CONSTANTIN SIMA &UL itczuoC^^ di)/■/itt 'y&cL 'uOU istia (^Uaj y CODUL PENAL ADNOTAT cu practică judiciară 1969-1995 Biblioteca . nu sunt aplicabile, deoarece Codul penal anterior - art. 464 alin. 2 - nu prevedea ca agravantă legală a omorului săvârşirea acestuia de către o persoană care a mai comis o asemenea infracţiune, ci omorul a două sau mai multe persoane deodată sau prin acţiuni diferite. T.S., S.p., d. 1044/1971, R1,p. 311. Dispoziţiile art. 176 alin. 1 lit. d din noul cod penal sunt mai favorabile decât prevederile înscrise Aplicarea legii penale mai favorabile 7 LIMITELE APLICĂRII LEGII PENALE în art. 529 şi 533 alin. 1 din codul penal anterior, întrucât acestea din urmă neprevăzând pedeapsa cu moartea, această sancţiune nu poate fi aplicată pe baza noilor texte, iar dintre pedepsele privative de libertate mai blândă este cea prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. d din noul cod penal. T.S., s.p., d. 518/1969, R.R.D. nr. 8/1969, p. 181. în noul cod penal, agravanta premeditării cu consecinţa ineficacităţii împăcării părţilor nu mai este prevăzută pentru infracţiunea prevăzută de art. 472 C. pen. anterior. Articolul 181 din noul cod penal -care incriminează infracţiunea arătată - cuprinde dispoziţia că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Faţă de declaraţia părţilor că s-au împăcat, încadrarea faptei în noul cod penal apare ca fiind mai favorabilă căci duce la încetarea procesului penal. T.J. Bacău, s.p., d. 41/1969, R.R.D. 4/1969, p. 185. Deşi prin concluziile de învinuire s-a reţinut că inculpatul a sustras mazărea de pe terenul unei staţiuni agricole şi deci, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare la acea dată, fapta constituia infracţiunea de furt calificat (în paguba avutului obştesc) în sensul art. 525 pct. 1 lit a C. pen. anterior, după intrarea în vigoare a noii legislaţii penale ea nu mai constituie această infracţiune, ci furt simplu, deoarece noul cod penal nu mai enumeră printre cazurile de furt calificat furtul săvârşit de pe câmp. T.S., s.p., d. 1401/1969, R.R.D. nr. 9/1969, p. 177. Atunci când, în aplicarea art. 13 C. pen., instanţa, constatând.că art. 245 alin 1 pct. 1 din codul penal anterior constată că inculpatului îi este mai favorabil textul din vechiul cod penal, urmează a încadra fapta în acel text pe care el o prevede. Este greşit procedeul de a încadra fapta în textul incriminator din noul cod penal şi a aplica pedeapsa mai favorabilă din textul codului anterior. T.J. Galaţi, s.p. nr. 196/1969, R.R.D. nr. 6/1969, p. 181. Pentru a aplica în mod corect prevederile art. 13 C. pen., instanţa trebuie să examineze care dintre cele două legi succesive (în speţă, Codul penal anterior sau codul penal acum în vigoare) este mai favorabilă pentru infractor şi, în baza textelor sancţionatorii - inclusiv acelea referitoare la circumstanţele atenuante, prevăzute de aceeaşi lege, considerată ca fiind mai favorabilă, să fixeze pedeapsa în raport de gradul de pericol social al infractorului şi al faptei săvârşite. T.S. s.p., d. 939/1969, R.R.D. nr. 7/1969, p. 160. La stabilirea legii mai favorabile, potrivit art. 13 C. pen. urmează să se analizeze în concret, şi nu în abstract, care anume dintre legi -în cazul fiecărui inculpat şi pentru fiecare infracţiune, în funcţie de circumstanţele atenuante sau agravante, ori de.alte cauze care atenuează sau agravează răspunderea penală - prevede condiţii mai favorabile în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de constrângere. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen., instanţa nu poate combina dispoziţii din mai multe legi, deoarece din menţionatul text rezultă că urmează a se aplica o singură lege. T.S., s.p. d. 631/1969, R.R.D. nr. 8/1969, p. 177. 8 LEGEA PENALA Şl LIMITELE El DE APLICARE Când textele din două legi succesive prevăd, pentru o infracţiune, pedepse alternative -închisoare sau amendă - instanţa trebuie să se fixeze mai întâi asupra genului de pedeapsă pe care urmează a-l aplica şi, apoi, să aleagă dintre cele două dispoziţii din legile succesive pe cea care prevede un cuantum mai redus al acestei pedepse. J. Ploieşti, st.p. 299/1969, R.R.D. nr. 5/1969, p. 169. în latura obiectivă a infracţiunii de proxenetism, aşa cum este definită în art 329 C. pen., se includ toate formele de proxenetism şi trafic de femei prevăzute în art. 436 C. pen. anterior, aşa încât, dacă inculpatul a comis, înainte de 1 ianuarie 1969, fapte ce cădeau sub incidenţa acestui text, săvârşind apoi acte de proxenetism şi după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, întreaga sa activitate se încadrează în dispoziţiile art. 329 C. pen. T.S., s.p., d. nr. 3812/1971, R1, p. 347. întrucât pluralitatea de infracţiuni ce constituie recidiva ia naştere numai prin comiterea celei de-a doua fapte, regimul juridic aplicabil recidivei este acela din momentul săvârşirii ultimei infracţiuni, în consecinţă, în cazul în care cel condamnat, sub imperiul codului penal anterior, la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni, pentru săvârşirea unui delict, fără să se fi îndeplinit termenul prevăzut în art. 117 pct. 1 C. pen. anterior, a comis după intrarea în vigoare a actualului Cod penal o infracţiune de omor, există recidivă, deşi Codul penal anterior nu prevedea recidiva de la delict la crimă, deoarece Codul penal actual, abandonând clasificarea infracţiunilor în crime şi delicte, nu mai face nici o distincţie în raport cu această clasificare. T.S., s.p., d. nr. 2337/1970, R1, p. 364. în cazul recidivei postcondam-natorii, dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, potrivit art. 39 C. pen., pedeapsa - în speţă, mai grea - aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior se contopeşte, conform art. 34, 35 C pen., cu restul ce a mai rămas neexecutat din prima pedeapsă, după care pedeapsa se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune săvârşită. Dacă însă infracţiunea a doua s-a comis mai înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod penal, stabilirea tratamentului penal, în cazul examinat, se face conform art. 119 C. pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă, într-adevăr, conform acestui text, dacă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea a doua - săvârşită în stare de recidivă postcondamna-torie - este mai grea decât cea stabilită pentru prima infracţiune, se aplică ultima pedeapsă, la care eventual se poate adăuga un spor; din această pedeapsă rezultantă se deduce apoi timpul executat din pedeapsa anterioară. T.S., s.p., d. 1802/1971, R1, p. 362. Pluralitatea de infracţiuni ce constituie recidivă ia naştere numai prin comiterea celei de-a doua fapte şi deci regimul juridic aplicabil recidivei este acela din momentul săvârşirii ultimei infracţiuni. în consecinţă, în aprecierea situaţiei dacă un inculpat este sau nu recidivist, trebuie avută în vedere legea în vigoare la data comiterii ultimei infracţiuni, şî nu legea anterioară, potrivit căreia cel în cauză nu este considerat recidivist. T.S., S.p., d. 1692/1978, R2, p. 343. LIMITELE APLICĂRII LEGII PENALE Potrivit art. 1 din Decretul nr. 115/1977, publicat la 7 mai 1977, au fost amnistiate infracţiunile pedepsite de lege cu închisoare până la 3 ani inclusiv sau cu amendă, iar potrivit art. 2 au fost graţiate în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, aplicate de instanţele de judecată. Conform art. 3 din acelaşi decret, prevederile art. 1 şi 2 sunt aplicabile şi recidiviştilor, cu condiţia ca, în cazul din art. 1, pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea până la 2 ani inclusiv sau amendă, iar în cazul din art. 2 pedeapsa aplicată de instanţă să fie până la 2 ani inclusiv, în baza art. 1 din Decretul nr. 147/1977 - adoptat ulterior, la 1 iunie 1977 - au fost amnistiate toate infracţiunile săvârşite de minori, precum şi de tinerii în vârstă de 18-21 ani. în raport cu dispoziţiile art. 10 C. pen., referitoare la activitatea legii penale, se impune concluzia că, dacă o persoană a fost condamnată definitiv, ca recidivist, anterior adoptării Decretului 115/1977 - primul termen consti-tuindu-l o infracţiune săvârşită între 18-21 ani -, statutul său de recidivist încetează, în baza art. 147/1977, număr,bu începere de la 1 iunie 1977.; Prin urmare - deşi pe calea contestaţiei la executare, se poate stabili că infracţiunea ce constituie primul termen al recidivei a fost amnistiată şi deci contestatorul nu mai este recidivist de la 1 iunie 1977 -, totuşi, pe aceeaşi cale, nu se poate constata graţierea unei pedepse, în baza art. 2 din Decretul 115/1977, adoptat ulterior, atâta vreme cât, în momentul adoptării acestui decret, condamnatul fiind la acea dată recidivist, nu putea beneficia de dispoziţiile textului sus-menţionat, ci numai de prevederile art. 3. A decide altfel ar însemna să se considere că Decretul nr. 147/1977 are efect retroactiv şi că, deci, contestatorul nu a fost recidivist până la data acestui decret. Or, faptul că Decretul nr. 147/1977 se referă la infracţiunile comise până la 1 iunie 1977 de minori sau tineri până la 21 ani nu duce ia o asemenea concluzie, la care s-ar putea ajunge numai prin interpretarea eronată a legii şi prin crearea artificială a unor noi dispoziţii de amnistie şi graţiere, rezultate din combinarea prevederilor din .cele două decrete - nr. 115/1977 şi nr. 147/1977 -, fără să se ţină seama de succesiunea lor în timp. T.S., s.m., d. 83/1979, R2,p. 25. Atâta vreme cât la data săvârşirii faptei (tentativă de omor) - 27 mai 1992 - inculpatul era minor, prima instanţă de judecată, soluţionând cauza la 13 mai 1993, deci după abrogarea Decretului nr. 218/1977 prin Legea 104 din 1 octombrie 1992 şi modificarea Codului penal prin aceeaşi lege, urma a se face aplicarea legii mai favorabile, în conformitate cu prevederile art. 13 C. pen., având deci de ales între măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare prevăzută în art. 3 din Decretul nr. 218/1977 şi pedeapsa închisorii prevăzută în art. 109 C. pen. Legea mai favorabilă fiind Decretul nr. 218/1977, prima instanţă a greşit aplicând inculpatului pedeapsa de 2 ani închisoare - în baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), şi art. 76 C. pen. -, în loc de a dispune trimiterea acestuia într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, pe o durată egală, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1977. în consecinţă, urmează a se admite apelul declarat de procuror, a se desfiinţa în parte sentinţa ata- 10 LEGEA PENALA Şl LIMITELE El DE APLICARE cată, a se înlătura pedeapsa închisorii şi a se dispune în sensul celor de mai sus. C. Ap. Bucureşti, s. II p., d. nr. 6/A/1993. Atâta vreme cât inculpatul - minor la data săvârşirii infracţiunii - a devenit major mai înainte de adoptarea Legii nr. 104/1992 şi de soluţionarea cauzei de către prima instanţă, aceasta nu-l va putea condamna la o pedeapsă privativă de liberate (1 an şi 6 luni închisoare) în baza art. 109 C. pen., repus în vigoare prin această lege, deoarece astfel s-au încălcat prevederile art. 13 C. pen.; în speţă, legea mai favorabilă era Decretul nr. 21,8/1977, abrogat prin Legea nr. 104/1992, în baza căruia, prin admiterea recursului declarat de inculpat, urmează a se dispune trimiterea acestuia Intr-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o durată de 2 ani. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 110/1993. Potrivit art. 10 din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, iar în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea, mai favorabilă, conform art. 13 alin. 1 din acelaşi cod. în cauză, instanţa a fost sesizată cu o infracţiune săvârşită la 5 august 1991; până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intratîn vigoare Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992 prin care s-au modificat prevederile art. 64 referitoare la cuantumul amenzii, în sensul majorării acesteia. Ţinând seama de faptul că infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 alin. 1 se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă, instanţa era obligată să individualizeze pedeapsa amenzii în limitele prevăzute în art. 63 alin. 3 din Codul penal nemodificat. C.S.J., s.m, d. 12/1994, C.D., p. 130. 1 Art. 14. — Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată seînlocuieşte cu amenda, 1 Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive 1 Potrivit art. 2 din Decret-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moarteadin Codul Penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative, sunt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 11 LIMITELE APLICĂRII LEGII PENALE tara a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă precum şi măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de această lege. Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor prece- dente. Sancţiunea de 25 ani muncă silnică aplicată pentru infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 236 lit. g C. pen. anterior, în redactarea Legii nr. 318/1958, este susceptibilă de a fi redusă, potrivit art. 14 C. pen. în vigoare, la pedeapsa de 15 ani, care este maximul prevăzut de art. 223 alin. 2 din acest cod pentru infracţiunea de delapidare care a produs consecinţe grave. Această reducere este condiţionată - fiind vorba de o infracţiunea asupra avutului obştesc - de împlinirea cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului penal. T.J. Dâmboviţa, d. 499/1969, R.R.D. nr. 8/1969, p. 178. în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 1 C. pen., instanţa trebuie să examineze dacă pedeapsa prevăzută de legea nouă este mai mică decât aceea prevăzută de legea anterioară pentru fapta comisă, prin compararea celor două maxime speciale; comparaţia nu se poate face între pedeapsa aplicată concret de instanţă - în urma constatării de circumstanţe atenuante - în baza legii anterioare şi cea prevăzută de legea în vigoare. T.S..C 7, d. 2/1971, R.R.D. nr. 3/1972, p. 167. a) în vederea aplicării art. 14 C. pen. - privind reducerea pedepselor definitive - stabilirea legii mai favorabile se face avându-se în vedere, în cele două legi succesive, maxima sancţiunii pentru fapta săvârşită, în încadrarea juridică în care a fost reţinută (în condiţii de tentativă, complicitate, scuze legale etc.), iar nu maximul sancţiunii pentru infracţiunea de bază. b) în cazul condamnării definitive -sub regimul Codului penal anterior - la o pedeapsă privativă de libertate pronunţată pentru infracţiunea de omor, săvârşită în stare de provocare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art. 15 C. pen., întrucât pedeapsa prevăzută de codul penal în vigoare pentru fapta săvârşită nu este mai uşoară. T.J. Galaţi, st.p. 13/1969, R.R.D. nr. 3/1969, p. 172. Potrivit prevederilor art. 3 din De-cretul nr. 218/1977, când minorii între 14-18 ani săvârşesc fapte deosebit de grave, instanţa dispune trimiterea lorîn şcoli speciale de muncă şi reeducare, pe o du- 12 LEGEA PENALA Şl LIMITELE El DE APLICARE rată de la 2 la 5 ani. întrucât actul normativ menţionat, care conţine legea penală nouă, prevede o sancţiune de drept penal mai uşoară, o măsură educativă, minorilor neputându-li-se aplica pedeapsa închisorii, urmează ca, pe calea contestaţiei la executare, să se facă aplicarea art. 14 C. pen. şi a art. 458 C. proc. pen. şi să se înlocuiască pedeapsa închisorii cu măsura trimiterii minorului într-o şcoală specială de muncă şi reeducare. T.S., S.p., d. 28/1975, R2, p. 31. Aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. pen. şi a art. 3 din Decretul 218/1977 nu se justifică atunci când făptuitorul, condamnat printr-o hotărâre rămasă definitivă anterior adoptării acestui decret, a executat din pedeapsa privativă de libertate aplicată o fracţiune care, potrivit art. 59, 60 C. pen., îl îndrituieşte să beneficieze de liberare condiţionată; a decide altfel ar însemna să se agraveze situaţia condamnatului în propria sa cale de atac. în speţă, inculpatul, minor la data săvârşirii faptei şi condamnat ante-rior adoptării Decretului nr. 218/1977, la o pedeapsă de 7 ani închisoare, graţiată în parte, cu 1/6, executase - până la data admiterii contestaţiei la executare şi înlocuirii pedepsei de 5 ani şi 10 luni închisoare cu măsura trimiterii într-o şcoală de specială de muncă şi reeducare - 2 ani şi 11 zile închisoare, deci mai mult de o pătrime din durata pedepsei. Or, potrivit art. 60 alin. 4 C. pen., cei condamnaţi în timpul minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani, pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul care nu depăşeşte 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de art. 59. alin. 1C. pen. In această situaţie, prin admiterea contestaţiei la executare, s-a creat condamnatului - care a împlinit 18 ani după 25 zile de la data pronunţării hotărârii date în contestaţie - o situaţie mai grea, încălcându-se prevederile art. 14 C. pen. T.S., c 7, d. 32/1979,R2, p. 29. Art. 15. — Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Dispoziţiile art 14 alin. 5 se aplică şi în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre re-ducându-se cu o treime. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive 13 LIMITELE APLICĂRII LEGII PENALE Potrivit art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevedea o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Din acest text rezultă că menţinerea sau reducerea pedepsei, pe baza prevederilor sale, se apreciază de către instanţa de judecată competentă o singură dată, după intervenirea legii mai favorabile, şi nu de mai multe ori, în funcţie de cererile succesive ce ar putea fi formulate de condamnat, în consecinţă, întrucât, în speţă, condamnatul a mai formulat o contestaţie - cu acelaşi obiect şi înte-meiată tot pe dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile -, care a fost respinsă ca nefondată printr-o sentinţă rămasă definivă, în mod corect prima instanţa a apreciat că în cauză operează autoritatea de Jucru judecat. împrejurarea că în sentinţa prin care s-a soluţionat prima contestaţie s-a făcut din eroare trimitere la dispoziţiile art. 14 C. pen., care reglementează situaţia pedepselor pronunţate sub legea veche ce depăşesc maximul special prevăzut de legea nouă, şi nu la dispoziţiile art. 15 C. pen., cum ar fi corect în raport cu sancţiunea aplicată condamnatului, este lipsită de importanţă, din moment ce la respingerea primei contestaţii instanţa a avut în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi conduita acestuia în timpul executării pedepsei, adică aceleaşi elemente care trebuie avute în vedere şi în situaţia reglementată prin art. 15 C. pen. T.S., s.p., d. 227/1975, R2, p. 83. în cazul în care, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea penală, această sancţiune poate fi redusă, dar instanţa îndrituită a face reducerea pedepsei în aplicarea art. 15 alin. 1 C. pen., este obligată să ţină seama, la această reducere, şi de circumstanţele atenuante reţinute de instanţa care a pronunţat pedeapsa iniţială. T.J. Bihor, d.p. nr. 16/1974 (cu notă critică de V. Rămureanu), R.R.D. nr. 4/1975, p. 55. Notă: Din cuprinsul art. 15 alin. 1 C. pen. rezultă, pe de o parte, că, în situaţiile prevăzute de acest text, aplicarea legii penale mai favorabile referitor la pedepsele definitive este facultativă, iar, pe de altă parte, că, prin operaţia reducerii, pedeapsa nu poate fi coborâtă sub o anumită limită, stabilită proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Or, a pretinde - în cazul în care instanţa de fond a reţinut circumstanţele atenuante - reducerea în mod obligatoriu a pedepsei în măsura acestor circumstanţe înseamnă a nega facultatea instanţei de a menţine pedeapsa iniţială, ori, eventual, a împiedica respectarea unei condiţii legale, atunci când, prin efectul circumstanţelor atenuante, s-ar ajunge la o reducere ce ar depăşi plafonul minim al 14 LEGEA PENALĂ Şl LIMITELE El DE APLICARE reducerii. Dar, în afară de aceasta, luarea în considerare a circumstanţelor atenuante ar duce la situaţia ca cel condamnat să beneficieze de două ori de efectul lor. Potrivit art. 4 din Legea nr. 30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, pentru unele infracţiuni grave, inclusiv cea de omor, dispoziţiile art. 15 C. pen., privitoare la aplicarea legii mai fa-vorabileîn cazul pedepselor definitive, se aplică numaidacă instanţa, ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana qondam-natului şi de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei, apreciază că este cazul ca acele dispoziţii să fie aplicate. Faţă de comportarea necorespunzătoare la locul de deţinere, pentru care condamnatul a fost pedepsit disciplinar de mai multe ori, şi de gravitatea faptei săvârşite - tâlhărie cu omor (art. 533 C. pen. anterior) - în mod justificat prima instanţă a respins contestaţia la executare prin care, în baza art. 15 C. pen., se solicita să se reducă la 20 ani închisoare, adică la maximul special actual al pedepsei, sancţiunea de 25 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea sus-menţionată. T.S., s.p., d. 395/1981, R3, p. 22. Art. 16. — Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Nu sunt soluţii din practica judiciară. BIBLIOGRAFIE: MARIA ZOLYNEAK, Concepţia unităţii de infracţiune în materia participaţiei şi implicaţiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale, R.R.D. 10/1971, p. 80-91; 2. MARIA ZOLYNEAK, Aspecte ale aplicării legii penale în timp, Analele Universităţii "Al. I. Cuza", laşi, 1975, p. 81-86; 3. MARIA ZOLYNEAK, Unele probleme teoretice şi practice privind aplicarea legii penale în timp, Analele Universităţii "Al. I. Cuza" laşi, 1980, p. 62-69; 4. GEORGE ANTONIU, DANA POPESCU, Unele problemele teoretice în practica judiciară penală, S.C.J. 1/1983, p. 64-75; 5. DORU PAVEL, Norme tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, R.R.D. 5/1969, p. 13-28; 6. IOAN C. VURDEA, notă la st. p. 34 din 1969 a J. Ineu, R.R.D. 5/1969, p. 158-161; 7. NICOLAE CIMPOIAŞU, notă la dp. 200/1969 a T.J. Prahova R.R.D. 8/1969, p. 175-176; 8.1. FRANCISC TOTH, II. IOAN C. VURDEA, note la st. p. 47 din 1969 şi 64 din 1969 a J. Ineu, R.R.D. 9/1969, p. 157-161; 9. I. DAN DRAGOMIRESCU, II. PETRE BACIU, note dp. 215/1970 a T.J. Sibiu, R.R.D. 1 /1970, p. 135-138; 10. ALEXANDRU DULL, notă la dp. 203/1970, a T.J. Maramureş, R.R.D. 1/1971 f p. 135-138; 11. ILIE A. MUNTE ANU, Notă la dp. 509/1969, a T.J. Caraş Severin, R.R.D. 3/1971, p. 135-136; 12. ROMUL VONICA, IOAN IACOB, Antecedentele care înlătură posibilitatea ca o faptă penală să fie considerată abatere, R.R.D. 6/1972, p. 86-89; 14. NICOLAE PURCEA, notă la dp. 609/1971 a T.J. Ialomiţa, R.R.D. 9/1972, p. 159-165; 13. PETRE GOŢU, notă la dp. 1188/1976, T.J. Bacău, R.R.D. 5/1976, p. 63-65; 15.1. IOAN POP, II. D. V. MIHĂIESCU, note la st. p. 84/1977 a J. Roman, R.R.D. 7/1977, p. 59-63; 16.1. ELENA CIOBANU, II. IOAN NYAGULI, III. G. ANTONIU, note la dp. 88/1979 a T.J. Covasna, R.R.D. 2/1981, p. 57-60; 17. MARIANA POPA, notă la dp. 525/1982 a T.J. Galaţi, R.R.D. 3/1983, p. 58-59; 18.VIORICA DRAGOMIR TUDOROIU, Efectele succesiunii legilor penale asupra termenului de reabilitare, R.R.D. 3/1969, p. 95-98; 19. MIRCEA MICU, Unele probleme Aplicarea legii penale temporare 15 LIMITELE APLICĂRII LEGII PENALE________________^ ivite în practica Tribunalului Municipiului Bucureşti, în legătură cu succesiunea legilor penale, R.R.D. 3/1969, p. 122-130; 20. D.P. notă la st. 5/1969 şi dp. 49/1969 ale T.J. Galaţi, R.R.D. 3/1969, p. 162-166; 21. VICTOR COCA şi NICOLAE MUNTEANU, notă st. p. 44/1969 a J. Hunedoara, R.R.D. 4/1969, p. 172-175; 22. VASILE SOPON, Aspecte în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile, R.R.D. 5/1969, p. 81 -84; 23. I. DAN PATRICHI, II. MARINELA NICOLESCU PĂUNESCU, notă la st. p. 299/1969 a J. Ploieşti, R.R.D. 5/1969, p. 169-173; 24. LUCIAN FĂTU, Aplicarea principiului legii mai favorabile în practica instanţelor din Judeţul Suceava, R.R.D. 6/1969, p. 126-130; 25. ION DOBRINESCU, notă la dp. 22/1969 a T.J. Galaţi, R.R.D. 7/1969, p. 156-160; 26. I. MARIN SÎRBU, II. IOAN BOLDA, în legătură cu aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de reabilitare, R.R.D. 11 /1970, p. 97-104; 27. GHEORGHE DĂRÎNGĂ, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, R.R.D. 3/1970, p. 52-67; 28. A. MOGOŞANU, notă la Ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 19 septembrie 1969, (dosar 1009.1969) a Procuraturii Locale Craiova, R.R.D. 3/1970, p. 143-145; 29. I. GHEORGHE ŞERBĂNESCU, II. MARGARETA CARA-THASE, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor graţiate, R.R.D. 10/1970, p. 108-113; 30. LUDOVIC BIRO, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de ultraj la bunele moravuri şi tulburarea liniştii publice, R.R.D. 10/1970, p. 118-122; 31.1. GYORGY BELA, II. GAVRIL GIURGIU, note la dp. 425/1969 a T.J. Harghita, R.R.D. 4/1969, p. 120-134; 32. TEODOR SAVUSCAN, Stabilirea termenului de încercare în materia suspendării condiţionate a executării în caz de succesiune a legilor penale, R.R.D. 6/1971, p. 80-83; 33.1. SORIN SUTEU, II. CONSTANTIN MITRACHE, Efectul succesiunii legilor penale asupra termenului de reabilitare a cărui împlinire înlătură starea de recidivă, R.R.D. 9/1974, p. 18-22; 34. IONEL MUNTEANU, notă la db. 473/1971 a T.j: Mehedinţi, R.R.D. 4/1972, p. 151 -154; 35.1. GAVRIL GIURGIU, II. ANA MARIA COCIAŞU, Probleme privind aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive, R.R.D. 8/1969, p. 100-107; 36. SABIN CONSTANTINESCU, notă la dp. 499/1969 a T.J. Dâmboviţa, R.R.D. 8/1969, p. 178-180; 37. MIRCEA MIRCESCU, notă la dp. 240/1969 aT.J. Braşov, R.R.D. 9/1969, p. 168-169; 38. RADU LUPAŞCU, notă la st. p. 13/1969 a T.J. Galaţi, R.R.D. 10/1969, p. 163-167; 39. MARIN COZMA, notă la dp. 961/1969 a T.J. Bihor, R.R.D. 11/1970, p. 157-161; 40.1. MIRCEA MOLDOVANU, II. MARIN ROTARU, note la st. p. 2/1969 a T.J. Ilfov, R.R.D. 6/1969, p. 158-163; 41. VASILE SOPON, notă la st. p. 24/1970 a T.J. Bihor, R.R.D. 4/1970, p. 55-57; 42. AUGUSTIN UNGUREANU, Unele aspecte ale aplicării în timp a legii penale, prilejuite de adoptarea Legii nr, 104/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 79-86; 43. HORI A DIACONESCU, Aplicarea legii penale în timp în cazul infracţiunilor de ocupare abuzivă a unei locuinţe, Dreptul nr4 9, p. 31-33; 41. ION DUMITRU, Aplicarea actelor de clemenţă mai favorabile, Pro Lege nr. 1/1993, p. 12-13; 45. ION DUMITRU, Aplicarea legii penale mai favorabile infractorilor minori după adoptarea Legii nr. 104/1992, Dreptul nr. 3/1994, p. 81-86; 46. GHEORGHE CHIRU, Incidenţa Legii nr. 104/1992 asupra sancţionării infracţiunilor săvârşite de minori, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 112-112. INFRACŢIUNEA TITLUL II INFRACŢIUNEA Capitolul I DISPOZIŢII GENERALE ^06»“A R< Biblioteca fW de Cerc04/1-992. 169 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Termenul de încercare Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului dusă avutului public, aşa cum era obligat potrivit art. 86 alin. 3 raportat la art. 81 alin. 3 C. pen. - şi dacă procurorul a declarat recurs, dar până la judecarea acestuia inculpatul a acoperit în întregime prejudiciul, instanţa de casare urmează a admite recursul, a casa hotărârea atacată şi, dacă constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, va putea dispune din nou aceeaşi măsură. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 353/1993. Art. 862. — Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani. Dispoziţiile art. 82 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 863. — Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. Datele prevăzute la alin. 1 lit. b, c şi d se comunică persoanelor sau organelor stabilite la lit. a. Instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligaţii: a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite persoane; e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; 170 PEDEPSELE f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă conform alin. 3 lit. a-f se face de organele prevăzute la alin. 1 lit. a şi aceleaşi organe sesizează instanţa în caz de neînde-plinire a obligaţiilor pentru luarea măsurilor în condiţiile art. 864 alin. 2. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 864. — Dispoziţiile art. 83 şi 84 se aplică în mod corespunzător şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregimea pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 865. — Dispoziţiile art. 85 alin. 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. în cazurile prevăzute în art. 85 alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate aplica dispoziţiile art. 861. în cazul când se dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, termenul deîncer-care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 866. — Dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei în baza art. 864, el este reabilitat de drept. Reabilitarea în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere Nu sunt soluţii din practica judiciară 171 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR BIBLIOGRAFIE: 1. JUSTIN GRIGORAŞ, Natura juridică şi caracterele specifice ale muncii corecţionale, R.R.D. 6/1973, p. 21-29; 2. MIRCEA MICU, Cu privire la unele condiţii cerute pentru condamnarea cu obligarea la muncă corecţională, R.R.D. 10/1973, p. 102-105; 3. GHEORGHE CHIVULESCU, notă de Iad. 1289/1973, a S.l. p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 12/1973, p. 159-162; 4. I. AUREL BOIERIU, II. JUSTIN GRIGORAŞ, note la st. p. 217/1974 a J. Timişoara, R.R.D. 6/1974, p. 62-66; 5. LUDOVIC BIRO, notă la d.p. 535/1973 a T.J. Cluj, R.R.D. 7/1974, p. 50-53; 6. HORI A DIACONESCU, notă la d.p. 302/1974 a T.J. Gorj, R.R.D. 1/1975, p. 52-55; 7. IOAN CONDOR, SILVIA MARIA, Unele consecinţe juridice ale obligării la muncă corecţională a condamnaţilor, R.R.D. 3/1975, p. 17-20; 8. DUMITRU VALERIU-MIHĂESCU, Probleme de practică juridică în materia obligării la muncă corecţională, R.R.D. 6/1975, p. 37-46; 9.1. MIRCEA NEGOESCU şi RODICA CHIOREANU, II.OCTAVIAN COJO-CARU, note la st. p. 3586/1973 a J. Piteşti, R.R.D. 10/1975, p. 57-61; 10. RADU POPESCU BĂDICENI, Din practica aplicării muncii corecţionale, R.R.D. 6/1976, p. 33-36; 11. GHEORGHE ŞERBĂNESCU, notă la st. p. 458/1976 a T. Mii. Bucureşti, R.R.D. 4/1977, p. 56-58; 12. IOSIF URS, încetarea contractului de muncă în baza dispoziţiilor din codul penal privind munca corecţională, R.R.D. 2/1977, p. 37-41; 13. I. GHEORGHE PASCALĂU şi VIOREL PAŞCA, II. GEORGETA GHEORGHE, note la st. p. 1573/1977 a J. Timişoara, R.R.D. 10/1978. p. 47-50; 14. NICOLAE IONESCU, notă la d.p. 98/1978 a T.J. Timiş, R.R.D. 11/1978. p. 55; 15. EUGEN LAZĂR, notă la st. p. 931/1977 a J. Cluj-Napoca, R.R.D. 6/1978, p. 55-57; 16. I. GHEORGHE DOBRICAN, II. DORU PAVEL, note la st. p. 555/1977 a J. Slobozia, R.R.D. 6/1978, p. 58-61; 17. MARTINIAN VÎTCĂ, Stabilirea remuneraţiei cuvenite condamnatului ce-şi execută pedeapsa prin muncă fără privare de libertate, R.R.D. 5/1979, p. 20-23; 18. DORIN GIURGEA, notă la st. p. 800/1978 a J. Satu Mare, R.R.D. 8/1979, p. 43-46; 19. NICOLAE IONESCU, O propunere de lege ferenda privind încetarea executării pedepsei prin muncă, R.R.D. 10/1979, p. 33-36; 20. CONSTANTIN BUGA, notă la d.p. 38/1979 a T.J. Ilfov, R.R.D. 10/1979, p. 58- 59; 21.1 CORNELIU TURIANU, II. N. R., note la d.p. 227/1975 a S. II. p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 11/1979, p. 58-61; 22. I. MIRCEA BĂDILĂ, II. GEORGE ANTONIU, note la st. p. 225/1979 a J. Sibiu, R.R.D. 1/1980, p. 54-58; 23. I. I. LUPU, II. NICOLAE PLEŞAN, note la d.p. 27/1979 a T.J. Galaţi, R.R.D. 1/1980, p. 58-60; 24. GHEORGHE ŞERBĂNESCU, GHEORGHE DOBRICAN, Unele probleme privind executarea pedepselor prin muncă de către militarii în termen, R.R.D. 2/1980, p. 41 -43; 25. LIVIU TALOŞ, notă la d. 871 /1979 a T.S. s.p., R.R.D. 3/1980, p. 56-60; 26. CONSTANTIN FINICHIU, notă la d.p. 241/1979 a T.J. Braşov, R.R.D. 3/1980, p. 60-62; 27. RADU POPESCU BĂDICENI, Probleme generale de aplicare a pedepsei cu executarea prin muncă, R.R.D. 4/1980, p. 28-31; 28. CONSTANTIN BUGA, notă la d.p. 283/1979 a T.J. Ilfov, R.R.D. 7/1980, p. 45; 29. VASILE PAPADOPOL, Unele aspecte ale executării pedepsei închisorii prin muncă fără privare de libertate în lumina practicii judiciare. R.R.D. 12/1980, p. 3-17 şi R.R.D. 4/1981, p. 10-24; 30. I. AUGUSTIN UNGUREANU II. MARIA COZMA, note la d.p. 350/1980 a T.J. Bacău, R.R.D. 3/1981, p. 47-52; 31. VALER DORNEANU, Conexiuni ale legislaţiei muncii cu legislaţia penală privind executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D. 4/1981, p. 76-78; 32. DAN ANITAŞ, notă la d.p. 238/1980 a T.J. Satu Mare, R.R.D. 4/1981, p. 109-111; 33. ŞTEFAN DANEŞ, Probleme de practică judiciară după 4 ani de aplicarea Decretului nr. 218/1977, R.R.D. 5/1981, p. 13-23; 34.1. N. P., II. VASILE PAPADOPOL, note la d.p. 178/1980, a T.J. Ilfov, R.R.D. 8/1981, p. 44-52; 35.1. ŞTEFAN MATEESCU, IL DORU PAVEL, note la d.p. 183/1983 a T.J. Braşov, R.R.D. 12/1981, p. 90-96; 36. AUREL DINCU, Situaţii de excepţie de la aplicarea Decretului nr. 218/1977, R.R.D. 1/1982, p. 29-33; 37. IOAN IACOB, Condiţii în care se poate executa prin muncă corecţionarâ pedeapsa privativă de libertate de către condamnaţii pensionari de invaliditate de gradul II şi conţinutul caracterului sancţionator al acestei pedepse* R-RD. 4/1982,p..36-39; 3£L AUGUSTIN UNGUREANU, notă la d.p. 342/1982, a T.J. Bacău, R.R.D. 4/1982, p. 55-60; 39. I. CRISTINA 172 PEDEPSELE EMANUELA TURIANU şi CORNEL TURIANU, II. VASILE PAPADOPOL, note la d.p. 33/1981 a T.J. Bacău, R.R.D. 7/1982, p. 77-82; 40. I. CONSTANTIN IACOB, II. GHEORGHE PĂRĂUŞANU, note la d.p. 443/1981, a T.J. Neamţ, R.R.D. 7/1983, p. 82-84; 41. VASILE PAPADOPOL, notă la d.p. 10/1982, a T.J. Covasna, R.R.D. 11/1982, p. 52-57; 42. LADISLAU MARGOCSY, notă la d.p. 539/1982 a T.J. Bihor, R.R.D. 5/1983, p. 65-68; 43. GEZA KOVACS, notă la d.p. 305/1982 a T.J. Sibiu, R.R.D. 9/1983, p. 55-59; 44. MARIA FLORESCU, Corelaţia dintre legislaţia penală privind munca corecţională şi legislaţia muncii. S.C.J. 3/1981, p. 371-377; 45. ŞTEFAN BOCĂNEŢ, Cu privire la posibilitatea instanţei de a aplica pedeapsa închisorii cu obligarea de muncă corecţională, atunci când amenda este înlocuită cu închisoarea pentru neplata cu rea-credinţă a amenzii, R.R.D. 1/1984, p. 30-32; 46.1. GFIEORGHE DOBRICAN, II. EMIL GHERGUŢ, note la d.p. 272/1982 a T.J. Ialomiţa, R.R.D. 7/1984, p. 47-50; 47. IULIAN POENARU, Reflecţii privind reglementarea muncii corecţionale, R.R.D. 9/1985, p. 44-48; 48. VICTOR POPESCU, Natura raportului juridic dintre unitate şi persoana condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea prin muncă, fără privare de libertate, R.R.D. 6/1986, p. 37-40; 49. MIHAI PETROVICI, Un aspect de necorelare a dispoziţiilor legale privitoare la suspendarea condiţionată, suspendarea sub supraveghere şi obligarea la muncă corecţională, Dreptul nr. 4/1993, p. 37-40; 50. CORNELIU TURIANU, Calculul pedepsei ce se execută prin muncă fără privare de libertate în ipoteza în care condamnatul s-a aflat în concediu medical, Dreptul nr. 5/1992, p. 69-71; 51. TEODOR NIŢU, Admisibilitatea luării măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi în cazul minorilor infractori, Dreptul nr. 8/1992, p. 52-54; 52. AIDEL GHIBANIS, Câteva consideraţii în legătură cu schimbarea unităţii şi/sau a locului de muncă în cazul executării pedepsei la locul de muncă, Dreptul nr. 1/1994, p. 95-97. 1 Secţiunea III2 Executarea pedepsei la locul de muncă Art. 867. — în cazul în care instanţa, ţinând seama de Condiţii de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de aplicare conduita profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unităţii şi dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani; b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38. Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă şi în caz de concurs de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată 1 1 Secţiunea III2, care înlocuieşte reglementarea privind munca corecţională, a fost introdusă prin Legea nr. 104/1992. 173 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR pentru concursul de infracţiuni este de cel mult trei ani închisoare şi sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute în alineatul precedent. Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie şi tortură. Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul în care condamnatul nu desfăşoară o activitate la data aplicării pedepsei. (1) La aprecierea posibilităţii de a se dispune ca făptuitorii să execute pedeapsa închisorii prin muncă, fără privare de libertate, instanţelor le revine obligaţia să examineze cu atenţie deosebită dacă, în raport de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost săvârşită şi de trăsăturile ce caracterizează pe făptuitor, acesta prezintă garanţia că se va îndrepta prin executarea pedepsei într-o asemenea modalitate. (5) Obligarea la executare a pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, precum şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind modalităţi distincte de individualizare a sancţiunii, nu pot fi aplicate concomitent, ci numai alternativ. (6) în caz de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a graţierii condiţionate a pedepsei închisorii nu se poate dispune ca închisoarea să fie executată prin muncă, fără privare de libertate, în ambele cazuri urmând ca pedeapsa, intrată sub puterea lucrului judecat, să fie executată într-un loc de deţinere. (7) în cazul celor care, înainte de începerea executării pedepsei închisorii prin muncă sau în timpul executării acesteia, săvârşesc cu intenţie o nouă infracţiune, revocarea dispoziţiei ca pedeapsa să fie executată prin muncă este obligatorie, potrivit art. 865 alin. 4 C. ' pen. Săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate în termenul de încercare al graţierii condiţionate, privitoare la o pedeapsă pentru care s-a dispus executarea prin muncă, atrage nu numai revocarea graţierii, ci şi revocarea 6-bligării la muncă corecţionalăj pedeapsa rămasă neexecutată urmând astfel să fie executată întţS un loc de deţinere, pe lângă . pedeapsa stabilită pentru noua in- ! fracţiune. j (8) Atunci când pentru unele infracţiuni concurente, judecate prin hotărâri diferite s-a dispus executarea pedepsei închisorii prin muncă, fără privare de libertate, iar pentru altele într-un loc de deţinere, urmează ca, în cazul în cari i durata pedepsei închisorii ce şi j execută prin privare de libertăţi 1 este mai mare sau egală cu aceea ce se execută prin muncă, să se dispună executarea pedepse* închisorii într-un loc de deţinere, cui posibilitatea adăugării unui sppf j constând tot în închisoare. Daca i pedeapsa ce se execută prin ! muncă este de mai lungă durată, i pedeapsa închisorii prin privare de libertate va fi absorbită în aceasta, cu posibilitatea adăugării unui spor executabil prin munca, ; menţinându-se însă dispoziţia car= din pedeapsa astfel contopită, să. ^ se execute mai întâi într-un loc de * deţinere pedeapsa închisorii cu ■ durata cea mai lungă, din cele ce > se contopesc în pedeapsa închis- 4 I I 174 PEDEPSELE orii executabilă prin muncă, fără privare de libertate, urmând ca diferenţa să fie executată, în continuare, prin muncă, în toate aceste cazuri, cel condamnat poate beneficia, înainte de împlinirea duratei pedepsei ce se execută efectiv, după caz, de liberare condiţionată şi, respectiv, de încetarea obligării la muncă corecţională. în cazul în care, în urma contopiri, pedeapsa rezultantă urmează să fie executată în modalităţi diferite, pentru partea de pedeapsă ce se execută prin privare de libertate sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la liberarea condiţionată, iar pentru diferenţa ce se execută prin muncă, dispoziţiile referitoare la încetarea o-bligării la muncă corecţională. în acelaşi mod urmează a se proceda şi atunci când, descoper-indu-se ulterior existenţa recidivei sau a uneia dintre situaţiile prevăzute în art. 40 C. pen., se constată că s-a dispus ca unele pedepse cu închisoarea să fie ex-cutate prin muncă corecţională, iar altele într-un loc de deţinere. (9) Competenţa de a revoca obligarea la muncă corecţională în cazul în care cel condamnat nu s-a prezentat la locul de muncă, atunci când aceasta implică modificarea dispozitivului hotărârii prin care s-a dispus obligarea la muncă, revine instanţei de executare, iar nu instanţei corespunzătoare în a cărei rază se află unitatea socialistă unde urma să fie prestată munca. (10) în cazul în care, în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, se înlătură dispoziţia de obligare a condamnatului să execute pedeapsa prin muncă, precum şi în orice alte situaţii în care, existând pluralitatea de infracţiuni, vreuna din pedepsele aplicate pentru aceste infracţiuni a fost executată prin muncă, se ia în considerare, la deducerea din pedeapsa închisorii, şi perioada în care acesta a executat şi pedeapsa prin muncă, fără privare de libertate. în toate situaţiile în care urmează a se stabili partea de pedeapsă executată prin muncă corecţională, trebuie să se ţină seama numai de timpul în care condamnatul a lucrat efectiv, iar nu şi de zilele şi orele în care a lipsit de la muncă, chiar dacă lipsa a fost determinată de concediu de boală sau de internare în spital, ori din alte cauze ce l-au pus în imposibilitate de a munci. în calculul pedepsei ce se execută prin muncă se iau în considerare şi zilelejde repaus legal. (11) în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 2 ani, înlocuirea dispoziţiei de a se executa prin muncă pedeapsa închisorii rămasă neexecutată, cu dispoziţia ca aceasta să fie executată într-o unitate militară disciplinară se dispune printr-o singură hotărâre, la sesizarea comandantului unităţii din care face parte cel condamnat, de către tribunalul militar de mare unitate în a cărui rază teritorială se află unitatea militară. T.S., dl 1/1983, R.R.D. nr. 9/1983, p. 32. împrejurarea că inculpatul este pensionar pentru limită de vârstă nu împiedică a se lua măsura ca pedeapsa să fie executată în regimul muncii corecţionale, atâta vreme cât inculpatul este apt de muncă. T.M. Bucureşti, s.ll p., d. 617/1985, R.R.D. nr. 6/1986, p. 74. Dacă înainte de începerea executării pedepsei într-o unitate militară disciplinară, condamnatul a fost trecut în rezervă, se poate dis- 175 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR pune ca pedeapsa să fie executată prin muncă corecţională. T.S., s.m., d. 59/1984, CD, p. 236. în sensul textului de mai sus, prin "pedeapsa aplicată" se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă pentru infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului, iar nu pedeapsa rezultată ca urmare a graţierii parţiale, în cazul în care condamnatul a beneficiat de o asemenea graţiere. T.S., s.p., d. 2505/1974, R1, p. 286 Dacă după o condamnare la pedeapsa închisorii cu obligare la muncă corecţională şi după revocarea acestei măsuri, datorită neprezentării la locul de prestare a muncii, cel condamnat este judecat pentru o nouă infracţiune, săvârşită înainte de a fi început executarea primei pedepse, în condiţiile recidivei postcondamna-torii, nu este indicat ca pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune să fie executată prin muncă; în asemenea situaţie, este cazul ca această din urmă pedeapsă - care trebuie contopită cu cea anterioară - să fie executată într-un loc de deţinere. T.S., s.p., d. 1953/1980, R3, p. 101. a) în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate, instanţa investită cu judecarea acestei din urmă infracţiuni, revocând graţierea pedepsei anterioare, nu poate schimba modalitatea de executare a acelei pedepse, în sensul că nu poate dispune executarea ei prin muncă, prima hotărâre - prin care s-a dispus executarea pedepsei în regimul privării de libertate - fiind intrată în puterea lucrului judecat, b) Dacă, în situaţia de mai sus, infracţiunea nou săvârşită este cea de abandon de familie şi dacă inculpatul a mai fost condamnat de repetate ori - în speţă, de trei ori -pentru această infracţiune, înve-derându-se astfel că el nu înţelege să-şi respecte obligaţiile, se impune concluzia că reeducarea sa şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni nu se pot realiza prin executarea pedepsei în regimul muncii corecţionale, ci este necesar ca şi pedeapsa aplicată ulterior să fie executată tot într-un loc de deţinere. T.S., s.p., d. 7/1981, R.R.D. nr. 10/1981, p. 75. Când fapta săvârşită - ţinându-se seama şi de circumstanţele în care a avut loc - prezintă, în concret, un grad de pericol social deosebit, iar conduita anterioară a infractorului, total necorespunzătoare, caracterizează negativ persoana acestuia, aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, efectiv executabilă, este justificată. T.J. Braşov, d.p. 473/1977. Din modul în care este reglementată, prin dispoziţiile Codului penal, instituţia muncii corecţionale, rezultă că, pe lângă cerinţele expres prevăzute, trebuie ca persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate să poate presta vreuna din muncile arătate în art. 863C. pen. Câtă vreme, în speţă, condamnata este pensionată medical, gradul II de invaliditate, iar din decizia de pensionare rezultă că nu poate presta nici o muncă, în mod greşit s-a dispus obligarea la muncă corecţională. T.S., s.p., d. 943/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 73. Când dispune executarea pedepsei prin muncă, instanţa trebuie să ţină seama dacă cel condamnat (în speţă, un fost militar, trecut în rezervă şi pensionat datorită t76 PEDEPSELE bolilor de care suferă, ce îl fac impropriu pentru efectuarea oricărui efort fizic) poate sau nu presta muncă aşa cum prevede în art. 867 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 55/1978, R2, p. 133. Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit locul de executare al pedepsei prin muncă, având autoritatea de lucru judecat, nu poate fi modificată prin schimbarea locului de prestare a muncii, pe calea unei contestaţii la executarea introdusă de cel condamnat. T.J. Constanţa, d.p. 555/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 58. Obligarea la muncă corecţională fiind un mijloc de individualizare a pedepsei, prin determinarea modului de executare, nu este compatibilă cu graţierea totală condiţionată, deoarece în acest caz pedeapsa nu se execută. T.J. Covasna, d.p. 10/1982 cu notă de V. Papadopol, R.R.D. nr. 11/1982, p. 53. NOTĂ: Executarea pedepsei prin muncă este - aşa cum se arată şi în motivarea deciziei - un mijloc de individualizare a pedepsei prin stabilirea unui anumit mod de executare a acesteia. în cadrul operaţiei de individualizare, instanţa de judecată stabileşte mai întâi genul şi un anumit cuantum al pedepsei, între limitele speciale prevăzute de lege, cu eventualele modificări impuse de existenţa unor cauze de atenuare sau agravare, şi apoi, dacă a aplicat închisoarea, poate dispune, printr-un nou act de individualizare, ca pedeapsa astfel stabilită să nu fie executată prin privare de libertate într-un loc de deţinere, ci prin muncă, într-o unitate. -Graţierea, -pe- 4e altă parte, indiferent dacă este acor- dată după rămânerea definitivă a pedepsei ori anticipat, priveşte întotdeauna o pedeapsă concretă, determinată în toate coordonatele sale: gen, cuantum, mod de executare. Obiectul graţierii - chiar atunci când acordarea clemenţei precede condamnarea - nu-l poate constitui decât o pedeapsă efectivă, în configuraţia sa finală, după epuizarea tuturor actelor de individualizare. Constatarea graţierii este, aşadar, atât din punct de vedere logic, cât şi cronologic, o operaţie ulterioară individualizării pedepsei. De aceea, individualizând pedeapsa, instanţa nu trebuie să fie deloc influenţată de existenţa actului normativ de graţiere; ea trebuie să facă abstracţie de conţinutul acestuia şi săţinăseamaîn mod exclusiv de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea făptuitorului. Incidenţa graţierii urmează a fi luată în considerare numai după aceea, adică numai după ce operaţia de determinare concretă a pedepsei - inclusiv sub aspectul modului de executare -s-a încheiat. Potrivit art. 867 lit. b C. pen., între alte condiţii cerute pentru a se putea dispune ca pedeapsa să se execute la locul de muncă este şi aceea ca cel în cauză să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. în speţă, inculpatul fusese condamnat anterior la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare. C.S.J., s.p., d. 713/1993, Dreptul nr. 2/1994, p. 87. Măsura executării pedepsei prin munca corecţională este un mod de Individualizare a pedepsei, şi, ca atare, trebuie dispusă ţinându-se seama de criteriile prevăzute de arL 72- C. pen^între care-şîîmpre-jurările în care a fost săvârşită in- 177 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Modul de executare fracţiunea şi persoana infractorului. în speţă, inculpatul a săvârşit o infracţiune de tâlhărie, prin agresarea unei persoane aflate în stare de ebrietate, căreia i-a cauzat leziuni care au necesitat îngrijiri medicale. Aşa încât, executarea pedepsei prin muncă corecţională nu se justifica în ceea cel priveşte pe inculpat, acest mod de executare nefiind în raport cu criteriile legale de individualizare a pedepsei. C.S.J., s. p., d. 364/1994, Dreptulnr. 12/1994, p. 81. Măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementată prin art. 86 şi urm. C. pen., este destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia şi se bazează pe încrederea în posi- bilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare în acest scop. Legea nu exclude explicit de la beneficul suspendării executării pedepsei sub supraveghere pe autorul nici unei anume infracţiuni, ceea ce înseamnă că, în principiu - atâta vreme cât pedeapsa aplicată este de cel mult 4 ani - pentru aplicarea art. 86 C. pen. natura infracţiunii nu interesează, în plus, măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului prevăzute în art. 86 C. pen. şi posibilitatea ca măsura suspendării executării pedepsei să fie revocată, conform art. 86 C. pen., în cazul neîndeplinirii acestor obligaţii, sunt garanţii suficiente ca măsura sus-menţionată este de natură să contribuie la reso-cializarea condamnatului. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 384/1993. Art. 86®. — Pe durata executării pedepsei, condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii: a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport de cuantumul veniturilor şi de îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. în cazul condamnatului minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate; b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute la lit. a); c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă; d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea instanţei de judecată; e) condamnatul nu poate fi promovat; f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar 178 PEDEPSELE în raport cu fapta săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educa-tive ori de gestiune. Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales. Instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte şi una sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art. 86 . Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei. Pe timpul executării pedepsei în unitatea în care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă se suspendă. In cazul executării pedepsei într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează. Pedeapsa se execută fără a se încheia contract de muncă. Dispoziţiile alin. 6 se aplică în mod corespunzător şi în cazul condamnatului care nu desfăşoară o activitate la data aplicării pedepsei. în cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de muncă, după trecerea în rezervă a acestuia. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 869.— Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă. Pedeapsa se aplică potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 1 şi 2 sau, după caz, ale art. 40. Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de muncă. în acest caz, revocarea nu mai are loc şi pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. Dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplirteşteîn mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prih hotărârea de condamnare, instanţa poate să revoce execu- Revocarea executării pedepsei la locul de muncă 179 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR tarea pedepsei la locul de muncă, dispunând executarea pedepsei într-un loc de deţinere. Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii demuncă, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă şi, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art. 72, dispune suspendarea condiţionată a exe-ecutării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 sau 861. Dacă executarea pedepsei la locul de muncă se revocă potrivit alin. 1 sau 3, pedeapsa aplicată sau, după caz, restul de pedeapsă rămas neexecutat se execută într-un loc de deţinere. Numai neprezentarea în mod nejustificat, cu rea-credinţă, la locul de prestare a muncii corecţionale atrage revocarea măsurii executării pedepsei prin muncă, în baza art. 86° alin. 1 C. pen. Neprimirea mandatului de executare a pedepsei prin muncă învederează că cel condamnat nu din rea-credinţă nu a început executarea pedepsei. împrejurarea că, în speţă, în toată perioada dintre rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi sesizarea instanţei pentru revocarea obligării la muncă corecţională, inculpatul a muncit în unitatea în care fusese încadrat anterior, care nu i-a desfăcut contractul de muncă, demonstrează, de asemenea, inexistenţa rele-credinţe şi, unită cu faptul neînmânării mandatului de executare, justifică respingerea sesizării. T.J.Arad, dp. 132/1981, R3, p. 102. Revocarea în baza art. 865C. pen. a obligării la muncă corecţională nu poate fi dispusă atunci când neprezentarea la muncă nu s-a datorat relei voinţe a condamnatului, ci unor motive justificate, întrucât, în speţă, mandatul de executare a fost afişat la domiciliul condamnatului la 11 decembrie 1973, iar din actele medicale de la dosar rezultă că în perioada 17. decembrie 1973 - 26 ianuarie 1974 acesta a fost bolnav, în concediu medical şi, în cea mai mare parte din intervalul menţionat, internat în spital, se impune constatarea că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a dispune revocarea obligării la muncă corecţională şi executarea pedepsei închisorii. T.S., s.p., d. 3161/1974, R.R.D. nr. 11/1975, p. 73 Neprezentarea celui condamnat la unitatea unde începuse să execute prin muncă pedeapsa închisorii, din cauza unei împrejurări independente de voinţa sa - în speţă, din cauză că a fost arestat în executarea unei pedepse contravenţionale - nu poate constitui temei pentru revocarea executării pedepsei în modalitatea arătată, deoarece, în acest caz, nu este vorba de o sustragere de la prestarea muncii. în asemenea situaţie, executarea, prin muncă, a pedepsei închisorii se suspendă pe toată durata cât condamnatul execută sancţiunea închisorii contravenţionale. T.S., s.p., d. 1917/1979, R.R.D. nr 6/1980, p. 64 în cazul revocării obligării la muncă corecţională, la calcularea timpului executat din pedeapsă - în vederea determinării restului rămas 180 PEDEPSELE neexecutat - nu se ţine seama de zilele în care condamnatul a lipsit de la muncă şi de orele în care el nu a lucrat în cursul unor zile; totalul orelor nelucrate se împarte la 8 iar rezultatul reprezintă zilele nelucrate, care nu pot fi luate în considerare la stabilirea timpului executat prin muncă corecţională. T.S., s.p., d. 248/1982, R.R.D. nr. 2/1983, p. 65. în caz de revocare a executării pedepsei închisorii prin muncă, după ce condamnatul a executat o parte din pedeapsă, revocarea priveşte numai restul rămas neexecutat din sancţiunea aplicată: ca atare, condamnatul va executa într-un loc de deţinere numai acea parte din pedeapsă ce nu a fost executată, nu întreaga pedeapsă. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 247/1978, R2, p. 136. Faptul că pedeapsa privativă de libertate se execută ca urmare a revocării obligării la muncă corecţională nu-l privează pe cel condamnat de vocaţia la liberare condiţionată, pe motiv că a avut o comportare necorespunzătoare în cursul executării iniţiale - prin muncă - a pedepsei. Pentru acea comportare condamnatul a fost sancţionat, prin revocarea executării pedepsei prin muncă, şi, dacă în timpul de executare a restului pedepseiîn penitenciar a avut o bună conduită, poate fi liberat condiţionat. T.J. Dolj, d.p. 152/1981, R3,p. 181. a) Unitatea la care a fost repartizat cel condamnat cu obligarea la muncă corecţională poate declara recurs împotriva hotărârii de respingere a sesizării sale în vederea revocării acestei măsuri, b) Este justificată revocarea executării pedepsei prin muncă, în baza art. 86 alin. 2 C. pen., atunci când cel condamnat a venit frecvent la locul de prestare a muncii sub influenţa băuturilor alcoolice, a provocat deseori scandaluri şi certuri în unitate, a ameninţat pe oamenii muncii şi nu s-a încadrat în colectivul de muncă. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1238/1981. în art. 869 alin. 4 C. pen. se indică expres singurul caz în care condamnatului care execută pedeapsa prin muncă i se poate revoca obligarea la muncă corecţională şi suspenda condiţionat executarea pedepsei, şi anume atunci când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă. In cazul unei diminuări a capacităţii de muncă, dispoziţiile textului sus-arătat nu sunt aplicabile. T.J. Botoşani, d.p. 18/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 75. Potrivit art. 4471 teza I C. proc. pen., revocarea obligării la muncă corecţională, în cazurile prevăzute în art. 869 C. pen., se dispune, după caz, de către instanţa de exe-cutare sau de către instanţa corespunzătoare, în a cărei rază teritorială se află organizaţia la care se prestează munca. Competenţa instanţelor de a dispune revocarea obligării la muncă corecţională este deci reglementată în raport cu faptul dacă, până la data sesizării, acesta se prezentase sau nu la locul de muncă. Din moment ce, în speţă, condamnatul a început executarea pedepsei, cererea de revocare a obligării la muncă corecţională se soluţionează de către instanţa în a cărei rază teritorială se află organizaţia la care el execută pedeapsa. T.S., s.p., d. 1801/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 66. 181 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, în stare de recidivă postcondamnatorie, dacă primul termen al recidivei îl constituie o condamnare cu obligare la muncă corecţională, instanţa, revocând această măsură, urmează a contopi restul rămas neexecutat din prima pedeapsă - executabil în regim de detenţie - cu pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune, chiar dacă, în ceea ce priveşte această din urmă pedeapsă, s-a dispus executarea prin muncă, fără privare de libertate. în asemenea situaţie, în cazul în care pedeapsa pentru care s-a dispus executarea prin muncă are o durată mai mare decât cealaltă pedeapsă contopită - executabilă în regim de detenţie -, inculpatul va executa mai întâi, în închisoare, o parte din pedeapsă, egală cuantumului acestei din urmă sancţiuni, şi apoi, prin muncă, diferenţa până la împlinirea duratei pedepsei rezultante. T.S., s.p., d. 2356/1981, R3, p. 246. a) Nu există caz de revocare a executării pedepsei prin muncă în bazaart. 869 alin. 1 C.pen.-pentru motivul neprezentării la locul de muncă - atunci când, înainte de a fi primit mandatul de executare a pedepsei, cel condamnat a fost arestat preventiv din cauza săvârşirii din nou a unei infracţiuni. b) în asemenea situaţie, revocarea ar putea fi pronunţată în baza art. 865 alin. 4 C. pen. - datorită săvârşirii infracţiunii ulterioare -, dar nu de către instanţa de execu- tare, ci numai de instanţa care judecă sau a judecat în prima instanţă această infracţiune. T.J. Bacău, d.p. 33/1981, cu note de Cristiana Turianu, C. Turianu şi V. Papadopol, R.R.D. nr. 7/1982, p. 77. Inculpatul, fiind condamnat la închisoare şi obligat să execute pedeapsa în cadrul S.C. ANCON Giurgiu, nu s-a prezentat la locul de muncă stabilit de instanţă şi a continuat să lucreze la o unitate din Bucureşti la care era încadrat la data condamnării. Ca urmare, la sesizarea făcută de S.C. ANCON, prima instanţă - prin sentinţa atacată cu recurs de către condamnat - a dispus revocarea dispoziţiei ca pedeapsa să fie executată la locul de muncă. Recursul prin care condamnatul susţine că neprezentarea sa la locul de muncă stabilit de instanţă nu are la bază reaua sa credinţă, ci se explică prin împrejurarea că nu a găsit o locuinţă în judeţul Giurgiu -el locuind de mult timp, împreună cu familia, în Bucureşti - este nefondat. La stabilirea locului de executare a pedepsei la o unitate din judeţul Giurgiu, instanţa de fond a avut în vedere că domiciliul condamnatului de află în comuna Cucuruzu din acel judeţ, iar împrejurarea că el şi-a stabilit reşedinţa în Bucureşti, unde locuieşte fără forme legale, nu-l îndreptăţeşte să se sustragă de la executarea pedepsei în condiţiile dispuse prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 581/1993 PEDEPSELE Art. 8610. — Dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, instanţa, dacă nu suntîntrunite condiţiile prevăzute în art. 86 , anulează executarea pedepsei la locul de muncă. Anularea se dispune şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa se stabileşte, după caz, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă. La scăderea pedepsei executate în întregime sau în parte, ori, după caz, la contopirea pedepselor, se aplică dispoziţiile privitoare la pedeapsa închisorii, fără a se ţine seama dacă una din pedepse se execută la locul de muncă. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deţinere. Dacă, după condamnarea sa de-finitivă la o pedeapsă cu închisoarea, inculpatul a fost judecat şi condamnat pentru o infracţiune concurentă, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate executabilă prin muncă -existenţa condamnării anterioare fiind descoperită mai înainte ca munca corecţională să fi fost executată, cererea de contopire a celor două pedepse nu poate fi admisă, atâta vreme cât nu s-a dispus, în baza art. 8610 C. pen., anularea obligării la muncă corecţională de către instanţa competentă conform art. 4471 C. proc. pen. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 58/1981, R3, p. 70. Dacă, mai înainte ca munca corecţională să fi fost executată, se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii, instanţa care judecă această din urmă infracţiune poate dispune anularea obligării la muncă corecţională numai în cazul în care constată - motivat - că nu sunt întrunite condiţiile executării prin muncă, în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, aplicată pentru întregul concurs. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1221/1981, R3, p. 104. Art. 8611. — Dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, instanţa poate dispuneîncetarea executării pedepsei la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea şatr a condamnatului. Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la Jocul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a Anularea executării pedepsei la locul de muncă încetarea executării pedepsei 183 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acelaşi interval condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă, dispoziţiile art. 61 şi 8610 alin. 3, fiind aplicabile în mod corespunzător. Potrivit art. 867 C. pen., dacă cel condamnat a executat cel puţin 2/3 din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, instanţa poate dispune - la cererea organizaţiei în care condamnatul prestează munca - încetarea executării pedepsei prin muncă, întrucât încetarea pedepsei prin muncă este condiţionată, printre altele, de executarea a cel puţin 2/3 din pedeapsă, se impune concluzia că durata perioadei în care condamnatul s-a aflat în concediu medical nu se ia în considerare la calcularea fracţiunii sus-menţio-nate. Textul art. 867 C. pen. cere ca fracţiunea de 2/3 din pedeapsă să fi fost executată; or, nu se poate spune că în perioada în care a fost spitalizat condamnatul a executat pedeapsa. T.J. Dolj, d.p. 265/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 68. Pentru a se putea dispune încetarea executării pedepsei prin muncă, este necesar, printre altele, ca inculpatul să fi executat 2/3 din pedeapsa aplicată. Condamnatul care execută pedeapsa prin muncă trebuie să se conformeze programului de lucru din unitatea în care a fost repartizat, iar dacă acesta depăşeşte durata de 8 ore zilnic, orele prestate suplimentar nu pot fi luate în considerare la calculul fracţiunii de pedeapsă cerută de lege pentru a se putea dispune încetarea executării pedepsei prin muncă. T.J. Timiş, d.p. 955/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 65. Dacă în cazul unei condamnări la pedeapsa închisorii, după ce a executat o parte din pedeapsă, condamnatul a beneficiat de graţiere individuală, în sensul că, pentru restul neexecutat din pedeapsa iniţială, s-a comutat privaţiunea de libertate prin executarea prin muncă, condiţia ca cel condamnat să fi executat două treimi din durata pedepsei - cerută de art. 867 C. pen. pentru a se putea dispune încetarea obligării la muncă corecţională - se verifică în raport cu restul de pedeapsă pentru care s-a acordat graţierea, fără a se avea în vedere şi perioada executată în regim de detenţie, anterior acordării clemenţei. T.J. Bacău, d. p. 342/1981, cu notă de A. Ungureanu, R.R.D. nr. 4/1982, p. 55. Potrivit art. 8T6 alin. 1C. pen., dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, instanţa poate dispune încetarea obligării la muncă corecţională. Săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate în timpul executării pedepsei prin muncă face inaplicabile dispoziţiile textului menţionat, această împrejurare constituie o cauză de revocare a obligării la muncă corecţională. T.J. Caraş Severin, d.p. 149/1981, R3,p. 105. în calculul fracţiunii de pedeapsă, de cel puţin două treimi, după a PEDEPSELE cărei împlinire se poate dispune, în baza art. 867 C. pen., încetarea obligării la muncă corecţională, nu este posibil a se ţine seama de partea din durata pedepsei care -potrivit art. 25, 26 din Legea nr. 23/1969 - poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate în timpul arestării preventive. O asemenea posibilitate este prevăzută de lege (art. 59 C. pen.) numai în legătură cu liberarea condiţionată; or liberarea condiţionată şi încetarea obligării la muncă corecţională fiind două instituţii deosebite, reglementarea privitoare la cea dintâi nu poate fi extinsă, fără o bază legală, asupra celei de-a doua. T.J. Călăraşi, d.p. 90/1982, cu note de A. Pârvulescu şi V. Pătulea, R.R.D. nr. 7/1983, p. 47. Potrivit art. 86 alin. 1 C. pen., dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, instanţa poate dispune încetarea executării la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau a condamnatului, în speţă, condamnatul a început executarea pedepsei - de un an închisoare - la locul de muncă ia 3 ianuarie 1992 iar la 11 august 1992 unitatea a solicitat încetarea executării acestei pedepse; în perioada sus-menţionată el a avut 229 ore de învoire şi 176 ore de absenţă nemotivată. în asemenea situaţie, în mod justificat prima instanţă, considerând că cel condamnat nu a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, a respins cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 7/1993. Potrivit art. 450 C. proc. pen., încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa. Prin urmare, în cazul în care măsura încetării executării pedepsei la locul de muncă a fost dispusă de instanţa de executare, sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută, pentru incompetenţă, potrivit art. 197 alin. 2 C. proc. pen., şi urmează a fi casată cu trimitere la judecătoria competentă potrivit prevederilor art. 450 C. proc. pen. T.M. Bucureşti, s. iip., d. 604/1993. Secţiunea IV Caicului pedepselor Art. 87. — Durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua In care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spiţal, intră în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voifboara, iar această Durata executării 185 Computarea reţinerii şi a arestării preventive î Alin. 4 al 186 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR împrejurare se constată în cursul executării pedepsei. 1în durata executării pedepsei la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă. în caz de revocare a obligării la muncă corecţională pentru motivul că cel condamnat se sustrage de la prestarea muncii, din pedeapsa aplicată trebuie să se scadă zilele lucrate, urmând ca restul să fie excutat într-un loc de deţinere. în calculul timpului lucrat se includ şi zilele în care condamnatul a fost prezent la locul de muncă, dar nu a muncit pentru că unitatea avea gol de producţie şi nu l-a folosit la alte activităţi. T.J. Satu Mare, d.p. 874/1980, R.R.D. nr. 5/1981, p. 67. Din moment ce, luând faţă de inculpatul minor măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, instanţa a omis să deducă din timpul acesteia timpul în care minorul a fost arestat preventiv în aceeaşi cauză, contestaţia la executare introdusă de minor, în baza art. 461 lit. d C. proc. pen., este întemeiată şi urmează a fi admisă, dis-punându-se, conform art. 88 C. pen., computarea arestării preventive din durata măsurii educative sus-menţionate. T.J. Vaslui, d.p. 255/1980, R.R.D. nr. 1/1981, p. 69. Art. 88. — Timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în aceiaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă. Scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în caz de condamnare la amendă, prin înlăturarea în total sau în parte a executării amenzii. Potrivit art. 88 alin. 1 C. pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determi- nat reţinerea sau arestarea preventivă. Dacă însă măsura deţinerii nu a fost luată ca urmare a unei activităţi judiciare şi inculpatul săvârşeşte ulterior o infracţiune pentru care este condamnat, el nu mai poate cere computarea deţinerii din pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită, deoarece nu există concurs de infracţiuni. T.S., S.p., d. 1417/1976, R2,p. 66. t.87 a fost introdus prin Legea nr. 6/1973. PEDEPSELE Scăderea timpului reţinerii şi arestării preventive, din durata pedepsei, se face - potrivit art. 88 alin. 2 C. pen. - şi în cazul în care inculpatului i s-a aplicat pedeapsa amenzii. în această situaţie, deducerea reţinerii sau arestării preventive se efectuează prin înlăturarea, în totul sau în parte, a executării amenzii, instanţa stabilind, prin apreciere, suma ce nu se va plăti din amenda aplicată, ca urmare a scăderii reţinerii sau a arestării preventive. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 274/1978, R2, p. 67. Timpul reţinerii sau al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate, chiar dacă aceste măsuri preventive au fost luate cu privire la o infracţiune pentru care s-a pro1 nunţat o pedeapsă graţiată, dar această din urmă faptă este concurentă cu infracţiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa ce se execută. T.S., s.p., d. 115/1969, R1, p. 89. împrejurarea că dispunând com-putarea deţinerii preventive, instanţa de fond a omis să menţioneze data la care cel condamnat a fost arestat preventiv nu atrage nulitatea sentinţei pronunţate, atâta vreme cât, potrivit art. 381 C. proc. pen., instanţa de recurs este obligată să compute ea însăşi timpul de arestare scurs până la data soluţionării recursului. T.M. Bucureşti s. II pl' d. 659/1981, R3, p. 51. Timpul în care inculpatul, fiind în stare de libertate, a fost internat pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice nu poate fi considerat ca "deţinere preventivă" şi deci nu poate fi inclus în perioada de deţinere dispusă de procuror ulterior efectuării acelei expertize. T.S., s.p., d. 2467/1974, R1, p. 88. Dacă după condamnarea sa pentru o infracţiune (în speţă, vătămare corporală gravă) şi după graţierea restului rămas neexecutat din pedeapsa respectivă, acea sentinţă de condamnare a fost desfiinţată ca efect al exercitării recursului extraordinar, iar inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă mai grea, în urma schimbării încadrării juridice a faptei (în speţă, tentativă la infracţiunea de omor), din pedeapsa astfel stabilită urmează să se scadă numai timpul efectiv executat din prima pedeapsă, iar nu toată durata pedepsei anterioare, adică şi acea fracţiune din prima pedeapsă pentru care inculpatul a beneficiat de graţiere. T.S., s.p., d. 3531/1973, R1, p. 88. Prima instanţă a dedus în mod legal din durata pedepsei aplicate pentru tentativă la infracţiunea de omor timpul în care inculpatul a fost reţinut în executarea unei pedepse de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute în art. 2 lit. a din Decretul nr. 153/1970; fapta pentru care s-a aplicat inculpatului sancţiunea contravenţională - port ilegal de armă albă - este strâns legată, se integrează chiar în materialitatea faptei ce constituie latura obiectivă a tentativei de omor. T.S., s.p., d. 175/1978, R2, p. 65. Este greşită procedarea instanţei care, condamnând pe inculpat la o pedeapsă cu închisoarea, pentru o faptă ce constituie infracţiune, dar pentru care făptuitorul fusese sancţionat anterior cu închisoare contravenţională - pedeapsă care a şi fost executată -, a omis să deducă din pedeapsa aplicată durata sancţiunii contravenţionale. 187 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării Această deducere se impunea pentru motivul că inculpatul nu poate să execute, pentru aceeaşi faptă, două sancţiuni privative de libertate. T.S., s.p., d. 2231/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 70. Modul eronat în care prima instanţă a calculat partea din pedeapsă executată prin arestare preventivă şi dedusă - conform art. 88 C. pen. şi art. 357 alin. 2 C. proc. pen. - din durata pedepsei nu constituie un motiv de casare a sentinţei de condamnare, această greşeală urmând a fi înlăturată de instanţa de recurs care, potrivit art. 383 alin. 2 C. proc. pen., are de asemenea obligaţia de a arăta în expunerea şi dispozitivul deciziei timpul care se deduce din pedeapsă. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 288/1993. Întrucâtîn cursul urmăririi penale toţi inculpaţii au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv, conform art. 88 C. pen., prima instanţă era obligată ca, pronunţând condamnarea acestora, să compute durata reţinerii şi arestării preventive, chiar dacă a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Neprocedând în acest fel. instanţa de fond a pronunţat - în limitele arătate - o hotărâre nelegală, astfel că tribunalul o va casa parţial şi, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va deduce din durata pedepsei aplicate inculpaţilor timpul reţinerii şi arestării preventive. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 583/1993 Art. 89. — în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 4, 5 sau 6, partea din pedeapsă precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române. Nu sunt soluţii din practica judiciară BIBLIOGRAFIE: 1. IULIAN SÂRAR, II. AMELICU POPA, note la d.p. 65/1971 a T.J. Arad, R.R.D. 7/1971, p. 143-149;2.1. MIRCEA BĂDIŢĂ, II. GEORGE ANTONIU, note la st. p. 225/1979 a J. Sibiu, R.R.D. 1/1980, p. 54-55; 3. MATEI BASARAB, Aspecte teoretice şi practice privind computarea reţinerii şi arestării preventive din pedeapsa închisorii aplicate de către instanţă. Studia Universitatis Babeş-Boiyai, Cluj, 1986, nr. 1, p. 51 -55; 4 LADISLAU MARGOCSY, Ordinea executării în continuare a pedepselor cu închisoarea, R.R.D. 9-12/1989, p. 80-84; 5. CORNELIU TURIANU, Calculul pedepsei ce se execută prin muncă fără privare de libertate în ipoteza în care condamnatul s-a aflat în concediu medical, Dreptul nr. 5/1992, p. 69-71; 6. IANCU TĂNĂSESCU, Modalităţi legale de reducere a perioadei de detenţie în planul executării pedepsei, Dreptul nr. 1/1994, p. 82-89. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE TITLUL IV ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE Art. 90. — Instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoare de cel mult 1 an sau amendă ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzuteîn art. 208,213,215,223 alin. 1, 224 alin. 1, 227 alin. 1, 229 alin. 1, 231 alin. 1 şi 232, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 3.000 lei, sau infracţiunea prevăzutăîn art. 249 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10.000 iei; b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave; c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii; d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta; e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă. înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în situaţiile prevăzute de art. 38. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 91. — Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 5.000 la 25.000 lei. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1Art. 92.— Abrogat. 1 1 Art. 92-97 au fost abrogate prin Legea nr. 104/1992. Condiţiile înlocuirii Sancţiunile cu caracter administrativ 189 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni Limitele răspunderii penale Art. 93. — Abrogat. Art. 94. — Abrogat. Art. 95. — Abrogat. Art. 96. — Abrogat. Art. 97. — Abrogat. Art. 98. — în caz de participaţie, înlocuirea răspunderii penale poate avea loc numai pentru acei făptuitori faţă de care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezentul titlu. înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale. Nu sunt soluţii din practica judiciară BIBLIOGRAFIE: 1. PETRE IONESCU, înlocuirea răspunderii penale prin încredinţarea făptuitorului pe garanţie, R.R.D. 1/1970, p. 107-110; 2. ION C. VURDEA, Trimiterea cauzei de către instanţa penală la comisia de judecată, R.R.D. 2/1970, p. 48-51: 3. DIONISIE GALBURĂ, notă la st. p. 442/1972 a J. Strehaia, R.R.D. 6/1973, p. 140; 4. DORII PAVEL, notă la d.p. 1645/1972 a T.J. Suceava, R.R.D. 5/1974, p. 62-66; 5. AVRAM FILIPAŞ, Aspecte teoretice ale înlocuirii răspunderii penale, A.U.B., Drept, 1974, p. 117-122. TITLUL V MINORITATEA Art. 99. — Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal. împotriva minorului care a săvâr- tut medical-educativ, dacă se con-şit o faptă prevăzută de legea pe- stată că a comis fapta fără dis-nală nu poate fi luată măsura cernământ. .într-un atare caz, educativă a internării într-un insti- urmează a fi sesizată comisia de 190 MINORITATEA ocrotire a minorilor, competentă, conform art. 12 din Legea nr. 3/1970, să dispună internarea într-un institut de ocrotire pentru deficienţi psihici. T.S., s.p. d. 1153/1986, R.R.D. nr. 2/1987, p. 72. Dacă la data săvârşirii infracţiunii inculpata nu împlinise vârsta de 18 ani, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 218/1977 referitoare la minori, chiar în cazul în care, fiind căsătorită, ea avea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954, statut de persoană majoră. T.S., s.p., d. 405/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 68. Dacă minorul este iresponsabil, conform art. 48 C. pen., în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de el nu se poate lua nici una din măsurile educative prevăzute de art. 101 C. pen., ci - pronunţând achitarea - instanţa trebuie să dispună trimiterea minorului la centrul de primire de pe lângă comitetul executiv al consiliului popular în a cărui rază se află domiciliul minorului, pentru a se face aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 3/1970. T.S., s.p., d. 57/1975, C.D., p. 314. Potrivit Legii nr. 3/1970, pentru unele categorii de minori - printre care şi minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund penal, precum şi cei care sunt expuşi să comită asemenea fapte - se iau măsuri de ocrotire din cele prevăzute în menţionata lege. Ca urmare, faţă de minorul sub 14 ani, deci care nu răspunde penal, în cazul în care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nu poate fi luată, de către instanţa judecătorească, măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută de art. 112 lit. b şi art. 115 C. pen., ci împotriva sa se poate lua o măsură educativă, potrivit legii menţionate, de către comisia de ocrotire a minorilor. T.S., s.p., d. 636/1972, R.R.D. nr. 12/1972, p. 152. Dacă din raportul de constatare medico-legală rezultă că minorul, în vârstă de 14 ani şi o zi - care, pentru a se răzbuna, a aruncat de la o mică distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia capului victimei, perforându-i cutia craniană şi provocând moartea acesteia - are discernământul corespunzător vârstei sale, că funcţiile lui mintale sunt dezvoltate fără devieri, în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă şi că posibilităţile sale interpretative nu sunt alterate, se impune concluzia că el a săvârşit fapta cu discernământ şi, ca atare, este răspunzător din punct de vedere penal. T.S., s.p., d. 80/1972, R1, p. 283. în cazul infractorului minor care a săvârşit o infracţiune în condiţiile provocării, la fixarea pedepsei se va ţine seama mai întâi de limitele pedepsei legale prevăzute pentru minori, după care vor fi aplicate dispoziţiile legale referitoare la circumstanţa atenuantă a provocării. T.S., s.p., d. 1173/1969, C.D. 1969, p. 312. în aplicarea dispoziţiilor art. 99/100 C. pen., care fixează un tratament penal special pentru infractorii minori, vârsta majoratului trebuie considerată împlinită după expirarea zilei corespunzătoare aceleia în care persoana în cauză s-a născut. T.J. Timiş, d.p. 899/1974, cu notă critică de S. Şuteu. R.R.D. nr. 11/1975, p. 65. NOTĂ: Din dispoziţiile art. 8 alin. 2 Decr. nr. 31/1954, coroborate cu prevederile art. 154 C. pen., rezultă că vârsta majoratului 191 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR începe din momentul în care ex- inculpatul era minor, tratamentul piră ultima zi a celor 18 ani trecuţi penal care urmează a-i fi aplicat de la naşterea unei persoane. este cel prevăzut de Decretul nr. 218/1977 pentru infractorii minori, Din moment ce la data săvârşirii chiar dacă moartea victimei s-a acţiunii ce constituie elementul produs după ce inculpatul îm-material al infracţiunii sau plinise vârsta de 18 ani. vătămării cauzatoare de moarte Ţ$ gp> d 928/198l R3 p 191 Consecinţele răspunderii penale Art. 100. — Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Nu sunt soluţii din practica judiciară Măsurile educative Art. 101. — Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; 1c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ. Nu sunt soluţii din practica judiciară Mustrarea Art. 102. — Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. 1 Potrivit Decretului nr. 545/1972, publicat în B. Of. nr. 162 din 30 decembrie 1972, denumirea de „centru de reeducare" a înlocuit denumirea de „institut special de reeducare", în cuprinsul acestui cod. 192 MINORITATEA Măsura educativă a mustrării este prea uşoară şi inaptă a-şi realiza finalitatea când, deşi datele anchetei sociale nu sunt defavorabile, minorul a participat la săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate deosebită, iar contribuţia sa concretă la comiterea acesteia a fost importantă. T.S., S.p., d. 218/1973, R1, p. 289 Este admisibilă constatarea in-tervenirii reabilitării de drept cu privire la pedeapsa mustrării aplicată, în regimul Codului penal anterior, unui infractor minor, dacă sunt îndeplinite prevederile art. 134 C. pen. J. Rm. Sărat, s.p., d. 728/1970, cu notă de Gh. Dobrican, R.R.D. nr. 9/1971, p. 151 Revocarea graţierii condiţionate, în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 591 /1969, nu operează dacă, pentru noua infracţiune, săvârşită înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de acest text, inculpatului nu i s-a aplicat o pedeapsă, ci o măsură educativă (în speţă, mustrarea). T.S., s.p., d. 2560/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 175. Măsura educativă a mustrării, prevăzută în art. 102 C. pen., poate fi aplicată şi infractorului minor care a depăşit vârsta de 18 ani la data pronunţării hotărârii. T.M. Bucureşti, s. i p.d. 118/1993. Art. 103. — Măsura educativă a libertăţii supravegheate Libertatea constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegheată supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanţa pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat supravegherea îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală. Totodată instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa în-cunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea la care este angajat, pentru ca acestea să colaboreze la reeducarea minorului împreună cu persoana căreia acesta i-a fost încredinţat. Dacă înăuntrul termenului prevăzut tn alin. 1 minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra iui sau 193 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR are purtări rele, ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă. Termenul de un an prevăzut în alin. 1 curge de la data punerii în executarea libertăţii supravegheate. Dacă în cursul termenului de încercare al libertăţii supravegheate minorul comite din nou o infracţiune, instanţa sesizată cu judecarea acestei infracţiuni nu se poate limita - în legătură cu măsura educativă sus- menţionată - la revocarea ei; potrivit art. 103 C. pen., în asemenea caz, instanţa mai trebuie să ia măsura internării minorului într-un centru de reeducare sau să aplice o pedeapsă. T.S., s.p., d. 1536/1971, R1, p. 269. în cazul în care înăuntrul termenului de un an prevăzut în art. 103 alin. 1 C. pen. minorul săvârşeşte o faptă care constituie infracţiune, această infracţiune şi infracţiunea pentru care se luase măsura libertăţii supravegheate se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracţiuni urmează fie a se lua măsura internării într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă, care se stabileşte în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracţiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancţiune legală pentru întreaga activitate infracţională a minorului, adică pentru amândouă infracţiunile. T.J. Dolj, d.p. 1185/1973, R.R.D. nr. 11/1973, p. 172. Măsura educativă a mustrării poate fi aplicată infractorului minor care a depăşit vârsta de 18 ani ia data pronunţării hotărârii. Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu poate fi luată faţă de infractorul minor care â depăşit vârsta de 17 ani. Celelalte măsuri educative, prevăzute de art. 101 lit. c şi d C. pen., nu pot fi luate faţă de infractorul minor care a devenit major, dar pot fi luate faţă de infractorul minor care a împlinit vârsta de 17 ani. T.S., d.î. 1/1971, R.R.D. nr. 4/1971, p. 85. Deşi legea nu prevede expres ce vârstă trebuie să aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate, din ansamblul dispoziţiilor art. 103 C. pen. - potrivit cărora măsura constă în lăsarea minoruluiîn libertate pe timp de un an şi nu poate dura decât până la majorat -rezultă implicit că aplicarea libertăţii supravegheate este subordonată condiţiei că făptuitorul să nu fi depăşit vârsta de 17 ani ia data luării măsurii. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 364/1993. a) Măsura educativă a libertăţii supravegheate, prevăzută în art. 103 C. pen., nu se poate aplica minorilor care au împlinit vârsta de 17 ani. b) Este corect procedeul primei instanţe care, dispunând internarea într-un centru special de reeducare, nuA a stabilit durata acestei măsuri. în principiu, internarea ia sfârşit la împlinirea vârstei de 18 ani, dar minorul poate fi eliberat şi mai înainte de a deveni major, în condiţiile art. 107 C. pen., după cum este posibil şi ca durata internării să fie prelungită după ajungerea la majorat, pe timp de cel mult 2 ani, conform art. 106 MINORITATEA alin. 2 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip. d. 111/1993. Inculpatului minor i se poate aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate numai dacă, la data punerii în executare a măsurii, acesta nu a depăşit vârsta de 17 ani. Dacă în raport cu vârsta minorului la data menţionată în art. 103 alin. ultim din Codul penal, durata de un an prevăzută în alin. 1 al aceluiaşi text de lege nu poate fi asigurată, instanţa trebuie să aplice o altă măsură educativă prevăzută în art. 101 din Codul penal. C.S.J., s.p., d. 81/1994, C.D., p. 137. Art. 104.— Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura internării se ia faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare. Prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare, reglementată prin art. 106 alin. 2 C. pen., nu poate fi dispusă decât pe un interval de timp determinat, prestabilit, în raport cu necesităţile concrete legate de completarea şi desăvârşirea reeducării celui internat. Textul menţionat, prevăzând că prelungirea internării se face pe o durată de cel mult 2 ani, implică obligaţia de a fixa această durată. Această obligaţie rezultă de altfel, implicit, şi din art. 107 C. pen., care reglementează libertatea anticipată a minorului numai pentru ipoteza că minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu şi pentru cazul prelungirii internării minorului după majorat, în condiţiile art. 106 alin. 2 C. pen. Pe de altă parte, dacă la data internării minorului nu pot fi cunoscute deplin nici datele privind starea bio-psiho-fizică a acestuia, nici reacţiile sale la procesul de reeducare - ceea ce justifică internarea lui pe un timp nedeterminat în momentul prelungirii măsurii internării, după ce minorul a stat un interval de timp îndelungat în cen- trul de reeducare, toate aceste elemente sunt cunoscute, astfel că nu se mai justifică luarea unei măsuri privative de libertate nelimitată în timp decât prin durata sa maximă, ci dimpotrivă se impune ca durata prelungirii să fie prestabilită de către instanţă. Pentru a fixa durata prelungirii internării, instanţa judecătorească trebuie să se preocupe a stabili care este timpul necesar pentru ca cel în cauză să-şi desăvârşească calificarea profesională, solicitând relaţii de la centrul de reeducare în legătură cu stadiul pregătirii profesionale a acestuia şi cu intervalul de timp de care - potrivit aprecierii cadrelor educative ale centrului -mai este nevoie penru desăvârşirea acelei pregătiri. T.S., s.p., d. 2441/1974, CD 1974, p. 344. Potrivit art. 491 C. proc. pen, judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor este competent să soluţioneze din oficiu sau la sesizare: liberarea minorului dintr-un centru de reeducare, înainte de a deveni major; revocarea liberării, înainte de a de- Internarea într-un centru de reeducare 195 Internarea într-un institut medical-educativ INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR veni major; ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare; ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ. Această enumerare este limitativă, necuprinzând şi înlocuirea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, cu măsura internării într-un institut medical-educativ. T.S., s.p., d. 1778/1974, C.D. 1974, p. 346. Inculpatul minor, căruia i s-a aplicat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, nu poate solicita - pe calea recursului declarat împotriva sentinţei prin care s-a luat măsura susmenţionată - să se verifice modul de comportare a sa în centrul de reeducare, spre a se putea constata dacă nu există temeiuri în vederea liberăriiînamte de termen. Liberarea minorului înainte de a deveni major, potrivit art. 107 C. pen., privind executarea măsurii educative a internăriiîntr-un centru de reeducare, se soluţionează după ce hotărârea, prin care s-a pronunţat o asemenea măsură, rămâne definitivă. T.S., s.p., d. 2579/1973, R1, p. 233. Pentru ca măsura educativă a internării într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen. să-şi atingă scopul, ea nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărârii, i-a rămas, până la majorat, suficient timp pentru reeducare, în speţă, scopul internării nu poate fi realizat în timp scurt, de o lună şi 10 zile, cât minorul mai avea până la majorat, mai ales că din ancheta socială rezultă că acesta provine dintr-o familie dezorganizată şi că a mai săvârşit anterior şi alte furturi. Pe de altă parte, eventuala prelungire a internării pe o durată de cel mult 2 ani, în baza art. 106 C. pen., se poate dispune numai în situaţia când este determinată de rezultatul pe care l-a dat măsura internării efectiv executată, şi nu înaintea executării măsurii. T.S., s.p., d. 553/1973, C.D. 1973, p. 398. Art. 105. — Măsura internării într-un institut medical -educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsura de siguranţă a internării într-un institut medical de specialitate a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman, luată de procuror în cursul urmăririi penale, în mod provizoriu, conform art. 114 alin. 2 C. pen. şi art. 162 C. proc. pen., îşi menţine efectele până la confirmarea ei de către instanţa de judecată penală, chiar dacă procesul penal a luat sfârşit printr-o or-donanîăde.încetarea_urmăririipe-nale ori de scoatere de sub urmărire, excepţie făcând doar cazul când soluţia de neurmărire a fost determinată de motivul că fapta care a format obiectul urmăririi nu există, nu a fost săvârşită de învinuit ori inculpat, sau nu este prevăzută de legea penală. Dacă această măsură nu a fost luată în timpul efectuării acteldfde urmărire penală, ea poate fi luată de procuror, desigur, tot în mod provizoriu, şi prin crdortanţa de încetare a urmăririi, penale ori de 196 MINORITATEA scoatere de sub urmărire, în ambele situaţii însă urmând ca după emiterea ordonanţei instanţa să fie sesizată în vederea confirmării acestei măsuri. Sesizarea se va adresa instanţei căreia i-ar fi revenit competenţa de a judeca în fond cauza. T.S., s.p., d. 413/1971, R.R.D. nr. 7/1971, p. 159. Dacă din cauza debilităţii mintale de care suferă, inculpatul (minor) nu şi-a dat seama de acţiunile sale ori nu a putut fi stăpân pe ele, există cazul de iresponsabilitate prevăzut în art. 48 C. pen. şi, ca atare, nu se poate lua, în ceea ce îl priveşte măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ; soluţia legală este achitarea, în baza art. 10 lit. e C. proc. pen., dispunându-se, totodată, sesizarea comisiei de ocrotire a minorilor, în vederea internării minorului într-o instituţie de ocrotire pentru deficienţi psihici. T.S., s.p., d. 1246/1977, C.D., p. 235. Potrivit dispoziţiilor art. 105 C. pen., măsura internării într-un institut medical-educativ se poate lua numai faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie, nu şi faţă de cel care are discernământul integral, deşi prezintă unele tulburări de comportament. T.S., s.p., d. 2024/1976, C.D., p. 299. Din moment ce instanţa a constatat că minorul, care avea vârsta între 14 şi 16 ani, a săvârşit fapta fără discernământ, dispunând achitarea lui, prin aplicarea prevederilor art. 99 alin. 2 C. pen., luarea măsurii educative a internării într-un institut medical educativ este nelegală, deoarece o atare măsură se poate lua numai faţă de un minor care răspunde penal şi dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe prevăzute de lege. T.S., s.p., d. 1814/1976, C.D., p. 297. Art. 106. — Măsurile prevăzute în art. 104 şi 105 se iau pe timp nedeterminat, însă nu pot dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura prevăzută în art. 105 trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Instanţa, dispunând ridicarea măsurii prevăzute în art. 105, poate, dacă este cazul, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Durata măsurilor 197 Liberarea minorului înainte de a deveni major Revocarea liberării sau internării minorului Pedepsele pentru minori INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Art. 107. — Dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 108. — Dacă în perioada liberării acordate potrivit articolului precedent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării. Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea. în cazul când nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura internării şi se revocă liberarea. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1Art. 109. — Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele complimentare nu se aplică minorului. Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1 1 Pentru alin. 1 al art. 109, a se vedea nota de sub art. 81. 198 MINORITATEA Art. 110. — în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispuneîncredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103, căreia îi revin obligaţiile prevăzute de acelaşi articol. Această măsură nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. 1 Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în mod corespunzător şi în caz de liberare condiţionată a minorului. Nu sunt soluţii din practica judiciară. BIBLIOGRAFIE: 1. VIRGIL RĂMUREANU, Limitele şi consecinţele răspunderii penale a minorului, R.R.D. 7/1970, p. 46-57; 2. GRIGORE SIMON, notă la încheierea din 30 ianuarie 1969 a J. Lugoj, R.R.D. 10/1969, p. 162-165; 3. OCTAVIAN LOGHIN, Minoritatea în noul Cod penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii "AL I. Cuza", laşi, Ştiinţe juridice, 1970, p. 69-79; 5. IOAN POP, D. V. MIHĂESCU, note la st. p. 84/1977 a J. Roman, R.R.D. 7/1977, p. 59-64; 6.1. PETRE SOARE şi CONSTANTIN BUGA, II. GEORGE ANTONIU, note la d.p. 716/1978 a T.J. Ilfov, în R.R.D. 7/1979, p. 45; 7. DOINA DONUŢIU, notă la st. p. 1067/1977 a J. Satu Mare, R.R.D. 5/1978, p. 53-55; 8. ILIE A. ILIE, Sistemul sancţionator al minorilor şi tinerilor în legislaţia noastră penală, R.R.D. 5/1983, p. 3-10; 9. GEORGE ANTONIU, DANA POPESCU, Unele probleme teoretice din practica judiciară penală, S.C.J. 1/1983, p. 64-75; 10. ŞTEFAN DANEŞ, Aplicabilitatea prevederilor legii de graţiere în cazul măsurii de trimitere la o şcoală specială de muncă şi reeducare a minorilor, R.R.D. 10/1983, p. 48-52; 11. ORTANSA BREZEANU, Regimul de sancţionare a minorilor în perspectiva viitoarei legislaţii penale, S.C.J. 4/1983, p. 357-360; 12. CORNELIU TURIANU, Sinteză teoretică şi practică în legătură cu sistemul sancţionator aplicabil minorilor care comit fapte prevăzute de legea penală, R.R.D. 11/1987, p. 25-42; 13. CORNELIU TURIANU, Sinteză teoretică şi practică în legătură cu procedura în cauzele cu infractori minori, R.R.D. 12/1987, p. 38-50; 14. RADU LUPAŞCU, notă la d.p. 423/1987, a T.J. Galaţi, R.R.D. 5/1988, p. 61-62; 15. GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, Unele consideraţii în legătură cu aprecierea caracterului deosebit de grav al faptelor penale comise de minori, R.R.D. 8/1989, p. 39-43; 16. ELISABETA ANTONESCU (I), CORNELIU TURIANU (ll)note la rezoluţia nr. 775/P/1989-din 1990 a Procuraturii locale Mediaş, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 204 şi urm. 1 1 ' Afin. 3 ar art. î 10 a fost introdus prin Legea nr. 6/1973. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei 199 Scopul măsurilor de siguranţă Felurile măsurilor de siguranţă DISPOZIŢII GENERALE TITLUL VI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ Capitolul I DISPOZIŢII GENERALE Art. 111. — Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu art. 112 lit d. Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea cu vinovăţie (în speţă, aceea de omor) instanţa nu poate aplica doar o măsură de siguranţă - obligarea la tratament medical sau internarea medicală ci trebuie să apiice şi o pedeapsă. T.S., s.p., d. 3143/1974, R1, p. 280. Intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal, după săvârşirea infracţiunii, nu exclude confiscarea specială a lucrurilor care au servit la comiterea acelei infracţiuni, în baza şi în condiţiile art. 118 lit. bC. pen. T.S., s.p., d. 945/1980, R2, p. 73. Potrivit art. 111 alin. 2 şi 5 C. pen., măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o [ia măsurii prevăzute în pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute de art. 112 lit. d C. pen. (interzicerea de a se afla în anumite localităţii). Din dispoziţiile legale susmenţionate rezultă că măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se poate lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală numai dacă făptuitorului i se aplică vreo pedeapsă. în cauză, instanţa de judecată, reţinând că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală, a aplicat măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla într-o localitate, deşi a încetat procesul penal pentru că a intervenit amnistia, ceea ce este greşit. C.S.J., s. p., d. 1678/1990, Dreptul nr. 10-11/1991, p. 106. Art. 112.— Măsurile de siguranţă sunt: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o 200 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi; e) expulzarea străinilor; f) confiscarea specială. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Capitolul II REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ Art. 113. — Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmării penale sau al judecăţii. Dispunând, în baza art. 113 C. pen., obligarea condamnatului, pe timpul executării pedepsei, la tratament medical, instanţa nu trebuie să indice, prin hotărârea de condamnare, locul şi condiţiile în care urmează a se efectua acest tratament; stabilirea locului şi modului în care va fi adusă la îndeplinire această măsură de siguranţă este de competenţa administraţiei locului de deţinere, căreia, conform art. 429 C. proc. pen., instanţa de executare este obligată a-i comunica copie de pe dispozitivul hotărârii şi copie de pe raportul medico-legal. T.S., s.p., d. 3334/1974, R.R.D. nr. 6/1975, p. 69. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, prevăzută în art. 113 C. pen., poate fi luată, faţă de inculpatul condamnat, de către instanţa de recurs, chiar dacă sentinţa de condamnare a fost re-curată numai de acesta. Este adevărat că măsura de siguranţă menţionată are caracterul unei sancţiuni de drept penal, dar pro-cedându-se în modul de mai sus, nu se încalcă prevederile art. 372 C. proc. pen., referitoare la nea-gravarea situaţiei în propriul recurs, deoarece, prin luarea măsurii în discuţie, se realizează atât interesul societăţii, cât şi interesul inculpatului. T.J. Timiş, d.p. 69/1978 cu două note aprobative de I. Neagu şi V. Pătulea şi o notă critică de D. Pavel, R.R.D. nr. 1/1979, p. 44. A se vedea Obligarea la tratament medical 201 REGIMUL MASURILOR DE SIGURANŢA de asemenea G. Antoniu, Comentariu critic în P.J.P., vot. II, p. 144. Dacă condamnatului - faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical - i s-a aplicat pedeapsa închisorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 113 alin. 3 C. pen., tratamentul se efectuează în timpul executării pedep-sei; dacă nu a intervenit însănătoşirea, tratamentul va continua şi după executarea pedepsei, condamnatul urmând a se prezenta în mod regulat în vederea efectuării acestuia. în asemenea situaţie, nu se schimbă natura măsurii, ci numai modul de executare a ei. T.S., s.p., d. 2/1977, C.D., p. 240. Măsura de siguranţa a obligării la tratament medical, prevăzută în art. 113 C. pen., poate fi dispusă şi faţă de făptuitorii în privinţa cărora s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală - ca urmare a existenţei unei cauze de iresponsabilitate -, deoarece, potrivit art. 111 alin. 2 C. pen., care nu face nici o distincţie în raport cu felul măsurilor de siguranţă, acestea "se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală", deci şi faţă de cele care, în condiţiile art. 48 C. pen., nu răspund de faptele lor. T.S., s.p., d. 2069/1982, R.R.D. nr. 9/1983, p. 68. Este justificată luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical în cazul în care din actele medicale rezultă că inculpatul prezintă o stare psihopatoidă post-traumatică, pe fond toxic etilic, cu un mare potenţial criminogen şi care, coroborată cu comportamentul său antisocial anterior săvârşiri faptelor în speţă - două infracţiuni de viol -, atestă pericolul pe care îl prezintă acesta pentru societate. T.S., s.p., d. 2441/1980, R.R.D. nr. 8/1981, p. 65. Potrivit art. 433. alin. 2 C. proc. pen., "Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul când consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară". Iar, în conformitate cu art. 434 alin. 1 C. proc. pen., judecătoria, după primirea în-cunoştinţării, ascultă "concluziile procurorului şi dacă găseşte necesar, şi ale persoanei internate şi dispune, fie încetarea internării, fie inlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical". Din aceste prevederi ale legii rezultă că în cazul sesizării instanţei prin încunoştinţarea unităţii sanitare nu este necesar nici un aviz de expertiză sau alt act de constatare med-ico-legală privind starea de sănătate a ceiui în cauză, în speţă, Spitalul de psihiatrie din oraşul Dr. Petru Groza, a în-cunoştinţat Judecătoria Beiuş, cerând înlocuirea măsurii de internare medicală a numitului G.P.G., cu cea a obligării la tratament medical. Judecătoria Beiuş a respins, prin sentinţa penală nr. 258/1990 încunoştinţarea unităţii sanitare pe care însă a soluţionat-o nu ca atare, ci ca reprezentând o cerere a internatului însuşi. Şi, s-a motivat soluţia de respingere pe considerentul că din avizul laboratorului medico-legal a Judeţului Bihor, solicitat de instanţă, rezultă că se impune în continuare menţinerea bolnavului în spital. împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs G.P.G., care se admite întrucât prima instanţă a soluţionat cauza ca pe o cerere a celui internat şi nu ca pe încunoştinţare a unităţii sanitare formulată în baza art. 433 alin. 2 C. proc. pen. şi, de 202 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ asemenea, nu s-a procedat aşa cum se prevede în art. 434 alin. 1 C. proc. pen. şi, iar, pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că nici nu s-ar fi obţinut vreun aviz (care nici nu era necesar) din partea unităţii judeţene de medicină legală. T.J. Bihor, d.p. 44/1991, Dreptul nr. 6/1991, p. 66. Potrivit prevederilor art. 113 alin. 1 C. pen., dacă făptuitorul, în cazul unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire, iar conform dispoziţiilor alin. 3 din acelaşi articol, dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Din faptul că în cuprinsul hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii nu se menţionează că cel condamnat - căruia i s-a aplicat şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical - urmează a efectua tratamentul "până la însănătoşire" nu se poate deduce că prima instanţă a restrâns, în mod nelegal, aplicarea acestei măsuri numai pe perioada executării pedepsei. Durata măsurii de siguranţă rezultă din lege, astfel că instanţa, făcând aplicarea art. 111 C. pen., implicit a stabilit că cel condamnat va fi supus tratamentului medical obligatoriu până la însănătoşire. C.Ap. Bucureşti, s. II p., d. 24/A/1993. Nici art. 113 C. pen., nici o altă prevedere legală nu obligă instanţa de judecată să indice în dispozitivul sentinţei de condamnare unitatea sanitară în care urmează a se efectua tratamentul medical obligatoriu. Determinarea acestei unităţi se face în cadrul procedurii de executare a măsurii de siguranţă. ‘ Potrivit art. 429 C. proc. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură, urmând ca direcţia sanitară să comunice de îndată persoanei în cauză unitatea sanitară la care i se face tratament. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 546/1993. Art. 114. — Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire. Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Măsura de siguranţă a internării medicale se ia, de obicei, faţă de o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care arş facultăţile psihice alterate, datorită unor cauze patologice, unor anomalii fiziologice, ori altor cauze şi, din acest motiv, prezintă pericolul de a săvârşi alte fapte penale în viitor. Dacă însă boala de care suferă inculpatul nu-i alterează conştiinţa Internarea medicală 203 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ şi discernământul în aşa măsură încât să fie necesară aplicarea dispoziţiilor art. 114 C. pen., poate fi justificată - faţă de starea de boală a inculpatului - obligarea lui la tratament medical, conform art. 113 C. pen., atât în perioada detenţiei, cât şi, eventual, dacă va fi necesar, după executarea pedepsei. T.S., s.p., d. 2683/1974, R.R.D. nr. 9/1975, p. 74. Din cuprinsul art. 114 alin. 1 C. pen. rezultă că, pentru luarea măsurii de siguranţă a internării într-un institut medical de specialitate, se cere ca făptuitorul să fie nu numai bolnav mintal sau toxicoman, ci să se afle şi într-o stare care constiflSte' un pericol pentru societate; dacă făptuitorul, deşi bolnav mintal, nu prezintă acest pericol, măsura de siguranţă menţionată nu se poate lua. într-o asemenea situaţie, nu poate fi luată nici măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 alin. 1 C. pen., care - aşa cum rezultă din prevederile acestui text - poate fi aplicată numai unui făptuitor care suferă de o altă boală decât cea prevăzută de art. 114 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 905/1973, R.R.D. nr. 10/1973, p. 173. Schizofrenia paranoică, ducând la inexistenţa discernământului, poate constitui temei pentru luarea măsurii de siguranţă prevăzute în art. 114 C. pen., dacă inculpatul prezintă pericol pentru societate. T.S., s.p., d. 1724/1977, R2, p. 210. Inculpatul fiind bolnav deepilepsie şi prezentând, din această cauză, pericol pentru societate (maladia de care suferă are consecinţe asupra capacităţii de frânare a acţiunilor sale comportamentale, exprimate clinic în special printr-o încărcătură afectivă puternică şi tendinţă spre acte coleroase, agresive), este indicat a se lua faţă de el măsura de siguranţă a internării medicale, prevăzută în art. 114 C. pen., şi nu aceea a obligării la tratament medical, prevăzută în art. 113 C. pen. T.S., S.p., d. 1048/1977, R2, p. 210. Dacă din cauza debilităţii mintale de care suferă, inculpatul (minor) nu şi-a dat seama de acţiunile sale ori nu a putut fi stăpân pe ele, există cazul de iresponsabilitate prevăzut în art. 48 C. pen. şi, ca atare, măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ; soluţia legală este achitarea, în baza art. 10 lit. e C. proc. pen., dispunându-se, totodată, sesizarea comisiei de ocrotire a minorilor, în vederea internării minorilor într-o instituţie de ocrotire pentru deficienţi psihici. T.S., s.p., d. 2677/1979, R.R.D. nr. 7/1980, p. 57. Măsura de siguranţă a internării într-un institut medical de specialitate a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman, luată de procuror în cursul urmăririi penale, în mod provizoriu, conform art. 114 alin. 2 C. pen. şi art. 162 C. proc. pen., îşi menţine efectele până la confirmarea ei de către instanţa de judecată penală, chiar dacă procesul penal a luat sfârşit printr-o ordonanţă de încetare a urmăririi pe-nale ori de scoatere de sub urmărire, excepţie făcând doar cazul când soluţia de neurmărire a fost determinată de motivul că fapta care a format obiectul ur-măririi-nu există, nu a fost săvârşită de învinuit ori inculpat, sau nu este prevăzută de legea penală. Dacă această măsură nu a fost luată în timpul efectuării actelor de 204 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ urmărire penală, ea poate fi luată de procuror, desigur, tot în mod provizoriu, şi prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire, în ambele situaţii însă urmând să fie sesizată instanţa în vederea confirmării acestei măsuri. Sesizarea se va adresa instanţei căreia i-ar fi revenit competenţa de a judeca în fond cauza. T.S., dl 3/1973, R.R.D. nr. 6/1973, p. 97. Potrivit art. 114 C. pen., când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua faţă de el măsura internării într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire. Atâta vreme cât inculpatul, autor al unei infracţiuni de tâlhărie, nu este iresponsabil, în sensul art. 48 C. pen., ci reprezintădoartulburări de comportament pe fond nevrotic şi intelect la limită, iar în stare de ebrietate are discernământ diminuat, aplicarea măsurii de siguranţă prevăzute în art. 114 C. pen. şi scoaterea lui de sub urmărire penală apar nejustificate. T.S., s.p., d. 2677/1979, R.R.D. nr. 7/1980, p. 57. Potrivit art. 114 alin. 2 C. pen., măsura internării medicale poate fi luată în mod provizoriu, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii. Când este luată în mod provizoriu, definitivarea măsurii are loc - aşa cum rezultă din art. 162 C. proc. pen. - pe baza hotărârii instanţei de judecată. Dacă măsura nu a fost luată în mod provizoriu, dar făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, internarea medicală poate fi dispusă, potrivit art. 114 C. pen., de către instanţa de judecată, chiar dacă nu a fost sesizată prin rechizitoriu şi făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă pentru fapta prevăzută de legea penală, pe care a comis-o datorită iresponsabilităţii sau altor cauze. Când cauza susceptibilă de a determina internarea medicală se constată în faza urmăririi penale, procurorul, nedispunând trimiterea în judecată, va solicita instanţei, printr-o sesizare, luarea măsurii de siguranţă, fără a întocmi rechizitoriu. T.S., s.p., d. 1819/1983, R.RD. nr. 9/1984, p. 78. în sens contrara se vedea I. Blumfeld, notă la sent. pen. 933/1974 a Jud. Cîmpulung Moldovenesc, R.R.D. nr. 7/1976, p. 50. Competenţa de a dispune încetarea sau înlocuirea măsurii de siguranţă a internării medicale -pe baza încunoştinţării făcute de unitatea sanitară, în sensul că această măsură nu mai este necesară - revine, potrivit art. 433 alin. 2 C. proc. pen., judecătoriei în a cărei rază se găseşte acea unitate sanitară, iar nu instanţei care a dispus internarea. T.S., s.p., d. 1320/1985, R.R.D. nr. 4/1986, p. 71. în cazul în care persoana care a comis un omor este iresponsabilă, în sensul art. 48C. pen., din cauza unei boli psihice care îi suprimă discernământul, ceea ce a determinat scoaterea de sub urmărire penală de către procuror, competenţa de a lua măsura de siguranţă a internării într-un institut medical de specialitate, în condiţiile prevăzute de art. 114 C. pen., revine - sub sancţiunea nulităţii absolute -tribunalului judeţean, iar nu judecătoriei, deoarece, potrivit art. 27 alin. 1 pct. 1 C. proc. pen., infracţiunea de omor se judecă, în prima instanţă, de către tribunalul judeţean care, astfel este competent să ia măsurile de siguranţă faţă de persoanele ce au comis astfel de infracţiuni. T.S., s.p., d. 985/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 71. 205 REGIMUL MASURILOR DE SIGURANŢA Este justificată respingerea cererii de încetare a internării medicale, introdusă după un an de la luarea acestei măsuri, dacă, efectuându-se o nouă expertiză medicală, s-a constatat că discernământul făptuitorului -autor al unei tentative de omor - continuă să fie parţial alterat. T.J. Braşov, d.p. 491/1983, cu notă de L. Margocsy, R.R.D. nr. 9/1984, p. 62. Dispoziţiile art. 437 C. proc. pen., care reglementează condiţiile de revocare a măsurilor de siguranţă, nu prevăd un termen după a cărui expirare se poate solicita revocarea, menţionând că aceasta se poate cere numai atunci când te- meiurile ce au impus luarea măsurii au încetat. Reglementarea cuprinsă în art. 115 alin. 2 C. pen. - care condiţionează revocarea măsurii de siguranţă de trecerea unui termen de un an - se referă doar la interzicerea unei funcţii sau profesii, nu şi la celelalte măsuri de siguranţă prevăzute în titlul VI din partea generală a Codului penal. Este deci nelegală soluţia de respingere - ca prematură - a unei cereri de revocare a măsurii internării medicale, prevăzută în art. 114 C. pen., pentru motivul că nu a trecut un an de la luarea acestei măsuri. T.M. Bucureşti s. I p., d. 724/1985, R.R.D. nr. 5/1986, p. 83. Interzicerea unei funcţii sau profesii Art. 115. — Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie. Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. Măsura de siguranţă prevăzută de art. 115C. pen. poate fi aplicată numai dacă, datorită neinstruirii teoretice sau practice în domeniul în care activează ori din alte cauze, făptuitorul prezintă o stare de pericol - ceea ce nu este cazul unei inculpate, soră medicală la secţia de radiologie a unui spital, care a deţinut instrumente şi materiale avortive. T.S., s.p., d. 1248/1986, R.R.D. nr. 5/1987, p. 73. Potrivit art. 115C. pen., măsura de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. c din acelaşi cod se poate dispune atunci când există cauze care fac pe făptuitor impropriu pentru diferite funcţii, profesii, meserii ori ocupaţii, iar fapta a fost comisă datorită acestei situaţii. Ca atare, măsura de siguranţă menţionată nu poate fi luată în situaţia când fapta a fost comisă prin exercitarea abuzivă, voit ilegală a profesiei, iar nu ca urmare a unei incapacităţi, nepregătirii sau altor asemenea cauze. T.S., s.p. d. 386/1986, R.R.D. nr. 2/1987, p. 72. 206 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ Art. 116. — Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea undea săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare. Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni nu se cere, când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani. Această măsură poate fi luată pe o durată până la 5 ani şi poate fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial. 1în cazul infracţiunilor de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol, relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex şi perversiune sexuală, măsura de siguranţă poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni. Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dar numai dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. Măsura de siguranţă prevăzută în art. 116 alin. 1 C. pen. constă în interzicerea condamnatului de a se afla în anumite localităţi, determinate prin hotărârea de condamnare, iarnudoardealocuiîn acele localităţi. T.M. Bucureşti, s. IIp., d. 972/1979, R2, p. 212. Constatarea că prezenţa inculpatului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate - necesară, printre altele, spre a se putea lua măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, prevăzută în art. 116 C. pen. -poate fi dedusă din multitudinea infracţiunilor săvârşite (în speţă, 28 infracţiuni de furt şi înşelăciune), precum şi din modul său de acţionare în centrele mari, unde este greu de identificat şi de luat măsuri de prevenire împotriva lui; în aceste condiţii, este justificată interzicerea de a se afla, un anumit timp, în municipiul Bucureşti şi alte câteva oraşe mari. T.S., s.p., d. 2238/1977, R2, p. 212. Potrivit dispoziţiilor art. 116 C. pen., în cazul infracţiunii de furt, prin derogare de la prevederile alin. 1 şi 2 ale aceluiaşi articol, ’l Alin. 4 al art. 116 a fost introdus prin Legea nr. 6/1973. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi 207 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni. Cu toate acestea, atunci când se apreciază asupra necesităţii de a se lua măsura sus-menţionată, nu pot fi omise: conţinutul concret al faptei de furt săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi gravitatea pericolului pe care l-ar prezenta pentru societate aflarea făptuitorului în localitatea unde a comis infracţiunea ori în alte localităţi. T.J. Constanţa, d.p. 1263/1978, R2, p. 213. Chiar dacă inculpatul a săvârşit, în trecut, mai multe infracţiuni grave (fapte penale comise prin violenţă, furturi), luarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d şi 116 C. pen., interzicerea de a se afla în anumite localităţi, nu se justifică atunci când, după executarea pedepsei, prevenirea săvârşirii altor infracţiuni va fi mai eficient realizată prin mijloace de influenţare cu caracter educativ, pe care le pot exercita în mod mai adecvat colectivitatea, organele de stat şi obşteşti din comuna în care inculpatul locuieşte şi este cunoscut, unde reintegrarea sa în muncă şi în viaţa socială s-ar putea înfăptui mai greu. T.S., c. 7, d. 99/1979, R.R.D. nr. 5/1980, p. 62. Luarea acestei măsuri - prin care s-a interzis inculpatului de a se afla un anumit timp în capitală - nu este justificată, nefiind stabilită starea de pericol social. Infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale contra intereselor obşteşti, pentru care a fost condamnat inculpatul, nu erau legate de prezenţa sa într-o localitate; osebit de aceasta, el are domiciliul în Bucureşti şi este încadrat în muncă, în calitate de conducător auto, la o întreprindere din aceeaşi localitate. T.S., s.p., d. 31/1977, R.R.D. nr. 7/1977, p. 72. Atâta vreme cât infracţiunile comise de inculpat sunt de importanţă redusă, iar instanţa a apreciat că reeducarea acestuia poate fi realizată prin executarea pedepsei prin muncă, fără privare de libertate, luarea măsurii de siguranţă sus-menţionate nu se justifică. T.J. Constanţa, d.p. 361/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 66. Este nelegală măsura luată de prima instanţă (care a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea unui furt în paguba unei persoane cu care locuia, în Timişoara, în acelaşi cămin studenţesc) de a interzice inculpatului, în baza art. 116 alin. 1 şi 4C. pen., să se afle timp de 3 ani în toate localităţile judeţului Timiş. Potrivit acestor prevederi legale, luarea măsurii de siguranţă susmenţionate, este condiţionată de existenţa unui pericol grav pentru societateîn cazul în care inculpatul s-ar afla în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi. Or, în speţă, un astfel de pericpl, în raport cu celelalte localităţi ale judeţului Timiş -în afară de Timişoara, unde s-a săvârşit infracţiunea - nu este dovedit, astfel că, în aceste limite, măsura de siguranţă a fost luată în mod greşit. T.J. Timiş, d.p. 154/1977, R.R.D. nr 9/1977, p. 65. întrucât inculpata - condamnată pentru infracţiunea de furt, săvârşită în stare de recidivă - are o vârstă înaintată şi locuieşte la fiica sa care o întreţine, având şi viză de flotant la aceasta, aprecierea primei instanţe că nu este cazul a se face aplicarea art. 116 C. pen., referitor la interzicerea de a se afla în anumite localităţi, MĂSURILE DE SIGURANŢĂ apare justificată. T.J. Timiş, d.p. 1150/1981, R.R.D. nr. 6/1982, p. 96. Prin excepţie de la principiul potrivit căruia executarea măsurilor de siguranţă se desfăşoară neîntrerupt, conform art. 436 alin. 3 C. proc. pen., executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea; rezolvarea cererii, în acest sens, făcută de condamnat nu este însă de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a organului administrativ care are îndatorirea să asigure executarea măsurii susmenţionate. T.M. Bucureşti, $. Ip., d. 2291/1976, R2, p. 212. Potrivit art. 116 alin. 2C. pen.,pentru aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni nu se cere, când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani. Incidenţa acestui text nu este condiţionată de stabilirea unei pedepse de peste 5 ani; în consecinţă, el este aplicabil şi atunci când pentru una sau mai multe infracţiuni se stabilesc pedepse sub 5 ani, iar la acestea se adaugă un spor ca urmare a existenţei unor împrejurări care agravează răspunderea penală, ajungându-se astfel la o pedeapsă rezultantă de peste 5 ani. T.S., s.p., d. 978/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 141. întrucât inculpatul, element lipsit de ocupaţie, nu a putut să-şi justifice prezenţa în două localităţi urbane din zona în care a săvârşit infracţiunea de furt calificat în tren, luarea împotriva sa a măsurii de siguranţă de a nu se afla în acele localităţi, în conformitate cu prevederile art. 116 alin. 1 şi 4 C. pen., este legală. T.J. Timiş, d.p. 363/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 72. Potrivit art. 116 alin. 3 C. pen., măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată pe durată până la 5 ani. cu posibilitatea de a fi prelungită dacă pericolul social subzistă, dar fără ca prelungirea să poată depăşi durata măsurii luate iniţial. Este, aşadar, nelegală soluţia primei instanţe care a interzis inculpatului de a se afla în localităţile de pe raza Sectorului Agricol Ilfov pe durată nedeterminată. In consecinţă, urmează a se admite apelul declarat de inculpat şi, în fond, a stabili durata măsurii de siguranţă la 2 ani. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 142/A/1993. Art. 117.— Cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Dispoziţia alineatuluiprecedent seaplicăşipersoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară. în cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. Expulzarea 209 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ - - -_______;_________________________» __________________ 1 Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Confiscarea specială Art. 118.— Sunt supuse confiscării speciale: a) lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală; b) lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului; c) lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor; d) lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; e) lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale. Potrivit art. 254 alin. 2 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul trebuie obligat la plata echivalentului ior în bani. Natura juridică a măsurii prevăzute de art. 254 alin. 2 C. pen. fiind aceea a unei confiscări speciale, dispoziţiile textului sus-menţionat se completează - în limitele în care nu derogă de la reglementarea generală a acestei măsuri de siguranţă - cu prevederile art. 118 C. pen., care constituie sediul materiei; or, potrivit art. 118 lit. d C. pen., lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii sunt supuse confiscării speciale - desigur, atât nemijlocit, cât şi sub forma echivalentului lor bănesc - numai dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Prin urmare, sumele sustrase din gestiune, de către un gestionar, şi date ca mită unui revizor contabil nu vor fi confiscate, în baza art. 1 254 alin. 2 C. pen., beneficiarul mitei urmând a fi obligat să le plătească, în cadrul soluţionării acţiunii civile, organizaţiei prejudiciate. T.S., s.p., d. 480/1975, R2, p. 247. în mod eronat instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. d din partea generală a Codului penal, deşi în ce priveşte infracţiunile de luare şi dare de mită precum şi pentru infracţiunea de trafic de influenţă sunt prevederi cu conţinut specific în art. 254 alin. 2, 255 alin. 4 şi 5 şi art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C. pen. Aceste prevederi speciale aveau prioritate, în aplicare, faţă de dispoziţiile cu caracter general. Greşeala a avut ca urmare înlăturarea posibilităţii de a soluţiona corect luarea măsurii confiscării speciale pentru cazurile când mi-tuitorii au denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru această infracţiune sau în cazul 1 Alineatul 4 al art. 117a fost Introdus prin Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 12 octombrie 1990 210 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ traficului de influenţă. Cu privire la mituitor, potrivit art. 255 alin. 3 şi 5 C. pen. acesta nu va fi pedepsit dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat pentru acea infracţiune, iar banii daţi se restituie. Aceasta înseamnă că banii - obiect material al mitei nu se mai confiscă, iar inculpatul nu mai poate fi obligat către stat la plata valorii acesteia, ci la restituire, către mituitor. Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă, potrivit art. 257 alin. 2 C. pen. raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Dacă persoana care a dat banii denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, întocmai ca la infracţiunea de dare de mită şi pen-♦ru aceeaşi raţiune, banii se vor restitui acelei persoane, iar dacă au fost restituiţi între timp de inculpat, nu se vor mai confisca. In acest context legal, instanţa de fond era obligată să verifice fiecare caz de luare de mită şi trafic de influenţă în parte şi în raport de elementele de fapt ale dosarului, temeinic să hotărască dacă urmează a se lua măsura confiscării speciale sau a se dispune restituirea. Procedura urmează să se facă cu citarea celor interesaţi -inculpatul, mituitorul şi predătorii sumelor. Astfel fiind, soluţia instanţei cu privire la confiscarea-sumelor de bani - obiect al infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă -urmează a fi desfiinţată în întregime. Faţă de cele expuse, recursul urmează a se admite şi a se casa sentinţa cu trimitere. T.S., s.p., d. 1337/1977, R.R.D. nr. 1/1978, p. 61. Măsura prevăzută de art. 256 alin. 2 C. pen. este, prin natura sa, o măsură de siguranţă - confiscare specială - şi deci trebuie pronunţată chiar dacă nu era prevăzută de codul penal anterior, sub imperiul căruia s-a comis fapta şi chiar dacă între timp infracţiunea a fost amnistiată. T.S., d.p. 1647/1971, C.D., p. 362. Confiscarea specială având natura unei măsuri de siguranţă, iar potrivit art. 111 alin. 3 C. pen., măsurile de siguranţă putând fi luate şi dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (cu excepţia măsurii de siguranţă prevăzute de art. 112 lit. d C. pen. - interdicţia de a se afla într-o anumită localitate)-, instanţa are obligaţia să examineze aplicarea confiscării speciale, chiar dacă, datorită prescripţiei, nu condamnă pe inculpat. în speţă, inculpatul fusese condamnat pentru infracţiunea de nepredare a metalelor preţioase, dar se încetase procesul penal pentru infracţiunea de efectuare a unor operaţii interzise cu metale preţioase, deoarece răspunderea sa penală, pentru această din urmă infracţiune, era înlăturată prin prescripţie, ultimul său act de operaţii interzise cu metale preţioase datând din anul 1974. TS, s.p., d. nr. 614/1984, R.R.D. nr. 2/1985, p. 74. Confiscarea specială fiind o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, dacă inculpatul a decedat în cursul judecării cauzei, instanţa, pentru a putea dispune confiscarea specială a sumelor de bani obţinute ilicit de inculpat, trebuie să introducă în cauză pe moştenitorii acestuia. T.J. Timiş, d.p. 696/1980, cu notă de V. Dobrinoiu şi N. Conea, ~R:R.D. nr. 9/1981, p. 47. 211 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ Măsura de siguranţă a confiscării speciale urmează a fi menţinută chiar dacă, faţă de inculpat, operează o cauză de nepedepsire în raport de care prima instanţă a pronunţat încetarea procesului penal. T.J. Constanta, d.p. 269/1979, R2, p. 207. Deşi, potrivit prevederilor art. 118 lit. b C. pen., sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, totuşi, dacă instanţa apreciază că obiectele care au servit la exercitarea fără autorizaţie a unei meserii nu creează - prin rămânerea lor în posesia infractorului - o stare de pericol, poate hotărî că nu este cazul a se lua măsura de siguranţă a confiscării speciale. T.J. laşi, d.p. 721/1969, cu notă critică de S. Proca şi notă aprobativă de G. Antoniu, R.R.D. nr. 12/1969, p. 160. întrucât măsura de siguranţă a confiscării speciale are caracter personal, părinţii minorului - obligat să plătească statului unele sume de bani, în baza art. 118 C. pen. - nu pot fi obligaţi, solidar cu minorul la plata acelor sume. T.M. Bucureşti s. IIp., d. 728/1979, R2, p. 76. Sunt supuse confiscării speciale, atât bunurile şi valorile care au fost găsite la inculpat şi au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, cât şi sumele de bani ce au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii ori au fost dobândite ca urmare a activităţii infracţionale. Dacă sumele de bani folosite la săvârşirea infracţiunii şi cele dobândite ca urmare a comiterii ei nu au fost găsite la inculpat, acesta va fi obligat la plata unor sume echivalente (mai puţin pentru cele investite în bunurile confiscate în natură). T.S., d.î. 3/1973, R.R.D. nr. 6/1973, p. 97. Suma pe care inculpatul a fost obligat să o plătească Băncii Române de Comerţ Exterior nu are caracterul unor despăgubiri civile, ci constituie obiectul unei confiscări speciale, prevăzută în art. 43 alin. 2din Decretul nr. 210/1960 şi art. 118 lit. b C. pen.; de aceea inculpatul nu poate fi obligat la plata dobânzilor legale aferente sumei respective, până la achitare. T.S., s.p., d. 530/1975, R2, p. 205. în cazul în care un anumit lucru -care nu se mai găseşte - intră de două ori în sfera de incidenţă â confiscării speciale, suma ce trebuie plătită ca echivalent va fi egală cu valoarea lui, luată în considerare o singură dată. în speţă, inculpatul, director la o întreprindere de comerţ exterior, a primit de la o firmă străină, pentru a-şi încălca îndatoririle de serviciu, o sumă în dolari, săvârşind astfel infracţiunea de luare de mită, după care a folosit valuta primită pentru a achiziţiona din străinătate diferite bunuri, comiţând şi infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960. în această situaţie, inculpatul urmează a fi obligat să plătească - o singură dată - contravaloarea valutei respective, deşi confiscarea sau plata echivalentului este prevăzută atât de art. 254 C. pen., cât şi de art. 43 din Decretul nr. 210/1960. T.M. Bucureşti, s. II p., s. 98/1982, R3, p. 63. Este legal sechestrul asigurător instituit, în .baza art. 163 C. proc. pen., asupra unui bun (autoturism) care a servit la săvârşirea im 212 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ fracţiunii de furt, în vederea confiscării speciale a acestuia, conform art. 118 lit. b C. pen. T.M. Bucureşti s. II p., d. 601/1985, R3, p. 259. Inculpatului trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen., nu i se poate aplica, pe lângă pedeapsa prevăzută de lege, şi măsura de siguranţă a confiscării speciale, prevăzută în art. 118 lit. b sau d C. pen., cu privire la sumele dobândite ca urmare a muncii depuse. T.S., s.p., d. 464/1978, cu note de V. Ignat şi N. lonescu, R.R.D. nr. 3/1979, p. 41. Este supus confiscării, în baza art. 118 lit. b C. pen., autoturismul de care s-a servit un cetăţean străin, pentru a introduce clandestin în ţară o importantă sumă de bani şi o mare cantitate de obiecte, spre a fi ulterior comercializate, ascun-zându-le - în urma desfacerii şuruburilor de susţinere a fotoliilor - în spaţiul existent între speteaza fotoliilor şi portbagaj, împrejurarea că inculpatul a mai venit anterior în ţară, ca turist, cu acelaşi autoturism, fără a se servi de el la săvârşirea unor infracţiuni, nu exclude starea de pericol rezultând din lăsarea acestuia, în continuare, în deţinerea sa. T.S., c. 7, d. 16/1970, R1, p. 95. în cazul complicităţii la infracţiunea de delapidare, constând în transportarea cu autoturismul, după o prealabilă înţelegere, a unei mari cantităţi de carne însuşită de gestionarul unei unităţi, autoturismul este supus măsurii de siguranţă a confiscării speciale în baza art. 118 lit. b C. pen., deoarece a servit la săvârşirea infracţiunii. T.Ş., s.p., d. 1022/1988, R.R.D. nr. 3/1989, p. 75. Potrivit art. 118 lit. b C. pen. sunt supuse confiscării lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului. în speţă, inculpatul a fost condamnat pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, reţinându-se că a ajutat pe alţi făptuitori să fure din locuinţe butelii de aragaz şi alte obiecte, transportând lucrurile furate cu autoturismul proprietatea sa. Faţă de această împrejurare instanţa avea temei să pună în discuţie şi să dispună în baza prevederilor art.118 lit.b C. pen. confiscarea autoturismului respectiv, în situaţia în care la termenul de judecată a fost depus contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de notariatul de stat, din care rezultă că autoturismul proprietatea inculpatului a fost vândut, instanţa urmează să stabilească, în primul rând, prin reiaţii cerute organelor de circulaţie ale miliţiei, dacă inculpatul a avut în proprietate şi alt autoturism şi dacă cel vândut este cel câre a servit la comiterea infracţiunii. Ulterior, printr-o expertiză tehnică va trebui să se determine dacă preţul vânzării a fost corespunzător valorii autoturismului, ţinând seama şi de uzura la data respectivă şi să se dispună confiscarea sumei ce reprezintă contravaloarea reală a autoturismului. T.S., s.p., d. 2528/1987, R.R.D. nr. 7/1988, p. 73. NOTĂ: A se vedea, în acelaşi sens, Trib. Suprem în compunerea prevăzută în art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, Dec. rrr 55/1985;în "Revista română de drept" nr.7/1986, p.77. Pentru a-şi însuşi 36 baloţi de lu-cernă, în greutate de 595 kg şi 200 213 REGIMUL MASURILOR DE SIGURANŢĂ kg ştiuleţi de porumb, inculpatul s-a folosit de calul şi căruţa proprietatea sa. Cum, faţă de volumul lor mare, aceste bunuri n-au putut fi însuşite decât prin încărcare în atelajul cu care inculpatul le-a scos de pe tarla şi le-a transportat la domiciliu, se impune concluzia că atât calul cât şi căruţa au servit la săvârşirea infracţiunii de furt şi deci este cazul a fi confiscate în baza art. 118 lit. b C. pen. T.S., c. 7, d. 2/1984, R.R.D. nr. 12/1984, p. 74. Potrivit art. 118 lit. bC. pen., sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului. Cum, în speţă, atelajul proprietatea inculpatului nu a servit şi nici nu a fost destinat să servească la comiterea infracţiunii de furt în paguba avutului obştesc, ci a fost folosit numai ca inculpatul să transporte la domiciliul său produsele pe care le sustrăsese, confiscarea calului şi a căruţei este nelegală. T.S., s.p., d. 1135/1979, R2, p. 73. Atunci când autovehiculul nu este deţinut în scopul săvârşirii de infracţiuni - scop ce ar putea rezulta, de exemplu, prin adaptarea acestuia în vederea ascunderii obiectelor furate -, confiscarea sa în baza art. 118 lit. bC. pen. nu este obligatorie, chiar dacă a servit la transportul unor lucruri furate. Această soluţie rezultă din condiţiile generale în care poate fi dispusă confiscarea specială, prevăzute în art. 111 C. pen., şi anume - printre altele - existenţa unei stări de pericol create de posibilitatea ca lucrul considerat primejdios, dacă nu ar fi scos din circulaţie, să servească la comiterea de infracţiuni ori să constituie o încurajare, o incitare la activităţi infracţionale, ca mijloc lesnicios de realizare a unor profituri ilicite, în speţă, inculpatul (infractor primar), încadrat în muncă, a furat din pădure o cantitate de lemne, în valoare de cca. 4000 lei, pe care a transportat-o acasă cu ^autoturismul proprietatea sa. în aceste condiţii, nu se poate aprecia că lăsarea vehiculului în posesia inculpatului ar fi de natură să-l incite la folosirea acestuia în comiterea altor infracţiuni. T.J. Maramureş d. 91/1984, R.R.D. nr. 11/1984, p. 73. Fapta inculpaţilor de a fi organizat - în locuinţele altor persoane - ■ vizionarea unor filme pornografice . înregistrate pe casete video, în . schimbul unor sume de bani în- e casate de la spectatori, constituie 5 infracţiunea de răspândire a mate- € rialelor obscene (art. 325 C. pen.). ;; în asemena situaţie sunt supuse — confiscării speciale, în baza art. 118 lit. b C. pen., nu numai ' casetele, aparţinând unuia dintre ' inculpaţi, ci şi aparatura elec-, tronică, proprietatea altui inculpat, ; filmele neputând fi vizionate fără r folosirea acelei aparaturi. T.M. Bucureştis. lip., d. 2162/1984, î R3, p. 240. ' Nu pot face obiectul confiscării speciale, potrivit art. 118 lit. b C. : pen., aparatele electrice de uz ; casnic alimentate cu energie elec- I trică sustrasă, deoarece ele nu au servit la săvârşirea infracţiunii, | sustragerea curentului electric \ făcându-se cu alte materiale (un cablu de alimentare fixat înaintea contorului). T.S., s.p., d. 3210/1974, R.R.D. nr. ~ 8/1975, p. 71. —ţ Arma de vânătoare cu ajutorul f căreia a fost săvârşită infracţiunea-! prevăzută de art. 46 din Decretul-^ MĂSURILE DE SIGURANŢĂ nr. 76/1953, în prezent art. 32 din Legea nr. 26/1976, trebuie confiscată, în baza art. 118 lit. b C. pen., chiar dacă făptuitorul are permis pentru folosirea ei. T.S., s.p., d. 301/1975, C.D., p. 313. Instanţa, constatând că arma de vânătoare, proprietatea inculpatului, a servit la comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, trebuie să dispună confiscarea ei, în baza art. 118 lit. b C. pen., pentru a se preîntâmpina săvârşirea altor infracţiuni, fiind fără relevanţă împrejurarea că inculpatul avea permis de port-armă eliberat de organele competente. 7.J. Brăila, d.p. 94/1982, cu note de V.A. Ţonea şi G. Antoniu, R.R.D. nr. 10/1984, p. 68. Dacă la data pronunţării sentinţei de condamnare pentru infracţiunea de braconaj, prevăzută în art. 32 lit. c din Legea nr. 26/1976, arma de vânătoare, folosită de inculpat şi supusă confiscării, nu mai aparţinea acestuia, fiind între timp dobândită legal de un terţ de bună-credinţă (în speţă, prin cumpărarea de la magazinul de vânătoare al A.G.V.P.S., unde fusese depusă spre vânzare), confiscarea ei, în baza art. 118 lit. b C. pen., nu mai este posibilă, datorită unui impediment de ordin juridic. în acest caz, inculpatul va fi obligat la plata echivalentului în lei al armei respective. T.S., S.p, d. 1822/1979, C.D., p. 464. Lucrurile date spre a determina comiterea unei infracţiuni sunt supuse confiscării, în baza art. 118 lit. c C. pen., şi atunci când cel care le-a primit nu a comis acea infracţiune; mat mult încă, ete-sunt confiscabile chiar şi în cazul când dobânditorul nu a avut nici un moment intenţia de a comite infracţiunea pentru care i s-au dat bunurile, înşelând, sub acest aspect, pe cel de la care le-a primit. T.S., s.p., d. 1758/1984, R.R.D. nr. 10/1985, p. 74. Sumele primite de un funcţionar pentru îndeplinirea unor acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu constituie, în totalitate, obiectul luării de mită, astfel că, potrivit art. 254 alin. 2 C. pen., sunt supusp, în întregime, confiscării speciale, împrejurarea că inculpatul ar fi cheltuit unele din sumele primite ca mită pentru nevoile unităţii nu-l exonerează de plata lor, deoarece existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de destinaţia banilor sau foloaselor ce au constituit obiectul mitei, acestea trebuie confiscate în totalitate. T.S., s.p., d. 2976/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 74. Dispoziţiile art. 257 alin. 2 şi art. 256 alin. 2 C. pen. - potrivit cărora banii, valorile şi orice alte bunuri primite de către traficantul de influenţă se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani - nu se aplică în cazul în care persoana ce a dat banii autorului infracţiunii de trafic de influenţă a denunţat autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune; în asemenea situaţie suma se restituie celui care a plătit-o. T.S., s.p., d. 65/1983, R.R.D. nr. 3/1984, p. 74. Conform art. 257 alin. 2 C. pen., combinat cu art. 256 C. pen., sumele primite de infractor ca urmare a săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă se confiscă, iar dacă ele nu se găsesc în posesia inculpatului se vor lua de la persoana care le deţine. Confiscarea operează atunci când deţinătorul 215 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ actual al sumei, este însăşi persoana care a dat banii inculpatului, dacă această persoană nu a sesizat organele de urmărire penală mai înainte de începerea urmăririi, întrucât, în speţă, autorul infracţiunii prevăzute în art. 257 C. pen. a restituit o parte din suma primită cumpărătorului de influenţă iar acesta nu a anunţat organele de urmărire anterior începerii cercetărilor, în mod corect prima instanţă a confiscat de la inculpat numai suma de care a beneficiat efectiv, iar pe cumpărătorul de influenţă l-a obligat a plăti statului echivalentul sumei restituite lui de către cel dintâi. T.M. Bucureşti s. II p., d. 320/1981, R3, p. 271. Suma de bani dată făptuitorului ca răsplată pentru săvârşirea infracţiunii comise este supusă confiscării speciale prevăzute de art. 118 lit. c C. pen., chiar dacă nu a fost în prealabil indisponibilizată. T.J. Braşov, d.p. 486/1973, R.R.D. nr. 1/1975, p. 65. în cazul luării de mită sunt supuse confiscării numai banii, valorile ori celelalte bunuri pe care infractorul le-a primit efectiv; de asemenea, el poate fi obligat la plata echivalentului în bani doar al bunurilor efectiv primite, în cazul în care acestea nu se mai găsesc, în consecinţă, obligarea la plată, prevăzută de art. 254 alin. 2 C. pen., nu poate avea ca obiect echivalentul valoric nici al bunurilor oferite, dar care nu s-au remis efectiv, nici al foloaselor promise, în cazul în care promisiunea nu a fost adusă la îndeplinire. T.S., s.m., d. 146/1970, R1, p. 276 Din moment ce persoanele fizice vătămate în timpul urmăriri penale nu au cerut despăgubiri iar la judecată nu s-au prezentat, cu toatecă au fost legal citate, prime instanţă nu le putea acorda despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor furate şi care nu au fost găsite, ci - în baza art. 118 lit. d C. pen.: trebuia să-l oblige pe inculpat a plăti statului o sumă echivalentă. T.M. Bucureşti s. II p., d. 676/1985, R3, p. 62. \vi Dacă confiscarea în natură a auto- v turismului care a făcut obiectul in- y fracţiunii de nerespectare a % dispoziţiilor privind operaţii de im- Ţ port, prevăzută în art. 302 C. pen., nu este posibilă, deoarece a fost vândut, instanţa trebuie să dispună confiscarea contravalorii lui. T.S., s.p., d. 2463/1976, C.D., p. 303. întrucât inculpaţii care au săvârşit un furt au vândut o parte din bunurile sustrase, instanţa, o-bligându-i la despăgubiri - ce.,-" reprezintă contravaloarea i bunurilor care nu au fost găsite şi .. nu au putut fi restituite părţii civile -, nu putea să dispună, totodată, confiscarea sumelor de bani obţinute de ei din vânzarea unora din bunurile furate, deoarece acele ^ sume, care nu depăşesc cuantumul despăgubirilor, urmau a servi ; la dezdăunarea părţii civile. T.S., s.p., d. 23/1981, R3, p. 59. Cumpărătorii de bună-credinţă ai bunurilor furate de inculpat - bunuri y care, fiind găsite la el, au fost res- ţ tituite păgubaşilor - au dreptul să y se constituie parte civilă în procesul penal, pentru a obţine de la inculpat restituirea sumelor pe , care i le-au plătit. în asemenea situaţie - fie că incul- ” patuî a restituit de bunăvoie cum— părătorilor de bună-credinţă | sumele primite de la ei, fie că | aceştia s-au constituit parte civilă—4 -, sumele respective nu pot forma MĂSURILE DE SIGURANŢĂ obiectul unei confiscări speciale în baza art. 118 lit. d C. pen. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 1072/1978, R2, p. 76. Din moment ce butelia de aragaz a fost ridicată de la cel căruia acesta i-o vânduse şi restituită persoanei vătămate, constituită parte civilă, suma pe care inculpatul a încasat-o de la cumpărător - care nu a cerut să fie despăgubit - urmează a fi confiscată, în baza art. 118 lit. d C. pen., neputând fi afectată dezdăunarea părţii civile. Această soluţie se impune chiar dacă s-au furat şi alte bunuri care nu au fost găsite - inculpatul fiind obligat la plata unei sume echivalente valorii lor, cu titlu de despăgubiri -, deoarece, în limita pagubei create prin furtul buteliei, partea civilă a fost integral dezdău-nată prin restituirea în natură. T.M. Bucureşti s. II p., d. 715/1985, R3, p- 62. Atâta vreme cât cumpărătorul a cunoscut faptul că inculpatul este conducător auto în cadrul unei întreprinderi de transport şi că motorina vândută de el are o provenienţă ilicită - căci este notoriu că un asemenea produs se desface cu amănuntul numai prin unităţile specializate PECO -, fiind deci de rea credinţă, în mod nejustificat s-a dispus să i se restituie suma pe care a plătit-o inculpatului; în mod corect, instanţa trebuia să facă aplicarea art. 118 C. pen. şi să dispună confiscarea sumei obţinută de inculpat în urma comiterii infracţiunii. T.S., s.p., d. 1739/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 85. îrrcazuf infracţfunifdeexercitare fără drept a unei profesii, prevăzută în art. 281 C. pen., veniturile obţinute sunt rezultatul eforturilor socialmente utile ce caracterizează munca, astfel că nu se poate considera că ele au fost dobândite într-un mod vădit prin săvârşirea acestei infracţiuni, al cărei conţinut specific constă în neobţinerea autorizaţiei pentru exercitarea profesiei. Sumelor obţinute prin muncă, în condiţiile sus-arătate, nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 118 lit. d C. proc. pen., însă la aceste venituri poate fi calculat, de către organele competente, impozitul datorat statului. T.S., s.p., d. 473/1978, R.R.D. nr. 8/1978, p. 67. întrucât stabilirea impozitului pe venituri este de competenţa exclusivă a organelor financiare, instanţa, condamnând pe inculpat pentru exercitarea fără autorizaţie a unei meserii, nu poate dispune -în baza art. 118 lit. d C. pen. -confiscarea unei sume echivalente impozitului datorat de inculpat. T.S., s.p., d. 5688/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 157. Potrivit art. 118lit.bC.pen.,sunt supuse confiscării speciale lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului. Deşi, lucrurile prevăzute de lege în textul sus-menţionat trebuie să îndeplinească condiţia sine qua non de a fi destinate sau de a fi folosite la săvârşirea infracţiunii. în speţă, inculpatul se deplasase cu autoturismul proprietate personală la o cooperativă agricolă de producţie de unde a sustras o cantitate de porumb, pe care l-a transportat acasă cu acelaşi autoturism, în mod greşit s-a dispus confiscarea autoturismului proprietate personală a inculpatului, deoarece acesta n-a folosit-o şi nu a fost destinat săvârşirii infracţiunii, 217 REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ folosirea sa, pentru transportul porumbului, având loc după consumarea infracţiuni de furt, constituie deci un mijloc de valorificare a produsului infracţiunii. Aşa încât, nu există temei pentru confiscarea acestuia. T.S., s.p., d. 720/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 246. Potrivit art. 111 C. pen., măsurile de siguranţă (printre care şi aceea la care se referă art. 118 lit. b C. pen.) au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. în speţă, aceste cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite deoarece atelajul (cal şi căruţă) proprietatea inculpatului (caresus-trăsese de pe câmp cantitatea de 440 kg porumb şi o transportase la domiciliul său cu atelajul proprietatea sa), destinat să servească bunei desfăşurări a activităţii acestuia, ca agricultor, nu este de natură, prin el însuşi, să genereze şi să faciliteze săvârşirea unor infracţiuni şi deci nu prezintă o stare de pericol în sensul prevederilor legale sus-menţionate. T.S., s.p., d. 709/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 246. în cazul când partea vătămată nu cere restituirea lucrurilor furate sau să fie despăgubită prin echivalent bănesc, aceste lucruri vor fi confiscate în temeiul art. 118 lit. d C. pen., ca fiind dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii. Dacă inculpatul a falsificat acte de identitate din cele sustrase, instanţa este obligată, conform art. 348 C. proc. pen., să dispună des-finţarea acestor acte. T.S., s.p., d. 704/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 140. în speţă, din actele dosarului rezultă că inculpatul s-a deplasat cu un multicar la un rezervor şi, prin manevrarea ventiluliţi de scurgere, a descărcat în mai mulţi saci de polietilenă 130 litri de benzină, pe care i-a transportat apoi în afara unităţii, ascunzându-i. Ulterior, inculpatul a încercat să încarce sacii cu benzină în autoturismul său, moment în care a fost prins de organele de pază ale unităţii. Faţă de această situaţie de fapt, reţinută corect şi în considerentele hotărârilor atacate, instanţele tre- -buiau să constate că infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, săvârşită de inculpat, s-a consumat în momentul luării benzinei din rezervor şi scoaterii acesteia din unitate. într-adevăr, sub acest aspect nu are relevanţă că, după sustragerea benzinei, inculpatul a încercat să o transporte la domiciliul cu autoturismul său, deoarece această ac- •= tivitate, posterioară celei infracţionale, nu face parte din la- * tura obiectivă a infracţiunii de furt. Cum autoturismul inculpatului nu a *: servit şi nici nu a fost destinat să servească la comiterea infracţiunii, confiscarea acestuia în baza art. 118 lit.-b C. pen. este nelegală, cu -atât mai mult cu cât, din probele administrate în cauză, nu rezultă 4 nici împrejurarea că lăsarea auto- G turismului în proprietatea incul-patului ar crea o stare de pericol în sensul că, în viitor, acesta l-ar G putea folosi la săvârşirea altor fapte prevăzute de legea penală. C.S.J., s.p., d. 684/1990, Dreptul nr. 1/1991, p. 73. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului obştesc, iar potrivit art. 118 lit. b C. pen., s-a dispus şi confiscarea-căruţei şi — calului aparţinând acestuia. în fapt, inculpatul s-a deplasat noaptea pe * tarlalele cooperativei agricole de -4 producţie de unde a sustras o can- 218 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ titate mare de cartofi pe care i-a pus în 22 de saci, pe care i-a transportat cu atelajul propriu la domiciliu. în cauză s-a declarat recurs extraordinar susţinându-se că furtul a fost consumat în momentul în care sacii de cartofi au fost ridicaţi de pe pământ, atelajul fiind folosit doar pentru transportul lor. De asemenea, s-a mai subliniat că şi măsura de siguranţă a confiscării speciale nu putea fi luată aşa cum prevede art. 111 C. pen., pentru a fi înlăturată o stare de pericol şi a fi preîntâmpinată săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală. Recursul extraordinar nu este întemeiat sub nici unul din cele două aspecte sus-menţionate. Prin activitatea de a lua, caracteristică laturii obiective a infracţiunii de furt, se înţelege luarea din sfera de stăpânire a persoanei a bunului respectiv, în posesia sau detenţia în care se găsea, aşa încât acea persoană încetează să mai aibă la dispoziţia sa bunul luat. Luarea este, deci, realizată din moment ce prin schimbarea situaţiei de fapt anterioare a bunului, acesta nu se mai află la dispoziţia celui care a săvârşit sustragerea, persoana deposedată nemaiavând cunoştinţă de locul unde se găseşte bunul sustras şi ne-maiavând posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun. în consecinţă, în speţă, furtul nu s-a consumat în momentul când sacii de cartofi au fost ridicaţi de pe pământ, cum sesusţineîn recursul extraordinar, fiind deci relevantă împrejurarea că inculpatul a încărcat sacii în căruţă şi i-a transportat spre casă. Prin această activitate s-a realizat aproprierea în sens juridic, adică-luarea în stăpânire a bunului de către infractor. Căruţa a fost folosită în principal şi în primul rând la împosedarea infractorului cu bunul sustras şi, ulterior, şi la transportarea acestuia. Nu are relevanţă trasportul, ci împrejurarea că s-a recurs la căruţă pentru a fi luaţi cartofii. Dispoziţiile art. 118 lit. b C. pen., au avut în vedere întreaga activitate infracţională, toată complexitatea ei, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv. Or, făptuitorul, în momentul luării hotărârii infracţionale, a conceput şi modul în care va realiza însuşirea pe nedrept a bunului şi anume prin folosirea atelajului, altfel săvârşirea furtului, în condiţiile speţei, n-ar fi fost posibilă. Este neîntemeiată şi referirea ce se face în recursul extraordinar la prevederile art. 111 C. pen., în sensul că lăsarea atelajului în posesia inculpatului nu ar prezenta pericol pentru săvârşirea în viitor a unor fapte asemănătoare, de vreme ce inculpatul mai fusese surprins de organele de poliţie sustrăgând lemne din pădure unde, de asemenea, s-a folosit de atelaj. Pentru aceste considerente, recursul extraordinar se respinge. C.S.J., s.p., d. 1093/1990, Dreptul nr. 2-3/1991, p. 78. Pentru aplicarea art. 118 lit. b C. proc. pen., este necesar, mai întâi, să se stabilească existenţa unui raport între folosinţa autoturismului şi săvârşirea infracţiunii, în sensul că autovehiculul a servit la acest lucru, iar. în al doilea rând, trebuie să se verifice existenţa unei stări de pericol pentru societate, ca urmare a deţinerii în continuare a vehiculului de către [nfractor. în speţă, inculpatul s-a deplasat, în mai multe rânduri, în comuna Doftana, pentru a achiziţiona de la diferiţi cetăţeni unele cantităţi de gazolină pe care aceştia o sus-trăgeaude la rafinăria.Dărmăneşti, gazolină pe care a transportat-o cu 219 REGIMUL MASURILOR DE SIGURANŢA autoturismul proprietate personală, transformat special în acest scop (prin confecţionarea unui rezervor montat în locul banchetei din spate, şi pe care apoi a revândut-o obţinând un beneficiu de 12400 lei. Pentru fapta comisă inculpatul a fost condamnat, în temeiul art. 221 alin. 1 raportat la art. 234 alin. 1 C. pen., dispunându-se şi confiscarea autoturismului în conformitate cu prevederile art. 118, lit. b C. pen. împotriva acestei soluţii, a declarat recurs extraordinar Procurorul general susţinându-se că, în speţă, autoturismul inculpatului nu a servit şi nici nu a fost destinat să servească la comiterea infracţiunii de tăinuire, ci a fost folosit doar pentru transportul gazolinei la domiciliu, astfel încât confiscarea lui, în baza art. 118 lit. b C. pen., nu este legală. Recursul extraordinar nu este întemeiat întrucât s-a stabilit existenţa unui raport între folosirea autoturismului şi săvârşirea infracţiunii, inculpatul transportând, gazolina dobândită în condiţii ilicite, la domiciliul său, cu acel autoturism, special amenajat în acest scop. Apoi, prevederea din art. 118 lit. b C. pen., referitoare la bunurilecare au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, este justificată de prezumţia legală â existenţei unei stării de pericol ca urmare a deţinerii, în continuare, a vehiculului de către infractor. Or, inculpatul a modificat autovehiculul tocmai pentru a servi la săvârşirea infracţiunii comise. Aşa încât, în mod corect s-a aplicat în cauză măsura confiscării autoturismului. C.S.J., s. p., d. 673/1990, Dreptulnr. 4-5/.1991,P- 83. ........... în fapt, inculpaţii au sustras un ra-diocasetofon pe care l-au vândut cu 2500 lei numitei S.l. dobândi- toare de bună credinţă, de la care s-a ridicat radiocasetofonul pentru a fi restituit părţii vătămate C.l. întrucât partea vătămată C.l. şi-a primit radiocasetofonul, iar dobânditoarea de bună credinţă S. l. nu s-a constituit parte civilă, suma de 2500 lei trebuie să fie confiscată în favoarea statului în temeiul art. 118 lit. d C. pen. T. J. Braşov, d. p. 470/1992, Dreptul nr. 4/1994, p. 91. în cazul în care bunurile ce au constituit obiectul furturilor au fost scoase din secţiile de producţie de către autorii sustragerilor, care le-au dus cu braţele până la gardul unităţii, fiind preluate apoi peste gard de unii dintre aceştia, nu se poate considera că autoturismul, aparţinând complicelui, cu care acele bunuri au fost transportate de acolo, la domiciliul celor dintâi a folosit la săvârşirea infracţiunii, aşa încât măsura confiscării sale în baza art. 118 lit. b C. pen., apare nelegală şi urmează a fi înlăturată. T.M. Bucureşti, s. I p„ d. 62/1993, Dreptul nr. 8/1994, p. 99. Este ilegală dispoziţia prin care inculpatul, condamnat pentru infracţiunea de furt, a fost obligat să plăteacă cumpărătorului de bună-credinţă al bunului furat - bun ce a fost ridicat de la acesta şi restituit persoanei vătămate - o sumă echivalentă preţului încasat, atâta vreme cât dobânditorul nu s-a constituit parte civilă şi nu a cerut să fie despăgubit; suma respectivă trebuie confiscată în baza art. 118 lit. d Cod penal. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 133/1993, Dreptul nr. 9/1994, p. 90. Pentru aplicarea măsurii de siguranţa attonfiscării- speciale se cer întrunite condiţii şi anume: autovehiculul să fi fost folosit pentru comiterea infracţiunii şi nu după consumarea acesteia, să existe o 220 MĂSURILE DE SIGURANŢĂ stare de pericol social dovedită nu prezumată şi, de asemenea, raportată la pedeapsa aplicată, măsura confiscării speciale să nu fie mai gravă decât aceasta (cu notă de Corneliu Turianu). T.J.Bihor, d.p. 454/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 92. Vehiculul cu care au fost transportate obiectele de la locul furtului trebuie considerat că a folosit la săvârşirea infracţiunii, iar lăsarea acestuia în patrimoniul inculpatului prezintă stare de pericol. Sub acest aspect, prin "luarea lucrului" nu se înţelege numai ridicarea lui de la locul unde se găseşte, în sensulcăîn acest moment furtul ar fi fost consumat. Punerea lui în vehiculul aflat la locul faptei, în vederea "însuşirii pe nedrept", se situează în sfera săvârşirii infracţiunii de furt, atunci când scopul prevăzut de lege nu se poate realiza, datorită volumului ori cantităţii bunurilor, în speţă, inculpatul a sustras, la date diferite, trei porci în greutate de 50,60 şi 200 Kg, pe care i-a pus în căruţa aflată la locul faptei şi cu care apoi i-a transportat la domiciliul său. în conformitate cu prevederile art. 118C.pen„ aplicarea măsurilor de siguranţă a confiscării speciale a unui vehicul, pentru motivul că a fost destinat să servească la comiterea unei infracţiuni de sustragere, este necesar să se stabilească, în primul rând, dacă săvârşirea faptei a avut ca element determinant folosirea acestuia. Pe de altă parte, prin "săvârşirea unei infracţiuni", în sensul art. 118 lit. b C.pen., trebuie să se înţeleagă întregul complex al activităţii psihice şi materiale, aflate într-o strânsă intercondiţionare ce include atât luarea hotărârii de a *comite infracţiunea, cât şi toate ac-tivităţiile legate de comiterea acesteia. Aşa fiind, caracterul determinant al folosirii efective sau al posibilităţii folosirii vehiculului la sustragerea unor bunuri nu trebuie raportat numai la executarea nemijlocită a activităţii de sustragere definite în lege prin "luarea lucrului", ci şi la procesul de formare a rezoluţiei infracţionale, impunându-se a se stabili dacă hotărârea făptuitorului de a comite fapta ar mai fi fost luată în cazul în care acesta nu era conştient că se poate folosi de vehiculul ce-i aparţine. Totodată, din interpretarea prevederilor art. 111 C.pen., rezultă că pentru luarea acestei măsuri trebuie să se verifice şi dacă există stare de pericol ca urmare a deţinerii vehiculului, în continuare, de către infractor, aceasta putând fi apreciată, între altele, în raport cu numărul actelor de sustragere săvârşite, folosindu-se acel vehicul. Ori, în raport cu împrejurarea că vehiculul a fost folosit în repetate rânduri la săvârşirea furturilor, în mod corect instanţa a conchis în sensul existenţei stării de pericol în cazul lăsării lui, în continuare, în patrimoniul inculpatului, existând temerea că acesta s-ar putea servi de el la comiterea altor sustrageri. C.S.J., s.p., d. 104/1992, Dreptul nr. 9/1992, p. 78. Potrivit art. 118 lit. d C. pen., sunt supuse confiscării speciale "lucruri dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia", în conformitate cu prevederile textului sus-menţionat dacă lucrurile furate au fost vândute unor persoane şi sunt găsite, ele se ridică şi se restituie părţii vătămate. In acest cazi în situaţia în-care cumpărătorul, de la care au fost 221 Efectele amnistiei AMNISTIA Şl GRAŢIEREA furate lucrurile, este de bună credinţă, va fi chemat în proces şi întrebat dacă se constituie parte civilă împotriva inculpatului dacă sunt cerute despăgubiri, inculpatul este obligat să restituie preţul pe care l-a primit. Dacă, dimpotrivă, cumpărătorul este de rea credinţă el nu are dreptul la despăgubiri, iar banii obţinuţi de inculpat trebuie confiscaţi în temeiul prevederilor art. 118 lit. d C. pen. Reaua credinţă a cumpărătorului poate rezulta, printre altele, şi din preţul vădit redus pe care l-a plătit. In speţă, inculpatul a furat o cameră video pe care apoi a vân-dut-o unei persoane cu preţul de 35000 lei. Prin hotărârea instanţei de judecată s-a dispus şi confiscarea de la inculpat a sumei de 35000 lei încasată din vânzarea camerei video. împotriva hotărârii judecătoreşti respective s-a declarat recurs extraordinar susţinându-se că cumpărătorul camerei video a fost de bună - credinţă şi deci ar fi trebuit audiat dacă se constituie sau nu parte civilă, ceea ce nu s-a făcut. Suma de bani plătită inculpatului pentru camera video nu ar fi trebuit confiscată, ci restituită cumpărătorului. Recursul extraordinar nu este întemeiat întrucât datorită faptului că, cumpărătorul a plătit camera video cu un preţ derizoriu, fără ca vânzătorul să posede acte de provenienţă, aceste împrejurării fac dovada că dobânditorul n-a fost de bună credinţă, aşa încât confiscarea sumei de 35000 lei a fost dispusă în mod justificat. C.S.J., s.p., d. 243/1992, Dreptul nr. 12/1992, p. 9. TITLUL VII CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Capitolul I AMNISTIA Şl GRAŢIEREA Art. 119. — Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia are efecte asupra confiscării averii numai în măsura în care această pedeapsă nu a fost încă executată. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Dacă legea de amnistie condiţionează incidenţa sa de CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ anumite limite ale pedepsei legale, aplicarea amnistiei trebuie examinată în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită la data actului de clemenţă, iar nu la data comiterii faptei. T.S., s.p., d. 121/1971, R.R.D. nr. 6/1971, p. 158. Când actul de amnistie prevede că amnistiază infracţiunile sancţionate, potrivit legii, cu o pedeapsă până la o anumită limită, la aplicarea amnistiei se ţine seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă fapta a rămas în faza tentativei. T.S., s.m., d. 98/1984, R.R.D. nr. 11/1985, p. 72. în vederea aplicării dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 115/1977 privind amnistierea unor infracţiuni, se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs, iar nu pedeapsa rezulţantă, aplicată în baza art. 34 C. pen., care poate fi mai mare decât maximul pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare din infracţiunile săvârşite. T.J. Bihor, d.p. 640/1979, R.R.D. nr. 9/1980, p. 60. împrejurarea că inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă mai mare de un an închisoare - pe care a executat-o - pentru infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 305 lit. c C. pen., nu înlătură aplicarea amnistiei acordate prin art. 1 din Decretul nr. 110/1974, în ceea ce priveşte o altă infracţiune de abandon de familie, pe care inculpatul a comis-o, la data săvârşirii ei, în condiţiile recidivei postexecutorii, pentru care acesta a fost condamnat, de către prima instanţă, anterior adoptării decretului sus-menţionat. într-adevăr, inculpatul nefiind recidivist la data comiterii primei infracţiuni, trebuie să se constate că acea infracţiune cade sub incidenţa Decretului nr. 110/1974; ca atare, potrivit art. 38 lit. c C. pen., fapta respectivă nemaiputând constitui primul termen al unei recidive, în principiu, inculpatul nu este exceptat de la amnistie nici în ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune de abandon de familie. Or, întrucât această ultimă infracţiune - continuă, comisivă - s-a autonomizat o dată cu pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, anterior adoptării Decretului nr. 110/1970, rezultă că instanţa de casare care a soluţionat recursul inculpatului după acea dată trebuia să înceteze procesul penal, ca efect al amnistiei. T.S., s.p., d. 2493/1974, R.R.D. nr. 7/1975, p. 57. Dispoziţiile art. 61 C. pen., referi-toare la revocarea liberării condiţionate, nu se aplică dacă, mai înainte de împlinirea duratei pedepsei, infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea - din a cărei executare infractorul fusese liberat condiţionat - a fost amnistiată. T.S., s.p., d. 607/1971, R1, p. 264. a) Atunci când amnistia este condiţionată de un anumit maxim special al pedepsei, se ţine seama - în vederea aplicării dispoziţiilor legale referitoare la amnistie - de maximul special prevăzut de lege, pentru infracţiunea săvârşită, din momentul adoptării actului de amnistie. b) Dacă ia data săvârşirii infracţiunii inculpatul era minor, maximul special mai sus menţionat se reduce potrivit prevederilor legale referitoare la stabilirea pedepsei în caz de minoritate. T.S., s.p., d. 7/1975, R.R.D. nr. 12/1975, p. 48 în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. 3 C. pen., măsurile de sigu ranţă se pot lua chiar dacă făp- 223 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA tuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepţia aceleia de a se afla în anumite localităţi. în consecinţă, în cazul când se încetează procesul penal ca efect al amnistiei nu se poate lua împotriva inculpatului măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi după rămânerea definitivă a hotărârii. T.S., s.p. d. 868/1988, R.R.D. nr. 2/1989, p. 75. Dacă după graţierea condiţionată a unei pedepse, cel condamnat a comis din nou, în termenul de încercare, o infracţiune şi dacă, mai înainte ca hotărârea de condamnare pentru această din urmă infracţiune - hotărâre prin care s-a dispus şi revocarea graţierii anterioare - să fi rămas definitivă, a intervenit un act de amnistie, aplicabil şi ultimei infracţiuni săvârşite, instanţa de recurs trebuie nu numai să pronunţe încetarea procesului penal, dar şi să înlăture dispoziţia de revocare a graţierii, deoarece, potrivit art. 119 C. pen., amnistia intervenită după condamnare înlătură toate consecinţele acesteia. T.S., s.p., d 1985/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 78. Potrivit art. 134 alin. 1 C. pen., reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani, de la executarea pedepsei sau de la graţiere, condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune. în cazul în care înăuntrul termenului sus-menţionat condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă, reabilitarea de drept operează totuşi dacă în privinţă acestei din urmă infracţiuni condamnatul a beneficiat de amnistie, deoarece potrivit art. 119 alin. 1 C. pen., amnistia intervenită după condamnare înlătură, pe lângă f executarea pedepsei, şi celelalte | consecinţe ale condamnării, prin- I tre care şi aceea de a face inapli- ;-cabile dispoziţiile referitoare la | reabilitarea de drept. T.J. Timiş, d.p. 78/1978, R2, p. 339. Prevederile Decretului nr. 331/1977 au ca scop scoaterea din cazierul judiciar a unor persoane care au executat pedeapsa j sau au fost graţiate anterior intrării ■> sale în vigoare. ( Acest decret poate fi invocatîn faţa v instanţelor judecătoreşti numai în cazul în care instanţa este sesi- ! zată cu judecarea unei fapte penale, precum şi în cadrul / contestaţiei împotriva comunicării copiei de pe fişa de cazier judiciar, : dacă dispoziţiile sale nu au fost aplicate corect de către organele de miliţie. în consecinţă nu se poate formula -cererea, direct la instanţa de judecată, pentru aplicarea Decretului nr. 331/1977 referitor la condam* ^ nări pentru care ar putea operă " reabilitarea. T.M. Bucureşti, s. Ip., d 1090/1977, R2, p. 28. Fapta de abandon de familie con- . stând în neplata, cu rea credinţă/,, timp de două luni, a pensiei de “ întreţinere - infracţiune continuă,! omisivă - se consumă cu începere | de la terminarea termenului! menţionat şi durează tot timpul cât" persoana ce are drept la întreţi-i nere este lipsită de acest drept.*'] Dacă făptuitorul nu a pus capăt ejf însuşi acestei situaţii, prin înde/f plinirea obligaţiei, activitatea ipjf fracţională ia sfârşit odată cu ’ pronunţarea hotărârii de condam-: nare. în consecinţă, făptuitorul nu ;■ poate beneficia de amnistia saiit" graţierea intervenită anterior con-—-damnării sale de către prima in7 a stanţă. :f T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2195/1984 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ Conform art. 13 C. pen., în caz de amnistie, numai inculpatul - nu şi partea vătămată - poate cere continuarea procesului penal, sub aspectul acţiunii penale. T.S., s.p., d. 316/1971, R1, p. 37. Aplicarea amnistiei sau a graţierii de către organele de executare se face potrivit art. 459 C. proc. pen., numai dacă acestea au intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii; deci, în cazul în care Decretul nr. 110/1974 a fost adoptat după condamnare, dar mai înainte de soluţionarea recursului declarat de procuror, instanţa de casare nu este îndreptăţită să respingă recursul - cu motivarea că aplicarea amnistiei se poate face de către organele de executare penală -, ci este obligată să-l admită şi să dispună încetarea procesului penal. T.S., s.p., d. 2936/1974, R1, p.370. a) Când fapta pusă în sarcina inculpatului a fost amnistiată, iar nartea vătămată solicită obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare efectuate de ea, instanţa are obligaţia de a stabili dacă fapta imputată a fost sau nu comisă de inculpat, pentru ca în acest mod să determine partea din vina căreia s-a purtat procesul şi, în raport cu cele constatate, să rezolve problema cheltuielilor solicitate, b) Dacă partea vătămată prin infracţiunea amnistiată nu a cerut obligarea inculpatului la cheltuieli judiciare, instanţa nu mai are a stabilii dacă inculpatul a comis sau nu fapta imputată; partea vătămată va putea solicita însă plata cheltuielilor prin acţiune civilă separată. c) Când latura civilă a procesului a fost soluţionată de părţi prin convenţie, potrivit legii civile, înţelegerea poate purta şi asupra cheltuielilor judiciare efectuate de ele; în lipsa unui asemenea acord, fiecare parte va suporta propriile sale cheltuieli T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2153/1984, R3, p. 29. Inculpatul - cu privire la care, în recurs, s-a încetat procesul penal prin amnistie - va fi obligat să plătească părţii civile cheltuieli judiciare, atâta timp cât, în recurs, a susţinut că nu a săvârşit infracţiunea imputată, iar instanţa de casare l-a găsit totuşi vinovat şi a menţinut obligarea sa la plata despăgubirilor stabilite de prima instanţă. T.S., s.p., d. 113/1975, R1, p. 60. în baza art. 2 din Decretul-lege nr. 3/1990 au fost admnistiate infracţiunile pentru care Codul penal sau iegiie speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv sau amendă. Atâta vreme cât pentru o anumită infracţiune (în speţă, furt calificat) legea prevede o pedeapsă ce depăşeşte limita mai sus-arătată, dispoziţiile referitoare la amnistie nu sunt aplicabile, chiar dacă infracţiunea ce a constituit cauza condamnării a rămas în stadiul tentativei iar, potrivit art. 22 Cod penal, pedeapsa pentru tentativă este mai mică de 3 ani închisoare. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 620/1993 1 Art. 120. — Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau Efectele în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta graţierii 1 1 Dispoziţia privind comutarea pedepsei cu moartea (fost alin. 4 ai art 120) a fost abrogată prin 4 Decret-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, pubiicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990. 225 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA mai uşoara. Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. în acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată. Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative. Când dispoziţiile de graţiere ale Decretului nr. 189 din 20 august 1981 s-au aplicat unor pedepse stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive la data de mai sus, termenul de încercare de 3 ani, prevăzut în art. 8 din decret, a început să curgă de la data adoptării acestuia. Când însă prevederile referitoare la graţiere se aplică în cauze în curs de judecată, termenul de încercare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în consecinţă, din momentul ce inculpatul a săvârşit din nou o infracţiune după adoptarea Decretului nr. 189/1981, dar mai înainte ca o pedeapsă ce i se aplicase anterior să fi rămas definitivă - pedeapsă a cărei graţiere, în baza acestui decret, s-a constatat de către instanţa de recurs -, nu se poate reţine că el a comis ultima infracţiune în termenul de încercare al graţierii şi nu se poate dispune revocarea acestei măsuri în baza art. 8 din Decretul nr. 189/1981. T.S., sp. d. 2610/1982, R.R.D. nr. 10/1983, p. 75. Faţă de dispoziţiile art. 10 din De-cretul nr. 349/1982 privind graţierea unor pedepse, potrivit cărora prevederile acestui decret se aplică numai cu privire la faptele comise până la data adoptării lui -28 decembrie -1982 -, se impune concluzia că dacă infracţiunea a fost săvârşită chiar în ziua de mai , sus, făptuitorul nu poate beneficia de graţiere. T.S., s.p., d. 935/1984, R.R.D. nr.4/1985, p. 69. Prevederile Decretului nr. 189/1981 nu se aplică - aşa cum ; se arată în art. 7 - celor care nu au ; început executarea pedepsei ^ deoarece s-au sustras de la . aceasta. Excepţia priveşte atât pe cei care urmau să execute o pedeapsă privativă de libertate, cât şi pe cei obligaţi să execute pedeapsa închisorii prin muncă corecţională. Deşi textul menţionează pe cei care, sustrăgându-se nu au început executarea pedepsei, totuşi el trebuie înţeles în sensul că ~ vizează pe condamnaţii care la data adoptării decretului de graţiere nu se aflau în executarea pedepsei, deoarece s-au sustras de la aceasta. Excepţia priveşte, aşadar, atât pe cei care nu au început executarea pedepsei pentru că s-au sustras, cât şi pe cei care, după executarea une.i fracţiuni din pedeapsă, s-au sus-tras de la executarea restului. A interpreta altfel dispoziţiile citate ar însemna ca cel care s-a prezentai o singură zi la locul de muncă sf~: beneficieze de graţiere, chiar dacă— apoi s-a sustras de la executarea restului de pedeapsă, iar cel care -nu s-a prezentat deloc, ne justificat, să fie exceptat de la graţiere, ceea i. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ ce nu ar corespunde scopului urmărit prin actul normativ menţionat. T.S., s.p., d. 249/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 74. Simplu fapt că organele de poliţie nu au reuşit să execute mandatul de arestare emis împotriva condamnatului, comunicând instanţei doar că acesta este dispărut şi că a luat măsuri de urmărire, nu justifică concluzia că condamnatul s-a sustras de la executarea pedepsei, atâta vreme cât, în afară de comunicarea susmenţionată, nu s-a întocmit nici un proces-verbal sau vreun alt act, aflat la dosar, din care să rezulte când, cu ce ocazie şi în ce împrejurări s-a constatat că cel condamnat este dispărut, sau pentru care anume motive, la ce dată şi în baza cărui act acesta a fost dat în urmărire. T.J. Bistriţa Năsăud, d.p. 351/1976, R2,p. 178. Nu se poate considera că există sustragere de la executarea pedepsei - caz de exceptare de la aplicarea graţierii acordate prin Decretul nr. 349 din 28 decembrie 1982 -, atâta vreme cât până la data de mai sus nu se pronunţase încă o hotărâre de condamnare împotriva inculpatului şi deci nu putea fi vorba de o zădărnicire a executării pedepsei. Excepţia nu operează nici dacă, la data adoptării actului de graţiere, cel condamnat se afla în curs de sustragere de la urmărirea penală sau de la judecată, deoarece excepţiile de la graţiere sunt prevăzute în însuşi actul de clemenţă şi au caracter limitativ, neputând fi extinse la alte situaţii. T.S., s.m., d. 91/1984, R.R.D. nr. 11/1985, p. 75. împrejurarea că, beneficiind de amânarea executării pedepsei, după expirarea perioadei pentru care s-a luat această măsură, con- damnatul a părăsit localitatea de domiciliu şi, cu intenţie, a ascuns locul unde se afla, învederează că el s-a sustras de la executarea pedepsei, chiar dacă suferă de unele maladii, pentru care însă nu a fost, în această perioadă, internat în spital sau supus unui alt tratament medical recuperatoriu. în consecinţă, cum decretul nr. 189/1981 exceptează de la graţiere pe cei ce s-au sustras de la executarea pedepsei, contestaţia la executare prin care se solicită a se constata incidenţa graţierii este nefondată. T.S., s.p., d. 1893/1982, R.R.D. nr. 8/1983, p. 66. Dacă pentru două infracţiuni s-a aplicat o pedeapsă rezultantă -prin adăugarea unui spor la pedeapsa cea mai grea - şi dacă ulterior una dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente a fost graţiată în întregime, admiţându-se contestaţia la executare introdusă de cel condamnat, urmează a se dispune înlăturarea sporului, căci, ne-maiexistând o pluralitate de pedepse, dispoziţiile art. 34 C. pen., au devenit inaplicabile. T.S., s.p., d. 2073/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 77. O pedeapsă graţiată nu poate fi contopită cu alte pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, deoarece contopirea se face numai pentru pedepsele executabile, în cazul în care însă pedeapsa stabilită pentru una din infracţiunile în concurs a fost graţiată condiţionat, iar ulterior a fost revocată pentru nerealizarea condiţiei şi deci pedeapsa devine executabilă, devin aplicabile şi dispoziţiile art. 33 lit. a şi 34 lit. a C. pen. TS., s.p., d. 4158/1973, R.R.D. nr. 11/1974, p. 77. a) Potrivit art. 12 din Decretul nr. 290/1984, în cazul aplicării în mod succesiv a unor decrete de AMNISTIA Şl GRAŢIEREA graţiere, cu privire la aceeaşi pedeapsă se va lua în considerare numai dispoziţia de graţieje mai favorabilă condamnatului. în consecinţă, în cazul unor pedepse de câte 7 ani închisoare, graţiate în parte, cu 1/6, conform art. 2 din Decretul nr. 349/1982, este aplicabil şi Decretul nr. 290/1984, adoptat ulterior - ca fiind mai favorabil -, deoarece, potrivit art. 3 din acest decret, pedepsele între 5 şi 8 ani închisoare se graţiază, în parte, cu 1/3. b) în cazul când pedepsele stabilite pentru infracţiuni concurente au fost reduse ca urmare a graţierii parţiale, sporul de pedeapsă poate fi reconsiderat pe calea contestaţiei la executare; reducerea sa este obligatorie când prin menţinerea lui s-ar depăşi totalul pedepselor astfel cum au fost reduse. T.S., s.p., d. 886/1985, R.R.D. nr. 2/1986, p. 79. a) în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului, încadrarea juridică a faptei va fi dată, însă, în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat, b) în cazul infracţiunilor continue data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni, în raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu-şi-în timp, -minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale. Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, când potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală. T.S., d.î. 1/1987, R.R.D. nr. 8/1987, p. 46. Dacă după ce a beneficiat de graţiere în baza Decretului nr. 349/1982, pentru două pedepse ce fuseseră contopite, cu aplicarea unui spor, cel condamnat a săvârşit din nou, în cursul termenului deîncercare, o infracţiune intenţionată, graţierea urmează a fi revocată şi condamnatul va executa - alături de pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune -pedeapsa rezultantă anterioară sau restul neexecutat din acea pedeapsă, inclusiv sporul ce fusese înlăturat ca efect al graţierii. Sporul trebuie executat, deoarece a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, iar prevederile art. 8 din Decretul nr. 349/1982 se referă la "pedeapsa neexecutată ca urmare a graţierii", deci la pedeapsa rezultantă - aplicată în urma contopirii -, şi nu la pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă în parte. T.S., s.p., d. 207/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 76. inculpatul a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, pedeapsă ce a fost graţiată cu 1/3 în baza art. 1 lit. â din Decretul nr. 521/1972. Mai înainte de începerea executării acestei pedepse, el a săvârşit însă o altă infracţiune de CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ furt în paguba avutului obştesc, pentru care a fost condamnat la 1 an închisoare. întrucât inculpatul se află în stare de recidivă postcondamnatorie, potrivit prevederilor art. 39 alin. 1 C. pen., pedeapsa de 1 an închisoare rămasă de executat din pedeapsa de 1 an şi 6 luni aplicată anterior trebuie contopită cu aceea de 1 an închisoare aplicată pentru a doua infracţiune şi apoi, revocându-se beneficiul graţierii parţiale, să se adauge la pedeapsa rezultantă partea de pedeapsă graţiată, respectiv 6 luni închisoare, urmând a se aprecia şi asupra aplicării eventuale a sporului de pedeapsă. T.S., S.p., d. 947/1974, R1, p. 196. Potrivit art. 1 alin 1 din Decretul nr. 189/1981, au fost graţiate pedepsele cu închisoarea până la 5 ani -indiferent dacă erau sau nu pronunţate la data adoptării decretului -, nu şi pedeapsa amenzii. în consecinţă, dacă la data de 20 august 1981, când a fost adoptat Decretul nr. 189/1981, condamnatul avea de executat o pedeapsă cu amendă, însă ulterior prin aplicarea art. 631 C. pen., această pedeapsă a fost înlocuită cu închisoarea, pedeapsa închisorii, substituită amenzii, nu va fi graţiată în baza decretului susmenţionat. Dacă însă, după înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea este adoptat un nou act de graţiere - în speţă, Decretul nr. 349/1982 - prin care sunt graţiate pedepsele cu închisoarea, sancţiunea închisorii pe care cel condamnat o avea de executat la acea dată cade sub incidenţa graţierii, chiar dacă ea era consecinţa înlocuirii amenzi. T.S., s.p., d. 284/1983, R.R.D. nr. 1/1984, p. 60. Nu poate fi considerat că s-a sustras de la executarea amenzii penale şi că este exceptat de la graţiere potrivit dispoziţiilor art. 6 din Decretul nr. 521/1972, condamnatul care nu a depus la instanţa de executare, în termenul prevăzut de art. 425 C. proc. pen., recipisa de plată integrală a amenzii penale, de vreme ce, fiind încadrat în muncă şi posedând atât bunuri mobile, cât şi imobile, instanţa de executare procedase la punerea în executare silită a amenzii prin intermediul organului financiar competent; împrejurarea că - în aceste condiţii - organul financiar nu a procedat la încasarea amenzii până la data adoptării decretului de graţiere nu poate constitui un temei pentru exceptarea de la graţiere a condamnatului. T.J. Satu Mare; d.p. 258/1973, R.R.D. nr 5/1974, p. 77. Liberarea condiţionată este o modalitate legală de executare a unei părţi din pedeapsa închisorii, care poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti dacă sunt realizate anumite condiţii. Graţierea, pe de altă parte, are ca efect înlăturarea executării în totul sau în parte a pedepsei, ori comutarea acesteia în alta mai uşoară; ea se dispune printr-un act al puterii de stat şi este obligatorie. în raport cu liberarea condiţionată, graţierea are caracter prioritar, ceea ce înseamnă că, din moment ce o pedeapsă în curs de executare cade sub incidenţa unui act de graţiere, instanţa sesizată anterior cu o propunere de liberare condiţionată privitoare la pedeapsa respectivă trebuie să constate că sesizarea este fără obiect şi să o respingă ca atare. T.S., s.p., d. 1068/1982, R.R.D. nr 5/1983, p. 76. în cazul în care, după acordarea liberării condiţionate, dar mai înainte de împlinirea duratei pedepsei, este adoptat un act normativ de graţiere condiţionată - aplicabil şi pedepsei respective -, acesta operează de drept cu privire la res- 229 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA tul rămas neexecutat din acea pedeapsă. Dacă, ulterior graţierii, cel condamnat săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune, în termenul de încercare al graţierii condiţionate şi, totodată, mai înainte de a se fi împlinit durata pedepsei, instanţa sesizată cu judecarea acestei din urmă infracţiuni, pronunţând condamnarea, urmează a dispune revocarea graţierii şi a restabili astfel situaţia existentă în momentul intervenirii actului de clemenţă. în continuare, instanţa trebuie să dispună, potrivit art. 61 C. pen., asupra liberării condiţionate pe care, dacă infracţiunea nou săvârşită este o infracţiune în paguba avutului public, este obligată să o revoce; în asemenea situaţie, revocând liberarea condiţionată, ea trebuie să contopească pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune cu restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară. Acest rest de pedeapsă nu poate fi adăugat la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea nou săvârşită, deoarece, dacă s-ar proceda astfel, ar însemna să se creeze con-damnatului, care la data intervenirii actului de graţiere nu era recidivist, o situaţie mai grea decât a unui condamnat recidivist; într-adevăr, acesta din urmă, neavând vocaţie la beneficiul graţierii, în cazul comiterii din nou a unei infracţiuni după liberarea condiţionată, va executa cele două pedepse - cea aplicată pentru ultima infracţiune şi restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară - prin contopire, iar nu prin cumulare. T.S., s.p., d. 143/1983, R3, p. 133. Graţierea condiţionată nu se aplică acelor condamnaţi care, referitor la aceeaşi pedeapsă, au beneficiat de liberare condiţionată. Din conţinutul art. 59, 60 şi 120 C. pen. rezultă că atât liberarea condiţionată, cât şi graţierea - prin efectele pe care le produc - sunt instituite în favoarea condamnatului. Ca atare, în cazurile când ambele ar deveni aplicabile - graţierea vizând o pedeapsă pentru care s-a dispus liberarea condiţionată -, nu poate fi aplicată decât acea dintre cele două instituţii care este mai favorabilă inculpatului. Atât art. 61 C. pen., cât şi art. 8 din Decretul nr. 189/1981 - a cărui aplicabilitate este în discuţie în speţă -prevăd condiţia ca, într-o anumită perioadă de timp, condamnatul să nu săvârşească o nouă infracţiune. Pe când însă, potrivit art. 61 alin. 2 C. pen., în cazul săvârşiri din nou a unei infracţiuni până la împlinirea duratei pedepsei, revocarea liberării condiţionate nu este obligatorie decât în anumite cazuri, limitativ prevăzute de textul de lege menţionat, iar în cazul revocării liberării condiţionate, conform art. 61 alin. 1 C. pen., restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară şi din noua pedeapsă se contopesc, potrivit art. 8 din Decretul nr. 189/1981, retragerea beneficiului graţierii este obligatorie în toate căzu rile de săvârşire în termen de 3 ani a unei noi infracţiuni intenţionate, iar pedeapsa anterior neexecutată se execută pe lângă pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, deci prin totalizare iar nu prin contopire. Situaţia juridică a celui liberat condiţionat, intrată în puterea lucrului judecat, este deci mai favorabilă pentru condamnat decât graţierea condiţionată care, în cazul neîndeplinirii condiţiei, îi agravează în mod vădit situaţia. Cum graţierea constituie un act de clemenţă al puterii de stat, a cărui aplicare nu poate avea alt efect decât uşurarea situaţiei condamnatului, în speţă, graţierea condiţionată prevăzută de Decretul nr. 189/1981 nu operează, rămânând în vigoare şi pro-ducându-şi efectele liberarea condiţionată care este, aşa cum 230 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ s-a arătat, mai favorabilă pentru cel condamnat. T.S., c. 7., d. 32/1984, R.R.D. nr. 7/1985, cu notă de V. Papadopol, în R3, p. 130. NOTĂ: Prin decizia de îndrumare nr. 2 din 28 iulie 1987 (R.R.D. nr. 8/1987, p. 48 şi urm.), Plenul Tribunalului Suprem a dat instanţelor următoarele îndrumări: Condamnatul pentru care, anterior adoptării actului de graţiere, s-a dispus liberarea condiţionată ori încetarea obligării la muncă corecţională, beneficiază de graţierea condiţionată. In cazul săvârşirii de către condamnat a unei infracţiuni intenţionate, înainte de împlinirea duratei pedepsei, cât şi a termenului de condiţie prevăzut în actul de graţiere, el pierde beneficiul graţierii şi se aplică prevederile art. 61 sau, ale art. 867 alin. 2 din Codul penal. Dacă cel condamnat săvârşeşte o infracţiune intenţionată după împlinirea duratei pedepsei, dar înaintea termenului prevăzut de actul de graţiere, el pierde beneficiul graţierii, fără alte efecte privind executarea pedepsei. In situaţia când cel liberat condiţionat sau condamnatul pentru care s-a dispus încetarea obligării la muncă corecţională nu a săvârşit o altă infracţiune intenţionată până la împlinirea duratei pedepsei, precum şi a termenului de condiţie prevăzut de actul de graţiere, graţierea îşi produce toate efectele la data adoptării actului de graţiere. Dacă după condamnarea inculpatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în cursul termenului de încercare a fost adoptat Decretul nr. 521/1972, iar pedeapsa aplicată anterior, în condiţiile art. 81 C. pen., cade sub incidenţa acestui decret, condamnatul urmează a beneficia şi de graţierea condiţionată, de la data adoptării decretului, deoarece, potrivit art. 120 alin. 2 C. pen., graţierea are efect şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. în cazul în care însă, ulterior, mai înainte de împlinirea atât a termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen., cât şi a termenului de 3 ani prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 521/1972, condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune intenţionată, se va revoca nu numai măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci şi graţierea sancţiunii respective; ca atare, este nelegală soluţia primei instanţe care, după ce a făcut aplicarea art. 83 C. pen., revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, a constatat că pedepasa este graţiată în baza art; 1 din Decretul nr. 521/1972. T.S., s.p., d. 732/1975, R.R.D. nr. 9/1975, p. 75. NOTĂ: într-o situaţie similară, în care însă infracţiunea comisă în termenul de încercare atât al suspendării condiţionate a executării pedepsei cât şi al graţierii condiţionate, era o infracţiune neintenţionată, Trib. Supr., Secţ. pen., a stabilit, prin decizia nr. 835/1975, că revocarea graţierii primei pedepse nu mai are loc, iar inculpatul urmează să execute doar pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită din culpă. (V. Papadopol, R1, p. 194) Prin art. 1 din Decretul nr. 189/1981 au fost graţiate condiţionat unele pedepse, iar prin art. 2 din acelaşi decret a fost graţiată şi măsura trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare aplicată minorilor. Potrivit art. 8 din decret, cei graţiaţi care, în decurs de 3 ani, vor 231 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA săvârşi o infracţiune intenţionată vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa neexecutată ca urmare a graţierii. Prin urmare, în cazul comiterii din nou a unei infracţiuni intenţionate, după graţiere, ceea ce se revocă este numai graţierea pedepsei anterioare - pedeapsă ce se va executa alături de pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune -, iar nu şi graţierea măsurii educative a trimiterii unui minor într-o şcoală specială de muncă şi reeducare. T.S., s.p., d. 1580/1983, R.R.D. nr. 6/1984, p. 67. întrucât dispoziţiile art. 2 lit. b din Decretul nr. 591/1969 nu fac nici o distincţie în raport cu situaţia dacă inculpatul era minor la data săvârşirii faptei sau la data adoptării sus-menţionatului decret, se impune concluzia că graţierea integrală a pedepselor până la 3 ani inclusiv operează pentru toţi inculpaţii care la data comiterii faptei erau minori, fiind irelevant dacă până la data adoptării Decretului nr. 591/1969 au devenit sau nu majori. T.S., c. 7, d. 2/1970, R1, p. 194. Revocarea graţierii condiţionate, în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 591 /1969, nu operează dacă, pentru noua infracţiune, săvârşită înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de acest text, inculpatului nu i s-a aplicat o pedeapsă, ci o măsură educativă (în speţă, mustrarea). T.S., s.p., d. 2560/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 175. Prin Decretul nr. 189/1981 au fost graţiate în întregime pedepsele cu închisoarea până la 5 ani şi parţial, cu 1/6, pedepsele cu închisoarea de la 5 la 8 ani inclusiv. La acordarea graţierii au fost avute în vedere pedepsele concrete aplicate de instanţa de judecată pentru infracţiunea săvârşită - ceea ce rezultă expres din precizarea făcută, în acest sens, în art. 1 din decret -, iar nu şi pedepsele rămase de executat ca urmare a unor graţieri anterioare. Cum, în speţă, pedeapsa de 5 ani închisoare, a cărei graţiere - în baza art. 1 din Decretul nr. 189/1981 - se invocă, a rezultat în urma graţierii cu 1/6, conform Decretul nr. 115/1977, a unei pedepse de 6 ani închisoare, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 189/1981 nu este posibilă, astfel că pedeapsa sus-menţionată, de 5 ani închisoare; nu poate fi considerată graţiată. T.S., s.p., d. 1054/1982, R.R.D. nr. 9/1983, p. 69. Pedepsele în privinţa cărora o-perează revocarea graţierii condiţionate - datorită săvârşiri din nou a unei infracţiuni în cursul termenului de încercare - sunt, în principiu graţiabile în baza unui alt act normativ de graţiere, adoptat ulterior, dacă nu este incidenţă vreo excepţie de la beneficiul acestuia. Această regulă nu se aplică atunci când infracţiunea ce a determinat revocarea graţierii a fost comisă după adoptarea celui de-al doilea act de graţiere, deoarece la acea dată, neexistând încă temeiul primei graţieri, pedeapsa respectivă nu era susceptibilă de executare. T.S., c. 7., d. 2/1985, R.R.D. nr. 12/1985, p. 74. Din moment ce la data când inculpatul a terminat executarea ultimei pedepse şi până la data săvârşirii din nou a unei infracţiuni s-a îm-plinittermenul de reabilitare pentru toate condamnările precedente, acesta nu mai poate fi considerat recidivist prin condamnări anterioare - chiar dacă n-a solicitat şi obţinut reabilitarea judecătorească pentru acele condamnări -, astfel că nu poate fi exclus, în baza art. 3 din Decretul nr. 189/1981, de la graţierea acordată 232 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ prin acest decret. Calitatea de recidivist prin condamnări anterioare nu se poate menţine un timp nelimitat numai pentru că cel condamnat omite să solicite reabilitarea judecătorească. Aceasta este şi raţiunea pentru care în art. 38 alin. 2 C. pen. se prevede că, la stabilirea stării de recidivă, nu se ţine seama de condamnările în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. T.J. Vaslui, d.p. 364/1983, R3 p. 141. Infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 lit. c C. pen. este o infracţiune continuă omisivă, a cărei săvârşire ia sfârşit fie în momentul îndeplinirii obligaţiei nerespectate, fie prin pronunţarea unei sentinţe de condamnare în primă instanţă, când ciclul infracţional se încheie iar activitatea consumată până atunci se autonomizează; neplata ulterioară a pensiei de întreţinere va putea constitui o nouă infracţiune, dacă sunt realizate elementele prevăzute de lege. Prin urmare, din moment ce, în speţă, între data pronunţării de către prima instanţă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea de abandon de familie şi data judecării recursului, a fost adoptat Decretul nr. 189/1981, urmează a se constata că pedeapsa aplicată inculpatului este graţiată în întregime în baza acestui decret. T.S., s.p., d. 595/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 73. în cazul infracţiunii de abandon de familie, împăcarea părţilor - intervenită până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare -înlătură răspunderea penală. Dacă după graţierea condiţionată aplicată pentru infracţiunea de abandon de familie, dar - în recurs - s-a împăcat cu partea vătămată, nu se poate dispune revocarea graţierii pedepsei anterioare. T.J. Neamţ, d.p. 463/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 73. în cazul în care inculpata nu a pus capăt acţiunii ce realizează elementul material al infracţiunii de abandon de familie, în modalitatea prevăzută în art. 305 lit. a C. pen. - părăsirea copilului său minor, lăsându-l fără ajutor şi expunându-I la suferinţe fizice şi morale -, până la data adoptării Decretului nr. 222/1976 (5 iulie 1976), instanţa de judecată, condamnând-o ulterior pe inculpată pentru infracţiunea săvârşită, nu poate constata graţierea pedepsei aplicate, în baza decretului susmenţionat. T.S., s.p., d. 2962/1976, CD 1976, p. 380. în cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 305 lit. c C. pen., care este o infracţiune continuă omisivă, dispoziţiile privitoare la graţiere nu pot fi aplicate dacă săvârşirea faptei nu a luat sfârşit anterior adoptării actului de clemenţă, inculpatul continuând să nu plătească pensia şi după aceea, până la pronunţarea hotărârii primei instanţe. T.S., s.p., d. 337/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 69. Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune şi nu pedeapsa rezultată aplicată ca urmare a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni. Ca atare, atunci când instanţa procedează la verificarea incidenţei graţierii trebuie să analizeze fiecare pedeapsă aplicată pentru infracţiunile aflate în concurs şi nu pedeapsa rezultată, în speţă, în mod greşit prima instanţă a aplicat pedepse pentru fiecare din infracţiunile concurente, apoi a stabilit pedeapsa rezultată şi, în final, a făcut aplicarea prevederilor actului de graţiere în raport cu pedeapsa rezultantă şi nu cu fiecare dîn pedepsele aplicate pentru in- 233 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA fracţiunile concurente. T.J. Braşov, d.p. 475/1992, Dreptul nr. 4/1994, p. 92. Inculpatul a fost condamnat, printr-o sentinţă pronunţată în anul 1988, la 2 ani închisoare, pedeapsă pe care a executat-o de la 2 august 1988 până la 26 decembrie 1989, când a fost liberat condiţionat, restul de pedeapsă rămas neexecutat fiind de 229 zile. Cum la 9 august 1992 inculpatul a săvârşit o tentativă de furt calificat, prima instanţă l-a condamnat pentru această din urmă faptă penală, în baza art. 20 raportat la art. 208, 209 lit. e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 1 an şi 6 luni închisoare; totodată, întrucât s-a considerat că, în ceea ce priveşte restul neexecutat din prima pedeapsă, inculpatul a beneficiat de graţierea condiţionată acordată de Decretul-lege nr. 3/1990, prima instanţă a dispus ca, pe lângă pedeapsa stabilită prin hotărârea pronunţată, el să execute, conform art. 9 din acest decret, şi acel rest de 229 zile de închisoare. Recursul declarat de procuror -prin care se susţine că inculpatul a săvârşit ultima faptă penală în stare de recidivă postexecutorie (art. 37 lit. b C. pen.), nu postcon-damnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) şi că în mod greşit s-a dispus ca el să execute şi restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară - este întemeiat deoarece atâta vreme cât condamnatul a beneficiat de liberare condiţionată, prevederile referitoare la graţiere din Decretul nr. 3/1990 nu mai puteau avea aplicare cu privire la acelaşi rest de pedeapsă. Din conţinutul art. 59, 60 şi 120 C. pen. rezultă că atât liberarea condiţionată, cât şi graţierea - prin efectele pe care le produc - sunt instituite în favoarea condamnatului. în cazurile când ambele ar deveni aplicabile -.graţierea vizând o pedeapsă pentru care s-a dispus liberarea condiţionată -, nu poate fi aplicată decât aceea dintre cele două instituţii care este mai favorabilă inculpatului. Atât art. 61 C. pen., cât şi art. 9 din Decretul-lege nr. 3/1990 - a cărui aplicabilitate este în discuţie în speţă - prevăd condiţia ca, într-o anumită perioadă de timp, condamnatul să nu săvârşească o nouă infracţiune. Pe când însă, potrivit art. 61 alin. 2 C. pen., în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni până la împlinirea duratei pedepsei, revocarea liberării condiţionate nu este obligatorie decât în anumite cazuri, iar în cazul revocării liberării condiţionate, conform art. 61 alin. 1 C. pen., restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară şi noua pedeapsă se contopesc, potrivit art. 9 din Decretul-lege nr. 3/1990, retragerea beneficiului graţierii este obligatorie în toate cazurile de săvârşire în termen de 3 ani a unei noi infracţiuni intenţionate, iar pedeapsa anterior neexecutată se execută pe lângă pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, deci prin totalizare, iar nu prin contopire. Situaţia juridică a celui liberat, este deci mai favorabilă pentru condamnat decât graţierea condiţionată care, în cazul neînde-plinirii condiţiei, îi agravează în mod vădit situaţia. Cum graţierea constituie un act de clemenţă al puterii de stat, a cărui aplicare nu poate avea alt efect decât uşurarea situaţiei condamnatului, în speţă, graţierea condiţionată prevăzută de Decretul-lege nr. 3/1990 nu operează, rămânând în vigoare şi pro-ducându-şi efectele liberarea condiţionată care este, aşa cum s-a arătat, mai convenabilă pentru cel condamnat. în consecinţă, întrucât inculpatul a comis ultima infracţiune după împlinirea duratei primei pedepse, rezultă că, în speţă, instanţa de fond trebuie să "facă aplicarea art. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ 37 lit. b C. pen. - nu a art. 37 lit. a C. pen. - şi că, atâta vreme cât dispoziţiile Decretului-lege nr. 3/1990 nu au fost incidente, nu se putea pune problema revocării beneficiului graţierii. T.M. Bucureşti, s. IIp., d. 14/1993 în cazul când din mai multe pedepse stabilite pentru infracţiuni săvârşite în concurs, numai unele au fost graţiate, pedeapsa exceptată de la graţiere şi, deci, executabilă, fiind egală ori mai mare decât cele graţiate, inculpatul nu a beneficiat, efectiv, de graţierea acelei pedepse. Ca atare, dacă în urma săvârşirii, în curs de 3 ani de la graţiere, a unei infracţiuni intenţionate, se dispune înlăturarea graţierii şi contopirea pedepselor în pedeapsa egală ori mai grea exceptată de la graţiere. Nu se mai poate dispune executarea acestei pedepse rezultante alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, ci se dispune contopirea şi a acestora, în temeiul art. 39 alin. 1 sau, după caz, al art. 40 C. pen. T.S., S.p., d. 2373/1987 (nepublicată). BIBLIOGRAFIE - AMNISTIA: 1. PETRE BACIU, notă la d.p. 156/1968 a T.J. Sibiu, R.R.D. 11/1968, p. 150-153; 2. LUDOVIC BIRO, Consideraţii privitoare la efectul amnistiei In cazul infracţiunilor continuate, R.R.D. 5/1979, p. 79-80; 3. NICOLAE GHEORGHIU, notă la d.p. 724/1969 a s.p. a T.M. Bucureşti, R.R.D. 2/1970, p. 143-145; 4. A. MOGOŞANU, notă la ordonanţa de încetare a urmăririi din 19 septembrie 1969 (dosar 1009/B/1969) a Procuraturii locale Craiova, R.R.D. 3/1970, p. 143-145; 5. ION DOBRINESCU, notă la st. p. 605/1969 a J. Câmpulung, R.R.D. 5/1970, p. 149-152; 6. MARIN VOICU, notă la st. p. 1215/1969 a J. Câmpulung, R.R.D. 8/1970, p. 152-156; 7. ION C. VURDEA, O problemă de aplicare a aministiei în materie de abandon de familie, R.R.D. 12/1970, p. 116-120; 8.1. VASILE MUNTEANU, II. IULIAN CIUPE, note la d.p. 1112/1969 a T.J. Galaţi, în R.R.D. 7/1970, p. 160-165; 9. PETRE EPURE, Criterii prioritare în cazul concursului de cauze care înlătură răspundererea penală, R.R.D. 12/1970, p. 121 -122; 10.1. IOSIF BLUMENFELDII. D. P., Corelaţii între reabilitare şi amnistie, R.R.D. 8/1973, p. 88-100; 11. M. DIACONESCU, notă la d.p. 302/1974 a T.J. Gorj, R.R.D. 1/1975, p. 52-55; 12. IONEL MUNTEANU, notă la st. p. 262/1974 a J. Sighetu Marmaţiei, R.R.D. 5/1976, p. 60-62; 13. OCTAVIAN COJO-CARU, notă la d.p. 12/1978 a T.J. Ilfov, R.R.D. 11/1978, p. 51-54; 14. IULIAN POENARU, Despre aplicarea actelor de clemenţă succesive, R.R.D. 5/1979, p. 23-24; 15. IONEL MUNTEANU, Notă la d.p. 777/1984 a T.J. Mehedinţi, R.R.D. 8/1985, p. 61-64; 16. GEZA KOVACS, Probleme din practica judiciară în legătură cu aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi de graţiere în unele situaţii speciale, R.R.D. 10/1985, p. 50-52; 17. I. HORIA DIACONESCU, II. VASILE PAPADOPOL, Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu privire la instigarea neurmată de executare, R. R.D. 7/1986, p. 32-39; 18. GEORGE ANTONIU, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare şi atenuare a pedepselor, R.R.D. 4/1970, p. 47-60; 19. ŞTEFAN SICLODI, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, R.R.D. 2/1970, p. 24-36; 20. IULIAN POENARU, Soluţii de practici judiciare în materia amnistiei şi graţierii, R.R.D. 12/1986, p. 31-42; 21. DIONISIE GALBURĂ, notă la d.p. 681/1986 a T.J. Mehedinţi, R.R.D. 9/1987, p. 71; 22. VIRGIL POP, Unele reflecţii asupra aplicării unui act de clemenţă, S. C.J. 3/1987, p. 246-248; 23.1. MARIANA PETRUŞCĂ, II. IULIAN POENARU, note la d.p. 138/1988 a T.J. Arad, R.R.D. 4/1989, p. 59-64; 24. ION DUMITRU, Aplicarea actelor de clemenţă mai favorabile. Pro lege nr. 1/1993,p. 14-17. GRAŢIEREA: 1. AUGUSTIN UNGUREANU, SAMOILA LUNGU, Exceptarea de la aplicarea graţierii prevăzute în Decretul nr. 591/1969 a celor care anterior au mai beneficiat de graţiere, R.R.D. 6/1970, p. 116-118; 2. V. ROŞC A, notă la st. p. 505/1969 a T.J. Galaţi, R.R.D. 6/1970, p. 150-153; 3. I. GHEORGHE ŞERBĂNESCU, II. MARGARETA CARATH ASE, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor graţiate, R.R.D. 10/1970, p. 108-113; 4,1. PETRE BACIU, II. AUGUSTINUNGUREA-NU, SAMOILĂ LUNGU, III. VASILE PAPADOPOL, Aplicarea suspendării executării pedepselor graţiate condiţionat, R.R.D. 1/1971, p. 81 - 92; 5. GEZA KOVACS, notă la d.p. 429/1971 a T.J. Sibiu, R.R.D. 12/1971, p. 141; 6. LUDOVOC BIRO, Stabilirea momentului în care condamnatul beneficiază de graţiere, R.R.D. 4/1972, p. 109-112; 235 AMNISTIA Şl GRAŢIEREA 7.1. RADU LUPAŞCU, II. VASILE PAPADOPOL, note la d.p. 872/1971 a T.J. Galaţi, R.R.D. 5/1972, p. 149-154; 8. GEORGE ANTONIU, notă la d.p. 124/1972 a T.J. Botoşani, R.R.D. 6/1972, p. 144-147; 9. MARIA ZOLY NEAK, notă la d. 885/1971 a s.p. T.S., R.R.D. 9/1972, p. 153-158; 10. LUDOVIC BIRO, Consideraţii referitoare la efectele juridice ale graţierii asupra suspendării condiţionate a executării pedepsei, R.R.D. 10/1972, p. 103-108; 11.1. MARIANA PETRUŞCA, GRIGORE SIMION, II. MARCU MANASE, note la d.p. 371/1971 a T.J. Arad, R.R.D. 10/1972, p. 156-164; 12. IONEL MUNTEANU, Aplicarea legii mai favorabile de către instanţa care revocă graţierea condiţionată, R.R.D. 11/1972, p. 86-88; 13. LUDOVIC BIRO, Efectele graţierii condiţionate asupra reabilitării şi recidivei, R.R.D. 2/1973, p. 103-106; 14. SORIN MOISESCU, Condiţii ale exceptării de la graţiere acelor care au beneficiat de o graţiere anterioară, R.R.D. 9/1973, p. 86-89; 15. JUDITA KAZAN, O problemă de aplicare în cursul executării pedepsei a unor decrete de graţiere succesive, R.R.D. 11/1973, p. 103-106; 16. GRIGORE GIURCĂ, Incidenţa dispoziţiilor de graţiere ale Decretului 521/1972 în cazul pedepselor aplicate pentru pruncucidere, R.R.D. 3/1974, p. 85-88; 17. RADU LUPAŞCU, notă la d.p. 1137/1973 a T.J. Galaţi, R.R.D. 7/1974, p. 47-50; 18. IULIAN LUPU, notă la d.p. 1137/1973 a T.J. Galaţi, R.R.D. 8/1974, p. 57-60; 19. IOAN POP, notă la st. p. 672/1972 a J. Roman, R.R.D. 9/1974, p. 59-62; 20. ALEXANDRU PAICU, Calcularea termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate R.R.D. 10/1974, p. 19-24; 21. JUSTIN GRIGORAŞ, Unele probleme ale graţierii condiţionate cu referire la practica Tribunalului Suprem, R.R.D. 10/1974, p. 28-40; 22. LUDOVIC BIRO, Aplicabilitatea graţierii pedepsei în perioada liberării condiţionate, R.R.D. 8/1975, p. 25-29; 23. TITUS JUDE, Cu privire la exceptarea de la graţiere în cazul condamnaţilor care nu au o comportare corespunzătoare, R.R.D. 3/1976, p. 21-23; 24. CONSTANTIN BUGA, nota la d.p. 1042/1976 a T.J. Ilfov, R.R.D. 11/1976, p. 57-59; 25. OCTAVI AN COJOCARU, notă la d.p. 1208/1974 a T.J. Constanţa, R.R.D. 12/1976, p. 53-56; 26. I. DESZO HAJDU, II. DORU PAVEL, Aplicarea graţierii condiţionate intervenite înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, R.R.D. 3/1977, p. 34-38; 27. GHEORGHE ŞERBĂNESCU, notă la st. p. 458/1976 a T. Mii. Bucureşti, R.R.D. 4/1977. p. 56-58; 28.!. GHEORGHE DOBRiCAN, ii. DORU PAVEL, note la st. p. 555/1977 a J. Slobozia, R.R.D. 6/1978, p. 58-61; 29. ALEXANDRU POP, notă la st. p. 3/1978 a J. Topliţa, R.R.D. 12/1978, p. 52-53; 30. IULIAN POENARU, Despre aplicarea actelor de clemenţă succesive, R.R.D. 5/1979, p. 23-24; 31. FLORIN COSTINIU, notă la d. 1485/1981 a s. I p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 3/1982, p. 52-53; 32. AUGUSTIN UNGUREANU, notă la d.p. 342/1981 a T.J. Bacău, R.R.D. 4/1982, p. 55-60; 33. DORIN CLOCOTICI, Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor privative de libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat, R.R.D. 6/1982, p. 61 -64; 34.1. AUGUSTIN UNGUREANU, II. ILIE A. ILIE, note la d.p. 682/1981 a T.J. Bacău, R.R.D. 8/1982, p. 43-53; 35. EMILI AN LIPCANU, notă la st. p. 658/1981 a J. Bistriţa, R.R.D. 9/1982, p. 60-62; 36. I. VASILE TIMOFTE, II. DORU PAVEL, note la st. p. 9/1982 a J. Suceava R.R.D. 10/1982, p. 49-53; 37. LADISLAU MARGOCSY, notă la d.p. 539/1982 a T.J. Bihor, R.R.D. 5/1983, p. 65-68; 48. GEZA KOVACS, notă la d.p. 305/1982 a T.J. Sibiu R.R.D. 9/1983, p. 55-59; 39.1. GH. DOBRICAN, II. EMIL GHERGUŢ, note la d.p. 272/1982 a T.J. Sibiu, R.R.D. 7/1984, p. 47-50; 40.1. HAIDU DESZFO, KIRALY EVA, II. VASILE PĂTULEA, Discuţii în legătură cu revocarea graţierii condiţionate a executării pedepsei în caz de condamnare pentru infracţiunea de abandon de familie, R.R.D. 12/1984, p. 41-47; 41. I. GHEORGHE SORESCU CORNELIA, II. VALENTIN PAHONŢU, III. VASILE PĂTULEA, note la d.p. 516/1983 a T.J. Galaţi şi d.p. 103/1984 a T.J. Argeş, R.R.D. 4/1985, p. 45-59; 42. IULIAN POENARU, O privire asupra reglementării graţierii, R.R.D. 5/1985, p. 43-49; 43. LADISLAU MARGOCSY, Aspecte ale aplicării graţierii condiţionate în cazul unor infracţiuni succesive, R.R.D. 6/1985, p. 23-27; 44. IONEL MUNTEANU, notă la d.p. 777/1984 a T.J. Mehedinţi, R.R.D. 8/1985, p. 61-64; 45. LADISLAU MARGOCSY, Probleme ivite în practica judiciară în legătură cu aplicarea decretului nr. 290/1984, R.R.D; 9/1985, p. 49-52; 46. I. ADRIAN BORDEA SERGHIE DEFTU, II. GEORGE ANTONIU, note la st. p. 2812/1984 a T.J. Constanţa R.R.D. 9/1985, p. 62-67; 47. GEZA KOVACS, Probleme de practică judiciară în legătură cu aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi de graţiere în unele situaţii speciale, R.R.D. 10/1985, p. 50-57; 48.-MIHAI GEORGESCU, ALEXANDRU OPROIU, notă la d.p. 691/1984 a T.J. Olt, R.R.D. 236 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ 2/1986, p. 60-62; 49. I. HORIA DIACONESCU, II. VASILE PAPADOPOL, Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu privire la instigarea neurmată de executare, R.R.D. 7/1986, p. 32-39; 50. IULIAN POENARU, Soluţii de practici judiciare în materia amnistiei şi graţierii, R.R.D. 12/1986, p. 31-42; 51. ILIE A. ILIE, Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul liberării condiţionate, R.R.D. 1/1987, p. 33-41. Capitolul II PRESCRIPŢIA Art. 121.— Prescripţia înlătură răspunderea penală. Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Soluţionând cauza înainte de 1 ianuarie 1969 şi constatând că fapta este prescrisă, fără a ţine seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal, instanţa de fond a dat o soluţie legală în raport cu dispoziţiile în vigoare la acea dată. Instanţa de recurs însă, judecând recursul după 1 ianuarie 1969, faţă de cererea făcută de inculpat, în sensul mai sus arătat, şi ţinând seama de dispoziţiile art. 13 din noul Cod de procedură penală, care prevede că, în caz de prescripţie, amnistie ori retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul vor putea cere continuarea procesului penal, urmează a admite recursul inculpatului şi a casa cu trimitere pentru a se proceda la rejudecarea cauzei. T.J. laşi, d.p. 39/1969, R.R.D. nr. 5/1969, p. 183. Cum art. 57 din Decretul nr. 244/1978 prevede o măsură de siguranţă - confiscarea specială -, reglementată, în ansamblul ei, în partea generală a Codului penal şi cum, potrivit art. 111 alin. 3 C. pen., măsurile de siguranţă, cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi, se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, rezultă că instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii de efectuare de operaţii interzise cu metale preţioase (art. 50 lit. c din Decretul nr. 244/1978) trebuie să se preocupe de aplicarea măsurii de siguranţă menţionate chiar dacă, răspunderea penală fiind prescrisă, pronunţă încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b, raportat la art. 10 lit. g C. proc. pen. T.S., s.p., d. 614/1984, R.R.D. nr. 2/1985. Prescripţia răspunderii penale Art.122. — Termenele de prescripţie a răspunderii penale Termenelede sunt: prescripţie a a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită răspunderii pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai penale mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; 237 PRESCRIPŢIA c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenţei unor cauze de atenuare a răspunderii penale. T.S., c. 7 d. 18/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 166. Infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte se consumă în momentul în care s-a produs decesul victimei, deoarece numai în acest moment sunt întrunite elementele acestei infracţiuni; în consecinţă, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data morţii victimei, şi nu de la data când s-au aplicat loviturile, dacă moartea a survenit ulterior. T.S., s.p., d. 1828/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p. 71. a) Potrivit art. 122 alin. ultim C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă din momentul în care s-a comis infracţiunea, iar durata lor este determinată de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. în cazul în care infracţiunea a fost comisă de un minor, termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, b) Actele de cercetare, chiar şi pre- alabile procesului penal şi oricât de sumare, efectuate de organele de urmărire penală în vederea descoperirii faptei, întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale, întrucât învederează că aceste organe s-au preocupat de aflarea adevărului, în speţă, infracţiunea de omor re-ţinutăîn sarcina inculpatului, minor la data săvârşirii ei, a fost comisă la 16 noiembrie 1968; la 18 noiembrie 1968 s-a dispus pornirea procesului penal, ancheta penală prelungindu-se până la 30 noiembrie 1968, când s-a încetat procesul penal, cu motivarea că nu s-a putut indentifica autorul faptei; în anul 1972 s-au reluat cercetările şi la 9 noiembrie 1972 s-a luat inculpatului o declaraţie cu privire la activitatea lui din ziua în care s-a săvârşit omorul; în fine, la 7 mai 1978 s-a dispus punerea în m işcare a acţiu n ii pen ale împotriva inculpatului. Cum declaraţia susmenţionată a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, rezultă că la data de 9 noiembrie 1972 a început să curgă un nou termen de prescripţie, a cărui durată este potrivit art. 122 şi 129 C. pen., de 7 ani şi 6 luni, ceea ce înseamnă că în cauză nu operează prescripţia răspunderii penale. T.S., s.p., d. 1816/1978, R.R.D. nr. 8/1979, p. 46, cu o notă de M. Moarcăş şi I. Retegan şi o notă a redacţiei. 238 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ Dacă inculpatul, folosindu-se de acte de vechime în muncă false, a reuşit să obţină o pensie necuvenită, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului public este aceea când el a încasat pentru ultima oară pen- sia la care nu avea dreptul. T.S., s.p., d. 3798/1971, R1, p. 251. Infracţiunea de uz de fals fiind o infracţiune instantanee, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă din momentul întrebuinţării actului falsificat. T.S., S.p., d. 317/1971, R1, p. 434. Art. 123.— Cursul termenului prescripţiei prevăzuteîn art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul deîntrerupere priveşte numai pe unii dintre ei. Dispoziţiile legi in vigoare privind prescripţia răspunderii penale sunt mai favorabile decât legea anterioară, deoarece întreruperea cursului prescripţiei este posibilă nu ca urmare a efectuării oricărui act de urmărire penală ci numai a actelor care trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. T.S., s.p., d. 2185/1970, C.D., p. 277. îndeplinirea unor acte premergătoare începerii urmăriri penale -în speţă, luarea de către organele de miliţie a unor note explicative de la persoanele trimise ulterior în judecată, asupra faptelor imputate acestora - a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale potrivit art. 123 alin. 1 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1060/1981, cu notă de V. Papadopol în R3, p. 231. NOTA: Potrivit art. 123 C. pen., constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale "îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului...". Se consideră acte comunicate învinuitului sau inculpatului actele procesuale efectuate faţă de acesta (intero-gare, confruntare) sau în prezenţa lui (percheziţie, cercetare la faţa locului). Pentru ca asemenea acte să întrerupă cursul prescripţiei este însă necesar - aşa cum rezultă din termenii folosiţi de lege - ca procesul penal să fi fost pornit şi ca făptuitorul să aibă calitatea de învinuit sau inculpat. Actele premergătoare începerii urmăriri penale nu pot produce, aşadar, acest efect. Art. 124. — Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate. întreruperea cursului prescripţiei Prescripţia specială Nu sunt soluţii din practica judiciară. 239 PRESCRIPŢIA Prescripţia executării pedepsei Art. 125. — Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii. Nu sunt Soluţii din practica judiciară. Termenele de prescripţie a executării pedepsei Art. 126.— Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. 1Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 şi art. 91 este de un an. Termenele arătate în alin. 1 se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar cele arătate în alin. 2 curg de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, după caz, de la data când poate fi pusă în executare, potrivit legii, ordonanţa prin care s-a aplicat sancţiunea. în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau, după caz, executarea pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. Măsurile de siguranţă nu se prescriu. Nu sunt soluţii din practica judiciară. întreruperea cursului prescripţiei executării Art. 127. — Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art.126 se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. t Art. 126 alin. 2,3 şi 4 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 6/1973. 240 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ Ari. 128.— Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. Suspendarea 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o cursului împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică prescripţiei punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Cursul termenului de prescripţie prevăzute în art. 126 este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 129.— Termenele de prescripţie a răspunderii penale Termenele şi a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care de prescripţie la data săvârşirii infracţiunii erau minori. pentru minori Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1Art. 130.— Abrogat. Nu sunt soluţii din practica judiciară. BIBLIOGRAFIE: 1. COLECTIV. Probleme de practică judiciară examinate în lumina prevederilor noului cod penal, R.R.D. 11/1968, p. 123-125; 2. GRIGORE RÎPEANU, inprescriptibiiitatea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, A.U.B. 1/1970, p. 79-89; 3. MIORIŢA MOARCĂŞ, ION RETEGAN, notă la d. 1816/1978 a s.p., T.S., R.R.D. 8/1979, p. 46-49; 4. I. ŞTEFAN BOCĂNEŢ, II. VASILE PAPADOPOL, în legătură cu prescripţia răspunderii pentru faptele prevăzute de legea penală care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, R.R.D. 12/1979. p. 32-38; 5. MIHAIL ARDELEANU, Opinii în legătură cu unele aspecte ale aplicării legii penale în cauzele penale privind pe minori, R.R.D. 9/1980, p. 22-25. Capitolului LIPSA PLÂNGERII PREALABILE Şl ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR Art. 131. — în cazul infracţiunilor pentru care punerea în Lipsa plângerii mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea prealabile unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlătură răspunderea penală. Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage 1 1 Art. 130 privind prescripţia executării pedepsei care a înlocuit pedeapsa cu moartea a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990. 241 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE Şl ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei. 1în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Dacă partea vătămată a adresat plângerea sa prealabilă direct instanţei, în loc să o adreseze organului de cercetare penală sau procurorului, conform art. 279 lit. b C. pen. (în speţă, partea vătămată reclama o infracţiune de tulburare a folosinţei locuinţei, prevăzută de art. 320 C. pen.), instanţa nu trebuie să pronunţe încetarea procesului penal, ci trebuie să trimită plângerea organului competent, conform art. 285 C. proc. pen. T.S., s.p., d. 2702/1971, R.R.D. nr. 3/1972, p. 176. Plângerea prealabilă poate fi semnată numai de apărător, dacă acesta are mandat special. T.J. Timiş, dp. 517/1980, R2, p. 319. Este nelegală procedarea primei instanţe care, schimbând încadrarea juridică a faptei imputate inculpatului din art. 182 alin. 1 în art. 181 alin. 1 C. pen. şi constatând că nu s-a făcut plângerea prealabilă de către persoana vătămată, a încetat procesul penal, deoarece, potrivit prevederilor art. 286 alin. 2 C. proc. pen., când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta trebuie să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue sau să înceteze procesul penal. T.J. Timiş, d.p. 296/1972, R.R.D. nr. 11/1972, p. 172 1 a) Din moment ce partea vătămată s-a adresat instanţei în termenul prevăzut în art. 284 alin. 3 C. proc. pen. - pentru furt săvârşit între soţi -, însă instanţa, după ce a înregistrat plângerea, i-a restituit-o în vederea completării, sesizarea instanţei trebuie considerată ca fiind făcută în termen, chiar dacă partea vătămată a depus din nou plângerea - completată, aşa cum i se ceruse - după expirarea termenului. Procedeul instanţei de a restitui cererea petiţionarului nu este prevăzut de lege şi, în consecinţă, nu poate duce la decăderea petiţionarului din drepturile sale. b. Dispoziţiile procedurale referitoare la sesizarea instanţei prin plângerea prealabilă, şi nu prin rechizitoriu, se aplică atât în cazul furtului simplu cât şi a celui calificat, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 210 C. pen. T.S., s.p., d. 1408/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 65. Este greşită procedarea primei instanţe care, fiind legal investită prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate cu judecarea faptei de lovire, a încetat procesul penal constatând că, în cursul judecării cauzei, persoana vătămată a decedat. Potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. g şi art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen., instanţa pronunţă încetarea procesului penal, printre altele, şi când a intervenit decesul făptuitorului, dar nici textul 1 Art. 131 alin. 5 şi 132 alin. 3 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 6/1973. 242 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ menţionat şi nici alte dispoziţii legale nu prevăd posibilitatea încetării procesului penal în caz de deces al persoanei vătămate. T.J. Timiş, d.p. 1713/1971, R.R.D. nr. 2/1973, p. 167. Din moment ce procurorul nu a pus în mişcare acţiunea penală din oficiu - deşi persoana vătămată prin acţiunea de lovire este un copil de 9 ani -, iar plângerea prealabilă a fost introdusă după expirarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 30 alin. 2 din Legea nr. 59/1968, soluţia de încdtare a procesului penal este legală. Faptul că persoana vătămată - minor fără capacitate de exerciţiu -s-a aflat în imposibilitatea de a introduce plângerea prealabilă, fiind internată în spital, nu are nici o relevanţă juridică, deoarece, potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, actele juridice ale minorilor fără capacitate de exerciţiu se îndeplinesc de reprezentanţii lor legali. Tot astfel, este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că unul din părinţii minorului s-a aflat şi el internat în spital, în aceeaşi perioadă, deoarece plângerea prealabilă putea fi introdusă, în termenul legal, de către celălalt părinte, căci conform art. 97 C. fam., ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori. T.J. Suceava, d.p. 106/1982, R.R.D. nr. 9/1982, p. 75. în cazulîn care judecătoria a fost sesizată prin plângerea prealabila a persoanei vătămate, pentru infracţiunea de furt săvârşită între soţi (art. 210 C. pen.) dacă în cursul cercetării judecătoreşti apar indicii că fapta a fost săvârşită de inculpat împreună cu alte persoane - care nu sunt rude cu partea vătămată -, instanţa de judecată trebuie să se desesizeze şilsă trimită dosarul procurorului, în baza art. 285 C. proc. pen., pentru efectuarea urmăririi penale, întrucât infracţiunea de furt calificat (art. 208, 209 lit. a C. pen.) se urmăreşte numai din oficiu; în această situaţie nu are nici o relevanţă împrejurarea că, în momen-tul desesizării, instanţa nu cunoştea identitatea participanţilor. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2440/1983, R3, p. 226. Din dispoziţiile art. 131 C. pen. rezultă că dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală prin plângere prealabilă are caracter personal şi aparţine exclusiv persoanei vătămate, adică persoanei care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială. Dacă persoana vătămată a decedat mai înainte de a fi făcut plângerea prealabilă, conform art. 210 C. pen., pentru un furt comis în dauna sa de către o persoană cu care ea locuia împreună, fiica persoanei vătămate nu poate introduce o asemenea plângere, deoarece bunurile sustrase nu-i aparţineau, ele fiind proprietatea exclusivă a părintelui său; faptul că ea are un drept de moştenire asupra acelor bunuri nu duce la altă concluzie, deoarece dreptul de a face plângere nu poate fi transmis. Moştenitorul persoanei vătămate îşi poate valorifica drepturile patrimoniale numai pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile. T.S., s.p., d. 2158/1983, R3, p. 227. Plângerea prealabilă introdusă de copilul major pentru părinte apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate, deoarece dispoziţiile art. 222 alin. 5 C. proc. pen., potrivit cărora plângerea se poate face, printre alţii, şi de către copilul major pentru părinţi, nu sunt aplicabile în cazul plângerii prealabile. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1152/1971, cu notă de Siegfried Kahane, R.R.D. nr. 8/1972, p. 150. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE Şl ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR Ori de câte ori tragerea la răspundere penală este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, plângerea făcută de unul din soţi pentru celălalt soţ nu poate duce la punerea în mişcare a acţiunii penale. Un asemenea efect s-ar putea produce totuşi numai în cazul când soţul pentru care plângerea prealabilă a fost făcută, ar ratifica-o în mod expres, în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. pen., indiferent de data fixată de instanţă pentru soluţionarea cauzei şi de modul în care s-a îndeplinit procedura pentru acea dată. Plângerea prealabilă - prevăzută de art. 131 C. pen., ca o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul anumitor infracţiuni - nu trebuie confundată cu "plângerea" reglementată prin art. 222 C. proc. pen., care constituie un simplu mod de sesizare a organelor judiciare de către orice persoană căreia i s-a cauzat vreo vătămare prin săvârşirea vreunei infracţiuni, indiferent de natura acesteia. De aceea, dispoziţiile art. 222 C. proc. pen., potrivit cărora plângerea poate fi făcută şi de către unul din soţi pentru celălat soţ, nu pot fi extinse şi asupra plângerii prealabile, prin a cărei introducere persoana vătămată îşi exercită dreptul exclusiv de a provoca punerea în mişcare a acţiunii penale. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 728/1976, R.R.D. nr. 1/1977, p. 61. Minorul în vârstă de 16 ani, fiind o persoană cu capacitate restrânsă, potrivit art. 222 alin. ultim C. proc. pen., poate introduce plângere prealabilă cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă, în cazul în care s-a comis împotriva sa o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la o atare plângere. Ca urmare, dacă plângerea prealabilă a fost făcută pentru un astfel de minor, persoană vătămată, de către mama acestuia, iar nu de către minor cu încuviinţarea mamei sale, instanţa urmează să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi să pronunţe încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b şi art. 10 lit. f C. proc. pen. T.S., s.p., d. 548/1972, R.R.D. nr. 8/1972, p. 165. Dacă plângerea prealabilă a fost introdusă după expirarea termenelor prevăzute de art. 284 şi 279 C. proc. pen., încetarea procesului penal se face în baza art. 10 lit. f C. proc. pen., iar nu a art. 10 lit. g C. proc. pen., referitor la prescripţie. Ca atare, conform prevederilor art. 346 alin. ultim C. proc. pen., dacă plângerea prealabilă a fost introdusă tardiv, instanţa, pronunţând încetarea procesului penal, nu poate soluţiona acţiunea civilă. T.S., s.p., d. 3895/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p. 157. Nici o dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii unei plângeri prealabile de modul cum aceasta a fost întocmită, singura cerinţă implicită fiind ca declaraţia de retragere să emane de la partea care are dreptul de a dispune asupra ei. Ca urmare, declaraţia autentică de retragere a plângerii prealabile urmează să fie considerată de natură să producă efectele prevăzute de art. 131 alin. 2 C. pen., cu condiţia ca ea să fie reală, să nu fi fost smulsă prin doi sau violenţă. T.J. Braşov, d.p. 1347/1972, R.R.D. nr. 8/1973, p. 172. în cazul infracţiunilor ce şe urmăresc la plângerea prealabilă, declaraţia părţii vătămate, făcută în faţa instanţei de judecată, în sensul că nu urmăreşte condamnarea inculpatului, trebuie inter- CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ pretată ca o retragere a plângerii prealabile. In speţă, părţile - soţ şi soţie -aveau dubla calitatea de parte vătămată şi inculpat, în procesele penale ce şi le intentaseră reciproc pentru furt (art. 210 C. pen.) şi, atât în faţa primei instanţe, cât şi în recurs, fiecare a declarat că nu urmăreşte condamnarea părţii adverse, ci doar rezolvarea problemei împărţirii bunurilor, fiind în divorţ. Aceste declaraţii, având semnificaţia unei retrageri a plângerii, soluţia legală este încetarea procesului penal, în baza art. 10 lit. h şi 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen. T.J. Suceava, d.p. 375/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 69. Potrivit art. 2841 C. proc. pen., în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. a, lipsa .nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile. Acest text reglementează doar o prezumţie legală de retragere a plângerii prealabile, de care urmează a se ţine seama numai atunci când - în raport cu situaţia concretă - se poate considera, fără echivoc, că partea vătămată a renunţat la acţiune. Când este îndoială cu privire la poziţia procesuală a părţii vătămate, neexistând certitudini asupra intenţiei de retragere a plângerii, prevederea legală menţionată nu are aplicare, în speţă, la unul din cele două termene la care a lipsit, partea vătămată s-a prezentat la instanţă după amânarea pricinii şi a luat la cunoştinţă - în camera de consiliu - de termenul acordat; aceasta demonstrează că ea a înţeles să continue procesul, şi nicidecum să renunţe la acţiune. T.M. Bucureşti, s. II, p., d. 101/1985, R3, p. 182. Din moment ce acţiunea penală pentru infracţiunea de viol prevăzută în art. 197 alin. 1 C. pen. nu s-a pornit din oficiu, ci în urma plângerii prealabile, adresată de partea vătămată - care, fiind în vârstă de 15 ani a fost asistată de tatăl său - organelor de urmărire penală, iar acestea au dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale, retragerea plângerii prealabile, în faţa instanţei de judecată, de către partea vătămată, asistată de tatăl ei, are ca efect înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, conform art. 131 alin. 2 C. pen., astfel că urmează a se pronunţa încetarea procesului penal, potrivit art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen., cu referire la art. 197 alin. 1 şi 4 C. pen. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 56/1980, R3, p. 287. Din coroborarea dispoziţiilor art. 222 şi 284 C. proc. pen., art. 97 C. fam. şi art 11 pct. 2 din Decretul nr. 31/1954, rezultă că pentru minorul lipsit de capacitate de exerciţiu plângerea prealabilă se introduce valabil de către oricare dintre părinţi; tot astfel, părintele respectiv, poate retrage, în numele minorului, plângerea prealabilă, în condiţiile art. 131 C. pen. Atâta vreme cât retragerea plângerii prealabile de către părintele care a introdus-o nu este viciată de vreuna din cauzele care ar lipsi-o de eficienţă, celălalt părinte nu poate invoca - pe calea exercitării recursului împotriva hotărârii de încetare a procesului penal -nevalabilitatea acestui act şi nici reveni asupra lui. T.J. Hunedoara, d.p. 33/1983, R.R.D. nr. 6/1984, p. 68. Retragerea plângerii prealabile numai faţă de unii dintre participanţi nu poate avea ca efect înlăturarea răspunderii penale a acestora; potrivit art. 131 alin. 4 C pen., pentru a-şi produce efectele, retragerea plângerii prealabile tre- 245 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE Şl ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR buie să se refere la toţi participanţii. T.S., s.p., d. 2144/1984, C.D., p. 319. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii trebuie să privească ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei. T.S., s.p., d. 5069/1971, C.D., p. 340. Odată ce, în faţa primei instanţe, următor declaraţiei părţii vătămate că îşi retrage plângerea prealabilă pentru calomnie, inculpatul a cerut să se ia act de această declaraţie - ceea ce instanţa a şi făcut, pronunţând încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. h C. proc. pen. - fără a solicita să se continue procesul penal, conform art. 13 C. proc. pen., recursul prin care inculpatul cere a se constata că nu este vinovat şi a se pronunţa achitarea sa apare nefondat. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 621/1985, R3, p. 250. împăcarea părţilor Art. 132. — împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. 1 Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. împăcarea produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. Potrivit art. 132 alin 3 C. pen., pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. în consecinţă, în cazul în care partea vătămată nu a împlinit vârsta de 14 ani, aceasta nu se poate împăca, în mod valabil cu inculpatul - chiar dacă este asistată de tatăl său -, împăcarea putându-se face, conform art. 105 C. fam., numai de către părinţii săi. T.S., s.p., d 2398/1983, R.R.D. nr. 8/1984, p. 67. în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. 2 C. pen., împăcarea părţilor, cauză de înlăturare a răspunderii penale, este personală. Aceasta înseamnă că ea produce efecte numai faţă de acel participant la infracţiunea cu care partea 1 vătămată s-a împăcat. Spre deosebire de plângerea prealabilă şi retragerea plângerii, care, datorită caracterului indivizibil al infracţiunii, produc efecte asupra tuturor participanţilor, împăcarea, dat fiind caracterul său convenţional, are efecte limitate numai la făptuitorii care au consimţit să se împace. T.S., s.p., d. 1248/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 49. împăcarea este, conform art. 132 C. pen., o cauză de înlăturare a răspunderii penale, care exclude posibilitatea verificării cauzei în fond, procesul penal luând sfârşit, în acest caz, prin manifestările de voinţă concordante ale părţilor, în cazul în care partea vătămată s-a împăcat numai cu doi din cei 1 Art. 132 alin. 3 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973 246 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ trei inculpaţi arătaţi în plângerea prealabilă, instanţa de fond - în raport cu trimiterea iniţială în judecată a tuturor inculpaţilor, în calitatea de coautori şi cu intervenirea împăcării în limitele arătate - este îndreptăţită să reţină în sarcina celui de-al treilea inculpat, condamnat pentru infracţiunea de lovire, şi agravanta prevăzută în art. 75 lit. a C. pen. T.J. Suceava, d.p. 188/1981, cu notă de A. Pîrvulescu, R.R.D. nr. 1/1982,p. 49. în cazul infracţiunii de seducţie, instanţa nu poate lua act de declaraţia unilaterală a victimei, în sensul că s-a împăcat cu inculpatul, atâta vreme cât această împăcare nu este confirmată în faţa instanţei şi realizată cu acordul ambelor părţi. în speţă, este vorba de o declaraţie a părţii vătămate, dată la procuratură, în sensul că se împacă cu inculpatul, care, însă, în faţa primei instanţe a declarat că nu este de acord cu împăcarea. T.J. Bacău, d.p. 157/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 70. întrucât minora care a împlinit vârsta de 14 ani îşi exercită singură drepturile şi obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, ea are nevoie de încuviinţarea prealabilă a ambilor părinţi pentru a se putea împăca în procesul penal în care figurează ca parte vătămată pentru infracţiunea de seducere. 7.S., s.p., d. 3137/1974, R1, p. 238. în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă a părţii vătămate, dacă părţile s-au împăcat, instanţa - mai înainte de a înceta procesul penai -, este obligată să verifice dacă faptele menţionate în plângere întrunesc conţinutul infracţiunii reclamate, deoarece în caz negativ ea trebuie să pronunţe, cu precădere, achitarea inculpatului. T.S., s.p., d. 661/1971, C.D., p. 285. Fapta unui funcţionar care, în timpul îndeplinirii atribuţilor de serviciu, a lovit o persoană, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare, îngrijiri medicale timp de 25 zile, constituie infracţiunile de purtare abuzivă, prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen., şi vătămarea corporală, prevăzută în art. 181 C. pen., în concurs. în cazul în care părţile s-au împăcat, pentru această din urmă infracţiune urmează a se înceta procesul penal. T.J. Bacău, d. p. 648/1981, R3, p. 240. a. Pentru a înlătura răspunderea penală, în cazurile în care legea prevede aceasta, împăcarea părţilor trebuie să fie totală (în vederea stingerii procesului atât sub aspect penal cât şi civil) şi necondiţionată (stingerea procesului să nu fie legată de îndeplinirea vreunei condiţii). Faptul că părţile au convenit asupra modului de rezolvare a acţiunii civile - în sensul că inculpatul se obligă a plăti părţii civile, cu titlul de despăgubiri, o anumită sumă de bani - nu înseamnă că împăcarea nu ar fi totală sau necondiţionată; înţelegerea sus-menţionată, reprezintă tocmai un aspect al acestei împăcări, totale, şi nu supune nici unei condiţii existenţaîm-păcării ori producerea consecinţelor ei. b. Obligaţia asumată de inculpat trebuie trecută şi în dispozitivul sentinţei prin care se pronunţă încetarea procesului penal, pentru ca, în caz de neîndepltnire, să poată forma obiectul unei executări silite. T.M. Bucureşti; s. llp., d. 2056/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 69. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE Şl ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR Când a intervenit împăcarea părţilor, acţiunea penală - pornită pentru infracţiunea de vătămare corporală - urmează aînceta, chiar dacă privitor la plata despăgubirilor părţile au convenit asupra unui termen. T.J. Neamţ, d.p. 245/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 71. Potrivit art. 132C.pen.,împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, deci şi consecinţele decurgând din săvârşirea infracţiunii, inclusiv revocarea beneficiului unei graţieri condiţionate anterior. Din moment ce, în speţă, după condamnarea sa pentru o infracţiune prevăzută de Decretul nr. 189/1981, inculpatul a comis infracţiunea de abandon de familie, dar - fiind condamnat la o pedeapsă privativă de libertate şi dispunându-se revocarea graţierii - el s-a împăcat în recurs cu partea vătămată, urmează a se dispune, pe de o parte, încetarea procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 305 C. pen., iar, pe de altă parte, menţinerea beneficiului graţierii pedepsei anterioare. T.J. Vaslui, d.p. 428/1982, R.R.D. nr. 4/1983, p. 74, BIBLIOGRAFIE - LIPSA PLÂNGERII PREALABILE: 1. MIHAI T. POPOVICI, Plângerea prealabilă tn reglementarea actualului Cod de procedură penală, R.R.D. 9/1969 p. 23-37; 2. FRANCISC TOTH, II. IOAN C. VURDEA, note la st. p. 47 şi 64/1969 a J. Ineu, R.R.D. 9/1969, p. 157-161; 3.1. IULIU KUŢAŞ, II. GHEORGHE DĂRÎNGĂ, note la d.p. 637/1969 a T.J. Hunedoara, R.R.D. 10/1969, p. 168-173; 4. VLADIMIR MOGÎRZAN, notă la d.p. 326/1969 a T.J. Botoşani, R.R.D. 3/1970, p. 151-155; 5. MIHAI T. POPOVICI, notă la d.p. 98/1970 a T.J. Covasna, R.R.D. 11 /1970, p. 153-157; 6. PETRE EPURE, Criterii prioritare în cazul concursului de cauze care înlătură răspunderea penală, R.R.D. 12/1970. p. 121-122; 7. S. KAHANE, notă la d. 1152 a s. II p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 8/1972, p. 150-152; 8. PETRE GOŢU, notă la d.p. 832/1972 a T.J. Bacău, R.R.D. 4/1973, p. 169-173; 9. I. M. FRASIN, S. PROCA, II. TEOFIL ANTONIU, Efectele decesului persoanei vătămate intervenit înainte de introducerea plângerii prealabile, R.R.D. 5/1973, p. 71 -78; 10. PETRE GOŢU, notă la d.p. 31/1974 a T.J. Bacău, R.R.D. 11/1975, p. 55-58; 11.1. ILIE A. MUNTEANU, II. NICOLAE GH. MOŢA, III. GR. GR. THEODORU, în legătură cu termenul în care poate fi formulată plângerea prealabilă în cazul schimbării încadrării juridice a faptei, R.R.D. 5/1976, p. 44-50; 12. IONEL MUNTEANU, notă la st. p. 262/1974 a J. Sighetu Marmaţiei, R.R.D. 5/1976, p. 60-62; 13. DORIN CLOCOTICI, II. NICOLAE PLEŞAN, note la d.p. 200/1979 a T.J. Suceava, R.R.D. 5/1979, p. 43-48; 14. U. SPIRIDON PROCA, II. VASILE PAPADOPOL, note la d.p. 195/1981 a T.J. laşi, R.R.D. 12/1981, p. 82-87; 15. GEZA KOVACS, notă la d.p. 477/1981 a T.J. Sibiu, R.R.D. 6/1982, p. 80-83; 16. CRISTINA TURIANU, CORNELIU TURIANU, notă la d. 1981 a s. II p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 10/1982, p. 53-55; 17. I. VIŞAN APOSTOL, II. GHEORGHE PĂRĂUŞANU, note la st. p. 206/1981 a J. Urziceni, R.R.D. 3/1982, p. 53- 58; 18.1. LIVIU JIGA, II. GEORGE ANTONIU, note la d.p. 325/1981 a T.J. Timiş, R.R.D. 9/1983, p. 52-54; 19.1. PETRE GOŢU, II. VASILE PĂTULEA, Plângerea prealabilă şi punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale atunci când partea vătămată este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, R.R.D. 11/1983, p. 37-44; 20. OCTAVIAN RĂ-DULESCU, notă la d. 1905/1983 a s. I p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 7/1985, p. 63-64; 21. CONSTANTIN MITRACHE, Cu privire la lipsa plângerii prealabile, A.U.B., 1988, p. 77-84; 22. VASILE PĂTULEA Modificarea implicită a procedurii sesizării instanţei penale în legătură cu fapte pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile, Dreptul nr. 6,1992, p. 79. ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR: 1.1. FRANCISC TOTH, II. IOAN C. VURDEA, note la St. p. 47 şi 64/1969 a J. Ineu, R.R.D. 9/1969, p. 157-161; 2. VLADIMIR DUMBRAVA, Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părţilor în procesul penal, R.R.D. 8/1971, p. 73-79; 3. GRIGORE GIURCĂ, notă la d.p. 437/1978 a T.J. Alba, R.R.D. 11/1979, p. 56-57; 4. PETRE EPURE, Criterii prioritare în căzui conCursuîuî de cauze care înlătură răspunderea penală, R.R.D. 12/1970, p. 121-122; 5. IOAN POP, 248 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ II. D. V. MIHĂESCU, note la ordonanţa procurorului şef al Procuraturii locale Roman 151/C/1975, R.R.D. 2/1977, p. 58-63; 6. I. BETINIO DIAMANT, II. GHEORGHE PĂRĂUŞANU, note la d. civ. 748/1979, R.R.D. 5/1981, p. 45-47; 7. ARISTOTEL PÎRVULESCU, notă la d.p. 188/1981 a T.J. Suceava, R.R.D. 1/1982, p. 49-51; 8. I. CONSTANTIN SÂRACU, II. VLADIMIR DUMBRAVĂ, note la st. p. 417/1976 a J. Vălenii de Munte, R.R.D. 6/1977, p. 53-57; 9.1. LADISLAU MARGOCSY, II. VASILE PĂTULEA, Condiţii de admisibilitate a împăcării şi particularităţile acesteia asupra laturii civile a procesului penal în cazul unor acţiuni penale în care părţile apar în calităţi inversate, R.R.D. 3/1984, p. 37-46; 10. CONSTANTIN MITRACHE, împăcarea părţilor - cauză care înlătură răspunderera penală, A.U.B./1989, p. 45-51. Capitolul IV REABILITAREA Art. 133. — Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării, ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei sau de redare a gradului militar pierdut. De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei Nici din prevederile art. 137 C. pen., referitoare la condiţiile reabilitării judecătoreşti, nici din dispoziţiile art. 494-503 C. proc. pen., privind procedura reabilitării, nu rezultă că intervenirea amnistiei ar constitui un impediment în calea obţinerii reabilitării. Totodată, este de observat că prin nici unul din textele de lege privitoare la reabilitare şi la condiţiile procesuale pentru obţinerea ei, nu se cere ca cel condamnat să dovedească existenţa vreunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi în a cărei încetare să fie interesat, reabilitarea constituind pentru el, în primul rând, o posibilitate de reintegrare morală în societate. Faţă de cele arătate, precum şi de faptul că efectele reabilitării sunt, în anumite privinţe, mai favorabile decât cele ale amnistiei, cererea de reabilitare nu poate fi respinsă prevăzute în art. 112 lit. d. ca lipsită de obiect, cu motivarea că infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea a fost amnistiată. T.S., s.p., d. 239/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 77. întrucât reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare, în timp ce amnistia intervenită după condamnare înlătură executarea pedepsei pronunţate precum şi celelalte consecinţe ale condamnării, fără să atragă şi reabilitarea de drept a celui condamnat, este nelegală procedarea primei instanţe care a respins ca lipsită de obiect cererea de reabilitare, pe considerentul că fapta săvârşită a fost între timp amnistiată. T.J. Hunedoara, d.p. 787/1975, R.R.D. nr. 1/1976, p. 65. Efectele reabilitării 249 REABILITAREA Reabilitarea de drept Art. 134. — Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune. Reabilitarea de drept prevăzută în alineatul precedent nu are loc în cazul condamnării pentru infracţiuni contra avutului public. în cazul când condamnatul a solicitat reabilitarea judecătorească, dar, cu ocazia judecăţii, se constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 134 C. pen., privitoare la reabilitarea de drept, pentru soluţionarea cererii va fi avut în vedere termenul de 3 ani prevăzut de textul menţionat, iar nu termenul prevăzut de art. 135 alin. 1 lit. a C. pen., privitor la reabilitarea judecătorească. T.S., s.p., d. 3102/1975, R1, p. 351. Dacă o persoană a fost condamnată pentru două infracţiuni concurente, iar pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 1 an, termenul prevăzut de art. 134 C. pen., pentru reabilitarea de drept, curge de la executarea acestei pedepse. Dacă cea din urmă dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile în concurs a fost graţiată - cealaltă fiind executată anterior - termenul sus-menţionat curge de la data graţierii. T.S., s.p., d. 5089/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 161. Cererea unei persoane de a se constata judecătoreşte interve-nirea reabilitării sale de drept este admisibilă, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 12 lit. b din Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar, persoana respectivă a fost scoasă din evidenţa cazierului judiciar ca urmare a reabilitării de drept. T.J. Constanţa, d.p. 599/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 67. Dacă cererea de a se constata intervenirea reabilitării de drept nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite condiţiile legale, această cerere urmează să fie examinată ca o cerere de reabilitare judecătorească. T.J. Timiş, d.p. 1055/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 158. Este admisibilă constatarea interveniţi reabilitării de drept cu privire la pedeapsa mustrării aplicată, în regimul Codului penal anterior, unui infractor minor, dacă sunt îndeplinite prevederile art. 134 C. pen. J. Rm. Sărat, s.p. 728/1970, cu notă de Gh. Dobrican, R.R.D. nr. 9/1971, p. 151 în cazul în care condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare nu curge de la data liberării condiţionate, ci de la data când urma să expire executarea integrală a pedepsei. T.S., s.p., d. 3295/1974, R.R.D. nr. 8/1975, p. 71. Este admisibilă cererea petiţionarului - condamnat printr-o singură hotărâre definitivă la două pedepse privative de libertate pentru două infracţiuni concurente, dintre care una susceptibilă de reabilitare de drept şi alta de reabilitare judecătorească - ca prin aceeaşi hotărâre să se constate intervenirea reabilitării de drept pentru condamnarea privind una dintre infracţiunile săvârşite şi să se dispună reabilitarea judecătorească pentru condamnarea privind cealaltă infracţiune concurentă. 250 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ Această situaţie este diferită de cea a unor condamnări succesive, în acest din urmă caz, dacă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 134 C. pen., cel condamnat a mai săvârşit din nou o infracţiune, el nu mai beneficiază de reabilitarea de drept pentru prima condamnare, ci trebuie să ceară reabilitarea judecătorească pentru ambele condamnări. T.J. Hunedoara, d.p. 1151/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 151. Art. 135. — Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de Reabilitarea instanţa judecătorească: judecătorească a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii până la 5 ani pentru infracţiuni contra avutului public, precum şi în căzui condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani pentru celelalte infracţiuni, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; d) în cazul pedepsei detenţiei pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare. Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol. Atât termenele, cât şi condiţiile, cerute de art. 135 C. pen., pentru acordarea reabilitării, sunt aceleaşi pentru toţi cei condamnaţi, fără nici o excepţie pentru cazul în care cererea de reabilitare a fost introdusă, conform art. 495 C. proc. pen., de soţ sau rudele apropiate după decesul condamnatului. De aceea, o asemenea cerere nu poate fi admisă decât dacă toate condiţiile - inclusiv termenul - erau îndeplinite la data când condamnatul a decedat. în consecinţă, cererea făcută de rudele apropiate pentru reabilitarea condamnatului, care a murit în timpul executării pedepsei, urmează a fi respinsă. T.S., s.p., d. 1060/1974, C.D., p. 367. întrucât reabilitarea se referă la persoana condamnatului, cererea acestuia, când priveşte mai multe pedepse, trebuie să fie rezolvată integral, de aceeaşi instanţă, după caz, prin admitere sau restrângere în totalitate, nefiind posibil ca un condamnat să fie în aceiaşi timp reabilitat şi nereabiiitat. în ipoteza că pedepsele au fost aplicate de instanţe de grad diferit, competentă în soluţionarea cererii de reabilitare este - potrivit principiului ce se degajă din conţinutul art. 35 şi 494 C. proc. pen. - instanţa superioară în grad. T.S., s.p., d. 4725/1969, R.R.D. nr. 5/1970, p. 170. 251 REABILITAREA Calculul termenului de reabilitare Art. 136. — Termenele prevăzute în art. 134 şi 135 se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei pricipale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amendă termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod. în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere. La calcularea termenului în care poate fi cerută reabilitarea judecătorească pentru o pedeapsă definitivă aplicată şi executată înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod penal, se va ţine seama, în cazul când pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut pentru aceeaşi infracţiune de Codul penal în vigoare, de pedeapsa redusă la acest maxim. T.J. Mehedinfi, d.p. 473/1971, cu notă de I. Munteanu, R.R.D. nr. 4/1972, p. 151. în cazul în care pedeapsa executată de cel condamnat a fost rezultatul cumulării a două pedepse -una aplicată pentru o infracţiune comisă în termenul de încercare al unei graţieri condiţionate şi alta, pentru o faptă penală anterioară, în privinţa căreia s-a revocat beneficiul graţierii -, termenul de reabilitare nu se calculează în raport cu durata ambelor pedepse, cumulate aritmetic, astfel cum au fost executate, ci cu durata celei mai grele dintre cele două pedepse. T.S., s.p., d. 1671/1983, R.R.D. nr. 10/1984, p. 78. a. în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, potrivit art. 136 alin. 2 C. pen., termenul de reabilitare de drept curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod, şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, b. Gând se solicită constatarea pe cale judecătorească a reabilitării de drept, condiţia împlinirii termenului de reabilitare trebuie realizată nu neapărat la data introducerii cererii, ci la data judecării ei - inclusiv judecata în recurs -, deoarece instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru intervenirea reabilitării în momentul soluţionării cererii, nu mai înainte. în consecinţă, dacă prima instanţă a admis cererea de constatare a reabilitării de drept, deşi când a pronunţat hotărârea termenul de reabilitare nu era împlinit, şi dacă ulterior - până la soluţionarea recursului declarat de procuror - acest termen a expirat, instanţa de control judiciar urmează a constata intervenirea reabilitării şi a respinge recursul. T.J. Neamţ, d.p. 468/1983, cu notă de Marcela lacob şi C. lacob, R. R. D. nr. 4/1984, p. 73, şi comentariu critic de V. Papadopol în R3, p. 243. Potrivit art. 136 alin. 1 C. pen., termenele prevăzute în art. 135 C. pen., privind reabilitarea judecătorească, se socotesc de la data de când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris, în cazul în care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate egală cu durata deţinerii preventive, care s-a terminat anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, data de la care curge termenul de reabilitare este aceea de când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, şi nu cea de când a luat sfârşit deţinerea preventivă; pentru ca o pedeapsă să poată fi considerată 252 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ executată, ea trebuie să fie aptă de a fi pusă în executare, ceea ce nu este posibil mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. b. în acelaşi mod se calculează împlinirea termenului de reabilitare şi atunci când, conform art. 38 alin. ultim C. pen., urmează a se examina existenţa stării de recidivă. T.S., c7, d. 10/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 41. Potrivit art. 135 alin. 1 lit. b C. pen., condamnatul poate fi reabilitat de instanţa judecătorească, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai marede 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate, iar conform art. 136 alin. 1 C. pen., termenul se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei sau aceasta s-a prescris. Cum, potrivit art. 61 C. pen., în cazul liberării condiţionate pedeapsa se consideră executată la împlinirea duratei sale, deci nu la data liberării din penitenciar, iar în speţă cel condamnat - la 10 ani închisoare - a început executarea pedepsei la 2 aprilie 1964, înseamnă că termenul de reabilitare, care este de 10 ani, a început să curgă la 1 aprilie 1974, când pedeapsa se consideră executată, iar nu la data liberării condiţionate (23 noiembrie 1970), astfel că nu este împlinit. Susţinerea condamnatului că beneficiază de dispoziţiile mai favorabile - în raport cu prevederile art. 59-61 C. pen. - ale Decretului nr. 720/1956, sub imperiul căruia a executat pedeapsa, este neîntemeiată, din moment ce la data intrării în vigoare a actualului Cod penal, 1 ianuarie 1969, el se află în executarea pedepsei şi a continuat să execute pedeapsa până la 23 noiembrie 1970. T.S., s.p., d. 608/1981, R3, p. 242. Dacă cel condamnat a fost liberat înainte de termen în baza Decretului nr. 720/1956, pedeapsa se consideră executată în întregime la data liberării -, iar nu la data când ar fi urmat să expire pedeapsa, ca în reglementarea art. 59 şi urm C. pen. -, aşa încât termenul de reabilitare prevăzut în art. 135 C. pen. trebuie socotit cu începere din ziua când condamnatul a fost liberat în mod efectiv. T.S., s.p., d. 433/1975, R2, p. 339. în cazul pedepselor definitive, în curs de excutare la data adoptării Decretului nr. 521/1972, graţiate condiţionat în baza acestui decret, termenul de reabilitare începe să curgă de la data de 27 decembrie 1972, când a fost adoptat decretul. Prin urmare, dacă de la această dată până la data săvârşirii din nou a unei infracţiuni s-a împlinit termenul de reabilitare, conform art. 38 alin. ultim C. pen., nu se poate reţine existenţa stării de recidivă. T.S., S.p., d. 22/1977, R2, p. 344. în cazul în care hotărârea de condamnare - prin care se constatase că pedeapsa aplicată inculpatului este graţiată în baza Decretului nr. 115/1977 - a fost casată, cu trimitere, în urma recursului extraordinar, iar instanţa de trimitere, rejudecând cauza, a aplicat inculpatului aceeaşi pedeapsă, constatând de asemenea graţierea acesteia, conform decretului menţionat, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri iar nu de la data adoptării Decretului nr. 115/1977, deoarece prevederile art. 136 alin ultim C. pen., potrivit cărora, în caz de graţiere, se referă numai la graţierea pedepselor definitive la data acordării clemenţei, şi nu la situaţia când pedeapsa se aplică printr-o hotărâre rămasă definitivă ulterior acestei date. T.S., s.p., d. 22/1984, R.R.D. nr. 2/1985, p. 77. REABILITAREA Condiţiile reabilitării judecătoreşti Potrivit art. 135 C. pen. reabilitarea poate fi obţinută după trecerea unui termen care se determină în raport cu gravitatea condamnării; aceasta înseamnă că, în caz de condamnări succesive, termenul după a cărui trecere se poate dispune reabilitarea curge de la ultima condamnare, însă va fi socotit în raport cu condamnarea mai grea. Dacă, astfel calculat, termenul de reabilitare nu s-a împlinit anterior săvârşirii din nou a unei infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, această din urmă infracţiune trebuie considerată ca fiind comisă în stare de recidivă. Din moment ce, în perioada 1963-1975, inculpatul a suferit 4 condamnări la pedepse privative de libertate (3 ani şi 6 luni în 1963, 4 ani şi 5 luni în 1967,1 an şi 2 luni în 1974, 1 an şi 6 luni în 1975), toate pentru infracţiuni de furt, ultima pedeapsă, executată integral, luând sfârşit la 19 ianuarie 1977, se impune concluzia că acţiunea de furt în paguba avutului obştesc, săvârşită în mod continuat de către inculpat în august- noiembrie 1981, a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie (art. 37 lit. b C. pen.); în speţă, nu s-a îndeplit termenul de reabilitare - pentru a se exclude existenţa recidivei -deoarece acest termen care, conform art. 135 lit. a C. pen., este de 6 ani şi 75 zile (4 ani plus jumătate din durata pedepsei cele mai grele) a început să curgă la 19 ianuarie 1977 şi ar fi luat sfârşit la 6 aprilie 1983. T.S., s.p., d. 2539/1982, C.D., p. 260. Art. 137. — Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întruneşte următoarele condiţii: a) nu a suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut în art. 135; b) îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; c) a avut o bună conduită; d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare. Când instanţa constată că nu este îndeplinită condiţia de la lit. d., dar aceasta nu se datoreşte relei-voinţe a condamnatului, poate dispune reabilitarea. Pentru a se aprecia în mod temeinic dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 137 lit. c C. pen. - petiţionarul să fi avut o bună conduită - este necesar să se examineze care a fost comportarea condamnatului la locul de muncă şi în societate pe toată durata de timp de la executarea pedepsei şi până la soluţionarea cererii de reabilitare. în cazul când această comportare nu ar fi fost corespunzătoare, sta-bilindu-se că petiţionarul nu s-a în- 254 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ cadratîn regulile de convieţuire socială, condiţia prevăzută de art. 137 lit. c C. pen. nu poate fi considerată îndeplinită, chiar dacă el nu a săvârşit o infracţiune. Când, în acelaşi interval de timp, condamnatul a comis o infracţiune care a fost amnistiată, de asemenea condiţia prevăzută de art. 137 lit. c C. pen. nu se poate considera îndeplinită, deoarece, deşi amnistia înlătură răspunderea penală, totuşi fapta corn isă trebu ie avută în vedere la soluţionarea cererii de reabilitare, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 137 lit. c C. pen. T.S., s.p., d. 535/1973, R1, p. 352. Cererea de reabilitare nu poate fi respinsă pentru motivul că petiţionarul nu a avut o comportare care să determine evidenţierea sa în munca prestată; dispoziţiile art. 137 C. pen. nu prevăd o asemenea condiţie, ci numai cerinţa ca cel condamnat să fi avut o bună conduită. T.S., s.p., d. 3725/1971, R.R.D. nr. 3/1972, p. 166. împrejurarea că s-a depus la dosar o adresă din partea secţiei financiare, prin care se confirmă darea în debit a celui condamnat cu suma reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat, nu face dovada achitării cheltuielilor de judecată, astfel că îndeplinirea cerinţei impusă de prevederile art. 137 alin. 1 lit. d C. pen. nu poate fi socotită ca dovedită. T.J. Timiş, d.p. 1205/1971, R.R.D. nr. 5/1972, p. 164. Dacă cererea de reabilitare judecătorească formulată de condamnat îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă, cerute de art. 137 C. pen. şi art. 495 C. proc. pen., pentru a fi admisă, instanţa nu o poate respinge cu motivarea că infracţiunea ce a format obiectul condamnării petiţionarului prezintă un caracter deosebit de grav; o asemenea soluţie, cum şi justificarea ei, sunt fără suport legal, deoarece dispoziţiile art. 526 din Codul de procedură penală anterior - care impuneau instanţelor ca, în afara verificării condiţiilor de fond şi de formă, să aprecieze asupra oportunităţii admiterii reabilitării - nu au mai fost reţinute în noua legislaţie penală. T.S., s.p., d. 2876/1971, R.R.D. nr. 11/1971, p. 150. Petiţionarul a fost liberat din penitenciar la 30 martie 1954, însă hotărârea prin care fusese condamnat a fost ulterior casată, ca urmare a recursului extraordinar declarat de procurorul general. Rejudecându-se cauza, petiţionarul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare, astfel că a fost reîncar-cerat, liberându-se la 26 mai 1955. Aceasta fiind data când a luat sfârşit executarea pedepsei, termenul de reabilitare prevăzut în art. 135 C. pen. se calculează, în baza art. 136 alin. 1 C. pen., de la această din urmă dată, astfel că pentru perioada de la prima liberare şi până la data reîncarcerării petiţionarul nu poate fi obligat a dovedi îndeplinirea condiţiilor înscrise în art. 137 lit. a C. pen. T.S., s.p., d. 2488/1974, R1, p. 351. Art. 138. — în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 Reînnoirea cererii de reabilitare REABILITAREA Anularea reabilitării ani, după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii. Condiţiile arătate în art. 137 trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. Când respingerea cererii se bazează pe lipsă de forme, ea poate fi reînnoită potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 139. — Reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare. Nu sunt soluţii din practica judiciară. BIBLIOGRAFIE: 1. VIORICA DRAGOMIR TUDOROIU, Efectele succesiunii legilor penale asupra termenului de reabilitare, R.R.D.3/1969, p. 95-98; 2. IOAN HIDEGKUTI, notă la st. p. 644/1969 a J. Alba lulia, R.R.D. 9/1969, p. 164-167; 3. D. V. MIHĂESCU, Cu privire la constatarea intervenirii reabilitării de drept. R.R.D. 2/1970. p. 117-121; 4. I. IOAN HEPCAL, li. ION STOENESCU, Condiţia achitării despăgubirilor civile în vederea admiterii reabilitării judecătoreşti, R.R.D. 5/1970, p. 110-115; 5. LUCIAN FĂTU, Probleme de drept penal din practica Tribunalului judeţean Suceava, R.R.D. 6/1970, p. 121-130; 6. I. MARIN SÎRBU, II. IOAN BOLDA, în legătură cu aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de reabilitare, R.R.D. 11 /1970, p. 97-104; 7. IULIAN SĂRACU, II. AURELIAN POPA, note la d.p. 65/1971 a T.J. Arad, R.R.D. 7/1971, p. 143; 8. GHEORGHE DOBRICAN, notă la st. p. 728/1970 a J. Rm. Sărat, R.R.D. 9/1971, p. 151-154; 9. I. DUMITRU CIOLOFAN, TEODOR RĂDULESCU, II. GEORGE ANTONIU, note la d.p. 666/1971 a T.J. Dolj, R.R.D. 11/1971, p. 124-134; 10. IONEL MUNTEANU, notă la d.p. 473/1971 a T.J. Mehedinţi, R.R.D. 4/1972, p. 151-154; 11. LUDOVIC BIRO, Efectele graţierii condiţionate asupra reabilitării şi recidivei, R.R.D. 2/1973, p. 103-106; 12.1. IOSEF BLUMENFELD, II. D. P. , Corelaţii între reabilitare şi amnistie, R.R.D. 8/1973, p. 88-100; 13. IONEL MUNTEANU, înlăturarea stării de recidivă prin împlinirea termenului de reabilitare în cazul unor condamnări succesive, R.R.D. 10/1973, p. 98-101; 14. ALEXANDRU PAICU, Calcularea termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate condiţionat, R.R.D: 10/1974, p. 19-24; 15. OCTAVIAN COJOCARU, notă la d.p. 12/1978 a T.J. Ilfov, R.R.D. 11/1978, p. 51-54; 16.1. ELOD KINCSES, II. VASILE PĂTULEA, note la d.p. 310/1978 a T.J. Mureş, R.R.D. 4/1979, p. 47-51; 17. I. EUGEN LAZĂR, II. AUREL DINCU, note la d.p. 808/1982 a T.J. Cluj, R.R.D. 8/1982, p. 51-56; 18. MARCELA IACOB şi CONSTANTIN IACOB, notă la d.p. 468/1983 a T.J. Neamţ, R.R.D. 12/1984, p. 62-64; 19. I. GHEORGHE SORESCU CORNELIA, II. VALENTIN POHONŢU, II. VASILE PĂTULEA, note la T.J. Galaţi 516/1983 şi d.p. 103/1984 a T.J. Argeş, R.R.D! 4/1985, p. 55-59; 20. OCTAVIAN COJOCARU, notă la d.p. 54/1985 a T.J. Suceava,-R.R.D. 1/1987, p. 55-58; 21. DORIN CIUNCAN, Cu privire la consecinţele condamnării penale şi efectele reabilitării, R.R.D. 5/1987, p. 35-37; 22. GHEORGHE BOGASIU, notă la d. 1284/1985 a s. II p., T.M. Bucureşti, R.R.D. 6/1987; 23. I. GABRIEL IONESCU, II. IONEL POENARU, note la d.p. 1101/1986 a T.M. Bucureşti, R.R.dT 8/1987, p. 62-66; 24. VALERIU CIUCĂ, Admisibilitatea reabilitării judecătoreşti a ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ persoanelor decedate în timpul executării pedepsei, R.R.D.'2/1988, p. 33-36; 25. I. ALEXANDRU POP, II. VASILE PĂTULEA, note la st. p. 1146/1987 a J. Miercurea-Ciuc, R.R.D. 4/1989, p. 64-68; 26. ION MIHĂILESCU, II. IULIAN POENARU, note la d.p. 368/1986 a T.J. Tulcea, R.R.D. 7/1989, p. 63-66. TITLUL VIII ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ Art. 140. — Ori de câte ori legea penală foloseşte un Dispoziţii termen sau o expresie din cele arătate în prezentul titlu, generale înţelesul acestora este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 141.— Prin „lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Legea penală Art. 142. — Prin termenul „teritoriu11 din expresiile „terito- Teritoriul riul României" şi „teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 143.— Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării" se Infracţiune înţelegeorice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 săvârşită pe sau pe o navă ori aeronavă română. teritoriul ţării infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 144. — Prin „săvârşirea unei infracţiuni" sau „corni- Săvârşirea terea unei infracţiuni" se înţelege săvârşirea oricăreia dintre unei faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată infracţiuni 257 REABILITAREA Public sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Potrivit prevederilor art. 144 C. pen., prin "săvârşirea unei infracţiuni" sau "comiterea unei infracţiuni" se înţelege oricare din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă. T.J. Timiş, d.p. 721/1979, R.R.D. nr. 4/1980, p. 63. Dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen., care incriminează "omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor” sunt aplicabile şi în cazul în care prima faptă constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor consumată. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 C. pen., care explicând sensul unortermeni sau expresii din legea noastră penală, arată că prin "săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei in- fracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice". T.S., c.7, d. 17/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 66. Agravarea prevăzută de art. 197 j alin. 2 lit. b C. pen. - săvârşirea | faptei de viol de mai multe per- ] soane - nu este realizată atunci i când autorul a fost ajutat de un ] complice care nu s-a aflat la locul infracţiunii în momentul comiterii < acesteia şi a cărui participare a constat doar în acte de ajutor anterior săvârşirii violului. ţ T.S., s.p., d. 5516/1971, R.R.D. nr. \ 6/1972, p. 159. Art. 145. — Prin termenul „public11 se înţelege tot ce jj interesează organizaţiile de stat, organizaţiile publice sau i orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct î de vedere social şi care funcţionează potrivit legii. 1 Potrivit art. 41 alin. (2), proprietatea privată este ocrotită _ j în mod egal de lege, indiferent de titular, adică fără deosebire i de faptul dacă proprietarul este statul, societatea comercială *j sau cetăţeanul. I Trebuie subliniat şi faptul că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social. Art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede textual că "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniu său. în e-xercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu...". Art. 20 alin. 2 din această lege prevede, de asemenea, că "Bunurile din patrimoniul societăţii -comerciale sunt proprietatea acesteia...". j( Faţă de cele arătate, este clar că ^ bunurile regiilor autonome şi ate societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu proprietate publică. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ Când este vorba de proprietate privată, ea este ocrotită egal, indiferent de titular (stat, persoană juridică ori persoană fizică), conform art. 41 alin. (2) din Constituţie. Ca atare, sustragerile din proprietatea privată - chiar dacă aceasta ar aparţine statului - nu mai pot fi calificate furt din "avutul obştesc", aceste noţiuni urmând să se aplice doar proprietăţii publice, definită de art.145 alin. (4) din Constituţie. Procuratura Generală, în recursul său, susţine că trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc astfel:"Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct social şi care funcţionează potrivit legii". Este de observat că noţiunea de avut obştesc, în sensul în care a fost delimitată în practica judiciară anterioară, cuprinde nu numai bunurile organizaţiilor de stat ci chiar ale celor care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social. Au fost incluse aici până şi bunurile asociaţiilor de locatari şi societăţilor comerciale, cu motivarea că desfăşoară o activitate utilă şi pe plan social. Faţă de prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc nu mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Curtea Constituţională, d. 35/1994, Culegere de decizii şi hotărâri -1994, p. 210. Art. 146.— Infracţiunile cuprinse în partea specială, Titlu- Consecinţe rile III şi IV, se consideră că au avut „consecinţe grave“ sau grave şi „consecinţe deosebit de grave", atunci când au produs consecinţe pagube materiale mari, au avut repercusiuni asupra realizării deosebit planului de stat sau al unităţii, au produs o stânjenire impor- de grave tantă activităţii unităţii ori au cauzat alte asemenea urmări. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 147.— Prin „funcţionar" seînţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Sunt asimilate cu funcţionarii, persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie. Prin Decizia nr. 11 din 8 martie 1994, definitivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de heconstituţionalitate cu privire la art. 248 din Codul penal, şi a constat că dispoziţiile sale referitoare la paguba avutului obştesc sunt paitial abrogate, potrivit art. 150 Funcţionar 259 REABILITAREA alin. 1 din Constituţie, urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin 4 din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Această decizie nu este însă aplicabilă în speţă, deoarece L.G., prin excepţia invocată, se referă exclusiv la pretinsa necon-stituţionalitate a noţiunii de funcţionar astfel cum este definită de art. 147 din Codul penal şi a agravantei prevăzute de ajin. 2 al art. 248 din Codul penal. în ceea ce priveşte noţiunea de funcţionar, se constată că, potrivit art. 72 alin. 3 lit. i din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Rezultă că, potrivit Constituţiei, reglementarea acestui statut este rezervată nivelului legii. Cu atât mai mult, deci, conceptul general de funcţionar nu este de nivel constituţional. în consecinţă, reglementările referitoare la noţiunea de funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de aceştia, sunt de nivelul legii. De aceea susţinerile privind neconstituţion-alitatea noţiunii de funcţionar sunt neîntemeiate, întrucât acestea nu încalcă o prevedere expresă a Constituţiei. Curtea Constituţională, Decizia nr. 35 din 27 aprilie 1994. Nu se poate susţine că un medic poate fi considerat - sau asimilat -unui simplu funcţionar ce exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii a statului, pentru că, în caz contrar, s-ar ignora conţinutul şi caracteristicile profesiunii medicale. Indiferent dacă este organizată şi exercitată în sistem public sau privat, profesiunea medicală prin caracteristiciie sale specifice se realizează în cadrul spitalelor, clinicilor sau cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de toată independenţa profesională, decizia lui neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă natură, ceea ce nu caracterizează pe funcţionarul public, subordonat administrativ şi supus deciziilor ierarhic superioare (cu notă de Gabriel Voicu). C.S.J., s.p., d. 1647/1992, Dreptul nr. 4/1993, p. 63. Prin sentinţa penală nr. 615/1991, Judecătoria Braşov a condamnat pe inculpatul D.E. pentru săvârşirea a şapte infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. 1 C. pen. Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de medic primar şef al secţiei de nou-născuţi a Spitalului Municipal de Obstretică Ginecologie din Braşov, în timpul anului 1990 a pretins sau acceptat bani ori diferite bunuri, în şapte cazuri, pentru a-şi exercita atribuţiile de serviciu de acordare a asistenţei medicale copiilor născuţi prematur sau distrofici. Tribunalul Judeţului Braşov, prin decizia penală nr. 750/1991 a admis recursul declarat de inculpat şi l-a achitat, cu motivarea că faptele nu sunt dovedite. Recursul extraordinar declarat în cauză a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia 1647 din 2 iulie 1992 care, schimbând temeiul achitării, a motivat că medicul nu poate fi subiect activ al.infracţiuni de luare de mită, deoarece nu are calitatea de funcţionar. Potrivit prevederilor art. 254 C. pen., subiectul activ al infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Conform art. 147 din acelaşi cod, prin "funcţionar" se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indifer rent dacă şi cum a fost investit,, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Cum inculpatul a îndeplinit funcţia ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ de medic şef de secţie la Spitalul Municipal de Obtetrică şi Ginecologie Braşov, instituţie sanitară de stat, el are, în raport cu prevederile legale, calitate de funcţionar şi deci poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită. C.S.J., în compunerea prev. de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru or- ganizarea judecătorească, d. 78/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 98. NOTĂ: Chiar dacă potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995, privind exercitarea profesiei de medic, medicul nu este funcţionar public, el nu pierde calitatea de funcţionar în sensul legii penale. Art. 148. — Prin „alţi salariaţi11 se înţeleg salariaţii care Alţi salariaţi exercită, în condiţiile art. 147 alin. 1, o însărcinare în serviciul uneia dintre celelalte organizaţii prevăzute în art. 145. Sunt asimilate cu „alţi salariaţi11 persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 149. — „Rude apropiate11 sunt ascendenţii şi descen- Rude denţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele apropiate devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele înfietorului. Din momentcenuse contestă că inculpatul este fiul victimei, rezultat din relaţiile de concubinaj ale acesteia cu mama lui, tentativa de omor comisă de inculpat asupra tatălui său trebuie încadrată în art. 20 raportat la art. 175 lit. c C. pen. - omor săvârşit asupra unei rude apropiate -, chiar dacă filiaţia nu a fost legal stabilită; sub aspectul sus-menţionat, în procesul penal, filiaţia poate fi dovedită prin orice mijloace de probă. T.S., s.p. d. 1416/1982, R.R.D. nr. 8/1983, p. 49, cu notă de N. lonescu şi D. Ciuncan. Conform art. 175 lit. c C. pen., omorul săvârşit asupra soţului sau a unei rude apropiate se consideră calificat, iar potrivit art. 149 C. pen., "rude apropiate" sunt descendenţi, ascendenţi, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. Verii primari, ai căror părinţi sunt fraţi, fiind "rude apropiate" în sensul art. 149 C. pen., tentativa de omor comisă asupra unui văr primar se încadrează în art. 20, raportat la art. 174, 175 lit. c C. pen. T.S., c. 7, d. 60/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 72. 261 REABILITAREA Circumstanţa agravanta prevăzută în art. 175 lit. c C. pen. -săvârşirea omorului asupra unei rude apropiate - nu poate fi reţinută în situaţia în care inculpatul, deşi recunoscuse pe victimă ca fiind copilul său, astfel cum rezultă din certificatul de naştere al victimei, a introdus ulterior o acţiune prin care a solicitat să se constate că nu este tatăl copilului, iar acţiunea a fost admisă, constatându-se că inculpatul nu este tatăl victimei, în această situaţie, infirmarea paternităţii inculpatului, cu privire la copilul pe care l-a ucis are efect retroactiv de la data naşterii copilului. T.S., s.p., d. 1345, R.R.D. nr. 5/1978, p. 56. Secrete de stat şi înscrisuri oficiale Art. 150. — „Secrete de stat“ sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărârea Guvernului. „înscris oficial“ este orice înscris care emană de la o organizaţie din cele prevăzute în art. 145, sau care aparţine unei asemenea organizaţii. Fapta unei persoane de a completa un formular "foaia de lichidare" (utilizat în raporturile dintre deponenţi şi unităţile C.E.C.), cu datele dintr-un libret C.E.C. sustras, de a semna în fals pe titular şi de a depune formularul astfel completat în vederea restituiri sumei depuse, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu acela de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Formularul de foaie de lichidare, prin el însuşi, nu este un "înscris oficial” în sensul art. 150 alin. 2 C. pen. - nefiind decât un imprimat susceptibil, prin completare, să devină un "înscris", care numai după primire şi înregistrare la unitatea C.E.C. poate căpăta caracterul de "înscris oficial” -, astfel că doar o alterare a conţinutului său săvârşită ulterior înregistrării ar putea constitui un fals material în înscrisuri oficiale. T.J. Argeş, d.p. 507/1976, R.R.D. nr. 12/1976, p. 61. Fapta inculpatului responsabil al unei unităţi..de reparaţii, de a nu întocmi şi eiibera chitanţe clienţilor care achitau costul lucrărilor efec- tuate, însuşindu-şi sumele primite -f în acest mod, constituie, pe lângă ; infracţiunea de delapidare, şi % aceea de fals intelectual, săvârşită f prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. T.J. Neamţ, s.p. 324/1976, cu o notă aprobativă de I. Pop şi o notă critică de DoruPavel, R.R.D. nr. 1/1977, p. 58. NOTĂ: Infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen., implică o prezentare denaturată a adevărului într-un înscris; atâta vreme cât nu există un înscris, nu poate exista nici fals în înscrisuri, întrucât formularul necompletat al unei chitanţe nu constituie un înscris, deoarece nu are conţinut cu o forţă probantă, câtă vreme pe acel formular nu s-a atestat nimic, nu se poate vorbi de un înscris întocmit şi, pe cale de consecinţă, nici de un fals în în- 1 scrisuri. Omisiunea de a întocmi ,.i chitanţe, atunci când eliberarea j unor asemenea înscrisuri i reprezintă o îndatorire de servi-___ ciu, ar putea constitui, eventual, în măsura în care toate condiţiile ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ cerute de lege ar fi întrunite, fie infracţiunea de abuz în serviciu, fie aceea de neglijenţă în serviciu. V. Papadopol, R2, p. 56. Prin "falsificare", în sensul art. 288 alin. 1 C. pen., nu trebuie să se înţeleagă numai denaturarea unui înscris adevărat, ci şi plăsmuirea în întregime a unui înscris, întocmirea unei copii a unui act inexistent constituie, de aceea, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. T.S., s.p., d. 411/1971, R.R.D. nr. 8/1971, p. 162. Semnarea condicii de prezenţă cu numele unei persoane ce nu a fost prezentă la lucru constituie o acţiune generatoare de consecinţe juridice, deoarece - con- dica de prezenţă fiind o formă de evidenţă pe baza căreia se calculează şi se plăteşte retribuţia persoanelor încadrate în muncă -atrage îndeplinirea obligaţiei întreprinderii de a plăti sumele respective; o asemenea faptă întruneşte, de aceea, elementele infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. T.S., s.p., d. 300/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p. 155. Fapta de a se completa un bilet de călătorie la persoana ce călătoreşte, calitatea acesteia, ruta, localitatea de destinaţie etc. constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C. pen., şi nu aceea de falsificare a biletelor de transport prevăzută în art. 283 C. pen. T.S., s.p., d. 6571/1970, C.D.,p. 423. Art. 151. — „Arme“ sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac. Din art. 2 lit. f al Decretului nr. 367/1971, modificat prin Decretul nr. 17/1976, rezultă că prin armă, în sensul acestui decret, se înţelege orice armă care acţionează ca armele de foc sau ca armele cu aer sau alte gaze comprimate, având la bază, printre altele, împrăştierea de gaze nocive sau de neutralizare, prin forţa de expansiune a gazelor provenite prin detonarea unei capse ori explozia unei încărcături sau prin forţa de destindere a aerului ori a altor gaze comprimate. Un pistol cu gaze iritant-lacrimo-gene - care funcţionează ca şi armele de foc, având la bază împrăştierea de gaze de neutralizare, prin forţă de expansiune a gazelor provenite din detonarea cartuşului - se consideră "armă", în sensul textului sus-menţionat. în consecinţă, deţinerea sa fără autorizaţie constituie infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. 1 C. pen. T.S., s.m., d. 75/1983, R.R.D. nr. 5/1985, p. 76. Potrivit art. 2 lit. f din Decretul nr. 367/1971 privind regimul armelor şi muniţiilor, prin "armă" se înţelege - printre altele - şi orice armă care acţionează ca armele de foc, cu aer sau cu alte gaze comprimate, având la bază principiul aruncării unuia sau mai multor proiectile, ca alice, gloanţe, schije, substanţă aprinsă luminoasă -ori al împrăştieriL de. gaze nocive sau de neutralizare, prin Arme 263 REABILITAREA forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori explozia unei încărcături sau prin forţa de destindere a aerului ori a altor gaze comprimate. Din definiţia de mai sus rezultă că pistolul de împlântat bolţuri este o "armă", iar nerespectarea regimului de deţinere, transport etc. ale acesteia constituie infracţiunea prevăzutăîn art. 279 alin. 1 C. pen. T.M. Bucureşti, s.p., d. 742/1985, R3, p. 197. Potrivit dispoziţiilor art. 279 C. pen., pot constitui obiect material al unei infracţiuni prevăzute în acest text doar acele arme care, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 367/1971, privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive, sunt considerate ca atare şi a căror deţinere, port şi folosirea sunt supuse regimului prevăzut de acel decret. Conform art. 2 lit. bdin Decretul nr. 367/1971 sunt considerate arme, în înţelesul acestui act normativ, şi armele de tir, care sunt definite ca arme de foc special fabricate sau confecţionate pentru trageri sportive. Prin armă de foc se înţelege, potrivit aceluiaşi decret, acea armă care are la bază principiul aruncării unuia sau mai multor proiectile, ca alice, gloanţe sau schije, prin forţa de expansiune a gazelor provenite din explozia unei încărcături. în consecinţă, fapta unei persoane de a fi deţinut fără drept două arme de tir, dintre care însă numai una întrunea caracteristicile unei arme de foc - cealaltă fiind o armă de tir ce avea la bază aerul comprimat şi, deci, nu poate constitui obiectul material al infracţiunii prevăzute în art. 279 C. pen. -, se încadrează în prevederile alin. 1 ale acestui text, neputându-se aplica şi agravanta prevăzutăîn alin. 3, care se referă la deţinerea fără drept a "mai multor arme". T.S., s.p, d. 2068/1975, R2, p. 269. Conform art. 192 alin. 2 C. pen., dacă violarea de domiciliu se săvârşeşte de o persoană înarmată, minimul pedepsei se dublează, iar maximul se triplează, în cazul în care, ca în speţă, inculpatul "s-a înarmat" cu un lemn, cu care a spart geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei, în care a pătruns fără drept, agravanta prevăzută în art. 192 alin. 2 C. pen. nu este aplicabilă, deoarece lemnul nu este o armă special confecţionată pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, în condiţiile art. 151 alin. 2 C. pen., întrucât nu a fost folosit efectiv pentru atac împotriva părţii vătămate. T.S., s.p, d. 2876/1976, R2, p. 405. Art. 152. — Fapta se consideră săvârşită „în public“ atunci când a fost comisă: a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană; b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu 264 ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante; e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului. Conform art. 152 C. pen., strada este loc public deoarece, prin natura şi destinaţia sa, este totdeauna accesibilă publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană. Î.S., s.p., d. 699/1973, R1, p. 428. Fapta unor persoane de a sparge geamurile locuinţei unde avea loc o nuntă ori de a încerca, sub ameninţarea folosirii cuţitului, să pătrundă în încăperea unde se aflau nuntaşii care, speriaţi, au fost nevoiţi să întrerupă petrecerea şi să se refugieze în altă parte, constituie infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută de art. 321 C. pen. Condiţia săvârşirii "în public", cerută de acest text, este îndeplinită, în speţă, conform art. 152 lit. d C. pen., deoarece fapta a fost comisă într-o reuniune de mai multe persoane care - datorită împrejurării că printre invitaţi se aflau şi persoane ce nu făceau parte din familiile celor care se căsătoreau ori nu erau prieteni intimi ai acestor familii - nu poate fi considerată a fi avut caracter de familie. T.S., s.p., d. 5142/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 171. Urmărirea, acostarea şi lovirea, fără nici un motiv, pe stradă - deci "în public”, în sensul art. 152 C. pen. - a două persoane constituie manifestări prin care s-au adus a-tingere bunelor moravuri şi, totodată, s-a produs scandal public; aşadar sunt aplicabile dispoziţiile art. 321 C. pen. T.S., s.p., d. 3350/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 162. Fapta inculpatului, de a lovi şi de a adresa cuvinte jignitoare unei femei pe care nu o cunoaşte, de a-i lua baticul şi sacoşa spre a o determina să-l însoţească, fiind săvârşită în sala de aşteptare a unei autogări - loc care prin destinaţia sa este totdeauna accesibil publicului -, realizează cerinţa comiterii faptei "în public", prevăzută de art. 321 alin. 1 C. pen., deoarece, potrivit prevederilor art. 152 lit. a C. pen., fapta se consideră săvârşită "în public" şi atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană. T.J. Timiş, d.p. 3/1970, R.R.D. nr. 10/1970, p. 167. Afirmaţia transmisă într-o convorbire telefonică nu se consideră făcută în public; ca atare, ea nu poate caracteriza infracţiunea de calomnie, chiar dacă se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărate ar expune acea persoană la o sancţiune sau dispreţului public. T.J. Ilfov, s.p., d. 399/1969, R.R.D. nr. 7/1969, p. 168. Furtul comisîn localul unui bufet, în momentul când acesta era închis şi nu era accesibil publicului, nu este calificat, în sensul art. 209 lit. c C. pen. T.S., s.p., d 3535/1970, R1, p. 181. Furtul de pe câmp nu poate fi considerat ca furt săvârşit într-un loc public. T.S., s.p., d 1524/1969, R1, p. 182. 265 REABILITAREA Timp de război Calculul timpului Fapta inculpatului, de a fi sustras din buzunarul unei persoane, aflată într-o staţie de tramvai, mai multe hârtii fără nici o valoare, fiind încredinţat că sunt bani, constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 combinat cu art. 208, 209 lit. c C. pen. J.s. 4 Bucureşti, s.p. 101/1978, R2, p. 171. O secţie de producţie, prin natura şi destinaţia sa nefiind accesibilă publicului, nu este "loc public", în sensul art. 152 lit. a sau b C. pen.; în consecinţă, fapta unui filator de a sustrage dintr-o secţie de producţie a întreprinderii textile în care lucra, o cantitate de lână se în- cadrează în art. 208 raportat la art. 224 alin. 1 C. pen., fără aplicarea agravantei prevăzute în art. 209 lit. cC. pen. T.M. Bucureşti, s. II d., p.540/1977, R2,p. 172. Fapta unei persoane care -însoţind partea vătămată într-un magazin de confecţii şi în-credinţându-i de către aceasta poşeta în timp ce încerca o rochie - a sustras din acea poşetă o sumă de bani constituie infracţiunea de furt calificat (art. 209 lit. c C. pen.), iar nu infracţiunea de abuz de încredere. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 299/1982, R3, p. 123. Art. 153. — „Timp de război" este intervalul de timp de la data declarării mobilizării sau de la începerea operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 154. — La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore şi săptămâna de 7 zile. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Nu sunt soluţii din practica judiciară. BIBLIOGRAFIE: 1. GEORGE ANTONIU, notă la d.p. 482/1972 a T.J. Constanţa, R.R.D. 12/1972, p. 150-152; 2. AVRAM FILIPAŞ, "Locul public" în accepţiunea art. 209 din codul penal, A.U.B., 1976, p. 95-98. PARTEA SPECIALĂ INFRACŢIUNI CONTRA STATULUI TITLUL I 11NFRACŢIUNI CONTRA STATULUI 2Art. 155. — Fapta cetăţeanului român sau a persoanei Trădarea fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei naţionale, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 3Art. 156. — Fapta cetăţeanului român sau a persoanei Trădarea prin fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în ajutarea timp de război: inamicului a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale armatei române sau care servesc apărării; b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării războiului; c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel; d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului, ori 1 1 Denumirea Titlului I din Partea Specială este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990. 2 A se vedea nota de sub art. 14. 3 A se vedea nota de sub art. 14. 269 Trădarea prin transmitere de secrete Acţiunile duşmănoase contra statului să slăbească puterea de luptă a armatei române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală averii, sau cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român sau persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 157. — Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze securitatea statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1 Art. 158.— Faptele prevăzute în art. 155 şi în art. 156, săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1 1 A se vedea nota de sub art. 14. 270 INFRACŢIUNI CONTRA STATULUI *Art. 159. — Faptele prevăzute în art. 157 săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. *Art. 160. — Atentatul săvârşit contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau obştească, în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol securitatea statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. *Art. 161. — Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, de natură să slăbească puterea de stat, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. *Art. 162. — Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 ia 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Spionajul Atentatul care pune în pericol securitatea statului Atentatul contra unei colectivităţi Subminarea puterii de stat 271 Actele de Art. 163. — Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare diversiune de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor, căilor de comunicaţie, mijloacelor de transport, mijloacelor de telecomunicaţie, construcţiilor, produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta este de natură să aducăîn orice mod atingere securităţii statului, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1Art. 164.— Abrogat. Subminarea 1 2Art. 165. — Fapta de a folosi o organizaţie din cele economiei prevăzute în art. 145, ori de a împiedica activitatea normală a naţionale acesteia, dacă fapta este de natură să submineze economia naţională, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a produs pagube importante economiei naţionale, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Propaganda 3Art. 166.— Propagandă cu caracter fascist săvârşită prin cu caracter orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la fascist 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1 Art. 164 privind infracţiunea de sabotaj a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of nr. 7 din 12 ianuarie 1990. 2 A se vedea nota de sub art. 14. 3 Alineatul 2 al art. 166 a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990. INFRACŢIUNI CONTRA STATULUI 1Art. 167. — Iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau grupări în scopul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-165, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asociaţii sau grupări, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Pedeapsa pentru complot nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru cea mai gravă dintre infracţiunile care intră în scopul asociaţiei sau grupării. Cu pedeapsa prevăzută în alin. 1 se sancţionează şi asocierea mai multor persoane în vederea desfăşurării unei activităţi cu caracter fascist ori antidemocratic, sau a oricărei alte activităţi prin care se urmăreşte schimbarea orânduirii, precum şi aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri. Dacă faptele prevăzute în alin. 1 sau 3 au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind fapta prevăzută în alin. 1 sau 3, o denunţă mai înainte de a fi fost descoperită. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 168. — Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă fapta este de natură a compromite interesele de stat, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Nu sunt soluţii din practica judiciară. 1 1 A se vedea nota de sub art. 14. Complotul Compromiterea unor interese de stat 273 Divulgarea secretului care periclitează securitatea statului Nedenunţarea Infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin Art. 169. — Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea statului, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea statului, se pedepseşte cu închisoare de la 5 ia 10 ani. Cu pedeapsa prevăzută în alin. 2 se sancţionează deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a altor,documente în vederea divulgării, dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea statului. Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârşite de orice altă persoană, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 7 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 170. — Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzuteîn art. 155-165 şi în art. 167 se pedepseşte cu închisoarea de la 2 ia 7 ani. Omisiunea de a denunţa, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, se pedepseşte numai atunci când prin denunţare s-ar fi putut împiedica consumarea vreuneia dintre infracţiunile arătate în alin. 1. în acest caz, limitele pedepsei prevăzuteîn alin. 1 se reduc la jumătate. Nu se pedepseşte persoana care mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora. Nu sunt soluţii din practica judiciară. Art. 171.— Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, al cărei maxim se sporeşte cu 2 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin. 274 Nu sunt soluţii din practica judiciară. INFRACŢIUNI CONTRA STATULUI Art. 172. — Participantul la infracţiunile prevăzute în Unele cauze de prezentul titlu nu se pedepseşte, dacă denunţă în timp util săvârşirea infracţiunii, astfel ca să fie împiedicată consumarea ei, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii şi apoi o denunţă. Participantul care, după ce urmărirea penală a început ori infractorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora, se sancţionează cu o pedeapsă ale cărei limite se reduc la jumătate. Nu sunt soluţii din practica judiciară. nepedepsire sau de reducere a pedepsei Art. 173.— Tentativa infracţiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 156, 157, 159-166 şi art. 158 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului. Tăinuirea şi favorizarea privitoare ia infracţiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare de la 3 ia 10 ani. Pedeapsa aplicată tăinuitorului sau favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-165 şi în art. 167 se pedepsesc. Limitele pedepsei prevăzute în alin. 3 se reduc la jumătate, iar în cazul celorlalte infracţiuni, tăinuirea şi favorizarea nu se pedepsesc. Sancţionarea tentativei, tăinuirii şi favorizării Nu sunt soluţii din practica judiciară. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII TITLUL II Omorul INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Capitolul I INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII Secţiunea I Omuciderea Art. 174. — Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. în situaţiile când nu există alte probe pentru stabilirea poziţiei subiective a persoanei care, prin acte de violenţă, a cauzat decesul victimei, această poziţie trebuie dedusă din împrejurările de fapt ale cauzei. Atunci când obiectul vulnerant folosit este apt să cauzeze moartea, iar loviturile au fost aplicate cu intensitate deosebită, asupra capului, cauzându-se victimei fractură craniană frontală cu hemoragie meningo-cerebrală, intenţia directă de a ucide este neîndoielnică iar fapta constituie infracţiunea de omor. T.S., c. 7, d. 14/1986, R.R.D. nr. 6/1987, p. 77. Lovirea repetată a unei persoane cu corpuri dure, doborârea ei la pământ şi aplicarea, în continuare, a unor lovituri cu intensitate, în zona abdomenului, cu piciorul încălţat, agresiunea având ca urmare, între alte leziuni, ruptura ficatului şi decesul victimei, constituie infracţiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte, împrejurarea că făptuitorul a încetat agresiunea înainte ca victima să-şi fi pierdut cunoştinţa nu are semnificaţia decât că nu a urmărit uciderea acesteia; având reprezentarea morţii victimei ca rezultat posibil a actelor sale de violenţă şi manifestând indiferenţă faţă de un atare rezultat, inculpatul a comis fapta cu intenţie indirectă de a ucide, ceea ce caracterizează, pe linia laturii subiective, infracţiunea de omor. T.S., c. 7, d. 17/1986, R.R.D. nr. 7/1987, p. 75. Este vinovat de comiterea infracţiunii de omor - săvârşită cu intenţie directă - persoana care, conectând cablul de la reţeaua de curent electric de 220 volţi la gardul de sârmă împrejmuitor al terenului său, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins sârma gardului încărcat cu electricitate, împrejurarea că inculpatul şi-a prezentat consecinţele faptei sale se deduce, în speţă, din faptul că el a avertizat pe membrii familiei sale şi pe unii vecini de pericolul ce s-ar putea produce. Pe de altă parte, inculpatul a prevăzut că, deşi terenul cu porumb se afla la câteva sute de metri de locuinţele din vecinătate, totuşi, fiind am- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI plasat în interiorul localităţii, pe timp de vară, noaptea, unele persoane, circulând de la o casă la alta, fără a folosi drumurile sau potecile din aceea zonă, pot atinge gardul de sârmă împrejmuitor. T.S., s.p., d. 736/1986, R2, p. 279. Fapta inculpatului de a fi lovit puternic victima, cu corpuri dure, în regiuni vitale, inclusiv cu picioarele în abdomen, după care, văzând-o în stare de inconştienţă, a abando-nat-o pe timp de noapte în afara localităţii, se caracterizează prin intenţia de a ucide, deoarece inculpatul şi-a dat seama că, în lipsa unui ajutor medical imediat, victima ar putea să moară şi a acceptat acest rezultat; în consecinţă, întrucât victima a încetat din viaţă consecutiv unei peritonite generalizate, provocată de perforarea intestinelor, fapta săvârşită constituie infracţiunea de omor, şi nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. T.S., s.p., d. 1066/1981, R3, p. 204. Este realizat conţinutul infracţiunii de omor, prevăzută în art. 174 C. pen., în situaţia în care, în speţă, inculpatul, urmărind să aibă raport sexual cu victima, a transportat-o contra voinţei sale cu autocamionul pe care îl conducea şi pe parcurs, în urma violenţelor şi presiunilor exercitate asupra ei, victima a sărit din mers, acciden-tându-se mortal. Sub aspectul laturii obiective, acţiunea inculpatului, arătată mai sus, reprezintă factorul determinant al efectului produs, decesul victimei; cât priveşte latura subiectivă, aceasta este realizată prin intenţia indirectă de a săvârşi infracţiunea de omor, câtă vreme este dovedit că, în momentul în care victima şi-a manifestat clar intenţia'de a sări din autocamion, din mers, inculpatul, în loc să oprească autovehiculul, a menţinut viteza, ceea ce demonstrează - în raport şi cu situaţia în care era victima - că el a prevăzut producerea, eventuală, a unei accidentări mortale, pe care, deşi nu a dorit-o, a acceptat-o. T.S., s.p., d. 2542/1976, R.R.D. nr. 9/1977, p. 65. Fapta inculpatului de a determina victima, prin lovituri repetate, să iasă din cameră, situată la etajul IV, pe uşa unui balcon fals - ieşirea normală fiind blocată de el - şi să se lase în jos, sprijinindu-se cu picioarele de pervazul ferestrei de la etajul III, iar apoi, când victima se afla în această poziţie periculoasă, de a-i cere să plece de sub balconul său, de a-i arunca hainele în stradă şi de a-i închide uşa de la balcon, determinând-o astfel să se deplaseze pe spaţiul îngust unde se afla, spre fereastra de la casa scărilor - singurul loc prin care, în condiţiile date, mai putea reveni în clădire -, din care cauză şi-a pierdut echilibrul, a căzut şi s-a accidentat mortal, constituie infracţiunea de omor, prevăzută în art. 174C. pen., iar nu infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178C. pen. Este neîndoielnic că - în raport cu poziţia precară în care se afla victima - inculpatul a prevăzut că, datorită comportării sale, aceasta ar putea să se dezechilibreze şi să se accidenteze mortal şi, chiar dacă nu a urmărit anume acest rezultat, în orice caz, l-a acceptat în mod conştient, ceea ce înseamnă că a acţionat cu intenţie, nu din culpă. T.S., s.p., d. 2218/1977, R.R.D. nr. 12/1978, p. 63. împrejurarea că inculpaţii nu au folosit, pentru a aplica loviturile, nici un instrument apt de a provoca moartea (cuţit, ciomag, sapă etc.) nu poate conduce, de plano, la 277 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII concluzia că ei nu au acţionat cu intenţia de a ucide, în speţă, inculpaţii - lovind victima cu pumnii şi picioarele, ridicând-o unul de spate şi celălat de picioare şi trântind-o, de la înălţimea de circa un metru, de caldarâmul străzii - şi-au reprezentat, în mod evident rezultatul letal al leziunilor grave produse în modul arătat mai sus şi, chiar dacă nu l-a dorit, au acceptat survenirea lui. T.S., s.p., d. 1691/1976, R2, p.278. Fapta inculpatului de a fi aplicat victimei, aflată într-o stare avansată de ebrietate, o puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum şi de a o fi părăsit în aceste condiţii, fără a încerca să o salveze, evidenţiază, pe plan subiectiv, acceptarea producerii rezultatului survenit, constând în decesul victimei, iar sub aspectul încadrării juridice întruneşte elementele constituitive ale infracţiunii de omor. Apărarea inculpatului, în sensul că activitatea sa ar fi limitată doar la lovirea victimei cu pumnul şi proiectarea ei în bazin - ceea ce ar demonstra lipsa unor acte caracteristice omorului şi, pe planul laturii subiective, imposibilitatea prevederii rezultatului - nu este întemeiată. Latura obiectivă a infracţiunii de omor trebuie analizată nu numai sub aspectul acţiunii de lovire a victimei, dar şi sub acela al omisiunii, cu intenţie, de a încerca să o salveze, deşi ştia că a proiectat-o în bazin şi că starea în care se afla îi diminua mult posibilitatea de a se salva; aceasta, pe de altă parte, demonstrează şi existenţa intenţiei, de vreme ce autorul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu l-a dorit, a acceptat producerea lui. T.S., s.p., d. 1851/1979, R.R.D. nr. 5/1980, p. 62. în urma unor discuţii care au degenerat în loviri reciproce, cei doi inculpaţi au apucat fiecare de câte o mână pe victimă care era în stare avansată de ebrietate şi, când au ajuns la circa doi metri de malul unei ape, au aplicat victimei -căreia i-au dat drumul, lăsând-o nesprijinită - câte o lovitură de pumn peste faţă; datorită stării în care şe afla, victima a căzut şi s-a rostogolit până la apă. Deşi ea a strigat la inculpaţi să o ajute pentru a nu se îneca, aceştia nu au intervenit spre a o salva şi nu au făcut nimic pentru a o scoate din apă, ci s-au îndepărtat de la locul faptei. A doua zi victima a fost găsită moartă, stabilindu-se că a încetat din viaţă datorită asfixiei prin înec. în raport cu această stare de fapt, prima instanţă a reţinut în mod temeinic că inculpaţii au prevăzut rezultatul faptei lor şi, deşi nu l-au urmărit, au acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând cu intenţie indirectă de a ucide. T.S., s.p., d. 1262/1981, R3, p. 204. în situaţia în care în aceeaşi împrejurare, inculpatul încearcă să ucidă o persoană, iar apoi ucide pe însoţitorul acesteia, care încercase să-l împiedice să se îndepărteze, săvârşeşte tentativa de infracţiune de omor simplu prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., în concurs real cu infracţiunea de omor simplu prevăzută de art. 174 C. pen., iar nu cu infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. c, C. pen. T.S., s.p., d. 1361/1988, R.R.D. nr. 4/1989, p. 80. a) Pentru existenţa infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b C. pen., nu este necesar ca fapta să fi fost INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI săvârşită printr-o acţiune unică, ci este suficient să fi fost comisă în aceeaşi împrejurare chiar prin acţiuni diferite. Prevederile art. 176 alin. 1 lit. c C. pen. sunt aplicabile atât în situaţia în care pentru primul omor infractorul a fost condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă, chiar şi în cazul în care acesta este judecat deodată pentru toate omorurile săvârşite în împrejurări diferite. în ambele situaţii se vor aplica însă, după caz, dispoziţiile legale privitoare la starea de recidivă sau la concursul de infracţiuni. b) Tentativa de omor asupra a două sau mai multe persoane va fi sancţionată, când nicî-una din victime nu a decedat, în baza art. 21 C. pen. combinat cu art. 176 lit. b C. pen. c) Dacă, în cazul menţionat sub lit. b una din victime a decedat, fapta va constitui atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - săvârşită asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. T.S., d.î. 4/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 130, CD, p. 54. Pentru ca fapta să fie caracterizată ca infracţiune de încăierare, prevăzută în art. 322 alin. 2 C. pen., este necesar ca uciderea unei persoane să se fi săvârşit în cursul unei încăierări între două grupuri adverse şi, de asemenea, ca făptuitorul să nu fie cunoscut; dacă persoana care a ucis victima este cunoscută, fapta constituie infracţiunea de omor. T.S., s.p., d. 12/1977, R.R.D. nr 6/1977, p. 62. a) în înţelesul Decretului nr. 328/1966, noţiunea de "accident" este echivalenţă cu aceea de eveniment de circulaţie care a avut consecinţele arătate de lege; nu interesează dacă nerespectarea regulilor de circulaţie a avut loc cu intenţie sau din culpă, b) în situaţia în care făptuitorul a ucis cu intenţie o persoană, prin încălcarea intenţionată a regulilor de circulaţie, după care a plecat de la locul faptei, este legală condamnarea acestuia pentru săvârşirea, în concurs real, atât a infracţiunii de omor, prevăzută în art. 174 C. pen., cât şi a celei de părăsire a locului accidentului prevăzută în art. 36 din Decretul nr. 328/1966. T.S., c. 7, d. 17/1976, R.R.D. nr 3/1977, p. 51. Din moment ce cei doi inculpaţi -înarmaţi fiecare cu câte o furcă -s-au îndreptat împreună către victimă şi i-au aplicat lovituri asupra capului, se impune concluzia că ambii, prin activitatea lor conjugată, au suprimat viaţa acesteia, fiind deci coautori ai infracţiunii de omor. Este lipsit de relevanţă, faptul că victima a fost lovită pe rând de cei doi inculpaţi şi că numai loviturile date de către unul dintre ei i-au cauzat, direct, moartea. T.S., d. 1362/1983, R3, p. 202. Atunci când unul dintre infractori conduce autoturismul cu viteză şi la cererile insistente ale victimei refuză să oprească sau să încetinească viteza, iar celălat infractor aplică, cu un cuţit, mai multe lovituri mortale victimei - care a şi decedat de pe urma loviturilor -, aceste acţiuni fiind prevăzute şi organizate dinainte în toate amănuntele, în scopul de a suprima viaţa victimei, ambii infractori au calitatea de autori ai infracţiunii de omor. Activitatea conducătorului autoturismului care, conducând cu viteză şi refuzând să oprească, a imobilizat în felul acesta victima în autoturism, răpindu-i orice posibilitate 279 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII de a se apăra sau salva, nu este o activitate de ajutor, caracteristică complicităţii, ci se integrează între acţiunile indispensabile care au avut, în mod direct, ca urmare moartea victimei, constituind deci coautorat la infracţiunea de omor. T.S., S.p., d. 1679/1973, R.R.D. nr. 10/1973. Pentru existenţa coautoratului, este suficient ca activitatea fiecărui inculpat să se afle într-o unitate indivizibilă cu a celorlalţi şi ca, împreună, aceste activităţi să conducă la suprimarea vieţii victimei. Este deci coautor la infracţiunea de omor şi acela care - prevăzând şi acceptând rezultatul letal survenit - a lovit cu muchia unui topor, imobilizând-o, nu pe victimă ci pe o persoană din apropierea acesteia, care sărise să o apere pe victimă împotriva agresiunii ei dezlănţuite de către celălalt inculpat, autorul nemijlocit al loviturii mortale. T.S., s.p., d. 1689/1977, R2, p. 52. Există coautorat numai atunci când participanţii acţionează împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, când ei contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei iar acţiunile lor se află într-o unitate indivizibilă. Simpla prezenţă fizică a unei persoane, alături de inculpat, la locul şi în momentul săvârşirii, de către acesta din urmă, a unui omor, nu constituie coautorat. T.S., s.p., d. 2819/1982, R3, p. 40. pata vroia să arunce în*soţul său cu un obiect dur. După câtva timp cei doi s-au încăierat din nou, cu care ocazie inculpata a cauzat victimei excoriaţii pe tâmple, gât şi mâini, echimoză a buzei şi a braţului stâng etc. Victima a intrat într-o încăpere alăturată de unde s-a întors înarmată cu o puşcă de vânătoare şi două cartuşe, precum şi cu un făcăleţ, cu care, după ce a ameninţat-o pe inculpată, cu moartea, a lovit-o de mai multe ori. în cele din urmă, inculpata a reuşit să dezarmeze victima, iar aceasta a prins-o de păr; în acest moment, inculpata a luat un cuţit aflat în apropiere, cu care a aplicat victimei mai multe lovituri, secţionându-i aorta şi pro-vocându-i moartea. Fapta nu a fost săvârşită în stare de legitimă apărare, deoarece inculpata a lovit victima după ce aceasta nu se mai găsea înarmată şi, ca atare, nu era îndeplinită cerinţa, prevăzută de art. 44 C. pen., ca atacul să fi fost de natură a pune în pericol grav persoana celui atacat. Legitima apărare nu poate fi reţinută nici sub forma prevăzută în alin. 3 C. pen. Inculpata - care era mai robustă decât soţul său, pe care întotdeauna îl înfrunta, fiind capabilă de a se apăra cu propriile foiţe - nu era în situaţia de a se afla în starea de temere sau tulburare prevăzută în textul sus-menţionat, care echivalează legitimei apărări excesul de apărare justificat. T.S., c. 7, d. 79/1978, R2, p. 233. între inculpată şi victimă, soţul său, au preexistat numeroase neînţelegeri, certuri şi lovituri reciproce. în ziua săvârşirii faptei, inculpata a consumat alcool, iar victima a insultat-o, din cauza comportării ei, după care s-au încăierat, fiind despărţiţi de către martori în momentul în care incul- Dacă în modul în care a acţionat rezultă că inculpatul a urmărit uciderea celui atacat, în sarcina sa urmează a se reţine infracţiunea de omor - şi nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte -, chiar dacă lovitura mortală a fost suportată, din eroare, de altă persoană, care s-a interpus între in- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI culpat şi cel atacat. T.S., s.p., d. 1304/1-979, R2, p. 275. Neaplicarea de către organele medicale de specialitate, a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul survenit, atâta vreme cât se constată că, fără intervenţia acţiunii de ucidere a inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs. T.S., S.p., d. 1642/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p. 59. a) Nu poate fi reţinută apărarea potrivit căreia inculpatul ar fi comis fapta sub stăpânirea unei puternice emoţii sau tulburări atât timp cât din probele administrate nu a rezultat că victima ar fi provocat în vreun mod pe inculpat, în speţă, inculpatul a arătat că victima profera injurii dar care nu îi erau direct adresate. Când acesta a introdus mâna în buzunar, a crezut că vrea să-l lovescă scoţând un cuţit. Or, chiar dacă gesturile şi injuriile ar fi fost reale, presupunerea inculpatului că va fi lovit nu erau de natură a produce o stare de emoţie sau o tulburare puternică, cum prevede art. 73 lit. b C. pen. ci constituiau, în fapt, doar un pretext pentru inculpat să se răzbune pe victimă, cu care erau în relaţii duşmănoase, b) în mod corect a fost înlăturată şi susţinerea că decesul ar fi survenit ca urmare a neinternării de îndată a victimei, în spital, întrucât nici neaplicarea terapeuticii medicale adecvate nici. neinternarea imediată nu constituie cauza morţii acesteia şi, ca atare, nu întrerup raportul de cauzalitate între faptă şi rezultatul survenit. Luarea măsurilor medicale ar fi putut duce, eventual, la salvarea vieţii victimei, însă, după eum-f ezultă din raportul medico-legal, moartea s-a datorat şocului toxico-septic consecutiv unei peritonite generalizate după ruptură intestinală şi insuficienţă respiratorie acută după pneumo-torax bilateral, produse în urma violenţelor suportate. T.S., c. 7, d. 17/1987, R.R.D. nr. 1/1988, p. 75. Inculpatul voind să treacă cu o căruţă peste un teren al victimei, aceasta l-a ameninţat şi l-a lovit cu un ciomag; inculpatul a ripostat şi a încercat să o lovească în cap cu o sapă, dar victima a parat lovitura cu ciomagul ţinut cu ambele mâini, în dreptul capului, astfel că a fost lovită cu tăişul sapei peste un deget care i-a fost aproape în întregime retezat. Pe când i se acordau îngrijiri medicale la dispensar, victima a decedat, ca urmare a unui stop cardio-respirator, datorat insuficienţei cardio-respiratorii preexistente. Din moment ce lovitura a fost dată în direcţia capului victimei, cu asemenea forţă încât a retezat unul din degetele peste care s-a abătut tăişul sapei, se impune concluzia că lovitura a fost aplicată cu intenţia de a ucide, şi nu de a produce numai vătămări corporale, împrejurarea că decesul s-a produs nu ca urmare a unor leziuni craniene pe care inculpatul a intenţionat să le cauzeze, ci datorită stopului cardio-respirator survenit în cursul dezinfectării leziunii grave de la deget, suferită de victimă pe când încerca să abată lovitura îndreptată asupra capului, nu este relevantă nici din punct de vedere al poziţiei subiective a inculpatului, caracterizată prin intenţia de a ucide, nici din punctul de vedere al elementului material al infracţiunii de omor, căci prin eâ însăşi, această acţiune este susceptibilă să producă moartea victimei. în eeea ce priveşte raportul cauzalitate dintre acţiune şi de- 281 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII ces - relaţia cauzală posibilă, dacă se ţine seama de şocul traumatic violent suferit de victimă în momentul rănirii şi de şocul psihic din momentul când i s-a comunicat că degetul trebuie amputat -, probele administrate nu sunt pe deplin satisfăcătoare şi urmează a fi completate pe calea unei expertize medico-legale. Dacă după epuizarea probelor se va stabili că un atare raport de cauzalitate există, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea ţjp loviri cauzatoare de moarte; dacă însă se va stabili că raportul de cauzalitate în discuţie nu poate fi reţinut, fapta constituie tentativă de omor, deoarece inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, iar rezultatul nu s-a produs din motive independente de voinţa sa. T.S., c. 7, d. 93/1981, R.R.D. nr. 10/1984, p. 65. Lovirea cu briceagulîn pliul inghinal. în apropierea abdomenului, zonă conţinând organe a căror lezare prin tăiere duce, de regulă, la moartea victimei, pune în evidenţă, pe plan subiectiv, intenţia de a ucide a inculpatullui. Ca urmare, încadrarea juridică a faptei este infracţiunea de omor şi nu cea de loviri cauzatoare de moarte, în speţă, inculpatul venind acasă în stare de ebrietate, şi fiind certat de soţie - victima - cu privire la starea în care se găseşte, a scos briceagul şi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri puternice în zona inghinală, secţionându-i artera şi vena femurală, cu urmarea morţii victimei la locul agresiunii. Prima instanţă, neţinând seama de cele de mai sus, a condamnat, în mod greşit, pe inculpat pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte. T.S., c. 7, d. 17/1987, R.R.D. nr. 1/1988, p. 75. Deşi nu este un element constitutiv al infracţiunii de omor, mobilul indică gravitatea faptei şi, ca atare, are consecinţe asupra individualizării pedepsei. T.S., s.p., d. 2515/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 167. La caracterizarea unei fapte penale ca tentativă de omor, se ţine seama numai de elementele prevăzute de textul incriminator, nu şi de alte împrejurări, cum ar fi progresele realizate de medicină în tratarea şi vindecarea leziunilor. Din moment ce s-a stabilit că inculpatul a aplicat loviturile de cuţit cu intenţia de a ucide şi că rezultatul letal nu s-a produs datorită unei cauze independente de voinţa acestuia - intervenţia medicilor care, prin activitatea lor, au salvat viaţa victimei -, fapta săvârşită prezintă toate elementele tentativei de omor. Progresele realizate de chirurgie, ce fac ca leziuni care înainte vreme erau mortale, astăzi să poată fi vindecate - sau, cu alte cuvinte, posibilităţile mai mari de vindecare create la un moment dat de cuceririle ştiinţei medicale - pot fi eventual, luate în considerare sub aspectul caracterizării gravităţii leziunilor, în cazul infracţiunilor de lovire şi vătămare corporală prevăzute de art. 180-182 C. pen., dar nu şi atunci când fapta săvârşită întruneşte condiţiile obiective ale tentativei de omor, iar, sub aspect subiectiv, făptuitorul a urmărit sau a acceptat producerea morţii victimei. Prin urmare, nu posibilităţile medicilor de a salva viaţa victimei - element cu totul incert şi care angajează în discuţie şi alte date irelevante sub acest aspect, cum ar fi transportul imediat al victimei la spital, caracterul urgent al intervenţiei medicale, existenţa anumitor medicamente sau instrumente, INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI calificarea medicilor, posibilitatea fizică şi psihică pe care fiecare persoană o are în concret de a supravieţui ş.a. - constituie factorul ce determină o anumită încadrare juridică sau alta, ci, aşa cum s-a arătat, întrunirea în fapta comisă a elementelor ce caracterizează latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii respective. T.S., s.p., d. 776/1979, C.D., p. 394. Inculpatul şi victima, aflatăîn domiciliul lui, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, s-au certat, insultându-se reciproc şi, la un moment dat, pentru că victima a refuzat să plece din locuinţă, inculpatul a lovit-o în abdomen cu capătul unui par. Din raportul de constatare medico-legală rezultă că victima a suferit un traumatism abdominal, soldat cu o peritonită generalizată şi întrucât ea s-a prezentat la spital după un interval mare de timp de la data agresiunii, o asistenţă medicală calificată nu i s-a mai putut acorda decât în faza în care peritonită purulentă se generalizase, astfel că viaţa sa nu a mai putut fi salvată. Aplicarea unei singure lovituri întâmplătoare în abdomen - care a atras producerea unei peritonite, ce s-a agravat datorită faptului că intervenţiile medicale au avut loc după trecerea unei perioade mari de la agresiune, când peritonită se generalizase - învederează că rezultatul letal nu a fost prevăzut şi acceptat de către inculpat, rudă apropiată a victimei, astfel că, lipsind intenţia de a ucide, în sarcina inculpatului nu se poate reţine infracţiunea de omor, ci aceea de loviri cauzatoare de moarte. T.S., s.p., d. 518/1979, R2, p. 242. Inculpatul a aplicat numeroase lovituri, dar acestea au produs leziuni superficiala (excoriaţii, echimoze, plăgi contuze); traumatismele mai profunde au fost cauzate prin lovituri date cu picioarele încălţate cu încălţăminte uşoară. Victima a căzut într-un şanţ adânc de 2 m, plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în şanţ cu riscul propriei sale vieţi. In continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp, a plecat în sat spre a aduce haine uscate pentru victimă şi spre a-şi schimba propriile sale haine ude, dar, fiind sub influenţa alcoolului, a adormit; când s-a trezit, el a plecat la locul unde o lăsase pe victimă, ducând cu el îmbrăcămintea necesară, însă vic-tima încetase din viaţă. Din această stare de fapt rezultă că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de omor, nici directă, el neurmărind moartea victimei, nici indirectă, comportarea sa învederând că nu a acceptat rezultatul letal, ci cu praeterintenţie, astfel că fapta săvârşită de el se încadrează în art. 183 C. pen. T.S., s.p., d 477/1977, R2, p. 244. Fapta inculpatului care, luptându-se la pământ cu victima, a reuşit să o deposedeze de un cuţit cu care apoi i-a aplicat o lovitură în gambă - ceea ce, din cauza hemoragiei provocate de secţionarea arterei tibiale, a dus la deces - nu constituie, în sine, o acţiune care, prin materialitatea ei, să ducă la concluzia că inculpatul a intenţionat să ucidă victima. Dimpotrivă, împrejurarea că, luând cuţitul din mâna victimei, în timp ce aceasta se comporta agresiv, nu a lovit-o într-o zonă vitală a corpului, ci într-o parte a piciorului unde, în mod obişnuit, leziunile nu sunt mortale, rezultă intenţia sa de a cauza victimei o vătămare corporală, decesul acesteia fiind un rezultat praeterintenţionat. Ne aflăm deci, nu în faţa unei infracţiuni de omor, ci a unei infracţiuni de loviri sau 283 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII vătămări cauzatoare de moarte. T.S., s.p., d. 1126/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 78. Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care - deşi au avut drept rezultat moartea - nu prezentau gravitate şi, dealtfel, nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-au datorat unor maladii grave preexistente, în speţă, între inculpat şi soţia sa a avut loc un conflict, care a degenerat în insulte şi loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin activitatea sa el a cauzat victimei - care, în cele din urmă, a decedat - multiple leziuni. Din raportul medico-legal rezultă că decesul s-a datorat insuficienţei renale şi cardio-respiratorii, survenită în urma unui politrauma-tism la un organism cu numeroase tare organice (reumatism generalizat, distrofie hepatică, nefropatie, cord pulmonar, infarct miocardic, arterioscreloză generalizată), lezi-unile cauzate de .lovituri condiţionând decompensările organice care au dus la deces; deci, leziunile produse au constituit doar condiţii care au favorizat, pe fondul unor maladii preexistente, producerea morţii. In acest context, se poate conchide că, sub aspect subiectiv, inculpatul, săvârşind cu intenţie acţiuni de lovire a soţiei sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deşi, în raport cu situaţia concretă, trebuia şi putea să-l prevadă. Fapta sa constituie, aşadar, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu aceea de omor. T.S., c. 7, d. 4/1980, R.R.D. nr. 8/1980, p. 63. Inculpatul - enervat de soţia sa care avea o comportare imorală, plecase de acasă, lăsând cele 5 fetiţe singure şi fiind, într-o măsură, sub influenţa băuturilor alcoolice consumate -, având o izbucnire de moment, a aruncat cu un taburet în direcţia patului unde se aflau două din fiicele sale; piciorul metalic al taburetului a lovit în cap pe una din fetiţe, cauzându-i grave leziuni ce au dus la moartea acesteia. Deşi inculpatul a aruncat taburetul de la o distanţă relativ mică, el nu l-a orientat spre capul fiicei sale, ci fără o ţintă precisă, şi numai întâmplarea a făcut ca acesta să lovească în cap pe minoră. în raport cu situaţia de fapt de mai sus, cu împrejurarea că inculpatul era ataşat de fetiţe, îngrijindu-le cu multă atenţie şi cu comportarea sa imediat după comiterea faptei, când a luat fetiţa în braţe, ieşind afară pentru a o reanima, se impune concluzia că intenţia de a ucide este exclusă, fapta fiind comisă cu praeterintenţie; aşadar, în sarcina inculpatului urmează a fi reţinută infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea de omor calificat, T.S., s.p., d. 4/1980, C.D., p. 295. Pentru a se reţine existenţa infracţiunii de omor nu este suficient ca obiectul cu care s-a cauzat leziunea să fie apt pentru a ucide şi ca victima să fi încetat din viaţă; mai este necesar ca din împrejurările cauzei să rezulte, în mod neechivoc, că inculpatul şi-a reprezentat posibilitatea morţii victimei şi că el a urmărit sau a acceptat acest rezultat, în speţă, în cadrul unui conflict între mai multe persoane, inculpatul a fost prins în braţe, pe la spate şi imobilizat de către fratele său; pentru a scăpa din strânsoare, el a INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI scos briceagul din buzunar şi a aplicat acestuia o lovitură, cu lama briceagului, în braţul drept, secţionându-i muşchiul biceps şi artera humerală, ceea ce a avut ca urmare moartea victimei. în condiţiile acestei stări de fapt, intenţia de a ucide nu poate fi reţinută, deoarece inculpatul nu a aplicat lovitura de briceag din faţă, la întâmplare, cu posibilitatea de a leza regiuni cunoscute ca vitale şi având reprezentarea morţii victimei, ca rezultat eventual al acţiunii sale. Esenţială sub acest aspect este împrejurarea că, în momentul lovirii, inculpatul era prins pe la spate, peste braţe, şi imobilizat de către victimă; în această situaţie, el a lovit victima cu briceagul, în braţ, pentru a se desprinde din strânsoare, şi nu pentru a ucide, rezultat ce nu a fost nici măcar acceptat. T.S., s.p., d. 257/1983, R.R.D. nr. 3/1984. împrejurarea că, pentru a se salva de la un viol ce devenise iminent, victima a sărit de la etaj, prin fereastra închisă, suferind leziuni mortale, nu este suficientă pentru a se încadra fapta ca infracţiune de omor, dacă nu se face dovada că inculpaţii au prevăzut gestul victimei şi au continuat actele de violenţă, acceptând eventualitatea morţii acesteia. T.S., s.p., d. 199/1985, R.R.D. nr. 5/1985, p. 85. Pentru a se reţine existenţa omorului sau a tentativei la această infracţiune este necesar a se stabili că s-a folosit de un instrument vulnerant, apt să producă moartea, că a fost vizată o zonă vitală şi lovitu rile aplicate au fost de mare intensitate. Intensitatea loviturilor nu se apreciază întotdeauna numai în raport cu rezultatul produs, ci trebuie să aibă în vedere, şi împrejurările concrete în care s-a produs faptul, din care poate reieşi că rezultatul loviturilor nu se datorează poziţiei subiective a inculpatului ci abilităţii victimei care a ştiut să pareze lovitura. In fapt, inculpatul fiind surprins de victimă în timp ce fura roşii din plantaţia acesteia a încercat să-i aplice o lovitură cu furca în cap, însă datorită faptului că aceasta avea o lanternă în mână şi fiind orbit de lumină nu a nimerit decât în mână. Imediat a vrut să dea o altă lovitură de furca, însă partea vătămată fiind prea aproape şi intervenind şi soţia victimei iarăşi nu a reuşit să aplice lovitura la cap pe care o urmărea. Prima instanţă în mod greşit a con-damnat pe inculpat pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 C. pen., deducând lipsa intenţiei de a ucide numai din faptul că partea vătămată a prezentat doar o plagă superficială la cap, fără a lua în considerare şi, împrejurarea că din probele administrate în cauză rezultă că de fapt acest lucru se datoreşte nu lipsei intenţiei de a ucide din partea inculpatului, ci abilităţii victimei în a se apăra. Nu s-a ţinut seama nici de antecedentele inculpatului care mai avea la activ două tentative de omor şi că abia se eliberase din penitenciar. T.S., s. p., d. 1125/1989, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 249. Intenţia de a ucide se deduce nu numai din rezultatul mai grav sau mai puţin grav al loviturilor aplicate, ci din toate împrejurările în care a fost săvârşită fapta. Astfel, dacă inculpatul a aplicat cu intensitate numeroase lovituri cu ciomagul în direcţia capului şi victima a scăpat cu viaţă, pentru că s-a apărat ridicându-şi braţele deasupra capului (acestea fiindu-i fractu- 285 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII rate), intenţia de a ucide a inculpatului este evidentă, omorul nereuşind numai datorită modului de apărare a victimei, în mod greşit prima instanţă, ţinând seama numai de gravitatea plăgilor din regiunea capului, l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen., deşi în realitate, acesta comisese tentativa la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. T.S., s.p., d. 1786/1989, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 249. Susţinerea inculpatului că victima s-ar fi aruncat singură de pe balconul apartamentului situat la etajul IV este irelevantă din punct de vedere al reţinerii infracţiunii de tentativă de omor de vreme ce lovirea repetată a victimei de către inculpat a determinat-o să sară peste balustrada balconului pentru a-şi asigura scăparea de puternicele lovituri, în cap şi abdomen, cu pumnii şi picioarele, pe care inculpatul i le aplica. T.J. Constanţa, s. p. 104/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 143. s / Lovirea cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi cap, care a avut drept urmare fracturi costale, rupturi pulmonare şi hematom, leziuni care au dus la deces, constituie infracţiunea de omor, poziţia subiectivă a inculpatului caracterizându-se prin intenţia de a ucide. încadrarea juridică a unei asemenea fapte drept lovituri cauzatoare de moarte este greşită deoarece rezultatul agresiunii, moartea victimei, nu s-a produs ca urmare a culpei, prin depăşirea intenţiei, cu care s-a comis agresiunea. C.S.J., s.p., d. 259/1993, Dreptul nr. 3/1994, p. 115. Dacă gravele leziuni craniene cauzate victimei, prin aplicarea unor lovituri cu intensitate, folos-indu-se un obiect apt să provoace moartea, au avut drept consecinţe provocarea unei epilepsii post-traumatice, cu repetate internări în spital, iar după doi ani şi trei luni victima a decedat ca urmare a unei insuficienţe cardio-respiratorii datorate unei bronhopneumonii survenită la o persoană cu epilepsie post-traum atică, deşi între agresiune şi deces există o legătură de cauzalitate secundară, moartea datorându-se unei complicaţii tardive, fapta constituie infracţiune de omor, iar nu tentativă la această infracţiune. C.S.J., s.p., d. 2184/1993, Dreptul nr. 10-11/1994, p. 124. îndreptarea pistolului mitralieră încărcat cu muniţie, având cartuş pe ţeavă, dezasigurat şi armat, către o altă persoană, urmată de acţionarea trăgaciului, caracterizează intenţia de a suprima viaţa victimei. C.S.J., s.m., d. 19 din 15.11.1994, C.D., p. 138. Când actele de agresiune săvârşite asupra minorului constituie acţiuni ce caracterizează infracţiunea de omor, între acestea şi posibilitatea decesului victimei existând raport de cauzalitate, fapta constituie infracţiunea de omor, sau, după caz, tentativă la aceasta, iar nu concurs între infracţiunea de omor şi cea de rele tratamente aplicată minorului. C.S.J., S.p., d. 1917 din 30.11.1994 AIn cazul când prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii şi picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecinţa unor numeroase fracturi ale oaselor şi altor leziuni s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI inculpatul a prevăzut posibilitatea morţii acesteia, rezultat pe care l-a acceptat. în atare situaţie, fapta constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte, care este caracterizată sub aspectul laturii subiective prin intenţie depăşită, ceea ce în cazul examinat, nu se poate reţine. Astfel, în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, vătămarea este comisă cu intenţie, iar rezultatul, moartea victimei, se produce din culpa inculpatului, care nu prevede rezultatul, deşi, în raport cu situaţia concretă, trebuia şi putea să-l prevadă, ori, dacă-l prevede, nu-l acceptă, socotind fără temei, că el nu se va produce. C.S.J., c. 7, d. 18 din 07.03.1994, C.D., p. 144. Art. 175. — Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra soţului sau unei rude apropiate; d) profitând de starea de neputi nţă a victimei de a se apăra; e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. în înţelesul art. 175 lit. a C. pen., pentru existenţa premeditării se cere îndeplinirea a două condiţii, şi anume: pe de o parte, să existe un interval oarecare de timp între luarea hotărârii de a comite infracţiunea şi exteriorizarea acesteia şi, pe de altă parte, această hotărâre să se fi concreti-zat în anumite activităţi de pregătire. Condiţiile în care, în speţă, inculpatul a săvârşit omorul (în urma unui conflict avut cu victima, el a mers acasă şi, după ce s-a înarmat cu un cuţit, a revenit la locul unde ştia că se află aceasta, a pândit-o timp de o oră şi la apariţia ei i-a aplicat o lovitură cu cuţitul în inimă) sunt relevante pentru existenţa premeditării. Esenţiale sub acest aspect, sunt: împrejurarea că inculpatul a avut timp suficient pentru a reflecta asupra acţiunii pe care urma să o comită, faptul că el şi-a procurat în acest timp arma de care s-a folos it, precum şi pândirea victimei înainte de a o ucide. T.S., s.p., d. 862/1985, R.R.D. nr. 2/1986, p. 79. Omorul nu poate fi considerat spontan, ci premeditat, în sensul art. 175 lit. a C. pen., atunci când, în urma unor deliberări, inculpatul Omorul calificat 287 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII şi-a făurit un plan de executare pe care ulterior l-a îndeplinit, în speţă, existenţa premeditării rezultă din aceea că inculpatul -nemulţumit de faptul că soţia sa părăsise domiciliul conjugal şi introdusese acţiunea de divorţ -, după ce şi-a aşteptat soţia la locul de muncă şi au mers împreună într-un parc, a atras-o într-un loc retras, unde i-a aplicat o lovitură în regiunea gâtului, cu un cuţit de dimensiuni mari, impropriu a fi purtat în mod obişnuit asupra unei persoane. T.S., S.p., d. 436/1981, C.D., p. 291. a) Premeditarea, ca element circumstanţial al infracţiunii de omor calificat, nu presupune numai trecerea unui oarecare interval de timp de la luarea hotărârii până la exteriorizarea ei, ci şi o chibzuire suficientă şi o pregătire de natură a înlesni comiterea faptei. Ea este, aşadar, caracterizată pe de o parte, printr-o chibzuire activă, iar, pe de altă parte, prin meditare asupra aspectului tactic demonstrat prin însuşi felul în care a fost realizată infracţiunea, b) Starea de tulburare caracteristică circumstanţei atenuante a provocării constă în reacţia psihică produsă făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate şi care determină comiterea infracţiunii. Existenţa sa se verifică în raport cu momentul săvârşirii acesteia, iar intensitatea ei se apreciază ţinându-se seama de persoana făptuitorului şi de circumstanţele în care s-au produs faptele. în principiu, trecerea unui interval de timp de, la săvârşirea activităţii provocatoare până la comiterea infracţiunii nu exclude existenţa provocării, dacă în momentul săvârşirii infracţiunii inculpatul se află încă sub stăpânirea unei puternice tulburări determinate de actul provocator. T.S., s.p., d. 1329/1985, R3, p. 207. Omorul se consideră ca fiind săvârşit din interes material, în sensul art. 175 lit. b C. pen., şi atunci când acţiunea inculpatului care urmărea uciderea unei persoane în realizarea unor interese materiale, nu a dus la uciderea acelei persoane, ci a alteia. Ceea ce atrage aplicarea art. 175 lit. b C. pen. este mobilul care a stat la baza luării rezoluţiei infracţionale, fiind indiferent dacă, din motive independente de făptuitor, rezultatul nu s-a produs în persoana vizată, ci a încetat din viaţă o altă persoană. T.S., s.p., d. 1721/1981, R.R.D. nr. 4/1982. Potrivit art. 175 lit. bC. pen., este calificat omorul^ săvârşit "din interes material". în această situaţia autorul acţionează cu convingerea că, săvârşind omorul, interesele sale materiale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală ori că banii sau lucrurile victimei îi vor reveni de drept. în cazul în care omorul ar fi săvârşit în vederea însuşirii prin mijloace violente a unor valori, bani sau lucruri, devin aplicabile prevederile art. 176 lit. d C. pen. 7.S., s.p., d. 1321/1977, R2, p. 283. Uciderea victimei prin incendiere, urmarea căreia aceasta a suferit arsuri grave pe o treime din suprafaţa corpului şi a decedat la 6 zile după internarea în spital, ceea ce învederează că în mod neîndoielnic aceasta a suportat mari suferinţe, constituie infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a C. pen. In speţă, inculpatul a vărsat un bidon de 5 litri de benzină peste soţia sa - victima - precum şi în faţa camerei de baie în care aceasta se refugiase şi apoi a dat foc declanşând un puternic incendiu. Aceste acte le-a săvârşit în faţa copilului său, în vârstă de 8 ani, INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI împiedicând şi pe martorii veniţi la faţa locului să pătrundă în locuinţă spre a stinge incendiul. Aceste împrejurări învederează modul neomenos de a acţiona al inculpatului, care a depăşit limitele obişnuite ale unei agresiuni caracteristice laturii obiective a infracţiunii de omor simplu. Ca atare în mod greşit prima instanţă a încadrat juridic fapta numai în prevederile art. 174 combinat cu art. 175 lit. c C. pen. T.S., c. 7, d. 26/1987, R.R.D. nr. 4/1988, p. 78. Fapta inculpatului care, prin ameninţare, şi-a constrâns soţia să se arunce de la etajul IX, cu consecinţa morţii acesteia, constituie infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 175 lit. c C. pen., iar nu infracţiunea de determinare la sinucidere, prevăzută în art. 179 C. pen., deoarece - datorită violenţelor la care a fost supusă -victimei i s-a anihiiat posibilitatea de a decide, în mod liber, asupra acţiunilor sale. Ori, pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 179 C. pen., este necesar ca victima să nu fie constrânsă la îndeplinirea acţiunii prin care îşi curmă viaţa, ci să aibă posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se sinucidă sau nu. T.S., s.p., d. 310/1979, R.R.D. nr. 9/1979. p. 66. Din moment ce nu se contestă că inculpatul este fiul victimei, rezultat din relaţiile de concubinaj ale acesteia cu mama lui, tentativa de omor comisă de inculpat asupra tatălui său, trebuie încadrată în art. 20 raportat la art. 175 lit. c C. pen. - omor săvârşit asupra unei rude apropiate -, chiar dacă filiaţia nu a fost legal stabilită; sub aspectul sus-menţionat, în procesul penai, filiaţia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. T.S., s.p., d. 1416/1982, R.R.D. nr. 8/1983, p. 49, cu notă de N. lonescu şi D. Ciuncan. Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 175 lit. c C. pen. -săvârşirea omorului asupra unei rude apropiate - nu poate fi reţinută în situaţia în care inculpatul, deşi recunoscuse pe victimă ca fiind copilul său, astfel cum rezultă din certificatul de naştere al victimei, a introdus ulterior o acţiune prin care a solicitat să se constate că nu este tatăl copilului, iar acţiunea a fost admisă, constatându-se că inculpatul nu este tatăl victimei. In această situaţie, infirmarea paternităţii inculpatului, cu privire la copilul pe care l-a ucis, are efect retroactiv de la data naşterii copilului. T.S., s.p., d. 1345/1977, R.R.D. nr. 5/1978, p. 56. în conformitate cu art. 51 alin. 2 C. pen., nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Ca atare, fapta inculpatului care şi-a ucis soţia cu o lovitură care era destinată altei persoane, aceasta din urmă scăpând datorită faptului că s-a ferit, nu poate fi încadrată în prevederile art. 175 lit. c C. pen. (omor asupra soţului), ci în prevederile art. 174 C. pen. (omor sim-plu). In speţă, inculpatul încercând să lovească cu o ţepuşă în cap pe adversarul său, iar acesta ferindu-se, ţepuşa a căzut în capul soţiei inculpatului care participa şi ea la conflict. T.S., S.p., d. 471/1988, R.R.D. nr. 11/1988, p. 78. Fapta inculpatului de a fi ucis victima, prin aruncare de la etajul VII, în timp ce aceasta se afla în pat, într-un somn adânc, datorită unei stări avansate de ebrietate, se 289 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII încadreazăîn art. 175 lit. dC. pen., deoarece victima se afla într-o stare de neputinţă, atât fizică, cât şi psihică, care a împiedicat-o să reacţioneze şi să se apere. T.S., s.p., d. 94/1976, R.R.D. nr. 6/1977, p. 62. Fapta unei persoane de a aplica unei femei - în vârstă de 73 de ani şi suferindă - multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de inconştienţă şi de avea, apoi, raport sexual cu ea, în timpul căruia victima a decedat, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. d şi h C. pen., în concurs cu infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen., iar nu aceea de viol care a avut ca urmare moartea victimei, prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen. T.S., s.p., d. 3059/1975, C.D. 1975, p. 333. a) Săvârşirea omorului cu premeditare presupune existenţa unei deliberări anterioare, precum şi exteriorizarea acesteia prin comiterea unor acte materiale de pregătire a omorului. In speţă, inculpatul a luat hotărârea de a comite omorul spontan, după ce fusese injuriat de victimă şi când acesta, sfidându-l, a refuzat să dea explicaţii asupra conduitei sale; de asemenea, el nu a pregătit comiterea faptei ca urmare a unei deliberări anterioare, ci a acţionat cu arma aflată asupra sa - după care a continuat săvârşirea unor acte de violenţă -în chiar momentul în care s-a hotărât să omoare victima. în plus, este de menţionat că luarea hotărârii şi comiterea faptei s-au desfăşurat pe parcursul a cca. 15-20 minute, adică într-un timp foarte scurt. în aceste condiţii nu există elementele premeditării, b) Săvârşirea omorului în condiţiile prevăzute de art. 175 lit. d C. pen.-profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra - presupune ca victima să se fi aflat într-o stare de neputinţă fizică sau psihică care s-o fi împiedicat să reacţioneze şi să se apere în faţa atacului întreprins de inculpat, starea respectivă fiind deci preexistentă declanşării acţiunilor prin care s-a comis omorul. Starea de neputinţă a victimei nu trebuie să se datoreze acţiunilor inculpatului, pentru că dacă el însuşi a provocat-o şi apoi a ucis victima, această împrejurare se integrează în acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi nu s-ar mai putea spune că inculpatul a profitat de ea. în speţă, prima instanţă a reţinut existenţa agravantei prevăzute în art. 175 lit. d C. pen. cu motivarea că, după ce a împuşcat victima în piept şi aceasta, grav rănită, nu a mai putut opune vreo rezistenţă, inculpatul a izbit-o cu gâtul de balustrada metalică a unui podeţ, pro-vocându-i leziuni, prin ele însele mortale. Or în această situaţie, starea de neputiinţă a victimei de a se apăra a fost provocată chiar de inculpat - prin împuşcarea ei în piept - astfel că omorul săvârşit nu poate fi încadrat în textul menţionat. T.S., s.m., d. 55/1982, R.R.D. nr. 9/1983, p. 69. Agravanta prevăzută de art. 175 lit. d C. pen. este incidenţă când omorul a fost săvârşit asupra unei persoane ce nu avea posibilitatea de a se apăra, iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite fapta. Starea de neputinţă, fizică sau psihică, a victimei de a reacţiona, apărându-se în faţa atacului, trebuie să fie exterioară activităţii autorului, adică să nu se datoreze faptelor acestuia. Comiterea de către autor a unor acte de INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI natură a pune victima în imposibilitatea de a se apăra are semnificaţia săvârşirii unor acte de pregătire sau de executare a omorului, care sunt absorbite în infracţiunea consumată, în consecinţă, în speţă, legarea mâinilor victimei, pentru a înlătura rezistenţa sa faţă de actele de violenţă comise împotriva ei, nu justifică reţinerea agravantei în discuţie, deoarece în momentul declanşării agresiunii victima nu se afla în imposibilitatea de a se apăra, ci apărarea sa a fost înfrântă, pe parcurs, de către autorul infracţiunii de omor. T.S., s.p., d. 1500/1982, C.D., p. 267. Săvârşirea omorului profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra, întrucât constituie o circumstanţă agravantă legală a infracţiunii de omor, prevăzută de art. 175 lit. d C. pen. nu poate fi reţinută şi ca o circumstanţă agravantă generală în sensul art. 75 C. pen. T.S., s.p., d. 1802/1975, C.D., p. 338. Fapta inculpatului, care urmărind să ucidă pe concubina sa, a aruncat în camera în care aceasta dormea împreună cu alte persoane, conţinutul unei damigene de benzină şi i-a dat foc - urmările constând în vătămarea foarte gravă a concubinei şi moartea celorlalte persoane - se încadrează în dispoziţiile art. 20, combinat cu art. 174,175 alin. 1 lit. a şi alin. 2 C. pen.(cu privire la concubina inculpatului) şi în acelea ale art. 174,176 alin. 1 lit. b C. pen. (cu privire la persoanele ucise), cu aplicarea art. 33 şi 34 lit. a C. pen. Deşi a dorit numai uciderea concubinei, inculpatul, cunoscând că în cameră dorm şi alte persoane, a avut reprezentarea exactă a con- secinţelor faptei săvârşite şi a acceptat producerea lor. Fapta nu poate fi încadrată în art. 175 lit. e C. pen. (omor calificat săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane), întrucât viaţa persoanelor aflate în cameră nu a fost pusă numai în pericol, ci acestea au şi decedat. T.S., s.p., d. 239/1972, R.R.D. nr. 9/1972, p. 173. Fapta inculpatului care fiind prins de victimă (paznic de noapte) în timp ce fura o cantitate de lucernă i-a aplicat acesteia o lovitură de furcă cauzându-i leziuni în urma cărora aceasta a decedat, trebuie încadrată atât în prevederile art. 175 lit. f C. pen. (fapta fiind comisă împotriva unei persoane care acţiona în virtutea îndeplinirii obligaţilor de serviciu),cât şiîn art; 176 lit. d (fapta fiind comisă pentru a ascunde săvârşirea unei tâlhării) fiind vorba de împrejurări de fapt distincte. Prima instanţă în mod greşit a încadrat fapta în prevederile art. 174 raportat la art. 176 lit. d C. pen., considerând că agravanta prevăzută de art. 175 lit. f C. pen., este absorbită de agravanta prevăzută de art. 176 lit. d C. pen. T.S., s.p., d. 1611/1987, R.R.D. nr. 3/1988, p. 71. Inculpatul fiind invitat la miliţie, pentru cercetări într-o cauză penală, a părăsit localul miliţiei, deşi prezenţa sa în continuare era necesară. Observând aceasta, victima - elev practicant al şcolii de ofiţeri M.l. - s-a deplasat la domiciliul lui, dar nu l-a găsit acasă. Cum în tinmp ce discuta cu soţia inculpatului s-a auzit soneria, victima s-a ascuns în debara, spunând acesteia să nu comunice nimic inculpatutufdespre prezenţa sa în locuinţă. Intrând în casă, in- 291 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII culpatul a deschis uşa de la debara şi a aplicat victimei - pe care o cunoştea, deoarece participase la cercetări - mai multe lovituri de cuţit în regiunea toracică, punându-i în pericol viaţa. Faţă de această stare de fapt, în speţă nu este incidenţă agravanta prevăzută în art. 175 lit. f C. pen. - săvârşirea omorului în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei -, deoarece victima şi-a depăşit atribuţiile de serviciu prin aceea că, după ce a intrat în apartamentul inculpatului, în loc să-l aştepte şi să-i facă cunoscut scopul venirii sale, s-a ascuns în debara, sfătuind-o pe soţia acestuia să tăinuiască prezenţa sa acolo; ea a încălcat astfel normele de comportare specifice exerciţiului funcţiei pe care o îndeplinea, excluzându-se prin aceasta de la protecţia asigurată prin textul menţionat. De asemenea, nu este aplicabilă nici agravanta prevăzută în art. 175 lit. g C. pen., care se caracterizează prin scopul sustragerii de la urmărire, arestare sau de la executarea unei pedepse, deoarece împotriva inculpatului nu se dispusese nici reţinerea, nici arestarea preventivă şi, de asemenea, nu exista un mandat de executare a vreunei pedepse, iar despre o sustragere de la cercetări nu putea fi vorba, atâta vreme cât inculpatul s-a prezentat la organul de miliţie când a fost citat şi a dat relaţiile cuvenite, chiar dacă ulterior a plecat fără a fi cerut o încuviinţare. T.S., s.p., d. 1280/1984, R.R.D. nr. 6/1985, p. 72. Constituie infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 175 lit. f C. pen., omorul săvârşit In legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei. Pentru existenţa acestei agravante este necesar ca săvârşirea faptei să fi fost determinată de nemulţumirea, justă sau injustă, a făptuitorului cu privire la modul în care victima şi-a îndeplinit faţă de el îndatoririle de serviciu sau obşteşti. în speţă, victima a refuzat să predea inculpatului un bun al întreprinderii unde era muncitor, fapt care nu este în legătură cu îndeplinirea unei sarcini de serviciu a victimei. în consecinţă, omorul comis de inculpat se încadrează în art. 174 C. pen., nu în art. 175 lit. f C. pen. T.S., s.p., d. 1710/1977, R2, p. 283. Fapta inculpatului care, inteţionând să aibă raport sexual cu victima, a refuzat să oprească autovehiculul pe care îl conducea cu mare viteză, cu toate insistenţele repetate ale victimei, determinând-o astfel, să sară din maşină şi să se accidenteze mortal, constituie infracţiunea de omor calificat .prevăzutăîn art. 174,175 lit. h C. pen. Latura obiectivă a infracţiunii de omor, în general, nu este caracterizată potrivit art. 174-176 C. pen., prin anumite activităţi de ucidere, acţiunile sau inacţiunile ce constituie elementul său material putând fi atât directe cât şi, ca în speţă, indirecte; esenţial este doar ca între acţiune sau inacţiune şi rezultatul letal să existe raport de cauzalitate. Pe de altă parte, pentru încadrarea omorului în art. 175 lit. h C. pen. nu prezintă importanţă dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit prin săvârşirea acestuia s-a consumat sau a rămas în faza tentativei ori a actelor pregătitoare; de asemenea, nu interesează nici natura acelei infracţiuni, nici împrejurarea dacă săvârşind omorul, făptuitorul a reuşit efectiv să înlesnească comiterea ori ascunderea INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ei, după cum nu prezintă importanţă nici faptul dacă mijlocul ales pentru aceasta, comiterea omorului, era sau nu adecvat scopului propus. In raport cu cele arătate mai sus, în speţă, agravanta prevăzută în art. 175 lit. h C. pen. este aplicabilă chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să comită infracţiunea de viol, din moment ce s-a stabilit că el a săvârşit omorul în acest scop. împrejurarea că inculpatul nu a urmărit uciderea victimei nu este de natură a atribui faptei o altă încadrare juridică, atâta vreme cât el, pe de o parte, a acţionat cu intenţie directă pentru săvârşirea infracţiunii de viol, iar, pe de altă parte - atunci când victima s-a opus şi, deschizând portiera maşinii, i-a cerut să oprească - a prevăzut rezultatul letal al faptei sale şi a acceptat producerea lui, acţionând deci, în ceea ce priveşte omorul, cu intenţie indirectă. T.S., s.p., d. 388/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 66. Infracţiunea de viol care a avut ca urmare moartea victimei ori sinuciderea acesteia, prevăzută în art. 197 alin. 2 C. pen., implică, pe planul laturii obiective, săvârşirea unei activităţi de constrângere la raport sexual, iar pe plan subiectiv, fie neprevederea rezultatului survenit, moartea sau sinuciderea victimei, deşi făptuitorul putea şi trebuia să-l prevadă, fie reprezentarea acestui rezultat, unită însă cu speranţa, lipsită de temei, că el nu se va produce. Când însă, pe planul laturii obiective, activitatea de constrângere, prin ea însăşi, a fost de natură a duce la moartea victimei, iar pe plan subiectiv, autorul a prevăzut acest rezultat şi fie la urmărit, fie -deşi nu l-a urmărit - a acceptat posibilitatea producerii lui, fapta săvârşită constituie infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 174 lit. h C. pen., iar nu aceeaade viol care a avut ca urmare moartea victimei, prevăzută în art. 197 alin. 3 C. pen. Prin urmare, din moment ce acţiunile violente folosite în realizarea violului au fost de natură să ducă la moartea victimei, iar făptuitorul, prevăzând acest rezultat, l-a acceptat, în sarcina sa urmează a se reţine infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. h C. pen., în concurs cu infracţiunea de viol, în forma simplă, prevăzută în art. 197 alin. 1 C.pen. T.S., s.p., d. 216/1979, R.R.D. nr. 8/1979, p. 61. Vârsta înaintată a victimei şi faptul că aceasta suferă de mai multe boli nu poate duce, prin ele însele, şi în mod absolut, la concluzia că aceasta s-a aflat în neputinţa de a se apăra, de vreme ce la data uciderii sale ducea o viaţă activă, normală, desfăşurând diferite activităţi. în speţă, deşi în vârstă de 81 ani şi bolnavă, nu se afla în situaţia prevăzută de art. 175 lit. d C. pen., deoarece din probele administrate în cauză rezulta că în ziua săvârşirii faptei aceasta efectuase munci agricole şi a sosit la locul faptei mergând pe bicicletă. Deci, era într-o stare fizică care exclude concluzia că s-ar fi aflat în neputinţa de a se apăra atunci când a fost lovit cu pumnii şi o piatră de către inculpat. în consecinţă, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor prevăzută de art. 175 C. pen. C.S.J., s.p., d. 881/1992, Dreptul nr. 3/1993, p. 90. în speţă, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prin schimbarea încadrării juridice-din infracţiunea de omor calificat. 293 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII în fapt, s-a reţinut că inculpatul şi-a lovit soţia cu palmele şi picioarele, apoi cu o curea de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut, a prins-o de păr şi a izbit-o de mai multe ori cu capul de podea. Din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei s-a datorat compresiei cerebrale prin traumatism şi hematom subdural, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral. Prima instanţă a motivat încadrarea juridică dată faptei cu aceea că loviturile aplicate cu pumnii şi cureaua de ventilator au provocat victimei leziuni superficiale şi numai lovirea cu capul de podea a favorizat apariţia unui hematom subdural care însă nu a fost diagnosticat şi tratat corespunzător de unitatea spitalicească. S-a declarat recurs de procuror care este întemeiat. Din probele administrate rezultă că inculpatul a agresionat brutal pe soţia sa, pro-vocându-i numeroase echimoze şi hematoame şi după ce aceasta a căzut a prins-o de păr şi cu o duritate deosebită a izbit-o de 15-20 ori cu capul de podea, acţiuni ce duc la concluzia că el a avut reprezentarea consecinţelor, moartea victimei şi, chiar dacă nu a dorit acest rezultat, l-a acceptat, săvârşind astfel, infracţiunea de omor cu intenţie indirectă, împrejurarea că diagnosticul pus la spital nu a fost corect şi nu s-a intervenit chirurgical nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit. în atare condiţii fapta nu poate fi considerată ca lovituri cauzatoare de moarte, astfel cum greşit a apreciat prima instanţă, motiv pentru care se va admite recursul pro-curorului şi se va dispune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de omor calificat prevăzut de art. 174 raportat la art. 175 lit. e C. pen. C.S.J., s.p., d. 2097/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 141 Fapta inculpaţilor de a încerca să violeze victima, stăruind în acţiunea lor chiar şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastă de la mare înălţime, ceea ce a şi făcut, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzut de art. 174 raportat la art. 175 lit. h C. pen., infracţiunea săvârşită cu intenţie, nu tentativa la infracţiunea de viol urmată de sinuciderea vic-timei, infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie depăşită. Exercitându-şi acţiunea lor infracţională asupra victimei, după ce aceasta şi-a manifestat, fără echivoc, hotărârea de a nu ceda presiunilor şi de a-şi curma viaţa în modul asupra căruia i-a avertizat pe inculpaţi, aceştia au avut reprezentarea că vor determina producerea morţii victimei, prin continuarea insistenţelor lor în realizarea scopului urmărit, în consecinţă, fapta inculpaţilor a fost în mod corect încadrată în infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. 1 raportată la art. 175 lit. h C. pen. C.S.J., s. p., d. 470/1993, Dreptul nr. 3/1994, p. 115. Pentru existenţa premeditării, ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de omor, este necesară îndeplinirea cumulativă a cel puţin două condiţii: luarea rezoluţiei infracţionale trebuie să preceadă cu un oarecare interval de timp acţiunea agresivă, iar hotărârea mai înainte luată trebuie să se concretizeze în anumite activităţi de pregătire a infracţiunii cum ar fi obţinerea de informaţii în legătură cu victima, pândirea acesteia, procurarea de mijloace, ori căutarea de complici. Prima cerinţă nu presupune numai trecerea unui inter- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI val oarecare de timp de la luarea hotărârii infracţionale ci şi chibzuirea suficientă şi o pregătire de natură a înlesni săvârşirea infracţiunii. în speţă, unica împrejurare constatată a fost aceea că inculpatul după ce s-a certat cu victima a ameninţat-o, apoi a plecat iar după aproximativ 10 minute a revenit înarmat cu un cuţit. Ori, în aceste împrejurări nu se poate reţine că el a comis omorul cu premeditare, intervalul de timp scurs fiind suficient pentru pregătirea omorului şi exclude ipoteza că ar fi meditat cu privire la săvârşierea faptei. C.S.J., s.p., d. 1014/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 99. Pentru încadrarea faptei în prevederile art. 175 lit. h C. pen., este necesar a se stabili că infracţiunea a fost săvârşită în mod efectiv pentru ascunderea altei infracţiuni. Nu există o astfel de situaţie în cazul, când faptele inculpatului întrunesc elementele laturii subiective şi obiective a infracţiunii de omor, alături de alte infracţiuni concomitente urmărind aceeaşi finalitate, în speţă, inculpatul a lovit cu pumnul în abdomen pe fiul său în vârstă de 6 ani, provocându-i o vătămare foarte gravă, după care l-a aruncat în râul Bistriţa unde acesta a decedat prin asfixie mecanică. Prima instanţă a condamnat pe inculpat pentru acţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. h C. pen. încadrarea juridică a faptelor inculpatului este greşită deoarece actele sale de lovire a victimei şi apoi aruncarea acestuia în apă fac parte integrantă din conţinutul infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. c şi d C. pen., (omor săvârşit asupra unei rude şi care se află în stare de neputinţă de a se apăra), lipsind deci elementul circumstaţial privind ascunderea sau împiedicarea descoperirii unei alte infracţiuni. C.S.J. s. p., d. 1681/1990, Dreptul nr. 10-11/1991, p. 106. 1Art. 176. — Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) prin cruzimi; b) asupra a două sau mai multor persoane; c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor; d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; e) asupra unei femei gravide, se pedepeseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. Faptul că inculpaţii au comis acte de violenţă de o deosebită intensi- 1 1 A se vedea nota de sub art. 14. Omorul deosebit de grav 295 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII tate, pe o durată mai mare de timp, cauzându-i victimei leziuni multiple foarte grave, care i-au provocat şi decesul, constituie împrejurări din care rezultă că aceasta a suportat suferinţe chinuitoare, ceea ce pune în evidenţă cruzimea agresorilor. Ca atare, încadrarea juridică a faptei este aceea prevăzută de art. 176 lit. a C. pen. In speţă, inculpaţii au lovit victima, cu pumnii şi picioarele timp de două ore, aceasta decedând datorită şocului hemoragie şi traumatic urmare a unui politraumatism cu multiple fracturi costale şi rupturi hepatice. în plus, inculpaţii acţionând neţinând seama de rugăminţile victimei şi ale martorilor de a o cruţa, dovedind cruzime şi o atitudine nemiloasă ieşită din comun. Prima instanţă neţinând seama de împrejurările sus-menţionate, a condamnat, în mod greşit, pe inculpaţi, pentru infracţiunea de omor simplu prevăzută de art. 174 C.pen. T.S., c. 7 d. 48/1987 R.R.D. nr. 2/1988, p. 78. Uciderea a două persoane, într-o perioadă scurtă, de câteva ore, dar în împrejurări diferite, nu constituie o singură infracţiune, prevăzută de art. 176 lit. c C. pen., ci două infracţiuni de omor aflate în concurs; cea dintâi va fi încadrată în raport cu elementele ce o caracterizează, iar numai a două va fi încadrată în dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen., făcându-se aplicarea art. 33 lit. a, art. 34 lit. a şi art. 35 C. pen. T.S., s.p., d. 2811/1985, R.R.D. nr. 9/1986, p. 75. Fapta inculpatului de a încerca luarea prin violenţă a unui lucru aflat asupra victimei, şi uciderea acesteia după ce ea nu se mai afla în posesia lucrului, pe care l-a pre- dat altei persoane care a fugit de la locul faptei, constituie infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen., în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 C. pen., iar nu infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. d din acelaşi cod. T.S., s.p., d. 878/1988, R.R.D. nr. 2/1989, p. 75. Prin cruzimi, în sensul art. 176 lit. a C. pen., trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei - suferinţe care, de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit -, ci şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul săvârşeşte omorul, trezind în conştiinţa celor ce iau cunoştinţă de această faptă, un sentiment de oroare, în această situaţie, devine irele-vantă împrejurarea că victima îşi va fi pierdut cunoştinţa, nemaiper-cepând cu simţurile cruzimea, ele-mentul determinant pentru reţinerea agravantei fiind pericolul social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care a săvârşit omorul. T.S., c. 7. d. 9/1970, R1, p. 309. Fapta inculpatului care a vărsat conţinutul unei sticle de petrol peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceştia dormeau, şi apoi le-a dat foc, iar când copii trezindu-se, au vrut să se salveze, a încercat să-i împiedice - împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit de grave pe 70-90% din suprafaţa corpului ambelor victime şi în cele din urmă la decesul acestora - constituie infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută şi pedepsită de art. 176 lit. a şi b C. pen., omorul fiind săvârşit prin cruzimi, asupra a două persoane. T.S., s.p., d. 6442/1970, R1, p. 311. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Omorul comis de o persoană care a mai săvârşit o asemenea infracţiune se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen., chiar dacă primul omor a fost comis în stare de provocare. Dacă pentru condamnarea anterioară nu s-a împlinit termenul de reabilitare, cel de-al doilea omor -prevăzut de art. 176 lit. c C. pen. -se consideră săvârşit în stare de recidivă, urmând a se face aplicarea art. 37 lit. b, 39 alin. 4 C. pen. T.S., s.p., d. 3319/1974, R.R.D. nr. 7/1975, p. 72. Dacă o persoană, care în trecut a mai executat o pedeapsă pentru omor, a comis din nou o infracţiune de omor, anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen. nu sunt aplicabile, deoarece Codul penal anterior - art. 464' alin. 2 - nu prevedea ca agravantă legală a omorului săvârşirea acestuia de către o persoană care a mai comis o asemenea infracţiune, ci omorul a două sau mai multe persoane deodată sau prin acţiuni diferite. T.S., s.p., d. 1044/1971, R1, p. 311. Potrivit art. 176 lit. a C. pen., constituie infracţiune de omor deosebit de grav omorul săvârşit prin cruzimi, adică prin suferinţe grele, prelungite, provocate prin modul în care este realizată acţiunea de ucidere. Fapta inculpaţilor de a lovi victima cu toporul şi parul, cu deosebită intensitate, pe o durată mare de timp şi pe aproape toată suprafaţa corpului, inclusiv la cap - lovituri care au produs tumefacţii, fracturarea a 8 coaste, a ambelor gambe, rupturi de plămâni, splină şi ficat -, iar, după aceea, de a o lăsa, noaptea, în zăpadă, ceea ce i-a cauzat şi degerături de gradul II şi III, victima încetând din viaţă după circa 8 ore, prezintă toate trăsăturile omorului deosebit de grav prevăzut în art. 176 lit. a C. pen. T.S., s.p., d. 986/1977, R.R.D. nr. 12/1977, p. 51. Prin "cruzimi", în înţelesul art. 176 lit. a C. pen., se înţelege o acţiune violentă, săvârşită într-un mod neomenos, nemilos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază atât victimei, cât şi persoanelor în a căror prezenţă se săvârşeşte ori care află pe alte căi despre comiterea ei. în speţă, inculpatul, după ce a pătruns în locuinţa victimei, femeie în vârstă de 69 de ani, s-a năpustit asupra acesteia şi, din spate, i-a comprimat gâtul cu un băţ, ţinut de capete cu ambele mâini; în aceste condiţii victima a fost ameninţată cu moartea şi - sub stăpânirea terorii, sufocată prin presiunea băţului - a fost condusă în altă încăpere, unde a indicat inculpatului sertarul în care ţinea banii, în timp ce se ruga să nu fie ucisă; în continuare, victima a fost dusă din nou în prima încăpere, strânsă cu băţul de gât şi, după ce acesta s-a frânt, inculpatul a prins-o cu mâna de păr, iar cu cealaltă i-a aplicat o lovitură de cuţit, înţepată, în gât, şi apoi încă una - secţionându-i gâtul până la coloana cervicală -, care i-a cauzat moartea. Rezultă deci că victima, femeie bătrână, lipsită de orice posibilitate de a se salva, a fost supusă, în prima fază a agresiunii, la suferinţe fizice, dar mai ales morale, determinate de spaimă, cu totul ieşite din comun şi de o anumită durată, iar după ce a fost astfel torturată, a suferit desigur intens, chinuitor, ca urmare a celor două lovituri de cuţit aplicate în gât; în aceste condiţiii, împrejurarea că decesul asurvenit la scurt timp este lipsită de semnificaţie sub aspectul aplicării art. 176 C. pen. Fapta inumană, descrisă mai sus, 297 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII reflectă ferocitatea deosebită din partea inculpatului; ea depăşeşte limitele obişnuite ale unor acţiuni proprii laturii obiective a infracţiunii de omor, constituind un act nemilos, care inspiră groază, ecoul său în conştiinţa oamenilor fiind oroarea. T.S., c. 7, d. 18/1980, R.R.D. nr. 11/1980, p. 67. a) Din dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen., care incriminează "omorul săvârşit... de către o persoană care a mai săvârşit un omor", sunt aplicabile şi în cazul în care prima faptă constituie o tentativă de omor şi nu o infracţiune de omor consumată. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 C. pen., care, explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea noastră penală, arată că "prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unor infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice". împrejurarea că textul art. 176 lit. c C. pen. foloseşte expresia "săvârşirea unui omor", iar nu "săvârşirea unei infracţiuni de omor" nu poate infirma concluzia de mai sus. într-adevăr, nu există raţiuni pentru care expresiei "săvârşirea unei infracţiuni", în general, explicată în art. 144 C. pen., săi se atribuie un alt înţeles decât expresiei "săvârşirea unui omor" sau a unei alte infracţiuni, concretizată prin denumirea acesteia. Nici unul din criteriile de interpretare a textelor de lege nu permite a se înţelege, în primul caz, infracţiunea în orice fază sancţionată de lege, precum şi participaţia, iar în cazul al doilea numai infracţiunea consumată, săvârşită de autor. Pe de altă parte, atât unele legi speciale, cât şi Codul penal, la incriminarea formelor calificate ale unor infracţiuni, folosesc, ca şi art. 176 C. pen., denumirea acestora. Astfel, Decretul nr. 218/1977, prevăzând, în art. 1 alin. 2, cazurile în care nu se poate dispune executarea pedepsei prin muncă, se referă la trădarea de patrie, spionaj, omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte etc.; ori, este evident că, în aceste cazuri, faptele menţionate trebuie înţelese în sensul prevederilor art. 144 C. pen. Tot astfel, în cazul prevăzut de art. 176 lit. d C. pen. - potrivit căruia se consideră deosebit de grav omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării - ar fi lipsit de justificare a se considera că prin "săvârşirea unei tâlhării" trebuie să se înţeleagă numai comiterea unei fapte consumate nu şi a unei tentative de tâlhărie. Situaţiile menţionate mai sus fiind identice, sub raportul termenilor folosiţi de lege, cu cea din art. 176 lit. c C. pen., se impune concluzia că şi în acest din urmă caz textul trebuie interpretat în sensul prevederilor art. 144 C. pen. Nu poate fi omisă de asemenea, nici împrejurarea că infracţiunile de omor săvârşite în condiţiile art. 176 C. pen. şi, îndeosebi, în condiţiile de sub lit. c a acestui articol, relevă, în primul rând, pericolul de extremă gravitate pe care îl prezintă pentru societate persoana făptuitorului; ori, din acest punct de vedere, nu există deosebiri esenţiale între acela care comite mai întâi o tentativă de omor - când moartea nu s-a produs datorită unor cauze străine de voinţa autorului, care, prin activitatea sa, a epuizat conţinutul elementului material al infracţiunii - şi apoi un omor desăvârşit şi acela care, după ce a comis un omor consumat, săvârşeşte din nou un INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI omor. b) în cazul în care prima faptă este o tentativă de omor, iar cea de-a doua un omor consumat, dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen. sunt aplicabile chiar şi dacă subiectul pasiv al amândurora este una şi aceeaşi persoană. Este adevărat că uciderea repetată a aceleiaşi persoane nu este posibilă, însă în legătură cu ipoteza că primul omor a rămas în faza tentativei, nici o dispoziţie a legii nu prevede condiţia ca cele două fapte repetate de omor, vizate prin dispoziţiile art. 176 lit. c C. pen., să fie îndreptate împotriva unor persoane diferite. în lipsa unei atare condiţii, tentativa primului omor, considerată separat, fiind pedepsibilă - cu excepţia cazului prevăzut în art. 20 alin. ultim C. pen., potrivit căruia nu există tentativă când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea -, atrage agravarea prevăzută în art. 176 lit. c C. pen. Pe de altă parte, gravitatea pericolului social pe care îl prezintă făptuitorul nu diferă după cum subiectul pasiv al celor două fapte repetate este acelaşi, ori victimele acestor fapte sunt diferite, cu atât mai mult cu cât, uneori, identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare. T.S., c. 7, d. 17/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 66. NOTĂ: Tentativa de omor ca antecedent susceptibil să determine aplicarea art. 176 lit. c are în vedere situaţiile când tentativa de omor şi omorul consumat asupra aceleiaşi victime au fost săvârşite pe baza unor rezoluţii distincte şi în împrejurări diferite, fiecare din aceste fapte păstrându-şi propria sa individualitate (a se vedea Rodica Mi-haela Stănoiu în Comentarii, P.J.P. voi III, p. 64.) în speţă, după ce î s-a pus un căluş, victima a fost legată peste gură atât de strâns încât a fost grav desfigurată de urmele legăturii ce i s-au imprimat în zona gurii. Mai mult, din cauza acestei legături, în timp ce inculpaţii căutau banii în cameră, victima se zbătea în aşa fel încât aceştia şi-au dat seama, potrivit propriilor declaraţii, că are greutăţi de respiraţie. Acesta a fost şi motivul pentru care, la plecare, ei au discutat să deslege victima la gură, deoarece ar putea muri, dar n-au făcut-o, grăbindu-se să plece. în raport cu această stare de fapt, se impune concluzia că inculpaţii şi-au dat seama de posibilitatea morţii victimei şi au acceptat acest rezultat, poziţia lor subiectivă, în momentul săvârşirii faptei, caracterizându-se deci prin intenţie, sub forma prevăzută în art. 19 pct. 1 lit. b C.pen., şi nu prin intenţie depăşită. In consecinţă, fapta lor nu se încadrează în art. 211 alin. 3, cu aplicare art. 75 lit. a, ci în prevederile art. 174, raportat la art. 176 lit. d şi art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a, 33 lit. a şi 35 alin. 1 C. pen. T.S., c. 7, d. 15/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 70. Prevederile art. 225 alin. 3 C. pen. - care incriminează tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc ce a avut ca urmare moartea victimei - au în vedere acele situaţii în care infractorul nu a acţionat cu intenţia de a ucide, urmarea sus-menţionată fiind rezultatul unei activităţi praeterin-tenţionate. Când însă din elementele de fapt rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide - aceasta de-ducându-se din natura instrumen-tului folosit, apt a produce moartea, intensitatea loviturii aplicate, caracterul vital al organului 299 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII vizat - fapta se încadrează în art. 176 lit. d C. pen. :omor comis pentru a săvârşi sau pentru a ascunde săvârşirea unei tâlhării. T.S., S.p., d. 2432/1976, R2, p. 289. Prin folosirea de cruzimi în sensul art. 176 lit. a C. pen., se înţelege utilizarea unor mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase, care depăşesc pe cele proprii acţiunii de a ucide şi care cauzează victimei mari dureri, prelungite în timp, determinând oroare şi revoltă în psihicul celor care iau la cunoştiinţă de faptă, în speţă, inculpatul, pe care victima îl primise în locuinţa sa, a atacat-o prin surprindere, pe la spate, aplicându-i cu o coadă de lemn 14 lovituri peste tot corpul, mai ales asupra capului, pro-vocându-i numeroase fracturi; violenţele s-au prelungit în timp, cu toate rugăminţile victimei de a nu o ucide, până ce inculpatul a crezut că aceasta a decedat. După agresiune, victima, suferind mari dureri, s-a târât până în dormitorul [ocuinţei, unde a încetat din viaţă, în raport cu această stare de fapt, reţinerea agravantei prevăzută în art. 176 lit. a C. pen. este justificată. T.S., s.p., d. 1406/1984, R.R.D. nr. 10/1985, p. 74. Din moment ce cauza morţii victimei o constituie, aşa cum rezultă din actul medico-legal, asfixia produsă prin sugrumare şi compresiune toracică - care în speţă reprezintă acţiunea propriu-zisă de ucidere -, zdrobirea globilor oculari ai victimei prin lovituri aplicate cu un corp dur, are semnificaţia unor cruzimi, în sensul art. 176 lit. a C. pen.; aplicând acele lovituri, inculpatul şi-a reprezentat atât rezultatul final, a cărui producere a urmărit-o - moartea victimei -, cât şi faptul că, acţionând astfel, cauzează acesteia, premergător morţii, grele suferinţe. T.S., s.p., d. 1447/1980, C.D., p. 286. Potrivit art. 176 lit. a C. pen., omorul este deosebit de grav atunci când este săvârşit prin cruzimi, adică prin pricinuirea unor suferinţe grele, prelungite, datorită modului inuman, feroce, în care incuipatul a înţeles să realizeze in-fracţiunea; aceste suferinţe depăşesc limita celor inerente oricărei acţiuni de ucidere, în speţă, condiţia menţionată, nu este îndeplinită, deoarece fapta inculpatului de a fi ucis victima prin aplicarea, într-un interval scurt de timp, a trei lovituri de topor ce s-au succedat aproape instantaneu şi dintre care prima a fost direct şi sigur mortală demonstrează, prin însăşi materialitatea ei, că inculpatul nu a cauzat victimei alte suferinţe decât cele caracteristice oricărei morţi violente, în ceea ce priveşte profunda indignare, sentimentul de oroare stârnite de fapta inculpatului, ele ar putea avea relevanţă asupra încadrării juridice numai dacă s-ar datora modului feroce în care inculpatul a comis omorul, deci numai atunci când ar fi consecinţa directă a acţiunii concrete de ucidere, nu şi în situaţia când, aşa cum este cazul în speţă, sentimentul de oroare a fost determinat de împrejurări ce exced latura obiectivă a faptei, şi anume de calitatea victimei (preşedinte al C.A.P.) precum şi de continuarea agresiunii faţă de alte persoane. T.S., S.p., d. 1445/1983, C.D., p. 227. în lipsa oricăror derogări exprese, se impune concluzia că omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor - consumat sau rămas în fază de tentativă - se încadrează în prevederile art. 176 lit. c C. pen. indiferent de inter- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI venţia vreunei cauze de înlăturare a răspunderii penale pentru prima faptă ori a consecinţelor primei condamnări. T.S., s.p., d. 2060/1984, R.R.D. nr. 11/1985, p. 75. Lovind victima cu corpuri dure şi înţepătoare, cu mare intensitate, în cap şi în alte regiuni ale corpului, după care i-a luat haina şi alte bunuri şi a abandonat-o în stare de inconştienţă, noaptea, în timpul iernii, în pădure, inculpatul a prevăzut că ea va înceta din viaţă - ceea ce s-a şi întâmplat -, acţionând deci cu intenţia de a ucide. Scopul urmărit de inculpat prin săvârşirea actelor agresive fiind însuşirea unor bunuri ale victimei, în sarcina sa urmează a fi reţinute infracţiunile de omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.) şi tâlhărie (art. 211 alin. 1 C. pen.). T.S., s.p., d. 15/1981, R3, p. 213. în cazul repetării faptei, în lipsa unei rezoluţii unice, nu se poate reţine o singură infracţiune continuată, ci o pluralitate de infracţiuni aflate în concurs real. Faptele inculpatului asupra celor două patrule de militari care s-au apropiat, pe rând, de postul său de santinelă, la un interval de timp relativ mare, cu intenţia vădită de a le ucide, rezultat careînsă nu s-a produs independent de voinţa sa, constituie două tentative la infracţiunea de omor deosebit de grav, aflate în concurs real. C.S.J., s.m., d. 18 din 15.11.1994, C.D., p. 141. Încercarea de a sustrage bunuri victimei, lovind-o cu cuţitulîn abdomen, agresiune ce i-a pus în primejdie viaţa, nu constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 din Codul penal, ci tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 şi 176 lit. d, în concurs cu tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 din Codul penal, de vreme ce lovitura aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei evis-ceraţii de anse intestinale şi perforaţii de organe interne, ceea ce caracterizează intenţia de a ucide, iar nu pe aceea de a vătăma grav integritatea corporală. C.S.J., s.p., d. 1258 din 08.09.1994, C.D., p. 142. BIBLIOGRAFIE: L. Biro, Devierea loviturii şi efectul ei asupra calificării faptei săvârşite, J.N. 6/1966, p. 113; A. Mureşan- Asemănări şi deosebiri între infracţiunea de omor şi infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, A.U.C. 1959, p. 163; I. Mircea, Despre coexistenţa premeditării cu starea de provocare, A.U.C. 1972, p. 147; I. Grigoraş, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracţiunii de omor, RRD nr. 8/1975, p. 33; O. Loghin, Cu privire la omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b şi c c.p. A.U.I. 1975, p. 77;E. E. Stancu, Câteva consideraţii privind elementele circumstaţiale ale conţinutului infracţiunii de omor deosebit de grav, A.U.I., p. 73; V. Papadopol, Consideraţii lâ corecta încadrare - ca omor deosebit de grav - a faptei celui care a mai comis un omor, R.R.D. nr. 2/1977, p. 96; O. Loghin, Cu privire la corecta încadrare a unor fapte în dispoziţiile art. 176 lit. c. c.p., A.U.I. 1983, p. 61; O. Loghin, Omorul comis pentru a săvârşi sau a scunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, A.U.I. 1989, p. 45-46; 301 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII Pruncuciderea Art. 177. — Uciderea copilului nou-născut, săvârşită ime- diat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (1) Pentru ca suprimarea vieţii copilului de către mamă să poată fi considerată infracţiune de pruncucidere în sensul art. 177 C. pen., trebuie să rezulte că uciderea, imediat după naştere, a fost săvârşită de mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. Pentru dovedirea împrejurării că suprimarea vieţii copilului a avut loc "imediat după naştere", precum şi a faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, pe lângă alte mijloace de probă, este necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale, prin care să se ateste că, în împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, mama a acţionat în condiţiile menţionate. Dacă expertiza medico-legală nu a fost efectuată imediat după naştere, expertul medico-legal, în concluziile sale, va ţine seama şi de împrejurările de fapt care rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească. (2) Activităţile complicelui ori instigatorului la suprimarea vieţii copilului nou-născut, imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se consideră complicitate ori instigare la infracţiunea de omor calificat (art. 175 lit. d sau, după caz, şi a lit. a ori c din acelaşi articol), dar nu la infracţiunea de pruncucidere. (3) în lipsa unor elemente circumstanţiale care să justifice încadrarea faptei ca infracţiune de pruncucidere, activitatea mamei de a fi suprimat viaţa copilului nou- născut, urmează să fie încadrată în dispoziţiile art. 175 lit. c şi d din Codul penal. Dacă din probe rezultă că mama copilului a acţionat cu premeditare, se va reţine, ca element cicumstanţial al omorului calificat şi cel prevăzut la lit. a din art. 175C. pen. în cazul încadrării juridice a faptei mamei potrivit alin. 1 de mai sus, activităţile celorlalţi participanţi urmează să fie încadrate în dispoziţiile art. 175 lit. d C. pen., iar dacă au acţionat cu premeditare sau sunt rude apropiate, încadrarea se va face, după caz, şi în lit. a sau c din acelaşi text de lege. (4) Dacă uciderea nou-născutului a fost comisă de o altă persoană, activitatea de participare a mamei urmează să fie încadrată ca instigare sau coautorat la infracţiunea prevăzută în art. 175 lit. c şi d din Codul penal sau şi de lit. a din menţionatul text, în cazul în care a acţionat cu premeditare. T.S., dl 2/1976, R.R.D. nr. 5/1976, p. 44. Pentru a se reţine infracţiunea de pruncucidere - şi nu cea de omor calificat (art. 175 lit. c C. pen.) este necesar să se facă dovada că inculpata a comis fapta imediat după naştere şi că, în acel moment, ea se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere. In speţă, după mai mult de o lună şi jumătate de la uciderea copilului, s-a efectuat o expertiză medicală care a conchis, că "în momentul comiterii faptei inculpata s-ar fi putut găsi într-o stare psihică modificată de tulburări generate de naştere". Faţă de caracterul incert INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI al acestei concluzii, este necesar a fi avute în vedere celelalte probe, din care rezultă că inculpata a ascuns sarcina, s-a sustras de la controlul femeilor însărcinate efectuat de organele sanitare, n-a solicitat asistenţa nici unei persoane în momentul naşterii, iar ulterior, când mama sa a văzut în camera ei pete de sânge, a spus acesteia că a avut o hemoragie şi că nu a născut. în raport cu aceste împrejurări, se impune concluzia că, atunci când şi-a ucis copilul, inculpata nu s-a aflat sub stăpânirea unei tulburări pricinuite de naştere, astfel că fapta sa constituie infracţiunea de omor calificat. T.S., s.p., d. 1101/1984, R.R.D. nr. 6/1985, p. 74. Ceea ce determină încadrarea uciderii copilului nou-născut, de către mama sa, imediat după naştere, în prevederile art. 177 C. pen. - nu ale art. 174,175 lit. c C. pen. - nu este existenţa unei tulburări determinate de împrejurările adiacente procesului fiziologic al naşterii, ci a unei stări psiho-fizice anormale produse în timpul naşterii. Stările conflictuale premergătoare şi extrinseci naşterii - ca, de exemplu, temerea de reacţia soţului, a socrilor şi părinţilor sau oprobriul celor din jur -, ce au putut fi de natură a influenţa psihicul inculpatei, nu constituie decât mobiluri ale săvârşirii faptei, care nu au nici-o semnificaţie juridică în înţelesul de "tulburare pricinuită de naştere", astfel cum se prevede în art. 177 C. pen. T.S., s.p., d. 111/1979, R.R.D. nr. 8/1979, p. 62. în dovedirea faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, aşa cum cere art. 177 C. pen., este necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale, prin care să se ateste că, în condiţiile concrete ale comiterii faptei, mama a acţionat sub stăpânirea unei asemenea tulburări. Când examinarea medico-legală nu a fost efectuată imediat după naştere, în formularea concluziilor sale medicul legist va ţine seama şi de împrejurările de fapt ce rezultă din actele de cercetare penală ori judecătorească. Dacă în concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, efectuată în cursul urmăririi penale, se arată numai că inculpata nu prezintă - la data examinării - tulburări psihice şi că ea şi-a ucis copilul."cu discernământ integru" instanţa de judecată nu-şi poate forma convingerea pe aceste simple afirmaţii nemotivate, care nu corespund cerinţelor unei verificări temeinice. Ea trebuie să dispună refacerea expertizei, urmând ca experţii să-şi argumenteze ştiinţific, după examinarea actelor dosarului concluzia lor cu privire la existenţa "tulburării pricinuite de naştere", adică a acelei stări psihofiziologice de natură a influenţa conştiinţa şi a altera voinţa, care conduce la uciderea nou-născutului. După refacerea expertizei, instanţa va aprecia dacă toate probele potrivit propriei convingeri şi va hotărî dacă inculpata a săvârşit infracţiunea de pruncucidere sau cea de omor calificat. T.S., s.p., d. 1612/1985, R3, p. 239. BIBLIOGRAFIE: O.A. Stoica, Unele consecinţe cu privire la infracţiunea de pruncucidere, A.U.C. 1972, p. 41; I. Dobrinescu, Infracţiunea de pruncucidere, R.R.D. nr. 11/1971, p. 58; A. Filipaş, Infracţiunea de pruncucidere. Aspecte ale perfecţionării 303 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII reglementării, A.U.B. 1981, p. 69; O. Loghin, Sancţionarea participanţilor în cazul pruncuciderii, R.R.D. nr. 1/1973, p. 94. Uciderea din culpă Art. 178. — Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică care depăşeşte limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate. Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani. Infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 C. pen., nu poate fi reţinută în sarcina aceluia care, neştiind despre o persoană că este suferindă de o afecţiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi şi apoi, când aceasta a intrat într-o locuinţă, a aruncat cu o piatră în uşa acelei locuinţe, dacă, datorită spaimei, persoana fugărită a decedat imediat după intrarea în locuinţă, prin efectul unui infarct miocardic. Necunoscând boala de care suferea victima, inculpatul nu putea să prevadă că, fugărind-o şi aruncând cu o piatră în uşa casei în care ea se refugiase, ar putea să-i provoace moartea, datorită spaimei; în consecinţă, în ceea ce priveşte infracţiunea din culpă, lipseşte vinovăţia. T.J. Satu Mare, d.p. 4/1972, R.R.D. nr. 11/1972, p. 173. a) Aplicând victimei aflată în stare de ebrietate, o lovitură de pumn sub bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea cu capul de trotuar şi, în cele din urmă, decesul ei. în aceste condiţii, inculpatul a săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deşi - în raport cu experienţa sa de viaţă şi cu îndatorirea sa personală de a se comporta în aşa fel încât să nu lezeze alte persoane - putea şi trebuia să-l prevadă; aşadar el a acţionat cu praeterintenţie, element subiectiv specific infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, b) Fapta sus-menţionată nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă, deoarece, din punct de vedere subiectiv, această infracţiune se caracterizează numai prin culpă, atât în ceea ce priveşte lovirea victimei, produsă din nedibăcie, nepricepere, ceea ce INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI nu este cazul în speţă, cât şi cu privire la rezultatul letal produs. T.S., s.p., d. 1881/1977, R.R.D. nr. 3/1978, p. 65. Fapta inculpatului de a fiîmbrâncit victima - aflată pe trotuar, cu spatele la partea carosabilă a drumului -, chiar în momentul când prin dreptul lor trecea un autovehicul, din care cauză victima, care era în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde a fost surprinsă şi accidentată mortal de acel autovehicul, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), iar nu aceea de ucidere din culpă (art. 178 C. pen.) Sub aspect subiectiv, fapta săvârşită de inculpat se caracterizează prin praeterintenţie, nu prin culpă; inculpatul a săvârşit cu intenţie actul de violenţă - îmbrân-cirea victimei - şi, în condiţiile de fapt mai sus-arătate, el putea şi trebuia să prevadă rezultatul letal survenit, pe care totuşi nu şi l-a reprezentat. T.S., s.p., d. 2872/1981, R.R.D. nr. 11/1982, p. 68. Fapta constând într-o acţiune intenţionată de violenţă care a avut ca rezultat moartea victimei, datorită culpei făptuitorului, constituie infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. - iar nu aceea prevăzută de art. 178 C. pen. -, chiar dacă făptuitorul a intenţionat să facă numai o glumă pe seama victimei, în speţă, inculpatul - care se aflaîn tovărăşia victimei şi a altor tineri -, văzând un cal legat la gât cu un lanţ, care păştea pe marginea şoselei şi voind să facă o glumă, a legat capătul liber al lanţului de unul din picioarele victimei, după care a sărit în faţa animalului, simulând că îl loveşte şi îndem-nându-l să fugă; calul a început să alerge şi victima, fiind târâtă pe asfalt pe o distanţă de peste 1 km, a decedat. Cum acţiunea inculpatului - legarea capătului liber al lanţului de piciorul victimei şi îndemnarea calului să fugă - a avut caracter intenţionat, constituind o lovire, în sensul art. 180 C. pen. şi cum, pe de altă parte, există legătura de cauzalitate între această acţiune şi moartea victimei, rezultat pe care inculpatul, deşi nu la prevăzut, putea şi trebuia să-l prevadă, fapta săvârşită constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. T.S., s.p., d. 1982/1981, R.R.D. nr. 9/1982, p. 74. Există o obligaţie, cu caracter preventiv - impusă prin dispoziţiile art. 50 lit. I şi n din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966 - ca la trecerile semnalizate pentru pietoni circulaţia să se facă cu acordarea priorităţii şi numai în condiţiile unei securităţi depline, conducătorul auto având obligaţia să imprime întotdeauna autovehiculului o viteză corespunzătoare pentru evitarea oricărui accident. în prezenţa unei asemenea reguli de circulaţie, accidentarea (în speţă, mortală) a unui pieton aflat pe o trecere semnalizată este de regulă imputabilă conducătorului auto - care trebuie să adapteze viteza de circulaţie a autovehiculului în aşa fel încât să excludă posibilitatea accidentării cuiva -, înlăturarea răspunderii sale putând interveni numai în cazuri de excepţie, dovedite, imputabile pietonului accidentat. T.J. Braşov, d.p. 327/1978, R2, p. 389. Din probele dosarului rezultă că victima a coborât din autobuz, în staţie, în timp ce din-sens opus se apropia autocamionul condus de 305 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII inculpat. După coborâre, victima a trecut prin spatele autobuzului (care încă staţiona) şi s-a angajat să traverseze strada, fiind surprinsă şi lovită mortal de autocamion, care în acel moment circula cu o viteză de 26-28 km/oră. Conform art. 50 lit. h din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulaţia pe dru-murile publice, conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol atunci când circulă din direcţie opusă tramvaielor, troleibuzelor şi autobuzelor oprite în staţii. în raport cu aceste prevederi legale şi cu starea de fapt, făcând abstracţie de comportamentul victimei, există şi o culpă a inculpatu-lui, care nu a redus în mod corespunzător viteza, în sensul evitării oricărui pericol, avându-se în vedere situaţia locului pe unde circula. T.S., s.p., d. 1579/1977, R.R.D. nr. 1/1978. Conform art. 20 din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, la întâlnirea autoturismelor care circulă noaptea în sens contrar pe drumurile neluminate, este obligatorie folosirea fazei scurte (lumina de întâlnire) şi reducerea vitezei. Pe de altă parte, potrivit art. 85 lit a din acelaşi regulament, autovehiculele trebuie să asigure luminarea drumuluiîn mod eficace pe o distanţă de minimum 100 m (în cazul folosirii fazei lungi şi de minimum 30 m în cazul folosirii fazei scurte). Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că, în cazul circulaţiei în timpul nopţii, cu referire specială la situaţia întâlnirii cu autovehicule ce circulă din sens opus, viteza trebuie redusă în aşa fel încât să se asigure o frânare completă înăuntrul distanţei de 30 m, stabilindu-se deci o corelaţie între viteza de circulaţie şi distanţa pe care drumul este luminat de farurile maşinii, deci de vizibilitatea asigurată. La viteza de circa 47 km/oră cu care inculpatul a condus autovehiculul se putea' evita accidentul, prin frânare, în condiţii normale, nu însă şi atunci când intervin factori deosebiţi care afectează vizibilitatea (cum ar fi folosirea nereglementară a luminii de către de către conducătorul autovehiculului care circulă din sens contrar), astfel încât se impune concluzia că, în speţă, viteza nu a fost redusă în mod corespunzător, în aşa fel încât să se evite producerea unui accident, ceea ce evidenţiază culpa inculpatului în uciderea victimei, care circula pe bicicletă în acelaşi sens. T.S., s.p., d. 1496/1977, R.R.D. nr. 1/1978, p. 67. Conducând un autovehicul, a fost îndreptăţit - faţă de culoarea verde a semaforului - ca, la intersecţie, să vireze la dreapta; cum însă, în acea zonă, există o trecere de pietoni marcată cu linii transversale, iar culoarea verde permitea şi accesul pietonilor, inculpatul - potrivit art. 44 pct. 26 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 - era obligat să acorde prioritate acestora. Neprocedând astfel şi lovind un pieton care se angajase reglementar în traversarea străzii - căruia i-a provocat leziuni grave ce au dus, în cele din urmă, la deces -, inculpatul a săvârşit infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. 2 C. pen., culpa sa în producerea morţii find exclusivă. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2251/1984, R3, p. 276. Din prevederile art. 6 din Deere- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI tul nr. 328/1966 şi art. 1 din Regulamentul de aplicare a acestui decret, aprobat prin H.C.M. nr. 772/1966, rezultă că drumurile sunt, în general, deschise circulaţiei publice şi că, în cazul când circulaţia publică este interzisă, această situaţie trebuie semnalizată prin marcaje speciale; de ase-menea, rezultă că pot fi considerate deschise circulaţiei publice chiar şi drumurile care deservesc în mod obişnuit o anumită organizaţie, în măsura în care această organizaţie nu consideră necesar să ia o măsură de interdicţie, instalând panouri vizibile de interzicere a circulaţiei publice. Cum pe cele două drumuri de acces interioare - situate în perimetrul unui aeroport -, la a căror intersecţie autoturismul condus de inculpat s-a ciocnit cu un alt autoturism, nu există semnalizări de interzicere a circulaţiei publice, rezultă că ambele drumuri sunt drumuri publice, în sensul Decretului nr. 328/1966 şi de aceeaşi categorie. în consecinţă, fiind incidente dispoziţiile art. 33 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 - conform cărora atunci când două autovehicule se apropie simultan de o intersecţie, venind de pe drumuri publice pe care nu sunt instalate indicatoare de prioritate la intersecţii, ca în cazul de faţă, vehiculul ce vine dinspre dreapta are prioritate de trecere -, rezultă că fapta inculpatului, care a intrat în intersecţie neatent, fără să acorde prioritate de dreapta şi cu o viteză ce nu i-a permis să evite coliziunea, din care cauză o persoană şi-a pierdut viaţa iar alta a fost grav rănită, constituie infracţiunile de ucidere din culpă (art. 178 alin. 2 C. pen.) şi vătămare corporală din culpă (art. 184 C. pen.). Chiar dacă şi celălalt şofer, netrimis î n judecată, aravea o culpă, acestă împrejurare nu este de natură să exonereze de răspundere pe inculpat. T.S., sp, d. 290/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 56. a) Din moment ce victima se deplasa cu autovehiculul său pe un drum cu prioritate, pe când inculpatul circula pe un drum pe care se găsea indicatorul rutier "cedează trecerea", deasupra căruia erau instalate lămpi de avertizare - ceea ce obligă pe conducătorii auto să oprească şi să se asigure că pe drumul cu prioritate nu circulă nici un autovehicul - trebuie să se considere că accidentul produs prin aceea că, inculpatul intrând în intersecţie ţără a se asigura, autovehiculul coodus de el s-a ciocnit cu acela al victimei care circula reglementar pe drumul cu prioritate, este rezultatul culpei exclusive a inculpatului care, nerespectând indicatorul "cedează trecerea", a încălcat prevederile art. 33 alin. 6 lit. b din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966. Nu se poate reţine că victima - care a decedat -ar avea şi ea o culpă în producerea accidentului, prin aceea că nu a redus viteza până la evitarea oricărui pericol, deoarece, potrivit art. 49 din regulamentul menţionat, conducătorii auto au obligaţia de a efectua o asemenea reducere a vitezei numai la intersecţiile nedirijate; ori, în speţă, intersecţia era dirijată. b) Pe de altă parte, nu se poate considera că victima ar avea o culpă, în producerea morţii sale, prin aceea că, fiind invitată îndată după accident de către lucrătorul de miliţie, la spital, pentru a i se face un control medical, a refuzat, motivând că nu a suferit aproape nici o leziune - deşi a doua zi, având dureri abdominale puternice, s-a internat în spitaf, unde a decedat după 6 zile, din 307 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII cauza unei peritonite generalizate, consecutivă unei rupturi de intestin -, deoarece, pe de o parte imediat după accident victima nu a simţit consecinţele acestuia, iar, pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele medico-legale, diagnosticul rupturii se poate pune numai pe baza simptomelor de abdomen acut, când deja peritonita este constituită. T.S., s.p., d. 223/1981, C.D., p. 265. Restricţia de viteză, până la limita evitării oricărui pericol, la pasajele de nivel peste calea ferată, prevăzută în art. 50 lit. d din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966, a fost instituită pentru a se evita colizitfftea cu trenul şi a nu se periclita operaţia de închidere a barierei din cauza vitezei. în consecinţă, dacă victima, deşi a condus autoturismul cu o viteză de 60-70 km/oră, nerespectând prevederile sus-menţionate, a traversat totuşi cu bine calea ferată - însă după parcurgerea a 50 de metri, la apariţia unui autoturism din direcţie opusă, pe banda sa de circulaţie, n-a mai putut evita coliziunea - în sarcina sa nu se poate reţine nici o culpă; culpa în exclusivitate aparţine inculpatului - conducătorul celuilalt autoturism -, care s-a angajat în depăşirea a două căruţe, în curbă şi în apropierea unui vârf de pantă fără vizibilitate. T.J. Mureş, d.p. 406/1978, cu notă critică de FI. Zamfirescu, R.R.D. nr. 9/1979, p. 53. Potrivit art.49 lit. h şi I din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol, pe timp de noapte, ploi torenţiale, ninsori abundente, pe drumuri alunecoase, cu polei sau zăpadă. în raport cu aceste prevederi legale, fapta unei persoane care, conducând un autovehicul pe timp nefavorabil, nu a observat din această cauză, o persoană în stare de ebrietate, căzută în mijlocul şoselei, decât la o distanţă de 10 m şi datorită vitezei de 37 km/h, total inadecvată faţă de starea vremii, nu a putut opri la timp şi a accidentat-o mortal, constituie infracţiunea de ucidere din culpă (art. 178 alin. 2 C. pen.). Nerespectând dispoziţiile legale menţionate, inculpatul nu poate invoca prevederile art. 47 C. pen. referitoare la cazul fortuit susţinând că moartea victimei este consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. T.S., s.p., d. 742/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 71. Potrivit art. 49 lit. a din Regulamen-tul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi ca, la trecerea pe lângă grupuri sau coloane care se află în mers sau staţionează, să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol. Circulând cu autoturismul - cu o viteză de 27 km/h - pe lângă un grup numeros de persoane ce participau la o nuntă şi accidentând mortal un copil care s-a desprins din grup şi a încercat să traverseze şoseaua, inculpatul nu poate susţine că apariţia copilului în faţa maşinii a fost imprevizibilă şi că fapta s-a comis în condiţiile unui caz fortuit, în sensul art. 47 C. pen., deoarece situaţia în care s-a produs accidentul constituie, aşa cum s-a arătat, obiectul unei reglementări speciale, ceea ce era de natură să atragă atenţia inculpatului asupra posibilităţii ivirii pericolului de accident şi să-l determine a adopta conduita prescrisă de lege. Inculpatul trebuia, aşadar, să INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI micşoreze viteza autovehiculului în aşa măsură încât să corespundă condiţiilor pe care le implica trecerea pe lângă grupul numeros de persoane şi astfel orice pericol de accident să poată fi evitat. T.S., s.p., d. 1427/1981, R.R.D. nr. 4/1982, p. 68. Dispoziţiile art. 50 lit. e din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice - potrivit cărora conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol la trecerea pe lângă grupuri sau coloane, indiferent dacă acestea se află în mers sau staţionează -sunt aplicabile nu numai în cazurile în care grupul sau coloana se află pe partea carosabilă a şoselei, dar şi în situaţia în care staţionează într-un loc de parcare, în consecinţă, fapta unui conducător auto de a nu fi redus viteza până la limita evitării oricărui pericol la trecerea pe lângă un autobuz, staţionat într-un loc de parcare, în jurul căruia se aflau mai multe persoane şi de a fi accidentat mortal pe una dintre acestea, care în momentul trecerii pe lângă acel autobuz, a apărut pe neaşteptate în faţa autoturismului, constituie infracţiune de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. 2 C.pen. T.J. Ialomiţa d.p. 226/1977 cu notă critică de Gh. Şerbănescu şi Gh. Dobrican, R.R.D. nr. 1/1979, p. 42. Restricţia de viteză instituită prin art. 50 lit. e din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice - potrivit căruia conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol, la trecerea pe lângă grupuri sau coloane, indifer- ent dacă acestea se află în mers sau staţionează - este impusă numai atunci când grupurile sau coloanele se află pe partea carosabilă a şoselii şi nu în afara acesteia. Nu se poate reţine deci infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui şofer care, nereducând viteza până la limita evitării oricărui pericol, dar circulând cu viteză legală, la trecerea pe lângă un grup aflat în afara părţii carosabile, a accidentat o persoană care, la apropierea autoturismului s-a desprins în mod cu totul neaşteptat din acel grup şi, fără să se asigure, s-a angajat, fugind, în traversarea şoselei. T.S., s.p., d. 3/1976, C.D. 1976. p. 389. NOTĂ: Problema aplicării prevederilor art. 50 lit. e şi în cazul în care grupurile sau coloanele care se află pe trotuare, acostamente sau în locuri de parcare este controversată. Unii autori consideră că interpretarea textului sus-menţionat tre-buie restrânsă numai la carosabil, noţiune în care nu se includ trotuarele, acostamentele sau spaţiile de parcare (V. Pa-padopol, Repertoriul 2, p. 390), alţi autori apreciază că,pe de o parte, atât acostamentul cât şi locurile de parcare şi staţionare fac parte integrantă din drum -potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 13/1974 - iar pe de altă parte aplicarea art. 50 lit. e nu este circumscrisă la partea carosabilă a drumului (Corneliu Turi-anu, Legislaţia rutieră comentată şi adnotată, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1988, p. 181; Şerban Stănoiu, Comentarii, P.J.P voi. III, p. 47). Fapta unui elev de la o şcoală de şoferi de a fi condus-imprudent autovehiculul, în cadrul programu- 309 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII lui de şcolarizare, şi de a fi accidentat astfel o persoană, cauzându-i moartea, constituie infracţiune de ucidere din culpă, în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., iar nu în forma simplă prevăzută în art. 178 alin. 1 C.pen. împrejurarea că inculpatul nu a absolvit încă şcoala de şoferi este irelevantă sub aspectul aplicării agravantei, deoarece textul art. 178 alin. 2 C. pen. are în vedere nu numai pe profesionişti, ci şi pe orice altă persoană care efectuează o anumită activitate, fără a respecta dispoziţiile legale ori măsurile de prevedere pentru exerciţiul acelei activităţi. De asemenea, este lipsită de relevanţă şi prezenţa, alături de elev, a instructorului, care, în cazul neîn-deplinirii obligaţiilor ce îi revin, va răspunde tot pentru infracţiunea prevăzutăîn art. 178 alin. 2 C. pen, T.M. Bucureşti, s. I p., d. 660/1976, R2, p. 389. în categoria celor care trebu ie să răspundă, în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., pentru uciderea din culpă, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie pe drumurile publice, nu intră numai conducătorii profesionişti sau cei amatori care posedă permis de conducere, dar şi cei care conduc un autovehicul fără a avea permis de conducere, deoarece şi aceştia desfăşoară o anume activitate, în sensul art. 178 alin. 2 C. pen. T.S., s.p., d. 4192/1971, cu notă de C. Georgescu, R.R.D. nr. 9/1973, p. 140. Fapta unui conducător auto de a fi încredinţat autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă per- mis de conducere, şi care din nepricepere, a cauzat un accident mortal de circulaţie, constituie nu numai infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 3 din Decretul nr. 328/1966, ci şi infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. Din punct de vedere obiectiv, la decesul victimei au contribuit faptele ambilor inculpaţi - adică atât conducerea autovehiculului fără priceperea necesară, cât şi încredinţarea acestuia persoanei care a cauzat în mod nemijlocit accidentul -, deoarece, în împrejurările date, culpa fiecăruia dintre ei n-ar fi fost suficientă, singură, pentru a produce rezultatul. Sub aspect subiectiv, conducătorul auto, încredinţând autovehiculul, spre a-l conduce, unei persoane neexperimentate, fără permis de conducere, trebuia să-şi reprezinte toate consecinţele posibile, inclusiv accidentarea modală a unei persoane. T.S., s.p., d. 2628/1981, R.R.D. nr. 10/1982, p. 67. Inculpatul, conducător auto, a cedat volanul maşinii sale unei alte persoane, despre care ştia că nu are carnet de conducere - încălcând astfel dispoziţiile legale referitoare la exercitarea profesiei, care îi interziceau să procedeze astfel -, iar aceasta, provocând, din nedibăcie, răsturnarea maşinii s-a accidentat mortal, între fapta inculpatului şi moartea victimei există raport de cauzalitate - deoarece fără încredinţarea volanului, accidentul nu ar fi avut loc -, chiar dacă la producerea morţii a contribuit şi acţiunea victimei, constând în conducerea cu nepricepere a autovehiculului; de asemenea, există şi vinovăţie, sub forma culpei, deoarece, încredinţând volanul unei persoane INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI necalificate, inculpatul a putut să prevadă rezultatul survenit. Aşadar, inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin.2C.pen. T.S., s.p., d. 279/1974, R1, p. 420. NOTĂ: Soluţiile instanţei supreme (d. 279/1994 şi 2628/1981) sunt discutabile. Faptele de încredinţare a conducerii unui autovehicul unei persoane care nu posedă permis de conducere, de a nu lua măsurile necesare protecţiei muncii sau de a încredinţa o armă unui minor care nu este deprins cu funcţionarea acesteia, au fost incriminate de legiuitor, ca infracţiuni obstacol, pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni mai grave, în literatura de specialitate s-au exprimat opinii în sensul că existenţa independentă a infracţiunii subsecvente exclude posibilitatea legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii subsecvente. (Şerban Stănoiu, în P.J.P. voi. III, P- 49) S-a afirmat de asemenea că nu s-ar putea vorbi de existenţa unei legături de cauzalitate între infracţiunile sus-menţionate decât dacă s-ar accepta teoria echivalenţei condiţiilor, care a fost criticată tocmai pentru echivalarea mecanică a condiţiilor din antecedenţa rezultatului, cu cauza acestuia. (C. Bulai, C. Mitrache, Culegere de probleme de practică judiciară, Casa de editură şi presă "Şansa" - S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 251). De la producerea accidentului de circulaţie care a ocazionat decesul victimei a concurat culpa am-bilor conducători ai autovehiculelor angajate în accident, condamnarea acestora în baza dispoziţiilor art. 178 alin. 2 C. pen. este legală, ei fiind coautori ai infracţiunii de ucidere din culpă reţinute în sarcina lor. T.J. Argeş, d.p. 2567/1972, R.R.D. nr. 7/1973, p. 177. Uciderea din culpă a victimei pe păşunea comunală, ca urmare a conducerii imprudente a unui autovehicul, a fost reţinută în mod corect în încadrarea juridică din art. 178 alin. 2 C. pen., care consideră ca o agravantă împrejurarea că fapta a fost urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii. Textul menţionat nefăcând nici o limitare sub aspectul locului unde s-a produs fapta (drum public, drum interzis circulaţiei publice etc.), împrejurarea că uciderea din culpă s-a săvârşit pe păşunea comunală, şi nu pe un drum public, este lipsită de relevanţă, sub aspectul aplicării textului menţionat. T.J. Bihor, d.p. 488/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 74. Fapta unei persoane de a conduce un electrostivuitor, fără a avea calificarea necesară şi de a cauza, datorită unor manevre greşite, moartea victimei, urcată pe acest utilaj, constituie infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., iar nu de alin. 1 al aceluiaşi articol. T.S., s.p., d. 1953/1975, C.D. 1975, p. 350. Dispoziţiile art. 172 alin. 2 C. pen. - care prevăd o pedeapsă mai grea pentru uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi - se aplică şi conducătorului unui mijloc de transport cu tracţiune animală care, conducând imprudent vehiculul, a provocat din culpă moartea unui pieton. Prin comportarea sa imprudentă, conducătorul vehiculului a încălcat prevederile art. 8 din De- 311 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII creţul nr. 328/1966, care obligă pe toţi conducătorii de vehicule ce folosesc drumurile publice, să se comporte în aşa fel încât să nu constituie un pericol sau o stân-jenire pentru circulaţie. T.S., S.p., d. 317/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 71. Fapta unei persoane care instalează un mecanism acţionat cu curent electric, fără să ia măsurile de prevedere necesare, provocând prin aceasta moartea unei persoane, constituie infracţiunea de ucidere din culpă, în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., chiar în cazul în care s-a săvârşit în cadrul exercitării unei profesii sau meserii, întrucât, potrivit textului menţionat, sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi atunci când uciderea din culpă este urmarea nerespectării măsurilor de prevedere ce trebuie luate pentru efectuarea unei anume activităţi. T.J. Dolj, d.p. 49/1975, R.R.D. nr. 11/1975, p. 74. Din moment ce neîndeplinirea de către inculpat a obligaţiilor sale de medic - prin examinarea superficială a victimei şi prin stabilirea cu uşurinţă a diagnosticului de plagă înţepată nepenetrantă, în loc de plagă abdominală penetrantă, cu lezarea peretelui gastric - a avut drept consecinţă neacordarea îngrijirilor medicale necesare (intervenţie chirurgicală) şi instalarea unei septicemii generale, care, în cele din urmă, a dus la moartea victimei, fapta săvârşită de medic se încadrează în dispoziţiile art. 178 alin. 2C. pen. Nu se poate accepta teza potrivit căreia activitatea medicului ar constitui o împrejurarea ce numai a influenţat producerea rezultatului, moartea victimei, care s-ar datora exclusiv lovirii cu cuţitul. Această activitate, deşi se înscrie ca o condiţie ce a favorizat procesul cauzal, totuşi, prin conţinutul său concret şi prin intensitatea sa, are, în speţă, valoarea cauzală, contribuind deopotrivă, alături de activitatea autorului loviturii, la producerea rezultatului unic, decesul victimei. T.S., s.p., d. 1281/1976, R2, p. 388. Neluarea măsurilor de protecţie a muncii pentru executarea de către un elev practicant, minor, cu tractorul, a unor lucrări agricole pe teren accidentat şi cu pantă, încuviinţarea caîn cabina tractorului să se afle un alt minor şi părăsirea locului de muncă de către inculpat, răspunzător de executarea lucrării, urmate de efectuarea unor manevre greşite de elevul practicant, răsturnarea tractorului şi accidentarea mortală a celuilalt minor, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii privind protecţia muncii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 5/1965, dar şi ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 2 C. pen., între fapta inculpatului şi decesul minorului existând raport de cauzalitate. T.S., s.p., d. 1101/1986, R.R.D. nr. 2/1987, p. 73. Fapta militarului, aflat în serviciu de pază, de a lăsa arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii - din care cauză unul din aceştia, folosind-o, a împuşcat o persoană, care a decedat - constituie, pe lângă infracţiunea de călcare de consemn prevăzută de art. 333 alin. 1 C. pen., şi aceea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. T.S., sm., d. 81/1975, R1, p. 419. Inculpatul, conducând o autobasculantă pe un segment de drum pe care depăşirea autovehiculelor -cu excepţia motoretelor fără ataş -era interzisă, mai înainte de a vira spre stânga, pe o stradă laterală, a semnalizat această intenţie, a redus viteza şi s-a apropiat de linia INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI mediană a drumului, dar a intrat în coliziune cu o motocicletă condusă de victimă, care a încercat să depăşească prin stânga autobasculanta pe care o conducea el; ca urmare a accidentului, victima a decedat. în condiţiile acestei stări de fapt, inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi urmează a fi achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, combinat cu art. 10 lit. a C. proc. ppn. Culpa în producerea accidentului aparţine exclusiv victimei, care a încercat să efectueze o depăşire într-o zonă în care o atare manevră era interzisă; inculpatul -care a semnalizat din timp intenţia de a vira la stânga şi s-a asigurat din faţă - nu avea, în raport cu restricţiile din zona respectivă, obligaţia să se asigure şi cu privire la cei care îl urmau. T.J. Mureş, d.p. 128/1980, cu note de A. Orza şi E. Freifeld, R.R.D. nr. 6/1985, p. 58. Inculpatul, tractorist, a plecat cu tractorul în altă comună, pentru a se întâlni cu o femeie cu care întreţinea relaţii extraconjugale. Fiind urmărit de soţie şi surprins cu acea femeie în cabina tractorului, inculpatul, pentru a evita scandalul, a pus în mişcare tractorul, însă soţia sa - victima - a refuzat să se dea la o parte. în această situaţie, pentru a nu o accidenta, inculpatul a încercat să se retragă manevrând tractorul înapoi, spre o uliţă laterală şi în pantă. El şi-a continuat drumul în acest mod o distanţă apreciabilă, deşi observase că victima se agăţase de tractor, într-o poziţie periculoasă, stând cu un picior pe pistonul de acţionare a lamei tractorului şi cu celălalt pe scara de urcare în cabină. Din cauza unor denivelări însă, tractorul balansându-se, victima s-a dezechilibrat, a căzut şi a fost călcată de una din roţi, ceea ce i-a provocat moartea* Manevrarea tractorului în condiţiile arătate constituie temei pentru a se considera că inculpatul care practica meseria de tractorist de mai mulţi ani - a avut reprezentarea unei posibile dezechilibrări a victimei şi a căderii ei sub roţile tractorului; cu toate acestea, el a adoptat o poziţie de indiferenţă faţă de eventualitatea producerii acestui rezultat - potenţial letal - al faptei sale, pe care l-a acceptat. Faţă de cele arătate, apărarea inculpatului, în sensul că s-a bizuit pe dibăcia sa în conducerea tractorului şi a socotit, fără temei, că va reuşi să evite accidentul apare neîntemeiată, neputându-se reţine că el a acţionat din culpă, în consecinţă, fapta săvârşită se încadrează în art. 175 lit. c C. pen. şi nu în art. 178 alin. 2 C. pen. T.S., s.p., d. 2608/1983, R3, p. 208. Pentru a-şi apăra grădina de diverse sustrageri, inculpatul a construit o reţea electrică improvizată, pe care a conectat-o la o tensiune de 195-380 volţi, folosind un cablu de oţel neizolat; el avea pregătirea necesară în materia electricităţii pentru a cunoaşte efectul ucigător al curentului electric prin instalaţia efectuată. în aceste condiţii, inculpatul şi-a dat seama de consecinţele faptei sale, adică de posibilitatea electrocutării mortale a persoanei care ar pune mâna pe cablul aflat sub tensiune electrică -urmare pe care a acceptat-o -, aşa încât, din moment ce o astfel de electrocutare s-a produs, fapta sa constituie infracţiunea de omor, comisă cu intenţie indirectă, şi nu aceea de ucidere din culpă. T.S., s.p., d. 2180/1974, R1,p.304. Omisiunea unui medic şef de a organiza, pregăti şi supraveghea o operaţie de vaccinare - creând astfel personalului sanitar inferior posibilitatea de a lucra în condiţii contrare prescripţiilor medicale, ceea ce a dus la infectarea a trei dintre persoanele vaccinate şi la decesul uneia dintre ele - nu con- 313 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII stituie infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 C. pen., ci infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută în art. 249 alin. 1 C. pen. Moartea victimei a fost provocată, în speţă, de către agentul sanitar, care a efectuat vaccinarea în condiţii necorespunzătoare; medicul şef, prin neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, a lipsit însă persoanele vaccinate de condiţii de vaccinare corespunzătoare şi a creat posibilitatea ca victima să fie infectată şi, din această cauză, să înceteze din viaţă. T.S., s.p., d. 68/1977, R2, p. 261. Nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducător auto, chiar aflat în stare de ebrietate, în cazul în care în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu pentru pietoni, victima - aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe partea carosabilă a străzii - a apărut pe neaşteptate la o distanţă mai mică de 2 m în faţa autovehiculului, care a lovit-o pro-vocându-i moartea; în această situaţie sunt aplicabile prevederile art. 47 C. pen., deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi în nici o situaţie nu ar fi putut să fie evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului auto. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 1037/1980, R3, p. 28. Dacă prin fapta săvârşită inculpatul a cauzat, din culpă, moartea a două persoane, există o singură infracţiune de ucidere din culpă, în forma agravată prevăzută de art. 178 alin. 5 C. pen., în concurs. Agravanta prevăzută în textul menţionat, constând în cauzarea morţii a două sau mai multor persoane, caracterizează o unitate infracţională legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas infracţiuni distincte. T.S., s.p., d. 331/1983, R.R.D. nr. 5/1984. în speţă, inculpatul, conducător auto, în timp ce se deplasa cu o auto-platformă pe şosea, s-a înscris la un moment datîntr-o curbă periculoasă cu o viteză de 60 km/oră şi, ca urmare a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu motoreta condusă de victimă, care, în urma leziunilor suferite, a decedat. Instanţa nu avea temeiuri să reţină drept cauză a accidentului şi faptul că victima a circulat cu o viteză mai mare decât cea legală, întrucât nu există raport de cauzalitate între acest fapt şi rezultatul produs, singura împrejurare determinantă a accidentului fiind comportamentul inculpatului, care a pătruns cu autovehiculul pe contrasens , într-o curbă cu vizibilitatea foarte redusă, ceea ce a făcut ca accidentul să nu poată fi evitat. Deci în mod greşit s-a reţinut că şi victima a contribuit la producerea accidentului, cu urmarea reducerii despăgubirilor civile. T.S., s.p., d. 343/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 142. Prin abrogarea Decretului nr. 770/1966 şi art. 185 C. pen., a fost dezincriminată infracţiunea de avort, nu şi infracţiunea de ucidere din culpă, cea de-a doua componentă a infracţiunii complexe susmenţionate. Ca atare, instanţa de judecată, sesizată cu judecarea infracţiunii de provocare ilegală a avortului, prevăzută de art. 185 C. pen., nu va putea pronunţa achitarea într-un astfel de caz (survenirea dezincriminării uneia dintre componentele acestei infracţiuni complexe), ci trebuie să schimbe încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 178 alin. 2 C. pen. şi să oblige pe inculpat, atunci când este cazul, la plata despăgubirilor. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI C.S.J., în compunerea prevăzută de act. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentm organizarea judecătorească nr. 89/1990, Dreptul nr. 9/1991, p. 90 în cazul în care în timpul judecăţii intervine abrogarea prevederilor art. 185-188 C. pen., referitoare la infracţiunea de provocare ilegală a avortului, instanţa de judecată trebuie să pună din oficiu în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei celui care a provocat ilegal un avort, care s-a soldat cu decesul victimei, din infracţiunea prevăzută de art. 185 alin. 4 C. pen., în aceea prevăzută din art. 178 alin. 2 C. pen., uciderea din culpă. Şi, aceasta chiar dacă în acest fel - aparent - s-ar agrava situaţia penală a inculpatei, faţă de care ar trebui să se pronunţe o achitare în raport cu încadrarea juridică iniţială, în drept, o atare situaţie se impune din mai multe motive şi anume: faptele de natura celor comise de inculpată vor continua să constituie infracţiune, în calificarea prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen., fiind întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, indiferent de apariţia textului special prin care se prevedea că în acest caz se comite o infracţiune in-, tenţionată; apoi, nu există nici un temei juridic care să justifice un tratament penal diferenţiat în raport cu data comiterii infracţiunii, numai pe considerentul că la data abrogării art. 185-188 C. pen., aceste fapte erau exceptate de la calificarea de ucidere din culpă (în măsura în care faptele de această natură săvârşite ulterior abrogării art. 185-188 C. pen., sunt încadrate şi sancţionate pe baza textului special care a fost abrogat), în sfârşit, agravarea situaţiei penale a inculpatei ar fi împiedicată de recurs, sesizată prin calea de atac exercitată exclusiv de inculpată, ceea ce nu este cazul în speţă. T.J. Bihor, s.p. 12/1990, Dreptul nr. 6/1991, p. 67. împrejurarea că victima unui accident mortal de circulaţie a condus bicicleta fără ca aceasta să fi fost echipată cu frână de mână, far în faţă şi lumină roşie în spate, fiind şi sub influenţa băuturilor alcoolice, nu are semnificaţia unei culpe, în raport cu producerea accidentului, de vreme ce avea totuşi montat, în partea din spate a bicicletei, un catadioptru, deci un dispozitiv reflectorizant şi, de asemenea, premergător accidentului, nu a efectuat manevre greşite sau alte încălcări a regulilor de circulaţie. Prima instanţă a reţinut, fără temei că accidentul de circulaţie s-a datorat şi culpei victimei. Ori, faptul că bicicleta nu avea frână de mână, lumina albă îndreptată spre înainte şi lumina roşie îndreptată spre înapoi nu se află în raport de cauzalitate cu producerea accidentului, deoarece bicicleta condusă de victimă a fost lovită din spate, deşi era echipată cu dispozitiv reflectorizant îndreptat spre direcţia din care circula inculpatul, aşa cum prevede în art. 52 lit. a din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966. De asemenea, nu există raport de cauzalitate între faptul că victima circula având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,2% şi accidentarea ei de către inculpat, întrucât din probele administrate în cauză nu a rezultat că lovirea victimei s-a datorat, măcar în parte, efectuării unor manevre greşite ori încălcării altor reguli de circulaţie de către acesta. în consecinţă, prima instanţă ar fi trebuit să reţină culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului. C.S.J., s.p., d. 765/1990, Dreptul nr. 12/1991, p. 106. BIBLIOGRAFIE: M. Petrovici, Geza Laczko David, Unele consideraţii în legătură cu structura infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 3 din Codul penal, (I), Gheorghiţă Mateuţ (II), R.R.D. nr. 6/1986, p. 41-46. 315 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII Determinarea sau înlesnirea sinuciderii Art. 179. — Fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Faptul de a săvârşi acte repetate de violenţă împotriva unei persoane şi de a persista în această comportare şi după ce victima ameninţă cu sinuciderea dacă presiunile nu vor înceta constituie infracţiunea prevăzută de art. 179 C. pen.; în cazul când victima se sinucide, infracţiunea se caracterizează prin intenţie indirectă, dacă nu se dovedeşte că făptuitorul a urmărit producerea unui asemenea rezultat. T.S., s.p., d. 2693/1986, R.R.D. nr. 6/1987, p. 76. Pentru înlesnirea infracţiunii prevăzute în art. 175 C. pen., în modalitatea determinării la sinucidere, este necesar, sub aspect subiectiv, ca făptuitorul să-şi dea seama că acţiunea sa va avea ca urmare sinuciderea ori încercarea de sinucidere a unei persoane şi să urmărească sau să accepte producerea acestui rezultat. T.S., s.p., d. 1065/1983, R3, p. 93. Prin art. 179 alin. 1 C. pen. este incriminată fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. Modalităţile de determinare la sinucidere sunt variate, fiind posibil ca activitatea infracţională să se realizeze nu numai prin îndemnuri sau amăgire, ci şi prin acte de tor- tură, de supunere la chinuri, repetate scandaluri şi bătăi, care pot duce o persoană într-o stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau cu încercarea de sinucidere. Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea este prevăzută în art. 179 alin. 1 C. pen. se comite cu intenţie directă (când făptuitorul prevăzând rezultatul sinuciderii, a urmărit realizarea acestuia) sau indirectă (când rezultatul posibil al sinuciderii a fostprevăzutşi acceptat). T.S., s.p., d 1047/1977, R.R.D. nr. 11/1977, p. 61. Fapta inculpatului care, prin ameninţare, şi-a constrâns soţia să se arunce de la etajul IX, cu consecinţa morţiii acesteia, constituie infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 175 l'rt. c C. pen., iar nu infracţiunea de determinare la sinucidere, prevăzută în art. 179 C. pen., deoarece - datorită violenţelor la care a fost supusă -victimei i s-a anihilat posibilitatea de a decide, în mod liber, asupra acţiunilor sale. Ori, pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 179 C. pen., este necesar ca victima să nu fie constrânsă la îndeplinirea acţiunii prin care îşi curmă viaţa, ci să aibă posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se sinucidă sau nu. T.S., s.p., d. 3101/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 66. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Secţiunea II Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii 1Art. 180.— Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare Lovirea sau de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la alte violenţe 3 luni sau cu amendă. 2Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare ia plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Atestarea cuprinsă în certificatul medico-legal, că persoana vătămată a prezentat trei echimoze pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile îngrijiri medicale trebuie înţeleasă în sensul că timpul apreciat ca fiind necesar pentru vindecare se referă la dispariţia semnelor exterioare vizibile, iar nu la îngrijirea necesară pentru înlăturarea consecinţelor mai grave ale lovirii şi pentru reluarea funcţiilor normale ale organului traumatizat sau ale organ-ismului victimei, astfel că încadrarea în drept a lovirii săvârşite este aceea prevăzută de art. 180 alin. 1 C. pen. T.J. Constanţa, d.p. 1555/1969 (cu notă de C. tancul eseu), R.R.D. nr. 2/1971, p. 161. Când din constatările medico-le-gale, rezultă că pentru vindecarea leziunilor produse părţii vătămate, prin actele de violenţă comise de inculpat a fost nevoie de tratament 1 local sub formă de comprese la un deget timp de 3 zile de la agresiune, nu poate fi vorba de necesitatea unor "îngrijiri medicale” din acele prevăzute de art. 180 alin. 2 C. pen.; ca urmare, fapta inculpatului se încadrează în art. 180 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 454/1973, R1, p. 270. Acela care, cu aceeaşi ocazie, aplică loviri mai multor persoane nu săvârşeşte o singură infracţiune de lovire, ci atâtea infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite. T.J. Alba, d.p. 40/1969, R.R.D. nr. 5/1969, p. 181. Fapta inculpatului de a fi lovit pe victimă peste faţă, cu un obiect dur, constituie infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 C. pen. - încadrarea juridică făcându-se în raport cu durata îngrijirilor medicale, sub 20 zile -, chiar dacă persoanei vătămate i s-a cauzat o 1 A se vedea şi dispoziţiile Decret-lege nr. 41 din 26 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 16 din 27 ianuarie 1990. 2 Art. 180 alin. 2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 317 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII leziune care i-a lăsat în regiunea frunţii, între sprâncene, o cicatrice lineară de 3 cm lungime cu marginile indurate, aceasta constituie un prejudiciu estetic, nu însă şi o sluţire în sensul prevederilor art. 182 alin. 1 C. pen. care să determine calificarea faptei ca vătămare corporală gravă. T.J. Timiş, d.p. 1285/1973, R.R.D. nr. 4/1975, p. 64. Nu realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen. fapta inculpatului care, cerând permisiunea conducătorului de tren, pătrunde într-un compartiment de clasa I, unde ştia că se află o persoană împotriva căreia avea nemulţumiri, şi adresează acesteia cuvinte jignitoare, bruscând-o. în această situaţie, împrejurarea că faptele s-au petrecut într-un mijloc de transport în comun nu are relevanţă sub aspectul aplicării art. 321 C. pen., întrucât manifestările reţinute în sarcina inculpatului reprezintă acte de adversitate personală, la adresa persoanei vătămate, care nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, ci constituie infracţiunile prevăzute de art. 205 alin. 1 C. pen., în concurs real. T.J. Braşov, d.p. 829/1972, R.R.D. nr. 12/1973, p. 160. Nu constituie infracţiunea de ultraj lovirea unui lucrător de poliţie, dacă acesta se găsea în stare de ebrietate şi a folosit el, primul, violenţa contra cetăţenilor. în asemea condiţii, nu se poate considera că acel lucrător se afla în exerciţiul funcţiei, astfel că fapta constituie infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 C. pen.. T.J. Bistriţa Năsăud, d.p. 116/1972, R.R.D. nr. 7/1973, p. 177. Vătămarea corporală 1 Art. 181.— Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Lovirea care a produs un traumatism al buzei superioare, din care a rezultat necesitatea extracţiei a doi dinţi ai persoanei vătămate (incisivii median şi lateral stâng) şi a unor îngrijiri medicale cu o durată de 14 zile, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen., ci infracţiunea de vătămare simplă prevăzută de art. 181 C. pen. Faţă de împrejurare că înlocuirea celor doi dinţi incisivi cu o proteză, a restabilit total funcţia masticato-rie şi sub aspectul normal al figurii, traumatismului suferit de victimă nu i se poate atribui caracterul de sluţire. T.J. Braşov, d.p. 215/1969, R.R.D. nr. 7/1969, p. 162. 1 A se vedea şi dispoziţiile Decret-lege nr. 41 /1990. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Fapta prin care se produce fracturarea unui dinte incisiv lateral superior constituie infracţiunea de vătămare corporală iar nu cea de vătămare corporală gravă, deoarece nu i s-a provocat pierderea unui organ sau o sluţire. T.J. Olt, d.p. 395/1969, (cu notă de I. Mihalache), R.R.D. nr. 4/1970, p. 177. Faptele celor trei inculpaţi care, după ce i-au aplicat persoanei vătămate loviri până au dus-o în stare de inconştienţă, au legat-o de un pom şi au lăsat-o astfel până când alte persoane au dezlegat-o şi i-au redat libertatea, constituie infracţiunile de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. (în raport cu timpul de îngrijiri medicale ce au fost necesare pentru vindecare) şi de lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen., aflate în concurs. împrejurarea că, în momentul când a fost astfel legată, persoana vătămată se afla în stare de inconştienţă nu înlătură existenţa infracţiunii de lipsire de libertate. T.J. Timiş, d.p. ' 1306/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 150. Fapta educatorului de a aplica unui minor internat în Casa copilului, ca urmare a unor abateri comise de acesta, mai multe lovituri, provocându-i leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale de trei săptămâni, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 C. pen., ci aceea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. T.J. Harghita, d.p. 486/1971, cu notă de Dorn Pavel, R.R.D. nr. 6/1972, p. 154. Fapta unei persoane de a aplica alteia, cu pumnii, numeroase lovituri, cauzatoare a unor leziuni vindecabile în 7-8 zile, nu constituie infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. 2 C. pen., ci infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen., dacă, din cauza violenţelor la care a fost supusă, victima a sărit pe fereastră, de la etajul I al clădirii, suferind leziuni pentru a căror vindecare a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 80-90 zile, întrucât, într-o asemenea situaţie, între fapta săvârşită şi rezultatul produs există legătură de cauzalitate. T.S., s.p., d. 3199/1974, C.D.,p. 385. BIBLIOGRAFIE: - I. Munteanu, Gravitatea vătămării produse, unic criteriu de delimitare între forma agravantă a infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi infracţiunea de vătămare corporală, R.R.D. nr. 2/1974, p. 72 - Tr. Dima, Criterii de delimitare a infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi infracţiunea de vătămare corporală, R.R.D. nr. 6/1973, p. 88 Art. 182. — Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoare de Vătămarea corporală gravă INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII la 2 la 7 ani. Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute în alineatul precedent, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani. Tentativa faptei prevăzute în alin. 2 se pedepseşte. Infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 alin. 1 C. pen., se caracterizează, pe plan subiectiv, prin praeterin-tenţie; aceasta înseamnă că făptuitorul răspunde, în baza acestui text, chiar dacă nu a prevăzut rezultatul mai grav - inclus în enumerarea făcută în cuprinsul textului - survenit în urma acţiunii sale iniţiale de lovire sau vătămare corporală, dacă el a putut să prevadă acel rezultat. Din moment ce inculpatul, urmărind să aibă raport sexual cu victima, după ce i-a răsucit o mână, a trântit-o la pământ - din care cauză aceasta a suferit fractura mâinii, având nevoie, pentru vindecare, de peste 60 zile îngrijiri medicale -, se poate conchide că el putea şi trebuia să prevadă rezultatul survenit şi deci fapta sa se încadrează în art. 182 C. pen. TJ.. Timiş, d.p. 1048/1982, R.R.D. nr. 6/1983, p. 63. Fapta inculpatului de a fi lovit victima cu pumnii, peste faţă, cauzându-i pierderea vederii la un ochi - a cărui capacitate funcţională este grav afectată, datorită unui traumatism anterior - nu constituie infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), ci infracţiunea de vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 1 C. pen.). Existenţa unor sechele post-trau-matice, din care partea civilă avea o capacitate de muncă de 33%, nu este de natură a exclude aplicarea art. 182 alin. 1 C. pen. şi a determina încadrarea juridică a faptei în raport numai de numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, atâta vreme cât trau- matismul produs de inculpat a dus la pierderea completă a vederii ochiului respectiv şi - aşa cum rezultă din actele medico-legale -la mărirea gradului incapacităţii de muncă. T.S., s.p, d. 277/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 75. Fapta prin care se produce fracturarea unui dinte constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, neinteresând numărul dinţilor pierduţi, ci dacă înfăţişarea fizică şi fizionomia victimei sau chiar funcţionalitatea maxilarului au avut de suferit. T.J. Suceava, d.p. 609/1987, R.R.D. nr. 1/1988, p. 53 (cu o notă de Octa-vian Cojocaru). Pierderea a doi dinţi din faţă crează o dizarmonie substanţială în fizionomia victimei. Ca atare, nu are nici o relevanţă aprecierea făcută de laboratorul de medicină legală, în sensul că prejudiciul estetic poate fi reparat prin pro-tezare. Lucrarea protetică nu realizează un proces de vindecare normal şi total, nu înseamă o restabilire integrală a funcţiei fiz-ionomice a regiunii anatomice traumatizate. Fiind deci vorba de o sluţire, încadrarea juridică a faptei de lovire care a avut drept consecinţă pierderea a doi dinţi din faţă trebuie făcută avându-se în vedere prevederile art. 182 C. pen., adică vătămarea corporală gravă. T.J. Suceava, d.p. 469/1987, R.R.D. nr. 7/1988, p. 75. în situaţia în care s-a apreciat că iniţial plaga cauzată de inculpat INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI victimei va necesita îngrijiri medicale de numai 9 zile, însă ulterior au intervenit complicaţii care au impus un tratament medical de mai mult de 60 zile, încadrarea juridică a faptei în art. 182 alin. 1 C. pen. este corectă; într-adevăr, în situaţia de mai sus este vorba de o infracţiune progresivă, la care urmările se prelungesc după consumare, prin amplificarea lor progresivă, astfel că încadrarea lor juridică este determinată de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente consumării infracţiunii au încetat. T.J. laşi, d.p. 720/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 160. Constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 zile, sau care a produs celelalte consecinţe prevăzute de art. 182 C. pen. Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă relevanţă faptul că, în perioada îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări ori s-a prezentat la locul de muncă, prestând efectiv muncă. T.J. Constanţa, d.p. 2009/1972, cu note de Dorin Clocotici si VA. Dumbravă, R.R.D. nr. 6/1973, p. 151. Fapta de a îmbrânci o persoană, determinând proiectarea ei pe un plan dur şi cauzându-i astfel o infirmitate fizică permanentă, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu vătămare corporală din culpă. T.S., s.p., d. 191/1969, C.D.,p. 323. Pentru ca alterarea înfăţişării fiziee a unei persoane să poatăTi considerată "sluţire", în sensul art. 182 C. pen., este necesar ca ea să aibă caracter de permanenţă. Tăierea părului de pe capul unei femei şi raderea sprâncenelor nu constituie o "sluţire în sensul susmenţionat, deoarece - părul şi sprâncenele fiind supuse unui proces natural de regenerare -pierderea înfăţişării fizice a victimei este numai temporară. T.S., s.p., d. 2828/1974, R.R.D. nr. 6/1977, p. 70. Prin "sluţire", în sensul art. 182 C. pen., se înţelege alterarea înfăţişării fizice a victimei, deformarea, desfigurarea sau mutilarea acesteia, de natură să-i creeze un aspect neplăcut şi să o prejudicieze din punct de vedere estetic. Pierderea de către partea vătămată a unicului dinte pe care îl avea, ca urmare a loviturilor aplicate de inculpat, nu echivalează cu o "sluţire" şi nu i se poate atribui acest caracter; în consecinţă, încadrarea juridică a faptei va fi determinată de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de victimă. T.S., s.p., d. 1313/1980, R2, p. 401. Pierderea a doi dinţi din faţă crează o dizarmonie în fizionomia persoanei vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil şi, ca atare, constituie o sluţire în sensul art. 182 C. pen. împrejurarea că dinţii pot fi înlocuiţi printr-o proteză este lipsită de relevanţă, întrucât lucrarea dentară, deşi în anumite condiţii poate ascunde acest prejudiciu estetic suferit, nu este, totuşi, de natură, să-l înlăture. T.S., s.p., d 478/1981, R3, p. 283. Constituie "sluţire", în sensul art. 182 C. pen., vătămarea corporală adusă unei persoane, datorită căreia aceasta a căpătat un aspect 321 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII neplăcut, ca urmare a alterării armoniei corpului, a regularităţii trăsăturilor fizice etc., fără a avea vreo relevanţă împrejurarea că, prin anumite artificii plastice, aceste defecte ar putea fi atenuate sau ascunse, deorece în asemenea caz nu are loc un proces de vindecare normal. Este vinovat deci de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă acela care, după un conflict avut cu partea vătămată, a muşcat-o de nas, cauzându-i o vătămare ce îi altera înfăţişarea fizică şi care nu a putut fi înlăturată decât printr-o intervenţie chirurgicală plastică. T.J. Timiş, d.p. 242/1979, R.R.D. nr. 12/1979, p. 65. Sunt întrunite elementele infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., şi în cazul în care durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare s-a prelungit mai mult de 60 de zile, prevăzută în acest text, datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost cauzate. T.J. Timiş, d.p. 105/1980, R.R.D. nr. 11/1980, p. 69. în condiţiileîn care, în speţă, inculpatul a vătămat grav integritatea corporală a victimei - lovind-o prin aruncarea unei ţevi metalice, peste gard, de la o distanţă de cel puţin 8 m - nu se poate conchide că, acţionând astfel, acesta a urmărit sau a acceptat producerea morţii victimei, ca rezultat potenţial al acţiunii sale; în consecinţă, în sarcina sa urmează a se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., şi nu tentativa infracţiunii de omor, prevăzută în art. 20 combi- nat cu art. 174 C. pen. T.S., s.p., d. 700/1980, R.R.D. nr. 9/1981, p. 117. în vederea delimitării infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativa de omor, la stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, de regiunea corpului spre care au fost îndreptate acestea şi de urmările ce se puteau produce. In speţă, inculpatul intervenind într-un conflict ivit între victimă şi un prieten al său - pe care victima îl trântise la pământ şi îl ţinea imobilizat, prinzându-l cu mâinile pe piept -, a aplicat acesteia mai multe lovituri cu un briceag, în antebraţul stâng, una dintre elesecţionându-i artera radială, ceea ce, datorită hemoragiei produse, i-a pus în pericol viaţa. întrucât din probele administrate rezultă că, inculpatul, lovind victima cu briceagul, nu a vizat o regiune vitală a corpului, deşi o putea face, că lezarea antebraţului nu este o consecinţă a devierii unei lovituri îndreptate spre un organ vital, ci în mod deliberat el a lovit victima în antebraţ - pentru a-i desprinde mâinile cu care îl imobilizase pe prietenul său -, se impune concluzia că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide, fapta săvârşită constituind infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu o tentativă de omor. T.S., s.p., d. 2825/1984, R.R.D. nr. 12/1985, p. 75. Inculpatul a aruncat cu pietre în direcţia persoanei vătămate de la o distanţă mică, (5-6 m), lovind-o cu intenţie la umăr şi la ochi; în aceste condiţii, rezultatul mai grav al faptei - pierderea unui ochi -putea să fie prevăzut. Rezultă deci INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI că inculpatul a săvârşit fapta de vătămare gravă a integrităţii corporale cu praeterintenţie, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 182 alin. 1 C. pen. T.J. Timiş, d.p. 1177/1983, R.R.D. nr. 12/1984, p. 77. Aruncarea de la 3 m, cu forţă, a unei pietre voluminoase asupra capului victimei, căreia i s-au cauzat leziuni grave - în speţă hemoragie cerebro- meninge, disjunge maxilo-facială şi fractura piramidei nazale - ce i-au pus viaţa în primejdie, evidenţiază intenţia de a ucide şi constituie tentativă de omor, iar nu infracţiunea de vătămare corporală gravă. T.S., s.p., d. 632/1981, R3, p. 204. în situaţia în care pe fondul unor relaţii proaste dintre părţi inculpaţii au aşteptat victima şi au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a necesitat îngrijiri medicale de 100-120 zile, fapta se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 182 alin. 1 C. pen. şi nu în cele prevăzute de alin. 2 al aceluiaşi articol, deoarece din probele administrate în cauză rezultat că inculpaţii nu au urmărit în mod direct producerea consecinţelor prevăzute de art. 82 alin. 1 C. pen., ci doar aplicarea unor corecţii. T.J. Maramureş, d. p., 178/1992 (cu notă de Viorel Găzdac). în raport cu faptul că lovirea are loc cu un corp vulnerant, apt să producă moartea, cu intensitate, într-o regiune vitală a corpului, se impune concluzia că inculpatul a comis agresiunea cu intenţia de a ucide victima, iar nu de a-i cauza o vătămare corporară a cărei gravitate, prin aplicarea art. 182 alin. 1 C. pen., nu a fost considerată ca un rezultat pe care inculpatul l-a urmărit. în speţă, inculpatul i-a aplicat victimei, cu un par, mai multe lovituri în cap, provocându-i aşa cum rezultă din raportul medico-legal, un traumatism cranian cu fractură de boltă şi bază a craniului cu stare de comă, gravitatea leziunilor punând în pericol viaţa victimei. Judecătoria l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen., iar recursul inculpatului a fost respins. Pentru considerentele susmenţionate se admite recursul extraordinar declarat în cauză şi se trimite cauza procurorului pentru efectuarea urmăririi penale. C.S.J., s.p., d. 1242/1993, Dreptul nr. 10-11/1994, p. 126 Prin sentinţa penală nr. 2240/1992, Judecătoria Braşov l-a condamnat pe inculpatul T.C., pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 C. pen., schimbând încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen. In fapt, inculpatul T.C., care consumase băuturi alcoolice, s-a întâlnit cu martorul B.l. şi partea vătămată T.E. înainte de a se despărţi de cei doi, inculpatul T.C. l-a îmbrâncit pe martorul B.l. care s-a dezechilibrat căzând peste partea civilă T.E. care a căzut fracturându-şi braţul, împotriva hotărârii sus-menţionate a declarat recurs procurorul susţinând că în mod greşit s-a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului. Recursul este întemeiat. Ca formă a vinovăţiei, intenţia depăşită există atunci când activitatea materială a autorului, săvârşită cu intenţie directă sau indirectă, a produs un rezultat mai grav decât acela vizat faţă de care autorul se află în culpă. Ori, din declaraţiile 323 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII date de inculpat şi relatările martorilor şi a părţii vătămate rezultă că în momentul îmbrâncirii martorului B.l. făptuitorul avea cunoştinţă că partea vătămată se afla chiar în spatele celui pe care l-a îmbrâncit şi că, de asemenea, în momentul imediat premergător îmbrâncirii partea vătămată l-a atenţionat pe inculpat, cerându-i să-şi vadă de treabă. Deci, din probele administrate rezultă cu claritate că inculpatul cunoştea clar poziţia victimei şi implicit a prevăzut că violenţele exercitate asupra martorului B.l. se vor răsfrânge şi asupra părţii vătămate, aşa încât va răspunde pentru infracţiunea de vătămare gravă, ea fiind rezultată din activitatea sa iniţială, intenţionată, de lovire. T.J. Braşov, d.p. 310/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 116. BIBLIOGRAFIE: - Gh. Mateuţ, M. Blag, Unele probleme privind distincţia dintre tentativa de omor şi vătămare corporală gravă prin punerea în primejdiei a vieţii persoanei, “Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 71-76 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte Art. 183. — Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă faţă de plaga înjunghiată ce i s-a cauzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuţit - refuzând să fie spitalizată, pentru îngrijiri medicale, timp de 6 zile şi favorizând astfel instalarea unei septicemii -nu este de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea infracţională a inculpatului şi moartea victimei, din moment ce, aşa cum rezultă din actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată produsă de inculpat. T.S., s.p., d. 1166/1978, R.R.D. nr. 11/1978, p. 66. între fapta inculpatului - care, după ce a lovit victima cu un lemn, trântind-o pe partea carosabilă a şoselei, a fugit şi a lăsat-o acolo, expusă accidentării de către autovehiculele ce circulau în număr mare pe şosea - şi decesul victimei, care a fost lovită mortal de un autovehicul, al cărui conducător, deşi a încercat n-a reuşit să evite lovirea, există raport de cauzalitate. T.S., s.p.. d. 2068/1980, R.R.D. nr. 7/1981, p. 61. Elementul subiectiv necesar pentru existenţa infracţiunii de omor -intenţia în ambele sale modalităţi (directă şi indirectă) - se deduce, în general, atât din datele externe ale faptei comise, cum sunt împrejurările şi modul în care a fost săvârşită fapta, mijloacele de execuţie, regiunea vizată şi intensitatea loviturilor, cât şi din mobilul care a determinat pe făptuitor să acţioneze şi din scopul pe care acesta şi l-a propus să-l atingă. Nu se poate reţine existenţa intenţiei de a ucide în cazul în,care inculpatul, surprinzând-o pe victimă, noaptea, în locuinţa sa, unde se introdusese cu intenţia de a fura, i-a aplicat cu o coadă de mătură (instrument inapt, prin na- INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI tura sa, de a provoca moartea) numeroase lovituri, fără mare intensitate (întrucât nu au produs fracturi sau lezarea unor organe, ci numai echimoze şi excoriaţii), în diferite regiuni ale corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce înseamnă că nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune unde se află organe vitale); moartea victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta - faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea -, în raport cu pregătirea lui, putea să-l prevadă. Fapta săvârşită de inculpat se încadrează aşadar, în art. 183 C. pen., care prevede lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. T.S., s.p., d. 986/1980, R2, p. 242. Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte chiar dacă activitatea infractorului nu a produs ea singură moartea victimei, în cazul în care fără această activitate decesul victimei nu ar fi avut loc. în speţă, din raportul de constatare medico-legală rezultă că între plaga epicraniană cu focar de fractură înfundat, produsă de inculpat prin lovirea cu o piatră, şi moartea victimei există legături de cauzalitate, deşi între leziunea craniană şi rezultatul letal s-a interpus o complicaţie infecţioasă, şi anume men-ingită purulentă; această complicaţie fiind ea însăşi o consecinţă a plăgii şi deci a activităţii inculpatului, nu produce nexul cauzal, chiar dacă la producerea ei ar fi contribuit şi neefectuarea la timp a tratamentului. T.S., s.p., d. 343/1976, R.R.D. nr. 8/1976, p. 61. Faptul că, după ce a fost lovită, victima nu s-a internat în spital, ci a urmat mai mult timp un tratament ambulatoriu, până când, aflându-se în stare gravă, a fost obligată să se interneze, nu este de natură să înlăture concluzia că moartea ei se datorează acţiunii inculpatului, din cuprinsul raportului medico-legal de autopsie rezultând clar că moartea victimei se datoreşte unui traumatism cranio-cerebral, fracturii osului frontal stâng, cu plagă meningo-cerebrală, cauzate prin lovirea directă a capului cu un corp dur. De asemenea, împrejurarea că oasele craniului victimei erau foarte subţiri şi că suprafaţa corpului dur de care s-a lovit era mică (menţiuni făcute în actul de autopsie) nu are nici o relevanţă în cauză, atât timp cât, pe de o parte, din probe rezultă în mod cert că între lovitura aplicată de inculpat şi rezultatul letal intervenit există o legătură cauzală directă şi neîntreruptă, iar, pe de altă parte, este neîndoielnic că lovind victima în cap cu o cărămidă, inculpatul şi-a putut reprezenta survenirea acestui rezultat. T.S., s.p., d. 4115/1973, R1, p. 272. Faptul că inculpatul a aruncat de la mică distanţă un topor la picioarele victimei rănind-o, iar ca urmare a şocului hemoragie aceasta a decedat, deşi dacă ar fi fost internată, ceea ce a refuzat, acest deznodământ ar fi fost evitat, constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi nu aceea de omor, fiind evident că făptuitorul nu a avut această intenţie, rezultatul producându-se prin depăşirea intenţiei acestuia, cu care a comis agresiunea. Din probele administrate în cauză a mai rezultat că imediat după ce a lovit victima la picior, inculpatul a încercat să-i oprească hemoragia 325 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII şi i-a propus să o ducă la spital, ceea ce aceasta a refuzat. T.S., s.p., d. 434/1987, R.R.D. nr. 12/1987, p. 75. îmbrâncirea cu putere a victimei şi lovirea acesteia, ca urmare a îmbrâncirii, cu capul de un plan dur, constituie infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, dacă autorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul acţiunii sale. T.S., s.p. d. 575/1970, C.D., p. 339. Atâta vreme cât s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă, datorându-se unui traumatism cra-nio-cerebral, cu contuzie şi dilacer-are cerebrală complicată cu meningită purulentă şi că leziunile traumatice s-au produs prin proiectarea victimei cu capul de asfaltul străzii, de către inculpat, există raport direct de cauzalitate între acţiunea inculpatului şi rezultatul letal survenit - chiar dacă în timpul internării în spital victimei nu i s-a aplicat un tratament medical adecvat, în lipsa unui diagnostic corect -, deoarece dacă inculpatul nu ar fi săvârşit fapta decesul nu s-ar fi produs. T.S., s.p., d. 490/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 59. Când inculpatul a acţionat cu intenţia de a lovi, iar din cauza loviturilor primite victima a căzut, rănindu-se de un obiect dur şi decedând ca urmare a leziunilor produse, între acţiunea intenţionată a inculpatului şi rezultatul letal (praeterintenţionat) există raport de cauzalitate, astfel că el va răspunde pentru infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, dacă, deşi trebuia şi putea să prevadă consecinţa faptei sale, nu a prevăzut-o. T.S., s.p., d. 814/1970, R1, p. 272. Pentru existenţa infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, pe plan subiectiv este necesar ca lovirea să fi fost comisă cu intenţie, iar rezultatul, moartea victimei, să se fi produs din culpa infractorului. în speţă, împrejurarea că, în urmă cu câţiva ani, inculpatul a practicat boxul învederează că, aplicând o puternică lovitură de pumn asupra capului victimei, care se afla într-o stare de ebrietate avansată, el putea şi trebuia să prevadă că victima ar putea să cadă, să se lovească de un plan dur şi să se rănească mortal. T.S., s.p., d. 275/1979, C.D., p. 326. Pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, nu se cere ca inculpatul să-şi fi reprezentat sau să fi avut posibilitatea de a-şi prezenta procesul cauzal în toată complexitatea sa, ci numai punctul final, rezultatul desfăşurării cauzale adică moartea victimei; în speţă, este evident că inculpatul, lovind victima cu pumnul, cu o intensitate deosebită, peste faţă, doborând-o la pământ şi cauzându-i leziunile arătateîn certificatul medical, apu-tut să prevadă că acţiunea lui ar putea duce în cele din urmă - indiferent de mecanismul producerii acestui rezultat - la decesul victimei. T.S., s.p., d. 2641/1973, R.R.D. nr. 12/1974, p. 74. în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate în cadrul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, chiar dacă moartea a putut fi consecinţa unor cauze şi împrejurări complexe şi concurente, ceea ce este esenţial este constatarea că fără existenţa acţiunii ilicite a inculpatului de a lovi pe victimă, nu s-ar fi produs rezultatul letal; sub acest aspect, deci starea patologică preexistentă a victimei nu are relevanţa cauzei uniceşi determinante a rezultatului letal, deoarece INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI moartea victimei nu a survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, care prin ea însăşi nu a produs hemoragia, ci în mod violent, fiind consecinţa agresiunii inculpatului. T.S., s.pd. 998/1974, R.R.D. nr 12/1974, p. 66. Lovirea unei persoane care suferea de o gravă maladie cardiacă - despre care făptuitorul avea cunoştinţă -, urmată de moartea victimei din cauza insuficienţei cardiace, declanşată de violenţele, stresul şi efortul făcut în condiţiile agresiunii, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă leziunile produse prin lovire, au fost, prin ele însele, lipsite de gravitate. T.S., s.p., d. 2448/1983, R.R.D. nr 12/1984, p. 76. Chiar dacă victima prezenta leziuni cardiace preexistente faptei de lovire, care puteau determina moartea şi în afara condiţiilor create prin traumatismul suferit, această stare patologică nu are relevanţă sub aspectul cauzei determinate a rezultatului letal. Moartea victimei nu a survenit pe calea unei evoluţii naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după aplicarea loviturilor de către inculpat, ca urmare a traumatismului menţionat şi a stării psi-hoemoţionale create de acesta, care i-au declanşat o decompen-sare cardiacă în condiţiile preexistentei unei maladii mitro-aortice. T.S., s.p, d. 141/1978, R.R.D. nr. 5/1978, p. 62. Pentru existenţa infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este necesar, sub raport obiectiv, ca activitatea făptuitorului să fi provocat singură moartea victimei, ci este suficient a se constata că între această activitate şi decesul victimei există raport de cauzalitate, în speţă, victima în vârstă de 69 de ani, prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficienţă circulatorie cerebrală avansată şi leziuni cardiace; rupturile vasculare cerebrale ce au dus la hemiplegie, cu imobilizare, urmată de complicaţii septice bronhice şi moarte - au fost provocate însă de traumatismul facial, datorat activităţii inculpatului, evoluţia gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive, preexistente. Există deci raport de cauzalitate între fapta inculpatului şi decesul victimei. T.S., s.p., d. 209/1977, C.D., p. 267. Lovirea victimei cu pumnul în regiunea nazală nu implică previziunea posibilităţii ivirii rezultatului letal produs, întrucât nici modul şi mijlocul utilizat pentru executarea loviturii, nici regiunea în care lovitura a fost aplicată nu sunt de natură, în cazuri obişnuite, să conducă la producerea unui asemenea rezultat. T.S., c. 7, d. 67/1976, R2, p. 241. Fapta inculpatului de a cuprinde în braţe victima, de a o deplasa, cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să o treacă prin flacără, deasupra căreia a continuat să o ţină imobilizată, constituie acte materiale de violenţă, similare celor incriminate de art. 183 C. pen. între aceste acte şi moartea a victimei a existat o evidentă legătură de cauzalitate, iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte cauzarea de vătămări corporale, prin punerea victimei în contact cu flacăra, şi din culpă în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece putea şi trebuia să prevadă că, în condiţiile concrete în care a 327 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII acţionat, victima era expusă flăcărilor şi eventualităţii ca hainele sale de lucru, îmbibate cu substanţe inflamabile, să ia foc, aşa cum s-a întâmplat. T.S., S.p., d. 1017/1978, C.D. 1978, p. 394. Pentru a fi întrunite elementele infracţiunilor prevăzute de art. 180-183 C. pen., este necesar ca inculpatul să fi intenţionat a lovi; urmările lovirii - care pot fi neprevăzute de inculpat - sunt luate în considerare numai în vederea încadrării juridice şi ca criterii pentru gradarea pedepsei. O singură excepţie de la acestă regulă, se găseşte în dispoziţia art. 182 alin. 2 C. pen., potrivit căreia constituie o circumstanţă agravantă specială împrejurarea că inculpatul săvârşeşte lovirea chiar cu scopul producerii consecinţelor prevăzute de art. 182 alin. 1 C. pen. Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte este suficient ca inculpatul să aibă intenţia de a lovi. T.J. Ialomiţa, s.p. 26/1972, R.R.D. nr. 7/1973, p. 176. Caracteristic, din punct de vedere subiectiv, infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte este faptul că lovirea este comisă cu intenţie, dar rezultatul mai grav - moartea victimei - se produce din culpă autorului, care nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. T.S., s.p., d. 4616/1972, C.D., p. 329. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. este, sub raportul structurii sale, o formă agravată a infracţiunilor prevăzute de art. 180 C. pen. (lovire) sau de art. 181, 182 C. pen. (vătămare corporală), elementul determinant al agravării fiind rezultatul produs: moartea victimei. Pentru a se putea reţine infracţiunea menţionată, trebuie să se stabilească deci, mai întâi, că inculpatul a comis cu intenţie una din faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen. şi, apoi, că există legătură de cauzalitate între această faptă şi producerea morţii victimei, rezultat faţă de care inculpatul a avut o poziţie subiectivă caracterizată prin culpă. T.S., s.p., d. 3064/1974, R.R.D. nr. 7/1975, p. 71. Din moment ce inculpatul nu a avut intenţia să ucidă, ci doar să lovească, persoana asupra căreia a fost îndreptată lovitura ce, din greşeală, a fost abătută asupra altei persoane, care a decedat, fapta sa constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar nu aceea de omor. Alta ar fi fost situaţia dacă, în raport cu persoana iniţial vizată, inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide; în acest caz, fapta ar constitui infracţiunea de omor. T.S., s.p., d. 468/1977, C.D., p. 269. în cazul când prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii şi picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecinţa unor numeroase fracturi ale oaselor şi altor leziuni s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morţii acesteia, rezultat pe care l-a acceptat. în atare situaţie, fapta constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte, care este caracterizată sub aspectul laturii subiective prin intenţie depăşită, ceea ce în cazul examinat, nu se poate reţine. Astfel, în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, vătămarea este comisă cu intenţie, iar rezultatul, moartea victimei, se produce din culpa inculpatului, care nu prevede rezultatul, deşi, în raport cu situaţia concretă, trebuia şi 328 INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI putea să-! prevadă, ori, dacă-l prevede, nu-l acceptă, socotind fără temei, că el nu se va produce. C.S.J., c. 7, d. 18 din 07.03.1994, C.D., p. 144. Fapta inculpatului de a fi aruncat cu intensitate mărită o bucată de fier, asupra unui grup de copii, lovind pe unul dintre aceştiaîn cap, ceea ce i-a provocat moartea, constituie infracţiunea de omor şi nu cea de lovituri cauzatoare de moarte, deoarece el putea să-şi dea seama că folosind bucata de fier în condiţiile arătate putea să-l lovească pe unul dintre copii într-o zonă vitală a corpului, pro-vocându-i astfel moartea. Deci, a acceptat acest rezultat, ceea ce a acţionat cu intenţie, nu din culpă şi, ca atare, nu poate fi reţinută infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte. C.S.J., s.p., d. 1042/1990, Dreptul nr. 12/1991, p. 104 BIBLIOGRAFIE: -1. Dobrinescu, Infracţiuni care cuprind o formă complexă de vinovăţie, J.N. nr. 5/1961, p. 138 1Art. 184. — Fapta prevăzută în art. 180 alin. 2 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentrp vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 alin. 1, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Când săvârşirea faptei prevăzută în alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Pentru faptele prevăzute în alin. 1 şi 3, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Vătămarea corporală care ne- tenţie, încadrându-se în art. 180 cesită îngrijiri medicale de cel mult alin. 2 C. pen.; o asemenea faptă 10 zile nu constituie infracţiune săvârşită din culpă nu constituie decât dacă este săvârşită Cu in- infracţiune. 1 Vătămarea corporală din culpă 1 Art. 184 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 329 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII T.J. Covasna, d.p. 121/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 169. Conform art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., infracţiunea de vătămare corporală din culpă se consideră calificată atunci când vreuna din urmările ce caracterizează fapta de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., s-a produs ca urmare a nerespectării, de către subiect, a dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi. Aplicarea agravantei nu este condiţionată de cerinţa ca subiectul să aibă o calificare pentru profesia, meseria sau activitatea în cadrul căreia a săvârşit fapta de vătămare; este suficientă exercitarea în fapt a unei profesii, meserii sau îndeplinirea unei activităţi, cu nerespecatrea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere. Constituie deci infracţiune, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. fapta unei persoane care, deşi nu avea nici o calificare pentru meseria de dulgher, lucrând la repararea acoperişului unei case, a pus pe grindă, fără să-l asigure, un stâlp lung de lemn care, căzând, a cauzat unei persoane aflate în apropiere vătămări corporale, pentru a căror vindecare a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 75 de zile. T.J. Covasna, d.p. 93/1983, R.R.D. nr. 1/1984, p. 62. în situaţiaîn care inculpatul, conducător al unui autovehicul aparţinând unei întreprinderi, a cauzat un accident de circulaţie, prin nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice şi, cu această ocazie, a fost vătămată integritatea corporală a unei persoane încadrate în muncă la aceeaşi întreprindere, aflată în cabina autovehiculului, în sarcina inculpatului nu se va putea reţine şi infracţiunea prevăzută în art. 23, 25 din Legea nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii. Fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art. 184 alin. 3 C. pen., produsă prin nerespectarea unor reguli de circulaţie, cuprinse în Decretul nr. 328/1966, şi nu prin încălcarea unei norme referitoare la protecţia muncii. T.J. Hunedoara, d.p. 116/1978, R.R.D. nr. 12/1978, p. 62. în conformitate cu art. 6din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, prin "drum public" se înţelege orice cale de comunicaţie terestră, amenajată pentru circulaţia vehiculelor şi aflată în administrarea unui organ de stat, dacă este deschisă circulaţiei publice, precizându-se că drumurile publice care nu sunt deschise circulaţiei vor fi marcate cu incripţii vizibile din care să rezulte că este interzisă circulaţia publică. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din Regulamentul pentru aplicarea decretului menţionat, aprobat prin H.C.M nr. 72/1966, pe drumurile care nu sunt deschise circulaţiei publice, fiind folosite numai de vehicule ce deservesc în mod obişnuit o organizaţie, se aplică, dacă este cazul, regulile stabilite de conducerea acelei organizaţii; se mai prevede că la intrarea pe aceste drumuri organizaţiile care le administrează vor instala, în loc vizibil, un panou cu inscripţia "drum interzis circulaţiei publice". Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că drumurile sunt, în general, deschise circulaţiei publice şi că, o asemenea circulaţie este interzisă, situaţia trebuie să fie semnalizată prin marcaje speciale; rezultă, de asemenea, că pot INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI fi considerate deschise circulaţiei publice şi drumurile care deservesc în mod obişnuit o anumită organizaţie, în măsura în care organizaţia respectivă nu consideră necesar să ia o măsură de interdicţie, instalând panouri vizibile de interzicere a circulaţiei publice. Din examinarea actelor dosarului, în speţă, rezultă că accidentul s-a produs în punctul de intersecţie a două drumuri situate în perimetrul unui aeroport, drumuri care, aşa cum se precizează în adresa Departamentului aviaţiei civile, sunt considerate drumuri de acces interioare; rezultă, totodată, că pentru nici unul din aceste drumuri nu existau semnalizări de interzicere a circulaţiei publice. Sub acest aspect, însuşi faptul că pe acele drumuri circulau şi vehicule, ce nu aparţineau aeroportului, demonstrează, de asemenea, caracterul public al drumurilor. T.S., s.p., d. 2910/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 56. în cazul unui accident de circulaţie, produs din culpa atât a inculpatului, cât şi a părţii civile, la individualizarea pedepsei - în speţă, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., combinat cu art. 182 C. pen. - urmează a se ţine seama de culpa ambelor părţi. Culpa victimei trebuie avută în vedere şi la soluţionarea laturii civile, inculpatul urmând a fi obligat la repararea prejudiciului proporţional cu propria culpă. T.J. Tulcea, d.p. 133/1978, R2, p. 185. a. Subiect activ al infracţiunii prevăzute .în art. 21 din Legea nr. 5/1965, poate fi numai o persoană care are atribuţii privind organizarea, controlul şi conducerea procesului de muncă. Fapta unui muncitor necalificat, de a nu fi respectat din culpă, măsurile luate cu privire la protecţia muncii ceea ce a creat un pericol iminent de producerea unui accident de muncă, constituie infracţiunea prevăzută de art. 23 raportată la art. 25 din Legea nr. 5/1965, şi nu infracţiunea prevăzută în art. 21 raportată la art.,25 din aceeaşi lege. b. în cazul în care o asemenea faptă a avut ca rezultat şi vătămarea corporală a unei persoane încadrate în muncă, în sarcina autorului urmează a fi reţinută şi infracţiunea prevăzută în art. 184 alin. 4 C. pen. T.S., s.p., d. 2385/1981, R3, p. 156. Potrivit art. 51 alin. 1 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, iar conform alin. 3 din acelaşi articol, prevederile alin. 1, se aplică şi faptelor săvârşite din culpă, pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei, în speţă, inculpatul, care avea asupra sa o armă de vânătoare, a fost trezit din somn de un zgomot şi, fiind noaptea, a văzut o "mogâldeaţă" despre care a crezut, greşit, că este un animal; înfricoşat el a tras în aceea direcţie un foc de armă, vătămând în mod grav integritatea corporală a victimei. în cauză ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 51 alin. 3 C. pen., deoarece inculpatul a fost în eroare cu privire la natura şi la starea obiectului, însă această reprezentare ireală^s-â datorat propriei sale culpe. în adevăr, el putea şi trebuia să prevadă că obiectul văzut nu este un animal, ci un om şi, în consecinţă, să-l 331 INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE Şl SĂNĂTĂŢII someze ori să facă unele investigaţii şi, în orice caz, să nu procedeze imprudent şi precipitat. Neexistând dovada că inculpatul, descărcând arma, a admis că obiectul asupra căruia a tras ar putea fi şi un om, fapta sa nu constituie infracţiunea de omor (art. 20 combinat cu art. 174 C. pen.), ci infracţiunea de vătămare corporală din culpă {art. 184 alin. 2, 3 şi 4C. pen.). T.S., s.p., d. 313/1978, R2, p. 400. Fapta inculpatului, brigadier silvic, de a fi rănit grav, din culpă, cu arma pe care o avea în dotare, o persoană aflată în apropierea sa, constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în forma agravată prevăzută de alin. 4 al art. 184 C. pen., deoarece este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei. Este indiferentă, pentru reţinerea agravantei, împrejurarea că, în momentul respectiv, inculpatul se afla în afara orelor de serviciu, deoarece, datorită calităţii sale, având dreptul să poarte armă de vânătoare asupra sa, avea şi obligaţia ca, în orice moment şi oriunde s-ar fi aflat, să se îngrijească de buna păstrare şi folosirea ei. T.J. Ilfov, d.p. 107/1979, R.R.D. nr. 7/1979, p. 66. Pentru existenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în formă agravată prevăzută de art. 184 alin. 3 C. pen., nu este necesar, în cazul în care vătămarea a fost provocată de conducătorul unui autovehicul, ca acesta să posede permis de conducere, fiind suficient ca el să fi condus autovehiculul care a produs vătămarea corporală. T.S., s.p., c.m., d. 166/1970, R.R.D. nr. 8/1971, p. 154. Acela care, conducând un autovehicul fără a respecta prevederile legale, provoacă un accident de circulaţie, în urma căruia s-a pricinuit vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii mai multor persoane, săvârşeşte atâtea infracţiuni de vătămare corporală din culpă câte persoane au fost accidentate. Aceste infracţiuni se găsesc în concurs ideal, deoarece acţiunea inculpatului, deşi unică, întruneşte, datorită urmărilor produse, elementele mai multor infracţiuni. T.J. Bistriţa Năsăud, d.p. 257/T973, R.R.D. nr. 7/1974, p. 65. Potrivit art. 49 lit. n din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, conducătorii autovehiculelor sunt obligaţi să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol la trecerile pentru pietoni prevăzute cu indicator sau marcaje. în conformitate cu prevederile art. 63 lit. d din acelaşi regulament, pietonii sunt obligaţi să traverseze drumurile publice numai priin locurile unde sunt indicatoare sau marcaje pentru trecerea pietonilor, iar acolo unde acestea lipsesc, traversarea se face pe la colţul străzilor, cu obligaţia de a se asigura că nu există vreun pericol. Din prevederile legale citate rezultă că traversarea drumurilor publice prin locurile unde sunt asemenea indicatoare sau marcaje nu este subordonată condiţiei ca pietonul să se asigure că nu există un pericol. Prin urmare, partea civilă, traversând strada printr-un loc marcat în acest sens, nu avea obligaţia să se asigure, astfel că, fiind lovită de autovehiculul condus de inculpat, care nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol, accidentul - soldat cu vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei -s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului. T.S., s.p., d. 753/1983, R.R.D. nr. 4/1984, p. 70. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Inculpatul, care conducea un autoturism, în dreptul unei staţii de tramvai, a surprins pe carosabil şi a accidentat pe partea vătămată, care se angajase în traversare dinspre trotuar către refugiul pentru pietoni. Prima instanţă - sesizată cu judecarea acestei fapte în încadrarea prevăzută în art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen. - a pronunţat achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b C. proc. pen. şi art. 18 C. pen., dar a aplicat acestuia o amendă administrativă conform art. 91 C. pen. şi totodată l-a obligat la plata unor despăgubiri civile către partea vătămată, constituită parte civilă. Recursul declarat de procuror prin care se susţine că - contrar celor reţinute de prima instanţă - fapta săvârşită de inculpat prezintă pericolul social al unei infracţiuni, este întemeiat. în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei este necesar a se avea în vedere, în primul rând, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi împrejurările în care fapta a fost comisă. Ori, din raportul medico-legal întocmit în cauză, rezultă că pentru vindecarea leziunilor suferite în urma accidentului (o fractură cu deplasare la gamba stângă) partea civilă a avut nevoie deîngrijiri medicale timp de 90 zile, urmând ca eventualele infirmităţi permanente să fie constatate după 10-12 luni de la data examinării. Pe de altă parte, este neîndoielnic sţa-bilit, pe baza expertizei tehnice efectuate, că accidentul ar fi putut să fie evitat - chiar dacă victima a fost şi ea în culpă - în cazul în care inculpatul ar fi respectat dispoziţiile art. 50 lit. c din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966, în baza cărora era obli- gat ca la trecerea prin dreptul staţiei de tramvai să reducă viteza până la limita evitării oricărui pericol, ceea ce însă el nu a făcut. în aceste condiţii, nu există temeiuri pentru a se aprecia că fapta comisă de inculpat nu prezintă pericolul social specific al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată. împrejurarea că a recunoscut săvârşirea faptei, a regretat producerea accidentului şi a manifestat interes pentru stare sănătăţii persoanei vătămate sunt situaţii fireşti, care nu pot infirma aprecierea de mai sus. în consecinţă, urmează a se admite recursul declarat de procuror, a se casa sentinţa atacată şi, reţinând cauza spre rejudecare, a-l condamna pe inculpat, în baza art. 184 alin. 2 şi 4 C. pen., la 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, conform art. 81 C. pen. T.M. Bucureşti, d. 692/1993. Potrivit art. 184 alin. ultim C. pen., pentru faptele de vătămare corporală din culpă prevăzute de alin. 1 şi 3 ale aceluiaşi articol, acţiunea penală se pune în mişcare, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi, ca urmare, împăcarea părţilorînlătură răspunderea penală. în speţă, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 C. pen. sesizarea instanţei s-a făcut -aşa cum, de altfel, era şi legal - din oficiu. Instanţa a pronunţat o hotărâre vădit netemeinică şi esenţial nelegală prin aceea că nu a procedat la efectuarea cercetării judecătoreşti şi a dispus încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor. T.S., s.p., d. 630/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 73. 333 INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI Secţiunea III Avortul 1Art. 185.— Abrogat. **Art. 186. — Abrogat. **Art. 187. — Abrogat. **Art. 188. — Abrogat. Capitolul II INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI Lipsirea 1 2Art. 189. — Lipsirea de libertate a unei persoane în mod de libertate ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. în med ilegal în cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe, ori sănătatea sau viaţa îi sunt puse în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională inter-guvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani. 1 Articolele 185-188 au fost abrogate prin Decret-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 4 din 27 decembrie 1989. 2 Art. 189 este reprodus astfel cum a fost modificat şi completat prin Decret-lege nr. 112 din 30 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Tentativa faptelor prevăzute în alin. 1-3 se pedepseşte. Constituie tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 3. Faptele inculpatului de a fi avut în repetate ori raport sexual cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, precum şi de a fi constrâns victima să nu părăsească, timp de o noapte, locuinţa unde o condusese forţat, pentru a o viola, constituie, pe lângă infracţiunea de viol (art. 197 alin 1, cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen.), şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.). Cele două infracţiuni se află în concurs real, deoarece actele materiale prin care victima a fost lipsită de libertate în mod ilegal nu constituie, în acelaşi timp, acte specifice ale laturii obiective a infracţiunii de viol. T.S., s.p., d. 1935/1981, R.R.D. nr. 7/1982, p. 81. Fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe victimă în cameră şi a plecat, luând-i rochia şi geanta cu actele de identitate, pentru a nu putea ieşi - ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinţei sale, timp de 6 ore - constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 C. pen., în concurs cu infracţiunea de viol, şi nu un element al acestei infracţiuni. T.S., C. 7, d. 43/1976, R2, p. 240. Cum în conţinutul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.) nu intră ca element sau circumstanţă agravantă şi sechestrarea persoanei vătămate - acţiune ce realizează obiectul material al unei alte fapte penale, şi anume al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.) - această din urmă infracţiune nu se absoarbeîn conţinutul celei dintâi, pentru a alcătui împreună o infracţiune complexă, ci, păstrându-şi autonomia, se află în concurs real cu ea. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 244/1983, R3, p. 253. Urmărind să lipsească de libertate pe concubinul sorei sale, pentru ca aceasta să-şi poată lua lucrurile din locuinţa lui, inculpatul l-a lovit cu pumnii şi picioarele în abdomen şi torace, după care, pe când vic-tima se afla în stare de inconştienţă, a legat-o de un copac; în urma loviturilor primite - care i-au provocat rupturi ale ficatului şi plămânilor - victima a încetat din viaţă. în raport cu această stare de fapt, în speţă există un concurs de infracţiuni, lipsire de libertate în mod ilegal şi omor, deoarece procedeele folosite de inculpat pentru a imobiliza victima au dus, în cele din urmă, la moartea ei, iar el a acceptat acest rezultat. T.S., s.p., d. 2448/1979, R2, p. 240. Fapta inculpaţilor care, în scopul de a săvârşi infracţiunea de viol, au urcat victima, cu forţa, în autofurgoneta condusă de unul dintre ei şi au transportat-o contra voinţei sale spre locul unde aveau intenţia să săvârşească violul - pe parcurs victima sărind din maşină şi frac-turându-şi antebraţul drept - constituie infracţiunea de lipsire de libertate, prevăzută în art, 1-89-aîin. 2 C. pen., iar nu tentativa infracţiunii de viol. împrejurarea că inculpaţii au conceput săvârşirea infracţiunii re- 335 Sclavia Supunerea la muncă forţată sau obligatorie Violarea de domiciliu INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI spective ca un mijloc pentru re-lizarea violului este fără relevanţă, atâta vreme cât ei nu au săvârşit acestă ultimă infracţiune şi nici o altă faptă penală, în al cărei conţinut să fie absorbită, ca element constitutiv, acţiunea de privare de libertate. T.S., s.p., d. 1192/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 142. Atunci când imobilizarea victimei excede acţiunile necesare în desfăşurarea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ne aflăm în faţa unei acţiuni de sine stătătoare, respectiv lipsirea de libertate prev. de art. 189 alin. 2 C. pen. T. J. Dolj, d. p. 101/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 61 (cu notă de llie Luţă). Art. 190. — Punerea sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 191. — Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra voinţei sale sau ia o muncă obligatorie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 192. — Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi ia cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă. în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare ia plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Fapta inculpatului de a fi pătruns una din elevele ce locuiau în aceea prin escaladarea fereastrei, într-o încăpere, profitând de faptul că cameră a unui internat şi de a fi aceasta dormea, constituie, pe încercat să aibă raport sexual cu lângă tentativa la infracţiunea de INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI viol, şi infracţiunea de violare de domiciliu. Spaţiul ocupat de un elev în cadrul unui internat constituie locuinţă, în sensul legii penale, care apără libertatea de folosire a oricărui spaţiu de locuit, indiferent de modul de administrarea sau de regulamentul de funcţionare al imobilului. T.J. Brăila, d.p. 244/1981, R.R.D. nr. 1/1983, p. 59, cu notă de Rais Dorian. Sunt întrunite elementele infracţiunii de violare de domiciliu, şi în situaţia în care inculpaţii au pătruns, pentru a tăia nişte pomi, pe o porţiune de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei văţămate, în privinţa căreia o comisie a consiliului popular stabilise că aparţine inculpaţilor. Textul art. 192 C. pen. ocroteşte inviolabilitatea domiciliului şi în asemenea cazuri litigioase. în speţă, inculpaţii puteau folosi -pentru a-şi valorifica drepturile -calea acţiunii în revendicare şi, de altfel, nici după admiterea unei asemenea acţiuni ei nu puteau pătrunde pe terenul în litigiu mai înainte de a fi fost puşi în posesie. T.J. Dolj, d.p. 24/1981, R3, p. 288. Este realizat conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. 1 C. pen. în cazul în care proprietarul, după ce a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care chiriaşul este obligat să-i predea posesia imobilului în care locuieşte, pătrunde, fără consimţământul acestuia, în locuinţa sa mai înainte ca hotărârea să fie executată. T.J. Harghita, d.p. 378/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 170. a) Fapta proprietarului care, pătrunzând fără drept şi fără consimţământul chiriaşului său într-o magazie deţinută legal de acesta ca dependinţă a locuinţei sale, îi scoate afară lucrurile şi demolează magazia, constituie infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin 1 C. pen., iar nu infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei, prevăzută de art. 320 C. pen. b) Distrugerea săvârşită cu acest prilej nu cade sub incidenţa legii penale, întrucât făptuitorul este însuşi proprietarul bunului distrus. T.J. Mureş, d.p. 485/1972, cu notă critică în ceea ce priveşte litera a de I. Mureşanu, R.R.D. nr. 9/1973, p. 150. NOTĂ: Autorul notei arată că, în speţă, trebuia să se reţină în sarcina inculpatului şi infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei, prevăzută în art. 320 C. pen., teza a ll-a, constând în împiedicarea normalei folosiri a locuinţei, întrucât inculpatul, deşi nu a urmărit acest rezultat, şi l-a reprezentat şi l-a acceptat în mod conştient. Subiect activ al infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 1 C. pen. - care se realizează, printre altele, prin pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă, sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte - poate chiar proprietarul imobilului, dacă a pătruns fără drept şi fără consimţământul persoanei vătămate într-o încăpere folosită de aceasta în baza unui ordin de repartizare. T.M. Bucureşti, $. I p., d. 67/1972, R.R.D. nr. 5/1972, p. 178. 337 INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI Săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu soţul care, fiind despărţit în fapt de soţia sa şi locuind ca flotant în altă localitate, vine în lipsa soţiei la vechiul domi-ciliu şi, fără consimţământul acesteia, rupe lacătul de la uşă, pătrunde în domiciliu, apoi evacuează mobilele soţiei şi le introduce pe ale sale. împrejurarea că apartamentul constituie bun comun al soţilor nu înlătură caracterizarea ca infracţiune a faptei de mai sus, deoarece calitatea de coproprietar a inculpatului nu implică dreptul lui de a pătrunde în locuinţa ocupată de soţia sa contra voinţei acesteia, după ce se despărţiseră în fapt şi mai ales de a-i scoate mobilele din locuinţă pentru a introduce în locul lor, mobilele sale. T.J. Mureş, d.p. 648/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 178. în lipsa altor cerinţe ale art. 192 alin 1 C. pen., singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească persoana vătămată în cazul infracţiunii prevăzute de acest text este aceea de a folosi - indiferent în ce calitate şi cu ce titlu - locuinţa, încăperea, dependinţa ori locul împrejmuit ţinând de acesta, fiind lipsită de relevanţă, sub acest aspect, împrejurarea că folosinţa nu ar avea la bază un titlu legal şi că persoana vătămată ar putea fi evacuată. T.J. Timiş, d.p. 1164/1972, R.R.D. nr. 7/1973, p. 77. în cazulîn care violul a fost săvârşit de două sau mai multe persoane, instanţa urmează a reţine agravanta prevăzută de art. 197 alin. 2 C. pen., chiar dacă în timpul raportului sexual victima s-a aflat în stare de inconştienţă. împrejurarea că prezenţa mai multor per- soane la comiterea faptei putea ori nu constrânge în vreun mod victima, după cum aceasta era conştientă sau nu, la raport sexual nu are relevanţă pentru reţinerea formei agravante sus-menţionate. T.S., s.p., d. 1670/1976, R.R.D. nr. 2/1977, p. 67. în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. 1 C. pen., pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, fără consimţământul persoanei care o foloseşte, constituie infracţiunea de violare de domiciliu. în speţă, inculpatul care trăise în concubinaj cu mama minorei şi plecase din domiciliul acesteia, a intrat în locuinţa părinţilor fostei concubine, de unde a luat minora, care nu era încredinţată nici unuia dintre părinţi, fără a fi existat vreo opunere din partea cuiva. în această situaţie nu sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute în art. 192 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 1965/1976, R2, p. 405. Dacă o persoană a pătruns fără drept în curtea locuinţei altei persoane, fără consimţământul acesteia, profitând de împrejurarea că poarta nu era încuiată, pentru a comite un furt - ceea ce a şi realizat -, în sarcina sa urmează a fi reţinute două infracţiuni, aflate în concurs, şi anume violarea de domiciliu şi furt, deoarece faptele sus-menţionate constau în acţiuni distincte şi sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare. Soluţia instanţei, care a exclus existenţa infracţiunii de violare de domiciliu - cu motivarea că inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate cu intenţia de a fura, deci de a aduce atingere patrimoniului INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI acesteia şi dreptului ei la inviolabilitatea domiciliului este nelegală, întrucât, inculpatul a avut reprezentarea pătrunderii fără drept într-o locuinţă, iar această faptă nu constituie o agravantă a infracţiunii de furt; potrivit art. 33 lit. a C. pen., există concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre acestea a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. T.S., s.p., d. 452/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 58. Potrivit art. 151 alin. 2C. pen., sunt asimilate armelor orice obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac. Rezultă, aşadar, că o infracţiune se consideră săvârşită "de o persoană înarmată" în cazul în care autorul a avut asupra sa nu numai o armă special confecţionată, ci şi orice alt dispozitiv, obiect sau instrument, dacă acesta a fost întrebuinţat drept armă la comiterea faptei, în consecinţă, fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o locuinţă, fără consimţământul celui care o foloseşte, înarmată cu un cuţit, pe care l-a şi folosit în activitatea sa agresivă, constituie infracţiunea de violare de domiciliu, în forma agravată prevăzută de art. 192 alin. 2C. pen. T.S., s.p., d. 1435/1979, R.R.D. nr. 2/1980, p. 405. Conform art. 192 alin. 2 C. pen., dacă violarea de domiciliu se săvârşeşte de o persoană înarmată, minimul pedepsei se dublează, iar maximul se triplează, în cazul în care, ca în speţă, inculpatul "s-a înarmat" cu un lemn, cu care a spart geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei, în care a pătruns fără drept, agravanta prevăzută în art. 192 alin. 2 C. pen. nu este aplicabilă, deoarece lemnul nu este o armă special confecţionată pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, în condiţiile art. 151 alin. 2 C. pen., întrucât nu a fost efectiv folosit pentru atac împotriva părţii vătămate. T.S., s.p., d. 2876, R2, p. 405. Conform alin. 2 art. 192 C. pen,, săvârşirea faptei în timpul nopţii constituie o agravantă a infracţiunii de violare de domiciliu. Această agravantă se referă nu numai la cazul în care violarea de domiciliu se realizează prin pătrundere fără drept, ci şi la acela al refuzului de a părăsi încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit la cererea persoanei care le foloseşte. T.J. Timiş, d.p. 662/1971, R.R.D. nr. 11/1971, p. 152. în cazul în care infracţiunea de violare de domiciliu a fost comisă de mai multe persoane, sunt aplicabile numai dispoziţiile art. 192 alin. 2 C. pen. - potrivit cărora această infracţiune se sancţionează cu o pedeapsă mai grea atunci când, printre altele, a fost săvârşită de două sau de mai multe persoane împreună -, iar nu şi prevederile art. 175 lit. a C. pen., conform cărora săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună constituie o circumstanţă agravantă cu caracter general. T.S., s.p., d. 2105/1979, R.R.D. nr. 7/1980. Când infracţiunea de violare de domiciliu se săvârşeşte prin refuzul făptuitorului de a părăsi imobilul, agravanta prevăzută în art. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI 192 alin. 2 C. pen., constând în comiterea faptei în timpul nopţii, nu operează, astfel că în cauză sunt aplicabile numai prevederile art. 192 alin. 1 C. pen. T.J. Prahova, d.p. 327/1984, cu notă de Eugenia Chivulescu, R.R.D. nr. 6/1985, p. 61. NOTĂ: Prevederile art. 192 alin. 2 C. pen., care instituie agravanta săvârşirii faptei în timpul nopţii, nu fac nici o distincţie între cele două modalităţi normative de violare de domiciliu, ceea ce înseamnă că legiuitorul a voit ca agravanta să fie incidenţă în ambele situaţii. Atâta vreme cât inculpatul a pătruns, în timpul nopţii în locuinţa persoanei vătămate - de unde şi-a însuşit pe nedrept o butelie de aragaz -, găsind uşa de la intrare deschisă, fapta sa întruneşte elementele nu numai ale infracţiunii de furt calificat (art. 208-209 lit. e C. pen.), pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat prin sentinţa atacată cu recurs, ci şi ale infracţiunii, concurente, de violare de domiciliu (art. 192 C. pen.). Aşadar, în mod nelegal prima instanţă a respins cererea procurorului de extindere a procesului penal, în baza art. 336 C. proc. pen. şi pentru această din urmă infracţiune. Recursul declarat de procuror, fiind întemeiat, urmează a fi admis, a se casa sentinţa pronunţată şi a se trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 262/1993. Fapta inculpatului de a ocupa fără contract de închiriere un apartament dintr-un bloc proprietate de stat, rămas liber după plecarea vechiului locatar, nu constituie infracţiunea de violare de domiciliu, întrucât nu a fost nesocotit consimţământul vreunei persoane care ar fi deţinut această locuinţă. Infracţiunea comisă este prevăzută de art. 1 din Decretul-Lege nr. 24/1990 şi anume ocuparea abuzivă a unui spaţiu locativ de stat, dar, întrucât inculpatul a părăsit locuinţa respectivă după pronunţarea sentinţei penale prin care a fost condamnat pentru infracţiunea sus-menţionată, în conformitate cu prevederile art. 3, alin. 2 din Decretul-Lege nr. 24/1990 procesul penal încetează. T.J. Constanta, d.p. 645/1990, Dreptul nr. 4-5/1991, p. 84. în condiţiile în care inculpaţii au pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate, pe poarta descuiată, cu scopul de a comite un furt, ceea ce au şi realizat prin efracţie, ulterioară, a încuietorii pivniţei şi sustragerea din pivniţă a unor bunuri, încadrarea în drept a acestor fapte este în infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., şi furt calificat în paguba avutului personal, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a, e şi g C. pen., infracţiuni aflate în concurs, deoarece faptele constau în acţiuni distincte şi sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare. Infracţiunea de violare de domiciliu s-a consumat de la intrarea în curte prin poarta descuiată şi abia când a fost forţatăîncuietoarea uşii pivniţei a început comiterea infracţiunii de furt în forma calificată. Chiar dacă inculpaţii au pătruns în curte cu scopul de a fura, acest fapt nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI deoarece inculpaţii au avut reprezentarea pătrunderii fără drept într-un imobil, iar această faptă nu constituie o agravantă a infracţiunii de furt, ci există concurs de infracţiuni. Doar în situaţia în care inculpaţii ar fi pătruns în curtea imobilului prin efracţia încuietorii porţii de intrare şi apoi ar fi sustras bunurile din pivniţă, se putea reţine încadrarea juridică numai în prevederile art. 209 lit. g C. pen., în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind absorbită în infracţiunea de furt calificat. T.J. Sibiu, d.p. 179/1991, Dreptul nr. 12/1991, p. 98. Prin art. 192 C. pen., se ocroteşte un atribut al libertăţii persoanei. Aşa încât, subiectul pasiv al infracţiunii este persoana care foloseşte domiciliul violat, ea fiind singura în drept, să permită sau să refuze rămânerea în domiciliu al unei alte persoane, în speţă, există un contract de închiriere valabil încheiat pe numele unei persoane care însă nu începuse să locuiască efectiv în camera în discuţie, întrucât efectua lucrări de reparaţie şi zugrăvit. Această situaţie de fapt nu prezintă relevanţă pentru că nelocuirea efectivă nu înseamnă lipsa de folosinţă în sensul legii din moment ce persoana îndreptăţită efectua lucrării de reparaţii şi curăţenie. Nu este vorba, aşadar, de o încăpere goală, neocupată. Dimpotrivă, lucrările respective constituiau o dovadă că domiciliul violat era folosit de o persoană. Din probele administrate a rezultat că inculpatul a ocupat fără drept locuinţa, în cauză, prin forţarea uşii, iar cererii titularului dreptului de folosinţă de a o părăsi nu i-adat curs. Inculpatul a susţinut că a ocupat locuinţa înainte ca aceasta să fi fost închiriată unei alte persoane, aşaîncât nu suntîntrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu. Inculpatul nu a făcut dovada afirmaţiilor sale. Astfel, încât, el se face vinovat de comiterea infracţiuni de violare de domiciliu, atât în prima modalitate prevăzută de art. 192 C. pen. (pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă), cât şi în cea de-a doua modalitate (refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte). T.J. Constanţa, d.p. 689/1992, Dreptul nr. 12/1992, p. 93. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI Ameninţarea 1 Art. 193. — Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Atâta vreme cât activitatea inculpatului s-a limitat la ameninţarea victimei cu moartea, fără ca el să fi efectuat acte de natură să învedereze intenţia sa de a suprima viaţa acesteia (în speţă, inculpatul a intrat în bucătărie cu un cuţit, pe care îl ţinea în sus, spunând soţiei sale că o omoară, dar fără a fi făcut cu cuţitul mişcări care să demonstreze această intenţie), în sarcina lui nu poate fi reţinută decât infracţiunea de ameninţare, prevăzută în art. 193 C. pen., nu tentativa la infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 20 combinat cu art. 174, 75 lit. c C. pen. T.S., s.p., d. 1493/1979, R2, p. 22. Şantajul ?Arî. 194. — Constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Când constrângerea constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Fapta aceluia care, prin ameninţare, determină o persoană să-i dea o sumă de bani, constituie infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., iar nu infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 C. pen. T.J. Bacău, s.p. 7/1970, R.R.D. nr. 8/1970, Fapta unei persoane de a-şi 1 însuşi haina persoanei vătămate, prin ameninţare cu cuţitul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar nu ale infracţiunii de şantaj. T.S., s.p., d. 2686/1975, C.D. 1975, p. 267. Fapta inculpaţilor, persoane în-cadrateîn muncă la un magazin cu autoservire, care, surprinzând dif- 1 Ase vedea nota de sub art. 180 şi 181. 2 Art. 194 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI erite persoane ce au sustras mărfuri, nu au sesizat organele judiciare, ci au pretins şi obţinut sume de bani sub ameninţarea că le vor denunţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj; în sarcina lor nu se poate reţine şi infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare. T.J. Galaţi, d.p. 850/1972, cu notă de Iulian Lupu, R.R.D. nr. 4/1974, p. 135. NOTĂ: în opinia autorului notei, fapta constituie atât infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută în art. 263 alin. 1 C. pen., cât şi aceea de şantaj, prevăzută în art. 194 C. pen. Din examinarea prevederilor art. 211 alin. 1 C. pen., care incriminează tâlhăria şi ale art. 194 alin. 1 C. pen., care incriminează şantajul, rezultă că ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, în timp ce în cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun. De aceea fapta inculpatului de a fi determinat pe victimă să-i dea un bun al ei, prin ameninţări şi acte de violenţă, sub pretextul că aceasta i-a sustras unele lucruri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de şantaj şi lovire. T.S., s.p., d. 993/1977, R.R.D. nr. 10/1977, p. 58. BIBLIOGRAFIE: - L. Biro, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, R.R.D. nr. 4/1971, p. 82 Art. 195. — Deschiderea, fără drept, a unei corespondenţe Violarea adresate altuia, ori interceptarea unei convorbiri sau comu- secretului nicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de corespondenţei transmitere la distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. Cu aceeaşi pedepeasă se sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Nu sunt soluţii din practica judiciară 343 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ Divulgarea secretului profesional 1 Art. 196. — Divulgarea, fără drept, a unor date, ide către acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Nu sunt soluţii din practica judiciară Violul Capitolul III INFRACŢIUNI PRIVITOARE l_A VIAŢA SEXUALĂ Art. 197. — Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani dacă: a) victima nu împlinise vârsta de 14 ani; 2b) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; c) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului; d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 3Faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 lit. a), c) şi d) nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă. în caz de participare, în alte condiţii decât cea prevăzută la lit. b), căsătoria dintre autor şi victimă produce aceleaşi efecte şi faţă de participanţi. 1 Art. 196 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 2 Art. 197 alin. 2 lit. b) este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 365 din 2 noiembrie 1976, publicat în B. Of. nr. 92 din 3.XI.1976. 3 Art. 197 alin. 5 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 365/1976. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Fapta inculpatului de a fi avut raport sexual cu fiica fostei sale soţii, persoană suferindă de o atrofie musculară, deci în imposibilitate de a se apăra, împotriva voinţei acesteia, constituie infracţiunea de viol, în formă simplă, prevăzută în art. 197 alin. 1 C. pen., iar nu în formă agravată prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. c C. pen., atâta timp cât victima, majoră, nu fusese înfiată de inculpat, iar acesta, după divorţ, deşi a continuat să locuiască în acelaşi apartament cu fosta sa soţie, mama victimei, nu gospodărea împreună cu ea. T.M.B., s. Itp., d. 337/1978, R2, p. 404. Pentru consumarea infracţiunii de viol nu este necesar nici ca victima să fi fost deflorată, nici ca inculpatul să fi ejaculat, ci doar ca acesta să fi introdus organul său sexual în cavitatea vaginală a femeii, împotriva voinţei acesteia. T.J. Arad, d.p.. 492/1978, R2, p. 404. Sunt realizate trăsăturile agravantei prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. c 6. pen., dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol asupra fiicei - din altă căsătorie - a soţiei sale, care locuia în domiciliu comun şi se află în îngrijirea lor. T.S., S.p, d. 2843/1974, R1, p. 441. Persoana vătămată - minoră -, fiind acostată de către inculpat, pe când călătorea cu trenul, în scopul vădit de a o viola, pentru a-l evita, când trenul s-a apropiat de o haltă, a deschis uşa vagonului şi a coborât pe prima treaptă a scării, în aşteptarea opririi; inculpatul însă a îmbrâncit-o, determinând căderea ei pe terasamentul căii ferate, după care, sărind din tren şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra -căci aceasta suferise un traumatism grav şi îşi pierduse cunoştinţa - a avut cu ea raport sexual. îmbrâncind victima, în timp ce trenul era în mişcare, inculpatul a prevăzut posibilitatea ca aceasta să-şi piardă viaţa; ori, din moment ce a acceptat rezultatul, deşi nu l-a urmărit, înseamnă că el a acţionat cu intenţie - indirectă - de a ucide. Caracterizarea faptei de violenţă, premergătoare violului şi de natură aînlesni săvârşirea lui, ca tentativă la infracţiunea de omor calificat exclude posibilitatea ca aceeaşi acţiune de violenţă să fie reţinută ca circumstanţă agravantă a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. d C. pen.; acest text are în vedere o unitate infracţională, în forma infracţiunii complexe, al cărei element subiectiv constă în praeterintenţie faţă de urmarea prevăzută de lege: cauzarea unei vătămări grave integrităţii „corporale sau sănătăţii victimei. în consecinţă, fapta inculpatului trebuie încadrată in art. 20 raportat la art. 175 lit. h C. pen. şi art. 197 alin. 1 C.pen. T.S., s.p., d. 1707/1982, R.R.D. nr. 12/1983, p. 102. Reţinând că violul a fost comis de mai multe persoane şi încadrând fapta în art. 197 alin. 2 lit. b CLpen. - deci cu reţinerea agravantei constând în săvârşirea violului de către o pluralitate de făptuitori instanţa nu putea aplica concomitent şi circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 75 lit. a C. pen., care se referă ia aceeaşi împrejurare. T.S., s.p., d. 1777/1982, R.R.D. nr. 6/1983, p. 63. în raport cu vârsta victimei - 9 ani - ia data consumării actului sexual cu inculpatul, nu se poate considera că aceasta ar fi avut măcar reprezentări vagi în iegătură cu ceea ce semnifică, biologic şi 345 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ moral, un act sexual pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă; deci că minora şi-a exprimat în mod liber voinţa, consimţind la practicarea unor acte sexuale. în consecinţă, fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol (art. 197 alin. 2 lit. a C. pen.), iar nu infracţiunea de raport sexual cu o minoră (art. 198 C. pen.) TM. Bucureşti, s. II p., d. 169/1982, R3, p. 286. Violul se consideră comis în condiţiile agravantei prevăzute de art. 197 alin. 2 lit. b C. pen. - de două sau mai multe persoane împreună - chiar dacă în timpul săvârşirii actului sexual de către fiecare inculpat, celălat inculpat se afla în altă încăpere, atâta vreme cât ambii inculpaţi au acţionat în baza unei înţelegeri prealabile, şi amândoi au comis acte conjugate de intimidare şi de înfrângere a voinţei şi opunerii victimei. TM. Bucureşti, s. II p., d. 71/1981, R3, p. 287. Agravanta prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b C. pen. - săvârşirea faptei de viol de mai multe persoane - nu este realizată atunci când autorul a fost ajutat de un complice care nu s-a aflat la locul infracţiunii în momentul comiterii acesteia şi a cărui participare a constat doar în acte de ajutor anterior săvârşirii violului. T.S., s.p., d. 5516/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 159. în cazul în care violul a fost săvârşit de două sau mai multe persoane, instanţa urmează a reţine agravanta prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b C. pen., chiar dacă în timpul raportului sexual victima s-a aflat în stare de inconştienţă, împrejurarea că prezenţa mai multor persoane la comiterea faptei puteau ori nu constrânge victima, după cum aceasta era conştientă sau nu, la raport sexual nu are relevanţă pentru reţinerea formei agravate sus-menţionate. T.S., s.p., d. 11/1978, R.R.D. nr. 9/1978, p. 64. r în cazul în care în cadrul săvârşirii infracţiunii de viol, victima, încercând să-şi găsescă scăparea coborând din balconul apartamentului la etajul inferior, cade şi suferă vătămări corporale grave, trebuie să se reţină o singură infracţiune, aceea de viol calificat, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. d C. pen., iar nu de două infracţiuni, de viol şi de vătămare corporală din culpă, în concurs real. T.S., s.p., d. 1482/1985, C.D., p. 306. Infracţiunea de viol, în forma agravată prevăzutăîn art. 197 alin. 3 C. pen., este caracterizată, sub aspect obiectiv, prin aceea că moartea victimei este urmarea violenţelor exercitate asupra ei pentru a o constrânge la raport sexual. Sub aspectul laturii subiective, deşi violenţele se săvârşesc cu intenţie, moartea survine din culpă, făptuitorul neprevăzând acest rezultat, deşi putea şi trebuia să-l prevadă, sau, prevăzându-l, a socotit fără temei că nu se va produce, în speţă, inculpatul, intenţionând să aibă raport sexual cu victima, a luat-o în braţe pentru a o duce într-ozonăcu iarbă, dar victima s-a opus şi în timpul luptei a căzut, izbindu-se cu capul de pietrele aflateîn acel loc; incujpatul a reuşit să o ducă în altă parte, unde a violat-o, dar observând că şi-a pierdut cunoştinţa, a abandonat-o; apoi victima a încetat din viaţă, datorită hemoragiei meningiale, consecutivă lovirii produse în timpul căderii. Fapta săvârşită de inculpat se încadrează în art. 197 alin. 1 şi 3 C. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI pen.,nuîn art. 197 alin. 1 şiart. 183 C. pen. T.S., s.p., d. 486/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 54. a) Cum infracţiunea de viol, în modalitatea agravată prevăzutăîn art. 197 alin. 3 C. pen., include în conţinutul ei două urmări - pe de o parte, vătămarea inviolabilităţii şi libertăţii sexuale a victimei, prin săvârşirea actului sexual şi, pe de altă parte moartea sau sinuciderea victimei, ca o consecinţă a activităţii desfăşurate de făptuitor -, dacă s-a produs numai una din aceste urmări (în speţă, sinuciderea victimei), nu se poate considera că infracţiunea de viol, în modalitatea sus-arătată s-a consumat, întrucât latura ei obiectivă se regăseşte numai parţial în fapta săvârşită de inculpat; în asemenea situaţie, există o tentativă de viol, prevăzută în art. 20, raportat ia art. 197 alin. 3 C. pen. b) în cazul în care inculpatul nu a reuşit să comită violul, care a rămas în faza tentativei, însă s-a produs moartea ori sinuciderea victimei, pedeapsa aplicabilă inculpatului este cea prevăzută în art. 197 alin. 3 C. pen. (închisoarea de ia 7 la 15 ani), iar nu cea care rezultă din raportarea prevederilor art. 21 C. pen. la dispoziţiile art. 197 alin. 3 C. pen. (închisoarea de [a 3 ani şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni), într-adevăr, în art. 197 alin. 3 C. pen. se prevede că în cazul în care "fapta" a cauzat moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este între 7 şi 15 ani închisoare; ori, noţiunea de "faptă", la care se referă acest text, cuprinde - aşa cum rezultă din prevederile art. 144 C. pen., potrivit cărora prin "săvârşirea unei infracţiuni" se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă - atât in- fracţiunea consumată, cât şi tentativa infracţiunii de viol. Temeiul agravantei prevăzute în art,. 197 alin. 3 C. pen. îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului sau al tentativei de viol, faptul că, în acest caz, se aduce atingere însăşi vieţii, care este valoarea socială ocrotită prin incriminarea acestei agravante legale. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai este relevantă forma în care s-a realizat activitatea intenţionată (viol consumat sau tentativă de viol), ci întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final, moartea sau sinuciderea victimei, care, aşa cum s-a arătat, constituie temeiul agravării răspunderii penale. T.S., s.p., d. 197/1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 66. Din moment ce faptele inculpaţilor - de a o fi violat - şi împrejurările în care au fost comise au produs victimei, minoră şi bolnavă de schizofrenie, o puternică tulburare, sub stăpânirea căreia aceasta a luat hotărârea de a se sinucide, ceea ce a şi făcut, aruncându-se de la etaj, există raport de cauzalitate între violul săvârşit de inculpaţi şi moartea victimei, astfel că încadrarea j u ridică dată faptelor de către prima instanţă, în art. 197 alin. 3 C. pen., este legală. T.S., s.p., d. 968/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 68. Deşi potrivit art. 197 alin. 4 C. pen., acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1, se pune în mişcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate; în cazul când autorul violului ucide victima, infracţiunea se urmăreşte din oficiu. T.S., s.p., d. 2858/1985, R.R.D. nr. 10/1986, p. 75. Potrivit art. 131 alin. 1 C. pen., în INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa aceste plângeri înlătură răspunderea penală, iar conform prevederilor alin. ultim din acel articol, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului pentru infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen., săvârşită asupra unei minore de 14 ani, putându-se face şi din oficiu, în baza art. 131 alin. ultim C. pen., nu este condiţionată de existenţa unei plângeri prealabile. Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare de procuror, din oficiu, retragerea plângerii, în cazul în care s-a făcut şi o asemenea plângere, nu duce la încetarea procesului penal. T.S., s.p., d. 2524/1976, R2, p. 315. Dacă sesizarea organelor de cercetare penală, pentru infracţiunea de viol, se consideră făcută din oficiu - căci plângerea persoanei vătămate care este minoră, nu are încuviinţarea reprezentantului legal -, retragerea plângerii de către partea vătămată nu poate avea ca efect încetarea procesului penal. T.M. Bucureşti, s. lip, d. 2417/1984, R3, p. 255. Dacă partea vătămată prin infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen., şi-a retras plângerea, instanţa nu mai poate continua procesul penal şi pronunţa condamnarea, ci - conform art. 131 alin. 1 şi 2 combinate cu art. 10 lit. h C. proc. pen. - trebuie să înceteze procesul penal. T.S., s.p., d. 1068/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 166. Din moment ce acţiunea penală pentru infracţiunea de viol prevăzută în art. 197 alin 1 C. pen., nu s-a pornit din oficiu, ci în urma plângerii prealabile, adresată de partea vătămată - care, fiind în vârstă de 15 ani, a fost asistată de tatăl său - organelor de urmărire penală, iar acestea au dispus prin rezoluţie începerea urmăriri penale, retragerea plângerii prealabile, în faţa instanţei de judecată, de către partea vătămată, asistată de tatăl ei, are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a inculpatului, conform art. 131 alin. 2 C. pen., astfel că urmează a se pronunţa încetarea procesului penal, potrivit art. 11 pct. 2 lit. b C. proc. pen., cu referire la art. 197 alin. 1 şi 4 C. pen. T.M. Bucureşti, s. II p, d 56/1980, R3, p. 287. Fapta inculpatului care, în urma actelor de violenţă şi ameninţare exercitate iniţial, a avut de două ori raport sexual cu persoana vătămată constituie o singură infracţiune de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen. în asemenea situaţie, dispoziţiile art. 41, alin. 2 C. pen. referitoare la acţiunea continuată nu sunt aplicabile. T.J. Constanta, d.p. 1322/1980, R3, p. 287. Câtă vreme infracţiunea de viol a fost încadrată în art. 197 alin. 2 lit. b C. pen. (viol comis de către două sau mai multe persoane împreună), cauza de nepedepsire constând în căsătoria intervenită între autor şi victimă, mai înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, nu operează. Potrivit art. 197 alin. ultim C. pen., modificat prin Decretul nr, 365/1976, faptele de viol nu se pedepsesc, pentru motivul sus-arătat, numai dacă sunt prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 2 lit a, c şi d C. pen. T.S,, s.p., d. 496/1982, R.R.D. nr. 3/1983, p. 75. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI a) încriminând violul - ca fiind raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra art. 197 alin. 1 C. pen. are în vedere conjuncţia sexuală, fără a condiţiona însă continuarea infracţiunii de realizare a actului sexual în condiţii care să facă posibilă procreaţia. b) La viol participaţia se poate realiza numai sub forma instigării sau complicităţii; coautoratul este exclus datorită însăşi materialităţii acţiunii incriminate. T.M. Bucureşti, s. lip, d. 1893/1981, R3, p. 287. Fapta inculpatului de a avea raport sexual, prin constrângere, cu fiica sa minoră, care deci se afla în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa, constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. c C. pen., aflate în concurs. în speţă, în mod greşit instanţa de judecată a reţinut infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen.; existenţa concursului de infracţiuni nu înlătură agravanta prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. c C. pen. C.S.J., s.p., d. 87/1993, Dreptul nr. 3/1994, p. 117. Prin sentinţa penală nr. 1671/1992, Judecătoria Constanţa l-a condamnat pe inculpatul G.E. la 7 ani închisoare pentru comiterea, în concurs, a infracţiunile prevăzute de art. 197 alin. 1 C. pen. şi art. 181 C. pen. împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul susţinând că, în mod greşit a fost condamnat în mod separat pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 181 C. pen., întrucât aceasta intră în conţinutul infracţiunii de vioi. Recursul este întemeiat deoarece deşi partea vătămată a suferit vătămări corporale cu ocazia comiterii infracţiunii de viol, in- fracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen. este încorporată în latura obiectivă a infracţiunii de viol. De altfel, în art. 197 C. pen. este chiar prevăzut expres, ca formă calificată a violului, faptul că prin actele de violenţă s-au cauzat victimei vătămări de natura celor consemnate de art. 182 C. pen. în speţă, vătămările corporale necesitând 35 de zile de îngrijiri medicale, fapta inculpatului nu poate fi încadrată în această agravantă, dar nu este mai puţin evident că vătămările care fac obiectul infracţiunii prevăzute de art. 181 C. pen., sunt şi ele absorbite de conţinutul obiectiv al infracţiunii de viol. T.J. Constanţa, d.p. 63/1993, Dreptul nr. 2/1994, p. 89. Fapta inculpatului de a încerca să violeze victima, stăruind în acţiunea lor chiar şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastă de la mare înălţime, ceea ce a şi făcut, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzut de art. 174 raportat la art. 175 lit. h C. pen., infracţiunea săvârşită cu intenţie, nu tentativă la infracţiunea de viol urmată de sinuciderea vic-timei, infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie depăşită. Exercitându-şi acţiunea lor infracţională asupra victimei, după ce aceasta şi-a manifestat, fără echivoc, hotărârea de a nu ceda presiunilor şi de a-şi curma viaţa în modul asupra căruia i-a avertizat pe inculpaţi, aceştia au avut reprezentarea că vor determina producerea morţii victimei, prin continuarea insistenţelor lor în realizarea scopului urmărit, în consecinţă, fapta inculpaţilor a fost în mod corect încadrată în infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. 1 raportată la art. 175 lit. h C. pen. C.S.J., s. p., d. 470/1993, Dreptul nr. 3/1994, p. 115. Raportul sexual cu o minoră INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ Art. 198.— Raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 14 ani se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează raportul sexual cu o persoană de sex feminin între 14-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosind calitatea sa. Când fapta prevăzută în alin. 1 a fost săvârşită în împrejurările prevăzute în art. 197 alin. 2 lit. c), ori dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 au avut urmările prevăzute în art. 197 lit. d), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani. Dispoziţiile art. 197 alin. final se aplică şi în cazul faptelor prevăzute în alin. 1-3. Raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani - chiar dacă minora a fost determinată la aceasta de promisiuni de căsătorie - constituie infracţiunea prevăzută de art. 198 alin 1 C. pen., iar nu infracţiunea de seducţie prevăzută de art 199C. pen. T.S., s.p,, d. 2132/1974, R.R.D. nr. 3/1975, p. 63. Potrivit dispoziţiilor art. 198 alin. 2 C. pen. se sancţionează cu închisoare de la unu la 5 ani raportul sexual cu o persoană de sex feminin între 14-18 ani, dacă fapta este săvârşită de cel care deţine o anumită calitate expres indicată în textul incriminator şi folosind acea calitate; o astfel de calitate este şi aceea de medic curant, în sensul acestor dispoziţii legale, este medic curant şi poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., şi medicul stomatolog care are în tratament o pacientă între 14-18 ani. T.J. Hunedoara, d.p. 995/1973, R.R.D. nr. 3/1973, p. 150. Pentru existenţa infracţiunii de raport sexual cu o minoră, în formă agravată prevăzutăîn art. 198 alin. 2 C. pen., este necesar ca făptuitorul să aibă o anumită calitate, dintre cele expres arătate în cuprinsul textului, printre care şi aceea de medic curant, şi că, folosindu-se de această calitate, să fi obţinut consimţământul minorei la raportul sexual. Este medic curant, în sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, acel medic care are în tratament o minoră bolnavă şi desfăşoară faţă de aceasta o activitate concretă în cadrul atribuţiilor sale; împrejurarea că pacienta minoră aparţine sau nu circumscripţiei medicale în care funcţionează medicul este irelevantă sub aspectul existenţei calităţii de medic curant. T.S., s.p., d. 1258/1976, R2, p. 335. în noţiunea de educator, vizată prin prevederile art. 198 alin. 2 C. pen., se include şi aceea de antrenor la o şcoală sportivă; ea atare, dacă un asemenea antrenor a comis fapta incriminată prin art. 198 alin. 1 C. pen., asupra unei eleve minore din grupa de a cărei pregătire sportivă se ocupa, sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter agravant cuprinse în textul susmenţionat. T.S., S.p., d. 2871/1975, R2, p, 335. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Art. 199. — Fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Nu constituie infracţiunea de seducţie, datorită lipsei elementului subiectiv, fapta aceluia care determină prin promisiuni de căsătorie o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani, de a avea cu el raport sexual, dacă promisiunea a fost sinceră, iar nerealizarea căsătoriei s-a datorat exclusiv refuzului persoanei vătămate care, iniţial, fusese de acord cu propunerea de căsătorie. T.S., s.p., d. 1862/1970, R1, p. 393. Pentru existenţa infracţiuni de seducţie este necesar ca inculpatul -dupăce a avut raportsexual cu victima - să nu fi voit a-şi îndeplini promisiunea de căsătorie; dacă însă el a fost de bună-credinţă, manifestându-şi hotărârea de a se căsători cu persoana vătămată, dar căsătoria nu s-a efectuat din cauza opunerii părinţilor victimei, elementele infracţiunii sus-menţionate nu sunt realizate. T.J. Timiş, d.p. 75/1975, R.R.D. nr. 7/1975, p. 72. Fapta inculpatului care, făcând promisiuni mincinoase de căsătorie, determină o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani, de a avea cu el raporturi sexuale, în mod repetat, o perioadă de timp, constituie infracţiunea de seducţie în formă continuată, prevăzută de art. 199 C. pen. combinat cu art. 41 alin. 2 C. pen., chiar dacă promisiunile de căsătorie nu s-au reiterat cu ocazia fiecărui raport sexual. T.J. Caraş Severin, d.p. 656/1971, cu o notă critică de I. A. Munteanu şi o notă aprobativă de C. Lungu, R.R.D. nr. 1/1974, p. 63. Potrivit art. 199 alin. 2 C. pen., în cazul infracţiunii de seducţie, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. în raport cu prevederile acestui text - faţă de susţinerea inculpatului că s-a căsătorit cu partea vătămată -, instanţa era obligată să-şi exercite rolul activ, spre a verifica dacă într-adevăr inculpatul şi victima s-au căsătorit, întrucât perfectarea căsătoriei implicând împăcarea părţilor, înlătură răspunderea penală şi impune soluţia de încetare a procesului penal. T.S., s.p., d. 864/1976, R.R.D. nr. 12/1976, p. 63. în cazul infracţiunii de seducţie, instanţa nu poate lua act de declaraţia unilaterală şi extrajudiciară a victimei, în sensul că s-a împăcat cu inculpatul, atâta vreme cât şi această împăcare nu este confirmată în faţa instanţei şi realizată cu acordul ambelor părţi, în speţă, este vorba de o declaraţie a părţii vătămate, contrasemnată de mama sa, dată în faţa procuraturii, prin care se arată că se împacă cu inculpatul, care însă, în faţa primei instanţe, declarase că nu este de acord cu împăcarea. T.J. Bacău, d.p. 157/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 70. în cazul infracţiunii de seducţie, reaua-credinţă se stabileşte în funcţie de comportarea ulterioară a inculpatului care refuză să se căsătorească cu victima. Desigur, ademenirea la raport sexual se realizează prin promisiuni de căsătorie ce sunt anterioare, acesteia -făptuitorul exploatând lipsa de experienţă a victimei, care este mai Seducţia INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALA mică de 18 ani dar caracterul mincinos al promisiunii apare doar ulterior raportului sexual din conduita autorului, infirmând credinţa miţială a victimei. în speţă, după consumarea actului sexual, în urma promisiunilor publice făcute victimei, inculpatul a evitat-o pe minoră, iar în faţa in- stanţei de fond - după ce părţilor li s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 199 alin. 2 C. pen. şi, la cerere, li s-a acordat termen pentru împăcare -, el a declarat că refuză să se căsătorească cu victima; reaua sa credinţă este, astfel, evidentă. T.J. Satu Mare, d.p. 301/1980, R.R.D. nr. 5/1981, p. 70. Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex Art. 200. — Relaţiile sexuale intre persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani. Fapta prevăzută în alin. 1, săvârşită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra, ori de a-şi exprima voinţa, sau prin constrângere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. 2 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 ani. îndemnarea sau practicării faptei prevăzute închisoare de la 1 la 5 ani. Prin dispoziţiile art. 200 alin. 2 C. pen., relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, incriminate şi sancţionate prin primul alineat al articolului menţionat, sunt pedepsite mai greu, când - printre altele - fapta este săvârşită asupra unui minor. Prevederea, în textul incriminator, a acestei agravante exclude aplicarea şi a dispoziţiilor - cu caracter general - ale art. 75 lit. c C. pen., care instituie o circumstanţă agravantă constând în săvârşirea infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor; altfel s-ar ajunge - pe acelaşi-temei - la o dublă agravare a pedepsei, ceea ce nu se poate admite. T.J. Timiş, d.p. 409/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 180. unei persoane in vederea în alin. 1 se pedepseşte cu a) Fapta inculpatului de a fi avut, în mod repetat, cu aceeaşi ocazie, raporturi sexuale cu un minor - actele respective succedându-se dintr-o înlănţuire desfăşurată fără interpunerea altor activităţi - constituie o singură infracţiune de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prevăzută de art. 200 alin. 2 C. pen. Această infracţiune unică nu reprezintă o infracţiune continuată - nefiind vorba de infracţiuni săvârşite la intervale de timp diferite, în sensul art. 41 alin. 2 C. pen. -, ci o unitate naturală de infracţiune. b) îndemnarea unei persoane de a practica relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex - alta decât autorul îndemnului - nu cade sub incidenţa art. 200 alin. 4 C. pen. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI Acest text, incriminând îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, are în vedere, în mod exclusiv, ipoteza în care, prin această activitate, făptuitorul urmăreşte a avea el însuşi raporturi cu persoanaînndemnată sau ademenită. c) Practicarea, de către două persoane - un major şi un minor -, cu aceeaşi ocazie, în mod succesiv şi în baza unei hotărâri comune, de relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex reprezintă o participare subforma coautoratului, la infracţiunea prevăzută de art. 200 C. pen. T.J. Timiş, d.p. 416/1983, R3, p. 253. Obiectul material al infracţiunii de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 209 alin. ultim C. pen., îl constituie numai un act ce serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. ■ Conform legii, actele ce servesc pentru identificare sunt: buletinul, actul prin care de stabileşte apartenenţa unei persoane la o instituţie, paşaportul. Agravanta se justifică prin faptul că, sustrăgând asemenea acte, in-culpatul le va folosi la săvârşirea altor infracţiuni. în speţă, inculpaţii şi-au însuşit dintr-un autoturism o haină şi un portofel în care se aflau, pe lângă bani şi alte înscrisuri, o legitimaţie tip M.I., permisul de intrare în insti-tuiţie şi buletinul de identitate ale persoanei vătămate. Deşi, inculpaţii nu au urmărit însuşirea şi a acestor bunuri, fapta săvârşită se încadrează în art. 209 alin. ultim C. pen., deoarece pentru aplicarea agravantei sus-menţion-ate este suficient ca făptuitorul să fi prevăzut şi acceptat un asemenea rezultat: ori, din din moment ce ei şi-au însuşit haina şi portofelul persoanei vătămate - bunuri în care în mod obişnuit se ţin şi acte ce servesc pentru legitimare şi identificare - este evident că ei au avut o astfel de reprezentare, acţionând deci cu intenţie indirectă. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 380/1993 Art. 201. — Săvârşirea actelor de perversiune sexuală care au produs scandal public se pedepseşte cu închisoare de la 11a 5 ani. Dispoziţiile art. 200 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător. Constituie acte de perversiune sexuală orice acte nefireşti în legătură cu viaţa sexuală, altele decât cele prevăzuteîn art. 200. Există "scandal public", în sensul art. 201 C. pen., care incriminează perversiunea sexuală, dacă victima a relatat membrilor familiei saleacţîunile la care a fost supusă, iar dezvăluirea faptelor săvârşite de inculpat, ajunsese astfel la cunoştiinţa altor persoane, a dat loc exprimării sentimentului de repulsie în legătură cu acele fapte. T.J. Timiş, d.p. 569/1979, R.R.D. nr. 5/1980, p. 64. Perversiunea sexuală INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ BIBLIOGRAFIE: - O. Loghin, Unele observaţii asupra reglementării în Codul penal în vigoare a infracţiunii de perversiune sexuală, A.U.1.1980, p. 57 1 Art. 202. — Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Infracţiunea de viol presupune un raport sexual normal, un act fiziologic, simpla palpare sau simplul contact al organelor sexuale, între ele, neconstituind un astfel de raport. Ca atare, o asemenea faptă, dacă subiectul pasiv este o minoră, constituie infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută şi pedepsită de art. 202 C. pen. T.S., s.p., d. 2438/1974, R1, p. 113. Incestul Art. 203. — Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Fapta inculpatului de a fi avut raport sexual cu fiica sa, care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi se afla în îngrijirea, ocrotirea si educarea lui, întruneşte elementele atât ale infracţiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., cât şi pe ale infracţiunii de raport sexual cu o minoră, prevăzută de art. 198 alin. 3 C. pen.; aceste infracţiuni se află în concurs ideal. T.S., s.p., d. 2233/1971, R1, p. 211. Dacă raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori are loc cu acordul ambelor persoane, fiecare dintre aceştia răspunde pentru fapta comisă în condiţiile art. 203 C. pen. în situaţiile în care una dintre persoane beneficiază de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea de incest se reţine numai în sarcina celeilalte, neflind neapărat necesar ca ambii făptuitori să fi lucrat cu intenţie, pe baza unui acord de voinţe liber consimţit. T.J. Suceava, d.p. 674/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 174. Fapta tatălui de a avea raport sexual cu fiica sa, în vârstă de 13 ani, fără a folosi violenţa sau ameninţarea, constituie infracţiunile de raport sexual cu o minoră (art. 198 alin. 2 C. pen.) şi incest (art. 203 C. pen.) în concurs ideal (art. 33 lit. b C. pen.). Autoritatea părintească de care se bucura făptuitorul nu implică ideea de constrângere şi nu poate deter-mina, prin ea însăşi, caracterizarea juridică a faptei ca. viol. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 198 alin. 2 C. pen. şi art. 197 alin. 2 lit. c C. pen., calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator a autorului constituie o circumstanţă agravantă atât a infracţiunii de raport sexual cu o minoră, cât 1 Ari. 202 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI şi a infracţiunii de viol, ceea ce înseamnă că - deşi se bazează pe ideea de autoritate - ea nu constituie un element de caracterizare a faptei drept una din aceste infracţiuni. T.J. Bihor, d.p. 143/1981, R3, p. 240. Art. 204. — Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 197-198 şi 200-203 se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Capitolul IV INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII 1Art. 205. — Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea ia batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Afirmaţia inculpatului că partea vătămată este femeie de moravuri uşoare şi că a avut relaţii cu toţi bărbaţii dintr-o localitate nu priveşte fapte determinate, ci se referă în generai la modulde comportare a persoanei vătămate, astfel că nu realizează conţinutul infracţiunii de calomnie, prevăzută în art. 206 C. pen. întrucât însă acea afirmaţie este de natură să aducă atingere reputaţiei părţii vătămate, instanţa trebuie să constate că fapta constituie insultă. T.S., s.p„ d. 1819/1976, R2, p.41. Dacă, pentru a caracteriza activitatea inculpatului, martorii spun că acesta "a insultat” pe partea vătămată, instanţa trebuie să le ceară să precizeze ce anume cuvânt a rostit, deoarece numai astfel ea va fi în măsură să aprecieze dacă fapta săvârşită constituie sau nu o atingere adusă onoarei sau reputaţiei părţii vătămate. T.S., s.p., d. 4787/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 175. Fapta unui avocat de a face afirmaţii jignitoare la adresa părţii adverse, cu ocazia concluziilor A se vedea nota de sub art. 180 şi 181. Sancţionarea tentativei Insulta 1 INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII orale pe care le susţine în faţa instanţei, nu constituie infracţiunea de insultă, dacă aceie afirmaţii au fost folosite ca argument în cadrul pledoariei sale. J. Caransebeş, s.p. 2554/1981, cu note de I. Munteanu şi V. Pantea, R.R.D. nr. 10/1983, p. 63. Afirmaţia făcută de inculpaţi precum că victima ar fi ucis prin vrăji pe soţul şi, respectiv, tatăl lor, nu este de natură să ducă la consecinţe de felul celor sus-menţion-ate, întrucât, în raport cu nivelul de dezvoltare al conştiinţei generale, astfel de fapte nu mai pot fi crezute şi, în consecinţă, nici luate în considerare. în consecinţă, faptele inculpaţilor constituie infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen. T.J. Suceava, d.p. 154/1978, R.R.D. nr. 2/1979, p. 65. Fapta unei persoane de aînvinui un funcţionar, prin diverse sesizări, că a luat mită, nu constituie infracţiunea de calomnie ori de insultă, ci infracţiunea de denunţare calomnioasă; în consecinţă, instanţa sesizată, prin plângerea prelabilă a părţii vătămate, urmează a trimite cauza procurorului, în vederea efectuării urmăriri penale. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 307/1979, R2,p. 101. Calomnia Art. 206. — Afirmarea ori imputarea in public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Potrivit art. 206 C. pen., afirmarea ori imputarea, în public a unei fapte privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori a dispreţului public, constituie infracţiunea de calomnie numai dacă se referă la o "faptă determinată". Prin "faptă determinată" se înţelege o faptă precis individualizată, în aşa fel încât particularităţile acesteia să rezulte clar din conţinutul afirmaţiei sau imputării. Nu îndeplinesc condiţia menţionată faptele cu caracter general, neparticularizate prin elemente concrete, cum sunt cele privitoare la persoană, mod, timp sau loc. Sub aspectul precizării faptei, sunt suficiente elementele esenţiale care permit celor ce au luat cunoştinţă de afirmarea sau de imputarea făcută să înţeleagă despre ce este vorba. Cum, în speţă, inculpata i-a spus părţii vătămate. în public, că merge cu pătura într-un anumit loc, determinat prin denumirea lui, împreună cu un anumit bărbaţ pe care l-a nominalizat - referindu-se, în mod evident, la relaţii intime ale părţii vătămate cu ace! bărbat -, fapta săvârşită constituie infracţiunea de calomnie. T.S., s.p., d. 1827/1980, R.R.D. nr. 9/1981, p. 68. Sensul expresiei "în public", folosită în art. 206 C. pen., este cel arătat de art. 152 C. pen., astfel, că INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI este realizată cerinţa ca fapta să se fi comis în public, câtă vreme afirmaţia s-a făcut - chiar numai în prezenţa unui singur martor - pe stradă, acesta fiind un loc care prin natura şi destinaţia lui este întotdeauna accesibil publicului. T.J. Timiş, d.p. 70/1974, R.R.D. nr. 1/1975, p. 65. Fapta inculpatului care, în faţa comisiei de judecată, a afirmat că partea vătămată i-a dat bani - în legătură cu care se făcuse plângerea supusă spre soluţionare comisiei - spre a accepta întreţinerea unor raporturi intime, iar nu cu titlu de împrumut, constituie infracţiunea de calomnie, neputându-se considera că această afirmaţie a reprezentat numai o apărare în procesul civil. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 295/1977, R2, p. 42. Afirmaţia transmisă într-o convorbire telefonică nu se consideră făcută în public; ca atare, ea nu poate caracteriza infracţiunea de calomnie, chiar dacă se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărate ar expune acea persoană la o sancţiune sau dispreţului public. T.J. Ilfov, s.p., d. 399/1969, R.R.D. nr. 7/1969, p. 168. Afirmaţia faţă de o singură persoană că partea vătămată şi-ar fi omorât soţul nu materializează conţinutul infracţiunii de calomnie, deoarece nu este materializată cerinţa ca afirmaţia să fi fost făcută în public; fapta astfel săvârşită constituie infracţiunea de insultă. T.J. Timiş, d.p. 526/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 173. Fapta unei persoane de a învinui un funcţionar, prin diverse sesizări, că a-luat mită, nu constituie infracţiunea de calomnie ori de in- sultă, ci infracţiunea de denunţare calomnioasă; în consecinţă, instanţa sesizată, prin plângerea prealabilă a părţii vătămate, urmează a trimite cauza procurorului, în vederea efectuării urmăriri penale. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 307/1979, R2,p. 101. Fapta inculpatei de a fi afirmat faţă de soţul său şi de o altă persoană fapte determinate privitoare la partea vătămată - fapte care, dacă ar fi adevărate, ar expune-o pe aceasta la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public - nu constituie infracţiunea de calomnie, neputându-se considera că a fost comisă "în public". Dată fiind calitatea - de soţ al inculpatei - a uneia din persoanele faţă de care s-a făcut afirmarea, nu se poate vorbi de un public - "două sau mai multe persoane" -, în sensul art. 152 lit. b şi c C. pen. care definesc noţiunea de "faptă săvârşită în public". T.M. Bucureşti, s. II p, d. 196/1985, R3, p. 27. Nu comite infracţiunea de calomnie, avocatul care, în susţinerea intereselor părţii pe care o apără şi potrivit dorinţei acesteia, face - în condiţii în care i-a lipsit intenţia de a calomnia -, în cuprinsul notelor scrise depuse la dosarul cauzei, unele afirmaţii neadevărate, de natură a atrage pentru cealaltă parte din proces una din urmările arătate în art. 206 C. pen. T.M. Bucureşti, s. II p, d. 279/1981, R3, p. 27. Potrivit art. 88, 91 din Legea nr. 3/1974 - Legea presei -, în caz de calomnie prin presă, sesizarea instanţei se face prin-rechizitoriu, întocmit de procuratura în a cărei rază teritorială se află sediul publicaţiei în care a apărut arţicoluLcu conţinut calomn ios; în consecinţă, dacă persoana vătămată s-a adre- INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII sat direct instanţei, prin plângerea prealabilă, conform art. 285 C. proc. pen. aceasta urmează a fi trimisă procuraturii competente. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 669/1981, R3, p. 164. Sesizarea poliţiei cu săvârşirea unui furt de produse, cu indicarea persoanelor care au lucrat la recoltare, de către preşedintele unei asociaţii agricole, în urma discutării cazului în consiliul de conducere care a hotărât sesizarea organului de cercetare, nu constituie infracţiunea de calomnie. Discuţiile din consiliul de conducere privind în caz de săvârşire a sustragerii şi sesizarea organelor de cercetare, nu îndeplinesc condiţia publicităţii prevăzută în art. 206 din Codul penal. C.S.J., s.p, d. 1922 din 30.11.1994, C.D., p. 146. Fapta inculpatului de a fi sesizat pe şeful autobazei unde lucrează partea vătămată despre unele sustrageri - de motorină şi materiale de construcţie - pe care le-ar fi comis acesta la locul de muncă, nu constituie infracţiunea de calomnie, atâta vreme cât inculpatul nu a prevăzut că afirmaţiile sale vor ajunge ia cunoştinţa publicului, împrejurarea că ele au fost auzite de •alte persoane fiind cu totul fortuită. Caracterizarea juridică corectă a faptei sus-menţionate este aceea de insultă. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 103/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 88. Infracţiunea de calomnie prin presă constituie infracţiunea comisă în activitatea de presă ce aduce atingerea unui obiect juridic principal (care determină caracterizarea infracţiuni ca infracţiune de drept comun şi înserarea ei în texte din partea specială a Codului penal), cât şi unui obiect juridic secundar(special) format din relaţiile speciale ce iau naştere din activitatea de presă. Deci, in- fracţiunea de calomnie prin presă este infracţiunea de drept comun care se particularizează prin modul de comitere - publicarea prin presă. In consecinţă, o persoană care face afirmaţii calomnioase la adresa altei persoane, cu ocazia neacordării unui interviu, urmează a răspunde pentru comiterea infracţiuni de calomnie prin presă, întrucât prin activitatea sa a adus o atingere nu numai obiectului juridic principal, ci şi obiectul juridic secundar, prin aceea că a cunoscut că cele afirmate vor fi publicate într-un organ de presă şi deci prin intermediul presei vor ajunge la cunoştinţa opiniei publice, în speţă, prima instanţă a dispus, în baza art. 28 C. proc. pen., trimiterea cauzei la procuratură, în vederea efectuării urmăriri penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 C.pen., întrucât fiind vorba de o infracţiune de calomnie prin presă, în conformitate cu dispoziţiile Legii presei nr. 3/1974, aceasta este susceptibilă de aplicarea unei proceduri speciale implicând efectuarea urmăririi penale. T. M. Bucureşti, s.ip., d. 885/1991, Dreptul nr. 2/1992, p. 88. Fapta inculpatului, care în cadrul adunării generale a personalului muncitor din unitate, a afirmat, contrar realităţii, că partea vătămată - inginer şef -, de convenienţă cu unele persoane cu funcţii de conducere din departament, şi-au însuşit o sumă mare de bani ce ar fi trebuit distribuită, cu titlu de premii, unui număr de salariaţi, constituie infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 Cod penal. Afirmaţia sus-menţionată -dovedită ca a fi neadevărată - a fost de natură să creeze o stare de spirit nefavorabilă din partea salariaţilor, care a pus la îndoială corectitudinea părţii vătămate şi INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI capacitatea sa morală de a deţine o funcţie de conducere. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 610/1990, Dreptul nr. 3/1992, p. 70. Din conţinutul art. 206 C. pen., rezultă că, între altele, esenţiale pentru existenţa infracţiunii de calomnie sunt realizarea publicităţii şi reaua credinţă a făptuitorului care, prin afirmaţiile sale, urmăreşte compromiterea persoanei la care se referă. în speţă, numitul N.l. constatând că i s-a sustras acumulatorul de la tractorul pe care îl avea în primire a sesizat organele de poliţie, ex-primându-şi totodată, şi bănuiala cu privire la persoana care credea că a comis furtul. Pentru ca fapta să fie considerată ca fiind săvârşită.în public este necesar, conform art. 152 C. pen., ca locul unde aceasta se comite să fie accesibil unor persoane fizice, prezente sau nu, ori, indiferent de natura locului, fapta să ajungă la cunoştinţa mai multor persoane sau să existe posibilitatea, cunoscută de autor, ca, prin mijloace folosite, publicul să ia cunoştinţă de faptă. în raport cu aceste cerinţe, fapta inculpatului de a sesiza organul competent sustragerea unui bun, cu exprimarea unei bănuieli privind pe autor, nu întruneşte elementul publicităţii şi nici nu materializează voinţa acestuia de a compromite partea vătămată, nefiind deci întrunite trăsăturile caracteristice ale infracţiunii prevăzută de art. 206 C. pen. C.S.J., s.p., d. 1596/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 97. în cazul infracţiunilor contra demnităţii (insulta, calomnia), legiuitorul admite - conform art. 207 C. pen. - că inculpatul poate dovedi că afirmaţiile sau imputările pe care le-a făcut se referă la fapte adevărate, însă condiţia necesară pentru admiterea şi luarea în considerare a probei verităţii este ca "afirmaţia sau imputaţia să fi fost făcută pentru "apărarea unui interes legitim", interes care trebuie şă fie temeinic, necesar şi serios, în speţă, inculpatul, care nu se află în nici o relaţie cu partea vătămată care să presupună vreun interes din partea sa, a afimat despre partea vătămată că a întreţinut relaţii intime cu un coleg de serviciu şi, fiind acţionat în justiţie, a solicitat şi instanţa a admis să administreze probe pentru dovedirea adevărului faptelor afirmate. Instanţa nu a analizat încă existenţa sau inexistenţa unui interes legitim din partea inculpatului pentru a face afirmaţia respectivă. Ori, numai în ipoteza afirmativă, când, ar fi existat un atare interes, proba verităţii, solicitată de inculpat, putea fi admisă. Părţile erau asociaţi ai unei societăţi comerciale şi între ei se creaseră unele neînţelegeri cu privire la activitatea pe care o desfăşurau, aşa încât era evident că inculpatul a voit să discrediteze partea vătămată prin cele afirmate. Iar, această intenţie este specifică proceselor de calomnie. T.J. Sibiu, d.p. 120/1993, Dreptul nr. 2/1992, p. 73. Art. 207.— Proba verităţii celor afirmate sau imputateeste admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. Potrivit art. 207 C. pen., proba verităţii celor afirmate sau impu- Proba verităţii 359 INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII tate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. Prin "interes legitim" se înţelege interesul proteguit de lege, temeinic şi serios, a cărui apărare justifică darea în vileag a realităţii afirmaţiei sau imputării făcute, în speţă, inculpata, luând cunoştinţă despre relaţiile dintre partea vătămată şi soţul ei, a imputat părţii vătămate, în public, aceste,relaţii şi i-a cerut să le curme. în aceste condiţii, cele afirmate se justifică prin existenţa unui interes legitim, cel al menţinerii căsătoriei dintre inculpată şi soţul ei, astfel că proba cu martori în dovedirea relaţiilor dintre partea vătămată şi soţul inculpatei este admisibilă. T.S., s.p., d. 416/1980, R.R.D. nr. 12/1980, p. 60. Conform dispoziţiilor art. 207 C. pen., în cazul infracţiunilor contra demnităţii, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Câtă vreme, în speţă, inculpatul nu a justificat un interes legitim, adică un interes serios şi temeinic, a cărui apărare să poată fi justificată prin afirmaţiile jignitoare făcute la adresa părţii vătămate, fără bază legală s-a admis proba cu martori pentru a se dovedi că faptele afirmate sunt adevărate. T.J. Suceava, d.p. 994/1975, R.R.D. nr. 5/1976, p. 65. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie, potrivit art. 207 C. pen., infracţiunea de insultă. Vericitatea imputării în caz de insultă sau calomnie se constată pe cale incidentală, de către instanţa de judecată sesizată cu judecarea unei asemenea infracţiuni, prin administrarea tuturor probelor admise de lege, fără să fie necesar ca ea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă obţinută pe calea unei proceduri distincte. T.J. Bihor, d.p. 259/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62. Inculpata a fost condamnată pentru infracţiunea de calomnie, săvârşită prin aceea că a imputat, în public, persoanei vătămate că întreţine relaţii intime cu tatăl său. în speţă, proba verităţii nu este admisibilă, deoarece imputarea sus-menţionată nu a fost făcută -aşa cum cere art. 207 C. pen. -pentru apărarea unui interes legitim, atâta vreme cât între părinţii inculpatei a existat un proces de divorţ (soluţionat prin respingerea acţiunii soţului), în care situaţia relevată de inculpată nu a fost invocată. T.J. Hunedoara, d.p. 315/1980 cu notă de N. Pleşan, R.R.D. nr. 5/1981, p. 52. NOTĂ: Autorul notei (N. Pleşan) susţine că şi în condiţiile arătate există un interes legitim. Alţi autori (R.M. Stănoiu, P.J.P. voi. III, p. 99) arată că refuzul părţilor, care s-au judecat într-un proces de divorţ, de a aduce în discuţie publică comportarea persoanei vătămate, nu mai poate justifica proba verităţii. Potrivit art. 207 C. pen., proba verităţii este admisibilă doar când se face pentru apărarea unui interes legitim. Acest interes trebuie şă fie temeinic şi serios, în speţă, inculpata a dat o notă la ziarul local în care a arătat că partea vătămată care a primit nişte baloţi de tercot de la Casa de copii, pentru a le confecţiona acestora îmbrăcăminte, i-a.valorificat în interes propriu, cazul aflându-se în cercetarea poliţiei. în realitate, s-a făcut dovada că partea vătămată 360 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI prin firma sa, a confecţionat costumatele comandate şi nu şi-a însuşit stofa aşa cum a afirmat inculpata. Prima instanţă a achitat pe inculpată reţinând că în cauză s-a făcut proba verităţii celor afirmate, întrucât printr-o adresă a Poliţiei s-a confirmat, în cursul procesului, că se fac verificări cu încredinţarea baloţilor de tercot părţii vătămate. Deci, sub raportul laturii subiective, lipseşte vinovăţia inculpatei, intenţia de a calomnia. Soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, deoarece în primul rând, în adresa Poliţiei se confirmă doar că se fac verificări, nu că s-ar fi comis vreo încălcare a legii. Ori, inculpata a afirmat că partea vătămată şi-a însuşit materialul. Apoi, proba verităţii în cauză nu este admisibilă, inculpata neavând un interes legitim aşa cum o cere art. 207 C. pen. In sfârşit reţinerea primei instanţe a lipsei intenţiei inculpatei de a calomnia este infirmată de cuprinsul "ştirii" pe care aceasta a sem-nat-o şi prin care afirmă că nu se fac doar verificări de Poliţie, ci că partea vătămată a valorificat materialul primit în interes propriu, deşi aceste afirmaţii sunt neadevărate. Aşa încât, este evident că inculpata a urmărit discreditarea părţii vătămate şi supunerea ei dispreţului public, pentru că atfel nu ar fi dat această ştire. Pentru aceste motive, se admite recursul declarat de partea vătămată împotriva sentinţei primei instanţe, pe care o casează, reţinându-se cauza pentru rejude-care. în baza art. 206C. pen. inculpata este obligată la plata unei amenzi de 25000 lei. T.J. Sibiu, d.p. 7/1994, Dreptul nr. 8/1994, p. 97. BIBLIOGRAFIE: - D. Octavian, Definirea "interesului legitim" în cazul infracţiunilor contra demnităţii, R.R.D. nr. 5/1980, p. 29 - O.A. Stoica, Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor noului Cod penal, R.R.D. nr. 6/1971, p. 17 -1. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 11-18 - C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R., Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1971, p. 35 TITLUL III INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PERSONAL SAU PARTICULAR Art. 208. — Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile. Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţineîn întregime Furtul 361 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane. De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. 1 a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Din punctul de vedere al realizării conţinutului infracţiunii de furt, nu interesează cui aparţine dreptul de proprietate sau de coproprietate asupra bunului, relevant fiind numai că, în momentul săvârşirii furtului, bunul se afla în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane; aşadar, urmărind să dobândească fără drept posesia unor bunuri din detenţia altuia, inculpatul acţionează cu intenţia de a fura. T.S., s.p., d. 644/1970, R1, p. 176. Fapta persoanei care opreşte pe stradă o fetiţă şi, sub pretextul de a-i aranja un cercel care s-a desfăcut, îi ia din urechi amândoi cerceii, pe care şi-i însuşeşte, constituie infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen. J. Sighişoara, s.p. 140/1970, cu notă de Em. Boeriu, R.R.D. nr. 10/1972, p. 155. NOTĂ: S-a susţinut (Em. Boeriu) că furtul fiind comis pe stradă, loc public prin natura sa, instanţa trebuie să încadreze fapta în prevederile art. 209 lit. c C. pen. Potrivit art. 145C.pen.,termenul "obştesc" semnifică tot ceea ce interesează organizaţiile de stat, obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi funcţionează conform legii. Sfera avutului obştesc este deci precis delimitată, în conţinutul ei intrând numai patrimoniile organizaţilor române indicate în textul de lege menţionat, nu şi bunurile care, deşi aflate în România, aparţin unor or- ganizaţii străine. Din moment ce inculpaţii au furat mai multe bunuri ale unei ambasade - care, potrivit celor arătate, nu pot fi considerate avut obştesc, în înţelesul legii penale române -, fapta săvârşită trebuie încadrată în art. 208 şi nu în art. 224 C. pen. T.S., s.p., d 1025/1983, R3,p. 118. Din moment ce inculpatul n-a săvârşit actele de violenţă pentru a sustrage ceasul victimei, ci pentru a se răzbuna, luarea ceasului, în baza unei rezoluţii apărute ulterior, când inculpatul a observat că victima - aflată deja, în acel moment, în stare de inconştienţă - are asupra sa un ceas, nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci aceea de furt. T.S., s.p., d. 1829/1979, R2, p. 165. Ceea ce deosebeşte furtul prevăzut în alin. 1 al art. 208 C. pen. de furtul de folosinţă, prevăzut în alin. final al aceluiaşi articol, este scopul urmărit de făptuitor prin luarea lucrului. în ipoteza prevăzută în alin. 1 al art. 208 C. pen., scopul este acela al însuşirii; în ipoteza prevăzută în alin. ultim al textului, scopul este acela de a folosi lucrul pe nedrept, în situaţia în care inculpatul a luat o bicicletă din rastelul aflat în faţa unui bufet şi a circulat cu ea până într-o comună învecinată, iar apoi, în loc să o restituie persoanei vătămate, a depus-o drept garanţie pentru a obţine un împrumut de bani, se poate trage concluzia că el a dispus de bicicletă, ca şi cum ar fi fost proprietarul ei şi că deci, atunci când a luat-o, a 362 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI urmărit scopul de a şi-o însuşi, şi nu numai de a o folosi, astfel că fapta sa se încadrează în art. 208 alin. 1,209 lit. c C. pen. T.J. Timiş, d.p. 559/1977, R.R.D. nr. 3/1978, p. 63. Inculpaţii, fiind surprinşi de paznic, în timp ce scoteau cartofi de pe tarlaua unei C.A.P. şi îi puneau într-un sac, spre a nu fi identificaţi şi a-şi asigura scăparea, au aplicat acestuia multiple lovituri, după care au fugit. Ulterior plecării paznicului, ei s-au întors însă la locul faptei, de unde au luat sacul cu cartofi, abandonat în momentul în care fuseseră surprinşi, precum şi o pufoaică lăsată de paznic în acel loc. Fapta inculpaţilor de a fi luat pufoaica paznicului, în condiţiile arătate, nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci aceea de furt calificat (în concurs cu infracţiunea de tâl-hărie în paguba avutului obştesc). T.S., s.p., d. 269/1975, R2, p. 378. Fapta inculpatului de a fi luat, în timpul nopţii, căciula de pe capul persoanei vătămate, fără a săvârşi vreo violenţa asupra corpului acesteia - element esenţial ce diferenţiază infracţiunea de tâlhărie de cea de furt - nu se încadrează în prevederile art. 211 C. pen., ci în art. 208, 209 Jit. e C. pen. T.J. Constanţa, d.p. 510/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 77. NOTĂ: S-a subliniat, pe bună dreptate, că smulgerea căciulii de pe capul victimei nu poate fi desprinsă de o anumită violenţă psihică, dacă victima şi-a dat seama de intenţia infractorului şi a fost atentă la comportarea sa. în această situaţie sunt aplicabile prevederile art. 211 C. pen. (A se vedea V. Papadopol în P.J.P. voi. III p. 206). Fapta unei persoane de a-şi însuşi un bun care i-a fost dat spre a-l examina, în vederea eventualei cumpărări, constituie infracţiunea de furt, iar nu aceea de abuz de încredere. Pentru existenţa acestei din urmă infracţiuni este necesar ca însuşirea, dispunerea sau refuzul restituirii bunului să fie precedate de existenţa unui raport juridic de drept civil; or, în speţă, un atare raport nu există. T.S., s.p., d. 3054/1973, R1, p. 16. însuşirea de către maistru a unor materiale pe care le-a primit pentru a le folosi în cadrul secţiei, în procesul de producţie, constituie infracţiunea de furt, iar nu delapidare, indiferent dacă ele i se predau fără acte şi sunt ridicate de el, de la magazia unităţii, pe baza unui bon sub semnătură, deoarece în ambele situaţii făptuitorului îi lipseşte calitatea de gestionar. T.S., s.p., d. 916/1984, R.R.D. nr. 3/1985, p . 79. NOTĂ: în acelaşi sens d.î. 1/1972, R.R.D. n,:. 6/1972, p. 108, T.J. Suceava, d.p. 382/1978, R.R.D. nr. 3/1979, p. 62. Fapta inculpatului de a-şi însuşi o umbrelă uitată într-un magazin de către un cumpărător, care s-a înapoiat la scurt timp în magazin pentru a o relua, constituie infracţiunea de furt calificat, iar nu aceea de însuşire a bunului găsit, într-adevăr, obiectul menţionat nu putea fi considerat pierdut, el neieşind efectiv din posesia proprietarului, iar contactul dintre acesta şi bunul său fiind numai temporar întrerupt. T.S., s.p., d. 1571/1972, R1, p. 174. Pentru existenţa infracţiunii de însuşire a bunului găsit este necesar ca bunul ce formează obiectul 363 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI material al acesteia să fie pierdut, în sensul că el nu se mai află, în momentul găsirii lui de către infractor, în posesia sau detenţia altei persoane. Nu poate fi considerat pierdut un bun cu care deţinătorul a pierdut momentan contactul material, dacă bunul se află încă la dispoziţia lui sau în situaţia de a_fi reluat cu uşurinţă de acesta. în asemenea situaţii, fiind vorba de o deposedare, însuşirea bunului constituie infracţiunea de furt. în speţă, inculpatul, găsind în faţa cutiilor poştale din blocul unde îşi are locuinţa un plic adresat părţii vătămate, care locuieşte în acelaşi bloc, l-a desfăcut şi, constatând că în el se află un bilet de călătorie cu trenul, şi l-a însuşit, fapta săvârşită în aceste condiţii constituie infracţiunea de furt. T.S., s.p., d. 184/1974, R.R.D. nr. 7/1974, p. 62. Fapta unei persoane de a-şi fi însuşit mai multe oi, depărtate de turma pe care o văzuse trecând cu puţin timp mai înainte, cu însoţitor, constituie infracţiunea de furt, şi nu aceea de însuşire a bunului găsit, întrucât făptuitorul şi-a dat seama că nu este vorba de bunuri pierdute. T.J. Timiş, d.p. 747/1980, R.R.D. nr. 4/1981, p. 116. Inculpatul, prezentântu-se la casieria unităţii spre a-şi ridica retribuţia, a primit de la casier - aflat în eroare - plicul cu banii destinat altui muncitor şi care conţinea o sumă mult mai mare decât cea cuvenită lui. Deşi a observat imediat greşeala, inculpatul nu a semnalat-o casierului, a luat plicul cu banii necuveniţi, a semnat de primire în stat în dreptul numelui său şi, pentru a nu fi descoperit, a doua zi a ridicat şi plicul cu propria sa retribuţie, spunând casierului că semnătura depusă anterior nu-i apaiţine. Această faptă nu constituie infracţiunea de înşelăciune - aşa cum a considerat prima instanţă -, deoarece actul de dispoziţie păgubitor, făcut de casier, nu este consecinţa vreunei acţiuni de inducere sau menţinere în eroare săvârşită de inculpat. Este adevărat că acesta a omis, cu intenţie, să arate adevărul cu privire la apartenenţa reală a banilor aflaţi în plic, dar el a făcut aceasta numai după ce a ajuns în stăpânirea sumei ca efect al erorii - pe care nu a provocat-o cu nimic - în care s-a găsit casierul. Activitatea infracţională a inculpatului nu poate fi caracterizată nici ca abuz de încredere în paguba avutului obştesc - aşa cum pretinde acesta -, deorece inculpatul nu s-a aflatîn detenţia banilor pe care şi i-a însuşit în baza unui raport juridic patrimonial oarecare (depozit, mandat, împrumut etc.), ci banii au ajuns în posesia sa numai datorită unei erori a casierului. Fapla în discuţie constituie furt. Acţiunea de luare, caracteristică acestei infracţiuni, nu presupune neapărat un act personal şi nemijlocit de apropriere, ci ea poate fi realizată şi în alte moduri, inclusiv printr-un act de remitere voluntară efectuat de victimă, atunci când -aşa cum este şi în speţă -, acesta n-a urmărit transmiterea posesiei asupra bunului. T.J. Bihor, d.p. 26/1980, R3, p. 126. Ocuparea în mod abuziv a unei suprafeţe de teren însămânţată cu porumb, şi recoltarea produselor de pe acel teren constituie furt şi nu tulburare de posesie. Latura obiectivă a infracţiunii de furt constă în luarea unui bun mobil, din posesia sau detenţia unei persoane şi trecerea lui în posesia făptuitorului, creându-se un gol patrimonial, pe când în cazul tulburării de posesie, latura obiectivă 364 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI se caracterizează prin ocuparea fără drept a unui imobil, rezultatul păgubitor constând în nefolosirea bunului imobil ocupat. Este fără relevanţă faptul că anterior sustragerii produselor, inculpatul a efectuat unele lucrări de întreţinere a culturii pe suprafaţa de teren ocupată, care fusese arată şi însămânţată de partea vătămată. T.J. Constanţa, d.p. 514/1984, R.R.D. nr. 5/1985, p. 75. Infracţiunea de furt se consumă în momentul când făptuitorul, luând bunul mobil, îl scoate din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, şi se comportă faţă de el ca şi cum [-ar aparţine. în consecinţă, smulgerea lacătului de la magazia unei fabrici, scoaterea unor bunuri (7 saci cu zahăr) din acea magazie şi depozitarea lor într-un şopron aflat în apropiere, tot în curtea întreprinderii, constituie infracţiunea de furt consumat. în aceste condiţii, ajutorul dat autorului de către alte persoane, pe baza unei înţelegeri intervenite ulterior, de a transporta bunurile sustrase, din şopronul unde fuseseră iniţial depozitate, în alt loc, tot în curtea fabricii, pentru a le ascunde - urmat a doua zi de valorificarea acelor bunuri şi de împărţirea sumei realizateîritre toţi inculpaţii - nu constituie complicitate la furt, ci o infracţiune autonomă, de tăinuire. TS, s.p., d. 2873/1983, R3, p. 125. Fapta unei persoane care, fiind angajată la tăierea cocenilor pe tarlaua altei persoane, cu ocazia realizării acestei activităţi, şi-a însuşit o cantitate de ştiuleţi de porumb pe care i-a ascuns sub o grămadă de coceni, constituie infracţiunea consumată de furt şi nu doar o tentativă, deoarece, odată cu ascunderea ştiuleţilor, deposedarea părţii vătămate de bunul său s-a înfăptuit. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 150/1985, R3, p. 127. Pentru infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 C. pen., şi a celei de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen., este necesar ca deposedarea victimei de obiectul material al infracţiunii să fie făcută în scopul însuşirii pe nedrept a acestuia -adică făptuitorul să urmărească a intra în stăpânirea efectivă a bunului şi a dispune de el ca şi cum i-ar aparţine -, şi nu pentru a determina astfel pe victimă să-i restituie un bun al său, deţinut pe nedrept. Dacă s-ar accepta teza contrară, ar însemna ca o persoană să poată fi condamnată pentru o anumită infracţiune, fără ca fapta săvârşită să întrunească toate elementele constitutive cerute de lege pentru existenţa acelei infracţiuni, ori fără ca ea să le realizeze în modalitatea expres prevăzută de textul incriminator, ceea ce evident este inadmisibil în raport cu principiul legalităţii incriminării T.S., s.p., d. 1015/1978, R2, p. 165. Potrivit art. 208 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca prin luarea unui bun din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, făptuitorul să urmărească însuşirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a trece bunul în proprietatea sa. Fapta inculpatului care, surprin-zându-şi soţia cu un bărbat îmbrăcat sumar, a luat un ceas de mână şi un briceag aparţinând acestuia, cu intenţia de a le folosi ca probe în procesul de divorţ, nu constituie infracţiunea de furt, 365 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI lipsind latura subiectivă specifică. T.S., s.p., d. 2704/1984, R.R.D. nr. 12/1985, p. 74. în cazul comiterii unui furt în împrejurări în care făptuitorul nu are reprezentarea că bunul sustras face parte din patrimoniul public, fapta se încadrează ca furt contra avutului personal; despăgubirile se acordă însă, din oficiu, proprietarului şi nu persoanei asupra căreia se afla bunul în momentul sustragerii. T.S., s.p., d. 558/1986, R.R.D. nr. 1/1986, p. 71. a) Faptele unei persoane de a rupe sigiliul legal aplicat pe un contor ce înregistrează consumul de e-nergie electrică, precum şi de a monta o priză în vederea consumului de energie electrică, care să nu fie înregistrat de contor- urmate de sustragerea, în acest mod, de curent electric - întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni distincte, aflate în concurs, şi anume: ruperea de sigilii, prevăzută de art. 243 C. pen. şi furt de energie, prevăzută în art. 208 alin. 2 C. pen. b) în cazul infracţiunii de rupere de sigilii nu interesează bunul asupra căruia a fost aplicat sigiliul, ci faptul că pe un bun s-a aplicat, în mod legal, amprenta specifică a unei unităţi în drept să aplice sigilii, pe care alte persoane, neautorizate, nu sunt îndrituite să le înlăture. TJ. Hunedoara, d.p. 564/1979, R.R.D. nr. 8/1980, p. 62. NOTĂ: T.S., s.p., d. 2650/1983, R.R.D. nr. 9/1984, p. 77, T.J. Timiş d. 1313/1982 ca şi doctrina, s-au pronunţat în sensul că sustragerea curentului electric săvârşită prin ruperea sigiliului aplicat pe contor, constituie infracţiunea de furt calificat, prin modalitatea efracţiei. Fapta inculpatului de a fi luat un autoturism din posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi pe nedrept şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit în momentul abandonării, unele piese componente, constituie două infracţiuni de furt, săvârşite în momente diferite - una prevăzută în art. 208 alin. 4 C. pen., cealaltă în art. 208 alin. 1 C. pen. -, în realizarea unor scopuri diferite şi aflate în concurs real. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 96/1982, R3,p. 119. Fapta inculpatului de a lua un cal, proprietatea unei cooperative agricole de producţie, fără consimţământul acelei unităţii, şi de a-l folosi pentru a se deplasa într-o altă comună, după care abandonează calul pe câmp, constituie infracţiunea de furt de folosinţă, prevăzută de art. 208 alin. 4 C. pen. T. J. Dolj, d.p. 361/1989, Dreptul nr. 8/1990, p. 74, (cu note de : I - llie Luţă; II - Vasile Pătulea). Prin sentinţa penală nr. 1278/1992 a Judecătoriei Constanţa, inculpatul a fost condamnat Ia 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzutăde art. 211 alin. 1 C. pen. în fapt, inculpatul observând că partea vătămată are asupra sa o sumă mare de bani, i-a propus să o ridiceîn braţe, propunere pe care aceasta a refuzat-o. Totuşi, inculpatul a apucat partea vătămată şi a ridicat-o în aer iar la coborâre i-a sustras din buzunarsumade 7 500 [ei. împotriva hotărârii sus-menţionate a declarat recurs partea vătămată care a susţinut că fapta pe care a comis-o a primit o greşită încadrare în drept. Recursul este întemeiat, întrucât 366 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI inculpatul nu a folosit împotriva părţii vătămate violenţe sau ameninţări pentru a-i lua banii, şi nici nu a folosit asemenea mijloace pentru păstrarea banilor furaţi. în consecinţă, lipsind elementul de ameninţare sau violenţă, fapta comisă de inculpat nu întruneşte elementele infracţiunii de tâlhărie, ci pe acelea ale infracţiunii de furt. T.J. Constanţa, d.p. 174/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 111. Furtul la care se referă dispoziţiile art. 208 alin. 4 C. pen. se realizează, sub aspectul laturii obiective, ca orice alt furt, prin acţiunea de luare a bunului (în speţă a unui autovehicul) din stăpânirea de fapt a altei persoane, dar, sub aspectul laturii subiective, furtul prevăzut de art. 208 alin. 4 C. pen., spre deosebire de furtul în general care se comite în scopul "însuşirii pe nedrept" se săvârşeşte în scopul "folosiri pe nedrept". T.M. Bucureşti, s. lip., d. 400/1993, Dreptul nr. 2/1995, p. 74. Art. 209.— Furtul săvârşit în următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; c) într-un loc public; d) în vreun mijloc de transport în comun; e) în timpul nopţii; f) în timpul unei calamităţi; g) prin efracţie, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează furtul unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Furtul se consideră săvârşit în condiţiile agravantei prevăzute de art. 209 lit. a) C. pen.- de două sau mai multe persoane împreună -chiar dacă la comiterea lui au cooperat, alături de un infractor major, doi minori care nu răspund din punct de vedere penal; în asemenea situaţie faţă de infractorul major, operează şi dispoziţiile cu caracter agravant ale art. 75 lit. c) C. pen., săvârşirea infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor. T.S., s.p., d. 1628/1971, R.R.D.nr. 8/1972, p. 163. Infracţiunea de furt se consideră că a fost săvârşită în condiţiile prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. a C. pen. - furt săvârşit de două sau mai multe persoane împreună -numai când acţiunea infracţională a coinculpaţilor este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de autor iar celălalt de complice. T.S., s.p., d. 2425/1969, R.R.D. nr. 1/1970, p. 161. Agravanta prevăzută în art. 209 lit. a) C. pen. se realizează şi atunci când, dintre două persoane care au comis infracţiunea de furt, nu- Furtul calificat 367 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI mai una a fost trimisă în judecată; în adevăr, textul menţionat, nu condiţionează existenţa acestei agravante de situaţia ca toate persoanele participante la comiterea infracţiunii să fie trase la răspundere penală. T.S., s.p., d. 1352/1970, R1, p. 182. Atunci când după o prelabilă înţelegere, unul dintre inculpaţi se introduce într-o locuinţă de unde fură un obiect, în timp ce al doilea inculpat stă la poartă pentru a asigura paza, fapta ambilor inculpaţi constituie un furt calificat -săvârşit de două persoane -, în-cadrându-seîn art. 208, 209 lit. a) C. pen.; în săvârşirea furtului, în această încadrare juridică, primul dintre inculpaţi are calitatea de autor, iar al doilea de complice. T.J. Bistriţa-Năsăud, d.p. 234/1970, R.R.D. nr. 12/1970, p. 179. Pentru aplicarea agravantei prevăzutede art. 209 lit. a) C. pen., se cere conlucrarea simultană a participanţilor pentru consumarea infracţiunii, situaţie ce nu există atunci când, deşi amândoi participanţii s-au aflat la locul infracţiunii, numai unul dintre ei a săvârşit furtul, la instigarea celuilalt, care nu a mai comis vreun alt act de conlucrare. T.J. Satu-Mare, d.p. 691/1970, cu notă critică de Dezideriu Klein, R.R.D. nr. 4/1973, p. 163. NOTĂ: S-a susţinut că, deşi nu a comis nici un act material de ajutor, asistând pe autor la săvârşirea faptei i-a întărit hotărârea infracţională, săvârşind astfel acte de complicitate morală. Agravanta prevăzută de art. 209 lit. a) C. pen., presupune nu numai activitatea concomitentă a făptuitorilor, ci şi o coordonare atât în ceea ce priveşte latura materială, cât şi cea subiectivă în scopul săvârşirii uneia şi aceleiaşi infracţiuni. în speţă, această ultimă cerinţă nu era îndeplinită deoarece, din probele administrate în cauză, rezultă că inculpaţii au pătruns în perimetrul unei staţiuni de cercetare şi producţie pomicolă şi au luat fiecare în sacoşa sa câte o cantitate de mere, ei neînţelegându-se expres sau tacit, anterior sau concomitent, cu privire la săvârşirea infracţiunii. T.J. Sălaj, d.p. 130/1984, R.R.D. nr. 12/1984, p. 75. Potrivit art. 209 alin. 1 lit. b) C. pen., constituie furt calificat, în condiţiile agravantei prevăzută de acest text, furtul săvârşit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică. Legea nu cere să fie îndeplinită şi o altă condiţie în afară de aceea ca autorul să aibă o armă asupra sa. Ca atare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul nu a urmărit să se folosească de o armă în scopul de a-şi uşura aproprierea bunurilor respective, în speţă, inculpatul, militar în termen, şi-a părăsit postul de santinelă şi a intrat cu arma pe care o avea asupra sa într-o autospecială de unde a demontat patru întrerupătoare pe care şi le-a însuşit. Fapta inculpatului constituie infracţiunea prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. b) C. pen. T.S., s. mii. d. 38/1987, R.R.D. nr. 10/1988, p. 75. Din împrejurarea că inculpatul, găsind un portmoneu într-un magazin unde se aflau mai multe persoane, nu s-a interesat dacă nu cumva acestea l-au pierdut, iar atunci când a fost întrebat de către persoana vătămată, a negat că l-a găsit, rezultă că el şi-a dat seama 368 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI că bunul nu este pierdut, ci numai căzut şi că proprietarul său îl caută; în aceste condiţii fapta inculpatului constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208,209 lit. c) C. pen., iar nu aceea de însuşire a bunului găsit. T.S., s.p., d. 2885/1971, R.R.D. nr. 3/1972, p. 164. Fapta inculpatului care, în timp ce se afla într-o piaţă, profitând de aglomeraţia creată în jurul unei persoane care avea de vânzare păsări vii, a sustras un curcan, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 lit. c) C. peri. T.J. Galaţi, d.p. 525/1982, cu notă de Mariana Popa, R.R.D. nr. 3/1983, p. 58. Rampa unei staţii de cale ferată de pe care se încarcă sau în care se descarcă diferite materiale, fiind în permanenţă accesibilă publicului, trebuie considerată loc public în sensul art. 209 alin. 1 lit. c) C. pen., chiar dacă este păzită. T.S., S.p., d. 3592/1970, C.D., p. 365. Nu este cazul a se reţine agravanta prevăzută de art. 209 lit. c)C.pen.,-"în loc public”-în cazul unui furt comis în timpul nopţii, din curtea unui oficiu P.T.T.R., deoarece la ora săvârşirii faptei, publicul nu avea acces în curtea oficiului. T.S., s.p., d. 255/1971, R.R.D. nr. 7/1971, p. 158. împrejurarea că inculpatul şi-a însuşit pe nedrept un obiect de pe şantierul unei întreprinderi - loc asigurat cu pază - nu justifică încadrarea furtului în dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. c) C. pen., deoarece şantierul nu este un loc public în sensul legii penale. T.S., S.p., d. 1772/1969, C.D., p. 344. Furtul de pe câmp nu poate fi considerat ca furt săvârşit într-un loc public. T.S., s.p., d. 1524/1969, R1,p. 182. Furtul săvârşit asupra lucrurilor unei persoane, lăsate într-o cameră de hotel încuiată, nu poate fi considerat ca săvârşit "în loc public", în sensul prevederilor art. 209 alin. 1 lit. c) C. pen., deoarece camera de hotel nu este accesibilă publicului, ci numai persoanei care este cazată în ea. T.J. Braşov, d.p. 153/1970, R.R.D. nr. 6/1970, p. 173. Agravanta prevăzută de art. 209 lit. c C. pen. - furt săvârşit într-un loc public - nu poate fi aplicată în cazul furtului săvârşit la o nuntă, întrucât nunta constituie o reuniune ce are caracter de familie, în sensul prevederilor art. 152 lit. d) C. pen. T.J. Constanţa, d.p. 483/1972, cu notă critică de G. Antoniu, R.R.D. nr. 12/1979, p. 150. Furtul este considerat calificat în sensul art. 209 lit. d) C. pen. - furt săvârşit într-un mijloc de transport în comun - şi atunci când se comite într-un autobuz care staţionează şi în el se află, în afară de inculpat, numai şoferul; în adevăr legea nu cere nici o condiţie cu privire la numărul de persoane care se găsesc în acel mijloc de transport şi nici cu privire la faptul că acesta este în mers sau staţionează pe traseu. T.S., s.p., d. 5439/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 141. Taxiul nefiind un mijloc de transport în comun, sustragerea unor bunuri aparţinând călătorilor, de către conducătorul, acestuia, întruneşte elementele infracţiunii de furt, în forma sa simplă, prevăzută în art. 208 alin. 1 C. pen., iar nu ale INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 209 lit. d C. pen. T.J. Tulcea,d.p. 191/1976, cu notă de Tr. Fucigiu, R.R.D. nr. 4/1979, p. 43. Infracţiunea de furt este calificată potrivit art. 209 lit. e) C. pen., ori de câte ori se stabileşte că fapta a fost comisă în timpul nopţii. Caracterul calificat al acestei infracţiuni şi deci răspunderea penală agravată faţă de furtul săvârşit în timpul zilei derivă, prin voinţa legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea, astfel că instanţele nu pot modifica prevederile exprese ale legii, condiţionând aplicarea acestora şi de dovedirea altor împrejurări. T.S., d.î. 3/1970, R.R.D. nr. 5/1970, p. 120. Când autorul furtului şi-a prelungit activitatea infracţională în timpul nopţii, încadrarea juridică corectă este în art. 209 iit. e) C. pen. şi nu în art. 208 C. pen. T.S., s.p., d. 710/1970, R1, p. 182. Cum în luna decembrie soarele apune după ora 16 şi 38 minute, furtul săvârşit după această oră se consideră comis în timpul nopţii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.209 lit. e) C. pen. în speţă, inculpata, fiind delegată a însoţi partea vătămată la un spital, în ziua de 1 decembrie 1978 - între orele 16 şi 45 minute şi 17 şi 30 minute - îşi însuşeşte unele bunuri aparţinând acesteia, se face vinovată de infracţiunea de furt calificat, prevăzută de textul sus-menţionat. T.J. Bacău, d.p. 334/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 68. întrucât caracterul calificat al infracţiunii de furt prevăzută în art. 209 lit. e) C. pen, derivă, prinvoinţa legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a săvârşit fapta în timpul nopţii, instanţa nu poate condiţiona reţinerea agravantei de dovedirea şi a altor împrejurări. Dispoziţiile art. 209 lit. e) C. pen. sunt deci aplicabile chiar dacă locul unde s-a comis - în timpul nopţii - furtul era, în acel moment, puternic luminat. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 161/1985, R3, p. 123. Agravanta constândîn săvârşirea furtului în timpul nopţii presupune că infractorul se apropie de bunul pe care şi-l însuşeşte în condiţii de clandestinitate. Cum nu există condiţii de clandestinitate atunci când furtul se săvârşeşte într-un loc public - căci un asemenea loc este accesibil publicului -, rezultă că, dacă s-a aplicat agravanta săvârşirii "în loc public" agravanta săvârşirii "în timpul nopţii" nu mai poate fi reţinută, cele două agravante fiind incompatibile. T.J. Mureş, d.p. 90/1970, cu notă critică de luliu Benedek, R.R.D. nr 2/1971, p. 166. Dacă pentru a pătrunde în locuinţa persoanei vătămate - de unde a sustras mai multe bunuri -inculpatul a înlăturat plasa ce acoperea fereastra de la balcon, furtul se consideră săvârşit prin efracţie, în sensul art. 209 lit. g) C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2588/1984, R3,p. 123. Fapta inculpatului de a fi pătruns în interiorul unui autoturism, cu portiera neîncuiată, aflat într-o curte şi de a fi sustras, prin desfacerea firelor de contact, un casetofon, constituie infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 C. pen., fără agravanta din art. 209 lit. g) C. pen. (săvârşirea prin efracţie.). Efracţia constă într-o acţiune de înlăturare a dispozitivelor de închidere; ori desprinderea casetofonului de INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI firele de alimentare cu curent electric nu poate fi asimilată unei efracţii. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 128/1981, R3,p. 119. Fapta aceluia care, cu intenţia de a fura, deschide poarta unei curţi, trăgând zăvorul cu care aceasta era asigurată, pătrunde în curte şi apoi în locuinţă, dar este surprins înainte de a putea să-şi însuşească vreun obiect, constituie tentativă a infracţiunii de furt calificat - cu efracţie - prevăzută în art. 20, combinat cu art. 208, 209 lit. g) C. pen. T.M. Bucureşti, s.p., d. 45/1972, cu notă critică de O. Rădulescu, R.R.D. nr. 11/1972, p. 147. Prin efracţie se înţelege spargerea, ruperea, forţarea, degradarea, distrugerea, smulgerea, găurirea, tocirea, pilirea şi îndepărtarea obiectelor de închidere, adică orice acţiune de înlăturare prin violenţă a acestor obiecte sau de punere a lor, tot prin violenţă, în stare de a se face posibilă intrarea infractorului în locul închis sau accesul lui la lucrul ce se află acolo, în speţă, uşa grajdului de unde s-au sustras păsările nu era încuiată, ci era închisă, pe ea fiind rezemat un par, pentru a nu rămâne deschisă peste noapte, iar inculpatul nu a rupt sau degradat vreun dispozitiv de închidere a uşii şi nici nu a făcut alte acte de violenţă, pentru a pătrunde în grajd, ci doar a înlăturat parul rezemat de uşa, astfel că furtul nu a fost comis prin efracţie, în sensul art. 209 lit. g) C. pen. T.J. Bistriţa Năsăud, d.p. 225/1970, R.R.D. nr. 11/1970, p. 171. împrejurarea că pentru a trece gardul spre a comite furtul, inculpatul s-a folosit de o stivă de materiale aflate în acel loc, nu exclude existenţa escaladării şi încadrarea faptei în art. 208, 209 lit. g) C. pen. T.S., s.p., d. 485/1983, R.R.D. nr. 12/1984, p. 75. Escaladarea poate fi reţinută ca agravantă a furtului în sensul art. 209 lit. g C. pen., numai când aceasta a constituit pentru inculpat un mijloc de realizare a infracţiunii, nu şi în cazul în care inculpatul, prin escaladare, s-a îndepărtat de la locul săvârşirii faptei. T.S., s.p., d. 485/1983, R.R.D. nr. 12/1984, p. 75. Prin cheie mincinoasă, în sensul art. 209 lit. g C. pen., nu seînţelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate, deorece legiuitorul a înţeles să pedepsească mai greu furtul comis prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere nu îndemânarea infractorului în a confecţiona cheia neadevărată şi nici asemănarea acesteia cu o cheie adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea, menită să asigure o protecţie sporită bunurilor încuiate; oricât de rudimentară ar fi cheia falsă folosită, agravanta există. De aceea, dacă, pentru săvârşirea furtului, făptuitorul a deschis încuietoarea cu o sârmă îndoită, dispoziţiile art. 209 lit. g) C. pen. sunt aplicabile. T.S., s.p., d. 3229/1970, R1, p. 182. Folosirea fără drept a unei chei de contact adevărate sau a unei chei de contact mincinoase, pentru pornirea motorului unui autovehicul - în scopul folosirii acestuia, fără consimţământul posesorului -nu realizează agravanta prevăzută în art. 209 lit. g) C. pen., nefiind vorba de o pătrundere clandestină, prin utilizarea fără drept a cheii adevărate sau mincinoase INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI pentru a ajunge la obiectul material al infracţiunii. T.J. Hunedoara, d.p. 145/1984, R.R.D. nr. 1/1985, p. 67. Fapta inculpatei care - după ce a primit de la persoana vătămată cheia de la uşa apartamentului său, pentru a-i transporta acolo unele lucruri pătrunzând în acel apartament, şi-a însuşit pe nedrept unele bunuri ale persoanei vătămate constituie infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.; în asemenea situaţie agravanta prevăzută de art. 209 lit. g C. pen. - săvârşirea furtului prin folosirea fără drept a unei chei adevărate - nu este aplicabilă, deoarece inculpata a primit cheia de la persoana vătămată spre a o folosi la intrarea în apartament. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 671/1981, R3,p. 119. în raport cu prevederile art. 33 lit. a teza a Il-aC. pen. - potrivit cărora există concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre acestea a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni - urmează a se considera că dacă o persoană pătrunde fără drept în domiciliul altei persoane, fără consimţământul acesteia sau refuză să părăsească domiciliul la cerere, iar în acele împrejurări săvârşeşte un furt simplu sau calificat, persoana respectivă comite două infracţiuni, aflate în concurs, şi anume violare de domiciliu şi, după caz, furt sau tâlhărie, întrucât faptele descrise constau în acţiuni distincte, şi sunt prevăjute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare. Numai când furtul sau tâlhăria a fost săvârşit în urma pătrunderii într-un domiciliu, prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase, fapta constituie infracţiunea de furt calificat sau, după caz, de tâlhărie având în compunerea sa o infracţiune complexă de furt. T.S., s.p., d. 2175/1976, R.R.D. nr. 4/1977, p. 62. Fapta inculpatului care sustrage o borsetă în care se aflau bani şi actele de legitimare ale victimei, constituie infracţiunea de furt calificat prevăzut de art. 208, combinat cu art. 209 lit. g C. pen. Este lipsită de relevanţă împrejurarea că inculpatul nu a voit decât să-şi însuşească suma de bani, deoarece el ştiind că în mod obişnuit în borsetă sunt ţinute şi acte servind la identificare sau legitimare, a prevăzut rezultatul însuşirii şi a actelor, odată cu banii şi l-a acceptat, deşi nu l-a dorit, el acţionând deci cu intenţie indirectă. T.J. Timiş, d.p. 945/1987, R.R.D. nr. 11/1987, p. 75. Condiţiile agravantei prevăzute în art. 209 alin. ultim C. pen. nu sunt întrunite în cazul furtului unui obiect în care se află întâmplător un act de identitate. Ca atare, însuşirea unei sacoşe de voiaj în care se află din întâmplare un buletin de identitate, pentru a putea transporta alte lucruri private dintr-o locuinţă, nu se încadrează în prevederile art. 209 alin. final C. pen. T.J. Timiş, d.p. 1203/1986, R.R.D. nr. 6/1987, p. 76. Faţă de prevederile art. 208 alin. 2 C. pen., în care se arată că sunt considerate bunuri mobile - deci susceptibile de furt - şi înscrisurile, sustragerea certificatului de înmatriculare a unui autovehicul constituie infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 alin. 1 şi 2 C. pen. Această faptă nu se încadrează în art. 209 alin. ultim C. pen., deoarece certificatul de înmatriculare nu serveşte în mod direct la dovedirea stării civile, la legiti- INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI marea sau identificarea posesorului, ci doar atestă îndeplinirea formalităţii de înmatriculare a autovehiculului, prevăzută de art. 19 din Decretul nr. 328/1966. J. Botoşani, s.p. 667/1982, R.R.D. nr. 8/1983, p. 65. în speţă, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. d) şi alin. ultim C. pen., reţinân-du-se că, aflându-se într-un troleibuz, a sustras portmoneul părţii vătămate în care se aflau bani, diferite chitanţe şi o reţetă medicală, întrucât chitanţele şi reţetele medicale nu pot servi, prin natura lor, la dovedirea stării civile şi nici pentru legitimarea sau identificarea unei persoane, neavând asemenea destinaţie conform legii, fapta trebuia încadrată numai în dispoziţiile art. 208 raportat la art. 209 lit. d) C. pen. T.S., s.p., d. 449/1989, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 247. Prin sentinţa penală nr. 1207/1990 a Judecătoriei Constanţa, inculpatul D.l. a fost condamnat, printre altele, pentru comiterea infracţiunii de furt, agravantă prevăzută de art. 209 lit. c) C. pen. - sustragerea săvârşită într-un loc public, în fapt s-a stabilit că inculpatul a sustras, în diferite zile, din mai multe corturi amplasate într-un camping, mai multe obiecte aparţinând persoanelor care ocupau corturile respective, împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs procurorul susţinând că în mod greşit a fost reţinută agravanta prevăzută de art. 209 lit. c) Cod penal, deoarece fapta n-a fost comisă în loc public. Recursul procurorului se admite pentru că, într-adevăr, corturile amplasate într-un camping nu pot fi considerate ca fiind loc public în sensul prevederilor art. 152 Cod penal. în consecinţă, sentinţa primei instanţe se casează, cauza se reţine pentru rejudecare şi se înlătură agravanta prevăzută de art. 209 lit. c) C. pen. T.J. Constanţa, d.p. 100/1991, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 127. în condiţiile în care inculpaţii au pătruns fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate, pe poarta descuiată, cu scoput de â comite furt, ceea ce au şi realizat prin efracţia ulterioară, a încuietorii pivniţei şi sustragerea din pivniţă a unor bunuri, încadrarea în drept a acestor fapte este în infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen. şi furt calificat în paguba avutului personal, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a), e) şi g) C. pen., infracţiuni aflate în concurs, deoarece faptele constau în acţiuni distincte şi sunt prevăzute de legea penală ca infracţiuni de sine stătătoare. Infracţiunea de violare de domiciliu s-a consumat la intrarea în curte prin poarta descuiată şi abia când a fost forţată încuietoarea uşii pivniţei a început comiterea infracţiunii de furt în forma calificată. Chiar dacă inculpaţii au pătruns în curte cu scopul de a fura, acest fapt nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, deoarece inculpaţii au avut reprezentarea pătrunderii fără drept într-un imobil, iar această faptă nu constituie o agravantă a infracţiunii de furt, ci există concurs de infracţiuni. Doarîn situaţia în care inculpaţii ar fi pătruns în curtea imobilului prin efracţia încuietorii porţii de intrare şi apoi ar fi sustras bunurile din pivniţă, se putea reţine încadrarea juridică numai în prevederile art. 209 lit. g) C. pen., în acest caz infracţiunea de violare de domiciliu fiind absorbită în infracţiunea de INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI furt calificat. T.J. Sibiu, d.p. 179/1991, Dreptul nr. 10-11/1991, p. 106. Furtul se consideră flagrant în cazul în care persoana vătămată -căreia i s-a sustras din buzunar o sumă de bani în timp ce se afla în tramvai - constatând lipsa banilor la coborârea din mijlocul de transport, i-a urmărit imediat pe cei bănuiţi de săvârşirea faptei, care au recunoscut faţă de ea comiterea sustrageriii. în consecinţă, în mod legal judecata s-a desfăşurat după procedura specială prevăzută de art. 479 şi urm. C. pr. pen. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 170/1993, Dreptul nr. 9/1994, p. 91. Atâta vreme cât inculpatul a pătruns în timpul nopţii în locuinţa persoanei vătămate, de unde şi-a însuşit o butelie de aragaz, găsind uşa de la intrare descuiată, fapta sa întruneştele elementele nu numai ale infracţiuni de furt calificat (art. 209 lit. e) C. pen.), ci şi ale infracţiunii, concurente, de violare de domiciliu (art. 192 C. pen.). T.M. Bucureşti, s. lip., d. 262/1993, Dreptul nr. 12/1994, p. 80. Obiectul material al infracţiunii de furt calificat, în varianta prevăzută de art. 209 alin. ultim Cod penal, îl constituie actele care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare, adică: buletinul de identitate, actul prin care se stabileşte apartenenţa unei persoane la o instituţie, paşaportul. Agravanta se justifică prin faptul că, sustrăgând asemenea acte, in-culpatul le poate folosi la săvârşirea altor infracţiuni, în speţă, s-a furat un portofel în care se aflau, pe lângă bani, şi acte de legitimare şi identificare. Deşi inculpaţii nu au urmărit şi însuşirea actelor, fapta trebuie încadrată în prevederile art. 209 alin. ultim Cod penal, deoarece pentru aplicarea agravantei sus-menţion-ate, este suficient ca făptuitorul să fi prevăzut şi acceptat un asemenea rezultat; ori, din moment ce ei şi-au însuşit portofelul în care, în mod obişnuit, se ţin şi acte care servesc pentru legitimare şi identificare, este evident că ei au avut o astfel de reprezentare, acţionând deci cu intenţie indirectă. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 380/1993, Dreptul nr. 2/1995, p. 74 BIBLIOGRAFIE: - C. Barbu, Furtul folosinţei vehiculelor în reglementarea noului Cod penal, R.R.D. nr. 2/1969, p. 85 - S. loan, I. Pascu, încadrarea juridică a faptei persoanei care călătoreşte cu un vehicul cunoscând că acesta provine din săvârşirea unui furt, R.R.D. nr. 12/1980, p. 25 - L. Biro, G. Navrot, încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu, R.R.D. nr. 6/1974, p. 18 - O. Loghin, Cu privire la latura subiectivă a furtului, A.U.1.1986, p. 42 - Gh. Dăringă, Criterii distinctive între tentativa şi infracţiunea consumată în materie de furt, R.R.D. nr. 8/1969, p. 95 - C. Floareş, Actele preparatorii, tentativa şi infracţiunea consumată, J.N. nr. 2/1969, p. 321 - M. Popovici, Problemele de drept în practica Tribunalului Suprem, Colegiul penal, R.R.D. nr. 13/1967, p. 89 - P. Cioia, p. Banda, D. Andrei, Caractere specifice ale furtului săvârşit de acela care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, R.R.D. nr. 12/1971, p. 79 - G. Antoniu, Consideraţii asupra infracţiunii de furt, R.R.D. nr. 12/1973, p. 92 -1. Benedek, Furt, Concurs de cauze de calificare, R.R.D. nr. 2/1971, p. 162 374 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI - C. Bulai, în legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane, J.N. nr.11/1963, p. 87 - D. Pavel, Aspecte ale pluralităţii de infracţiuni şi infractori în materie de furt, J.N. nr. 2/1961, p. 353 - Tr. Ranga, Cu privire la infracţiunea de furt săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, R.R.D. nr. 8/1972, p. 76 - H. Gheorghiu, în legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane, J.N. nr. 11/1963, p. 83 - A. Filipaş, Locul public în accepţiunea art. 209 din Codul penal, A.U.B. 1976, p. 97 -1. Dobrinescu, Cu privire la furtul comis în timpul nopţii, R.R.D. nr. 8/1967, p. 102 - G. Antoniu, Furtul săvârşit în timpul nopţii, R.R.D. nr. 6/1970, p. 103 Art. 210. — Furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cei care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Fapta unuia dintre soţi de a lua din posesia sau detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia, a unuia sau mai multor bunuri comune, cu scopul, neîndoielnic stabilit, al însuşirii lor pe nedrept, constituie infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 3, combinat cu art. 210 C. pen. Fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri comune, aflate în deţinerea sa exclusivă, săvârşită cu intenţie -adică având reprezentarea prejudiciului material cauzat celuilalt soţ, unită cu voinţa producerii acestui rezultat - constituie infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen. in cauzele de acest fel, pretenţiile civile vor fi soluţionate în sensul că se va dispune restabilirea situaţiei anterioare în cazul în care bunul nu a fost înstrăinat, iar dacă bunul nu mai există, se va constata că valoarea acestuia urmează să fie avută în vedere la împărţirea bunurilor comune, potrivit dispoziţiilor din Codul familiei. T.S., d.l. 7/1974, R.R.D. nr. 3/1975, p. 34. Cum calitatea de soţ se păstrează până la desfacerea căsătoriei, despărţirea în fapt a soţilor nu are nici o relevanţă cu privire la aplicarea art. 210 C. pen., referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale - prin plângerea prealabilă - pentru infracţiunea de furt. Cum prevederile art. 210 C. pen. se referă la furtul săvârşitîntresoţi, fără a se face distincţie între furtul simplu şi cel calificat, se impune concluzia că ele vizează ambele forme ale furtului, astfel că şi infracţiunea de furt calificat, săvârşită între soţi, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Acest lucru rezultă, de altfel, şi din succesiunea textelor care incriminează infracţiunile de furt. Astfel, după ce în art 208 C. pen. este incriminat furtul simplu şi în art. 209 C. pen. furtul calificat, în art. 210 C. pen. se face referire la furturile pedepsite la plângerea prealabilă; de aici se deduce că pentru urmărirea ambelor forme de furt - simplu şi calificat -, Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI săvârşite de persoanele menţionate în art. 21OC. pen., este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. T.S., s.p., d. 1324/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 67. Pentru existenţa infracţiunii de furt între soţi (art. 21 OC. pen.) este necesar - ca şi în cazul oricărui alt furt - ca luarea lucrului să se facă în scopul însuşirii fără drept; nu se poate reţine deci această infracţiune atunci când ridicarea bunului - comun - nu s-a făcut în scopul de a-l sustrage de la partajare şi de a păgubi astfel pe celălalt soţ, ci pentru a-l conserva, tocmai în vederea împărţelii ulterioare, în speţă, lipsa intenţiei de însuşire pe nedrept rezultă din întocmirea, în prezenţa unor martori asistenţi, a unui inventar al bunurilor ridicate de inculpată şi lăsat de ea, cu acea ocazie, în domiciliul comun, din cererea de inventariere a bunurilor comune, adresată de inculpată judecătoriei anterior săvârşirii faptei, dar căreia nu i s-a putut da urmare datorită lipsurilor repetate ale părţii vătămate de la domiciliu, precum şi din acţiunea de partaj introdusă ulterior de inculpată, in care sunt incluse şi bunurile în litigiu, cu precizarea că se află în posesia sa. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1932/1983, R3,p. 119. Există infracţiunea de furt între soţi, prevăzută în art. 210 C. pen., în cazul în care unele din bunuri au fost sustrase de unul din ei fără consimţământul celuilalt, chiar dacă, anterior săvârşirii faptei, între soţi a intervenit o înţelegere de împărţire a bunurilor comune, iar bunurile sustrase au revenit făptui-torului, deoarece această înţelegere este lipsită de relevanţă juridică, atâta vreme cât prin art. 36 alin. 2 din Codul familiei se interzice ca partajarea bunurilor comune să se facă fn timpul căsătoriei în alt mod decât prin hotărâre judecătorească şi pentru motive bine întemeiate. T.J. Bacău, d.p. 6621/1979, R.R.D. nr. 7/1980, p. 55. NOTĂ: Existenţa infracţiunii de furt între soţi, în cazul în care, mai înainte de comiterea faptei, aceştia s-au înţeles în privinţa împărţirii bunurilor comune, nu poate fi legată exclusiv de prevederile art. 36 alin. 2 din Codul familiei; mai este necesar a se stabili că - în condiţiile unei asemenea înţelegeri - făptuitorul a acţionat totuşi cu intenţie sau, cu alte cuvinte, că el a avut reprezentarea însuşirii unor bunuri ce nu îi aparţin. Ori, sub acest aspect, nu este lipsit de interes a aminti că necunoaşterea legii extrapenale - în speţă, a prevederilor art. 36 alin. 2 din Codul familiei - echivalează cu o eroare de fapt şi produce efectele prevăzute în art. 51 alin. 1 C. pen., înlăturând caracterul penal al faptei săvârşite (A se vedea V. Don-goroz, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. I, Partea generală, de V. Dongorozş. a., Editura Academiei române, Bucureşti 1969, p. 420-421). Dispoziţiile art. 210 alin. 1 C. pen., potrivit cărora urmărirea furtului săvârşit între soţi ori între rude a-propiate este condiţionat de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu sunt aplicabile în cazul furtului săvârşit între cumnaţi, deoarece cumnaţii nu sunt rude apropiate în sensul prevederilor art. 149 alin. 1 C. pen. T.J. Bistriţa-Năsăud, d.p. 343/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 168. Prevederile art. 210 C. pen., INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI privitoare la plângerea prealabilă şi la împăcarea părţilor, nu se aplică atunci când furtul a fost săvârşit între afini, aceştia nefiind prevăzuţi în art. 149 C. pen., printre rudele apropiate. T.J. Prahova, d.p. 2173/1970, cu notă de Gh. Mărgărit, R.R.D. nr. 9/1971, p.114. în înţelesul art. 210 C. pen., a locui împreună înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având totuşi o durată care să-i imprime un caracter de stabilitate. Ca atare, trebuie consideraţi că se află în situaţia de mai sus, cei ce locuiesc în dormitoarele internatelor, căminelor, în dormitoare comune afectate executării unor [ucrări sezoniere etc. în situaţia în care locuirea împreună se referă numai la o parte a locuinţei, furtul este supus regimului juridic prevăzut de art. 210 C. pen. numai dacă obiectul furat s-a găsit în partea de locuinţă a cărei folosinţă este comună infractorului şi persoanei vătămate. Nu locuiesc împreună persoanele care ocupă, temporar, aceeaşi cameră de hotel, acelaşi dormitor la o cabană turistică etc. A găzdui, în înţelesul aceluiaşi text de lege, înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate care, prin modul în care a fost acordată, relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi - uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp - locuinţa sa. Noţiunea de găzduire exclude situaţiile în care infractorul se găseşte în mod întâmplător în locuinţa celui de la care fură. T.S., dl 8/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 134. Fapta inculpatului de a fi luat - în lipsa concubinei sale, din locuinţa comună, fără consimţământul ei -unele lucruri proprietatea personală a acesteia, cu scopul de a şi le însuşi pe nedrept, constituie infracţiune de furt prevăzută de art. 208, 210 C. pen., neputându-se susţine că acele lucruri s-ar fi aflat în posesia sau detenţia sa. Referitor la bunurile - de asemenea sustrase, pe care făptuitorul le-a achiziţionat împreună cu concubina sa, se impune concluzia că erau deţinute şi de acesta, aşa încât fapta lui de a şi le însuşi, cu toate că, în parte, ele aparţineau şi persoanei vătămate, poate constitui infracţiunea de abuz de încredere, T.S., s.p., d. 2593/1974, R.R.D. nr. 3/1975, p. 62. Inculpatul, muncitor într-o echipă de fierari betonişti, a fost tolerat să doarmă, alternativ, în una din cele două camere, situate într-un cămin de nefamilişti, în care era cazată echipa din care făcea parte. In aceste condiţii, fapta sa de a fi sustras într-o noapte, pe când se afla, spre a dormi, într-una din acele încăperi, diverse obiecte şi sume de bani aparţinând muncitorilor, din ambele camere, constituie infracţiunea de furt prevăzută în art. 208,209 lit. c) şi 210C. pen. în consecinţă, retragerea plângerii prealabile, de către toate părţile vătămate, are ca efect încetarea procesului penal. T.J. Bistriţa Năsăud, d.p. 316/1975, cu o notă aprobativă de E. Lipcanu şi o notă critică de V. Pătulea, R.R.D. nr. 8/1978, p. 52. Din dispoziţiile art. 210 C. pen. rezultă că se urmăreşte la plângerea persoanei vătămate numai furtul comis de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, iar- nu şi furtul asupra celui găzduit de către acela care îl Tâlhăria INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI găzduieşte; ca atare în acest ultim caz dispoziţiile art. 279 C. proc. pen., cu privire la procedura plângerii prealabile, nu sunt aplicabile. T.S., s.p., d. 2379/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 174. în cazul infracţiunii prevăzute în art. 210 C. pen., partea vătămată se poate adresa cu o plângere prealabilă direct la judecătorie, numai în situaţia când făptuitorii îi sunt rude apropiate. Când\însă unul din făptuitori nu îndeplineşte condiţia menţionată, partea Vătămată trebuie,, să se adreseze cu o plângere organului de urmărire penală pentru ca, după efectuarea cercetărilor, să se dispună în baza art. 262 C. proc. pen., dacă este cazul, trimiterea în judecată, prin rechizitoriu, pentru toţi infractorii -întrucâtîn conformitate cu dispoziţiile art. 45 C. proc. pen., prevederile art. 35 din acelaşi cod, referitoare la competenţa în caz de divizibilitate şi conexitate (la care face trimiterea art. 281 C. proc. pen.) se aplică în mod corespunzător, şi în cazul urmăririi penale. T.S., s.p., d. 1416/1984, R.R.D. nr. 10/1985, p. 76. în"sensul art. 210 C. pen., "a găzdui" înseamnă a oferi adăpost, ospitalitate, care prin modul cum a fost acordată relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi - uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp - locuinţa sa. Rezultă, aşadar, că noţiunea de găzduire exclude situaţiile în care inculpatul s-a aflat întâmplător în locuinţa persoanei vătămate, în speţă, inculpata - prostituată - a acostat într-un bar un cetăţean străin, care a invitat-o în locuinţa sa pentru a întreţine relaţii sexuale şi, ulterior consumului acestora, profitând de faptul că persoana vătămată adormise, i-a sustras o sumă de bani, după care a dispărut. Condiţiile în care inculpata a fost primită în locuinţa victimei demonstrează că între cei doi nu s-au stabilit relaţii de încredere, de natura celor specifice noţiunii de găzduire; de aceea, în Speţă, dispoziţiile art. 210 C. pen. nu sunt aplicabile. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 695/1993. Nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fapta inculpatului care fiind cazat la un hotel fură de acolo mai multe lucruri. Aceasta pentru că, în acest caz, nu este vorba de o găzduire a inculpatului, ci existenţa unui contract de prestări de servicii în baza căruia inculpatul a fost cazat, nu găzduit, în unitatea hotelieră. T.J. Braşov, d.p. 376/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 111. BIBLIOGRAFIE: - P. Cioia, P. Banda, D. Andrei, Caracterele specifice ale furtului săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, R.R.D. nr. 12/1971, p. 79 -1. Dobrinescu, Infracţiunea de furt între soţi, J.N. 9/1966, p. 101 Art. 211. — Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul 378 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. 1 Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată în art. 180 alin. 2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecareîngrijiri medicale mai mult de 10 zile, sau vreuna dintre urmările arătate în art. 181, pedeapsa este închisoarea de lâ 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182, pedeapsa este închisoarea de ia 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. 1Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Fapta unei persoane de a-şi însuşi hainele persoanei vătămate, prin ameninţare cu cuţitul întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar nu ale infracţiunii de şantaj. T.S., s.p., d. 2686/1975, C.D., p. 367. Imobilizarea unei persoane şi punerea ei în situaţia de a nu se putea apăra, prin folosirea forţei, reprezintă un act de violenţă, în sensul art. 211 C. pen., aşa încât dacă a fost săvârşită în scopul deposedării victimei de un bun al său, ceea ce agentul a şi realizat, fapta săvârşită constituie infracţiunea de tâlhărie. T.J. Timiş, d.p. 430/1980, R2, p. 379. Constituie infracţiunea de tâlhărie în paguba avutului personal fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violenţelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenţia de a o jefui. T.S., s.p., d. 3404/1970, C.D., p. 351. Potrivit art. 211 alin. 1 C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârşit, printre altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. întrucât textul menţionat se referă la furt, fără nici o limitare în ceea ce priveşte natura furtului, constituie tentativă de tâlhărie fapta inculpatului de a încerca, prin întrebuinţare de ameninţări, de a lua, în condiţiile art. 208 alin. 1 C. pen., din folosinţa legală a victimei, un autovehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept. T.S., s.m., d. 90/1976, R.R.D. nr. 8/1977, p. 68. Fapta inculpatului de a fi smuls prin surprindere de la gâtul unei femei, acostată pe stradă, un lănţişor de aur, după care a fugit, constituie infracţiunea de tâlhărie, nu aceea de furt calificat. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 56/1981, R3, p. 268. Smulgerea de către infractor -venit din urmă, în fugă -, a unei genţi din mâinile persoanei vătămate, constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu de furt, deoarece prin luarea lucrului în acest mod a fost realizat elementul violenţei, caracteristic tâlhăriei. T.S., s.p., d. 2517/1983, R.R.D. nr. 8/1984, p. 68. 1 Alin. 2 şi 3 ale art. 211 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 6/1973. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 1 C. pen., este necesar, sub aspectul laturii obiective, ca inculpaţii să fi săvârşit o acţiune de inducere în eroare a altei persoane, prin orice mijloace apte a o amăgi şi, ca urmare a inducerii în eroare, cel amăgit să fi luat o dispoziţie cu caracter patrimonial păgubitoare. Câtă vreme, în speţă, victima nu a luat o atare dispoziţie patrimonială, ci a dat unuia din inculpaţi o sumă de bani, aşteptând să i se remită pe loc valorile corespunzătoare convenite, ea nu a pierdut, în aceste condiţii, posesia sau detenţia sumei de bani. Ca urmare, fapta celui care a primit banii de a fugi cu ei, conjugată cu fapta concomitentă a coinculpaţilor de a fi exercitat violenţe asupra victimei, pentru a o împiedica să se opună sau să urmărească pe cel care fugise cu banii săi, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen., comisă în condiţiile art. 75 lit. a) C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 100/1976, R2, p. 378. Din examinarea prevederilor art. 211 alin. 1 C. pen., care incriminează tâlhăria şi ale art. 194 alin. 1 C. pen., care incriminează şantajul, rezultă că ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de a ceda bunul său, în timp ce în cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru a obţine ulterior un bun. De aceea fapta inculpatului de a fi determinat pe victimă să-i dea un bun al ei, prin ameninţări şi acte de violenţă, sub pretextul că aceasta i-a sustras unele lucruri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu in- fracţiunea de şantaj şi lovire. T.S., s.p., d. 993/1977, R.R.D. nr. 10/1977, p. 58. Asocierea unor proprietari de oi dintr-o comună, înfiinţată pentru păşunatul în comun al oilor şi împărţirea produselor realizate într-un sezon, întrucât urmăreşte numai satisfacerea intereselor personale ale celor care o compun,-nu poate fi considerată "o organizaţie -care desfăşoară o activitate utilă Dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un l funcţionar ori alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, 4 maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an. Tentativa infracţiunii prevăzute în alin. 1 se pedepseşte. .* Nu sunt soluţii din practica judiciară Ruperea Art. 243.— înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal ^ de sigilii aplicat se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. 1 Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni lâ 2 ani sau amenda. Fapta unei persoane de a rupe un sigiliu legal aplicat la un vagon C.F.R. constituie infracţiunea de rupere de sigilii, prevăzută de art. 243 alin. 1 C. pen. T.S., s.m., d. 77/1975, R.R.D. nr. 6/1976, p. 63. Nu constituie infracţiunea de'rupere de sigilii, prevăzută în art. 243 C. pen., fapta unei persoane de a înlătura sigiliul aplicat asupra contorului electric, dacă aplicarea sigiliului nu s-a făcut în legătură cu folosirea necorespunzătoare a instalaţiei sau cu neplata sumei datorate pentru curentul electric consumat, ci, pentru că făptuitorul -r a avut o comportare necorespun-zătoare faţă de electrician ul trimis , 1 Art. 243 alin. 2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 436 INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII de unitatea furnizoare de energie electrică (în speţă, el s-a manifestat huliganic faţă de electricianul care lucra la înlăturarea unei pene de curent, considerându-l vinovat de întreruperea generală a curentului electric), deoarece, în lipsa unei norme legale care să autorizeze sigilarea reţelei electrice în asemenea situaţie, sigiliul nu afost legal aplicat. T.J. Caraş-Severin, d.p. 47/1980, R.R.D. nr. 10/1980, p. 71. a) Faptele unei persoane de a rupe sigiliul legal aplicat pe un con-toar ce înregistrează consumul de energie electrică, precum şi de a monta o priză în vederea consumului de energie electrică, care să nu fie înregistrată de contor - urmate de sustragerea, în acest mod, de curent electric-întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni distincte, aflate în concurs, şi anume: rupere de sigilii, prevăzută de art. 243 C. pen. şi furt de energie, prevăzută în art. 208 alin. 2,224 alin. 1 C. pen. b) în cazul infracţiunii de rupere de sigilii nu interesează bunul asupra căruia a fost aplicat sigiliu, ci faptul că pe un bun s-a aplicat, în mod legal, amprenta specifică a unei unităţi în drept să aplice sigilii, pe care alte persoane neautorizate, nu sunt îndrituite să le înlăture. T.J. Hunedoara, d.p. 564/1979, R.R.D. nr. 8/1980, p. 62. NOTĂ: Sustragerea de curent electric, prin ruperea sigiliului de la contor, constituie infracţiunea de furt calificat, săvârşit prin efracţie, întrucât sigiliul reprezintă un sistem de închidere a contorului. Nu se poate reţine agravanta prevăzută în art. 209 lit. g C. pen., săvârşirea furtului prin efracţie, atunci când inculpatul a pătruns într-un vagon C.F.R., aflatîn staţie, din care a sustras mai multe bunuri, prin ruperea sigiliului aplicat pe uşa acestuia, fără să acţioneze asupra sistemului de închidere. în asemenea situaţie, în sarcina inculpatului urmează a se reţine un concurs de infracţiuni: furt calificat în paguba avutului obştesc - fapta fiind săvârşită într-un loc public (art. 209 lit. c C. pen.) - şi rupere de sigilii. T.S., s.p., d.1886/1979, R.R.D. nr. 6/1980, p. 61. Art. 244. — Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. 1 Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Fapta unei persoane de a sustrage bunuri proprietatea sa, dar care erau legal sechestrate şi se aflau în custodia unei unităţi, constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru, iar nu in- fracţiunea de furt. T.S., c. 7, d.45/1974, C.D., p. 414. Conform art. 244 alin. 2 C. pen., sustragerea unui bun legal sechestrat, săvârşită de custode, 1 Art. 244 alin. 2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. Sustragerea de sub sechestru 437 INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani; săvârşirea faptei de către custode constituie o agravantă legală, deoarece, în asemenea caz, custodele nesocoteşte încrederea ce i s-a acordat lăsându-i-se bunurile în custodie. Dispoziţiile art. 244 alin. 1 C. pen., sunt aplicabile acelora care - nefi-ind custozi - sustrag bunuri despre care ştiu că au fost legal sechestrate. în asemenea situaţie se poate afla şi debitorul, proprietar al bunurilor, în cazul când au fost date în custodie altei persoane. Atunci când debitorul are şi calitatea de custode şi sustrage din bunurile sechestrate ce i-au fost date în custodie, fapta sa se încadrează în prevederile art. 244 alin. 2 C. pen. T.S., s.p., d. 236/1973, R.R.D. nr. 6/1973, p. 165. Pentru existenţa infracţiunii de sustragere de sub sechestru se cere ca bunul sustras să fi fost legal sechestrat. Faţă de prevederile art. 20 din Statutul C.E.C. - potrivit cărora urmărirea disponibilului C.E.C. se poate face numai pentru cauze penale - indisponibilizarea unui carnet C.E.C., în vederea asigurării executării unei hotărâri datăîn materia Legii nr. 18/1968, nu este legală, astfel încât sustragerea carnetului C.E.C. nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 244 C. pen. T.J. laşi, d.p. 57/1973, cu notă de P. Anca, R.R.D. nr. 6/1974, p. 66. BIBLIOGRAFIE: - A. Hilsenrad, în legătură cu practica judiciară privind sustragerea bunurilor sechestrate, L.P. nr. 9/1961, p. 44 - M. Manase, Condiţia legalităţii sechestrului pentru existenţa infracţiunii de sustragere a bunului sechestrat, J.N. nr. 6/1960, p. 1046 -1. Constantinescu, în legătură cu infracţiunea de sustragere a bunurilor sechestrate, L.P. nr. 2/1970, p. 41 - V. Rămureanu, Aspecte ale încad rării juridice a sustragerii bunurilor sechestrate, J.N. nr. 3/1965, p. 52 1 Art. 245. — Abrogat. 1 Art. 245 privind infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990. Potrivit art. 3 din acest act normativ, intrarea1 sau ieşirea din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei constituie contravenţie. Prin Legea privind frontiera de stat a României, nr. 56 din 4 iunie 1992, publicată în M.Of nr. 126 din 9 iunie 1992, trecerea frauduloasă a frontierei este sancţionată ca infracţiune. Potrivit art. 63 din acest act normativ, încercarea de ieşire din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat este sancţionată contravenţional. 438 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL TITLUL VI INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE ACTIVITĂŢII ORGANIZAŢIILOR DE STAT, ORGANIZAŢIILOR PUBLICE SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE Capitolul I INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL 1Art. 246. — Fapta funcţionarului care în exerciţiul Abuzul în atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act serviciu ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează contra o vătămare intereselor legale ale unei persoane, se intereselor pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, persoanelor Fapta inculpatului, gestionar într-un magazin al unei organizaţii comerciale, de a pretinde şi primi, peritru obiectul vândut, un preţ superior celui legal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, iar nu ale infracţiunii de luare de mită, câtă vreme nu se dovedeşte că inculpatul a condiţionat vânzarea obiectului de primirea sumei cerută în plus peste preţul legal. T.S., s.p., d. 3226/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 127. Fapta ospătarului de la 0 unitate comercială de stat de a trece în nota de plată şi de a încasa de la consumatori, pentru produsele coriş umaţe, preţuri s uperioare celor stabilite de unitate, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor; pentru existenţa infracţiunii nu se cere ca inculpatul să fi obţinut un profit materiaj personal. T.J. Constanţa, d.p. 2008/1972, R.R.D. nr. 12/1972; p. 160. Fapta inculpatului, şef al unei secţii de tâmplărie, de a fi pretins şi primit, fără drept, diferite avantaje materiale de lâ muncitorii aflaţi în subordinea sa, invocând motivul că datorită deplasărilor ce trebuie să efectueze pentru procurarea materialelor, nu a fost în măsură să realizeze personal decât o producţie mai redusă, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor- persoanelor, şi nu infracţiunea de luare de mită, deoarece, în situaţia arătată, nu se poate reţine că foloasele au fost date, aşa cum prevede art. 254 C. 1 Alt. 246 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 439 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL pen., în scopul îndeplinirii, neînde-plinirii sau al întârzierii îndeplinirii de către funcţionar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ci numai că acesta, îndeplinindu-şi abuziv atribuţiile de serviciu, în scopul obţinerii unor foloase ce nu i se cuveneau, a adus atingere intereselor legale ale unor persoane aflate în subordinea sa. T.S., S.p., d. 1956/1973, C.D., 1973, p. 419. Fapta unui medic de circumscripţie de a refuza să se deplaseze la domiciliul unei persoane bolnave, spre a o examina - în cazul în care i s-a solicitat aceasta după orele de program, iar el nu era desemnat să asigure serviciul de urgenţă pe circumscripţie în acea zi - nu realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen. T.J. Ilfov, d.p. 108/1979, R2, p. 14. Persoana care, în baza unei convenţii încheiate cu gestionarul titular al unităţii, s-a angajat să-l ajute pe acesta la efectuarea vânzărilor - prestând astfel o activitate continuă, pe o anumită perioadă de timp - are calitatea de "alt salariat" în sensul art. 148 alin. 2 C. pen. şi ca atare, prin vânzarea unor măr-furi cu suprapreţ, comite infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. T.S., s.p., d. 6168/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 17. Fapta unei persoane neîncadrată în muncă - care a înlocuit, pentru scurt timp, pe un gestionar, la rugămintea acestuia - de a fi vândut unele mărfuri cu preţuri superioare celor legale hu poate constitui infracţiunea prevăzută în art. 246 C. pen., ci, eventual, infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 215 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 265/1976, R2, p. 165. Fapta unui gestionar de a percepe, cu ocazia încheierii unor contracte de vînzare-cumpărare cu plata în rate, unele sume mai mari decât avansurile necesare şi de a-şi însuşi diferenţele - trecând însă în mod corect în contracte suma cuvenită unităţii - întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, nu şi pe acelea ale infracţiunilor de creare de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase şi delapidare. T.J. Neam!, d.p. 2/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 53. Fapta gestionarului de a vinde carne de vită de calitate inferioară drept carne de mânzat, de calitate superioară, cu un preţ mai mare, constituie infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor (art. 297 C. pen.), şi nu aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.). El nu a efectuat o simplă vânzare cu suprapreţ - caz în care fapta s-ar încadra în acest text de lege -, ci a pretins în mod nereal că marfa este de o calitate superioară şi a vândut-o la un preţ superior, însuşindu-şi diferenţa. T.S., s.p., d. 1832/1985, R.R.D. nr. 4/1986, p. 73. Fapta inculpatului - barman - de a fi vândut băuturi cu lipsuri cantitative constituie infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare (art. 296 C. pen.), şi nu aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.), care, în raport cu prima, are caracter subsidiar. T.J. Timiş, d.p. 1014/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 64. 440 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Fapta inculpatului, ospătar în restaurant care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, a întocmit două note de plată (documente cu regim special, purtând şi ştampila unităţii) în care a consemnat situaţie neconformă cu realitatea, în sensul că a majorat preţul produselor servite consumatorilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de "fals intelectual", prevăzută de art. 289. C. pen. şi "uz de fals", prevăzută de art. 291 C. pen. în fapt, inculpatul a încărcat cele două note de plată cu sume de 715 lei, voind astfel să obţină pentru sine avantaje materiale pe căi ilicite. Prima instanţă a condamnat pe inculpat în baza art. 246 alin. 1 C pen., adică pentru infracţiunea abuz în serviciul contra intereselor persoanelor şi art. 288 C. pen., care incriminează infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. aşi art.34 lit. aC. pen. T.J. Constanţa, d.p. 325/1992, Dreptul nr. 10/1992, p. 94. BIBLIOGRAFIE: - D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau !n legătură cu serviciul, R.R.D. nr. 1/1987, p. 43 - D. Pavel, Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de serviciu, R.R.D. nr. 10/1967, p. 96 - Gh. Dărânga, I. Petru, Despre infracţiunea de abuz în serviciu, J.N. nr. 2/1962, p. 52 - N. Hogaş, Despre caracterul subsidiar al infracţiunii de abUz în serviciu, t.P. nr. 4/1960, p. 12 - L. Moldovan, Consideraţii privitoare la infracţiunea de abuz în serviciu. A.U.C. 1968, p. 152 Art. 247. — îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei Abuzul în sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea serviciu prin pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de îngrădirea naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu unor drepturi închisoare de la 6 luni la 5 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 248. — Fapta funcţionarului care în exerciţiul Abuzul în atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act serviciu contra ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează intereselor o tulburare bunului mers al unei organizaţii din cele publice prevăzute în art. 145 -sau o pagubă avutului public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut ca urmare o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, ori a produs o pagubă importantă 441 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL economiei naţionale, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Pentru a se putea reţine infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1 C. pen. este necesar ca fapta să fi cauzat o tulburare însemnată - şi concretă - activităţii unităţii, a cărei existenţă instanţa trebuie nu numai să o afirme, ci şi să o motiveze, arătând în ce constă. Ca atare, simpla afirmaţie că activitatea inculpatului a provocat "o tulburare însemnată bunului mers în activitatea poliţiei" - fără nici o concretizare - nu este suficientă. T.S., s.m., d. 57/1974, R.R.D. nr. 2/1975, p. 69. Fapta unui funcţionar de a da dispoziţie ca un şofer, aflat în subor-dinea sa, să plece într-o cursă pe distanţă mare, deşi ştia că acesta este obosit, ca urmare a conducerii autocamionului timp de aproximativ 19 ore, şi că condiţiile de circulaţie sunt foarte grele - timp de noapte şi ploaie -, prevăzând şi acceptând posibilitatea producerii unui accident cu consecinţe vătămătoare pentru persoanele transportate şi pentru autovehicul, constituie, în cazul în care asemenea consecinţe au avut loc, infracţiunile prevăzute de art. 246 şi 248 alin. 1 C. pen. T.S., s.m., d 89/1973, R1, p. 19. Infracţiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar numai în raport cu alte infracţiuni al căror subiect activ este, în mod obligatoriu, un funcţionar, iar nu în raport cu orice infracţiune. T.S., s.p., d 3384/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 177. Printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nefiind prevăzută şi dispoziţia de serviciu nelegală dată de organul ierarhic superior, împrejurarea că inculpatul a săvârşit abuzul în serviciu din dispoziţia contabilului şef al unităţii nu poate înlătura caracterul penal al faptei sale; cel care execută un ordin ilegal se face vinovat de comiterea unui abuz în serviciu, iar cel ce dă astfel de dispoziţii este instigator. T.J. Satu Mare, d.p. 493/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 176. Constatarea că, prin fapta abuzivă a funcţionarului, inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 248 alin. 1 C. pen., s-a cauzat o tulburare însemnată a bunului mers al unei organizaţii este de atributul exclusiv al instanţei de judecată, care urmează a stabili acest element al conţinutului infracţiunii pe baza ansamblului probelor efectuate, fără a fi obligată să-şi însuşească punctul de vedere al părţii civile. T.J. Timiş, d.p. 338/1971, R.R.D. nr. 8/1971, p. 160. întrucât fapta învinuitului, şofer la o societate comercială de a fi folosit fără drept autovehiculul societăţii, pe care l-a şi degradat, nu mai constituie infracţiune, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, (cu note de: I. Andrei Stoicescu; II. Betinio Diamant şi Vasile Luncean). Parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaş, rezolupa din 12 noiembrie 1993 prev. în dos. nr. 268/1993. 442 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Art. 249. — încălcarea din culpă de către un funcţionar a Neglijenţa unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau în serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare înseninată bunului mers al unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, sau o pagubă avutului public, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut ca uimare o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, ori a produs o pagubă importantă economiei naţionale, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. în cazul în care încălcarea de către inculpat a îndatoririlor de serviciu, prin neîndeplinirea lor, sau greşita lor îndeplinire, a avut ca urmare crearea unei dezordini şi a climatului favorabil pentru ca ceilalţi coincuipaţi să săvârşească infracţiunile reţinute în sarcina lor -deşi paguba suferită de avutul public nu a fost cauzată de el în mod direct -, inculpatul răspunde de plata despăgubirilor, solidar cu inculpaţii care au produs nemijlocit paguba, deoarece, prin faptele sale, a creat condiţiile favorabile şi posibilitatea reală pentru aceştia de a săvârşi faptele prin care s-a prejudiciat în mod direct avutul public, la acest rezultat neputându-se ajunge fără activitatea sa neglijentă. T.S., S.p., d. 942/1972, R1, p. 292. La stabilirea prejudiciului cauzat avutului public prin infracţiunea de neglijenţă în serviciu, care a avut ca rezultat avarierea unui autovehicul - prejudiciu ce urmează a fi avut în vedere la soluţionarea laturii penale â cauzei - trebuie să se ţină seama numai de valoarea pagubei efectiv produse prin fapta subiectului, nu şi de valoarea câştigului nerealizat de partea civilă pe timpul cât a fost lipsită de folosinţa autovehiculului. T.S., s.p., d. 4067/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p. 156. Dacă fapta de încălcare de către un funcţionar a îndatoririlor sale de serviciu nu a avut ca urmare o perturbare deosebit de gravă a activităţii unităţii păgubite, iar suma cu care a fost prejudiciat avutul public - în speţă 80.958,80 lei - nu constituie, prin cuantumul ei, o pagubă importantă pentru economia naţională, infracţiunea de neglijenţă în serviciu, săvârşită în aceste condiţii, Seîncadreazăîn art. 249 alin. 1 C. pen., nu în art. 249 alin. 2 C. pen. T.S., s.m., d. 97/1969, R.R.D. nr. 9/1969, p. 161. Articolul 273 alin. 1C. pen. incriminează neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lordefectuoasă, din culpă, de către personalul căilor ferate, dacă acesta ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate; acţiunea penală se pune în mişcare, potrivit art. 278 C. pen., numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. Prin această incriminare specială nu s-a urmărit limitarea răspunderii penale a personalului căilor ferate, ci numai aplicarea unui regim penal special anumitor fapte săvârşite de această categorie de persoane încadrate în muncă, astfel că ele răspund penat potrivit art. 249 C. pen., pentru toate celelalte 443 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL fapte de neglijenţă în serviciu prin care s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unităţii, o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane sau o pagubă avutului obştesc. T.J. Suceava, d.p. 509/1970, (cu notă de Gh. Dărîngă), R.R.D. nr. 3/1971, p. 137. Omisiunea unui medic şef de a organiza, pregăti şi supraveghea o operaţie de vaccinare - creând astfel personalului sanitar inferior posibilitatea de a lucra în condiţii contrare prescripţiilor medicale, ceea ce a dus la infectarea a trei dintre persoanele vaccinate şi la decesul uneia dintre ele - nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 C. pen., ci infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249. alin.; 1 C. pen. Moartea victimei a fost provocată, în speţă, de către agentul sanitar care a efectuat vaccinarea în condiţii necorespunzătoare; medicul şef, prin neglijenţa manifestată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, a lipsit însă persoanele vaccinate de condiţii de vaccinare corespunzătoare şi a creat posibilitatea ca victima să fie infectată şi, din această cauză, să înceteze din viaţă. T.S., s.m., d. 68/1977, R2, p. 261. Fapta unei persoane încadrată în muncă care, având ca sarcină de serviciu încheierea de contracte economice cu diferite unităţi beneficiare, încheie un astfel de contract, la cererea insistentă a beneficiarului, motivată pe necesitatea procurării unor materiale urgente pentru producţie, fără să i se prezinte lucrările prealabile în lipsa cărora contractul nu se putea încheia - chiar dacă reprezentantul BIBLIOGRAFIE: beneficiarului a dat asigurări că, aşa cum s-a mai procedat în cazuri urgente, lucrările prealabile se vor face ulterior - constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în cazul în care prin încheierea contractului s-au produs pagube avutului public. Inculpatul, neavând toate lucrările prealabile, deşi ştia că sunt necesare, trebuia şi putea să prevadă producerea rezultatului păgubitor. Fiind dovedit că inculpatul, chiar dacă a prevăzut cauzarea acestui rezultat, nu l-a urmărit şi nici nu l-a acceptat în mod conştient, nu se poate reţine că fapta sa ar constitui infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248 C. pen. T.S., s.p., d. 6/1976, R2, p. 262. a) Răspunderea penală pentru neglijenţă în serviciu nu derivă exclusiv din acţiuni sau inacţiuni prin care s-a cauzat nemijlocit, imediat, o pagubă a avutului public, aseme-nea condiţie nefiind expres prevăzută în art. 249 C. pen., rezultă că acest text este aplicabil şi atunci când activitatea ilicită a contribuit la păgubirea proprietăţii publice prin crearea posibilităţii altor persoane de â produce pagube în mod nemijlocit, b) Membrii comisiei de casare a unor bunuri au obligaţia de a lua contact nemijlocit cu obiectele a căror casare este în discuţie şi de a controla starea acestora ce ar justifica propunerea de a fi casate; neîndeplinirea acestei obligaţii şi semnarea actelor de casare, fără o verificare pe teren - urmată de însuşirea, de către alte persoane, a bunurilor pretins casate - constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu. T.S., s.p., d. 1678/1976, C.D., p. 359. - G. Stoica, E. Gergely, Culpa ca forma a vinovăţiei în cazul unor infracţiuni de serviciu, 444 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL R.R.D. nr.5/1972, p. 55 - Gh. Dărângă, Infracţiunea de neglijenţă în serviciu în reglementarea Codului penal actual, R.R.D. nr. 3/1972, p. 24 1 Art. 250. — întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. Lovirile sau alte violenţe săvârşite în aceleaşi condiţii se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Constituie infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen., fapta ospătarului care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, comite acte de violenţă asupra consumatorilor din local. T.J. Braşov, d.p. 518/1975, R.R.D. nr. 8/1976, p. 63. Pentru existenţa infracţiunii de cercetare abuzivă, prevăzută în art. 266 alin. 2 C. pen., se cere ca întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe să aibă loc faţă de o persoană împotriva căreia a început urmărirea penală sau se afla în curs de judecată, faze în care trebuiau respectate cu stricteţe garanţiile procesuale în vederea aflării adevărului. Nu există acestă situaţie atunci când conduita violentă a organului de cercetare s-a manifestat faţă de o persoană contra căreia s-a făcut plângere pentru injurie şi calomnie, adică fapte care nu intră în atribuţiile de cercetare ale organelor de urmărire penală. în acest caz, exercitarea violenţelor faţă de persoana vătămată, deşi a avut loc în cadrul atribuţiilor de serviciu, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 266 C. pen., ci 1 infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen. T.S., s.m., d. 67/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 146. NOTĂ: Soluţia este discutabilă. Art. 266 alin. 2 face referire la întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală şi de judecată, pentru obţinerea de declaraţii fără a distinge dacă infracţiunile respective trebuie să intre sau nu în competenţa organului de cercetare penală. a) Infracţiunea de purtare abuzivă, în forma agravată prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen., absoarbe în conţinutul său infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută în art. 180 C. pen. b) Când, prin violenţele săvârşite de funcţionar în timpul exerciţiului atribuţiilor de serviciu, s-a pricinuit integrităţii corporale a unei persoane o vătămare ce necesită îngrijiri medicale între 20 şi 60 zile, în sarcina inculpatului trebuie reţinută numai infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), deoarece, pe de o parte, absorbţia reglementată prin art. Purtarea abuzivă 1 Art. 250 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 445 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL 250 alin. 2 C. pen., nu priveşte şi această infracţiune, iar pe de altă parte, infracţiunea de vătămare corporală se pedepseşte mai aspru decât aceea de purtare abuzivă în formă agravată. Ca urmare, dacă părţile s-au împăcat, se va înceta procesul penal. T.J. Argeş, d.p. 807/1980, cu note de P. Epure şi V. Pătulea, R.R.D. nr. 6/1981, p. 74. NOTĂ: Infracţiunea de purtare abuzivă cu formă agravată, prezentă în art. 250 alin. 2 C. pen., absoarbe în conţinutul său lovirile sau alte violenţe. Dacă violenţele săvârşite au provocat loviri care necesită mai mult de 20 zile de îngrijiri medicale, inculpatul urmează să răspundă şi pentru infracţiunea de vătămare corporală săvârşită în concurs real cu infracţiunea de purtare abuzivă. Fapta unui funcţionar care, în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, a lovit o persoană, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 25 zile, constituie infracţiunile de purtare abuzivă, prevăzută în art. 250 alin. 2 C. pen., şi vătămare corporală, prevăzută în art. 181 C. pen., în concurs. în cazul în care părţile s-au împăcat, pentru această din urmă infracţiune urmează a se înceta procesul penal. T.J. Bacău, d.p. 648/1981, R3, p. 240. BIBLIOGRAFIE: - H. Diaconescu, încadrarea juridică a vătămării corporale săvârşită de un funcţionar în executarea atribuţiilor de serviciu, R.R.D. nr. 9/1976, p. 33 1 Art. 251. — Abrogat. Neglijenţa Art. 252. — Neglijenţă care are drept urmare distrugerea, în păstrarea alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce con-secretului stituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej de stat altei persoane să afle uri asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 1 Art. 251 privind infracţiunea de divulgare a unor secrete privind interesele obşteşti a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990. 446 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL 1 Art. 253. — Abrogat. 2Art. 254.— Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10ani şi interzicerea unor drepturi. 3Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. a) Fapta inculpaţilor de a primi bani şi alte bunuri de la studenţii candidaţi la examene şi de a le preda unui cadru didactic - condamnat centru luare de mită spre a-i declara promovaţi, constituie complicitate la această infracţiune, şi nu ja cea de dare de mită. b) întrucât în nici unul din cazuri iniţiativa acestor practici ilegale nu a aparţinut inculpatului cadru didactic, ci studenţilor care au luat legătura cu complicii, acesta, neavând nici un contact direct cu cei diritîi nu şi-a putut reprezenta activitatea infracţională ulterioară,, aşa încât, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unei singure infracţiuni -continuate - de luare de mită, ci a mai multor asemenea infracţiuni în concurs. T.S., d. 1485/1985, C.D., p. 318. 1 în cazul când suma de bani dată ca mită revizorului contabil, care a omis să menţioneze în actul de control existenţa unui plus în gestiune, provine din însuşirea de către gestionar a plusului, banii primiţi de cel mituit nu sunt supuşi confiscării speciale, deoarece, potrivit art. 118 lit. d C. pen., servesc la despăgubirea părţii vătămate. T.S., s.p., d 1027/1988, R.R.D. nr. 3/1989, p. 75. Există luare de mită în situaţia în care o persoană, solicitând unui funcţionar îndeplinirea unui act de serviciu, pune în cutia biroului lui fiind observată de acesta - o sumă de bani. pe care el, nerefuzând-o, o primeşte implicit. T.M. Bucureşti, s. lip., d 2254/1984, p. 186. Luarea de mită 1 Art. 253 privind infracţiunea de refuz a înapoierii în ţară a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989. 2 A se vedea şi art 7 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite publicată în M. Of. nr. 97 din 8 august 1990, modificată şi republicată în M. Of. nr. 133 din 20 iunie 1991. 3 Alineatul 2 al art. 254 a fost introdus prin Legea nr. 65 din 8 iulie 1992, publicată în M. Of. nr. 166 din 17 iulie 1992. ' 447 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Expertul care a primit de la o instanţă judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză, în una din cauzele de competenţa acelei instanţe, are calitatea de "funcţionar", în sensul art. 147 alin. 2 C. pen. în consecinţă, dacă primeşte un folos material de la una din părţi, pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia, el comite infracţiunea de luare de mită. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2481/1984, R.R.D. nr. 3/1986, p.78. Ceea ce deosebeşte infracţiunea de luare de mită (art. 254 C. pen.), săvârşită prin primirea unor sume mari de bani sau a altor foloase, de infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.) este, între altele, momentul când făptuitorul primeşte banii ori foloasele ce nu i se cuvin; în cazul luării demită, primirea acestora are loc anterior îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatorile sale de serviciu, pe când în cazul al doilea primirea se realizează după ce făptuitorul a îndeplinit un act de serviciu pe care, în virtutea funcţiei sale, era obligat şă-l îndeplinească, întrucât inculpatul - şef al staţiei C.F.R. - a primit sume de bani de la unii şefi de depozite ale întreprinderii "Combustibilul", pentru a le repartiza vagoane necesare transportului combustibilului sau pentru a nu percepe locaţii în cazul neridicării în termen a unor mărfuri de pe rampa staţiei, corecta încadrare juridică a faptelor este în art. 254 C. pen., nu în art. 256 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 994/1981, R3, p. 187. Notă: Cu toate că soluţia este corectă, momentul când făptuitorul primeşte banii sau foloasele ce nu i se cuvin nu constituie criteriul unic de dif- erenţiere a infracţunii de luarede mită de infracţiunea de primire de foloase necuvenite. Astfel, pe lângă faptul că folosul trebuie să fi fost primit după executarea unui act privitor la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, mai este necesar ca acest folos să nu fi fost pretins anterior de funcţionar, sau să nu fie rezultatul unei convingeri sau al unei înţelegeri prealabile. Potrivit art. 254 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori aîntârziaîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face uri act contrar acestor îndatoriri. Rezultă deci că acţiunea sau inacţiunea care constituie latura obiectivă a acestei infracţiuni poate privi fie efectuarea unui act licit, când subiectul îndeplineşte un act legal al obligaţiilor sale de serviciu, fie efectuarea unui act ilicit, când acelaşi subiect nu îndeplineşte ori întârzieîndeplinireaactului ce intră în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, precum şi când îl îndeplineşte contrar îndatoririlor ce-i revin, în speţă, inculpatul a primit o sumă de bani în faza tratativelor pentru încheierea unui contract între două unităţi comerciale, el făcând parte din delegaţia unităţii beneficiare, şi, ca urmare, a întocmit actele necesare, printre care şi referatul prin care se solicita aprobarea preţurilor propuse de furnizor. Primirea sumei de bani îh aceste condiţii, înainte de efectuarea formalităţilor necesare încheierii contractului, are caracter de retribuţie, de răsplată; pentru â face ca convenţia să fie încheiată, INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL ceea ce inculpatul a şi încercat. Survenirea ulterioară a unor modificări privitoare la preţuri, precum şi neaprobarea referatului întocmit de inculpat nu schimbă natura faptei săvârşite, infracţiunea de luare de mită consumându-se, în acest caz, la data primirii sumei de bani. Dealtfel, infracţiunea ar fi existat chiar dacă după primirea sumei inculpatul nu ar fi mai desfăşurat vreo activitate în vederea continuării tratativelor. T.S., s.p., d. 1366/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 58. în cazul când actul, în vederea îndeplinirii căruia funcţionarul a primit foloase, a fost îndeplinit de el şi constituie o infracţiune, aceasta urmează a fi reţinută în sarcina inculpatului în concurs cu infracţiunea de luare de mită. T.S., s.p., d. 3839/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 142. Inculpatul, în calitatea sa de ofiţer de poliţie, serviciul economic -luând cunoştinţă despre săvârşirea, de către o persoană, a unor fapte ce ar putea reprezenta acţiuni constitutive ale infracţiunii de speculă şi surprinzând pe unul dintre cumpărători, cu bunurile cumpărate asupra sa - avea obligaţia legală de a interveni, chiar în afara competenţei teritoriale a organului din care făcea parte, pentru a efectua, în baza art. 213 C. proc. pen., actele de cercetare ce nu sufereau amânare şi a conserva probele descoperite. în consecinţă, fapta inculpatului - de a fi pretins şi primit bani şi alte foloase necuvenite, în scopul de a nu-şi îndeplini aceste îndatoriri de serviciu - prezintă toate elementele infracţiunii de luare de mită. T.S,, s.p., d. 566/1973, C.D., p. 424. Deşi cel care face încadrarea muncitorilor şi funcţionarilor este conducătorul unităţii, fapta şefului biroului de personal şi învăţământ de a primi foloase materiale în scopul încadrării unor muncitori constituie infracţiunea de luare de mită, deoarece acesta are atribuţia de serviciu de a recruta personal şi de a face propuneri de încadrare. T.S., s.p., d. 3048/1971, C.D., p. 358. Fapta conducătorului de tren de a primi diverse sume de bani, pentru a nu-şi îndeplini îndatorirea de serviciu de a încheia procese-ver-bale de contravenţie persoanelor care, călătorind fără legitimaţie de călătorie, nu plătiseră pe loc taxele tarifare şi suprataxele, constituie o singură infracţiune: luare de mită, nu şi aceea de abuz în serviciu contra intereselor publice (Cu o notă critică, o notă aprobativă şi o notă explicativă de: I - Teodor Sâmbrian; II - Horia Diaconescu; III George Antoniu) T.J. Dolj. d.p. 370/1987, R.R.D. nr. 2/1989, p. 61. împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat - condamnat pentru luare de mită - au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen.; într-adevăr, împrumutul constituie un "folos", în sensul textului sus-menţionat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către funcţionarîn scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate. T.S., s.p., d. 5196/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 169. Numai dacă inculpatul, în calitatea sa de secretar al comisiei constituită tariiveluiiconducerii întreprinderii, avea vreo atribuţie de INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL serviciu în legătură cu repartizarea locuinţelor, fapta sa de a cere unor angajaţi diferite sume de bani pentru a le repartiza locuinţe, constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 254 C. pen.; dacă nu avea o astfel de atribuţie, în ipoteza că banii s-au cerut în scopul sus-menţionat, fapta nu poate fi calificată decât ca înşelăciune. T.S., S.p., d. 1861/1973, R1, p. 273. Infracţiunea de luare de mită se realizează în momentul pretinderii de bani sau alte foloase, sau a respingerii promisiunilor ce i s-au făcut inculpatuluiîn acest sens, ori, după caz, în momentul primirii foloaselor, în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Este irelevant faptul că inculpatul nu avea posibilitatea îndeplinirii actului promis (din moment ce acesta intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu) sau că. încă de la început, el nu a avut intenţia de a-l îndeplini. T.S., s.p., d. 1906/1987, R.R.D. nr. 6/1988, p. 72. Primirea de către un funcţionar a unei sume de bani, în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcţia sa - pentru a îndeplini cu deosebită grijă acel act -, constituie infracţiunea de luare de mită; legea a creat un alt regim sancţionator -art. 256 C. pen. - numai pentru situaţiile în care primirea folosului necuvenit a avut loc după efectuarea actului ce intraîn atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. T.S., s.p., d. 191/1971, R.R.D. nr. 8/1971, p. 163. Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau de a nu face un act privitor la i funcţia sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în concret, în ce va consta fiecare parte. Dacă, după ce a făcut actul privitor la funcţia sa, inculpatul a primit mai ; multe foloase diferite de la cel care îi făcuse o asemenea promisiune i nedeterminată, toate aceste , foloase reprezintă obiectul mate- j rial al infracţiunii de luare de mită, : astfel săvârşită. T.S., s.p., d. 3581/1973, R.R.D. nr. f 5/1974, p. 78. | Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită se cere ca între preş- I taţia ce se pretinde de la J funcţionar, în legătură cu înde- | plinirea, neîndeplinirea sau în- î târzierea îndeplinirii unui act | privitor la îndatoririle de serviciu, şi 4 folosul ce se acceptă, se primeşte ; sau nu se refuză - plata ilicită, cum- ± părarea ilegală a acelei prestaţii - ~ şă fie o oarecare proporţie. ~ în cazul în care între actul pretins de la funcţionarşi plata ilicită există : o mare diferenţă de valoare sau ; importanţă, nu se poate reţine in- , fracţiunea de luare de mită, lipsind v echivalenţa ce - aşa cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 254 C. ■ pen. - trebuie să se stabilească între ele. Raportul sus-menţionat are şi un aspect subiectiv, căci cel mituit trebuie să vadă în "folosul" ilicit de care beneficiază "răsplata corespunzătoare, ca valoare sau importanţă", actului ce i se cere să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să efectueze cu întârziere. T.S., S.p., d. 2407/1975, R2, p. 246. Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. 2 _ C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul z luării de mită se confiscă, iar dacă J acestea nu se mai găsesc, con=Ţf damnatul este obligat la plata echi- INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL valentului lor în bani. Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită prin pretinderea unei sume, pe care cel căruia i-a cerut-o i-a promis că i-o va da - ceea ce, însă, ulterior nu a mai făcut - inculpatul nu poate fi obligat în baza textului art. 254 alin. 2 C. pen. la plata acelei sume. T.S., s.p., d. 685/1973, p. 274. Sumele primite de un funcţionar pentru îndeplinirea unor acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu constituie, în totalitate, obiectul luării de mită, astfel că, potrivit art. 254 alin. 2 C. pen., sunt supuse, în întregime, confiscării speciale, împrejurarea că inculpatul ar fi cheltuit unele din sumele primite ca mită pentru nevoile unităţii nu-l exonerează de la plata lor, deoarece existenţa infracţiunii ne-fiind condiţionată de destinaţia banilor sau foloaselor ce au constituit obiectul mitei, acestea trebuie confiscate în totalitate. T.S., s.p., d. 2976/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 74. a) Fapta inculpatei, medic la dispensarul medical pendinte de o întreprindere, de a fi primit de la unii salariaţi ai unităţii diferite sume de bani pentru a le elibera certificate de concediu medical constituite infracţiunea de luare de mită, prevăzută în art. 254 C. pen. Susţinerea inculpatei, în sensul că ea nu poate fi subiect al acestei infracţiuni deoarece, potrivit. Hotărârii Guvernului României nr. 220 din 30 aprilie 1992, nu are calitatea de funcţionar public, nu este întemeiată. Este adevărat că, potrivit art. 1 pct. 3 din Principiile de bază ale Statutului medicului în România, aprobat prin hotărârea sus-menţionată, "medicul practician, prin natura urhânitară şi liberală a profesiei sale, nu este funcţionar public şi nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public". Dar prevederile acestei hotărâri nu pot modifica dispoziţiile art. 147 C. pen., conform cărora, în sensul legii penale, prin "funcţionar" se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei regii autonome sau societăţii comerciale de stat. b) Fapta inculpatei, care a eliberat certificatele de concediu medical fără a-i fi examinat pe salariaţii beneficiari - care le-au obţinut prin dare de mită - constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen., chiar dacă diagnosticele menţionate în aceste certificate corespund datelor înscrise în fişele medicale ale beneficiarilor; falsul coristă în menţiunea neadevărată că inculpata a efectuat examenul medical. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 129/1993. Nu se poate susţine că un medic poate fi considerat - sau asimilat -unui simplu funcţionar ce exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii a statului, pentru că, în caz contrar, s-ar ignora conţinutul şi caracteristicile profesiunii medicale. Indiferent dacă este organizată şi se exercită în sistem public sau privat, profesiunea medicală prin caracteristicile sale specifice se realizează în cadrul spitalelor, clinicilor sau cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de toată independenţa profesională, decizia lui neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă natură, ceea ce nu caracterizează pe funcţionarul public, subordonat administrativ şi supus deciziilor ierarhic superioare (cu notă de Gabriel Voicu). C.S:J., s:p., d. 1647/1992, Dreptul nr. 4/1993, p. 63. 451 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Darea de mită BIBLIOGRAFIE: - L. Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S. România, A.U.C. 1970, p. 86 - V. Dobrinoiu, Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 186 - O. Loghin, Delimitarea infracţiunii de luare de mită de alte infracţiuni, A.U.1.1988, p. 35 - V. Rămureanu, Poziţia juridică a intermediarului în infracţiunea de luare de mită, J.N. nr. 3/1961, p. 562 Art. 255. — Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori f alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se i pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Fapta prevăzută în alineatul precedent nu constituie in- i fracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice ! mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta -mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Dispoziţiile art. 254 alin. 3 se aplică în mod corespunzător, * chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare. 4 Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care ie-a dat în cazurile arătate în alin. 2 şi 3. atunci când s-au promis, oferit sau ? dat bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile prevăzute de art. 254 C. penfie un ui funcţionar, fie unei persoane făcând parte din categoria "alţi salariaţi". T.S., s.p., d. 1333/1970, cu notă de ■ Ludovic Biro, R.R.D. nr. 7/1971, p. 136. Când s-a predat o sumă de bani pentru ca funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, să falsifice un înscris oficial, fapta constituie infracţiunea de dare de mită, şi nu instigare la infracţiunea de, fals intelectual. T.S., s.p., d. 5027/1970, C.D., p. 406 j Potrivit art. 255 alin. 2 C. pem, il darea de mită nu constituie in- I fracţiune atunci când mituitorul a J| fost constrâns prin orice mijioaceJl de către cel care a luat mita. * Fapta unei persoane cercetată pentru o sustragere, de a da o sumă de bani unui lucrător de poliţie, spre a-l determina să nu înainteze dosarul organului de procuratură, constituie infracţiunea de dare de mită. Nu se poate susţine că, în asemenea caz, suma de bani a fost dată lucrătorului de poliţieîn legătură cu un act ce nu ar privi îndatoririle sale de serviciu, deoarece acesta, fiind sesizat despre săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, avea obligaţia de a efectua cercetări penale, cu atât mai mult cu cât în momentul dării de mită nu se cunoştea caracterul sustragerii comisă de mituitor. T.S., s.p., d. 211-3/1971', R.R.D. nr. 9/1971, p. 164. Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Constrângerea, presupunând existenţa unei presiuni, exercitată prin orice mijloace, de natură a determina o persoană la săvârşirea faptei, nu poate fi reţinută dacă mituitorul, în dorinţa de a obţine un avantaj (în speţă, de a fi încadrat în muncă, cu prioritate), a dat inculpatului o sumă de bani, în loc de a sesiza organele de stat spre a lua măsurile necesare pentru asigurarea unor condiţii legale de soluţionare a cererii sale. T.S., s.p., d. 786/1977, R.R.D. nr. 11/1977, p. 61. Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase necuvenite, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 alin. 1 C. pen., nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns, prin orice mijloace, de către cel care a luat mită. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în situaţia în care iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului, chiar dacă ulterior funcţionarul care a luat mită a stăruit, pe lângă cel dintâi, să-i aducă bunurile oferite. T.S., s.p., d. 2878/1972, C.D., 1972, p. 358. Este apărat de răspundere pe baza art. 255 C. pen., gestionarul unei unităţi comerciale care, cu ocazia unei verificări, a denunţat revizorului contabil că la inventarul precedent a dat o sumă de bani unui alt revizor contabil, pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune. Revizorul contabil căruia gestionarul i-a făcut denunţul este o persoană cu atribuţii de control, în sensul art. 227 C. proc. pen., obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de control, astfel încât condiţiile de aplicare a prevederilor art. 255 alin. 3 C. pen., sunt întrunite, denunţarea având loc mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. T.S., s.p., d. 3924/1972, R.R.D. nr. 3/1973, p. 161. Dispoziţiile art. 254 alin. 2 C. pen. se completează cu prevederile art. 255 alin. 3 şi 5 din acelaşi cod, potrivit cărora mituitorul care denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat pentru acea infracţiune, nu se pedepseşte, iar banii daţi de el i se restituie. în această situaţie, banii fiind găsiţi, nu mai pot fi confiscaţi de la cel care i-a primit ca mită. T.S., s.p., d. 4223/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 77. Potrivit art. 255 alin. 5 C. pen., dacă mituitorul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, banii, valorilesau orice alte bunuri pe care le-a dat ca mită i se restituie. Această prevedere nu este aplicabilă în cazul în care, anterior denunţării faptei, mituitorul obţine avantaje de pe urma dării de mită. T.J. Braşov, d.p. 199/1988, cu notă critică de Vasile Sopon, R.R.D. nr. 8/1988, p. 61. NOTĂ: Dispoziţiile Codului penal nu prevăd posibilitatea ob-staculării efectelor pe care le generează denunţarea de mitui-tor a faptei autorităţii în termenul legal. In consecinţă, dacă instanţa pronunţă o soluţie care face inoperante drepturile mituitorului care a denunţat fapta la apărarea de pedeapsă şi la restituirea a ceea ce a dat ca mită, sau numai unul dintre aceste drepturi, o asemenea soluţie constituie o adăugare la lege. INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Fapta inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie un inel de aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul, constituie infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. 1 C. pen., fiind fără relevanţă, faptul că ordonanţa de reţinere a fost întocmită de un alt ofiţer de poliţie, atâta timp cât cel căruia i s-a înmânat inelul cu scopul arătat mai sus, a efectuat cercetări penale în dosarul respectiv şi avea posibilitatea eliberării prietenului inculpatului, (cu notă de: Constantin Racu). T.J. Constanţa, d.p. 272/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 104. BIBLIOGRAFIE: - F. Gergely, Infracţiunea de dare de mită, J.N. 5/1960, p. 676 Primirea de 1 Art. 256. — Primirea de către un funcţionar, direct sau foloase indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act necuvenite în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu segăsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Din modul cum este formulat textul art. 256 C. pen., se desprinde concluzia că, pentru aplicarea sa, se cere, pe de o parte, ca funcţionarul să fi îndeplinit un act care intra în atribuţiile sale de serviciu iar, pe de altă parte - faţă de expresia "la care era .obligat în temeiul funcţiei sale -, ca îndeplinirea actului Să fi constituit o îndatorire de serviciu a funcţionarului; este vorba, deci, de un actîntotdeauna licit şi în acelaşi timp obligatoriu pentru funcţionar. T.S., S.p., d. 427/1974, p. 427, R1, p. 334, Fapta unei persoane care, în scopul îndeplinirii unui act de serviciu (în speţă pentru a întocmi formele de repartizare a unor mărfuri) pretinde o sumă de bani constituie infracţiunea de luare.de mită, prevăzută de art. 254C. pen., şi nu 1 aceea de primire de foloase necuvenite, prevăzută în art. 256 C. pen., chiar dacă banii s-au dat după efectuarea actului. Dispoziţiile art. 256 C. pen. sancţionează pe funcţionarul care primeşte bani ori alte foloase necuvenite după ce a îndeplinit uri act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, iar nu pe funcţionarul care condiţionează îndeplinirea actului de primirea unor foloase sau, cu alte cuvinte, care îşi trafica funcţia. T.S., s.p., d. 1505/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 72.' Dacă persoana de la care incult patul a primit suma de bani - ce constituie obiectul material al infracţiunii de primire de foloase necuvenite - a înştiinţat organele 1 Alineatul 1 al art. 256 a fost reproduse astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 65/1992. 454 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL de poliţie mai înainte de a da banii, dându-le posibilitatea de a înseria bancnotele găsite ulterior asupra inculpatului, instanţa nu poate dispune confiscarea sumei respective, în baza art. 256 alin. 2 C. pen., ci trebuie să o restituie persoanei care a dat-o autorului infracţiunii. T.S., s.p., d. 25/1975, R.R.D. nr. 6/1975, p. 69. Obiectul luării de mită îl constituie sumele de bani sau foloasele pe care cel mituit le primeşte pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, în prezenţa acestui scop, este indiferent dacă banii sau foloasele, în total sau în parte, au fost primite înainte sau după îndeplinirea actului în vederea căruia s-au dat; fapta săvârşită constituie infracţiunea de luare de mită, şi nu aceea de primire de foloase necuvenite. T.S., s.p., d. 1569/1976, R2, p. 246 a) Bunurile şi valorile obţinute de inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de primire de foloase necuvenite şi a infracţiunii de trafic de influenţă sunt supuse confiscării, chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care infractorul le-a primit; dacă, după restituire, bunurile şi valorile au fost distruse, consumate sau înstrăinate de aceste persoane, ele iar nu inculpatul, vor fi obligate la plata echivalentului bănesc, în situaţia în care bunul supus confiscării nu se mai află în posesia inculpatului, persoana care îl deţine sau care urmează să fie obligată la plata echivalentului bănesc trebuie să fie introdusă în proces, în calitate de deţinător al bunului. Dacă persoana care a dat bunul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-a fost restituit între timp de către inculpat, nu va mai fi confiscat, b) în cazul infracţiunilor de dare sau luare de mită, al infracţiunii de primire de foloase necuvenite şi al celui de trafic de influenţă, dacă activitatea infracţională a fost săvârşită în participaţie, instanţa este datoare, dacă bunurile şi valorile date pentru comiterea infracţiunii nu se mai găsesc, să stabilească ce anume bunuri şi valori au revenit fiecărui participant şi să-l oblige pe fiecare, separat, la plata echivalentului în bani al acelor bunuri şi valori de care a profitat. T.S., s.p., d. 3/1973, R.R.D. nr. 6/1973, p. 97. Primirea, de către un funcţionar, la două date diferite, a unor sume de bani, pentru că anterior împlinise un anumit act de serviciu într-un mod favorabil celui care a dat banii, constituie o singură infracţiune de primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.); în această situaţie nu există o infracţiune continuată, ci o unitate naturală de infracţiune. T.M. Bucureşti, s. I p., s. 36/1992. INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL Traficul 1Art. 257. — Primirea ori pretinderea de bani sau alte de influenţă foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător. Atâta vreme cât inculpatul a pretins şi primit foloasele pentru a interveni pe lângă directorul direcţiei comerciale judeţene în vederea angajării unei persoane într-o unitate comercială, iar acel director avea şi atribuţii referitoare la încadrarea personalului la unităţile subordonate, fapta inculpatului constituie infracţiunea de trafic de influenţă, şi nu aceea de înşelăciune. T.S., s.p., d. 626/1981, R3, p. 271. Fapta aceluia care primeşte o sumă de bani de la o persoană, pentru a interveni în vederea obţinerii, transferului acesteia, într-o altă localitate, constituie infracţiunea de trafic de influenţă - nu aceea de înşelăciune -, chiar dacă atunci când a promis această intervenţie nu a menţionat numele funcţionarului care va face intervenţia şi indiferent dacă transferul solicitat a fost sau nu obţinut. T.J. Ilfov, d.p. 60/1969, R.R.D. nr. 4/1969, p. 185. a) Fapta unei persoane de a fi pretins şi primit o sumă de bani, lăsând să se creadă că, prin influenţa sa, va asigura intrarea în liceu a unui tânăr, constituie infracţiunea de trafic de influenţă, iar nu aceea de înşelăciune, b) în caz de trafic de influenţă, denunţat de către cumpărătorul de influenţă, pentru a se putea decide confiscarea sau restituirea sumei în cauză acestuia din urmă, este necesar să se stabilească dacă denunţul a avut sau nu loc mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune; în primul caz, suma va fi restituită celui de la care inculpatul a primit-o, iar dacă între timp inculpatul a restituit-o el însuşi acestuia, ea nu se mai confiscă. T.S., s.p., d. 1459/1977, R2,p. 381. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 254 C. pen., nu este necesar ca influenţa asupra unui funcţionar sau alt salariat, de care se prevalează făptuitorul, să fie reală, fiind suficient ca acesta să lase să se creadă că are o asemenea influenţă. T.S., s.p., d. 1202/1983, R.R.D. nr. 5/1984, p. 67. Fapta inculpatei de a pretinde că are influenţă pe lângă comisia de examinare a unei şcoli profesionale, asigurând pe părinţii unor tineri care voiau să fie primiţi în acea şcoală că va obţine promovarea la examenul de admitere şi cerându-le în acest scop sume de bani, sub pretextul că le dă preşedintelui şi unor membri din comisie, constituie infracţiunea de trafic de influenţă. împrejurarea că inculpata nu a precizat pe lângă care funcţionar ori o altă persoană încadrată în muncă îşi va exercita influenţa, 1 Alineatul 1 al art. 256 a fost reproduse astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 65/1992. 456 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL nearătând şi numele acestora, nu poate înlătura incidenţa textului care incriminează traficul de influenţă, întrucât pentru existenţa' acestei infracţiuni nu sunt necesare astfel de precizări, în speţă fiind suficientă numai referirea la persoana preşedintelui şi a unor membri din comisie. T.S., d. 19/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 170. Potrivit dispoziţiilor art. 257 C. pen., constituie infracţiunea de trafic de influenţă primirea ori pre-tinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau "alt salariat”, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Faţă de redactarea textului incriminator, rezultă că şi un împrumut de bani, atunci când a fost cerut şi primit în scopul sus-arătat, poate constitui un folos în sensul art. 257 C.pen. T.S., s.p., d. 3442/1973, R1, p. 414. a) Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune cu conţinuturi alternative; ea se realizează prin primirea ori prin pretin-derea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcţionar -pe lângă care subiectul are influenţă - să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Datorită dependenţei ce există între aceste conţinuturi alternative ale infracţiunii de trafic de influenţă, faptele prin care se concretizează două sau chiar toate conţinuturile sus-menţionate, săvârşite de aceeaşi persoană, chiar la intervale de timp diferite, reprezintă, în ansamblu, acte de executare a infracţiunii. Deşi odată cu "pretinderea" foloaselor, sau cu "acceptarea” promisiunilor, infracţiunea de trafic de influenţă poate fi socotită realizată, activitatea ulterioară - de "primire" a foloaselor pretinse sau promise -nu constituie, alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracţională, naturală, cu toate consecinţele ce decurg din această constatare. b) în cazul când autorul infracţiunii de trafic de influenţă, după ce a pretins un anumit folos pentru a determina pe un funcţionar să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, a primit folosul, printr-o altă persoană, cel care l-a ajutat în felul acesta la realizarea unuia dintre conţinuturile alternative ale infracţiunii este complice. T.S., s.p., d. 4748/1972, R.R.D. nr. 8/1973, p. 161. Pentru existenţa infracţiuni de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., este necesar ca influenţa - reală sau presupusă - de care se prevalează o persoană, să se refere la "un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului", iar persoana căreia i se promite intervenţia să aibă un interes real -legitim sau nelegitim - în legătură cu actul ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. în consecinţă, dacă acest interes nu există, sau este imaginar, lipseşte obiectul intervenţiei implicată de săvârşirea traficului de influenţă, fapta constituind fie infracţiunea de înşelăciune, fie aceea de şantaj; în funcţie de manoperele, respectiv metodele, folosite de autor în scopul obţinerii 457 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL folosului material injust. T.S., s.p., d. 2287/1970, R.R.D. nr. 9/1970, p.159. Pretinderea unei sume de bani de la o persoană şi a unei alte sume de la altă persoană, în scopul in-tervenirii pe lângă un funcţionar, constituie fapte distincte-, iar nu o faptă unică, din moment ce atât într-un caz, cât şi în celălalt inculpatul a desfăşurat activităţi materiale specifice infracţiunii de trafic de influenţă, aje cărei trăsături caracteristice sunt întrunite în fiecare faptă în parte. * împrejurarea că cele două persoane au fost implicate în aceeaşi cauză, urmărirea penală fiind făcută concomitent pentru ambele fapte, nu prezintă nici o relevanţi . sub aspectul examinat. T.S., S.p.,-d. 146/1974, R1, p. 414. Nu se poate reţine infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., atunci când inculpatul a pretins banii sau foloasele după ce funcţionarul pe lângă care a făcut intervenţia şi-a îndeplinit actul funcţional ce intra în atribuţiile sale de serviciu. Câtă vreme pretinderea nu a avut loc anterior sau concomitent cu intervenţia, elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă nu sunt întrunite. T.S., s.p., d. 309/1970, R.R.D. nr. 12/1970, p. 181. La rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă şeful biroului administrativ din cadrul întreprinderii, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea unei camere în căminul de nefamilişti; eel solicitat - condamnat în cauză pentru luare de mită - a fost de acord, dar a pretins, prin intermediul inculpatului, o sumă de bani, care i-a fost remisă ţot prin intermediul acestuia, în speţă, nerezultând că inculpatul ar fi pretins de la colegul său vreo sumă de bani, în scopul de a determina pe şeful biroului administrativ să înlesnească acestuia repartizarea unei camere în căminul de nefamilişti, nu sunt întrunite elementele de trafic de influenţă. întrucât însă el a intermediat şi, prin aceasta, a înlesnit primirea de către un funcţionar a unei sume de bani pentru a îndeplini un act privitor la atribuţiile sale de serviciu, fapta sa întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită. Potrivitart. *257 alin. 2 C. pen., în cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat lâ plata echivalentului lor în bani. Pe de altă parte, sunt supuse confiscării speciale, potrivit art. 118 lit: cC. pen., lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor. Câtă vreme confiscarea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri primite în cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă este prevăzută în mod expres, ca o măsură specială, în textul incriminator, dispoziţiile acestui text sunt cele care îşi găsesc aplicarea în atare situaţii, iar nu prevederile generale din art. 118 C. pen. T.S., s.m., d. 4/1976, R.R.D. nr. 7/1976, p. 62. Dispoziţiile art. 257 alin. 2 şi art. 256 alin 2 C. pen. - potrivit cărora banii, valorile şi orice alte bunuri primite de către traficantul de influenţă Se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani--mu se aplică în cazul în care persoana ce a dat 458 INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL banii autorului infracţiunii de trafic de influenţă a denunţat autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune; în asemenea situaţie suma se restituie celui care a plătit-o. T.S., s.p., d. 65/1983, R.R.D. nr. 3/1984, p. 74. în speţă, inculpatul, autor al infracţiunii de trafic de influenţă, a încasat o sumă de bani pentru intervenţia promisă; ca urmare, prima instanţă a dispus, în mod just, confiscarea acestei sume în folosul statului. în raport cu dispoziţiile art. 257 alin. 2 C. pen., instanţa nu mai putea obliga pe inculpat să plătească o sumă echivalentă persoanei de la care a primit-o, o asemenea soluţie neavând suport legal, atâta timp cât banii au fost plătiţi inculpatului în vederea efectuării unei activităţi incriminate de textul menţionat, deci ilicite; ca atare, suma respectivă nu poate constitui obiectul unor pretenţii civile din partea persoanei care a plătit-o în scopul menţionat mai sus. T.S., s.p., d. 2559/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 169. Fapta inculpatului care, afirmând în mod mincinos că are influenţă pe lângă un executor judecătoresc, a promis persoanei vătămate că, uzând de influenţa sa, îl va determina pe acesta să o ajute la adjudecarea unui apartament cu prilejul unei licitaţii -cerând şi primind în acest scop o sumă de bani, sub pretext că o va înmâna executorului judecătoresc - constituie infracţiune de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 307/1993. Constituie infracţiunea de trafic de influenţă fapta inculpatei care, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra unui inspector de la spaţiul locativ al primăriei, a pretins şi primit de la mai multe persoane diferite foloase materiale pentru a le obţine repartizarea unor locuinţe. împrejurarea că inculpata a nominalizat persoana asupra căreia pretindea că are influenţă şi că, la data respectivă, acea persoană nu mai deţinea calitatea de inspector la spaţiul locativ este indiferentă pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, atâta vreme cât inculpata a pretins că vâ rezolva în mod favorabil cererile celor de la care a primit foloasele prin influenţa sa asupra unui funcţionar competent să soluţioneze cererile acestora; în asemena condiţii, identitatea acelui funcţionar nu mai interesează. T.M. Bucureşti, s. Ip., d 193/A/1993. 459 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Fapte 1Art. 258. — Dispoziţiile prevăzute în prezentul capitol săvârşite de privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi din cadrul alţi salariaţi organizaţiilor prevăzute în art. 145, inclusiv al regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora. Dispoziţiile art. 254,256 şi 257 privitoare la funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora. Fapta unui medic de la o policlinică cu plată, de a percepe de la bolnavii consultaţi la domiciliu sume inferioare tarifului legal, de a nu elibera chitanţe şi de a se sustrage astfel de la plata sumelor pe care este ţinut să le verse policlinicii cu plată în cadrul căreia activează, nu constituie infracţiunea de delapidare, ci aceea de abuz în serviciu. T.S., S.p., d. 4164/1973, R1, p. 19. Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită atunci când s-au promis, oferit sau dat bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile prevăzute de art. 254 C. pen., fie unui funcţionar, fie unei persoane făcând parte din categoria "alţi salariaţi". T.S., s.p., d 1333/1970, cu notă de L Biro, R.R.D. nr. 7/1971, p. 136. Capitolul II INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Denunţarea Art. 259. — învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau calomnioasă plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Producerea ori ticluirea de probe mincioase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se pedepseşte cu închisoare de unu la 5 ani. Dacă cei care a săvârşit fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce potrivit art. 76. 1 Art. 258 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 65/1992. 460 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI învinuirea mincinoasă, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, de către o anumită persoană, constituie elementul material al infracţiunii de denunţare calomnioasă, chiar dacă este făcută printr-un denunţ anonim. J. Sibiu, s.p. 2161/1972, cu notă critică de Irotim Bleahu şi notă aprobativă de Teotil Antoniu, R.R.D. nr. 4/1975, p. 49. aşa cum prevedea art. 269 C. pen., anterior. întrucât efectuarea de transporturi cu maşina personală fără autorizaţie nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, ea putând constitui cel mult o contravenţie la regulile de transport auto, denunţarea unei asemenea fapte nu întruneşte condiţiile de incriminare ale infracţiunii de denunţare calomnioasă. Infracţiunea de denunţare calomnioasă se consumă la data prezentării şi înregistrării denunţului sau plângerii mincinoase la organul competent, şi nu la data întocmirii unor astfel de acte. T.S., S.p., d. 2657/1972, C.D., p. 366. Faptul că, în urma denunţurilor, făcute de inculpat, organul de urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a unei persoane, cu motivarea că n-ar fi comis faptele ce i s-au pus în sarcină, nu poate duce, prin el însuşi, la constatarea că inculpatul a săvârşit infracţiunea de denunţare calomnioasă. Instanţa este datoare să verifice dacă inculpatul fost de bunăcredinţă, ceea ce poate rezulta fie din împrejurarea că cel denunţat a săvârşit faptele cuprinse în denunţ, fie din aceea că inculpatul - pe baza informaţiilor ce i s-au dat de alte persoane - era încredinţat că acesta le-a săvârşit. T.S., s.p., d. 1491/1972, R.R.D. nr. 9/1972, p. 171. Potrivit art. 259 C. pen., constituie denunţare calomnioasă numai învinuirea mincinoasă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, iar nu şi. cu privire la comiterea unei contravenţii sau unei alte fapte care ar atrage urmări de ordin disciplinar, T.M. Bucureşti, s. I p., d. 952/1969, RRD.nr. 11/1969, p. 177. Pentru existenţa infracţiunii de denunţare calomnioasă se cere ca învinuirea cuprinsă în denunţ sau plângere să fie mincinoasă; în consecinţă, nu se poate reţine această infracţiune atunci când, în urma verificărilor făcute, se constată că faptele afirmate de inculpat, în denunţ, sunt adevărate. T.J. Ilfov, s.p., d. 483/1969, R.R.D. nr. 10/1969, p.179. învinuirea mincinoasă făcută printr-un denunţ adresat organului de poliţie, cu privire la săvârşirea de către o persoană determinată a unei infracţiuni, constituie infracţiunea de denunţare calomnioasă, şi nu aceea de calomnie. în consecinţă, dacă persoana vătămată prin săvârşirea acestei fapte - caracterizată greşit drept calomnie - a adresat plângerea sa direct instanţei de judecată, conform art. 282 C. proc. pen., instanţa astfel sesizată urmează a da faptei încadrarea juridică corectă şi, întrucât pentru denunţare calomnioasă trebuie efectuată urmărirea penală, a trimite plângerea la procuror, în baza art. 285 C. proc pen. T.S., s.p., d. 969/1984, R.R.D. nr. 3/1985, p. 79. 461 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI 1 BIBLIOGRAFIE: j - O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, R.R.D. nr. 8/1972, p. 36 I - G. Navrot, Unele probleme privind denunţarea calomnioasă, J.N. nr. 11/1963, p. 43 | - N. Hogaş, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, J.N. nr. 6/1961, p. 163 | - A. Filipaş, Consideraţii privind infracţiunea de denunţare calomnioasă, A.U.B. nr. î 2/1973, p. 102 | - A. Filipaş, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Bucureşti, Ed. Academiei, 1985, p. 23 | Mărturia Art. 260. — Fapta martorului care într-o cauză penală, mincinoasă civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie 1 privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pro- f nunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia. Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate ~ cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76. Dispoziţiile alin. 1-3 se aplică în mod corespunzător şi expertului sau interpretului. în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este trimisă în judecată pentru o infracţiune în legătură cu aceea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat, şi nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. în adevăr, din moment ce devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea cerută de art. 260 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, persoanei respective nu i se mai poate imputa, sub aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, lipsa de obiectivitate în realizarea adevărului, în speţă, prin extinderea procesului penal, conform art. 337 C. proc. pen., martorului, devenit inculpat, i s-a imputat infracţiunea de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice, care era în legătură cu infracţiunea de omor -ce forma obiectul judecăţii -comisă de un alt inculpat; astfel fiind, el nu mai putea fi trimis în judecată şi pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, săvârşită prin nedeclararea adevărului în acest proces, în care iniţial avusese calitatea de martor. T.S., s.p., d. 1957/1979, R.R.D. nr. 6/1980, p. 62. Din prevederile art. 260 alin. 1 C. pen., rezultă că, pentru a exista infracţiunea de mărturie mincinoasă, este necesar ca martorul să fi făcut afirmaţii neadevărate asupra unor "împrejurări esenţiale", adică, în cauzele penale, asupra unor împrejurări de INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI natură să conducă la stabilirea sau înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, indiferent dacă instanţa s-a întemeiat sau nu pe acea mărturie, ori a adoptat sau nu o soluţie concordantă cu relatările făcute de martor. Nu se poate reţine existenţa infracţiunii sus-menţionate în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuţitului, deşi în realitate lovitura fusese dată cu tăişul, deoarece, în această situaţie, relatarea neadevărată nu se referă la "o împrejurarea, esenţială", în sensul textului susmenţionat. Neaplicarea prevederilor art. 260 C. pen., se impune, în speţă, cu atât mai mult cu cât martorul, fiind grav lovit şi pierzându-şi cunoştinţa, este posibil să nu-şi mai fi putut aminti, în mod amănunţit, împrejurările în care s-au exercitat asupra sa actele de violenţă. T.S., s.p., d. 873/1980, R.R.D. nr. 2/1981, p. 69. Martorii asistenţi care au semnat procesul-verbal încheiat la faţa locului de organele de cercetare -chiar dacă cu acea ocazie, fiind instigaţi de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoşteau personal - nu se pot face vinovaţi de infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece ei nu au depus mărturie. în consecinţă nici cel care i-a determinat să omită a relata organelor de cercetare ceea ce ştiau nu poate fi tras la răspundere pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Dacă ulterior-martorii asistenţi, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul, în sarcina celui care i-a îndemnat să nu arate ceea ce ştiau nu se va putea reţine, nici în acest caz, instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 C. pen. T.J. Bihor, d.p. 294/1982, cu notă de G. Antoniu, R.R.D. nr. 12/1982, p. 53 a) Fapta martorului care, în cadrul procedurii succesorale, desfăşurată în faţa notarului de stat, face afirmaţii mincinoase cu privire la numărul succesorilor realizează conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 260 C. pen. b) Persoana care, datorită acestei declaraţii mincinoase, nu a fost citată ca succesor în faţa notariatului de stat poate avea calitatea de parte vătămată în procesul penal, pornit împotriva martorului pentru infracţiunea prevăzută în art. 260 C. pen., şi este îndreptăţită la cheltuieli judiciare. T.J. Mureş, d.p. 143/1978, R.R.D. nr. 1/1981, p. 56. Potrivit art. 260 alin. 3 C. pen., retragerea mărturiei mincinoase -intervenită în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre ori după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a acelei mărturii - are ca efect reducerea pedepsei în limitele prevăzute în art. 76 C. pen. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit procesul penal, chiar dacă retragerea mărturiei mincinoase a avut loc anterior soluţionării definitive a cauzei în care această mărturie a fost 463 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI făcută. T.S., s.p., d. 114/1982, R.R.D. nr. 5/1982, p. 47. Este netemeinică susţinerea că infracţiunea de mărturie mincinoasă nu subzistă, deoarece nu s-a adoptat o soluţie pe baza declaraţiilor mincinoase. Infracţiunea de mărturie mincinoasă fiind o infracţiune de pericol, existenţa ele- mentelor ei constitutive nu este condiţionată de adoptare a unei soluţii sau de luarea unei măsuri asupra unor chestiuni esenţiale în raport cu obiectul procesului. Tot atât de lipsită de semnificaţie juridică este şi împrejurarea că la pronunţarea hotărârii au fost avute în vedere şi alte probe, deoarece mărturia mincinoasă există şi în această situaţie. T.S., s. p., d. 1451/1975, R2,p. 249 BIBLIOGRAFIE: - O. Loghin, Cu privire la subiectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, A.U.1.1977, p. 99 - Gh. Aioanei, Gh. Dărângă, Despre infracţiunea de mărturie mincinoasă, L.P. nr. 11/1958, p. 17 - C. Lungu, M.T. Popovici, în legătură cu conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, R.R.D.nr. 7/1971, p. 74 - L. Biro, Aplicarea prevederilor privitoare la reducerea pedepselor în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, R.R.D. nr. 2/1974, p. 76 încercarea 1Art. 261. — încercarea de a determina o persoană prin de a determina constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoaseîntr-o mărturia cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în mincinoasă care se ascultă martori, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dispoziţiile din alineatul precedent se aplică şi în cazul în care fapta este săvârşită faţă de un expert sau de un interpret. Fapta inculpatului de a fi înmânat martorului o sumă de bani, cerându-i să facă, în faţa organului de urmărire, o declaraţie neconformă adevărului cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei, constituie infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, câtă vreme martorul a declarat adevărul asupra celor ce a fost întrebat, iar suma primită de la inculpat a predat-o organului de urmărire penală. T.J. Timiş, d. p. 564/1977, R.RD. nr. 3/1978, p. 64. Fapta aceluia care determină o persoană să facă afirmaţii mincinoase, în calitate de martor, într-o 1 Alt. 261 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 464 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI cauză penală, constituie infracţiunea de încercare de a deter-mina mărturia mincinoasă prevăzută de art. 261 C. pen. T.J. Gorj, d.p, 83/1972, cu notă crtică de V. Oproiu şi M. Vîtcă, R.R.D. nr. 3/1973, p. 151 NOTĂ: în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de mărturie mincinoasă. Infracţiunea prevăzută în art. 261 presupune folosirea constrângerii sau coruperii faţă de o persoană pentru a o determina să dea declaraţii. Dacă o persoană a fost determinată să depună mărturie mincinoasă, şi chiar a depus o asemenea mărturie (cum este cazul în speţă) instigatorul va răspunde pentru instigare ta mărturie mincinoasă, indiferent dacă a folosit sau nu mijloacele arătate în art. 261. Dacă martorul instigat nu a depus mărturie mincinoasă, instigatorul nu va răspunde penal pentru instigare la mărturie mincinoasă; fapta sa ar putea constitui instigare neurmată de executare (art. 29); dacă a folosit însă mijloacele arătate în art. 261, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea prevăzută în acest text. încercarea de a determina o persoană, prin constrângere ori corupere, să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice cauză, în care ascultă martori, constituie in-facţiunea prevăzută de art. 261 C. pen. Dacă în încercarea respectivă nu s-au întrebuinţat mijloace de constrângere sau corupere, faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. T.S., s.p., d. 345/1972, R.R.D nr. 7/1972, p. 159 Art. 262. — Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea Nedenunţarea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174,175,176, unor infracţiuni 211, 212, 223-226, 229, 231 alin. 2-4 şi art. 276 alin. 3, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Fapta prevăzută în alin. 1, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, nu se pedepseşte. Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competenţe despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea pe- 465 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI nală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora. Participanţii la aceeaşi infracţiune nu au obligaţia legală de denunţare; ca atare, ei nu răspund pentru infracţiunea prevăzută în art. 262 C. pen. T.S., s.p., d. 1871/1968, R.R.D. nr. 2/1969, p. 164. K Omisiunea unei persoane de a în-cunoştinţa autorităţile despre o infracţiune de omor săvârşită chiar în prezenţa sa, urmată de darea unor declaraţii mincinoase în faţa organului de urmărire penală, în sensul că nu are cunoştinţă despre acea faptă, constituie numai infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. 1C. pen., iar nu şi infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 1139/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 79. în cazul în care o persoană, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor, omite de a denunţa de îndată comiterea acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor şi cerând, sub ameninţare, persoanelor care aveau cunoştinţă despre faptă să nu înştiinţeze BIBLIOGRAFIE: - V.D. Zlătescu, Infracţiunea de omisiune autorităţile), ea comite atât infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 262 C. pen.), cât şi infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.), în concurs. Susţinerea acelei persoane în sensul că în sarcina sa trebuie reţinută numai infracţiunea de favorizare a infractorului - deoarece, favorizând chiar pe autorul omorului, denunţarea acestei infracţiuni ar echivala cu propria sa autode-nunţare şi nu este de conceput ca legea să-i impună o asemenea o-bligaţie - nu poate fi primită. Cât timp cele două fapte sunt incriminate prin lege iar inculpatul le-a comis pe amândouă, el trebuie să răspundă atât pentru una cât şi pentru cealaltă, favorizarea autorului neputând constitui - în lipsa ţunei prevederi legale - o cauză de nepedepsire pentru omisiunea denunţării omorului săvârşit de acesta. T.S., s.p., d 823/1983, R.R.D. nr. 5/1984, p. 65. NOTĂ: Argumentele invocate în decizia sus-menţionată sunt discutabile; din moment ce imediat după săvârşirea unui omor, persoana în cauză comite acte de favorizare a autorului acestei infracţiuni, nu i se mai poate impune obligaţia de denunţare. a denunţării, J.N. nr. 6/1958, p. 1036 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Alt. 263. —r Fapta funcţionarului sau a altui salariat care, luând cunoştinţă desăvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. 1 Dacă fapta este săvârşită de către o persoană cu funcţie de conducere într-o organizaţie, sau de către o persoană cu atribuţii de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Pentru existenţa infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, este necesar ca funcţionarul - căruia i se impută neseslzarea de îndată a procurorului sau organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile -să aibă cunoştinţe certe cu privire la comiterea acelei infracţiuni; în lipsa unei asemenea reprezentări, instanţa trebuie să pronunţe achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. d C. proc. pen. T.S., s.p., d. 3071/1974, R.R.D. nr. 8/1975, p. 71. Fapta inculpaţilor, persoane încadrate în muncă la un magazin cu autoservire, care, surprinzând diferite persoane ce au sustras măr-furi, nu au sesizat organele judiciare, ci au pretins şi obţinut de la acestea sume de bani Sub ameninţarea că le vor denunţa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj; în sarcina lor nu se poate reţine şi in- fracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare. T.J. Galaţi, d.p. 850/1972, cu notă de Iulian Lupu, R.R.D. nr. 4/1974, p. 135. Notă: Fapta constituie atât infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută în art. 263 alin. 1 C. pen., cât şi aceea de şantaj prevăzută în art. 194 C. pen., în speţă, existând întrunite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni. Nu se poate reţine în sarcina inculpatului, vinovat de săvârşirea infracţiunii de tăinuire în paguba avutului obştesc, prevăzută de art. 234 C. pen., şi infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., dacă omisiunea priveşte chiar infracţiunea din care provin bunurile tăinuite, căci acestea ar implica obligaţia inculpatului de a se autodenunţa, ceea ce nu este de conceput. T.J. Timiş, d.p. 1262/1973, R.R.D. nr. 12/1974, p. 75. Omisiunea sesizării organelor judiciare 1 în alineatul 2 al art. 263 din expresia „într-o organizaţie socialistă1', a fost omis, ca nemaifiind corespunzător, termenul „socialistă". INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Favorizarea infractorului Art. 264. — Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. 1 priveşte o persoană care a săvârşit o infracţiune contra avutului public, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani. Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 223 alin. 3,224 alin. 3, 225 alin. 3,229 alin. 3 şi 231 alin. 4 se pedepseşte. Limitele pedepsei prevăzute în alin. 2 se reduc la jumătate, iarîn cazul celorlalte infracţiuni favorizarea nu se pedepseşte. în cazul în care o persoană, luând cunoştinţă de săvârşirea unui omor, omite de a denunţa de îndată comiterea acestei infracţiuni şi, totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală (în speţă, ascunzând arma folosită de autor şi cerând, sub ameninţare, persoanelor care aveau cunoştinţă despre faptă să nu înştiinţeze autorităţile), ea comite atât infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 262 C. pen.), cât şi infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.), în concurs. Susţinerea acelei persoane în sensul că în sarcina sa trebuie reţinută numai infracţiunea de favorizare a infractorului - deoarece, favorizând chiar pe autorul omorului, denunţarea acestei infracţiuni ar echivala cu propria sa autode-nunţare şi nu este de conceput ca legea să-i impună o asemenea o-bligaţie - nu poate fi primită. Cât timp cele două fapte sunt incriminate prin lege iar inculpatul le-a comis pe amândouă, el trebuie să răspundă atât pentru una cât şi pentru cealaltă, favorizarea autorului neputând constitui - în lipsa unei prevederi legale - o cauză de nepedepsire pentru omisiunea denunţării omorului săvârşit de acesta. T.S., s.p., d. 823/1983, R.R.D. nr. 5/1984, p. 65. Cel care, fiind arestat preventiv în. altă cauză se autoînvinuieşte de complicitate la săvârşirea unei infracţiuni de furt la care nu participase şi, astfel, determină netrimiterea în judecată â adevăratului complice - a cărui identitate o cunoştea - comite infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. 1 C. pen. Susţinerea inculpatului, în sensul că el nu a urmărit îngreunarea sau zădărnicinarea urmăririi penale, în ce priveşte pe complicele real, ci a procedat astfel pentru a-şi uşura propria situaţie în arest şi a beneficia de pachet şi vorbitor, este nerelevantă, atâta vreme cât, săvârşind fapta, inculpatul a fost conştient că, prin activitatea sa, eludează tragerea la răspundere a adevăratului vinovat. De asemenea, este lipsită de relevanţă şt împrejurarea că, fiind trimis în judecată pentru complicitate la furt, în faţa instanţei inculpatul a INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI revenit asupra autodenunţului şi a arătat identitatea adevăratului complice, împotriva căruia - în aceste condiţii - acţiunea penală a fost pornită cu oîntârziere de 2 ani. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2259/1983, R3,p. 117. Fapta celui care, fără a fi promis vreun sprijin, anterior sau concomitent cu sustragerea bunurilor, îl ajută pe autorul furtului să scoată din unitate bunurile sustrase şi depozitate în dulapul personal din vestiar nu constituie complicitate la infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, ci infracţiunea de favorizare a infractorului. T.J. Timiş, d.p. 452/1982, R.R.D. nr. 1/1981, p. 68. Transferul în fapt, fără forme legale, al unor produse din gestiunea secţiei de producţie a unei unităţi economice în gestiunea depozitului aceleiaşi unităţi, în scopul ca gestionarul depozitului să-şi acopere prin acest transfer o lipsă provenită din neglijenţă, constituie, pentru şeful secţiei de producţie, infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 C. pen. Operaţia de transfer nu realizează infracţiunea de delapidare prin "însuşire" întrucât produsele ce au constituit obiectul acestei operaţii -pentru care urma să se întocmească ulterior formele legale - nu au ieşit din patrimoniul organizaţiei economice, care, deci, nu a suferit nici un prejudiciu. De asemenea, transferul nu realizează infracţiunea de delapidare nici prin "folosire", deoarece în cadrul fluxului normal al producţiei şi desfacerii, produsele respective urmau să fie predate în mod necesar din gestiunea secţiei de producţie în aceea a depozitului. Neevidenţierea în scripte, concomitentă cu transferul, nu este semnificativă sub aspectul existenţei unei delapidări. T.S., S.p., d. 72/1976, R2, p. 164. Potrivit art. 264 alin. 1 C. pen., ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru aîngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului. Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că pentru existenţa infracţiunii menţionate, este necesar, sub raportul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă textul să fie dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârşit o faptă penală - preexistenţa unei infracţiuni constituind situaţia premisă, fără de care nu poate fi concepută infracţiunea de favorizare a infractorului -, iar, sub raportul laturii subiective, ca făptuitorul să fi ştiut că s-a săvârşit o infracţiune, că dă ajutor unui infractor şi că prin acest ajutor s-ar putea îngreuia sau zădărnici opera de înfăptuire a justiţiei (în speţă, "ajutorul" s-a dat unei persoane cercetate pentru infracţiunea de abandon de familie şi cu privire la care s-a stabilit ulterior că nu săvârşise fapta pentru care fusese reclamată). T.S., s.m., d. 10/1976, R.R.D. nr. 10/1976, p. 66. Pentru ca ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penată sau judecata, să constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, nu prezintă relevanţă dacă acest ajutor se referă la toate actele in- 469 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI fracţionale comise sau numai la o parte dintre acestea. T.S., s.p., d. 2526/1969, R.R.D. nr. 10/1969, p. 159. Dacă inculpatul şi unchiul său, rudă apropiată în sensul art. 149 C. pen., au favorizat împreună pe un alt infractor cu care nici unul din ei nu era rudă, dispoziţiile art. 264 alin. ultim C. pen., - potrivit cărora (cu excepţia anumitor infracţiuni) favorizarea săvârşită desoţsaude o rudă apropiată nu se pedepseşte - nu au aplicare. T.S., s.p., d. 3704/1972, R1, p. 172. Omisiunea unei persoane de a încunoştinţa autorităţile despre o infracţiune de omor săvârşită chiar în prezenţa sa, urmată de darea unor declaraţii mincinoase în faţa organului de urmărire penală, în sensul că nu are cunoştinţă despre acea faptă, constituie numai infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută îh art. 262 alin. 1 C. pen., iar nu şi infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzutăîn art. 264 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 1139/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 79. Pentru a exista infracţiunea de favorizare, ajutorul trebuie dat unui infractor, unei persoane care a săvârşit o infracţiune; ca atare, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, potrivit legii, infracţiune, nu întruneşte condiţiile favorizării prevăzute de art. 264 C. pen. Prin urmare, fapta de a ajuta pe cineva, de a-şi asigura produsul însuşirii, nu constituie infracţiunea de favorizare, dacă faţă de autorul sustragerii au fost aplicate prevederile art. 181C. pen., constatându-se că fapta sa, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi, în consecinţă, a fost scos de sub urmărire penală, aplicându-i-se o sancţiune administrativă. T.S., s.p., d. 2240/1986, R.R.D. nr. 4/1987, p. 77. în speţă, instanţa a reţinut în fapt că inculpatul a ajutat pe fratele său şi o altă persoană care nu era rudă cu el să transporte un porc pe care cei doi coinculpaţi îl sustrăseseră de la o fermă aparţinând primăriei, încadrarea în drept şi pedeapsa aplicată inculpatului (favorizatorului) s-a făcut în baza art. 264 alin. 2 C. pen. în cauză s-a declarat recurs extraordinar, cu motivarea că instanţele au omis aplicarea dispoziţiei de nepedepsire prevăzută de art. 264 alin. 4 C. pen., deşi în lucrările dosarului rezultă că inculpatul (favorizatorul) era rudă cu unul din cei doi coin-culpaţi (autori). Recursul este neîntemeiat, întrucât infracţiunea de furt a fost comisă de doi coinculpaţi, iar incul-patul/favorizatorul nu era rudă decât cu unul din aceştia. Ori, în interpretarea art. 264 alin. 4 C. pen. rezultă că în cazul coautorului dispoziţia de nepedepsire este aplicată numai dacă favorizatorul este rudă cu toţi autorii infracţiunii pe care i-a favorizat. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1922/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p.141. BIBLIOGRAFIE: - S. Petrovici, Favorizarea infractorului cu specială privire la infracţiunile contra interesului obştesc, Studii juridice, Ed. Academiei, 1960, p. 464 - L. Dineu, A. Dineu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, R.R.D. nr. 11/1983, p. 30 r‘ INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI 1 Art. 265. — Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor Omisiunea de judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar a încunoştinţa duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în jude- organele cată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei per- judiciare soane ţinute în arest preventiv pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă. Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 266. — Reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri desiguranţă sau educative,în altmod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe, faţă de un martor, expert sau interpret. Reţinerea unei persoane, timp de aproximativ 24 ore, mai întâi la postul de poliţie şi apoi la consiliul popular, fără să existe probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi fără să se fi întocmit ordonanţa de reţinere - încălcându-se astfel prevederile art. 136,137,144,148 C. proc. pen. - constituie infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 C. pen. T.S., s.m.,d. 42/1973, R1, p. 49. Infracţiunea de cercetare abuzivă subzistă şi în cazul în care au fost întrebuinţate ameninţări sau violenţe pentru obţinerea de declaraţii, în timpul cercetărilor şi investigaţiilor ce premerg urmărirea penală. C.S.J., s.m., d. 26/1994, C.D., p. 150. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă Art. 267. — Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, se pedepseşte cu închisoare de ja unu la 3 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară • Supunerea la rele tratamente • 1' Art. 265 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1-973. 471 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Tortura 1 Art. 2671 — Fapta prin care se provoacă unei persoane, | cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psi- | hice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană | sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o f pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană f l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de j a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni I asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat 1 pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de * către un agent al autorităţii publicesaudeoricealtă persoană \ care acţionează cp titlu oficial sau la instigarea ori cu con- j simţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se ; pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut vreuna din urmările I arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa este închisoarea de la j 3 la 10 arii. f Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se î pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 10 t la 20 de ani. Tentativa se pedepseşte. i Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de -instabilitate politică internă sau de orice altă stare de ex- . cepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice. Faptele prevăzute în alin. 1 nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele. Nu sunt soluţii din practica judiciară Represiunea nedreaptă Art. 268. — Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna pe o persoană, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Evadarea Art. 269. — Evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. 1 Art. 2671 a fost introdus prin Legea nr. 20 din 11 septembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990. 472 __________INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Dacă fapta este săvârşită prin folosire de violenţe, de arme sau de alte instrumente, ori de către două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii. Tentativa se pedepseşte. Dacă inculpatul, aflat în stare de arest, a evadat după condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate, dar mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevederile art. 269 alin. 3 C. pen. - potrivit cărora pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută - nu sunt aplicabile; într-o asemenea situaţie cele două infracţiuni sunt concurente şi trebuie să se facă aplicarea art. 36 alin. 1 C. pen. cu privire la contopirea pedepselor. (Raţiunea pentru care, în ipoteza ■prevăzută de art. 269 alin. 3 C. pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută constă în aceea că condamnatul se dovedeşte refractar la procesul de reeducare ce începe imediat după rămânerea definitivă a sentinţei, iar prezumţia de nevinovăţie îşi prelungeşte efectele până în momentul intrării hotărârii în puterea lucrului judecat.'Ţ T.S., s.p., d. 33/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 67. întrucât inculpatul, aflat în executarea unei pedepse definitive cu închisoarea, a săvârşit o tentativă de evadare, potrivit art. 269 alin. C. pen., se impunea ca la acea pedeapsă instanţa să adauge pedeapsa aplicată pentru tentativa de evadare. De asemenea, instanţa să facă şi aplicarea art. 37 lit. a C. pen., întrucât în raport cu condamnarea anterioară în executarea căreia se găsea, inculpatul se afla în stare de recidivă după condamnare, ceea ce justifică şi stabilirea unei pedepse mai mari, corespunzătoare gravităţii faptei şi gradului de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul. T.S., s.p., d. 262/1977, R.R.D. nr. 8/1977, p. 67. * Dacă inculpatul a evadat pe când se afla în stare de deţinere, în baza unui mandat de arestare preventivă, cele două infracţiuni - aceea pentru care inculpatul era arestat preventiv şi cea de evadare - surit concurente, deoarece au fost comise mai înainte de a fi intervenit vreo hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna din ele. în această situaţie, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. 3 6. pen. -conform cărora pedeapsa aplicată pentru evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută -, ci prevederile art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni. T.S., s.p., d. 2006/1978, R.R.D. nr. 5/1979, p. 59. Prevederile art. 269 alin. 3 C. pen., potrivit cărora pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, au incidenţă numai în cazul în care evadarea se produce în cursul executării unei pedepse cu închisoare; în cazul evadării din stare de reţinere sau arestare preventivă, normele derogatorii de mai sus nu sunt aplicabile, urmând ca pedeapsa ce se va pronunţa pentru evadare să se contopească cu pedeapsa ce se va aplica pentru infracţiunea în curs de urmărire 473 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI sau de judecată, care a impus măsura preventivă, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni. T.J. Ilfov, d.p. 291/1977, R.R.D. nr. 9/1977, p. 64. Săvârşirea infracţiunii de evadare poate atrage starea de recidivă dacă persoana condamnată a comis numai infracţiunea de evadare sau şi alte infracţiuni, înainte sau după evadare. Dacă în timpul executării unei pedepse în închisoare, condamnatul săvârşeşte o infracţiune, apoi evadează şi comite o altă infracţiune, toate cele trei infracţiuni se află în concurs real care impune aplicarea unei pedepse principale conform art. 34 lit. a C. pen. (cu note de: I -Ion Mihăescu şi Sorin Munteanu; II - Iulian Poenaru). T. J. Tulcea, d.p. nr. 44/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 109. înlesnirea Art. 270. — înlesnirea prin orice mijloace a evadării se evadării pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani, iar dacă fapta s-a săvârşit de către o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. înlesnirea evadării în condiţiile art. 269 alin. 2 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani, iar dacă fapta este săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă fapta este săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani. înlesnirea evadării săvârşită din culpă, de către o persoană care avea datoria de a păzi pe cel care a evadat, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. Tentativa la faptele prevăzute în alin. 1, 2 şi 3 se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Nerespectarea Art. 271. — împotrivirea la executarea unei hotărâri hotărârilor judecătoreşti prin acte de violenţă sau de ameninţare faţă de judecătoreşti organul de executare se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşti, se pedepseşte cu închisoare de la 3 1 1 Art. 271 alin. 2 şi 4 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 474 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICA ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI luni la 2 ani sau cu amendă. Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte prin ameninţare sau violenţă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. * Ne respectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. c şi d, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin acte de ameninţare sau violenţă, săvârşite faţă de organul de executare, constituie numai infracţiunea de nere-spectare a hotărârilor judecătoreşti (art. 271 alin. 1 C. pen.), nu şi aceea de ultraj (art. 239 alin 1 sau 2C.pen.). Este adevărat că actele de ameninţare sau violenţă îndreptate împotriva unui funcţionar a cărui activitate implică exerciţiul autorităţii - cum este şi în cazul executorului judecătoresc -întrunesc elementele constitutive ale ultrajului; dar fapta - complexă - de opunere la executarea unei hotărâri judecătoreşti, prin acte de ameninţare sau de violenţă faţă de executorul judecătoresc, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, este incriminată în mod distinct, prin art. 271 alin. 1 C. pen., care, ca normă cu caracter special, se aplică cu prioritate, excluzând incidenţa art. 239 C. pen. T.S., s.p., d. 1847/1981, R.R.D. nr. 7/1982, p. 92. Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în modalitatea prevăzută în art. 271 alin. 1 C. pen., este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, şi anume: hotărârea să fie executabilă, în sensul ca executarea acesteia să nu fie suspendată sau amânată, iar dispoziţiile sale să fie susceptibile de a fi aduse la îndeplinire, prin executare materială, împrejurarea că inculpatul, primind somaţia, a făcut contestaţie la executare nu justifică, nici obiectiv, nici subiectiv, opunerea sa la executarea ce a avut loc ulterior, atâta timp cât instanţa nu dispusese suspendarea executării şi, ca atare, este irelevantă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii. T.S., S.p., d. 25/1977, C.D., p. 289. Potrivit art. 271 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare. Este realizat conţinutul aceste infracţiuni şi în alte situaţii în care împotrivirea la executare se manifestă prin acte de ameninţare faţă de persoanele de-semnate de executorul judecătoresc să îndeplinească operaţiunile prin care se restabileşte situaţia anterioară, astfel cum s-a dispus prin hotărârea ce se execută. T.J. Hunedoara, d.p., 380/1971, R.R.D. nr. 7/1971, p. 142. Articolul 271 C. pen., în vigoare, spre deosebire de art. 299 C. pen., anterior, nu mai prevede condiţia ca subiectul infracţiunii să fi avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea. în consecinţă, sub incidenţa dispoziţiilor menţionate intră fără deosebire orice persoană care, cunoscând existenţa hotărârii judecătoreşti, se opune prin acte de violenţă sau ameninţare executării acesteia, ori împiedică folosirea locuinţelor şi imobilelor deţinute în baza unei hotărâri 475 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI judecătoreşti. T.S., s.p., d. 4137/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 143. art. 271 alin. 2 C. pen., fiind întrunite în cauză. T.S., s.p., d. 505/1973, R1, p. 298. Pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 C.pen.,secere-fiecăevorba de o hotărâre întemeiată pe rezultatul dezbaterilor, fie că e vorba de o hotărâre de expedient - ca inculpatul să fi săvârşit fapta cu intenţie. T.S., s.p., d. 1932/1971, R.R.D. nr. 7/1973, p. 156. Acţiunile inculpatului de a îmbrânci, de a împinge din spate, de a trage afară din casă şi a opune rezistenţă la reintrarea în locuinţă a unei persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti, constituie acte de violenţă în sensul art. 271 alin. 3 C. pen.; de aceea, dacă deţinătorul legal a fost împiedicat, prin asemenea acţiuni, să folosească o încăpere potrivit hotărârii judecătoreşti obţinute, in-fracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti se încadrează în textul sus-menţionat, chiar dacă inculpatul nu a aplicat lovituri persoanei vătămate. T.S., s.p., d. 1409/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p.156. în conformitate cu dispoziţiile art. 271 alin. 2 C. pen., împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori o parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute pe baza unei hotărâri judecătoreşti, constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în speţă, partea vătămată a deţinut, în baza unei sentinţe civile definitive, o magazie, pe care inculpatul a ocupat-o. Împrejurarea că acesta a trimis părţii vătămate o notificare, prin judecătorie, nu are nici o relevanţă sub aspectul vinovăţiei sale, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de Potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. 2 C. pen., împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei hotărâri judecătoreşi, constituie o variantă a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Interpretarea textului în sensul că noţiunea de "imobil" ar avea o sferă restrânsă, limitată de aceea de "locuinţă" sau "parte dintr-o locuinţă" - care nu ar corespunde, deci, cu noţiunea de "imobil" în sensul Codului penal anterior - , fiindcă altfel textul s-ar fi referit la "orice alt imobil", este greşită. Prin dispoziţiile art. 271 alin. 2 C. pen. sunt apărate relaţiile sociale care asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti ce au ca obiect o locuinţă sau imobil. Faţă de împrejurarea că în reglementarea anterioară (art. 299 C. pen. anterior) obiectul material al infracţiunii în discuţie îl constituiau "imobilele", restrângerea acestui obiect, în actuala reglementare, nu ar fi justificată. în realitate, menţionarea în cuprinsul art. 271 alin. 2 C. pen., pe lângă noţiunea de "imobil", şi a noţiunilor de "locuinţă" şi "parte dintr-o locuinţă" a fost reclamată de adoptarea actelor normative ce definesc noţiunea de "locuinţă", care nu în toate cazurile se identifică cu aceea de "imobil". Pe de altă parte, dacă în legătură cu noţiunea de "imobil" nu a fost necesară altă precizare, referitor la aceea de "locuinţă" textul a trebuit să fie completat -în concordanţă cu cerinţele practicii judiciare şi cu actele normative menţionate - cu precizarea că este proteguită folosirea chiar şi a unei părţi din locuinţă, în acest context, noţiunea de "parte dintr-o locuinţă" se referă exclusiv la noţiunea de "locuinţă", 476 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI pe care o completează şi o distinge de aceea de "imobil". Fiind un imobil prin natura sa, terenul agricol nu poate fi exclus din categoria bunurilor la care se referă art. 271 alin. 2 C. pen. T.S., s.p., d. 2482/1978, R.R.D. nr. 5/1979, p. 60. Faptul că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de ner-espectare a hotărârilor judecătoreşti, săvârşită prin aceea că a interzis părţii vătămate folosirea unui teren obţinut pe baza unei hotărâri definitive a-instanţei de judecată, cultivându-l cu porumb, nu exclude posibilitatea condamnării sale din nou, pentru aceeaşi infracţiune, în situaţia în care, după ce s-a restabilit situaţia anterioară, iar partea vătămată a fost repusă în posesie, a reocupat terenul în litigiu; în această situaţie, fiind vorba de fapte cu o individualitate distinctă, nu există autoritate de lucru judecat. T.S., s.p., d. 893/1976, R2, p. 267. Nu se poate reţine infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în modalitatea prevăzută în art. 271 alin. 1 C. pen., decât dacă actele de violenţă sau ameninţare, prin care s-a realizat împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, au fost îndreptate nemijlocit asupra persoanei organului de executare, în consecinţă, nu suntîntrunite elementele acestei infracţiuni în cazul în care - executorul judecătoresc şi doi muncitori prezentându-se la domiciliul inculpatului, în vederea efectuării unei lucrări la imobil, pe care acesta, deşi fusese obligat să o aducă la îndeplinire printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu o realizase - inculpatul s-a opus la efectuarea acelei lucrări, aruncând cărămizile aduse de muncitori, dar fără a exercita acte de violenţă asupra executorului judecătoresc şi a muncitorilor. T.J. Timiş, d.p. 497/1980, R2, p. 268. Repararea daunelor cauzate părţii vătămate ca urmare a săvârşirii infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate avea locîn cadrul procesului penal (cu notă de Alexandru Dancoş) T.J. Maramureş, d.p. 33/1978, R.R.D. nr. 9/1978, p. 48. împiedicarea exercitării unei servituti de trecere - după punerea în executare a hotărârii prin care aceasta a fost recunoscută -, prin ameninţare, desfiinţarea semnelor de marcaj şi închiderea ieşirii drumului de trecere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. T.S., s.p., d. 421/1973, cu notă de Eug. Chele, R.R.D. nr. 8/1975, p. 62. Nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. 2 C. pen., fapta aceluia care împiedică pe o persoană să folosească un imobil dobândit printr-o hotărâre rămasă definitivă, a cărei executare s-a prescris; aceasta chiar dacă, după împlinirea termenului de prescripţie, s-a procedat la punerea în executare a hotărârii de către executorul judecătoresc. T.J. Alba, d.p. 1417/1971, cu notă de Grigore Giurcă, R.R.D. nr. 8/1972, p. 148. Fapta unei persoane de a împiedica folosirea unei locuinţe ori a unei părţi dintr-o locuinţă sau imobil, deţinute în baza unei ordonanţe preşedinţiale pusă în executare, nu realizează conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, dacă ulterior acea hotărâre a fost des- 477 INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI fiinţată pe calea recursului. T.J. Caraş-Severin, d.p. 596/1970, cu notă critică de llie A. Munteanu, R.R.D. nr. 8/1973, p. 156. NOTĂ: împotriva soluţiei s-a susţinut că, desfiinţarea ulterioară a hotărârii judecătoreşti, prin admiterea recursului, nu conferă legitimitate acţiunii inculpatului. Faptele inculpatului justificau tragerea sa la răspundere penală, hotărârea judecătorească fiind executorie la momentul când s-a încercat punerea sa în executare. Nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti (art. 271 alin. 1 C. pen.) opunerea la o executare făcută după expirarea termenului de perimare arătat în art. 289 C. proc. civ. Cum, în speţă, în urmărirea silită a intervenit un impediment, constând în perimarea de drept -deoarece între data emiterii somaţiei şi data executării au trecut mai mult de 6 luni -, hotărârea nu era executabilă şi deci inculpatul, opunându-se la executare, nu a săvârşit infracţiunea susmenţionată. T.J. Harghita, d. 270/1982, cu notă de Dana Popescu, R.R.D. nr. 9/1984, p. 66. Elementul material al infracţiunii prevăzutăîn art. 271 alin. 1 C. pen. constă în împotrivire la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin actele de violenţă sau de ameninţare faţă de organul de executare. Prin "acte de violenţă", în sensul acestui text, se înţelege orice act care realizează elementul material al vreuneia din infracţiunile prevăzute în art. 180-183 C. pen. iar prin “acte de ameninţare” folosirea de mijloace de constrângere psihică de natură a provoca o stare de temere sub stăpânirea căreia libertatea psi- hică a persoanei ameninţate este atinsă. Acţiunea de împotrivire simplă, fără violenţă sau ameninţare, nu realizează conţinutul infracţiunii prevăzutăîn art. 271 alin. 1 C. pen. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 372/1993. Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti este necesar ca dispoziţiile hotărârii să fie susceptibile a fi aduse la îndeplinire prin executarea materială imediată ori hotărârea prin care s-a atribuit soţiei, în exclusivitate, apartamentul în litigiu, atribuindu-se deci beneficiul contractului de locaţiune unuia dintre soţi, de vreme ce nu a fost dispusă, expres, evacuarea necondiţionată a celuilalt soţ, nu conduce implicit la evacuarea necondiţionată. Iar, în lipsa unui titlu executoriu valabil, prin care să se fi dispus evacuarea necondiţionată a inculpatului, executorul judecătoresc nu era îndreptăţit să constate că evacuarea inculpatului constituie, implicit, o consecinţă a atribuirii spaţiului locativ părţii vătămate. Infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prevăzută de art. 271 alin. 1 C. pen., săvârşindu-se prin acte de violenţă faţă de organul de executare, cuprinde în latura sa obiectivă şi elementele infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 C. pen. Ca atare, împotrivirea prin asemenea acte la executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie numai infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. 1 C. pen., nu şi aceea de ultraj prin violenţă, în concurs cu cea dintâi. în speţă, în fapt, prima instanţă a reţinut că inculpaţii au luat copilul din braţele executorului judecătoresc după ce îl ameninţase cu toporul, deci prin acte de violenţă şi ameninţare faţă de executorul 'judecătoresc, inculpaţii s-au împotrivit la punerea 478 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE în executare a sentinţei civile prin care copilul fusese încredinţat mamei sale. în drept, însă, încadrarea juridică a faptei s-a făcut, în mod greşit, şi în infracţiunea de ultraj. C.S.J., s. p„ d. 1497/1992, Dreptul nr. 8/1993, p. 92. BIBLIOGRAFIE: - G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, R.R.D. nr. 1/1974, p. 86 - A. Glăvan, Puterea lucrului judecat în materia infracţiunii de împotrivire la hotărârea judecătorească, R.R.D. nr. 12/1967, p. 81 şi urm. 1 Art. 272. — Reţinerea sau distrugerea unui înscris emis Reţinerea sau de un organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată distrugerea sau de un alt organ de jurisdicţie, ori împiedicarea în orice de înscrisuri mod ca un înscris destinat unuia dintre organele sus-arătate să ajungă la acesta, când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Nu sunt SOIuţii din practica judiciară Capitolul III INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE Art. 273. — Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau Neîndeplinirea îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, de către angajaţii îndatoririlor căilor ferate, dacă aceasta ar fi putut pune în pericol sigu- de serviciu sau ranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate, se îndeplinirea lor pedepseşte cu închisoare cfe la 6 luni la 3 ani. defectuoasă, Când fapta prevăzută în alineatul precedent a avut ca din culPă urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de caleferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani, iar în cazul în care s-a produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani. a) Trecerea unui tren printr-un culaţiei. pasaj de nivel unde bariera nu este Neîndeplinirea de către inculpat -închisă constituie, în mod obiectiv, impiegat dispozitor - a îndatoririlor un pericol pentru siguranţa cir- de serviciu din culpă, constând în Alt. 272 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 1 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE omisiunea de a da dispoziţie paznicului să închidă bariera, a creat în mod neîndoios o stare de fapt periculoasă pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate. Prin urmare, fapta sa nu constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., ci aceea prevăzută de art. 273 alin. 1 C. pen. b). Instanţele au procedat corect când au soluţionat şi cererea de despăgubiri formulată de partea civilă, proprietarul autoturismului aflat pe pasajul de nivel în momentul trecerii trenului, fiindcă dintr-o activitate materială ilicită unică au rezultat două consecinţe dăunătoare: una din ele privind Direcţia regională C.F.R., iar alta pe proprietarul autoturismului degradat ca urmare a faptei inculpatului. T.S., s.p., d. 3430/1973, R1, p. 295. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. 2 C. pen., este necesar nu numai ca fapta să fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate, dar şi să fi avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau accident de cale ferată. Tulburarea însă trebuie să prezinte o anumită gravitate, cerinţă care, deşi nu este specificată în cuprinsul textului, rezultă din împrejurarea că, sub raportul tratamentului penal, generează aceleaşi consecinţe ca şi accidentul de cale ferată - art. 277 alin 1 C. pen. -, care presupune producerea unor pagube materiale importante, a unor urmări dăunătoare apreciabile. în consecinţă, în speţă, s-a considerat că deraierea a două vagoane, care nu a avut alte urmări decâtînchiderea circulaţiei pe timp de două ore şi întârzierea, în acest interval, a patru trenuri, se în- cadrează în dispoziţiile art. 273 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 1843/1971, R.R.D. nr. 5/1972, p. 163. Spre deosebire de fapta incriminată prin art. 273 alin. 1 C. pen.-care constituie o infracţiune de pericol, caracterizată prin crearea unei stări de primejdie pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate -, pentru existenţa formei agravate a aceleeaşi infracţiuni prevăzută de art. 273 alin. 2 C. pen., se cere producerea uneia din următoarele urmări: otulburareîn activitatea de transport pe calea ferată, un accident sau o catastrofă de cale ferată. Tulburarea în activitatea de trans- * port la care se referă textul trebuie să prezinte o anumită gravitate; această cerinţă, deşi nu este spe- f cificată în cuprinsul textului, — rezultă totuşi din împrejurarea că, ^ sub raportul tratamentului penal, ? tulburarea în activitatea de trans- ; port generează aceleaşi con- ? secinţe ca şi accidentul de cale ferată, care, astfel cum este definit l în art. ZII alin. 1 C. pen., presu- £ pune producerea unor urmări > dăunătoare importante. • în speţă, datorită neîndeplinirii de către inculpat, din culpă, a îndato- . ririlor de serviciu, s-a cauzat mijloacelor de transport ale căilor ; ferate o degradare în valoare de 6157 lei, iar circulaţia s-a ; desfăşurat pe altă linie, fără întârzieri în mersul trenurilor sau în efectuarea manevrelor; în asemenea situaţie, nu se poate vorbi de o tulburare în activitatea de trans- _ port sau de un accident de cale * ferată, în sensul art. 277 alin. 1 C: 7 pen., fapta încâdrându-se îri prevederile art. 273 alin. 1 C. pen. “ T.S., s.p., d. 2594/1979, R.R.D. nf— 7/1980, p. 55. 7 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 273 C. pen. nu este necesar să fi avut loc mai multe cazuri de nerespectare a îndatoririlor de serviciu, ci este suficient chiar şi unul singur, dacă acesta se află în legătură cauzală cu rezultatul produs, în speţă, accidentul de cale ferată. T.S., S.pd. 2760/1975, R2, p. 264. Potrivit art. 277 alin. 2 C. pen., catastrofa de cale ferată constă în deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea a două mijloace de transport ale căilor ferate sau a unui mijloc de transport al căilor ferate cu alt vehicul, dacă s-au produs urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, prin distrugere sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. în speţă, inculpatul, mecanic de locomotivă, conducând un tren de marfă cu nerespectarea instrucţiunilor, a provocat tampona-rea acestuia cu alt tren; în urma tamponării au fost răsturnate şi avariate locomotiva şi 11 vagoane, valoarea prejudiciului cauzat căilor ferate fiind de 197146 lei. Cum producerea unei pagube în cuantumul menţionat nu constituie o "urmare deosebit de gravă" în sensul art. 277 alin. 2 C. pen., fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea de neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, în modalitatea prevăzută în art. 273 alin. 2, teza I, C. pen. (cauzarea unui accident de cale ferată), iar nu în modalitatea prevăzută în art. 273 alin. 2, teza a ll-a C. pen. (cauzarea unei catas- trofe de cale ferată). T.S., S.p., d. 476/1983, R3, p. 195. Infracţiunea de neîndeplinire sau îndeplinirea defectuoasă, din culpă, a îndatoririlor de serviciu are - în raport cu urmările produse -două forme agravate, prevăzute în art. 273 alin. 2 C. pen.: celei dintâi îi este caracteristică o tulburare în activitatea de transport sau un accident de cale ferată; celei de-a doua, o catastrofă de cale ferată. Catastrofa de cale ferată este un eveniment foarte grav produs în activitatea căilor ferate, care - aşa cum se arată în art. 277 alin. 2 C. pen. - constă în deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea unor mijloace de transport, dacă s-au produs urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, ori prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. Prin urmare, catastrofa de cale ferată presupune, în toate cazurile, existenţa unor urmări foarte grave, determinată de pluralitatea victimelor sau de producerea unor distrugeri ori degradări deosebit de importante. în speţă, fapta inculpatului, im-pegat de mişcare, de a fi provocat, din culpă, ciocnirea a două trenuri de marfă nu a produs asemenea urmări, deoarece victimele nu au existat iar paguba cauzată prin avarierea unor vagoane şi a unei locomotive, care s-au răsturnat ori au deraiat, în valoare de 157 913 lei, nu reprezintă, prin ea însăşi, o consecinţă deosebit de gravă. Prin urmare, aceea faptă se încadrează în art. 273 alin. 2, teza I C. pen., deoarece accidentul de cale ferată, la care se referă acest INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE text, implică şi el una din situaţiile de mai sus - o deraiere, răsturnare, prăbuşire sau ciocnire a unor mijloace de transport ale căilor ferate, ori un alt asemenea eveniment -, deosebirea faţă de catastrofa de cale ferată constând, în esenţă, numai în gravitatea urmărilor produse. T.S., s.p., d. 466/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 69. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute la art. 273 alin. 2 C. pen. se cere producerea unuia din rezultatele alternative arătate în cuprinsul textului, adică fie o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată, fie un accident sau o catastrofă pe cale ferată în sensul art. 277 C. pen. Cum prin fapta săvârşită de inculpat, din culpă, s-a cauzat întreruperea circulaţiei pe o linie de trafic intens, timp de 10 ore - cu consecinţa întârzierii a 4 trenuri de călători şi a 12 trenuri de marfă -, precum şi avarierea gravă a trei vagoane, valoarea pagubei pricinuite prin degradarea materialului rulant fiind de 18 885 lei, există temeiuri pentru a se reţine că în cauză s-a produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată. Nu se poate considera, aşa cum susţine inculpatul, că durata întreruperii circulaţiei cauzată de fapta acestuia ar fi în realitate mai mică - deoarece ea trebuie diminuată cu timpul necesar deplasării la locul accidentului a maşinilor-unelte necesare restabilirii circulaţiei şi cu timpul în care echipa de intervenţie a elaborat planul deblocării liniei -, întrucât aceste o-peraţii au fost determinate tot de nevoile impuse de reluarea circulaţiei feroviare. T.S., s.p., d. 2173/1978, R.R.D. nr. 3/1979, p. 63. Deşi textul art. 277 alin. 2 C. pen. nu cere ca tulburarea în activitatea de transport pe calea ferată - care constituie una din urmările ce ; atribuie caracter agravant in- ;; fracţiunii de neîndeplinire a îndato- '! ririlor de serviciu sau îndeplinirea i lor defectuoasă, din culpă - să < prezinte o anumită gravitate, este j evident că urmările mai puţin sem- ji nificative, în ceea ce priveşte tul- J burarea activităţii de transport, ale j evenimentelor de cale ferată, pro- j duse din culpa personalului f C.F.R., nu pot determina aplicarea l dispoziţiilor legale sus-menţion- | ate; caracterizarea acelor eveni- I mente de cale ferată urmează a se | face de la caz la caz, în raport cu | întinderea şi conţinutul influenţei I negative pe care au avut-o asupra I acestei activităţi. I în speţă, neîndeplinirea, din culpă, I de către inculpat, a îndatoririlor de S serviciu a provocat: întreruperea f circulaţiei pe linia a lll-a, într-oj: staţie C.F.R., timp de 13 ore; f descompunerea unui tren per- | sonal şi întârzierea altuia; rănirea — uşoară a 4 persoane; pagube ma- ^ teriale în valoare de 18 220 lei. în i raport cu aceste elemente, se apreciază că fapta inculpaţilor a produs otulburareîn activitatea de | transport pe căile ferate, în sensul ţ art. 273 alin. 2 C. pen. j_ T.S., s.p., d. 1300/1976, R2, p. 264. ; Infracţiunea de neîndeplinire a . îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, , se sancţionează mai greu, în baza art. 273 alin. 2 C. pen., atunci când ; a avut ca urmare o tulburare în ; activitatea de transport pe calea ferată, un accident sau o catastrofă de cale ferată. Conform art. 277 alin. 2C. pen., se consideră catastrofă de cale— ferată, printre altele, ciocnirea a_ două mijloace de transport ale -căilor ferate sau a unui mijloc de4 transport al căilor ferate cu alt ve- ■ hicul, dacă s-au produs urmăiSa, deosebit de grave, prin moartea? INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, ori prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate spre transport. Fapta inculpatului de a fi deschis bariera şi de a fi permis trecerea peste linii a unui autocamion, după ce i se anunţase apropierea unui tren de marfă, din care cauză cele două vehicule s-au ciocnit - pro-ducându-se pagube materiale şi moartea a două persoane - se încadrează în art. 273 alin. 2, teza a ll-a, C. pen., toate caracteristicile "catastrofei de cale ferată" fiind realizate. T.S., s.p., d. 127/1978, R.R.D. nr 8/1978, p. 66. Spre deosebire de fapta incriminată de art. 273 alin. 1 C. pen., care constituie o infracţiune de pericol - caracterizată prin crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate -, pentru existenţa infracţiunii prevăzute la art. 273 alin. 2 C. pen. se cere producerea anumitor urmări: o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată; un accident, în conţinutul prevăzut de art. 277 alin. 1 C. pen.; o catastrofă de cale ferată, aşa cum o defineşte art. 277 alin. 2 C. pen. Urmările mai puţin semnificative ale evenimentelor C.F.R. produse din culpa persoanelor încadrate în muncă, cu privire la tulburarea ac- tivităţii de transport, nu pot fi încadrate în art. 273 alin. 2 C. pen., caracterizarea lor urmând a se face de la caz la caz, în raport cu întinderea şi conţinutul influenţei negative ce au avut asupra ac-ţivităţii de transport pe căile ferate, în cazul în care, din culpa inculpaţilor, s-a cauzat întreruperea circulaţiei într-o staţie C.F.R., pe o linie principală, timp de 3 ore -rezultatul nemijlocit al întreruperii circulaţiei fiind întârzierea a şapte trenuri, din care unul cu 180 de minute -, la care se adaugă şi degradările cauzate, în valoare de 15657 lei, sunt temeiuri să se considere că urmările produse au tulburat activitatea de transport în sensul dispoziţiilor art. 273 alin. 2 C.pen. T.S., s.p., d. 4059/1972, R.R.D. nr 4/1973, p. 178. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. 2 C. pen este suficient ca omisiunea îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, săvârşită din culpă, să fi produs unul din rezultatele alternative prevăzute de acest text, adică fie o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată, fie un accident de cale ferată, în sensul art. 277 alin. 1 C. pen.; împrejurarea că evenimentul de cale ferată s-a produs pe o porţiune de linie închisă -temporar - în acel moment este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii. T.S., s.p., d. 5887/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 181. BIBLIOGRAFIE: - V. Papadopol, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, R.R.D. nr. 8/1971, p. 18-19 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE j Neîndeplinirea Art. 274. — Neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de | cu ştiinţă a serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, de către angajaţii § îndatoririlor căilor ferate, dacă aceasta ar putea pune în pericol siguranţa | de serviciu sau circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate, se f îndeplinirea lor pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. f defectuoasă Dacă îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea cu f ştiinţă arătată în alin. 1 a avut ca urmare o tulburare în | activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de J cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar în cazul când s-a produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. producerea unor pagube importante ori a unor urmări asemănătoare accidentului de cale ferată. Accidentul de cale ferată, în înţelesul art. 277 alin. 1 C. pen. este un eveniment grav, produs în circulaţia mijloacelor de transport ale căilor ferate sau în activitatea de manevră şi care constă în distrugerea sau degradarea impor- i tantă adusă materialului rulant de cale ferată său altor instalaţii f feroviare. # Nefiind îndeplinite aceste condiţii, | fapta inculpatului trebuie încadrată I în dispoziţiile art. 274 alin. 1 C. f pen. | T.S., s.p., d. nr. 390/1989. ţ I Părăsirea Art. 275. — Părăsirea postului, în orice mod şi sub orice ‘ postului formă, de angajaţii care asigură direct siguranţa circulaţiei | şi prezenţa ia mijloacelor de transport ale căilor ferate, dacă prin aceasta * serviciu în stares-ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor : de ebrietate de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează exercitarea atribuţiilor de serviciu în stare de ebrietate de către angajaţii y care asigură direct siguranţa circulaţiei mijloacelor de trans- T port ale căilor ferate. 1 Când prin faptele prevăzute în alineatele precedente s-a * produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată ij sau un accident de cale ferată, pedeapsa esteînchisoarea de-| la 5 la 15 ani, iar în cazul când s-a produs o catastrofă de cale j? îndeplinirea defectuoasă aîndato-ririlor de serviciu de către inculpat, încadrat în muncă la căile ferate, cu consecinţa ciocnirii a două locomotive a căror reparaţie a costat 17 100 lei, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 274 alin. 2 teza a ll-a raportat la art. 277 alin. 1 C. pen. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 274 alin. 2 teza a ll-a C. pen., se cere producerea anumitor urmări şi anume: o tulburare în activitatea de transport a căii ferate, cu conţinutul arătat în art. 277 alin. 1 C. pen. în ceea ce priveşte tulburarea activităţii de transport, aceasta trebuie să prezinte o anumită gravitate, să se materializeze în I b feteai? INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 Art. 276.— Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare Distrugerea şi de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale semnalizarea ferată, ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin falsă aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea de acte de semnalizare falsă sau săvârşirea oricăror alte acte de natură a induce în eroare personalul căilor ferate în timpul executării serviciului, dacă aceste fapte ar fi putut expune la un pericol de accident sau de catastrofă de cale ferată. în cazul când faptele prevăzute în alineatele precedente au avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, iar dacă au produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Săvârşirea din culpă a faptelor arătate în alin. 1,2 şi 3 se pedepseşte în cazul alin. 1 şi 2 cu închisoare de la unu la 5 ani, iar în cazul alin. 3, cu închisoare de la 3 la 7 ani dacă s-a produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, şi închisoare de la 10 la 15 ani dacă s-a produs o catastrofă de cale ferată. Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în acest articol este săvârşită de către un angajat al căilor ferate, la maximul pedepsei prevăzute pentru fapta comisă se poate adăuga un spor de până la 2 ani, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei. Tentativa la faptele prevăzute în alin. 1-3 se pedepseşte. Trecerea cu un autovehicul peste un pod de cale ferată - destinate exclusiv acestui fel de circulaţie şi având plantate la capete avertizoare şi bariere -, dacă prin aceasta a fost degradat podul şi s-a cauzat otulburareîn activitatea de transport pe calea ferată, constituie infracţiunea prevăzută de art. 276 alin. i şi 4 C. pen. 1 A se vedea nota de sub art. 14. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE Inculpatul nu poate susţine că s-a aflat în eroare de fapt cu privire la producerea urmărilor susmenţionate, deoarece, faţă de e-xistenţa indicatoarelor avertizoare ■şi a barierelor, a prevăzut că, circulând prin acel loc, poate degrada materialul de cale ferată şi deci poate provoca o întrerupere a circulaţiei feroviare. T.S., s.p., d. 6285/1970, R1, p. 153. Prin art. 276 alin. 1 C. pen, este incriminată, printre altele, aşezarea de obstacole pe calea ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate. Fapta inculpaţilor de a fi aşezat, în mod repetat, pe calea ferată doi stâlpi în care înfăşuraseră o plasă de sârmă, provocând oprirea a 4 trenuri din cauza decuplării tuburilor de aer de la locomotive şi de la vagoane, constituie infracţiunea prevăzută de textul sus-menţionat, atâta vreme cât, âşa cum rezultă din probele administrate, obstacole aşezate pe linia ferată ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei materialului rulant. T.S., s.p., d. 1505/1980, R3,p. 95. Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, în forma lor simplă, sunt infracţiuni de pericol, în sensul că, pentru a se consuma, nu este nevoie de producerea unui rezultat vătămător, fiind îndeajuns ca, prin săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni dintre cele incriminate, să se fi născut o situaţie periculoasă pentru valorile sociale ocrotite de lege. Prin art. 276 alin. 1 C. pen. sunt incriminate - printre altele - distrugerea, degradarea şi aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate, în sensul acestui text, pericolul pentru siguranţa mijloacelor de transport nu trebuie să fie direct şi actual, născut efectiv; este suficient şi un pericol indirect, viitor, susceptibil să genereze vătămarea doar în condiţiile săvârşirii unei fapte complementare de către aceeaşi persoană sau de către alta. Aceasta rezultă din redactarea legii, care nu foloseşte expresia "dacă fapta a pus în pericol”, ci expresia "ar fi putut pune în pericol" siguranţa circulaţiei. Fapta inculpatului, muncitor C.F.R., de a fi smuls din borne firele cablului electric subteran şi, prin aceasta, de a fi scos din funcţie instalaţiile de centralizare electrodinamică ale unei staţii C.F.R. şi instalaţiile blocului de linie automat, care nu au mai funcţionat din lipsa alimentării cu energie electrică - din care cauză 9 trenuri au întârziat în total 395 minute şi s-a creat o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei -constituie infracţiunea prevăzută în art. 276 alin. 1 şi 5 C. pen. T.J. Hunedoara, s.p., d. 12/1981, R.R.D. nr. 7/1981, p. 61. Accidentul Art. 277.— Accidentul de cale ferată constăîn distrugerea şi catastrofa sau degradarea importantă adusă materialului rulant de cale de cale ferată sau altor instalaţii feroviareîn cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport ale căilor ferate. Catastrofa de cale ferată constă în deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau 486 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE în producerea unui alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea a două mijloace de transport ale căilor ferate sau a unui mijloc de transport al căilor ferate cu un alt vehicul, dacă s-au produs urmări deosebit degraveprin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, ori prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilorîncredinţate pentru transport. Potrivit art. 277 alin. 1 C. pen., prin accident de caie ferată se înţelege distrugerea sau degradarea importantă adusă materialului rulant de cale ferată sau altor instalaţii feroviare în cursul circulaţiei sau a manevrei mijloacelor de transport ale căii ferate. Nu sunt îndeplinite condiţiile acestui text atunci când s-a produs tamponarea a două convoaie de vagoane şi degradarea unui vagon, cauzându-se o pagubă de 6510 lei. T.S., s.p., d. 3296/1972, R.R.D. nr. 4/1973, p. 176. Potrivit art. 277 alin. 2 C. pen., catastrofa de cale ferată constă în deraierea, răsturnarea ori prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea a două mijloace de transport ale căilor ferate sau a unui mijloc de transport al căilor ferate cu alt vehicul, dacă s-au produs urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de cale ferată sau a măr-furilor încredinţate pentru transport. în speţă, inculpatul, mecanic de locomotivă, conducând un tren de marfă cu nerespectarea instrucţiunilor, a provocat tamponarea acestuia cu un alt tren; în urma tamponării au fost răsturnate şi avariate locomotiva şi 11 vagoane, valoarea prejudiciului cauzat căilorferate fiind de 197146 lei. Cum producerea unei pagube în cuantumului menţionat nu constituie o "urmare deosebită de gravă” în sensul art. 277 alin. 2 C. pen., fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea de neînde-plinire a îndatorilor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, în modalitatea prevăzută în art. 273 alin. 2, teza I, C. pen. (cauzarea unui accident de cale ferată), iar nu în modalitate prevăzută în art. 273 alin. 2, teza a ll-a C. pen. (cauzarea unei catastrofe de cale ferată). T.S., s.p., d 476/1983, R3, p. 195. Infracţiunea de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă, din culpă, a îndatoririlor de serviciu are - în raport cu urmările produse -două forme agravate, prevăzute în art. 273 alin. 2 C. pen.; celei dintâi îi este caracteristică o tulburare în activitatea de transport sau un accident de cale ferată; celei de-a doua, o catastrofă de cale ferată. Catastrofa de cale ferată este un eveniment foarte grav produs în activitatea căilor ferate, care - aşa cum se arată în art. 277 alin. 2 C. pen. - constă în deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea unor mijloace de transport, dacă s-au produs urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea 487 INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE integrităţii corporale a unor persoane, ori prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport. Prin urmare, catastrofa de cale ferată presupune, în toate cazurile, existenţa unor urmări foarte grave, determinată de pluralitatea victimelor sau de producerea unor distrugeri ori degradări deosebit de importante. In speţă, fapta inculpatului, impiegat de mişcare, de a fi provocat, din culpă, ciocnirea a două trenuri de marfă nu a produs asemenea urmări, deoarece victime nu au existat iar paguba cauzată prin avarierea unor vagoane şi a unei locomotive, care s-au răsturnat ori au deraiat, în valoare de 157 913 lei, nu reprezintă, prin ea însăşi, o consecinţă deosebit de gravă. Prin urmare, aceea faptă se încadrează în art. 273 alin. 2, teza I C. pen., deoarece accidentul de cale ferată, la care se referă acest text, implică şi el una din situaţile de mai sus - o deraiere, răsturnare, prăbuşire sau ciocnire a unor mijloace de transport ale căilor ferate, ori un alt asemenea eveniment -, deosebirea faţă de catastrofa de cale ferată constând, în esenţă, numai în gravitatea urmărilor produse. T.S., s.p., d. 466/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 69. I ! Punerea în Art. 278. — Acţiunea penală pentru faptele prevăzute în mişcare a art. 273 alin. 1,274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 se pune în mişcare acţiunii penale numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. a. Fapta unui acar C.F.R. de a nu fi aşezat bariere mobile la un pasaj de nivel, cu ocazia trecerii trenului, aşa cum îi impuneau îndatoririle de serviciu şi de a fi cauzat astfel avarierea gravă a unui autoturism - valoarea reparaţiilor fiind de circa 30 000 lei - şi vătămarea corporală a conducătorului auto, se încadrează atât în art. 184 C. pen., cât şi în art. 273 alin. 1 C. pen.; inculpatul nu va putea fi însă condamnat pentru această din urmă infracţiune dacă lipseşte sesizarea organelor competente ale căilor ferate, cerută de art. 278 C. pen. b. în situaţia de mai sus nu sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 249 C. pen., referitoare la infracţiunea de neglijenţă în serviciu. T.J. Timiş, d.p. 267/1977, cu notă critică în ceea ce priveşte iit. b de V. Papadopol, R.R.D. nr. 4/1978, p. 57 a. Sesizarea organelor compe- : tente ale căilor ferate este obliga-torie, pentru punerea în mişcare a 2 acţiunii penale, numai în ceea ce x priveşte infracţiunile prevăzute în ? art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 i alin. 1 C. pen.; în cazul infracţiunii î prevăzuteîn art. 273 alin. 2C. pen. acţiunea penală poate fi pusă în mişcare fără o asemenea ; sesjzare. b. în situaţile în care această sesizare este necesară, împrejurare că evenimentul de cale ferată a fost cercetat de către o comisie ; având o altă compunere decât cea ( prevăzută în art. 48 din Instrucţia 3, pentru prevenirea şi tratarea evenimentelor de cale ferată, a _ Ministerului Transporturilor (De- ~ partamentul Căilor Ferate) nu atrage nulitatea sesizării regie- | mentate prin art. 278 C. pen. f T.S., s.p., d. 2760/1975, R2, p. 334.—t INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI Capitolul IV INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE Art. 279.— Deţinerea, portul, confecţionarea, transportul, Nerespectarea precum şi orice operaţie privind circulaţia armelor şi regimului muniţiilor sau funcţionarea atelierelor de reparat arme, fără armelor drept, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. şi muniţiilor Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi nedepunerea armei sau a muniţiei în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii permisului. Se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani: a) deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori de arme militare, precum şi a muniţiei pentru astfel de arme; b) deţinerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme cu excepţia celor prevăzute la lit. a, precum şi a armelor de panoplie, ori muniţiei respective în cantităţi mari; c) portul de arme, fără drept, în localul organizaţiilor de stat sau publice, la întruniri publice ori în localuri de alegeri. Din art. 2 lit. f al Decretului nr. 367/1971, modificat prin Decretul nr. 17/1976, rezultă că prin armă, în sensul acestui decret, se înţelege orice armă care acţionează ca armele de foc sau ca armele cu aer sau alte gaze comprimate, având la bază, printre altele, împrăştierea de gaze nocive sau de neutralizare, prin forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori explozia unei încărcături sau prin forţa de destindere a aerului ori a altor gaze comprimate. Un pistol cu gaze iritant-lacrimo-gene - care funcţionează ca şi armele de foc, având la bază împrăştierea de gaze de neutralizare, prin forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea cartuşului - seconsideră "armă",în sensul textului sus-menţionat. în consecinţă, deţinerea sa fără autorizaţie constituie infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. 1 C. pen. T.S., s.m., d. 75/1983, R.R.D. nr. 5/1985, p. 76. Fapta unei persoane care, fiind dotată cu o armă militară şi muniţia necesară, la preschimbarea tipului de armă, nu predă şi deţine în continuare muniţia respectivă constituie infracţiunea prevăzută în art. 279 lit. a C. pen., deoarece, în asemenea situaţie, acea deţinere este fără drept. T.S., s.m., d. 13/1980, R.R.D. nr. 11/1980, p. 65. Dacă, după săvârşirea sustragerii unor muniţii, inculpatul a deţinut un oarecare interval de timp muniţia 489 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI sustrasă, infracţiunea de furt în paguba avutului public se află în concurs real cu infracţiunea prevăzută de art. 279 C. pen. T.S., s.m., d. 131/1971, R.R.D. nr. 5/1985, p. 161. în speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiuni de furt în paguba avutului obştesc şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, reţinându-se, în fapt, că în ziua de 22 decembrie 1989 a sustras din fostul C.C. al P.C.R. un pistol marca "MACAROV" şi un încărcător conţinând 6 cartuşe. Tribunalul militar a motivat că, întrucât infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. 3 lit. a C. pen. nu a avut ca obiect material cantităţi importante de arme şi muniţii, nu sunt întrunite cerinţele art. 26 pct. 2 C. proc. pen., competenţa de soluţionare revenind judecătoriei. Judecătoria, la rândul său, şi-a de- clinat competenţa în favoarea tribunalului militar arătând că pistoletul şi muniţia aparţin Ministerului de Interne, aşa încât, potrivit art. 26 pct. 2 lit. b C. proc. pen., competenţa revine acelei instanţe. In rezolvarea conflictului regativde competenţă este de reţinut împrejurarea că infracţiunea de furt în paguba Ministerului de Interne este conexă cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi deci, în temeiul art. 32 şi art. 385 alin. 2 C. proc. pen., competenţa aparţine tribunalului militar, în conformitate cu regulile referitoare la cazurile de conexitate şi indivizibilitate. Cu alte cuvinte, dacă pentru una din fapte competenţa revine instanţei militare, aceasta va judeca toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. C.S.J., s.p., d. 393/1991, Dreptul nr. 2/1992, p. 90. Nerespectarea regimului materiilor explozive sau radioactive Art. 280. — Fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice operaţie privind circulaţia materiilor explozive ori radioactive, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art. 28 lit. g C. pen., infracţiunile prevăzute de art. 279 lit. a şi b C. pen. (nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor) şi de art. 280 C. pen. (nerespectarea regimului materiilor explozive şi radioactive), dacă au avut ca obiect cantităţi mari sau importante de arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive, sunt de competenţa de judecată a tribunalului militar teritorial. Cele patru focoase deţinute, în speţă, de inculpat nu pot fi consi- derate, potrivit Decretului nr. 367/1971, muniţii pentru arme militare, ci materii explozive, astfel că inculpatul â comis infracţiunea prevăzută de art. 279 lit. a C. peh. Pe de altă parte, nefiind vorba de cantităţi mari sau importante de materii explozive, competenţa de a soluţiona cauza nu revine tribunalului militar teritorial, ci judecătoriei. T.S., s.m., d. 149/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 178. INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI 1 Art. 2801 — înstrăinarea, ascunderea sau orice altă faptă Nerespectarea prin care se pricinuieşte pierderea pentru patrimoniul cui- regimului de tural naţional sau pentru fondul arhivistic naţional a unui bun ocrotire a care, potrivit legii, face parte din acel patrimoniu sau fond, se unor bunuri pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dacă pierderea bunului pentru patrimoniul sau pentru fondul prevăzut în alineatul precedent a fost pricinuită prin săvârşirea unei fapte care constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se majorează cu 3 ani. Fapta prevăzută în alin. 1 nu se pedepseşte, iar în cazul faptelor prevăzute în alin. 2 pedeapsa nu se majorează, dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, făptuitorul înlătură rezultatul infracţiunii făcând ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond. Potrivit art. 2801 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de neres-pectare a regimului de ocrotire a unor bunuri înstrăinarea, ascunderea sau orice altă faptă prin care se pricinuieşte pierderea pentru patrimoniul cultural naţional sau pentru fondul arhivistic naţional a unui bun, care, potrivit legii, face parte din acel patrimoniu sau fond. Dacă pierderea bunului pentru patrimoniul sau fondul arătat mai sus - se precizează în alin. 2 al aceluiaşi articol - a fost pricinuită prin săvârşirea unei fapte care constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, a! cărui maxim se majorează cu 3 ani. Din textele citate rezultă că, pentru a se reţine infracţiunea prevăzută în art. 2801 alin. 1 C. pen., este necesar ca pierderea bunului pen- tru patrimoniul cultural naţional sau pentru fondul arhivistic naţional să rezulte dintr-o faptă care, prin ea însăşi, nu constituie o altă infracţiune; dacă pierderea bunului este consecinţa unei alte infracţiuni, este aplicabil doar prin alin. 2 al art. 2801 C. pen. Fapta inculpaţilor de a fi sustras dintr-un muzeu trei tablouri de N. Grigorescu şi de a le fi ascuns într-o pădure constituie, aşadar, numai infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc (art. 208, 209 şi 224 alin. 3 C. pen.), nu şi infracţiunea de nerespectare a regimului de ocrotire a unor bunuri (art. 2801 alin. 1 C. pen.); la stabilirea pedepsei trebuie avute însă în vedere şi prevederile art. 2801 alin. 2 C. pen. T.S., s.p., d. 1320/1984, R.R.D. nr. 9/1985, p. 77. Art. 281. — Exercitarea fără drept a unei profesii sau a Exercitarea oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori fără drept exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă a unei profesii legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se 1 Art. 2801 a fost tntrodus potrivit art. III din Decretul m\ <365/1976. 491 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o iună la 1 an sau cu amendă. Fapta unei persoane de a săvârşi în mod repetat, fără drept, acţiuni specifice exercitării profesiei de avocat, constituie o singură infracţiune prevăzută în art. 281 C. pen.; în asemenea situaţie, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a sau ale art. 41 alin. 2 C. pen., deoarece săvârşirea unei pluralităţi de acţiuni caracteristice e-xercitării unei anumite profesii este implicată de expresia "exercitarea fără drept a unei profesii", folosită în cuprinsul art. 281 C. pen. pentru a desemna elementul material al infracţiunii. T.M. Bucureşti, s. II, p., d. 770/1976, R.R.D. nr. 8/1977, p. 67. Faptele unei persoane de a prepara ojă şi de a confecţiona cercei din sârmă, produse pe care apoi le vindea, nu constituie infracţiunea de speculă, ci aceea de exercitare, fără autorizaţie, a unei meserii, prevăzută în art. 281 C. pen.; inculpatul nu a săvârşit acte de comerţ, ci a exercitat, fără în-dreptăţire, o activitate meşteşugărească, realizând produse pe care ulterior le-a vândut. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 790/1977, R2, p. 149. a) Faptele unei persoanede a confecţiona haine de piele numai pe bază de comenzi - primind piele de la clienţi sau procurându-le în numele acestora - nu constituie infracţiunea de speculă, prevăzută în art. 295 lit. b C. pen., deoarece acea persoană nu a efectuat acte de cumpărare a unor produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare, în vederea revânzării obiectelor rezultate, interzise comerţului particular. Fapta sus-menţionâtă constituie însă infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen., dacă făptuitorul nu are autorizaţie pentru exercitarea meseriei de confecţioner de haine din piele sau de cojocar-blănar (prevăzute în Instrucţiunile nr. 50078/1969 ale Ministerului Muncii şi ale Comitetului pentru Problemele Administraţiei Locale, subpct. 16 şi 17), chiar dacă el posedă autorizaţie pentru exercitarea meseriei de croitor îmbrăcăminte bărbaţi şi croitor îmbrăcăminte femei (prevăzute în acelaşi instrucţiuni, subpct. 1 şi 2), deoarece meseriile sus-menţion-ate sunt distincte şi autorizaţia pentru exercitarea acestora din urmă nu conferă dreptul de a le exercita şi pe celelalte. T.S., s.p., d. 1931/1977, R2, p. 148. Fapta unui tâmplar de a fi continuat să-şi practice meseria şi după ce i s-a anulat autorizaţia de exercitare a acesteia, confecţionând mai multor persoane uşi şi ferestre cu material lemnos cumpărat de el, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută în art. 281 C. pen., şi nu infracţiunea de speculă prevăzută în art. 295 lit. b C, pen. Inculpatul nu a cumpărat, în scop de revânzare sau de prelucrare în vederea revânzării, produse industriale sau agricole a căror comercializare de către particulari este interzisă, ci, pro-curându-şi în mod licit materialele necesare, a exercitat meseria de tâmplar, pentru care nu are autorizaţie. T.S., s.p., d. 1163/1976, R.R.D. nr. 3/1977, p. 61. Pentru ca acţiunea de exercitare â unei profesii sau a unei activităţi să realizeze elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 281 C. pen., trebuie să fie întrunite anu- 492 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI mite cerinţe esenţiale, şi anume: exercitarea profesiei sau activităţii, pentru care legea cere o autorizaţie, să se facă "fără drept" sau exercitarea să se efectueze "în alte condiţii decât cele legale"; de asemenea, este necesar - ca o cerinţă comună ambelor variante ale infracţiunii - ca în legea specială să se menţioneze că astfel de fapte "se sancţionează potrivit legii penale". Cu privire la instalaţiile interioare de gaz metan nici o lege nu prevede că efectuarea acestora fără autorizaţie se pedepseşte potrivit legii penale, iar H.C.M. nr. 2943/1969, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor săvârşite în domeniul utilizării produselor petroliere şi gazelor, prevede, în art. 1, că proiectarea, executarea şi punerea în funcţiune, fără autorizaţie legală, a instalaţiilor interioare şi exterioare de distribuţie şi utilizare a gazelor naturale constituie contravenţie. De aceea, fapta celui care, fără a poseda autorizaţie, efectuează instalaţii interioare de gaz metan nu constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen. T.J. Suceava, d.p. 119/1973, R.R.D. nr. 10/1973, p. 171. Acela care exercită fără autorizaţie, ca îndeletnicire, activitatea de cărăuşie, săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 281 C. pen. T.S., s.p., d. 1569/1972, R.R.D. nr. 1/1973, p. 142. Infracţiunea prevăzută de art. 281 C. pen. este o infracţiunede obicei, astfel că repetarea, la anumite intervale de timp, a actului material interzis de lege constituie una din condiţiile de incriminare, fapta având caracter penal tocmai datorită repetării acestuia; fiecare act material în parte nu poate constitui o infracţiune de sine stătătoare, cum este în cazul infracţiunilor continuate. în consecinţă, atunci când, pentru a se reţine infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, s-a constatat că inculpatul a săvârşitîn mod repetat actele specifice acelei profesii, această repetare a actelor, care caracterizează conţinutul infracţiunii de obicei, nu poate, în acelaşi timp, să atribuie acesteia caracterul de infracţiune continuată. T.S., s.p., d. 3225/1972, R.R.D. nr. 3/1973, p. 162. a) Fapta inculpatului de a fi executat debitarea unor buşteni (transformarea buştenilor în scânduri) pentru mai multe persoane particulare, fără a avea autorizaţie,de exercitare a acestei activităţi, constituie infracţiunea prevăzută de art. 281 C. pen. în asemenea caz nu sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la infracţiunea continuată, deoarece săvârşirea mai multor acte de exercitare, fără autorizaţie, a activităţii menţionate este de însăşi esenţa infracţiunii prevăzute în textul citat, b. în situaţia’de mai sus, prin aplicarea art. 118 lit. b C. pen., urmează a se dispune şi confiscarea obiectelor care au fost folosite la comiterea infracţiunii (un ferăstrău circular, masa de debitat buşteni şi tractorul cu ajutorul căruia a fost pus în funcţiune ferăstrăul circular). T.J. Cluj, d.p. 38/1980, cu note de Gh. Petrescu, N. Plesan, R.R.D. nr. 2/1981, p. 52. NOTA: S-au exprimat îndoieli cu privire la faptul că infracţiunea prevăzută în art. 281 ar fi o infracţiune de obicei, arătându-se că neaplicarea prevederilor art. 41 alin; 2 ar putea fi justificată cu 493 FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI argumentul că infracţiunea cept, o activitate continuă suc-menţionată presupune, prin con- cesivă. BIBLIOGRAFIE: - v. Scherer, Consideraţii referitoare la aplicarea art. 281 C.p. privind infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, R.R.D. nr. 12/1982, p. 38 TITLUL VII INFRACŢIUNI DE FALS Capitolul I FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI Falsificarea de monede sau de alte valori Art. 282. — Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent, sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie. Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Tentativa se pedepseşte. a) Pentru ca o faptă de falsificare să realizeze elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 282 C. pen., se cere ca ea să îndeplinească, sub aspectul său material, două condiţii esenţiale: moneda sau valoarea falsificată să corespundă uneia dintre monedele sau titlurile de valoare arătate în acest articol; acele monede sau valori să se găsească, la data respectivă, în circulaţie, adică să aibă legal puterea de a circula, b) Fapta unei persoane de a insera într-un cec date necorespunzătoare adevărului, întrucât îndeplineşte ambele condiţii sus-menţionate, constituie infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori, prevăzută în art. 282 C. pen., iar 494 INFRACŢIUNI DE FALS nu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 C. pen. T.S., s.p., d. 1019/1976, C.D., p. 368. a) Fapta unei persoane de a fi procurat autorului infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori -pe baza unei înţelegeri prealabile - monede sau valori, în vederea falsificării lor de către acesta din urmă, constituie complicitate la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 282 C. pen. b) Fapta unei persoane de a încerca să pună în circulaţie o monedă falsificată nu constituie o tentativă la infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, în varianta prevăzută în art. 282 alin. 2 C. pen., ci o infracţiune consumată, deoarece textul susmenţionat incriminează, ca variante distincte ale infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori, nu numai punereaîn circulaţie, în orice mod a monedelor sau altor valori, ci şi deţinerea acestora în vederea punerii lor în circulaţie; or, în aceste condiţii, infracţiunea s-a consumat în momentul deţinerii bancnotei cu scopul de a o puneîn circulaţie, înstrăinarea lor ulterioară nefăcând alceva decât să confirme scopul. c) Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 282 şi 284 C. pen. este necesar ca moneda contrafăcută sau alterată să corespundă unei monede aflată în circulaţie; împrejurarea că falsul nu este perfect nu exclude conţinutul infracţiunii, atăta vreme cât - în raport cu înfăţişarea lor -există posibilitatea ca monedele falsificate să fie puse în circulaţie. Această posibilitate subzistă ori de câte ori falsul nu este atât de grosolan încât nimeni nu ar primi sau cumpăra asemenea monede; ea este demonstrată cu atât mai mult atunci când unele înstrăinări aii şi reuşit, chiar dacă, în alte cazuri, persoanele cărora li s-au oferit monede falsificate au observat falsul. d) Dacă după falsificarea bancnotelor, autorul le-a pus în circulaţie, acţiunile acestuia realizează elementele a două infracţiuni distincte - una prevăzută în art. 282 alin. 1 şi alta în art. 282 alin. 2 C. pen. -, în concurs real. T.S., s.p., d. 1159/1979, C.D., p. 444. Caracteristica tuturor titlurilor şi valorilor care, alături de monede, constituie obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 282 C. pen. - titluri de credit public, cecuri, titlu de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emisă de instituţia bancară, ori de alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri ori valori asemănătoare -este aceea că sunt apte, prin ele însele, a servi la efectuarea de plăţi. Libretul C.E.C. neavând această caracteristică, falsificarea unui asemenea libret - prin înlocuirea numelui şi a datelor personale ale titularului cu ale infractorului - nu se încadrează în textul de mai sus, ci în art. 288 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 3436/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 173. ^ Punerea în circulaţie a unor monede despre care făptuitorul ştie că sunt false, precum şi deţinerea unor astfel de monede în vederea punerii lor în circulaţie, constituie infracţiunea de punere în circulaţie de monede falsificate prevăzută de art. 282 alin. 2 sau, după caz, alin. 3 C. pen. iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen, T.S., s.p, d. 191.3/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 144. Prin rechizitorul Procuraturii Judeţene Constanţa au fost trimişi în judecată inculpaţii V.l. şi M.G. FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie a unor bancnote false, prevăzută de art. 282 alin. 2C. pen. în fapt, inculpatul M.G. a fost indus în eroare de o persoană necunoscută, cu ocazia unei excursii în Bulgaria, cumpărând de la aceasta 100 mărci germane, în bancnote de câte 20 de mărci, care erau false. Descoperind acest lucru a încercat, împreună cu inculpatul V.I., să le revândă unor cetăţeni fiind însă prinşi de poliţie. Procedându-se la soluţionarea cauzei se constată că încadrarea juridică a faptei comisă de cei doi inculpaţi este greşită. Punerea în circulaţiei a monedei falsificate -atunci când nu se comite chiar de falsificatori - cade sub incidenţa art. 282 alin. 2 C. pen., numai dacă, primind moneda respectivă, dobânditorul a ştiut că este falsă sau cel puţin s-a aflat în îndoială în această privinţă. Aşadar, dacă o persoană de bună-credinţă a primit o monedă falsificată fără a-i curmaşte viciile, iar ulterior, descoperind că aceasta este falsă, caută să se debaraseze de ea, repunând-o sau încercând să o repună în circulaţie, aşa cum s-a întâmplat şi în speţă, fapta nu va fi încadrată în prevederile art. 282 alin. 2 C. pen., ci va constitui infracţiunea de înşelăciune consumată sau tentativă la această infracţiune, după cum făptuitorul a reuşit sau numai a încercat a face ca moneda în cauză să fie primită de către o persoană, în consecinţă, se schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 2 C. pen., în tentativă la infracţiunea de înşelăciuae, prevăzută de art. 20,21 şi 215 alin. 1 C. pen. T.J. Constanţa, s.p., d. 31/1993, Dreptul nr. 2/1994, p. 87. Completarea unui cec cu limită de sumă menţionându-se o sumă disponibilă nereală, mai mare decât cea aflată în cont, constituie infracţiunea prevăzută în art. 282, iar nu aceea de fals prevăzută în art. 289 din Codul penal. C.S.J., S.p., d. 787/1994, C.D., p. 151. Falsificarea de Art. 283. — Falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri timbre, mărci poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, sau bilete cupoane răspuns internaţional, ori punerea în circulaţie a de transport unor astfel de valori falsificate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte. Fapta unei persoane de a spăla sau radia, de pe mărcile poştale folosite, amprenta ştampilei aplicată anterior şi de a repune în circulaţie acele mărci poştale constituie infracţiunea prevăzută în art. 283 C. pen. T.S., s.p., d. 915/1975, R1, p. 161. Acţiunea de falsificare a valorilor 496 INFRACŢIUNI DE FALS prevăzuteîn art. 283 C. pen., adică elementul material al infracţiunii principale sancţionate prin acest text, se poate realiza fie prin contrafacere - plăsmuire, confecţionare, imitare -, fie prin alterare. Alterarea se poate efectua fie prin readucerea unei valori, ce a fost utilizată, la forma sa anterioară, prin spălare, radiere etc., modificarea menţiunilor pe care le cuprinde, pentru a se da piesei adevărate o valoare sporită. Fapta inculpaţilor de a fi umectat bilete de tren, anterior compostate şi vândute, de a fi făcut să dispară, prin presare data compostării anterioare şi de a fi vândut după aceea valorile respective, readuse astfel la forma lor anterioară, constituie infracţiunea prevăzută în art. 283 C. pen., atât în forma ei principală, de falsificare, cât şi în cea derivată, de punere în circulaţie a valorilor falsificate, iar nu infracţiunea de fals material în în-crisuri oficiale, prevăzută în art. 288 C. pen. T.S., S.p., d. 1385/1976, C.D., p. 372. Fapta inculpatului de a falsifica un abonament de călătorie pe C.F.R. emis pe numele lui constituie infracţiunea prevăzută de art. 288 C. pen., iar nu aceea prevăzută de art. 283 C. pen., deoarece dispoziţiile acestui din urmă text se referă la valori cu putere circulatorie, iar nu la acte de călătorie nominalizate. T.S., s.p., d. 4700/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 158. Art. 284. — Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se aplică Falsificarea şi în cazul când infracţiunea priveşte monede sau trimbre ale de valori altor state ori alte valori străine. străine a. Falsificarea unor ducaţi austrieci, emisiunea 1915, precum şi punerea în circulaţie - prin vânzare - a unor asemenea monede falsificate constituie infracţiunea autonomă de falsificare de monede ale altor state sau de alte valori străine, prevăzută la art. 284 C. pen. b. Competenţa de a judeca, în primă instanţă, aceeastă faptă aparţine judecătoriei. T.J. Timiş, st. p., 70/1978, cu notă critică în ceea ce priveşte lit. a de V. Papadopoi, R.R.D. nr. 10/1979, p. 53. NOTĂ: S-a susţinut împotriva acestei soluţii că falsificarea monedei străine atrage incidenţa art. 282 sau 284 numai în măsura în care aceasta are curs legal în ţara respectivă. în caz contrar, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune. Art. 285. — Fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-284 se pedepseşte Cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori Nu sunt soluţii din practica judiciară 497 FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR DE AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE Falsificarea instrumentelor oficiale Folosirea instrumentelor oficiale false Falsul material în înscrisuri oficiale Capitolul II FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR DE AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE Art. 286. — Falsificarea unui sigiliu, unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc organizaţiile prevăzute în art. 145 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Tentativa se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 287. — Folosirea instrumentelor false arătate în art. 286 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. 1 Folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ştampile cu stema ţării se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta inculpatului de a fi eliberat o adeverinţă falsă din care rezultă că numita R.A. lucrează în cadrul unei societăţi comerciale particulare, aplicând şi ştampila acelei firme, constituie infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. 2 C. pen. şi art. 290 C. pen. (cu două note critice de : I. Radu Badiu; II. Corneliu Turianu). J. Buzău, s.p. 1005/1992, Dreptul nr. 1/1994, p. 106 Capitolul III FALSURI ÎN ÎNSCRISURI Art. 288. — Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar ori alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. 1 Art. 287 alin. 2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. INFRACŢIUNI DE FALS Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Tentativa se pedepseşte. Persoana care plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial comite infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., fără a fi necesar ca pentru existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit. T.S., dl 1/1970, R.R.D. nr. 5/1970, p. 116. Caracteristica tuturor titlurilor şi valorilor care, alături de monede, constituie obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 282 C. pen. - titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară, ori de alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri de valori asemănătoare -este aceea că sunt apte, prin ele însele, a servi la efectuarea de plăţi. Libretul C.E.C. neavând această caracteristică, falsificarea unui asemenea libret - prin înlocuirea numelui şi datelor personale ale titularului cu ale infractorului - nu se încadrează cu textul de mai sus, ci în art. 288 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 3436/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 179. Fapta unei persoane de a contra-face amprenta unei ştampile C.E.C. - ale cărei menţiuni fuseseră, de asemenea, falsificate - nu constituie infracţiunea de falsificare a instrumentelor oficiale, prevăzută în art. 286 C. pen., ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 C. pen. T.rti. Bucureşti, s. lip., d. 2511/1975, R.R.D. nr. 3/1976, p. 65. Fapta unei persoane dea modifica atât conţinutul unei declaraţii autentificate, cât şi încheierea de autentificare de căre notariatul de stat, nu constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale; autentificarea este un act al autorităţii de stat care atribuie înscrisului respectiv caracter oficial. T.S., s.m., d. 55/1974, R1, p. 167. Articolul 283 C. pen. incriminează numai activitatea de falsificare a valorilor menţionate în alin. 1 al textului - adică a timbrelor, mărcilor, cărţilor poştale, biletelor ori foilor de călătorie sau transport şi cupoanelor răspuns internaţional -precum şi activitatea de punere în circulaţie a acestor valori; de aceea falsificarea unui carnet de identitate C.F.R., prin înlocuirea numelui şi fotografiei titularului, nu se încadrează în acest text, ci în art. 288 C. pen. T.S., s.p., d. 5876/1971, R1, p. 167. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen. este irelevant dacă s-a falsificat actul în forma lui originală sau copia legalizată a acestuia; ceea ce este important este ca actul să constituie un înscris oficial. în speţă, inculpatul a întocmit copii după două acte şcolare - inexistente -, certificând că acestea sunt conforme cu originalul şi semnând în fals pe jurisconsultul şi şeful biroului de personal al unităţii, după care a aplicat ştampila acesteia; pe baza acestor acte el a fost apoi încadrat în muncă în mod succesiv FALSURI ÎN ÎNSCRISURI la diferite unităţi, deci înscrisul oficial falsificat a produs în mod efectiv consecinţe juridice. T.S., s.p., of. 1337/1970, R.R.D. nr. 12/1970, p. 178. întocmirea în fals a unui act prin care se atestă, în afara exerciţiului atribuţiilor de serviciu, o situaţie neadevărată constituie infracţiunea prevăzută în art. 289 alin. 1 C. pen. T.S., s.p., d. 1556/1970, C.D., p. 421. Falsul materialînînscrisuri oficiale se încadrează în alin. 2 al art. 288 C. pen. ori de câte ori a fost săvârşit în executarea unei sarcini de serviciu, indiferent dacă aceasta făcea parte din atribuţiile funcţiei îndeplinite de inculpat ori i se fixase prin dispoziţia conducerii unităţii. T.S., s.p., d. 2439/1971, R1, p. 168. Nu constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale fapta persoanei care, găsind un permis anual de călătorie gratuită pe căile ferate, completează cu numele titularului real cupoanele permisului ce se folosesc pentru fiecare călătorie. Folosirea unor astfel de cupoane atrage însă răspunderea făptuitorului pentru infracţiunea de înşelăciune. T.S., s.p., d. 1939/1970, R.R.D. nr 1/1971, p. 155. Lipirea, de către o persoană care avea permis de conducere auto pentru categoria B, a filei permisului original pe copertele unui alt permis de conducere, valabil pentru categoriile A, B, C şi E, prezintă toate elementele infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Prezentarea, de către aceeaşi persoană a permisului astfel falsificat organelor de poliţie care au surprins-o conducând cu viteză ex- cesivă o autodubă constituie in- j fracţiunea de uz de fals, prevăzută în art. 291 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 704/1985. Potrivit art. 282 C. pen., obiectul material al infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori îl constituie moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit public, jj cecurile, titlurile de orice fel pentru J efectuarea plăţilor, emise de in- f stituţia bancară ori de alte instituţii I de credit competente, precum şi j orice alte titluri ori valori | asemănătoare. Caracteristica tu- î turor titlurilor şi valorilor care, f alături de monede, constituie j obiectul material al infracţiunii § menţionate, este aptitudinea lor de f a servi, prin ele însele, la efectu- I area de plăţi, adică de a avea § putere circulatorie. # Din instrucţiunile cu privire la § modul de lucru în operaţiile cu cărţi — de credit, rezultă că deţinătorii cărţilor de credit, emise de or- f ganizaţii expres prevăzute, co- ; mandă şi primesc servicii ori ; cumpără mărfuri fără a plăti costul a acestora în numerar sau prin cecuri, ci semnând imprimate-tip. > Aceasta înseamnă că nici cartea # de credit, nici imprimatele-tip * vauchere nu servesc la efectuarea ? de plăţi, ci la primirea unor servicii i ori cumpărare de mărfuri, fără plata în numerar sau prin alte valori; ele justifică însă cererea uite- j rioară a unităţiile care a prestat servicii ori a vândut bunurile, de a se efectua plata acestora în | condiţiile stabilite prin instrucţiuni. Cărţile de credit şi, cu atât mai puţin vaucherele, neavând putere circulatorie, semnarea acestora -i-din urmă de către o altă persoană j’ decât titularul nu constituie in- Ţ fracţiunea prevăzută în art. 284 l raportat la art. 282 alin. Fapta sus-menţionată însă infracţiunea de fals material în if 1 C. pen. | constitu1e“T INFRACŢIUNI DE FALS înscrisuri oficiale (art. 288 alin. 1C. pen.), deoarece - vaucherele şi cartea de credit reprezintă acte oficiale, cele dintâi făcând parte din scriptele întocmite în activitatea de comerţ ori prestări de servicii pentru organizaţiile prevăzute în art. 145 C. pen., iar cea din urmă aflându-se la baza acestora. T.S., s.p., d. 1649/1981, R.R.D. nr. 6/1982, p. 95. Potrivit art. 289 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual se cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii: falsificarea să aibă loc odată cu întocmirea înscrisului oficial, iar subiectul activ să aibă obligaţia de serviciu de a întocmi acel înscris. BIBLIOGRAFIE: Fapta inculpatului - controlor de bilete la o întreprindere de transport, căruia îi incumba şi obligaţia de a gestiona legitimaţii de călătorie şi sumele de bani rezultate din vânzarea acestora - de a fi modificat unele înscrisuri pe baza cărora se eliberau legitimaţii de călătorie, nu constituie infracţiunea de fals intelectual, deoarece, cu toate că a comis falsul în timp ce-şi îndeplinea îndatoririle de serviciu, inculpatul, nu era îndreptăţit să întocmească actele al căror conţinut l-a falsificat, ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. T.J. Covasna, dp. 19/1981, R.R.D. nr. 5/1981, p. 68. - O.A. Stoica, Despre răspunderea penală pentru falsul în acte, L.P. nr. 3/1960, p. 35 - V. Papadopol, Probleme generale privind falsul în înscrisuri, R.R.D. nr. 12/1973, p. 32 - S. Lungu, Cu privire la încadrarea juridică a fapte: de a falsifica bilete de călătorie, R.R.D. nr. 8/1973, p. 101 Art. 289. — Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte. Fapta unei oficiante P.T.T. de a fi semnatîn fals numele destinatarului unui mandat poştal şi de a fi completat pe mandatul respectiv suma în cifre şi litere, numele actului de identitate al destinatarului şi menţiunea "achitat", după care a semnat cu numele său, constituie infracţiunile prevăzute de art. 288 şi 289 C. pen., în concurs real. T.J. Bistriţa-Năsăud, d.p. 6/1972, R.R.D. nr. 6/1973, p. 163. Fapta unui medic de circum- scripţie de a fi eliberat - fără a se fi deplasat la locul unde se afla cadavrul şi fără a fi constatat cauzele morţii - un certificat de deces, în care a menţionat că persoana defunctă a încetat din viaţă datorită unei anumite boli (deşi în realitate fusese ucisă de către o altă persoană), constituie infracţiunea de fals intelectual, chiar dacă medicul nu a cunoscut realitatea, fiind indus în eroare de autorul omorului; în speţă, există intenţia infracţională, atâta vreme cât medicul a ştiut că atestă împre- Falsul intelectual \ FALSURI ÎN ÎNSCRISURI jurări neconforme cu realitatea şi anume că a văzut cadavrul şi a constatat personal cauza morţii. T.S., S.p., d. 3166/1974, R.R.D. nr. 8/1975, p. 70. Medicul, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, care atestă oficial că, în urma examinării unei persoane, a constatat că aceasta suferă de o anumită boală şi, ca urmare, îi acordă un concediu medical - săvârşeşte infracţiunea de fals intelectual, chiar dacă în realitate persoana în cauză suferă într-adevăr de acea boală. Aceasta, deoarece medicul atestă o împrejurare necorespunzătoare adevărului, şi anume că ar fi consultat persoana respectivă şi că aceasta este suferindă, fără să se fi convins de acest lucru. T.S., s.p., d. 6334/1971, R1, p. 164. Faptele unui oficiant poştal de a-şi însuşi contravaloarea unor mandate şi de a nu înregistra acele mandate în registrul de evidenţă, pentru a împiedica descoperirea sustragerii, constituie infracţiunile de delapidare şi de fals intelectual. T.S., s.p,, d. 1962/1971, R.R.D*nr. 1/1972, p. 154. Cu ocazia inventarierii gestiunii sale, inculpatul - gestionar - a dictat revizorului contabil sortimentele şi cantitatea de mărfuri existente în gestiune şi a certificat, prin semnătură, listele de inventar; această activitate a constituit, pentru inculpat, îndeplinirea unor acte în cadrul îndatoririlor sale de serviciu, ea reprezentând o contribuţie la întocmirea unor inventare neviciate de inexactităţi. Dictarea efectuată de inculpat nu poate fi, deci, echivalată cu declaraţia la care se referă prevederile art. 292 C. pen., pentru ca fapta să constituie infracţiunea de fals în declaraţii. Făcând să se treacă în inventare date ireale, pe care le-a confirmat prin semnătură, inculpatul a comis infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen. T.S., s.p., d. 1277/1976, R2, p. 155. Funcţionarul care după ce - în exercitarea atribuţiilor de serviciu -aîntocmit un înscris oficial şi după ce actul a fost semnat şi de alte persoane, modifică conţinutul acestuia, prin adăugarea unor menţiuni necorespunzătoare realităţii (în speţă, o menţiune în sensul că în şedinţa respectivă s-a adoptato anumită măsură, care, în realitate, nu fusese luată) nu constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen., ci infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 C. pen. T.S., s.p., d. 480/1975, R2, p. 158. Fapta unui controlor de bilete I.T.B. care, găsind o persoană ce călătorea fără bilet într-un troleibuz, a încheiat un proces-ver-bal de contravenţie în care a menţionat - în mod neadevărat - că la constatarea faptei a fost de faţă şi o anumită persoană, pe care apoi a semnat-o în fals, ca martor asistent, constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen., chiar dacă în ce priveşte fapta constatată -săvârşirea contravenţiei - proce-sul-verbal nu conţine menţiuni necorespunzătoare realităţii. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1926/1983, R3, p. 114. întocmirea fişei individuale de instructaj pentru protecţia muncii cu date nereale - deoarece instructajul nu s-a efectuat - constituie infracţiunea de fals intelectual. Dacă pe actul astfel întocmit făptuitorul a executat, în fals, semnătura persoanei pretins instruite, există - în concurs - şi infracţiunea de fals 502 INFRACŢIUNI DE FALS material în înscrisuri oficiale. T.J. Dolj, d.p. 688/1981, R3, p. 114. Fapta inculpatului, ospătar în res-taurant care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, a întocmit două note de plată (documente cu regim special, purtând şi ştampila unităţii) în care a com-semnat o situaţie neconformă cu realitatea, în sensul că a majorat preţul produselor servite consumatorilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de "fals intelectual”, prevăzută de art. 289. C. pen. şi "uz de fals", prevăzută de art. 291 C. pen. In fapt, inculpatul a încărcat cele două note de plată cu sume de 715 lei, voind astfel să obţină pentru sine avantaje materiale pe căi ilicite. Prima instanţă a condamnat pe inculpat în baza art. 246 alin. 1 C pen., adică pentru infracţiunea abuz în serviciul contra intereselor persoanelor şi art. 288 C. pen., care incriminează infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen. T.J. Constanţa, d.p. 325/1992, Dreptul nr. 10/1992, p. 94. Completarea unui cec cu limită de sumă menţionându-se o sumă disponibilă nereală, mai mare decât cea aflată în cont, constituie infracţiunea prevăzută în art. 282, iar nu aceea de fals prevăzută în art. 289 din Codul penal. C.S.J., s.p., d. 787/1994, C.D., p. 151. 1 Art. 290. — Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunui din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepseşte. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată Fapta unui soţ care, introducând o cerere pentru schimb de locuinţă, o semnează în două variante, pentru a face să se creadă că una din aceste semnături este a soţiei sale, de care era despărţit în fapt, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. T.S., s.p., d. 285/1974, C.D., p. 430. Fapta inculpatei de a completa un formular de cerere de împrumut la Casa de ajutor reciproc, cu numele şi datele personale ale altei persoane, membre ale aceleiaşi case de ajutor, şi de a obţine în acest fel 1 un împrumut mai mare decât cel la care avea dreptul, constituie fals în înscrisuri sub semnătură privată, şi nu un fals intelectual, deoarece, pe de o parte, formularul de cerere astfel completat nu este un "înscris oficial" sau un înscris asimilat acestuia conform art. 288 alin. 3 C. pen., iar, pe de altă parte, falsificarea săvârşită de inculpată nu a fost comisă, aşa cum cere art. 289 alin. 1 C. pen., "în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu". T.J. Constanţa, d.p. 1324/1974, R2, p. 158. 1 * Art. 290 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 503 FALSURI ÎN ÎNSCRISURI Uzul de fals a) în sensul art. 288 alin. 1 C. pen., care incriminează falsul material de înscrisuri oficiale, prin "falsificare” trebuie să se înţeleagă nu numai deturnarea unui înscris preexistent, adevărat, ci şi alcătuirea frauduloasă a unui înscris, în întregime sau parţial. b) Fapta unei persoane de a antedata mai multe convenţii de vân-zare-cumpărare a unei parcele de pământ - adică de a falsifica acele acte sub semnătură privată prin una din modalităţile arătate în art. 288 C. pen. - şi de a le încredinţa cumpărătorilor de terenuri, în vederea producerii consecinţelor juridice ce decurg din acestea constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. T.S., s.p., d. 2673/1976, R.R.D. nr. 9/1977, p. 64. Completarea unei foi de restituire C.E.C. cu date inexacte şi folosirea ei pentru a obţine, prin inducere în eroare, de la o agenţie C.E.C., o sumă de bani, pe baza unui libret furat - rezultat realizat - constituie numai infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune, iar nu şi infracţiunea de uz de fals, deoarece acţiunea de folosire a înscrisului sub semnătură privată falsificat se înscrie, ca parte componentă, alături de acţiunea de falsificare a acelui înscris, în conţinutului elementului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. Infracţiunea de înşelăciune se în- BIBLIOGRAFIE: cadrează, în speţă, în art. 215 C. | pen., nu în art. 229 C. pen., | deoarece fapta s-a comis mai | înainte ca unitatea emitentă a li- \ bretului C.E.C. să fi comunicat | anularea acestuia, ceea ce în- f seamă că C.E.C. nu răspunde de | plata făcută. f T.S., s.p., d. 486/1984, R.R.D. nr. | 4/1985, p. 69. ! I Realizarea conţinutului infracţiunii I de fals în înscrisuri sub semnătură § privată implicând - potrivit in- J criminării din art. 290 C. pen. - atât I falsificarea înscrisului cât şi I folosirea acestuia, fapta unei per- I soane de a plăsmui un act sub I semnătură privată şi apoi l-a folosit 1 constituie numai infracţiunea de I fals în înscrisuri sub semnătură pri- Ş-vată, nu şi infracţiunea de uz de § fals, în concurs cu cea dintâi. * T.J. Suceava, d.p. 766/1983, R.R.D. 1 nr. 10/1984, p. 77. ^ întocmirea unei cereri în numele f altei persoane, inclusiv semnarea f acesteia, nu constituie infracţiunea I de fals în înscrisuri sub semnătură | privată prevăzută de art. 290 C. i pen., dacă fapta s-a comis cu con- § simţământul titularului cererii, f căreia i-a şi fost predată spre a fi I folosită în vederea încadrării sale I în muncă, deoarece nu s-a f săvârşit o alterare a înscrisului în f sensul art. 288 C. pen. « T.S., s.p., d. 11/1989, R.R.D. nr. 9- I 12/1989, p. 144. § -1. Mureşan, în legătură cu elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, R.R.D. nr. 1/1975, p. 26 1Art. 291. — Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii 1 1 Art. 291 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 504 INFRACŢIUNI DE FALS unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată. înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că acest înscris este fals, constituie atât infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen., cât şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., aflate în concurs. T.S., d.î. 9/1971, R.R.D. nr. 2/1972, p. 136. împrejurarea că existenţa infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals nu este condiţionată de producerea unei vătămări materiale nu exclude posibilitatea ca, în fapt, ele să fie generatoare de daune, fie în mod exclusiv, fie angrenate într-o antecedenţă cauzală complexă, şi, ca atare, nu se poate nega părţii vătămate dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, împotriva autorului lor, deoarece - în asemenea situaţie - acţiunea civilă îşi are izvorul în aceleaşi fapte materiale ca şi acţiunea penală, iar aceste fapte materiale constituie infracţiuni. T.S., S.p., d. 1527/1974, R1, p. 26. Lipirea, de către o persoană care avea permis de' conducere auto pentru categoria 8, a filei permisului original pe copertele unui alt permis de conducere, valabii pentru categoriile A, B, C şi E, prezintă toate elementele infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Prezentarea, de către aceeaşi persoană a permisului astfel falsificat organelor de poliţie care au surprins-o conducând cu viteză excesivă o autobubă constituie infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. T.m. Bucureşti, s. lip., d. 704/1985, R3, p. 115. Infracţiunea de uz de fals fiind o infracţiune instantanee, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă din momentul întrebuinţării actului falsificat. T.S., s.p., d. 317/1971, R1, p. 434. Uzul de fals este o infracţiune instantanee; ea se consumă în momentul folosiri de către subiect a înscrisului oficial ori sub semnătură privată. T.S., s.p., d. 3224/1969, R.R.D. nr. 2/1970, p. 170. Pentru existenţa infracţiunii de uz de fals nu este relevant motivul ce stă la baza activităţii infracţionale. Este suficient ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat ştiind că este fals şi să urmărească producerea unor consecinţe juridice. T.S., s.p., d. 3790/1973, R.R.D. nr. 8/1974, p. 69. Fapta inculpatului de a depune la serviciul de cadre al instituţiei în care funcţiona o adeverinţă falsificată, în scopul de a i se recunoaşte ca vechime în muncă timpul pretins, trecut în această adeverinţă, constituie infracţiunea de uz de fals, chiar dacă rezultatul urmărit nu a putut fi realizat, falsul fiind descoperit cu ocazia verificării conţinutului adeverinţei, după depunerea acesteia, în condiţiile de mai sus, adeverinţa apare depusă în vederea producerii unor consecinţe juridice -aşa cum prevăd dispoziţiile art. 291 C.pen.^, vechimea în muncă fiind de natură a produce con- 505 FALSURI ÎN ÎNSCRISURI secinţe în legătură cu executarea contractului de muncă. T.S., s.p., d. 1911/1970, R.R.D. nr. 12/1970, p. 181. Fapta inculpatului de a fi depus la serviciul contabilităţii o notă de facturare despre care ştia că este fictivă - notă falsificată de un alt inculpat - pe baza căreia funcţionarul de bună-credinţă, de la serviciul contabilitate a întocmit o factură, de asemenea fictivă, constituie numai infracţiunea de uz de fals, nu şi participaţia improprie la falsul săvârşit fără vinovăţie de funcţionarul de la serviciul contabilităţii. T.J. Suceava, d.p. 1006/1972, R.R.D. nr. 3/1973, p. 163. Infracţiunea de uz de fals nu poate fi reţinută în sarcina însoţitorului unui transport, care, primind un în-scris falsificat destinat să servească la justificarea transportului în eventualitatea unui control, a ţinut acest înscris asupra sa pe tot parcursul transportului, fără a-l fi prezentat vreunui organ de control. T.J. Timiş, d.p. 168/1972, cunotăde Leonida Pastor, R.R.D. nr. 7/1972, p. 147. Fapta unei persoane care - după ce i s-a anulat permisul de conducere auto - conduce, pe drumurile publice, un autovehicul, folosindu-se de un permis falsificat, pe care îl prezintă organelor de control ale poliţiei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, precum şi ale infracţiunii de uz de falş, prevăzute în art. 291 C. pen. în sarcina inculpatului nu poate fi reţinută şi infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 292 C. pen, deoarece uzul da fals exclude, prin însuşi conţinutul său normativ, existenţa, în concurs, a acestei infracţiuni. T.J. Timiş, d.p. 795/1980, R.R.D. nr. 2/1981, p. 68. Completarea unei foi de restituire C.E.C. cu date inexacte şi folosirea ei pentru a obţine, prin inducere în eroare, de la o agenţie C.E.C., o sumă de bani, pe baza unui libret furat - rezultat realizat - constituie numai infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi înşelăciune, iar nu şi infracţiunea de uz de fals, deoarece acţiunea de folosire a înscrisului sub semnătură privată falsificat se înscrie, ca parte componentă, alături de acţiunea de falsificare a acelui înscris, în conţinutului elementului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen. Infracţiunea de înşelăciune se încadrează, în speţă, în art. 215 C. pen., nu în art. 229 C. pen., deoarece fapta s-a comis mai înainte ca unitatea emitentă a libretului C.E.C. să fi comunicat anularea acestuia, ceea ce în-seamă că C.E.C. nu răspunde de plata făcută. T.S., s.p., d. 486/1984, R.R.D. nr. 4/1985, p. 69. Realizarea conţinutului infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată implicând - potrivit incriminării din art. 290 C. pen. - atât falsificarea înscrisului cât şi folosirea acestuia, fapta unei persoane de a plăsmui un act sub semnătură privată şi apoi a-l folosi constituie numai infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu şi infracţiunea de uz de fals, în concurs cu cea dintâi. T.J. Suceava, d.p. 766/1983, R.R.D. nr. 10/1984, p. 77. 506 INFRACŢIUNI DE FALS 1Art. 292. — Declararea necorespunzătoare adevărului făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Pentru existenţa infracţiunii de fals în declaraţii nu este necesar ca declaraţia necorespunzătoare adevărului, generatoare de consecinţe juridice, să îmbrace forma scrisă; este suficientă şi o declaraţie verbală, consemnată apoi în scris de funcţionarul competent. T.S., s.p., d. 47/1971, R1, p. 166. Infracţiunea de fals în declaraţii exclude, prin însuşi conţinutul său normativ, existenţa - în concurs - a infracţiunii de uz de fals. Ca atare, fapta unei persoane de a autentifica la notariatul de stat o declaraţie în care afirmă împrejurări nereale şi de a prezenta apoi acea declaraţie altei autorităţi constituie numai infracţiunea de fals în declaraţii - săvârşită în momentul prezentării declaraţiei autentificate, în vederea producerii unor consecinţe juridice -, nu şi aceea de uz de fals. T.S., s.p., d. 843/1975, R.R.D. nr. 6/1976, p. 47. Declararea la notariatul de stat, cu ocazia încheierii contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele, a unor preţuri inferioare celor reale - în cazul în care preţul real este mai mare decât valoarea imobilului, stabilită pe baza criteriilor determinate prin Instrucţiunile, nr. 1711/1960 emise în aplicarea Decretului nr. 199/1955 asupra taxelor de timbru - nu constituie infracţiune. T.S., s.p., d. 791/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 56. 1 Infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 292 C. pen., nu se consumă la prezentarea de către inculpat, la notariatul de stat, a unui contract sau a altui înscris, cu conţinutul neadevărat, fie pentru autentificare, fie pentru a dobândi dată certă, deoarece nici autentificarea, nici dobândirea de dată certă nu produce, prin ea însăşi, consecinţele juridice urmărite de făptuitor. Numai atunci când, ulterior, inculpatul ar înfăţişa contractul autentificat sau înscrisul care a dobândit dată certă organului de stat competent a decide cu privire la consecinţele civile urmărite, ar putea avea loc consumarea infracţiunii. T.S., s.p., d. 2176/1976, R2, p. 156. Fapta unei persoane care, după ce - fiind reţinută de un lucrător de poliţie, datorită săvârşirii unei infracţiuni - a fugit, lăsându-şi buletinul de identitate în mâinile acestuia, a solicitat un nou buletin de identitate, declarând în cuprinsul cererii că a pierdut buletinul avut anterior, constituie infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută în art. 292 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 1247/1981, R3,p. 114. Pentru consumarea infracţiunii de fals în declaraţii este necesar ca făptuitorul să facă o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa unei organizaţii din cele prevăzute de art. 145 C. pen., 1 Art. 292 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. Falsul în declaraţii 507 Falsul privind identitatea FALSURI ÎN ÎNSCRISURI (orice organizaţie care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social), în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul. Nu poate fi reţinută o atare in-fracţiuneîn cazulîn care inculpatul a făcut o menţiune în actul de transport care nu corespunde adevărului, atâta vreme cât şi materialul indicat în foaia de expediţie, şi cel real aflat în colete, reprezentau categorii de mărfuri care nu erau acceptate la transport. Deci, prin completarea cu date neadevărate a foii de expediţie nu se putea produce nici o consecinţă de ordin juridic pentru şine sau pentru altul, în fapt, inculpatul, care dorea să expedieze pe calea ferată o cantitate de zahăr industrial, pe care-l achiziţionase de la persoane necunoscute, a trecut în foaia de expediţie ca fiind vorba de materiale de construcţie. Ori, în conformitate cu prevederile Ordinului M.T.Tc. nr. 212/204/1967, atât zahărul cât şi materialele de construcţii se transportă fără nici un fel de restricţii. T.J. Constanţa, d.p. 80/1981, Dreptul nr. 6/1991, p. 65. Art. 293. — Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau menţine în eroare o organizaţie din cele prevăzute în art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit fără drept. Fapta inculpatului de a-şi fi atribuit, în cursul urmăririi penale, o altă identitate decât cea reală -cu scopul evident de a produce, în ceea ce priveşte, unele consecinţe juridice - constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 C. pen.; aplicarea acestui text exclude aplicarea concomitentă, referitor la aceeaşi faptă, şi a prevederilor, cu caracter mai general, ale art. 292 C. pen., care incriminează falsul în declaraţii. T.J. Timiş, d. 326/1977, R.R.D. nr. 12/1977, p. 49. Fapta uneipersoane de a folosi un imprimat C.E.C. completat de ea cu date inexacte, pentru a ridica o sumă de bani de pe un libret furat, constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privata, prevăzută în art. 290 C. pen., şi nu infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals, prevăzute în art. 288 şi 289 C. pen. Dacă autorul faptei s-a folosit şi de buletinul de identitate al titularului libretului, pe care, de asemenea, l-a sustras, atribuindu-şi astfel identitatea acestuia, în sarcina sa urmează a se reţine şi infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 C. pen. T.J. Braşov, d.p. 530/1978, R.R.D. nr. 11/1979, p. 70. Conţinutul infracţiunii de fals privind identitatea nu este realizat în situaţia în care fapta săvârşită de inculpată - femeie divorţată - constă în prezentarea acesteia, în continuare, sub numele dobândit prin căsătoria desfăcută, câtă 508 INFRACŢIUNI DE FALS vreme prin hotărârea de divorţ nu s-a dispus nimic cu privire la numele pe care îl vor purta soţii după desfacerea căsătoriei. în asemenea situaţie nu se poate reţine existenţa nici a unei "identităţi false", nici a intenţiei specifice infracţiunii prevăzute în art. 293 C. pen. T.J. Bihor, d.p. 418/1974, R.R.D. nr. 11/1974, p. 76. Fapta inculpatului care (fiind prins în flagrant delict de furt) s-a legitimat faţă de organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe care lipise propria fotografie, prezintă elementele a două infracţiuni în concurs: fals privind identitatea (art. 293 C. pen.) şi uz de fals (art. 291 C. pen.). T.M. Bucureşti, $. Ip., d. 585/1993. BIBLIOGRAFIE: - Gh. Colicovschi, încadrarea juridică a însuşirii prin fals în declaraţii, a unor bunuri depuse la casele automate pentru bagaje în staţiile C.F.R., R.R.D. nr. 3/1976, p. 17 1 Art. 294. — Folosirea fără drept a emblemei sau denumirii de „Crucea Roşie“ ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri care constituie o imitaţie a vreunei asemenea embleme ori denumiri, dacă fapta a cauzat pagube materiale, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. Dacă fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară \ 1 1 Art. 294 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii 509 INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE TITLUL VIII Specula INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE Art. 295. — Săvârşirea uneia dintre următoarele fapte: a) cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care potrivit dispoziţiilor legale nu pot face obiectul comerţului particular; b) cumpărarea de produse industriale sau agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani 'c)— Abrogat. 1d) — Abrogat. Potrivit art. 295 lit. a C. peri., cumpărarea în scopul de revânzare a produselor industriale sau agricole care, conform dispoziţiilor legale, nu pot face obiectul comerţului particular constituie infracţiunea de speculă. Din moment ce, în speţă, acţiunile repetate de cumpărare de animale, săvârşite de inculpat, nu au fost efectuate în vederea unor acţiuni subsecvente de revânzare - cerinţă esenţială pentru a se putea reţine infracţiunea de speculă -, ci în vederea satisfacerii unor nevoi gospodăreşti legate de asigurarea mijloacelor de transport necesare exercitării îndeletnicirii de achiziţionare de ambalaje, din care inculpatul îşi asigură existenţa sa şi a familiei sale, fapta săvârşită nu constituie infracţiunea de speculă. T.S., s.p., d. 2387/1976, R2, p. 370. Infracţiunea de speculă prevăzută în art. 295 lit. a C. pen., constând în cumpărarea în scopul de revânzare a unor produse care, potrivit legii, nu pot face obiectul comerţului particular, se consumă în momentul cumpărării produselor respective şi nu la data revânzării lor. Ca atare, dacă după cumpărarea produselor intervine un decret de graţiere şi fapta se încadrează în prevederile sale, inculpatul va beneficia de dispoziţiile acestuia. T.S., s.p., d. 825/1987, R.R.D. nr. 2/1988, p. 78. în speţă, inculpata a participat în calitate de complice la săvârşirea unei infracţiuni de furt, promiţând în prealabil autorilor că va primi cantitatea de seminţe pe care o vor sustrage şi o va valorifica, în această situaţie, întrucât 1 Dispoziţiile de la lit. c şi d ale art. 295 au fost abrogate prin art. 8 din Legea nr. 12 din 6 august 1990, publicată în M. Of. nr. 97 din 8 august 1990, modificată şi republicată în M. Of, nr. 133 din infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice seminţele valorificate de inculpată proveneau din furt şi nu din exercitarea unor acte de comerţ, în mod greşit s-a reţinut în sarcina acesteia şi infracţiunea de speculă prevăzută de art. 295 lit. a C. pen., alături de complicitate la infracţiunea de furt. T.S., s.p., d. 649/1989, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 144. 1Art. 296. — înşelarea prin folosirea unui instrument de înşelăciunea măsurat inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instru- la măsurătoare ment de măsurat exact, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Tentativa se pedepseşte. Fapta inculpatului - barman - de a fi vândut băuturi cu lipsuri cantitative constituie infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare (art. 296 C. pen.), şi nu aceea de abuz în serviciu contra intereselor personale (art. 246 C. pen.), care, în raport cu prima, are caracter subsidiar. T.J. Timiş, d.p. 1014/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 64. Fapta inculpatului - prevăzută în art. 296 alin. 1, de a fi vândut bău-turi alcoolice cu lipsă la măsurătoare (în speţă, 19 ml. la 200 ml. vodcă) nu poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de pericolul social al unei infracţiuni. Nu se poate face aplicarea art. 181 C. pen. chiar dacă inculpatul nu a mai lucrat ca barman şi a avut o comportare bună până la data săvârşirii faptei. T.J. Caraş-Severin, d.p. 11/1985, R.R.D. nr. 10/1985, p. 75. Potrivit art. 296 C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare înşelarea cumpărătorilor prin folosirea unui instrument de măsurat inexact, ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsurat exact. Pentru a se folosi 'în mod fraudulos" instrumentul de măsurat exact - în speţă, paharul gradat - nu sunt necesare anumite manopere determinate, ci este suficient ca subiectul infracţiunii să dea impresia corectitudinii măsurătorii prin folosirea instrumentului legal, iar, în realitate, să-i dea o întrebuinţare incorectă (aşa cum s-a petrecut în speţă, unde cantitatea de băutură introdusă în paharul gradat este mai mică decât cea datorată cumpărătorului, indus în eroare de aparenţa legalităţii o-peraţiunii). T.J. Hunedoara, d.p. 377/1970, R.R.D. nr. 8/1970, p. 171. Infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare, prevăzută de art. 296 C. pen. - fapt consumat - se realizează şi atunci când cel înşelat nu este cumpărător, ci persoana a cărei activitate materială se interpune între subiectul activ şi cel păgubit. T.J. Prahova, d.p. 979/1972, cu notă aprobativă de N. Cimpoiaşu şi notă critică de A. Popa, R.R.D. nr. 8/1973, p. 149. NOTĂ: Potrivit deciziei susmenţionate infracţiunea 1 ...A se vedea şi art, 5 din Legea nr. 12/1990, modificată şi republicată în M. Of. nr. 133 din 20 iunie 1991. 511 INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMIC^ prevăzută de art. 296 C. pen. se consumă în momentul în care subiectul activ predă marfa, într-o cantitate mai mică decât cea solicitată, altei persoane, indiferent dacă acesta este cumpărător sau un intermediar - spre exemplu ospătar-între subiectul activ şi cumpărători. Soluţia a fost criticată, pe bună dreptate, întrucât infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare, ca orice înşelăciune, se consumă când cumpărătorul primeşte marfa şi achită preţul. Subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 296 C. pen. poate fi un funcţionar ori "alt | salariat", cât şi o persoană ce nu } are o asemenea calitate. Fapta inculpatei care, îndeplinind funcţia de gestionar la un magazin alimentar, a vândut mai multor persoane ulei comestibil cu lipsă la măsurătoare se încadrează în textul sus-citat. Această faptă nu poate fi încadrată şi în dispoziţiile art. 246 C. pen., întrucât infracţiunea de abuz în j serviciu contra intereselor per- j soanelor are caracter subsidiar, j T.J. Suceava, d.p. 526/1971, R.R.D. : nr. 10/1971, p. 175. înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor 1Ârt. 297. — Falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea spre vânzare sau . vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate 1 ori substituite se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 j ani. Dacă mărfurile Sau produsele au devenit, prin falsificare 1 sau substituire, vătămătoare poziţiile art. 313. Tentativa se pedepseşte. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor, săvârşită prin expunerea spre vânzare a unor mărfuri sau produse falsificate ori substituite, se cere ca făptuitorul să cunoască împrejurarea că mărfurile sau produsele respective sunt falsificate ori substituite. Dovezile cerute de inculpat, cu privire la unele împrejurări din care ar rezulta că nu a avut această cunoştinţă, trebuie admise. T.J. Mureş, d.p. 487/1969, cu notă de Em. Boeriu, R.R.D. nr. 7/1970, p. 168. 1 sănătăţii, sunt aplicabile dis- Predarea de către un funcţionar ' a unor mărfuri calitativ inferioare . celor solicitate şi încasarea t preţulu i corespunzător celor călită- l tiv superioare, nu constituie in-1 fracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor , prevăzută de art. 246 C. pen. - -săvârşită prin încasarea unui su-prapreţ -, ci infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. T.J. Prahova, d.p. 979/1972, cu note de N. Cimpoiaşu şi A. Popa, R.R.D. nr. 8/1973, p. 149. 1 Ase vedea şi art. 5din Legea nr. 12/1990, modificată şi republicată în M. Of. nr. .133 din. 20 iunie —i 1991. 4 512 INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE Fapta gestionarului de a vinde carne de vită de calitate inferioară drept carne de mânzat, de calitate superioară, cu un preţ mai mare, constituie infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor (art. 297 C. pen.), şi nu aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.). El nu a efectuat o simplă vânzare cu suprapreţ - caz în care fapta s-ar încadra în acest din urmă text de lege -, ci a pretins în mod nereal că marfa este de calitate superioară şi a vândut-o la un preţ superior, însuşindu-şi diferenţa. T.S., s.p., d. 1832/1985, R.R.D. nr. 4/1986, p. 73. Fapta unei persoane, încadrată ca manipulant la un depozit de mărfuri, de a efectua, cu asentimentul gestionarului, livrări de mărfuri, înscriind în bonurile de vânzare, întocmite prin casierie, preţuri corespunzătoare unor mărfuri de calitate superioară celor efectiv livrate constituie numai infracţiunea deînşelăciunecu privire la calitatea mărfurilor, nu şi infracţiunea de creare de plusuri prin mijloace frauduloase (art. 35 din Legea nr. 22/1969), deoarece făptuitorul, nu poate fi subiect al acestei din urmă infracţiuni. T.J. Prahova, d.p. 819/1984, R3, p. 71. Vânzarea unui anumit sortiment de pâine, cu preţ mai mare decât cel legal, corespunzător unui sortiment de calitate superioară, constituie infracţiunea de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor, prevăzută de art. 297 alin. 1 C. pen. şi nu infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 alin. 1 C. pen. T.J. Dolj, d.p. 454/1989, cu notă critică de C. Niculeanu, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 121. NOTĂ: Soluţia instanţei a fost criticată motivându-se că vân-zătoarea, care avea în magazin un singur sortiment de pâine, a pretins cumpărătorilor un preţ mai mare, care, printr-o coincidenţă, corespundea unui sortiment superior. Alte opinii (a se vedea C. Bulai în P.J.P. voi. III, p. 265) au considerat soluţia corectă, întrucât, alegând un preţ mai mare, care corespundea unui sortiment su-periorce se vindea, de regulă, în acelaşi magazin, vânzătoarea a realizat o inducere în eroare a cumpărătorilor, care nu verificau dacă pâinea corespunde sortimentului superior pentru care au plătit. BIBLIOGRAFIE: - Coca Cozma Maria, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 36 Art. 298. — Divulgarea unor date sau informaţii care nu Divulgarea sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte secretului datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să economic producă pagube avutului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. ; Dacăfaptaprevăzutâln alineatul precedent este săvârşită de altă persoană, oricare ar fi modul prin care a ajuns să 513 INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMIC cunoască datele sau informaţiile, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. I. Potrivit art. 298C. pen., divulgarea unor date care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să producă pagube avutului obştesc, constituie infracţiunea de divulgare a secretului economic, prevăzută de art. 298 C. pen. Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca divulgarea unor date ce nu sunt destinate publicităţii să se fi făcut faţă de o persoană cu o anumită calitate - ca, de exemplu, aceea de cetăţean străin sau reprezentant ori funcţionar al unei firme străine -, fiind suficient ca funcţionarul să fi cunoscut acele date datorită funcţiei sale, iar divulgarea să fie de natură a produce pagube avutului public. T.S., s.m., d. 10/1973, R.R.D. nr. f 3/1974, p. 148. ţ Contrafacerea Art. 299. — Contrafacerea sau folosirea, fără drept, a | obiectului unei obiectului unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 ţ invenţii luni la 2 ani sau cu amendă. 1 m Nu sunt soluţii din practica judiciară Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute Art. 300. — Punerea în circulaţie a produselor realizate ca f urmare a contrafacerii sau folosirii, fără drept, a obiectului ; unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani ; sau cu amendă. Nu sunt soluţii din practica judiciară Concurenţa 1Art. 301. — Fabricarea ori punerea în circulaţie a pro-neloială duselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de f provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false privind brevetele de invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale, în scopul de a induce • în eroare pe beneficiari, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 A se vedea şi Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991. A se vedea şi Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele.de invenţie, publicată în M. Of. nr. 212 din 21 octombrie 1991. ^ INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE Art. 302. — Efectuarea, fără autorizaţie, a oricăror acte sau Nerespectarea fapte care potrivit dispoziţiilor legale sunt considerate ope- dispoziţiilor raţiuni de import, export sau tranzit, se pedepseşte cu privind operaţii închisoare de la 2 ia 7 ani şi confiscarea parţială a averii. de import sau export Taxele vamale achitate de inculpat pentru importul autoturismului ce constituie obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen. nu pot fi confiscate în temeiul art. 118C. pen. T.S., s.p., d. 3208/1971, R.R.D. nr. 9/1972, p. 173. proprietate le-a fost prezentat, în mod nereal, ca un act de donaţie -nu exclude caracterul penal al faptei, deoarece această aprobare de import pentru vămuire nu echivalează cu autorizaţia de import; de asemenea, nu înlătură obligaţia instanţei de a dispune confiscarea specială a autoturismului. a) Aducereaîn ţară de autoturisme fără autorizaţie prealabilă, vânzarea şi cumpărarea unor astfel de autoturisme, precum şi tranzacţionarea în vederea vânzării şi cumpărării, fără o autorizaţie prealabilă în acest sens - potrivit legii - constituie operaţiuni de import neautorizate şi, ca atare, sunt considerate infracţiuni, în raport cu toţi participanţii, deci atât în ceea ce-l priveşte pe vânzătorul străin, cât şi pe cumpărător, cetăţean român sau chiar străin. b) Plata taxelor vamale pe baza unei autorizaţii de import pentru vămuire, emisă de autorităţile vamale - cărora actul translativ de T.S., s.p., d. 3017/1971, R1, p. 297. a) Calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 302 C. pen. o poate avea orice persoană, iar nu numai comercianţii, b) Introducerea în ţară a unei cantităţi mari de mărfuri, cu intenţia de a le revinde, fără a se fi emis autorizaţia prealabilă necesară, constituie infracţiunea prevăzută de art. 302 C. pen.; împrejurarea că fapta a fost descoperită de organele vamale nu schimbă carac-terul penal al acesteia, transformând-o într-o contravenţie vamală. T.S., s.p., d. 2480/1971, R1, p. 298. 1Art. 302.1 — Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti Deturnarea sau a resurselor materiale fără respectarea prevederilor le- de fonduri gale, dacăfapta a cauzat o perturbarea activităţii economico-financiare a unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 sau a avut consecinţe păgubitoare ori alte urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 < Articolul 3021 a fost-introdus prin Decretul nr. 99 din 28 martie 1983 publicat în B, Of. nr. 21 din 30 martie 1983. 515 Nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri Bigamia 1 ....Articolul 302' iulie 1992. INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI 1 Art. 3022. — Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea, în orice mod, sau tranzitarea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Dacă faptele prevăzute în alineatul precedent au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările arătate în art. 182 ori au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară TITLUL IX INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ Capitolul I INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI Art. 303. — încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Faptele prevăzute în prezentul articol nu se sancţionează dacă prima sau cea de-a doua căsătorie, este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia. ' a fost introdus prin Legea nr, 88din 22 iulie 1992, publicată în M. Of. nr. 181 din 30_ 516 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA Elementul material al infracţiunii de bigamie constând, potrivit art. 303 alin. 1 C. pen., în "încheierea unei noi căsătorii” de către o persoană căsătorită, rezultă că această infracţiune se consumă -activitatea infracţională luând sfârşit - în moment încheierii celei de-a doua căsătorii. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează ce se întâmplă ulterior cu cele două căsătorii, după cum nu este relevant nici dacă în prima căsătorie exista o viaţă de familie ori soţii trăiau despărţiţi în fapt. împrejurarea că cele două căsătorii pot coexista, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, nu este de natură a caracteriza infracţiunea de bigamie ca o infracţiune continuă, ci aceasta îşi păstrează trăsăturile specifice infracţiunii instantanee, limitată, sub aspectul elementului material, doar la actul "încheierii unei noi căsătorii". T.S., s.p., d. 1699/1979, R.R.D. nr. 4/1980, p. 63. în caz de bigamie, instanţa penală, pronunţând condamnarea inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior şi să restabilească situaţia anterioară privind valabilitatea primei căsătorii, în baza art. 170 C. proc. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 676/1976, R.RD.nr. 11/1976, p. 62. în cazul infracţiunii de bigamie, instanţa, pronunţând condamnarea inculpatului, trebuie să constate nulitatea căsătoriei încheiate ulterior şi, în temeiul art. 170 C. proc. pen., să restabilească situaţia anterioară, privind valabilitatea primei căsătorii. Faptul că ultima căsătorie este nulă de drept nu înlătură obligaţia instanţei ca, odată cu soluţionarea acţiunii penale, să se pronunţe şi cu privire la nulitatea acestei căsătorii şi să dispună restabilirea situaţiei ante- rioare săvârşirii infracţiunii, prin comunicarea dispozitivului hotărârii în vederea operării în registrele stării civile. T.S., s.p., d. 431/1982, R.R.D. nr. 2/1983, p. 64. Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. d C. proc. civ. - potrivit cărora cererile referitoare la nulitatea căsătoriei sunt de competenţa tribunalului judeţean, ca instanţă de prim grad - reglementează competenţa materială a instanţelor de judecată numai în cazul proceselor civile având un atare obiect; nu sunt aplicabile în cazul judecării pentru infracţiunea de bigamie, care este de competenţa judecătoriei. în asemenea Caz, judecătoria, ca instanţă penală, soluţionând acţiunea penală, se pronunţă şi cu privire la nulitatea căsătoriei, în cadrul măsurii de restabilire a situaţiei anterioare (art. 170 şi 348 C. proc. pen.), fără ca prin aceasta să fie încălcate regulile referitoare la competenţa instanţelor de judecată în ceea ce priveşte cererile privitoare la nulitatea căsătoriei. T.J. Constanţa, d.p. 553/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 65. Acela care, deşi căsătorit, declară delegatului de starea civilă că nu există piedici legale la încheierea căsătoriei şi, astfel, încheie o nouă căsătorie, săvârşeşte, pe lângă in-fracţiunea de bigamie, şi infracţiunea de fals în declaraţii. T.J. Satu-Mare, s.p. 23/1982, cu notă de D. Anitaş, R. R. D. nr. 2/1983, p. 55. NOTĂ: Deşi soluţia este pronunţată în acord cu o parte a doctrinei (a se vedea I. Oancea în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. IV, partea specială, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 461) nu se pot trece cu vederea argumentele INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI tezei contrare. Astfel, s-a afirmat că relatările neadevărate făcute cu ocazia întocmirii declaraţiei de căsătorie se absorb în mod natural în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de bigamie, deoarece acestă infracţiune im- plică în mod necesar ascunderea existenţei căsătoriei anterioare şi deci efectuarea unei declaraţii neadevărate. BIBLIOGRAFIE: - D. Pavel, Infracţiuni contra familiei în noul Cod penal, R.R.D. nr. 10/1969, p. 42-43 Adulterul 1Art. 304. — Fapta persoanei căsătorite de a avea reiaţi sexuale afară de căsătorie se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a soţului nevinovat. Soţul nevinovat poate cere oricând încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, iar după rămânerea definitivă a hotărârii, încetarea executării pedepsei. Proba adulterului se poate face numai prin procesul-ver-bal deconstatarea infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul vinovat. Urmărirea sau procesul penal încetează şi în caz de moarte a soţului care a făcut plângerea, precum şi în caz de anulare a căsătoriei soţului vinovat. Urmărirea penală nu poateîncepe dacă fapta a fost comisă după îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ, sau dacă viaţa conjugală era întreruptă în fapt şi soţii trăiau despărţiţi. Dispoziţiile art. 27 nu sunt aplicabile. Nu sunt soluţii din practica judiciară Abandonul Art. 305. — Săvârşirea de către persoana care are o-de familie bligaţia legală de a întreţine, faţă de cel îndreptăţit la întreţii nere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, ex-punându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei deîntreţinere prevăzute de lege; . z c) neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de 1 Art. 304 alin. 1 şi 305 alin. 1 partea finală sunt reproduse astfel cum a fost modificat prin Legea . nr. 6/1973. 518 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA întreţinere stabilită pe cale judecătorească, se pedepseşte, în cazurile prevăzute la lit. a) şi b) cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul prevăzut ia lit. c), cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81. Revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie. Nu se poate reţine infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 305 alin. 1 C. pen., în sarcina mamei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori nu au fost expuşi unor suferinţe fizice sau morale, ci au rămas în grija tatălui, aflat în câmpul muncii, şi a altor doi copii majori, care au venituri proprii. T.J. Braşov, d.p. 772/1973, R.R.D. nr. 9/1974, p. 66. împrejurarea că minorul s-a angajat ca muncitor şi realizează venituri proprii nu face să înceteze automat obligaţia părintelui de a-i plăti pensia de întreţinere la care fusese obligat. Minorul care realizează venituri proprii este îndreptăţit, în continuare, la întreţinere, în măsura în care acele venituri nu sunt îndestulătoare pentru a-i asigura condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională. De aceea, neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, în condiţiile art. 305 alin. 1 lit. c C. pen., constituie, şi în acest caz, infracţiunea de abandon de familie. T.S., s.p., d. 2211/1973, C.D., p. 433. împrejurarea că copilul minor, încredinţat soţiei, pentru care inculpatul are obligaţia de a plăti pensie de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, locuieşte o parte din timp la părinţii soţiei, care îl şi îngrijesc, nu constituie o împrejurare de natură a înlătura răspunderea penală a făptuitorului, dacă acesta, cu rea-credinţă, nu a plătit timp de mai mult de 2 luni pensia de întreţinere. T.J. Timiş, d.p. 709/1973, R.R.D. nr. 12/1973, p. 157. Inf racţiu nea de abandon de familie există şi în cazul în care inculpatul, obligat la plata pensiei de întreţinere stabilită prin hotărîre judecătorească, deşi capabil de muncă, nu prestează o activitate suficientă pentru a dobândi venituri din care să achite obligaţia de întreţinere. T.S., s.p., d. 2642/1972, C.D., p. 380. Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. 1 lit. c C. pen., constituie infracţiunea de abandon de familie neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pen- 519 INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI siei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Pentru existenţa acestei infracţiuni este lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, textul incriminator neprevăzând o astfel de cerinţă. T.J. Suceava, d.p. 571/1976, R.R.D. nr. 10/1977, p. 62. Din cuprinsul art. 305 lit. c C. pen. reiese că în cazul infracţiunii de abandon de familie poziţia subiectivă a făptuitoruluitrebuie raportată la omisiunea de a executa obligaţia de întreţinere, astfel că, din această cauză, ea are un caracter unitar, indiferent dacă aceea obligaţie a fost stabilită judecătoreşte în favoarea uneia sau mai multor persoane. Atunci când pensia de întreţinere a fost stabilită într-o sumă globală, în favoarea mai multor beneficiari, neîndeplinirea obligaţiei de a o plăti are la bază o singură rezoluţie infracţională, şi anume hotărârea de a nu executa obligaţia, iar nu o pluralitate de rezoluţii, în funcţie de numărul beneficiarilor. Aşadar, neplata cu rea credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere, stabilită pe cale judecătorească, în modul arătat mai sus, constituie o singură infracţiune de abandon de familie, şi nu o pluralitate de asemenea infracţiuni de concurs. T.S., s.p., d. 1369/1982, R.R.D. nr. 6/1983, p. 61. Infracţiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 305 alin. 1 C. pen., fiind o infracţiune continuă omisivă, rezultă că, dacă în hotărârea judecătorească prin care s-a fixat pensia de întreţinere s-a stabilit că ea trebuie plătită până la majoratul minorului, această infracţiune a luat sfârşit la data când minorul, pentru care trebuia plătită pensia, a împlinit vâr- sta de 18 ani, adică la data încetării obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere. în raport cu data epuizării infracţiunii - majoratul copilului - sunt sau nu aplicabile dispoziţiile actelor de amnistie. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 1005/1977, R2, p. 8. în cazul în care comisia pentru ] ocrotirea minorilor a dispus în- l credinţarea minorului unui leagăn J pentru copii, obligând în acelaşi ţ timp pe mama acestuia la plata \ unei contribuţii lunare, în baza art. I 5, şi 19 din Legea nr. 3/1970, neîn- ~ deplinirea obligaţiei de a plăti l această contribuţie nu constituie ? infracţiunea de abandon de fami- -lie. _ T.J. Timiş, d.p. 584/1976, R.R.D. nr. 11/1976, p. 53. t= Nu este realizat conţinutul in- ____ fracţiunii de abandon de familie prevăzută de art. 305 lit. c C. pen. r în situaţia în care neplata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească este urmarea stării de arestare preventivă (în altă cauză) în care se găsea inculpatul, deoarece aceasta exclude s condiţia, impusă de textul incrimi-- i nator, ca neplata să fie urmarea ? relei-credinţe. T.J. Hunedoara, d.p. 1121/1974, R.R.D. nr. 3/1975, p. 60. Infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 305 lit. c C. pen., nu poate fi reţinută în situaţia în care, printr-o hotărâre civilă definitivă ulterioară, s-a constatat că inculpatul nu este tatăl minorului pentru care fusese obligat anterior _ să plătească o pensie de întreţinere. "7 T.J. Constanţa, d.p. 540/1972, , R.R.D. nr. 5/1972, p. 159. __ Nerespectarea obligaţiei de în- 520 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA treţinere fixată printr-o hotărâre de stabilire a paternităţii - nerămasă definitivă - nu constituie infracţiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 305 lit. c C. pen., atâta vreme cât instanţa civilă nu a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 279 C. proc. civ., referitoare la execuţia vremelnică a pensiei. Este adevărat că, potrivit art. 278 C. proc. civ., hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, printre altele, şi în cazul în care au ca obiect rente sau pensii alimentare, dar întrucât printre cazurile arătate în cuprinsul textului nu sunt menţionate şi hotărârile privitoare la stabilirea paternităţii, rezultă că, în asemenea situaţii, nu este executorie - mai înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă -nici partea referitoare la pensia de întreţinere, obligaţia de întreţinere nefiind decât consecinţa stabilirii paternităţii. T.S., s.p., d. 872/1979, R.R.D. nr. 12/1979, p. 59. Neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, urmată de poprirea salariului inculpatului pentru achitarea în continuare a pensiei respective, face ca infracţiunea continuă de abandon de familie să se fi epuizat la data înfiinţării popririi, ca urmare a înlăturării elementului neplăţii cu rea-credinţă. Ca atare, dacă infracţiunea s-a epuizat în condiţiile menţionate înainte de adoptarea Decretului nr. 11/1988, fapta este amnistiată în temeiul art. 1 din acest decret. T.S., s.p., d. 1824/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 143. Din momentul ce activitatea caracteristică infracţiunii prevăzute în art. 305 lit. c Cod penal - neplata Cu rea-credinţă la plata pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească - a fost întreruptă în luna iunie 1989, de când inculpatului i se reţine din salariu, lunar, suma datorată periodic cu titlul de pensie de întreţinere, se impune concluzia că în mod corect, prima instanţă a făcut în cauză aplicarea art. 2 din Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990 şi a încetat procesul penal în baza art. 11 pct. 2 lit. h raportat la art. 10 lit. g C. pr. pen. ca efect al amnistiei acordate prin acest decret. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 512/1990. în condiţiile în care plata pensiei de întreţinere se face după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi nu în timpul judecăţii, aşa cum prevede art. 305 alin. 4 C. pen., se exclude posibilitatea aplicării acestor dispoziţii legale (condamnare cu suspendarea executării pedepsei). In speţă, instanţa de judecată, dănd dovadă de rol activ, s-a conformat art. 4 C. proc. pen., depunând stăruinţă pentru ca inculpatul să-şi îndeplinească obligaţia de întreţinere a copilului său; în care scop a acordat cinci termene de judecată, inculpatul fiind citat şi cu mandat de aducere. Prezent numai la unul din termene, inculpatul a promis să achite întreaga datorie de 7800 lei, însă nu s-a prezentat la următoarele termene şi nu şi-a îndeplinit obligaţia. Ca atare, faptul că după condamnare a achitat, întradevăr, pensia restantă, nu mai prezintă nici o semnificaţie, neputând beneficia de prevederile art. 305 alin. 4 C. pen. C.S.J., s. p., d. 374/1991, Dreptul nr. 3/1992, p. 69. Data care trebuie luată în considerare pentru autonomizarea infracţiunii de abandon de familie este data la care persoana vătămată a depus plângerea la comisia de judecată, de- 521 INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI clanşându-se astfel şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului. Aşa încât, actul de amnistie intervenit după această dată devine aplicabil, perioada infracţională încetând la data sesizării făcute de partea vătămată (cu notă de: Danusia T. Kozak şi Nicolae Stoichiţescu). T.M. Bucureşti, s. I p., d. 421/1990, Dreptul nr. 12/1992, p. 63. Recursul prin' care inculpata (condamnată în baza art. 305 lit. c Cod penal, pentru faptul de-a nu fi achitat cu rea-credinţă, începând din luna august 1987, pensia de întreţinere de 700 lei lunar, stabilită judecătoreşteîn favoarea celor doi copii minori ai săi) solicită achitarea, cu motivarea că, în urma naşterii unui al treilea copil, în anul 1986, a cerut reducerea pensiei de întreţinere şi că în lunile iunie şi iulie 1989 a plătit suma de 2000 lei în contul pensiei restante, nu este întemeiat. înprejurarea - de altfel nedovedită - că inculpata ar fi solicitat, în prezent, instanţei civile reducerea pensiei de întreţinere la care a fost obligată este irelevantă sub aspectul reţinerii infracţiuni în discuţie, deoarece eventuala pronunţare în viitor a unei hotărâri de reducere a pensiei stabilită în favoarea primilor doi minori nu ar putea influenţa cu nimic cuantumul debitului restant, de câte 700 lei lunar, din luna august 1987, până la data la care ar urma să fie pro-nunţata acea hotărâre. Cât priveşte împrejurarea că în cursul lunilor iunie şi iulie 1989 inculpata a achitat suma de 2000 lei, care urmează a fi scăzută din totalul debitului - este de observat că -deşi corespunde realităţii - ea nu este de natura a înlătura incidenţa art. 305 lit. c Cod penal. T.M. Bucureşti, s. Ip., d. 511/1990, Dreptul nr. 2/1992, p.80. i ? I I I BIBLIOGRAFIE: - I.E. Muteanu, C. Cernescu, în legătură cu infracţiunea de abandon de familie, R.R.D. nr. 12/1970, p. 19 - A. Verdes, Elementul subiectiv în infracţiunea de abandon de familie, R.R.D. nr. 9/1969, p. 75 Relele tratamente aplicate minorului Art. 306. — Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu închisoare Fapta educatorului de a aplica unui minor internat în Casa copilului, ca urmare a unei abateri comise de acesta, mai multe lovituri, producându-i leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale de trei săptămâni, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 C. pen., ci aceea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. de la unu la 5 ani. pen. T.J. Harghita, d.p. 486/1971, cu notă de DoruPavel, R.R.D. nr. 6/1972, p. 154. Fapta inculpatului care, aflând că fiica sa minoră, întreţine relaţii intime cu un bărbat, a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele şi i-a tăiat părul cu o foarfecă, iar apoi, după ce i-a yM 522 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA îngăduit să se spele de sânge, a lovit-o cu un cuţit în regiunea toracică, în dreptul inimii - pro-ducându-i doar o leziune uşoară, deoarece victima s-a ferit - constituie numai tentativa la infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 20, raportat la art. 174,175 lit. c C. pen., nu şi infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută în art. 306 C. pen., în concurs. T.S., s.p., d. 1363/1977, cu notă criticată de A. Chiteş şi I. Lupu şi o notă explicativă de Ş. Stelu, R.R.D. nr. 2/1979, p. 51. Cum în conţinutul infracţiuni de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.) nu intră, ca element sau circumstanţă agravantă şi sechestrarea persoanei vătămate - acţiune ce realizează elementul material al unei fapte penale, şi anume al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.) - această din urmă infracţiune nu se absoarbe în conţinutul celei dintâi, pentru a alcătui împreună o infracţiune complexă, ci, păstrându-şi autonomia, se află în concurs real cu ea. T.M. Bucureşti, s. II, p., d. 244/1983, R3, p. 253. Art. 307. — Reţinerea de către un părinte a copilului său Nerespectarea minor, fără consimţământul celuilalţ părinte sau al persoanei măsurilor căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, dacă creşterea privind şi educarea copilului ar fi primejduită, se pedepseşte cu încredinţarea închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. minorului Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de neres-pectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 307 C. pen., în situaţia în care concubinul reţine pe minorul rezultat din relaţia de concubinaj cu mama copilului în scopul de a o determina pe aceasta să se întoarcă la domiciliul comun, iar minorul este bine îngrijit, astfel încât creşterea şi educarea sa nu sunt primejduite. Procuratura Locală Râmnicu Vâlcea, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970, cu notă de Ion Pop şi Ionela Cor-nescu, R.R.D. nr. 6/1971, p. 141 Fapta părintelui, la care s-a stabilit domiciliul copilului minor până la data soluţionării acţiunii de divorţ, de a împiedica în mod repetat pe celălalt părinte de a avea legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească, constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută în art. 307 alin. 2C.pen. 523 INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE Deşi acest text se referă expres numai la ipoteza în care minorul a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei alte persoane, nu şi la cazurile de stabilire a domiciliului copilului până la soluţionarea acţiunii de divorţ, dispoziţiile sale trebuie interpretate în sensul sus-arătat, deoarece astfel ar însemna ca unul dintre părinţi să fie considerat decăzut, în fapt, din puterea părintească, iar copilul să fie lipsit de ocrotirea ambilor părinţi. Procuratura Judeţeană Prahova, ordonanţa din 28 august 1979, cu note de N. Puşcaciu şi N. Pleşan, R.R.D. nr. 9/1980, p. 46. Nu se poate reţine existenţa infracţiunii privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 307 alin. 2 C. pen., în cazul în care minorul fiind încredinţat spre creştere şi educare mamei - cu obligaţia impusă acesteia de a permite tatălui să ia contact cu minorul în anumite zile, determinate prin hotărâre judecătorească - încercările tatălui de a realiza această legătură au eşuat datorită refuzului minorului, care nu a voit să ia contact cu tatăl său. Procuratura Locală Câmpina, rezoluţia nr. 330/1982, cu notă de E. Maier, R.R.D. nr. 1/1984, p. 50. NOTĂ: împotriva soluţiei s-a susţinut în mod justificat că refuzul minorului poate fi un reflex al atitudinii mamei faţă de tatăl copilului şi nu trebuie luat în seamă înainte de a se fi stabilit cauzele care au determinat acest refuz. BIBLIOGRAFIE: - R. Drăghici, în legătură cu infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, R.R.D. nr. 6/1971, p. 84 -1. Dobrinescu, Condiţii în care răpirea minorului de către unul din părinţi constituie infracţiune, R.R.D. nr. 1/1969, p. 109 Capitolul II INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE Zădărnicirea 1 Art. 308. — Nerespectarea măsurilor privitoare la preve-combaterii nirea sau combaterea bolilor molipsitoare, dacă a avut ca bolilor urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Nu sunt soluţii din practica judiciară BIBLIOGRAFIE: - St. Daneş, Ocrotirea sănătăţii publice şi protecţia mediului înconjurător reflectate în unele dispoziţii de drept penal, R.R.D. nr. 2/1975, p. 8 - C. Ivan, Mijloace juridice de ocrotire a sănătăţii, Ed. Medicală, 1971, p. 52 1 1 Art. 308 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 524 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA Art. 309. — Transmiterea unei boli venerice prin raport Contaminarea sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, sau venerică prin acte de perversiune sexuală, de către o persoană care ştie că suferă o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 310. — Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, sau alte urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. Răspândirea bolilor la animale sau plante Nu sunt soluţii din practica judiciară Art, 311. — Infectarea prin orice mijloace a surselor sau Infectarea reţelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătăţii oamenilor, apei animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 312. — Producerea, deţinerea sau orice operaţie pri- Traficul vind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau de stupefiante toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe, ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, toate acestea fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau substanţelor stupefiante, precum şi organizarea ori îngăduirea consumului de asemenea produse sau substanţe, în locuri anumite. Din moment ce, aşa cum s-a dar n-a ştiut, sau că trebuia să dovedit în speţă, inculpata nu a întrebe, dar n-a întrebat, ce fel de ştiut ce medicamente i-a adus con- medicamente i s-au adus, de către cubinul ei spre păstrare şi, cu atât concubinul său, spre păstrare, mai puţin, că printre acestea se poate constitui o culpă, însă in-află şi medicamente decjarate prin fracţiunea de trafic de stupefiante lege ca stupefiante, în sarcina sa se comite numai cu intenţie; ori, în nu poate fi reţinută infracţiunea de căzui acestei infracţiuni, în modali-trafic de stupefiante prevăzută în tatea imputată inculpatei, intenţia art. 312 C. pen. implică cunoaşterea împrejurării Faptul că inculpata trebuia să ştie, că substanţa (medicament etc.) ce 525 INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA ASISTENŢA CELOR ÎN PRIMEJDIE constituie obiectul deţinerii este un decât în condiţiile legii, stupefiant, declarat ca atare prin T S s P i d 2567/1979, R2, p. 383. lege şi că ea nu poate fi deţinută BIBLIOGRAFIE: - Tr. Dima, Infracţiunea de trafic de stupefiante şi reglementarea actuală a regimului produselor şi substanţelor stupefiante, R.R.D. nr. 5/1972, p. 99 Falsificarea de alimente sau alte produse Art. 313. — Prepararea de alimente ori băuturi falsificate, alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătăţii, expunerea spre vânzare sau vânzarea unor astfel de alimente sau băuturi cunoscând că sunt falsificate sau alterate ori interzise consumului, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea sau substituirea altor mărfuri sau produse, dacă prin falsificare sau substituire acestea au devenit vătămătoare sănătăţii. Punerea în consumul public de carne sau produse de carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă a avut ca urmare îmbolnăvirea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Instrucţiunile nr. 103/1970 -cuprinzând lista produselor şi substanţelor stupefiante - reprezintă un act normativ extrapenal, care completează condiţiile de aplicare a dispoziţiilor penale din art. 312 C. pen. şi art. 1 şi 17 din Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi al substanţelor stupefi- ante. Necunoaşterea sau greşita cunoaştere a acestor instrucţiuni este echivalentă cu o eroare de fapt, de natură aînlătura caracterul penal al faptei. T.J. Suceava, d.p. 582/1980, R3, p. 116. Capitolul III INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA ASISTENŢA CELOR ÎN PRIMEJDIE Punerea în Art. 314. — Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, primejdie a în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are unei persoane putinţa de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau în neputinţă îngrijire, punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau de a se îngriji integritatea corporală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Este apărată de pedeapsă persoana care, după săvârşirea 526 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA faptei, îşi reia de bunăvoie îndatoririle. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 315. — Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva, se pedepseşte cu închisoare de ia o lună la un an sau cu amendă. Infracţiunea de lăsare fără ajutor nu poate fi comisă de persoana prin a cărei activitate a fost primejduită viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva, ci numai de către o altă persoană care l-a găsit întâmplător. T.J. Alba, d.p. 385/1989, R.R.D. nr. 4/1989, p. 60, cu notă de Gr. Giurcă. Art. 316. — Neînştiinţarea autorităţii de către cel ce găseşte o persoană abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Nu sunt soluţii din practica judiciară Capitolul IV ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ Art. 317. — Propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale, dacă fapta nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 166, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Lăsarea fără ajutor Lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare Propaganda naţionalist- şovină ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII împiedicarea Art. 318. — împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exer-libertăţii citare a vreunui cult religios, care este organizat şi cultelor funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta de a obliga o persoană, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplineasă un act religios legat de exercitarea unui cuit. Nu sunt soluţii din practica judiciară Profanarea Art.319.— Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, de morminte a unui monumentsau a unei urnefunerareori a unui cadavru, se pedepseşte cu închisoare de ia 3 luni la 3 ani. Pentru existenţa infracţiunii de profanare de morminte, prevăzută în art. 319 C. pen.,în varianta constând în profanarea unui cadavru, este necesar ca, prin acţiunea ce constituie elementul său material, să se aducă o atingere, o alterare sentimentului de respect datorat morţilor şi amintirii acestora. Nu sunt întrunite elementele acestei infracţiuni (în concurs cu aceea de omor) atunci când, după ce a ucis o persoană, făptuitorul, urmărind ca fapta să nu fie descoperită, a secţionat cadavrul, pentru a-l putea transporta pe ascuns. T.S., s.p., d. 192/1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 64. NOTĂ: într-o altă opinie (a se vedea C. Bulai în P.J.P. voi. III, p. 274) se arată că era necesar să se reţină în sarcina autorului infracţiunii de omor şi infracţiunea prev. de art. 319 C. pen., întrucât prin această incriminare legiuitorul a dorit să sancţioneze orice manifestare a lipsei de respect pentru morţi, indiferent care ar fi mobilul sau scopul urmărit de făptuitor. a. Scoaterea şi însuşirea de la un cadavru, cu ocazia autopsiei, a unei proteze dentare fixe, confecţionată din aur, constituie numai infracţiunea prevăzută în art. 319 C.pen., nu şi aceea de furt. b. In asemenea caz, proteza dentară, fiind o parte din cadavru, nu aparţine succesorilor defunctului, astfel că aceştia nu sunt îndreptăţiţi a formula pretenţii de despăgubire. Sunt aplicate însă dispoziţiile art. 118 lit. d C. pen., privitoare la confiscarea lucrurilor provenite prin săvârşirea infracţiunii. T.J. Timiş, dp. 356/1981, cu notă de M. Sârbu şi I. Dincă, R.R.D. nr. 2/1982, p. 56. NOTĂ: Soluţia a suscitat numeroase discuţii; instanţa de fond a considerat că există atât infracţiunea de profanare de morminte cât şi aceea de furt în concurs real de infracţiuni. în acelaşi sens s-au pronunţat M. Mayo, Doru Pavel. V. Pa-padopol. Alţi autori au considerat că constituie un concurs formal de infracţiuni (Marin C. Sârbu, loan Dincă). Instanţa de recurs a considerat că fapta constituie numai infracţiunea de profanare de morminte (a se vedea A. Filipaşîn P.J.P. voi. I, p. 134) 528 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA Art. 320. — Fapta prin care se tulbură în mod repetat folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil, ori prin care se împiedică normala folosinţă a locuinţei, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Potrivit art. 320 C. pen., constituie infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei fapta prin care se tulbură, în mod repetat, folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil, ori prin care se împiedică normala folosinţă a locuinţei. Nu se încadrează în acest text tulburarea folosinţei unui spaţiu locativ ocupat de o unitate din cadrul învăţământului, aceasta neconsti-tuind o locuinţă. T.S., s.p., d. 2356/1971, R.R.D. nr. 8/1972, p. 152. a) Fapta proprietarului care, pătrunzând fără drept şi fără consimţământul chiriaşului său într-o magazie deţinută legal de acesta ca dependinţă a locuinţei sale, îi scoate afară lucrurile şi demolează magazia constituie infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 1 C. pen., iar nu infracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei, prevăzută de art. 320 C. pen. b) Distrugerea săvârşită cu acest prilej nu cade sub incidenţa legii penale, întrucât făptuitorul este însuşi proprietarul bunului distrus. T.J. Mureş, d.p. 485/1972, cu notă critică în ceea ce priveşte lit a de I. Mureşanu, R.R.D. nr. 9/1973, p. 150. NOTĂ: Soluţia a fost criticată arătându-se că în sarcina inculpatului trebuie să se reţină şi in-fracţiunea de tulburare a folosinţei locuinţei prevăzută de art. 320 C. pen. (I. Mureşan). într-o altă opinie s-a susţinut că ceea ce legea ocroteşte, în acest caz, este normala folosire a locuinţei, inclusiv a dependinţelor, împotriva faptelor şicanatorii de orice fel (oprirea apei, a curentului electric, a ascensorului etc.) însă locuinţa şi dependinţele acesteia continuă să existe ca atare. Dacă făptuitorul distruge o locuinţă sau o dependinţă, prin aceasta el nu aduce atingere normalei ei folosiri, ci însăşi existenţei acesteia (a se vedea C. Bulai în P.J.P. voi. III, p., 275). Tulburarea folosinţei locuinţei BIBLIOGRAFIE: - St. Daneş, Combaterea prin mijloace de drept penal a faptelor de tulburare a folosinţei locuinţei, R.R.D. nr. 5/1973, p. 17 1Art. 321. — Fapta persoanei care, îh public, săvârşeşte Ultrajul contra acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă bunelor la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri moravuri sau se produce scandal public, se pedepseşte cu şi tulburarea închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. liniştii publice Dacă prin fapta prevăzută în alin. 1 s-a tulburat grav 1 1 Art. 321 alin. 1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973. 529 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII___________ liniştea publică, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Articolul 321 alin. 1 C. pen. incriminează fapta persoanei care, în public, comite acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări, prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public. Conform art. 152 C. pen., strada este loc public deoarece, prin natura şi destinaţia sa, este întotdeauna accesibilă publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană. Cum, în speţă, în momentul săvârşirii faptelor, în stradă se afla un număr mare de persoane, iar inculpatul, prinzând pe concubina sa de membrele inferioare şi trântind-o din stradăîn curte, i-a dezgolit corpul, proferând, totodată, la adresa acesteia, cât şi a publicului, cuvinte lipsite de respect, rezultă că prin aceste fapte el a adus atingere bunelor moravuri şi a produs scandal public, persoanele aflate de faţă fiind indignate de comportarea lui. T.S., s.p., d. 699/1973, R1,p. 428. Fapta unei persoane care, aflându-se într-o staţie de autobuz şi neputându-se urca în autovehiculul destinat transportului în comun datorită împrejurării că uşile erau blocate de pasageri, înţeapă cu un briceag, prin uşă, pe unul dintre călători, spre a determina astfel deblocarea uşii şi a-şi asigura posibilitatea de a pătrunde înăuntru - prin aceasta producându-se scandal public -, realizează conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 321 alin. I C, pen. T.J. Braşov, d.p. 53/1972, R.R.D. nr. 10/1972, p. 169. Urmărirea, acostarea şi lovirea, fără nici un motiv, pe stradă - deci "în public", în sensul art. 152 C. pen. - a două persoane constituie manifestări prin care s-au adus a-tingere bunelor moravuri şi, totodată, s-a produs scandal public; aşadar sunt aplicabile dispoziţiile art. 321 C. pen. T.S., s.p., d. 3350/1971, R.R.D. nr. 7/1972, p. 162. Fapta unei persoane de a sparge geamurile locuinţei unde avea loc o nuntă ori de a încerca, sub ameninţarea folosirii cuţitului, să pătrundă în încăperea unde se aflau nuntaşii care, speriaţi, au fost nevoiţi să întrerupă petrecerea şi să se refugieze în altă parte, constituie infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută de art. 321 C. pen. Condiţia săvârşirii "în public", cerută de acest text, este îndeplinită, în speţă, conform art. 152 lit. d C. pen., deoarece fapta a fost comisă într-o reuniune de mai multe persoane care - datorită împrejurării că printre invitaţi se aflau şi persoane ce nu făceau parte din familiile celor care se căsătoreau ori nu erau prieteni intimi ai acestor familii - nu poate fi considerată a fi avut caracter de familie. T.S., p.d. 5142/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 171. Obiectul infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri prevăzută de art. 321 C. pen. - ca şi alte infracţiuni de huliganism, prevăzute de art. 578/4 C. pen. anterior - îl constituie relaţiile sociale care asigură ordinea publică, bazată pe respectarea regulilor de convieţuire 530 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA socială de către toţi cetăţenii. Pentru existenţa acestor infracţiuni -indiferent de modul în care s-ar aduce atingerea bunelor moravuri (acte, gesturi, proferare de expresii etc.) - este necesar ca fapta să se comită în public şi să prezinte o anumită gravitate. Sunt întrunite toate elementele infracţiunii sus-menţionate în cazul în care, deşi iniţial a existat un conflict personal, ulterior inculpaţii, în desfăşurarea acestui conflict, au manifestat o totală lipsă de respect faţă de regulile de convieţuire socială, provocând - prin expresii triviale folosite şi prin tulburarea gravă a liniştii publice - indignarea unui mare număr de persoane. T.S., s.p., d. 1951/1970, R1, p. 429. a) Pentru stabilirea existenţei infracţiunii de ultraj _contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, trebuie examinate manifestările inculpatului în totalitatea lor, ţinându-se seama şi de consecinţele pe care le-au produs. în speţă, trebuia să se aibă în vedere că persoanele care consumau în bufet s-au indignat şi s-au speriat, iar vânzătorul a fost obligat să-i invite pe consumatori să iasă afară şi să închidă localul şi, de asemenea, trebuia să se examineze şi împrejurarea că, pe stradă, inculpatul gesticula cu un cuţit pe care îl avea în mână, foarte multe persoane ce se aflau fiind speriate şi indignate de comportarea lui. b) Săvârşirea unor acte de distrugere poate fi încadrată concomitent şi în prevederile art. 321 C. pen. - cu aplicarea art. 33 lit. b C. pen. - dacă, fiind comise în public, faţă de împrejurările concrete care âu avut loc, au produs scandal public ori au adus atingere bunelor moravuri. T.S., s.p.,d. 1483/1970, R.R.D. nr. 11/1970, p. 173. Fapta inculpaţilor de a ameninţa cu furca şi toporul, de a lovi mai multe persoane şi de a refuza să înceteze aceste manifestări la somarea, printr-un foc de armă, a şefului postului de poliţie, constituie infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 2 C. pen. - deoarece a fost de natură să tulbure liniştea publică - şi nu infracţiunea prevăzută de alin. 1 al aceluiaşi articol. T.S., S.p„ d. 2060/1975, C.D., p. 406. Fapta inculpatului care, aflându-se într-o cofetărie şi fiind în stare de ebrietate, provoacă scandal, jigneşte, insultă şi loveşte pe consumatori, provocând şi distrugerea unor obiecte şi a vitrinei unităţii, ceea ce cauzează nemulţumirea şi dezaprobarea numeroşilor consumatori aflaţiîn acei loc, cei mai mulţi fiind siliţi să părăsească localul, constituie o tulburare gravă a liniştii publice, în sensul prevederilor art. 321 alin. 2 C. pen., şi nu numai un "scandal public", care ar justifica încadrarea faptei în prevederile art. 321 alin. 1 C.pen. T.J. Constanţa, d.p. 924/1974, R.R.D. nr. 11/1975, p. 74. Conduita inculpaţilor de a bloca calea de circulaţie timp de circa 30 minute, de a lovi şi profera expresii injurioase în plină stradă, de a alarma pe cei care se odihneau (faptele ş-au petrecut la ora 22), de a provoca distrugeri parţiale unui autovehicul constituie un mod grav de tulburare a liniştii publice. De astfel, chiar din împrejurarea că, prin conduita lor, inculpaţii au determinat pe un lucrător de poliţie să facă uz de armă - pentru avertizare - se poate deduce că liniştea publică a fost grav tulburată, în aceste condiţii, faptele se încadrează în alineatul 2 al art. 321 C.pen. T.S., s.p., d. 1565/1973, R.R.D. nr. 10/1973, p. 175. 531 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII în latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen. se cuprind, pe lângă elementul material - care poate consta în acţiuni diferite: acte sau gesturi, proferare de cuvinte sau expresii ori alte asemenea manifestări -, anumite urmări, arătate în cuprinsul textului; dacă a adus atingere bunelor moravuri ori a produs scandal public, fapta se încadrează în alin. 1 al art. 321 C. pen., pe când dacă a produs o tulburare gravă a liniştii publice, se încadrează în alin. 2 al aceluiaşi text, care prevede o pedeapsă agravată. Pentru a se putea reţine această agravantă - tulburarea liniştii publice -, pe care legea nu o defineşte, trebuie să se examineze, pe baza probelor administrate, dacă faptele săvârşite de inculpat au fost sau nu de natură a crea reacţii puternice de indignare şi dezaprobare atât în mediul social imediat afectat prin săvârşirea faptei, cât şi în afara lui. T.S., s.p., d. 5351/1971, R.R.D. nr. 8/1972, p. 154 Din punct de vedere subiectiv, pentru existenţa formei agravate a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzuteîn art. 321 alin. 2 C. pen., este necesar ca făptuitorul să fi urmărit să tulbure grav liniştea publică, fiind suficient ca ei să fi fost conştienţi că, săvârşind în public acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii, se va produce un asemenea rezultat şi să fi acceptat survenirea lui. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 309/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 71. Din dispoziţiile art. 73 lit. b C. pen. rezultă că infracţiunea săvârşită în stare de provocare constituie o ripostă la actul provocator a persoanei vătămate. Nu se poate prevala aşadar, de prevederile textului menţionat autorul unei infracţiuni ce nu este îndreptată împotriva celui care a provocat, aşa cum este şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321 C. pen.); faţă de obiectul juridic şi de subiectul său pasiv, această infracţiune nu este susceptibilă de a fi comisă în stare de provocare. T.S., s.p., d. 1720/1984, R.R.D. nr. 10/1985, p. 77. Din moment ce, din probele administrate nu rezultă că inculpaţii ar fi comis, în public, acte sau gesturi, ori ar fi proferat cuvinte sau expresii ori, în fine, s-ar fi dedat la alte manifestări prin care să se fi adus atingere bunelor moravuri sau să se fi produs scandal public - aşa cum cere art. 321 alin. 1 C. pen. -, lovirea sau vătămarea corporală produsă părţii vătămate, în cadrul unui conflict restrâns, fără participarea publicului, pe care aceasta l-a avut cu cei doi inculpaţi, nu justifică reţinerea, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 180 sau 181 C. pen., şi infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri sau tulburarea liniştii publice, căci nu au avut loc manifestări şi nu s-au produs urmări de felul celor arătate în art. 321 alin. 1 C. pen. T.J. Hunedoara, d. p. 627/1984, R.R.D. nr. 5/1985, p. 77. Inculpatul, aflat la căminul cultural din comună, a cerut seminţe victimei care, în glumă, i-a dat numai două; enervat de acest fapt, inculpatul i-a răsucit mâna, a adus-o cu forţa spre el şi i-a înfipt un cuţit în piept, provocându-i moartea. Această faptă nu constituie - în afară de infracţiune de omor - şi infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA Este adevărat că fapta a revoltat pe cetăţenii care au asistat la comiterea ei şi a adus atingere, bunelor moravuri, dar aceasta nu este suficient pentru a se face şi aplicarea art. 321 C. pen., atâta vreme cât existenţa intenţiei de a comite infracţiunea prevăzută de acest text nu este atestată de acte de felul celor enumerate în cuprinsul său, care să fi precedat ori amplificat acţiunea specifică de ucidere. T.S., s.p., d. 1943/1982, R.R.D. nr. 10/1983, p. 76. NOTĂ: Soluţia este discutabilă, într-o opinie, s-a arătat că dacă inculpatul nu a mai comis, cu aceeaşi ocazie, alte fapte specifice elementului material al laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen., în sarcina sâ nu se poate reţine săvârşirea acestei infracţiuni. împrejurarea că fapta comisă a provocat indignarea cetăţenilor nu este decât reflexul, în conştiinţa acestora, a gravităţii faptei petrecute sub ochii lor şi pentru care inculpatul a fost tras la răspundere (a se vedea C. Bulai în P.J.P. voi. III, p. 278). Alţi autori admit că una şi aceeaşi acţiune, săvârşită în public poate constitui elementul material atât al infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cât şi al altei infracţiuni - cele două fapte aflându-se în concurs ideal -dacă pe lângă unul din rezultatele arătate în art. 321 C. pen., a produs şi urmarea specifică acelei infracţiuni, (a se vedea O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 350; A.O. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bu-s cureşti, 1976, p. 432; Ştefan Daneş, în Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, voi. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 442). Fapta inculpaţilor care, pe stradă, dar în absenţa oricărei alte persoane, au lovit o persoană, luându-i unele bunuri - fără să se fi adus atingere bunelor moravuri ori să se fi tulburat liniştea publică -constituie numai infracţiunea de tâlhărie, nu şi cea prevăzută în art. 321 C. pen. T.J. Galaţi, d.p. 510/1981, cu notă de Gh. Marin eseu, R.R.D. nr. 11/1981, p. 41. a) Fapta aceluia care, aflându-se în stare de ebrietate, a adresat ameninţări unor consumatori într-un restaurant, spărgând şi un pahar, din care cauză liniştea localului a fost tulburată, este susceptibilă de a constitui infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută în art. 321 c. pen. b. Din moment ce se constată că tulburarea produsă liniştii localului nu afostde proporţii însemnate, că făptuitorul suferă de o afecţiune psihică, care sub influenţa consumului de alcool determină reacţii violente, că în seara respectivă el a consumat băuturile alcoolice în mod accidentai, fiind deprimat din cauza unor neînţelegeri familiale, că, deşi are antecedente penale, comportarea sa în societate şi la locul de muncă este bună şi că manifestă preocuparea de a desăvârşi pregătirea şcolară, este cazul ca din toate aceste împrejurări să se tragă concluzia că fapta nu prezintă pericolul socialal unei infracţiuni şi să se aplice o sancţiune cu caracter administrativ, conform art. 181 C. pen. Procuratura Locală Roman, ordonanţa 161/B/1976, cu note de I. 533 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII Pop şi V.l. Dumbravă, R.R.D. nr. 11/1976, p. 54. NOTĂ: Soluţia a fost criticată pentru că s-au aplicat prevederile art. 181 deşi fapta prezenta trăsăturile unei contravenţii. Fapta inculpaţilor de a aplica o corecţie victimei, urmată de dezbrăcarea acesteia de haine şi izgonirea ei din apartamentul inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 321 C. pen. T.J. Olt, d.p. 668/1984, cu note de I. loan Petru Cernat, Radu Achimescu, (II) Dorin Ciuncan, R.R.D. nr. 1/1986, p. 56. Pentru a se putea reţine agravanta tulburării grave a liniştii publice, prevăzută în art. 321 alin. 2 C. pen., este necesar ca, pe baza probelor administrate, să se constate că faptele, săvârşite în public de inculpat - constând în acte, gesturi sau proferări de cuvinte ori expresii sau orice alte manifestări prin care s-a adus atingere la bunele moravuri -, au creat reacţii puternice de indignare şi dezaprobare atât în mediul social imediat afectat prin săvârşirea faptelor, cât şi în afara lui. în speţă, prima instanţă a reţinut în mod corect infracţiunea prevăzută în art. 321 alin. 2 C. pen. în sarcina a 4 inculpaţi care, aflându-se într-un restaurant şi precizând că au fost prost serviţi, au provocat scandal, au spart sticle, veselă şi au deteriorat mobilier, precum şi o \ minifântână arteziană instalată în ■ mijlocul localului, după care, ieşind afară, au continuat scandalul, proferând cuvinte triviale şi tulburând grav liniştea publică, ceea ce a provocat indignarea şi oprobriul mai multor persoane aflate la faţa locului cu privire la acest comportament. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 386/1993. Faţă de multitudinea şi complexi- . tatea situaţiilor ce se pot ivi în fapt, , legea nu arată ce se înţelege prin tulburare gravă a liniştii publice, ca ; rezultat specific al variantei agravate - prevăzută în art. 321 alin. 2 C. pen. - a infracţiunii de ultraj con- , tra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Dacă se are în vedere că liniştea publică înseamnă acel climat ne- ~ cesar desfăşurării normale a vieţii sociale, în care relaţiile dintre — oameni se desfăşoară paşnic, în condiţii de securitate personală şi de respect al demnităţii umane, atunci, desigur, de o tulburare : gravă a liniştii publice nu se poate vorbi decât în cazul în care are loc o tulburare de mare amploare şi de mare intensitate a acestui climat. : Pentru o corectă apreciere a situaţiei de fapt, sub acest aspect, este necesar a se lua în conside- j rare: amploarea mediului social în care s-a produs tulburarea, natura acesteia, durata şi intensitatea tul- | burării, intensitatea reacţiilor la care aceasta a dat naştere. T.M. Bucureşti, s. II p., d. 480/1993. BIBLIOGRAFIE: - G. Marcov, Criterii de delimitare a formei agravate de forma simplă a infracţiunii de | ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, R.R.D. nr. 11 /1971, p. 93 ' I - G. Antoniu, Delimitarea formei agravantei de forma simplă a infracţiunii de ultraj contra _: bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, R.R.D. nr. 11/1970, p. 105 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA Art. 322. — Participarea la o încăierare între mai multe încăierarea persoane se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, cel care a săvârşit această faptă se pedepseşte pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se reduce cu un an. Ceilalţi participanţi la încăierare se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută în alin. 1. în cazul prevăzutîn alin. 2, dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi au săvârşit faptele arătate în acel alineat, se aplică tuturor închisoarea de la 6 luni la 5 ani pentru fapta de vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii. în cazul în care s-a cauzat moartea, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale, sau care a încercat să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul. a) încăierarea, ca faptă penală distinctă, incriminată prin art. 322 C. pen., se caracterizează prin săvârşirea de violenţe între mai multe persoane, unele asupra altora. Violenţele se produc în aşa fel încât în înghesuiala (îmbrânceala) ce are loc, este greu de stabilit, însă nu imposibil, contribuţia fiecărui participant. Tot în sfera specificului acestei infracţiuni se înscrie şi faptul că încăierarea nu începe cu intenţia de a produce vătămarea integrităţii corporale sau moartea, ci cu gâlceavă sau cu ceartă, actele de violenţă de-clanşându-se ca urmare a acesteia. b. Când însă, într-un asemenea conflict, făptuitorul a acţionat cu intenţia manifestă de a ucide, în condiţii care fac posibilă identificarea lui fără dificultate, atunci fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale tentativei de omor şi se încadrează în dispoziţiile art. 20, raportat la art. 174 cC. pen. T.S., s.p., d. 1946/1979, R.R.D. nr., 6/1980, p. 62 în cazul infracţiunii de încăierare, dacă urmările produse sunt dintre cele prevăzute în art. 180 şi 181 C. pen. - suferinţe fizice, o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 C. pen.) sau o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 C. pen.) - fapta se încadrează în art. 322 alin. 1 C. pen. şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în acel alineat, aplicabilă tuturor participanţilor la încăierare, indiferent dacă cel care a săvârşit fapta, ce a condus la rezultatul arătat mai sus, este sau nu cunoscut. în acest caz infracţiunile prevăzute în art. 180 şi 181 C. pen. se absorb în infracţiunea de încăierare, prevăzută în art. 322 alin. 1 C.pen. Referitor la cazul în care urmările sunt mai grave - constând în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 182 C. pen.) -. textul face distincţie între ipoteza când cel care, prin fapta sa, a produs acest rezultat este cunoscut şj ipoteza când el nu este cunoscut. în prima ipoteză, atunci 535 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII când autorul vătămării grave este cunoscut, acesta se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., iar ceilalţi participanţi la încăierare se pedepsesc cu pedeapsa arătată în art. 322 alin. 1 C. pen. în ipoteza a doua - adică atunci când autorul vătămării corporale grave nu poate fi identificat, rămânând până la sfârşit necunoscut -, în baza art. 322 alin. 3 C. pen., tuturor participanţilor li se aplică pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. T.J. Covasna, d.p. 16/1979, R2, p. 219. Infracţiunea de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., presupune existenţa a două grupuri adverse între care se schimbă lovituri reciproce; în consecinţă, nu se poate reţine existenţa acestei infracţiuni atunci când făptuitorii au iovit una sau mai multe persoane care, deşi aflate împreună, nu au săvârşit acte de violenţă împotriva lor. T.S., s.p., d. 2069/1983, R.R.D. nr. 1/1985, p. 68. Chiar dacă, în momentul lovirii sale cu toporul în cap, victima se afla într-un grup, iar autorul loviturii era, de asemenea, însoţit de mai multe persoane - atâta vreme cât între cele două grupuri nu s-au schimbat lovituri reciproce, în cadrul unui conflict spontan, încât să nu se poată stabili cine a aplicat victimei lovitura periculoasă pentru viaţă, ci inculpatul singur a atacat victima şi a lovit-o -, fapta acestuia constituie infracţiunea de omor, neputându-se încadra în art. 322 C. pen., care incriminează încăierarea. T.S., s.p., d. 950/1980, R.R.D. nr. 2/1981, p. 69. i Agravanta prevăzută de art. 322 . alin. 3 C. pen. este aplicabilă numai dacă în cursul încăierării s-a cauzat vătămarea gravă integrităţii corporale sau moartea unei per- 4 soane şi, totodată, nu s-a putut i stabili cine este autorul violenţelor care au provocat aceste urmări. ILI De aceea, dacă în cursul unei J agresiuni săvârşite de mai multe j persoane asupra altora, acestea | din urmă au suferit diferite leziuni, _ ! dar s-a putut identifica autorul Iezi- ' unii produse fiecăreia dintre victime, inculpaţii vor fi condamnaţi -fiecare în parte - pentru infracţiunea contra vieţii ori integrităţii corporale (în speţă, tentativă de omor, vătămare cor- j porală gravă şi loviri) pe care a j comis-o, fără ca, în ceea ce priveşte încăierarea, să poată fi aplicate prevederile textului menţionat. T.S., s.p., d. 3060/1974, R1, p. 239. BIBLIOGRAFIE: - D. Clocotici, Cu privire la aplicarea scuzei provocării şi a dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni în cazul infracţiunilor de încăierare, R.R.D. nr. 3/1.979, p. 20 Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni Art.323.— Fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea - i unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor in- _ , fracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau i sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, fără a se putea-j depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce ~ ' 536 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA intră în scopul asocierii. Dacă fripta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică celor care au săvârşit infracţiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracţiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. 1. Nu se pedepsesc persoanele prevăzute în alin. 1, care denunţă autorităţilor asocierea mai înainte de a fi fost descoperită şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii care intră în scopul asocierii. Fapta inculpatului de a se fi asociat cu alţii, în scopul trecerii frauduloase a frontierei prin deturnarea unui avion, constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art.323C. pen. Din moment ce inculpatul, deşi minor la data asocierii, a persistat în hotărârea sa infracţională şi s-a manifestat ca atare, în cadrul asociaţiei constituite, şi după ce a devenit major, dispoziţiile legale referitoare la minori nu-i sunt apli- .. u,: i ~ oduliG, T.S., s.p., d. 459/1972, R.R.D. nr. 10/1972, p. 177. Fapta inculpaţilor, deţinuţi într-un penitenciar, de a se fi asociat -întocmind un plan amănunţit, cu determinarea rolului fiecăruia -pentru a lovi şi imobiliza pe angajaţii însărcinaţi cu paza, pentru a ie lua uniformele, armele şi a evada, urmând ca ulterior să-şi procure alimente şi haine din furt, întruneşte toate elementele in-rracţiunii, prevăzuta oe art. 323 alin. 1 C. pen, T.S., s.p., d. 4182/1971, R1, p. 54. infracţiunea prevăzută de art. 322 C. pen. presupune o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană. ,De aceea, dacă mal multe persoane - dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup - au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiau acei grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu şi de -asociere pentru săvârşirea de infracţiuni. T.S., s.p., d. 2635/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 163. Pericolul social al infracţiunii prevăzute în art. 323 C. pen. rezuiîâ din însăşi constituirea şi finanţarea asocierii, al cărei scop este săvârşirea faptei penale. Pentru existenţa acestei infracţiuni este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea şi scopul asocierii, infracţiunea con-sumându-seîn momentul realizării acestui consens, T.S., s.p., d. 2495/1976, R2. p. 37. Odată ce fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost dezincrimi-natâ prin Decretui-Lege nr. 12/1990 şi inculpaţii urmează a fi achitaţi, pentru această faptă, în baza art. 11 pct. 2 !it. a şi art. 10 lit. b C. proc. pen., pe cale de consecinţă, o soluţie de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen., trebuie pronunţată şi în ceace priveşte infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută în art. 323 Cod penal, deoarece fapta în vederea căreia s-a făcut asocierea nu mai 537 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII constituie infracţiune. T.M. Bucureşti, s. I p., d. 184/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 88. într-o perioadă scurtă de timp, 5 inculpaţi au săvârşit împreună numeroase infracţiuni de furt calificat. Constatând existenţa acestor fapte penale, prima instanţă a reţinut în sarcina lor şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cod penal), în realitate, inculpaţii nu au alcătuit o grupare cu caracter organizat, nu a existat nici un program de activitate, nici o repartizare a atribuţiilor, împrejurări ce ar deno-tao structură organizatorică. Chiar dacă uneori, înainte de săvârşirea unor fapte, ei s-au întâlnit şi au discutat cum să procedeze - în timp ce alteori au acţionat la întâmplare, stabilind, la locul infracţiunii, aportul fiecăruia -niciodată inculpaţii nu s-au întrunit în scopul asocieri pentru a planifica şi a pregăti săvârşirea infracţiunilor; întâlnirile şi discuţiile lor au avut un caracter spontan, fără nici o organizare. In consecinţă, în mod greşit prima instanţă a reţinut în sarcina inculpaţilor şi infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 394/1990, Dreptul nr. 5/1992, p. 90. Instigarea Art. 324. — Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris publică şi sau prin orice alte mijloace, de a nu respecta legile, ori de a apologia săvârşi fapte ce constituie infracţiuni, se pedepseşte cu infracţiunilor închisoare de la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat. Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii ia care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Purtarea în public a unei uniforme, embleme, insigne sau altor asemenea semne distinctive neautorizate, în scopurile arătate în alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează iăudarea în public a celor care au săvârşit infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia. Nu sunt soluţii din practica judiciară Răspândirea Art. 325. — Fapta de a vinde sau răspândi, precum şi de de materiale a confecţiona ori deţine în vederea răspândirii, obiecte, de- obscene sene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta inculpaţilor de a fi organizat vizionarea unor filme pornografice - în locuinţele altor persoane - înregistrate pe casete video, în 538 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA schimbul unor sume de bani încasate de la spectatori, constituie infracţiunea de răspândire a materialelor obscene (art. 324 C. pen.). în asemenea situaţie sunt supuse confiscării speciale, în baza art. 118 lit. b C. pen., nu numai casetele, aparţinând unuia dintre inculpaţi ci şi aparatura electronică, proprietatea altui inculpat, filmele neputând fi vizionate fără folosirea acelei aparaturi. T.M. Bucureşti, s. lip., d. 2162/1984, R3, p. 240. Art. 326. — Fapta persoanei care, avand capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 ani. Infracţiunile de cerşetorie şi vagabondaj pot fi săvârşite numai de persoane care au capacitate de a munci; ca atare, minorul în vârstă între 14 şi 16 ani nu poate fi subiect al infracţiunilor menţionate, deoarece, potrivit dispoziţiilor le- gale, el nu are capacitate integrală de exerciţiu a dreptului de muncă, pentru a se putea încadra în muncă fiind necesar ca reprezentantul său legal şi medicul competent să-şi fi dat consimţământul. T.S., s.p., d. 569/1972, R1, p. 59. Cerşetoria BiBLiOGRAFiE; - St. Daneş, Combaterea prin mijloace de drept penal a unor fapte de parazitism social, R.R.D.nr. 11/1972, p. 32 Art. 327. — Fapta persoanei care nu are locuinţă stator- Vagabondajul nică şi nici mijloace de trai şi care, deşi are capacitate de a munci, nu exercită în mod obişnuit o ocupaţie sau profesie, ori nu prestează nici o altă muncă pentru întreţinerea sa, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 ani. infracţiunea de vagabondaj, prevăzută de art. 327 C. pen. nu este susceptibilă de forma de par ticipaţie a coautorului. Atunci când o persoană majoră merge prin diferite localităţi împreună cu un minor, fără ca nici una din aceste două persoane să aibă locuinţă statornică şi nici mijloace de trai şi fără ca ele să exercite în mod obişnuit o ocupaţie sau să presteze o altă muncă, se poate reţine în sarcina fiecăruia infracţiunea de vagabondaj, în mod separat, însă nu se poate reţine în sarcina infractorului major agravanta din art. 75 lit. c C. pen. (săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor). T.M. Bucureşti, -s !p., d. 1754/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 170. Vagabondajul, faptă prevăzută şi pedepsită prin art. 327 C. pen., fiind prin natura sa o infracţiune de obicei, pentru existenţa laturii sale obiective este necesară o repetare de acte (din cele la care se referă, 539 ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII în mod alternativ, textul incriminator), într-un număr suficient care să releve obişnuinţa. Arestarea între timp a inculpatului şi deţinerea sa în executarea unei pedepse privative de libertate, pentru altă infracţiune, a întrerupt săvârşirea infracţiunii de vagabondaj, astfel că actele comise ulterior constituie o altă infracţiune de vagabondaj, săvârşită în stare de recidivă (în raport cu fapta pentru care inculpatul fusese condamnat anterior la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 6 luni, şi a cărei executare a autonomizat cele două perioade în care s-a săvârşit vagabondajul). T.S., c7, d. 74/1976, R.R.D. nr. 5/1977, p. 65. Prostituţia Art. 328. — Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Infracţiunea de prostituţie prevăzută de art. 328 C. pen. nu poate avea mai mulţi autori, deoarece acţiunea care constituie elementul său material nu poate fi săvârşită, în mod nemijlocit, decât de o singură persoană; atunci când fapte similare sunt săvârşite, în acelaşi loc şi timp, de mai multe persoane, fiecare săvârşeşte o infracţiune distinctă şi este autor al acelei infracţiuni, iar nu coautor la faptele comise de ceilalţi, în consecinţă, câtă vreme între inculpatele - dintre care una minoră - trimise în judecată pentru săvârşirea, de către fiecare, a infracţiunii de prostituţie nu s-au stabilit raporturi de la autor la complice, nu se poate reţine în sarcina inculpatei majore agravanta prevăzută de art. 75 lit. c C. pen. T.S., s.p., d. 5479/1971, R.R.D. nr. 10/1972, p. 164. Din moment ce inculpata, deşi aptă de muncă, continuă să ducă o viaţă parazitară, prin săvârşirea infracţiunii de prostituţie, doved-indu-se refractară la indicaţiile repetate ale organelor de poliţie de a desfăşura o muncă utilă şi de a-şi asigura astfel în mod licit mijloacele de existenţă, nu există garanţiile necesare că executarea prin muncă îşi va produce efectul urmărit şi, ca atare, pedeapsa închisorii urmează a fi executată într-un loc de deţinere. T.J. Constanţa, d.p. 206/1979, R.R.D. nr. 12/1979, p. 63. Proxenetismul' Art. 329. — îndemnul sau constrângerea la prostituţie, ori înlesnirea practicării prostituţiei, sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie, ori traficul de persoane în acest scop, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută în alin. 1 este săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este 540 INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA închisoarea de la 3 la 10 ani şi Tentativa se pedepseşte. Fapta unei persoane de a îndemna o femeie să practice prostituţia şi de a-i înlesni, în acelaşi scop, legături cu diferiţi bărbaţi, constituie infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 C. pen. săvârşită prin două modalităţi: îndemn şi înlesnire. în această situaţie, nu are nici o relevanţă pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că autorul nu a tras şi foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei, căci obţinerea unor foloase în atare împrejurări constituie altă modalitate de săvârşire a infracţiunii. T.S., s.p., d. 1077/1972, R.R.D. nr. 8/1972, p. 166. Persoana care - pentru â obţine foloase materiale - pune apartamentul său la dispoziţia unei femei, pentru ca aceasta să practice prostituţia, săvârşeşte infracţiunea de proxenetism, chiar dacă apartamentul a fost pus la dispoziţia acestei femei o singură dată. T.S., s.p., d. 166/1972, R.R.D. nr. 9/1972, p. 174. interzicerea unor drepturi. în latura obiectivă a infracţiunii de proxenetism, aşa cum este definită în art. 329 C. pen., se includ toate formele de proxenetism şi trafic de femei prevăzute în art. 436 C. pen. anterior, aşa încât, dacă inculpatul a comis, înainte de 1 ianuarie 1969, fapte ce cădeau sub incidenţa acestui text, săvârşind apoi acte de proxenetism şi după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, întreaga sa activitate se încadrează în dispoziţiile art. 329 C. pen. T.S., s.p., d. 3812/1971, R1, p. 347. înlesnirea practicării prostituţiei de către o persoană minoră constituie infracţiunea de proxenetism, în forma agravată prevăzută în art. 329 alin. 2 C. pen.; pentru aplicarea acestei agravante este însă necesar ca autorul să fi cunoscut ori să fi prevăzut împrejurarea că persoana respectivă nu a împlinit vârsta de 18 ani. T.J. Constanţa, d.p. 44/1979, R2, p. 322. Art. 330. — Organizarea sau îngăduirea jocurilor de noroc Jocul de pentru public, fără autorizare, se pedepseşte cu închisoare noroc de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează organizarea sau îngăduirea în mod obişnuit a jocurilor de noroc, într-o casă particulară, în scopul de a realiza foloase materiale. Nu sunt soluţii din practica judiciară Absenţa nejustificată Dezertarea INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI TITLUL X INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI Capitolul I INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI Secţiunea I Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare Art. 331. — Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore dar nu mai mult de 3 zile, a militarului în termen sau concentrat, până la gradul de sergent inclusiv, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an. Pedeapsa aplicată militarului în termen se execută într-o închisoare militară. în timp de război, absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depăşit 4 ore dar nu mai mult de 24 ore, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Simpla absenţă de la apel a militarului în termen condamnat cu executarea pedepsei într-o unitate disciplinară, nu constituie infracţiunea de absenţă nejustificată de la unitate prevăzută de art. 331 alin. 1 C. pen. şi nici infracţiunea de evadare prevăzută de art. 269 C. pen., dacă nu sunt dovezi din care să rezulte că, în timpul absenţei, cel în cauză a părăsit incinta şi locul de staţionare al unităţii. T.Mil. Bucureşti, d.p. 366/1972, Codul comentat şi adnotat, partea specială, voi. II, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 489. BIBLIOGRAFIE: - D. Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975 Art. 332. — Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7 ani. 542 INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI în timp de război, absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani. Potrivit art. 332 alin. 1 C. pen., absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, constituie infracţiunea de dezertare.. Comite această infraqţiune şi militarul care, trecând fraudulos frontiera, este arestat de autorităţile străine la mai puţin de 3 zile de la părăsirea unităţii şi - ca urmare a arestării şi sancţionării sale, de către autorităţile statului în care a intrat ilegal - lipseşte din unitate mai mult de 3 zile. Este evident că orice persoană care trece fraudulos frontiera - indiferent în ce scop - prevede şi, implicit, acceptă posibilitatea de a fi arestată şi pedepsită de autorităţile statului pe teritoriul căruia a ajuns, prin încălcarea legilor acelui stat; astfel fiind, trebuie să se considere că inculpatul a lipsit nejustificat din unitate în timpul cât a fost deţinut în executarea pedepsei şi până la predarea sa de către autorităţile statului străin celor române, iar nu numai în intervalul de timp de la părăsirea unităţii şi până la arestarea sa de către autorităţile străine. T.S., S.p., d. 74/1978, C.D., p. 423. Potrivit art. 332 alin. 1 C. pen., subiect al infracţiunii de dezertare poate fi numai persoana care are calitatea de militar, inclusiv militar' concentrat, iar fapta constă în absenţa nejustificată a autorului de la unitate sau serviciu o perioadă care depăşeşte 3 zile. Din cuprinsul acestui text rezultă că dezertarea este o infracţiune continuă, a cărei săvârşire începe în momentul părăsirii nejustificate a unităţii sau serviciului şi ia sfârşit când absenţa nejustificată este curmată (militarul se prezintă de bună voie la unitate sau serviciu, ori în faţa autorităţii competente, sau este prins de organele forţei publice) ori în momentul în care autorul îşi pierde calitatea de militar în condiţiile prevăzute de lege. Cât timp, în speţă, absenţa nejustificată din unitate a inculpatului -militar concentrat - a fost curmată abia după un an şi 3 luni de la părăsirea unităţii, fără ca între timp el să-şi fi pierdut calitatea de militar în condiţiile prevăzute de lege, urmează a se conchide că în toată această perioadă inculpatul s-a aflat în poziţia de dezertor, indiferent de durata de timp pentru care putea fi concentrat. T.S., s.m., d. 42/1981, R.R.D. nr. 1/1982, p. 63. Infracţiunea de dezertare se consumă după trecerea termenuiui de 3 zile prevăzut de art. 322 alin. 1 C. pen., iar starea de dezertare se menţine până în momentul încetării absenţei de la unitate sau serviciu (întoarcerea de bună voie sau adus de forţa publică). Venirea infractorului la unitate pentru câteva ore, în scopul exclusiv al rezolvării unor probleme strict personale, fără a se înfăţişa la organul militar competent spre a lua act de prezentarea sa şi a oficializa aceasta prin ordin pe unitate, nu duce la încetarea stării continue de dezertare, deoarece din conduita militarului nu a rezultat că a luat hotărârea de a curma această stare. T.Mil. Bucureşti, d.p. 183/1972 (Codul penal comentat şi adnotat, p.sp., voi. II, p. 492). Există concurs între infracţiunea de dezertare prevăzută de art. 332 alin. 1 C. pen. şi infracţiunea de 543 Călcarea de consemn INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI evadare prevăzută de art. 269 alin. 1 C. pen. când un militar în termen părăseşte fără voie unitatea militară disciplinară în cadrul căreia executa o pedeapsă privativă de libertate şi rămâne în această situaţie o perioadă de timp care depăşeşte termenul prevăzut de art. 332 alin. 1 C. pen. Aceasta, întrucât inculpatul, pe lângă faptul că se afla în stare legală de deţinere, păstra însă şi calitatea de militarîn termen, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 62 C. pen., art. 452 C. proc. pen. şi Instrucţiunile M.F.A. nr. 20/1970 date în baza art. 45 din legea privind executarea pedepselor din 19 noiem-brie1969, fiindu-i astfel aplicabile pe lângă dispoziţiile legale referitoare la militarii în termen condamnaţi cu executarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară şi dispoziţiile privitoare la ordinea şi disciplina militară. Că inculpatul mai avea calitatea de militar în termen, care atrage obligaţia respectării ordinii şi disciplinei militare, rezultă şi din art. 28 al Legii nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a R.S. România în care se prevede că serviciul militar se îndeplineşte de militarii în termen în perioada de la prezentarea la unităţi şi până la înmânarea documentelor de trecere în rezervă, ori, celor însumaţi în unităţile militare disciplinare nu li se înmânează documente de trecere în rezervă. Ca atare, lipsind de la unitatea militară disciplinară mai mult de 3 zile, inculpatul a săvârşit şi infracţiunea de dezertare, dealtfel, el putea săvârşi orice altă infracţiune contra ordinei şi disciplinei militare, pentru a cărei existenţă legea cere ca subiectul activ să aibă calitatea de militar în termen. T.S., s.p., compl. mii., d. 125/1971, (Codul penal comentat şi adnotat, p.sp. voi. II, p. 492). Dezertarea este infracţiune continuă. Dacă a continuat şi după apariţia Legii nr. 4/1954 pentru graţiere şi amnistie, dispoziţiile acesteia nu sunt aplicabile (art. 520 Codul justiţiei militare şi Legea nr. 4/1954). Cum dezertarea este o infracţiune continuă, care durează tot timpul cât ostaşul dezertor lipseşte de la unitatea militară, rezultă că instanţa de fond nu putea face în cauză aplicarea Legii nr 4/1954, deoarece inculpatul a rămas în poziţia de dezertare şi după apariţia legii. T.S., s.mil., d. 193/1960 (Codul penal comentat şi adnotat, p.sp. voi. II, p. 492). Lipsa nejustificată de la serviciu a unui militar după un timp oarecare, afirmând că i-a fost teamă de a nu fi arestat, nu exclude intenţia de a dezerta. T.S., s.mil., d. 454/1954 (Codul penal comentat şi adnotat, p.sp., voi. II, p. 492). Art. 333. — Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar. Călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armament, 544 INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI muniţii sau materiale explozive, la frontieră ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacă fapta ar fi putut avea urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Faptele de mai sus săvârşite în timp de război se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani. Potrivit art. 333 alin. 1 C. pen., călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoţire ori de securitate constituie infracţiunea de călcare de consemn, iar conform alin. 3 din acelaşi articol călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază pe lângă depozitele de armanent, muniţii sau materiale explozive, la frontieră ori la alte posturi de un deosebit interes reprezintă o formă agravată a infracţiunii. în sensul dispoziţiei legale susmenţionate, prin expresia "sentinelă aflată în serviciu de gardă sau de pază la frontieră" trebuie să se înţeleagă nu numai militarul care se află în post de santinelă - denumit astfel potrivit prevederilor din regulamentele militare generale sau speciale -, ci şi orice alt militar având misiunea de a asigura paza frontierei. 7.3., c. 7, d. 54/1974, R1, p. 58. Fapta militarului, aflat la serviciul de pază, de a lăsa arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii - din care cauză UP.Li! dîH ăC£Şt!3, foîoslnd-o, 8 împuşcat o persoană, care a decedat - constituie, pe lângă in-fracţiuneat de călcare de consemn prevăzută de art. 333 alin. 1 C. pen., şi aceea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. T.S., s.m., d. 81/1975. R1, p. 419. Nesocotirea în cadrul îndeplinirii unei misiuni de gardă şi de pază, a mai multor prevederi ale consemnului primit, constituie tot atâtea infracţiuni de călcare de consemn - în concurs - dacă nu se dovedeşte că autorul a săvârşit faptele în realizarea aceleiaşi rezoluţii delictuoase. T.mil. Bucureşti, d.p. 46/1975. Fapta militarului care făcând parte din compunerea gărzii, îndeplineşte funcţia de comandant şi încalcă regulile serviciului de gardă şi de pază cu ocazia instalării în post a unei santinelecon-stituie infracţiunea de călcare de consemn prevăzută de art. 333 alin. 1 C. pen., iar nu de alin. 2. Aceasta, întrucât din economia textului art. 333 alin. 1 C. pen. rezultă că legiuitorul a înţeles să cuprindă în sfera acestuia, toate infracţiunile săvârşite de militari în serviciul de gardă, pază, însoţire sau securitate legate de executarea întocmai a prevederilor regulamentare privitoare la serviciul ce îl îndeplinesc, indiferent de calitatea pe care o au în compunerea gărzii. Astfel fiind, dispoziţiile art. 333 aiin. 2 C. pen, urmează a se aplica în cazul părăsirii comenzii de către alţi militari în afara celor care au atribuţia de comandă în legătură cu serviciul ele gardă, pază, însoţire sau securitate. T.mil. Bucureşti d.p. 301/1970. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI Insubordo- narea Art. 334. — Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Dacă fapta este săvârşită de un ofiţer, de un maistru militar sau subofiţer, de doi sau mai mulţi militari împreună, ori în faţa trupei adunate sau dacă fapta are urmări grave, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. în timp de război, pedeapsa pentru fapta prevăzută în alin. 1 este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar pentru fapta prevăzută în alin. 2 de la 3 la 12 ani. Neexecutarea unui ordin, din omisiune, nu constituie infracţiunea de insubordonare, ci aceea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 242 C. pen. (anterior), întrucât textul art. 503 din Codul justiţiei militare (abrogat) incriminează fapta militarului care refuză executarea ordinului dat de un superior, înţelegând prin refuz mai alesîn raport cu disciplina militară, opunerea expresă şi categorică de a executa ordinul dat. ifiCuipcuu» i'lli ci fPici; iilbStat U ci$6" menea opunere, ci numai a omis să îndeplinească la timp o îndatorire de serviciu (scoaterea unui butoi de combustibil din garaj) fapt care a contribuit la producerea unui incendiu. T.S., s.mii, d. 293/1959. Neexecutarea de către subordonat a ordinului comandantului de a merge la arest (constituie infracţiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 din Codul justiţiei militare abrogat), deoarece dispoziţia comandantului cu privire la executarea arestului avea carnete'" de ordin pentru inculpat, iar ordinul era relativ de serviciu, deoarece pedeapsa fusese aplicată pentru un act de indisciplină în timpul serviciului. T.S., s.mii, d. 159/1958. Lovirea sau insulta superiorului Art. 335. — Lovirea superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. în cazul în care cel lovit se găseşte în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de ia unu Sa 5 ani. Insulta superiorului de către inferior sau a şefului de către subordonat se pedepseşte cu închisoare de ia o lună la 1 an. Dacă faptele de mai sus sunt săvârşite în timp de război, maximul pedepselor se sporeşte cu 2 ani. Dacă miiitarui lovit de un soldat, avea de asemenea gradul de soldat - dar era superior inculpatului prin funcţia de comandant de grupă pe care o îndeplinea la acea dată -, fapta de lovire comisă de inculpat constituie infracţiunea de lovire a superiorului, prevăzută de ~ art. 335 C. pen. ’ J.S., s.mii, d. 1/1975, R.R.D. nr. 5/1976, p. 65. Fapta militarului care ameninţă un ~ superior că îi va împuşca dacă va INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI veni în control la postul unde va fi santinela constituie infracţiunea de insultă a superiorului prevăzută de art. 335 alin. 3 C. pen. Această soluţie se impune - deşi ameninţarea este incriminată în art. 193 C. pen., ca o infracţiune distinctă de insulta prevăzută de art. 205 C. pen. - întrucât, pe de o parte, potrivit art. 205 C. pen., insulta constă în atingerea adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane prin cuvinte, gesturi sau alte mij-ioace, ori prin expunerea la batjo-coră, iar, pe de altă parte, ameninţarea superiorului de către inferior este o formă de atingere adusă onoarei sau reputaţiei acestuia. Integrarea în conţinutul infracţiunii de insultă a superiorului a oricăror forme de atingere aduse onoarei sau reputaţiei superiorului, inclusiv ameninţarea, este justificată de caracterul special pe care îl au ■ -'$* • r' o /*■> r <1 ’ i i ■'jlc , , . . I O i i Ut- U> O. ••Oi VUli Ui UivCI plinei militare, care impune ca orice modalitate de jignire la adresa superiorului sau şefului să fie socotită atingere adusă disciplinei militare. T.S., s.mit., d. 19/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 149. Dacă în urma loviturii aplicate de inculpat, victima a rămas cu mai multe cicatrice pe fată şi cu întârzierea închiderii unui ochi, ceea ce îi alterează înfăţişarea fizică şi îi dă un aspect neplăcut, fapta săvârşită, având ca urmare o sluţire, se încadrează în dispoziţiile art. 182 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, în cazul în care infracţiunea de vătămare corporală a fost comisă de un alt militar prin lovirea superiorului, fapta se încadrează şi în dispoziţiile art. 335 alin. 1 C. pen., cele două infracţiuni fiind în concurs idea!. T.S., s.mil., d. 94/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 170. Fapta unui inculpat care loveşte superiorul ce se aflăîn îndeplinirea unei funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, întruneşte atât elementele infracţiunii de lovirea superiorului prevăzută de art. 335 alin. 2 C. pen., cât şi a infracţiunii de ultraj prevăzută de ari, 239 alin 2 C. pen., întrucât prin acţiunea de lovire au fost lezate nu numai relaţiile^sociale care apără ordinea şi disciplina militară, ci şi cele care ocrotesc autoritatea de stat, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. b C. pen. privind concursul ideal de infracţiuni, prin fapta unică a subiectului activ al infracţiunii fiind lezate relaţii sociale diferite, aceeaşi faptă producând şi rezultate diferite. T.S., s.mil., d. 1971/1970. Art. 336.— Lovirea inferiorului ori subordonatului de către Lovirea sau superior sau şef se pedepseşte cu închisoare de la o lună la insulta 1 an. inferiorului Insulta Inferiorului ori subordonatului de către superior sau şef se pedepseşte cu închisoare de îa o iunâ ia 6 luni. Dispoziţiile alin. 1 şi 2 nu se aplică în timp de război, dacă faptele au fost determinate de o necesitate militară. Nu sunt soluţii din practica judiciară Punerea în mişcare a acţiunii penale Capitularea 1 A se vedea INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI Art. 337. — Acţiunea penală pentru infracţiunile din prezenta secţiune se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. Potrivit art. 226 alin. 3 C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul apărării naţionale sau ministrul de interne. Dacă, cu ocazia judecării, se constată că punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut fără a se fi obţinut acest aviz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b şi 10 lit. f C. proc. pen., care prevăd că instanţa pronunţă încetarea procesului pena! atunci când lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. T.S., s.mil., d. 38/1973, R.R.D. nr. 3/1974, p. 149. Potrivit art. 235 C. proc. pen. acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, iar în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 33i - 336 C. pen., la sesizarea comandantului. Avizul comandantului, necesar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, la care se referă art. 226 C. proc. pen. nu echivalează cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nici cu autorizarea sau sesizarea organului competent pentru pornirea acţiunii penale, ci constituie o condiţie specială prevăzută de lege, pentru trimiterea în judecată a militarilor. Fără îndeplinirea acestei condiţii trimiterea în judecată nu poate avea loc. Acest aviz, având o natură juridică deosebită de cea a plângerii prealabile, produce şi consecinţe juridice deosebite de cele pe care le produce plângerea prealabilă, în sensul că odată dat, iar acţiunea penală pornită, avizul nu mai poate fi retras în cursul judecăţii şi instanţa nu poate pronunţa încetarea procesului penai pentru acest motiv. De aceea, în art. 10 lit. f-h C. proc. pen., enumerându-se cauzele care determină încetarea procesului oenai, nu se arată şi retragerea avizului comandantului. T.S., s.mil., d. 7/1971. nepublicată. Secţiunea ii Infracţiuni pe câmpul de luptă 1Art. 338. — Predarea îrt mâinile inamicului de către comandant a forţelor militare pe care le comandă, lăsarea în nota de sub art. 14. INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI mâinile duşmanului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca aceasta să fi fost determinată de condiţiile de luptă, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Tentativa se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 Art. 339. — Părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a Părăsirea acţiona, săvârşite în timpul luptei, ori predarea în captivitate câmpului sau săvârşirea altor asemenea fapte de natură a servi cauza de luptă duşmanului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Tentativa se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Secţiunea III Infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare Art. 340. — Zborul cu o aeronavă aparţinând forţelor Zborul armate ale statului român, fără prealabilă autorizare, precum neautorizat şi nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se periclitează securitatea zborului în spaţiul aerian sau a aeronavei, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a cauzat urmări grave, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. iar dacă a cauzat un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Nu sunt soluţii din practica judiciară t A se vedea nota de sub art. 14. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE MILITARI Părăsirea navei 1Art. 341. — Părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către comandant, mai înainte de a-şi fi exercitat până la capătîndatoririle de serviciu, precum şi decătreorice persoană ce face parte din echipajul navei, fără ordinul comandantului, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Aceeaşi faptă săvârşită în timp de război se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Părăsirea comenzii 1Art. 342. — Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave sau al unei grupări de nave militare, în situaţii ce ar fi putut periclita nava sau navele militare ori echipajul acestora, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. în cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârşit în timpul luptei, de către comandantul unei nave sau al unei grupări de . nave militare, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Neluarea măsurilor necesare în operaţiile navale 1Art. 343. — Fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare care fără a fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o avea, nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva duşmanului, să ajute o navă a statului român sau a unei ţări aliate urmărită de duşman ori angajată în luptă, sau nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi duşman, ori nu urmăreşte navele de război sau comerciale ale duşmanului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară 1 A se vedea nota de sub art. 14. 550 INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI 1Art. 344. — Coborârea pavilionului în timpul luptei, în scopul de a servi cauza duşmanului, săvârşită de către comandantul unei nave militare-Sau al unei grupări de nave militare, precum şi de către orice altă persoană ambarcată se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de lâ 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Coborârea pavilionului 1 Art. 345. — Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la bordul navei, prin care s-a cauzat, din culpă, o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare avarierea gravă a navei sau alte urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. în cazul în care fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârşită cu intenţie, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. în timp de război, fapta prevăzută în alin. 2 se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală â averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Coliziunea Art. 346. — Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 340, 341, 342, 344 şi 345 alin. 2 şi 3 se pedepseşte. Nu sunt soluţii din practica judiciară Sancţionarea tentativei Art. 347. — Dispoziţiile art. 341-346 se aplică în mod corespunzător şi în ce priveşte aeronavele militare. Nu sunt soluţii din practica judiciară Infracţiuni privitoare la aeronave 1 A se vedea nota de sub art. 14. 551 INFRACŢIUNI SĂVÎRŞITE DE MILITARI SAU DE CIVILI Sustragerea de la serviciul militar Defetismul Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă Capitolul II INFRACŢIUNI SĂVÎRŞITE DE MILITARI SAU DE CIVILI Art. 348. — Fapta persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o boală sau infirmitate, foloseşte înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage serviciului militar, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar în timp de război cu închisoare de la 3 la 10 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 349. — Răspândirea sau publicarea în timp de război de zvonuri sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase relative la situaţia economică şi politică a ţării, la starea morală a populaţiei în legătură cu declararea şi mersul războiului, precum şi săvârşirea altor asemenea fapte de natură să slăbească rezistenţa morală a populaţiei, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 350. — Jefuirea pe câmpul de luptă a morţilor sau răniţilor de obiectele aflate asupra lor se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta arătată în alineatul precedent, care, fără să fie săvârşită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operaţii de război. Nu sunt soluţii din practica judiciară 552 INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI Art. 351. — Folosirea, fără drept, în timp de război şi în legătură cu operaţiile militare a emblemei ori denumirii de „Crucea Roşie" sau a celor asimilate acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani. Folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiilor militare Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 352. — Refuzul nejustificat de a pune la dispoziţia Sustragerea forţelor armate bunurile legal rechiziţionate, sustragerea de de la rechiziţii la îndeplinirea acestor obligaţii ori nedeclararea la recen- militare sământ a bunurilor supuse rechiziţionării, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. în cazul când fapta se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Nu sunt soluţii din practica judiciară Capitolul III INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE CIVILI Sustragerea de ia recrutare Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 353. — Sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Sustragerea de la recrutare în timp de război se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Art. 354.— Neprezentarea la încorporare sau concentrare Neprezentarea în termen de 3 zile de laîncunoştinţare, iar dacă termenul de la încorporare prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la sau acest termen a celui chemat de autoritatea militară, se concentrare pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la unitatea la care au fost repartizaţi. în timp de mobilizare sau război, precum şi în caz de chemare urgentă, expres prevăzută în ordinul de chemare, 553 INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE CIVILI termenele de prezentare vor fi cele specificate în ordin. în caz de neprezentare, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Termenele de prezentare prevăzute în alineatele precedente se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemaţi se află în străinătate. Faptul că inculpatul n-a semnat dovada de primire a ordinului de chemare la încorporare nu poate duce la concluzia că acesta nu poate fi încunoştinţat, dovada fiind înmânată sub luare de semnătură de tatăl inculpatului, astfel că cerinţa legii a fost satisfăcută, fapta sa urmând a se sancţiona potrivit art. 354 alin. 1 C. pen. T.S., s.mil., d. 230/1969, nepublicată. Nu sunt întrunite elementele infracţiunii de nesupunere la încorporarea prevăzută de art. 516 c.j.m. (abrogat) atunci când ordinul de chemare a fost afişat la ultimul domiciliu cunoscut al inculpatului chemat să se prezinte la comisariatul militar. T.S., s.mil., d. 85/1967, nepublicată. Există infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. 1 C. pen. atunci când o persoană nu se prezintă laîncor-porare în termenul de 3 zile de la încunoştinţare prin ordinul de chemare. Prin noţiunea de "termen" prevăzut de lege se înţeleg elemente de ordin calendaristic, adică anul, luna şi ziua în care să se prezinte cel în cauză (iar nu şi ora), astfel că o întârziere de câteva ore în cursul aceleiaşi zile, în timpul programului de lucru, nu constituie infracţiune. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale unde se arată că prezentarea la incorporare trebuie să aibă loc la "data" fixată prin ordinul de chemare, astfel că noţiunea de "termen” trebuie corelată cu cea de "zile", iar nu în "ore". T.mil. Bucureşti, d.p. 752/1972, nepublicată. Prin sentinţa nr. 490 din 13 iunie 1992, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută în art. 354 alin. 1 din Codul penal. S-a reţinut că, primind ordinul de incorporare, inculpatul nu i-a dat curs şi nu s-a prezentat la data stabilită la sediul unităţii militare, în vederea satisfacerii serviciului militar. Recursul declarat în cauză a fost respins. Prin recursul în anulare, hotărârile menţionate au fost criticate cu motivarea că nu sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute în art. 354 alin. 1 din Codul penal, şi anume, condiţia de vârstă. Potrivit art. 52 din Constituţia României, serviciul militar este o-bligatoriu pentru bărbaţi, cetăţeni români care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Ori, la termenul când trebuia să se prezinte la încorporare, inculpatul avea 19 ani şi 8 luni, astfel că nu îndeplinea condiţia prevăzută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de neprezentare la încorporare. C.S.J., s.m., d. 14/1994, C.D., p. 152. 554 INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII Şl OMENIRII Art. 355. — Acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute Punerea în în prezentul capitol se pune în mişcare numai la sesizarea mişcare a comandantului. acţiunii penale Nu sunt soluţii din practica judiciară TITLUL XI INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII Şl OMENIRII Art. 356. — Propaganda pentru război, răspândirea de ştiri Propaganda tendenţioase sau inventate, de natură să servească aţâţării pentru război la război sau orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război, săvârşite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf sau prin alte asemenea mijloace, se pedepsesc cu închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară BIBLIOGRAFIE: O.A. Stoica, Dreptul Penal al României - instrument de luptă pentru apărarea păcii, L.P. nr. 5/1961, p. 30 1 1Art. 357. — Săvârşirea în scopul de a distruge în în- Genocidul tregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte: a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; 1 A se vedea nota de sub art. 14. 555 INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE CIVILI b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau în alt grup, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Înţelegereaîn vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Tratamentele 1Art. 358. — Supunerea la tratamente neomenoase a neomenoase răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea faţă de persoanele arătate în alineatul precedent a vreuneia din următoarele fapte: a) constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului; b) luarea de ostateci; c) deportarea; d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal; e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege. Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în 1 A se vedea nota de sub art. 14. 556 _________________INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII Şl OMENIRII alin. 1 se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă şi confiscarea totală a averii, sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Dacă faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 359. — Distrugerea în întregime sau în paite: Distrugerea a) a clădirilor, a oricăror alte construcţii sau a navelor care unor obiective servesc de spitale; Şi însuşirea b) a mijloacelor de transport de orice fel afectate unui unor bunuri serviciu sanitar sau de Cruce Roşie, ori al organizaţiilor asimilate acesteia, pentru transportul răniţilor, bolnavilor, materialelor sanitare sau al materialelor Crucii Roşii ori ale organizaţiilor asimilate acesteia; c) a depozitelor de materiale sanitare, dacă toate acestea poartă semnele distinctive reglementare, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează însuşirea sub orice formă, nejustificată de o necesitate militară şi săvârşită în proporţii mari, a mijloacelor sau materialelor destinate pentru ajutorul ori îngrijirea răniţilor sau bolnavilor căzuţi sub puterea adversarului. Tot astfel se sancţionează distrugerea în întregime sau în parte, ori însuşirea sub orice formă, nejustificată de vreo necesitate militară şi săvârşită în propoiţii mari, a oricăror alte bunuri. Nu sunt soluţii din practica judiciară Art. 360. — Distrugerea sub orice formă, fără necesitate Distrugerea, militară, de monumente sau construcţii care au o valoare jefuirea sau artistică, istorică ori arheologică, de muzee, mari biblioteci, însuşirea arhive de valoare istorică sau ştiinţifică, opere de artă, unor valori manuscrise, cărţi de valoare, colecţii ştiinţifice sau colecţii culturale importante de cărţi, de arhive ori de reproduceri ale bunurilor de mai sus şi în general a oricăror valori culturale ale popoarelor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează jefuirea sau 557 INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE CIVILI Sancţionarea tentativei, tăinuirii şi favorizării însuşirea sub orice formă a vreuneia dintre valorile culturale arătate în prezentul articol, de pe teritoriile aflate sub ocupaţie militară. Nu sunt soluţii din practica judiciară - Art. 361. — Tentativa infracţiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte. Tăinuirea şi favorizarea privitoare la infracţiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani. Tăinuirea şi favorizarea săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată în cazul infracţiunilor prevăzuteîn art. 357 şi 358 alin. 3 şi 4 se pedepsesc. Limitele pedepsei prevăzuteîn alin. 2 se reduc la jumătate, iar în cazul celorlalte infracţiuni, tăinuirea şi favorizarea nu se pedepsesc. Nu sunt soluţii din practica judiciară DISPOZIŢII FINALE Art. 362. — Dispoziţiile din partea generală a acestui cod seaplică şi faptelor sancţionate penal prin legispeciale, afară de cazul când legea dispune altfel. Art. 363. — Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII Şl OMENIRII NOTĂ: Potrivit dispoziţiilor art. II din Legea nr. 6/1973, în cazul pedepselor definitive la data intrării în vigoare a acestei legi, prevederile art. 14 şi 15 din Codul penal se aplică numai cu privire la dispoziţiile art. I pct. 20,22,24 şi 26 din Legea nr. 6/1973. Potrivit art. VII din Legea nr. 104/1992, Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecată, cu modificările ulterioare, Decretul nr. 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvâişit fapte prevăzute de legea penală, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare prezentei legi, se abrogă. Cauzele aflate, la data intrării în vigoare a prezentei legi, la comisiile de judecată se trimit judecătoriilor în a căror rază teritorială funcţionau comisiile. Hotărârile pronunţate de comisiile de judecată, înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt supuse căilor de atac şi termenelor de exercitare prevăzute de legea aplicabilă anterior acestei date. Potrivit art. IX din aceeaşi lege, dacă pedeapsa închisorii pentru care s-a dispus obligarea la muncă corecţională nu a fost pusă în executare sau nu a putut fi executată din motive neimputabile inculpatului până la data intrării în vigoare a prezentei legi, instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare va dispune, din oficiu, fie suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii, fie înlocuirea pedepsei închisorii cu pedeapsa amenzii, apreciind în raport cu durata pedepsei pronunţate, cu natura faptei şi cu persoana făptuitorului. Suspendarea condigonată a executării pedepsei se poate dispune chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 sau în ait. 861 din Codul penal. Amenda se va stabili în limitele şi potrivit criteriilor prevăzute în art. 63 din Codul penal. INDICELE ALFABETIC AL CODULUI PENAL — cifrele indică articolul — A Abandonul de familie, 305. Absenţa nejustificată, 331,332. Abuzuldeîncredere, 213. Abuzul de încredere în paguba avutului public, 227. Abuzul de serviciu contra intereselor publice, 248. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, 246. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, 247. Accident de cale ferată, 274,275,276, 277. Act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Furt, 209. Acte de diversiune, 163. Acte cu caracter obscen săvîrşite asupra unui minor. Corupţia sexuală, 202. Activitatea legii penale, 10. Activităţi pentru care legea cere autorizaţie. Exercitare fără drept, sau alte condiţii, 281. Acţiune armată de natură să slăbească puterea de stat. Subminarea puterii de stat, 162. Acţiune violentă de natură să slăbească puterea de stat. Subminarea puterii de stat, 162. Acţiune penală care se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate. Efectele lipsei plîngerii, sau a retragerii acesteia, 131, 180, 181, 184 alin. 1 şi 3, 192 alin. 1, 193, 195, 196, 197 alin. 1, 205, 206, 210, 213, 217 alin. 1, 220, 304, 305, 307, 320. Acţiune penală. Punere în mişcare numai cu autorizarea procurorului general, 5. Acţiune penală. Punere în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin, 171. Acţiune penală. Punere în mişcare împotriva unei persoane nevinovate. Represiune nedreaptă, 268. Acţiune penală. Punere în mişcare numai la sesizarea comandantului 331, 336, 337, 348, 353-355. Acţiune penală. Punere în mişcare numai la sesizarea organelor căilor ferate, 273 alin. 1, 274 alin. 1,275 alin. 1 şi 2, 278. Acţiuni duşmănoase contra statului, 158. Aderarea la o asociaţie sau grupare în scopul săvîrşirii unor infracţiuni contra siguranţei naţionale a statului. Complot, 167. Aderarea la asocierea unor persoane pentru a desfăşura o activitate cu caracter fascist sau antidemocratic. Complot, 167. Aderarea la asocierea în scopul săvîrşirii de infracţiuni, altele decît cele prevăzute în art. 167,323. Aducerea în stare de neîntrebuinţarea unor bunuri. Distrugere, 217-219,231, 232. Aducerea în stare de neîntrebuinţare a uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor etc. Acte de diversiune, 163. Aducerea în stare de neîntrebuinţare de către comandant a mijloacelor de luptă. Capitulare, 338. Adulter, 304. Aeronavă aparţinînd forţelor armate. Zbor neautorizat, 340. Aeronavă militară. Infracţiuni privitoare la aeronave, 347. Aeronavă. Piraterie săvîrşită de persoane aflate pe o aeronavă, 212, 226: 561 Aeronavă română. Infracţiunea săvîrşită pe aceasta, 143. Ajutarea cu intenţie la săvîrşirea unei fapte prevăzută de legea penală, din culpă. Participaţie improprie, 31. Alcoolică, îmbibaţie. Şofer care comite ucidere din culpă, 178. Alcool. Intoxicaţie cu alcool sau cu alte substanţe. Obligare la tratament medical, 113. Alienaţie mintală. Faptă săvîrşită într-o astfel de stare. Iresponsabilitate, 48. Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, 317-330. Alterarea documentelor în care sînt stabilite drepturi ale statului român. Compromiterea unor interese de stat, 168. Alterarea unui document ce constituie secret de stat, ca urmare a neglijenţei, 252. Alţi salariaţi, 148, 223, 242, 257, 258, 263, 288, 289. Amendă. Pedeapsă, 63, 631, 53. Amendă. înlocuirea pedepsei amenzii, 631. Amendă. Sancţiune cu caracter administrativ, 92. Amendă. Termen de prescripţie, 122, 126. Amendă. Termen pentru reabilitarea de drept, 134. Amendă. Efectele amnistiei asupra amenzii încasate, 119. Ameninţare, 193. Ameninţare. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, 266. Ameninţare. Şantaj, 194. Ameninţare cu un pericol grav. Con-strîngere morală, 46. Ameninţare. Tîlhărie, 211, 225. Ameninţare. Ne respecta rea hotărîril or judecătoreşti, 271. Ameninţare. Tulburare de posesie, 220, 233. Ameninţare. Ofensa adusă autorităţii, 238. Ameninţare săvîrşită contra funcţion-arulu,. Ultrajul, 239. Amnistie. Efecte, 119. Amnistie. Infracţiunile amnistiate nu constituie primul termen al recidivei, 38. Anularea executării pedepsei la locul de muncă, 861 °. Anularea reabilitării, 139. Anularea suspendării executării pedepsei pentru infracţiuni săvîrşite anterior, 85. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, 865. Apărarea statutului, a proprietăţii publice, a persoanei şi drepturilor acesteia, a întregii ordine de drept, 1. Apărarea persoanei sau a intereselor publice. Legitimă apărare. Stare de necesitate, 44, 45. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, 15. Aplicarea legii penale în spaţiu, 3-9. Aplicarea legii penale în timp, 10-16. Aplicarea legii penale mai favorabile, 13. Aplicarea legii penale temporare, 16. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, 14. Aplicarea pedepsei complimentare în caz de concurs de infracţiuni, 35. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi, 65, 54, 55. Apologia infracţiunilor şi instigarea publică, 324. Arestarea nelegală, 266. Arestarea preventivă. Computare, 88. Arestarea unei persoane nevinovate. Represiune nedreaptă, 268. Arme. Evadare. înlesnirea evadării, 269, 270. Arme. Furt calificat, 209. Arme. Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, 279. Ascunderea documentelor în care sînt stabilite drepturi ale statului român. Compromiterea unor interese de stat, 168. Ascunderea săvîrşirii infracţiunii. Omor calificat, 175. Ascunderea săvîrşirii unei tîlhării sau piraterii. Omor deosebit de grav, 176. Asociaţie. Complot, 167. Asocierea pentru a desfăşura o activitate cu caracter fascist sau antidemocratic. Complot, 167. Asocierea pentru săvîrşirea de infracţiuni, 323. Atac material, direct, imediat şi injust. Legitimă apărare, 44. Atentatul care pune în pericol securitatea statului, 160. Atentatul contra unei colectivităţi, 161. Atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane. Insulta, 205. Atingerea adusă onoarei unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă de stat sau publică. Ofensa adusă autorităţii, 238. Atingere minimă adusă unei valori apărată de legea penală, 181. Atitudinea infractorului după săvîrşirea infracţiunii. Circumstanţă atenuantă, 74. Autor, 24, 23, 144. Autor care determină la săvîrşirea unei infracţiuni din culpă, sau săvîrşeşte fapta fără vinovăţie, 31. Autor. Desistare, ori împiedicarea producerii rezultatului. Instigare ne urmată de executare, 29. Autoritate. Ofensă adusă acesteia, 238. B Bani. Falsificare, 282. Bani. Clasificarea lor în cazul săvîrşirii unor infracţiuni, 254-257. Beneficiari. Inducere în eroare. Concurenţa neloială, 301. Beţia. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Circumstanţa atenuantă sau agravantă, 49. Beţia anume provocată. Circumstanţă agravantă, 75. Beţia voluntară completă, 49. Bigamia, 303. Bilete de călătorie sau transport. Falsificare, 283. Boală. Obligarea la tratament medical, 113. Boli molipsitoare. Zădărnicia combaterii, 308. Boli molipşitoare. Răspîndirea la animale sau plante, 310. Boli venerice. Contaminare, 309. Brevete de invenţii. Menţiuni false aplicate pe produsele puse în circulaţie. Concurenţa neloială, 301. Bun mobil. Energia cu valoare economică şi înscrisurile. Furt, 208. Bune moravuri. Ultraj contra lor, 321. Bunuri. Apărare contra unui pericol iminent. Starea de necesitate, 45. Bunuri de o deosebită valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică. Distrugerea lor, 217, 231. Bunuri exceptate de la confiscare, 70. Bunuri legal rechiziţionate. Sustragerea de la rechiz'iţii militare, 352. C Calamitate. Circumstanţă agravantă, 75. Calamitate. Furtul calificat, 209. Calculul pedepselor, 87-89. Calculul termenului de reabilitare, 136. Calculul timpului, 154. Calitatea mărfurilor. înşelăciune, 297. Calităţi oficiale. Uzurpare, 240. Calomnia, 206. Calomnia săvîrşită contra funcţionarului. Ultrajul, 239. Capitularea 338. Carne sau produse de carne provenite din tăieri sustrase controlului veterinar. Falsificarea de alimente, 313. Catastrofa de cale ferată, 277, 273-276. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei, 44-51. 563 Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, 119-139. Cazul fortuit, 47. Călcarea de consemn, 333. Cărţi poştale. Falsificare, 283. Căsătoria. Cauză de nepedepsire, 197-198. Căsătorie nulă. Bigamia, 303. Cecuri. Falsificare, 282. Centru de reeducare a minorilor, 104, 101, 103, 106, 107,108. Cercetare abuzivă, 266. Cerşetorie, 326. Cetăţean român. Autor al infracţiunilor de trădare, 155,156,157. Cetăţean român. Aplicarea legii penale pentru infracţiunile săvîrşite în afara teritoriului ţării, 4. Cetăţean român victimă a unor infracţiuni săvîrşite în afara teritoriului ţării, 5, 6. Cetăţean străin care în afara teritoriului ţării săvîrşeşte infracţiuni contra statului sau contra persoanei, 5, 6. Cetăţean străin. Autor al infracţiunilor de acţiuni duşmănoase contra statului şi spionaj, 158,159. Cetăţean străin. Expulzare, 117. Chei adevărate sau chei mincinoase. Folosire. Furt calificat, 209. Cheltuieli de judecată. Achitare. Condiţii a reabilitării judecătoreşti, 137. Circulaţia produselor stupefiante sau toxice. Trafic de stupefiante, 312. Circumstanţe agravante, 75, 49, 78, 80. Circumstanţe agravante. Arătarea !or în hotărîre, 79. Circumstanţe atenuante, 73, 49, 74, 76, 77, 80. Circumstanţe atenuante. Arătarea lor în hotărîre, 79. Circumstanţe personale şi reale. Efecte, 28. Coborîrea pavilionului, 344. Coliziunea, 345. Comiterea unei infracţiuni. înţeles, 144. 564 Complici, 26, 23, 144. Complici. Cînd sînt apăraţi de pedeapsă şi cînd sînt pedepsiţi, 30, 304. Complici. Sancţionare, 27,30. Complotul, 167. Compromiterea unor interese de stat, 168. Comutarea pedepsei într-o pedeapsă mai uşoară, prin graţiere, 120. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării, 89. Computarea reţinerii şi arestării preventive, 88. Concentrare sau încorporare. Neprezentare, 354. Concurenţă neloială, 301. Concurs de infracţiuni, 33, 32. Concurs de infracţiuni. Aplicarea pedepselor complimentare, 35. Concurs de infracţiuni. Contopirea pedepselor, 36. Concurs de infracţiuni, în cazul complotului, 167. Concurs de infracţiuni, înlocuirea răspunderii penale, 98. Concurs de infracţiuni. Măsurile de siguranţă de natură deosebită se cumulează, 35. Concurs de infracţiuni. Regulile privind concursul de infracţiuni se aplică şi atunci cînd nu există starea de recidivă, 40. Concurs de infracţiuni. Sancţionare, 34. Concurs de infracţiuni. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, 81, 85. Concurs între cauzele de agravare şi de atenuare, 80. Condamnarea fără o judecată prealabilă a persoanelor căzute sub puterea adversarului. Tratamente neomenoase, 358. Condamnarea unei persoane nevinovate. Represiune nedreaptă, 268. Condamnat bolnav în spital. Timp de spitalizare. Calcul, 87. Condamnaţii care dau dovezi temeinice de îndreptare. Liberare condiţionată, 59, 60, 62. Condamnaţi care nu au obligaţia de a munci, 56. Condamnaţi. Regimul de deţinere şi de muncă, 57, 58. Condamnaţi. Stăruinţă în muncă, 56, 59. Condamnările pentru care s-a obţinut reabilitarea nu constituie primul termen al recidivei, 38. Conducător de vehicul cu tracţiune mecanică. Ucidere din culpă, 178. Conduita bună a infractorului înainte desăvîrşirea infracţiunii. Circumstanţă atenuantă, 74. Confiscarea averii, 68-70, 53. Confiscarea averii. Efectele amnistiei, 119. Confiscarea averii. Bunuri exceptate, 70 Confiscarea averii. Efecte, 69. Confiscarea averii. Efectul circumstanţelor atenuante, 76. Confiscarea averii. Concurs de infracţiuni, 35. Confiscarea banilor, valorilor sau a bunurilor care au format obiectul infracţiunii, 254-257. Confiscarea specială. Măsură de siguranţă, 112,118. Consecinţe deosebit de grave ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, 146, 218, 219, 223-225, 229, 231,232.. Consecinţe graveca urmare a săvîrşirii infracţiunii, 146, 223-225, 229. Consecinţe juridice. Producere ca urmare a săvîrşirii falsului, 288, 290-293. Constituirea unei asociaţii sau grupări în scopul de a săvîrşi infracţiuni contra statului. Complot, 167. Constrîngerea de a servi în forţele armate ale adversarului. Tratamente neomenoase, 358. Constrîngerea fizică şi morală, 46. Constrîngerea unei persoane de a participa “la serviciile religioase ale unui cult, 318. Constrîngerea în cazul unor infracţiuni privind viaţa sexuală, 197, 200, 201. Contaminarea venerică, 309. Conţinutul concret al faptei. Stabilirea gradului de pericol social al faptei, 181. Contopirea de pedepse în cazul concursului de infracţiuni, 34, 36. Contopirea de pedepse în cazul recidivei, 39. Contopirea de pedepse în cazul revocării sau anulării executării pedepsei la locul de muncă, 865, 866. Contopirea de pedepse. Liberarea condiţionată, 61. Contrafacerea obiectului unei invenţii, 299, 300. Convenţii internaţionale. Extrădare, 9. Convenţii internaţionale. Imunitate de jurisdicţie, 8. Corespondenţă adresată altuia. Violarea secretului corespondenţei, 195. Corupţia sexuală, 202. Crucea Roşie. Folosirea emblemei în timpul operaţiilor militare, 351. Crucea Roşie. Personal. Supunerea la tratamente neomenoase, 358. Crucea Roşie sau alte embleme. Falsificare, 294. Cruzime. Infracţiuni săvîrşite cu cruzimi, 75,176. Culpă. Formă de vinovăţie, 19, 51. Culpă. Participaţie improprie, 31. Culpă. Săvîrşirea unei fapte din culpă, de către cel obligat la muncă corecţion-ală, 865. Culpă. Infracţiunile săvîrşite din culpă nu constituie primul termen al recidivei, 38. Culte. împiedicarea libertăţii cultelor, 318. Cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin substanţe stupefiante sau toxice. Trafic de stupefiante, 312. Cupoane. Răspuns internaţional. Falsificare, 283. Cursul sarcinii. întrerupere. Provocarea ilegală a avortului, 185. Abrogat. Custode. Rupere“de sigilii, 243. 565 Custode. Sustragere de sub sechestru, 244. D Darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare compromiţătoare pentru persoana ameninţată. Şantaj, 194. Dăunători. Combatere, 310. Decăderi. încetarea lor prin reabilitare, 133. Decăderi pentru minori. Condamnările anterioare nu atrag decăderi, 109. Decoraţii sau semne distinctive. Port nelegal, 241. Defetismul, 349. Degradarea, 217, 218, 231. Degradarea din culpă, 219, 232. Degradarea uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor etc. Acte de diversiune, 163. Degradarea militară, 67, 53. Delapidarea, 223. Denunţarea calomnioasă, 259. Deportarea persoanelor căzute sub puterea adversarului, 358. Desistarea, 22, 29. Desfiinţarea semnelor de hotar, 220, 233. Despăgubiri civile. Achitarea lor în cazul cînd se cere reabilitarea, 137. Deşeuri şi reziduuri. Import neautorizat, 30 22. Detenţiunea pe viaţă, 14 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, 179. Determinarea cu intenţie la săvîrşirea unei fapte prevăzută de legea penală, din culpă. Participaţie improprie, 31. Deturnarea de fonduri, 3021. Deţinerea de arme şi muniţii, fără drept, 279. Deţinerea de documente în scopul transmiterii lor unei puteri străine, 157. Deţinerea de valori falsificate în vederea punerii în circulaţie, 282. Deţinerea'de instrumente în vederea falsificării de valori, 285. Deţinerea fără drept de materii explozive sau radioactive, 280. Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unor documente ce constituie secrete de stat, 169. Deţinerea substanţelor stupefiante sau toxice, 312. Deţinuţi care nu au obligaţia de a munci, 56. Dezastru ca urmare a distrugerii, 218, 219,231,232, 340. Dezertare, 332. Dezincriminare, 12, 38. Discernămînt în cazul săvîrşirii infracţiunii de un minor între 14 şi 16 ani, 99. Dislocarea persoanelor căzute sub puterea adversarului, 358. Dispoziţii finale, 362, 363. Dispoziţii generale, 17-19. Dispoziţii preliminare, 1, 2. Distrugerea, 217, 218, 231. Distrugerea clădirilor, a construcţiilor, depozitelor svu a navelor ce servesc de spitale, 359. Distrugerea corespondenţei adresată altcuiva, 195. Distrugerea documentelor în care sînt stabilite drepturi ale statului român. Compromiterea unor interese de stat, 168. Distrugerea de dosare, 242. Distrugerea de înscrisuri emise de organele judiciare, 272. Distrugerea din culpă, 219, 232. Distrugerea unui document ce constituie secret de stat ca urmare a neglijenţei, 252. Distrugerea fizică a membrilor colectivităţii sau grupului. Genocid, 357. Distrugerea materialelor sanitare sau a mijloacelor de transport ale Crucii Roşii, ori a altor bunuri, 359. Distrugerea mijloacelor de luptă de către comandant, 338. Distrugerea sigiliilor legal aplicate, 243. Distrug ereaşrsemnalizarea falsă, 276r 566 Distrugerea uzinelor, instalaţiilor industriale, maşinilor etc. Acte de diversiune, 163. Distrugerea unor valori culturale, 360. Divulgarea corespondenţei sau a convorbirilor interceptate, 195. Divulgarea datelor sau informaţiilor nedestinate publicităţii, 298. Divulgarea secretului profesional, 196. Drepturile persoanei vătămate. Amnistia, 119. Dubla incriminare, 6. Durata executării pedepsei închisorii. Calcul, 87. Durata măsurilor cu caracter educativ, 106. Durata unor măsuri de siguranţă, 116. E Ebrietate. Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, 275. Ebrietate. Uciderea din culpă săvîrşită deunconducătordevehiculînstarede ebrietate, 178. Economie naţională. Subminare, 165. Efectele confiscării averii, 69. Efectele graţierii, 120. Efracţie. Furt, 209, 224. Embleme sau semne de care se folosesc autorităţile. Ofensa lor, 236. Embleme neautorizate. Purtate în public. Instigare publică, 324. Energia cu valoare economică. Bun mobil. Furt, 208. Eroare de fapt şi eroare de drept, 51. Escaladare. Furt, 209, 224. Evadare, 269. Evadare. Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Recidivă, 37. Evadare. înlesnirea acesteia, 270. Evadare. Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Ce se înţelege prin pedeapsa anterioară, 39. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi, 66. Executarea pedepsei. Loc de muncă, 71. Executarea pedepsei. înlăturarea în caz de amnistie, 119. Executarea pedepsei. înlăturarea în caz de graţiere, 120. Executarea pedepsei. Mod de calcul, 87. Executare pedepsei într-o închisoare militară, 62,331. Executarea pedepsei sub supraveghere. Revocarea suspendării, 864. Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei activităţi, 281. Execuţia fără o judecată prealabilă a persoanelor căzute sub puterea adversarului, 358. Exercitarea comerţului fără autorizaţie, 295. Experimentarea produselor sau substanţelor toxice. Trafic de stupefiante, 312. Expert. Cercetarea abuzivă, 266. Expert. Mărturie mincinoasă, 260. Export, operaţii. Efectuarea fără autorizaţie, 302. Expresii. înţeles în legea penală, 140. Expulzarea străinilor. Măsură de siguranţă, 117,112. Expunerea spre vînzare de produse sau mărfuri falsificate ori substituite, 297. Exterminarea persoanelor căzute sub puterea adversarului, 358. Extrădare, 9, 6. F Fabricarea fără drept a materiilor explozive ori radioactive, 280. Fabricarea de instrumente pentru a servi la falsificare, 285. Fabricarea produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, 301. Falsificarea de alimente sau alte produse, 313. Falsificarea de mărfuri sau alte produse, 297. 567 Falsificarea de monede sau de alte valori, 282. Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport, 283. Falsificarea de valori străine, 284. Falsificarea instrumentelor oficiale, 286. Falsul intelectual, 289. Falsul în declaraţii, 292. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată, 290. Falsul material în înscrisuri oficiale, 288. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii, 294. Falsul privind identitatea, 293. Faptă care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni, 181. Faptă săvîrşită prin acţiune sau inacţiune. Sancţionare. 19. Fapte dezincrimate. Nu constituie primul termen al recidivei, 38. Fapte sănîrşite de alţi salariaţi. Infracţiuni de serviciu. Sancţionare, 258. Favorizarea infractorului, 26,173,264, 361. Felurile măsurilor de siguranţă, 112. Femeia gravidă. Omor săvîrşit asupra acesteia, 176. Femei. Executarea închisorii, 57. Foi de călătorie sau transport. Falsificare, 283. Foloase necuvenite. Primire, 256. Folosirea fără drept a emblemei Crucii Roşii, 294. Folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiilor militare, 351. Folosirea fără drept a obiectului unei invenţii, 299. Folosirea instrumentelor oficiale false, 287. Folosirea unor nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori industriale. Concurenţa neloială, 301. Folosirea unei locuinţe. împiedicare, 271. Folosirea fără drept de materiale explozive ori radioactive, 280. 568 Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale. Uzurpare, 240. Folosirea unor mijloace frauduloase. Sustragerea de la serviciul militar, 348. Frontieră. Trecerea frauduloasă, 245. Funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Ultrajul, 239. Funcţie. Interzicerea de a o ocupa, 115,112. Funcţionar, 147, 223, 242, 246-250, 254, 256, 257, 263, 288, 289. Funcţionar. Subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, 239. Furtul în dauna avutului privat, 208, 209, 210. Furtul în paguba avutului public, 224. G Genocidul, 357. Gestiune frauduloasă, 214, 228. Grade militare. Purtate fără drept. 241. Grad militar pierdut. Reabilitare, 133. Graţiere. Efecte, 120. Graţiere. Executarea interzicerii unor drepturi, 66. Graţiere. Executarea pedepsei într-o închisoare militară. Reabilitare de drept, 62. Graţiere. Săvîrşirea din nou a unei infracţiuni. Recidivă, 37. Graţiere. Calcul termenului de reabilitare, 136. Grupare. Complot, 167. H Hotar. Semne. Strămutare, 220, 233. Hotărîri judecătoreşti. Nerespectare, 271,307. Hotărîri străine. Recunoaştere, 6. I Import, operaţii. Efectuarea fără autorizaţie, 302. Imunitate de jurisdicţie, 8. Incapacităţi. încetare prin reabilitare, 133. Incestul, 203. Incriminare. Legalitatea acesteia, 2. Indicarea circumstanţelor atenuante sau agravante, 79. Individualizarea pedepselor. Criterii generale, 72. Inducerea în eroare a beneficiarilor. Concurenţa neloială, 301. Infectarea apei, 311. Informaţii false in timp de război. Răspîndire. Defetism, 349. Infracţiunea. Trăsăturile ei esenţiale, 17-19. Infracţiunea complexă, 41,43. Infracţiune continuată, 41 -43. Infracţiune continuă sau continuată. Calculul termenului de prescripţie, 122. Infracţiune săvîrşită pe teritoriul ţării, înţeles, 143. Infracţiuni amnistiate. Recidiva, 38. Infracţiuni. Asociere pentru comiterea de infracţiuni, 323. Infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin, 171. Infracţiuni. Nedenunţare, 262,170. Infracţiuni privitoare la aeronave, 347. jnfracţiuni. Săvîrşire sau comitere, înţeles, 144. Infracţiuni săvîrşite după evadare. Pedeapsa anterioară. înţeles, 39. Infracţiuni săvîrşite în afara teritoriului ţării, 4. Infracţiuni săvîrşite în circumstanţe agravante, 75. Infracţiuni săvîrşite în timpul minorităţii. Recidiva, 38. Infracţiuni săvîrşite pe teritoriul ţării, 143,3. Iniţierea unei asociaţii sau grupări în scopul de a săvîrşi infracţiuni contra statului. Complot, 167. Iniţierea constituirii unei asocieri în scopul săvîrşirii de infracţiuni, 323. Insigne militare. Purtate fără drept, 241. Instigarea publică şi apologia infracţiunilor, 324. Instigare neurmată de executare. Sancţionare, 29. Instigatori, 25, 23, 27,144. Instigatori. Sancţionare, 27, 30, 304. Instigator. Circumstanţele reale şi personale. Efecte, 28. Instigator. Participaţie improprie. Sancţionare, 31. Instigatori. Participaţie, 23,144. Institut medical-educativ pentru minori, 105. Instrumente de autentificare sau de marcare. Falsificare. Folosire, 286, 287. Insubordonarea, 334. Insulta săvîrşită contra funcţionarului. Ultrajul, 239. Insulta sau lovirea inferiorului, 336. Insulta sau lovirea superiorului, 335. Intenţie, 19, 25, 26. Interdicţii. încetare prin reabilitare, 133. Interese legitime. Apărare, 207. Interes public. Legitimă apărare. Stare de necesitate, 44,45. Interes material. Omor calificat, 175. Interesele statului. Atingerea lor prin neglijenţă, 252. Internarea medicală, 114,112. Internarea minorilor într-un institut medical-educativ, 105,101,106,108. Internarea minorilor într-un centru de reeducare, 104, 101, 103, 106, 107, 108. Internarea minorului. Revocare, 108. Interpret. Cercetare abuzivă, 266. Interpret. Mărturie mincinoasă, 260. Interzicerea unei funcţii sau profesii, 115,112. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi, 116,112. Interzicerea unor drepturi, 64, 53. Interzicerea unor drepturi. Aplicare, 65. Interzicerea unor drepturi. Executare, 66. Intoxicarea cronică cu alcool sau cu alte substanţe, 113. Invenţii. Contrafacerea obiectului unei invenţii, 299, 300. 569 Iresponsabilitate. Internarea medicală, 114,112. î îmbibaţie alcoolică. Şofer. Ucidere din culpă, 178. împăcarea părţilor. Efecte, 132, 180, 181,184,192,193,195,196,199,205, 206,210,213,217,220,304,305,307, 320. împiedicarea folosirii locuinţei, 271. împiedicarea libertăţii cultelor, 318. împiedicarea săvîrşirii faptei, 30. împotrivire la executarea unor hotărîri judecătoreşti, 271. încăierarea, 322. încercarea de a determina mărturia mincinoasă, 261. închisoare militară, 62, 331. închisoare: vezi pedeapsa închisorii, încorporare sau concentrare. Neprezentare, 354. încredinţarea supravegherii minorului, 103,110. îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii căilor ferate, 273, 274. îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu. Neglijenţă în serviciu, 249. îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice de către victimă. Omor calificat, 175. îngăduirea consumului de substanţe stupefiante în locuri anumite, 312, înlăturarea rezultatului infracţiunii. Circumstanţe atenuante, 74. înlăturarea stării de pericol. Măsuri de siguranţă, 111. înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor. Circumstanţe atenuante, 74. înlesnirea cu intenţie â săvîrşirii unei fapte prevăzute de legea penală, din culpă. Participaţie improprie, 31. înlesnirea săvîrşirii de alte infracţiuni. Omor calificat, 175. înlesnirea evadării, 270. înlesnirea sinuciderii, 179. 570 înlocuirea răspunderii penale, 90. înlocuirea răspunderii penale. Par-ţicipaţie, 98. înlocuirea răspunderii penale. Sancţiuni cu caracter administrativ, 9. înlocuirea pedepsei amenzii, 631. în public, 152,166,206,237,238,321, 324. înscris. Bun mobil. Furt, 208. înscris emis de un organ judiciar. Reţinere sau distrugere, 272. înscris oficial. înţeles, 150. înscris oficial. Falsificare, 288. înscris oficial. Uz de fals, 291. înscris sub semnătură privată. Uz de fals, 291. înscrisuri care servesc pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare. încredinţare spre folosire, 293. înscrisuri false. Folosirea în scopul sustrageri de la serviciul militar, 348. însemnele României. Exprimare de dispreţ, 236. înstrăinare de arme şi de muniţii, fără drept, 279. însuşirea unor valori culturale, 360. însuşirea, fără necesităţi militare, a mijloacelor destinate ajutorului răniţilor, 359. însuşirea bunului găsit, 216, 230. înşelăciunea, 215, 229. înşelăciunea cu privire la calitatea măr-furi lor, 297. înşelăciunea la măsurătoare, 296. întrebuinţarea de violenţe, ameninţări etc. faţă de cei aflaţi în curs de urmărire, 266. întreruperea cursului prescripţiei, 123, 127. înţelegerea în vederea săvîrşirii infracţiunii de genocid, 357. J Jefuirea celor căzuţi pe cîmpul de luptă, 350. Jefuirea unor valori culturale, 360. Jocuri de noroc, 330. Jurisdicţie. Imunitate, 8. L Lăsarea fără ajutor, 315. Lăsarea fără ajutor prin omisiune de înştiinţare, 316. Lăsarea în mîinile duşmanului a mijloacelor de luptă. Capitulare, 338. Lăudarea în public a celor ce au săvîrşit infracţiuni. Apologia infracţiunilor, 324. Legalitatea incriminării, 2. Lege penală. Activitate, 10. Lege penală. Aplicare îe spaţiu, 3-9. Lege penală. Aplicare în timp, 10-16. Lege penală. înţeles, 141. Lege penală mai favorabilă. Aplicare, 13-15. Lege penală. Neretroactivitate, 11. Lege penală. Personalitate, 4. Lege penală. Realitate, 5 Lege penală. Retroactivitate, 12. Lege penală română. Neaplicare în cazul convenţiilor internaţionale, 8. Lege penală. Scop, 1. Lege penală temporară, 16. Lege penală. Teritorialitate, 3. Lege penală. Universalitate, 6. Lege privind executarea pedepselor, 57, 58. Legi succesive, 12. Legitima apărare, 44. Legitima apărare. Depăşirea limitelor. Circumstanţă atenuantă, 73. Legitim interes. Apărare, 207. Liberarea condiţionată, 59, 60, 61, 62, 110. Liberarea minorului înainte de a deveni major, 107,108. Liberarea minorului. Revocare, 108. Libertatea cultelor. împiedicare, 318. Libertatea supravegheată, 103,101. Linişte publică. Tulburare gravă, 321. Lipsa plîngerii prealabile, 131. Lipsirea de libertate în mod ilegal, 189. Loc de muncă. Executare de pedeapsă, 71. Loc public. Furt calificat, 209. Localităţi. Interzicerea de a se afla, 116,112.^ Locuinţă. împiedicarea folosinţei, 271. Locuinţă. Tulburarea folosinţei, 320. Lovirea sau insulta inferiorului, 336. Lovirea sau insulta superiorului, 335. Lovirea unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă de stat sau publică. Ofensa adusă autorităţii, 238. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, 183. Loviri şi alte violenţe, 180,335, 336. Lovire. Ultraj, 239. Luarea de măsuri pentru împiedicarea naşterilor în sînul colectivităţii sau grupului. Genocid, 357. Luarea de mită, 225. Luarea de ostateci, 358. Lucruri care pot forma obiectul confiscării speciale, 118. M Maistru militar. Insubordonare, 334. Manifestări prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf, în favoarea dezlănţuirii unui război, 356. Martori. Cercetare abuzivă, 266. Materiale cu caracter obscen. Răspîndire, 325. Materii explozive sau radioactive. Ner-espectarea regimului, 280. Mărci poştale. Fajsificare, 283. Mărfuri. Calitate. înşelăciune, 297. Mărturie mincinoasă, 260. Măsuri de siguranţă, 112. Măsuri de siguranţă. Confiscarea specială, 112,118. • Măsuri de siguranţă. Concurs de infracţiuni, 35. Măsuri de siguranţă. Efectele amnistiei, 119. Măsuri de siguranţă. Efectele graţierii, 120. .........._ Măsuri de siguranţă. Efectele suspendării condiţionate, 81,. Măsuri de sig uranţă. ExpuIzarea străinilor, 117,112. 571 Măsuri de siguranţă. Internarea medicală, 114,112. Măsuri de siguranţă. Interzicerea unei funcţii sau profesii, 115,112, Măsuri de siguranţă. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi, 116,112. Măsuri de siguranţă. Prescripţie, 126. Măsuri de siguranţă. Obligarea la tratament medical, 113,112. Măsuri de siguranţă provizorii în cursul urmăririi şi a judecăţii, 113,114. Măsuri de siguranţă. Reabilitare, 133. Măsuri de siguranţă. Supunere la rele tratamente, 267. Măsuri de siguranţă. Scop, 111. Măsuri de siguranţă. Aplicare retroactivă, 12. Măsuri de siguranţă. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, 266. Măsuri de siguranţă. Sustragere de la executare, 271. Măsuri educative, 101. Măsuri educative. Internarea minorului într-un institut medical-educativ, 105, 101,106. Măsuri educative. Internarea minorului într-un centru de reeducare, 104,101, 106-108. Măsuri educative. Libertatea supravegheată, 103,101. Măsuri educative. Mustrarea, 102, 101. Măsuri educative. Amnistie. Efecte, 119. Măsuri educative. Supunere la rele tratamente, 267. Măsuri educative. Aplicarea retroactivă, 12. Măsuri educative. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, 266. Măsuri de supraveghere. Executare de pedeapsă, 863. Medic. Prescriere fără necesitate de substanţe stupefiante, 312. Mijloc de transport în comun. Furt calificat, 209. Mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane. Omor calificat, 175. Militar. Degradare, 67. 572 Militari. Executarea pedepsei într-o închisoare militară, 62, 331. Minori care răspund penal. Aplicarea măsurilor educative, 100. Minor. Relaţii sexualţîntre persoane de acelaşi sex, 200. Minor. Furt săvîrşitîn paguba tutorelui, 210. Minori care răspund penal. Aplicarea pedepsei închisorii, 109. Minori care răspund penal, încredinţarea supravegherii acestora, 103,110. Minori care răspund penal. Infracţiuni săvîrşite de un major cu un minor. Circumstanţă agravantă, 75. Minori care răspund penal. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Liberare condiţionată, 110. Minori care răspund penal. Termenul de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei, 129. Minori. Condamnări care nu atrag incapacităţi sau decăderi, 109. Minori. Corupţie sexuală, 202. Minori. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea la sinucidere, 179. Minori. Răspunderea lor penală, 99. Minori. Rele tratamente aplicate minorului, 306. Minori. Reţinerea minorului de către un părinte fără consimţămîntul celuilalt părinte, 307. Minoritatea făptuitorului. Cauză care înlătură caracterul penal al faptei, 50. Minoritatea făptuitorului. Infracţiunile săvîrşite în timpul minorităţii. Recidivă, 38. Mită. Darea de mită, 255. Mită. Luarea de mită, 254. Monedă sau alte valori. Falsificare, 282. Monedă străină. Falsificare, 284. Morminte. Profanare, 319. Motive josnice. Circumstanţă agravantă, 75. Muniţii. Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, 279. Mustrarea. Sancţiune cu caracter administrativ, 91.. Mustrare cu avertisment. Sancţiune cu caracter administrativ, 91. Mustrarea. Măsură educativă pentru minori, 102,101. Mutilarea persoanelor căzute sub puterea adversarului. Tratamente neomenoase, 358. N Narcotice. Furt calificat, 209, 224. Naţionalist-şovină. Propagandă, 317. Naţionalitate. Crearea unei situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate. Abuz în serviciu, 247. Navă. Infracţiune săvîrşită pe aceasta, 143. Navă militară. Părăsire, 341. Navă. Piraterie, 212, 226. Nedeclararea la recensămînt a bunurilor supuse rechiziţionării, 352. Nedepunerea armei sau muniţiei, 279. Nedenunţare, 170, 262. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către angajaţii căilor ferate, 273, 274. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către un funcţionar, 249. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat, 252. Neglijenţa în serviciu, 249. Neluarea măsurilor necesare în operaţiile navale, 343. Neprezentarea la încorporare sau concentrare, 354. Neprezentarea la tratamentul medical. Consecinţe, 113. Neputinţa victimei de a se apăra. Omor calificat, 175. Neputinţa victimei de a se apăra. Tîl-hărie, 211,225. ...Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, 302. Nerespectarea dispoziţiilor privind importul. Deşeuri şi reziduuri, 3022. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, 271. Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, 307. Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, 279. Nerespectarea regimului materiilor explozive sau radioactive, 280. Nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri, 280'. Neretroactivitatea legii penale, 11. O Obligarea la tratament medical, 113, 112. Obligaţia condamnaţilor de a munci. Excepţii, 56. Obligaţiile condamnatului. Pedeapsă sub supraveghere, 863. Obligaţia instanţei în cazul luării măsurii libertăţii supravegheate, 103. Obligaţii civile. Neexecutare. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, 84. Obstacole pe căile ferate. Aşezare, 276. Ocupare fără drept a unui imobil aflat în posesia altuia, 220. Ofensă adusă autorităţii, 238. Ofensă adusă unor însemne, 236. Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare, 265. Omisiunea sesizării organelor judiciare, 263. Omorul, 174. Omorul calificat, 175. Omorul deosebit de grav, 176. Omuciderea, 174-179. Operaţii de război. Jefuirea în timpul acestora, 350. Ordine de drept. Apărare, 1. Ordine de drept. Formarea unei atitudini corecte faţă de aceasta, 52. Organizarea consumului de stupefiante în locuri anumite, 312. Organizaţie de stat sau publică. Portul de arme în localul acesteia, 279. Organizaţie publică. înţeles, 145. Organizaţie publică. Falsul în declaraţii, 292. 573 Organizaţia publică. Falsificarea sigiliilor, ştampilelor sau instrumentelor de marcare a acestora, 286. Organizaţia publică. înscrisul emanat de la aceasta,este înscris oficial, 150. Organizaţia publică. Prezentarea sub o identitate falsă la aceasta. Fals privind identitatea, 293. Organizaţia publică. Sustragerea sau distrugerea unor înscrisuri păstrate de aceasta, 242. Organizaţia publică. Tulburare însemnată adusă acesteia, 248-249. P Paguba adusă avutului public. Reparare integrală. Suspendarea executării condiţionate a pedepsei, 81. Pagubă importantă adusă economiei naţionale, 165. Pagubă importantă adusă sistemului financiar prin falsificarea de monedă, 282. Pagubă. Stăruinţa infractorului de a o repara sau de a înlătura rezultatul infracţiunii, 74, 94. Pagube aduse avutului public prin divulgarea secretului economic, 298. Pagube materiale. Producere prin folosirea emblemei Crucii Roşii, 294. Participanţii care denunţă săvîrşirea infracţiunii ori înlesnesc arestarea făptuitorului, 172. Participanţi, 23-26. Participanţi. Sancţionare, 27,30, 304. Participanţi. Efectele circumstanţelor personale şi reale, 28. Participanţi. înlesnirea descoperirii arestării participanţilor. Circumstanţă atenuantă, 74. Participanţi. împiedicarea consumării infracţiunii. Nepedepsire, 30. Participanţi. Efectele întreruperii prescripţiei, 123. Participanţi la încăierare. Sancţionare, 322. Participanţi. Răspundere. Plîngerea prealabilă, 131. 574 Participaţia improprie, 31. Participaţie. înlocuirea răspunderii penale, 98. Părăsirea cîmpului de luptă, 339. Părăsirea comenzii, 342, 333. Părăsirea navei, 341. Părăsirea postului de angajaţii care asigură direct siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate, 275. Părţi. împăcare. înlăturarea răspunderii penale, 132,180,181,184,192, 193,195,196,199,205,206,210,213, 217, 220, 304, 305, 307, 320. Părţi. Căsătorie între ele. Cauză de nepedepsire, 197,198. Pedeapsa amenzii, 63, 631, 53. Pedeapsa amenzii. Amenda încasată anterior amnistiei, 119. Pedeapsa amenzii. Calculul termenului de reabilitare, 134. Pedeapsa amenzii. Computarea reţinerii şi deţinerii, 88. Pedeapsa amenzii. Efectele circumstanţelor atenuante, 76. Pedeapsa amenzii. Concursul de infracţiuni. Contopire, 34. Pedeapsa amenzii. Prescripţia executării pedepsei, 126. Pedeapsa amenzii. Prescripţia răspunderii penale, 122. Pedeapsa amenzii. Reabilitare de drept, 134. Pedeapsa amenzii. Reducere. Lege mai favorabilă, 14. Pedeapsa amenzii. Suspendarea condiţionată a executării, 81. Pedeapsa amenzii. Suspendarea condiţionată a executării. Termenul de încercare, 82,110. a Pedeapsa amenzii. înlocuire, 631. Pedeapsă. Loc de muncă, 71. Pedeapsă. Detenţiune pe viaţă, 14. Pedeapsa închisorii, 53. Pedeapsa închisorii. Aplicarea legii mai favorabile pedepselor definitive, 14,15. Pedeapsa închisorii. Pedepse accesorii, 71. Pedeapsa închisorii. Computarea reţinerii şi a arestării preventive, 88,89. Pedeapsa închisorii. Concurs de infracţiuni. Pedepse complimentare, 35. Pedeapsa închisorii. Efectele circumstanţelor agravante, 78. Pedeapsa închisorii. Efectele circumstanţelor atenuante, 76. Pedeapsa închisorii. Efectele liberării condiţionate, 61. Pedeapsa închisorii în concurs cu expulzarea. Executare, 117. Pedeapsa închisorii în concurs cu obligarea la tratament medical. Executare, 113. Pedeapsa închisorii. Liberarea condiţionată, 59, 60. Pedeapsa închisorii. Limita maximă pentru înlocuirea răspunderii penale, 95, 96. Pedeapsa închisorii. Limite pentru aplicarea degradării militare, 67. Pedeapsa închisorii. Limita pentru aplicarea pedepselor complimentare, 65. Pedeapsa închisorii. Limita pentru existenţa stării de recidivă, 37. Pedeapsa închisorii. Militari. Reguli speciale de executare, 62. Pedeapsa închisorii. Aplicare faţă de minorul internat caresăvîrşeşteo nouă infracţiune, 108. Pedeapsa închisorii. Termenele de prescripţie a executării pedepsei, 126. Pedeapsa închisorii. Termenele e prescripţie a răspunderii penale, 122. Pedeapsa închisorii. Limite. Reabilitarea de drept, 134. Pedeapsa închisorii. Limite. Reabilitarea judecătorească, 135. Pedeapsa închisorii. Limite. Reînnoirea cererii de reabilitare, 138. Pedeapsa închisorii. Suspendarea condiţionată a executării. Anulare, 85. Pedeapsa închisorii. Limita maximă. Suspendarea condiţionată a executării, 81. Pedeapsa închisorii. Suspendarea condiţionată a executării. Revocare, 83, 84. Pedeapsa închisorii. Suspendare condiţionată a executării. Termenul de încercare, 82,110. Pedeapsa închisorii. Limite pentru executarea pedepsei la locul de muncă, 867. Pedeapsaînchisorii. Limite pentru suspendarea pedepsei sub supraveghere, 861. Pedeapsă sub supraveghere. Aplicare. Condiţii, 861. Pedeapsă sub supraveghere. Anularea executării, 86. Pedeapsă sub supraveghere, încetarea executării, 86'1. Pedeapsă sub supraveghere. Reabilitare, 866. Pedeapsa în unele cazuri cînd nu există starea de recidivă, 40. , Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, 34. Pedepse accesorii, 53, 71. Pedepse alternative, 72. Pedepse complimentare, 64-70, 53. Pedepse complimentare. Aplicarea legii mai favorabile, 13. Pedepse complimentare. Efectele circumstanţelor atenuante, 76. Pedepse complimentare în cazul concurs ul ui de infracţiu ni, 35. Pedepse complimentare. Neaplicare faţă de minori, 109. Pedepse. Contopire, 36. Pedepse. Executare. Calcul, 87. Pedepse pentru minori, 109. Pericol grav. Ameninţare, 46. Pericol g rav pentru persoana sau drepturile celui atacat. Legitimă apărare, 44. Pericol grav pentru societate. Făptuitor. Măsură de siguranţă, 116. Pericol iminent pentru viaţă, integritate corporală, sănătate, un bun important sau un interes public, 45, Pericol pentru viaţă, sănătate, integritate corporală a persoanei abandonate sau pierdute, 316. Pericol public în caz de distrugere, 217, 219,231. 575 Pericol public. Săvîrşirea infracţiunii prin metode sau mijloace care prezintă pericol public, 75. Pericol social al faptei. Grad. Aplicarea pedepsei, 72,100,102. Pericol social al faptei. Necesitatea aplicării unei pedepse, 18. Pericol social al faptei. Trăsătură a infracţiunii, 17,18. Pericol social redus. înlocuirea răspunderii penale, 96. Pericol social. Stabilirea în concret a gradului acestuia, 18/1. Pericol. Stare. înlăturare, 111. Persoană care a mai săvîrşit un omor. Omorul deosebit de grav, 176. Persoană care nu poate să-şi dea seama de faptele sale sau nu poate fi stăpînă pe ele. Iresponsabilitate, 48. Persoană căzută sub puterea adversarului. Supunerea la experienţe medicale sau ştiinţifice. Tratamente neomenoase, 358. Persoană cu atribuţii de control sau cu funcţii de conducere. Omisiunea sesizării organelor judiciare, 263. Persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă, 131,132. Persoană fără cetăţenie cu domiciliul în ţară. Autor al infracţiunii de trădare, 155,156. Persoană fără cetăţenie cu domiciliul în ţară. Aplicarea legii penale a României pentru infracţiunile săvîrşite în afara teritoriului ţării, 4. Persoană fără cetăţenie nedomiciliată în ţară. Autor al infracţiunilor de acţiuni duşmănoase contra statului şi spionaj. Expulzare, 117. Persoană fără cetăţenie nedomiciliată în România care săVrrşeşte anumite infracţiuni în afara teritoriului ţării, 5, 6. Persoane. Omor comis asupra a două sau mai multor persoane, 176. Personalitatea-legîi penale, 4. Perturbare deosejSîFde gravă cauzată unei organizaţii $dblice^'Negl ijenţa în serviciu, 249. I ^ " 576 Perversiune sexuală, 201. Pierderea unui document ce constituie secret de stat ca urmare a neglijenţei, 252. Pirateria, 212, 226. Pirateria sau ascunderea săvîrşirii ei. Omor deosebit de grav, 176. Plicuri poştale. Falsificare, 283. Pluralitate de infracţiuni, 32-43. Pluralitate de infracţiuni. înlocuirea răspunderii penale, 98. Plîngerea prealabilă. Lipsa acesteia, 131. Portul de arme fără drept, 279. Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, 241. Predarea în mîinile inamicului de către comandant a forţelor militare pe care le comandă. Capitulare, 338. Prelucrare fără drept de materii explozive sau radioactive, 280. Prelungirea internării minorului. Condiţii, 106. Premeditare. Omor calificat, 175. Prescripţia executării pedepsei, 126, 130. Prescripţia răspunderii penale, 121, 122. Prescripţie. Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Recidjvă, 37. Prescripţie. întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, 127. Prescripţie. întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, 123. Prescripţie. Termene. Minori, 129. Prescripţie. Durata pedepselor accesorii, 71. Prescripţie. Executarea pedepselor complimentare după prescripţia executării pedepsei, 124. Prescripţie specială, 124. Prescripţie. Suspendarea prescripţiei executării pedepsei, 128. Prevenirea săvîrşirii de infracţiuni. Scopul pedepsei, 52. Primirea de foloase necuvenite, 256. Proba adulterului, 304. Proba verităţii, 207. Producerea rezultatului faptei. împiedicare. Desistare, 22. Producerea sau ticluirea de probe mincinoase. Denunţare calomnioasă, 259. Producerea substanţelor stupefiante sau toxice. Trafic de stupefiante, 312. Produse sau mărfuri care au devenit vătămătoare sănătăţii, 297. Profanarea de morminte, 319. Profesii. Exercitarea fără drept sau în alte condiţii, 281. Profesii sau funcţii. Interzicere, 115, 112. Promisiuni. Folosire. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, 266. Propagandă cu caracter fascist, 166. Propaganda naţionalist-şovină, 317. Propaganda pentru război, 356. Proprietate. Apărare, 1. Prostituţia, 328. Provocare, 73. Proxenetismul, 329. Public. înţeles, 145. Publicarea în timp de război de zvonuri sau informaţii false, 349. Punerea în consumul public de came sustrasă controlului veterinar, 313. Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, 300. Punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de provenienţă false, 301. Punerea în circulaţie de valori falsificate, 282,283. Punerea în mişcare a acţiunii penale cu autorizare a procurorului general, 5. Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane nevinovate, 268. Punerea în mişcare a acţiunii penale la dorinţa guvernului străin, 171. Punerea în mişcare a acţiunii penale la sesizarea comandamentului, 337, 348,355. Punerea în mişcare a acţiunii penale la sesizarea organelor căilor ferate, 278. Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, 314. Punerea în primejdie gravă a minorului. Rele tratamente aplicate acestuia, 306. Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Tîlhărie, 211, 225. Purtarea fără drept dă decoraţii, uniforme sau semne distinctive, 241. Purtarea în public de uniforme, embleme, insigne sau alte asemenea semne distinctive neautorizate, 324. Purtarea abuzivă, 250. R Radioactive, materii. Nerespectarea regimului, 280. Raport sexual cu o minoră, 198. Raport sexual. Cauzarea de vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii, 197,198. Răspândirea bolilor la animale sau plante, 310. Răspândirea de materiale obscene, 325. Răspândirea de.ştiri tendenţioase sau inventate, 356. Răspândirea în timp de război de zvonuri sau informaţii false. Defetism, 349. Răspundere penală. înlăturare în caz de amnistie, 119. Răspundere penală. înlăturare în caz de graţiere, 120. Răspundere penală. înlocuire, 90. Răspunderea penală a minorilor, 99. Reabilitare. Anulare, 139. Reabilitarea. Calculul termenului, 136. Reabilitare. Condamnările pentru care s-a obţinut reabilitarea nu constituie primul termen al recidivei, 38. Reabilitarea de drept, 134,62, 86. Reabilitare. Efecte, 133. Reabilitare judecătorească, 135. Reabilitare judecătorească. Condiţii, 137. Reabilitare judecătorească. Calculul termenelor, 136. 577 Reabilitare judecătorească. Reducerea termenelor de către procurorul general, 135. Reabilitare, judecătorească. Reînnoirea cererii de reabilitare, 138. Reabilitare. Pedeapsă sub su-pravegher., 866. Realitatea legii penale, 5. Recalcularea pedepsei în cazul infracţiunilor continuate sau complexe, 43. Rechiziţii militare. Sustragere, 352. Recidiva, 37, 32, 39. Recidiva. Concursul între recidivă şi alte cauze sau circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea, 80. Recidivă. Condamnări care nu atrag starea de recidivă, 38. Recidivă. Descoperire după condamnarea definitivă, 39, 86®. Recidivă. Spor. Caz de neaplicare, 83. Recidivă. Anularea suspendării executării pedepsei, pentru infracţiuni săvîrşite anterior, 85. Reciprocitate în caz de extrădare, 9. Recrutare. Sustragere, 353. Recunoaşterea hotărîrilor străine, 6. Refuzul nejustificat de a pune la dispoziţia forţelor armate bunurile legal rechiziţionate, 352. Regimul de deţinere şi de executare a pedepselor, 57. Regimul general al executării pedepsei, 56. Regimul de muncă a deţinuţilor, 58. Relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, 200. Relaţii sexuale. Transmiterea unei boli venerice, 309. Rele tratamente aplicate deţinuţilor, 267. Rele tratamente aplicate minorului, 306. - Repararea-pagubei produsă prin infracţiune, 74, 81. Represiunea nedreaptă, 268. Reprezentanţi diplomatici. Imunitate, 8. 578 Reprezentanţi legali. împăcare, 132. Reţinere. Computare, 88. Reţinere de înscrisuri emise de organele judiciare, 272. Reţinerea unei corespondenţe adresate altuia, 195. Reţinerea nelegală, 266. Retragerea plîngerii prealabile. Efecte, 131. Retroactivitatea legii penale, 12. Revocarea liberării sau internării minorului, 108. Revocarea interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii, 115. Revocarea liberării condiţionate, 61. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, 83, 84,126, 305. Reziduuri şi deşeuri. Import neautorizat, 3022. Rude apropiate. înţeles, 149. Rude apropiate. Ameninţare, 193. Rude apropiate. Darea în vileag a unor date compromiţătoare, 194. Rude apropiate. Favorizare, 173, 264, 361. Rude apropiate. Furt între ele, 210. Rude apropiate. încredinţarea minorului, 103. Rude apropiate. Nedenunţarea unor infracţiuni, 170, 262. Rude apropiate. Omorul calificat, 175. Rude apropiate. Tăinuire, 173, 221, 234,361. Ruperea de sigilii, 243. S . Salariat. Omisiunea sesizării organelor judiciare, 263. Sancţiune cu caracter administrativ, 91,181. Santinelă. Călcare de consemn, 333. Săvîrşireă faptei de alţi salariaţi. Infracţiuni de serviciu, 258. Săvîrşireă infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor. Circumstanţă agravantă, 75. Săvîrşirea infracţiunii de o persoană care a profitat de o calamitate. Circumstanţă agravantă, 75, 209, 224. Săvîrşirea infracţiunii de trei sau mai multe persoane împreună. Circumstanţă agravantă, 75. Săvîrşirea unei infracţiuni. înţeles, 144. Săvîrşirea unei tîlhării sau piraterii. Omor deosebit de grav, 176. Săvîrşirea infracţiunii din motive josnice. Circumstanţă agravantă, 75. Săvîrşirea infracţiunii prin acte de cruzime. Circumstanţă agravantă, 75. Săvîrşirea infracţiunii prin mijloace ce produc pericol public. Circumstanţă agravantă, 75, 219, 232. Săvîrşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată. Circumstanţă agravantă, 75. Săvîrşirea unei infracţiuni. învinuire mincinoasă, 259. Scandal public. Ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, 321. Sclavia, 190. Scopul legii penale, 1. Scopul măsurilor de siguranţă, 111. Sechestrul. Sustragere de sub sechestru, 244. Secrete de stat. Divulgarea secretelor care periclitează securitatea statului, 169. Secrete de stat. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat, 252. Secrete de stat. înţeles, 150. Secrete de stat. Transmiterea unei puteri străine, 157. Secret economic. Divulgare, 298. Secret profesional. Divulgare, 196. Seducţiune, 199. Semne de care se folosesc autorităţile. Ofensa adusă unor însemne, 236. Semne de hotar. Desfiinţare sau strămutare, 220, 233. Semne distinctive neautorizate. Purtare în public, 324. Semne distinctive, uniforme ori decoraţii. Purtare fără drept, 241. Sesizarea comandantului, Punerea în mişcare a acţiunii penale, 337, 348, 355. Sesizarea organelor competente ale căilor ferate. Punerea în mişcare a acţiunii penale, 278. Sigilii. Falsificare, 286. Sigilii. Folosire fără drept, 287. Sigilii. Rupere, 243. Siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate. Punere în pericol, 276. Sinuciderea victimei ca urmare a infracţiunii, 200,201. Sinucidere. Determinare sau înlesnire, 179. Sistem financiar. Cauzarea unei pagube importante, 282. Situaţia economică şi politică a ţării. Răspîndire de ştiri sau zvonuri. Defetism, 349. Soţ. Ameninţare, 193. Soţ. Darea în vileag a unor date compromiţătoare. Şantaj, 194. Soţ. Favorizare, 173, 264,361. Soţ. Furt între soţi, 210. Soţ. Nedenunţarea unor infracţiuni, 170, 262. Soţ nevinovat. încetarea procesului penal. Adulter, 304. Soţ. Omor calificat, 175. Soţ. Tăinuire, 173, 221,234, 361. Specula, 295. Spionajul, 159. Sprijinirea unei asociaţii sau grupări în scopul săvîrşirii unor infracţiuni contra statului. Complot, 167. Sprijinirea asocierii unor persoane pentru desfăşurarea unei activităţi cu caracter fascist sau antidemocratic. Complot, 167. Stabilirea în concret a gradului de pericol social al infracţiunii, 181. Sprijinirea asocierii în scopul şăvîrşirii de infracţiuni, 323. Stare de necesitate, 45. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repară paguba, 74, 95. Străini. Expulzare, 117,112. Stupefiante. Intoxicare cronică, 133. Stupefiante. Trafic, 312. Subminarea economiei naţionale, 165. Subminarea puterii de stat, 162. Subofiţer. Insubordonare, 334. Substanţe narcotice. Furt calificat, 209, 224. Substituirea de mărfuri ori alte produse. înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor, 297. Supravegherea minorului, încredinţare, 103,110. Supunerea colectivităţii sau grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la exterminarea lor fizică. Genocid, , 357. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie, 191. Supunerea la rele tratamente, 267. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, 81,865. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Anularea suspendării, 85. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Condiţii de aplicare, 81. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Concurs de infracţiuni, 81. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Prescripţie, 122. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Efectele graţierii asupra termenului de încercare, 120. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Reabilitarea de drept, 86, 110. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Revocare, 83,84. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Termenul de încercare, 82, 85,110. Suspendarea executării. Pedeapsă sub supraveghere, 861. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Abandon de familie, 305. Suspendarea cursului prescripţiei, 128. Sustragerea de corespondenţă, 195. Sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă, 271. Sustragerea cu rea-credinţă de la executarea amenzii, 631. Sustragerea de la rechiziţii militare, 352. Sustragerea de ia recrutare, 353. Sustragerea de la serviciul militar, 348. Sustragerea de sub sechestru, 244. Sustragerea proprie sau a altei persoane de la urmărire, arestare ori executarea unei pedepse. Omorul calificat, 175. Sustragerea unui document ce constituie secret de stat, ca urmare a neglijenţei, 252. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, 242. _________________5___________________ Şantaj, 194. Şovină. Propagandă naţionalist-şovină, 317. ; , Ştampile. Falsificare, 286. Ştampile. Folosirea fără drept, 287. Ştiri tendenţioase sau inventate. Răspîndire, 356. T Tăinuirea, 173,221,234,361. Tăinuirea săvîrşită de soţ sau de o rudă apropiată, 173, 221, 234, 361. Tentativa, 20. Tentativa. Desistarea şi împiedicarea rezultatului, 22. Tentativa. Pedepsire, 21. Tentativa se pedepseşte: 155-176, 182,185,190,197,198,200-203,208-212,215,217,218,223-226,229,231, 242,245,269,270,276,282,283,286, 288-290,296,297,329,338-3427 344, 345, 356-360. TeritorialitateaJegii penale, 3. Teritoriul ţării. înţeles, 142. Termeni. înţeles în legea penală, 140. Termen de încercare, 82, 85,110. 580 Termen de încercare în cazul graţierii. Reducere, 120. Termen de încercare. Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Sancţionare, 83. Termen de încercare. Pedeapsă sub supraveghere, 862. Ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte. Denunţarea calomnioasă, 259. Timbre. Falsificare, 283. Timbre străine. Falsificare, 284. Timp. Calcul. înţeles, 154. Timpul nopţii. Furt calificat, 209. Timp de război. înţeles, 153. Timp de război. Absenţa nejustificată, 331. Timp de război. Călcarea de consemn, 333. Timp de război. Coborîrea pavilionului, 344. Timp de război. Coliziunea, 345. Timp de război. Defetism, 349. Timp de război. Dezertarea, 332. Timp de război. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii, 294. Timp de război. Folosirea embiemei Crucii Roşii, 351. Timp de război. Folosirea unor mijloace frauduloaseîn scopul sustragerii de la serviciul miliar, 348. Timp de război. Insubordonarea, 334. Timp de război. Lovirea sau insulta superiorului ori inferiorului, 335,336. Timp de război. Neprezentarea la încorporare sau concentrare, 354. Timp de război. Părăsirea comenzii, 342. Timp de război. Părăsirea navei, 341. Timp de război. Port de decoraţii sau semne distinctive fără drept, 241. Timp de război. Sustragerea de la re-chiziţii militare, 352. Timp de război. Sustragerea de la recrutare, 353. Timp de război. Trădare prin ajutarea inamicului, 156. Titluri de credit. Falsificare, 282. Tîlhăria, 211,225. Tîlhărie. Săvîrşirea sau ascunderea săvîrşirii ei. Omor deosebit de grav, 176. Tortura, 2671. Torturarea persoanelor căzute sub puterea adversarului, 358. Traficul de influenţă, 257. Traficul de stupefiante, 312. Transferarea forţată a copiilor aparţinînd unei colectivităţi sau grup. Genocid, 357. Transmiterea unei boli venerice, 309. Transportul fără drept de arme şi muniţii, 279. Transportul fără drept de materii explozive sau radioactive, 280. Tranzit. Operaţii. Efectuarea fără autorizaţii, 302. Tratament medical. Obligare. Măsură de siguranţă, 113,112. Tratamente neomenoase, 358. Tratamente rele aplicate minorului, 306. T rădare, 155. Trădarea prin ajutarea inamicului, 156. Trădarea prin transmitere de secrete, 157. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, 17-19. Trimiterea în judecată a unei persoane nevinovate, 268. Tulburarea de posesie, 220, 233. Tulburarea folosinţei locuinţei, 320. Tulburarea libertăţii de exercitare a unui cult, 318. Tulburarea liniştii publice, 321. Tutore. Furt, 210. Tutore. încredinţarea supravegherii minorului, 103. U Uciderea din culpă, 178. Uciderea membrilor colectivităţii sau grupului. Genocid, 357. Ultraj, 239. Ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, 321. 581 Uniforme sau semne distinctive. Purtarea fără drept, 241. Uniforme neautorizate. Purtare în public, 324. Unitate de infracţiuni, 41. Universalitatea legii penale, 6. Urmări grave. Călcare de consemn. Insubordonare, 333, 334. Urmări grave în cazul răspîndirii bolilor la animale sau plante, 310. Urmări deosebit de grave. Catastrofă, 277. Uzul de fals, 291. Uzurparea de calităţi oficiale, 240. V Vagabondajul, 327. Valori. Confiscarea lor în cazul săvîrşirii unor infracţiuni, 254, 255, 256, 257. Valori. Falsificare, 282. Valori falsificate. Punere în circulaţie, 282, 283. Valori străine. Falsificare, 284. Vătămare corporală, 181. Vătămare corporală din culpă, 184. Vătămare corporală gravă, 182. Vătămare corporală. încăierare, 322. Vătămarea corporală. Sustragerea de la serviciul militar, 348. Vătămare corporală. Ultrajul, 239. Vătămare gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului. Genocid, 357. Vătămarea integrităţii corporale. Inversiunea sexuală. Perversiunea sexuală, 200, 201. Vătămarea intereselor legaie ale persoanelor, 246. Vînzarea de mărfuri sau produse, cunoscînd că sînt falsificate, 297. Vinovăţie, 19,17. Violarea de domiciliu, 192. Violarea secretului corespondenţei, 195. Violenţă. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, 266. Violenţă. Evadare, 269, 270. 582 Violenţă. Nerespectarea hotărîrilor judecătoreşti, 271. Violenţă. Ofensă adusă autorităţii, 238. Violenţă. Piraterie, 212, 226. Violenţă. Purtare abuzivă, 250. Violenţă. Şantaj, 194. Violenţă. Tîlhărie, 211,245. Violenţă. Tulburare de posesie, 220, 233. Violenţă. Ultrajul, 239. Viol, 197. Z Zădărnicirea combaterii bolilor, 308. Zborul neautorizat, 340. Zvonuri sau informaţii false în timp de război. Răspîndire sau publicare. Defetism, 349.