_BIBLIOTECA_
IOAN PETRU CULIANU
Colecţie coordonată de Tereza Culianu-Petrescu.
OAN PETRU CULIA
Arta fugii
POVESTIRI
Cu cinci desene ale autorului
Prefaţă de Dan C. Mihăilescu
© Editura Polirom pentru prezenta ediţie, 2002
www.polirom.ro
Editura POLIROM
B-dul Copou nr. 4, Iaşi, P.O. BOX 266, 6600
B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, Bucureşti, P.O. BOX 1-728, 70700
Descrierea CIP a Bibliotecii Nafionale a României :
CULIANU, IOAN PETRU
Arta fugii I Ioan Petru Culianu; prefaţă de Dan C. Mihăilescu -Iaşi : Polirom, 2002
256 p., 21 cm (Biblioteca I.P. Culianu)
ISBN: 973-683-842-0
I. Mihăilescu, Dan C. (pref.)
821.135.1-32
Printed in ROMÂNIA
POLIROM 2002
Prefaţă
Arta fugii din lume ? O singurătate cit lumea!
Să citim pe îndelete fragmentul Nici... Nici... (Neti... Neti) din Arta fugii, rod al nopţilor de insomnie metafizică prin care adolescentul Culianu ieşea din timp şi fugea din lume, suspendat cu voluptate în postulate cvasiaporetice:
„Unul dintre paradoxuri este că mă aflu în situaţie cu ceea ce nu există. Al doilea, că mă definesc doar în raport cu ceea ce nu sunt, într-o formă logică negativă care sună aşa: nu sunt ceea ce nu sunt. Termenul unei tetraleme imaginare nu poate fi eludat, deoarece eu într-adevăr sunt ceea ce nu sunt. [...] Aşadar misticul inexistent poate avea ca aserţiune despre sine doar aceasta: sunt ce sunt, dar nu sunt. Misticul este ce este dar nu este. Definirea mea devine de astă dată: nu sunt ceea ce nu este. Forma e a unei aporii teologice. Dumnezeu se defineşte în raport cu lumea dar nu este lumea. Dumnezeu este ceea ce nu este. [...] Dumnezeu este completarea a ceea ce nu sunt. Eu nu sunt ce nu este, dar El este ce nu este. Eu nu sunt El, El este ceea ce nu sunt eu."
Suntem, poate, în Iaşii anilor 1965-66, dar înclin să cred că, mai degrabă, în Bucureştii studenţiei din 1967-1972, atunci cînd fiinţa lui Culianu se forjează ia flacăra Esoteriei în eliadesca mansardă de lîngă Lacuri, dublînd erudiţia cu senzualismul şi asceza solitudinii cu excesele „grupului de şapte" l.
1. Pentru înţelegerea perioadei în care au fost compuse prozele prezentului volum, esenţial este textul Terezei Culianu-Petrescu, „O biografie", apărut în Observator cultural, nr. 87, din 23-29 octombrie 2001, cu detalii importante din mai multe perspective, precum dubla origine („spiţa Culienilor, stabilită în Principate în secolul al XVIII-lea, era
6
PREFAŢĂ
ARTA FUGII DIN LUME? O SINGURĂTATE CÎT LUMEA!
7
1971, să zicem. Cum, oare, atunci, să te abţii de a compara textul de mai sus cu începutul Sărmanului Dionis, textul studentului vienez Eminescu, scris prin vara lui 1871, cu exact un veac înainte?
„...şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De-aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş avea cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrîndu-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. [...] în faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă."
Şi alt Culianu, din Apoteoza omului gotic: „Nu mai ştiu dacă voi muri vreodată, nu mai ştiu dacă sunt om ori scoică, nu mai ştiu nici măcar - grozavă blasfemie - dacă nu sunt cumva un ghimpe nemuritor al rozei mistice, adorată de perşi şi văzută de mine acum un secol şi jumătate într-o vatră de alambic. [...] Sunt uscat şi singur ca rămăşiţele unui foc. [...] Dumnezeu e un Trandafir de foc care se zbate în spasme. [...] Mă numeam Geronimo Rossi, născut în anul 1541 la Ravenna. [...] Cea mai ascuţită amintire a gîndurilor de atunci este :
de sorginte grecească; fixaţi o vreme la Trebizonda şi Odessa, membri ai familiei Vlahu au revenit în Principate în jurul anului 1800 / .../ în ascendenţa maternă se înscriu două generaţii de preoţi ortodocşi..."), atracţia exercitată de E.A. Poe şi Baudelaire în adolescenţa prozatorului, debutul în proză, în revista Cronica, la şaptesprezece ani (martie 1967), apropierea din Facultate de profesori precum Cicerone Poghirc, Matei Călinescu, Mircea Martin, Savin Bratu, ca şi de „grupul celor şapte" : Şerban Anghelescu, Dorin Liviu Zaharia, Dumitru Radu Popa, Victor Ivanovici, Silviu Angelescu, Paul Drogeanu. în aceeaşi biografie realizată de Tereza Culianu-Petrescu, dincolo de hărţuielile Securităţii şi amănuntele plecării din ţară, importante sunt detaliile privind programatul debut editorial cu Arta fugii pentru iunie 1971, la Editura Eminescu. Volumul a fost interzis de cenzură după „tezele din iulie" 1971 şi dactilograma a dispărut din editură.
siguranţa că trupul meu e arbitrar, că nu exist pentru prima oară, dar pentru prima oară mă aflu în acest trup, că nu pot să mor, ci doar să înlocuiesc acest trup... De la optsprezece ani am fost dat în grija magistrului Bartolomeo de Florentia..."
Cum să nu-1 străvezi în filigran pe Dan-Dionis, „pierdut în infinitatea sufletului pînă în acea fază a emanaţiunii care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun" ? Roza de foc la 1971, „centrul de jăratic al cărţii", la 1871. Ruben într-o parte, magistrul Bartolomeo în cealaltă. „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regizor a cărui esistenţă n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? [...] Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai esistă ? "
La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie, ca şi de - în formula călinesciană - „palingenezia integrală şi geometrică, în virtutea căreia lumea spirituală, adică singura reală, rămîne mereu aceeaşi, cu schimbarea numelor şi a obrazelor".
La 1971 *, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea „lume" eminesciană, îi dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges, Plotin, Ficino, Barbey d'Aurevilly (vezi motoul de la O răzbunare), Leopardi, I Ching-ul (vezi între altele, Oglinda ovală) şi îl strecoară jucăuş pe bătrînul Euthanasius în fiinţa ca un palimpsest a studentului Dimitrie Arion (Moartea şi fata), cel care caută nesăţios prilejuri „să-şi satisfacă plăcerea de a şedea într-un cimitir". Nimic macabru în această plăcere, se grăbeşte scriitorul să adauge. „N-ar dori să fie considerat cinic, ci doar atît: desăvîrşit împăcat cu această viitoare transmigraţie a sa în
1. Pentru profunzimea afinităţilor dintre Eminescu şi tînărul Culianu, a se vedea, între multe altele, analizele cuprinse în voi. Studii româneşti, Ed. Nemira, 2000, „Romantism acosmic la Eminescu, Fantasmele nihilismului la Eminescu", „Fantasmele erosului la Eminescu", „Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu".
8
PREFAŢĂ
ARTA FUGII DIN LUME? O SINGURĂTATE CÎT LUMEA!
9
pămînt, apă, aer, foc, Lună şi Soare, ba chiar cu inevitabila desuetudine a epitafului său, pe care se amuza uneori să-1 extragă din diferite texte: Upanişade sau Filon din Alexandria. Exagerînd puţin, ar putea spune chiar că tot ceea ce învaţă, memorează şi tot ceea ce îl minunează este în ultimă instanţă menit a-i servi drept luminos epitaf."
„Narcoză albă" - iată esenţa personajului. „Deşi era îngreuiat de somnul sevelor şi de nălucirea unor cîntece aeriene, de mirosul florilor şi zumzetul roiurilor, a pornit să cerceteze mormintele numai ca să nu se lase posedat pe de-a-ntregul de acel fatum loci care îl prindea în tentacule de uluire plăcută, fără spaimă." Cimitirul narcozelor albe, noua insulă a lui Euthanasius...
Iar ca punte între 1871 şi 1971, din ce altceva să cităm mai nimerit, de nu din Insula lui Euthanasius, studiul lui Mircea Eliade din 1939 ?
„Intuit de un creator, un anumit simbol intervine într-o operă de artă şi o organizează cu o coerenţă a lui proprie, cu o «logică» absconsă, fără ca poetul să-şi dea totdeauna seama de sensul, proporţiile sau valenţele acestui simbol. Fiecare mare creator redescoperă anumite simboluri, fară să ştie de ele. Este nevoie, totuşi, de un act iniţial de intuiţie, asupra căruia nu e locul să ne oprim acum. [...] Cunoscînd vocaţia filozofică a lui Eminescu şi descendenţa sa romantică, suntem îndrituiţi să acordăm simbolului şi metafizicii un rol important în explicaţia operei sale. [...] Aceste simboluri, ca în opera oricărui mare creator, se dovedesc a fi ecumenice, deci valabile metafiziceşte, şi în jurul lor nici o hermeneutică nu e excesivă" *.
Ca şi la Eminescu şi Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă. Nici măcar nu contează cît şi ce ştia liceanul-student Culianu din Eminescu şi „istoria simbo-logiei" sale poetice2, cît faptul că, potrivit mărturiilor surorii sale,
1. Pentru ansamblul relaţiei dintre Mircea Eliade şi loan Petru Culianu, vezi postfaţa lui Sorin Antohi la cartea lui Culianu despre autorul Nopţii de Sînziene, Ed. Nemira, 1995, în special p. 308.
2. Despre articularea perioadei 1967-1971 în ansamblul prozei lui Culianu şi al operei sale ştiinţifice, vezi postfaţa lui Dan-Silviu Boerescu la voi. Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Ed. Nemira, 1996, cu precădere p. 206 ş.u. „Interesant de remarcat că, în micile proze risipite în Cronica, Luceafărul şi, probabil, în alte reviste, autorul
„de la paisprezece-cincisprezece ani [Culianu, n.n.] mai încerca traduceri din Baudelaire şi din Hoffman, dar mai ales, brusc pasionat de Poe, traducea după versiunea franceză a lui Baudelaire, parte din povestirile poeşti selectate de poet. Propriile sale povestiri vor primi repede un semn poesc..." 1.
„încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fară mişcare să găsesc poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor" (Fuga I: Numerele). Totul, în aceste proze de tinereţe, vorbeşte despre evadare, fie pe verticală, prin ocultism, cultivarea jubilativă a Misterului, onirism, tehnici de asceză etc, fie pe orizontală, prin deambularea narcotică într-un Iaşi perceput eminescian, prin senzori „medievali", sau la modul matein.
De-o parte hipnoza speculară, căderea în apele oglinzii („o oglindă ovală, într-o ramă cojită, furniruită cu nuc afumat. Oglinda însăşi era plină de spărturi mici, labirintice. Oglinda tăia imaginea în două părţi, care alunecau una pe alta... Oglinda devenea pentru mine ultimul interes şi ultimul ţel... Enigma ei nu trebuie căutată în ea însăşi, ci în interior") sau fascinaţia jocului, a hazardului niciodată „abolit" : „mi-am dat seama că numerele ascultă dorinţa mea: trei-patru, şase-doi, trei-trei. Şi aşa mai departe, la infinit, în orice combinaţie imaginabilă, între zaruri, obiecte, oameni nu există nici o diferenţă. Părăsind dorinţa de cîştig, am căpătat puterea nelimitată de a ordona totul conform gîndurilor mele" (Jocul de zaruri). Sau: „...organizaţia ascunsă şi atotputernică este un fapt, ea se află în mijlocul nostru. [...] Mă aflu la începutul jocului de zaruri şi înţeleg că orice etapă a lui comportă riscuri mai mari decît cele precedente. [...] Sunt la începutul
de mai tîrziu al Pergamentului diafan anticipează deja, cu destulă claritate, teme şi nuclee de semnificaţie epică ale scrierilor sale ulterioare." Sunt citate „aşa-zisul aleatoriu al conexiunilor din proza fantastică" („Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea"), „ideea valorii subiective a dimensiunii temporale a existenţei" (Seara, lingă perete), „falia onto-poetică" anunţată în Imaginaţi armata în Golf, cu „prototipul zorabilor ce vor invada Jormania" ş.a. 1. Tereza Culianu-Petrescu, în art.cit., p. 5.
10
PREFAŢĂ
ARTA FUGII DIN LUME? O SINGURĂTATE CÎT LUMEA! 11
jocului de zaruri şi mă învîrt într-un cerc, dar este departe de mine vremea cînd conştiinţa păcatului mă apăsa covîrşitor. Drama păcatului este mai puţin măruntă decît s-ar crede, dar în sine reprezintă aceeaşi mizerie; este doar nămolul în care se coc tainic seminţele de nufăr" („Nădăjduiesc să găsesc izvorul").
De cealaltă parte, curţi pustii, înfrigurate, cu ziduri misterioase, sinucideri inexplicabile, pensionari libidinoşi, zăpadă murdară, femei dezabuzate, mirosuri de pînză mucegăită, peisaje dominate de violet, verde-albăstrui şi movuri rozalii, greţoase... Tot ce vede personajul tînărului Culianu, sorbit de vedenia baudelairiană a haşininilor, ori de oraşul gelatinos, vampirizant prin plictis, mizofilie şi bovarism, este o descripţie rece, sardonică, a nimicniciei. Un scenariu al deriziunii macabre. Un cal care „se leagănă sinistru", o fată cu „picioarele poroase şi galbene", „o femeie îmbrăcată în foile de varză ale copilăriei", bărbaţi atinşi de parkinson („de care trebuie să nu te fereşti, scîrbit, dar e imposibil să n-o faci"), o fată păroasă, gata să cadă greţos în amor, în cabina de probă de la magazin, apoi holuri de bloc hohotind ştirb din cutiile de scrisori fără uşiţe ş.a.m.d. Privirea de teleobiectiv a prozatorului e fascinată de monotonie, de grotescul hîd şi nesfîrşitele imagini ale degradării, pustiirii, golului carnavalesc. „.. .Strada în primul rînd, pe care trec studentele la medicină. Picioarele lor bătînd pietrele albicioase. în trotuar e încrustat un pietriş roşiatic. Teleobiectivul prinde foarte greu altceva decît pete albe de carne, mereu picioarele. De sus, peste curtea verde şi veche. [...] Se sperie şi o ia la fugă... Nimeni nu se opreşte, nimeni nu se uită, capete aplecate, grăbite, cămăşi albe, serviete, plete, nimicuri. Fuge mereu, locuri neumblate, hăţişurile unei grădini. Un cer cenuşiu prin fereastra de praf a cafenelei" (Pisica turbată).
Totul îndeamnă la fugă. Fugă din timp, tăind o copcă în gheaţa sufocantă. Fugă în sine: „Singurătatea îl purta în tărîmul unor umbre fantastice şi disperate, în veşnicia unor cazne mereu ascuţite şi viaţa sa nu fusese decît o goană de umbre" (închizătoarea de sticlă). Jocul de unul singur: „Singur şi aţîţat, repeta salturile. [...] Era foarte trist... Dar tristeţea există permanent şi se oprea nedumerit, gîfîind, cu faţa în zăpadă. Apoi reapăreau bărbaţi negri şi femei verzi salvate, fugind atunci cînd era cazul să-şi dea tributul dragostei, fiindcă erau
misterioase şi inutile, adică împlinea unsprezece ani" (Lumină). Solitudinea mai mult sau mai puţin vinovată: „Erau nopţi de umblet pe străzile oraşului, cînd nu auzeam decît frînturi de cărţi în mine. Nu fugeam de nimeni, mergeam împreună cu mine, fără să mă părăsesc altundeva. La mine, singurătatea ascetică era o nevoie tot aşa după cum, în aceeaşi perioadă care rămîne săpată pe eternitatea viitoare a conştiinţei, starea ta normală era dorinţa", şopteşte Ines, „partea feminină" a Personajului (Canon I: Copilăria culorilor).
Acesta e traseul de pe care - inevitabil, irepresibil - se decolează în imaginar, în fabulosul erudiţiei şi extazele ereziei. „De atunci ţin minte cîteva vorbe ale unei cărţi pe care o visam mereu sub forma unui drum periculos şi întrerupt, de culoare roşie, ducînd înşelător la o prăpastie fără sfîrşit. Din acea carte am învăţat şi cuvîntul ekstasis. Peste zece ani ajunsesem un tînăr bătrîn ca o sculptură de sfînt gotic." „Adeseori hoinăream seara la marginea oraşului. [...] Era sfîrşitul lunii aprilie. Peste întreaga făptură plutea dorul dragostei şi-al împerecherii. Cînd femeia aceea ne-a ieşit înainte, m-a încremenit o frică adîncă. [...] Cum presimţirile mele s-au adeverit întotdeauna, azi sunt nevoit a ţine seama de ele. De altfel, experienţele de mai tîrziu în hipnoză aveau să mă convingă deplin de instantaneitatea, de prezentul etern în care trăim, în care istoria îşi tîrăşte paşii de melc."
La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referinţele se ramifică, de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la Cezara şi Contes cruels la Novalis, mescalina lui Poe şi - de ce nu? - la cromatica strălucitoare a mandatelor din epoca hippy a anilor '60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsaţi scandalizaţi de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulţimea şi limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno--melo-filozofie „haiducească", magie, alcool, sincretism, religios, extaze yogine sau de Kama-sutra, erudiţie şi senzualism ca la generaţia '27, plus frenezia comunitară a libertăţii împărtăşite, ce caracteriza tînăra generaţie din anii festivalului de la Woodstock - ori de la Clubul Arhitecturii bucureştene, anii Phoenix, Sideral, Mircea Florian etc. Ca şi creaţia acelui teribil artist pe nume Dorin Liviu Zaharia. Personaj aproape fabulos, bun prieten pe atunci cu Ioan Petru Culianu,
12
PREFAŢA
fatalmente supus autodistrucţiei (şi, desigur, marginalizării sociale), Dorin Liviu Zaharia este o energie emblematică pentru epoca prozelor din Arta fugii. De altminteri, apare şi direct, în Oglinda ovală: „Povestea oglinzii a căpătat pentru mine o cu totul altă importanţă dintr-o seară în care, povestindu-i-o lui Dorin Liviu, acesta mi-a dat apoi o hîrtie pe care schiţase un simbol şi trei propoziţii explicative. [...] Iată şi frumoasele lui propoziţii explicative : 1) înspică şi despică.
2) Ceea ce semeni cu mînerele (laturile) culegi cu mijlocul (tăişele).
3) între două asemănătoare stă unul fără asemănare..." Legăturile de taină dintre universul himerico-savant al studentului
Culianu şi boema suprarealistă, oniro-etnică a lui Dorin Liviu Zaharia, cel care-şi „vopsise sufletul în blond" pentru a „unge cu dulceaţă de brad nins" felia de pîine a „ultimului vagabond", rămîn un mister dulce de descoperit pentru istoria literară a viitorului.
Deocamdată, tocmai pe acordurile neuitatului Dorin Liviu Zaharia îmi place să-mi închei „micile rînduri" iscate de tulburătoarele proze de tinereţe ale lui Ioan Petru Culianu. Şi cu o evocare semnată Andrei Pleşu1, pliată perfect pe etapa Arta fugii: „Cînd ne-am cunoscut, Nene Culianu era în penultimul an de facultate, iar eu în primul an după absolvire. Mi-a fost limpede de la bun început că mai tînărul meu amic era mai matur decît mine, cu o formaţiune mai solidă, cu o disciplină interioară incoruptibilă şi cu o vocaţie deja cristalizată. Pe de altă parte, părea timid, retractil. Ceea ce ne lega erau cîteva întrebări «absolute» (adică rostite ultimativ, â la russe) despre Absolut. Bîjbîiam, cum s-ar spune, în acelaşi mister. [...] La un moment dat, m-a găzduit în camera lui din strada Turda, de o perfectă precaritate : neîncălzită în plină iarnă, cu un pat îngust, acoperit de cărţi, fără anexele minimale ale unei gospodării2. [...] Nene avea aerul că nu mănîncă niciodată... într-o noapte, l-am văzut aşezat «în lotus» lîngă
ARTA FUGII DIN LUME? O SINGURĂTATE CÎT LUMEA! 13
maşina de scris, pentru a-şi încheia lucrarea de licenţă: un text despre Giordano Bruno redactat torenţial, direct în italieneşte, într-un timp record. [...] Nene se simţea «dinaintea cine ştie cărei bătălii» Mă întreb şi azi care va fi fost războiul acesta. N-am răspuns ferm Dar îmi este limpede că prietenul meu era angajat într-o cruciadă patetică a cărei miza îmi scapă şi în iureşul căreia a căzut mort."
Dan C. Mihăilescu
1. Andrei Pleşu, „O prietenie şi cîteva neîntîlniri", în Observator cultural, nr. 87, 23-29 oct. 2001, p. 12.
2. într-o scrisoare a lui Culianu către Andrei Pleşu (27 mai 1977) se spune limpede: „Perioada din str. Turda a fost pentru mine poate cea mai bogată din viaţă" (text publicat în acelaşi număr al Observatorului cultural, cf. nota 6).
Cuvînt lămuritor asupra ediţiei
Volumul de faţă cuprinde cea mai mare parte din proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, pînă la plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972.
într-un Proiect de plan editorial pe anul 1971, Editura Eminescu anunţa, pentru luna iunie, apariţia volumului „Arta fugii, schiţe" de Ioan Petru Culianu. Tînărul Culianu debutase cu o proză scurtă, intitulată „Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea", în revista Cronica din Iaşiul natal, la 4 martie 1967 (an II, nr. 9). împlinise şaptesprezece ani, era elev în ultima clasă de liceu, şi citise cu puţin timp înainte trei povestiri în cenaclul revistei, găzduit, ca şi redacţia, în Palatul Culturii (fost „Administrativ", fost „de Justiţie"). întîlnirea cu publicul (autori tineri, membri ai redacţiei şi colaboratori, tineri universitari de la Litere) fusese un succes - s-a petrecut „sub celeste auspicii", îi spusese atunci poetul Dan Laurenţiu, care avea să-i devină bun prieten. Aşa o înregistrase şi „Cronica cenaclului" semnată G.I., apărută sub titlul O şedinţă animată (Cronica, 18 februarie 1967, an II, nr. 7): „[autorul]... e un veritabil talent", conchidea prezentatorul, „şi ne aşteptăm la surprizele unei ascensiuni rapide".
Ca student la Litere în Bucureşti din toamna aceluiaşi an, Culianu continuase colaborarea la Cronica, apăruse în 1969 cu proză în Luceafărul şi Universitas *, în timp ce în Contemporanul semna în 1970, la rubrica numită „Cartea străină", scurte recenzii despre cărţi recent traduse în româneşte, cum ar fi Ţărmul Syrtelor de Julien Gracq, Povestiri fioroase de Villiers de L'Isle-Adam, Monstrul Colombre - nuvele de Dino Buzzati, Confesiunile unui opioman englez ale lui Thomas de Quinceysau „apariţia mult aşteptată" a Antologiei
* Prozele din Cronica şi Luceafărul au fost republicate de către Dan C. Mihăilescu în Cotidianul. Supliment cultural L.A. &L din 20 mai 1996, nr. 19 (248), an VI.
16 CUVÎNT LĂMURITOR ASUPRA EDIŢIEI
de poezie romantică germană. Titlurile cărţilor comentate oferă indicii asupra preferinţelor literare ale unui adolescent introvertit, fantast şi hipersensibil; să amintim că parcursese, pe la paisprezece-cincispre-zece ani, pe cînd îi scria poetului Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei" de la Contemporanul, ceea ce numea o „fază acută Hemingway" ; se pasionase în urmă de povestirile şi poemele lui Poe, avea deja lecturi consistente din romantismul german a cărui Nachtseite îl fascina; în liceu tradusese din Poe, în anii 1968-1971 traducea din Rimbaud, Lautreamont, Novalis sau din suprarealiştii francezi, şi încerca să transpună lirică românească, mai ales poeme de Dan Laurenţiu, în franceză şi italiană.
Din toamna lui 1970 însă, în urma refuzului său de-a „colabora" cu Securitatea reprezentată, în Universitatea din Bucureşti, de un personaj cunoscut drept „căpitanul Ureche" * (devenit „filozoful Ureche", acesta îşi face apariţia şi în volumul de faţă, în schiţa unui capitol bulgakovian din nuvela neterminată Moartea şi fata - vezi infra, pp. 246), Culianu fusese trecut pe listele negre ale cenzurii şi interzis de la publicare în toată presa scrisă din ţară. în aceste condiţii, ne imaginăm că introducerea volumului său în planul unei edituri, un an mai tîrziu, nu fusese lucru uşor - îl făcuseră posibil minunatele şi uneori salvatoarele prietenii literare, cu complicităţi care se ţeseau cîteodată protector în jurul unor valori intelectuale evidente. în situaţia de faţă, cunoaştem doar rolul scriitorului şi editorului Mircea Ciobanu, dar cu siguranţă numărul celor care doreau să vadă apărută cartea studentului Culianu, de la italiană-română, nu s-a limitat la unu. Şi poate că volumul ar fi existat, dacă n-ar fi fost promulgate şi nefericitele „teze din iulie" 1971. După spusele lui Mircea Ciobanu, volumul de debut ar fi apucat să iasă din tipar şi ar fi fost topit ulterior; după alţii, nici n-ar fi apărut. Nimeni nu 1-a văzut tipărit, iar dactilograma predată editurii nu a putut fi regăsită.
între manuscrisele din arhiva familiei se află doar o parte dintre textele care fuseseră cu certitudine incluse în carte. în aceste condiţii,
* Pentru acest episod, unele detalii se pot găsi în cartea lui Ted Anton, Eros, Magic, and the Murder of Professor Culianu, Northwestern University Press, 1996; trad. rom. Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, 1997, în special cap. 5, pp. 93-100.
CUVÎNT LĂMURITOR ASUPRA EDIŢIEI 17
volumul de acum se suprapune numai într-o anumită măsură peste cel alcătuit de autor în 1971. Dintre cele patru secţiuni care grupează textele, denumite de noi, cu titlurile unor proze reprezentative, Imaginaţi armata în Golf, Arta fugii, Pază bună şi Moartea şi fata (completate cu fragmente nedefinitivate din nuvela Moartea şi fata, strînse în Addenda), doar povestirile-„fugi" (şi „fuga" dramatizată Oreste Regele Sunetelor) din secţiunea a doua aproximează structura lucrării pierdute. Ordonarea textelor în volumul prezent s-a făcut de regulă, cu cîteva excepţii evidente ca atare, în conformitate cu cronologia scrierii şi/sau a apariţiei lor - acolo unde a fost cazul - în revistele vremii. După cum se va putea vedea, ultima proză publicată este Lumină - în Cronica din 20 noiembrie 1969 (vezi infra, pp. 79-81). De-acolo începînd, toate textele volumului sunt inedite (absolute). Unele dintre ele poartă, în originalul-manuscris sau în dactilogramă, data scrierii: Oglinda ovală - „13 decembrie 1970", Noapte -„iunie 1972" ; Moartea şi fata, editată după un caiet şcolar pe a cărui copertă stă scris: Varia (...). Marţea Pastelul. 11 aprilie [19]72, poartă, pentru cele două capitole încheiate, datele de 12, respectiv 13 aprilie 1972. în lipsa datării precise, cronologia compunerii a fost reconstituită de noi după alte indicii: problematică, stil, grafia manuscriselor. Unele texte nu au, în original, un titlu. în cuprinsul cărţii, acolo unde titlul este dat de editor, el apare între ghilimele, cu caractere drepte; alte cîteva intervenţii ale editorului în text se află cuprinse între paranteze drepte.
Toate istorisirile au fost puse pe hîrtie între 1967 şi 1972. Cele din prima secţiune s-au selectat însă dintr-o întinsă producţie a copilăriei şi adolescenţei, lăsînd în urmă mai multe caiete a cîte 200 de pagini ce atestă un proces de scriere cvasi-neîntrerupt: bruioane de povestiri, însemnări de jurnal, comentarii de lectură, începuturi de „romane" copilăreşti, proiecte de piese de teatru (între acestea, un Dan al II-leaf domnul Valahi ei, din care un fragment a fost folosit în Seara, Ungă perete), de scenarii de film. Alături de numeroase file cu versuri şi cu traduceri, ele compun relieful unui prim „şantier multiform şi febril" (Mircea Eliade, într-o scrisoare, se referea cu aceste cuvinte la cîmpul de lucru al lui Culianu din anii exilului italian), cel al unui copil şi adolescent care avea drept preocupări principale scrisul şi cititul. Manuscriselor din anii de şcoală vor veni să li se adauge, în vremea
18 CUVINT LĂMURITOR ASUPRA EDIŢIEI
studenţiei bucureştene, caietele compacte cu conspecte-comentarii, zecile de plicuri cu fişe de lectură ordonate, lucrările prezentate la cercuri şi sesiuni studenţeşti, jurnalele - pentru a schiţa o sumară perspectivă asupra manuscriselor lăsate în ţară; din cîte vor fi fost însă, înaintea plecării din 4 iulie 1972 Culianu a ars, în mansarda lui din str. Turda 200, o mare cantitate - în primul rînd dintre hîrtiile cu însemnări personale.
Am păstrat aşadar, pentru a da nume acestui volum cu proze dinaintea exilului, titlul cărţii alcătuite de autor, nu numai pentru că am inclus aici ceea ce s-a păstrat din carte, dar şi pentru că „arta fugii" este la Ioan Culianu un leit-motiv central, un principiu structurant, al avatarurilor sale existenţiale şi artistice. Răspunzînd, în revista Amfiteatru din mai 1968, la o anchetă pe tema raporturilor dintre proza „tradiţională" şi cea „nouă" românească, tînărul Culianu se pronunţa (cu plăcerea vădită de-a da un bobîrnac realismului calp recomandat oficial) pentru ceea ce putea fi, după el, un filon novator în epică: „Tendinţa actuală a prozei ar putea fi numită simbolism. Fugile lui Bach sunt structuri limitate spaţial şi temporal..., dar au adîncime infinită. [...] Gide voia şi el să creeze o «Artă a fugii». [...] Borges creează asemenea structuri simbolice..." Discernabil încă de la primele proze, principiul îşi face explicit apariţia în textul lapidar căruia-i dă titlul, publicat în Cronica din 16 martie 1968 (v. infra, pp. 60-61), denumeşte volumul (pierdut) şi-i supraordonează „fugile". Este formulat ca o exortaţie, punctîndu-i însemnările, în forma: „Keep running". Reapare în exil (după „fugă"), într-o altă Arta fugii, scrisă la Groningen, în Olanda (ianuarie 1977) *. Din element de compoziţie artistică (muzicală, literară), aşa cum poate fi înţeles în „fugile" estetizante ale adolescenţei, devine aici „artă a fugii" orientală, „inventată de un ordin monahal buddhist", artă misterioasă, „ca un fel de hipnoză". „Ea constă în a-i face pe ceilalţi să creadă că te afli aici, în vreme ce, de fapt, ţi-ai schimbat locul", determină „evenimente
CUVÎNT LĂMURITOR ASUPRA EDIŢIEI 19
excepţionale", fiind în acelaşi timp o „artă subtilă care nu produce nici o transformare [vizibilă?] în lume" ; se înrudeşte în felul acesta cu ceea ce va fi „arta transformării", „marea artă" din proza de mai tirziu a lui Culianu - din romanul Hesperus sau din „romanul-puzzle" Pergamentul diafan (în al cărui spaţiu Alegătorul tibetan ar putea alerga la nesfîrşit).
Astfel stînd lucrurile, titlul volumului lui Ioan Culianu întrunind prozele primei tinereţi nu putea fi decît cel pe care el însuşi îl dăduse aceluia acum pierdut, ars sau aşteptînd undeva să fie redescoperit în întregimea lui.
Tereza Culianu-Petrescu 7 ianuarie 2002
* Textul se află publicat în Sorin Antohi (coord.), Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Ed. Nemifa, 2001, p. 12 ; a apărut de asemenea în revista Observator cultural, nr. 87, 23-29 octombrie 2001.
IMAGINAŢI ARMATA ÎN GOLF
„Şi-am ris> prosteşte, fără voia mea..."
„N-am putut niciodată să asociez un nasture cu un suflet, o minge sau o stea... M-am uitat la nasture, la versul stupid şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea. "
(Geo Dumitrescu - Psihoză)
Intram în camera aceea uriaşă şi în mijloc era o masă plină cu tot felul de obiecte vechi şi curioase, compotiere şi farfurii şi servicii de oţet şi untdelemn şi ceşti de ceai albe. Scaunele erau roase şi demne. Aveau în spătar o gemă în formă de inimă şi erau pline de ornamente.
Zidurile erau negre de tablouri, portrete, străbunicul acela bărbos cu care toţi spuneau c-ar trebui să mă fălesc fiindcă fusese un mare nu-ştiu-ce şi avusese odată o mare importanţă, dar eu nu reuşeam niciodată să mă fălesc cum se cade.
în tot cazul străbunicul ocupa un perete şi dedesubt era o fotografie foarte mare şi acolo stătea zîmbind soţia lui, purtînd nişte cercei despre care fusesem avertizat că sunt de aur.
Apoi era o fată cu părul răvăşit de un vînt imaginar şi ochii închişi şi buzele întredeschise, reprezentînd capodopera unui mare şi necunoscut pictor local.
Pe urmă două fetiţe cu pantaloni, una era tata la treisprezece ani - vîrsta mea - şi cealaltă un unchi şi între ei un cîine alb cu limba scoasă.
Şi atunci M., împins pe la spate de mama, se apropia de bătrîna în negru din capul mesei şi-i dădea bună seara şi treceam
24 LP. CULIANU
eu la rînd şi bătrîna se uita la mine lung şi mă săruta pe frunte ca şi cum s-ar fi bucurat că mă vede şi apoi o săruta şi pe mama lăsînd-o să creadă acelaşi lucru.
Apoi totul se petrecea întocmai ca în ceilalţi ani, strîngeam mîinile umbrelor din jurul mesei şi rîdeam grozav pe înfundate şi izbucneam din cînd în cînd şi apoi le ziceam tuturor „la mulţi ani" şi mama scotea un calendar şi-1 dădea bătrînei şi apoi venea la rînd un personaj interesant, senin, cu o barbă rară şi albă şi cu ochi urduroşi şi care mînca întotdeauna un ou şi dacă nu-1 mînca îl avea mereu în faţă ceea ce era aproape acelaşi lucru. Ne aşezam, mama la masă, iar noi pe pat.
Bătrîna întreba: „Nu vreţi un ceai?" şi noi răspundeam: „Nu, mulţumim, nu vrem un ceai" şi, transcrisă exact, întrebarea bătrînei ar fi fost: „Nu vresi un seai? " şi noi răspundeam tot aşa: „Nu mulsumim, nu vrem un seai" şi ne prăpădeam de rîs.
Scoteam, apoi, cu grijă, două pachete lunguieţe în care se aflau boabe de fasole şi cocoloaşe de pîine şi trăgeam discret în capul unui octogenar cu o chelie respectabilă înconjurată de fire albe. La început nu simţea proiectilele aruncate cu măiestrie şi atunci intensificam tirul şi trăgeam cu boabe de fasole şi sărmanul începea să se foiască pe scaun şi să arunce priviri disperate încoace şi-ncolo.
în anul acela M. avusese ideea genială să strecoare o peniţă în ceaiul bătrînei şi peniţa se înfipsese în lămîie şi cînd dădu să mănînce lămîia, bătrîna extrase din ea obiectul acela ciudat, îl privi lung şi apoi îl puse demnă pe farfurie.
îl întrebam apoi pe bătrînul cu barbă dacă a făcut vreodată fotografii, asta îl întrebam în fiecare an fiindcă ştiam că în viaţa lui nu făcuse decît fotografii şi el ne aducea o cutie mare plină cu bărbaţi mustăcioşi şi ne explica: „Ăsta era generalul Stamate şi ăsta era unchiul nostru" - şi noi mînjeam fotografiile pe dos cu clei şi apoi le puneam una peste alta.
în fiecare an, bătrînul aducea o cutie nouă, resemnat şi trist şi cînd rîdeam prea tare se uita la noi puţin abătut şi puţin mirat.
ARTA FUGII 25
Nici unul din ei nu înţelegea de ce rîdem şi uneori mă băteam cu palmele peste genunchi de atîta rîs şi ei se uitau cu toţii, puţin abătuţi şi puţin miraţi şi noi mai că-i arătam cu degetul.'
Iar la sfîrşit vărsăm amîndoi în tăcere cîte o lacrimă.
Cronica, Iaşi, 4 martie 1967
ARTA FUGII
27
Atmosferă senină
Era foarte frig, dar pictorul se întoarse acasă cu broboane de sudoare la rădăcina capului.
De ce am asudat oare? - se întrebă el.
- Fiindcă porţi căciulă, îi răspunse soţia, înţelegîndu-i fră-mîntarea. într-adevăr, pictorul îşi agăţase căciula în cuier.
-Trebuie să urmez un tratament, spuse pictorul.
- Ai în tot cazul foarte mult talent, îi spuse soţia. Relaţiile dintre ei erau fundamentate pe o profundă înţelegere reciprocă.
-Mă frămînt foarte mult, zise el.
- Te-ai frămîntat foarte mult şi în tinereţe. -Dar mă frămînt şi acum.
Şi-şi aduse aminte pentru a 6821-a oară tinereţea sa zbuciumată de febrile căutări, pe care în curînd le va aşterne pe hîrtie. Va fi în tot cazul un profund îndemn la muncă pentru tinerii de azi care se comportă cît se poate de anormal.
-Au totul de-a gata, sunt nepoliticoşi şi zurbagii, au părul lung şi pantaloni strimţi, zise pictorul spărgînd un pahar. Soţia sa îşi udă degetele cu scuipat şi începu să şteargă praful de pe mobile.
- După o zi de muncă, zise pictorul, trebuie să facem inventarul creaţiilor.
Scoase din geantă (iertaţi-mi omisiunea, uitasem să spun că pictorul avea o geantă galbenă cu patru buzunare care costa atît de mult încît numai un contabil experimentat putea să şi-o cumpere; pe stradă, observai în mod trist şi invariabil geanta
înaintea personajului), scoase din geantă, spuneam, o umbrelă, un ciorap şi două picturi.
-A, spuse el, le-am pus una peste alta şi s-au lipit.
- Trebuie să aştepţi să se usuce, zise soţia, punîndu-şi blana. -Să mergem, zise pictorul.
Porniră spre bar, călcînd mărunt - pictorul la zece metri în spatele ei ca să n-o piardă din ochi.
Pînă la bar n-o pierdu din ochi şi atunci intră mulţumit după ea.
- Stimate domn, zise pictorul barmanului care stătea într-un picior şi zgîlţîia o sticlă de suc, vă rog mult şi chiar vă conjur să-mi serviţi mie şi soţiei două pahare mici de coniac şase-cinci--patru sau trei stele.
Barmanul nu-i dădu atenţie şi continuă să zgîlţîie sticla de suc.
Temperamentul năvalnic din tinereţea pictorului nu se stinsese, aşa că după două minute de aşteptare, acesta fierse de mînie şi plecă.
Soţia plăti două coniacuri, nu le bău şi plecă după el.
Apoi merse cuminte zece paşi în spatele lui, ca să nu-1 piardă din ochi. îi fu de-ajuns de greu, dar nu-1 pierdu din ochi, ajunseră acasă, se opriră în faţa uşii, pictorul scoase cheia din buzunar şi întrebă:
- Oare n-am pierdut cheia ?
Soţia scoase şi cheia ei din poşetă şi spuse: -Precis am pierdut-o.
Apoi o îndoială le încolţi în inimă; şi-o exprimară amîndoi într-un glas, pictorul vorbind cu nouă octave mai sus decît ea:
- Asta e casa noastră ?
Pe plăcuţa de sticlă de dedesubtul soneriei scria: XY -PICTOR.
- Parcă da, zise ea.
Dar dorinţa de a căpăta o certitudine era mai mare decît tentaţia îmbietoare de a crede fără dovezi că într-adevăr casa le aparţinea.
28
I.P. CULIANU
-N-ar fi cinstit, spuseră amîndoi, aşa că porniră pe străzi cîntînd pe patru voci şi solo melodia aceea foarte cunoscuta şi veselă numită „Suntem foarte fericiţi. E bine".
Trecătorii erau scăldaţi în lumini de vis şi oricine mergea pe strada asta de sfirşit de toamnă era imediat îmbătat de atmosfera senină, clară, feerică, minunată care învăluia pe toţi şi pe toate.
Cronica, 10 iunie 1967
în loc de început: mereu început
Şi aici, mereu, ca şi în celelalte locuri, plictisul pornea dintr-o dată ascuţit şi chemîndu-1 spre zările nevăzute şi poate inexistente, nişte orizonturi care-i fugeau la infinit prin faţă printre cîmpii cînd verzi cînd albe în mişcarea înapoi a stîlpilor şi în mişcarea alăturată a vîntului şi a ploii şi a zăpezii care n-avea nimic de spus în goana asta.
Oraşele erau pustii şi reci şi apoi deveneau calde, şiroind de oameni fără deprinderi, tineri între ei şi copii între alţii, cu feţele zîmbind sau posomorite şi obrazul ca luna plină ori ca merele scofîlcite de frig, ăştia erau toţi oamenii pe care-i vedea şi plecările căutau un aer nou şi cu totul altfel de fiinţe şi de aceea erau întotdeauna un nou şi inepuizabil început.
Mai tîrziu, cu mult înainte de firele albe şi de iluzoria înţelepciune, înainte chiar de vîrsta bătăioasă la care Cocteau strigase „Voi avea treizeci de ani! se convinse că nu ştia ce caută, frumuseţe-forţă-dragoste, de vreme ce totul se găsea oriunde printre oameni, niciodată în acelaşi loc şi totuşi răspîndit cît se poate de bine - perfect aproape - şi atunci se mîhni simţind că unica răspundere fusese a lui însuşi, unicul gînd fusese începutul şi în acelaşi timp, întorcîndu-se, afla un sfîrşit aidoma, neprevăzut şi de-ajuns de ciudat.
De aceea, cînd i se ceru să ÎNCEAPĂ de undeva el spuse: MEREU ÎNCEP şi astea nu erau cîtuşi de puţin vorbele mari pe care le spusese fie Cezar fie Ludovic al XlV-lea şi de aceea n-ar
30 I.P. CULIANU
trebui serise cu majuscule, dar pentru el, cred, era mai important să nu moştenească nimic din prostia făloasă a ăstora şi sa nu spună niciodată vorbe mari.
Cronica, 10 iunie 1967
Obiecte în mişcare
Băiatul se împrietenise cu un pictor bătrîn şi ratat. Stăteau în aceeaşi casă, el în mansarda umplută de o căldură tare, materială, apăsătoare şi pictorul la ultimul etaj şi se vizitau unul pe altul o dată pe zi cu o ceremonie niciodată călcată.
Pictorul ciocănea încetişor la uşă, e voie? şi apoi băiatul îi spunea: Vă rog să luaţi loc şi avea două cafele fumegînde pe masă.
Pictorul venea cu un pachet mare sub braţ, zîmbea puţin timid şi se aşeza. în mansardă erau două scaune, dar unul avea doar trei picioare, aşa că băiatul îşi făcea loc pe patul plin de cărţi şi zîmbea şi el aşteptînd. Mai întîi discuţia se înfiripa greu. E o zi superbă, zicea pictorul, păcat numai că priveliştile pe care ni le oferă geamurile astea sunt de ajuns de meschine.
în faţa geamului deschis se aglomerau magherniţe dărăpănate, în partea aceea a oraşului nu ajunseseră construcţiile. Şi totuşi cerul era tot aşa de frumos ca-h oricare altă parte, albastru--auriu. Asta remarca băiatul, orizontul e totuşi foarte bine colorat. Uneori nici un tablou nu poate colora orizontul atît de bine.
Aducea vorba de tablouri ca să înfrîngă timiditatea pictorului. Am adus iarăşi cîteva încercări, zîmbea acesta. Avea mereu un zîmbet blînd şi-şi cerea mereu scuze pentru îndrăzneala de a exista.
Mă ierţi, spunea, dacă n-or să-ţi placă. Ştii că de fapt eu nu, adică eu nu am pretenţia că aş fi pictor.
în viaţa de toate zilele fusese proiectant ori desenator tehnic, băiatul nu ştia exact ce, dar în tot cazul scria cu o dexteritate uimitoare litere de tipar.
32
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
33
Pictorul scotea apoi primul tablou.
O natură statică, spunea şi zîmbea iar în felul lui cu totul deosebit.
Tabloul reprezenta un vas cu garoafe. Vasul era galben deschis, în chip de pasăre măiastră a lui Brâncuşi şi se vindea la magazinele de artizanat. Era foarte lucios şi foarte bine caligrafiat, pe fondul mesei de lemn negeluit. Garoafele erau şi ele roşii şi, la fel, bine desenate.
După umila mea părere, zicea pictorul accentuînd pe umila cu un aer foarte amuzat, aproape chicotind de plăcerea de a sugera umilă o părere pe care o socotea fundamentală, după umila mea părere, fantezia acestui tablou vine de la contrastul dintre scîndurile negeluite şi vasul acesta atît de cizelat.
Cînd îşi discuta operele, pictorul avea un aer profesoral şi pronunţa cuvintele foarte îngrijit.
O, dar tabloul e foarte frumos, zicea băiatul simţind un rîs-plîns invadîndu-1 şi oprindu-i-se ca un nod în gît. Perfecţiunea garoafelor şi imperfecţiunea mesei fac toate paralele. Vă rog să beţi cafeaua. Pictorul îşi turna cafea în farfurioară, sufla şi apoi o sorbea cu înghiţituri de pasăre, aruncînd mereu priviri pînzei pe care acum o contempla băiatul.
Vezi, spunea el puţin jenat, nici nu m-am gîndit că garoafele sugerează perfecţiunea. Eu credeam că vasul, care oricum, e, să spunem, un produs finit. Dar s-ar putea să ai dreptate.
Şi băiatul: Garoafele sunt în tot cazul o sugestie zdrobitoare a desăvîrşirii naturii. într-un anume sens, garoafele sunt şi ele sau ar putea să fie un produs finit al naturii. Dar natura o să le-aducă peste un milion de ani perfecţionări, aşa că singurul obiect finit din tablou e vasul, căruia nimeni nu-i mai poate aduce vreo perfecţionare.
Pictorul rîdea, puţin jenat. Un vas se poate sparge, spunea, aşa că de fapt tot garoafele şi lemnul negeluit creează...
Şi băiatul: Dar pe pînză vasul nu se poate sparge. Susţin că aveţi dreptate. Şi pictorul: E ciudat, dar dumneata m-ai convins de lucrul acela şi acum ţi-ai schimbat părerea.
Şi băiatul: Susţin că aveţi dreptate. De altfel vasul ăsta e magistral, seamănă cu Măiastră lui Brâncuşi, deci atinge, să spunem, esenţa lucrurilor.
Şi pictorul, rîzînd încetişor, incitat: Da-da-da. E chiar un vas frumos. L-am luat de la consignaţie. E chiar puţin, adică aş îndrăzni să spun că are de fapt o patină de vechime.
Băiatul simţea iar crescînd în el rîs-plînsul, ameţindu-1 şi ridicîndu-1 deasupra clădirilor şi făcîndu-1 să treacă prin orizontul albastru.
Stăteau de vorbă pînă seara, pictorul îi arăta cele şase-şapte tablouri şi apoi băiatul îl conducea la uşă, zîmbind, iar pictorul îi spunea: Mi-a făcut multă, multă plăcere şi mai rămîneau puţin pe palierul scării.
Se culca apoi fară nici un gînd, veghind lăsarea serii împrejur, peste el, pufăitoare şi cu zgomote de fabrici care-şi încetează lucrul.
Cronica, 10 iunie 1967
ARTA FUGII
35
Seara, lîngă perete
De ce n-am căutat în ştiinţă dramul de veşnicie care-mi lipseşte, în cercurile care mai mari sau mai mici sunt tot cercuri, sigure şi nemişcătoare, cercuri pe nisip, copaci, ape ori hîrtie ? Negustoria n-am îmbrăţişat-o. E scîrbavnică şi-aş scoate mai bine sabia decît să mă tocmesc zile-ntregi cu limba subţire. Popă nu m-am făcut căci Dumnezeu Domnul nu se arată : ori ai în faţă o moarte nevăzută ori un Dumnezeu nevăzut, totuna e. O înşelăciune schimbată cu alta. O altă închipuire a vieţii întregi şi-atunci cum să nu mă-ntreb de ce trăiesc ?
Vara cleioasă şi murdară de oraş. Gol şi alb. Nu spun nimic despre Dan cel Brav, domnul Valahiei, încerc să vorbesc despre mine şi lucrurile nu se potrivesc, alegoria e ieftină şi bătătoare la ochi.
Dan al II-lea avea oricum în faţă Moartea, lupta într-un fel de concret şi lipsit de probleme, adică în siguranţă, cu Moartea în faţă, cu inamicul în faţă: eroismul nu-şi avea rostul sau şi-1 avea, părerile sunt împărţite şi toate s-au spus şi ceea ce a fost va fi, deci se vor spune iarăşi. Aşadar timpul lor, timpul tuturor cu legile, negarea legilor, resurecţia lor, iarăşi negarea nu oferă nici un fel de garanţie a obiectivitătii deşi se mişcă în el oameni serioşi, iar de la un moment dat credem în ei doar fiindcă au dovedit că sunt oameni serioşi.
Ridică de jos o revistă, femeia frumoasă de pe copertă, zîmbetul gurii şi al acelor picioare cu dunga bună a locului unde se separă,
nu ca forme ci ca simple pete bidimensionale, mate şi umbrite, dînd şi trupului iluzia bidimensionalităţii, a lipsei de adîncime.
Urma să se-mbrace şi deodată în locul actelor care ar fi trebuit să mişte obiectele se ridică o cu totul altă dorinţă, de a le sfida, de a nu li se supune, jefuit de libertate de vreme ce avea în lucruri un stăpîn care dicta micile şi marile mişcări, dicta sentimentele, chiar pasiunile, întinse de altfel pentru totdeauna asupra unui obiect. Clipa, golul acela, senzaţia că timpul său se opreşte (scoase ceasul de la mînă şi-1 aruncă în sertarul mesei pentru a nu suferi de pe urma decalajului între noul timp şi timpul comun) însemnau înstrăinare şi detaşare sub imperiul unor legi relative şi prea puţin necesare, dovedindu-şi friabi-litatea prin chiar posibilitatea de a fi călcate.
Dacă omul n-avea chef să mai mănînce, să-şi urmeze în mod reflex actele considerate normale ? Puţin probabil şi totuşi posibil, de zece ori posibil. Fu nevoit să declanşeze mecanismul gesturilor de fiecare zi, se îmbrăcă, fierse laptele pe reşoul verde, îşi agăţă o ţigară în colţul gurii şi apoi deschise uşa mansardei supraîncălzite, lovind cărţi şi foi de hîrtie. Afară se împiedică de o sfoară întinsă la semi-înălţime în coridor. Copiii o zbughiră strigînd pe scări. Un gest de neputinţă şi enervare, gestul băiatului înainte de a plînge, singurătatea şi iubirea contrariate cel puţin ca sentimente generale.
II
Ajuns afară îşi reîncepu mişcarea în timpul altora, aproape spirit, aproape imaterial, privind din timpul său obiectele cu maximumul detaşării de vreme ce obsesia imperiului lor acţiona la scara temporală, nu depăşea graniţele unei ore a tuturor, unui ceas al tuturor, unei convenţii a tuturor. Aşadar convenţional nu mai apărea el, ci toţi ceilalţi apăsaţi de semne vorbite sau scrise, de fatalitatea comică a acestor semne şi de reprezentările lor incerte, improbabile, deformate de optica nesigură a fiecăruia.
36
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
37
Băiatul înlănţuit cu fata în rochie albastră cu volane albe, bătrînul cu pălărie de pe banca din parc şi soţia cu ochelari rotunzi şi pudrată cu roşu, fetele care chicoteau umblînd puţin năuce de virginitate, bărbatul cu cămaşa albă desfăcută pe un piept slab şi osos, cei doi băieţi care vorbeau distinct (larma celorlalţi alcătuia confuzia sonoră a locului): Nu cred că am putut-o uita acasă fiindcă mi-a dat-o Virginica odată, sigur are mai multe şanse...
îl opreşte Fredi, spune: Salut, băiatule, cum o mai duci. Perfect. în fond îi poate fi chiar simpatic pentru că a pătruns foarte adînc în legile existenţei tuturor, atît de adînc încît uneori a trecut de ele, călcîndu-le. Şi el se mişcă absurd, are aceeaşi figură absurdă şi vorbele sale sunt ţepene, goale de sensuri, sensurile le-au fost răpite într-o bătălie fantastică, iată animale monstruoase, tigri galbeni cu dungi şi leoaice galbene şi maimuţe colorate, Fredi, chintesenţa tuturor şi capul de şarpe păros, cu ochi mobili, la om ochii au depăşit rotunzimea din necesitatea de a vedea în lături.
Bem un coniac, spune Fredi. Aproape aici un fiat omieoptsute care nu e din comerţ, o minune, nişte francezi. Era ei un plaimut maşină americană cu strapontine şapte locuri faină acolo-n faţă la onete. Şi iată venind aprobarea: Sunt maşini grozave foarte frumoase. Intră în restaurant, masa cleioasă. Iar o faţă de masă borîtă, spune Fredi, dar stau deja jos şi S.C. spune ceva despre Dos Passos care era un scriitor prost deşi şi-a permis anumite lucruri, măcar formale, pe care alţii nu şi le permit. La masa vecină o pereche de picioare subţiri, lungi, cu genunchii mici şi glezne ascuţite, prevăzînd sub rochia verde-neagră pulpe vîn-joase şi perfecte, ele în sumă perfecte. Admiraţia frumosului, unicul lucru posibil în timp şi acolo pasager ca o umbră, fără să-ţi aparţină, faţa gingaşă şi ochii albaştri miraţi de copil, atitudinea copilărească a buzelor întredeschise, părul tuns scurt şi deodată se scoală şi pleacă El şi Ea, ea aparţinîndu-i şi
risipindu-se în acelaşi timp, dăruindu-se tuturor prin dorinţa privirilor, răspunzînd mirată şi unică - plăsmuire sau certitudine? Deja nu mai e, chelnerul aranjează scaunele, trage faţa de masă, ia farfuriile cu urme de sos roşu închegat ca un sînge întins printre firimituri de pîine.
.. .cînd i-am ars două palme. După toate astea nu era hotărîtă...
S.C. se decide să asculte.
...dacă trebuie sau nu să ţină la mine deşi începea să nu mai existe altă alternativă. Andrei ăla bubos cu ochii verzi, un nătărău şi nu-mi putea sta în cale...
(S.C. înţelege, participase vag la poveştile astea odată, mici poveşti de dragoste, era şi acolo vorba de un Andrei asemănător - poate acelaşi - şi acum se întreabă cu un zîmbet rău dacă n-a intrat vreodată în acelaşi joc al vorbelor.)
...aşa că fata era de-acum a mea.
Toate astea le spuse nu vulgar şi supărător, ci convins şi pe~ndelete. S.C. nu-şi devie simţurile, continuă să asculte. Au fost cam douăsprezece filme, ce vrei, bătrîne, mă cunoşti. Pe urmă acasă la ea, nimeni, luam sticla de coniac...
S.C. priveşte băutura din faţă sclipind deodată în alte pahare... şi beam pînă simţeam că începe să se lase moale, era numai în capot şi-avea combinezonul de nailon alb cu întărituri (gest) la sîni şi-atunci să te ţii, o sărutam pînă nu mai puteam (eu) şi nu voiam să dau de belea şi-atunci plecam pe străzi amîndoi nu piliţi dar veseli, din nou parcuri, noaptea, ştii cît e de plăcut noaptea cînd ziua e atît de caldă. Pînă într-o zi cînd n-am mai răbdat şi-am întins-o pe pat (zîmbeşte rimei neaşteptate), ea n-a zis nimic („îmi place la tine că eşti animal")- Nu se sparge nimic fiindcă monologul e obişnuit, întîmplător, atenţia se mută în sine şi coboară deodată în cu totul alte zone, acolo e o icoană de femeie într-o postură absolut trivială, copila perfectă de adineaori şi cum poate exista în presupusa ei inocenţă o postură trivială ? Lichidul nesuferit şi arzător şi apoi se ridică amîndoi
38
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
39
şi îşi dau mîna sperînd formal într-o altă revedere, fără zîmbet, serios, neapărat bărbăteşte.
III
Soarele disperant de uniform luîndu-şi locul între construcţiile cenuşii, între ferestrele negre, razele de aparenţă sulfică printre boabele de ciment plin de zgură de pe pereţii blocurilor, o bucată de cer şi încă una, minut cu minut, căldura care nu-1 iartă deşi S.C. crede că a dispărut din timp, broboanele groase de sudoare, soluţia acidă scurgîndu-i-se pe braţe, senzaţia de murdărie şi nesupunere a corpului, furnicături enervante în pielea picioarelor şi infecţia purulentă a căldurii din ce în ce mai sufocantă.
Beţi cu încredere noul produs Pepsi-Cola, ceea ce şi face, noul produs cald foarte acidulat, lacrimi în ochi, rîgîie de două ori comprimat dar prelung şi se întoarce la domnia lui Dan al II-lea, şi-1 imaginează în mijlocul soldaţilor (deşi a renunţat să mai scrie vreodată o piesă de teatru cu subiect fixat), dar are trăsături cunoscute, propriile-i trăsături, iar soldaţii sunt foşti colegi de facultate îmbrăcaţi în zale, în frunte contele de Timişoara Pippo Spâna, figura durdulie şi bucălată a fostei lui iubite cu o platoşă groasă în dreptul inimii, iată-1 şi pe împăratul Sigismund sub trăsăturile profesorului de fizică, în fine rivalul său Radu Prasnaglava e chiar Fredi zîmbind cu buze subţiri, povestind scene de viol şi uneltind. Căutaţi femeia, spune căpitanul mercenarilor, colegul înalt şi voinic, Fredi îl apucă pe Pippo Spâna de cozi, el se află a fi femeia inviolabilă toată în fier şi de aceea surîd puţin trist (pînă şi împăratul Sigismund)... Se află tot la o masă de cafenea, sorbind o băutură albă cu miros puternic de conifere, o femeie ireală şi dezolată ţinînd în mînă un ou de porumbel, pulover negru cu gîtul înalt, pletele blonde--aţoase, ochii nesiguri îndreptaţi enigmatic şi senzual către simbolul creaţiei, buzele uşor întredeschise, S.C. nu are virtuţi
de june prim, are în schimb un fizic nepotrivit, îşi termină băutura, plăteşte şi pleacă, rîde împiedicîndu-se lamentabil în mese şi scaune, autobuzul merge, şapte tipi citind Secolul 20, o discuţie despre filozofia presocratică între locurile rezervate (femei bolnave - gravide - bătrîni cu copii în braţe).
Nu acesta este Absurdul, spune S.C. unui domn cu pălărie panama şi coboară din autobuz, e oră de primire la mătuşile sale şi n-a dejunat de două zile din cauza unor întîmplări abominabile, deci intră pe uşa gălbuie decis să discute lucruri interesante în acea societate de pensionari preocupaţi exclusiv de aspectele serioase ale existenţei - acumulare de o viaţă întreagă a experienţelor duse la bun sfîrşit, venerabili o dată în plus fiindcă mai au şi copii (unii i-au fost lui S.C. taţi - mame - unchi - mătuşi).
Aşadar, i se serveşte un ceai cu o bucată de cozonac.
Vai, dar eşti tare slab, spune mătuşa I.
Arată bine, spune mătuşa II care e oarbă de-a binelea.
E bărbat doar, spune Unchiul I, întors cu spatele. Apoi nu-i mai preocupă persoana lui S.C. care rămîne umilă şi abandonată într-un colţ, privind tablourile vechi şi de prost gust.
Personajele sunt imobile şi uniforme, seamănă unul cu altul, îmbrăcămintea e cenuşie, vocea într-o ultimă schimbare e ascuţită. Beau ceai şi molfăie cozonac discutînd despre HRANĂ, RUDENIE, MOARTE.
Ei cunosc preţul laptelui şi al cărnii, se ceartă şi au fiecare dreptate.
Preludii. Apoi trec la subiecte serioase, pentru ei nu numai oamenii se înrudesc, există o contingenţă intimă între lucruri, în special case, străzi, între pietre şi ape. Amplasamentul unui obiect e fix pentru fiecare din ei, dar nici o reprezentare nu coincide, se ceartă pentru locul unei pete pe un zid dărîmat în 1920 sau pentru culoarea scrinului unui amic mort de apendicită în timpul primului război. Anecdotica e fabuloasă în jurul existenţei unui oarecare vag cunoscut. Ei ştiu că la treisprezece ani
40
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
41
s-a îndrăgostit de o femeie măritată (lucru anormal), apoi umbla îmbrăcat în negru în vremea facultăţii, s-a căsătorit cu o fată dintr-o categorie foarte joasă, apoi s-a apucat de băut pînă cînd... Se fac şi se desfac frunzele de staniol ale arborilor genealogici. Iar apoi se vorbeşte despre morţile mai mult sau mai puţin recente.
Fiecare varsă obligatoriu cîte o lacrimă sau îşi simte ochii umezi înaintea propriei sale morţi şi totul e grotesc, dezgustător, halucinant. Descompunerea materiei înainte de putred, culori convergînd spre humus, decor apăsător, mobile grele şi desperecheate, masive şi mohorîte.
Sărutînd mîini zgîrcite şi pline de pete, S.C. se retrage cu spatele, urmărit de zîmbete strîmbe (muşchii nu ascultă impulsurile) şi se reîntoarce după exact opt minute în soarele străzii.
IV
Un joc pervers în care S.C. se complace e rememorarea posibilităţilor. Actele sale au o răscruce, drumul însă e unic, supus timpului, deci nu poate apuca decît fie la dreapta, fie la stînga. Nu poate cunoaşte ce-ar fi fost dacă apuca cealaltă cale. Acum însă dispune de ficţiune pentru a zbura peste timp, jocul nu-i face o mare plăcere, dar parcurgerea sa înseamnă crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, ci mai condensat. Ceea ce s-ar fi întîmplat dacă se căsătorea atunci cînd a avut posibilitatea. Şi iată faptul magic: trupul său rămîne în tramvaiul plin şi se află în acelaşi timp într-un parc, toamnă şi apă, frunze galbene, calcă amîndoi prin noroi, ea e cam grasă şi cu trăsături spălăcite în plus picioare foarte urîte şi astea sunt principalele lucruri care-1 deranjează. Perfecţiunea nu se află decît pe copertele revistelor de cinema.
Dar rememorarea posibilităţii se întrerupe, un cunoscut îi vorbeşte revoltat despre lucruri care se clarifică abia mai tîrziu. Bine că s-au luat măsuri, sunt o plagă socială, da, o plagă, nu
vor să lucreze şi-şi lasă de asta plete, poartă pantaloni cu cît mai murdari cu atît zic ei mai frumoşi, e un lucru intolerabil. Azi l-am pălmuit în tramvai, mă-mpinge cu cotul, mă urc ca să coboare el şi îi spun pe-aici te cobori?... S.C. dă din cap cu o expresie impenetrabilă, el e de părere că fiecare are dreptul să facă tot ce vrea, nu-1 jenează pletele, blue-jeans şi pantofii înalţi, beat-boy-ii spun că nu-şi lasă plete doar cine nu poate. Nu se simte în stare să servească argumentele obişnuite, aprobă şi coboară din tramvai.
Revoltat în timpul său, S.C. nu poate scăpa de timpul celorlalţi care îl agaţă mereu cu punctele lor de vedere, produsele cele mai lamentabile ale individului, convingerile sale de orice fel pe care le opune neliniştii, de fapt unică stare prin care poate cerceta Restul cu antene sensibile.
S.C. îşi descoperă gustul curios de a teoretiza, de a deveni idealul unei generaţii atunci cînd recunoaşte un vechi prieten. Băieţelul îl salută grav, cu fruntea mare şi ochii albaştri şi tenul lui de fată, puţin trist chiar, în ce clasă mai eşti, Mircea? întreabă S.C. prosteşte şi glasul celuilalt vibrează emoţionat, articulează cu grijă: în clasa a cincea. Desigur gustul nu-i vine văzînd aluatul acesta fraged şi inconsistent, în formare încă mult timp de-acum înainte, dar revederea micului prieten se suprapune gîndului care lichidează celebra piesă de teatru DanallI-lea domnul Valahiei, gînd cheie pe care însă îl uită privind mişcarea unor roţi de autobuz.
V
După o scurtă absenţă, somn fără culori sau vise, S.C. revine în larma crescută a străzii, soarele obosit înroşeşte atmosfera altfel cenuşie, în faţa unei cîrciumi joacă un ţigan beat în sunetele unui acordeon.
Remarcă orientalismul oraşului, străzi pavate cu pietre printre case şi grădini cu grilaje de fier, forfota cartierului de mici
42
I.P. CULIANU
prăvălii cu totul obişnuite şi nespălate (nume de reclamă început de secol, „Păianjenul", „La Papagal"), ganguri şi bazare, maşini negre în faţa bastimentelor vopsite galben de plumb, cinematografe obscure şi un stop care clipeşte mereu portocaliu.
Plimbarea de seară e o vînătoare în căutarea absolutului, realizabil cu puţină bunăvoinţă. Se reîntîlneşte cu Fredi, abătut, e în plin proces pentru seducere, îl aşteaptă cîteva luni de închisoare, lui S.C. asta nu-i produse nici o impresie.
în sfîrşit găseşte femeia ideală, femeia care nu face nazuri, a nu se citi decît noaptea, ziua produce dureri de cap. E foarte înaltă, frumuseţe vulgară, părul şaten bine coafat, ochii-tenul--buzele bine făcute, un gît cam prea arcuit în faţă. Poartă un tailleur roz despicat la spate, pantofi şi poşetă neagră. în local atrage atenţia, picior peste picior, o privesc un bătrîn cu proteza prost executată, cu un surîs silit sau rictus profesional, şi un tip voinic cu barbă. Femeia pozează, ştie perfect fiecare cută pe care i-a luat-o îmbrăcămintea, aranjează încet un tiv fustei, calculează cam cît şi-ar putea dezgoli piciorul. Pusi, o vodcă, spune ea. S.C. cere două vodci mici, bea în tăcere. Pusi iar ai devenit foarte serios probabil lucrezi prea mult. Am insomnii, spune el, eşti antidotul insomniilor, modul meu de-a-mi face rezerve de absolut pentru nopţile următoare.
în egoismul acestei experienţe e totuşi nevoit să caute o fiinţă în timpul comun, ridicîndu-se apoi amîndoi deasupra oricărui timp din raţiuni diferite pentru fiecare. Băutura începe să-şi facă efectul, femeia istoriseşte ceva cu rîsete scurte şi ar putea deveni grotescă, spectatorii aşteaptă cu ochi lucitori momentul şi atunci S.C. se scoală, o ia la braţ, umblă prin forfota străduţelor prost luminate.
Se trezeşte puţin mahmur, se îmbracă şi coboară scările tocite, afară e seară, caută un vînzător de ziare, fascinaţia roţilor de autobuz îl goleşte de gînduri.
Cronica, 26 august 1967
Imaginaţi armata în Golf
- schiţă aproape poliţistă -
Veţi trece de acest stîlp aproape totdeauna sau poate o singură dată cu o senzaţie bizară. Veţi avea în mînă o valiză nu prea mare, însă incomodă. Va ploua dintr-un cer cafeniu pe un pămînt cafeniu. Pe asfaltul străzii se va scurge de nicăieri un noroi cotropitor într-o invazie nepotolită de gheţar, grăunte lîngă grăunte, doar ceva mai repede. Trupul vă va musti de căldură acră printre învelişuri blestemate. Veţi suferi în propria licoare unită cu ploaia, părul va coborî şi el în artere pe frunte şi praful se va scurge cu apa spre colţurile buzei într-o cută. Pielea va fi fragedă-netedă-roşie. Nervii se vor exaspera unul cîte unul şi atunci veţi fărîma singur fiecare parte a trupului destrămată de altfel şi izolată de celelalte, funcţionînd sub o presiune de cazan în fierbere.
Nu veţi şti niciodată dacă stîlpul e de fier sau de lemn fiindcă e de fier dar are densitatea lemnului. E prăvălit într-o parte de o lovitură. Rugina a crăpat la suprafaţă şi creşte în două pături suprapuse care nu se ating deşi distanţa între ele e infinitesimală. E muiată de ploaie şi roşul s-a transformat într-un cafeniu sinistru. Fără să vă daţi seama veţi fi obsedat şi de cafeniul propriei valize şi de cel al clădirii impunătoare din stînga străzii. Culoarea cărămizii e alterată şi ea de ploaie.
Imediat ce treceţi de stîlp va trebui s-o luaţi la dreapta dar din faţă va .apărea o fată blondă care va zîmbi văzîndu-vă. Va purta o canadiană albastră peste un pulover culoarea nisipului zărindu-se prin gulerul impermeabilului şi o fustă mizeră prea largă, prea
44
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
45
lungă şi prea umedă cu o culoare uniformizată roşu-închis deşi pe ea se află imprimat un desen în dreptunghiuri de diverse nuanţe care alunecă unele pe altele. Picioarele vor fi poroase şi galbene dar gleznele vor strica efectul totului fiind prea groase şi murdărite cu stropi de noroi. Va purta sandale negre lucioase de un prost gust aproape comic. Va părea o femeie îmbrăcată în foile de varză ale copilăriei. Va zîmbi şi printre dinţii altfel perfecţi va fi unul ascuţit ca de cîine. Părul va fi de un blond miţos şi aspru, nu prea lung. Ochii sunt mari, verzi, cu puncte roşii şi par înapoiaţi faţă de înflorirea restului fiinţei fiindcă păstrează nu candoarea ci prostia. Ovalul feţei va fi subţire şi copilăresc dar tenul e cuprins de grosimi cafenii şi roşiatice.
Fata va pretinde că vă cunoaşte dar veţi fi prea exasperat ca să-i daţi atenţie. O veţi împinge cu mîna la o parte. Va coborî de pe drumul pe care abia vă pregătiţi să-1 suiţi un bărbat scund în cămaşă albastră ; va avea mînecile suflecate şi prin părul des al mîinii stingi se va zări un fir lung şi răsucit care urcă peste pînza aspră; va avea capul greu peste un gît gros şi negru; părul va fi mult mai negru iar pe faţă barba are trei zile. Pantalonii îi vor fi largi şi cîrpiţi peste tot iar pantofii pompează din ei apă cu noroi. Vă va privi batjocoritor.
Va coborî în fugă sub ploaie un cîine jalnic. Va şchiopăta uşor şi se va arunca dintr-o parte în alta. Veţi fi intrat între două garduri apropiate şi putrede. Cîinele va scheuna privindu-vă şi oprindu-se deasupra unor hîrtii albe-roz. Va tremura din blana fără păr - crustă omogenizată de apă. Urechile îi vor atîrna triste pe spate, sfîşiate amîndouă. Va fi un cîine şi se va teme să treacă dincolo de paravanul acesta care s-a oprit ameninţător în faţă. Va tremura alb-gălbui. Teama lui vă va exaspera. Veţi simţi atunci ploaia oprindu-se.
Veţi fi intrat într-o lume de muşchi prin care circulă ape cafenii, de pietre ovoidale care au creat contururile imaginare ale unui decor necunoscut, diluvian deasupra craterelor selenare.
Veţi lăsa jos valiza pentru a vă apropia de crestele nisipului. Va fi un deşert fără lichid de o culoare nouă, fiindcă a cuprins în el lichidul iar formele vor fi subţiri şi ascuţite. Din loc în loc cresc arbori verzi umpluţi de materia necunoscută pe care o veţi presupune uscată dar care este nisip ud şi agitaţie de cutremure scurte. Cîte un arbore verde, biată buruiană hipertrofiată în deşertul de la picioare, se va ridica într-o sforţare scurtă, rupîndu~se din chingile materiei prime. Va fi timp de o clipă falnic. Va avea frunze şi ramuri foarte mari faţă de tulpină. Va fi murdar văzut de sus. Printr-o vale vor circula lichid, între doi arbori şi două uriaşe tulpine verzi ascuţite fără ramificaţii -două fire de iarbă. O dună a materiei se va zvîrcoli şi va răsări un colos roşu inelat cu şerpuiri lente. Va clătina copacii în atingere. Vor fi văi şi creste, porţiuni albe de piatră şi aglomerări de materie cafenie, aşezări subpămîntene şi vegetaţie înaltă dar săracă. Dintr-un fluviu va ieşi pe jumătate un ovoid aproape negru cu zbîrcituri adînci şi poroase formînd desene ininteligibile. Pe o altă apă lăptoasă va circula o corabie ruptă în partea dreaptă, cu un mers neregulat format de întoarceri asupra ei înseşi. Corabia se va împotmoli în materie încercînd din cînd în cînd s-o părăsească dar fără a reuşi vreodată. îngropată într-o vale cleioasă se va afla o sferă verzuie translucidă peste care vor eşua grăunţe de materie. Vă veţi ridica. Veţi fi singur.
Vă va stingheri la urcuş prezenţa unei nedefinite absenţe manifestate prin imponderabilitatea elementului în care înaintaţi, de obicei gros, aproape vîscos. Veţi suferi de prea mare greutate în lipsa de greutate universală a decorului istoric crescînd în faţă dintr-o văgăună a gîndului, nepopulat şi sinistru ca o ruină atomică vibrînd în aerul rar. Sub picioare se va deschide din nou şesul străzii transformat într-un ţinut de oceane liniştite încercuite de ţărmuri peninsulare de materie cafenie.
Veţi fi mirat de nepăsarea generală care vă-nconjoară, de incomunicabilitatea între străin şi rămăşiţele imaginaţiei sale,
46
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
47
acest decor cenuşiu ridicat cu ferestre moarte şi vegetaţie, nepopulat de sunete ca şi cum sub aparenţele de carton n-ar exista decît scrum şi prăbuşire. Din spate atunci, neaşteptat ca acţiune în acel moment dar corespunzînd oricum sentimentelor generale ale spaţiului, se va înfige răsucindu-se o durere urmată de căderea întreruptă lîngă o mare cu ochii aproape atingînd nisipul unui golf în care s-a adunat o armată de puncte negre.
Profesorul trecu în toată imensitatea lui spirituală cobo-rîndu-se într-o plimbare scurtă cuprins de claustrofobie (lumea manuscriselor ciudate, eul către infinit, în posibil fără necesar însă, munca abia începută pentru a reconstitui o gîndire istorică încă nesesizabilă), obsedat şaizeci de ani de istorie, plonjînd în ea pentru a-şi ucide sentimentele în favoarea raţiunii. Cuprins de meditaţie mergînd pe căile posibilului mai mult decît pe strada nevăzută, dar existentă şi cunoscută mecanic din vremuri imemoriale, profesorul întîlni totuşi un obstacol neaşteptat, niciodată pînă atunci prezent, obstacol fizic, aşa că se împiedică şi căzu lamentabil cu mîinile într-o baltă iscîndu-se roşietică deodată în faţa sa şi a istoriei înnebunite de real (pe o tresărire mai mult decît momentană - aproape mortală) şi cu restul corpului - dislocat de aventura vîrstei - pe un obiect neliniştitor de moale.
Femeia urca de la piaţă cu două sacoşe bătrîne şi strîmbe încărcate de contururi ascuţite şi rotunde, intrigată de nişte bîrfeli posibile în lipsa ei din cauza naturii nestatornice a oamenilor asupra cărora ea - opinia publică şi Sfînta Treime - avea cunoştinţe nelimitate. Mai erau în plus o mie de motive în stare s-o preocupe, aşadar gîndurile ei nu lîncezeau niciodată în eforturile lor metafizice. Cînd răsări deodată la capătul străduţei, între garduri putrede şi apropiate, un domn venerabil cu părul alb şi haine nu numai curate, ci chiar cochete, în sfîrşit bune,
mînjit însă de un noroi roşu pe mîini şi pe faţă aşa încît femeia nu mai putu să-1 creadă venerabil, ci beţiv, şi cum starea bătrînu-lui, mersul precipitat şi descompus ii dovediră justeţea reflecţiei, o întări cu un epitet categoric, beţiv ordinar. Deci îl privi cu mînie şi tristeţe, ea era doar opinia publică bătînd fierul inimilor pe nicovala calmă a raţiunii comune, suflet înclinat spre păcat, aparenţă fizică nesănătoasă - şuviţe de păr alb şi subţire căzîndu-i pe frunte şi în ochi întreaga tulburare a beţiei. Cînd bătrînul trecu pe lîngă ea lăsă ochii în jos ca să-i arate că nu poate fi complice la halul lui de destrăbălare, dar trase totuşi cu coada ochiului înapoi, ba chiar se opri şi se întoarse către ciudăţenia omului. Acesta însă se oprise clătinîndu-se (orice s-ar spune, din spate avea totuşi o aparenţă onorabilă şi curată), se răsuci pierdut spre ea şi bolborosi: Duduie... un cadavru în deal.
După ce deschise valiza şi află prin poziţia lucrurilor că nu există un fund dublu, fu cuprins de greaţa sîngelui ţîşnind pe oţel spre mînă - totul cu efect întîrziat însă şi improbabil dacă victima ar fi fost inamicul necesar. Chiar cuvîntul victimă, avînd sens în acest caz nenorocit, nu-şi găsea în schimb rostul dacă valiza ar fi avut fund dublu, fiindcă un duşman nu e victimă atunci cînd piere, e doar unul în minus.
De ce trebuiau să existe un duşman, o valiză şi un fund dublu, asta era inexplicabil chiar pentru el, deşi totul i se dictase fără a exista însă cineva care să dicteze - fie măcar prin telefon. De ce această zi şi de ce această victimă incidentală, dar corespunzînd în liniile cele mai amănunţite inamicului posibil? Poate că nu era necesar un fund dublu? Dar lucrurile din valiză erau întristător de obişnuite, deşi, desigur, de bună calitate. Fundul dublu dispărînd din cadrul necesarului, rămînea doar o posibilitate dovedită eşec. Existau în schimb valiza şi duşmanul, nu numai necesare, dar şi victorioase în posibilitatea lor. Gustul acru al viziunii momentului de mişcare a cuţitului dispăru căci
48
I.P. CULIANU
deja căpătase siguranţa că victima era duşman, un duşman în minus. Se felicită pentru că totul decursese cît se poate de bine şi fără incidente şi nu-şi mai puse probleme inutile.
Se va frămînta mult timp singur şi în compania celorlalţi, el, sinteza universalului spirit practic, dar vor lipsi toate probele. Afară de o fată care-1 cunoscuse acum şapte ani cînd plecase din oraş şi de atunci desigur ea crescuse, aşa încît nu fu prea mirată de uitarea celuilalt, nu fusese văzut de nimeni. Se pare că avusese o valiză şi avea încă rude uşor de descoperit (vă rog să vă închipuiţi toate celelalte amănunte aşa cum sunt) şi află că totuşi nimeni n-ar fi fost în stare să-1 omoare, deşi mulţi ar fi fost în stare; pînă la urmă se crezu într-un furt clasabil.
Veţi lua cheia de la portarul hotelului şi vă veţi retrage în cameră obosit de întîmplările zilei.
Cronica, 20 ianuarie 1968
întâmplarea ciudată a unei clase
Şi pe cînd clasa vuia, băieţii se băteau, îşi aruncau cărţile, îşi rupeau copertele la caiete sau călcau în picioare creta, intră cu geanta sub braţ Fasolă, nefericitul măscărici. Dar de data asta faţa lui grăsuţă şi plină de bube, inocentă ca luna plină, era puţin înspăimîntată.
-Bă... zise el trăgîndu-şi sufletul, dar nimeni nu-1 asculta.
- Fa-so-li-că, începură băieţii să scandeze, pe cînd el îşi scotea atît de cunoscutul balonseide albastru, tăiat de o sută de ori cu lama şi cusut tot de atîtea ori de prea-harnica lui mamă.
Dar asta n-avea absolut nici o importanţă.
- Lăsaţi bancurile - zise el. Era aşa de trist, încît se opriră cu toţii.
- Ce ai ? - îl întrebară, pe cînd alţi cîţiva îi agăţau pe spate o foaie de hîrtie cu o mulţime de porcării.
- Terminaţi - le zise. S-a sinucis.
Şi cum după asta nu pufni în rîs, clasa începu să plutească într-o linişte colosală.
- Cine, mă ? - îl întrebă candidă fata cea mai frumoasă din clasă, oh, şi ce obraji roşii avea şi ce ochi şi ce gură şi aşa mai departe. Adevărul e că era foarte, foarte drăguţă.
-Visu\ Visulică.
-Ce? - întrebară mai mulţi deodată. Visulică nu era la şcoală, dar asta nu însemna neapărat că s-ar fi sinucis. Zău că nu însemna aşa ceva. Cam în felul ăsta îi răspunseră toţi.
-Am fost ieri pe la el. Vă spun, maică-sa era...
50
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
51
- Cum s-a sinucis ? întrebă o fată de-ajuns de drăguţă, ea era Cadîna, aşa cum mortului îi ziceau Visu' şi prietenului nostru -Fasolică.
-Sub tren. Cică le-a lăsat o scrisoare, nu-ştiu-ce...
- Hai, mă, vorbeşti serios ? - începu un băiat solid şi ţigănos.
- Nu-mi arde de glume răspundea Fasolică şi celălalt îl întreba pe alt ton: Chiar, chiar vorbeşti serios? - îţi zic că n-am chef de glume, şi tot aşa mai departe.
Mai mult nu ştia nici el. Atît. Şi povesti de o sută de ori tot ce ştia.
-Visu'... ziceau fetele. Nu-mi închipui. Era o prezenţă familiară, ziceau ele, deşi Visulică trecuse mereu nebăgat în seamă. Dacă te gîndeşti bine, dintre băieţii clasei, numai el era capabil să se sinucidă. Din dragoste? se întrebară ele. Fiecare se simţea gata să-şi ia răspunderea unei asemenea sinucideri. Numai Frumoasa, care era din întîmplare şi naivă, credulă, în sfîrşit — grozavă, nu-şi putea veni în fire. Visu' era o prezenţă liniştitoare, repeta ea. Dar în patru ani, nu schimbaseră amîndoi o sută de cuvinte. în viaţa lui nu schimbase Visu' cu o fată o sută de cuvinte. Maximum douăzeci. Maximum. Deşi era băiat drăguţ. Şi inteligent. Şi spiritual.
Se căznea să-i găsească o mulţime de calităţi.
- Săracu\ zicea ea, săracu\ începu şi prima oră.
-De ce lipseşte Aricescu? - întrebă profesorul de chimie, un om de la ţară care nu prea ştia de glumă.
- S-a sinucis - zise Fasolică şi toată clasa începu să murmure. Şi profesorul nu ştia ce trebuie să facă în asemenea situaţie,
nu era pregătit, aşa că zise „Ei, gata" şi scoase la tablă pe primul nenorocit. Acesta era afectat aşa de tare de moartea lui Visu', încît nu putu îngăima două vorbe.
- Eram prieteni, zise el diplomat şi profesorul - de tot certat cu psihologia - îl crezu şi îl trecu la loc.
- Ei, asta-i, spuse, dacă s-ar sinucide cîte unul în fiecare zi ar însemna să nu mai facem lecţii ?
- Ne-ajută Visu' şi după moarte, făcu un spirit colegul de bancă al Frumoasei şi ea zîmbi, fiindcă nu putea rezista spiritelor reuşite.
întîrziaţii porniră spre banca lui Fasolică, pentru a culege toate informaţiile şi profesorul simţea în fundul minunatului său suflet rustic că n-are ce face.
-O aventură sentimentală, zicea bunul prieten al lui Visu', poreclit Vînă-de-bou, care afirma sus şi tare că nu crede balivernele bietului Fasolă. Dar credea; avea cu toate astea chef să rîdă şi nu să păstreze acum momente de reculegere. Avea o prietenă la Bucureşti. Una Carmen. (Dar în realitate, Visu' n-avea nici o prietenă la Bucureşti pe care s-o cheme Carmen ; îşi trimitea singur scrisori prin poştă de la această iluzorie iubire.) L-o fi trădat, zicea Vînă-de-bou absent, cu venele braţului spărgîndu-i pielea.
Cadîna era şi ea foarte şocată. Să se sinucidă, se gîndea -auzi, să se sinucidă. Nu mă aşteptam. Deşi, dacă te gîndeşti... Era la urma urmei băiat bun - îi zise Frumoasei, care aprobă tristă. Era...
- Formidabil! - explodă copleşit de durere Ţiganu', am jucat acum două luni, ce două luni - una, trei săptămîni - un tenis cu el. Juca aproape bine. Zău, mă...
Cuvintele astea spuneau aşa de multe despre nefericita soartă a unora, despre mizeria umană în general, încît renunţă să continue.
„Precis - îşi zicea Cadîna, precis că din cauza mea s-a sinucis. Nu mă prinsese el, anul trecut, din greşeală, de mînă cînd eram la film? Săracu', îmi pare rău că nu l-am iubit." Săracu'! spuse tare.
Orele trecură la fel. „Bine-ar fi să le dea cît mai des prin gînd să se-arunce sub tren", ţipa colegul de bancă al Frumoasei,
52 I.P. CULIANU
„că am duce-o-ntr-o chiuleală! " Şi Frumoasa rîdea, fiindcă-i plăceau spiritele reuşite. -Săracu'! - zise totuşi.
Şi a doua zi primiră, întreaga clasă, o scrisoare.
- De la Visu' - îşi ziseră. Şeful clasei, Barosanu', o luă şi se urcă pe catedră.
-Tăceţi! - le strigă. Daţi-o dracului de treabă.
- Citeşte-o cu intonaţie - zise prietenul Frumoasei.
- Du-te-n măta, îi şuieră Barosanu'.
„Precis că le va explica. Le va spune că s-a sinucis fiindcă niciodată nu l-am înţeles." Cadînei îi era oarecum frică, dar se simţea şi foarte mîndră. Un început bun - îşi spunea.
Şi Barosanu' deschise plicul, cu grijă, băgînd un creion în deschizătură.
Dar înăuntru găsiră o foaie albă.
Un fel de absolut
Şi apoi, cînd ajunseseră în faţa gangului, femeia cu batic galben şovăise şi David o dăduse la o parte şi intrase primul şi auziseră apoi arcul uşii scîrţîind sfîşietor şi becul de deasupra clipise şi uşa se izbise înapoi de zid.
-Becul, Dave, strigase el.
Şi apoi aşteptară, îndărătul femeii, foarte puţin aşteptară şi becul se stinse şi femeia deschise uşa tiptil şi intrară toţi, unul cîte unul, cu paşi feriţi şi urcară scările unul după altul şi apoi iar se opriră îndărătul unei uşi (după David venea femeia, după femeie băiatul cu scurta de piele şi apoi el şi apoi ceilalţi doi).
Intrară în cameră şi David spuse:
- Nu atinge saltarul că nu merge, şi se sui pe un scaun şi înşuruba becul.
Camera mică, patul roşu şi nudul acela hidos, de două parale, afumat, sinistru, deasupra şi oglinda plină de fotografii (David cu un premiu în clasa a treia primară, David la cincisprezece ani, David acum - urît şi bun) şi masa acoperită de cotoarele merelor pe care el şi David le mîncaseră, iar sub masă dunga neagră a ligheanului.
-Aici sau dincolo? întrebă Arlechinul.
- Unde vreţi, spuse David.
Femeia deschise şi ea gura, pentru prima dată o auzea.
- Hai mai repede, spuse, vă rog frumos, că mă grăbesc. N-o spuse nicidecum pe un ton de rugă.
îşi scoaseră paltoanele şi cuierul se clătină sub povara lor.
- Cine se... ? întrebă femeia.
54
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
55
-Eu, el şi el, zise David arătînd spre Arlechin şi spre Sim. -Tu nu? - îl întrebă femeia pe Artist. Artistul dădu din cap. -De ce? zise femeia. Artistul dădu din umeri.
- Şi tu ? întrebă femeia pe băiatul cu scurta de piele.
- Mie nu-mi mai trebuie. -Scoateţi banii - zise Artistul. Şi Arlechinul: Eu am cinci.
Şi Sim: Un'şpe. Ai aici un'şpe. -Şi tu? - zise Artistul.
Şi David: Stai. Zece. Doi'şpe. Ai ceva? - îl întrebă pe Artist.
îi goli punga şi scoase trei lei. Duseră banii pe masă.
- Poţi să ai încredere - spuseră. Femeia îi îndesă în buzunar.
- Sunt cu cinci bani în plus - zise Sim. -Ţine restul, zise femeia şi-i dădu cinci bani.
- îţi prind bine, spuse Sim. Femeia îi luă.
- Stinge.
David deşurubă becul. Trecură în camera cealaltă.
- E prea lumină, spuse Arlechinul. Să aprindem televizorul.
- Nu e program în seara asta.
- Nu-i nimic. Lumina televizorului şi zgomotul lui întrerupt de fîşîituri îi dădură o senzaţie de frig. Femeia se dezbrăcase şi Sim se forţa să nu-i privească pulpele albe şi slabe şi ea se întinse pe pat şi zise : Care-i primul ? Şi Arlechinul răspunse cu glas gros: Eu. Şi se duse.
Din camera de alături se auziră un timp vocea lui şi a femeii. Apoi nimic.
- Nu merge - zise Sim.
David, Artistul, băiatul cu scurta de piele rîseră. îi dădură sfaturi.
Arlechinul se întoarse şi-şi puse chiloţii. -Du-te, spuse David. Şi Sim: Nu merge.
Şi Arlechinul: Nici la mine n-a mers la început.
Se sui peste femeie cu coatele proptite în pat şi faţa întoarsă de la faţa ei, căci o văzuse şi buzele îi erau groaznice, roşii şi triste şi faţa plină de grăsime.
-Nu merge, zise el. E prea frig.
Şi femeia : E frig ?
Şi el: Dincolo. Dar acolo nu e frig.
Şi ea: Unde acolo ?
Şi el scoase un sunet nedesluşit şi apoi totul se frămîntă într-o usturime aparte, necunoscută şi durerea era suplinită de ceva aproape de absolut, desigur aproape de absolut.
Femeia gîfîia cu o răsuflare plină de tutun şi el se mişca numai puţin, înainte-înapoi, în strînsoarea fierbinte şi apoi ceva îl chemă să se arunce cu putere înainte şi să-şi verse sufletul într-un lichid mirositor. Apoi fu gata.
- Gata, zise el, simţind la urma urmei nevoia să spună ceva.
- Parcă eu nu ştiu că-i gata, zise şi femeia, ştergîndu-se cu o cîrpă.
Se îmbrăcă.
- Haide, îl luă Arlechinul de mînă. Ieşiră afară şi Sim urină cu oarecare greutate şi cînd intrară, David îşi dădea jos pantalonii şi apoi se îmbrăcă şi femeia plecă şi ei rămaseră şi se unseră cu o sticlă de spirt.
ARTA FUGII
„Volumul de faţă mimează..."
Fiindcă volumul de faţă mimează un titlu celebru, autorul consideră de datoria lui să atragă atenţia că o asemănare structurală sau vizionară (exceptînd însă unda de cutremurare şi reverenţă înspăimântată plutind de la el pînă la Kunst der Fugue) între Fugile literare şi Fugile muzicale ale lui Bach lipseşte cu desă-vîrşire. Ar spune că inevitabil şi accepţia dată „Fugii" e diferită, chiar dacă punem în paranteză materialele incompatibile.
Mai mult, autorul cărţii este un ascultător ingenuu al muzicii ; orice procedeu de construcţie cu ajutorul sunetelor îi este străin. Din acest punct de vedere, ştie atît de puţin despre Arta Fugii, încît adeseori bănuieşte că i-ar cunoaşte doar titlul.
Mulţumindu-i celui ce a vrut să-1 aducă la dreapta cale şi a prevăzut mînia dreaptă pe care o va trezi supunerea semidoctă la o similitudine cerînd dogmatică iniţiere şi un comun simţ al ironiei, autorul cere iertare celor care-1 vor bănui de imposturi mai adînci. Adeseori Fuga urmăreşte eliberarea, dar sfîrşeşte într-o celulă somptuoasă, pe zidurile căreia stă gravată osînda severă şi desuetă a unor nume. Aici, autorul se înclină, bucuros de atîtea întîlniri neaşteptate şi în acelaşi timp glorioase.
ARTA FUGII
61
Arta fugii
„Ce que je voudrais faire, comprenez-moi, c'est quelque chose qui serait comme l'Art de la fugue."
(Andre Gide - Les Faux Monnayeurs)
în vitrină se înşirau chei aproape ruginite şi inscripţii şterse pe un carton roşiatic acoperit în unele locuri cu postav verde. Becul atîrna şi el plin de fire Imoase în chip de aureolă, prăfuit în special în partea dinspre stradă. De aceea lumina interiorul mai puternic ; o figură săpată de umezeală pe postavul verde se întindea între două chei cu siguranţă, cenuşii şi impersonale, presărate cu puncte roşiatice.
Sticla vitrinei părea verzuie şi avea o mulţime de mici tăieturi verticale strălucind alb. Afişul minuscul era prins pe uşă într-o parte de-ajuns de obscură. Era scris cu roşu şi literele se aplecau puţin spre stînga.
Se opri în faţa vitrinei contractîndu-se în propriul gol, aple-cîndu-se concentrat în faţă.
Cei trei, femeia şi doi bărbaţi, apărură din stînga. Tînărul în pardesiu cafeniu aruncă în aer pentru ceilalţi: Nu şi-a găsit încă o cheie. El nu se întoarse şi atunci apăru proprietarul dughenei. Ridică ochii şi văzu firma reprezentînd o cheie albă pe un fond albastru. Cel puţin la început culorile trebuie să fi fost foarte vii. Proprietarul îl privi atent în timp ce uşa scrîşni scurt. Poftiţi, spuse, făcînd pe prag un pas în plus. îl privea mereu dîndu-se îndărăt pînă cînd simţi halatul albastru atingîndu-se de dulap. Intri sau nu ? spuse în fine nervos şi contrariat, însă puţin prea
tîrziu, cînd băiatul coborîse piciorul de pe marginea de piatră a vitrinei, se legănase uşor în loc pe o crăpătură a asfaltului simţind diferenţa de densitate între piatră şi pămîntul ud. Porni apoi înainte trecînd prin faţa uşii de-ajuns de nesigur, în timp ce proprietarul nu se lăsă tentat să trîntească uşa fiindcă nu avea nici o treabă şi deci ieşi în faţa prăvăliei ca să-i urmărească înaintarea. Un val de căldură mirosind a fier şi altul de frig şi apă mirosind a zgură muiată. Proprietarul îşi strînse mîinile în buzunare, simţindu-se deodată crunt şi puternic în faţa umbrei care se îndepărta. Hei, tu, spuse destul de încet, fără să aştepte ca celălalt să se întoarcă, din datoria de a-şi ocupa acest minut chiar, rămînînd deodată singur pe străduţă fiindcă băiatul cotise după colţ, aplecîndu-se din ce în ce mai mult asupra lui însuşi pînă cînd coatele striviră pielea tare a stomacului şi poate viscerele de oasele bazinului.
Proprietarul dughenei de chei se strînse în halat şi privi cu o concentrare tîmpă două ferestre luminate de vizavi din dosul cărora se auzea din cînd în cînd muzică.
Cronica, 16 martie 1968
Inelele nopţii
Impas
Intra într-o curte interioară acoperită. Uşa era foarte grea, ca la intrarea bibliotecilor, dar fără arabescuri stupide de fier forjat, astupată, acolo unde ar fi trebuit să fie cristalul, cu o tablă foarte groasă vopsită roşu închis ca şi restul. La închidere uşa zăngăni tare din încheieturi oprindu-se încet din oscilaţie. Băiatul rămase pe loc pînă ce zgomotul se opri, aşteptîndu-1 din nou exasperat. Atunci printr-o deschizătură din zid apăru o femeie între două vîrste, se legănă uşor privindu-1 şi porni pe dalele roşiatice. Papucii pocniră ritmic stîrnind ecoul şi în acelaşi moment contorul verde de gaz începu şi el să emită zgomote de fierărie lovită.
Se îndreptă încet spre scări privind cutiile de scrisori fără să înţeleagă rostul faptului însuşi de a privi. Multe nu aveau numele înscrise pe ele, erau în întregime de un roşu închis. în sfîrşit urcă scările pînă în faţa uşii de la mezanin. Ramele ferestrelor, cuşca ascensorului, cealaltă curte zărindu-se prin sticlă, totul era roşu închis. Treptele se înălţau una cîte una murdare şi cenuşii-albe şi îl învălui aerul uşor muced şi cald din clădirile vechi şi înalte. Altfel nu mirosea a nimic special. Sună de trei ori scurt după ce prima dată rată operaţia fiindcă degetul alunecase de pe butonul soneriei. Cîinele se porni înăuntru să latre şi să chelălăie. îl auzi zgîriind uşa cu ghearele. Nu mai sună, coborî încet scările. Cîinele continua să chelălăie.
Lui Daniel Lascu
* La un colţ de stradă se află intrarea unui gang îngust. Poate chiar la colţul străzii dumneavoastră, acolo unde pietrele se rotesc spre stînga sau spre dreapta. Pe această stradă zilele cu ploaie sunt mult mai numeroase decît cele fără ploaie, iar din cele fără ploaie majoritatea nu au soare. A rezultat asta dintr-o statistică publicată pe un panou negru prins de zidul unei case cu nişte cuie încă noi, introduse în culoarea galbenă incertă a zidului. Plină de apă, tencuiala a crăpat în straturi neregulate ca formă şi dimensiuni.
Niciodată n-aţi văzut pe nimeni intrînd în acest gang. Dar umezeala lui vă atrage de cîte ori treceţi pe acolo. Deşi lumina nu se vede de partea cealaltă, aerul iese de acolo proaspăt, încărcat doar cu vapori de apă. Piatra de intrare în gang e totuşi foarte tocită. Albul ei a devenit un galben poros cu urme de cărbune. Rotunjimea i se curmă în munţii şi văile cenuşii ale cimentului. Spre gang duc foarte multe amprente nedistincte de noroi, trec peste piatră şi se pierd deodată în întuneric. Datorită îngustimii, trecerea e bruscă de la lumină la întuneric. Pereţii sunt cenuşii de umezeala care progresează precedată de o dungă neagră. Tavanul e absolut întunecat, deşi foarte scund.
Aşadar veţi da tîrcoale curios acestei intrări spre care duc urme, deşi nu o foloseşte nimeni. într-o seară cu ploaie, neon şi bălţi de cremă comestibilă veţi pătrunde jumătate de metru în interiorul gangului. Va fi însă un curent insuportabil, semn că
64
I.P. CULIANU
ieşirea e foarte aproape de cealaltă parte; veţi prefera să vă
continuaţi drumul spre casă.
în sfîrşit, duminică dimineaţă cînd e totdeauna soare, veţi
hotărî fară sentimentul vreunei angajări, cu siguranţa că într-un
minut veţi reveni la lumină avînd curiozitatea satisfăcută, să
exploraţi aţîţătorul gang.
înaintînd deci pe un teren tare şi zgrunţuros, primind în faţă
aerul umed şi fără miros stătut, constatînd că invers cazurilor obişnuite propriul corp nu opreşte razele soarelui să lumineze în faţă, după cîţiva paşi precauţi veţi începe să mergeţi mai repede, grăbit să ajungeţi de partea cealaltă. De altfel înainte se întrevede acelaşi teren absolut plan şi fară cotituri. După vreo zece metri veţi merge şi mai repede, cuprins de anxietate; nu se zăreşte ieşirea. Şi în sfîrşit veţi sta pe loc puţin obosit, într-o penumbră roşiatică, pătruns de aerul rece care trece de-nu-se-ştie-unde-spre--nu-se-ştie-unde. Evident, nu se va mai zări nici intrarea.
Echinocţiu cu soare roşu
„îndelungul dangăt de clopot în asfinţit de noiembrie
Tăcerea tatălui, pe cînd în somn cobora scara-n penumbra amurgului."
(Georg Trakl - Sebastian în vis)
Cînd în timpul verii reveni acasă, prietenii îl uitaseră. Lipsise doi ani şi la întoarcere spera că se vor bucura cu toţii, sau cel. puţin sperase că el însuşi se va bucura, fiindcă nu mai cunoscuse de mult reflexul acesta al propriei goliciuni în stare să se satisfacă pe ea însăşi. Dar deşi apăruse acasă într-o seară cît se poate de caldă şi parfumată, se mişcase penibil prin strada cu miros de petunii şi împinsese uşa cu un nod neplăcut în gît.
întîlnirea cu cei care-i fuseseră prieteni, a cărei idee îi menţinuse hotărîrea să vină acasă, fu cît se poate de rece sau mai degrabă nu fu o adevărată întîlnire, ci o încrucişare la un colţ de cafenea unde se adunaseră cu toţii în continuarea bunelor obiceiuri. Locul curat şi bine luminat de atunci îi strînse acum inima cu infernul de gunoaie şi prost gust; prietenii îl primiră cu glume pe care nu se mai simţi în stare să le guste după o atît de mare absenţă, aşa că le răspunse exact în felul în care nu trebuia. Dintr-o persoană vag cunoscută şi de care depindea propria-i readmisiune la nişte ritualuri unde strălucise odată, deveni un intrus scîrbos şi toţi încercară prin toate mijloacele să-1 facă să plece. Nu le fu greu, mai ales că în ultimele momente greaţa se ridicase în el atît de puternic, încît fusese gata să-1
66
I.P. CULIANU
coboare între vechile şi noile lui obsesii. Ameţi într-adevăr la ieşire şi ameţeala nu voi să dispară după cîţiva paşi, crescu deodată ca un rîu negru din partea de jos a corpului. Respiră adînc şi pînă la urmă în pragul inconştienţei se aşeză pe treapta unică a unui gang, înconjurat de stinghiile din lemn putred care alcătuiau întăritura deschiderii. De aici însă răul căpătă conţinutul primei daţi cînd avusese loc, pe la paisprezece ani. Tatăl său, care se urcase atunci pe cîntarul de lemne în timp ce bătrîna fără dinţi şi cu o meşă de păr roşu trăgea singură ferăstrăul în butucul gros, iar moşneagul libidinos de alături spărgea un buştean cu toporul, coborîse spunîndu-i cu veşnicul său zîmbet că are 44 de kilograme. Deja se aşezase pe grămada de butuci ne tăiaţi, era sfîrşitul verii şi avea în faţă o viţă sălbatică aproape roşie cînd roşul se închisese deodată la negru şi simţise apoi pătrunzîndu-i lămîia între dinţi, o lămîie care nu ştia cum se aciuase în mizeria tatălui său, mizerie pe care ar fi putut-o depăşi între ei dacă nu le-ar fi fost frică amîndurora. El nu ştiuse niciodată să aleagă momentele şi de altfel tot ce era profund omenesc i se revelase lui doar sub o latură convenţională care îi repugna profund (avea să-şi ceară iertare abia în faţa grămezii de pămînt pe care pusese o plăcuţă albă de material plastic vopsit, prinsă în nişte scîndurele putrede). Iar tatălui îi fusese frică să nu-i stînjenească probabila fericire, să nu-1 neliniştească, voise să-1 deprindă cu o mulţime de sporturi, dar le lipsise amîndurora dorinţa de-a o face.
Se ridică după o lungă pauză în non-timp şi scuipă o flegmă acră şi lungă. Simţi oasele dureroase şi dezrădăcinarea sa, sentimentul că nu se află nicăieri, că n-a pornit de nicăieri şi că nu va ajunge nicăieri, bucuriile biologice refuzate trecură dintr-un capăt în celălalt al oraşului stins.
Pisica turbată
încercarea de a evoca o atmosferă deja obiectivizată. Stîlpii zgrunţuroşi ai cerdacului. Patul de aceeaşi culoare roşie-alterată. Strada pe care trec bătînd din tocuri studentele la medicină; unic zgomot, afară de scîncetul pisicilor prin tufişuri. Curtea e plină de pisici cenuşii cu dungi roşii.
...S-ar putea să fie o greşeală. Strada în primul rînd, pe care trec studentele la medicină. Picioarele lor bătînd pietrele albicioase, în trotuar e încrustat un pietriş roşiatic. Teleobiectivul prinde foarte greu altceva decît pete albe de carne, mereu picioarele. De sus, peste curtea verde şi veche.
Apropierea unei pisici nu e neliniştitoare, de vreme ce împrejurimile sunt pline de ele. Vine spre scările de piatră, cu capul în jos, încet, inflexibilă, în mers plantigrad de urs. E relativ mare. Prezenţa ei îl plictiseşte sau îi e indiferentă - nu ştie bine, oricum face gestul acela obişnuit cu care alungă pisicile. Ea merge înainte, suie prima treaptă, neascultarea îl ofensează, repetă gestul - acompaniindu-1 cu un zgomot. Aşteaptă ca pisica să ridice capul, ochii de bovin speriat, apoi s-o ia la goană şi să se ascundă îndărătul unei tufe de bujori. Capul cenuşiu printre florile roz, pline de furnici mari şi de purici. Pisica nu se opreşte şi repetînd aceleaşi gesturi cu mai multă forţă, alun-gînd-o, i se pare deodată că se opune zadarnic şi-1 cuprinde anxietatea dinaintea groazei şi într-adevăr, pisica merge înainte, se apropie, nu mare - dar dominantă. Dacă-1 atinge i-ar putea trage un picior, dar iată felina dezlănţuită care nu dă înapoi,
68
I.P. CULIANU
muşcă şi-şi înfige ghearele. Ar fi învins, se gîndeşte la o contaminare şi deodată - certitudinea că o pisică normală n-ar proceda aşa. Pisicile anormale nu pot fi decît turbate, aşa că se ridică în picioare şi porneşte încet de-a lungul cerdacului. Pisica grăbeşte pasul, e la doi metri în urma lui.
Se sperie şi o ia la fugă cu fulgerul cenuşiu-roşu după el, sare peste balcon şi pisica e la aceeaşi distanţă, iese în stradă urmărit de ea, trec de o parte şi de alta studente la medicină bătînd ritmic pavajul cu tocurile şi el aleargă printre scînduri de brad mişcătoare şi puţin cambrate în partea de sus, cerînd ajutor. Nimeni nu se opreşte, nimeni nu se uită, capete aplecate, grăbite, cămăşi albe, serviete, plete, nimicuri. Fuge mereu, locuri neumblate, hăţişurile unei grădini. Un cer cenuşiu prin fereastra de praf a cafenelei.
Luceafărul, Bucureşti, 1 februarie 1969
Coama calului de carton
Coama calului de carton e făcută din hîrtie roşie şi galbenă. Hîrtia e tăiată în şuviţe lungi puţin încreţite şi nu foarte subţiri. Pe fiecare s-au depus dungi cenuşii de murdărie, puncte negre bine distincte. Printre aceste benzi oarecum uniforme se găsesc altele rupte sau aproape rupte. Capetele s-au desprins sau se agaţă într-un punct de restul hîrtiei, încleiat într-o parte de gîtul de carton al calului de carton. Capătul încleiat a atras prin capilaritate substanţa cafenie şi lucioasă. Deasupra s-au depus scame şi praf fin. Din loc în loc granule mari s-au agăţat afundîndu-se în clei. Una din ele e o adevărată pietricică alburie şi poroasă.
Cînd stă pe loc, coama atîrnă inegal: mai mult spre stînga şi mai puţin în dreapta. Fugind împreună cu posesorul ei de carton, hîrtiile se întind depărtîndu-şi capetele unul de altul. Nu se întind însă niciodată prea tare, fiindcă nici calul nu fuge prea tare. Cîteodată se sfîşie între ele sau cedează cu un pocnet în locurile mai slabe, fluturînd puţin prin aer şi coborînd apoi în zbor planat.
Luceafărul, 1 februarie 1969
ARTA FUGII
71
Domesticire divină
Un car, un cal şi un om prelung. Calul se leagănă sinistru, contrazicînd calmul plat. Drumul prăfuit între pete galbene. Omul pare obosit de vară, de mizeria căldurii, de pînzele întunecate în care înoată. Din partea opusă apare un preot albăstrui ca o vedenie a arşiţei. Alături de el aleargă un cîine bătrîn într-un abur de muşte. Fiinţele se încrucişează dizolvate într-un pustiu de culoare. Renunţă la gestul posibil de recunoaştere. Din carul contorsionat şi dezechilibrat, cade o formă roşie într-un vîrtej de praf. O carte cu titlul calcinat de lumină, DE IMPERIO ARANEARUM. Foile încep să se răsucească în soare. Carul şi preotul au ajuns la distanţe egale faţă de carte, într-o parte şi cealaltă. Nu urcă şi nu coboară, drumul e plan şi alb. Omul roagă mîrţoaga posacă să-1 urmeze direct în cîmp şi culorile se schimbă către portocaliu. Deşi calmul a topit formele şi sunetele într-un plictis aproape paradisiac. Se opresc în fine lîngă o gaură bătrîna de obuz şi calul linge extenuat cîteva fire de iarbă. Tovarăşul său descarcă dintre ostreţele noduroase ale carului tot felul de hîrtii, de cărţi, de forme stranii, urmărindu-le înfrigurat căderea, capriciul obosit al fiecăreia. Termină repede, neliniştit, iar calul se uită la om şi la cărţi, îşi părăseşte apatia şi se teme oarecum de ce va urma. Omul dă foc hîrtiilor şi amîndoi cred o clipă că hîrtiile se ofilesc de la sine. Se înnegresc încet, fără flacără şi pînzele subtile de fum supără ochii calului; însă curios, se resemnează să privească. Hîrtia se chinuie mai lung decît un animal, scheletul ei rămîne configurînd tipare stranii.
Se chinuie sfios şi tăcut, dînd omului de alături numai o lecţie de eroism. Calul, omul şi hîrtia se uită apoi în soare. Umbre diforme cresc în mintea sărmanului bărbat şi filele mor fericite, dansînd calme. Cal şi om ar vrea o clipă să-şi dea foc. Prietene, zice omul, nu rîvni la nimic. Calul nu răspunde fiindcă înţelesese parabola. Neofitul şi maestrul se întorc, unul golit şi celălalt pătruns de o povaţă.
Luceafărul, 12 aprilie 1969
ARTA FUGII
73
închizătoarea de sticlă
O, cazurile de justiţie cînd nimeni nu mişcă abatoarele capricioase ale tribunalelor! Simt că aş vrea să ajung parodia mea proprie cînd mă gîndesc la accidentele ciudate care mi-au însoţit drumul. Dar ceea ce i s-a întîmplat unui oarecare P. este întunecat ca violetul faţă de portocaliu, în comparaţie cu prevestirile mele!
Aprehensiunile sunt nişte cazuri rare de graţie şi P. a aflat la un moment dat că drumul său e închis între pereţi de sticlă. Că la orice mişcare imprudentă se va sparge un perete de sticlă. In felul acesta paşii lui erau controlaţi de voinţa transcendentă care-1 avertizase.
Dar P. nu ştia ce drepturi are, ceea ce însemna de fapt că trebuia numai să trăiască şi să elimine pe rînd din viaţă acţiunile în urma cărora se prăbuşeau zidurile de sticlă. La un moment dat putea să elimine şi actele apropiate, dar asta depindea de numărul avertismentelor. P. se pregătea pentru meseria abjectă de profet mincinos, şi iată că în timp ce instruia, bîjbîind, pe primul neofit, i se întîmplă să traverseze uşa de sticlă de la o sală de aşteptare - cum, nu are nici o importanţă. Se alese cu o cicatrice mare pe frunte, în stînga, partea feminină a fiinţei sale. Era tînăr şi se prefăcuse că nu înţelege. Neofitul care era o femeie îi aduse atîtea necazuri încît fusese cît pe ce să se sinucidă într-o situaţie pe care alţii ar fi găsit-o poate normală. Atunci P. ştiuse că Voinţa aceea nedeterminată îi cere să rămînă singur şi se opuse. Singurătatea îl purta în tărîmul unor umbre fantastice şi disperate, în veşnicia unor cazne mereu ascuţite şi viaţa sa nu
fusese decît o goană de umbre. Renunţă la cenzurări şi renegă spiritul vestitor. Trăi în preajma unor fiinţe sumbre, apropiate, amestecîndu-se cu ele. Dar zi de zi spaima de sticlă îl gonea din loc în loc şi zeităţile sticlei i se revelau lui antropomorfe, spiriduşi cinici şi arhangheli pasivi, dar înspăimîntători. Pentru că în jurul lui uşile de sticlă se prăbuşeau cu rînjete sinistre, obiectele de sticlă îi alunecau din mîini, geamurile tresăreau împrăştiindu-şi omuleţii în clinchete triviale la trecerea fiecărui avion. închizătoarea de sticlă a fiecărui om îl trata într-un mod absolut grotesc şi alegerea sa cine ştie de către cine şi în ce scop devenise respingătoare, nesuferită şi apăsătoare. în loc să refuleze vechile fapte care contraziseseră ordinea impusă, P. înfrunta din ce în ce în ce mai furios scrîşnetele duşmanului său inexorabil. Mici fapte, asupra cărora n-ar fi revenit niciodată, se transformaseră în ticuri numai pentru că, vreodată, în urma lor se prăbuşise un zid de sticlă. De pildă, impenitenţa într-o tovărăşie îl plictisise de mult, şi-ar fi dorit enorm să poată rămîne singur, dar demonul revoltei îl îndemna să nu abdice, sperînd poate în izbăvirea morţii.
într-adevăr fusese descoperit ucis de o aşchie lungă de sticlă. O bucată pătrunsese în inimă, iar cealaltă, ruptă, zăcea alături, inundată de sînge portocaliu. Şi pe chipul lui era întipărită nu victoria, cum ar fi fost normal (i se întîmplase doar ce dorea deja de multă vreme), ci stupoarea. Sarcina lui fusese de fapt să-şi capete izbăvirea luptînd cu zidurile de sticlă, şi socoteala celui care poruncise nu dăduse greş.
Universitas, Bucureşti, 5-6, mai-iunie 1969
ARTA FUGII
75
Cămaşa roşie
F.G. trece toropit pe trotuarul moale, soarele absent curge între două maluri de vitrine prăfuite, unul fiind întotdeauna în umbră, celălalt în lumină atît timp cît o lumină, atît... Firele de păr se umezesc şi se înalţă supărătoare pe tot trupul, pantalonii albi şi largi se încolăcesc în jurul scîndurilor, bătrîna multiplă trece prin faţă, aceeaşi într-un sens sau altul, femeia tînără, fata, copilul, bărbatul, bătrînul care se aşează scîncind subţire pe o margine de gard, bolnavul de Parkinson de care trebuie să nu te fereşti scîrbit, dar e imposibil să n-o faci, deşi e tot om şi el şi om sunt. F.G. aleargă mereu urmărit de fantomele mirositoare ale trecătorilor, îşi şterge faţa grăsuţă cu o batistă, oglindindu-se într-o vitrină cu soarele ascuns în spatele capului său, cu un halou de raze pale înconjurîndu-i părul, dar cum face o mişcare soarele se iveşte din nou măturîndu-1 din oglindă, orbindu-1 - moment în care acelaşi soare devine verde, apoi negru.
F.G. intră în magazinul de cămăşi prin uşa deschisă roşie murdară şi se va ridica în aer din pricina golului negativ căscat în sine, apoi va coborî lent prin toată gama cromatică, de la negru - prin verde - la roşu închis.
Vînzătoarea e singură şi nu are mai mult de şaptesprezece ani - o blondă acceptabilă deocamdată sau chiar drăguţă pe fondul rafturilor de cămăşi în coşuri de material plastic.
Bună ziua spune F.G. şi fata zîmbeşte. Bună ziua.
O cămaşă 37 a doua spune F.G. şi fata iarăşi: Ce culoare?
Roşie. Cu plăcere. Caută puţin aplecîndu-se şi bărbatul tresare văzîndu-i carnea pînă sus descoperită şi întinde mina spre lucrurile prea îndepărtate şi atunci fata se întoarce şi F.G. prevede un moment penibil, dar fata zîmbeşte şi se înroşeşte frecîndu-şi picioarele cu un foşnet. Pune cămaşa pe tejghea şi în coşul din plastic deschis răsare soarele între cele două biserici, lovindu-1 batjocoritor în ochi. Ai făcut o mişcare foarte imprudentă, îi spune fetei. Şi întorcînd capul spre dreapta îl loveşte din nou soarele. în fiecare zi mă lupt cu soarele, spune şi fata, devenită brusc proastă: E totuşi bun, întăreşte organismul.
Aş vrea s-o schimb aici, spune F.G., şi fata: să vă arăt cabina. îl duce îndărătul rafturilor, într-un întuneric cu miros de pînză mucegăită şi atunci F.G. o răsuceşte şi pipăie cu buzele seci o faţă păroasă pînă ajunge la rîndurile reci de dinţi care tremură uşor. Fata i se înghesuie în braţe. Atunci se aude uşa deschizîndu-se şi închizîndu-se şi simte cum cărnurile lipite se desfac deodată cu un foşnet. îşi schimbă alene cămaşa şi nu se uită în oglindă. Iese din cabină şi soarele îl primeşte batjocoritor din sticla vitrinei. N-a fost nimeni, spune fata dezamăgită şi aşteaptă să reintre în dosul sălii. F.G. lasă banii pe masă, atinge consolator fata pe sîni şi trece înconjurat de arşiţă în stradă.
Atunci îşi priveşte cămaşa şi o vede albă, fără nici un strop de culoare. După doi paşi e parcă galbenă şi de umeri simte agăţîndu-i-se soarele. Se întoarce şi ridică pumnul cu un efort mult mai mare decît cel aşteptat. Soarele pătrunde într-un nor negru.
Dar căldura sporeşte, iar cămaşa a devenit portocalie. După alţi cîţiva paşi se întunecă la roşu.
Apoi ajunge la culoarea ruginei şi F.G. se prăbuşeşte în mijlocul străzii.
Cronica, 7 iunie 1969
ARTA FUGII
77
Urme
După becul galben cu un abajur metalic pe care emailul verde a crăpat, agăţat ca o farfurie împreună cu un pahar strălucitor pe care un chelner îndemînatic sau şarlatan le-ar ţine pe dos, folosind forţa centrifugă, forţa vreunui clei sau vreo forţă ocultă, chelner care poate se amuză şi el din cînd în cînd să se plimbe invers, pe tavan şi nu pe cimentul zgrunţuros al coridorului lat cît umerii celor două gemene care locuiesc în boxa 67, să se plimbe cu picioarele-n sus adică şi cu capul la semi-înălţime; după geamurile verzui de sticlă granuloasă şi numai translucidă care cern lumina roşie de apus într-o culoare galben-leşioasă şi transformă firma albă a consorţiului comercial într-o înşirare tulbure de flăcări violete, sulf ars într-o alchimie a serilor veşnice; după ce treci de trei scări cu o faimă sinistră - fiindcă tu ai memoria totală a locului în care ai fost zidit: de pe cea din mijloc s-a rostogolit într-o seară, sub piciorul unui ins cu o lipsă dubioasă de meserie, un cap de bărbat pe fruntea căruia cineva scrisese cu un cuţit, avînd apoi grijă să şteargă sîngele, EMES, osîndă cabalistică şi desuetă; după două uşi negre din dosul cărora, în scurta perioadă de după plecarea ta, nu s-a mutat încă nimeni, uşa 68 prin care intră un pensionar libidinos, cu părul galben mirosind mereu a dorinţă nesatisfăcută şi a mîncare şi avînd drept unică ocupaţie practicarea fară zgomot a unei găuri în zidul camerei 67, lucru pe care pînă la urmă 1-a dus la bun sfîrşit şi astfel poate vedea oricînd şi în orice postură pe cele două gemene nemţoaice şi bineînţeles blonde fade, slăbite şi
îndulcite însă de convieţuire şi de cursurile universitare; după o boxă strimtă şi fără uşă, un cuib de păianjeni frumoşi, orbi şi instinctuali, aciuaţi printre cutii de vopsele care, sub praful gros de trei degete, pot fi luate şi drept lemne, de exemplu, sau cu totul altceva, de pildă drept picioarele tăiate ale unei femei opulente, asta fiindcă tot după descoperirea capului pe treapta scării, acelaşi domn cu tendinţe de îngrăşare zărise o mînă ieşind din rezervorul „The Torrent" al toaletei şi luase totul drept o farsă macabră pe care i-o joacă unul dintre cei şaisprezece locatari ai mansardei, un moralist probabil care-i descoperise înclinaţia nefericită prin cine ştie ce deviaţie a sa de la secretul singurătăţii; după aceea eşti tu acum, aşteptînd de la miezul nopţii în faţa uşii pe un vechi prieten, cel al cărui tată şi-a auzit dinăuntrul zidului strigătul tăcut şi 1-a pus să sfărîme cu o daltă cimentul închegat între cărămizile albe.
în curînd mijeşte de ziuă, pe undeva cîntă probabil cocoşii, şi puterile te părăsesc. Cu o strălucire argintie, tatăl prietenului apare la capătul coridorului. E îngrijorat şi extenuat. Tu îl întîmpini avid, eşti uitat şi plictisit, nimeni nu te cheamă în ajutor şi deci nu poţi să-ţi arăţi ingratitudinea faţă de nimeni. Eşti de altfel un suflet purificat de boala prizonieratului între cărămizi.
Prietene, spune tatăl, s-a întîmplat o nenorocire. Aveam prea multă încredere în băiatul meu şi astăzi l-am găsit împreună cu o femeie, în casa unei femei. Nu m-a văzut şi nu m-a auzit pentru că fiinţa muritoare de alături nu credea în mine. De furie am lovit zidurile şi casa s-a cutremurat. Am izbit în hornuri şi-am prăvălit cărămizile-n sobe. Şi atunci un spirit puternic şi rău, acel spirit numit Herghelie, trecînd pe-acolo a rîs şi-a preschimbat casa în praf. Au rămas în ruine urme groaznice de cal. Trebuie să ştii că aş fi fost un spirit Alb. Ultima oară eram un copil care trebuia să moară la nouă luni după naştere. Mama însă m-a aruncat violent în cazanul cu apă clocotită care aştepta
78
I.P. CULIANU
rufele. Am ieşit din trup zbătîndu-mă şi soarta mea e să rătăcesc pînă voi fi izbăvit nu se ştie cum.
Şi fiul tău ? ai întrebat tu. înainte de sfîrşeala zorilor, tatăl îţi arătă un pui de pisică mieunînd ascuţit, întins pe una din treptele scării. Tocmai atunci se întorcea acasă domnul care descoperise capul şi mîna tăiată. Ameţit, cu o durere surdă, cu o nemulţumire obscură a mizeriei. Domnul calcă puiul de pisică şi o lumină albă izbucni din creierii unşi pe ciment.
Prietene, ai spus tu şi spiritul s-a apropiat de voi. Era firav şi nedumerit.
Domnul trecu prin trei aburi argintii, din ce în ce mai aplecat de şale.
Luceafărul, 7 iunie 1969
Lumină
Curtea întinsă se desfăşura în stînga.
în această parte, molozul rece al zidului.
Zăpada foarte înaltă, tăcerea zăpezii, încordarea pe care o crea băiatul dedesubtul becurilor din stradă. Lumina dispărea pînă la el între tufişuri. Apoi se apropia şi crengile oscilau lăsînd încărcătura de zăpadă pe după gîtul lui prin toate deschizăturile hainei - începutul plăcerilor perverse, al obişnuinţelor eroice, reluarea contactului cu ceea ce s-a dovedit deja nefast -experienţa cu degetele copilului pe portiţa sobei pînă cînd ele însele ajunseseră să transmită căldură.
Dar duşmanii lipseau şi fuga deznădăjduită se sfîrşea în rostogoliri prin elementul care-1 primea indiferent şi rece, reflectînd prin cristale lumina verde-albastră.
Singur şi aţîţat, repeta salturile. Nu pierdea poate contactul cu realitatea singurătăţii. Era foarte trist sub aparenţa acestor bătăi cu duşmanii care apăreau deseori cu un revolver în buzunarul din care scăpărau zgomote prin gura lui, cu ţeava îndreptată spre cîte o ramură. Dar tristeţea există permanent şi se oprea nedumerit, gîfîind, cu faţa în zăpadă. Apoi reapăreau bărbaţi negri şi femei verzi salvate, fugind atunci cînd era cazul să-şi dea tributul dragostei fiindcă erau misterioase şi inutile, adică împlinea unsprezece ani.
Va trece prin locul acela un tren şi va sări cu o explozie înfricoşătoare de pe şine din cauza acelui tip bărbos care se strecoară prin zăpadă cu o mină în stînga şi cu revolverul în
80
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
81
dreapta pînă cînd răsare în faţă o santinelă pe care o loveşte în cap aruncîndu-se inflexibil spre linia ferată unde fierul scîrţîie deja de frig şi mina străluceşte sub o lună palidă-inexpresivă care nu e altceva decît satelitul pămîntului.
Apoi priveşte printre scîndurile late ale gardului, sub scheletul deshidratat al unui soc. Strada e luminată violet-verde şi zăpada păstrează în mijloc cîteva urme longitudinale de automobil. Rămîne în faţa cristalelor care clipesc rînd pe rînd şi mîna i se afundă încet în materia de sub şine. Stă în genunchi şi suflă gîfîind fum de tutun printre două zăbrele de carceră. Neobservată se apropie iarăşi santinela, o zgîlţîitură scurtă şi din nou, într-o trecere bruscă, zăpada cu sclipirile ei neutre.
Curtea vecină sub nucul enorm începe să plutească în întuneric pînă cînd printre tufişuri creşte lumina tăcută a unui singur far, slab portocaliu, de motocicletă duşmană. Sau poate fi o lanternă a duşmanului, cu care caută deschizătura secretă. Sare în picioare şi porneşte de-a lungul tufişurilor pînă la poartă, şovăind în faţa interdicţiei de a depăşi zona închizătorii familiale. Apă sărată i se scurge pe faţă şi zîmbeşte apoi în sine, un uriaş zîmbet pentru cei care nu-1 lasă în pace, deşi lumea antagonismelor lui există, necunoscută de nimeni şi ameninţătoare.
Calcă repede prin zăpada străzii şi pe rînd corpul i se răceşte de nerăbdare şi apoi se strecoară pe sub gard în porţiunea cea mai întunecată a grădinii. Nucul tînăr şi tufa ascuţită de vopsea albă luminează ele însele fără să reflecte nimic, luminează verde peste verdele celeilalte zăpezi şi totul se găseşte într-o claritate de noapte verde, omul proiectîndu-se înalt şi obscur pe fundalul neidentificat.
Zgomotele seci ale lopeţii izbesc o porţiune dezgolită neagră în verdele zăpezii. Sim se tîrăşte pînă în dosul tufei de spirea la cîţiva paşi de spatele omului. Silueta icneşte, lîngă ea se află nişte zdrenţe.
Apoi ia sapa pe umăr şi se întoarce gheboşat şi slab. Sim, în zăpadă, îl priveşte pe tatăl său înaintînd preocupat spre şine.
Cronica, 20 noiembrie 1969
p -
înainte de fugă
(roman)
deteste mafagon de penser."
(Andre Gide)
Introducere unde nu se spune nimic
Mi s-a întîmplat aseară un lucru cum nu se poate mai hazliu. Dar nu despre asta e vorba.
Oricum din cînd în cînd suntem obligaţi să călcăm pe alături.
Omule, nu-nţelegi că nu despre asta e vorba ? (explicaţie: discut cu mine însumi).
Ei bine, să mi se spună omule nu înţeleg defel.
Cu atît mai mult cu cît din cînd în cînd am sentimentul absurd că şi cuvîntul ăsta ar corespunde unei stări de fapt. De pildă aseară...
Nu e vorba...
Nota autorului unde nu se spune nimic
Să nu vi se pară neapărat că această carte seamănă prea mult cu altceva. Poate am gîndit într-adevăr altceva. Cartea de faţă trebuia să fie aşa-ceva, nu altceva. îl rog deci pe cititor s-o judece cu mănuşi, cu mănuşi de cauciuc dacă e nevoie. N-aş dori neapărat să fie aspru sau categoric. în privinţa asta cazurile anterioare mă liniştesc, deşi nu pot să mă bucur deschis că n-o judecă deloc. Voi încerca să. mă bucur secret. Oricum sugestia ar exista acolo unde cineva doreşte s-o caute, deci să considerăm
Pagină de manuscris
84
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
85
afacerea astupată. Ceva mai sus am văzut introdus, involuntar de bună seamă, cuvîntul deschis şi nu mai puteam spune (chestiune de stil): afacerea închisă.
Unii spun că puteam spune (oribil, dar vreau să aleg de acum înainte exprimarea cea mai directă) toate fără să spun nimic. Ceea ce devine adevărat de la un anumit loc în jos. Cum aţi înţeles, ţin să mulţumesc tuturor celor care minaţi de tristul vînt al sorţii se vor pomeni cînd va cu respectiva carte în mînă. Le mulţumesc cu smerenie, cu căldură, cu respect, cu milostenie, cu înclinaţie, cu demnitate, cu altitudine, cu declinaţie, cu zenit, cu înţelegere, cu fantasmă, cu aripi de aur, cu răzbunare, cu comisari, cu comedia franceză, cu cîini, cu coarne, cu catolicism, cu.... (delir cacofonic).
Capitol unde se declară de către autor că eroul nu vrea să fie serios şi motivele bolii sale
Lăsaţi-mă numai să spicuiesc cîte ceva din scrierile mele: „Aleargă în afara acestor groase statui himerice de piatră ieftină poroasă, hidoase ca însăşi prostia şi aerul este doar o pîclă deasă în care se ridică pale de fum negru şi..."
Ego sic cogito. N-aş vrea să credeţi că am ieşit vreodată din decorul de carton deasupra căruia fluieră pasărea inexistentă înlocui aştrilor. Dacă aceasta este o boală, ea este fără doar şi poate boala mea. N-am putut scăpa niciodată de seriozitate, deşi plăsmuirea stelelor n-a creat stele şi nimeni nu m-a internat (încă) într-o casă de sănătate, cu toată opinia mea categoric favorabilă în această privinţă. Deşi întreaga mea cavitate toracică (şi dedesubtul aceleiaşi) se încovoaie de dureri veşnice precum ce? (fără îndoială nimic), doctorii mă declară sănătos şi apt pentru serviciul militar fără debilitate prea accentuată. Drept care am decis să mă extermin inventînd un erou tot atît de profund neserios precît autorul său era de serios (constat acum cu surprindere că adjectivul de la seriozitate n-ar trebui să fie
serios, ci cu totul altul, mult mai serios). Cu fiecare gest al autorului negat prin erou, sărmanul cel dintîi se va reduce în curînd la neant dobîndind ce ? (Fără îndoială nimic.)
Aşadar eroul meu suferă de boala mea răsturnată, fără a fi prin asta sănătos.
Motivele bolii sale ar trebui exprimate în fraze importante, complicate, din care să nu reiasă pînă la urmă că orice credinţă în ceva i se pare tot atît de fadă ca şi credinţa în altceva sau în aşa-ceva, să nu reiasă că boala lui nu se vindecă, ci că ar putea dimpotrivă, sărind peste o prăpastie, să-şi dobîndească sănătatea, în fond autorul a devenit deodată trist şi şi-a şters pe furiş nasul dedesubtul ochelarilor tocmai pentru că motivele unor boli opuse sunt identice. Patru muşte violete i-au intrat într-unui şi acelaşi ochi. Autorul, bine crescut de Codul Relelor Purtări, nu înjură decît în public. în singurătate nu simte nevoia, dragă cititorule, nu simte nevoia de aproape nimic. Şi ar fi cu mare plăcere el însuşi nimic dacă n-ar exista acest aproape.
Promisiunea autorului
El promite solemn că nu va abuza de răbdarea cititorului prin calambururi stupide ca şi crocodilul de cauciuc al lui Dostoievski.
Raport al autorului în privinţa debitelor sale
De aici trebuie să reiasă limpede că toate persoanele cărora le datorez ceva au răposat. Deşi cred în metempsihoză, eroul meu nu crede cîtuşi de puţin. Totuşi, ca să nedumeresc pe cîţiva, am să afirm răspicat ca atîţia alţii că maestrul meu este Dostoievski (afară de povestea, iertaţi-mă, ignobilă, cu un crocodil...). N-am să-i înşir pe ceilalţi maeştri în ordine cronologică sau întîmplătoare, ca să nu puteţi depista după furunculul infra-bucal
86
I.P. CULIANU
faptul că bunica mea nu era pedagog, iar fata lui mai mare decît el nu era tot atît de mare.
în rest, cu toată stima al dumneavoastră dintotdeauna.
Diatribă împotriva unora
Remarca autorului la recitirea manuscriselor: Autorul remarcă că de fapt această diatribă este împotriva altora.
Eu cred împreună cu cei mai moderni decît ceilalţi că previziunea nu e un dat pe de-a-ntregul omenesc. Aşadar eroul meu vede lucrurile şi nimic altceva în dosul lor. Asta numesc eu neseriozitatea sa. Eram tentat să rostesc o diatribă împotriva celorlalţi. Renunţ.
Exord
(Dacă vi se pare stupid, chemaţi poliţia ca să vă arate că există alţii şi mai şi.)
în rest va fi vorba despre o zi împreună cu D. Lemnus, licenţiat în litere şi poet. Criticii care vor lăuda cartea îşi dau de pe acum seama că eroul nu se numeşte Popescu. Adevăratul exord trebuia să conţină un tub de grosime considerabilă şi un recipient strimt, dar autorul s-a cenzurat considerînd că mai bine să fie socotit timid decît sadic. Era vorba despre o persoană umană în viaţă, care suferă. Ziua va începe de la trezire pînă la culcare, conţinînd aluzii şi la inversul situaţiei, atît cît permit spaţiul, timpul şi cele douăsprezece categorii transcendentale.
Fuga I: Numerele
„ The time is out of joint. " (Shakespeare - Hamlet)
Cînd călugărul în rasa lungă şi murdară cu barba încîlcită şi ochi rătăciţi îi anunţase că tatăl său doreşte să-1 vadă, Simon mai întîi se bucură înainte să se gîndească. Apoi călugărul dispăru în noapte fară alte cuvinte, gîrbov, apărîndu-se cu mîinile de ploaie, umblînd către tărîmul acela mult jinduit şi înspăimîntător unde tatăl aştepta întîlnirea cu fiul. Dacă tata doreşte, mai mult, cere să vin la el, îşi spuse Simon, desigur dincolo de bucuria revederii urmăreşte un anumit lucru. Iar eu am fost o clipă fericit ca un nebun, ştiind că întîlnirea cu tatăl meu e singurul lucru adevărat pe care îl vreau în lume. în acelaşi timp însă, groaza atîtor ascunzişuri, spaima de a-i fi călcat o dată porunca - ceea ce fără îndoială el ştie -, spaima de a fi cu atît mai neputincios în faţa mustrării lui cu cît am fost neputincios în faţa poruncii lui sunt tot atîtea cauze pentru care revederea noastră mă poate lovi fără putinţă de îndreptare. Şi aşa sunt atît de şovăielnic încît o muscă mă poate jigni cu hotărîrea sa neclintită de a voi să mănînce; sunt atît de în marginea vieţii încît orice voinţă de a trăi mi se pare monstruoasă. Iar dacă tatăl meu mă va întreba cît înţeleg din opera lui neterminată, cum voi duce eu mai departe lupta lui cu numerele, ce i-aş putea răspunde decît că asemeni lui, dar fără a-1 cunoaşte, încerc să construiesc o Artă a fugii din lume, o artă a evadării într-o împărăţie de sunete pure şi triunghiuri, în afara timpului şi deasupra munţilor, încerc fără mişcare să găsesc
88
Î.P. CULIANU
ARTA FUGII
89
poporul depărtat la nesfîrşit al Nemuritorilor. Şi asta nu ajunge, pentru că ar putea fi răspunsul la întrebarea unui om iubit atunci cînd în fine reuşeşti să-1 întîlneşti; răspuns pe care el l-ar primi cu un zîmbet şi o privire în gol, simţindu-se aidoma ţie, mai aproape sau mai departe de acelaşi ţel. Pe cîtă vreme cuvintele acestea vagi nu mărturisesc hotărîrea celui care a împlinit o poruncă, ci numai o cale lăturalnică, laşă a neputinciosului. Căci eu nu fac nimic decît să strig în faţa celorlalţi neînţelegerea şi singurătatea mea neomenească; dar nicidecum să fiu prin asta deasupra lor. Mai ştii, îşi spune Simon, poate că fiecare dintre ei are părticica lui de curaj, părticica lui de putere, părticica lui de dragoste şi înţelegere şi apropiere şi atunci merit de la aceştia ca şi de la tatăl meu numai dispreţ şi lupta mea în afara lor e numai o zbatere caraghioasă prin care sunt unicul înjosit. Simon crede că într-adevăr nu ar fi gîndit niciodată aşa fără porunca tatălui său de a duce mai departe o himeră pe care, vai, nu o poate dispreţui - zăcînd şi în el o scînteie din focul pur al drepţilor care i-a ars părintele. Pentru că altfel, ce poate fi mai măreţ decît să stai deoparte prefăcîndu-te că nu înţelegi? Şi care păcat este mai mare decît laşitatea, trădare a ta însuţi în faţa celui care ţi-a dat viaţă ?
în fereastră se tîrîie presimţirea luminii tulburi, păsările încep să cînte în oboseala vîntului, iar Simon îşi zice :
cel ce are ceva de spus, o spune la lumina candelei; înşiră
cuvintele fără lumină;
cel ce nu are somn îşi iubeşte nopţile;
cel dincolo de orizont nu se mişcă de pe scena arlechinilor;
cel ce nu mai are decît un ceas de trăit îşi curăţă unghiile.
Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simţire şi fără venin, aştept zorii culcat gîndindu-mă cu frică la ceea ce sunt; gîndindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum nu doresc altceva decît monştrii galbeni ai răsăritului. Apoi cîntă cu voce spartă, pierdută între ziduri:
cine speră în această lume n-a băut deloc ;
cine speră în această lume n-a făcut dragoste niciodată;
cine speră în această lume n-a văzut nicicînd o stea.
Şi strig, raţiunea mea căzînd: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred cînd scaunul spînzuratului tremura sub mine că voi fi acest tot care mă-mbrăţişează, acest tot care mă înnebuneşte, CEL DE NEÎNLOCUIT.
Nu mai e alcool şi n-am băut deloc deci ar trebui să am multă speranţă, îşi zise Simon încercînd să doarmă. Am să citesc Evanghelia în dimineaţa asta.
„Aş vrea să scriu despre spaimă..."
„Cum presimţi o hienă..."
Aş vrea să scriu despre spaimă : despre simţurile care percep o prezenţă în întuneric; despre urmărire, despre coşmarurile care ivesc zori galbeni. Ce va fi asta? Numerele? Poate. Cum să ajungi pînă la un tată fugit, pe care nu l-ai cunoscut. Apare dimineaţa un individ neras, slab. îi explică : va fi poate urmărit; îl lasă singur. Iese din casă şi i se pare că e urmărit, noaptea aude zgomote în faţa ferestrei; iar prietenul său nu vine. Iese pe străzile întunecate. O femeie se agaţă de el. O duce acasă. O umbră dispare printre copaci. Simon face dragoste abătut. Femeia îl trage de limbă. Dimineaţa dispare. Apare din nou omul parcă de pe altă lume. îi vorbeşte despre numere. Acesta o fi fost tatăl? Nu ştie. De atunci percepe în faţa ferestrei o prezenţă în fiecare noapte. De atunci nu mai iese din casă, iubindu-şi coşmarul.
Aşa cum presimţi adeseori o hienă dincolo de forma unui nor, în zgomotele venind din grădină - poate numai scîrţîitul copacilor sau fîşîitul bulgărilor de ţărînă destrămaţi de propria lor greutate - se vestea o prezenţă în întuneric. I se întîmplase deseori să se convingă că neliniştea unui simţ necunoscut este reală; într-un parc, la marginea mării, pe cînd ţinea o fată blondă adormită în braţe, dincolo de starea primejdiei se arătaseră umbre gonind mute îndărătul copacilor. Atunci reuşiseră să fugă. De altfel niciodată nu i se întîmplase nimic, deşi în faţa geamului se ghemuiau fiori stranii; noapte şi linişte, corbi neclintiţi, luminarea unei ferestre aprinsă în colţul universului. Sau fluturii izbindu-se de pereţi - singurătăţile sale înspăimîntate. Popasul în case străine şi aşternutul străinilor şi vorbele schimbate fără nici o înţelegere. Pretutindeni aceeaşi nesiguranţă [...]
„Noaptea sufletul meu..."
Fuga II: „Să nu pierdeţi cumva actul acesta..."
Noaptea sufletul meu a zburat pe deasupra unor stranii locuri, prăpăstii din care urcă un fum încet, lacuri galbene, focuri -pînă cînd ajunge la nişte întinderi putrede, mirosind pervers de urît, unde lumina e nesigură, are deja culoarea zilelor trecute.
Ochiul zburînd deasupra unui pămînt în culori bizare, mlăştinos şi cuprins de o lumină cenuşie, cu animale fantastice, schelete de cavaleri, un cavaler negru dispărînd într-un abur galben pe vîrful unei coline, fantasticul pur şi glacial pentru că omul nu ia parte, totul sfîrşind într-o pădure la sabatul vrăjitoarelor.
M-am trezit cu bucuria visului, navigînd încă prin terenurile concave, în aşteptarea soarelui cioplit într-o materie portocalie, un soare sferic spart ca un ou de şocolată, mirosul mixturilor drăceşti astupîndu-mi nările, cu timpanele sparte de bubuitul unor tam-tamuri superflue. Dacă s-ar putea, aş dormi toată ziua, oricum nu fac nimic. Dezavantajul somnului e că nu întotdeauna visezi şi atunci te trezeşti cu tristul sentiment al eclipsei, al dezertării.
„ - Eh quoi, mon enfant! Â la veille peut-etre du salul... vous vouliez donc nous quitter! " (Villiers de L'Isle-Adam)
-Băgaţi de seamă să nu pierdeţi cumva actul acesta - îmi spuse funcţionarul înainte de plecare -, deoarece nu numai că este singurul care atestă că existaţi, cum existaţi, în ce scop, în virtutea cărei Legi, dar nu avem dreptul să eliberăm pentru fiecare om decît un singur asemenea act, strict personal. Pierderea acestui act echivalează cu o descalificare. Desigur, autorităţile nu-1 cer prea des şi de altfel numai funcţionari cu un grad însemnat şi împuternicire specială au dreptul să vă legitimeze de acest act. S-ar putea ca nimeni să nu vi-1 ceară niciodată, după cum s-ar putea să vă fie cerut foarte des, mai ales în perioade critice pentru ţară. Aici funcţionarul îşi drese vocea, sorbi puţin din paharul cu apă şi se şterse de sudoare. Avea faţa congestionată şi ochi speriaţi de responsabilitatea înaltei misiuni de a fi eliberatorul şi în acelaşi timp depozitarul secretului acestor acte atît de importante. Apoi continuă:
- Să presupunem că aţi pierdut acest act. Vă veţi întoarce aici, însă eu nu vă voi mai recunoaşte. Dacă nu aş avea un suflet de aur - zîmbi modest şi vinovat - eu aş putea anunţa autorităţile superioare că aţi pierdut singura dovadă a existenţei, valorii, scopului dumneavoastră şi deci aţi devenit o persoană nu numai fără identitate, dar şi periculoasă pentru ceilalţi.
94 I.P. CULIANU
Cu glasul vibrînd de emoţie, funcţionarul continuă privind pe fereastră:
- Dar eu rămîn credincios unui principiu de înaltă umanitate şi mă prefac că nu vă cunosc. Şi ştiţi exact din ce cauză ? Pentru că toţi acei care au pierdut actul sunt internaţi în lazarete speciale, lăsaţi să moară de foame şi sete. Strict confidenţial, şopti el privind în dreapta şi-n stînga, dar absolut confidenţial: ei trag în fiecare zi la sorţi şi se mănîncă între ei cruzi, pentru că nimeni nu le dă dreptul de a face foc. Apoi reluă, cu voce puternică:
-Dar din fericire, domnul meu, nu mulţi îşi pierd actul... Şi din nou, încet, prudent:
-Iar dacă ţi-1 pierzi, poţi foarte bine să trăieşti fără el, existînd desigur şansa ca mai devreme sau mai tîrziu să fii descoperit, dar, repet, este tot atît de posibil să mori în linişte fără să ţi se ceară vreodată acest act cutremurător, deşi (aici iar înălţă tonul, grăbindu-se), deşi, civic vorbind, este bineînţeles o ruşine să-ţi pierzi personalitatea aşa cum e ea atestată de foruri pe care nu-ndrăznesc să le numesc şi pe care (mică pauză, apoi funcţionarul şopti:) la drept vorbind nici măcar nu le cunosc.
Funcţionarul zîmbi, îşi şterse mîna dreaptă de năduşeală şi mi-o întinse.
- Pe uşa de aici se iese, îmi indică el o uşiţă albă în zid, înaltă şi îngustă, pe care n-o observasem pînă atunci. Pentru a evita aglomeraţia.
Ţineam actul în mînă şi doream în fine să-mi arunc ochii pe el, aşa că n-am observat cum din coridorul semiobscur se desprinse o formă roşie cu ochi sclipitori care-mi înhaţă bucata de hîrtie din mînă şi dispăru înainte să-mi dau seama ce se întîmplă. Am pornit imediat pe urmele ei şi am mai zărit-o coborînd scările în lumină cu o viteză uluitoare. Era o femeie tuciurie, o ţigancă îmbrăcată într-o fustă roşie. Am alergat în urma ei, dar dispăruse deja printre oamenii din stradă.
ARTA FUGII 95
M-am gîndit că totuşi cel mai bun lucru pe care-1 puteam face era, în ciuda avertismentelor funcţionarului, să mă întorc în biroul de sus. Cu atît mai mult cu cît ţiganca pusese mîna pe bucata de hîrtie înainte ca uşiţa Camerei să se fi închis, deci era aproape sigur că omul văzuse tot ce s-a întîmplat. în afară de asta eram hotărît să-1 silesc, orice-ar fi, să-mi dea un nou act şi pentru asta, avînd în vedere marea importanţă a bucăţii de hîrtie şi consecinţa mizerabilă a pierderii ei, nu m-aş fi dat înapoi din faţa nici unui mijloc.
Abia am mai descoperit uşiţa în fundul unui coridor. Era încuiată, iar îndărătul ei nu se auzea nimic - semn că funcţionarul este încă singur. Am lovit-o cu umărul şi am dat buzna în birou, unde omul stătea gînditor, în picioare lîngă masă, în aceeaşi poziţie din care îmi vorbise mie.
-Cine eşti dumneata? urlă el dîndu-se înapoi. Ce vrei...?
-Ascultă, am spus apucîndu-1 de gît şi împiedicîndu-1 să ţipe, ai văzut ţiganca din coridor, cea care mi-a smuls actul acela covîrşitor de important pe care nici nu apucasem să-1 citesc. îmi vei da unul nou. Inutil să te mai prefaci că nu mă cunoşti; mi-ai explicat atît de bine ce înseamnă să pierzi actul, încît n-aş şovăi să te omor. L-am strîns de gît ca să-i arăt că nu glumesc. Ochii începuseră să-i iasă din orbite. Horeai scurt, apoi făcu un gest cu mîna: - Lasă-mă, omule ! I-am dat drumul, aruncîndu-1 pe scaun. Funcţionarul îşi pipăi gîtul, îşi şterse lacrimile care-1 podidiseră fără să vrea, îşi drese glasul şi spuse ce urmează:
- Eşti primul care procedează în chipul acesta cu totul neghiob şi asta din lipsă de experienţă. Dar din fericire pentru dumneata şi din nenorocire pentru mine, vai, este singurul mijloc pe care dacă nu le-ar fi fost frică, ar fi trebuit să-1 urmeze cu toţii. Acum fii atent, zîmbi el, m-ai lovit groaznic, era să mă omori, deci n-am să te cruţ cîtuşi de puţin. Ai să afli tot ce-ai vrut să ştii. Aşadar, fii atent la o anumită frază din discursul meu de
96
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
97
adineaori: ţi-am spus că numai anumiţi funcţionari, cu o înaltă învestitură şi forţe nelimitate au dreptul să te legitimeze de acest act. Toţi cei care ies de aici păţesc acelaşi lucru, pentru că ţiganca (ehei, azi era ţigancă, dar mîine ar fi putut fi un moşneag orb!), ţiganca, spun, este de fapt un salariat al nostru, şi încă (oftă) cel mai bine plătit, din cauza riscului său ceva mai mare. Dar de azi înainte, zise el cu înţeles, voi cere şi eu un spor de salariu. Aşadar, după ce ţiganca (sau Ens, cum i se spune, el fiind de fapt bărbat specialist în deghizări) le smulge actul şi-i duce pînă jos, toţi păgubaşii se gîndesc să se întoarcă. Nu însă înainte să-şi amintească ce le-am spus despre îngrozitoarea putere pe care o au funcţionarii cu drept de a legitima. Raţionamentul e simplu: dacă un funcţionar care te legitimează are atîtea posibilităţi, cîte nu are cel ce eliberează actele ! De aceea se întorc toţi pînă la urmă, dar aşteaptă respectuoşi la uşa din faţă. Ei aşteaptă uneori ani întregi acolo, fiindcă şi eu ies tot j prin uşiţa asta pe care dumneata ai spart-o. Şi degeaba mă aşteaptă jos, pentru că iau un ascensor special care duce la o j ieşire secretă, lîngă maidanul de gunoaie al oraşului. Iar cînd din întîmplare ei reuşesc să dea de mine, e uşor să mă prefac că nu-i cunosc. Ca noi, funcţionarii, să nu fim supuşi unui pericol j prea mare, ne este interzis să eliberăm mai mult de un act pe săptămînă. De aceea numărul nostru este uriaş, întrecînd de departe ceea ce ai putea imagina. Şi totuşi, iată, riscurile sunt j considerabile, ca dovadă, ceea ce s-a întîmplat azi. Dumneata, [ fără să te gîndeşti, ai procedat exact cum trebuie. Adevărul este că dacă te gîndeai măcar o fracţiune de secundă înainte să dai buzna în birou, m-ai fi aşteptat ani şi ani la toate intrările şi ai | fi încercat să-mi lingi tălpile. Mi-ai fi dat mită şi eu aş fi primit, j Asta în afară de cazul în care într-o zi ca toate celelalte, unul din | funcţionarii aceia înfricoşători, care există în realitate şi care te | las să judeci după mine cîtă putere au de fapt, nu ţi-ar fi cerut actul. Atunci ai fi fost închis într-unui din lazaretele pe care eu
le-am văzut - aici ochii începură să-i joace încolo şi-ncoace, căutînd un adăpost - şi care arată de departe mult mai rău decît ţi-am spus eu. Dar dumneata ai comis uriaşa greşeală de a fi cuprins de spaimă. Şi atunci raţiunea ţi s-a întunecat cu totul. Tuşi, scuipă undeva fără ţintă.
-Bine, zise. Acum află că nimeni în lume nu are acel act, pentru că la fiecare uşă de funcţionar aşteaptă o replică a dibaciului Ens, un meşter în deghizări care smulge din mînă hîrtia. Majoritatea celor deposedaţi, disperînd de atîta aşteptare pe la uşile noastre ciudate, pe care nu intrăm niciodată, dar îndărătul cărora suntem întotdeauna, caută în lume pe acest Ens. Dar de pildă, dumneata ai fi căutat o ţigancă cu fustă roşie, altul un bătrîn orb, iar ei există în realitate, dar nu au nici o vină. (Cînd vei ieşi, te vei convinge de uriaşa inventivitate a lui Ens.)
Dacă bănuieşti că noi avem acte, te înşeli. Ăsta este şi motivul pentru care am acceptat, în majoritatea cazurilor, acolo unde serviciul nu era predestinat pentru noi, să devenim funcţionari. Cei care te vor legitima vreodată n-au nici ei cea mai mică umbră de act. Dar cine ar îndrăzni să-i întrebe pe ei despre asta? Nici un om din lume nu are act, deşi fiecare mai devreme sau mai tîrziu, conform programului nostru, a trecut prin formalitatea eliberării acestui act. Trebuie procedat cu multă atenţie şi cu metode variate. Sunt de pildă unii care împăturesc actul şi-1 bagă imediat în portofel. Pe aceia îi aşteaptă un tratament corporal duios la ieşirea din clădire. Dar în general Ens se ocupă de toate cazurile.
Se opri, vizibil obosit de explicaţia atît de lungă. Apoi continuă, privind în gol :
-Eu sunt mult mai bătrîn decît dumneata... Să-ţi mai spun acum ceva : chiar dacă printr-o întîmplare uluitoare mecanismul acesta n-ar funcţiona cum trebuie, dacă vreodată ţi s-ar cere actul şi l-ai avea, organele represive l-ar declara imediat fals.
98
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
99
Este foarte posibil ca nici măcar să nu ştie cum arată un asemenea act. De fapt el e o foaie plină de cifre, bătute anapoda la maşina de scris. Pe ele, eu completez numele şi ocupaţia dumitale, iar dumneata semnezi.
Acum, altceva. Să ştii că riscul de a fi descoperiţi nu e mare. Soţul îşi suspectează soţia, copilul - mama, fratele - sora, fiecare pe fiecare. Aşa că rareori cineva destăinuie că actul i-a fost furat. Practic, nu riscă nimic, pentru că denunţurilor, primite tot de noi, nu li se dă curs. Dar el n-are de unde să ştie, aşa că, dacă e un om tare, tace ca peştele. Cînd se întîlnesc doi oameni puşi pe confidenţe tragice, reiese că hîrtia li s-a luat într-un fel sau în altul la amîndoi; pot să se convingă chiar că mai mulţi au păţit accidente asemănătoare. Pe de o parte s-ar ridica împotriva legii, pe de alta le e frică să se afle că nu au acel act. Niciodată un om fără act nu va striga în piaţa publică: Eu nu îl am! Iar dacă o va face, toţi cei prezenţi, care nu-1 au nici ei, se vor grăbi s-o şteargă cu groaza în suflet. Cel care ar striga în piaţa publică crede că riscă internarea în lazaret. De fapt se poate întîmpla cel mult să stea o noapte la închisoare pentru tulburarea ordinii publice. Peste tot e o nesiguranţă veşnică; poliţiştii nu l-ar denunţa pentru nimic în lume de teamă să nu fie legitimaţi. Problema actului e tabu şi nimeni nu se atinge de ea fără oroare şi groază.
Mă vei întreba pentru ce. Nu ştiu. E un control asupra lumii. E un aparat uriaş care controlează lumea. Dar nici eu de pildă, care fac parte din acest aparat, nu pot să sper că pînă la moarte un necunoscut nu mă va legitima. Deşi, zîmbi, e mai puţin de aşteptat.
- Nu vreau să mai ştiu nimic, i-am spus. Vreau un act ca să ies de aici.
- Ţi-1 va lua Ens înainte să-1 apuci, chiar dacă te-am prevenit. -Da, dar nu vreau să mi se aplice jos tratamentul duios
despre care vorbeai.
Atunci funcţionarul se sculă în picioare, înalt şi gros şi ridică degetul ameninţător :
- Eşti mai prost decît credeam; dar din fericire ştiu ce trebuie făcut. Dumnezeu m-a luminat. Ascultă: dacă te gîndeai puţin, înţelegeai că Ens nu se mai arată pe aici timp de o săptămînă. Pe de altă parte, dacă cei de jos nu-l văd pe Ens ieşind în goană înaintea unei persoane neoficiale, ei vor aplica automat acel tratament duios persoanei respective. în plus, eu nu am decît exact 52 de acte pe an, ca să eliberez unul pe săptămînă. Iar dacă ţi l-aş da pe al doilea, ar trebui să falsific unul, ceea ce e incomod. Dumneata te-ai trezi în stradă şi nu pot să fiu sigur că nu te-ai întoarce la cei de jos, care ar fi tot atît de nepregătiţi ca şi mine să te primească înapoi. Iar lor le-ai putea destăinui tot ceea ce ţi-am spus. Şi atunci există o singură soluţie : vei ieşi tot pe uşa pe care ai intrat.
- Vreau totuşi un act, i-am spus.
- Bine, oftă el, fie. Scoase un nou act şi-1 completă. Apoi se sculă în picioare, fixă cu privirea un punct pe zidul murdar şi-mi întinse mîna.
-îmi pare rău, i-am spus. Dar în timp ce mi-ai spus toate astea, m-am gîndit că ar putea face parte tot din recuzita voastră o poveste atît de bine ticluită încît să mă facă să renunţ la act. Convins că nimeni nu-1 posedă şi că de fapt este o hîrtie lipsită de orice valoare, aş fi plecat îngrozit pentru soarta mea şi a dumitale, dar nimeni nu-mi poate garanta că de fapt dumneata sau el nu aveţi acest act.
-O, ba da, zise funcţionarul, eu am sustras o sumedenie valabile împărţind altele false, ştiind că toate ajung pînă la urmă tot în canalul din faţa clădirii. Dar crede-mă, adevăraţii legitimatori nu ştiu cum arată acest act. Acum pleacă, bîigui sfîrşit.
Şi luă poziţia oficială cu care îmi vorbise nu cu mult timp înainte: Băgaţi de seamă să nu pierdeţi actul acesta, scrîşni el căzînd pe scaun.
ARTA FUGII
101
Canon I: Copilăria culorilor
Am povestit odată, pe cînd eram foarte mic, atît de mic încît nu semănăm nici măcar cu propria mea caricatură, întîmplările oarecum stranii din casa cu iederă a lui Giovanni Ceria. Pentru că după citirea manuscrisului toate faptele au căpătat coerenţă iar ciudăţenia lor s-a limpezit, voi încerca să evoc una din serile petrecute împreună cu gazdele, seară calmă şi totuşi încordată pînă la refuz de o tensiune ascunsă, depăşindu-ne. Mi-au rămas în minte schimburile de monologuri aproape fără legătură, înlănţuindu-se însă prin memoria unor fragmente anterioare. Aşa cum mi le-am reamintit, au - în ciuda aparenţei de confesiuni mecanice, aproape hipnotice - o interdeterminare subtilă. Rămîne o singură incertitudine fundamentală: asupra persoanei care vorbeşte. Aş fi putut considera întreaga rememorare drept un singur bloc, nediferenţiat în aceste trei voci care, oricum, sunt arbitrare.
CERIA: Dacă aşa precum credeam adevărul contemplaţiei neangajate se ascunde în catrenul acesta al lui Khayyăm: „De vrei să ai singurătatea florilor şi-a stelelor, rupe cu oamenii toţi şi femeile toate. Şi lîngă nimeni calea nu-ţi urma. Iar spre dureri să nu te pleci vreodată. Şi nici la sărbători să nu iei parte", în curînd mi-am dat seama de falsitatea interpretării. Funcţionase poate dorinţa de a cuprinde in absoluto sensul plîngerii, de a uita că poate, între cele 127 de catrene, este singurul care oferă un model etic în opoziţie cu celelalte, dar
rămînînd una din concluziile lor posibile. Pentru mine versurile erau un cod al conduitei şi nu mai aparţineau nici unei opere. Nu erau legate de nimic altceya decît de mine. Şi-mi agăţasem de perete pergamente unde, alături de Khayyăm (devenit, aşa cum vă spuneam, impersonal), stătea explicaţia celor „zece legături" budice. Toate acestea printre nopţi chinuite de marasmul roşu al cărnii, biruindu-mă sau căzînd pradă ei cu remuşcarea adîncă a celui bicisnic. Sensul ascezei era către albastru; corpul se întorcea în mări de sînge închizînd sufletul într-o colivie neagră. Prefer să înţelegi prin culori faptele atît de simple şi dureroase în acelaşi timp, investindu-le cu semnificaţia magică a copilăriei lor şi a propriei tale copilării...
INES : Dacă eu ştiu toate acestea pentru că e vorba de fapt despre eliberarea survenită o dată cu întîlnirea noastră, trebuie să afli că afară de gravitatea vinei mele de a nu te fi aşteptat castă, mi-am plătit în timp (pînă atunci) vina cu propria ei monedă. Dar numai amintirea pustiului meu, incomparabil mai pur, mă face să-ţi pricep chinul. Erau nopţi de umblet pe străzile oraşului, singură, cînd nu auzeam decît frînturi de cărţi în mine. Nu fugeam de nimeni, mergeam împreună cu mine, fără să mă părăsesc altundeva. Acesta a fost preludiul, lipsit de visele tale monstruoase, lipsit de fabulele dorinţei. La mine singurătatea ascetică era o nevoie tot aşa după cum, în aceeaşi perioadă care rămîne săpată pe eternitatea viitoare a conştiinţei, starea ta normală era dorinţa. Şi aşa după cum tu aveai de biruit nopţile tale roşii, eu am simţit nevoia să colorez albeaţa nopţilor mele cu acelaşi gînd al voinţei şi sacrificiului de sine prin care încercai drumul aspru al continenţei. Pentru că eram o ascetă, trebuia să birui destinul; pentru că erai înecat în propria ta senzualitate, doreai să-1 limpezeşti. Am parcurs pînă la întîlnire căi inverse: eu săream din treaptă în treaptă către noroiul voluptăţilor, tu urcai din greu printre spinii răbdării. Ne-am întîlnit la mijlocul treptelor...
102
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
103
EU : Dacă destinele voastre au fost polare, dar aceeaşi voinţă acţionînd invers v-a dat dreptul să vă întîlniţi, ca să ridicaţi împreună povîrnişul singurătăţii, situaţia mea nu e mai puţin extremă, însă introduce o complicaţie în plus...
INES : La mulţimea complicaţiilor am participat cu toţii; dar nu e nevoie de exemple triviale ca să ne putem înţelege...
EU: Nu este exact nevoie de exemple (şi nicidecum triviale)...
INES : E adevărat, aureolate de fiecare dintre noi în măsura în care el singur şi-a stăpînit voinţa...
CERIA : Dacă din nou te supără magma pe care o acuzi în mine, trebuie să-ţi repet că adeseori linia dreaptă nu e decît o sumă de ocolişuri şi în măsura aceasta e o colecţie de întîmplări care ţi-au precizat voinţa...
EU : Dar nicidecum exemple triviale, deşi complicaţia este legată într-adevăr de contingenţă, de comparaţie, de lumea exemplelor. Ele sunt desigur obscene în felul lor refuzat de mine, dar nu-mi aparţin; aparţin veşnicului termen de comparaţie, faţă de care mă declar sublim şi antipatic în acelaşi timp. Nu am priceput niciodată înţelegerile simple, între mine şi cealaltă fiinţă s-au ridicat zidurile unor raporturi posibile: pîngărit - pîngăritor, învins - învingător, tiran - supus, atît de complicate încît nu pot ieşi dintr-o veşnică expectativă. Şi în acelaşi timp, singurul mod de a evada din cursa care aşteaptă gesturi faţă de care sunt condamnat la a fi prea slab este ceea ce se cheamă ieşirea în lume. In lume unde nu vezi decît fie...
INES : ...indiferenţa cea mai profundă, mimînd din motive foarte joase în scara substanţei care poate deveni volatilă, acomodarea între oameni...
CERIA: ...fie acele ciudate legături trecătoare fără nici o complicaţie privind volatilul, singurele posibilităţi de a simţi fericirea şi de a crea invidii...
EU : ...cu sentimentul dureros al excluderii şi corolarul său, orgoliul fără margini...
INES : ...orgoliul despre care, din silă de exemple, dar pentru a scăpa de spaima lor, vă voi vorbi totuşi eu, cu amintiri înnebunitoare pe care prefer să le transfer asupra persoanei a treia, asupra unui martor al meu care înţelege fără judecată sau răzbunare.
A existat o femeie obsedată de propria ei făptură, nedeterminată şi obscură, suspectă de a fi înger. Nu se înţelegea cu nici un bărbat, iar femeile o speriau tot atît cît îi sperie pe bărbaţii obsedaţi de ei înşişi. Cu toate acestea avusese diverse legături, toate eşuate, şi cu unele şi cu alţii. Pentru ea nu erau atît de importante actele, excluzînd-o din cercul moral comun, cît nevoia de coerenţă, iar această coerenţă a devenit la un moment dat creier, un bărbat care a iubit-o mai mult decît orice. Se întîlneau zi de zi în oraş, urmînd dueluri de amabilităţi, atenţii, balete de flori, ironii duioase. Printre toate gesturile pure nu încăpea nici un cotcodăcit. Era o înălţime atît de fericită încît totul, înainte şi după ea, nu a fost decît chin îndurerat. Femeia dorea să găsească înţelegere prin toţi porii, inclusiv prin porul femeii. Bărbatul suferea pentru lipsa acestei disponibilităţi, încercînd s-o compenseze prin fascinaţie şi iradierea unei forţe lineare de justiţie. Bineînţeles, forma aceasta a durat foarte puţin: amîndoi au exagerat ironia. S-a înjghebat şi un cerc de curioşi, pe care cei doi sperau că îi stăpînesc oarecum ocult. în realitate nu erau decît cîţiva dezabuzaţi setoşi de distracţii, gata să servească drept canal imperii răutăţii celor care se băteau ca orbii. Ceea ce n-a întîrziat să se întîmple: femeia i-a chemat pe toţi acasă, a băut împreună cu ei dar mai mult decît ei, apoi în faţa celui care o iubea, s-a culcat cu bărbatul care între ceilalţi i s-a părut mai curat. Au făcut dragoste în tăcerea celorlalţi, iar luminile nu erau stinse...
104
I.P. CULIANU
EU : Dacă în viaţa femeii acesta este un exemplu unic, nu e vorba decît de putere, exercitată barbar ce-i drept, cu un elan de oriental sado-masochist...
INES : Dar nu este nici unicul, nici măcar cel mai chinuitor dintre toate excesele ei monstruoase de voinţă...
CERIA: ...care nu numai că n-au dus la nici un fel de coerenţă, ci dimpotrivă, aşa cum e normal...
INES : ...la o iubire atît de mistuitoare la un moment dat încît toate aceste artificii n-o mai pot salva, dorind mereu să moară, chinuindu-se şi chinuind pe cel iubit...
CERIA : ...dincolo de care nu se mai ascunde însă decît un deşert plin de amintiri groaznice, deşi mult mai abstracte, în afara oricărui exemplu de acest fel...
INES : ...dar nu în afara oricărui fel de prostituţie...
CERIA: ...prostituţia fiind, oricum, o formă admisibilă de subzistenţă în timp ce sadismul nu presupune decît un creier bolnav. Şi de aici, pentru că erai o ascetă, trebuia să birui destinul şi ai reuşit să-1 birui pînă la amănunte nedorite ; pentru că eram înecat în propria mea senzualitate, doream să-1 limpezesc, ajungînd la a-1 limpezi într-atît încît m-am hotărît să depind de tine. Am parcurs pînă la întîlnire căi diverse : tu coborîsei în noroiul voluptăţilor, te înecasei în el, dar fără nici un fel de voluptate adevărată, eu urcam din greu printre spinii răbdării, în mod normal nu trebuia să ne întîlnim; m-ai ţinut de poala hainei acolo, la mijlocul treptelor, iar veşmintele tale şiroiau de noroi atît de greu încît ai rămas pînă la sfîrşit agăţată de mine. O, mai poţi spune: Ne-am întîlnit la mijlocul treptelor...
EU : Dacă destinele voastre au fost polare, dar aceeaşi voinţă acţionînd invers v-a dat dreptul să vă întîlniţi, ca să ridicaţi împreună povîrnişul singurătăţii, situaţia mea nu e mai puţin extremă, însă introduce o complicaţie în plus...
INES : La mulţimea complicaţiilor am participat cu toţii, dar nu e nevoie de exemple triviale ca să ne putem înţelege.
Nici... nici...
Unul dintre paradoxuri este că mă aflu în situaţie cu ceea ce nu există. Al doilea, că mă definesc doar în raport cu ceea ce nu sunt, într-o formă logică negativă care sună aşa: nu sunt ceea ce nu sunt. Termenul unei tetraleme imaginare nu mai poate fi eludat, deoarece eu într-adevăr sunt ceea ce nu sunt, nu sunt ceea ce sunt, dar nu mă pot defini decît astfel: eu nu sunt celălalt, adică eu nu sunt ceea ce nu sunt. în fine, trebuie presupus că între aceşti ceilalţi există o categorie care nu se defineşte la fel. Ea ar putea spune despre sine: sunt ce sunt. A presupune înseamnă dintr-o dată un salt deasupra demonstrabilelor. Sunt ce sunt înseamnă misticul, el nu poate fi demonstrat şi faţă de o definire negativă luată ca absolută, misticul nu există. Aşadar misticul inexistent poate avea ca aserţiune despre sine doar aceasta: sunt ce sunt, dar nu sunt. Misticul este ce este, dar nu este. Definirea mea devine de astă dată: nu sunt ceea ce nu este.
Forma e a unei aporii teologice. Dumnezeu se defineşte în raport cu lumea, dar nu este lumea. Dumnezeu este ceea ce nu este. Dacă aserţiunea despre sine a unui Dumnezeu care se autogîndeşte ar fi: sunt (ce sunt), acest Dumnezeu ar însemna că nu există. în acelaşi timp Dumnezeu este ce este, dar nu este.
Dumnezeu este completarea a ceea ce nu sunt. Eu nu sunt ce nu este, dar El este ce nu este. Eu nu sunt El, El este ceea ce nu sunt eu.
ARTA FUGII
107
Discuţii în jurul fizionomiei
La un telefon public am zărit nu demult o femeie blondă bine făcută. Faţa îi era întoarsă către un copilaş închis într-o blană roz-mov foarte stridentă. Ochii ei erau albaştri şi dimensiunile frunţii normale, în schimb maxilarele se lărgeau ca balonul unei retorte, permiţînd gurii să-şi întindă acel zîmbet hidos care a rămas pentru mine pecetea întregii scene. Speranţele de a deduce ceva din fizionomiile umane nu zac doar în tratatul lui Lavater. încerc zi de zi să descopăr „complexiunea perfectă", acea specie de kalos care este în mod necesar şi agaton. Nu degeaba Cortâzar îşi pune speranţa să întocmească liste de tipuri fizionomice „cum sunt de pildă cîrnii, faţă-de-peşte, importanţii, măsliniii şi sprîncenaţii, intelectualii, frizerii etc." Dar greşeşte desigur enunţînd că „singurul lucru prin care se asemănau... era voinţa lor fermă de a bea în continuare pe cheltuiala speranţei". Departe de a considera totul vanitate, mă străduiesc dimpotrivă să cred în sensul fiecărui obiect sau spaţiu alb, lucru fără îndoială anevoios. Ieri am întîlnit din întîmplare o femeie cu trăsături armonioase. Avea de asemeni mîini prelungi, degete jupiteriene nervoase. însă gura îi era prea largă, iar dinţii de sus se desfăceau ca razele unui cerc, lăsînd între ei sectoare întunecate. Cine a citit tratatul lui Lavater sau măcar Encyclopedie des sciences occultes ştie ce înseamnă toate acestea, aşa că nu insist. Mi s-a povestit că tipurile animale pot atinge grade paroxistice de asemănare; de pildă, ziarele au scris că o fată din Noua-Zeelandă s-a născut cu un craniu perfect de oaie. Această fată behăie
acum într-o clinică din Elveţia. Eu însumi am un prieten care seamănă perfect cu un berbec, mai ales atunci cînd rîde îngus-tîndu-şi ochii.
Discutînd cu cineva despre fiziognomonie, am descoperit că era un erudit în materie şi încercase, ca şi mine, să extindă cunoaşterea ştiinţifică şi la gesturi: „Din mişcarea degetului mic al cuiva îi pot deduce caracterul, ocupaţia, modul cum va reacţiona într-o situaţie dată." Acest lucru este perfect adevărat, dar nu cred că se poate circumscrie unui mod raţional de percepţie : nu poţi, de pildă, întocmi o statistică de tipul: 1. degetul mare al mîinii stingi se mişcă de la stînga la dreapta: caracter bizar, nervos, cu predispoziţii întunecate - şi aşa mai departe. Pluteşte deasupra acestei ştiinţe (suspecte) o aură de inefabil mister. Aceasta nu înseamnă mai puţin că toate observaţiile unui ochi atent sunt adevărate. Desigur, legăturile cu behaviorismul nu trebuie neglijate, crede prietenul meu. într-un roman, ca şi în viaţă, personajul îşi poate „răvăşi părul în semn de nerăbdare", sau în acelaşi caz „îşi aprinde o ţigară cu greu, scăpînd pe jos chibriturile". în ce mă priveşte, resimt ca pe un complex faptul de a nu putea scrie o asemenea frază. Dar plasaţi-o într-un context din care să reiasă o cursă obscură pentru personaj, o cursă în care el nu trebuie să-şi trădeze în nici un fel emoţia. Mişcările enunţate mai sus au fost generice, grosolane, dar pentru o privire ascuţită răsucirea visătoare a unui inel sau abandonul unui braţ în aer mai mult decît era normal sunt probe triumfătoare.
Această cunoaştere a oamenilor prin chip, forme, gesturi, intonaţii, selecţie a cuvintelor etc. devine disperantă. Lîngă fiecare eşti obligat să-ţi maschezi plictisul, să-ţi provoci amnezii necesare, să te prefaci că îi consideri obiecte opace. De aceea coerciţia manierelor aristocratice fixe este un rău necesar. Un filozof resimţea ca triumf total al existenţei ambiguitatea derutantă pe care o provoacă gesturile neconforme stării
108
I.P. CULIANU
obişnuite de anxietate sau disperare. Apoftegma camusiană „Ne jamais parler de nos incertitudes" poate fi transferată fară revizie în domeniul gesticii. în acest sens, singura deosebire între om şi animal este coerciţia conştientă, camuflarea, ipocrizia, minciuna, capacitatea de a putea înşela ca dată a spiritului.
„Partizanii lui Lavater rămîn însă din ce în ce mai puţini", de aceea, crede prietenul meu, se sting formal elitele spirituale: fiindcă nu mai ştiu să se ascundă. Adoptînd o mimică de împrumut, regizînd comportamentul pînă în amănuntele cele mai subtile, omul poate reda în întregime opacitatea civilizaţiei.
Expunînd această teorie, prietenul meu a simţit nevoia să ţipe, să se rostogolească pe jos, să spargă geamurile locuinţei sale. Dacă n-aş fi fost ocupat cu clasarea atentă a fiecărui gest al său, l-aş fi imitat fără îndoială.
Fuga X: Apoteoza omului gotic sau cele zece zile
„ Unul este toate lucrurile şi nu e nici unul din ele - nu e nici unul din lucrurile al căror început el este - e astfel încît n-am şti să afirmăm nimic despre el - nici fiinţa nici esenţa nici viaţa - ci e deasupra tuturor acestora."
(Plotin - Enneades, II, IV, 3)
„Dormind cunoaşte sufletul somnul. "
(Porphyrios - Sententiae, art. 26)
I
Scriu toate acestea în anul 1727 pe ţărmul de apus al Mării Roşii, în ţinutul numit de egipteni Pittiou. Dacă ştiu acest din urmă amănunt e pentru că mi 1-a spus călăuza, un tînăr preot persan cu numele Nkwe, adevărat Herakles, gardian al meu şi spion al celor ce m-au trimis aici. înduplecîndu-1 cu lacrimi şi jurăminte, mi-a dat voie să scriu în cele două săptămîni care se vor scurge pînă la venirea corăbiei persane; l-am interesat de altminteri în această întreprindere (şi nu ştiu dacă l-am înşelat sau nu), dîndu-i a înţelege că mai marii lui vor fi mulţumiţi de povestirea aceasta.
Ceea ce văd împrejurul meu, aşteptînd de atîta vreme, nu mai este în stare nici măcar să mă doară. Sunt prins pe o fîşie strimtă de plajă, între apele cafenii murdare ale Mării de Qiti (cine a numit-o roşie a voit desigur să învăluie adevărul, să-1 înfrumuseţeze) şi coline scobite nu prea înalte, ca nişte cratera
110
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
111
romane. în ele se adună bolborosind fie ploaia, fie se infiltrează marea, dar cel mai des - nouă luni pe an - versanţii lor crapă de secetă, părînd o piele gălbuie de crocodil. Nici un om nu se aşează aici decît dacă este în stare să mestece ţărînă şi să bea greţoasa apă de mare.
Nu mai ştiu dacă voi muri vreodată, nu mai ştiu dacă sunt om ori scoică, nu mai ştiu nici măcar - grozavă blasfemie! - dacă nu sunt cumva un ghimpe nemuritor al rozei mistice, adorată de perşi şi văzută de mine acum un secol şi jumătate într-o vatră de alambic precum şi deasupra ultimei cataracte a Nilului, acolo unde marinarii egipteni spun că se ascund chinuitoarele tărîmuri negre de dincolo, acolo unde grecii credeau că se află o lume de brize a Erosului (iar unii egipteni mai cred că s-ar afla lumea din tine al cărei loc nu-1 ştiai). Dacă îmi povestesc povestea, n-o fac fiind sigur nici că va fi citită, nici că va fi înţeleasă, nici că în felul acesta o voi vedea limpede ca şi cum s-ar fi desprins de mine (sperînd tainic să mă scap de ea), ci fără scop şi rost, fiindcă am primit hîrtie, pene, cerneală. Nu văd o altă justificare pentru asta, pentru nimic altceva şi cu atît mai puţin pentru toate, cele ce mă cuprind, mă exclud, mă neagă şi mă afirmă deopotrivă. Mai întîi, fiindcă nu cred că voi mai ajunge pînă aici, se cade să rostesc două-trei vorbe despre starea mea: nu sunt nici tînăr, nici bătrîn, ci numai o bucată de lemn, piatră, apă sau orice altceva existînd dintotdeauna şi neştiind dacă se va sfîrşi vreodată; nu ştiu să fac nimic, nu mă bucur (sufăr din cînd în cînd şi-mi place să privesc răsăritul soarelui şi mai ales apusul, îmi place - dar nu cine ştie ce - luna); nu strig nici nu plîng fiindcă nu am la cine striga şi cui plînge; sunt uscat şi singur ca rămăşiţele unui foc, gata să mai pîlpîie dacă se apropie un altul azvîrlind vreascuri subţiri peste el, gata să şi sfîrîie dacă vreascurile sunt ude; nu doresc nimic, nici să continue nici să se termine boala senină (sau tulbure) pe care alţii o numesc în felurite chipuri, după numele simţurilor, după numele
spaţiului ori al timpului, al celor ce sunt în afară ori înăuntru; nu mai ţin minte nimic din ce-am învăţat - numai gesturile, ca o perdea monotonă ascunzîndu-mă pe mine însumi îndărătul ei fără să mă pot zări niciodată -, o singură carte îmi mai răsună în minte (poate nici n-am citit altceva sau poate cartea aceasta am scris-o eu), cu învăţături neterminate, din care lipsesc cuvinte : nu este nici unul din lucrurile al căror început el este şi e astfel încît n-am putea spune nimic despre el nici că este nici că nu este nici că trăieşte ci e deasupra acestor spuse. Desigur în cartea aceasta era vorba despre Dumnezeu, dar cele văzute -şi anume: Focul, Roza mistică (Gylul), Aettr Gylul, mă îndreptăţesc să nu am despre Dumnezeu părerea desăvîrşită a acestui grec, ci mai degrabă să spun astfel: Dumnezeu e un Trandafir de Foc care se zbate în spasme.
II
înainte de a cunoaşte toate posibilităţile mele, credeam că am un nume de sine stătător, un an al naşterii care nu se va schimba niciodată, părinţi şi fraţi aceiaşi de-a pururi - indiferent de viaţa sau moartea mea. Astfel stînd lucrurile, mă numeam Geronimo Rossi, născut în anul 1541 la Ravenna dintr-un tată matematician şi astrolog şi o mamă cu un suflet minunat, întotdeauna depăşindu-i înţelegerea şi condamnînd-o la o teroare şi suferinţă inutilă la trecerea ei prin viaţă. Ei nu au fost numai asta, dar nu cred că pozitiv ştiu mai multe. Copilăria mea (această copilărie) a fost plicticoasă, obsedată de sine. Cea mai ascuţită amintire a gîndurilor de atunci este : siguranţa că trupul meu e arbitrar, că nu exist pentru prima oară, dar pentru prima oară mă aflu în acest trup, că nu pot să mor, ci doar să înlocuiesc acest trup. Mai tîrziu am trăit sfîşierea unor afirmaţii contrarii, dar niciodată cu intensitatea acestei siguranţe a copilăriei. Ce mai pot spune? - mintea mea era sănătoasă, corpul
112
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
113
meu cam firav şi supus bolilor; eram puternic şi slab, nu fiindcă mintea ar fi fost puternică şi trupul slab, ci ca simplu paradox în care eu trăiam.
De la optsprezece ani - pînă atunci n-am ştiut o clipă ce se petrece cu mine - am fost dat în grija magistrului Bartolomeo de Florentia ca să învăţ alchimie. Vreme de trei ani am deprins cîteva lucruri convingîndu-mi mentorul că ştiu mult mai multe, am citit fel de fel de cărţi, dar nici una de alchimie (pe acestea le răsfoiam numai cu o groază mirată şi cu multă durere, aşteptînd să vină o vreme în care voi pricepe semnele fără caznă).
Magistrul era bătrîn şi trăgînd să moară m-a chemat în camera lui de sub treptele palatului ducal, o încăpere întunecată mirosind a mucegai şi a şoareci. Plîngeam atunci, deşi nu cu tot sufletul, speriat numai la gîndul că ultimul meu sprijin (tata murise) se va nărui şi voi rămîne singur, fără căpătîi, dator să-mi ţin mama şi fraţii dintr-o prestidigitaţie alchimică pe care n-o mai lua nimeni în seamă. După moartea tatălui meu îmi era greu să mai iubesc ceva, fie măcar şi un cîine, dacă nu se arăta el mai întîi prieten cu mine, iar magistrul fusese întotdeauna un ursuz pedant ramolit (tăcut) demn de milă. încăperea era neagră, după cum am spus, şi locuiau în ea fluturi de noapte, ba chiar şerpi. Intram a doua oară acolo ; orbiţi de lumină, cîţiva lilieci se năpustiră spre mine lovindu-mă în faţă. Am închis uşa, nu îndrăzneam să mă mişc de spaimă şi cîteva lacrimi îmi curgeau pe obraz. Nu se vedea nimic, vocea bătrînului dogită şi şuierătoare părea însuşi glasul cavoului său ascuns. A vorbit puţin, arătîndu-se sigur că va muri „a doua zi la orele astrologice patru, într-o vineri" ; mi-a cerut ca la „orele astrologice douăsprezece să fie pregătit cuptorul cel mare", unde să-i ard cadavrul fără nici un alt martor, aceasta urmînd să fie pentru mine „clipa cînd voi dobîndi iniţierea". îi era teamă că nu ştie bine ce se va întîmpla cu el: mai întîi se va ridica gemînd în picioare între flăcări, iar apoi, o dată cu dispariţia trupului, deasupra focului
se va alcătui fie o salamandră roşie şi galbenă, fie o roză de aceleaşi culori. Dacă se va alcătui o salamandră, eu trebuia să arunc peste ea pulbere de jaduri şi opale; dacă se va alcătui Trandafirul, eu trebuia să am pregătite mii de petale pe care să le presar deasupra. „înţelesul acestor două chipuri îl vei afla în tine ori nu-1 vei afla deloc", mi-a spus. M-a tulburat mai ales cererea lui ca împotriva legilor cetăţii să-i ard pe ascuns trupul într-un cuptor de alambic. Totuşi a doua zi, la orele astrologice patru, pulberile şi petalele erau strînse, ca şi cărbunii aşteptînd să ia foc. L-am găsit ţeapăn, murise de mai multe ceasuri. L-am cărat într-o roabă acoperindu-1 cu nişte saci. Dezvelindu-i cadavrul, am zărit un bătrîn respingător, plin de răni şi de eczeme pe spate, cu tîrtiţa atîrnîndu-i, cu fire murdare şi răsucite de păr în locul bărbii. Buza de sus se crispase şi-i dezvelea dinţii, ochii -îmi spusese: trebuie să-i laşi deschişi - mă priveau oriunde m-aş fi aflat, galbeni şi reci. L-am întins pe masă, apoi l-am lăsat singur, aşteptînd ora unsprezece. Am făcut focul, iar cînd clepsidra arăta că trecuse un ceas şi începură să bată clopotele de la San Vitale, l-am luat în braţe ferindu-mi hainele şi l-am pus pe foc sau mai bine-zis l-am aruncat cu scîrbă, astfel încît zăcea într-o rînă pe cărbunii aprinşi, privindu-mă drept în ochi. Adăugam cărbuni, umflam foalele, şi tocmai cînd aşteptam să ardă cu totul (pielea i se înroşise şi crăpase lăsînd un miros greu), a început să mişte. Nu ştiam pe atunci că asta se întîmpla cu fiecare trup azvîrlit în crematoriu. Iar cînd oasele albe despovărate de carne s-au ridicat lovindu-se unul de altul şi gemînd, m-am aruncat cu faţa la podea plîngînd de spaimă. Şi mintea mea îngheţată pînă atunci se transformă la dogoarea focului în care un cadavru îşi pierdea cutremurat sufletul, într-o apă gata să se clatine de frică la orice mişcare. Am aşteptat multă vreme, cocoşii se pregăteau să cînte a doua oară şi nu apărea deasupra lui nici Salamandra alchimică nici Roza misterioasă despre care nu ştiam nimic, dar aveam să aflu mai mult decît îi trebuia vieţii
114
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
115
şi mai puţin decît îi trebuia morţii mele. în fine, către dimineaţă în mijlocul cărbunilor s-a iscat un punct negru. îl aţinteam încercînd să alung somnul şi cele mai mici gînduri despre trupul meu, lăsîndu-mă absorbit de imaginile jarului. Cîteva vine s-au întins în toate părţile, un abur roşu-galben învăluia cărbunii estompînd conturul fiecăruia şi transformîndu-i într-o substanţă unică, fluidă, care prinse viaţă. Se născu mai întîi un receptacul în locul nucleului negru, apoi petalele cu hieroglife schimbătoare de foc ale marii roze. Priveam, disperat că nu ştiu ce trebuia să privesc, dacă nu cumva doar spectacolul, e drept, cu totul uimitor, al unui trandafir de foc. L-am presărat cu petalele culese şi ofilite acum; s-a ridicat un fum negru înecăcios şi roza a dispărut pentru o clipă. Cînd fumul s-a împrăştiat, trandafirul era cu totul galben şi aproape transparent. Am zărit mişcîndu-se în el o procesiune de homunculi care purta, împingîndu-1 din părţi, un car cu roţi de lemn în care stătea o femeie goală. Gnomii bărboşi se agitau cu toţii într-un rit obscen, iar femeia îi biciuia din cînd în cînd fără să ia seama la glumele lor. Vedenia a dispărut, vine roşii au început să împînzească roza ca o scriptură tainică alcătuită pe loc, o dată pentru totdeauna, în faţa mea care stăteam neputincios, fascinat de alfabetul ei străin. Păienjenişurile deveneau din ce în ce mai dese, strîngeam pumnii şi buzele încercînd să mă apropii cît mai mult (şi zadarnic) de harta adevărurilor, care se mistuia încet-încet alături de mine. Peste cîtăva vreme roza a început să se ofilească, nervurile ei roşii s-au pierdut; harta era mai limpede acum: linii groase porneau de la capetele petalelor spre receptaculul din centru, subţiindu-se din ce în ce mai mult şi oprindu-se în general înainte de-a-1 atinge. Alte linii însă, întrerupte, atingeau receptaculul ca nişte fire ramificate. Galbenul se închidea, ajunsese portocaliu, apoi la un moment dat (cocoşii cîntau a treia oară), fără să redevină lent jar, floarea se risipi într-o puzderie de cărbuni aproape stinşi, fumegînd în cuptorul alchimic.
Am adormit pentru trei zile pe micul pat din atelier şi trezindu-mă nu mă mai puteam recunoaşte în oglinzi drept cel care fusesem. Faţa mi se subţiase, ochii se adînciseră în orbite, muşchii închipuiau pe acest nou chip nişte coloane înalte şi subţiri. Pierdusem amintirea simţurilor aproape în întregime, în schimb vederea mi se ascuţise şi zăream nisipul, fir cu fir, ascuns în crăpăturile pietrelor; de asemeni, amintirea lucrurilor care nu mă zdruncinaseră vreodată ci fuseseră numai gîndite se limpezi despovărîndu-mă de greşeli. Mintea mea deveni ea însăşi un trandafir de foc pe care o mînă nevăzută ţesea harta cîtorva legături între lucruri. Am început să citesc fără greutate cărţile bătrînului, lăsînd la o parte eprubetele şi retortele care se umpleau de praf în atelierul alchimic. De atunci ţin minte cîteva vorbe ale unei cărţi pe care o visam mereu noaptea sub forma unui drum periculos şi întrerupt, de culoare roşie, ducînd înşelător la o prăpastie fără sfîrşit. Din acea carte am învăţat şi cuvîntul ektasis1.
Peste zece ani ajunsesem cu totul altul, un tînăr bătrîn ca o sculptură de sfînt gotic. Ştiam acum o parte din ce se putea afla, care însemna de fapt că restul nu mai are rost să fie aflat sau că restul nu e decît vorbărie. Starea mea era şubredă, trebuia acum să încerc prin mine pasul izbăvirii. Ca să mă odihnesc am dezgropat laboratorul fostului magistru şi am început să distilez
1. Am căutat să aflu ce ştiu ceilalţi despre roze şi nici Pliniu nici Herodot, vorbind despre grădinile lui Midas, nu spun mare lucru; iar Atheneus: „Parfumul Rozei e căutat de băutori ca un remediu împotriva greutăţii capului din cauza aburului de vin". Poeţii vorbind despre roze spun în general: femeie, tot ce e graţios şi trecător şi trebuie sorbit înainte de a se ofili. Dar nimeni nu pomeneşte (nici în tratatele alchimice) despre o „roză care s-ar naşte din foc şi ar fi asemeni salamandrei un principiu al vieţii", nimeni nu vorbeşte despre o „rosa amphybia cu petale roşii-galbene ca nişte melci fără casă, roză din toate regnurile şi omenească, plantă carnivoră", devorîndu-mi zilele, nopţile, veacurile (Nota 1928).
116
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
117
roze, să fabric parfumuri. După o vreme, pe fundul retortei s-a depus un ulei cafeniu în cantitate mică; bănuiam că e uleiul vegetal care apare la orice ardere uscată şi am încercat să-1 spăl cu acizi puternici. Nu s-a dizolvat şi spărgînd retorta mi-am dat seama că cioburile împrăştie un parfum de o tărie nemaisimţită, îmbătător şi afrodisiac. Nu era obişnuita apă de trandafiri, ci o substanţă cu mult mai preţioasă, o esenţă grea care sublimează. Am adunat toate petalele trandafirilor din Ravenna şi arzîndu-le uscat în alambic am obţinut cam o eprubetă din această substanţă, încercîndu-i proprietăţile am aflat că era anestezic, drog, leac pentru durerile capului, conservant, afrodisiac, tonic al creierului în cantitate mică şi soporific în mai mare cantitate. Am tipărit peste vreun an o carte vorbind despre virtuţile acestei esenţe, gîndindu-mă însă la rolul ritual şi mistic pe care l-ar putea avea (în cuvinte învăluite). Era în 1574 cînd am primit vizita unui călugăr mazdeist, un persan cu faţă neagră şi lată, ochi vicleni şi gură cu buze elastice. Se înclina mereu, se strîmba încercînd să surîdă. Mi-a cerut să-i arăt substanţa pe care o obţinusem, a mirosit-o, a gustat-o, apoi a plecat cu aceleaşi plecăciuni. Peste două zile nişte bărbaţi arătînd după forţă şi straie a hamali mă atacară pe o stradă dosnică, şi cum n-am avut niciodată prilejul să ştiu să mă apăr, mă duseră aproape pe sus pînă la o trăsură neagră în care mă azvîrliră. în stînga mea stătea un bărbat cu mască şi pelerină neagră, iar în cealaltă parte se sui călugărul mazdeist. De data asta nu mai zîmbea, ci dădu într-o limbă guturală o poruncă din care, judecind după fapte, birjarul înţelese că trebuie să gonească oricît de repede. Mi s-ar fi părut ridicol să mă zbat, fie şi dacă răpirea mea ar fi fost o greşeală. Am rămas liniştit, fără să pun întrebări, aşteptînd explicaţiile celorlalţi. Călugărul se purta exemplar, dar afară de cîteva sunete nearticulate nu mai spunea nimic. Celălalt părea un manechin automat, zăcea drept şi grotesc în colţul lui. Mergeam spre mare şi a doua zi trăsura ne lăsă într-un golf retras din care
se vedeau totuşi zidurile albe ale unei aşezări învecinate. Am să descriu acest golf, fiindcă şi alegerea lui mi s-a părut de oarecare importanţă : stîncile erau poroase şi roşii, scobite adînc de ape, ca nişte petale de flori gigantice. în mijlocul golfului, la distanţă de mal, era ancorată o corabie cenuşie, pîntecoasă, cu un steag alb avînd în centru un trandafir roşu. Am continuat călătoria pe acest vas, la început fără să-i cunosc destinaţia. Marinarii mă priveau cu suspiciune şi teamă, acestea erau sentimentele de care (din fericire) eram înconjurat. Am aflat după cîteva zile că ne îndreptăm spre Iran. în curînd teama de mine a scăzut, bărbatul care nu renunţase la mască mi-a cerut să-i fiu partener de şah, începînd nişte bătălii pe care le pierdeam întotdeauna. Pînă şi figurinele şahului era trandafiri galbeni şi roşii de ceară. Am observat atent oamenii: îşi împlineau datoriile tăcuţi, parcă în somn. Peste întreg vasul plutea o atmosferă mortuară impregnată în balsamul greu de roze. Seara urma un fel de beţie rituală cu opiu şi esenţă tare de roze. Navigam noaptea aproape la voia întîmplării şi a halucinaţiilor laudanumului. într-o asemenea tăcere extatică, la care eu jinduiam să fiu părtaş, dar nu mă chema nimeni, s-a produs şi explicaţia. Bărbatul mascat mi-a citit mai întîi nişte fraze din propria mea tipăritură: „Rosa quae foco gigneretur et lacerto sive principio vitae similiter esset", întrebîndu-mă dacă am văzut într-adevăr această „rosa amphybia cu petale roşii-galbene ca nişte melci fără casă, roză din toate regnurile şi omenească, plantă carnivoră". I-am povestit totul cît mai rece, neştiind dacă nu cumva vederea Rozei Sacre va fi fost o crimă care trebuie pedepsită prin moarte. în loc de spadă sau spînzurătoare, am primit însă asigurarea că sunt mai fericit decît ştiu (mă simţeam atunci ca un om pe pragul înecului căruia în loc de ajutor i se strigă de pe mal că a fost încoronat poet la Roma), că revelaţia acestei Roze este scopul suprem al Sectei Secrete al cărei conducător temut el este, sectă zisă a somnarilor sau a vermicularilor sau a nemuritorilor. Aceştia, spre deosebire
118
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
119
de mazdeişti (zoroastrişti), au o religie monadică, adorînd punctul de întîlnire între Bine şi Rău care ar fi tocmai starea de somn sau starea de vierme şi care nu are sfîrşit vreodată. Emblema mistică a acestei secte, care a dominat neştiută viaţa lumii persane de la începuturi, este Roza, din care sunt singurii ce ştiu să extragă esenţa externă a stării de ataraxic Pînă şi persanii profani cred că această esenţă a fost descoperită tîrziu de Djihan Guyr, după cum spune Mohammed Achem într-o carte zisă Tarikhmontekheb lubăh: „La începutul sărbătorii înmiresmate a Noului An şi a acelui, an din domnie, mama lui Nour Djihan aducînd prinţului esenţa din apă de trandafiri pe care o preparase, prinţul, găsind plăcută această esenţă, hotărî să dea descoperirii numele său ilustru şi numi parfumul A'ther Djihanguyry. Dădu de asemenea în dar prinţesei un colier care valora treizeci de mii de rupii. Căci era într-adevăr o născocire minunată : nici o mireasmă nu se apropie de aceasta, iar parfumul dătător de viaţă îmbălsămează îngerii, duhurile şi oamenii." Somnarii dau dreptate acestui Achem, muritor de rînd: trupul fiind îmbălsămat în esenţă de roze, sufletul caută liber viziunea Rozei Sacre, principiu al unei pasivităţi fără margini care este lumea, curgere infinită în care schimbi unul după altul trupurile, curgere fără noimă, după cum spune ţeapănul doctrinar mascat al somnarilor din faţa mea. Dar Achem se înşeală crezînd că Djihan Guyr a descoperit acest nepenthes prin nu ştiu ce an al Hegirei; însuşi el, Adrianus Fulvius, cel mai bătrîn dintre nemuritori, îl descoperise cu mai bine de o mie de ani înainte. Ei bine, adoratorii Rozei şi Somnului, adoratorii viermelui zoophyt care se naşte din foc (şi care cred la rîndul lor că sunt viermi fără moarte născuţi din spinii Marii Roze), erau gata să mă primească între ei. Şi Adrianus Fulvius îşi scoase masca de pe ochi, lăsînd la iveală o faţă prelungă, plină de riduri verticale închipuind abside gotice subţiri şi întunecate, cu ochii înfundaţi în gropile lor strălucitoare.
III
Roza este măsura tuturor lucrurilor:
- a celor ce sunt: moscheea joii din Ispahan, moscheea Nayin - ornamentaţiile ei sunt roze strivite pe o suprafaţă plană, ca planşele de zoologie privind un animal de sus; moscheea imperială din Meşhed, Mussalla din Meşhed, moscheea albastră din Tebris, moscheea joii din Kazvin: roze, roze în vase, ornamente vegetale; Hodja Rabi lîngă Meşhed; mausoleul sultanului Muhammed Uldjaitu Hodabende în Armenia şi mausoleul lui Timur din Samarkand, cupola este o roză, turnurile interioare ale moscheilor sprijinite pe patru petale, turnul de la Radkan, turnul din Kişmar, turnul Gumbed-i-Qabus în Djurdjan, Asterabad, stucurile din Torban-Ali-Kapu (Ispahan) şi sala Bagh-i-Firdaus (Teheran); podul cu jumătăţi de roze Akkelleh; brocarturi cu motive de roze, declaraţii amoroase în grădina cu roze, un papagal cîntă într-un copac. Vase horoscopice cu roze în centru. O pictură (Luptă de cavaleri), în stînga - partea victoriosului - o roză; în dreapta - învinsul - un arbust uscat;
- precum şi a celor ce nu sunt: Persia însăşi este o Roză carnivoră, lumea întreagă (Universul), ceea ce este deasupra tuturor acestor concepte, după cum se va vedea sau nu se va vedea.
IV
Cu Adrianus Fulvius am pornit peste treizeci şi cinci de ani în Egipt. în 1604 încă un european dezvăluise taina fabricării esenţei de roze - desigur nu aceeaşi -, Porta, în tratatul lui De distillatione: „Omnium difficilime extractionis est rosarum oleum atque in minima quantitate sed suavissimi odoris" - „dintre
120
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
121
toate extracţiile foarte grea şi în minimă cantitate este aceea a uleiului de roze, dar de un minunat miros." Puţin mai tîrziu, pe cînd noi străbăteam felurite pămînturi ciudate, în 1609, extrage o esenţă impură de roze şi Angelus Sala (în 1612 Schroeder, în 1613 parizianul Pornet). Turcii falsificau deja esenţa distilînd flori de geranium. Descoperirea ne-a durut, dar nu primeam vreun semn că şi aceştia ar fi aparţinut de drept sectei vermicula-rilor. Ei erau nişte simpli laboranţi decăzuţi şi preocupaţi.
Nemuritorii merg în pelerinaj la Roza Sfîntă urmînd vreme de doi ani drumurile Nilului. Primăvara apele lui se fac roşii, de un roşu adevărat şi nemaivăzut, dens, egal. Luată în pumn, apa rămîne roşie şi otrăvitoare. Cataractele umplu întreaga lume de vuiet, oamenii închid ochii în credinţa că astfel vor scăpa de sunete, sau că asemenea zgomot se potriveşte mai degrabă nopţii. Dincolo de ultima cataractă se zice că n-ar fi urcat niciodată nimeni, dar Antonius Fulvius însuşi a urcat de trei ori, acum sute de ani, printr-un coridor strimt zugrăvit cu lupi, cărăbuşi, sori de noapte, lei, flăcări Khou ale fiinţelor moarte, şoimi, patruzeci şi doi de zei negri. în acest coridor sunetul devine de nesuportat şi-ţi trebuie zece zile ca să-1 parcurgi, urcînd uneori pe brînci: o zi a încrederii fără margini în tine însuţi, a siguranţei şi a bucuriei, a contopirii cu lumea de dincolo care trăieşte în tine după cum tu pluteşti de pe acum în lumea de dincolo ; două zile de negare şi rupere între natura ta limitată şi divinul de neatins, zile de cădere şi rugăciune în gol, de spaimă şi neputinţă; trei zile în care descoperi că între tine şi lumea zeilor există un germene comun, sinteză a limitei şi a infinitului, unde negarea face loc verzii licori a speranţei; patru zile de disperare (zgomot uriaş de prefacere a pămînturilor) în care înţelegi că germenului comun i se adaugă un alt atribut în plus al zeului, că zeii uranici nu sunt oameni nemuritori.
Iar la împlinirea magică a decadei, a cifrei Sephiroth, te afli împreună cu Antonius Fulvius pe malul unui lac imens a cărui
formă nu are nici o importanţă (la urma urmei, împreună cu orice altă formă, este o roză) şi nici nu poate fi descrisă, deoarece marginile nu i se văd. Aici începe într-adevăr orice viaţă şi în sufletul tău nemuritor şi stins sclipeşte încă o lumină care ar vrea să-ţi spună că acest spectacol este măreţ. Aici sunt de-a valma nici Hadesul nici Cîmpiile Elizee nici Edenul nici Paradisul nici arbori logaritmici nici asfodele: Apă, Roză, Somn, Extaz. Nemuritorii sunt un fel de îngeri făcuţi din aceste patru elemente, sau un fel de femei (în principiu) avînd chipuri de sfinţi gotici şi braţe scheletice tăbăcite de preapreţioasa esenţă de roze, al cărei preţ în lume depăşeşte aurul, iar preţul dincolo de lume nu poate fi răscumpărat de nimic.
Mă întreb singur dacă descrierea călătoriei mele a fost răutăcioasă, eu nu pot fi în nici un fel, nici aşa nici altfel, nici eu nici ne-eu, m-am numit demult Geronimo Rossi, m-am născut (cu totul arbitrar) în Ravenna şi sunt Nemuritor; am văzut Roza Mistică, şi lacul de dincolo de unde se trage...
(sfîrşitul manuscrisului)
Portret imaginar al artistului (1)
Jocul de zaruri
„ Cel ce este una cu pierderea dobîndeşte ceea ce a pierdut."
(Tao-te-king, I, XXIII)
Stînd aseară de vorbă cu prietenul meu C, mi-am dat brusc seama că eu, cel care eram, sunt mort şi apoi: acest mort era nebun. Propoziţiile subliniate fac parte dintr-un studiu mai vechi; de vreme ce le-am scris şi scrierea lor m-a obsedat (mi-a plăcut neliniştindu-mă) de pe atunci, e normal să mă folosesc de ele pentru a exprima propria mea trecere de la o stare la alta. Eu, cel care eram, sunt mort. Acest mort era nebun.
*
Mai întîi ar fi nevoie de o lungă explicaţie, pentru a-mi aduce aminte de mine aşa cum nu mai sunt. Lucrul acesta e greu, aproape imposibil. Aşa cum cred că eram, pot fi asemănat cu un loc oarecare, un oraş de pildă, reconstruit din temelii. Corpul fizic, spun brahmanii, se schimbă pînă la ultima particulă în timp de zece ani. Dar corpul mental nu se schimbă. Cred că fie acest lucru nu e în întregime adevărat, fie comunicarea mea cu Manas-u\ superior, corpul mental, nu s-a stabilit încă bine. Dacă este vorba de „cîmpurile, sălaşurile, peşterile incalculabile ale memoriei mele", aşa cum le numeşte Sf. Augustin (Conf., 10, 17.26), sunt de acord că ele scot mereu la iveală amănunte neaşteptate, adevăruri noi izbitoare, chiar trîmbe de fum murdar. După indieni, acesta este Manas-ul inferior, o forţă care trebuie
124
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
125
depăşită. Este prea complicat să explic pe loc de ce am numit, într-un limbaj care-mi e mai familiar, memoria Rău pur, laolaltă cu Oglinda şi Arta. Proiectam să scriu o carte intitulată Adversus Litteras, care ar fi fost o „ontologie a Figurii în sens pascalian" (Littera enim occidit..., Paulus, II Ad. Cor., 3,6), unde trebuia să fie vorba despre memorie, oglindă şi artă. Dacă o voi scrie vreodată, înlănţuirea simplă pe care mi-o propun va fi mai limpede decît acum. Dacă nu, ea poate rămîne o enigmă, tocmai fiindcă este evidentă ca lumina zilei, iar lumina zilei e obscură. Poate de aceea nu voi explica niciodată pînă la capăt ceea ce vreau, ca să nu nasc prea multe confuzii (de fapt, ce importanţă are?).
Reîntorcîndu-mă la mine, în ciuda unei vechi profesiuni de credinţă, Dumnezeu se află în amănunte (sub această formă, propoziţia aparţine unui filozof al cărui nume îmi scapă şi mi-a fost comunicată de către prietenul meu mai mare A.S.), nu îndrăznesc să dezgrop acum detalii din „grotele memoriei" E un rău prea mare, deşi mă împinge în sus. „Mare este această putere a memoriei, prea mare, Dumnezeul meu, un sanctuar vast, infinit. Cine a ajuns vreodată la capătul său?", spune Augustin (Conf., 10, 8.15). El are desigur dreptate, fiindcă adevărata amintire stă sub specia trăirii. Mi-e teamă să nu plictisesc prea mult cu aceste distincţii (dar nici asta nu are, la urma urmei, importanţă). Kierkegaard e primul care vorbeşte astfel despre amintire. Brahmanii ştiau de mult aceasta, con-siderînd trăirea amintită aparţinînd de Manas-\x\ superior.
M-am asemănat mai sus cu un oraş numai pentru a putea spune că, oraşul meu natal schimbîndu-se în întregime între vîrsta (mea) de şapte şi respectiv treisprezece ani, la treisprezece ani nu-mi aminteam nimic despre felul cum arăta oraşul la şapte, opt, zece. Ce e drept, existau amănunte confuze, legate de trăire şi nu de memorie: intrarea într-un cinematograf, controlorul care ţipă repezindu-se la mine (fapt care mă face
să-mi amintesc şi filmul, cu nişte complicaţii mai puerile decît puteam fi eu atunci), impresia unui parc şi a unei policlinici (o dimineaţă de aşteptare), apoi un aparat cu care se măsoară capacitatea plămînilor, indicînd o cifră absurd de mare pentru dimensiunile mele. Dar impresia parcului este precumpănitoare : umblu şi acum prin el, călcînd pe sandale moi, o alee cu dale între care a crescut iarba trece deasupra unor căsuţe parcă de sticlă.
Ce trebuie să fac deci ? Voi trece şi de această putere a mea căreia i se zice memorie, voi trece ca să mă întind către tine, lumină dulce ?
*
Primul lucru pe care trebuie să-1 notez este tot un amănunt, dar de mare importanţă. într-o scrisoare din august 196..., un prieten infailibil în ştiinţa de a denumi trăirile îmi scria (puţin după ce ne cunoscusem): „Eşti singurul om care reuşeşte să mă întristeze, să-mi creeze o stare de disponibilitate, cînd mă credeam de mult îngheţat şi o asemenea stare mi se părea imposibilă." Acestui om îi puneam întrebări fără răspuns (de o importanţă incalculabilă). Eu însumi eram o sumă de întrebări fără răspuns. Sentimentele îmi sunt mult mai uşor de amintit, dar nu închid adevărul definiţiei de mai sus. Sunt singur într-un parc, la o masă, în căutarea unei femei. Dar trăirea aceasta (indienii şi theosofii o numesc astrală) este ea însăşi o întrebare fără răspuns. Urmează o perioadă pe care cine ştie ce demon al conservării interioare refuză să mi-o aducă acum în faţă (freudiana amnezie voluntară). Cuvintele şi imaginile ei curg în virtutea atîtor alte momente de amintire: spaimă, claustrare, iubire, renunţare la sine pentru un idol bolnav, dragoste fizică. Şi, planînd fericită (cenuşie) peste tot acest timp condensat, salvarea morţii, mai uşoară decît pierderea mea: cuie, frînghii, somnifere, cuţite, lame, căzi cu apă, marea. Orice obiect e făcut pentru a ucide, e
126
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
127
de ajuns voinţa morţii. Nu m-am putut pierde, sacrificam spiritul meu unui dumnezeu-femelă jalnic (imperfect). în Tao-te-king, cartea I, există următorul pasaj (XXIII): „Cel ce este una cu pierderea dobîndeşte ceea ce a pierdut." M-am concentrat de multe ori asupra lui şi l-am înţeles astfel: posezi tot dacă renunţi la tot, posezi ceva dacă renunţi la acel ceva. Voiam să mă am pe mine însumi, dar m-a revoltat trivialitatea gestului de a mă pierde într-o fiinţă imperfectă. Deseori mi-am spus că aceasta nu are importanţă, cu cît fiinţa căreia te dai este mai decăzută, cu atît pierderea e mai autentică - şi deci cîştigul. Am înţeles totdeauna personajele de roman care oferă dragostea şi făptura lor unei prostituate deşi femeia rămîne ceea ce a fost, nu se schimbă în bine. Cazul meu era mult mai impur, mă oferisem unei fiinţe bune ca intenţii. I-am adus distrugere, dar ce mai înseamnă asta acum? Am renunţat să mă mai dau vreodată altuia.
Pierderea mea trebuia săvîrşită în singurătate.
*
Au trecut trei zile de la rîndurile scrise mai sus; recitindu-le, îmi dau seama că au virtuţile şi păcatele oricărei încercări prea grăbite de explicaţie: sunt adevărate, parţiale, confuze. Eu însumi sunt aşa. Ele mai au însă o lipsă de concentrare aparţinînd fiinţei moarte (care am fost eu): sunt complicate, întortocheate. De această greşeală vreau să scap eu cel nou şi întreg ; să devin simplu şi drept ca o piatră, fiindcă piatra, în ciuda aparenţei complicate, are o esenţă simplă şi dreaptă (şi rece).
Şi aş mai dori ceva : aceste pagini să fie mai mult decît sunt eu, să fie o posibilitate a mea lipsită de teamă (încă o calitate a pietrei). Dacă eu sunt murdar, aceste pagini să fie curate, aju-tîndu-mi să mă transform, să devin şi eu un curat pentru care toate sunt curate.
*
Preschimbarea mea a trecut printr-o stare de lîncezeală şi abulie. M-am lăsat pradă unor ocupaţii pe care le uram, de pildă am început să joc cărţi şi zaruri. Acest lucru are o importanţă capitală. Nu cunosc nici un om atît de incapabil să se joace, să accepte o convenţie nouă. Faptul că m-am apucat de joc era o renunţare. Nu pot să spun plăcută; mă enerva mai ales dorinţa de cîştig. Am înţeles încetul cu încetul că am în faţă adversari umani şi că ei înşişi doresc din tot sufletul să cîştige. A fost o adevărată revelaţie înţelegerea acestui fapt (treptată, la început doar presimţire): ceilalţi se află în faţa mea şi doresc ca şi mine să cîştige un biet joc de cărţi sau de zaruri. Mi-am dat seama că deseori pe cînd înjură soarta, aceşti jucători spun adevărul. Mie nu mi s-a întîmplat un asemenea lucru, a blestema soarta mi se părea o ironie chiar dacă o spuneam convins la un moment dat. Jocul era implacabil faţă de mine, puteam să fiu enervat cînd ceilalţi mi-o luau înainte, dar nu să-1 iau în serios. Raţionamentul sau trăirea acestui fapt s-ar putea rezuma astfel: în ciuda loviturilor jocului, persoana mea rămîne întreagă, ceea ce înseamnă că pierdere şi cîştig real nu există decît în afara acestui joc. Ceilalţi jucători manifestau însă o altă personalitate decît a mea, o personalitate fară spărturi. Ei trăiau acest joc şi doreau pînă la sfîrşit să-1 cîştige. Dacă miza ar fi fost importantă, cel care pierde putea în mod real să dispară de-a dreptul, de pildă să se scurgă în pămînt sau să se dizolve în aer, şi nimeni nu s-ar fi mirat. Situaţia mea era faţă de ei incompletă: mă simţeam în inferioritate. Aveam siguranţa că nu jocul este important, ci orice altceva din afară; în acelaşi timp doream să cîştig ca şi ei, participînd totuşi la joc în mare măsură. Am stat multă vreme în starea de ruşine confuză a oricărui nerealizat pînă cînd cele
128
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
129
două alternative au apărut clar în faţa mea : trebuie fie să doresc (şi deci să fiu; omul devine ceea ce doreşte) să cîştig în mod absolut, deci să particip la joc, fie să devin complet indiferent faţă de joc, cîştigul sau pierderea să nu mai reprezinte pentru mine un scop. Prima cale însemna, cu alte cuvinte, a ajunge o personalitate. îmi răsăreau în minte fel de fel de condottieri sanguinari, apoi Michelangelo, Leon Battista Alberti, Machiavelli şi Frederic al II-lea. Am jucat în vremea aceea un joc complicat, in care contau mult relaţiile pe care le aveai cu adversarii (aceasta e denumirea corectă a partenerilor). M-am amuzat aplicînd principiile lui Machiavelli şi am cîştigat în repetate rînduri, sau am menţinut unul dintre primele locuri. Repet, m-am amuzat, personalitatea mi se părea din ce în ce mai mult o prostie: să uiţi că jocul e convenţie. Dacă ar fi existat cea mai mică îndoială, adică: jocul poate fi convenţie, dar poate să nu fie, atunci cîştigul ar fi devenit un scop onorabil. Dar a juca serios pentru un cîştig convenţional era culmea stupidităţii. Am citit (citisem de mult) o frază dintr-o Nikaya (carte) indiană cu nume complicat : prima legătură care trebuie ruptă, se spunea, este iluzia de a crede într-o Personalitate, un Eu nemuritor. Cu puţinele mele cunoştinţe de logică budistă ştiu că „Eul nemuritor" înseamnă de fapt amintirea pe care o păstrează posteritatea faţă de actele (scrierile etc.) unei personalităţi, de pildă Michelangelo sau condottierul Sigismondo Malatesta. M-âm hotărît (am ales) pentru cealaltă cale: să joc mai departe devenind încetul cu încetul, printr-un efort greu, indiferent faţă de joc, atent numai la indiferenţa mea, pentru a parcurge mai tîrziu etapa din urmă: să fiu indiferent faţă de propria mea indiferenţă.
*
Am petrecut trei luni de umilire ; a trebuit la început să fiu actor, să mimez, să-mi controlez muşchii, nervii, reacţiile. Fără
această etapă n-aş fi putut trece mai departe, dar cum nu urăsc nimic mai mult decît meseria de actor, am vrut de multe ori să renunţ.
La început încercările erau de fapt înşelăciuni. Am hotărît ca în timp ce joc, să mă gîndesc în altă parte, luînd o poză impasibilă, aşezîndu-mi pe faţă şi mişcări o mască tăcută. Jucam pe vremea aceea togo, un joc cu şase zaruri. Mîna îmi tremura, făceam socotelile, comunicam punctajul cu yoce metalică. în acelaşi timp încercam să mă gîndesc la un copac, la o mirişte mirosind a reavăn, la o femeie cu părul lung pe care o iubisem vreodată. Amintirile erau şi ele convenţionale, nu mă îndepărtau de joc, însă mă ajutau să menţin aceeaşi purtare de automat, aceiaşi ochi de sticlă cu privirea întoarsă înăuntru. Pierdeam regulat, avînd de altminteri certitudinea că voi pierde. Şi dacă înainte nu participasem niciodată complet la joc dînd impresia că particip, abia acum, cînd voiam să spulber cu totul această impresie, simţeam că fiecare înfrîngere îmi smulge nervii, mă doare. Am trecut apoi la neatenţie, o neatenţie care să nu se vadă. Mi-a fost mai uşor. închegam scene de memorie, îmi aduceam aminte de toate mizeriile de care am fost vreodată capabil şi mă întristam atît de rău încît jocul îşi pierduse într-adevăr importanţa. Ceilalţi îşi dădeau seama că mă gîndesc în altă parte şi a trebuit să repar această greşeală, să perfecţionez sistemul măştilor, să le dau glas şi surîsuri. Mă simţeam ca un mic animal chinuit gata să fie prins de hăitaşi deşi nu are nici o vină. A trecut şi această fază, mi-am recompus faţa indiferentă şi ochii de sticlă; gîndindu-mă mereu în urmă, obţinusem o dată cu indiferenţa la joc şi un cu totul alt rezultat, interior: repulsia faţă de mizeria mea, un haos de momente (amănunte) îngrozitoare, lovindu-mă unul după altul ca o grindină imensă. Starea a durat mult, ştiam că nu voi putea ieşi singur din ea. într-o dimineaţă m-am trezit convalescent, zărind o cale înainte, zărind-o cu adevărat, dar parţial şi confuz. Indiferenţa faţă de
130 I.P. CULIANU
joc progresa, mă concentram acum asupra căii de scăpare. Convenisem că împotriva mizeriei mele trecute nu pot face nimic, dar trebuie să lupt împotriva viitorului. Mi-am purificat gîndurile, dorinţele, impulsurile. încetul cu încetul se forma înaintea mea imaginea omului perfect. Greşeala acelei etape a fost credinţa că a deveni om perfect este în primul rînd necesar pentru mine. Mi-am dat seama că voi cîştiga identitatea cu acel om doar renunţînd la dorinţa identităţii. Ceea ce voi face nu trebuie să aibă scop, trebuie să fie bun în sine. Obstacolul cel mai greu, pe care a trebuit să-1 rezolv prin aşteptare. Dormeam mult, umblam noaptea pe străzi ferindu-mă de oameni, mă apuca groaza că aş putea face rău animalelor sau lucrurilor. Jucam zaruri mai rar, cu tot mai multă indiferenţă, făcînd uneori o altă greşeală de care m-am dezbărat greu: dorinţa de a pierde.
Primul joc în care am avut o comportare cu totul indiferentă a venit pe neaşteptate. Nu ştiu nimic din acel joc. L-am parcurs corect, deşi aproape în somn, fără plictis, fără durere. Eram eliberat, contemplînd din afară corpul meu drept, mîna agitînd zarurile în pahar, pătratele albe punctate împrăştiindu-se pe masă. Comunicam automat rezultatele, nu ştiu dacă am cîştigat sau am pierdut, nu ştiu nimic din acel joc. A doua zi m-am întîlnit cu un prieten, cu o femeie. Am avut faţă de ei aceeaşi comportare automată, le recunoşteam silueta, faţa, întorsătura părului şi-a vorbelor, dar memoria mea era liniştită, un lac limpezit şi calm într-o ţară ferită de vînturi. îmi urîsem prietenul ? Dorisem femeia ? Toate aceste lucruri puteau fi adevărate împreună cu orice alt lucru, dar acum îi iubeam pe amîndoi deopotrivă cu musca obosită aşezată pe fruntea mea plină de sudoarea verii. Oameni, dini şi obiecte, toate se pierdeau într-o substanţă unică, imaterială.
După amiază am jucat un joc mai simplu, numai cu două zaruri. De fapt începutul a fost altfel, jucam fără să ştiu că o fac, ochii mei întîlneau în afară doar noapte şi linişte. în această
ARTA FUGII 131
noapte, învîrtind insensibil zarurile (fără să urmăresc ceva în joc, cîştigul sau pierderea sau moartea sau uitarea), au fulgerat nişte cifre: cinci-doi. Zarurile au căzut, indicau cinci-doi. Cu aceeaşi indiferenţă mi-am dat seama că numerele ascultă dorinţa mea: trei-patru, şase-doi, trei-trei. Şi aşa mai departe, la infinit, în orice combinaţie imaginabilă. între zaruri, obiecte, oameni nu există nici o diferenţă. Părăsind dorinţa de cîştig, am căpătat puterea nelimitată de a ordona totul conform gîndurilor mele. Ceea ce nu ştiu cu siguranţă este dacă aceste gînduri sunt arbitrare şi după ele se alcătuiesc combinaţiile din lume, sau aceste gînduri sunt de fapt doar o formă de profeţie a ceea ce se va întîmpla. De pildă pot chema un om la mine şi el va veni imediat, dar nu ştiu dacă nu cumva el se pregătea să vină iar gîndul meu a întrezărit aceasta. Nu pot să aflu niciodată adevărul, deoarece ştiu că voi pierde această proprietate imediat ce voi încerca s-o pun în aplicare pentru folosul meu sau al unei idei oarecare. Acest lucru se poate întîmpla, sunt încă om, deci coruptibil.
ARTA FUGII
133
Oglinda ovală
- istorie după istorii -
Am stat astă-vară trei săptămîni acasă, dorind - cu o neghiobie pe care n-o stîrpisem încă, semn că nu eram de-ajuns de singur -să mă întorc în camera mea de lîngă Piaţa Libertăţii. în colţul peretelui perpendicular pe dulapul cu cărţi, între fereastră şi o uşă care dă spre coridor, se află o oglindă ovală foarte veche, venind probabil, ca şi tratatele groase de astronomie, de la un străbunic spre a cărui istorie este foarte probabil să mă întorc în curînd. Mai multe nopţi una după alta (mai corect ar fi spus : cîteva ore în timpul cîtorva nopţi), am contemplat oglinda încercînd să evoc în ea o figură familiară. Sugestia venea desigur de la un pasaj înţeles prea literal (sau în sens magic) al lui Paul (I Ad. Cor. 13, 12): „ Videmus nune per speculum în enigmate: tune autem facie ad faciem: nun cognosco ex parte : tune autem cognoscam sicut et cognitus sum." Pasajul este extrem de cunoscut; Augustinus îl reia în Confesiuni (10, 5, 7). Totuşi, spune el, atîta vreme cît pribegesc departe de tine, sunt mai aproape de mine decît de tine. Pentru mine, acest tu (altul) despre care vorbeşte Augustinus nu era decît o biată figură pribeagă şi ea, nicidecum lumină ori saturare. Semn însă că mă aflam mai aproape de mine decît de ea era faptul constant că ori de cîte ori deschideam ochii în faţa oglinzii, dincolo de păienjenişul spărturilor ei mă zăream pe mine privind fix şi silnic din suprafaţa argintată.
în tren, aşa cum se întîmpla după o noapte nedormită, am avut după ora şapte cîteva momente de excepţională limpezime
a minţii, timp în care am construit un roman şi am scris de altfel paginile lui fundamentale. Povestea trebuia să fie cam aşa: un personaj oarecare ajunge profesor de fizică într-un oraş de munte. Se poate ghici după tristeţea ascunsă a acestei prime propoziţii introductive că nu e vorba decît despre mine şi regretul refulat al unei cariere cinstite şi sigure de fizician. Condiţiile exterioare ale poveştii nu interesau însă, mai mult, le-am evitat fără voie. Respectivul profesor stătea într-o cameră închiriată unde întîmplarea făcuse să existe o oglindă obsedantă. Ciudăţenia oglinzii, care în termeni de fizică se numea plană, erau anamorfozele neobişnuite pe care de obicei le produc doar oglinzile convexe ori concave. Se cheamă anamorfoză tocmai modificarea imaginii în astfel de oglinzi. Pictorii au folosit foarte pe larg procedeul desfigurării imaginilor, iar o analiză tehnică mai serioasă o dă Jurgis Baltrusaîtis în cartea lui (Paris, 1955) numită Anamorphoses. Aici intervine o pagină scrisă: misticii asemuiesc imaginea lui Dumnezeu cu o oglindă care ar fi într-un anume fel toate oglinzile. El este în acelaşi timp şi oglinda şi ceea ce se reflectă în ea: şi privitorul şi privitorul privit de el însuşi. Ceea ce se reflectă nu ştie că este reflectat, deoarece Dumnezeu oglindeşte numai un gol. îmi închipuiam, în această ipostază, pe Dumnezeu drept o oglindă infinită înconjurînd o cameră deopotrivă infinită, cu pereţii situaţi undeva unde paralelipipedul devine sferă, iar nesfîrşirea devine absurdă. Fusesem adus de hazard ca să tulbur pacea oglinzii într-o cameră goală.
Lăsînd la o parte imaginea domestică pe care o notasem în tren, trebuie să spun că există şi o concepţie mai optimistă în legătură cu oglindirea lui Dumnezeu în creaturi, care se întîlneşte la toţi gînditorii neoplatonici. Pentru Dionisie Areopagitul, liturghia nu este decît oglinda terestră a cîntărilor cereşti; pentru Giordano Bruno, universul însuşi este o roată infinită (prin care trebuie înţeleasă o roată ce se învîrte în toate direcţiile, adică o
134
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
135
sferă nesfîrşită) în care sunt încrustate infinit de multe oglinzi: toate acestea reflectă centrul, motorul universal, astfel încît centrul sferei se află peste tot, iar circumferinţa ei nicăieri.
Mai departe, profesorul de fizică încerca să se elibereze de obsesia oglinzii, găsindu-i originea explicabilă. Cu alte cuvinte, voia să se elibereze de spaima ei aflînd că provine dintr-un loc anumit şi banal, că a trecut prin mîini istorice anumite şi banale. Se temea la început s-o întrebe pe femeia care-i era gazdă dacă nu cunoaşte provenienţa oglinzii (urmează o pagină scrisă). I se părea mult mai normal să nu cunoşti prin ce întîmplare te afli în posesia unui lucru, decît să ştii exact împrejurările cumpărării ori săvîrşirii lui (i se părea normal deci să nu poată anula spaima de la rădăcini). Oglinda nu era preţioasă, dimpotrivă, arăta ca una din mărfurile ocolite pînă şi într-un tîrg de vechituri, cu crăpăturile ei neregulate, rama acoperită de furnir crăpat de nuc, picioarele fragile. Aflase apoi că bunica gazdei o cumpărase la sfîrşitul secolului trecut (judecind după anumite indicii de-ajuns de nesigure, trebuie să fie vorba de secolul al XlX-lea) de la un brocantier din Reims. Era o precizare de un vag cu atît mai problematic, cu cît, în afara unei persoane reale determinate care ajunsese în posesia obiectului, originea lui părea cufundată în misterul nesfîrşit al unor tranzacţii. Atrasă de cine ştie ce armonie a liniilor oglinzii (de ce nu de preţul convenabil?), o femeie oarecare o cumpărase la sfîrşitul secolului trecut de la un brocantier din Reims, de la un Oricine. înţelesul acestui Oricine, punct de la care circulaţia şi naşterea oglinzii se pierdeau în cele mai stupide presupuneri imaginare, îi dădea profesorului sudori reci în vremea nopţii. încerca să-şi amintească toţi negustorii de vechituri pe care-i cunoscuse (experienţa profesorului fiind mai lungă decît a autorului acestor rînduri, care s-a născut relativ puţin după dispariţia lor) şi se străduia să construiască el însuşi (mental) un astfel de negustor format numai din trăsăturile caracteristice ale tuturor negustorilor. Imaginea lui se pierdea
însă înlăuntrul unor rame eliptice de oglinzi, păstrînd o urmă de rînjet şi sfidare. Pasajul se încheia în gust patetic: Acesta trebuie să fi fost brocantier-u\ din Reims.
Am mai spus, cred, că nu dormisem în noaptea dinaintea plecării; ca să pun capăt unor remuşcări oarecum noi, recitisem cîteva poveşti din 1001 de nopţi. Poveştile sunt în general misterii degradate. Eu căutam pe jumătate inconştient un mister care să se potrivească urmării romanului, elaborată mai tîrziu în condiţii vitrege: umblînd pe bulevarde cenuşii, strivit într-un autobuz, meditînd la orele de cursuri, asistînd pur fizic la discuţii morale ori politice. Un anumit spaţiu al căutării din sus-pomenitele poveşti trebuia să servească drept loc (imaginar) al eliberării profesorului de fizică. Descifrînd pînă la urmă sensul striurilor din oglindă, care la început îi apăruseră absurde, întîmplătoare, fără noimă, eroul reuşea să treacă dincolo de ea. Ajungea după cîteva peregrinări per pedes sau pe spinarea păsării Roc (peregrinări asupra cărora nu voi insista, de vreme ce se găsesc între poveştile amintite) într-un palat cu nouăzeci şi nouă de uşi accesibile şi una singură interzisă. îşi găseau aici locul reminiscenţele altor lecturi; un critic descoperă asemănarea între mişcarea imaginară a poeziilor lui Mallarme şi cartea chineză de divinaţie / Ching. Eu însumi am apropiat una din aceste poezii de pasaje din Leopardi şi Borges (posibilitatea asocierilor fiind teoretic nelimitată). între însemnările lui Leopardi (Lo Zibaldone) se găsesc cîteva profesînd o estetică a vagului, a nedeterminatului profetic pe care mintea noastră nu-1 poate nicidecum descifra. Un pasaj dintr-o ficţiune a lui Borges (La loteria en Babilonia) crede că sensul întîmplării s-ar putea surprinde numai în mutaţiile subtile ale materiei, cum ar fi petele de rugină ori picurii de ploaie. Intrînd în cele nouăzeci şi nouă de camere, în faţa profesorului urmau să se desfăşoare „presimţirile căderii în vaste spaţii unde un sunet rătăcit, o pasăre stingheră sau un arbore uscat erau semne ale interdicţiei".
136
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
137
Cele nouăzeci şi nouă de uşi, deşi accesibile, nu trebuiau deschise ; eroul ajungea, parcurgîndu-le, în faţa unor perspective din ce în ce mai degradate, mai ameninţătoare. în faţa uşii interzise, îşi dă seama că, încă de la deschiderea primei uşi, era condamnat. De aceea, ori face gestul de a intra pe cea de a o suta ori se retrage, este acelaşi lucru. Mai trăieşte însă vaga nădejde că de vreme ce uşile accesibile erau de fapt interzise, uşa interzisă ar putea fi cu adevărat eliberatoare. Intră înăuntru, iar aici se produce o sincopă a povestirii mele. într-una din versiunile posibile, profesorul se trezeşte în faţa oglinzii de care trecuse şi-şi vede propria imagine reflectată printre spărturile sticlei argintate; într-o altă versiune, mai optimistă, sufletul profesorului iese prin oglindă şi nu-şi mai găseşte trupul. într-o a treia versiune, asemănătoare cu a doua, sufletul profesorului iese printr-un ciob de oglindă aruncat într-un coş de gunoi şi rătăceşte într-un timp cu totul diferit fenomenal de cel din care plecase.
O povestire scurtă şi banală la persoana întîi, pe care o voi reproduce totuşi în întregime, s-a constituit printr-o meditaţie foarte fecundă în timpul unei ore de curs despre revistele italiene iluministe şi rolul lor în formarea omului modern lipsit de o mulţime de prejudecăţi atît materiale cît şi spirituale. Meditaţia parcursese două faze, a căror ordine nu are importanţă. într-una din ele, priveam clanţa uşii, gîndindu-mă că în universul sensibil ea joacă rolul numelor, fiindcă descrie şi deschide un obiect în raport cu care ea este exterioară. Dar de asemeni este emblema uşii, ba chiar uşa însăşi, fiindcă şi uşa este un nume. Ea descrie şi deschide ceva în raport cu care este exterioară: ieşirea în afară sau camera sau galeria etc. în cealaltă fază, mi-am notat noua versiune a poveştii cu oglinda. în anul 1969 luasem cu chirie o cameră în care majoritatea obiectelor aveau aceeaşi importanţă. Mult deasupra tuturor stătea o oglindă ovală, într-o ramă cojită furniruită cu nuc afumat. Oglinda însăşi era crăpată
ca şi rama, plină de spărturi mici, labirintice, mînjite acum de praf brun. Din prima zi chiar, încă înainte ca toate cărţile să-mi fie mutate în cameră, privindu-mă în oglindă n-am putut să-mi opresc o mişcare de spaimă invadîndu-mi corpul de undeva din adîncurile sufletului meu de carne. Oglinda tăia imaginea în două părţi care alunecau una pe alta astfel încît ochiului stîng îi corespundea în partea dreaptă părul, nasului - ochiul drept etc. Toate acestea în siluete (cuvîntul era: sagome) firave şi decolorate, împăienjenite de fracturile suprafeţei de sticlă. Revenind puţin mai tîrziu în cameră şi privind din nou oglinda, spaima mi-a cuprins iarăşi corpul: deplasarea imaginii nu se mai înfăptuia în acelaşi fel. De data asta o largă spărtură rotundă se găsea în mijlocul capului meu, mişcîndu-se o dată cu el şi rămînînd în acelaşi punct. Am dus mîna la cap, dar nici o trăsătură nu se schimbase. Am căutat un loc în cameră din care să fiu împiedicat să privesc oglinda, dar goliciunea ei nu-mi oferea astfel de posibilitate. M-am întors cu spatele. La un moment dat n-am mai rezistat ispitei de-a privi peste umăr; în mijlocul spatelui apăruse o floare nesigură, poate o roză, de culoare galben-roşiatică.
Din ziua aceea, oglinda devenea pentru mine ultimul interes şi ultimul ţel. încercam să stabilesc o lege, adică o normă necesară şi exterioară în virtutea căreia se formau imaginile. Dar nu exista nici o siguranţă. Uneori, din cauza vitezei desfăşurării lor, nu puteam nici măcar apuca vreuna: treceau prin faţa ochilor numai uşi deschise şi mozaicuri stranii. Alteori, cu tot efortul meu de retragere, nu mă puteam împiedica să privesc zile întregi aceeaşi poartă (poartă - sau uşă - este numele meu adevărat: Ioan, adică Yohannah), aceeaşi floare, acelaşi pasaj înceţoşat, acelaşi cer, aceeaşi apă, uneori fragmente de viziuni oribile, tentaculare. Mai ales dorinţa de a transforma aceste din urmă imagini mă ducea cu gîndul la descifrarea unei
138
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
139
legi. Uneori oglinda rămînea complet goală, şi atunci singura posibilitate de meditaţie pe care mi-o lăsa era descifrarea spărturilor murdare din suprafaţa ei, haotice şi fără înţeles. A găsi legea manifestării imaginilor ar fi însemnat să găsesc sensul acelor spărturi. Deşi aparent nu-1 mai căutam, un mecanism în mine se desfăşura cu o bucurie matematică, ducîndu-şi munca minunată în mijlocul unei bălţi obscure1. în ultima vreme, obiectele mai puţin schimbătoare care se arătau în oglindă erau cerul, soarele, fantoma unui copac, conturul înalt al unei femei, o margine foarte limpede de mare, cu valurile curate, verzui, lovind malul, cîteva flori albe cu petale filiforme nenumărate. Dintre toate acestea, distona doar silueta de copac. Observaţia de căpătîi pe care o făceam în ultimele săptămîni - şi care pentru mine reprezenta un progres esenţial - era că enigma oglinzii nu trebuie căutată în ea însăşi, ci în interior. Imaginile nu ascultau direct de comenzile voinţei; lucrînd însă o vreme cu mecanismele complicate din mine pe care abia le dibuiam, dar al căror sens devenea din ce în ce mai explicit - la un mod naturalistic aproape renascentist -, se forma o imagine (nu imediat, ci în mod elaborat) voită. Lucrarea era obscură şi minunată ca o distilare alchimică. Dacă atenţia era mare şi graba scăzută, experienţa avea întotdeauna sorţi de izbîndă.
Un al doilea progres esenţial era viziunea clară asupra scopului şi posibilităţilor oglinzii. Era pentru prima oară că aveam o reprezentare a scopului unui obiect - şi mai ales a scopului meu în faţa acelui obiect. Dacă alchimia reuşea (fie şi numai în oarecare măsură, ceea ce nu mai depindea de mine - mărginit doar la executarea ei corectă), atunci se putea ca în timp, imaginile transmise de oglindă să crească în ordine, de la zbor la lumină. Dacă lucrarea alchimică va înainta complet, îmi
1. Termenul apare la Plotin, Enn. I, 13, 16-18 (borboron scoteinori), în Despre originea râurilor.
spuneam, ceea ce iar nu depinde numai de mine şi este aproape nemaiauzit, oglinda va deveni mai întîi sticlă transparentă şi prin ea se va putea zări un dincolo în care nu mai există imagini de aici: cea mai puternică lumină de aici nu-şi are acolo un corespondent atît de slab. Iar apoi sticla se va sparge cu zgomot şi oglinda mă va absorbi înlăuntrul ei, poate fără întoarcere.
Povestea oglinzii a căpătat pentru mine o cu totul altă importanţă dintr-o seară în care, povestindu-i-o lui Dorin Liviu, acesta mi-a dat apoi o hîrtie pe care schiţase un simbol şi trei propoziţii explicative. Iată simbolul: o spadă fără mîner, în lungul căreia se află opt dungi; aproape de bază, un cerc cu diametrul egal cu lăţimea spadei. La capetele acestui diametru, două mici cercuri tangente la primul, din care cresc două spice de grîu cu cîte cinci flori. Cercul mare şi cele mici păreau o secţiune prin Saturn, cu inelele lui. Cercul mare era Soarele, notase Dorin Liviu, iar cele mici, doi Mercuri. Semnificaţia celor cinci flori de grîu nu era clară. Iată şi frumoasele lui propoziţii explicative:
1. înspică şi despică.
2. Ceea ce semeni cu mînerele (laturile) culegi cu mijlocul (tăişele).
3. între două asemănătoare stă unul fără asemănare.
Ultima propoziţie se referea deopotrivă la tăişele între care se află corpul spadei şi la cei doi Mercuri între care se află un Soare.
Prima mea reacţie a fost de uimire, apoi de neînţelegere, la sfîrşit de indignare. Fără îndoială, îmi spuneam, acesta este un frumos simbol, dar nu are nici o legătură cu un om paşnic care stă la birou şi citeşte. Dorin Liviu mi-a arătat însă soba şi, după o uşoară nedumerire, am văzut că simbolul respectiv se afla pe fiecare din plăcile ei de teracotă. Cu un zel de neofit, am copiat dispunerea ciudată şi desigur fatală a acestor plăci, grupate cîte
140
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
141
cinci şi respectiv patru pe cele două feţe ale sobei. Cele şapte rînduri de cîte nouă plăci ascultau însă de o anume ordine: pe unele, vîrful spadei era în sus, pe altele era în jos. Deasupra se mai aflau alte optsprezece plăci (zece şi opt) pe care simbolul era diferit: semăna cu o secţiune transversală în imaginea primului, dar putea fi orice altceva.
Nu voi mai vorbi aici despre ordinea obositoare a plăcilor. Ceea ce am înţeles imediat a fost legătura mea excepţională cu acest obiect, o sobă albastră, în prezenţa căreia mă aruncase întîmplarea unei închirieri de cameră. Nici un fel de explicaţie tehnică n-a reuşit să mă consoleze: nici faptul că, probabil, teracotele erau făcute în serie, că nişte sobari le aşezaseră cu vîrful în sus sau în jos fără nici un plan, că pe alocuri poziţia lor părea dictată de nişte chibzuieli economice. Indiferent de originea lui, obiectul exista lîngă mine, întreg şi enigmatic. Scriin-du-le, vulgarizez întru totul acele momente. Numai că destinele scrisului şi ale trăirii se întîlnesc într-un punct adevărat de care ne îndepărtează doar cuvintele. îmi dau seama că pînă acum, în faţa misterului sobei, n-am reuşit să fac altceva decît să scriu (Dorin Liviu ştia asta şi probabil intra în intenţiile lui limpezi să-mi arate că oglinda imaginată de mine se află peste tot). Am văzut - nu mai ştiu dacă eu sau altcineva - că obiectele de lemn sunt făcute din copaci şi au enigmatice desene pe ele. Dulapul care mă ameninţă din spate acum, cînd povestesc aceste lucruri, are pe uşi două nebuloase reduse la cîte un pătrat vag sferic; semnele închipuie poate nişte spade cu ascuţişul în sus şi în jos, întîlnindu-se în aceşti ochi de culoare mai deschisă. Aş putea multiplica la nesfîrşit descrierea cîtorva imagini înscrise pe obiecte. N-am ştiut niciodată să descifrez o criptogramă, deşi am fost în liceu un matematician cu sclipiri uneori. Acum cînd mă gîndesc mai bine la toate suficienţele mele scolastice, îmi spun că n-am fost niciodată decît un matematician mediocru, că n-am
fost nimic decît mediocru. Că în general notele excepţionale pe care le primim din afară nu sunt decît mediocre, iar privite din interior, sunt de-a dreptul mizerabile. Sau mai precis, aşa cum văzul nu are o semnificaţie printre obiectele pe care le vede, tot aşa notele (care pot fi punctele unui joc de noroc) nu au semnificaţie decît în exterior. Bănuiesc că niciodată însă pentru mine suma lor nu va fi nulă, aşa încît să pot să-mi continui viaţa numai întru dezlegarea enigmei simbolurilor unei sobe ori ale unui dulap (ceea ce este acelaşi lucru). S-ar putea însă ca această bănuială să nu fie decît efectul unei spaime de moment. Sunt la sfîrşitul uneia din infinitele zile (ziua este prezenţa soarelui, dar soarele a apus de cîteva ceasuri) de nereuşită înţelegere cu ceilalţi, de dubioase confesiuni făcute unor persoane dubioase pe care în ciuda voinţei de a le uita, un măscărici ascuns mi le aduce înainte, la sfîrşitul unei zile de vorbe şi surîsuri calpe, evazive, fără tăiş.
Aflu uneori, din faze trunchiate, ce înseamnă vreunul din elementele emblemei de pe sobă. în misteriile eleusine, momentul culminant este un gest săvîrşit în mare tăcere: oficiantul ridică în sus un spic de grîu cu cinci flori. Zeiţa Demeter, care domneşte asupra acestor misterii, este, ca orice Mare Mamă, divinitatea agriculturii (spicului) şi a războiului (spadei). Pot adăuga un număr relativ mare de date în legătură cu aceste lucruri. Iată cîteva: Saturn se purifică prin Mercur; din doi aştri - Soare şi Lună - se naşte un al treilea, copilul zeiesc, care e principiul oricărei eliberări. Aceste simboluri sunt interioare, în Eleusis se urmărea reintegrarea omului în ritmurile cosmice: ritmul natural al permanenţei prin zămislire (sămînţa), ritmul iniţiatic al metensomatozei (sufletul - poate tăişul spadei, care-i aparţine şi nu-i aparţine totuşi). Aş putea pînă la urmă afla sensul tuturor criptogramelor, dar chiar atunci, numai o întîmplare extraordinară le poate aduce din afară înlăuntru. Abia după
142
I.P. CULIANU
aceea poţi alege în deplină libertate : Vorba sau Tăcerea. Pînă atunci însă, mă las întru totul în seama voinţei (mele?) care-mi cere de data asta definitiv să opresc vorbele goale care urmau să fie rostite - şi în acest caz nu eu, ci altul ar fi fost cel care le rostea - pînă atunci, pînă cînd voi fi văzut prin oglindă.
Fuga XIV: Oreste Regele Sunetelor
13 decembrie 1970
- act tragic şi epilog -
Bolovani înalţi.
Oreste şi Pilade în continuarea unui dialog.
PILADE (la început nedistinct, înainte de ridicarea cortinei ; apoi): ...faţă de orice rege trac, acum şi de-a pururi. Nu ştiu ce purtăm noi; neliniştea sau somnul, satirul sau triunghiul, sîngele sau perfecţiunea sferei. Nu ştiu, Oreste, după cum nu ştiu nici care din noi doi poartă numele tău...
ORESTE: Prietene, sau eu însumi, ceea ce mă deosebeşte de tine zace în tine fără să-i dai glas. De aceea suntem un întreg nedezminţit, armonic aşa cum o singură fiinţă nu poate fi. Pilade, poetul poate ucide cînd iubitorul de înţelepciune cheamă omorul. Dar niciodată nu va crede în omor fiindcă acolo unde dragostea zămisleşte linii, nu mai încape o altă dragoste. O, Pilade, ştii ce înseamnă vieţuirea pe pămînt faţă de vidul neatins unde se concep formele acestui pămînt? Ce înseamnă noroiul şi trandafirii pe lîngă vastele cercuri ?
VÎNZĂTOAREA DE CORĂBII (singură, intrîndprin cealaltă parte a scenei): Eu vînd corăbii cu prorele înalte, corăbii care duc către nimic, corăbii pe un preţ de nimic. Ele nu pot fi vîndute decît străinilor... (văzîndu-i pe Oreste şi Pilade)...iai voi păreţi străini. Corăbii lîngă ţărmuri de catifea, corăbii împotriva oricărui potop, corăbii deasupra dezastrelor, corăbii navigînd printre sferele argintii. Eu vînd, pe un preţ de nimic, cum v-am
144 I.P. CULIANU
spus, cel mai durabil vas peste timpuri, alb şi roşu şi negru ca o amforă myceniană, alb ca moartea, roşu ca viaţa, negru ca ziua.
PILADE : Corăbii albastre nu vinzi ?
VÎNZĂTOAREA : Celor ce nu mai sunt copii, le vînd corăbii albastre. Celor care-şi trăiesc clipa, le vînd corăbii galbene. Iar adevăraţii copii nu au nevoie de altă corabie; de altfel m-aş teme că nu găsesc marfa potrivită pentru ei. Nu le pot da nimic în afară de spaima de-a le lua totul.
PILADE: Femeilor ce fel de corăbii le vinzi ?
VÎNZĂTOAREA: Pentru femei am corăbii roşii; am corăbii negre pentru mame; fecioarelor nu le vînd nimic de frica lăcomiei lor.
ORESTE : Pilade, eu nu ştiu ce fel de corabie să cer. Flotele mele se află în Argos, dar pare-se că de la vînzătoarea asta aş căpăta prima luntre pe care s-o pot duce cu mine, prima luntre care nu aparţine mamei mele.
PILADE: Femeie, măsurîndu-ţi cu privirea clienţii, nu ştii ce fel de corăbii le trebuie? Corăbii-berbeci care să sfărîme porţile, corăbii-săgeată care să înspăimînte cetăţile, corăbii-cer ca să te uite ?
VÎNZĂTOAREA : O, negustorule, tu ştii mai bine că fiecare-şi alege corabia care-i trebuie. (Lui Oreste:) Vino, băiatule frumos, în dosul stîncilor unde doarme pe valuri flota mea, faţă de care vasele tale din Argos nu preţuiesc nimic.
ORESTE: Aşteaptă, Pilade. (Dispare în dosul stîncilor împreună cu Vînzătoarea de Corăbii.)
PILADE (singur): Ce poate fi mai măreţ pentru mine decît Oreste alegînd o corabie ? Ce poate fi mai aproape de pieirea mea şi în acelaşi timp de clipa bucuriei? O, să fii liber de acesta, stăpîn peste tot ceea ce este al său! Să fii în fine liber şi să te-ntorci la el zicîndu-ţi: i-am dat totul, libertatea mea sunt eu, iar el este eu. Niciodată, prietene Oreste. Eu voi pleca fără mine.
ARTA FUGII 145
ORESTE (reîntorcîndu-se singur): Ciudat, Pilade. Voi cumpăra altădată corăbii. Vînzătoarea ţinea morţiş să-mi dăruiască una roşie, fiindcă i-am plăcut. Cine primeşte corăbii roşii le va avea pe toate pînă la urmă, mi-a spus ea.
STRIGĂTUL VÎNZĂTOAREI (dincolo de stînci): Oameni cu măsură, oameni cu măsură, aveţi aici corăbii umblătoare, altele care stau pe loc, oameni buni!
ORESTE: Cine le va avea pe toate, le va da pe toate în schimbul unei bărci albe. Asta e marfa ei cea mai preţioasă, pare-se, fiindcă e făcută dintr-un lemn scump. E mică, prelungă, fără busturi de naiade sau centauri la proră. Singura demnă de mine, pentru care însă femeia avea un preţ foarte fantezist: mă cerea tocmai pe mine.
PILADE: N-ai acceptat...
ORESTE: Voi vedea altădată. (După o pauză:) S-a făcut foarte cald pe stînca asta. Stîncile nu respectă nici un fel de stăpîn. Mie în schimb îmi sunt dragi, îmi sunt surori. Hai să mergem. (Mimează mersul.) Ştii cîntecul soldaţilor învinşi?
PILADE : Nu vei mai avea nici un chip ?
ORESTE: Nu. E un cîntec aproape barbar. L-au deprins în Asia.
PILADE: Zeii au faţă de pasăre ?
ORESTE : Nu. Galben e drumul şi lung...
PILADE : Galben dincolo de cer...
(Cîntă amîndoi:)
GALBEN stindardul cel mare
galben deşertul
trandafirul e galben
galben spinul din fruntea prietenului...
Apare ELECTRA.
ELECTRA : Atît a rămas din armata voastră ? Bucle blonde, obraji roşii şi suflete de toamnă?
146
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
147
ORESTE: O femeie încearcă să îmbărbăteze pe eroii necunoscuţi care încă n-au luat parte la bătălie dar se declară învinşi. Grecii nu sunt tot atît de mîndri ca fetele lor.
ELECTRA : O, nu, străine, grecii nu-s nici pe departe atît de mîndri încît să se creadă, ca voi, învinşi înainte de bătălie. Grecii n-au făcut şcoală în Orient, grecii ucid...
PILADE : Dacă bănuieşti că venim din Orient, află că acolo oamenii se ucid mult mai uşor, fară bucurie şi fără întristare...
ORESTE : Pentru nimic...
ELECTRA: Cu sînge rece, ştiu. Grecii ucid mult mai urît decît barbarii, urmărind moartea cuiva, nu ideea de moarte.
ORESTE : Da, da, în Orient am văzut cît de uşoară e moartea, cît de simplă faţă de ceea ce rămîne. Nu mai departe decît azi, însă, o vînzătoare de corăbii...
ELECTRA (tresărind): O vînzătoare de corăbii ? Aţi întîlnit-o ?
ORESTE: ...o vînzătoare de corăbii m-a cerut pe mine în schimbul unei bărci albe... ELECTRA: Şi?
ORESTE: Şi am şovăit să-i accept propunerea, deşi barca avea fascinaţia însăşi a otrăvii sau a oţelului.
ELECTRA : Crezi că eu aş şovăi ? Spune drept: crezi că eu aş şovăi?
ORESTE : Mai ai ceva de aşteptat?
PILADE: Fiindcă noi presimţim că ar mai putea să se întîmple multe lucruri, să crească din ceaţă amintiri sumbre chemîndu-ne între ele...
ORESTE : .. .alte amintiri care ucid memoria precum valurile ierbii, poate că...
ELECTRA (tăindu-i vorba): Eu mai aştept un frate. Un frate de piatră ca să strivească monştrii între care mă mişc. Un frate căruia nici o duhoare să nu i se pară mireasmă iar demonii să nu poarte pentru el aripi diafane de sunet. Un frate drept ca
liniile unei ştiinţe înalte, pentru ca această ştiinţă să se răzbune prin el. Dar fratele acesta întîrzie să vină şi poate nici nu există, poate nici n-a existat vreodată. Mă duc să-i vînd amintirea în schimbul unei corăbii albe.
PILADE: Şi cum se numeşte fratele tău ?
ELECTRA : Nu mai ştiu. El nu se numeşte în nici un fel. Nu are nici un chip. De ce întrebi? Poate e Zeus...
PILADE : O, nu, întrebam doar fiindcă...
ELECTRA : ...sau poate Oreste...
ORESTE: Oreste?
PILADE: Doar fiindcă semeni cu un prieten de demult care ţi-ar fi putut fi frate...
ELECTRA : Nu se poate ! Oreste nu există! Dacă ar fi fost unul dintre munţii care se află în altă parte, blestemele mele l-ar fi smuls din loc ! Dacă Oreste era marea, iubirea m-ar fi atras către patul moale de alge iar îmbrăţişarea noastră ar fi fost liniştitoare ca el! Oreste - cerul s-ar fi spart în bucăţi ca o amforă! Oreste nu e...
ORESTE: Oreste sunt eu.
ELECTRA: Glumeşti, străine, glumeşti (se dă înapoi înspăimîntată)... Străinul acesta nu ştie ce-i frica... Nu aşa se spune, o, Zeus, nu aşa se spune... Străinul glumeşte neştiind că Electra îi va scoate ochii, neştiind că Electra îi va smulge unghiile pentru jocul acesta, neştiind cum sfîşie Electra pe cei ce o batjocoresc... (se dă înapoi mereu)...nu, nu, Oreste nu are nici un chip, străine... Oreste nu există... (Jipă)...Zz\! Oreste... (cade în genunchi).
ORESTE: Electra, într-adevăr, Oreste nu are nici un chip. Şi totuşi sunt eu.
ELECTRA (înălţîndu-se): Străine, vei plăti cu viaţa dacă nu eşti Oreste. Vei plăti cu viaţa dacă eşti Oreste. (Răguşită:) Pleacă, îţi vînd amintirea pe o barcă albă.
ORESTE: Electra, eu sunt însăşi amintirea mea.
148
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
149
PILADE: Barca albă va fi a lui şi nu a ta. Vînzătoarea nu poate da mai mult decît atît.
ELECTRA (apropiindu-se mereu; în timp ce vorbeşte, un vaier neîntrerupt se va amplifica pînă ce bubuitul lui va acoperi ultimele cuvinte): Nu e uşor să fii Oreste, străine! Cînd tatăl său a păşit peste covorul de purpură zeiască, laşitatea 1-a învins la rîndul ei în chip de femeie! Oreste, mama pe care ai uitat-o a ucis legenda tatălui tău cu un biet pumnal. Clitemnestra şi-a înjunghiat soţul aşa cum el însuşi ar fiiăcut-o ca să nu-1 doară: îmbrîncindu-i apoi trupul în apa călduţă a băii! Auzi, Oreste? Auzi Sunetele ? Sunetele, Oreste, erau blînde pentru tine. Sunetele pentru Oreste nu se pot închipui decît drept o muzică a sferelor. Aici sferele s-au spart în gunoi, Oreste, aici nu mai calci decît peste broaşte rîioase, peste năpîrci umede, peste guşteri cu rît de porc, peste şerpi înaripaţi din ochii cărora curge catran, Ores... (bubuitul îi acoperă vorbele, continuînd un timp şi după ce Electra tace, dreaptă sub vaierul de nesuportat. Oreste şi Pilade cad la pămînt încercînd să se adăpostească de furia Sunetelor. Scena se întunecă. în fundal se agită monştrii roşii închipuiţi de Electra. încetul cu încetul zgomotul scade, monştrii pălesc, scena se luminează. Cei doi bărbaţi îşi potolesc convulsiile, rămînînd întinşi la picioarele Electrei.)
ELECTRA: Vorbele mele nu spun nimic, străine. Dar auzi ceea ce nu pot eu spune, auzi Sunetele răsculate, procesiunea Sunetelor care lovesc toate în acelaşi timp, fără formă, fără ordine, fără poruncă. Mai vrei să fii Oreste, străine?
ORESTE (în timp ce el şi Pilade încearcă să se ridice, ajutîndu-se unul pe celălalt) z Eu sunt... Oreste... Electra... Nu e nimic de făcut... (înpicioare, scuturîndu-se). Eu sunt Oreste, şi jur pe zei că nu aşteptam atît de mult din partea amintirii mele pe care nu o cunosc. îndrăzneam să sper că Electra, sora mea, e o femeie frumoasă tăcînd copleşită de majestate. Că mă aşteaptă foarte plictisită, iar eu îi voi aduce plictisul sacru. îndrăzneam
să sper că Agamemnon, tatăl meu, este cel mult un cîrmuitor drept şi că mă va privi chiorîş, dat fiind că regatul său nu tolerează neliniştea în interior. Că o mamă aproape bătrîna, neconsolată de izgonirea fiului ei, va plînge încercînd să-1 îndoape cu mîncare de dimineaţă pînă la răsăritul soarelui.
ELECTRA : Nu-ţi bate joc, Oreste, de Sunete!
(Pilade se retrage printre stînci, mişcîndu-se cu greutate.)
ORESTE : Nu, Electra, n-ar trebui să-ţi fie frică. Mă bucur că toate Sunetele sunt desfăcute, sunt sparte, sunt sfărîmate în ele însele; mă bucur că presimţind un peisaj calm în care n-aveam ce să caut, amintirea mea are acum dreptul să păstreze în loc de tată un erou, în loc de mamă - o femeie, în loc de soră - o Regină a Sunetelor. Că în felul ăsta nimic nu mai rămîne aşa cum este, ci cum ar fi trebuit să fie. Că în locul lui Oreste-căutător-de-bărci--albe, voi fi la rîndul meu ORESTE REGELE SUNETELOR.
ELECTRA: O, rege peste o insulă destrămată, regele pe care toţi supuşii răsculaţi îl încercuiesc în palat!
ORESTE (îmbrăţişînd-o): Bucură-te, Electra, de venirea fratelui tău. Dincolo de el se ascunde pustiul cu chip de tată. Dincolo de el pămîntul e sterp, mamele sunt ţărînă. Dincolo de el se află într-adevăr muzica sferelor. Bucură-te, Electra, pentru că tu poţi să taci de acum înainte, iar eu voi primi mereu cortegiul infernal de Sunete lăsîndu-le să treacă prin mine ca să se preschimbe în armonii zeieşti. Nu te mai zbate, Electra, totul este pierdut de la început şi atunci, în loc să pluteşti culcat pe puntea unei nave, privind cu un zîmbet inutil norii sfîşiaţi, ai o clipă de fericire cînd descoperi pecetea Nemuritoarelor Sunete pe jocul drăcesc din lumea de aici. Electra, tu eşti această pecete. Iar fratelui tău nu-i e frică decît de oameni, nu şi de neoameni, fie că sunt turnuri, flori sau zgomote. Domneşti întotdeauna peste ceea ce nu te înspăimîntă nici măcar cît un pat de nuntă, chiar dacă ţinutul aflat sub stăpînirea ta nu cunoaşte şi nu poate cunoaşte că-i eşti rege. Eu sunt Oreste Regele Sunetelor!
1
150
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
151
ELECTRA: Eu n-am avut nicicînd frate... (mîngîindu-l cu teamă). Ce păr mlădios... ce ochi goi ai Oreste... ce gură plină de taine... o cută de tristeţe... De ce eşti atît de trist, Oreste ?... Şi ce nume, zeilor... Oreste... Oreste este regele supuşilor mei... Oreste mă învinge fără nici o luptă... Sunetele sunt ale tale Oreste... Eu sunt a ta... Mi-e frică de... Oreste... de zgomotele pe care le-am purtat de la un capăt la celălalt al cetăţii... frică de frică... (geme)... Electra plînge... Electra nu mai există de acum... Iubitul meu... tu şi mînia oştenilor mei sunteţi departe... Electra nu va avea o barcă albă... Ce pot să fac, Oreste? De ce nu mă ridici? De ce-ai venit? De ce mi-ai luat puterea 1... Oreste...
ORESTE : Regină, Oreste cheamă Sunetele ! (Bubuit înfiorător. Electra cade la pămînt punîndu-şi mîinile în chip de pavăză a feţei.) Oreste îşi salută oastea!
(Răspunsul unei trîmbiţe care urlă răguşit şi dezordonat.)
Oreste îşi va duce supuşii către răzbunare!
(Vaierprelung metalic, terminîndu-se cu o vibraţie profundă.)
ELECTRA (care în tot acest timp s-a rostogolit apărîndu-se în zadar): Oreste, opreşte-i! Se vor întoarce împotriva ta de îndată ce vei avea primul rid! Oreste, Sunetele sunt mai puternice decît tine; în mîna mea erau ameninţare, nu armă. Nu încerca să nimiceşti cu ele, Oreste! Se vor întoarce împotriva ta!
ORESTE: Regele îşi linişteşte regina, Electra. Lui nu-i e frică de sunete. (Ajutînd-o să se ridice :) Tu ai un nume atît de frumos, atît de scrîşnit, eşti atît de puţin atinsă de scîrbă încît ţi-ar putea fi ruşine de teamă. Ar trebui să mă urmezi în fruntea oştirii noastre.
ELECTRA: Nu mai pot, iubitul meu. (Se agaţă de el.) Ia-mă cu tine, Oreste, hai să ne întindem pe o punte lustruită de vas, zîmbind pierduţi fîşiilor de nori; hai să învăţăm cum se vînd corăbiile liniştii pe un preţ de nimic ! Lasă morţii, Oreste,
şi Sunetele, cu cei vii. îţi cer să mori numai puţin... puţin... (îşi apropie buzele de gîtul lui. Oreste o îndepărtează.) ORESTE (strigă): Pilade !
(Pilade apare dintre stînci, ţinîndu-se cu mîinile de cap.)
PILADE: Sunt aici sau nu sunt... nu sunt cine sunt... Oreste... ca şi Electra... te rog... opreşte-te... Oreste ! (Se agaţă de el.)
ORESTE: Plecaţi între stînci! Fereşte-o pe regină de spaimă! Fii din nou eu, Pilade!
PILADE: Iar tu te schimbi fără să mai semeni cu tine. Ia seama, Oreste. Sunetele acestea... îmi dau halucinaţii... mi-e greaţă... totul mă doare... Sunetele sunt demoni hîzi... ucid totul...
ORESTE : Păzeşte-o pe Electra de ele, prietene. Eu nu mă tem. (Electra şi Pilade dispar printre stînci, ajutîndu-se unul pe celălalt, clătinîndu-se şi căzînd mereu.) Oreste îşi cheamă ostile! (Sunet grav, liniştit, de coarde.) Oreste mulţumeşte bravilor săi prieteni! (Trîmbiţă grotescă.)
Apare CLITEMNESTRA
CLITEMNESTRA: Cine se joacă iarăşi cu o asemenea orchestră ?
ORESTE: Oreste şi soldaţii lui, doamnă!
CLITEMNESTRA: Oreste? (mirată:) Nu eşti bărbat deloc, încă. Un copilaş cu mutrişoară gălbuie. Ai oşti? (Se apropie.) Oreste, eu sunt mama ta. Eu sunt cea care te aşteaptă pentru vremuri mai prielnice. N-aş vrea ca mînia noului meu soţ să te ucidă.
ORESTE: Şi cine este noul tău soţ, doamnă?
CLITEMNESTRA : Unchiul Egist, care te iubeşte cît şi noi, dar care n-ar dori să te amesteci în ascensiunea lui. Unchiul Egist e vanitos şi oricine i se pune în cale intră ca prin minune în pămînt.
152
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
153
ORESTE: Zadarnic te-aş mai întreba, doamnă, cum l-ai ucis pe tata. Aş minţi dacă aş spune că mă interesează. Eşti acum în faţa mea şi nu te cunosc. Să te iert, doamnă?
CLITEMNESTRA : Oreste, ne eşti fiu! Ia seama cum vorbeşti. Fugi şi crede că sfatul mamei tale îţi va prinde bine.
ORESTE: Care sfat?
CLITEMNESTRA: Fuga.
ORESTE: Eu nu te îndemn să fugi. Nici nu sunt mînios. Tatăl meu mă caută. Hei, soldaţi, onorul mamei Regelui vostru!
(Bubuituri groaznice. Clitemnestra cade la pămînt, răsu-cindu-se ca mai înainte Electra.)
Soldaţi, vă dau în primire pe ucigaşa tatălui Regelui vostru!
(Bubuituri, vaiere. Scena tremură. Oreste iese încet, pe cînd lumina scade, iar în fundal se zbat monştrii roşii. Clitemnestra se zguduie lovită de fiecare sunet, apoi corpul ei înţepeneşte. Vaierul descreşte, monştrii dispar, penumbră. Apare Egist, mergînd de-a-ndăratelea, cu faţa spre culise, mînat de Oreste.)
Soldaţi, onorul pentru oaspeţi!
(Bubuituri etc. Se repetă scena căderii Clitemnestrei.)
Soldaţi, vă las în mînă pe ucigaşul tatălui Regelui vostru!
(Bubuituri, vaiere etc. Se repetă în parte scena morţii Clitemnestrei. Zgomotul dispare, însă cadavrele rămîn un timp în întuneric, la picioarele lui Oreste. Lumina devine roşie. Un reflector spoieşte în alb trupurile morţilor, lăsîndu-l pe Oreste înveşmîntat în roşu.)
ORESTE: Asta e tot! (privindu-şi mama :) De ce v-aţi albit aşa? Cineva vă absolvă de vină? Care vină? Oreste nu-şi aminteşte... Oreste e un Rege puternic. (Obosit:) Trebuie să-şi recompenseze luptătorii... Oreste aduce mulţumiri armatei sale ! (Aşteaptă un răspuns, care întîrzie; speriat:) Hei, Oreste mulţumeşte celui ce a început frumosul dans, duhului sonor cu aripi de liră pe un trunchi de păianjen ! (Nici un răspuns; strigă :) Unde eşti tu, vaierul papagalului rănit ? (Tăcere; Oreste priveşte
împrejur.) Unde e răgetul maimuţei lovite? (Pauză, linişte apăsătoare; deodată răsună o muzică macabră, TE DEUM LAUDAMUS răstălmăcit în „Simfonia fantastică") Să ne facem că nu observăm! (Continuă muzica în surdină; Oreste, pe acest fundal sonor:) Mi-a plăcut cum ai dat lovitura de graţie, staroste şi filozof al Sunetelor, tu, muget ieşit din trompa unui elefant! (Aceeaşi muzică.) Hei! Oreste e grec! (Muzica încetează.) Să mai încerc o dată. (Bubuit şi zgomot de grindină; scurt; Oreste, lovit de Sunete, duce mîinile la urechi.) Zeilor! O, Zeilor, Oreste părăsit de armata sa, rege peste o insulă destrămată, regele pe care toţi supuşii răsculaţi îl încercuiesc în palat! (Uimit:) Parcă a mai spus cineva acelaşi lucru. (Vaier prelung; Oreste se apără cu braţele, strigă, scos din minţi:) Acum mă loveşti, urlet de cerb ? Acum mă loveşti ? (Croncănit.) Şi tu, corb puturos? Mă loviţi cu toţii? Cel puţin luaţi-mă cu voi, daţi-mi un sunet al meu, ţipăt de Oreste! Cel puţin aju-taţi-mă! (Tăcere.) De ce nu răspunde nimeni? O, tu, behăit al mieilor blînzi, scapă-mă! (Tunet; Oreste se apără; din ce în ce mai răguşit:) Ce-am făcut ? Eu sunt Oreste Regele Sunetelor... (Reîncepe TE DEUM...) Ce ochi goi ai Oreste... (TE DEUM din ce în ce mai tare; Oreste, aproape şoptind, iese încet.)... ce buze lipsite de taine... şi ce nume, zeilor... Electra... Nu, asta e altceva... (Căutînd sursa invizibilă a muzicii:) Le-am mai spus o dată că sunt grec... De ce eşti atît de tristă, Electra?... Sunetele sunt ale tale, eu sunt al tău... (EXIT)
- CORTINA-EPILOG
ORESTE (bătrîn, sprijinindu-se într-un toiag, înaintează printre stînci): Eu sunt ORESTE REGELE SUNETELOR! (O trîmbiţă batjocoritoare, cu reverberaţii lungi, îl întrerupe.) Nu, nu sunt surd. Umblu. Sunt fostul Rege al Sunetelor (bubuituri
154 I.P. CULIANU
scurte, în rafale). Sunetele s-au întors împotriva mea, fără izbăvire. Iubita mea Electra avea dreptate... Cine era Electra? {vaier îndepărtat)... Electra era o linie... (vaier)...un triunghi... {vaier)...o sferă... (vaier)...un sunet... (bubuit)...ea era REGINA SUNETELOR... o nebună ca şi mine... (arată spre sală)...ca şi tine (trîmbiţă)...ca şi tine (trîmbiţă)...ca şi tine (aceeaşi trîmbiţă)... Electra mi-a lăsat orchestra ei monstruoasă, dezacordată, triumfătoare, care mă urmăreşte pretutindeni fiindcă am îndrăznit să pedepsesc pe vremea cînd eram rege (tunet) o necunoscută care-mi era mamă şi un alt necunoscut regicid (vaier lung)... un fel de unchi... adică... O, Zei, sunt condamnat să aud încă! M-am tîrît în peşteri, sub apă, în munţii înalţi, dar armata de sunete mă urmăreşte ca un căţeluş (urlet)...numai că... numai că nu ascultă de mine... ci de (acelaşi urlet)... de nimic... de Tatăl meu ucis în baie (vaier)... Iertaţi-mă, amintirile mele se învălmăşesc... iertaţi-mă... (Se aşează jos prinzîndu-şi capul în mîini. Se aud din nou sunete, tot neorganizate dar domoale. Apare Vînzătoarea de Corăbii, neschimbată faţă de prima ei intrare.)
VÎNZĂTOAREA: Oameni măsuraţi, eu vînd corăbii lungi sau scurte pe un preţ de nimic, albe, negre, roşii, cenuşii, corăbii vizibile şi invizibile, corăbii-drog, corăbii-muzică, vase-fan-tomă, bărci de salvare, crucişătoare, vase de linie, vase de punct, vase de debarcare, submarine galbene, submarine verzi, pentru fiecare există ceva potrivit - la ce bun să mai spunem că totul se da aproape degeaba!
ORESTE (care a ridicat capul cu o rază de speranţă): Hei, vînzătoareo ! Mie ai vrut să-mi dai odată...
VÎNZĂTOAREA: Cine eşti ? Nu te cunosc şi n-am vrut să-ţi dau niciodată nimic, ceea ce nu înseamnă că timpul e pierdut. Ce vrei?
ORESTE: ...ba da, mi-ai spus că-ţi plac... (Vuiet. Oreste îşi duce mîinile la urechi.)
ARTA FUGII 155
VÎNZĂTOAREA: Ce ai?
ORESTE: Nu auzi nimic? (Vuietul creşte.)
VÎNZĂTOAREA: Nu aud nimic afară de marea care se zbate între pîntecele corăbiilor mele, undeva în spatele stîncilor. (Bubuit.)
ORESTE : Nu auzi Sunetele?
VÎNZĂTOAREA: Ţi-am mai spus că nu. Vrei o corabie? (Zgomotul s-a potolit.)
ORESTE: Mi-ai spus că-ţi plac şi că-mi vei da barca albă.
VÎNZĂTOAREA: Se poate, dar acum nu-mi mai placi. (Cercetîndu-l atentă:) Ai fost vreodată un adolescent frumos ? Dar ce-ţi ceream în schimb ?
ORESTE: Pe mine însumi. Am şovăit; acum însă m-am întors... (Vaier.) (Oreste, copleşit:)...m-am întors să te caut...
VÎNZĂTOAREA: Pentru vechii prieteni s-ar putea să am gînduri bune. Cine eşti tu?
(Ţipăt prelung de pasăre.)
ORESTE: Oreste Regele Sunetelor, asediat de supuşii lui revoltaţi, înfiorători, monstruoşi... O, Zei... VÎNZĂTOAREA: Ciudat... ORESTE: Tu cine eşti?
VÎNZĂTOAREA : O femeie. Vrei într-adevăr barca albă?
ORESTE: în schimbul meu însumi. Aşa cum ne-am înţeles. (Bubuit. Oreste se clatină.) O, pe Zeus, dar şi în schimbul Sunetelor! Să rămînă aici Sunetele!
VÎNZĂTOAREA: Tu eşti Sunetul, Oreste! Vrei să vezi? (Matern :) Vei căpăta o barcă albă-albă.
(Bubuit, vaiere etc, ca în scena morţii Clitemnestrei şi respectiv a lui Egist. Oreste se chirceşte la picioarele Vînzătoarei neclintite. Cînd lumina creşte, în dreapta scenei s-a înălţat o cuşcă mare de cîini. Vînzătoarea, dreaptă, străjuie corpul lui Oreste)
VÎNZĂTOAREA : Hei, voi doi! (Din cuşcă ies tăcuţi Electra şi Pilade, neschimbaţi, ţinînd de o parte şi de alta o barcă
156
I.P. CULIANU
albă.) Luaţi asta de-aici! (Cei doi pun în barcă trupul lui Oreste şi dispar cu el, liniştiţi, în culise.)
VÎNZĂTOAREA (întorcîndu-se către spectatori; rîde în hohote): Eu sunt Regina Sunetelor! Eu sunt Regina Sunetelor! Barcă albă... (muzică uşoară de orgă) ...o barcă albă... Oreste... barcă albă... (rîde pe fundalul orgii) ... Regele Sunetelor... şi Electra... Credeaţi că va fi cu totul altceva decît o barcă albă... de scîndură? Eu şi numai eu... (hohot de rîs)...
(Cortina. Acordurile orgii se amplifică. Apoi se sting.)
Maia
Oscar Ceria a terminat strălucit facultatea de mecanică şi este considerat drept una din tinerele speranţe. Vara el merge să se refacă la munte, la mare, unde poate şi unde pică. în această vară va merge întîi la munte apoi la mare şi apoi cine ştie unde. Ia cu el un roman de Dostoievski, rămas marea lui pasiune. în tren este prea cald şi-s prea mulţi oameni. Aţipeşte; se scoală baltă de sudoare; iese pe coridor la aer şi fumează o ţigară Luna. Alături de el se leagănă de pe un picior pe altul o femeiuşcă nu urîtă, dar cam buhăită şi cu siguranţă mai în vîrstă decît el. Lucrurile se petrec vertiginos; ea este cea care-1 atrage în vorbă. La început este plictisit, apoi mirat şi plictisit dispreţuitor, apoi dezorientat. Cedează însă dorinţei şi fără a şti prea bine ce se întîmpla, acum o are în braţe pe un pat străin şi tare de hotel. Dimineaţa nu este prea dezmeticit. Ar dori vezi-bine să fugă, dar cedează iar şi iar şi sfîrşeşte prin a avea pentru ea o timidă şi miloasă afecţiune. Ce e drept, Mona (aşa se numeşte ea) dă mereu dovezi disperate de iubire, care ies întotdeauna prost şi la urma urmei nu dovedesc altceva decît un ataşament exagerat. El încearcă blînd s-o schimbe, dar se schimbă el pînă la nere-cunoaştere. Se ceartă cu toţi prietenii şi-şi face la serviciu o situaţie de nesuportat, fiindcă întîrzie mereu, este obosit şi distrat. Numai noaptea se petrec lucruri plăcute în tăcere. Oscar nu mai lucrează şi gîndurile o iau razna. Au trecut aproape doi ani şi o duc împreună de-ajuns de prost. încep anumite certuri şi chiar bătăi în urma cărora el se arată din ce în ce mai scîrbit.
158
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
159
Mona rămîne însărcinată şi burta îi creşte printre accese de mînie şi cuvinte aspre. Oscar schimbă a treia oară serviciul şi este trimis în deplasare. Nu se ştie de ce, poate ca să se simtă mai curat şi mai puţin muncit de gînduri anapoda, se îmbracă foarte îngrijit, ceea ce nu-i stă în obicei. Este împreună cu un prieten; în tramvai şed lîngă o fată cu părul lung şi negru care poartă două geamantane grele din piele. Prietenul are şi el valize serioase, în schimb Oscar duce schimburile într-o mapă elegantă şi are o umbrelă subţire agăţată de braţ. E frig, strada lungă coboară întunecată de ceaţă şi umbrele oraşului ameninţătoare. Oscar se oferă fără nici un gînd în plus să ducă valiza tinerei. Află pe drum că este actriţă, că a fost repartizată la acest teatru de provincie, că a primit deja un apartament şi azi îşi duce cîteva lucruri. Oscar o va ajuta să despacheteze şi apoi vor cădea unul în braţele celuilalt reuşind să întindă cu vîrfurile picioarelor o pătură pe podea. Femeia cu păr negru se numeşte Maia. La ora unu noaptea, Ceria cheamă un taxi şi merg amîndoi în camera reţinută pentru el la hotel. Aerul este tare şi se simte bărbat şi fericit din cauza aţîţării. Desigur că în asemenea momente nu-şi face nici o socoteală.
Va rupe cu Mona, va munci mai mult, Maia îl va aştepta mereu acasă fără treabă, ascultînd muzică, fiind mereu frumoasă şi schimbîndu-şi toaletele. Presupunînd chiar că acest lucru ar putea să* n-o plictisească oarecare vreme, fiindcă se înţeleg de minune, el este îngrijorat şi ar dori s-o vadă împlinită. Cîtva timp Maia pozează pentru reclame, dar într-o zi un domn scund şi gras nu mai vrea s-o plătească dacă nu se culcă cu el. Ea îi va da nu o palmă, ci cu poşeta grea în cap şi va rămîne definitiv acasă. Mona vrea să se sinucidă fiindcă a acceptat să lepede copilul şi nu-şi găseşte acum nici un rost în lume, nici măcar acela de mamă; va arunca blesteme peste noua lui femeie. Cu vremea se va îmbolnăvi şi vor veghea amîndoi la capul ei. Maia este o fiinţă foarte bună şi smulge lacrimi de admiraţie. După
trei ani ceva s-a stricat între ei şi hîrîie. Ceria a devenit ambiţios, lucrează onorabil şi cîştigă la fel. Maia a găsit un rol de figuraţie ; va juca primul ei rol mare dacă acceptă să se culce cu regizorul - şi nu acceptă. Această poveste îl oboseşte pe Oscar. Cînd se repetă a cincea oară, ar dori parcă să o vadă culcîndu-se cu cineva şi mulţumită.
Este trimis pentru trei zile într-o inspecţie într-un oraş de munte. Se simte prins cu legături nevăzute de femeia lui şi-i e de ea un dor de foc. îi telefonează de zece ori şi ea îl iubeşte. La întoarcere, cînd trenul se apropie de gară, Oscar parcă s-ar aprinde. Iar Maia îl aşteaptă pe peron în aceeaşi stare. Aleargă fericiţi acasă.
Lungă vreme n-ar vrea să vadă pe nimeni, femeia îi ajunge şi totuşi îi scapă. Uşurinţa ei în a face prietenii îl supără. Singurătatea ei, faptul că nu au amîndoi un singur trup şi un singur suflet îl apasă. Nu devine însă gelos, spre deosebire de ea care îi face scene tot mai dese. Se petrec lucruri anormale. La Crăciun Maia se îmbolnăveşte grav şi este dusă la spital. Acolo povestea se încîlceşte, cineva nu şi-a făcut datoria şi în februarie Ceria venind să aducă flori unei convalescente le va depune peste un cadavru. Scenele lui de disperare sunt, fără îndoială, neprefăcute : acest lucru îl admite şi personalul medical. Ceva s-a rupt în el şi lăuntrul său merge anapoda. Nu se mai poate controla şi izbucneşte în plîns pe nepusă masă. Visează noaptea că femeia îl cheamă în cer, printre fiinţe de abur roz. în mod excepţional i se acordă un concediu şi refuză să se interneze la spitalul de boli nervoase pentru că n-are nevoie de pastile şi de ceea ce se face acolo : i se pare curată nebunie şi tîmpenie deşartă. Va sta acasă şi va plînge. Va uita să mănînce şi o asistentă miloasă care-i este devotată şi-1 iubeşte în taină îi va aduce mereu pîine, lapte, brînză şi ouă. El n-o vede şi barba îi creşte.
Absolventul facultăţii de mecanică Oscar Ceria, o tînără speranţă, se trezeşte după acest vis ciudat şi neliniştitor. îi vine
160
I.P. CULIANU
să rîdă. Trebuie să fie noapte tîrziu. Vrea să dea lumina şi să-şi aprindă o ţigară Luna. Dar mîna lui pipăie doar întunericul. O clipă se iscă în el un gol înfiorător; nu ştie unde se află. Pretutindeni e beznă. Se scoală şi merge: beznă ţinut pustiu beznă. Atinge solul: parcă ar fi şi parcă n-ar fi; degetele lui se afundă. Se culcă din nou şi aşteaptă să doarmă, să se trezească. Nu reuşeşte. Se scoală, aleargă, sufletul lui îi năzare departe lumini care nu sunt.
Strigă chemîndu-şi pe nume jumătatea din vis : Maia!
Maia! Beznă a culorilor şi a sunetelor: nu se vede şi nu se aude.
Maia ! Şi totuşi eu exist eu exist? Maia!
Fuga XVI: Executorul testamentar
Cînd voi fi pe patul de moarte voi cere Acelui Om să se arate în faţa mea. Şi îi voi spune : Iată, eu te-am iubit întotdeauna la fel şi te-am cinstit nevăzîndu-te. Iar acum mă apropii de sfîrşit şi tu eşti dator să-ţi ţii legămîntul, să sporeşti amintirea mea în lume, să cunoşti ceea ce voi lăsa eu după moarte.
Iar el va răspunde : Te înşeli, ai uitat poate că ne-am jurat că vom trece unul pe lîngă celălalt fără să ne cunoaştem şi ceea ce îmi spui, am admis împreună că era o simplă farsă. Mi-ai cerut atunci să te transform în cel ce nu este şi nu există, adică în totul egal cu cel ce este. Iar eu nu-ţi puteam împlini dorinţa şi ai devenit pentru mine cel ce nu este. Dacă tu m-ai divinizat după aceea, greşeala este numai a naivităţii tale. Tu ai murit de mult în absolut, aşa cum poate nu mori acum. Iar pentru mine eşti mort de atunci.
Mi-e frică, îi voi spune, mi-e frică de amintirea mea în lume. El va ieşi pe poartă dînd din umeri. Atunci voi mulţumi gazdei pentru primire, mă voi ridica, voi face patul şi voi pleca înapoi pe drumul pe care-1 suisem.
mm
PAZA BUNA
Portret imaginar al artistului (2)
Istoria I
„Selig der Mensch, der diese heiligen Handlungen geschaut hat; wer aber uneingeweiht ist und unteilhaftig der heiligen Bezehungen, der wird nicht gleiches Los haben nach seinem Tode, im dumpfigen Dunkel des Hades."
(Erwin Rohde - Psyche. Seelenkult und Unsterblichkeitsglaube der Griechen)
Cu două seri înainte de dispariţia lunii, Elias Dion se îmbrăcase mai subţire ca de obicei, întîmpinînd primăvara care nu mai apuca să înfrîngă rămăşiţele de frig la o vreme înaintată din aprilie. Adormise cu un pulover cărămiziu şi nu fusese în stare să se scoale la ora cinci dimineaţă. Aceasta se întîmpla sîmbătă. Visă că se află într-o cameră asemănătoare cu cea în care se găsea capul lui adormit, cameră situată însă în casa din vechiul oraş natal. Mai precis, era tocmai pe locul unde îşi petrecuse adolescenţa de-ajuns de tulbure, şi presimţirea unor persoane familiare răzbătea prin pereţi. Vocea mamei lui se auzea de afară, întîmpinînd nişte unchi venerabili sosiţi din Capitală. Şi alte lucruri sîcîitoare şi fără importanţă se petreceau acolo. Elias avea motive de îngrijorare fiindcă nu era singur. Lîngă el, în pat, era întinsă Eda, blondă şi inertă ca un manechin molatec. Oricît încerca s-o înveselească, fata rămînea întinsă pe spate şi gravă, ascunsă într-o cămaşă de noapte murdărită de lumina trecînd prin perdele nesigure (mai tîrziu existenţa acestor perdele nu i se mai păru adevărată).
166
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
167
Se trezi, după cîteva irupţii ale familiei în camera din vis. Cum uşa era deschisă, îşi spuse că 1-a vizitat pesemne cineva (un prieten) neîndrăznind să-1 trezească. Era ora nouă. îşi aminti că ultima persoană care îmbrăcase puloverul cărămiziu fusese Eda. Extrase din ţesătură cîteva fire de păr lung, incolor. Eda îl vizitase cu o politeţe de nespus, acceptase (din cauza frigului) să-i îmbrace haina şi se lăsase bătută la o partidă de şah. Cum mai fuseseră alţi doi prieteni de faţă, băuseră împreună trei litri de vin mediocru, iar la sfîrşit cîntaseră diverse cîntece compuse ad-hoc sau aproape. Cel mai lung, deci mai acceptat de societate, fusese o compoziţie la vreme de boală despre Lila. în Vede, Lila este divinitatea jocului, a jocului universal. Nu fusese greu să facă din ea o Mare Zeiţă, Mahaadeva (sau devanî). Aşadar, unicul text al cîntecului era Lila, Lila, Mahaadeva. îşi spuse în dimineaţa de sîmbătă, limpede totuşi după visul straniu, că a considera Jocul drept divinitate este o viziune tipic războinică, nu brahmană. E o viziune de mîncători de carne.
Alte amănunte îl ajunseră din urmă : împrumutul puloverelor, al cămăşilor, al altor haine1. Pe vremea cînd dezordinea dinlăuntru îl împingea să-şi caute o femeie, găsise două. Uneia îi împrumutase puloverul lui negru, celeilalte - puloverul lui roşu. Amîndouă se apropiaseră de el, trăiseră cu el, fuseseră legate de el şi dezlegate tot de el. în vreme ce legatul mersese uşor, dezlegatul îi zdruncinase întreaga viaţă de azi pe mîine. Trăia retras, nu numai, dar şi din cauza acestor lucruri; scopul retragerii în schimb era întru totul despărţit de ele, iar faptul că în urma greutăţii unor situaţii (în care se comportase peste aşteptările sale, dar nu se descurcase deloc) ajunsese acum astfel, nu era pentru el decît mîna unui destin care îi sprijinise calea bună
1. O visase pe Naiada în noaptea în care tocmai înlocuise un cearşaf murdar cu altul mai puţin murdar în care dormise ea ultima dată. Istorii de succubi şi de învăluiri prin obiecte.
prin rău. Ce ar putea fi cu Eda? Nici o apropiere posibilă decît cea a cărnii. O văd din cînd în cînd, nu avem ce ne spune, este vag schimbată. Dacă însă împrejurarea serii aceleia s-ar relua, ceea ce este foarte posibil, persoanele în plus ar servi drept intermediar pentru lipsa noastră de asemănare. Eda ar rămîne la mine în cameră o zi, două, trei, în care s-ar vorbi o limbă mai uşoară. Apoi? Ar pleca, fără taină, în lumină, aceste poveşti ar trece. La ce bun? Aştepţi ca un păianjen monstruos o pisică incertă ?
Frunzele mijeau lucioase pe viţa sălbatică. Orice practică magică e nocivă. Orice practică magică loveşte pe practicant şi-1 înnămoleşte.
Kama ca şi credinţa mişcă munţii. Aceasta să fie tantral
ARTA FUGII
169
Istoria II
La sfîrşitul aceleiaşi pagini (Istoria I) am adăugat: „Orice practică magică loveşte pe practicant şi-1 înnămoleşte. Orice practică magică e nocivă." Apoi (de ce ?): „Kama ca şi credinţa mişcă munţii."
în tren spre Baia-Mare, pe cînd Bulă, S., Gastron, Porlă jucau septic, am notat pe o foaie (care azi lipseşte ca şi fotografia din Istoria III) că visele repetate cu o femeie insensibilă seamănă enorm de mult cu momentul din alchimie al obţinerii hermafroditului. Nu ţin minte exact (şi n-am răbdare să caut fişele la Eliade sau conspectele din Jung), dar emblema din Maier pare să fie aceasta: „Hermaphroditus mortuo similis, in tenebris jacens, igne iudipat." (Aşa este ; Scrutinium chymicum, Epigramma XXXIII în Forgerons et alchimistes.) Ignis înseamnă iubire, aceasta e sigur. Iar eu sunt cam stins în primăvara asta.
Cînd am scris această poezie ?
Precum un turn cu aripi în timp ce voi rămîne să scurm ţarina nesemănată aşa vei dobîndi tu puterea astrelor
încet-încet luminii
palide-apoi
de un păr care-a fost
(şuviţe lungi se-anină
în pomul lînii de-aur) vom înălţa acelaşi copil al nebugloasei vocii noastre
şapte raze vor fi
sînii tăi şopti-vor floare
ninsoare
un picior transparent va strivi capul meu greu
solzii de plumb ai dragonului
din coada lui va ţîşni apă şi
Azi nu mai sunt sigur de puritatea acestui vis treaz.
Peste tot mărci: într-o carte de la Maximus Optimus, un timbru italian cu un urs din Abruzzo. Pe dos, curat: „Francobollo della 1-a lettera di Mariam dall' Isola d'Elba."
/
Salix babylonica
Istoria III
Nu ştiu de ce încep să scriu povestea de faţă, dar primăvara, luna, cîteva cărţi, visele ultimelor nopţi şi examenul care se apropie au chemat-o din locuri întunecate. Azi e 23 mai, alaltăieri a fost măsănt vaisăkha, adică ultima zi din zodia Taurului. Mîine luna dispare cu totul (după calendar), dar n-o mai văd de alaltăieri. Am intrat în semnul mult mai favorabil al Gemenilor. Presimţeam acest lucru de cînd am desenat o padminî, femeie--lotus, cu legenda Salix babylonica sive mutatio foeminae in planta.
O întîmplare pur filologică1: salcie se spune în sanscrită vetra şi trebuie căutată la englezescul willow. Salcie plîngătoare este weeping willow; am copiat greşit: wisping willow. în dicţionar, deasupra cuvîntului willow se află will-o'-th'wisp, care conform greşelii de la început putea însemna tot salcie2. Am intitulat desenul challăvă sau saităni, după numele hindi al cuvîntului will-o'-th'wisp. Dar am aflat apoi că asta înseamnă foc rătăcitor (feufollet), iar saităni este „drăcesc, diavolesc". Iată cum un desen mergînd spre puritate capătă un nume bizar printr-o greşeală. Cam acelaşi lucru se întîmpla cu visele mele.
1. Cei care se plictisesc de aventuri filologice trebuie să afle că rîndurile de faţă sunt scrise de un învăţăcel.
2. Wisp înseamnă smoc (de paie), Will-o'-th'wisp ar fi puterea (ultimului) mănunchi de grîu, the spirit .of the corn, la noi „duhul griului", din care se face o coroană la [sărbătoarea culesului -„sărbătoarea" tăiat în manuscris, urmat de alt cuvînt şters, ilizibil -n.ed.].
172
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
173
C. crede că repetăm istoria assyro-babyloniană cu un Babylon mult mai la Vest; mi-a spus-o la cîteva zile după desen. Acest lucru intră şi el în legenda desenului. Salix babylonica îşi are numele de la acel binecunoscut Psalm (136, 1-2) versificat aşa de Dosoftei: „La apa Vavilonului/ Jelind de ţara domnului/ Acolo şezum şi plînsăm,/ La voroavă de ne strînsăm. /.../ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate." Căutînd cîte ceva despre salcie în Assyria am pus nu se ştie de ce mîna pe o ediţie de masă a cîtorva Cărţi Populare; am aflat un lucru pe care-1 ştiusem de mult, dar acum are o cu totul altă importanţă: ediţia este făcută de prietenul meu mai mare M.C. (la care va ajunge şi această carte). Lucrăm cu toţii la aceeaşi poveste, C, M.C, B. care mi-a prilejuit acest început straniu în urma unei discuţii, eu. Nu cu multă vreme în urmă, aici, E.
în ziua de măsănt vaisăkha, C. mi-a dat o fotografie de la spectacolul lui de luni. Am vrut să compar rugăciunea din faţa microfoanelor nichelate cu poza mea crispată din timpul comunicării în Maramureş. între fotocopiile certificatului de bacalaureat unde bănuiesc că o pusesem, era o hîrtie nouă de cinci lei. Fotografia lipsea. Cu banii mi-am luat, fără scrupule, ceva de mîncare. La două noaptea m-au trezit bufnituri în uşă. Am coborî t cam încet. Visam că mă urc împreună cu Bulă la etajul IV al unui hotel întunecat din Cluj, într-o atmosferă de rară „realitate". C. aplecat ieri la Cluj, la Congresul de orientalistică prezidat de profesorul P., „maestrul" meu uman. Stă într-un hotel la etajul IV? Jos, S. îşi lua un rămas bun prelungit de la părinţii logodnicei lui. M-am uitat pe geam, închipuindu-mi că mă căutase. Din bucătărie ieşea miros de plumb topit. Am urcat, întrebîndu-mă în mai multe limbi romanice (în special cea a viitorului examen) cine putea să-mi fure fotografia. Mi-a trecut prin minte şi ipoteza cea mai complicată şi supărătoare: joi seara am fost, cu S., la Jules et Jim1. Era şi logodnica lui, mi-e
1. Băieţii îmi spun Jurlă (cu r-ul de la merdre).
simpatică numai fiindcă e logodnica lui. în Jules etJim, prietenii şi-o cedează pe Jeanne Moreau unul altuia, fiindcă au suflete curate şi nu vor să se facă să sufere unul pe altul. Mi-am adus aminte că povestea asta s-a întîmplat (între România şi Franţa) cu doi poeţi simbolişti: Iosif şi Anghel. Importanţă are însă femeia, Natalia Negru. Le-am spus-o şi lor. Voisem să văd Jules et Jim fără habar de subiect, numai fiindcă era unul dintre filmele preferate ale femeii pe care am s-o numesc (în amintirea Nadiei lui Breton) Naiada. Spunea că seamănă nemaipomenit cu Jeanne Moreau în rolul ăsta. Nu semăna deloc (am răsuflat uşurat; filmul n-avea legătură cu mine şi mi-a rămas indiferent -în loc să fie încordat, aşa cum presupusesem), în schimb putuse lua de acolo o mulţime de idei stupide, ca aruncatul în apă şi sinuciderea cu iubitul (?) tot prin aruncatul în apă, la volanul unei maşini. Ieşind de la film le-am spus surîzînd că mă bucur mult (şi mă bucuram pentru viaţa mea) că maşinismul s-a introdus mai tîrziu în România. Ce-or fi înţeles ? Pe drum am discutat mai întîi despre sadicul care face ravagii în Bucureşti şi apoi despre posibilitatea de a cumpăra un dicţionar sanscrit foarte scump. Ne-am despărţit înţeleşi. Au crezut că filmul e o aluzie la căsnicia în trei? Odios! S. m-a primit a doua zi ciudat, întrebîndu-mă dacă vreau ceva; îi povestisem că atunci cînd îl vizitez fără scop şi dau peste amîndoi, trebuie să inventez un pretext, lucru foarte simplu. Nu voiam nimic. Cine a furat fotografia ? Fata se crede Natalia Negru ? (Stupid şi complicat raţionament.) Naiada a descoperit unde stau, a găsit cheia şi a scotocit prin sertarul mesei ? Urmele ei ar fi fost mai ostentative, mai de mahala. Sau „investigaţiile" pentru paşaport? Chiar aşa. Dar cei cinci lei ?
Uşa bucătăriei s-a deschis jos. Cineva a aruncat apă peste plumb topit. (Oare S. se joacă şi noaptea cu Saturn? Ar fi curios.) Un abur otrăvit mi-a inundat camera. Am deschis toate geamurile pentru curent. Am citit cîteva pagini din biografia lui
174
I.P. CULIANU
Ugo Foscolo. Mirosul mi-a impregnat aşternutul. M-am culcat iar, m-am sculat la opt. Azi a fost ploaie cu piatră. Am ieşit cu bunul B. la o cafea. Acum scriu. Voi mai citi două-trei ceasuri. Voi dormi. Mă voi scula. Asta este istoria.
„Ţinuturi peste care prevestirile..."
Există ţinuturi peste care prevestirile se lasă uneori ca un mii fecund. Oameni ciudaţi, absorbiţi de o lumină tainică întrevăzută uneori prin lipsa lăuntrică de ordine, se pun în slujba unor personaje care vor interveni mai tîrziu, atît de tîrziu încît profeţiile au timp să se usuce, să fie luate în rîs - să pătimească aşadar de soarta oricărei vorbe intrate în vălmăşagul mulţimii. Pretind că ar fi ei înşişi nişte trepte, că nu au nimic personal afară de propriul lor trup pe care îl ignoră de altminteri. O înţelegere mai bună însă nu o poate da decît povestea pe de-a-ntregul adevărată a înlănţuirii unor destine.
Mărturisesc că una din dorinţele care astăzi îmi este aproape întru totul străină ar fi fost să particip la cei cîţiva ani în care umbla noaptea robită de miracolul ferestrelor întunecate; am văzut-o de multe ori tîrşîindu-şi papucii pe străzile tăcute, aşteptînd cine ştie ce întîlnire ale cărei urme nu ajungeau între gîndurile ei limpezi. M-am lăsat prins de taina trecutului ei miraculos, la care mi-era cu neputinţă să ajung. Mai tîrziu aveau să intervină moda, ereditatea, explicabilul. Mi se spune că a trăit o dramă şi n-am un simţ lăuntric care să mă înduioşeze cît de cît. Mi-aduc aminte de această frază a lui Kiekegaard: „Cînd o femeie trezeşte într-un om conştiinţa nemuririi, o face întotdeauna negativ." Diana avea o mulţime de lipsuri mascate de o spoială bărbătească primejdioasă, sfida cu adevărat convenţiile sociale purtînd haine murdare şi neîngrijindu-şi mîinile, şezînd pe marginea trotuarului sau sărutînd în înghesuiala vreunui tramvai. Simt cît de primejdioase sunt aceste aduceri-aminte,
176
I.P. CULIANU
gata-gata să mă facă s-o iubesc din nou, ceea ce nu este oprit de la depărtare. Un timp halucinant de lung am simţit nevoia de a o depărta, ca s-o pot iubi în linişte. Mă întorceam foarte des în orăşelul natal. La scurtă vreme intervenea însă nevoia strict fizică de a o revedea; băusem o licoare de orbire şi uitare. Dacă am lucrat mult în vremea aceea, am făcut-o împotriva dorinţei ei de a mă ţine cuminte în zgardă, şi totuşi în virtutea unei inerţii sociale. Cea mai înaltă activitate pe care o puteam însă imagina era somnul. Deplină măyă.
Pază bună i
îmi vin veşti dinlăuntru înainte ca ele să apară în afară. Am visat-o pe Diana trei nopţi la rînd, vise incoerente. Credeam că din primăvară această boală a avut timp să înceteze. Dar nu, noaptea - ca şi ziua - trebuie să rezist ispitelor şi încercărilor unei alte lumi, mai complicate. Pînă acum am reuşit, cu oarecare vitejie : mă trezesc ducînd un dialog crîncen cu forţele obscure, ameninţîndu-le, certîndu-le, ridiculizîndu-se. Este aceeaşi activitate pe care o duc în stare de veghe, dar mai rapidă şi mai spornică.
Pentru mine ar fi o prostie să spun că visul repetă experienţe trecute, după ce am avut de atîtea ori dovada că împrejurările sale sunt simultane sau chiar anterioare unor fapte care se petrec în lumea din afară. înaintea unei călătorii, am visat cu limpezime figura unei fete, îmbrăcată în albastru. A doua zi de dimineaţă am întîlnit-o cu totul din întîmplare şi s-a închegat o poveste de dragoste. Acesta este numai un mic exemplu: evenimentele nu au acelaşi ritm în afară şi înlăuntru, ele se petrec înlăuntru cu mult înainte. Nu poate fi vorba de o coincidenţă: nu văzusem fata de vreo patru ani, în această vreme nu m-am gîndit, cred, niciodată la ea şi nu mă interesase în mod deosebit.
Un instinct al ghicitului se ridică uneori din sufletul meu cu o siguranţă uluitoare : trec pe lîngă un local şi ştiu că înlăuntru se află o persoană anume. La ora nouă şi un sfert, cu martori, am ştiut că prietenul meu Ottimo, care se întorcea în ţară cu
178
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
179
maşina, trece graniţa. Exemplele acestea se pot multiplica la oricare atenţie îndreptată către ele. Dar faptele senzaţionale nu mă interesează. Dacă educ raporturile dintre suflet şi partea pe care o percepem noi din el prin gînduri, o fac în cu totul alte ţeluri. Voi reuşi, sunt sigur, voi reuşi, văd aceasta. într-un chip mult mai umil decît şi-ar închipui oricine.
Scriu acum sub puterea unei vedenii. Am început istoria asta de zeci de ori; ultima încercare am rupt-o alaltăseară: era seacă, ştiinţifică, goală. Astăzi s-au deschis baierele necunoscutului şi scriu mînat de o vedenie. Am avut o zi foarte tulburată; nici acum nu sunt singur. Am ales să nu fiu singur. Voi povesti totul aşa cum mă voi pricepe mai bine. Fie ca nici unul din cuvintele mele să nu fie calp, iar dacă vor folosi cuiva, acela să primească prin ele forţa de rupere care mie - cel din afară, cel privit de mine -, astăzi, îmi lipseşte încă. Minunată, cumpănită rupere: „Wenn ich predige, pflege ich zu sprechen von Abgeschiedenheit", spune Meister Eckhart. „Abgeschiedenheit" înseamnă rupere, separaţie. Fie ca vorbele mele să fie rupte de zgură. Acesta este lucrul pentru care mă rog acum.
Iată, în aceste pagini mă port ca şi cum aş fi în primul entuziasm al unei descoperiri. Nu mă interesează nimic din afară, îmi regăsesc starea de acum un an cînd am citit prima oară vorbele lui Meister Eckhart. Nici un fel de vibraţie nu răsuna în paginile seci scrise de un an încoace, analize mai minuţioase nu ştiu dacă a avut vreodată cineva curajul să facă. „Să-ţi despoi inima" - aşa spunea Poe. Povestea aceasta e o despuiere a inimii. Sunt puternic acum, chiar dacă puterea îmi vine de la un demon. Sunt mai puternic şi mai curat decît în viaţa mea simplă, de om obişnuit. Arta vine de la zei, spunea Ion. Cîte lucruri minunate aş putea spune despre zei, înţelegerea
mea s-a deschis cam cît o gămălie de ac, pe acolo pătrunde lumină. Fie ca această lumină să pătrundă în cele mai adînci unghere ale inimii, să răscolească întunericul şi să-1 alunge. Atunci în locul inimii mele va fi o floare roşie, dogorind ca soarele. Şi mai fie ca omul obişnuit care sunt să nu dea înapoi îngrozit de aceste pagini.
Am spus şi vreau să atrag luarea-aminte că sunt un om obişnuit, pe de-a-ntregul şi întreg. De aceea toate lucrurile din această carte vor fi, întrucîtva, obişnuite. Nu este vina mea dacă oamenii nu ştiu să citească în aceste lucruri obişnuite. Pentru mine ele sunt semne ale unei ordini care funcţionează deasupra răului şi binelui, prin rău şi bine. îmi lipseşte azi ceea ce am avut ieri şi în toate zilele trecute : răbdarea de a mă opri la fapte, în ordinea lor poate. Am să încep oricum de la ultima veste, fără nici o importanţă în sine, pe care am primit-o ieri de la Vlad: Diana a murit. Dorinţa mea ar fi fost să nu bag în seamă un fapt pe care oricum îl prevăzusem trei ani înainte. O visam de cîteva nopţi însă, iar alaltăieri am rupt începutul unei cărţi în care urma să vorbesc în cea mai mare parte despre ea. L-am rupt pentru că era mult prea uscat. Astă-noapte a revenit într-un vis pe care nu am dorit să-1 ţin minte. Repet, sunt un om obişnuit şi nu mă interesează urmarea întîmplărilor din lanţul cărora m-am rupt. Sau poate, din contra, sunt neobişnuit de prevăzător cu această „a doua lume" ale cărei porţi mi s-au întredeschis, dar ştiu că nu are în ea nimic minunător, ci numai plîns şi scrîşnire a dinţilor. Raţiunea mea are un mers bun şi nu se lasă ademenită de descoperiri uşoare; ea aşteaptă acea împlinire a florii care nu dă încă decît numai aceste semne. Dar destul cu aceste lucruri; s-ar putea crede că e vorba de mai mult decît poate înţelege un om într-o viaţă normală şi acest lucru nu e adevărat.
Starea mea este bună de cînd am primit vestea morţii Dianei, doar atît: am dat unele semne de oboseală şi înstrăinare; de
180
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
181
exemplu, am intrat imediat după aceea la un film, ceea ce de un an încoace nu mi s-a mai întîmplat decît în zilele de boală, cînd permiteam lumii exterioare să pătrundă mai mult în mine. Nu ştiu dacă este bine, dar aşa este. Nu m-am hotărît să părăsesc lumea, ar fi repede şi imatur. Pentru aceasta aştept clipele care-mi vor fi arătate. în al doilea rînd, ştiu că ruperea trebuie să fie lină, pentru a nu ajunge să dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut şi fac alţii într-o ignoranţă continuă. Iar astăzi de asemenea am preferat să nu scriu aceste rînduri singur în camera mea; prezenţa unei femei care nu-mi aparţine mă linişteşte încă în chip misterios. Toate acestea sunt mici superstiţii, dar poate că nu sunt superstiţii. Voi conveni însă asupra micimii lor.
Am simţit aseară nevoia de a sta de vorbă cu cineva; am fost pe la M., omul care m-a ajutat şi altădată. N-aveam nevoie propriu-zis de ajutor, eram numai puţin surescitat, atîta tot. Am înţeles că în ciuda bunelor lui intenţii şi a iubirii lui adevărate, o experienţă personală rămîne închisă în cel ce o are. Că în unele privinţe eu ştiu mult mai multe decît el, în schimb nu am girul ştiinţific pentru a mă face auzit. Nu sper ca această carte să-mi dea vreodată dreptul de a îngriji vreun bolnav; deşi aşa ar trebui să se întîmple. Ei bine, pentru M., Diana avea numai o aparenţă demonică. (Voi explica mai tîrziu ce înţeleg prin cuvîntul „demonic" ; mie îmi este atît de limpede, încît nu sunt acum în stare de acest efort.) Mie în schimb mi-a relevat femeia, mai înaltă şi mai joasă în acelaşi timp decît orice om pe care l-aş fi putut afla. Nu-i puteam explica asta lui M., care m-ar fi socotit eretic, n-ar fi înţeles desigur, sau n-ar fi vrut să înţeleagă. Am plecat dorind să-mi petrec noaptea în lucru, dar după o oarecare ordine prin fişe şi programul de lecturi, m-am culcat. Am visat-o iarăşi - m-aş istovi în zadar să-mi amintesc întîmplările, şi de altminteri nici nu doresc asta. Pentru mine totul este trecut, nu însă un trecut lipsit de importanţă. Poate greşesc ferindu-mă
acum de el; ceea ce voi încerca prin această carte este să îndepărtez cît mai mult partea lui demonică, să-i înlătur putinţa de a-mi face rău, pe care o are negreşit.
II
Mundus: „...dragoste spurcată, rachiu otrăvit, tutun blestemat."
(V. Voiculescu - Zahei Orbul)
Acum cinci ani am părăsit oraşul meu ca să intru student la filologie clasică. N-am să vorbesc despre şovăielile de atunci, nu fiindcă m-aş feri de ele, dar ar încîlci prea mult o poveste şi aşa îndeajuns de complicată. E destul să spun că în liceu pregătirea mea a mers în direcţia ştiinţelor exacte, în care dovedeam o anume destoinicie. Cînd am intrat la facultate nu ştiam bine latina, şi deloc greaca; diferenţele acestea s-au menţinut după primul an; limba sanscrită m-a atras de la început mai puternic. Nu pot despărţi viaţa mea de studiu; chiar în cei doi ani de întrerupere care au urmat, activitatea mea a fost necurmată. M-au interesat mult psihologia şi filozofia Renaşterii. De un an abia pot spune însă că m-am trezit dintr-un fel de somn al minţii; ştiu că o voi educa din nou pînă la un prag la care n-a ajuns din cele mai înverşunate perioade de însingurare din vremea liceului.
Cînd am plecat de acasă am rupt multe legături care uneau familia mea de o întreagă tradiţie universitară a orăşelului natal. Nu pot să ascund că pe vremea aceea dispreţuiam aceste legături şi mi se părea că trebuie să fiu şi primul şi singur. Mai tîrziu am început să pricep superioritatea zdrobitoare a strămoşilor mei faţă de mine, să mă consider - dimpotrivă - degenerat şi neputincios. Nici una din aceste păreri nu e dreaptă: într-adevăr, eu trebuie să cuceresc ceva şi singur şi unic, dar în respectul unei tradiţii de care nu am nici cel mai mic motiv de ruşine.
182
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
183
Nu ascund, iarăşi, că în vremea aceea raporturile familiale mi se păreau sufocante şi distrugătoare din toate punctele de vedere ; am cîştigat iubirea abia la distanţă, meditînd aproape zi de zi la ea, la început plin de remuşcare - apoi de seninătate. Fără acei doi ani obscuri din viaţă, fără Diana adică, aş fi fost un european mediocru, poate excesiv de deştept - tipul sofistului sau al fariseului. Destinul meu a fost însă altul - rod al unor căutări şi căderi tăinuite din vremea adolescenţei. Există o lege cosmică, înglobînd toate vieţuitoarele. Ea ar putea avea diverse forme : devii ceea ce gîndeşti că eşti, găseşti întotdeauna numai ce cauţi, baţi şi ţi se deschide uşa la care baţi. Garcia Lorca spunea „que esfuerzo del caballo por ser perro", şi aceasta este cu precădere adevărat pentru oameni: cîtă străduinţă pentru a fi josnici ori pentru a fi buni!
Eu îmi doream la şaptesprezece ani o dragoste uriaşă, nemaivăzută, care să-mi întoarcă existenţa cum o mînă puternică frînge bara groasă de oţel. Mă aflam în vacanţă la munte şi am întîlnit acolo un băiat care s-a oferit să-mi dea în cărţi. Am acceptat din plictiseală, fără cea mai mică încredere. Iată ce-mi amintesc că se spunea : „Ai întîlnit un bărbat care are anumită importanţă în viaţa ta. Fereşte-te, căci îţi vrea răul. Vor fi două femei în viaţa ta, una blondă şi cealaltă mai roşcată. Va fi o mare ceartă între ele. Cea roşcată va ieşi învingătoare, dar îţi vrea răul. Vei fi foarte zbuciumat şi ţi se vor întîmpla multe rele." Am zîmbit superior, zicîndu-mi că în existenţa mea aşezată de studios şi scriitor (pentru că scriam de mult şi publicasem cîte ceva), un zbucium prea mare nu e cu putinţă. Deşi, îmi spuneam, este de dorit. Mai bine orice decît această existenţă uscată. „Pune-ţi ceva în gînd", mi-a spus. Şi-atunci mi-am pus în gînd, cu încredere şi putere: „Doresc o dragoste mare, nemaivăzută, care să mă preschimbe şi să mă înnoiască." S-au mişcat cărţile şi într-un tîrziu, după încruntări, mi-a zis zîmbind : „Ei bine, bagă de seamă, se va întîmpla mai repede şi mai covîrşitor decît
poţi crede." Am bănuit că mi-a ghicit gîndul (care nu era, la urma urmei, prea greu de închipuit în cercul preocupărilor unui adolescent) şi m-am înroşit. Ruşinea m-a făcut să nu iau în seamă cu totul avertismentul. în următoarele şase-opt luni mi-am adus regulat aminte că nimic din prevestiri nu se împlineşte. De asemenea, o anumită nătîngie pe jumătate superstiţioasă m-a împins să accept invitaţia unei colege a fratelui meu mai mare de a-mi da în cărţi, asta de mai multe ori. Nu pricepeam o iotă din ce spunea, iar la sfîrşit acceptam ghicitul doar ca să n-o supăr. Şi totuşi e uimitor că de cîte ori m-am aflat în faţa unui ghicitor care m-a făcut să-mi suspend neîncrederea, ceea ce mi-a spus despre viitor a fost întru totul exact. Voi mai aminti cîteva întîmplări care m-au pus pe gînduri. în nici una nu poate fi vorba de coincidenţe.
Iată mai întîi bărbatul care a jucat un anume rol în viaţa mea vreme de vreun an şi, chiar după ce nu-1 mai vedeam, încă jumătate. Este singurul om care, întrucîtva dezinteresat, s-a ocupat vreodată de educaţia mea, vreau să spun nu s-a mulţumit numai să observe că sunt inteligent şi am rezultate mulţumitoare la studii. Voi încerca deci să mă port drept şi sincer cu memoria lui. Trebuie să mai amintesc foarte pe scurt un alt lucru important : nu am avut părinţi, deşi amîndoi trăiau - mama în altă ţară, tata în oraşul meu, dar departe de mine. O mătuşă pe care am iubit-o foarte mult ne-a crescut, pe mine şi pe un frate mai mare. Altă mătuşă 1-a crescut pe M., în oraşul în care am plecat eu la studii. Am fost mult mai apropiat de M. decît de Sandu, pe care l-am admirat amîndoi cam în aceeaşi perioadă - eu cel de aproape mai puţină vreme, M. timp mai îndelungat. încetul cu încetul s-a înstrăinat de noi şi a început să-şi irosească viaţa în beţii şi poveşti de dragoste dubioase. Nu am nici o cădere să-1 judec şi nici, încă, putinţa să-1 ajut călcîndu-i peste orgoliu şi inerţia înglodării. Este probabil că tonul glumelor lui, aluziile sexuale, o anume răutate şi încăpăţînare ne-au împins pe M. şi
184
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
185
pe mine, o vreme, pe nişte urme proaste. Dar nu e mai puţin adevărat că pînă la şaisprezece ani nimic nu a strălucit cu putere înlăuntrul nostru. Nu cunosc experienţele lui personale; cît despre mine, am simţit chemări obscure aproape în fiecare zi, dar n-a fost nimeni să le dea nume; ajunsesem într-un fel de apatie şi disperare din care, bănuiam eu, m-ar putea scoate doar o iubire uriaşă, nemaivăzută. Oare povestea de dragoste care mă aştepta în noroi nu era făcută ca să-mi pregătească această iubire uriaşă, nemaivăzută?
Am să mă întorc la Oscar Ceria, bărbatul pe care l-am întîlnit printr-un şir de fapte nicidecum întîmplătoare. Iată pe scurt povestea, dar nu înţeleg să consider nearbitrară întîlnirea noastră numai fiindcă ea se poate înlănţui aşa de la cauză la efect; ci: nici una din cauze nu a fost întîmplătoare. Sandu s-a îndrăgostit de o asistentă universitară din Bucureşti care venise să revadă cu profesorul lui o lucrare urgentă. A locuit la noi o săptămînă, timp în care am făcut tot ce am putut ca să n-o întîlnesc nici măcar la masă. Motivele ocolişului nu le ştiu nici eu prea bine. Sandu i-a vorbit mult despre scrisul meu, despre studiile mele, despre dorinţa de a pleca la facultate ca să urmez filologia clasică. Asistenta, pe nume Laura, i-a promis că o să mă dea în grija unui bun prieten, Oscar Ceria, lector de greacă şi latină. Aşa s-a făcut că înainte de examen l-am întîlnit şi, pesemne, în ciuda comportării mele sălbatice şi „neurbane" (cum o numea deseori), l-am interesat. Mai tîrziu mi s-a confirmat că este unul din oamenii cei mai pricepuţi în disciplina lui, dar sub acest aspect l-am cunoscut mult mai puţin. A avut oare ambiţia de a-mi fi maestru, ori dorinţa mea de a găsi un astfel de îndrumător 1-a silit să-şi joace rolul ? Nu ştiu şi la urma urmei acest soi de întrebări este întru totul fără sens. Am să-ncerc mai departe să mă dezbar de anumite manii literare din vremea copilăriei şi îmi promit asta mai cu seamă mie însumi.
Iată însă complicaţia: timp de cîteva zile, Laura n-a reuşit să-1 găsească şi a recurs atunci la un mijloc sigur. I-a dat telefon
Dianei, pe care o numea iubita lui Ceria, spunîndu-i mai mult decît era nevoie despre ce e vorba. Auzind numele meu, Diana a exclamat dintr-o dată că trebuie să fim rude, deoarece familia ei se trage dintr-un frate al lui Neculai Diodat, vestitul botanist, străbunicul meu. Şi a decis pe loc că trebuie să-i fiu văr, deşi o analiză minuţioasă a dovedit mai apoi că-i sunt unchi de al şaptelea grad, ceea ce spun acum pentru totdeauna, ca să nu mai revin deloc asupra acestor dubioase raporturi de rudenie, pe care mi le amintea de altminteri zilnic. Despre conţinutul primei părţi a acestei fraze lungi şi stupide, Laura m-a informat înainte s-o cunosc pe Diana.
Aici se întîmpla primul fapt curios, pe care cine nu crede n-are decît să-1 sară. Eram la M., cînd am primit telefonul Laurei; descoperirea unei rude îndepărtate m-a tulburat enorm şi după primele clipe de emoţie o certitudine neobişnuit de limpede mi s-a înfiripat în minte. în limbajul meu de atunci, atît cît s-a făcut gînd, ea suna aşa: Diana va fi a mea. înţelegînd prin asta că mă va face pe de-a-ntregul bărbat, după care va dispărea.
Bucureştiul era pentru mine un loc plin de curse, necunoscut, ispititor. Dar aveam o siguranţă foarte virilă şi un fel de a vedea foarte simplist în urmărirea siguranţei că Diana va fi a mea. Adică: va fi o legătură scurtă, fără urmări, care mă va iniţia mai serios în tainele unirii dintre bărbat şi femeie, care este - eram convins de cele cîteva experienţe mai degrabă hazlii - un lucru extrem de simplu, fără nici o consecinţă. Important nu este însă ce gîndeam eu, ci numai atît: că înainte de a o cunoaşte, numele ei mi-a rămas întipărit în minte legat de certitudinea că va fi pentru mine o persoană de mare importanţă într-un anume domeniu.
Bunul M., care în acea vreme nu era nici el atît de definitiv bun, m-a anunţat în glumă la prima mea ieşire din casă: „Bagă de seamă, oraşul e tentacular şi ucide" (legat de o batjocură a noastră la adresa unui roman infect). „Fereşte-te de curve şi pederaşti."
186
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
187
Mi-a ieşit din minte unde l-am întîlnit pe Ceria prima oară; în tot cazul, m-a dus într-un bar care mi se părea amuzant. Mi-a comandat o cafea pe care n-am îndrăznit s-o refuz, deşi nu beau în genere excitante şi nici nu fumam decît ca s-o fac pe grozavul, cu preţul multor suferinţe. Mi-a pus cîteva întrebări insipide, de ce vreau să fac cutare, de ce nu cutare, dacă ştiu cutare ş.a.m.d. I-am răspuns cît mai judicios cu putinţă, ca să nu-mi ştirbesc intransigenţa şi părerile mele foarte proprii despre orice. Bănuiesc că i-am făcut o impresie mai degrabă proastă, deşi l-am interesat într-un fel. La un moment dat a apărut o fată, de-ajuns de zveltă şi întrucîtva frumoasă, după care s-a observat o schimbare extraordinară de ritm în discuţie, mai precis n-am mai priceput decît că este vorba despre nişte lucruri stupide şi copilăreşti. Anume, total necunoscători ai bazelor teoretice (pe care eu mă făleam că le posed într-o anume măsură), discutau despre principiul Coandă şi posibilitatea de înălţare a farfuriilor zburătoare. Un zîmbet de ironie mi-a venit de undeva dinlăuntru, laolaltă cu un avertisment: fereşte-te de oamenii care discută lucruri inutile. Atît. Se vede că fata mă observa însă atent, de vreme ce la. un moment dat subiectul conversaţiei am devenit eu. Am aflat atunci că ea este Diana, că suntem rude, că eu „arăt estetic", că îmi va arăta Bucureştiul, că ea are o cameră verde şi un telefon verde, şi un număr foarte uşor de ţinut minte pe care totuşi mi 1-a notat pe o hîrtie (am păstrat-o vreo doi ani în acelaşi buzunar de blue-jeans).
O evidentă schimbare s-a petrecut în Ceria în timpul monologului ei. A izbucnit deodată, înroşindu-se : „Şi cîte încă o să-ţi mai arate, nici nu bănuieşti măcar! " Din nou, siguranţa că Diana va juca un rol în viaţa mea a răbufnit în mine, întărită de vorbele celuilalt. Atît are importanţă. Mai apoi a apărut un băiat înalt, blond, cu care Diana a schimbat cîteva fraze în şoaptă. Părea foarte nemulţumit. îmi mai aduc aminte că înainte de plecare m-am dus la chelner şi i-am plătit cafeaua, dînd toţi
banii pe care-i aveam în buzunar. Ceria m-a urmărit cu o figură uluită şi înfuriată, zicîndu-mi: „Să nu mai faci asta." Eram sigur, deşi mi-am cerut scuze formal, că n-am făcut nimic rău.
M-am întîlnit a doua zi cu Ceria şi cu Laura, care au dovedit că au preocupări inferioare şi bîrfesc o mulţime de oameni. Eu nu cunoşteam decît puţină lume şi bîrfa mi se părea pe bună dreptate o îndeletnicire murdară. O vreme am practicat-o sîrguin-cios şi mă izbesc încă uneori de micul ei demon. în tot cazul, atunci n-aş fi admis aşa ceva, nebănuind că se va număra printre concesiile pe care în curînd aveam să le fac lumii. Mai apoi Ceria mi-a verificat cunoştinţele de gramatică latină peripateti-zînd, adică umblînd printre oameni şi vehicule. Pe vremea aceea eram obişnuit să nu văd nimic în jur, aşa că i-am răspuns mai mult decît mulţumitor. Cînd am ajuns la barul din ajun, discuţia s-a învîrtit în jurul unor teste psihologice de care eu eram foarte interesat, dorind să ştiu cît mai bine cine sunt, ce scop am, ce trebuie să fac etc. etc. Ne-am întîlnit din nou seara şi am stat de vorbă pînă la douăsprezece, bînd de data asta alcool, ceea ce pentru mine era o mîndrie şi o suferinţă. Mi-a făcut celebrul test, neliniştindu-mă: reieşea că inteligenţa mea este nulă, că posed în grad mare ceva ce el numea „imaginaţie viscerală" pe care mintea mea o sensibilizează, tot în doză mare. Deoarece şi eu eram îngrijorat că s-ar putea să fiu într-adevăr aşa, testul a avut un rol întru totul negativ pentru mine. Am practicat mai apoi, cu oarecare dexteritate, felurite teste, horoscoape, mantii. M-am convins pe viu că descriind chiar persoane depărtate care trimit teste, date etc, nu există nici o şansă de a greşi. Horoscoapele mele au lovit uneori prea la ţintă. Dar despre acest lucru n-am motive să vorbesc prea în uşor şi va apărea la vremea lui. Testul de care e vorba era unul dintre cele mai simple şi mai sigure, constînd din cîteva figuri. Ceria îl învăţase de la Diana, dar specula orbeşte, în timp ce ea avea o artă uluitoare în descifrarea lui sufletească. Capul pe care mi-1
188
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
189
desenasem eu era un cerc şi am simţit o mare superioritate faţă de Ceria care-şi desenase un cap pătrat. Mai tîrziu am privit destul de întristat chipul lui pe hîrtie, fiindcă semăna prea mult cu ceea ce era în realitate: un filolog clasic bun, virtuoz al reducerii totului la raporturi gramaticale, incapabil să priceapă mai mult, constrîns la evadare în viciu (era alcoolic, aveam să văd mult mai tîrziu).
Aceeaşi seară a fost importantă pentru că a prilejuit începutul formării unui sistem filozofic personal (deci absurd). Era de fapt a treia filozofie pe care o gîndeam habar neavînd că a fost deja gîndită (în ordine, a doua). Prima a fost existenţialismul lui Sartre, căruia îi citisem toate romanele (chiar şi Les chemins de la liberte). De aici însă pînă la formularea clară a poveştii cu fiinţa şi neantul este un pas pe care l-am făcut singur. Celălalt, mai puţin important, era un tratat uluitor de aproape de filozofia lui Camus. Şi lui îi citisem romanele, nuvelele şi o parte din Carnete, dar de aici pînă la înjghebarea unor idei filozofice am parcurs singur drumul. Povestea latenţei rămîne însă cea mai interesantă din evoluţia gîndirii mele. Am pus-o la punct în cîteva discuţii cu Oscar Ceria, care era un maieutician desăvîrşit. Nu ştiu dacă el m-a lăsat să cred sau eu pe el că ceea ce spun reprezintă roadele unor experienţe mature. Mai întîi, eu nu înţelegeam o filozofie ale cărei rădăcini nu sunt „viaţa" personală, adică pentru mine filozofia se reducea la psihologie. In al doilea rînd, constatam (fără s-o ştiu prea limpede) că viaţa omului e o permanentă suferinţă, că omul se învîrte printre obiecte pe care nu şi le poate integra. într-o plimbare nocturnă cu Ceria, explicaţiile mele au fost chiar teatrale şi atunci s-a formulat, pentru prima oară mai limpede, soluţia. Omul e înzestrat cu simţuri care îl leagă de obiectele externe. Dar dacă el nu simte obiectele externe, acestea nu există. Dacă eu îmi strîng tentaculele în mine, i-am zis bătînd cu palma un stîlp, acest stîlp nu există. Mai moderat, el susţinea că totuşi există. Pentru mine
era însă de o uluitoare limpezime sufletească faptul că, o dată simţurile stinse, obiectele percepţiei dispar, că într-un fel lumea este cea care se naşte din simţuri, nu ele pentru a percepe lumea.
Omul este supus presiunii îngrozitoare a timpului, este muritor, izgonit din viaţă. Aici apărea minunatul motiv al latenţei, retragerea în interior a tuturor instrumentelor de cunoaştere. Latenţa înseamnă retragere din devenire, ea este starea realizabilă opusă devenirii. A încercat să-mi demonstreze cu cea mai cumplită sofistică imposibilitatea logică a latenţei, dar eu eram simplu şi victorios în siguranţa mea sufletească precum filozoful mergînd prin faţa lui Zenon din Eleea care neagă mişcarea. Logica este un instrument cu totul inoperant în faţa vieţii, acest lucru îl înţeleg puţini. Eu ştiam, în vremea aceea, mult mai multe decît Ceria, şi nu m-am dat niciodată învins în faţa lui. Repet, teoria latenţei a fost cea mai neaşteptată, fiindcă nu aveam nici un fel de lectură care să o pregătească. Poate auzisem termenul yoga, dar pentru mine reprezenta o practică în urma căreia unii devin fakiri, iar despre sămkhya darsana am auzit mult mai tîrziu. Or, trebuie recunoscut în teoria latenţei ceva din aceste două sisteme filozofice. Această descoperire m-a uluit şi pe mine nu prea demult.
Mai trebuie spus un lucru : anume că propriile mele descoperiri sufleteşti m-au influenţat mult, pe toate planurile. Ceria era un bun maieutician, repet. Cîtă vreme nu l-am văzut, pot spune că am căzut din nou în torpoare. Am muncit mult vara aceea, fiind în acelaşi timp foarte bolnav, am scris, am tradus poezii. Prin septembrie am primit de la el un pachet de cărţi latineşti şi diverse romane. Am citit Seneca, dar nu mi-a mers la inimă. Un opuscul în schimb m-a captivat, deşi n-am înţeles prea mult din el: Entweder... oder al lui Kierkegaard. Următorul an am fost un fervent kierkegaardian.
ARTA FUGII
191
„Nădăjduiesc să găsesc izvorul..."
Nădăjduiesc ca pînă la sfîrşitul acestei cărţi să găsesc izvorul „iluminărilor" mele. Ştiu că acest lucru cere o muncă tenace şi uimitoare, că ritmul meditaţiei depăşeşte în general pe acela al scrisului, că faptul de a nota o trăire intimă are în el ceva silnic şi vulgar. Scrisul îmi sparge deseori gîndurile, obligîndu-mă însă la săpături din ce în ce mai adînci, fiindcă nu pot concepe disimularea în faţa unei foi albe. De cîte ori sunt ispitit să rostesc vreo sentinţă, dintre acelea care mişună prin cărţi - de altminteri compun mai toate cărţile -, îmi dau seama pe dată că în ea se ascunde un fals, că eu nu sunt definitiv, că închistarea într-o formulă e una din cele mai condamnabile prejudecăţi. îmi închipui atunci un om care ar vedea toată existenţa limpede, ca prin sticlă, şi acest om poate să existe; că eu însumi pot să fiu un astfel de om; ce ar face el cu toate aceste siguranţe mucegăite ale unui tînăr de douăzeci şi unu de ani ? Mai bine-zis, ce ironie monstruoasă a dat vreodată voie vreunui om care nu vede nimic împrejurul lui să gîndească, să se poarte ca şi cum totul i-ar fi nemaipomenit de limpede? Cine ne-a împins la îndeletniciri strivitoare, fără folos, care silesc îndoiala să îngheţe în cea mai josnică dintre formule : „eu sunt, acestea sunt ale mele, eu sunt acestea" ?
Voi vorbi acum despre o anumită (şi foarte greu de prins) trăire. Aş putea să-i dau un conţinut livresc şi ar fi mai adevărat exprimată; încerc însă a fi cît mai sincer, n-am să depăşesc forma prin care ea a ajuns în conştiinţa mea. Anume raportul dintre mine şi ceilalţi, aşa cum s-a lăsat văzut prin „iluminări".
Am vorbit mai înainte despre o anumită siguranţă a copilăriei, aceea că trupul meu este arbitrar. înţeleg aceasta, uitîndu-mă în urmă, în mai multe feluri. Mai întîi, că trupul meu este altceva decît simţurile mele. Adică: aş putea vedea, auzi, mirosi aceleaşi lucruri chiar dacă aş avea alt trup. Pe lîngă un sentiment de bucurie, constatarea asta - apărută pe la opt ani, atît cît pot merge îndărăt amintirile mele, poate ceva mai tîrziu ori mai devreme - îmi producea senzaţia de înnoire, de prospeţime. Spun senzaţia, deoarece întregul meu corp participa cu intensitate la această înviorare. Mai departe, îmi închipuiam cu mare putere că eu nu sunt eu (am în minte locul acestei trăiri), că ducîndu-mă acasă voi întîlni un alt om identic cu mine din toate punctele de vedere - fizice şi sufleteşti. Mai precis, nu ştiu dacă aveam în vedere ca posibilă o astfel de întîlnire, dar găseam cu putinţă ca un asemenea om să se afle în altă parte în univers, de pildă acasă atunci cînd eu sunt pe drum. Toate aceste trăiri apar confuze, dar n-aş vrea să las să se creadă că am primit de mic cine ştie ce revelaţii uluitoare. Aş putea cu uşurinţă să le dau un asemenea sens, printr-o simplă întorsătură (poate corectă), dar înşelăciunile nu mă ispitesc. în al treilea rînd - şi o spun răspicat -, fără să aud vreodată în viaţa mea cel mai mic cuvînt despre nemurirea sufletului - asemenea probleme fiind în general legate de moarte, considerată de ceilalţi pentru mine o eventualitate atît de îndepărtată încît devenea nesigură şi la urma urmei absurdă -, îmi dădeam seama că dacă acest trup mă ascunde astăzi, un alt trup m-a putut ascunde şi altădată, un nou copil care voi fi tot eu se va naşte întotdeauna. Ceea ce-mi apărea însă mai limpede decît tot restul era imaginea acestui copil care se va naşte. Nu am spus la vremea potrivită că mi se părea normal să am un alt trup fără ca totuşi să fiu un altul, adică să gîndesc altfel, să am alte percepţii şi alte amintiri. Acesta este un grad mai puţin înalt al aceleiaşi trăiri, dar mi se pare important. Bănuiesc că nu era vorba de cine ştie ce precocitate; aveam
192
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
193
obişnuinţa să fiu singur şi să mă simt bine cu mine însumi, să gîndesc, să mă bucur de gîndurile mele. Cred că toţi oamenii sunt întrucîtva asemănători în această perioadă şi fac poate aceleaşi constatări. Judecind însă după viaţa pe care o duc, pe care am dus-o şi eu, pe care o văd continuînd împrejurul meu parcă străduindu-se să moară, este foarte probabil ca ei se uite totul, să bage în seamă fapte mai puţin importante din copilăria lor. Nu este vina mea că am amintiri limpezi de atunci, care zac încă nefolosite, fără demnitate, în peşterile memoriei. Se spune că pe la o vîrstă mai mică de opt ani se produce aşa-numitul proces de individualizare; este descrisă drept cu totul excepţională amintirea lui Obermann al lui Senancour, ilustrînd prima trăire a acestui proces.
*
Am povestit aşadar una dintre cele mai ciudate întîmplări ale spiritului meu : imaginea unei existenţe despre care nu am avut decît puţine date, mai toate legate însă de ceva cu totul exterior, cum ar fi cultura trandafirilor sau arhitectura persană. Ampli-ficînd aceste date pînă la valoarea lor metafizică; descoperind nu numai că ea îşi găseşte o confirmare în diverse cărţi; [dar că] pînă şi organizaţia ascunsă şi atotputernică despre care vorbeam este un fapt, ea se află în mijlocul nostru. Aici a încetat în chip hotărîtor prima parte a vieţii mele, o dată cu aceste confirmări, însă legată de ele mai subtil decît aş fi eu în stare să povestesc acum. Ceea ce a urmat nu mai reprezintă o etapă încheiată, ci nişte simple încercări. Nu vreau să creez prăpăstii între o dată şi alta, fiindcă în realitate nu s-a produs nici un fel de cataclism, am rămas între aceiaşi oameni, şi purtarea mea începe de puţină vreme să aibă oarecare ordine. Mă aflu la începutul jocului de zaruri şi înţeleg că oricare etapă a lui comportă riscuri mai mari decît cele precedente; am căzut pradă mai tuturor ispitelor care
mi s-au ivit în cale, întorcîndu-mă aproape în punctul de plecare, de data asta însă cu judecata mult limpezită. Sunt la începutul jocului de zaruri şi mă învîrt într-un cerc, dar este departe de mine vremea cînd conştiinţa păcatului mă apăsa covîrşitor, răpin-du-mi orice grăunte de libertate. Simt acum puterea de a mă mişca - cam cît ai întinde un deget -, ceea ce înseamnă, fără îndoială, un punct cîştigat. Drama păcatului este mai puţin măruntă decît s-ar crede, dar în sine reprezintă aceeaşi mizerie ; este doar nămolul în care se coc tainic seminţele de nufăr.
Mulţi dintre cei care vor citi aceste rînduri îşi vor închipui că mă aflu în plin basm, că superstiţiile omenirii se întorc toate împotriva mea, din cauza unor suferinţe oarecare îndurate la o vreme nepotrivită. Ştiu care este riscul sincerităţii mele, sau mai degrabă al lipsei mele de umilinţă: ar fi fost mai odihnitor să-mi port cu mine luminoasa taină fără a mă supune judecăţii publice; aş fi putut scrie această carte sugerînd că vorbeşte despre cu totul altcineva, [despre] vreun oriental ceţos de pildă, iar totul este - la urma urmei - fantastic, stupid, imposibil. Am preferat să mă numesc cu voce tare european al epocii lui Einstein ori Jung, să afirm că experienţa mea nu este diferită de a lor, că inteligenţa mea nu este mediocră şi se poate înălţa pînă la înţelegerea corectă a progresului ştiinţei.
ARTA FUGII
195
O răzbunare
„ Si je revoyais flotter sa diable de robe jaune, se disait-il, je serais peut-etre encore assez bete pour la suivre."
(Barbey d'Aurevilly - La vengeance d'unefemme)
Profesorul Oscar Ceria află dintr-o notiţă de ziar despre moartea domnişoarei Micaela A. Cum nu se pomenea nimic despre ziua înmormîntării, profesorul ajunse la concluzia că moartea trebuie să fi fost întrucîtva suspectă, ceea ce de altminteri viaţa domnişoarei Micaela făgăduise din plin. Primul sentiment al domnului Ceria a fost de uşurare ; după aceea însă, o slabă vinovăţie şi curiozitatea nestăpînită care-1 măcinase întotdeauna îl făcură să telefoneze medicului legist, Doctorul Hyeronimus. Nu inventă nici un pretext valabil, ci-1 întrebă jovial dacă nu cumva domnişoara Micaela A. fusese clienta lui în primele ore postume, lucru de care s-ar îndoi mai puţin decît dacă moartea ar fi surprins-o în pat înconjurată de prieteni, spovedită şi împărtăşită. Adăugă în plus că notiţa din ziar, nepomenind de înmormîntare, îi sugerase această ipoteză.
Doctorul Hyeronimus îşi ceru iertare pentru un presupus secret profesional care l-ar împiedica să-i dea amănunte cu privire la acest caz, apoi i le dădu pe toate şi-1 invită la clinică să citească expertiza. Profesorul Ceria puse telefonul jos şi se gîndi la biata domnişoară Micaela desfigurată (cu faţa arsă), străpunsă de cîteva lovituri neîndemînatice de cuţit. în drum spre clinică îşi aminti de iubirea lor atît de pătimaşă precum şi de multe alte lucruri mărunte. îşi aminti în special cu duioşie
trupul ei nervos îmbrăcat mai mult în alb, din motive pur teoretice şi astrologice; îşi spuse apoi că în istoria fiinţei sale îmbrăcămintea nu jucase vreodată rolul de acoperămînt misterios şi fatal pe care-1 joacă în general în istoria maturităţii unei femei. Ar fi preferat materii atît de scumpe şi rare, piei de tigru şi cingători de ivoriu, cizme din piele de focă şi rochii de metal, încît renunţase pentru totdeauna să se mai gîndească la asta. Cînd nu alegea albul, purta în general o pereche de blue-jeans foarte murdari, pe care însă fiecare pată era un semn, fiecare linie un nerv şi fiecare amprentă o mîngîiere. îi plăcea de asemeni o cămaşă de militar pe care o purta deasupra pantalonilor, iar butonii reprezentau nişte arme minuscule.
Deoarece drumul spre clinică era lung, calm şi alb, profesorul îşi aduse aminte cu duioşie şi alte lucruri mai puţin plăcute, care însă în soarele după-amiezei de azi şi mai ales după moartea unei femei devenite pentru el o prezenţă nu tocmai agreabilă în lume, rămîneau amintiri frumoase. Se revăzu, student sărac şi -la urma urmei acesta e cuvîntul - întreţinut de domnişoara Micaela, care nu avea nici ea pe vremea aceea decît porniri virtuoase şi care-1 iubise din inimă, se revăzu apoi pe calea cea bună a celebrităţii cînd încerca să scape de ea şi, pare-se, domnişoara Micaela nu-i înţelegea aspiraţiile (de atunci datează primele ei teribile scrisori de ameninţare). Apoi îşi aduse aminte de frămîntările lor spirituale de protestanţi crescuţi într-o atmosferă austeră, care caută justificări pentru cele mai nevinovate mîngîieri (profesorul surise trecînd pe sub umbra mişcată de vînt a unor castani). Atunci el inventase un artificiu, trecerea la manicheism, artificiu pentru el, dar credinţă de o viaţă pentru tovarăşa lui. îi căzuse în mîini o istorie a ereziilor, din care aflase că albigenzii neagă existenţa Infernului şi consideră viaţa pe pămînt ca un stagiu în Infern, iar lumea ca Rău pur. Nu există nici o legătură între suflet şi trup, dacă sufletul este curat va ajunge în Paradis. în schimb trupul aparţine Diavolului şi trebuie
196
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
197
să realizeze Infernul pe pămînt. Plăcerile nu sunt răuri ale minţii (îl speriase întotdeauna acest pasaj din Virgiliu: Gaudia mala mentis etc.) şi nu afectează cu nimic spiritul; mai mult, ele sunt fireştile şi apropiatele noastre cazane cu smoală.
Profesorul traversă puţin încruntat o piaţă albită de soare. Cîţiva copii îl înconjurară strigînd şi ameninţîndu-1 cu nişte tomahawk-mi indiene făcute din cauciuc, apoi se îndepărtară în căutarea altor feţe palide.
Ajuns la acest capitol al amintirilor, profesorul recunoscu de-ajuns de cinic că invenţia manicheismului fusese numai un prilej pentru el de-a o atrage pe domnişoara Micaela către alcooluri şi dragoste, ba încă o dragoste deşănţată, cu sentimentul că fiecare noapte este un sabat drăcesc. Pe vremea aceea (el) credea sincer în aceleaşi poveşti, ar fi fost gata să moară pentru ele, şi totuşi i se pregătise un destin de un calm ciudat, o ascensiune limpede şi, mai tîrziu, răsunătoare. Dacă el redevenise un protestant pro forma, domnişoara Micaela rămăsese o manichee ferventă, înspăimîntînd micul oraş W. cu trecerea ei prin Infernul pămîntesc, un Infern destul de cumsecade judecind după locatarii săi - doamne bătrîne şi adolescenţi preocupaţi de educaţia fizică şi de vindecarea acneei. Anumiţi colegi ai lui de breaslă o tratau cu epitete dure: isterică, erotomană, numai profesorul Ceria ştia de fapt că domnişoara este o manichee convinsă şi candidă. Trecuseră zece ani, el se căsătorise - cu o mîndrie care semăna de-a binelea a uşurare, îşi repeta ori de cîte ori avea ocazia că n-o făcuse din interes -, în schimb anumiţi răuvoitori considerau că asemănarea doamnei Ceria cu domnişoara Micaela, în acea vreme istovită de zelul cu care dădea diavolului ce-i aparţine, dovedea o anumită constanţă stranie în părerile profesorului (aceiaşi spuneau că blinda doamnă Ceria n-ar fi decît replica suportabilă a prea-spiritualizatei domnişoare Michaela). Primise iarăşi scrisori de ameninţare din partea ferventei manichee care se simţea pe nedrept părăsită, avuseseră
loc scene dezagreabile la care interveniseră servitorii şi chiar cîinii, apoi totul se liniştise.
în plin soare, ajuns în faţa treptelor clinicii, domnul Ceria fu străbătut de un fior de frig. Apoi, în timp ce oamenii şi uşile se dădeau la o parte, îşi spuse că tensiunea ameninţării îi va lipsi, că se obişnuise prea mult s-o ştie pe domnişoara Micaela vie în Infernul ei, clocotind de energie şi pregătind o răzbunare. Printre pereţii albi şi familiari, prin mirosul de medicamente, printre saluturile îndepărtate şi reverenţioase ale elevilor săi, profesorul se simţi brusc îmbătrînit şi singur. „Dacă prezenţa ei era o povară", se gîndi el, „îmi era în tot cazul utilă. Pierderea ei înseamnă uşurare şi aproape moarte; era însăşi amintirea Infernului meu." Se simţi deodată transportat într-o lume paşnică pe care o domină prin simpla prezenţă, o lume de unde piedicile şi loviturile au dispărut, un Paradis cu miros de farmacie. îndărătul lui se lăsase noapte.
*
Doctorul Hyeronimus, un omuleţ antipatic cu barbă şi ochelari, desfăşura o adevărată artă în călcarea secretului profesional, s-ar fi zis chiar că de perfecţiunea cu care o să-1 calce atîrnă nemurirea sufletului său. Nu întîmplător făcu profesorul Ceria această observaţie; scuzîndu-se omeneşte, Hyeronimus părea să aprobe crima din punct de vedere religios, considerînd-o ca pe o reacţie a protestanţilor din oraş. „Ultimii adevăraţi alhigenzi", spunea Hyeronimus, „au fost stîrpiţi în 1229. Toată lumea ştia că d-ra A. se considera albigendă, deci manichee. O asemenea credinţă este intolerabilă faţă de moravurile Europei moderne." El remarca de asemeni că biletul găsit lîngă cadavru (anexat la dosar deocamdată, pînă cînd toate documentele vor trece poliţiei) pare să confirme acest lucru. Profesorul ceru dosarul, şi acesta îi parveni după o povestire amănunţită care-1
198
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
199
făcea aproape inutil. Totuşi citi raportul, află din nou că fusese descoperită în camera ei la şase ore după moarte, că prezenta urme grave de mutilare în partea facială prin arsuri provocate pare-se de o brichetă cu gaz, că moartea survenise din pricina golirii lente de sînge prin douăzeci şi una de plăgi înţepate nu prea adînci, datorate unui instrument cu vîrf, probabil un pumnal sau un cuţit de bucătărie. Aceste răni dovedeau o totală lipsă de experienţă şi o forţă nu tocmai dezvoltată, ceea ce permitea doctorului Hyeronimus să presupună că agresorul ar fi fost un adolescent sau o femeie şi că ar fi surprins-o pe domnişoara victimă în stare de ebrietate (analiza sîngelui confirma acest lucru). Cînd profesorul Ceria ajunse la acest paragraf, convins de demonstraţia medicului legist, fu şi el tulburat de o presupunere. Anume că, agresorul fiind o femeie, este mai greu de admis apartenenţa acestei crime la istoria creştinismului. Expertiza lui Hyeronimus arată că loviturile nu par provocate de un criminal sadic ci de un criminal grăbit pur şi simplu, iar cadavrul nu prezintă urme (intenţii) de viol.
Se găseau în continuare: analiza sîngelui, un fragment (murdar) de unghie aflat la treizeci de centimetri de cadavru, dar rupt pare-se nu în contact cu adversarul ci cu o mobilă, o buclă smulsă din părul victimei. O scurtă notiţă confirma poliţiei lipsa amprentelor şi a indiciilor materiale ale agresiunii. Apoi fotografiile, la care profesorul se opri mai mult: şi anume, nu urmări desfigurarea atroce, nici rănile de-ajuns de palide, nici nu observă cantitatea relativ mică de sînge scurs. Urmărea altceva, ceea ce nu se schimbase de atunci în acest trup, constanta rămasă în Infern după ce sufletul pur al domnişoarei Micaela călătorea spre cerul lui Marte. Observă cu uimire că în loc să se înăsprească, trupul se rotunzise, devenise mult mai calm, mai lent parcă, avea o anumită lene în moarte. N-o mai văzuse de atîta vreme, dar parcă şi culoarea ei naturală se schimbase, pielea era mai albă şi (aşa bănui, la urma urmei metaforic) mai
moale. Doctorul Hyeronimus se scuză pentru slaba calitate a fotografiilor, profesorul Ceria rămase cu o imperceptibilă nedumerire. Cadavrul nu-1 îngrozea şi nici măcar nu-i aducea prea mult aminte de zilele în care părea sortit mişcării nepotolite vreodată. însă nu recunoştea, în afara dimensiunilor şi a contururilor luate în mare, decît poate altceva, o moliciune neliniştitoare a formelor. Voia să închidă dosarul, depărtîndu-se oarecum de moartea femeii aceleia în care întrezărise o altă prevestire, cînd dădu cu ochii de mesajul agresorului. O foaie albă lucioasă obişnuită pe care n-o putu citi fără spaimă. Nu din cauza mesajului : acesta era eclectic, amesteca religia creştină cu magia şi credinţele polineziene. „Femeia aceasta", scria, „este o primejdie pentru întreaga noastră credinţă. Ea a înţeles creştinismul prin manicheism, ceea ce nu poate fi tolerat. Ultimul albigend n-a murit în 1229" (profesorul remarcă aici provenienţa tiradei lui Hyeronimus) „ci astăzi. Această femeie poseda o mana. Ea era o aruncătoare de sorţi şi un tabu. Ea trebuia distrusă." Distinse ceva pînă şi în emfatismul acesta de proaspăt iniţiat. Dar mai ales scrisul (deşi cu vădite încercări de transformare), trăsătura fină a peniţei, nuanţa cernelii îi săriră în ochi. îşi spuse că într-adevăr o femeie trebuie să fi comis crima şi că această femeie se află de-ajuns de aproape de el şi de-ajuns de departe (în momentul de faţă) ca să nu-i înţeleagă intenţiile. Hyeronimus observă că terminase de citit biletul şi îl întrebă cu voce ascuţită, desigur fără să-şi dea seama că gîndurile lor se îndreaptă către acelaşi punct: „Ce mai scrie soţia dumneavoastră? Se simte bine în Alpi ? " Profesorul se sustrase întrebării, se ridică repede şi pretextă o afacere urgentă. Se sui într-un taxi, ajunse acasă unde poşta nu-i adusese nici o scrisoare de la doamna Ceria, alergă în bibliotecă, deschise biroul, găsi scrisorile de ameninţare ale domnişoarei Micaela într-o ordine evident alta decît le lăsase el, cercetă cîteva volume şi anume: monografia lui Courbier despre secta albigenzilor, cu un semn pe care
200
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
201
el nu-l pusese la pagina 227, tratatul lui Nicola Valletta, dottissimo giureconsulto, intitulat Ci calată sul Fascino, volgarmente detto Jettatura, un in-16 apărut la Napoli în 1787, şters de praf, cu un semn la pagina 7: legea celor 12 Table, Tabla VII: QUEI. MALOM. CARMEN. INCANTASIT etc, un articol împotriva fascinatorilor; căută volumul doi din Frazer (Totemism and Exogamy) pe care-1 găsi neatins şi îşi spuse atunci că, dat fiind că Reinach era împrumutat de o lună unui student exagerat de studios, iar restul cărţilor sunt într-o limbă pe care n-o cunoaşte, soţia sa trebuie să se fi documentat asupra cuvintelor mana şi tabu din textul unei conferinţe ţinute chiar de el anul trecut şi care se află pe masa din budoar. Nu mai încăpea pentru el nici o îndoială că autorul crimei era soţia sa exasperată fie de o rivală (mai) puternică şi încă ameninţătoare, fie de vorbele asupra asemănării dintre ele, asemănare care, se spunea, l-ar fi făcut pe profesor s-o aleagă drept soţie. O asemenea posibilitate trebuie s-o fi ros adînc pe femeia blîndă şi liniştită care se vedea nu obiect de adoraţie ci substitut, nu esenţă ci surogat. Profesorului i se păru la început limpede ca lumina zilei că o va da pe mîna justiţiei de îndată ce va reveni din presupusa ei călătorie în Alpi pentru motive de sănătate. Oare faptul că nu-i scria de peste o săptămînă nu era o dovadă suficientă că doamna Ceria a rămas aici ? Apoi însă profesorul trecu la cu totul alt fel de consideraţii: se întrebă de ce, dacă soţia lui s-a prefăcut că pleacă de peste o săptămînă, a omorît-o pe domnişoara Micaela abia cum trei zile? Şi dacă, judecînd la rece, aceasta nu era din partea ei o mare imprudenţă ? După cîteva ore de furie, crima i se păru urîtă numai prin amănunte, dar scuzabilă şi explicabilă. Nu mai avea de gînd să-şi denunţe soţia. Dacă distrusese ceva, era o ameninţare - şi atunci înţelese de ce mesajul criminalei era eclectic: fiindcă, nesincer în ce priveşte explicaţia creştină a omorului, era în schimb adevărat în ce priveşte credinţa soţiei lui. Probabil aceasta îşi închipuise
că ucide un tabu, o adevărată aruncătoare de sorţi, o femeie înzestrată cu forţe misterioase. Şi profesorul, plimbîndu-se grav pe terasa locuinţei sale, trăgînd cu aceeaşi gravitate dintr-o pipă stinsă, călcînd în picioare fără să ştie tija unei flori căţărătoare albe, îşi spuse, eliberat în fine de îndoieli, că la urma urmei nici părerea lui nu era mult mai depărtată de aceasta, că nu are drept de judecător asupra soţiei sale. „Dacă alţii n-ar pedepsi încălcarea legii", se gîndi el reluînd cine ştie de ce vorbele unui manual, „ar trebui să-şi dea seama că doresc să înfăptuiască aceleaşi lucruri pe care le-a înfăptuit criminalul. Dacă îşi dau seama înainte, nu vor mai aplica legea. "
*
în scurtul răstimp al somnului, profesorul avu două vise. Primul se lega de o obsesie a copilăriei şi de una ceva mai tîrzie de erudit. Al doilea era o scufundare în timp.
Visă aceasta puţin după miezul nopţii:
Se afla împreună cu soţia lui într-o vale arsă de secetă, de culoare mai mult galbenă, şi simţeau amîndoi usturimea arşiţei prin piele. în faţa lor se afla un turn de o culoare nesigură, din cărămidă arsă, dar păstrînd şi urmele de funingine ale unui incendiu. Era un donjon crescînd de-a dreptul din mijlocul văii, foarte înalt şi subţire, cu o fereastră îngustă dedesubtul acoperişului. Profesorul îi explica îngrijit doamnei Ceria (adresîndu-i-se pe numele mic, Rosa, considerat de el ca vulgar şi chiar urît; în general prefera s-o strige Măria) că acest donjon este însuşi străbunul său direct, Marele Inchizitor Thomas de Torquemada, nobil iezuit de spiţă italică, din vechea familie a marchizilor de Turre-Cremata, că acest nume înseamnă Turlă-Arsă, iar etimonul său latin este turris cremata. Visul se oprea aici. Profesorul îl găsi absurd şi fără nici o legătură cu situaţia sa reală.
202
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
203
Pînă la ora patru fu într-o stare de luciditate completă, deşi gîndurile i se învîrteau în jurul unor lucruri fără importanţă, înainte de a adormi, enervarea treptată a nesomnului dispăru, lăsînd loc unui gînd distinct: doamna Ceria n-a plecat în Elveţia, ci s-a ascuns în vila lor de la ţară, unde îl aşteaptă ca să-i spulbere incertitudinile. Doamna Ceria ştie că el, profesorul, va veni (pînă acum cîteva ore nu i-ar fi atribuit soţiei sale o asemenea calitate de previziune). Şi un gînd mai adînc, privindu-1 în special pe el: Sunt un om raţional şi aici s-au petrecut lucruri raţionale, mai mult, de o simplitate aproape copilărească. Soţia mea a prevăzut că voi afla totul şi aşteaptă acum eliberarea sau osînda. Ea nu ştie un singur lucru : care va fi reacţia mea faţă de crimă. Apoi îşi spuse că mai curînd bănuieşte că va fi condamnată, avînd toate motivele (false) să bănuie că în ea profesorul n-a făcut decît să-şi iubească nostalgia de cealaltă. „De vreme ce ştie că a distrus un tabu - şi biletul dovedeşte aceasta, cel puţin în oarecare măsură -, e gata să suporte consecinţele. Ceea ce nu ştie însă este că eu n-o iubeam pe cealaltă, sau oricum asemănarea lor provine din ideea mea normală despre femeile care mi se potrivesc. "
Al doilea vis surveni către dimineaţă şi era o reamintire perfectă. Se aglomera în el o altă fiinţă gata să-1 spargă, o fiinţă crudă şi tînără lipsită de memoria lui, dar a cărei memorie el o avea, Oscar Ceria la nouăsprezece ani aflat pe stîncile unui golf împreună cu Micaela, beţi în aceeaşi măsură de alcooluri şi de mare, cer, pietre. Starea lui era ambiguă: mai întîi o înţelegere şi contopire fericită cu infinitul, infinit tulburat însă de prezenţa femeii de lîngă el, chiar dacă femeia era însăşi cauza extazului pe care nu l-ar fi dobîndit în singurătate. Faţă de ea, purtarea lui nu era mai puţin ambiguă : îi dorea apropierea şi în acelaşi timp fugea de ea cuprins de spaimă (raţiunea lui, ca o moară stricată, enumera justificîndu-le motivele fugii). Şi chiar aceasta era distracţia lor: el alerga pe stînci, iar ea încerca să-1 prindă. In pauze căutau pietre cu forme ciudate sau aruncau pietre în apă.
La un moment dat, tînărul găseşte o rădăcină uscată cu braţe şi picioare răsucite, cu patru ochi (doi în spate), cu nas şi gură. Pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, îşi închipuise că a găsit un mandragor, fiinţă care poartă nenoroc, şi încearcă să explice o noţiune ambiguă: că mandragorul este un principiu al înstrăinării, că aduce bogăţii şi obiectivare (acestea erau cuvintele tînărului), îndepărtîndu-te de tine. Fata înţelege, dar fără jumătatea de glumă, şi este într-adevăr îngrozită. Trebuie să te porţi bine cu el, poate pleacă, îi spune. Sfidînd-o, Oscar Ceria scoate un cuţit şi încearcă să scoată sufletul creaturii, dacă mai are vreunul, însă lemnul uşor e întărit de apă şi lama nu pătrunde. Se infiltrează în băiat o impresie de înţelegere (pact) şi blestem (pentru o fracţiune de secundă), îşi închipuie că mandragorul este însăşi femeia speriată de lîngă el şi atunci se ridică pe stînci primind briza sărată. în faţă (puternic şi trufaş), aruncînd mandragorul în mare. Visul se pierde în apă o dată cu rădăcina plăpîndă şi diformă.
*
Cu poşta de dimineaţă, profesorul primeşte o scrisoare de la ţară care nu numai că-i întăreşte convingerile, dar îl jigneşte. îşi închipuie că Rosa îl crede mai prost decît este şi continuă o comedie fără sens. Iată textul biletului, scris de aceeaşi mînă ca şi primul, cu literele preschimbate nedibaci prin aplecare către stînga: „Dacă vreţi să aflaţi misterele manicheismului şi felul cum a fost învins, veţi găsi pe cel care şi-a primejduit viaţa înfruntînd tabu-w/ în vila dumneavoastră din F." Mesajul i se pare de data asta cu atît mai emfatic şi mai stupid cu cît misterul nu era decît un joc de copii. Teatrul ieftin al soţiei lui îl supără, îi trece chiar prin minte să arate biletul poliţiei, dar se decide din nou s-o ierte, mai greu decît prima dată. La ora 12 şi 36 de minute se instalează într-un compartiment de tren, ducînd cu el mai mulţi bani şi luîndu-şi paşaportul pentru orice eventualitate.
204
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
205
Dacă soţia sa se află în primejdie, pot fugi amîndoi în Elveţia, ba chiar ideea asta - pe care n-o ia decît în joacă - îi surîde. Simte nevoia unei aventuri, numai fiindcă nu-1 ameninţă nimic. La ora 13 şi 30 ajunge în F. şi merge ca de obicei pe jos pînă la vilă. Nu întîlneşte nici un cunoscut, se fereşte cît poate să întîlnească vreunul. Vila, o construcţie cubică din cărămidă roşie, e închisă, lipseşte chiar şi grădinarul Joseph. Pare nelocuită, storurile sunt trase, praful s-a depus pe geamuri. Ploile au dat jos un burlan care zace pe un strat neîngrijit de flori. Profesorul intră înlăuntru cu o uşoară stînjeneală, holul-sufra-gerie cu cămin englezesc e şi el plin de praf, bare orizontale de lumină taie penumbra. Domnul Ceria o strigă pe soţia sa pe numele Măria, însă nu răspunde nimeni. Un fluture de noapte îi dă tîrcoale. Observă în colbul lăsat pe duşumea urme mici de paşi, urcă scările după ele, se opreşte în dormitor unde, chiar pe patul răvăşit, îl aşteaptă un bilet cu un mesaj laconic aşternut pe hîrtie tot de soţia lui care se străduieşte să-şi modifice scrisul. Ceria este din ce în ce mai enervat de toată această comedie, citeşte: „Treci drumul, intră în grădina comunei, mergi pe alee pînă la a treia bancă", apoi rupe hîrtia în bucăţele. I se pare că Rosa şi-a ieşit din minţi, dar acceptă în fine toate acestea ca pe o precauţie şi cedează. Iese în fugă pe poartă şi bagă în seamă prea tîrziu prezenţa pastorului Kiwi, imobil în sutana lui murdară şi înconjurat de un abur de muşte. Pare că stă la pîndă şi bănuiala îl enervează într-atît pe Ceria, încît prima mişcare este de a se întoarce tiptil înapoi spre vilă. Apoi răspunde morocănos la bună-ziua. Descleştîndu-şi fălcile enorme, săltînd nasul ca un cioc de pelican, pastorul Kiwi spune politicos (politeţea îl face aproape să-şi închidă ochii de plăcere): „Aţi venit mai devreme anul acesta. Am văzut-o pe soţia dumneavoastră acum douăzeci de minute. " Profesorul blestemă în gînd imprudenţa femeii care se lăsase văzută, apoi bîiguie: „Te înşeli, te înşeli, sunt singur." „Glumiţi", răspunde pastorul, „soţia dumneavoastră a intrat în
grădina comunei acum douăzeci de minute." Ceria se îndepărtează încercînd să nu dea impresia de grabă, pastorul rămîne în drum, urmărindu-1 cu privirea, alungind din cînd în cînd cu o palmă uriaşă muştele prea îndrăzneţe. Ceria pătrunde în fine în grădina neîngrijită presărată cu pomi fructiferi şi, din loc în loc, cu avizierile roşii şi galbene ale întreprinderii comunale de confecţii. Mersul pe alee sub soarele de amiază îl istoveşte. A treia bancă (ultima) se află tocmai la celălalt capăt al drumului. Pe unele porţiuni fuge, apoi încetineşte mersul ca să răsufle. Ochii îi ies din orbite de furie, sudoarea îi năclăieşte părul şi braţele, furnicîndu-1. Ajuns la cîţiva metri de banca a treia, vede încă de după cotitura boschetelor de spirea că nu-1 aşteaptă nimeni. La mijlocul barelor de lemn vopsite în galben, se află însă un trandafir alb, floare preferată a doamnei Rosa, sfidîndu-1 şi obosindu-1 peste măsură. Se opreşte cîteva clipe, închide ochii, cercuri roşii şi verzi i se întretaie sub pleoape, scrîşneşte din dinţi şi încearcă să înţeleagă pentru ce toată această înscenare cînd era limpede ca lumina zilei că el va pricepe totul dintru început, fiind vorba doar de o enigmă puerilă. îşi dă seama că a parcurs aceeaşi alee de zeci de ori, dar niciodată drumul nu i s-a părut mai istovitor; cineva - şi acest cineva e tocmai soţia sa - îşi bate joc de el atunci cînd ar trebui să se teamă de hotărîrile lui.
Roteşte privirea prin labirintul vegetaţiei în care nu se mai descurcă şi zăreşte (răsucindu-se în loc) un alt trandafir alb, semnalînd trecerea îngustă între două tufişuri. Striveşte floarea sub tălpi, apoi se aruncă aproape în acele ascuţite ale plantei care-i sfîşie hainele şi i se înfig în mîini. închide ochii şi blestemă, sub pleoape caleidoscopul s-a schimbat în lumini verzi care se fugăresc una pe cealaltă. Se opreşte tocmai la vreme ca să nu cadă într-o rîpă, sau mai degrabă o afundătură în teren, unde nu i s-ar fi putut întîmpla cine ştie ce. Ajuns aici i se pare că a ieşit în altă lume şi gîndul dinainte i se întăreşte privind
206
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
207
grădina invadînd nestăvilită dealul din faţa lui. Priveliştea s-a deschis, dealul, îşi spune profesorul, este infinit şi întortocheat (prin căile sale). „Suntputernic", se gîndeşte el, „o fiinţă care trebuie să se teamă de mine îşi bate joc de ea însăşi. Dar acum e prea tîrziu ca s-o mai pot distruge. " Se găseşte dintr-o dată foarte singur, urmărind dîra trandafirilor ca un peşte prins în undiţă. „Nu eu am dorit această încurcătură, ci o forţă care mă absoarbe. Dacă această forţă n-ar depinde de bunul meu plac, farsa ar fi într-adevăr hidoasă." Zăreşte un alt trandafir indi-cîndu-i drumul, în fundul rîpei, lîngă un măr pitic. Coborînd malul se reflectă într-o baltă limpede şi imaginea i se pare străină. „Am devenit altfel", îşi spune, „mă privesc într-o biată baltă, eu cel care eram nesfîrşit şi întortocheat şi înţeleg pentru prima dată că acesta eram eu însumi şi nu altul, că eu m-am construit aşa cum am devenit. Dacă îmi este dat să alerg pe urma unor flori aruncate ici şi colo de un accident al hazardului, de o mînă care instituie pentru mine ordinea şi ordinul, cel puţin să mi se acorde dreptul de a mă privi în toată complicaţia mea trecută. Eu nu mai exist, eu am fost şi am murit. Acest mort era nebun."
Cînd ajunge la al douăzeci şi unulea trandafir alb, oboseala îl copleşeşte. Se întinde sub un arbust cu fructe roşii şi adoarme. Se trezeşte scăldat de sudoare pe cînd soarele scăpată după deal. Nu-1 mai tulbură gîndul că a intrat într-un joc atroce. După ce străbate distanţele indicate de încă doisprezece trandafiri (ofiliţi), coborînd acum de partea cealaltă a înălţimii, zăreşte, la o cotitură a cărării, o casă din cărămidă ivindu-se între boschete. Casa pare complet neagră (deşi trebuie să fie roşie) din cauza soarelui care-i luminează partea cealaltă. Ceria observă că e întru totul asemănătoare propriei sale vile, îi vine chiar în minte că bătaia de joc a mers pînă acolo încît soţia lui 1-a purtat pe un drum în cerc înapoi la punctul din care plecase. Dar peisajul e întru totul schimbat: după tufişurile rare se înalţă munţii nesfîrşiţi
şi plini de căi întortocheate, apoi cerul. Ceria traversează gardul viu şi în sfîrşit îşi vede soţia, sau mai degrabă îi vede numai picioarele ridicate pe un taburet, încălţate în nişte cizme de piele moale, iar restul e înfundat într-un chaise-longue aflat cu spatele la el. „Rosa", hîrîie profesorul gata să se năpustească la stupida farsoare, cînd o voce cunoscută, dar nu a soţiei sale, o voce răguşită şi plină de toţi diavolii (obosiţi acum) îl îngheaţă oprindu-1 în loc. „Apropie-te, Oscar", spune vocea, „te aştept de mai bine de trei ceasuri." Profesorul dă să se întoarcă, dar în spatele lui se află medicul legist, doctorul Hyeronimus, antipaticul individ cu ochelari şi barbă, ameninţîndu-1 cu un revolver şi surîzîndu-i. „Nu ştiam nimic despre el", se gîndeşte Ceria cu o urmă de amărăciune. Apoi zîmbeşte, dă din umeri, se întoarce. Din chaise-longue s-a ridicat alene domnişoara Micaela, cu faţa suptă, dar nu desfigurată, purtînd (în fine) pantaloni din piele de focă, o cămaşă de metal şi cizme dintr-o piele moale şi necunoscută. „Să nu te mire", îi spune domnişoara Micaela, „că am ales locul acesta ca să te prind. Am urmărit o simetrie perfectă, într-o imagine de oglindă, aşadar locul sfîrşitului meu trebuie să coincidă cu locul sfîrşitului tău. Acum optsprezece ani ne-am despărţit definitiv pe acest deal, sau mai degrabă sub tufişurile dealului. Cearta noastră mi se părea absurdă, totuşi am plecat, decisă pentru o răzbunare socotită pe vremea aceea groaznică; făcusei din mine o tîrfă spunîndu-mi «manichee», aveam să fiu o tîrfă şi aveam să-ţi tîrăsc sub ochi oroarea păcatelor tale. Foarte curînd mi-am dat seama că nu te sinchiseşti de asta; în loc să te şantajez cu el, am hotărît să-ţi omor copilul. In timp ce zăceam, după o operaţie greşită făcută pe ascuns, între viaţă şi moarte, s-a născut în timpul aiurării imaginea acestor dealuri pe care mă alungasei blestemîndu-mă. M-am reînsănătoşit, după o perioadă de convalescenţă în care regretam moartea am găsit sensul lumii în manicheism, înţelegîndu-1 altfel decît atunci; te-am ameninţat, am încercat să pătrund în casa ta (nu ştiam
208
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
209
pentru ce, eram smintită cu adevărat), servitorii m-au dat afară în brînci, a doua oară ai asmuţit tu însuţi cîinii asupra mea. Pentru mine era limpede că rămăsesem amîndoi manichei, că se va duce între noi o luptă de draci şi cel mai viclean o să învingă. Au trebuit însă optsprezece ani ca să-mi culeg minţile rătăcite, să-mi organizez răzbunarea într-un chip care să ofenseze totul în tine, de la copil şi pînă la savant. Şi în acelaşi timp cu tine, să judec şi eu cît se poate de stupidă complicaţia acestei farse, dar, spre deosebire de tine, amuzîndu-mă. N-aş fi reuşit niciodată să mă răzbun dacă n-ar fi apărut în viaţa mea doctorul Hyeronimus, un misionar..."
„Salvatorul tău poartă eşarfă neagră", întrerupse Ceria.
„Fie şi neagră (în realitate e roşie)..., un misionar pentru care s-a deşteptat ceva în sufletul meu mort, congelat pentru viitoarea intrare în Paradis. în ziua cînd am ucis-o pe soţia ta, n-am minţit punînd alături un bilet (în care-i imitam cît mai stîngaci scrisul) despre moartea ultimului manicheu. Numai că manicheul mort nu era ea - ea putea să fie cel mult o biată roză moartă - ci eu, renunţînd cu ajutorul soţului meu la erezia pe care mi-o predicaseşi. Să te prindem în laţ a fost un joc de copii; ţi-am strîns de gît soţia (mutilarea şi rănile au fost o înscenare) numai pentru că semăna hidos de mult cu mine, dar era negativul meu, o fiinţă moale şi cleioasă. Am ucis-o împreună cu tot Răul meu, pentru care mă voi pocăi în noua existenţă. Ţi-am sugerat prin bilet că Rosa Ceria e criminală şi ai crezut, pornind de la aceeaşi asemănare. Hyeronimus, care fabricase tot acel dosar şi scosese fotografiile cu trupul soţiei tale asasinate, a asudat mult văzînd că încerci - şi din fericire nu reuşeşti -să-ţi aduci aminte ceva (sau altceva) privindu-le. Te mira probabil moliciunea de floare a acelui trup, care nu putea fi al meu. Prin aluziile eclectice ale biletului ai alergat direct la anumite volume din bibliotecă, pe care Hyeronimus le răsfoise vizibil în absenţa ta, pe cînd te aştepta în birou. Ai căpătat certitudinea că
Rosa Ceria este o criminală şi sunt convinsă că ai iertat-o (dar asta nu pot şti), de vreme ce eu constituiam o ameninţare permanentă pentru tine. Fiindcă nu primeai scrisori din Alpi de la o femeie moartă, te-ai gîndit că trebuie să fie în vila de la ţară şi te aşteaptă; dar nu eram sigură; puteai să-ţi închipui că a fugit de-a binelea şi să anunţi poliţia, care ar fi descoperit atunci o crimă de care n-avea habar, şi pe criminali bînd liniştiţi suc de portocale în această casă, fiindcă trebuie să ştii că Rosa a fost ucisă aici şi îngropată undeva pe deal. Atunci ţi-am trimis un al doilea bilet, chemîndu-te la F. Am intrat în vila ta pe la unu, am răvăşit un pat ca să dau impresia că ar fi dormit cineva acolo şi ţi-am lăsat al treilea mesaj. La ieşire m-am întîlnit cu un pastor cu mutră de pasăre; salutul său m-a asigurat că am fost luată drept soţia ta. îţi fac un mare bine, omorîndu-te. Adu-ţi aminte de Sfîntul Augustin şi de anii lui păcătoşi; ai rămas manicheu. Căutai «o viaţă fericită într-o ţară a morţii: nu e acolo. Cum ar putea fi o viaţă fericită unde viaţa lipseşte ? » N-o să te mai lupţi cu tine însuţi, totul va fi limpede şi negru de acum înainte. Ţi-am indicat firul Ariadnei ca să ajungi în inima labirintului unde te aşteaptă Minotaurul. Ei bine, firul a fost făcut ca să te încurci în labirint, iar Minotaurul te va ucide."
„Nu este un Minotaur", spuse profesorul, „este un Mandragor. Şi dacă-mi dai voie să-ţi spun ceva, înscenarea voastră a fost atît de lungă, încît mi-e teamă că nu veţi putea nici voi să mai ieşiţi din ea. O să vă pierdeţi încetul cu încetul în propria voastră imaginaţie. Nu mi-e dat să ştiu ce va fi, dar pot să jur pe toţi diavolii că nu va trece mult şi unul din voi va fi pus în faţa cadavrului celuilalt, despre care va crede că e mumia lui Tutankamon, iubită şi urîtă cu o pasiune manichee."
ARTA FUGII
211
Noapte
în multe dintre povestirile mele revine obsesivă imaginea unei anumite nopţi, în care personajul se cufundă fără putinţă de întoarcere. Una dintre acestea (inedită, ca şi celelalte, în afară de prima, al cărei titlu nu-1 mai ţin minte, apărută într-o revistă obscură a universităţii, nedifuzată pe piaţa publică) se numeşte Maia; am dat peste ea din întîmplare în fundul sertarului, căutînd un manuscris pierdut despre problema inimii la Giordano Bruno. îmi amintesc momentul în care am scris-o, cu anumite amănunte: venisem acasă în Iaşi, la un simpozion de orientalistică (atunci l-am cunoscut mai îndeaproape pe profesorul V.). Am condus pe o distinsă profesoară pînă la Mitropolie, unde avea reţinută o cameră; mai precis, i-am transportat bagajele, în toată acea vreme am fost deosebit de politicos şi de detaşat cu toată lumea; atunci am petrecut o dimineaţă uimitoare, care mi-a întărit şi mai mult respectul admirativ şi iubirea faţă de profesorul P.
Povestea numită Maia era banală pînă exact înaintea sfîrşitului : un tip oarecare iubeşte o femeie, întîlneşte o alta, o părăseşte pe prima, se însoară cu a doua (Maia), care e actriţă, şi după o coexistenţă de-ajuns de armonică, Maia moare iar el se visează chemat în cer. Apoi se trezeşte, constatînd că întîmplă-rile s-au petrecut în somn. Aceasta este prima parte ; ea conţine două ciudăţenii: mai întîi, se desfăşoară într-un ritm foarte rapid; în al doilea rînd, Maia, deşi actriţă, se dovedeşte o femeie casnică - într-o anumită măsură. A doua parte o voi reproduce textual,  deşi  lipsită de  orice merit  artistic:
„Absolventul facultăţii de mecanică Oscar Ceria, o tînără speranţă, se trezeşte după acest vis ciudat şi neliniştitor. îi vine să rîdă. Trebuie să fie noapte tîrziu. Vrea să dea lumina şi să-şi aprindă o ţigară Luna. Dar mîna lui pipăie doar întunericul. O clipă se iscă în el un gol înfiorător; nu ştie unde se află. Pretutindeni e beznă. Se scoală şi merge: beznă ţinut pustiu beznă. Atinge solul: parcă ar fi şi parcă n-ar fi; degetele lui se afundă. Se culcă din nou şi aşteaptă să doarmă, să se trezească. Nu reuşeşte. Se scoală, aleargă, sufletul lui îi năzare departe lumini care nu sunt. Strigă chemîndu-şi pe nume jumătatea din vis : Maia! Maia ! Beznă a culorilor şi a sunetelor..." Prima povestire cu aceeaşi temă, cea publicată, e scrisă la optsprezece ani şi rămîne de o condensare maximă. Avea două pagini şi deşi nu-i ţin minte titlul, pot să-i reproduc celelalte amănunte. Avea drept motto răspunsul generalului Simon de Montfort, care a condus în 1213 cruciada împotriva albigenzilor, la observaţia unui soldat că printre cetăţenii capturaţi s-ar afla şi mulţi creştini : „Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu o să-i recunoască pe ai săi" (Tuez-les tous, Dieu reconnaîtra Ies siens). într-o măsură, povestirea era autobiografică; mă simţeam cufundat în acea noche oscura a simţurilor de care vorbeşte San Juan de la Cruz. Un tînăr se trezea într-o noapte nesfîrşită, „pustiu de culoare şi sunet", alături de iubita sa care dormind semăna cu o broască. Pleca de acolo şi se afla printre „ruine calcinate", bătut de un vînt de început de lume, auzind armonii ciudate. Asta era tot. Imaginea acestei nopţi nu este însă la noche oscura a lui San Juan. Mai degrabă era o părăsire a simţurilor, un deşert purgatorial înspăimîntător, în care trebuie să nădăjduieşti mereu lumină. în acelaşi timp reprezenta un fel de memento: oamenii se nasc, speră, iubesc şi mor cu regularitate stupidă; cititorul trebuie să-şi dea la un moment dat seama, spulberînd iluzia că el însuşi e un ins cufundat în complexul evenimentelor, mînat de aceeaşi lege implacabilă. Un pasaj din Bhagavad Gită vorbeşte despre
212
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
213
înţelept ca unul care a preschimbat ziua celorlalte fiinţe în noapte, şi noaptea ignoranţei în zi (II, 69: yă nisă sarvabhutănam tasyăm jăgatim samyamî, yasyăm jăgrati bhutani nisă pasyaîo muneh). Această viaţă în plină devenire către moarte este nesatisfăcătoare; ea e „viaţa moartă" de care vorbesc misticii musulmani şi poeţii spanioli, mistici (San Juan) ori erotici: Timoneda, Juan de Menesco, Duarte de Brito. într-un sonet din Despre eroicele avînturi, Giordano Bruno spune : „în viaţă moartă moarte vie vieţui", făcînd şi trecerea către lumina stingerii de care vorbeşte şi San Juan: „Viaţa mea-i vie murind; de-ar muri ar vieţui." Iar Timoneda, în Sarao de Amor:
„Eşti, tu, Juan, ori mort ori viu?...
-Viu eu sunt; viu doar murind."
Francesco de Sanctis descoperă în acest punct de vedere asupra lumii întreaga condiţie spirituală a epocii lui Dante, cheia Vieţii noi şi a Divinei Comedii. Unii cercetători observă în el influenţa platonismului radical, estetizată şi îmblînzită din secolul al XV-lea la şcoala lui Marsilio Ficino; alţii îl pun pe seama creştinismului categoric al ordinelor ascetice; în Spania se vorbeşte de influenţa misticilor islamici; alţii vorbesc despre influenţa stoică, influenţa hermetică, influenţa iudaică, pătrunderea ideilor orientale pe fondul „sănătos", războinic şi neguţă-toresc, al popoarelor latino-germanice. Alţii, în fine, pun această viziune a lumii pe seama observaţiilor celor mai intime ale omului de pretutindeni care ia cunoştinţă de sine, găsindu-se impur şi stricat, dorindu-şi mîntuirea din greşeală şi spaima pedepsei.
Imaginea nopţii mi se asociază cu Rubay'yat-ele lui Khayyăm într-o frumoasă ediţie franţuzească; în catrenul 125 este vorba despre „Deşertul Nimicului" ; într-un altul pe care în ediţii mai noi nu-1 descopăr, chipul celui care s-a despărţit de lume apare dispreţuitor ca „frumuseţea florilor şi-a stelelor" ; se mai leagă de predica lui Buddha şi dezvăluirea ignoranţei; de Nopţile
strălucitoare ale lui Novalis ; de ceilalţi romantici germani; de o poezie a lui Valery; de o vară cu izul sîngeros al iubirii lîngă mirosul falnic şi mat al mării; de un cuţit de Damasc cu un alpha săpat în lamă; de poetul meu preferat, John Donne, care aleargă după o stea căzătoare. înviind toate aceste amintiri, le simt în suflet ca pe o plasă magică dureroasă, împingîndu-mă la fugă spre noi orizonturi; am în acelaşi timp simţămîntul că o taină grea stă aproape să izbucnească, oprindu-se într-o zonă a micilor sugestii şi melancholii; că de fapt nu va izbucni dacă voi urma făgaşul aceleiaşi vieţi de pînă acum. O mare oboseală mă cuprinde, mă arunc în somn pentru a fi cea mai mare parte a vremii curat ca un prunc nenăscut, legănîndu-se încă în pînte-cele mamei, ţintind cu un ochi rîzător înălţimile din care purcede şi cu unul înlăcrimat hăul în care va ieşi: din noapte vie în noapte moartă.
iunie 1972
MOARTEA ŞI FATA
Portret imaginar al artistului (3)
Moartea şi fata
Capitolul 1: în care studentul Arion face cunoştinţă cu o stranie familie şi ascultă întîmplările neverosimile ale unei persoane îngropate sub o lastră bătătoare la ochi.
Din cauza vieţii sale în întregime active - chiar dacă unii nu socotesc lectura şi meditaţia drept o activitate -, studentul Dimitrie Arion are rareori prilejul să-şi satisfacă plăcerea de a şedea într-un cimitir. Nimic macabru în această plăcere, dimpotrivă. Nicăieri poate o primăvară mai paşnică, împăcînd orice contradicţii, ca în iarba înaltă şi în foşnetul frunzelor şi în lujerele somnolente ale florilor care se agaţă de grilajele mormintelor. Dispare în el orice tremur şi dacă se poate numi bucurie conştiinţa supravieţuirii noastre după moarte în natura elementară - în pămînt, apă şi vegetaţie -, atunci această bucurie îi scaldă sufletul în licorile ei. Singurul lucru supărător în atîta pace este vanitatea construcţiilor şi a inscripţiilor, dar mai ales a construcţiilor (inscripţiile fiind cu atît mai interesante cu cît mai particulare : o sentinţă din Plutarch mai autentică decît un vers din Horaţiu, pe care s-a chinuit o mulţime de timp să-1 descifreze în lastra unui latinist îngropat la Baia Mare). N-ar dori să fie considerat cinic, ci doar atît: desăvîrşit împăcat cu această viitoare transmigraţie a sa în pămînt, apă, aer, foc, Lună şi Soare, ba chiar cu inevitabila desuetudine a epitafului său pe care se amuza uneori să-1 extragă din diferite texte : Upanişade sau Filon din Alexandria. Exagerînd puţin, ar putea spune chiar
218
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
219
că tot ceea de învaţă, memorează şi tot ceea ce îl minunează este în ultimă instanţă menit a-i servi drept luminos epitaf.
în ceea ce priveşte construcţiile, maliţia se zvîrcoleşte încorsetată de respectul pentru morţi, dar pînă la urmă nu se poate înfrîna îndeajuns şi, lăsîndu-i la o parte, întocmeşte liste de oribilităţi în diferite gusturi - de la maur la romantic lăcrimos. Defuncţii caută (sau cel puţin urmaşii lor încă vii - deci supuşi vanităţii şi erorii) exotismul în moarte, deosebirea cît mai mare faţă de cei din jur, pretenţia la unicitate. Arborii foşnind lin nu caută asta, aparţin fără conştiinţă unui aceluiaşi izvor de viaţă; în loc să se împace în dizolvarea, în nedeterminarea naturii, cei morţi (sau, repet, cei vii) construiesc bizare capele eului lor trecător. Dacă inovaţia arhitectonică în general lipsită de gust îl amuză şi-1 aţîţă, cea lingvistică îi impune un anumit respect. Cu cît piatra este mai obişnuită, dar inscripţia mai ciudată, mai depărtată de comun, cu atît un suflet mai prieten îi străluceşte o clipă în faţă, aruncîndu-i o punte. Inscripţiile latine cele mai simple (care nu caracterizează întotdeauna mormîntul unui catolic), cum ar fi Sit terra..., sau Requiescat..., sau Requiem aeternam... au o puritate încă tainică în simplitatea lor suverană. Gîndul lui călătoreşte spre catacombe, spre Ave Maris Stella, iar de aici spre Roman Melodul şi Ioan Gură de Aur.
Fiind invitat sîmbătă la ora trei de un prieten şi găsind în uşă un bilet care îl anunţa că toţi ai casei se află la soare pe o bancă din apropiere, ieşind deci să-i caute dar negăsind (sau nevrînd să găsească) sus-numita bancă, Arion s-a pomenit în cimitir, aşezat pe terasa din faţa unui cavou, în ascunzătoarea crengilor unui tei. Este probabil că a aţipit doar atîta vreme cît i-a trebuit unei tinere fete să treacă de la zenit la nadir în aceeaşi fracţiune de secundă sau clipire din pleoape, ceea ce 1-a uimit îndeajuns, îndeajuns 1-a uimit şi bătaia surdă răsunînd în piatră cu intensitate crescîndă şi care, deşi putem găsi cea mai banală explicaţie, nu contribuia mai puţin la crearea unei atmosfere speciale a
locului. Deşi era îngreuiat de somnul sevelor şi de nălucirea unor cîntece aeriene, de mirosul florilor şi zumzetul roiurilor, a pornit să cerceteze mormintele numai ca să nu se lase posedat pe de-a-ntregul de acel fatum loci care îl prindea în tentacule de uluire plăcută, fără spaimă. V-am vorbit mai sus despre firea lui esenţialmente activă şi despre propensiunea sa către lumină. N-aş putea spune însă că urechea lui nu asculta cu atenţie şoaptele naturii.
Prima parte a călătoriei sale nu a dat roade arheologice şi filologice, aşa încît la un moment dat a fost ispitit să-şi ia tălpăşiţa şi să se ducă de-a dreptul la culcare. Umbletul i se împleticise, iar maliţia era umbrită cu totul de visare şi arome. Se amestecau acolo izul greu al morţilor şi al pămîntului ars de flacăra luminărilor cu balsamul teiului şi amărala subtilă a nucilor; coroane spulberate şi tije descompuse ale florilor de seră se adăugau liliacului în destrămare, dînd ultimul preţ al bucuriei sale printr-o narcoză albă. Pinii unduiau în suflul aerului aruncînd efluvii sobre de prospeţime. Fiecare umbră şi orice culoare îşi arunca nota în simfonia locului.
S-a dezmeticit într-un tîrziu, în faţa unei pietre simple, de marmură poroasă vîrstată cu verde şi negru. Numărul parcelei era 31. însăşi lespedea era ciudată; deşi înconjurată de cavouri şi columne înalte din toate părţile, era singura care atrăgea automat privirile; s-a învîrtit împrejurul ei la o distanţă de douăzeci de paşi şi a verificat că se vedea din orice punct, că nu era complet invizibilă decît dacă-i întorceai voit spatele (dar poate că atunci se presimţea cu atît mai bine). Mărimea ei - deşi apreciabilă - nu îndreptăţea în nici un fel această impresie de punct central absolut. în mijlocul părţii de sus, era scris cu majuscule negre simple doar numele: Ioan Diodat. Nu-i urma nici o dată, de naştere sau de moarte, ca şi cum eternitatea s-ar fi întrupat doar prin nume şi rămăsese suspendată acolo, fără a mai purcede pînă la istoria trupurilor şi a faptelor. în partea de
220
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
221
jos erau numai trei cuvinte sanscrite - şi putea da mărturie că n-a mai întîlnit nici o altă inscripţie sanscrită în cimitir. Fără a fi priceput în mult mai mult decît mînuirea corectă a alfabetului şi a cîtorva din regulile de joncţiune, a avut norocul - dacă aşa se poate numi - să dea peste un pasaj cunoscut, din Cîntecul Preafericitului, anume din capitolul în care Krishna îl învaţă pe Arjuna ce înseamnă fapta. Cele trei cuvinte erau tocmai încheierea versetului: găhăna kărmano gătih, „tainice sunt căile faptei" (ori „ale destinului"?). El însuşi le folosise de mai multe ori, chiar într-o scrisoare către un prieten admirat şi iubit. Asemănarea poate, sau genunea fără sfîrşit ascunsă în tîlcul acestor cuvinte, sau poate împerecherea alfabetului nostru comun cu barele subţiri ale mult mai prestigiosului strămoş din răsărit l-au făcut să tresară din adînc şi să se aşeze meditativ în faţa lespezii. Se gîndea la acest cine va fi fost, îl vedea „un mort frumos cu ochii vii ce scînteie-n afară" scăldîndu~şi şalele încinse în Gangele sfînt, sorbind roua din pocale de lotus. Visarea lui a ţinut un timp nedefinit, fără urme, în care gîndul era mînat nu de calculata forţă a raţiunii, ci de închipuirea repede, fremătătoare ca un rîu de munte. S-a dezmeticit cutreierat deodată de presimţirea unei prezenţe lîngă el. Şi era într-adevăr un om tînăr, cu faţa surîzînd de blîndeţe cîştigată printre riduri amare, cu ochii negri şi puţin stinşi, depărtaţi ca într-o candoare copilărească.
- Staţi aici de două ceasuri, spuse el zîmbind (soarele scăpata cu adevărat în purpura apusului). M-am aşezat lîngă dumneavoastră, aşteptînd să vă treziţi, cu gîndul de a vă desluşi cîteva lucruri despre lespedea din faţă. Sunt, cred, ultimul care ştie ceva despre soarta lui Diodat, vreau să spun ceva definitiv despre soarta lui. Dar m-am înşelat, poate? Somnul v-a cuprins aici, dar vă putea cuprinde oriunde ?
Ceva în glas spunea însă că ştie de ce Arion stătea acolo, iar ultima frază urmărea să nască o conversaţie, să mărească intimitatea. Cum studentul nu avea nimic împotrivă dar multe
pentru, i-a rezumat pe scurt observaţiile sale, explicîndu-i că nu crede să-1 fi cuprins somnul, ci numai o visare ciudată. I-a mărturisit că nu este bolnav, ci că-şi cultivă el însuşi astfel de stări tranzitorii, cînd cunoşti mult mai deplin decît în mersul tîrîş al judecăţii. Luase un ton de oarecare scuză, ceea ce nu-1 supăra prea mult, întrucît chiar din partea sa asta nu era decît un artificiu, o încercare de apropiere.
- Bine, i-a tăiat omul vorba încetîndu-şi sclipirea de veselie, lăsaţi-mă să povestesc. Acuş se-ntunecă şi urcă frigul din pămînt.
Se zgribuli în hainele albastre la gîndul răcorii noptatice, apoi se aşeză pe o piatră şi se reculese o vreme. Vorbi din nou:
-Ioan Diodat s-a născut cam în vremea primului război. Eram cu cîteva luni mai mare. Am făcut şcoala împreună; era dezgheţat la lecţii, dar altfel de o timiditate atingînd sălbăticia, fricos şi foarte nepriceput la orice. Un singur dar îi voi recunoaşte, păstrat în bună parte chiar de la vremea pubertăţii încolo: ne depăşea în sprinteneală intelectuală şi poate (aici se opri puţin) în profunzimea gîndirii. Avea o bună capacitate de asimilare, o putere neistovită de muncă şi a fost premiantul întîi din prima clasă pînă într-a douăsprezecea, ceea ce desigur aruncă o umbră de îndoială asupra calităţilor sale. Realiza însă cu un efort minim ceea ce alţii se străduiau din greu. Era matematician de talent, sau mai bine zis a devenit pentru scurtă vreme, pe la cincisprezece-şaisprezece ani. Dar n-aş vrea să vă plictisesc cu rezultatele lui şcolare.
Conteni o clipă, apoi zîmbi dezvinovăţindu-se:
- Iertaţi-mă, am uitat să mă prezint. Sunt medic, mă numesc Cristofor Enache şi am întovărăşit întrucîtva destinul acestui om - sau cum voiţi să-i spuneţi. Arion s-a prezentat la rîndul său, aşteptînd urmarea povestirii. O pată de un roşu aprins înflorea cerul la apus.
- Familiile noastre erau învecinate şi ne vedeam din cînd în cînd acasă la el, reluă doctorul. Era crescut de trei mătuşi,
222
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
223
surori ale tatălui, nemăritate. Ambii părinţi muriseră în război. Este probabil că de la prima vîrstă a conştiinţei, ceva a început să-i lipsească în mediu. Singurii vizitatori erau alte cucoane bătrîne - uneori cîte un unchi. Este sigur că n-a reuşit să-i iubească şi s-a străduit să-i urască. Nu a reuşit nici asta. Aşa s-a trezit pe la nouă ani într-o atmosferă tulbure de spital - unde ne-am nimerit împreună, bolnavi de tifos. Aici au mijit primele dorinţe din fluturarea grăbită a unei rochii, din dezgolirea vreunui genunchi - copiii, indiferent de sex, fiind puşi în acelaşi salon cu femeile. Acolo a fost prima mirare, îndesită ca un nour de inactivitatea bolii. A ieşit mai timid, mai închis, mai încrîn-cenat. Se simţea peste tot singur, nu-şi găsea locul. Nu iubea oamenii, nu mai iubea pe nimeni, nu avea nici un rost. Singura lui plăcere era să primească daruri. Se juca frenetic, fiind întotdeauna în chip firesc capul bandei - pe care de altfel tot el o întocmea, după criteriile sale. Jocurile erau de-a războiul. Viclenia şi trădarea erau singure flori în acest jocuri, veninoase. N-a suportat niciodată să fie dominat; cînd presimţea în altul o putere, îl înfrîngea prin blîndeţe şi aproape supunere.
Doctorul zîmbi din nou şi-şi ceru iertare:
- Vă plictisesc cu amănunte care ar putea să lipsească. Tăcu, aruncînd o privire speriată asfinţitului. Pe scurt, la paisprezece ani iubi o femeie pentru care trăda un prieten; poate nu l-ar fi trădat (chestiunea rămînînd dubioasă), dar îşi însoţi dezvinovăţirea cu o minciună care-1 inculpa pe celălalt. Voi, pentru prima oară, să-şi ia viaţa. în acel timp şi încă multă vreme apoi, i-am fost confident deplin, de aceea să nu vă mire amănuntele de acest soi şi de altele. La cincisprezece ani iubi o altă fată. Mai bine zis ea îl iubi, iar el acceptă şi nu acceptă. Dorea să fugă de acasă şi prudenţa nu-i dădea voie. Se resemna să povestească în scris fugi imaginare. Nu avea nici o aptitudine pentru viaţă şi-şi dorea mai mult stingerea. O tînjeală erotică bolnavă îl cuprinse atunci şi-1 duse pînă la şaptesprezece ani. De aici
începe adevărata mea povestire, încurcîndu-se în tainicele căi ale sorţii pentru a ieşi unică, largă, la iveală din măruntaiele unei prăpăstii.
Arion nu-şi cultivase niciodată memoria, dar povestirea care urmează s-a încrustat în el cu o fidelitate rară. Poate din pricina tonului pe de-a-ntregul schimbat al doctorului; poate din pricina frazelor sale cu o cadenţă uimitoare, părînd să ritmeze întîmplări din alte timpuri - cert este că a reuşit mai apoi să-i reconstituie chiar inflexiunile vocii, micile şovăieli ori înnegurări. Agă-ţîndu-şi ochii de o vedenie lăuntrică, aşa îi dădu glas doctorul:
- Tainice sunt căile faptelor omului şi îndelungată suferinţa care-1 scoate din mlaştini către liman. Cîntarul lumii şi nelumii nu trebuie să-şi aplece nici unul din talere : pierde şi chefliul şi singuraticul, chiar dacă nu asemeni.
S-a întîmplat la vremea cînd începusem amîndoi universitatea ; ne vedeam foarte des, vorbeam foarte mult şi fără rost. El învăţa filozofie - eu, medicină. Şedeam la aceeaşi gazdă, dar locuiam camere deosebite. Ne despărţea un perete de lemn prin care glasul trecea, ba trecea pînă şi şoapta. Găteam pe un reşou vechi şi mîncam împreună. Convieţuirea aceasta era plăcută, dar îl rodeau nelinişti mari, de care-mi vorbea uneori. Se simţea blestemat să nu găsească nicăieri pacea în lume, era apăsat de o durere fără leac şi întreba cu Iov: „Doamne, de ce dai lumină celui ce suferă?"; se simţea un locuitor al nopţii, fugar de soare precum ucigaşul şi femeia care-şi înşeală soţul rînduit de lege. Ceea ce-1 despărţea de lume se prefăcea uneori într-o retragere care dădea sufletului său tăria oţelului, neputinţa de milă şi de iubire. Eram atunci în ochii lui ca o gînganie sau ca o foaie de hîrtie pe care aşterni semnele trebuitoare ca să nu se uite. Eu îl iubeam ca pe un frate bolnav şi straniu, găsind pe lîngă el împlinirea unei datorii în viaţă. Presimţeam alteori că ne leagă tainice fire. Dar nu le voi înţelege pe de-a-ntregul.
224
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
225
Adeseori hoinăream seara la marginea oraşului; întîlnirea aceea neaşteptată s-a petrecut pe un pod al cărui nume nu mi-1 amintesc exact, Cinvat sau Cenvad - a fost dărîmat de mult şi apa de sub el s-a scurs în ţărînă lăsînd o albie uscată. Era sfîrşitul lunii aprilie ; sevele distilau viaţă, florile dădeau roade în suflet, mirosurile se-ntorceau în somnul pămîntului. Peste întreaga făptură plutea dorul dragostei şi-al împerecherii. Cînd femeia aceea ne-a ieşit înainte, m-a încremenit o frică adîncă. Eram un tînăr blajin şi echilibrat, aveam anume temeri morale -nu religioase, în sensul strict al cuvîntului, deşi credeam că lisus a făptuit în lume ca să-1 înveţe pe om bunătatea şi iubirea aproapelui. Sufletul meu era cumpănit şi nu mă apuca spaima cu una cu două. Cum presimţirile mele s-au adeverit întotdeauna, azi sunt nevoit a ţine seama de ele şi a-mi recunoaşte o solidă putinţă de previziune. De altfel, experienţele de mai tîrziu în hipnoză aveau să mă convingă deplin de instantaneitatea, de prezentul etern în care trăim, în care istoria îşi tîrăşte paşii de melc.
Ni s-a oprit o femeie înainte, am spus-o. Dar nu s-a oprit în faţa noastră, ci în faţa lui, de parcă pe mine nu m-ar fi văzut. Avea chipul rătăcit, ochii ieşiţi din găvane ca şi cum o mirare adîncă ar fi cuprins-o de viziuni pe care nu le pricepea.
Diodat ştia ceva în clipa aceea, sau 1-a străfulgerat firesc numele ei. A căutat cu mîna un sprijin, capul i-a căzut în piept şi a spus numai cu o voce izbitor de limpede, joasă şi caldă, tulburată pe la jumătate de uluire : Sînziana. îngheţat, scos din fire, priveam minunea întîlnirii unor fiinţe la mijloc de lume, precum întregirea unui singur suflet. Fata a ridicat o mînă şi i-a şoptit numele tărăgănîndu-1 ca într-un descîntec, urcînd ultima vocală într-un strigăt înăbuşit: A-ii-o-an! Au plecat înlănţuiţi cu braţele, privindu-se în ochi. Eu am alergat acasă, mi-am strîns lucrurile şi mă pregăteam să-mi caut norocul în altă parte ; cînd veni Diodat însoţit de fată; dar Sînziana se presimţea doar
în umbră, după ochi poate, ori după o adiere pe care o puteai lua drept miros de iarbă culcată sub atingerea coasei, ori de brazdă reavănă. Era în el hotărîrea unei izbînzi sau a unei porniri demonice; mi-a vorbit cu o blîndeţe sigură de sine pe care nu i-o cunoscusem. M-a sărutat la despărţire - el a fost cel care a plecat şi nu l-am văzut vreme lungă. încetul cu încetul, locul nu mi s-a mai părut gol; s-au perindat chiriaşi în camera de alături, am cunoscut oameni, am învăţat mîngîierea femeii şi bucuria firească a iubirii. Diodat rămăsese o întrebare, dar nu mai făcea parte din mine, nu mă mai împiedica nici o clipă să-mi trăiesc viaţa.
Hoinărind într-o seară cu nişte tovarăşi de rară petrecere (ca o îngăduinţă pe care o luam uneori faţă de aspra datorie a medicului), am întîlnit pe sub teii unei uliţe pe Sînziana, singură. Se împlinise mai bine de un an de la prima şi ultima noastră vedere. Era, ca atunci, ca acum, primăvară. Pînă şi numele străzii era floral. Duhul vinului mi se urcase la cap şi drojdia îmi îngreuia genunchii; am strigat-o poate numai din dorinţa de a poza în faţa camarazilor şi a fetei care-mi atîrna de braţ. A ridicat capul, m-a privit, m-a cunoscut. Pe chip îi stăruia urmă de plăcere şi durere. „Vrei să-1 vezi? " - a întrebat firesc, cu un glas răguşit şi aspru pe care n-aveam de unde să i-1 ştiu. Mi-aminteam doar de chemarea descîntată Aii-o-an, şi noutatea vocii nu se potrivea închipuirii mele despre ea. Fata cu care eram mi-a chicotit sinistru în ureche, schiţînd un gest de îndepărtare. Atunci mi-am dat seama că Sînziana era îmbrăcată ca o spălătoreasă, fascinantă într-adevăr, dar purtînd stigmatul social al unui veşmînt în afara modei. Şi apoi era în toată făptura ei ceva fără vîrstă, ambiguu, care mă făcea să presupun că este mult mai bătrîna decît mine, decît Diodat. Grupul meu paralizase - era alcătuit aproape doar din oameni de o anumită teapă. Cel mai beat dintre ei, un inginer în petrol, s-a apropiat cu zîmbetul tîmp care pe faţa lui buhăită exprima dorinţa fără echivoc de a-i face curte Sînzienei „în scopul de a se culca cu
226
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
227
ea", după cum îmi mărturisi pocăit cîteva zile mai tîrziu. Cum bietul om înainta, Sînziana îl privi ironic, fără mustrare, împingîndu-1 din ochi înapoi şi zise: „Domnul a călărit cam mult pe ţap în escorta lui Bacchus şi pare cam deşelat." Apoi arătă arborii înmiresmaţi şi reluă, lăsîndu-mă cu gura căscată: „Un somn bun în mijlocul naturii v-ar face bine, dar mi-e teamă că veţi zămisli monştri." Iată aşadar de ce era în stare fecioara lunară care-n închipuirea mea trăia departe de orice contact cu lumea! Prea multe aluzii culturale în vorba cuiva, mai ales femeie, trădează ceva putred. în al doilea rînd, mă vedeam în faţa unui fenomen cu totul nebănuit; siguranţa răutăcioasă a glasului ei mă trezi şi-mi spori neliniştea. „Cristofor, mă tutui ea dintr-o dată poruncitor, alungîndu-i pe ceilalţi în umbra unui dispreţ fără cruţare, noi stăm foarte aproape. Dacă te mai cară picioarele, poţi să ne calci pragul, Ioan îţi duce dorul de un an încheiat." M-am simţit, mărturisesc, cu totul ridicol în faţa atîtor imperative, şi masculinitatea mea suferi. Dar mai multă nelinişte, în legătură cu soarta prietenului, mi se încolăci atunci în inimă ca o coardă neagră. Am urmat-o în tăcere. De prin garduri năvăleau flori albe în cascadă şi mirosurile se întretăiau într-un fel de dans al vieţii cu moartea: erau gunoaie putrede şi salcîmi albi, din cei ale căror pistile pline de nectar le mîncam în curtea casei părinteşti. Deodată, distonînd cu pacea serii, Sînziana se apucă să vorbească - dar vorba asta s-ar numi mai bine sporovăială - familiar şi puţin peltic, amestecînd naivitate copilărească, vulgaritate şi acelaşi nesuferit complex de cultură: „Ioan e cum îl ştii, serios şi înzăuat de nu-i ajunge nimeni la suflet, nici cu vorba nici cu fapta. Eu, drept să spun, mă canonesc destul cu toanele lui - care ar putea proveni din bunăvoinţa conjugată a amîndurora. Este brutal - ceea ce nu-mi displace. Despre tine - ca şi despre orice altceva - nu scoate o vorbă, socotindu-ne pe noi ăştilalţi fiinţe mult inferioare. Eu îl mai întreb din cînd în cînd, dar e circumspect în răspunsuri.
I-am întrerupt destinul firesc de călugăr, ce-i drept cam posedat de diavoli, şi nu cred că-mi iartă asta, undeva prin negurile subconştientului. Dar ce taci şi nu scoţi o vorbă? Ţi s-au aburit aşa tare lentilele ? " (asta voia să fie o imagine care să traducă noţiunea de „afumat"). Deşi pe undeva limbajul ăsta îmi displăcea profund, trebuia să-i recunosc anumite virtuţi cuceritoare sau cel puţin înveselitoare. I-am răspuns ceva pe acelaşi ton şi gheaţa s-a spart, împotriva rezistenţei mele secrete. Cînd am pătruns în grădina luminată de lună, eram ca doi vechi camarazi şi ne tutuiam firesc. Trei stări am distins mai tîrziu, de-ajuns de limpezi, în drumul de-a lungul cornişei lungi a casei, pînă către intrare : bună dispoziţie şi înviorare în planul cel mai de suprafaţă, cam ca valurile oceanului; dezamăgire apoi, că Sînziana nu e aşa cum bănuiam, deşi fără îndoială nu era o fiinţă comună; asta cam pînă în zona în care peştii trăiesc din belşug. Iar în adînc - teamă şi prevederi sinistre, fosile cu ochi microscopici tîrîndu-se într-un mîl abisal.
Diodat mă primi fără nici o bucurie, stînjenit. Şedea la o masă înţesată de cărţi şi sticle de alcool pe jumătate goale, ceşti murdare şi pahare cu piatra depusă în straturi. Bea? Da, bea ceva tare şi puturos, fumînd ţigară după ţigară. Traducea un text din Commodianus, încleştîndu-se în lucrul neterminat chiar după venirea mea, ceea ce mă făcu să mă simt cu atît mai prost. M-aş fi ridicat să plec, aveam şi dorinţa de a-i pălmui obrazul neras, dar gîndul de a fi umil fu mai puternic; n-am lovit pe nimeni, niciodată, cu atît mai puţin pe un om slab. Şi, de altfel, nu merita osteneala de-a-nghiţi orice, curiozitatea pe care mi-o stîrnea o pereche atît de ciudată ? Diodat - rece, serios, pîndit de năluci; femeia aceea, lunecînd ca un tipar prin forme nesigure. Am rotit ochii în cameră; pe pereţi - felurite inscripţii misterioase, cu alfabete stranii - unul arab, altul ebraic, dar celelalte încă necunoscute mie. Una singură descifrabilă, dintr-un autor pe care nu l-am aflat pînă azi:
228
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
229
This is but only one Of her various faces.
Toate acestea, mărturisesc, îmi miroseau mai mult a poză decît a scrînteală. Mai tîrziu aveam să ştiu că în camera aceea nu pătrundeau alţi oameni, că numai el cu gîndurile lui - dintre care Sînziana era cel mai de seamă - sălăşluia acolo. N-avea în faţa cui să se teamă de ridicol ori să pozeze.
în sfîrşit, Diodat se ridică de la masă, simţindu-se obligat să-mi desluşească textul: „Commodianus a anagramat întregul alfabet într-o poezie care rămîne frumoasă, deşi scrie fonetic zabolico în loc de diabolico şi pune un K în locul unui C. Este vorba despre lemnul arborelui cunoştinţei şi lemnul crucii - nu mai ştiu cine scria regnavit a ligno Deus, e un imn care stă printre foile mele unde nu se descurcă nimeni, darmite eu. Ce mai faci ? Bei ceva ? " Am acceptat oarecum uşurat că mă pot întrebuinţa într-un fel, fie şi bînd. Eram pe atunci foarte tînăr, dacă asta poate să-mi scuze strania sfială în faţa prietenului. „Lucrezi mult?" l-am întrebat prosteşte. A răspuns prompt: „Nu, mai mult dorm şi mintea nu-mi umblă ca lumea. Sunt prins de Circe." Gluma nu-i plăcu Sînzienei, care izbucni cu o mînie deloc prefăcută: „Porc ai venit, porc vei pleca pînă ce-o să te vindece vreuna din..." - nu termină, dar părea muşcată de gelozie. Diodat plecă ochii; nu mă aşteptam la nimic bun. în general, nu se petreceau misterioasele lucruri presupuse de mine, ci altele poate mai ciudate sub masca lor vulgară. în tot cazul, aparenţa nu era deloc plăcută, se juca în faţa mea o dramă, cei doi erau încleştaţi şi nu-şi băteau capul să se prefacă. Diodat îmi arătă cu mîna inscripţia lizibilă şi recită cu lehamite, accentuînd pe only one, ca şi cum celelalte feţe nu puteau prezenta decît ceva şi mai rău:
This is but only one
Of her various faces.
Şi, fără să-1 dezmintă deloc, Sînziana se preschimbă într-o adevărată panteră, împroşcîndu-1 cu ocări defel atrăgătoare. Intrau în ele cuvintele cele mai murdare şi jignirile nu duceau lipsă de comparaţii obscene. Eram uitat, uluit, mi se făcu greaţă. Cred că asta a salvat situaţia; cu o grijă maternă, Sînziana alergă împrejurul meu, îmi dădu apă, lapte, ceai, îmi pregăti o cafea undeva departe. Diodat fuma cu ochii pierduţi în gol; din cînd în cînd lua o carte de pe masă, o răsfoia, o punea la loc. Apoi rosti un fel de scuză încurcată (deşi scurtă), înroşindu-se tot: „N-ai prea venit cînd trebuia şi de altfel nu ştiu cînd trebuia. Eu m-am mistuit tot, sunt numai cenuşă." Fredona uşor o melopee străină, începu să traducă, se lăsă păgubaş cînd Sînziana aduse cafeaua. Urmă apoi demonstraţia unei alte feţe dintre cele atît de multe despre care vorbea inscripţia: femeia se lipi de bărbat, înlănţuindu-1 cu braţele, susurîndu-i în ureche pe tonul descîntat din seara aceea primă, pe care i-1 recunoşteam în fine. El se scutura nervos, deşi-1 prindea uneori un zîmbet care-i dispărea în cuta severă a buzelor. La urmă începu să rîdă de-a binelea. Spectacolul era neplăcut şi m-am suspectat o vreme de cinism: asistam la fascinarea unui prieten şi reacţiile-mi erau paralizate. Simţeam satisfacţia de a vedea un bărbat umilit, distrus, cu rezistenţa înfrîntă. N-am îndrăznit să fug, deşi gîndul ăsta îmi dădea tîrcoale. Apoi Diodat a început să caşte, mi-a întins o mînă moale expediindu-mă şi s-a trîntit pe pat. Sînziana m-a condus veselă spre poartă, întrebîndu-mă dacă o să găsesc drumul „cu lentilele sparte". Ce e drept, l-am găsit abia către dimineaţă.
Aici vocea doctorului conteni o vreme şi se înstăpîni tăcerea greierilor şi-a păsărilor căutînd cuibul. La pîndă, ostaşii nopţii se răspîndiseră din turla clopotniţei către cele patru zări în căutare de pradă. în cerul limpede, Luceafărul singur cu secera-n sus sclipea roşu şi verde deopotrivă.
230
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
231
- N-aş vrea să mă opresc aici, deşi e tîrziu, iar locul nu îmbie la o veghe luminoasă, zise doctorul. Dar cum povestea trebuie să vă intereseze, iar pentru mine este deopotrivă de important să o transmit cuiva mai departe, vă cer îngăduinţa de-a mă lăsa s-o închei.
Arion 1-a invitat la el acasă, şi atunci, ca şi cum i-ar fi venit brusc în minte, doctorul insistă să vină la el cu mare convingere ; avea să-i arate, preciza, o bibliotecă deosebită, iar în al doilea rînd - locuia foarte aproape. Traversară umbrele vii ale cimitirului, găsiră o maşină şi schimbară doar vorbe indiferente despre calitatea unor ţigări din care ambii sorbeau nesăţios. Doctorul locuia, într-o vilă, doar două camere cu mobilă sumbră şi greoaie care mie cel puţin îmi taie considerabil din pofta de viaţă. îi primi o femeie fără vîrstă, dar mai degrabă tînără (şi el părea mai tînăr decît anii pe care ar fi trebuit să-i aibă); trăsăturile îi erau de calmă sfidare, trupul subţire şerpuia fără unghiuri. L-a sărutat cu adîncă devoţiune şi reculegere, închizînd pleoapele, aşa cum face doar o tînără logodnică. Arion a fost întîmpinat cu voie bună la rîndul lui şi cu un zîmbet care-i permise răspunsul. Nu se simţea bine decît printre oameni zîmbitori, fiindcă sincer ar zîmbi întruna. Cu toate refuzurile sale categorice, li se aşternu masa şi studentul înfulecă fără să-şi ascundă foamea. înţelese că amîndoi n-aveau nici o grabă de a-1 vedea plecat, că se produsese una din rarele întîlniri în care toţi sunt dispuşi să-şi pună inimile pe masă. Savura această nouă şi preţioasă stare. Doctorul îi povesti cu umor soţiei sale extazul celuilalt în faţa mormîntului straniu, simpatia şi nevoia de confesiune pe care le simţise privindu-1, firul istorisirii depănat în amurgul încet şi în noaptea senină. Ea îl admonesta prinzîndu-i din zbor tonul şăgalnic, sentenţie că la ora asta oamenii normali citesc ziarul ca să ştie ce-i mai aşteaptă mîine, că Arion ar trebui să-şi pregătească seminarul sau să studieze cu pietate cursurile, că asemenea elucubraţii tipic romantice sunt simpatice şi la
urma urmei o bucură, dar... ş.a.m.d. Atmosfera se dilată către voie bună. Cînd îi fu arătată biblioteca, entuziasmul naiv al studentului le trezi cam acelaşi surîs de satisfacţie. El se simţea ca într-o patrie regăsită. Se instalară în fotolii şi povestea reîncepu; dar starea de veselie a doctorului dispăruse, ca o ploaie de vară minată de un vînt conştient. Era iarăşi concentrat adînc şi-şi alegea vorbele.
- Simetriile anumitor situaţii sunt ciudate; l-am revăzut pe Diodat peste încă un an, în primăvară. Dar în vremea asta am avut, prin feluriţi oameni, veşti despre el. Erau veşti răuvoitoare şi mi-au ajuns la urechi ca bîrfa caracteristică a unor indivizi îndoielnici. Prietenia noastră nu le era cunoscută, aşa că m-a îngrijorat cu atît mai mult ieşirea lui din anonimat ca victimă a prădalnicei atenţii publice. Am ştiut apoi că se afla indirect în această situaţie : cea vizată era Sînziana, cunoscută de mult în societatea aceea. Mulţi o socoteau o prostituată de rînd, alţii isterică şi nimfomană, toţi însă pe de-a-ntregul scrîntită. Istoria naşterii ei chiar era ciudată: nepoată a unui vestit rabin cititor în stele, al cărui fiu se căsătorise cu o creştină de moravuri uşoare - dansatoare ori aşa ceva -, era roadă nedorită a căsniciei. Construind horoscopul zămislirii sale, rabinul avertizase că se va naşte înainte de vreme, că dacă va fi băiat va avea o soartă foarte înaltă, dar de va fi femeie o să fie „fruct demonic, va ascunde într-însa toate oştirile lui Azazel". I se atribuiau acestui rabin puteri întunecate, era cunoscător al Cabalei şi pbstea negru cinci zile din şapte. Cînd aflase de naşterea fetei în clipa prezisă de el, se închisese firesc în cameră anunţînd numai: „Acum eu plec." Şi plecase pe veci, lăsînd în urmă un trup uscat şi negru. Am aflat apoi că povestea asta nu era simplă scorneală, nici multe din cele puse pe seama Sînzienei. Unii spuneau că bătrînul lăsase răvaş tainic în limba ebraică, zicînd astfel: „Numai treizeci şi unu de ani vei pătimi, numai treizeci şi unu. Totul se
232
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
233
va aşeza ca şi cum n-ar fi fost" - şi dedesubt îşi pusese pecetea cu iniţialele Lamed-Aleph, Leon ben Abraham, care laolaltă alcătuiau numărul 31. După calculele mele, Sînziana trebuia să aibă atunci douăzeci şi opt ori douăzeci şi nouă de ani, şapte sau opt mai mult ca Diodat. Despre moravurile ei mi-a fost dat să aud lucruri extraordinare : şi-ar fi schimbat zi de zi bărbaţii, ba chiar şi mai des. Bea de stingea şi putea fi uneori văzută în cele mai jalnice situaţii prin cîrciumi sinistre. în fine, de cînd trăia cu acest tinerel pe care-1 va distruge, în loc să provoace, ca de obicei, putea fi văzută în sus-pomenitele cîrciumi plîngînd cu jale, probabil de gelozie. Sărmanul băiat, care este tîmpit de vreme ce i-a picat în gheare (dar se vede că merita asta), nu mai îndrăzneşte să iasă din cameră. L-a ameninţat de cîteva ori cu moartea, ba chiar nişte vecini cumsecade l-au prins, după umbra aruncată asupra perdelei, pe cînd voia să se spînzure; au spart uşa fără să ceară îngăduinţă şi l-au găsit dosindu-şi ştreangul şi lacrimile. Poveţele lor de a-1 trimite la părinţi ori la aer curat n-au dat nici o roadă. Tatăl Sînzienei, nebun notoriu, l-ar fi bătut de faţă cu martori, acuzîndu-1 că-i înjoseşte fata trăind cu ea fără cununie, deoarece această situaţie stabilă i se păruse şi lui de necrezut şi dorise să tragă din ea foloase. Nu exista nici un cuvînt bun în acest infern de zvonuri, nici o zare de lumină. Acuzîndu-mă în secret că dau bir cu fugiţii şi că mă port ca un laş, n-am îndrăznit totuşi să calc pragul acelei case. în fine, unii sugerau că Diodat prinsese ţicneala bătrînului rabin, că învăţa ebraică şi citea Cabală, ceea ce nu era întru totul exclus judecind după inscripţiile pe care le agăţase pe pereţi. Surpriza cea mare a fost pentru aceiaşi bîrfitori de profesie faptul că Diodat şi-a trecut totuşi strălucit toate examenele de an la facultate, deşi, sugerau ei, numai notele au fost mari, nu şi răspunsurile. Pe profesori i-a impresionat aerul înverşunat şi rătăcit al studentului, vocea stridentă, slăbiciunea lui de cadavru. Ar fi uimit pe toţi, spuneau aceiaşi, strecurînd în răspunsuri fraze în limba
ebraică şi în limba elină pe care le ticluia chiar el şi care, în ignoranţa totală a examinatorului, s-ar fi putut să fie nu numai incorecte, ci pure invenţii. Un lucru era sigur pentru mine, acela că Diodat nu ştie încă elină. Poate că învăţase într-un an, mediocru, ebraică. în singura şi memorabila noastră întîlnire din primăvară, deplînsese la un moment dat, pe cînd îşi răsfoia cărţile, neştiinţa sa în cele ale limbii greceşti. Totuşi asta nu scuza cu nimic exagerările colportorilor de ştiri veninoase. Toţi cei de pînă acum, fără a dori binele vreunuia, erau totuşi unanimi acuzatori ai Sînzienei, iar pe Diodat îl socoteau un prost sau un nebun. Ciudată era în schimb opinia partidei adverse, mai puţin numeroasă, care susţinea demonismul lui Diodat şi victimismul Sînzienei. După ei, băiatul, trecut de vîrsta adolescenţei şi lipsit de experienţe sexuale, ar fi văzut în Sînziana o pradă uşoară şi-ar fi exploatat-o la maximum materialiceşte. El apărea ca un fel de întreţinut: locuia la ea, mînca la ea, îşi satisfăcea toate nevoile fiziologice, pregătindu-şi un viitor de aur din care avea să dea nenorocitei femei cu piciorul, într-o zi. Sigur, Sînziana nu fusese uşă de biserică şi nu era chiar în toate minţile, dar asta nu însemna că la un moment dat n-ar fi putut găsi o partidă potrivită - doar deşteaptă era, frumoasă încă. Sărăntocul o scosese din minţi (avea priviri rele, de deochi şi va fi ştiut el să farmece, deşi era urît ca dracu' şi tot numai oase) şi-avea să-i strice toată viaţa.
Am descoperit astfel că legătura lor - cît de putredă o fi fost - avea parte numai de duşmani, ba chiar eu însumi nu-i eram favorabil. în ceasurile mari de bîrfă, nu se putea să nu mai apară vreo ştire despre cei doi - fie legată de o nouă beţie a Sînzienei, care se luase la harţă cu o damă fără ocupaţie la „Nestor" şi fusese frumuşel dată afară de doi vlăjgani, reuşind totuşi să ardă unuia degetele cu ţigara, fie de progresele lui Diodat în arta Cabalei. Cele mai tîmpite zvonuri afirmau că s-ar fi apucat să hipnotizeze pisici şi omorîse vreo trei cu acest
234
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
235
meşteşug. Există un mecanism tainic al pătrunderii unui om în gura lumii şi este sigur că nu te poţi desprinde de ea înainte de un soroc dat. Un an întreg sorocul acesta n-a venit. Este exagerat că n-ar mai fi ieşit din casă; eu însumi l-am văzut într-o seară prin-parcul Herăstrău, atît de absorbit în gînduri şi cu o cută atît de amară în colţul gurii, încît n-am îndrăznit să mă apropii firesc de el, şi pînă să mă dezmeticesc dispăruse pe o alee. L-am văzut şi într-un tramvai - o scenă de-a dreptul lugubră. Sînziana era agăţată de el ca de o marfă preţioasă şi-i frămînta umerii cu mîinile. Nu mai era nici frumoasă, nici tînără şi în ochii ei juca flacăra demenţei. Diodat stătea crispat, încruntînd sprîncenele, şi privea ţintă în jos de parcă n-ar fi văzut nici femeia, nici oamenii fixîndu-i curioşi. M-am grăbit să cobor.
Trec peste alte, numeroase, zvonuri: că l-ar fi pălmuit pe stradă într-un grup de cunoştinţe, că el ar fi bătut-o amarnic (ceea ce nu-mi venea să cred, spre deosebire de prima parte), că în casă ar fi apărut duhuri necurate care loveau în tavane, că Diodat şi-ar fi tăiat venele (asta m-a îngrijorat cîteva zile pînă la doliu - dar a fost dezminţit de un zvon ulterior) şi altele şi altele. Bănuiam însă că îndărătul acestor fabule - parte scorneli, parte nu - se juca o dramă cu mult mai înfiorătoare, mai neomenească.
Am spus că l-am revăzut un an mai tîrziu. De data asta el a fost cel care mi-a călcat pragul. A venit cu o ladă de cărţi, haine, aşternuturi. Camera lui era goală la acea vreme şi s-a reaşezat în ea ca şi cum nimic n-ar fi fost. Nu mai bea, abia se atingea de mîncare şi a-i pune întrebări era fără rost. Dintre noile obiceiuri, îl păstrase pe acela de a fuma, dar nu fără măsură. îl vizitau cîţiva prieteni şi colegi; era deschis, amabil. Poseda cunoştinţe uimitoare şi o modestie necunoscută. încetul cu încetul, pereţii s-au umplut iar de inscripţii; a explicat că punea acolo citate, ca să le memoreze mai uşor. într-adevăr, unele dispăreau, altele noi apăreau. Mînat de curiozitate, am început să învăţ alfabetele respective. Am descoperit că pereţii erau într-adevăr înţesaţi de
citate, rar cîte un nume : de pildă persanul Daena, care a dispărut după o vreme. Cînd în locul citatelor au apărut hărţi, unul a rămas totuşi: găhăna kărmano gătih.
Locuiam la parter şi geamurile noastre dădeau în stradă, într-o seară am auzit lovituri la fereastra lui. Pesemne nu era acasă, dar persoana bătea mai departe cu insistenţă. Am deschis neliniştit geamul meu şi am văzut-o, aşa cum mă aşteptam, pe Sînziana. S-a apropiat de mine cu ochi vagi, înotînd în lacrimi şi a întrebat moale : „Ce faci ? ", încercînd să-şi strîmbe buzele într-un zîmbet. „Nu e acasă", i-am spus. Prevenindu-i dorinţa de a-1 aştepta la mine în cameră, am adăugat: „Şi eu nu sunt singur", ceea ce de altminteri era adevărat: fata cu care eram, avertizată vag de povestea lor, se apleca tocmai curioasă peste pervaz. „Nu-i nimic, o să-1 aştept în stradă. Dar eu cred că e înăuntru şi nu vrea să răspundă." Ca s-o liniştesc, am intrat în camera lui; şi el era acolo, întins pe pat, fumînd. Mi-a făcut prin întuneric semn să tac şi s-a strecurat în coridor, aprinzînd în trecere lumina. Am înţeles că trebuie să mint; am deschis larg geamurile şi i-am strigat sigur pe mine: „Vezi că nu e nimeni." Sînziana a adulmecat de cîteva ori aerul stătut care se revărsa afară, apoi încet, cu o şăgălnicie disperată, clipind din pleoape, nu s-a dat învinsă: „Măi, măi, mult mai fumează şoriceii cînd Ioan nu stă acasă." M-am muiat cu totul, poate din pricina lacrimilor care stăteau gata să-i picure din gene. „Pot să-1 aştept înăuntru?" a întrebat. „Cred că nu...", şovăii eu. „Poate nu vrea să te vadă. Eu n-am nici un drept să..." „Ştiu, ştiu. Unde eşti, Ioan, te-ai ascuns în dulap? Sau după prosopul de baie ? Eşti în stare să te faci cît o furnică, numai să mă laşi afară. Dar eu am să stau aici pînă mă primeşti." Nimic de făcut. Atunci interveni Diodat - şi am să descriu o scenă care s-a repetat săptămîni în şir, aidoma, pînă ce el a fost nevoit să plece sau ea să-şi ţină cuvîntul - nu ştiu bine, fiindcă venea vacanţa. El ieşi pe poarta casei, unde se ţinuse probabil în umbră. Capul
236
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
237
plecat, fuma. „Fă bine şi pleacă." Uscat, scrîşnit. Femeia geme şi-şi frînge mîinile : „Nu mă bate, nu mă bate. Uite, mă aşez în genunchi aici (ceea ce făcea), dar nu mă bate." Diodat o trage de mînă foarte brutal. „Vino-ţi în fire, ce mai vrei de la mine ? " „Nimic. Nimic. NU mă bate." Apoi smiorcăindu-se ca un copil: „Vreau sus." „Şterge-o." „Nu mă bate. Vreau sus."
Aici eu închid geamul, mă retrag la mine în cameră şi-mi rog prietena să plece; reuşesc anevoie s-o hotărăsc, fiindcă-i e mai tare curiozitatea decît teama. Pleacă, înconjurîndu-i de la distanţă pe cei doi care continuă scena nocturnă în faţa casei. După o vreme, glasul lui Diodat se domoleşte, al ei prinde puteri. Intră amîndoi în cameră. El îi vorbeşte îndelung, cu blîndeţe, întrebînd-o mereu: „Ai înţeles ? " Apoi strigă: „Nu mă atinge. Te-am rugat de o mie de ori să nu mă atingi! Te ajut cu orice, dar nu mă atinge numai! " Apoi lovitură, scîncetul ei, lamentaţiile lui. Pe la ora trei noaptea o face să plece. O conduce. Aprind lumina. Paşii lui singuri pe asfalt. îmi bate în geam. E asudat, lacrimi în ochi, se ţine tare. Vine la mine, îmi cere scuze fără să se bîlbîie, îmi spune: „Nu mă judeca, nu sunt inuman, dar trebuie să se termine cu orice preţ. Nu poţi înţelege nimic, chiar nimic. Şi eu văd doar o mică parte. Nu mă judeca, mi-este mai milă decît ţie, infinit mai multă decît pentru orice dobitoc care-şi varsă rînjetul peste lume. De bine de rău fiinţa asta a încercat o existenţă... autentică." E într-o dispoziţie vindicativă şi dureroasă. îl liniştesc. Peste puţin glumeşte. Se străduieşte pentru asta, sau a devenit atît de instabil psihic ? Sau e atît de disperat, încît i se pare egal ceea ce face ?
Noapte de noapte, Sînziana jură solemn că nu se va mai întoarce dacă... E atît de patologică dragostea fizică? Poate fi pentru unii o boală? Pentru mine e cel mai simplu lucru din lume. Dar nu şi cel mai de preţ. De cîte ori Diodat cedează, Sînziana revine. La un moment dat loviturile sunt mai dese. Apoi el dispare de acasă. Eclipsă. Femeia mai bate în geamul
întunecat. Nici eu nu mai deschid. Trebuie să scape măcar unul din doi şi pentru mine e hotărît că el trebuie să scape. în vacanţă nu-1 văd, îşi pregăteşte examene. Eu voi fi de acum intern. Camera începuse tocmai să nu-mi mai priască. Primele zile, toamna: ea apare din nou, în urma unor telefoane misterioase. Apoi dispare pentru totdeauna. Dar căile sorţii plutesc în adîncă taină.
Am ajuns aici la punctul de întoarcere al povestirii, la crugul nopţii, la dezvelirea solemnă a măştilor. Totul fusese premeditat savant ori se desfăşurase în tiparul firesc al spectacolului (la fel de imprevizibil şi totuşi ordonat matematic precum destinul) care trăieşte printre noi.
-Te rog, spuse doctorul, mai fă-ne o cafea, Sînziana. Apoi povesteşte-ne tu.
Studentul e neîncrezător, istoria îi pare neverosimilă. Poate să fie doamna din faţa lui una şi aceeaşi cu femeia dezmăţată şi nebună de acum douăzeci de ani? Şi atunci, cum a rămas în acelaşi timp atît de tînără ? O clipă i se face teamă că a pătruns într-o casă de smintiţi, că s-ar putea să fie mîncat, sau orice altceva. Dar atunci se aprinde interesul estetic şi ar sta probabil să asculte povestea chiar de-ar fi convins de un deznodămînt rău al întregii aventuri. Doamna - căreia nu-i poate spune încă Sînziana pentru că nu crede - a trecut în bucătărie. Doctorul începe să rîdă, ca răspunzînd temerilor secrete ale celuilalt:
-Ţi se pare cu neputinţă? Şi tinereţea noastră aparentă şi totul? Mai ales mîntuirea unei femei nebune, care astăzi îşi poate depăna povestea liberă, obiectivă, fără participare? într-adevăr, este mult mai firesc ca nebunul să rămînă nebun decît să devină înţelept. Dar poate că în noaptea asta noi nu suntem nimic: doar ilustrarea unei inscripţii săpate în piatra unui defunct: „tainice sunt căile faptei". Poate nu avem nici un
238
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
239
fel de consistenţă sau realitate; suntem doar un exemplu care însoţeşte o regulă din gramatica universului.
Atunci se întoarse Sînziana; îşi răsfirase părul auriu pe umeri şi îmbrăcase un sari albastru şi galben peste o cămaşă purpurie. Părea mai tînără decît pînă atunci, neverosimil de tînără pentru rolul pe care trebuia să-1 joace în comedie. Schimbarea veş-mîntului, ca un efect scenic prea spectaculos, introducea o notă discordantă. Dar Arion s-a împăcat repede cu noua-i frumuseţe, de floare ori de fluture, ori de zeiţă a naturii secrete.
- Prietene, zise ea, m-am îmbrăcat în sari ca să-ţi aduc aminte de ceva. Dar, toate la timpul lor. Te miri că mă vezi poate prea tînără ; însă cine ştie dacă nu cumva şi acesta este un veşmînt pe care l-am îmbrăcat tot pentru a-ţi aminti de ceva. De altfel, sunt născută în Zodia Fecioarei şi aici femeile nu îmbătrînesc niciodată. Ţine minte aceasta: de Fecioară te leagă un lanţ nevăzut, mai trainic decît orice oţel. îţi va folosi tot ceea ce afli despre această Zodie. Nu mă crede nebună; sunt numai, cu adevărat, nepoata rabinului Leon ben Abraham, pe care mama sa - numită Diana -a botezat-o Sînziana, împotriva vrerii tatălui care i-ar fi zis mai cu bucurie Lia. în nume se încrustează destinul ca-ntr-o pecete. Poate că numindu-mă Lia, o cu totul altă viaţă m-ar fi aşteptat în lume.
Studentul Dimitrie Arion simte abia în acest moment că gluma se îngroaşă. Că a picat în mijlocul unor întîmplări neverosimile, asta mai treacă-meargă, n-ar putea spune cu mîna pe inimă că nu şi-a dorit-o. Dar ca acestea să-i zdruncine preţiosul lui echilibru - în care o aventură precum aceea din cimitir este, vă rog să mă credeţi, doar un nevrednic accident -, asta pentru nimic în lume. Studentul Arion şade zile întregi în bibliotecă sau în casă, unde are de altfel chiar prea multe cărţi (şi nimic altceva afară de pat şi masă, nici măcar un scaun). Cînd iese, cu sufletul plin de bucurie şi de înalte peripeţii din lumea filozofiei orientale, îl aşteaptă o umanitate cam ostilă şi neînţelegătoare. De aceea el fuge în natură, unde găseşte alinare şi compasiune.
Capitolul 2: In care doi amici au o discuţie furtunoasă; apare un personaj care face pe unul să dispară, iar celălalt se întreabă dacă soţia sa a cumpărat sau nu cartea profesorului Kasyade; şi în care se mai întîmpla multe alte lucruri ciudate şi contabilului Tănăsache.
Dacă cititorul s-a plictisit pînă acum peste măsură - şi nu trebuie să-ncerce să nege, fiindcă noi îl înţelegem şi-i dăm dreptate -, îl invităm numai să zboare puţin, fireşte, cu ajutorul închipuirii sale libere, pînă deasupra copacului înalt care se profilează pe cer în dreapta, nu acolo - puţin mai la dreapta. Deşi cerul vă atrage cu atîta putere încît aţi dori să vă pierdeţi în albastrul său luminos, coborîţi totuşi din vîrf - trebuia să fiţi atent, acum v-aţi rupt pantalonul, ce păcat! - şi vă veţi trezi drept în grădina localului public Elegant. După numele firmei v-aţi putut da seama ce-o să găsiţi aici: nişte figuri nespus de întristate şi posomorite, ochi rătăcind tulburi între ridurile frunţii şi barba nerasă de trei zile, chelneriţe soioase şi feţe de masă care le fac cinste. Vînzarea mititeilor şi a coniacului este în toi, dar vai, berea s-a terminat! Cînd şi cînd o sticlă mai pluteşte dosită pe sub halate albe-negre, din mîna înţelegătoare a responsabilului pînă la masa vreunui cunoscut al domniei sale. Aşa se face că la un gest neglijent şi oarecum poruncitor al unui client foarte prezentabil, ospătară cea mai simpatică zvîcneşte înţepată de ochii îngheţaţi ai responsabilului, purtînd ca vîntul trei sticle cu preţioasa licoare pînă la masa din colţul cel mai îndepărtat al grădinii. Un bătrînei fără dinţi protestează, dar fata îl nimiceşte din mers cu o privire atît de dispreţuitoare, încît bietul de el se scoală năuc de la masă şi aleargă către uşă bălăgănindu-şi capul dintre gingiile căruia ţîşnesc vorbe repezi, dezlînateLEi, dacă ar fi ştiut el dinainte cui îi erau menite acele sticle purtînd pe ele marca Diamant ca pe un simbol al rarităţii şi luxului! Dacă ar fi ştiut că domnul acela mai degrabă chel şi
240 I.P. CULIANU
cu ceafa de porc este însuşi Temistocle Brezoi, secretarul Trustului de Construcţii nr. 1, iar individul cu ochişori vicleni de vulpe din faţa lui, da, acela care-şi trage mulţumit mustăcioara blondă, este chiar Vasile Maidan, neobositul activist pe tărîm obştesc, atunci desigur că s-ar fi purtat cu totul altfel! Poate, mai ştii, s-ar fi sfiit chiar să stea atît de aproape de dînşii, şi asta nu, Doamne-fereşte! din pricină că ar fi auzit cumva felul de-a dreptul straniu în care domnul Brezoi îi vorbeşte domnului Maidan, făcîndu-1 nu mai puţin decît pungaş, escroc şi chilipirgiu. Şi nici răspunsurile la fel de gingaşe pe care celălalt i le dă cu un zîmbet ce ar putea fi numit răutăcios şi impertinent dacă ar sta pe obrazul unui om de rînd.
Ei, dar să urmăm zborul porumbiţei noastre cu faţa tuciurie care transportă sticlele cu bere nestemată; nimic nu-i împiedică mersul, se vede bine că ar călca şi peste cadavre numai ca să-şi atingă ţinta. Ba chiar un zdrahon îmbrăcat ca vai de lume care s-a întrecut puţin cu băutura şi acum dă să se scoale făcînd din clipă în clipă simţitoare progrese, primeşte o palmă lată în cap de la mesagera zeilor căreia era să-i taie drumul şi se prăbuşeşte iar duduind pe scaun, rotindu-şi ochii rătăciţi şi strecurînd printre buze nişte vorbe fără noimă: „Apă de trandafiri..."
Iat-o, zveltă ca o papură, frumoasa brunetă s-a strecurat pînă la masă, a lăsat cu graţie sticlele în frapiera unde plutesc în praf mucuri de ţigări şi chibrite arse, apoi - de necrezut! - s-a apucat să strîngă faţa de masă scoţînd de nu se ştie unde o alta, ca într-un număr unic de prestidigitaţie, o alta despre care s-ar putea spune că seamănă leit cu prima dacă aceea n-ar fi avut o gaură în colţul drept, iar aceastălaltă una drept în mijloc, ca un valtrap funebru. Domnul Maidan o bate părinteşte peste fund, iar fata se îmbujorează de atîta cinste.
-Ehei! oftează şi domnul Brezoi, întors pentru o clipă la sentimente mai bune faţă de vechiul său tovarăş de luptă. Ia deschide berea aia şi adu nişte mititei, îşi stăvileşte el pornirile
ARTA FUGII 241
prea umanitare printr-o poruncă amabilă. Apoi, cînd chelneriţa s-a îndepărtat lăsînd în pahare băutura cu miros veşted, îşi reia tonul grav de adineaori: Şi cum îţi spuneam, de azi înainte să mă tai dacă mai tolerez eu persoana; bine mă, adică asta e instituţia mumă-tii? Ori îţi pui tu borşul la-ncălzit pe banii statului ?
- Ho, ia-o mai domol, nene Temistocle, replică imperturbabil celălalt. Dacă te-nfiirii tot nu cîştigi nimic. Dar ia să trec şi eu la socoteală cum s-au ciordit schelăriile-ntregi, dar întregi, de la imobilul din strada Avestiţa 22; cum a dispărut un vagon de marfă nu se ştie unde; cum nu se ştie cine a dat afară un maistru priceput ca să angajeze pe cumătrul din Corabia; cum...
- Hai să trăieşti, ridică Brezoi paharul cu bere părînd iluminat deodată de o hotărîre. Dacă ne-nfuriem tot nu cîştigăm nimic. Da' să fii prudent, Sile, auzi? Să fii mai cu băgare de seamă.
Nu vom ajunge nicăieri analizînd motivele certei acestor oameni cu greutate; ne vom împotmoli într-o mlaştină de facturi, de contabili vinovaţi, de ingineri nepricepuţi, de procese verbale viguroase. Dacă salariaţii Trustului de Construcţii nr. 1 spun că fulgerul şi tunetul stau în mîinile lor, atunci or fi avînd pesemne dreptate. Brezoi n-a oscilat prea mult în carieră, fiind om de nădejde; şefii lui n-au avut de ce să-1 înlocuiască, de vreme ce-1 consideră greu de cap, iar treaba merge de bine de rău. în schimb Maidan a fost altădată un personaj căruia Maidan de acum n-ar fi fost bun nici să-i lustruiască ghetele; a avut şi maşină Pobeda la scară, dar apoi n-a mai păstrat nici maşina, nici scara. Acum are din nou un Fiat 1500, însă particular. Greu de spus ce s-a întîmplat în acest timp, destul că Maidan nu e prea bine văzut mai sus (s-ar spune despre el că este chiar „lichea periculoasă") şi zace pe o linie moartă unde-şi desfăşoară doar puţine dintre calităţi, ciupind cîteva miare ici cîteva dincolo ca să mai treacă vremea.
242
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
243
Fata aduse micii şi cei doi îi consumară cu vădită satisfacţie, ştergîndu-şi din cînd în cînd bărbiile de grăsime. Pe cînd Maidan se lupta să-şi scoată cu două degete un blestemat de zgîrci care i se înfipsese între măselele din fund, apăru în poarta grădinii un personaj gras şi congestionat, însoţit de un domn cu înfăţişare de pasăre golaşă, îmbrăcat în negru şi cam şleampăt. Primul era binecunoscutul contabil Tănăsache, pe care cei doi îl primiră cu bucurie, întinzînd spre el mîinile şi scoţînd adevărate mugete; Maidan reuşi ca în mişcarea bruscă de surpriză să smulgă şi zgîrciul afurisit, pe care-1 flutură între degetele ude către cei doi nou-veniţi, ştergîndu-1 apoi cu scîrbă de faţa de masă şi pregătin-du-şi palma bărbătească pentru o strîngere. Dar, vai, Tănăsache se-mpiedică în grabă de un picior de scaun (Brezoi ar fi putut jura că însoţitorul i-a pus piedică, dar tăcu din gură ca să nu se compromită) şi se-ntinse cît era de lat peste pietricelele aleii, apucînd cu disperare o faţă de masă care trase după ea nişte tacîmuri din nefericire pline vărsîndu-i-le în cap şi pe spinare. Brezoi se grăbi să-1 ajute, în schimb străinul se comportă mai degrabă bizar. Băgîndu-şi un deget în gură, se gîndi o clipă, apoi zise:
-Ar mai trebui puţină sare. Apucă o solniţă de la o masă vecină şi presără pe spatele ud al lui Tănăsache o cantitate apreciabilă de sare.
-Ştiţi că aveţi haz, zise Maidan cu reproş.
- Kasyade, cu i-grec, se prezentă străinul întinzîndu-i mîna.
-îmi pare bine, Maidan, zise celălalt înveselit, fiindcă în realitate admirase tainic piedica grozavă pe care tipul i-o pusese borţosului de Tănăsache şi tupeul cu care adăugase şi sare pe deasupra. E drept, după înfăţişare n-ai fi dat doi bani pe el, dar se vede că era inteligent.
Pe cînd Brezoi se chinuia să-şi ridice colaboratorul, Kasyade mai făcu un gest neobrăzat, anume îi descleştă mîna de pe haina bietului contabil, care se destramă iar bubuind de pămînt, şi i-o strînse cu efuziune.
-Sunt profesorul Kasyacie, cu i-grec, inventatorul, cred că aţi auzit de mine.
- Da, da, spuse zăpăcit Brezoi, încîntat să vă cunosc. Numele dumneavoastră...
- Ce ai cu numele meu ? Nu-ţi place cumva ? Nici al dumitale nu e tocmai frumos. Maidan chiţăi scurt, apoi întoarse spatele ca să rîdă în voie. I-adevărat, Brezoi avea un nume...
-Da' de unde-mi ştii dumneata numele? se zbor şi Brezoi. -Ei tovarăşe, se poate ! Unul este Temistocle Brezoi, secretarul Trustului de Construcţii...
- Numărul unu! completă contabilul care între timp se ridicase de jos şi-şi scosese haina.
-Numărul unu! repetă profesorul, apucînd prosteşte mîna lui Tănăsache şi strîngînd-o cu putere, da, da, îmi pare bine tovarăşe Tănăsache, foarte bine... Tovarăşe responsabil, urlă el apoi, adu vinul cel mai bun, fac eu cinste! Şi adu fripturi, patru fripturi şi cîţiva mici tovarăşului Tănăsache, opt, da, opt! Repede, repede!
Comanda fu executată într-adevăr atît de prompt, încît nu erau cei patru bine aşezaţi la masă că fripturile şi sosiră, înotînd în grăsime. Apoi vajnica ospătară, nemaiprididind cu zelul, aduse cîteva sticle bune de vin, umplînd paharele. Profesorul gustă, apoi stupi scîrbit pe jos şi de acolo se ridică o flacără roşietică lăsîndu-i cu gura căscată pe comeseni. Maidan se dezmetici primul:
-Ştii că-mi placi! zise el cu admiraţie. N-ăi fi un pres-tidijator de circ ? Ia mai fă o dată.
-Asta nu-i nimic, dădu Kasyade din mînă cu dispreţ. Apoi odată îşi lungi braţul şi-o apucă pe chelneriţă de poala halatului trăgînd-o înapoi. Ia vino-ncoace, puicuţă frumoasă! Păi ăsta e vin, ia spune ? Cum îndrăzneşti să prezinţi la această masă o asemenea poşircă?
244 I.P. CULIANU
- Nu eu, se zăpăci fata, tovarăşu' responsabil, da' altu' mai bun n-avem... Kasyade se domoli, o trimise cu jumătate de voce la dracu' şi apoi zise:
- Ei, atunci să vedeţi ce vin bun fac eu acuma! Fata rămase şi ea să se zgîiască. Profesorul îşi suflecă mînecile, scoase din buzunar o sticluţă în care suflă pînă ce ajunse de dimensiunea unui balon mare, turnă cele patru sticle de vin în el, adăugă puţin praf dintr-o cutiuţă plumburie, suflă asupra lichidului pînă ce acesta se tulbură tot, începînd să fiarbă cu băşici mari, groase, care se spărgeau la buza mai îngustă a recipientului.
Ochii lui Brezoi ieşeau din cap de atîta uimire, iar Tănăsache murmură ca pentru sine „E dracu' gol, dom'le" şi-şi făcu o cruce cu limba în cerul gurii. Doar Maidan, spirit mai practic, zise scîrbit: „Acuma ai stricat bunătate de vin, dom'le ! "
- Răbdare, răcni Kasyade, răbdare, tovarăşi! Şi suflînd iar deasupra amestecului, îl preschimbă ca prin minune într-un lichid cu totul limpede, uleios, de culoarea vinului. Apoi îl turnă iar în sticle, apăsă balonul cu mîna turtindu-1 pînă la dimensiunile unei fiole şi-1 băgă în buzunar.
- Formidabil! zise Brezoi. Da' acuma să văd care bea!
- Dau eu tonul, nici o grijă, îşi umplu Kasyade paharul şi-1 sorbi dintr-o înghiţitură, plescăind de satisfacţie. Ia încercaţi!
Cum nu-ndrăznea nimeni, roşindu-se toată, fata se găsi mai curajoasă:
- Dacă nu vă supăraţi, aş încerca eu.
- Perfect, absolut perfect. Şi Kasyade turnă în două pahare, ciocni şi dădu lichidul de duşcă. Chelneriţa bău şi ea, îmbu-jorîndu-se şi mai tare de plăcere.
- E foarte bun, dom'le, zise ea. însă n-apucase bine să-1 simtă arzător în stomac, că vinul şi începu să-i umble prin vine ca un rîu de foc întăritor. Şi femeia se simţi deodată o pisică mare în călduri şi stăpînul ei stătea acum în locul profesorului Kasyade, dar avea cu totul altă mutră, anume părea un tînăr neasemuit de frumos şi de puternic, gol în întregime. El se
ARTA FUGII 245
întoarse şi-i făcu un semn, zicîndu-i: „Du-te şi te îmbracă frumos, că acuş mergem", iar ea ascultă, alergă într-un suflet acasă, se răsti la mama care o-ntreba ce caută, îşi puse o rochie roşie frumoasă, se găti cu tot felul de zorzoane şi ajunse gîfîind înapoi, temătoare că minunea va înceta. Dar tînărul gol şi frumos ca un zeu din cărţile de şcoală era tot acolo, stînd de vorbă cu trei bărbaţi burduhoşi şi pulbere de piliţi, că-ţi venea să te strici de rîs. între timp, personalul de conducere al Trustului de Construcţii nr. 1 consumase aproape tot vinul, iar profesorul Kasyade suferise în ochii tuturor o uşoară metamorfoză. Astfel, Maidan observa că ochii profesorului au culori diferite, iar nasul îi atîrnă ca un moţ pînă la bărbie; lui Brezoi i se părea că profesorul poartă o pălărie făcuta din propria sa ureche stînga; pentru Tănăsache, profesorul era chel şi purta un costum de reptilă isauriană care putea să fie foarte bine propria sa piele.
- Ei, acuma ştiţi unde mergem? - se aplecă tainic profesorul peste masă.
- în pătuc... sughiţă Brezoi.
- La mama, se-necă Tănăsache.
Mai perspicace, Maidan ghici şi făcu din ochi:
- La femei!
- Bravo, răcni Kasyade, eşti de-al nostru, dă să te pup ! Şi-1 sărută apăsat pe obraz. Nimeni nu văzu nimic suspect, doar fata, care asista plictisită la scenă, aşteptînd să plece cu iubitul ei, zări pe obrazul lui Maidan ca un fel de urmă fumegîndă de colţi.
- Ştii că ai haz, plescăi Brezoi de plăcere. Da, da, n-ar fi rău... Să mergem! şi se ridică întîiul, clătinîndu-se ca un catarg bătut de furtună. Doar Tănăsache protestă slab, dar se lăsă purtat fără multă şovăire lăuntrică pînă la maşina particulară a activistului pe tărîm obştesc. Fata se agăţase de braţul voinic al tînărului, pe care-i venea mereu să-1 zgîrie cu gheare de pisică, dar se abţinu de teama opiniei publice.
12-13 aprilie 1972
ARTA FUGII
247
Addenda
Fragmente din Moartea şi fata
[i]
Urmează apariţia Sînzienei în casa miraculoasă a deliciilor; chelneriţa care se culcă cu diavolul primindu-i sămînţa rece în trup. Festele pe care succubii le joacă celor trei capi ai T[rustului] de C[onstrucţii] nr. 1.
[2]
Gabriel la şedinţa de hipnoză; Kasyade la doctorul care o îngrijeşte pe fata întîlnită de Arion în casa Sînzienei şi de care s-a lepădat pentru Sînziana. Apariţia Urnei în viaţa lui Arion. Filozoful Ureche şi lecţia de ateism; Kasyade îi aduce un buchet de flori să-i mulţumească, dar [Ureche] tremură în casă de spaimă. Povestea Sînzienei.
[3]
-Ei, acum continuaţi-vă călătoria, spune surîzînd vag profesorul Kasyade şi apasă pe accelerator. Dar parcă face anume: maşina derapează, iese din şosea, roţile din dreapta coboară vertiginos în noroiul şanţului, cele din stînga se ridică brusc, o portieră din spate se deschide, Brezoi este împins în afară de o forţă necunoscută şi zboară în mocirlă, apoi caroseria izbeşte pămîntul nefiresc, cu spatele, turtind de-a binelea capul prea
lung al lui Vasile Maidan şi producîndu-i o vagă mîncărime lui Tănăsache, care nu-şi dă seama de nimic şi zîmbeşte încă în somn, se-ntoarce din nou, greoi şi lent, roţile scrîşnesc prinzînd iarăşi iarba pădurii sub ele şi în fine maşina zvîcneşte chemată parcă de un pom gros, înalt, veşnic, care împinge puţin motorul, atît cît ţeasta bietului contabil să ţîşnească sîngerie prin parbriz, trupul său rămînînd ţintuit în perna canapelei pînă la sosirea organelor de anchetă.
Profesorul Kasyade în schimb a rămas întreg şi surîzător; deschide portiera contemplînd cu vădită satisfacţie dezastrul, îşi scutură un fir inexistent de praf de pe haină şi dispare între copaci. Tănăsache şi-a revenit în urma izbiturii; poate mişca şi simte în membre o durere dulce; parcă ar avea o salbă de foc împrejurul gîtului, iar ochii îi sunt acoperiţi de o năclăială murdară care-1 împiedică să vadă ceva. îşi simte capul ca şi cum l-ar ţine într-un muşuroi de furnici. La început e nedumerit, nu-şi aduce aminte de nimic, apoi se sperie de-a binelea. Glasul îi porneşte slab, apoi dă drumul unor răgete disperate:
- Tova... Brezoi! Temistocle ! Temistocle ! Scapă-mă! Scaapă-măă!
Brezoi a suferit doar o uşoară contuzie, a văzut focuri de artificii mai ales roşii şi galbene şi a luat o baie de nămol în partea dorsală jos. Acum îşi aduce aminte de toate şi-1 cuprinde o teamă nesfîrşită. Se aude strigat pe nume şi numele ăsta îl chinuie cumplit, ar vrea să scape de el, să-1 ucidă. Picioarele o pornesc de la sine, mai şchiopătînd la început, apoi prinzînd un ritm frenetic. După şapte ore, Brezoi este găsit tot mai alergînd domol şi disperat, baltă de sudoare, într-un lan de porumb situat la douăzeci şi opt de kilometri de locul accidentului, urlînd ca un apucat şi greu, foarte greu de prins. Şeful de post se alege cu un pumn în cap şi, enervat, îşi întinde cu o labă potrivnicul la pămînt.
248
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
249
[4]
- Propun ca în logica voastră să mai apară un termen: acela de suferinţă. Şi dacă vă doresc ceva, este, iertaţi-mă, să suferiţi cît mai mult ca să coborîţi de la nebunie la viaţă.
- Suferinţa ? spuse Delian, suferinţa în logică ? Ce amestec de-a dreptul libidinos! Logica este o formă pură de existenţă, departe de suferinţă şi de plăcere, despărţindu-1 pe om de animal şi dîndu-i acea calitate unică a esenţei pe care fiinţarea simplă nu o are, aşa cum colcăie brută în sînul naturii procreative. Suferinţă! - şi pufni strîmbîndu-se amar la o asemenea inepţie. Te sfătuiesc să-1 citeşti pe Hegel, domnule, vei avea numai de profitat.
- Da, da, şopti umil Arion, desigur că-1 voi citi pe Hegel, am şi început chiar. Dar atunci ar fi bine să nu mai numim logica logică, ci să-i zicem teorie a destinului sau aşa ceva, aşa încît să pătrundă în ea suferinţa şi bucuria care este o formă a suferinţei, da, fiindcă logica în sine este goală-goluţă ca un peştişor în mijlocul oceanului. Iar suferinţa este rechin faţă de acest peştişor la început, îl înghite şi peştişorul nu moare; în pîntecele rechinului el devine incandescent, străluceşte mistuind masa mistuitorului, arzîndu-i carnea pînă ce suferinţa va rămîne un simplu schelet coborînd în adînc, iar logica o lumină salvatoare.
împrejurul lui Arion se schimbau priviri vesele, apoi studenţii întoarseră capetele şi în cele din urmă şi corpurile, risipindu-se care încotro după îngheţată ori după muzica răzbătînd dintr-o altă sală a căsuţei lui Penemuk. El continuă să vorbească, neluînd seama că e singur:
- Şi iarăşi lumina va scădea, peştişorul va deveni un locuitor plăpînd al marelui ocean, un alt monstru marinii va înghiţi, dar mai devreme ori mai tîrziu mistuitul îşi va mistui mistuitorul devenind lumină curată şi aşa mai departe. Oare există însă putinţa ca lumina, în loc de a dispărea, să sporească? Da, da,
trebuie s-o găsim, de vreme ce alţii au găsit-o. Aceasta ar fi teoria sau contemplarea destinului, nu uitaţi, domnilor...
în vremea aceasta, din iatacul lui Gabriel, Urna ieşi îmbrăcată strălucitor în chip de regină indiană, lăbărţîndu-şi mereu braţele din cauza timidităţii care mai lua şi forma unui rîs neplăcut şi ascuţit. Gabriel o însoţea, la fel de frumos şi de îndepărtat ca o licărire astrală. Ochii ficşi pironeau ochii femeii, iar buzele sale alegeau zîmbetul între indiferenţă şi batjocură. Arion rămase cu privirea aţintită asupra lor şi se scutură din tot trupul. încercă să-şi stăpînească fiorul, dar lacrimile îi îmboldiră, pe rînd, ochiul stîng şi ochiul drept. „Sunt aproape făcuţi una pentru celălalt, Urna pentru celălalt, dar celălalt liber şi dispreţuitor. Eu nu-i puteam oferi altceva decît capul meu umil plecat la voinţa zeilor şi puţină omenie. Celălalt îi oferă corupţie şi cunoaştere." Apoi gîndurile tăcură şi se înstăpîni înlăuntrul său o linişte ţîrîitoare de amintiri, frînturi de vorbe şi imagini.
Mihael, care veghease în umbra cernită a bolţii, se apropie întunecat de tînăr şi-1 atinse uşor pe umeri. Arion se zgîlţîi ca pătruns de curent şi-şi ridică ochii umezi. Dar nu mai zări omuleţul supt şi uscat care-i vorbise cu blîndeţe în cămăruţa din strada Vîntului 7, ci două luminătoare de foc scăpărînd în mijlocul unei feţe radioase; văzu o frumuseţe paşnică a cărei strălucire curată ieşea din spaţiu şi timp : chipul lui Mihael era universul întreg rotindu-şi sferele şi mila grijii cerului. Buzele de vînturi i se deschiseră şi puţine cuvinte de foc învolburară liniştea :
- Omule, iată un chip al meu. Iată chipul celorlalţi. Şi făcu semn cu mîna dreaptă, din care ţîşneau limbi lungi de flăcări.
-Hei, urlă Gabriel schimonosindu-se deodată, bătrîn smintit ! Şarlatan înfumurat, şterge-o de-aici!
Dar Arion văzu în locul lui un balaur uriaş făcut din pămîn-turi şi ape şi focuri şi vînturi murdare, duşmănoase; iar în locul inimii sale colcăiau poftele lumii întregi şi ura ca o iazmă fără
250
I.P. CULIANU
ARTA FUGII
251
sfîrşit. în ochii de oţel jucau puterile distrugerii, convoaie de arme şi slujitori ai lor tîrîţi de o soartă absurdă. Alături, Urna îi apăru ca o fiinţă simplă, animalică, împrumutînd ceva din esenţa celuilalt. Vedenia se stinse într-o clipă. Gabriel redeveni acelaşi om de pînă atunci, mînios şi aţîţat. Mihael era bătrînul drept, cu ochii pătrunzători. Atraşi de glasuri, tinerii se adunară din toate părţile înconjurîndu-i pe cei doi. Arion rămăsese prins de scaun, fără a se dezmetici.
-Bătrîn nebun, ţipă Gabriel, pînă cînd ai să ne dai tîrcoale fără poruncă ? Nu ştii oare că nu ţi-a venit ceasul ? Dacă nu vrei o chelfăneală pe care s-o ţii minte, cară-te de-aici mai repede. Mihael nu se clinti din loc.
- Desprinde-1 pe acesta, zise arătînd către Arion. -Ţi-am spus s-o ştergi, zănatic afurisit. Acesta este al meu
de cînd i-aţi dat drumul de acolo. Toţi aceştia sunt ai mei - şi făcu mîna roată arătînd cercul de tineri care chicoteau şi şuşoteau în faţa spectacolului neaşteptat.
-Dacă am venit aici, ţi-aduc o poruncă, rosti Mihael. Şi n-am venit singur.
Ochii tuturor se îndreptară spre uşă: pe acolo pătrunsese neobservat un alt bătrîn înalt şi slab, cu priviri încărcate de asprime. Arion îl recunoscu pe Rafael, cel care-1 izgonise de lîngă Sînziana de trei ori şi îngheţă.
- Nici ţie nu ţi-a venit încă ceasul, scrîşni Gabriel, nici ţie!
- Nu mai este mult, Gabriel, ştii bine, spuse bătrînul. Du-mă la acela care locuieşte mai departe.
în clipa aceea apăru, vesel, profesorul Kasyade, azvîrlind peste adunare confetti ude. Apoi se proţăpi înaintea lui Rafael dîndu-i cu tifla:
- Sunt foarte gras, zise, ia spune, ce-ai să-mi faci ? Ce poţi să-mi faci ? Ce mi-ai putut vreodată face ?
Şi azvîrli asupra lui Rafael un pumn de hîrtiuţe multicolore care i se opriră însă la picioare sau se mistuiră în aer.
- Bietul de mine, urlă Kasyade, sunt atît de gras că mi se pare c-am înghiţit pămîntul. Apoi, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, se chirci ca şi cum ar fi vrut să vomite şi gîtul i se umflă, fălcile i se căscară uriaşe şi dădu afară, printre cheaguri de sînge şi viermişori galbeni, o sferă neverosimil de mare, semănînd cu pămîntul. Tinerii aplaudară admirativ scamatoria, iar Kasyade le mulţumi cu satisfacţie.
Rafael ridică mîna stînga şi-1 prinse pe profesor de gulerul cămăşii ridicîndu-1 în sus ca pe o pană. Omuleţul dădea caraghios din picioare şi se apucă să sufle apă pe nări, spre entuziasmul spectatorilor.
-Pfui, scuipă el, nimeni nu-şi dă seama cît de serios şi de gras sunt. Dar aveţi răbdare...
-Arată drumul, spuse Rafael.
- Haide, ce să-i facem, oftă Kasyade. Dar ce-ar fi să mă dai jos din cîrlig ?
Apoi dispărură între bolţi şi glasul profesorului se mai auzi doar ca un chiţcăit stins.
Mihael îşi lăsă din nou mîna pe umărul lui Arion, zgîlţîindu-1 cu putere.
-Vino.
- Du-te la naiba, imbecil zăltat, se repezi Gabriel să-1 lovească, dar se opri la cîţiva paşi ţintuit în loc de privirea bătrînului.
-Şi Urna? întrebă Arion.
Gabriel izbucni în hohote de rîs, apucînd fata de mînă.
-Ţi-o aduc, e soţia ta, e iubirea ta în cazul că ai uitat-o pe cealaltă; dar seamănă ca două picături de apă, încă puţină răbdare şi nu se vor mai deosebi prin nimic.
- Minţi, spuse Arion plecînd ochii. Nu vreau s-o iau pe Urna cu mine, dar nu aş vrea s-o las aici.
-S-o întrebăm ce doreşte, e liberă, nu? Ce doreşti, Urna? Tremurînd din tot trupul şi zăngănindu-şi salbele, Urna îl privi pe bătrîn, care-i trezea o groază nefirească, îl privi pe
252
I.P. CULIANU
Arion, care i se păru un omuleţ slab, nenorocit şi puţin nebun, apoi pe Gabriel lîngă care era sigură. -Rămîn aici, şopti ea.
- Ţine-ţi femeia, făcu Mihael semn. Du-ne la cealaltă. Ceasul ei a venit.
-Nu voi îngădui, scrîşni Gabriel. Nici pomeneală! Mai are foarte multe de făcut.
-Ceasul ei a venit, repetă Mihael cu acelaşi glas de gheaţă.
- De asta e aici Rafael, mă-ntrebam eu ce caută! Nu-i nimic. Apoi întorcîndu-se către Urna, Gabriel o cuprinde drăgăstos de umeri: Avem aici fetiţa asta care-i va lua curînd locul.
-Nu, zise Arion, nu-i va lua locul.
-Limbricul a prins glas, cumva? Taci din gură, altfel rămîi şi tu.
Cuprins
Arta fugii din lume ?
O singurătate cît lumea! (Dan C. Mihăilescu)................... 5
Cuvînt lămuritor asupra ediţiei (Tereza Culianu-Petrescu)........15
IMAGINAŢI ARMATA ÎN GOLF
„Şi-am rîs, prosteşte, fără voia mea..."................................23
Atmosferă senină...........................................................26
In loc de început: mereu început........................................29
Obiecte în mişcare .........................................................31
Seara, lîngă perete .........................................................34
Imaginaţi armata în Golf..................................................43
întîmplarea ciudată a unei clase..........................................49
Un fel de absolut...........................................................53
ARTA FUGII
„Volumul de faţă mimează..." ...........................................59
Arta fugii....................................................................60
Inelele nopţii................................................................62
Impas.........................................................................63
Echinocţiu cu soare roşu..................................................65
Pisica turbată................................................................67
Coama calului de carton ..................................................69
Domesticire divină.........................................................70
închizătoarea de sticlă.....................................................72
Cămaşa roşie................................................................74
Urme ....................................
Lumină..................................
înainte de fugă.........................
Fuga I: Numerele.....................
„Aş vrea să scriu despre spaimă..." „Cum presimţi o hienă..."...........
„Noaptea sufletul meu..." ................................................92
Fuga II: „Să nu pierdeţi cumva actul acesta..."......................93
Canon I: Copilăria culorilor............................................100
Nici... nici..................................................................105
Discuţii în jurul fizionomiei.............................................106
Fuga X: Apoteoza omului gotic
sau cele zece zile......................................................109
Jocul de zaruri............................................................ 123
Oglinda ovală ............................................................. 132
Fuga XIV: Oreste Regele Sunetelor.................................. 143
Maia........................................................................ 157
Fuga XVI: Executorul testamentar....................................161
PAZĂ BUNĂ
Istoria 1..................................................................... 165
Istoria II.................................................................... 168
Istoria III....................................................................171
„Ţinuturi peste care prevestirile..."................................... 175
Pază bună.................................................................. 177
„Nădăjduiesc să găsesc izvorul...".................................... 190
O răzbunare............................................................... 194
Noapte.......................................................................210
MOARTEA ŞI FATA
în pregătire în colecţia BIBLIOTECA IOAN PETRU CULIANU
Jocurile mintii. Istoria şi teoria culturii, epistemologie (studii şi eseuri) Gnozele dualiste ale Occidentului Jocul de smarald (roman)
Sorin Antohi (coord.), Religie, ficţiune şi istorie. Eseuri în memoria lui Ioan Petru Culianu
Moartea şi fata Addenda........
217 246
www.polirom.ro
Coperta : Manuela Oboroceanu Redactor : Tereza Culianu-Petrescu Tehnoredactor : Ioana Mariniuc
Bun de tipar : ianuarie 2002. Apărut : 2002 Editura Polirom, B-dul Copou nr. 4 • P.O. Box 266, 6600, Iaşi Tel. & Fax (032) 21.41.00 ; (032) 21.41.11 ; (032)21.74.40 (difuzare) ; E-mail : office@polirom.ro B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7 • P.O. Box 1-728 , 70700, Bucureşti ; Tel. : (01) 313.89.78, E-mail : polirom@dnt.ro
MULTIPR]J*r
Tipografia MULTIPRINT Iaşi Calea Chişinăului 22, et. 6, Iaşi 6600 tel. 032-211225, 236388, fax. 032-211252
Valoarea timbrului literar este de 2% din preţul de vînzare şi se adaugă acestuia. Sumele se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont nr. 2511.1-171.1/ROL