Oku 41892 CODUL PENAL CODUL JUSTIŢIEI MILITARE CODUL JUSTIŢIEI MARINE CODUL SILVIC ADNOTATE CU JURISPRUDENT A MOTIVATA A TRIBUNALELOR, CURŢILOR DE APEL ŞI A CASAŢIEI PRECEDATE DE UN INDEX ALFABETIC ŞI URMATE DE : Q ,' CONVENŢIUNILE DE EXTRĂDARE Z-^—j ŞI DE \f} DISPOSIŢIUNILE PENALE, din legile şi regulamentele uzuale DE C. HAMANGIU şi N. M. SOTIR Prim-Frocnror Ia Trib. Ilfov. Fost magistrat; Advocat. - >o:+:t-<-- EDITURA LIBRĂRIEI LEON ALGAL A Y BUCURESCi i303 ABREVIAŢIUNI Al. = aliniat. Apr. = Aprilie. Art.=Articol. Aug.=August. B. = Buletinul decisiunilor Curţii de Casaţie şi Justiţie Br. = Judeţului Brăila. Boe. = Bueurescî. C. — Curtea de apel din C. 3 aă.== Curierul Judiciar. Cas. = Curtea de Casaţie. Civ. = Codicele Civil. Co. => Codicele comercial. Com. = Secţia Comercială. Cr. = Craiova. Dec. s= Decembrie. Dr. = Ziarul Dreptul. Febr. = P'ebruarie. Focş. = Focşani. H. = Hotărâse, sentinţa. IIf.= Judeţului Ilfov. Ian. = Ianuarie. lai. — Judeţului Ialomiţa. Inst. jud. = instanţă jude- cătorescă. Inl.=Iulie. Iun = Iunie. Lg. = Legiuitor. Mart = Martie. Nobr = Noembrie. Not. = Secţia de Notariat Oc. = Legea judecătorilor de pace. Oct. = Octombrie. p. = pagina. I*. = Codicele Penal. P. Fr. = Codicele penal frances P. Pr. = Codicele penal prusian Pr. = Codicele de procedură civilă! Pr. P. = Codicele de procedură criminală Rec. Dr. Soc. = Revista de drept şi sociologie. Sept. = Septembrie. Suc. = Judeţul Suceva. Tec = Judeţul Tecuci. Tr. = Tribunalul. Un. =Sceţiuniî unite. ur. = urmâtoriI.| Urm.= Legea de urmărire. Ast-fel: Cas. II, 8 Dec. 97; Dr. 87/98, p. 247; B. 98, p. 486, se va citi: Decisiunea Curţii de Casaţie, Secţia II, din 8 Decembrie 1897, publicată în ziarul Dreptul No. 87/98 la pagina 247 iar în Buletinul decisiunilor Cur-ţei de Casaţie din anul 1898 la pag. 486. ■i at-fr- MODIFICĂRI introduse în Codul Penal. •„Codul Penal" promulgat şi publicat la 30 Octombrie 1864 a intrat în vigore la 1 Main 1866. Acest cod a fost modificat în mal multe rînduri şi anume: 1) Prin legea din 20 Februarie 1867, i s'r amendat articolele 7, 8, 9, 32, 38, 39, 43, 47,49, 60, .54. 55, 60, 77, 90, 97 107, 118, 119, 120, 121, 125, 126, 127, 128, 131, 134, 140, 141, 144, 145, 147, 149, 150, 151, 153, 154, 165, 156, 166, 168, 173, 181, 182, 183, 186, 187, 192, 193, 194, 197, 198, 200, 204, 205, 208, 210, 211, 212, 216, 238, 239, 240, 245, 246, 247, 249, 254, 258, 259, 263, 264, 271, 272, 276, 284, "' ~" "' 294, 296, 299, 300, 308, 309, 310, 325, 343, 344, 348, 358, 360, 364, 385, 393, 394, 395,,396, 397 şi 399. 2) Prin legea din 21 Februarie 1882 s'a adăogat 2 aliniate la articolul 140. 3) Prin legea din 28 Maiu 1893 s'a amendat articolele 123-126. A) Prin legea din 15 Februarie 1894 s'a modificat articolele 3, 4 şi 5. b) Prin legea din 4 Maiu 1895 s'a modificat articolele 112, 117, 220, 262, 310, 311 şi 334. Noi '1 publicăm ast-fel cum este astădi în vigore. 287, 288, 290, 293, 317, 318, 321, 324, 367, 376, 382, 384, TABLA DE MATERII CODULUI PENAL (*) Disposiţinnl prelimi-aril. . . ,.■ ... 1 CARTEA I. despre pedepse Şl efectele lor TIT. I. Despre nat ara pedepselor . . . . TIT...ÎL Despre aplicarea şi executarea pe depselor . . § 1. .'. uncd silnică, § 2. Reclusiunea . § 3. Detenţiunea . § 4. Degradaţiunea civică ....... § 5. Inchiaârea . . § 6 Inter dicţiunea co recfională .... § 7. Amende .... § 8. Jnehisorea poliţie nSsca .... § 9. Amendă poliţie-tte'^că . TIT. III. Despre ten tativă .... TIT. IV. Despre con cursul mai multor infracţiuni şi despre 33 35 35 36 37 "37 39 39 39 42 42 48 recidivă ...... 51 TIT. V. Despre complicitate. . . . . . 64 TIT. VI. Despre căuşele cari apără de pedepsă sau micşo-reză pedepşa 75 CARTEA II. despre crime ŞI delicte în special şi despre pedepsele lor. TIT. L Crime de înaltă trădare . . . . 96 Cap. 1. Crime în contra siguranţei ex-teriore a Statului . 96 Cap. 2. Crime şi delicte în contra siguranţei interiore a Statulnl..... 99 Secţ. 1. Despre atentate şi comploturi in contra personeî Domnului şi a familiei sale......99 Secţ. 2. Crime şi delicte contra llniştel Statului prin resbol (*) A se vedea „Indexul alfabetic" ce urmează imediat după aceasta, precum şi „Tabla generală de materii", de la finitul volumului. XII tabla de materii civil, prin ilegală cate.......126 întrebuinţare a for- Cap. 2. Crime şi de- ţel armate, prin de- iicte comise de func- vastaţiuni şi jefuiri ţionaril publici în publice. ...... 102 eserciţiul funcţiunel TIT. II. Crime şi de- lor . '.......128 licte în contra Con- Secţ. 1. Sustracţiunl stltnţiunei .... 104 comise de deposi- Cap. li Crime şi de- tarii publici .... 128 licte în contră eser- Secţ. 2. Despre ne- ciţiulul drepturilor drepte luări săver- politice......104 site de funcţionarii Cap. 2. Atentate în publici.....135 contra libertate! . . 106 Secţ. 3. Despre infrac- Cap. 3. Pentru călca- ţiunile privitore la rea de atribuţiunl amestecarea func- din partea autorită- ţionarilor publici în ţilor administrative afaceri sau comer- şi judecătoresc! . . 109 ciur! neoompatibile TIT. III. Crime şi de- cu ă lor calitate . 136 licte în contra în- Secţ. 4. Despre mitui- tereselor publice . 110 rea funcţionarilor Cap. 1. Despre plăs- publici.......138 muirî sau falsificări 110 Secţ 5. Abus de pu- Secţ. 1. Plăsmuire de tere.......145 monedă ...... 110 § 1. Abus de putere în Secţ. 2. Plăsmuiri de contra particularilor. 145 sigilii ale Statului § 2. Abus de autori- sau ale altor auto- _ tate în contra lucru- rităţl, de bilete de lui public. ..... 154 bancă, de efecte pu- Secţ. 6. Despre ore- blice şi altele . . . 113 care delicte, privi- Seeţ. 3. Despre falşifi- tore la ţinerea ac- care de înscrisuri telor Statului civil. 155 publice sau auten- Secţ. 7. Eserciţiul âu- tice şi de comercift torităţeî publice an- sau de bancă . . . 115 ticipate saii prelun- § 2. Despre falsificarea gite în contra legel. 155 în «crieri private . . 125 DisposiţiunI particu - § 3. Despre falsifica- lare.......155 rea de pasporte, fol Cap. 3. Despre tur- de drum şi certifi- burările aduse or- tabla de materii XIII dinei publice de către feţele biseri-cescl . ,'.....157 Cap. 4. Resistenţă, nesupunere şi alte necuviinţe în contra autoritătel publice 163 Secţ. 1. Rebeliuni . . 163 Secţ. 1. Ultragiu şi violenţă în contra autoritătel publice şi a depositarilor lor....... 167 Secţ. 3. Refus de serviciu, datorit Iegal-mente......174 Secţ. 4. Despre scăparea arestanţilor şi despre ascunderea criminalilor . .176 Secţ. 5, Despre spargerea sigiilor şi luarea actelor sau lucrurilor aflate în deposite publice . . 179 Secţ. 6. Despre degradarea monumentelor publice .... 18â Secţ. 7. Usurparea de titluri sau funcţiuni publice ..... 182 Secţ. 8. ImpedicărI la liberul eserciţiu al unei religiunî . . . 182 Cap. 5, Despre asocia-ciarea făcetorilor de rele şi despre vagabond! ......183 Secţ. 1. Despre asocia-rea făcătorilor de rele.......183 Sect. 2. Pentru vaga-bondl.......184 TiT. IV.-Crime şi delicte în contra particularilor .... 180 Cap. 1. Crime şi delicte în contra persanelor ......189 Secţ. i. Pentru omor şi alte crime mari, ameninţări de omor în contra persanelor ..... . . 189 § I. Omor, asasinat (ucidere), pttrintuei-dere, pruncucidere, o-trăeire......189 § 3. Ameninţări . . . 188 Secţ. 2. Răniri, loviri şi alte crime şi delicte comise cu vo- - inţă.......194 Secţ. 3. Omucidere, răniri şi loviri fără voie, crime şl delicte scusabile şi caşurile în cari nu pot fi scusate, omucidere, răniri şi loviri cari nu sunt nici crime, nici delicte ....... 205 § i. Omucidere,, răniri, loviri fără voie . . 205 § 2. Crime fi delicte scusabile fi caşurile când nu pot fi scusate .......206 § 3. Omucidere, răniri fi loviri cari nu sunt calificate, nici crime nici delicte .... 208 XIV tabla DE materii Secţ. i. Deaprevduel . 209 Secţ. 5. Atentate ta contra bunelor moravuri . . . . .216 Secţ. 6. Arestaţiunî ilegale, secuestraţiunl de persone şi alte atentate la libertatea individuală . . 229 Secţ. 7. Crime şi delicte privitore la oprirea sau distrugerea dovedirel statului civil al unul copil, sau la compromiterea existenţei sale; răpiri de minori, infracţiuni contra legilor asupra înmormântărilor ........230 § 1. Crime si delicte in contra unui copil . 230 § 2. Răpire de minori. 232 § 3. Călcarea legiuirilor asupra îmmor-mentărilor .... 233 Secţ. 8 Mărturii min-cinose, calomnii, Injurii, revelaţiunea secretelor .... 234 § 1. Mărturie minci-nâsă.......234 § 2. Calomnii, injurii, revelaţiunî de secrete 239 Cap. 2. Crime şi delicte în contra proprietăţilor .... 254 Secţ.i. Furturi . . .254 Secţ. 2. Tălhării . . . 264 Secţ. 3. Strămutare sau desfiinţare de hotare . >J'. . . .267 Seci. 4. Despre abus de încredere . . . 167 Secţ. 5. înşelăciune sau escrocherie . . 277 Secţ. 6. Bancrute . .289 Secţ. 7. Jocuri la noroc, lotării, turbu-rărî şi fiaude, întrebuinţate la liei- II taţiunl publice . . 293 Secţ. 8. Destrucţiunî, degradaţiunl şi alte <« pagube ...... 296 Secţ. 9. Crime şi delicte cari pun în pericol vieţa mal muL tor persone .... 299 CARTEA III contravehţiunî poliţienesc! şi pedepsele lor. Cap. 1. Pentru pedepse ......305 Cap. 2. Contravenţi- unî şi pedepse . . 307 Secţ. 1. Anteia clasă. 307 Secţ. 2. A doua clasă 310 Secţ. 3. A treia clasă. 313 Sceţ- 4. A patra clasă. 315 DisposiţiunI comune la cele treî secţiuni de mal sus .....316 Dispositinnl g e n e- r a 1 e 316 DisposiţiunI transito-ril . '.......317 INDEX ALFABETIC GENERAL Pag. Abandonarea unui copil. Art. 277 ............... 231 Abrogare. Legi penale anteriore. Art, 398 ........... 316 Absenţa martorilor şi juraţilor în penal. Art. 192......174 Abus de autoritate In contra lucrului public. Art. 158 — 160 . . 154 Abus de Încredere. Art. 322—331.-............... 267 Abus de încredere comis de servitori. Art. 323 ........ 270 Abus de încredere comis de tutori curatori, administratori. Art. «30 ........................... 276 r* Abus de putere în contra particularilor. Art. 147—157 .... U5 —* Abus de slăbiciunile minorilor. Art. 322 ............ 267 Anusuri eclesiastice Art. 166—169 . . . >...........157 \/7 Acte. Disposiţiunî penale din legea autentificare!......625 " '„ Acte. Falsificarea, plăsmuirea lor. Art. 101, 125-127 ..... 121 x -\ Arte. Sustragerea lor. Art. 203, 204, 326 ......... 180, 275 Acte. Sustragerea prin violenţă. Art. 205 ........... 181 Acte autentice. Falsificarea lor. Art. 125...........121 Acte diplomatice. Divulgarea lor. Art. 140..........128 Acte falşe. Servirea de ele. Art. 126.............124 Acte private. Falsificarea lor. Art. 127............125 Acte publice. Arderea, desfiinţarea lor. Art. 367 ........ 302 Acte publice. Calomnie prin... Art. 298............248 Acte publice. Denaturarea de... Art. 124...........118 Acte publice. Falsificarea lor. Art. 125, 126 .......... 121 Acte publice. Falsificarea lor de funcţionari. Art. 123, 124 . . 115 Actele stăreî civile. Neînscrierea lor în registre. Art. 161 . . . 155 Actele statului. Distrugerea lor. Art. 73............ 98 Acte streine. Desfiinţarea lor. Art. 338 ............ 287 Acţiuni ostile, unui stat strain. Art. 74, 75 .......... 98 Adăogiri la numărul biletelor de votare. Art. 97.......105 Adjudecaţîunî. Amestecul funcţionarilor. Art. 142.......136 Administratori, funcţionari; mituirea lor. Art. 144......138 Administratori, tutori; abuz de încredere. Art. 330 ...... 276 Adulter. Intentarea acţiuneî. Art, 270............. 222 Adulter. Omor comis de soţul nevinovat. .Art. 253......208 Adulter. Pedepsa pentru... Art. 269 .............. 222 Adunarea legînitore. Atentat contra eî. Art. 93, 94 ...... 104 Adunarea leeinitore. Pedepsa pentru insulte aduse membrilor eî. Art. 189.........................173 Adunare înarmată. Art. 175, 176 .............• ■ . 164 Adunări turbiirătore. Art. 90..................104 XVIII index alfabetic. index alfabetic. XIX Paj?. Advocat. Injurii în pledoarii. Art. 302 ............. 252 Advocat. Interdieerea de a pleda. Art. 324 ..........274 Advocat. înţelegere cu adversarul. Art. 324 ......... 274 Advocat. Trădarea causel clientului. Art. 325 ......... 274 Advocaţi. Disposiţil penale din legea constituire! corpului . . 619 Afişe. Ruperea lor. Art. 393 .... .............. 313 Agent al forţei publice. Lovirea lui. Art. 185-188 ..... 172, 173 Agent provocator. Art. 47................... 64 Agent de schimb Abus de încredere. Art. 330......... 276 Agravarea pedepsei. Recidiva. Art. 46............. 64 Agravarea pedepsei, în furt. Art. 311.............263 Agricol. Disposiţiunî penale din legea creditului.......634 Agricole. Disposiţiunî penale din legea bancel . •......643 Agricole. Disposiţiunî penale din legea tocmelilor . • . . • . 613 Alcol. Disposiţil penale din legea taxei pe grad.......677 Alegerea consilielor comunale. Disposiţiî penale din legea pentru. 624 Alienaţi. Disposiţiî penale din legea pentru.........644 Alienaţi. Disposiţiî penale din regulamentul legeî de ... . 704 Alienat. Lăsarea lui liberă. Art. 389 .............310 Alienaţie mintală. Infracţiuni comise în stare de. Art, 57 .. . 75 Alinierea satelor, Disposiţiî penale din reg. pentru.....702 Amăgirea copiilor. Răpire. Art. 283..............233 Amăgire de martori. Art. 292 ................. 230 Ambulant. Disposiţiî penale din legea comerciuluî......617 Amendă. Pedepsa. Art 1, 8.................1, 8* Amenda. Calcularea în leî noî. Art. 399 ............ 316 Amenda. Esecutare în contra moştenitorilor. Art. 35..... 45 Amenda. Insolvabilitate. Art. 28............... 39 Amenda poliţiencscă. Insolvabilitate. Art. 30......... *2 Amenda. Deschidere de liste de subscripţie. Art. 181 .... 167 Ameninţare. Punere de foc. Art. 366 ............. 302 Ameninţare. Poprirea esercităreî cultului. Art. 209 ...... 182 Ameninţare. Furt prin. Art. 317................264 Ameninţare. Imputaţii defăimătorii. Art. 334.......... 283 Ameninţare în scris. Art. 235, 236 ............... 192 Anglia. Convenţie de extrădare................347 Apărare. Locuri de . .. trădate inamicului. Art. 68...... 96 Apărare de pedepse. Art. 197, 296 ............."9, 245 Apărare legitimă. Art. 58, 255—257 ........... 7<, 208, 20!) Apeduce. Distrugerea lor. Art. 376 .............. 304 Aplicarea legeî civile la militari. Art. 6............ 22 Aplicarea pedepse! în cumul de delicte. Art. 40....... »1 Apologia infracţiunilor. Art. 181...............167 Aprovlslonarea nrmatel. Neesecutarea contractelor. Art. 379 . 305 Arest preventiv. Lege asupra ... în materie de presă .... 594 Arest preventiv Regulament general.............685 Arbitri. Mituirea lor. Art. 144..................138 Arestare arbitrară. Art. 99, 100, 103, 272-274. . . . 106, 107, 229, 230 Arestare ilegală a deputaţilor şl senatorilor. Art. 104.....108 Arestare ilegală din partea funcţionarilor publici. Art. 149 . . 147 Arestare ilegală. Refiis de constatare. Art. 102........108 Arestat. înlesnirea evadărel lui. Art. 194...........178 Arestat. înlesnirea evadărel lui prin daie de arme. Art. 196. . 177 Arestat. Evadare prin violenţă Art. 195...........179 Pag. Armata. Comandă fără cădere. Art. 83........... Anuală. Ilegala eî întrebuinţare. Art. 82.......... Armatei. Disposiţiunî penale din legea recrutăreî..... Arme. Definiţie. Art. 91................... Arme. Perderea dreptului d'a purta . . . Art. 22...... Arme. Procurarea lor inamicilor. Art. 66.......... Arme. Purtarea lor contra Statului. Art. 68........ Artificii. Darea de . . . Art. 385, 886........... . 307, 310 Asasinat. Definiţie. Art. 226 .................. 190 Ascendent. Lovirea şi rănirea sa. Art. 243.......... 199 Ascendent. S luire. Art. 265, 266 .............. 219, 220 Ascendent. Tăinuire. Art. 307 ................. 257 Ascundere de cadavre. Art. 285 ................ 233 Ascunderea înscrisurilor. Art. 203, 205 ........... 180, 181 Ascunderea documentelor. Art. 73............... 98 Ascunderea lucrurilor furate. Art. 53............. 71 Ascunderea minorilor răpiţi. Art. 280 ............ 232 Asocierea criminalilor. Art. 197, 216 ............ 179, 184 Asocierea făcetorilor de rele. Art. 213, 215........183, 184 Asocierea furilor. Art. 310...................260 Atelier. Furt din . . . Art. 309 ................. 258 Atentat contra corpurilor legiuitore. Art. 93.........104 Atentat, contra libertăţeî. Art 99 —108............ 106 Atentat contra Regelui. Art. 76—80 .....„......99, 102 Atentat contra Statului. Art. 81, 92............ 102, 104 Atentat public contra pudfirel. Art. 262 . ............ 216 Atentat contra pudoreî cu violenţă. Art. 264, 266 ..... 218, 220 Atentat contra pudoreî fără violenţă. Art. 263, 266 .... 217, 220 Atentat la pudore comis de ascendenţi. Art. 265 ....... 219 Atenuante, circumstanţe. Art. 57—65 ............. 75 Atestate de bună purtare. Falsificarea lor. Art. 139......128 Atribuţiunl, calcare de . . . Art. 108—111............109 Atrupament. Iinpedicare de a vota prin . . . Art. 95.....105 Austro-Ungaria. Convenţia de extradiţie cu cu ........321 Autor dramatic. Representarea operei sale fără voia sa. Art. 342 289 Autorisaţie. Case de joc fără . . . Art. 35 J.........293 Averef. Administrarea . . . condamnaţilor la muncă silnică Art. 13........................... 36 Avercf. Administrarea . . . condamnaţilor la reclusiune Art. 16. 37 Avortare. Art. 240-246 .................... 201 Bancă agricolă. Disposiţiî penale din legea pentru înfiinţare eî 613 Bancnote falsificate. Art. 125 ...........•......125 Bancrută. V. Disposiţiile penale din Codul comercial .... 548 Bancrută fraudulosă. Art. 343 .........289 Bancruta fraudulosă. Complicitate- Art, 344 .....- .... 290 Bancrută simplă. Art. 345................... 291 Banerută simplă. Pedepsa mijlocitorilor de schimb şi a samsa- sarilor. Art. 345 ......•......•......• . . 293 Bani publici. Sustragerea lor. Art. 14) ... . •.......128 Bălţi. Otrăvirea pescilor în..... Art. 368 .......• . . . 802 Bărbat. Omorul soţiei de..... Art. 253............. 208 Bătăi comise în persana părinţilor. Art. 243 ......... 198 XX index alfabetic. index alfabetic. XXI 608 695 826 75 228 Pag. Bătăi simple. Art. 2S8.....................194 BătrinI de 60 ani Pedepsa lor pentru crime. Art. 14..... 36 Beuturl prefăcute şi vătemelorc. Vinderea lor. Art. 247 ... 201 Beuturl prefăcuta. Vinderea lor. Art. 389—891......... 810 BSuturî spirtose. Disposiţil penale din legea pentru înfiinţarea dreptului de licenţă asupra...........• •.......565 Beuturl spirtose. Disposiţil penale din legea de imposit, asupra lor. •...................•...... Beuturl spirtose. Disposiţiî penale din regul. pentru aplicarea legeî imposituluî pe...................... Belgia. Convenţia de estrădare cu........... •..... Beţie. Infracţiuni comise în ace'stă stare. Art. 57...... Bigamie. Art. 271....................... Bilete de bancă. Falsificarea lor. Art. 117...........113 Bilete do bancă. Falsificarea lor. Art. 125 ...........121 Birtaşî. Contravenţie. Ari. 385, 389 ..........• . 307, 310 Birjari. Lipsa de numer. Art. 389 .............. 310 Birjari. Părăsirea cailor. Art. 389, 890 .......... 310, 312 Biserică. Desordinî. Art. 210.................183 Biserică. Discursuri ţinute în..... Art. 167 — 139 ........ 169 Bisericesc!. Ultragifi contra persanelor... Art. 211.......183 Bisericescl. Disposiţil penale din reg. pentru epitropiile...... 702 Bolă. Causarea eî prin substanţe vătemătâre. Art. 245 . . . 201 Bolă contagiosa. Nerxecutarea mesurilor de aperare. Art. 377. 804 Bole molipsitore. Disposiţiî penale din reg. pentru prevenţiu- nea lor............................700 britanii! (Marea). Convenţie de extrădare cu..........347 Brutari. Scumpirea pâincî. Art. 393............. 313 Bncace. Furt de . . . Art. 309.................. 258 Bună purtare. Atentat falş de . . . Art. 139..........128 Bunele moravuri. Ultragiii public. Art. 262...... . • . . 216 Bunele moravuri. Atentat la . . . Art. 267, 268......... 221 Bunurile statului. Disposiţiî penale din legea pentru înstrăinarea lor. . . •..............•.......633 Burse. Disposiţiunî penale din legea de . . . •......• 606 636 258 310 310 Cadavru. Ascundere. Art. 285................. Cal. Disposiţiî penale din legea pentru îmbunătăţirea şi înmulţirea raseî lor..................... Cal. Furt de . . , Art. 309 .................. Cal. Lăsarea lor liberă în locuri locuite. Art. 389 ...... C&InlI. Aţăţarea lor. Art. 389 ................. Calomnie. Definiţie. Art. 294 ■................239 Calomnie. Denunţarea înscrisă. Art. 298. . . •........248 Calomnie. Dovada imputare!. Art. 295—296 .......... 244 Calomnie. Pede'psă. Art. 297..................247 Calomnie. Suverani străinî. Art. 299 ............. 250 Căî de comunicaţiune. Distrugerea lor. Art. 370, 376 ... . 303 304 Căî dc comunicaţiune. Disposiţiunî penale din legea pentru desfiinţarea contribuţiunilor personale şi înfiinţarea contrib. pentru..........................." • Călugări. Siluire. Art. 265, 266 ... . •........... 594 219 Câmp, furt de vite de pe .. . Art. 309 ............ 258 Câmp, punere de foc. Art. 360 ................ 300 Cărăuşi. Abus de încredere. Art. 331 ............. 276 Cărăuşi. Furt. Art. 310.........■.......... 260 Cărăuşii. Părăsirea dobitâcelor. Art. 359—390 ...... 310—312 Cârciumar. Găsduirea persanelor suspecte. Art. 134..... 127 Cariere. Disposiţiî penale din reg. pentru expoatarea. . . din proprietăţile statului.............• ...... 703 Carne; lipsă la grame. Art. 393 ................ 313 Cărţi dc joc. Disposiţiî penale din legea monopolului de chi- brirurî şi........................... 624 Cărţi de joc. Disposiţiî penale din legea pentru întrebuinţarea lor........................... 675 Căsătorie. Fată răpită. Art. 282 ................ 238 Casa de joc la noroc, fără autorisaţie. Art. 350 ....... 293 Căsătorie, de a doua Oră; pedepsa. Art. 271 ......... 228 Căsătorie. Neconstarea consimţimîntuluî tatăluî etc. Art. 162 155 Casă de muncă. Reclusiune Art. 15, 17............ 36 Casă dc corecţiune. Art. 24.................. 39 Casnă. întrebuinţarea sau ordonarea eî. Art. 150, 278 . . 149, 229 Casne. Pedepsa făcetorilor de rele care le intrebuinţeză Art. 233. 191 Casne. Tâlhărie. Art. 319................... 267 Cnstraţîunc. Art. 240 ........•............ 198 Cerşetorie. întrebuinţarea minorului răpit. Art. 283 . ^ . . . 233 Certificat (le bolă. Falsificarea luî. Art. 134.......... 127 Cotă înarmată. Art. 175, 176 ................. 164 Cetă turburătore Răniri comise. Art. 244 ........... 201 Cetă. Persone carî aii arme ascunse. Art. 176....... 164 Certificate dc provenienţă. Disposiţiî penale din reg. pentru liberarea lor pentru animale şi producte animale brute . . 704 Cete armate. Art. 87—88.................... 103 Cete armate. Comanda lor. Art. 86 ... . ■......... 103 Cete org-anisate pentru a face rele. Art. 213—216....... 183 Chel imicinose, furt prin . . . Art. 310 al. 3........... 260 Chel minciiiose. Definiţie. Art. 315.............. 246 Chel inincinose. Prefacerea lor. Art. 316........ . . . 264 Chihritui-Î. Disposiţiî penale din legea monopolului de . . . şi cârţî dc joc......................... 625 Chirurgia tlentistică. Disposiţiî penale din reg. pentru exerciţiul el............................ 704 Circularca Ministeruruî de resboiu.............. 471 Circulaţia pe stradă. împiedicarea el. Art. 385 ........ 807 Circumstanţe uşurătore. Art. 60 . ■.............. 81 Ciuntiri făcute pentru a scăpa do armată. Art. 191..... 174 Civică. Degradaţiunea. . . Art. 22, 23, 102, 105, 108, 110..... 37 Civilă. înscrierea actelor de stare..... Art. 161........ 155 Cler. Injurii contra membrilor luî. Art. 299 ......- . . 250 Cler. Disposiţil penale din legea clerului şi a seniinariilor. . 641 Codul civil. Disposiţiunî penale................ 545 Codul comercial. Disposiţiunî penale............. 548 Codnl de Justiţie militară ................... 377 Codul de Justiţie marină................... 493 Codul de procedură civilă. Disposiţil penale.......... 546 Codul silvic........ ■.................. 503 XXII INDEX ALFABETIC. Pag. Codul penal. Dota obligativitate! luî. Art. 450 . . •.....317 Comaiidaut de divisil militare. Facere de comerţ. Art. 143 . . 137 Comandant de oştire. Refus a întrebuinţa puterea armată Art. 190...........................174 Comerciu. Disposiţiî penale din legea asupra mărcilor de fabrici şi de comerciu........• .... . . • .... 597 Comerciu. Falş de acte. Art. 125 ,......-.......121 Comerciu ambulant. Disposiţiî penale din legea de......617 Comerciant de beuturl spirtose. Disposiţiî penale din leg'ea pentru înfiinţarea dreptului de licenţă.............565 Comisionar. Abus de îucredere. Art. 330 ..........■ 276 Competenţă, însuşire de... Art. 108..............100 Complice. Cum se pedepsesce? Art. 48, 49, 51 ....... 67, 71 Complici. Cine sunt consideraţi ast-fel ? Art, 50—5G . . . - . 68 Complici, adulter. Art. 253, 26u, 270 ............. 208 Complici. Arestare ilegală. Art. 272 . . . • . . • *.....229 Complici. Atentat la bunele moravuri. Art. 267 •......220 Complici. Bancrută fraudulosă. Art. 344........... 290 Complici. Crime. Art. 53, 157 ................ 71, 158 Complici. Infracţiuni comise dc un soţ. Art. 253 . -..... 208 Complici. Escrocherie. Art. 332 ............■ ... 277 Complici. Cîăsduirea autorilor crimei. Art. 52......... 71 Complici. Fals de timbre publice. Art. 118......./. . „ 113 Complici. Fals de bancnote. Art. 5.............. 22 Complici. Furt. Art. 310................... 260 Complici. Omor. Art. 234................• . . 191 Complici. Spargerea sigiliilor. Art. 200 .......; . . . . 179 Complot contra Regelui. Art. 79.....■..........101 Complot contra Statului. Art. 81, 82 . . ............102 Complot. Denunţarea luî; aplicare de pede'psă. Art. 92 . . . 104 Comptabilitate publica. Disposiţiî penale din legea de......641 Comunală. Disposiţiî penale din legea............ 632 Comunale. Disposiţiî penale din legea pentru ajegerea consi- lielor.............................246 Comunicate oficiale. Obligaţia girantului sau editorului unei foî ale publica. Art. 193.....• .......• ... 174 Concurenţa Ia licitaţii. împiedicare. Art. 331.....• ... 296 Condamnaţi. Comunicarea cu rudele. Art. 31......... 42 Confiscare. Ce obiecte se pot confisca ? Art. 37........ 47 Confiscare. MSsurî mincinose. Art. 394 ............ 315 Confiscare. Scrieri contrafăcute. Art. 341 . .........288 Consiliile comunale.. Disposiţiî penale din/legea pentru.....624 Consiliile judeţene. Disposiţiunî penale din legea pentru..... 560 Consiliu de familie; Consilier judiciar; incapacitate. Art. 22. . 37 Corupţie. Înlesnirea eî. Art. 267, 268 ............. 220 Constatarea veniturilor comunale. Disposal penale din reg. pentru perceperea, urmărirea şi..............• • 696 Constitnţie. Crime şi delicte contra eî. Art. 93-11) .... 101—109 Contracte de aprovisionarea armatei. Neexecutarea lor. Art. 379; 380 ................. 305 Contrafacere. Definiţie. Art. 339 ................ 287 Contrafacere. Pedepsa. Art. 341 ................ 288 Contraveuţiuni. Pedepsa. Art. 9, 387 , 390, 391 ..... 35, 310 , 312 Contravenţie. Definiţie. Art. 1................. 1 INDEX ALFABETIC. XXIIT ?Wl (oui invenţii. Mărturie mincinosă. Art. 289 .......... 236 t'iiiif.mvenţll. Recidivă. Art. 388, 392, 395^397 ... .310, 313, 315 Convent,miile de estrădare dintre România şi diverse state . 319 t'itmcnţhmea de estrădare cu Austro-UngarJa........321 Coim-iiţiuiica ie estrădare cu Belgia.............336 < inm'iiţiunea de tstradare cu Marea Britanic........347 Couvciiţîunca de estrădare cu Italia............. 357 Convcuţiuuea de estrădare cu Olanda. . . • •........368 Copil mm mic de 8 ani. Infraeţiî comise la acesta vîrstă Art. 61 92 Copil de In 8 la 15 uni. Infraeţiî comise Ia acesta vîrstă. Art. 62 92 Copil de In 15 — 20 ani. Infraeţiî comise la acesta vîrstă. Art, 63 93 Copil unii mic de 20 ani. Instanţa couipetcntăa-I judeca. Art. 65 95 ( o pi I. Ksceutarea pedepsei. Art 61............. 95 Copil. Furtul lucrurilor lui. Art. 310.............260 l'opll. Lepădare. Art. 279 . . ■................232 Copil. Lepădare în loc singuratec. Art. 277.......... 231 Copil. Nedeclararea nascereî. Art. 276 ............ 230 Topii. Răpire, tăinuire, supresiune, substituţiune. Art. 275. . 230 Copil. Schilodire din causa Jepedăreî. Art. 278 ........ 231 Corp'iri legiuit ore. Atentate contra lor. Art. 93, 94......105 « uţfiiri. Nemăturarea lor. Art. 385. •...........- . 307 < ri'ditiil judeţean şi comunal. Disposiţ'.î penale din legea pentru inliinţarea luî.....• . . •...............671 i'i'tniH. Dfilniţie. Art. 1 . . ■ ■................ 1 <"rlmii săvîrşită dar neisbutită. Art. 3S............ 48 Crinul. Agenţî provocatori. Art. 47.............. 64 < rimă comisă de un minor. Art. 61, 62............ 92 Cil uni comisă de un soţ contra altuia. Art. 253 ....... 208 Crinul comisă de un subaltern din ordinul superiorului. Art. 160 154 lilmii comisa fără voe, din demenţă. Art. 57 ........ 75 Cri mii contra exercitare! drepturilor politice. Art. 93—96 . . 104 Climă. Legitimă apărare. Art. 58............... 77 Crlrnii. Asociaţie la. . . Art. 213—216.............183 < rlmiî comisă în afară de teri torul României. AH. 4..... 21 Clime scuzabile. Art. 58, 250, 254 ........... 77; 206, 208 Crime. Cum se pedepsesc. Art. 7............... 33 (rime de înalta trădare. Art. 66, 92............. 96, 106 Crime în contra siguranţei exteriore a statului. Art. 66 75 . 96, 99 nlinc. Mărturie mincin6să. Art. 287 ............. 234 Crime. Tolerarea lor. Art 157.................153 Crime şî delicte comise în timpul executare! pedepsei. Art. 44. 62 Crime şi delicte contra siguranţei interiore a Statului. Art. 71, ........................• . 99, 104 Criminali. Ascunderea lor. Art. 197. . . *..........179 Cull. Impcdicarea escrciţiuîuî. Art. 209...........182 * nil. Furt de obiecte ale cultuluî. Art. 181, 183.....1G7, 170 Cull. Lovirea şi insulta preoţilor. Art. 211..........183 Cumul de infracţiuni. Art. 40................. 51 Cununie religiosă. Serbarea eî înaintea celei civile. Art. 166 . 157 ( mumie rcligiosa nelegală. Art. 166 . . . .*..........157 Cunifor. Administraţie de rea credinţă Art. 330 ....... 276 Ciirdodc. Respunderea sa în cas de spargere de sigilii. Art. 198 199.....................179 Cm inie injnriose, ultraj. Art. 181, 183.............167 XXIV INDEX ALFABETIC. INDEX ALFABETIC. XXV D Pag. Daruri luate de particulari în numele funcţionarilor. Art. 146. 143 Dărâmare de ziduri, etc. Art. 353 ............... 297 Daune. Condamnarea la... Art. 6............... 45 Daune în delicte de presă. Art. 193..............174 Daune. Plata taxelor ilegale. Art. 141............135 Declarare «le resbel, crimă de înaltă trădare. Art. 74..... 98 Declarare dc resbel, prin acte neaprobate de guvern. Art. 75 99 Pecoraţimic. Purtarea eî fără drept. Art. 208 ......... 182 Degradaţîune civică. Art. 22, 102, 105, 108, 110......37, 107 Pegradaţia muă. Când e însoţită de închisore. Art. 23 . . . 33 Degradarea monumentelor bublice. Art. 20G...........182 Degradarea Iniilor telegrafice. Art. 373............ 30» Degradarea lucrurilor. Ârt. 352 ................ 296 Delict. Definiţie. Art. 1.................... 1 Delicte. Cum se pedepsesc. Art. 8.............. B4 Delicte. Mărturie mincinosă. Art. 288............230 Delicte de presă. Art. 193 . . . -................174 Delicte politice. Art. 93- 98 ...............• . . 104 Delicte scuzabile. Art. 251 — 254 ................ 208 delicte, tentativă. Art. 39................... 50 Demenţă Art. 57...................... 75 Denes-are de dreptate. Art. 152......•......... 151) Dentistică chirurgie. Disposiţil penale din reg. pentru exerciţiul eî . . .........................704 Denunţători. Art. 92...................... 104 Denunţătorii autorilor monedelor falsificate. Art. HG .... 113 Denunţare calomniosă. Art. 298................248 Deposedare ilegala. Art. 155..................151 Deposit public. Spargerea sigilielor. Art. 198.........179 Depositar public. Sustrageri comise de . . . Art. 140 ..... 128 Deposîtar public. Sustrageri de acte. . . Art. 203 ......■ 180 Ib'pimereu de jurămînt a funcţionarilor publici. Art. 103 . . . 155 Deputat. Injurii. Art. 299 ................... 250 Deputat. Insulte şi lovîrî. Art. 189............. - 173 Desfiinţare de acte. Art. 203, 204 ............... 180 Pesliinţare de acte. Ârt. 338 ..................287 Desfiinţare de hotare. Art. 321—3\5............2i>7, 297 Desfiinţare de registre, acte etc. Art. 3i>7...........302 Desfrâiiare. Deprinderea minorului răpit. Art. 2S;i......233 Pesfrânwie. înlesnirea eî. Art. 207, 208 ... . •.....220, 22i Desordinî în biserică. Art. 210.................l8;i Detenţiunea. Cum se execută acesta pedepsfi. Ari. 20—21 . . 37 Deturnări dc bani publici. Art. 140..............128 Dinastie; ofense aduse. Art. 77................ 99 DisposiţiunI penale din legile usuale . . - . ........545 Disposiţiunî penale din regulamentele legilor speciale .... 683 Distrugere de şosele poduri, etc. Art. 370 .......... 304 Distrugerea lucrurilor altuia. Art. 352 ............ 29G Distrugere, de acte publice. Art. 338.............287 Distrugere, căî de comunicaţie. Art. 370...........3"4 Distrugere, edificii şi monumente. Art. 85, 200....... 103, 182 Divulgare. Acte diplomatice. Art, 140.............128 Dobitoce. Lăsarea lor să alerge. Art. 389—390 ....... . 31n Pag. Dobitoce reu făc£tore. Lăsarea lor liberă. Art 389 ...... 310 Dobitoce. Maltratarea lor. Art. 385 .............. 307 Documente diplomatice. Divulgarea lor . . . Art. 140..... 128 Doiuic'.lifi. Violarea luî de funcţionari. Art. 151....... 150 Doctori. Certificate neade.ve.rate. Art. 137.......... 127 Drumuri mincinose. Art. 330, 337 ............... 285 Drepturi civice. Impedicarea exerciţiului lor. Art. 95, 96 . , . 105 Drum de fier. Punerea circulaţiei în pericol. Art. 370, 371 . . 303 Drumuri publice. Ridicarea de pietriş, etc. Art. 396..... 315 Drumuri publice. Stricarea lor. Art. 393 ........... 313 Daci. . . . Art. 258-261 .................... 209 Dud care a provocat m6rte. Art. 259............. 216 Duci care n'a ocasionat rănire. Art. 259 ........... 216 puci între militar şi civil. Art. 261.............. 216 Duel. Lipsa martorilor. Art. 260 ............... 216 Duminical (repaos). Disposiţiî penale din legea de...... 662 E idilicii publice. Dărâmare, furt. Art. 312, 353, 365 . . 263, 297, 302 dlior. Delicte de presă. Art. 47............. • . 64 dllorul unul diar. Obligaţia a publica comunicatele oficiale. Art. 193 . . '......................._ . . 174 dllorul uuiiT diar. Obligaţia a publica sentinţa condemnatory Art. 193........................... 174 dllorul unul diar. Refusul sau a publica respunsurî. Art. 193 . 174 fricţiune. Definiţie. Art. 314................. 263 IViirţiunea îngrădirilor. Crîm6 şi delicte comise pentru respingere. Art. 251 ...................... 208 !<■.(<• publice. Falsificarea lor. Art. 117........... 113 li'ttorulă. Disposiţiî penale din legea............ 619 iiibutic. Disposiţiî penale din legea pentru rescumpSrarea de. 633 plsotie. Neexecutarea mesurilor de apărare. Art. 378 .... 305 pil topii bisericesc!. Disposiţiî penale din reg. pentru...... 702 ibiirlo. Dărâmarea de clădiri prin explosiune. Art. 365. . . 302 iKiiliidare. Definiţie. Art. 313................ 263 Nciilndare. Crime prin . , . Art. 251 ............. 208 .•41-uhidarc. Furt. Art. 310................... 260 Isnilndare. Legitimă apărare. Art. 257 ............ 209 .NiTorherie. Art. 332-342 ................. 277—289 Nrrocheric. Definiţie. Art. 332................ 277 s«Toeherie, Pedepsa. Art. 333................. 282 Acriilor testamentar, Administraţie de rea credinţă. Art. 330 . 276 vcrciţiul chirurgiei dentistiee. Disposiţiî penale din reg. pentru. 704 \|icditor, Abus de încredere. Art. 330............ 276 A|>b>sîimc de mine şi erbăru. Art. 3ii5............. 302 .'sport. Câlearei regulamentelor. Art. 335.......... 285 ipropriaţiune. Lege de . . . pentru utilitate publică. Dispo- niliunî penale...................... 562 KpuKarc. Vagabond! streini. Art. 22[)............. 185 '.hlrmliţie . . . Art. 4, 5..................... 21 si radare. Convcnţiunile de . . dintre România şi diverse state. 319 Mnidare. Convenţia de . . . cu Austro-l angaria....... 321 h{radare. Convenţia de . . . cu Belgia............ 336 XXVI index alfabetic. index alfabetic. XXVII Pag. Estrădare. Convenţia de ... eu Marea Britania ......347 Estrădare. Convenţia de . . . cu Italia............357 Estrădare. Convenţia de ... cu Olanda...........368 Evadare. înlesnirea arcstanţilor. Art. 194--106 ...... 176—179 F Fabrică. Disposiţiî penale din legea asupra mărcilor de . . . şi de comerţ......................... 597 Falş în acte publice comis de un funcţionar. Art. 123—121 . . 115 Falş în acte publice comis de un particular. Art. 125.....121 Falş în acte private. Art. 127, 128............... 125 Falş în paşaporte Art. 224 .................. 189 Falş în l'oî de drum. Art. 132, 133.............. 126 Falş în acte comerciale. Art. 123, 12(5...........115, 124 Falsificare de Milele de bancă. Art. 126..........• . 121 Falsificare de monede. Art. 112, 114............110, 112 Falşilicarea votului. Art. 97........• ......105 Falişlicarea timbrelor. Art. 117, 118, 120 . . ..........113 Falşilicarea vinului. Art. 331.................. 27G Falsificarea sigiliului Statului. Art. 117............113 Familia regală. Art. 77 • . -................. 99 Fată Răpirea el. Art. 281 .................. 232 FăcetorI de rele. Asociarea lor. Art. 213—210 . •.....183—184 Feineî condamnate la munca silnică. Cum se execută pedepsa. Art. 11, 12......................... 38 Femei condamnate. Separarea lor de bărbaţi. Art. 11 — 19 ... 36 Feţe bisericeşti. Delicte comise de... Art. 166—169....... 157 Fiare. Căror condamnaţi se aplică. Art. 10, 15........ 35 Filoxeră. Disposiţiî penale din legea pentru combaterea eî . 634 Firme. Disposiţiî penale din legea acupra înscriere! lor . , . 618 Flagrant delict, crime în... Art. 253, 389 .......... 208, 310 Foc. Ameninţare. Art. 366 .................. 303 Foc. Comunicarea luî de la o proprietate a delicuentuluî Art. 362........................... 301 Foc. încăperi locuite. Art. 357.................299 Foc. încăperi nelocuite. Art. 359..............300 Foc. Incăperî nelocuite aparţinând delicuentuluî. Art 359 . . 300 Foc. Lemne, bucate, fineţe. Art. 36), 361 ........... 300 Foc. Mortea uneî persone. Art. 163 .............. 301 Foc. Pagubă mal mică de 600 leî. Art. 364 .. •.......302 Fol de dram, falş in,.. Art. 132, 133 . •............126 Forţa armată. Ilegala eî întrebuinţare. Art. 82.......120 Forţa publică. întrebuinţarea eî contra executăreî uneî legi. Art. 158—160 .....•..................154 Forţă publică. întrebuinţarea eî contra înrolărilor. Art. 84 . 102 Foie de drum. Falsificarea eî. Art. 132........- ... 126 Fructe streine. Mâncarea lor. Art. 3S5............307 Funcţionari. Exercitarea funcţiune! după înlocuire. Art. 164. . 155 Funcţionar. Exercitarea funcţiune! înainte de jurâmînt. Art. 163 155 Funcţionari. Kalşurî comise de eî. Art. 123, 121.....115, 118 Funcţionari. Infracţiuni comise de el. Art. 1G5........155 Funcţionar. Lovirea lui. Art. 181—188.............lîl Funcţionari publici. Arestare ilegală, abuz de putere. Art. 149. 15 j............'.............147, 151 Pag. funcţionari publici, fals în acte publice. Art. 123, 124, 136, 139 ....................... 115, 118, 127, 128 Funcţionari publici. Violarea secretului scrisorilor. Art. 156 . 151 Funcţionari publici. Taxe încasate pe nedrept. Art. 141. . . 135 Funcţionari publici. Maltratări şi torturi comice în exerciţiul funcţiune!. Art. 148, 160................ 147, 149 FuneţinnarI publici. Ultragiul adus lor. Art. 183 —188 . . . 170, 173 Funcţionari publici. Isolarea domiciliului. Art. 151...... 150 Funcţionari publici. Mituirea lor. Art. 142 144 146 ....... 138 Funcţionar. Sustragerea de acte. Art. 140 188......... 128 Funcţionari Sustragerea de acte din deposite publice. Art. 203, 204 ............................ 180 Furturi. Art. 306—316..................... 254 Furt. Asociare. Art. 310................... 263 Furt. Casă locuită. Art. 309 .................. 258 Furt. Casă locuită. Când se socotesce ast-fel. Art. 311 . . . 260 Furt. Cheî mincinose. Art. 310................ 260 Furt. Comis de birtaşî, etc. Art. 309 ..........• . . 258 Furt comis de servitor. Art. 309 ........• . . . ... 258 Fart. Definiţie. Art. 306 .................... 254 Furt dc lemne. Art. 309 ..........•......... 258 Furt de pe cîmp. Art. 309 ................... 258 . Furt de la stăpăn. Art. 309.................. 258 Furt din biserică. Art. 310................... 260 Furt din edificiile unuî cult. Art. 312............. 263 Furt din edificiile publice. Art. 312.............. 263 Furt în timpul incendiului. Art. 310............. 260 Furt. între soţi, fraţi, copil. Art. 307 ............. 257 Furt. Loc împrejmuit. Art. 312................ 263 Furt. Lucrurile călătorilor. Art. 310............. 260 Furt. Lucrurile unuî nebun. Art. 310............. 260 Furt. Pede'psă. Art. 308 .................... 258 Furt prin efracţie. Art. 310.................. 260 Furt prin escaladare. Art. 310................. '260 Furt prin violenţă, tâlhărie. Art. 317—319 ........ 264, 267 Furt prin spargere de sigilii. Art. 202 ............ 180 Furt. Purtare de arme. Art. 310............... 260 Flirt. Tălnuitor Art. 53-66 .............■ . . 71,75 Furt pe vase de apă. Art. 312................ 263 G (iuranţie. Reclamarea unul vagabond. Art. 22i....... 188 (Jiisde de hoţi. Art 52..................... 71 (Jăsduire de cete armate. Art. 89................ 103 (Găzduirea celor asociaţi în crimă Art. 216.......... 184 Găzduirea în rebeliuni Art. 88................. 103 Găzduirea în hoteluri a personelor cu nume mincinose Art. 134 127 liăsire de lucruri. Ascundere Art. 327—328........ 27£ (Jăsit copil, nedeclarare Art. 276 ........... 230 Cu ni ut. Responsabil în delicte de presă Art. 47..... 64 (Jiiivaerurl false. Escrocherie. Art. 331......... 285 (Jirantul unul dlnr. Obligaţia a publica comunicatele oficiale . Art. 193........................... 174 XXVIII index alfabetic. Girantul unui diar. Obligaţia a publica sentinţa condemnătore. Art. 103 .... ■..........................1'* Girantul unul diar. Refusul safi a publica răspunsuri. Art 193. 174 Guuoie. Aruncarea lor pe strade. Art. 385 .......... 307 Guvern. Rebeliuni contra sa. Art 181............167 Guvern. Ridirare de armată contra sa. Art. 83 . . , . . . 102 389 Hangii. Neînscrierea călătorilor. Art. Holde străine. Călcarea lor. Art. 385 ....... Hotare. Desfiinţarea lor. Art. 355 ........ Hotare. Strămutarea sau desfiinţarea lor. Art. 321 . Hotăniiciî. Disposiţiî penale din reg. pentru facerea şi tarea lor ................ Hotelieri. Neînscrierea călătorilor. Art. 389..... 310 307 297 267 080 315 Şl Igienă. Disposiţiî penale din reg. pentru consiliele de. . salubritate publică................ Iligală arestare. Art. 99, 104, 149, 272, 274 . . . 106, 108, 147, Inamic. Trădare la. Art. 68............. Incapacitate, de a fi jurat, expert. Art 22........ Incapacitate de a ocupa funcţiuni publice. Art. 154 . • . . încasări de taxe ilegale. Att. 141........... Incendiu. Dare de foc. Art. 357, 358 .......... Inchisorc, în caz de insolvabilitate. Art. 28, 30 ..... 39. înscrierea Urmelor. Disposiţiî penale din acfelă lege. . . . Injurii coprinse în pledoriî. Art. 302 ........, . Injurii în public. Art 299 .............. injurii orale. Art. 3C0................ Impositul beuturilor spiitosc. Disposiţiî penale din legea dc . Iinpositul imobilelor urbane neinchiriate. Disposiţiî penale din acesta lege.................. Imprudenţă. Loviri şi răniri. Art. 249.......... Imprudenţă. Omor. Art. 248 .............. Imputaţii difumatoriî. Ameninţare. Art. 334 ....... îmbunătăţirea şi îmulţirca rasei coilor. Disposiţiî penale din ac6stă lege................... Incendiu. Furturî comise. Art. 310........... Incbisore. Esecutarea şi aplicarea acesteî pedepse. Art. Inchisorc poliţienescă. Aplicarea acesteî pedepse. Art, Incbisore poliţienescă. Art. 382 ......... Incbisore. Produsul munceî condamnaţilor. Art. 24 . închisori. Lege asupra regimului din........ Industrii insalubre. Disposiţiî penale din reg. asupra Inecăciune. Înălţarea apel. Art. 356 .....i • lueeăciune. Mortea uneî persone. Art. 369 ..... Inecăciune. Nedare de ajutor. Art. 389 ...... Infirmităţi produse din lovirî şi răniri. Art. 240 . . Infracţiuni nepedepsite. Art. 2. . ........ îngropare, fără autorizare. Art. 284—2S6..... înscrisuri anonime. Ameninţare. Art. 235 ..... lnsulle. Art. 180—189; 302, 303 ......... 24—26. 29 . . lor . 701 229 96 37 151 135 299 42 618 252x 250 251 C08 678 206 205 283 636 260 3G 42 306 39 56f, 703 299 303 310 198 17 233 192 252 index alfabetic. XXIX Pag- Injurii. Dojenirea stăpânului. Art. 301 ......... 252 Inmormîntare fără autorisaţie. Art. 284 ......... 233 înregistrare. Disposiţiî penale din legea de timbru şi . . . 675 Insalubre. Disposiţiî penale din reg. pentru industriile..... 703 InscriH depus la judecătorie. Sustragerea luî de deponent. Art. 326 .................... 274 înscrisuri de comerţ. Falsificarea lor. Art. 125...... 121 înscrisuri de bancă. Falsificarea lor. Art. 125....... 121 lustrcinarea bunurilor Statului. Disposiţil penale din legea pentru...............; .... 633 Institutori. Siluire. Art. 265, 266............ 216 Instrumente de agricultură. Stricarea lor. Art. 393 ..... 313 înşelăciune. Definiţie. Art. 332 ............ 277 Interdicţia corecţională. In ce constă. Art. 27....... 39 întreprinderi. Amestecul funcţionarilor. Art. 142..... 136 Inundaţie. Furturî comise. Art. 310.......... 260 Inveţămînt. Disposiţiî penale din legea de . .. primar şi nor- mal-primar................... 639 Inviolabilitatea domiciliului. Art. 77, 151 ........ 99, 150 Italia. Convenţie de extrădare cu........... 357 J Jeluirea mărfurilor streine, Art. 354 .......... 297 ■lel'iiire. Rănirî comise. Art. 244............ 201 Jururi de noroc. Aşcdarea lor pe strade. Art. 389, 391 . 310, 313 .locuri de noroc. Meserie. Art. 349........... 293 •Incuri de noroc. Ţineie de localuri. Ar!. 350 ....... 293 Judecător. Abateri de la datorie. Art. 108—111...... 109 Judecător. Abuz de autoritate. Art. 147......... 145 •Judecător. Denegare de dreptate. Art. 152. ....... 150 Judecător. Mituirea luî. Art. 145............ 143 Judeţene. Lege pentru consiliile. . . Disposiţiunî penale . . 560 Jurămîllt mincinos. Art. 293 ............. 237 Jurat. Mituirea luî. Art. 145............. 143 Juraţi. Absenţă nejustificată Art. 192......... 174 Juraţi. Incapacitate de a fi. Art. 22.......... 37 -lui'ătnînt mincinos. Art. 293 ............. 237 Jurămîntiil funcţionarilor. Nedepuncrea luî. Art. 103 . . . . 16S Jui'isdicţinne în delict. Art. 261............ 216 Justiţie militară. Codul de......4....... 377 Justiţie marină. Codul de.............. 492 L Lege. Vedî tabla generală de materii......... 7 legi usuale. DisposiţiunI penale............ 545 legitimă apărare Art. 58.............. 77 legitimă apărare. Caşurile când există Art. 257. ..... 209 legitimă apărare. Omor, rănirî, şi lovirî. Art. 256..... 208 Lepădare de copiî. Art. 246............. 201 libertate. Atentate contra eî. Art. 99—107. ........ 106 libertatea individuală. Atentate contra eî. Art. 99-101 . . . 106 Liste electorale. Refusarea lucrărilor relative. Art. 97 . . . 105 licitaţii. Impedicarea concurenţei. Art. 351 ....... 296 XXX index alfabetic. 296, 310 616 bine- fa- 695 194 199 198 198 196 201 315 171 808 208 199 206 183 275 275 310 Png. Licenţa. Disposiţiunile penale din legea pentru înfiinţarea dreptului de. . . asupra corn. beuturilor spirtâse . . . . 565 Loterii. Delicte de. Art. 349—351, 389 .... Loterii. Lege pentru oprirea lor....... Loterii. Disposiţiî penale din reg. de . . . în scop cere sau pentru încuragiarea artelor... Lovirî. Art. 238 ............ Lovirea ascendenţilor. Art. 243 ...... Lovirî carî aii provocat infirmităţi. Art. 240 . Loviri carî au provocat morte. Art. 241. . . Loviri carî au vătămat sănătatea. Art. 239 . Loviri comise de o adunare turburătoare. Art. Lovirî comise în bâlciuri, etc. Art. 396 . . . Lovirea funcţionarului. Art. 184—188 .... Loviri. Legitimă apărare. Art. 256..... Lovirî ordonate de lege. Art. 255 ..... Loviri, Precugetare. Art. 242 ....... Lovirî prin imprudenţă. Art. 249..... Lovirea preotului. Art. 211........ Lucruri găsite în curte etc. . . Art. 328 , . . Lucrnrl găsite pe uliţl, etc. Art. 327 .... Lucruri stricate. Vîn^area lor. Art. 389—391 . M Magistrat. Injur!!. Art. 239.............. M jleinisare. Disposiţiî penale din reg. serviciului de . . . Marină. Codul de Justiţie.............. Martor. Amăgirea luî. Art. 292 ............ Martori în penal. Absenţă nejustificată. Art. 192 . 4 . . . Mărturie mincinosă. Luare de mită. Art. 288, 290, 291 . . . Mărci. Disposiţiunî penale din legea de. . . de fabrică şi de comerţ..................... Mărci pentru mărfuri. Falsificarea lor. Art. 120...... Mărci pentru mărfuri. întrebuinţarea lor fără drept. Art. 121. Mărci publice. Falsificarea lor. Art. 118......... Mărfuri (mijlocitori de). Disposiţil penale din acostă lege . . Mărturie mincinosă. Contravenţii. Art. 289...... . Mărturie mincinosă. Materie civilă. Art. 249 ....... Mărturie mincinosă. Materie corecţională. Art. 28S..... Mărturie mincinosă. Materie criminală. Art. 287 ..... Măsuri mincinose. Ţinerea lor. Art. 393, 394 ..... 313, Măsuri mincinose. întrebuinţarea lor în comerţ. Art. 336. Măsuri neautorisate. Art. 393, 394 ......... 313, Măsuri neautorisate. întrebuinţarea lor. Art. 337..... Medicinal. Certificat fals. Art. 137........... Medici. Medicamente pentru avort. Art. 246 ....... Meserie. Supunerea vagabonzilor a înveţa. Art. 219 .... Meserii. Disposiţil penale din lege pentru organisarea lor . Metric. Lege pentru adoptarea sistemului . . . Disposiţiunî penale..................... Mijlocitor de schimb. Bancrută. Art. 348 ........ Mijlocitori de mărfuri şi schimb. Disposiţiî penale din legea de. Militari, sustragere de la serviciul... Art. 191....... 250 705 492 236 174 236 597 114 115 113 60S 236 206 236 234 315 285 127 201 185 680 561 293 606 174 index alfabetic. XXXI Pag. Militară. Codul de Justiţie......... . Miliare. Disposiţiunî penale din legea de rechisiţiun Militari. Când sunt justiţiabilî de Trib. Civile. Art. 6 Mlini. Dărâmare de clădiri. Art. 365 . Mine. Ksplosiune de... Art. 85 . . . Mine. Disposiţiî penale din legea de.. Mine. Disposiţiî penale din reg. legeî Ministeriala (responsabilitate) legea de. Ministerului. Circularea... de resboiu Ministru. Urmărire, arestare. Art. 104 . Ministru. Injurii. Art. 299 ...... Ministru. Urmărirea luî ilegală. Art. 101 Minori. Răpirea lor. Art. 280—283 . . . Minori. Atentat la pudore. Art. 264—266 Minori. Crime comise de... Art. 61, 62, 64 Minor. Specularea patimilor lui. Art. 322 Mii». Mărturie mincm6să. Art. 291 . . Mituirea funcţionarilor publici. Art. 144. Mituirea judecătorilor şi a juraţilor. Art. 145...... Monede de metal. Contrafacerea sau falsificarea lor. Art. 112. 110 Monede falşe. Punerea lor în circulaţie. Art. 113, 114. . 110, 112 Monede falsificate. Denunţători autorilor. Art. 116..... Monede. Raderea lor. Art. 115............ Monopolul chibriturilor şi cărţilor de joc. Disposiţiî penale din acostă lege.......,........... Monopolul hârtiei pentru ţigarete. Disposiţiî penale din legea de. Monopolul tutunurilor. Depăşiţii penale din legea de. . . . «^u. Monumente publice. Degradarea lor. Art. 206 ....... 182 Monumente pnbliee. Disposiţiî penale din legea pentru descoperirea lor...................638 Monumente publice. Disposiţil penale din legea pentru conservarea şi restaurarea lor.......• . . . . Morală. Ultragiul contra eî. Art. 262 .......... Morminte. Violarea lor. Art. 286 ........... Mort. îngropare fără autorisaţie. Art. 284...... Moştenitori. Când plătesc amendă pentru autorul lor. Art. 33. Moşe. Avort. 246.................. Munca silnică. Administrarea avere! condamnaţilor. Art. 13. Munca silnică. Bâtrînî de 60 ani nu pot fi condamnaţi. Art. 14. Munca silnică. Esecutarea acesteî pedepse. Art. 10, 12 . . . Munca silnică. Cam se csecută acostă pede'psă de femei. Art. 11, 12................... Natura pedepselor. Art. 7—9............. Navă româna. Infraeţiî comise. Art. 3 -Navigaţie. Impedicarea eî. Art. 37 6 . Nebun. Furtul lucrurilor luî. Art. 310 Nebunie. Infraeţiî comise în acesta stare. Art. 57. Nebuni. Lăsarea lor liberă. Art. 389 . . . Nerompabîlitate de funcţionari. Art. 142, 143 Ne cu mula rea pedepselor. Art. 44 ... . Nedeelararea cepiluluî găsit. Art. 276........ Nesolvobilitatea celor condamnaţi la reclusiune. Art. 28, 30 113 113 624 067 625 639 216 234 233 45 36 36 35 33 14 309 260 75 310 136 62 230 XXXII INDEX ALFABETIC. INDEX 4LFABETIC. XXXIII Art. KosiiHiiiiere la legi. Provocare. Art. 181 ... . Sume mincinos. Întrebuinţare de... Art. 134 334 O Ofense contra Regelui. Art. 77....... Ofense orale comise de funcţionari. Art. 148 (iliţer. Refus a întrebuinţa puterea armată. Olanda. Convenţie de extrădare cu . . . Omor. Definiţie. Art. 225 . ■..... Omor. Legitimă aperare. Art. 25G .... Omor ordonat de lege. Art. 255 . . • . . Omor. Pedepsa. Art. 234 ....... Omor cu pândire. Art. 223....... Omor cu precugetare. Art. 227—235 . , . Omor comis de un soţ contra altuia Art. Oinor în caz de adulter. Art. 253 . . . Omor, pruncucidere. Art. 230, 278 . . . Omor prin imprudenţă. Art. 248 . . . Omor săvîrşit în urma alteî crime. Art Omizi. Neuciderea lor. Art. 385 ....... Ordinnl superiorului. Infraeţiî comise de subaltern Ordinea publică. Delict contra el. Art. .169. . . Otelier. Găzduirea persanelor suspecte. Art. 134 Otrăvire. Definiţie. Art. 231........ Otrăvire de peştî. Art. 368....... . Otrăvitore. Disposiţiî penale din reg. pentru vindarea substanţelor medicamentase brute şi a materiilor....... Pag. . . 167 127, 283 253 234 Art. 159 99 144 177 368 189 208 208 191 190 190 208 208 190, 231 205 191 307 415 163 127 190 302 232. 36 Pădure streină. Tăere de arbori. Art. 393 Pâine lipsă la grame. Art. 393 ... . Pândire. Definiţie. Art. 228 ..... Părintncidere. Definiţie. Art. 229 .. . Părintncidere. Copil nelegitim. Art. Paricid. Dacă e scuzabil. Art. 252 . Parte civilă. Dreptul eî la desdaunârî. Art Pasări, lurt de... Art. 309 ... . Pasporturî. Falsificarea lor. Art. 129 Paspoite falşe găsite la vagabond!. Art. 224 . Pasport luat pe nume închipuit. Art. 130, 131 Patentelor. Lege asupra . .. Disposiţiunî penale Pedepse. Aplicarea şi executarea lor. Art. 10—37 Pedepse. Cum se socotesce durata lor. Art. 33 . Pedepse. Durata lor. Art. 32........ Pedepsa. Esecutarc ilegală. Art. 153..... Pedepse. Natura lor. Art. 7—9 ....... Pedepsa. Ne esecutarea eî. Art. 154..... Pedepse pentru crime. Publicarea hotărârilor. Art, Pedepse poliţienesc!. Art. 381...... Penale. Disposiţiî . . . din legile usuale . . Penale. Disposiţiî . . . din regulamentele legilor usuale Pensiune perderea dreptului la... Art. 140, 145 . , Pensiuni. Disposiţil penale din legea generilă de 34 . 315 . 313 . 190 . 190 . 191 . 208 . 45 . 259 . 12g . 189 . 126 559 . 35 . 45 . 42 . 150 . . 33 . 151 . 45 . 305 . 315 . 683 128, 143 . 679 Percepere de taxe ilegale. Art. 141........... 135 Perceperea veniturilor comunale. Dispos:ţiî penale din reg. pentru constatarea, urmărirea şi............ 696 1% rilerea drepturilor civile şi politice. Art. 22...... 37 Perderea dreptului de a purta decoraţii. Art. 22...... 37 Pescuit. Legea de................. 654 Peşll. Otrăvirea lor. Art. 368 ............ 802 l'rşle din bălţi; furt de... Art. 309 .......... 258 Pel re mincinose. Vinderea lor drept veritabile. Arc. 331 . . 285 Piese jucate fără voia autorului. Art. 342 ........ 289 Pieţe publice, furt comis pe. . Art. 310......... 200 Petrol. Disposiţiî penale din legea taxeî dc consumaţiune pclroleului şi derivatelor sale........... 664 ivirol. Disposiţiî penale din reg. pentru acordarea dreptuluî d'a căuta şi exploata ... pe moşiile statuluî • . . . . 705 Petrol. Disposiţiî penale din reg. pentru mesurile de apera- rea sănetăţeî faţă de exploatărele de........ 705 l'liismuirî. Art. 112- 139............... 110 Poduri. Distrugerea lor. Art. 376 ........... 304 Politice, delicte. Art. 93—98 ............. 104 Politice, drepturi; perderea lor. Art. 22......... 37 Poliţe. Desfiinţarea lor. Art. 367 ........... 302 Poliţia rurală. Disposiţiunile penale din ,'icestă lege. . . . 563 Poliţie sanitară veterinară Disposiţiî penale din legea de. . 615 Pome crude. Vîndarea lor. Art. 389—391 ........ 810 Postulă. Disposiţiî penale din legea.......... 671 Precugetare. Definiţie. Art. 227 ............ 190 l'i-ecugetare. Lovirî şi rănirî. Art. 242......... 199 Prelect. Facere de comerţ de producte. Ari. 143 • . . . . 137 Preot. Discursuri politice. Art. 1(17.......... 163 Preot. Lovirea lut. Art. 211............. 183 Preot. Scrieri politice. Art. 169............ 16g Preot. Serbarea cununiei religiose înaintea eeleî civile. Art. 166 157 Preoţi. Siluire. Art. 2G5, 266 ............. 219 Presă. Lege asupra..... Disposiţiunî penale....... 555 Presă. Lege asupra arestului preventiv în materie de . . . 594 Presă; delict de... Art. 162............. 157 Presă. Responsabilitatea girantului. Art. 47....... 64 Prescripţie pentru infraeţiî comise de Roniânî în streinătate. Art. 4..................... 21 Preventiv. Lege asupra arestului... în materie de presă . . 594 Preventiv. Regulament general pentru arestul....... 685 Procuror. Arestare ilegală. Art. 105 -106 ........ 108 Procuror. Conflict de atribuţii. Art. 108......... 109 Producte române. Călcarea regulamentelor de export. Art. 3.15. 285 Profanare de morminte. Art. 286............ 234 Provocare. Infraeţiî scuzate. Art. 25J.......... 206 Provocatori. Agenţi. Art. 47............. 64 Publicarea sentinţelor în crime. Art. 34....., . . . 45 Pruncucidere. Definiţie. Art. 230 ............ 190 l'udore. Atentat eu violenţa. Art. 264-266........ 218 l'udore. Atentat fără violenţă. Art. 203 — 260 ....... 217 l'udore. Ultragiu public. Art. 202 ........... 216 Puşti şi pistole. Dare în oraşe. Art. 385 —387...... 310 XXXIV INDEX ALFABETIC. INDEX ALFABETIC. XXXV Pag- Puterea administrativă. Amestecul el în exerciţiul putere! judecătoresc!. Art. 110—111............ . 109 Puterea judecătoresc». Amestecul eî în eserciţiul drepturilor putere! legiuitore, sau administrative. Art. 108 — 109. . . 190 Puterea legiuitore. Insulte aduse eî. Art. 299....... 250 R Art. Art, Itănirl. Art. 238—244........ Rănirea ascendenţilor. Art. 243 . . . . Rănirea dobitocelor altuia. Art. 393 . . Itănirl carî aii provocat infirmităţi. Art. 240 Răniri cari aii provocat m6rtea. Art. 241 . Rănirî cari avi vătemat sănătatea. Art. 239 Răniri. Legitimă aperare. Art. 256 . . . Rănirî ordonate de lege. Art. 255 .... Răniri. Precugetare. Art. 242...... Răniri prin imprudenţă. Art. 249..... Kăuiri. Tâlhărie. Art. 319....... Răpire de copil. Art. 275 ....... Răpire de minori. Art. 280—283 ..... Resboiu. Circulara Ministerului de...... Rebeliuni. Art. 170-179 ........ Rebeliune. Definiţie. Art. 170...... Rebeliune comisă de arestanţî. Art. 178. . Rebeliune comisă de 1—3 persone. Art. 173 Rebeliune comisă de 3-20 pers6ue. Art. 1.72 Rebeliune comisă de mal mult de 20 persani Rebeliune. Crime şi delicte comise. Art. 177 Rebeliune. Rănirî comise. Art. 244 .... Rebeliuni. Retragere la primul avertisment. Rebeliune. Vîndarea de embleme. Art. 180. Recidivă. Contravenţii. Art. 392, 395, 397 . Recidivă de la crimă la crimă. Art. 41 . . Recidivă de la crimă la delict. Art. 42 . . Recidivă de Ia delict la crimă. Art. 45 . . Recidivă de la delict la delict. Art. 43 . . Recidivă. Timpul în care trebue comisă a doua Art. 46............. Recidivă în materie politică şi de presă. Art, Recliisiţinnt. Disposiţil penale din legea de . . Reclusiune. Administrarea avereî condamnaţilor. Ar Reclusiune. Cum se împarte produsul munceî con " Art. 15................ Rcelusiune. Esecutareaşi aplicarea acesteî pedepse. Art Recrutarea armatei. DisposiţiunI penale din legea de Refus de serviciu datorit logalmente. Art. 190—193 Rege. Atentate şi comploturi contra lui. Art. Rege. Ofense contra luî. Art. 77 .... Registre. Desfiinţarea lor. Art. 367. . . . Regulament. V. Tabla genelă de materii . Regulamente comunale. Călcarea lor. Art. 38; Religiune. Ameninţare contra eî. Art. 209 . Religiune. Impedecarea cultului. Art. 210 . Represalii. Expuuerea la... Art. 75. . . . nfi 43 . milit 6-80. damnatului 194 199 313 198 198 196 208 208 199 206 267 230 232 471 163 163 166 . 164 164 164 165 201 . 164 . 167 3, 315 , 60 , 62 64 ţiune 62 596 37 591 174 99 99 302 707 307 182 183 99 Itcpaos duminical. Disposiţiî penale din legea de..... 662 Itcsbel civil. Art. 81 ................ 102 llesponsabilitatea ministerială. Legea de........ 599 Retroactivitatea legilor penale. Art. 2......... 17 Kevaccinare. Disposiţiî penale din reg. de vaccinare şi..... 701 Kuperea sigiliilor de custode. Art. 199......... 179 Ituperea sigiliilor. Furt prin... Art. 310......... 260 Kurală. (Poliţia). Disposiţiile penale din acesta lege . . . 563 udeţ 254 Samsari. Abus de încredere. Art. 330 ...... Samsari. Bancrute. Art. 348 .......... Sănătate. Substanţe vătămătore sănătăţeî. Art. 245 . Sănătate. Vătămare prin lovirî. Art. 239 ..... Sanitar. Disposiţiî penale din reg. serviciului ... de 3 Sanitară. Disposiţiî penale din legea....... Sanitară veterinară. Disposiţiî penale din legea de poliţie Serbători religiose. Iuipediearea celebrare! lor. Art. 209 Schilodirea copilului lepădat. Art. 278 . . . Şcolă. Perderea dreptului de a ţine... Art. 22 Scrieri. Confiscarea lor. Art. 37, 391 . . . . Scrieri contrafăcute, vînzarea lor. Art. 339, 340 Scrieri contra bunelor moravuri. Art. 391. Scrieri pastorale. Art. 16S........ Scrieri teatrale. Art. 342 ........ Scuze neadmise. Art. 252 ........ Scuze legale. Art. 250—254 ........ Scuze legale. Pede'psă crimelor şi delictelor. A Secondanţi martori în duel. Art. 260 .... Secret profesional. Art. 305 ........ Şedinţe. Ultraj în... Art. 181—184..... Semnătură în alb. Umplerea hârtiei. Art. 128 Senator. Injurii. Art. 299 ........ Senator. Insulte şi lovirî. Art. 189 .... Sentinţe date în crimă; publicarea lor. Art. 34, Seciuestrare de persone. Art. 272, 274 . . . Serviciu datorit legalmente. Art. 193. . . Serviciu militar. Ciuntiri pentru a se face inipropr Serviciu sanitar de judeţe. Disposiţiî penale din reg, Scrieri contrafăcute. Vîndarea lor. Art. 340 . Scrieri înjuriose. Art. 304 ........ Scrisori. Deschiderea şi supresiunea lor. Art. 156 Schilodiri. Tâlhărie. Art. 319........ Seminar. Disposiţiî penale din legea..... Semne geodesice şl de frontieră. Disposiţiî penale pentru protecţia lor........ Servitori. Abus de încredere. Art. 323 . . Servitori. Furt comis de... Art. 309 . . . Servitori. Nesupunere. Art. 393 ..... Servitor. Părăsirea serviciuluî. Art. 393. . Servitori. Disposiţil penale din legea pentru Sgomot îioptea. Art. 393 . t..... Sigiliul Statului. Falsificarea luî. Art. 117 . Art, 47, 276 293 291 196 702 621 616 182 231 37 313 287 313 163 289 208 206 208 216 253 167 123 250 173 45 229 174 174 702 288 263 151 267 641 legea 652 270 258 313 313 637 313 113 XXXVI INDEX ALFABETIC. INDEX ALFABETIC. XXXVII Pag- Dispi Art. adulter. Art Sigiliul Statului. întrebuinţarea Iul fără drept. Art. 119 Sigilii. Furt prin spargerea lor. Art. 202 Sigilii. Spargerea lor. Art. 198—202, 20B Siluire. Art. 263—268 ........ Siluire. Ascendent. Art. 265—266 . . . Siluire. Legitimă aperare. Art. 257 . . Silvie. Codul........., . Silvic. Regulamentul codului..... Sigilii'. Pedepsa custodilor în cas de sparg Simple injurii. Art. 300 ...... Simple răniri. Art. 338 ...... Sindic. Administrare viclenă. Art. 346 Sistem metric. Lege pentru adoptarea luî nale............. Slutire, răniri. Art. 240 ....... Smimire, rănirî. Art. 240 ...... Smintire. Infraeţiî comise în acesta stare Smintiţi. Lăsarea lor liberă. Art. 389 . Şosele. Distrugerea lor Art. 376 . . . Soţ inocenl. Dreptul a stinge acţiunea dc Spargere. Definiţie. Art. 314..... Spargere. Furt prin... Art. 310 ... . Spargere de sigiliî. Art. 199—202 . . . Sperjur. Art. 287-293........ Spioni. Art. 08.........: . Spoiiaţiune de minori. Art. 322 .... Spiţer. Medicamente de avort. Art. 216. Stat. Crime contra siguranţei exteriorii a luî. Ari Stat. Crime şi delicte contra siguranţei interiore 70—92 .........V . . . Slut. Purtare de arme contra sa. Art. 66 Slal. Sigiliul. Art. 117....... Slate streine. Bancnote falşe. Art. 125 . Stăpân. Furt. de la... Art. 309 .... Stăpân. Dojana servitorilor. Art. 301. . Stavilare. Distrugerea lor. Art. 376 . . Stegnri publice. Sc6terea lor. Art. 180 . Strade. Aruncare de gunoie. Art. 385 . Strade. Curăţirea lor. Art. 385 .... Strade. împiedicarea circulaţiei. Art. 385 Străini. Lege pentru........ Străini. Când sunt justiţiabilî de Tribunalele roii Străin cxpalsat. Reîntorccrca în ţară. Art Streini, vagabonzi. Art. 220 ..... Streini suverani. Calomnie. Art. 299 . . Strămutare de hotare. Art. 321 .... Subscripţii pentru plntă do aiuendî. Art. ] Suprefect. Comerţ de producte. Art. 143 Substanţe vetămătorc sănătăţeî. Art. 245 Snbstitiiţiuiie de copii. Art. 275 .... Siistraeţic de acte. Art. 203, 204. . . Sustragere de bani publici. Art. 140 . Superior. Atentat comis din ordinul luî. Art. 99 179 . Ar 114 180 179 217 209 503 535 179 261 282 292 rt. 561 198 198 75 310 304 222 263 260 179 234 96 267 201 96 99 96 113 121 258 260 304 107 307 307 307 604 22 165 185 250 267 167 137 201 230 180 128 106 Pag Suporturi telegrafice şi telefonice. Disposiţil penale din legea pentru aşezarea lor...............637 Nupresiune de copil. Art. 275 ............. 230 Suveran strein. Injurii. Art. 299............. 250 T 'lainice luări. Furt între soţi şi fraţi. Art. 307, 329. . . 257, 275 Tăere de monctă, subţiere. Art. 115..........113 I iiiliuitorî. Definiţie. Art. 53.............71 tăinuire de copii. Art. 275.............. 230 Tăiiiuitorl. Pedepsa la care sunt supuşi. Art. 54, 55. . . . 75 Tăinuituri de lucruri molipsite. Art. 55 . 75 Tâlhării. Art. 317-320............... 264 Tâlhărie. Definiţie. Art. 317.............264 Tâlhărie. Bătăi. Art. 318...............265 Tâlhărie. Bătăi, etc. carî au produs mortea. Art. 320 .. . 267 Tâlhărie. Casne. Art. 319..............267 'tâlhărie comisă de mal multe persone. Art. 318.....266 Tâlhărie comisă pe drumuri. Art. 318.........266 Tâlhărie Infirmităţi produse din bătăi, etc. Art. 319 .... 267 Tâlhărie. Purtare de arme. Art. 318 . . . . 2.....263 Taxe ilegale. Perceperea lor. Art. 141.........135 Taxa de timbru şi Înregistrare. Disposiţil penale din legea de 675 'laxa. Disposiţiî penale din legea . . . asupra zahărului . . 663 laxa. Disposiţiî penale din legea . . .'de consumaţiune asupra petroleuluî şi derivatelor sale...........664 Teatru. Scrieri de... Art. 342 ............. 289 Telegrafie. Impedecarea şi degradarea firelor. Art. 372—375 . . 303 Tentativă. Art. 38, 39. .............. 48, 50 Tentativă de crimă. Art. 38..............48 Tentativă de delict. Art. 39..............50 Tentativă de furt. Art. 308 .............. 268 Telegrafie. Impedicarea serviciului. Art. 372—375 ..... 303 Telegraf şi telefon. Disposiţiî penale din legea pentru aşezarea firelor şi suporturilor de...............637 Telegrafică şi telefonică. Disposiţiî penale din legea poştală,... 671 Teritoriu strein. Infraeţiî comise de Români. Art. 4 . . . . 21 Timbru. Disposiţil penale din legea taxei de . . şi înregistrare. 675 Timbre. Falsificarea L.r. Art. 118...........113 Ţinerea actelor stărel civile. Art. 161, 162........165 Titluri la purtător pierdute etc. Disposiţiî penale din legea de. 617 Titluri străine. Desfiinţarea lor. Art. 333......... 287 Tocmeli agricole. Disposiţiî penale din legea do.....613 Tolerare de crime. Art. 157..............153 Torturi. Întrebuinţarea sau ordonarea lor. Art. 150 .... 149 Trădare. Crimă de înaltă... Art. «7, 75 ........ 96, 99 Tratate de estrădare. V. Convenţiunî.......... Tutor. Administraţie de rea credinţă. Art 330 ...... 276 Tutor. Abuz de încredere. Art. 333 .......... 283 Tutor. Incapacitate de a fi... Art. 22..........37 Tutun. Disposiţiî penale din legea monopolului de ... . 625 XXXVIII index alfabetic. TJ Pag. Ucenici. Abuz de încredere. Art. 320 .......... 267 Ucigaşi cu precugetare. Art. 226, 227, 233 ........ 190 Uliţe. Curăţirea lor. Art. 3S5............. 307 Ultragiu. Art. 182, 183..............I6ă, 170 Ultragiu public contra pudoreî. Art. 262 ........ 21fi Ultragiu prin presă. Art. 182............. 168 Uneltiri viclene. Art. 334. , . . . ,......... 283 Uniformă. Purtarea eî fără drept. Art. 208 ....... 182 Urmăriri. Disposiţiunî penale din legea pentru...... 594 Urmărirea veniturilor comunale. Disposiţiî penale din reg. pentru constatarea, perceperea şi........... 696 Usuale. Disposiţiunile penale din legile........... 545 Usuale. Disposiţiunile penale din regulamentele legilor... . 683 Usurpare de titluri sau funcţiuni publice. Art. 207, 208 . . 182 V Vaccinare şi revaccinare. Disposiţiî penale din reg. pentru. . 701 Vagabond!. Art. 217, 224.............184, 189 Vagabonzi. Definiţie. Art. 217. . . >.......... 184 Vagabonzi. Adunarea lor în mănăstire. Art. 219..... 185 Vagabond!. Cine-i pote declara. Art. 281 ........ 232 Vagabonzi. Paşaporte falşe. Art. 224 .......... 189 Vagabond. Reclamare sub garanţie. Art. 222 ...... 188 Vagabond! streini. Art. 220 .............. 185 Vagabond. Termen pentru regularea existenţei. Art. 221 . . 188 Vagabond. Travestire. Art. 223 ............ 183 Vamă. Disposiţiunî penale din legea de........ 577 Vindare de beuturl prefăcute. Art. 247, 389 ..... 201, 310 yîndarc dc scrieri contrafăcute. Art. 340 . . i..... 288 Vîndare cu dramuri oprite. Art. 337 .......... 286 Veterinară. Disposiţiî penale din legea de poliţie sanitară, . 615 Vinuri. Preschimbarea calit&ţeî de cărăuşi. Art. 331. . • . 276 Violarea domiciliului de funcţionari. Art. 151...... 150 Violarea mormintelor. Art. 286 ............ 234 Violarea secretului scrisorilor. Art. 156........ 151 Violenţă. Atentat contra pudoreî. Art. 264 -266 ...... 218 Violenţă, contra torţei publice. Art. 180—189....... 167 Violenţă, furt prin... Art. 317—319 ,.......... 264 Violenţă. Spergerea sigiliilor. Art. 190, 2 5 ..... 174, 181 Votare. Adăogirea şi schimbarea biletelor. Art. 97 ... . 105 Votare. Falsificarea procesuluî-verbal. Art. 97...... 105 Vot. Cumpcrare şi vindere. Art. 98.......... 106 z Zăgaze streine. Dărâmarea lor. Art. 353......... 297 Zăgazuri, Distrugerea lor. Art. 376 .......... 304 /achat*. Disposiţiî penale din legea asupra taxei..... 663 Zacharimi. Disposiţiî penale din legea pentru interzicerea importului eî................... 668 Ziduri în stare prostă. Art. 3S5............ 307 Ziduri străiue. Dărâmarea lor. Art. 353 ... . 297 CODICELE PENAL PROMULGAT LA 30 OCTOMBEE 18*34 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARY Art. 1. — Infracţiunea ce se pedepsesce de lege cu pedepsele : Munca silnică, Reclusiunea, Detenţiunea, şi Degradaţiunea civică, se numesce crimă. Infracţiunea ce se pedepsesce de lege cu: Inchisorea corecţională, Interdicţiunea unora din drepturile politice, civile orî de familie, şi amendă de la doue-decî si şase lei în sus se numesce delict. Infracţiunea pe care legea o pedepsesce cu: Inchisorea poliţienescă şi cu Amendă se numesce con-travenUune. P. 7 si urm. 381, 399. Pr. P. 139. 1. Lg. când a gradat pedepsele a avut în vedere gravita- tea pedepselor iară a se uita la durata lor.—Cas. II, 26 Iun. 87; B. p. 616. 2. Natura pedepsei determină natura jurisdicţiuneî competentă pentru judecarea unul proces penal. Pi'in urmare când, după calificarea faptelor, legea prevede o pede'psă corecţională, camera de punere sub acusaţiune, trebue a trimite causa la Tr. iar nu la Curtea cu juraţi. — Cas. It, 28 Ian. 87; B. p. 85. 3. Competinţa juris di cţiuneî în materie criminală sau corecţională, se reguleză, precum res uită din art. l, 7, 8 si 9 P. si art. 131, 135, 176, 226 şi 363 Pr. P. după natura infracţiune! în sine, iar nu după cum'se p6te modifica prin circumstanţe accesorii, provenind maî cu semă din starea morală a agentului cura sunt scuzele legale satl circumstanţele uşurătâre, care Sot face ca* pedepsa să tie re-usă, însă nu să schimbe moralitatea faptului în sine. — Cas. II, 8 Oct. 69; B. p. 249. L Nicăirî Lg. nu a arătat în termeni positivî o regulă generală despre gradaţia pedepse- DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 lor, căci enumerat ia de la art. 7, 8 şi y P. are de'obiect, după cum însuşi titlurile sub care se află acele articole o arată, a indica natura pedepselor, care adică sunt de natură corecţională şi care de natură poliţienescă, nu şi gradaţia pedepse-rol.Daca lâ art. 7,8*si!) nue vorba de gradaţie, ci numai dc natura pedepselor, este necesar ca gradatiunea să lie regulată după alte disposiţiunî ale legeî care ar face evidentă voinţa Lg. în acesta privinţă. Lg. în % caşuri numai s'a exprimat despre modul cum trebue să fie gradatiunea pedepselor; la art. 60 şi la art. 364 P. când. pentru că există circumstanţe atenuante, cată a se face o scoborîre de la o pedepsa la alta cu o treptă sail doue maî jos. Deci în lipsă de disposiţiunî generale pentru gradatiunea pedepselor, la alte cazuri, afară de cele prevezute la art. Ou şi 364 P. este evident că totă gradatiunea stabilită de art. 60 şi 364 trebue să tie urmărită în alte cas urî de sco-horîrea pedepselor. Apoi de nu s'ar lua de normă art. 60 şi 304 P. şi pentru gradatiunea prescrisa ae art. 38 P. "nu s'ar putea stabili pe nici o basă, pentru că la art. 7 şi 9 cum s'a zis, nu este vorba de grada-ţiune ci de natura pedepselor. Atât după art. 60 cât şi după art. 364 P. scoborârea* do la reclusiune se face imediat la închisore corecţională, iar nu la detenţiune sau la degrada-ţiune civică, de unde resultă că în spiritul şi voinţa Lg. după pedepsa reclusiune!, pedepsa cu o treptă mai jos, nu este nici detenţiuneaj nici degradaţiunea civică ci pedepsa închisorii, şi, în adever, nici că putea fi almintrelea, pentru că detenţiunea şi degradaţiunea civică* iiind ni al cu seamă re-servate de lege pentru infracţiunile politice, ar ti fost straniu că scoborârea pentru cri- mele comune să aibă de efect a transforma pedepsele cuvenite lor în pedepse politice. Ast-fel fiind, este evident că dacă infracţiunea de drept comun când s'ar ti eseeutat merită pedepsa reclusiune), tentativa aceleaşi infracţiuni trebue, în basa art. 3H P. să fie pedepsită cu închisore corecţională, care după cum resultă din spiritul art. 60 şi 364 P. vine imediat în gradaţie cu o treptă maî jos de cât reelusnmoa. — Cas. II. s Oct. 69 : B. p. 249. o. Lg. nostru, când a decis ca tentativa de o crimă să fie pedepsită nu cu aceiaşi pede'psă ca şi crima consumată, ci cu o pedepsa de o treptă maî jos, s'a preocupat de faptul în sine si a găsit că tentativa de o infracţiune penabilă nu pote să fie pusă pe aceiaş nivel în ordinul moral al criminalitate! cu infracţiunea consumată, mai cu seină că nici prejudiciul social şi privat nu este acelaşi în ambele cazuri, si de acea a edic-tat că tentativa dc crimă să tie pedepsita cu o pedepsa de o treptă mai' jos, iar tentativa de delict să tie pedepsită, numai în cazurile prevedute prin vre-o dispoziţiune specială a legeî. De aci rezultă că dacă tentativa uneî infracţiuni care, executată, ar fi meritat o pedepsa criminală, nu pute în basa art. 38 P. să fie pedepsită de cât cu o pedepsa corecţională; acea tentativă îu asemenea condiţiunl nu constitue o crimă, ci un delict de com-petinţa instanţelor corecţionale, ' căci pentru calificarea unei infracţiuni trebue observat, dacă faptul în sine merită, după lege o pedepsa, criminală sau corecţională. — Cas. II, 8 Oct. 69; B.* p. 249. 6. Din împrejurarea că din instrucţiune ar rezulta fapte de natură criminală, care ar 11 conexe cu acelea pentru care prevenitul a fost dat în judecată, ISPOSlTIUNl PRELIMINARII. ART. 1 >,i că tote împreună sunt de competinţa instanţelor criminale, prevenitul nu pote să ceră să fie dat în judecata juraţilor şi să se decline ast-fel competinţa Tr. corecţionale înaintea cărora a fost trimis pentru fapta anume caracterîsată corecţională. Cine-va nu pote fi judecat de cât pentru faptele pentru cari este dat în judecată şi a cărora natură determină competinţa, şi deşi Tr. pot declina competinţa de oficio pe motiv că s'ar desveli în contra prevenitului fapte maî grave, acesta nu pote declina competinţa. declarând»-se pasibil de fapte mal grave. — Cas. fd, 6 Mart. 78 ; B. p. 117. 7. Incendiul este considerat de lege ca crimă, de 6re-ce prin art. 364 P. se dă numai o facultate judecătorilor de a a-plica o pededepsă maî usorâ fără a schimba de Joc natura acesteî crime.—Cas. II, 25 Maî 83; B. p. 580. 8. Când printr'o hotărîre definitivă faţă cu ministerul public un fapt a fost calificat ca delict. Tr. corecţional, sesisat a judeca din nou afacerea, în urma oposiţiunei condemnatu-luî, nu pote să-sl decline competenţa pe motiv că faptul incriminat ar constitui o crima.— Cas.II, 5 Oct. 88;Dr. 63/88.p. R]0. i». In gradatiunea pedepselor, după teoria legeî nostre penale pedepsa amende!, orî-care ar fi cuantumul eî, este cu un grad inferiors de cât aceia a închisorii. Asa dar, prin admiterea circumstanţelor atenuante, în-locuindu-se pedepsa închisorii cu aceea a amende!, maximum acestei amende este lăsat la facultatea judecătorului de fond. A fost în drept, prin urmare, Tr. ca să substitue pedepsa închisore!, prevezută de art. 238 al. 3, eu o amendă de looo lei prin admitere de circumstanţe atenuante.—Cas. II, 11 Aug. 89; B. p. 697. 10. Pentru ca un fapt pe care. legea penală îl pedepsesce ca delict, să potă ii calificat de delict politic, trebuesce să fie comis într'un scop politic si să aibă politica drept mobil. Cas. II, 29 Maî 87; B. p. 502, 11. Natura şi caracterul delictului politic, se determină atât din faptul material cât şi din împrejurările în carî s'au comis si din intenţiunea deli-clientului.—Cas. II. 2 Feb. 93; Dr. 25/93, p- 19F>. B. 93, p. 159. 12. Codul penal promulgat la 22 Oct. 1864, nu cunosce existenţa delictelor politice. El unesce în aceeaşi natură de pedepse pe culpabilii de delicte politice cu culpabilii de delicte ordinare, dându-le aceleaşi penalităţi si supuindu-î la aceiaş regim penitenciar. Nici Pr. P. promulgată la 2 Dec. 1H64, nu fa ce nici o d i s tiu eţiu n e între delictele politice şi cele comune, supuindu-le pe tote a-celeeaşî jurisdicţiunî. Lg. mai târdiii, prin art. 105 din Con-stitutiunea de la l Iulie 1866, într'un scop de garanţie maî mare, stabilind, în principiu, că delictele politice releveză cu t o tul, din causa n aturc î lor, de opiniunea publică, le-a sustras din judecata Tribunalelor corecţionale, deferindulp judecăţii juraţilor. Nici prin (Jon-stituţiune", nici prin vre-o lege posterioră, nu se determină cari infracţiuni prevedute de Codul penal sunt delicte politice şi ca atari de competinţa Curte! cu juraţi. In legislativi-nea nostra, nu avem o definiţi une, ca să seim, sub cari con-dtţuuiî, am avea a califica în fapt, unele din delictele prevedute de Codul penal ,ca delicte politice. In lipsa uneî leg! care să definescă infracţiunile politice sau să mărginescă existenţa lor la anume caşuri determinate, cum s'a făcut în Fran ci a prin legile din 8 Oct. 1830. 24 Maiii 1834, 16 Mart. 1847, 4 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 5 28 Iul. 1848, etc. remâne a se şei dacă judecătorii, când sunt chemat! a judeca un delict ce se pretinde a fi politic, au dreptul, în starea actuala a legis-laţiune! nostre, a cerceta care este criteriul cu ajutorul căruia se pot deosebi infracţiunile politice de cele comune." Nu există un criteriu obiectiv pentru toţi după care să se potă declara cutare infracţiune delict politic, căci ceea ce imprimă unuî delict caracterul de delict politic, în opoziţiune cu delictele ordinare, atârnă de la diferite circumstanţe şchimbăciose după omeni, după timp şi după loc, ceea ce face ca aceiaş fapt să fie sau nu considerat Ya delict politic atât în diferite epoce, cât şi într'o epocă dată. In asemenea împrejurări a da judecătorului, în lipsa uneî legi, dreptul de a aprecia de este sau nu cutare fapt delict politic, ar fi a 'î recunosce o facultate care ar trece peste atributele unuî judecător si care n'ar putea să fie considerată de cât ca arbitrară. Când chiar publiciştii nu se înţeleg şi discută forte aprig caracterele delictului politic, făcend fel de fel de distincţiuni şi subdis-tincţiunî, a dâ unu! judecător dreptul să creeze el elementele delictului politic, este a introduce anarchie în justiţie, fiecare judecător putendu-se inspira' de cutare sau cutare doctrină, una în oposiţiune cu cea-Paltă, este a-1 pune în posi-ţiune a decide că cutare delict âdî e delict politic, când erî a hotărât că nu e politic, căci natura delictului politic evagă şi capriciOsă, el depinde dc circumstanţele de timp şi de loc de care ' e însoţit lucruri ce judecătorul trebue să le aibă în vedere când pui asupra luî grava sarcină de a determina cari sunt delictele politice, când legea nu-î indică nici o normă, fie cât de vagă, după care trebue să se conducă pentru a recu- H n6sce delictele politice. O atare 9 oscilaţiune inevitabilă cu un a ast-fel' de sistem, nu ar arunca ■ de cât discredit asupra jude- 9 cătorilor. La o asemenea stare I de lucruri, dăunatore justiţiei fl s'ar ajunge când s'ar susţine, ■ după cum s'a susţinut că' Lg. I nostru, m sistemul fiii de legiuire H penalii, ve'dend natura vagă si ne- 9 definită a delictului politic, care W prin căuşele care 'i dau nascere, m prin circumst. ce înconjoră a sa g perpetrare prin scopurile ce ,M propun a le atinge cei ce le comit, .'M îmbracă atâtea forme diverse, atâ- m tea manifestat'unî varii, în cât M scapă ort-căreî definiţiimî precise ■ si sat ifsfă ctitore, a lăsat apretiereî M suverane a judecătorului calificarea M natureî sale, cu- conditione ca întru M acesta să se inspire ae timpul, lo- m cui si ocasiunea în care delictul a M luat nascere, si căror pasiuni fi fl frământări se daloresce a sa fiinţă. fl| Cu un atare sistem se impune iB magistratului — căci el este a- B cela care va trebui să scruteze natura delictului pentru a se- V siza Curtea cu juraţi când va M găsi că delictul este politic — m a se vâra în pasiunile şi fră- ™j mântările politice pentru a pu-tea aprecia dacă delictul e po- '\ litic sau nu. Aşa dar a lăsa pe judecător a determina el singur, in mod suveran, caracterele, elementele delictului politic, a-1 face cu alte cuvinte năs-cocitorul, creatorul delictelor politice, este a-1 pune în posi-tiune să facă nu operă de judecător, ci operă de Lg. ceea ce Lg. constituant nu credem să 'î fi trecut prin minte când a edictat dispoziţiunile art. 105. Pe de altă parte imoralitatea delictelor politice nu J este aceasî, în genere, ca şi a | delictelor ordinare; condamnaţi! politici nu sunt confundaţi de opmiunea publică eu cei-l'alţî condamnaţi; consciin-ta îî separă chiar când îi condamnă. Imoralitatea delictelor politice nu este nici asa de clară, nici aşa de neschlmbă-t6re ca aceea a delictelor comune : ea este neîncetat străbătută sau întunecată de vicisitudinile lucrurilor omenesc!; ea variază după timpuri, evenimente, drepturile si meritele guvernului. Aceiaş fapt pierde şi reia pe rând criminalitatea sa, după circumst. care '1 însoţesc şi timpurile în care el se produce. Delictele politice se separă dar de delictele nepoli-tice : de unde urmeză că ele trebue să fie separate de acestea şi în privinţa penalitate!. De a-ceea şi Lg. nostru, recunoscând aceste principii, prin art. 43 din legea asupra regimului închisorilor (1 Febr, 1874) declară că dispoziţiile acelei legi nu sunt aplicabile indivizilor condamnaţi pentru delicte recunoscute politice. Deci dacă ar fi adevărat că Lg. nostru a lăsat apreciere! suverane a judecătorului a determina care fapt e delict politic, cu condiţiune a se inspira de timpul, locul şi ocasiunea în care delictul a luat nascere şi căi'or pasiuni si frământări se datoresce a sa fiinţă, atunci judecătorul ar trebui ca, tot după atari inspi-ratiunl, să creeze şi pedepsa aplicabilă delictului' politic şi regimul penitenciar, căci pedepsele din Codul penal sunt aplicabile delictelor ordinare si organisate pentru atari delicte, întru cât el nu cunosce delictele politice, ş'apoî după doctrină, de la care trebue să se inspire judecătorul pentru a determina delictele politice, pedepsele delictelor ordinare nu pot fi aplicabile delictelor politice, dec! tot de la doctrină trebue să se inspire pentru a născoci pedepsele şi pentru a determina regimul penitenciar la care va trebui supus condamnatul politic, căci legea din 1 Febr. 1874 nu se aplică unor atari condamnaţi (art. VA) într'o lege care modifică juris-dicţiunile cum a făcut Con-stituţiunea prin art, 105, care creează o ordine excepţională de delicte — delictele politice— pentru a le da în competenţa unuî alt judecător de cât judecătorul delictelor în genere, prima condiţiune este claritatea şi precisiunea. Legea ar ti trebuit să stabilescă nisce reguli generale proprii a călăuzi pe judecător în acesta apreci-aţiune de detaliu a delictelor politice ; ar ti trebuit să-î dea mdicaţiunea precisă a semnului distinctiv după care va trebui să recunoscă delictul politic. Lg. nostru nu a determinat acostă limită în Constitu-ţiune, nici nu se putea face acolo, unde se declară numai drepturile, urmând ca reglementarea lor să se facă prin legi posteriore, cari să desvolte principiile puse în Constitu-tiune. Dec! părţeî speciale a dreptului penal aparţine de a resolvi, pentru fie-care delict studiat în particular, cestiunea dacă el este politic sau nu, dacă el este sau nu susceptibil de a deveni politic si în ce caşuri pote deveni politic. Dacă Lg. într'un scop de o garanţie mal mare pentru delicuenţiî politici, i-a sustras de sub jurisdicţiunea tribunalelor ordinare, deferi n-du-î judecate! juraţilor, apoi nu e raţional a se presupune că ceea-ce a dat cu o mână a voit să iea cu eea-lalta, lăsând ca arbitrariul judecătorului ordinar să decidă de sorta deli-cuenţilor politici si numai de suverana sa voinţă să depindă caracterisarea delictelor politice, trimiţând el — judecătorul ordinar—înaintea Curţeî cu juraţi numai acele delicte ce el, în mod suveran, va aprecia că sunt delicte politice. Nu acesta a putut fi sistemul Lg. constituant. Trebue neapărat ca limita să fie determinată ast-fel ca inculpatul să şcie 6 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 1 care este judecătorul ce i l'a dat legea, spre a şei cum să se apere; alt-fel, delicuentul politic este lăsat tot sub mana judecătorului ordinar, de sub care Constituţiunea a voit să-1 sustragă. In acesta gravă materie trebue ea nimic să nu fie lăsat arbitrariuluT. Negreşit că acesta limită este greii (le stabilit. Dar e mai bine ca ea să fie stabilită în mod imperfect de lege ile cât să fie determinată arbitraricesce de judecător, care nu are nici o normă stabilită de lege după care să se conducă pentru a găsi care delicte sunt politice. Oonstituţiunea românâ contine rfouf feluri de dispozitium : a) dis-poziţiunî precise de drept constituţional în vederea orgâni-săre'î Statului şi a Corpurilor menite de a-i servi drept organe ale putereî sale şi ca atari purtând în ele însile puterea de a înlocui pe deplin şi imediat dispoziţiunile constituţionale auteriore şi a le abroga formal sau virtual : h) dispo-ziţiunî avend de obiect nisce declaratiunî de drepturi ale cetăţeanului, şi ca atari nu pot avea deplin şi imediat efect în aplicaţiunea lor, când ele sunt contrarii sau incompatibile cu disposiţiunile legilor existente la data promulgare! Constitu-ţiuneî de cât în caşul când Constituţiunea deodată cu de clar a-ţiune'a unul nou principiu, prescrie ea însăşi sensul şi întinderea acelui' noii principiu , precum ?d modul şi condiţiu-nile aplicat iun eî luî, ceea-ce nu pote avea loc de căt atunci când Constituţiunea, îndeplinind ea însăţi misiunea unei legi ordinare prescrie un noii sistem legislativ complect, menit a'înlocui pe deplin sistemul deja existent pe basa vechiului principiu. Că acesta a fost şi cugetul Lg. constituant resultă din faptul că Constituţiunea în ultimnl al. al art. 131 cere ca legile existente în momentul promulgare! sale să se revisuiască spre a se pune în armonic cu Constituţiunea, ceea-ce nu se pote explica de cât prin consideraţiunea că în ideia Constituanţilor legile esis-tente atunci şi contrarii principiilor din 'Constituţiune nu sunt abrogate prin simplul fapt al proclamare! acelor principii constituţionale. A se admite regula că proclamarea unuî principiu în Constituţiune are de efect abrogarea imediată a unor legi bas ate pe un principiu contrar, ar fi, maî in tote caşurile, a lăsa instituţiunile sociale în incertitudine, a le desorganisa. Aşa dar prin faptul că art. ]05 din Constituţiune a declarat că delictele politice se vor judeca de juraţi de aci nu rezultă că sa abrogat de drept disposiţiunile contrari! din Codul şi Procedura penală cari nu cunosc delictele politice, şi pun pe aceiaş picior de egalitate tote delictele fără distincriune, atât în ceea-ce privesce pedepsa, durata eî, cât şi juridicţiunea de judecată nici că s'a creat, prin acest fapt , delictele politice. Dovadă că aşa este. e că Lg. la 1875 când' a revisuit Pr. P. prin legea din 17 Apr. 1*75, a adăugat un al. la art. 226 prin care se determină procedura de urmat pentru a sesiza Curtea cu juraţi cu cercetarea delictelor pedifice, nu a revisuit însă şi Codul penal pentru a determina delictele politice , caracterele, elementele lor constitutive, critierul după care se pote cunosce de judecător dacă cutare delict este sau nu politic; nu a desemnat nici pedepsa aplicabilă delictelor politice, nici' natura acelei pe-pepse , nici locul unde condamnatul politic îşi va face osânda; căci legea asupra regimului închisorilor (1 Febr. 1*74), pi'in art. 43, declară că Idisposiţiunile eî nu sunt aplicabile indivizilor condamnaţi pentru delicte recunoscute politice şi că un regulament, conform prescripţiunilor art. 2u din Codul Penal va stabili regimul acestor închisori, un a-tare regulament nu există, nici se putea face pentru delictele politice, căci art. 20 la care se refera zisul art. 43 este privitor la detenţiune, care, conform art. 7 P". este o pedepsa aplicabilă numai crimelor, iar nu şi delictelor. Deci neavând nici închisore pentru delicuen-tii politici, de delicte politice, de urmărirea lor, de condamnarea delincuenţilor politici nu poţe fi vorba,"după cum nu pote fi vorba de legea constrângere! corporale, din causa lipse! de închisori, pentru debitorii re.î de plată. Aşa dar din cele ce preced, resultă că în asemenea circumstanţe Lg. e singur chemat a determina, într'un mod obiectiv şi obligatoriu, prin o lege, care anume sunt delicte politice, ce fel de pedepse le trebuesc aplicate şi care e regimul penitenciar îa iţffl care trebuesc supuşi condam- naţii pentru delicte politice, ■ Iar până la promulgarea unei asemenea legi , disposiţiunea din art. 105 din Constituţiune nu este de cât un desideratum o simplă enunţare fără nici un efect obligatoriu, după cum este şi cu art. 22 din Constituţie' şi cu alte disposiţiunî constituţionale. Ast-fel fiind, în lipsa' unei legi, delictele politice nea vend o existenţă legală în actuala stare de le-gislaţiune în care ne aflăm, de Icompetenta Curţii cu juraţi nu pote fi vorba.—Tr. Ilf. Ti, 25 Mai 93; Dr. 47 93, p. 375. Li. Judecătorul este singur în drept să apreciese dacă un delict supus judecatei sale trebue considerat ca un delict politic saă de drept comun. Când s'a ordonat conexarea a doue delicte, Tr. nu maî pote ca de-clinăndu-şi competenţa asupra unuia, ca constituind.un delict politic, să reţină judecata celuilalt delict de drept comun.— Tr. Ilf. IV, 17 Mart. 90,- Dr. 26/90, p. 206. 14. In legislaţiunea nostra penală prin esceptiune de cea franceză, unde delictele de presă şi cele politice, sunt distincte şi codificate separat după instanţele care le judecă, nu se distinge cătuşî de puţin car! delicte sunt ordinar , car! politice si carî de presă, de şi Constituţiunea prin art. 24 şi 105 vorbind despre delictele de presă, le dă în competinţa es-clusivă a Curiilor cu juri. Aşa fiind, singurul mijloc care ec-sistă spre a putea deosebi delictele ordinare de cele numite de presă, este a cerceta .care este causa care le-a dat nascere, împrejurările hotar Store cari le-au provocat, felul cum ele se manifestă şi mijlocele întrebuinţate spre' a le făptui. Tr. Cov.'II, 25 Nobr. 05; Dr. 19 96, p. 17 0. 15. Ori de câte orîcine-va comite un delict cu ocasia exerciţiului unuî drept politic, juriul este singur corapetinte a-1 judeca, iar nu instanţele ordinare de represiune. In materie electorală, orl-ce alegător are dreptul, a face să se observe libertatea absolută în alegeri, pentru ca dreptul de alegere să se exercite cu sinecritare fără turburai! din afară. In cas când, cu o-casia alegerilor, maî mulţi alegători denunţă pevre'un agent al guvernului pentru faptul că-î împedică de a exercita în libertate dreptul lor de alegători, denunţarea făcută de către acei alegători, chiar dacă ar fi ne-eexată şi ar da loc la o acţiune publică pentru delictul de calomnie, totuşi faptul fiind să-verşit cu ocasia exerciţiului unul drept politic, cons'titue un delict politic. In specie, re- DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 curenţii fiind daţî judecatei pentru faptul că aii denunţat pe unul din funcţionarii administrativi pentru ingerinţa lor în alegeri, faptul acesta fiind comis cu ocasia şi în timpul când exercitau dreptul de alegători constituind un drept politic, Curtea apelativă nu avea competinţa de a judeca procesul. — Cas. II, o Iun. 81; B. p. 519. 16. Amestecul fără drept în alegeri constitue un rieliet politic care se judecă de juraţi.— Cas. II, 14 Jâaî 85; B. p. 435. 17. Delictele comise, în sala de alegeri de la primărie, cu ocasiunea alegerii unuî senator, prin bătăi şi violente, fiind delicte politice, se judecă de Curtea cu juraţi.— Cas. II, 19 Dec. 88; B. p. 1086. 18. In lipsa uneî definiţiunî legale, remâne a stabili criteriul delictului politic în sine. Dacă putem dice că un raport trebue să fie intre delict şi ordinea politică ca delictul să fie politic, atunci vom conchide că acele crime şi delicte cari ating în ori-care mod ordinea politică constituită sail consacrată în Stat în mod legal pot ti considerate ca delicte politice. Ceea ce constitue ordinea politică a Statului sunt rela-ţiunile esterne şi interne. In afară sunt: independenţa Statului si raporturile dintre Stat cu ceie-l'alte state, relaţiunî carî pot fi atinse. înăuntru sunt: forma guvernului, puterile legislative, prerogativele constituţionale ale miniştrilor si drepturile politice ale cetăţenilor, asemenea relaţiunî care pot fi atinse. Fie-care din a-ceste relaţiunî pote să ni se înfăţişeze sub diferite forme şi în specii deosebite. Ast-fel prin drepturi politice ale cetăţenilor putem înţelege drepturile de alegere şi de a ti ales pentru şi la Corpurile Legiuitore, con-siliele judeţene şi comunale. variile relaţiunî cari putând fi atinse vor fi delicte politice deosebite. In specie, faptul a fost conceput si executat cu scop de a altera si a influenţa alegerile comunale prin intimidare si prin înspăimântare, făcând pe alegatori a se abţine de la alegeri, sau a nu se propune candidaţi, sau a nu combate lista guvernamentală. Deşi arestarea s'a operat imediat asupra unuia care nu era alegător, dar sciindu-se că a-cesta era cumnat al unuî adversar principal al listei guvernamentale, prin nelegala arestare operată s'a avut de scop a intimida şi de a opri de la alegeri pe acel cumnat al arestatului şi ast-fel a face ca lista guvernului să reuşescă. Criminalitatea faptului consistă nu numai in arestarea in sine, ci în acesta arestare ca mijloc subordonat în scopul principal de a atinge efectiv drepturile politice ale cetăţenilor. Din acest punct de vedere delictul imputat nu este un delict electoral si prescriptibil conform art. 133 al legeî electorale, ci, fiind faptul prevădut de art. 149 P. sau de alt art. din Codul Penal este un delict politic de competenta juriului. — Cas. 11,27 Febr. 90; Dr. 22/90, p. 171. B. 90, p. 239. Idem. Cas. II, 19 Iun. 90; B. p. HB2. 19. Dacă un membru al unuia din corpurile deliberante ale Statului, pentru opiniunile de dînsul emise, cu ocasiunea uneî operaţiuni electorale şi de natură politică, i se întâmplă o agresiune provenită tocmai din pasiunile ce agită sau însoţesc actul alegereî, acest fapt care. dacă s'ar ti petrecut în orl-ce alt timp, ar fi constituit un delict de drept comun, în si-tuaţiunea ce ne preocupă, se învestmântez ă cu caracterul propriu pasiuneî care i-a dat nascere, şi nature! circumstanţelor care a însoţit a sa per- DISPOS1TIUNÎ PRELIMINARII. ART 1 petrare. Lg. nostru în sistemul sail de legiuire penală, vSdend natura vagă şi nedefinită â delictului politic, care prin căuşele care '! dau nascere, prin circumstanţele ce înconjoră a sa perpetrare, şi prin scopurile ce şî propun â atinge ceî ce '1 comit, îmbracă atâtea forme diverse, atâtea manifestaţiunî varii, în cât scapă ori-cărei definiţiunî precise şi satisfăcători, a lăsat apreciere! suverane a judecătorului, calificarea naturel sale, cu condiţiune bine înţeles, ca întru aces'ta să se inspire de timpul, locul şi ocasiunea în care delictul şi-a luat nascere, şi căror pasiuni ai frământări se datoresc a sa nintă. In specie, inculpaţii lă-sându-se a fi târâţi pe povârnişul agresiunilor delictose, contra unuî cetăţen în plinul exerciţiu al unuî drept politic, si lovindu-1 pentru opiniunile ) nici guvernul de atunci, nici guvernul care l'a urmat n'a găsit cu cale a deschide ac-ţiun a publică; c) din fotă polemica ce s'a făcut împrejurul acesteî afaceri, de presa de tote nuanţele, reese până Ia evidenţă pasiunea politică: d) causa, atribuită delictului este indignarea fie factice, fie spontanea, cau-sată de criticele aduse guvernului de atunci de presa opo-siţionistă ; e) calitatea a mal multor inculpaţi, adică un şef de poliţie şi alţi agenţi poliţieneşti", inculpaţi că din fon-d urii e s e ere t e a u v o it a face popularitate primului ministru de atunci, care credeau eî că ar fi pe cale de a şi-o perde şi au încercat, prin violenţă, să închiză gura jurnaliştilor din opoziţiune nimicind' ast - fel principiul libertate! presei; f) din faptul că nici" acuzarea nu impută inculpaţilor vre-un mobil din acelea cari ar împinge pe cine-va să comită un delict de drept comun, cum ar fi cupiditatea, dorinţa de a se îmbogăţi, invidia, resbunareaper-sohală sau altele ca acestea; g) calitatea victimelor, adică o categorie de jurnalişti, ce! din opoziţie numai, carî criticau faptele guvernului trecut. De ar exista, în spiritul judecătorului, cea maî mica îndoială asupra adevărate! naturi a delictului totuşi trebuesc aplicate regulele generale de drept penal, adică de a se acorda preveniţilor beneficiul acelei în do el! şi de a li se aplica in-terpretaţiunea cea maî favorabilă, care, în caşul de faţă, este de a-i trimite înaintea semenilor sel, cetăţeni carî trăese în mijlocul perturbaţiunei politice, cari nefiind conduşi în judecata lor de cât de consci-inţă, fără a lua în considera-ţiune probele administrate, pot măsura, cu o cumpănă mal drep-tă, gradul de culpabilitate şi deresponsabilitate a fie-căruia. Tr. Ilfov III, 26 Ian. 90 ; Dr. 23/90, p. 184. •24. Spiritul ce a îndemnat pe Lg. constituant a edicta dis-posiţiunea art. 105 e că delictele politice aduc o prea mare perturbare societăţii, ca să nu fie deferite judecăţii cetăţeni-, lor, cari singuri, apreciatorî aî consecuenţelor nefaste ce ele pot aduce societate!, pot, ne-criticaţî de nimeni şi în afară de orî-ce bănuială, să fie pe atât de severi pe cât au simţit răul acelor de sordini, aşa că, atât în interesul represiune! cât h al apărăreî, instanţele de 12 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 13 drept comun nu trebue să reţină în judecata lor delictele politice. In specie (devastarea red acţiunilor) nu se tăgăduesce de nimeni că mobilul delictului a fost politic. La obieeţiunea ce se face că deşi mobilul delictului e politic, obiectul de lictuluî însă nu e politic, fiindcă personele atacate, presa în fine, nu e o putere publică, căci numai atunci delictul ar fi politic când mobilul şi obiectul delictului amândouă ar fi politice; răspundem că: dacă e adevărat că în doctrină autorii îşi dau silinţe pentru a diferenţia delictele politice de delictele ordinare, distingând între mobil si obiectul delictului, în generalitatea caşurilor autorii finesc prin a decide că delictul e politic de câte ori în fapt se dovedesce că mobilul politic e în aşa strânsă legătură cu obiectul delictului, cum e în specia nostra, în cât nu se pote despărţi unul de altul si că în acest cas pornirea politică a inculpaţilor se confundă cu obiectul delictului, făcând în totul o acţiune politică, care scapă de sub controlul si judecata Tr. ordinare. Afară de acesta, ari. 106 Const, e general şi nu circumscrie nici într'un fel delictul politic. Ar fi subtil şi ar fi a nu ne conforma cu spiritul si vederea largă a Constituţiunel, dacă, stabilind diferenţe, separatism! şi distincţiunf doc-trinale între mobilului delictului şi obiectul său, am ajunge a dice că faptul ce c deferit judecăţii astă-di e un delict ordinar iar nu un delict politic. In specie chiar, nu e exact a se dice că obiectul delictului nu e politie, fiind că obiectul delictului a fost devastarea localurilor presei şi maltratarea redactorilor de presă, cu un cuvânt, obiectul delictului a fost o suferinţă nedreptă ce inculpaţii au exercitat şi au făcut să o simtă nisce repre-sentanţî al presei, persone eminamente politice, cari luptau pe calea presei pentru ideile lor, în oposiţiune cu tendinţa şi ideile inculpaţilor. Presa e considerată de Constituţiune ca o putere care trebue lăsată liberă si respectată pentru i-deile sale. Orî-ce delict de presă e de competenţa Curţii cu juraţi, acesta pentru ca puterea executivă sau judecătoresca ordinară să nu fie măcar bănuită a exercita vre-o influenţă care ar pune vre-o limită sau res-tricţiune judecatei şi manifes-taţiunel ideilor sale. Aşa dar presa apare ca un corp politic cu garanţii oferite de pactul constituant al ţăreî, prin urmare dacă în câsul de faţă, la pornirea politică a inculpaţilor, adăogăm că obiectul delictului s'a purtat asupra unei puteri politice, care se numesce presa, atunci e evident că atât mobilul acestui delict cât şi obiectul său a fost politic, şi deci nu aparţine Curţel de apel a judeca'acesta afacere ci Curţel cu juraţi. In tine, dacă se pote dice, în sens strict, că presa nu e o putere publică, nu e mal )uţin adevărat că densa are o egătură de înrâurire directă şi esclusivă asupra puterilor publice, pe cari le critică, le controlară, sau le susţine, atât de mult în cât se confundă în caracterul seu cu aceste puteri publice, aşa ca în prevederea art. lor, Const, de sigur că intră şi delictul al cărui mobil a fost politica, iar obiectul atacarea presei. — C. Buc. III, 13 Mart. yo ; Dr. 26/90,p.202. 25. A se pretinde că, în determinarea caracterului infracţiunilor, nu trebue a se ţine seamă de împrejurările în cari delictul s'a comis, nici de scopul urmărit de către delicuent, când din aceste ar resultă dovada intenţiuniî ce dânsul a avut la comiterea luî, este a se perde din vedere că gravitatea unuî delict, şi dar caracterul şi natura luî din punctul de'vedere al dreptului penal, nu se determină numai după faptul material comis, dar maî cu seamă după intenţiunea cu care delicuentul l'a comis. Acesta se dovedesce, între altele, prin disposiţiile art. 248, 225, 226, 234 ultimul al. şi 232 în virtutea cărora a-celaş fapt material, omuciderea, pote, după cum delicuentul na avut sau a avut intenţiunea de a omorî şi după cum acesta intenţiune a avuCo în momentul numai sau înainte chiar de comiterea faptului, constitue sau o amucidere prin imprudenţă, saă un omor, saîi un asasinat, şi pedepsa are să fie sau închisore corecţională, s^ă munca silnică pe totă viaţa, după cum faptul ar intra î'n-tr'unui sau altul din aceste caşuri. Acesta se învedereză mal cu seamă şi din disposiţiile art. 78 după care ceî-ce, în mod necontestat şi dovedit, 'şî-ar fi propus ca scop a surpa forma guvernului prin miilocele arătate în acel articol şi n'ar fi apucat a face alte acte de exe-cuţiune de cât a ridica baricade şi a da pusei şi pistole, fără intenţiunea d'a omorî sau d'a răni, ci ca semnal de ra-liare, şi fără să fi omorît sau să fi rănit pe cine-va, au să fie consideraţi nu că aii comis simpla contravenţiune prevăzută de art. 385.' al. 4 şi 2 şi prin urmare să fie pedepsiţi cu amendă de la 5 până la 10 lei, prevăzută de acel articol, pentru că au impedecat adică circulaţia stradelor sail au călcat ordinul guvernului care opresce a da pusei şi pistole, dar, din causa scopului dovedit ce-şl propusese, sau din causa intenţiunel lor, au să fie consideraţi ca autorii aî crimei prevăzute de citatul art. 78 şi pedepsiţi cu reclusiune, cu tote că singurile fapte materiale comise de dânşii eraă. facerea de baricade şi darea de pusei şi pistole. De aci ur-meză că, pentru a se sci dacă un fapt delictuos constitue un delict politic, nu trebue a se căuta, he din împrejurările ce au înconjurat delictul fie din manifestarea învederată a scopului ce delicuentul urmărea, care a fost intenţiunea delictului şi a considera delictul ca politic, ori de câte-orl dreptul ce delicuentul a avut intenţiunea să lovescă prin delict era un drept a cărui respectare o cere interese de ordine politică. In specie, Curtea de apel stabilind, din împrejurările în care delictul a fost comis, că acel delict a avut drept scop impedicarea alegătorilor d'a ee consfătui asupra persanelor ce trebuiau să aleagă în consiliul judeţian, constată în fapt că delicuenţil au avut intenţiunea să lovescă libertatea unei întruniri provocată în sus arătatul scop. Consiliul judeţian este, în virtutea art. 1 din' legea sa organică, representant al interesului judeţului. Din a-tribuţiunile ce-I sunt date prin art. 49 şi următorii din acea lege, resultă că acest consiliu este depositar a unei părţi a autorităţeî publice, şi că dar modul cum aceste atribuţiunî, sunt îndeplinite de dânsul, precum şi alegerea personelor ce au să-1 compună, sunt cestiuni de interes public. — Cas. II, 3 Oct. 90; B. p. 1166. Idem: Cas. II, 15 Mal 91; Dr. 49/91, p. 390. B. 91, p. 658. 26. Art. 31 din Constituţiune declarând că tdte puterile Statului emană de la naţiune, recu-nosce principiul suveranităţii poporului, adecă supremaţia voinţei generale asupra ori-eărel voinţe particulare. Deşi acest articol prevede că ace'ste puteri naţiunea nu le pote exercita de cât prin delegaţiune, totuşi art. 14 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 1 24 garautând tuturor libertatea de a comunica si 'publica -ideile, lor prin uruin, prin scris şi prin jire-să şi art. 26 recunoscând Românilor dreptul de a se întruni j9CM.tr?i a tniln- tot f\hil dc chestiuni este învederat că dreptul de discuţiune asupra mersului si regularei afacerilor publice, nu este restrîns numai in puterile constituite, dar că cetăieniî au dreptul de a le discut a prin presă si prin iu tr uniri publice şi prin urmare a-şî manifesta opmiunea lor nu numai prin delegaţii lor dar încă prin mij-locele arătate în sus citatele art. 2n-Ira autorităţilor publice ar urma să se judece de Tr. corecţionale, nici acesta nu pote fi admisibil, de 6re-ce în aceiaş rubrică se găsesc diferite alte delicte, precum sunt acele prevedute de art. îsl şi 182 cari sunt d ate fără. d i scuti une in competinţa Curţilor cu juri ori de câte ori ele sunt comise prin presă. — Tr. Oov. Ii-, 25 Nobr. 95 ; Dr. 19/90, p. 176. L'S. In regulă generală delictele de presă ca şi cele politice şi cri mile se judecă de Curtea cu juraţi. Insă pentru atari fapte comise în Dobrogiu, legea de organisare judecătorescă a acestei provincii prin art. 5:i, derogând de la principiul constituţional menţionat, a creat 0 constituţie jud'eeătorescă, deosebită cu puterea de a le judeca, a înfiinţat adică Tr. de apel din Tulcea. Mai târziu 1 ege a pen tr u mo difi care a cir-consci'ipţiunei Curte! de Focşani şi suprimarea Tr. de apel din Tulcea, prin art. 2 desfiinţând acest Tr. a investit pe Curtea de Galaţi cu tote atribuţiunile lui, i-a dat drept de a se constitui în Curte criminală şi La conferit puterea de a judeca tote crimele şi delictele de competinţa juraţilor comise pe teritoriul provinciei sus citate. Menţionata lege nu conferă un asemenea drept de jurisdicţie şi celor-l'alte Curţi de apel/Prin urmare Curtea de laşi nepu-tându-se constitui în Curte criminală, nu are competinţa de a se pronunţa asupra crimelor si delictelor de presă comise în Dobrogia. — C. Iaşi II, 17 Sept. 96; Dr. 17/97, p.'l31, 2i). Libertatea întrunirilor, când ele au de obiect discu-ţiunea Gestiunilor de interes public, ca şi libertatea, presei, nu sunt recunoscute de Constituţiune ca un drept de interes privat al cetăţenilor, dar ca factori esenţiali nascerel unuî guvernământ reprezentativ, şi orl-ce fapt delictuos comis cu intenţiunea de a atinge libertatea unor asemenea întruniri, precum şi orî-ce delict comis cu ocasiunea exerciţiului unor drepturi publice şi politice şi pentru exercitarea acestor drepturi, constitue o violaţiune a unui drept, nu de ordine privată, ci a unui drept a cărui respectare este cerută de interese de ordine politică şi, decîo asemenea violaţiune constitue un delict politic. — Cas. II, 2 Febr, 93 ; B. p. 149. 30. Numai căuşele criminale şi delictele politice -şi de presă sunt date judecatei Curţilor cu juraţi. In specie delictul imputat recurentului a fost o calomnie adusă d-lor B. şi R. în o petiţie adresată, parchetului înaltei Curţi de Casaţie. Aşa fiind, instanţele corecţionale cu competinţa aii judecat causa care nu era nici politică nici de presă. — Cas. II. io Mart. 81; B. p. 264. 31. Curtea consideră faptul calomniei contra unul aspirant 16 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 1 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 17 de a ti ales deputat sau senator, săvârşit mai multe dile înainte de alegeri, şi care a avut ca urmare nereuşirea şi nealegerea aspirantului, ca un delict electoral şi prin urmare de competinţa numai a juriului. Dacă, după Constituţiei delictele politice au a ii judecate de juriu, trebue să fie vorba de delictele politice adevărate, de acele fapte cari, afară de cele prevădute în legea electorală, Bind prevedute de Codul penal ating ordinea publică a Statului în afară sau înlăuntru. Sub acest punct de vedere pn-temînţelege că actele de fraudă si mijloecle de constrângere întrebuinţate în alegerile generale, precumprevede art. 120, 121, 122, 126, 127, 128, 129, legea electorală, să tie considerate ca delicte electorale şi judecate de juriu. Sunt delicte politice acelea prevedute anume prin Codul penal, precum prin art. 93 si următori. Un fapt pote ti delict politic, când prin el se ating drepturile politice a cetăţenuluî sau se constrânge sau se dcstiinţeză libertatea votului şi se altereză în general sinceritatea alegere!. Dar calomnia săvârşită contra cuî-va care aspiră a'ti ales, nu pote ii considerat ca delict electoral pentru că nici un articol din legea electorală nu-1 vizeză şi delict politic nu e, pentru că prin nereuşirea unuî aspirant de a fi ales sau prin influenţarea, unor alegători, impresionaţi de calomnii răspândite în ajunul alegerilor contra aspirantului a nu-1 alege, nu se atinge ordinea politică inte-rioră, afară dor când s'ar putea, declara; că subtinerea Tşi menţinerea ordinel de lucrufî în StJat, ar atârna de la alegerea acelui individ calomniat, ceea ce cu greu s'ar putea spune, în general, pentru orî-care aspirant, ori-care ar fi vaza, însemnătatea şi influenţa politică ce acel aspirant a putut avea saă are în Stat. Ast-fel ca să fie un delict politic trebue ca faptul săvârşit să fi avut de scop direct ţi imediat atingerea ordine! politice în năun-tru, nu însă să fi avut numai indirect şi depărtat prin consecinţă forte depărtată, o influenţă' într'un mod ore-care asupra mersului lucrurilor în Stat. Ast-fel săvârşirea de fapte ordinare sub influenţe varii şi aşa dise politice sau în vederea unuî scop aşa dis politic, precum fie-care îşi pote închipui, ar trebui să fiedeclarate ca delicte politice şi judecate de juriu, ceea ce ar ti contrar lucrului în sine şi noţiune! delictului politic, de vreme ee ele sunt fapte ordinare care au a fi judecate după dreptul comun. — Cas. Vac. 1 Aug. 94; Dr. fiO/94, p. 481. B. 94, p. 786! 32. In lipsa unei legi, care să definescă infracţiunile politice sau să mărginescă existenţa lor Ia anume caşuri determinate, (cum procedeză legea francesă), ne incumbă să cercetăm care e criteriul cu ajutorul căruia se pot deosebi infracţiunile politice de cele comune. Infracţiunile comune pe cari le reprobă consciinţa universală a omenire!, sunt pedepsite la tote popdrele, în deosebire de infracţiunile politice car! depind de moravurile sociale si au un caracter excepţional şi anormal. Ideia infracţiune!' politice trebue restrânsă şi limitată la obiectul eî, adică la ordinea politică şi avem dar să considerăm ca infracţiuni politice, nu tote infracţiunile la comiterea cărora a existat un motiv politic, ci numai acele carî se comit maî tot-d'a-una pentru motive politice si ating în aceiaş timp exclusiv ordinea politică a Statului sau drepturile police ale cetăţenilor. Unele infracţiuni penale au un caracter esclusiv oo politic, precum crima de înaltă trădare, altele un caracter esclusiv nepolitic,precum: omorul incendiul, furtul, altele, în fine, un caracter mixt, precum: injuriile, la comiterea cărora a putut să existe şi să nu existe un motiv politic. Resultă din cele de mal sus, că ofensele comise în public în contra persone! Regelui nu sunt delicte politice, densele constituind în aceiaş timp o violaţiune a dreptului comun si a dreptului politie, putând adică să existe şi să nu existe, Ia comiterea lor, motive politice. Art. 7 al lege! asupra streinilor din 7 Apr. 1881, hotărăşte că nu se consideră ca delict politic atentatul în contra Şefului unul Stat strein, când acest atentat constitue faptul de omucidere, de asasinat sau de otrăvire, de unde urmeză că şi atentatul de acest fel, comis în contra persone! Regelui, nu se pote considera ca crimă politică, şi dar, dacă un atentat aşa de grav, nu constitue de cât o crimă de drept comun, nu putem raţional ' considera simplele ofense contra Regelui ca delicte politice. — Cas. IT, 1 Dec. 87; B. p. 1011. 33. In contravenţiunile la legea monopolului tutunurilor, ca la tote contravenţiunile, faptul singur ee constitue infracţiunea la lege se pedepsesce fără a se examina intenţia dolosă care se consideră implicit chiar în fapt. - Cas. IT, 20 Ian. 78; B. p. 39. 34. Circumstanţele atenuate sunt lăsate la facultatea juriului în materie criminală şi a judecătorului corecţional în materie corecţională' propriu zisă si nu se pote prin analogie acorda acesta facultate judecătorului în materie de contra-venţiune, în care legea, pedepsind'faptul, iar nu intenţiunea, n'a crezut de cuviinţă d'a acorda judecătorului dreptul să scadă pedepsa prin declararea de circumstanţe atenuante. — Cas. II, 15 Iun. *77; B. p. 285. Idem: Cas. II. 5 Iun. 89; Dr. 48,89, p. 380; B. 89, p. 635. 35. Tăerea de lemne din pădurile statului, fiind calificată contravenţiune prin lege, acţiunea intentată delieucnţilor se prescrie prin trecere de un an înplinit, calculat din diua de când s'a comis faptul, chiar dacă va fi urmat, în acest interval, vre-o cercetare sau lucrare, dacă n'a mijlocit o sentinţa de condamnare.—Cas. TI, 12 Sept. 79; B. p. 688. 2. — Nici o infracţiune nu se va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşireî sale. Infracţiunile săvârşite în timpul legiuireî celeî vechi se vor pedepsi după acea legiuire; iar când pedepsele prevezute prin legea de faţă, vor fi maî uşore, se va aplica pedepsa cea maî uşoră. Infracţiunile săvârşite sub codicele vechili, dar neprevezute de codicele actual, nu se maî pedepsesc. Const. 16; Civ. 1; P. Ft. 4. 1. Este aplicabilă legea nouă dacă pedepsa prevăzută prin ea este maî uşoră de cât acea din vechea lege sub imperiul căreia s'a comis delictul, — Cas. II, 13 Dec. 89; B- p. 1073. 2. Când faptul pentru care un om a fost dat judecatei, calificat crimă în momentul în care s'a perpetrat, a fost transformat în delict corecţional înainte de a se fi judecat, instanţa competinte de a judeca 18 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 2 este instanţa corecţională, iar nu cea criminală. — Cas. II, 15 Maî 74 ; B. p. isi. ii. Tr. aplicând faptului săvîr-sit prescripţiunea de trei anî, ca unul fapt care, fiind crimă după legea veche, a devenit delict după cea nouă, si dînd acestei prescripţiunl, drept punct de plecare. epoca săvârşire! faptuluî, a făcut o dreptă âpli-caţiune a principiului din art. 2-Dacă s'ar fi luat ca punct de plecare a prescripţiuneî de trei ani, data promulgare! noue! legi, s'ar fi contravenit acestui principiu, pentru că nu s'ar fi ţinut socotelă aeusatulul de timpul petrecut de la săvârşirea, faptului, până la promulgarea nouei legi, timp care, în specie, e mai lung de y anî.— Cas. II, 9 Oct. 74; B. p. 321. 4. Faptul de bancrută, prin legea modificătore din anul 1878, s'a corecţionafisat. Deşi după acesta le'ge tote delictele se prescriu prin cinci ani, însă faptul perpetrat sub imperiul legeî din 1864, care prevede prescripţiunea de. trei anî pentru delicte, după principiul general recunoscut în materie criminală, urmând a se aplica inculpatului, disposiţiunile lege! ce-l sunt maî favorabile, Curtea n'a violat nici uu text de lege. aplicând prescripţiunea de trei anî, prevăzut în irodul de procedură modiheat. din anul 1864, iar nu aceia ile. 5 an! prevăzută în noul codice de procedură din 1875.—Cas. 11, 20 Apr. 81; B. p. 334. 5. Excepţiunea retroactivitate! legeî în materie penală, este aplicabilă când legea existentă, prescrie o pedepsa maî dulce de cât aceia prevăzută în legea antevioră sub imperiul căreia s'a perpetrat faptul. Prin urmare, dacă un delict ar cădea după legea vechie în imperiul căreia a fost perpetrat, sub o pedepsa infamantă, iar după legea existentă în mo- mentul judecare! luî sub o pedepsa corecţională, neapărat urmeză a se aplica pedepsa legeî celei noul, chiar cand ar avea o durată mal lungă de cât pedepsa infamantă,' căci aci trebue a considera natura pedepsei iar nu durata eî. — Cas. II, 4 Dec. 74; B. p. 404. 6. R fără interes dacă s'a a-plicat legea nouă când se constată că pedepsa pronunţată nu e maî grea de cât cea prescrisă de legea veche. — Cas. II. 26 Sept. 76; B. p. 550. 7. Ori de câte-orl e vorba de juridicţiunea care e chemată a 'judeca o afacere, se aplică legea nouă. —Cas. li, 22 Aug. &4; B. p. 650. S. De câte orî intervine o lege nouă, care prevede o pedepsa corecţională pentru o infrac-ţiune, care se pedepsea după fegea în timpul căreia ea s'a săvârşit cu opedepsăcriminală, infracţiunea în ce teză de a fi justitiâbilă de juraţi.—Cas. II, 31 Mal 82: B. p. 02i. 9. Legile de competinţa se pun în aplicare îndată după promulgarea lor, de unde urmeză că Curtea cu juraţi cată să, 'şi decline competinţa. dacă crima pentru care acusatul a fost trimis înaintea, el s'a eo-recl ionalisat până ce procesul să compare îiia,iiilc-i. Decisiu-nile Camerei de punere sub a-eusaţiunc sunt numai indicative, iar nu si atributive de jurisdictiune, şi ca atare, nu se pnte dice că, odată ce decisiu-nea acesteî Camere a rămas definitivă. Curtea cu juraţi, sesizată de o asemenea deeis'iune, nu 'şî mai pote declina competinţa. — Cas. II, 6 Sept. 93; B. p.'781. 10. In materie penală competinţa se, reguleză după legea în Vigore în momentul judecatei delictului, iar nu după aceea în care s'a comis faptul.— Cas. II, 20 Sept. 95; B. p. 1150. 11. Principiul neretroactivi- DLSPOSIT1UNÎ PRELIMINARII. ART. 3 19 ia ţel legilor este supus excep-liiinel când e vorba dc jurisdicţiunea competentă şi de procedură, cum resultă' din art. 742 Pr. şi art. 602 al. 2 Pr. P. In adevăr, fondul dreptului nu pote fi regulat de cât după legea ce domnea pe timpul când faptul la care dreptul este a-plicabil au luat. nascere, căci almintrelea de ar urma să se reguleze în legea nouă, s'ar aduce o vătămare drepturilor câştigate. Nu este tot-deauna, ast-fel, când e vorba de jurisdicţiunea competinţa si forma de procedură, căci nimeni nu pote, cu drept cuvânt pretinde că la comiterea faptelor ce au dat nascere la drepturile sau obligaţiunile sale, a avut în vedere specialmente jurisdicţiunea şi forma de a proceda în timpul perpetrăril lor, şi de aceia legile noul privitore la jurisdictiune sau la procedură sunt aplicabile la afacerile cari sunt încă pendinte, căci schimbarea jurisdictiune! saii'a formelor de procedură, nu aduce nici o vătămare vre-unuî drept câştigat afară numai de caşul câiid jurisdicţiunea ar ti efec-tivamente sesizată de afacere. Cas. Vac. 5 Iul. 74 ; B. p. 243. 12. Principiul neretroactivi-tăţeî legilor e un principiu general, care are a fi aplicat nu numai în materie de drept privat ci şi în materie de jurisdictiune. Aşa dar, dacă o lege deferă judecarea, unor cause altei jurisdicţii existente, a-cestă jurisdicţie nu e compe-tinte a judeca de cât căuşele carî se ivesc în urma acestei legi, nu însă si căuşele în curs de judecată sî pendinte la, altă jurisdicţie încă existentă, cause cari trebue să se judece de jurisdicţiunea chemată şi în curs de a le judeca. Aceste reguli sunt implicit recunoscute prin art. S4 din legea Curţeî de Casaţie, si art. 739 si 743 din Pr. Ast-fei fiind, delictele electo- rale, în curs de a fi judecate de curtea cu juraţi, nu înceteză de a fi judecate tot de juriu în urma legeî din 4 Mai 95. Dacă juriul şi-ar declina competinţa ar viola principiul neretroacti-vităţel legilor. — Cas. II, 25 Nobi'. 96; B. p. 1587. 13. Mijlocul de casare întemeiat pe lipsa de competinţa a instanţelor corecţionale, dea judeca un fapt de 'falş în acte publice, devine fără interes a se mal cerceta, odată ce, în urma acele! judecăţi, a intervenit legea, din 28 Mai 93, care a modificat art. 123-126 şi a corecţionalisat tote falsurile, fie în acte publice, fie îiî acte l)rivate, trimiţendu-le în jude-decata instanţelor corecţionale căci, chiar dacă s'ar casa pentru acest motiv, decisia a-tacată cu recurs, afacerea ar urma să se trimită tot în judecata unei curţi corecţionale. — Cas. II, 9 Iun. 93; B." p. 629. 14. Competinţa nu se pote deduce de cât dintr'un text formal. Nici după art. -22 vechiu, nici dupa art. 71, din legea judecătoriilor de pace, faptul prevăzut prin art. 243 Codul penal nu e de competinţa judelui de pace. fiind că nu se referă la acest articol. Dacă pentru aplicarea art. 243 trebue a recurge la art. 238, acesta nu pote fi un motiv pentru a întinde competenta judecătorilor de pace.—Cas. Vac. l Aug. 96 ; B. p. 1149. 15. Delictele silvice, comise sub legeaveche, se judecă după noul C. S. când pedepsa prescrisă de acesta este mai uşoră de cât cea prevedută de legea sub care s"a comis. — Cas. II, 9 Mai 83; B. p. 545. 3*. Disposiţiunile acestui codice se aplică la infrac- *j Art. 3, 4 si 5 aii fost modificate prin legea din 15 Febr. 94, al carat text l'am dat aci. 20 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINAR]!. ART. 3 ţiunile comise pe pământul României sau pe o navă română. P. Pr. § S. 1. Legea locului unde s'a comis infracţiunea este aplicabilă pentru determinarea atât a pedepsei cuvenite delicuentuluî cât si a autoritătel com-petinte a-1 judeca. Ast'-fel, un delict de presă comis la Galaţi trebue judecat de Curtea cu juraţi, chiar dacă afacerea din causa domiciliului, ar ti fost şi de competenţa jurisdicţiei din Dobrogea, pentru care'judecă Curtea de apel din Galaţi. — Cas. II, 27 Sept. sy; Dr. 64 89, ]). 517. B. 89, p. 796. t. De si este exact că, după art. 53 din legea organisăreî judecătoresc! a Dobrogel, se dă în competinţa Curţeî de apel din Galaţi de ajudeca ca Curte criminală, în prima şi ultima instanţă, tote crimele' si delictele de competinţa Curte! cu jurat!, cu observaţiunea msă a Vegulelor de l*r. P", totuşi Lg. prin acest art. când a 'determinat coin pe ti n ţa 4; Pr. P. Fr. 7. 5. — Disposiţiunile din articolul precedent sunt aplicabile străinilor domiciliaţi în România dacă nu simt supuşi unei ţerl cu care Romania are tratat de extradiţiune şi dacă extradiţia lor nu a fost cerută de ţara lor. Verl-care străin care, în afară de teritoriul României, va ii săvîrşit, fie ca autor, fie ca complice, veri o crimă în contra siguranţei Statului, sau veri o crimă de contrafacere a sigiliului Statului, a moneteî naţionale, având curs în România, a hârtiilor de credit saii titlurilor Statului român, a biletelor de bancă au-torisate de lege, va putea fi urmărit, judecat şi pedepsit în România, dacă va fi prins pe teritoriul român, sau dacă guvernul va obţine extrădarea lui. Competinţa instanţei re-presive,în casurilede mai sus. precum şi în cele prevedute de art. 4, se va determina, pentru urmărirea şi judecarea culpabilului, după locul de reşedinţă a inculpatului; saii după locul unde inculpatul a fost prins. Cu tote acestea, după cererea ministerului public sau a părţilor, curtea de casaţie va putea strămuta cercetarea afacere! d'înaintea instanţei jude-cătorescl celei mai apropiate de locul unde crima s'a comis. P. Pr. § 4; Pr. P. Fr. 5, (i. 6. Disposiţiunile acestei legî se aplică şi la militari afară de caşurile speciale prevezute de legea penală militară. /' Pr. § r,. I. Inculparea unuî militar do un delict de drept comun dă loc la două cestiuni din care una e o pură cestiune de drept penal, aceia de a sci care e legea penală ce trebue să i se a-plice, iar cea 1'altă, cu totul dinstinctă de cea percedentă. e jurisdicţiunea de care trebue să lie judecat militarul. In privinţa celei dintîî ari. ti P. nu lasă cea maî mică îndoială de vreme ce arest art. declară că legea represivă aplicabilă militarului, pentru delicte de drept comun, e Codul penal comun. Din acesta însă nu se pote induce câtuşi de puţin conclusiu-nea că militarul ar ti supus şi jurisdicţiuneî comune. Gestiunea jurisdicţiuneî fiind o cestiune cu totul distinctă de aceia a legii de represiune aplicabilă. Gestiunea jurisdicţiuneî la care militarul e supus pentru delictele de drept comun,neresolvată de P. şi de Pr. P. comună, se află expres tranşată în f'avdrea juridîcţiuneî militare de art. 4 din legea asupra justiţiei tui- litare, lege, care declară că a-cestă. justiţie excepţională are asupra militarilor jurisdictiune atât pentru faptele relative la serviciu, şi disciplină, cât şi pentru faptele săvârşite de dânşii în societate. Acest principiu resultă şi din cbiar art. 36 Ut. C. No. i din legea Curţii de Casaţiune, care declarând neadmisibil recursul militarului, contra decisiunilor tribunalelor militare, a avut în vedere principiul că militarul în orî-ce caz şi pentru ori ce fapt, e justiţiabil de Tr. militare, căci este evident că dacă acesta n'ar fi fost adevăratul principiu, citatul text n'ar fi putut închide militarului calea casaţiunel pe motiv de incompetenţa tribunalelor militare a judeca pe militar pentru delicte de drept comun.—Cas. II, 14 Mart. 69; B. p. 97. 2. Recrutul care a comis furt prin efracţiune până a nu primi ordinul de chemare în armată se judecă de instanţele judecătoresc! ordinare.—Cas. Vac. 11 Aug. 87: B. p. 648. 3. Bătaia comisă de militari afară din îndatoririle relative la funcţiunea lor asupra unuî dorobanţ care nu se găsea în serviciul* activ, se judecă de instanţele represive ordinare. Cas. Lt, 9 Nobr. 83; B. p. 1096. i. Ofiţerii în activitate sunt justiţiabil! de Tr. Militare, nu de cele ordinare, pentru delictele de lovirî săvârşite în . persona unuî civil. —Cas. II, 8 Mart. 96; B. p. 589. 5. Atentatele la pudore în contra uneî femei, de şi săverşite de către un militar în exerciţiul funcţiune! sale, totuşi ele trebuesc judecate de Tr. ordinare întru cât prin C. J. M. se determină anume competinţa Tr. militare. — Cas. IT, 17 Mâi, 85; B. p. 446. 6. După al. 2 art. 52 C. J. M. cel din armata teritorială nu sunt justiţiabilî de Consiliul de resboiu de cât pentru delictele prevădute de Titlul II, Cartea TV. C* J. M. Delictul rup erei de sigilii, pedepsit de art. 200 P. nu este prevădut la Titlul II, Cartea IV.—Cas. II, 8 Iun. 82; Dr. 70/81-82 p. 565. 7. Toţi preveniţii fără deosebire, sunt justiţiabilî de con-siliele de resbel când sunt tot! militari saii asimilaţi cu militarii, chiar când unul sau maî mulţi dintre ei n'ar fi justiţiabilî de aceste consilii din causa posiţiuneî lor în momentul comitere! crimei sau al delictului, cum d. e. dacă unul din eî făcea parte din armata teritorială. — Cas. II, io Sept. 82; B. p. 900. 8. Călăraşul cu schimb, făcând parte din armata teritorială, este justiţiabil de Tr. ordinare pentru delictele de furt, chiar dacă le-ar fi comis, fiind în activitate, în serviciu.— Cas. Vac. 23 Iul. 8t> ; B. p. 599. 9. Delictul de furt, comis de dorobanţii făcând parte din armata teritorială, se judecă de Tr. civile.—Cas. TI, 27 Ian. 88; B. p. 7fl. IU. Faptul de furt al călăraşilor aflaţi în serviciul sub-prefecturei, este de competinţa. instanţelor ordinare de a-1 judeca, iar nu al consiliului de resbel.—Cas. Vac. 5 Iul. 88; B. p. 650. 11. Când un soldat în trupa cu schimbul comite, în timpul când se află liber la domiciliul său, un delict, afară din cele prevedute la titlul II, cartea IV c.'J. M. nu este justiţiabil de Tr. militare ci de cele ordinare civile.In acest cas complicele său militar este justiţiabil tot de Tr. civile. — Cas '.II, 24 Mart. 89; B. p. 374. 12. Caporalii si soldaţii dorobanţi cu schimbul sunt justiţiabilî de Tr. ordinare civile pentru delictele de lovirî şi maltratări săverşite în timpul pe când nu se aflaii în activi- 24 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 6 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 6 25 tate.— Cas. II, 21 Iun. h» ; Ti. p. 658. 13. Soldaţii' din trupa cu .schimbul sunt justiţiabilî de Tr. militare m.maî pentru delictele cuprinse la titlul II, cartea IV . .1. M. Când, dar, faptul nu intră în acele casurî, este de competinţa instanţelor ordinare. — Cas. II, 7 Maî 90; B. p. 695. 14. Delictul de omor fără voe comis de un soldat din armata teritorială este de competinţa Tr. civile.-Cas. II, li Aug. 90 ; B. p. 944. Io. Călăraşii cu schimbul din armata teritorială sunt justiţiabilî de Tr. ordinare civile, pentru faptul de loviri săvârşite în persona unuî nemilitar, chiar dacă călăraşii se găseau în serviciu activ! — Cas. II, s Iu]. 92 ; B. p. 695. 16. Soldatul din armata teritorială este justiţiabil de Tr. militare pentru delictul de furt de bani aî Statului, comis în timpul pe când se află în serviciul activ (precum e cazul când se află de gardă), tic că el era sau nu compfabil de a-ceî bani. — Cas. IT, 12 Oct. 92; B. p. 911. 17. Militarul în eoncodiii nu e justiţiabil de Ti*, militare pentru delictul de ultraj al unul şef de gară, acest fapt neiuirând în caşurile prevăzute de tit. 11, cartea IV. C. J. M. — (las. 11. 4 Aug. 92 ; B. p. 709. 18. Asemănat art. 53 C. .1. M. militarii, când sunt în congediu sau permisiune, sunt justiţiabilî de Tr. militare numai pentru crimele şi delictele prevăzute prin titlul II, cartea IV, din menţionatul cod. Aşa dar, crima dc tâlhărie săvârşită de un soldat, pe când dânsul era în congediu pentru causă de bolă, neintrând între faptele prevăzute de citata carte, titlul II, dânsul este justiţiabil de Tr. civile. — Cas. II, 18 Oct. 94: B. p. 998. 19. Sub-locotenentul aflat în posiţie de disponibilitate şi căruia i se impută un fapt'care nu cade sub previziunile titlului II, Cartea TV C. J. M. e justiţiabil de Tr. ordinare.— "Cas. 'II, 25 Febr. 87; B. p. 173. 20. Delictul de bătae comis de şeful garnisoneî este justiţiabil de instanţele represive ordinare când nu se constată că a fost comis în îndeplinirea datoriilor sale. — Cas. II, 17 Tun. 83 ; B. p. 698. 21. Şeful de garnisona, care bate şi arestezâ în mod ilegal pe o persona e justiţiabil de Tr. ordinare dacă - ceste infracţiuni nu le-a comis în eserciţiul funcţiei sale. — Cas. II, 15* Tul. 85 ;1B. p. 566. 22. Şefii de garnisona din comunele rurale nefiind instituiţi printr'o lege şi numirea lor neemanând de lâ o autoritate superiors, militară, nu sunt justiţiabilî de Tr. militare. Cons. Rev. 12 Aug. 85; Dr. 2'85-86 p. 13. 23. Delictul de lovire, săvârşit de un sef de garnizonă, în timpul când densul nu se află în exerciţiul funcţiune! sale, constitue un delict comun, care urme'ză a fi judecat de Tr. civile. — Cas.' II, 16 Oct. 89; B. p. 24. Delictul de lovire sâvîrşit de şeful unei garuisone din eoni uîiă rurală intră în compe-iinţa tribunalelor ordinare d'a ti judecat., de ove-ce, după art. 52, al. 7 C. J. M. şeliî de garnisona sunt, justibilî de Ti', militare numai când nu execută ordinile saii disposiţiunile atin-gătore de îndatorirea lor. — Cas. II, 7 Sept. 92; B. p. soi. 2o. In urma modificare! adusă C. J. M. prin legea din 27 Martie 1894 şi asemănat art. 52. al. 8 din acesta lege moditicătore, şefii de garnisona în comunele rurale sunt justiţiabilî de Tr. ordinare civile pentru delictul de lovire prevădut de art. 238 P. s ă v ăr ş i t în persona un u î rezervist. — Cas. IT, 18 Dec. 95; B. p. 1491. 26. Şefii de garnisona sunt justiţiabilî de Tr. ordinare pentru delictele de lovirî sau răniri prevădute de art. 238. — Cas. II, 23* Ian. 96; B. p. 125. 27. Miliţieni! fac parte din armata teritorială şi deci sunt justiţiabilî de Tr.ordinare când, ca în speţă, fiind trimes! a prinde un bănuit hoţ de vite, îl bat după ce l'au' prins. — Cas. II, 2 Mai 84; B. p. 437. 28. Miliţianul acusat că, în calitate de şef de garnisona, a luat mită de la miliţieni şi reservist!, este justiabil de Tr. ordinare, de dre-ce acest delict nu e prevădut în titl. IT, Cartea IV C. J. M. - Cas. II, 19 Apr. 88 ; B. p. 420. 29. Gardistul care comite un. delict corecţional, în timp de X>ace, se judecă de Tr. civile. — Cas. II, 25 Mai 82; B. p. 611. ■ii). Faptul de bătae ce se impută unuî jandarm, în exerciţiul funcţiune! sale, de a constata contravenţiuu! administrative, este justiabil de Tr. civile. — Cas. II, 22 Iun. 79; B. p. 574. 31. Jandarmii, ca orl-ce militari, sunt justiţiabilî în principiu, de Tr. militare pentru delictele comise dc denşiî. Prin derogaţiune la acest principia, ofiţerii'de jandarmi nu sunt justiţiabilî de Tr. militare pentru delictele comise în exerciţiul funcţiune! lor relative la poliţia judecătorâscă şi la constatarea de contravenţiuni în materie administrativă. Aşa dar competinţa tribunalelor civile fiind o competinţa excepţională, ea nu pote h' aplicată de cât la caşurile ce legea anume prevede. A menţine ordinea pe stradă nu este o atribuţiune a poliţiei judecătoresc!, ci o mesură de poliţie preventivă. Aşa dar, delictele comise de un jandarm, în acesta din urmă calitate, neintrând în dispo- siţiunile excepţionale ale art. 56* C. J. M. judecata lor ur-meză a se face de către autorităţile competinte a judeca delictele comise de militari şi prin urmare de Tr. militare.— Cas. II, 21 Nobr. 88; B. p. 1004. Idem: — Cas. II, 9 Dec. 88; B. p. 1070. 32. Ofiţeri! de jandarmerie pedestră 'nu înceteză de a fi consideraţi ca în activitate prin faptul că "a primit o funcţiune civilă, întru cât, maî cu semă, este constatat în fapt că comanda în realitate batalionul de jandarmi pedeştri. Dânşii ca atare, sunt justiţiabilî con-silielor de resbel, afară de crimele şi delictele ce comit în exerciţiul funcţiune! lor relative la poliţia judecătorescă şi la constatarea contravenţiilor în materie administrativă. — Cas. II, 25 Apr. 89 ; B, p. 4S7. 33. In regulă generală, jandarmii, ca orl-ce militari, sunt justiţiabilî de Tr. militare pentru delictele ce comit. Prin derogaţiune la acest, principiu eî nu sunt justiţiabilî de Tr. militare pentru crime şi delicte comise în exerciţiul funcţiune! lor relative la poliţia, judecătorescă şi la constatarea de contravenţiuni în materie administrativă. Din chiar termenii art. 55 C. J. M. reese că el sunt justiţiabilî de Tr. ordinare numai când constată delicte şi contravenţiuni deja săvârşite, iar nu si când sunt chemaţi a lua măsuri preventive, şi a împedeca comiterea unor asemenea infracţiuni la legea penală sati la legile administrative.— Cas. I, 16 Apr. 93 ; Dr. 38/93, p. 300. B. 93, p. 406. 34. Delictul comis de un soldat în complicitate cu un civil este de competinţa instanţelor civile ordinare de'a-1 judeca. — Cas. II. 2 Maî 79; B. p. 436. 35. Or! de câte ori un militar, comite o crimă sau un delict în complicitate cu un ci- 26 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 6 vil, Tr. civile ordinare sunt compotinte a-ljudeca.—Cas. II, ti Maî 80; B. p. 151. 36. Dacă urmărirea unuî delict atinge indivizi carî nu sunt justiţiabilî de Tr. militare, fie ca complici, fie ca tăiuuitorî, totî preveniţii iară osebire vor fi judecat! de Tr. ordinare.— Oâs. II, ia Mart. 85; B. p. 215. 37. Orî-ce delict săvârşit de un militar în complicitate cn un civil se judecă de Tr. civile. Aşa dar, faptul de abus de putere şi de maltratări săvârşite de un caporal reservist, şef de garnisona, în complicitate cu alţi miliţieni, nu în timpul când aceştia sunt chemaţi pentru instrucţie, este de competenta tribunalelor civile iar nu militare, căci acei miliţieni sunt consideraţi ca militari, conform art. 29 din legea asupra organisăreî comandamentelor, numai în timpul când sunt chemaţi, în zilele de Duminecă, pentru instrucţie, sau când sunt concentraţi prin decret regal, - Gas. II, li Mart. 92; Bi p. 267. 3S. Militarul care are complici civili într'un delict sau crimă ce i se impută, este justiţiabil de Tr. civile.—Gas. IT, vi Iul. «9 ; B. p. r.s5. tdem : Gas. II, 7 Sept. 92; B. p. hoi. 39. Orî-ce crimă sau delict comisă de un militar în activitate, în complicitate cu alţi civili streini, se judecă de Tf. militare, fără nicî o distincţi une între străinii domiciliaţi în ţară şi carî se bucură de orl-cari drepturi civile si între streini domiciliaţi în străinătate si car! aii numaî o trecere prin tară ; cu alte cuvinte, toţi cari nu au dobândit împământenirea m deci tisul drepturilor cetăţenesc! politice în ţară, a-dică, toţi car! nu sunt români sau naturalisaţi români, sunt consideraţi ca străini — Cas. II, 21 Iun. 93: B. p. 639. 40. Art. 73 C. J. M. prevede 6 casurî în care toţi preveniţii fără deosebire, se judecă de consiliul de resbel, afară numai dacă faptele imputate sunt crime sau delicte, prevăzute de Cartea IV, titlu II, a acestui Codice, în care cas se va face disjuncţiune, judeeându-se militarii (îe Consiliul de răsboiu, iar cel-l'alţ! de Tr. ordinare. Faptul care se impută recurentului era complicitatea la furtul de efecte militare de ale Statului, săvârşit de administratorul clasa II în calitate de comptabil, şi ca atare acel fapt intră în previsiunile Cap. VII din titlu II, Cartea IV. In asemenea împrejurări. Tr. militare eraii dat6re să se conforme al. VI de sub art. 73 O. J. M. şi să judece numaî pe comptabilul, să trimită pe recurentul înaintea Tribunalelor ordinare, iar nu sâ-1 judece cum a făcut'o. Ultima dispo-siţiune. a art. 73 adăogată în 1894, nu pote fi interpretată conform al. 2 al aceluiaş articol şi a susţine că recurentul fiind strein, ar fi pentru faptele din Cartea IV, titlul II, Cap. VII, justiţiabil, împreună cu contabilul de Cons, de răsboiu, fiind-că prin adăogirea al. 6 nu s'a mal făcut deosebirea de la al. 2 între pământeni si streini; ci toţi preveniţii fără deosebire de naţionalitate, îndată ce nu sunt militar!, se judecă separat de Tr. ordinare, destul numai ca faptul imputat să intre în previsiunile Cartel IV titlul II al C. J. M. cum este in specie. Fiind vorba în caşul de faţă de incompetenţa Tr. militare, urmeză să se caseze fără trimitere. — Cas. IT, 29 Apr. 96; Dr. 50/96, p. 429. B. 96, p. 770. 41. Prin vorba străin din art. 73 C. J. M. înţelegându-se numai aceia cari'sunt supuşi la o protecţiune străină, remâne constant că ace! car! nu sunt în atare categorie sunt justi- DISPOS1T1UNÎ PRELIMINARII. ART. 0 ţiabill de Tr. ordinare. — Cas. Vac. 31 Tul. 85; B. p. 572. 42. Militarii şi asimilaţii militari nu pot,' în nici un cas avea recurs în casaţiune contra hotăririlor consiliului de revisiune care-1 condamnă pentru faptele săvârşite în momentul când erau militari. — Cas. II, 14 Mart. 86; B. p. 234. Idem: Cas. II, 9 Sept, 92; B. p. 807. 43. Rezerviştii nu devin justiţiabilî de jurisdicţia militară din diua fixată, prin decretul regal", pentru manevre, fiind că, deşi numai şeful suprem al armatei are dreptul a aprecia dacă şi când trebue să fie concentraţi rezerviştii, totuşi convocarea şi detaliele de convocare a rezerviştilor în general şi a fie-căruî rezervist în parte nu se fac de cât de depositele de recrutare în modul prevădut prin art. 224 al. 2 C. J. M. tn executarea decretului regal depositele de recrutare înştiin-ţeză pe rezervişti după împrejurări, după distanţă şi după timp cu mult urai înainte de concentrare că au a se prezintă la depositele de recrutare, de unde rezerviştii se îndrepteză apoi acolo unde are a se concentra corpul de armată sau unde trebuinţa cere , ast -fel epoca de când aii a începe manevrele, indicată prin decretul regal şi epoca de presentare la depositele de recrutare nu coincide, ast-fel ca dacă reser-vistul chemat a se înfăţişa mai înainte de termenul indicat prin decretul regal, ar săvărşi fapte contra disciplinei militare, în în caz când rezervistul ar fi justiţiabil numai de la epoca de convocare prin decretul regal, nu ar putea să fie judecate, ceea-ce e contrar intereselor puterel armate. Asemenea nu se pote zice că din ziua primire! ordinului individual de rezervişti sau afişăreî prin comune, rezerviştii ar începe a fi supuşi jurisdicţiei militare pentru că din acea zi nu încep drepturile şi obligariile militare pentru'ei, pentru ca să fie justiţiabilî de justiţia militară. In tot acest interval până la venirea la locul destinat rezervistul chemat e supus numaî justiţiei comune civile. A-cele drepturi şi îndatoriri militare încep îiisă din ziua in care rezerviştii nu a se pre-sinta la depositul de recrutare, acesta reiese şi din al. 2 al art, 224 C. J. M. care anume declară că faptul de nevenire la destinaţia lor constitue un delict pedepsit de jusiţia militară. Din ziua în care rezervistul are a se prezintă la depositul de recrutare, elese din condiţiele dreptului comun, se supune unei disciplinl excepţionale şi încep drepturile şi obligaţiele militare şi urmeză prin urmare să lie supus justiţiei militare şi de aceea şi faptele imputate rezerviştilor săvârşite de eî la centrul de recrutare contra superiorilor militari prevăzute de codul militar, în diua pentru care au fost regulat chemaţi, aii a fi judecaţi de justiţia militară. Cu acest mod se conciliază interesele bine înţelese ale putere! armate şi" condiţiile de existentă ale 'cetăte'nuluî. — Gas. II," i Febr. s8 ; B. p. 151. 44. După art. ni, combinat cu art. 31 din legea posiţie! ofiţerilor, medicul militar ca şi orice ofiţer, este trecut în posiţie de reservă prin demisionare sau retragere din armată numai prin decret îegal. Faţă cu aceste texte clare, nu rămâne cea mai mică îndoială că Lg. în interesul une! bune discipline şi ordine publică pentru orga-nîsaţiunea armatei, n'a lăsat la exclusiva alegere a ofiţerilor şi medicilor militari ca să se retragă din serviciul activ al armatei la un moment dat după bunul plac al lor. Dacă, în 28 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARII. ART. 6 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART 6 29 adevăr, dânşii aii dreptul de a .se retrage sau a demisiona din armată, acest drept e însă subordonat condiţiuneî de a fi admisă retragerea'sau demisiunea printr'un decret al capului Statului şi numai (lupa acesta, eî pot li consideraţi ca ne maî făcând parte din 'serviciul activai armatei. Lg. din 1882, pentru forganisarea serviciului sanitar al armatei, prin dispoziţiile sale tranzitorii (lela art. is, n'a înţeles câtuşi de puţin să acorde medicilor 'militari a-flaţî în serviciul armatei în momentul promulgare! legeî, veri un drept de retragere sau de-misionare necondiţională, ci în vedere de a constitui pentru viitor corpul medical al armatei pe nisce base maî solide, a pus îndatorire tutulor medicilor, farmaciştilor şi veterinarilor militar! carî nîi posedau titluri academice, ca în termen de patru anî să facă a-sî obţine acele titluri, sub pellepsa de a ti ştersi din cadrele armatei. Din contra, din disposi-ţiunca finală a. acestui art. care obligă pe medicii cari vor obţine acele titluri să serves că armatei patru anî de ia obţinerea lor, resultă evident că' Lg. a supus dreptul de demisiune condiţiuneî îndeplinire! serviciului săli de medic în acel timp de patru anî. De altinintcrl acesta condiţiune nu pote fi privită ca neechitabilâ , fală cu sacrificiele băneseî ce Statul face cu întreţinerea şi spesele ce întrebuinţeză cu asemenea, medici pană la obţinerea titlurilor lor academice şi cu datoria ce şi dânşii au, ca ori şi ce alţi cetăţeni, de a contribui la serviciul' armatei. Inspecie D-rul F.n'adoveditcă demisia ce dînsul a dat a fost primită, ast-fel fiind dânsul cu drept cuvânt a fost considerat de consiliul de revisie ca militar. — Cas. II, is Dec. 89; B. p. 1079. 45. Un militar odată liberat din serviciu şi trecut în reservă, ne mal 'având drept la nicî o alocaţiune el nu pote li justiţiabil de Tr. militare pentru faptele ce ar comite ca atare. Conform art. 52 al. 4 C. -T. M. reserviştiî sunt justiţiabilî de Tr. militare, numai când vor fi întruniţi pentru reviste sau exerciţii'potrivit le-gel armatei. — Cons, de revis. 16 Sept. 90; Dr. 66/91, p. 480. 46. Dacă este constant că personele prevedute în art. 53 al. 3, C. J. M. sunt justiţiabile, în principiu, de Tr. ordinare şi că numai prin derogatiune si în cazurile prevădute de acel articol, ei sunt justiţiabilî de Tr. Militare, urmeză învederat că pentru tote acele fapte pentru cari legea nu '! asimileză cu militarii, eî trebue să fie priviţi ca civili şi deci aii drept a ataca înaintea acestei Curţi, în virtutea, art. 36 al. c. Nr.' 1 din legea sa organică, hotărârile date. de Tr. militare pentru incompetenţă, or! de câte urî aceste Tribunale şi-ar fi însuşit căderea de a judeca fapte ce acea lege nu le-a dat dreptul de a le judeca. Dacă art. 74 din C. .7. M. din 24 Mai lHHi, declară în orl-ce cas recursul inadmisibil pentru cei prevădut! în art. 51, 52 şi 53 din acea, lege, acesta nu 'este adevărat, de cât pentru perso-nele prevădute ni acea lege. Dacă printrV» lege posterioră, precum este acea de la 24 Martie 1894, s'a introdus o dispo-siţiune, — ce nu există în legea, anterioră, — şi în care s'a co-prins printr'un al. la art. 5:; si ofiţeri! de reservă si gradele interiore din congediul nelimitat si reservă, însă pentru unele delicte numaî, este inadmisibil a se deduce ca Lg. din 1894, care n'a voit să asimileze pe acestepersone, în privinţa com-petinţeî, de cât pentru delicte anume determinate, să fi voit a le asimila în aşa mod cu militarii, în cât să le ridice dreptul de recurs în easaţiune, contra H. Tr. militare, chiar când aceste Tr. şi-ar fi însuşit căderea a judeca fapte ce acest aliniat nu le-a dat d eptul a judeca. - Cas. II. 9 Occt. 96; Dr. 67/96,' p. 573. B. 96, p. 1412. 47. Din disposiţiunile art. 53 al. 3 C. J. M. ree'se că ofiţerii de reservă si gradele interiore din concediu nelimitat şi reservă, când nu sunt sub arme sunt, în principiu general, justiţiabilî de Tr. ordinare, pentru tote delictele comise de dânşii, fie în contra particularilor, fie chiar în contra superiorilor lor. Prin derogatiune la acest principiu, al. 3 de sub art. 53 dă în competenţa Tribunalelor militare delictele prevăzute la art. 211, 216, 217 din C. J.M. dar acesta numaî atunci când aceste delicte ar fi fost comise din causa sau cu ocasiunea serviciului militar. Acesta derogatiune nu-şî are raţiunea în voinţa legiuitorului d'a* menţine pe aceste persone, şi atunci chiar când nu mai simt sub arme, într'un raport cu superiorii lor de subordonanţă saii autoritate. Acesta rezultă din chiar disposiţiunile art. 216 şi 217 din C. J. M. căci pe când lovirile date si insultele aduse de un militar superiorului său sunt pedepsite chiar atunci când ele n aii avut drept causă serviciul militar, din contra, aceste loviri şi aceste insulte nu sunt pedepsite în personele arătate în citatul art. 53. al. 3 de Tr. militare, de cât numai atunci când ele ati avut drept causă serviciul militar, şi dacă lovirile şi insultele făcute superiorului au avut o altă causă, ele se judecă de Tr. ordinare. Lg. când a dat în judecata Tribunalelor militare lovirile şi insultele aduse superiorului de către personele prevădute în acest alineat n'a ple- cat de cât de la idea animosi-tăţeî la care pute da naştere autoritatea ce a fost exercitată de superior pe timpul când au fost sub arme, şi a voit a-1 apăra printr'o justiţie maî repede, si pe care a crezut'o maî exemplară, în contra insultelor saii ofenselor ce li s'ar aduce prin unul din modurile arătate in acest articol, d'aci însă nu se pote deduce că competenţa Tribunalelor militare trebue menţinută şi atunci când in-juliiie saii ofensele sunt comise în condiţiuni si prin mlj-loce de natură a face ca ele să ia în dreptul comun, caracterul şi calificarea unul alt delict, c'ăcî ar fi a întinde competenţa unuî Tr. excepţional şi la judecarea altor delicte de cât acelea ce legea i-adat, ceea ce este inadmisibil în drept. Este constant în fapt că cuvintele pretinse injunose n'au fost adresate personal căpitanilor B. şi O. ci rostite într'o conferinţa ţinută la Clubul muncitorilor', că recurentul de astă-zî, în acea conferinţă articula contra numiţilor căpitani, fapte precise şi de o natură ast-fel că de ai- ii fost a-devărate, supunea pe aceştia şi la pedepsa prevăzută de art. 222 C. J. M şi la ura şi dispreţul publicului. Aceste cuvinte, in asemenea împrejurări rostite, ar fi constituit în virtutea art. 294 combinat cu art. 299 P. nu delictul de insultă, ci acela de calomnie. Din momentul ce este constant că faptul comis de recurentul ar fi putut constitui, delictul de calomnie, este învederat că Tr. militare, cărora legea nu le deferă de cât într'un mod excepţional judecarea delictului de insult ă5 nu puteau fi. com-petinte a judeca şi delictul de calomnie, un asemenea delict nu putea fi dar judecat de cât de Tr. ordinare şi acesta în urma uneî acţiuni intentate de 80 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII, ART. 6 DISPOSIŢIUNÎ PRELIMINARIU ART. 6 31 personele ce se pretindeau calomniate. Expresiunile întrebuinţata pentru calificarea unor asemenea fapte de către cel ce le impută, chiar când ar fi o-fensătore, n'ar putea constitui un delict separat şi indepedent de existenţa sau' neexistenta delictului de, calomnie, faptele imputate şi calificarea lor nu forma de cât un singur tot, si dar inst. chemată k se pronunţa asupra delictului celui mai grav, adică acela de calomnie, este competentă a examina raportul ce există între calificarea faptului şi existenta luî. De almintrelea'delictul de calomnie neexistând de cât atunci numai când faptele imputate sunt nedovedite, ar fi un ce neînţeles, ca deşi s'ar recunosce eâ aceste fapte n'au şi fost in realitate comise şi că dar cel ce le-a imputat nu putea fi considerat că a comis delictul de calomnie , totuşi dânsul să fie condamnat pentru că a apreciat şi calificat aceste fapte cu cuvinte insul-tâtore. Dacă îutr,uii asemenea, caz ceva este de natură a a-tinge prestigiul şi demnitatea acelui cărui se impută asemenea fapte, şi dar să constitue o injurie pentru dânsul, nu sunt cuvintele cu carî ele au fost calificate de imputător, ci comiterea lor. Aprecierea cea mal injuriosă, pentru cel ce le-a comis, Lg. chiar a făcut'o, judecând aceste fapte ca meritând a fi pedepsite, sau de natură a provoca ura şi dispreţul public. Afară de' acestea," voinţa legiuitorului ca cel achitat pentru delicte de calomnie să nu potă fi condamnat pentru delictul de insultă, din causa ca-lifiărel sau aprecierel ee a făcut acestor tapte, resultă învederat din termenii generali şi imperativi din P. care edic-tează că atunci când fapta imputată asupra cul-va, se va dovedi adevărata, imputăiornt va fi aparat de orl-ce pedepsa si dar ^| si de pedepsa ce s'ar pretinde l^fl din causa calificare! acestor fapte. Din momentul ce este constant că delictul ce se pu-tea imputa recurentului era ^| delictul de calomnie şi că un H asemenea delict nu putea fi ju- H decât, fiind dată posiţiuuea sa B de cât de Tr. ordinare, resultă 9 învederat că acest delict a fost judecat, de Tr. militare fără competinţa,—Cas. II, 9 Oct. 96; Dr. 67/96," p. 573. B. 96, p. 1412. ! 48.Militarii desertorî, pentru crimele sau delictele ce comit în timpul când sunt declaraţi desertorî si sterii din control, sunt justiţiabilî de Tr. civile — Cas. II,' 28 Ian. 76; B. p. 45. Idem: Cas. II, 28 Ian. 76; B. p. 47. 4«. Delictul comis de un soldat dezertor, neşters încă din controleln armatei este justiţiabil de Tr. militare. —' Cas. i 1, 19 Dec. 88; B. p. 1088. ■ 50. Prin art. 52 C. J. M. ac- \ tual, ne maî adăugându-se şi cuvântul present, remâne bine Ş înţeles ca ceî neşterşi din con-trolele armatei,' de' şi desertorî, sunt consideraţi ca fâcînd parte din armata activă, adică ca si cei presinţ.1, şi în aşa caz sunt justiţiabilî" de Tr." militare. — Cas. IL 5 Fehr. 89 : B._p. 224. , ol. Consiliul de resbel este ţ conipetinte să judece delictele ţ. şi crimele săvârşite de un mi- * Jit ar în activitate. Militarul în J activitate se consideră ca a- 7 tare până în momentul emitere! ordinului de liberare şi ster- T gereî sale din controle.— Cas. |-II, 7 Mart. 89; B. p. ;S34. i 52. Crimele şi delictele să- fi vârşite de un soldat, după ce 1 dânsul a fost şters din conti'6- $ lele armatei, sunt de compe- '/ tinţa tribunalelor ordinare.— Cas. II, 7 Sept. 92; B. p. 799. 53. După art. 52, 53, C. J. M. şi 525 Pr. P. militarul deser-tor, neputând fi considerat în activitate de serviciu, este justiţiabil de instanţele de drept comun pentru delictele de drept comun comise de dânsul în urma deşertare!. — Cas. II, 17 Mart. 93; B. p. 290. 54. După disposiţiunile legeî posiţie! ofiţerilor, 'reforma se pronunţă printr'un decret regal, în urma raportului ministerului de rezboiu făcut pe temeiul verdictului consiliului de reformă constituit conform a-celeî legi (art. 19 legea posiţiel ofiţerilor). Consiliile de reformă suiît consilii militare cu însărcinarea de a da avisul lor în ore-care caşuri pentru trecerea înposiţia de reformă între alţii şi a ofiţerului de reservă, ca me^urădc disciplină pentru motivele prevezute de art. 18 allege! posiţîeî, ast-fel pentru purtarea rea din obişnuinţă pentru greşeli grave contra onoreî (conform art. 16 şi 18 al legeî posiţie!).In Franţ'a decisiaprin care' un ofiţer e reformat e un act de administraţie contra căruia se pote recurge la consiliul de stat pentru cs-ces de putere şi violarea formelor substanţiale. Prin art. 68 C. J. M. din*1881 se recunoştea dreptul a recurge contra a-viselor consiliilor de anchetă la consiliul de revizie. Dacă recursul la consiliul de revisie a fost suprimat cu ocasia re-visuireî la 1894, sau dacă recursul contra unei decisiunl a consiliului de reformă se pote îndrepta la consiliul de revizie, acesta pe temeiul şi din causa disposiţiilor art. 70 § 1 C. J. M. în câre se face menţiune şi de consiliul de anchetă, acesta nu e acum în discuţie de 6re-ce nu este difertă Casaţiuneî o decisiune a consiliului de revisie prin care a-cesta ai' fi avut a se pronunţa asupra recursului făcut contra decisiuneî consiliului de reformă de către recurenţi. Nu se pote recunoşte dreptul de recurs la Casaţiune pe temeiul art. 36 al. c. din legea Curţeî de Casaţiune pentru că consiliile de anchetă saii de reformă nu sunt tribunale militare precum le prevede C. J. M. ci comisii militare spre a da avi-surl, şi dacă aceste avisurî se dau prin observarea unor forme si dacă ele se intituleză verdicte sau decişii totuşi nu sunt decişii ale unul tribunal militar în sensul art. 36 al. c. Chiar dacă s'ar susţine că si consiliile de reformă sunt tribunale militare în sensul art. 36 al. c, legea Curţeî de Casaţiune,—totuşi pentru admiterea recursului în Casaţiune recursul trebue să fie îndreptat de un civil, iar nu de un ofiţer în reservă, care fie că e convocat sau nu, e supus jurisdicţiei consiliilor de reformă de o potrivă conform art. 16 al legeî posiţîeî ofiţerilor. De altmintrelea, e fără utilitate a cerceta dacă consiliul de reformă era necompetent în cât privesce persona saii obiectul, tiind-că numaî consiliul de revisie la care s'ar îndrepta recursul, fiind acesta cu putinţă ar avea a cerceta dacă consiliul de reformă a fost sau nu competent. Dacă am putea presupune că un consiliu de reformă fără competenţă, fără îndeplinire de forme esenţiale, procede şi în mod esclusiv re-formeză pe un ofiţer sub motivul că onorea militară ar fi atinsă, dacă s'ar presupune ca consideraţii străine de exigenţele adevărate ale disciplinei sau ale onoreî militare, aii militat când s'a dat verdictul pentru reformarea unuî ofiţer în reservă şi dacă pentru asemenea caşuri am crede că trebue a se da mijlocul pentru a putea cere anularea verdictului de către Curtea de Casaţiune, în cas când o n'ar fi recursul posibil, conform C. J. M. din 1881 art. 68 la consiliul de 32 DISPOSIŢIUNI PRELIMINARII. ART. 6 revisie, totuşi în actuala stare a legilor nu se pote crea un drept de recurs la Curtea de Casaţiune, acesta Curte neavând dreptul şi competinţa de a a-nula ori-ce act administrativ nul saii abusiv, precum e de-cisia consiliului de reforma, cerinţa a cărei realisare ar fi în sine neapărată pentru ocrotirea ori-căror drepturi, contra ori-căreî atingeri abusive. Ast fel fiind sub tote aceste raporturi recursul în sine este neadmisibil.—Cas. II, 22 Sept. 98; Dr. 81/98, p. 681. Idem: Cas. II, 30 Sept. 98 (nepublicată). 55. Asemănat art. 56 C. J. M. când un individ este urmărit în aceiaş timp, pentru o crimă sau un delict de competinţa consilielor de rezbel şi pentru o altă crimă sau delict de competenţa tribunalelor ordinare , el cată a fi tradus mai întâii! înaintea tribunalului competent de a judeca fapta supusă pedepsei celei maî grave, şi pe urmă tramis, dacă va cere' trebuinţa, şi pentru cea l'altă faptă , înaintea celuilalt Tr. competent. — Cas. II, 17 Mart. 93; ii. p. 290. Idem: Cas. II, 30 Maî 95; B. p. 846. 56. Justiţiabilî de Tr. militare sunt numaî acei militari cari se află în închisorile militare, nu însă şi acei cari, de şi condamnaţi de autorităţile militare, se găsesc în inchisorT civile, în specie, acusaţiî eomi-ţând faptul ce li se impută într'un penitenciar civil, Tr. civile ordinare sunt competente a-î judeca. — Cas. II, 27 Apr. 82 ; Dr. 68/81-82 p. 548. 57. Cadrele armatei teritoriale fiind permanente, ofiţerii ce compun aceste cadre sunt justiţiabilî de Tr. militare; circumstanţa că un atare ofiţer a comis delictul de mărturie min-cin6să înaintea unuî Tr. ordinar, fără ca să se ii făcut vr'o denunţare de mărturie mincinosă în sensul art. 355 Pr. P. nu atrage competenţa Tr. ordinare d'a judeca acest delict. — Cas. II, 19 Maî 92; B. p. 503. 5S. Guarzii câmpeni, fie chiar aî particularilor, sunt consideraţi ca funcţionari însărcinaţi cu' un serviciu public, când ah prestat jurământul la intrarea în funcţiune, ast-fel că faptul de a lovi pe un asemenea guard câmpean, în exerciţiul funcţiune! sale, constitue* delictul' de ultragiu, de competinţa Tribunalului. —- Cas. II, 26 N/obr. 96: B. p. 1591. 59. Deşi jandarmeria înfiinţată prin legea din 1893, Sept. 1, are o orfani sare militară, însă jandarmii, pentru delictele ce comit, nu sunt justiţiabilî după C. J. M. după cum acesta reiese din art. 52 din C. J. M. modificat la 27 Mart. 94, în urma legeî jandarmeriei, si unde nu s'a trecut şi jandarmii între ceî justiţiabilî dc Tr. militare. Numaî, 'şi cel mult, pentru fapte de contravenţie la disciplină ei sunt justiţiabilî după regulelc militare. — Cas. II, 4 Mart. 96 ; B. p. 534. 60. O dată anulată o H. con-demnătore contra unui militar, consiliul de răsbel înaintea căruia se trimite afacerea spre judecare, este competent a o judeca, de si militarul fusese şters din coîitrolcle armeteî în virtutea hotărâre!anulate. Acel militar, înaintea consiliului de răsboiu, se găsesce în posiţiu-nea în care se găsea până la pronunţarea hotărâre! condem-natore "anulate. — Cas. II, 14 Tun. 89; B. p. 645. 61. O hotărâre pronunţată în contumacie de Tr. militare condamnând pe un militar la pedepse carî atrag după sine ştergerea sa din controlele armatei, este desfiinţată cu desăvârşire prin constituirea sa în stare de prisonier, aşa că prin acesta el a redevedit 'militar şi justiţiabil de aceleaşi Tr. pentru faptele comise de dânsul în calitate NATURA PEDEPSELOR ART. 7 33 de militar. Prin urmare hotărârile pronunţate în urmă si faţă cu el de acele Tr. nu pot li atacate cu recurs. — Cas. II, 24 Sept. 91; B. p. 1035. 62. Legea monopolului e o lege specială, şi după acesta lege, tote infracţiunile se judecă în apel de către Tr. civile, fără a se face veri o deosebire între civili si militari. O lege specială nu pote fi abrogată printr'o lege generală, de cât atunci când acesta se prevede în mod expres. Asa dar militarii sunt justiţiabilî de Tr. ordinare pentru contravenţiile comise la legea monopolului.— Cas. TT, 19 Aug. 80 ;B. p. 250. 63. Delictele silvice comise de militari în activitate sau de asimilaţii lor, sunt de competinţa Tr. civile. — Cas. II, 2 Mart. 88 -Dr. 39/88 p. 308; B. 88 p. 247 Idem: Cas. II, 10 Nobr. 92 B. p. 1028. 61. Sentinţa pronunţată de un Tr. civil' asupra faptului imputat unor militari şi rămasă definitivă, constitue lucru judecat pentru eî, şi ast-fel dînşiî nu maî pot fi judecaţi pentru acelaşi fapt de un aît Tr. fie civil fie militar, fără a se viola autoritatea lucrului judecat şi principiul non bis in idem. — Gas. II, 9 Oct. 96; Dr. 70/96, p. 597. B. 96, p. 1408. CARTEA I DESPRE PEDEPSE ŞI EFECTELE LOR TITLUL I DESPRE NATURA PEDEPSELOR 7. Pedepsele pentru crime simt: 1) Munca silnicit pe totă viaţa; 2) Munca silnică pe timp mărginit, de la cinci pînă la done-zecî anî; 3) Beclusiunea într'o casă de muncă de la cincî până la zece anî; 4) Detenţiunea de la trei anî până la zece anî; 5) Degradaţiunea civică de la trei până la zece anî. P. 10—23. 1. Lg. făcând nomeclatura pedepselor prevede, în materie corecţională, şi amenda fără a determina un maxim. Aşa dar inst. de fond e în drept prin aplicarea art. 60 a preschimba inchisorea în amendă—în specie: 15 zile închisore în 200 lei amendă,—fără ca prin acesta să agraveze pedepsa.—Cas. II, 22 Tul. 80; B. p. 217. 2. Gradatiunea pedepselor e o cestiune'de apreciere, care aparţine exclusiv instanţelor de fond, aşa că un motiv fundat pe împrejurarea că pedepsa a fost prea aspră, sau prea uşor aplicată de judecători, nu pote da loc la un motiv de casare, întru cât judecătorii nu au trecut maximum şi minimum prevăzut de Lg. pentru un atare fapt. — Cas. II, 25 Nobr. 91; B. p. 1296. 3. Se face o justă aplicaţiune a pedepsei când Curtea cu juraţi pronunţă pedepsa închisore! corecţionale, pe termen 3 34 NATURA PEDEPSELOR. ART. 8 MUNCA SILNICĂ. ART. 10 35 de 5 ani, în persona unul minor, având etatea de la 15 pină 20 anî, pentru o crimă pedepsită cu reclusiunea. — Cas. II, 19 Maî 93; B. p. fila. 4. In sistemul codului penal pedepsa detenţiune! tiind prescrisă numai pentru crimele politice, ea nu pote ti pronunţată în crimele ordinare. Aşa dar, când pedepsa autorului principal, într'o crimă de drept comun, este aceea a reclusiune!, complicii, a căror pedepsa e cu un grad maî jos, nu pot ti condamnaţi la detenţiune, ci la închisore corecţională.—Cas.II 15 Febr. 95; B." p. 218. 5. Curtea cu juraţi care a-plică pedepsa reclusiune! pe un termin de 12 ani, care trece pestemaximum prescris delege, violezăart. 7.—Cas.II. 27 Iul.76, B. p. 413. fi. Amenda ce se pronunţă de legile fiscale, precum: de legea licenţelor, de legea vămilor etc. este, în sensul dreptului penal, pedepsa, dar tot o dată ea e si o reparaţie civilă pentru fisc. Acest caracter mixt al amende! are de consecinţă că a-menda fiscală nu e susceptibilă de reducere şi că încasarea eî pote fi urmărită chiar şi contra succesorilor culpabilului. De almintrelea, la amenda pronunţată de legile fiscale, are a se aplica regulile în privinţa amendelor din Codul penal,' căci e pedepsa propriu zisă. Dacă legile fiscale arată că Tr. civile vor judeca infrac-ţiele la acele legi fiscale, a-cestanu altereză caracterul penal al amende! ce se pronunţă fiind-ca un fapt, o infracţie penală, conform principiilor din art. 7 P. este delict saii contravenţie prin pedepsele ce se pronunţă, indiferent, de almintrelea de jurisdicţia care e chemată a pronunţa.'Amenda pronunţată după legile fiscale , fiind'penalitate, nu se pote zice, că infraţia ast-fel pedepsită ar fi contravenţie, din causă că expresia de contravenţie, s'ar întrebuinţa de Lg. în primele disposiţiî a legilor fiscale, de ore ce expresia contravenţie în acele legi însemnă în general infracţie contra legeî. Amenda se pote pronunţa în materie criminală, în materie corecţională, în materie de contravenţie poliţienescă. In deosebi, a-menda pronunţată contra in-fracţielor la legile fiscale ca să fie pedepsa pentru contravenţie poliţienescă, ar trebui să fie de la'5 lei până.la25 lei, conform art. 9 P. La obiecţiu-nea că infracţiele la legile fiscale ar trebui' să he considerate ca contravenţii, iar nu ca delicte, fiind-că la acele contravenţii nu se cere intenţia pentru' existenţa lor, se res-punde că legea penală are, înainte de tote, penalitatea în vedere spre a da infracţîeî caracterul de delict sau contravenţie. Obiecţia ar fi atunci adevărată, când n'ar fi şi delicte prin omisie. independent de intenţie.—Cas. II, 25 Maî 94: B. p. 620. 8. Pedepsele pentru delicte sunt: 1) Inchisorea de la cinci spre-zece dile până la cinci anî; 2) Tnterdicţiunea de la şase luni până la sase ani a unora din drepturile politice, civileorîde familie; 3) Amenda de la doue-zecî si sase leî în sus. P. 24—28. 1. Art. 144 prevede perderea dreptuluî la pensiune şi a dreptului de a ocupa funcţiuni publice pentru un timp ilimitat. Acesta este o penalitate sui generis care nu intră în numărul interdicţiunilor coprinse în art. 8 § 2 şi pentru care Lg. a stabilit un timp mărginit. Cas. II, 7 Nobr. 75; B. p." 314. 2. Graţiarea se referă numaî la ertarea sau reducerea pedepselor corporale, iar nu şi la pedepsele accesorii sau alt'e efecte ale executării hotăririlor judecătoresc!, căci asemenea efecte nu pot să dispară de cât prin declararea reabilitare! condamnaţilor, reabilitare care nu este prevădutâ de Lg. român. Prin urmare, persona condamnată la o pedepsa corporală şi la perderea dreptului de pensiune nu-'şî redobândesce prin graţiarea sa, dreptul la pensie. — Cas. II, 26 Mai 92; B. p. 525. ii. Se socotesc delicte corecţionale, tote infracţiunile car! .atrag după sine pedepsa închisorii de la 15 dile până la 5 anî. Ast-fel, faptul copiilor de .a aplica lovituri părinţilor lor, pedepsindu-se de art. 243 din P. cu maximum închisorel corecţionale de 5 anî, constitue un delict corecţional.—Cas. II, 12 Ian. 94; B. p. 44. 4. După dreptul comun cir-•cumstanţe atenuante se acordă în orl-ce fel de delicte. Faptul de a importa fraudulos chibrituri în ţara, este calificat ca delict, întru cât pedepsa prescrisă de lege este de la 5 dile până la trei luni, şi ca atare se acordă circumstanţe atenuante. — Cas. II, 19 Nobr. 86 ; B. p. 905. 5). Pedepsele pentru contravenţiuni sunt: 1) Inchisorea de la o di până la cincî-spre-dece dile; 2) Amendă de la cinci leî până la doue-decî si cinci leî. P. 29, 3o\ 1. Legea nostra penală, în gradarea pedepselor, pune pedepsa amende! după aceia a închi- sorel: de unde resultă, că în sistemul admis de Lg. amenda, orî-care arh cuantumul ei, este o pedepsa cu un grad maî jos de cât aceia a închisorel. Acesta idee se maî confirmă si prin ultimul al. al art. 60 din P. cari autoriză pe judecători, în cas când ar recunosce în favo-rea prevenitului circumstanţe usurătore, se substituie închisorel amenda. Acesta teorie a legeî nostre penale. în gradarea pedepselor, departe de a h contrazisă, e confirmată prin disposiţiunea art. 28 al. 2 şi 3 din P. care dând facultatea judecătorului de a înlocui, în cas de insolvabilitate a prevenitului, amenda prin închisore, dispune ca orî-care ar fi cuantumul amendiî prevădută într'o decisiune judeeătore'scă, ea nu va putea fi înlocuită prin o închisore maî mare de un an. In specie Curtea de apel, după a-pelul prevenitului, înlocuind pedepsa închisorel de o luna şi loo le! amendă, pronunţată de Tr. prin pedepsa unică a unei amend! de 1000 leî, n'a făcut nicî o agravare de pedepsa. — Cas. II, 5 Mal 87; B. p. 460. 2. In materie poliţienescă pede'psă amende! nepiitend fi maî mare de 25 lei, judecătorul în apel nu este în drept ca, înlocuind inchisorea pronunţată de prima inst. prin amenda, să pronunţe o amendă superioră cifrei de 25 leî. Cas. II, 6 Iun. 90 Dr. 50/90, p. 401. B. 90, p. 836. TITLUL II DESPRE APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR § 1. — Munca silnica 10. Munca silnică se va face, sau în minele Statului, sau în stabilimente penitenciare. Acei condamnaţi la a- f 36 RECLUSIUNEA. ART. 15 DEGRADAŢIUNEA CIVICĂ. ART. 22 37 semenea pedepsa vor fi supuşi la un regim aspru. Până la înfiinţarea sis-temululpenitenciar, osân-diţiî la asemenea pedepsa, se vor întrebuinţa la lucrările cele maî aspre în întrul minelor, sau şi afară din mine, pentru lucrările de utilitate publică. Eî vor fi puşî în fere. Acel carî lucreză la mine, noptea, se vor scote afară şi se vor închide în temniţă, avend şi fere de piciore. P. 31; P. F. 15. 11. Femeile condamnate la muncă silnică se vor închide în deosebite stabilimente, tot-d'a-una separate de bărbaţi, si supuse la muncă, potrivit cu versta si sexul lor. Ele vor fi asemenea supuse la un regim aspru P. 31; P. Fr. 16. 12. Osândiţi! sau osân-ditele la munca silnică pe viaţă, se vor ţinea osebiţi de ceî osândiţi la munca silnică pe timp mărginit, şi se vor deosebi prin costumul lor. L. Inch. 11. 18. In timpul pedepsei lor, aceî osândiţi la munca silnică vor fi incapabili d'a 'şl administra starea şi a dispune de dânsa prin acte între vii. Eî vor fi puşî sub cu-ratelă, după formele admise pentru numirea cu- ratorilor, şi nu li se va putea da, în timpul duratei pedepsei lor, nicî o parte din starea sau venitul lor. Averea osândi tulul 'I se va da înapoi după încetarea osândei, şi curato-rele 'î va da socotelă despre administrarea avere! sale. Osânda la munca silnică atrage după sine degradaţiunea civică pe timpul osândei. P. 22; Civ. 425, 426; P. Fr. 29, 30, 31; P. Pr. § 11. 14. Osânda la munca silnică pe viaţă, saii pe timp mărginit, nu se va putea pronunţa în contra acelora carî, la pronunţarea sentinţei definitive, vor fi împlinit al 60-lea an, şi în locul acelei pedepse se vor osândi la reclusiune pe acelaşi timp pe care ar fi trebuit a se osîndi la munca silnică. P. Fr. 70—72. Este nefundat motivul de casaţiune , întemeiat pe etatea, de 60 anî care-1 scutea de a ii condamnat la ocna pe viaţa, când din interogaţiunile sale se vede diferite arătări în privinţa etăţii şi o asemenea propunere nicî a făcut nici a probat înaintea Curtiî cu juraţi.— Cas. II, 16 Oct. 79; B. p. 747. § 2. Reclusiunea 15. Osânditul la reclusiune se va închide într'o B casă de muncă, destinată I pentru acesta. I Va fi întrebuinţat la I lucrări determinate prin H regulamentele acelei case ■ jurăment. — Cas. II, 31 Mai S5;, B. p. 467. :î. Pedepsa muncei' silnice pe timp mărginit atrage degradaţiunea care consistă, intre altele, în necapacitatea de a depune mărturie.— Cas. II, 31 Mai 94 ; B. p. 635. 23. Degradaţiunea civică, când va fi pronunţată ca pedepsa principală, va putea fi însoţită şi de o închisore corecţională, a căreia durată, fixată prin hotărârea de condamnaţiune, nu va putea, (rece peste douî anî. Când culpabilul va ti strein, sau un Român care 'şî-a perdut dreptul seu de naţionalitate, pedepsa închisorel va trebui neapărat a fi pronunţată. 1. Părinţii nu pot să lie res-punzători pentru delictele comise de copii lor, iar preten-ţiunile civile pot ii exercitate pe cale civilă. - Cas. II, 5 Febr. sfi ; B. ]i. 132. In materie de delicte silvice, simpla introducere a vitelor în pădurile Statului se pedepsesce independent de orice stricăciuni causate pădurei. Aşa dar, cu drept cuvint, Tr. condamnă pe delicvenţi numaî ia amendă, fără să acorde Statului despăgubiri civile, când acesta nu constată că i s'a cauzat vre-o pagubă prin introducerea vitelor în pădurile sale.--Cas. IT, 25 Oct. 93; B. p. 923. 24. Osânditul la închisore va fi închis într'o casă de corecţiune. Kl va. fi întrebuinţat la lucru, pe cât se va putea, potrivit, cu a sa meserie si după a sa alegere. Folosul ce va produce lucrul fîe-căruî arestat, se va întrebuinţa, parte pen-iru cheltuelile casei de « închisore, parte spre a-î procura ore-eare îndulcire, şi parte spre a forma, pentru densul, un capital ile reservă, care să i se dea, la a sa liberare, conform regulamentelor speciale. P. 8, 9; P. Fr. 40. 25. Regimul închisorel corecţionale va fi maî blând'de cât al celor-l'alte închisori; se va putea însă agrava pentru cei cu rele purtări, conform regulamentelor disciplinare, carî vor putea prescrie chiar punerea în fiare, numaî pentru causă de securitate sau de disciplină. 26. Pe cât putinţa va sta, se. vor deosebi osândiţi! după categoria infracţiune! lor. Femeile vor fi separate de bărbaţi, şi se vor întrebuinţa la lucruri potrivit sexului lor. P. 21, 29. § 6. Interdicţiunea corecţională 27. La întâmplările prevedute de lege, judecătoriile vor putea pronunţa interdicţiunea unuî saii mai multor din drepturile arătate la art. 22. P. 8. § ~t. Amende 28. Amenda se pronunţă, saii singură, sau însoţită de altă pedepsa. La cas de nesolvabili-tate a condamnatului, a-menda se va înlocui cu închisore. Durata închisorel se va determina de judecătorie, socotindu-se drept cinci lei amendă o zi închisore; durata însă a înhisoreî nu va putea fi, în asemenea cas. maî mare de un an. P. 899. 1. O di de închisore corecţională se socotesce drept 10 leî amendă. — Cas. Tf, 27 Ian. 36; B. p, 74. 2. Dc şi Lg. la 1874 prin art. 399 P. a re'dus cifra amende] la jumetate, când e vorba însă de contravenţiuni ne spune prin aceiaş articol, în partea sa finală, 'că. amenzile se socotesc în lei noul, fără nici o reduc-ţiune. Pr. P. fiind în strânsă legătură cu Codul şi ea nerefe-rindu-se, în ce privesce pedepsele şi regulcle de urmat, de cât la Cod, era inutil ca Lg. să vină şi să. maî repete şi în Fr. P. pe cât timp o spusese în Cod, că amendile în contra- 40 AMENDE. ART. 28 AMENDE. ART. 28 41 venţiî se menţin în lei nouî. — Tr, Tuto va, 13 Nobr. H6 ; Dr. 8/85-86, p. 03. •i. Ou drept cuvînt Tr. calculez ă în transformarea amen-dilor în închisore a condamnaţilor insolvabili drept cinci lei nouî o di de închisore, acesta resultânddin dispoznţiunile art. 399, al. 2, din legea modincă-tdre a codului penal din ] 7 Eebr. 1X74, care prescrie că tote amendilc prevedute în disul cod se vor socoti pe leî nouî, redu-cându-se însă cifra din textul legeî la jumătate. — Cas. TI, 5 Mai 89 '; B. p. 552. 4. Lg. nefixând nicî o limită a dat judecătorului o facultate suverană de a aprecia şi fixa cuantumul amende!, echivalent cu pedepsa închisorii, când schimbă acesta pede'psă în a-mendă, ţinând compt de diferitele cifeumstărî ale faptului şi ale caracterului personclor, ast-fel că acesta schimbare de pedepsa să nu facă să dispară una din însuşirile pedepsei care este aceea de a influenţa asupra condamnatul uî prin represiune. Acesta iixare a. unieiidel <:■(■ jur-sonar um roitei itiuuc ti fer uni 9 (art. 32 tit. 27), care să opresc;! a se lăsa amendele absolut la înţelepciunea m la prudenţajudecătoriior. Fixarea uneî limite a priori în sens că amenda nu pote să excedeze minimul pedepsei corecţionale adică leî 26 pe motiv că'în sistemul art. 60 P. facultatea înlocuire! închisorel prin amendă ar sta în strânsă legătură cu reducerea amende!, automată de acest până la, minimul de lei 26, ar face maî dinainte imposibilă o estimare a amende! după condiţiunea persanelor. Sistemul globireî proporţional cu averea contravenienţilor nu c străin legislaţiunc! nostre (art. 174 Civ.) Deosebirea făcută de legislaţiunile nostroa ante-riore, în privinţa aplicare! pedepselor, între' clasele de sus ; si clasele de jos n'a peril încă I din moravurile ţereî. Ordinea f socială care repauză astă-dî / mal cu seinii pe acesta deose- ;, bire care domnesee si în afară /' de domeniul legeî penale, nu va face loc unei si ari de lucruri mai safisfăectdre de cât prin instituirea unei asocia-ţiunî durabile şi solid organi-sate, care să intervic puternic şi cu o mesură egală intre proprietari şi ţeranî, între stăpâni şi slugi etc. In cas de dubii! dacă e nevoe de o interpretare, a legeî prin aprecierea resul-tatelor , precum e în caşul nostru treime să recurgem la regulele deduse din cultura nostra juridică şi nu la nisce sorbin le st reini, carî n "aii a-vui n ici o influent ă asupra des v ol t. are i d re |) t u 1 u î u o s t r u. Apreciind resultatelc ce urda diferitele inetrpretărî trebue să determinăm sensul legeî preferind resultatul e.el maî favorabil, după. starea cui turei în care ne aflăm , care singur poate satisface interesele legitime ale indivizilor şi ale societăţeî. In specie Curtea de apel, condamnând pe recurent la amendă de le! ludo departe de a viola art. oo si 23^ P. din contra a fă- cut o bună aplicaţiune. — Cas. II, 5 Sept. 79; B. p. 077. 5. In sistemul legislaţiunel nostre penale pedepsa amende!, ori care ar fi cuantumul eî, este cu un grad inferior pedepsei închisorii. Cum art. 60, ultimul al. nu prevede de cât minimul amende! la care judecătorul pote să o scobore când admite circumstanţe atenuante acesta învedereză că maximul este lăsat la facultatea luî. De aci urmeză că substituirea pedepsei închisore! de 2 luni, ce se dedese delicuentuluî pentru faptul prevedut de art. 247 pnntr'o amendă de 1000 de leî, în urma oposiţiuneî sale şi a admitere! circumstanţelor atenuante, este conformă cu pres-cripţiunile art. 60 fără a se putea, zice că i s'a îngreunat positiunca.—Cas. II, 20 Mart. 95; B. p. 481. <>. Dacă între delicuenf şi Stat a existat o convenţiune prin care i se acorda dreptul de a lua uscături din pădurile sale în anumite zile, faptul că dânsul a adunat asemenea uscături şi în alte zile de cât cele fixate prin acel contract, nu constitue o contravenţiune la legea, silvică. — Cas. Vac. 4 Iul. 94; B. p. 767. 7. In materie, de delict silvic, când se constată că delicuentul nu este solvabil de a plăti amenda la care a fost condamnat, Tr. chemat a o înlocui prin închisore nu pote da, asemănat art. 40 din O. S. mal puţin de 5 zile şi mai mult de 3 luni, ori cât ar ti amenda de mică saii mare. In acest cas, nu sunt aplicabile regu-lele prevedute de P. Aşa dar, este 1 egalm ente înlo cu ită a-menda de 10 lei prin închisore de 5 zile.—Cas. II, 5 Dec. 95: B. p. 1459. K. In materie de delicte silvice, simpla introducere a vitelor î n p ă dur ile Statului se pedepsesc* indepedent de orî ce stricăciuni causate pădureţ. Aşa dar, cu drept cuvânt Tr. condamnă pe delicuenţl numai la amendă, fără să acorde Statului despăgubiri civile, când acesta nu constată că i s'a causal vre-o pagubă prin introducerea vitelor în pădurile, sale.— Cas. II, 25 Oct. 93; B. p. 923. *J. După art. 16 legea licenţei beuturilor spirtose, amen-dile sunt exigibile în termen tie trei dile de la data somaţiei făcută condamnatului, şi numaî după expirarea acestui termen, casierul general este în drept, constantând refusul de neplata amenzii, conform art. 16 din regulament, a cere la tribunal transformarea a-menziî în închisore. - (las. II, 3 Maî 76 ; B. p. 219. 10. In materie de contravenţiune la legea licenţelor, transformarea amenzei, în închisore, nefiind de cat o penalitate pentru nesupunere la. plată, casierul general nu are de făcut altă constatare pentru ca să obţină acea transformare, de cât aceia, că de la somaţiune au trecut ?, dile m nu s'â plătit amenda. Tr. care respinge cererea casierului pe temeiul, câ nu se constată şi starea de ncsolvabilitate a condamnatului violeză legea licenţelor. — Cas. II. 3 Maî 76; B. p- 221. 11. Tr. care respinge cererea casierului, de a preschimba a-nienda în închisore, pe temeiîi că nu s'a constatat starea de ncsolvabilitate a condamnatului violeză legea licenţelor.— Cas. II, 18 Maî 76; B. p. 250. 12. In materie de contrabandă, amenda având un caracter penal, deşi legea, monopolului nu prevede prescripţiune, ea urmeză a se regula dipă disposiţiunile dreptului penal.— Cas." II, 27 Aug. 7i»; B. p. 638. 1:1. Amendele, în contravenţiunile la legea regiei monopolului tutunurilor, pot ti trans- 42 ÎNCHIS. SI AM. POLIŢIENESCĂ. ART. 20 — 32 AMENDĂ POLIŢIENESCĂ. ART. 32 43 formate în închisore, în virtutea art. 89 din zisa lege, în cas de insolvabilitate a condamnatului. — Cas. II, 31 Maî 89; B. p. 575. Idem: Cas. II, 5 Iun. 89 ; B. p. 63G. 14. După art. 89 din legea monopolului tutunurilor, înlocuirea amende! prin închisore, în cas de insolvabilitate, conform, art. 28 P. are a ii pronunţată de Tr. prin aceiaşi sentinţă prin care se decide asupra apelului. Asemenea Tr. e m drept de a aprecia insolvabilitatea. In deosebi el pote, din actele din dosar, să constate insolvabilitatea, şi, prin consecinţă, să useze de disposiţiunile art. m9 din legea monopolului tutunurilor, fără ca prin acesta să violeze citatul text de lege.— Cas. II, 7 Oct. 9. /.'>,,:>/, 2V>, 382; hj. Ar. /V. -/'/. Părinţii nu pot să he respun-zătorl pentru delictele comise de copil lor, iar pretenţiunile civile pot ii exercitate pe cale civilă. — Cas. II, 5 Febr. so ; B. p. 132. § 9. Amendă poliţienescă 30. Amenda se pronunţă sau singură, sau însoţită cu închisore poliţienescă. La cas de nesolvabili-tate a condamnatului, a-menda se va înlocui cu închisore, a căreia durată se va determina de judecătorie, socotindu-se drept dece lei amendă, o di de închisore. 31. Condamnaţii la munca silnică, reclusiune, închisore corecţională, precum si închisore poliţienescă, vor ti liberi a comunica cu părinţii, copiii, soţul, precum si cu cele-l'aite rude de mai aprope ; acesta însă numaî confor-mându-se întru tot con-diţiunilor prescrise de regulamentele speciale ale lîe-căreî închisori. fj. Inch. 33, 40 ; lig. Ar. Pr. 44, 7r>. 32. Durata pedepselor se va socoti din diua când sentinţa sau decisia condamn a^tore va fi remasă definitivă. Dacă individul se află în detenţiune preventivă, durata pedepsei se va socoti, dacă condamnatul nu va fi făcut apel sau recurs, din diua sentinţei saii a hotărâreî, fără a se împedica acesta de apelul saii recursul ministeruh -public, si orî-care ar fir.- sulfatul acestui apel sau recurs. Asemenea se va urma si în caşul când pedepsa se va reduce de instanţă maî înaltă, după apelul sari recursul condamnatului. P. Fr. 23, 24. 1. începerea executare! uneî pedepse de închisore nefiind întreruptă în fapt, nicî prin fugire din arest a condamnatului, nicî prin încetarea executare! după ordinul verî-uneî autorităţi publice, urmeză să continue până la expirarea pedepse!, caleulându-se durata de la începutul executare!, căcî nu există nicî un text de lege care să permită autorităţilor competinte a nu tinea în so-coteîă condamnatului tot timpul cât densul a fost deţinut pentru executarea unei asemenea pedepse. In caşul când condamnatul se află arestat şi se mulţumeşte cu pedepsa pronunţată de prima inst. saii că i se'mal reduce acea pedepsa după apelul seu, trebue a i se calcul a începerea executare! pedepsei, de la data hotărîreî primei inst. ceea-ce însemneză că trebue a i se ţine în senili condamnatului tot timpul deţinere! luî, în vederea executare! pedepsei de închisore deja pronunţată, atunci când formalităţile de executare precum şi continuarea deţinere! în arest n'au fost oprite prin vro-un fapt nedrept din partea condamnatului. — Cas. II, a fi Nobr. 91; Dr. S3. PI, p. 11112. B. 91. p. 1304. 2. Durata pedepselor, în ipo-tesa când condamnatul deţinut în prevenţiune şl-a retras apelul se socotesce de la data retragere! apelului, iar nu de la pronunţarea sentinţei Tribunalului.' — Cas. IT, 23 Mai 89 ; Dr. 54 89, p. 431. B. 89. p. 5KG. X. Durata pedepselor se socotesce, în caşul când condamnatul nu a făcut apel sau recurs, din diua pronunţare! sentinţei condamnătore, iar în caşul'când a făcut apel, durata pedepselor se socotesce de a-tunci de când s'arespins apelul. Apelul fiind devolutiv şi suspensiv de executare până la judecarea luî, nu se pote socoti durata pedepse! de cât de atunci de când a urmat o hotărîre de respingerea luî. Deşi, în specie, condamnaţii şî-au retras apelul făcut, \iar întru cât prin însăşi facerea apelului esecu-tarea fiind suspendată de drept şi acesta retragere nu se pote considera de cât ca o respingere a acelui apel, în consecvenţă de la acea dată cată a se socoti durata pedepsei. Legea numai în doue caşuri socotesce durata x'edepseî de la data sentinţei condamnătore : 1) când condamnatul n'a făcut apel; 2) când inst. supe-rioră reduce condamn aţiunea.— Cas. TI, 29 Mart. 89: Dr. 38/89 p. 29*. B. 89, p. 395. 4. Lg. prin art. 32 P. regu-leză epoca de când trebue a curge penalitatea atât când condamnatul a fost lăsat liber, cât şi în caşul când se află sub un mandat de arestare. Lg. nu arată din ce di trebue a se socoti pedepsa când condamnatul aflat în detenţiune preventivă, îsi retrage apelul, saii se de-sistă de Ia apelul făcut. Relativ la recurs, în lipsă de o dis-positiune precisă, jurisprudents a admis: că de ii decisiunea de condamnare nu rfmâne definitivă de cât în diua în cave recurentul se desistă. totuşi, pentru că termenul de recurs este prea scurt şi, prin urmare, neîndestulător spre a se cerceta de către condamnat maî de aprope sorta ce ar putea avea recursul, s'a decis că a-tuncl când recurentul, convin-gendu-so că s'a înşelat, se de- 44 AMENDA POLIŢIENESCĂ. ART. 32 sista, recursul să se socotesc» ca neavenit şi pedepsa să curgă de la data decisiuneT atacată în casaţiune. Aceleaşi motive făsindu-se şi în caşul când eon-amnatul de la prima inst. îşi retrage apelul tăcut, pedepsa. s'a calculat maî în tot-d'a-una de la data sentinţei, iar nu din diua când Curtea a luat act de retragerea apelului. In primele momente alo condamnaţiuneî, condamnatul, credent!, pote, că pedepsa pronunţată e ori ne-dreptă sau exagerată, a putut să declare apelul ; însă maî târdiu, după o matură retiec-siune, dobândesce încredinţarea că osânda nu se va putea nici măcar reduce şi îşi retrage apelul; de nu i s'a]' ţine in semă timpul petrecut în închisore, de la pronunţarea sentinţei până la retragerea apelului, ar fi a-I mări pedepsa. fără să existe vre-o sentinţă judecătorescă care să consacre acesta prelungire, in adever, hotărârea, prim Mor judecători este aceea cure se execută, întru cât. Curtea n'a intrat, câtuşi de jmţin, în examinarea ei. şi cu tote'acestea în sistemul contrar, pedepsa va începe a curge nu dc la data sentinţei ee o pronunţă, ci de la o epocă de multe ori forte depărtată, când e aprope a expira Uruie-riul osândei- Acest resuJlal inie nu pote fi sancţionat. Simpla ord re a condamnatului comisă cu facerea apelului, act inspirat pote de un sfătuitor inexperimentat, în momente, r ri-'tice, când temerea de osânda pronunţata i-a zdruncinat moralul, nu pote avea urmări aşa de desastruose, în cât să-i conducă aprope la o îndoită pedepsa dată ide primii judecători. Aşa dar prin desistare apelul socotindu-se ca inexistent, pedepsa trebue să curgă de la data pronunţare! sentinţei iar nu de la o altă epocă, niaf mult sau mai puţin depăr- tată şi arbitrară. — C. Buc. II, s Febr. 89 ; Dr. 38/89 p. 296. 5. In urma unuî recurs ce se face se suspendă executarea decisiuneî, şi ast-fel s'ar putea susţine că numaî de la retragerea recursului decisiunea are putere şi se pote executa. Insă acest mod de a vedea îngreuiază situaţiunea individului, din causa unul recurs făcut pote fără suficientă chibzuinţă, şi în grabă, numai ea să-1 facă", de ore ce termenul de recurs e scurt. Dacă, în urmă, înţelege că nu trebue să facă recurs şi si-1 retrage, recursul făcut n'a avut nici o urmare şi n'ar putea să aibă o urmare în câtprivesce calcularea pedepsei. în cât pedepsa trebue să se calculeze de la epoca decisiuneî Curţeî de Apel, care în urma apeluluî deţinutului a redus jiedepsa. Acesta se confirmă, şi prin lucrările nregătitore cu ocasiunea modificărilor aduse Ia 1832 art. 24 1\ Fr. Ast-fel pedepsa recurentului are a fi calculată de la data seminţei reformată în urma apelul ui recurentului, şi fără întrerupere. Urmând a casa decisiunea Curţel tie apel, ea. va trebui să fie fără trimitere, hind că alf-fel trimiţend şi aşteptând rezultatul până când Curtea de trimitere s'ar pronunţa, recurentul ar urina-a. li deţinut si s'ar agrava situat iutii a prin o detenţiune prelungita.--Cas. IT, 7 Dec. 95; Dr. 2.90, p. lo; B. 95, p. UG5. lî. Pedepsele se ealculeză de la- (iată când ele remân definitive şi executorii. Ast-fel dacă ni see inculpaţi au fost condamnaţi de o Curte cu jurî la <> ani reclusiune şi ducă casân-du-se 11. după recursul lor, ah fost trimeşi înaintea altei Curţi cu juraţi care le-a dat numaî 3 ani, pedepsa va începe să curgă de la data când acesta a, 2 ii. va remane definitivă. Cas. Vac b Aug. 93: Dr. 7 1.03, p. :.71. B. 93, p. 096. AMENDA POLIŢIENESCĂ. ART. 33-36 45 7. Dacă în sentinţa prin care Tr. transformă, conform nrt. R9 '\ elementele constitutive ale crimei, pentru care s'a comis numai tentativa. — Cas. IT, 9 Iul. 91; B. p. sui. <>. Tn crima de omucidere cu voinţă, crima săvârşită dar neisbutită, tentativa* care consistă în neisbutirea crimei este un element constitutiv al el, iar nu o circumstanţă agravantă care să dea loc la punerea uneî cestiuni separate.— Cas. 11, 21 Febr. 94 ; B. p. 180. 7. Se fare o greşită aplica-ţiune a legeî, când Curtea a-plică la tentativa de omor, pedepsa ce s'ar fi cuvenit culpabilului de crima de omor, săvârşită dar neizbutită. — Cas. II, 28 Apr. 81; B. p. 358. S. Comite o tentativă de crimă, acela care prin violenţe şi rele. tratamente, încercă sără-pescă bani cu cuget de a şi-I însuşi pe nedrept, dar care nu reuşesce din cause independente de voinţa sa. — Cas. II, 18 Maî 70; B. *p. 248. !b Constitue o tentativă de crimă, faptul mal multor individ! de a. se duce să tâlhărescă pe' cinc-va, unde în cele din 'urmă, au sărit peste gardul gradinei, rup end şi o ulucă, din care causă, făcendu-se sgo-mot, inculpaţii fug, împrejurare care 'î-a oprit a comite crima proiectată. — Cas. II, 9 Dec. 06; B. p. 762. 10. întrebuinţarea de violenţă fiind săvârşită pe când inculpatul nu perpetrase încă furtul, acesta nu pote constitui de cât o tentativă de tâlhărie, răpirea efectivă a lucrului strein fiind un element constitutiv al tâlhăriei săvârşite. -Cas. II, 18 Nobr. 87 ; B. p.'aai). 1J. Pentru tâlhăria consumată se cere o violenţă şi un furt consumat, violenţa se pote exercita sau înainte 'sau spre a comite furtul, sau fiind surprins în flagrant delict de furt spre a reţine lucrul furat saii spre a scăpa. In tote împrejurările însă, pentru existenţa tâlhăriei se cere nu numai ca violenţa să fie exercitată, ci si furtul să fie săvârşit. Dacă furtul nu s'a săvârşit, sau dacă n'a fost surprins în flagrant delict de furt, dacă s'aîi exercitat numaî violenţe, fără să existe si furtul cu tote criteriile furtului consumat , ci numaî posibilitatea de a fi voit a săvârşi delictul de furt, în acest cas," nu avem tâlhăria consumată, ci numaî o tentativă de tâlhărie. Dacă pedepsa pentru furtul consumat şi pentru tentativa de furt este aceiaşi, a-cestă egalitate a pedepsei, pentru amendoue caşurile, nu ne piîte indritui a susţine că tâlhăria, în sensul art. 317, ar fi tot-d'auna privită ca consumată, chiar dacă furtul ar fi numai tentat, fiind-că nu după pedepsa pentru furt are a fi stabilit dacă tâlhăria este consumată sau numaî în stare de tentativă. In specie, nu pote fi vorba de crimă de tâlhărie săvârşită dar neizbutită, ci numaî de o tentativă de tâlhărie, căci crima de tâlhărie, nu e consumată, fiind că fără ca să existe răpirea însăşi a unuî lucru, s'aîi exercitat numaî violenţe. A susţine contrariul ar fi a considera numaî violenţele exercitate ca constituind'crima consumată de tâlhărie, de vreme ce violenţele, in sine, fără delictul do furt, se pedepsesc ca simplu delict. Tentativa de tâl- 4 50 despkk tenta.tjvă. ART. 80 CUMUL DK JNFRACŢ1UNÎ. ART. 40 51 hărie se pedepseşte eu inchisorea corecţionalii, con Conn art. 38 şi este ast-fel -V. 1. Conform art. 39 P. tonta-tiva de delict se pedepsesce numaî în caşurile anume prevedute prin o disposiţiune specială a legeî. Art. 310 prevede pedepsa numai pentru furtul cu efracţiune săvârşit, iar despre tentativă nu face nici o menţiune. Ast-fel fiind textele art. 39 şi 310, nu putem conchide de cât că tentativa furtului cu efracţiune este fără nicî o penalitate în legea nostra. Nu este fundată părerea celor ce susţin că Lg. prevedend o pedepsa, prin art. 308, atât pentru furtul îndeplinit cât si pentru cercare de iurt, a înţeles a cuprinde, în acest articol, si tentativele celor-alte varietăţi de furturî, carî nu sunt de' cât nisce furturi însoţite de o circumstanţă agravantă, cum este si furtul cu efracţiune. in ade- ver, cele patru aliniate ale art. 309 dc şi lrateză fîe-care despre câte o specie de furt cu circumstanţe agravante, totuşi la fle-care din ele a prevezut în mod expres şi tentativa. De şi s'ar părea nelogic a se pedepsi, tentativa, unul furt simplu şi a se scuti de orî-ce pedepsa, tentativa furtului cu efracţiune, fapt mai grav, şi s'ar părea la prima vedere, 'mai logic, ca printr'o argumentaţiune a fortiori, să se deducă o pedepsa şi pentru tentativa furtului cu e-fracţiune, totuşi în penal nu se pote* deduce prin analogie şi nicî prin argumentaţiuni a fort/ori vre-o pede'psă tară vre-o anume disposiţiune de lege. Lacunele legilor penale, fiind de drept stilet, nu pot fi împlinite prin interpretai iune. Tr. Iaşi T, 9 iun. 83 ; Dr". 54/82-83 p. 412* 2. Intru cât ari. 3u-s vizeză furturile simple, nu se pote deduce că. conţine principiul penalitate! tentativei în materie de furt, mai cu semă căLg. pedepsesce tentativa de furt în primele patru aliniate ale art. :>09, pe când în al cincilea pedepsesce numai faptul consumat.. Lg. român traducând art. corespundofore din Codul penal francos, a voit să pedep-sescâ. în unele caşuri atât faptul consumat cât şi tentativa iar în altele numaî faptul consumat. Intru cât nu este un text de lege positiv care să indrituiască pe judecător a pedepsi tentativa de furt, în caşurile prevedute de art. 310, nu se pote întinde disposiţiu-nea art. 308 prin interpretare. A decide alt-fel, ar fi a admite că judecătorul pote trece peste limitele atribuţiunilor sale, in-stituindu-se ca legiuitor, creând penalităţi prin interpretare, pe când' este sciut că interpretarea în materie penală nu se pote întinde prin analogie si inducţiunî, nu pote fi nu-1 restrictivă, nici estensivă, nefiind dat .judecătorului a a-precia limitele voinţei legiuitorului, nici a se arăta mai pre-\edetor de cât legea. Acesta interpretare trebue să fie pur m simplu declarativă. Judecătorul trebue să aplice riguros legea şi să-i declare sensul şi numai'Lg. pote aprecia actele care turbură ordinea socială şi pote prescrie măsuri de represiune. — Tr. Tut ova, 23 Ian. 84 : Dr. 17/83-84, p. 135. :t. Faptul că o personă, pentru a înlesni o contrabandă vamală, a scris declaraţiunea de import în care a trecut un minier de colete maî mic de cât era în realitate, din care a şi ridicat parte dintr'ansele, iar pe când voia a ridica şi restul a fost prins în flagrant delict, constitue un delict consumat, iar nu numaî o tentativă a delictului sau un delict neisbutit.—Cas. II, 27 Iun. 94; B. p, 743. 1. înşelăciunea, în termeni generali, precum e stabilită prin art. 332, nu se pedepsesce de cât ca delict consumat, nu însă ca încercare, căci art 333, care declară pedepsa, nu o declară şi pentru delictul încercat, precum se declară anume prin art. 242 Codul penal al Prusiei, Dacă ar fi a ne mărgini la art. 334 am pedepsi şi încercarea însă acest articol , care corespunde vechiului art. 405 Codul penal francos ast-fel precum e conceput şi fără a se fi adoptat de Lg. nostru si modificarea la acel art. 405 introdusă în Francia prin o lege din 1863, tocmai pentru a se putea condamna şi unele încercări de înşelăciune, cari de altmintrelea n'ar fi putut fi condamnate conform vechiului art. 405, presupune pentru ca să se potă dice că e încercare, că s'au remis banii, ceea ce în specie n'a fost. — Cas. II, 22 Dec. 87; Dr. 3'38, p. 20. B. 87, p. 1040. 5. După art, 334 tentativa, de înşelăciune se pedepsesce numai atunci când delicuentul, întrebuinţând mijlocele enumerate de acest art. reuşesce să convingă pe personâ ce voiesce a înşela că trebue să 'I dea o sumă ore-care do bani, valori saii obiecte, şi singurul fapt ce lipsesce pentru ca delictul să fie consumat, este ca delicuentul să fi luat banii, valorile saîi obiectele. — Cas. II. 7 Sept. 92; B. p. 790. TITLUL IV DESPRE (0X< URSIL MAI MULTOR IMUACŢH'VÎ Ş4 DESPRE RKCIDIVA 40. Când inculpatul se va. ti dat în judecată pentru maî multe crime saii delicte, se va aplica numaî osânda cea maî grea, dacă acele crime sau delicte vor ti de deosebite naturi si supuse la osebite pedepse; iară de vor ti de aceiaşi natură şi supuse la aceleaşi pedepse, judecata va hotărî maximum pedepsei. 1. După art. 40, cumul de delicte se socotesce atuncea când inculpatul este dat în judecată pentru că a comis maî multe infracţiuni pedepsite de legea penală, care însă nu se raportă, la aceiaş fapt (moral). Fle-care din caşurile prevedute de codul comercial în privinţa bancrutei simple se raportă ia aceiaş fapt care constitue infracţiunea prevedută şi pedepsită'de art. 345 P. cu"pedepsa corecţională. Prin urmare, dacă unui comerciant falit se im- 52 CUMUL DE INFRACŢIUNI. ART. 4.0 CUMUL DE INFRACŢIUNI'. ART. 40 53 pută că a coiitravGn.it la maî multe din caşurile preve\iute de Codul comercial, aceste contravenţiuni raportaudu-se la aceiaş fapt, bancruta simplă, nu pote ti considerată ca delicte separate, ci ca unul şi acelaşi delict manifestat prin mal multe împrejurări. Aşa dar Curtea, trăgend din faptul reţinere! registrelor în regulă, precum si din nepresintarea ne-curentuîuî înaintea sindicilor, conclusiunea că ar fi comis mai multe delicte, si că ast-fel ar ti conc.irs de delicte ţi con-damnându-1 conform art. 40 P. a făcut o greşită apicaţie a menţionatului articol — Cas. II, fiu Nobr. 73; B. p. 264. 2. Numai atunci pote ii cineva condamnat la o pedepsa cu un grad maî mare de cât aceia ce hotăreşte legea pentru crime ce a săvârşit, când se constată că osândit fiind, printr'o hotă-rire nerevocabilă, la o pedepsa criminală, a s ăv ârs i t a doua crimă după împlinirea pedepsei hotă rit o pentru cea dintâiu crimă. Dacă însă a doua crimă s'a săvârşit pe când suferea pedepsa hotăntă pentru cea dintâiu crimă, sau fugind din ocnă saii casa de închisore, atunci nu este cas a, se aplica o pedepsa cu un grad mal mare ci conform art. 44 a se absorbi pedepsa de a doua în cea dintâiu, sau a se aplica maximul pedepsei pentru cea din urmă faptă, după distincţiunile arătate în citatul art. 44.— Cas. IT. 2 Mart. 76 ; B. p. 117. !î. Este cumul de delicte iar nu un singur delict succesiv când s'au săvârşit maî multe fapte de înşelăciune, în paguba a diferite persone. — Cas. II, 27 Iun. 89 ; li. ]). 664. 4 4. Pentru ca doue fapte încriminate să constitue dou6 delicte, şi dar să fie loc la apli-caţiuneaprincipiului cumulului de delicte, se cere nu numaî ca fie-care din aceste fapte sa constitue prin el însuşi un delict, care să intre în prevederile disposiţiunilor unuî art. din legea penală, dar încă ca fiecare din aceste fapte să constitue un delict separat si distinct de cel-alt. Prin urmare, nu pote fi loc la aplicaţiunea principiului cumulului, orî de câte orî aceste fapte n'au. făcut de cât a contribui la consumarea unuia şi aceluiaşi delict sub forma definitivăm care el este dedus în judecata instanţelor represive. Fie-care din aceste fapte pot fi privite ca o circumstanţă agravantă ade-lictulul când legea le consideră ast-fel, sau ca un element de apreciaţiune pentru judecător în determinarea cuantumului pedepsei, dar nu pot fi scindate * pentru a fi caîifîeate ca delicte distincte. In specie, faptul definitiv consumat şi care a fost dedus în judecată, era falsificarea unuî contract de închiriere sub forma autentică. Faptul de a fi plăsmuit maî întâia conventiunea dintre părţi şi apoi d'â o fi trecut în registrul de autentificarea contrafăcend semnătura primarului nu puteu fi privite ca constituind doue delicte destinde şi a se pune doue cestiuni separate, de ore-ce săvârşirea ambelor acestor fapte au contribuit la consumarea delictului de falş a unuî act, autentic. Ceia ce este şi mai mult, în specie, este că â-aceste doue fapte sunt într'o ast-fel de legătură între dân-sele, că dacă ambele n'ar fi fost consumate delictul nu se putea prezintă sub formă de fals a unui act autentic, căcî dacă conven-ţiunea dintre părţi n'ar ti fost plăsmuită şi numaî autentificarea, delictul nu putea consista de cât în transformarea, făcendu-se uh falş, a unei con-ventiunî sub semnătură privată într'o convenţiune autentică, şi atunci cestiunea prejudiciului trebuia să intre ca element con- -lifutiv al delictului. - Cas. II, ; Febr. 93; B. p. 167. o. Când prevenitul este declarat culpabil, atât pentru falsificarea maî multor acte publice, comise la diferite epoce, eât şi pentru delapidare de bani publici independent de acele falsificări, este loc a i se aplica art. 40 existând cumul de delicte în acest cas. — Cas. II, 19 Oct. 94; B. p. 1001. ' (î. Acel care a comis doue lapte de aceiaşi natură nu pote li condamnat de cât la o singură pedepsa, care este maximum pedepsei prevădut de lege pentru faptul de acesta natură. Recurentul, fiind condamnat prin prima decisiune la trei anî închisore pentru tâlhări! si prin a doua deciziune la opt anî reclusiune tot pentru tâlhării, este condamnat la doue pedepse denatura diferită, ceea ce este contrar prescripţiunilor art. 40. .Regulare a pedepselor este de ordine publică, şi încredinţată autorităţilor judecătoresc! care sunt datore a aplica, în acesta privinţă, tote regulele prescrise de legea penală, chiar când cel interesaţi nule invocă. ' Legea prescriind Curţilor cu juraţi de a nu condamna po aceiaş acusat la doue pedepse diferite, pentru doue fapte de aceiaş natură, a doua curte cu juraţi nu putea să condamne pe recurent la o nouă pedepsa, fără a contopi pedepsele amândouă. Dacă Curtea cu juraţi nu a fost pusă în posiţiune de a face acesta contopire în momentul când a pronunţat a doua pedepsa, pentru că nu i s'a a-dus la cunoştinţă existenţa primei pedepse, ea era datore să o facă în urmă, îndată ce i s'a pus în vedere existenţa acestor doue" pedepse, prin cererea de faţă făcută de condamnat. A-cestă Curte nu putea respinge cererea condamnatului pentru motiv că n'a făcut'o în momentul când s'a pronunţat a doua pedepsa, fiind că circumstanţa că s'a făcut în contra recurentului, doue urmăriri în loc de una singură şi că parchetul nu a adus la cunoscinţa Curţeî existenţa primei decisiunî nu pote să-1 vateme pe dânsul.— Cas. II, 13 Febr. 89; B. p. 213. 7, Art. 40 presupune, ca un inculpat avend a fi judecat si-multaneu pentru diferite crime saii delicte săverşite, nu i se va puteaînflige de cât pedepsa cea maî grea, sau maximum pedepsei, după distingerile acelui articol. Aceiaş principiu se va aplica când din o causă ore-care instrucţiunea nu s'ar fi făcut în privirea tuturor crimelor sau delictelor săverşite, şi după o condamnaţiune definitivă s'ar da în judecată condamnatul şi pentru cele-l'alte delicte pentru care nu fusese judecat. Circumstanţa că urmăririle nu s'ar fi făcut simultanei! înaintea condamiiaţiunel, ţi condamnaţiunea nu s1 ar fi pronunţat în vederea tuturor faptelor săverşite, nu pote să schimbe posiţiune a condamnatului nicî să 'I causeze vre-un prejudiciu, căcî neurmărirea, precum si nejudecarea simul-tanee pentru tote faptele, pote să se impute de multe orî numai formelor complicate şi în-greuetore ale justiţiei. Afară de acesta , raţiunea pe care se razimă principiul stabilit de art. 40 P. şi 388 Pr. P. e că, prin inf^igerea, pedepsei celei mai grele saii a maximului pedepsei, cerinţele justiţiei sunt satisfăcute, de vreme ce prin in-fligerea tuturor pedepselor pronunţate de legea penală pentru diferitele fapte săverşite, acesta ar constitui o penalitate prea severă, deci nejustă, ţi pote chiar neexecutabilă, din causa mulţime! faptelor. Aceiaş raţiune există, fie că simulta-neii ar fi fost acusatul judecat sau numaî succesiv, presupu-nendu-se numaî că faptele sunt 54 CUMUL DE INFRACŢIUNI. AET. 40 CUMUL DE INFRACŢIUNI. ART. 40 săverşite înaintea primei condamnaţiunî. Kecu.no seen A că si în cas,"când urmăririle şi cori-damnaţiunile sunt succesive, pentru'diferitele crime sau delicte săverşite înaintea primei condamnaţtuni, tot pedepsa cea iuaî grea, sau maximum pedepsei, are a se aplica şi a se executa, este însă învederat că, in urma primei eon damnaţi unt definitive, judecătorii avend a se pronunţa asupra altor crime saii delicte săverşite de acelaşi condamnat. înaintea condaui-naţiuneî sale, vor avea a stabili dacă judecătorii carî au pronunţat prima condamnaţiune n'au pronunţat pedepsa în vederea tuturor crimelor saii delictelor săverşite, şi în cas când nu ar fi avut în vedere acelea, vor avea a examina dacă pedepsa pronunţată, nu e cea maî grea sau maximum pedepsei în sensul art. io şi art. :t88 Pr. P. Dacă cu ocasiunea primei condamnaţiunî se va li pronunţat pedepsa cea mai grea saii maximum pedepsei, judecătorii cari sunt chemaţi a se pronunţa în urmă, nu vor avea alt-cevâ de făcut, de cât a constata crima sau delictul, fără a mai pronunţa şi o nouă pedepsa ; iar dacă pedepsa cea mai grea sau maximum pedepsei, nu va h fost pronunţa t, judecătorii din urmă vor avea a adăoga la pedepsa pionuniată maî d'inainte, ast-fel eâ limita stabilită de art. io să nu fie întrecută, căci faptele recunoscute primilor judecători rari ar fi pronunţat o pedepsa, nu pot să re.mână nepedepsite din causa nesciinţoj şi a împărţire! urmăriri). Aşa fiind, de aci rezultă, întru cât privesce aplicarea, urmăiorele regule : m dacă prin prima II. sc va 1i pronunţat o pedepsa de un grad inferior, prin natura eî, aceleia ce este stabilită de P. pentru al doilea fapt se va înflige numai pe- depsa a doua. căci acesta e cea maî grea şi absurbe pe cea-l'altă. Aşa dar un individ condamnat la inchisorea corecţională, de este urmărit pentru un furt cu efracţiune sâvîrşit înaintea acelei condamnaţiunî, acestuia nu i se va putea înflige de cât reclusiunea pronunţată pentru furtul cu efracţiune, căcî r*eclusiunea e pe-1 depsa cea maî grea. Asemenea dacă un individ ar fi fost condamnat lareclusiune, şi în urmă e urmărit pentru un." fapt pedepsit cu munca silnică, se va aplica, numaî munca silnică ca pedepsa cea mai grea; b) dacă pedepsa stabilită de legea penală, pentru al doilea saii no» 1 fapt săvârşit înaintea condamnării, e cu un grad inferior,, acelei pronunţate prin prima condamnaţiune, prima condamnaţiune va avea numaî a se executa, pentru că s'a aplicat pedepsa cea maî grea; c; dacă pedepsa pronunţată prin prima condamnaţiune, e de un grad egal cu pedepsa stabilită de P. pentru al doilea fapt săvârşit înaintea condamn at urnei, ;i pentru care condamnatul e urmărit, judecătorii vor avea a cerceta dacă s'a aplicat maximum pedepsei sau nu. Observarea principiului stabilit de art. io. în materie de cumul de e vi ine şi deliete, precum şi a. regulelor indicate mal sus," ce decurg de la acel principiu, e absolută nu numai atunci când judecătorul ar fi chemat a se pronunţa din noii asupra unor fapte săverşite înaintea primei condamnaţiunî. ci si atunci când ar ti vorba a se' executa diferite hotărâri saii decisiunî rem a se d efin it ive, c ă rî a r li pronunţat penalităţi pentru fapte sâveivite înaintea primei condamnaţiunî şi fără ca să h avut în vedere diferitele condamnaţiunî anteridre, în cât ast-fel nu s'ar ti aplicat pedepsa conform art. 40 căcî dacă sunt sonsideraţiunî de justiţie, cari aii determinat pe legiuitori a dispune a nu se aplica de cât pedepsa cea mai grea sau maximum pedepsei, aceleaşi consideraţiunî. cu necesitate şi într'nn mod mai logic, reclama să mi se execute cumulativ diferitele pedepse cari se vor ti pronunţat, tie din nebăgare de semă, sau din nesciinţa justiţiei, he că acu-satul însuşi n'ar fi deseeptat justiţia asupra circumstanţei cumulului. A nu admite acesta, ar tî a înflige cnî-va diferite penalităţi earî sunt absorbite, ceea ce'Lg. a voit să împe-dice. Aş a fiind, condamnatul are dreptul a reclama contra executare! uneî penalităţi pronunţată de o sentinţă, sa îi o decisiune definitivă, prin a'cărei esecutare s'a violat nrinoipiul art. 4o P. Acesta rec'amaţiune o va face jurisdicţiuneî care a pronunţ at "penalitatea ee este a se, executa. Acesta jurisdictiune, singura competentă a cerceta din nou, dacă pedepsa contră cărei executări se reclama e absorbită de o altă pedepsa pronunţată prin o altă decisiune şi dacă s'ar violaprin-cipiul art. 40 prin executare, şi va avea a ordona a nu se executa pedepsa. când acesta ar fi în adever absorbită de o altă pedepsa anterior pronunţată. Competinţa acestei jurisdiction î resultă din circumstanţă, că cestiunea în privinţă absorbire! pedepsei contra executărel căreia sc reclamă, uefiind resolvată, ea nu pote fi resolvată de cât tot de densa, precum >i în general orî-ce incident se ive.see cu o-c asin ne a executărel unei pedepse, are a se vesolva de jurisdicţiunea a cărei 11. a dat nascere, cu ocasiunea executărel, la acel incident. Ast-fel partea condamnată are dreptul de a reclama contra executărel unei penalităţi, nu numai când pe- nalitatea s'ar execuţii u|| (id de cum ordonă deciNliuiuM rum a pronunţat'o. ci si itlniiH, când prin executare h'hc vlolti art. 40. — Cas. 11, 14 Iun. ti \ P>. p. 12. S. Art. 40 statueză în ipo fesa unui inculpat dat judecii ţel pentru că a comis mat muJlo crime sau delicte, crime sau delicte comîsetute anterior oricărei condemnaţiuni şi determina pedepsa ce inst. iudecă-torescă, chemată a judeca a-ceste diferite crime sau delicte, trebue să aplice, în cas când culpabilitatea, a cu satului ar fi stabilită înainta sa. In specie, nu era vorbă de crime sau delicte comise înainte tie con-demnaţiune, căcî din decisiu-nile date se constată că unele din faptele pentru carî a fost osândit au fost comise în urma evadării sale din inchisorea în care îşi făcea pedepsa. In aceste circumstanţe do fapt art. 40 nu-si pote avea aplicaţiunea.— Ca si II, 28 Sept. sh; Dr. (54/88; p. 51. 2o:i. B. 32, p. y^s. 3. Iu principiu Curtea cu juraţi pote condamna pe un individ la o pedepsa maî grea ca recidivist, cu tote că prin decisiunea camerei de punere sub acusaţiune. nu s'ar fi făcut menţiune de recidiviiăţî, fără să se potă dice, că ar ti fost condamnat pentru alte fapte de de cât pentru acelea pentru care. ar h fost pus îu acusare, căcî reeidivitatea nu trebue constatată de camera de punere sub acusare, ci ea este o circumstanţă de care are a ţine semă numai judecătorul care aplică pedepsa. Asemenea nu are a se pune juraţilor verî-o eesfiune în privinţa recidivi-tăteî, căcî reeidivitatea nu resultă, din desbaterî ci dintr'o sentinţă judecătorescă nerevo-cabilâ." Aşa dar, însăşi Curtea care are a aplica pedepsa, în privinţa unuî acusat declarat culpabil prin verdictul juraţilor, are să aplice o pedepsa mai grea, în sensul art. 4), dacă resultă, dintr'o sentinţă nerevocabilă, că acusatul' a maî fost osândit la o pedepsa criminală, si dacă e constatat că el a comis a doua crimă pentru care a fost acusat după ce a împlinit pedepsa pronunţată prin acea sentinţă nerevocabilă. — Cas. II, Is Dec. 73; B. p. 304. 4. Starea de recidivă a unui acusat, oste un element de agravarea pedepsei independent de fapt ul acusaţiuneî. Recidiva trebue constatată si apreciata numaî de magistraţi! Curţeî cu juraţi nu şi de juraţi, cărora legea le da dreptul a se pronunţa numai asupra faptelor ce fac obiectul acusaţiuneî. In specie, aplicându-se art. 41, fără ca magistraţii Curţii juraţilor să motiveze' şi fără să arate elementele lor'de convincţiune decisiunea lor urmeză a fi casată. - Cas. TI, it Tun. 71 ; B. p. 109, .">. Magistraţii Curţeî cu juraţi trebue să motiveze în fapt recidiva, adică să constate pentru care infracţiune anume, în ce epocă şi prin care decisiune acusatul a' maî fost condamnat. Simpla afirmare că c recidivist nu e suficientă. — Cas. II. 23 Ian. 73; B. p. 4. (i. Curtea cu juraţi trebue să constate existenţa 'condiţiilor neapărate pentru recidivă. Cînd dar ea se mărgineşte a declara că resultă din o depeşă a directorului unui penitenciar, că acusatul a maî fost condamnat la 10 anî închis6re, fără să aibă în vedere însăsî hotărîrea condemnătore pentru a putea cerceta natura pedepsei, violeză legea.—Cas. II, 18 Dec. 73; B. p. 304. 7. Cestiunea dacă acusatul tradus înaintea Curţeî cu juraţi este saii nu recidivist fiind o cestiune dc drept, nu se pote ca în privinţa el să se pună o cestiune juraţilor, ci aparţine numai Curţii dreptul de a cerceta şi decide, dacă există saii nu recidivă.—Cas. IT,*18 Dec. 9o; B. p. 1489. S. In materie de delicte militare, nu se aplică nicî o dată 02 DESPRE RECIDIVA. ART. 42—44 DESPRE RECIDIVA. ART. 44 recidiva, ca avend aplicare numai la delictele ordinare. — Cons, de revis. (i Mart. s7, Dr. 37/80-87: p- aur». 42. Acela care, fiind o-sândit mai 'nainte pentru crimă, după îndeplinirea pedepsei va săvârşi veri un delict care va merita pedepsii corecţională, se va osândi la maximul pedepsei" prescrisă de legi pentru acel delict, si acea pedepsa pote a se şi îndoi, când osânda prescrisă pentru delictul săvârşit ar ii chiar acel maximum. V. 166; P. Fr. 57. 43. Acei carî vor ri fost osândiţi pentru pricine corecţionale la închisore maî mult de şese lunî, la întâmplare de recidivă de delict, se vor supune la maximum pedepsei' prescrisă de lege pentru acel delict, şi acea pedepsa pote a se îndoi, când o-sânda prescrisă,pentru delictul săvârşit va fi chiar acel maximum. In materie de crimă, delict de presă saii politic, delicuentul nu se va considera ca recidivist, de cât dacă prima osândă va ti fost asemenea pentru delict de presă saii politic. P. 166; P. Fr. 58. I. Pentru a fi cine-va osândit ca recidivist trebue să se constate în sentinţa osândi-tore existenţa primei sentinţe definitive care osândise pe a-cusat pentru un delict anterior. — Cas. II, 5 Oct. 68 : B. p. 109. 2. In materie de delicte silvice, fie-care delicuent, trebue sa. respunde în parte de fapta sa în raport cu cantitatea lemnelor tăiate de densul, ast-fel că, când penalitatea sa separată nu întrece, pentru nici unul din delicuenţî, suma de 300 lei, apelul în contra hotă-rîreî tribunalului de ocol este neadmisibil.—Cas. II, J5 Oct. 85: B. p. 775. ii. In materie de delict silvic se consideră ca recidivist delicventul contra căruia, după trecere de trei lunî, se va încheia un nou proces-verbal dc delict, fără a se distinge dacă densul a fost saii nu condamnat pentru primul fapt. — Cas. II. 19 Dec. 94 ; B. p. 1297. 44. Acela care, fugind din munca ocnei, sau dintr'o casă de închisore criminală sau corecţională, saii în timpul cât sufere mia din aceste pedepse, v.i comite o a doua crimă saii delict, se va pedepsi dupii, chipul următor : 1) Dacă pedepsa ce legea hotărasce pentru a doua faptă este maî grea de cât cea d'intâiu, atunci se va aplica maximul pedepsei hotărîtă de lege pentru cea din urmă faptă. 2) Dacă pedepsa faptei a doua este maî uş6ră de cât cea d'intâiu, atunci inculpatul 'şl va împlini pedepsa cea d'intâiu fără alt adaos. Insă când, scăzându-se t impui ce maî remâne până la împlinirea pedepsei' întâiul, din timpul ce legea hotărasce pentru pedepsa a doua, va românea un prisos de timp atunci condamnatul, după ce va esi din cea d'intâiu închisore, va împlini si acest rest în cea de a doua închisore. P. 178, 1U5. 1. Art. 44 prevede pedepsele carî trebuesc aplicate acelora cari cad în recidivă de crimă sau delict pe timpul pe când suferea pedepsa primei coride mu aţi unî. Pentru caşul când pedepsa a doua este maî gravă de cât cea d'ânteiu, acest articol prevede absorbţiunea pedepselor şi ordonă aplicarea maximului pedepsei hotărîtă de lege pentru cea din urmă faptă. Pentru caşul când pedepsa faptei a doua este maî uşoră de cât cea d'ânteî, art. 44 prevede ca condamnatul să-şî indepli-nescă pedepsa cea' d'ânteiu, care este mal grea fără alt adaos. In ultimul aliniat al acestui articol se prevede caşul când pedepsa este egală pentru ambele fapte, însă de diferite lungimi, şi cea din urmă pedepsa mai 1 ungă de cât cea d'ânteiu şi legea, în acest cas, ordonă ca condamnatul să sufere pedepsa pe timpul cât prisoseşce după ce se va scădea din timpul secundei condamnaţiunî timpul cât a făcut din prima condamnaţiune, hypotesâ în care, se află/recurentul de astă-dî, care fiind condamnat pentru secunda faptă la 7 anî de reclusiune si nefăcend din prima condamnare de 6 ani de cât 2 ani, are a maî suferi 5 ani de reclusiune. — Cas. TI, 26 Aug. 75 ; B. p. 200. 2. Se face o justă aplicaţiune a legeî. când Curtea condamnând pe un acusat la 20 de anî de muncă silnică, a prevedut că în acesta osândă intră şi alţi 7 ani la care mal este condamnat numitul prin altă decisiune. — Cas. II, 22 Oct. 7ti; B. p. 589. H. Numaî atunci pute fi cine-va condamnat la o pedepsa cu un un grad mai mare de cât aceia pe care o hotărasce legea pentru crima ce a săvârşit1 o, când se constată că osândit fiind prin o hotărîre nerevocabilă, la o pedepsa criminală, a săvârşit a doua crimă după im plinirea pedepsei ho-tătite pentru cea dintâiii crimă. Dacă, a doua crimă s'a săvârşit ţie când suferea pedepsa hotărîtă pentru cea d întâiu crimă, sau fugind din ocnă sau casa de închisore, atunci nu este cas de a se aplica o pedepsa cu un grad mai mare ci conform art. 44 a se absorbi pedepsa de a doua în cea d'întâi, saii a se aplica maximul pe-depsel pentru cea din urmă faptă după distincţiunile arătate în citatul articol. — Cas.II. 2 Mart. 76; B. p. 117. 4. Când un acusat comite maî multe fapte reprimate de legea penală, pedepsele cele mai mici se contopesc în pedepsa cea mai mare, care singură este aplicată, dacă cele-Taltc fapte sau petrecut înaintea judecatei urmate asupra faptului mai grav. Ast-fel, dacă un acusat este osândit prin 2 II. definitive la închisore şi la reclusiune, inst. jud. care k pronunţat condamnarea cea maî mare, e în drept a contopi inchisorea în reclusiune. De asemenea Casaţia este în drept a anula deci-siunile uneî Curţi de apel care nu face aplicaţiunea acestor reguli, refusând contopirea pedepselor prevezute de lege.— Cas. II, 18 Nobr. 88; Dr. 4/89. p. 27. B. 88, p. 99S. DESLJRE COMPLICITATE. ART. 47 DESPRE COMPLICITATE ART. 47 (55 ij. Când asupra uneî executai'] de osândă în materie penală, ministerul public întâmpină reclamă din partea condamnatului, că s'ar supune la doue pedepse aplicate prin doue diferite hotărîri, competinţa sa înecteză m judecătorul trebue să pronunţe contopirea osândeî în cea maî grea. — Cas. (T, 2r> Nobr. 80; B. p. 869. 45. Nu se socotesce în stare de recidivă acela care, osândit fiind pentru un delict, a săvârşit la urmă o crimă. 4<>. Agravarea pedepsei de recidivă nu se va pronunţa, dacă aii trecut zece anî din momentul de când condamnatul 'şî-a t er m i n a t p e d e p s a e e 1 e î 'din urmă crime sau delict. /'. Pr. 60. titlil v DENl'KK eOMPLIUTATi; 47. Sunt agenţi prova-catorî aceia carî, prin daruri, promisiuni, ameninţări, abus de autoritate sau de putere, uneltiri culpabile, vor ti provocat, la o infracţiune sau vor li dat instrucţiuni spre a, o comite. Sunt asemenea agenţi provocatori aceia carî, prin verî-unul din mijlo-cele enumerate în art. 294, vor li provocat direct la comiterea uneî crime sau unuî delict prevezut de Codicele Penale. Aceşti agenţi se pedepsesc în tocmai ca autorul- Aceia carî, prin verî-unul din mijlocele indicate în citatul art. 294r vor provoca direct la comiterea uneî crime sau delict, prevezut prin Codicele Penale, fără ca a-cea p r o vo c aţi une să fi produs verî-un efect, se vor pedepsi cu închisore de la trei lunî până la douî ani şi cu amendă de la 250 pană Ia 2500 leî. Pentru delictele de presă sunt respunzătorî: autorul, când este cunoscut sau când se dovedesce; iară în Jipsa luî, girantul editorul. Coast. 24; P. Fr. ■">!», HO; P. Hehf. 60. I. Agent provocator este şi acela care a provocat o infracţiune prin abus de autoritate, saii de putere. — Cas. II, 14 Febr. 90 ; Dr. is.'oo, p. j:-$h. li. 00, p. 21*. -. Kste agent provocator prin eseelinţă si coautor acel care povăluesce [ie o femeie să pă-răse'seă domiciliul conjugal, să ture maî multe obiecte de va-lore, in comun acord, prin spargere, şi primesce pe soţie la domiciliul seu. Cas. II, 22 Maî 87 ; B. p. 490. ii. Nu e necesar a se cerceta dacă instrucţiunile aii fost urmate de promisiuni, daruri, etc. căcî cuventul instrucţiuni constitue prin el însuşi delictul de provoeaţiune, fără să maî tie trebuinţă de a se maî adăogi şi cele-lalte cuvinte cop rinse în art. 47. Faptele din menţionatul articol nu aii trebuinţă să existe tote în mod cumulâ- i iv pentru a constitui culpabilitate. — Cas. II, 6 Mart. 78 ; li. p. 117. 4. Art. 47, care slabilesce eonii iţiunile cerute pentru caagen-I ui care provocă la comiterea uneî infracţiuni să tie pedepsit, eonsideră ca agent provocator ? i pe acela care va ti dat numai instrucţiuni pentru comiterea uneî infracţiuni. Din modul de redacţiune \ '\ din termenii întrebuinţaţi de art. 47 resultă, in mod'cert, că nu este trebuinţă ca instrucţiunile sau iu-formaţiunile date să fie însoţite de daruri, promisiuni', a-nieninţări, abus de autoritate saii de putere, şi uneltiri culpabile pentru ca autorul lor să de considerat ca agent, provocator si pedepsit, ca atare. — Cas. II, 18 Ian. 93; B. p. 61. 5. Faptul că mai mulţi locuitori dintr'o comună, în urma uneî comune înţelegeri, au adus cu forţa la localul primăriei pe notar, primar şi consilieri, şi le-au impus să rupă dre-cari acte din arebiva primăriei, în scop de a nu se pune în aplicare uisce taxe votate de consiliul comunal, constitue delictul de rebeliune prevezut de art. 170, iar uu acela de provo cai iuue la săvârşirea delictului'prevezut şi pedepsit, de art. 367, căci, în acest cas, ca să existe provoeaţiune la comiterea acestui delict, trebue ca prin daruri, promisiuni sau ameninţări, provocatorul să fi determinat pe agent, ca. de buri ă-voe să distrugă actele. — Cas. II, 2 Aug. »4 ; B. p. 796. ti. Art, 47 al. 2 P. care prescrie că agentul provocator se pedepsesce întocmai ca autorul material al delictului, trebue să fie interpretat în sensul că pedepsa agentului provocator să nu tie de un grad maî ridicat de cât acea cu care le-geapedepsesce delictul. In ceia ee privesce durata pedepsei, inst. de fond este suverană a da o pedepsa. de o durată maî lungă sau maî scurtă, în limitele maximului prevezut pentru faptul comis, după cum împrejurările atenuante sau agravante ce-1 înconjorămilitez a în favorea sau defavorea delicuentuluî. Aşa. dar Curtea a putut să dea recurentului o pedepsa de o durată, mal lungă de cât autorilor materiali ai faptului.—Cas. II, 14 Febr. 9o; Dr. 18 90. p. 138. B. 90, p. 2)8. 7. Kste motivată decisiunea care constată că inculpatul, ca trimes al Ministrului, a provocat la comiterea torturelor, în care cas aplicarea art. 47 e. justificată. —Cas. [f, 13 Mai 6o; îl. p. 165. S. Curtea, de fond este suverană în aprecierea, faptelor, din care se deduce cooperare», unui individ ca agent, provocator, fără să tie datore a întrebuinţa termenii eoprim i în lege. — Cas. ir, 27 "Mai 83 ; B. p. 5Ho. îb Instanţele de fond sunt suverane să aprecieze faptele m probele ce resultă din depunerile martorilor. Ast-fel Hind odată ce curtea de apel constată că există elementele de provoeaţiune prin abus de autoritate decisiunea sa în acesta privinţă scapă de controlul curţel de Casaţiune. — Cas. II, 23 Mal 90; B". p. 727. HI. Din art. 47 rezultă neapărat, că inst. de fond este datore să arate anume prin II. sa faptele şi elementele cavi con-stituesc delictul şi să se pronunţe asupra fie-căruî element constitutiv al unui asemenea delict, asemenna trebue să constate anume existenţa uneia din împrejurările prevezute de art. 47 care e cerută pentru declararea cul-va ca agent provocator.— Cas. II, 3 Sept. 96: B. p. 1267. II. In regulă generală, fiecare respunde înaintea legii penale, numai pentru faptele sale proprii afară numai dacă DESPRE COMPLICITATE. ART. 47 DESPRE COMPLICITATE. ART. 48 07 florae tere unei infracţiuni, (art. 47) Lg. pentru unele delicte, (art. 99 şi 159) comise de funcţionarii inferiori în exerciţiul func-ţiuneî lor, presumă abusul de autoritate şi de putere a superiorilor. In aceste delicte Lg. tace responsabili înaintea legeî penale pe superiori fără a se mai dovedi abusul de autoritate si . In cestiunile puse juraţilor, în privinţa agentului provocator, este destul să se pre-ciseze că provocaţiunea s'a săvârşit prin daruri şi promisiuni, fără să fie nevoe a se enumera şi obiectele promise sau dăruite, orî cuvintele rostite de provocator. — Cas. II, -s Oct. 91; B. p. 1139. 17. Nu constitue o cestiune complexă, împrejurarea că în-tr'una şi aceiaşi cestiune pusă în privinţa agentului provocat, juraţii au fost întrebaţi dacă. prin daruri şi promisiunî densul a înduplecat pe agentul principal ca să comită cutare crimă, acesta fiind un element constitutiv al însuşi delictului. — Cas. II, 22 Apr. 96 ; B. p. 763. ÎS. In materie de contravenţiuni, Lg. neprevădend vre-o penalitate pentru complici, mijlocul întemeiat pe respingerea mărfurilor care avea de scop a dovedi complicitatea, este fără interes.—Cas. II, 4 Dec. 81 ; B. p. 952. 48. Complicele se va pedepsi cu un grad maî jos de cât autorul principal, însă după natura cri- mei privită ca comisă de el, iară nu după natura saii agravarea ce pote lua crima saii delictul. în raport cu autorul principal, din circumstanţe personale ale acestuia, sau din circumstanţe survenite în cursul execuţiuneî crimei sau delictului, fără ştirea complicelui. P. Belg*V>9. 1. Dacă prin art. 48 se fixez» pepepsa complicelui, definiţiu-nea complicitate! nu este co-prinsă de cât în art. 50. Prin urmare cestiunile puse comi-siunei juraţilor trebue să reproducă elementele constitutive ale complicitate!.—Cas. II, 14 Febr. 78 ; B. p." 73. 2. In materie de complicitate nu e destul ca juraţii să declare că cine-va a cooperat ca complice, ci eî trebue să constate anume felul saii circumstanţa complicităţeî. Ast-fel complicitatea din art. 50 trebue să formeze anume obiectul unei cestiuni. In lipsă de o asemenea cestiune nu se pote aplica de cât o pedepsa cu un grad mal uşoră de cât a autorului principal. — Cas, II, 18 Maî 76; B. p. 262, 3. Când un acusat comite maî multe fapte reprimate de legea penală, pedepsele cele mal mici, se contopesc în cea maî mare, care singură este aplicată, dacă cele-Paltc fapte s au petrecut înaintea judecatei urmate asupra faptului mal grav. Curtea de Casaţiune este în drept a anula decisiunile uneî Curţî de apel care nu fac, aplicaţiunea acestor reguli, retuşând' contopirea pedepselor prevăzute de lege. — Cas. II, 18 Nobr. 88; B. p. 998. 4. Când e vorba de complicitate la părintucidere, trebue I . Când e vorba, de complicitate, întâiu trebue a se pune juraţilor o cestiune în privinţa fa]) te Lor celor maî simple de complicitate, aşa precum sunt prevezute prin art. 49 P. şi apoi trebue să se pue încă "o cestiune în privinţa acelor fapte de complicitate prevezute prin art. 51 şi cari aii de efect a agrava pedepsa. complicelui şi care, ca orî-care circumstanţe agravante, trebue să formeze obiectul unei cestiî speciale.— Cas. Vac. 8 Aug. 86; B, p. 616. 50. Vor ti pedepsiţi ca complici al uneî fapte calificate crimă saii delict: 1) Aceia carî vor fi procurat arme, instrumente saii ori - ce alte mijloce care au servit la comiterea faptei, sciind că o să servescă la această comitere ; 2) Aceî carî, cu hună seiinţâ, vor ti ajutat, saii vor li asistat pe autorul sau pe autorii acţiune! în faptele carî aiî pregătit'o,. sail au înlesnit'o, saii în acelea carî au săvîrşit'o,, fără prejudiţiul pedepselor carî sunt prevedute pentru autori de comploturi saii de provoeaţiune in contra siguranţei interiore saii exteriore a statului', chiar în caşul când crima, ce aveau în vedere conspiratorii sau provocatorii nu se va ti executat ; 3) Aceia carî vor fi contribuit,' în cunoscinţă de causă, la vânzarea sari numai la distribuirea orî expunerea unei scrieri , DESPRE COMPLICITATE. ART. 50 09 unui imprimat, unuî desemn saii uneî gravure, carî nu vor areta lămurit numele şi domiciliul a-deverat al autorului, girantului, editorului, când scrierea, imprimatul, desenului saii gravura conţin crimă saii delict. Personele ele maî sus vor fi scutite dc orî-ce pedepsa: 1) Dacă vor areta pe iideveratul individ de la vare ţin scrierea, imprimatul, desemnul saii gravura ; 2) Dacă vor areta pe a-deveraţiî autori, giranţi -şi editori. Consf. 24; P. h: 60; P. Bely. 66. 1. Complicii sunt aceia care procur ajutorul lor la per pet are a unei crime de către autorul principal. Complicitatea nu pote e-^ista de cât numaî atunci, când existenţa crimei este constatată. Prin urmare chiar în ca-.sul când autorele principal este necunoscut sau absinte, urmeză că mai întâiu să se facă declaraţiunea perpetăril delictului îu diferitele sale cir-eumstărî, şi apoi aceea a complicităţii, care nu este alt de cât ajutorul dat pentru comiterea delictului.— Cas. II, 6 Mal 72; B. p. 137. 2. In înţelesul art. 50 şi 51 sunt consideraţi ca complici numai aceia cari, cu bună sciinţă, vor ii ajutat sau asistat pe autorii acţiune! în faptele cari au pregătit'o sau aii înlesnit'o. Aşa dar, în delictul de mituire săvârşit de un funcţionar, este nulă şi casabilă II." care condamnă pe cine-va ca complice, numai pe simplul cu vent că dîn-sul a asistat pe acel funcţionar la facerea actului, fâră'să se stabilescă şi elementul bunei sciinţe din 'parte-î despre primirea de către acesta a sumelor de bani pentru săvârşirea zisului act.—Cas. II, 9 Mal 94: B. p. 578. H. Când e vorba de complicitate la părintucidere trebue a se pune juraţilor o cestiune în privinţa faptelor de complicitate, aşa precum sunt prevezute de ârt. 49 ţi 50 m una dacă acele fapte de' complicitate la părintucidere au fost comise cu precugetare, căci conform art. 232 şi 61, precugetarea are de efect a agrava pedepsa complicelui şi ca circumstanţa a-gravantă'trebue să formeze ob-jcctul uneî cestiuni speciale.— Cas. II, 18 Nobi-. 88; B. p. 996. I. Lg. în art. 258 m urm. P. înspirându-se în parte de dis-posiţiele codului penal al Belgiei şi al Prusiei, nu conţine nicî o disposiţie în privinţa martorilor precum găsim m'i? 172 C P. al Prusiei, care declară anume că secondanţii, precum martorii care aii asistat la duci, medicii ţi chirurgii nu sunt, supuşi uneî pedepse. In lipsa untî asemenea dispoziţii m P. român, martorii care asist la un duel, nu pot fi în principiu declaraţi nesupml u-neî pedepse ca complici, când el ar ti asistat în condiţiunile de adevăraţi complici conform art. 47 seq. P. pentru că duelul se pedepseşte de P. după distingirile stabilite de art. 258 şi urm. I*. si prin urmare martorii asistenţi vor putea fi urmăriţi, însă pentru acesta sc cer» ca ei să fi provocat, să ti aţâţat pe luptători sau să fi a-sist'at în condiţiunile stabilite de art. 50 P. Dealmintrelea e cu neputinţă a urmări pe martorii cari asistă la un duel. pentru că faptul martorilor care asistă în diferitele fase ale 70 DESPRE COMPLICITATE. ART. 50. DESPRE COMPLICITATE. ART. 51 — 53 71 duelului, în sine, departe de a ii un fapt oprit de Lg. penal, e un fapt util, căci numai graţie martorilor se pot întrebuinţa mijloce pentru a împăca sau pentru a îndemna la împăcare, pentru că prin martori we pote obţine ca lupta să fie leală şi onestă şi pentru ca eondiţiunil'e stabilite sau consacrate prin us să fie observate si acesta utilitate a martorilor o recunoşte chiar şi Lg. prin art. 260 Pi— Cas. II, 15 Febr. 94; Dr. 24/94, p. 185. B. 94, p. 162. 5. A se vedea adnotatiil e art. 258. 6. Când în materie de complicitate la delictul de escrocherie, instanţa de fond constată în fapt că prevenitul dat judecatei' ca complice a avut cun osc mţă şi a part icip at I a tote uneltirile viclene întrebuinţate de autorul principal, pentru a înşela pe victimele sale, şi că dânsul a ajutat şi asistat cu Dună sciinţă j>e acesta, in pregătirea şi săvârşirea escrocheriei sale", şi din. tote acestea deduce că cooperaţiunea complicelui a fost ast-fel în cât fără ea delictul nu s'str ti comis, nu depăşesce pin acesta puterea cî de apreciare asupra faptelor şi elementelor constitutive ale unui delict.-Cas. II, ■27 Mai 91 ; B. p. 670. 7. Există complicitatea la delictul de escrocherie alunei când judecătorul fondului constată in persona autorului principal tute elementele acestui delict, iar în persona complicelui că dînsul, cu bună sciinţă, a ajutat pe numitul autor in faptele cari au înlesnit delictul de înşelăciune şi că coope-raţiunea lui a fost ast-fel în cât fară ea autorul n'ar fi putut comite acest delict.— Cas. II, 21 Iun. 93 ; B. p. 642. S. Spre a ti aplicată pedepsa de complice treime ca în verdictul juraţilor să se constate elementele' constitutive ale com- pltcităţeî enumerate de art. 50. Din acest articol resultă, că decă cooperaţiunea nu consistă, in chiar faptele pregătitore sail inlesnitore comiterii crimei, ci numai în procurarea de instrumente sau mijloce, atunci trebue, spre a putea fi aplicată, pedepsa de complicitate, să fie constatat că, acele instrumente ori mijloce au servit la comiterea crimei sau delictului, căci procuraţi unea acestor instrumente cu scop de pregătirea crimei sau delictului, decan'au servit la comiterea chiar a infracţiune!, nu pote fi considerată ca o complicitate. —Cas. II, Jţ) Kobr. 71; B. p. :349. 9. Aserţiunea că recurentul n'ar fi putut ii declarat culpabil, căci unde nu sunt autori nu sunt nici complici, nici tăinui toii, nu e adevărată, căci tăinuirea nu constitue o complicitate la furt, ci ea este un delict sit/ f/eneris, afară de caşul prevâdut de articolul 56. In fine. nu e adevărată aserţiunea recurentului că dacă autorul principal nu s'a putut descoperica să fie supus pedepsei, nieî complicele, constatat ca atare, n'ar putea să fîe condamnat, căci descoperirea sau nedescope-rirea, pedepsirea sau nepedep-sirea autorului principal, nu pote avea nici o influenţă a-supra complicelui, de aceia se pote ca eine-va să tie condamnai numai în calitate de complice, fără ca autorul să ti fost condamnat, căci complicitatea în sine se pedepsesce de asemenea numai în unele caşuri uiaî uşor de cât faptul principal. -Cas. II, 27 Oct. 75: B. p. 2*9. 10. împrejurarea, că presupusul autor principal al falsului a fost achitat de. juriu, nu pote beneficia recurentului care s'a recunoscut de complice în acest fapt, de 6re-ce din res-p un sul juraţilor nu resultă că faptul n'a existat. - Cas. II, 2b Mai 79 : B. p. -jr>y. 11. Este cassabilă decisiunea <'urţcî cu Juraţi când preşedintele, în cestiunile puse, relative la complici, nu pune şi pe acea dacă complicele a a-.(iitat cu bună sciinţă pe autorii acţiune!, în faptele pe care le aii săvârşit. —Cas. II, 4 Oct. u7 ; B. p. 866. 12. Nepunerea cestiuneî e un cas de nulitate când punerea ci a fost reclamată de acusat şi Curtea a omis d'a se pronunţa asupra cerere! lui. — Cas.'ll, 16 Dec. 6k ; B. p. 2u5. 51. Complicele se va pedepsi întocmai ca şi au-umil principal, când cooperaţiunea luî a fost astfel în cât fără ea delictul nu s'ar fi comis. Cooperaţiunea complicelui trebue să fie ast-fel în cât fără dansa delictul să nu se ii putut comite în modul şi circumstanţele în care s'a comis. -Cas. II. •îşi Maî 87 ; B. p. r>02. 52. Acei cari, cunoscând culpabila purtare a f acătorilorlde rele în uneltire de tâlhării sau de silnicii în contra siguranţei Statului, a linişte! ob-stescî, a personelor sau a proprietăţilor, sunt deprinşi a le da maî tot-d'a-una găzduire, loc de scăpare orî de întâlnire, se vor pedepsi ca complici ai acelor făcători de rele. 80, 216. P. Fr. OL 1. Lg. considerăcacoinplicîaî făcătorilor de rele pe toţi aceia cari cunoscând culpabila lor purtare, uneltind tâlhării sau silnicii în contra siguranţe! Statului, a liuiscei publice, a personelor sau a proprietarilor, sunt deprinşi a le da maî tot-d'a-una găsduire, loc de scăpare sau de înlesnire. Prin urmare art. 52 este bine aplicat în cas de furt prin spargere. Cas.— n, 12 Sep. 66; B. p. 536. '2. Faptul depunere! banilor, după începerea urmărire!, nu face să dispară intenţiunea culpabilă în comiterea'delictului de tăinuire a unor sume provenite din un abus de încredere. — Cas. II, 24 Iun. »(i : B. p. 1097. 5*5. Acei' cari, cu bună sciinţă, vor fi ascuns în tot sau în parte, lucrurile sau banii ce provin din furt, sari din săvârşirea verî-căreî alte crime sau delict, sunt tăinuitorî, iară nu complici. Tănuitorii sunt acei cari cu sciinţă, vor cumpăra, vor primi în schimb saii dar, vor lua ca să negu-ţătorescă, să desfiinţeze orî să prefacă, orî vor primi, drept plată sau zălog, lucruri sau bani proveniţi din veri-o crimă sau delict. Rudele de sus şi de jos, bărbatul şi muierea, fraţii şi surorile, nu se socotesc tăinuitorî. P. Fr. 02. 1. Elementele constitutive ale tăinuire! consistă în buna sciinţă a provenienţii lucrărilor tăinuite din un delict sau din o crimă, şi al doilea în un fapt care are' de scop însuşirea în folosul tăinuit or utu! a lucrului sau dispariţiunea sau ascunderea.—Cas. II, 4 Mart. 4i">; li. p. 211. DESPRE COMPLICITATE. ART. 53 2.Elementele constitutive ale delictului de tăinuire consistă în buna sciinţă a provenienţa lucrurilor tăinuite dintr'un delict sa ti dintr'o crimă, şi al doilea într'un fapt care are de scop însuşirea în folosul tăinuit oruluî a lucrului, disparity iun oa saii ascunderea luî. -Cas. II, ir Febr. 87; B. p. 168. Elementul constitutiv al doi ierul ui de tăinuire e buna sciinţă că lucrurile sau banii primiţi sunt rezultatul uneî crime sau delict. — Tr. Tulc. •21 Aug. 91; Dr. 5(v91, p. 449. -L Elementele constitutive aie delictului de tăinuire, cum că ]) re veni tul a cumpărat lucrurile cit sciinţă şi că sunt provenite din furt, au putut ti stabilite de către instanţa de fond din circumstanţele raodicităţei preţului cu care le-a cumpărat, a vîrstcî :;i posiţiuneî acelui care le vindea şi, în fine, din tăgăduirea prevenitului la început despre acesta.—('as. II. 8 (let. ni: B. p. l 5. Singurul (dement constitutiv al delictului de tăinuire, este cunoştinţa că lucrul era de furat. Mu este necesar, prin urmare, a se şti dacă tăinuitorul a profitat sau nu de obiectele tăinuite. ('as. II, 25 Iun. 7:c B. p. 141. (î. Stabilirea cunoştinţei asupra provenienţei furtive a pei-lor, în momentul cumpărare'! lor, e un element esenţial pentru aplicarea art. 53.—Cas. II, 5 Febr. si;: B. p. 133. 7. Art. 53 cere ca clement, esenţial al delictului de tăi-nuire buna ştiinţă a delicuentuluî cum că 1 ucrurile tăinuite provin din o crimă sau delict. Acest element trebue constatat de instanţele de fond şi constatarea lor e suverană.—Cas. II, 15 Febr. 88; B. p. 162. Idem : Cas. II. 30 Nobr. 92 ; B. p. 1065. S. Când Curtea constată, prin decisiunea sa, că delicuentul a avut. cunoştinţă că obiectele, primite şi ascunse de dânsul, eraii de furat , constată în mod suficient clementele delictului de tănuire. — Cas. II, 24 Mai 89 ; B. p. 5fin, îb Tn materie de complicitate la o bancrută fraudulosă, se cere ca element existenţa bunei ştiinţe cu care să fi lucrat complicele ; neconstatarea acestui element în decisiunea condem-narorie. atrage nulitatea şi casarea ei.—Cas. LI. is Mart. 92: B. p. 270. 10. Dna din condiţiunile constitutive ale tăinuireî este şi aceea ca cel ce tănuieşte să ti cunoscut că lucrul tăinuit provine din săvârşirea vre-unei crime sau delict. Aşa dar, simpla constatare făcută de judecătorul de fond, cum că autorul unuî furt s'a dus în gazdă la pretinsul tăinuitor şi i-a remis caii proveniţi din acel f irt, precum şi nLte'bilete de vite spre a le vinde într'alte părţi, nefiind -'e natură a stabili elementele delictului de tăinuire, H. sa este casabilâ. — Cas. TI, 9 Nobr. 93; B. p. 1030. 11. Tăinuitoril sunt nu numaî acei cari cu buna ştiinţă vor cumpăra obiecte provenite din vre-o crimă sau delict, dar si ace) carî aii luat. asemenea lucruri, cu scop de a le vinde.— ('as. ! I, 24 Aug. 70 : B. p. 474. 12. Este suficient motivată decisiunea care constată că din instrucţiunea si desbate-rile urmate în causă, judecătorii şi-au făcut convicţiunea in fapt că delicuentul \\ ştiut că lucrul cumpărat, era furat şi că este culpabil de delictul de tăinuire.—Cas. II, 14 Febr- so: B. p. 220. ÎS. Constitue delictul de tăinuire faptul că cine-va a cumpărat lucruri cu bună ştiinţă că ele provin: fie dintr'un furt. fie din comiterea orf-căruî aii delict sau crime. Prin urmare, împrejurările că faptul din. cave provenea, acele lucruri, impu- DESPRE COMPLICITATE. ART. 53 i at autorului principal, cons-t itnia un abus de încredere, iar nu un delict de fiul, cum a fost calificat când dânsul a lost condamnat, şi că lucrurile au fost restituite păgubaşului, nu fac să dispară nici delictul de abus de încredere, nicî a-cela de tăinuire. — Cas. II, 23 Febr. 94; B. p. 192. 14. In delictul de tăinuire nu este nevoe ca maî întâiu să fie urmărit, judecat si pedepsit autorul principal al furtului o-biectelortăinuite şi numaidupă. acesta să se potă'exercita acţiunea publică contra tăinui-toruluî, este destul ca faptul de tăinuire să fie constatat în tdte elementele sale, pentru ca culpabilul în acest delic să fie urmărit si condamnat, independent de acţiunea privitore pe autorul furtului.— Cas. II, 20 Apr. 90 ; B. p. 538. .15. In materie penală privi-vilegiile sunt personale si din oombinaţiunea. art. 5:s şi 54, resultă că tăinuirea este un delict x/W generis, care pote fi imputat celor ce-1 comit, independent de autorul principal.- -Tr. Tulc. 21 Aug. 91 ; Dr. 56 91. p. 44y. lt>. Tăinuitorul pote fi urmărit şi pedepsit, chiar dacă aceia, cari au comis furtul saii delictul din carî proveneau obiectele tăinuite, n'au fost descoperiţi >i pedejisiţî. — Cas. 11, 24 Mai'95 ; B. p.'822. 17. Art, 1003 Civ. stabilesce, că un delict sau un quasi-delict, fiind imputabil mai multor persone, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire. De aci resultă un principiu general, aplicabil şi în materie penală, după care' tote personele cari aii cooperat la comîtereaunuî fapt penal, într' un mod direct saii indirect, ca provocator ca autor sau ca complice, răspund într'un mod solidar, de prejudiţiul causatprin săvârşirea acelui fapt penal. Asa hind rămâne a sci daca prin tăinuire, persona inculpată se pote considera că a cooperat direct sau indirect la comiterea, unui fapt penal, pentru ca să potă fi declarată răs-pundătore în mod solidar pentru tot prejudiţiul causat. In acesta privinţă tăinuirea în diferitele caşuri specificate de art. 53 constitue un fapt penal, independent, un delict sui generis, pentru care şi codul penal prin art. 54. şi 55 stabilesce o pedepsa anume. De aci resultă că tăinuitorii, nu se consideră a h cooperat la săvârşirea, faptului penal, nici direct nici indirect, căcîei nu sunt coatorî nicî complici, ceia ce se probeză mal mult chiar şi prin dispositiuneaart. 52. Ast-fel hind, tăinuitorul nu pote fi declarat răspundător solidar pentru tot prejudiţiul causat printr'un fapt penal'să-vârşit de alţii, ci el răspunde numai pentru prejudiciul ce s'a causat prin propriul fapt al său de tăinuire. — Cas. 11, 9 Febr. 74 ; B. p. 69. 18. Ari. 1003 Civ. nu face nici o distincţiune în privinţa diferitelor grade de culpabilitate a mal multor persone conlucra tore ia pagubă result ând din delict. In materie de delicte şi crime solidaritatea este presupusă de drept >i judecătorii cată să o pronunţe ex oficlo dacă n'a fost propusă de partea civilă.—Cas. TI, 25 Iun. 73: B. p. 141. iy. Tăinuitoril sunt răspunzători solidari cu autorul principal de despăgubirile civile către reclamant, când este dovedit că între dânşii şi autor a fost o legătură atât de intimă în cât constitue o unitate de delict.— Cas. II, 3 Iun. 92; B: p. 617. 20. Când se constată că pagubele causate părţii civile din furtul ce a suferit a provenit din faptele combinate ale au- 74 DESPRE COMPLICITATE. ART. 53 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 57 75 torului principal cu ale tăinui-toruluî, acesta răspunde în mod solidar cu cel d'ăntăî de tote pagubele suferite de reclamant, consistând atât din valorealu-crurilor furate cât şi din oii ce alte daune causate până la judecareaprocesuluî.— Cas. II, 28 Tun. 93; B. p. 662. 21. De şi art. 53 consideră pe cel ce cubună ştiinţă va ti ascuns, cumpărat, etc. obiecte sau bani proveniţi din furt, sau orî-care altă crimă sau delict de tăinuitor, iar nu complice, si art. 54 1 pedepseşte nu ca complice, ci ca autor, al unul delict special prevăzut, şi de si s'ar putea zice că nefiind copărtaş al unuia şi acelaşi fapt, solidaritatea în privinţa despăgubirilor civile nu s'ar putea pronunţa, însă atât faptul furare! obiectelor, cât şi acela că au fost ascunse au ocazionat părţii civile un pre-judiţiii şi în virtutea art. 1003 Civ. când faptul este imputabil mai multor persone, acele persone sunt ţinute solidar pen-iru despăgubiri. Apoi art. 142 l'r. dă dreptul judecătorului între altele să pronunţe solidaritatea când părţile sunt condamnate pentru cauză de fraudă. Faptul de a fura şi ascunde obiecte de furat e un fapt fraudulos. Prin urmare bine au judecat instanţele de fond condamnând solidar, atât. pe fur cât şi pe tăinuitor, la plata de despăgubiri civile. — Cas. II, 27 Sept. 94 ; B. p. 914. 22. Tăinuitorul declarat responsabil solidar pentru repa-raţiunile civile împreună cu cei cari aii comis delictul din care a provenit lucrurile tăinuite nu e in drept a formula un motiv de casare în privinţa solidaritate!. Acest drept ÎI pot avea numai făptuitorii delictului. — Cas. 11, 23 Ian. 90; B. p. 120. 2îJ. Dacă acei care sunt complici la un furt în sensul art. 48—52 P. sunt asemenea ne- demni a ii alegător!, de aci nu rezultă că şi tăinuitoril de furt ar trebui să fie escluşî ca nedemn!, căcî tăinuirea de furt nu este considerată ca o complicitate la furt, conform art. 48 până la 52 P. ci constitue un delict sui generis, iar nu complicitate, precum anume declară art. 53 al. I. P. pentru care delict art. 54 P. stabileşte pedepsa. Aţa fiind, tăinuitoril de furt nefiind complici la furt ci fiind consideraţi ca unii carî au comis un delict sui generis pedepsit în mod special, şi delictul tăinuirel de furt nefiind menţionat nicî în art. 20 legea, electorală, nicî în art. 25 legea, comunală este învederat că tăinuitorî de furt nu pot fi excluşi ca nedemni de a fi alegători, căcî necapacităţile trebue să fie anume declarate printr'o anume dispoziţie, ceea-ce nu este pentru tăinuitorî.—Cas. IT, 31 Mart. 80 ; B. p. 275. 24. Furturile simple pânăla valorea de o sută lei, fiind de competinţa judecătorilor de ocole de a le'judeca, tot eî sunt datori să judece şi pe tăinuitoril unor asemenea sume. — Cas. IT, 20 Nrobr. 84; B. p, 961. 25. Deţi este adevărat că în apel se pdte schimba calificarea, faptelor imputate prevenitului, nu se pot discuta însă de cât faptele pentru caii dânsul a fost judecat la prima instanţa; căci nimeni nu pote fi lipsit de beneficiul a doue grade de jurisdictiune. Ast-fel , prevenitul, inculpat şi condamnat de prima instanţă numai pentru delictul de furt, cată a fi achitat de judecătorul apelului de acest fapt, dacă stabilesce că nu i se pdte imputa, remănend ca ministerul public să-1 urmărescă pentru acela de tăinuire, care constitue un delict deosebit de acela din care provin obiecte tăinuite, dacă prin desbateii s'a descoperit imputabilitatca inculpatului în această privinţă. — Cas. II, 28 Nobr. 95; Bl p. 1400. 54. Tăinuitoril se vor pedepsi cu închisore corecţională până la douî anî. Tăinuitoril nu sunt eoprim.î între cel declaraţi nedemni de a fi alegători, ci'pot figura în listele electorale. — Cas. II, 5 Apr. 85 ; B. p. 308. 55. Tăinuitoril de lucruri molipsitore se vor pedepsi cu douî anî închisore corecţională. P. 377, 278. 5t>. Acei carî, maî înainte saii în timpul săvârşire! crimei saii a delictului, ar ii avut înţelegere ca să ascundă lucrurile ce vor proveni din infracţiune, se vor pedepsi ca complici. TITLUL VI DESPRE CAISELE CARÎ A PE HĂ DE PEDEPSA, SAU MICŞOREZI PEDEPSA 57. Nu se socotesce nici crimă nicî delict faptul săvârşit în stare de smintire şi în orî-care altă stare'de perderea usuiuî raţiuneî sale prin canse independent! de voinţa sa. Fr. 04; J\ Pr. £ 40. 1. Legitima apărare fiind de natură a desfiinţa culpabilitatea prevenitului, se atacă dreptul de apărare când judecătorul fondului respinge ascultarea martorilor propuşi spre a se dovedi acesta, şi ca atare decisiunea sa este cas abilă.— Cas. II, 20 Dec. 93: B. p. 1155. 2. Art. 57 conţine o causă de scusă legală pe care de câte ori apărarea o invocă judecătorul de fond, trebue să sepro-nunţe asupra el, alt-fel comite o omisiune esenţială.— Cas. II, s Febr. 74; B. p. 65. H. Mijlocul întemeiat pe faptul că prevenitul se găsea m legitimă apărare, cată să he produs judecătorului de fond în mod clar şi precis ; de unde urmeză că. dacă într'un delict de lovire imputat prevenitului, acesta s'a mărginit a declara că reclamantul voind să'l lovescă, densul s'a apărat şi pote atunci să'l fi lovit, din acesta nereeşind că dansul a propus, instanţei de fond, cum că a fost în legitimă apărare, nu constitue o omisiune esenţială din partea eî, dacă n'a discutat că densul se afla sau nu în stare de legitmă apărare.— Cas. II, 24 Oct. 94 ; B. p. 1001). 4. In cestiunea : acusatul e culpabil, sunt coprinseatăt caracterul moral al faptului, cât sî intenţiunea agentului; faptele justificate precum: smintirea, perderea usuiuî raţiune!, legitima apărare, fiind conţinute în cestiunea culpabilităţeî,_ nu trebuesc supuse prin cestiuni speciale juraţilor.Intre circumstanţele' avend de efect a atenua culpabilitatea, singurile pe care judecătorul e dator să le pue juraţilor, sunt scusele legale. In specie turburarea propusă de acusat netiind o scuză legală, judecătorul nu putea să o puc juraţilor prin o cestiune specială.—'Cas. II. n Febr. 77; B. p. 71. 5. După art. MV2 şi 363 Pr. P. Preşedintele curţeî cu jurat! trebue să pue 'cestiunea suplimentară în afară de circumstanţele coprinse în actul de acusaţiune, dacă din deşii ateii resultă. una sau maî multe circumstanţe îngreuna- 76 CAUSE CARE APĂRĂ torc, şi acusatul a propus o scusă clin cele admise de lege. In specie, preşedintele nu avea a pune o cestiune suplimentară asupra legitime! apărări întru cât puneraa uneî cestiuni în a-cest sens nici nu se constată că s'a cerut de acusat. In a-fară de acesta consideraţie punerea unei cestiuni în privinţa legitimei apărări e necesarie, căci punerea eestiuneî dacă cutare este culpabil', însemneză şi are de scop ascidacă acusatul a avut consciinţa şi voinţa d'a comite crima. Dacă acusatul se află. întruna din acele împrejurări cari înlătură sau alterez ă acea consciinţa sau acea voinţă, dacă acusatul se află în stare de nebunie sau de beţie sau de legitimă apărare este învederat că juraţii vor fi luminaţi prin apărare prin des-bater'ile urmate asupra faptelor ţi împrejurărilor comitere! crimei, precum si prin espunerea Pre.;idintelul "juraţilor asupra însemnătate! cestiune!: estecul-p tbil. Dacă juraţii vor ti convinşi că împrejurarea în care s'a. aflat acusatul, în momentul comitere! crimei, a fost denatura al înlătura voinţa şi consciinţa vor respunde în mod negativ, iar dacă juraţii voi" li convinşi că acuzatul nu s'a a-fiat într'o împrejurare care a înlăturat sau alterat voinţa saii consciinţa vor respunde îti mod afirmativ. Ast-fel în cestiunea. ezte culpabil imputabilitatea crimei e cujirinsâ în întregime .şi prin urmare punerea unei cestiuni separată în privinţa legitimei apărări, nu pote ii cerută. — Cas II, "30 Aug. S3; B. p. 770. Idem pentru smintire : Gas. IT, 3 Mal s9; B.p. 543. (>. Iii specie fiind vorba de o legitimă apărare, cas în care nu există nici crimă, nicî delict, Curtea era în drept a nu pune o cestiune separată în privinţa legitimei apărări, juriul re'spunzând prin un ver- DE PEDEAPSĂ. ART. 57 diet de neculpabilitate, dacă ar fi găsit că recurentul era în adever în cas de legitimă a-părare. — Cas. II, 25 Nobr. 87: B. p. 953. 7. Prin scuze se înţelege numaî faptele cari au de efect reducerea pedepsei, conform art. 254, nu şi acele carî după art. 57 nimicesc culpabilitatea ţi nu lasă să maî existe delict. Demenţa ridicând după art. 57 orî şi ce culpabilitate şi făcând prin urmare a nu maî exista delictul, juraţii, prin respunsul afirmativ sătt negativ, respund cu necesitate şi ia acesta cestiune, aşa dar nu e nevoe a li se face o cestiune separată.— Cas. II, ifi Febr. 88; B. p. i9s. Idem pentru legitimă apărare: Cas. II, 29 Febr. 88; B. p. mo. 8. Legitima apărare nu pote forma obiectul unei cestiuni separate, ea fiind o causă care intiuenţeză şi alterezâ voinţa. Ea deci pdte fi considerată că este prevăzută în cestiunea principală de culpabilitate.— Cas. II, 24 Sept. 9fi; B. p. 1292. 9. Beţia, nefiind prevăzută de lege ca o scuză legală, nu trebue să facă obiectul unei cestiuni.—Cas. II, li Nobr. 80: B. p. 397. Idem : Cas. II , 3 Nobr. si; B. p. 807. 10. Legea asupra responsa-bililăţeî ministeriale din 2JJai 1879, declarînd penalmente res-punzător pe ministru care violeză un text expres al unei legi existente, fără ca pentru acesta să ceră anume, ca condiţiune constitutivă a delictului,' doi sau rea credinţă din parte-î, a voit, cu drept cu vent, să pe-dVpsescă faptul funcţionarului pus pe cea maî inaltă treptă a ier arch iei guvernamentale, şi administrative a Statului, care. nesocotind o lege clară, nepri-mitiore de vre-o îndoială raţională, din incapacitate, incurie, neglijenţă sau dispreţ manifest al legalitate], turbură el, cel însărcinat mai' presus de CAUSE CARE APĂRĂ toţi cu executarea legilor, ordinea juridică stabilită, isbind ast-felîn ceea-ce e chemat tocmai să întărescă în inima tuturor cetăţenilor : sentimentul legalitate!' fără de care Sta-i ui e lipsit de una din bazele sale morale cele maî solide. Responsabilitatea juridică creată de lege pentru ministru prin acest text, nu trece peste marginile uneî stricte justiţii, dacă, precum acesta reese clar din chiar tăcerea legei în astă privinţă, ea a înţeles să reserve, ministrului pus în acusaţiune, dreptul d'a propune şi proba, spre apărarea sa în faţa judecatei, căuşele de justificare admise de dreptul penal ordinar în materie de crime si delicte, cât şi de dreptul constituţional al tuturor statelor si carî sunt: pe deoparte, necesitatea, adică o neputinţă neprovenită din vre-o greşală a -.a şi pe care ministrul nu o putea înlătura cu mijldeele de care dispunea, iar pe de alta, m independent de orl-ce nece-s it ate în sensul teoriei drep-i ului comun, raţiunea de Stat adică un interes'public impor-l ant şi superior dispoziţiunei lege! violată.— Cas. Un. 7* Dec. 88; li. p. 1055. 58. Tsu este nicî crimă nicî delict când fapta va li săvârşită din cauză de legitimă aperare. Aperarea este ligîtimă rând este necesarie spre a. respinge un atac material, actual şi injust, în contra personeî sale sau a altuia. Se socotesce ca legitimă aperare şi caşul când a-gentul sub imperiul tur-luirăreî, temereî saii te- E PEDEAPSĂ ART. 58. li roreî, a trecut peste marginile aperăreî. P. 256; Civ. 956; C. J. M. 222. P. Fr. 328, 329; P. Pr. £ 41. 1. Exprcsiunile necuviinciose adresate acuzatului nu-1 pun în stare de legitimă apărare de 6re-ce nu constltuesc un atac material actual si injust. — Cas. 11,26 Nobr. 76; B. p. 641. H. Dacă fie-care particular, pentru o injustiţie dubiosă şi care în urmă s'ar putea repara lesne pe o cale regulată, cu alte cuvinte, atunci când dânsul nu s'ar afla într'o stare de legitimă apărare vădită, ar h în drept ca să nesocotescă şi să destiinţeze actele autoritate!, atunci am ajunge la sistemul absolut ce ar conduce di-rectamente a autoriza pe fiecare a se constitui, în tote caşurile, judecătorul actelor emanate de la autoritatea publică ţi acesta ar fi contrar ordinel publice, ar conduce la anarch ie, ar fi periculos ţi prin urmare neadmisibil, eu atât mai mult că nu c fundat pe nicî un text de lege.—Tr. Br. 19 Ian. 84; Dr. 22/83-84 p. 174. 3. Legitimă apărare fiind jde natură a desfiinţa culpabilitatea prevenitului 'se atacă dreptul de apărare când judecătorul fondului respinge ascultarea martorilor propuşi spre a se dovedi acesta, şi ca atare decisiunea sa este casabilă.— Cas. IT, 20 Maî 93; B. p. 1155. 4. Legitima apărare ridicând ori si ce culpabilitate, şi făcând prin urmare a nu maîec-sista delictul, juraţii prin răspunsul lor afirmativ saii negativ, răspund cu necesitate şi la acesta cestiune, ast-fel că nu e nevoe de altă cestiune. — Cas. TI, 29 Febr. ss;B. p. 190. 5. Legitima apărare nefiind o scusă legală, ci o circumstanţă care apară pe autorul crimei", nu e nevoe să se pue o cc- 78 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 58 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEAPSĂ ART. 58 7D triune separată asupra ei. — Cas. ii, 28 Mal 90: B. p. 736. 6. Prin scuză se înţelege numai circumstanţele cari au de efect reducerea' pedepsei conform, art. 254 nu şi acela carî, după art. 58, face să dispară culpabilitatea şi nu lasă să mal existe delictul! Legitima apărare, ridicând ori şi ce culpabilitate şi făcând, prin urmare, a nu mai exista delictul, juraţii prin răspunsul lor afirmativ saii negativ la cestiunea principală asupra culpabilitate! , respund virtual si asupra'legitimei apărări. Lg. român, de ţi nu s'a mărginit, ca cel trances, a arăta legitima apărare ca un fapt justifiacativ, ci prin art. 58 'î-a dat şi definiţiunea, din acesta împrejurare însă nu se pote trage consecinţă că legitima apărare, ca cestiune de drept, trebue neapărat pusă juraţilor distinct de cestiunea principală, căcî dupe sistemul legeî nostre penale, însăşi cestiunea principală: Acusatul e culpabil... coprinde o cestiune de drept, acea a responsanilităţiî aeusatulul, responsabilitate pe care legitima apărare are tocmai de efect a o face să dispară şi ca atare dar, ea e virtual c'oprinsă în cestiunea de drept a culpabilitate!.—Gas II. 3 Febr. 93; B. p.' 163. Idem: Cas II, 20 Febr. 95; B. p. 227. 7. Leg. definind şi caracte-risând prin art. 58 faptul justificativ al legitimei apărări a manifestat virtualmente prin acesta chiar voinţa că un acusat să nu fie declarat neculpabil sub cuvânt de legitimă apărare, decât sub condiţiunea că împrejurările ce el ar'avea în favoarea sa, se constitue legitima apărare recunoscută de lege ca atare. Acesta dorinţă nu pote fi" ajunsă dacă preşedintele Curţi cu juraţi, în cas când acusatul invocă escep-ţiunea legitimei apărări, n'ar formula-o juraţilor sub formă de îutrebare, şi i-ar Iasă suverani apreciatoiî ai acestui fapt justificativ caracterisat de lege. Acesta dorinţă pote în cete mal multe cazuri ar fi a-junsă, dacă Preşedintele apreciind împrejurările invocate de acusat spre apărarea sa, si gă-sindule că constituesc legitima apărare definită de lege, ar pune o întrebare specială, care ar avea de obiect d'a formula acesta escepţie, şi pune pe juraţi în necesitate" d'a se pronunţa asupra esistenţel sau nee-sistenţei unor împrejurări care după lege singure pot face ca un agent să fie privit ca fiind în cas de legitimă apărare. Din obligaţiunea Preşedintelui d'a face din escepţiunea legitimei apărare obiectul uneî speciale întrebări, resultă obligaţiunea sa d'a nu pune în întrebarea către juraţi, de cât împrejurările invocate de acusat spre apărarea sa, iar nu altele, şi acestea atunci când apreciin-du-le ar găsi că ele constituesc legitima apărare. In specie, Preşedintele, puind pe juraţi în a doua cestiune, în necesitate d'a declara, dacă acusatul a lovit pe pacient voind să apere pc soacră-sa, a comis pe de o parte o manifestă erore de fapt pre-judiţiabilă apărare!, de vreme ce e constant că acusatul a invocat în favorea sa împrejurarea apărare! mumei sale, iar nu a socreî sale de lovirile pacientului, iar pe de altă acesta întrebare nici nu conţine elementul esenţial al legitimei a-părăii, si care constă în atacul la care, după acusat, se află espusă persona ce el pretinde că a voit să apere co-miţând crima.—Cas. II, 19 Mai 69;' B. p. 172. 8. Legitima apărare nefiind caracterisată anume prin legea nostra penală, constitue o cestiuni separată ce trebue a se pune juriului, de 6re-ce legitima apărare intră în domeniul ■muzelor legale admise de Tege pentru uşurare de pede'psă_a ;iensatuluî. In acest scop, Lg. prin art. 363 Pr. P. a impus Preşedinţilor Curţilor cu juraţi îndatorirea de a pune juraţilor cestiuni separate în cas când din desbaterl ar resultă vre-o scuză. — Cas. II, 9 Iun. 76 ; lî. p. 332. i». Legitima apărare nefiind o scuză, ci un act justificativ, n'ar trebui să facă obiectul rinei cestiuni separate, dacă legea definind legitima apărare .şi arătând, în mod limitativ, elementele eî constitutive, n'ar fi făcut din ea o cestiune de drept. Ast-fel fiind urmeză neapărat, când se invocă legitima apărare, a se pune juraţilor o cestiune distinctă în privinţa eî, căcî într'alt-fel juraţii, cărora legea definde de a se raporta în îndeplinirea misiune! lor la dispoziţiunele lege! penale, ar putea recundşte că există legitimă apărare, acolo chiar, unde, după termenii precis! aî legeî, nu e cas de a se aplica beneficiile acestui fapt justificativ.— Cas. II, 12 Ian. 79 ; B. p. 69. 10. Chiar dacă s'ar pretinde că prin Cuvântul scuseî din art. 363 Pr. P. se înţelege nu numaî faptele acelea, care când sunt constatate şi prevăzute de lege au de efect după art. 254 P. d'a reduce numai pedepsa, dar încă şi acele fapte care, fiind săvârşite din causă de legitimă apărare, nu constituesc nicî crimă nicî delict, tot în specie nu se constată, că a-cusatul a propus ca să se pue juraţilor o cestiune, că el a fost' nevoit a săvârşi omorul ce i se impută spre a respinge un atac material, actual şi injust în contra personeî * sale sau a alteia, şi preşedintele nu e dator sub "pedepsa de nulitate să pue juraţilor o cestiune asupra unei scuze legale de cât dacă acuzatul a cerut. — Cas. II, 8 tul. 80; B. p. 212. 11. Legitima apărare fiind una din căuşele prevăzute de codul penal de natură a apăra de pedepsa pe inculpat, judecătorul e ţinut să se pronunţe asupra lor. Aşa dar, când un inculpat dat judecatei pentru delictul de lovire invocă a-cest mijloc de apărare, iar judecătorul în loc să examineze împrejurările în cari s'a perpetrat faptul şi dacă inculpatul era sau nu în legitimă a-parare se mărgineşte în a declara numai că legitima apărare, nu-î pote servi la nimic de ore-ce pacientul a fost rănit, mod de argumentare care nu stabileşte existenţa sau ne-existenţa "elementelor constitutive ale legitimei apărări, comite prin acesta o omisiune esenţială de natură a face ca decisiunea ce a pronunţat să fie casabilă.—Cas. II, 20 Oct. 93; B. p. 917. 12. Când nu se constata, din procesul-verbal de şedinţă, eă recurentul ar fi făcutverî-o propunere, d'inaintea Curţeî de fond, în privinţa cestiuîiel de legitima apărare, când Preşedintele a dat lectură, în faţa acusatuluî, cestiunilor ce le punea juraţilor, fără ca dânsul sau apărătorul seti să fi făcut veri-o cerere de a se pune şi cestiunea de legitimă apărare, în asemenea cas, Presidentul e liber de a pune saii nu o asemenea întrebare , după cum crede că dânsa resultă sau nu din desbaterl, însă nepunerea unei cestiuni, în acesta privinţă, nu pote face un motiv de casare, de cât atunci numai când a fost propusă de apărare şi nefăcută de Preşedinte.— Cas. II. 25 Apr. 89 ; B\ p. 489. 18. Mijlocul întemeiat pe faptul că prevenitul se găsea în legitima apărare, cată să fie propus judecătorului de fond în mod clar şi precis. De unde urmeză că dacă într'un delict de lovire, imputat prevenitului, so CAUSE CARE APARĂ I>E PEDEPSA. ART. 59 CAUSE CARE APARĂ DE PEDEPSA. ART. 60 81 acesta declară că s'a apărat .şi pate atunci să fi lorit, din acesta nu reese că dânsul a propus instanţei de fond cum că a fost în legitimă apărare. Decî nu comite o omisiune esenţială instanţa judeeăturescă. care n'a discutat dacă dînsul se alia sau nu în stare de legitimă apărare. - Cas. II, 2.4 Oct. 91; B. p. luOH. 14. Adiuiţându-se beţia ca o circumstanţă ce putea influenţa 111 determinarea culpabilităţii relative şi individuale a autorului' unui fapt, judecătorii de fond fiind suverani în apre-eiarea gradului acestei culpa-pabilităţi, lăsănduli-se pentru acesta latitudinea între minimum si maximum pedepsei lio-l'ărîte pentru fie care fapt şi facultatea declarare! circuni-cuuistanţelor atenuante, decisiunea lor, în acesta privinţă (■se de sub controlul Casaţiei.— Cas. 11,11 Nobr. so; B. p. :S97. 15. Judecătorii fondului sunt suverani să aprecieze, după probele ce I i se produc, dacă 111 materie do crime m delicte, agentul a fost sau nu in cas de legitimă apărare fără. ea acesta apreeiaţie să cadă sub controlul Curţeî de Casaţie, de ore-ee ea se deduce numaî din cestiuni de fapt .-■ Cas. ll.ll luu9ii; 11. p. s:-j9. 1(>. Spre a putea h" cine-va condamnat la despăgubire pentru un fapt al săii care a putut produce altuia prejudiciu, trebue ea. acel fapt sa constitue o gre-selă din partea sa. (art. 998 < lv.) De aci resultă, că dacă cine-va uscză de un drept recunoscut de lege, nu e responsabil dn resultatele prejudiţiabile altora, când el nu depăsesce îu usul şeii marginele arătate de lege. Aşa dar de vreme ce apărarea este recunoscută de lege, când ea este circumscrisă iu marginele prescrise, m infracţiunea comisă în stan1 de legitimă a-părare, nu este pedepsită este evident că dacă cine-va e în cas de legitimă apărare, nu pote li responsabil.nunumal în faţa legei penale dară nici în faţa legeî ci vile, căci fapta nu1! pote ti imputabilă nicî chiar câgrc-şelă, de ore ce useza de un drept acordat de lege, afară numai când s'ar dovedi că a escedat marginele unei legitime apărări căci în asemenea cas escesul 'î se pote imputa ca o greşelă ţi prin urmare el pote fi crvilimente responsabil pentru prejudiţiu resultat din a-cest esces.—Cas. II, 21 Nobr. 73; B. p. 258. 59. Nicî o criuut saii delict nu pote ti scuzat, nicî pedepsa nu se va putea micşora, de" cât în rasurile şi în circumstanţele acelea în cari legea declară fapta scuzabilă, sau permite de a aplica o pedeapsă mai puţin riguroşii. P. 05. 92^ 99, 114, . 110, 159, 174,197, 250, 257, 274. 270, 281, 282, 307, 329, 304; Pr. P. 303. C. J. M. 120, 195, 222, 1\ Fr. 05. 1. Părinţii nu pot h' responsabili de faptele fiilor lor. In ceea ce priveşte pretenţiunile civile, de şi admisibile în drept, totuşi fiiind de natură civilă, ele nu se pot tranşa pe calea instanţei coreeţiouele întru cit fa p t u 1 p e 11 al nu e x i s t ă. — C a s. II, 5 Febr. ho; B. p. 132. 2. Ordinul superiorului către inferior nu scutesce pe acest din urmă de răspundere. — Cas. II. 13 Mal 69 ; B. p. 165. :!. Prin nicî un text de lege nu se ocrotesc servitor! care, din ordinul stăpânului, comit ta])te oprite de lege.— Cas. II, 29. Ian. 82 ; B. p. lin». I. De si este constant că in-fuI(iuţii s'aii introdus în pădu-m;i Statului si aii tăiat lemne, ni^ă uneşte mai puţin adevărul, că eî aii mers în pădure şi ;m tăiat lemne din ordinul vechilului moşiei, la care ordin '■i. ca servitori pus! la disposiţia vechilului, nu puteau re sista : [■rin urmare faptul tăieri! lemnelor neputându-se imputa lor, cu drept cuvânt şi fără a viola. \ eri un text de lege îî a achitat de penalitate. ■ Cas. II, 9 Iul. 84; li. p. 597. 5. Faptul că acusatul invocă un alibi nu constitue o scusă legală în adevăratul înţeles al cuvântului, spre a. putea face iibiectul unei cestiuni separate, 1 i ea un simplu clement de ne-culpabilitate, intră în cestiunea generala este. culpabil sav uu a-'■^(/«/."-Cas. TT, 5 Dec. 66 : B. p. 759. Idem: Cas. II, 11 Iul. 09; li. p. J97. li. Preşedintele nu e dator a. pune juraţilor o cestiune separată pentru constatarea fap-luluî că persona omorâtă era un bandit. Legea nu scuzeză un asemenea omor. Cas. IT, 2ti Ian. 78; B. p. 14. 7. Orî-cine este responsabil pentru infracţiune la legea penală, dacă nu se găseşte în-tr un cas care justifică faptul s e u , p re cum este s tare a d e smintire orî de legitimă apărare. Infracţiunile' ce s'ar comite în urina uneî provoca-! iunî nu sunt justificabile, ci numaî scusabile, imputabilita-lea fa]ituluî uu dispare, ci numai pedepsa se miesoreză. Ca-m 1 r i 1 e de j v. s t i t i c are s au d o -.rusă nu sunt lăsate în atributul judecătorului , ci sunt anume declarate de lege. Rănirile şi loviturile sunt scusabile, când au fost provocate, nu prin orî-ce mod, ci numai prin lovituri sau violenţe mar! urmate asupra unei persone. Caşurile de scusă, cum este provocaţiunea. nu instanţele de in- strucţiune (judele de instrucţiune^ ori camera de acusaţiu-ne) sunt în drept a le examina ci numaî judecătorii de represiune, car! sunt singuri competinţî ale aprecia, şi în urmă. a reduce pedepsa. 'instanţele de instrucţiune, numaî atunci pot declara că nu este cas de urmărire, când nu vor găsi destule indicii de culpabilitate, orî nu vor găsi urme de vre-o infracţiune pedepsită de legea penală. — Cas. II, 6 Febr. 70: B. p. 49. <>0. Afară de cauzele de scuze anume prevezute de lege,maî sunt şi alte cause de micşorarea pedepsei, lăsate cu totul la apre-ciarea juriului saii a judecătorului' corecţional, carî se numesc circumstanţe a-tenuante. (vând juriul va declara că există în favorea acuzatului recunoscut culpabil circumstanţe atenuante, pedepsele ce pronunţă legea în contra unor asemenea acusaţi se vor m o di ti ca după cum urmeză : Dacă pedepsa ce pronunţă legea este munca silnică pe viaţă, Curtea va aplica pedepsa muncei silnice pe timp mărginit sau reclusiunea. Dacă pedepsa este a-ceea a muncei silnice pe timp mărginit, Curtea va aplica pedepsa reclusiu-neî saii maximum închisorel. 6 82 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 60 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 60 Hit Dacă pedepsa va ti a-ceia a reclusiunei, deten-ţiuneî, degradaţiuneî civice, sau maximum închi-s6reî corecţionale, Curtea sau Tribunalul va aplica închisorea corecţională , fără a o putea reduce la mal puţin de un an. Curtea va putea încă aplica şi o amendă de la 250 până la 750 leî. In cas când legea pronunţă maximum unei pedepse criminale, Curtea va aplica minimum ace-liasî pedepse, sau chiar pedepsa ce vine cu un grad maî jos. Dacă legea pronunţă pedepsa încliisoreî sail a-ceia a amende!, şi dacă Tribunalele corecţionale vor constata circumstanţe atenuante, ele sunt autolysate, chiar în cas de recidivă, a reduce pedepsii încliisoreî până la minimum de 15 zile, şi chiar maî jos ; precum asemenea şi pedepsa amende! până la minimum de leî 26, şi chiar mal jos. Tribunalele pot să sub-stitue,în asemenea cas, închisorii amenda, fără însă să se potă coborî, în nici un cas, maî jos de simplă poliţie. P. Fr. 468. 1. Juriul are competinţa a admite circumstanţe atenuante în favoarea acuzaţilor numai pentru faptele criminale supuse judecatei lor şi de care aii fost recunoscuţi culpabili, de câte ori însă este vorba de un delict, acesta competinţa înce-teză şi numai judecătorii corecţionali sunt în drept a admite circumstanţe atenuante. In specie, recurentul tiind a-cusat pentru doue fapte, adică o crimă si un delict, iar juriul (leclarându-1 culpabil numai în al doilea fapt ce i se impută— deliciu—ei nu puteau să pronunţe circumstanţe atenuante, ci numai judecătorii corecţionali cari erau chemaţi de lege cu aplicarea pedepsei. Aceşti magistraţi, în suveranitatea lor. nedeclarând circumstanţe atenuante în favorea acusatulu! nu erau ţinuţi a motiva hotărârea lor în" acest punct. — Cas. II, 28 Aug. 78 ;B. p. 295. •2. Circumstanţele atenuante lăsate de Lg. în'apreciarea judecătorului, tiind de natură a influenţa asupra gradului tie culpabilitate a autorului unui fapt şi a determina culpabilitatea' sa concretă, relativă şi individuală, culpabiltate ce în realitatea lucrului este singura ce se judecă înaintea instanţelor judecătoreşti, este logic şi rational ca judecătorul care are a" se pronunţa asupra culpabilităţii, să fie în drept a se pronunţa şi asupra existenţei acelor circumstanţe. Juriul, în specie, judecând culpabilitatea acusatului, el dar era în drept a se pronunţa şi asupra existenţei circumstanţelor atenuante. Nimic în textul legel nu autorisă a se crede că Lg. a voit a deroga la acest principiu. Dacă art. 365 Pr. P. vorbeşte de juriul în materie criminală este că în regulă generală, juriul nu se pronunţă de cât în materie criminală a-supra culpabilităţii autorului unui fapt. Dacă art. 60 P. vorbeşte în privinţa circumstanţelor atenuante,' de juriul sau rin întrebuinţare de chei min- 1 cinose şi altele prin efracţiunl, j în acest cas, după disposiţiu- 1 nile art. 310 combinat cu 40, 1 pedepsa fiind acea a maxfmu- I lui închisorei corecţionale, ju- J decătorul face o rea aplicare 1 a pedepsei dacă prin acorda- 1 rea circumstanţelor atenuante j ar da pedepsa 'încliisoreî co- j recţionale pe termen maî mic I de un an.—Cas. II, l Nobr. 94: \ B. p. 1109. Ui. Când în urma verdictului ] juraţilor, acusatul a fost recu- 1 noscut culpabil de faptul că a. 1 comis tâlhărie prin întrebuin- j ţare de răniri ce au causat o- * incapacitate de lucru, fapt cey 1 după art. 319 al. 2, se pedep- j seşte cu munca silnică pe timp J mărginit , Curtea a făcut o- j dreaptă aplicaţiune a pedep- a seî, condamnându-1 la 5 ani 1 reclusiune dacă juriul i-a a- I cord at circumstanţe atenuante,. | căci, în acest cas.'pedepsa nu. I se pote reduce, conform art. 1 60 al. 2, de cât la reclusiune | sau la maximul încliisoreî co- I recţionale.—Cas. II, 1 Mart. 95; I B. p. 341. li. Când faptul ast-fel cum I se declară de juraţi cade sub ] previsiunile art. 264 şi 265 com- j binat cu art. 60, Curtea nu pote ', reduce pedepsa închisorii co- j reetională la maî puţin de un an.—Cas. II, 28 Ian. 80; B. p. 53. Io. Prin acordarea circum- J stanţelor atenuante nu se pote ] da prevenitului o pedepsa maî 1 mică de un an, dacă pedepsa j prescrisă de lege este acea a j maximului inchisoreî corecţio- j nale. Ast-fel, când este cons- ■■ tatat că prevenitul mai fusese ( deja condamnat printr'o sentinţă rem as ă definitivă, şi care s'a'executat, la o pedepsa maî mult de 6 lunî tot pentru furt prin efracţiune, fapt identic ca cel pentru care este dat în CAUSE CARE APĂRĂ urină judecatei, în care cas, a-m-mănat art." 310, combinat cu .ni. 43 P. pedepsa pentru cel «Ic al doilea fapt ar fi maximum inchisoreî corecţionale, judecătorul fondului violează iu't. 60 al. 4, când pronunţă închisorea numai pe timp de 7 lunî, cu tote că a admis circumstanţe atenuante în favorea sa. — Cas. II, 26 Apr. 94; li. p. 478. l(i. Judecătorul fondului face o justă aplicare a pedepsei când, admiţând circumstanţe atenuante, dă numai pedepsa închisoare! între minimul şi maximul prevăzut de lege peiî-tru delictul de care prevenitul a fost dat judecatei, scu-tindul de amenda ce mâi prevedea legea pentru acel delict.— Cas. II, l Aug. 94 ; B. p. 789. 17. Lg. referindu-se la aplicarea pedepsei, stabileşte minimumul pedepsei peste care inst. jiul. nu se pot scoborî, şi maximul pe care nu-1 pot depăşi, iar gradaţiunea între minimum şi maximum este lăsată la." apreciere a Curţeî de fond. in speţă s'a aplicat bine art. 239 şi 60 când s'a condamnat .acusatul la 6 lunî închisore corecţională.—Cas. TI, 18 Maî 88: B. p. 518. 18. Admiterea circumstanţelor atenuante nu obligă necesarmente pe judecător, în delictele corecţionale, să reducă pedepsa maî jos de minimum acordat prin disposiţiunea a-plicabilă acelor delicte; ast-fel c*ând pedepsa aplicabilă este de la 6 lunî până la 2 anî, judecătorul pote da, chiar cu admiterea circumstanţelor atenuante, înshisorea pe termen . 394. lit. In materie poliţienescă pedepsa amende! neputând fi mai mare de cât de 25 leî judecătorul în apel nu este în drept ca, înlocuind închisorea pronunţată de prima instanţă DE PEDEPSĂ. ART. 60 85 prin amendă, să pronunţe o a^ mendă superioră cifrei de 25 lei.—Cas. II, 6 Iun. 90; B. p. 836. 20. Lg. nefixând nicî o- limită, a dat judecătorului o facultate suverană de a aprecia şi fixa cuantumul amende!, e-chivalent cu pedepsa inchisoreî când schimbă acesta pedepsa în amendă, ţinând compt de diferitele circumstărî ale faptului şi ale caracterului perso-nelor," ast-fel că acesta'schimbare de pedepsa să nu facă să dispară una din însuşirile pedepse! care este acea de a influenţa asupra condamnatului prin represiune. Această fixare a amende! ex personam™ cond-iiione et rerum qualitate, făcută a posteriori, satisface după împrejurări maî bine principiul care repausă pe interpretarea tot-d'auna favorabilă a legilor penale de cât orî-ce altă soluţiune şi faţă cu regula, contestabilă în dreptul nostru! că amendele nu pot să fie arbitrarii, adică lăsate absolut la apreciereamagistraţilor, s'ar utea concede cel mult că ju-ecătoriî sunt dator! să fixeze amenda, în ipoteza care ne preocupă, în limitele de la minimum la maximul pedepselor corecţionale. In cât se atinge de acesta de pe uniiă normă, la no! nu se găseşte un monument de legislaţiune, analog ordonanţe! franceze diii 1669 (art. 32 tit. 27), care'se o-prescă a se lăsa amendele absolut la înţelepciunea şi la prudenţa judecătorilor. Fixarea uneî limite a priori în sens ca amenda să nu potă exceda minimul pedepse! corecţionale, a-dică 26 leî, pe motiv că în sistemul art. 60 facultatea, înlocuire! inchisoreî prin amendă ar sta în strânsă legătură cu reducerea amende!, autorisată de acest articol pâiiă la minimul de le! 26, ar face maî dinainte imposibilă o estimare a amende! după condiţiunea per- 86 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 60 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 60 87 sonelor contrarii! regulel: mi-this est agendum punt pauper Urns quam cum divitibus cum agitur de poeana pecuniaria. Sistemul glo-bireî proporţional cu averea contravenţiel'or nu este strein legislaţiune! noastre (art. 174 Civ.) rJeosebirea făcută de le-gislaţiunile nostre anterioare în privinţa aplicare! pedepselor între clasele de sus şi clasele de jos n'a perit încă din moravurile ţăreî. Ordinea socială care repauză astă-z! mai cu semă pe acesta deosebire care domneşte şi în afară de domeniul lege! penale, nu va face loc unei stări de lucruri mai satisfăcătore de cât prin instituirea uneî administraţiunî durabile şi solid organisate, care să întervie puternic şi cu o măsură egală între proprietari şi teranî, intre stăpâni şi slugi etc. tn caz de dubiu dacă e nevoie de o interpretare a legeî prin apreciarea resultatelor, precum e în cazul nostru, treoue să recurgem la regulele deduse din cultura nostra juridică şi nu la nişte sorginte streine, cari n'au avut nici o influenţii asupra desvoltărel dreptului nostru. Apreciind resultatele ce ar da diferitele interpretări trebue să determinăm sensul le-gel preferind resultatul cel maî favorabil după starea culture! în care ne aflăm, care singur pote satisface interesele legitime ale indivizilor şi a societate!. In specie, Curtea de apel condamnând pe recurent la a-mendă de leî 4000, departe de a viola art. 60 şi 238, din contră, a făcut o bună aplieatiune.— Cas. TI, 5 Sept. 79; B." p. 077. 21. Lg. prin art. 7 făcând nomenclatura pedepselor si prevăzând în materie corecţională şi amenda fără a determina maximul acelei amenzi, judecătorii fondului sunt în drept a preschimba 15 zile închisore în 200 lei amendă, prin aplicarea art. 60, fără ca prin acesta să agraveze pepepsa.—Cas. Ilr 3 22 Iul. 80; B. p. 217. 3 22. Legea nostra penală în ] gradarea pedepselor pune pedepsa amende! după aceia a închisoreî, de unde resultă, că ] în sistemul admis de Lg. a- * menda, orî-care ar fi cuantumul ] el, este o pedepsa cu un grad j maî jos de cât aceia a înehi- ] soreî. Acesta idee se maî con- 1 firmă şi prin ultimul al. al art. \ 60 din P. care autoriseză pe 1 judecători, în cas când ar re- \ cunoşte în favorea prevenitului ! circumstanţe uşurătore, să sub- \ stitue închisorel amenda. A- j cesta teorie a legeî nostre pe- i nale, în gradarea pedepselor, J departe de a fi contrazisă, e \ confirmată prin dispoziţiunea i art. 28 al, 2 şi 3 dm P'. car© ] dând facultate judecătorului de \ a înlocui, în cas de insolvabi- ţ litate a prevenitului, amenda j prin închisore, dispune ca orî 1 care ar fi cuantumul amenziî | prevăzută într'o decisiune ju- I decătorescă, ea nu va putea fi î înlocuită prin o închisore maî î mare de un an.In specie Curtea i după apelul prevenitului, în- I locuind pedepsa închisoreî de- 3 o lună si îoo leî amendă, pro- 1 nunţatâ de Tr. prin pedepsa unică a unei amenzi de 1000 1 leî, n'a făcut nicî o agravare i de pedepsa.—Cas. II, 5 Maî 87; i R. p. 460. * 2a. Lg. penal reducând pe- \ depsa, când se admit circum- 1 stanţe atenuante, cu un grad i maî jos, a avut în vedere gra- j vitatea pedepsei iar nn durata ] eî. Aşa dar când cine-va a fost . ; declarat culpabil că a comis o> ) crimă de omor neisbutită şi i i s'a acordat circumstanţe uşu- 1 rătore, pdte fi condamnat lâ 7 I anî reclusiune fără a se putea ] zice că pedepsa aplicată e mar j mare de cât 5 anî de muncă j silnică, la care trebuia pedep- \ sit daca nu i se acorda circum- j stanţe uşurătore. — Cas. TI, ţ 26 Iiin. h7; B. p. 616. 21. Legea nostra penală în gradarea pedepselor pune pedepsa amendel după acea a închisorii, de unde resultă că, uri care ar fi cuantumul eî, este o pedepsa cu un grad maî jos de cât acea a închisorii. Art. 60 nu prevede de cât minimum amendel, de unde resultă că maximum este lăsat la facultatea judecătorului de fond. Această teorie a legeî nostre penale în gradarea pedepselor se confirmă şi prin disposiţiunea art. 28 al.' 2 şi 3 care da judecătorului facultatea de a înlocui, în cas de insolvabilitate a prevenitului, amenda prin închisore, dispunând că, orî care ar fi cuantumul amendel ea nu va putea li înlocuită prin o închisore maî mare de un an. In specie, Curtea înlocuind pedepsa închisoreî prevăzută de art. 150 P. cu amenda de 2000 leî s'a conformat cu art. 60. — Cas. II, 11 Nobr. 88; Dr. 74/88 p. 597. ÎL 88, p. 976. 25. In gradatiunea pedepselor, după teoria legeî nostre penale, pedepsa amende!, orî care ar fi cuantumul eî, este cu un grad inferidrâ de cât aceia a închisorii. Aşa dar, prin admiterea circumstanţelor atenuante , înlocuindu-se pedepsa închisorii cu acea a amendel, maximum acesteî a-mende este lăsat la facultatea judecătorului de fond. A fost în drept, prin urmare, Tr. ca să substitue pedepsa închisorel prevăzută de art. 238 al. 3 cu o amendă de 1000 lei prin admitere de circumstanţe atenuante.— Cas. II, ii Aug. 89; B. p. 697. 26. Când judecătorul fondului, prin admitere de circumstanţe atenuante în favoreapre-venituluî în materie de delicte corecţionale, substitue închi-soreaprin amendă, dânsul pote fixa cuantumul acesteî amende de la 26 leî în sus până la suma ce va crede necesară pentru reprimarea justă a delictelor, Asa dar, în delictul de vânzare de beuturl falsificate, prevăzut şi pedepsit de art. 247, judecătorul a fost în drept ca, înlocuind inchisorea prin amendă, prin admiterea circumstanţelor atenuante, să dea o amendă de 1000 de leî, deşi a trecut peste suma amendel ce maî prevede citatul articol, căcî acea a-mendă n'ar fi putut să fie maî mare de cât în caşul când s'ar fi aplicat prevenitului şi pedepsa închisorel prevăzută în acel articol, iar nu şi atunci când s'a substituit acesta închisore, numaî prin amendă.— Cas. II. 22 Iun. 94; B. p. 733. 27. In sistemul legislaţiunel nostre penale pedepsa amendel este cu un grad inferior de cât cea a închisorii, ori care ar fi cuantumul eî, şi, cum art. 60, ultimul aliniat, nu prevede de cât minimumul amendel la care judecătorul pote să o sco-bore când admite circumstanţe atenuante, ceea-ce învedereză ca maximul este lăsat la facultatea luî, de aci urmeză că substituirea pedepsei închisoreî de 2 luni, ce se dedese delicuentuluî pentru faptul prevăzut de art. 247 printr'o a-mendă de 1000 de leî, în urma oposiţiuneî sale şi a admitere! circumstanţelor atenuante, este conformă cu prescripţiunile art. 60 fără a se putea zice că i s'a îngreunat posiţiunea.—Cas. II, 20 Martie 95; B. p. 481. 2S. Efectul circumstanţelor atenuante în materie corecţională este, nu numaî de a micşora durata pedepsei, ci si d'a schimba natura , reducand-o chiar şi până la o pedepsa de simplă poliţie de câte ori judecătorul fondului ar aprecia, că nuanţele culpabilitate! individuale, ar face ca faptul să iasă din măsură normală a pedepsei prescrisă de lege. — Cas. II, 2 Mai 70; B. p. 127. 88 CAUSE CAKE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 6(1 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 60 89 29. Asupra Gestiunilor uşurătore, nu urmeză să se pună nicî o întrebare juraţilor. — Cas. II, 27 Apr. 84; B. p. 377. 30. Preşedintele Curţeî nu este dator de a pune o cestiune deosebită şi m privinţa circumstanţelor 'uşurătore. ci datoria lui consistă numai de a deştepta verbal pe juraţi că eî sunt in drept de găsesc de cuviinţă , să acorde circumstanţe uşurătoare. — Cas. II. 6 Nobr. 86; .B. p. 891. 31. Lg. prin art. 60 ocupân-du-se special de circumstanţele uşurătore, vorbeşte de jiiriu ca si de judecătorul corecţional, şi acesta tocmai pentru că şi unul şi altul sunt datorî să ie aplice de câte-orî li se presintă ocasiunea şi se recunosc a-şi avea existenta lor. Bacă prin art. 365 Pr.'P. se pune îndatorire Preşedintelui, în materie criminală,'ca să prevină pe juraţi asupra circumstanţelor uşurătoare, prin a-ce'sta nu s'a înţeles că Preşedintele pul ea. să nu puie "a-cestă cestiune la cas când ar ii prevăzând că pedepsa uu pote să lie criminală, nici râ juraţii trebuia sa se abţină de a pronunţa circumstanţe uşurătore acolo unde ar ti crezul că pedepsa va ti corecţională. Asemenea nu s'a înţeles că, iu asemenea cas, judecătorul dreptului, adică magistraţii Curţii cu juraţi, ar putea să nu Ţie compt de pronunţarea juriului în ceea-ce priveşte circumstanţele uşurătore declarate de juriu , singurii judecători ai faptului, mal ales când acesta împrejurare vine în interesul inculpatului. Curtea cu juraţi având plenitudinea jurisdicţiuneî şi putând pronunţa în fapt asupra tutulor căuşelor ce i s'ar supune, fie ele recunoscute corecţionale saii de simplă poliţie după desbaterî şi după verdictul juraţilor, magistraţii Curţii cu juraţi, nu pot îu a- plicarea pedepsei să aplice alt fel legea de cât după cum resultă că trebue aplicată ca să fie conformă cu verdictul. Dacă judecătorul corecţional având îndoita calitate de judecător al faptului si al dreptului în aceiaş timp, când găseşte el însuşi că există circumstanţe uşurătore în favorea delicuentuluî recunoscut culpabil, este dator să le aplice, cu atât mai mult magistraţii Curţii cu juraţi sunt datori a aplica pedepsa in sensul verdictului şi cu admiterea circumstanţelor f uşurătore. Circumstanţele uşu- j rătore fiind de natură a influenţa asupra gradaţiuneî pedepsei, este logic şi raţional ca judecătorul care aplică pedepsa să ţină compt de admiterea circumstanţelor uşurătore declarate de judecătorul fondului. Din nici o disposiţiune din lege si din Pr. [\ nil resultă că. magistratul Curţii ct; juraţi pote să înlătureze circumstanţele uşurătore, atunci când după. dedaraţiunea juriului este a se aplica pedepsa corecţională. A admite că juriul trebue să se abţină a declara circumstanţe uşurătore când. ' pedepsa ee s'ar putea aplica dună verdictul lor e corecţională, e a. admite că el sunt şiju-decătni'ii dreptului, ceea-ce n'a fost iu intenţiunea legiuitorului, care cu scop de a nu se amesteca eî în cestiunea dreptului, a însărcinat special pe magistraţi cu pronunţarea pedepsei. Ă admtie că magistraţii Curţii cu juraţi pot să ţină. în seamă, în aplicarea pedepsei, circumstanţele uşurătore pronunţate de juraţi si carî aduc o reducere în culpabilitatea agentului, este a admite că juriul în judecata faptelor, în caşul când pedepsa a-plicabilă ar deveni corecţională, n'ar avea deplinătatea jurisdicţiuneî în declarat iu-nea gradului culpabilitate! si că o parte din acesta jurisdictiune ar trece la magistraţii Curţii cu juraţi carî pronunţă pedepsa numai asupra faptului cum este declarat de juraţi, ceea-ce este inadmisibil. Art. ou din legea, penală n'are nici o dispoziţiune din care să rezulte teoria contrarie, ci din contra, litera şi sensul acestui articol confirmă teoria de mal sus prin disposiţiunea sa finală, prin care cu mărginirea că nu se pote coborî maî jos de simplă poliţie. Tribunalul corecţional, lâ cas de circumstanţe uşurătore recunoscute, pote să cobore penalitatea, şi până la amenda şi ceea-ce pot tribunalele corecţionale cari judecă în fapt şi în drept, nu pote să fie negat pentru magistraţii Curţii cu juraţi cari aplică pedepsa şt sunt datorî a o aplica conform cu verdictul juraţilor. Prin urmare reu magistraţii Curţii cu juraţi şi cu rea interpretare de lege a înlăturat în aplieatiune a pedepsei disposiţiunea verdictului juraţilor în privinţa circumstanţelor uşurătore si 'reft a aplicat pedepsa iar ă"a tine semă de ele.— Cas. Un. 10 Sept. 81; B. p. 683. Idem: Cas. II. 26 Sept. 88 ; Dr. 63/88. p. 509. B. 88 p. 810. 32. Judecătorii pot acorda circumstanţe atenuante în delictele silvice.-Cas.II, 22 Nobr. 89; B. p. 991. 33. După art. 46 O. S. în caşurile neprevăzute de acea lege se aplică disposiţiile dreptului comun. Pe cât timp în codul silvic nu se vorbeşte nimic despre circumstanţele atenuante, apoi conform principiului admis prin textul de lege menţionat mal sus trebue să ne referim la dreptul comun. După dreptul comun circumstanţele atenuante se acordă în orî-ce fel de delict. Faptul de a tăia lemne din pădureaStatului este calificat de lege ca delict şi ca atare se pot acorda circum- stanţe atenuante. — Cas. II. 15 Mart. 83; Dr. 35.82-83 p. 287, B. 83, p. 356. Idem: Cas. II. 11 lan. 84 ; B. p. 43. Idem : Cas. II, 9 Ian. 85; B. p. 46. 34. După principiile generale, despăgubirile civile se lasă Li suverana apreciare a instanţelor de fond. Intru cât Codul silvic nu face nicî o derogare la aceste principii, de ore-ce prin tariful anexat la acea lege se fixeza numai amenda cuvenită Statului, nu însă şi despăgubirile civile şi în lipsă de un text special, nu'se poţe deduce prin interpretare acesta derogare la dreptul comun. — Cas. II, 27 Iun. 84; B. p. 585. Idem : Cas. II, 1 Dec. 87; B. p. 1016. Idem: Cas. 11/l Mart. 89: B. p. 321. Idem: Cas. II, 9 lan. Uo: B. p. 69. 35. Atât. în privinţa circumstanţelor atenuante ce pot să existe în favorea delicuentuluî, cât si asupra responsibi-lităţel civile ce naşte dintr'un delict, instanţele "de fond aii deplină suveranitate în apre-ciaţiunea lor. Codicele Silvic n1 aduce nici o derogare la a-cest principifi, ci din coutră prin art. 46 îl declară aplicabil si în materie de delicte silvice". — Cas. II, 27 Iun. 90 ; B. p. 885. 30. Despăgubirile civile result ând dintr'un delict silvic nu pot fi reduse prin admiterea circumstanţelor atenuante, ci numai pedepsa. — Cas. II, 12 Aug. 89 ; B- p. 702. 37. Din combinaţiunea art. 19 C. S. ca tarifele 'de carî în acest art. sc face menţiune, resultă că, în cas de delict silvic, despăgubirea civilă este fixată prin lege chiar. Din momentul ce legea însăşi determină cuantumul despăgubire], prin acesta chiar a ridicat judecătorului orî-ce drept de a-preciare în acesta privinţă, si dar dânsul nu note reduce cuantumul acelei despăgubiri, căci 90 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 60 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 60 91 ar fi a substitui voinţa sa voinţei legiuitorului, cea-ce nu-î este permis.—Cas. TT, 5 Febr. 91; B. p. 228. 38. Circumstanţele atenuante recunoscute în favorea unui de-licuent, nu dau judecătorului de cât dreptul a reduce pedepsa, dar ele nu au nici o înrâurire asupra despăgubirilor civile. Aceste despăgubiri judecătorul este dator să le fixeze, abstracţiune făcându-se de aceste circumstanţe, după apreciarea ce dânsul face a prejudiţiulut causat, când o a-semeneâ apreciare este lăsată la facultatea sa, şi din contra este dator a-le încuviinţa astfel cum legea le-a hotărît, când dânsa, ca în materie silvică, a fixat cuantumul lor.— Cas. TI, r> Febr. 91: B. p. 229. 39. Tr. nu au dreptul de a reduce despăgubirile civile în materie de delicte silvice, chiar admiţând circumstanţe atenuante, de 6re-ce aceste despăgubiri sunt anume fixate de C. S. prin art. 19 si tariful anexat la el. — Cas. tr, 4 Mart. 91; B.p. 837. Idem: Cas. 11,4 Tun. 97; B. p. 904. 40. In materie de delicte silvice, despăgubirea civilă fiind fixată chiar prin lege, judecătorul n'are drept de apreciare asupra cuantumului el chiar în cas când admite circumstanţe atenuante, cari nu pot influenţa de cât asupra amende!. Cu tote acestea, când între suma acordată de Tr. şi cea cuvenită Statului este o diferenţă prea minimă, precum ar fi despre câte-va centime, recursul Statului cată a se respinge ca fără interes. — Cas. TT, 13 Mart. 91; B. p. 357. 41. Din oombinaţiunea art. 19 C. S. cu tarifele de care se face menţiune în acest articol, re sulta ca în cas de delict silvic, despăgubirea civilă este fixată prin lege chiar. Din momentul ce legea însăşî deter- mină cuantumul despăgubire! prin acesta a ridicat jndecăto-lui orî-ce drept de apreciare în acesta privinţă şi dar dânsul nu pote reduce'cuantumul acelei despăgubiri, căci ar fi a substitui voinţa sa, voinţei legiuitorului, ceea-ce nu-î este permis. Circumstanţele atenuante, prevăzute de' art. 60 P. şi recunoscute în favorea unu! delicuent, nu dă judecătorului de cât dreptul d'a reduce pedepsa, dar ele nu au nici o m-rîurire asupra despăgubirilor civile. Aceste despăgubiri judecătorul este dator să le nc-seze, abstracţiune făcându-se de aceste circumstanţe, după apreciarea ce dânsul face a prejudiciului causat, când o asemenea apreciare este lăsată la facultatea sa, şi din contra este dator a le încuviinţa ast-fel cum legea le-a hotărît, când legea, ca în materia de faţă, a fixat cuantumul lor.™Cas." 11, 30 Ian. 91; Dr. 17/91, p. 130. B. 91, p. )09. Idem: Cas. TI, 4 Aug. 93 ; B. p. 690 42. Infracţiunea ce se pedepseşte de Lg'. cu închisore po-liţienescă şi cu amendă maî mică de 26 lei, se numeşte con-travenţiune. Aşa dar, 'contra-venţiunile la legea monopolului tutunurilor cari se pedepsesc cu o amendă maî mică de 26 lei fiind nu delicte corecţionale, ci simple contraven-ţiunî Tr. nu pot să admită circumstanţele atenuante. — Cas. IT, 31 'Maî 89; B. p. 577. 43. ContravenţiuniTe la legea regiei monopolului tutunurilor sunt delicte dacă a-menda de care sunt pedepsite trece de 26 lei. Prin urmare, Tr. pot admite, în asemenea caşuri, circumstanţe atenuante.—Cas. II, 5 Iun. 89; B. p. 636. 44. După dreptul comun circumstanţe atenuante se acordă în orî-ce fel de delicte. Faptul de a importa fraudulos chibrituri în ţară, este calificat ca delict, întru cât pedepsa prescrisă de lege este de la 5 zile până la trei lunî, şi ca atare se pote acorda circumstanţe atenuante.—Cas. 11,19 Nobr. 8*6; li. p. 905. 45. Tr. pote să aplice circumstanţe atenuante în materie de contravenţiunl la legea monopolului chit riturilor, întru cât legea nu prohibă a-cestă. — Cas. II, 9 Dec. 87; B. p. 1032. 46. După art. 18 din legea monopolului chibriturilor în nici într'un cas amenda nu pote fi maî mică de 100 lei. Faţă cu disposiţiunile clare ale acelui text de* lege, chiar admiţându-se circumstanţe uşurătore tot nu pote Tr. să reducă amenda la mal puţin de 100 lei. — Cas. II, 17 "Mart. 89; B. p. 355. 47. In materie de contraven-ţiune la legea monopolului tutunurilor, neprevăzandu-se în deosebi despăgubirile civile, amenda prevăzută de lege ţine locul şi acelor despăgubirl.'ln-tru cât, prin acesta lege spe- K cială, nu se prevede dreptul ju- * decătorilor de fond de a re-X duce amenda, circumstanţele m atenuante, prevăzute de art. m 60 P. nu pot fi aplicate, de ore m ce cuantumul amendeî este a-m nume fixat prin lege, şi prin i urmare jud. fondului este ţinut W să le încuviinţeze, ast-fel cum * legea le-a hotărît. — Cas. II, 1 i9~Nobr. 96; B. p. 1577. Idem: I Cas. II. 4 Dec. 96; B. p. 1659. M 48. Circumstanţele atenuante M sunt lăsate la facultatea juriu-I lui în materie criminală ,■ şi i a judecătorului corecţional în [ materie corecţională propriii [ zisă şi nu se pote prin analo- gie acorda acesta facultate judecătorului în materie de con-travenţiune, în care legea pedepsind faptul iar nu inten-ţiunea, n'a crezut de cuviinţă d'a acordă judecătorului dreptul să scadă pedepsa prin declararea de circumstanţe ate- nuante. — Cas. II, 15 Iun. 77; B. p. 285. Idem: Cas. II, 8 Mal 79; B.p.438. Idem: cas. II, 5 Iun.89; Dr. 48'89 p. 380; B. 89, p. 635. Idem: Cas. II, 25 Nobr. 98. Dr. 20/98; p. 162. 49. In materie de contravenţii nu se pot acorda circumstanţe uşurătore chiar a-tuncî când contravenientul se află în cas de recidivă, căci recidiva nu'schimbă natura faptului incriminat, având de efect numai o agravare a pedepsei.— Cas. II, 15 Febr. 93; Dr. 26/93. p. 201. B. 93, p. 194. 50. In materie de contravenţiunl poliţieneşti, judecătorul fondului nu pote admite circumstanţe atenuante. Partea civilă însă nu e admisibilă a face recurs în casaţie pentru admiterea unor asemenea circumstanţe atenuante.—Cas. Ii, n Dec. 95; B. p. 1471. 51. Odată ce Curtea de apel a declarat prin decisiunea sa că există circumstanţe atenuante în favoarea prevenitului recunoscut culpabil, ea numai pote să agraveze pedepsa a-plicată de Tr. verl-care ar fi diferenţa în calificerea legală a faptului, afară numai dacă s'a făcut apel şi de procuror.— Cas. II, 2 Maî'70; B. p. 127. 52. Circumstanţele uşurătore aii de scop a uşura pedepsa acusatului faţă cu gravitatea faptului pentru care este recunoscut culpabil, dar nu şi-a. şterge orî-ce efect al circumstanţelor îngreunătore car! ar resuîta din alte fapte ca recidiva şi cumulul de delicte, şi care nu intră în competinţa juriului, ci sunt de exclusiva competinţa a judecătorului chemat a aplica legea. — Cas. II, 23 Ian. 73; B. p. 4. 53. Când Tr. admiţând circumstanţe uşurătore," condamnă pe cine-va la pedepsa corecţională pe un timp determinat* Curtea, admiţând asemenea circumstanţe atenuante, nu 02 CAUSE CARE APARĂ DE PEDEPSA. ART. 61, 62 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSA. ART. 68 ttti e obligată prin acesta chiar a reduce termenul închisorii de 6re-ce Tr. ţinuse sema de ele şi Curtea n'a făcui de cât a confirma părerea Tr. E imposibil, în aceiaşi causă, a se admite de două orî circumstanţe atenuante. —Cas. 11,7 Dec. 73; B. p. 290. 54. Este lipsit de interes mijlocul de casare tras din faptul că juraţii Curţel de trămitere n'aii admis prin verdictul lor circumstanţele atenuante recunoscute de prima comisiune a juraţilor a cărei decisiune s'a casat, când Curtea a scoborât pedepsa. ea şi la prima judecată, — Cas. IT, 29 Nobr. 89; B. p. 996. 55. Iii urma apelului făcut de ministerul public, instanţa «le apel este în drept să înlăture circumstanţele atenuante admise de prima instanţă şi să pronunţe o pede'psă maî grea contra prevenitului. — Cas. TI, j2 Nobr. 91 ; R. p. 1279. (îl. Infracţiunea, comisă de un copil maî mic de opt anî deplini nu se pedepsesce. Cestiunea minoritate! celui căzut în faptă criminală nu are alt efect de cât de a transform a pedeapsa corpora 1ă in simplă închisore corecţională reducându-î durata, iar nici de cum a preschimba însăşi natura faptului din crimă in simplu delict. Lg. electoral enumerând delictele anume cari fac nedemnă pe o personă de a fi alegător, a prevăzut pe cei condemnaţî pentru crime etc. iar nu pe cei condemnaţî la o pede'psă criminală. De aci resultă învederat că voinţa sa a fost de a nu face nicî o distill cţiune , remăind nedemni, fără' excepţiune, toţi aceî carî aii comis o crimă sâîi delictele anume prevăzute, indiferent de etatea lor.—Cas. Un. 29 Mart. 84; Dr. 39/83-84, p. 308. B. 84, p. 321. 62. Crimele sau delictele comise de un minor, ce are versta de la opt anî deplini până la cincisprezece anî deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acusatul a lucrat fără pricepere; dară, după împrejurări, se va încredinţa părinţilor săî, spre a avea o îngrijire maî de aprope, sau se va pune într'o mo-năstire, ce într'adins se va determina pentru co-recţiunea unor asemenea copii, unde se va ţine într'un timp de anî determinaţi, prin hotărîrea judecatei, fără însă ca aceşti anî să potă covârşi versta de 20 anî a culpabilului. /'. 218; Pr. F. H(>4 ; C. J. M. 12(1, V.)2; L. Inch. 24-27; P. In; 00. 1. Declaraţiunea prevenitului cum că el a fost în etate de atâţia anî la comiterea delictului, presupune că acea sumă dc anî era împlinită.—Cas. II. 24 Febr. 93 ; B. p. 210. 2. De câte-orî din instrucţiune, sau chiar din desbaterl resultă că unul din acusaţl are maî puţin de 16 ani, Preşedintele Curţeî este dator, siib pedepsa dc nulitate, a pune juraţilor cestiunea, dacă acusatul a lucrat cu pricepere.—Cas. II. 22 Aug. 79 ; B. p. 634. 3. Art. 363 Pr. P. prescrie nulitatea procedure! când Preşedintele n'a pus juraţilor ce- stiunea scuzei numai în caşul când ea a fost propusă la audienţă. După art. 364 Pr. P. Preşedintele este asemenea o-bligat a pune juraţilor cestiunea scuseî resultâiid din împrejurarea că delicuentul a lucrat fără pricepere. Acesta cestiune este obligat preşedintele a o pune juraţilor si din oficiu când nu este propusă de parte, de 6re-ce după art. 02 şi 63, minorii maî mici de ir> anî rămân nepedepsiţi când aii lucrat fără pricepere. Nu se pote admite că cestiunea minoritate! să he judecată numai de comisiunea magistraţilor curţeî cu juraţi, ast-fel cum o cerea acusatul care n'a propus acesta scuză, de cât după ce se încinseseră desbuterile si după ce comisiunea juraţilor pronunţase deja verdictul seii.--Cas. II.' 15 Sept. 87: P». p. 724. 4. Prevenitul nu pote invoca pentru prima oră în casaţiune starea sa de minoritate, dacă acesta n'a fost propusă la instanţa de fond, singura competentă şi în stare să verifice exactitatea faptului'.— Cas. IT, 24 Febr. 93 ; B. p. 210. 5. După art. 46 Codul Silvic, în caşurile neprevăzute de a-cel cod, se aplică disposiţiunile dreptului comun. Aşa hind, pe cât timp nu se vorbeşte nimic în Codul Silvic despre delicuen-ţil mai mici de 15 ani deplini, trebue să ne referim la dreptul comun. Prin urmare, art. 62 P. care se ocupă nu numaî de crime, ci şi de delictele comise de minorii ce nu aii 15 anî deplini, se aplică şi în materie de delict silvic, întru cât Codul Silvic califică ca delict faptul de a tăia sau fura lemne din pădurea Statului.—Cas. II, 14 Dec. 92 ; B. p. 1149. <>3. Când se va decide că acusatul a lucrat cu pricepere, saii de va ti în etate de la cincî-spre-zece anî deplini până la doue-decî anî deplini, pedepsele se vor pronunţa după chipul următor: Dacă asa infracţiune va merita pedepsa de muncă silnică pe vieţă saii pe timp mărginit, se va condamna de la trei până la cincî-spre-decc anî la închisore. In cele-alte caşuri, judecătorul este autorisat a aplica pedepsa închisoreî pe un timp egal cel puţin cu a treia parte, saii cel mult cu j um et a te a timpului pentru care ar ti putut ti condamnat la una din pedepsele privitore la acele casurî. P. Fr. 07. 1. Art. 63 stabileşte majoritatea în materie penală la 20 ani împliniţi.-—Cas. ÎT, 28 Sep. 93 : B. p. 822. 2. Când se constată că un minor maî mic de 15 anî a comis o infracţiune cu pricepere trebue să se aplice art. 63 iar nu art. 62.—Cas. Vac. 4 Aug. 88: B. p. 665. 3. Acusatul, chiar în materie criminală, a cărui etate nu trece de 20 anî împliniţi, nu pote fi condamnat la nicî un alt-fel de pede'psă privativă de libertate, dc cât numaî la Inchisorea corecţională. Durata acestei pedepse variază după pedepsa prescrisă pentru aceiaşi infracţiune comisă de un major. Pedepsa închisoreî pote fi micşorată, dacă se acordă acusat ului circumstanţe uşurătore.—Cas. IT, 20 Maî 70; B.'p. 134. 4. Curtea cu juraţi aplicând unei minore de 20 anî, fără a 94 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 63 CAUSE CARE APĂRĂ DE PEDEPSĂ. ART. 64, 65 95 li pre ci s at că este de 20 ani deplini, pedepsa principală fără beneficiul acordat de art. 63 a violat acest articol şi a pronunţat o decisiune câsabilă.— Cas.' IJ, 20 Tun. 07; Ii. p. 594. 5. Când în actele de instrucţiune şi în decisiunca camerei de punere sub aeusaţiune, un individ e considerat ca major, Preşedintele Curţii cu juraţi nu e dator să p'ue cestiunea dacă acusatul e major, de cât daca acusatul o cere prin con-clusiunî exprese înaintea pronunţare! verdictului. -Cas. II, ş Feb. 09; B. p. 48. (î. De şi inculpatul n/ar putea să invoce beneficiul art. 6S în cât priveşte aplicarea pedepsei, pentru că se constată că are peste 20 ani, totuşi, când se constată etatea trebiie să se întrebe juriul : dacă la epoca comiterii faptului imputai inculpa-tul avea 20 de ani împliniţi. Etatea modifică criminalitatea, cons-titue un element principal a) faptului ce i se impută, si so-luţiunea eî intră în atrilmtul juriului. — Cas. II, 29 ian. 74; B. p. 7. De câte nrî din instrucţiune sau chiar din desbaterî resultă că unul din acusaţ! arc mai puţin de 16 ani, Preşedintele Curte! este dator, sub pedepsa de nulitate, a pune juraţilor cestiunea dacă acusatul a lucrat cu pricepere.—Cas. II, 22 Aug. 79 ; B. p. 6154. S. Cestiunea, dacă acusatul minor fiind a lucrat cu pricepere, când a comis delictul de bătae, nu se cere să se motiveze în hotărîre. întru cât se constată că el era de 18 ani si pedepsa maximului inchisoreî i s'a redus la un an.—-Cas. II. 4 Nobr. 88 ; B. p. 965, 9. Preşedintele Curte! cu juraţi care îutrcabă pe juraţi pnntr'o singură cestiune atât asupra faptului principal, cât şi asupra minoritate! acusatului, pune o chestiune complexă si violeză art. 363 Pr. P. — Cas. II, 27 Febr. 79; B. p. 154. 10. Nu e suficient cuvântul ■major din cestiunea relativă la culpabilitate, ci trcbue o cestiune separată asupra minoritate! la care juraţii trebue să r&spundă. căci nu "se pote susţine că fiind respunsul juraţilor afirmativ, asupra primei cestiunî. ei au respuns implicit şi la cestiunea minoritate! căci, din momentul când Curtea a pus o cestiune separată asupra minoritate!, dânsa trebuia să suprime calificativul de major din cestiunea relativă la culpabilitate. Dacă, de ordinar, cestiunea ast-fel redactată, de şi incorectă, nu dă loc la casare pe cât timp asupra verste! nu există îndoială, nu este tot aşa când ea a făcut obiectul dezbaterilor şi a provocat o cestiune separată la care însă juraţii n'aii respuns.— Cas. II. 2 Dec. 8(i; B. p. 955. 11. Din principiile dominante alo materiei instrucţiune! afacerilor înaintea juraţilor şi in special din art. 366 Pr. P*. resultă că acesta instrucţiune e eminamente orală, şi că prin urmare în ceea-ce priveşte or! ce cestiune de fapt pusă în discuţiune înaintea juraţilor, juraţii urmeză să se pronunţe după intima lor convingere, abstracţiune făcându-se de ori ce acte, lie private, fie autentice, car! ar servi drept probă, în constatarea acelor fapte.— Cas. II, 4 Febr. 69; B. p. 42. 1*2. Dacăjuraţiî, singuri competent! a se pronunţa asupra minoritate! unul condamnat, aii respuns categoric că acusatul avea 20 ani împliniţi în momentul comiterel crimei, Preşedintele Curţeî nu-1 pote considera ca minor. — Cas. II. 15 Febr. 85 ; B. p. h3. 13. Minoritatea nu se pote invoca pentru prima oră în Casaţie. — Cas. II, 19 Nobr. 84 ; B. p. 959. 14. Când coautori! majori au tost condamnaţi pentru o crimă la 5 an! de reclusiune, atunci minorul care a lucrat cu pricepere nu pote ii condamnat la mal mult de 2"2 anî închisore. - Cas. II, 4 Dec. 67: li. p. 1025. 15. Dacă acusatul e declarat culpabil de tâlhărie, crimă prevăzută de art. 31h, pedepsa ce urmeză a i se aplica e recluziunea. Dacă i se acordă circumstanţe uşurătore, pedepsa urmeză â se scădea şi a se condamna la 5 anî închisore corecţională şi dacă prin etatea sa 'acusatul cade sun previsiile art. 63, nu i se pote da o pedepsa mal mare de 2 '/., anî închisore. — Cas. II, 4 Febr. ho: B. p. 78. 16. Se face o justă aplicaţiune a pedepsei când Curtea cu juraţi pronunţă pedepsa inchisoreî corecţională, pe termen de 5 anî. în persona unu! minor având etatea de la 15—20 ani pentru o crimă pedepsită cu reclusiimea.—Cas. If, 19 Maî 93: B. p. 519. 64. In tote caşurile pre-vedute în articolul precedent, pedepsa încliisoreî se va executa, saii într'un stabiliment anume destinat pentru acesta, sau în-tr'o parte separată a casei de închisore corecţională. Când judecătorul pronunţă o pedepsa în persona unuî minor, nu e ţinui să arate, prin hotărârea sa, locul unde acesta pedepsa cată a fi executată, căcî executarea pedepselor nu aparţine putere! judecătoreşti. Cas.'II, 24 Febr. 93; B. p. 210. 65. Cei maî micîînvîr-stă de doue-decî anî de-plinî, cari nu vor avea complici de faţă maî mari de acesta verstă, şi cari vor ii acusaţî de crime, se vor judeca de către judecătoriile corecţionale, iară nu de curtea juraţilor. Judecătoriile corecţionale însă se vor conforma articolelor 62, 63 si 64. P. Fr. tftf. 1. Art. 65 preserie că ceî maî mici în vârstă de 20 anî împliniţi, se vor judeca, pentru crime săvârşite de dânşii, de Tr. corecţionale numai în caşul când nu Vor avea complici de faţă mal mari de acesta vârstă. Prin urmare, în caşul când vor avea complici maî mari' de acesta vârstă, se vor judeca de Curţile cu juraţi. -Cas. II, hi Maî'93; Ti. p. 519. •1. Legea n'a voit să expue la solemnitatea judecatei juraţilor pe minori! de 20 ani, de câte ori nu sunt implicaţi în aceiaşi acusaţie ca complici indivizi majori, justiţiabill de Curtea cu juraţi, căcî în asemenea cas şi dacă majorii sunt presinţî . iar nu contumacî , sunt, în interesul administra-ţiuneî justiţiei si pentru ea procedura să nu" he di visată, traduşi înaintea Curţii cu juraţi, care are o jm-is dicţiune mâi întinsă. In specie, recurentul era justiţiabil de judecătoriile corecţionale, de 6re-ce avea etatea de 19 anî si n'avea de faţă nici un complice majore ,' care era justiţiabil de Curtea cu juraţi, pentru ca a-eesta să atragă înaintea ei şi pe recurentul minore, căcî celui l'alt prevenit, care era major, se impută, prin chiar ordonanţa de trimitere a judelui de instrucţiune, faptul de tăinuire, pedepsit de art. 54 cu pedepsa corecţională. — Cas. II, 14 Dec. 73 ; B. p. 300. CRIME BE ÎNALTĂ TRAPAR K. ART. 8 :i. Minorul care are complici în etate majoră, fiind trimis de camera de punere sub aou-saîiune a se jurleea de Curtea cu juraţi pentru crimă, este justiţiabil tot. de Curtea cu .juraţi, chiar când complicele major ar ti i'osl achitat. Decli-nându-se competinţa, într'un asemenea cas, se viole/.ă autoritatea lucrului judecat, resul-tând din decisiunea de trimitere a camerei depunere sub a-eusaţiune. care în urma judecatei procesului şi a casărei decisiuneî celei d'intâî Curţi cu juraţi nu mai este susceptibilă de reformare. — Cas. R, l» Aug. 70; B. |). 17h. -J. Curţile cu juraţi sunt învestite cu plenitudinea de ju- ridicţiune în materie penala, şi prin urmare pot cerceta şi judeca, când sunt învestite' prin deeisiunile de trimitere, tdte faptele pedepsite, de legea penală, orî-care le-ar ti califîca-ţiunea lor. In specie, recurentul, trimis prin decisiunea camerei de acusaţiune înaintea Curţeî cu juraţi, invocând beneficiul minorităţeî, nu putea obţine, dovedindV), de cât o micşorare de pedepsa, iar nici cum o declinare de competinţa din partea Curţii. Beneficiul mi-norităţei recunoscându-i-se de magistraţi şi ţiindu-se în semă la aplicarea pedepsei, recurentul nu c în drept şi n'are interes a cere casarea decisiuneî. -Cas. n. 1 »br. 77 ; B. p. s.->. CARTKA II DKSI'ltK CRIMK Şl IMCLICTE L\ SPECIE SI DESPRE IMlOia'SELE LOR. TITLUL I C1HJIK I»K ÎNALTA TRAKAKU CAPITOLUI, 1 Crime în contra siguranţei exteriore a Statului <>fi. Veri-ce Român va li purtat arme în contraţe-reî, se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţă. /'. Fi: 75. (>7. Veri-ce Român va ti uneltit machinaţiunî sati se va ti pus în înţelegere cu guverne streine, saii cu agenţii lor. spre a pro- voca resbel în contra patriot salo, spre a înlesni şi a aduce ocupaţiune străină, spre a resturna, cu orî-ce mijloc, guvernul ţereî, se va pedepsi cu munca silnică pe totă vieţă. Dacă însă resbelul, ocu-paţiunea saii răsturnarea nu se va fi urmat, se va pedepsi cu reclusiunea. P. Fr. 76. (>S. Asemenea vor ti pedepsiţi cu munca silnică pe vieţă, aceia cari, în timpul unui resbel în contra tereî: CRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 69-72 i>7 J) Vor fi predat cu trădare inimicului oraşe, porniri", locuri întărite, saii orî-ce aite posturi de apărare ; 2) Vor fi predat, tot cu trădare, case publice, ar-senalurî, magasil sau de-liosite de arme, muniţiunî saii alte objecte de resbel, saii orî-cc fel de bastimente ale ţăreî: 3) Vor fi procurat inamicului" adjutore de soldaţi, omeni, boi", provisiunl de hrană, arme saii muniţiuni de resbel, saii vor fi îndemnat pe soldaţii armatei române a trece la inamic ; 4) Vor ti comunicat inamicului planurile de operaţiuni militare, sati planurile locurilor saii posturilor întărite; 5) Vor fi servit inamicului de spioni saii călăuze, saii vor fi adjutat şi ascuns pe spionii inamicului; (!) Vor fi aţiţat revoltă in trupele de apărare ale tăreî. ('. J. M. 1U8—201; P. Fr. 77. (îi). Dacă corespondenţa cu supuşii unei puteri streine, n'a avut de object una din crimele enunciate în articolele precedente, dar a avut cu tote astea resnl-tatuî de a da inamicului instrucţiuni vătăma tore si-tuaţiuneî militare saii po- litice a României, acel carî aii. întreţinut aceste cores-pondinţe, vor fi pedepsiţi cu detenţiunea, fără a fi scutiţi de pedepse maî grele, în cas când aceste instrucţiuni ar fi urmarea unei împreune înţelegeri ce ar constitui im fapt de spionagiii. P. Fr. 78. 70. Va n supus muncei silnice pe viaţă, orl-ce funcţionar public, orî-ce agent al guvernului, sau orî-ce altă persona, care, însărcinată saii încunos-tiinţată oficial, sau din causa situaţiunel în care se află, de secretul uneî negociaţiunî saii uneî ex-pediţiunî va trăda acel secret agenţilor uneî puteri streine sau inamicului. P. Fr. 80. 71. Va fi asemenea supus muncei silnice pe viată, orî-ce funcţionar public, orî-ce agent, care, însărcinat, din causa funcţiu-neî sale. cu păstrarea planurilor de fortificaţiune, de arsenalurî, porturi saii rade, ar da aceste planuri, saii unul din planuri inamicului sau agenţilor inamicului; pedepsa va fi detenţiunea, când planurile se vor da agenţilor uneî puteri streine neutre saii aliate. P. Fr. 81. 7i. Orî-ce altă, personâ care reuşind prin con- 7 98 CRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 73, 74 CRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 76, 77 99 rupţie, fraude saii violenţă a sustrage zisele planuri, le ar da inamicului, sau agenţilor unei puteri streine, vor ri pedepsiţi cu munca silnică pe timp mărginit. Dacă zisele planuri' se găsesc, fără să se fi întrebuinţat mijlocele aretate. în mâinile personeî ce le-a dat, pedepsa va fi reclu-siunea. P. Pr. 82. 73. Se va pedepsi cu cu reclusiunea, acela care, cu bună ştiinţă, sfărâmă, falsifică saii ascunde documente, sau acte cari stabilesc nişte drepturi ale Statului român în raport cu un guvern strein. P. Pr. 71. 74. Orî-cine, prin acţiuni ostili, neaprobate de guvern, va expune Statul la o declaraţiune de res-bel, va fi pedepsit cu detenţiunea; şi dacă dintr'a-cesta resb'elul s'a şi făcut, pedepsa va fi reclusiunea. P. h'r. 84. Prin decisiunea Curţol de apel din Galaţi, supusă 'recursului, se declară că recurenţii originari din Macedonia, aşezaţi în Constanţa, au format o soeietate? cu scop de a forma prin cotisaţiî un fond, spre a veni în ajutorul familiilor se-race din Macedonia, ca roscu-lându-se Bulgarii din Macedonia contra guvernului otoman si în urma apelului Comitetului central dm Sofia, acea societate formată de recurenţi, se transformă într'un comitet de ajutore a Bulgarilor macedoneni, adunând'bani, recrutând omeni, pentru alimentarea mişcare! insurecţionale, şi că în două rânduri societatea reuşeşte a trimite Comitetului din Solia 55 indivizi. Curtea opinează că acele acte îndreptate contra unul Stat amic, erau de natură a compromite relaţiu-nile diplomatice ale Statului român cu Imperiul otoman saii a expune pe Români la măsuri de represalii din partea Statului otoman, că acele acte n'ar li permise şi că ele ar constitui un delic, conform art. 75 P. Actele imputate de Curte recurenţilor, aşa precum le constată şi le declară, dacă ar putea sa fie considerate că sunt de natură a provoca un conflict cu guvernul otoman, sau de a expune Stalul român unei declaraţii de resboiu din partea. Statului otoman, acesta ar putea forma obiectul diseuţiu-noî conform art. 74 P. Insă art. 7', T\ ce aplică Curtea nu pote ti confundat cu art. 74 1\ cerinţele necesare pentru aplicarea acestor articole fiind în totul deosebite. De vreme ce dupi art. 74 V. actele materiale, ostile, neaprobate de guvernul român, îndreptate contra unul alt Stat şi cari au expus Statul român la o declaraţie de resboiu, ar putea li urmărite conform art. 74 P. din contra, art. 75 n'are în vedere de cât actele materiale de violenţă, de depredare, ce ar putea săvârşi cetăţenii români saii indivizii din România , contra indivizilor altul Stat, sau la hotare, sau pe hotarul acelui Stat, şi caii ar expune pe Români la represalii din partea acelui Stat. A-plicând în speţă art. 75 Curtea nu-şl dă seama de criteriile distinctive între art. 74 şi 75 In condiţiunile arătate Cui-tea a-plică un articol care este ab- solut neaplicabil, fără să constate săvârşirea de acte de violenţă din partea recurenţilor contra individilor Statului otoman, saii la notare, saii ne teritoriul Statului otoman, de natură să provoce represalii con-I ra cetăţenilor Români, art. 75 P. nu pote ti aplicat. De al-mintrelea nu tote intenţiunile simpatice sau aspiratiunilepen-1 i-u consângenii, dmtr'o provincie a Statului cu care Statul român întreţine relaţii amicale, nici adunarea de fonduri, fie pentru scopuri de bine-facere sau culturale, fie pentru a înrola şi trimite la un comitet constituit în Sofia, eventuali luptători, pentru alimentarea şi susţinerea unei insurecţii, în-tr'o provincie a statului otoman, nu sunt acte caii pot fi pedepsite după art. 75, fiind că nu există acte de violenţă contra individilor Statului otoman. Ast-fel tiind, condiţiunile pentru aplicarea art. 75 neexistând sentinţa urmeză a fi casată. — Cas. ÎI, 21 Febr. 96; Dr. 21/96, p. 189. B. 96, p. 364. Idem: Cas. II, 4 Mart. 96, Dr. 31/96, p. 272. 75. Orî-cine, prin acte neaprobate de guvern, va expune pe Români la represalii, se va pedepsi cu detenţinnea. P. Pr. 85. CAPITALUL II Crime şi delicte în contra siguranţei interiore a Statului SECŢIUNEA 1 Despre atentate şi comploturi în contra personeî Domnitorului şi a familiei sale 76. Orî-ce atentat în contra vieţeî Domnului sau în contra personeî sale, se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa. /'. 87, 88 ; Const. 92; P. Pr. 86. 77. Orî-ce ofensă comisă în public, contra personeî Domnitorului sau a Domneî, saii a fiilor Lor, chiar prin vre-unul din mijlocele aretate în art. 294, se va pedepsi cu închisore de ia un an până la douî anî, şi cu amendă de la o mie până la cincî mii let. Asemenea,orî-ce ofensă comisă, în public, sau prin vre-unul din mijlocele e-numerate tot în art. 294, contra personeî vre-unuî alt membru al familiei Domnitorului, se va pedepsi cu închisore de la trei lunî până la 18 lunî şi cu amendă de la 250 până la 1500 leî. Prin familia Domnitorului se înţelege rudele ascendente şi descendente şi coleteralî până la al treilea grad, precum şi afinii de aceiaşi categorie. Se va pedepsi cu în-. chisore de la ş6se luni până la douî anî şi cu a-mendă de la o mie până la cincî mii leî, acela care, prin aceleaşi mijloce, va ataca autoritatea constituţională a Domnitorului sau. inviolabilitatea per- 100 GRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 77 CRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 78, 79 101 s6neî sale, sau drepturile constituţionale ale dinastiei luî, precum şi acela ce va imputa Domnitorului actele guvernului seu, pentru care numaî miniştrii sunt responsabili. P. Fr. 86. 1. Două sunt elementele delictului prevedut de art. 77: existenţa unei ofense \i publicitatea acestei ofense. Cuvântul ofensă pe care legea l'a lăsat vagşinedefinit, rezultă atât din spiritid cât ţi din redac-ţiunea art. 77 P.' că coprinde atacurile pe care Codul Penal le-a calificat de ultraj, difama-ţiune :i injurie, când ele sunt adresate altor persone. Ast-fel fiind, orl-ce ireverenţă sau orî ce expresiune care e contrarie Majestăţeî Tronului, sau care e de natură a lovi în persona Majestăţel Sale , tinzând a-I slăbi autoritatea morală si înalta consideraiiune, constitue o ofensă. In specie, inculpatul prin articolul publicat prin 'Murul Lupta, discutând atitudinea politică a MajestăţeT Sale fată cu drepturile şi prerogativele ce-I dă Constituţiunea, a întrebuinţat la adresa Majestăţeî Sale expresiunile de : Omul periculos, egoist si neiubitor de ttră, sufletul blestemat al regimului, cu-tană nemţească, xdau prusian, etc. Injuria, care nu conţine în sine imputarea unul viţiu determinat, este acea care se produce prin o expresiune ultragiantă, printr'un termen de dispreţ, etc. Judecătorii faptului sunt ţinuţi în calificarea unei expresiiinl de injurie, a avea în vedere circumstanţele de fapt, starea personelor şi vizarea acestor expre-siunl. Intenţiunea este necesară pentru constituirea delictului de injurie, dar acesta inten-ţiune este presumată de drept când expresiunile sunt prin sine injuriose, trebuind a avea în vedere nu numai sensul propriu şi natural al expresiuni-lor dar sensul ce usul le dă. Expresiunile sus enunţate sunt, atât prin sensul lor natural, cât şi prin sensul pe care le dă usul, injuriose şi contrarie Majestăţeî Tronului şi ast-fel fiind ele constituesc o'ofensă adusă personeî Majestăţeî Sale. Inculpatul n'a probat şi nici justificat câtuşi de puţin, cum că expresiunile întrebuinţate de dânsul nu sunt injuriose şi prin urinare ofensătore pentru persona Majestăţeî Sale, ci din contră s'a mărginit a arăta impre-siunile de moment sub influenţa cărora a scris şi publicat acest articol. Acesta ofensă a fost făcută în public prin unul din mijlocele prevedute de art. 294 P.fiind dată piiblicităţel prin diarul Lupta. Ast-fel fiind faptul imputat inculpatului întrunes-ce în totul elementele delictului prev&dut de art. 77.—Tr. Ilf. II, 27 Apr! 87; Dr. 42/86-87, p. 335. 2. Delictul de ofensă comis în public în contra personeî UegeluT există, orî-care ar fi mijlocele prin care el a fost comis, în speţă, prin şuerăturl, căci art. 77, îneri mineză orî-ce ofensă comisă în public în contra personeî Domnitorului cliiar prin vre-unul din mijlocele arătate la art. 294.—Cas! II, l Dec. 87; B. d. ion. .'î. Infracţiunile comune, pe cari le reprobă consciinţa universală a omenire! sunt pedepsite la tote poporele, în deosebire de infracţiunile politice carî depind de moravurile sociale şi au un caracter excepţionalei anormal. Ideea infracţiune! politice trebue restrânsă si limitată la obiectul ci, adică la ordinea politică şi avem dar să considerăm ca infracţiuni politice, nu tote infracţiunile la comiterea cărora a existat un motiv politic, ci numaî a- . Complotul ce ar a-vea de scop veri-una din crimele menţionate la art. 76 şi 78, dacă a fost urinat de un act săvârşit sau început spre a pregăti executarea acelor crime, se va pedepsi cu detenţiunea ; iară dacă complotul n'a fost urmat de nicî un act săvârşit saii început spre a prepara executarea verî-u-neia din acele crime, pedepsa va ti aceia a închisoreî. Complotul este atunci când, prin sfătuire, se va fi luat întrega liotărîre şi se va fi făcut punerea la cale între doue saii maî multe persone spre a a-junge la săvârşirea verî-uneia din acele doue crime prevedute la art. 7(î şi 78. P. Fr. 89. 102 CRIME DE ÎNALTA TRĂDARE. ART. 80—84 CRIME DE ÎNALTĂ TRĂDARE. ART. 85—88 103 50. Când un individ va. lua singur hotărârea de a comite crima prevedută la art. 76 şi 78, şi va comite sau va începe a face el singur şi fără ajutorul nimănui, veri-un alt act prin care pregătesce executarea crimei, se va pedepsi cu detenţiunea. P. Fi; !)(). SECŢIUNEA II Ciiuu1 şi delicte în contra li-niştei Statului prin resfoel civil, |nin ilegala întrebuinţare a forţei armate, prin devastaţiimî şi jefuiri publice. 51. Atentatul, care va avea de scop a aţi ţa res-bel civil, înarmând sau ridicând pe locuitori a se înarma unii în contra altora, orî a săvârşi omoruri şi jefuiri, mtr'unul saiî maî multe oraşe saii sate, se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa. Complotul uneltit spre acest sfârşit se va pedepsi cu pedepsele hotărâte la art. 79, conform deosebirilor ce se fac in-tr'acel articol. P. Fr. 91. 82. Se vor pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa, acei cari, fără ordine sau autorisare din partea autorităţel legale, vor fi ridicat, saiî vor fi făcut a se ridica, tru- pe armate, şi le vor fi dat saiî le vor fi înlesnit dare de arme orî mu-niţiunl; asemenea se vor pedepsi şi acei cari vor fi angajat saii înrolat, sau vor ti făcut a se angaja saiî înrola soldaţi. P. Ft; 92. 53. Se vor pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit. a) Acel cari, fară cădere saiî fără causă ertată de lege, vor fi luat comanda unul corp de oştire, unui post, unuî port, sau unuî oraş, a unul saiî mal multor bastimente de resbel, a unei cetăţi saîi loc întărit. b) Acel cari, în contra ordinului guvernului, vor maî ţinea verî-o comandă militară; i <•) Coinandiriî cari vor ţinea adunată oştirea lor in contra ordinilor ce li se vor (i dat de a o libera saiî a. o desfiinţa. P. Fi; 93. j 54. Orî-ce persona, care, I putî'iid dispune de forţa publică, va fi cerut, saiî va fi ordonat mişcarea a-cestel forţe, saiî întrebuinţarea ei in contra unei înrolări saii ridicări de omeni pentru oştirea întocmită de lege, se va pedepsi cu reclusiunea. Dacă asemenea ordin va fi avut efect, culpabilul se va pedepsi cu i munca silnică pe viaţă. /'. Fi; 94. 85. Orî-ce personă va li incendiat saiî distrus, prin explosiunea unei mine, edificiurî, magasine, arsenalurî, corăbiîsaiî alte proprietăţi ale Statului, se va pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit. P. Fi; 95. S(>. Se va pedepsi cu munca silnică pe viaţă, acela care, orî ca să ră-pescă bani publici, ori ca să jefuiască oraşe sau sate, magasine, arsenalurî de ale Statului, case publice, fortereţe, posturi, porturi, corăbii saiî bastimente ale Statului, ori în fine ca să atace saii ca să resiste în contra putere! publice care se va afla în gona săvârşi-torilor unor asemenea crime, se va fi pus în capul unor cete armate, saiî va fi exercitat într'însele verî-o funcţiune orî comandă ore-care. Se vor supune la munca silnică pe viaţa şi acel cari vor fi directat, vor fi ridicat, saîi vor fi făcut a se ridica acele cete, saiî cari le vor fi dat, orî le vor fi înlesnit, cu bună sciinţă şi voinţă, arme, muuiţiimî şi unelte de crime, saîi cari le vor fi trimis mijloce de vieţuire, saiî cari, în orî-ce alt chip, vor fi avut înţelegere culpabilă cu directorii saiî comandanţii acelor cete. P. 168, 244, H54 ; P. Fr. 96. S7. Daca verî-una sau maî multe din crimele menţionate în articolele 76, 78, 81 se vor fi săvârşit sau încercat d'a se săvârşi de către verî-o ceată," se vor pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa, fără osebire, toţi aceia cari vor face parte din acea ceată şi se vor fi prins la locul resvrătito-rel întâlniri. Acela care, fără a se prinde la locul resvrăti-torel întâlniri, va fi avut în ceată verî-o comandă, se va pedepsi iarăşi cu munca silnică pe totă viaţa. P. Fr. 97. 88. Afară de caşul în care reuniunea sediţiosă ar fi avut de obiect saîi de resultat una saii maî multe din crimele enunciate în art. 76, 78 şi 81, individiî ce fac parte din bandele de cari s'a vorbit maî sus, fără să exer-citeze într'însele verî-o comandă sau funcţiune, şi cari s'ar prinde pe loc, se vor pedepsi cu reclusiunea. Fr. 98. 80. Acei cari, cunoscând scopul şi caracterul nu- 104 IKFKACŢlI CONTRA CONSTITUŢIEI. ART. 98 mitelor cete, şi tară a ti siluiţi, le vor' ii găzduit, ori le vor fi dat loc de ascundere saii de întâlnire, se vor pedepsi cu reclusiunea. 90. lntrunindu-se adunări saii cete turbiirătore linişte! obşteşti, dacă. după trei somaţiimî ce îi se vor face de 'către autorităţile competinte, nu se vor risipi şi va mijloci lucrarea putere! armate, câţi vor fi complici la densele şi se vor prinde acolo pe' loc, se vor pedepsi cu închisore de la şase lunî până la douî anî; iară căpeteniile lor se vor pedepsi cu douî anî închisore. Insă aceî din complici sau din căpetenii carî vor fi cu arme, se vor pedepsi cu reclusiunea. P. Fr. loo. 91. Se socotesc arme orî-ce unelte sau machine, saii instrumente înţepă-tore, tăetore saii sd'robi-tore, precum : puşcă, pistol, lance, suliţă, cosă. topor, bardă, cuţit, ciomag şi alte asemenea. Cuţitele de busunar, forfecele şi bustouele nu vor fi considerate ca arme, de cât atunci când se vor fi întrebuinţat a lovi, a răni saii a omorî. P. mo. 318; P. Fr. 101. 92. Vor fi apăraţi de pedepsele pronunţate în contra autorilor de comploturi saii de alte crime în contra siguranţei interiore saii exterior'e a Statului, aceî culpabili cari. înaintea săvârşire! saii a tentativei acestor comploturi saii crime si mal înainte de orl-ce urmărire, vor fi dat, eî cei d'în-teiii, guvernului saii autorităţilor administrative, orî poliţiei judiciare, cunoştinţă despre aceste comploturi sau crime, şi despre autorii şi complicii lor, saii cari, chiar după ce s'aii început urmăririle saii descoperirea culpabililor, vor fi înlesnit arestarea acelor autori sail complici. P. Fr. 108. TITLUL II CRIME ŞI I)KIJ; P. - Fr. 120. 104. Se vor pedepsi cu degradaţiunea civică orice, ofiţer al poliţiei judecătoreşti, orî-ce procuror, substitut saii judecător, care va îi provocat, dat, saii subsemnat o sentinţă, o ordonanţă saii un mandat de urmărire personală, saii de acusaţiune a verî-unuî ministru, sau a vre-unu! membru al Statului, al Adunare! Legislative, saii al Consiliului de Stat, saii al Curţci dc Corupturi, sau al (iurte) de Casaţiune tară autori-saţiunile şi formele pres-srise de legi, sau cure. afară de delict flagrant, vor fi dat saii subsemnai fără acele autorisaţiuni şi formalităţi, mandatul de a prinde sau de a aresta pe verî-unul saii maimulţi miniştri, sau pe umil sau mai mulţi membri ai Senatului, aî Adunare! Legislative, aî Curţeî de Casaţiune, aî Consiliului de Stat, saii aî Curţeî de Compturî. Count. :~>2; /'. Fr. 121. 105. Asemenea se vor pedepsi cu degradaţiunea CĂLCAREA ATRIBUT1UNILOR... ART. 108 — 111 109 civică, procurorii, substi-ţil, judecătorii saii ofiţerii publici, cari vor fi a-restat sau vor fi făcut a se aresta un individ in alte localităţi de cât cele determinate prin legi sau regulamente, sau cari vor fi trămis înaintea judecatei Curţel juraţilor pe un cetăţi an, fără de a fi pus maî înainte în acusaţiune conform legeî. P. 272. Pr. P. 804, 589; P. Fr. 122. 1(K>. Orl-ce concertare de mesurî contrarii legilor, făcută saii prin adunare de individ! saii de corpuri depositare de veri o parte a autoritătel publice, saii prin deputa-ţitine, ori corespondinţe intre dânşii, va fi pedepsită cu închisore de done luni cel puţin, si de şese luni cel mult. contra ori cariii culpabil, care va putea incă să lie condamnat la. inferdicţiune pe timp mărginit. P. I''r. 123. 107. Dacă, prin unul din inijldcele exprimate mai sus, s'aii concertat mesurî contra executărel legilor sau contra ordinilor g-u-vernulul. pedepsa va fi douî anî de incbisore. Dacă acesta concertare s'a făcut intre autorităţile civile şi corpurile militare sau şetiî lor, aceia carî vor fi autori saii pro- vocatori vor fi pedepsiţi ;-u detenţiune, ce! l'alţî iilpabilî vor fi pedepsiţi cu douî anî închisoare. /'. Fr. 124. capitolul iii Pentru călcarea de atri-bnţianî din partea autorităţilor administrative şi judecătoreşti. 108. Se vor pedepsi cu degradaţiunea civică: 1) Judecătorii, procurorii şi substituţii lor, o-fiţeriî de poliţie cari se vor fi amestecat in exerciţiul drepturilor putereî legiuitore, saii prin reglemente care coprind disposiţiunî legiuitore, saii poprind, or! suspendând executarea uneî saii maî multor legi, saii deliberând asupra punctului de a şti dacă legile trebue a fi pu-publicate sau executate. 2) Judecătorii, procurorii şi substituţii lor, ofiţerii poliţiei judecătoreşti cari vor fi trecut peste competinţa lor, poprind executareaordinelor emanate de la administratului, sau după ce aii permis, sau aii ordonat de a se chienia în judecată administratorii pentru fapte relative la exerciţiul funcţiune! lor, vor stărui în executarea actelor lor, de si de către autorităţile competinte li s'a notificat anularea acelor acte, sau existenţa unul conflict. P. Fr. 127. 109. Se vor pedepsi cu amendă de la 50, până la 750 leî, judecătorii cari, peste atribuţiunile lor, se vor fi amestecat în materii date de lege autoritate! administrative. Cu aceeaşi pedepsa se vor pedepsi şi membrii ministerului public, carî vor fi luat couclusiunî sau vor fi cerut a se face asemenea procedări. P.Fr.128. 110. Prefecţii, sub-pre-fecţiî şi alţi funcţionari administrativi, cari se voiţi amestecat îu exerciţiul drepturilor putereî legiuitore, după cum se prevede la art. 108 § 1°, saîi carî vor fi dat ordine ilegale a se opri executareadecisiu-nilor Judecătorielor saii Curţilor, se vor pedepsi cu degradaţiune civică. Fr. 130. 111. Aceiaş! funcţionari administrativi se vor pedepsi cu amendă de la 50 până 750 lei, când, peste atribuţiile lor, se vor a-mesteca în materii date de legî autoritate! judecătoreşti, si când, după reclamaţi unea uneia sau a-mândorora părţilor interesate, vor fi decis o afacere 110 DESPRE FALSIFICĂRI. ART. 112, 113 DESPRE FALSIFICĂRI. ART. 113 111 înainte ca autoritatea superiors să se ti pronunţat asupra caşului. /*. Fr. ihl. TI TI/U L III CRIME SI DKIJCTE IN CONTRA INTERESELOR PUBLICE CAPITOLUL I Despre plăsmuiri saii falsificări. SECŢIUNEA I Plăsmuiri de monedă 112.*) Se va pedepsi cu maximul închisorii, fără admiterea circumstanţelor atenuante, cu interdicţiunea pe timp mărginit şi cu amendă de la cincî sute leî în sus, orî-cine va contraface orî va falsifica monetele de metal, carî au curs în Romania. Dacă monetele contrafăcute saîi falsificate sunt de o valore care trece peste doue miî leî, se va putea, îndoi maximul închisori». P. Fr. 132. 1. Prin art. 112 P. se pedep-sesce faptul contrafacere! saii al falsificarel monedelor de aur saii de argint. Prin art. 11:1 se pedepsesce acela care participă Ia contrafacere sau introduce în ţară, saii pune în circulaţiune monede de aur sau argint ce au curs în România, ca şi plăsinuitorul. Din aceste articole resultă, pe de o parte, contrafacerea saii falsificarea de monede, pe de alta parte par- *) Acest articol a fost modificat ast-fel prin legea din 4 JSlal 1805. ticiparea la contrafacere. Introducerea sau punerea în circulaţie sunt în sine acte tot atât de distinse ca consumarea unuî fapt şi complicitatea prin ajutorul dat autorului faptului. Fie-care din aceste acte consti-tue crime deosebite; de aceea dar şi pentru declararea cuî-va de culpabil că a săvgrşit unul din acele acte are a se pune anume câte o cestiune. Ast-fel dacă cestiunile se pun în mod separat, se pote ca juriul să recu-noscă că acusatul nu a contrafăcut monede şi în urmă să-1 declare culpabilVle a ti participat la contrafacere sau de a fi introdus saiî de a ti pus în circulaţie monede contrafăcute, fără ca aceste declarări să se contrazică, tocmai fiind-că un fapt nu implicaîn sine şi fie cel-T alt. — Cas. )T, io Febr. 76; B. p. 72. 2. In crima ţn-evezută şi pedepsită de art. 112 se cere, ca element constitutiv al eî, numai contrafacerea sau falsificarea monetelor ce au curs în România, iar nu şi ca falsificatorul să fi pus în circulaţie acele monete.—Cas. II, 2 Maî 95; Ti. p. 769. !î. Pentru ca cine-va să fie pedepsit pentru că a pus în circu-laliune monetă falşă, trebue să iie constatat că acea inonetă falşă pusă în circulaţiune, avea curs tu România, şi dar acest fapt, care constitue unul din elementele crimei urmărite, tre-buia să figureze în cestiunea pusă de Preşedinte. — Cas. II, ar, Apr. 7U; B. p. 347. 113. Acela care va participa la contrafacerea u-neî asemenea monete, orî o va introduce în ţară, sau o va pune în circulaţiune, se va pedepsi ca plăsmuitorul de monetă falsificată. i\ Fr. 1H4. 1. Prin art. 113 se pedepsesce eu pedepsa prescrisă de art. 112 participarea la contra-fa-rorea, de monetă, introducerea iu tavă sau punerea în circulaţiune de monetă falsificată. Din acesta disposiţiune, nu putem dice că resultă că simplul fapt a introducere! în ţară saîi a punere! în circulaţiune de monetă cu sciinţă că ar fi falşă, ar li pedepsită ca si faptul'contrafacere!, căci nu's'ar putea înţelege cum faptul punere! în* circulaţiune de monetă falsă ar fi pedepsit atât de grav,'când punerea în circulaţiune de monetă după ce se va cunosce că este falşă se pedepsesce cu amendă. Aşa dar Lg. nu pote să fi voit a pedepsi numai introducerea in ţară saîi punerea în circulaţie de monetă, despre care scie că o falşă, ci el a presupus în caşul ârt. 113 şi o complicitate din partea aceluia care a introdus, saîi care a pus în circulaţiune monetă falsă, adică o cunoscinţă de contra-facerea monetei. Cii alte cuvinte se mai cere, după art. 113, ca să fi avut si cunoscinţă, că moneta era lalşă în momentul când a pri-mit'o. Dacă dar cine-ya a introdus sau a pus în circulaţie monetă falşă, fără să fi avut sciinţă despre falsitatea eî, în momentul când a primiCo, a-cesta este un fapt care n'ar putea fi pedepsit nici după art. 114. Precum în caşul participare! la contra facere este evidentă şi neapărată cunoscinţă despre crima contra facere!, asemenea acesta cunoscinţă trebue să se ceră, după art.1 113, când e vorba şi de introducere saii de punerea în circulaţiune, căci ca şi participarea propriu zisă introducerea şi punerea în circulaţie constitue fapte de complicitate a contra-facerel prevfidută de art. 112 şi de aceea Lg. le-a coprins în acelaşi articol. Ast- fel, ca cine-va să lie pedepsit conform art. 113 combinat cu art. 112 pentru că a pus in circulaţiune monetă falsă, trebue să fie constatat, că el a avut cunoscinţă despre falsificarea monede! în momentul când a primit'o. — Cas. II. 15 Febr. 74; B. p. 77. '2. Cestiunile aii a 11 puse ast-fel în cât ele să coprindă elementele constitutive ale crime! de care este acusat cineva. Spre a declara pe un acusat culpabil de unul din faptele prevădute prin art. 113, trebue ca cestiunea să coprinză atât elementele constitutive ale fa])tului principal, adică a contrafacere! sau a falsificare!, precum si aceea ce caracteriza complicitatea, adică sciinţă că monetele erau falşe d. e.: acusatul este culpabil că a introdus /u tară moneta de aur sau de argint, contra-făcută, saîi falsificată, din acelea ce au curs tu lio-înăuia. sciind că sunt falşe. Aşa dar dacă juriul ar ti fost întrebat, dacă cutare este culpabil că a introdus în ţară sau a pus în circulaţie menete sciind că sunt false, acesta nu e suficient, căci în acesta cestiune nu sunt cuprinse circumstanţele esenţialmente constitutive pentru criminalitatea faptului introducere! saîi a punere! în circulaţie, dacă monetele erau contrafăcute saîi falsificate şi dacă erau din acelea ce au curs în România. In specie juraţii n'au fost întrebaţi dacă monetele erau contră-fă-cute sau falsificate şt dacă era îi din acelea ce aii curs în România, şi ast-fel Curtea cu jurat! nu' putea să aplice art. 113 P. — Cas. II, 10 Febr. 76 ; B. p. 72. 3. Cestiunea pusă juraţilor: dacă este culpabil că a pus în cir-ctdathtue monete falşe avend cur.s legat hi tară cu bună sciinţă că sunt falşe, răspunde la condiţiunile J12 DESPRE FALSIFICĂRI. ART. 114 cerute de art. 113. — Cas. II, 22 Nobr. 82; B. p. im. 4. Tote elementele care constitue faptul principal fiind strâns legate, trebue să tie puse într'o singură cestiune. In specie recurentul fîiud dat în judecată pentru că a pus în circulaţie numele falşe de câte 2 şi 5 lei a vend curs în ţară, tote aceste elemente fiind 'constitutive ale sus menţionatei crime nu puteţi ti despărţite, ci trebuia a face obiectul uneî singure cestiuni. De şi nu se prevede dacă monetele erau de argint sa.tî de aramă, acesta e-n unci are era inutilă pe cât timp se dice monede de 2 şi 5 lei avend curs în România şi este presumpţia că juraţii aii avut cunosetnţa că acele mo- ■ nete eraţi de argint fiind că monete de aramă de 2 şi de f> leî nu există la noî în ţară. Ast-fel Hind, cestiunea' a "fost bine pusă.-- Cas. II. M lan. k;i ; li. ],. «1. .1. Ibieâ eesliiinoa pusă dc Preşedinte juraţilor, c relativă la un alt. fapt pentru care arti--satul nu fusese dat judecatei şi întru cât, se consta! â din procesul-vrrba.l al audienţei cit advocatul acusatnliil n rădicai, contestaţie iuaititea. ('u iţei contra punerii cesfiunei subsidiare do către Preşedinte, acesta nu putea să se pronunţe singur asupra acestei eoni ost at il, ci Curtea, era, datore să deei'dii, dacă acesta eostiime resultă, saii nu din desbaterl. - Cas. [(, ii Iul. 87 ; li. p. i.2K. 114. Cine, socoti iul de bună şi adeveratu o 1110-netă tal sili cată, ee'î va li căzut în mână, o va, pune în circulaţiune, nu se va pedepsi, iară, după ce o va cunosce că este falşă si nu va, înceta a o în- trebuinţa, se va osândi să plâtescă drept amendă îndoit suma ce va fi pus în circulaţiune. P. Pr. 135; P. Pr. 123. 1. Art. 144 nu se pote aplica, de cât atunci când un individ a primit o monetă, falşă credem! că e bună şi în urmă. descoperind falsitatea, a voit s'o întrebuinţeze şi el la rândul seu punend'o în circulaţie. — Cas. II, ii Nobr. S-J ; Ti. p. 1117. CVI ce primesce de bună voe o modetă si după ce află că e falsă o pune cu fote a-ceste în circulaţiune, comite în adever o fraudă evidentă, un adeverat, furt, căci priei-nuesee o daună celui care pri-tnesce acea, miinetă, avend o perfectă cuiioscinl â despre ri-nl ce-1 euusezâ. Lei^ea însă ţine socoldlă dc sil naţiunea sa specială, îl coinpătimosce, vede in el mai mull un nenorocit de cât un criminal, ca,re caută sil arunce asupra altuia per-/.iinia a cărui victimă a, fost. Areslâ escepţiune constitue uu fapt ilo scuză legală. Aparţine deci numai acusatuluî lie a propune acest fapt, de scuză, şi proba trebue să fie în sarcina, sa. Acusaţiunea nu e ţinut ă să probeze ca prevenitul a primit drept bune monetele ce a emis : i-e suficient, afară numai dacă acesta circumstanţă nu reiese în mod evidedent din fapte, să stabilescă circumstanţele elementare ale crimei de punere în circulaţiune de monete falşe , prevedută, de art. 113. De âci urmeză, că nici judele-instructor, nicî camera (le punere sub acusaţiune, nu este competent de a examina, acesta excepţiune, ci numai juraţii; faptul'acesta, constituind o simplii scusă, cercetarea, sa intră in problema FALSIFICARE DE SIGILII. ART. 117, 118 113 culpabilitate!, a cărei soluţiunî este reservatâ jurisdicţiunilor de judecată, iar nu instanţelor de urmărire. At a dar judecătorul dc instrucţiune nu este competent să examineze el a-cest fapt de scuzaşi că sesiseze Tr. corecţional cu judecarea faptului prevedut de art. 114, care nu constitue de cât un fapt de scuză, la crima prevedută de art. 113, şi dar cine e competinte să judece crima prevedută de art. 113, va examina şi cestiunea acesta a scuzei; juraţii dar, iar nu Tr. corecţional, sunt competent! de a statua în specie. — Tr'. Ilf. II, 17 Iun. 113; Dr. 48/93, p. 382. 115. Care se va dovedi răzând, tăind sau subţiind moneta, prin orî-ce meşteşug, se va pedepsi cu amendă de la 100 până la 25001eîşi cu închisore de la trei luni până la doul anî. 11(5. Vor fi aperaţi de osândele hotărâte pentru plăsmuitoriî despre carî se vorbesce în articolele 112 si 113, aceî culpabili, cari, înaintea săvârşire! sail a punerii în lucrare a acelor crime, şi înainte de a se începe ori ce urmărire, vor fi descoperit autorităţilor competinte acele crime, precum şi pe autorii sau pe complicii lor. Asemenea vor fi aperaţi de pedepse, şi aceî culpabili, caii, chiar după începerea urmăririlor, vor fi înlesnit arestarea autorilor saii a complicilor lor. P. 59. 122; P. Fr. 138. SECŢIUNEA II. Plăsmuiri de sigilii ale Statului saii ale altor autorităţi, de bi-leturî de bancă, de efecte publice şi altele 117 *). Se va pedepsi cu maximul închisorii, fără admiterea circumstanţelor atenuante, cu interdicţiunea pe timp mărginit şi cu amendă de la cinci sute leî în sus: 1) Orî-cine va fi falsificat sigiliul Statului sau care, cu bună sciinţă, va fi întrebuinţat un asemenea sigiliu falsificat; 2) Orî-cine va fi falsificat sau alterat efecte emise de tesaurul public cu timbrul şeii, sau bilete de bancă autorisate de legi, saii care, cu bună sciinţă, va fi întrebuinţat aceste efecte saii bilete falsificate sau alterate, sau le va fi introdus în ţară. Dacă efectele sau biletele falsificate sau alterate sunt de o valore care trece peste doue mii lei, se va put6 îndoi maximul închisorii. P. Fr. 139. 118. Se vor pedepsi cu închisore de la trei până la 5 ani şi cu interdicţiunea pe timp mărginit: Acel caii vor fi falsificat sau alterat orî-ce timbru naţional, sau orî-ce *) Acest articol a fost modificat ast-fel pi'in legea din 4 Maiit 1895. 8 114 FALSIFICARE DE SIGILII. ART. 119, 120 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 123 115 marcă publică, destinată pentru probe la materii de argint sau aur. Asemenea se vor pedepsi şi aceia carî, cu sciinţă, se vor fi servit cu hârtiî sau efecte purtând timbrurî mincinose, sini cu mărci, orî timbrurî faşificate sau alterate. P. Pr. 140. 119. Se vor pedepsi cu închisorea de '6 anî şi cu interdicţiunea pe timp mărginit, orî-cine, fără a avea drept, va lua şi va întrebuinţa adeveratul sigiliu al Statului, sau timbru-rile ori mărcile prevedute la art. 118, făcând cu dân-sele o întrebuinţare vătă-mSt6re drepturilor şi inte-tereselor Statului. P. Fr. 141. 120. Se vapcdepsi cu în-chis6re de 3 anî şi cu interdicţiunea pe timp mărginit : a) Aceia carî vor li falsificat mărcile destinate spre a fi puse,în numel o guvernului, asupra produselor sau mărfurilor, saii cari vor fi întrebuinţat, cu sci-inţă,asemenea falşe mărci; b) Aceia carî vor ii falsificat sigiliul, timbrul sau marca uneî autorităţi ore-care, saîi a unul stabiliment particular, de bancă sau de comerciii, saii carî cu sciinţă le vor fi întrebuinţat.' P. Fr. 142. 1. Art. 120 pedepsesce pe a- ■ cela ce va falsifica marca unei ■ autorităţi, adică instrumentul, I cu care funcţionarii publici, ■ în numele guvernului, pun pe- 9 ceţi pe producte saii mărfuri, m sau pe acela care, cu sciinţă, m va fi făcut întrebuinţare de' o m asemenea marca falsificată. — m Cas. II, 12 Mart. 70'; B. p. 82. * 2. Art. 120 prevede falsifica- W rea sigiliului, timbrului sau Ş mărcii unei autorităţi, înţele- .ţi gendu-se prin acesta peceţile 'f ce funcţionarii' pun pe actele ce libereză, în virtutea funcţiune! lor, ca un simbol al autorităţii lor. In specie, prevenitul fiind culpabil că a falsificat un bilet de vîndarc de vite, cu sigiliul comunei, nu se pote dice că a comis faldul prev&dut de art. 120, de ore-ce asemenea bilete se daţi ca nisce foi de drum pentru vite, delict prev6dut de art. 132. — Cas. II, 2» Nobr. 69; B. p. 308. ii. întrebuinţarea unor mărci poştale deja întrebuinţate, şi şterse prin procedeurî cnimice, intră în previsiunilc art. 120 numai atunci când delicuentul scia că mărcile craft falsificare saii deja întrebuinţate.- Cas.II, i:i Mart. !m ; 15. p." M6. 4. După art. 8!) din legea te-lografo-postală din 22 Mart. 1HH0, acei ce se vor servi spre fran care, de timbre poştale , carî aii maî fost întrebuinţate, saîi carî vor contraface timbre poştale saîi mandate poştale, vor ti pedepsit! ca autori de falsificare publică conform Codului penal. Lg. se referă la disposiţiunile dreptului penal comun.'El nu vizează anume articolele Codului penal cari urmeză a se aplica la infracţiunile deosebite pe carî le prevede art. 89 din legea tele-grafo-postală. Adeveratul sens, al acestui articol, urmeză a se fixa prin interpretaţiune. Dacă în Franţa s'ar fi putut nasce nedomirire asupra înţelesului cuvintelor sigiliu, timhrti saii marcă din art. '142, cărui corespunde ad littâram art. 120 P. fiind-câ în timpul publicare! textului de lege francos mărcile sau timbrele poştale nu eraîi încă cunoscute, la noî asemenea nedomirire nir pote exista, mărcile sau timbrele poştale fiind deja de mult usi-tate când s'a publicat Codul nostru penal. De altmintrelea si în Francia doctrina a subsumat sub denumirile art. 142 (120 P. român) şi timbrele sau mărcile ' poştale' (Faustin-He-lie, II p. 319, ediţiunea 4°). Decisiunea Casaţie! francese din 4 Oct. 1849, nu infirmă a-cestă interpretaţiune a doctrinei, căeî, în specie, nu era vorba de întrebuinţarea unei mărci poştale deja întrebuinţate sau contrafăcute, ci de însemnări făcute de un agent postai pe plicul uneî scrisori, înseinnărî care aveau de scop a indica câtimea portului de perceput; era dar vorba de un adeverat înscris emanat de la un funcţionar public, lucrând în exerciţiul atribuţiunilor sale. Nici litera, nicî spiritul art. 120 nu se opun la subsumarea sub disposiţiunile ■ lu! a infracţiune! prevădute de art. 89 din legea telegrafo-postală, întru cât ea consistă în întrebuinţare de timbre sau mărci contrafăcute. — Cas. II, 13 Ian. 88; Dr. 3/88 p. 60. B. 88, p. 67. 121. Se va pedepsi cu închisore până la douî ani acela care, fără drept, va lua şi va întrebuinţa a-deveratele sigilii, timbru saii mărci prevăzute la art. 118 făcând cu dânsele o întrebuinţare vătămă-tore drepturilor şi intereselor Statului, orî a u-neî autorităţi publice, orî chiar a unuî stabiliment particular, de. bancă saiî de come-rciiî. P. ■ Fr. 143. ■ 122. Disposiţiunile art. 116 se aplică si la crimele prevăzute prin art. 117. SECŢIUNEA III *) Despre falsificare de înscrisuri publice saii autentice şi de comerciu sun bimcă. 123. Se va pedepsi cu închisorea de la 3—5 anî cu interdicţiune pe timp mărginit şi cu amendă de la 50 leî în sus, orî-ce funcţionar sau ofiţer public care, în exerciţiul funcţiune! sale, va fi comis o plăsmuire,,fie prin semnături falşe, fie prin alteraţiune de acte, de scriituri sau de semnături, fie prin arătare de alte persone de cât cele adeverate, fie prin scriituri făcute sau intercalate pe registre sau alte acte publice după confecţiu-nea saiî încheiarea actelor. Dacă prejudiciul resul-tând din , una din plăsmuirile maî sus indicate trece de 2000 leî, seva putea îndoi maximul inchisoreî. P. Fr. 145. *) Ari. 128—126 nu fost modificate, ast-fel cum le-am dat ari, pnin legea din 28 Mai 189.1. 116 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 123 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 123 117 1. Elementele cerute de art. 123 sunt: a), calitatea de funcţionar public ; h) alterarea în âctu public; c) prin care s'a cauzat prejudiţiî; d) intenţia fraudulosă. — Cas. II, 8 Iun. 74 ; B. p. 216. 2..Elementele,delictului pre-vfidut de art. 123 sunt o alte-raţiune materială a adevărului, comisă de un funcţionar în exerciţiul functiunel* sale, prin arătare de alte persone de cât cele adevărate într'o scriptură publică, prejudiciu si intenţiune fraudulosă. Aceste tlouă din urmă elemente existând chiar când se atinge şi este intenţiune de a se atinge, un interes general şi public.— Tr. Dolj, 7 Nobr. 95 ; Dr. 3/96, p. 19. 3. In materie de fals legea nu cere un prejudiciu real, ci posibilitatea unuî prejudicia este suficientă. — Cas. II, 10 Nobr. 80 ; B. p. 393. 4. E loc la pronunţarea achitare! prevenitului, iar nu la absolvirea lui, ori de câte orî se constată că faptul ce i se impută nu are flintă, sau că dânsul nu p6te fi răspundetor de el. Absoluţiunea are loc numai atunci când se recu-n6sce că faptul imputabil prevenitului, şi a cărui fiinţă este constatată,' nu cade sub previsiunile nici unul text de lege. Aşa dar, cu drept cuvânt judecătorul fondului a pronunţat achitarea, iar nu absolvirea, în delictul de falş, când a constatat că lipsesce unul din e-lementele acestui delict, si a-nume prejudiciul sau posibilitatea de prejudicia, căci, în acest caz, delictul imputat nu avea flintă.— Cas. II, 9 Iun. 93; Bt p. 629. 5. La comiterea delictului de falş, pentru ca să existe din partea agentului intenţiunea f'raudul6să şi prin urmare culpabilitatea penală, se cere să fie constatat că agentul a co- mis alterarea adevărului cu a-jutorul inteligenţei şi voinţei sale, cu alte cuvinte'că ştia'că faptul ce-1 comite este sau pote să prejudicieze pe cine-va şi eu tote acestea a voit să-1 comită, fiind împins de a face acesta de un mobil ore-care» căci e de principiu că delictul residă mai mult în intenţiune conform adagiuluî. Fraus nou exeventu duntaxat, sed ex consilia quoque desideratur. — Tr. Prah. 23 Iun. 97 ; Dr. 64/97, p. 527. 6. Art. 123 nu cere imperios ca scriptura în actul public să fie făcută chiar de funcţionarul câre comite alterarea adevărului, cel puţin când e vorba de arătare de alte persone şi dacă scriptura în acte publice trebue să existe în acest cast acesta se deduce din intitulatul secţiunel III, sub care se află suscitatul articol. De altminteri chiar Casaţiunea franceză a judecat că "există falş, dacă agentul, declarând fapte falşe, obţinuse atestaţiunea a-cestor lapte printr'un terţiu,, cu tote că n'ar fi iscălit chiar el declaraţiunea sa.—Tr. Dolj II, 7 Nobr." 95; Dr. 3/96, p. 19. 7. Când falşul a fost făcut într'un act de hotărnicie al inginerului, nu se pote susţine că el a fost făcut într'un act public pentru ca procesul să nu ne de competinţa Curţii de a-1 judeca, de 6re-ce inginerii nu intră în rândul funcţionarilor sau ofiţerilor publici, a-nume arătaţi prin lege-Cas.II, 13 Apr. 76 ;' B. p. 148. 8. Cade sub previziunile art. 123 faptul săvârşit de un comisar, care, însărcinat cu arestarea unei persone, înfăţişeză o altă personă directorului închisorii iscălind ca purtător al mandatului în registrul de încarcerare, care este un act public—Tr. Dolj II, 7 Nobr. 95; Dr. 3/96, p. 19. 9. Notarul unei comune este un funcţionar public, în înţe- lesul art. 123.—Cas.II, 4 Dec. 95; Dr. 3/96, p. 18. 10. După art. 123, modificat prin legea de la 28 Mal 1893, orl-ce funcţionar sati ofiţer public care, în exerciţiul' functiunel sale, va fi comis o plăsmuire fie prin semnături falşe, fie prin alteratiune de acte, de scriituri, sau de semnături, fie prin arătare de alte persone ae cât cele adevărate, etc. se vor pedepsi cu închis6re corecţională de la 3 până la 5 ani. Fiind concurs de delicte de aceiaş natură, după art. 40, pedepsa are a fi maximul pedepsei prevedută pentru acele delicte, adicâ inchisorea de 5 ani. Prin art. 60 se lasă la facultatea judecătorului de a reduce pedepsa când găsesce în favorea inculpatului circumstanţe atenuante. Insă, după al. 4* al art. 60, când pedepsa cuvenită unul acusat este maximum închisoreî corecţionale, inst. de fond nu va putea reduce pedepsa la mal puţin de un an. Acesta este adevărat în tote caşurile fără deosebire, şi în caşul când inchisorea este maximul în urma aplicare! art. 40. In specie, Curtea, prin de-cisia depusă recursului, recunoscând pe culpabil că, în calitate de funcţionar public a comis mai multe falsuri în acte publice, şi, condamnându-1 la mal puţin de un an închisore corecţională, pe când pedepsa prevedută de art. aplicat, era maximul închisorel corecţionale, a violat art. 60 combinat cu 123 şi 40 şi dar decisia sa are a ti casată. — Cas. Vac. 31 Iul. 96; B. p. 1145. 11. De câte orî este vorba de un fals în acte publice comis de către un funcţionar public în eserciţiul functiunel sale, respunsul' afirmativ al juriului coprinde în tot-d'a-una într'un chip nedubitabil şi declaraţiunea că falşul de care acuzatul se găseşte' culpabil a causat sau a putut cauza prejudiciu, şi ast-fel nu este necesar a se f'iune o cestiune separată re-ativă la prejudicia. — Cas. II, 27 Febr. 76 ; B. p. 90. 12. In materie de fals, faptul luăreî valorilor în virtutea actului falsificat, constituind prejudiciul, care este chiar un element al crimei, nu se p6te pune o cestiune separată asupra luî, ci urmeză să se pună juraţilor în cestiunea principală! — Cas. II, 24 Apr. 90; B. p. B52. 13. Funcţionarul saii oficerul public, care a comis un fals, nu este pasibil de pedepsa pre-vădută de art. 123 de cât numai pe cât l'a comis în eserciţiul functiunel sale. Din a-cestă condiţiune, formalmente stabilită de lege, urmeză că falşul comis de un funcţionar puDlic chiar în acte publice, nu intră în termenii acestui articol, dacă aceste acte nu constitue un act al functiunel sale, şi că se socotesc comise afară din funcţiunea sa ori de câte ori juriul n'a declarat positivamente acesta circumstanţă. Preşedintele Curţii juraţilor, punând cestiunea : acusatul este culpabil că în- calitate de funcţionar public a comis o falsificare în acte publice, n'a pus pe juratî în posiţiune de a declara, dacă falsificarea a fost comisă în unul din modurile indicate de art. 123, nefiind destul ca juraţii să declare nu maî că actul este fals. Cestiunea dacă actul falsificat este un act public saii privat, este o cestiune de drept, streină de competinţa juriului fiind-că nu pote fi resolvată de cât numaî după principiile juridice, despre care juraţii pot să n'aibă cunoscinţă, neintrând în atri-buţiunile'juraţilor de a aplica verî-odată legile. Ast-fel eî, trebue să declare, când e vorba de un falş în scriere publică, că scrierea falsificată emanfl 118 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 124 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 124 119 de Ia cutare funcţionar, sail că este atribuită acestui func- , ţionar, că ea constitue un act âl funcţiune! sale. — Cas. II, 23 Nobr! 71; B. \\. 353. 14. Acusatul care a fost judecat şi achitat pentru delapidare de bani publici, p6te 'fi urmărit şi condamnat în urmă pentru falş, fără ca prin acesta să so potă dice că s"a violat autoritatea lucrului judecat. —7 Cas. II, 2H Febr. 70; B. p; 63. 15. Mijlocul de casare întemeiat j>e lipsa de competinţa a instanţelor corecţionale de a judeca* un fapt de fals în acte publice devine fără interes a se maî cerceta, odată ce, în urma acelei judecăţi, a intervenit legea din 28 Maî 93, care a modificat art. 123—126 şi a corecţionalisat tote falsurile, fie în' acte publice, fie în acte private, trimiţendu-le în judecata instanţelor corecţionale ; căci, chiar dacă s'ar casa pentru acest motiv decisiunea atacată cu recurs, afacerea ar urma să se trimită tot în judecata uneî Curţi corecţionale. Cas. [|, »» Iun. 93;'B. p. 62». 124. Se va pedepsi a-semenea cu închisore de 3—5 ani', cu interdicţiune pe timp mărginit si cu a-mendă de hi 50 lei în sus, orî ce funcţionar sau oli-ţer public care, alcătuind (redactând) acte st:risc privi tore la funcţiunea 1 uî, va li, cu viclenie, denaturat substanţa sau circumstanţele lor, iie scriind convenţiunî, altele de cât cele ce 'i s'au însemnat sau dictat de părţi, fie constatând ca adeverate fapte mincinose, saîi ca mărturisite fapte nemărturisite. Dacă prejudiciul resul-tând din actul falsificat trece de 2000 leî, se va putea îndoi maximul încliisoreî. P. Fr. 146. 1. Elementele cerute de art. 124 sunt: a) calitate de funcţionar ; f>) arătarea de neadevăr în act public; c) causarea, sau posibilitatea de eausare a unuî prejudiţiîi; d) intenţia fraudulosă. — Cas. II, s Iun. 74 ; B. p. 215. 2. Elementele constitutive ale infracţiune! prevedută şi pedepsită de art. 124 şi 125'sunt: a) intenţiunea fraudulosă, b) alterarea' adevărului, c) prejudiciu sau posibilitate de prejudiciu, d) actul falsificat să fie public şi autentic. — Cas. II, 30 Maî 75; B. p. 119. 3. Unul din elementele constitutive ale crimei de falsificare de înscrisuri publice saîi autentice, este intenţiunea fraudulosă. — Cas. TI, '20 Oct. 81 ; B. p. 792. 4. Pentru ca alterarea adevărului să tie pedepsită nu este îndestul ca ea să iie făcută în prejudiciul cuiva, ci trebue încă cu să fiă săvârşită cu fraudă, cu viclenia. Acest din urmă. element este chiar expresa-inente cerut de art. 124 pentru 1'aJsiiicarea intelectuală. Prin răspunsul juraţilor că acusatul este culpabil nu se indestuleză. cerinţa legeî. în acesta materie, legea voind să atragă atenţia juraţilor in special asupra in-tenţi'uneî ce a predominat pe autorul pretinsului, fals la co7 uiiterea luî. După acelaşi articol de lege, pentru ca un funcţionar sau ofiţer public să fie supus la pedepsa prevedută de zisul articol trebue să fie constatat că actul falsificat de dânsul este alcătuit în cercul atri- buţiunilor funcţiunii sale. Dacă, când este vorba de falsul material comis de. un funcţionar public, Lg. prin art. 123, s'a mulţumit cu constatarea că a-cel funcţionar când a comis falsul material era în exerciţiul funcţiune! sale, pentru falsul intelectual a cerut ca alterarea adevărului, falsificarea, să fie făcută la un act privitor la atribuţiunile funcţiune! sale, adică un act care nu pote produce legal efect de cat numai fiind că emană de la acel funcţionar în a sa calitate.—Cas. II, 3 Febr. «2; B. p. 193. o. In delictul de fals în acte publice, Lg. nu cere neapărat ca element constitutiv existenţa unuî prejudiciu material, fiind suficient să existe numai posibilitate de prejudiciu.—Cas. II, 19 Oct. 94; B'. p. 1001. Idem: Cas. II, 23 Ian. 95 ; B. p; 73. 6. Posibilitatea de prejudiciu, trebue căutată în momentul confecţionare! actului; împrejurările şi circumstanţele carî vin după' confecţionarea actului, nu pot să creeze în urmă, într'un act, un fals care n'a existat în timpul confecţionare! luî, nicî nu pot să stingă în urmă un fals care a existat de la început.—Cas. II, u Dec. 94; B. p. 1235. î. Falsul în acte publice este imputabil unuî funcţionar numai atunci când actul falsificat e pi'ivitor la atribuţiunile funcţiune! sale, adică un act care nu pote produce efecte legale de cât numai fiiiid-că e-mană de la acel funcţionar în calitatea sa. — Tr. R.-Sărat 4 Sept. 96; Dr. 56/96 p. 490. S. Termenul de opoziţie în materie civilă fiind de opt zile libere de la primirea hotărâre! în personă sau la domiciliu şi numai când partea va lipsi de la domiciliu şi sentinţa va fi din acelea carî n'au drept de apel, fiind de 1"? zile, este ca-sabila decisiunea Curţeî de a- pel care achită pe agentul însărcinat cu predarea hotărîrei motivând acnitarea pe lipsa de prejudiţiîi sau de posibilitate de prejudiţiîi, din cauză că ce! judecaţi în'lipsă şi a c&ror semnătură a fost falsificată în dovada de comunicare, aveau termenul de 15 zile a iace opoziţie şi că din erore tribunalul îe-ar fi rrspins opoziţia ca tardivă făcută după opt'zile, însă înainte de 15 zile. — Cas. II, 27 Mal 97; B. p. 792. 9. Actul este public întru cât e făcut de funcţionarul competent cu formalităţile cerute. Un asemenea act, daca e infectat de un viciu pentru care actul ar fi nul, nu înceteză a fi public, întru cât acel viciu de formă e independent de voinţa agentului şi întru cât actul' ave tote caracterele unui act public.—Cas. II, 8 Aug. 78; B. p. 281. 10. După art. 124 pentru ca un funcţionar sau ofiţer public să fie supus la pedepsa prevă-dută în el, trebue să fie constatat că actul falsificat, este alcătuit în cercul atribuţiunilor funcţiune! sale. Dacă* când este vorba de falşul material comis de un funcţionar public, Lg. prin art. 123 P. s'a mulţumit cu constatarea că acel funcţionar când a comis falşul material era în esercitiul funcţiune! sale, pentru falşul intelectual însă, a cerut ca, alterarea adevărului, falsificarea, să fie făcută la un âct privitor la atribuţiunile funcţiune! sale, adică un act care nu pote produce legal efect de cat numai fiind-că emană de la acel funcţionar în a sa calitate.—Cas. II, 17 Febr. 82; B. p. 220. 11. In falşul de acte publice, prevădut şi pedepsit de art. 124, prejudiciul consistă nu în însuşirea ilicită a sumelor pentru carî prevenitul s'a servit de acest talş, ca ast-fel, prin restituirea sumelor însutite, 120 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 124 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 125 121 infracţiunea falşului să potă înceta,' ci în însăşi alterarea scriptelor publice.' — Cas. II, 30 Mal 94; B. p. 631. 12. Primarul care falsifică un proces-verbal, prin care se constată vendarea unor producte urmărite de Stat, nu comite falşul prevedut şi pedepsit de art'. 124 şi 125. In adevăr, pentru ca un act să fie considerat autentic în sensul strict allege! care să dea nascere la un pre-judiţiu trebue să fie făcut de un funcţionar public competinte în exerciţiul funcţiune! sale. Chiar dacă actul falsificat a fost făcut de către ' un funcţionar public, dar care nu avea' calitatea de a'l face, nu p6te avea caracterul unuî act autentic. După legea de urmărire, agenţi! fiscului sunt singuri comp'etintl a urmări încasarea veniturilor Statului, a asista la vendarea lucrurilor sequestrate, a' subscri actele de licitaţie şi a libera datorului chitanţe â-souche pentru sumele încasate din vendarea acelor obiecte. In faţa acesteî legi primarii neaven'd competinţa a constata operaţiunea vândărilor de asemenea natură, orî-ce act încheiat de denşiî este nul şi nu pote avea puterea unui act autentic care să fie oposabile uneî terţe persone. Chiar dacă s'ar 'admite că primarii ar avea acesta calitate, totuşi actele încheiate de denşiî pentru constatarea vândăriî nu pot da nascere verî-unul prejudiciu, de 6re-ce după legea compt abilitat ei generale, debitorul nu p6te fi descărcat de cât în puterea unei chitanţe r> souche liberată de agentul fiscului. — Cas. II, 30 Mal 75; B. p. 119. 13. Plăsmuirea unor fol de drum pentru vite, săvârşită de primarul comunei, constitue crima de falş în acte publice, prevădută de art. 124.—Cas. II, l Febr. 9:j; B. p. h:î. 14. Faptul că un agent perceptor a denaturat cu viclenie substanţa maî multor mătcî (cotore)'din registrul de percepţie, trecând într'ensele sume de Dani maî mici de cât cele percepute, cu carî mod şi-a însuşit diferenţa în propriul său folos, constitue crima prevădută şi pedepsită de art. 124, iar nu o simplă sustragere de banîpublici.—Cas. II, 2 Mart. 92; B. p. 255. 15. Intre elementele constitutive ale delictului de fals este nu numai prejudiciu, ci şi posibilitatea de prejudiciu. De aci resultă că comite delictul prevădut de art. 124, perceptorul care a luat de la contribuabili sume mai mari de cât cele arătate prin matca din registre, şi şi-a însuşit dife-rinţa dintre 'sumele arătate şi cele ce percepuse în realitate, chiar dacă a restituit aceste sume atunci când controlorul fiscal a aflat manoperile luî. In adevăr faptul în momentul perpetuării lui întruneşte tote elementele delictului de fals în acte publice. — Cas. II, 19 Oct. 94 ; B. p. looi, 16. Ajutorul de perceptor care percepînd contribuţiile la maî multe persone, trece în recipisele liberate adevăratele sume, iar în matca din registru sume mai mici şi schimbă si numele personelor, comite falsul prevădut de art. 124. — Cas. II, 12 Ajpr. 85 ; B. p. 325. 17. Ajutorii de perceptori sunt consideraţi ca funcţionar! publici în sensul art. 124, aşa că falsurile săvârşite de dânşii în actele ce sunt de atribuţiu-nile lor, constituesc delictele prevădute de citatul articol. — Cas. II, 10 Ian. 96 ; B. p. 77. 18. Comite falş în acte publice portărelul care primesce taxe de la părţi pentru a face acte de procedură privitore la funcţiunea sa, nu trece nici în chitanţă nici în tulpină toţi banii primiţi, orî dacă îl trece în chitanţă' nu-i trece în tulpină. In adevăr în acest fapt sunt întrunite tote elementele falşului: alterarea adevărului, posibilitatea de prejudiciu si intenţia fraudulosă şi cade sud previsiile art. 124 de ore-ce portăreii sunt obligaţi a ţine un registru, visat de' Preşedintele respectiv, în care trebue să trecă în dublu felul o-peraţii, numele părţii şi suma primită. — Cas. II, 9 Iun. 76 ; B. p. 334. 19. Faptul că notarul uneî primării a participat prin subscrierea sala aprobarea dată de primărie unui certificat liberat în condiţiunile art. 40 din legea de recrutare, pentru scutirea unuî tînăr de la recrutare, constatând în certificat, cu cunoscinţă şi viclenie, fapte mincinose 'drept adevărate, şi eausînd ast-fel preju-diţiu societate! prin scutirea de' armată a acelui tînăr, pe baza disuluî certificat, constitue crima de fals în acte publice, prevădut si pedepsit de art. 124. — Cas. ti, 5 Aug. 92 ; B, p. 713. 20. Proces ele-verb ale încheiate de controlorii de pe lângă sucursalele caselor de credit agricol, prin carî se constata că locuitorii împrumutaţi la acele case n'au avut lucrurile amanetate, pot face credinţă în justiţie, până la proba contrarie, în delictul de fals imputat primarului şi notarului cari au încredinţat', cu ocasiunea alcătuire! acelor acte de împrumut, cum că acei locuitor! aveau disele lucruri. — Cas. II, 26 Sept. 95 ; B. p. 1156. 21. In faptul de fals, prevădut si pedepsit de art. 124, cestiunea de a se sci dacă autorul avea sau nu calitatea de funcţionar când l'a comis, nu presintă nici un interes în causă, întru cât pedepsa este aceiaş, atât în zisul articol, care vizeză pe funcţionarii publici, cât şi în art. 125 care are în vedere falsul comis de t6te cele l'alte persane. Este destul numaî ca judecătorul fondului să se preocupe dacă prevenitul a comis faptul de fals cel se impută. Prin urmare, nu pote constitui o causă de nulitate, împrejurarea că judecătorul n'a admis cererea prevenitului de a se amâna cercetarea procesului ca să dovedescă cum că el nu săvârşise jurămîntul pentru funcţiunea ce i se încredinţase şi ca atare nu avea calitatea d'e funcţionar când a săvârşit falsul.—Cas.II, 30Mai94:B.'p. 631. 22. Când prevenitul este declarat culpabil atât pentru falsificarea mai multor acte publice comise la diferite epoce cât şi .pentru delapidare de bani publici, indepedcnt de*a-cele falsificări, este loc a i"se aplica art. 40, de 6re-ce în a-cest cas există cumul de delicte.—Cas. II, 19 Octomb. 94; B. p. 1001. 125. Se vor pedepsi tot cu inchisorea de la 3—5 anî, cu interdicţiunea pe timp mărginit şi cu amenda de la 50 lei în sus, orî ce alte persone carî vor fi falsificat verî-un act autentic şi public sau înscrisuri de comerciu sau de bancă, fie prin contrafacerea saii alterarea scriereî sau subsemnătu-reî, fie prin plăsmuirea de convenţiunî, disposiţiunî, obligaţiuni sau li-beraţiunî, sau prin inser-ţiunea lor posteriory, fie prin adăogirea sau alterarea de clause, declara-ţiunî, sati fapte ce aceste 122 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 125 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 125 123 acte aveau de obiect de a conţine şi a constata. Cu aceiaşi pedepsa se vor pedepsi şi acei carî vor fi falsificat sau alterat bilete de bancă auto-risate de legi în State străine, sau carî cu ştiinţă vor fi întrebuinţat aceste bilete falsificate, sau le vor fi introdus în coprin-sul ţereî. Dacă prejudiciul resul-tând din una din falsifi-c ările in die ate în acest articol, sau din întrebuinţare cu ştiinţă, orî introducerea in ţară a biletelor de bancă străine falsificate, trece de 2000 leî, se va putea îndoi maximul încliisoreî. In t6te caşurile preve-dute de aceste trei articole, tot asemenea se va putea îndoi maximul în-chis6reî dacă actul falsificat face credinţă până la inscripţia în fals. /■*. Fr. 147. 1. Art. 125 pedepsesce nu numai contra-facerea unul act, dar ori şi ce fapte care conţin în sine comiterea unuî fals prin contra facerea sau alterarea scriere! saîi a semnătureî. — Cas. II, 9 Aug. 67 ; B. p. 717. 2. Pentru falşul prevedut de art. 125, când adică cine-va falsifică un act autentic şi public, sau înscrisul'] de comerţ saîi de bancă, intenţiunea de a vătăma, frauda, rcsultă din chiar modul comitere! luî şi enumerat de citatul art. şi de aceia legea n'a cerut ca frauda să fie specialmente constatată, (precum se cere de art. 124 pentru falşul intelectual comis de un funcţionar.public, alcătuind acte privitore la atribuţiunea funcţiune! sale), mulţumindu-se cii constatarea ce juraţii ar face-o prin declaraţia de culpabilitate, care implică necesarmente, ideia complexă si a in-tentiune! fraudulose.—Cas. II, 17 Febr. 82; B. p. 222. , 3. Pentru existenţa delictului de falş în acte publice, se cere să existe intenţiune fraudulosă din partea agentului, şi acest element exenţial al acestui delict trebue constatat de către inst. jud. Ast-fel este casabilă decisiunea care declară pe un prevenit culpabil de fals în acte publice, fără ca intenţiunea fraudulosă să fie constatată anume de Curte. — Cas. II, 4 Iun. 96; B. p, 1071. 4. Pentru constatarea inten-ţiune! fraudulose nu este trebuinţă, de termen! sacramentali, ea pote să se indice de judecătorii fondului şi prin alte expresii. — Cas. II, 28 Mal 97; B. p. 800. 5. Pentru ca să existe falş în acte publice, nu se cere numai de cât un prejudiciu material, ci şi un prejudiciu moral, prejudiciul adus ordine! si legilor ' existente. — Cas. II, 10 Iun. 97 ; B. p. 912. 0. Una din condiţiunile esenţiale ale existenţei falşului criminal fiind posibilitatea prejudiciului, urmeză neapărat că numai un act, care pote să facă, probă în contra autorului său, adică pote să-î aducă o vătămare se pote considera ca întrunind caracterele falşului. Aşa fiind, un act iscălit cu punere de deget, care după lege nu are nici o putere dovedi-t6re, nu pote să devină elementul unuî falş criminal, dacă plăsmuitorul nu vatăniă de al-înintert de fapt pe pretinsul datornic, obţinend în contră-î o condemnare judiciară. Presupunerea de maî sus că un act iscălit cu punere de deget nu pote să fie prejudiţiabil nu mal pote fără îndoială, a avea loc, dacă actul iscălit cu punere de deget produce de fapt o vătămare reală, dacă adică intervine, ca în specie o Hot. judecătore'scă care, în loc să-1 înlăture ca neavend nici o putere doveditore, din contră îl valideză, îl dă o sancţiune formală, îl recunosce ca valabil şi producător de efecte juridice. — Cas. II, 6 Iun. 90; Dr. 49/90, p. 391. B. 90, p. 837. 7. Din comparaţiunea art. 124 şi i2o P. reese cii evidenţă că prin act public sau autentic în sensul art. 125 avem a înţelege înscrisurile de cari vorbesce art. 124. Acesta reese şi din comparaţiunea art. 126 si 127 P. Fr. in care cuvintele de ecrits şi actes sunt întrebuinţate în acelaş înţeles. OrI-care âr fi caracterul juridic ce s'ar atribui timbrului saîi mareei poştale, acesta marcă nu pote fi subsumată între scripte. Din împrejurarea că art. 89 din legea telegrafo-poştală vorbesce de falsificarea timbrelor şi a mandatelor poştale, supunând amendouă aceste falsuri la pedepsele prevădute de codul penal pentru falsurile publice, nu se pote trage un argument valabil pentru aplicarea în specie a art. 125, căci art. 89 din legea telegrafo-poştală nu are de scop de a indica anume pedepsa, ci numai de a stabili responsabilitatea conform dreptului comun la care se referă pentru ambele aceste specii de falsuri. Juxta-posiţiunea lor în acel text de lege'nu însemneză dar că Lg. a voit să lovescă pe falsificatorul de timbre cu aceiaş pedepsa ca pe falsificatorul de mandate poştale/dar de şi este neîndoelnic'că falşul de'man- date poştale cade sub disposiţiunile ârt. 125, de aicî nu re-sultă că acest articol trebue aplicat şi aceluia care a făcut timbre poştale sau s'a servit cu timbre deja întrebuinţate.— Cas. II, 13 lan. 88; Dr. 8/88 p. 60. B. 88, p. 67. 8. Este principiu constant, că orî de câte ori piesa falsificată pote cu ajutorul acestei falsificaţiunl a deveni un titlu şi a crea drepturi şi obligaţiuni, constitue un fals. In caşul de faţă plăsmuirea avend de obiect nisce adrese, emanând de la o autoritate publică, şi acele adrese fiind esenţiale, ca să se potă dobândi de îa casa de depuneri liberarea banilor şi a efectelor, ca atare faptul în cestiune constitue un fals în acte publice. —Cas. II, 23 Mal 83 ; B. p. 570. 1*. Faptul că un perceptor, primind o sumă de bani, a liberat recepisă trecend în suşă o cifră maî mică, şi oprind in profitul seu diferenţa, constitue crima de falş în acte publice. — Cas. II,' 2 Sept. 92; B. p. 788. 10. Falş în acte publice se socoţesce' nu numai când se preschimbă într'un mod mincinos declaraţiunile sau faptele unor acte existente, dar şi când se fabricheză asemenea acte ca emanând de la perso-nele în drept a le face. — Cas. II, 22 Nobr. 76 ; B. p. 632. ÎL Prin cuvintele bilete de bancă întrebuinţate de art. 125 se înţelege nu numai efectele unei bănci particulare autori-sate de guvern, dar şi biletele de bancă ale statului care le-a emis. Prin urinare, rublele de hârtie rusescl fiind emise în virtutea legeî de Bancă imperială din Rusia, falsificarealor se pedepsesce.—Cas. II, 28 Apr. 82; Dr. 50 81-82 p. 403. B. 82, p. 509. 12. După art. 125 al. 2 elementul esenţial al crimei este 124 FALSIFICARE DE ACTE PUBLICE. ART. 126 FALSIFICARE DE ACTE PRIVATE. ART. 127 125 ca biletele de banca streine ce se falsifică sau se pun în circulaţiune în România cu sciinţă'că sunt false, să fie emise în'virtutea unei legi a Statului în care sunt emise acele bilete. In acest articol nu se face dis-tincţiune între biletele de bancă ale 'Statului şi între biletele unei societăţi' private, destul ca aceste bilete să fie emise în basa unei legi, fie că ele sunt ale Statului, fie că ele sunt ale unei societăţi particulare. — Jur. Dor. 2 Mart. 83 ; Dor. 28/82-83 p. 230. 18. Casele de credit agricol sunt nisce autorităţi publice cari depind de Sta't, aşa că falsificarea actelor acestor case constitue un fals în acte publice. — Cas. II, 23 Mal 95 ; B. p. 820. 14. Când falsul a fost făcut într'un act de hotărnicie al inginerului, nu se pate susţine că el a fost făcut într'un act public, de ore-ce inginerii nu intră în rîndul funcţionarilor sau ofi-cerilor publici, anume arătaţi prin lege. — Cas. II, 13 Apr. 76; B. p. 148. 15. Faptul de a nu protesta din partea aceluia care este condus înaintea directorului unul penitenciar şi închis în locul altuia, nu constitue delictul prevedut în art. 125 P. El pote fi însă pedepsit, ca unul ce a ajutat la perpetarea delictului.'— Tr. Dolj, 7 Nobr. 96 ; Dr. 3/96, p. 19. 16. Faptul că o persona, care făcea comerţ de cumpărare şi vindere de producte, a falsificat contractele încheiate în acesta privinţă cu alţi comercianţi, constitue crima de fals în acte de comerţ. — Cas. II, 21 Dec. 92 ; B. p. 1164. 17. Acela care, în scop de a face pe o casă de comerţ ca să-î acorde un credit pentru marfa ce comandase, a fabricat o poliţă, falsificând subsemnaturile trăgătorului şi ac- ceptantulul sub nume fictive şi punând'o în circulaţiune printr'un gir la ordinul acelei case căreia i-a şi trimis'o, comite falsul prevedut şi pedepsit de art. 125. Şi 'cu tote că acest act n'a produs nici an prejudiciu pentru că zisa casă de comerţ a observat falsitatea poliţiei, falsul însă încă există, de 6re-ce Lg. consideră actul ca atare şi atunci când prejudiciul nu este causat, dar este posibil, precum este în specie unde acea casă putea fi prejudiciată în lipsă de o atenţiune maî mare.—Cas. II, 16 Maî 94; B. p. 590. 18. Chiar dacă s'ar admite ca constatat căfalsificareasem-năturel luî K. nu s'ar fi urmat în ţară, ci în străinătate totuşi remâind constant că recurentul cu bună stinţă s'a servit cu acea procură falşă, Tr. române erau competinte a judeca afacerea. De şi procura cu care s'a servit recurentul era lega-lisată de autoritatea comercială din Rusciuc, însă acusaţiunea a fost îndreptată în contra'I pentru falsificarea numaî a sem-năturei lui K. pusă pe acea procură, fapt care constitue un fals în scripturi private. Prin urmare si din acest punct de vedere Curtea apelativă a fost competinţa a judeca afacerea.— Cas. II, 28 Iun. 76; B. p. 364. 126. Se va pedepsi cu închisore de la 1—5 anî şi cu amendă de la 50 leî în sus acela care, cu bună ştiinţă, seva servi cu plăsmuitele înscrisuri despre carî se vorbeşte în cele trei articole precedente. P. Fr. 148. Faptul că cine-va s'a servit cu bună ştiinţă de nisce bilete falsificate de' un funcţionar competinte, pentru a putea obţine admiterea unor vite la tăiare, fără observarea pres-cripţiunilor legilor sanitare, constitue delictul corecţional prevedut de art. 126 de competinţa T/r. de judeţ, iar nu o simplă' contravenţi'une sanitară. Şi într'un atare delict existenţa prejudiciului sati a posibilitate! lui este evidentă, ca fiind causat în contra unei legeî a-supra salubritătiel. — Cas. II, 6 Sept. 95; B. p. 1128. 3 2.—Despre falsificare în scrieri private. 127. Se va pedepsi cu închisore de la douî anî în sus, orî-ce pers6nă va fi făcut verî-o plăsmuire, orî-ce fel, la înscrisuri particulare, prin unul din modurile exprese prin art. 125, precum şi cel ce cu bună ştiinţă se va servi cu asemenea înscrisuri plăsmuite. P. Fr. 150. 1. Se violeză legea, când Curtea aplică pedepsa pentru delictul falsului, fără să constate intenţiunea dolâsă, care este elementul constitutiv al seu. — Cas. II, 6 Febr. 81; B. p. 138. 2. Cestiunea dacă prevenitul a fost de bună sau rea credinţă servindu-se cu un act falş, adică dacă a avut sau nu cunoscinţă despre falsitatea actului, constitue o cestiune de fapt lăsată la atributul suveran al instanţelor de fond.— Cas. Vac, 5 Iul'. 95; B. p. 1020. 3. Nu se pote tăgădui existenţa prejudiciului ca element constitutiv al delictului de falş, când acest delict, săversit în actele stăreî civile cu intenţiunea de a se înlesni căsăto- ria uneî fete care nu avea încă 15 ani deplini, causeză un prejudiciu social, întru cât art. 127 Civ. dicend că nu este ertat bărbatului înainte de 18 anî şi femeeî inainte de 15, sase că-sătorescă, înţelege că aceşti ani trebue să'fie împliniţi. — Cas. II, 23 Sept. 97 ; Dr. 62/97, p. 511. 4. Inst. represive nu sunt o-bligate să interpeleze pe acusatul de falsificare dacă are în intenţiune să se serve cu actul falsificat, asemenea formalitate se cere când procesul se cerceteză pe cale civilă. — Cas. II, 17 Dec. 82; B. p. 1228. 5. Falşul în scripturi private nu pote fi pedepsit pe cât numai când s'a comis prin vr'unul din modurile determinate de art. 126. Determinarea acestor moduri este esenţială, limitativă, ast-fel că legea afară dintr'ânsele nu prevede alt cas de falş. Curtea apelativă aplicând penalitatea prescrisă de art. 127, fără să constate prin care din modurile determinate de art. 126, s'a comis falşul, a violat legea.—Cas. II, 1 Oct. 69; B. p. 245. 6. Art. 127 pedepsesce nu numai pe acela care se ser-vesce de un înscris plăsmuit, dar şi pe acela care a făcut Blăsniuirea. — Cas. II, 6 Iun.90 ; >r. 49/90, p. 391. B. 90, p. 837. 7. Pentru aplicarea art. 127, nu se cere sciinţă de carte. O persona pdte falsifica un înscris, sau singură, sau prin alt-cine-va. — Cas. II, 3 Aug. 94 ; B. p. 809. 8. Cei condamnaţi pentru delictul de fals în 'acte private, delict prevedut de art. 127, sunt nedemni de a figura în listele electorale, fără ca împrejurarea că prin decisiunea de condamnare nu li s'a ridicat drepturile politice să aibă de efect conservarea acestor drepturi. — Cas. II, 2 Apr. 96 ; B. p. 707. 126 FALSIFICARE DE PASPORT... ART. 129—132 FALSIFICARE DE PASPORT... ART. 133—138 127 128. Plăsmuitor de înscrisuri este şi acela care, în privire de a trage un folos pentru sine sau pentru altul, saii de a aduce vătemare altuia, umple o hârtie pe care se află subscrierea uneî persone, în contra voinţei acesteia, şi 0 întrebuinţeză ca un titlu. Orî-cine va comite infracţiunea prevedută la art. 128, se va pedepsi cu închisore de la şese lunî până la douî anî şi cu a-meiidă de la 50 până la 1500 leî, dacă hârtia i se va fi încredinţat, de însuşî sub-scriitorul; iar dacă nu 1 se va fi încredinţat se va pedepsi cu închisore de la douî anî în sus. P. Fr. 407. § S.- Despre falsiflciiioa de pasporturl, 'fol dr dram sj oertlnciile 129. Se va pedepsi cu închisdrea de la trei lunî până la douî anî, verî-cine va plăsmui pasporturl, saii va drege, orî va preface un pasport adeverat, saii va adăogi într'însul verî un cuvent, saiî cifră, sau literă, precum şi cel ce, cu bună sciinţă, se va servi cu asemenea pasport. P. Fr. 153. Art. 129 nu se pote aplica când e vorba de falsificarea unuî pasport liberat într'o ţară streină, fiind că pedepsirea falsificare! unor asemenea acte nu e prevedută prin art. 129 P. Insă atunci când cine-va se folosesce în România de un pasport liberat în ţară streină sciind că e fals, precum e în cazul de faţă; art. 129 P. trebue să se aplice fiind-câ dacă provenienţa pasportuluî e indiferentă, ' reul si prejudiciul se causeză prin întrebuinţarea în România, chiar dacă pas-portul falsificat e strein. Nu s'ar putea dice că precum însăşi fasincarea unuî pasport strein nu s'ar putea urmări în România conform art. 129 P. asemenea si întrebuinţarea, fiind că cerinţele de apîicare sunt altele într'un cas şi în-tr'altul. Aplicând în acest mod art. 129 P. nu se violeză principiul teritorialitate! legilor penale. — Cas. II, 7 Febr. 84 ; B. p, 181. 130. Cine va lua pentru sine un pasport pe nume închipuit, sau va fi mijlocit ca martur spre a se libera un pasport pe nume strein, se va pedepsi cu închisore de la trei lunî până la un an. P. Fr. 154. 131. Funcţionarul public care, cunoscând acea schimbare de nume, va fi dat pasport pe nume închipuit, se va pedepsi cu douî anî închisoare. P. Fr. 155. 132. Orî-cine va fabrica saiî va falsifica o foie de drum pentru sine sau pentru vitele sale său se va servi de asemenea foie de drum, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la un an. P. Fr. 156. Condamnaţiunea pronunţată pentru delictul prevSdut' de art. KS2 P. nu constitue o causâ de nedemnitate la dreptul de alegător.—Cas. II, 80 Mart. 92; B. p. 302. 133. Asemenea, seva pedepsi cu închis6re de la 0 lună până la şese lunî, orî-ce personă va face să 1 se dea de funcţionarii publici o foie de drum sub nume închipuit. P. Fr. 157. 134. Hotelierii, hangii şi cârciumarii carî, cu sciinţă, vor înscrie în registrele lor, sub nume mincinose saiî închipuite, ţ>e persone ce vor găsdui la dSnşiî, se vor pedepsi cu închisore de la 15 dile până la o lună. P. Fr. 154. 135. Acela care fabrică, pentru dînsul saîi pentru altul, un certificat falş de b61ă, sub numele unuî medic, unuî chirurg sau uneî alte persone care exerci-tezăarta de a tămădui, saii care falsifică un asemenea certificat adeverat, şi se servesce cu dânsul spre a înşela pe autorităţi sau pe societăţile de asigurare, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la un an. P. Fr. 159. P. Pr. 256. 136. Funcţionarul care va fi liberat o asemenea foie, sciind că numele pe care o dă este închipuit, se va pedepsi cu închi- sore de la trei lunî până la douî anî. 137. Medicii, chirurgii, saiî alte persone, exercitând arta de a tămădui,carî dau, cu sciinţă, asupra stăreî sănetăţeî uneî persone, certificate contra a-deveruluî, spre a servi la autorităţi sau la societăţi de asigurare, se vor pedepsi cu închisore de la o lună până la un an. Iară dacă vor fi primit şi daruri saiî făgăduelî de daruri , se vor pedepsi cu închisore de la trei lunî până la un an si ju-metate. P. Fr. 160. P. Pr. 257. Este suficient ca semnătura dintr'o chitanţă să fie contrafăcută, pentru ca să existe elementul constitutiv al delictului de falsificare. — Cas. II, 17 Dec. 82; B. p. 1228. 138. Acela care, spre a înşela pe o autoritate sau pe o societate de asigurare, în privinţa sănătăţii sale, sau a uneî alte persone, se va servi cu un certificat din cele co-prinse la art. 135, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la un an. P. Pr. 258. Militarii, când sunt în exerciţiul ocupaţiuneî lor, trebue a fi consideraţi ca nisce cetăţeni însărcinaţi cu un serviciu public, şi prin urmare, cuvintele insultătore, rostite la adresa lor, în acel timp, constituesc 128 DESPRE SI7STRACT1TJNÎ. ART. 140 delictul de ultraj.—O. Iaşi Ii, 20 Nobr. 85; Dr.' 5/85-86, p. 38. 139. Orî-care va plăsmui, sub numele vre-unui funcţionar public, vre-un atestat pentru sine ori pentru altul, ile bună purtare, de neavere, ori de alte împrejurări, menite spre a recomanda pe cel aretat într'ensul la milostivirea guvernului, saii la a particularilor, spre a dobândi funcţiuni, credit orî ajutor, se va pedepsi cu închisore de la doue până la şese lunî. Asemenea se va pedepsi şi verî-cine va preface, pe numele şeii, saiipenumele altuia, vre-un atestat ade-verat. Tot asemenea,se va, pedepsi şi cel ce cu bună ştiinţă, se va, servi cu acest fel de atestat plăsmuit, l'r. P. 456-469; P. Fr. ÎMI. CAPITOLUL II Crime şi delicte comise de funcţionarii publici în «-xerciţiul functiunel lor. SECŢIUNEA I Sustraeţiiim comiNe de depozitarii publici. 140. *) Orî-ce perceptor, orî-ce funcţionar însărcinat cu percepţiune, orî-ce *) Ultimele 2 aliniate ale acestui articol aii fost adaogate prin leyea din SI Febr. 1882. ' depositar sau comptabil public, care va fi deturnat sau sustras bani publici sau privaţi, sau efecte ţi-nend loc de bani, saii acte, titluri şi alte lucrări miş-cătore, carî se vor afla în manele luî, în puterea însărcinare! sale, se va pedepsi cu maximum închisorel şi cu interdicţiunea pe timp mărginit, dacă lucrurile deturnate saii sustrase vor fi de o valore de la 1200 leî în sus. Dacă valorile sustrase sati deturnate sunt maî jos de 1200 leî, pedepsa va ti inchisorea de la un an până la douî. In ambele aceste casurî condamnatul va perde dreptul la, pensiune şi se va, declara incapabil de a ocupa ori-ce funcţiune publică pe totă viaţă. Orî-ce judecător, administrator, funcţionar saii oliţer public, care va fi stricat, desfiinţat, sustras saii deturnat actele şi titlurile al căror era depositar, saii care 'î se încredinţase saii comunicase, în virtutea functiunel sale, seva pedepsi cu maximum închisoreî şi cu interdicţiunea pe timp mărginit, se va declara incapabil de a ocupa funcţiune publică pe totă viaţa, perdând şi dreptul la pensiune. DESPRE SUSTRACTIUNÎ. ART. 140 129 Orî-ce agenţi saii însărcinaţi, orî aî guvernului, o rî al depositanlor publici, carî vor fi culpabili de aceleaşi sustracţinnljvorfisu-pnşî la aceiaşi pedepsa. Acela care fără auto-risarea guvernului publică saii cu voinţă divulgă actele sau documentele diplomatice cunoscute, comunicate sau încredinţate luî în calitate de funcţionar public sau anume însărcinat, se va pedepsi cu inchisorea de la trei lunî până la 2 anî, saii cu amendă de la 1000 la 10000 leî şi cu incapacitatea de a maî ocupa funcţiuni publi ce, pe timp mărginit. Cu aceiaşi pedepsa se va pedepsi şi acela care va comite acelaşi fapt, după ce a încetat d'in funcţiunea sati misiunea cu care a fost însărcinat. Pr. ]'. 491; P. Fr. 169, 171, 17H. 1. Spre a cădea sub previziunile art. 140, nu e destul ca funcţionarul care a făcut deturnarea saii sustragerea să fie depozitar, ci trebue încă ca obiectele deturnate sari sustrase să tie depuse la densul in puterea însărcinărei sale.— ('as. II, 6 Iul. 76; B. p. p. 398. 2. Nu este destul să se constate lipsa uneî sume de bani publici, pentru ca coiuptabilul sau împlinitorul lor să rie pasibil de penalitatea prescrisă d.e art. 140, mai trebue constatat că acea sumă de bani găsită lipsă a fost împlinită de el si a deturnat'o cu intenţiune fraudulosă.—Cas. II, 27 lan. 78 ; B. p. 52. 3. Pentru ca delictul de sustragere dc bani publici să e-xiste, se cere ca prevenitul să lie depositar de bani publici, şi ca sustragerea să tie fraudulosă. — C. Gal. I, 31 Oct. 90; Dr ti 91, p. 44. 4. Ca să existe delapidare de bani publici, se cere ca agentul sa tie depositar public, însărcinat de guvern saii de un depositar public, ca deturnarea sau sustragerea să se a-pliee la bani sau efecte aflate în depositul seu, şi ca să existe, din partea agentului, intenţiune fraudulosă. — Tr. Pălciu, 2 Oct. 91; Dr. 66/91, p. 530. o. De si este adevărat că intenţiunea fraudulosă este unul din elementele esenţiale ale delictului prevedut de' art. 140, nu este îusă aueverat că, insolvabilitatea autorului faptului ar constitui si densa un e-lenient deosebit şi esenţial, şi pe care dar inst. jud. să rie datore ivi dovedi pentru a putea aplica sus-disul articol. Insolvabilitatea autorului pote fi un indiciu a intenţiuneî sale fraudulose. dar nu este singura dovadă a uneî asemenea intent iunî. Tăgăduirea, din partea cehii ce a delapidat banii, că densul ar ti autorul acelei delapidai'!, câini o asemenea tăgăduire se găsesce neîntemeiată de către inst. jud. precum şi punerea lui în întârdiere de a restitui banii prin o acţiune penală intentată în contra sa, sunt suficiente pentru a stabili intenţiunea sa fraudulosă. — Cas. ii, 16 Oct. 9(1; B. p. 1188. _ (î. In materie de susîracţi-" unî, Lg. nu cere ca acel care a comis delictul de sustracţiune să tie însuşi depositarul lucrului sustras şi nici a se cerceta dacă, priii faptul sustragere!, s'a dat loc la prejudiciu, care nu este un element con- 130 DESPRE SUSTRACTIUNÎ. ART. 140 stitutiv al delictului de sus-tracţiune precum este în alte materii.—Cas. II, 22 Aug. 79; B. p. 636. 7. Nu este analogie între delapidare de bani publici şi a-busul de încredere căci acesta privesce pe particulari care îşi aleg personele în carî au încredere, pe când Statul, în vedere ca sa nu sufere multiplele servicii publice, este nevoit să prime'scă în serviciu multe persane despre a căror condiţiune de capaciatte şi mal cu semă de moralitate nu se pote încredinţa. Dacă abusul de încredere îsl are basa în contractele dreptului civil, dela- Sidarea de bani publici este e un ordin superior, interesând ordinea publică şi creditul Statului; prin urmare, dacă pentru existenţa abusuluî de încredere se cere de doctrină .şi jurisprudents somaţiune, punere în întârdiere şi se ia în consideraţiune ' solvabilitatea inculpatului, în delapidări nu p6te fi tot ast-fel, căcî creditul Statului ar perde forte mult când fondurile destinate a acoperi imediat datoriile Statului ar fi sustrase de către depositaril publici ncrespun-detorl penalmente şi Statul ar n nevoit să se îndestuleze numai în urma proceselor şi urmăririlor ce arfl nevoit să facă delapidatorilor. Statul avend dilnic datorii de îndeplinit si -deci servicii de plătit, banii publici sunt în tot momentul -exigibili. Afară de ace"sta art. 140 P. nu dice că este sus-trastiune sau deturnare numai când inculpatul va ti fost somat, sau ca inculpatul să tie insolvabil, căci în tot-d'a-una cel surprinşi asupra faptulnî de delapidare, ea şi de furt sau abus de încredere", pot dice că nu ati efectuat sustractiunea cu intenţiunea de a produce o daună sf de a pune obiectul sustras "la loc, însa o atare a- legaţiune nu pote fi controlată de judecată ; ceea ce e sigur, este că inculpatul nu trebue să se atingă de lucrul strein, în specie, de banii publici, pe care-î mânuesce.—Tr. Fălcfu, 2 Oct. 91; Dr. 66/91, p. 530. 8. Nu mal e nevoe de punere în întârziere când sa dat o ordonanţă de urmărire în care se dispune înapoierea lucrurilor găsite la inculpaţi.—Cas. II, B Oct. 76; B. p. 574'. 9. Un inculpat se consideră ca pus în întârziere a restitui banii ce i-s'auîncredinţat, când a aflat din interogatoriul ce i s'a făcut, de comisarul delegat al procurorului, de pâra ce s'a făcut contra sa. — Cas. II, 14 Mal 84 ; B. p. 462. 10. împrejurarea că banii deturnaţi s'ad depus în urmă în timpul când era dat judecatei, nu putea avea de efect suspendarea actiunel publice. — Cas. II, 19 Slaî 82; B. p. 607. 11. Când Curtea de apel constată într'un delict de delapidare, că prevenitul a văi'sat sumele sustrase numai după ce s'a dovedit faptul şi el a fost trimis înaintea judecatei, prin acesta stabilesce existenţa cul-paînlităteî si intenţiunea fraudulosă a'sa.—Cas.II', 16Mart.90: B. I». 371. 12. In delictul de delap' de bani publici, depunere melor delapidate, pote apăra, de responsabilitatejpenală, pe de-licuent, numai cand ea s'a efectuat înainte de începerea oricărei urmăriri, iar nu şi atunci când acesta s'a făcut treptat-treptat, ba încă parte din sume le-a depus după ce a fost condamnat de Tribunal.—Cas. II, 16 Mal 95; B. p. 809. 13. Faptul că Statul s'a despăgubit de sumele, delapidate de către un auxiliar al perceptorului, de la perceptorul titular, nu esclude esistenţa prejudiciului, de ore-ce persona prejudiciată este însuşi percepto- DESPRE SUSTRACTIUNÎ. ART. 140 131 Tul care a plătit suma delapidată cu din averea sa.—Cas. II, 27 Nobr. 96; B. p. 1600. 14. Banii primiţi de un casier de la o persona ore-care în contul dărilor acesteia către ■Stat, chiar dacă nu sunt trecuţi la încasări, sunt consideraţi ca publici. — Cas. II, 17 Iun." 77 ; B. p. 287. 15. Apreciarea faptelor din ■care resultă delictul de sustra-■gere, fiind de esclusiva com- fietinţă a judecătorilor fondu-ul, scapă de censura casaţiei.— Cas. II, 22 Aug. 79; B. p. 636. 16. Prin art. 13 legea comp-tabilităţei generale a Statului, -orî-ce agent însărcinat cu mânuirea banilor publici, este privit ca comptabil, chiar prin faptul primireî acelor fonduri, constatate prin a sa chitanţă :sau recipisă. De aci reese că nu numai funcţionarul numit ■definitiv într'o' funcţiune de mânuitor de bani publici, ci •orî-ce personă însărcinată pro-visoriu cu mânuirea unor asemenea bani, este î'ăspundetore de acesta manipulaţiune," şi a-cesta reese şi maî mult diiî co-prinderea art. 19 din sus citata lese, care prescrie că orî-ce primitor, casier, depositar sau .alt însărcinat cu mânuirea banilor publici, nu va putea fi •descărcat de deficitul constatat ■asupraî, de cât în condiţiunile prevedute de acel articol. Aşa ■d.ar S. deşi nu fusese numit în funcţiunea de sub-casier, însă cum dânsul de fapt a manipulat bani publici, încasând şi făcend vărsăminte, acesta manipulaţiune '1 făcea rfespundă-tor de orî-ce deficit constatat asupră-î şi pasibil de a fi urmărit cu legea de urmărire. — Cas. I, 13 Mart. 96; C. Jud. 18/96 p. 137 ; B. 96, p. 528. 17. Penalitatea, prescrisă de •de art. 140, nu se aplică absolut numai deturnătonlor de bani publici, cari aveu calitatea de funcţionari însărcinaţi cu per- ceperea ori de depositar! sau comptabill, ci şi orî-cărui agent saii însărcinat orî al guvernului orî al depositarulul public. — Cas. II, 2 Iul. 82 ; B. p. 778. , 18. Sunt culpabili de delictuT] de delapidare de bani publiciJ nu numai funcţionari! însărci-^" naţî cu perceperea, ci şi auxi-7 -liariîlor. — Cas. II, 27 Nbbr. 96 ;| B. p. 1600. ( ; 10. Lg. pedepsesce pedep'b-sitarii publici, caii au deturnat bani şi obiecte, care se vor fi aflat îh mâinele lor, în puterea însărcinărel ce le este anume dată prin lege. Procurorii n'au însărcinarea a primi şi conserva banii sau alte obiecte de cât în caşul de flagrant delict când proced în virtutea art. 34 Pr. P. cas în care sunt autorisaţî a pune mâna pe arme sau orî-ce alt lucru care ar părea ca product al faptului şi pentru descoperirea crimei sau delictului. In specie, bani! fiind înaintaţi parchetului de agenţii poliţie! ^udecătorescldeşi e constatată în fapt deturnarea lor de către f>rocuror, totuşi el neavend ca-itatea de depositar public nu putea fi aplicabil art. 140. — Cas. II, 3 Nobr. 76; B. p. 617. 20. Comisarii de poliţie, funcţionând ca auxiliari ai ministerului public, sunt asimilaţi cu ver-ce depositar de bani publici, în privinţa banilor luaţi de densil de la un fur.—=Cas. If, 1 Mart. 77; B. p. 130. 21. Controlorii fiscali, nefiind mânuitori de bani publici, nu sunt justiţiabill de Curtea de Corupturi,'ci de inst.jud. ordinare. Şi acesta necompetinţă pote fi ridicată de controlor înaintea Curţi! de Casaţie chiar cu ocasiunea*recursului ce face contra decisiunel pronunţată de Curtea de Compturî asupra re-visuirel unei decisiunl neatacată de densul şi remasă definitivă, dacă prin acesta din urmă decisiune, dată asupra re-visuireî, se pronunţă o nouă 132 DESPRE SUSTRACŢIUNÎ. ART. 140 condemnare în persona sa. — Cas. II, 13 Febr. 96; B. p. 324. 22. Sunt respunzătorî către risc, pentru sumele sustrase sau delapidate de, perceptori, nu numaî casierii generali, ci şi controlorii în circumscripţia cărora s'aii comis acele sustrageri saii delapidări, şi nu pot să scape controlorii de asemenea responsabilitate,de cât dacă probeză că aii făcut, la timpul cuvenit, veriricâăile legale asupra gestiune! acelor perceptori. Ast-fel controlorul condamnat de Curtea de Comp tur î pentru delapidările comise de un perceptor, şi care cere la aceiaş Curte, pe calea revisuireî, re-vocareauneî asemenea condamnaţiunî, trebue să probeze, prin acte, carî să nu ii fost produse la prima judecare, că şi-a îndeplinit datoria de a verifica gestiunea perceptorului.— Cas. II, is Maî 96 ; B. p. 898. 28. După art. 140 se pedepsesce cu inchisorea, cu perderea dreptului la pensiune si se declară incapabil de a ocupa funcţiuni publice pe totă vieţa, orî-ce perceptor, orl-ce funcţionar însărcinat cu percepţiu-iiea. ori-ce depositar sati comp-tabil public, care va fi deturnat sati sustras hani publici, cari se vor afla în mamele lui, în puterea însărcinare! sale. In specie, Curtea de apel constată în fapt, prin decisiunea supusa recursului, că recurentul in calitate de secretar-comptabil al serviciului hidraulic, îndepli-nia funcţiunea de casier al serviciului, " ţin end cheile de la casa, efectuând plăţi, luând acte justificative, ţmend eomp-tabilitatea casei, funcţiune e-xercitată în mod regulat de densul de îndelung timp, şi a-cesta în basa unei însărcinări emanată de la şeful serviciului şi recunoscută de Ministerul lucrărilor publice. Prin urmare banii sustras! se aflaţi încredinţaţi luî în puterea funcţiu- ne! şi însărcinăreî sale. Chiar dacă acesta însărcinare nu ar fi fost dată de lege, însă întru cât de fapt densul avea acesta însărcinare şi întru cât art. 140; nu face nicî o distincţiune între însărcinarea de fapt, cu drept cuvânt Curtea de apel a făcut" aplicaţiunea art. 140. Dealmin-trelea'din disposiţiunile art. 23 din legea compt abilitatei generale a Statului, resultă că ori-ce persona alta de cât compt abi-lul, care, cu sau fără autorisa-ţie legală, se va fi amestecat în mânuirea banilor, publici este prin acestfapt, constituit comp-tabil, şi că gestiunile de fapt sunt supuse aceloraşi jurisdic-ţiunî şi trag după sine aceiaşi răspundere ca şi gestiunile legale. - Cas. '11, 29 Maî 95: B. p. 841. 24. Este depositar de bani publici Primarul care, în basa disposiţiunilor generale pentru administrarea bunurilor Statului în Dobrogea, are calitate de a arenda acele bunuri, şi a primi garanţiele necesare la licitarea lor. — C. Gal. I. 31 Oct. 90; Dr. 6/91, p. 44. 25. Delictul prevedut de art. 107 din legea comunală, este o infracţiune specială, pedepsită numnl'cu pedepsa prevedută de art. 140 Codul Penal. Elemen tele constitutive ale acestui de li ci, trebuesc căutate în texti art. J07 din legea comunală, im nu în art. 140 Codul Penal.După art. 107 legea comunală, este de ajuns ca Primarul să fi dispus de fondurile comunale altfel de cât se prevede în bugetul respectiv, pentru ca el să cadă sub lovitura pedepsei prevedută de art. 140. In specie, Primarul, fără a se conforma legeî comunale, a dispus a se cheltui fondul de 300 leî pentru reparaţiunea oboarelor comunale, .fcste adevărat că după dispoziţiuniie art. HI din legea comunală, Primarul pote, sub răspunderea sa, să deschidă un DESPRE SUSTRACTIUNt. ART. 140 1BH •credit pentru o cheltueală urgentă, a cărei întârziere ar a-duce pagubă Comunei, cu îndatorire de a cere, în urmă, a-probarea consiliului comunal şi a autoritătel superiore, dar nu se constată că cneltuela făcută cu repararea şi construirea a-celor obore avea vre-un caracter urgent, maî ales că prefectura, ca autoritate de control, refuzase deja aprobarea eî. De altmintrelea, recunoscând că un Primar nu ar puteaţi pedepsit de cât în cazurile prevedute de art. 140 Codul Penal, ca mânuitor de bani public!, art. 107 din legea comunală nu ar avea nicî ■o aplieatiune, sciut fiind că Primarul nu este un depositar sau mânuitor de bani publict. — €. Gal. 1,15 Oct. 98; Dr. 8/99, p.Gl. 26. Dirigenţii telegrafo-pos-talî sunt în drept să delege altuia perceperea în locu-le. a taxelor şi banilor ce se de-pj.n la oficiul lor. — Cas. II, 22 Nobr. 89 ; B. p. 989. 27. Elevul telegrafist care fiind însărcinat de şeful seu, a primi si expedia telegrame, încasând taxele, după ce a primit maî multe telegrame, le-a expediat şi dându-le un numer care fusese pus pe alte telegrame, a rupt pe cele d'ântâiu, iar banii şi i-a apropiat, comite delictul de delapidare.—Cas. II, 6 Iun. 88 ; B. p. 610. 28. Un agent postai prin aceia «că-şî însuşesce coprinsul unuî grop, saii că nu este în stare a da însuşi gropul ce i-se cere în cât privesce suma declarată este tocmai că nu se pote restitui însuşi gropul, ast-fel precum a fost predat, şi acest prejudicia nu încet eză prin aceia că în urmă agentul postai ar despăgubi pe partea reclamantă cărei s'ar cuveni gropul sau i-ar plăti, ca în specie ceea ce fusese declarat ca fiind în grop ; fiind-că prejudiciul causat prin însuşirea gropului subsistă cu totă 'despăgubirea materială a pacientului şi nu se înlătură urmele delictului săvârşit. Ordinea publică fiind lesată, este şi după repararea materială, pentru care partea vătămată a pu~ tut avea o acţiune civilă, căcî acţiunea publică nu se stinge f»rin neexerciţiul sau imposibi-itatea exerciţiului acţiune! civile. De punere în întârziere ar putea fi vorba la un comp-tabil care gireză bani publici, un agent postai nu are însă a gera, el are a respunde de gro-purile aşa precum i-s'aii dat, şi de o deosebită punere în întârziere nu maî e trebuinţă. — Cas. II, 23 Sept. 85 ; B. p*. 69«. 29. Funcţionarii vamali, în genere, put end fi întrebuinţaţi la orl-ce fel de serviciu, "fie chiar şi la percepere de bani, sustraeţiunele, de orî-ce fel de taxe vamale, comise de către denşiî, sunt calificate ca delapidare de bani publici, intrând sub previziunile legeî penale.— Cas. II, 3 Mal 83; B. p. 539. 30. Când e constatat că recurentul în calitate de magaziner comptabil era depositar al tutunului ce-î era încredinţat, că în acea funcţiune era numit de însăşi regia'monopo-lulu! tutunurilor şi că el si-a însuşit din tutunul încredinţat, învederat că nu se putea subsuma faptul săvârşit sub art. 140, calificându-1 ca delapidare fiind-că aplicarea acestui articol nu presupune că e vorba de lucruri ce s'ar fi încredinţat spre păstrare; faptul săvârşit nu e de cât un abus de încredere, căcî orî-cine îşi însuşesce din lucrurile încredinţate, fie funcţionar, fie particular, comite tin abus de în- 134 DESPRE SUSTRACTIUNÎ. ART. 140 PERCEPERI ILEGALE DE TAXE. ART. 141 135 credere. — Cas. II, 4 Oct. 85; B. p. 759. -n 31. Se face o justă aplicaţiune a art. 140 P. în privinţa delapidatorilor de bani de la stabilimentele de utilitate publică, de o re-ce ele sunt asimilate cu acelea ale Statului. — Cas. TI, 20 Iun. 82; B. p. 742. 32. Când inculpatul mărturi-sesce că esistă deficit, inst. represive sunt competinte a judeca delictul delapidare! de bani publici, fără să fie ţinute a aştepta până ce Curtea de Compturî se va pronunţa, de 6re-ce acesta inst. e chemată a constata cuamtumul sumei iar nu existenţa deficitului care e constatat din mărturisirea inculpatului. — Cas. II, 31 Ian. 77 ; B. p. 32. 33. Sentinţele'Tribunalelor civile n'aîi nici o autoritate asupra acţiune! publice, nicî o putere de lucru judecat în privinţa acestei acţiuni, pentru că chiar când aii <1e obiect aceleaşi fapte, aceste fapte nu sunt privite de ambele acţiuni sub acelaş raport, pentru că nu e identitate între părţi, in fine pentru că acţiunile civile si publice nu se sprijin pe aceleaşi probe. Singura escepţiune, la acestăregulă, e caşul când cestiunea judecată la civil e pro-judiţiabilă acţiune! publice. A-cesta fiiind regula, decisiunea Curtel de Compturî, prin care s"ar ii declarat recurentul achitat către Stat de suma pentru care e urmărit, nu putea impe-deca pe Curtea de apel 3.-81-82, p. 431. 1(1. Notarul care primesce mită spre a face acte sciind că calitatea sa de notar va influenţa la Primar, de a le subscrie şi elibera, este supus, pe lângă pedepsa prescrisă delege,, şi la perderea dreptului de funcţiune si pensiune. — Cas. II. 23 Aug. 83; B. p. 771. 11. Calitatea de funcţionar public a medicului care asistă consiliul de revishme al recrutare! resultă din art. 31 din legea recrutare!, din care se vede că dânsul este un membru al consiliului, numit de puterea esecutivă, cu atribuţiuni speciale şi destul de importante.. Consiliul de revisiune, până în momentrul când îşi termină o-peraţiunele pentru carî a fost format, are tote caracterele uneî autorităţi publice si astfel, medicul care este un membru indispensabil al acesteî autorităţi, este un funcţionar public, cu atribuţiuni bine determinate, iarnu un simpluespert. Ceea ce confirmă si maî mult calitatea de funcţionar public a, medicului recrutor este art. 8S din legea recrutare!, care pronunţă pedepsa închisoreî contra medicului care primeşte daruri sau promisiuni pentru a li favorabili tinerilor, pedepsa care n'ar ii avut raţiunea de a ii, dacă medicul era un s iu piu espert particular, fără rol m fără importanţă în consiliul de recrutare. — Tr. Br. 7 Iun. 82; Dr. 71/81-82 p. 574.. 12. Art. 146 prevede faptul când un particular, în numele seu, ar cere sati ar lua daruri sau alte folose nelegitime, spre a interveni pe lângă un funcţionar administrativ sau judecătoresc a face sau a nu face vre-un act privitor la atribuţiunile sale, fără a zice nimic despre inter venirea pe lângă însărcinaţii uneî administraţiunl publice, cum prevede art. 144. Or Eforii spitalelor civile din Bucurescî nu sunt de cât nişte însărcinaţi ai uneî administraţiunl publice sî poema'ia ABUS DE PUTERE. ART. 147 145 reslriitgenda -sunt. — Tr. llf. I. 2d Febr. 89 ; Dr. 18/89 ; p. 142, SECŢIUNEA V. Abus de putere § l.—Abus de putere în contra particularilor. 147. Orî-ce funcţionar administrativ saii judecătoresc va abus a de puterea ce-î dă calitatea sa, spre a sili pe nedrept pe o persona a face saii suferi un act, sau a se abţine de densul, se va pedepsi cu incbisore de la o lună până la douî anî, si se va putea încă declara necapabil de a o-cupa funcţiuni publice de la un an la treî. P. 99; P. Pr. 315. 1. Pentru ca să existe abus de putere se cere ca agentul să he funcţionar administrativ sati judecătoresc, ca siluirea imputată să fie comisă în exerciţiul saii cu ocasiunea exerciţiului funcţiuneî sale şi ca acesta constrângere să fi' fost exercitată fără motivlegitim.— Tr. Tec. 31 Oct. 90; Dr. 33/91, p. 2G2. 2. Spre a exista abusul de putere, pe lângă intenţiunea fraudulosă, maî trebue ca şi funcţionarul prin calitatea sa să potă impune cui-va a face sau nu un act, sau a suferi ceva etc.— Tr. Ilf. II, 26 Apr. 85; Dr. 45/84-85 p. 357. •I. Unul din elementele constitutive ale delictului de abus de putere, prevedut de art. 147, consistă în aceea că funcţionarul administrativ sau judecătoresc să silescă pe neprept o persona de a face un act sau să se abţină de la densul. Un perceptor este în drept a sechestra averea contribuabililor pentru plata impositelor intâr-diate şi, deci, nu i se pote imputa acesta ca un act arbitrar sail nedrept şi Curtea care îl condamnă, în asemenea cas, pentru delictul de abus de putere, comite un exces de putere. — Cas. II, 13 Apr. 93; B. p. 399. 1. Delictul de abus de putere, urmând a însuşi ca element e-senţial şi intenţiunea fraudulosă", instanţa de fond este ţinută ca, în cas de condamnaţiune, să constate existenţa eî. Aşa dar, în liptsă de o asemenea constatare, respingerea probei cu martori, ce se invocă de însuşi prevenitul, spre a dovedi că'densul n'a avut acesta intenţiune, şi condemnaţiunea sa la pedepsa arătată în art. 147 constitue un adevărat exces de putere care atrage casarea ho-tărîreî. — Cas. II, 6 Mart. 91 ; B. p. 342. 5. Delictul de abus de putere există şi atunci când deposita-rul putereî publice, prin violenţe exercitate asupra unei persone intermediare, silesce pe o persona a suferi un act dăunător. — Cas. II, 7 Apr. 93 ; B. p. 374. <>. Procurorul care, fără a. fi chemat de preşedintele biurou-lul electoral, intră în sala de alegere însoţit de armată şi răspândesce alegătorii, violeză un drept politic, consistând în libera expresiune a votului garantat de Constituţie. Acest fapt cade sub prevederile art. 99 iar nu ale art. 147 care are de obiect pedepsirea atentatelor la drepturile private ale cetăţenilor din partea funcţionarilor. - Cas. II, 12 Iun*. 71 ; B. 105. 7. Codul penal la art. 393, al 7 şi 13 si art. 395 prevede contravenţiuni la disposiţiunile re- 140 ABUS DR PUTERE. ART. 147 ABUS DE PUTERE. ART. 148, 149 147 gulamentelor municipale relative la taxa pâine! şi le pedepsesce c'o amenda de leî 15—25 şi cu închisore pânâ la cincî (Iile, fie separat, fie cumulativ. La întâmplare de recidivă, din partea contravenitorilor, culpabili! se vor supune tot-d'a-una la închisore de cinci dile. Din aceste texte de lege, formale şi categorice, resultă învederat că brutarii cari vor vinde pâinea cu un preţ maî mare de cât cel hotărît sipublicat, comit o con-travenţiune poliţienescă şi se expun numai la pedesele mai sus arătate. Măsura ordonată de oponenţi ca pedepsa, de a se vinde jimbla şi pâinea reclamantului brutar, în mod forţat, contra voinţei luî şi pe un preţ mai mic aceluia cu care o vindea dânsul, este ilegală, pentru că autoritatea municipală nu p6te crea arbitraricesce pedepse în acesta materie, nu pote adaogă sau scădea la pedepsele legei penale, pentru că art. 12 din citatul regulament supune pe contravenitori numai la pedepsele poliţienesc! prevSdute de Codul penal, mărginind misiunea Primarului în a constata asemenea contravenţiunî la regulamentele municipale relative la taxa pâineî sau jimblei. Lg. orîdecâte-oria voit a aplica, pe lângă citatele pedepse, şi alte măsuri ca pedepse, a spus1»» expres, după cum este în caşurile prev&dute de art. 384, 3H6, 391 şi 394. Mc! în temeiul art. H9 al. a din lepea comunală din 1874 oponenţii nu pute'u aplica acesta pedepsa reclamantului, căcî Primarul, după acest text de lege, n'are altă îndatorire de cât a publica din nou legile şi regulamentele generale si a pune în vederea cetăţenilor ca să le observe; apoi îri acest a-liniat, este vorba nu de executarea regulamentelor locale, cum este în specie, ci a celor generale făcute de puterea administrativă centrală; în fine, în cas de infracţiune a regulamentului municipal, singura măsurăpenală şi coercitivă este cea prevedută de art. 12: constatarea cbntravenţiuneî si a-plicarea pedepselor poliţienesc!. A se admite contrariul este a se şterge din Codul Penal asemenea contravenţiunî si penalităţile prevedute, prin raptul că autorităţile administrative şi municipale, îndată ce ar simţi că un brutar voeşte să urce preţul pâineî, i-ar vinde-o în mod forţat şi ast-fel l'arim-pedica de a' ma! comite contravenţiunî la regulamentul municipal, sciut fiind că caracterul comun al uneî contravenţiunî este faptul material al nesupunere! la prescripţiunile lege! adică să se fi săvârşit faptul care constitue o contraveii-ţiune iar nu să se manifeste numai rea voinţă sau intenţiune de a-1 comite. Este abus de putere în sensul lege!, ori de câte orî un funcţionar public nu se află în liraitile putere! ce is'a încredinţat de lege, sau pentru că nu-î cunosce prescripţiunile. sau pentru că trece peste dân-sele. — Tr. Vâlc. 25 Tan. 84; Dr. 23.83-84 p. 182. S. Faptul ca Primarul uneî comune a forţat iie comercianţi veniţi la un bâlciu, a plăti o taxă ore-care în folosul antreprenorului bălciuluî, fără ca acea taxă să fi fost aprobată prin-tr'o lege, cum cere art. no din Constituţiune, constitue delictul de abus de putere prevăzut si pedepsit de art. 147.—Cas. If, 4 Nobr, 92; B. p. 1022. 9. După art. 64 din legea comunală din 1887 numai Primarul este însărcinat cu ad-ministraţiunea comunei, şi, în cas când' delegă parte din puterile sale aiutorelor şi chiar la alţi consilier! comunali, de-legaţiunea trebue să fie apro-bată'de consiliul comunal pentru a putea conferi delegatului' calitatea de funcţionar. Aşadar. faptul că un consilier comunal, care nu avea o atare delega-ţiune, întâlnind în comună pe o personă venzînd gaz, a dus'o la primărie ca s'o controleze, >i întâmpinând opunere din parte-!, a maltratat o, cade sub previsiunile art. 238 el neputând fi considerat de cât ca un simplu particular. — Cas. II, ■6 Sept. 94; B. p. 885. 10. Perceptorul dând ordin de urmărire agenţilor săî pentru imposite datorite nu devine pasibil de penalitatea prevăzută de art. 147, dacă aceştia au executat urmărirea fără aîn-deplini formalităţile prevăzute delege. — Cas. IÎ, 2 Nobr. 87 ; Dr. 78/86-87 p. 622. B. 87, p. 915. 11. Bătaia urmată de un subprefect nu pote fi considerată că s'a urmat de către un membru al poliţie! judecătoresc!, în îndeplinirea funcţiune! sale, dacă faptul s'a urmat în altă circoniscripţiune, de cât aceia a sa. —Cas.'II, 23 Mart. 84; B, p. 300. 12. Faptul de loviri simple, săvârşit de un ajutor de şef de garnisonă, constitue delictul prevăzut de art. 238, iar nu •delictul de abus de putere. — €as. II, 14 Dec. 92; B. p. 1146. 13. Delictul de lovire săvâr-.şit de un funcţionar în persona altul funcţionar cade sub previsiunile art. 238 şi este de competinţa judecătorului de pace, când nici de calitatea sau autoritatea de funcţionari publici nu s'a abusat, nici în puterea acelei calităţi s'a comis delictul. — Cas. II, 27 Febr. 96 ; B. P. 454. 148. Orî-ce funcţionar, care, în exerciţiul, sau cu ocasiunea funcţiuneî sale, va maltrata prin ofense orale, pe o personă, se va pedepsi cu închisore până la şese lunL.- Acel funcţionar se va putea încă declara necapabil de a ocupa funcţiuni publice de la un an până la treî. P. Fr. 186 ; P. Pr. 316. 1. Sub-comisaril de pe lângă prefectura poliţiei Capitalei, fiind nisce agenţi al siguranţei publice şi âî poliţiei judiciare, prin urmare, funcţionar! însărcinaţi cu un serviciu public, urmeză de acî că maltratările săvârşite de dânşii contra cuî-va constitue delictul de abus de putere prevăzută de art. 148, de competinţa Tribunalelor de judeţ de a-1 judeca, iar nu simplul delict de lovire, de competenţa judecătorului depaee.—Cas. fi, 17 Mart. 95 ; B p. 477. 2. Faptul de loviri simple săvârşite, de un sergent de o-raş pe când nu se găsea în calitatea şi exerciţiul funcţiuneî sale, nu constitue delictul de abus de putere prevăzut de art. 148 ci acela prevăzut de art. 238. — Cas II, 28 Mai 91 ; B. p. 685. 3. Lovirile săvârşite de un perceptor, pe când se găsea în exerciţiul funcţiuneî sale, constitue delictul de abus de putere. — Cas. II, 12 Febr. 90 ; B. p. 212. 1. Loviturile săvârşite de un perceptor, în exerciţiul funcţiuneî sale constitue delictul de abus de putere prevezut şi pedepsit de art. 148 care intră în competinţa Tribunalului co-î'ecţional a'l judeca. — Cas. II, 27 Âpr. 90 ; B. p. 566. 149. Orî-ce funcţionar, care, afară din caşurile şi formele prevedute de iege, va aresta sau va ordona a se aresta o per- 148 ABUS DE PUTERE. ART. 149 ABUS DE PUTERE. ART. 150 149 sonă, saii va prelungi într'un mod ilegal ţinerea eî la închis6re, se va pedepsi cu închisore de la treî lunî până la douî anî, si se va putea încă declara de incapabil, de la un an până la treî, de a ocupa funcţiuni publice. Dacă arestarea ilegală a ţinut maî mult de treî dile, minimum pedepsei va ii de patru lunî, şi se va declara incapabil de a maî ocupa funcţiuni publice, de la un an la treî anî. Dacă arestarea ilegală va ţine maî mult de o lună, osânda va ii de douî anî închis6re. In aceste din urmă done casurî, funcţionarul va perde si dreptul Ja pensiune. P. 99, Jo;t, I0f>;('oust. ÎS; Pr. P. H9, WV, ;">.S/, ."i.S'7; P. Pr. îi 17. 1. Art. 149 L\ pedepseşte a-restarea sati prelungirea închisorel când e ilegală. — C. ('r. 11, 27 Febr. 96; Dr. 25/96, p. 22r,. 2. Numaî în caşul unul delict flagrant un Primar, ca ofiţer al poliţiei judecătoresc!', are dreptul a aresta pe un inculpat precum rezultă din art. 39 combinat cu 47 Pr. P. Art. 40 Pr. P. defiineşte şi arata caşurile în cari e deîict flagrant; însă chiar dacă faptul se produce cu circumstanţele indicate prin lege trebue încă ca faptul să fi de natură pedepsit cu o pedepsa criminală precum acesta resultă din art. 31 şi 39 Pr. P. In caşul de faţă nu era un flagrant delict pentru ca faptul nu se produce în condiţiile art. 40 Pr. P. fiind că nu era de cât o bănuială de tin simplu furt, care nu se pedepsesce de cât cu închisore corecţională. Aşa fiind arestarea din partea recurentului, ca ofiţer al poliţiei judecătoresc! nefiind făcută conform prevederilor legeî şi nefiind el au-torisat a o face, ea e o arestare ilegală. — Cas, II, 2 Nobr. S3; B. p. 1087. •i. Primarul, ca ofiţer al poliţiei judiciare, are dreptul a aresta pe un individ numai în cas de flagrant delict şi când faptul comis e de natură criminală. Ori-ce privaţiune a libertăţeî, în afară de acest cas, constitue o arestare ilegală. Cas. II, 14 Dec. 93 ; Dr. 5/94, p. 34. B. 93. p. 1144. 1. In lipsa uneî definiţiunî legale, remâne a stabili criteriul delictului politic în sine. Dacă putem zice că un raport trebue să fie între delict şi ordinea publică ca delictul să fie politic, atunci vom conchide că acele crime şi delicte carî ating în orî-care mod ordinea politică, constituită saii consacrată in Stat, în mod legal, pot II considerate ea delicte politice, (îeea ce constitue ordinea politică a Statului sunt relaţiunî esterne şi interne. In a-fară sunt independenţa Statului si raporturile dintre Stat cu celelalte State, relaţiunîcarî pot fi atinse. înăuntru sunt forma guvernului, puterile legislative, prerogativele constituţionale ale miniştrilor si drepturile politice ale cetăţenilor, asemenea relaţiunî iarăşi pot fi atinse. Fie care din â-ceste relaţiunî, pote să ni se înfăţişeze sub diferite forme şi ca'specii deosebite. Ast-fel prin drepturi politice ale cetăţenilor putem înţelege drepturile de alegere şi de a fi ales pentru şi la corpurile legiuitore, ju- deţene şi comunale, variile relaţiunî carî putend fi atinse vor fi delicte politice deosebite. In specie, faptul a fost conceput şi executat cu scop de a altera şi a influenţa alegerile comunale prin intimidare şi prin înspăiinantare, făcend pe alegători a se abţine de la alegeri, sau a nu se propune candidaţi, sau a nu combate lista guvernamentală. De-şî a-restarea s'a operat imediat a-supra unuia care nu era alegător, dar seiindu-se că acesta era cumnat al unuî adversar principal al listei guvernamentale, prin nelegala arestare o-perată a fost scopul de a intimida şi de a opri de la alegeri peacel cumnat al arestatului şi ast-fel a face ca lista guvernamentală să reuşe'scă. Criminalitatea faptului consistă nu numaî în arestarea în sine, ci în acesta arestare ca mijloc subordonat în scopul principal de a atinge efectiv drepturile politice ale cetăţenilor. Din acest punct de vedere delictul imputat nu este un delict electoral, şi prescriptibil conform art. 133 al legeî electorale, ci, fiind faptul prevăzut de art. 140 sail de alt articol din Codul penal este un delict politic de competenţa juriului. — Cas, II, 27*eb. 90; Dr. 22,90, p. 171. B. 90, p. 239. Idem. Cas. II, 19 Iun. 90 : B. p. 862. 5. A. se vedea adnotaţi ile art. 1. 150. Orî-ce funcţionar, care, In instrucţiunea căuşelor corecţionale, orî criminale, va fi întrebuinţat sau va fi ordonat a se întrebuinţa casne, spre a sili pe bănuiţi a face mărturisiri sau declaraţii, se va pedepsi cu douî anî închisore, fără a se apăra prin acesta de alte pedepse mal mari, pentru lovituri sau rănirî prevedute de lege. P. Pr. $19. 1. Pentru explicarea art. 150 urmeză a se stabili; a) că la epoca săvîrşireî delictului ce se impută, inculpaţii însuşiau calitatea de funcţionari ; b) că îndeplinea acte privitore Ia instrucţiunea unei cause criminale,' c) că aft întrebuinţat saii ari ordonat a se întrebuinţa casne, pentru a obţine mărturisiri şi declaraţiuriî din partea unor persone bănuite a ti autorii unei infracţiuni. — C. Buc. III, 21 Scpt.8N; Dr.62 8H, p. 502. 2. CuventuluDm-Hf* nu trebue-sce a i .se da numaî înţelesul mijlocelor închisitoriale ce e-raii intrate in moravurile judiciare ale societăţilor barbare, ci şi acela al orî şi cărei coer-ciţi'unî fizice de natură a o-prima libertatea de cugetare sau de voinţă a aceluia asupra căruia dânsele sunt esecu-tate. Lg. din 1864 inspirat de idei mal umanitare de cât a-celea ale predecesorilor seî, voind a face un pas mai mult pe calea progresului legislativ, a considerat ordinea publică turburată prin faptul că un funcţionar, cnemat tocmai pentru â garanta libertatea şi persona cetăţenului, depăseşce limitele atribuţiunilor sale şi puterei ce i s'a încredinţat şi comite în exerciţiul funcţiuneî sale escese şi cruzimi în contra cărora protestă atât legile morale cât şi drept a întocmire a orî-cărei societăţi civili-sate.—C. Buc. III, 21 Sept. 88; Dr. 62/88, p. 502. ii. Este bine aplicat art. 150 când se constată că loviturile care au fost aplicate pacientului, i-a causat fractura a trei 150 ABUS HE IMITKR coste. — Cas. U, 31 Oct. k;j ; B. p. 895. 4. Hijlocele caro mi tiud la apărarea aeusaţilor, ei la inculparea altora, de a fi comis torture şi intimidări, asupra pretinşilor complici cată a fi respinse ca (ară interes. — Cas. II, -n Api-. xl; li. p. 348. 151. Ori-ce funcţionar administrativ sau judecătoresc, ori-ce oticer de justiţie sau de poliţie, ori-ce comandant sau a-gent a] forţei publice, care se va introduce, în a sa calitate, în domiciliul unui cetăţen,în contra voinţei acestuia, afară din caşurile prevedute de lege, şi fără formalităţile ce ea prescrie, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la trei luni, şi cu o amendă de la SJti până la 500 lei, avendu-se insă în vedere aplicarea ţţ 2 de la art. 91). Ori-ce particular, care, prin ameninţări sau mij-loce silnice, se va ti introdus în domiciliul unui cetăţen, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la trei luni, .şi' cu amendă de la 2t! până la 250 lei. ('oust, tr, ; /'. Fr. 184. I. Violare de domiciliu nu pote să existe de cât numai atunci când inculpatul se introduce în contra voinţei manifeste a aceluia în domiciliu căruia s'a introdus, întrebuinţând violenţa. O introducere K. ART. 151—158 , in domiciliul cui-va, făcută în în mod necuviincios de altmin- ( trelea, nu pote constitui de- I lictul de violare de domiciliu.— f Cas. ti, 4 Mai 94; B. p. 675. I 2. Pentiu ca un particular să devină pasibil de pedepsa pre-vedută pentru delictul de violare de domiciliu, este suficient ea să se ii introdus în domiciliul unui cetăţen prin ameninţări. — Cas. 'Ii, io Ian. 95 : B. p. 44. :î. Când Tr. este sesisat de done delicte dintre care unul privitor la violarea domiciliului, care este de competinţa, esclusivă a sa nu mai pote să-şi decline competinţa a judeca pe cel-alt privitor la. bătae. — Cas. JI, -27 Apr. 84 ; B. p. 380. 152. Ori-ce judecător sau autoritate judecăto-reseă, ori-ce administrator sau autoritate administrativă, care, sub pretext de tăcere sau de ne-desluşire a legel, va de-nega dreptatea ce este dator părţilor ce-î vor fi cerut'o, şi care va fi stăruit in denegarea sa, chiar in urmă de prevestirile sau ordinile ce va fi primit de la superiorii seî conipetiiiţi, se va putea urmări şi pedepsi cu a-mendă de la 50 până la 500 lei. si se va declara necapabil de a ocupafunc-ţiunl publice de la un an până ia trei ani. Leg. Can. m ; Pi: SOS; P. Ft: 185. 153. Ori-ce funcţionar, care va executa o pedepsă, ce nu a fost pronunţată de judecată, saii care o ABIIS DE PUTERE. execută peste mesura pre-vedută de judecată, se va pedepsi cu înclisorea până la doui ani. P. Pi: S20. Comite delictul prevezut în art. 153 Comisarul care înear-eereză o personă în contra căreia ştie că nu există mandat de arestare, chiar când acesta persona primeşte de bună voe a executa pedepsa. El comite delictul prevfezut în art. 154, neconducând la înschiso re pe a-devărata personă vizată în mandat. -- Tr. Dolj, II, 7 Nolir. 95; Dr. 3 96, p. 19. 154. Orî-ce funcţionar, însărcinat cu urmărirea crimelor sau cu executarea pedepselor, care, cu scop de a sustrage pe un individ de la o pedepsă legală, nu va urmări crima sau delictul, saii care nu execută pedepsa pronunţată, ori execută o pedepsă mai mică de cât cea pronunţată de judecată, se va pedepsi cu în-chisorea până la douî ani, saii cu amendă de Ia 50 până la 1500 lei, şi se va declara incapabil, de la un an pâna la trei ani, de a ocupa funcţiuni publice P. Pr. .tăi.' Lg. piin art. 154 înţelege a pedepsi pe funcţionarii însărcinaţi cu urmărirea crimelor şi a delictelor, sau care nu execută pedepsa pronunţată, ori execută o pedepsă maî mică de cât cea pronunţată, de judecată iară să se prevâză şi contraven- ART. 154—156 151 ţhmile. Infracţiunile la legea Monopolului Tutunului fiind nisce simple contravenţiunî, iar nu delicte propriu zise," care se pedepsesc după legea ordinară penală, sarcina urmărire] şi descoperire! unor asemenea contravenţiunî, nu pote fi .impusă funcţionarilor însărcinaţi special numai cu urmărirea crimelor şi a delictelor. — Cas. II, 19 Aug". 81; B. p. 591. 155. Ori-ce funcţionar, care, de la sine, în contra legel, fără competinţa şi fără a mijloci o hotărâre a autoritate! competinte, va deposeda pe un particular, se va pedepsi cu închisorea până la douî ani, şi se va declara incapabil de a ocupa funcţiuni publice de la un an până la trei ani. Pentru a exista delict de a-bus de putere, trebue să se constate; a) că funcţionarul care Ta comis, nu a avut competinţa, b) că chiar dacă s'ar recunosce că acel funcţionar avea competenţa, totuşi deposedarea a avut loc, fără să existe hotărârea- judecătore-scă. — Cas. II, -li Oct. 79; B. p. 751. 156. Ori-ce supresiunî, orî-ce deschidere de scrisori încredinţate la postă, făcută saiî înlesnită de verl-un funcţionar sau a-gent al guvernului, ori al administraţiunei poştelor, se va pedepsi cu închisorea până la doui ani şi cu amendă de la 26 până la 250 lei. 152 ABUS DE PUTERE. ART. 156 ABUS DE PUTERE. ART. 157 153 Culpabilul se va declara necapabil de a ocupa funcţiuni publice de la un an până la douî anî. Const. 25. 1. Scrisorile depuse la poştă devin proprietatea destinatarului. Factorul postai care ea de la poştă o seris6re si o în-credinţeză spre deschidere altei persone de cât destinatarului, comite delictul prevăzut de art. 156. — Tr. Fălciu, 20 Oct. 95; Dr. 78/95, p. 048. '2. Secretul scrisorilor şi de-peşilor telegrafice e garantat prin Constituţiune. care dispune în art. 25 că o lege specială va determina responsabilitatea agenţilor guvernului pentru violarea acestui secret. Prin legea din 27 Iulie 1871 modificară prin acea acum în vi-gore din 22 Martie 18s0, Lg. reservend Statului monopolul telegrafo-postal, pune îndatorire personalului telegrafo-postal de orî-ce grad, a păstra secretul telegramelor şi corespondenţe! poştale sub' penalitatea prescrisă de art. hi m h2 din acesta lege şi a art. inii I'. Prin acesta lege specială do-clarându-serespunzători de violarea secretului corespondenţelor numai funcţionarii telegrafo-postal prin acesta se cs-clude ideia uneî atare responsabilităţi din partea tuturor ce-lor-ralţî funcţionari din orî-ce alt serviciu public şi cari nu pot fi priviţi de cât ca nişte simpli particulari faţă cu âd-ministraţiunea telegrafo - poştală şi cufuncţionariî şi agenţii s6I, sînpurî care jură'cî nu r'or împărtăşi nimănui coprinderea corespondenţelor (art. 23 al lege! pentru organisarea corpului telegrafo-postal din 17 Aprilie 1880). Legea telegrafo-postală enumera în art. 83-89 contravenţiunile săvârşite de particulari -şi pedepsite ca a- tare, şi prin interpretare nu se pote crea penalitate. Dacă în art. 150 P. se vorhesce de funcţionari! sau agenţii guvernului în concurenţă cu funcţionarii administrâţiuneî poştelor, acesta vine de acolo că Statul pe lângă serviciile cele face prin funcţionarii seî, este nevoit a concede dreptul seu de monopol diferitelor societăţi de transport pe uscat si pe apă. i (d. e.: Companiile drumului I de fier, Companiile de naviga- f ţiune fluvială sau maritimă, i drumurile de fier particulare, etc.) aşa că trebuia să garanteze, p'e de o parte serviciul regulat, iar pe de altă parte să garanteze inviolabilitatea secretului corespondenţelor şi din partea funcţionarilor şi â-genţilor acestor administraţiunî "particulare. Tocmai faptul că în Codicele penal german şi în cel italian s'aiî prevedut anume pedepse pentru particularii care comit indiscreţi-uni, este o dovadă că după legea franceză şi prin urinare şi (lupă codicele penal român particularii nu se pedepsesc. Chiar art. 54 din codicele imperiului german din 1h72, pedepseşte ori-ee împiegat poştal, care deschide corespondenţele saii ajută pe alt cine-va a comite asemenea fapt, nu însă pe ori-ee funcţionar. De aci se vede erorea lui (iaiTaud când susţine că ori-ce funcţionar de orî-ce categorie şi de orî-ce tre'ptă pote cădea sub previsiunile art. 156. Acesta nu pote avea loc de cât. dacă se dovedesce culpabilitatea de complice a funcţionarului saii simplului particular cu un funcţionar sau impiegat al poştei. In specie, chiar dacă inculpatul ar fi violat secretul telegrame! adresată prefectului, întru cât nu a făcut acesta în calitate de funcţionar telegrafo-postal nici a" fost întovărăşit la acesta de un funcţionar telegrafo-poştal întru atâta fapta sa nu cade sub pre-viunile codului penal şi urmeză să fie absolvit. — Tr". Fălciu, 16 Iun. 97 ; C. dud. 26 97 p, 205. 3. Art. 156 este pus sub rubrica «bus de pidere contra particularilor de unde se deduce că numai violarea secretului corespondenţe! particulare se pedepseşte nuşiviolarea corespondenţeîo-ficiale destinate afipulică. Scrisorile şi telegramele adresate persoanelor oficiale sunt pro-tegiate de art. 156, numai când nu sunt îmbrăcate cu caracterul oficialitate!, când sunt adresate pe numele funcţionarului sau cel mult când portă menţiunea personal, confidenţial pentru că numai în asemenea cas. conţinutul corespodenţel este menit a fi ştiut numai de persona oficială căreia se adre-seză. In specie, telegrama, care pretinde că s'a deschis de inculpat, nu numai că nu conţinea ceva ce numaî prefectul trebuia să ştie, dar era destinată să se copieze în maî multe e-xemplare şi să se afigă la cafenele şi magasinele unde o-bişnuit să adună multă lume. In orî-ce delict se caută intenţiunea culpabilă de o parte, iar e casierul a-cesteî Case şi '1 face să-î dea hani din ai Casei de Depuneri, comite delictul pre văzut de art. 157 de 6re-ee Casierul este subordinul Directorului. — Cas. TI 31 Tan. 77. B. p. 32. $ '2. — Alms de autoritate îh contra lucrului public 158. Orl-ce funcţionar public, orî-ce agent sati însărcinat al guvernului, de orî-ce grad sau stare, care va cere sau va ordona, va face a se cere sau a se ordona mişcarea saii întrebuinţarea 'forţei publice, în contra execu-ţinneî uneî legî, în contra percepţiuneî uneî contri-buţiunî legale, saii în contra execuţiune! unei ordonanţe, sau mandat al justiţiei, saii în contra oricărui alt ordin al autoritătel legitime, se va pedepsi cu reclusiunea; eră dacă o asemenea cerere sau ordine a isbutit a se şi pune în lucrare şi a produce efect, pedepsa va li maximul reclushvneî. /'. Fr. 188. 159. Pedepsa hotărâtă în articolul de mal sus nu va înceta de a se aplica la funcţionarul, agentul saii însărcinatul ce va fi săvârşit asemenea infracţiune din ordinul maî marilor seî, afară numaî dacă acst ordin se va fi dat de către aceî maî marî, în caşuri de a lor competinţa şi pentru care acel funcţionar sau agent era dator să arate supunere de ierarcliie. Atunci, se vor supune la pedepsa hotărâtă în acel articol acel maî marî carî vor fi fost cei d'ânteiu a da asemenea ordine. P. Fr. 190. Răspunderea sau nerăspim-derea agenţilor inferiori pentru esecutarea' unuî ordin ilegal dat de superiorul lor, nu modifica întru nimic, răspunderea agentului superior, care a dat acel ordin. Chiar de s'ar presupune că agenţii inferiori aî piuiţii, sunt răspundătorî pentru laptele comise de dânşii, acesta nu ridică răspunderea penală a agentului superior, pentru ordinul ilegal ce dînsul a dat şi s'a esecutat.—Cas. 11, ■"■ Nobr. so; B. p. 386. 100. Dacă, în urma acelor ordine sau cereri, vor nasce alte crime, supuse la pedepse maî marî, de cât cele exprese la art. 158, aceste pedepse maî marî se vor aplica funcţionarilor, agenţilor sau însărcinaţilor culpabili de asemenea ordine sau cereri. P. Fr. 191. SECŢIUNEA li l>espre ore-care, delicte privitore la ţinerea actelor statului civil 161. Ofiţerii statului civil, carî nu vor fi înscris actele civile, saii carî le vor fi înscris pe foî libere, eră nu în registrele destinate spre acest sfârşit, se vor pedepsi cu Inchisorea de la o lună până la treî şi cu o amendă de la 26 până la 100 leî. Cin. 21, 27, 36, 38 ; P. Fr. 192. 102. Ofiţerul statului civil, care nu se va ti asigurat mai întâiu despre fiinţa consimţământului tatălui, mumei sau altor persone, cerut de lege pentru validitatea căsătoriei, se va pedepsi cu închisore de la doue până la şese lunî, şi cu amendă de la 50 până la 750 lei. Cir. :>9, 62; Pr. 140; P. Fr. 193. SECŢIUNEA 7 Kxerciţiul autorităţeî publice anticipate saii prelungite in contra legeî 103. Funcţionarul public care ta intra în lucrarea funcţiuneî sale până a nu depune jurământul cerut, se va pedepsi cu o amendă egală cu onorariul pe o jumetate lună, neputând nicî-odată ocu- pa ti cea* funcţiune fără a depune jurământul cerut. Const. 87, 126 ; P. Fr. 196. 104. Funcţionarul care, fiind suspens saii destituit, nu va înceta din lucrarea funcţiuneî sale, precum şi funcţionarul ales pe un timp, care va fi exercitat funcţiunile sale după ce a fost înlocuit cu altul, se va pedepsi cu Inchisorea de la doue luni până la un an, păzindu-se tot într'un timp, si disposiţiunile art. 83.'/'. Fr. 197. Nu comite delictul prevăzut dc ari. .1114 un funcţionar comunal când nu se supune decisiuneî comishmeî interimare care 1-a suspendat din funcţiune, întru cât comisiunea interimară nu are căderea de a suspenda sail distitui de cât cel multîncasde abatere gravă. — Tr. Buzeu, 10 Ian. 90 ; Dr. 22 90, p. 173. Disposiţiuuî particulare 105. Afară din întâmplările îu cari legea hotărasce pedepsele pentru crimele orî delictele săvârşite de către funcţionarii publici, acel funcţionari, carî vor fi participat la alte crime saii delicte, a căror prive-ghiare sau înfrânare era pusă asupră-le, se vor pedepsi după cum urmeză: De va fi vre-un delict, se vor supune la naximul 150 INFRACT. COMISE DE FUNCŢ. ART. 1H5 INFRACŢIUNI COMISE DE PREOŢI. ART. 106 157 pedepsei hotărâtă de lege pentru acel delict. De va fi o crimă, se va osîndi la maximul pedepsei dictate de lege pentru acea crimă, afară de caşul când crima va atrage după sine aplicarea munceî silnice pe timp mărginit, în care cas pedepsa i-se va aplica fără nici o agra-vaţiune. P. Fr. 198. 1. In caşurile în earf delictele sau crimele se comit de însuşi funcţionarii însărcinaţi cu p'rivighiârea sau înfrânarea acelor fapte, este evident ca pericolul social este mult maî mare de cât atunci când asemenea fapte se comit de către alte categorii de persone, căcî, pe de o parte comiterea delictelor sau crimelor, de către acei funcţionari, se pot îndeplini cu mai multă uşurinţă, din causa lipsei de supraveghijire, iar pe de altă parte si descoperirea lor este mal dificilă, din causa abţinerel de la orl-ce investigat iun! şi urmăriri consc.iin-ciose, din partea chiar a auturilor acelor fapte, precum si paralisarea urmărirel de către alţi funcţionari competing. A-semenea'pericol social este a-prope egal, atât în caşul când funcţionarii comit el singuri delictele saii crimele, cât şi în acela când coopere'ză la comiterea lor cu alte persone particulare. In ambele caşuri comiterea faptelor şi paralisarea descoperirel este'mai uşoră de cât atunci când delictele sau crimele se comit numai de persone particulare. Prin art. 165 prevedendu-se, pentru funcţionarii cari au participat la comiterea delictelor sau crimelor, a căror priveghiare sau înfrî-nare. este pusă asupra lor, o pe- depsa maî aspră de cât pentru persone particulare carî comit asemenea fapte, urmeză că, în vederea consideraţiunilor mal sus expuse, acesta pedepsa trebue să se aplice atât acelor funcţionari carî comit singuri delicte sau crimele, cât şi acelora carî le comit împreună cu persone particulare, si ast-fel ex-presiunea de participat, întrebuinţată în citatul articol, nu pote avea alt înţeles de cât a-ceea a expresiun'eî de comis. — Cas. II, 15 Mart. 96; B. p. 640. 2. Circumstanţa agravantă prevgdută de art. io5 nu e aplicată de cât în cazul când funcţionarul a participat la comiterea unei crime sail a unul delict a căror privighere saiî înfrânare era pusă asupră-î, iar nu şiîji cazul când singur el, fără par-ticipaţiunea altuia, a comis infracţiunea. Acesta reese inve-dera't din textul menţionatului articol, care e redactat în termeni clari si nu presintă nimic obscur sau echivoc. Atât inter-pretatiunea gramaticală cât şi cea logică, aplicată în specie, conduc la aceiaş soluţiune, întru cât ideea de pârticipaţiune nu se pote concepe de cât numai in cazul când două sau maî multe persone coopereză la a-cea acţiune si întru cât sensul care reese din termenii legei, şi care arată intenţiunea Lg. este acela de a pedepsi cu maximum pedepsei conivenţa funcţionarului cu delicuentiî, conivenţă ce formeză un adevărat pericol social, de dre-ce, în asemenea caz, funcţionarul se servesce de funcţiunile sale * pentru a facilita _execuţiunea crimelor, punend autoritatea sa în serviciul făcătorilor de rele pe care trebue să-i privigheze. Este un principiu absolut că legea penală nu pote fi aplicată nicî-odată la faptele cari nu intră în termenii sel. — C. Tasî, II, s Febr. 96 ; Dr. 25 96, p. 224. 8. Art. 165 are în vedere numai calitatea de funcţionar a delicuentuluî, fără să ceră ca delictul să se fi comis în exerciţiul funcţiuneî sale, destul numai ca funcţiunea să-1 oblige la priveghiarea şi înfrânarea unor asemenea delicte.—Cas.II, 25 Iun. 90; B. p. 865. 4. Delictul de rănire săvârşit de nn Primar cade sub pre-visiunile art. 165, fără a fi ne-voe de a se mai constata, dacă densul se găsea saii nu în exerciţiul funcţiune! când Ta săvârşit, căci citatul articol are în vedere numai calitatea de funcţionar a delicuentuluî. — Cas. II, 11 Mai 94; B. p. 586. 5. In delictul de lovire, calitatea de funcţionar administrativ a agentului, constitue numai o circumstanţă agravantă, care are drept resultat creşterea pedepsei fără însă a schimba natura delictului. Prin urmare, cercetarea unor asemenea delicte este de competenta judecătorului de ocol. — Cas". II, 17 Oct. 89; Dr. 68 89. p. 548 B. 89, p. 883. fi. Delictul de lovire simplă, prevezut de art. 238, remâne tot în competenţa judecătorului de ocol de a fi judecat, chiar dacă, din causa calitate! de funcţionar a agentului care Pa săvârşit, ar intra în previ-siunile art. 165, căcî, prin aplicarea acestui articol, el nu-şî schimbă natura.—Cas. IU 24 Apr. 92; B. p. 411. 7. Furtul simplu complicat cu circumstanţa agravantă că a fost comis de un agent care era fuucţionar public, este de competenţa Tr. a-1 judeca, iar nu de a judelui de ocol. — Cas. II, 13'Iun. 84; B. .p. 567. S. Cazul prevăzut de art. 165, dupe care funcţionarul public, care ar comite' un delict din acelea a căror priveghere sau înframare era în sarcina luî, se pedepseşte cu maxinum pedepsei hotărâtă de lege pentru acest delict, nefiind prevăzut printre delictele enumerate de art. 71 din legea judecătorilor de ocole, şi date în competenţa acelor judecătorii, este de competenta Tribunalului a-1 judeca. — Cas. II, 20 Maî 97 ; B. p. 780. 0. In delictul de loviri simple, stingerea acţiune! publice prin împăcarea părţilor pote avea loc numai în cas când bătaia a avut loc între particular!, iar nu şi atunci când ea a fost comisă de un funcţionar public şi este pedepsită de art. 165.—Cas. II. 24 Apr. 95; B. p. 665. capitolul hi Despre turbnrarilo aduse ordine! publice de către feţele bisericesc! 1(H>. Orî-ce preot, de orî-ce cult, care va celebra o cununie maî înaintea îndeplinire! actelor şi formelor cerute de Ieşea civilă, se va pedepsi, pentru prima oră, cu amendă de la 50 până la 500 leî; eră în cas de recidivă, se va pedepsi cu închisore până la douî anî. CV/;. 49, 60; P. Fr. 199. 1. Art. 166 se aplică preotului catolic care a celebrat căsătoria între douî streini în ţară, fără a se ii îndeplinit mal în-tâiu celebraţiunea dinaintea o-fiţeruluî de stare civilă, căci este indiferent dacă personele a căror căsătorie le-a celebrat, erau de naţionalitate streină, de ore-ce formele legei, relative la căsătoriile civile, tiind de ordine publică, îndeplinirea lor se impune fie-cărel persone, 158 INFRACŢIUNI COMISE DE PREOŢI. ART. 166 INFRACŢIUNI COMISE DE PREOŢI ART. 166 159 de orî-ce naţionalitate, şi legea penală fiind*teritoriala, pedepsesce pe toţî aceî cari contravin el. —C.'lasI II, 22 Tun. 95; Dr. 76/95, p. 629. 2. Orî-ce preot, de orî-ce cult ar fi, nu pote proceda la celebrarea cununiei înaintea îndeplinire! actelor şi formelor cerute de legea civilă. Acesta disposiţiune e concepută în mod general*, prin urmare ea trebue să se aplice si la preoţii de ritul catolic, când ar procede la consacrarea cununiei, fără să se fi împlinit actele şi formele cerute, adică fără să se fi constatat celebrarea de către ofiţerul stăreî civile. In deosebi, preoţii de ritul catolic, fie că ar fi cetăţeni români, fie că n'ar fij de o potrivă au a fi puni-bill, conform art. 166, când ar contraveni, pentru că disposiţiunile de poliţie si de un caracter penal incontestabil, au a se aplica la toţi deopotrivă, fără distincţiune* dacă sunt cetăţeni sau nu; de asemenea n'avem a cerceta, pentru a-plicarea acestei disposiţiunf , dacă personele, a căror cununie s'a celebrat, sunt cetăţeni români sau sunt supus! protec-ţiuneî Austro -Ungariei, căci aplicarea disposiţiunilor pe -nale nu atârnă de'la asemenea constatări sau cercetări; în privinţa acesta, în Statul român, este de interes şi de ordine publică ca să se cunoscă celebrările civile şi sase efectueze, şi art. 166 este o sancţiune generală. Dacă se zice că streinul, în cât privesce căsătoria, pote să urmeze statutului personal, acesta este adevărat în cât privesce capacitatea şi totul ce resultă din acesta capacitate, dar acestaînceteză chiar când, în materie de drept privat internaţional, se opune o disposiţiune'de ordine publică. Statutul personal şi regulele de drept privat internaţional nu înlătură şi nu pot înlătura dis- posiţiunile de justiţie şi de un caracter penai, cari au a se aplica la toţî şi în tote împrejurările, întru'cât e vorba de un delict comis pe teritoriul român şi pedepsit de legile române, precum este în speţă, de faptele prevedute de art* 166. Nu trebue a confunda regulele şi principiele dreptului privat internaţional când e vorba de aplicarea de disposiţiunî de drept penal, carî au, şi trebue să aibă, aplicare generală, şi a nu aplica art. 166 de ore ce căsătoriţii ar fi streini, este a amesteca regulile dintr'o materie într'o materie unde aplicarea lor nu pote avea nicî o raţiune fără a comite confu-snine. — Cas. II, 13 Sept. 95; Dr. 76/95, p. 626. B. 95, p. 1140. 3. Art. 166 pedepsesce, fără a face vre-o deosebire între români şi streini, pe preoţii de orî-ce cult, cari ar celebra o cununie înainte de îndeplinirea actelor si formelor cerute do legea civilă. — Tr. Ilf. I, r, Mart. 96; Dr. 71/96. p. 608. 4. După art. 166, se pedepseşte ori-ce preot, de orî-ce cult, care va celebra o căsătorie mal înaintea îndeplinire! actelor si formelor cerute de legea civilă, fără însă ca Lg. prin acest art. să facă vre-o distincţiune dacă asemenea căsătorii au fost celebrate de preoţi supuşi români sau streini. Statutul personal, ce se invocă de apărare, nu pote fi aplicabil în speţă, căcî aci nefiind vorba de capacitatea'per-s6nelor pentru a contracta căsătoria, ci de formalităţile ce trebuesc să se îndeplinescă pentru celebrarea uneî căsătorii în România, trebue să aplicăm regula locus regit actum. Prin legile nostre, căsătoria este considetată ca o instituţiune de ordine publică, şi disposiţiunile legilor privitore la ordinea publică şi bunele moravuri sunt impuse tuturor a- celora carî se găsesc pe teritoriul român, tară deosebire de naţionalitate. De şi căsătoria între supuşii ruşi este valabilă. în ţara lor, când este celebrată numaî înaintea preotului, acesta provine din causă că în Rusia preotul este şi o-fiţer de stare civilă, pe când în România, preoţii, atât pământeni cât şi streini, neavend acesta calitate, întocmirea actelor stăreî civile, conform art. 22 din Constituţiune, este numai de atribuţiiinea autoritătel civile, şi trebue să precedă, în tot'd'auna, benedicţi-unea religiosă. Nu se pote susţine că prin acesta obligaţiune s'ar aduce vre-o atingere libertate! de conştiinţă a streinilor, căcî nimic nu împedica pe steinî în România ca, după celebrarea căsătoriei, să'şl celebreze căsătoria religiosă oricum ar voi şi înaintea orî-că-ruî preot, de orî-ce cult. Astfel fiind, celebrarea căsătoriei fiind de ordine publică, preotul fie strein saii pămenten. este cu desăvârşire oprit de a celebra o căsătorie, mai înainte de îndeplinirea formalităţilor cerute de Civ. si prin urmare inculpatul, celebrând mai multe căsătorii de lipoveni, fără să se fi asigurat maî întâiu, dacă aceştia au îndeplinit formalităţile cerute de Civ. s'a făcut pasibil de penalitatea prescrisă de art. 166. — C. Gal. I, 15 Ian. 98; Dr. 15/98, p. 133. 5. Unul din elementele constitutive ale delictului prevezut de art. 166, e ca tote căsătoriele celebrate de fpreoţî, maî înainte de îndeplinirea formelor prescrise de lege civilă, să ti fost săvârşite între supuşi români, iar nicî cum şi între supuşi de o naţionalitate streină. Deşi articolul sus citat nu face nicîo'distincţiune în acesta privinţă, însă ea reese din motivele legislative carî au pre- sidat Ia confecţionarea acesteî legi, de ore ce Lg. român, voind a asigura starea civilă a supuşilor seî, a edicat o asemenea pedepsa, pentru ca celebrarea religiosă a cununiilor, fără îndeplinirea prealabilă a formelor civile, să nu aducă personele inculte în erorea de a crede că benedicţiunea religiosă este suficentă* pentru validitatea căsătoriei. O asemenea precauţiune Lg. n'a putut'o lua negreşit de cât pentru supuşii luî, cărora le putea impune şi formele civile ale căsătoriei, iar nicî cum şi pentru supuşi! strein!, ale căror forme de căsătorie sunt regulate după legea ţării lor. De de. altă parte, dupa art. 11 Civ. streini! se bucură în România de aceleşî drepturi ca şi Românii. Dacă art. 153 Civ. lasă a se înţelege că Români! se pot căsători în streinătate cu formele prescrise de legea nostra, apoi, în virtutea principiului de maî sus, cată a se admite că şi streinii se pot căsători în România cu îndeplinirea formelor cerute de legea lor naţională cu atât maî mult că regula Locus regit actum este facultativă pentru părţi iar nu obligătore.—Cas. II, ilFebr. 85; Dr. 25 84-85, p. 195: B. 85, p. 133. (>. In fapt se constată că inculpatul în calitatea sa de preot catolic a celebrat doue căsătorii fără îndeplinirea formalităţilor prevezute de Codul civil, însă personele, între carî s'au contractat acele căsătorii, sunt de religiune catolică si supuşi Austro-Ungarî. Lg. nostru secularisând căsătoria, a voit să asigure liniştea ,şi ordinea în familiele supuşilor Români, în care scop a pus capăt scandalurilor ce le făcea biserica orientală cu maxima Deslegările Dumnezeesei ce nu se dedea de cât pentru bani.Pentru Lg. nostru, căsătoria nu este 160 INFRACŢIUNI COMISE Î)E PREOŢI. ART. 166 INFRACŢIUNI COMISE DE PREOŢI. A KT. 166 161 un contract religios, ca şi pentru Lg. Frances, ca şi pentru Lg.Belgian. Pentru Lg. Austro-Ungar şi pentru acel Rus, căsătoria este un contract religios, cum era altă dată şi la noi Românii. Formele căsătoriei, aparţinând statutului personal, urmeză că Românul se va căsători potrivit cu legile ţăreî sale, Austriacul se va căsătorii asemenea x^otrivit cu legile ţăreî sale, asemenea şi Rusul etc. cu alte cuvinte, potrivit cu legile, cu statutul seu personal. Lg. nostru, seculari-sând căsătoria, nu s'a gândit de cât la căsătoriele familielor românescl, la familiile supuşilor Români. Aceste căsătorii il interesau pe dânsul, pentru aceste căsătorii el era dator să curme un trecut scandalos, căci când un Stat face legi, le face pentru bunul traiu şi buna ordine a supuşilor sel, şi nu pentru supuşii statelor streine. De şi se dice că art. 166 este de ordine publică, că el este conceput în nişte termeni generali şi imperativi unde interpretului nu-i este permis distincţiune, da-torialuî fiind de a aplica legea, aşa cum e făcută, fără să aibă pretenţiunea de a-î căuta spiritul, când acel pretins spirit calcă litera positivă a legei, cu tote aceste însă, acesta ordine publică este relativă în specia de faţă, aşa precum tot relativă este ordinea publică şi în alte delicte, cum d. e. în delictul de simplă maltratare, în delictul de adulter, în delictul de furt şi abus de încredere comis de' fiii în paguba părinţilor seî. In tote aceste delicte ca titlu de exempli */raţia, ordinea publică este interesată relativ, nu în mod absolut cum ar ii d. e. în o crimă de omor, etc. Intru cât dar ordinea publică din Statul Român, a mare! familii românesc! este atinsă, pusă în pericol de grea cumpănă, prin faptul efec- tuare! unor căsătorii săvârşite cu taină între nişte supus! străini, carî astăzi se ană in Ro-mânia pentru a o părăsi mâine pentru tot-d'auna Y De şi se dice că ar fi injust ca art. 166 să se aplice supuşilor Români şi să nu se aplice supuşilor străini, că ar fi un non sens ca stăinii să calce, fără impunitate, legea nostra, cu tote acestea, acesta injusteţă este numai aparentă. Art. 166 se aplică supuşilor Români, căci el este sancţiunea statutului personal Român relativ la căsătorii, nu se pote a-plica supuşilor străini de ore-ce nu este" sancţiunea Statului lor personal, şi'al aplica străinilor ar însemna a-1 aplica prin analogie, a crea cu alte cuvinte, prin interpretări, penalităţi. De şi se dice că art. io<> P. este conceput în termen! generali şi imperativi, undeju-decătorul nu are de făcut nici o distincţiune, cu tote acestea textul articolului nu are sensul ce voeşte a i se da, el dice : Ori-ce preot de orî-ce cult, etc. textul nu se pote aplica de cât acelor preoţi, supuşi sau nesupus! al Statului Riomân, cari ar ft celebrat o căsătorie a unor supuşi Români, căcî se pot găsi supuşi Român!, de religiune catolică, sau de religiune protestantă, sau de orî-care altă religiune, afară de cea ortodoxă, carî să se ducă la preotul religiunei lor, pentru a lua, benedicţiunea religiosă, fără a se fi conformat statutului lor personal (statutului Român) de a se fi dus maî întâiu la ofiţerul stăreî civile. In asemenea cas, statutul personal Român ar fi călcat şi călcarea acesta îşi găseşte sancţiunea în art. 166 P. când zice Orî-ce preot cult etc. dacă ar fi lipsit expre-siunea de orî-oe cult din art. 166 s'ar fi putut înţelege pe orice nreot ortodox întru cât re-ligiunea majoritate! populaţiu-neî Statuia! Român este reli- giunea ortodoxa, şi s'ar ii putut susţine că Lg. nu s'a gândit de cât la ţireoţil ortodocşi de a-i pedepsi, ca unii ce singuri, ia noi Românii, aii întins 0 eorupţiune fără limite în materie de statut civil. Se susţine că formele după carî urmeză a. se celebra căsătoria a-parţin Statultuulreal şi ca acestui statut, statutul personal trebue că cedeze. In adever statutul personal trebue să cedeze celui real, când insă ele nu se află în bună înţelegere. Regula locus ren it <^'t">" trebue interpretat â în interesul părţilor, ca una ce este născuta din necesităţile practice, şi ca atare este facultativă pentru ele. Aşa după art. 152 Civ. Românul se pote căsători în străinătate după formele din acea ţară, fără însă, nota bene să contra vină disposiţiuiiilor cuprinse iu capitolul precedent {vezi textul art. 152) căci acele disposiţiuni aparţin statutului personal Român, care conform al. 2 art. 2 Civ. urmăresce pe Român si în străinătate, saii de nu, se pote căsătorii, înaintea agentului diplomatic sau înaintea consulului Român, conform art. 38 din legea de la 1873 pentru organisarea Ministerului de externe, conform legilor Române. Cum vedem supusul Român se pote căsători în Austria valabil numai 1 a preot, tiind-că preotul este în Austria, ofiţer de stare civilă şi căsătoria luî ar fi valabilă in România întru cât el nu va ti contra venit disposiţiunilor din capitolul precedent, după cum se rosteşte în partea finală citatul art. 152 Civ. român. Aci vine principiul reciprocitate! internaţionale după unii, a analogie! după alţii, in puterea căruia va trebui să admitem că şi supusul austriac se va putea căsători în România sau înaintea ofiţerului de stare civilă română "(Primărie) saii înaintea ofiţerului statutului şeii personal, adică înaintea jireotuluî şeii (fără a se duce pe la ofiţerul stăreî civile române) ne puten-du-sc duce la agentul diplomatic sau la consulul şeii, întru eat aceştia uu au competinţa de a pronunţa căsătoria supuşilor lor, conform legilor aus-triace, acesta competinţa tiind lăsată autoritate! sjiirituale m acesă căsătorie va ii valabilă in Austria, întru cât nu se vor ii violat legile statutului personal austriac relativ la căsătorie, căci după cum statutul personal Român unuăresce pe Român în Aiistriad. e. aşa şi statutul personal austriac urniărescepe supusul austriac, în streinătaie (în România). Opiniunoa contrară, inspirată de autoritatea lui Laurent, care portă <> urii neîmpăcată preoţilor catolici, refusă a le reeunoşte calitatea de ofiţeri ai stării civile, in România pentru supuşi! Âus-tro-Ungari, ca şi cnnî acestă calitate a lor atârnă de la voinţa Statului Român, si nu de fa legea austriacă, se dice, calitatea preoţilor catolici de ofiţeri a! stăreî civile, încetezâ la frontiera ţerei nostre. Care e textul? Ce interes are legea română să le ia aceste atribuţiuni. car! pentru Austria sunt de un ordin spiritual ; după cum era altă dată şi la noi Românii Y 0 r d ine a p îib 1 i c ă în Rom âni ii, prin exerciţiul acestei atribuţiuni spirituale, mie atinsă întru nimica. Apoi trebue să fio eonsecuenţî, dacă preotul catol lie intrând'pe frontieră, în România, perde calitatea de ofiţer al stăreî civile din causa legei nostre, în interesul ordinelnos-tre, publice, atunci şi consuli-noştri, cari conform art. 32 din legea din 1873 pentru organisarea 31 ini sterului de Externe, de şi ati calitatea de ofiţeri al stăreî civile, trebue să pierdă a-cestă calitate în Austria, în interesul ordine! publice din 162 INFRACŢIUNI COMISE DE PREOŢI ART. 166 DESPRE REBELIUNI. ART. 170 16H Austria. Chestiune de reciprocitate internaţionala după unii. de analogie, după alţii. Să nu se invoce principiul' esterito-rialităţei în favorea consulatelor, caci dreptul ginţilor nu recun6şte consulilor de'câtore-cari avantage, ore cari onoruri, nu le recundşte însă marele principifi Hcţionar al esteriori-tăţei. IMln interpretarea contrară se sdruneină marele principia al reciprocităţeî internaţionale, al analogiei după cum se susţine de alţii, ne pertur-beză în adever ordinea publică în dou£ State, se pote da nascere la retorsiuni, cari pot provoca germenele uneî neînţelegeri se-riose între State. La obiecţiu-nea ce s'ar ridica că consulii noştri sunt oiiţeri de stare civila în Austria, în basa ra-titicărei din partea guvernului austriac, a legeî din 1871! pentru organizarea Ministerului de Externe, pe când pentru preoţii catolici, nu există o asemenea ratificare din partea Statului nostru si ca atare eî nu pot ti ofiţeri de stare civilă în Româniapentru supuşii Aus-ti'o-tlngarl, răspunsul este u-şor de dat, întru cât rati ti curea în dreptul ginţilor, pole H sau expresă saii tacită, că nu există nici un text în legisla-ţiunea nostra care să tăgăduiască, preoţilor catolici, exerciţiul atribuţiunilor conferite de legile aust'riace; că în dreptul ginţilor, pe lângă dreptul scris, mai există încă şi un drept ne-scris sati dreptul consuetu-dinal, care reguleză raporturile dintre State. Preotul catolic va putea, prin urmare, celebra căsătoria, ca taină, ca contract religios, în România. Nicî un text din legea nosiră nu-1 opreşte, Ausriacul nu se va duce la Primărie, căci pentru el căsătoria e un contract religios, o taină, nu un contract civil. A-1 obliga să se ducă la Primărie, ar însemna a-I impune un statut strein, a-î schimba statutul şeii personal fără nicî o utilitate pentru noi Românii şi acesta schimbare ar aduce o adevărată perturbare în dreptul internaţional privat. Inculpatul urmeză a ii achitat şi din alt punct de vedere, adică din punctul de vedere al bunei credinţe. Art. 166 cere ca element rea-cre-dinţă, adică cu ştiinţă că legile ţăreî opresc celebrarea căsătoriei, să fi celebrat căsătoria religios. în dispreţul legeî civile, care cere ca sase facă întării căsătoria civilă şi pe urmă cea religiosă. In adever să admitem că s'a celebrat o căsătorie in dispreţul art. 160 din erore, părţile carî s'au presentat înaintea preotului sunt de aceiaş sex, căsătoria neputend exista de cât între doue sexe diferite, urmeză că căsătoria n'a fost nici o dată, preotul, deşi a citit rugăciunile religiose, a fost înşelat, căsătoria n'a existat şi deci art. 166 nu i se pote â-plica. Din acest exemplu fra-prant se dovedeşte că erdrea este o causă de' înlăturare a penalităţel prevezute de art. 166. Inculpatul ne maî pote spune că jurisprudenţa nostra l-a putut înşela. In adever, Casaţia s'a pronunţat în faVurea ideeî ce o apărăm B Dacă ne-ar fi permis să zicem că Casaţia, pentru care avem tot respectul, nu a interpretat bine legea în acest punct, cum am putea pretinde inculpatului ca el să o interprete şi încă mai bine de cât cea mai înaltă inst. jud. din ţară ? Să nu se zică că necunoscinţa legilor nu pote fi invocată ca scuză de către ineulpat, căci, în specie, nu e vorba de necu-noştinţa legeî, ci de interpretarea ei, de aflarea sensului dubios al ei, care face ca însăşi instanţele judecătoresc! dfn Roma nii a s ă nu ti e unani m e iu ce priveşte interpretarea şi -â varieze în acesta privinţă.— Tr. Dor. ;( Nobr. 95: Dr. si; 95, 167. Ori-ce preot sau obraz bisericesc, de orî-«ue cult, care, îu adunare publică, în exerci-ţiul funcţiuneî sale, va pronunţa un discurs cuprinzând vre-o critică saii censură contra guvernului, în contra Adunare! Legiuitore, în contra uneî legi, a unuî decret domnesc, sau orî-căruî act al .autoritătel publice, se va pedepsi cu inchisorea de la treî lunî până la douî unî. P. Pr. 201. 168- Daca un asemenea discurs coprinde o pro-vocaţiuna directă la nesupunere către legi sau ■către alte acte ale autoritătel publice, saii dacă tinde a ridica saii a arma o parte din cetăţeni în contra altora, preotul sau obrazul bisericesc, care '1 va ti pronunţat, se va pedepsi cu inchisorea până la un an, dacă provocarea n'a fost urmată de uicî un efect. Iară dacă a dat nascere la nesupunere, se va pedepsi cu douî anî închisore. Daca acesta nesupunere a ajuns până a se transforma îu seditiune saii în revoltă, care va da loc, în contra unuia sau maî multora dintre culpabili, la aplicare de pedepse maî aspre, atunci preotul sau persona bisericescă se va pedepsi cu aceeaşi pedepsa. P. 214; p. Fr. 202, 203. 169. Aceleaşi pedepse, arătate in art. 168 se vor aplica, în aceiaşi gra-daţiune, preoţilor saii o-brazelor bisericesc!, când aceleaşi delicte s'aii comis prin scrieri date sub formă de instrucţiuni pastorale. P. Pr. 204. CAPITOLUL IV Resintenţa, nesupunere şi alte necuviinţe în contra autoritate! publice. SECŢIUNEA l Rebeliuni 170. Orî-ce atac, orî-ce re-sistenţă cu violenţă prin fapt, în contra vre-umu funcţionar administrativ orî judecătoresc, de orî-ce treptă şi calitate, care ar fi în lucrarea execu-ţiuneî legilor, ordinelor sau ordonanţelor autoritate! publice, a ordinelor, a mandatelor sau a hotărârilor judecătoresc!, se$ numesce rebeliune, şi se , pedepsesce, după împre- , giurărî, ca crimă, sau ca 164 despre rkbbi,jitnî. art. 171 —176 DESPRE RKBKMUNÎ. ART. 177—17!» 165 delict. ('. J. M. -JIU; P. Fr. 207. Faptul că maî mulţi locuitori dintr'o comună, în urma nneî comune înţelegeri,, au adus cu forţa la localul Primăriei pe notar, primar şi consilerî, ai le-a impus să rupă ore-carî acte din archiva Primăriei. în scop de a nu se pune în aplicare nisce taxe votate de consiliul comuna], constitue delictul de rebeliune prevedut de art. 170, iar nu acela de provoeaţiune la săvârşirea delictului prevedut şi pedepsit de art. 3(>7; căci, în acest cas, ca să existe provoeaţiune la comiterea acestui delict, trebue ca prin daruri, promisiuni saii ameninţări, provocatorul să ti determinat pe agent, ca de bună-voe să distrugă actele.—Gas. II, 2 Aug. <*4; B. p. 79ii. 171. Dacă rebeliunea s'h urmat de maî mult de 20 persone armate, culpabilii' se vor pedepsi cu reclusiunea; eră de nu voi- ii fost armaţi, se vor pedepsi cu minimul reclu-siunel. P. 90 ; P. Fr. 210. 17:i. Dacă rebeliunea s'a urmat de un nimiCr de maî mult de trei individe până la 20 inclusiv, pedepsa va fi minimul re-clnsiuneî, de vor ti fost armaţi; eră de nu vor ti fost armaţi, pedâpsa va ti închisiîrea de la treî lunî la douî anî. P. 91 ; P. Fr. 211. 173. Dacă rebeliunea nu s'a urmat de cât de una până la trei persone ar- mate, se va pedepsi cu inchisorea de la treî lunî până la douî anî; eră dacă < rebeliunea s'a urmat fără arme, pedepsa va ti în- ; ehisorea de la 15 dile până > la sese luni. P. Ol; }'. Fr. '212. 174. La cas de rebeliune urmată de o cetă saii atrupament, nu se va a-plica nicî o pedepsa rebelilor ce se vor afla fără vre-o însărcinare saii întrebuinţare în cetă şi cari se vor ti retras l'a cel d'entâiiî avertisment al autoritate! publice, sau chiar în urma acelui a-vertisment, de se vor li prins fără arme afară din locul rcbeliunef şi fără nouî resistente din par-le-le. I nsă vor li supuşi la pedepsa pentru crimele saii delictele particulare ce lie-care va ti săversit per-. soual. ]'. 90; P. Fr. 218. 175. Orî-ce adunare de persone pentru o crim ă sau delict se va socoti ca o adunnare înarmată, când maî mult de treî din a-cele persone vor purta arme de fată. P. 91; P. Fr. 214. 176. Cel ce vor avea asupră'le arme ascunse, şi carî vor li făcut parte d'intr'o cetă sau adunare care nu se va socoti mar- inată, se vor supune fiecare la o pedepsa întocmai ca când ar fi făcut parte dintr'o cetă ori a-dunare înarmată. P. 90,91; P. Fr. 215. 177. Cei ce vor fi săvârşit crime ori delicte in timpul si cu ocasiunea rebeliune*,' vor fi supuşi la pedepsile hotărâte pentru fie-care dintr'acele «.•rime. dacă acele pedepse vor fi maî marî de cât cele cuvenite pentru rebeliune. P. Fr. 210. 178. Arestanţiî aceia carî, fiind preveniţi, acu-saţî saii condamnaţi pentru alte crime sau delicte, se vor condamna pentru faptul de rebeliune cu violenţă, saii ameninţare in contra autoritate! sau putereî publice, vor lua osânda pentru rebeliune îndată după împlinirea sorocului pedepsei pentru -cele-alte crime saii delicte. Dacă arestanţiî se vor achita saii absolvi pentru crimele ori delictele pentru care aii fost închişi, pedepsa hotărâtă pentru rebeliune o vor lua îndată după darea hotărâre! definitive pentru apărarea lor de acele crime saii delicte. P. 44,195 ; P. Fr. 220. 175*. Streinul, care. după ce a fost gonit din ţară. reintră fără autorisarea specială a guvernulu, se va pedepsi cu inchisorea de la treî lunî la douî anî. P. 330 ; Legea asupra streinilor : 1—5; P, Pr. 115. 1. Nici textul legeî, din 7 Aprilie 1881, asupra străinilor, nici motivele de siguranţă publică, prin natura lomrgentă, carî au determinat pe legiuitor să dea putereî executive dreptul de expulsiune faţă cu streinii, nu pot justitica ideea că exercitarea acestui drept, să fie supusă uneî prealabile cercetări judecătoresc! asupra punctului d'a s'e sci, dacă persona pe care guvernul crede de trebuinţă a o expulsa din din lera, e'streină sail română. ('as.'lT, 11 lan. xb: B. p. r>r,. '2. Hotărârile de expulsare ale consiliului de miniştri, nu sunt supuse controlului instanţelor judecătoresc!. Tribunalele şi Curţile judecă numai infracţiunea prevedută şi pedepsită de art. 6 din legea asupra streinilor, fără a putea critica hotărârea de expulsare a consiliului de miniştri. Prin urmare, cestiunea dacă F. este sau nu strein nu este de competenţa Curţei. — O. laşi, Vac. 12 Aug. 87 ; Dr. 04■'8(1-87,'p. 510. :j. Statul este împuternicit, în interesul siguranţei interiore şi exteriore, a expulsa pe streini. Apreţiarea motivelor pentru acesta mesură este lăsată cu totul la apreţiarea guvernului. Instanţele judecătoresc!, conform principiului împărţire! puterilor din Stat, nu pot să' intervină â controla motivele ce au determinat puterea executivă a uza de împuternicirea dată prin legea din 1881. Insă aplicarea pedepsei îiind de es-clusivaputere a instanţelor judecătoresc!, eleurroe/iă ă vedea dacă faptul a cărei reprimare 166 DESPRE RKBRL1UNÎ. ART. 179 DESPRE ULTRAGIU. ART. 180, 181 167 se cere întrunesce < elementele unuî delict represabil. Pentru a cădea sub sancţiunea art. "> al legei din 7 Aprilie 1881, se cere ca streinul espulsat să li reintrat pe teritoriul României. Apoi urmeză a se sci dacă es-pulzatul este strein. Conform Codului civil şi Constituţiune!, locuitorii teritoriului român, se împart în români şi streini. Nici o lege nu determină o stare intermediară între aceştia. Prin urmare, evreul ce nu dove-desce că a dobândit naturali-sarea, conform lefilor anteriore sau Constituţiuneîrevisuite. nu este de cât strein. In ceea-ce privesee obiecţiunea că F. ar fi născut din părinţi născuţi în România, că ar fi tras la sorţi, că părinţii sfii n'ar fi fost supuşi vre-unel protecţiuni streine, dovadă că ei ar fi cumpărat imobile urbane, de unde ar resulta că sunt evrei pămen-teni, preveduţî prin conventiu-nea din 1868 şi legile comunele din 1864 şi 1874 şi prin urmare nu surit streini, răspundem : Streinul născut din părinţi năsouţi în România, dacă nu s'a conformat legei civile, pentru a beneficia de na-turalisare, el a renias strein. Constitutiunea revisuită nu dâ dreptul ue români aceste) categorii de streini, iie sau un supuşi vre-unel protecţiuni, de cât îndeplinind certe formalităţi, 'I scutesce numai de stagiu. Tragerea la sorţi nu confere calitatea de român, căci orî-cine, ce nu aparţine unei naţionalităţi streine, este dator, în schimbul protecţiunei ce-I acordă ţara, a lua parte la recrutaţie. Legile comunale din 1864 şi "iS74 abrogate, cum şi convenţiunea din 1868, în faţa Constituţiune! revisuite, care nu recunosee de cât români şi streini , nu pot fi Invocate. Strginul, cu tot dreptul de a cumpera imobile urbane, fără protecţiune streină şi aşedat în ţară, nu pote ii considerat de cât ca un strein domiciliat în ţară, iară nu ca pămenten, stare nederminată, adică mal puţin de cât strein, neprevedut de "nic! o lege. Legea din 7 Aprilie 1881 conferă dreptul guvernului a espulsa nu numai pe streinul reşedinţe dară şi pe cel domiciliat în România.— C. Gal. II, 2 Nobr. 87; Dr. 8,'8«. p. 62. 4. După legea din 1881 este de atributul esclusiv al ad-ministraţiuneî de a pronunţa, expulsarea streinilor carî compromit siguranţa interioră sau exterioră a ţerel, fără ca disposiţiunile el, în acesta privinţă,, să potă li atacate d înaintea instanţelor judecătoresc!, totuşi acesta nu însemneză că. legalitatea acestor disposiţiunîr car! sunt nisce adeverate regulamente administrative, să nu potă fi contestată pe cale incidentală d'înaintea justiţiei, când acesta este chemată â se pronunţa asupra consecuenţe-lor civile sau penale ce se deduc din acest fapt al expulsâ-rei în un proces civil saîi penal de care ea este sesisată. In asemenea cas, tribunalele civile sau penale sunt singure chemate a aprecia legalitatea faptului din care se deduc consecinţele supuse, judecate! lor. A admite contrariul ar îi a ridica orî-ce garanţie justiţia-hililor, substituind în realitate putere! judecătoresc! în materie penală sau civilă puterea administrativă. In specie, Curtea de apel, pentru a stabili existenţa delictului prevedut şi pedepsit de art. o din legea de la 7 Aprilie 1881, urma maî înainte de tote să constate dacă el, ca strein, putea să cază sub aplicarea acelei legei. Retuşând a cerceta mijlocele de a-parare ale recurentului trase din lipsa de calitate de strein., ori cât de puţin fondate ar fi fost acele mijloce. în specie. Curtea a nesocotit îndatoririle ce'î incumba ca instanţă judecătoresc* în un proces-penal, si a interpretat r6u disposiţiunile art. 5 din legea de la 7 Aprilie 1881.—Cas. II. 9 Sept. 87; Dr. 64'86-87, p. 508; B. 87, p. 713. o. Legea din 7 Aprilie 1S81, nu face nici o deosebire între diferitele categorii de streini ce ar putea locui pe pămentul României. Prin ea dându-se dreptul guvernului d'a expulsa din ţeră pe orî-ce strein, iie numai resident, fie chiar şi domiciliat în ţeră în sensul legal al cuvântului, a voit să în-vestescâ pe guvern cu acesta putere faţă cu orî-ce personă care nu însusesce calitatea de cetăţian român şi care prin purtarea sa ar compromite, siguranţa interioră saîi exterioră, a Statului, ar turbura liniscea publică, sau ar lua parte la lucrări avend de obiect restur-narea ordineî publice sau sociale. — Cas. ii. u lan. 88; B. p. r.ii. SECŢIUNEA II Vltraiiift şi violent» în contra forţei publice, în contra autoritate! publice şi tlcpo-sitarilor lor. 180. Se va pedepsi cu amendă de la 150 leî până la done mii cincî sute leî, saîi cu închisore de la o lună până la douî anî: 1° Acela care, cu sciinţă şi în contra proibi-ţiunei autoritate!, ridică, vinde saîi respândesee, în orî-ce chip, în locuri saiî întruniri publice, ste-gurî saiî alte semnalurî de natură a propaga rebeliu- nea sau a turbura pacea publică. 2° Aceî carî, în locuri sau întruniri publice, portă semne exteriore de întruniri, carî au fost poprite în interesul ordineî şi al siguranţei publice de către autorităţile judeţului. 3° Aceî carî, cu rea cugetare, scot, strică sau sfărâmă stegurile sau alte semne ale autoritate! publice. F. Pi: 93. Este casabilă decisiunea consiliului de resbel când pronunţă destituirea pentru caşurile de furt simplu, care se pedepsesc numai cu închisore.—Cons, de revis. 18 Sept. 91; Dr. 76/9], ]). 609. 181. Aceî carî, prin vreunul din mijlocele enumerate la art. 294, vor provoca direct la nesupunere către legi, orî către autorităţile constituite, la dispreţ către religiunea domnitore saîi către cele-'alte religiunî, la ură sau dispreţ contra guvernului; Aceî carî, prin aceleaşi mijloce, vor lăuda fapte calificate de crime sau delicte de codicele penale, sauvordeschidesub-scrip-ţiunî, prin verî-ce mediî, pentru a se plăti amendele celor condamnaţi; precum şi aceia carî vor reproduce un discurs, o scriere, un imprimat, o gravură, un desemn saîi o emblemă 1(>8 DESPRE TTLTRAUltJ. ART. 182 condamnată de justiţie, se vor pedepsi cu închisore de la o luna până la un an, şi cu amendă de la 250 până la 2500 lei. 182. Cel ce, prin cuvinte sau scrieri înjurătore, va atinire onorea unuî sau maî muitor fu 11 cţionarî ad-niiiiistrativi sau judecătoresc*, sau unui jurat, în lucrarea sail cu ocasiunea e-xerciţiuluî funcţiuneî lor. si' va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la şese lunî; iară dacă ultragiul se va ti urmat în sala şeii inţelor uneî curţî sau unuî tribunal, osânda va 1i închisorea de la done lunî până la un an. IIUraniul făcut prin gesturi ofensătore, saiî prin ameninţărî, în contra, unui asemenea funcţionar public saii jurat, in exerciţiul, sau cu ocasiunea funcţiuneî sale, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la trei luni; iară de se va ii urmat uit raliul în sala şedinţelor unei curţi sau tribunal, se va pedepsi eu închisore de la o lună până la sese lunî. Pr. P. 177, r>l(i; I\ Fr. ML \. Trei sunt elementele delictului de ultraj la adresa unui funcţionar public, adică : ca cuvintele sau scrierile adresate să tie injuriose, ca acele cuvinte saii scrieri să fie adresate unui funcţionar care în mo- mentul când i se adreseză să aibă calitatea de funcţionar, şi al treilea ca faptul pentru care i se adreseză cuvintele să tie relativ la atribuţiunile sale. In ceea ce privesee es animarea termenilor întrebuinţaţi, iie prin graiii, iie prin scris," la adresa funcţionarului, dacă sunt saîi nu injurioşî, atingând onorea sau consideraţiunile de cari trebue să se bucure orî-ce funcţionar în societate, diminuând prestigiul ce i se datoreză în exerciţiul funcţiuneî sale, acestea sunt lăsate la apreciarea judecătorului de fond sesisat cu judecarea causel, pentru că chiar dacă cuvintele în sinen'ar conţine imputarea unuî viţiu determinat, totuşi adesea ori o expresiune care în unele circumstanţe pote n'ar fi injuriosă, adesea ori însă, fie din circumstanţele de fapt, tie din causa stăreî sociale a personelor, fie din vizarea acelei expresiunî pote să constitue o expresiune injuriosă în sensul art. 182; pe lângă acesta. în ceea ce privesee delictul de ultraj, nu se cere imperios n se stabili că cuvintele injuriose aii fost exprimate cu intenţiune delictu-usă, de ore-ce, pentru constituirea acestui delict, intenţiunea este presumată de drept orî de câte ori expresiunile sunt prin sine injuriose., urinând a se avea în vedere atât sensul propriii şi natural al espresiunilor cât. si sensul ce le dă usul. — Tr. Tel. 17 lan. 90: Dr. 17 90, p. 135. 2. Elementul principal al delictului prevedut de art. 1S2. este că cuvintele sau scrierile injuriose să tie adresate în presents saîi direct magistratului saii, dacă delictul s'a urmat printr'un intermediar, cum este în speţă Ministrul justiţiei, trebue a se constata că agentul a luat acesta cale cu intenţiunea de a face să parvie ia audul saii cunoscinţă ma- DESPRE ULTRA O IU. ART. 182 169 gistratuluî cuvintele ofensătore, avend certitudinea că a-cestă cale îi va asigura îndeplinirea voinţei sale de a pune în vedere magistratului, sau orî-cărul alt funcţionar, expresiunile ultragiante. — C. Gr. I, 13 Oct. 93; Dr. 74/93, p. GO0. 8. Injuriile şi ultragiele a-duse unul magistrat se pedepsesc nu numai când ele au fost proferate în şedinţă, în timpul exerciţiului funcţiuneî, dar chiar şi afară din şedinţă, dacă ultragiul s'a făcut pentru un fapt săverşit de judecător cu ocasiunea exerciţiului funcţiuneî sale.— Gas. l'l. 26 Iun. 81 ; Dr. 24 S1-S2 p. 195: B. 81, p. 554. 4. A zice unuî magistrat, care se află în exerciţiul funcţiuneî sale, că ameţesce capul judecătorilor şi că'st face viaţa prin cafenele," este'a-1 ui tragi a atingendu-i onorea sa, prin cuvinte ofensătore. - Gas. II, ■22 Iun. sa; Dr. 72 81-82 p. 583. 5. Din contextul art. 182 nu rezultă că se cere ca ultragiul. făcut prin cuvinte sau scrieri înjurătore, în contra unuî funcţionar administrativ saîi judecătoresc, în lucrarea sau cu o-casiunea exerciţiului funcţiuneî sale, să fi fost adresat "di-rectamente luî, ci este destul ca ultragiul, prin care se a-tinge onorea funcţionarului, să ii fost făcut cu intenţiune ca să parvie negreşit la cunoscinţă acestui funcţionar tie si prin mod indirect." — Gas. IÎ. 20 Aug. 82; Dr. 64'81-82 p. 513; B. 82," p. 843. 0. Scrierea, adresată unuî funcţionar public, cuocasiunea funcţiuneî sale, constituesce delictul de ultraj, numai când este injuriosă si atinge onorea aceluia la care se adreseză. Guvintele necuviinciose, cari însă nu ating onorea magistratului injuriat, nu însuşesc caracterul delictului de ultraj.—C. Buc. TI, 7 Nobr. S3; Dr! 19 83-84, p. 14S. ~t. Faptul de a trece într'o petiţie, adresată Ministrului de justiţie, cuvinte injuriose, ce a-ting ânorea unuî magistrat, constitue delictul de ultragiu, prevedut şi pedepsit de art. li^2, iar' nu delictul prevedut de art. 302, întru cât acest articol are în vedere expresiunile injuriose adresate de părţi cu ocasiunea unui proces printr'o pledorie orală saîi scrisă la a-dresa magistraţilor carî judecă. — Gas. II". 18 Mart. 97: B. p. 486. 8. Curtea de Gasaţiune este în drept a esamina calificarea dată faptelor şi consecinţele ce o Curte de fond trage dintrân-sele. Ast-fel într'un delict de ultraj înalta Curte, găsind că cuvintele întrebuinţate ating onorea si consideraţiunea funcţionarului, contra "cărui se a-drese'ză, easeză pentru exces de putere decisiunea aebitătore a Curt ei de fond. — Gas. II, 18 Ian! 84; Dr. 19:83-84, p. 147: B. 84, p. 54. 9. Expresiunile carî constitue delictul de ultragiu, netiind anume determinate de lege, sunt lăsate la suveranitatea instanţelor de fond. — Cas. Ii. h Apr. 85; B. p. 310. 10. Cestiunea dacă delictul de ultragiu a fost comis contra unuî funcţionar public, în exerciţiul funcţiuneî sale, fiind o cestiune de fapt, scapă de controlul Curţeî de Gasaţiune.— Gas. II, 21 "Iun. 85; B." p. 555. 11. Constatarea elementelor constitutive ale unuî delict, a faptelor carî i-aîi dat nascere, precum şi a dovezilor ce se aduc contra saii pentru un prevenit, sunt lăsate cu totul la apreciaţiunea instanţelor de fond. Ast-fel decisiunea judecătorului de fond, care constată că cuvintele întrebuinţate la adresa unuî funcţionar public, printr'o petiţiune dată uneî autorităţi publice, nu erau ofensătore si nu constituiau delictul 170 DESPRE ULTRAH1U. ART. 183 DESPRE ITLTRAG41T. ART. 184 171 de ultraj, scapă de controlul Curţel de Casaţiune.—Cas. 11, 4 Mart. 91; B. p. 335. 12. In delictul de ultragiu, cestiunea dacă ameninţările şi expresiunile întrebuinţate erau de natură ultragiantă, constitue o cestiune de fapt lăsată cu totul în atributul suveran al judecătorului de fond, fără ca decisiunea sa, în acesta privinţă, să cadă sub censura Curţeî de Casaţie.—Oas. II, 15 Nobr. !»4 ; H. p.' 1133. 183. Ultragiul făcut prin cuvinte, gesturi saii ameninţări în contra orî-căruî funcţionar public, precum şi în contra orî-căruî cetăţean însărcinat cu un serviciu public sau municipal, saii agent însărcinat cu forţa publică, în eserciţiul sau cu ocasiunea funcţiuneî sale, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la doue luni saii cu amendă de 1h 211 până la 100. ('. J. M. v/.v, 217; 1\ Fr. 224. 1. Insulta comisa deuu funcţionar asupra unul alt funcţionai' constitue un ultraj, inimi un abus de, putere. I'rin urmare, într'o asemenea sperie, Tr. are să aplice delincuentiilui pedepsa prescrisă de art. ih:i iar nu cea prevăzută dc ari. 148. — Tr. Br. 3» Aug. sr,; Dr. 70/84 85 p. 559. 2. Cuvintele injuriose adresate unuî membru dintr'un consiliu permanent, de către un coleg al s6ii, se pat considera, după împrejurări, că constituesc o simplă contravenţhme iar nu un delict de ultraj. Aparţine suveranitate! inst. defond 'a aprecia circumstanţele după cari se cara eteriseză natura infrac-ţiunelor. — Cas. 11, 31 Ian. 83; Dr. 22 '82-83, p. 175; B. 83, p. 113. 'A. Profesorii sunt nisce funcţionari publici şi prin urmare insultele ce li-s'e aduc cu oca- . siunea eserciţiului funcţiuneî lor, constituesc delictul de ultraj. — Tr. Ilf. II, 11 Iun. 84; Dr. S2 83-84. p. 504. Idem: Cas.II, 21 Iun. 85; B. p. 555. 4. Numai infracţiunele disciplinare, adică neînţelegerile ivite între studenţi .şi profesori, cu ocasiunea cursurilor profesorale, sunt de competenţa con-silielor profesorale; ori'ce insulte proferate. în public de studenţi şi afară de relaţiunile de student la profesor, constituesc delicte de dreptul comun, pasibile de juridicţiunea Tribunalelor corecţionale. — Tr. Tlf. II, n Iun. 84'; Dr. 62 83-84, p. 504. .">. In cestiuni de injurii aduse funcţionarilor publici, şi portărei sunt funcţionari publici, acţiunea publica nu este subordonată împăciuire! părţilor. — Cas. II, 4 Mart. 85; B.'p. 198. (i. Agentul Hsca.1, numit cu autorisHţiunea ministerului de finanţe, rsl e considerat ca agent public; prin urmare, lovirile să vârşil e in persona lui, pe. când sc găsea in exerciţiul funcţiuneî, constitue delictul de ultragiu. Cas. II, 17 Iun. 91; H. p. 810. 7. După disposiţiunea art. 183 se socoteşte ca delict de ultra-giii. expresiunile necuviincose. gesturile şi ameninţările adresate în contra orî-căruî funcţionar public, precum şi în contra orî-căruî cetăţean însărcinat cu un serviciu public sati municipal, în exerciţiul sail cu och siunea funcţionarei sale. Copiştii, se numesc, în virtutea legeî de organisare judecăto-rescă, prin decisiune ministerială ; la intrarea lor în funcţiune depun jurământul legal, şi primesc lefa din budgetul Statului: caracter ce-I face să intre în categoria funcţionarilor publici. De nu i am considera ca funcţionari publici, întru cât serviciul ce-1 îndepli-nescel, este un serviciu public orgauisat de legea organisăreî judecătoresc!, Procedura Civilă şi diferite regulamente, ultragiul adus lor tot cade sub prevederile art. 183, întru cât prin acest articol se protege ai simplii cetăţeni însărcinaţi cu un serviciu' public, contra atacurilor ce li se. aduc pe când îndeplinesc acel serviciu.—Tr. Ilf. II, 20 Nobr. 93; Dr. 10/94, p. 77. S. Când prin procesul-verbal de constatarea delictului de ultraj, nu se arată expresiunile injuriose sail ameninţările întrebuinţate, nici Curtea, prin decisiunea sa, nu arată că şi-a format convicţiunea despre natura injurios»'a acelor expresiune),'de cât toi din procesul verbal, se violeză şi se interpretă reu art. 183. '— Cas. II, 15 Ian. 86; B. p. 55. 184. Orî-cine va lovi, chiar fără armă şi chiar fără a resultă rănire, pe orî-ce funcţionar administrativ sau judecătoresc, în exerciţiul funcţiuneî sale, sau cu ocasiunea a-cestuî exerciţiu, se va pedepsi cu închisore de la un an până la douî anî. Iară dacă lovirea se va fi urmat în sala şedinţelor a uneî Curţi saii a unuî Tribuna], culpabilul se va osândi încă şi cu interdicţiunea pe timp mărginit. Pr. P. 177, :>m ; P. Fr. 228. 1. Faptul de lovire săverşlt în persona Primarului unei comune, pe. când acesta se găsea în exerciţiul funcţiuneî sale, cade sub previsiunile art. 184 si Primarul unei comune rurale se găseşte în exerciţiul funcţiuneî sale, când este chemat,' de agenţii fiscali de urmărire, ca să' ridice obiectele sechestrate ale unuî debitor al Statului spre a le transporta la locul hotărât pentru ven-dare, densul fiind obligat la acesta de art. 13 din legea de urmărire.—Cas. II, 6 Mart. 96; B. p. 6(15. 2. Insulta adresată unuî consilier comunal, chiar în localul Primăriei, nu constitue delictul de ultragiu, prevedut de art. 184, dacă se constată că, în momentul perpetrăre! faptului, densul se. găsea acolo numai din întâmplare, iar nu convocat a lua parte la lucrările comunei. In acest cas el. consilierul, neputând ii considerat de cât ca un simplu particular, fapta sa constitue o simplă contraven-ţiune de competinţa judelui de pace de a o judeca. — Cas. II, o Sept. 94; B. p. S84. 3. Faptul de lovire, săvârşit în persona unuî miliţian însărcinat cu paza ordine! într'un bălciîi, în timpul sau cu ocasiunea exerciţiului serviciului şeii. constitue delictul de ultragiu.—Cas. 4 Mart. 96; B. p. 534. 4. Spre a califica un fapt delict politic nu trebue a avea în vedere dacă interesul sau scopul ce l'a avut inculpatul, atinge ordinea publică într'un mod lîre-care; asemenea nu trebue a avea în vedere care pote să fi fost intenţiunea inculpatului în momentul săvârşire! faptului delictuos. Admiţând ca criteriu interesul si intenţia sau numai interesul, saii nuni ai intenţia, multe fapte delictuose prevedute de Codul penal ordinar, ar putea fi calificate delicte politice. Din 172 DESPRE ULTRAGIU ART. 185 DESPRE ULTRAGIU ART. 18*3 — 189 178 contră, ceea ce trebue să determine a califica un fapt de-lictuos ca delict politic, este, înainte de tote, însuşi caracterul politic al faptului. De aceea dacă prin acelaş fapt se atinge ordinea politică, şi dacă el constitue şi o violare a uneî dis-posiţiunî a dreptului penal comun, asemenea fapt încă nu pote fi calificat delict politic nropriu dis, tiind că criminalitatea nu este determinată numai de caracterul politic al faptului. Procedând după acest mod pentru calificarea delictelor politice, nu avem criterii numai subiective, precum e interesul saii scopul politie ce pote să se ti urmărit direct sau indirect, maî mult sa ti mai puţin depărtat, sau precum ar fi intenţia inculpatului, ci avem un criteriu obiectiv, si ast-fel vom dice că este delict politic* numai şi dacă se atinge ordinea politică. In specie, apreciind faptul, nu putem dice că este delict politic, pentru cii lipsesce acel criteriu, caracterul politic, care să determine criminalii a te» faptului imputat. In specie, ducă înl r'adever primarul pregătea, precum el ar fi vroit, listele pentru alegerea delegaţilor, nu se pole dice că prin faptul brutul nc-ertat, săverşit contra funcţionarului public în exorei ţiu l funcţiuneî, însoţit de o cerere nelegitimă în ort-eare cas nr putea califica faptul săvârşii de delict politic, uhid-că, spre a atinge acest fapt, ordinea politică interioră, ar t rebui măcar să putem afirma că ai1 fi vorba de înşelăciune . de fraude şi de mijloce de constrângere, întrebuinţate în alegerile generale districtuale saii comunale,prin carî s'ar atinge drepturile politice ale cetăţenilor, prin nimicirea ori mărginirea libertate! votului, saîi s'ar altera sinceritatea alegerilor, si prin urmare a vicia constituirea Corpurilor Jegiui-tore şi a consilielor judeţene saiî comunale, ceea ce în specie nu e. Dacă s'ar dice că faptul imputat ar fi delict politic, pentru că inculpatul ar fi voit, prin faptul brutal sau prin ameninţare, aîmpedica înşelăciuni si fraude electorale din partea funcţionarului pacient, la acesta avem a obiecta că faptul în cât privesee natura luî, trebue să fie apreciat în persona celui care însuşi l'a săvârşit, şi aşa cum e faptul, el nu e de cât un fapt prevedut de Codulpenal. Alt-tel orî-ce violenţă, orî-ce ameninţare, orî-ce ofensă, calomnie sau injurie, prevedută de Codulpenal, întru cât s'ar afirma că ai fi săvârşite într'un scop politic ar ti delicte politice, ceea ce e contrar principiilor, de ore-ce natura intrinsecă a faptului însuşi imputat,trebue să determine calificarea, nu însă intenţiunea inculpatului şi scopul pentru care s'a săvârşii acel fapt. — < 'as. II, (let. }»r>; Dr. 75 95, p. uis. H. nr., p. Ii»r»*;_ 1 N.l. A far u ri le preve-(Jute la art. 1S4. de vor li tăcute in contra unuî impiegat sau oh'cer ministerial, contra unui a-gent al forţei publice, saîi iu contra unuî jurat, ort alt cetăţen însărcinat cu un serviciu public în timpul exerciţiului serviciului lor, saii cu ocasiunea a-cestuî exerciţiu, se vor pedepsi cu închisorea de la o lună până Ia un an. P. Fr. 23U. 1. Este un delict din cele prevedute de art. 1*5, faptul ile lovire săvârşit în persona r unui cetăţean însărcinat cu un serviciu public şi în timpul executărei serviciului saiî cu ocasiunea acelui serviciu. — Cas. II. n Sept. M9; B. p. 775. *J. Faptul că cine-va a atacat pe un sergent de oraş, sărind asupră-î şi muşcându-T mâinile cu gura. pe când acel sergent însoţea la locuinţa sa pc verificatorul mesurilo'r şi pe comisar cari voi aii să - 1 eonrisee nisce mesurt false din stabilimentul ce avea, constitue delictul prevedut şi pedepsit de art. 185 P. fără să se potă susţine nici că atacurile nu s'ar fi comis în timpul serviciului, fiind stabilit că sergentul a fost atacat cu ocasiunea îndeplinire] misiunel cu cure a lost însărcinat de şeful un ui serviciu public, si uin că sergentul de ornş, nu ar intra. în categoria persanelor protegiate de art. 185, de orc-ee densul însoţia pe verificate]' în calitate de rejjresentant al forţei publice şi cu menirea de â-1 asista si a-î da mână de ajutor în cas de trebuinţă. — Gas. II, 3 Main 94 : B. p. 564. 1S<>. Dacă atacurile urmate în contra funcţionarilor şi agenţilor pre-veduţî la art. 184 şi 185 aii fost pricinuitoare de vărsare de sânge, de răniri sau bole, pedepsa va ii închisorea de la trei până ia cincî anî şi interdicţiunea pe timp mărginit; iară dacă din acesta seva fi urmat şi morte, în termen de 40 dile, culpabilul se va pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit. P. Fr. 231. Atacurile săvârşite în persona membrilor co'misiunei in- terimare a uneî Comune, po când ilensii erau ocupaţi cu mutarea archive! Primăriei in alt loc, constitue un delict de drept comun de competinţa instanţelor corecţionale a-1 judeca'. — Cas. Ii, 24 Oct. w; B. p. lOofi. 187. Chiar când nisce asemeni atacuri nu vor fi causat versare (le sânge, răniri sau bole, culpabilii] se va pedepsi cu închisore de la trei până la cinci ani', şi cu interdicţiunea pe timp mărginit, dacă lovirea s'a săvârşit cu precugetare saii prin pândire. /'. Fr. 232. I'reni edit are ac stabilită, când se constata că cel culpabil s: Dr. 3/95, p. 78. 188. De s'a urmat lovirea orî rănirea, cu cuget de a omorî, asupra vreunuia din funcţionarii citaţi la art. 184 şi 185, in timp când aceştia se aflau în lucrare sau cu ocasiunea funcţiuneî lor. culpabilul se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa. P. 226; P. Fr. 2H3. 185). Pedepsele prevedute la art. 181, 182, 184, 174 REFUZ DE SERVICIU. AUT. 1SI0- 10:i REl'US HE SKRVJOlfr. ART. 198 175 180, 187 şi 188, se vor a-plica şi acelor cari vor insulta sau vor ataca pe un membru al Corpurilor Legiuitore. în localul adunare!, saii în curtea eî. pentru opinimiile emise de densul iu senul Adunare'!. SECŢIUNEA. UI Kefus tic serviciu datorit leaul-miiitc 1ÎM). Orî-ce comandant sau oficer de oştire, precum şi ori-ce funcţionar ce are forţa publică, care, după legala cerere ce i se va face de către o autoritate civilă, nu va voi a întrebuinţa puterea ce are sub ordinile sale, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la done luni. îndatorindu-se a plăti şi pagubele ce vor ti resultat din acest delict. I'r. P. 21. !19i>; P. Fr. 2X4. 191. Acela care, cu voinţă, se va pune in sta re de a nu fi propriu pentru s ervi ciul m i lit ar, p ri n c i o n -tir! sau alte inutilaţiuni făcute de sine saii prin altul, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la treî. Aceiaşi pedepsă se va aplica şi aceluia care va pune pe un individ, după cererea lui, în stare de a nu ti propriii serviciului militar. P. Pr. lin. 15)2. Martori! şi juraţii, în materie penală, cari, sub un pretext neadeve-rat, nu vor veni la. chemarea ce li se va face, se vor putea osândi, pe lângă amendele ce se vor pronunţa pentru neveni-rea lor, şi la o închisore de la 15 dile până la doue luni. Pr! P. 77, 7 fi, tj$, 155, Iod, 287, -m, P. Fr. ■!::<:. 193. Se consideră ca un serviciu datorit legalmen-te, şi se va pedepsi cu o amente de 10 leî pentru fie-care di de întârdire: 1) Girantul, saii, în lipsa lui, editorul unei scrieri periodice care nu va publica respunsul ori-cârel |)er,s(')iie citate direct sau indirect iu acea, publica-ţiune, cel mai târdiu, in primul uumercare va ape-i'ea după 60 ore din ora iii care acel respuns va fi fost depus la redacţiune saii administraţiune. Dacă respunsul conţine un numer de litere mai mare de cât de doue or! numeral literilor din articolul provocator, autorul va trebui să plătescă excedentul, deodată cu depunerea, după preţul însemnat în publicaţiunea pentru anunciurl. Depunerea respunsulnî se probeză prin chitanţă sauprinproces-verbal dresat de un portărel. 2) Girantul, sau, in lipsă de girant, editorul verl-căreî foi periodice, care nu va publica în capul celui d'ânteiiî numer sentinţa prin care o personă va ii fost condamnată pentru un delict de presă comis prin acea publica-ţiune. 3) Girantul,saii, in lipsă de girant, editorul veri-cărei fol periodice, care nu va publica în capul primului numer comunicatele, oficial! destinate a îndrepta faptele eronate produse de acea publica-ţiune. Prin editor se înţelege tipograful saiî litograful, când nu se află alt editor cunoscut. 1. Retuşul din partea girantului sau editorului de a insera respunsul unei persone vizate înziar nu constituesce un delict de presă, ci este un simplu delict de competenta Tribunalelor ordinare.— Tr.'llf. II, 15 Nob. 82 ; Dr. 5,82-83, p. 42. -. Lg. român, prin art. 24 şi 105 din Constituţiune, printr'o solicitudine particulară şi spre a garanta mai mult libertatea presei, a dat în competinţa Curţilor cu juri judecarea diferitelor delicte ce redactorii şi giranţii ziarelor pot comite în acesta calitate, pentru fapte relative la ziarul lor. A-î sustrage de la jurisdicţiunea dată lor prin Constituţiune, insem-nezâ a'î priva de garanţiele excepţionale date lor prin legea nostra fundamentală. Pe cât timp, în legislaţiuiiea nostra penală, sunt delicte cari constau în refusul îndeplinire! unor fapte, unor obligaţiuni, ar ii arbitrar a susţine că presa nu se pote face culpabilă de un delict de refus ilegal de serviciu datorit. Nu se pote susţine câtuşi de puţin că inserarea unui respuns, într'im ziar periodic, ar ti prescripţiu-nea unui act, în îndeplinirea saii neîndeplinirea. căruia n'ar li loc de apreciare, de culpabilitate, alta de cât comportă omisiunea unei simple înregistrări, delictul constând numai dintr'u abatere de la o mesură reglementară, căci a-ceste abateri şi aceste prescrip-ţiuni. privito'ro la presă, sunt strâns legate de interesele ziarului, iie ele interese de principia şi de demnitate. — când respunsul ar ti contrariu ideilor susţinute de ziar sau dăunător prestigiului seu moral,— lie ele interese pur materiale, când de ex. respunsurile ce i s'ar da unui ziar, conform, art. 193 P. ar ii escesiv de lungi, aşa că ar coprinde întregul spaţiu al ziarului; cu un cuveni, îndată ce refusul unei serviciu, impus de lege, consti-tue un delict după legea penală .şi tlind constant că nu există' delict fără imputabili-tate şi fără culpabilitate. Cine dice culpabilitatea dice apreciere, examinare de fapte şi împrejurări. Ast-fel fiind, Lg. n'a putut sustrage aprecierea faptelor, în speţa care ne ocupă, de la jurisdicţiunea ordinară, care, în materie de delicte de presă, este acea a juraţilor. Pe lângă acestea, faptul în cestiune este relativ la limitele în cari se pote exercita libertatea presei, de 6re-ce ar putea fi caşuri în cari in- 176 SCĂPAREA AREKTANŢ1LOR ART. 194 SCĂPAREA ARESTANT] LOR. ART. 104 177 serarea unui comunicat ar îi pe nedrept vătămătore intereselor morale sau materiale ale unui ziar. casurî pe cari are să le aprecieze judecătorul legal al delictului', lie acel delict comiterea unul fapt ilegal, tic retuşul unul serviciu impus de sub sancţiune de pedepsa. Prin urmare, juriul singur pote ti competinte a se pronunţa, după Constituţiune, in asemenea, materie şi sancţiunea de -jo lei pe tie-care zt de întârziere prescrisă de art. 193 al. :i este o adeverată pedepsa de ure-ce este prescrisă de Codul penal şi, ce este maî mult, acesta amendă se pote transforma chiar in închisore conform art. 2H. Chiar dacă s'ar zice că delictul prevedut de art. !»H I*. atiându-se sub rubrica capitolului al IV-lea: .h'esis-lenta, nesupunerea si alte necuviinţe in contra autori taţilor publice, ar urma să se judece de Tr. corecţionale, nteî acesta nu pote fi admisibil, de dre-ee, sul) a-eeiaşi rubrică, sc găsesc diferite alte del iei e precum sun I acele prevedute. de art. ihi şi 1*2, carî suni date, fără disciî-ţiune. în competinţa Curl ilor eu juri, ori de câtc-orî ele sunt comise prin presă1..—Tr. Cov. II, 25 Nobr. 95; Dr. uhhi, p. I7«i. sixţii'NEA IV. Ifrespre scăpare» iirestauţllor *l dcKpre iiseiniilerea crhiihm-lilor. 194. Se va pedepsi cu inchisore de la 15 zile până la douî anî, acela care, cu voinţă, înlesnesce sau încercă a înlesni scăparea, sail face a se scăpa un arestant care se află pus într'o închisore sau rub paza forţei armate, a funcţionarului ori agentului însărcinat de a'l conduce orî de a'l prive- Când un arestant va scăpa, păzitorul saiî conducătorul, care va fi causa voluntară a acesteî scăpări, se va pedepsi cu închisore de la treî lunî până la douî anî. Dacă va ii numai ne-gligenţă, pedepsa va ti inchisorea de la 15 dile până la un an. P. Pr. 9-1. \. Din disposiţiunile art. Hi4 resultă că, în cas de va scăpa un arestant, păzitorul sati conducătorul, care va ti causa voluntară a acestei scăpări', se va pedepsi cu închisore de la trei lunî până. la douî ani. Prin art. lut al. y se pedepseşte păzitorul sau conducă to nil uimi arestant care a t'osl, causă voluntară a. scăpării acestuia. Prin cuvintele păzitor sau condu căi or ii u se pote înţelege altă persdnâ de cât acea care e. chemată de lege sau regulament a, face ca o persona, in contra căreia există luată o mc-sură privativa a libertăţel sale. deiinitivă sau temporarîe, să nu potă a se sustrage acestei de -tenţiunî legale. Sensul restrictiv, al acestui text de lege, trebue a se deduce atât din principiul general, că în materie penală nu se pote argumenta prin analogie, cât şi din terme nil întrebuinţaţi de Lg. Codului penal, atât prin articolul de lege sus menţionat cât si prin cel de cari se' servă în art. 19i> din aceiaşi secţiune. Afară de de cei însărcinaţi propriii zis cu paza sau conducerea unuî arestat, ori si ce prepus sau funcţionar public care are exer- ciţiul vre-uneî supravegheri, indepedent de pedepsele disciplinare, la care pote ti expus penalmente, nu pote ti încriminat de cât numai dacă printr'un act positiv a înlesnit saii încercat scăparea vre-unuî arestat. — C. Buc. 111, 6 Febr. 95: Dr, 2«<'9o, p. 214. Art. 194 prevede şi pedepsesce doue diferite cauze: aj când o terţie persona, care nu este însărcinată cu paza arestant ului, cu voinţă, înlesnesce, sau chiar încercă numaî, a înlesni scăparea unui arestat, care se ană pus sub paza forţei armate etc., bj când păzitorul sau conducătorul este a-eela chiar care a contribuit la scăparea arestatului. In acest din urmă caz, fiind vorba de un delict comis de un individ, care are sarcina legală de a păzi sau a conduce pe un a-restat, Lg. în vederea gravitatei faptului, şi pentru a face mai rare scăpările, pedepsesce pe păzitor cu o pedepsa în a-dever mai mică. când n'a existat din partea sa rea voinţă, dar chiar când scăparea arestatului a avut loc din neglijenţa sa. — Cas. II, '61 Iul. 79 ; B. p. 599. :î. Art. 194 pedepsesce, cu închisore corecţională, pe acela care, cu voinţa, înlesnesce, sau incercă a înlesni, scăparea sau a face a se scăpa un arestant, care se află pus într'o închisore, saii silo paza forţei armate a funcţionarului orî a a-gentuluî însărcinat de a'l conduce şi de a"l priveghia. Din termenii generali, în care este conceput şi redactat acest articol, resultă învederat caprin arestant legea'a voit să, înţe-lega orî-ce individ pus sub pază. fără ca, acel ce este dator să-1 păzeseă, să aibă a cerceta pentru care motiv este arestat, fie că acel individ ar fi arestat pentru un delict comis pe teritoriul ţereî şi care ar atrage după sine o pedepsa prevedută de legile române, fie că ar ti arestat şi ţinut sub pază după cererea de extrădare a vreunui alt Stat, pentru vre-un delict sau crimă pe teritoriul acelui Stat, cum este caşul în speţă. — Cas. II, 5 Dec. 94 ; Dr.'lO 95, p. 82. B. 94, p. 1267. -t. Din examinarea disposiţiu-nilor art. 194. reese că primul element esenţial pentru existenţa acestui delict, este ca persona căreia, i se înlesnesce scăparea să fie nu arestat pus într'o închisore. sau sub paza forţei anuale, a. funcţionarului, ori a agent,} U ui însărcinat de a-l privi-f/bia, ori u-l conduce. Deşi acest articol se indică a fi tradus din Codicele penal prusian, însă a rticolele subsection te 19 fi şi 197, din aceiaşi secţiune, simt traduse din (Iodul penal frances şi titlul secţ iun eî respective : l'cspre scit părea, «restanţilor si ascunderea criminalilor este tradus după titlul eorespundetor din Codul penal frances: Evasion, de detenus, reeeleineul de criminels iar cuventu 1 arestat, din art. nostru 194, este traducerea cu-ventuluî detenu. In Franţa prin cuventul detenu , se înţelege, într'un mod general, toţî aceî închişi într'o închisore, precum preveniţii sail aeiisaţil, orî condamnaţii pentru vre-un fapt penal. In sistemul legislaţiunef nostre arestarea pote avea loc numai în următorele casurî: a) arestarea criminală proviso rie a făptuitorului. în cas de flagrant delict de crimă (art. 39 şi 44. Pr. P.). b) depunerea pro-visorie la popreală a prevenitului în cursul instrucţiune!, printr'un mandat de depunere sau arestare (art. 58, 91, 102, io,;, 189. 243 Pr. P.), o arestarea criminală după punerea în acusaţiune prin ordonanţa camerei de'acusare (art. 227, 228 Pr. P.), şi d) arestarea care are loc, în basa uneî judecăţi condemnă-tore definitive. In aceste patru 178 SCĂPAREA ARESTANŢJLOR. ART. 195. SPARGEREA SIGILIILOR... ART. 198-200 179 caşuri, prevenitul este privat de libertate şi într'o stare de arestare. Prin urmare numai în aceste caşuri, tiind vorba de un arestat, în sensul juridic, numai atunci vom putea aplica disposiţiunile art. ia+ în caşurile prevSdute prin el. In caşul când cine - va, fiind inculpat pentru vre-un delict penal, este chemat înaintea judelui instructor, printr'un mandat de aducere spre a fi interogat, un asemenea mandat, nu dă dreptul de a aresta, dar numai acela de a conduce, chiar prin forţa, în cas de refus, înaintea magistratului, pe inculpatul vizat printr'un asemenea mandat şi a-1 păzi să nu fugă până la presentarea sa. Deşi Lg. prin art. 95 Pr. P. permite judecătorului, în cas de mandat de a-ducere, să ia interogatoriu şi după 24 ore de la presentare, acest termen însănu ise acordă de cât în vedere că judecătorul nu p6te sci maî dinainte când mandatul va fi executat, şi pote fi ocupat cu alte afaceri maf urgente, dur legea nu-î atribut-acesta facultate, de a amâna interogatoriul, când nu are nici un motiv de a nu procede de îndată. Apoi presupunend că interogatoriul n'a putut M luat de cât după 24 ore, acel aflat sub mandatul de aducere nu pote fi deţinut în vre-o închisore, ceea* ce ar constitui o deţinere nelegală. In specie N fiind adus din Brăila, f ară opunere, în basa unuî mandat de aducere al judelui instructor, .şi însoţit de un agent al poliţiei, dispărend de sub acesl mandat, mai înainte de a se prezenta judelui instructor, nu se pote aplica inculpatului disposiţiunile art. 194 că ar ti înlesnit fuga, nici agentului că prin neglijenţa sa a scăpat, de ore-ce faptul nu întrunesce elementele delictului din acest articol. — Tr. Tec. 25 Nobr. 90; Dr. 4;97, p. 27. lî*5. Arestaţii carî, prin atrupamente sau însoţire, vor fi scăpat dintr'o închisore . prin întrebuinţare de violenţă sau de resis-tenţă în contra custodilor (păzitorilor), sau aceî carî vor fi silit pe aceştia ca să facă niscaî-va acte, sau să-î poprescă de a le face. precum asemenea şi aceî carî vor fi participat la o asemenea nesupunere, se vor pedepsi cu închisore de la şese lunî până la douî ani. Aceî carî se vor fi încercat a face veri - una din infracţiunile prevedute în acest articol, fără însă a isbuti, se vor pedepsi totd'auna cu minimul închisore! prevedut mai sus. Pedepsa, prevedută maî sus se va. pronunţa contra arestanţilor, peste pedepsa pentru care erau condamnaţi, şi se va executa după împlinirea a-cesteî pedepse, sau după pronunţarea sentinţei definitive de achitare sau de absoluţiune, fără prejudiciul de alte pedepse maî grele ce li s'ar cuveni, pentru alte crime saiî delicte, ce vor fi comis prin violenţele întrebuinţate de denşiî cu ocasiunea scăpăreî lor. P. 178 ;■ P. Pr. ) să ii scăpat dintr'o închisore c) să se li întrebuinţat violente asupra eustozilor. -Tr. Goii, 2 Oct. sii: Dr. «» s», p. r,5si. 190. Dacii scăparea, prin spargere orî cu mijloce silnice, s'a înlesnit prin dare de arme, paşnicul şi condueetornl, carî se vor fi împărtăşit la a-cesta, se vor pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit; iară cei l'alţi cu reclusiunea. /'. /•'/•. 243. 1!>7. Aceia cari vor 1i ascuns, orî vor ii mijlocit a se ascunde persone pe carî le cunosceu de să-vârşitore de crime, se vor pedepsi cu închisore de la o lună la un an. Iară dacă ascunderea, sau mijlocirea de ascundere, se va fi făcut pentru în parte-şî folos, pedepsa va fi de douî anî închisore. Vor ti însă a-păraţî de osânda coprinsă într'acest articol, rudele de sus şi de jos, soţul sau soţia, şi chiar de vor fi despărţiţi, fraţii şi surorile culpabililor celor ascunşi, şi afinii până la aceeaşi spiţă. /'. Fr. 248. SECTIL'NKA V Despre »|»irircren sigiliilor şi luarea actelor sau lucrurilor albite în depositc publice IMS. Când sigiliile, puse din ordinul uneî dregătorii administrative saii judec ătorescî, se vor sparge din neîngrijirea custodilor, atunci aceştî custodî se vor pedepsi' cu închisore de la 15 dile până la patru lunî. P. Fr. 24!>. Dacă spargerea sigiliilor se va face la cliârtii si lucruri ale uneî persiîne, care. saii va ii sub pîră de crimă supusă la pedepsa miniceî silnice, sau se va ti osândit la a-cestă pedepsa, neîngriji-toru! custode se va osândi la închisore de la trei luni până la un an. P. Fr. 2î>0. 200*). Acela care, în-tr'adins, va sparge sigi-liele puse pe hârtii saîi pe lucruri, despre care se vorbesce în articolul precedent, orî va fi complice la spargerea peceţilor, se va pedepsi cu 2 ani închisore; iar de va fi însuşi custodele, pedepsa va fi maximul închisorii. Cu aceaşî pedepsa de 2 anî închisore se va pe- *) Arest articol a fost modificat «*l-fel prin ler/ea din 4 Mai 19.9.,. 180 SPARGEREA SltilLllLOR.... ART. 201 -20b. SPARGEREA SIGILIILOR., ART. 204. 205. 181 depsi debitorul urmărit, care cu sciinţă va fi desfiinţat, sati va fi pus la o parte, saii va Ii sustras, sau va ti cercat să desfiinţeze, ori să pună la o parte, orî să sustragă, tie prin spargere de sigilii, fie tară spargere de sigilii, lucrurile sale sechestrate, când sunt date in paza altuia. Disposiţiunile art. 307 din Codul penal nu se vor aplica in caşul acesta. P. HH0. Pr. 418. P. Pr. 251. 201. Pentru orî-ce alt-fel de spargere de sigilii, culpabilii se vor pedepsi cu închisore de la o lună până la un au, şi, de va ii însuşi custodele, pedepsa va fi închisorea de la şese luni până la un an si ju-metate. /'. h'r. 252. 202. Orî-ce furi savorşil prin spargere de sigilii se va pedepsi ca şi furtul sa-versit cu spargere. /'. /'V. 25H. 203. La întâmplare de sustracţiune, ascundere şi desfiinţare de înscrisuri, de lucrări saii de procedură criminală, saii de alte hârtii, registre, acte si lucruri puse în archivâ, în cancelarii, orî în alte deposite publice, saii date în păstrarea unuî funcţionar public, pedepsele vor fi, pentru grefieri, por- tărei, archivarî, registratori, saîi alţi depositarî. carî nu aii avut cuviin-ciosa îngrijire, închisorea de la o lună până la un an, şi o amendă de la 150 până la 500. V. Fr. 254. 1. Este pedepsibil, iu. p. II. 111, p. 1:111. *_', O data conslatatii sustragere!! unul ih-1, nu e necesar a si* slnliili vri'-im raport juridic falii i'u dcpositarul dosarului din i-iirc s'a sustras acel act, râd recurentul iiind dat judecatei, ca autor al sustragere!, hnpiTturarea că archivarul , conservatorul acelui act, nu a fost şi el dat judecatei odată cu recurentul, nuîmpedecăeur-sul justiţiei criminale şi nici nu pote aveâvre-o influenţă asuprit aplicare! pedepsei, de 6re-cn art. 203 prevede un delict separat imputabil nutnaî funcţionarilor negligent!.— Cas. If, si Febr. 79: B. p. î:)l. :î. Faptul ce se impută recurentului că în calitate de registrator al judecătorului de ocol, a sustras un inel de aur ce i se încredinţase de ajutorul acelei judecători! pentru a-1 înainta Tribunalului ca corp de delict, acest fapt, în condiţiunile în carî s'a petrecut, constitue o sustracţiune. — Cas. II, 19 Nobr. 84 ;'B. p. 959. 4. Cei condamnaţi pentru sustragere de acte publice sunt incapabil! de a ii alegători. — Cas. II, 28 Mart. 87; li. p. 276. 5. Incapacităţii? sunt de drept strict şi nu pot ti întinse prin interpretaţiune de la un cas la altul. Art.' 204 gâsindu-se în rubrica despre sustracţiune a lucrurilor aflate în deposite publice, iarnuîn rubrica despre ubusul de încredere, care începe cu art. ;i22—;t:ii, ori-care ar fi analogia elementelor ce constituesc acesle doue delicte totuşi Lg. a făcui o distincţiune .specială între abusul de încredere propriu dis si suslracţiu-uea lucrurilor aliate iu deposite publice, nu numai prin faptul că le-a editat în diferite secţiuni sau rubrice, dar în acelaş timp prescriind pedepse diferite şi făcend pe a-gent responsabil nu numai în cas de intenţiune fraudulosă, dar şi în cas de simplă neglijenţă din parte-!. Aliniatul 3 de sub art. 32?, departe de a asimila sustracliunile lucrurilor din depositele publice, cu abusul de încredere, din contra işî manifestă intenţiunea, în mod espres, că ele reman cali-licate şi pedepsite conform art. 203, 204 şi 205. Legea consti-tuţiunei corpului avocaţilor, declarând incapabil de a ii înscris între avocaţi pe cel ce a fost condemnat pentru abus de încredere, acesta incapacitate nu pute ii aplicată prin analogie şi la sustractiunile prevedute de art. 203. — C. Buc. III, 17 Febr. 87; Dr. 33 86-87, p. 263. 204. Cel ce va fi culpabil de sustracţiunî, ascunderi sau desfiinţări de hârtii, ori lucruri menţionate în articolul precedent, se va pedepsi cu douî anî închisore; iară dacă culpabilul va fi însuşi dcpositarul, pedepsa va'fi maximum încliisoreî. P. H2H; P. Fr. 255. Pretinsa confusiune ce se vede în articolile 203 şi 204 nu există, căcî Lg. prin'ele sta-tueză în privinţa a trei ipotese distincte: în art. 203 Lg. prevede care este pedepsa ce cată să se aplice funcţionarilor publici, cari, din causa neglijenţei lor, ati lăsat să se sustragă sau să se desfiinţeze înscrise, registre şi alte hârtii, puse în deposite publice sail date în păstrarea lor,şi dispune că pedepsa, unor asemenea funcţionari, va li de la o lună panii la un an închisore şi o amendă de la 30U—1000 lei. Aliniatul 1 al art. 204 fixeză pedepsa ce se cuvine însuşi personeî ce a sustras a-semenea acte, fie el particular, fie funcţionar public, iară ultimul aliniat al menţionatului articol dispune că' la cas când culpabilul va li însuşi de-positarul pedepsa să iie maximul inchisoreî. — C. Buc. II. 20 Nob. 8L; Dr. 19/81-82 p. 157^ 205. Dacă spargerea sigiliilor, sustragerea, ascunderea sau desfiinţarea chârtiilor,s'a săvârşit, prin violenţă în contra vre-u-neî persone, pedepsa va fi, pentru orî-ce personă, maximum încliisoreî, fără prejudiciu însă de alte pedepse şi maî grele, la care a putut da loc natura violenţelor sau a crimelor ce se vor fi săversit. P. Fr. 25<>. 182 IMP. EXER(\ UNEI RE[J«]lJNi. ART. 209 ASOC. FĂCĂTORILOR DE RELE. ART. 218. 188 l>es»re degradarea liiouuiiictitc-I(»r publice 206. Veri-cine va fi distrus, derămat, ciuntit saii degradat, in totul sau în parte, monumente, statul şi alte lucruri, carî servesc spre folosul ori po-doba publică, şi sunt făcute de către autoritatea publică, sari cu voia el, se va pedepsi cu inchisorea de la o lună până la un an şi cu amendă de la 50 până la 250 lei. P. Fr. 2.-,}. SF.CŢIUXEA. vii I'siirpnn1 de titlun saii linic-ţiimî inil.Iiee 207. Orî-care, fără cădere, se va amesteca in funcţiuni administra live, judecctoresei, ori ostăşesc!, ori' municipali, sau va face acte ale uneî ilin-tr'aceste funcţiuni, se vii pedepsi cu închisore de la şese lunî până la douî anî, fără prejudiţiul pedepsei de plăsmuire, dacă actul portă caracterul acestei crime. P, 123; P. Fr. -m. 1. Secretarul Primăriei no a-vând cădere să se amestece în atribuţiuni muneipalc, se pedepseşte, conform art. 2(17, cânii, în lipsa oficeruluî stârci civile, usnrpă atribuţiunile acestuia şi celebreză, în locul seu, căsătoriile civile.—Cas. IT, :îl Ini. l'7: P>. p. 99S). '2. Pepepsa prescrisă de art. 3o legea Burselor, contra acelora carî iară drept se amestecă în atribuţiunile mijlocitorilor de schimti, nu se aplică şi acelora cai'i pe nedrept işî însuşesc calitatea de mijlocitori de mărfuri, de 6re-ce legea nu prevede o asemenea penalitate pentru aceşti din urmă. — Cas. II, * Oct- »»; Or. 71 mw. p. r,7-2. B. 89, p. SI17. 208. Orî-cine va purta în public vre-un costum, o uniformă, un semn distinctiv de autoritate, saii o decoraţiune care nu i se cuvine, sau pentru care nu are autorisare, se va pedepsi ca închisore de la o lună până la şese. Coiin. 12; /'. Pr. 2~. ' ('oca. ce Lg. a cerut pont iu a putea li lor la aplicaţiuno.i pedepsei al'l. :l'is oslo hllon-liiuioii, din ii.iiloa autorului a-oelut l'npt, do a t'iico pe public sa rrea/.a oa este m drept a purta o unil'iinua sau insemne' 00 n'a l'ost. mim nu mai este în drept, a puna, căci acesta pute ooiist.il ui. din parre-i, ca un ul-Iragiu adus autoritate! publice si ea n tendinţă de a-i compromite şi însemnele şi de a-î iisurpa şi puterea. — Cas. II, 1 j Xi.hr.' se; Ii. p. :itis. SEl'ţi L'n'EA viii. Impeileoărî la liberul exerciţiu al uneî reliiiimiî 205). Orî-cine, care, prin fapte saii ameninţări, va sili sau va popri, pe una saii maî multe persone de a-şî exercita cultul reli- giuneî lor, de a asista la exerciţiul acestui cult, sati de a celebra serbătorile lor, se va pedepsi cu a-mendă de la 50 leî până la 500 leî. P. Fr. 2(10. 210. Aceia carî vor împedica, vor întârdia, saii vor curma îndeplinirea datoriilor uneî religiuni, prin turburărî orî desor-dine făcute în biserică, saii în alt loc hotărât spre acest sfîrşit, se vor pedepsi cu închisore de la 15 dile până la o lună, şi cu amendă de la 2(> până la 100 leî. /'. Fr. 2t> 1. 211. Acel care va lovi pe preotul uneî religiuni, pe când este în lucrarea funcţiunilor sale, se va ]>edepsi cu închisore de la un an până la douî. Acela care, prin gesturi saii cuvinte, va ultragia pe ministrul unuî cult, pe când se află în exerciţiul funcţiuneî sale, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile la treî lunî, şi cu amendă de la 26 până la 50 leî. P. Fr. 2<>2, âo:i. 212. Disposiţiunile a-cesteî secţiuni se aplică numaî asupra turburărilor, ultragiilor, loviturilor, sau altor desordinî a căror natură orî împregiurărî, nu vor da ocasiune de a se aplica pedepse maî grele după alte disposi- ţiunî ale acestui codice. /'. Fr. 2(U. capitolul v Despre asociarea făcătorilor de rele, şi despre vagabond!. s i; C Ţ I UNE X 1 Jlesjire asoriarea făcătorilor de rele 213. Orî-ce asociare de făcetorî-de-rele, spre vătămarea personelor, sati a, proprietăţilor, este crimă în contra linişte! publice. /'. /?'/, :-i.r>4;P'. Fr.2t;r>. 1. După art. 21il, J14 şi 2]f>, asociaţiunile (le făeetorî de rele ca să se pedepsescă trebue ca maî mulţi individî să se constitue într'o bandă organizată cu un scop bine determinat, avend un set care sâ-I conducă pentru săvârşire de tâlhării sati alte criine; (tar nu numai pentru săverşire de delicte, şi cu atât mai puţin pentru săvârşirea unuî delict izolat, căcî nu se [iote concepe că delictele ce s'ar comite în urma uneî astfel de asociaţiunî să se pedepsescă cu pedepse criminale. Lg. când a pedepsit asociaţiunile de făcători de rele, carî în lealitate nu sunt de cât nisce acte preparatorii, a avut în vedere să pedepsescă asociaţiunile acelea carî au de scop de a comite crime carî, în adever, pun în pericol existenţa societate!, dar nu şi asociaţiunile, acelea, carî au' de scop' de a comite nisce delicte usore.— Cas. Vac. 1 Aug. 95; B. p. 102B. -. Legea califică de crimă orî-ce asociaţiune, care ar avea de seo]i vătămarea personeî sau 184 DKSPKK VAGABONZI. ART. 217. 218. a proprietăţei', tie că acesta vă-văraare ar proveni numai' din delicte, fie dm crime. —(las. Vac. 1 Aug.' 95; B. p. lour.. 214. Acesta crimă există prin singurul fapt al or-ganisăreV cetelor, orî al corespondenţei între densele cu că])eteniile lor, orî al învoireî privitore la darea de socotelă, sau la împărţirea lucrurilor provenite din delicte. JJ. Fr. 266. 215. Când acesta crimă nu va fi însoţită, nici urmată de o altă crimă, autorii, directorii, asociaţii şi căpeteniile, saiî sub căpeteniile acestor cete, se vor pedepsi cu reclusiune. P. F. 26). Art. 215 pedepseşte asocia-ţiunile făcătorilor de rele, ca un delict particular şi abstracţiune f'ăcendu-se, dacă o crimă â res uitat şart nu din acesl si asociaţiune. Pentru a ii pedepsită este destul ca un act pregătitor s'o manifeste şt acest act este organisarea cetelor. Semnele caracteristice ale acestei organisaţiunî sunt lăsal e în suverana apreciare a juraţilor. — Cas. tr, 27 Nobr. x»; B. p. 407. 216. Se vor pedepsi cu douî anî închisore orî-ce alte persone. carî vor ti fost însărcinate cu verî-un serviciu într'aceste cete, precum şi aceia carî, cu bună sciinţă, sau voinţă. toi* fi dat cetelor arme. muniţiunî şi instrumente pentru crime, locuinţă, scăpare, sau loc de întâlnire. P. F. 268. SECŢri'KKA II V c n t r ii y a tr a h o ml î 217, Vagabondiî, adică omenii fără căpătâiu, sunt aceî carî n'aiî, nici domiciliu statornic, nici mijloc de hrană, nici exerciteză obicinuit verî-o profesiune sau meşteşug. Cir. 87; P. Fr. 270. Pentru a fi cine-va vagabond trebue ca să nu aibă, nici un domiciliu stabil, nici mijloc de hrană şi nici să exerciteze vre-o meserie într'un mod o-bicinuit. —Tr. Suc. 12 Nob. 9n; Dr. 77 no, p. «19. 218. Nimeni' nu se pote declara, vagabond, de cât uumaî prin sentinţă judecătorescă. Nimeni' nu pote fi declarat de vagabond de cât de la etatea de Hi anî împliniţi în sus. După art. 218 se declară cineva vagabond numai prin sentinţă judecătorescă, iar art. 219 si 221 prescriu adunarea într'o mănăstire sau în alt loc determinat, spre a înveţa o meserie, timpul şedereî avînd a li de la (i—12 luni; dar, înainte de a fi trimes, se lasă individului, declarat vagabond, termenul de o lună spre a-sî găsi un mijloc regulat de existenţă. Codul penal român nu consideră vagabondaj ini propriu dis ea un DESPRE VAGABONZI. ART. 219, 220 delict, precum este în codul penal frances, saîi în codul penal prusac, şi de aceia, autoritatea judecătorescă, n'are de cât să declare pe individul vagabond, fără însă a-1 condamna .•i la o pedepsa, în sensul pedepselor codului penal. Autoritatea judecătorescă n'are a pronunţa prin decizie, măsurile prescrise de art. 219 şi 221 fiindcă acestea sunt măsuri de prevenţie şi de educaţiune, a căror impunere şi observare are a fi lăsată autorităţei administrative de siguranţă. însăşi deţinerea în stabiliment, prescrisă de art. 219, nu este o pedepsa corecţională, în sensul pedepselor codului penal, ca .să fie pronunţată prin sentinţă Judecătorescă', ci tot un mijloc pentru asigurarea educaţiei individului; dar spre a evita ar-bitrariul administrativ s'a fixai termenul deţinere! de la ft—12 lunî, pentru' ca ast-fel să nu se perpetueze starea de deţinere. Prin tote acestea se confirmă- că vagabondagiul nu e un delict, ca să aibă a fi pedepsit prin o pedepsa, în sensul pedepselor Codului penal, ci numai o stare care pote să fie primejdiosă, cu vremea, societate!, şi pentru aceia se prescriu numai mesurî cari sunt lăsate apoi autoritate! administrative, care e independentă în România de autoritatea judecătorescă, întru cât chiar administrarea penitenciarelor nu e încredinţată judecătorilor sau Ministrului de justiţie. Dacă Codul penal prevede Vagabondagiul, acesta nu implică că, în cas de declarare a individului ca vagabond, ar trebui pronunţată şi pedepsa. căcî acesta este a-deverat pentru tote infracţiile propriu dise, pentru care, încaz de constatare şi de condamnare, are a fi pronunţată şi o pedepsa nu însă şi pentru Vagabondagiul pe ' care Codul penal nu l'a privit ea un de- lict. — Cas. II, 21 Oct. 9$: Dr. 7/99, p. 52. 219. Aceî declaraţi de vagabond!, se vor aduna într'o monastire, sau un alt loc anume determinat printr'un regulament de administraţiune publică, şi se vor supune a învăţa o meserie cu care să se potă hrăni, saiî vor fi o-bligaţî a lucra în meseria ce cunosc. Timpul şedereî lor în un asemenea loc va li de la şese lunî până la un an. De şi prin art. 219 se prescrie că cel declaraţi vagabonzi să fie condamnaţi la detenţiune într'un loc anume, spre a înveţa un meşteşug, însă acest articol, nu a vizat de cât pe ceî născu/î în ţară, caii nu aii nici un fel de instruire şi nici o meserie care să le asigure mijloce de existenţă, iar nu şi pe cei născuţi înţerî strSme/pen-tru caii administraţi unea acelor ţări nu a putut să le dea nici o cultură, şi cari se streeoră în o altă ţară, fără a putea aduce acolo veri un serviciu si cari urmeză a fi expulsatî.— Cas. I, 26 Ian. 94; Dr. 16,94, p. 122. B. 94, p. 71. Idem: Cas. II. 2 Maî 94; B. p. 557. 220. Aceî declaraţi de vagabond! de naţionalitate streină, se vor putea si izgoni din tară. A Fr. 272/' 1. Lipsă de paşaport nu pote motiva expulsarea din ţară, pe calea judecătorescă, a unor străini, căcî, prin sentinţă judi- 186 DESPRE VAGABONZI. ART. 220 DESPRE VAGABONZI. ART. 220. 187 ciarănu se pot expulsa de cât vagabonzii, de unde urmeză că, îndată ce se constată că un asemenea individ, care a reuşit a se furişa în ţară pe ascuns si fără legitimaţiune, caută a-şî câştiga existenţa îu mod cinstit şi regulat,'îu cât nu în-trunesce elementele delictuluî de vagabondaj în înţelesul Codului penal, Tr. n'au asupra luî nicî o putere, şi iniţiativa, în privinţa expulsărei eventuale, este de domeniul exclusiv al autorităţilor administrative supreme. — Tr. Suc. 12 Nobr. 90; I>r. 77:90, p. (.19. 2. După art. 2(i9 şi urm. P. IV. vagabondagiul este un delict şi se pedepsesce cu închisore corecţională de la ?> la (î lunî, vagabonziî streini putend ti izgoniţi din ţară, din ordinul guvernului, sub sancţiuneapre-vezută de art. « din'legea din 3 Decembrie 1849 în cas de con-travenire. La noi, Lg. prin art. 217 si urm P. a suprimat atât pedepsa corecţională, cât si calificarea de delict a vagabonda-giuluî, dispunem! următorele : Că, nimeni nu se pote declara vagabond de cât numai prin sentinţă judecătoreseă. Că, acel declaraţi de vagabond! se vor aduna într'o monastire, sau în alt loc anume destinat pentru dânşiî, spre a învăţa o meserie. Că, 'timpul şedere] lor în un asemenea loc, va ii de la i; luni până la un an. Că acel declaraţi de vagabond!, de naţionalitate streină, se vor putea şi isgoni din ţară. Că, maî înainte de a interna individul declarat (le vagabond, i se va pune un soroc de cel mult o lună, spre a-slgăsi un mijloc regulat de existenţă, in care cas va ti scutit de merge în casa destinată vagabondUor. Că, în tine, dacă comuna unde este născut vagabondul, sau vre-o persona cunoscută şi solvabilă, îl va reclama, sub ofertă de garanţie, el se va trimite în co- muna unde s'a cerut saii în acea arătată de garant. Din deosebirile de mai sus între ambele legislaţiunî şi din natura şi caracterele ce le pre-sintă disposiţiunile prevedute de art. 219, 220, 221 şi 222 P. rezultă evident că, la noi, simplul fapt al vagabondagiuluî, este o infracţiune sui generis iar disposiţiunile legeî, relative la vagabonzi, nu sunt de cât nisce 'mesurî particulare de poliţie, destinate a înfrâna şi îndrepta modul de traiu al vagabondilor, cari tocmai din acesta causă pot deveni forte lesne periculoşi societate!. In acesta materie, legea nu prevede in-tervenţiunea Tribunalului de cât pentru a pronunţa starea de vagabondagiu. In special, pentru isgonirea unuî vagabond strein din ţară, acesta mesură nefiind calificată pedepsa, nicî enumerată între pedepse de art. 7, 8 si 9 P. ea nu pote fi pronunţată printr'o sentinţă judecătoreseă; isgonirea liin'd evident o mesură care interesez ă liniscea publ ică în stat. întru cât atinge dreptul streinilor de a sta în iară, guvernul, iar nu instanţele judecătoresc!, iirineză să o aprecieze, sa n pronunţe şi să o execute când \a crede de cuviinţă în interesul general al ţărei. Acest drept îl are incontestabil guvernul în Franţa şi cu atât maî mult urmezăsă-laibălanoî unde vagabondagiul nu este considerat de lege ca delict. Este adeverat că art. 220 P. nu dice că isgonirea din ţară se va tace din ordinul guvernului, cum acesta o spune clar art. corespunzător francez 272, însă din acesta deosebire de redacţiune nu rezultă că Lg. nostru a înţeles a da acest drept putereî j'udecătorescî, de ore ce art. 218 i-a dat acesteia numaî dreptul de a constata şi declara starea de vagabond, iar nu de a aplica si cele-l'alte mesurî de politic prevedute prin art. de maî jos, 219, 220, 221 şi 222. Afară de a-cesta dreptul guvernului de a isgoni pe un strein declarat vadabond reiese si dintr'un text positiv de lege. In adevăr, după, art. 179 P. care. este luat din legea de maî sus din Franţa, dacă streinul odată is-gonit din ţară, reintra fără au-torisarea specială a guvernului, comite un delict si se pedepsesce ca atare cu închisore corecţională de la 3 lunî la 2 anî: prin urmare, acest articol nu este de cât sancţiunea disposiţiune! din art. 22o de la vagabond!, fiind că nică-erî în altă parte, fie în P. fie în altă lege (cel puţin până în issi), nu se vorbesce de isgonirea streinilor din ţară.Or, din aceea că guvernul are dreptul, după art. 179, a autoriza întorcerea în ţară a unuî strein isgonit hi baza, art. 22i». resultă că şi isgonirea în sine trebue să fie ordonată tot, de guvern, iar nu de instanţele judecătoresci: altfel ar ti inexplicabil dreptul guvernului de a putea autoriza întorcerea unuî strein în ţară. când o sentinţă judecătoreseă ar fi hotărât isgonirea luî va vagabond, iar dreptul justiţiei de a pronunţa ea isgonirea ai' fi ilusoriu, ai"putea da nascere la conflicte chiar, între puterea judecătoreseă şi cea executivă, fiind-că deşi o sentinţă ar ordona izgonirea, guvernul ar putea să nu o execute saii să autorize pe strein a se întoree în ţară, paralizând ast-fel efectele' uneî hotărâri şi violând eu modul acesta autoritatea lucrului judecat. Independent de tote acestea,dacă, în sistemul Codiceluî penal, s'ar mai putea în cât-va discuta cine are dreptul de a ordona isgonirea unui strein vagabond, nicî o discuţiune şi nicî o îndoială nu maî pote avea loc de la aplicarea legeî din 7 Apr. is«i asupra streinilor; căci a- cestă lege, în interesul siguranţe! Statului, a dat numai guvernului dreptul ca, prin decisiune nemotivată, să ordone expulsarea din ţară a orî-căruî strein, care prin purtarea sa, ar turbura liniscea publică, în care categorie intră evident şi streinul, care, din causa traiului seu în ţară, a fost declarat în stare de vagabond printr'o sentinţă judecătoreseă.—C. Gal. I, 4 Nobr. 97 ; Dr, 78 97, p. «52. 3. De şi art. 220 prescrie că ce! declaraţi vagabond! de naţionalitate streină, se vor putea si izgoni din ţară, însă acest art. nu arată şi autoritatea care liote pronunţa izgonirea. După art. 179, streinul izgonit din ţară nu p6te reintru fără au-torisarea specială a guvernului. Din apropierea acestor 2 articole recse că guvernul, avend într'un mod formal dreptul a autorisa întorcerea în ţară a umil strein, izgonit în baza art. 2io, tot dânsul are a pronunţa şi isgonirea din ţară, căci în'sistemul contrar ar fi inexplicabil dreptul guvernului de a putea autoriza întorcerea unu! strein în ţară, când o sentinţă judecătoreseă ar fi hotărât izgonirea luî ca vagabond, iar dreptul justiţiei de a pronunţa ea izgonirea, ar fi ilusoriu. Dreptul guvernului de a pronunţa izgonirea din ţară a unuî strein e prevedut expres si prin legea din 7 Apr. 81, care dă acest drept numai guvernului. Prin urmare, izgonirea din ţară a unuî strein, nefiind dată expres în atribuţiu-nea autorităţilor judecătoresci prin art. 220,' acest drept re-mâne şi aparţine exclusiv putereî administrative, după cum şi legea din IS81 îl prevede; de altmintrelea, singura putere executivă este în posiţiune de a putea aprecia interesele generale ale Statului, pentru dîs-posarea şi executarea expulsa- 188 DESPRE VAGABONZI. ART. 221— 223. rilor, fără a se provoca conflicte internaţionale.—Cas. II, 17 Dec. 97, Dr. 10.98, p. 89. 221. înainte de a se tră-mite un individ declarat de vagabond în unul din locurile prevedute prin art. 219, i se va pune un soroc de cel mult o lună, în care el va putea să-şî găsescă un mijloc regulat de existenţă, în care cas va fi scutit de a merge în casa destinată vagabonzilor, 222. Dacă comuna unde este născut vagabondul, sau verî-o personă cunoscută şi solvabilă, va reclama pe vagabond, sub ofertă de garanţie, individul, ast-fel reclamat, se va trămite în comuna care Ta cerut, saiî în aceia pe care garantul a aretat'o. P. Fr/273. De şi din eoprinderea art. 222 P. ar'părea că, în ceea ce privesee liberarea pe cauţiune, nu se face nicî o distincţ'iuno intre vagabonzii născuţi în ţară .şi între vagabonzii veniţi din ţările streine, însă îutru-cât acest articol este luat din art. 273 P. Fr. unde se spune cii vagabonzii născuţi în 'Pruncia vor putea fi reclamaţi pe garanţie fie de comuna unde sunt născuţi, ne de o persană cunoscută şi solvabilă, este in-vederat că şi Lg. nostru, călăuzit de acelaş interes cerut de siguranţa interioră a Statului,"şi de'liniştea publică, a înţeles' a face o distincţiune între vagabonzii născuţi în ţară şi între ceî veniţi din afară, în ceea ce privesee reclamarea lor pe garanţie. Aceasta reese lămurit din faptul că Lg. român a privit mult mai reu pe vagabonzii veniţi din afară, de cât pe ceî născuţi în ţară căcî prin art. 220 P. dispune că cel de naţionalitate streină declaraţi vagabonzî se vor putea şi isgont din ţară. Or, cum expulsarea din ţară aparţine putere! executive nu instanţelor judecătoresc!, acestea avend numai dreptul de a constata şi declara starea de vagabondaj, a se admite că vagavonziî de naţionalitate streină pot fi liberaţi pe cauţiune, ar fi a da loc, în multe caşuri, la con-tradicţiunî flagrante dacă nu şi la conflicte, între puterea executivă şi puterea judecătorească, câiid un Tr.' liberând pe cauţiune pe un vagabond strein puterea executivă Tar goni din ţară. Că Lg. român a căutat t'ot-d'auna să facă o distincţiune între vagabonzii locali si cel streini, tiind maî favorabil pentru cei născuţi în ţară şi căutând tot-d'auna să ia garanţiile cele maî mari contra streinilor, si aceasta atât în interesul siguranţei interiore şi exteriorc a Statului român, cât si pentru a nu se turbura liniştea publică, reese si maî lămurit din faptul că prin legea asupra streinilor din 7 Apr. 1KW1, guvernul pote, pe cale administrativă, şi fără măcar să intervină vre-o H. judecătorească, să expulseze din ţară pe orî ce strein. Aşa dar adeveratul înţeles al art. 222 e că numai vagabonzii născuţi în ţară pot fi liberaţi pe cauţiune. — Cas. II. 19 Oct. 92: Dr. 69/92, p. 546. 15. 92, p. 923, Idem : Cas. II, 12 Ian. 9:!; B. p. 50. 228. Vagabondul care se va prinde îmbrăcat cu port schimbat, sau pur- OMOR SI ALTE CRIME. ART. 225 189 tând arme, de si nu le va fi întrebuinţat, sau avend asupră-î pile, cârlige sau alte unelte îndemânatice, orî spre săvârşire de furtişaguri, saîi de alte delicte, orî spre a'î înlesni mijlocele de a intra prin case, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la un an. P. Fr, 277. 224. Pedepsele hotărîte într'acest codice pentru ceî ce vor avea pasporturl saii răvaşe de drum falşe, se vor urca la maximul pentru vagabond!', când asemeneapasporturi orî răvaşe de drum se vor găsi la densii. /'. 129, P. Fr. VW. TITLUL IV CRIME Şl IftELICTE IX i'OXTRA PARTICULARILOR CAPITOLUL I Crime si delicte în contra personelor SECŢIUNEA I. Pentru omor si alte crime h»uî, ameninţări de omor în contra personelor § L—Omor, asasinat (ucidere)* păriiitiicidere, prun cuc iile re, otrăvire. 225. Omuciderea săvârşită cu voinţă se nuniesce omor. P. 58, 284, 248.260, 255, 266, 363, 870, 371, 874y 375, 376. F. Fr. 295. 1. Iu expresiunea daca esCc culpabil se conţine tote elementele cari constituesc culpabilitatea, căci acesta expresiune coprinde în sine : a) daca cutare personă este autorul faptului specificat prin întrebarea pusă juraţilor, b> dacă acea personă a. avut intenţiune culpabilă. Res-ponsadilitatea penală este suficient constatată şi stabiliţii pentru tote infracţiele penale de competinţa Curiei cu juraţi prin întrebarea cutare, este cul-i>nf>d? Dacă pentru unele crime se cere, pentru stabilirea intenţie), pe lângă expresiunea cuipuliit. a se adăugi expresiile rtt roiiitu spre a putea imputa iu|>înl comis, acesta este numai la omucidere, intru cât onm-ridereu e de done soiuri, fiind omucidere cu voinţă si fără voinţă, precum resultă'din anti-tesa art. 248 şi 22:.. In afară de ficesta. pentru a restabili responsabilitatea penală, nu e trebuinţă a maî adăuga pe lângă c*te culpabil? şi alte expresii, saîi a pune o deosebită cestiune. in deosebi, pentru delictul de calomnie săvârşit prjn presă nu e trebuinţă deax>une. în cestiune şi sciinţă inculpatului asupra faptelor publicate, fiind că sciinţă privind elementul moral, este coprinsa în întrebarea este culpabil? fiind că. sciinţă, în mod deosebit, nu secere pentru cele-l'alte infracţii diferite spre judecarea juraţilor, şi pentru a cere anume şi sciinţă, ar trebui să fie prescrisă de art. 294 ca un element deosebit, ceea ce nu este. — Cas. II, 8 Main 96; B. p. 857. 2. Cuventul ciulă pus de Preşedinte în cestiunea făcută juraţilor fiind numai o calificaţi une a faptului de omor, s'a putut pune într'o singură cestiune , asupra căruia juraţii 190 OMOR şi ALTE CRIME. ART. 226--281. OMOR Şl ALTE CRIMN. ART. 232—2r>4 191 s'au pronunţat aliriuativ, fără ca printr'aee'sta să se constitue o complexitate. — Cas. [f 12 Iul. 78; B. p. 27». 8. In crima de omucidere cu voinţă, voinţa de a ucide a agentului constituind unul din elementele acestei crime, trebue ca ea să fie coprinsă în cestiunea pusă juraţilor. A>a dar, atunci când cestiunea nu conţine de cât întrebarea : Ducii womiIiiI în di/io tic....... a corni* oworo/ ea este o cestiune greşită şi acesta atrage nulitatea decisiuneî Curţel cu juraţi. — Cas. II, 14 Febr. 95: B. p! 217. 4. Tn crima de omucidere cu voinţă, crimă săvârşită dar neizbutită, tentativa ' care consistă în neizbutirea crimei este un element constitutiv al ei, iar nu o circumstanţă agravanta, care să dea loc la punerea uneî cestiuni separate.— Cas. II, 21 Febr. 94; B. p. îse. 22<î. Omorul comis cu precugetare saii cu pândire, se numesce eimt.inirtl. P. Fr. 296. 1. Cestiunea dacii crima a fost comisă cu precugetare . constituind o cestiune agravantă, cu drept euvent este pusă juraţilor soparat de cestiunea principală. - Cas. II. 4 Iun. 91 ; B. p. 7k2. 2. Circumstanţa agravantă a pândire), la comiterea unei o-muciderî cu voinţă, nu se pdte înţelege şi nu p6te să existe fără premeditare: prin urmare, juraţii răspundem! afirmativ la cestiunea pândirel şi negativ la aceea a premeditării, pronunţă un verdict contradictor. — Cas. n, :] Main h»; B. p. 540. 227. Precugetarea este atunci când maî 'naiiitea faptei s'a făcut hotărîre de a se porni asupra vie-ţeî uneî persone anume, oii asupra celuia ce se va găsi, sau se va nemeri, şi chiar când liotărîrea ar atârna de verî-o împrejurare orî conditiune. P. Fr. 297. 22S. Pândirea este a aştepta pe cine-va, ore-câre timp, îiitr'unul orî maî multe locuri, saii ea să'l omore, saii ca să e-xercite asupra luî acte de violenţă. P. Fr. 298. 22!). Părintuciderea este omorul săverşit asupra părinţilor legitimi, naturali saii adoptivi, saii asupra orî-căruî alt ascendinte (rudă de sus) legitim. /'. 225, •>■{•>, :>:,-j. /■'. Fr. 299. 230. Pruncuciderea se nuinesce omorul copilului săii născut dc curând. P. 2:.':',, 2:12. /'. Fr. 300. 231. Otrăvirea este o-morul uneî persone prin i ntrebuinţare de substanţe cari pot causa morte, mâl curând saii mal târditî, orî şi în ce mod ar ti fost întrebuinţate sau date a-cele substanţe. P. 22», 232, :168. P. Fr. HOL 1. Nu sunt viciate chestiunile puse juraţilor prin divi-siunea şi descompunerea circumstanţelor constitutive a uneî infracţiuni, atunci cânii una diu chestiunile distincte, ce s'au pus juraţilor, conţine ea însuşi elementele uneî infrac- ţiuni pedepsită de legea penală si cea-l'altă cestiune pote constitui elementul unet circumstanţe agravante, cum este. în specie, cu divisiunea şi descompunerea circumstanţelor constitutive a crimei de otrăvire, penată de art. 2:tl, printr'o chestiune ce conţine elementele omucidere! cu voinţă, infracţiune pedepsită de art. 2:14 şi prin alta, dacă s'a întrebuinţat substanţe carl pot causa mortea maî curând sail mal târziu, care constitue uu element agravant al omucidere! voluntară.—Cas. 11, 14 Maiu vi; B. p. 595. 2. In crima de omor eu voinţă prin mijlocul ollăvirci. prevedută de art. 2:11, otrăvirea constituind un element al crimei de omor, iar nu o circumstanţă agravantă, Preşedintele curţel cu drept euvent a pus'oîn cestiunea principală, iar nu într'o cestiune separată.—Cas. II. 11 Sept. tu : B. p. uns. 232. Tot culpabilul de omor cu precugetare, de părintucidere, pruncucidere şi de otrăvire, se va pedepsi cu munca silnică pe viaţă. Pruncuciderea, când se va săverşi asupra unuî copil nelegitim de către muma sa, se va pedepsi cu reclusiunea. P. 34,226, 227, 229-231, 244. P. Fr. 302. Când e vorba de complicitate la părintucidere, trebue a se pune juraţilor o cestiune în privinţa faptelor de complicitate aşa precum sunt prevedute de art. 49 şi w, şi apoi trebue să se pună încă o cestiune, dacă acele fapte de com- plicitate la părintucidere au fost comise cu precugetare,conform art. 232 şi 51, care are de efect a agrava pedepsa complicelui şi care ca circumstanţă agravantă, trebue să formeze 6-biectulune! cestiuni speciale. — Cas. II. ik Nobr. «8; B. p.9911. 233. Se vor pedepsi ca nişte ucigaşi cu precugetare, toţî aceî făcetorî-de-rele carî vor întrebuinţa casne oii chinuri spre săvârşirea crimelor lor. P. 232] 244, 266, 273. V. Fr. .103. 23+. Omorul se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa, când seva ti săverşit mai 'nainte, saii de o'dată. saii în urma altei crime. Omorul se va pedepsi asemenea cu munca silnică pe totă viaţa, când va ti avut de scop, orî a prepara, orî a înlesni, oii a executa un delict, saii •de a adjuta dosirea, orî a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict. In tote cele-alte casurî, culpabilul de omor se va pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit. P. Fr. 304. 1. Recurentul, atât prin decisiunea Camerei de punere sub acusaţiune cât şi prin verdictul juraţilor, s'a recunoscut culpabil, că voind a omorî pe fiul seu, a tras cu puşca asupra lui .şi a omorît pe nepotul seu, prin 192 DESPRE AMENINŢĂRI. ART. 235 DESPRE AMENINŢĂRI. ART. 236, 237 193 urmare este culpabil de o tentativă de omor cvi voinţă, urmată de o crimă de omor săvârşit. In atare caz art. 284 este' bine aplicat de Curte, de ore-ce prin el se zice că omorul se pedepsesce cu muncă silnica pe totă viaţa, când se va ti săvârşit mai înainte, sau deodată, sau în urma. uneî crime, si, în specie, omorul nepotului este săvârşit în urma unei alte crime, tentativa de omor a ţiului seu. -- Cas. IT, (i Nobr. 79 : B. p. sr,i. '2. In cas de omucidere cu voinţă şi de tentativă de asasinat legea prescriind munca silnică pe viaţă, Curtea nu pote aplica acesta pedepsa, dacă din verdictul juraţilor nu rezultă circumstanţa agravantă prevS -dută, de al. 2 al art. 234.—Cas. II. » Nobr. 83 ; B. p. 1094. :{. Se face o greşită aplicaţiune a legeî, când Curtea a-plică la tentativa de omor, pedepsa ce s'ar H cuvenit culpabilului de crima de omor, săvârşită ilar neizbutită. ("as. 11, 2s Apr. hi ; B, n. :ir»h. 4. Recurentul s'a declarat culpabil prin verdictul juraţilor că a comis atentat cu violenţă, la pudorea Micei sale vitrege, si că it comis o omucidere cu voinţă asupra acel iaşi liice vitrege. Primul i'apt esle un delict ce se pedepsesc» eu maximum încliisoreî, după, art. 2(i4, secundul fapt este o crimă prevedută şi pedepsită, de art. 234. Magistraţii Curţii eu juraţi au condamnat pe recurent la munca silnică pe viaţă, in basa. art.. 2(i4, 234, 225 şi io. Art. 234, aplicat de ('urle, pedepsesce cu munca silnică pe viaţă, când omorul se săvârşeşte maî înainte, saiî deodală, saiî in urma uneî alte crime. Recurentul nu a comis omorul in urma uneî alte crime, ci în urma unuî alt delict, prevedut de art. 2(14 şi în atare cas nu se aplică prima ci ultima parte a art. 234. Magistraţii Curţii cu juraţii neobservând cum că a-tentâtul la pudore, imputat recurentului, nu este o crimă, ci un delict, a aplicat reu prima parte a art. 234 dând recurentului o pedepsa maî mare de cât aceia pronunţată delege.— Cas. II, 16 Oct. 79; B. p. 747. o. Omorul se pedepsesce cu. munca silnică pe viaţă numai atunci, când va ti avut de scop orî a prepara, orî a înlesni, ori a esecuta un delict, iar în tote cele-l'alte cazuri se pedepsesce cu munca silnică pe timp mărginit ; prin urmare delictul care a urmat sau precedat omorul, tiind o circumstanţă agravantă urmeză să facă obiectul unet chestiuni distincte. —- Cas. II,. 11 Iul. 83 ; B. p. 731. 0. Circumstanţa că o crimă săvârşită dar nereuşită , din causa independentă . Acela, care va ii ameninţat, prin înscris anonim saîi subscris, de a asasina, de a otrăvi, ori de a face asupra verî-uneî persone orî-ce alt. atentat, supus la muncă silnică pe totă viaţa saiî pe timp mărginit, se va pedepsi cu reclusiunea, dacă ameninţarea, se va fi făcut cu cerere de a depune o sumă de bani la un loc hotărât, saii de a împlini orî-ce alte con-diţiunî. P. 244, 273, 366. P.' Ft: 305. L Trei sunt elementele delictului de ameninţare, a) ameninţarea să fie făcută în scris, b) ameninţarea să aibă de scop un atentat contra personelor, atentat pedepsit de legea penală cu munca silnică pe totă viaţa sau pe timp mărginit, c) ameninţarea să ne însoţită de o cerere de bani sau deînpe-plinirea ore-căreî condition!.— Tr. Dolj II, 5 Iun. 95; Dr. 56/95, p. 471. 2. Delictul de ameninţare este un delict grav, pentru că pri-mejduesce nu numai liniştea acelui ameninţat, care trăesce cu frica să nu devină odată victima crimei sau delictului de care este ameninţat, dar încă pentru că turbură liniştea şi altor indivizi, cari se îngrijesc, cu drept cuvînt, de o aceiaşi sortă. Pentru acest cuvînt legea este atât de aspră în represiune, de şi de alt-fcl a-meninţarea nu constitue de cât o resoluţiune, manifestată în adevfer, dar totuşi neavend de cât caracterul unuî act preparator, şi ştiut e că Lg. penal în principiu, pedepsesce numai faptul săvârşit sau încercarea (tentativa) iar nu intenţiunea (exceptând carurile prev&dute de art. 78 si 7<»: atentatul si complotul).—'Tr. Dolj II, 5 Iun. 95; Dr. 56/95, p. 471. 8. Din combinaţiunea art. 235 şi 237 reese că ameninţarea prin graiu de a asasina, otrăvi, etc. nu constitue delictul prevedut de art. 237 de cât dacă, o asemenea ameninţare, a fost însoţită de o cerere de a depune o sumă de bani într'un loc hotărît, sau de a împlini, persona ameninţată, vre-o condiţiune a cărei executare să depindă neapărat de dînsa. Aşa dar, ameninţarea făcută de* un părinte în persona aceluia care bătuse pe copilul seu, cum că îl va omorî dacă copilul nu se va însănătoşi,fiind însoţitădeo condiţiune a cărei realisare sau nerealisare nu atârnă de voinţa personeî ameninţate, nu întru-nesce elementele delictului de ameninţare nici constitue un fapt care să cadă sub previ-siunile Codului penal.—Cas. II, 9 Iun. 95; B. p. 943. I. Delictul de ameninţare nu se pote stinge prin împăcarea părţilor şi prevenitul nu pote invoca, în apărarea sa, declara-tiunea reclamantului pentru a uovedi că-i lipseşte elementul principal: voinţă, reul cuget. — Tr. Dolj. n; 5 Iun. 95; Dr. 56/95, p. 471. 236. Dacă ameninţarea în scris nu va li însoţită de nici o cerere saiî condiţiune, osânda va fi închisorea de la un an la douî şi amenda de la 50 pânâ la 2500 leî. P. 366. P. Fr. 306. 237. Dacă ameninţarea, însoţită de cerere sau de verî-o condiţiune, s'a făcut prin gram, culpabilul se va osândi la închisore de la trei lunî până la un an, şi la o amendă de la 50 până la 250 leî. P. 244, 366. P. Fr. 307. 1. Nu constiue delictul de ameninţare, dacă ameninţarea n'a fost însoţită de verî-6 cerere saîi condiţiune. — Cas. II, 2 Febr. 93 ; B.'p. 158. 2. Legea penală nu înflige nici o pedepsa ameninţărilor verbale cari nu sunt însoţite de o cerere saîi condiţiune, căcî legislatorul a crezut că, asemenea ameninţări, fiind lipsite de orî-ce interes, ele nu pot fi de cât resultatul uneî mişcări subite produse prin mânie şi care se pote îndată risipi prin 13 194 RĂNIRÎ SI LOVIRI. ART. 238 reflexlune.— Cas. II, 16 Iun. 94; B. p. 730. SECŢIUNEA II Răniri, loviri şi alto crime si delicte coiiiInc ni voinţă 238. Faptul de a lovi sau răni, cu voinţă, o persanii, sati a-î causa orî-ce alte lesiuni corporale, se pedepsesce, după împrejurări, ca crimă, ca delict, saii ca contravenţiune. Rănirile si lovirile care n'au causat nicî o bolă, nicî verî-o incapacitate de lucru, şi carî s'au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oborurî şi târguri, se pedepsesc ca contravenţiuni. Cele-alte rănirî şi lovirî simple se pedepsesc cu închisore de la 15 dile până la un an. Iară dacă aii fost cu precugetare sail cu pândire, pedepsa va li inelii-s6re de la douG lunî până la un an şi jumătate, şi amendă până la 1000 lei. P. 243, 244, 249, 250; Or. 71; P. Pr. 187 ; P. Fr. 311. 1. Prin cuvintele: bâlriuri, târguri, cârciumi şi oborurî, se înţelege orî-ce adunare mare do Ămenî, în locuri anume, destinate, unde se fac cumperărf şi vîndărî a tot felul de lucruri. Aşa dar în rîndul acestora se'prenumeră şi pieţile publice, destinate anume prin regulamentele comunale, unde fiecare cetăten dilnic trebue a se duce spre aşî cumpăra articolele necesarii pentru hrană, cari sunt expuse acolo spre vîn-zare. — Cas. II, 12 Nobr. 76 ; B. p. 625. 2. Lg. pentru raţiuni utilitare, a trimis la judecătorul de ocol, ca Tribunal de prima instanţă corecţională, judecarea delictului prevedut de art. 238 şi acordând părţilor dreptul de â putea stinge' acţiunea publică prin împăciuire, consecventă a articolului din legea judecătărielor de ocole, care obligă pe judecător a împăca pe părţi, n'a înţeles prin acesta, a substitui pe partea vătămată în atribuţiunile şi prerogativele Ministerîuluî' public ţi a deroga ast-fel de la tote regulele şi principiei e dreptului penal.' In adever, a susţine a-cesta este a afirma că Ministe-riul public, instruind o afacere, orî cât de gravă ar ii ea, care ar cădea însă sub aplicarea a-cestui articol, nu ar putea să sesisezo el instanţa represivă, ci numaî pârlea vătămată. în acest cas, ace's tu, ar avea în mână. ambele ueliunî : civilă şi penală, putând renunţa la una şi menţine pe cead'alta, în tine partea 'vătămată ar putea face şi apel asupra pedepsei, în cas .'le achitare sau condemnare, fără ca aceste drepturi să-î tie acordate de vre-un text de lege. A cesta este inadmisibil si în contradictiune 11 agr a tă cu tote principiele şi textele de lege admise de dreptul nostru penal. Singura derogare fiind stingerea acţiuneî publice prin împăciuirea părţilor, pentru ca acesta să-şî producă efectele, trebue să tie expresă şi făcută înaintea judecătorului, fie verbal, fie în scris. In adever, a-cesta constituind o restrictiune însemnată la legile penale şi din un delict, născendu-se doue acţiuni, acţiunea publică, a procurorului şi cea civilă, a părţeî vătămate,* Lg, n'a înţeles că RĂNIRÎ SI LOVIRÎ. ART. 238 195 atunci când partea vătămată declară, în un act de procedură ore-care, că nu are nicî o pre-tenţiune civilă, dar că lasă delictul de lovire pe sema justiţiei, că nu cere despăgubire, fără ca să declare espres, înaintea instanţei, că s'a împăcat şi că prin urmare înţelege a se stinge şi acţiunea publică, prin o deci araţi une de felul acesta nu se înţelege că acţiunea publică să'fie închisă şi cursul represiune! penale să fie distrus.—Tr.Ilf. II, ir> Febr. sr,; Dr. 23/84-85, p. 183. 3. Tr. constatând că un delict de lovire ce i s'a deferit a'l judeca constitue uu delict de lovirî simple, proved ut de art. 238, a fost în drept cu, în faţa declaraţiuneî părţilor că s'au împăcat, să deci are acţiunea stinsă, conform legeî judecătoriilor dc ocole.—Cas, II, 15 Ian. 92 ; li. p. 74. 4. In materia delictelor de simple lovirî cari, după legea judecătoriilor de ocole, pot fi stinse prin împăcarea părţilor, când judecătorul de ocol a constatat, printr'un jurnal de şedinţă, declaraţiunea părţilor că s'au împăcat şi a declarat acţiunea stinsă, acea împăcare e suficient stabilită, fără să fi fost nevoe de pronunţarea uneî hotărîri regulate. într'un asemenea cas, densul nu maî pote redeschide acţiunea şi pronunţa în urmă verî-o condamnaţiune în persona inculpaţilor.' Asa fiind Tr. sesisat ca instanţă ele apel, de către inculpaţii condamnaţi într'un atare mod, cu drept euvent a reformat H. condemnatorie si a dispus închiderea dosarului. — Cas. II, 6 Nobr. 91 ; B. p. 1267. 6. Acţiunea publică, în delictul de lovirî şi rănirî simple, delict de competinţa judecătoriilor de ocole a'l' judeca, se pote stinge prin împăcarea părţilor, însă declaraţiunea de împăcare trebue să fie formală si nu se pote stinge acţiunea publică prin faptul nepresentăreî părţilor la judecată, întru cât prin acest fapt nu se p6te sci care ar fi intenţiunea părţilor.— Cas. II, 22 Apr. 97; B. p. 585. fi. Lovirile săvârşite în persona cuî-va intră sub previsiunile art. 238 şi este de competinţa jud. de pace. Şi împrejurarea că pacientul a zăcut un timp ore-care în urma acelor lovituri, nu face ca delictul să cadă sub art. 239 când se constată că zăcerea a provenit, nu din causa gravitatei loviturilor, ci din causa stăreî de beţie în care se găsea pacientul iii momentul în care a fost lovit. — Cas. IT, i Apr. 9fi; B. p. 697. 7. Faptul de a maltrata pe cine-va, fără scop de a-î răpi bani, constitue delictul de lovire simplă şi este de competinţa judecătoriilor de ocol a-1 judeca.— Cas. [I, 24 Mart. 97; B. p. 497. S. Tr. este competent să judece în prima şi ultima instanţă o contravenţiune, când părţile nu-I declină competinţa. — Cas. II, 2 Febr. 87; B. p. 147. 9. DacăTr. sesisat ca instanţă de apel, spre a se pronunţa daca judecătorul de ocol, bine sau reii si-a declinat competinţa de a judeca un delict de lovire, pe motiv că acest delict intră m previsiunile art. 23», iar nu 238, găsesce că numitul judecător era în adevăr necompetent a judeca afacerea, Tr. cu drept cuvînt, se mărginesce a se pronunţa numai asupra cestiunel de competenţă, fără să evoce fondul şi să judece delictul ca Tr. de* primă instanţă, întru cât nu era sesisat în acest sens de afacere.—Cas. II, 7 Iun, 93; B. p. 616. 10. In delictul debătaie gravă prevedut de art. 239 când există constatarea medicală cum că pacientul a suferit bătae gravă ce i-a produs o incapacitate de lucru timporară, chiar dacă pa- 196 RĂNIRI ŞI LOVIRÎ. ART. 289. RĂNIRÎ SI LOVIRI. ART. 239 197 cientul declară în. instanţă că nu i s'a causat nici o incapacitate de lucru, si că faptul, neintrând în previsiunile art. 239 ci în previsiunile art. 238, acţiunea publică trebue declarată stinsă, intru cât s'a împăcat cu inculpatul, totuşi Judecata trebue să înlăture acesta declaraţiune şi să reţină afacerea, să judece S' e inculpat şi să-I aplice art. 239 acă existenţa faptului se dovedesce.—Tr* 111'. I, 23 Nobr. 95; C. Jud. 1/96, p. 3. 11. Când judecătorul de ocol şi-a declinat cnmpetinţa de a judeca delictul de loviri*, săvârşit de un picher al căilor ferate, pe motiv că dînsul, după art. 35 din legea pentru exploatarea căilor ferate, fiind agent al poliţiei judiciare, este justiţiabil de Curtea de apel, Tr. de judeţ, sesisat prin facere de apeî din partea Ministerului public, constatând că faptul n'a fost săvârşit în exerciţiul funcţiune!, judecă afacerea ca instanţă de apel, cu t6tă declinarea de competinţa ce i se cerca, şi când nntiîri-rile, pronunţate de aceste innt. judecătoresc!, au remaN definitive, Casaţia este în drept să pronunţe un regulament do competinţa şi să trimită afacerea înaintea judecătorului poliţienesc.—Câs. II, 12 Oct. 92; B* p. 914. 12. Controlorul fiscal noavend cădere să încaseze eontribu-ţiunî, faptul că un controlor a bătut pe un contribuabil, pentru refuz de a plăti confribu-ţiunile, este de competinţa judecătoriilor de ocole a-1 judeca, întru cât controlorul nu a comis delictul ca funcţionar, ci ca simplu particular.-- Can, II, 31 Iul. 97 ; B. p. 1002. 18. Delictul de loviri, săvârşite cu ocasia alegerilor comunale, cu scop de a împedica pe alegători de a putea pătrunde în localul de alegere, constitue un delict politic, de competinţa numaî a Curţeî cu juraţi de a-1 judeca. — Cas. II, 22 Febr. 93; B. p. 205. 239. Dacă lovirile sau rănirile au causat o vătămare însemnată săne-tăţeî sau unuî membru al corpului victimei, ori dacă au dat nascere verî-uneî necapacităţî de lucru, culpabilul se va pedepsi cu închisore de la treî lunî până la douî anî, şi a-mendă până la 1000 leî. Iară dacă se va ti urmat cu precugetare sau cu pândire, minimum pedepsei va ti de sese lunî. P. Pr. 192; P. Fr. 309. 1. Loviturile ce cauzează pacientului o incapacitate temporară de a lucra, intră în previsiunile art, 23» şi în competenţa Tribunnluluî'corecţional. — Cas. II, 21 Mart. 97; 1*1. p. 498. 2. Dacfl, după părerea medicului, liivîtui'îlo au fost aşa de grave în cât pacientul are nevoe de o căutare de 10-15 dile, delictul intră în previsiunile art. 23», căcî loviturile care produc lesiunî, care nu se pot vindeca de cât după o îngrijire atât de îndelungată, produc o vătămare însemnată a sănătate!. — Cas. II, 14 Dec. 92 ; B. p. 1147. Lovirile săverşite în persana cuî-va şi carî i-au causat o incapacitate de lucru, constitue delictul prevădut de art. 239, de competinţa*Tr. de judeţ de a-1 judeca.* Şi prin incapacitate de lucru, în sensul zisului articol, cată a se înţelege nu numai punerea pacientului în stare de a nu mai putea munci din causa lesiu-nilor primite, dar şi abţinerea ■ sa de la ori-ce lucru ce-1 pu-I tea face pentru a-şl înlesni I vindecarea.—Cas. II, 17 Apr. 96; I B. p. 759. E 4. Delictul de loviri şi răniri P'j săvârşit în persona cul-'va cade y sub previsiunile art. 239 şi este H de competinţa Tr. de judeţ de ■I a-1 judeca, dacă acele lovirî sau răniri au dat nascere la o incapacitate de lucru, cu tote că acesta incapacitate s'a prelungit din causa slabei eonsti-tuţiunî a pacientului.—Cas. II, 8 Mart. 96; B. p. 692. 5. Medicul numai este competinte să se pronunţe asupra gravităţii loviturilor,* dacă ele sunt de natură a produce o incapacitate la lucru.—Cas. II, 18 Nobr. 83; B. p. 1112. 6. Orl-ce medic pute constata lesiunî şi libera certificate. Legea nu prescrie nicăcrî că acesta n'ar pute-o face de cât cei care ocupă funcţiuni fpublice. — Cas. II, 19 Iun*. 91; ( B. p. 815. 7. Gravitatea lesiunilor şi incapacitatea de lucru, cerută t | pentru delictul prevedut de ■ art. 239, sunt cestiuni de fapt a căror constatare si apreciare sunt lăsate în deplina suveranitate a judecătorului de fond, fără ca să cadă sub censura ■ Curţeî de Casaţiune. — Cas. II, i, 19 Iun. 91; B,' p. 815. Idem: t Cas. II, 7 Iun. 93; B. p. 616. 1 Idem: Cas. II, 6 Mart. 95; | B. p. 383. | 8. Decisiunea instanţei de 1 fond care se întemeiazăpe un 1 certificat medical, numai în ce ■ privesce constatarea gravitatei m lesiunilor, suferite de pacient I dintr'un delict de lovituri, fără I ascultarea medicului prin pre-I stare de jurământ, constitue o ■ decisiune de fapt care este lăsată la suverana apreciere a instanţei de fond şi nu p6te da loc*la un mijloc de casare, atunci maî cu semă când prevenitul n'a cerut, înaintea instanţei de fond, ca medicul să tie chemat a afirma prin jurăment cele constatate prin certificat. — Cas. II, 21 Mai 91; B. p. 689. 9. Acţiunea publică pentru delictul de loviri şi răniri grave din cari s'a causat pacientului o incapacitate de lucru, delict prevedut de art. 239, nu pote fi stinsă prin împăcarea părţilor. — Cas. II, 10 Oct. 95; B. p. 1232. 10. Lg. referindu-se la aplicarea pedepsei, stabilesce minimul pedepsei peste care inst. jud. nu se pot scoborî, şi maximul pe care nu-1 pot depăşi, iar gradatiunea între minimum şi maximum este lăsată la a-precierea Curţel de fond. In speţă s'a aplicat bine art. 239 si (Hi când s'a condamnat acusatul la ti luni închisore corecţională. — Cas. IF, 18 Maî 88; B. p. 518. 11. Când faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi înaintea juraţilor, pot constitui fie-care câte un delict special pedepsit de legea penală, d. e. sechestrare şi maltratare,în privinţa cărora'j uraţii respund negativ la unul şi afirmativ la ce-lalt, Curtea face o justă aplieatiune a art. 239. — Cas. II, 24 Oct. 83; B. p. 991. 12. Când printr'o hotârîre definitiva, faţă cu Ministerul public, un fapt a fost calificat ca delic, Tr. corecţional, sesisat a judeca din nou afacerea, în urma oposiţiunel celui condem-nat, nu pote să-şl decline competenţa pe motiv că faptul incriminat ar constitui o crimă. — Cas. II, 5 Oct. 88; Dr. 63/88, p. 510. 18. Dacă, pe când se făcea a-legerî, un alegător a fost lovit, din care causă a fost bolnav mal multe dile, un asemenea fapt nu pote fi considerat ca un delict ordinar, dacă, din causa împrejurărilor în care s'a săvârşit, se constată că a avut de scop sau a influenţa votul sau a împedica pe alegător a 198 RĂNIRI ŞI LOVIRI. ART. 240, 241. RĂNIRI ŞI LOVIRI. ART. 242, 243. 199 vota. Delictul fiind electoral, după art. 128 din legea electo-torală, e de competenta juriului.—Cas.II, 18Maî92; B. p. 501. 14. In lipsa uneî instrucţiuni, care să stabilescă în ce împrejurări s'a comis faptul, urmeză ca competinţa să se reguleze după cererea pacientului. — Cas. IT, 6 Iun. 95; B. p. 930. 240. Daca, In urmarea loviturilor sau rănirilor voluntare, pătimaşul a re-mas slutit sau în incapacitate pe totă viaţa de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a perdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, orî nebun, sau imbecil, culpabilul se va pedepsi cu închisore de la douî până la cincî anî, şi amendă până la 2o00 leL Aceiaşi pedepsa mo va aplica şi când perst'ma bătută, tiind o femeie însărcinată, din causa bătăii, a lepădat. P. Pr. 192. I. După art. 257 al. :t omuciderea, rănirile şi lovirile făcute de o femeie sunt seusahile «iacă, au fost provocate imediat prin o siluire exercitată asupra persanei sale. Disposiţiunile art. 325 P. Fr. pe carî Lg. nostru le-a reprodus în articolul citat maî sus, vizeză, în special, crima de castraţiune. Art. :ui!ul se va pedepsi cu pedepsele crimelor ordinare. Prin urmare singur Lg. spune combatanţilor a ti asistaţi de martori sau secondant!, si martorilor a păzi reguleîe (Uleiului, deci singur art. 200 îi învită la complicitate. Apoi sau trebue să atribuim Lg. o neglijenţă ne ertată. ceea ce nu se justifică, sau trebue să zicem, că el, nici un moment, nu a considerat martorii într'un duel ca complici al delictului. Că Lg. când a codificat materia duelului, nu a avut în intenţiune de a califica asistenţa martorilor ca complicitate, reese şt din modul cum se exprimă în articolele ce formez ă titlu Desgre Duel aşa, în art. 259 şi 260 el zice: se vor pedepsi luptătorii si nu întrebuinţez ă cu vent ui. generic de autor saîi autori pe cari'l în-trebuinţe'ză când e vorba de crimele şi delictele ordinare, si de ce face acesta? De sigur pentru a arăta că duelul este un delict aparte si pentru că nu p6te exista complicitate în asemenea delict. Dacă Lg. în materie de duel, tace asupra pedepsei ce se cuvine martorilor, acesta nu pote H un argument că prin tăcere i-ail calificat de complici, şi ca atare caută a li se aplica regulile complicitate! crimelor ordinare, pentru că delictul de duel, fiind un delict cu totul a parte, tote consecinţele ce reese din per-petrarea'hil vor trebui să ne supuse la reguli aparte si orî de câte or! asemenea reguli nu au fost tranşate de Lg. acţiunea justiţiei'trebue a se opri, pentru că n'are dreptul de a urmări de cât crimele şi delictele şi singurile fapte care sunt crime sad delicte, sunt acelea pe care legea le-a calificat ca atare. Cunoscut e că Lg. cănd a redactat art. 260, s'a inspirat de legiuirea Prusiana relativă la duel, legiuire în care se vede că martorii nu sunt pedepsiţi (% 173> şi dacă şi Lg. român n'a dis, este că a găsit de prisos, faţă de sfa- \ turtle ce singur le-a dat combatanţilor şi martorilor; căcî se vede cum în alte delicte spe- ] ciale, unde a găsit că pote fi loc la complicitate, a edicat anume pedepsa complicilor, (art. 216, 269 etc.). Ast-fel, din argumentele expuse, reese că martorii în materie de duel, în princip, nu pot fi calificaţi ca complici şi ca atari pedepsiţi. Pote avea loc pedepsa martorilor în materie de duel, atunci când, cum se exprimă Lg. Belgian prin legea din 8 Ian. 1851 vor provoca sau aţâţa lupta adică atunci' când şi conform art. 47 român care încă se găseşte sub titlul general desjfre complicitate vor fi agenţi provocatori, căcî, în a-semenea caz, rolul martorilor se schimbă si cu densul natura si caracterul delictului, devenind o crimă comună si căruia i se jude aplica principiele i>:e-neriile în materie de complicitate. — Tr. Bot. II. Sept. 93; Dr. 21 94, p. 187. i. fn ceea ce privesee pe martori saîi secondanţi ai luptătorilor, rolul lor, în specie, a fost, de a regula condiţiunile duelului, recunoscut inevitabil, de a asista pe luptători pe teren, şi de a regula ca tote regulile admise şi fixate de comun acord să ne strict observate, pentru ca lupta să nu înceteze de a fi legală şi leală. Ast-fel mărginit rolul secondanţilor nu se pote considera H ca o complicitate, căci acela e fl complice care înlesnesce co- B miterea unei infracţiuni, orî, flj departe de a înlesni comiterea fl unuî fapt pe care legea penală fl îl consideră ca delictuos, se- ■ condanţii n'au prestat concur- ■ sul lor, in specie, de cât în fl scop de a atenua consecinţele penale a acestui fapt. Conform principiului general, caracterul penal al unuî fapt rezultă din intenţiunea culpabilă a făptaşului/ principiul este acelas pentru complici şi pentru autorul principal. Asistenţa martorilor într un duel, nu provine din intenţiunea lor culpabilă de a înlesni duelul, ci din contră, din intenţiunea lăudabilă dea-1 împedica, sau, în cas când el este inevitabil, a-l îngrădi cu regulile anume determinate, a căror importanţă şi utilitate e recunoscută şi consacrată de însuşi legiui -torul. — C. Iaşii, 17 Dec. 93; Dr. 24 94, p. 186. ÎL Delictul de duel, de şi prin natura şi modul de perpetrare, face parte din delictele ce se comit contra personelor, şi ca consecinţă imediată ar trebui să fie şi' el prevedut printre delictele ordinare de lovituri' şi răniri de carî legea penală se ocupă în anume capitol şi titlu şi unde, prin urmare, for-ţamente ar putea intra şi acest delict, totuşi se ocupă "de delictul de faţă într'un capitol deosebit sub' titlu Itespre duel, coprindend numai 4 articole, din complexul cărora reese că Lg. s'a ocupat în special de acest fapt, prevedend anume în ce constă duelul, în ce condiţiune şi ce anume delict pote resulta 'din el, şi ce pedepsa se pote aplica ; ori, prin acest sistem, de a procede se înve-dere'ză voinţa întregă a legiuitorului ca acest delict, cu tote asemănările unul delict comun ordinar de lovituri, răniri, etc. să fie privit ca un delict special de o altă natură, cu un caracter deosebit, ţinen-du-se în semă moravurile sociale, resultând din analisa făcută acestui fenomen sau incident social, pe care a căutat să-1 umanizeze, prevedend a-nume condiţiuni de existenţă, când se comite, de unde şi penalitatea edictată. De aci resulta că tote regulile şi condiţiunile acestui delict trebuesc căutate în singurul titlu din Codul penal în care se prevede delictul de duel, unde se va vedea pe care şi pe cine din agenţii, cari concură la comiterea delictului, i-a făcut punibili legea. In susţinerea ideieî că Lg. a considerat duelul ca un delict special, mai există şi argumentul de text resultând din disposiţiunile art. 260, ceea ce dovedesce cu suficienţă că, în delictul de duel, se cere anume condiţiunî primite şi cerute delege, că deşi se pedepsesce, însă pedepsa, chiar dacă duelul are consecinţe mortale, nu 'şl schimbă caracterul; penalitatea se a-graveză dar calificaţiunea delictului re mâne aceiaş şi numai în cazul prevăzut de' art. 260, decide alt-fel. Lg. a voit a face din duel un delict special şi pentru care învederat este că în nici un chip nu i se pote aplica regulele comune delictelor ordinare prevăzute în Codul penal. In delictul de duel, singurile reguli, elemente şi penalităţi, cui şi căror se vor aplica, sunt cele ce se prevede m acest titlu. Chiar modul cum se exprimă legea când edicteză pedepsa, arătând eă ea se pote ridica până la 4 anî de închisore corecţională, denotă indubitabil dorinţa legiuitorului de a consideră duelul ca un delict special, căci după art. 8 § l, maximul inchisoreî corecţionale este numai de douî ani. Aşa dar evident este că numai în mod excepţional maximul pedepse! se ridică la 4 anî. Cu tote că modificându-se Codul penal în 1874, multe din crime sau co-recţionalisat şi unor delicte pedepsa s'a agravat trecând peste maximul pedepsei corecţionale" totuşi, în delictul de duel; 1s'an 212 DESPRE DUEL. ART. 258 DESPRE DUEL. AHT. 258 213 agravat numai minimum pedepsei de la 6 zile la 15 zile, maxima rămânând aceiaşi, cestiunea de principiu remâne, căcî intru nimic modificările aduse în Codul penal nu aii atins regulele speciale maî sus expuse. 'In materie penală se impune şi este de strictă ri-gore a se examina dacă Codul penal a prevezut vre-un delict imputabil martorilor, secundanţilor la un duel, fie si cu consecinţe mortale pentru combatanţi, căcî nu pote exista pedepsa, fără ca legea să prevadă si delictul. Din examinarea şi cercetarea articolelor în carî* se prevede delictul de duel, reese că Lg. prevede a-nume existenţa martorilor, orî secundanţilor,' cerând ca combatanţii sa tie asistaţi de eî şi, ce este maî mult, raportân-du-se la onorabilitatea lor, de a atesta lealitatea luptei sau păzirea regulelor hotărîte de el, (căcî cine dacă nu denşiî ar putea să afirme acesta ?) cum este în caşul prevezut de art. 260, totuşi, pentru anume consideraţi uni do înaltă prevedere, nu voeste şi nu declară responsabili pe martorii asistenţi la comiterea delictului. Nu "se pote presupune legiuitorului omisiune, inadvertenţă sau credinţa eă era superfluu a se mal edicta o pedepsft martorilor, când în Codul penal acest fapt, imputabil dacă p6te să fie, îşi găseşte aplicaţiunea în totul* prin regulele prevezute la complicitate, ceea ce guvernă întreg Codul penal căcî duelul este un delict cu totul special. Este imposibil şi lipsit de orl-ce fundament, â se susţine eă în ideia legiuitorului â fost a pedepsi cniar pe martorii cărora le dă un rol. Fără a forţa spiritul acesteî legi, însuşi Lg. prin art. 260, ne dă elemente necesarii de a judeca, arătându-ne principiele "de cari este condus, pronun- ţându-se categoric cu o voinţă definitivă, că în caşul prevezut de acele articole culpabilul been pedepsi după disposiţiunile generale cuprinse în acesta lege asupra omorului saii alte răni corporale. Independent de considerantele de maî sus, pentru a se demonstra şi declara ca fără raţiune şi lipsită de orl-ce fun- jf (lament ideia de a se susţine ca admisibilă complicitatea martorilor în delictul de duel, mai există şi argumentul susţinut si bas at pe "originea prescript tiunilor ce se găsesc In Codul penal la secţia IV sub titlul Iiespre Duel. pe modul cum s'a confecţionat articolele ce coprinde'acesta secţiune, pe le-gislaţiunile care au fost reproduse,* pe. disposiţiunile legeî privitore la acesta materie în proectul codului Penal modificat, înainte de a se promulga Codul penal în vigore, şi maî. ales pe lucrările preparatore ale comisiuneî centrale a consiliului de Stat. Codul penal în vigore. are o secţiune şi un titlu aparte I>e*pre fmef coprin-df-nd 4 articole, în care cel din urmă atribue câreljurisdicţiunî să dea judecarea delictului, iar în primele treî articole se prevede in ce constă acest delict, precum si tote ipotesele, chiar cu consecinţe mortale. Prin art. 2tî0 se cere ca duelanţiî să fie tot-d'auna asistaţi de martori, si se indică căror duelanţî li se agravez a- posiţiunea schimbând calificarea infracţiel comise. La confecţionarea acestor articole Lg. român s'a inspirat, în parte, atât din legiui-reabelgiană cât şi din cea prusiana, ambele din anul 1851. Din comparaţiunea acestor legiuiri, resultă, în mod evident, căLg. român, suprimând multe disposiţiunî, iar pe multe din ele condensându-le într'un singur articol de lege, şi-a format un sistem propriu*cu anume prescripţiunl penale, preve- dend tote caşurile posibile. Comparând legea belgiană cu cea prusiana, observăm eă în legiuirea belgiană martorii, secundanţii în tote caşurile arătate sunt punibilî (vedî ari. 432 P. belgian). Cu tote că complicitatea, ca principiu general în materie penală, este stabilită prin art. P6 şi 67 P. belgian, s'a găsit că era insuficient, în materie de un delict -special, cum este duelul, şi de aceia nu s'a referit la 'acel principiil al complicitate!. Legiuirea prusiana, deşi indică în ce cas se pedepsesc martorii şi carî din cele trei' feluri de martori, adică purtătorii de car telul provocafiune'i declară ne-punibilî şi scutiţi de pedepsii pe martorii asistenţi în duel. şi ce este maî mult, ci nu sunt obligaţi nici a denunla duelul ». A-cestă. declaraţi une expresă a legiuitorului prusian îşi are raţiunea de a fi, fiind o consecinţă logică a rolului deosebit pe care îl da legea martorilor asistent! in duel, un rol de o-nore, de a stabili regulele ho-tărâtore de luptă de la cari abătendu-se combatanţii, vor putea fi consideraţi ca'omorî-torî. Proba şi afirmarea acestui fapt nu o pote face de cât eî, de aci se pote vedea acţiunea înaltă şi consecvenţa Lg. de a scuti de pedepsa pe acei cărora li se dă o misiune şi la onorabilitatea cărora are eă se raporteze pentru satisfacerea unuî comandament legal, (vedî art. 171 din P. prusian, român 260). Lg. belgian nu are o a-semenea disposiţiune. Prin urmare fie-care din aceşti Lg. are un sistem diferit de a concepe şi legifera. Pentru a învedera cele maî sus expuse, să arătăm ce conţine legiuirea penală română votată de Adunarea Deputaţilor în acesta ma- terie, ceea-ce nu s'a produs în cursul desbaterilor cu tote că nu acesta este în vigore, căci densa a fost cu totul modificată, de Comitetul legislativ din 1864, căruia i s'a trimis în revizuire acea legiuire prin decretul domnesc din 11 Iul. 1864 şi ale cărei modificări şi suprimări au fost aprobate. Din lucrările preparatorii ale Comisiuneî legislative din Consiliul de Stat se constată că proectul Codului penal, în materie de duel, conţinea maî multe disposiţiunî, din carî unele aii fost suprimate cu totul, altele s'au condensat într'un singur articol si ce este mai semnificativ, sc vede că există şi un art. 2*1 prin eajv martorii craii pedepsit I şi se pote crede ca este indiferent a sc şti în ci1 anume cas. suficient iii ud ase cunnsee că in proectul modificat martorii 111 duel sc pedepseau, iar penalitatea aplicabilă lor era anume prevedută prin art. 2*i i-i numaî pentru faptul ce se referă la delictul de duel anume conţinut în materia duelului din" proectul Codului penal menţionat, (.'omisiunea legislativă, prin raportorul seu, venind a vorbi de martorii duelului, expune, în mod cât se pote de explicit, tote principiile, după care a înţeles a reglementa un asemenea delict. Raportul procedând de acesta manieră, caută a justifica orî-ce schimbare sau nouă redactare 1 i raţiunea pentru ce trebue a se admite modul seu de cugetare, ast-fel că vorbind de suprimarea art. 281, în care se prevedea punibili-tatea martorilor in duel, mărturiseşte câ nu a putut găsi nici un motiv pentru a pedepsi pe martorî, precum pe medici şi chirurgi cari asistă la un duel, fiind-că presenta acestor persone este o siguranţă pentru observarea regulelor prescrise de duel, fără carî duelul 214 DESPRE DUEL. ART. 258 DESPRE DUEL. ART. 258 215 devine un omor ordinar. A-cestă importantă ţi semnificativă declaraţiune' coprinsă în expunerea de motive din arătatul raport, constitue o adevărată operă de legislator. Exa-min ân d şi an al i s ân d în 16tă competinţa acest incident social, deşi'crud şi fioros în modul de â se produce, cu consecinţe destul de grave faţă de carî societatea îi cere represiunea faptului, însă căutând a pedepsi numai pe aceî carî sunt singuri agenţi delicvenţi, Lg. însuşi a căutat să regula-menteze duelul umanizândpro-c.edeurile de luptă. Societatea nu a vedut, în rolul ce ari martorii în duel, verî-un fapt de natură delictuosă, şi de aceea nu numaî că nu a prevădut vre-o pedepsa pentru eî, ci din contra a suprimat cu intenţiune pedepsa ce o prevedea ârt. 281 din proectul Codului penal. Acesta este singura şi adevărata explicat iun e documentată, de raţiunile si motivele ce a avut Lg.'ocupându-se si pre-vădend, într'o secţiune şi titlu separat, acest delict, cu totul special, atât prin natura sa, cât şi prin modul cum este reguJamentat. In tine din cele maî sus expuse, s'a demonstrat că Lg. român consideră acest delict ca un delict special anume de rin it şi condiţionat, arătând imputabi-litatea delicuenţilor, în ce privesee pe martori nu prevede nimic, deşi ca o măsură de prevederedă acestora un rol aşa de important, făcendu-1 chiar judecătorii luptei. Chiar, când declară că acest delict se consideră ca un delict ordinar, pedepsit după gravitatea faptului comun unor delicte cu a-nume calificaţiune,totuşi intenţia sa este clar vădită, căcî întrebuinţeză cuvîntul de culpabil iar nu culpabili, cu t6te că de aci nu s'ar putea susţine că de ore-ce întregul fapt de duel, schimbându-şî calificaţiu-nea, ar atrage după sine şi'pe martori culpabili. In cazul nostru nici nu pote să fie vorba de acesta căcî pentru autorul principal se cere aplicaţiunea art. 259. Ce speţă de complicitate ar ti faptul martorilor într'un duel în care însuşi Lg. le dă un rol de îndeplinit? Ce dubiu ar fi posibil să se nască în spiritul de judecare ? In specie, nu pote să fie cestiunea de a interpreta o lege penală pentru a se deduce că şi martorilor în duel trebue să li se aplice o penalitate comună delictelor ordinare, prin similitudine şi com-paraţiune, când s'a demonstrat că în legislaţiunea română, în materie de duel, raţiunile şi motivele ce se dau. de legiuitor învedereză că el a voit să facă un sistem deosebit propriu, a-nume reglementat şi că nu era necesar să declare expres nepunibilitatea martorilor. — Tr. Ilf. III , 21 Febr. 98 ; Dr. 23 98, li. 201. 4. Duelul e un delict special, un delict *'<' ţ/eneris, şi ca atare nu i se pote aplica partea din rartea I Codul penal, care tratează în mod general despre complicitate, şi care îşî are a-plicaţiunea in tote crimele şi delictele pe cari Codul le prevede. Acesta e atât de adevărat în cât legiuirile streine, carî pedepsesc pe martori, au grija de a o spune; ast-fel în Codul prusian, se pedepsesc carteltrager purtătorul de provo eaţiune si nu se pedepsesc martorii, şi" chiar carteltrăger nu se pedepsesce când se do-vedesce că el a făcut tot cei-a stat prin putinţă pentru a împăca pe provocanţi, de asemenea Codul belgian pedepsesce pe martori, dar e o disposiţiune specială şi anume în acest sens, şi acesta e o dovadă si mal mare că eî nu sunt consideraţi ca complici, alt-fel nu s'ar explica disposiţiunea legei. A- cest fapt e privit ca delict nu pentru că martorii în sine aîi vre-o vină în duel, dar pentru a-1 stârpi saîi a-1 face cât se pote de rar. Lg. român luând numaî art. 246 din Codul belgian, din care a făcut, cu ore-cari modificări, art. 258 român, şi neadoptând disposiţiunea relativă la pedepsireamartorilor, este evident că regulile privitore la martori nu se pot explica în Codul nostru după regulile din Codul belgian, şi deci martorii, pentru faptul că au servit în acesta calitate la duel, nu pot fi urmăriţi. O dovadă că martorii, în ochii legiuitorului, nu sunt delicuenţi este că însuşi 'i prevede pentru regularitatea duelului, a-gravând pedepsa pentru luptători dacă s'au bătut în duel fără martori, si dacă din acea luptă a resultat mortea (art. 2t;u). Ca disposiţiunile din Codul belgian, relative ia martori, aiî fost înlăturate la noi, resultă si din circumstanţa că consiliul de Stat, căruia Vodâ-Cuza, după 2 Mai 1804, i-a trimis proiectul Codului penal, votat deja de Camera anterioră, şi care era o reproducere, mai mult saîi maî puţin fidelă, a Codului belgian, pentru a-1 re vis ui şi a-1 pune in armonie cu noua'stare de lucruri, suprimă, din acelproiect, tot ce era relativ la pedepsirea martorilor, arătând, în raportul comisiunei consiliului de Stat, că s'au lăsat la o parte acele articole pentru că martorii nu pot fi pedepsiţi pentru acest fapt. Deci conclusiunea ce se trage, din tote aceste împrejurări, este că Lg. român nu a voit a pedepsi pe martori în duel, şi era natural să fie ast-fel, căci eî sunt carî, în majoritatea caşurilor, impacă pe provocat cti provocator, şi când nu o pote face, eî sunt carî fixeză de maî înainte condiţiele lupteî, şi tot eî carî, instituiţi ca o garanţie de Lg. veghiază ca totul să se petrecă conform condiţiunilor stabilite, avend a judeca până pe teren diferitele incidente ale luptei. De-almjntrelea, între martorii la un duel şi complicii la un delict nu există nici o asemănare, căcî ceea ce se urmăresce într'un duel de combatanţi şi de martori este reparaţiunea ono-reî ofensate, scop nobil şi de-sinteresat; din contra, ţinta complicelui, în delictele ordinare, este satisfacţiunea unei uri sau resbunărî sau tragerea unul profit dintr'o faptă neper-misă de lege. — C. Buc. II, 24 Iun. 98; Dr. 55 98, p. 470. 5. Atunci când rolul martorilor se reduce numai la determinarea condiţiunilor duelului şi la apreciarea căuşelor cari i'-au dat loc, ei nu pot fi pedepsiţi întru cât nu se dovedeşte din partc-le rea credinţă, condiţiune indispensabilă* pentru existenţa complicitate!. Prin urmare, numai atunci când s'ar stabili că martorii sunt aceî carî aîi împins pe combatanţi a săvârşi duelul când decî ar fi eşit din rolul lor, ar putea fi consideraţi ca instigatori, ca agenţi provocatori, şi, în acest cas, nu în delictul de duel, ci în crima de omor, dacă, ca în caşul de faţă, din acest fel de duel, a resultat mortea. — C. Buc. II, 24 Iun. 98; Dr. 55 98, p. 470. 6. Tote pretinsele neregulari taţi petrecute în duel, asa că s'ar fi ales, pentru a se da lupta, o sală de scrimă, care nu e destul de spaţiosă pentru a permite tote evoluţiunile la carî ar voi să se dea combatanţii; că s'ar fi tras la sorţi directorul lupteî şi nu s'a desemnat, cum se face de obi-ceiu, cel maî în vârstă dintre martori; că unul din combatanţi cunoştea sala de mai înainte, prin faptul că ar fi tras de patru ori întrensa, şi altele de asemenea natură1, 216 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 202 ATENTATE*1 LA PUDOARE. ART. 263 217 chiar tie ar fi constante, pot fi considerate cel mult ca incorectitudini de resortul Codului asupra duelului, iar uu ca infracţiuni la Codul penal. Chiar aceste critici nu se fundezi pe vre-o regulă univer-salmente admisă, fiind că nu trebue privit ca obligator pentru tdte ţerile aceia ce cutare autor din Franţa a dat ca regulă raţională şi demnă de urmat, căci este posibil ca Românul sau Germanul s\> ignoreze, s'au să o considere ca inaplicabilă. Prin urmare, este nelogic a zice, despre martorul care n'a observat'o, că de vreme ce n'a admis'o, nu numaî că a călcat regulele duelului, dar a căzut din rolul (ie martor în acela de complice, pentru că martorul, în Român ia. cel mult, e obligat să se conforme usurilor duelului aşa cum se practică aici. — C. Buc. II, 24 Iun. 98; Dr. 55/98, p. 470! 25Î). Când dintr'un duel ar fi resultat morte ssni rănirî, pedepsii luptătorilor va ti inchisorea, de In 15 dile până la patru am. P Pr. 108. 2(50. Dacă luptătorii se vor bate la duel fără secundanţi orî mar tur î, sau dacă regulile hotărâte de marturî, orî secundanţi, nu se vor ti observat, si dacă din acest duel a resultat mortea sau rănirea unuia, culpabilul se va pedepsi după disposiţiunile generale coprinse în acesta lege asupra omorului sau alte rănirî corporali. P. Pr. 170, 171. 261. Când un militar se va bate în duel cu un individ, care nu este militar, se va supune la juridicii unea ordinară atribu-nalclor civile. ('. J. M. 72. SECŢIL'XEA V Atentate îu contra hunelor moravuri 262*}. Orî-cine va comite un ultragiu public în contra pudoreî, se va pedepsi cu închisore de la treî luni până la un an, si cu amendă de la 26 până la 100 leî. Cu aceeaşi pedepsa se va pedepsi orî-cine va comite sau va ajuta să se comită un ultragiu \ \\ contra moralei publice saii religiose, sau în contra hunelor mont\ urî, prin unul din mijlocele enumerate la art. 2î*5 din acest Codice. /'. Fr. HHO. I. l'ltragiu sc săvârşeşte printr'un fapt material care, prin licenţa şi publicitatea sa, a ocasiouat un scandal public, pentru moralitatea şi pudorea acelor carî aii fost sau au putut ii martorii acelui fapt. Distribuirea scrierilor încriminate ne având aceiaş caracter, nu pote fi considerată ast-fel, căcî faptul simplu de a vinde, fie chiar în pieţe publice, cărţi în carî se pot găsi, numai dacă sunt deschise, foiletate şi observate, unele pasagiî sau ex-presiunî obscene, nu este de *) Aliniatul al doilea al acestui articol a fost aâaoţial prin legea din X Maiu lH9r>, matură a atinge pudorea cumpărătorului, ceea ce Lg. înţelege a pedepsi, prin art. 262 ■ci pote, cel mult, escita la des-frânare pe unii din lectori, ceea ce, cu tote că e imoral, in nicî un cas, nu pote constitui ultragiul public la pudore, prevăzut şi pedepsit de Lg. prin art. 262. Doctrina şi juris-prudenţa francesă dau aceiaşi interpretare art. 330 P. Fr. reprodus în tocmai de art. 262. Lg. nostru suprimând cu desăvârşire disposiţiunile coprinse în ârt. 287-289 P. Fr. carî tocmai pedepsesc anume cânturile, scrierile, imaginele etc. contrarii bunelor moravuri şi reproduse într'o lei^e specială .asupra piesei din Mai 1819, :t voit, fie din causă că regimul presei a fost, încă de la lst>4, mult maî puţin sever Ia noi de cât în Franţa, tie din alte puncte de vedere imposibile tie apreciat. în lipsa unor desbaterl asupra Codului nostru penal, a lăsa asemenea fapte nepedepsite. Judecătorul nu pdte da articolului 2t>2 o extensiune pe care nu o comportă apre-ciarea juridică a faptului de ultragiu public la pudore, căci ar fi a crea o pedepsa nehotărâtă de lege, contrar vechiului principiu nulla poena sine lege. Singura disposiţiune ce se găseşte în Codul penal român, relativ la distribuirea orî expunerea uneî scrieri în art. 50 al. 3, fără a se referi anume precum o face art. 287 frances, la scrierile contrarii bunelor moravuri, se referă la acele scrieri carî conţin în ele vre-o crimă sau delict.—C. Jur. Iaşi, 4 Iun. 93; Dr. 83 93, p. 668. 2. Vendarea de scrisori imorale fie şi bâeţilor din şcolă, nu este un ultraj contra pudoreî publice. Acest fapt în starea actuală a legislatiunel nostre nu este pedepsit. — Cas. II, 20 (Sep. 93; Dr. 83 93, p. 668. B. 93, p. 790. îî. Asemănat art. 262, ast-fel cum a fost modificat prin legea din 11 Maî 1895, cei carî comit un ultragiu contra bunelor moravuri, sau contra moralei publice, prin unul din mijloceie enumerate la art. 294, cum de exemplu prin scrieri sau imprimate, se pedepsesc.— Cas. TI, 11 Iun. 97; B. p. 925. 203. Orî-ce atentat în contra pudoreî îndeplinit saiî cercat far a riale nlă asupra personeî unuî copil, de sex bărbătesc saii feme esc. de verstă maî mic de 14 anî, se va pedepsi cu închisore de la douî până la treî anî. Fr. .•;,;/. I. Elementele constitutive ale delictului de atentat contra pudore! fără violenţă sunt: a) e-tatca copilului să fie mal mică de u anî; i>i actul material al atentatorului, adică un act exterior . '■' actul imoral, adică faptul să fie comis cu ideea de obscenitate şi cu intenţiunea culpabilă. Ast-fel, dacă unul din aceste elemente ar lipsi, atunci delictul de atentat la pudore, cercat sau comis fără violenţa, nu există. In speţă, din tote actele instrucţiune!, resultă un fapt constant că inculpatul era considerat de toţi ca viitor soţ al fetei şi nu se introdusese în familia acesteî fete de cât în scop de a o lua de soţie, ast-fel că fote actele şi acţiunele sale le făcea în public, fără a avea intenţiune de a corupe şi a produce des frânarea acestei fete, ceea ce ar ii avut loc numai atunci când s'ar fi dovedit că se introdusese în acesta familie numai în scopul de a seduce pp fată producându-I astfel corupţiunea şi desfrânarea 218 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 264 ATENTATE LA PUODARE. ART. 265 219 eî. O dată ce se constată că în faptul inculpatului nu există actul imoral, adică ideea aceea de obscenitate şi cu intenţiune culpabilă, cum se pote zice a-tuncî că dânsul a comis vre-un delict. Dacă am admite contrariul şi am zice că inculpatul a comis acest delict, atunci am esclude cel maî principal element al seu, adică intenţiunea culpabilă şi care singură'a determinat pe Lg. de a pedepsi acest fapt, căcî Lg. nostru a introdus art. 263 după cel trances Cart. 331), unde prin Codul penal din 1810 nu se pedepseau asemenea fapte de cât când erau comise prin violenţă materială asupra unuî copil, dar observându-se că în societate sunt agenţi carî, profitând de inexperienţa şi slăbiciunea de spirit a copiilor de etate mică, le luau consimţământul în asemenea acte de carî dânşii nu puteu să-şî dea seina şi corupându-î, îî seducea, ast-fel că dânşii, prin a-ceste fapte exersau' un fel de violenţă morală asupra acestor copii, în urmă, Lg. trances, simţind acesta lacună, a complectat'o prin introducerea art. 331 la noî 263. Ast-fel dar, prin introducerea art. 331 fiances şi 263 la noî, Lg. nu a înţeles a pedepsi de cât acel a-genţî carî în comiterea acestor fapte aii intenţiunea culpabilă de a produce' desfrânarea si corupţia victimei. Ast-fel elementul principal lipsind în faptul imputat inculpatului,densul catăa fi achitat. — C. Cr. II, 4 Nobr. 95 ; Dr. 77 95, p. 634. 2. Art. 263 cerând, ca element constitutiv al delictului de atentat la pudore, ca victima atentatului să fie maî mică de 14 anî, neconstatarea acestui element, în hotărâre, constitue o lipsă de motivare, care atrage casarea. — Cas. IT, 28 Iun. flf; P». p. 824. .'(. In materie de delict de atentat la pudore, constatarea etăţeî victimei constitue o cestiune de fapt, lăsată de lege la suverana apreciere a instanţelor de fond, care scapă de censura Curte! de Casatiune.— Cas. II, 3 Febr. 93; B.'p. 164. 4. Atentatul la pudore îndeplinit saîi încercat, este, conform art. 263, un delict, dacă s'a comis fără violenţă. Aşa precum sunt redactate art. 263 şi 264, circumstanţa dacă faptul s'a săvârşit fără violenţă saîi cu violenţă este un element constitutiv," iar nu o simplă circumstanţă agravantă, de urc-ce nu numai pedepsa se măresce în lăuntrul gradaţiuneî legei penale, ci chiar natura delictului este alta. Aşa fiind, în privinţa violenţei n'are a se pune o cestiune deosebită. — Cas. II, 10 Oct. 96 ; B. p. 1427. o. Curtea cu juraţi este în drept a condemna la despăgubiri, chiar când se dă un verdict de neculpabilitato de către juraţi, dacă prin decisiunea lor, nu se eont razice verdictul juriului. Asi-lVl acuzatul, dat in judeeatii criminală pentru atentat la pudore, pote fi con-demnat de Curte la daune, pent.ru ca juraţii aveîî să se pronunţe numaî dacă există atentat" cu violenţă, circumstanţă constitutivă a crimei, ceea* ce nu este indispensabil pentru apreciarea despăgubirilor. — C. Jur. Ilf, 21 Dec 84 ; Dr. 29/84-85 ; p. 229. 2<»4. Orî-cine va comite un atentat în contra pu-doreî, îndeplinit saiî cercat cu violenţă, in contra unuî individ de sex bărbătesc sau femeesc, se va pedepsi cu maximum încliisoreî. Dacă crima s'a cornis în contra personeî unuî copil maî mic de 15 anî împliniţi', culpabilul se va pedepsi cu maximum reclusiunei. P. 265, 267. P. Fr. 3H2. 1. Faptul de atentat la pudore nu este considerat de Lg;. nostru ca crimă de cât numaî atunci când este cercat saîi îndeplinit cu violenţă şi asupra unul copil maî inie de 15 anî. In tote cele-lalte caşuri, chiar asupra unuî copil mai mic de 14 ani, dar fără violenţă, acest fapt nu constitue de cât un simplu delict, ceea ce resultă în mod expres din art. 263 si 264. Asa dar element ul esenţial al crimei de atentat la pu'ddrea unul copil maî mic de cât 15 anî este violenţa.—C. dur. Ilf. 21 Dec. W4; Dr- 29 84-85 p. 229. 2. Atentatele la pudore eu violenţă, pedepsindu-se ca crimă sau'ca delict, după cum pacienta este maî mică saîi maî mare de 15 ani, Camera de punere sub acusaţiune trebue să stabilescă, prin mijlocele permise de lege, etatea părţii vătămate.—Cas. II, 12 Nobr. 84 ; B. p. 944. :î. Se violeză legea când Preşedintele, în materie de atentat contra pudore!, nu pune juraţilor şi cestiunea agravantă asupra e'tăţiî mal mică de 14 anî a pacientei, — Cas. II , 18 Nobr. 80; B. p. 403. 4. Violenţa, fiind un element esenţial al crimei prevedută şi pedepsită de art. 264, nu trebue să facă obiectul uneî cestiunî separate.—Cas. II, 23 Febr. 81 ; B.p. 164.Idem: Cas, 11,9Nob.87; B. p. 925. 5. Cestiunile puse juraţilor trebuesc a fi aşa formulate în cât elementele esenţiale ale crimei, precum le determină disposiţiunile Codului penal, să fie coprinse în cestiunea pusă* Ast-fel, în crima de atentat la pudore punerea în cestiune numai a cuvântului atentat iar nu atentat în contra pndoret atrage nulitatea verdictului si a deci-siunei. — Cas. II, 3 Dec. 96 -r B. p. 1658. 6. Recurentul s'a declarat culpabil, prin verdictul juraţilor, că a comis atentat cu violenţă la pudorea fiicei sale vi-trige, şi că a comis o omucidere cu voinţă asupra aceleaşi fiice vitrege." Primul fapt este un delict ce se pedepsesce cu maximum inchisoreî, după art. 264, secundul fapt este o crimă prevedută si pedepsită de art. 234. Magistraţii Curţii cu juraţi aiî condamnat pe recurent -la munca silnică pe viaţă, în basa art. 264, 234, 225 şi 40. AH. 234, apileat de Curte, pedepsesce cu munca silnică pe viaţă, când omorul se săverşesce mal înainte, sau deodată, sau în urma unei alte crime. Recurentul nu a comis omorul în urma unei alte crime, ci în urma unuî alt delict, prevădut de art. 264 şir în atare, cas nu se aplică prima ci ultima parte a art. 234. Magistraţii Curţii cu juraţi neobservând cum că atentatul la pudore, imputat inculpatului, nu este o crimă, ci un delict, a aplicat reu, prima parte a art. 234 dând recurentului o pedepsa mal mare de cât acea pronunţată de lege. — Cas. II, 16 Oct."79 ; B. p. 74 7. 265. Dacă culpabilii sunt ascendenţii personeî asupra căreia s'a comis siluirea, sau dacă sunt din-tr'aceî carî aiî o autoritate asupră-î, dacă sunt institutorii sail servitorii seî sau ai personelor maî sus însemnate, dacă aceşti culpabili sunt funcţionari 220 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 266. 267 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 267 221 aî unui cult. saii preoţi ori călugări, saii dacă culpabilul, orî-care ar fi. a fost ajutat in crima sa de către una saii mai multe persone, pedepsa va fi, pentru caşul prevedut de art. 26H .şi 264, maximum reclusiuneî. Când siluirea se va fi comis de către personele menţionate în acest articol asupra unuî copil, de sex bărbătesc sau fe-meesc, în verstă maî mic de 15 anî. pedepsa va fi maximum muncei silnice pe timp mărginit. P. Fr. 333. 1. Spre a se aplica pedepsa din art. 2<>r> cată a se constata ca culpabilul este sau ascendente al persone! asupra căreia s'a «omis siluirea, sau cil este din aceia care aii o autoritate asu-pră-î. — ('as. H. 28 Iul. 70; B. p. 4211. 2. Prin art. ■Jur, l.jj. prevede o circumstanţă agravanta contra autorilor unul atentat la bunele moravuri, car) sun! ascendenţi saii cart, prin diferitele texte de leffe, sunt consideraţi că au avut vre-o autoritate asupra victimei. Juraţii neputănd fi întrebaţi de cat asupra faptelor cart fac obiectul acusaţiune!, Preşedintele Curţel nu le putea pune ebes-tiunea de cât asupra relaţiuni-lor de fapt care exista între autorul unuî atentat şi victima sa şi carî pot tace ca' culpabilul să fie coprins în categoria acelora carî au o autoritate asupra uneî persone. Cestiunea autorităţeî, fiind pură de drept, aparţine Curţel a decide, după circumstanţele de fapt decla- rate de către juriu. In specie, juraţii respunzend afirmativ asupra cestiimeî dacă recurentul era tutor şi cumnat. Curtea era în drept a se pronunţa, iară nu juraţii, dacă aceste calităţi implică în sine vre-o autoritate. Deşi calitatea de cumnat era superflua prin acesta verdictul nu se viciează. de 6rc-ee faptul că era tutor era de ajuns pentru a se aplica art. 265. — Cas. II, 31 Oct. 84 ; Dr. 82 s:)-S4. p. (i«s. B. 84, p. 87a. 2<>fi. Dacă din crimele prevedute la art. 263, 264 şi 265 va resultă mortea, culpabilul se va pedepsi cu munca silnică pe viată. P. Pr. Iii. 2(57. Orî-cine va fi atentat la bunele moravuri, aţîţând. favorisând saii înlesnind obicinuit des-frânarea saii corupţiunea tinerilor de ambe-sexe mat mici de iloue-decî si unii unt. se va pedepsi cu inchisorea de la şese luni până la douî anî şi ru amendă de la 50 până la 1500 leî. Dacă îndemnătoriî, a-jutoriî saii înlesnitoriî des-frânăreî, aii fost tatăl saii mama. epitroph saii alte persone însărcinate cu privegliiarea lor, pedepsa va fi inchisorea de la un an până la douî ani, şi amenda de la 50 până la 500 lei. P. Fr. 334. 1. Elementele art. 2fi7 sunt: etatea mat mirii de -'i noi, înlesnirea cornjitinuei, obiceiul. Nu se pote esplica alt-fel cuventul o-bicinnit din art. 267 de cât câ nu este suficient ca agentul să fi facilitat un act de prostitu-ţiune, ci trebue ca el să se fi dedat obicinuit la acest comerţ. Legea voind ast-fel ca meseria, ca profesiunea infamă, să fie bine stabilită, acest trafic de corupţiune ce constitue delictul. Art. 267 pedepsesce, într'un mod general, pe toţi acei cari trafica corupţiuneajuneţeî, care-î excită la desfrânărî sau corupţiune, facilitându-le mijlocele pentru a se deda la prostituţiune, trebue însă ca frecventa şi repetiţiunea faptelor să aibă un caracter de o deprindere criminală. Acest obi-ceiii pote să resulte, fie. din fapte de corupţiune. repeţitela diferite epoce, în privinţa aceleaşi persdne, fie din aceleaşi fapte succesive practicate în privinţa, unor persone diferite, ast-fel'că pluralitatea victimelor nu este o condiţiune esenţială a obiceiului, ci maî multe i'apte reiterate sunt suficiente pentru a-1 constitui. Aceea ce-1 constitue este frecventarea şi continuitatea actelor şi nu numărul personelor cari sunt o-biectul acestor acte, este exerciţiul acestei meserii sau acţiuni neîncetat sau succesiv cu scop de a escita sau facilita corupţiunea. Circumstanţa obiceiului este deci un element esenţial al acestui delict. Primul aliniat al art. 267 cere, pentru aplicaţiunea pedepsei ce institue, ca* prevenitul să fi excitat, favorisat saii înlesnit obicinuit desfrânarea saii corupţiunea, circumstanţa obiceiului este deci un element esenţial al acestuî delict. Al doilea aliniat al acestui articol se referă la cel dintâiu şi prin urmare nu jvrevede şi nu reprimă de cat circumstanţa a-gravantă a acelui delict, resul-tând din autoritatea care aparţine părinţilor, mumei şi altor persone însărcinate cu supravegherea minorilor . Delictul clar nu are fiinţă de cât prin concursul acestor 2 circumstanţe : u> trebue ca desfrânarea sau corupţiunea să nu fi fost escitată în scop de a satisface propria sa pasiune şi h) ca să fie obiceiul acestor acte de escitaţiune, adică rei-teraţiunea lor, fie că acesta reiteraţiune s'a manifestat a-supra unei singure persone sau asupra maî multora. O altă cestiune este aceea dacă art. 267 se aplică la aceia cari dau la prostituţiune, junele copile carî mal înainte erau prostituate^ precum se afirmă că a fost în specie. Legea nu face nici o distincţiune ; ea pedepsesce pe toţi aceia care îs) fac o meserii' dc a escita la desfrânărî pe junii minori mal mici do 21 anî, puţin importă dacă aceşti, minori erau mal dinainte desfrânaţi. Morala nu distinge între aceia care Ic întreţin în aceste sentimente. Aceşti din urmă nu sunt câte o dată cel mal culpabili. Unii ca şi alţii trebue să sufere aceiaş pedepsa. Proxeneţii nu vor ii'scusabilî dacă junele copile pe carî le dedau prostituţiune! au fost înscrise la Primărie (după legea francesă la poliţie). Livretele şi inscriptiuneâ tinerelor publice pe registrul Primăriei nu constitue o autorisatiune de a se deda la prostituţiune. Acesta măsură, luată în interesul public, nu are alt scop de cât a le supune la privi-ghiarea autorităţilor şi vizitelor medicale prescrise de regulamente. Primăria dar trebue necesarmente a supune fetele minore, măsurilor de supra-veghiare comune tuturor fetelor publice şi este cu neputinţă de a se vedea, în aceste măsurî, o autorisatiune care să p6tă deveni o scusă a delictului. — C. Iaşii, 23 Mart. 84; Dr. 45/83-84 p. 358. -222 ATENTATE LA PUDOAEE. ART. 268—270 2. In delictul de atentat la bunele moravuri, constatarea cum că delicuentul a favorisat în mod obicinuit corupţiunea şi că victimile erau în' etate minare, constituind nisce cestiunî de fapt, sunt lăsate la suverana apreciare a instanţelor de fond, care scapă de ce'n-sura Curtel de Casatiune. — Cas. II, 3 Febr. 93; B. p. 166. 268. Ceî căduţî în delictul menţionat în cel din urmă articol, se vor maî condamna şi la interdicţiunea dreptului de a fi tutori, curatori şi părtaşi la consiliile de familie, d'e la un an până la douî anî, pentru individiî cărora se aplică ântâiul paragraf al acelui articol; de la douî anî până la patru, pentru ceî de carî se. vorbesce în paragraful al doilea al aceluiaşi articol. Dacă delictul s'a comis •de către tată saii mumă, culpabilul va ti încă lipsit de drepturile ce i se acordă de codicele civile asupra pers6nel copilului, în virtutea putere! sale părintesc!. Cir. 325-341. /'. Fr. 335. Dreptul ce dă legea tutoru-lul se referă numai la admi-nistraţiunea bunurilor minorilor si nu se pote confunda cu atributul putere! părinteşti, care, fiind inerinte calităţii de părinte, se exercită asupra personeî copiilor şi nu se pote pierde de cât în unicul cas al art. 268 şi atunci numai a-supra copilului care a fost o- biectul delictului, iar nu si asupra celor-lalţî, dacă delicventul ar mai' avea si altî copil. — C. Gal. II, 13 Ian, 96; Dr. 15 96, p. 115. 269. Acel culpabil de adulterin (pre-curvie) precum şi complicele seu, se vor pedepsi cu închisorea de la una lună până la şese lunî. C'u\ 211. Deşi este exact în drept că consumarea actului fisic constitue elementul esenţial al delictului de adulter, cu tote acestea faptele din cari se pote deduce consumarea acestui act sunt lăsate la suverana apreciare a judecătorului de fond,— Cas. II, 2 Mart. 83: B. p. 341. Idem: Cas II, 12 Oct. 93; B. p. 896. 270. Acţiunea de adulterin nu se va putea intenta dacă soţul inocent nu va cere-o formal. Soţul inocent pote cere şi dobândi orî când, în cursul procesului, stingerea acţiune! publice, precum şi, după darea sentinţe! definitive, încetarea pedepsei, dacă va consimţi a remânea în căsătorie. In caşul acesta din urmă, complicele osândit nu pote fi apărat de penalitate. Pr. P. !-(>. 1. Adulteriul femeeî nu pote fi denunţat de cât de soţul care are dreptul chiar a retrage e-fectele condemnaţiunei pronunţată de către 'Tr. De aci resultă că legea derogând, în ATENTATE LA PUDOARE. AKT. 270 223 acest punct, la principiul care a presidat la instituţiunea Ministerului public în materie penală, şi luând în considera-ţiune atât interesul general al societate), cât şi interesul privat al 'familiei', a învestit es-clusiv pe soţ cu dreptul de a denunţa si 'urmări adulterul femeeî' sale. Ast-fel acţiunea de adulter aparţinând es'clusiv soţului, Ministerul public, in acesta materie, nu este de cât parte alăturată, şi deci, nu pote pune în mişcare acţiunea publică, fie la Tr. iie in apel, fără consimţămentul soţului inocent. In 'specie recurenta fiind achitată de Tr. soţul seu nu a făcut apel în contra sentinţei achitătc'irc şi Curteu a fost" sesisată numai «lupii apelul Procurorului general, apel de care s'a desislat in ziua iu-făţişărcl. Ast-fel, Curtea, fără să' tie sesisată de apelul soţului, singur in drept a urmări acţiunea Tribunalului, şi condamnând pe recurenta, a comis exces de putere. —Cas. II, i> Ian. 80 ; B. p. 36. 2. Acţiunea publică pentru adulter nu se exercită de soţul inocent, ci numai de Ministerul public, după cererea formală a soţului inocent. Prin urmare, este neadmisibil apelul soţului inocent contra sentinţei achi-tătore, când el are în vedere numaî acţiunea publică.—Cas. II, 20 Mal'92; B. p. 507. 3. Exerciţiul acţiune) publice îl are numâî Ministerul public ; numai el o pote pune m mişcare şi numaî prin el acţiunea pote fi admisă înaintea inst. ae apel. Desi Lg. a admis, pentru delictul de adulter, doue derogaţiunî la dreptul comun, derogaţiunile fiind de drept strict nu pot fi întinse peste textullegeî. Aceste derogaţiunî la dreptul comun, întemeiate pe interesul căsătoriei, consistă numai : a} în a nu permite Ministerului public să pună în mişcare acţiunea publică fără cererea soţului; h> în a da drept soţului să ceră orî când stingerea acţiune! publice contra soţiei sale si complicelui seft. Din aceste derogaţiunî nu resultă, şi nu pote resulta, că a-tuncî când Ministerul public nu a făcut apel contra sentinţei de achitare, singurul apel al soţului să aducă înaintea instanţelor de apel acţiunea publică, căci asupra acestui punct nu găsim in lege nici o dero-gaţiune la dreptul comun. In lipsa de apel din partea Minis-teriulul public, acţiunea publică este şi remâne stinsă. Prin urmare", soţul nu maî potd figura în apel d'e cât ca parte civilii şi nu pote cere alt-ceva ile cât daune interese pentru prejudiciul ce va proba că i s'a causat.—(!. Hue. t, 2K Kelir. tt; Dr. »«;»*, p. 203. 4. Vezâud eseeptiune presen-tată ca un tine iie neprimirc întemeiat pe motivul că numaî soţul inocent pote pune în mişcare acţiunea publică de adulter; că partea civilă de astă-zi n'ar ti inocentă după cum cere art. 270 de ore-ce din instrucţiunea urmată s'ar dovedi că şi ea este culpabilă de acelaş delict, existând chiar o acţiune principală contra eî. Vedand că, într'adever, art. 270 prescrie că acţiunea de a-dulter nu se va putea intenta dacă soţul inocent nu o va cere formal, şi mal departe, tot acest articol dispune că soţul inocent pote cere şi dobândi ort-când în cursul procesului stingerea acţiunel publice, etc; că totă argumen-tatiunea în sensul excepţiuneî ridicată este dedusă din cuvintele soţ Inocent întrebuinţate de Lg.' Acesta interpretare nu pote ii admisă, de ore-ce delictul de adulter atingând de aprope ordinea socială a a familiei şi a bunelor moravuri domestice, nu se pote în- 224 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 270 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 270 225 ehipui un singur moment că Lg. să ii statornicit impunitatea unui soţ sub singurul cuvânt că ceî-l'al soţ ar ii şi el vinovat ele aceiaş fapt imoral; în orî-ce cas,1 acesta împrejurare ar constitui, cel mult, o circumstanţă atenuantă pentru apreciarea responsabilitâ-ţei penale, iar nici o dată vina de adulter a unuia din soţi n'ar putea conduce la disculparea celuî-lalt soţ. Teoria susţinută de avocatul inculpaţilor putea să existe cel mult sub vechia nostra legislaţiune (Codul Caragea şi pravila luî Matheiu V. V.) şi sub dreptul roman unde, până la legea Julia de adulteriis, adulterul era un delict privat, dar o a-semenea interpretare nu pote sa aibă loc faţă cu ideile moderne asupra sistemului represiv şi cu tote instituţiunile şi moravurile din timpurile nostre. Dacă s'ar admite contrariul, am ajunge la conclusiunea că Lg. ar învoi ambilor soţî a călca credinţa conjugală, căcî, în acesta ipotesă, n'ar înflige nici o pedepsa, resultat monstruos şi necompatibil eu în-săşî ideia fundamentală a căsătoriei. Cum, într'adever, o femee ar putea ch găsi o jus-tifieaţiivnemgreşala bărbatului sfeu ?... Cum ar putea ea pretinde că desfrânarea Iul a legitimat adulterul el? Care ar maî fi prestigiul legeî când justiţia ar constata doue delicte'în loc de unul şi s'ar mulţumi numaî de a le înregistra, fără a pedepsi pe nimeni?... Lg. care în timpurile vechi era aşa de clar şi de precis când apăra pe femeia de pedepsa adulterului, dacă bărbatul avea o ţiitore, n'ar ti fost astă-zî aşa' de laconic şi de obscur şi'n'ar fi întrebuinţat o expresiune atât de vagă', simplul cuvânt inocent, daca într'adever ar fi înţeles a conserva ceva din tradrţiu- nile vechi; cu atât maî multr cu cât acesta expresiune nu se vede nicî în Codicele Caragea nicî în pravila luî Matheiu Voevod pentru ca să putem fi autorisaţî, până la un punct ore-care, a crede că într'adever cu intenţiune s'a întrebuinţat cuventul" de inocent. Apoi/afară de acesta, dacă e vorba de tradiţiunl, pentru ce Lg. s'ar fi gândit tocmai la Codicele Caragea şi la Codul penal din 1850, ăl cărui sistem vrea tocmai să părăsescă, şi nu la Codul penal din Moldova (§ 229) care nu face nicî o deosebire între bărbat şi femeia şi care de asemenea' nu conţine nimic despre nedemnitate. In fine expresiunile sot inocent, întrebuinţate de Lg. din 1864, servesc numaî ca o desemnare pentru a arăta pe soţul le-sat , în oposiţiune cu soţul culpabil, care' a călcat credinţa conjugală. — Tr. Jasl 1J, 21 Febr. 83 ; Dr. 28/82-83, p." 231. 5. După art. 194 Civ. soţii îşi datoresc unul altuia credinţă. Acesta obligaţiune reciprocă este sancţionată de art. 270 1*. Legisfaţiunea română, spre deosebire de cea franceză, nefăcând nicî o dis-iincţiune absolut între adulterul bărbatului saii al femeeîy Lg. pentru a înăbuşi scandalul^ a îngrădit exerciţiul acţiune! in adulter cu certe condiţiunî,. caii sunt particulare acesteî: acţiuni, zicând că ea nu pote fi pornită, de cât numaî de către unul din soţî şi anume de cel inocent. Prin cuvintele soi inocent nu trebue şi nu se pote înţelege soţul reclamant, căcî a crede ast-fel, ar fi a răsturna principiul de reciprocitate a credinţei conjugele consacrat prin art. 194 Civ. a cărui sancţiune este art. 270 P. Şi după art. 211 Civ. ambii soţi putend cere despărţenia pentru motiv de adulter, ideea de reciprocitate perfectă a. credinţei conjugale, dominând întrega acesta materie, nu s'ar putea admite că soţul, care el însuşi este în culpă", care a sperjurat credinţa ce datora celui-l'alt soţ, să vină să reclame pentru tovarăşul şeii o pedepsa pe care şi el o merită. De şi, în opinia contrară, se argum'enteză că o greşală a unul soţ ar asigura pe cel'alt soţ de impunitate, a-semenea argumentări echiva-leză cu o critică a sistemului admis de Lg. iar misiunea justiţiei fiind de a aplica numaî legea, iar nu de a o critica şi maî puţin încă de a o corija, inconvenientele de fapt, expuse în părerea contrarie, cată a ti lăsate la o parte, faţă cu un argument de text, ca acela din articolul 270, care de două ori repetă cuventul de soţ inocent, când nicăirî Lg. nu ne dă a înţelege că inocent însemne/ă reclamant. Jn specie, din însuşi mărturisirea reclamantei, resultă că dânsa trăesce în concubina,) cu un altul cu care are si un copil, că deci nu este un soţ inocent. Ast-fel fiind urmeză ase admite finele de neprimire opus care fiind pererntoriu, urmeză a se respinge reclamatiunea. — Tr.Dor. 3Uct.95;Dr.23 96,p.208. 6. Prin cuvintele soţul inocent, Lg. a înţeles, şi nu putea să înţelegă de cât pe soţul reclamant , pe acela dintre soţi care a cerut formal urmărirea soţului vinovat, căci a admite că atunci când soţul urmăritor s'a făcut el însuşi culpabil de adulter, acţiunea publică, deschisă după cererea sa, ar fi stinsă, ar fi să nesocotim că pedepsa adulterului nu este consfinţită de lege numai în favorea soţului, dar încă pentru a garanta căsătoria, ar fi să zicem că adulterul dacă este reciproc se pote continua nepedepsit sub scutul legeî, şi să stabilim ast-fel o compensa-ţiune a delictelor. — Cas. II, 26 Ian. 99; Dr. 14/99, p. 109. 7. Dacă, posterior intentare!' acţiune!, a intervenit, după cererea unuia dintre soţi, o H. de divorţ, acesta nu împedica întru nimic cursul acţiune! publice, nicî un text de lege ne-consacrând, ca o causă de stingere a acţiune! pentru adulter, divorţul între soţî. In specie, acţiunea de adulter fiind intentată, după cererea soţului inocent, maî înainte de a h intervenit o H. judecătoreseă, care să pronunţe divorţul, instanţele represive, regulat sesizate de Mi-nisteriul public, au fost în drept a judeca şi condamna pe preveniţi. — "Cas. II, 18 Apr. 77; B. p! 208. S. Lg. lăsând în mâna soţului inocent, stingerea acţiune! publice, deja pusă în mişcare de densul, n'o face de cat in vedere de a menţine căsătoria şi de aceea zice duci) ra consimţi a rcmrinea în cusiilorie. Acesta condiţiune, în specie n'a putut să-ş! aibă locul, soţul inocent fiind mort, după ce Tăcuse a se începe urmărirea, şi fără ca nicî o retragere a acţiune! din parte-î să fie făcută. In asemenea împrejurări acţiunea publică remâne deschisă.— Cas. II, 27 Aug. 80; B. p. 262. ÎL Acţiunea publică pentru urmărirea crimelor şi delictelor aparţine esclusiv Ministerului public şi dacă Lg. pentru consideration! speciale : motive protectore a menţinere! familiilor, a temereî de turburare a focarului domestic, a subordonat punerea în mişcare a acţiune! publice pentru delictul de adulter, cerere! formale a soţului inocent, acesta acţiune odată intentată, dânsa îs! ia calea ordinară, se urmăresce conform dreptului comun, afară de caşurile şi împrejurările când legea a" stabilit alt-fel. Despărţenia ca si mortea soţului inocent, intervenită după pronunţarea sentinţei condem-nature a soţului culpabil, nu 15 226 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 270 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 270 227 p6te avea de efect a opri ese-cutarea pedepsei, sub motiv că soţia nu mal p6te face să renască legăturile căsătoriei, de asemenea despărţenia ca şi mortea soţului inocent, intervenită înaintea pronunţare! sentinţei de condemnare, nu note opri ca acţiunea de adulter să-şî urmeze cursul s6u, deşi soţul inocent nu mal are căderea a face să înceteze acţiunea publică. — O. Buc. I,'26 Mal 84; Dr. 74/83-84 p. 598. 10. Desfacerea căsătoriei nu pote şterge faptul petrecut pe când căsătoria era încă existentă, nici dreptul bărbatului de a exercita drepturile ce-1 dă legea pentru acel fapt comis pe când avea încă calitatea de bărbat. — C. Buci, 28 Febr. 92; Dr. 26/92, p. 203. 11. Acţiunea de adulter nu se pote intenta de cât după o cerere formală a soţului inocent. Soţul nevinovat'interesat e considerat ca arbitru în acostă privinţă. Dacă legea nostra pedepsesce violarea credinţei conjugale în interesul social şi pentru a garanta sftnţenia căsătoriei considerată câ o condiţie de ordine în familie şi în societate, nu mal puţin acesta o face şi în favdrea soţului nevinovat1 .ofensat în atecţia şi în onorea sa. Pentru a evita scandalul ce se produco prin urmărirea unei acţiuni publice pentru adulter, şi'chiar în interesul familiei'şi a copiilor eşiţi din căsătorie, soţul inocent pote cere ori când în cursul procedure!, stingerea acţiune! publice. O condiţie pentru acesta retractare nu este ca căsătoria să subsiste şi ca soţul nevinovat să rămâie în căsătorie, precum se deduce din expresiile soiul inocent şi din ultimele cuvinte ale frase! întâia a aliniatului 2 din art. 270. Spre a răspunde la obiecţiile ce se fac avem a ţine se*mă că printr'un divorţ se desface legătură conjugală şi înceteză prin urmare drepturile şi îndatoririle reciproce ale soţilor, însă a-cesta nu pote avea influenţă asupra aeţiunel publice, care începută se urmăresce fără concursul acelui soţ care s'a plâns. Soţul inocent, în sensul alinia-tului.2, este, fărădeosibire, acela din soţi faţă cu care cel-l'alt soţ a violat credinţa conjugală, în cât în locul acestei parafrase legiuitorul întrebuinţeză, spre scurtime, expresiile soţul nevinovat cari însă nu pote oferi un argument că pentru retractarea acţiune! s'ar cere ca în momentul retractare! încă să existe căsătoria şi soţul nevinovat să fie în căsătorie.'Pe de altă parte rămânerea în căsătorie ce se enunţă în partea din urmă a aliniatului l-iii este o condiţie numaî pentru a face să înceteze efectele condaninatore ale sentinţei nentru adulter. Acesta obligaţie, de a relua fosta soţie, nu o are bărbatul renunţând la plângerea sa, nici după art. 339 P. Fr. nici după jurisprudents francesă, Lg. regulând în acelaşi aliniat dreptul soţului nevinovat de a retracta plângerea şi dreptul, calificat in teorie, de'graţiare în privinţa în ce tarei efectelor condemnâ-tore, s'a inspirat de legea franceză şi n'a organisat exerciţiul acestor drepturi, alt-fel ca* în legea franceză, de cât numaî ceea-ce era în legea francesă admis numaî pentru bărbat s'a admis de o potrivă pentru ambii soţi. In fine, acea cerinţă, daco va consimţi a rămânea în căsătorie din art. 270 al. 2 este şi gra-maticalmente o condiţie numaî pentru exerciţiul dreptului de graţiare nu şi a dreptului de retractare a acţiune!, căcî altfel ele ar fi. trebuit să urmeze îndată după soţul inocent. Dacă s'ar cere pentru retractarea acţiune!, ca condiţie pentru acela care o retracteză, ca să rămână în căsătorie, acesta ar însemna a perpetua scandalul în mod neînţeles în detrimentul chiar al familiei şi al copiilor însăşi eşiţi din căsătorie. Aşa fiind şi' sub raportul interpretatei literale şi gramaticale cât şi maî cu semă din punctul de vedere al interpretare! logice şi raţionale, precum şi îninteresulmo-ralităţel publice şi a posiţiuneî sociale al copiilor eşiţî din căsătorie trebuie să se r'ecunoscă că soţul nevinovat chiar dacă s'a despărţit ca în speţă, este în drept a retracta acţiunea pentru adulter.—Cas. II, 27 Ian. 97; Dr. 42/97, p.331, C. Jud. 9/97, p.70. B. 97, p. 108. Idem: Cas. II, 22 Sept. 98; Dr. 78/98, p. 661. 12. Dacă în art. 270 Lg. a dispus că, după darea sentinţei definitive, complicele condein-nat nu pote fi apărat de penalitate, chiar când soţul lesat ar consimţi a remâne în'căsătorie, acesta disposiţiune nu sc aplică de cât la caşul când sentinţa e definitivă şi în privinţa complicelui, iar nu numaî în privinţa soţiei culpabile. Dreptul pe care îl exercită soţul, în a-cestâ specie, este un 'drept de graţiare, care, după natura lucrului, remâne limitat la soţia sa şi nu pote schimba efectele lucrului judecat în privinţa personeî complicelui. De câte ori însă nu există încă lucru judecat în privinţa lui, reconci-liarea soţilor are caracterul de a stinge chiar adulterul, stabilind o presumpţiune legală că n'a existat nici când, tocmai acesta presumpţiune a putut fi causa pentru care soţul inculpat n'amaiusat de dreptul sSu, devenit inutil. Raţiunile, de înaltă ordine socială, carî se opun la continuarea unul proces scandalos, atunci când soţul continuă convieţuirea cu soţia sa, există şi în caşul când acest proces nu s'ar mai continua de cât în privinţa personeî coni- £liceluî. — Cas. II, 12 Dec. 83; ir. 20/83-84, p. 155. B. 83. p. 1230. 13. De îndată ce a intervenit o hotărâre definitivă, fie faţă cu tote părţile din proces, fie numaî faţă cu una din ele, căci legea nu face nici o distincţiune, scandalul este pe deplin şi în mod public produs şi adulteriul judecătoresc constatat, şi dar, în acest cas, dreptul soţului inocent de a împedica executarea pedepsei nu mal constitue o desistare de la acţiune, ci numaî o er-tare de care nu pote profita şi complicele soţului. Nu este nici o raţiune ca acesta ertare personală soţului şi permisă numai în interesul menţinere! căsătoriei să se întindă şi a-supra altor persone streine de căsătorie. Ar fi cu totul anormal cu procesul să ia sfârşit printr'o condemnaţiuno definitivă fulă cu autorul principal, po când faţă cu complicele, care în realitate nu este de cât un coautor, acţiunea să se declare stinsă, şi acesta pentru motive ce nu-î sunt de loc personale; de altă parte este netăgăduit că dacă con-damnaţiunea ar fi rămas definitivă de o dată pentru ambele părţi, pardonarea soţului nu ar fi putut avea nici'o influenţă asupra complicelui său, acesta urmând să-şl execute pedepsa, de ore-ce "paragraful ultim al citatului art. 270 nu mai lasă nici o îndoială în a-cestă privinţă. Aşa dar a stabili o regulă contrară pentru caşul când judecata complicelui s'a prelungit până după condamnarea definitivă a soţului şi ertarea luî, ar fi a stabili o distincţiune pe care legea nu o face şi pe care raţiunea nu o justifică.—C. Cr. Il/so Oct.90; Dr. 6/91, p. 43. 14. In materie de adulter, acţiunea civilă înceteză prin împăcarea soţilor. — Cas. II, 3 Sept. 84 ; B.' p. 721. 15. Din art. 270 resultă ca soţul inocent pote cere ori- 228 ATENTATE LA PUDOARE. ART. 271 când, în timpul procesului de adulter, stingerea acţiuneî publice, prin urmare, soţul inocent, care este în drept a intenta acţiunea publică, este şi în drept a renunţa la acesta acţiune. Ace'stă renunţare pote să'fiesau formală, expresă sau tacită. F'ste tacită când se stabileşte prin fapte şi împrejurări,' că o reconciliare s'a săvârşit între soţî. Nu este dar, adeverat că a considera recon-eiîiarea ca un mijloc tacit de renunţare ar însemna denegarea dreptului de a intenta acţiunea de adulter, tiind-că dreptul însuşi acordat cui-va, într o privinţă ore-care, nu este de-negat ' printr'aceea că acela care are acel drept renunţă.— Cas. II, 2 Apr. 97; B. p.'559. 16. Cererea, făcută de inculpat, d'a i se admite proba cu martori spre a dovedi că după comiterea adulterului, şi a cunoştinţei ce a avut bărbatul de acest adulter, bărbatul s'a împăcat cu soţia sa, acesta cerere, dacă era dovedită, era de natură a atrage achitarea prevenitului. Curtea de apel stabilesce că, în principiu, o asemene cerere nu este fondată, dacă bărbatul nu declară în mod expres că iartă pe nevasta sa. Acesta interpretaţi nun adaogă legei o condiţiune rare nu este cerută de dânsa, Lg. privind împăcăciunea urmată între soţî în urma adulterului ca b ertare implicită. — Cas. II, l Apr. 89 ; Dr. 4 i .'Kt», p. 323. B. 89, p. 441. 17. Cererea de despărţenie se stinge prin împăcarea soţilor urmată după primirea ce-rereî de despărţenie. Acesta regulă statornicită de art. 2nd Civ. trebue aplicată cu maî mult cuvânt încă şi în caşul acţiuneî de adulter', căcî, pe lângă aceia că are de efect a veni în sprijinul menţinere! căsătoriei, dorinţă neîndoios* a Lg. apoi o asemenea regulă tinde încă a preveni scandalul procesului de ; dulter atât de compromiţător pentru moravuri. După intentarea acţiuneî de adulter constatându-s'e împăcarea intervenita între soţî, dânsa frebuesce interpretată în sensul că soţul inocent voesce a stinge acţiunea de adulter şi prin conscevenţă un asemenea eveniment trebuesee a fi considerat ca un fine de neprim ire contra continuare! acţiuneî, Ministerul public ne maî avend, în acest cas, căderea legală a opri împăcarea intervenita intre soţi. O asemenea împăcare avend de efect a forma un fine de neprimire contra acţiuneî de adulter, pote fi expresă sau tacită. — C. Buc. I, 26 Maî 84 ; Dr. 74 83-84, p. 598. 271. Se va pedepsi cu maximum inchisoreî, persona aceea, care, tiind căsătorită, se căsătoresee din noii, maî înaintea desfacere! căsători eî celei precedente, dacă acea că-săt<>rie v a, fi fost vala-l.ila. Asemenea se va pedepsi şi acela care, neriind căsătorit, se căsutoresce din noii cu o personă căsătorită şi pe care o scia că era căsătorită. Acesta pedepsa se va aplica şi preotului saîi oliceruluî statului civil, care, cunoscând că o personă este căsătorită, îşi dă concursul ministeriu-luî seu la o nouă căsătorie a aceleiaşi persone. Cir. 130, 171. P. Fr. 139, P. Fr. 340. ARESTĂRI ILEGALE. ART. 272. 27H 229 1. Când inst. de fond constată că prima căsătorie nu era le galmente d e sf ă c ut ă rec uno see implicit validitatea el.—Cas. II, 6 Iul. 76 ; B. p. 396. 2. Pentru ca sa existe delict de bigamie, pe lângă existenţa uneî căsătorii anteriore şi faptul de a contracta o altă căsătorie, se mal cere şi intenţiunea fraudulosă din partea a-genţilor. Din constatarea că delicuenţii au avut cunoscinţă despre căsătoria precedentă nu se pote deduce şi intenţiunea fraudulosă, căci se pote ca den-şiî să fi avut o noţiune greşită asupra împrejurărilor carî au înconjurat faptul, cum a fost credinţa că prin trecerea sa de la catolicism la ortodoxism s'ar li putut desface prima căsătorie şi că tocmai acea noţiune greşită să H fost causa căre i-a determinat a se căsători comi-ţend ast-fel delictul cu bună credinţă, ceea ce şi acusaţi! au invocat la instanţa de fond. Aşa dar Curtea, nearătând a-nume de unde resultă intenţiunea fraudulosă, decisia sa'nu este motivată şi de aceea are a fi casată.—Cas. II, 25 Iun. 96 ; B. p. 1105. 8. Pentru ca sa existe delictul de bigamie, ca şi în orî-ce alt delict, se cere intenţiune de-lictuosă, care consistă în voinţa de a înfrânge legea, care pedepsesce pe acela care, fiind căsătorit se căsătoresce din nou maî 'nainte de desfacerea primei căsătorii. Nimeni nu pote invoca ignoranţa legei, pentru a scăpa de respuuderea ce o are înfrângând legea şi comiţând ast-fel un delict. In specie, Curtea constată în fapt că intimata scia, la contractarea ce-leî de a doua căsătorii, că fusese căsătorită maî înainte ci-vilmente. Ast-fel starea eî de cultură şi credinţa eî despre căsătorie în acesta stare nu î pute folosi întru nimic, pentru a se scuti de pedepsa delictu- lui ce a comis, şi Curtea motivând şi înteme'indu-se pe a-ceste consideraţiunî pentru a constata că lipsesce elementul esenţal, intenţiunea, violeză art. 271 întru cât sciinţă intimatei despre existenţa primei căsătorii e constatată,—Cas. II, 22 Sept. 98; Dr. 69 98, p. 583. SECŢIUNEA VI Arestaţiuiiî neleifale, sechestratului de persfme şi alte atentaţi' la liberi ateu individuală 272. Se va pedepsi cu douî anî de închisore, orî-cine, fără ordinul autori-tăţel competinte, şi afară de caşurile unde legea, ordonă sau permite anume arestarea uneî persone, va fi arestat, va ri deţinut saiî va ti sechestrat pe o personă pentru un motiv ore-care şi fără scop de a comite un delict special. Se va pedepsi cu aceeaşi pedepsa şi acela care va fi dat locuinţă spre a se executa arestuirea, închiderea saiî sechestrarea personeî. Const. 13. Pr. P. 587, 589, w. P. Fr. 341. Deţinerea în biserică a unuî copil adus la botez, contra voinţe! femei care l'a adus în biserică şi neliberarea copilului de cât în urma intervenţiei Primarului, constitue delictul de sequestrare ilegală. — Cas. II, 30 JVIal 79 ; B. p. 461. 273. Culpabilul de infracţiunea prevedută în 230 INFRACŢIUNI CONTRA COPIILOR. ART. 275, 276 INFRACŢIUNI CONTRA COPIILOR. ART, 277, 278 231 articolul precedent se va pedepsi cu reclusiunea. 1) Dacă din faptul chiar al arestare! victimei, saii al tratamentului la care a fost supusă în timpul sechestrare! sale, a re-sultat o lesiune corporală gravă, sau dacă va ti fost supusă la vre-o tortură ; 2) Dacă sechestrarea a ţinut mal mult de o lună; 3) Dacă crima s'a comis asupra unuî ascendente legitim sau natura); 4î Dacă arestarea sau sechestrarea s'a executat cu port schimbat, cu nume mincinos, sau cu vre-un ordin ori mandat plăsmuit al autoritate! publice; şi 5) IJacă individul a-restat sau sechestrai, a fost ameninţat cu mortea. P. Fr. \*4!l, 841. P. Fr. 211. 274. Pedepsa se va scădea la închisore de la o lună la un an, dacă cel culpabili de delictele menţionate la art. 272, până a nu se porni pâră asu-pră-le, vor fi liberat pe persona arestată, închisă saii sechestrată înaintea împlinire! dilei celei de al decelea, socotite din diua arestare!, a închisorel saii a sechestrare!. P. Fr. 343. SECŢIUNEA VII Crime şi delicte privitore la poprirea sail distrugerea dovedim statului civil al unuî copil, saii la compromiterea existenţei sale; răpire de minori; infracţiuni contra lefilor asupra înmormântărilor § 1.—Crime şi delicte în contra unuî copil. 275. Culpabili! de răpire, de tăinuire, de su-presiunea unuî copil, de substituţiunea unul copil în locul altuia, sau aceia cari vor face să tracă un copil ca născut dintr'o femeie care însă nu l'a născut, se vor pedepsi cu reclusiunea. Acesta pedepsa se va aplica şi acelor carî, fiind însărcinaţi cu ţinerea unui copil, nu-1 vor Înfăţişa persanelor carî au dreptul de a-1 reclama. Civ. 300, nr. P. Fr. 345. 270. Veri-ce personă care, asistând la o nascere de copil, nu va fi făcut declaraţiunea prescrisă de Codicele Civile, în timpul cerut de acea lege, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile la sese luni, si cu amendă de la 26 la 150 lei. Asemenea se va pedepsi şi orî-care personă, care, găsind un prunc, de cu-rend născut, nu-1 va da celor însărcinaţi cu a luî luare sau căpătuire. Nu va fi supus la pedepsa, acela care, găsind verl-un copil, va voi să se însărcineze cu cresce-rea luî; va fi însă dator să dea asemenea înscris la institutul orfanilor, sau la municipalitatea locală. Civ. 41, 44, P. Fr.346, 347. 277. Cel care vor lepăda, în verî-un loc singuratic, un copil maî mic de şepte ani deplini, precum si cel ce vor ordona a se lepăda copilul, dacă însă ordinul se va ti îndeplinit, se vor pedepsi, numai pentru acest fapt, cu închisorea de la şese luni până la doi ani, şi cu amendă de la 26 lei până la 150 de lei. Iară de se va fi lepădat copilul de către părinţii, tutorii saii îngrijitorii săi, orî din ordinul lor, atunci pedepsa va fi închisorea de la un an în sus, şi a-menda de la 26 la 250 lei. P. Pr. 349, 350. Prin art. 277, 278 şi 279, Lg. a înţeles nu de a protege, starea civilă a unuî copil maî mic de 7 anî, căcî distrugerea stăreî sale civile face obiectul art. 275 şi 276 P. dar de a res-prima delictele cari pun în pericol viaţa sa. Acesta resultă din titlul secţiune! "VII, tinde se vede că Lg. se ocupă întâiu, adică în art. 275 şi 276, de crimele şi delictele privitore la poprirea' sati distrugerea dove- direî stăreî civile a unuî copil şi al douilea, adică în cele treî articole din urmă, de compromiterea existenţei sale. De aci decurg următorele doue consecinţe : o) necesitatea privaţiune! copilului de orî-ce asistenţă, pentru ca autorul lepădare! să tie pedepsit, căci dacă nu a fost privat de ajutor, nu se p6te zice că i s'a compromis existenţa conform art. 277 şi 279 b) inutilitatea de a se cere ca element al acestor delicte intenţiunea culpabilă de a suprima starea civilă a copilului, care intenţiune este indispensabilă pentru existenţa crimei Srevăzută de art. 275. Totuşi acâ. acesta intenţiune există, atunci când copilul e lepădat, cum lepădarea constitue o su-presiune autorul va n comis în aceiaş tini]) şi crima (le su-presiune de stât civil şi unul din delictele prevezute de art. 277 şi 279, după cum copilul va ti fost lepădat într'un loc singuratec saii nesinguratec. Dacă din cele ce preced reese că nu este lepădare, atunci când autorul părăsireî copilului s'a a-sigurat că el a fost luat de vre-o personă, nu e maî puţin adeverat că cel ce face o atare afirmaţiune trebue s'o probeze, de ore-'ce faptului că un copil a fost găsit singur într'o stradă unde a fost depus de o personă cu voinţa de a-1 părăsi, cum s'a întâmplat în specie, trebue a se ataşa presumţiunea, până la dovada contrarie, că autorul depunere! l'a privat de orî-ce a-sistenţă.—Tr. Dolj, II, 8 Apr. 94; Dr. 56/94, p. 452. 278. De se va fi schilodit ori se va fi betejit copilul din causa lepădare!, fapta se va privi ca o rănire săvârşită cu voinţa celui ce'l-â lepădat; iară de se va întempla mor- 232 RĂPIRE DE MINORI. ART. 280. 281 ÎNMORMÂNTĂRI. ART. 284, 285 233 tea copilului, fapta se va piivi ca omor. In cel d'intâiu cas, culpabilul se va supune la pedepsa hotărîtă pentru rănire cu voinţă, şi în cel de al doui-lea, la cea hotărîtă pentru omor. P. Fr. 351. 279. Aceî carî vor lepăda, în loc care nu e singuratic, un copil maî mic de şepte anî deplini, se vor pedepsi cu închisore de la o lună până la şese luni, şi cu amendă de la 26 până la 50 leî. Iară de se va lepăda copilul de către părinţii săi, de către tutorii orî îngrijitorii săi, pedepsa va fi închisorea de la doue lunî până la un an, si amendă de la 2G până l'a 100 lei. P. Fr. 352, 358. § i - ltăpirr iii' minori. 280. Verî-care, prin viclenie saii violenţă, va răpi sau va face ase răpi minori, saii va înduplec:), orî va ascunde sau va strămuta, sau va face a se strămuta din locul unde eraţi aşedaţl]de către acei sub a căror autoritate saii direcţiune erau supus! orî încredinţaţi, se va pedepsi cu închisorea de la un an până la douî ani. (-ir. 342, P. Fr. 354. 1. După art. 280 este pedepsit orî-cine pentru delictul de răpire de minori, destul numaî / ca răpirea, ascunderea sau stră- / HJ mutarea minorului din locul 'HJ unde este aşezat de către acela . ir. urm. Pr. P.). Aşa Hind acest text trebue scos din causă. Din cele expuse s'a lămurit pe deplin că specia acesta a pus'o Le:, alături de acea preve/.ută de art. 517 Pr. P. Iată motivul pentru care cr Jem că. delictul de mărturie mincinosă, comis de inculpat, dinaintea Curţel apelative din Iaşi, e un delict de drept comun .şi care urmeză a ti judecat după regulele Procedurei ordi- nare. — Tr. Dor. 7 Nobr. 96 ; Dr. 2G'97, p. 203. 288. Orî-care va da mărturie mincinosă, în prin-cine corecţionale, orî în contra acusatuluî, orî în favorea luî, se va pedepsi cu doî anî închisore. P. Fr. 302. 2M9. Orî-care va da mărturie mincinosă în pricine poliţienesc!, se va pedepsi cu închisore de ]a o lună până la sese lunî. P. Fr. 362. 290. Cel ce va da mărturii mincinose în pricine civile, se va pedepsi cu închisere până la doî anî. P. Fr. 363. 291. Martorul mincinos care va ti primit orî-ce fel de mită, ori resplătire înfiinţata saii promisă, se va pedepsi cit reclusiunea, de va li petru pricine corecţionale sau civile, iar de va li pentru pricine poliţienescî cu închisore de la un an până la doi. Către acestea, ceea-ce va îi primit martorul mincinos se va lua pe seina ospiciilor. P. Fr. 364. 292. Ceî ce, prin orî-ce mijloc, vor amăgi pe martori spre a da mărturie mincinosă, se vor pedepsi întocmai ca martorii mincinoşi, după disposiţiunile celor din urmă cinci articole. P. Fr. 365. 293. Când, în pricine civile, prigonitorele părţi vor propune una alteia a face jurământ, sau când jurământul se va propune de către judecetor uneia din părţi, şi partea, primind propunerea, va să-verşi jurament mincinos, săverşitorul unuî asemenea jurământ se va pedepsi cu închisore până la douî anî, amendă până la 250 leî, şi interdicţiunea pe timp mărginit. Civ. 1208-1213,1219. P. Fr. 366. 1. fntre elementele constitutive a delictului de sperjur prevedut şi pedepsit de art. 2it:i sunt: ai intenţiunea fraudulosă adică că persona, careaprestat jurămîntul, avea cunoştinţa de faptul pentru care i s'a deferit jurămîntul şi cu tote aceste l'a săvîrşit cu intenţiune de a a-duce prejudiciu celui care l'a deferit, b) trebue să se constate că faptul, asupra căruia i-s'a deferit jurământul, era personal a luî. — Cas. II, io Iun. 81; B. p. 534. H. Jurămîntul decisoriu ca mijloc de probaţiune pote ii deferit şi înaintea judecătoriilor comunale, întru cât legea nu detinde acesta. Prin urmare, se face pasibil de pedepsa prescrisă de art. 293 acela care se dovedesce că a prestat un jurământ fals înaintea acesteiin-stante. — 'Tr. Tut. 15 Maî 85; Dr. 48 84-85. p. 382. 3. Delictul de sperjur există orî de câte-orî partea n'a câştigat de cât în virtutea jurământului prestat şi care s'a dovedit de mincinos. — Cas. II, 2 Ian. 89; P>. p. 65. 4. De si în principiu orî-ce persona care a suferit o daună pote cere înaintea justiţiei re-paraţiunea el şi a se constitui parte civilă în instanţa corecţională care urmăresce infracţiunea la legea penală, dar a-cest principiu este supus necesarmente la exeepţiunile determinate de lege. I na din a-ceste excepţiunl se prevede de art. 1213 Civ. care declară că, în caşul când o parte a jurat, cea-laltă numai este primită a proba falsitatea jurământului, de unde resultă că acela care a fost lesat prin un jurământ fals nu se pote constitui parte civilă în instanţa corecţională care urmăresce acest delict. Nu se pote în adev6r reveni contra transacţiunel operate prin deferirea şi prestarea jurămîntu-lul, oferindu-se de a proba falsitatea luî. Nu pote avea nict facultatea, pentru a distruge efectele acesteî transacţiunî, să intervină ca partea civilă pentru a obţine daune-tnterese m instanţe angagiată de Ministerul public, căcî şi prin a-cesta ar reveni asupra transacţiunel ce a oferit, expunendu-se la şansa unul falş jurământ. Ar fi a reveni asupra transacţiunel, când s'ar reclama, sub numele de daune interese, o valore pecuniară egală cu obligaţiunea asupra căreia a fost deferit jurământul. Nu se pote f tee indirect ceea-ce legea de-rmde de a face direct, interesele părţilor civile sunt tranşate prin trânsacţiune. In ceea-ce privesce pe Ministerul public cestiuneadacăpartea civilă este sau nu primită a stabili că jurământul este falş, îî este cu totul streină. Interesul socie-tăţeî cere ca delictul de sperjur să nu rfemână nepedepsit, şi cu tote că partea civilă nu pote lucra, de cât în interesul seu privat, şi ale cărei interese le-a regulat irevocabil Codul Civil pedepsa însă datorită delictului, trebue a fi provocată de Ministerul public, 238 mărturie min representantul societătel. — Tr. Ial. 26 Apr. 85; Dr. 46/84-85. p. 368. 5. In materie penală, proba testimonială nu este supusă la restrieţiunile prevăzute în art. 1191 şi urm. Civ. de ore-ce acţiunea penală, după art. 2 Pr". P. are de obiect o pedepsa şi este independentă de acţiunea Civilă. De aci resultă că în penal falsitatea jurământului pote li probată cu martori. — Cas. Vac. 17 Iul. 74 ; B. p. 248. 0. Jurământul, săvârşit de una din părţi, asupra unor fapte civile, nu pote avea caracterul unui jurământ fals, şi nu se pote urmări pe cale criminală, de cât în cas când s'ar produce o probă scrisă, sau cel puţin un început de probă ser'isă, asupra faptului negat de partea care a jurat. Deşi faptele criminale pot ti probate şi prin deposiţiunî de martori, nu se pote însă urma tot ast-fel şi în privinţa faptelor civile' a căror existenţă, după legea civilă, nu pote' ii constatată de cât prin producerea unui act scris. In privinţa acestor fapte, legea determinând modul cum ele art a fi probate, chiar şi sub imperiul legei de procedură criminală, trebue a li observate de judecătorii criminali, de ore-ce faptele pedepsite de legea penală, fiind o consecinţă a faptelor civile, proba celor dintaiu e subordonată celor din urmă. De câte ori este vorba de o cerere pentru plata unei datorii, a cărei existenţă nu pote fi probată de cât conform art. 1191 Civ. debitorele nu p6te, sub singura alega-ţiune că a plătit datoria, să pornescă o cerere înaintea instanţelor criminale, ci trebue să producă o probă scrisă sau un început de probă scrisă, din care să resulte plata datoriei. — Cas. II, 18 Feb. 77 ; B. p. 82. NOSĂ. ART. 293 7. De şi faptele corecţionale pot fi probate prin deposiţiunî de martori şi prin orî-ce alt mijloc de convincţiune, strein de probele carî ar rezulta din actele scrise, însă nu este tot ast-fel şi pentru faptele civile autorisate de legea civilă şi a căror probaţiune-este supusă de către ea la producţiunea vre-unuî act scris care să le constate. In privinţa acestor fapte, legea care determină modul probaţiuneî ce pote fi admis, Li întinde imperiul seu şi asupra procedure! penale, ea trebue a fi respectată şi observată de judecătorii corecţionali, chiar în caşul când faptul autorisat de legea civilă s'ar lega prin raporturi intime şi absolute cu faptul pedepsit ae legea penală. Proba faptului penal nu pote fi stabilită de cât prin aceea a faptului civil şi a cărui consecvenţă trebue' a fi. Acest principiu se aplică si chiar Ministerului public. "Proba falsitate! unuî jurământ prestat în civil, în scopul de a respinge o plată contestată, nu va putea resultă de cât din realitatea acestei plăţi antoriore, fapt puramente civil, a cărui probaţiune e limitată la caşurile specificate prin art. 1191 Civ. Ast-fel fiind, proba testimonială, a acestui jurământ fals, nu pote fi admisă în penal de cât când va fi cestiunea de o sumă sau de o valdre inferidră sumez de 150 leî, saii dacă există un început de dovadă scrisă.—Tr. Ial. 26. Apr. 85; Dr. 46 84-85, p. 368. S. Mijlocele de probaţiune se determină după natura faptului, iar nu după jurisdicţiunea înaintea căreia se face acea probă. Legea refusând proba cu martori pentru dovedirea unul fapt, acesta probă e inadmisibilă, chiar dacă ar fi cerută înaintea instanţelor corecţionale. Proba cu martori ne fiind admisibilă pentru a dovedi ne- calomniî, inj cunoscinţă de cele conţinute într'un înscris emanat de la parte, este dovedit că partea care a jurat peste cele conţinute în scris, a săvârşit un jurământ mincinos. — Cas. II, 19 Nobr. 90 ; Dr. 77/90, p. 615. B. 90, p. 1343. * § H. — Calomnii, injurii, re-velaţiunî de secrete 294. Este culpabil de calomnie, acela care, prin cuvinte rostite în public, prin strigări, prin vre-un act autentic sau public, prin scrieri, prin imprimate, prin desemne, prin gravure, prin embleme vendute saîi expuse spre verdare, distribuite sau a-fipte în public, va prepune asupra unuî individ fapte carî, de ar fi adeverate, ar supune pe prepusul la pedepse, sau măcar la ura sau dispreţul cetăţenilor. Calomniaîn contra funcţionarilor publici, sau contra corpurilor depositare, sau agenţi ai autoritate! publice, sau contra oricărui alt corp constituit, va fi urmărită şi pedepsită întocmai ca şi ca -lomnia contra paiiiicula-rilor, cu distincţiunea stabilită maî la vale. P. 299, 300. P. Fr. 367. 1. Se face o greşită aplicaţiune alegil penale când Curtea condamnă pe un individ în virtutea art. 294 fără să constate ui.... art. 294 239 elementele constitutive ale delictului. — Cas. II, 5 Mart. 76; B. p. 125. 2. Pentru esistenţa delictului de calomnie se cer' 2 elemente a) o denunţare făcută verbal sau în scris conţinând fapte neexacte şi cari, de ar fi adevărate, ar' espune pe denunţat la pedepse sau cel puţin la ura şi dispreţul cetăţenilor; b) ca acea denunţare să fie făcută cu rea intenţiune. Prin urmare, este pasibil de art. 294 acela care într'un club, spune la maî mulţi că o personă ore-care a fost' condemnată la închisore fără însă a putea dovedi a-cesta. — C. Focş. I, 4 Iun. 84 ; Dr. 71/83-84. p. 575. H. KIementele delictului de calomnie, prevădutde art. 2^4 P. sunt: a) o denunţare făcută contra unei persone în scris, saii nisce cuvinte rostite în public, prin care va imputa acelei persone fapte, cari de-arfi adevărate, Par expune la pedepsa, sau măcar la ura şi dispreţul cetăţenilor; b) intenţiunea cul- gabilă. — Cas. II, 24 Aug. 84; . p. 657. 4. Un fapt, ca să constitue o calomnie trebue să întrunescă, pe lângă intenţiune şi publicitatea si inexactitatea faptelor. — f r. Ilf. II, 26 Apr. 85 ; Dr. 45 84-85, p. 357. 5. Din spiritul art. 294 resultă că elementul principal pentru esistenţa delictului de calomnie e publicitatea adică agentul să facă cunoscut mai multor persone faptele neadevărate pe care le propune asupra unuî individ, căci numai ast-fel va putea aduce asupra lui ura saîi dispreţul cetăţenilor. A seri unui singur om, fie acela chjar Guvernatorul Băncel Naţionale, nu este a da o publicitate faptelor neexacte. Acest fapt nu pote intra nici în prevederile art. 298 de ore-ce acest articol cere ca denunţarea calomniosă să fie făcută înaintea unei auto- 240 calomnii, injurii . . art. 294 rităţî publice, saii a unuî ofiţer de poliţie judecătoreseă, şi Banca Naţională nu are nicî una din aceste calităţi, ea este numaî o instituţiune publică iar nu o autoritate constituită, care se potă tran*a diferendele dintre cetăţeni. Faptul de a a-dresa o scrisore uneî persone pusă în capul uneî societăţi financiare de cel maî înalt ordin, şi prin care să se arate fapte ne corecte si neoneste asupra unor individ! carî nu le-a comis, constitue în adever un fapt care, deşi neprevcdut de Codul penal, totuşi nimeni nu pote dice că nu este reprobat de morală, prin urmare inculpatul trebue absolvit. — Tr. Putna, 10 Ian. 94; Dr. 56 94, p. 453. (î. Codul penal consideră ca o calomnie orl-ce imputare a unuî fapt care atinge onorea saii consideraţiunea personeî căreia se impută faptul, dar numai în caşul când cuvintele sunt proferate în public. Legea cere acesta circumstanţă pentru calomnie, căcî numai ea denotă intenţiunea de a vătăma, fără care nu pote fi un delict; de unde resultă că cuvintele rostite într'un loc public trebue a ajunge la auzul maî multor persone, căci legea nu consideră ca un calomniator pe acela care le-a confiat, deşi într'un loc public, însă numai cercului intim în care se afla, fără să fi putut fi audite de altcineva. Ast-fel fiind spiritul legeî care, nedeterminând caracterele publicitate!, a lăsat judecătorilor sarcina de a a-precia faptele din care să potă resultă, urmeză că un restaurant nu pote fi considerat ca loc public în spiritul legeî, de cât numaî când se aflau în a-dev6r omeni în acest loc, când s'a comis delictul. — Tr. Ial. 18 Sept. 85 ; Dr. 72/84-85, p. 575. 7. Prin cuventul presă se înţelege verl-cefel de imprimate, fie ziare, fie broşuri, fie pla- carde sau foi volante, destul să fie aduse la cunoscinţa obşte! cu ajutorul tiparului. — Cas. II, 20 Ian. 93 ; B. p. 73. Idem: Cas. II, 17 Apr. 96; B. p. 761. S. Cuvinte generice ca hoţ, pungaş de şi rostite în public, la adresa uneî persone, nu constituesc delictul de calomnie, de dre-ce nu articuleză imputări pentru vre-o faptă determinată, ci numaî o injurie prevedută şi pedepsită de art. 299.— Cas. II,'28 Ian. 85 ; Dr. 23/84-85, p. 181. B. 85, p. 63. 0. Imputarea adusă în public unei persone pentru un anume fapt care,de ar fi adeverat, ar supune-o la o pede'psă corecţională, constitue o adeverată calomnie în sensul art. 294, iar nu numaî o simplă injurie. — Cas. II, 30 Apr. 9i b) dacă acea personă a avut intenţiunea sau voinţa culpabilă. Acesta intenţiune* resultă pentru juraţi din desbaterî aşa că sunt în stare să se pronunţe în deplină cunoscinţa asupra culpabilitate! acusatului. Responsabilitatea penală este suficient constatată şi stabilită pentru tote in-fracţîele penale de competenţa Curţeî cu juraţi prin întrebarea: cutare este culpabilul? Dacă pentru unele crime se cere, pentru stabilirea intenţiunel, pe lângă expresiunea culpabil a'se adăogi expresiunile cu voinţă spre a putea imputa faptul comis, acesta este numai la omu- 242 calomnii. injurii.... art. 294 cidere, întru cât omuciderea e de două soiuri, fiind omucidere cu voinţă şi fără voinţă, precum resultă din antitesa'art. 248 şi 225. In afară de acesta pentru a restabili responsabilitatea penală nu e trebuinţă a maî adăoga pe lângă este'culpabil şi alte expresiunî, sau a pune o deosebită cestiune. In deosebi pentru delictul de calomnie săvârşit prin presă, nu e trebuinţă d'e a pune în cestiune şi sciinţă inculpatului asupra' faptelor publicate, fi-ind-că scimţa privind elementul moral, este coprinsă în întrebarea: este culpabil? fiind-eă sciinţă în mod deosebit, nu se cere pentru cele-Falte infracţiî deferite spre judecare juraţilor şi pentru a cere anume şi sciiiîţa, ar trebui să tie prescrisă de art. 294 ca un element deosebit, ceea ce nu este.— Cas. II, 8Mal 96; Dr. 46/96. p. 398. B. 96, p. 857. Idem: Cas. II, 26 Mart. 97; B. p. 501. 20. Cestiunile puse juraţilor urmeză să fie formulate în aşa mod, în cât juriul să fie pus în posiţiune a cunosce şi a delibera asupra ne-căruia din elementele ce constitue delictul prevădut de lege. Ast-fel. în materie de delict de presă, cestiunea pusă juraţilor în sensul : dacă delicventul este culpabil că prin diariil..... din dina.... sub rubrica.... a prepus (nupru reclamantului fapte cari, dacă ar fi adevărate ar expune pe acesta la pedepse sau la ura şi dispreţul cetăţenilor, este bine pusă întru cat se vizează articolul incriminat care conţine anume faptele ce se impută reclamantului, şi acest articol tiind pus în vederea juraţilor, aceştia aîi fost puşi în posiţiune a cunosce şi delibera asupra fie-căruia din elementele ce constitue delictul. — Cas. II, 24 Febr. 97; B. p. 257. 21. In regulă generală delictele de presă ca şi cele poli- tice şi crimele se judecă de Curtea cu juraţi. Insă pentru atari fapte comise în Dobrogia, legea de organisare judecătorescă a acestei provincii prin art. 53, derogând de la principiul constituţional menţionat, a creat o constituţie judecătorescă deosebită cu putere de a le judeca, a înfiinţat adică Tr. de apel din Tul'eea. Mai târziu, legea pentru modificarea circonscripţiuneî Curţeî de Focşani şi suprimarea Tr. de apel' din'Tulcea, prin art. > al. ultim, desfiinţând acest Tribunal, a învestit pe Curtea de Galaţi cu tute atribuţiunile luî. i-a dat drept de a se constitui în Curte criminală şi i-a conferit puterea de a judeca tote crimele şi delictele de competinţa juraţilor comise pe teritoriul provinciei sus citate. Menţionata lege nu conferă un asemenea drept de jurisdicţie si celeî-l'alte Curţi de apel. Prin urmare Curtea de Iaşi nepu-tendu-se constitui în Curte criminală, nu are competinţa de a se pronunţa asupra crime^ lor şi delictelor de presă comise în Dobrogia.—C. Iaşi II, 17 Sept. 9»; Dr. 17 97, p. 131. 22. Delictele de presă pot fi deferite Curţeî cu juraţi sau prin ordonanţa judecătorului de instrucţie, orî de a dreptul de către partea vătămată. — Cas. II, 17 Apr. 96; B. p. 761. 28, In materie de calomnie adusă prin presă acţiunea publică nu se pote pune în mişcare, şi instanţele de represiune nu pot pronunţa pedepsa contra calomniatorului de cât în urma cererii şi stăruinţei aceluia care se pretinde calomniat. Aşadar dacă reclamantul se desistă acţiunea publică trebue închisă.—Cas. II, 14 Maî so : B. p. 164. 24. Acţiunea în calomnie fiind personală nu se pote exercita de cât de către partea le-sată, singură în măsură de a calomnii. injurii.... art. 294 243 aprecia dacă denunţarea formată contra sa constitue orî nu o calomnie. Prin urmare, dacă reclamantul îşi retrage plângerea ce a făcut, Ministerul public nu este în drept a-şi însuşi acţiunea şi a cere urmărirea calomniatorului. — Tr. Dâmb. 14 Nob. 88; Dr. 81/88, p. 654. 25. Acţiunea în calomnie fiind personală, se pote exercita numaî de către partea lesată, singură în măsură de a aprecia dacă denunţarea formată contra sa constitue ori nu o calomnie, prin urmare, dacă reclamantul îşi retrage plângerea, acţiunea publică este -stinsă. — Tr. Musc. 6 Oct. 89; Dr. 25/90, p. 197. 26. In principiu acţiunea pu-Dlică odată deschisă nu pote fi retrasă de către partea reclamantă, sau declarată stinsă, de cât în caşurile anume determinate de lege. Este constant, în specie, că legea nu prevede că acţiunea publică trebue să fie declarată stinsă, prin retragerea plângere! formulată de către partea vătămată, dar nu este mal puţin adevărat, că prin retragerea acestei plângeri, două din elementele constitutive ale delictului: intenţiunea calomniosă a agentului, .şi denaturarea adevărului, în faptele imputate, sunt înlăturate de ore-ce partea ce se pre- »tinde vătămată recunosce implicit temeinicia imputărilor a-duse. In asemenea circumstanţe, Curtea în zadar ar căuta dovada delictului de calomnie, în elementele de probaţiune produse înainte de retragerea plângere!, căcî soluţiunea procesului s'ar găsi prejudecată în favorea delicuentuluî, prin însăşi atitudinea şi declaraţiu-neapărţeî lezate. Aţa fiind", ar fi inutil' a intra în examinarea fondului procesului, când (/ priori Curtea şi-a format convicţiunea că faptul imputat nu constitue o calomnie pentru partea reclamantă. Odată recunoscut că faptul incriminat nu intrunesce elementele constitutive ale delictului de calomnie şi nici nu cade sub previsiunile vre-unuî text de lege penală, cu drept cuvent inculpatul cere stingerea acţiuneî publice. Acţiunea publică deschisă avend de obiect reprimarea unui fapt delictuos şi pedepsirea autorului acestui delict, ea trebue să fie declarată stinsă, când se constată în fapt că delictul urmărit nu a avut nici o existenţă legală, ţi că prin urmare nu e loc la o represiune. Nu se pote susţine, că Curtea declarând stinsa acţiunea publică, prin acesta ar recunosce dreptul părţel reclamante de a transige cu inculpatul asupra acţiuneî publice, de ore-ce Curtea declarând stinsă acţiunea publică se întemeiază pe neexistenţa unuî fapt delictuos, iar nu pe tran-sacţiunea părţilor, asupra unui fapt ce ar fi fost în adevăr comis de delicuent, şi care cădea sub previsiunile vre-unul text SenaL—C. Gal. II, 10 Iun. 95: T. 69 95, p. 571. 27. Afară de ore-care escep-ţiunî cum sunt: delicte de a-dulter, de răpiri de minori, ţi altele unde acţiunea publică nu pote fi pusă în mişcare de cât după cererea şi stăruinţa parte! vătămate, tote cele-l'âlte delicte interesând ordinea publică, Ministerul public are drept a porni acţiune şi a chema la răspundere pe delieuenţî. Delictul de calomnie neintrând în escepţiunile sus enunţate, nu se pote privi alt-fel; chiar dacă nu există cerere din partea calomniatului Ministerul public are dreptul a porni acţiunea contra calomniatorilor. — Cas, II, 5 Iun. 81; B. p. 519. 2S. In delictele de calomnie, ce se găsesc în esaminarea instanţelor corecţionale, declara-ţiunile părţilor de împăcare nu 244 V CALOMNII, INJURIÎ.... ART. 295 atrag după sine stingerea acţiune! publice, de ore-ce acesta acţiune se esercită de Ministerul public şi se susţine în interesul societate!; părţile pot transigeîn asemenea cas numaî asupra daunelor. — C. Buc. I, 1 Mart. 89 ; Dr. 28/89, p. 220. 29. Acţiunea în calomnie de şi personală, fiind însă dedusă înaintea instanţei corecţionale, nu se pote stinge prin' decla-ratiunea părţilor că s'au îm- £ăcat.—C. Buc. III, 18 Dec. 89; >r. 25/90, p. 197. 30. Nici un text de lege nu dă dreptul reclamantului, în materie de calomnie,. a închide cursul acţiuneî publice. — Cas. II, 4 Oct. 95; Dr. 69/95, p. 570. B. 95, jo. 1219. SI. Odată ce acţiunea publică pentru calomnie a fost deschisă, după cererea părţi! vătămate, simpla presumpţiune de renunţare din partea reclamantului,'dedusă din faptul ne-presentăreî sale în instanţă, nu pote închide acţiunea publică, întru cât nici un text de lege nu acordă reclamantului, în materie do calomnie, un asemenea drept. — Cas. II, 21 Apr. 97; B. p. 577. 32. După instituţiunile nostre sociale, bărbatul fiind considerat cap al familiei, urm uză că orî-ce ultragiu adus un u î membru al familiei de sub autoritatea sa morală (cum e ultragiul adus femeie! sale), se restrânge direct şi imediat a-supra luî, şi, în interesul ordineî sociale, densul este chemat să alerge la tote mijlocele ce le va crede nimerite pentru a repara onorea familiei ultragiate. Aşa dar, bărbatul este în tot dreptul să pună în mişcare şi să urmărescl în numele seu personal acţiunea în calomnie pentru ultragiul adus soţiei sale.—Cas. II, 1 Mart. 94; B.'p. 269. 295, Se socotesce mincinosă orî - ce imputare pentru care nu se înfăţi-şeză legiuita dovadă. Prin urmare, imputătorul nu pote fi primit a cere, spre a sa aperare, de a se dovedi imputarea sa de către alţii, nici va putea să se apere dicend că înscrisurile, piesele sau faptele dovedftore ale crimei orî delictului imputatului sunt cunoscute, sau că imputarea, pentru care imputătorul se află tras în judecată, s'a copiat orî s'a scos din scrieri streine sau din alte scrieri tipărite. P. Fr. 368. Prevenitul pentru delictul de calomnie prin presă este admis, după distincţiunile făcute de art. 295 să se apere, probând adevărul faptelor imputate. După art. 296, dovadă legitimă în materie de calomnie prin presă, pentru constatarea veracităţeî faptelor imputate, nu se pote socoti de cat aceia care resultă dintr'o hotărâre judecătorescă saii din orî ce alt act autentic, saîi din un înscris cu scrierea sau cu subscrierea imputatului. De aci resultă că modurile de probaţiune în acesta materie sunt limitate şi orî-ce dovadă care n'ar fi coprinsă între cele prevădute de art. 296 nu pote fi primită nici chiar înaintea Curţii cu juraţi, căcî dân-du-s'e Curţii cu'juraţi judecarea unor asemenea delicte nu s'a" schimbat natura lor şi probele declarate neadmisi-bile de lege rămân neadmisibile, independent de jurisdic-ţiunea care are a se pronunţa asupra lor. — Cas. II, 12 3ept. 94; Dr. 65/94, p. 527. B. 94, p. 887. CALOMNII, INJURII.... ART. 296 245 296, Când fapta imputată asupra cuiva se va dovedi adeverată, imputătorul va fi apărat de orî-ce pedepsa. Se va socoti ca dovadă legiuită numaî aceea ce va resultă dintr'o hotărâre de judecată, s'au din orî-ce alt act autentic, sau ■din vre-un înscris cu scrierea şi cu subscrierea imputatului. Când imputarea va avea de obiect faptele unuî funcţionar public, relative la atribuţiunile sale, atunci faptele imputate se pot proba după regula comună. Când, pentru faptele imputate unuî funcţionar sau unuî particular, se vor fi început urmăriri de către Ministerul public, sau când există un denunţător, urmărirea calomniei se va suspenda, dacă va cere imputătorul, până la resolvarea procesului relativ la faptele imputate. P. Fr. 370. 1. Afară de dovezile ce rezultă dintr'o hotărâre judecătorescă, dintr'un act autentic sad dintr'un înscris cu scrierea şi subscrierea inculpatului şi mal presus de tote aceste dovedi, este proba resultând din însăşi Inărturisirea imputatului a faptului ce i se impută ; a-cestă mărturisire pote rezulta dintr'o scriere tipărită pe care imputatul ar recunosce că emană de la dânsul şi că este opera sa proprie.—Cas. II, 15 Ian. 90; Dr. 8/90, p. 58. B. 90, p. 92. 2. Împrejurarea dacă faptul atribuit e licit saiî ilicit este indiferent întru cât adevărul acelui fapt e constant şi acest adevăr este de ajuns pentru a esclude orî-ce idee de calomnie. — Cas. II, 27 Ian. 84; B. p. 79. 3. Deşi este adevărat că procesele verbale încheiate de substitutul Tribunalului nu pot fi combătute de cât prin înscriere în fals, acesta are loc numai în cât privesee faptele ce densul a fost chemat să constate, iar nu si în ce privesee un alt delict a căruia constatare n'a avut de scop a o face. Aşa dar, pentru acest din urmă' fapt, pote fi combătut prin martori un atare proces verbal. — Cas. II, 4 Aug. 95; Dr. 5K/95, p. 486; M. 95, p. 1049. 4. In delictul de calomnie săvârşit în persona unui funcţionar, nepronunţarea judecătorului de fond asupra cerere! făcută de prevenit de a se a-duce nisce dosare spre a dovedi că imputările ce adusese reclamantului, nu erau calom-niose, constitue o omisiune esenţială care dă loc la casarea (lecisiunei sale. — Cas. II, 20 Sept. 94 ; B. p. 903. o. Avocatul Spitalului Sfântu Spiridon, nu pote fi considerat ca funcţionar public de ore-ce spitalul'de şi e un aşezământ de utilitate' publică însă este privat, fiind o personă juridică şi funcţionarii acestui aşezământ nu sunt funcţionari publici, denumirea acesta fiind proprie numai pentru funcţionarii Statului, Judeţelor şi Comunelor.—Cas. II, 15 Apr. 96 ; Dr. 16/96, p. 397. B. 96, p. 749. (5. Religiunea de Stat a fost proclamată de puterea nostra constituantă ca un principiu de drept public determinan-du-se chiar forma sa confesională aceea adică a religiune! Y 246 CALOMNII, INJURII.... ART. 296 ortodoxe a resăritulul. Acesta practică a religiuneî creştine ortodoxe de către Statul român se manifestă între altele cu ocasiunea solemnităţilor religiose cari preced sau însoţesc un eveniment politic saii ser-bătore naţională şi cari sunt de natură a afirma caracterul Statului si a întări asezămentul seu moral; din clădirea şi întreţinerea edificielor publice consacrate cultului religios ; prin împrejurarea pedepsire! faptelor carî împedica sau turbură liberul eserciţiu al acestui cult ; din prestarea jurământului ce se impune funcţionarilor saii maitorilor si în fine, din numirea sau confirmarea de către Stat a miniştrilor cultului însărcinaţi cu un serciciu public religios, precum hi a retribuire! lor iarăşi de către Stat sau Comună. Deşi atribuţiunile şi căderile preotului ce e chemat a esercita ministerul sacerdotal e de o ordine spirituală, totuşi din împrejurările espuse trebue a-1 considera ca un funcţionar public. In consecinţă dai" faptele imputate unor atari persone pot n probate după regulele de drept comun.—C. Buc. III, r> Sept. »<>; Dr. 62 90, p. 4»K. T.Imputareafăcutăprin presă unuî fost Mitropolit eti ar ti participat la un asasinai, no-avend de obiect faptele unui funcţionar public relative la atribuţiunile funcţiune! sale . trebue'să fie dovedită conform art. 295 şi 296 adică prin hotărâri judecătoresc! sau înscrisuri emanate de la persona vizată şi subscrisă de dânsa. <> hotărâre a Sf. Sinod nu pote constitui o probă legală când e vorba de o crimă de drept comun, întru cât în asemenea cas numaî o decisiune a Casaţiei dată pe temeiul art. 16 din legea sinodală ar constitui dovada legiuită. —Cam. Acus. Buc. 3 Dec. 96 ; Dr. 81/96. p. 6Sfi. s. In cas când, pentru faptele imputate unei persone, se vor ti început urmăriri sau ar exista un denunţător, urmărirea calomniei se suspendă, dacă va cere imputătorul, până la resolvarea procesului relativ la faptele imputate. Din aceste prescripţiunl ale legeî resultă că, spre a ti loc de a se suspenda judecarea acţiunel în calomnie,' trebue, pe lângă alte condiţiunî, una din urmă-torele două: a) Să existe un denunţător caro să fi sesisat cu urmărirea faptelorimputate, pe cei îndrituiţi cu urmărirea crimelor ^i a delictelor; h) Să existe deja urmărire de către Ministerul public contra autorilor faptelor imputate. Regula suspendare! acţiune! în calomnie este o escepţiune la prin-cipiele legeî asupra judecărei acţiunilor în calomnie după care nu se admite nicî suspendarea judecatei nicî posibilitatea probaţiuncî imputărilor prin alte mijloce de cât cele limitativ prescrise de lege; de unde rezultă că dacă legea a admis în multe casurî suspen-daicaacţiuncî în calomnie, prin acesta n'a putut voi să dea calomniatorului putinţa ca, con-stituindu-se el însuşi denunţător al faptelor imputate, să obţie, prin singurul seu fapt. suspendarea acţiunel în calomnie, în caşul când acţiunea contra calomniaţilor pentru faptele imputate de calomniator s'ar afla prescrisă. In specie, nu s'a dovedit, înaintea instanţelor de fond, că ar exista vre-un denunţător, altul de cât recurentul, iar pe de altă parte faptele care fac obiectul imputărilor declarate calomniose s'a petrecut, de maî bine de 18 anî. Aşa fiind cu drept euvent. s'a respins cererea de suspendare.—Cas. II, 10 Mart. 81; B. p. 264. 11. Suspensiuneaurmărirel calomniei nu se pote ordona CALOMNII, INJURII.... ART. 297 247 de cât în caşul prevezut de art. 296. - Cas. II. 4 Mal 84 ; Dr. 54 83-84, p. 429. 10. Pentru ca să aibă loc suspendarea acţiunel în calomnie trebue să existe o urmărire începută de Ministerul public în contra calomniatului, sau o denunţare în scop de a se porni o urmărire.—Cas. IT. 16 Iul. 82 ; B. p. 792. 11. După art. 296. suspendarea unei acţiuni îndreptată în contra calomniatorului nu pote ti admisă de cât atunci numaî când. pentru faptele imputate unu? funcţionar saii unui particular, se va fi început urmăriri de către Ministerul public, sau când există denunţătorul şi cere suspendarea. Aşa dar, când după denunţarea"adusă în persona unuî judecător, s'a ordonat o cercetare de către Minister şi nu s'a găsit temeinică, nu maî polc H vorba, de suspendarea acţiunei de calomnie până la resolvarea procesului relativ la faptele imputate, întru cât nu se prezintă conform art. 296 o legiuită dovadă. — Cas. II, 28 iun. 94: B. p. 751. \1. Deşi prin Constituţiune s'a deferit juraţilor judecarea delictelor de calomnie adusă prin presă., prin acesta nu s'a schimbat întru nimic nici natura faptului de calomnie, nicî modul de probare adus de legea penală în privinţa imputărilor socotite calomniose. Proba testimonială fiind oprită în ceea ce privesce constatarea faptelor imputate unui particular şi permisă numaî în caşul când imputarea are de obiect faptele unuî funcţionar public relative 1 a atribuţiunile sale, ceea ce nu eraîn specie, magistraţii Curţii cu juraţi cu drept euvent ati. retuşat ascultarea martorilor propuşi.—Cas. II, 16 Febr. 77 ; B. p. 78. DL Numaî căuşele criminale şi delictele politice şi de presă sunt date judecate! Curţilor cu juraţi. In specie, delictul ira- fuitat recurentului a fost o ca-omnie adusă D-lor B. şi R. într'o petiţie adresată parchetului înaltei Curţi de Casaţie. Aşa fiind instanţele corecţionale cu competinţa au judecat causa, care nu era nicî politică nicî de presă.—Cas. II, io Mart. 81 : B. p. 264. 297. Acela care nu va sprijini propunerea sa cu dovadă legiuită, se va pedepsi ca calomniator, după cum urmeză: Dacă fapta imputată va îi de natură a se pedepsi cu muncn silnică pe totă viaţa, saii pe timp mărginit, culpabilul se va pedepsi cu închisorea de la un an si jumetate până la douî, şi cu amendă de la 50 până la 1250 leî. 1 n to te c el e-1' al te c a-surî, osinda va fi închisorea de la o lună până la şese, şi amenda de la 26 până la o mia leî. P. Fr. 371. 1. Ca să existe delictul de denunţare calomniosă se cere ca cele denunţate contra une! persone să reunescă doue con-diţumi esenţiale: falsitatea faptelor imputate si reaua credinţă a denunţătorului, adică intenţiunea sa d'a vătăma. Aşa dar, când instanţa de fond nu constată, în decisiunea sa con-demnatorie, existenţa acestor elemente, pronunţă 6 hotărire casabilă.—Cas. IlJ 23 Nobr. 92; B. p. 1047. -1. Prin art. 299 nu se pedepsesce orl-ce injurii sau expresii ocăritore, chiar când ar fi. co- 248 CALOMNII, INJURII.... ART. 298 mise prin mijlocele enumerate la art. 294 ci numaî acelea prin carî s'ar aduce asupra cuî-va imputare pentru un nărav saîi viţiu arătat anume; căcî inju-riele sau expresiunile fără asemenea imputare, chiar comise prin mijlâcele enumărate la citatul art. 294, sunt pedepsite de art. 300 cu pedepsa poliţie-nescă, iară injuriile şi expresiile ocăritore carî prin mijlâcele indicate la art. 294 s'ar imputa cuî-va fapte mincinose carî însă, de ar fi fost adevărate, ar supune pe imputatul (presupusul) la pedepse sau la ura or dispreţul cetăţenilor, este penat de ârt. 297, iar denunţările mincinose sunt pedepsite de art. 298. — Cas. II, 20 Aug. 82; Dr. 64'81-82, p. 513. B. 82, p. 843. 298. Acela care, cunoscând că acusaţiunea sa este mincinosă, face înaintea uneî autorităţi publice, sau înaintea ofice-ruluî de poliţie judecătorescă, o înscrisă denuncia-ţiune calomniatore, prin care să acuse o persdnă că ar fi comis o faptă supusă pedepsei, sau că ar fi călcat datoriile sale de funcţionar public, se va pedepsi cu închis6re de la o lună până la un an. Se va putea încă condamna şi la interdicţiunea pe timp mărginit. P. Pr. 133. 1. Elementele constitutive ale denunţare! calomniose consistă în aceea că faptele ce se impută funcţionarului, să fie de natură a atrage în contra acestuia o pedepsa saîi să constitue o abatere de la funcţiunile sale. — Cas. II, 11 Feb'r. 87 ; Dr. 23.86-87, p. 179. B. 87, p. 161. '2. Pentru ca să existe delictul de denunţare calomniosă, nu este suficent ca să existe numaî caracterele materiale ale delictului, adică o denunţare în formă regulată dată uneî autorităţi ore-care, ci trebue să existe şi elementele moralitate! sale, că adică să fie recunoscută calomniosă şi ca să potă li considerată calomniosă trebue să reunescă două con-diţiunl esenţiale adică : falsitatea faptelor imputate şi reua credinţă a denunţătorului. Nu este dar suficient, pentru a exista o denunţare calomniosă,casă fie dovedită numai falsitatea faptelor denunţate, ci trebue să existe şi intenţiunea de a vătăma din partea denunţătorului. In materie de denunţare intenţiunea criminală nu consistă îiumaî în voinţa de a aduce un prejudiciu personeî denunţate, de ore ce acesta voinţă este tot deuna legitimă când denunţătorul crede de bună credinţă că faptul denunţat există, legea însăşi îi face o datorie de a denunţa ; trebue prin urmare ca voinţa de a aduce o vătămare prin denunţare să fie făcută cu sciinţă că faptul denun-ţatestefals. Tot delictul şi imoralitatea sa este în existenţa acestei intenţiunî de a vătăma ce a trebuit să aniraeze pe denunţători. In specie denunţarea fiind făcută sub forma unei plângeri, de 6re-ce apelanţii de azi sunt însăşi aceia cari au suferit din delict şi s'au constituit parte civilă,' acesta calitate presumă buna lor credinţă şi nu pote fi distrusă de cat dacă se recunosce că au lucrat cu rea credinţă. După cum se stabileşte că s'au petrecut faptele denunţate apelanţii au avut motive resonabile de a denunţa, ori care ar fi calificarea ce li s'a dat si modul de a lucra V CALOMNII, INJURII.... ART. 298 249 ast-fel n'are caracterul unei denunţări calomniose. De s'ar admite* chiar că denunţarea a fost temerară şi indiscretă, totuşi acesta nu dovedesce că apelanţii aii fost de rea credinţă, căci nu e suficient ca să nu fie dovedite faptele denunţate ci trebue ca denunţătorul'să fi fost împins prin un spirit de răutate sau răsbunare si acesta nu •e dovedit.—C. Iaşi II, 7 Dec. 82 ; Dr. 24/81-82 p. 193. ii. Denunţarea prin care se acuză o personă, cu intenţiune de a vătăma, că a călcat datoriile sale de funcţionar public, e prevădută şi pedepsită de art. 298.'— Cas. II, 25 Mal 84; B. p. 490. I. Denunţarea prin care se acusă cu intenţiune un funcţionar public că-şl calcă datoriile funcţiuneî sale este prevădută şi pedepsită de art. 2î»h. Constatarea elementelor acestui delict, făcută de instanţa de fond, nu cade sub controlul Curţeî de Casatiune. — Cas. II. 4 Mâî 84; Dr. 54 83-84, p. 429. 5. Articularea în persona unuî funcţionar public a unor fapte de acelea carî dacă ar fi adevărate l'ar supune nu numai la simple reprimande sau avertismente, ci la destituirea şi chiar la darea sa în judecată, constitue delictul de denunţare calomniosă.—Cas. II, 29Ian. 91; B. p. 105. 6. Pe lângă elementele generale ale calomniei, adică intenţiunea fraudulosă şi inexactitatea faptelor, se mai cere, pentru ca delictul de denunţare calomniosă să existe, ca denunţarea să fie spontanee, să nu fi fost provocată. — Tr. Ilf. II, 26 Apr. 85; Dr. 45/84-85, p. 358. 7. Denunţarea, pentru a constitui delictul de calomnie, trebue să fie făcută într'un mod spontanei! şi să pornescă din libera voinţă a denunţătorului. Aşa dar, simplele răspunsuri date în urma chemare! si in- terogatorului făcut cuî-va la parchet, nu pot constituio denunţare calomniosă, ele nepornind din propria lui mişcare sau libera sa voinţă, ci fiind provocate de Ministerul public. — Cas. II, 23 Nobr. 94 ; B. p. 1165. S. Lipsa semnăţureî în josul uneî denunţări scrise, nu scu-tesce pe denunţător de pedepsa prescrisă de lege, dacă denunţarea se dovedesce calomniosă şi autorul său se cunosce saii se dovedesce.—Cas. yac. 5 Iul. 85 ; B. p. 564. 9. Este culpabil ca coautor al delictului prevedut şi pedepsit de art. 298: şi acela care a scris şi a alcătuit'denunţarea calomniosă pentru alte persone cari aii subscris'o prin punere de deget, când densul a conlucrat la acesta cu bună sciinţă că acusaţiunea este mincinosă. - Cas. II, 8 Mart. 96 ; B. p. 591. 10. Cestiunea dacă o denunţare a fost adresată uneî autorităţi publice sau unuî particular şi prin urmare, dacă în-trunesce condiţiunea de publicitate cerută de art. 298, pentru a constitui delictul de calomnie, este o cestiune de fapt de atributul suveran al instanţelor de fond, care scapă de controlul Curţeî de Casatiune. Ast-fel este' decisiunea judecătorului de fond care declară că o denunţare nu a fost adresată unei persone în calitatea sa de guvernator al .Bănceî Naţionale, ci personal ca om privat. — Cas. II, 23 Nobr. 94; B. p. 1165. 11. Odată ce inst. de fond constată de neadevărate imputările aduse unuî funcţionar public, ea este în drept a aplica pedepsa stabilită de art. 298 şi nu este nevoe să se suspende cercetarea calomniei dacă prevenitul nu cere să dovedescă exactitatea imputărilor după regula comună. — Cas. II, 4 Mai 84: Dr. 54 83-84. p. 429. 250 CALOMNII, INJURII.... ART. 299 12. Calomniatorul nu pote cere să se judece maî întâiu calomniatul de faptele ce i-a imputat şi numai dacă se va dovedi că ele n'au fost adeverate să se dea curs acţiunel în calomnie pornite în contra sa, când, cu ocasiunea acesteî acţiuni a fost admis a dovedi prin t6te mijlocele că imputările sale erau adeverate, şi a fost condamnat numaî pentru Că nu le-a putut proba.—Cas. II, 17 Apr. 89; ÎL p. 457. 13. Acţiunea publică se intenta sau în urma uneî plângeri, sau din propria iniţiativă a Ministerului public. In specie, fiind vorba de denunţări calomniose, făcute contra unuî funcţionar public, Ministerul public era ţinut, pentru prestigiul autoritătel, ca din oficiu să urmârescă pe autorul acelor denunţări calomniose, iară a mai aştepta ca funcţionarul calomniat să-I adreseze vre-o plângere.—Cas. II, 29 Ian. 91 ; B. p. 105. 29Î). Injuriile sau expresiunile ocărîtore, comise prin mijlocele enumerate în art. 294, prin carî nu s'ar aduce asupra cui-va imputare pentru vre-o faptă determinată, ci pentru uu nărav sau viţiu aretat a-nume, se vor pedepsi cu amendă de la o sută până la o mie leî. sau cu închisore de la 15 dile până la treî lunî. Dacă asemeni injurii saiî expresiunî ocărîtore vor fi adresate contra membrilor clerului, vreunuia din corpurile legiuitore, consiliului miniştrilor saiî vre-unuî mi- nistru, vre-un eî curţi, tribunal, administraţiunl locale (în care cas injuria sau expresiunea o carî -tore se consideră făcută în persona iîe-căruî membru al corpului), sau în contra orî - cărui depo -sitar al putereî publice, se vor pedepsi cu închisore de la o lună până la un an, si cu amendă de 150 leî până la 1500 leî. Cu aceeaşi pedepsa se vor pedepsi injuriile de orî - ce natură, săverşite prin mijlocele enumerate la art. 294, prin carî s'ar atinge demnitatea unuî suveran strein, avend a-genţî acreditaţi în România, saiî chiar persona agenţilor diplomatici, dacă asemenea injurii şi o-f'ense contra suveranului României, şi contra agenţilor eî se pedepsesc în teri le streine, saiî în virtute de convenţiunî, saii în virtutea legilor acelor State. P. 77, 182, 183,189, 211. Oc. 71. P. Fr. 375. j. Pentru ca injurile şi e?i-presiunile ocărîtore, adresate uneî persone, să fie considerate ca insulte grave, se cere ca să existe elementul esenţial al publicitate!', adică ca aceie insulte sau expresiunî ocărîtore să fie adresate în locuri publice sau adunări publice. — Cas. II,. îl Nobr. 86; B. p. 899. 2. In delictele de injurii prevezute de art. 299, probaţiunea veracitate! faptelor imputate CALOMNII 1NJURIÎ.... ART. 300 251 nu apără pe autor de pedepsa prescrisă ae lege, precum este în caşul de calomnie, unde Lg. admite acesta. Ast-fel fiind, din momentul ce se stabileşte că injuria există, cererea prevenitului d'a se amâna judecata, pentru ca să potă dovedi cele-alte fapte imputate, cu drept euvent este respinsă.—Cas. II, Hi Ian. 90 ; B. p. 126. 3. Dacă prin cuvintele, rostite în public în contra cui-va nu se impută reclamantului un fapt determinat, care, de ar fi adeverat, l-ar supune la pedepse, sau măcar la ura orî dispreţul concetăţenilor sel, faptul nu constitue o calomnie, ci o simplă injurie de competenţa judecătorului de ocol. — Cas. II, 17 Dec. 90: B. p. 1466. 4. Prevenitul pentru un delict de injurie al cărui element constitutiv este simpla expresiune ocărâtore, neînsoţită ile imputarea vre-un uf fapt anume determinat, nu pote fi admis să se apere probând adeverul faptelor imputate, după distine-ţiunile art. 295, căci legea avoir să opriască şi să pedepsescă chiar întrebuinţarea expresiu-nilor ocârâtore, independent de orl-ce altă consideratiune. — Cas. II, 16 Ian. 91 ; B.' p. 77. o. Cuvintele rostite în public de către un funcţionar public, prin care se aduce imputare cui-va pentru un nărav sau viciu arătat anume, constitue un delict pedepsit de lege. — Cas. II, u lan. 85; B. p. 54. 6. Plin art. 299 nu se pedepsesc orî ce injurii sau expresiunî ocărîtore, chiar când ar fi comise prin mijl6cele enumerate la art. 294, ci numaî acelea prin care s'ar aduce asupra cuî-va imputare pentru un nărav sau viţiii. arătat anume: căcî injurile sau expresiunile fără asemenea imputare, chiar comise prin mijlocele enumerate la citatul art. 294, sunt pedepsite de art. 300 cu pe- depsă poliţienescă, iar injurile şi expresiunile ocărîtore prin care, prin mijlocele indicate la art. 294 s'ar imputa cuî-va faptele mincinose, care însă de ar fi fost adevărate ar supune e imputatul, la pedepse sati. a ura ori dispreţul cetăţenilor este penat de art. 297, iar denunţările mincinose sunt pedepsite de art. 298. — Cas. II, 20 AUg. 82 ; B. p. 840. Expresiunile injuriose a-duse îu public în contra unul membru al Baroului, intră în previsiunile art. 299.—Cas. II, 2 Nobr. 83 ; B. p. 1090. 8. Este nemotivată decisiunea care se mărginesce a declara că din constatări"resultă. cuvinte insultătore, de ore-ce asemenea cnimidaţiuni vage, nu satisface prescnpîinniJe le-gel. — Cas. II, 30 N^dir. 87; B. |». 954. 1). Odată ce prin verdictul comisiunel juraţilor se preci-seză unul din faptele de injurie ce delicuentul a comis, este de ajuns ca cel ce l'a comis să'şî iea pedepsa cuvenită dirpă lege. — Cas. II, 31 Ian. 90 ; B. p. 126. 300. Orî-ce alte injurii orale sail expresiunî ocărîtore, fie chiar în public rostite, se vor pedepsi cu simple pedepse poliţie-nescî. P. Fr. 376. 1. Este casabilă hotărirea dată de Tribunal în apel când condamnă pe contravenient pentru eontravenţiunea poli -ţiene'scă de injurie'simplă, prevedută de art. 300 şi 396, la o amendă care depăşesce suma de 25 leî, amenda în acest cas, neputend fi mai mare de cât acesta cifră.—Cas. II, 14 Maî 91; B. p. 653. 2. In materie penală, competinţa instanţelor judecătoresc! 252 CALOMNII, INJURII.... ART. 301, 302 se determină, în principiu, după natura faptului incriminat, iar nu după cuantumul despăgubirilor civile ce partea lesată p6te cere. Aşadar, faptul de injurii, prevădut de art. 300, constituind o simplă contravenţiu-ne poliţienescă, intră în competinţa judecătoriilor de ocole, ori-care ar fi cuantunul despăgubirilor civile pretinse de reclamant. — Cas. II, 30 Sept. 92 ; B. p. 846. 8. După legea judecătoriilor de ocole acţiunea publică se stinge prin 'împăcarea părţilor m caşurile prevedute ele art. 238 si 299 al. l. Con'traven-ţiunile de insultă prevSdute de art. 300 fiind de o gravitate mult mal mică de cât delictele prevădute prin sus citatele texte de lege, ordinea socială este mal puţin atinsă şi prin urmare părţile interesate sunt în drept a stinge acţiunea, după principiul că cine pote maî mult, pote mal puţin.—Cas. II, 13 Mart. 87; B. p.' 240. 4. Articolul 76 din legea asupra Judecătoriilor de pace care prevede stingerea prin împăcarea părţilor a acţiunilor publice resultând din art. 238, 249, 299 şi 300 Codul penal nu pote fi aplicat de cât la caşurile acelea în care împăcarea este posibilă şi admisibilă, conform regulelor de competinţa, adică dinaintea acelor instanţe cari, cerceteză şi judecă faptul constitutiv al 'delictului saiî contravenţiuneî, iar nu dinaintea acelei instanţe a cărei misiune înaltă este numaî asigurarea respectului legei. Acesta resultă din regulele care administrez ă competinţa instanţelor judecătorescl,' cât şi d"in legea specială asupra judecătoriilor de ocole, care vorbesce de stingerea acţiuneî prin împăcarea părţilor imediat după disposiţiunile relative la apel, fără a dispune nimic în cea ce privesee recursul, lăsând prin urmare intact rolul acestei instanţe. A susţine că împăcarea părţilor să aibă loc şi cu ocasiunea recursului şi chiar înainte de cercetarea motivelor şi casarea hotărâre! atacate, în-semneză a face lege care să intervertescă un sistem întreg al legiuitorului. — Tr. Bot. 11 Mart. 99; Dr. 48 99, p. 389. 301. Nu se va socoti injurie, dojenirea ce va face un stăpân servitorilor săî, sau un părinte copiilor săî, sau un maestru orî înveţător ucenicilor săî. P. Pr. 154. 302. In privinţa imputărilor şi injuriilor carî s'ar coprinde în scrierile relative la apărarea părţilor, sau în pledoariile lor, judecătorii, întru a căror cercetare se va afla acea pricină, vor putea, judecând contestaţiunea, sau să hotărască a se suprima injuriile sau scrierile injuriose, sau să mustre pe autorii injuriilor, sau să suspende pe advocaţi, când sunt autorii acestor scrieri saii pledoarii injuriose, din exerciţiul profesiune! lor. Acesta suspendare nu va putea ţine maî mult de trei lunî; eră la cas de recidivă, va ţinea de la şese lunî până la un an.'Z. air. 15. P. Fr. 377. 1. Imputările şi injuriile care se coprind în scrierile privitore Ia apărarea părţilor nu V CALOMNII, INJURII.... ART. 303-805 253 dau loc la o acţiune publică, ele se reprimă în general de judecătorii în a căror cercetare se află procesul, carî sunt au-torisaţî, judecând procesul, să hotărască a se suprima scrierile injuriose, sau să mustre pe autorii lor, sau să-î suspende din exerciţiul profesiune! lor, dacă ei sunt avocaţi. Numai atunci când constată că acele scrieri injuriose aii caracterul unor calomnii grave, el urmeză să suspende provizor procesul şi să trimită pe făptuitori la instanţele competinte, pentru judecarea delictului. In specie, fiind vorba de nişte simple enunţări nerespectose pentru Tribunalul Iaşi, ce se constată că au fost scrise de recurent în memoriele date Curţeî din Iaşi în susţinerea apeluiuî seu, apbî acesta" Curte era singură chemată a le reprima conform art. 302 judecând procesul ce se află în cercetarea sa, şi deci aceste enunţări nu puteţi "forma obiectul uneî acţiuni corecţionale şi din oficiu din partea Ivii-nisterul public a Tribunalului Iaşî. — Cas. II, 9 Oct. 95; Dr. 71/95, p. 689. B. 95, p. 1227. 2. Consiliul de disciplină al corpului de avocaţi nu este competent să judece'pe un avocat pentru injuriele adresate unuî Tribunal căci asemenea infracţiuni ail a se cerceta de însăşi autoritatea căreia sunt a-dresate.—C. b'ooş.II, 29 Mart.86; Dr. 39/85-86 p. 305. 303. Dacă injuriile, saîi scrierile injuriose de cari se vorbesce în articolul precedent, vor avea caracterul uneî calomnii grave, în cât judecătorii, întru a căror cercetare se va afla pricina prigonitorilor, să nu potă judeca acest delict, atunci el vor sus- penda provisoriu procesul şi'î vor trămite pentru judecarea delictului la judecătoriile competinte. Pr. P. 516. P. Fr. 377. 304. Dacă ceî ce se arată cu asemeneaînscrisurî im-putătore şi injuriose nu vor sci nicî să citescă, nici să scrie, atunci delictul va cădea asupra alcătuitorului înscrisului. Alcătuitorii înscrisurilor im-putăt6re, saii injuriâse, aii a fi pedepsiţi atunci numai când se constată, că acela care s'a pre-sentat cu asemenea înscrisuri nu scie nici să citescă, nici să scrie, aşa că c presupus că n'a cunoscut cele coprinse în acele înscrisuri.—Cas. II, 27 Nobr. 79 ; B. p. 865. 305. Doctorii, chirurgii, spiţerii, moşele şi orî-ce alte persone, cari urmând a fi, după natura profesiuneî lor, cunoscetore şi păstrătore a secretelor ce li se încredinteză, le vor da pe faţă, ai'ară din întâmplările când legea cere o asemenea destăinuire, se vor pedepsi cu închisore de la o lună până la şese lunî, şi cu amendă de la 50 până la două sute cincî-decî leî. P. Fr. 37S. 254 DESPRE FURTURI. ART. 306 DESPRE FURTURI. ART. 806 255 CAPITOLUL II Crime şi delicte contra proprietăţilor SECŢIUNEA 1 Furturi 300. Acela care va lua printr' ascuns un lucru mişcător al altuia, cu cuget de a şi-1 însuşi pe nedrept, săversesce un furt. P. Pr. 215. 1. Pentru existenţa unuî delict de furt agentul urmeză să-1 fi perpetrat în anumite condi-ţiunî legale. Aceste condiţiunî consistă în aceea că: a) un lucru mişcător să se fi sustras pe sub-ascuns; bj lucrul sustras să aparţină altuia; d) ca agentul să aibă cugetul de a-şî însuşi pe nedrept lucrul sustras.—C. Buc. III, 8 Febr, 93: Dr. 17/93, p. 131. 2. Legiuitorul român, pentru perpetrarea delictului de furt, a credut necesar a dispune că nu e suflcientcaosustracţiune să aibă de efect a priva pe un proprietar de un obiect mişcător al săii, dar să existe din parte-î cugetul de a-şl însuşi pe nedrept, animnm htcri f'uci-endi; dar legislaţiunea nostra, maî rigurosă decât cea franceză, si în acord cu legea romană şi cea belgiană, preocupată mal mult de causa impulsivă saîi determinantă a agentului, de cât de faptul înşine, reclamă ca să esiste din parte-î cuget de însuşire pe nedrept a lucrului sustras. — C. Buc. III, 8 Febr. 93; Dr. 17 93, p. l;n. 3. Prin luarea printr'ascuns a unuî lucru mişcător, trebu-esce a se înţelege orî-ce fapt care are de'efect a face să tre'că un atare lucru din pose- siunea destinatarului său legitim în acela al autorului sustracţiunel, fără sciinţă şi în contra voinţei celui d'in-tâiu.—C. Buc. Ill, 8 Febr. 93 : Dr. 17 93, p. 131. I. Pentru existenţa delictului de furt se cere patru elemente : sustracţiunea printr'ascuns, lucrul mişcător al altuia, intenţiunea fraudu!6să şi însuşirea pe nedrept, iară de care' cel maî deplin fapt consumat nu atrage responsabilitatea penală. In specie, inculpata şi-a reluat scrisorile confidenţiale ce scrisese tânărului N. convinsă că era încă proprietatea sa, menţinând resoluţiunea acţiune! sale că fiind ameninţată prin scrisore de N. că va face scandalpublicându-le, criticaşi gravă situaţiune pentru posi-ţiunea sa de soţie şi mamă. Asupra acestor epistole inculpata susţine pretindendcă erau propietatea sa, convinsă că-şl lua lucrurile sale din momentul ce era forţată să rupă legăturile amorose şi prin ele era ameninţată si torturată a fl compromisă în' public. Prima cestiune ce se ridică conducând la resolvarea cause!, este o cestiune prejudiciabilă, pe care judecătorul este chemata o statua, constatând cui aparţinea acele scrisori şi cine să He declarat propietar'ul lor, fără de care delictul dispare imediat când s'ar dovedi fondată pretenţiunea inculpatei a-supra lucrurilor furate. In general o scrisore aparţine celui cui este adresată, destinatarului, din momentul ce cel care a scris'o s'a desfăcut de dânsa, remiţănd'o sau depu-nend'o spre a ajunge la desti-naţiune, deşi în diferite cazuri s'au decis, de instanţele jude-cătorescl streine, că în cas de sustracţiune de la destinatar a unor 'scrisori să se restitue personeî care le-a scris, cu tote acestea principiul general e- nunciat înceteză de a se aplica când epistola scrisă posedă un caracter intim şi confidenţial, proprietatea ceîuî ce a scris'o devine în manile destinatarului un simplu deposit de care nu pote face nici un us fără con-simţiinântul celui care a scris'o, putând orî şi când să-î fie reclamat depbsitu, iar când ar face vre-un us de densa publicând, lipsind la buna sa credinţă, violeză secretul confiat în scrisore şi i-se pote cere şi daune-interese. Confidenţile de inimă, obiectul furtului, ce conţinea în epistolele din casetă sustrase înceteză de a mai ii propietatea tânărului din momentul ce acesta printr'o scrisore, îhsciinţeză si ameninţă pe inculpat că-1 va publica scrisorile ce-I scrisese, dacă nu va ceda constlielor sale d'a-şf părăsi soţul; ast-fel din acel moment de unde era numai un simplu depositar al secretului, călcând buna credinţă, nasce drepturi pentru inculpată de a-şl redobândi epistolele confiate şi a cere restituirea lor prin judecată, dacă ar mai avea interes, când s'ar ii dat publicitate!. Ast-fel fiind proprietatea acelor scrisori revine inculpatei recunoscendu-se tânărului care le poseda numai un titlu de depositar cu obligaţiune a le restitui la cererea inculpatei. Deci sustracţiunea lucrului comisă de inculpată, în nici un cas nu se pote considera ca constituind un furt căci obiectul furat este recunoscut a fi al sSu rem suam răpii intenţiunea fraudulosă e cu mult mal necesară în delictul de furt, căcî nu se pote presupune furt fără intenţiunea de a fura; acesta intenţiune nu reese din modul şi coridiţiunea în care s'a comis sustracţiunea. — Tr. Ilf. III, 21 Sept. 92 ; Dr. 67/92, p. 534. o. Dreptul destinatarului a-supra unei scrisori ce i-a fost adresată, nu ia nascere de cât prin faptul tradiţiunel. Intre autorul uneî scrisori şi destinatar se pote conveni ca acesta tradiţiune nu dă drept destinatarului d'a face cu acesta scrisore întrebuinţarea ce ori ce proprietar este'în drept a face cu lucrul său şi că dar printr'ensa nu s'a transmis a-cestuia un drept de propietate asupra acestor scrisori. O scrisore confidenţială, fiind în intenţiunea şi acelui ce a scris'o si acelui ce a primit1 o, d'a rămânea secretă, urmeză nepărat că sus zisa condiţiune trebue să fie privită ca virtual stipulată de cel ce a adresat scri-sorea, şi de asemenea că destinatarul el n'a primit'o de cât sub angajamentul tacitdinpar-tea sa d'a nu fi privit ca pro-pietar al acestei scrisori, ci ca un simplu depositar al unul secret al scriitorului ei ; pe lângă acesta, sus zisul raport între autorul uneî scrisori confidenţiale si destinatarul el, se impune printr'un sentiment, de toţî împărtăşit, şi care ne face să'vedem un abus de încredere din partea destinatarului, care ar pretinde a face cu o ase-menna scrisore întrebuinţarea ce un propietar este în drept a face cu lucrul său »Vst-fel, când recurenta de astăzi a luat pe sub ascuns scrisorile ce densa adresase amantălul său,—scrisori, al căror caracter confidenţial dealminterl nu se pote contesta — n'a luat un lucru mobil, asupra căruia acesta putea fi privit, în raport cu recurenta, ca proprietar al acelui lucru.— Cas, II, 5 Maî 93 ; Dr. 45/93. p. 356. B. 93 p. 487. 6. Trebuesce a se cerceta prealabil, în lipsa unor texte legale şi a unor precedente judecătoresc! române, de ce normă a fost călăuzită doctrina şi jurisprudenţa streină, şi în special cea francesă, în resolvarea cestiune! de a se sci dacă 256 DESPRE FURTURÎ. ART. 306 DESPRE FURTURÎ. ART. 307 257 propietatea unei scrisori, şi în special a unei scrisori eonii -lienţiale, aparţine autorului ce o trimite sau pers6nel căreia ii este destinată. De ne-am raporta la dreptul roman. am găsi consacrat principiul că destinatarul se consideră ca propietar al uneî scrisori ce î-se trimite şi ca un corolariu necesar al acestui principiu, sustracţiunea scrisoreî ca un furt. Doctrina representată prin autorităţi impunătore sunt de acord a recunosce că o scrisore misivă devine propietatea destinatarului, în virtutea transmisiune!, anîmo donandi, ce i-a făcut autorul sen, şi a principiului consacrat de art. 1909 Civ. şi ca destinatarul nu e un simplu depositar cum s'a pretins, căcî dânsul nu e ţinut a restitui. Tot ce se pote dice, când e vorba de o scrisore confidenţială, e că acesta transmisiune de propietate nu a fost făcută de cât sub condiţiunea de a respecta şi de a nu destăinui nimenul confidenţa ce densa conţine, căci dreptul destinatarului e subordonat condiţiuneî de discreţiune ce natura unei asemenea scrisori îl impune, că destinatarul care a primito scris6re, posedând asupra-! un. drept esclusiv şî constituind un mobil căreia legea acordă protecţiunea sa, sustracţiunea sau furtul el cade sub aplicaţiunea articolelor Ciulului penal relative la delictele contra proprietate!. Dacă am părăsi domeniul sciinţific pentru a consulta practica şi usul relaţiunilor sociale, de asemenea nu se pote admite că acela ce a trimis o scrisore unei persone, fie dânsa cât de confidenţială, înţelege a reţine vtp-un drept de proprietate asupra eî, de ore ce nu se pote tăgădui că prin faptul trimitere! scrisore!, expeditorul şi-a manifestat în destul intenţiunea de a voi să se desbrace de stăpâ- nirea eî pentru a o face să trecă în aceia a destinatarului. Dacă într'adever în unele împrejurări, autorul uneî scrisori nu are alt scop de cât a face cunoscut destinatarului, sentimente sati afecţiuni ce i-au fost inspirate, prin acesta însă nu se pdte susţine că natura actului petrecut s'a schimbat şi că dintr'un pur act de dar, o scrisore a luat caracterul unuî deposit; dacă în asemenea ocurenţă destinatarul se califică de depositar, e graţie facultate! imaginative şi ca o figură metaforică, pentru a exprima secretul destăinuire! intime al aceluia ce i-le încredinţeză, o datorie de discreţiune ce i-se impune, acesta însă nu exclude idea uneî voinţe energice manifestată din partea expeditorului de a transmite destinatarului instrumentul sau actul ce coprinde consemnarea gândului şi cugetărilor sale. A-cesta e chiar înţelesul şi regula ce a voit a consacra Curtea Caen, când decide că secretul este un deposit încredinţat primitorului si că prin natura sa chiar, or ce scrisore confidenţială coprinde condiţiunea tacită că acest act de încredere uii va eşi din domeniul intimi) aţei. Jurisprudenţafrancesâ e aprope unanimă a proclama principiul că destinatarul uneî scrisori confidenţiale sau pro-pietarul uit/wo donandi, exerciţiul dreptului seu fiind însă subordonat condiţiuneî nedi-vulgărei secretului, sau că propietatea scrisoreî confidenţiale, propietate siti generis, de ore ce n'a fost obiectul prevederilor speciale ale legeî, trebuesc a îi cârmuite după intenţiunea comună a părţilor, adică după intenţiunea autorului, primită prin âdesiunea espresă saîita-cită- a deţinătorului, cu un euvent că 'o scrisore confidenţială nu devine propietatea pur şi simplu a aceluia cărui se trimite, ci remâne propietatea indivisă a destinatarului şi a aceluia, care scriind'o, a încredinţat acestui din urmă secretul cugetului seu, sub condiţiunea tacită că nu-1 va divulga. Ori care din aceste două sisteme s'ar admite, densele es-elud virtual ideia unei propie-tăţî esclusiv reţinute de autorul scrisoreî confidenţiale. Pe de altă parte regula care cere, ca element al delictului, ca lucrul sustras sa aparţină altuia, ne-distingend dacă acesta propietate e totală sau parţială, e indestul pentru perpetrarea delictului de furt, ca o porţiune a acestui lucru să aparţină'unuî al treilea pentru ca agentul, din acesta împrejurare să nu potă escipa lipsa elementului proprietate! altuia. — ('. Buc. UT, « Febr. 93 ; Dr. 17p. 7. Săvărşesee delictul de furt acela care va lua printr'aseuns un lucru mişcător al altuia, cu cuget de a ş'i-l însuşi pe nedrept, şi presenta unuî servitor al păgubaşului îa luarea lucrului nu exclude clandestinitatea faptului. — Cas. IT, 4 Dec. 96 ; B. p. 1601. S. Când cine-va îşi însuşeşte o sumă pe care o dăduse ca arvună pentru o cumpărare, săverşesce un furt, fiind-că suma dată ca arvună nu mal era proprietatea sa, a cumperăto-rulul, ci devenise proprietatea vmdâtoruluî. De alt-fel între elementele constitutive ale delictului de furt intră şi posibilitatea numai a unuî prejudiciu, decî furtul esistă şi'se pedepsesce chiar dacă în*realitate prejudiciu n'a existat.— Cas. II, 14 Mal 91 ; B. p. 652. i). In acţiunea unei aproprieri pe nedrept există ca doi, pentru stabilirea faptului de turt, numai atunci când are de scop câştigul, acest semn caracteristic, iar nu numaî intenţiunea de a vetăma victimei sale prin daunele ce i-ar face necesarmente degajat de orice idee de câştig.' Judecătorul trebue să se pronunţe a-supra fiinţei sau nefiinţei acesteî intenţiunîde câştig, "fără di-stincţiune dacă câştigul produce sieşi sau altuia.— Tr. Uf. III, 21 Sept. 92; Dr. 67-92, p. 534. 10. Faptul unor servitori de a lua boul din curtea unei persone cu cuget de a şi-1 însuşi pe nedrept, chiar îndemnat! fiind la acesta de stăpânul lor, nu este o simplă samavolnicie, ci un furt caracterisat, chiar adeverat de-ar fi că partea vătămată datora o sumă de ban! aceluia din ordinul căruia s'a luat boul.— Cas. II, 6 Oct. 97; Dr. 67/97, p. 557. 11. Sunt nedemn! de a fl alegători cel condamnaţi pentru furt. Cas. 11, w Mart. hţ ; li. p. 278. 807. Tainicele luări, urmate, orî de către bărbat spre paguba femeie! sale, orî de către femeie spre paguba bărbatului seu, orî de către un veduv sau veduvă despre lucrul soţului celui reposat, orî de către copii saiî alte rude de jos, spre paguba tatălui sail a mamei sau altor rude de sus, orî de către tată saii mamă sau alte rude de sus spre paguba copiilor lor sau alte rude de jos, orî de către afini de aceiaşi linie, orî de către fraţi şi surori între denşiî, nu se pot socoti furturî, ci sunt supuse numaî la despăgubirea civilă. P. Fr. 380; P. Pr. 228, 229. 17 '258 DESPRE FURTURI. ART. 308, 309 Este agent provocator prin escelinţăşi coautor acel caro povăţuesce pe o femee să pără-sescă domiciliul conjugal, să fure maî multe obiecte de va-lbre în comun acord prin spargere şi priinesce pe soţie la domiciliul şeii.— Cas. TI, 22 Maî 87: B. p. 490. 308. Furtul, precum şi cercarea de furt, se va pedepsi cu închisore de la 15 dile până la douî anî, si, câte odată, cu a-menciă de la 26 până la 500 leî. Judecătoriile vor putea însă pedepsi pe culpabil şi cu interdicţiunea pe timp mărginit. P. 1, a, 22, 24, 2H, HOfS; Oc. 71 : P. Pr. 21. Lg. prin art. 309, al. 1, a considerat faptul de furt de pânze întinse pe câmp ca un delict mal grav de cât furtul simplu prevedut de art. 308, de oi-e-ce a voit' sa protegă mai mnit sustragerea de obiecte de prin locurile indicate în al. 1. ari. 309. in specie, sustragerea unei cămăşi după gard nu pote ti considerată ca un furt de pânze în sensul art. 309, ci un furt simplu, de ore ce cămaşa era întinsă chiar în curte, unde reclamanta putea să observe foite bine, nu însă într'un loc determinat precum enunţă al. 1, art. 309. Cerinţele art. 309 nu există când e vorba de un gard de lângă casă, şi prin urmare, nu se pote agrava un fapt prin o aplicare a unuî text neaplicabil.—Cas. II, 16 Apr. 90; B. p. 754. 7. Furtul caliiicat, prevedut şi pedepsit tie art. 309, al." 1, este de competinţa Tribunalului corecţional a/l judeca, de 6re-ce nu este prevedut printre delictele pe carî art. 71 din legea judecătoriilor de ocole le dă în competinţa acelor judecătorii — Cas. II, 2 Iul. 97 :' B. p. 99o. 8. Cestiunea prejudiciarâ a proprietate! în materie de delict silvic devine inutilă, dacă instanţa de fond constată că delictul s'a comis pe un loc aflat în posesiunea Statului.— Cas. II, 3 Tan. 89 : B. p. 74. 260 DESPPE FURTURI. ART. 310 DESPRE FURTURÎ. ART. 310 261 9. Dacă Tribunalul constată, din deposiţiile martorilor audiaţi şi din proeesul-verbal în-cheat de agentul silvic local, că dreptul de proprietate al terenului pe care s'au tăiat arborii este pus în discuţiune, cu drept cuvânt suspendă acţiunea publică până când se va statornici, pe cale civilă, dreptul de proprietate al acelui teren. — Cas. II. 15 Hart. 89; B. p. 350. 310. Se va pedepsi cu închisore de la treî până la cinci anî şi cu interdicţiunea pe 'timp mărginit acela care va săvârşi sati va încerca să săvârşească *) veri un furt în caşurile următore: 1. Când furtul se va fi urmat într'un locaş consacrat vre unuî cult, asupra obiectelor consacrate cultului; 2. Când furtul s'a comis, prin efracţiune saiî escaladare, într'o casă locuită saii servind spre locuinţă, saii în dependinţele eî, saiî într'o curte închisă ; 3. Dacă, spre a comite furtul, culpabilul a întrebuinţat chei mincinose spre a intra într'o casă, apartament, odae saii bastiment, sau într'o curte închisă, saiî spre a deschide uşile, mobilele, casele de fer, dulapurile, lă- *) Cuvintele «.s'aii va încerca să săvârşească» aii fost intercalate prin legea din 4 Mai 1895. zile şi orî-ce alte lucruri destinate spre păstrarea banilor, a sculelor saiî a altor obiecte care se află în întru; 4. Dacă culpabilul, prin tăere a legăturilor, p rin ru-perea sigiliilor, prin deschiderea coperişelor, saiî prin întrebuinţare de cheî mincinose, a furat, pe drumuri publice saii pe strade orî pieţe publice, într'o diligentă sau în curtea orî casa poştei, în drumul de fier sau'în vre-o staţiune, în vapor saii în alte vase de pe rîurile navigabile, vre unul din lucrurile călătorilor, sau din cele destinate spre a se transporta ; 5. I )acă culpabilul a furat vre un lucru din cele ce avea asupra-I sau purta cu sine un nebun sau smintit, orî un copil maî mic de 12 anî ; 6. Dacă furtul s'a comis, în timpul unul incendiu saii uneî inundaţi uni, asupra obiectelor ce se aflau încă expuse pericolului, ori depuse într'un loc de siguranţă. Se va pedepsi cu reclusiune, acela care va săvârşi un furt în caşurile următore: 1. Dacă furul sau unul dintre furi, sau unul dintre aceia care aii partici- pat la furt, purta asupra-şî arme de faţăsaiipe ascuns; 2. Dacă furtul s'a comis de către doi sau maî mulţi complici asociaţi pentru săvârşirea de tâlharii saiî furturî. P. 91,202; P. Pr. 218. 1. Efracţiunea constitue o circumstanţă agravantă a furtului, când furtul s'a comis nu numai într'o casă nelocuită în acel moment, dar destinată locuinţei. — Cas. TI, 7 Sept. 92 ; Dr. 58/02, p. 458 ; B. 92, p. 8041 2. Faptul de a fura vin dintr'un butoi dând cep, iară a se sparge vre-o uşă sau încuotore. constitue un furt simplu iar nu un furt cu efracţiune. întru cât vinul ce s'a furat dintr'ensul s'a scos în mod obicinuit şi nu s'a spart nici o uşă saii încuotore spre a se comite acest furt, şi întru cât Tribunalul constată în fapt că butoiul avea un orificiu în partea luî superioră.— Cas. II, 21 Iun. 83; Dr. 63 82-83 p. 520 ; B, 83, p. 705. :î. Furtul prin efracţiune. fiind caraeterisat prin o spargere înainte mergătore care constitue prima şi indispensabila manifestare reală a voinţei criminale, conţine o distrugere care, fiind mijlocul de esecutare, nu se pedepsesce când furtul e săvârşit, dar care se presintă ca delict independent, dacă manifestarea intenţiuneî n'a mers maî departe, în cât ori-ce tentativă de furt cu efracţiune conţine delictul de distrugere prevedut şi pedepsit de art. 352. Ast-fel, şi fiind dată dificultatea de a preciza, nu numaî în teorie, dar şi în faţa unor împrejurări concrete, noţiunea de tentativă de furt, este natura] că legiuitorul n'a mai crezut necesar de a prevedea pentru furt cu efracţiune pedepsirea şi a tentativei, de urc-ce o lo- vise deja prin art. 352 ca distrugere. — Tr. Cov. 26 Ian. 94 ; Dr. 11 94, p. 83. 4. Furturile de paseri domestice şi alte animale mai mici, precum şi tentativele de asemenea furturi, comise în curţi, în cîmp, în coteţe sau aiurea fie noptea, fie diua, fără întrebuinţarea niijloeelor agravante prevedute de art. 310 din Codul penal, sunt de competinţa judecătoriilor de ocole ale judeca, când valorea obiectelor nu trece peste una sută leî. — Cas. II, 17 Febr. 97; B. p. 245. 5. Conform art. 39 tentativa de delict se pedepsesce numai în caşurile anume preverlute prin o disposiţiune specială a legeî. Art. 3io prevede pedepsa numaî pentru furtul cu efracţiune săvârşit, iar despre tentativă nu face nici o menţiune. Ast-fel liind textele art. *39 şi 3]n nu putem conchide de eâl că tentativa furtului cu efracţiune este fără nicî o penalitate în legea nostra. Nu este fundată părerea celor ce susţin că Lg. prevedem! o pedepsa, prin art. 308, atât pentru furtul îndeplinit cât şi pentru cercarea de furt. a înţeles a coprinde, în acest articol, şi tentativele celor-l'alte varietăţi de furturî, cari nu sunt de cât nisce furturî însoţite de o circumstanţă agravantă, cum este şi furtul cu efracţiune. In adever art. 309 prin cele patru aliniate de şi trateză fie-care despre câte o specie de furt cu circumstanţe agravante, totuşi la fie-care din ele a prevedut în mod expres şi tentativa. De şi s'ar părea nelogic a se pedepsi tentativa unuî furt simplu şi a se scuti de orî-ce pedepsa tentativa furtului cu e-fracţiune, fapt maî grav şi s'ar părea la prima vedere maî logic, ca printr'o argumentaţiune a fortiori să se deducă o pedepsa şi pentru tentativa furtului cu efracţiune, totuşi în 262 DESPRE FURTURI. ART. 310 DESPRE FURTURI. ART. 311-314 263 penal nu se pute deduce prin analogie şi nici prin argumen-taţiunî a fortiori vre-o pedepsa Iară vre-o anume disposiţiune de lege. Lacunele legilor penale, fiind de drept strict, nu pot fi împlinite prin interpretaţiune. — Tr. Iaşi T. y Iun. 83; Dr. 54/82-83 p. 412. B. Intru cât art. 30S vizeză furturile simple, nu se pote deduce că conţine principiul penalitate! tentative! în materie de furt, mal cu seină că legiuitorul pedepsesce tentativa de furt în primele patru aliniate ale articolului 309, pe când în al cincilea pedepsesce numaî faptul consumat. Legiuitorul român, traducând articolele eo-respunzătore din codul penal francez, a voit să pedepsescă în unele caşuri atât faptul consumat cât şi tentativa, iar în altele numai faptul consumat, întrucât nu este untext de lege positiv care să îndrituiască pe judecător a pedepsi tentativa de furt în caşurile prevedute de art. 310, nu se pote întinde disposiţiunea art. 308, prin interpretare. A decide alt-fcl, ar ti a admite că judecătorul pute trece peste limitele atribuţiuni-lor sale, instituindu-se ca legiuitor, creând penalităţi prin interpretare, pe când este ştiut că interpretarea în materie penală nu se pote întinde prin analogie şi înducţiunî, nupote fi nieî restrictivă, nici estens i vă, ne fiind dat judecătorului a aprecia limitele voinţei legiuitorului, nici a se arăta mai prevădător decât legea. Acesta interpretare trebue să tie pur şi simplu declarativă. Judecătorul trebue să aplice riguros legea şi să-i declare sensul şi numai Lg. pote aprecia actele care turbură ordinea socială şi pote prescrie măsuri de represiune. — Tr. Tut. 23 Ian. 84; Dr, 17/83-84, p. 135. 7. Legiuitorul pedepsind furtul ca o vătămare adusă pro- prietate!, a gradat pedepsa autorului după diferite circumstanţe agravante în care faptul s'a comis. Intre aceste circumstanţe prevedute de legiuitor este şi aceia în care autorul a săvârşit faptul dimpreună cu alţi complici asociaţi pentru a comite tâlhării saiî furturi, de unde resultă că şi acesta constitue o circumstanţă agravantă asupra căreia juraţii trebuesc întrebaţi printr'o cestiune separată. Deşi legiuitorul a pedepsit cu o pedepsa criminală furtul comis de maî multe persone asociate pentru tâlhării sau furturi, de unde s'ar putea deduce că acesta circumstanţă ar fi un element constitutiv al crimei, şi care prin urmare ar trebui să fie pusă în cestiunea principală, totuşi acesta împrejurare nu este decisivă de ore-ce agravarea pedepsei nu pote preschimba într'un element constitutiv al delictului, ceea-ce în natura lucrurilor şi în ochii legiuitorului nu constitue de cât o circumstanţă agravantă a acelui delict, şi acesta cu atât mal mult, cu cât şi delictul de lovire se pedepsesce cu o pedepsa criminalii, când lovirile aii causat mfirtea, şi cu tote a-eesl ea, circumstanţa că lovirile aii causat mortea nu înceteză de a fi o împrejurare îngreu-nătore, în privinţa cărei Preşedintele este dator de a pune o cestiune separată. De altă parte tot prin aceiaşi cestiune asupra faptului principal, juraţii au fost întrebaţi şi asupra efracţiuneî şi asupra întrebu-inţărel de chei mincinose cu care furtul s'a comis. Cestiu-nile puse ast-fel devin complexe, întru cât ele ridică juraţilor putinţa de a se pronunţa într'un mod separat, atât asupra faptului principal cât şi asupra circumstanţelor agravante ce-1 înconjoră.—Cas. II, 22 Apr. 87; B. p. 385. S. Furturile comise de doi saii maî mulţi complic! asociaţi pentru săvârşire de furturi, suntpe-depsite cu reclusiune şi ca atari constituesc crime. — Cas. II, 13 Sept. S3; B. p. 848. 311. Agravarea pedepsei furtului, comis saii încercat*) într'o casă locuită prin efracţiune sau escaladare, se aplică si chiar atunci, când locuitorii casî nu se aflau în întru în momentul furtului. P. Pr. 220. 312. Sunt asemănate cu casele locuite: 1. Vasele de apă, si orî-ce alte clădire miscătore, de vor ii locuite; 2. Edificiile destinate unuî cult; 3. Edificiile publice destinate pentru exerciţiul uneî profesiuni' sau pentru conservaţiuneade lucruri; 4. Împrejmuirea care face parte dintr'o casă locuită sau dintr'un edificiu asemuit cu o casă locuită (No. 2 şi 3), precum şi alte clăâirî saîi îngrădiri se vor fi aflând în întrul împrejmuire!. Se socotesce împrejmuit sau îngrădit orî-ce loc închis, unde nu pote cineva pătrunde de cât prin mijlocul cheilor, sau întrebuinţând efracţiune sau escaladare. P. Pr. 221. *) Cuvintele '/.saii încercat» s'aii a-ddogat prin legea din 4 Mai 1895. 313. Escaladarea se nu-mesce orî-ce intrare în case, clădiri orî împrejmuiri, săvârşită prin suire peste ziduri, porţi, înve-litorî, uluce sau alte îngrădiri închise, precum a-semenea şi orî-ce intrare pe ferestre, priu coşuri, (hornuri), prin ferestrue de pivniţă, sau prin orî-ce găuri pe sub pământ carî nu sunt destinate pentru a servi de intrare. P. Pr. 222. 314. Efracţiune (spargere.), se numesce: 1. Orî-ce siluire, rupere, spargere, derâmare a zidurilor, a ulucelor sau altor îngrădiri închise, a învelişurilor, a porţilor, a pardoselelor, a ferestrelor, a încuietorelor, a lacătelor, saîi a orî-căror altor unelte saiî instrumente destinate a opri intrarea, prin siluirea căror agentul 'şî deschide o trecere care nu exista maî 'nainte, sau care era închisă, orî lărgesce, pentru ca să potă intra, o gaură ce se afla înfiinţa, saîi face o deschidere precare prin mijlocul căreia el să se potă introduce în întru spre a comite furt, sau chiar fără a se introduce în întru. P. Pr. 223. P. Fr. 393. 2. Când agentul, în interiorul casei sau clădi- 204 DESPRE TÂLHĂRII. ART. 317 DESPRE TÂLHĂRII. ART. 317 265 reî orî îngrădire! aflân-du-se, a deschis prin verî-unul din mijlocele arătate mal sus, uşile, îngrădirile sau încuetorile din întru, dulapurile, lădile, coi'rele, sau orî-ce alte mobile saii locuri închise, destinate pentru păstrarea banilor, sculelor saii altor objecte. J'. Pr. 223. P. Fr. 396. In rândul acestor efrac-ţiunl interiore se socotesce şi ridicarea de case de baiiî, cutii, bale înfăşurate cu pânză şi legate cu frânghii saii funii, şi de orî-ce alte mobile miş-cătore încuiate, care co-prind lucruri de orî-ce fel, de şi nu se vor fi deschis, rupt saii spart acolo pe loc. P. Fr. 396. 315. Chel mincinose se înţeleg orî-ce cârlige, chel diverse, prefăcute saii se-muite, şi orl-ce fel de 11-neltă care să nu ti fost hotărâtă de către proprietar, chiriaş sau birtas a deschide sâii închide bro-sce, lacăte, şi orî-ce încue-tore va fi descuiat cu densele culpabilul. P. Pr.224 ; P. Fr. 398. 316. Cel ce cu sciinţă de rea întrebuinţare va preface sau va preschimba, chel mincinose, se va o-sândi la închisore de la o lună şi jumetate până la un an. P. Fr. 399. SECŢIUSEA II Tâlhării 317. Acela care, prin întrebuinţare de violenţă în contra personelor, saîi prin ameninţări de a o-morâ sau de a răni îndată, va răpi lucrul altuia cu cuget de a şi'l însuşi pe nedrept, săverşesce o tâlhărie. Se socotesce asemenea că comite o tâlhărie şi acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuinţeză violenţa a-supra uneî persone, sau ameninţă că va omora sau va răni îndată, spre a putea să scape, sau să ţină lucrul furat. Tâlhăria se va pedepsi cu reclusiunea. P. Pr. 230. 1. Inul din elementele constitutive a crimei de tâlhărie, o ca răpirea obiectelor şi a banilor de către acusaţî să se ti urmat cu cuget de a şi ie însuşi pe nedrept. — Cas. II. 27 Iul. 7(i; B. p. tir,. 2. întrebuinţarea de violenţă fiind săvârşită pe când inculpatul nu perpetuase încă furtul, acesta nu pote constitui de cât o tentativă de tâlhărie, răpire» efectivă a lucrului strein fiind un element constitutiv al tâlhăriei săvârşite. - Cas. II, 18 Nobr. 87 ; B. p. 939. :!. împrejurarea că juriul a respuns negativ asupra ces-tiunel, dacă tâlhăria s'a săvârşit pe drum public, nu înlătură faptul de tâlhărie prevedut şi penat de lege, de ore ce ' drumul public este o cir- cumstanţă îngreunătore iar nu constitutivă a crimei de tâlhărie. — Cas. II, 13 Oct. 80; B. p. 355. 4. Când comisiunea juraţilor declară, prin verdictul eî, culpabil pe acusat pentru faptul că prin violenţă a răpit victimei bani cu cuget de a şi-I însuşi pe nedrept şi că densul a fost însoţit şi de alte persone la comiterea crimei, Curtea cu juraţi face o justă aplieatiune a pedepsei dând reclusiunea pe timp de 10 ani. — Cas. II, « Sept. 91; B. p. 1003. o. Legea nostra (art. 317) în deosebire de cea franceză (art. 385), consideră furtul cu violenţă, nu ca furt, ci ca tâlhărie, şi tentativa de furt cu violenţă, ea tentativă de tâlhărie. Tentativa de tâlhărie dacă nu mijlocesc împrejurări agravante, se pedepsesce cu închisore corecţională. -Cas. II, 30 Sept. 87 ; B. p. 738. (i. Pentru tâlhăria consumată se cere o violenţă si un furt consumat, violenţa se pote e-xercita sati înainte saii spre a comite furtul, saii fiind surprins în flagrant delict de furt spre a reţine lucrul furat sau spre a scăpa, dar în tdte împre-iurăriie, pentru existenţa tâlhăriei se cere nu numai violenţa ca să fie exercitată, ci şi furtul să fie săvârşit. Dacă furtul nu s'a săvârşit, saiî dacă n'a fost surprins in flagrant delict de furt, dacă s'au exercitat numai violenţe, fără să existe şi furtul ou tote criteriile furtului consumat, ci numai posibilitatea de a ii voit a săvârşi delictul de furt. în a-cest cas nu avem tâlhăria consumată, ci numaî o tentativa de tâlhărie. Dacă pedepsa pentru furtul consumat şi pentru tentativa de furt este aceiaşi, acesta egalitate a pedepseîpen-tru amendoue caşurile nu ne pote indritui a susţine că tâlhăria, în sensul art. 317, ai' fi tot-d'a-una privită ca consumată, chiar dacă furtul ar fi numaî tentat, fiind-că nu după pedepsa pentru furt are a fi stabilit dacă tâlhăria este consumată saiî numai în stare de tentativă. In specie, nu pote fi vorba de crimă de tâlhărie săvârşită dar neizbutită, ci numaî de o tentativă de tâlhărie, căci crima de tâlhărie nu e consumată, fiind-că fără să existe răpirea însăşi a unuî lucru, s'au exercitat numai violenţe. A susţine contrariul ar fi a considera numai violenţele exercitate ca constituind crima consumată de tâlhărie, de vreme ce violenţele, în sine, fără delietul de furt, se pedepsesc ca simplu delict. Tentativa de tâlhărie se pedepseşte cu închisorea corecţională, conform art. 38 şi este ast-fel de competenţa ju-ridicţiunilor corecţionale de a o judeca. Prin urinare când Curtea a considerat faptul săvârşit de intimaţi ca o crimă săvârşită dar neizbutită, ea nu şi-a dat semă de criteriile cerute de art. 317 şi 38 pentru ca să fie crimă de tâlhărie consumată sau numaî încercată. — Cas. II, 28 Sept. 98: Dr. 76,98, p. 638. 7. Faptul principal: răpirea pe ascuns cu cuget de a însuşi pe nedrept obiecte ale altuia, şi circumstanţa îngreunătore: întrebuinţarea de bătăi, rele tratamente, trebue să formeze obiectul a 2 cestiuni separate.— Cas. II, 11 Feb. 77; B. p. 73. 8. Violenţa fiind un element constitutiv al crimei de tâlhărie, este suficient să fie co-prinsă în-cestiunea principală nefiind trebuinţă a se maî repeţi în cestiunea relativă la circumstanţele agravante. — Cas. II, 28 Oct. 81 .■ B. p. 805. 9. Se violeză legea, când Preşedintele Curţii cu juraţi într'o cestiune de tâlhărie n'a adăo-gat la finele primei cestiuni cuvintele cu cuget de a şi le în- 266 DESPRE TÂLHĂRI). ART. 318 saşi pe nedrept care este un e-lement constitutiv al crimei de tâlhărie. — Cas. II, 1» Nob. 82 ; B. p. 1113. iu. Constitue o cestiune complexă, care dă loc la nulitatea verdictului, cestiunea pusă juraţilor în crima de tentativă la tâlhărie, atât asupra faptului principal cât şi asupra circumstanţelor agravante dacă acusatul ţmrla arme şi dacă era iutiicărăşit de alţii căci asupra a-cestor circumstanţe urmeză a se pune pentru fie-care în parte câte o cestiune separată. — Cas. 11,6 Sept. 94; B. p. 878. 11. Preşedintele Curţeî cu juraţi este ţinut apune cestiunile ast-fel cum ele resultă din re-sumatul actului de acusaţiune. Ast-fel, când din actul de acusaţiune se constată că acusatul surprins fiind in flagrant delict de furt, a întrebuinţat violenţă asupra pacientului, cestiunea trebue pusă juraţilor, aşa ca să resulte flagrantul delict, însă se note pune fără s se trece cuvintele flagrant delict şi este bine pusă când se găsesce în cestiune enunciarea snrpris ţiiud pe când voia să sustrugii prin u-scuns hunt. -Cas. II, ir. Ian.97; B. p. 82. 318. Se va pedepsi cu reclusiunea de la şase ani în sus, tâlhăria săvârşită în împrej urările următore: 1. Dacă tâlharul, sati unul din tâlhari, saii unul complicii lor, avea asu-pră'şî arme de faţă [saii pe ascuns; 2. Dacă tâlhăria s'a săvârşit de către doue saii maî' multe persone; 3. Dacă tâlhăria s'a săvârşit pe drumuri publice saiî'pieţe publice; 4. Dacă tâlhăria s'a să-ver.sit prin bătăi sau rele tratamente, fără însă să fi causat răniri. P. Pr: 3X2. 1. Preşedintele Curţeî e dator să întrebe pe juraţi întâiu asupra faptului principal dacă acusaţil sunt culpabili, că prin întrebuinţare de violenţe saîi prin ameninţare de a omora saîi a răni, a răpit bani şi o-biecte cu cuget de-aşi însuşi pe nedrept (ceea-ce se numesce tâlhărie) şi apoi printr'o cestiune deosebită, dacă în executarea acesteî crime aii întrebuinţat bătăi.— Cas. II, 27 Iul. 76; B. p. 415. •2. Faptul tâlhăriei şi circumstanţele îngreunătore dacă tâlhăria s'a făcut de maî multe, persone şi dacă tâlharii aveau arme asupra lor trebue să formeze fie-care obiectul uneî cestiuni separate. — Cas. II, 19 Ian. 77 ; B. p. 23. :t. Recurentul fiind trimis în judecata Curţeî cu juraţi pentru că a comis î'aput de tâlhărie, ce i se impută prin bătae. rele tratamente şi însoţit de un alt individ, Preşedintele Culţii cu juraţi trebuia să întrebe pe juraţi mai întâi asupra l'a|ituluî principal al tâlhăriei şi al doilea asupra circumstanţelor îngreunătore carî sunt prevedute la al. 2 şi 4 de sub art. 318 P. şi anume dacă tâlhăria, s'a urmat prin bătae şi rele tratamente, şi dacă s'a comis în asociaţiune cu alţi. — Cas. II, 19 Ian. 79; B. p. 73. 4. De şi în cestiunea principală s'a coprins şi circumstanţa îngreunătore a bătăii, prevedută de aliniatul 4 al art. 318, totuşi complexitatea acestei cestiuni nu pote atrage nulitatea verdictului, de 6re-ce la cestiunea următore pusă asupra celei de a doua circumstanţe îngreunătore prevedută de al. 2 de sub aceiaş art. 318 şi anume ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 322 267 dacă faptul s'a comis de către doue sau maî multe persone juriul a respuns afirmativ. Astfel faptul fiind constatat că s'a comis de recurenţi cu una din circumstanţele ingreunâtoare cuprinse în' art. 318 nu există interes practic de a se casa decisiunea.—Cas. II. 25 Aug. 76 ; p. 482. 315). Se va pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit: 1. Ori care va fi comis tâlhăriaîntrebuinţând casne, răniri sau schilodiri asupra personeî; 2. Acela care a comis tâlhărie întrebuinţând bătăi, violenţe, ameninţări saiî rele tratamente, 'din cari s'a pricinuit victimei vre-o bolă a minţeî saii o necapacitate la' lucru, saiî perderea audulul orî a limbei, saii a facultate! de a procrea. P. Pr: 233. 320. Se va pedepsi cu munca silnică pe totă viaţa, orî care săver.şesce vre-o tâlhărie, prin întrebuinţare de violenţe, ameninţări, rele tratamente, bătăi, casne, schilodiri saii alte lesiunî corporale din carî s'a pricinuit mortea pacientului. P. Pi: 233. SECŢirXEA in. Strămutare saii desfiinţare de li o tare 321. Se va pedepsi cu închisore până la doi ani. saii cu amendă de la 50 până la 500 leî, acela care, cu cuget de a'şi iusuşi pămentul posedat de altul, si într'un mod nelegal, va strămuta saiî va face a se strămuta semnele de hotare dintre proprietăţi. P. Fi: 389. Se tace pasibil de penalitatea prescrisă de lege, cel care strămută semnele de hotare, numaî atunci când se constată intenţiunea autorului de a'şî însuşi chiar proprietatea.. — Cas. II, 28 Mart. 88; H. p. 299. secţi [n'ea iv. Despre alms ile încredere 322. ()rî-cai'e va specula asupra trebuinţelor, slăbiciunilor saiî patimilor unuî minor ca să-1 facă să subscrie, spre a sa pagubă, obligaţiuni, chitanţe saiî vre-un înscris de ră-fuirepentru împrumutare de bani, ori de înscrisuri comerciale, saiî de orî-ce alte înscrisuri îndatori-tore, sub orî care formă se vă fi făcut asemenea tocmelă, se va pedepsi cu închisorea de la doue lunî până la douî anî, şi cu amendă care nu va putea trece peste a patra parte a sumei orî a preţului lucrului ce va urma a se întorce înapoi vătematu-luî, nicî să fie maî mică de 26 lei. P. Fr. 406. 268 ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 322 1. Pentru a i se da unui fapt necorect calincaţiunea legală de abus de încredere şi a se aplica agentului pedepsele prevedute de art. 322 trebue ca faptul să întrunescă condiţiunile cerute de art. 323 şi adică punerea la o parte saîi risipa a banilor, obligaţiunilor, mărfurilor etc. ce l-aii fost remise saîi puse la disposiţiune sub titlu de închiriare , deposit, mandat saîi pentru un lucru cu plată sad fără plată, cu îndatorire de a le întorce înapoi de a le înfăţişa saii întrebuinţa într'un chip" hotărât— Tr. Ilf. I; 14 Ian. 93 ; Dr. 18/93, p. 139. 2. Este nemotivată decisiunea Curţii când nu rezultă din nici un considerant,intenţiunea fraudulosă, care este elementul e-senţial al delictului de abus de încredere. —Cas. II. 12 Sept. 86; B. p. 335. îî. Afară de alte eonsidera-ţiunil, delictul înşelăciunei şi al mituire! se deosebesc prin elementul producere! erorei.-— Cas. II, 8 Aug. 9l; B. p. 871. 4. Unul din elementele art. 322 este întrebuinţarea de manopere doi os i ve do nat ură a face să se nască pentru victimă o amăgire, făeend să treeă de adevărate fapte mincinose şi şi vice-versa. — Tr. 111'. 1, 12 Dec, 98 : Dr. in/»u, p. Ms. 5. Pentru a ti abus do. încredere, pe lângă cele-1'alte elemente, trebue ca inculpatul să ti fost pus in intârziare. Chemarea la instrucţiune pote il considerată ca o punere in întârziere însă nu într'un mod absolut, ci numai când acela căruia i-a fost dată păstrarea o-biectelornu probeză că, până la chemare, a restituit obiectele ce i s'au încredinţat sau a satisfăcut pe încredinţător ast-fel în cât restituirea nu mai avea nici un interes a se face. — Cas. II, 29 Mai 90, Dr. 45 90, p. 357. B. 90, p. 741. 6. Delictul de abus de încre- dere nu pote exista de cât do-vedindu-se o sustragere saîi o risipă din partea delicuentuluî cu intenţiunea doldsă de a'şî apropia lucrurile sustrase. In specie, din însăşi modul cum Curtea expune faptele şi argumentez ă nu resultă că acele fapte ar întruni elementele delictului de abus de încredere, de Ore-ce nu se constată de Curte că recurentul ar fi risipit sau ar fi pus la o parte porumbul în cestiune. Dacă Curtea relevă că recurentul cu de la sine putere, fără nici un titlu, ar fi voit a-şî asigura un drept de gagiu, până ce debitorii Tar fi plătit, şi dacă maî relevă Curtea ceea ce recurentul ar fi trebuit să facă, tote acestea sunt indiferente pentru delictul de abus de încredere şi nu constitue acest delict, şf ele, precum şi faptele însăşi, denotă numai că, faţă cu recal-citrenţa recurentului de a continua a reţine şi de a nu voi a împărţi dijma, păgubaşii puteai! recurge la acţiunea civilă contra recurentului şi a cere daune, si ast-fel Curtea, ne-constai.and existenţa unuia din elementele cerute de lege pen-ti'u ahusul de încredere prin aceasta a violat legea.—Cas, II. It; Oct. 90 : B. p. 1430. 7. Când instanţa de fond constată în fapt că de şi preveni-t ul a reţinut o sumă de bani pe care n'a restituit-o mandantului său, însă din nimic nu resultă intenţiunea sa de a frustra pe mandante de aceşti bani, ci din contră constată buna sa credinţă şi consideră afacerea ca afacere civilă, cu drept cu-vent declară că faptul nu în-t runes ce elementele delictului de abus de încredere.—Cas. II. 12 Febr. 91; B. p. 247. S. Constitue delictul de abus de încredere faptul că un subprefect, primind nisce hârtie cu destinaţiunea de a o distribui la comune si încasând ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 322 269 banii de la acele comune, în loc de a-î trimite fabrice! care a procurat hârtia, şi 'i-a însuşit, pe seama sa. — Cas. II. 14 Nobr. 90 ; B. p. 1336. 9. Când prevenitul, într'un abuz de încredere, invocă un mijloc puternic de apărare că obiectele amanetate la creditul aşricol n'aîi fost instreinate de dansul, ci a fost deposedat de ele, Curtea nu pote trece peste acest mijloc fără să se pronunţe asupra luî. — Cas. II, 30 Maî 89 ; B. p. 574. 10. Este casabilă hotărîrea care, în delictul prevedut de art. 322, mărginindu-se a aplica cifra amendeî arătată în citatul articol fără să ţină seamă şi de art. 399 acelaş codice, pronunţă o amendă mai mare.— Cas. II, 3 Aug. 91 ; B. p. 807. 11. In delictul de abus do încredere, delict prevezut do art. 322, judecătorul nu pote pronunţa o amendă maî mare de cât minimul de 26 lei fixat de citatul articol dacă nu determină cuantumul restituţiunilor şi daunelor - interese causate, acesta sub pedeapsă de nulitate şi casarea întregeî sale decisi-unî.—Cas. II, 9 Apr. 96; B.p. 741. 12. Legiuitorul în dorinţa sa de a ocroti cât maî mult pe ceî declaraţi prin lege incapabili a decretat pe lângă ami-labilitatea actelor făcute în timpul incapacităţel lor, şi o sancţiune mal energică prin dispoziţiunile art. 322, pedepsind corecţional pe aceî ce prin fraudă abuzează de nevoile, pasiunile şi nexperienţele minorilor. Pentru existenţa delictului prevăzut de art. 322, pe lângă luarea angajamentului înscris de victimă" angajament smuls prin abus are a de slăbiciune, porniri şi trebuinţe, se maî cere formal ca victima sa fie minoră ; orî în specie fiind vorba de abusarea nevoilor unor persoane majore, dar puse sub consiliul judiciar, cestiu- nea de resolvat în drept şi in primul rând e a se şti dacă această categorie de incapabili întră în prevederile art. 322. Starea de punere sub consiliu judiciar a uneî persone majore, de si aduce acesteia o însemnată ştirbire a exerciţiului drepturilor sale—şi pus pentru actele ce-î sunt proibite a le face singur, în o sîtuaţiune întru cît-va analogă interzisului, — totuşi există o importantă deosebire între aceste condiţiunî juridice, anume că consiliul judiciar, spre deosebire de curatela interzisului, e numit numai pentru bunuri, conservându-şi cel pus sub consiliul judiciar dreptul a-şl guverna pers6na sa după cum o înţelege Pe de altă parte, legiuitorul prin art. 322 codul penal pedepsind pe acela ce abuzează de slăbiciunile, şi pati-mele minorilor, prin cu vent ul minor e drept că a înţeles pe toţi aceî ce din cauza verstei sau a slăbiciune! spiritului, sunt trataţi prin legea comună de minori, între care intră si interzisul, pentru că pentru minori şi interzişi fiind aceleaşi măsuri de protecţiune, necesarmente resultă să fie aceleaşi măsuri de protecţiune. Dacă la această similitudine de fapt se impune o similitudine de sîtuaţiune juridică, punând pe aceiaşi treptă pe interzişi cu minorii, cu tote astea măsura luată prin disposiţiunile art. 322 nu pote fi admisă şi la alte caşuri neprevădute formal de lege cum e pentru personele puse sub consiliu judiciar, căci. de şi aceştia, după codul civil," sunt incapabili pentru anumite acte, incapacitatea lor însă nu mai e pusă pe acelaş picior de egalitate cu a minorului. Aşa fiind, în lipsă de text formal, e refuzată pe cale penală protejarea personelor puse sub consiliu judiciar contra acelora ce abuseză de slăbiciunea spiri- 270 ABT'S DE ÎNCREDERE. ART. M23 tuluî lor, întru cât în penal totul este de strictă interpretare şi argumentul analogiei fără 6utere.—Tr. Uf. 1, 12 Dec. 98 : r. 18/99, p. 14*. 18. In delictul de abus de încredere prima condiţiune ce se cere pentru existenţa delictului este stabilirea depositulul pe care inculpatul se pretinde că l'a violat. Atât în doctrină cât ai în jurisprudenţă e stabilit că în contractele civile a căror violaţiune intră în aplicaţiunea art. 322 proba nu se pote administra de cât în conformitate cu disposiţiunile Codului Civil pentru motivul că nu pute ti permis a se constata un contract civil pe cale indirectă [pe cale penală] intr'alt mod de cât permite Codul Civil, care singur regulamenteză probaşi efectele acestor contracte. In specie, înainte de a se constata cu martori şi conform Pr. P. violaţiunea deposituluî. cată a se constata şi acesta în conformitate cu art. 1597 Civ. existenţa deposituluî. — Tr. Ilf. I, 1 Mart. Kfl; Dr. ;u/85-H(», p. 241. 14. Chiar dacă există un început de dovadă scrisă, proba testimonială tot n'ar putea ti admisă pentru dovedirea deposituluî, de 6re-ce (iodul Cml în art. 1597, diferind dc Codul Civil francez, în acesta privinţă, prescrie în mod formal că depositul nu se pote constata de cât prin înscris, ceea ce eludează cu desăvârşire proba cu martori, fie că ar ti în causă o sumă mai mică de 150 leî, fie că ar exista un început de-tiovadă scris fi, acesta întocmai ca şi când ar fi vorba de un contract de locaţiune sau de transacţiune. — Tr. Uf. I. l Mart. 80 ; Dr. ;u sr(-tifi, p. 241. 323. Orî-care va pune la o parte, sau va risipi spre paguba proprietarilor, a posesorilor orî a deţinetorilor. obligaţiuni, bani, mărfuri, bileturî, chitanţe saiî orî - ce alte acte copridend vre-o obligaţiune sau aperare, şi care i-se vor ti dat sub titlu de închiriare, de deposit, de mandat, sau pentru vre-un lucru cu plată orî tară plată, cu îndatorire de a-1 întorce înapoi, sau de a-1 înfăţişa orî de a-1 întrebuinţa într'un chip hotărît, se va pedepsi după cuprinderea articolului 322. Dacă abusul de încredere prevedut prin paragraful de maî sus se va săvîrşi de vre-o slugă, om cu simbrie, ucenic, calfă, grămătic, lucrător ajutor, spre paguba, stăpânului săii, pedepsa va 1i închisorea de la şese lunî până la douî anî. Tote acestea fără prejudiţiul acelor ce s'au dis la articolele 203, 204'şi 205 pentru punerea la o parte sau ridicarea banilor, a obligaţiunilor, orî a altor acte orî lucruri a-lîate în deposite publice. Co. 2b0. P. Fr. 408. 1. Pentru a exista delictul de abus de încredere, este neapărat trebuincios a se constata elementul esenţial al n-cestuî delict, şi anume intenţiunea fraudulosă. adică intenţiunea. pentru delicvent de a pune la o parte în propriul s&ti ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 323 271 folos, parte sau totul din o-biectele, valorile sau banii ce i-s'ar fi încredinţat, cu condiţiune ca acele obiecte, valori, r sau bani să nu i se fi cuvenit.— Cas. II, 2 Iun. m ; B. p. 60S: . 2. Delictul de abus de încredere nu pote exista de cât do-vedindu-se o sustragere din partea delicuentuluî cu intenţiune dolosă de a-şî apropia valorile deturnate. Prin urmare abusul de încredere re-sultând din faptul uneî deturnări comisă de un funcţionar, sau de un simplu mandatar, nu se socotesce consumat decât în urma refusuluî de plată saii imposibilitate! materiale1 de a restitui banii încredinţaţi. Punctul de plecare pentru a-cest delict are a se calcula de la. cererea sau punerea în întârziere a funcţionarului sail mandatarului. (bis. II, 8 Dec. n:i : B. p. 1127. :i. Pentru aplicarea art. 323 se cere ca prin element t punerea la o parte sau risipirea de bani în mod fraudulos. E învederat că ar fi zadarnic a cerceta întru cât şi dacă art. 323' e aplicabil, dacă elementele constitutive ale acestui articol există, fără ca maî înainte să fie cert, a căror sume se cere restituirea. In acesta privinţă, chiar dacă e vorba de un funcţionar căruia i-se încredinţeză bani nu numaî spre conservare ci şi spre întrebuinţare, nu s'ar putea zice că funcţionarul ar trebui să restitue în orî-care moment banii încredinţaţi fără o luare de socotelă în regulă prin căre să se constate, dacă sumele încredinţate s'aii întrebuinţat într'un mod hotărît saii nu şi care sunt aceste sume. Pe lângă acesta, intenţia fraudulosă trebuind să fie constatată, se întrebă prin ce fapte ea se constată? In acesta privinţă nu s'ar putea zice că există intenţie fraudulesă, când acela căruia se încredinţeză bani, conform art. 323, i-ar fi întrebuinţat dacă. cerendu-se restituirea lor, e în stare a-î restitui. Asemenea simplul fapt al nerestituireî banilor încredinţaţi în momentul când i-s'a cerut nu pote fi un fapt destul de precis peutru ca să reiasă intenţia fraudulosă. când nicî nu se negă primirea, nicî nu se refuză restituirea lor, în acesta materie n'am putea considera ca fapte precise din care să reiasă intenţia fraudulosă, de cât saii faptul negare! primire! banilor încredinţaţi, saiî faptul imposibilitate! d'a rostitul banii încredinţaţi în urma unei puneri în întârziere. In cât privesce pe funcţionarii publici, dacă am voi a fi riguroşi, încă ar trebui să distingem funcţionarii cari au numai a conserva banii de acel funcţionari, cari pot întrebuinţa haniî la orc-cari scopuri hotărî te; pentru aceşti funcţionari nu am putea susţine că din simplul fapt al nerestituireî ar resultă intenţia fraudulosă, căcî şi aceşti funcţionari carî au a da socotelă şi a justifica întrebuinţarea sumelor, nu pot fi expuşi urmărire! penale, fiind că nu aii restituit banii încredinţaţi; din contră şi eî trebue să fi fofet puşi în întâziere prin o constatare din care să rezulte dacă se justifică întrebuinţarea sumelor încredinţate, sau daca sunt sume a căror justificare nu se constată. In specie Curtea de apel întemeindu - se , pentru constatarea intenţiei fraudu-dulose, pe simplul' fapt al nerestituireî banilor ce inculpatul ar datori în urma soeote-lelor ce i-s'ar lu , a violat regulele stabilite maî sus. — Cas. II, 19 Sept. 78; B. p. 33fl. 4. Dacă doctrina şi jurisprudenţă cer, pentru.a pedepsi pe cel cărui i-se impută un abus de încredere, ea el să fie pus în întârziere de a restitui o- 272 ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 323 - ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 323 273 biectul încredinţat, acesta o fac nu că doră punerea în întârziere ar constitui un element indispensabil pentru existenţa delictului de abus de încredere, căci nicăirî legea nu cere acesta, ci pentru că prin acest procedeu se pote descoperi dacă inculpatul, cu intenţiune fraudulosă, care este un element constitutiv al delictului a sustras obiectele încre-dietate luî; acest procedeu însă, nu este unicul pentru a revela intenţiunea fraudulosă Şi inst. de judecată o pot deduce şi din circumstanţele în care s'a perpetrat faptul. — Tr. 111'. I, 14 Nobr. 91 ; Dr. 12/92, p. 98. 5. Pentru a stabili delictul de abus de încredere, se cere dovedirea prejudiciului.—Cas. II, 8 Dec. 92; B. p. 1127. 6. In delictul de abus de încredere, se cere, pe lângă altele, şi existenţa unui prejudiciu.' Aşa dar, când judecătorul fondului nu constată prin decisiunea sa condamnatorie, pentru un atare delict, acest element, H. sa este cas abilă.— Cas. II, 13 Dec. 93; B. p. H4o. 4. Prejudiciul e unul din elementele constitutive ale delictului de abus de mere -dere. — C. Iaşi, II, 20 Ian. 96; Dr. 64/96, p. 553. 8. Instanţa de fond este suverană în apreciare, dacă din concursul faptelor resultă sau nu intenţiunea fraudulosă. Art. 323 neconţinend o definiţiune sacramentală, constatarea in-tenţiuneî fraudul6se pote resultă şi din complexul constatărilor făcute de judecătorul fondului, fără a ii nevoie ca v acel judecător să o exprime în anume cuvinte. — Cas. II, 14 Maî 84; B. p. 462. 9. Constatarea elementului intenţiune! fraudulose, în delictul' de abus de încredere, pote să resulte şi din complexul constatărilor făcute de judecătorii fondului, fără a ti nevoe ca dânşii să exprime a-cesta prin anume cuvinte. Astfel, când instanţa de fond constată în fapt, că* prevenitul, în calitate de comisionar, a ;pri-mit de la comitet o mare cantitate de marfă pentru a o vinde, si densul a pus la o parte, în paguba numitului, atât din marfa primită cât şi din banii prinşi din vendare, din acesta reiese şi existenţa in-tenţiuneî fraudulose.—Cas. II, 3i Mal 93 ; B. p. 531. 10. Ori-ce contract de comision implică în sine şi un mandat. Aşa dar, faptul' că comisionarul a contravenit şi şi-a însuşit sumele încasate pentru mărfurile cu a căror vendare sau conservare a fost însărcinat, constitue delictul de abus de încredere.—Cas. II, 5 Dec. 95; B. p. 1457. 11. Constitue delictul de abus de încredere faptul că un mandatar a pus la o parte, în mod fraudulos şi în paguba man-danteluî, bani saîi alte obiecte ce densul a primit în acea calitate. — Cas. II, 10 Iun. 92 : B. }>. 1(41. 12. Comite delictul de abus de încredere, acela care detur-ueză în propriul seu folos şi în paguba proprietarilor bani sau alte valori ce i-s'au încredinţat sub titlu de mandat pentru a-î întrebuinţa într'un chip hotărît. — Cas. II, 24 Nobr. 92 ; B. p. 1052. 1:*. Arendaşul care întrebu-inţeză lemnele date de Stat la altă trebuinţă de cât cea prescrisă în contractul de a-rendare, comite un abus de încredere. — Cas. II, 15 Febr, so: B. p. 84. 14. într'un delict de abus de încredere, când instanţa de fond constată în fapt că deli-cuentul se găsesce în stare de insolvabilitate ca să garanteze pe păgubaş de prejudiciul ce i-au causat, prin acesta stabi- lesce intenţiunea fraudulosă a delicuentuluî. — Cas. II, 10 Iul. 90; B'. p. 897. 15. Constitue un adevărat abus de încredere, faptul că Primarul uneî Comune, care a emis un mandat, pentru plata salariului unuî funcţionar a incasat tot densul banii şi şi 'i-a apropiat în propriul seu folos, în paguba acelui funcţionar, precum şi faptul că densul, tot ca Primar, a încasat de la un locuitor prestaţiunea şoselei fără a-î da recipisă şi însuşin-du-şî banii a fost nevoit locuitorul să muncescă zilele de şosea pe carî le plătise deja ; cacî în ambele aceste caşuri, densul, ca Primar, a lucrat în virtutea unuî mandat ce avea de la lege. Deşi, densul a restituit sumele de bani deturnate, a-câstaînsă făcend'o tocmai după ce s'a vedut condamnat de Tribunal, instanţa de fond, a fost în drept sa deducă intenţiunea sa de a-şî însuşi acel bani în paguba celor ce* erau în drept a-Iprimi.—Cas. II, 12 Febr. 91; B. p. 245. 16. Faptul că cine-va a deturnat în folosul seu sumele de ban! ce a primit de la nisce locuitori, pentru a-î plăti la creditul agricol de împrumuturile făcute, constitue delictul de abus de încredere. — Cas. II, 20 Febr. 95; B. p. 231. 17. In delictul de abus de încredere, împrejurarea depunere! banilor după un timp îndelungat nu face să dispară intenţiunea culpabilă a delicuentuluî ; şi acesta -constituind o cestiune de fapt, care intră în suverana apreciaţiune a instanţelor de fond, scapă de controlul Curţeî de Casatiune. — Cas. II, 9 Mai 90 ; B. p. 709. 18. In delictul de abus de încredere, când valorea pretinsă achitată escede suma de 150 lei vechi, proba testimonială e inadmisibilă, ea nu se pote face de cât printr'un act scris, căci alt-fel s'ar viola disposiţiunile legale relative la probe. — Tr. Br. 2 Oct. 86 ; Dr. 1/88, p. 8. 19. După art. 141 şi 176 Pr. P. combinate cu art. 69 din legea judecătoriilor de pace, regula generală este că delictele corecţionale se judecă de Tribunalele de judeţ, iar contraven-ţiunile de judecătoriile de ocol. Numai prin excepţie la acesta regulă sunt deferite judecătoriilor de ocol delictele prevă-dute de art. 71 din legea judecătoriilor de "pace. Este de principiu că orî-ce excepţiune la regula generală nu pote fi întinsă peste limita în care ea este circumscrisă de legiuitor. Intru cât citatul art. 71 conţine o dispoziţiune limitativă şi determină în mod clar şi precis delictele, cari, prin excepţiune, pot fi judecate de judecători! de ocol, fără să indice între articolele ce anume specifică si delictul prevădut de art. 323 din Codul penal, apoi e evident că competinţa lor nu pote fi întinsă când e vorba de judecata delictelor corecţionale la alte cazuri neprevedute de disul articol. Ast-fel fiind, valorea litigiului e indiferentă, destul numaî că art. 323 din Codul penal nu intră în prevederile art. 71, relativ la competinţa penală a judecătoriilor de ocol, şi, prin urmare, Tribunalul e' competent a judeca afacerea.—Cas. II, 22 Apr. 97 ; B. p. 586. 20. Personele cari emit poliţe de asigurare de la societăţi străine ne autorizate în ţară, sunt presupuse ca agenţi direcţi ai acestor societăţi, iar nu ca comisionari de avarii şi prin urmare pasibili de art. 250 Codul Comercial, combinat eu art. 323 Codul penal. — Tr.Br. 19 Maî 97 ; Dr. 80/97, p. 669. 21. Elementele cerute de art. 250 Codul comercial, pentru ca delictul să existe, sunt acelea ca să se fi făcut opera- ÎS 274 ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 324 326 ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 327—329 275 ţiunî pe sema societăţilor streine,carînuvorfi îndeplinit condiţiunile prescrise de secţiunea în care se află acest articol. Acesta secţiune se ocupă numai de societăţile streine autorizate de a funcţiona în ţară, arătând obligaţiunile la cari sunt supuse pentru a putea funcţiona. Intenţiunea legiuitorului, edictând acest articol, a fost că acele societăţi carî s'ar stabili în mod regulat în ţară, avend reşedinţă saii a-gemţiî, să se supue în totul dis-posiţiunilor prevedute de acea secţiune spre a nu prejudicia fie pe Stat pentru taxa timbrului, fie pe particularii carî ar lucra cu acele societăţi de bună credinţă, în mod public şi obicinuit, ca la cas de a avea pretenţiunî contra acelor societăţi să aibă de unde a fi despăgubiţi, fiind obligate a-eele societăţi a avea o garanţie depusă în ţară, si avend reşedinţă în ţară, să Pytă fi justi-ţiab'ile înaintea Tribunalelor ţărel. In specie, inculpaţii lucrând pentru nisce societăţi neautorisate în ţară, şi numai în mod accidental, faptul lor nu p6te intra în prevederile art. 250 Codul comercial. — C. Gal. II, 14 Nobr. «7; Dr. 80/97, p. 66s. 324. Advocatul care, prin daruri, oferte .saiî promisiuni, se va îndupleca a se înţelege cu partea adversă şi va ve-tăma, prin fapte'positive, sau prin omisiuni dol6se, causa clientului său, va fi pedepsit prin închis6re până la douî anî, prin sus-pensiunea din exerciţiul profesiune! de advocat, prin interdicţiune de la funcţiunile publice până la 15 anî, şi prin amendă de la 150 până la 1500 leî. L. Adv. 15. Nu există delictul de abus de încredere, prevedut de art. 324, dacă nu se constată că advocatul s'a înţeles cu adversarul spre a vătăma interesele clientului seu, în urma unor daruri, oferte saii promisiuni ce i-s'a făcut.—Cas. II, 4 Mart. 92: B. p. 262. 325. Când advocatul va vătăma, cu viclenie, prin fapte positive sau prin o-misiunî, causa unuî acusat saii a unuî prevenit, se va pedepsi precum urmeză : In cas de crimă, prin interdicţiune de la profesiunea de advocat şi de la verî-ce funcţiune publică, şi prin reclusiune. In cas de delict, prin interdicţiune de la profesiunea de advocat şi de la orî-care altă funcţiune la care pedeapsă se va putea adăogi şi închisorea până la douî anî. In cas de contravenţiune, prin interdicţiune de la profesiunea de advocat şi de la orî-care altă funcţiune publică, nu pe maî puţin de şese lunî, şi prin amendă până la o' sută cincîdecî lei. 326. Cel ce, după ce va produce un document înscris sau memoriu la o judecătorie pentru vre-o prigonire, îl va sustrage în orî-ce mod, se va pedepsi cu o amendă de la 20 la 150 leî. Acesta pedepsa se va hotărî de acelaşi tribunal în a cărui cercetare se atlă prigonirea. P. Fr. 409. 327. Cel ce găsind pe drumuri orî pe uliţă lucruri ce nu sunt ale sale, şi întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socoteşte că a comis un abus de încredere, şi se va pedepsi cu închisorea de la 15 dile până la treî lunî. P. Pr. 226. 32S. Cel ce va găsi într'o curte, grădină, în grajduri orî în altă încăpere, bani ori lucruri ce nu sunt ale sale, şi nu le va areta stăpânului locului, ori chiriaşului, se va pedepsi cu pedepsa prevedută la articolul precedent. 329. Disgosiţiunile art. 307, se vor aplica şi la caşul de abus de încredere urmat între personele acolo aretate. 1. După art. 329 combinat cp art. 307, faptele de abuz de încredere săvârşite de către tată spre paguba copiilor luî nu se socotesc delicte, supuse fiind numai la despăgubiri civile. Legea nu face nicî o distinc-ţiuneîntre abuzul de încredere comis de un părinte faţă de copilul seu major, şi între abusul de încredere comis de un părinte, ca tutor legal, faţă cu copilul sfiu minor. Cas' II. 13. Sept. 94; Dr. 73/94. p. 586. B. 94 ; p. 895. 2. Ori ce vătămare a averei copiilor sau a rudelor de jos de către tată sau mamă sau alte rude de sus prin furt sau abuz dc încredere nu se pedepsesce conform art. 307 şî 329. Dacă d-neî S. se imputa faptul ca a risipit din averea minorului încredinţată spre administrare cu obligaţie de restituire la majoritate, şi acest fapt l'a săvârşit în calitate de mamă şi tutore, în detrimentul minorului, acest fapt ca abuz de încredere, nu p6te fi urmărit conform art. 329, nu însă şi conform art. 330. Faptul prevădut de art. 330 nu este un abuz de încredere. Acostă dis-posiţie este luată întocmai din § 2-1 (î (Iodul penal prusac. Faptul prevădut dc acest paragraf, după dreptul prusac, nu e considerat ca abuz de încredere (Untersehlagung) care a-semenca nu se pedepsesce conform § 228 aî codului penal prusiac, ci ca infidelitate (TJn-ireue) prin care avem a înţelege ori ce vătămare causată averei pupilului, de către tatăl sau de către mama sa tutore, cu rea credinţă. Dacă dar tutorul gi-re'ză interesele minorului cu scop de a-şî însuşi folose, dacă tutorul nu îndeplinesce îndatoririle ce-î incumbă în virtutea legeî, şi daca, în genere, prin gestiunea luî se vătăma interesele şi compiecsul averei încredinţate direcţiune! sau ad-minstraţiuneî lui, in tote aceste casurî, este infidelitate, si chiar tatăl sau mama, întru cat sunt tutori, pot fi urmăriţi conform art. 330.Pentru aplicarea art. 330 nu se pote zice ca fiind în secţiunea 4-a care tratează despre abuz de încredere criteriile art. 330 ar trebui să fie acelaşi cu ale abuzului când nu numai am văzut că dispo-siţiunea e o reproducere fidelă a paragrafului 246 codul penal •276 ABUS DE ÎNCREDERE. ART. 330, 331 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 332 277 prusac, ci când însăşi disposi-ţia art. 330 arată elemente care diferă cu totul de acele indicate pentru abuzul de Încredere prin art. 323. — Cas. II, îalUai 98; C. Juil. 2i/!>8, p. 166. 330. Se vor pedepsi cu închisorea de la o lună până la un an: 1. Tutorii, curatorii, executorii testamentari, acel însărcinaţi cu paza lucrurilor sechestrate, administratorii de fondaţi-uni carî, cu rea credinţă, lucredă în vătămarea personelor sau lucrurilor încredinţate direcţiune! saii administraţiuneî lor; 2. Samsarii, agenţi de schimb, expeditorii, comisionarii şi alte persone exercitând o profesiune cu care sunt anume însărcinaţi de autoritatea publică, dacă în afacerile cari le sunt încredinţate aduc, cu rea credinţă, vă-temare acelora carî le-aii încredinţat afacerile. P. Pr. 246.' 1. Ca să existe delictul de abuz de încredere, prevezut şi pedepsit de art. 3.30, se cere ca tutorele cu rea credinţă şi în vătămare aintereselor pupil ului să fi refusat predarea socote-lelor la timp. Aşa dar, când judecătorul fondului constată că nu există din partea unuî asemenea tutore nici rea credinţă, nici rea administraţiune care să ii causat prejudicii în averea minorului, face o justă aplicaţiune a citatului art. pronunţând achitarea. — Cas. vac. S Iu). 93; B. p^-606. 2. Elementul constitutiv al delictului prevăzut şi pedepsit de art. 330, relativ la gestiunea tutorilor, este reaua credinţă. Ast-fel, este casabilă hotărîrea care condamnă pe un tutore ce. nu s'a presentat pentru a justifica întrebuinţarea sumelor de bani provenite'din averea minorilor, cînd nu constată reaua credinţă a tutorului. — Cas. JI, 22 Ian. 97; B. p. 96. 3. Nu constitue un abuz de încredere faptul proprietarului care, lăsat custode asupra lucrurilor sale urmărite şi sequestrate, le sustrage înlocuindu-le cu altele de calitate interiore. Lg. a voit a pedepsi reaua credinţă în administraţiunî de a-verî străine şi disposiţiile din lege relative la delictul'de abuz de încredere cer ca element esenţial pentru esistenţa acestui delict, elementul sustrac-ţiuneî lucrului altuia, ceea ce in specie nu există de ore-ce autorul sustragerel nu încetase a ii proprietar şi de-tcntor al obiectelor sechestrate. - O. laşi I, o Apr. 94; Dr. 60/94, p. 482. 4. Kaptul că un debitor căruia i s'a sechestrat şi i s'a lăsatîn păstrare mai multe lucruri, a înlocuit obiectele sechestrate cu altele de o calitate inferioră constitue delictul de abuz de încredere prevezut şi pedepsit de art. 330.—Cas. II, 13 Iun. 94 : B. p. 727. 331. Cărăuşii, vâslaşii sau omenii lor, carî, prin amestecare de materii vă-temătore, vor fi preschimbat calitatea vinurilor, sau orî-ce alt-fel de beuturi, orî de mărfuri al căror transport li-s'a fost încredinţat, se vor pedepsi cu închisorea de la doue luni la douî anî; iară dacă preschimbarea nu se va fi făcut prin amestecare de materii vătemătore, osânda va fi închisorea de la 0 lună până la şese lunî. saiî amendă de la 26 până la 250 leî. P. Fr. 387. SECŢIUNEA V înşelăciune sau escrocherie 332. Acela care, în vedere de a împărtăşi folos, face să nască o amăgire în paguba avereî altuia, sau făcend să trecă de a-deverate fapte mincinose, .sau prefăcend în mincinose fapte adeverate, ori Miprimându-le de tot, este culpabil de înşelăciune. P. Pr. 241. I. Elementele escrocheriei sunt: întrebuinţarea de mijloce fraudulose, faptul de a face să 1 se remită, sau de a încerca să facă a i se remite valorea obţinută prin ajutorul acestor mijloce fraudulose, deturnarea sau risipirea acestor valori. Manoperî fraudulose sunt mijloce întrebuinţate pentru a surprinde confienţa terţiilor. A-cestă expresiune de manopere presupune o ore care combina-ţiune de fapte, o machinaţiune preparată cu o niăestrie maî mare sau maî mică, o prefăcătorie urzită cu o artăjnaî ni uit sau maî puţin dibace. In specie, -ştiind că Directorul Eforiei are puterea de a face ca o moşie să-î fie rearendată inculpatul 'ia dat 15000 leî pentru acest lucru care s'a şi realisat, căci a obţinvit rearendarea de la Eforie, fără ca Directorul să întrebuinţeze vre-o artă, di- băcie sau machinaţiune pentru a obţine suma cerută. A-fară de acesta admiţând chiar că Directorul a întrebuinţat mijloce fraudulose, dacă, prin demersurile şi îngrijirile Directorului, s'a realisat evenimentul, nu e o escrocherie, cacî în acest cas suma remisă nu este de cât preţul serviciilor sale. — C. Or. l", 19 Dec. 90 : Dr. 41/91, p. 3-23. 2. Pentru a exista delictul de escrocherie se cere urmă-torelc trei condiţiunî : amăgire, manopere fraudulose şi pagubă adusă avereî altuia. — Cas. II. 28 Sept. 92: Dr. 72/92, p. 57^ B. 92 p. *33. :î. Elementele delictului de înşelăciune prevăzut de art. 332 sunt trei: a) ca agentul să aibă în vedere a împărtăşi un folos, b), ca agentul să facă a se nasco o amăgii'e în paguba avereî altuia, şi <•) să facă s:î treacă de adevărate fVpte mincinose sau să prefacă în mincinose fapte adevărate, orî să le suprime de tot. — C. Gal. I. 12 Iun. 91 : Dr. 55'91, p. 440. Idem. C. Buc. III, 13 Oct. 93 : Dr. 70/93, p, 559. I. Elementele constitutive ale delictului de înşelăciune sunt: o intenţiunea agentului d'a împărtăşi folos : %i întrebuinţarea de manopere fraudulose : c) nascerea unei pagube în a-verea altuia. Manopera fraudulosă pote sc consiste într'o simplă reticenţă, precum ascunderea adevăratului preţ al achisiţiuneî unui imobil. — Cas. II, 19 Nobr. 93 ; B. p. 105*;. 5. Ceea ce caracteriseză delictul de înşelăciune sunt: intenţia fie a împărtăşi folos, nascerea unei amăgiri în spiritul altuia şi causarea unei pagube avereî altuia. Delictul de înşelăciune nu pote fi considerat consumat de cât dacă există câte-şi trele condiţiunî. In deosebi nu e suficient posibilitatea de'prejudiciu, ci tre- 278 despre escrocherie. art, 332 hue ca prejudiciul să tic chiar real şi efectiv, trebue ca averea amăgituluî într'adever să se micşoreze într'o privinţă sau alta, în totul sau în parte* precum era intenţionat. Dacă există o serie de fapte săvârşite cu scop ca să provoce o micşorare a avercî altuia şi dacă a-cestă micşoraren'a început, delictul nu este a se considera consumat ci numai încercat. Codul penal nu pedepsesce, în genere, prin art. 332 şi 333, de cât înşelăciunea consumată, iar încercarea de înşelăciune nu se pedepsesce de cât într'o specie de înşelăciune prevăzută de art. 334. Legiuitorul nostru a-doptând noţiunea înşelăciune! coprinsă în § 241 codul penal n'a adoptat şi disposiţia din § 242 după care se pedepsesce nu numai consumarea ci şi încercarea ; astfel nu pote fi vorba a se imputa cuiva o în-' şelăciune conform art. 332 şi 333 dacă delictul nu e consumat, linia de demarcaţie între consumare şi între încercare consistă tocmai în faptul causa reî prejudiciului, ducă nici un început de causaie de prejudiciu amăgituluî nu există, nici delictul nu e consumat şi prin urmare faptul se sustrage orl-căre! pedepse. Cas. II, 5 Febr. 97; Dr. 20/97, p. ir.J ; O. JuC. 8/97, p. 60; B. 97 p. 213-ti. Se face o justă aplicaţiune a art. 332 şi 333 când Curtea de fond constată în fapt elementele constitui ve ale dilictul ui de escroherie. — Cas. II, 20 Ian. 82; ti. p. 87. 7. Constatarea elementelor unul delict este ceşti une de fapt şi decisiunea judecătorului de fond în acesta privinţă este suverană. In specia Curtea de apel deducend din complexul tutulor faptelor constate că ele constituesc delictul de înşelăciune şi aplicând dispo-siţiunile art. 332, prin acesta a făcut o jusâ aplicaţiune a le- ge! în raport cu faptul. —Cas. II, 4 Nobr. 96; Dr. 77/96, p. 653 ; B. 96, p. 1544. 8. Faptul amăgire! nu se pote concepe fără resultatul necesar al pagube! avere! altuia ; acest fenomen psihologic, amăgirea e conexă şi în strânsă legătură de causă la efect, cu paguba ce se causeză altuia. Amăgirea, ca disposiţiune a spiritului nostru se pote manifesta atât prin acţiuni positive, cât şi prin omisiuni ce pot avea drept causă împlinirea unei datori! impusă nu numai de lege, ci şi chiar de regulele morale! şi probitate!. — C. Buc. III, 13 Oct. 93; Dr. 70/93, p. 559. î). Dacă amăgirea este cerută ca un element constitutiv al delictului de escrocherie, de nicăirl însă nu rezultă că amăgirea trebue neapărat să se exercite asupra aeeleaşlpersone ^care a suferit şi paguba. Tocmai interpretarea contrarie se dă paragrafului 241 din Codul penal al Prusiei, după care este elaborat articolul nostru 332 si ceea ce este mal mult, chiar Lg. nostru şi-a manifestat intent i mica în acostă privinţă, căci prin art. 173 dm legea vamală el califică de escrocherie faptul dc amăgire exercitat asupra agenţilor vamal! şi făcut in paguba fiscului, dc unde resultă că victima amăgire! pote fi alta de căt partea vătămată.—Cas. II, 28 Sept. 92 ; Dr. 72,92, p. 571. B. 92, p. 833. 10. Există delict de înşelăciune, chiar atunci când agentul nu s'a folosit efectivameni e de înşelăciunea comisă de densul, destul numai ca folosul să fi fost posibil, şi ca faptele şi mijlocele întrebuinţate de el, să fi avut de scop acest folos, orl-care ar fi fost rezultatul.— Cas. II, 19 Ian. 93 ; B. p. 71. Jl. Prin cuget de a impur-tfifi folos trebue a se înţelege orî ce fapt al agentului din care ar rezulta o adăogire a despre escrocherie. art. 332 279 patrimoniului seu, o dorinţă nelegiuită de a se înavuţi fără însă a avea drept mobil paguba avere! altuia ci numai conştiinţa că paguba va fi resultatul acţiune! sale.—C Buc. III. 13 Oct.'93; Dr. 70/93, p. 559. 12. Nu e escroherie dacă nu s'a întrebuinţat manopere fraudulose pentru a induce în er6re. — Cas. II, 26 Sept. 78; B. p. 339. l:t. Pentru a se aplica art. 332 nu e suficient a se constata că există prejudiciu şi că s'au întrebuinţat manopere fraudulose ci trebue a se vedea si dacă acele manopere aii fost de natură a induce înerore. — Cas. II, 28 Hart. 80; B. p. 121. 14. întrebuinţarea de manopere fraudulose pentru a produce amăgire în paguba avere! cui-va, constitue un element e-senţial al înşelătoriei, fără de care delictul nu există.—Cas. II, 13 Dec. 89 ; Dr. 3/90, p. 20 ; B. 89, p. 1072. 15. La delictul prevezut de art. 332 manopera nu trebue să se distingă prin un rafinament deosebit, ajunge şi o minciună grosolană care aduee o vătămare în dauna avere! altuia. — C. Gal. I, 12 Iun. 91; Dr. 55/91, p. 440. 10. Nu se pote considera ca manoperă fraudulosă, exage-raţiunea raportului presentat de persona însărcinată de societate a cumpăra imobile petrolifere în numele el, când aceste exageraţiunl se referă la întinderea şi importanţa a-gricolă a terenului, iar nu la valorea lor petroliferă, pe care societatea a avut'o in vedere. --- Tr. Ilf. I, 14 Ian. 93; Dr. 18/93, p. 139. 17. Faptul administratorului unei societăţi de a fi primit un comision sau o remisă, pentru afacerile încheiate de societate, fără autorizaţiunea acesteia, nu pote fi calificat de escrocherie când nu se constată ma- nopere fraudulose.— Tr. Ilf. I, 14 Ian. 93 ; nr. 18/93, p. 139. 18. Nu există excrocherie, când nu se constată ruanope-rile fraudulose. — Tr. Cov. 18 Sept. 95; Dr. 65/95, p. 537. Idem : C. Gal. II, 13 Ian. 96 ; Dr. 18/96, p. 141. 19. înşelăciunea, în termeni generali, precum e stabilită prin art. 332, nu se pedepsesce de cât ca delict consumat, nu însă ca încercare, căci art. 333, care declară pedepsa, nu o declară şi pentru delictul încercat, precum se declară anume prin art. 242 Codul penal al Prusiei. Dacă ar fi a ne mărgini la art. 334 am pedepsi şi încercarea, însă acest articol, care corespunde vechiului art. 405 Cod penal frances, ast-fel precum e conceput şi fără a se li adoptat de Lg. nostru şi modificarea la acel art. 405 introdusă în Francia prin o lege din 1863, tocmai pentru a se putea condemna şi unele încercări de înşelăciune, cari de almintrelea n'ar fi putut fi condemnate conform vechiului art. 405, presupune, pentru ca să se potă dice că e încercare, că s'au remis banii, ceea ce în specie n'a fost.—Cas. II, 22 Dec. 87 ; Dr. 3/88, p. 20. B. 87, p. 1046. 20. Codul penal sub rubrica înşelăciune sau escrocherie prevede diferite delicte pedepsite sub acesta denumire, delicte ce nu trebue confundate, căci fiecare îşi are elementele sale constitutive ce-1 deosebesc de cele-l'alte. Intre înşelăciunea prevedută şi pedepsită de art. 332 şi 333, şi aceea de care trateză art. 334, există deosebirea care desparte un delict simplu de un delict califiat, căci pe când art. 332 declară culpabil de înşelăciune pe a-cela care în vedere d'a împărtăşi folos, face să nască o a-măi ire în paguba avere! altuia sau făcend să trecă de adevă- 280 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 332 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 332 281 rate fapte mincinose, saii pre-făcend în mincinose fapte a-deverate ori suprimându-le de tot, art. 334 caracterisând o înşelăciune mult mai gravă, face să depindă existenţa acestui delict de întrebuinţarea unor mijloce dolosive anume specificate şi a căror îrtrebuinţare nu e cerută, pentru ca un prevenit să potă fi declarat culpabil şi pedepsit pentru înşelăciunea simplă prev&dută de art. 332.—Cas. II, 20 Mart. 91, Dr. 26/91, p. 202. B. 91, p. 362. 21. Disposiţiunile art. 332 conţine o difiniţiune a delictului de înşelăciune atât de generală în cât orî-ce formă de înşelăciune este prevăzută prin acesta disposiţiune ; ast-fel nu era necesitate* de o altă disposiţiune care să ne definescă şi să arate ore-care moduri de înşelăciune şi dacă totuşi Lg. pe lângă art. 332, a maî adăogat şi art. 334, nu se pote explica de cât prin motivul de a califica ore-carî moduri de înşelăciune maî grave prin o pedepsa mai grea ; între art. 332 şi 334 este o identitate în privinţa elementului producere! er6reî şi a prejudiciului, dar este deosebire în cât privesce modalităţile de producere a erore! în persoana înşelatului din partea înşelătorului. Ana-lisarea împrejurărilor psiehieo prin care erorea se produce, în persona înşelatului, este inutilă în cât privesce aplicarea art.332; în acesta privinţă e destul dacă judecătorul de fapt declară că prin afirmarea cutărul fapt, neadeverat în sine, din partea înşelătorului, s'a produs erore în persona înşelătorului, pentru ca să zicem că există o con-diţiune de aplicare a art. 332. De aceea einutil acercetadacă inculpatul a afirmat existenţa unul fapt neadeverat spre a intimida, cunoscendu-se posiţiu-neapreponderanta ce avea, sau spre a produce erore, când judecătorul de fapt declară că s'a produs erorea. Chiardacă darul se dă în urma er6rei produse de către înşelător, există înşelăciune în sensul art. 332. — Cas. II, 8 Aug. 91; B. p. 871. 22. Faptul ca o personă, pentru a înlesni o contrabandă vamală, a scris declaraţiunea de import în care a trecut un numer de colecte maî mic de cât era în realitate, din care a şi ridicat parte dintr'ensele, iar pe când voia a ridica şi restul a fost prins în flagrant delict, constitue un delict consumat, iar nu numaî o tentativă a delictului saii un delict neizbutit. — Cas. II, 24 Iun. 94; B. p. 743. 2$. Constitue o escrocherie faptul că un comptabil alunul stabiliment public a emis bonuri de pensiuni şi milă în numer dublu şi triplu pe aceeaşi lună, pentru aceeaşi personă şi pentru persone car! nu existau, şi tot dânsul subscriind numele acelor persone fără însemnarea lor, amăgea prin a-ceste manopere frauduldse pe casier, făcandu-l să creză că aceste bonuri sunt. exacte, si-I achită sumele arătate în ele. — Cas. II, 27 Iun. 89; B. p. 664. 24. Constitue delictul de înşelăciune, iar nn de abuz de încredere, faptul că o personă. prin mijloce viclene întrebuinţate faţă ca altul, a înşelat pe acesta luându-î diferite acte cu carî s'a servit spre a ridica nisce efecte de valore depuse la o bancă, — Cas. II, 19 lan. 93 ; B. p. 71. 2b. Mandatarul uneî societăţi, care în calitate de membru al unul consiliul de administraţie, în loc de a comunica colegilor seî adevăratul preţ cu care societatea putea intra în stăpânirea unuî imobil, ascunde acest preţ suprimând faptele ce un mandatar conştiincios al intereselor altuia nu ar ti făcut, comite prin acesta o amăgire în dauna societăţeî. — C. Buc. III, 13 Oct. 93; Dr. 70/93 p. 559. 26. Faptul că primarul uneî comune rurale împreună cu comunistul pădurel Statului a pretins de la locuitorii, cu ocasiunea rescumperăreî viilor de embatic şi pe când inginerul, însărcinat cu mesuratorea viilor începuse lucrarea, ca să dea fie-care câte o sumă ore-care de bani sub pretext de a plăti omeni ca să ducă lanţul, pe când în realitate banii i-au încasat în profitul lor personal, şi sub ameninţarea cum că cel cari nu vor contribui vorperde viile, cee ce nu era adeverat, constitue delictul de înşelă -ciune prevezut şi pedepsit de art. 332.— Cas. II, 31 Ian. 95; B. p. 87. 2*i. Constitue o înşelăciune, faptul dea face să trecă drept fapt adeverat, un lucru mincinos, creând un antreposit fictiv în afară de condiţiunile de organisare a acestor antreposite revăzute de legea maximului in 1 Iunie 1893 şi a regulamentului de punere în aplicare a acestei legi. — C. Buc. II, y Dec. 95 ; Dr. 10/96, p. 74. 28. Faptul că un comerciant prin manoperile ce a întrebuinţat, a atras în prăvălia sa pe un individ, care printr'o anume scrisore a cui-va era recomandat altui comerciant că să-'î vîndă nisce mărfuri, făcendu-1 să crează că el este acela către care era recomandat şi vînden-du-1 densul mărfurile, constitue delictul de înşelăciune prevezut de art. 332. In acest cas, elementul prejudiciului exisiă nu numai în persona cumperăto-rulul, dar şi a comerciantului către care era recomandat a-î' vinde mărfurile. — Cas. II, 4» Dec. 95 ; B. p. 1468. 29. Nu constitue nicî delictul de înşelăciune din art. 332 nicî cel de escrocherie din art. 334, faptul unui inculpat care găsmdu-se în posesia unor înscrisurî de datorie emanate de la o personă pe care acesta le plătise şi în posesia unor poliţe emise* în scop de a fi negociate fără să le fi negociat, şi care inculpat de şi ştia că nu e creditor acţioneză în judecată pe subscriitorul acelor titluri de creanţe, voind să trecă înaintea justiţiei de adevărate faptele mincinose că înscrisurile nu erau achitate şi că poliţele ar constata un împrumut şi amăgind justiţia să obţină o hătărâre de condamnare. Nu constitue delictul de înselăciuneprevedut de art. 332 căci lipsesce unul din elementele constitutive ale acestui delict : paguba reală. Nu constitue delictul de escrocherie din art. 334 întru cât nu s'a stabilit că remiterea acelor acte s'a făcut în urma unor uneltiri culpabile. — O. Buc. III, 12 Mai 97; C. Jud. 15/97, p. 198. ÎÎ0. Faptul unuî pescar de a vinde pesce lipsă la dramuri, fără a se stabili că s'a servit cu mesurî mincinose sau cu alte mesurî de cât cele autori-sate de guvern, nu constitu-esce nici delictul de înşelăciune, neesistând din pa'rte-î manopere fraudulose, nicî con-travenţiunea poliţienescă stabilită de art. 393'§ 7 Cod penal, nefiiind pescarii preveduţî de acest articol. — Cas. II, 21 Sept. 83; Dr. 70/82-8B. p. 576; B. 83, p. 856. Pescarii, nefiind anume preveduţî în art. 393, trebuesc a fi pedepsiţi conform art. 332.— Cas. li, 9 'iul. 84 ; B. p. 598. Idem: Cas. II, io Nob. 87 ; B. p. 92S. .'12. Vîndarea de marfă cu lipsă de grame pentru ca să cadă sub aplicaţia art. 393, urmeză că delicuentul să exercite una din profesiunile indicate anume în acel articol. Alt-fel delicuentul făcend să se nască o amăgire în paguba averei altuia, sau făcend să trecă de a- 282 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 332 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 334 28a devorate fapte mincinâse, faptul seu cade sub prevederile art. 332.— Cas. li, 5 Mart. 86; Ii. p. 214. 33. Lg. dând faptul prevădut de art. 141, al. 6 Pr. P. în judecata judecătoriilor de pace, ca o contravenţiune, n'a înţeles să considere asemenea fapte ca fapte de înşelăciune. — Cas. II, 7 Mart. 95; B. p. 404. 34. Când contravenţiunea vamală sau la plata accizelor comunale a fost săvârşită de către contravenient în conivenţă cu agenţii vamali saîi aî accizelor, în acest caz faptul nu maî pote fi considerat ca o simplă contravenţiune vamală şi nu maî pote fi vorba de a-plicarea disposiţiunilor vamale, căci aci declaraţiunile sunt falsificate atât de cei ce introduce o marfă în fraudă, cât şi de agentul vamal care înles-nesce acele operaţiuni în dauna Statului sau Comunei, şi mobilul delicuenţilor este ca să împărtăşescă amândoi folos, făcând să trecă de adeverate fapte mincinose în dauna Statului sad a Comunei, adică declarând să s'a introdus în Comună mai puţină marfă de cât era în realitate şi percepend, prin urmare, maî puţini bani de cât se cuvenea. Prin urmare faptul comis în aceste condiţiunî constitue delictul de escrocherie prevedut şi pedepsit de art. 332 P. de ore-ce întru-nesce tote elementele pres -crise de acest articol. — Cas. II, 14 Febr. 94; B. p. 15G. 35. înşelăciunea sau escrocheria, prin mijlocul căreia s'a comis o contrabandă vamală, pote să resuite nu numai din actele indicate în art. 173 din legea vamală ci şi din orî-ce alte acte carî, conţinend indi-caţiunî mincinose, au surprins buna credinţă a agenţilor vamali, căci art. 173 sus citat e numaî indicativ, şi, independent de disposiţiunile ce el conţine, elementele delictului de înşelăciune sau escrocherie pot şi trebue a fi cercetate şi constatate conform art. 332 şi 333. — Cas. II, 20 Dec. 95; B. p. 141)6, 3(i. Faptul că un agent fiscal a primit, în acesta calitate, o sumă de bani de la un contribuabil ca plată de contribua-ţiunî, fără să facă verî-o operaţiune de descărcare, în acesta privinţă, în registrele percepţiei, a putut forma convingerea judecătorului de fond cum că aceî bani au fost luaţi de prevenit cu rea intenţiune, în folosul seu şi în paguba contribuabilului şi să declare că el constitue delictul de abuz de încredere, fără ca decisiunea sa să potă fi censurată de Curtea de Casatiune. — Cas. II, 3 Oct, 95 ; B. p. 1216. 37. In delictul de escrocherie este admisibilă proba cu martori, spre a se stabili că încheierea unor contracte, fie ele de o valorc mal mare de 150 leî, a fost resultatul unor manopere fraudulose întrebuinţate de delicuent. —Cas. II, 17 Iun. 92 ; H. p. 658. 88. Delictul de înşelăciune prevezut de art. 332 şi pedepsit de art. 333 nu atrage pe lângă închis6re şi pedepsa accesorie a interdicţiunei. Prin urmare este nulă, în cât privesee acesta parte a condam-naţiuneî la interdicţiune, ho-tărirea care o pronunţă. —-Cas. II, 10 Dec. 90; B. p." 1447. 39. Sunt nedemni de a fi alegători ceî condamnaţi pentru escrocherie.—Cas. 11,28 Mart.87; B. p. 280. Idem: Cas. II, 25 Apr. 97; B. p. 609. 333. înşelăciunea, de nu va fi anume pedepsită de lege cu o pedepsa specială, se va pedepsi în de-obste cu închisorea de la o lună până la un an, şi cu amendă de ia 26 până la 1000 leî. P. Pr. 242. Este casabilă hotărîrea care condamnă pe un prevenit pentru delictul de escroherie, fără a constata dacă faptele imputate acelui prevenit îndeplinesc elementele delictului de înşelăciune, si, între altele, mano-perile fraudulose întrebuinţate de prevenit în comiterea delictului. — Cas. II. 2 Oct. 96 ; B. p. 1376. 334. *) Cel ce va întrebuinţa sau nume, saîi calităţi mincinose, sau uneltiri viclene, ca să înduplece pe omeni a crede veri-o întreprindere mincinoşii, verî-o putere sau verî-un credit închipuit, orî ca să facă a se nas ce speranţa saîi temerea verî-uneî is-butirî, verî-uneî nenorociri sail a verî-uneî întâmplări chimerice, şi prin-tr'acesta va amăgi pe cine-va să-î dea banî, mobile saîi obligaţiuni, dis-posiţiunî, bileturî, promisiuni, chitanţe sau înscrisuri liberătore, şi, prin verî-unuî dintr'aceie mijloce, va lua sau va cerca să ia, cu viclenie, totă sau parte din averea altuia, se va pedepsi cu închisore de la şese luni pană la douî anî, şi cu amendă de la 26 până la 1000 leî, *) Ultimul- aliniat al acestui articol a fost a'iootjat prin leqea din 4 Maî 18H5. fără a se apăra cu acesta de alte maî mari pedepse ce i s'ar cuveni, de va cădea în crimă de plăsmuire. Culpabilul va putea fi încă osândit şi la interdicţiune pe timp mărginit. Cu aceeaşi pedepsa se va pedepsi cel ce prin ameninţare verbală sau în scris de a face reve-laţiuni sauimputaţiunî di-famatoriî va fi stors sau va fi cercat să storcă, fie bani, fie efecte de va!6re, fie iscălitură saîi remitere de acte saii scrisuri 6re-carî, carî ar conţinea sau ar opera o obligaţiune, o liberatiune sau o disposiţiune. >. 27,112, 123, 237 ; P. Fr. 405. 1. Pentru a exista delictul de escrocherie se cere o calitate mincinosă şi primire de bani. — Cas. II, 1 Nobr. 82; B.p. 1085. -2. Tote elementele constitutive ale înşelăciuneî există de vreme ce se constată, pe lângă intenţia fraudulosă,manoperele fraudulose şi prejudiciul sau posibilitatea de prejudiciu. — Cas. II, 15 Ian. 86 ; B. p. 53. 3. Condiţiunile constitutive ale delictului de şantaj sunt: ameninţare scrisă orî verbală de a face revelaţiuni orî denunţări defăimătore în scop de cupiditate ilegitimă. — C. Iaşi II, 17 Mart. 99 ; Dr. 35/99, p. 282. 4. Faptul de şantaj se pedep-secee, fie că chie-va va fi stors, orî numai va fi cercat să storcă bani de la un altul. — C. Iaşi II, 17 Mart. 99 ; Dr. 35/99, p. 282. 5. Constatarea faptelor şi a-preciarea lor, în tot complec- '284 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 334 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 335, 33G 285 tul, care au fost întrebuinţate în scopul producereî uneî cre-credinţe eronate într'o personă, e lăsată la suveranitatea instanţelor de fond. — Cas. II, 21 Oct. 83; B. p. 985. 6. In delictul de escrocherie, judecătorul fondului este ţinut să constată existenţa manope-rilor fraudulose întrebuinţate de delicuent. Simpla enunţare, în hotărîrea condemnatorie ce pronunţă, cum că delicuentul a întrebuinţat asemenea manopere, fără să are te anume faptele constitutive ale acelor manopere, pentru a se putea sci dacă ele au caracterul de criminalitate, cerut de art. 334, nu este suficientă ca hotărîrea să se considere ca motivată şi aceasta atrage nulitatea şi casarea eî, — Cas. II. 2 Mart. 94; B. p. 279. 7. In delictul de escrocherie judecătorul fondului este ţinut, intre altele, să constate şi elementul întrebuinţare! . Orî-ce ediţiune de scrieri, de compuneri mu-sicale, de desemn urî, de pictură, saîi de orî-ce altă producţiune, carî se va h tipărit saiî gravat, cu orî ce mijloc, fără voia autorului, se socotesce contrafacere, şi verî-ce contrafacere este delict. P. Fr. 425. 1. Ca delictul prescris do art. 339 să fie imputat cuî-va trebue să fie în cestiune, a) O reproducere complectă sau parţială a uneî opere literare, sci-entiticesau artistice, b) Caprin-tr'ânsa să se aducă un prejudiciu moral saii bănesc, c) Ca acesta reproducere să fie făcută cufraudă. — Tr.Ilf.I, nlan96; C. Jud. 10/96, p. 78. 2. Ca să existe contrafacere trebue ca proprietatea literară, a operei ce se pretinde că s'a contrafăcut, să fie pe deplin lichidată. înainte de a se sci cui aparţine o operă nu se pate deschide acţiune publi- că. - Tr. Ilf. I, ii Ian. 96 ; C. Jud. 10/96, p. 79. 3. Editorii librari din Iaşî, în scop de a putea vinde o carte de cetire veche ce o a-veau în librăria lor, editată de ei sub denumire de Carte de cetire a lui Puiu, prelucrată de Arbore, Creangă şi Beldi-ceanu şi care în urma revocare! autorisaţiuneî dată de Ministerul Instrucţiune! Publice, pentru usul şcolelor primare, reroasese nevândută, 'şî-au a-propiat pe la începutul verei 1898 titlul uneî alte cărţi de cetire, ce puţin timp maî' 'na-inte publicase prin tipografia editore «Dacia» din Iaşi, institutorii Manolescu, Zaharia şi Munteanu, sub denumirea de Cartea premiantului şi a şcolarului hi. vacantă, carte aprobată şi recomandată de Ministeriu ca o carte de premiu pentru şcolele primare, şi ast-fel transformând vechea copertă a cartel de cetire a luî Puiu într'o copertă asemănătore cu coperta Cărţii premiantului şi a şcolarului în vacanţă înlocuind titlul vechiîi Cartea de cetire prin titlul nou Cartea şcolarului premiat, înlocuind numele autorilor prin formula o asociaţie de profesori şi institutori şi prevalîndu - se de o aprobare ministerială obţinută prin mijloce pe care Ministrul însuşi, prin circulara Nr. 36181 din 23 Iunie 1898, le califică de fraudulose şi revocată pentru acest motiv, pune vechea carte a luî Puiu, ast-fel transformată şi reînoită, în vîndare cu preţ de 1 leii, pe când preţul cărţeî premiantului şi a şcolarului în vacanţă era de 2 lei. Acesta apropiare sau usurpare a unui titlu conceput şi adoptat de alţi autori, constitue o contrafacere prevfedută şi pedepsită de art. 339 'codul penal, căci delictul de contrafacere consistînd în reproducerea fraudulosă a orî-căreî producţiunî streine, coprinde 288 DESPRE ESCROCHERIE. ART. 340, 341 nu numai reproducerea conţinutului unei scrieri, dar şi reproducerea titlului, al numelui, prin care un autor îşi recomandă opera sa publicului şi 0 distinge de alte opere de a-ceiaşl natură, atunci maî cu samă când, precum e în specie, opera constă nu atât într'o scriere, originală pe cât în a-dunarea, în alegerea mal multor bucăţi din diferite scrieri, alegere făcută într'un anumit scop, şi când titlul cu totul special al cărţii conţine tocmai expresiunea, manifestarea scopului urmărit de autori a ideel, a concepţiunel, pe care au a-vut-o şi care este producţiunea lor, deci proprietatea lor. Pentru ca delictul de contrafacere să fie săvîrşit, nu e nevoe ca reproducerea să fie absolut i-dentică. E contrafacere şi a-tuncî când, precum e în specie, păzindu-se o deosebire mai mult aparentă, s'a reprodus ceea ce e esenţial din producţiunea streină, în aşa chip în cât confusiunea între ambele seriei! să fie posibilă şi cu intenţiunea de a produce acea confiisiune. Posibilitatea unei confusiunl precum şi reaua credinţă a inculpaţilor în specie, reese în destul din tote împrejurările cause! şi în spo-cial din momentul pe care et 1 l-aii ales pentru a transforma şi a pune în vîndare cartea veche a lui Puiu, atunci când cu puţin timp mai 'nainte se publicase Cartea premiantului şi a scolarutut în vacanţa, din mijlocele întrebuinţate de el pentru a obţinea aprobarea ministerială, din chipul cum aii transformat coperta cărţii lor, adoptând un format analog cu cu formatul cărţii publicate de reclamanţi, — punînd în evidenţă cuvîntul de premiant şi reproducînd ast-fel ceea ce era esenţial în titlul cărţii publicate tot atunci de institutorii reclamanţi, ceea ce exprima scopul ce-1 urmăreau aceştia trecînd sub tăcere numele autorilor cărţii şi înlocuindu-le prin formula vaga: o asocia-tiune de profesori şi institutori. In fine confusiunea s'a produs în public între cartea publicată de inculpaţi şi acea publicată de reclamanţi, precum resultă cu evidenţă din depunerile martorilor ascultaţi în cauză. Urmărirea contrafacere! nu e supusă de legiuitorul român formalităţii prealabile a depo-situlul operei contrafăcute. De altmintrelea, în specie, prin cererea şi obţinerea aprobare! ministeriale, reclamanţii 'şi-au afirmat, în mod mal energic de cât prin un simplu deposit, dreptul lor de autor! şi şi-au manifestat voinţa faţă cu totă lumea de a pune dreptul lor sub scutul legilor şi sub pro-tecţiunea autorităţilor chemate de a le aplica. — C. Iaşi II, Nr. 15-2 din 20 Febr. 99 (nepublicată.) 340. Vîndarea de scrieri contrai acute, introducerea în România de scrieri carî, după ce s'au tipărit aicea, sevorfi contrafăcut în streinătate, este delict tot de acel fel. P. Fr.426. 341. Pedepsa contra-fă-cătoruluî sau a întrodu-cetoruluî va fi amenda de la 50 până ia 1000 leî; iară pentru vîndetor, a-mendă de 26 până la 250 leî. Confiscaţiunea ediţiuneî contra-facute se va hotăra, atât în privinţa con-tra-făcetoruluî, cât şi în contra introducătoruluî şi a vîndetoruluî. DESPRE BANCRUTE. ART. 343 280 Asemenea se vor confisca şî tablele şi tiparul cu carî se va, fi făcut contrafăcuta e.ditiune. P. Fr. 427. 342. Orî-ce director, orî-ce întreprindetor de teatre, orî-ce asociaţiune de artişti, carî va represinta, pe teatru, scrieri teatrale, fără voia autorului, se va pedepsi cu amenda de la 2ti până la 25o leî. şi cu confiscaţiunea banilor ce se vor fi strâns la acea representaţiune. La întâmplările prevedute prin cele din urmă patru articole, productul coirtiscaţiunilor se va da proprietarului, spre a luî despăgubire. P. Fr. -128, 42!). MOŢIUNEA VI Biinerute 343. Aceia carî, în cazurile prevednîe de legea comercială se vor declara culpabili de bancruta fraudulosă, se vor pedepsi cu maximum închisorii' şi cu interdicţiunea pe timp mărginit, ''o. *80. 8H2 ; P. Fr. Ui2. 1. Deşi Tribunalele corecţionale, sesizate de infracţiunea de bancrută, trebue să constate falimentul, chiar când Tribunalul de comerţ l'a declarat, căci este un element a] delictului, totuşi din momentul ce .n»tanţa competentă, sesizată de cererea dc a se declara un comerciant în stare de faliment, se pronunţă şi hotăresce că nu există încetare de plăţi în sensul legeî. ca prin urmare comerciantul nu este falit, Tribunalele de represiune, înaintea cărora comerciantul este urmărit pentru bancrută, nu mai sunt competente a intra în esamenul faptelor pentru caii a avut loc cererea de faliment, căcî s'ar da loc la hotărîri contrarii, şi am ajunge să avem ban cruţări fără a avea faliţi şi încă ce e maî mult, să fie declaraţi bancrutai"! comercianţi pentru carî Tribunalele comerciale s'au pronunţat că nu sunt în stare de fain ent .şi, in sensul legeî nu pote exista bancrută fără un faliment. Dacă discut iun ea pote avea loc atunci când falimentul n'a fost denunţat şi Tribunalul comercial nu l'a declarat, susţinendu-se că, în acest cas, acţiunea de bancrută pote ti urmărită, fără ca faptul încetare! plăţilor să potă forma o cestiune prejudicială, care să suspende acţiunea p en tr u c a Tribunalele comerciale să-lsta-hilescă, nu este însă tot aşa când Tribunalele comerciale s'aii pronunţat şi au constatat că nu există încetare de plăţi. \ii acest cas instanţa compp-tentă, examinând faptele, ve-dend starea afacerilor comerciantului, şî-a dat hotărîrea sa şi a constatat că nu exista faliment, aşa că în acest caz nu se maî pote ale^e că acţiunea publică s'ar subordona capriciului sau intereselor creditorilor, după. cum se susţine îh caşul când prevenţiunea de bancrută are loc fără ca Tribunalul comercial să fi fost sesizat, de declararea în faliment. — Tr. Vasl. 20 Maî st ; Dr. 12,88. p. 9-1. 1\ Bancruta este o consecvenţă a falimentului. Acolo unde faliment nu există, nicî 290 DESPRE BANCRUTE. ART. 344 bancrută nu pute exista, starea de faliment este o condiţiune sine qua nou a, delictului de bancrută; faptele ce legea pedepsesce ca atari nu au un caracter delictos de cât fiind că emană de la un neguţător şi că acel neguţător se află în stare de faliment. Pentru acest sfârşit Tribunalele de comerţ sunt obligate a comunica Ministerului' public tote declara-tiunile de faliment, pentru ca, de va fi caşul, acţiunea publică să se potă exercita. A se admite că instanţele de represiune ar putea condemna pe un individ, ca bancrutai-, pe când instanţele comerciale ar declara că dânsul nu este falit, ar fi a se da loc la o contra-rietate de decisiunî, prejudi-ciabile prestigiului justiţiei si chiar ordineî publice.—Cas. II, 20 Apr. 87: Dr. 42-86-87, p. 334; B. 87, p. 378. ;î. Bancruta simplă nu pote li calificată de instanţa penală, înainte ca instanţa comercială să fi constatat starea de încetare a plăţilor. Tr. Sife>. 9 Mart. 93 ;' Dr. 51 »:t, p. 413. 4. După principii le Codului de comerţ, urmărirea penală pentru bancrută simplă este subordonată declarând îu faliment, şi, încetând starea de faliment, urmeză a înceţii şi acţiunea publică. Dacă prin art. 707, 709 Codul comercial se permite Ministerului public a urmări înainte de declarare în faliment şi a continua procedura penală independent de procedura falimentului, acesta nu este după cum rezultă din art. 808 acel cod. de cât in caşurile când sunt temeri de a se fi comis o bancrută fraudulosă. Apelantul plătind integral tote creanţele admise la faliment şi maî înainte de a tace concordat, Tribunalul a ordonat ştergerea numelui său. din tabloul faliţilor conform art. 829 Codul comercial. Acesta şter- gere din tablou netiind alt-cev;t. de cât revocarea sentinţei declarative de faliment şi încetarea stăreî de faliment, prin acesta chiar s'a stins de drept şi urmărirea penală, pentru bancrută simplă. Acesta resultă şi din combinaţi unea art. 832 şi 874 al. ). Codul comercial. In adevăr, dacă în caşul când a fost concordat şi Trib. a revocat sentinţa declarativă de faliment acţiunea publică pentru bancruta simplă se stinge prin plata complectă a cotelor concorda tare, cu atât mai mull cuvent aceiaş regula urinează a se aplica în caşul când falitul, mai înainte de orî-ce concordat, a plătit integra] tote creanţele admise la faliment şi Tribunalul prin ştergerea numelui din tabloul* faliţilor, a revocat sentinţa declarativă de faliment.—C. Gal. II, 19 Iun. 93: Dr. 58/93, p. 46s. 344. Acei carî, fără deosebi re. se vor declara complici de bancrută fraudulosă, se vor pedepsi cu aceiaşi pedepsa ca .şi bancruta ri fraudulos!. Co. 880, 88,2, mv». 88 f, «sw, 888 ; /'. Fr. Ml, In privinţa complicitate! Iu bancrută elementele nu por ii deduse de cât din art. -J44 Codul penal combinat cu art. 50 al 2. acelaş Cod nu însfi din Codul de comerţ, fiind-câ atât textul art. 344 revisuit cât şi discuţiunile urmate în Camera legiuitore eu ocasiunea revî-suirei Codului penal dovedesc că legiuitorul Codului penal revisuit nu a maî voit a restrânge elementele c omplici tăţe i la bancruta fraudulosă la faptele cuprinse în Codul de comerţ, ci a voit a se aprecia complicitatea după regulelegenerale cuprinse în art, 5<> Co- DESPRE BANCRUTE. ART. 345 291 dul penal S2; Dr. 69'81-82, p Cas. II, î Iun. 556. B. 82, p. 713. 345. Aceî carî, în caşurile prevădute de codicele comerciale, se vor declara culpabili de bancrutăsim-plă, se vor pedepsi cu închisorea de la 1 lună până la 2 anî. Co. 875-879, 881; F. Fr. 402. 1. In materie de bancrută simplă, este destul ca judecătorul fondului să constate că comerciantul n'a ţinut în mod regulat registrele prescrise de lege, sau cel puţin registrul jurnal, încheiat şi vizat conform art. 27 din Codul de comerţ, ca densul să lie declarat culpabil de acesi delict.—Cas. 11, ] ti Nobr. 92 : B. p. i034. 2. Se socotesce ca bancruta simplă nu numaî comerciantul care nu are sau nu ţine în regulă registrele celegeaîl obligă a avea, dar şi acela care, avend şi ţinend în regulă aceste registre, nu le-a presintat însă Tribunalului sau judelui de ocol la finele anului spre a le încheia şi viza,- -Cas. IC 2 Febr 93: B. p. 156. H. Din termenii imperativi ai art. 869 (Jodp] de Comerciu re-s uit a că s im j 11 a const atare a faptului că comerciantul care a încetat plăţile şi s'a declarat falit, n'a ţinut registrele sale regulat, este suficientă pentru a-î face. culpabil de bancruta simplă. — Cas. fi, 8 Iun. 93 ; B. p. 626. 4. Sunt culpabili de delictul de bancrută simplă comercianţi carî n'au ţinut în mod regulat registrele prevăzute de lege, sau cel puţin registrul-jurnal, încheiatşi vizat conform art. 27 din Codul comercial, fără a fi nevoie a se constata şi intenţia fraudlusă din partea acelor co- mercianţi. — Cas. II. 29 Mai 96 ; B. p. 869. 5. Este suficient motivată botărîrea care condamnă pe un comerciant falit, ca bancrutai-simplu, pentru exagerate chel-tuell, când constată şi stabi-lesce că sumele cheltuite pentru întreţinerea sa şi a familiei sale pe an se găsesc prea mari în raport cu starea şi condi-ţiunea sa economică.—Cas. II, 8 Iun. 93 : B. p. 626. Pentru ca cumpărătorul mărfurilor unuî comerciant căzut în urmă în faliment să potă fi culpabil de pedepsa prevedută la art. 878, al. 1 Codul comercial, se cere, ca-element indispensabil, ca densul să ti cumpărat acele lucruri pe un preţ mic şi cu bună sciinţă că vîntlătorui le vinde atât de eftin pentru a realisa maî iute suma de bani în scop de a păgubi pe creditorii săi. Prin urmare, refusarea din partea judecătorului de fond de a admite proba prin experţi ce se propunea de un asemenea cumpărător, prin care dânsul voia a stabili ca preţul plătit nu era un preţ vil, constitue o violare a dreptului de apărare ceea cp dă loc la casare, — Cas. II, 3 Nob. 92; B. p. 1020. 7. Prin faptul că instanţă de fond constată plata unor creditori în dauna mesei crodito-rilor, prejudiţiul este stabilit implicit.—Cas. TI, 14 Febr. «4 : B. p. 196. 8. Cui]» abilitate a pre venitului pentru delictul de bancrută fraudulosă este bine stabilită, de instanţa de fond, când decisiunea sa se întemeiază pe faptul că judecătorul de instrucţiune a găsit o parte din marfă ascunsă de densul, care nu era nici trecută în bilanţul seu, nici declarată sindicului.— Cas. II, 3 Iun. 91 ; B. p. 773. 9. In materie de bancruta simplă, împrejurarea că judecătorul fondului s'a referit şi 292 DESPRE BANCRUTE. ART. 34t>. 347 la raportul sindicului spre a stabili culpabilitatea delicuen-tuluî, fără ca el să fi fost ascultat sub prestare de jurământ nu atrage nulitatea hofcărîrei, când se constată că acesta hotărâre sebaseză şi pe cele-l'alte dovedi şi acte ale instrucţiune! urmate înaintea Tribunalului şi a Curţii de apel. — Cas. II, ii; Nobr/92; B. p. 1034. 10. Asemănat art. 874 Codul de comerciu, urmărirea penală pentru delictul de bancrută în persona falitului pote fi sus-pensă numaî atunci când sentinţa declarativă de faliment a fost revocată. Prin urmare,dacă Tribunalul care a omologat concordatul, acordând falitului tratamentul special prevedut de art. 852 din acelaş cod, a ordonat numai ştergerea numelui seu din tabloul faliţilor, fără ca să fi admis revocarea sentinţei declarative de faliment şi în privinţa ur mărire t penale, in acest cas nu e loc a se declara de stinsă saîi suspendată acţiunea penală în privinţa delictului de bancrută simplă imputată delicuentuluî. - Cas. II, 24 Ian. 94 ; B. p. 6it. 11. Art. 852 şi «71 Codul de Comerciu prescriu că: dară,prin sentinţa de omologare a concordatului, se prevede că sentinţa declarativă de faliment este revocată, şi dacă falitul îndeplinesce în totul obligaţiunile ce şi-aluat prin concordat, acţiunea publică, pentru deliciul de bancrută simplă, sc stinge. Deşi prin susmenţionatele texte de lege nu se dice că acţiunea publică se stinge pentru delictul de bancrută simplă, şi în caşul când falitul îşi plătesce integral tote datoriile ^ale, însă, întru cât art. 829 din Codul de Comerciu prevede că dacă falitul probează că a plătit integral tote creanţele admise la faliment, el va putea obţine o reabilitare complectă, resultă de aci, în mod neîndoios, că, în asomenea caz^ şi acţiunea publică pentru bancrută simplă este stinsă, căcî ar fi un non sens ca falitul reabilitat, şters de pe tabloul faliţilor, să potă fi cu tote astea urmărit ca bancrutar pentru bancrută simplă. A se interpreta alt-fel art. 852, 874 şi 829 din Codul de Comerciu este a decide că legiuitorul avedut cu ochi mai buni pe falitul care se mulţumesce a-şl îndeplini obligaţiunile 1 uate prin concordat adică, de a achita cota eoncordatară de cât pe falitul care se reabilitează plătind integral tote creanţele admise la faliment, ceea-ce nu este admisibil. — Cas. II, 7 Dec. 9: : B. p. 1272. 1:5. Deşi art. :145 Codul p^-nal a fost abrogat prin art. 87 4 din noul Cod de comerţ, aplicarea însă greşită a aceştnî art. într'o hotărâre care condamnă pe un comerciant cădut în stare de faliment, pentru delictul de bancrută simplă, nu pote ti invocată de prevenit. >i nu pote da ioc la casare, întru cât pedeapsa ce el prescrie este mai mică de cât acea preve-*.lni ăde citatul art. 874. — Ca-s. If. 2 Kebi'. !•:'.; B. p. K>0. :M6. Tot sindicul cave ,va li culpabil de viei end. si rea întrebuinţare în împlinirea datonelor sale de administrare se va pedepsi cu închisorea de la 2 lunî la 2 ani şi cu a-mendă de la 100 până la 1000 leî. Co. 885; Co. Fr. 596. -34-7. Se va pedepsi cu închisorea de la 1 lună până la 1 an, şi cu amendă care nu va putea trece peste suma de leî 100O. .TOCURI LA NOROC. ART. 340, 350 293 creditorul care va fi făcut orî cu falitul, orî cu veri care altă personă, învoiri spre al şeii în parte folos, ca să dea votul seu spre paguba meseî creditorilor, sau care va li săvârşit vre-uă în parte tocmelă fraudulosă în sarcina activului falituluî.So-rocul închisorii se va putea urca până la 2 anî, dacă creditorul este sindic al falitului. Co. 887, 888; Co. Fr. 597. 348. Mijlocitorii de schimb şi samsarii, dacă se vor declara bancrutari simpli, se vor pedepsi cu 2 anî închisore. Dacă se vor declara bancrutari fraudulos!, se vor pedepsi cu maximum închisorii şi cu interdicţiunea pe timp mărginit. Co. 878, 881, 882; P. Fr. 404. SECŢIUNEA VII Jocuri la noroc, lotăriî, turbu-rarî şi fraude întrcbuhiţate-la licitaţiunî publice. 34!). Aceî carî far meserie din jocuri de noroc, se vor pedepsi cu amenda de la leî 50 pană la 2000. 350. Aceî carî vor ţinea casă de jocurî la noroc, primind obştesce pe jucători, saiî după recoman-daţiune, precum şi aceî carî, fără autorisaţiunea legeî, vor fi deschis o lo- tărie publică, se vor pedepsi cu închisorea până la şese lunî, şi cu amendă de'la 50 până la 2000 lei. Către acestea, se vor lua pe seama stabilimentelor publice de bine-facere toţi banii saîi biletele de bancă sau alte valori, orî lucrurile care vortiespuse la jocuri sail la loţăriî, precum si tote uneltele ce vor fi servit la acesta. L. Lot. 1-6; V. Fr. 410. 1. .Elementeleconstitutive ale delictului prevSilut şi pedepsit de art, :-ir.50. pentru ceî ce ţin case de jocuri la noroc, se cere, ca element esenţial, ca prevenitul să fi primit obştesce pe jucători, sau după recomandaţiune. Aşa dar, faptul că s'a găsit într'o seră, în stabilimentul de cârciumă al cuî-va, maî mulţi individ i jucând cărţi, pe bani, nu face pe proprietarul eî culpabil de citatul delict.—Cas.TI, l i Tun. ; 13. p. 6:-i 6, :J. Faptul că un cârciumar a ţmut|câreiunia sa deschisă peste orele reglementare constitue o simplă contravenţiune poliţienească bi regulamentul stabilimentelor publice, de competenţa judecătoriilor de ocole de a fi judecat, — Cas. TI, 14 Iun. 9;i; B. p. 6:î6. 4. Jocul de cărţî numit pre-feranţă nu constitue un adeverat joc la noroc în sensul şi spiritul art. :î5(>. — Tr. fî-orj, 16 Oct. sy ; Dr. 72 «9. p. :w2.' 294 JOCURI LA NOROC. ART. 350 JOCURI LA NOROC. ART. 350 205 5. Ca să potă ti cine-va pasibil de penalitatea prevădută de legea lotăriilor trebuesce ca delicuentul sa se ti adresat unuî public maî numeros şi în con-diţiunî ast-fel ca dânsul să fie atras de speranţa unuî câştig. Cas. II, 24 Iun. "s7 ; B. p. "eoe. 6. Art. 350 prohibă loteriile publice, ca imorale şi contrarii ordine! publice, alimentând pasiunea jocului şi provocând, prin perspectiva unuî câştig datorit norocului, desgustul de muncă, lenevia, viţiul, disipa-ţiunea, cari altera organismul economic şi forţele vitale ale localitate'!.-Tr. îlf. 1,13 Bec. 90; Dr. 5/91, p. 35. 7. Caracterul distinctiv al loteriei prohibite, ceea ce o face să se deosebescă de orî ce o-peraţiune este, nu perderea misei, â capitalului, ci speranţa unuî câştig depinzănd de sorţ. Din momentul ce, într'o opera-ţ iune, există speranţă de un câştig datorit norocului, acea 6-peraţiune constitue o loterie, puţin importă dacă misa pusă va fi peru ut ă în urma tragere! la sorţi saii va fi rambursată peste un timp mai mult sau maî puţin îndelungat. A susţine că legea din 1883 distinge şi pedepsesce numai acele loterii în carî capitalul se pierde în urma tragere! la sorţi şi că permite acele speculaţiunî în cari capitalul se restitue, chiar dacă ele prezintă perspectiva unui câştig datorit norocolui, ar ti a introduce, contrar principiului elementar de interpretare, o distincţiune în lege, acolo, unde ea nu distinge, căcî termenii ei sunt absoluţi, şi a nu ţine eompt de partea finală a art. 2 unde Lg. generalisând, determină elementul constitutiv al loteriei; ori a decide astfel ar fi a nu interpreta legea ei a o reface, ceea ce intră numaî în atribuţiunile putereî legislative. Atât valorile cu loturi, adică acelea în caii sume considerabile sunt acordate linei obligaţiuni desemnate de sorţi, cât şi valorile cu prime adică acelea în carî, în momentul rambursare! ce se efectuedă nrin tragere la sorţ!, se atri-oue un beneficiu fie cărei obligaţiuni eşite, oferă publicului speranţa unuî câştig datoritno-roculuî, principala atracţiune a celor ce pun capitatul lor în asemenea valori. Ast-fel fiind, el intră în categoria operaţiunilor socotite de lege ca loterii şi ca atari sunt interdise,. Nu numai textul legeî'din 1883 comandă imperios acesta interpretare, dar încă ea găsesce un sprijin puternic în lucrările preparatorii, în desbaterile urmate în Senat cu ocasiunea votăreî el, şi care o confirmă pe deplin. în adevăr, D. B. Boerescu, critică definiţiunea dată loteriilor prin. art. 2, ca fiind prea vagă şi atât de largă în cât pote sălo-vescă beneficii legitime: «Când, zicea D-sa, capitalul nu se pierde si când pe lângă interesul sau dobânda ce ia, mai are şi un alt beneficiu sub formă de primă, atunci nu este loterie. Legea acesta prin art. 2 merge prea departe.» D. Voi-nov combate pe D, Boerescu că face reii când susţine că n'ar fi loterie acele întreprinderi cari presint folose saii prime asupra unuî capital care nu se pierde, «Am debursat, dice D-sa, un capital pe care tot-deauna îl aveam şi jucăm, asupra folosului care ar putea să-1 aducă acel capital prin prime, el bine şi acesta tot loterie este, dar este o com-binaţ.iune subtilă». In urmăl). Boerescu presentând un amendament şi propunând a se socoti loterii numai ^vendările, cari expunând capitalul a fi. pierdut şi fără a se da un interes capitalului, ar oferi publicului numaî nişte prime sau beneficii datorite norocului acest amendament cade şi art. 2 se vote'da ast-fel cum era conceput în proiectul de lege Din aceste desbaterl resultă că, cu ocasiunea votăreî legeî s:a recunoscut că art. 2, ast-fel cum este redactat, vida şi operaţiunile în cari de şi capitalul nu se perde însă presintă speranţa unuî câştig datorit norocului : propuneiidu-se amendamentul tocmai în scop de a le sustrage din previsiunile legeî, şi el res-pingându-se. Lg. şi-a manifestat, prin acesta, dorinţa sa de a le considera şi pe ele ca loterii şi a le proibi ; afară de acestea, art. 2 din legea francesă din 21 Maiu 1836 asupra loteriilor, în expunerea de motive ce însoţea acesta lege şi în care se pote vedea care este spiritul ei, se zice eă : «puţin importă ca speculaţiunile să fie principale sau accesorii obicinuite saii isolate, sub formă de vendare mobiliară sau imobiliară sau dc subscripţiune ca ele să prezinte un amestec aparent de operaţiuni comerciale şi de şanse aleatorii, ori de. câte ort ele aleg norocul ca instrument, ele intră tote în proibiţinuile legeî şi în definiţiunea art. 24;. Atât doctrina "cât şi jurisprudents franceză, admit că ort ce împrumut oferit publicului cu prime sati loturi pentru a face să nască speranţa unul câştig datorit norocului, cade sub a-plicaţiunea art. 2 din lege. Să nu se obiecteze că în Fran-cia Creditul funciar şi oraşul Paris, emiţend valabil obligaţiuni cu loturi, acesta dovedesce că legea din 1836 nu este aplicabilă la acest fel de valori şi deci nici legea nostra din 1883 nu le proibă ; o asemenea obiecţiune ar fi cu totul nefondată, căci dacă Creditul funciar şi unele oraşe francese au putut face împrumuturi cu dobânda de 4 şi 3 la °/0 însoţite de prime şi de loturi, este numaî fiind-că legi speciale le-a autorisat anume în scop de a le împedica să cadă sub represiunea art, 2; în adevăr Lg. dacă avea datoria a pune freu pasiune! jocurilor de noroc, n'ar ti fost prudent, de a le proiba într'un mod absolut, privând administraţiunea publică de dreptul de a le auto-risa, după împrejurări, când ea putea să se găsescă în faţa unor necesităţi imperiose, avend un caracter de interes public, fie local, fie general. Asemenea dacă valorile Belgiane cu prime şi loturi emise de pro vicii, comune stabilimente publice, societăţi anonime şi cotate la Bursa de Bruxelles au fost admise la cotele oficiale ale burselor din Francia, este numaî fiind-că o eonvenţiune diplomatică, tractatul din 1 Maiu 1801, încheiat între Francia şi Belgia autorisă acesta negociaţiune stipulân-du-se reciprocitatea în art. 36. Acesta este atât de a adeverat în cât noul tractat de comerţ intervenit între aceste două puteri în 31 Oct. i«Hl,ne-reproducend art. 36 din tractatul din 61, Tr. franceze decid că negociaţiunea în Francia a obligaţiunilor cu loturi ale oraşului Bruxelles, constitue delictul prevedut de art. 2 din legea din 1836 asupra loteriilor. Asemenea oraşul Bucurescî n'a putut contracta un împrumut cu loturi posterior legei din 1883 de cât in virtutea uneî auto-risaţiunî acordate de corpurile Legiuitore. Constituţiunea stabilind separaţiunea puterilor şi repartizând în două ramuri exerciţiul putereî legislative aci urmeză că o lege nu pote fi aprobată de cât printr'o lege, iar nu printr'un us contrar sau să cadă în desuetudine prin neus; legea din 1883 asupra loteriilor nefiind abrogată de nicî o lege, chiar dacă s'ar admite că nu a fost încă aplicată, totuşi eu există în 290 DESTRUCŢlUNI. AHT. 852 DESTRUCŢJUNÎ ART. 853-355 207 totă vigorea eî şi disposiţiunile ei sunt reputate cunoscute tutulor conform adagiului : Nemo jus ignorare cense tur. Ori cât de rigurosăar fi o leire orî câtă perturbaţiune s'ar susţine că aplicaţiunea eî ar produce în societate ; legea este lege şi ca atare trebue să fie respectată şi aplicată : nu judecătorului aparţine misiunea dea căuta să atenueze rigorile eî când este vorba a interpreta o disposiţiune legală ee pare prea aspră.—Tr. Uf. 1, 13 Dec. 90 : Dv. 5/91, p. 35. S. Vîndarea în România a lo-surilor cu prime ale societate! <• Crucea albă olandeză» constitue o contravenţiune la art. 4 din legea pentru oprirea loteriilor, căcî de şi sunt garantate de Statul Olandez pentru va-lorea lor nominală, oferă însă şanse de câştig datorite numai norocului.—Cas, 11, 2-2 Oct. 91 ; li. p. 1165. 9. Din spiritul şi scopul disposition ilor legeî dtn 21 lan. S3 pentru oprirea loteriilor, resultă că simplul fapt, neautu-risat de guvernul român, de a oferi publicului şi a efectua orî-ce operaţiuni de vîndei'i de obiecte saii titluri care'î daii speranţe de câştig datorit im-roculut, constitue delictul de contra venire la acesta le^e , chiar când agentul ai" fi l'osi de bună credinţă la efect narea operaţiune!, fie prin ignoranţa legeî fie printr'o interpretare eronată a eî.™ Cas. tl, 26 !\iab>2; Dr. 5:1.92. p. 423. B. 92, p. 520. 351. Oeî carî, în adju-dicaţiunile proprietate*, usufructuluî saîi închrie-reî lucrurilor mişcătore, orî a verî-uneî întreprinderi, sau a orî-căreî apro-visionărî, vor împedeca sau turbura libera concu- renţă la licitaţi unî sau ia sumisiuni prin oferte, întrebuinţând violenţă sau ameninţări, orî înaintea sau în timpul licitaţiuni-lor, ori sumisiunilor se vor pedepsi cu închisore de la 15 dile până la şese lunî, si cu amendă de la 50 pâiiă la 1.250 leî. Aceî ce, formând aso-ciaţiuni cu scop de a specula asupra licitaţiunilor publice, vor depărta pe concurenţi prin daruri, promisiuni sau alte mijloce, spre a face să se scadă, preţurile objecte-lor puse în licitaţiune, se vor pedepsi, cu închisore de la o lună până la un an. L. înstrăinarea bun. statului: ■'>'>; /'. Fr. 112. si:cţiuni:a vim: DckI noţiuni, degradaţi uni, şl alte pagube. 352. Acel care, cu rea voinţă şi fără drept, distruge sau degrada lucrurile altuia, mişcătore saii nemiscătore, se va pedepsi cu închisore până la se se luni. Oc. 71. L. Pol. Rar. lOîî, IO1.); P. Pr. 281. 1. Elementele delictului de distrugere sunt patru: a) distrugerea unuî lucru mobil sau imobil. b> lucrul să fie al altuia c) distrugerea să fie făcută cu rea voinţă, şi d> fără drept.—Tr. Br. 19 lan. «4; Dr. 22 ^i-st, p. 171. 2. Faptul de a distruge pe nedrept lucrul altuia fără intenţiune fraudulosă constitue o simplă contravenţiune.—Cas. ii. 15 Oct. 84: D'r. «J •'83-84. p. 660. B. 84, p. s49. ii. Faptul de a sparge gemurile de la locuinţa cui-va, fără intenţiune de a comite veri-un furt, ci numai din spirit de resbunare, constitue delictul de distrugere, prevedut şi pedepsit de art. 352, şi de competinţa judecătoriilor de pace a-1 judeca. — Cas. II, 9 Dec. 96; B. p. 1665. 4. Constitue delictul prevedut şi pedepsit de art. 352 distrugerea făcută de cine-va, fără drept şi cu rea voinţă, la lucrurile altuia, fără a se distinge dacă proprietatea pe care erau clădirile distruse era do domen public. - Cas. II, 13 Mart. 90; 3. p. 630. 5. In delictul do distrugere, prevădut do art. 352. constatarea judecătorului de fond, cum că prevenitul cu rea voinţă şi fără drept a aruncat şi distrus lucrurile reclamantului, constitue o constatare a existenţei legale a delictului. în tote elementele iui, care este de atributul şeii suveran şi scapă de censura Curţeî de'Casatie. — Cas. "II, 21 Nobr. 94 ; B. p*. 1153. ti. Faptul de a ucide, cu rea voinţă şi fără drept, vitele altuia, constitue delictul de distrugere prevedut şi pedepsit ile art. 352. iar nu simplul delict rural prevedut de art. 103 al. 10 din legea poliţiei rurale, care se aplică numaî acelor individ! carî, cu intenţiune dea. aduce o vătămare proprietarului locului, ucid pe loc strein propria lor vită. iar nu pe a altora.— Cas. II. 21 Nobr. 94: B. p. 1156. 7. Faptul de distrugerea uneî îngrădiri de la primăria unei comune rurale, nu constitue o simplă abatere prevedută de legea poliţiei rurale, d'e competinţa judecătoriei comunale ci delictul prevedut ile art. 352 de competinţa Tribunalului corecţional ordinar. - Cas. II, l Iun. 94 ; B. p. 710. 353. Orî-care, cu voinţă v a dăr im a or î-v a surp a, prin ori-ce mijloce, în tot sau în parte, zidiri, poduri, zagaze, şosele saii alte clădiri, sciindu-le că sunt străine, se va pedepsi cu închisorea de ia. 15 dile până la un an, orî cu amendă care nu va trece peste a patra parte din despăgubirea cuvenită. (><:. 7); P. Pr. 28H; P. Fr. Pi7. 354. Orî-ce jefuire, stricăciune saiî destrucţiune de producturî, mărfuri, e-fecte, saîi alte lucruri mobile ce vor ti ale altuia, de se va li săverşit de mai mulţi omeni împreunaţi în cetă şi cu voinţă, se va pedepsi cu recîu-siun ea. P. Pr.284;P.Fr. 410. In crima pre vezutajde art. 354, cestiunea constituireî în ceată nu este o cestiune agravantă, ca să se pue juraţilor asupra eî o cestiune separată, ci un element constitutiv al faptului încriminat, care trebue să figureze în cestiunea principală. — Cas. II, îs JVIai 94 : B. p. tiuu. 355. Acel care, va desfiinţa orî-ce semn saîi orî ce lucrare care servea de hotar între proprietăţi, se va pedepsi cu închisorea până la şese lunî, orî cu DESTRU0Ţ1UNL ART. 855 I'UNERIC DE POC. AHT. 357 299 amendă de la, 20 până la 500 leî. P. *V. 450. 1. Legea penală nu cere ca semnele de hotare să iie recunoscute şi fixate judecătoresce sati recunoscute şi stabilite prin învoirea proprietarilor, ci faptul simplu al desfiinţare! sau strămutare! materiale a unuî hotar, dintre doue proprietăţi deosebite, făcut cu intenţiunea de a vătăma, este suficient pentru a constitui delictul. Acere ca condiţiune pentru aplicarea art. 355 ca hotarul să ti fost judecătoresce recunoscut; sau recunoscut si stabilit prin învoire* proprietarilor, este a adăogi un element neprevedut de articolul respectiv, ceea-ce ce nu se pote. De altmintrelea Lg. român formulând art. 355 P. a ţinut seamă de incertitudinea, constituire!, regularei şi delimitare! proprietăţei, sciind că existând semne de hotare între proprietăţi, fără ca sa, fie fixate sau judecătoresce saii prin în-voireapârţilorîntro epocă ore-care, "ast-fel că violarea, chiar a acelorsemne precum exista are să provoce aplicarea art. 355 1*. Semnele de hotare care sunt înfiinţate de fapt, chiar numai de un singur proprietar şi există de un an sunt garantate prin acţiuni posesorii şi sunt legale. In genere tote semnele de hotare înfiinţate chiar de un singur proprietar de un an. saii hotarele care există de fapt, de timp mai îndelungat de un an sunt garantate prin :ir>5 P. contra violăreî. - - Cas. II, s Mart, 94 ; Dr. 31 9 1, p. 249. 15. 94, p. 317. Desfiinţarea unor moşoroie făcute provisor de inginer, nu constitue delictul pentru desfiinţarea hotarelor între proprietăţi, când nu se constată reua voinţă şi prejudiţiul causat prin acest fapt. — Cas. II, in Dec. 85 ; R. p. 919. Desfiinţarea unuî semn dintre doue proprietăţi, precum este un gard despărţitor, pentru a cărei limită există chiar proces între proprietari pentru turburare de posesiune, constitue delictul prescris de art. 355^ iar nu delictul rural prevedut de art, 103 al. 5 din legea poliţiei rurale, cu tote că acele proprietăţi erau situate într'o comunărurală.-Cas. II, 4Maî94; B. p. 576. 4. Faptul distrugere! unor uluci de la curtea unei proprietăţi situată la ţară, cade sub pre-ve'siunile art. 103, aliniatul 7 din legea poliţiei rurale, şi ca atare este de competinţa judelui de ocol respectiv. — Cas. II, 13 Iun. 94; B. p. 72H. 5. Delict de distrugere de hotare nu există de cât atunci când, dacă hotarele distruse nu sunt recunoscute judecătoresce sau prin convenţiunea părţilor, cel puţin existenţa, lor să fie neindoiosă şi să potă fi invocate în acţiunea posesorie de posesorii locurilor separate prii! acele semne de hotare. Aşa dar, când semnele de hotare pretinse ca distruse de către del icuent eraţi numai nise semne stabilite după presump-11 i un T de subprefectul pi aşii. care nu avea nici o competinţa de a stabili ast-fel posesiunea în litigiu a părţilor litigiante. clementele disuluî delict nu există, şi în acest cas hotări-rea instanţei de fond care pronunţă condamnarea este casa-bilă fără trâmitere. — Cas. II, 20 Mart. 95 ; B. p. 482. (i. In Sensul art. 355 elementul esenţial al distrugere! este ea semnul distrus să fi servit ca hotar şi să aiba acest caracter. Aşa dar, simpla distrugere a unuî rădor, a uneî linii des-părtitore circumstanţă agravantă şi trebue să facă obiectul unei întrebări deosebite puse juraţilor, fără care nu se pdte aplica pedepsa prevedut ă de art. .tr»r. Cas. II. 13 Nobr. si : 11. p. H72. o. Faptul cui-va de a pune cu voinţă foc la propria, sa casă sau la orî-ce alte clădiri ce-î aparţin nu constitue crima, prevedută de art. 357 al. i dc cât atunci, când casa saii edificiile erau locuite sau serveu spre locuinţă; de unde urmeză că circumstanţa cum că aceea casă sau clădire eraîi locuite sati serveu spre locuinţă constitue, atunci când incendiul n'a causat altuia vre-un prejudiciu, chiar un element constitutiv al crimei, iar nu o circumstanţă agravantă, şi ast-fel fiind, îu acest cas, nu e loc a se pune o cestiune separată asupra eî, ci urmeză aii reunită la cestiunea pusă asupra faptului princi- pal.—Cas. II. f> Mart. 95 : P». p. 400. i>. Tribunalele ordinare nu sunt competente a judeca crimele de incendiu, orî-care ar ti fost valorea paguhelor aduse. Gradarea pedepsei, stabilită de art. 304 Codul Penal nu schimbă natura incendiului din crimă în delict.—Tr. Tut. 31 lan. 83 : Dr. 22/82-83 p. 177. 358. Orî-care. cu voinţă, va pune foc ia ziduri, corăbii, fabrice, magasiî de obsce sau de cherestele, saiî la orî-ce alte clădiri când nu sunt locuite nicî servesc spre locuinţă, sau ia păduri orî la oueate nesecerate satî feneţe necosite, se va pedepsi cu reclusiune de la cinci până la şepte anî, dacă acele lucruri nu vor ti ale luî. P. Fr. 434 ; P. Pr. ,vw;. 35S>. Acela care, puind toc la unul din lucrurile menţionate în articolul de mai sus. fiind al seu, va causa, cu voinţă, orî-ce pagubă altuia, se va pedepsi cu închisore de la sese lunî până la douî ani. /'. Fr, 434. 3<»0. Orî-care, cu voinţă va pune foc la lemne tăiate în pădure saiî la bucate secerate saiî la feneţe cosite,fie acele lemne grămădite saiî aşedate aprope unele de altele, precum şi bucate grămădite orî făcute stoguri, saiî finul strâns în copite, clăi orî PUNERE OK FOC. ART. 301-363 301 şire, dacă aceste lucruri nu vor ti ale luî, se va pedepsi cu reclusiunea de la cinci până la septe anî. P. Fr. 434. 1. Art. 300 nu dice că atunci numaî se pedepsesce incendiul de bucate când sunt adunate într'un mod determinat, ci din contră din expresiunile fiind acele lemne grămădite ori aşezate anele lângă altele, precum şi bucăţile grămădite, ori făcute îu stoguri, salt fîuul strâns în capiii, rlăt ori şire resultă că orî-cum s'ar găsi aşezate acele bucate, incendiul lor se pedepsesce. Şi şi nicî nu s'ar înţelege o disposiţiune diferită. Paele nu se înţeleg de cât grămădite, fiind rezultatul seceratului şi tree-ratului. Dacă este adeverat că, in materie penală, nu se pot pronunţa pedepse prin inter-pretaţiunî, acesta se înţelege in acest sens. că judecătorul nu pote argumenta prin analogie sau deducţiune de la un cas prevedut de lege la. unul neprevăzut, însă nu în acest sens că judecătorul nu pote explica şi interpreta expresiunile articolelor ce este chemat a aplica, căci aplicaţiuneachiar cea maî simplă ce face de un articol la un cas determinat, este o adevărată interpreta-ţiune.—Cas. II, 13 Nobr. 81 : B. p. 872. 2. Faptul de punere de foc, prevedut de art. 360, intră în-competinţaj curţeî cu juraţi, chiar când s'ar pretinde că paguba causată, ar ti maî mică de 000 lei, în care cas judecătorul ar putea scoborî pedepsa, conform art. 304, la o simplă închisore corecţională.—Cas. II, st Nobr. 92 ; B. p. 1027. 3ttl. Cel care, puind foc la unul din lucrurile menţionate în articolul de maî sus. fiind al seu, va causa cu voinţă, ori-ce pagubă altuia, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la douî anî. P. Fr. 434. 1. In delictul de punere de foc, prevădut şi pedepsit de art. 301. voinţa de a causa o pagubă altuia, constitue elementul esenţial. — Cas II. 15 Nobr. 94 ; B. p. 1137. 2. Punerea de foc săvârşită de cine-va la propriele salo lucruri, causând cu voinţa pagubă altuia, constitue delictul prevădut şi pedepsit de art. 361, iar nu crima arătată la art. 360. -Cas. II, 15 Nobr. 94; B. p. 1137. tf. Preşedintele Curţeî cu juraţi puind într'o singură cestiune atât faptul principal do omor cu voinţă, precum şi circumstanţa îngreunătore că o-niorul s'a săvârşit, în scop de a se sustrage de la pedepsa, pentru delictul de furt, a făcut, ca cestiunea să fie complexă.— Cas. II, 20 Nobr. 79 ; B. p. 803. 362. Cel care va ti comunicat focul la unul din lucrurile menţionate î n articolele de maî sus, puind, cu voinţă, foc la orî-ce lucru al său, orî strein dară asediat cu chip în cât să potă a se întinde focul, se va pedepsi cu pedepsa hotărâtă pentru cei ce d'a dreptul vor ti pus foc la unul dintr'acele lucruri. P. Fr. 434. 5M53. La tote caşurile maî sus menţionate, dacă focul a causat morte la una sau maî multe persone, carî se aflau în lo-curii e a prin se când s'a 302 PUNERE DE FOC. ART. 364-368 ivit focul, pedepsa va fi munca silnică pe timp mărginit. P. Fr. 434. 364. In tote caşurile prevedute prin art. 857, 358, 359, 360, 361 şi 362, dacă paguba causată prin punerea focului nu va trece peste suma de 600 lei, judecătorul va putea coborî penalitatea precum ur -meză: când pedepsa va ti munca silnică, va putea aplica reclusiunea ; când pedepsa va fi reclusiunea, va putea aplica închisorea corecţională, neputSnd'o scădea la maî puţin de un an; când penalitatea va fi închisorea, o va putea scădea până la minimum de 15 dile. Incendiul osie considerat do lege ca crimă, de 6re-co prin art. se dă numai o facultate judecătorilor dc a aplica o pedepsii mai usdră fără. a schimba de lu loc natura acostot ('rime.—Cas. II, •>"> Maîs:}; B,p.5n0. 3(55. Cei ce vor surpa orî dărâma, cu voinţă, prin mijlociii explosiuneî vreunei mine sau erbăriî, zidării, corăbii magasine publice sau de cherestele, se vor supune la pedepsele hotărâte prin articolele de maî sus. potrivit cu osebirile ce se fac într' acele articole. P. Pr. 435. 366. Ameninţarea de a pune foc la vre-o locuinţă saîi Ia orî-ce altă proprie- tate se va pedepsi întocmai ca ameninţarea de omor, după osebirile prescrise prin art. 235, 236 şi 237. P. Fr. 436. 307. Orî-care, cu voinţă, va arde sau va desfiinţa, prin orî-ce mijloce, registrar!, copii saîi acte originale ale vre-uneî autorităţi publice, documente, bileturî, poliţe, e-tecte de comerciu sau de bancă, în cari se va coprinde sau din cari va resultă vre-o obligaţiune, disposiţiune saîi apărare, se va pedepsi precum urmeză : Dacă lucrurile desfiinţate sunt acte ale vre-unel autorităţi publice, saii e-fecte de comerciu orî dc bancă, pedepsa va fi maximum încliisoreî, şi interdicţiunea pe timp mărginit, ; Iară dacă lucrurile des-liinţate vor ii orî-ce alt act sau înscris, culpabilul se va pedepsi cu închisore. de la un an până la doui ani, şi cu amendă de la 50 pană la 250 leî. P. Fr. 439. Faptul ştergere! semnăturoi de pc o cambie equivaleză cu distrucţiunea titlului, de ore-ce priveză pe creditor de uu titlu valabil.—Cas. II, îiOlun. 97: B. p. 967. 368. Cel ce va otrăvi, cu voinţă, pescî în bălţi, ÎNTRERUP. COMUNICAŢIILOR. ART. 369-37 heleştae orî havuzuri, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la douî ani', şi cu amendă de la 26 leî până la o sută leî. P. Fr. 452. 369. Acela care cu voinţă ocasioneză o înecăciune, care aduce cu sine mortea vre-unel persone, se va pedepsi cu munca silnică pe timp mărginit. P. Pr. 290. 370. Acela care pune în pericol transportul pe drumul de fer, sau stricând cu voinţă drumul orî mijlocele de transport, saii cele-alte dependinţi ale drumului sau ridicând, sau aşedend, punend ori a-runcând objecte pe cale, saiî scoţând din loc rain-rile, saîi punend in cale orî-ce alt obstacol, se va pedepsi cu reclusiunea. Dacă actul a causat le-siuiiî corporale grave vreunei persone. pedepsa va fi munca silnică pe timp mărginit, eră dacă se va fi causat mortea vre-uneî persone, culpabil se va pedesi cu munca silnică pe totă viaţa. P. Pr. 294. 371. Acela care, prin-tr'unul din actele prevedute la articolul de maî .sus, pune. fără voinţă, iu pericol transportul pe un drum de fer, se va pedepsi cu închisore până la un an cel mult; eră dacă actul a causat mortea vre-uneî persone, seva pedepsi cu închisore de la doue luni până la doî anî. Aceeaşi pedepsa se va aplica conductorilor de trenuri şi inspectorilor căilor saiî ai serviciilor de transport carî, prin neglijenţa datoriilor lor. pun transportul în pericol. P. Pr. 295. 372. Acela care, cu voinţă, comite acte de natură a împiedeca orî a stăvili serviciul unuî stabiliment telegrafic al Statului saii al uneî companii, se va pedepsi cu închisore de la o lună până la douî ani. /'. Pr. 296. 373. Actele de asemenea natură sunt mal cu deosebire: sccîterea, des-trucţiunea saîi degradaţi-unea firelor telegrafice, a stâlpilor telegrafici, a aparatelor sau a altor materialurî ale stabilimentelor telegrafice, atâr-narea de obiecte străine pe firele conducetore ale telegrafului', falsificarea semnelor date de către telegraf împedecarea a-dusă, saii la reparaţiunea unui stabiliment telegrafic distrus ori degradat, saii la îndeplinirea serviciului impiegaţilor. P. Pr. 296. 304 J"M1'KI>KC. COMUNICAŢIILOR. ART. 374-377 374. Dacă împiedicare saii stăvilirea adusa, cu voinţă, la serviciul telegrafic, a ocasionat lesiunî corporale saii boia uneî persone, culpabilul va ii pedepsit cu reclusiunea; iară dacă se va ti urmat mortea unei persone, o-sânda va li munca silnică pe timp mărginit. Pr. ■J'Ji. 375. Acela care, fără voinţă, va impedeca saii va stăvili serviciul unuî stabiliment telegrafic al Statului sau a) uneî companii, se va pedepsi cu închisore cel mult până Ja şrse hun"; eră dacă se va li urmat dintr'acesta mortea uneî persone. pedepsa \ii ti închisorea dc ia o lună până la un au. Dacă faptul se va li urmat din partea impiegaţilor telegrafului prin neglijenţa datoriilor lor, pedepsa va li închisorea până la un an ; eră de se va fi urmat mortea nuci persone. închisorea va fi de Ia doue luni la douî ani. P. Pr. 2!'S. 376. Acela care. cu voinţă, va distruge saiî va degrada şosele, poduri, a-peduce. stăvilare, ieşi, zăgazuri, iazuri saîi alte lucrări idraulice, ori de siguranţă: acela care iin-pedică .navigaţiunea pe riurl, pe gârle saii pe ca-nahirl navigabile, se va pedepsi cu închisorea până la şese lunî, sau cu a-mendă de la 2G până la o mie leî. iară daca, din asemenea acte. se va compromite sânetatea saîi vieţa vre-uneî persone. pedepsa va ti închisore de la o lună până la douî anî, sau a-mendă de la 5l) până la '2500 lei. Dacă actul a causat lesiunî corporale grave n-neî persone. pedepsa va fi douî anî închisore; eră dacă va ti causat mortea vre-uneî persone. pedepsa va reclusiunea. P. Pr. 301. Simp] sip de Ut Şoseua UUUi (îl'UI'.. puldic. săvârşit, nu cu intenţi-nne ile a dislni^e calea publi-»:;. Idem: ('as. II, ;> Apr. »< . I'., p. 71S. 377. Acela care nn execută mcsurile luate de guvern, privitore la iso-larea, la privigherea saii la oprirea de a importa, spre a înîimpina introducerea sau întinderea unei bole contagiose (molipsi-ture) se va pedepsi cu in- DESPP.E CONTRAVENŢIUNÎ. ART. 381 305. ehisorea până ia douî anî; iară dacă, din causa uneî asemenea infracţiuni, vre-o personă se va fi molipsit, pedepsa va fi inchi-sorea de Ia doue lunî la douî anî. P. Pr. 306. 378. Acela care nu execută mesurile prescrise • le guvern, relative la i-solarea, priveghierea saîi oprirea de a importa, spre a preîntâmpina introducerea sau întinderea epizootiei, se va pedepsi cu închisorea până la un an cel mult. Iară clacă in urma unei asemenea infracţiuni se vor fi molipsit vite. pedepsa va fi închisorea de la o lună până la un an şi jumetate. P. Pr. 307. 379. Acela care, după ce a încheiat cu autoritatea publică contracturi pentru aprovisionarea armatei în timp de resbel, saîi pentru transporturi de objecte de hrană, destinate a preîntâmpina saii a face să înceteze vre-o. calamitate publică, se abţine cu voinţă, de a execută contractul la timpul, sau la locul ficsat sau care nu esecută contractul conform cu tocmela/ se va pedepsi cu închisore de la şese luni până lav douî anî. , 1 ară dacă neexecittarea; contractului" provine din negligenţă şi va ocasio'na, vre-o pagubă, culpabilul-se va pedepsi cu închisore cel mult până la un; an. C. J. M. 256, P. Pr. 308. 380. Aceste pedepse se vor aplica si subcontrac-tanţilor, sau agenţilor ori împuterniciţilor de con-, tracte, cari, cunoscând,', scopul aprovisionărilor,au făcut, cu voinţă saii din negligenţă, a nu se îndeplini serviciul. V. J. M. 256. P. Pr. 308. CARTEA III contravenţiunî poliţienesc! si pedepsele lob CAPITOLUL I Pentru pedepse 381. Pedepsele poliţienesc! sunt; . 1. închisorea : 2. Amenda ; , 3. Confiscaţluneade ore-carî lucruri ce se vor fi prins P. Fr. 464. 1. In materie penală, natura pedepsei determină dacă fap- a 306 DESPRE CONTRAVENŢIUNI. ART. 382, 383 DESPRE CONTRAVENŢIUNI. ART. 384, 385 307 tul este crimă, delict saii contravenţiune, şi prin urmare jurisdicţiunea competentă. Astfel contravenţiunile la legea sanitară, în ceea ce privesce călcarea legeî şi a regulamentelor fai'raaceutice, pedepsindu-se cu o amenda de la too până la 2000 lei, şi cu închide-reafarmaciei, dep'ăşeşte pedepsa dată pentru contravenţiunile poliţieneşti, şi deci nu sunt de competinţa judecătorilor de pace ale judeca, ci de comepetinţa tribunalelor corecţionale.—Jud Megidia 10 Nobr. 98; C. Jud. 8/99, p. «2. Idem: Tr. Const. 16 Dec. 98; C. Jud. 5/99, p. 37. 2. In contravenţiunile la legea monopolului tutunurilor, cala tote contravenţiunile, faptul singur ce constitue infracţiunea la lege se pedepsce fără se examina intenţiunea dolosâ care se consideră implicat chiar în fapt. — Cas. II, 20 Ian. 78 : B. p. 89. 3. Tăerea de lemne din pădurile statului, fiind calificat contravenţiune prin lege, acţiunea intentată delicuenţilor se prescrie prin trecere de un an împlinit, calculat din diua de când s'a comis faptul, chiar dacă se va fi urmat, în acest interval, vre-o cercetare saii lucrare, fără însă să fi inij-locitsentinta de condamnare.— Cas. II, 12 Sept. 79 ; B. p. 6Sh. 4. Circumstanţele atenuante sunt lăsate la facultatea juriului în materie criminală şi a judecătorului corecţional, în materie corecţională propriu zisă, şi nu se pote, prin a-nalogie, acorda acesta facultate judecătorului în materie de contravenţiune, în care legea pedepsind faptul iar nu intenţiunea, n'a credut de cuviinţă d'a acorda judecătorului dreptul să scadă pedepsa prin declararea de circumstanţe a-tenuante. — Cas. II, 15 Iun. 77; B. p. 285. Idem : Cas. II, 8 Maî 79: B. p. 438. Idem: Cas. II, 5 Iun. 89 ; B. p. 635 . Idem : Cas . II, 25 Nobr. 98; Dr. 20/98 ; p. 162. 5. In materie de contravenţiuni poliţienesc], judecătorul fondului nu pote admite circumstanţe atenuante. Partea civilă însă nu e admisibilă a face recurs în casaţie pentru admiterea unor asemenea circumstanţe atenuante.—Cas. 11. 11 Dec. 95 ; B. p. 1471. 0. In materii de contravenţii nu se pot acorda circumstanţe uşurătore, chiar atunci când contravenientul se află în cas de recidivă, căci recidiva nu schimbă natura faptului încriminat, avend de efect numai o agravare a pedepsei.— Cas. II, 15 Febr. 93; Dr. 26/93, p. 201. B. 93, p. 194. 382. Pentru abaterile poliţienesc!,închisorea nu va putea fi mai puţină de o di, nicî maî mare de 15 dile, după osebirile ce se vor areta maî jos. Dilele de închisore vor fi de 24 ore pe deplin, fiecare. P. 9. 29, 33, 381. P. Fr. 465. 383. Amenda, pentru a-baterile poliţienescî, va fi de la cinci leî până la 25 leî, după deosebirile ce se vor areta maî jos. A-mendele se vor lua în folosul comunei, unde s'a comis contraventiunea. P. 1, 9, 30, 391. P.' Fr. 466. Amendile pentru delicte se pronunţă în folosul Statului, iar cele pentru contravenţii în folosul Comunei unde s'â comis contraventiunea. Ast-fel este casabilă sentinţa tribunalului care condamnă pe deli- cuenti, în delicte silvice, la a-niendâ în folosul comunei, iar nu în folosul Statului.—Cas. II, 27 Mai 97; B. p. 789. 384. Judecătorul de plasă sau primarul va putea, în caşurile prescrise de legiuire, să hotărască confiscaţiunea, sau a lucrurilor prinse în fapte de abatere, sau a lucrurilor provenite din abateri, saii a lucrurilor orî a instrumentelor, carî au servit orî aveau a servi spre săvârşirea abatere!. P. 1, 9, 38Î, 386, 391, 395. P. Fr. 470. CAPITOLUL II Coiitravenţiani şi pedepse SECŢIUNEA t întâia clasă 385. Se vor pedepsi cu amendă de la cincî până la zece leî. 1. Ceî ce nu vor îngriji să ţină în bună stare, să dregă sau să măture coşurile (ogeacurile), sau orice alt loc unde se află foc. 2. Ceî ce vor călca ordinul guvernului ce po-presce de a da pusei şi pistole prin oraşe şi târguri, sau focuri de arti-ficie în ore-carî locuri; 3. Ceî ce nu vor îngriji să cureţe uliţele la locurile unde acesta îngrijire este dată pe sema locuitorilor ; 4. Ceî ce vor împedica circulaţi unea stradelor, punând pe dânsele, fără neapărată trebuinţă, ma-terialurî, sau orî-ce alte lucruri, carî împedica ori împuţineză libera trecere, precum şi cel ce nu vor îngriji a' lumina noptea cu felinare materialurile ce vor fi grămădite de denşiî, sau găurile ce vor fi săpat lângă strade şi pieţe publice; 5. Ceî ce nu se vor supune ordinului ce li se va da de către verî-o autoritate competinţa ca să dregă sau să dărîme zidiri în stare prostă; 6. Ceî ce vor arunca înaintea locuinţei lor lucruri care vor fi de natură a vătema, prin căderea sau putorea lor, sănătatea ; 7. Cei ce nu vor ucide omidile prin gradine sau pe locurî sădite de pe moşii, când se va pune o aseîninea îndatorire de către autoritatea competinte şi se va publica în tot coprinsul eî; 8. Cel ce, cu nesocotinţă, vor arunca asupra cuî-va lucruri puturose; 9. Acel carî vor călca regulamentele făcute după lege, de către puterea 308 DESPRE CONTRAVENŢIUNI. ART. 385 DESPRE .CONTRAVENŢIUNI. ART. 385 309 administrativă sau de către autoritatea munici -pală; 10. Acei carî, afară din caşurile de furtişag, se vor prinde culegend' saii mâncând chiar pe loc fructe ale altuia;. 11. Acela care, fără drept, calcă şi vatemă, sau cu piciorul, sau cu vita, holdele altuia; 12. Acela care, în public, va maltrata dobitocele, sau. le va fsupuiie la poveri maî presus de puterea lor. P; Pr. 340. P. Fr. 471. 1. După art, ,55 (lin Reg. pentru alinieri se dă drept priînâ.-ruluî de a dărâma o clădire1 după îndeplinirea jfprmalităţi-lor cerute prin acest articol. In specie Tr. constată, în fapt, că tote aceste formalităţi au fost îndeplinite şi că recurentul s'a opus de a dără,ma,clădirea;. în atare cas se năsCea, pentru primărie, dreptul de a dătfăma casa atât în virtutea art. 5,5 Regulamentul pentru alinieri,, cât şi după art. 385 al. 5 P. caro prevede o pedepsa pentru propie-t ar ii carî nu dărămă;, zidurile în stare prostă şi al,al.,,9 acelaşi articol bare pedepseşte pe ăc^eia cari vdi* călca regulamentele făcute de autorifcafcea comunală.—: Cas. II, U Nobr. 84: B. p. 953, 2. Intru câtnti.eiistăun plart do aliniere votat -de- consiliul comunal: un proiect de aliniere iru ..pote .fi., obligatoriu pen* ttu particulari şi neobservarea lui :nU'pOte constitui o mfrac-* ţiu:N*r-Tr,Prah,. I. 15 N.6br.S7; Dr; 62/88. p. 5,04. . v, ;î. După art. a din regulamentul pentrti' aliniere din-:i878-j ori-ce aliniere nu se pote efec-' tua de cât numai în virtutea-unuî plan aprobat de consiliul comunal şi sancţionat de Rege.-' In specie era vorba de un bu-îevardproiectat, planul acestui bulevard nu .era sancţionat de' Rege de şi votat de consiliul comunal în conformitate cudis-. posiţiunile art. a din zisul regulament, acel plan nu putea; ii obligator pentru intimlta de. adi, aşa dar neobservarea lui nu putea constitui o contravenţiune în sensul şi spiritul legeî penale, aşa fiind intimata nu este culpabilă de faptul iiiipu-^ tat. — Cas. II, 8 lan. 88; B. p. 5o; 1. In materie de contraveni ţiunî la,regulamentul comunal privitor la clădirile care ameninţă cădere, valorea acelor-clădiri, nu schimbă întru nimic natura contravenţiuneî. sau a competinte! instanţei, de a o judeca. — Cas. II, 23 Iun. 86 ; B. p. 565. 5. Constatarea stărei imobilelor care ameninţă, cădere, se face de administraţia comunală Îrin inginerii săi. — Cas. II, 23 un. 86 ; B. p. 565. <î. Simpla contravenţiune de a clădi casă fără prealabilă autorisatiune din partea priină-rieî, pu pote atrage după sine1 ca consecuenţă imediată, con-damnaţiunea la dărâmarea elă-direi, dacă nu Se constată că acea clădire este eşită -din linia de aliniere hotărîtă de pri-mărje, că împedica saii împu^ ţineză circulaţîunea, că ameninţă ruina sau âîte-asemenea casurî, în cari, prin atari con-strucţiunî, s'ar atinge ordinea publică sau s'ar aduce Vătă^ mare salubrităteî publice. — Cas. II 27 ian. 93: B. p. 84. 7. Cel ce contravine disposi-ţiunilor regulamentului comunal, prin câre se prescrie eă toţi stânjenii de; Iernile; care. se espun spre yînzare, să aibă lungimea şi lăţimea de câte £ palme, sunt pasibili de pena- Jitatea prescrisă de art. 3S5.— Cas. II, 18 Nobr. 8;'.: B. p^ m. S. Procesul-verbal încheat de -inginerul unei primării şi prin „care se constată starea de insalubritate sau de ruină a unei eonstrucţiunî, este în sine probatoriu pentru contravenţia săvârşită contra regulamentului respectiv comunal, fiind - că funcţionarii tehnici au dreptul, după art. GO din legea comunală, ca şi agenţii poliţiei judiciare, a constata contravenţiile la regulamente şi ordonanţele consiliilor comunale. In urma trămiterei contravenientului înaintea instanţelor poliţieneşti pentru condamnarea iui, conform art. 385, al. 5 constatarea făcută de agenţii tehnici aî primăriei, n'are trebuinţă a se mai reface în mod contradictoriu, precum cere şi susţine recurentul, pentru că e făcută în mod valabil şi legal, şi justiţia poliţienească nu e în drept a nu pune temeiii pe o constatare făcută de orî-care agent ai poliţiei judiciare, ce ar resultă dintr'un proces-ver-■bal încheat în regulă de agentul competent. .Respunderea pentru constatarea nesalubrităţei sau a stărei de ruină a uneî eonstrucţiunî trebue să privească pe primărie, şi admiterea părereî coprinsă în motivul de casare ar însemna amestecul poliţiei în mod dăunător pentru interesele comunei. Comuna, constatînd nesa-lubritatea saii starea de ruină, poate, în urma constatare! şi a somaţie! adresată contravenientului, pro cede la înlăturarea răului sau a cauzei care ameninţă siguranţa publică, fără să fie trebuinţă de o sentinţă aprobatoare a autoritătel judecătoreşti. Alt-fel autoritatea comunală ar fi în multe casurî paralisată. -- Cas. II. 25 Iun. 97 : B. p. 955. i>. Deschiderea unei ferăriî în contra reglementelor comu- nale, fiind o infracţiune la legea penală, care are un caracter de continuitate, nu pote să se prescrie pe cât timp durează. Cas. II, 16 Dec. s«; B. p. 981. 10. Inst. corecţionale sunt competinte a judeca infracţiunile la> Reg. farmaceutic fără o acţiune prealabilă a consiliului medical superior. — Cas. II, 10 Jan. 78 ;. B. p. 21. 11. înmormântarea făcută la biserică, iar nu la cimitir, constitue contraventiunea prevăzută de art. l şi 2 din regulamentul pentru înmormântări din anul 18,64, combinate cu art. 385 al. 9 P. de competinţa judecătorilor de ocole d'a o judeca. — Cas. II. 8 Iun. 92 ; B.' p. 027. 12. Cînd un inculpat este dovedit făptuitor ai unei contravenţiuni poliţieneşti, judecătorul de ocol, sati tribunalul, pronunţînd pedeapsa, trebue săhotărească, prin aceiaşi hotă-rîre, asupra cererilor de resti-tuţiune sau de daune-interese. Ast-fel este casabilă hotărîrea care constatînd existenţa contravenţiuneî prevăzută şi pedepsită de art. 385, al. 5, pedepseşte pe contravenient la amendă fără a-1 condamna la consecinţa inevitabilă a acesteî condamnaţiunî, adică si la dă-rîmarea imobilului ce ameninţă cădere şi a cărei dărâmare fusese cerută de administraţia comunală.— Cas. II, 5 Mai 97; B. p. 709. 1H. După dispoziţiile art. 159 Pr. P. când inculpatul este dovedit făptuitor al unei contravenţiuni poliţieneşti, judecătorul de ocol sau tribunalul pronunţă pedeapsa şi hotărăşte prin aceiaşi sentinţă a-supra cererilor de restituţiune şi daune-interese. In specie, tribunalul, constatînd existenţa contravenţiune! prevăzută şi pedepsită de art. 385, al. 5 P. urma neapărat ca, pe lângă amendă, să menţină condam- 310 DESPRE CONTRAVENŢIUNÎ. ART. 386-389 naţiunea intimatei şi la dărî-marea imobilului în cestiune. Dărîmarea trebue considerată ca un accesoriii al pedepsei pronunţată pentru contravenţiune şi o sancţiune oare-care a acelei pedepse, nu insă o pedeapsă pe care ar putea-o pronunţa satinu. Ast-felfiind, când Tr. de şi constată existenţa contravenţiune! în sine, apără pe contravenienta de consecinţa inevitabilă a condamnaţiunel la amendă, aceea adică de a dărîma şi imobilul ce este constatat insalubru, violează dispoziţiunile art. 385, al. 5 P. şi 15» Pr. P. cum şi dispoziţiunile legei şi regulamentului comunal relative la asemenea construcţiunî. — Cas. II, 25 Iun. 97 ; B. p. 950. 386. Se vor confisca încă şi obiectele de artificii în caşul prevedut de aliniatul al douilea al art. 385. E. Fr. 472. 387. Pedepsa încliisoreî de la o di până la doue dile, se va putea aplica pe lângă amendă, după circumstanţe, în contra celor căduţl în contravenţiunea prevedută în aliniatul 2 al art. 385. P. Fr. 473. 388. La întâmplare de recidivă din partea celor menţionaţi într'acâstă secţiune, osândiţi! se vor supune la închisore de trei dile. Pr. P. 139. P. Fr. 474. SECŢIUNEA II A doua clasă 389. Se vor pedepsi cu amenda de la dece până la cincî-spre-dece lei: 1. BirtaşiI, hangii şi orice asemeni închiriatorî, cari nu vor îngriji să înscrie îndată într'un registru regulat, numele, pronumele, data intrărel şi eşirel a ori-cărei persone în casele lor, precum şi ceî ce nu vor înfăţişa asemenea registru, când li se va cere de drege-toriî competinţî; 2. Cărăuşii, chirigii şi orî-ce conducetor de trăsuri sau de dobitoce de povară, cari nu vor sta tot-d'auna lângă cal sau dobitocele lor, nu vor ţinea o parte numai a stra-delor sau a drumurilor ca să lase pe cea-l'altă liberă spre trecerea celor-Palte trăsuri ce vor umbla pe aceleaşi strade saii drumuri ; 3. Cel ce vor da drumul saiî vor lăsa să alerge caii, dobitocele de tras, de povară saii de călărie în întrul unuî loc locuit; 4. Cei ce, umblând cu trăsuri prin stradele oraşelor, sau nu-şl vor păzi rândul, ori vor alerga prea iute; 5. Birjarii şi ceî cu diligente publice carî nu vor avea numer la trăsura lor, orî cari vor lua plată mal mare de cât cea hotărîtă; 6. Cel ce vor aşeda pe DESPRE CONTRAVENŢIUNÎ. ART. 389 311 strade, pe drumuri, în pieţe sau bâlciuri, jocuri de lotărie sau orî-ce alt joc de noroc; 7. Cel ce vor vinde beuturi prefăcute, fără a-părare de osânda hotărîtă la întâmplare când acele beuturi vor fi amestecate cu materii văte-mătore sănetăţeî; 8. Cei ce vor lăsa să umble liberi nebunii sau furioşii carî vor fi sub paza lor, sau vor da drumul la dobitâce făcetore de reu, precum şi ceî ce vor aţâţa sau nu vor opri câinii lor când se pornesc asupra trecetorilor, şi chiar de n'ar fi resultat dintr'acesta verl-un rău saii veri-o pagubă; 9. Cel ce vor arunca petre sau alte lucruri tari ori gunoie pe casele, pe zidurile şi împrejmuirile altuia, sau în grădini orî împrejmuiri streine, precum şi cel ce, cu voinţă, vor arunca lucruri tari sau puturose asupra cuî-va; 10. Acel cari, fără drept, vor intra în gradinele altuia când sunt pe picior, sau în viile orî grădina altuia, când fructele sunt copte, sau aprope de co-cere; 11. Ceî ce nu vor da ajutorul ce li se va cere la întâmplare de înecă- ciune, de aprindere, de tâlhării, jefuiri, flagrant delict, clamore publică sau alte asemeni nevoi; 12. Ceî ce vor pune spre vendare lucruri de mâncare stricate, clocite, sau vătemătore, ori pome crude. P. 1, 9, 30, 381, 383, 38t>-388. P. Fr. 475. 1. Comite contravenţiunea prevedută şi pedepsită d'e art. 3S9, al. 7, cel care a pus în con-sumaţiune vin fabricat din stafide, iar nu vin natural făcut din struguri prospeţî, fără a declara consumatorilor că este prefăcut. — Cas. II, 22 Febr. 95; B. p. 234. 2. Asemănat art. 389 se pedepsesce cu amendă ceî ce vor lăsa să umble liberi nebunii sau furioşii carî vor fi sub paza lor, sau vor da drumul la dobitoce făcetore de reti, precum şi ceî ce vor aţîţa sau nu vor opri câinii lor, când se pornesc asupra trecătorilor, şi chiar de n'ar fi rezultat vre-un reu saii vre-o pagubă. Insă pentru a se putea, în asemenea cas, a-plica pedepsa, trebue ca inst. jud. să constate în H. sa t6te elementele cerute de sus citatul art. căcî alt-fel dă o H. nemotivată şi decî casabilă. — Cas. II, 17 Dec. 96; B. p. 1687. 8. Numai aceî stăpâni se pedepsesc carî vor aţâţa sau nu vor opri câinii când se pornesc asupra trecătorilor. — Cas.Vac. 4 Iul. 88 ; Dr. 58 88 p. 469. B. 88, p. 644. 4. Sunt consideraţi ca contravenienţi aceî care vor călca regulamentele făcute după lege de către puterea administrativă sau autoritatea comunală. Aşa dar dacă nu se dovedeşte că ecsistă un regulament care să oblige pe comercianţi se schimbe forma cân- .312 DESPRE CONTRAVENŢIUNÎ. AHT. 800 DESPRE CONTRAVENŢIUNÎ. ART. 391-898 313 tarelor, cel ce. s'a servit ca un cântar esit din., us nu pote n pedepsit,'— Tr. Ilf. II,]9 Oct. 97: -€. Jud. 45'96, p. '.m. o. Art. 3S9 al. 11 pedepsind ca contravenienţi pe ceî ce nu vor da ajutorul ce li se cere în caz de înecăciune. aprindere, tâlhărie, jefuire, flagrant delict, clamore publică sail alte asemenea nevoi, înţelege un ajutor material, indispensabil ,d'e a evita pentru moment una din nenorocirile enumerate maî sus. Legiuitorul, cu multă dreptate, a crezut că ajutorul ce ■Par putea da * autorităţile să ■nu potă ti destul de prompt, şi de aci a făcut o îndatorire pentru orî-cine de a interveni in cazuri de pericole iminente, a făcut cu alte cuvinte o res-trieţimie libertăţii: individuale impusă de un simţăment de umanitate . Când însă cala -mitatea s'a săvârşit, când incendiul s'a stins, când individul s'a înecat, a fost prădat, când criminalul a dispărut, (comp. art. 40 Pr. I'.) când clamarea publică a încetat atunci articolul citat nu-şi maî are aplicaiiune;i. Nu maî pote 11 vorba de un ajuior material, brutal, pe cari orî-cine-îl pote da ; atunci vine rolul autorităţilor constituita lie de a constata şi pedepsi pe culpabili, tie a carităţii publice spontanee şi în orî-ce caz libere de a veni în ajutorul -victimelor ; în nici un ca/, însă nu se maî pote pedepsi inacţiunea, indiferenţa particularilor, or cât de' imorale ar fi. Ceea ce dovedeşte mai mult că nu pote fi vorba dc căt de un ajutor material în cazurile urgente indicate sau alte asemenea, este şi împre-furarea că Le;, nostru modificând al. ii din art. corespunzător francdz 475 a omis cuvânt ul de services care există în Codul francez şi care ar conveni la un aiutor intelec- tual, menţinem! numaî expre-siunea seconrs care presupune un fapt material. Autopsia unuî cadavru spre a descoperi cauza morţii nu este un act material pe care Tar putea săvârşi orî-cine, ci este lucrarea unor persone cu cunoştinţî speciale : ast-fel că refuzul linul asemenea, concurs în specie a medicului nu pote cădea în prevederile articolului în cestiune. Fără cuvent s'a susţinut cum că al. 11 al art. 389'este sancţiunea art. 43 Pr. P. care dă drept procurorului în cas de morte violentă, să ceară asistenţa unul medic sau chirurg şi prin urmare e aplicabil, în specie. Art. 43 Pr. P. se referă la constatarea faptului odată comis şi această constatare orî câtă urgenţă ar reclama, nu are nimic de comun cu acele .circumstanţe eminamente urgente, enumerate de art. 389 al. i 1 carî cer un & j utor imedi at,ins -tantaneu. Alt-ceva este a scăpa pe cine-va de la morte, a da ajutor victimei, apune mâna peeri-minal,şi alt-ceva a cmistatafap-tul, lucru ce se pot e face mai târziii, tară vre-o mare perdere pentru societate. De asemenea refusal medicului de aface autopsia nu intră nici în ex-presiunea, <-sau alte asemenea nevoi» căcî şi acele presupuse nevoi, trebue să iie asemene cu cele-lalte. adică' să aibă caracterul de urgentă arătat mai sus. -- Tr. Vaslui. 4 Mal 94; Dr. 13/94. p. 352. 390. Se va putea, după împrejurări, pronunţa a-fară din amendă, şi închisorea până la trei dile cel mult. la caşurile prevedute de aliniat. 2, 3, 4, 7 si 9 ale art. 389. P. 1, . Nici una din pedepsele prescrise prin a-cest codice nu se va putea aplica fără liotărîrea dată de către autorităţile jude-cetorescî competlnţî. Tote amendile prevedute în acest codice se vor socoti pe leî nouî. Cifra însă din textul le* gel va fi pretutindenea redusă la jumetate, fără ca, în materie de delict, să potă ti mai mică de 26 leî noul. *) *) Acesta reducere I« JHinClote e foculo în present'/ ediţiune. Amendile pentru contravenţiunî se socotesc în leî nouî, fără nici o reducere. 1. Deşi Lg. la 1874 prin art. 399 P. a redus cifra amenzeî la jumătate, când e vorba însă de contravenţiunî ne spune prin acelaş articol, în partea sa linală, că amenzile se socotesc în leî nuoî, fără nici o veducţiune. Pr. P.iiindm strînsă legătură cu Codulpenal şi ea nereferindu-se, în ce privesee pedepsele şiregulele de urmat de cât Ia Cod, era inutil ca Lg. să vină şi să maî repete şi în Pr. P. pe cât timp o spusese în Cod, că amenzile în contravenţiunî se menţin în leî nouî. — Tr. Tutova, 13 Nobr. sr.: Dr. 8 s5-sn. p. U3. 2. Cu drept euvent Tr. cal-culeză în transformarea a-menzilor în înebisore a condamnaţilor insolvabili drept cincî Ici nouî o zi de înebisore, acesta resultând din dispozi-ţiunile art. 399, al. 2 din legea modificătore a codului penal din 17 Febr. 1874, care prescrie că tote amenzile prevedute în zisul cod, se vor socoti pe leî nouî, reducendu-se însă cifra din textul legeî la jumătate. — Cas. II. 5 Maî 89; B. p. o-,2. Disposiţiunî transitoriî 400. Acest codice va fi obligatoriu şi se va aplica după şese lunî de la data promulgare! luî.