
PETRU CRET1A
♦
norii



H U M A N 1 T A S


NORII

PETRU CREȚ1A (1927-1997). Din 1952 până în 1971 Petru
Creția a urmat o carieră universitară: asistent, apoi lector la
Secția de limbi clasice a Facultății de Litere din București. Apoi
a fost cercetător la Institutul de Filozofie între 1971 și 1975. Din
1975 a editat, alături de Dimitrie Vatamaniuc și un grup de
auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Acade-
miei Române, ediția Națională a operei lui Mihai Eminescu.
Din 1971 a coordonat împreună cu Constantin Noica ediția
Platon la Editura Științifică.
După 1989 a condus revista de istorie literară Manuscriptum.
Scrieri original e:
Norii (Cartea Românească, 1979); Epos și logos (Univers, 1981);
Poezia (1983); Pasărea Phoenix (1986); Oglinzile (Humanitas,
1993); Luminile și umbrele su fletului (1995); Catedrala de lumini.
Homer, Danie, Shakespeare (Humanitas, 1997); In adâncile
fântâni ale mării (1997).

Traduceri:
-  din Vechiul Testament: Iov, lona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea
  cântărilor (cu studii introductive) — 1995;
-  din latina medievală: Dante — De vulgari eloquentia, Epistolae,
  Eclogae;
-  din italiană: M. Bontempelli, Oameni in timp — 1966,
  E. Cecchi, Peștii roșii — 1973, Longos, Daphnis și Chloe,
  A. Tilgher, Viața și nemurirea in viziunea greacă— 1995;
-din franceză: M. Yourcenar, Povestiri orientale — 1993;
  Alexis — 1994; Creierul negru al lui Piranesi— 1996; G. Du-
  mezil. Zeii suverani ai indoeuropenilor — 1997; Emil Cioran,
  Antologia portretului—1997; G. Duby, Cavalerul,femeia și preotul
  — 1997; Franțois Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe
  memorabile explicate in contextul istoric — 1995;
-  din engleză: V. Woolf, Doamna Dalloway — 1968, Valurile —
  1973, Eseuri — 1972; T. S. Eliot, Eseuri — 1975; Frances A.
  Yates, Iluminismul rozicrucian —1998; Graham Swift, Ultima
  comandă — 1999.

Petru Cretia
f




                Norii










HUMANITAS
BUCUREȘTI

Coperta
GABI DUMITRU






















Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CREȚIA, PETRU
   Norii / Petru Creția. - București: Humanitas, 2005
   ISBN 973-50-0948-X
821.135.1-4
821.135.1-84


©HUMANITAS, 2005
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1,013701 București, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POȘTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.PC.E. - CP 14, București
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

ISBN 973-50-0948-X

            Notă asupra ediției









    S-a întâmplat ca prima ediție a acestei cărți, apărută
în 1979 la Cartea Românească, să aibă un destin. Spirite
alese și exigente au prețuit-o și unele chiar au iubit-o și
am aflat că a pătruns cumva în conștiința a numeroși ti-
neri care își trăiau pe atunci marea fervoare irepetabilă
a lecturilor cu care unii dintre noi intrăm în viață. Poate
această soartă a cărții să se explice prin sufletul reprimat
al acelei vremi, pe care ea îl îndrepta stăruitor către un
spațiu totodată zilnic, la îndemâna oricui și imposibil de
supus fie și celei mai vagi constrângeri. Pe lângă asta vor
ma i f i operat și alte determinări, fapt este că acest text fără
direcție și fără suită, greu de citit la șir și producând une-
ori o anume sațietate, n-a căzut în uitare. Astfel că, înțe-
legând că mai sunt oameni care vor să citească această
carte, m-am hotărât să-i fac câteva îndreptări — confor-
me cu o anumită grijă de a respecta legile nescrise ale ex-
presiei literare — și să-i adaug unele formulări, fără a
altera cu nimic spiritul în care a fost scrisă întâi. în fond
Norii sunt, prin excelență, o carte deschisă și, așa cum
m-am gândit că, idealmente, ea ar putea fi sporită de ori-
care dintre cititorii ei, m-aș putea socoti liber să o fac eu
însumi, respectându-i esența. Dar atunci, se poate întreba
cineva, de unde calificarea acestei versiuni ca ediție de-
finitivă: o carte deschisă nu e definitivă niciodată. Ade-
vărat, dar ceea ce, prin firea lucrurilor, se închide undeva
este șirul anilor unei vieți. în acest sens am simțit că e

6 PETRU CREȚI A

vremea să mă despart de Norii la momentul cel mai po-
trivit, adică atunci când mai puteam s-o recitesc și, pe alo-
curi, s-o rescriu, cu fervoarea de odinioară, controlată de
totce-am mai învățat de atunci în materie de artă litera-
ră, precum și de sentimentul că sunt unele datorii care
trebuie onorate înainte de a fi prea târziu. Nu mă amă-
gesc cu certitudinea că acum, în alte timpuri și în mâi-
nile altui rând de cititori, Norii ar putea avea aceeași
soartă ca odinioară. Mă mulțumesc cu gândul că, reluând-o,
cartea mai era încă vie în mâinile mele și că, pentru a-și
împlini mai departe menirea, nu are nevoie decât de un
număr de cititori de un anume fel, cei sensibili, printre
altele, la faptul că, printre nori și despre nori, sunt risi-
pite în cartea aceasta multe rostiri poate obscure, unele
foarte scurte, care nu sunt altceva decât niște incantații,
mici vrăji făcute din cuvinte, fragmente răzlețe din ma-
rele rit de transfer al sufletului într-o altă zonă.
    Numeroși cititori mi-au mărturisit că nu pot citi toată
cartea la șir, și au dreptate. Segmentele sunt autonome
și, în marea lor majoritate, nu sunt în suită: ele sunt me-
nite fiecare, în sine, să constituie în cititor, cu participarea
lui, o stare de univers. Aș putea admite că, multe fiind, frag-
mentele pot obosi. Dar nimeni nu te obligă să le citești
.altfel decât au fost scrise, la răstimpuri, după starea ce-
rului și a sinelui. Să fie prea multe? Nu cred. Măcar din
perspectiva relației dintre suflet și univers, universul este
infinit. Norii sunt o foarte mică, o neînsemnată culegere
de impresii, atâtea câte i-au fost date unei vieți. Fiecare
e liber să-și trăiască propriile stări de univers. Pentru asta
poate nici n-are nevoie de vreun text. Așa cred uneori,
alteori cred că textul e important, altfel n-aș fi scris aceas-
tă carte.

Petru Creția

    Este greu de închipuit un om care să nu aibă o anumită re-
lație cu priveliștea cerului. Acest mare spectacol e străvechi și
ecumenic, experiență vie și însemnată a omenirii întregi de la
obârșia ei. De aici gândul unei cărți despre nori și, în general,
despre ceea ce se vede și se simte privind în sus și în înalt, deasu-
pra orașelor și a pădurilor, deasupra munților și-a mării, dea-
supra istoriei. Desigur, o asemenea carte poate fi făcută în multe
feluri. Totuși parcă ea nu trebuie gândită ca o structură coer-
citivă, ci mai mult ca un spațiu aluziv de reverberație a unei
emoții elementare, difuze și festive. Și nici, deși n-ar fi cu ne-
putință, ca un discurs continuu și cumva articulat și construit,
și nu atât de teama unui migălos plictis, cât din respect pen-
tru natura sau esența celor ce au loc în cer și în noi. Diver-
sitatea lumii este una din expresiile libertății, atât de mult încât,
fiind de spus atâtea, ne-a părut rău că n-am făcut-o împreună
cu mai mulți. Turnul din Babilon putea fi oarecum clădit și
după încurcarea limbilor. La urma urmei lumea, ca să nu moa-
ră de urâtul eleat, vrea să fie, rămânând aceeași, mereu alta și
în multe chipuri alta și, în aceasta, noi și timpul suntem cele
mai bune unelte ale ei.
    Pe de altă parte, luând de data aceasta în seamă depărtarea
care se așază cu vremea între generații, ne cflăm, dacă nu cumva
l-ani trecut de mult, în pragul unor mari mutații ale sensibi-
lității și, implicit, ale expresiei, și poate este bine să consem-
năm, pentru urmași, mărturiile chipurilor noastre de a simți
lumea și de a ne simți în ea,gândindu-necăpoate înseși vechile
vise pier în calea celor noi și că ar fi păcat și pentru viitori să

8 PETRU CREȚIA

fie mai săraci de ale noastre și pentru noi să fi trecut și, mai
amar decât arhaici sau uitați, să fi ajuns indescifrabili. Fiin-
țele ca noi, făcute și din semne și din timp, sunt destinate să-și
instituie și să-și transtituie ființa. Altfel decad de la ființa lor.
    Și ar mai fi ceva de spus aici: acela care, asumându-și soar-
ta, nesilit și neorbit, se simte fiu, părtaș și martor al unui loc
anume și urmaș al lungii sale vremi poate avea și gândul că,
dincolo de atâtea întâmplări, nu toate bune, există o durată a
celor fără glas și fără nume, cărora, dintre toate, singur cerul
le-a fost dat fără de părtinire și le-a fost dat întreg, cu vremea
lui cu tot, stăpână peste timpi și roabă nimănui.

                                 Corona Borealis in
                                 aeternum resplendens
                                 super frontes nostras,
                                 super tristitiam mundi.

   La munții ceimaimariși la deșerturi, la tundre, oceane,
cataracte sau la imenșii codri de la miazăzi ajungi mai
greu sau poate niciodată, oricât ai da și ai visa. Dar ce-
rul, care se amestecă în toate și hotărăște și de frumuse-
țea lor, îți stă la îndemână zilnic, de oriunde, orișicine-ai
fi, cu prețul unei simple ridicări a ochilor spre el. Și poți
vedea în el nu numai centrul sistemului nostru planetar,
izvorul luminii, nu numai priveliștea fără pereche a no-
rilor, ci, jumătate din timp, însuși marele cosm, lumea tu-
turor lumilor.

   încununat de fragezi nori, pământul nostru vechi că-
lătorește, după lege, în pustiul lumii.

   De ce e-așa de greu să-i ținem până și pe nori, cu cerul
lor, în triumful clipei? De ce alunecă și ei în timpul nos-
tru, peste atâtea zile unde nu mai suntem sau unde nici-
odată nu vom fi?

   Noapte, arbori în ceață, cerul: boltă neagră, egal și ire-
mediabil neagră; dulce, miraculoasă amintirea și putința
cerului albastru și a luminii.

   Cer intens albastru și adânc în ultimul amurg, învol-
burat, în spume, ca un ocean tăcut.

10 PETRU CREȚIA

   Cerul nu numai că ne însoțește pretutindeni, ci face
parte tot mai mult din noi.

   Privitorul stă în vârful unui munte, la primul ceas al
zorilor, când pâclele nopții prind să se înalțe din câmpii,
alcătuind o mare albă din care mai rămân necotropite
doar ostroavele culmilor de deal, o mare astfel lumina-
tă de întâia lumină încât nici marea fără vânt sub luna
miezului de noapte nu e mai rece și mai liniștită decât
ea. Și când începe, încet, să se destrame, atunci sub undui-
rea ei, printre spume, pământul și așezările lui, pășunile
verzi și râurile argintii se străvăd pierdute ca o Atlantidă
din ce în ce mai limpede în creșterea luminii și-n risipi-
rea ceții. Dar către amiază pâclele gonite se adună în râpe
și ponoare, urcă pealbiile lor și se aștern, sidefii, pe piep-
tul lat al dealurilor mai înalte, năpădindu-le vânjoasa
ondulare cu mii de hectare de lumină întrupată, acope-
rindu-le de tot o vreme, până frunțile lor rămân birui-
toare în sălbăticia albastră și răcoroasă a cerului. Puțin
mai târziu, aceleași cețuri se clădesc în neclintite turnuri
de rocă albă, crescând mereu mai sus spre cer și arun-
când pe stânci umbre mereu mai lungi; iar apoi din al-
bastrul stins al orizontului prinde ființă și sporește în
valuri înguste și negre o pânză cu urzeala cenușie care
cotropește pas cu pas cerul și își aruncă umbra de eclip-
să peste întregul pământ, amuțind timp de o clipă nesfâr-
șită foșnetul frunzelor și cântecul păsărilor, pentru ca
după aceea, fără veste, să se vadă plutind deasupra pră-
pastiilor și a piscurilor, ca niște ulii, norii sumbri și umezi
ai după-amiezii. Apoi se stârnește vântul, albele turnuri
se irosesc, șterse din temelii, și perdele opace de ploaie
se desfac peste văi și peste lacuri, înspumându-le luciul
stins. Și uneori, spre asfințit, se sloboade furtuna peste
fumegarea înălțimilor, purtând și sfârtecând aburi vifo-
roși în al căror alb crâncen se istovește ultima lumină; iar

NORII 11

soarele coboară sângeriu prin zbuciumul norilor și prin
năpustirile vântului ca într-o osândă fără iertare și totuși
lasă în urmă-i, sus, pe albele piscuri de zăpadă pustie, su-
prema amintire a luminii, ca o cunună de visate dimineți.

   Vântul umple cu puterea sa spațiul întreg și poartă cu
el, prin întunericul norilor, sclipirile soarelui ca pe niște
vulturi rotitori și ca pe niște rândunele fulgerând între
pământ și cer.

   Se scutură un nor trecător, cade o moale, scurtă, cal-
dă ploaie printre raze de soare și aerul miroase a flori ne-
văzute.

   Vrăjit este amarul cer și sufletul privește, prin stratu-
rile sale străvezii, în sine însuși.

   Puternica amintire a mării dată de pânzele de cirus,
topite, estompate într-un cer viu, cu ochiuri adânci, al-
bastre, fluide, frământate, fremătătoare; lumina era răco-
roasă, intensă, dar nu aspră și cerul făcea valuri și spume
ușoare.

   Ce am gândi, trăind pe meleaguri de pâcle sau de ne-
guri joase, dacă un călător ne-ar spune că în țara lui aceste
cețuri se înalță în văzduh și că pot dobândi acolo culoa-
rea purpurii sau aceea a aurului și, îndeobște, cele mai
intense ori mai gingașe culori?

   Privită din adânc, marea își este sie însăși cer, dar cu
mai stinse, tot mai stinse nopți și zile, veșnic pustie și de
stele și de nori.

   Tot spunem când una, când alta despre nori în gene-
ral, dar sunt între ei deosebiri uriașe de chip și de sens,

12 PETRU CREȚ1A

și ce au comun oare, de exemplu, grelele cirezi de dihănii
negre și informe sau trâmbele despletite de fum care întu-
necă pulberea sub năvala furtunii cu micul abur de cristal
ce înstelează uneori, disparent, înaltele ținuturi întune-
cat-albastre ale zilelor de vară?

   între noi și imperiul morții se află din vechime sfân-
tul aer, puternicul duh nevăzut al vieții, laptele ei dia-
fan. El simțurilor li se destăinuie numai ca azur și ca vânt;
el e albastrul luminii din șirul zilelor noastre, el mângâ-
ierea și biciul, răcoarea, el autorul atâtor mișcări, de frun-
ze și valuri, de nisipuri și zăpezi viscolite, de albe pânze
cândva, de nori și de umbre de nori. Lucrurile se leagă-
nă, se umflă, se apleacă sub vânt, se zbuciumă, se frâng
sau se spulberă,alunecă,plutesc, se înalță, tresar. Lucru-
rile foșnesc, șuieră, gem, vuiescsau tună sub vânt. Iar lu-
mea este astfel mai frumoasă și mai vie, și au un spor mai
mic puterile singurătății în lucrarea lor.

   în neîncăființă ființând, sub cer, atâtea lucruri își aș-
teaptă ora.

   Dintre cei care au văzut cerul, cei mai mulți vor fi în-
totdeauna morți. Și tot mai mulți, oricât ne-am înmulți
sub cer. Astfel că, spulberate în aer, topite în ape, îngro-
pate în pământ, sunt cerurile fără număr ale ochilor apuși.

   Așa cum în lumina albă sunt ascunse toate culorile,
în tăcerea zilei de azi se simțeau cuprinse toate sunetele
cu putință ale acestei lumi și-ale oricărei alta.

   Spre locul acela, un cerc infinit, o osteneală liberă, unde
a fost, în depărtarea anilor, o lumină, un trup, o pedeapsă.

NORII 13

   Benzi negre și benzi portocalii trase puternic oblic pe
orizontul foarte albastru.

   în zilele noroase și posace, pătrundeți cu gândul din-
colo de bolta de ceață amorțită, în lumea zăpezilor soa-
relui, în fericirea albastră.

   Aprindeți în amurg multe și mari făclii, tot câte șapte
de fiecare dintre cele o sută de culori ale curcubeului;
   să miroasă a nori, a aer, a vânt, a lumină, a noapte, a
stele, a soare îndepărtat;
   așezați-vă, îngeri, în patru zări și cântați, încet și lim-
pede, cântecele serii, cântecele zorilor nopții;
   îngeri dintre pământ și cer, nu sta ți degeaba în amur-
guri fade, prin copaci, ca niște păsări mohorâte, dați mu-
ritorilor priveliști noi sau înviați-le pe cele vechi, să fie
ca și azi, un număr de clipe.

   Ceva din noi pătrunde în lume și schimbă ceva: ar-
doare și fum, lumină, cenușă, o altă sclipire a stelelor.

   Soarele părea explozia unui proiectil într-o pânză de
apă mlăștinoasă și fără adâncime.

   Cerul era bătut de vânt, de ulii și de nori și de ușoare
stingeri și aprinderi, într-unpăienjeniș de raze și de gene
obosite.

   Piatra și vântul nu-și sunt lor înșile piatră și vânt, lu-
mina nu se luminează pe sine, ochiul nu se vede pe sine,
dar gândul își este sieși gând și pe sine se poate gândi.

   în rânduiala și statornicia cerului astral se-ascunde
universul viu, înfiorat mereu de primeniri și de dezastre

14 PETRU CREȚIA

a 1 căror chip îndepărtat ni-1 joacă oarecum, în cerul nos-
tru, feluri de nori și chipuri de nori.

   Nu numai cerul: poți privi așa orice. Căci totul se as-
cunde în propria sa revelație. Iar lumea întreagă nu este
decât o falsă minciună.

   Oare n-ar fi bine să putem vedea o clipă cerul și lu-
crurile lui cu ochii, cerului orbi, ai tuturor sălbăticiuni-
lor de pe pământ?

   In adevărul fără gând al unei trăiri nemijlocite norii
nu par aburi pământești și își păstrează rangul de căști
aborigeni ai cerului din cer.

   înălțimi în aburul orizontului, nori de pulbere, fum și
vapori, erupție spirală din trupul de piatră al munților,
cu mari pale de fum gri-mat și fin, iluminat ca de niște
fulgere lăuntrice, iar în jur un uriaș amfiteatru de nori
luminoși.

   Adesea cerul tălăzuiește ca marea cu spumele ei, dar
nu e de văzut decât rar așa, noaptea, sau în amurgul târ-
ziu, ca azi, când sus, departe de orizontul care se răcea
încet, se vedeau deja ape adânci, întunecat-albastre și
dungi de spumă nebuloasă, alb-fosforescente.

   Cerul de toamnă, puțin gălbui, ca iluminat de o lampă
slabă, acoperit de nori; jos, fumurile caselor de aceeași
culoare par zeci de izvoare a căror curgere nevăzută se
pierde în marea calmă de sus.

   De prea cruda lumină, în lumea ochilor încep să se aș-
tearnă peste lume, lin, din cerul crâncen, mari și ușoare
umbre după umbre.

NORII 15

   Către apus e o clipă în care albastrul zilei, înainte de
a căpăta umbra și adâncimea întunericului, se decolorează
spre occident până la un albastru spălăcit, diluat, apoi
până la o strălucire albă, rece, fără adâncime. între marea
albastră a zilei și aceea de beznă a nopții, apele cerului
rămân un scurt răstimp fără culoare și se arată de sub-
stanța eterului, apa luminoasă a zonelor înalte. La acest
ceas conturele terestre sunt foarte nete și obiectele capătă
culoarea metalică a întunericului.

   Sunt lucruri care vin și trec și-ți fac un semn și tu în-
cerci să-1 spui și spusa ți-e deșartă sau greșită. Le-ai iz-
goni și parcă-ți pare rău de ele, că au de pătimit o vină
care nu era a lor. Că trebuie să fie șterse din trăitul tău,
și-așa puțin, n-ar fi nimic. Dar șovăi să le-arunci printre
atâtea clipe duse fără urmă când totuși una au lăsat, așa cum
au putut și ai putut. E trist că n-ai știut să spui cum urcă
norii albi sub soarele de mai (cum au urcat în ziua-ace-
ea, nu în alta), cum, altă dată, încercau să se înalțe, greoi,
cu aripi ude, pierind de-această încercare, cum înspuma-
rea lor se prăbușea, bogată și rece, peste meterezul aprig
al orizontului, cum vorbe prea frumoase pot măslui pu-
țin sau tulbura înfățișarea frumoaselor întâmplări ale unui
amurg, regreți că n-ai știut să spui mai bine că erau tul-
buri și cenușii, cu vârteje cenușii și spume sumbru-albe
(cum și erau, dar asta nu-i de ajuns), că luminile albas-
tre, de oțel, tăiau într-un anume fel cerul întunecat și dur,
că nu ai priceput prea bine cum este soarele din vis, că
ai citit greșit în norii unei zile culoarea mării verzi, că nu
e mare lucru să îți pară câteodată cerul ca o muzică ajun-
să ție de mai departe decât cerul însuși sau să-l vezi prins
silnic într-o urzeală rară, ternă și iremovibilă. Sau că nu
este nimic mai migălos exact și nici mai plat decât să spui
că ai văzut în cerul apos al dimineții delicate flori pre-
lungi albe-roz-cenușii sau un cer albastru, puțin stins, cu

16 PETRU CREȚIA

flori de cumulus bine înfiripate și statornicite, atinse de
umbre ușoare într-o lumină dulce-obosită și răcoroasă,
alta decât aceea, blândă și ea, care ilumina, în neființa unei
alte zile, niște frasini înalți pe un perete de nori de cu-
loarea ardeziei. Și la urma urmei poți să nu vezi, poți să
și uiți cum se izbeau de stânci, ca valurile unei mări ușoare,
norii suri sau cum ridica vântul spuma din întunericul
mării spre cer ca pe o ceață, ca pe o zăpadă a privirii și-a
părerii. Și oare cum a fost cu-adevărat acel rece tumult
de nori prelungi și negri-argintii din luminile nopții sau
oare de ce chiar de purpură ștearsă păreau pe orizont nă-
lucile norilor? De ce vârtej de păsări mici pe sub nori de
furtună, de ce chiar norii posomorâte vârteje și trâmbe
de praf printre stelele albe? Și totuși lâncedă mocnea lu-
mina acelei chinuite dimineți și totuși în tăcere și taină
se nasc din țarină norii către cer și sunt destule zile a că-
ror frumusețe din nimica alta nu se zămislește decât din
umbrele nopții, dăinuind nevăzute printre orele lor, și al-
tele în care, ca un abur greu și cald, viața urcă, în cercuri
leneșe și largi, către zenit. Să fie oare vrednic de uitare
cerul acela îngust de mai ieri în care vântul se zbătea în-
tre crengi nărăvașe și norii năuci? Să nu băgăm de seamă
cum se șterg adesea întocmai ca aburul unei suflări pe o
oglindă? Și, printre stele, cum se mișcă? Fug sau curg,
alunecă, plutesc, se alintă sau pier, dar în oare câte chi-
puri? Și cum să spui acele multe alte chipuri în care, din
orizont în orizont, se înspumează în vântul aspru și înalt,
sub stelele uitate, tenebrele acelui ocean, stropindu-ne din
când în când cu stropi amari? Cât despre noapte, putem
oare simți cum trece ea prin trupurile noastre ca o apă
lină, ca o tăcut însuflețitoare otravă și cum alunecă prin
negura viselor noastre astrele reci și trufașe, în vreme ce
afară ard mai nestatornice stele în vântul negru și mut
al nopții târzii și altă dată mai clemente stele își topesc
lumina ca o rouă peste somnul nostru? Slugi proaste

NORII 17

sunteți voi, cuvintelor pestrițe și bastarde care spuneți
cum doarme lutul greu și adânc sub șesul cernit al no-
rilor pustii, visând nori în azur și lumină, ciriacee fumuri
de gheață, aburi ai unui mare cristal nevăzut ce se des-
face și se despletește mândru minunat de sine. Sau cum
că soarele se vedea azi (în care azi?) ca în fundul unei ape
răscolite de fum și că o parte din visele noastre sunt tă-
iate din marmura sau din bazaltul eternilor nori, în timp
ce, deasupra ochilor noștri închiși, în cerul străin, lumi
mute se fac și se desfac. Și se târăsc atâtea gânduri ne-
rostite între umedeleaurore ruginii, cu iz de frunze moar-
te, și prăbușirea norilor în viforul vorace al amurgului,
încât parcă auzi cum vorbele își cer iertare și se înalță ste-
le și coboară stele peste moartea încă unei zile, iar dimi-
neața se va reaprinde tremurând. Și dacă cerul curgea
domol către apus, iar norii lui păreau purtați, amestecați
în valuri albe, valuri sure de un vânt venetic nu-i poate
vina nimănui decât a gândului sătul de sine și de lume,
la a cărui margine de către neștiut norii stau uneori săl-
batici și sterpi, așteptând parcă cine știe ce răzvrătire sau
numai ca puterea umedă a pământului, mustirea lui de
seve și de limfe să înflorească iar sub focurile soarelui.
Și oare nu-i adevărat să spui, chiar dacă e degeaba, că,
în dogoarea verii, mari nori albi trecut-au sub privirea
ta dintr-un alt timp, deasupra lanurilor coapte, îndelung,
că, altă dată, în umbra norilor bruni, lumina miezului de
zi părea ca o lumină de amurg și-apoi, chiar în aceeași
zi, dintr-un cândva azi devenit aproape niciodată, asfin-
țitul nu era decât o pânză ușoară și fină de ploaie purpu-
rie în adâncul unei lumi întunecate? Desigur, este treaba
ta că ai văzut resturi de curcubee risipite de vânt, mar-
gini de nori cu dogori de zăpadă, că ai trăit un lin văz-
duh de toamnă și de lună și colbul alb și încins al norilor
de vară și suișul năvalnic către soare al mirosurilor pă-
mântene și coborârea lor, cu el, în vechiul întuneric și o

18 PETRU CREȚ1A

atât de înceată ningere prin fumul unei seri. Dar nu e doar
a ta dacă, jucându-te cu vorbele și răsfățându-te în ali-
nătoarea ta mâhnire, s-ar întâmpla să fii un îndeajuns de
bun, chiar dacă prea stângaci, mijlocitor. Sau doar un mar-
tor, gângav și uituc. Și totuși martor. Astfel că tot ai spus
că cerul, azi, e ca o pâclă albastră care urcă din pământ,
nu foarte sus, ori, altfel, că ziua însăși este ca o ceață, tot
albastră,aruncată peste cerul înstelat, că valuri foarte mari
stropesc cu spumă norii negri-verzi, că boarea acestei mo-
cirloase și înveninate mări urcă prin dimineața și ea în-
stelată, că lacuri înfiorate de vânt își tremură lumina pe
cetele de nori, că printre nori, alți nori, bat vânturi fier-
binți și că zavistia lor stârnește neguri mari și rele. Nu
se ridică norii din păduri și nu pornesc alene peste cer,
peste câmpii și mări, umplându-ți gândul de rumoarea
marilor alcătuiri purtate atât de departe în gloria lor? Și
nu ardea un foc mocnit în norul acela târziu și vremel-
nic? Și nu par oare toți, din când în când, cenușile adânci
și preaușoare ale anilor stinși, ale anilor arși, pe întinde-
rile vagi unde sporește amurgul? Oricum, se poate întâm-
pla ca orice e părere și ispită și cuvânt al lor, amăgitor,
părelnic însuși el, să vină către noi, să se întrupeze în noi
dintr-o nevoie mai adâncă decât plânsul și ne poate fi iertat.

   Ai visat o lume șeasă, cu plopi și drumuri sure, a cărei
singură lumină era a flăcărilor unor mari ferigi uscate ar-
zând domol pe orizont, într-o pânză de fum, pâlpâind
și zvâcnind cu o neliniște posacă. Umbrele vagi ale lucru-
rilor tremurau, se legănau și se mutau, căci erau umbre
de flăcări și totul se mai vedea o dată în apele mute și
fără de luciu; greieri cântau, foarte mulți, și sunetele lor
țineau locul măruntelor lumini ale stelelor noastre. Se
simțeau și oamenii, dar nu se vedeau și erau de bună sea-
mă nepăsători de cel care, visând, trecea printre ei, mer-
gând spre orizont pe drumurile lor.

NORII 19

   Sunt amurguri stinse când verdele pământului devine
brusc mai intens, ca sub năpada mută a unui fluid verde,
mai transparent decât apa, ori ca și când verdele întregii
primăveri, urcat în cer ca o esență diafană, s-ar așterne
în ora aceea pe pământ ca rouă, dând verdelui unei sin-
gure seri puteri fără seamăn și o noblețe cerească, făcând
dintr-o singură seară un mare smarald.

   Priveliști după priveliști, infinite, decupate și organi-
zate de hazard, fulgeră prin magicele noastre cristaline,
străbătând într-o altă lume, fără dimensiuni, de pure ca-
lități care se compun și se recompun feeric sub fluxul de
imagini, calități din care cinci-șase au un nume și restul,
fără număr, nu.

   Aburi rari, albi, purta ți de vânt în fundul cerului; al-
teori însă nu par purtați de vânt, ci parcă-și desfășoară
tot mai sus voluteleoriginare, cu întoarceri de fântână ar-
teziană, cu vârtejuri elegante, cu împrăștieri largi, toate
ieșind din puterea lor lăuntrică de expansiune și de înăl-
țare; aceeași priveliște, răsturnată imaginar, produce altă
impresie, aceea a unei căderi încete, ocolite, plutitoare sau
a unei irosiri în genunea albastră, a cărei progresiv săpată
adâncime o dezvăluie tocmai volutele de aburi, care co-
boară, coboară, apoi se pierd și pier; aburii aceștia par
materia volatilizată care se desface întruna și se ridică (sau
cade), ușoară, albă, curată.

   Primăvară, după-amiază: mari fascicole de lumină gal-
benă, caldă și intensă sub un cer de nori omogeni albas-
tru-violet puțin încordat ca după un tumult în zorii unei
înseninări, și mai adânc decât cerul senin și adânc, ca și
când ochiul ar fi fost gata să atingă în fundul acestor tene-
bre largi și calme stelele unui alt univers, sau poate gră-
dinile iadului însuși, unde, în lumina închisă și gravă a

20 PETRU CREȚI A

unui astfel de cer, apele curg vuind încet sub umbrele ne-
mișcate ale lucrurilor și unde suferim de tot ce puteam fi.

   Focul fluid și înalt al zilei de august își schimba din
când în când culoarea, fremătând mai aspru, ca și când
jos s-ar mai fi aprins câte-o pădure, câte-o miriște, câte
un sat.

   Suflare este sufletul și, tot bătând, când molcom și când
aspru, prin frunzișul clipelor, finit, nenumărat, spre sea-
ră s-a născut în lume, și vechi și nou, un foarte mare vis.

   în câmpie râurile curgeau, iarba tăcea cu frunzele sub
cerul fără vânt, soarele spre-amiezii stătea și nu stătea,
lanurile se hrăneau cu raze și cu apă, toate erau cum au
fost, toate erau cum erau, numai troițele târzii albeau în
timpul răscrucilor, morții vechi se împăcau cu lumea, ste-
lele nu se vedeau, tot mai fierbinte era praful adânc pe
lungile drumuri, iar aerul plutea, bogat, înalt, visând mai
multe feluri de singurătăți și de uitări.

   Vom fi fost printre cei din urmă să-i iubim acestui pă-
mânt vechile umbre. Spre bine și spre rău, curând vor fi
multaltele și altfel împărțite, altfeladunate,altfel risipite,
iar ale norilor, mereu aceleași, vor fi cu toate-acestea al-
tele, alunecând și stând printre noi alcătuiri și așezări,
pierdute pentru noi în viitorul lor.

   Viața nu e vis. Doar pare vis când flăcările nu mai sunt
decât lumină, ceață și cenușă, și se descoardă corzile de
arc, și sângele se face întuneric, și legile se pierd în noap-
tea lui, și cele nouă fericiri se fac tăceri, și orice răsărit
pare departe, și orice semn devine numai semn.

NORII 21

   Mici avalanșe de zăpadă, ă contre-jour, de pe brazi in-
tens luminați din spate de soare, par mici comete trans-
lucide, căzând prin ceruri de zăpadă și de cetini.

   Cer tandru, nori blânzi, în rozuri irizate, peste șiruri
de munți candizi și geroși, unde șuieră vântul de zăpezi
— în singurătate.

   Nori albi, umflați, după apus, pe fond gri, fără obiș-
nuitul roz, cu vagi înfiorări pe conturul precis desenat.

   între ochi și stele duhul pământului se-ntruchipează
în mirajele norilor, un ultim relief, o ultimă vegetație îna-
inte de neomenescul nemăsurat și pustiu.

   La urma urmei, pentru nevoile pământului ar ajunge
o ploaie cenușie la trei zile și, în zori și seara, puțină cea-
ță pentru rouă. Restul ar putea să pară un prisos și un
prinos.

   Ce searbădă, spelbă câmpie și, deasupra, cerul albas-
tru și înspumat, plin de fiori și de vârteje, de umbre și
lumini, de aprinderi gingașe, de stingeri solemne.

   Norii — priveliștile viselor noastre, țărmuri pustii, lan-
de dezolate, zărite peste viața noastră adevărată, la orice
colț de drum, la orice ceas.

   Răsuflarea umedă a pământului nu-i e vrăjmașă lumi-
nii, nici despot, nici roabă.

   în seara sură cerul însuși se topea încet în apa și în
umbra mării și venea cu ea, vuind, și se zdrobea, pulve-
rizându-se de țărm, și-apoi se întorcea, ușoară ceață, în
tenebrele de sus.

22 PETRU CREȚIA

   Se pot vedea în cerul nostru, către orizont, între mai
și august, după apus, nori de praf cosmic, albi-albaștri-ar-
gintii și luminoși, gingași ca cirușii, însă de zece ori mai
depărtați decât norii de abur și cristale și mai frumoși și
nobili, în taina lor înaltă și străină, decât orice nori.

   Aproape ca și cerul de albastră este umbra lucrurilor
pe zăpadă, într-o zi senină, când soareleîncepe să decline.
Albastră ni se-arată câteodată și cernerea de fulgi, de par-
că însuși cerul s-ar desface și s-ar scutura ușor asupra
noastră.

   Uneori zeii par să calce peste noi și somnul nostru cu
grija pe care o arată caii, să nu așeze peste noi copita grea.

   Și totjucându-seașa, spunând una sau alta, băgăm de
seamă într-o zi că, pentru a iubi destul ce este de iubit,
e prea târziu, oricât ne-am mai grăbi. Că nu s-a potrivit
ce știm cu ce suntem și cu ce facem, ce vrem cu ce-ndrăz-
nim și ce putem, ce ținem minte și cu ce-am uitat, ce e
în gând cu ce-i în vis, nici ce devine cu ce veșnic este.

   Din adâncimile apusului se-aude șoapta unor îndo-
ielnice confesiuni, apostazii și abdicări, în timp ce pre-
făcuta lună tace, tace și ascultă.

   Ai visat nori; erai parcă întins în pat, într-o odaie în-
tunecoasă, și vedeai (printre gene, prin crăpătura oblo-
nului?) o zonă dreaptă și prelungă, strict delimitată, prin
care se zărea tumultul norilor zbuciumați de vânt într-o
furtunoasă lumină lunară, un spectacol de o calitate și o
intensitate care te-a făcut, în vis, să te gândești că asiști
la un spectacol esențial, conaturat substanței universu-
lui și totodată să simți o mare bucurie, căci spectacolul
era frumos și secret.

NORII 23

   Un apus de iunie, fără focuri roșii, limpede și cenu-
șiu, văzut de ici, de colo: soarele însuși, de argint candid,
răsfrânt pe marginea marilor mase de nori de sub el, suri
până spre aproape negru; la răsărit o priveliște rară: un
sul uriaș de nori care părea linia de valuri izbite de țărm
a unei mări mohorâte, cu vizibila înălțare și întoarcere a
apelor, ale căror spume, pe creasta valului, erau bogate,
compacte și fosforescente; spre sud însă cerul se deschi-
dea larg, infinit și pustiu, cu câteva urme delicate de nori,
unii suri, alții alb-sidefii, și cu câteva păsări negre rotin-
du-se în larg.

   Aburul apelor lumii trece prin cer și parcă li se-aude
răsuflarea și apoi, deodată, în golul somnului, ecoul dis-
tinct și însumat: de izvoare și râuri, de cataracte și mări.

   în tăcerea în care n-o să mai fim în stare să auzim, prin
șoapta primăverii, foșnetul norilor noi, în întunericul în
care din tăcerea fără sfârșit a luminii o să rămână numai
tăcerea.

   Trec orele prin vise și visele prin ore și toate împre-
ună se rotesc, cu lumini schimbătoare, în apa ușoară și
neagră, în apa sfințită a nopții.

   Astăzi urca, cu moii aburi ai serii fără veac, țipând ca
niște berze, un stol de ursitoare.

   Și noaptea trecea fără să pară că trece și nimic nu spu-
nea, fără să pară că tace.

   leșiți pe furiș din lucrarea și din tihna pământului și
vă legitimați absurd prin cer, făcându-vă de cap cu lumi-
na, culoarea zilelor noastre.

24 PETRU CREȚIA

   Astăzi era plin cerul, straturi-straturi, de întregul tău
trecut, în așternuturi tot mai străvezii și mai adânci, până
în întunericul unde adastă stelele și timpul.

   Nori în trei planuri suprapuse:
      fumurii cu vine albe, în mișcare;
      masă opacă cenușiu-închis, cu conturul subțire de
aur incandescent;
      nori albi-cenușii, ușori și înalți.

   Ce mâini clădesc, din marmură, în cer, tămâia mării.

   Din pricina cerului de azi lumea părea doar o încer-
care printre multe altele, trupul fluid și fugace al unei
avântate posibilități.

   Dar în pântecele lor uriaș, în pieptul lor alpin nu este
decât abur van, o bură ușoară nici măcar sălcie, o impal-
pabilă înrourare.

   Cerul e plin de amăgiri: albastrul său, soliditatea no-
rilor, ființa stelelor, alcătuirea constelațiilor.

   Susură și murmură nori diafani în valuri gingașe
curgând pe albia cu prund de caolin.

   Ochiul trece vertiginos printre ei, dincolo de ei, ca prin-
tre niște mari spirite din altă stirpe, umplându-se de sim-
țăminte nemărginite și vagi.

   Mișcările și schimbările norilor, îndeosebi ale unor spe-
cii de cumulus, sunt maiestuoase și solemne, continue și
neșovăitoare, ca și când ar fi determinate de o voință a
lor sau de o putere nevăzută.

NORII 25

   Brusc, sălbăticia se transformă în delicatețe și impe-
tuosul val devine o peliculă sclipitoare și diafană care se
întinde larg, cu o leneșă grație, peste nisipul ud, având
o margine foarte subțire de spumă, către uscat când vine
și către apă când se retrage tăcută în albia mării.

   Pisicile ar avea tihnă și timp să se uite la nori, oțioa-
sele și visătoarele pisici.

   Brusc fără soare, în umbra norilor săi, pământul fără
slavă, întristat.

   Cerul era palid, aproape candid, cu o înfățișare egală,
și totuși pretutindeni variat, ca un amestec indefinit de
arderi care ar urca din pământ și ar coborî din înalt, ca
o fluctuare continuă de lucruri diafane pe care fața răs-
turnată ar primi-o pe gene și, cu o bătaie de gene, ar tri-
mite-o până la limitele tăcerii.

   Frumusețea lucrurilor și a lumii o simțim doar când
accedem la o anumită înlesnire și libertate, dar nimeni
nu știe încă după ce legi; și-apoi, când bănuiești, parcă
îți vine să taci.

   Cad în năvodul simțurilor și-apoi se mistuie în duh
și nevăzut.

   Nori fragezi umplu cerul de mișcătoare, schimbătoare
umbre și lumini și parcă ne vedem, în cerul orizontului
(parâdeisos), tineri din nou într-un Eden mult mai târ-
ziu pierdut și mult din alte vini.

   Cirus splendid ca o rețea fină și fluidă legănată de
vânt.

26 PETRU CREȚIA

   Nori aproape negri pe un cer senin cenușiu-deschis.

   Frumusețea fumului ieșind impetuos și hotărât din
hornuri, în volute fluide și ușoare și pierzându-se în gol,
în nimic, în necunoscutul inform.

   Nimic decât lucirea cerului, parcă menită neschimbării
în etern.

   Astăzi norul era ceață și ceața nor, adică un abur rece
în care totul era pierdut, și cerul, și pământul cu arborii
lui, prefăcuți în năluci albe-sure.

   Ninsoarea grea strămută norii pe pământ și îl îngroa-
pă în bogata lor tăcere.

   Puțini au harul de a trăi cum se cuvine clipa. Nu de-a
se bucura mărunt, grăbit și speriat de ea, în umbra mor-
ții. Ci de a face din prezent, care e singura realitate, ceva
mai mult și mai puțin decât o întâmplare: act, contem-
plație și pasiune, plin de puterea ce și-o trage, cu rădăcini
și ramuri mari, din tot ce-a fost și credem că va fi, dar
mai ales din forța lui internă de a fi cu-adevărat și de-a-și
ajunge, după măsura adevărului și a iubirii puse-n el.

   Un uriaș promontoriu stâncos, din albă rocă nebuloa-
să, cu crestele ca o fumegare de valuri în sfărâmare, cu
poalele pierdute, opaline, striat orizontul de dâre ca de
vânturi, de dungi vinete, delicate și suave cu toată gra-
va asprime a priveliștii.

   Nori albi-suri, stinși, prinși în mari văluri străvezii,
ușoare, parcă legănate pe o apă, sub cerul albastru.

NORII 27

   Cirus alb cu cirus gri, în vârteje amestecate sau în mari
despletiri elegante și ca fluturând în cerul verde-pal.

   Cerul întreg un curcubeu, cu marginea albastră în întu-
neric, cu cea deschisă, în auroră.
   înaltă prăvălire de ape diafane pe buza unui nor în
amurg.

   în amurg, dinspre apus, o trombă neguroasă urcă spre
zenit în inele groase și bogate, apoi puterea ei scade și,
împrăștiindu-se într-o dulce alunecare peste tot cerul, se
descarcă, se iluminează în forme tot mai suave și mai pier-
dute, cea mai solemnă și mai clară purificare exprima-
bilă într-o formă vizibilă.

   Furtuna potolită, floarea veștedă, minunea câtorva
amurguri, rouă zorilor, facerea și desfacerea norilor și a
gândurilor ne mai așteaptă oare undeva pe alt tărâm, iu-
bite cum ne-au fost?

   Să avem o moarte fără identitate, dar fără odihnă, în
ceva mai vast, ca a râurilor în mări.

   Devenirea fiind ceva care este și nu este în aceeași
clipă, în lume trebuie să fie mereu ceva triumfal și ceva
trist, o față de lumină și una de umbră întoarse spre tre-
cut și viitor, tangente fiecărei clipe.

   Aproape întregul cer acoperit de un văl de cirus trans-
parent, vizibil numai în locurile, multe, în care era fin în-
crețit de vânt, dând iluzia valurilor mărunte de apă sau
nisip și o înfiorare delicată.

28 PETRU CREȚIA

   Complex de cirus: plăci în descompunere, agregări vagi,
spre cumulus, moutonnements, pânze sfâșiate, fulgi, to-
tul prins în pânze ușoare de păianjen; dedesubt, o aripă
ușoară, delicată, cenușie (cu tonuri roze necrepusculare),
foarte frumoasă.

   Nobile văluri ușoare, violet-cenușii, palide între blân-
da lumină apusă a serii și întunericul impalpabil și mut,
cu pas de catifea.

   Lumina de august, intensă, uscată, cu desăvârșire cu-
rată, conferă conturelor o evidență neobișnuită, lucrurile
par cufundate într-un lichid mai limpede decât aerul, care
le dă culori mai vii și scurtează distanțele.

   Nori de seară fac din cerul, încă neaprins, zece ceruri,
fiecare ochi de cer cu albastrul său:
nobilul,                         iar sus, în zenit,
suavul, inocentul                albastrul cel mai nobil,
transparentul                    puțin cărunt,
verzuiul etc.                    totodată mut și adânc.

   Norii aceștia ai iernii sunt locuiți de corbi care coboară
uneori pe pământ, în ceața ninsorii.

   Prea încărcați de sorți, pustii de soartă, treceau azi norii
între întâmplări și stele.

   A căuta înseamnă una dintre-acestea: să te înalți, să
te cufunzi, să mergi departe. Orice găsire poartă-n ea mă-
sura uneia din trei.

   Și-așa, cum stați și treceți și veniți, păreți închipuiri
ale propriei noastre esențe și-aveți răcoarea rădăcinilor
și-a mării.

NORII 29

   Putere să despartă au locul, timpul, atâtea locuri ce
se află între loc și loc, atâtea întâmplări ce umplu timpul
și, între ele, chiar uitările, uitarea.

   Astăzi trufașa răsuflare a mării mirosea a norii mis-
tuiți în trupul ei.

   Fără întindere și fără loc, sufletul e plin de-atâtea spații
și toate lucrurile își găsesc în el un loc.

   In căderea moale a serii de iunie pe cer se perindă ima-
gini de seară alpină, culmi și prăpăstii de zăpadă argintie,
arzând rece pe culmi într-o lumină tăioasă, umbrită pe
pante de o cenușă argintie și ea, cu fiorul unor întinse sin-
gurătăți, totul pe un perete omogen și sumbru, ca o noap-
te de cenușă, o noapte străbătută de cernerea infinită,
monotonă și egală a unei cenuși cerești; din unele culmi,
largi fluturări, ca fumegarea zăpezilor bătute de vânt; pre-
faceri puternice, dar mute și pustii, cu o tristețe în ele.

   Vântule, mângâie îndelung luna fierbinte și posacă,
răcorește-o cu nori înspumați, încrețește în juru-i apele
cerului.

   Cerul a înghețat și mătură vântul pe el, de la o zare la
alta, pulberi aspre de zăpadă.

   Dintr-o dată șesul prăfos și sterp al gândurilor noas-
tre se umple de mirosul verde de mușchi adânc și rea-
văn, adus din nori, de vânt.

   Mirosim flori impalpabile și amare, care au înflorit alt-
undeva și în alt timp.

30 PETRU CREȚIA

   In seara aceasta cerul pare să se fi descompus sau des-
trămat, puterea luminii declinând, dar nu spre întuneric,
ci în coeziune și omogenitate — ochiuri și filamente de
albastru alterat, de strălucire spulberată, de luciu tern.

   Un flux stingher de nori se lovește de lună și se revar-
să, cascadă ușoară, peste ea, strălucind cu ea și murmu-
rând cu vântul.

   Luminile aspre și blânde ale cerului, creșterea și scă-
derea lor, umbrele line sau răzvrătite, ritmul luminii, spa-
țiul imens și liber, vânturile, viața cerului.

   Intr-un vechi august fără an, lumina grea a miezului
după-amiezii, priveliști vulcanice și infernale în amurg,
lave stacojii și fumuri cenușii-albastre urcând din văile
ascunse și un miez de noapte alb pe dealurile verzi-al-
bastre.

   Ploaia a stat în amurg și, prin aerul blând și auriu, ce-
țuri vălmășite plutesc, albe și pure, în susul văilor prin-
tre umbre, ca duhuri renăscute ale ploii, prinzând în
avântul lor, până la amăgirea ochiului, și stâncile de sus,
care răsar și pier o dată cu ele în vântul molatic al serii.

   Ninge îmbelșugat și fără vânt peste multele ape, peste
țărmuri, totul părând, din cauza atotcuprinzătoarei că-
deri, că urcă încet și fericit către răcoarea obscură a ceru-
lui, știind prea bine că nu o să-l ajungă niciodată, cum
nu ajung nici spumele năvalnice și albe ale valurilor până
la zăpezile pustii unde au fost până mai ieri nisipuri lu-
minate și fierbinți. Iar printre fulgii infiniți, cenușiu-albi,
care nu pot să umple hăul mării, deasupra atâtor lucruri
albe, răcoroase și cu neputință, plutesc fără de gânduri,
tineri, pescărușii albi.

NORII 31

   Cărarea aceasta pașnică suie ocolit printre mesteceni
și, pentru că e vânt, pare să ducă spre cerul depărtat și
incert de-a lungul unui crâncen zbucium fără nume și
etern.

   Fără fierbintea putere a soarelui, apele, nerărite, n-ar
părăsi niciodată, ușoare, pământul și aerul ar zăcea inert
ca o apă stătută, ca un ocean mort.

   Cer jos, opac și sumbru, ca o rocă de gresie mâncată
de vânt și de nisipuri purtate de vânt, pe care pâlpâie lu-
mini negre, ca și cum pământul ar fi o apă care își joacă
reflexele pe cer.

   Ceva cenușiu și vag cu numele de zi se desface încet
din întunericul norilor, din aerul tem și nisipos.

   Munții care străluceau sub astre nu mai sunt, nici
astrele, nici cerul, numai o ceață galbenă care atârnă în
falduri grele și veșnice peste pământul fără cer, ale că-
rui linii verticale nu mai au elan, o lume de zboruri rete-
zate, umilite.

   Sunt ceruri zâmbitoare, înflorite, feminine, pline de lu-
mină lină și ușoară, pline de parfumuri calde și de flutu-
rarea nevăzută a miriade de aripi albe.

   Puține lucruri vizibile se prefac atât de mult și-atât de
repede sub ochii noștri ca norii.

   Indiferent de cât durează fiecare lucru, toate participă
la aceeași eternitate.

   Față de orizont e mai întunecat zenitul zilelor albas-
tre și mai luminos al celor cenușii.

32 PETRU CREȚIA

   Nobil-insana și senina voluptate a cauzelor dinainte
și dintotdeauna pierdute înscrie azi pe cer un semn obscur,
în timp ce, în unghere dubioase și în derizorii ambusca-
de, sunt măcelăriți poeții lumii.

   O, cât de dulce a fost ieri pustiul dimineții.

   Curând după ivirea lunii noi întregul orb umbrit al
lunii poate fi văzut în stânga secerii subțiri într-o lumină
slabă, cenușie, uneori albă-lăptoasă și mai tare: este, răs-
frântă, însăși lumina pământului bătut de soare și este
schimbătoare după cum emisfera dinspre lună este mai
plină de oceane sau de continente sau de nori.

   Ploaia biciuiește ploaia, se autoflagelează vântul, se
pedepsește cu nesaț lumina, psyche tou kosmou heauten
timoroumene.

   Cerul înalt poate fi uneori sterp și lutos ca pământul
sterp și lutos.

   O clipă, o scurtă clipă, printr-o desfacere a ceții adânci
am mai putut vedea soarele: o cometă bătrână și rărită,
o cometă gata să moară în zdrențe ruginii, printre nevă-
zutele, albele stele nepăsătoare.

   Cerul uriaș face ape și umbre și îl străbat lungi înfio-
rări ca ale apelor încrețite de un mic vânt trecător; și ni-
meni nu se uită la el.

   Lumina trece spre pământ ca printr-o mare emisferă
de sticlă roasă, fără lustru.

   Par uneori, în cerul dimineții, rămășițe de noapte, un
întuneric uitat în lumină.

NORII 33

   Uneori, la o cotitură de drum, zărești în mijlocul ce-
rului un nor miraculos, un nor care nu seamănă cu norii
ceilalți: un nor străin și rătăcit, cu un freamăt tumultuos
al formei sale aberante și, în spuma și fumul său radios,
fosforescent și întunecat, cu ecoul altor lumi, ca întoar-
se din ape limpezi și adânci. Privește-1 bine, căci n-o să-l
mai revezi în lumea aceasta; iubește-1 ca pe un fiu al clipei,
căci destrămarea care îl pândește (și care face parte din
el ca o frumusețe) nu iartă și este mai rea decât moartea
și decât nimicul; ascunde-1 în ochiul tău și în inima ta, ca
să-l mântui, ascunde-1 și păstrează-1. De unde știi? Poate
va fi o zi în care va trebui să trecem dintr-o lume în alta
și vom pluti, liberi și singuri, între două destine, o zi în-
treagă. Atunci vom scoate din inimi o mare și un cer nu-
mai ale noastre și norul cel frumos va mai trăi încă o dată
în blânda, ostenita și ingenua lumină; iar valurile îi vor
spulbera și recompune imaginea, vor aduce răspunsul
orizontului gol și ne vor mângâia, în tăcerea aceea vas-
tă, cu glasul lor deșert.

   Copil, ți s-a părut ciudat, de necrezut, că doar un sfert
din fața pământului e de pământ, că restul e un necuprins
de apă: o apă de culoarea cerului senin.

   Cerbi suri cu coarne albe trec prin fum, fugind din lu-
mea noastră, apusă, undeva.

   Trepte imense opalescent albastre urcă spre zenit, iar
luna cheamă și topește norii, nemiloasă și bătrână.

   E iarnă pe pământ și, în cer, o despletită, amețită vară.

   Luna să fie ca o meduză, dar nu gelatinoasă ci crista-
lină, ca un conglomerat de cristale de silex?

34 PETRU CREȚIA

   între întunecata ardezie, aproape perfect plană și cu o
sclipire mohorâtă, a acestei mări pierdute și cerul stins
și gol erau doarbieteamintiri mușcate scurt și rău de câte-o
zbatere de vânt, erau doar amintiri fără nume și chip.

   A trăi înseamnă a trăi viața ta și totodată atâta din via-
ța lumii cât încape în viața ta. Iar lumea însăși trăiește o
vreme împreună cu tine.

   Azi soarele părea un aprig roi de stele în surghiun.

   După-amiază de decembrie, în pustietate, cu cerul rar,
cenușiu, dar, uneori albastru-palid, ca într-o amintire
ștearsă.

   Explozii, erupții, tăcere, apoi întinsa ierbărie a ceru-
lui arde în flăcări joase și mocnite.

   Este mereu la fel. Este mereu ca într-un vis fără să fie
niciodată vis. Tu stai la țărm, la începutul serii, cu fața
către larg, și valurile vin spre tine, care stai privind, greu
de păcate, măcinat de răni, și valurile vin fără răgaz, rând
după rând sub cerul fix, înspumate, urlând. Se năpus-
tesc către tine din toată întinderea mării, urlând fără pri-
viri, și nimic nu le poate vreodată opri. însă mereu, ca
într-un vis, nu te ajung, ca și când valurile și cu tine nu
ați face parte din aceeași lume. Și îți curg, străine de îm-
prejurări, trecute lacrimi pe obraz, și ți se scurg, de nici
un vânt uscate, în apele străine ale mării, iar tu ești treaz
și nemișcat și greu în acest fel de vis și indicibil de ab-
sent de peste tot.

   Lumea dinafară și cea lăuntrică sunt de alt ordin, iar
raportul care se instituie între ele e mijlocit de ceva care
le cuprinde și le constituie pe amândouă.

NORII 35

   Flacăra zilei a ars, iar cerul e ca o vale de funingine
și scrum.
   Flacăra zilei înăbușită scurt în niște mlaștini trecătoare,
un fum gros de flacără înecată, un sfârâit de apă arsă,
uriaș.

   Se întunecă apele în umbra norilor, sub cerul albas-
tru, el însuși o umbră.

   Cerul acesta de toamnă pare năluca pădurilor moarte.

   Cerul pur poate părea uneori adânc, dar nu are dimen-
siunea întinderii, sentimentul nesfârșitului de câmpie te-
restră decât la marginea câte unui banc de nori albi, etalați
și exangvi.

   O parte dintre sentimentele noastre sau mai exact din-
tre anumite determinări ale lor sunt de obârșie cerească.
Din ele emană o mișcare care tinde să cuprindă lumea
întreagă.

   Privește mereu și îndură mereu șibucură-te că de fapt
totul ar putea fi altfel și bucură-te că se întâmplă să fie
tocmai așa și că datului și mărginirii poți să-i răspunzi
cu nesfârșita libertate a iubirii, care este totodată accep-
tare și depășire a datului, încătușare și vis.

   lată-i: par luminați dinlăuntru de un foc central, un
sâmbure astral care își pierde din putere către suprafețe,
un foc roz-alb și trist, încet-mistuitor.

   Cele mai multe clipe din vreme și din univers nu sunt
în nimeni nici trăite, nici rămase.

36 PETRU CREȚ1A

   Cerul e veșnic plin de nașteri și pieiri și veșnicii, de
infinite zboruri undeva oprite, de lacrimi niciodată plânse
și de o bucurie fără țărm și fără leat.

   Ce se urmează-n timp își stă alături în eternitate, clipă
a clipelor și absolută conființă.

   Trec tauri reci prin ochii întunecați și înstelați ai mul-
tor adânci valuri.

   Un larg deșert cu ondulații fine, dintr-o materie ce-
nușie, pătat cu tonuri mai calde, un deșert molcom și nos-
talgic, așezat pe cer cu fața în jos; sub el, pe orizont, iluzia
unui mare lac în care parcă se prăvălea, absorbită, lumina
întregului cer fără soare, reconstituindu-se un fel de lu-
mină solară topită, difuză, lucioasă fără a fi strălucitoa-
re — un miraj fermecător.

   Nor curios (cirocumulus?), alb cu umbre acuzate, ce-
nușii, cu reliefurile în jos, ca un șir de munți insulari, cu
temeliile pe cer și cu crestele spre pământ, cu adâncimi
de stâncă bizară, dură și fluidă, cu prăpăstii de ceață și
asperități vagi, dând, pe albastrul tare și vuitor de lumi-
nă, vagului, flou-ului, o evidență ciudată, pe care n-o au
altfel decât liniile pure și ferme, ca niște statui perfect dis-
tincte ale informului și ale incertului.

   Nori de toamnă: culori încă vii, dar mai delicate, mai
fine și sugestia unor fenomene pure, a unei frământări
curate, a unui joc de lumini calme și fără prihană, într-o
răcoare edenică din care lipsește orice crispare, orice con-
gestie, orice efort; aburii nu mai par emanația pământului,
ci fenomene cerești; și încă ceva, care ține poate de un-
ghiul luminii, de temperatură, de umiditatea atmosferei,
de puterea scăzută a soarelui, de pulberea din aer, ceva

NORII 37

paradiziac care nu se poate spune: un dar al luminii de
toamnă.

   Astăzi la amiază treceau peste cer norii, mulți, ca niște
convoaie uriașe de mari păsări albe și ușoare și era cerul
plin de aripi și înalt și foșnitor.

   Vântul din întuneric când abate și târăște norii de fum
printre ramuri, înecând felinarele în ceață, răpindu-i până
la lună.

   O mare înspumată și gingașă, pustie însă primitoare,
în amurg, printre ziduri, peste osteneala prăfoasă a pă-
mântului, iluminată ca de o candelă uriașă, cu miros de
vânt și întinderi curate.

   Prin pârâiașe și băltoace apar răzlețe priveliști ale ce-
rului din adânc.

   Zile limpezi deschise în întunericul iernii, lucirile blân-
de ale soarelui și un dulce, tandru cer sprijinit și legănat
pe crengi subțiri și goale de mesteacăn, cu pete albe de
nori ca resturi de zăpezi topite, un lichid albastru și curat
cu miros de zăpadă și de lumină, sufletul îl bea, cu vân-
tul în aripi, ușor.

   Deasupra pădurilor toamnei cerul pare cuprins de un
incendiu verde.

   Azi toate curg către nord, cerul, norii, aerul, într-un
murmur ca de râuri mari.

   Soarele are o lumină apoasă, în cerul clar și pal razele
sale par veștede și reci.

38 PETRU CREȚIA

   Zi senină de arșiță cu aerul aproape negru, palpitând
de scânteieri.

   Focuri albe fug prin apele viscolite ale cerului limpede,
razele de lumină par fluturate de vânt.

   Pământul cald de vară lunecă lin spre norii grei și albi.

   Zăpezi fosforescente și pulberi brune în amurg par-
că stârnite de căderea soarelui sub orizont.

   Sus, vântul poartă pulberi de pustiuri sau vulcani,
dând norilor furtunoși o față feroce și sinistră.

   Un cer bolnav și putred, verde-galben, cu stele late pe
el, fără raze și luciu, cu fulgere roșii printre ele care, atin-
gându-le, le făceau să se umfle și să plesnească fără sunet,
lăsând un fum și pierind în apele colcăitoare ale acelui
cer, toate pe rând, în tot mai mult întuneric și groază.

   Zi de lumină intensă, cu umbre de nori trecând peste
stâncile care păreau că se aprind și se sting, că se mută,
că se frământă ca valurile — iar marea era nemișcată, cu
o sclipire sticloasă.

   Insule palid-liliachii pe apele imense, adânci, liniștite,
transparente, tăcute; par să aibă cununi albe de spume
pe țărmurile lor, dar zbuciumul apelor e prea departe și
e mut.

   Ne-am învățat și nu mai simțim destul de puternic
mișcarea patetică a schimbării cerului și a luminii, trece-
rea de la o lume sclipitoare, multicoloră și suavă la alta:
se ridică din zare incoercibili și cotropitori norii negri și
cuceresc în zbor greoi, fără răgaz, tot cerul, închizându-ni-1

NORII 39

și cufundându-ne în tenebre, spaimă, tristețe și bătân-
du-ne cu bice grele și ude de apă și de vânt ca într-o pe-
deapsă sau ca într-o sumbră purificare.

   Un copac cu frunze ca un fum argintiu se zbuciumă
de vânt și deasupra lui stă, calm și ușor în palidul cer al-
bastru, un nor ca un fum argintiu și arborele pare nins
cu substanța norului sau norul pare exhalația delicată a
arborelui; în jur, altceva, culorile înflăcărate ale locului
și ale verii.

   Octombrie de lumină. Soarele de argint fulgeră răco-
ros într-un univers de argint sub gheața limpede a căruia
stăruie, bănuite, fostele culori ale cerului, ale pământului
și ale apelor.

   Gerul și-a dizolvat ardoarea într-o lumină sidefie și su-
netele încep să se audă, încă moi și fără avânt.

   O zi senină de vară, atât de strălucitoare încât apele
reci sorbiseră întregul albastru al cerului, lăsându-1 alb ca
o zăpadă căzută de curând.
   Lună, astru de multe ori mort, preoteasă și fecioară,
azi în grădina ta urcă din apele negre ale nopții, printre
vânturi, nori de tămâie și de șoapte întru slava ta.

   Da, niciodată un zbor căzut de zaruri nu va aboli ha-
zardul, așa cum niciodată nimeni nu ne poate stăvili de
a preface întâmplarea în formă, însemnare și destin. Sun-
tem copiii răsfățați ai lumii.

   Se pot visa și ceruri care nici n-au fost, nici nu pot fi.

40 PETRU CREȚIA

   Spre dimineață, vântul, bătând luna, stârnea ușoare
sunete de bronz și parcă-i risipea lumina printre lucru-
rile nopții.

   Negrul, cenușiul, albul nu sunt culori, ci doar (mai
mari, mai mici, adevărate, iluzorii) nestrăluciri și strălu-
ciri ale luminii pe fața lucrurilor din această lume. Iată
amăgiri: nici fulgii de zăpadă nu sunt mai întunecați, cum
par, ca norii care-i cern și nici, decât aceiași nori, mai lu-
minoasă neaua așternută.

   Nu știe carnea norilor ce e durerea, pofta, sațiul, mor-
mântul.

   Orice conștiință finită se poate lua drept obiect al ei,
la infinit, ea însăși acestui regres infinit putându-i (pu-
tându-și) fi obiect mereu depășit și mereu mai bogat de
propria neistovită includere în sine. Sfârșitul fără început
al acestui proces se poate găsi doar într-o conștiință in-
finită.

   Printre creștetele înalte ale brazilor curge și se răsfiră
vântul ca un râu nevăzut cu miros de foarte depărtate
stele.

   Câteva ore albe și adânci, apoi din mare crește un vânt
albastru, lin biciuitor.

   Pe partea cerului de unde soarele se îndepărta, o cu-
loare de apă, palid-verde, străvezie și tremurătoare și une-
ori înfiorată de o onctuozitate lucioasă care nu era nici
nor, nici ceață, ci doar lucrarea toamnei în cer.

NORII 41

   lubește-i primăverii și umbrele, cruzimea, răzvrătirea,
zâmbetul echivoc, iubește-i cetii albul întuneric, iubeș-
te-i mării nepăsarea și uitarea.

   Albastru fără val și fără fund, insubstanțial, și alb în-
volburat și dens, peste pământul verde, galben, în îm-
belșugata amiază fierbinte a zilei și a verii.

   Fumegă munții, arși de foc și umeziți de apă, fumegă
calm, ca niște mari troiene, ude, de scrum.

   Șirag de nori cu culmile azvârlite în sus, apoi întoarse
rotund înapoi în spinare de val care se sfârșește, biciuit
și înspumat, în sine însuși.

   Sunt părți de cer adânc senine însă neajunse de pu-
terea soarelui și de lumina care îi dă restului de cer mâ-
nia lui scânteietor albastră. Și par noptatice, mângâietoare,
răcoroase, nobil triste, împărății ce și-au pierdut sau își
așteaptă, fără amăgire, slava.

   Din haotica vale invizibilă țâșnesc vertical în amurg
cinci trombe alb-cenușii cu irizări albastre și se pierd în-
tre nori.

   Munții ca niște umbre printre norii uriași — fumuri
groase și reci urcate din văi, întâi târâș, apoi în zbor greoi.

   O să ieșim vreodată din cenușiul rece, inert și sordid,
din cenușiul compact și imens, din dimineața de cenușă
pietrificată?

   Spre miazăzi cerul e cenușiu ca oțelul, un cenușiu care
pare să aibă în el o strălucire reprimată, ca aceea a unei
săbii în întuneric.

42 PETRU CREȚIA

   Bate crivățul greu de o tristeță a nimănui, adunată de
pe mari întinderi, încă din trecutul adânc, și sporită cu
fiecare rând de oameni amestecați confuz sub mâhnirea
fără nume adusă de vânt dintre stele.

   Alte ceruri vor încălzi și alinta mugurii aceștia pa-
lid-verzi de frunze și vor cânta și sclipi în vânt și vor că-
dea veștede în noroi, sub ploile târzii, dar numai cerul
primăverii timpurii este destul de rece și pustiu ca să stea
asupra lor în muta ascultare a sevei care urcă, urcă me-
reu și o aude, doar pe ea, cerul tăcut.

   Norii de ieri erau, în lumina verde, subțire și apătoasă,
o rece greutate plutitoare, ca o masă de alge cenușii în-
tr-o mare stătută.

   Un nor în care lumina tremură și sclipește ca în mul-
tele frunze, ușor adiate de vânt, ale unui frasin bogat.

   Un gol enorm în jur, plin de ecouri, și sufletul la mij-
loc privindu-se în infinite oglinzi — și plângând.

   Un sumbru ocean cu ape grele care nu e decât crus-
ta, spuma întărită a unui abis haotic, a unui univers de
ceață gălbuie fierbând orb în abis.

   O pânză ușoară de aburi pe cer schimbă toate culori-
le pământului.

   Azi lumea pare un fluviu trist, cărând cu el lucruri ni-
micite, sub cerul pustiu, în tăcerea aridă.

   Dedesubtul apelor de sub lumină, ușoare și sălcii, ale
acestei mări (care e uneori, ca toate mările, chiar neagră)
este, mai grea, o altă mare, stătută și moartă, pustie de

NORII 43

nașteri și pieiri, o tăcere fără stele, o genune otrăvită de
unde pleacă și apoi se-ntorc numai amare vise, stoluri de
vise amare și oarbe.

   Suntem astfel făcuți încât cea mai măruntă diferenție-
re într-un câmp al ființei funcționează ca un semn și, încă
de la primul, se constituie într-un limbaj pe care îl inter-
pretăm și-l transferăm în idiomul nostru. Suntem o stirpe
de traducători. Sfârșitul lumii pentru noi nu e substan-
țial, ci doar o neutralizare absolută a sistemului de sem-
ne, ori al lumii, ori numai al nostru, o afazie cosmică, ori
o definitivă incapacitate de transfer.

   Lume făcută din aburi și din lut, te poți tu oare bizui
pe propria-ți esență?

   Intr-o priveliște oricare lucru are rangul său de stră-
lucire, și anume, de la cel mai mult la cel tot mai puțin,
cerul albastru,proaspăta zăpadă, norii albi, zăpada veche,
iarba, pământul uscat, pământul umed, râurile, bălțile,
oceanele adânci, iazuri și șanțuri.

   Călătoresc prin cer esențe fragile, emanații de ierburi
și copaci, de margini de drum și grădini, de colburi în-
cinse sau ude, de bălți, de f ânețe și țarini, de zile și nopți.

   Explozii enorme și roze, la orizont, vor să sfărâmedin
cer blocuri mari și grele, străvezii, cu galbene lumini va-
gabonde înlăuntrul lor.

   Lumea acestei clipe nu e făcută din pâine și din miere,
nici din carne dulce de fată. Este făcută din nori și din
umbre de nori. Din peisaje ale minții, poroase ca aerul,
în care bărbați și femei sunt ca niște copaci în mers și ca
niște trestii clătinate de vânt.

44 PETRU CREȚI A

   Imensa, vaporoasa întunecime a verii se așterne pe ei
ca un ocean fără valuri, un întuneric răcoros, fără sub-
stanță și formă, în care pluteau, un întuneric a cărui fra-
granță era a globului însuși, un dulce parfum împrăștiat
în valuri mari de aer.

   Zi albă, fără aburi, fără duhuri, adolescent gol pe-o
margine de apă și de umbră.

   Orbul sinistru și lunar al soarelui, răsăritul acoperit
de mâzgă și, mai departe, mase grele de nori stătuți și
acri, namile tâmpe.

   Cum câteodată bucuria și tristețea pot uni apele lor
și curge împreună, murmurând fără de țel un cântec nou.

   Aceste sălcii plângătoare, ca niște mici cataracte de
ceață, care umplu încet apele lacului de seară sură și de
umbră de fum.

   Transcendența este latentă în senzația pură și s-ar pu-
tea dezvălui în ea.

   Trec norii prin castanii plini de întuneric și parcă mur-
mură, parcă foșnesc și parcă tac.

   Rețea foarte fină de cirus trandafiriu bătută de soarele
apus, purtată-n sus de vânt spre ultimul rest al luminii.

   Senin incandescent, apoi înnourare de furtună și, sus
de tot, nepăsător de fulger, de trăsnet și de vânt, sub no-
rii întunecați, grei și fremătători se rotea, netulburat și
larg, un uliu apoi potop cu grindină care s-a așternut pe
jos ca floarea albă scuturată din pomi primăvara; apoi,

NORII 45

prin bezna răzbunată, a început să fulgere cald și galben
soarele, scăpătând peste lumea curată.

   Ieri cerul era gol de semne și pustiu de soartă.

   Nori adânci, de scrum, într-o după-amiază calmă de
noiembrie, iar lumina, lumina galbenă, intensă și caldă,
fără soare vizibil, lumina unei torțe pământești arzând
drept și lin în aerul pașnic, într-o lume ascunsă de cer,
lăsată doar ființei pieritoare.

   Aici, în fundul văii cerului, uităm adesea că locuim
laolaltă cu toate stelele văzute și nevăzute în aceeași lume.

   Casa și mestecenii ei stau în bătaia unei raze scăpate
prin bolta indigo a furtunii ce vine, stau înconjurate de
întuneric ca într-un vis, albi, verzi într-o strălucire nepă-
mântească, calmă și proaspătă și castă, pândiți de o mâ-
nie trecătoare.

   Jocul vântului și al norilor; norii nu flutură și nu se
zbat în vânt, ei amortizează mișcările și impulsurile vân-
tului, le transformă, le prelungesc în mișcări ușoare, lente,
maiestuoase, le descriu traiectoria pe cer, le iau forma,
se pretează, lent și indolent, capriciilor lui, într-un aban-
don plin de demnitate.

   Noapte: 3/4 din cer perfect curat, restul negru ca un
colț din noaptea eternă, cu marginea lividă în lumina in-
fernală și dulce a lunii nevăzute.

   Apus încărcat, cu o fereastră dreptunghiulară în norii
groși și vineți care descoperea, în alt plan, plăci simetrice
de cirus alb-metalic, iar în fund, în adânc, abisul înfio-
rat de stingerea soarelui apus.

46 PETRU CREȚIA

   Volubile discordii ca ale unor tinere vânturi ale primă-
verii care se învălmășesc și se înfruntă în joacă o clipă în
cununa unui ulm. Ca să se irosească apoi în tihna luminii.

   Simțim noi oare mereu ce departe este între nori și
stele? Se clatină o stea și cade dacă trec umbre, aparen-
țe, între noi și ea?

   Ce bine-ar fi, după ce mori, să poți păstra în tine, ne-
scăzută multă vreme, nimic mai mult decât, chiar fără
asupra ei dogoare, lumina uriașă și tihnită a zilelor de
vară care ți-au fost date, simțind că ai lăsat în urmă doar
un spațiu de fum.

   Pe cerul nici unei zile a lumii nu se află scrisă data ei.

   Din destrămarea orei n-a mai rămas nimic decât un
zbor de clipe în nimenea rămase.

   Eternitatea nu se află în durată, ci în clipă, iar largul
lumii este în adâncul ei.

   Când, zodiile vrând, te afli la sfârșitul multor lucruri,
dar nu și al celor pe care le-ai dorit așa, privește cum se
lasă, dulce-străvezie, pleoapa serii și cum, preafericită,
ziua adormită se avântă în veșnicul ei vis al altor lumi.

   Inima neagră a norilor, inima albă a flăcărilor, inima
verde a valurilor.

   Dincolo de toate formele se află, mereu egal cu sine,
nu nimicul, ci un întuneric mut și fără cruțare.

   Dar și acuma încă, atunci când aerul acestei lumi de-
vine prea vâscos, prea greu sau prea amar, ți se întâmplă

NORII 47

uneori să auzi lângă fereastra ta un fel de dulce foșnet
de aripi, să simți pe obraz o răcoare ușoară.

   Zi senină, limpede, înaltă și fierbinte de august; și vân-
tul bătând aproape aspru în liniștea deplină, în limpezi-
mea incandescentă, clătinând arborii, șuierând ciudat,
necoborând în praf și nestârnindu-1, un vânt nesecetos
și singuratic.

   Veniți purtând peste arborii noștri umiliți de praf lu-
mina mărilor verzi, înspumate și reci.

   De ce, în trecerea voastră zadarnică, venind din vânt
și ducându-vă unde numai voi știți, mângâiați cu atâta
iubire pomii desfrunziți de pe culmi?

   O noapte de nori grei peste mare, aprinsă fără istov
de fulgere inaudibile și uriașe.

   Limită incertă între cerul și marea părăsite de culoare,
aproape albe în amurgul calm și insonor, amurgul alb cu
o vagă strălucire fumurie, așezată în dulci straturi pier-
dute în spațiul fără ecou dintre apă și abur.

   Sunt nori care nu mai înseamnă, în noi, decât depăr-
tare. Și oare depărtarea ce-i? Făgăduință și ispită, năzuință
amorfă, proiecție în nevăzut a neștiutului. Dar și leac îm-
potriva promiscuității universale, chezășia reciprocă a tu-
turor locurilor că își vor păstra secretul, pierdute pe aria
lumii, ferite, atinse ușor cu gândul, de departe. Nu toate
sunt de-a valma, în văzul și auzul tuturor.

   Soare trufaș, ce-ai zice să te stingă într-o zi un mare
vânt sau cotropirea umedă a norilor zănatici?

48 PETRU CREȚI A

   Cerul senin, privit intens ș i adânc, n u e o baltă d e cu-
loare moartă, ci o transparență adâncă și vibrantă, în-
fiorată de umbre și lumini, pulsând de razele stelelor
nevăzute.

   în noaptea aceasta cerul freamătă ca de umbrele pro-
iectate pe el, de o lumină din abis, a unor mari copaci și-a
unor uriașe flori.

   Mare și cer și norii cerului și-ai mării și pulberea și ni-
sipurile țărmurilor bătute de vânt.

   în noaptea de ianuarie vântul scutură cristale bătute
de lună și geme în copaci și printre lucruri reci, cu su-
fletul ascuns.

   Fericirea unei lumi în care flori își răstiră mirosul în
vânt, păsări plutesc deasupra frunților noastre, nori se
tot nasc și pier după datini străvechi, iubiri se mută în-
tre stele, păreri de rău se umplu de deșertăciune.

   Seri înnorate de vară în ale căror valuri și spume, în
a căror cenușă și argint fumuriu a rămas urma vântului
și a luminii, ca într-o fierbere încremenită.

   Vântul își schimbă brusc direcția și norii șovăie greoi,
țin piept o vreme, intră într-o fierbere năucă, după aceea
se întorc și se duc, neajutorați și orbi.

   Soarele dimineții izbește deodată în buza cerului, ca
într-un clopot, și umple lumea de vestirea sfântă și vo-
ioasă a învierii sale.

NORII 49

   Din pământul încins se ridică, una după alta, pelicule
ușoare, străvezii, de ceață, plutesc delicat peste vârfurile
copacilor și apoi sunt, rând pe rând, sorbite de cer.

   O noapte rece și aspră de martie, bântuită de vânt și
de zborul învăluit, târât de vânt, al unor umbre străvezii
și reci.

   Mari umbre pământești se clatină în seara aceasta pe
cerul tern și mut, cresc, tremură și scad, se umflă iar și
se împrăștie, recompunându-se din nou în jocul unui foc
adânc și nevăzut.

   Intunecatule April, de ce adăpostești, gazdă de hoți,
în lumina rece a nopților tale negre năluci hăituite de po-
terele vântului?

   Norii de aburi, de pulbere sau fum, evaporări, pulve-
rizări și arderi, tot ce-i mai greu și mai legat se face mai
ușor și desfăcut, se face aer și risipă și plutire. Tot ce-i
mai dens este mai rar în lume, mai târziu și trecător.

   Se umple cerul mării de ființe tinere și albe care par
să doarmă, fericite, plutind în oarba fericire a universului
întreg.

   Umed și viu răsuflă pământul în lumină și timpurile
trec și, dintre lucruri, unele rămân, mai mult sau mai pu-
țin, altele trec.

   Ieri păsări negre, stoluri, se roteau spre soare, ca spre
un murind.

   Puterea și difuzia luminii în văzduh și în spațiul ochi-
lor noștri ne fură ceva din puritatea, căldura, intensitatea

50 PETRU CREȚIA

și contrastul culorilor: mult mai frumoși sunt norii din
oglinzi, din lacuri, sau priviți dintr-un adânc ori de fân-
tână, ori de groapă.

   Când golul prin care lumina lui străbate este nevăzut,
soarele pare coborât în aerul nostru jilav printre plopii
desfrunziți, iluminând pe dedesubt cu o umană, dulce
și glorioasă lumină bolta mâhnită a norilor de toamnă.

   Ploi albe ale dimineții, ploi calde ale negrului amurg,
cerneri și prăbușiri de ape fără vad, stropi grei și rari în
colbul încins, bice și suliți, mană și pedeapsă, ropot și
murmur, veșnice izvoare.

   Sunt zile cu nori mai mulți și mai adânci decât îi poate
încăpea un cer și când te bate gândul că nesfârșirea lumii
nu cuprinde decât nori.

   In cerul acesta adânc și geros parcă s-au topit în câteva
ceasuri, fără să-l dilueze, nici să-l umfle sau să-l covâr-
șească, zăpezile înalte și pustii ale tuturor munților lumii.

   Vântul se scufundă și se îneacă în nori, pierzându-se
ca, într-o mlaștină, un negru armăsar.

   Azi cerul părea un fum albastru uitat de orice vânt și
risipindu-se domol și larg în lumină.

   Amiază: trec nărăvașe printre umbre aprige lumini,
umbre fierbinți, lumini pripite, și ne ațâță rănile, seme-
ția și dorul și-o să plecăm, fie ce-o fi, desculți prin colbul
încins, spre miazănoapte, cu pașii măsurați ai grabei stă-
pânite și ai soartei.

NORII 51

   Un mare înger doarme în norul acela de plumb și îl
tot bat clipe și valuri, clipe și valuri, veacuri și lumini.

   îndestulat de apă și încins, pământul se zbicește greoi
și își răsuflă nevăzutul abur către cer.

   Cirus înalt, în foarte reci ținuturi: harfe, îngeri, efigii
obscure, amăgiri, încete vise și chemări fără de glas, din
nevăzut.

   Pe răsăritul cerului de seară, albastru cald însă lipsit
de strălucire și fluiditate, flori mari de cumulus veșted,
întreg iluminate la răstimpuri, în umbrele serii, de ful-
gere blânde și tăcute.

   Tunete înfundate, fără lumină, în ceruri tăcute, stătute,
amorțite, cenușii.

   Sta soarele în amurgdeasupra unui platou de nori, iar
de acolo lumina lui ușoară se scurgea, ca o cascadă sub-
țire și rară, de la capătul platoului în josul unui povâr-
niș abrupt, aproape vertical, pierzându-se în întunericul
stejarilor.

   Vărsați peste florile noastre, ușoară, apa mărilor pustii.

   Arbori desfrunziți și uzi, înroșiți de amurg, cu o lu-
mină caldă și curând uitată, dată altei lumini.
   Mari îngeri de fum se rotesc și se învăluie lin în cerul
amar.

   Zarea amiezii nu poate fi galbenă decât în zilele în-
chise, când lumina provine de la o singură fâșie de lu-
mină străbătând prin așternutul de nori întunecați.

52 PETRU CREȚIA

   Soarele intens, stins brusc în miez d e zi d e groase fu-
muri ude și vorace, și ziua cade în amurg, iar munții ra-
diază o lumină metalică, tăioasă.

   Cer frumos de furtună, spre seară: spre apus nori de
beznă verde, lividă, de bronz coclit izbit ca un gong, spre
răsărit nori intenși de argint fosforescent, la mijloc, în
înalt, zbuciumul și goana norilor mânați spre răsărit de
marele vânt care jos vuiește, greu de apă, în cununile ar-
borilor.

   Zenitul, în cercul îngust al privirii, plin de aburul vio-
lent al unor nori opulenți de vară, cu pântecele deja ne-
gru, dar cu conturul candid și destrămat de vânt, pe lângă
care se vedea cerul mai adânc decât orice adâncime te-
restră pe care am putea-o măsura cu imaginara noastră
cădere; fierbeau în albe volute, parcă în exultarea unei
supreme cântări și în puterea luminii, plutind deasupra
purului abis care tăcea.

   Cumulus pe trei sferturi umbrit de alt nor, deci cenu-
șiu, și candid-sidefiu în rest, sub bătaia luminii.

   Spre locul unde soarele s-a stins, lăsându-și doar pa-
loarea, converg pânze de cirus larg ondulat, cataractă de
abur sanctificat de lumină, cădere ușoară a cerului ale că-
rui cristale albastre se desfac în valuri domoale curgând
sub zarea amurgului, în întuneric, în nimic.

   Tăcerea, ca treimea, este una în mai multe, însă după
așezare: este tăcerea dinainte și tăcerea după (căci sunt
tăceri în care rumoarea se sfârșește, altele în care stă să
ia ființă), este tăcerea ocrotită de alăturea de zarvă sau
aceea, puternică, care subzistă înlăuntrul ei, este tăcerea
dintre sunetele lumii și aceea care stă în locul lor (în

NORII 53

întregime sau în parte) și mai este, pură între toate, doar
Idee, aceea-n care și față de care n-a fost sunet niciodată,
nici nu poate fi și care n-are cum să fie cu nimica mai în-
gustă decât însăși lumea.

   Sub înălțimile fără de umbră, în ziua arsă și grea, pă-
reau cuprinși de un semeț dor de pierzanie și fremătau
ca niște armăsari sub frâul scurt și strâns.

   Oare e cu putință să visezi că tu ești visătorul, tu vi-
satul? Sau că visezi că te-a visat un altul și anume cum?
Sau să visezi că tu ești altul, rămânând tot tu? Sau când
visezi, în vise, că visezi, să te cufunzi, din vis visat în vis
visat în vis, în propria ta inalienabilă esență?

   între pământul mut și cerul mut, aproape toată vre-
mea numai apele și frunzele au sunet.

   Ce să ne apere în marea nepăsare a lumii, pe la răs-
crucile bântuite de atâtea lucruri între eleși străine?

   Astrele înflăcărate și crude se înfruptă lacome din car-
nea nopții și se exaltă cu ea, pierind cu ea.

   Nici o urmă a ochilor noștri nu rămâne pe nimic din
ce vedem, iar umbra noastră trece peste lucruri fără să
le schimbe, iar lumea este plină de veștedul ecou al mult
prea multor încercări pierdute, peste țărâna unor istovite
veșnicii.

   Să nu părăsim cerul și lumea până nu vedem lumina
zodiacală, brâul ecliptic de lucire palid lactescentă: în
dreptul soarelui ia forma unei piramide uriașe care se ri-
dică dinspre orizont și poate fi văzută, departe de orașe,
în nopțile fără lună și fără incendii, toamna la răsărit

54 PETRU CREȚI A

înainte d e zori și iarna, după asfințit, către apus. Se naște
din împrăștierea razelor de soare prin norul de praf cos-
mic interplanetar, mereu sorbit în soare și mereu împros-
pătat cu pulberi de comete sfărâmate, care înconjură
soarele, până departe, în planul cercului zodiacal.

   Alunecă încet și soarele și norii și psyche ton panton
spre orizontul greu până-n adânc de tot ce-a fost și-n
urmă n-a mai fost, de tot ce n-a fost niciodată și, dacă ar
fi putut să fie, nici nu are cum mai fi.

   Sau poate ești, spunându-ți-se firmament, o mare emi-
sferă de cristal prin care se străvede culoarea unei alte
lumi, sau de safir pe care îl aburește uneori suflarea cal-
dă a pământului rodnic și de a cărui dură curbă se iz-
bește orice zbor.

   O zi rătăcită, orfană, de nimeni nici gonită, nici che-
mată.

   Ninge din lună pulberea munților ei sterpi, printre do-
moale vânturi despre care știm că au viață doar în întu-
neric.

   Peste pustiul vechii bătălii trece uitarea, trec norii
schimbători priviți neîncetat de paznicul acela singura-
tic, trec norii anilor și norii trec și anii numai par.

   Frasin înalt, cu trunchiul gol până sus la cununa ver-
de suflată de vânt pe cerul sumbru și calm.

   Stânci albe la nămiezi, stânci roze în amurg, printre
nori albi sau roz; și norii printre stânci.

NORII 55

   Norilor, ce v-am făcut, ce-aveți cu noi de ne-asupriți,
cu ce v-am supărat? Voi sunteți mulți și mari, iar casa
noastră mică, albă, în vârful ei de deal, se pierde de atâ-
tea săptămâni printre văile voastre de zgură, sub plân-
sul unor aștri tulburi și înstrăinați.

   După o zi molcomă de ploaie, seara, din haosul de fu-
muri foarte negre și foarte albe alunecând biruitespre ori-
zonturi — lumina, blândă și neîntinată, peste o lume de
culori mai proaspete și mai intense chiar decât a lumi-
lor din anumite rare vise sau închipuiri.

   Imaginile reflectate seamănă în unele privințe cu cele
din amintire. Când seacă lacul, norii din adâncul lui sunt
tot atâta de pierduți ca în uitare. Iar la norii de sus se
ajunge, dar la cei răsfrânți în luciul micii bălți de apă de
pe drum nimeni nu poate să ajungă niciodată, fiind inac-
cesibili ca trecutul.

   Lungi valuri cenușii-negre, cu umbre argintii, umplu
cerul cu rumoarea lor inaudibilă și se izbesc de orizont.

   Ca unor păsări de ogradă le-a plăcut să ne reteze bie-
tele aripi, să nu zburăm cumva peste ostrețe în vreo curte
fermecată. Și-atunci ne-am mâniat și ne-am închis în noi,
ca într-o temniță, gândindu-ne, cu ochi plecați, cu ochi
închiși, vara gânduri de iarnă, iama gânduri de vară, sau
gânduri de tot felul, făcându-ne că ne gândim la cer și
doar la el, cum se cuvine unor osândiți. Când, obosiți de-a
nu fi înțeles prea mult, ni se făcea din cale-afară de urât,
scriam posomorâți în colb cu o nuia subțire, visând la alt-
ceva. Și ne-am uitat glasul. Chiar și acum, când scriem,
din semne nu se înfiripă glasul nostru. Iar chipul din
oglinzi ne pare doar o amintire ștearsă și indiferentă, ire-
parabil maculată de ceva nu doar din alții și din timp sau

56 PETRU CREȚIA

întâmplări. Ne vine să vorbim prea mult, ne vine să tă-
cem prea mult, și trepte nu mai cresc, în sus, sub pasul
nostru. Ceva s-a întâmplat cu noi. Ceva de bună seamă
grav, și nu numai cu noi. Dar, iată, tot mai zgâriem pe
stâncile prea tari, posaci și îndărătnici, efigia fără de sea-
măn, albă, a speranței.


Jurnal meteorologic 1952

   II 1 Cer cu toate tipurile de forme nebuloase și, în
mare, cu opoziție între tristețe și pustiul sur și seninul
albastru.
   II 8 (d) Un cer fără soare, cenușiu, egal, fără nuanțe,
emisferă nici joasă nici înaltă de ceață ușoară, luminoa-
să, dar opacă și inertă peste ziua moale și neutră; dacă
ar fi mereu așa, cerul ar fi un tavan oarecare al unei lumi
înguste și fără ferestre, văruită cu ceață.
   II 8 (mai târziu) La fel, numai că cenușiul nu mai este
egal, ci pe fondul deschis se întind mari pete întuneca-
te și pe alocuri străbate, înăbușită în aburul care devine
strălucitor, lumina soarelui.
   II 17 Primăvară prematură. Un cer intens și pur, ae-
rul răcoros și umed, liniștit. Aburii nu dau încă euforia
specifică resurecției cosmice, boarea lor mai poate cris-
taliza încă. Noaptea limpede, cu câteva stele mari și ume-
de și ele, răcoroase.
   II 18 Ca ieri, dar dimineața brumă și aer tăios, iar mai
apoi un soare mai triumfal decât ieri, în cerul cel mai lim-
pede. Ziua avea patima unei zile de vară (ziua de vară
a unui an în care toți arborii ar fi fost calcinați de lumi-
nă). Nu se simte încă respirația vastă care umflă țesutu-
rile vegetale și trimite spre stele un abur fertil. Noaptea
curată, dar vaporoasă, necorespunzătoare zilei estivale.

NORII 57

   II 19 Zi aproape toridă, se topește gheața verde a la-
curilor, într-o lumină incoercibilă și dulce. Pinii văzuți pe
cer: vigoarea răcoroasă a universului. La crepuscule se
vede atmosfera încărcată de aburi. Apa-mamă se dia-
fanizează, se preface într-un aer, tinzând către lumea in-
coruptibilă și sterilă de sus. Strădania ei este osândită în
etern și apa-aer, biruită, se face nor și ceață și se întoarce
spre pământ, ca să ude germenii vieții și ai morții.
   II 28 Laînceputozidefumuriînchise, călduțe. Apoi,
o ploaie scurtă, inconsistentă, care a început să desfacă
și să spele negura. în sfârșit, spre amiază, a ieșit soarele
într-un mare vălmășag de nebuloase. Jocul prodigios al
luminii neclintitei lămpi în ape cerești ce clocoteau de va-
luri și de spume. într-adevăr, se spărgea în larg câte un
nor compact, pulverizându-se în marele vânt de acolo,
cu stropi luminoși. Iar apele răscolite, de o imensă pros-
pețime, incandescent albastre. Pe pământ un vânt secun-
dar, derivat, trezea în oameni un suflet puternic, flămând
de furtuni, ce-i împingea să se azvârle cu toții în apele
curate ale soarelui.
   III 1-3 Temperatura a scăzut în chip sensibil. Cerul
s-a făcut o mare boltă de neguri omogene, adânci, și plouă
îndată peste pământul cuprins în sine, rupt de stele. Cea
mai mare parte din timp bate vântul, vibrând de o întă-
ritoare tristețe.
   III 4 Mereu întuneric. A plouat mult astăzi. Noaptea,
lună plină în fierberea cețurilor.
   III 5 Noaptea un cer de fumuri roșietice, stătute.
   III 6 Deodată, dintr-o dimineață sumbră și caldă s-a
desfăcut o nouă primăvară. Spre seară, ultimii nori se re-
trăgeau, incendiați. Cerul nopții curat, cu stele tinere și
mari.
   III 8 O frumoasă zi leșioasă și caldă, fără curenți. Pe
orizont o ceață vânătă, ca a unor pământuri proaspăt
dezmorțite. Cerul, foarte albastru, dar fără strălucire și

58 PETRU CREȚIA

adâncime, străbătut de nori în relativ tumult, dulce lu-
minați de soare, purtând în ei ceva din ceața orizontu-
lui, umbre vinete sumbre.
   III 9-10 Zile schimbătoare, cu frig posomorât, scur-
te fulguiri și ceasuri mari de lumină frumoasă și caldă.
Nici un vânt. Noaptea de 10 senină, cu stele calde.
   III 6 Spumele cenușii de cumulus s-au unit într-o bol-
tă compactă și plouă, dar în cerul de azi se simte cerul
zilelor trecute și nimic din impresia notată II 28.
   III 5 Stratus tot mai cenușiu, cerul tot mai acoperit,
zi de umbră.
   III 4 (d) Cer senin și răcoros iluminat de soare, foar-
te subțire, voalat de aburi.
   (a) Cer nebulos: cumulus ma i consistent decât ieri, dar
încă fără relieful și intensitatea norilor de vară; cerul bo-
gat, relativ mobil, s-a destrămat spre seară, discret, în sca-
me ciriacee, roze, apoi s-a potolit când a căzut lumina și
au rămas, pe orizont, doar terne pete vinete.
   III 3 Cirus vag, cumuliform, în cerul limpede.
   III 2 Calota sură de nori e doar o ceață albă, apoi un
abur imperceptibil care, cu orele, devine o cunună a ori-
zontului, iar sus cerul senin, violent aprins de soarele
acestei primăveri.
   III a (d) Dacă-ai vedea într-o grădină cu arbori încă
negri în aburii dimineții albe și reci, cu frunze ude și veș-
tede pe cărări, cu pământul greu și umed, cu garduri înal-
te dincolo de care nu mai este nimic, o adolescentă palidă,
cu membre subțiri, cu o lumină blândă și stinsă în păr,
cu ochi palid-albaștri, cu pas sfios și trist, dar grațios, cu
suflet de ceață, ai ști cum a fost cerul în această diminea-
ță. In restul zilei, cerul ca ieri. Ba nu, după-amiază, prin
pânza rărită a norilor, a apărut pe alocuri pustiul cerului
abia albastru și-a coborât spre noi, până-n odăi, o lumină
caldă, galben-portocalie-rozacee, de o infinită și delicată

NORII 59

blândețe, ca o mângâiere de înger, cu atât mai miraculoasă
cu cât pâlpâia în universul sur și mat; nu era nici un vânt
și totul era molcom și tăcut și sufletele noastre amorțite
au zburat puțin din carcera lor în adiate, scurte și ferici-
te zboruri.
   Pătura de nori se desface, devine mai albă și pe alo-
curi roz-gălbuie și insulele încep să aibă, vag, înfățișare
de cumulus plat.
   III 7 Zi închisă și sură, cu ploaie măruntă, călduță,
fără nici un vânt; spre prânz mai multă lumină, căci pă-
tura de nori s-a aglomerat în insule cenușii cu înfățișarea
unui cumulus întunecat, iar printre masele mai compacte
străbate lumina difuză a soarelui, fără nici o culoare și
fără căldură.
   III 8 (d) Cer închis, cenușiu-apos, imobil, deci ca ieri
și ca în multe dintre zilele trecute.
   Spume difuze de cirus în cerul viu, umbrit de seară.
   III 9 Lumina se zbuciumă lin în tumultul de cirus, în
pânzele lui mobile; ziua puțin nervoasă, ca de câte ori
lumina e ușor înecată în aburi, difuză și cu strălucirea tot-
odată tare și înăbușită; albastrul aburit și alburiu, dar di-
mineața, pe alocuri, mai viu și mai tare, parcă biciuit de
vântul dimineții.
   III 9 (a) Cerul tot mai curat, cu germeni de cumulus,
albi norișori incandescenți în cerul ca de vară, care spo-
resc, se umflă, se fac cenușii pe alocuri și tind să se uneas-
că, strângând între ei cărările înguste ale cerului invadat,
înspumat de ușoarele spume terestre; pe pământ crește
umbra și răcoarea; la prânz a fost foarte cald, apoi, între
trei și cinci, un fel de luptă, înserări și înnorări alterne;
cerul se golește și se umple, soarele scapără fulgere fier-
binți, ca dintr-o oglindă; jos nu e vânt, iar întregul tumult
se desfășoară în tăcere.
   III 10 și 11 N-am privit bine cerul; a fost mult timp
acoperit și umed, cu fiori cenușii.

60 PETRU CREȚIA

   III 12 închis; ninge cu fulgi mari, deși și grei de apă.
      13 închis; ninge.
   III 14-24 N-am privit cerul: câteva zile închise și sure,
cu ninsoare precară, apoi explozia luminii de primăva-
ră și cerul albastru și tare, mereu neted.
   IV     6 Acoperit, cenușiu, tern, stătut, mort. Apoi fugă
      de nori cenușii pe cenușiu și, o clipă, o dulce, blândă,
      caldă lumină evadată peste arbori.
  IV 10 Nori albi-cenușii în mișcare, pe cerul întune-
cat, omogen, atât de adânc încât părea senin, seninul unui
cer pentru întotdeauna cenușiu.
   IV 19 Lungi șiruri paralele de cumuluși albi, intenși,
purtați de vânt în cerul suav, adânc și fluid, și-n urma
lor spume ciriacee de o infinită eleganță; cât de frumos
ar fi ca, mai sus, să se întrevadă, dincolo de azur, marele
întuneric și îndepărtatele, augustele stele.
   V 25 Trâmbă lungă și groasă de nori, ca grosul fum
coborâtor al unei arderi nevăzute.
   VI 15 (d) Amfiteatru de nori: cenușiu-alb-cenușiu-al-
bastru, totul foarte bogat și măreț.
   VI 15 (s) Apus cu cer greu, dar în lentă dislocare, to-
nuri cenușii, cu creșterea albastrului dintre mase și cu um-
bre roze, calde, pe culmi.

   Un cumulonimbus poate fi un fel de prăpastie sau de
vârtej ascendent în care călătorul e târât cu violență.

   Nori în seara de iarnă, boltă grea de fumuri reci pe
care gândul nu le mai poate străbate, pierzându-se în
drum, în întunericul inform și hidos; iar jos pământul sin-
gur între zările înguste și închise, strâns lângă focurile
sale, fericit și uitat.

   în adâncul zilei de vară (și parcă pentru a o consacra
ca Amintire a Zilelor de Vară) s-a construit pentru câteva

NORII 61

clipe un joc de lumini de așa fel încât cerul întreg a pă-
rut că se cerne ca o lentă ninsoare de flori peste lume.

   A plouat toată dimineața, cu scurte răgazuri nespus
de blânde, cu o mângâietoare lumină ușoară. Spre prânz,
norii s-au lăsat peste munți, peste vale, peste case, dar
rari, și prin vălul lor alți nori, panașe albe, au început să
iasă din toate cutele pământului, din fundul văii până pe
orizont și culmi, ca un joc vaporos de vagi țâșniri înfio-
rate de vânt, cunună evanescentă a întregii priveliști, care
sus se rotea puternică și neagră, vânzolită de vânt, în ju-
rul ei înseși, absorbind în vârtejul ei toată grădina aceasta
de fumuri și de cețuri.

   Trec murmurând și gemând spre apus prin lumea fără
vânt și fără gând.

   După-amiaza fără vlagă este închisă în nori și în sine,
ruptă de lume și nepăsătoare de sine, scoasă din timp și
asuprită de urât, mormânt al oricărei iubiri, opacă și ui-
tării și nădejdii, un iad netrebnic al vieții goale.

   Și într-o bună zi, de-atâta vorbă, s-au strâns cu toții,
norii, de tot felul, în viața ta și-au început să-i bântuie
alene spațiul închis, pierzându-și înțelesul an de an și
gând de gând.


Sub cer, înainte de ani

   în chiar înaltul dealului, unde îi era casa, copilul ace-
la (Copilul mort atunci) care a trăit atâta vreme ca într-un
vis (sau i se pare acuma, bătrân), un vis confuz din care
a rămas câte ceva, copilul ține minte până azi mierea
incandescentă a verilor: stătea întins pe câte ceva fierbin-
te, cu fața la cer, auzea, legate de esența verii, sunetul

62 PETRU CREȚIA

avioanelor, departe și a 1 albinelor aproape, conjugate în-
tr-o formă de uitare, iar vizavi, în parcul unui fel de cas-
tel (parcă al unui ungur, pe veci nevăzut) era urcușul către
cer și întunericul brazilor. Toate păreau că decurg din pu-
terea acelui cer întunecat-albastru și dintr-o leneșă, fier-
binte nehotărnicire, pândită de dezastre. Mirosea a stofa
și a praful canapelelor scoase la aer, iar, din amintire, cei
prezenți atunci de bună seamă, tatăl, mama, sunt absenți
sau aproape absenți, rămași numai ca umbre ale unor al-
tor amintiri.

   Arșița verii din acel deal pierdut s-a legat mai apoi de
arșița verii de pe țărmurile mării și de tot ce a încălzit
vreodată materia acelui suflet, alte dealuri arse de soare,
drumuri lungi prin praful fierbinte, dar mai ales, înger,
visul unor drumuri lungi prin praful fierbinte, sosirea un-
deva, în altă parte, și destul de departe, unde răcoarea
este numai umbra arșiței și sufletul casei este atotștiutor.

   Toate acestea mai există doar într-un fel extrem de mij-
locit, imaginile locurilor și ale oamenilor, amintirea stări-
lor au devenit forma pură a sufletului, dacă nu eliberat,
atunci golit: trăind din sine, dezrădăcinat, dând curs unor
himere de alt rang, poate doar supunându-se unor ob-
scure arhetipuri.

   Cum treceam, în zori, coborând, pe lângă grădina bo-
tanică și gardul de sârmă cu ochiuri hexagonale și brazii
și tăria și balsamul dimineții și sufletul încă nenăscut soar-
tei și încă negata de ea, și mirosea a răcoroasă diminea-
ță și a cetină și a lumini și acel cântec de păsări mi-a
rămas, pierdut și câștigat mereu și când, abstras din jocul
amintirii și al năzuinței, voi ști că sunt silit să mă retrag,
o să o fac, depășind grădina aceea botanică, luând-o în-
tâi, abrupt, spre stânga și apoi abrupt spre dreapta, către

NORII 63

mai joase locuri, către cele ale soartei. Oglindă aminti-
rea? Nu. Vizibilul din ea nu e esențial.

   Oricât am trăi, oricâte întâmplări am îndura sau am
aduce în lume, oricâte schimbări s-ar petrece în lume și
în noi, ceva din noi rămâne veșnic neschimbat. Către sfâr-
șit dorim să știm, prin conținutul ei, care e forma a ceea
ce în noi a rămas neschimbat, fiind de neschimbat. Fiind
pasibili, este de căutat, prin conținutul ei, forma prin de-
finiție de neschimbat a pasiunilor noastre. Este posibil ca
această căutare să fie fără rezultat, ori ca un rezultat ina-
nalizabil și aproape mut. Dar e de încercat, întâi în sfera
amintirii, unde amăgirea e poate grăitoare, poate doar
pe jumătate.

   Astfel, visul acela despre un om care cobora un deal,
ducând un cal de căpăstru. Omul, frumos și puternic, era
mai mare decât poate fi un om, mare cât un zeu, iar ca-
lul, murg, cu coama și cu coada bogate și de culoarea
grâului copt, îi era pe măsură.
   Coborau de pe dealul înflorit de primăvară, în valea
înflorită, către luncă și râu, sub cerul atât de negru albas-
tru încât părea, în nemărginirea clipei, aproape furtunos,
oricum foarte viu și adânc, fără a fi străveziu. Părea doar
greu de nevăzute stele și cuprins de nepăsarea soartei. Iar
omul cobora, cu pasul apăsat însă nu greu, spre curge-
rea apelor, într-un aer dens de primăvară, dar nu se auzea
nimic, vis fiind, doar că părea prezent izvorul sufletului
izvorând în lumea lui, fără caznă și fără prisos.

   Apoi golful, mic, digul, singurătatea adormită a amie-
zii fierbinți, îngrădirea în lumini și uitare, copilul privind
meduzele de la marginea mării, căldura refuzată oriunde
altunde și primită în membrele fragile de la singur soa-
rele, ca într-un fel de obscură îndepărtare de ceva impur,

64 PETRU CREȚIA

mai mult neanalizat decât inanalizabil, ca și pasiunea
pentru șerbetul de zmeură sau pentru cărnurile artificioa-
se și suculente, străine de orice animalitate, ale acelui
Orient apocrif. Sau drumurile clandestine printre colinele
arse din preajmă, către o bătrână străină, o pribeagă, pentru
a desena în cărbune ceva, o priveliște, în timp ce, lăudân-
du-te mirată, Gislaine Lambert vorbea despre stricăciu-
nea lumii, despre împerecheri ilicite, ea care stătea și iama
acolo, printre tătari, îmbrăcată într-un cojoc fetid de oaie
și neavând acum a-mi spune nimic din ce, deja ușor per-
vertit, sufletul nostru știa în dezolarea lumii, sufletul nos-
tru dăinuitor peste ceea ce nici măcar nu pare propriu-zis
timp, sau viață.

   Sau feeria din Nord, mirosul de cherestea al Regnei,
jocurile dubioase cu fetițe (o Olgă acuma fără chip), balta
stătută cu broaște împerecheate, spectacolul crepuscular
al jocului brutal de popice, mătușile cu carne albă și un-
chii pătimași și beți puși, seara, pe neîmplinite crime, cu
toporul fugărindu-și victimele, iar în curte evreii bătrâni
cufundați în rugăciunea rituală, orgiile de ciocolată în-
muiată de căldura verii, asiduu cumpărate de la dughea-
na din colț, grădina nesfârșită de meri, velnița, podul,
fuga armată, căutarea de alte mătuși și de alți unchi, ei
tot mai veseli, mai pătimași, dansând cazaciocul pe mese
maculate, ele tot mai grase, mai iresponsabile și mai las-
cive, coborârile vertiginoase cu drezina, slujnicele aproa-
pe cu totul perverse în difracția acelei aurore abolite.

   însă cui ce-i pasă. Toate acestea sunt lucruri întâmplă-
toare care, fiind cum au fost, nu aveau cum să fie altfel.
Deci au fost soartă. Important este să dezvălui, dincolo
de întâmplări, însăși structura soartei, anizomorfă cu în-
tâmplările prin care se vădește. Șinele nostru, descifrând

NORII 65

structura soartei, s-ar odihni. Și ar uita până și c-a uitat
și că, pentru a fi cu adevărat ceea ce este, va fi trebuit să
se despartă de sine într-un alt câmp de puteri.

   Cum bântuie sfioasa soartă printre stânele sălbatice
ale stelelor, mereu căutând sălașul străvechii lumini și ră-
sadnița viselor mari.

   Nopți după nopți, și de tot felul, însumate, rupte de
orice zi, trecând încet unele prin altele, clădindu-se
în munți de nopți, vărsându-se în mări de nopți, zbă-
tându-se nebune să se piardă în eterna noapte.

   Un orizont e doar măsura unei mărginiri a noastre.
Una dintre multe, căci existăm în sfera multor orizonturi.
Dar nu e numai asta: trăim împresurați, iar dăinuirea ast-
fel îi dă naturii noastre dreapta ei măsură; a dăinui în pro-
pria-ți esență, mereu în centrul unui câmp activ de forțe,
în cercurile străine ale întâmplării și-ale soartei, poate în
miezul sălbatic al unei mari iubiri fără cruțare, al unei
inconfortabile și obscure solicitudini.

   în vălurile de cirostratus, prin cristalele de gheață, se
ivesc halouri ale soarelui sau, palide și rare, ale lunii, ine-
le roșii înlăuntru, trecând spre în afară în galben pal și alb,
dulci sărbători ale privirii inocente. Iar când întinderi albe
și subțiri de cirus sau de cumulus înalt plutesc încet în
fața celor două astre ni se arată feciorelnice coroane, une-
ori cvadruple, fiecare inel concentric fiind albastru în-
lăuntru și în afară roșu (pân' la brun), cu miezul sau
alb-gălbui sau verde. Unii-au văzut astfel încununate
chiar planete, Jupiter sau Venus, și, dintre stele, pe ace-
lea mai strălucitoare.

66 PETRU CREȚIA

   Nu tocmai limpezi mustrări și mângâieri și exortații
rostește cerul deasupra istoriei noastre, ca un cor, și le ros-
tește în alt timp și asincron, fără vreo ordine anume și
fără cauză imediată.

   Privirea cerului învață că se poate viețui și-ntr-o nă-
dejde pură, fără obiect și fără vis. Oare de ce?

   într-un târziu ți s-a părut că poți citi în norii aceștia
însăși cifra obscură a morții și, cu toate că totodată și
judecător și parte, te-ai umplut de trufie, și nu e sigur că
era deșartă, și totuși până la urmă te-ai îndepărtat, mi-
rat, de sufletul tău.

   O suflare firavă împinge norii grei spre întuneric, ca
un copil care își mână agale cireada spre casă.

   Mulțimi de nori mărunți și uscați, argintii și ușori, frea-
mătă în cer ca frunzele tremurătoare ale plopilor și ca un
roi de fluturi.

   Face de bună seamă parte din frumusețea unor nori
faptul că trec prin cercul orizontului părând că vin din
depărtare și că se duc în depărtare, din neștiut în neștiut,
nepăsători de orice soartă.

   O bucurie plină de murmurul mării, un cer subțire și
pălind peste ape, păsări zburând în ceața mării.

   Urcă sub soare aburii fără prihană, neînsoțiți de pul-
beri, de miasme, de funingini și de fum.

   Astăzi pe la șapte seara norii păreau întinderea pus-
tie a lunii, chiar ea.

NORII 67

   Sufletul, ca o pasăre speriată, se zbuciumă și se izbește
de pereții înguști ai câte unei zile.

   Puterea cerului nu este doar în grindină și în vârtej,
în arșiță și vijelie, în potop și în trăsnet.

   Roiuri de plăpânde amintiri se rotesc în inima tăcută
a amiezii și-apoi se risipesc sclipind mărunt în largul ce-
rului inclement și fără ecou. Iar jos pe țărm, sub sticla apei
neadânci, lumina tremură pe lespezile verzi.

   Din soarele amiezii se desfac fără de preget discuri ne-
gre, diafane, care se risipesc în arca cerului și se aștern,
ușoare, în adâncul privirilor noastre.

   Dac-ați tăcea puțin și-ați asculta, prea guralive păsări,
ați auzi pământul murmurând în drumul său prin cer,
murmur de râuri și de vânturi, de cetăți și mări.

   Tot treceți veac de veac, blânde duhuri fără odihnă,
și nu puteți rămâne, și veac de veac se-nalță către voi, în
aburi, mustirea țărânei și rouă și spuma și seva.

   Spunem c-a fost frumos, c-a fost urât, frig, ploaie, vânt
sau soare, dar câți vorbesc la cină despre lanțul de munți
înalți și albi care-au încununat în nămiezi orizontul și de-
spre raza îngustă care, dinspre sud, le-a fulgerat pe pis-
curi și-apoi i-a măcinat în propriile umbre?

   Un cer nemaivăzut, mai mare, mai înalt: din zări pâ-
nă-n zenit gemând de nori și de lumină, de milioane de
sclipiri și de tenebre amestecate, de vise înecate, de nă-
luci, de parcă tot ce numim suflete, vieți, ar fi acolo să

68 PETRU CREȚIA

viseze, să viseze fără istov, zvârcolindu-se în așternutul
cerului.

   Deasupra masivului stâncos și alb fumuri grele, roșie-
tice și negre, ca din fierberea sub cer a unor cazane uriașe,
linse de flăcări.

   în jurul lunii, din grădini de ceață, în cerul siniliu creș-
teau flori albe, mari și-apoi se iroseau în jurul lunii.

   în cerul adânc, albastru și fluid o izbire și o creștere
de valuri cu spume înalte, purpurii, și altele de un ver-
de deschis, fosforescent.

   Două mase noroase înflorite, abundente, cu relief pu-
ternic, cu rădăcini într-o masă difuză tulbure-violacee, cu
umbre vinete, cufundată într-un cer vânăt și el, furtunos;
restul cerului cenușiu cu o margine frântă și incandes-
centă ca buza unei ruperi de banchiză și, într-un loc, soa-
rele, cu lumina aspră pe care o are când e în putere și se
înnourează năvalnic.

   Vântul strânge în dâre subțiri, curbe pe marginea bă-
tăii sale largi, un prundiș cristalin, o zăpadă măturată de
pe sticla albastră și altfel pustie și răcoroasă a cerului de
august.

   înaintea valului aleargă umbra lui și vin împreună
spre țărm, crescând împreună și murind laolaltă în alu-
necarea și dișternerea lor pe nisip.

   Norii urcă, iar umbrele lor coboară, pe coaste, spre văi.

   Aerul răcoros și mobil, boarea albastră care înconjoa-
ră planeta aceasta de stânci, de lavă și de lut.

NORII 69

   Violetul are în el ceva însuflețit, dar fără bucurie.

   Zile de vară înspumate, pline de clocot și fiori, de
aprinderi și de stingeri, de schimbări grăbite și ușoare,
fără nimic pripit sau poticnit.

   Inaccesibila floare albastră a cerului, al cărei parfum
e răcoarea.

   Tot mutându-se din loc, pasc lacom valurile mării și
se umflă.

   Marile țări deșarte, tăcute și albe care se văd câteoda-
tă în cer, tot atât de apropiate sau depărtate de noi ca niș-
te amintiri sau niște vise; sunt făcute din puțină materie
vagă, parcă din reziduul a tot ce arderea vieții n-a mis-
tuit pe deplin în noi și care se exaltă din noi și urcă lent
în cer.

   Până departe, rând pe rând, spumele mării deveneau
intens fosforescente pe măsură ce intrau în umbra dea-
să a acelui nor, apoi, trecând, se pierdeau în lumină.

   Salba de nori care coboară spre ecuator după direcți-
ile oblice în care suflă alizeele în regiunea taifunurilor for-
mează uneori o spirală semănând cu o uriașă crizantemă
așternută pe glob.

   Norii târâți printre clopotnițe, în zilele cețoase, fumu-
rii și reci sau molcom măturați de vântul de apus.

   Ziua aceasta ne-a călăuzit către un mare foc cu văpăi
albe în care ne-așteptau neliniștite umbre străvezii.

70 PETRU CREȚIA

   Tânăra lumină a dimineții se joacă și se-amestecă cu
umbrele copacilor, fragede și verzi.

   Tot ce vedem trezește în noi o contrareprezentare vagă
și totuși intensă, făcută din amintiri, din efortul de a ne
reprezenta nevăzutul, din abstracții incarnate în fanto-
me, din dorințe reprimate sau fără nume, din amestecate
cântări, parfumuri și lumini, din atâtea vise visate.

   Călătoresc între nori și cu ei, printre ochiuri și vârteje
de lumină și de umbră, constelații sfărâmate, purtate de
vânt.

   Leneșe averse calde și bogate în blândețea primăverii.

   Percepem, nu fără o anume pură senzualitate, propriul
nostru suflet proiectat pe cer și-apoi eliberat de noi în
curbe plutitoare, în imagini făcute din mânii, iubiri sau
jubilări fără obârșie, soroc sau obiect.

   în anumite ceruri amorfe și neutre din primul sfert al
zilelor de primăvară se simte conținută bucuria multi-
plă a tuturor formelor și a tuturor calităților.

   Dimineață de primăvară cu multe lumini și umbre din
cerul năpădit de un cumulus mobil și foarte jos, ceea ce
e mai rar, dând cerului consistență și o viață puternică,
aproape furtunoasă, cu tonuri vinete și cu pale de vânt.

   Cer de după-amiază: o fântână suitoare, un gheizer,
o trombă imensă, roz-fumurie se ridică din orizont și ape-
le ei se spulberă apoi pe cerul primăverii.

   E ora de vară când lumina ascunde lucrurile.

NORII 71

   Ce amețeală ne-ar cuprinde fără amăgirea unei limite
pe care-am botezat-o cer. Și binecuvântată fie nevăzuta
ancoră a greutății, izbăvitoarea osândă în care încolțeș-
te zborul ca un vis.

   Aerul e cald și parfumat, dar lumina crudă și albă pare
a unei zile uscate de iarnă.

   La orizontul târziu al lumii noastre trec pâlpâind ne-
buloase destrămate de vânt și culorile lor alunecă peste
florile albe ale primăverii ca o lumină de torțe purtate
peste întinderi de zăpezi.

   Zi după zi și vârste după vârste culorile cerului pă-
trund și se înscriu în noi, intrând în alcătuirea noastră
pentru totdeauna.

   Să nu vă pese de minuni străine, fii ai străvechiului
pământ, nici de cei patruzeci de mii de stânjeni de adân-
cime a gheții care îmbracă una din lunile lui Jupiter, nici
de cele trei inele de rocă și de gheață care se-nvârt în ju-
rul lui Saturn, nici de o altă lună, Io, a lui Jupiter, acope-
rită cu săruri de sodiu, de calciu și poate chiar de sulf,
care când iese din umbra planetei își schimbă culoarea
într-un portocaliu aprins și nici că Luceafărul e mai fier-
binte de cinci ori decât datul în clocot al apei pământești
și e înveșmântat în nori eterni și otrăviți.

   Alunecă și curg cu toate formele lumii către fierbin-
tele amurg și miros a fum și a ierburi uscate.

   Nori albi, bogați, ușori în noaptea întunecată cu câte-
va stele și printre ei vârfuri tinere de arbori, cerul negru
jos, fosforescența nebuloasă a frunzișului tânăr și crud.

72 PETRU CREȚIA

   Amurg; la răsărit mase fixe de cumulus, roz-incandes-
cente, bogate și nete în aerul limpede; sub ele, fumegau
în trecerea lor iute coloane negre-vinete, pline de un elan
tenebros și tăcut, în spume negre.

   La fiecare bătaie de vânt lumina își găsea o nouă așe-
zare și alte adâncimi se deslușeau în cer.

   Norii se fac în lumea lor cu apa noastră, fie ea din no-
roi și din mlaștini, din râuri și din mări, ogoare, lacuri,
stepe sau păduri.

   Cuprins în norii aceștia, pământul trebuie să pară în
cer o păpădie nespulberată încă în vânt.

   La capătul nopții, între orientul alb și negrul occident,
lumina spune: iată, amintește-ți în focul amiezii ce am
în mine, dur și monocrom, natura mea secretă și multi-
plă, infinită, desfășurată acuma pe cer, urcând spre ze-
nitul roșu și coborând de la el pe trepte tot mai reci, spre
întuneric.

   Zăpada pare-a fi cenușă albă și scânteietoare a stele-
lor arse și moarte, cernută, așternută peste noi.

   Alb ce se vede peste alb și umbre care fug fără ames-
tec peste alte umbre, îndelung.

   Din cerul străveziu, adânc și dur, gheață pură ca un
cristal gros cu ape tot mai întunecate, se izbește rumoarea
harnică și pătimașă a pământului, murmurul apelor, vuie-
tul vântului, glasurile faunei și-ale cetăților și toate, răs-
frânte, parcă se întorc într-un ecou mai pur și mai amar.

NORII 73

   Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfin-
țit ducând cu el spume și flori, lumini învălmășite și pla-
vii de beznă.

   Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre,
umbra albastră a unei lente desfășurări de nori.

   Norii trec încet și lânced peste fundul unei mări care-a
secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge
moarte.

   Cum fumegă munții, ca niște cai de olac osteniți, și
umplu de ceață pragul serii.

   Norii caldei înseninări se înfiripă în cununi și în spi-
rale care suie mereu, cu încete mișcări rotitoare, și se to-
pesc urcând, mereu urmate de altele noi.

   Zile care strivesc gândul și puterea, sub cețuri joase
și sinistre, tulburi și reci.

   Nu știți nimic de noi, nori trecători și veșnici, nu știți
nimic, nici că e poate fără țel apriga soartă, nici că la bu-
curia sau durerea clipei noi stăruim s-adăugăm un dor
de multe câte nu mai sunt sau n-au să fie niciodată.

   Așa cum uneori, brusc și fugace, zgomotul lumii se
amestecă cu razele lungi ale soarelui.

   Nori urâți, iscând un cer de zdrențe, un cer fără struc-
tură, simetrie, echilibru.

   Prăpăstii de lumină mohorâtă, sub jocul fulgerelor.

   Pâcle rapace înghit și mistuie lumina cerului fierbinte.

74 PETRU CREȚIA

   Zborul ascuțit al rândunelelor sub norii de zgură.

   Peste pământul veșted și străin, grădina cerului plină
de floare, plină de umbră și de slavă.

   Lumina se schimbă cu clipa și schimbă lumea cu cli-
pa, din țărână în zenit și din zare în zare.

   Cerul închis înviorează și încălzește culorile pământu-
lui, pe care tăria luminii îl albise.

   Planeta noastră plină de gânduri și de vise, zburând
agale printre stele, cu un foșnet răcoros.

   Plouă ceață. Norii coboară pe câmpuri, noaptea. Une-
ori, dimineața, mai rămân, adulmecând ca niște năluci
ude, pământul viu, florile, frunzele, apele. Poate va veni
o zi când nu vor mai pleca niciodată.

   O să putem vreodată osteni de frumusețea curcubeu-
lui? Să vină oare o zi când va înceta să ne uimească ar-
cul lui măreț, gingaș și efemer?

   Se vântură năuci prin cerul larg ca niște suflete de
morți de mult uitați pe cale să se risipească-n univers.

   Mișcări ca ale umbrelor și cercurilor de lumină pe fun-
duri de ape.

   Prin fisura aceea din peretele de bazalt al orizontului
marea se scurge, vuind, în golul nopții reci.

   O lume care se desface, negându-se, și cade greu peste
umbrele ei.

NORII 75

   Caiere de păpădie, pufuri de scaieți, foarte ușoare, pur-
tate de vânt peste cerul nisipos.

   Din orbul marii liniști n-a rămas, înfricoșată, decât câte
o tăcere răzleață și precară.

   Orice viziune le anulează brutal pe toate celelalte. Pe
toate ca pe una cum le-ai putea cuprinde, simțindu-le pe
toate, distincte, dar desingurate, în puterea clipei?

   Sunt ca o rouă umbrele de nori pe pulberea fierbinte,
peste râpele fierbinți, asupra miriștii tremurătoare și pus-
tii, asupra frunții tale din sălbatica amiază.

   Aștrii urcau, spre seară, din beția mării și se topeau
apoi în cerul alb, umplându-1 de mirosuri crude și amare.

   Uneori, sub tăcerea cerului, culorile și gândurile și de-
venirea par o imensă și pestriță zarvă, un iarmaroc sub
stele și sub nori.

   Privește cerul ca pe-o simplă întâmplare și-are să-ți
pară mai frumos, și ai să fii mai fericit în veșnicia clipei
fără timp.

   E în adâncul nostru o tăcere în care se împacă toate
sunetele lumii.

   O schimbare de stare, cine știe ce vânt înalt, indesci-
frabile necesități au făcut ca peste cer să rămână o largă
dâră de fumuri, ca o urmă, în noi, a ceva.

   Cerul era numai floare de nori mărunți cu inimi vio-
lete care pluteau încet pe azurul fin și neted ca o albie
de piatră lustruită.

76 PETRU CREȚI A

   Cum ne mângâie uneori ciudate constelații de cenușă,
în care nici un destin nu stă scris.

   O casă de cristal în care nu e frig și în care miroase
mereu a mare și a zori și prin transparența căreia focu-
rile nopții trec purificate de orice oroare, ca și placida pri-
vire a soartei cu ochi de rubin.

   într-o bună după-amiază întunecată și blândă murim
și ne ridicăm foarte încet din rumoare în tăcere, dintre
arbori între nori, pierzându-ne în lumea lor informă și
obscură, lin frământată de vânt, măturată de vânt.

   Aerul, marele ocean de aer, doarme adânc și visează,
iar visele lui sunt scrise pe cer și par să însemne ceva.
Norii sunt visele pământului, sau ale aerului, sau ale
mării, vise senine sau vise chinuite, coșmaruri ale unei
lumi care visează că se mai naște încă, în chinuri, din fier-
bintele nimic.

   Am auzit, sub cer, colinde de îngeri, nu prea aproape,
cu glasuri de copii eterni, cu glasuri de zăpadă și de vânt.

   Binecuvântata cunună a anului, în patru lumini, ace-
eași și alta în veacuri și în veac.

   Am străbătut deșertul de cenușă călăuziți de o tulbure,
agonizantă, sură stea.

   Pădurea se auzea, se auzea mereu, noaptea doar ea,
ziua și păsările ei, albe, rare ca ale mării. Câteodată tre-
ceau, spre apus, ca niște nisipuri mișcătoare, turme sure
de oi. Mult altceva nu mai era, câte o stea, vântul sărat,
amiezile vânjoase și lacome de umbră.

NORII 77

   Glasul acelei păsări al cărei nume și viață nu le cunoști
s-a înălțat tot mai încet și mai stins până la nori și s-a pier-
dut în ei, adăugându-se la toate sunetele pământești care
se adună acolo, trecând și risipindu-se cu ei.

   îndepărtarea seamănă în multe cu trecutul, iar noap-
tea e o mare adunare de singurătăți și de vechimi.

   Rămână pentru-o vreme sub veștedele pleoape atot-
puternicia zilelor de vară.

   O umbră pustiu-purpurie a trecut prin umbra ceru-
lui, spunându-ți: aș putea să fiu moartea și nu sunt, aș
putea fi un nor și nu sunt, aș putea să fiu tot ce nu sunt
așa cum nu încape îndoială că nu sunt nimic din ce ai
vrea să-ți par sau numai ți-aș putea părea.

   Marea stătea, oglindă oarbă unor zori fără de chip,
mâncați de prea zoritul viitor.

   De ce-a părut azi fiecare ceas mai tânăr decât sta în
rostul lui?

   Valul vieții se izbește greu de-acest zăgaz și spumele
se risipesc, bogate și înalte și ușoare, printre vise.

   Sori violeți se-nvârt în ceruri reci, înroșind oglinzile
gheții.

   Și într-o zi, ca niște nori, munții de stâncă se vor iro-
si în azur și nu vor mai fi, iar marea își va amesteca ape-
le cu cerul, pământul ca un abur sau ca un vârtej de
pulbere se va risipi în recele eter; tot ce vedem e ca o umbră
care scade și piere când soarele e la zenit sau ca o umbră
proiectată peste gol.

78 PETRU CREȚIA

   Lungi alergări de nori prin întuneric, nori muți,
enormi, despovărați de apă.

   Creații și distrugeri ușoare și mute ale cerului liber,
peste apele sclave și grele.

   Unde au așteptat, să umple-acuma cerul verii, marile
zăpezi?

   Aripile de bronz ale amurgului se deschid încet, gata
de zbor.

   între două furtuni există ceasuri când toate mirosu-
rile par să se fi ucis unul pe altul și nu rămâne decât mi-
reasma deșartă și feciorelnică a aerului.

   Norii aceștia se întorc, ușor și încet, ca din țâșnirea spre
cer a unei mari vine de apă care, ostenită undeva sus, s-a
pulverizat și s-a desfăcut într-o floare de abur și se lasă
înapoi alene, pe cât de avântat a suit.

   Masiv pestriț de cumulus sur-roz-roșu-violet, în stra-
turi suprapuse și complicat încâlcite pe alocuri, cu pre-
dominarea unui gri-lăptos și a unui roz-liliachiu.

   în unghiul unei văi un fluviu de aburi albi și moi, cu
valuri largi și ochiuri de cer albastru degradându-se spre
orizont, ochiuri prinse ca într-o mișcare domoală, deși no-
rii sunt nemișcați.

   Deasupra crestelor iarăși fierbere de nori, cu panașul
unor mari cratere — fumuri albe și strălucite care se răs-
firă peste cazanele stâncoase, dublând în cer imaginea
masivului cu o imitație liberă și puternică.

NORII 79

   Spre răsărit în cerul oceanic se legănau lent două flori
mari de nori, una argintie-cenușie, cu o sclipire albă și
aprinsă, alta roză cu reflexe vinete, mai stinsă. Iar mai târ-
ziu amurgul a fost de tânăr întuneric și aramă.

   Ca niște păsări mari care migrează prin univers, în-
tre o lume și alta, pribege și vane.

   Semne săpate-n stânci de fum, înscrise pe vânturi, în-
tipărite în zgura himerică a trecutului peste care viitorul
se vede doar ca umbra unor aripi mari, de sus, trecând.

   Cerul e plin de țărâna spulberată de vânt până între
stele, în fața lunii. Cerul adânc se umple de pământ.

   Norii aceștia parcă s-au uscat, sunt veștezi și-or să se
scuture deseară, umbre ușoare prin ultima lumină.

   Tânjește și fumegă marea flacără albastră, pălește și
scade, ninge cu scrum.

   De pe o stavilă foarte înaltă se prăvălea tăcută și grea
o cascadă de nori vișinii.

   Nori verzi și ușori ca frunzișurile primăverii infuzea-
ză luminii o fragedă tristețe.

   Visezi că intră pe fereastră o lumină ca a lunii, dar știi
că nu-i a ei. Știi că deasupra casei tale, între stelele vechi,
arde domol un astru nou și te învăluie, te întărește cu lu-
mina lui. Iar în trupul luminii se aud șoapte răzlețe, vorbe
rostite cândva, un freamăt de frunze, de ape care cad, de
nisipuri mișcate ușor. Apoi, încet, lumina crește și se
umple de tăcere și tu respiri adânc balsamul nopții și, în
adâncul ei, aștepți ceva.

80 PETRU CREȚIA

   Nori subțiri împart lumina lunii pe tot cerul, ca și când,
deasupra lor, s-ar bolti peste lume o mare emisferă dulce
luminoasă.

   Soarele sclipea ca un mare izvor de tristețe în fundul
lumii mari și, mult mai jos, în întunericul din gânduri.

   Nu simți cum circulă prin tine uneori esența depăr-
tării? Făcută din trei patimi: a lucrurilor care-au fost
cândva cu noi și nu mai sunt, s-au dus departe pentru
totdeauna; a celor de care pentru totdeauna ne-am înde-
părtat; și-a celor care-au fost și sunt departe și vor rămâne
tot departe, orice-ar fi.

   Noapte de noapte brizele-i duc mării tot ce pot lua de
pe pământ și zi de zi, pe toate țărmurile lumii, nările se
umplu de suflarea mării, adusă înapoi din caldul nopții
să se prefire prin frunzișuri, peste lanuri, printre gânduri.

   Să nu te pierzi în erezia de a crede că lumea nevieții
ar fi cufundată în vreun somn, că lucrurile dorm în veș-
nicie sau în timp. Gândește-te mai bine și-ai să simți că,
dimpotrivă, este veșnic trează.

   Uneori întreaga voastră sărbătoare ne pare numai o
văratică trufie a țărânei.

   Foșnetul valurilor sau vuietul lor ascund auzului
imensa și veșnica tăcere din adâncul mării.

   Ce trist ar fi pe pământ dacă în marile văi ale mărilor
n-ar mai fi într-o zi decât spume și nori în moale frămân-
tare, în clocot scăzut, cu lumina pe ei făcând rumeniri și
cenuși.

NORII 81

   Alaltăieri, către amiază, cerul s-a umplut de uriașe bu-
ruieni.

   Norii de sub orizontul de apus aruncă pe cer, până
aproape de zenit, un evantai de umbre lungi cât niște
raze.

   Norii sunt mai sumbri deasupra mării când pămân-
tul e nins și-adesea și norii de peste păduri sunt mai în-
tunecați.

   Jumătatea de nord a cerului pare să reflecte, cu o lu-
mină ciudată, flăcările nevăzute ale unui incendiu imens,
arzând undeva în miazăzi.

   Ploaia, zăpada, soarele, cântecul de păsări în soare,
nori, stele, coruri line și mândre de plopi și salcâmi, ra-
fale de vânt, lumea aceasta egală cu sine, fără păcat. Și
sufletul, șoapta și tânguirea sufletului în această întune-
cat verde, luminos albă vale de lacrimi și de umbre.

   Vântul de-aseară a fost atât de năprasnic încât părea
că răscolise toată pulberea din univers și, molcomindu-se,
o așezase-n mari troiene negre: norii.

   Din amorțeala iernii și din amețeala primăverii sufle-
tele noastre, întremate, fericite, se trezesc la glasul fur-
tunos al verii timpurii.

   Timp de două zile s-au perindat pe cer convoaie ne-
sfârșite de nori, la început răzleți, ușori, plini de soare,
apoi izvorând tot mai compacți și mai deși din fierberea
orizontului și zburând lent și greoi, dar implacabil peste
tot cerul, într-un marș paralel și precis, din ce în ce mai
sumbru; au trecut toți norii, de la panglicile fluturătoare

82 PETRU CREȚ1A

și elegante de cirus, până la florile uriașe și grele de plumb;
astăzi după-amiază au cotropit toate răscrucile cerului,
după o ultimă clipă a luminii; pe dedesubt nori negri-ce-
nușii și crânceni, cu fumegări rele vânzolite de vânt, dea-
supra un alt plan de nori, albi și metalici, deschiși într-un
loc către cerul adânc, împărătesc albastru, care s-a lăsat
apoi, nepăsător, știindu-se preaputernic, pradă năvalei
trecătoare a noroadelor de nori; spre seară, lacuri tot mai
largi de liniște; într-un loc două suprafețe de nori, una
cenușie-mov, cu adâncimi moi, mângâietoare, și alta, mai
sus, de un roz pur și dens, imperfect suprapuse, alune-
când peste cerul albastru-seral, așa de albastru încât ar
putea străluci stele pe el chiar fără umbra nopții; noap-
tea cerul a rămas curat și părea pașnic și pustiu ca un
câmp peste care au trecut rânduri-rânduri mari mulțimi
zbuciumate împinse departe de o putere neștiută, către
un țel aspru; iar stelele, după atâta tumult, par mai triste
și mai singuratice, și sufletul întreabă de ce, după atâta
perindare de forme, nu trece și cerul cu toate stelele lui,
purtat de un mare vânt, dincolo de orizont, după norii
trecători.

   Avânt de păsări mari cu trup de abur trece lung, tot
mai adânc înfiorându-le, prin toate oglinzile de apă ori
de sticlă ale lumii pământești, în murmurul izvoarelor
luminii, în recea, pustia mireasmă a lunii.

   De ce foșniți la fereastră, mirosind a buruieni, a lună
și a uitare?

   Nu vă pasă de clocotul verde al apelor, de sclipirea
de piatră a munților, de foșnirea ierbii și de clătinarea co-
pacilor în vânt. Veniți și vă duceți și nu vă pasă.

NORII 83

   Uneori universul acesta, cerul, marea, pământul cu tot
ce este în ele, ne par străine, ca o nelume în care ne-am
fi rătăcit sau pe care o visăm, și ne simțim mâhniți și ve-
netici și ne e dor de-acasă.

   Margarete clătinându-se domol printre nori, în lumină,
ca purtate de râuri molcome printre munți albi și munți
cenușii.

   Vânt nu era, dar ceasul nu era stătut, nici greu. Au
început să cadă la poalele brazilor, în zgura albă, stropi
răzleți de ploaie. Nu ploua, cădeau de foarte sus, din vâr-
furile nevăzute ale brazilor, dintr-o zonă mai presus de
puterea oricărei iubiri, lacrimi rare. Plângeau ființe cru-
cificate la zenit, pe vârfurile brazilor, plângeau din înalt
morții uitați, bătuți în cuie acolo cine știe de când, morți
tineri, morți bătrâni, robi și împărați, în cerul zadarnic
privirii, în mirosul de rășină și cetini. Poate țipătul rece
al păsărilor care se aud între stele este al sufletelor unor
morți străvechi care se mută după alte rânduieli, înstrăi-
nați de noi. Dar nu-i adevărat. Nu suflete veștede foșnesc
adunate și spulberate de vânt ca frunzele moarte, aduse
o clipă de dincolo de meterezul arid pe care orice există
îl știe. Nu se duc morții în palatele apusului, nu zac în-
gropați în norii amiezelor fierbinți, nu se adună să plece
spre luceafărul furtunos sau spre alte locuri lâncede ori
line ale cerului, să umble de ici-colo pe câmpii de ușoară
cenușă. Ce-o fi cu ei? Poate nici nu visează bieții morți,
morții cât stelele de mulți, dar nu departe cât ele, iar
aproape cu atât mai puțin. Poate le e doar urât, poate le
e, în felul lor, dor de câte ceva, de lucruri care nu-ți pot
veni în gând prea ușor, de marea bătută de ploaie în cal-
dul amurg, de zborul uliilor, de mirosul zăpezii, de maci
pe-o margine de drum al lor, de râurile dimineții. Sau
poate simt doar nevoia vagă de a-și umple timpul cu ceva

84 PETRU CREȚIA

care nu doare în acel timp al lor, cu amintiri fără spini,
fără vreme. Oare n-ar fi bine să le spunem, în șoaptă, or-
bește, ceva, fiecare ce știe și ce poate, să le trimitem vor-
bă prin păsări, prin raze, sărmanilor morți, să audă poate
și să-și aducă aminte sau nu. Iată, sufletul meu a tânjit,
ani după ani, în seceta eternă a lunii, singur cu gândurile
mele slabe, făcându-mă și desfăcându-mă, năzuind și ui-
tând. Și stând așa, la răscrucea legilor, îngenuncheat în
pulberea albă a lunii, cu ochii închiși și plecați, am visat
nori în pustietate, bogate ceruri și lumini și forme, mări
de liniște și umbră am visat și-am să le spun morților care
mi-au plâns pe mâini, morților lumii întregi. Pentru că
asta e tot ce pot să le dau și pentru că perimatele deter-
minări ale spiritului nu se înscriu numai în istoria lui, ci
și în aceea, neesențială, rătăcită și dulce-amară a nemai-
ființei. Ceea ce a ars în spirit rămâne cenușă în spirit și
în această cenușă am scris și în ea o să tac.

   Câteodată păreți sufletul negru și fierbinte al pămân-
tului, pornit să se reverse fără preget ca un fum nebiruit,
val după val, în marele gol cristalin, în marele gol albas-
tru, grăbit să-și spulbere funinginea și zgura peste con-
stelațiile nevăzute. Iar în noaptea aceasta nu va mai fi
decât întunericul mișcându-se prin întuneric, iar în fun-
dul lui, aproape subterane, micile lumini ale oamenilor,
pierdute și uitate.

   Baloane de săpun și păpădii plutesc în cer și-apoi le
sparge și le risipește vântul.

   De ce, la voi, această suspectă înfățișare de silitră și
de sulf, de unde bănuiala că nu sunteți nori, ci altceva,
ca urma echivocă a unui mare rău care s-a produs cine
știe cât de departe?

NORII 85

   Pătrunde vechea și sfânta lumină a lunii dincolo de
ochi, dincolo de gânduri, dincolo de clipă, și în adânc în-
cep să fiarbă umbre, valuri.

   Jos, ceasul amiezii de vară vibra ca un roi de albine,
iar sus se rotea un stol de sosiri nevăzute, de vitrega noap-
te străine.

   Pământule, copil întâmplător al soarelui și-al nopții,
culoarea ta se strânge-ncet sub pleoapele închise unde-aș-
teaptă să se nască cine știe ce închipuiri și năluciri.

   Privind, privind mereu, ai să-nțelegi, fără-ndoială c-ai
să înțelegi, că viața este un prilej.

   Suntem bătrâni și, într-un fel, ne par mai vechi, bă-
trâne, valurile și nopțile și dulcii nori și înseși nestator-
nicele vise și totuși, cu un mic efort, simțim că nu-i așa,
că dăinuie în ele nu doar veșnicia lor, ci însăși tinerețea
tinereții noastre.

   Să stai așa, ca la o răscruce, într-un câmp, și să trăiești
din ce îți spun drumeții, când mai deși și când mai rari,
și-apoi, de la o vreme, drumeții, tot mai rari, să nu mai
aibă mai nimic de povestit.

   Imense pelicule verzi străvezii palpită, se desprind de
pe cer, se aștern domol și ușor peste mare și se topesc în-
tre valurile purpurii și înspumate.

   Sunt zile, mai ales de vară, când perindarea norilor
ne face, printr-o amăgire, să simțim că pământul se mișcă
într-adevăr prin cer.

86 PETRU CREȚI A

   Nori peste tot cerul, în pete și straturi mari, estompa-
te și tulburi, ca niște fumuri negre-gălbui; ploaie subți-
re-subțire, ca și când s-ar condensa o ceață nevăzută sau
chiar aerul în stropi imponderabili; într-un loc, deasupra
orizontului, cerul de după nori, fără să se vadă, dă no-
rilor o culoare albastră-verde foarte palidă, ca o coclea-
lă ușoară, subțire, străvezie.

   Mi s-a părut, în vis, că au venit la mine trei îngeri mari.
I-am auzit cum foșnesc strângându-și aripile, i-am văzut
cum se așază, în cămășile lor albe de in, în preajma mea.
Au stat o vreme, vorbind între ei și cu mine. Ochii lor
semănau cu ai noștri, dar nu erau omenești, irisul și pri-
virea erau cumva altfel. După un timp au tăcut, apoi au
plecat pe unde veniseră, pe fereastra deschisă, și i-am pri-
vit cum zboară spre apus, mereu mai mici, în golul se-
rii molcome și albe.

   Nu mările, frunzișurile și cerurile spuse fie-ne date în
veac, ci acelea nemijlocit iubite de spulberatele făpturi
ale trecutului. Sau uneori, arareori, acelea din visele crân-
cene pe care, în harnica lor nepăsare, zeii reci ai somnu-
lui le dau și-apoi le iau.

   Toate coboară și urcă în tristețe. Ea este statornică în-
străinare și întoarcere în sine a ființei, tăcerea din adâncul
oricărei muzici, înserarea ce crește cu zorii laolaltă, plân-
sul abstract al oricărei definiții, esență și ceață, prohod
neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nici-
când împlinit. Statornică, nu-i place, luând mereu forma
sufletelor trecătoare, să vorbească limba lor trecătoare și
se cere înțeleasă și stăpânită cu mintea, nefiind stare, ci
un raport inteligibil, adesea între distanțe mari sau ui-
tări absolute cărora le este ascunsă lege comună. Și nu-i
e dragă nevolnicia și tânguirea, ci tăria buzelor care o simt

NORII 87

amară și-o păstrează. Durerea care se știe pe sine deplin
ia asupră-și tristețea lumii întregi și o întoarce lumii ca
dragoste mâhnită și eternă. Este în alb și în roșu, în ne-
gru și în arămiu, în stâncă și în cenușă, în dreaptă și în
cerc. Anotimpurile, viața și moartea sunt chipuri tristeții
sieși egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină
în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliști-
le a căror șoaptă întoarsă este fapta ei. E albastră în cer,
searbădă în aer. Și stelele sunt triste, și zăpezile și toate
făpturile, neștiind. Bucuria îi este doar cunună și zâmbet,
funingine ura, timpul imagine mișcătoare, clipele ninsoa-
re de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitori-
lor și în ai biruiților, în ai fecioarelor și ai statuilor. E
limpede în ape și mută în pământ, grea în soare. Cu amin-
tirea se cufundă și se irosește lent ca un fum în spațiul
fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt,
curge cu râurile către mare și se face valuri cu valurile
ei, dând spumei uscatul ei freamăt. în întuneric e întu-
necată și verde în frunzișuri, verde în ierburi, galbenă în
nisipul deșert. Trăiește cu mintea care se consumă în timp,
depășindu-se și neîmplinindu-se niciodată. Stă între ste-
le și cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Și
tot ce trece trece cu tristețe, pe lângă ceea ce rămâne cu
tristețe, sub niște ochi fără zâmbet și orbi.

   Așa cum în clipa timpului obiectiv încap vise enorme,
în cer — și numai în cer — pe o mică sau foarte mică sec-
țiune, norii pot înscrie istorii extrem de dense, adânci,
vaste, priveliști polimorfe, incomensurabile cu spațiul
obiectiv care le subîntinde.

   Atâția ani reci au trecut, foarte reci, ca niște pești în-
fometați prin marea memoriei și apoi a mai trecut unul,
roz și amar, speriat, și marea memoriei a secat și n-au ră-
mas decât văile ei de nisip.

88 PETRU CREȚI A

   U n zbor d e păsări aprinse d e lumini pe plumbul plin
de tunet mut al unui front de nori.

   Ți s-a făcut urât, ți-e dor de viscol și de zăpezile adânci,
de grele ploi, de vijelii, de arșiță și de răcoarea umbrei
groase dinlăuntrul ei, de izul prafului udat de primii
stropi ai ploii, rari și mari și grei.

   Sub cerul searbăd, închis și înalt trăiesc pustii apele
mării, reci și vii, amare, ape puternice și grele, ape mari,
însuflețite de o neliniște fără soroc, muncite fără chin și
sfărâmate fără rost, umplând cu zarva lor cerul și timpul.

   Ce multe lucruri, de aproape, de departe, vechi și noi,
au încăput în ochii noștri mici și pieritori.

   Himera nopții mi-a spus: „E o minciună că în clipa
morții și în scurtu-i vis cuprinzător îți vezi, întreagă, cum
a fost, la șir, viața ta: ceea ce vezi atunci, fără greșeli, fără
uitări, este viața lumii întregi."

   Nori ușori, plăpânzi, roz-albi, fără adâncimi, în stră-
lucirea dimineții, încununează dealurile ninse, bătute de
soare, sub cerul albastru și jos.

   Verdele primăverii, crud și gingaș, al verii, albăstriu,
și cel de aramă al toamnei.

   Norii s-au golit de vânt, culorile pribege ale lumii au
plecat, în bezna firii noastre încolțesc, tăcuți, după mă-
sură, sorii viitori.

   Am căzut pradă unor puteri posomorâte; prezentul
se usucă în mâinile noastre; simțim deodată că am tre-
cut de un soroc esențial, pe care nu-1 știam; începem să

NORII 89

ne fim străini din pricină că amintirea și uitarea își îm-
part altfel trecutul nostru; iar într-o zi, curând, ne va stră-
bate deșarta fulgerare a vechilor iubiri și chipurile vor
zâmbi cu ochi străini, sub stele reci, și râurile au să curgă,
împuținate și amare, înspre mări de fum.

   Plantele privesc, trecând, în cercuri tot mai largi, fi-
ințe, râuri, nori, stele și vânturi.

   O smucitură și alunecăm în albastrul, recele abis, în
răcoarea sa curată și pustie, să ne ducem spre fund unde
zace, straturi, straturi trecutul.

   Singur în lumina aridă și pustie, în centrul sferei de
cristal albastru, izbindu-se de care gândurile se întorc
multiplicate în ecouri infinite, ușoare ca șoaptele și to-
tuși tumultuoase ca zarva unei gloate nevăzute, crescând
și scăzând după legi vagi.

   Soarele ne luminează cu o flacără rea, otrăvită, cețoasă,
ca o feștilă care arde fumegând șovăielnic.

   Unde sunt? în ce lume de neguri vârstate de vânt, în
ce întuneric de zori morți? Ce trăsnet al tăcerii se presimte
gata să izbească în pulberea tăcută, în cenușa rece?

   Gândurile sunt câteodată ca frunzișul măslinilor bă-
tuți de vânt.

   Mulțimi de gânduri tandre și pure, fără timp, să te
mângâie, ca fulgii de zăpadă în zile mute și adânci, să ți
se aștearnă lin, mereu, mereu, pe obraji, pe buze, pe pleoa-
pele închise fără teamă către cer, pe mâna întinsă.

90 PETRU CREȚIA

   Viața poate părea uneori o uriașă vâlvătaie viforoa-
să, alteori o câmpie de flăcări mici, în întuneric, sau pâl-
pâind în vânt, sub cerul orb.

   Toate aceste pânze de fum ținute de o mână nevăzută
în vânt peste cer dau vidului albastru pante, adâncimi,
vârteje, elanuri ascendente, un freamăt tăcut și larg, fără
care sufletul nostru s-ar izbi zbuciumat și rătăcit de he-
misfera de safir, pretutindeni, cu deznădejde, și s-ar spul-
bera apoi în deșertul răcoros, ca o cenușă, ars de flacăra
singuratică, stăpânitoare și crudă a soarelui.

   Cer bogat de seară de toamnă, greu de nori reci, dar
nu terni, cu reliefuri felurite, într-o lumină sumbră și cal-
mă, roz-gălbuie, ca un fior de potolită, destinsă tristețe
de dincolo de clipe și de întâmplări.

   Mici insule întunecate și vaporoase, dublate de altele,
puțin mai mari, luminoase, ambele puțin câlțoase, dez-
lânate și vii în apele învălurate ale cerului.

   Fâșii din carnea lor ușoară de zăpadă și de umbră.

   Sunt nopți de primăvară când nori joși și nevăzuți par
să exale peste noi mirosul pomilor în floare, amestecat
cu ceva neștiut și mai amar.

   într-un cer calm, o masă compactă și bogată de nori
cu spume agitate și furtunoase degenerând rapid în ceva
puhav și mort.

   Nor bizar, lung cât lanțul de dealuri dinspre apus și
așezat pe culmile lor ca un mare sul violet-sidefiu, cu mar-
ginea de sus roz-fumurie, în bătaia razelor răsăritului, cu
cea de jos sumbră și furtunoasă în izbitor contrast cu

NORII 91

lumina dulce a dealurilor, argintată pe alocuri, și cu lar-
gul cer senin de iarnă sudică.

   Miroase mai tare cetina în lumina descătușată și ră-
suflă mai rece pământul.

   Văzute printre nori stelele par mai depărtate, mai străine.

   Norii duri se crapă peste apele cerului: orice însenina-
re e ca un dezgheț al cerului și ca o primăvară a luminii.

   Să vezi o clipă stelele ce sunt? Ruguri, făclii, incendii,
lave clocotinde, bucăți de iad rotindu-se eliptic prin cu-
ratul cer?

   Dansul norilor morți, părăsiți de lumină, purtați de
vânt ca frunzele uscate și așteptând iertarea întunericului.

   Galop de cal prin umbra unui nor, către lumină.

   Ceața curge prin vâlcele și râpi și piere în ele lăsându-și
sudoarea pe lespezi de cretă.

   Furtunii noaptea i-a răspuns această înaltă, rece, sin-
guratică stea.

   O lumină vag galbenă spre sud și una vag albastră în
nord, pe muchia apelor, două lumini care sunt întreaga
substanță a lumii, altfel doar noapte și valuri.

   Pânze vagi de cirus alb la orizont cu mici flori de
cumulus violaceu prinse în ele, în lumina vie a soarelui.

   Apus: cer albastru, mai tare sus, cu nori roz tot așa de
intenși, iar spre orizontul mai palid, cu nori de un roz
stins, o simetrie secundă între focul stacojiu al apusului

92 PETRU CREȚIA

și zenitul ca un lac întunecat-albastru pe care îl umple,
după măsură, noaptea.

   In noaptea chinuită de vânt, nori mari și nevăzuți par
să bată viforos din aripi deasupra pădurii și dincolo de ea.

   Sunt zile ninse, însorite și albastre când cerul pare plin
cu-adevărat de mari troiene de zăpadă.

   Ceața poate să pară uneori obârșia norilor, iar alteori
chipul lor ostenit, degenerat sau înfrânt.

   Frumoasă umbră de tămâie și de fier, privește dede-
subt cum murmură-n lumină marea deșartă.

   Un apus noros și frământat de vânt, un apus în care
se amestecă întunericul serii târzii cu sclipirile zilei, prin
goluri și volburi de nori, iar într-un loc o incandescență
brună și lividă, ca lumina reflectată a unei conflagrații
nevăzute.

   Se zice că lumina absolută a tropicelor apasă sufletul
și-l întristează cu o mai pătrunzătoare, mai intimă, mai pro-
fundă tristeță decât tristețea posacă a cețurilor din nord.

   Norii s-au stins, ca un jar mort, rămas cenușă. Apoi,
în asfințitul palid, printre dârele roze de cirus, luna însăși,
pare, fără putință de greșeală, un mare și greu trandafir.

   Din sucurile cerului și ale mării s-au hrănit multe din
visurile muritorilor, pe neștiute și întortocheate căi, cu
tot felul de chipuri, înțelesuri și păreri.

   Ieri norii au părut, ciudat, deodată vechi, dar nu bă-
trâni și obosiți, ci parcă-ai unor alte veacuri, alte ere,

NORII 93

străini de clipă și rămași în timp. Și însăși murmurarea
mării se mutase în alt timp, greu de determinat și pieritor,
străină și de clipă și de veșnicie.

   Nimic decât nenumărate zboruri albe în lumina albei
mări.

   Astfel, încet: nopțile zilelor, nopți după nopți, nopți-
le anilor, nopțile anilor mulți, tăcutele nopți nesfârșite de
dincolo de nopți, mult dincolo, mult altfel, multă tăcere
și somn, multă uitare și somn în eternul nesomn.

   în seara înceată, încet se golesc de lumină ochii și se
umplu de umbră.

   Mai sunt în lume și în timp atâtea vise, atât de mul-
te vise de nimenea visate.

   Deasupra tânguirii mării zâmbea cerul din lumini des-
chise și ușoare.

   Numai privind printre ramuri și frunze puteai simți
cât e de larg și de ușor pustiul amiezii târzii.

   In tumultul apusului, în fața focului roșu lucios al soa-
relui, pânze de nori printre care unii nemaivăzuți, ca niș-
te spume ușoare, mâți și deschis-fumurii-albaștri, unii
albaștri de tot, tot deschiși, infinit delicați.

   Cer cu straturi subțiri, întinse și mobile de nori, lumi-
nă stinsă, lăptoasă, care lasă conturelor și umbrelor pă-
mântești precizia lor, dar le îmbracă în tristețe.

   Seară de iulie, cerul cenușiu, tot mai negru spre ori-
zont, fără să-l atingă: lumea vizibilă e mărginită pe o mare

94 PETRU CREȚIA

întindere d e o masă grea, compactă, d e argint cenușiu și
albastru, între marginea noroasă, neagră și liniștită a ce-
rului și marginea mai nedeslușită a pământului negru.

   Luna prin nori: astru de două ori mort, incandescen-
ță rece înecată în cețuri negre-albe, cemând scăzut, difuz,
o gingașă lumină, o tristețe răcoroasă, foșnitoare și înaltă.
   Soarele prin nori: sfârșit de lume, foc și strălucire, mân-
drie și putere, cruzime regească, toate veștede, stinse, îm-
bătrânite, îndepărtate; sau ca și când Dumnezeu ne-ar fi
căutat prin ceață cu felinarul său și nu ne-ar fi găsit și ar
fi rămas mâhnit în loc, cu negura pustie între el și lume.

   Norii din văi vibrau sub crivăț, apoi, brusc, se smul-
geau din albia lor și se năpusteau în vânt.

   Pe cerul care poate fi atât de albastru, nori gravi își
poartă azi, înalți și tăcuți, ca într-un vis frumos și obscur,
floarea lor de cenușă și mângâierea lor de fum; peste un
ceas nu vor mai fi și limpedea materie a cerului va pă-
rea întunecată egal de fumul lent și imperceptibil al tu-
turor arderilor pământești sau că el însuși, cerul, a ars și
că marea lui substanță s-a epuizat, că flacăra imensă și
albastră a pălit, s-a răcit, a căzut în cenușa, peste cenu-
șa din noi, strânsă din an și din veac, sub cununa des-
frunzită a cerului veșted.

   Ca dintr-un fum al înaltului necunoscut se cerne noap-
tea, negri fulgi tot mai deși ce se aștern în troiene impal-
pabile și ușoare, molcom înfiorate de vânt.

   Fug norii albi în cer și în lac, mânați de vânt: sus plutesc
fără hotar, jos, brusc, o dată cu trecerea țărmului, imaginile

NORII 95

se fac umbre și se tot duc în calea lor, lăsând în urmă alte
umbre, stătătoare.

   Nor în formă de coroană stâncoasă alcătuită din va-
luri încremenite și stilizate, alb-cenușie în amurgul palid.

   Cer plumburiu, omogen ca un cer senin, pe care plu-
tesc nori mai albi, umflați, cumuliformi, astfel că totul pare
cerul cine știe cărei alte lumi.

   într-o după-amiază noroasă, închisă, sumbră, udă, un
mic cerc însorit, niște văi cu ierburi noi, într-o lume de
umbră, ocolite de umbră, ca o fereastră către alt anotimp,
ca fantasma și visul unui anotimp străin.

   în vis: un cer frământat pe care era un nor verde-al-
băstriu, cu tonuri mai deschise puțin pe margini, cores-
punzând dungilor mai închise ale aripilor unui cocostârc
frumos și imens care zbura încremenit în mijlocul ciuda-
tului nor; apoi totul s-a repetat mai jos spre stânga în ce-
nușiu-alb și cenușiu-negru, și norul, și cocostârcul și
aripile lui grațioase, cu dungi negre.

   Un cer minunat: bogat în pânze de cirus, de la cele mai
diafane la unele ca niște grele falduri, și într-un abur alb,
ca o pastă fină, care făcea în jurul celor câtorva nori de-
licați și cenușii o alunecare de culoare indicibilă, o estom-
pare voluptuoasă către cerul albastru de toamnă, cu
lumini scăzute, dar vii și adânci, totul străbătut de ma-
rele avânt pe care numai cerul îl are, uneori.

   Privind, în susul arborilor goi, alunecarea cerului când
mase mari și grele se mișcă paralel, continuu și lent, simți
bucuria unei mari puteri nestăvilite, în mers către un țel
mai mare decât gândul tău.

96 PETRU CREȚIA

   Pe cerul dintre stânci, norul era, mai mult decât o ima-
gine, un semn pentru sufletul durabil, o idee. Era făcut
din puțină materie, un fir de abur alb despletit de vân-
tul albastru, un unghi subțire lăsând în răcoarea marii
lumini o dâră prelungă și pierdută. Viața lui nu se poa-
te însă uita: plutea tăcut peste lume, ca o zveltă pasăre
himerică venită dintre stele, aplecată în curbă largă spre
orizont, gata să se cufunde în el spre alt univers, dar în
avântul ei imobilă ca săgeata lui Zenon, efigie împietri-
tă și ușoară a veșnicei mișcări și-a unui mare vis.

   Sunt ceasuri când dârzul austru umple cu puterea lui
întregul huzur al cerului și, printre norii de ploaie, joși
și sfârtecați, zeci de lumini fulgeră ca zborul rândune-
lelor.

   Să mergi până acolo unde în umbra ta au să răsară ste-
lele și luna.

   îndelungată fie sărbătoarea nopții, încet, cât mai în-
cet se scurgă, după lege, sfintele ei părți, cu noi în sânul
ei: crepusculum,fax, concubium, NOXINTEMPESTA, gal-
licinium, conticinium, aurora. Amen.

   Legi mari sunt tălmăcite prin ogrăzi și șesuri: ceva târ-
ziu astral se simte în pământescul cântec al cocoșilor din
auroră și are-n el ceva din depărtarea dintre lumi.

   Degeaba se revarsă ape dulci din cer în ocna mării:
pământurile vor rămâne veșnic cufundate într-un gust
de lacrimi.

   Orice priveliște se hrănește din ea însăși și din noi, și
ia din noi, pe lângă alte multe lucruri, și acestea trei:
   -     topirea clipei pure într-un timp de nașteri și pieiri;

NORII 97

   -     gândul că tot ce se arată în privire ar putea să fie alt-
fel sau deloc;
   -    gândul că orice se arată ar putea să fie numai apa-
rență.

   Luceau ca abanosul în fulgerul îndelungat al lunii și
umbra lor aluneca pe grelele, scânteietoarele uleiuri ale
mării și se-auzea, adâncă și prelungă, răsuflarea nopții
și ochii, când stăteau închiși, aveau pleoape moi și stră-
vezii de nacru și însetații lumii odihneau și, în pământ,
oasele albe și curate străluceau ascuns, rând după rând,
în pasul lunii, și se simțea cum sângele și limfa lumii își
caută, visând, de drumul lor, iar noi, în propriile noastre
vise, ne simțeam mai singuri decât înecații, roși de otra-
va rece a lucrurilor prea devreme uitate.

   Cenușiu și albastru de pastel genial: insule cenușii, bo-
gate, voluptuoase, într-un albastru plin și discret totoda-
tă, puțin opac, răcoros și pur; planuri, proporții și tonuri
inimitabile; totul părea oglinda unei lumi calme, epura-
te și istovite, imaginea răsfrântă în cer și transfigurată a
unui paradis stins și tăcut, un paradis tomnatic, în tonuri-
le vii și veștede, bogate în lumină și exangve ale toamnei.

   Una dintre cele mai vii și depline bucurii pe care le
dă cerul este aceea a contrastului dintre albul plin, ex-
pansiv, candid și net al cumulusului și cerul puternic al-
bastru.

   Modestia universului însuși, silit să se plece mereu în
fața clipelor ce vin izvorând din el însuși mereu, depășin-
du-1 mereu, cernându-se iarăși în trecut, cenușa fertilă a
unui incomensurabil avânt umilit și exaltat în eternitate.

98 PETRU CREȚIA

   Rămână așa: un spațiu alb și arid, sustras oricărei atin-
geri și oricărei deveniri, o existență simplă și pură, ca o
durere devenită, pulsând, crescând, o stare absolută, fără
timp și atribut.

   Ceva privește, de sus. O privire lungă, umbrită, înste-
lată de calde, foșnitoare lumini. Și, în adâncul ei, o che-
mare, ceva mai înalt și mai demn de urmat decât tot ce
viața poate da.

   Trec anii și se frâng de noi sau trec prin noi unul după
altul ca niște vânturi printr-o pădure, venind de pe mare,
din munți, de pe mlaștini sau din pustiuri, din cer, din
orice loc curat sau necurat al pământului sau al cerului.

   Nori vor mai fi mereu, dar aceia desprecare scrie aici
au trecut pentru totdeauna, nu vor mai fi niciodată, cu-
vintele acestea sunt legate de efemerul absolut, spulbe-
rate în trecutul deplin și irecuperabil, rătăcite într-o țară
fără întoarcere și fără urme.

   Au lăsat în substanța tăcerii o urmă ușoară și moale,
ca într-o zăpadă afânată.

   Deșarte bogății, puteri și frumuseți poartă trufașii nori
trecând, cu fast răsăritean și crud, ca un alai de magi,
peste pierdutul și măruntul zilei noastre, pustie de pri-
viri și de chemări.

   Noi suntem păsările care-ajungem din urmă tinerețea,
în zborul ei către luceafărul de seară.

   Numai cerul albastru mai trece sub arcada templelor
pustii.

NORII 99

   Nimica n-ai știut să spui despre lumina toamnei. Este
în ea și o scădere și un spor, după proporția de aur, un
schimb secret între dogoare și răcoare, dintre vlăguire și
putere, dintre puritate și huzur, dintreculori și linii, o îm-
plinire și un triumf atât de mari încât par gata să dureze
infinit și totodată gata să se nege, cu o semeție tristă, prin-
tr-un singur gest tăcut.

   Forma, culoarea, adâncimea cerului, toate sunt amă-
giri: cerul e o nălucă.

   După ce treci de grădina de oglinzi întunecate și de
fum, te uită în sus, să vezi, sub aburi, cerul arat de pri-
măvară: în el semințele semănate se văd. Visează ce-are
să-ncolțească, și totodată lanurile, florile și arborii din au-
gust.

   Dacă apele pământului ar fi inerte și grele și n-ar ști
să urce, ușoare, spre cer, să se unească cu lumina și cu
vântul, zilele noastre s-ar schimba după legi și ritmuri
pur astronomice într-o monotonie ciclică eternă, aceeași
zi din calendar la fel cu-aceeași zi.

   Astăzi cerul era între dealuri atât de frumos cât nu se
poate spune și-atât de fără timp că te-ai gândit la ziua
când multe nu vor fi cum sunt acum și cu ce ochi vei privi
în imperialul albastru celest plutirea scânteietoare a no-
rilor ce par zăpezi ușoare, reci, curate, nemișcate sau pur-
tate de vânt, în focul verii, ca într-o altă lume, văzută
printr-un zid de cristal și din care nu vine nici un sunet,
nici un parfum, nici un semn.

   Ce auzea Lucrețiu, neînfricatul, în văzduhul plin de focuri
și de vânturi sau de aherontice tenebre, în tunetele care zgu-
duie azurul, în zarva și în clocotul puternicilor nori? Destule

100 PETRU CREȚIA

lucruri: zbuciumați de vânturi tari, plesnesc deasupra câm-
purilor lumii ca pânzele întinse pe teatre; când se freacă unii
dealțiiînsensuri contrare scot un zgomot uscat și prelung ca
de hârtie sfâșiată; părând a fi un codru des, bătut de crivăț,
foșnesc imens ca din grele frunzișuri, trosnesc ca de o frânge-
re de grele ramuri; au în ei valuri ce se sparg cu vuietul marilor
ape izbite de țărmuri; se rup cu zgomote de uriași ghețari ori,
plini și grei de gheață și izbiți de vânt, se sfărâmă tunând și-a-
poi se prăbușesc în grindini peste livezi și peste țarini; ca fie-
rul înroșit când îl cufunzi în apă, căzând din nor în nor câte
un fulger se stinge, cu un mare țipăt, într-un nor mai ud; iar
dacă norul e uscat, el se aprinde și arde pârâind asurzitor, ca
laurii în munți cuprinși de foc; când un vânt aprig și vânjos
pătrunde într-un nor, prinde să se rotească-n el până vârte-
jul, tot mai iute, mai îndârjit și mai aprins, aruncă-n aer norul,
nimicindu-l ca un tunet ce cutremură alcătuirea lumii; în peș-
terile altor nori adesea alte vânturi rag și gem adânc, asemeni
marilor sălbăticiuni prinse în cuști; astfel de sunete și întâm-
plări au loc în aburii și cețurile care se înalță, alene, în tărie,
din răsuflarea grea a mării, din pământurile grase și din apele
ce curg; deși mai crede că aceste exalații se întâlnesc acolo, foarte
sus, cu alt neam de particule, venite din eterul înstelat; și că
există nori perfect uscați, ca niște flăcări, impregnați cu lumina
și cu particulele ignee ale soarelui; și a văzut, printre atâtea
simulacre, și nori ce mângâie cu zborul lor văzduhul și întin-
deri largi cu umbra lor, precum mărturisește că din când în
când se pot vedea în cer fulgere line și tăcute, căzute dintre
nori răriți și destrămați de vânturi mai ușoare. Sau, zicem noi,
poate numai atâta văd și-aud, departe, din pacea lor de dintre
lumi, zeii senini, nepăsători de noi și ale noastre și etern străini.

   Cocoși atotputernici dau astăzi semnul dimineții unui
rece și zăbavnic cer în care dorm, curați și veșnici, toți
morții morți azi-noapte în visul tău și-al meu și-al tuturor.

NORII 101

   Nu în schimbări este durerea așezată, ci în deșarte tre-
ceri și păreri.

   Cum se adună-n gând pustiul mării, negru, și curgeri
de izvoare albe, vechi, și ploi venite, duse, drumuri fier-
binți și stele reci.

   Visele noastre sunt pline de zei, de zei trecuți, poate
de unii viitori și încă nenumiți, de zei răniți sau morți,
de zei care s-au prefăcut până la a-și fi, pentru totdeauna,
lor înșile străini ori neștiuți.

   Sătui de plinul clipei hărăzite, de moarte nu ne pasă
oarece-i. Am vrea mai mult să știm sau să simțim ce noi-
mă are, în adâncu-i, timpul, sau să avem ochii întregi, să
vadă nu doar ale luminii, ci toate, toate razele din uni-
vers, așa cum vede ochiul mare din triunghi.

   Dacă privești mai bine, dacă asculți mai atent și mai
detașat, de la un timp bagi de seamă că, la un nivel al
existenței lor, lucrurile din univers stau în de eleși străine,
văzându-și de-ale lor într-o calmă singurătate, neștiutoare
ori nepăsătoare de ce le înrudește substanțial în adânc,
de ce le unește, poate, într-o singură soartă.

   Sufletul greu și orb al pământului rob, al pământului
mut, urcă năvalnic prin arbori spre cer, spre ușorul și lar-
gul luminii, fremătând bucuros în vânt și râzând în ploile
albe, uitându-se, visându-se ca într-un mare zbor.

   Mărturisește, suflet îndărătnic, că între sfintele culori
îți plac vreo două trei îndeosebi, culori tăcute și împără-
tești, crezând că a rămas în ele pentru totdeauna, mai
mult ascuns, ceva din întunericul atâtor nopți și-o amin-
tire stinsă din lumina multor asfințituri.

102 PETRU CREȚIA

   Nu pare oare cerul uneori a fi găsit în sine și în toată
viguroasa lui progenitură (care tot el este), a fi găsit, dar
nu ca un răspuns, o contestare grea, amară și adâncă, o
tăgăduire fără apel?

   Pantocratorul sufletelor i-a spus astfel într-o zi arhe-
ghetului său de-al doilea: „Să iei aminte, că un copil a
început să se afle prin preajma puterii noastre, înspre gră-
dinile de răsaduri și de altoiuri, dar nu-și află locul. La-
să-1 să nu și-l afle, dar, fără a-1 lua anume în seamă și ca
și când n-ar fi primit rânduiala grijii noastre, vegheați asu-
pra lui, tu și câțiva slujitori, în numele meu și cu dragos-
tea lui cuvenită, nu mai multă și nici mai puțină. Este de
cinstită obârșie, e nărăvaș fără să fie dârz și sperios fără
să fie rău. Este ales, dar nu este chemat. Să fie lăsat, spre
întremare și curățire, să trăiască și să uite, să crească și
să cugete, să priceapă și să nu priceapă, dar să ia amin-
te la prea lesnea zăbavă în timpii sorociți și să se știe pe
el însuși ca străin întru cele ale sale și ca pribeag în lă-
cașul lui, ca părăsit în umbra darului nostru. în mare taină
să-i fie date ajutorul și călăuzirea și, cu preaușoara, ne-
văzuta mână a rangului tău, acele feluri de sfinte bău-
turi ce par că nu sunt, iar tu bine le știi. Astfel să faci, și
mirungerea să nu o uiți, la ceasul ei."

   Cât s-a zbătut copacul desfrunzit să-și umple brațele
cu norii prea înalți, prea trecători. Și nu creștea și nu pu-
tea fugi și n-avea glas.

   Rășinile copacilor, încinse de aprinsa zi de vară, um-
pleau și cerul și pământul de mirosul lor, ca de o smir-
nă arsă în cădelniți mari ținute în zenit și legănate larg
și foarte lent deasupra dealurilor înflorite și-a mutei bu-
curii din gândul tău.

NORII 103

   Ne-a fost urât prin timpuri și din noi s-a înălțat, cu
aripi tari, necruțătoarea Dezolare, în timp ce în pustiul
mării cădeau clipe fără aripi.

   Ce se aude în vânt? Nu ale noastre, ale lui sau ale ce-
lor ce trăiesc sau mai trăiesc în el: păreri de rău și amin-
tiri și doruri, așteptări, suspine, tânguiri și presimțiri,
neliniști și avânturi, rosturi și zădărnicii.

   Din mâinile noastre întinse și din ochii noștri înălțați
spre voi luați tot ce cuprind și ne sfiim să spunem. Luați
și duceți, orbi, unde vreți voi.

   Oare privirii noastre îi răspund, de pretutindeni, mi-
riade de priviri? Atunci nu mai există depărtări de nici
un fel. Doar spaimă și iubire și eternă coprezență.

   Din tot ce-a ars, rămâne în adâncul stins al nopții doar
o răcoare și-o tăcere pe obraji și-n gând și amintirea moar-
tă a mirosului de fum. Toate se odihnesc în arca nopții
și, între toate, însuși timpul.

   Lumina unor nori trece ușoară prin cununa arborilor
grei și muți, și lină trece prin cununa arborilor grei și muți
când amintirea, când uitarea. Neiertătoare este doar du-
rerea veche, grea și mută, adunată în atâția morți, pe care
dulcile cuvinte poate îi rănesc ca o trădare și care poate
tot mai așteaptă ceva sub colerica regiune a stelelor.

   Cine iubește spuma să știe că e fiica vântului și-a mării
sau poate, mai curând, pulberea mării și visul ei necon-
tenit de-a trece, neizbutind decât atâta cât se vede, către
o altă, mai ușoară, stare.

104 PETRU CREȚIA

   De-atâta frământare, din valurile înspumate se înal-
ță peste maluri ceață și simți că nu e ceața cerului, ci e a
mării, că nu coboară ci că urcă, cu vuietul odată, din sfă-
râmările de ape, din acea fierbere năprasnică și rece.

   în întuneric sunetele și tăcerea sunt mai încordate, mai
adânci, mai greu de înțeles, spațiul indescifrabil, timpul
fără lege, sufletul cu mult mai singur și mai pierdut de
lumea lui și mai departe ca într-o uitare. Și, de când e,
se teme. în întuneric posibilul e mai puternic și mai nume-
ros. Dar să ne întrebăm: de ce numai cel rău? De ce să
nu se bucure în întuneric sufletul de pace, de odihnă, de
tăcere, de ceea ce e bun în ele și în uitare și în ocrotire?
De ce să nu adaste în întuneric, treaz, mai multă fericire
decât îi poate da, în bezna somnului, un vis, în bezna ne-
ființei, neființa? De ce, chiar altfel, n-am întări în noi cu-
rajul de a exista, curați și drepți, în întuneric? De ce, după
câte ne-a fost dat să vedem în lumină, să nu credem că,
în absența ei, anume lucruri au ajuns cu neputință, de
ce să nu prefacem întunericul în spațiul unei nădejdi?

   în orice gol, al nostru sau al lumii, parcă ia trup, în-
tr-un târziu, ceva difuz, amorf și vag, o plasmă, o înfiri-
pare calmă și tăcută, cu puterile ascunse, abia-ncepând
săse-nfioareși să freamăte, abia prinzând ființă, dar me-
reu difuză, făgăduință încă nearticulată a unui viitor nu
tocmai cert nici în ființa, nici în forma sa.

   Cerul albastru poate fi privit în sine, rupt și gol de orice
întâmplări, pur de mișcări și forme, static, omogen. Dar
poate fi privit, chiar dacă e același cer albastru, din unghiul
tuturor posibilelor lui: ca liniștit după o fierbere și-un frea-
măt abia simțite de lumini și umbre, acuma potolite, ori,

NORII 105

invers, ca pe cale să se lase pradă lor; ca izbăvit sau ca
pândit de nori, de noapte; ca substanță tot mai searbădă
și tot mai rară în care se destramă chipurile lumii sau,
dimpotrivă, ca marele fluid în care se așază lent la fund,
ca un nămol frumos, alcătuiri, priveliști, întâmplări; ca
trecere sau stare; ca transparență infinită și deschidere
ușoară sau ca boltă și tărie și hotar; ca loc de unde lucru-
rile vin sau unde pleacă; ca răcoros-aprinsă, pură bucurie
sau ca o delicată întrupare a unei mari și veșnice mâh-
niri, fără de subiect, nici obiect; ca amăgire sau ca adevăr.

   Să bem, plecați umil și fără sete, să bem fără iubire
umbrele din ape, să ascultăm după aceea rumoarea lu-
crurilor cu putință și a celor fără de putință, să ne ru-
găm pentru toate cele uitate și apoi, dând ascultare
împăratului care-a urât puterea, endon scaptomen: să prin-
dem a săpa adânc, tot mai adânc în noi, până când poa-
te da-vom, în cea mai veche și adâncă beznă din plămada
noastră, de metalul zadarnic căutat din veșnicie de osân-
diții și de robii lumii întregi: elementul cel mai nobil,
eleutherion.

   Sunt pe pământ (pentru a nu mai spune despre ce e
dincolo de el) atâtea alte ceruri, altfel, cu alte constelații,
cu întâmplări necunoscute nouă, nopți albe, aurore boreale,
lumina verde, norii tropicali. în ce s-a scris aici și-n cum
s-a scris se mai păstrează însă amintirea unor stări de lu-
cruri, astăzi pentru mulți trecute, când în privința asta
semănăm cu niște arbori. Arborii nu se duc niciunde, ar-
borii nu se urcă-n lună: așteaptă doar ca luna să le treacă
printre ramuri. Să zicem că această carte a fost scrisă de
un plop. Sau de un nuc. Ce spune despre mări doar a
visat, brodând pe ce i-au povestit norii și luna, păsările,
vântul.

106 PETRU CREȚIA

TROPICE TRISTE, 69—73

    „La ora 17,40 spre vest cerul părea ocupat de un edificiu
complex, perfect orizontal în partea inferioară, asemănător cu
marea de pe care ai fi crezut că a fost dezlipit printr-o inexpli-
cabilă ridicare deasupra orizontului, sau poate prin interpune-
rea, între ele, a unei plăci groase și invizibile de cristal. în vârful
său, spre zenit, suspendate parcă sub efectul unei gravități in-
verse, eșafodaje instabile, piramide umflate, clocote încremenite
ca niște stucaturi imitând norii, dar cu care ar fi semănat, de
fapt, înșiși norii în măsura în care imitau luciul și relieful sculp-
tat și aurit. Acest conglomerat confuz, care masca soarele, se
detașa în tonuri sumbre, cu rare scăpărări, cu excepția părții
superioare unde zburătăceau scântei.
    Mai sus pe cer, irizări blonde se desfăceau în sinuozități le-
nevoase, aparent imateriale și cu aspect pur luminos.
    Urmărind cu privirea orizontul către nord, vedeai cum mo-
tivul principal se subțiază și se destramă într-un șir de nori
dincolo de care, foarte departe, se ivea o bară mai înaltă, efer-
vescentă în partea de sus: părții celei mai apropiate de soare —
care era încă invizibil — lumina îi punea un contur viguros.
Mai spre nord, reliefurile dispăreau și nu mai rămânea decât
bara, ternă și plată, topindu-se în mare.
    Spre sud, bara reapărea, încununată însă de mari lespezi
de nori sprijinite ca niște dolmene cosmologice pe crestele-ifu-
megânde.
    în sfârșit, când întorceai cu totul spatele soarelui și priveai
spre răsărit, vedeai două grupuri de nori suprapuse, desfășu-
rându-se în lungime, decupate ca umbrele chinezești de inci-
dența razelor solare pe un fundal plin de umflături și rotunjimi,
dar aerian și sidefat de reflexe trandafirii, violete și argintii.
    între timp, în spatele stâncilor cerești ce astupau orizon-
tul spre apus, soarele evolua lent: urmându-l în cădere, câte una
din raze spărgea masa opacă sau își croia drum pe căi a căror
traiectorie, în momentul irumperii razei, decupa obstacolul în

NORII 107

sectoare circulare de diferite mărimi și intensități luminoase.
Din când în când lumina se retrăgea ca un pumn care se strânge
și din manșonul nebulos nu mai ieșeau decât unul sau două
degete strălucitoare și țepene. Sau câte o caracatiță incandescen-
tă ieșind din grotele vaporoase și precedând o nouă retragere.
    La un apus de soare se disting două faze deosebite. La în-
ceput, astrul e arhitect. Abia mai târziu (când razele sale ajung
să fie nflectate) devine pictor. De îndată ce dispare după ori-
zont, lumina scade și face să apară planuri din ce în ce mai com-
plexe. Lumina de plină zi e inamica perspectivei, dar între zi
și noapte este loc pentru o arhitectură pe cât de fantastică pe
atât de vremelnică. O dată cu întunericul totul își pierde din
nou relieful, ca o jucărie japoneză splendid colorată.
    La 17,45 a început prima fază. Soarele coborâse mult, fără
însă a atinge linia orizontului. în momentul în care a ieșit de
sub construcția de nori, păru să se spargă ca un gălbenuș, mân-
jind cu lumină formele de care mai era agățat. Această revăr-
sare de lumină fu înlocuită repede de o retragere; împrejmuirile
deveniră mate și în acest vid, ținând la distanță limita supe-
rioară a oceanului și cea inferioară a norilor, apăru un lanț de
munți vaporoși, adineaori încă strălucitor și nedistinct, acum
accentuat și sumbru. Plat la început, acum căpăta volum. Aceste
mici obiecte solide și negre se plimbau, migrație leneșă pe o în-
tinsă lespede roșietică — inaugurând faza culorilor — care se
înălța lent de la orizont spre cer.
    Puțin câte puțin, construcțiile adânci ale serii s-au chircit.
Masa de nori, care toată ziua împânzise cerul la apus, părea
acum subțiată ca o foaie metalică, luminată din spate de un
foc mai întâi auriu, după aceea rumen, în sfârșit, vișiniu. Aces-
ta și începuse să topească și să smulgă, într-un vârtej de par-
ticule, norii contorsionați care dispărură treptat.
    Apărură, atunci, pe cer, nenumărate rețele vaporoase; pă-
reau întinse în toate direcțiile: orizontal, oblic, perpendicular
și chiar în spirală. Pe măsură ce coborau, razele soarelui (ca
un arcuș înclinându-se sau ridicându-se pentru a atinge coarde

108 PETRU CREȚIA

diferite) le făceau să explodeze succesiv, una după alta, într-o
gamă de culori pe care ai fi putut s-o crezi proprietatea exclu-
sivă și arbitrară a fiecăreia. Când apărea, fiecare rețea avea clari-
tatea, precizia și delicata rigiditate a firelor de sticlă, dar, încetul
cu încetul, se dizolva ca și cum materia ei, supraîncălzită de
o prea lungă expunere pe un cer învăluit în flăcări, întune-
cându-se și pierzându-și individualitatea, s-ar fi întins, într-o
pânză din ce în ce mai subțire, până la dispariția ei de pe scenă,
pentru a scoate la iveală o nouă rețea, proaspăt țesută. La sfâr-
șit, nu mai rămâneau decât tonuri confuze, amestecate unele
cu altele, întocmai cum se amestecă într-o cupă lichide de cu-
lori și densități diferite care, mai întâi suprapuse, ajung înce-
tul cu încetul să se confunde în ciuda aparentei lor stabilități.
   După aceea foarte greu să urmărești un spectacol care pare
să se repete la intervale de câteva minute și chiar de câteva se-
cunde în colțuri îndepărtate ale cerului. Spre răsărit, de îndată
ce discul solar a depășit orizontul opus, brusc s-au materiali-
zat foarte sus și în tonalități de un violet aprins nori, până
atunci invizibili. Apariția s-a desfășurat repede, îmbogățindu-se
cu detalii și nuanțe, apoi totul începu să dispară lateral, de la
dreapta spre stânga, ca ștearsă de un burete plimbat cu o miș-
care sigură și lentă. După câteva secunde n-a mai rămas de-
cât tăblia curată a cerului, deasupra meterezului de nori care
trecea de la alb la cenușiu, în timp ce cerul se rumenea.
   în partea dinspre soare se înălța o nouă bară de nori, în spa-
tele celei dinainte, devenită un ciment uniform și confuz. Acum,
cealaltă era în flăcări. Când lumina ei roșie începu să pălească,
irizările zenitului, care nu-și jucaseră rolul până atunci, cres-
cură încet. Fața lor inferioară se auri și se sparse, creasta lor,
mai înainte strălucitoare, deveni cafenie și violetă. în același
timp, textura lor apărea ca la microscop: descopereai că e for-
mată din mii de filamente minuscule, susținând ca un sche-
let formele lor pline.
   Acum, razele directe ale soarelui au dispărut complet. Cerul
nu mai avea decât culori trandafirii și galbene: roz-portocaliu,

NORII 109

roz-gălbui, galben închis, galben ca paiul; și văzurăm cum dis-
pare și această discretă bogăție. Peisajul ceresc renăștea într-o
gamă de alb, de albastru și de verde. Totuși, la orizont, mici
colțuri aveau încă o viață tfemeră și independentă. în stânga,
un văl care trecuse neobservat se c,firmă deodată ca un capriciu
al unor tonuri de verde amalgamate și misterioase; ele trecură
treptat spre roșuri, mai întâi intense, apoi sumbre, apoi violete,
apoi brune și, în curând, n-a mai rămas decât urma neregu-
lată a cărbunelui pe o hârtie granuloasă. în spate, cerul era de
un galben-verzui alpestru, iar bara rămânea opacă cu un con-
tur riguros. Pe cerul dinspre vest, mici striuri aurii, orizon-
tale scânteiară încă o clipă, dar spre nord era aproape întuneric:
meterezul cu rotunjimi nu mai avea decât umflături albicioase
sub un cer ca varul.
    Nimic mai misterios decât ansamblul de procedee mereu
identice, dar imprevizibile, prin care noaptea urmează zilei. Am-
prenta sa apare brusc pe cer însoțită de nesiguranță și neli-
niște. Nimeni n-ar putea prevedea forma pe care o va lua, de
data aceasta unică între toate, apariția nopții. Printr-o alchimie
tainică, fiecare culoare reușește să se transforme în complemen-
tara ei, când pe paletă ar trebui să deschizi alt tub pentru a
obține același rezultat. Dar, în cazul nopții, amestecurile nu
au limită căci începe un spectacol fals: cerul trece de la roz la
verde, dar aceasta fiind n-am remarcat că unii nori au deve-
nit de un roșu aprins făcând astfel, prin contrast, să pară verde
cerul care era, de fapt, roz, dar de o nuanță atât de palidă, în-
cât nu poate lupta cu valoarea foarte accentuată a noii tente
pe care nu o remarcasem, pentru că trecerea de la auriu la roșu
era mai puțin surprinzătoare decât cea de la roz la verde. Noap-
tea se furișa deci prin înșelăciune.
    Astfel, spectacolului cu aur și purpură noaptea a început
să-i substituie negativul său, în care tonurile calde erau înlo-
cuite de alburi și griuri. Placa nocturnă revelă, încet deasupra
mării, un peisaj marin, imens ecran de nori destrămându-se în
fața unui cer oceanic, în peninsule paralele, ca o coastă netedă

110 PETRU CREȚIA

și nisipoasă întrezărită dintr-un avion zburând la mică înăl-
țime și aplecat pe o aripă. Iluzia era sporită de ultimele raze
ale zilei care, lăsându-se foarte pieziș pe aceste creste ale no-
rilor, le dădea un relief ca cel al stâncilor — sculptate și ele,
dar la alte ore, de umbre și lumini — ca și cum astrul nu și-ar
mai putea exersa dălțile strălucitoare pe porfire și garnituri,
ci numai pe substanțe slabe și vaporoase, păstrându-și însă și
în declin același stil.
   Pe măsură ce se limpezea cerul pe acest fond de nori, care
semăna cu un peisaj de coastă, apărură plaje, lagune, o mulți-
me de insulițe și de bancuri de nisip inundate de inertul ocean
al cerului care ciuruia cu fiorduri și cu lacuri interioare pânza
ce se destrăma. Și pentru că cerul, mărginind sulițele de nori,
seamănă cu un ocean, și pentru că marea reflectă, de obicei,
culoarea cerului, acest tablou ceresc reconstituia un peisaj în-
depărtat asupra căruia soarele urma din nou să se culce. De
altfel, pentru a scăpa de miraj, era de ajuns să privești dede-
subt adevărata mare; nu mai era lespedea arzătoare de la amiază
și nici suprafața grațioasă și ondulată a după-amiezei. Razele
de lumină, primite aproape orizontal, nu mai luminau din mi-
cile valuri decât partea întoarsă spre ele, cealaltă fiind complet
întunecată. Apa căpăta, astfel, un relief cu umbre nete, apă-
sate, gravate, parcă, în metal. Orice transparență dispăruse.
   Atunci, printr-o trecere foarte obișnuită, dar, ca întotdea-
una, imperceptibilă și imediată, seara făcu loc nopții. Totul se
schimbase. Pe cerul opac la orizont, apoi deasupra, de un gal-
ben livid trecând spre albastru la zenit, se risipeau ultimii nori
zămisliți de sfârșitul zilei. Foarte repede n-au mai fost decât
umbre slabe și bolnăvicioase ca scheletul unui decor căruia,
după spectacol și pe o scenă întunecată, îi descoperi deodată
sărăcia, fragilitatea și caracterul provizoriu și faptul că reali-
tatea, a cărei iluzie reușiseră să o creeze, nu ținea de natura
lor, ci de un truc de lumină sau de perspectivă. Pe cât de vii erau
adineaori și se transformau în fiecare clipă, pe atât par acum

NORII 111

imobilizați într-o formă definitivă și dureroasă, în mijlocul unui
cer a cărui întunecime crescândă îiva înghiți în curând."

   Azi soarele a fost nebun ș i a schimbat, sub arcul unei
zile, primăveri și veri și toamne, a intrat în nori și i-a aprins
cu flăcări mari, iar cerului uimit i-a dat un șir de neca-
nonice culori, el însuși prefăcându-se că este o cometă sau
o lună ori Saturn; astfel că, obosiți și zâmbitori, ne-am
bucurat să auzim că prinde-a curge, foșnitoare și boga-
tă, noaptea peste zăgazurile orizontului și ca o rouă ste-
lele ne-au răcorit apoi în întunericul golit de întâmplări.

   Aprigul ger cuprinde crengile și ceața, razele și cerul;
face văzduhul mai răsunător, soarele luptă, palid și pre-
car, peste întinsul iernii fără umbre, iar cerul nopții, mai
târziu, peste câmpia albă, avea puțina lui lumină căpă-
tată de la ea.

   Aerul din amurg avea culoarea florilor de liliac, în timp
ce lucrurile lumii semănau cu bronzul vechi și câțiva nori
înalți ardeau cu o lumină mai dulce ca lumina zilei.

   De patru zile vântul macină și spulberă asupra noas-
tră cerul de bazalt.

   Nori albi și grași au fumegat o vreme în lumină, apoi,
din pântecele lor mereu mai negru au început să cadă,
rar, în praful dogorit, stropi mari și grei și să miroasă tot
mai tare a furtună. Din ploaia care-a fost s-au înfruptat
cu lăcomie râurile mari și mici, bând cu nesaț și-apoi
curgând, iuțite și umflate, spre belșugul mării.

   Cerurile vin și trec și, unul după altul, se aștem ușoare,
fără urme, în adâncul zilelor uitate, ducând acolo și ceva
din noi.

112 PETRU CREȚ1A

   Azi a trecut prin cer tânărul soare ca printr-o livadă
înflorită, albine aurii și mari voiau să îi culeagă mierea,
luminile și umbrele ușoare, fluturii de abur, argintii-al-
baștri, se legănau și se jucau în vânt; și-acum, ajuns în
asfințit, soarele stă o clipă și se uită înapoi asupra pri-
măverii.

   Curg în câmpie pe sub norii verii, albi și plini de pă-
sări, curg pe sub sălcii, pe sub umbre, râurile verzi, scli-
pind și murmurând, iar apele sunt reci și dulci și marea
e un vis pe care încă nici nu l-au visat.

   Ceva uriaș, de neoprit, urcă apăsat pe treptele timpu-
lui, zdrobind mereu câte ceva sub pasul său.

   Astă-noapte dădeau în floare stele prin văile înalte ale
soartei și jos curgeau în albiile lor râuri tăcute și după a-
ceea cerul aurorei a fost mare rubrum, plin de foșnirea ră-
coroasă și uscată a unor spume aurii și-apoi acestea au
trecut, margini de nori fierbeau în spume albe și s-a is-
cat o tulburare și un miros ca de furtună: ierburi strivi-
te, mosc și praf amar și-apoi din nou, în timp ce orele
piereau arzând, ca niște păsări sacre destinate zeilor ce-
nușii, ferocele albastru și albul crud al luminii pe stân-
cile albe și, în toate, o nevăzută îndârjire de a fi și țipete
de păsări jos și sus tăcere: sub cerul de oțel cu pâlpâiri
liliachii.

   Mari păsări albe, negre zboară larg, învăluindu-se prin
nori care se nasc mereu în vânt și pier în vânt, valea noas-
tră e plină de frunze, de ceață și de gânduri, și umbre trec
prin ea, dorind și negăsind odihnă, cerul curge domol
înspre apus, iar în adâncul lumii este tihnă și tăcere.

NORII 113

   Nori galbeni și nori roșii, grei și copți, se leagănă ur-
când încet din cercul zării, hălăduind în largul și înaltul
cerului, în crugul, bolta și tăria lui, în slava lui.

   Poate să fim cândva doar o pulbere arsă, de nici un
vânt stârnită sub marele ochi orb al unui cer în care, în
lumină, nu va fi înscrisă nici o urmă, nici în întuneric vreo
stea.

   Sunt nori, nu cei mai memorabili, sunt viziuni răzlețe
și analogii care îți stăruie de-a valma-n amintire, după
ani: un mare nor opalescent, tremurător, deasupra unui
câmp pustiu și secetos: nori negri care se roteau cândva,
aproape nevăzuți, în toiul nopții, lăsând pe mâinile în-
tinse ceva ca o bură; un vânt care se zbuciuma prin vol-
burile anului târziu; nori care fremătau ca apele în adierea
brizei; unii care păreau, în opulența lor, născuți din ră-
suflarea a o sută de fluvii, iar despre alții ai fi jurat că sunt
făcuți din praful, strâns de vânt, al lunii pline și iarăși
alții din zvântata rouă a celei mai bogate dimineți; nori
care păreau grele poveri de apă tulbure ce stau, așa, pe
cer; nori înspumați și vehemenți ca locul de cădere, vui-
tor, al unei cataracte, ori năpustiți și căzători ca o casca-
dă, însă înghețată; și nori care păreau ca un polog de flori
cosite peste cer, să se usuce în lumină, alții ce semănau
cu alte flori, amețitoare, cu mirosuri mari și otrăvite; o
alergare de nori suri pe cerul verde, apoi luând-o brusc
în sus, urcând spiral și lent; nori storși de vlagă stăruind
în asfințit; nori ce urcau din lanuri, ca fumurile cele mai
ușoare, în asfințitul translucid; nori plutitori ca o lintiță
moartă și grea; cum a pornit încet să urce primăvara, din
curți ude, către cer; și recea, cruda scânteiere a unei di-
mineți pe zvârcolirea mării negre-verzi.

114 PETRU CREȚIA

   Norilor, cerul nu are ziduri de cetate, să le bateți pe
la grele porți, și nu are hotare, țări, opreliști, vămi, nu are
temnițe, surghiunuri, pâri, stăpâni și slugi. Așa cum știți
să scrieți forma vântului pe cer, așa, trecând, vă rugăm
să ne puneți pe frunți harul mirului vostru.

   Amurgul arde fără flăcări în oglinda mării albe; o sear-
bădă și incoloră stare între asfințit și noapte; pe fierul no-
rilor flacăra lunii scapără verzui; și, dedesubt, marea
părea iluminată din adânc, ca de un jar; în întuneric ninge
întunericul, cu fulgi amari.

   Ca o apă în clocot fumegă ziua, iar noi, ca osândiți,
privim cu ochii arși albul sălbatic al norilor de vară, peste
păduri încinse și stătute se perindă nori fierbinți și aș-
teptăm să vină, tămăduitoare, scurta noapte.

   Știm prea bine că în lumea noastră ceea ce se desfă-
șoară prea încet nu se constituie, cinetic, în spectacol. La
asta cerul norilor ne dă un substitut: nu ați văzut acolo
nașteri de lumi noi, metamorfoze bune pentru-o lungă
eră, dislocări, eroziuni rapide și rupturi de continente,
Atlantide scufundate și, într-o scurtă vreme, nașterea, sla-
va și pieirea Munților Stâncoși? Și ochiului îi sunt prive-
liște învățătoare și deșerturi ce se nasc din măcinarea iute
a unor dure stânci și efemere insule și mări, vulcani de-un
ceas, cascade uriașe de o clipă.

   Cerul jos se clatină cu vârfurile goale ale plopilor bă-
tuți de vânt și ziua este albă, mută și închisă; între pă-
mânt și cer este, și numai ea, o pasăre ce zboară mult și
zbuciumat, ca într-un vis sau ca într-o osândă, peste gân-
dul nostru.

NORII 115

   Și dacă gândurile noastre sunt ușoare sau sunt grele,
nărăvașe ori supuse, negre, albe, să nu fie aici nici un
amestec al stărilor și al schimbărilor din cerul fiecărei zile
și-al șirului de zile din care e făcută, doar din el, viața
noastră?

   în cer nu se păstrează urme, amintiri, relicve, el nu
adună, nu învață, nu îmbătrânește: e un prezent etern,
chiar pentru noi șters de trecutul său, în ale cărui semne
citim doar prevestiri, cândva rostiri solemne și neliniș-
titoare ale soartei, azi numai știri despre ce vreme va fi
mâine.

   Nimic din întinderea întreagă a mării nu este vizibil,
e doar ceață, pe cât de ușoară, pe atât de opacă. Iar foș-
netul mării pare îndepărtat și van, ca o cadență a pâclei,
un puls al tăcerii.

   Orice vorbire e negarea propriei tăceri și-o dezmin-
țire minunată a etem posibilei tăceri.

   O anumită fericire ne umple când privim, iar ceea ce
vedem pare atât de viu egal cu sine și atât de fără altă
noimă.

   Un cumulus enorm, amețitor și polimorf, cu o teribilă
putere de expansiune încremenită în forma lui pentru o
lungă clipă aceeași, dar, într-o parte, în locul fierberii obiș-
nuite, o suprafață largă și lină, puțin convexă și de o
netezime fină, nuanțată, aproape ca o oglindă nobilă, ver-
de-fumurie, sub care însă se simțea aceeași putere lăun-
trică și același elan al acestui fel de nori, și între forța
explozivă subiacentă și pacea acelei câmpii neașteptate
domnea un echilibru fericit.

116 PETRU CREȚIA

   Fiind făcuți din vie carne simțitoare ș i fiind mărunți
și îngrădiți în multe feluri ne este tare bine pe pământ,
unde mai toate sunt făcute pe măsura noastră. Dar și mai
bine ne simțim în desfătarea micii noastre lumi când se
întâmplă să aflăm ce se întâmplă în crudul, monstruosul
univers. Eden este întreg pământul, ce e dincolo de el e
iad. Căci cerul, cu chipul lui ceresc de mai presus de naș-
teri și pieiri, este o infinită sferă de infernale nașteri și
pieiri, o spaimă de care ne feresc simțuri prea slabe, re-
lativa noastră lipire de pământ și marea incapacitate de
a traduce în limbajul gingașei noastre alcătuiri lucrurile
netrăite și de netrăit ce se petrec acolo. în liniștea aceea
(doar aparentă, căci universul este plin de o arcană ru-
moare de raze și de unde și de violente întâmplări) au
loc, în stele, între stele, în galaxii și între galaxii evenimen-
te mult mai mult decât dezastruoase: explozii și implo-
zii, dezintegrări și fisiuni, cutremure, erupții, conflagrații,
fluxuri și încremeniri, transferuri de materie, simbioze
stelare, condensări, aglutinări și acrețiuni, coliziuni, ex-
pansiuni, ejectări de plasmă astrală, compuneri, descom-
puneri, recompuneri, dezagregări, pulsații și magnetice
furtuni, vârtejuri, vânturi stelare, efecte de maree care
smulg stelele din galaxii, o colcăire fără istov de prefa-
ceri. In materia plasmară de gaze și pulverulente încol-
țesc stele, a căror tinerețe trece, al căror echilibru dăinuie
numai o vreme, ele intrând apoi în stările târzii, sfârșind
prin explozii care le risipesc, ca nebuloase, în spațiul in-
terstelar (dând hrană, îmbogățită cu substanța preface-
rilor din ele, unor viitoare generații), lăsând în urmă
sâmburi morți, hidoase rămășițe de materie degenerată:
stele bătrâne din roiurile globulare, pulsari, stele neutro-
nice, nuclee de nebuloase planetare, pitice albe, găuri
negre (sinistre stări finale, de epuizare și de colaps, ale
unor stele foarte mari, prăbușiri în sine ale materiei pre-
cipitate către un punct lăuntric și mistuitor, cu densități

NORII 117

și gravități smintite, caribde oarbe și vorace care sorb bru-
tal tot ce-i prin preajmă și țin lumina prizonieră cu puteri
nemăsurate). Și apoi, oricât de mândre-ar fi legile care
le guvernează, înseși rotirile acestea ale fiecărui astru în
jurul lui și-al altuia și-al tuturor, tot mai departe, ierarhic
și cumulativ, aproape toate în același sens, par o manie,
o obsesie atotcuprinzătoare a materiei, un joc mecanic fără
sațiu și țărm. Iar toate cele pomenite sau aproape toate
nu ne-ar fi așa străine, nu ne-ar speria prea tare, dar scara
lor de spațiu și timp e fără noimă, nu are vreun raport
nemijlocit cu ce putem gândi cu-adevărat și nici cu ce este
atavic în capacitatea noastră de reprezentare, sunt de un
ordin incomensurabil cu natura noastră: mase maligne,
desfășurări de energie, geruri și arșițe și străluciri care
ne-aruncă vertiginos în neființă, distanțe monstruoase
care afectează timpul, care fac ca obiectele ce ni se înfă-
țișează cu aerul inocent al prezenței să fie doar perversa
nălucire remanentă a unor trecuturi mult mai vechi de-
cât istoria soarelui nostru, astfel că ne aflăm căzuți în cursa
unor false coprezențe, într-un timp hibrid în care se sapă
zănatice prăpăstii ale amintirii și viețuiesc neliniștitoare
și excesive entități, unele așezate înspre himericele mar-
gini, cum sunt quasarii, cele mai îndepărtate, mai lumi-
noase și mai puternice alcătuiri ale lumii, legate de istoria
ei primordială, când poate altfel arăta și se găseau în ea
izvoare de putere neînchipuit mai mari. Pământul e Ar-
cadia eternă. Universul este străinul și spaima, epifania
deznădăjduirii, nelegiuit legiuitor și pantocrator sieși,
nouă tată.

   Prin golurile dintre norii furtunoși, acuma storși de
vlagă, forme ușoare de zăpadă urcă mereu mai sus în
adâncul cerului, până când inima noastră se pierde în pu-
terea înaltei lor păci.

118 PETRU CREȚIA

   O margine de nori în răsăritul soarelui, frumoasă și
bogată ca un veșmânt de blănuri albe în lumina făcliilor;
sub ea, un șal lat, de un albastru neceresc, de fină catifea;
sus, curcubeul palid, miraculos în umbrele răsăritului.

   După ploaie, tumult cenușiu, cu ochiuri albastre, cu
mari aripi negre, încă furtunoase, dar dislocate și ușoare
și, pe orizont, niște nori descărcați, purificați, numai de-
corativi, aproape fără relief, căci au pierdut tensiunea și
turgescența aversei și au rămas stins-argintii, cu umbre
albe, ca o fină și vagă dantelă la marginea cerului răvășit.

   Copacii par licheni enormi și fosforescenți, excrescențe
ale unei stele bolnave.

   După furtună, torentele din munți fumegă. Aerul is-
tovit e lacom de umezeală și cerul pare grăbit să ia îna-
poi ce a dat, astfel că șuvoaiele par să fiarbă cu aburi
bogați care se pierd iute printre razele de soare, sorbiți
cu nesaț.

   Orice priveliște de pe pământ este de atâtea ori altfel
de câte ori cerul ei este altul. Și uneori deosebirea este
uriașă. Poți chiar să nu te uiți la cer sau să nu-1 vezi. Și
poți să nu-ți dai seama ce anume este altfel. Dar a trăi
înseamnă a trăi și toate-acestea.

   în serile înalte și bogate în cirus nu este petic de ze-
nit să n-aibă o culoare doar a lui: un nor este albastru-în-
tunecat și are margini de zăpadă; altul, mai aproape de
soare, este cald portocaliu într-un privaz de aur; și toți
se amestecă cu albastrul cerului și se pierd în el, iar albas-
trul el însuși se deslușește greu de recele cenușiu al norilor

NORII 119

din zona mai întunecată, intens și purpe alocuri, mai șters
și pierdut în alte părți.

   Se sapă-n cer mari peșteri de plumb și vântul se-n-fun-
dă în ele, vuind și gemând.

   Așa cum nu putem fugi de umbra noastră, sau de noi,
nici la hotarul zării nu putem ajunge niciodată, nici în
vis, cu pasul, căci zarea nu e locul care se zărește în zare,
ci o măsură a ființei noastre.

   Când un loc al pământului, desprinzându-se încet de
amurg, alunecă în propria sa umbră și se face noapte, de
ce nu intrăm în țesătura orbitoare a luminilor însumate
ale atâtor sori, unii de mii și mii de ori mai mari și mai
scânteietori decât al nostru? Universul este prea tânăr
pentru ca lumina stelelor să fi apucat să-l umple, cu atât
mai puțin cu cât el neîncetat se mărește, stelele fug, în-
depărtându-se mereu mai mult una de alta. La început
de tot cerul era într-adevăr mai luminos decât își poate
cineva închipui.

   Spre asfințit, după o zi de nori bogați, mobili și-n veș-
nică prefacere, îți poate părea că, ceasuri după ceasuri,
cerul a vorbit neostenit cu noi în șoaptă. Și că în liniștea
serii a rămas un înțeles și un îndemn.

   Se desprind mereu din orizont, jur-împrejur, unul după
altul, nori iuți ce zboară ca niște păsări mari către zenit,
umplând pământul de mirosul umbrei lor.

   Prin cerul plin de rouă, arcul pur al curcubeului e fă-
cut din substanța celor mai nebune amurguri.

120 PETRU CREȚIA

   Marea e mută și opacă, zilele de fum. Luna e răcori-
tă și purificată de vânturi foarte mari.

   Dacă privim pătrunzător în albastrul cerului curat ve-
dem că nu e numai plată culoare acolo, opacă și surdă,
ci că întregul cer este un fluid adânc și viu, în care se simt
fără greș adieri, urme și prevestiri de umbre și lumini fre-
mătătoare.

   Toate imaginile fug în favoarea cenușiului regal, unde
nu-și au sălaș nici arhetip, nici mit, nici teoremă: gând
încă negândit, posibil condamnat? Limb sau oare ce?

   Cineva va scrie oare mâine pe cer, cu o mână neșo-
văitoare și albă: slăvită fie, blestemată fie crâncena uitare?
Și altă dată cine, Doamne, va scrie peste largul lumii: Să
știți voi, muritori și îngeri și zei intermundani, că prin
esența lui și din vecie logosul e mut?

   Pământul, astăzi, părea tâmp și lacom, gata să soar-
bă cerul în adâncul lui, zadarnic.

   Să sugi îndelung din norii aceștia ca din grelele ugere
ale visului, să simți că te-ai săturat de laptele lor tare, că
mai întârzie ceasul când în întunericul tău nu va mai fi
decât o mare lumină aridă.

   Norul acesta rătăcit prin văi și ore avea, în deznădej-
dea lui, culoarea și elanul unei aurore.

   Ce dulce mor, fără de suferință, zăpada, norii, zilele
și umbra.

   Din casta auroră și până în desfrânatul amurg, azi am
trăit încă o dată întâmplarea unei zile lungi de vară, în

NORII 121

gânduri tulburi, leneșe și fericite ca aburul mării, amar
și nevăzut.

   Sub cerul totodată foarte înalt și foarte greu de azi, ca
un bazalt imperios și neîndurător, soarele părea ușor, in-
consistent ca o cometă.

   Nu, Sire, vă înșelați: regii nu înseamnă nimic pe stră-
zile viselor, iar cețurile de la răspântiile lor sunt pure apa-
rențe, ca și pustiurile fără limită care le împrejmuiesc și
în care nu își află capătul.

   Umbră în umbră și lumină în lumină, umbră din um-
bră și lumină din lumină. Zorii aprind în fiecare vale altă
dimineață.

   Frunzișurile grele și întunecate ale verii sorb și păs-
trează lumină în adâncul lor și o dau toamna înapoi: toate
culorile de zori, de-amieze și de asfințituri.

   Un abur răcoros, o bură foarte ușoară, norii trecând
printre ramuri, miros de frunze târzii, drumuri încete și
goale printre dealuri pustii, sunete rare, pierdute prin orele
sure, o pace mioapă și dulce sub cerul uitat.

   Din aurora de cenușă rece și inertă a ieșit o zi făcută
din atâtea zeci de feluri de lumini și de aprinderi cu rit-
muri schimbătoare, de pâlpâiri și de reflexe, de treceri și
uniri și dezbinări încât până și stingerea în noapte a pă-
rut o biruință.

   Puteai să crezi că întunericul înalt e cumva plin de flori
și că mai cad din el, rar și încet, petale luminate stins de lună.

122 PETRU CREȚIA

   Infinite particule de zăpadă palpită pe fața zăpezii, o
fulguire de lumină către cerul albastru. înainte de a-i co-
borî să ude întunericul pământului, soarele ia din sub-
stanța fulgilor căzuți tot ce este al lui.

   Vântul duce spre nori praful pământului și aburul
mării. Soarele nu mai e același. Păsări țipând își caută hra-
na în vânt printre umbre venite din cer, din mare, din pă-
mânt.

   Plutesc în plină zi dulci lumini de amurg, ca niște frun-
ze mari din pomul veșted al soarelui, fâșii diafane din
trupul soarelui prea copt prefirându-se alene în lumea
fără vânt.

   Uneori cerul pare obosit și toate mișcările lui obișnuite
par fantomatice și tulburi; iar în haosul palid, stins și șters
se produc ici-colo mici combinații, mici degradeuri, slabe
conturări care pot uneori să fie nespus de grăitoare și
plăcute.

   Pământul poartă prin cer toamna și risipește-n urma
lui, printre stele, frunzele moarte, mirosul brumei și al
tinei reci.

   Cerul albastru, cerul tânăr, îmbătrânește violet, pur-
puriu și moare în întuneric, iar stelele se nasc din moar-
tea lui.

   Marele cer de april greu de floare dansează ca o liva-
dă bătută de vânt.

   Vântul prăfuiește valurile, fură spumele în cer, se um-
ple de sare și duce stelelor nutrețul lor cu gust sălciu.

NORII 123

   Păreau să fie fumul și cenușa unei jertfe arse pe ru-
gul soarelui sălbatic, către seară. Și mirosea nepământesc
a grele flori.

   Tot treceți peste zilele vieții noastre, posomorâți spre
noi și zâmbitori spre cer.

   Apa e grea și râuri curg la vale către valea mării, iar
înspre ceruri, unde nu se varsă nici un râu, îmbelșugați
se urcă aburii ușori.

   Vă adunați în câte-un loc, parcă ademeniți de culoa-
rea sau de un fior numai de voi simțit al fierbinții lumini.

   Numai privind în ceruri poți învăța cumva că n-ai nimic
de câștigat, nimica de pierdut, că începuturile și sfârșitu-
rile sunt deșarte, că ochii noștri se hrănesc din înșiși ei.

   în toamna cerurilor simți cum se mai zbate, orb nă-
răvașă și difuză, primăvara tinereții lor.

   Să fie oare în adâncul liniștii o liniște mai mare și, în
adâncul întunericului, un întuneric mai adânc?

   Sunt zile când cerul nu este un singur cer, ci două ori
mai multe, între ele străine.

   O singură priveliște de pe pământ, una și aceeași, pare
să treacă, în cuprinsul unei singure zile, prin câteva vârste.

   Noapte de noapte, în preajma dimineții albe, stelele
se scutură din cer și cad domol și se aștern ca frunzele
când trece vremea lor.

   Un trupeș nor prea pârguit și putrezind acum pe-o
margine de cer, pe îndelete mistuit de soare.

124 PETRU CREȚIA

   Lucruri statornice, încețoșate, și fumuri pământești în
marele fum al cerului și al zării, fum cenușiu, fum imens,
fum vecin pretutindeni, pe pământ și în cer, cu zăpada;
sau mai degrabă un abur unanim izvorând din zări, ce-
nușiu și bogat, și umplând cerul, zările și pământul și
schimbând totul într-o lume pierdută, în care plutesc, fru-
moase, câteva linii subțiri și delicate; zăpada curge len-
tă și ușoară, prin abur și prin fum, ca o cernere de lumină.

   Dimineață de iarnă: peste pământul simplu, alb, un cer
albastru foarte palid cu mase largi și nobile de nori ce-
nușii-albi, slab luminați de soare și înalți. Părea că, ast-
fel, întâmplările luaseră sfârșit.

   Uneori câte o margine de nor are împrăștierea spu-
moasă a unei ape mari, de mare sau de cataractă, izbită
de țărmuri, de stânci.

   Insulele de cumulus alb bătute plin și puternic de soare
sunt una din priveliștile cele mai intense din lume.

   Strălucirea întunecată, de eclipsă, a soarelui prin stra-
turile lâncede ale norilor, de parcă s-a răcit sau s-a înstrăi-
nat de lumea noastră.

   Tânjește seceta țarinei de dorul apelor demult pleca-
te de acasă, departe pribegite în uitarea cerului străin.

   Fantome tăcute ce umpleți cerul lumii noastre, cine ar
crede că aveți la mânie glas și că știți să loviți cu puterea
multei lumini cu care v-ați hrănit și că nici o fiară nu are
glas mai crâncen ca al vostru, de care orice făptură se teme
și tremură și fugind se ascunde. Totul e mut în cer, soare-
le, luna, stelele, afară de voi, uneori, și de unele păsări.

NORII 125

   Ziua s-a înălțat, neclintită și compactă ca un munte de
sticlă.

   în orice umbră adastă și pândește, atotcuprinzător, în-
tunericul lumii.

   între noi și stelele curate stau, încremenite, șase stra-
turi de nori: albi, cenușii, plumburii, vineți, gălbui și roș-
eați, urcați în cer ca dintr-o oarbă fumegare de mlaștini
clocotite sau de ruguri blestemate.

   Prin ce lovitură de teatru și ale căror puteri înfloreș-
te în noiembrie o zi de lumină printre zilele de cenușă
împietrită peste cer?

   Cerul întunecos al anotimpului mort: o emisferă opa-
că de plumb, ori golul cenușiu și tulbure de cețuri când
dense, când mai rare și cuprinzând în limitele lor vagi
tot mai mult din lumea de jos; golul rece, trist și amorf
din care se înalță uneori, năvalnice, preaînflorite vise.

   Azi o săgeată lungă, nevăzută, a străpuns ochiul zo-
rilor și ziua se înalță oarbă, neputincioasă să renunțe, albă,
tremurând.

   Ieri parcă nu era apusul unei zile, lăsarea unei nopți
între atâtea, ci că era amurgul lumii, noaptea ei.

   Din ceasul uscat și fierbinte, atotcuprinzător, mai poa-
te să urmeze doar ekpyrosis: văpăi și fum, în întunericul
subit, până la lună, o lungă mistuire și purificare între
anii mari.

   „Să-ți amintești de sutele de luni posomorâte ale dimine-
ților", mi-a spus Inorogul.

126 PETRU CREȚIA

   Cerul, în toate înfățișările lui, este asemenea bunului
actor de piese din teatrul no „fără cel mai mic artificiu, fără
să caute un stil, e în stare să trezească în privitori o emo-
ție de dincolo de orice emoție" (Zeami Kadensho, sec. XV).

   Veniți, le este sete florilor de voi, vă cheamă seara, vă
îmbie lutul.

   Când plouă, nu se răstoarnă din cer peste noi niște la-
curi ieșite din albii, nu vin cataracte sau fluvii de apă și
nici măcar când spui că plouă cu găleata nu e chiar așa.
Doar stropi, mai mari, mai mici, mai deși, mai rari (când
cade grindina chiar înghețați), dar numai stropi. Chiar
când îl potopesc, cereștii, uriașii grădinari de abur doar
stropesc pământul.

   Cerul acesta frumos e inaccesibil pentru că e un mi-
raj care fuge de apropieri, iar în templele norilor, dacă
intri, afli o frământare temă de ceață, un haos mort de
aburi albi și fazi. Singurul drum îngăduit este privirea
ochiului și-a minții.

   Vis: un cerc de câțiva brazi de o înălțime nemăsurată,
infinită, verzi-negri și drepți, printre care se vede, ca prin-
tr-un tunel, departe, în slavă, dincolo de noaptea verde,
cerul adânc, intens și fremătător, fierbând în spume albe
și miros de cetini.

   Un ceas doar al luminii. Și, în adâncul ei, o mare pu-
tere rănită și mută.

   Peste ținuturi astăzi vechi, îmbătrânite-n amintirea noas-
tră, pluteau și-atunci, ca azi, aceiași tineri nori.

NORII 127

   Norii oferă plăcerea unică a unei priveliști pline de
mișcarea unor mase enorme și grele, a unor prefaceri
spectaculoase și catastrofale într-o tăcere desăvârșită; to-
tuși, dacă numim seninul cerului tăcere, năvala și tumul-
tul norilor aduc în noi percepția unui freamăt și murmur
stins și bogat sau a căderii foarte îndepărtate a unor mase
grele de zăpadă.

   Aseară, în apus, aproape jumătate din cer părea o gră-
dină fără anotimpuri, cu lanuri mari de maci și de bu-
jori, de stânjenei, crăițe și cârciumărese, de crizanteme
și, da, de trandafiri.

   Dar norii, atât de curați, nu se ridică numai din răsu-
flarea apelor curate, ci și din aburul gras al câmpiilor, din
slatina plină de jivine a mării, din frunzele pieritoare,
din râurile tulburi, din exalațiile mlaștinilor și ale smâr-
curilor, din sângele și sudoarea făpturilor vii, din moar-
tea lor necurată, din putreziciune; dar sus, în sucul norilor,
n-ajunge decât apa limpezită ca să intre pe drumurile
uriașei distilerii în cerul luminii, al vântului, al stelelor
și-al fulgerelor fără de prihană.

   înainte vreme vedeam munții ca munți și apele ca ape; după
ce am ajuns la o cunoaștere mai intimă a lumii, nu am mai
văzut munții ca munți și apele ca ape; în prezent, când am pă-
truns adevărata esență, sunt liniștit. Din nou văd munții ca
munți și apele ca ape.

   Murim și în sfârșit intrăm deplin în limpezimea oste-
nită a zilelor de toamnă, când soarele și-a lepădat meni-
rea fierbinte a rodniciei și, alinat, e numai alinare și lumină.

128 PETRU CREȚIA
   Privit dintre ziduri înalte, cerul pare mult mai înalt,
mai adânc și mai amețitor.

   Viața e aproape-un veac, mereu la fel, mereu altfel, de
zile și de nopți.

   Nu norii din cununa zării, ci, la semnul fulgerelor, pă-
rea că tună însăși luna.

   Cerul vechi, murdar și ud suflă spre noi aburi funingi-
noși și ne stropește rece și mărunt.

   Cerul mâncat încet de nori, moartea luminii, umbre
reci cu aripi mari și, spre zenit, mari idoli de noroi.

   Spre cerul cețos și însorit suie, ca o grădină de țâșniri
de fum, plopii desfrunziți.

   Uneori e rău, dar alteori e cumva bine să ne însingu-
reze norii de albastrul cer, de stele și de lună și de soare.

   Tot trec în vânt, cu aripi mari și arse, ca sufletele chi-
nuite ale veacurilor moarte.

   Continentele unei lumi destrămate, bucăți dintr-un uni-
vers dislocat, ruinele unei planete sfărâmate trec pe lân-
gă noi spre fundul plin de țăndări și de cioburi ale lumii.

   De pe întregul orizont se ridică nori grei și tulburi, ca
un abur al circularului râu Ocean.

   Flori nebuloase de forme și culori indicibile pe mun-
tele de piatră din care par să facă parte, prin natura lor,

NORII 129

și norii; umbrele, stâncile sterpe, cerul albastru puțin înce-
țoșat, lumina soarelui, o măreție netrufașă în strălucirea
stinsă și clementă.

   Uneori simțurile ațipesc și-n trupuri amintirile se re-
aprind ca stelele după ce piere ziua.

   în seara aceea târzie cerul era făcut din mase mari și
ușoare de nori albi, vătoși, străbătuți de poteci înguste
de întuneric senin, cu stele mari și limpezi pe alocuri.

   Frig umed, ramuri desfrunzite, drumuri noroioase, un
vânt subțire și tăios, iar peste toate, ieri, norii opaci, azi,
cerul și lumina, vii și preacurate.

   Pedeapsa iadului nu este sub pământ, ci sub anume
ceruri otrăvite, blestemate.

   Și pietrele-s mai albe și mai verde iarba sub cerul vâl-
ced care se gătește de furtună; miroase a ploaie, a praf,
a mâl și-a vegetații speriate.

   O sferă vișinie se zbate să străbată ceața și nu poate.

   în amiaza neagră a cerului,- pământului și mării, su-
fletul arde drept și galben ca o candelă.

   Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici șovăieli,
nici biruințe.

   Dacă într-o noapte de iarnă cu cerul închis și fără spe-
ranță vedeți niște mari umbre albe, niște cețuri pribege,
cu o lumină care pare a lor, sumbru-albă, să știți că nu
sunt îngerii nopții, nici Eriniile, nici niște flori rele exalate
de iad, ci niște concrețiuni de vapori mai joase, purtate

130 PETRU CREȚIA

de vânt c a niște pânze pierdute, umflate, p e sub bolta de
nori cenușii.

   Soarele stins al iernii se vede ca răsfrânt într-un cris-
tal aburit, aproape brumat, stea melancolică a cetii, semn
precar.

   Toți norii, biruiți, s-au cufundat în apa plină de amurg.

   Oaze și cetăți se-arată-n amăgire prin deșerturi, însă
pe noi, strânși prin orașe și lipsiți de larguri, norii ne îm-
bie cu un miraj invers, înfățișându-ne, când pot, întin-
deri slobode și goale, sălbatice pustietăți.

   Bogatele lor treceri ușoare, nepăsătoarea lor umbră
peste durerea pământului în floare. Și vezi-i, se duc, lu-
mea noastră le este amară.

   Aburi mlădioși, lumini, unde albastre, insule de pur-
pură și aur, vagabonde.

   Suntem în cerul nostru ca în zona albastră a umedu-
lui curcubeu și numai presimțim în transparență culorile
clădite peste noi.

   Muntele întreg, în toată lungimea sa, a fost prefăcut
de lumină în nori denși și grei care urcă molcom către
cer, cu fruntea în lumină.

   Dincolo sunt ca o mare înspumată și domoală, de ar-
gint sub lună, de aur sub focul solar, dincoace, un deșert
de lave înghețate și de zguri sub ale căror umbre noi vi-
săm lumina.

NORII 131

   De când ne naștem până la sfârșit trăim alternativ în
două mari împărății: a zilei și a nopții. Oricâte tranziții
ar fi între ele și oricâte asemănări, deosebirea este uriașă
și stăpânitoare.

   Luna, între atâtea fulgere, pare să fulgere și ea, în cer-
curi albe, tot mai largi, mângâietor.

   Stăm îndelung la fereastră, privind peste câmpia de
cenușă albă și la vârtejele vântului prin ea. Și, când sun-
tem mai triști, se aude, crescând, foșnetul unei bătăi de
aripi.

   Și dacă gheața cerului, topită, ar curge toată peste noi,
ne-ar îneca zăporul în apa lui albastră și ne-ar spăla din
univers?

   Sunt clipe în care, privind un lucru ori altul, simți su-
bit și violent că lumea este simultan în întregime virtu-
ală și reală, că tot ce este ar putea doar fi și totuși este.

   Ca o lină scuturare de flori albe în râul cerului, peta-
le care cad peste umbra lor până atunci imobilă în valu-
rile apei călătoare, cad și se duc împreună cu ea, printre
alte umbre și alte lumini, în răsfirarea și cuprinsul altor
lumi.

   Raze verticale dintre nori peste nori, cataractă enor-
mă pe marginea cerului, cu ape drepte și încremenite,
gata să piară ca un fum străpuns de lumini.

   Sunt, pe toată scara lumii, mai mult sau mai puțin as-
cunse, entități în care poți să simți cumva fiorul ușor otră-
vit al zorilor: rouă și cenușă.

132 PETRU CREȚIA

   Vântul se smucea sprinten (ce sprinten se smucea)
printre copaci, în zboruri ușoare și scurte și îți spunea,
venind, râzând, trecând: „Mă simți cât sunt de tânăr, mă
simți tu cât de tânăr sunt și bucuros de mine și de voi,
nepăsător de neființă și de soartă?"

   Trec prin văpaia verii munți albi și răcoroși, purtând
ascunse-n ei, tăcute, adunate, toate verile din orice timp
trecut sau viitor, din orice țară și din orice vis.

   Veniți, ușor-năvalnici și ușor-zadarnici, veniți să ali-
nați și chiar să stingeți marile focuri din visele lumii.

   Păreau să fie, departe, fumuri deșarte, din focuri vi-
sate, uitate, visate în lume de suflete stinse, străine, uita-
te, de suflete moarte. Semne, doar semne sunt toate, cu
tâlcuri uitate, pierdute, cu tâlcuri visate.

   Să crească tot mai mare-n urma ta uitarea și înainte-ți
să nu mai fie nici un țărm.

   Multe pâraie în cer, cu ape și spume albe și ușoare,
curg sprinten în întunericul unui mare nor în care fier-
be ascunsă, abia simțită, lumina.

   Doi îngeri mari cu pletele de fum limpezesc rufe albe
în golful acela albastru cu apele reci bătute lin de soare.

   Muntele de piatră arde cu flăcări mari în pustietatea
amurgului, cu flăcări tumultuoase, vulcanice, maligne;
după o vreme, numai fumurile reci din muntele de scrum.

   Să fii îngropat pentru eternitate în moalea țărână a no-
rilor de vară și să te poarte vântul mereu, o umbră în-
tr-o umbră, între cerul nevăzut și pământul nevăzut.

NORII 133

   5      martie — Simțeam o amorțeală a trupului și a spiritu-
lui — o înclinare uimitoare spre visare.
   6      martie — Aburii se înălțaseră cu câteva grade deasupra
orizontului și apa pierdea tot mai mult din nuanța ei cenușie.
Căldura apei era excesivă și culoarea ei lăptoasă mai vădită ca
niciodată. în ziua aceea, foarte aproape de barcă s-a produs o
violentă agitație a apei, însoțită, ca de obicei, de o stranie în-
văpăiere a aburilor, la vâif, și de o trecătoare separare a lor la
poale. Un praf alb foarte fin, semănând cu cenușa — ceea ce
desigur nu era — a căzut peste barcă și pe o largă întindere a
mării, în timp ce pâlpâitul luminos al aburilor se irosea și agi-
tația apei se potolea.
   9      martie — Substanța aceea ca o cenușă ploua neîncetat
în preajma noastră, năpădind marea. Bariera de aburi dinspre
sud se ridicase la o înălțime amețitoare deasupra orizontului
și începea să capete o mare limpezime de forme. Nu pot s-o com-
par decât cu o cataractă nemărginită rostogolindu-se mută în
mare din înaltul unui imens meterez pierdut în cer. Uriașa cor-
tină ocupa întreaga întindere a orizontului de sud. Nu se au-
zea dinspre ea nici cel mai mic sunet.
   21      martie —Acum pluteau deasupra noastră tenebre fu-
neste; însă din adâncimile lăptoase ale oceanului ieșea o stră-
lucire luminoasă care aluneca pe coastele bărcii. Eram aproape
cotropiți de această grea ninsoare de cenușă albă, care se în-'
grămădea peste noi și peste barcă, dar care, căzând în apă, se
topea, înaltul cataractei se pierdea cu totul în beznă și în spa-
țiu. Și totuși era evident că ne apropiam de ea cu o iuțeală nă-
prasnică. Ici și colo pe această pânză se puteau vedea niște mari
despicături căscate; dar erau doar de o clipă, și prin aceste des-
picături, în spatele cărora se agita plutind un haos nedeslușit
de imagini, năvăleau curenți de aer puternici însă tăcuți, care,
în zborul lor, vânzoleau oceanul înflăcărat.
   22      martie — Tenebrele s-au îngroșat vădit și nu mai erau
îmblânzite decât de strălucirea oceanului, care reflecta cortina

134 PETRU CREȚIA

albă întinsă în fața noastră. Atunci ne-am năpustit în îmbrăți-
șarea cataractei, în care, ca spre a ne primi, s-a desfăcut un abis.

   Un ochi de cer, o copcă în grosimea norilor prin care
cerul pare mult mai sus decât oricare zbor, decât orica-
re gând.

   O masă enormă de cumulus bogat și candid devine,
părăsită de lumină, fără să-și schimbe conturele și volu-
mul, cenușie, sumbru și delicat cenușie. Și cum ar fi ca zi-
lele mari, aprinse și aurii de vară să fie vizitate de șiruri
de astfel de nori, violând legile luminii, inaccesibili lumi-
nii, fastuoși, puternici și triști, ca din cerul unei alte lumi,
păsări străine, flori de umbră și scrum în grădinile verii,
de neconceput, dar prezenți, poate bătuți cumva de raze-
le melancolic maligne ale unui soare cu raze de umbră.

   Stați așa ca niște sălcii de fum și vă priviți în apele lu-
minii.

   Pasărea Auli spune că norii sunt sufletele valurilor
moarte pe țărmuri și că norii sunt exalația mărilor și a
pădurilor, iar gustul lor este un gust de umbră.

   Și printre alte veșnicii mai este una, dragă celui fără
soartă: acea eternitate al cărei nume este niciodată.

   Orice privitor de nori să știe constelațiile din partea
lui de cer, căci fără chipul și măsura stelelor norii ce-ar
fi, fără prezența și absența lor, în jocul soarelui și-al lu-
nii? lată-le pe ale noastre, șaizeci și una de închipuiri he-
raldice cu nume, multe dintre ele, foarte vechi. Așteaptă
pe oricine să se nască, să le vadă și să piară. Să le vadă
de-a lungul anului întreg: Ursa cea Mică și cea Mare, Cas-
siopeea și Cefeu, Linxul, Dragonul, Șopârla și Girafa și,

NORII 135

numai toamna nu. Leul cel Mic. Să le vadă în nopțile de
primăvară: Câinii de vânătoare, Cosița Berenicei, Leul,
Racul, Fecioara, Cerbul, Cupa, Hidra, Centaurul, Velele
și Sextantul. Să le vadă în nopțile de vară: Lira, Hercules,
Coroana Boreală, Boarul, Săgeata, Vulturul, Șopârla, Ofiu-
hus. Balanța, Săgetătorul, Scorpionul, Lupul, Scutul și
Vulpea. Să le vadă în nopțile de toamnă: Andromeda,
Lebăda, Pegasul, Delfinul, Peștii, Vărsătorul, Capricor-
nul, Sculptorul, Peștele Austral, Phoenix, Cocorul și Ca-
lul Mic. Să le vadă în nopțile de iarnă: Perseu, Vizitiul,
Triunghiul, Gemenii, Taurul, Berbecul, Câinele Mic, Li-
cornul, Orion, Balena, Câinele Mare, Iepurele, Eridanul,
Porumbelul și Pupa.

   Câțiva tăciuni ardeau mocnit, greu fumegând, în ră-
cită cenușă a zilei și, dincolo, spre creșterea din veac a
umbrei, mari slujitori cu aripi roze, cu mișcări dibace,
schimbau decorul pentru tragedia ușoară a nopții.

   Toate pot fi lesne înțelese, chiar și umplerea cu flori
a primăverii. Dar zăpada nu: ce este această nesfârși-
tă cernere, așternere, învăluire de cristale albe care de-
vin pustietăți ale unei cu totul alte stele, întinderi de
nimenea visate, cufundate într-o altă tăcere, îngerești pu-
rități în preajma apelor încremenite într-un frig necunos-
cut și crud?

   Nu sunt hotare între veacuri ca între zile, anotimpuri
și chiar ani.

   Murmurul grav și dulce al zilelor de vară trece între
noi și nevăzut.

   Veniți toamna ca stolurile de ciori peste miriști, veniți
iama ca haitele de lupi, după stelele noastre.

136 PETRU CREȚIA

   Cei care călătoresc prin întuneric, dârji către țelurile
lor, fără astre și fără făclii, sub norii grei și opaci, se gân-
desc cum trece între noi și nevăzut murmurul grav al zi-
lelor de vară.

   In afară de umbrele mărunte ale reliefului și lucruri-
lor, pe pământ singurele umbre sunt cele ale norilor și,
cea mai mare dintre toate, noaptea, străvechea umbră a
pământului însuși.

   Binecuvântate fie primăvara și vara, toamna și iama,
care sunt totodată anotimpuri ale lumii noastre de aici
și ale sufletului nostru împătrit: suflet de primăvară și
de toamnă, de vară și de iarnă. Suflet întreg, de nimica
lipsit, bogat de arșițe și de furtuni, de cerneri și de flori
și de zăpezi și de veștede frunze, de încolțiri și creșteri,
stingeri și înnegurări, de curgeri înspumate și încreme-
niri, belșuguri și pustietăți, triumfuri și declinuri, bucu-
rii, extaze și negre întristări, împlinindu-ne sub cer.

   Căzuți la fund suntem, drojdie grea, mâl al cerului,
tină ce, răscolită, tulbură lumina.

   Fericit și întreg este numai acela în ale cărui vine curge
o a cincea esență, făcută din a zorilor, amiezii, amurgu-
lui și-a nopții laolaltă.

   Stele cutreieră și stau deasupra unor mări fără odih-
nă, negre și tăcute.

   Cerul s-a umplut de praful sau de zăpada neagră, adusă
de vânt din văile lunii.

   Zace pământul vechi și durează în umbra veșnic tre-
cătoare a unor veșnic tineri nori.

NORII 137

   Se-amestecă norii joși cu ceața, învăluite în sus de-un
vânt din răsărit.

   Intrarea măsurată a norilor în întuneric, printre ful-
gere uscate și tăcute.

   Poate să nu vă fie trist abia înstelatul albastru al serii?

   Vântule, azi n-ai noroc să urci către lună, să zbori că-
tre stele. Lună, azi n-ai noroc să te scalzi răsfățată în vânt.

   Stăm ferecați într-o criptă de plumb și ne mănâncă
urâtul.

   Zăpadă în întuneric și sus foșnetul adânc al norilor ne-
văzuți.

   Ce fiare informe și triste se târăsc pe crusta candidă
a stelelor amurgului?

   Sub ceruri cotropite de nori cu straturi multe de în-
tuneric schimbător, lumina are zbateri, pâlpâiri, scăderi,
avânturi retezate și pieiri ce ne deprind cu gândul că și
soarele e pieritor.

   Avem o emoție anume când un om sau un obiect se
îndepărtează tot mai mult, se micșorează, abia se mai
vede, dispare, pierzându-se în nevăzut. Nu și când îl as-
cunde brusc ceva. Oare de ce? Ce lege are-n suflet piei-
rea prin îndepărtare?

   Blânda, trandafiria strălucire a soarelui lipsit de raze,
în norii deși și necuprinși ai unei zile fără ieri și fără mâine.

138 PETRU CREȚIA

   Cer de noapte sumbru, cu câteva rare stele galbene și
moi rămase printre nori ca niște dulci lumini în bezna
caldă și ploioasă a unor străzi ce nu duc nicăieri.

   Mari fumuri încâlcite și înveninate se târăsc năuce
peste valea mării, adulmecând-o lacom, tot adulme-
când-o.

   Puteai simți că cerul zilei este plin de infinite, nevă-
zute înfloriri și veștejiri, de elevații și de destrămări, în-
tre ele străine.

   Era plin cerul din orizonturi până în zenit de uriașe
flori destulpinate. Păreau că stau. Iar noi păream că tre-
cem, legănat și lin, pe sub statornicia lor, că lunecăm, în-
chiși în țarcul zării, peste zări.

   Uriașe și trecute păsări albe au lăsat, printre lumini,
în întunericul albastru al amiezii, această preaînaltă ful-
guire albă și înceată.

   Este atât de deasă clipa de gânduri și de vise încât
amiaza zilei pare un amurg târziu.

   Casele noastre ne apără de arșiță și ger, de vânt, de
ploaie și de nea, de pulberi, de prea multă lumină și prea
multă beznă, de năvăliri de ape și de hoarde, de fiare mari
și mici și de tâlhari și de străini, de răul mult-prealargu-
lui și-al nemăsurii, de pustiu.

   In ce prăpastie se duc să se cufunde anii, încărcați de-a-
tâtea întâmplări, de-atâtea chipuri și de-atâtea sorți?

NORII 139

   E limpede că sufletul nostru, privindu-i, se răsfiră prin-
tre nori și le împărtășește-o clipă soarta, iar dorul său în
ei se alină crescând.

   Azi, în puterea iernii și a nopții, luna aluneca în ape-
le adânci și limpezi ale unei jumătăți de cer, pe țărmul
unei mari întinderi mohorâte de nori, iluminându-le tris-
tețea și pustiul.

   Ai vrut să te întorci și să-i zâmbești soartei, dar ea s-a
prefăcut în miros de zăpadă.
   Ai vrut să-ți pui fruntea în poala curată a soartei, dar
ea s-a prefăcut în vânt și a umplut de freamăt frunzișul
târziu și purpura serii, până la luna verde.
   Ai dorit să-ți adie pe frunte vântul, dar el s-a prefă-
cut într-un glas care tace, deasupra mărilor.

   Se pierd încet copaci stingheri, fără cununi, și dealu-
rile, unul după altul, în ningerea cețoasă din amurg.

   Crai nou și nori de tuș pe-un cer de sticlă verde.

   în visul meu piereați sorbiți de sorbul mării și-ntreaga
mare, afânată, se desprindea din valea ei, ușoară ca un fum,
și se urca în cer, umplându-1 cu belșugul ei himeric.

   Frunze târzii de plop, sure și rare, se zbat și pâlpâie
neliniștite în frigul dimineții ca niște stele rătăcite și ră-
mase.

   Iarna, când se înseninează uneori, mai frumoși decât
cerul albastru sunt poate norii care se destramă mângâ-
ietor, înflorind din bezna lor spre marea lumină, strălu-
cind sau pâlpâind delicat în tonuri galbene sau roze, ca

140 PETRU CREȚIA

niște flori polare, alunecând ușori spre orizont și din-
colo de el.

   Astăzi nu v-am văzut, dar vă salut în amintire, nori
înalți, nobile întrupări de abur și lumină, și urmăresc, ca-n
vis, trecerea linei voastre umbre peste noi, peste pămân-
turi, peste ape, soră luminii și stăpână morții.

   întreaga iarnă părea a fi o altă iarnă, întreaga iamă pă-
rea visul unei alte ierni.

   Aburi roșietici și reci în asfințit, deasupra luceafărul
cu flăcări mari în cerul verde palid.

   Trece spre nemaiființă eternul țărm bătut de undele
serii, bătut de eternele valuri.

   Sunt zile când păreți a fi zeii aceia ce hălăduiesc ne-
păsători și oțioși în intermundii.

   în calda zi de vară timpurie părea că se lucrează cu mult
sârg la dărâmarea aripii de miazăzi a cerului: un șir lung
de explozii albe se vedea pe orizont, dar mute de atâta
depărtare.

   Cerurile vechi ale planetei arătau de bună seamă alt-
fel, însă istoria lor veche nu e scrisă aici. Când ne-am ivit
sub cer, cu evii noștri grabnic trecători, istoria modernă
a norilor începuse de mult. Vârstele noastre nu se su-
prapun.

   Fiecare distanță străbătută de privire în adâncul cer
e străbătută către ceva care, față de clipa aceasta, este me-
reu mai vechi, s-a petrecut mai de demult, mereu mai de
demult, de la odinioară până la cel mai vechi odinioară.

NORII 141

Jur-împrejur privirea noastră se cufundă în trecut, până
foarte departe, până la niște lumini atât de vechi cât ti-
nerețea lumii.

   Pământul și apa, văzduhul și focul, lumina, aprinderi
și arderi, flăcări, scântei, văpăi, vâlvătaie și jar, pâlpâire
și fum, funingine, zgură, tăciuni, spuză și scrum, cenu-
șă și stingeri, aprinderi, dogoare și arșiță, focuri, lumini,
fulgere, raze, sclipiri, licăriri, străluciri, scânteieri, pe pă-
mânt și în cer, între umbră și umbră, printre geruri, vremi
și tăceri.

   Năprasnicele fulgere aprind în trupul norilor lumini
mai dulci decât lumina lunii.

   Cumulo-nimbus: enorm masiv muntos care pătrun-
dea în cer până la înălțimi de negândit, pătrundea și creș-
tea trimițând noi piscuri și podișuri pe care se ridicau,
tot mai sus, în cer, masivuri secundare. Spre poalele șese,
văi largi pline de arbori ciudați cu foi ca a măslinilor, cu
o față de întuneric și una de lumină. Și totul clocotea lent,
transformându-se fără istov, văile se adânceau văzând cu
ochii până ce malurile se surpau și deveneau coline, apoi
piscuri repezite și ele în înalt; se năruiau avalanșe și se
striveau în prăpăstii.

   Uneori, printre straturi și straturi veștede de nori, în
adânc, se întrevede, veșted, cerul, ca un nor și el, un fund
al marii gropi pline de ceață.

   Deodată, partea dinspre cer a nebuloasei de ardezie
sau antracit devine mat-sticloasă, tulbure și verde-trans-
lucidă, ca un fund de mare.

142 PETRU CREȚIA

   Cum se zbuciumă să se-nfiripe curcubeul din ruine
de umbră și fum, din zbuciumul sfârșit și ispășit al cal-
dei, desfrânatei ploi de vară.

   Pământul se îngroapă încet și tăcut în himerica, nea-
gra zăpadă a nopții și învie apoi, urcând încet și tăcut în
alba zăpadă a nopții.

   Frumusețea lumii e totuna cu iubirea de lume. Dar a-
ceasta din urmă este o esență indeterminabilă, care nu
rezidă în nici o necesitate și în nici o libertate, nu e ceva
făcut sau îndurat, în obiectul ei e tot atâta subiect cât
obiect în subiectul ei, trăiește în timp, dar nu se împlineș-
te în el și pare să emane, nu se știe cum, din nu se știe care
iubire de alt ordin și alt rang.

   In dimineața de martie arborele, cu o cunună largă, ră-
muroasă, încă desfrunzită, părea o mare, vânjoasă rădă-
cină care soarbe puternic seva aceea albastră, adâncă și
ușoară și o pompează tăcut în adâncul și greul pământ.

   Din orizont ieșeau impetuos, îmbelșugat, urcând că-
tre azurul și cirusul imperial, flori albe și flori sure, cu
marginea dinspre zenit mereu mai aurie, parcă lăsând în
urma lor valuri de umbră în înfioratul spațiu albastru;
nu mult după aceea, în același cer erau și o învălmășea-
lă tăcută și maiestuoasă și niște nori ca niște plante ocea-
nice, brun-roze, înmugurite, cu un sfârșit de flăcări fluide,
cu ape verzi-sure și, într-un alt loc, o impalpabilă rețea
mată, pierdută pe un perete imens de nori opaci, inerți.

   Frumoasă noapte complet închisă de nori grei și imo-
bili, ca o imensă boltă marmoree cu mari vine foarte ne-
gre unele și altele fosforescent cenușii.

NORII 143

   Dintre numele celor o sută și trei elemente chimice cu-
noscute până acum, puține, doar treizeci și trei, sunt mai
des sau mai rar pomenite în orizontul zilelor noastre. îmi
aduce bucurie să le numesc, sunt numele unei treimi din
ceea ce reprezintă structura ultimă a universului, din na-
turile ei constitutive. lată-le, în ordinea lor legiuită: hi-
drogenul, heliul, carbonul, azotul, oxigenul, fluorul, neonul,
sodiul, magneziul, aluminiul, siliciul, fosforul, sulful, clo-
rul, potasiul, calciul, cromul, fierul, cobaltul, nichelul, ara-
ma, zincul, arsenicul, bronzul, argintul, cositorul, iodul,
platina, aurul, mercurul, plumbul, uraniul și plutoniul.
Celelalte le știu puțini sau foarte puțini oameni, și nici
unul dintre ele nu e mai important decât oricare dintre
acestea treizeci și trei. Heliul l-am pomenit dintr-un mo-
tiv mai special. Materia din care tot ce există este făcut
este alcătuită din nouăzeci la sută hidrogen, nouă la sută
heliu și doar unu la sută din toate celelalte elemente la
un loc. Acestea din urmă s-au născut în miezul fierbinte
al stelelor și n-au murit o dată cu moartea celor ce-au mu-
rit. După explozii s-au risipit, încă fierbinți, în spațiul in-
terstelar, în frigul lui, ca niște mari nori cosmici.

   Zile cu ploi lungi de toamnă, reci, cu norii statornici
și cenușii, dar, în răstimpuri, câte o izbucnire de lumină,
neașteptată și violentă ca propria imagine a soarelui scli-
pită într-o oglindă și proiectată pe cer; o lumină imensă,
apoi iar umbra sură și ploaia: pe o mare cețoasă, o scli-
pire defeu gregeois.

   Oblic pe orizontul de sud-est, un plan în perspectivă
infinită de dune roze cu umbre cenușii-violacee.

   Raze fierbinți strecurate și răcorite prin pânze subțiri
se fac, din aurii, de argint și miros a otravă.

144 PETRU CREȚIA

   Când trupurile noastre nu simt vânt, e greu să înțe-
legem ce putere mișcă norii.

   Astă-seară, spre apus, orizontul nu este curb, ci drept
și oblic, făcând cu suprafața terestră un unghi ascuțit, ca
și când din orizont ar fi fulgerat un zid imens, aplecat
peste noi, cu luciri metalice și dure ca un bazalt luminis-
cent cu vrâste gălbuie, roșcate și cenușii și cu ceva în el
din materia cerului albastru.

   Chiparoșii aceștia adânci, fără timp, cine sunt? Doar
chipul, în apă, al unor trestii joase, abia văzute, ca un abur
verde pe mal. Și ceața, ceața care aduce chiparoșii în timp
înapoi, nu e decât umbra apei înfiorată de vânt. Toate,
dincolo, pe țărmul blajin unde ai cunoscut demult, sub
chipul amăgitor al insanității și al pedepsei, pe dușma-
nul ale cărui nume multe și străvechi ți se par derizorii
acum, că îl cunoști, că l-ai privit în ochii fără pleoape. îl
vezi acum zburând, ca o pasăre mare și mândră, prin norii
de seară. Și, în adânc, reflexul lui printre norii din apă,
printre nuferii cruzi și amari, printre aparențe și asemuiri,
tot mai sus și mai jos, tot mai departe în trecut și-n viitor.

   în adâncul nevăzutului și al tristeții să vezi uneori un
palid, astral curcubeu.

   Oare de ce să fi vorbit atât de puțin despre apele no-
rilor, despre atâtea feluri de ploi câte coboară din ei în
lumea noastră, dându-i atâtea chipuri, mirosuri și stări,
lăsându-și urma, apele norilor, în sufletul nostru. Gân-
diți-vă numai la în câte feluri aproape nenumărate poate
să plouă în lumea noastră de aici, singura dată experien-
ței noastre. La burnițe, la ploile ușoare ca o bură sau la
grelele ploi ale verii, la ploile cu soare și cu curcubeie, la
ploile reci și nesfârșite ale toamnelor, la ropotul scurt și

NORII 145

zgomotos al câte unei averse trecătoare, la mirosul de colb
fierbinte în care cad, grei și mari, primii stropi ai unei
cumplite furtuni, la izul de frunze ude sau putrede, înjo-
site în tină, prea grele ca să le răscolească măcar vântul.
Calde, reci, grele, ușoare, rare, dese, subite și grabnic tre-
cătoare sau lungi în întunericul sur și fără speranță, că-
zând de sus de tot, ca din eterul cotropit de nori sau din
norii povârniți peste noi ai unor zile, stâmpărând arșița
și uscăciunea secetei, îndestulând pământul. Alte ploi nu
știm decât din imagini moarte: nu ne-au udat la tropice,
nici la ecuator, nici în ultima Thule, prin cețuri. Foșnet
și ropot și vuiet de ploi până la cele mai vechi, de nimeni
văzute și ele, cele de foarte demult, mai timpurii ca orice
amintire, care au început cândva să cadă, din norii sfâșiați
de comete în încă goalele văi ale mării. Și a plouat fur-
tunos veacuri și veacuri și veacuri, o ploaie grea de ne-
sfârșite fulgere, până când golul oceanelor s-a umplut de
apă și apoi cândva, încet, a început să fie senin și să fie
liniște și uriașele valuri să se facă mai line.

   Foșnetul nisipos și aspru pe stânci al norilor curgând
la vale, îmblânzit apoi pe iarba pajiștilor, încetinit și des-
pletit peste cununile copacilor, abia șoptit peste zapla-
zuri și ogrăzi.

   Ușoare și mobile insule albe, elipsoidale, la intervale
egale și constante în toate sensurile pe un cer imens al-
bastru.

   Ca o albină zboară Domnul peste câmpia clipelor tre-
cute de la noi și strânge, pe alese, sălbatica miere a raiu-
lui său.

   Eu mereu plec și mereu mă întorc, altceva nefiind de-
cât neîncetatul și amăgitorul cer al nopții.

146 PETRU CREȚIA

   Fericire privirii și gândului sunt lucrurile de nimenea
avute, acelea care numai sunt sau, dacă sunt ale cuiva,
sunt numai, fiecare, ale lor.

   învie în ferestre dimineața și vântul bate printre lu-
cruri nevăzute și gândul se întoarce din uitarea nopții,
și toate sunt cum au mai fost, mereu, prin ani și moarte
nopți și dimineți deșarte.

   Azi sufletul dorește întuneric: al nopții, al norilor din
bolta nopții, al somnului stârpit de orice vis.

   Privind argintul simți o solemnă răceală, o tristețe po-
sacă, un gust de fum și o dorință goală, vindecătoare de
orice dorință.

   Cerul cel mai frumos este făcut din norii albi și plu-
titori ai verii, din spațiu albastru, din mari și tihnite cu-
nuni de copaci, din răgazul amiezii, din atotputernicia
soarelui și-a lumii, din gândul nostru strecurat prin toate,
toropit și treaz.

   Cartea lui Iov (cu mult din apocriful Elihu): Blestema-
tă să fie ziua în care m-am născut, s-o cuprindă întunericul
și umbra marții, nori groși să vină peste ea și neguri de peste
zi s-o înspăimânte, să se întunece stelele din amurgul ei, în
zadar să aștepte lumina. — Cum se risipește norul și trece, așa
nu se va mai ridica cel ce se pogoară în locuința marților, în
țara întunericului și a umbrei morții, în țara negurii adânci,
unde domnește umbra morții și neorânduiala și unde lumina
este ca întunericul. — Nu vezi dar acest întuneric, aceste ape
multe care te năpădesc? Nueste Dumnezeu sus în ceruri? Pri-
vește vârful stelelor, ce înalt este! Și tu zici: Ce știe Dumne-
zeu? Poate să judece el prin întunericul de nori? îl înfășoară
norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă-o străbate! —

NORII 147

El întinde miazănoaptea asupra globului și spânzură pămân-
tul pe nimic. Leagă apele în norii săi și norii nu se sparg sub
greutatea lor. A tras o boltă pe fața apelor ca hotar între lu-
mini și întuneric. Suflarea lui înseninează cerul. — Uîtă-te
spre ceruri și privește: Vezi norii, cât de sus sunt față de tine?
Dacă păcătuiești, ce rău îi faci lui? — El trage la el picături-
le de apă, le preface în abur și dă ploaia pe care norii o stre-
coară și o picură peste mulțimea oamenilor. Și cine poate pricepe
ruperea norului și bubuitul cortului său? Vijelia vine de la mia-
zăzi și frigul din vânturile de la miazănoapte. Dumnezeu, prin
suflarea lui, face gheața și micșorează locul apelor mari. încar-
că norii cu aburi și-i risipește scânteietori. Privește liniștit mi-
nunile lui Dumnezeu. Știi cum cârmuiește norii și cum face
să strălucească din ei fulgerul său? înțelegi tu plutirea nori-
lor? Poți tu să întinzi cerurile ca el, tari ca o oglindă turna-
tă? — Acum, firește, nu putem vedea lumina soarelui care
strălucește în dosul norilor, dar va trece un vânt și-l va cu-
răți. — Undeerai tu când am întemeiat pământul? Cine a în-
chis marea cu porți, când i-am făcut haină din nori și scutece
din întuneric? Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Ai cu-
prins tu cu privirea întinderea pământului? Unde este dru-
mul care duce la lăcașul luminii? Și întunericul unde își are
locuința? Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Are ploaia tată?
Cine dă naștere picăturilor de rouă? Cunoști tu legile ceru-
lui? îți înalți glasul până la nori, ca să chemi să te acopere râuri
de ape? Cine a pus înțelepciunea în negura norilor sau cine a
dat pricepere întocmirii văzduhului? Cinepoatesă numere norii
cu înțelepciune și să verse burdufurile cerurilor, pentru ca să
înceapă pulberea să se facă noroi și bulgării de pământ să se
lipească împreună?

   Și încă Zoroastru se întreba, acuma douăzeci și cinci
de veacuri: Cine face să nu cadă norii? Cine a cununat iu-
țeala cu vânturile și cu norii?

148 PETRU CREȚIA

   Amurg ciudat — pe cerul palid, spre apus, mari dâre
paralele brăzdau cerul fără soare, ca niște șaluri în cu-
lori tari, mai tari decât ceasul îngăduie de obicei, sum-
bru portocalii pe o parte, sumbru violete pe alta, pe
culoarea de apă curată a cerului, și sus, aproape de ze-
nit, într-o ceață ușoară, luna, încă nouă, delicată, cu o lu-
mină molcomă, gălbuie: nici o stea.

   Să cerceteze bine fiecare și să mărturisească: atunci
când zicem cer de zi vedem un cer senin, albastru, prin
care trece soarele aprins. Aceasta e imaginea fundamen-
tală, veșnic vie, la care raportăm orice schimbare s-ar pe-
trece-n cer.

   Amurgul părea o țară cu un soare imens și blajin, pă-
rinte al unor gânduri ușoare, atât de apropiat că s-ar pu-
tea urca iederă pe el.

   Oare simțiți cum se află, nevăzut între pământ și cer,
ceva cu totul vrednic de viața și de moartea noastră? La
care cândva o să ne întoarcem, ca la o frumusețe pe care
am uitat-o?

   Cândva părea că s-au urcat la cer frunzișurile toam-
nei și că le duce vântul să umple cu ele prăpastia zării.
Iar altă dată se scuturau din cer lumini ușoare și cădeau
rotindu-se ca niște frunze.

   S-au abătut dinspre sud niște nori a căror strălucire
avea ispita moartă și vrăjită a unor uriașe flori, întune-
cate.

   Se făcea că în Moscova napoleoniană îi puneam gră-
bit unui prelat cenușiu un lung șir de întrebări dintre care

NORII 149

ultima a fost: „Și spuneți-mi, domnule. Soarele trăiește
tot separat de familia lui, separat de ai săi?"

   Amurgul zace acum stins în fundul mării reci și am
plecat, tăcuți, pe drumul alb, prin noaptea norilor târzii.

   Cerul larg boltit și cenușiu al unor zile, prin care soa-
rele răzbate stins și fără raze, sau deloc (încât lumina pa-
re-un fapt doar pământesc): cerul acesta nu pare înnorat,
ci vechiul cer senin a cărui ardere albastră a murit; sau
parcă fumul lent și nevăzut al unui veac de focuri pămân-
tești și-a așezat funinginea pe el.

   Brusc, lumina a spart bazaltul și-a năvălit, printre
stânci tăiate cu asprime, peste noi, biruitoare fără sufe-
rință și fără semn de caznă.

   Prezentul intens și imobil, spălat în lumină, ars de lu-
mină.

   Mări albe, fără nume și timp, zbor de păsări albe, rare,
țipând.

   Oare ce dâră de mireasmă lasă în urmă-i, prin noap-
tea cerului, pământul, amestecul acesta de apă, de țărâ-
nă și de rocă, amestecul acesta de oceane și câmpii, de
holde și fânețe, de grădini, de nisipuri fierbinți, de imen-
se frunzișuri, de imense zăpezi? Și oare-a ce miroase blân-
da lună?

   Lumină sumbră roză, aproape purpurie, pe ziduri, în
apusul altfel cenușiu și închis.

   Locuri largi unde viața e rară, tăcută și ușor somno-
lentă, în boarea blajină a amiezii umede și stinse.

150 PETRU CREȚIA

   Când nu te uiți în sus și simți doar vântul și pulsați-
ile de umbră și lumină poți crede că soarele se zbuciu-
mă și șovăie în vânt, ca o torță, sau că vântul rotește
pământul o dată pe clipă, trecându-1 prin zile și nopți de
o clipă, în tocmai ritmul bărcii care suie și coboară, pe
mare, tăind val după val. De fapt doar se perindă, între
noi și soare, iuți convoaie de nori mici.

   Azi-dimineață cerul umplea fiecare clipă cu substan-
ța lui, dând fiecăreia o formă mai pură și un fel de eter-
nitate ușoară.

   Pământ de vară, crăpat, cu vegetația puțin arsă și pră-
foasă, dar gras și umed în adânc, deasupra cerul, norii.

   Cu fiecare ceas trăit chivernisim o moarte mai boga-
tă și-i dăruim uitării tot mai mult din tot ce-am fost și-am
vrut să fim și n-am putut să fim în timpul scurt.

   In noaptea formelor, materia visează pentru noi, în noi,
vise eterne, sub puterea soartei.

   Nouă sepii vânjoase împroașcă cerul cu neguri sub
ochiul luminii, în țipăt de păsări.

   O bună parte din sufletul nostru stă ascuns sub for-
mele văzute. Iar multe dintre câte sunt văzute se văd cu
o privire mai adâncă decât ochii și mai veche decât clipa.

   Oricâte vise am visa, tot mai rămâne în ființa noastră
ceva nevisat, căci mult mai mare, mai puternică și mai
bogată e ființa decât orice vis.

   Privește, în uitare de tine, ani îndelungați, și într-o zi
îți va părea că ești făcut din pământ și din ape, din cer

NORII 151

și din nori, din lumini și din umbre, din culori, iar într-o
seară vei crede că apui, cu soarele deodată, că răsări cu
noaptea.

   O carte doar de vise, nu de tălmăciri e cerul nostru și
astăzi, iată, filele-i foșnesc în vântul serii.

   Ca niște uriașe stoluri nevăzute și tăcute, veri după
veri treceau domol prin cerul nopții.

   Puterea luminii de azi părea sortită să sfărâme și să
spulbere tăria într-un infinit de cioburi orbitor albastre
și să le ceamă peste noi.

   Tartrul verzui de pe cer, luminat de soarele care fu-
megă din apele orizontului infernal și defunct.

   Lumină de amurg lactescent și umbre mișcătoare ca
pe fundul unui râu.

   Regi și regine ale Indiei privind, de pe acoperișuri
drepte, norii: groși aburi negri prin care zboară, strălu-
cind, lebede albe.

   Soarele a adormit, dar în vis trăiește, trăiește singur
și sălbatic în noaptea viselor lui.

   Norii aceștia de toamnă sunt parcă răsuflarea slabă a
câmpului trudit și istovit.

   Ce putere vor fi având aburii aceștia și această um-
bră a lor, să facă din pământul întreg un troian de cenușă,
un trecut ars, străin de orice viitor.

152 PETRU CREȚIA

   Un cer senin, puternic și adânc, în care se simte frea-
mătul bogat al stelelor nevăzute.

   Meduze fosforescente prin apele funeste ale amurgu-
lui de sulf și de coral.

   Apriga iarnă lasă slobod doar vântul ucigaș și corbii
și ne roade ființa ca o pustie de sare.

   Aici sunt drumuri, scări de zăpadă care duc foarte sus,
în pragurile lumii geroase.

   Semeața zi cade răpusă, pedepsită, în pulbere și-n sân-
gele ei cald.

   Umbre de nori fără țară aleargă pe câmpii, urcă și co-
boară înălțimi, curg printre case, se duc peste mări.

   Făpturi uriașe, făcute din vechea plămadă a făclieri-
lor lumii, se zbuciumă și se frământă azi înspre apus, foar-
te greoi, în chinuri doar de ei știute și-ndurate.

   Cine ar merge să trăiască pe luceafăr ar uita de stele
sub cerul lui de-a pururi înnorat.

   Azi, duhul izbăvit al fiecărui ceas părea că se ridică
lin la cer.

   Numai eclipsele aruncă pe pământ o umbră mai ava-
nă decât norii-aceștia.

   în cer se găsește polen, fumul bruselor sau pădurilor
arse, cenuși vulcanice, pulberi smulse de vânt din deșer-
turi sau căzute dintre stele.

NORII 153

   Trec zemuri otrăvite pe sub lună, peste lună, trec pu-
tregaiuri mari, corupții și osânde, trece mâzga lumii.

   într-o lumină aproape neîntreruptă, sute de fulgere
albe au frământat vreo două ore cerul nopții, ca și când
s-ar fi lucrat, cu învăpăieri și scăderi ale flăcării, la su-
darea armăturii de oțel a lumii.

   Văpaia zilei se stingea domol, lăsând în gura dogo-
râtă gustul unei sări fierbinți și negre.

   Cea mai mare parte dintre nori par oricum altfel de-
cât umezi: marmură sau fum.

   Puternicele ape, vechi și blânde, se adăpau, fără să
crească, cu apa dulce a cerului de seară.

   Sunt nopți când nu visezi, dar totuși simți în somn că
somnul curge ocrotit de stele, mângâiat de lună.

   Arborii cenușii încep să fiarbă în lumina dimineții, din
ale cărei patru vânturi ne luăm odihna.

   Norii noctilucenți, făcuți din pulberi nepământești, au
o lumină ciudată de fosfor pe fondul obscur al cerului:
albi, cenușiu-albăstrii, argintii în zenit, galbeni spre por-
tocaliu către orizont.

   în după-amieze calde și grele de vară, din grosul cu-
mulus țâșnesc fântâni suitoare.

   Foarte sus, treci printre văluri diafane de cristale de
gheață pe care lumina pare efervescentă.

154 PETRU CREȚIA

   Foșnește arid cerul înnorat ca un așternut de frunze
veștede adiate de vânt.

   Nori mari și albi se lasă moale peste câmp și pier lă-
sând în urma lor răcoare.

   Cerul întreg, albastru și adânc, e cuprins de năvala in-
sulelor de nori umflați care rodesc neîncetat din orizont
și, între ei, nici un abur, nici o ceață, numai fluida, inten-
sa transparență de azur: norii înșiși, împinși de un vânt
uniform, cu aripi mari cât cerul, au ceva răcoros și trium-
fal, umbre violete, umbre vinete, cu o vibrație furtunoasă,
dar și ceva din potolita, euforica trecere pe cer a norilor
din calme zile de vară; te miri că nu se răsfrâng în apa
nealterată a cerului, sau că marea lumină nu-i îmblân-
zește, oprindu-i, dându-le așteptatul luciu candid-side-
fiu și lăsându-i, în ușoara lor legănare, să asculte până
în amurg curgerea apelor și vântul care bate în marile
frunzișuri ale verii obosite.

   Ceața în sat, pânze roze de cirus în amurg, pe cerul
verde-albastru, zile de nori în dreptunghiul ferestrei, jo-
cul luminii galbene pe peisajul verde, sub cerul de plumb,
în liniștea serii.

   In cerul de culoarea florilor de in cresc spre zenit ne-
numărate flori de abur, albe și învoalte, și între ele una,
mai înaltă și mai grea, din altă stirpe, alunecă încet, um-
plând grădina cerului de raze aurii și de un fel de răco-
roasă amețeală.

   Fața povârnită a dealului era scobită ca o secțiune ver-
ticală de crater, vag verde pe margine și cenușie, scru-
mită pe dârele concentrice, în evantai, lăsate de ape;
această abruptă vale plină de amurg avea deasupra cerul

NORII 155

curat și, ca o exalație ușoară, un abur rozaceu așezat peste
buza craterului.

   Nu plouă, doar vântul spulberă asupra noastră rouă
din văile norilor.

   Fug norii să se sfarme de stâncile înalte, dar întâlni-
rea e moale și tăcută ca în vis.

   Norii ne oferă zilnic imaginea unor mari cataclisme:
prăbușiri enorme, cataracte, explozii, fulgurații, depla-
sări uriașe, revărsări, descompuneri, dislocări și eleva-
ții, dar totul într-un mediu pur și în tăcere. De aceea, când
survin, tunetul și trăsnetul au atâta accent.

   Pământul se irosește încet într-un fum greu care curge
în întuneric, să se reverse undeva în hăul lumii. Stelele
pier în fum, soarele nu mai e.

   în nori nu încolțește viață, nu se nasc animale și plante,
norii sunt sterpi. Iar păsările vin și trec.

   Cerul să fie sufletelor noastre priveliștea, mângâierea
și visul, avântul și uitarea, singurătatea și călătoria, do-
rul, îndemnul.

   Zăcea străpuns sub cer, bătut de ape, și din trupul lui
încă se mai înălța fumul iubirii. Și pe deasupra treceau,
sălbatici și iuți, caii timpului.

   Să odihnești, tăinuit în pământ, sub cerul foarte blând
al după-amiezelor deșarte, și să mai simți cum trec și cum
se schimbă orele sub cer.

156 PETRU CREȚIA

   Foarte sus, dincolo de aer și de vânturi, încep norii mo-
leculari, obscuri și nevăzuți și lacomi de lumina stelelor,
pe care o beau și ne-o fură.

   Oare frunzele, arboris adscriptae, ce simt când bate as-
pru vântul? Suferă oare că încearcă să le smulgă din via-
ța lor sau freamătă, zbătându-se, să plece după el și nu-s
în stare și le pare rău.

   întreaga lume a privirii noastre, pietre, lumină, jivine,
mesteceni, cascade, zăpezi e un limbaj a cărui adevăra-
tă și târzie metafrază e privilegiul împărătesc al preaslă-
vitei morți.

   Fie și-așa: să treacă ce e de trecut și să rămână ce e de
rămas. Dar să nu știm întocmai. Și împlinească-și rostul
râvnele și spaima lăsându-i cugetului rostul său întreg
și chipurilor noastre pieritoare frumusețea.

   Zburau, în golul răsăritului, cinci păsări albe și urca
nevăzut către ele duhul de rouă al pământului, desfăcân-
du-se încet din umbra ierbii.

   Sub crugul cerului, sub umbletul stelelor: urâtul și
greul pământului, amarul pământului.

   în orice anotimp se-nchide și deschide amintirea,
se-nchide și deschide presimțirea și nădejdea celorlalte.
Nimica nu e nou și unic dacă n-a mai fost și dacă nu mai
poate cumva fi. Iar orice aparență e o transparență către
ceva ce trece fără să se schimbe, veșnic vechi, și care, ne-
schimbat de timp, e totuși veșnic nou.

NORII 157

   între osânda de a căuta mereu, și treji și-n vis, și poate
a găsi târziu sau niciodată, se află, ca odihnă, cerul și-ale
lui, care se mulțumesc să fie, suveran deșarte.

   înseninare în pacea unei dimineți de toamnă timpu-
rie. în zori, întuneric ușor, rărit spre apus, sub o zonă de
nori încrețiți de vântul curat, apoi limpezire spre sud și
lumina slăbită, apoi, pe cerul decolorat, dâre și zdrențe
de nori albi, fără vlagă și, într-o parte, întindere de nori
de aceeași natură însă de forma „placă spartă" sau „ban-
chiză în desfacere", evoluând spre „nuages moutonnes".

   Azi cerul norilor e plin de întâmplări, dar gol de soartă.

   în clipa violentă, rece-arzătoare din amurg, când ape-
le din ceruri se fac verzi și rozul sângeriu și indigo.

   Jumătatea occidentală a emisferei era un fluid de aur
pur, fremătător și palid, cufundat la orizont în cețuri stră-
vezii și sure.

   Zile limpezi de toamnă, cu cerul albastru și răcoros,
împânzit de albe văluri ușoare și iridiscente, cu legăna-
rea și foșnetul arborilor în vântul rece, în scânteierea lu-
minii.

   Noaptea, sfârșită, se face ceață și se așază, iar soare-
le-o înalță iarăși și o face dimineață argintie și proas-
pătă zi.

   Umbre de păsări albe și de aburi albi treceau mai ieri,
ca niște fumuri, peste albul mării.

   Stele mărunte și rare, gingașe, firave, pierdute și prinse
în pânze ușoare de abur, cuminți ca niște ființe plăpânde

158 PETRU CREȚIA

care se supun cu inocență și blândețe soartei, fără să știe
dacă sunt oprite doar pentru o clipă sau pentru vecie.

   La dreapta, în josul pustiei cărări, brazi sumbri, ne-
clintiți, în sus un lan solar de graminee, imobil, pe cul-
me o perdea de mesteceni zbuciumându-se zănatic sub
austru.

   Norii aceștia cern ciudat lumina, oprindu-i focul, nin-
gându-i peste noi numai cenușa.

   Zi rece și fulgurantă de august și norii par cununa o
clipă imobilă și apoi lent și elegant coborâtoare a sute de
țâșniri terestre, explozii feerice a unor zvelte avânturi nă-
zuind copilărește către cer.

   Sus, cerul sumbru, jos, pământul galben-luminos, ca
lanurile coapte.

   Alta e liniștea din nor, alta din piatră, alta din pământ.

   Părea că freamătul cel mai ușor, mișcarea cea mai tăi-
nuită, cea mai ușoară patimă a zilei se înscriu pe cerul
înalt și albastru și-i schimbă apele abia simțit, fără răgaz.

   Prin somnul crâncen din cumpăna nopții trec albe lun-
trile lungi ale viselor în drumul lor prin beznă către li-
manul neștiut al zorilor, către neființa dimineții.

   în ceața adâncă, discul soarelui pare o fereastră înal-
tă către altă lume și se văd prin ea vârfurilecâtorva brazi.

   Lumea vizibilă se clatină lin, ca într-o amintire, apă-
rând și dispărând în ceața ușoară, adâncă, tandră și roză.

NORII 159

Iar lumina din fundul lumii nu dă nici zi, nici noapte, nici
zori și nici amurg.

   Azi cerul neclintit și uriaș părea o foarte veche și săl-
batică făptură oarbă.

   Secundă de secundă întreg văzutul trece-n nevăzut,
ființa-n neființă, tăcerea în altă tăcere.

   Ce faci când spaima nu-i în viitor, ci în trecut? Sau
când prezentul e mâncat de neființa marilor întinderi
între care stă?

   Așa, scurmând mereu cu ochii tot văzutul, să nu des-
coperi într-o zi, pe undeva, uitata gropniță a zeilor din
gândul și din largul lumii, aruncați de-a valma, veștezi
și întregi.

   O prăpastie de nori, paralelă cu declivitatea căreia pă-
rea că se rostogolește soarele, alunecând, fericit, în hăul
pe care îl ilumina cu dulcile lui raze iernatice, alunecând,
dar și stând, încremenit în moartea unei clipe.

   O după-amiază blândă, mohorâtă, cu dulci iluminări
răzlețe și, la sfârșit, corul de șoapte al verdelui amurg.

   Astă-seară am văzut pe cer o pasăre uriașă, un fel de
rândunică (liniile ei esențiale aveau divergența brazdei
de apă) făcută din nori: avea limpezimi, fluidități și stră-
luciri fără nume, de cenușă, de lămâie, și un elan lăuntric
care dădea linei și tăcutei plutiri printre fumul și valu-
rile norilor din amurg înțelesul unei zvelte descătușări.

   Ape verzi, palide, limpezi și calme, până la zenit, ră-
cesc focul amurgului.

160 PETRU CREȚIA

   Și chiar dacă planeta a r muri, ceva din ea, o pulbere,
ca un polen purtat de vânt, s-ar duce printre stele, aștep-
tând să-și afle floarea.

   Vântul dimineții crește încet, umflând pe măsură vela
de lumină albastră și rece și cu miros încă de noapte. Co-
rabia zilei pornește din nou.

   Zi de iunie, întunecată: pe cerul greu se desfac tegu-
mente sumbre și prin sfâșierea lor stă să se reverse o ma-
terie grea și bogată.

   Soarele, în amurg, părea să tragă după el sub orizont
două mari văluri diafane, cu toate cutele convergând în-
spre el și parcă lin bătute de vânt în drumul lor spre în-
tuneric.

   Trec murmurând peste câmpii de violete nori neliniș-
tiți, din zori până-n amurg, prin cerul alb și mut.

   Picură din funingine și fum stropi limpezi și se cern
în lumină peste pajiști și lunci.

   Oricât de fierbinte ar fi câte o zi de vară, albastrul ce-
rului îi rămâne sufletului și privirii răcoros.

   Ardea o flacără mare în cerul serii târzii, înroșindu-1
după măsura zbuciumului ei, o mare văpaie fără tulpi-
nă, fără rădăcini, pustie și statornică.

   Cer de sticlă, geros, iar norii delicați și blânzi, bruni,
sepia și roz, în razele multicolore ale lunii.

   Cer senin, acoperit de o pânză nevăzută de aburi în-
alți pe care un vânt imperceptibil îi stârnește ici-colo,

NORII 161

încrețind mici valuri care se destramă lin și legănat, to-
pindu-se, abia ivite, în seninătate.

   Umbrele iernii: palid-violete, apoi, în galbenul amurg,
albastre și apoi verzi ca marea, în amurgul purpuriu.

   Soare cu flăcări tari, acoperit o clipă de un nor rotund
ca un scut, vânăt-negru, cu margini de argint aprins, în
cerul albastru adânc.

   Luna ca o imensă floare cald portocalie, o floare a soa-
relui cu o dulce strălucire, printre florile cenușii-albas-
tre, moi și legănate, ale norilor: pe orizont, nori umflați
și albi, argintii în umbra înserării, apoi luna se cufundă
sub fumul unui nor ca în adâncul unei ape de mătase,
în sfârșit (iluzia schimbându-se), luna pare că își tremură
lumina pe un ochi adânc și cețos de apă, răsfrângându-și
în el văpaia deșartă.

   După focul aspru al unor albe zile de vară a venit fur-
tuna și apoi două zile negre, cotropite de nori adânci, cu
aer rece răscolit de vânt în care s-au legănat și s-au zbu-
ciumat în unde grele marile, bogatele frunzișuri ale ve-
rii mutate parcă într-un alt anotimp.

   Toată dimineața cerul albastru a făcut valuri. Trei pă-
sări mari au dat mereu ocol peste apele lui, privind în
adânc, scoțând strigăte reci, după astrele care poate se
vedeau în umbra aripilor lor.

   Toată dimineața vântul a măturat și a strâns, între nord
și sud, prundișuri albe pe emisfera de gheață albastră,
foșnindu-le uscat pe luciu, încrețindu-le în valuri mărunte
prin marea lumină.

162 PETRU CREȚIA

   Prin fierberea adâncă a emisfericului foc albastru,
șapte săbii de ceață înghețată scăpărau în lumină.

   Cerul de toamnă se desface în pelicule străvezii care
se lasă încet, rânduri-rânduri, și se așază, ca frunzele că-
zătoare, pe pământ, unde se topesc în lumină ca niște
imperceptibile umbre albastre infuzând pământului ră-
coarea lor.

   Se rup de pământ și plutesc ușor spre zenit, foșnind
uscat printre lumini și printre umbre.

   Suntem mult prea beți de lumină, lăudăroși și năuci, să
vină răcoroase și negre, umbrele, să vină și noaptea, să ne
dezmeticească, să ne dezamăgească, întărindu-ne cu în-
tunericul ei, să vină și atottrezitoarea noapte a nopților,
sfânta moarte, destăinuitoarea.

   De-a lungul lungii nopți, prin somnul greu de gânduri,
am simțit mereu ceva aflându-se pe cer, ceva care acum
se risipește, sub palida lună a încă unei aurore.

   Am trăit clipe când cerul era searbăd și gustul de a fi
se retrăsese dincolo de inima mea.

   La marginea privirii s-a zămislit, din aburi vani și oarbe
gânduri, frumoasa țară a lucrurilor pe care, tot trăind,
le-am tot pierdut sau, căutându-le mereu, nu le-am găsit.

   Izvoare și focuri, secrete, priviri, căutări, elevații și la-
crimi, un dor fără sațiu, un dor fără moarte, un dor fără
gând.

   Cine ar fi plecat pe drumurile asfințitului de astăzi,
s-ar fi întâlnit cu sufletul rubinului și cu sufletul

NORII 163

smaraldului, cu apele și cu visele din sufletul smaraldu-
lui și din sufletul rubinului.

   Cer tulbure și rece pierzându-se, în gândul tău, prin-
tre atâtea alte ceruri la fel de tulburi și de reci și veșnic
altfel.

   Pe o culme de deal, un lan de floarea-soarelui printre
nori albi și fumurii, fierbinți luceferi grei și galbeni ro-
tindu-se în cerul serii timpurii.

   Ceruri blânde de vară, albastre, dar fără scânteiere și
fără adâncime, ușor împăienjenite, ca de un zbor înalt de
funigei, risipiți pretutindeni de vântul zăbavnic.

   Fii ai puterilor dăinuitoare, vise nestătătoare, suflări
neoprite pe marea ce nu are urmă, zburări de păsări tre-
cătoare, taine sfinte, de ce nu duceți umbra voastră mai
sus, să plutiți deasupra grădinilor acelui cer unde îngerii
dănțuiesc în jurul patului împărătesc, arhanghelii, heru-
vimii cei cu ochi mulți, serafimii cei cu șase aripi?

   Fumuri de zăpadă se risipesc către lună în vânt, iar
noi ne oprim în aceste vise opace de verde mort și bronz.

   în privirea și în inima noastră sălășluiesc la un loc stele
a căror lumină a plecat spre noi cu mult înainte de naș-
terea soarelui și aburi efemeri născuți din rouă ultimilor
zori.

   Orice plutire pe ape liniștite și curate e totodată o plim-
bare în cer, printre stele sau nori amestecați cu alte oglin-
diri, cu alte umbre.

164 PETRU CREȚIA

   Ninge din soare, lumină, fulgi d e lumină în vârteje lin
coborâtoare peste coline, peste culori; peste apele vii în
care neaua aceasta nu se topește.

   Pământuri fără aburi, fără umbre, frumoase și cum-
plite megieșe ale iadului.

   Făcute și desfăcute de soare, de vânt, tăcute în lume,
grăitoare în gând, cum trec năvalnic umbrele lor mari,
ștergând pentru o clipă orice altă umbră și aplecând în
calea lor ierburi și lanuri.

   Cânta roșul amurg din fluiere stinse. După aceea s-a
arătat luna în fundul unui abis de mătase irizată.

   Se luminează de zi. Sufletul ușor al nopții se risipește
între nori și rouă, pierzându-se în zâmbetul copilăresc al
dimineții.

   încet, în nedumerirea timpurie a zilei, golul cerului s-a
umplut de suflete vii, dar fără viețile lor, de sufletele din-
totdeauna ale oamenilor pământului, dar fără întâmplă-
rile pământului. Singure erau fiecare în parte, dar nu pe
deplin, și toate la un loc singure, dar nu pe deplin. Ci doar
ca părăsite o clipă, lăsate o nevreme în bună voia lor, unei
pierzanii tainic tămăduitoare. Și nu era tăcere de felul tă-
cerii știute, nici vagul freamăt pe care slabul nostru cu-
get ar fi fost gata să-l audă de la atâta mulțime. Iar timpul,
nepetrecându-se nimic, se risipise. Dar se simțea că exis-
tă acolo mai mult decât niște pure și neutre existențe, că
sufletele acelea foarte multe simt ceva, de toate, sau câte
ceva din toate, sau chiar acel puțin pe care, cu trufie, îl
numim nimic. Și că se odihneau într-un anume fel. Creș-
teau mereu în număr și în puterea prezenței, aproape gata

NORII 165

să le simți cum, dincolo de patimi, pătimesc în ochiul tău,
cât golul cerului de mare și de plin, părtaș și nepărtaș.

   Dulce-amar aduceți peste valea bucuriei și-a tristeții
harul vostru, nori fără de moarte.

   în adâncul acestei tăceri atotsimțitoare s-ar auzi șop-
tind și nevăzutul, s-ar auzi chiar glasurile viselor visa-
te-n univers.

   Din nori subțiri și foarte albi, dintre mesteceni, în ziua
de aur, au căzut trei fluturi albi și s-au așternut încet spre
margaretele pământului, ca niște petale arzând rotitor și
tremurat prin aerul plin de parfumuri.

   Cerul apusului, ca de aramă bătută mărunt cu cioca-
nul și înnegrită de fum.

   Se află în lume și alți nori decât aceia ai patriei teres-
tre. Și nu e vorba îndeosebi de norii altor încă două-trei
planete din lumea solară, oricât ar fi și-aceștia de atră-
gători (norii foarte denși și sulfuroși de pe Luceafăr, cețu-
rile galbene și norii albi și albăstrii de pe Marte sau, tot
acolo, norii de praf gălbui stârniți de marile furtuni din
deșerturile de fier sau limonit și risipiți apoi peste acele
mări; norii lui Jupiter, înalți și frământați, făcuți din cris-
tale de amoniac, metan și hidrogen). Nici de norii de gaze
care, în faza de declin a unei activități solare, coboară lin
din zonele înalte, coronare, ale atmosferei soarelui. Nici
de bogatul nor de comete primitive care, foarte mult din-
colo de ultima planetă, înconjoară familia Soarelui. Și nici
de înfățișarea nebuloasă a marilor aglomerări galactice
de stele: Calea Laptelui, cu cele o sută de miliarde de stele
ale ei, care ne pare doar un nor prelung, gingaș-fosfores-
cent peste întregul cer, Norul cel Mare și cel Mic al lui

166 PETRU CREȚIA

Magellan, galaxiile din Cassiopeea (un nor cu miezul gal-
ben și părțile mai dinafară azurii), din Andromeda, din
Leu, din Ursa Mare, din Fecioară, atâtea altele: ele sunt
doar iluzia nerezoluției lor optice în stelele ce le alcătuiesc.
E vorba mai ales de norii cei adevărați din univers, de
cei interstelari. E plin nemăsuratul univers de nori, de
tot felul de nori din care ia ființă tot ce-1 populează. Sunt
plasma germinativă a lumii, o infinită întindere de gaze
și de pulberi inegal amestecate, neuniform distribuite, care
se strâng mai dense pe alocuri, în nori mari, în nori mai
mici, extrem de reci sau nebunește de fierbinți. în miezul
câte unuia se naște-o stea ce se înscrie pentru-o vreme
în soarta ei finită, mai scurtă sau mai lungă după legi
și-mprejurări. In cer putem vedea și-acum stele sau roiuri
de stele care nu s-au limpezit încă deplin de nebuloasele
în care-au încolțit: astfel, de pildă, foarte tinerele obiecte
Herbig-Haro, unele stele infraroșii, stelele noi, străluci-
tor-albastre din brațele spirale ale Galaxiei (unde e plin
de nori de hidrogen neutru), Pleiadele (un roi stelar des-
chis care nu este decât nucleul unei nebuloase). Dar, chiar
atâta cât trăiesc, unele stele ejectează nori de plasmă, ca
novele care, ca să-și păstreze puterile și compoziția în
echilibru, azvârlă, prin explozii, la răstimpuri, materie din
trupul lor, înnourând în juru-le întinse spații. în radio-ga-
laxii au loc explozii uriașe care aruncă simetric în spațiu
mari nori magnetici de plasmă. Iar unele stele bătrâne,
în stadii finale, pe punctul de a deveni pitice albe, arzând
mocnit, se înconjoară inelar cu nebuloase zise planetare,
cu lumini fluorescente. Uneori norii cosmici sunt doar
urma funerară a unei foarte violente morți: o supernovă
este o explozie imensă, mult mai strălucitoare decât poate
să îndure gândul, după care, într-o stingere înceată, se
risipește în spațiu un nor de gaze în expansiune rapidă
care se întinde uneori pe regiuni mari ale cerului, apoi
se topește încet în materia interstelară. Rămâne uneori
la mijloc doar câte un sâmbure pipernicit și crâncen, cris-

NORII 167

talin și intens radiant. Explozii și ejecții care înnoiesc, cu
norii lor, substanța lumii, pentru alte nașteri, mai târzii.
Astfel că Galaxia, cosmosul întreg e plin de nebuloase și
de cețuri pline de semințe, mai rare unde cerul este po-
pulat de stele mai bătrâne, dese în jurul celor noi. Câte-
odată, foarte rar, prin nori interstelari deosebit de denși
trec lent stele bătrâne, regenerându-și și întinerindu-și pă-
turile dinafară. Prin alții trece când și când Soarele nos-
tru cu sistemul planetar, rotindu-se în j urul axei Galaxiei,
și zice-se că de acolo ar fura comete. După cum sunt în
bătaia razelor stelare sau nu, după așezare sau abunden-
ța în pulberi, norii cosmici pot fi strălucitori (fluorescenți
sau numai reflectând lumina), obscuri sau chiar opaci:
Calea Laptelui e întreruptă sau despicată din loc în loc
de nori întunecați pe care nu-i clintește de atâta vreme nici
o putere, nici un vânt. Și sunt destule astre pe care le as-
cund de noi norii de praf intergalactic. Oricum, priviți-i,
măcar pe hârtie: seamănă uimitor de mult cu blândele
și răcoroasele făpturi din lumea sublunară; cei obscuri
sunt parcă mase mari de stratus plumburiu care se întu-
necă sau se roșește, câteodată ca într-un amurg cețos. Alții
aduc cu niște cumuluși bătuți de soarele târziu sau de
sclipirea stelelor (și foarte fierbinți stele îi luminează și-i
stârnesc iradiindu-i). Și, în sfârșit, nimic în univers nu sea-
mănă mai mult cu cirusul de asfințit decât, la disperate
depărtări, suavul și împărătescul Velum Cygni.

   Zorile miros a rufe curate de in și-a fum de vreascuri
tinere și ude și-a scoarță jupuită de pe ramuri noi.

   Veac după veac, eon după eon, hambarele pământului
se umplu de sterpele averi ale uitării.

   Trec mulți, peste tot cerul, puternici și albi și parcă fie-
care ar purta în el o liniște numai a lui.

168 PETRU CREȚIA

   în cercul cerului, străvechi, nici chiar pământul nu-i
mai tânăr decât norii.

   Vântul înclina infiniții brazi pe toți într-o parte, într-un
gest cuprinzător și van, păstrându-și din putere cât îi mai
trebuia apoi să întețească grelele flăcări ale amurgului.

   Cum se simte uneori în lucruri ceva ca o tristețe, pri-
cinuită de prefaceri, de uitări și amintiri cu mult mai vechi
decât e veche lumea noastră.

   Se leagănă, se despletesc de vânt mesteceni tineri, sub
corbii care-și duc viața în norii furtunoși.

   Fluturi de culoarea cerului senin, ceva mai violeți, pe-
licule ușoare desprinse din azur, ca niște frunze ale lui.

   Ieri cerul dimineții era plin de somn și-al serii plin de
zboruri albe și de zboruri negre.

   Sub blândele stele și în murmurul lumii robii pămân-
tului visează tăcuți în umbra norilor ce trec și-a celor ce-au
trecut.

   Știm și simțim că pământul și marea se întind nevă-
zute, necuprinse, dincolo, mult mai departe decât cuprin-
sul zării.

   în blânda seară de toamnă, zeci și zeci de fumuri albe
se pierd în pânzele joase de ceață și ceața crește din fumuri
către cer și întuneric și cerul se umple de ceață, de întu-
neric și de fum deasupra păcii care se preface în trecut.

   Stelele, pâlcuri, pâlcuri, se cufundă încet în nămolul
placid și n-au să mai răsară niciodată.

NORII 169

   Deasupra amurgului roșu, un fum subțire și alb oco-
lește, înfășură, mângâie luna.

   Multe din câte sunt și se petrec în lume există și se des-
fășoară pentru o vreme sau pentru totdeauna în ascuns
de noi.

   Cât vremea noastră nu venise încă, zburau prin cer
doar păsări și doar nori.

   Priveam la cer ca niște păsări fulgerate, ca la o țară
care-a fost și nu mai e a noastră.

   Era în sufletul amiezii de mai ieri ceva străin de clipă:
ceva etern și ceva vechi și ceva viitor.

   Dintre tot ce s-a dat vieții noastre în lume patru sunt
realitățile în care sufletul nostru își recunoaște tiparele
sale originare, esențele pe care, în trăire și vis, veșnic și
le asumă și de care, în trăire și vis, veșnic se lasă depășit,
dinlăuntru spre în afară și din afară către adâncul său cel
mai întunecat. Iar acestea patru sunt cerul și marile mări,
pădurile mari și deșerturile (ale pulberii și-ale zăpezii).
Toate sunt coprezente în verbul care ne constituie și toate
transcend, în sfințenia lor, verbul nostru. Și dintre toate
cel mai greu e să vorbești despre păduri. Ar trebui s-o
facă numai știutorii de păduri, cei care le-au măsurat cu
pasul, cu viața și cu gândul lor, care le știu numi formele
și naturile, le pricep traiul și graiul. Pentru noi ceilalți,
trecători, ele sunt vechi și preaputernice locuri de obâr-
șie, pierdute și redobândite într-un act de venerație și
chiar de teamă. Văzute de departe ori de sus, pădurile
sunt întinderi vii și verzi de măsurate frunzișuri lin ori
zbuciumat tălăzuite de aer, dar când străbatem hotarele
lor, cufundându-ne în ele, înțelegem că sunt mulțimi,

170 PETRU CREȚIA

noroade, societăți alcătuite din făpturi și din vieți cam
de același fel, adunate după legi ce nu sunt ale noastre. Făp-
turi care ne seamănă, totuși, destul de mult pentru ca tot
ce ele sunt și noi nu suntem să ne pară mai străin și mai
ciudat. Arborii sunt, ca noi, ființe verticale, înălțându-se
dinspre pământ spre cer, sprijinite și întemeiate pe pă-
mânt, însă cu trupul lor puternic urcând drept, cu fruntea
sus. Tot ca și noi, arborii fac legătura între cele din adânc
și cele din înalt, între ceea ce trăiește nedezvăluit în bez-
na ființei și ceea ce răzbate și urcă spre lumină, spre înal-
tul lumii. Sunt însă făpturi nemișcate, veșnic legate de
locul înălțării lor, captive întâmplării care i-a născut aici
și nu altunde. Dar nu le doare, par nu numai mulțumite
ci și mândre de statornicia lor, lăsând să treacă, în cercuri
tot mai largi, ființe, râuri, nori, stele și vânturi. Doar în
deșertăciunea unui gând mărunt antropomorf te poți
gândi că se zbuciumă și se frământă pădurea în vânt ca
și când ar vrea să se smulgă și să plece după norii trecă-
tori. Dar arborilor nu le pasă, ei se lasă străbătuți, rămân
la locul lor sub treceri, cresc dar nu se duc în lună: așteap-
tă doar ca luna să le treacă printre ramuri. Nimic nu are
seamăn pe pământ cu arborii cei mari, cu tarile lor trun-
chiuri, greu știrbite chiar de fier, avântate și înalte cât să
le întreacă numai zborurile, munții: trăiesc, ramificân-
du-se la capete, în două lumi: au ramuri neclintite și tă-
cute ferecate în pământ, în largul și adâncul întuneric din
pământul umed și amar, sărat și bun, de unde-și trag o
jumătate din viață și putere; au ramuri sus, spre cer, în
hrănitorul aer, în lumină și eter, supuse vânturilor blân-
de și acelor viforoase, ploilor calde și ploilor reci, foșnind
din zeci de mii de aripi verzi sub cerurile schimbătoare,
primind în grelele cununi trecerea stelelor, a norilor și-a
lunii, fulgere, raze, păsări, zăpezi.
   Și apoi arborii nu sunt numai statornici, nepribegi nici
chiar în visul lor, arborii sunt și în alte chipuri altfel decât

NORII 171

noi. Sunt fără ochi (cine-a privit un arbore în ochi?) și fără
glas (cine a auzit, de la copaci, șoaptă sau strigăt decât
ale vântului în ei, harfe eoliene ale unor zei mai vechi de-
cât freamătul lumii?).
   Și altceva: încă Homer știa să spună că generațiile noas-
tre se scutură și risipesc ca, toamna, frunzele din arbori,
însă noi trecem altfel și ne primenim în altă formă. Din
noi rămâne instituirea și verbul, duse mereu de alții mai
departe, într-o înaintare fără capăt, din arbori tot arbori
rămân, îndelung, alte frunzecrescându-le mereu, mereu
aceleași. Trecem cu teamă prin păduri ca printr-o veșni-
cie de alt rang, alături de care a noastră poate să ne pară
uneori precară și pierdută.
   Da, se află în ei un chip al nostru și avântul lent al unei
creșteri drepte, dar nu suntem ca ei, cum sângele nu este
sevă și pielea nu e netedă ori aspră scoarță.
   Vânjoși și suculenți, sunt străbătuți, în noaptea lor, de
seve reci și fără somn, pe care nu le mișcă bătaia unei
inimi pieritoare. Iar imperiul lor e guvernat de stricte legi,
dar e sălbatic. Pământul marilor popoare de copaci e un
lăcaș secret al lumii, tăinuirea unor îmbelșugate forme
de viață. Alții să spună însă vorbele ce se cuvin pentru
a pomeni câte jivine mari și mici și câte flori și mușchi,
umbre, duhuri, lumini, desfaceri, îngrădiri, câte mari rân-
duieli, ritmuri și perindări, câte sfinte mistere, câte întâm-
plări și câte patimi pădurii îi sunt date, și doar ei. Rămână
să mai fie spus numai atâta, că de aici, din locul alb, din
acest cast, îngust loc de visare, cerul este plin de frunze,
greu de frunze, înalt și larg de liniștite frunze, abia înfio-
rate, frunze vii, frunze adânci, frunze de-a pururi iarăși
vii, de-a pururi iarăși verzi, în cerul către care cresc pă-
durile pământului și gândul nostru.

   Erau atât de jos că le simțeam pe buze aburul amar,
cu gust de cer.

172 PETRU CREȚIA

   Prea ni se dăruiesc ușor ușoare febre dulci, atât de dulci,
prea ni se cer răspunsuri iscusite la întrebări derizorii,
în timp ce nouă recea tristețe a cărnii ni se preface în ceață
și se deschid pentru noi în substanța dubioasă a lumii
vastele cripte ale unor vise nemiloase. E vremea să fugim
de fraze și frazări, de lacrimi și de vise, să încetăm de-a
mai executa apocalipse de cameră, de-a mai sili cuvin-
tele să sune cât tăcerea lor. Să facem o vorbire fără punți,
fără epifanii. Să izgonim metafora, să nu mai stabilim re-
lații și analogii, să nu mai vânăm tâlcuri unde nu sunt.
Doar să îngrădim (fie și fastuos dacă altfel ne lipsește cu-
rajul) semne disparate (fie și prădând cu gând ascuns pa-
latul vechi al poeziei și părăginindu-1), într-o reverberare
de ecouri fără rimă. Răspântie pustie luminată de trei stele
viitoare, țăndări de gheață lovită de un iatagan, somnolen-
ța unei biserici în care ard greu flori ale lunii, în murmu-
rul luminii crâncenă sărbătoare fără amurg, un cocostârc
aprins măturat de furtună, sordida lăcomie a zeilor târzii,
negura firavă a Evei înfiripându-se în mâinile Domnu-
lui și marea, marea și frații netrebnici ai soarelui. Și-apoi?
Apoi fiarele care adulmecă sătule în jurul uitării, arhan-
ghelii cu strigăte de pescăruș, regii magi risipiți în pulbe-
re, tâlharii melancolici și sfioși care nu știu ce să facă cu
mâinile lor și moartea nătângă și-această frică de odih-
nă și blânda apă neagră fără prund a amintirii și, pân'
la urmă, această oarbă, apostată dragoste de verb. Și-apoi?

   Ce numim vreme este fapta soarelui, a aerului și a apei
și aproape nu este ceas al vremii pe care sufletul puter-
nic să nu-1 primească de la trup cu sfântă bucurie: întreaga
scară de la arșiță la ger, de la secetă la potop, de la som-
nul văzduhului la uragane, de la senin la negură și în-
norare, întregul umblet pe sub zodii al primăverii, verii,
al toamnei și al iernii. A muri înseamnă a ne despărți și
de acestea.

NORII 173

   Câteodată se aud, în tihna orelor pierdute, glasuri de
departe, glasuri din trecut, sunete vechi care-au rămas
cumva nespulberate.

   Se cern și se aștern cristale pure peste șesurile mocir-
loase și stătute.

   E noapte în oglinzile de apă în care se reflectă prive-
liștile zilei.

   Aburii pământului în lumina soarelui, în bătaia vân-
tului.

   Șoptesc etern între maluri unde de umbră și umbre
de valuri.

   îți amintești acele zile când floarea-soarelui ardea în
mijloc și-n jur ningea bogat cu flori gingaș-albastre, nin-
soare grea, ninsoare lină care se topea, făcându-se lumină,
pe ape și pe frunți, sub cerul larg?

   Stările cerului au mirosuri diferite pe care le împru-
mută de la pământ și adesea când se tulbură cerul se sim-
te ca adierea unei mări, a unui mare întuneric umed, a
unor mlaștini răscolite de vânt, a unor nisipuri sau colburi
stropite de ploaie.

   Când sunt nori, stelele par mai vii, mai mari, mai cu-
rate, ca și când statornicia și strălucirea lor ar apărea mai
bine în bătaia acestor trecătoare și întunecoase valuri.

   Viața norilor începe printre noi și poate fi văzută: pri-
viți în zori pășunea de pe o măgură de deal și veți vedea
cum se înalță printre raze aburul de rouă.

174 PETRU CREȚIA

   Nor mare, negru-vânăt, pe soarele în declin, cu mar-
ginile aprinse, tot mai roase de marele foc care îi mistuie
grosimea vânjoasă, tinzând să îl prefacă într-un imens
scut incandescent gata să cadă peste câmp.

   Prin ce minune se desface, albă, înstelată și ușoară
neaua din asuprirea bolții de cenușă sură.

   Ți-am deschis, toamnă, poarta, și-am intrat să-ți văd hu-
zurul, desfrunzirea, ceața și mai purtam încă pe haină
urma albă a norilor de vară.

   Să smulgem din piept săgeata faptei și să privim, ca
niște aștri în amurg, golul fumuriu și lucios.

   Cerul ne asuprește astăzi cu povara înfloririlor sale
târâte prin abisuri de răcoare și de praf și, cu o largă miș-
care, măturate peste orizont, apoi născându-se neistovit
din nou.

   Sub cer, ce greu este pământul și ce grea e marea. Le
ușurează numai fumul, praful, aburii și, rar, unele vise.

   Norii sunt de mii de feluri. Printre care și acesta: în
trecere moale și albă peste o curte pustie și ierboasă în
care nu e mai nimica decât timpul, într-o înainte de amia-
ză rătăcită printre frunzele uitării, mai pustie și mai dul-
ce decât însuși raiul.

   Undeva în nevăzutul firii noastre, la răscrucea dintre
simțurile trupului și raza minții, se află un sistem de re-
ferință în care universul ni se arată astfel încât putem să
spunem că e sfânt și e făcut din lucruri sfinte.

NORII 175

   în albiile somnului târziu încep să scadă lin apele nop-
ții, să se sleiască visele, iar sufletul, năuc, să nu mai știe
ce adastă și ce uită și ierbii să îi fie frig.

   Se mai păstrează amintirea unei nopți când starea de
lucruri dintre lună, norii străvezii ca niște aripi foarte des-
făcute, înceata legănare a frunzișurilor grele și pulberea
răcită a drumurilor dintre dealuri părea să nu decurgă
dintr-o veche lege, ci avea, neîndoielnic, prospețimea unei
frumoase întâlniri întâmplătoare.

   Cu vuiet de albine zboară azi pământul pe sub norii
albi și are să se spulbere curând, preafericit, în largul verii.

   Puternici și sumbri, bogați și reci, ați umplut cerul în-
treg, ați troienit cerul întreg cu neaua voastră sură și poate
adâncă până la stele, și ne-ați închis în închisoarea noas-
tră mică cât o ogradă, și ne apăsați acoperișurile și vă sim-
țim suflarea rece și jilavă, și ne mișcăm ca niște umbre
prin bezna voastră, apărându-ne cu mâna luminile mărun-
te și șovăitoare, iar soarele s-a rătăcit de noi prin alte văi.

   Și oare de departe, dintre stele, se văd arzând pe pă-
mânt aceste focuri stinghere, pierdute?

   Deasupra mărginirii terestre și circulare a viziunii
noastre pe care o numim orizont (adică tocmai mărginire)
se arcuiește încă o mărginire al cărei nume este CER. Ce-
rul viziunii este o finitudine înaltă și subtilă, dar finitudine,
fie ea bolta senin-albastră, fie cea înstelată. Aceasta din
urmă, cu constelațiile ei bidimensionale, s-a născut chiar,
ca un construct spiritual, în vechile veacuri pământești.

   Și figura de la proră, uitați-vă la ea, chipul acela care
privește mereu dincolo de orice, privește ta epekeina.

176 PETRU CREȚIA

   în această ultimă zi în biserica lumii cântă în soare co-
ruri răzlețe, se aud de prin câmpii, de pe culmi de coli-
ne, de prin văi, de la marginea mării. Sunetele urcă și
coboară, inegale, sub cer, ca niște fântâni țâșnitoare, și cân-
tă trecutul. Și-apoi, cu moartea luminii, toate se prefac
în fum și se risipesc printre primele stele.

   Nu canonice volburi și nu pasteluri. Nu panorame, nici
suveniruri, simțiri și presimțiri. Nimic decât străina pe-
trecere a luminii printre răsuflările umede ale acestui pă-
mânt.

   E frumoasă viața lui în noi. Iar când nu e în noi, unde
să fie, cum să fie el trist, senin sau dulce-zâmbitor? Și nu
trăiesc oare în el, clipă cu clipă, amintirea și amintirile
tuturor oamenilor în care a trăit și care au trăit în el? Și
toate fiarele câte au fost și stelele căzute în frunzele lui
și mărăcinii și izvoarele și colbul auriu?

   Plasă de nori cu ochiuri foarte regulate, alb îngroșat
cu cenușiu și golurile adânc albastre în care stelele și luna
făceau impresia că s-au aprins, că ard, sfârâind pe loc, că
vor muri sufocate în câlții albi și implacabili.

   în seara văduvă de soare, norii s-au prefăcut încet în
fum și fumul, tot încet, în noapte.

   Toate apele pământului se petrec prin cer, urcând și
coborând între astre și țărână.

   Câteodată toată nădejdea vieții noastre e în frumuse-
țea anotimpurilor și-a perindării lor.

   Marea are vuiet și parfum și cer, cerul are vântul și aș-
trii și norii și pământul sau marea.

NORII 177

   Dimineață de iarnă, după ninsoarea grea din întune-
ric; cerul pare o vale de zăpadă și de umbră, pământul,
o câmpie de valuri albe și totul o lume pierdută și tăcu-
tă; un singur loc e altfel, ca o pată de purpură sidefată,
stinsă și rece, un loc rărit în căptușeala sură de ceață a
închisei noastre lumi, o vagă fereastră de abur abia în-
fiorată de focul aștrilor nevăzuți și uitați.

   Noaptea lăsase între pământ și cerul dimineții mari
mulțimi de vise pe care greu a izbutit să le alunge aurora.

   Oricât de adânc și de aprig ne-ar pătrunde, ne-ar sorbi
sau ne-ar vrăji, noi nu putem să ne prefacem în păduri,
cordilieri, pâraie, alizee, zăpezi sau nori sau arcul lunii
noi. Rămânem noi, rămânem eu, eu nevăzut și triumfal,
eu pieritor și nepereche. Da, Circe, și ne pare rău.

   Aseară, soarele în scăpătat bătea pieziș, spre dealul
crucii cu tufișurile desfrunzite, sur-roșietice, pierdute în
zăpadă, o lumină rară, caldă, roz-brună și catifelată, ca
și când în tăcuta penumbră a lumii întregi s-ar fi aprins
o nouă, trecătoare și clementă stea.

   Zi cu lumina cernită și difuză ca o iradiație întuneca-
tă a lucrurilor însele, cu umbrele obiectelor pierdute în
umbra unanimă, cu culorile veștede, cu oglinda apelor
ca umplută de fum.

   Izbirea de țărm a marilor ape pustii într-o după-amia-
ză de cețuri.

   Geruri și arșițe, umbre și lumini, tunete și liniști trec
prin cer și prin timp și prin urzeala ființelor noastre.

178 PETRU CREȚIA

   Soarele răsare și apune intermitent și neregulat în cloco-
tul norilor și e ca și când s-ar limpezi și s-ar purifica cu
fiecare eclipsă, întinerind vizibil în huzurul băii lui de fum.

   Alunecă solemn prin seara verde și rece fuzee purpu-
rii, cu trene fremătătoare prin care se văd stelele.

   Dimineții acesteia cufundată adânc în nori albi soa-
rele, răsărind, n-o să-i aducă nimic sau prea puțin.

   Deasupra cerul gol sau în al cărui spațiu trec lucruri
ori stau, se strâng sau se destramă fără țel. Iar dedesubt,
în celălalt albastru, este altfel: când stai pe țărm îți pare
că foarte de departe, de dincolo de orizont, din largul cel
mai larg și cel mai plin, rând după rând, valurile năzuie
către uscaturi, aleargă neoprite către țărm, rând după
rând, pentru ca, ritmic și etern, toată năvala infinită să
dispară, ca într-un vis etern neîmplinit sau ca în trece-
rea de la o ordine de lucruri la cu totul alta.

   Vociferantă era azi retorica lor și gestul deșănțat și asia-
nic și-am fost rebeli la aspra lor mustrare cu nimica me-
ritată.

   In zori, pe orizont, lumina urcă argintiu-albastră, ca
un fum de piatră, și aurora pare adusă, din noapte, de
un vânt.

   De ce ne pare uneori că viitorul e o uriașă zi care, prin
noi, se varsă în trecut și se preface într-o mare noapte?
De ce toți sorii care-au fost par niște luni?

   Ce suflet suferea, însângerat, nimic, spunând, în visul
somnului de seară, ce suflet fără vis și fără rugă, fără timp,
se chinuia, de tine neștiut, în visul tău? Și vina cui era?

NORII 179

   Nu știi de ce, deodată, în târziul dimineții, ți s-a pă-
rut că simți puterea care mișcă lumea.

   Un asfințit senin: zenitul albastru trece încet, cu cobo-
rârea ochiului, spre violetul tot mai pur, apoi înspre tran-
dafiriu, portocaliu și auriu, cu tranziții infinit mai lente
decât între fâșiile spectrale ale curcubeului.

   Un mare vânt, dintre stelele nevăzute, bate astăzi, răs-
colind, tulburând din adânc cerul nostru. Și soarele șo-
văie, pâlpâie, fulgeră, fumegă, ca o faclă în crivăț; sfânta
lumină suferă și se zbate.

   Cine plânge în cer peste valuri și veacuri, în cer și în
lume, cine geme în valuri, cine tot vine și pleacă cu ele,
tot vine și pleacă?

   Soarele și luna au fost ieri verzi, palid-albastre, azu-
riu-albastre, de-atâtea nisipuri răscolite de vânt, de-atât
de uriași nori de praf vulcanic sau cosmiccare-au trecut
pe-aici, dând amurgului și aurorei culori atât de viforoase
și nepământești.

   Praful acela din pisc pe care-1 răscolește vântul pare
căzut acolo în urma unor mari explozii îndepărtate, in-
audibile, ale luminii.

   Aleargă lacomi la chemarea glasurilor dintre stele, cu
vântul după ei, și de nimic nu le mai pasă.

   Cântau străvechile sirene alt cântec pentru fiecare și
acuma, nimănui, același cântec mereu, mereu nimănui.

   Sub cerul plin de ochi scânteietori și orbi, mâhnirea
lucrurilor tinere și fericite de trecătoarea lor eternitate.

180 PETRU CREȚIA

   In hăul mărilor trăiesc, cât stelele d e multe, făpturi care
nu știu de cer.

   Din nori cerul arid îi bea pământului tristețea și schim-
bătoarele vise ale fiilor săi.

   Aristofan: Să ne arătăm, feciorelnici purtători ai ploii, nori
fără istov, făpturi de rouă ușoară. Plecând de la părintele nos-
tru, Oceanul vuitor, să ne ducem spre piscurile păduroase ale
munților înalți, ca să privim de-acolo, de departe, alte culmi
și sfântul pământ udat din belșug și ogoarele lui și larma ze-
ieștilor râuri și greul freamăt al mării, căci ochiul aprins, sclipi-
tor, din înaltul tăriei împrăștie raze. Dar haideți, scuturându-ne
înfățișările nemuritoare de negura ploioasă, să privim, cu ochii
noștri departe văzători, pământul.

   Azi soarele pare o cometă cu coada grea și vagă, azu-
riu-portocalie, cu o înceată, visătoare trecere prin cețuri.

   Pământul seînfioară sub umbra otrăvită a unui mare
înger cu aripi de cenușă tivite cu argint și duhul verii pare
necurat.

   Lavele acestui cer curg grele peste fruntea munților,
prin văile de piatră.

   Norii par să călătorească după legile lor și cu ținta lor
știută, între două lumi, zburând ușor și puternic și făcân-
du-ne să simțim că suntem doar o etapă, o priveliște peste
care trec și se duc.

   Mirosurile stârnesc puternic ceva din trecut, dar nu
imagini, ci numai stări contextuale de afect. Ne fac să re-
trăim o fericire sau un chin, dar nu ne dau, în ochii amin-
tirii, priveliști abolite. Și tocmai de aceea e zadarnic să

NORII 181

te-ntrebi de ce reîntâlnirea cu mirosurile pământești când-
va simțite nu ne restituie norii cu care s-au întâlnit odi-
nioară, după cum nici norii, ca orice altă imagine, nu ne
amintesc nici una din vechile miresme. Altceva însă ne-am
putea-ntreba: să fie oare și mirosuri care pot da o lume
a lor, de nimica legată? Lumi netrăite, intrinsece lor? Poate
mai degrabă stări specifice ale sufletului în care anumite
lumi există latent, presimțite, trăiri netrăite sau decan-
tate. Da, sunt dipe-lumi care-au rămas îmbălsămate și
uitate în câte un parfum, dar poate sunt mirosuri în care
germinează lumi cu totul noi.

   Dacă-am putea privi tihniți din groapă cerul schim-
bător, măcar un veac.

   Substanța unică a cerului, lumina o face opacă, um-
bra, străvezie.

   Ca niște nisipuri ude și grele atârnă pe cer, apoi des-
povărați, se prefac în pulberi cernite, în spume sălcii.

   Zănatice gânduri ți-a șoptit, înverșunat, viața, zâm-
bindu-ți și plângând pustiu cu mii de chipuri, cântând
în clipe și tăcând în ani, făcând din tot ce e zadarnic câte-un
rost, din tot prisosul o nevoie aspră și din neliniști um-
bre răcoroase și popasuri, din durere — vad.

   Din înșirarea-aceasta fără cap și coadă de clipe și sin-
gurătăți puteau-ar să se nască oare un singur duh, în nici
o clipă sălășluitor?

   Ieri pe la trei umflarea lor avea un palpit abia percep-
tibil, ca al unei guși de șopârlă.

182 PETRU CREȚIA

   Stătea gingaș deasupra cerul, cu sclipirea apelor sub
el, către amiază, și te gândeai la câte fiare oarbe bântuie
adâncul mării și la ce-ar putea visa.

   Ce mică este lumea acestei clipe, strânsă sub cerul jos,
îngust și opac.

   Marea de cerneală se face ca vinul roșu sub grelele raze
ale acestei luni fierbinți.

   Te poți gândi că într-o zi, refăcând invers un drum de
demult, întreaga apă a pământului s-ar putea preface ire-
versibil în nori și norii să înceapă marele lor joc tantalic
prin lumină sau, năpădind tot cerul, să înceapă, peste us-
căciunea ucigașă, marea umbră.

   Spumele fântânii țâșnitoare urcă și cad sub cerul de
ardezie, urcă și cad, vegheate de ochii goi ai reginelor și
ai eroilor.

   Zilele blând-aurii și istovite ale verii târzii, pândite de
prefacerea luminii și de jaful toamnei.

   Ați auzit ce foșnet are spuma când moare valul pe în-
tinsul unui țărm?

   Turme de nori, împinși ușor de vânt spre lună, iau din
lumina ei câte puțin și-apoi se risipesc pe cer.

   Soarele pare astăzi monarhul cam lunatic al unei țări
de spume.

   Cerule, din ce ești tu făcut? Ești o boltă de gheață cu-
rată și adâncă pe care ziua fulgeră luminile soarelui, iar
noaptea patinează, ușori și tăcuți, îngeri cu făclii, în jurul

NORII 183

lunii? Sau ești fața mării de aer pe fundul căreia trăim
și-acolo sus valurile și spumele tale se lovesc de țărmu-
rile raiului?

   Uneori chiar se simte ce grele, muntoase poveri se miș-
că prin cer și, implicit, ce puteri uriașe le mișcă, fără opin-
tiri sau șovăieli, fără icnire sau geamăt.

   Cer de fragil cristal, te poate sparge, să te nărui, zgâ-
rietura unei păsări? Și dincolo de tine e numai întuneric.

   Parcă țipau ușor de sete florile grădinii.

   Cine a văzut aseară dansul norilor morți, părăsiți de
lumină, goniți de vânt ca niște frunze arse?

   Urcând pe grelele trepte ale cerului, umbra neagră-al-
bastră a pământului se unește cu noaptea.

   Un mare vânt dinspre apus, greu de nori, trece prin-
tre arbori, mirosind a aer spălat și a nisip ud, iar umbrele
iuți ale norilor zboară cu aripi verzi peste marile văi.

   Pești aurii și roșii zvâcnesc frânt în bazinul de mar-
mură albă, printre chipuri de nori.

   Deasupra mării negre și zăcașe luna arde mocnit în
trei cearcăne negre și negre vânturi poartă forme prin ze-
nit, mai iuți decât un zbor de păsări tot mai albe, peste
țara mării.

   De aici, din locul alb, din acest cast, îngust mormânt,
cerul, care e lumea, este plin de frunze, greu de frunze,
înalt și larg de liniștite frunze, abia înfiorate, frunze vii,

184 PETRU CREȚIA

frunze adânci, frunze de-a pururi iarăși vii, de-a pururi
iarăși verzi, în cerul năpădit de creșteri pământești.

   Sub stelele nevăzute, apatride și osânditoare, un mare
belșug de lumini se suie și coboară în dogoarea cerului,
iar pământul dospește de crâncene, dar nu posomorâte
patimi, doar alinat, din când în când, de o uitare, ca după
lacrimi, fericită și ușoară.

   Sub fiecare cer trăiește un pământ, în veghe și în somn,
în veghe și în somn sub fiecare gând trăiesc atâtea gân-
duri, sub fiecare cer și fiecare gând dorm morții tăi fără
de lespezi, dorm duși în veacul țării și-al uitării.

   Nori grei și iuți trec peste goalele răspântii ale lumii.

   Ciudată zi albastră, cu aurora și amurgul de argint.

   Oare, murind, am putea ține minte culoarea cerului
senin și chipul mânios și aprig al soarelui de vară?

   Printre fumurile iuți și lacome ale nopții, umbrele că-
lătoresc spre auroră, în timp ce căutăm pe ape negre re-
flexul unui cer demult visat.

   Sunt ceruri careîți rămân o vreme stăpânitoare în sân-
gele și în măduva sufletului asemeni marilor vise fier-
binți din adânc, fiicele soartei.

   E un gând printre oameni să poată vedea lumea cu
ochi proaspeți, neobosiți de zilnicul, străvechiul obicei,
cu ochii unora închiși dintotdeauna sub pământ, care-ar
ieși cândva și ar vedea întâia oară lumea noastră.

   în lumea orizontului se poate întreba: după ce-a cobo-
rât pe cer și a apus, ce se întâmplă cu soarele? Cufundat

NORII 185

dincolo de marginea lumii, se mistuie încet și se stinge?
Să fie oare norii, ridicate de vânt, cenușile strânse acolo
din atâtea zilnice arderi? Dăinuie stins și-așteaptă acolo,
în întuneric, pleacă-n altă parte, vin, renaște din cenușă
ca pasărea aceea, tot el răsare-a doua zi sau mereu alții?

   își poartă pământul pomii în floare pe sub stelele ari-
de și deșarta lună și urcă înspre ele boarea crudului par-
fum al primăverii.

   Din mare se înalță o răcoare albastră în care, pierdută,
ca o abia simțită și difuză pulbere de aur, incandescen-
ța zilei mai dăinuie până în cumpăna nopții.

   Cerul și marea imaterial și identic cenușii, aproape ne-
văzute și, între ele, fără hotar.

   Și am zărit, în aceste păreri și amăgiri, conturul vag,
dar plin de adevăr, al sufletului nostru altfel nevăzut.

   Un univers aprins și-un univers cernit se joacă și se
schimbă-n ochii tăi și în slava șovăielnică a crudului april.

   Azurul e o amăgire: de undeva în sus, cerul e numai
noapte și soarele o uriașă, noptatică stea.

   Nu cade apa, ci se prelinge pe cerul de piatră cenușie.

   în adâncul somnului ochiul sufletului a visat întâi zo-
diacul, la rând: berbecul, taurul, gemenii, racul, leul, fe-
cioara, cântarul, scorpionul, săgetătorul, capricornul,
vărsătorul și peștii, întâi statornice în strălucirea lunii,
apoi rotindu-se din ce în ce mai iute până s-au stins în
întuneric. După aceea, am visat o foarte ciudată lumină,
făcută din toate luminile lumii: din aurore, amieze și

186 PETRU CREȚIA

amurguri, curcubeie, din recele alint al lunii pline, din
scânteierea zăpezilor, a metalelor și a mării, din razele
străine ale stelelor, din toată slava focurilor pământești;
până s-a stins și ea în întuneric.

   Dacă ar înceta rumoarea omenirii și-a vieții pe pământ,
nu s-ar mai auzi decât glasul de apă, de tunet și de vânt.

   Se zice că luna strălucește de cenuși vulcanice, lucea-
fărul de reverberația norilor bogați care îl înveșmântă cu
lumină de argint, iar din Mercur ne vine lumina de zinc
sau de plumb a rocilor sale opace.

   Vântul încâlcit și nărăvaș se-ntoarce printre nori și-i
face să plesnească ca niște pânze ude și grele.

   Soarele, privit prea mult, se multiplică și un roi de sori
dansează neliniștit printre nori, sori palizi, foarte triști,
în cercuri negre.

   Ce nobil neagră strălucire are amintirea și cât greșim
față de ea în fel și chip.

   Ceața purpurie și înaltă a aurorei îngheață clipă de
clipă în jurul soarelui, prinzându-1 în cercuri tot mai tari
și tot mai strânse.

   Un cer atât de fluid între nori, o curgere albastră de
râuri și pâraie, rotiri de ape în lacuri schimbătoare, în-
cât părea că unda lui se-abate pe pământ, prinzându-ne
într-o legănare, o amețeală albastră plină de lumini și de
culori scânteietoare.

   Ceea ce numim boltă este în clipa aceasta spart și-m-
prăștiat în zeci, sute de lespezi cenușii sau albe, verzi sau

NORII 187

negre, suprapuse către adânc, plutind pe aerul proaspăt
și blând; lumina căzută între ele se frânge într-un joc de
reverberații complicate și se umple de culorile lor.

   Când am privit din nou pe fereastră, cerul trimitea o
mireasmă ca a dimineții, iar muntele din față era nins.
Nins cu nori. Nu cufundat în nori, ci îmbrăcat în albul
norilor pe toate conturele sale, cu înălțimile albe în soare
și văile albe în umbra serii și a altor nori. Cât se vedea
din trupul muntelui era albastru.

   Să nu rămână în noi doar rana, dorul ori avântul, ci,
întreg și viu, lucrul acela fără nume care e rană, dor și
avânt, sfârșeală, deznădejde, credință, viață și moarte,
unite la un loc, aprinse într-o singură flacără care arde
mereu sub cerul pustiu, hrănindu-se din sine însăși.

   Gerul de azi, deși nu foarte aspru, părea nepământesc,
venit din gerul de dincolo de lună.

   Au auzit o încordare înspumată, un freamăt avântat
de cai sirepi.

   în neiertarea arșiței de la amiezi părea că fiecare lu-
cru se însingurează și se trage-n sine, ca s-o poată îndura.

   Un vânt subțire, răzleț, tânăr și puternic bate cu avân-
turi năzuroase și scurte: arborii, casele, turlele par fugă-
rite de un vânător agil, ajunge vibrația unei sârme, a unei
tinichele, pentru ca vântul să prefacă tot ce e greu și inert
în căprioare gonite de lei.

   Un foc care arde într-un vas de piatră, într-un ținut
de gresie, pustiu în vânt sub cerul gol și palid. Ați văzut
cum ard marile flăcări în vânt, cum gem, cum se apleacă,

188 PETRU CREȚIA

cum se zbuciumă? Ați văzut neliniștea lor dârză, mân-
dria lor torturată, puterea și moartea lor, în vânt? Așa pă-
reau să ardă astăzi norii.

   în fond totul e doar lumină care se degradează, devi-
ne grea sau se dispersează, lumină a cărei tensiune a slă-
bit, care uită de sine, se pierde uneori. Și, în adâncul
acestei lumini, ce se vede? O putere rănită care își amin-
tește, încearcă să își amintească.

   Pădurile, norule, să-ți fie prietene până la sfârșit, ste-
lele, stâncile, vântul, iar apele să nu-și ascundă sufletul
în calea ta. Și clipele: ascultă murmurul lor și tălmăceș-
te-1 cerului de gheață. Stoluri mari de vise să te petrea-
că prin lume. Și, în adâncul nevăzutului și al tristeții, să
vezi uneori, și să nu-1 ocolești, un palid, astral curcubeu.

   Atât de asprul avânt de a zbura ca o pasăre singura-
tică nu în cerul adevărat dintre stele, ci prin acest cer al-
bastru a cărui culoare e o iluzie, al cărui nesfârșit e o
iluzie, de a zbura prin el mereu și mereu.

   Un glas de umbră, într-un vis, îți spune: ți-ai pierdut
viața. Iar tu răspunzi: era a mea? Și glasul îți răspunde:
da, era a ta. Și-atuncea tu: cred și nu cred, simt și nu simt,
îmi pasă și nu-mi pasă, îmi amintesc și am uitat, sunt vi-
novat și nu sunt, poate am pierdut-o, poate, într-un fel
care îmi scapă, nu; dar tu, tu cine ești? Iar glasul: știu și
nu știu, sunt și nu sunt, vorbesc și nu vorbesc.

   Acum închide ochii, fii ca un orb care vedeînlăuntru:
nu amintirea curcubeielor stinse, ci lucruri care sunt și
trăiesc în fiecare clipă: oameni și zei, prezențe și absențe,
plânsete și muzici, dragostea lumii purtându-și prin ne-
ant veșmântul împărătesc și cununa de spini.

NORII 189

   Pe la zece dimineața cerul s-a deschis unui soare in-
tens, iar pe larga poiană de alături, din zonele ieșite din
zăpadă, din iarba udă, din pământul fulgerat de raze, au
început să iasă aburi groși, în valuri nestăvilite și puter-
nice care au umplut locul de o ceață adiată de vânt prin
care brazii abia se mai zăreau: prindeau ființă nori sub
ochii tăi.

   în cer, întors spre noi, un uriaș amfiteatru de gresie
verzuie, pe alocuri sură, mâncat de timp, pustiu, doar
câte-o pasăre și greierii și vântul. Și, dincolo de el, în ne-
văzut și-n gând, Centaurul și Leul, Linxul și Dragonul,
înconjurați de zei, așteaptă doar un semn.

   Cerul e plin de nori care par fumuri de explozii și ce-
rul are acea liniște de contrast care urmează marilor
violențe; scăpați din îngustime printr-un act de silnicie
destructivă, se întind în spațiul liber abundenți și placizi,
nepăsători, neîngrădiți și tăcuți ca niște ierbivore mari
care și-au rupt priponul și după o scurtă fugă săltată și
îndărătnică se opresc și încep să rupă, fără mânie și fără
amintiri, iarba pășunilor.

   Voi care, după voia vântului, dați verii aprinse țărmuri
de gingașă răcoare, sau insule ușoare sau, dispărând, o
faceți să pară un ocean mai mare decât orizontul vostru
iluzoriu, un ocean de flăcări care dau putere fără să con-
sume.

   Un cub imens de nori, văzut pe colț și puțin din sus,
luminos printre nori mai întunecoși; un fel de turn Ba-
bei, lucrat cu patos și rigoare, magistral, parcă el însuși
cu fruntea printre norii transversali, întinși pe cer ca de
un vânt foarte înalt; jos spume albe și cenuși; spre NV un
fel de imitații lucrate cu grijă, însă fără artă, spre E un

190 PETRU CREȚIA

cer ușor, de un albastru infinit, cu norii sidefii și lumi-
noși, fără idee, fără stil; un bun contrast pentru solem-
na emblemă de la mijloc; la NV, imitațiile se transformă
în trei coloane masive de bazalt ros de vânturi și de lu-
mini schimbătoare, topindu-se apoi încet în noapte cu în-
tregul cer.

   Trei straturi, unul mobil de insule negre, în mișcare
spre o zonă unde negrul se colorează în roz, al doilea de
mari flori albe, pufoase și strălucitoare, bătând în roz, al
treilea, o pânză subțire de nori, pe alocuri cu înfățișare
lânoasă, mărunt destrămat sau, în alte părți, de strat sub-
țire de nisip alb, de porțelan, încrețit de vânt în valuri de-
licate; mișcarea rapidă a convoaielor de insule din primul
plan, mai ales că se desprind dintr-un trunchi masiv, cu
rădăcinile în niște nori aproape furtunoși pe orizont, dă
întregului o mișcare largă și vioaie. Când te mai întorci
o dată, spectacolul s-a schimbat într-o trombă rece și fu-
murie, culcată peste cer, moartă, fără adâncime; doar în-
tr-un loc țâșnește un gheizer în lumină, puternic și imobil
în cerul intens de deasupra.

   Cer de primăvară, după ploaie: ca un cer bogat și am-
plu de vară, umplut de nori, dar transcris în alb și negru,
ca o acvaforte, cu o strălucire intensă, dar calmă și stag-
nantă a tonurilor alb-cenușii; prezența lor pare pur de-
corativă, căd a plouat. — în aceeași zi o înseninare frumoasă:
norii se retrăgeau, în trâmbe, volute, suluri, aglomerări
de tot felul, dense, grele, bogate — pe două planuri, unul
alb, celălalt cenușiu; iar deasupra cerul unei alte zile, se-
nină, cu văluri și dâre ușoare de cirus, ca aluviunile de
praf ușor de caolin ale fluviilor de vânt, totul în ape în
mai multe feluri albastre.

NORII 191

   Azi pe la amiază, potopit sub pojarul pustiitor al soa-
relui, muntele de piatră de la răsărit a început să sară în
aer în câteva locuri, iar norii exploziilor creșteau în lumi-
nă, fulgurant și lent. Seara cerul palid era verde la apus,
de focul îndepărtat al mărilor care ardeau potolit, în flă-
cări diafane și ușoare ca de alcool. Iar noaptea cerul s-a
umplut de fum, dar prin grosimea lui am putut vedea,
tot mai dese, luminile teribile și inegale ale unor explozii,
tăcute și ele, și-am înțeles că stelele piereau, pulverizate
una câte una. Fulgere prelungi arătau, mai târziu, nimi-
cirea prin zdrobire și foc a unor întregi constelații. Sufle-
tul nostru are a trăi o clipă mai mult, cu amintirea stelelor
moarte. Dar, lună, și tu va trebui foarte curând să înro-
șești bolta noastră de fum cu văpaia violentei tale risipiri.
Te vom urma și noi, fericiți, îmbătați de mirosul nou al
stelelor ucise, și nu va fi nimeni să mai audă în locul aces-
ta tunetele prea târzii și vuietul lor va trece zadarnic prin
spațiul fără răspuns.

   Clipa este ceva ce dă și ia cu-același gest.

   Ai privit după o vreme în sus, spre pădurea înfrun-
zită de sus, suspendată în gol, calmă și obscură sub luna
cufundată în pâclă. Nimic din toate acestea n-a provo-
cat zvâcnirea subită a inimii, înfiorarea care te vizitează
tot mai rar, clipa când tot ce vedem se strămută intens
și fugitiv în zona mai presus de amintiri și vise și care
este probabil Edenul. Iar după aceea ți-ai închipuit că din
cețurile albe de pe cer se desprind încet, tot mai deși, în-
volburați de vânturi line și tăcute, fulgi de zăpadă, și alt-
ceva nu mai era în întunericul fără maluri, fără ecou, al
lumii întregi.

   Calotă cenușie omogenă și dură, în mișcare lentă, ineluc-
tabilă, completă, ilustrând rotirea aparentă, inobservabilă,

192 PETRU CREȚIA

a cerului peste noi; lucru ciudat, căci ne figurăm marile
mișcări astronomice într-un spațiu abstract, fără anotim-
puri, iar cerul acesta veșted și greu de toamnă dădea, în
mișcarea lui, o înfiorare mai aspră decât priveliștea ste-
lelor însele. Apoi, iluzia unei lumi în ascensiune, dreaptă
și biruitoare prin zbuciumul fumurilor cenușii, prin pa-
lide luminișuri albastre, prin palpitul tăcut și larg al în-
serării cerului de toamnă, în lumina scăzută, fără oră.

   Zeii, ce îndrăgesc fumul de jertfe, se bucură și se îmba-
tă an de an trăgând nesățios în nări mirosul uriaș al toam-
nei între pârg și moarte.

   La orizontul puternicului cer, albastru și senin, se ri-
dica spuma candidă a norilor, strălucitori ca stâncile de
calcar în lumină, clocotitori, bogați, de neînfrânt, doar că
sortiți să fie, peste-un ceas, săpați și rupți de vânt, sur-
pați, târâți în golul albastru de puternica și nevăzuta
mână, rotiți în hăul curat, ca să îmblânzească fulgerul
drept și crud al luminii.

   Vine un ceas al unei viețicând îți mai rămâne, printr-o
singură fereastră, o singură priveliște, oricare ar fi ea. Ci-
tește atunci câte ai văzut cândva, sau măcar amintește-ți,
și ai să crezi că vei fi fost cândva o pasăre sau însuși vântul.

   Către seară muntele dinspre apus a erupt, desfăcând
pe tot cerul năvala fumurilor sale, cerul nu emisferic și
așezat pe orizonturi, ci rectiliniu, oblic, doar tangent pă-
mântului, repezindu-se în afara orbitei terestre, drept îna-
inte, impetuos ocean curgător ascendent. De oțel erau
norii aceștia, de ardezie, plumb, argint, cărbune și încă
ceva, de vreme ce o vână, adâncă și tumultuoasă, era des-
chis albastră; poate apă din mări. Totul s-a desfăcut apoi

NORII 193

și a fost dus de vânt, să se destrame, cu o ultimă lumină,
în întunericul pustiu.

    Azi se simțea în cenușiul dintre cerși mare o prezen-
ță făcută din puterea, tristețea și visul lumii întregi.

    Ultimii nori și ultimele ceruri sunt aceiași și aceleași
ca în prima zi când i-ai văzut și le-ai văzut. Așa cum pare-a
fi și cerul nopții în care numai moarta lună dă ochiului
imaginea eternă a nașterii și morții. Toate acestea sunt
la fel. Se schimbă numai ce îți e aproape. Departele și veș-
nicul sunt veșnic feciorelnici. Și sufletul la fel, a cărui fi-
bră ultimă a dăinuit intactă prin trecerea de ani căreia,
nemințind, îi spui viața ta.

    Câte-ai privit și azi te simți sărac. Darul primit l-ai chel-
tuit în vorbe prea alese, prea multe utrenii și vecernii ai
slujit și-acum ți-e silă de tămâie și odăjdii și, secătuit, ră-
mâi pustiu, orfan de cer și văduv de priveliști, mut și fără
har. Tu, cititorule, să nu te uiți la cer decât atât cât se cu-
vine, după nevoi sau după vreun îndemn venit, mai rar,
mai des, din tine ori de sus. Iar pe acela care-a scris aici
să-1 ierți, gândindu-te un ceas la cer și la cuvânt, gândin-
du-te la soartă.

    De ce a trebuit să vină vântul și să-mi ducă sufletul
în altă parte, de ce a trebuit să vină vulturul, să-mi sfâ-
șie gândul, cu ciocul și cu ghearele să-mi sfârtece gân-
dul și să-1 risipească, zdrențe, prin cer. Acolo unde sufletul
meu, luat de vânt, nici nu mai era.

    Drumul nostru nu duce niciunde dacă nu e întrerupt
de prăpăstii în care să știi să te arunci și din care să ieși,
ca să mergi mai departe. Astăzi am căzut în abisul unei
culori, cândva pot să cad în acela al mirosului de primăvară

194 PETRU CREȚIA

timpurie sau poate în prăpastia aurorei. Iar în adâncul
extrem al fiecăreia se află revelația unui secret care se
cheamă «culoarea argintului» sau «a apelor în amurg»,
«mirosul primăverii timpurii», «zorile ca simple zori».

   Unii dintre noi ne amintim de câte o primăvară (sau
vară, sau toamnă, sau iarnă) anume, dar nu atât de ea,
ca primăvară, ci prin vreo asociere. Numărul celor care
își amintesc mai multe primăveri, răzlețe sau la șir, este
cu mult mai mic. De toate — nimeni. Cei mai mulți, toți,
ne amintim primăvara în sine, ca o stare anume a lumii
și a sufletului care vine și pleacă aceeași etern.

   Zeami, Veșmântul de pene.
   Iată cum plânge Fata din Cer neputința ei de a se în-
toarce: Privind îndărăt /spre câmpiile cerului /cețuri dese se
iscă /ștergând căile norilor / drumul nu-l mai știu/în cer unde
mi-e locul / trec norii în goană /cât îi pizmuiesc /știutul în-
drăgitul glas al Păsării Raiului/știutul îndrăgitul glas al Pă-
sării Raiului / tot mai stins îl aud / rațe sălbatice se întorc pe
la cuiburi /pe drumurile cerului/le-ascult și mă umplu de dor
/ nagâți pescăruși departe / în larg peste valuri / vin și se duc /
o boare adie în cer

   Târziul nopții l-am petrecut în compania morții. Era
lumină, scriam și deodată am simțit un parfum dulce
amar, de o noblețe lunară. Și o prezență nevăzută și tăcu-
tă, totodată discretă și cuceritoare. Am stat de vorbă, în
vorbe puține și rare, inaudibile. Și, stând așa de vorbă,
mi-am dat seama că îmi găsisem în sfârșit identitatea, lu-
cru îmbucurător însă, acum, anacronic. Vechii termeni se
aflau aboliți, sistemul de referință se schimbase. Și sim-
țeam o alinare pentru care nu sunt cuvinte omenești. Mai
mult, fiind cine era, îți făcea grația de a te lăsa să înțelegi,
crezând-o, că află uneori câte ceva nou de la tine, ceva

NORII 195

neștiut de ea pentru că era numai al tău. Mi-o închipu-
iam ca pe o doamnă și, nevăzută cum era, mai frumoa-
să decât tot ce risipește viața, de dincolo de orice dorință,
de dincolo de orice durere. Era de o delicateță infinită și
de o extremă strălucire a spiritului. A stat destul de mult
și și-a ales cu grijă momentul plecării. A ieșit cântând cu
glas frumos, scăzut, un vechi cântec de dragoste portu-
ghez, din Insulele Capului Verde.

   Prin ceața serii mi-au trecut pe sub fereastră câteva făp-
turi, omenești păreau. Treceau în zbor și foarte greu zbu-
rau și ochii îi aveau vinovați. Erau vinovați, zburând așa,
urcând încet spre cer, de vina grea a uitării. In ochi li se
vedea greaua, goala vină a uitării. în ochii lor se citea ve-
chimea uitării, care este mai blestemată decât vechimea
morții.

   Sunt locuri care n-au intrat în sfera omenescului sau
au ieșit din ea pe veci. Pot fi locuri ca orice locuri, ace-
leași ceruri vin și trec, aceleași vânturi, poate ape curg.
Dar coboare acolo și o ceată de îngeri și nimic nu vor găsi:
amintiri, uitări, așteptări, năvala de vise, de visări, triste-
țea, nimic nu vor găsi. Orice ar fi acolo, este pustiu, cel mai
amarnic pustiu, sub aceleași ceruri și zile și nopți.

   Este oare cineva care să-și aducă aminte când a văzut
pentru întâia oară cerul, astrele, norii? Și oare, dacă am
ști ce este nebunul cer dat privirii noastre, ce-am simți?
Ce-am simți exact, ce s-ar trezi în noi, ce ar muri?

   Dacă tot zăcem în pământ și ne facem una cu el, dacă
tot nu mai avem cer și zare, de ce nu ni se lasă să sim-
țim cum el, pământul, se dezmorțește în puterea primă-
verii, cum începe să mustească și să se înmoaie de apă,
cum crește în el viața, cum îl zvântă vânturile și îl usucă

196 PETRU CREȚIA

și îl crapă arșița, cum se îneacă și se înnoroiește sub ploile
reci ale toamnei, cum încremenește apoi?

   Ședeam într-un loc nu de tot oarecare și nu de tot înalt.
Mă bucuram de răgazul unei clemențe sau al unei nea-
tenții a timpului. Privind cerul într-o anumită stare a sa,
mi-a venit deodată în gând ce se întâmplă cu marile fi-
guri imaginare ale spiritului după ce își ies din rol și nu
mai au nici un rost. Gândindu-mă așa și alegând dintre
mai multe amintiri, am chemat în locul acela în care mă
aflam, și care era destul de încăpător, pe toți îngerii din
Apocalipsă în afară de miriadele de miriade care îl pro-
slăveau pe Dumnezeu și în afară de îngerii celor șapte bi-
serici, care nu sunt îngeri. Am chemat pe cel ce șade lângă
Tron, cu cădelnița de miresme, pe cei patru care stăteau
în cele patru colțuri ale pământului și nu lăsau vânturi-
le să bată încă peste pământ și peste mare și pe acela care
a urcat din răsărit și le-a strigat să aștepte punerea pe-
ceții; și pe aceia șapte care au sunat din trâmbiți și pe cei,
tot șapte, îmbrăca ți în in strălucitor și încinși cu aur și
purtând potirele mâniei lui Dumnezeu; și îngerul care a
aruncat în mare, ca simbol, o piatră de moară, dar am
chemat și pe Abbadon, îngerul abisului, al cărui nume
grecesc este Apollyon. Pe acești îngeri i-am chemat. Și tu-
turor, făpturi mari și frumoase, le-am vorbit blând, în
șoaptă, ca să nu-i sperii și am vrut să le povestesc mari
întâmplări, dar ochii lor erau goi, și nu înțelegeau ce le
spuneam și nici nu păreau să audă și tăceau. Și atunci,
văzându-i așa, le-am dat semne de bunăvoință și de dra-
goste și, mâhnit, am înhămat caii negri la carul de um-
bră și i-am îmbiat, prin semne, să urce, și m-am uitat după
ei cum plecau.

   Ce dragi i-au fost acelui copil spumele mării, vântul
și luna, zborul păsărilor, tristețea care se adună și apoi

NORII 197

se risipește în jocurile nopții. De soare nu se temea, iar
când trecea din lumină în umbră ducea mereu cu el, în
adâncul umbrei, lumina și arșița verilor fierbinți închise
în el. Iar o seamă de lucruri pe veci au rămas străine de
inima lui.

   M-am născut în zori, dar deloc străină nu mi-a fost pu-
terea arșițelor din amiezi. Apoi cu totul alte căi am stră-
bătut ca să mă întorc, orb, în noaptea oarbă, unde m-am
întâlnit cu trecutul și cu rugina și cu șoapta.

   Cât de târziu mi-am dat seama că prelungirea tot mai
pierdută, tot mai transparentă a unui val pe nisipul țăr-
mului și apoi, după atingerea unei linii extreme, întoar-
cerea în apa altui val cu nimic nu seamănă mai mult, din
lumea inimii noastre, decât cu o mângâiere. La fel doar
câte o adiere de vânt în frunzișuri, pe frunți.

   Priveliști, priveliști, dar ochii care le-au privit? Ochii
din lume, privind lumea, privind alte priviri, privind în
nevăzut? Miliardele de ochi din lume, plini de luare-amin-
te și de agerime, de patimi și de vise? Pe ei cine să-i spu-
nă, cine să scrie despre ochi și despre priviri, atâția și
atâtea câte au fost și sunt și de ce fel. Uitați-vă îndelung
și atent la privirile celor care trăiesc alături de voi, sor-
tiți, ca și voi, morții, care este, printre altele, și dispari-
ția din Univers a unei puteri privitoare. Se întâlnește în
ochi nu numai întregul omenesc, se întâlnesc toate reg-
nurile: mările, cerul, fulgerele, zeii, trecutul. Nu am pu-
tere să scriu despre priviri, vă rog, smerit, să-mi fiți de
ajutor, privind priviri.

   Ani după ani, am măsurat cu bătăile inimii mele că-
rările cerului, printre astre, nori și furtuni. Le-am măsurat
în toate sensurile, căutând un loc anume, abstract. L-am

198 PETRU CREȚIA

găsit la o răscruce unde n-am mai văzut nimic, de unde
orice plecare părea zadarnică și unde am simțit, în sfâr-
șit, acea coincidență care se numește identitate. Dacă nu
cumva doar am visat.

   Nu mai aveam legătură cu nimic și, înspre afară, nu
era decât o fereastră cvadrangulară care nu conținea de-
cât întuneric: pentru ochi numai un pătrat negru egal și
opac. Pentru căutarea din mine ceva ca o obscură che-
mare: ceva travestit în negativul absolut și în care se afla,
latent până la neființă, tot ceea ce trebuie să se afle: co-
respondentele unor dorințe mai cuprinzătoare și mai
adânci decât conștiința noastră. Iar sufletul vedea acel
segment geometric de noapte, îl considera o realitate sem-
nificativă, dar nu se lăsa furat de el: privea, știa și rămâ-
nea inert la țărmul nopții, amânând.

   Singurătate, pulchra soror, aș vrea să-ți dau inima mea,
dar tu ești inima mea, Soledad. Aș vrea să-ți dau amin-
tirile mele, dar amintirile le avem împreună, aceleași, pen-
tru că tu m-ai însoțit mereu. Te simțeam uneori ca o
lumină răsfrântă de apele mării, mi-ai fost ceață și noap-
te, mi-ai fost putere. Mai ții minte desigur răsăritul ace-
la pustiu, obosit ca un amurg. Sau după-amiaza albă când
moartea a încercat să-mi sfâșie inima cu gheara ei de cris-
tal și când a biruit iubirea, lăsându-mă durerii și lumii.
Ape limpezi se preling ca niște lacrimi negre pe piatra
neagră a unei stânci, așa te simt uneori. Și te mai simt
uneori purificată de orice întâmplări, formă pură. Sole-
dad, mai e puțin și o să plecăm împreună, tineri cum am
fost, peste vârste, mereu.

La prețul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului
literar ce se virează
Uniunii Scriitorilor din România,
Cont nr. RO92 RNCB 5010 0000 0171 0001,
B.C.R. Filiala sector 1, București

























Redactor
VLAD RUSSO

Tehnoredactor
MANUELA MÂXINEANU

Corector
IOANACUCU

Apărut 2005
BUCUREȘTI-ROMÂNIA



Lucrare executată la IMPRIMERIA DE VEST, Oradea