NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
PRINOS
întîiul gînd ţi se cuvine ţie,
Putere creatoare,
Tu care faci din patimi poezie
Cum zămisleşti din mlaştini stătătoare
O candelă de nufăr argintie
Din care-şi urcă flăcările line
Feştilele de galbene stamine.
Întîiul dor ţi se cuvine ţie, întîiul dor de-a mă desface-n soare Sub auria razelor ninsoare Ca floarea unui crin
Cînd mugurul se sparge, de frumuseţe plin.
O văd pe mama, paznici fierbinte A unei datini sfinte: Cucernică adună-ntîiul rînd De poame coapte
Şi murmurînd
Icoanelor misterioase şoapte,
Tămîie îndelung şi luminos
Al ramurilor pîrguit prinos
Şi iese ca şi mine-n dimineţi
Duminicale,
O Doamne-n cinstea rodniciei tale Să-mpartă-ntîmplătorilor drumeţi.
întîiul cînt ţi se cuvine ţie,
întîiul cînt cu care, — şoptit pe jumătate
Ca un suspin de boare ce-n ramuri se destramă, —■
M-a luluit în poala-i de ierburi aromate
Natură mamă.
întîiul imn ţi se cuvine ţie, Putere creatoare, — E-n el credinţa din copilărie Şi-o inimă tremurătoare.
Cînd roadele grădinilor se coc în iunie, la-ntîiul verii foc, Uşor inrumenite şi brumate Pe jumătate,
POEZII ALESE 1914—1944
15
din volumul
CÎNTECELE PATRIEI
PATRIA
în mărul ce se pîrguie pe creangă Noi ţi-am gustat pămîntul roditor. Din svonul dus pe cîmpuri de-o talangă Ţi-am respirat nelămuritul dor.
E sinul tău de mamă plinea moale Şi laptele domoalelor cirezi. Iubim albastrul fum în rotocoale Că tu ai fost deprinsă să visezi.
Ai frămîntat credinţi nemuritoare în sîngele focoşilor băieţi, Care-au cules pe buze de fecioare Sărutul mîndrei tale frumuseţi.
Profetic luminezi peste dezastre Cărări ce-n zări de răsărituri pier . . . La glasurile clopotelor noastre, Ne ridicăm cu tine către cer.
îţi lămurim pe lespezi de morminte Sculptatul graiu din timpul glorios, în straturile vechi de oseminte îţi numărăm al jertfelor prinos.
Trecutul adormit şi viitorul în clipa care bate le-mpreuni: Cînd fericiţi lipim la piept feciorul îmbrăţişăm intr-însul pe străbuni.
NICHIFOR CRAINIC
Prin veacurile moarte-n suferinţă Te-am ridicat în slăvi pe-al nostru scut Şi zămislim eterna ta fiinţă Din fiecare trudă pusă-n lut.
Prin noi răsufli-n marile elanuri, Tu gemi cînd slngerările ne dor; Ci-n vestejirea noastră dorm noianuri De vieţi ce-or înflori la vremea lor.
Sus cupa morţii cu dureri amare! Sorbind-o, te vom binecuvînta; Ca riurile contopite-n mare, Noi vom muri în nemurirea ta.
POEZII ALESE 1914—1944
MAGII
V-aţi făurit un vis de-acele Ce-au fost aievea-n Canaan, Străvechi tălmăcitori de stele Sub cerul din Iran.
întinderea scîntîietoare Pălia-n adîncuri ca un fum, Cînd călăuza de vîlvoare V-a luminat a drum.
Şi-a fost că zile după zile Pe creştet steaua vă lucea, în pas molatic de cămile Călătoreaţi cu ea.
Păreau picaţi pe cer curmalii Umbrind răcoare de fîntîni; în golul mort urlau şacalii, Dar voi, trei magi bătrîni,
Sporind  din semnul peste fire Tăria cugetului slab, Treceaţi paraginile-asire Si haosul arab.
Treceaţi cu ochii-n steaua care, Cu vrăji în minunatu-i chip, Tîra trei umbre legendare Pe drumuri de nisip . . .
NICHIFOR CRAINIC
O, magi, pe curgerea de veacuri, Tremurătorul strop de foc Ni-arată căi fără conacuri Spre tainicul noroc.
Şi de-am crezut într-o minune, Dureri — potop nenumărat — Legenda voastră nu le spune, Dar noi le-am indurat.
Şi, peste măguri de ruine, Acelaşi crez vizionar Anină marile destine
De-acelaşi strop de jar.
Pe frunţi cu magica lucoare, Străbatem neguri şi viitori, Spre zarea veşnic schimbătoare Statornici călători.
Treptat se face cînt obida, Iar îndoielile — temeiu: Ne-mbracă steaua cu hlamida Cerescului poleiu.
Şi-ji fulgerarea-i diafană, Prin vremi, o, magi, vă străvedem — Cutezătoare caravană Sosind în Betleem.
MAMA DE DEPARTE
Lingă lacul larg-înfiorat şi pal, Te-am văzut în toamnă rămînînd pe mal, Profilată trist pe cerul sîngeriu, Printre foi căzute prea de timpuriu, Cu năframa-?! care căutai să-ngropi Sfâşiatul suflet risipit în stropi, Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu Lacrimile tale cad în gîndul meu: Frunze veştejite peste lacul pal Turburîndu-i veşnic sfărimatul val.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
21
SOLDAT MURIND
în fulgerarea unei străbateri ucigaşe,
Prin trupul meu trei gloanţe şi-au spintecat făgaşe.
S-a-ncovoiat spre mine milos un camarad
Şi m-a tîrît la umbră sub cetină de brad.
Eu voiu muri aicea; el a plecat-nainte;
Şi sîngele-mi ţlşneşte prin largi spărturi, fierbinte.
Adine în codru-i chiot şi iureş de asalt,
Iar inima mea scade în gîlgîitu-i salt.
Curînd, curînd, stăpîna cea neagră mă va-nfrînge Pe iarba purpurie ce abureşte-n sînge. O, soare, treci prin deset de codru foşnitor, Mîngîie-mă cu raze şi-ajută-mă să mor.
STROPI DE SÎNGE
Voi, stropi de sînge, boabe de lut înfiorate, Svîcneşte viaţa toată în voi, o, stropi de sînge, Şi veşnicia-ncape în clipa care bate Cum cerul într-un picur de apă se răsfrînge.
în pulsul vostru cîntă a lumii frămîntare Şi-n clipa care bate trăiţi un şir de veacuri, Iar inima vă-mparte ca un ceasornic care Fărîmiţează timpul în ritmice tictacuri.
Deasupra mea s-o strînge sobor de păsărele Să tînguie pădurii durerea morţii mele, Iar vîntul, de miresme şi de tristeţe plin, Va tămîia odihna voinicului străin.
întrezăresc cascade prin ramurile dese, — Le flutură spumoasa beteală de mirese Şi-n murmurul lor parcă fecioare pling în cor, Tot codrul clocoteşte de bocetele lor . . .
O, sfintă aiurare cu-nşelătoare-abateri, Ce neclintit stă totul la ultimele-mi sbateri! Natură tu, — străină de ce mi s-a părut, — Pe tine niciodată nimic nu te-a durut.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
23
CĂMIN RĂMAS DEPARTE...
M-ai învăţat, Durere, ce e să ai o tară A. VLAHUŢĂ
Dar numai tu, tu vino în cea din urmă clipa, Ca un vultur să-mi fîlfîi răcoare din aripa, Şi vaiete-n ecouri să spargi din stei în stei, Victorie, cîntată de camarazii mei!
Cămin rămas departe în zarea potopită De flăcările unui vijelios blestem, Cămin rămas departe în ţara cotropită, Ce drag ne eşti acuma cînd nu te mai avem.
Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii, Pe Ungă tine drumuri aleargă-n sus şi vin, Şi-aduc cu ele, seara, din ţarini muncitorii Cînd fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.
Şi tu le-nfăşuri truda cea zilnică-n velinţe Ce par multicolore făşii de curcubeu, Şi-i culci în mîngiierea străvechilor credinţe, Prin care stau de vorbă, şi-n vis, cu Dumnezeu.
Prin tine dă trecutul a veacurilor lege Solemn precum slujeşte un preot în altar, Şi vlaga vieţii, care tot alte vase-alege, A curs în noi prin tine, cămin familiar.
Şi noi, moştenitorii, o presimţeam cum vine Din gropniţile-n care înaintaşii zac. De dincolo de moarte, noi o primiam prin tine Ca cernerea luminii prin ramuri de copac.
Şi-n seri cînd focul vetrii cu volburile-i roşii Se mistuia în jocuri de umbre pe păreţi, Cu-nfiorări de taină te-nsufleţiau strămoşii Din giulgiuri de legende străluminînd măreţi.
24
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
25
Urca din fund de vremuri cărunta lor povafă Şi ni-arăta cu mina spre negresitul drum, le unde vechi troiţe credinţa lor ne-nvaţă Şi reci fîntîni de piatră spun mila lor si-acum
Şi-am învăţat din leagăn că-ti umbra ta, penalii
Călăuzesc urmaşii pe datinile lor:
Poteci pe care trece fiinţa unei naţii
Spre slava de lumină ce cheamă-n viitor . . .
Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare A spulberat cenuşa din sfărîmatul vas, Cămin rămas departe; dar sufletul, pe care Sorbitu-l-am din tine, acelaşi ni-a rămas.
Şi covîrşind eroic durerea-ntregii naţii, Cînd se va-ntoarce iarăşi biruitor şi viu, Ca Dumnezeu in clipa întîiei lui creaţii, O ţară de lumină crea-va din pustiu.
CÎNTECUL PĂMÎNTULUI
Pămîntule rodnic, pămîntule sfînt, Tu care mi-eşti leagăn, cămin şi mormînt, Ridică spre focul aceleiaşi stele Credinţele tale, credinţele mele.
Evlavie   ţie, pămîntule bun! în sinul tău doarme trecutul străbun Păstrînd, pietre scumpe din vremile-acele, Comorile tale, comorile mele.
Cînd gemi sub copite de cal frămîntat, De graniţi duşmane adînc sfâşiat, Se sbat în furtuna mîniilor grele Durerile tale, durerile mele.
învolbură-n mine viteze puteri! Iar cînd voiu fi vrednic ţarina să-mi ceri, Pe groapa-mi uitată să creşti viorele: Iubirile tale, iubirile mele.
Din clocotul inimii stinse să-mi faci Umbroase coroane de falnici copaci, — Prin mindrele vîrfuri să urci către stele Nădejdile tale, nădejdile mele.
26
NICHIFOR CRAINIC
DURERE
Sub cenzura germană
Cum clocoteşti în suflet şi te zbaţi
Sub rînjetele paznicilor tăi
Şi vrei cuvîntu-n care să străbaţi
Şi cîntecul cu aripi de văpăi!
Tu, cea născută din mîndrii strivite,
Tu, cea crescută din mînii sfinţite,
Durere vinovată
Că neamul mieu ţi-e tată!
Te strîng în lanţuri de tăceri tirane
Şi-n suflete ca-n temniţă te-nchid.
Otravă îţi aruncă peste ram, Dar glasul ţi-l ucid. Şi zbuciumele tale-nnăbuşite Doar inimile noastre le aud. Pămîntu-n care te frămînţi robit e Şi-npurpurat de sînge ud. O, ziua, ziua care va veni, Cînd tu biruitoare vei ţîşni Ca păcura aprinsă dintr-o sondă, Ca vijelia-n larguri vagabondă Şi cerul ţării mele-l vei străbate Cu tragice cîntări de libertate!
Tu, geamătul ce nu se mai ogoaie, Tu, vinul nou ce spumegă-n butoaie, încins în cercuri care rob îl ţin, Durere, sfîntul răzbunării vin, Durere, vilvătaie nevăzută Ce duduie în marile cuptoare, Tu fierbi în inimile noastre, mută! Ne arde furtunoasa ta dogoare,
Ne arde cu blestem
Că buzele uscate nu putem
Să le muiem în cupa de răcoare
A numelui tău !
Cu lacrimile-n ochi fulgerătoare,
Cu gîndul de jăratic,
Te fericim, bătrîne Prometeu,
Erou în veac de leacuri singuratic !
Ai îndurat osînda unui zeu,
Dar n-ai ştiut blestemul cel mai greu:
Cînd şoimii îţi rupeau din măruntaie,
Tu-nlănţuit de steiuri cu verigi
Te răcoreau de-a chinului văpaie,
Că-ţi rămăsese glasul, revolta să ţi-o
28
NICHIFOR CRAINIC
ÎNTOARCEREA
Iar cînd s-or întoarce, teferi, la câminuri Fîlfîind în soare steagurile sfinte, I-or primi cu frunze verzi în baldachinuri, Cu ghirlănzi şi jerbe li-or ieşi-nainte. într-o-mbrăţişare vor uita tot răul, Petrecuţi de imnuri, doine şi urale; Cerul va surîde, luminîndu-şi hăul Peste sărbătoarea zilei triumfale.
din volumul
Şi cînd s-or întoarce, palizi, mucenicii Mursicaţi de moarte în vîrtejuri dîrje, GoaV avînd din umăr mîneca tunicii, Sprijinindu-şi lipsa de picioare-n cîrje, Măreţia jertfei va pluti în aer; Sărutînd cucernic semnele de rane, I-or primi-n tăcere, fără plîns şi vaier, Cum primiau, pe vremuri, mîndrele Spartane.
Dar cînd s-or întoarce. .. Doamne, fie-ţi milă,
Cînd se vor întoarce veşnicele nume
Ale celor care s-au făcut argilă
Şi-t aşteaptă totuşi prunci, femei şi mume,
Fie-ţi milă, Doamne, că nemîngîiaţii
Cercetează zarea, speră şi suspină,
Zile după zile, aşteptînd plecaţii
Care niciodată n-au să mai revină.
30
NICHIFOR CRAINIC
ŞESURI NATALE
Voi, şesuri nesfîrşite sub ceruri largi de vară, Ca ele liniştite şi luminînd ca ele, Pe-aici îmi înfloriră si-aici se scuturară în mersul vremii, macii copilăriei mele.
întinderile voastre cu ondulate linii Pe lunga-nvălurare a holdelor mănoase Domol se desfăşoară sub tremurul luminii Şi pier într-ale zării adîncuri vaporoase.
POEZII ALESE 1914-1944_
31
Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtună, Simţirea-mi curge fără învolburări de valuri Cum ale voastre ape se-mpacă şi se-mbună Cu lunga-mbrăţişare a celor două maluri.
Şi-n sufletu-mi cu doruri învăpăiate, care Cuprind nemărginirea întinderilor voastre, Sînt visuri fără nume ce chiamă-n depărtare Ispititor ca Fata-Morgana-n zări albastre.
Şi rîurile, care sar sprintene la munte Şi-şi prăvălesc spumoasă năvala lor, cînd ies Aici, pe unde nu e o piatră să le-nfrunte, Adorm în mersul leneş al netedului şes.
Amiaza obosită se toropeşte în zare, Albeşte uriaşă pe largile tarlale Şi-n pacea dogorită de-a verii-nvîlvorare Ea zace-n infinitul nelămuririi sale.
Purtînd poveri de roade, trec carele greoaie Cu boi blajini dealungul prăfoaselor şosele Şi doina, care-n focul văzduhului se moaie, îmi cade-n gînd cu vremea copilăriei mele.
Voi, şesuri dulci ca lenea şi largi ca nesfîrşirea, Cu depărtări pe unde mirajele tresaltă, Şi sufletu-mi în care vi se răsfrînge firea L-aţi legănat cu rîuri şi-amieze laolaltă.
32
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
POETUL
ROMĂN1TELE DIN VALE
De mic, o, tată, m-ai crescut în dorul De-a tălmăci a firii largă carte, Mi-ai revărsat în inimă fiorul Cîmpiilor desţelenite-n Marte.
M-ai dus în faţa zărilor deschise Şi soarelui i-am îndurat arsura, In sufletu-mi buchetele de vise Au înflorit cînd înflorea răsura.
Cînd tu arai c-un tril de doină-n gură Sub arcul cerurilor unduia te, Am învăţat a versului măsură Din simetria brazdelor arate.
Din sborul ce-l grăbeşte ciocîrlia Am învăţat aprinsele avînturi Şi ritmul, care naşte armonia, Din legănarea grînelor în vînturi.
Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvara, A ţarinii mănoasă poezie; Eu, grea dar dulce, mi-am primit povara De-a zugrăvi divina-i măreţie.
Şi-n vis, cînd noaptea îşi resfiră-n slavă Luciosul păr gătit cu flori de aur, Prielnicele zîne din dumbravă Mi-aduc zîmbind ghirlande verzi de laur.
Tu le vrei, sînt flori de vară ale veseliei tale,
Romăniţele din vale.
Cale lungă e de-aici
Pînă-n valea cu fîntînă
Care-aruncă-n jghiab o vină
Grea de apă
Unde ziua mi s-adapă
Rîndunici.
Acolo, din iarba verde cum răsar,
Cu un sîmbure de aur pe-al corolei alb râsfrînt,
Ele par,
înflorind din negre-adîncuri, rîsul bunului pămînt.
Şi de-aici, de la răscruce, Apucăm poteca lină Care duce Pe colină
Şi coboară-n valea lor,
Şerpuind prin revărsarea griului susurător.
Iată cum din lanul galben se ridică pătimaşi Maci rotunzi şi-nvîlvoraţi
Cari-n dorul lor de tine vor să-ţi cadă fărîmaţi
Sub ucigătorii paşi;
Dar în urma ta s-apleacă trişti şi grei
Că tu nu te uiţi la ei.
Iată, iarăşi, albăstrele cu învoaltele lor jerbii,
— Limpezi picături de-azur
Sprijinite-n vîrful ierbii, —
Şi-n apusul care curge peste-al griului susur,
Toate-n urma ta s-apleacă triste, grele
Că tu nu te uiţi la ele.
34
NICHIFOR CRAINIC
Şi poteca ne coboară după mers de ore-ntregi...
Tu, cu degetele pale, Dornică o să culegi Romăniţele din vale . . .
Dar, copilă, vezi tu bine: Mîini streine
Le-au cules de n-au rămas
Şi-au zădărnicit obida ostenitului tău pas.
Scapătă-n amurg şi-n jale Valea veseliei tale;
De pe marginea fîntînii nu mai sboară rîndunici. — « Oh, frumoasă e poteca ce ne-aduse pîn-aici! » Şi-n regretul tău tîrziu, Maci răsar şi albăstrele ca din lanul auriu.
POEZII ALESE 1914—1944
AMIAZA
Din zorii dimineţii şi pînă adineauri
Se-nveseli văzduhul de ştrengării de grauri,
Şi ciocîrlii in aer văzui cum îndoiesc
Din cîntece şi sboruri frinturi de arabesc.
Şi grînele, mişcate de mini aeriene,
îşi clătinau comoara şi mii de buruiene
Cu spicele de aur cîntară-n simfonie . . .
Acum din cer apasă o grea monotonie.
Le-a înnecat pe toate o linişte profundă,
Deserturile zării lumina le inundă.
Colinele-albăstrite şi-nvinse de dogoare
Molatica lor lene şi-o trîndăvesc la soare.
Sorbind nemărginirii visări de raze pline,
Dorm toate-acum, — e clipa uitărilor de sine.
în aerul ce fierbe în unde săltăreţe,
Din repezi tot mai repezi, din creţe tot mai creţe,
Se risipeşte parcă tot sufletul naturii
Topit de ne-ndurarea luminii şi-a căldurii.
Ca din fîntîni ascunse în tainiţele firii
Curg slobode pe lume tăcerile-adormirii
Şi-n greaua lor năvală treptat au aiurit
Vieaţa-mprăştiată în largul nesfîrşit.
POEZII ALESE 1914—1944
UN CÎNTEC PE SECETĂ
Apusul adunase din larg vîlvoarea verii Şt cînd aprinse cerul de-amurg în vîlvătâi, Departe-n fumuriul nelămurit al serii Un cîntec de durere se tînguia pe văi.
Plîngea în el livada şi ţarina bolnavă Şi boarea care-adoarme pe măguri de hotar Şi tremurau susururi de veştedă otavă Şi desnădejdea muncii trudite în zadar.
COPACUL
înnalt şi-ngîndurat ca visătorul, Stînd între cer şi-ntre pămînt stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul.
Cînd seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adîncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că~n mine năvăleşte dorul Pâmîntului de-a fi mai lîngă cer.
Iar cerul peste vîrftil meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie.
Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pâmîntului trudit.
II repetau departe ecouri plîngătoare Şi neştiind anume din care parte vin, Părea că, adunîndu-l din arsele ogoare, îşi respira pămîntul, prin el, un lung suspin.
Urcau tristeţ de moarte din inima naturi: Şi se topiau în plînsul aceleaşi doiniri, Cînd ziua, leşinată sub clocotul căldurii, Murea pe culmi, în cele din urmă pîlpîiri.
Şi cum treceam prin seara aceea de suspine, Pustiul ei umplîndu-l cu desnădejdea mea, Părea că se desprinde tot sufletul din mine Şi moale, în neştire, cu cîntecul plutea.
Plutea: în gol , pe valuri de cînt îndurerate, Tu, suflet fără razim şi fără căpâtîi, Ca palele de neguri în aer atîrnate, Pe care boarea serii le leagănă pe văi.
38
NICHIFOR CRAINIC
ROMANŢA VERII
Ţi-aduci aminte  vara cînd tînărul noroc Ne pîrguia iubirea cu dogoriri de foc? Rotunda nesfîrşire de-azur ne-nfăşura, Şi albul feţii tale de dor se-mpurpura.
Făptura ta cu linii curgînd în mlădieri Şi cu mişcări agale topite-n adieri Se profila armonic pe dulcile-arătări De dealuri ondulate în adincimi de zări.
Te dăruise firea cu farmec ne-ntrecut Şi, bună ca pămîntul din care ne-am născut, împrăştiai în preajmă un har nelămurit De roade pîrguite pe dealul însorit.
Colină înflorită sub cerul străveziu, Visind în văl de ceaţă subţire şi-albăstriu, Te-nvăluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald în larga revărsare a sufletului cald.
O boare răcoroasă din umbra de molizi Mi te-a făcut deodată frumoşii ochi să-nchizi Şi-n fîlfîirea clipei, adînc ai suspinat, — Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sărutat.
Şi-n vara cînd un soare fecund ne-nfăşura
Şi inimile-n pirgă de dor le-nflăcăra,
Ni-am presimţit ca-n ceaţă de toamnă şi-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.
POEZII ALESE_1914-
-1944
39
StfRŞ\T DE VARĂ
De-o vagă-nduioşare pleoapa ni se moaie Cînd trece-n zare cea mai tîrzie rîndunică, Iar August, ca un arbor, de zile se despoaie, De zilele-i răscoapte ca roadele ce pică.
Să ne gătim de ducă, frumoasa mea, de-acuma ! Prin păr începe toamna foi galbene să-ţi puie, S-a veştejit colina şi va să cadă bruma Pe urma ta-nsemnată în lut pe cărăruie.
Din tot ce-a fost o vară, un farmec va rămîne Şi va sosi din urmă, mereu să ne-mpresoare Molatic ca un susur de legănate grine Cînd le încinge vîntul cu fire lungi de soare.
Şi-n seri cînd ploaia rece va bate în obloane, Ne-o fermeca la vatră văratica zăbavă, Printre mîhniri ivindu-şi fugarele icoane Ca printre arbori, toamna, o luncă de otavă.
Că-n sufletele noastre, deschise-odinioară Cît străşinile zării ce se plecau departe, Vom fi cules din larguri învăpăiata vară Ca un bujor sălbatic pe care-l stringi în carte.
1
POEZII ALESE 1914—1944
CULES DE VII
CÎNTEC DE TOAMNĂ
Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii Ce ardeţi în zarea deşartei cîmpii, înalte şi fumegătoare feştile De veghe la moartea frumoaselor zile ! Dar moartea cu aripi de ceaţă v-atinge Cînd vîntul vă bate şi ploaia vă stinge, Iar frunza tîrzie, din rară mai rară, Stropeşte pămîntul cu picuri de ceară; Stropeşte pămîntul încet, pînă cînd Tulpinele goale-or rămîne-ncurînd, Pe zarea deşartă a moartelor zile Siînd negre ca nişte scrumite feştile.
Podgoria şi-a tras un văl august De purpură, rugină şi văpaie, Iar strugurii par ugere bălaie Cu sfîrcurile doldora de must.
Culegătorii toarnă din hîrdaie Şi-mi dau din veselia lor să gust, — E-al viţelor bogat olocaust Şi-un dor tomnatic rîsu-mi întretaie.
Podgorie rodind cu prisosinţă, Tu viaţă, poamă nesdrobită-n lin, Aş vrea cu o năpraznică voinţă,
Ca strugurii într-un pahar de vin Să te strivesc pe toată-ntr-o credinţă Şi-n ea să sting al lumilor suspin.
42
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
43
TERŢINE PENTRU MÎNA TA
Am poposit pe panta-nfiorată De soarele ce-n ochi îţi tremura Şi mîna ta mlădie, luminată
Ca un grumaz de lebădă, lira Pe fruntea mea o dîră de jăratic Era o zi de vară şi era
BERZE
De larguri obosite, dorm, albe-n noapte, sus, Ori poate picotează cu gîndu-n lume dus, Poate visează ţara eternei primăveri, Cu legănate cuiburi în vîrf de palmieri;
Cu nopţile de aur, cu zilele fierbinţi, Cu gîrle care-adapă gazelele cuminţi, Cu portocalii mîndri, care înfloresc mereu Cu leneviri de sboruri în caldul Alizeu. . .
O, cît de ne-ndurată e depărtarea grea ! De ce-au venit atuncea din nou în ţara mea, Ori poate şi pe ele le mîna dinnapoi Acelaşi dor de ducă ce stăruie în noi,
Aceeaşi năzuinţă de-a fi unde nu eşti, De-a prinde nălucirea pe care-o bănuieşti, Aceeaşi sete oarbă de-a căuta ceva Ce poate n-are umbră decît în mintea ta !
Un vînt îndeminatic şi molatic Ş-in păr îţi răsfira îmbătător Mirosul viu al cimbrului sălbatic.
Sub braţul tău visam şi mi-era dor Şi tot mai dor de degetele tale Să mă topesc in desmierdarea lor.
Părea că-n floarea mîinii tale pale Setoasa inimă mi s-a-ngropat Ca o albină-n pîlnii de petale.
Iar împrejur, părea redeşteptat Şi smuls de-a ta fermecătoare mină Un dor cu dorul meu îngemănat:
Ca namile tîrîndu-se-n ţarină Din largul zilei ce le-nfierbînta Colinele culcate într-o rînă
Cersiau, setoase, desmierdarea ta.
POEZII ALESE 1914—1944
45
TERŢINE PENTR-UN ARBORE
Cum stai aici din veacuri legendare Şi păsările cerului le creşti Sub vaste coviltire de frunzare,
Tu pari un patriarh ce stăpîneşti Cu seminţia ta de cîntăreţe Nemărginirea vieţii cîmpeneşti.
DIMINEAŢA DE MAIU
Pe umerii colinelor din zare Se despletesc şuviţe de lumină, Cristalul bolţii, aburit, se-nclină Pe-a rîurilor albă respirare.
Iar huma se mlădie moale, fină Şi-mi tipăreşte pasul pe cărare. Văpaia trandafirilor tresare Cînd adierea printre foi suspină.
Ce duh îşi suflă oare-nfrăgezirea
Pe-această dimineaţâ-nrourată ?
Mă simt crescînd din lut cu-ntreagâ firea
Şi parcă astăzi e intîia dată Cînd scoate din nimic Dumnezeirea Plămada vieţii-11 spaţiu modelată.
Sălbatica naturii tinereţe Prin miile de frunze o respiri Şi soarelui, măreţ, îi dai bineţe.
Cînd, deşteptat de-ntiile sclipiri, Arunci, din cuiburi, în prelungi ecouri, O grindină de repezi ciripiri.
Imensitatea bolţii, pîn-la nouri, Cu sboruri ca săgeata o despici. De bura bucuriilor te-nrouri.
Apoi gigantic braţele-ţi ridici S-aduni din largul vînăt pe-nserate Poporu-mprăştiat de păsărici.
O, clipa asta cînd, reînturnate, Se potolesc pe cîteo rămurea Cu stelele prin frunze strecurate,
De-aş fi avut-o poate-n viaţa mea, Bătrîne patriarh de sburătoare, Eu n-aş rîvni la farmecul din ea !
46 NICHIFOR CRAINIC
Că-n vremi am adumbrit şi eu popoare De năzuinţi —■ şi-n suflet le purtam Prin frunze de simţiri tremurătoare.
Clnta un cuib pe fiecare ram
Şi dulcea păsărelelor povară
Pe crengi de gînduri lin o clătinam.
Dar cînd spre răsărit se avîntară, Svîrlind în spaţiu ciripitul viu, Mi s-au topit in zarea solitară.
PLOAIE CU SOARE
Şi-n urma lor, pe cerul sîngeriu, Vulturi greoi plutiau în rotocoale . . . De-atunci, te-nalţi, o, sufiete-n pustiu
Cu ramuri veştede şi cuiburi goale.
48
NICHIFOR CRAINIC
VARUL DIONIS
Şi la cronică e scris Că Romanii vechi avură Vieţii straşnică măsură. Şi ştii, vere Dionis, Că cetăţi cu tari duşmani Se zdrobiră de virtutea Cumpătaţilor Romani.
Şi mai scrie la istorii De vitejii aciuaţi Pe sub poale de Carpaţi Coperite cu podgorii, Că la ei şi rob şi şef îmbătaţi de vin deavalma O duceau tot într-un chef.
Tu, fiind o-mpletitură Toarsă din Romani şi Daci, Doi potrivnici — îi împaci într-o singură făptură: Eşti la muncă un viteaz Şi-un Roman răsare-n tine Dimineaţa, — cînd eşti treaz.
Dar cînd vinul cu aroma Te ridică-n slăvi de vis, Drept e, vere Dionis, Că, uitînd de maica Romă, Şi de garduri sprijinit, Treci prin Sarmisegetuza Ca un Dac desăvîrşit.
POEZII ALESE 1914—1944
49
PLOAIE CU SOARE
Se lasă vara-n zile lungi şi rare O ploaie liniştită şi egală, Iar soarele şi-apleacă faţa pală Prin străvezimea ei, către-nserare.
Şi-n picurii ce cad a oboseală Pe umeda naturii dezolare, Prelung răsfiră razele solare O veselă sclipire de betală.
Priveşte minunata-ntretăiere A firelor de apă şi de soare Ţesînd surîs şi plîngere-n cădere.
E-atîta vrajă, suflete, în ele, Că razele prin ploaie lucitoare Sînt zîmbetele-n lacrimile mele.
NICHIFOR CRAINIC
DE PROFUNDIS
Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare.
ARTA Şl IUBIREA
Cu deopotrivă vrăji mistuitoare Voi amîndouă vă-mpletiţi în mers: Ne doare dulce un suris neşters Cum cizelarea unui vers ne doare.
Dar din adîncul miilor de ani,
Tot ce-a mocnit in voi — frumos şi mare —
Irumpe-n mine ca o-nvîlvorare
Spre ceru-ncins în sboruri de vultani,
în sînge mi-arde dorul vostru scris; Urcaţi, prin mine, către biruinţă, Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,
Dar muzica sonoră dintr-un vers Şi ritmul  inimii tremurătoare Ne toarnă-n suflet marea sărbătoare A armoniilor din univers.
Slăvite fiţi deapururea şi sfinte,
Voi, forţe ale artei şi iubirii;
Voi ardeţi raze-n plînsul omenirii, —
Vă răzbunaţi, că-n tinăra-mi fiinţă
A pîlpîit lumina unui vis
Şi s-a zbătut suprema năzuinţă.
Senine flori pe-o jale de morminte, — Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte Eternul zîmbet al Dumnezeirii.
NICHIFOR CRAINIC
rr
POEZII ALESE 1914—1944
53
PĂIANJENUL
Stă pînza-ţi diafană ca o rază Pe-un ram ce pe prăpastie se-nclină, Iar noaptea prinde-n ea o bură fină Pe care dimineaţa o perlează.
Trăieşti plutind în legănare lină Pe hăul ce sub tine surd vibrează; Cînd vraja tainei lui te-ncătuşează, îţi torci un fir ca firul de lumină.
Şi te cobori în adîncimea vagă. . . Dar dorul ramului din nou te-avîntă Pe firul tors din propria ta vlagă.
Şi fericită eşti trăindu-ţi visul,
Insectă mică ce domini abisul,
Cînd noi privindu-l numai, ne-nspăimîntă.
CĂDERI
Şuvoaiele de munte cu apa care cade, Lucind fulgerătoare spre-abisul de sub stîncă, Desfăşură căderea spumoaselor cascade Cu-atîta mai măreaţă cu cît e mai adîncă.
Şi-asemeni unor gînduri ce pe-nălţimi domină Şi-apoi s-aruncă-n haos adîncul să-i măsoare, Brăzdează universul lungi dîre de lumină Pe urma prăbuşirii de stele căzătoare.
Tu viaţa mea, ca toate, menită să te-absoarbă Surpările ce umplu tristeţea lumii noastre, O, de-ai putea să fulgeri şi tu prin noaptea o Ca splendida cădere de ape şi de astre!
POEZII ALESE 1914—1944
55
EPILOG
i
TERŢINE PENTRU PRIETENI
Să bem, prieteni! Cine ştie, miine, Cînd vor veni talente mari şi noi, Din truda noastră ce va mai rămine?
Ne-o-nvălui uitarea-n umbre moi; Dar moartea cînd va fi să ne despartă, Eu vreau să fiu întîiul dintre voi.
Ce-nseamnă gloria? O cupă spartă! De spuma ei postumă nu mă tem Că timpul dintr-odată o deşartă
Asemenea paharului ce-l bem. în veci n-ajung egale între sine: Ce sîntem, ce voim şi ce creem.
Tot una mi-e prieteni! Ştiu eu bine, Cînd voiu dormi, de mult, în ţintirim, De cintecele mele şi de mine
Vor zice alţii: «.. . A, ne amintim, —
Nichifor Crainic în literatură
A fost un nume, dintr-un pseudonim».
Iar voi veţi fi bătrîni, cu mintea sură, Şi-nţelegînd că, dacă arta nu-i, Iubirea-n viaţă-i singura măsură,
56
NICHIFOR CRAINIC
Veţi apuca poteca de pe grui Pe-o toamnă ca şi asta de tîrzie, Şi-n inimă cu amintirea lui,
Sub ăst  umbrar de viţă ruginie, Veţi închina şi pentru cel plecat Grăind cuvinte de prietenie.
...Eu voiu dormi deapururi împăcat.
din volumul ŢARA DE PESTE VEAC
POEZII ALESE 1914—1944
59
ŢARA DE PESTE VEAC
Spre ţara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, —
Numai lamură de gînd,
Numai suflet tremurînd
Şi vislaş un înger.
Spre   ţara de peste veac Nesjîrşire fără Jeac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului Pururea de strajă.
Sus ! pe sparte frunţi de zei, Şovăielnici paşi ai mei! Piscuri de-ntrebări — momii Să-mi rămînă sub călcîiu Şi genuni de zare !
în ţara lui Lerui-Ler Năzuiesc un colţ de cer. De-oiu găsi, de n-oiu găsi Nimenea nu poate şti — Singur Lerui-Ler.
CÎNTECUL DUNĂRII
Dunăre, Dunăre, drum legănat, Drum fără pulbere şi fără leat, Du-ne spre apele mediterane Dorul izvoarelor după oceane.
Dunăre, Dunăre, drum către larg, Valuri de valuri în goană se sparg, Neamuri de neamuri cu valul şi vîntul. Noi —> stăm cu doinele şi cu pămîntul!
Dunăre, Dunăre, drum fără glod, Du-ne vapoarele grele de rod, Inima neamului nostru e-n grine: Dăruie-o lumii flămînde de pine.
Dunăre, Dunăre, drum de alean, Du-ne izvoarele către ocean, Scaldă-ne sufletu-n nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
IISUS PRIN GRÎU
Prin griul copt, pe unde-aleargă şerpuitoarea mea cărare Ce scăpată departe-n aur de glorioasă înserare,
Mi s-a părut că treci, Iisuse, precum   treceai pe vremea ceea Gustînd în mers prietenia pescarilor din Galileea.
Pe părul tău, încununîndu-l, juca o flacără bălaie Şi soarele muia veşmîntul drumeţilor în vîlvătaie.
Vorbeai... si inimile toate Se aninau de vorba ta Şi le purtai ca o podoabă de ciucuri prinsă la manta.
Că vorba ta era mai dulce ca rodiile din Edom Şi-nomenia dumnezeirea şi îndumnezeia pe om.
Treceai... şi sîngera în tine prigoana crudelor sinedrii. în zări vă aşteptau gigantici, cu crengi ocrotitoare, cedrii.
Iar eu părea că merg în ceata de ucenici şi ucenice Şi sfarăm şi eu, pentru cină, cu palmele-amîndouă, spice.
Eram, socot, prea midt al lumii şi prea puţin al vremii tale Că pămînteana grijă, Doamne, m-a-ntîrziat, stingher, pe cale.
Pe-acelaşi galben grîu coboară acelaşi glorios apus, Dar n-aud vorbele-ţi pe care evangheliştii nu h-au spus.
Trecură veacuri, şi cu ele că treci din nou mi s-a părut Şi-ţi caut urma luminoasă în lutul moale s-o sărut.
NICHIFOR CRAINIC
RECULEGERE
Drumuri cu domoale întoarceri acasă, Asfinţit de soare pe lame de coasă, Prosternări de sălcii şi mesteacini, boare De azimă caldă scoasă din cuptoare, Aburit de inimi cîntec tremurat, în urmă departe deal însingurat, Seară ca o rasă de călugăriţă înnegrind tăcut pe braţe de troiţă Răsărit de stele, umbră de grădini, Suflet de crăiţe şi de rosmarini. . .
Şezi puţin pe culme să privim de sus Hornurile fumegînd, după apus; Fumul casei noastre-n marginea cealaltă E mai-nalt şi face seara şi mai-naltă; E mai drept şi mai albastru şi mai clar Parcă tămîiază stelele de jar.
CÎNTEC DE PESCAR
îmi pari un păstrăv auriu Prin apa vremii fulgerînd Şi săgetînd Talazul străveziu.
Adesea te opreşti în vad
Şi braţele spre tine-ntind,
Dar ele şovăie şi cad:
Eşti prea frumos ca să te prind.
Eu stnt pescarul răbduriu Şi ţintuit pe mal De tine —■ fulger auriu Adus de val şi dus de val.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
65
TERŢINE PATRIARHALE
O, lasă — visul alb din anii duşi — îmi pare că se pleacă rîzătoare Pe-al Argeşului leneş lunecuş.
Albastru cer şi cîmp bătut de soare
Şi rapiţă-nflorită-n luna maiu,
Ce schimbă şesu-n mare de vîlvoare.
Şi de-ar fi fost să fii cum nu erai, Uniţi ca două versuri într-o rimă Prin tine eu, prin mine tu trăiai
Acolo-n casa albă şi intimă, Sub crengi încovoiate de belşug, Pătrunşi de-adînca viaţă unanimă.
Cu gîndurile-albine care fug
Şi fericirea noastră — strop de miere —
Din inima cîmpiilor o sug.
Cu nopţi păienjenite de veghere în care tu să teşi din borangic Ştergare fine ca o adiere
Să-mbraci icoana vr-unui mucenic Cum mama mea făcea odinioară Cînd eu eram neştiutor şi mic.
Şi călători trudiţi pe drum de ţară La noi să poposească rînd pe rînd Să guste vorba ta familiară.
Zăvozii noştri să-i privească blînd
Cu ochii umeziţi de duioşie . . .
Şi-n praf, printre drumeţi, amestecînd
Dumnezeeasca lor epifanie, Ca-n vechile balade ciobăneşti Sîn-Petru cu Moş-Dumnezeu să vie;
Şi tu, la fel de bună, să-i cinsteşti Cu miere şi cu azimă bălană Ca pe-orişicare oaspeţi omeneşti.
Iar ei, cu stropi scînteietori, pe geană, Să rîdă dulce-n barbă —< oarecum De neştiinţa noastră păminteană.
Şi sub amurg să plece iar la drum. Din zări adinei solarul jârăgaiu Să-i tăinuie-ntr-o glorie de fum ...
O, de-ar fi fost să fii cum nu erai. *.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
CÎNTEC DE MUNTE
Cu bradul mă absoarbe-naltul cer Şi cînt. cu scorbura cînd vîntul bate, Dorm cu tăcerile-n singurătate Şi cu ecoul pe coclauri pier.
Mă-mprăştii cu lumina ce se pierde Strivită prin frunzarele de sus în codrul ce din zori pînă-n apus Miroase-a putred şi miroase-a verde.
Cu piscul razim nori de fruntea mea Şi zac în văi cu florile deavalma, Cu ramurile-ntind spre boltă palma Să legăn păsări, ca-ntr-un cuib, in ea.
Ferigă ce te zbaţi fără-alinare,
Eu vreau pe stînci cu muşchiul să râmîn,
Dar cu izvoarele m-adun şi mîn
Cu ele către mare, către mare.
AMIAZĂ
In arie sint stoguri şi auie maşina. Mir agii depărtate îşi vîntură lumina.
Puzderie de gînduri cu griul vînturâm Şi aerul de flăcări abia-l mai respirăm.
Curg toropeli topite ca plumbul, din tărie, Burează oboseală pe fruntea stngerie.
Dar arşiţă e-atîta că soarele de jar
Şi el îşi şterge faţa cu-un nor ca un ştergar.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
ELEGIE
l
Aceste vlrfuri de molid Ce picură-n văzduh răşină, Aceste viţe ce se-nclină Viitoare verde ţeste zid Eu tnîine n-am să le mai văd, Eu mîine n-am să le mai văd.
Aceste stele-căzătoare Surpînd din cer vremelnicii, Aceste cupe străvezii Brumate sîngeriu pe buze Eu mîine n-am să le mai ştiu, Eu mîine n-am să le mai ştiu.
Aceste mîini prieteneşti
Într-ale mele cald lăsate
Cu inima ce le străbate,
Aceste mîini prieteneşti
Eu mîine n-am să le mai strîng.
Eu mîine n-am să le mai string.
Şi-aceste cîntece pe care Le cînt cu jumătate glas, (Aceste vetre unde las Cenuşa flăcării fugare) — Eu mîine n-am să le mai cînt, Eu mîine n-am să le mai cînt.
JGHEABUL
S-au stins atîtea basme cu bătrinii
Şi ani şi frunză-n mîl au putrezit,
Dar suflet viu din sufletul fîntînii
Străvechiul lemn cu muşchiu mi l-a-nverzit.
Din ce adîncuri fără capăt saltă
Eu nu mă-mtreb, dar caut
Să-l ţin curat de mîlul de pe baltă.
Din gura de răcoare a fîntînii
îmi curge ca un cîntec printr-un flaut;
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —
Eu îl primesc să-l dărui
Oricui
Şi fiecărui.
Amiaza bate-n neteda cîmpie Ca-ntr-o tipsie argintie; Dogoarea fumegă talazuri moi. E ceasul ars şi setea însorită Se tînguie în mugete de boi. Pripită, dogorită, S-adună-n mii
De turme, de cirezi, de herghelii Bălăngănind tălăngi tărăgănat Şi-o jale toropită, de argat. Te-apropie şi bea, făptură arsă, Că apa mea ce trece nu se trece — Cu cît o sorbi mai vie se revarsă Şi tremură mai rece !
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
71
Din gura de răcoare a fintînii
îmi curge ca un ctntec printr-un flaut,
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —.
Eu o primesc şi-o dărui
Oricui
Şi fiecărui.
Dar setea de pe cîmp s-a ridicat
Şi din albastrul gol
Cad păsări leşinate-n rostogol
Mai jos, mai răsfirat
Pe sinilia   cerului perdea,
Şi coborînd cu ea,
Par ciucuri grei ce s-ar fi spinzurat De tivul ei — şi-i moaie-n apa mea. Şi beau şi iarăşi suie:
Avînt răsfrint o clipă în unda mea verzuie . . Dar cum se duc şi ciripesc în zbor, Stropindu-şi bucuria din aripa fugară Pe nesfirşitul zîmbet al cerului de vară, E apa mea stropită în ciripitul lor.
Din gura de răcoare a fîntînii
îmi curge ca un cîntec printr-un flaut,
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe  nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —
Eu o primesc şi-o dărui
Oricui
Şi fiecărui.
MOLIMĂ
Un dangăt rar de clopot umbreşte peste sat. Salcîmii sînt în floare şi molimă e-n sat.
Cu soarele pe creştet şi frunţi tăiate-n dungi, Ei sapă gropi alături cit leagănul de lungi.
De ce te-arăţi puternic în moarte, Doamne, şi-n jelanie de mame sfîrşite în leşin?
De ce ucizi rodirile-n mugure mijind
Şi n-aştepţi ceasu-n care, răscoapte, se desprind?
Vezi tu: aceste braţe au strîns şi-au legănat; Acum par ramuri care de flori s-au scuturat.
Vezi sinii: adăpară cu lapte cald şi viu; Pîntîna lor va curge deacuma in pustiu.
Un dangăt greu de clopot umbreşte peste sat; Nori albi din nesfirşitul albastru s-au lăsat
Şi parcă ancorează, iar satul e un port La margine de ceruri, cu clopote de mort.
Şi pleacă iarăşi norii ca floarea de salcîm: Corăbii încărcate pentru cellalt tărîm.
72
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
SUB CURCUBEU
Cu şuiere de lame pe arcer,
Furtuna răbufnită-n gol
îşi ascuţea tăişul crunt pe cer.
Şi noru-n ea căzuse mototol
Ca pasărea sorbită
în vilvătăile unui pîrjol.
Părea o minge repezită
Din margine în margine de cer
De-un braţ de vijelie-nnebunită.
VILA BLANCA
La vila omului bogat Ce-nfruntă apele fudulă, Dulăi cu rinjet galben bat, Fac noaptea inşi de caraulâ.
Şi vulturii furtunii l-au rupt cu cioc de fier. Şi fulgerul i se-mplînta mereu în trup, ca un hanger.
Apoi căzu-n adînc furtuna — scurt şi greu — în hău rămase norul, leşinat, Sub curcubeu.
Cu plumbul suferinţii încărcat, Strivit şi vînăt şovăia în vid Aerianul naufragiat.
Dar de din jos, deodată, prin zări ce se deschid, Un munte — ca o milă imensă, de granit — Spre nor îşi-nalţă umărul arid.
Şi fu o clipă de surîs nemărginit Cînd,   doborît de chin} s-a răzimat Un nor plâpînd de-un munte de granit.
Odor de marmură, înscris Pe-albastre nesfirşiri in poamă, L-a fost clădit şi-apoi l-a-nchis Stăpîn ce nu se mai întoarnă.
Cînd treci durerea să-ţi îngîni Cu forma vilei lui fudule, îl simţi doar cum te latră-n cîni, Te fluieră prin caraule.
Şi gîndul tău insîngerat S-amestecă deavalma-n mare: Desnodămint nemăsurat De vuiet şi de zbuciumare,
Talaz şi gind şi uragan Limanu-l muşcă să-l dărîme, Odorul lui marmurean Să-l spargă ţăndări şi fărime.
74
NICHIFOR CRAINIC
75
CÎNTECUL APEI
La tine, Doamne, nu mă-nalţ Cu   muntele lucid în smalţ: De piatră e, iar se scufundă Nisip mărunt sub apa scundă Precum a focului nălucă Tot valul apei o îmbucă.
La tine, Doamne, nu m-avînt Pe-al vîntului desnodămînt, Balaur care-nghite spaţii, Dar tîrîtor sub constelaţii, Ce cade prăvălit din zbor De abureala unui nor.
Cu stropul, Doamne, mă ridic, Mai tare cu cît e mai mic: E Sfarmă-Piatră, Stinge-Poc, E Pringe-Vînt, e-n orice loc, Subpămîntean. aerian, Şi e izvor şi e ocean,
Murmură-n rîu şi-n mare geme,
E tinereţe peste vreme,
Din nori închipuie icoane
Şi spânzură de bolţi amvoane
Ca voia ta pe cer să steie
Prin fulgere şi curcubeie.
GLAS DIN CÎMP
Cu stele in suflet scuturate
Pornesc in zori
Cînd tremurul de foi înrourate
\
Fărîmiţează limpezimi supţiri
De aer fraged —
Copacii mă stropesc cu ciripiri.
Eu rîd cu rîsul plin ca rodu-n clăi Şi nesfîrşit ca hohotul luminii Pe buze umede de văi.
Şi plîng ades pămîntul cînd l-aud
Sub arşiţă gemînd —
Aş vrea cu ploaia plînsului să-l ud.
Nu semăn niciodată ca s-adun, Adun intotdeuna ca să samăn — Nici rău nu sînt, nici bun.
Mereu culeg, dar mîinile mi-s goale, Asvîrl mereu,
Iar inima mi-e plină pe răscoale.
Din poala mea tu vii şi ciuguli boabe,
Flămîndă lume,
Săracă lume plină de podoabe.
POEZII ALESE 1914—1944
Furnale-nalte gem peste oraşe Restriştea ta, o fumegă şi-mi par Făclii Ungă sicrie uriaşe . . .
Iar eu rămîn umil cum m-am născut:
Spre zările de iarbă şi lumină
Mă frîng pe plug şi-o iau de la-nceput.
EUTHANASIE
Cu viaţa care-mi clocoteşte-n vine Eşti, moarte, deopotrivă chipul meu; Clepsidră-i soarta şi nisip sînt eu: Cu cit descresc în viaţă cresc în tine.
De-i bine una, iar cealaltă răut Simt binele in râu şi rău-n bine Că una sinteţi amîndouă-n mine: Din mierea vieţii gust veninul tău.
Te simt prin tîmpla odihnită-n palmă Un val abia ghicit pe apa calmă Mocnind furtuni sub jocul unduierii.
Vis alb voiu fi în somnul tău topit... Dar azi, cit încă nu m-ai cotropit, Eşti noaptea scurtă din solstiţiul verii.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
CÎNTEC DE-ADORMIRE
Motiv vcriainian
Luminile de ierburi deslipite,
Se reculeg in soare ca s-apună —
Desfă-te, suflete, dintre ispite
Şi-n trup te-adună.
Un leagăn e, şi culcă-mi-te-n el.
Sînt plin de somn ca un mormint de duhul morţii.
Ne-o legăna încet, încetinel,
Cu grijă mina sorţii.
Şi fără graiu, un cîntec de-adormire
Pe oboseala noastră va să cadă —
Tomnatică- mpăienjenire
Pe-o veştedă livadă.
De cîte-au fost, de cîte-or fi
Nu va cinta, nu va şopti
Ca nici să ştim nici să simţim
Cînd adormim.
Doar luna jumătate s-o legăna în gol Ca noi domol,
Asemeni unui leagăn ce poartă-n infinit Un prunc de mii de veacuri adormit In cîntece de stele căzătoare.
I. PARADIS
Un rob eram şi m-ai făcut titan. Prin fumul miilor de ani mi-apare Vedenia Edenului tiran.
Neîntrerupta stelelor mişcare
Rotia melodioasă în abis,
Pămîntul, ca un cap de mire-n zare,
r
Se-ncunună cu focul lor. Un vis Ne legăna, treziţi pe jumătate. Cu somnoroasa-i Iene-n Paradis.
j
I Ardeau aceleaşi zarişti ne-nserate,
I Aceleaşi roade spînzurau de ram,
} Aceleaşi flori de nimeni scuturate.
Iar noi, din mila ta, le admiram,
Ne covîrşiau minunile divine
Şi, mici, în umbra lor ne-nfăşuram.
Dorinţi, mijite-abia, mureau de sine în saţiu greu şi-n toropeală grea Şi-acel nemăsurat şi veşnic bine
Mai tare ca osînda ne durea.. . Văd mîna Evei, moale, cum adie Voind ceva şi neştiind ce vrea.
Şerpuitoare ca o melodie,
Un rod din mărul cel oprit a rupt;
Dar creanga s-a mişcat — şi vijelie
NICHIFOR CRAINIC
Cutremură repaosu-ntrerupt
Şi fulgere-n văzduh se-ncăierară
Căzind orbiş în marea dedesubt.
Se-ncrucişau prin volbura stelară Un vuiet lung şi-un hohot neştiut Şi lumile-n adine se turburară...
Atunci —- mărire ţie ! — am căzut.
POEZII ALESE 1914—1944
II. TRUDĂ
Un rob eram şi m-ai făcut titan Din ziua-n care mi-ai turnat în trup Osinda muncii — soartă şi liman.
Din stinca vieţii viaţa mea o rup, Vîrtej de forţe-n pieptul meu s-agită Cum zbîrnîie albinele în stup.
Cununa nemuririi, veştejită,
Mi-ai desfoiat-o, Doamne, de pe cap
Şi-n schimb mi-ai dat o floare de-o clipită.
Dar clipa mea e cupa-n care-ncap Voinţă, trudă, vis şi libertate Cu care setea vieţii mi-o adap.
E-nveninat pămîntul de păcate, Dar numai astăzi, în amarul lui, îţi gust nemărginita bunătate.
Trudesc, trăiesc — şi lupt şi cad şi sui —
Ce tainică putere mă avîntă
Că tot ce-ating înmlădii şi supui?
Pămîntu-n sărbătoare se-nveşmîntă Şi fapta mea-i oglindă-n care vezi Lumina Paradisului răsfrintă.
în braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi Şi-n truda mea, cu mine laolaltă, Te bucuri sîngerînd ca să creezi.
Tu inimă de flacără, tresaltă!
Ei trec măreţi în raza dimineţii, —
De ropote vuieşte bolta-naltă
Şi duduie pămintul luminat:
Sînt mulţi şi sfinţi şi falnici ca profeţii —
E însuşi Dumnezeu multiplicat
In fraţii mei, în faurii vieţii.
TRUP DE FUM
Dintr-o pînză străvezie De păianjen vreau să-ţi fac Un aerian hamac, Plutitoare să te ţie între vîrfuri de copac.
Somn în leagăn să-ţi prelingă Greieruşii cîmpeneşti, Praf de lună să te ningă, Mîna mea să nu le-atingă Să nu mi-te veştejeşti.
Către tine doar să suie Gîndul vis şi ghidul viu, Trup de fum trandafiriu, între ce e şi ce nu e Că te am — atît să ştiu.
84
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
85
PROGRES
Te văd în cîmp, te văd in munţi, te văd pe mart, Şi sub pămînt şi sus în aer: pătimaşă întrecere-a flămîndei căutări,
Văpaie a voinţei uriaşe
De-a fi mai mult decît ţi-a fost sortit de cer Şi de-a croi bătrînei datini noi făgaşe.
Ştiu gîndul tău — cutezător scafandrier S-afundă-n valul submarin şi subteran Să smulgă ultimul grăunte de mister.
Din est în vest, din nord spre   marea cu mărgean. Văd lebădînd lunecătoarele vapoare Pe-albastre netezişuri de ocean.
Văd trenurile cum fulgerătoare Înfig în zări iuţeală de săgeţi, Văd sfori de fier ca razele de soare,
Mai sus, mai sus! Deasupra ta se-nclină Pe rotitorul cerului cadran Ciorchini de stele, zodii de lumină...
Văd zborul tău de cavaler aerian: Pe pajura de tine născocită Te-nalţi să sameni geniul uman
în stearpa Universului orbită...
O, tu, trufaşă cugetare-n mers,
Te văd in vremi şi-n spaţii moarte risipită
Şi-n urma ta, pe bobul viu de Univers,
Sub pulberea de aur a marilor idei, Rinjeşte barbaria pe labe tari de lei, Iar inima se-neacă in desnădejdea ei —
Sub pulberea de aur a marilor idei.
Simt undele ce-n lume le trimeţi
Ca dintr-o dată-n orice loc s-asvlrli gigantic
Voinţa ta şi glasul tău şi gîndul tău semeţ.
Te văd legind Pacificul de-Atlantic
Şi continent de continent
Pămîntul nou adăugîndu-l celui antic,
Şi globul tot din orient în occident,
Din nord in sud, e prea îngust ca să mai ţină
Potopul tău neţărmurit şi violent.
86 NICHIFOR CRAINIC
CÎNTEC TRACIC
Lumină de aur turnaţi din ulcioare
Şi puneţi pe-naltele voastre tristeţi Coroane de coarde de viţă, coroane Cu frunză mierie şi grele broboane De struguri ca piatra de preţ. Şi umpleţi cu flacără gîlgîitoare Bărdaca de lut.
Pămintul e rece, e negru şi slut; Scăldaţi-l in aur de soare.
Lumină de aur turnaţi din ulcioare.
Vremelnica slavă in pulbere zace, E drumul prundit cu fărîme de zei. Prieteni, în umbră de-amurg, pentru ei Se tînguie veacul pe văile trace. Pustiu e pămintul şi era săracă, Pe zeul beţiei, ajuns nevoiaş, L-au pus într-o cramă argat simbriaş. Să bem pentru el o bârdacă !
Lumină de aur turnaţi din ulcioare.
E noapte rotundă sub cer stîmpărat, Un curpen imens e Calea-lactee Din ramură-n ramură împovărat De struguri ce-n besnâ scînteie. în boabe de stele lumina e vin. Şi dacă pămintul e slut şi e orb, Din vinul luminii mi-e sete să sorb. Prieteni, eu pentru suflet închin.
POEZII ALESE 1914—1944
EU AM TRĂIT
De besna ta, o moarte, nu mă tem, Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem.
Că dacă Domnul m-a deosebit Din marea umilinţă populară, A fost ca mai adine s-o simt: eu am trăit.
Cu sete de albine-am adunat Nectarul din grădinile femeii, Dar mierea dragostei m-a-nveninat.
M-am împărţit prietenilor mei în clipele de aur şi de scrum Prin mine să-i îmbun şi eu prin ei.
Şi-n sus, pe drumul fără căpătiiu, Prin colţi de stîncă paşii mei călcară Şi-avui ades prăpăstii sub călcîiu.
Şi trăsnetul mi-a doborît înalţii
Stejari ai năzuinţii,
Dar din nădejdea mea sbucniră alţii.
în viaţă crezul meu e ca un stei: Oricît de greu ciocanul sorţii cade Nu-l sfarmă, ci doar scapără seîntei.
Cînd ce clădeam s-a dărîmat, am reclădit; N-am izbindit ca Meşterul Manole. Dar am zidit mereu: eu am trăit.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
Şi-ades, plătit cu trude singerii, \
Tot cerul l-am răsfrlnt
în iezere de limpezi bucurii.
De besna ta, o moarte, nu mă tem, Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem.
Tu, — paraclisierul năimit Ce stinge candelabrele-n altare
Cînd liturghia vieţii s-a sfîrşit. j
Eu am trăit. ŢĂRMUL DE DINCOLO
Ţărmul de dincolo de mare, învăluitul Finister, E poate margine de cer Şi poartă către alt mister, Iar pentru gind cutremurare, Hotar de jar, străjer de ger.
Ajuns-au oare citi plecară? Plecaţii nu ne mai răspund. Şi sînt pe mare ca un prund Ce cade surd şi greu la fund — Ca moartea, marea e amară De cite taine o pătrund.
Ţărmul de dincolo de mare O fi grădină ori pustiu Ori sloiu polar şi argintiu? Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu — Şi orice navă dusă-n zare S-a dus pe veci ca un sicriu.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
91
i
DESMĂRGINIRE
Şi de pe vîrf de munte mă voiu sui pe-un nor. Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio, Cînd inima-mi, de tine, fâşii voiu deslipi-o, Amară frumuseţe, pămînt rătăcitor.
Voiu sfărîma sub pleoape tot spaţiul din jur Şi-mi voiu culca suspinul pe norul meu: şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vîsle prin valul de azur.
Oceane de văzduhuri s-or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpînd rostogolită spre-adîncuri fără fund.
Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi m-oiu topi în boare de muzică divină. Despovărat de zgura părerilor de rău.
Şi a grăit Iisus: cel ce crede tn Mine, chiar de va muri, viu va fi.
(loan, XI, 25)
*
De besna ta, o moarte, nu mă tem ! Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem. (Nichifor Crainic)
Nechemată, ţinută departe un şir îndelungat de ani de rezistenţă miraculoasă a unui organism asaltat din toate părţile de colţii unor maladii necruţătoare, moartea s-a furişat totuşi în odaia brîncovcană de la Mogo-şoaia, unde Nichifor Crainic şi-a trăit în tihnă ultimele zile din viaţă, şi 1-a răpit dintre noi, pentru totdeauna, pe el — omul de cultură, teologul de larg orizont şi de largă respiraţie, poetul inspirat al Şesurilor natale şi al Ţării dc peste veac, eseistul grav şi incandescent, care a ştiut să pună întrebări şi să dea răspunsuri pentru noi toţi, decenii de-a rîndul, omul de omenie în relaţiile cu semenii, braţul şi mîna întinse cu generoasă afecţiune tinerilor care băteau la porţile vieţii.
Plecarea dintre noi a lui Nichifor Crainic s-a produs lin, tîrziu în liniştea nopţii, trecerea lui în noaptea cea mare petreeîndu-se pc nesimţite, în ceasurile în care — pe pămîntul nostru — toate cîte ne înconjoară intră cu sfîntă resemnare în penumbra nefiinţei. Ştia, avea sentimentul că moartea îi dă tîrcoale de mai mulţi ani şi sentimentul acesta nu-i picura în suflet nici temere, nici păreri de rău. Oricum, temere nu, — căci sufletul său trăia cu vibraţii adinei certitudinile credinţei religioase creştine, care — prin însuşi cuvîntul lui Iisus—spune: Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi ; păreri de rău, poate că da, deşi el făcuse cîndva suprema mărturisire:
Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi m-oi topi în boare de muzică divină, Despovărat de zgura părerilor de rău.
Cine ştie încă dacă nu cumva, la întîlnirea cu moartea, o uşoară zgură a părerilor de rău îl va fi stăpînit, totuşi, la gîndul câ — deşi aflat pe culmea a mai bine de optzeci de ani — el nu izbutise încă să ajungă a-şi spune ultimul cuvînt în această lume.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
PRINOS
întîiul gînd ţi se cuvine ţie,
Putere creatoare,
Tu care faci din patimi poezie
Cum zămisleşti din mlaştini stătătoare
O candelă de nufăr argintie
Din care-şi urcă flăcările line
Feştilele de galbene stamine.
Întîiul dor ţi se cuvine ţie, întîiul dor de-a mă desface-n soare Sub auria razelor ninsoare Ca floarea unui crin
Cînd mugurul se sparge, de frumuseţe plin.
O văd pe mama, paznici fierbinte A unei datini sfinte: Cucernică adună-ntîiul rînd De poame coapte
Şi murmurînd
Icoanelor misterioase şoapte,
Tămîie îndelung şi luminos
Al ramurilor pîrguit prinos
Şi iese ca şi mine-n dimineţi
Duminicale,
O Doamne-n cinstea rodniciei tale Să-mpartă-ntîmplătorilor drumeţi.
întîiul cînt ţi se cuvine ţie,
întîiul cînt cu care, — şoptit pe jumătate
Ca un suspin de boare ce-n ramuri se destramă, —■
M-a luluit în poala-i de ierburi aromate
Natură mamă.
întîiul imn ţi se cuvine ţie, Putere creatoare, — E-n el credinţa din copilărie Şi-o inimă tremurătoare.
Cînd roadele grădinilor se coc în iunie, la-ntîiul verii foc, Uşor inrumenite şi brumate Pe jumătate,
POEZII ALESE 1914—1944
15
din volumul
CÎNTECELE PATRIEI
PATRIA
în mărul ce se pîrguie pe creangă Noi ţi-am gustat pămîntul roditor. Din svonul dus pe cîmpuri de-o talangă Ţi-am respirat nelămuritul dor.
E sinul tău de mamă plinea moale Şi laptele domoalelor cirezi. Iubim albastrul fum în rotocoale Că tu ai fost deprinsă să visezi.
Ai frămîntat credinţi nemuritoare în sîngele focoşilor băieţi, Care-au cules pe buze de fecioare Sărutul mîndrei tale frumuseţi.
Profetic luminezi peste dezastre Cărări ce-n zări de răsărituri pier . . . La glasurile clopotelor noastre, Ne ridicăm cu tine către cer.
îţi lămurim pe lespezi de morminte Sculptatul graiu din timpul glorios, în straturile vechi de oseminte îţi numărăm al jertfelor prinos.
Trecutul adormit şi viitorul în clipa care bate le-mpreuni: Cînd fericiţi lipim la piept feciorul îmbrăţişăm intr-însul pe străbuni.
NICHIFOR CRAINIC
Prin veacurile moarte-n suferinţă Te-am ridicat în slăvi pe-al nostru scut Şi zămislim eterna ta fiinţă Din fiecare trudă pusă-n lut.
Prin noi răsufli-n marile elanuri, Tu gemi cînd slngerările ne dor; Ci-n vestejirea noastră dorm noianuri De vieţi ce-or înflori la vremea lor.
Sus cupa morţii cu dureri amare! Sorbind-o, te vom binecuvînta; Ca riurile contopite-n mare, Noi vom muri în nemurirea ta.
POEZII ALESE 1914—1944
MAGII
V-aţi făurit un vis de-acele Ce-au fost aievea-n Canaan, Străvechi tălmăcitori de stele Sub cerul din Iran.
întinderea scîntîietoare Pălia-n adîncuri ca un fum, Cînd călăuza de vîlvoare V-a luminat a drum.
Şi-a fost că zile după zile Pe creştet steaua vă lucea, în pas molatic de cămile Călătoreaţi cu ea.
Păreau picaţi pe cer curmalii Umbrind răcoare de fîntîni; în golul mort urlau şacalii, Dar voi, trei magi bătrîni,
Sporind  din semnul peste fire Tăria cugetului slab, Treceaţi paraginile-asire Si haosul arab.
Treceaţi cu ochii-n steaua care, Cu vrăji în minunatu-i chip, Tîra trei umbre legendare Pe drumuri de nisip . . .
NICHIFOR CRAINIC
O, magi, pe curgerea de veacuri, Tremurătorul strop de foc Ni-arată căi fără conacuri Spre tainicul noroc.
Şi de-am crezut într-o minune, Dureri — potop nenumărat — Legenda voastră nu le spune, Dar noi le-am indurat.
Şi, peste măguri de ruine, Acelaşi crez vizionar Anină marile destine
De-acelaşi strop de jar.
Pe frunţi cu magica lucoare, Străbatem neguri şi viitori, Spre zarea veşnic schimbătoare Statornici călători.
Treptat se face cînt obida, Iar îndoielile — temeiu: Ne-mbracă steaua cu hlamida Cerescului poleiu.
Şi-ji fulgerarea-i diafană, Prin vremi, o, magi, vă străvedem — Cutezătoare caravană Sosind în Betleem.
MAMA DE DEPARTE
Lingă lacul larg-înfiorat şi pal, Te-am văzut în toamnă rămînînd pe mal, Profilată trist pe cerul sîngeriu, Printre foi căzute prea de timpuriu, Cu năframa-?! care căutai să-ngropi Sfâşiatul suflet risipit în stropi, Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu Lacrimile tale cad în gîndul meu: Frunze veştejite peste lacul pal Turburîndu-i veşnic sfărimatul val.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
21
SOLDAT MURIND
în fulgerarea unei străbateri ucigaşe,
Prin trupul meu trei gloanţe şi-au spintecat făgaşe.
S-a-ncovoiat spre mine milos un camarad
Şi m-a tîrît la umbră sub cetină de brad.
Eu voiu muri aicea; el a plecat-nainte;
Şi sîngele-mi ţlşneşte prin largi spărturi, fierbinte.
Adine în codru-i chiot şi iureş de asalt,
Iar inima mea scade în gîlgîitu-i salt.
Curînd, curînd, stăpîna cea neagră mă va-nfrînge Pe iarba purpurie ce abureşte-n sînge. O, soare, treci prin deset de codru foşnitor, Mîngîie-mă cu raze şi-ajută-mă să mor.
STROPI DE SÎNGE
Voi, stropi de sînge, boabe de lut înfiorate, Svîcneşte viaţa toată în voi, o, stropi de sînge, Şi veşnicia-ncape în clipa care bate Cum cerul într-un picur de apă se răsfrînge.
în pulsul vostru cîntă a lumii frămîntare Şi-n clipa care bate trăiţi un şir de veacuri, Iar inima vă-mparte ca un ceasornic care Fărîmiţează timpul în ritmice tictacuri.
Deasupra mea s-o strînge sobor de păsărele Să tînguie pădurii durerea morţii mele, Iar vîntul, de miresme şi de tristeţe plin, Va tămîia odihna voinicului străin.
întrezăresc cascade prin ramurile dese, — Le flutură spumoasa beteală de mirese Şi-n murmurul lor parcă fecioare pling în cor, Tot codrul clocoteşte de bocetele lor . . .
O, sfintă aiurare cu-nşelătoare-abateri, Ce neclintit stă totul la ultimele-mi sbateri! Natură tu, — străină de ce mi s-a părut, — Pe tine niciodată nimic nu te-a durut.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
23
CĂMIN RĂMAS DEPARTE...
M-ai învăţat, Durere, ce e să ai o tară A. VLAHUŢĂ
Dar numai tu, tu vino în cea din urmă clipa, Ca un vultur să-mi fîlfîi răcoare din aripa, Şi vaiete-n ecouri să spargi din stei în stei, Victorie, cîntată de camarazii mei!
Cămin rămas departe în zarea potopită De flăcările unui vijelios blestem, Cămin rămas departe în ţara cotropită, Ce drag ne eşti acuma cînd nu te mai avem.
Răsai în alb sub dealul pe care cresc podgorii, Pe Ungă tine drumuri aleargă-n sus şi vin, Şi-aduc cu ele, seara, din ţarini muncitorii Cînd fumegi rotocoale spre ceruri, cald cămin.
Şi tu le-nfăşuri truda cea zilnică-n velinţe Ce par multicolore făşii de curcubeu, Şi-i culci în mîngiierea străvechilor credinţe, Prin care stau de vorbă, şi-n vis, cu Dumnezeu.
Prin tine dă trecutul a veacurilor lege Solemn precum slujeşte un preot în altar, Şi vlaga vieţii, care tot alte vase-alege, A curs în noi prin tine, cămin familiar.
Şi noi, moştenitorii, o presimţeam cum vine Din gropniţile-n care înaintaşii zac. De dincolo de moarte, noi o primiam prin tine Ca cernerea luminii prin ramuri de copac.
Şi-n seri cînd focul vetrii cu volburile-i roşii Se mistuia în jocuri de umbre pe păreţi, Cu-nfiorări de taină te-nsufleţiau strămoşii Din giulgiuri de legende străluminînd măreţi.
24
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
25
Urca din fund de vremuri cărunta lor povafă Şi ni-arăta cu mina spre negresitul drum, le unde vechi troiţe credinţa lor ne-nvaţă Şi reci fîntîni de piatră spun mila lor si-acum
Şi-am învăţat din leagăn că-ti umbra ta, penalii
Călăuzesc urmaşii pe datinile lor:
Poteci pe care trece fiinţa unei naţii
Spre slava de lumină ce cheamă-n viitor . . .
Azi, poate, pustiirea furtunilor barbare A spulberat cenuşa din sfărîmatul vas, Cămin rămas departe; dar sufletul, pe care Sorbitu-l-am din tine, acelaşi ni-a rămas.
Şi covîrşind eroic durerea-ntregii naţii, Cînd se va-ntoarce iarăşi biruitor şi viu, Ca Dumnezeu in clipa întîiei lui creaţii, O ţară de lumină crea-va din pustiu.
CÎNTECUL PĂMÎNTULUI
Pămîntule rodnic, pămîntule sfînt, Tu care mi-eşti leagăn, cămin şi mormînt, Ridică spre focul aceleiaşi stele Credinţele tale, credinţele mele.
Evlavie   ţie, pămîntule bun! în sinul tău doarme trecutul străbun Păstrînd, pietre scumpe din vremile-acele, Comorile tale, comorile mele.
Cînd gemi sub copite de cal frămîntat, De graniţi duşmane adînc sfâşiat, Se sbat în furtuna mîniilor grele Durerile tale, durerile mele.
învolbură-n mine viteze puteri! Iar cînd voiu fi vrednic ţarina să-mi ceri, Pe groapa-mi uitată să creşti viorele: Iubirile tale, iubirile mele.
Din clocotul inimii stinse să-mi faci Umbroase coroane de falnici copaci, — Prin mindrele vîrfuri să urci către stele Nădejdile tale, nădejdile mele.
26
NICHIFOR CRAINIC
DURERE
Sub cenzura germană
Cum clocoteşti în suflet şi te zbaţi
Sub rînjetele paznicilor tăi
Şi vrei cuvîntu-n care să străbaţi
Şi cîntecul cu aripi de văpăi!
Tu, cea născută din mîndrii strivite,
Tu, cea crescută din mînii sfinţite,
Durere vinovată
Că neamul mieu ţi-e tată!
Te strîng în lanţuri de tăceri tirane
Şi-n suflete ca-n temniţă te-nchid.
Otravă îţi aruncă peste ram, Dar glasul ţi-l ucid. Şi zbuciumele tale-nnăbuşite Doar inimile noastre le aud. Pămîntu-n care te frămînţi robit e Şi-npurpurat de sînge ud. O, ziua, ziua care va veni, Cînd tu biruitoare vei ţîşni Ca păcura aprinsă dintr-o sondă, Ca vijelia-n larguri vagabondă Şi cerul ţării mele-l vei străbate Cu tragice cîntări de libertate!
Tu, geamătul ce nu se mai ogoaie, Tu, vinul nou ce spumegă-n butoaie, încins în cercuri care rob îl ţin, Durere, sfîntul răzbunării vin, Durere, vilvătaie nevăzută Ce duduie în marile cuptoare, Tu fierbi în inimile noastre, mută! Ne arde furtunoasa ta dogoare,
Ne arde cu blestem
Că buzele uscate nu putem
Să le muiem în cupa de răcoare
A numelui tău !
Cu lacrimile-n ochi fulgerătoare,
Cu gîndul de jăratic,
Te fericim, bătrîne Prometeu,
Erou în veac de leacuri singuratic !
Ai îndurat osînda unui zeu,
Dar n-ai ştiut blestemul cel mai greu:
Cînd şoimii îţi rupeau din măruntaie,
Tu-nlănţuit de steiuri cu verigi
Te răcoreau de-a chinului văpaie,
Că-ţi rămăsese glasul, revolta să ţi-o
28
NICHIFOR CRAINIC
ÎNTOARCEREA
Iar cînd s-or întoarce, teferi, la câminuri Fîlfîind în soare steagurile sfinte, I-or primi cu frunze verzi în baldachinuri, Cu ghirlănzi şi jerbe li-or ieşi-nainte. într-o-mbrăţişare vor uita tot răul, Petrecuţi de imnuri, doine şi urale; Cerul va surîde, luminîndu-şi hăul Peste sărbătoarea zilei triumfale.
din volumul
Şi cînd s-or întoarce, palizi, mucenicii Mursicaţi de moarte în vîrtejuri dîrje, GoaV avînd din umăr mîneca tunicii, Sprijinindu-şi lipsa de picioare-n cîrje, Măreţia jertfei va pluti în aer; Sărutînd cucernic semnele de rane, I-or primi-n tăcere, fără plîns şi vaier, Cum primiau, pe vremuri, mîndrele Spartane.
Dar cînd s-or întoarce. .. Doamne, fie-ţi milă,
Cînd se vor întoarce veşnicele nume
Ale celor care s-au făcut argilă
Şi-t aşteaptă totuşi prunci, femei şi mume,
Fie-ţi milă, Doamne, că nemîngîiaţii
Cercetează zarea, speră şi suspină,
Zile după zile, aşteptînd plecaţii
Care niciodată n-au să mai revină.
30
NICHIFOR CRAINIC
ŞESURI NATALE
Voi, şesuri nesfîrşite sub ceruri largi de vară, Ca ele liniştite şi luminînd ca ele, Pe-aici îmi înfloriră si-aici se scuturară în mersul vremii, macii copilăriei mele.
întinderile voastre cu ondulate linii Pe lunga-nvălurare a holdelor mănoase Domol se desfăşoară sub tremurul luminii Şi pier într-ale zării adîncuri vaporoase.
POEZII ALESE 1914-1944_
31
Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtună, Simţirea-mi curge fără învolburări de valuri Cum ale voastre ape se-mpacă şi se-mbună Cu lunga-mbrăţişare a celor două maluri.
Şi-n sufletu-mi cu doruri învăpăiate, care Cuprind nemărginirea întinderilor voastre, Sînt visuri fără nume ce chiamă-n depărtare Ispititor ca Fata-Morgana-n zări albastre.
Şi rîurile, care sar sprintene la munte Şi-şi prăvălesc spumoasă năvala lor, cînd ies Aici, pe unde nu e o piatră să le-nfrunte, Adorm în mersul leneş al netedului şes.
Amiaza obosită se toropeşte în zare, Albeşte uriaşă pe largile tarlale Şi-n pacea dogorită de-a verii-nvîlvorare Ea zace-n infinitul nelămuririi sale.
Purtînd poveri de roade, trec carele greoaie Cu boi blajini dealungul prăfoaselor şosele Şi doina, care-n focul văzduhului se moaie, îmi cade-n gînd cu vremea copilăriei mele.
Voi, şesuri dulci ca lenea şi largi ca nesfîrşirea, Cu depărtări pe unde mirajele tresaltă, Şi sufletu-mi în care vi se răsfrînge firea L-aţi legănat cu rîuri şi-amieze laolaltă.
32
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
POETUL
ROMĂN1TELE DIN VALE
De mic, o, tată, m-ai crescut în dorul De-a tălmăci a firii largă carte, Mi-ai revărsat în inimă fiorul Cîmpiilor desţelenite-n Marte.
M-ai dus în faţa zărilor deschise Şi soarelui i-am îndurat arsura, In sufletu-mi buchetele de vise Au înflorit cînd înflorea răsura.
Cînd tu arai c-un tril de doină-n gură Sub arcul cerurilor unduia te, Am învăţat a versului măsură Din simetria brazdelor arate.
Din sborul ce-l grăbeşte ciocîrlia Am învăţat aprinsele avînturi Şi ritmul, care naşte armonia, Din legănarea grînelor în vînturi.
Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvara, A ţarinii mănoasă poezie; Eu, grea dar dulce, mi-am primit povara De-a zugrăvi divina-i măreţie.
Şi-n vis, cînd noaptea îşi resfiră-n slavă Luciosul păr gătit cu flori de aur, Prielnicele zîne din dumbravă Mi-aduc zîmbind ghirlande verzi de laur.
Tu le vrei, sînt flori de vară ale veseliei tale,
Romăniţele din vale.
Cale lungă e de-aici
Pînă-n valea cu fîntînă
Care-aruncă-n jghiab o vină
Grea de apă
Unde ziua mi s-adapă
Rîndunici.
Acolo, din iarba verde cum răsar,
Cu un sîmbure de aur pe-al corolei alb râsfrînt,
Ele par,
înflorind din negre-adîncuri, rîsul bunului pămînt.
Şi de-aici, de la răscruce, Apucăm poteca lină Care duce Pe colină
Şi coboară-n valea lor,
Şerpuind prin revărsarea griului susurător.
Iată cum din lanul galben se ridică pătimaşi Maci rotunzi şi-nvîlvoraţi
Cari-n dorul lor de tine vor să-ţi cadă fărîmaţi
Sub ucigătorii paşi;
Dar în urma ta s-apleacă trişti şi grei
Că tu nu te uiţi la ei.
Iată, iarăşi, albăstrele cu învoaltele lor jerbii,
— Limpezi picături de-azur
Sprijinite-n vîrful ierbii, —
Şi-n apusul care curge peste-al griului susur,
Toate-n urma ta s-apleacă triste, grele
Că tu nu te uiţi la ele.
34
NICHIFOR CRAINIC
Şi poteca ne coboară după mers de ore-ntregi...
Tu, cu degetele pale, Dornică o să culegi Romăniţele din vale . . .
Dar, copilă, vezi tu bine: Mîini streine
Le-au cules de n-au rămas
Şi-au zădărnicit obida ostenitului tău pas.
Scapătă-n amurg şi-n jale Valea veseliei tale;
De pe marginea fîntînii nu mai sboară rîndunici. — « Oh, frumoasă e poteca ce ne-aduse pîn-aici! » Şi-n regretul tău tîrziu, Maci răsar şi albăstrele ca din lanul auriu.
POEZII ALESE 1914—1944
AMIAZA
Din zorii dimineţii şi pînă adineauri
Se-nveseli văzduhul de ştrengării de grauri,
Şi ciocîrlii in aer văzui cum îndoiesc
Din cîntece şi sboruri frinturi de arabesc.
Şi grînele, mişcate de mini aeriene,
îşi clătinau comoara şi mii de buruiene
Cu spicele de aur cîntară-n simfonie . . .
Acum din cer apasă o grea monotonie.
Le-a înnecat pe toate o linişte profundă,
Deserturile zării lumina le inundă.
Colinele-albăstrite şi-nvinse de dogoare
Molatica lor lene şi-o trîndăvesc la soare.
Sorbind nemărginirii visări de raze pline,
Dorm toate-acum, — e clipa uitărilor de sine.
în aerul ce fierbe în unde săltăreţe,
Din repezi tot mai repezi, din creţe tot mai creţe,
Se risipeşte parcă tot sufletul naturii
Topit de ne-ndurarea luminii şi-a căldurii.
Ca din fîntîni ascunse în tainiţele firii
Curg slobode pe lume tăcerile-adormirii
Şi-n greaua lor năvală treptat au aiurit
Vieaţa-mprăştiată în largul nesfîrşit.
POEZII ALESE 1914—1944
UN CÎNTEC PE SECETĂ
Apusul adunase din larg vîlvoarea verii Şt cînd aprinse cerul de-amurg în vîlvătâi, Departe-n fumuriul nelămurit al serii Un cîntec de durere se tînguia pe văi.
Plîngea în el livada şi ţarina bolnavă Şi boarea care-adoarme pe măguri de hotar Şi tremurau susururi de veştedă otavă Şi desnădejdea muncii trudite în zadar.
COPACUL
înnalt şi-ngîndurat ca visătorul, Stînd între cer şi-ntre pămînt stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul.
Cînd seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adîncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că~n mine năvăleşte dorul Pâmîntului de-a fi mai lîngă cer.
Iar cerul peste vîrftil meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie.
Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pâmîntului trudit.
II repetau departe ecouri plîngătoare Şi neştiind anume din care parte vin, Părea că, adunîndu-l din arsele ogoare, îşi respira pămîntul, prin el, un lung suspin.
Urcau tristeţ de moarte din inima naturi: Şi se topiau în plînsul aceleaşi doiniri, Cînd ziua, leşinată sub clocotul căldurii, Murea pe culmi, în cele din urmă pîlpîiri.
Şi cum treceam prin seara aceea de suspine, Pustiul ei umplîndu-l cu desnădejdea mea, Părea că se desprinde tot sufletul din mine Şi moale, în neştire, cu cîntecul plutea.
Plutea: în gol , pe valuri de cînt îndurerate, Tu, suflet fără razim şi fără căpâtîi, Ca palele de neguri în aer atîrnate, Pe care boarea serii le leagănă pe văi.
38
NICHIFOR CRAINIC
ROMANŢA VERII
Ţi-aduci aminte  vara cînd tînărul noroc Ne pîrguia iubirea cu dogoriri de foc? Rotunda nesfîrşire de-azur ne-nfăşura, Şi albul feţii tale de dor se-mpurpura.
Făptura ta cu linii curgînd în mlădieri Şi cu mişcări agale topite-n adieri Se profila armonic pe dulcile-arătări De dealuri ondulate în adincimi de zări.
Te dăruise firea cu farmec ne-ntrecut Şi, bună ca pămîntul din care ne-am născut, împrăştiai în preajmă un har nelămurit De roade pîrguite pe dealul însorit.
Colină înflorită sub cerul străveziu, Visind în văl de ceaţă subţire şi-albăstriu, Te-nvăluiam, frumoaso, ca-ntr-un fantastic fald în larga revărsare a sufletului cald.
O boare răcoroasă din umbra de molizi Mi te-a făcut deodată frumoşii ochi să-nchizi Şi-n fîlfîirea clipei, adînc ai suspinat, — Pe gura ta, suspinul eu trist l-am sărutat.
Şi-n vara cînd un soare fecund ne-nfăşura
Şi inimile-n pirgă de dor le-nflăcăra,
Ni-am presimţit ca-n ceaţă de toamnă şi-n pustiu
Norocul nostru, scumpo, brumat de timpuriu.
POEZII ALESE_1914-
-1944
39
StfRŞ\T DE VARĂ
De-o vagă-nduioşare pleoapa ni se moaie Cînd trece-n zare cea mai tîrzie rîndunică, Iar August, ca un arbor, de zile se despoaie, De zilele-i răscoapte ca roadele ce pică.
Să ne gătim de ducă, frumoasa mea, de-acuma ! Prin păr începe toamna foi galbene să-ţi puie, S-a veştejit colina şi va să cadă bruma Pe urma ta-nsemnată în lut pe cărăruie.
Din tot ce-a fost o vară, un farmec va rămîne Şi va sosi din urmă, mereu să ne-mpresoare Molatic ca un susur de legănate grine Cînd le încinge vîntul cu fire lungi de soare.
Şi-n seri cînd ploaia rece va bate în obloane, Ne-o fermeca la vatră văratica zăbavă, Printre mîhniri ivindu-şi fugarele icoane Ca printre arbori, toamna, o luncă de otavă.
Că-n sufletele noastre, deschise-odinioară Cît străşinile zării ce se plecau departe, Vom fi cules din larguri învăpăiata vară Ca un bujor sălbatic pe care-l stringi în carte.
1
POEZII ALESE 1914—1944
CULES DE VII
CÎNTEC DE TOAMNĂ
Voi, plopilor galbeni, aprinse făclii Ce ardeţi în zarea deşartei cîmpii, înalte şi fumegătoare feştile De veghe la moartea frumoaselor zile ! Dar moartea cu aripi de ceaţă v-atinge Cînd vîntul vă bate şi ploaia vă stinge, Iar frunza tîrzie, din rară mai rară, Stropeşte pămîntul cu picuri de ceară; Stropeşte pămîntul încet, pînă cînd Tulpinele goale-or rămîne-ncurînd, Pe zarea deşartă a moartelor zile Siînd negre ca nişte scrumite feştile.
Podgoria şi-a tras un văl august De purpură, rugină şi văpaie, Iar strugurii par ugere bălaie Cu sfîrcurile doldora de must.
Culegătorii toarnă din hîrdaie Şi-mi dau din veselia lor să gust, — E-al viţelor bogat olocaust Şi-un dor tomnatic rîsu-mi întretaie.
Podgorie rodind cu prisosinţă, Tu viaţă, poamă nesdrobită-n lin, Aş vrea cu o năpraznică voinţă,
Ca strugurii într-un pahar de vin Să te strivesc pe toată-ntr-o credinţă Şi-n ea să sting al lumilor suspin.
42
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
43
TERŢINE PENTRU MÎNA TA
Am poposit pe panta-nfiorată De soarele ce-n ochi îţi tremura Şi mîna ta mlădie, luminată
Ca un grumaz de lebădă, lira Pe fruntea mea o dîră de jăratic Era o zi de vară şi era
BERZE
De larguri obosite, dorm, albe-n noapte, sus, Ori poate picotează cu gîndu-n lume dus, Poate visează ţara eternei primăveri, Cu legănate cuiburi în vîrf de palmieri;
Cu nopţile de aur, cu zilele fierbinţi, Cu gîrle care-adapă gazelele cuminţi, Cu portocalii mîndri, care înfloresc mereu Cu leneviri de sboruri în caldul Alizeu. . .
O, cît de ne-ndurată e depărtarea grea ! De ce-au venit atuncea din nou în ţara mea, Ori poate şi pe ele le mîna dinnapoi Acelaşi dor de ducă ce stăruie în noi,
Aceeaşi năzuinţă de-a fi unde nu eşti, De-a prinde nălucirea pe care-o bănuieşti, Aceeaşi sete oarbă de-a căuta ceva Ce poate n-are umbră decît în mintea ta !
Un vînt îndeminatic şi molatic Ş-in păr îţi răsfira îmbătător Mirosul viu al cimbrului sălbatic.
Sub braţul tău visam şi mi-era dor Şi tot mai dor de degetele tale Să mă topesc in desmierdarea lor.
Părea că-n floarea mîinii tale pale Setoasa inimă mi s-a-ngropat Ca o albină-n pîlnii de petale.
Iar împrejur, părea redeşteptat Şi smuls de-a ta fermecătoare mină Un dor cu dorul meu îngemănat:
Ca namile tîrîndu-se-n ţarină Din largul zilei ce le-nfierbînta Colinele culcate într-o rînă
Cersiau, setoase, desmierdarea ta.
POEZII ALESE 1914—1944
45
TERŢINE PENTR-UN ARBORE
Cum stai aici din veacuri legendare Şi păsările cerului le creşti Sub vaste coviltire de frunzare,
Tu pari un patriarh ce stăpîneşti Cu seminţia ta de cîntăreţe Nemărginirea vieţii cîmpeneşti.
DIMINEAŢA DE MAIU
Pe umerii colinelor din zare Se despletesc şuviţe de lumină, Cristalul bolţii, aburit, se-nclină Pe-a rîurilor albă respirare.
Iar huma se mlădie moale, fină Şi-mi tipăreşte pasul pe cărare. Văpaia trandafirilor tresare Cînd adierea printre foi suspină.
Ce duh îşi suflă oare-nfrăgezirea
Pe-această dimineaţâ-nrourată ?
Mă simt crescînd din lut cu-ntreagâ firea
Şi parcă astăzi e intîia dată Cînd scoate din nimic Dumnezeirea Plămada vieţii-11 spaţiu modelată.
Sălbatica naturii tinereţe Prin miile de frunze o respiri Şi soarelui, măreţ, îi dai bineţe.
Cînd, deşteptat de-ntiile sclipiri, Arunci, din cuiburi, în prelungi ecouri, O grindină de repezi ciripiri.
Imensitatea bolţii, pîn-la nouri, Cu sboruri ca săgeata o despici. De bura bucuriilor te-nrouri.
Apoi gigantic braţele-ţi ridici S-aduni din largul vînăt pe-nserate Poporu-mprăştiat de păsărici.
O, clipa asta cînd, reînturnate, Se potolesc pe cîteo rămurea Cu stelele prin frunze strecurate,
De-aş fi avut-o poate-n viaţa mea, Bătrîne patriarh de sburătoare, Eu n-aş rîvni la farmecul din ea !
46 NICHIFOR CRAINIC
Că-n vremi am adumbrit şi eu popoare De năzuinţi —■ şi-n suflet le purtam Prin frunze de simţiri tremurătoare.
Clnta un cuib pe fiecare ram
Şi dulcea păsărelelor povară
Pe crengi de gînduri lin o clătinam.
Dar cînd spre răsărit se avîntară, Svîrlind în spaţiu ciripitul viu, Mi s-au topit in zarea solitară.
PLOAIE CU SOARE
Şi-n urma lor, pe cerul sîngeriu, Vulturi greoi plutiau în rotocoale . . . De-atunci, te-nalţi, o, sufiete-n pustiu
Cu ramuri veştede şi cuiburi goale.
48
NICHIFOR CRAINIC
VARUL DIONIS
Şi la cronică e scris Că Romanii vechi avură Vieţii straşnică măsură. Şi ştii, vere Dionis, Că cetăţi cu tari duşmani Se zdrobiră de virtutea Cumpătaţilor Romani.
Şi mai scrie la istorii De vitejii aciuaţi Pe sub poale de Carpaţi Coperite cu podgorii, Că la ei şi rob şi şef îmbătaţi de vin deavalma O duceau tot într-un chef.
Tu, fiind o-mpletitură Toarsă din Romani şi Daci, Doi potrivnici — îi împaci într-o singură făptură: Eşti la muncă un viteaz Şi-un Roman răsare-n tine Dimineaţa, — cînd eşti treaz.
Dar cînd vinul cu aroma Te ridică-n slăvi de vis, Drept e, vere Dionis, Că, uitînd de maica Romă, Şi de garduri sprijinit, Treci prin Sarmisegetuza Ca un Dac desăvîrşit.
POEZII ALESE 1914—1944
49
PLOAIE CU SOARE
Se lasă vara-n zile lungi şi rare O ploaie liniştită şi egală, Iar soarele şi-apleacă faţa pală Prin străvezimea ei, către-nserare.
Şi-n picurii ce cad a oboseală Pe umeda naturii dezolare, Prelung răsfiră razele solare O veselă sclipire de betală.
Priveşte minunata-ntretăiere A firelor de apă şi de soare Ţesînd surîs şi plîngere-n cădere.
E-atîta vrajă, suflete, în ele, Că razele prin ploaie lucitoare Sînt zîmbetele-n lacrimile mele.
NICHIFOR CRAINIC
DE PROFUNDIS
Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare.
ARTA Şl IUBIREA
Cu deopotrivă vrăji mistuitoare Voi amîndouă vă-mpletiţi în mers: Ne doare dulce un suris neşters Cum cizelarea unui vers ne doare.
Dar din adîncul miilor de ani,
Tot ce-a mocnit in voi — frumos şi mare —
Irumpe-n mine ca o-nvîlvorare
Spre ceru-ncins în sboruri de vultani,
în sînge mi-arde dorul vostru scris; Urcaţi, prin mine, către biruinţă, Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s,
Dar muzica sonoră dintr-un vers Şi ritmul  inimii tremurătoare Ne toarnă-n suflet marea sărbătoare A armoniilor din univers.
Slăvite fiţi deapururea şi sfinte,
Voi, forţe ale artei şi iubirii;
Voi ardeţi raze-n plînsul omenirii, —
Vă răzbunaţi, că-n tinăra-mi fiinţă
A pîlpîit lumina unui vis
Şi s-a zbătut suprema năzuinţă.
Senine flori pe-o jale de morminte, — Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte Eternul zîmbet al Dumnezeirii.
NICHIFOR CRAINIC
rr
POEZII ALESE 1914—1944
53
PĂIANJENUL
Stă pînza-ţi diafană ca o rază Pe-un ram ce pe prăpastie se-nclină, Iar noaptea prinde-n ea o bură fină Pe care dimineaţa o perlează.
Trăieşti plutind în legănare lină Pe hăul ce sub tine surd vibrează; Cînd vraja tainei lui te-ncătuşează, îţi torci un fir ca firul de lumină.
Şi te cobori în adîncimea vagă. . . Dar dorul ramului din nou te-avîntă Pe firul tors din propria ta vlagă.
Şi fericită eşti trăindu-ţi visul,
Insectă mică ce domini abisul,
Cînd noi privindu-l numai, ne-nspăimîntă.
CĂDERI
Şuvoaiele de munte cu apa care cade, Lucind fulgerătoare spre-abisul de sub stîncă, Desfăşură căderea spumoaselor cascade Cu-atîta mai măreaţă cu cît e mai adîncă.
Şi-asemeni unor gînduri ce pe-nălţimi domină Şi-apoi s-aruncă-n haos adîncul să-i măsoare, Brăzdează universul lungi dîre de lumină Pe urma prăbuşirii de stele căzătoare.
Tu viaţa mea, ca toate, menită să te-absoarbă Surpările ce umplu tristeţea lumii noastre, O, de-ai putea să fulgeri şi tu prin noaptea o Ca splendida cădere de ape şi de astre!
POEZII ALESE 1914—1944
55
EPILOG
i
TERŢINE PENTRU PRIETENI
Să bem, prieteni! Cine ştie, miine, Cînd vor veni talente mari şi noi, Din truda noastră ce va mai rămine?
Ne-o-nvălui uitarea-n umbre moi; Dar moartea cînd va fi să ne despartă, Eu vreau să fiu întîiul dintre voi.
Ce-nseamnă gloria? O cupă spartă! De spuma ei postumă nu mă tem Că timpul dintr-odată o deşartă
Asemenea paharului ce-l bem. în veci n-ajung egale între sine: Ce sîntem, ce voim şi ce creem.
Tot una mi-e prieteni! Ştiu eu bine, Cînd voiu dormi, de mult, în ţintirim, De cintecele mele şi de mine
Vor zice alţii: «.. . A, ne amintim, —
Nichifor Crainic în literatură
A fost un nume, dintr-un pseudonim».
Iar voi veţi fi bătrîni, cu mintea sură, Şi-nţelegînd că, dacă arta nu-i, Iubirea-n viaţă-i singura măsură,
56
NICHIFOR CRAINIC
Veţi apuca poteca de pe grui Pe-o toamnă ca şi asta de tîrzie, Şi-n inimă cu amintirea lui,
Sub ăst  umbrar de viţă ruginie, Veţi închina şi pentru cel plecat Grăind cuvinte de prietenie.
...Eu voiu dormi deapururi împăcat.
din volumul ŢARA DE PESTE VEAC
POEZII ALESE 1914—1944
59
ŢARA DE PESTE VEAC
Spre ţara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, —
Numai lamură de gînd,
Numai suflet tremurînd
Şi vislaş un înger.
Spre   ţara de peste veac Nesjîrşire fără Jeac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului Pururea de strajă.
Sus ! pe sparte frunţi de zei, Şovăielnici paşi ai mei! Piscuri de-ntrebări — momii Să-mi rămînă sub călcîiu Şi genuni de zare !
în ţara lui Lerui-Ler Năzuiesc un colţ de cer. De-oiu găsi, de n-oiu găsi Nimenea nu poate şti — Singur Lerui-Ler.
CÎNTECUL DUNĂRII
Dunăre, Dunăre, drum legănat, Drum fără pulbere şi fără leat, Du-ne spre apele mediterane Dorul izvoarelor după oceane.
Dunăre, Dunăre, drum către larg, Valuri de valuri în goană se sparg, Neamuri de neamuri cu valul şi vîntul. Noi —> stăm cu doinele şi cu pămîntul!
Dunăre, Dunăre, drum fără glod, Du-ne vapoarele grele de rod, Inima neamului nostru e-n grine: Dăruie-o lumii flămînde de pine.
Dunăre, Dunăre, drum de alean, Du-ne izvoarele către ocean, Scaldă-ne sufletu-n nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
IISUS PRIN GRÎU
Prin griul copt, pe unde-aleargă şerpuitoarea mea cărare Ce scăpată departe-n aur de glorioasă înserare,
Mi s-a părut că treci, Iisuse, precum   treceai pe vremea ceea Gustînd în mers prietenia pescarilor din Galileea.
Pe părul tău, încununîndu-l, juca o flacără bălaie Şi soarele muia veşmîntul drumeţilor în vîlvătaie.
Vorbeai... si inimile toate Se aninau de vorba ta Şi le purtai ca o podoabă de ciucuri prinsă la manta.
Că vorba ta era mai dulce ca rodiile din Edom Şi-nomenia dumnezeirea şi îndumnezeia pe om.
Treceai... şi sîngera în tine prigoana crudelor sinedrii. în zări vă aşteptau gigantici, cu crengi ocrotitoare, cedrii.
Iar eu părea că merg în ceata de ucenici şi ucenice Şi sfarăm şi eu, pentru cină, cu palmele-amîndouă, spice.
Eram, socot, prea midt al lumii şi prea puţin al vremii tale Că pămînteana grijă, Doamne, m-a-ntîrziat, stingher, pe cale.
Pe-acelaşi galben grîu coboară acelaşi glorios apus, Dar n-aud vorbele-ţi pe care evangheliştii nu h-au spus.
Trecură veacuri, şi cu ele că treci din nou mi s-a părut Şi-ţi caut urma luminoasă în lutul moale s-o sărut.
NICHIFOR CRAINIC
RECULEGERE
Drumuri cu domoale întoarceri acasă, Asfinţit de soare pe lame de coasă, Prosternări de sălcii şi mesteacini, boare De azimă caldă scoasă din cuptoare, Aburit de inimi cîntec tremurat, în urmă departe deal însingurat, Seară ca o rasă de călugăriţă înnegrind tăcut pe braţe de troiţă Răsărit de stele, umbră de grădini, Suflet de crăiţe şi de rosmarini. . .
Şezi puţin pe culme să privim de sus Hornurile fumegînd, după apus; Fumul casei noastre-n marginea cealaltă E mai-nalt şi face seara şi mai-naltă; E mai drept şi mai albastru şi mai clar Parcă tămîiază stelele de jar.
CÎNTEC DE PESCAR
îmi pari un păstrăv auriu Prin apa vremii fulgerînd Şi săgetînd Talazul străveziu.
Adesea te opreşti în vad
Şi braţele spre tine-ntind,
Dar ele şovăie şi cad:
Eşti prea frumos ca să te prind.
Eu stnt pescarul răbduriu Şi ţintuit pe mal De tine —■ fulger auriu Adus de val şi dus de val.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
65
TERŢINE PATRIARHALE
O, lasă — visul alb din anii duşi — îmi pare că se pleacă rîzătoare Pe-al Argeşului leneş lunecuş.
Albastru cer şi cîmp bătut de soare
Şi rapiţă-nflorită-n luna maiu,
Ce schimbă şesu-n mare de vîlvoare.
Şi de-ar fi fost să fii cum nu erai, Uniţi ca două versuri într-o rimă Prin tine eu, prin mine tu trăiai
Acolo-n casa albă şi intimă, Sub crengi încovoiate de belşug, Pătrunşi de-adînca viaţă unanimă.
Cu gîndurile-albine care fug
Şi fericirea noastră — strop de miere —
Din inima cîmpiilor o sug.
Cu nopţi păienjenite de veghere în care tu să teşi din borangic Ştergare fine ca o adiere
Să-mbraci icoana vr-unui mucenic Cum mama mea făcea odinioară Cînd eu eram neştiutor şi mic.
Şi călători trudiţi pe drum de ţară La noi să poposească rînd pe rînd Să guste vorba ta familiară.
Zăvozii noştri să-i privească blînd
Cu ochii umeziţi de duioşie . . .
Şi-n praf, printre drumeţi, amestecînd
Dumnezeeasca lor epifanie, Ca-n vechile balade ciobăneşti Sîn-Petru cu Moş-Dumnezeu să vie;
Şi tu, la fel de bună, să-i cinsteşti Cu miere şi cu azimă bălană Ca pe-orişicare oaspeţi omeneşti.
Iar ei, cu stropi scînteietori, pe geană, Să rîdă dulce-n barbă —< oarecum De neştiinţa noastră păminteană.
Şi sub amurg să plece iar la drum. Din zări adinei solarul jărăgaiu Să-i tăinuie-ntr-o glorie de fum ...
O, de-ar fi fost să fii cum nu erai. *.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
CÎNTEC DE MUNTE
Cu bradul mă absoarbe-naltul cer Şi cînt. cu scorbura cind vînîul bate, Dorm cu tăcerile-n singurătate Şi cu ecoul pe coclauri pier.
Mă-mprăştii cu lumina ce se pierde Strivită prin frunzarele de sus în codrul ce din zori pînă-n apus Miroase-a putred şi miroase-a verde.
Cu piscul razim nori de fruntea mea Şi zac în văi cu florile deavalma, Cu ramurile-ntind spre boltă palma Să legăn păsări, ca-ntr-un cuib, in ea.
Ferigă ce te zbaţi fără-alinare,
Eu vreau pe stînci cu muşchiul să râmîn.
Dar cu izvoarele m-adun şi mîn
Cu ele către mare, către mare.
AMIAZĂ
în arie sint stoguri şi auie maşina. Mir agii depărtate îşi vîntură lumina.
Puzderie de gînduri cu griul vînturâm Şi aerul de flăcări abia-l mai respirăm.
Curg toropeli topite ca plumbul, din tărie, Burează oboseală pe fruntea singerie.
Dar arşiţă e-atîta că soarele de jar
Şi el îşi şterge faţa cu-un nor ca un ştergar.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
ELEGIE
l
Aceste vlrfuri de molid Ce picură-n văzduh răşină, Aceste viţe ce se-nclină Viitoare verde peste zid Eu miine n-am să le mai văd, Eu mîine n-am să le mai văd.
Aceste stele-căzătoare Surpînd din cer vremelnicii, Aceste cupe străvezii Brumate sîngeriu pe buze Eu mîine n-am să le mai ştiu, Eu mîine n-am să le mai ştiu.
Aceste mîini prieteneşti
Într-ale mele cald lăsate
Cu inima ce le străbate,
Aceste mîini prieteneşti
Eu miine n-am să le mai strîng.
Eu mîine n-am să le mai strîng.
Şi-aceste cîntece pe care Le cînt cu jumătate glas, (Aceste vetre unde las Cenuşa flăcării fugare) — Eu miine n-am să le mai cînt, Eu mîine n-am să le mai cînt.
JGHEABUL
S-au stins atîtea basme cu bătrinii
Şi ani şi frunză-n mii au putrezit,
Dar suflet viu din sufletul fîntînii
Străvechiul lemn cu muşchiu mi l-a-nverzit.
Din ce adîncuri fără capăt saltă
Eu nu mă-mtreb, dar caut
Să-l ţin curat de mîlul de pe baltă.
Din gura de răcoare a fîntînii
Îmi curge ca un cintec printr-un flaut;
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —
Eu îl primesc să-l dărui
Oricui
Şi fiecărui.
Amiaza bate-n neteda cîmpie Ca-ntr-o tipsie argintie; Dogoarea fumegă talazuri moi. E ceasul ars şi setea însorită Se tînguie în mugete de boi. Pripită, dogorită, S-adună-n mii
De turme, de cirezi, de herghelii Bălăngănind tălăngi tărăgănat Şi-o jale toropită, de argat. Te-apropie şi bea, făptură arsă, Că apa mea ce trece nu se trece — Cu cit o sorbi mai vie se revarsă Şi tremură mai rece !
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
71
Din gura de răcoare a fintînii
îmi curge ca un cîntec printr-un flaut,
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —.
Eu o primesc şi-o dărui
Oricui
Şi fiecărui.
Dar setea de pe cîmp s-a ridicat
Şi din albastrul gol
Cad păsări leşinate-n rostogol
Mai jos, mai răsfirat
Pe sinilia   cerului perdea,
Şi coborînd cu ea,
Par ciucuri grei ce s-ar fi spinzurat De tivul ei — şi-i moaie-n apa mea. Şi beau şi iarăşi suie:
Avînt răsfrînt o clipă în unda mea verzuie . . Dar cum se duc şi ciripesc în zbor, Stropindu-şi bucuria din aripa fugară Pe nesfirşitul zîmbet al cerului de vară, E apa mea stropită în ciripitul lor.
Din gura de răcoare a fîntînii
îmi curge ca un cîntec printr-un flaut,
S-asvîrle-n melodii de vălurele,
Alunecă pe  nodurile mele
Şi gîlgîie-n gurguiu —
Eu o primesc şi-o dărui
Oricui
Şi fiecărui.
MOLIMĂ
Un dangăt rar de clopot umbreşte peste sat. Salcîmii sînt în floare şi molimă e-n sat.
Cu soarele pe creştet şi frunţi tăiate-n dungi, Ei sapă gropi alături cit leagănul de lungi.
De ce te-arăţi puternic in moarte, Doamne, şi-n jelanie de mame sfir site in leşin?
De ce ucizi rodirile-n mugure mijind
Şi n-aştepţi ceasu-n care, răscoapte, se desprind?
Vezi tu: aceste braţe au strîns şi-au legănat; Acum par ramuri care de flori s-au scuturat.
Vezi sinii: adăpară cu lapte cald şi viu; Fîntîna lor va curge deacuma in pustiu.
Un dangăt greu de clopot umbreşte peste sat; Nori albi din nesfirşitul albastru s-au lăsat
Şi parcă ancorează, iar satul e un port La margine de ceruri, cu clopote de mort.
Şi pleacă iarăşi norii ca floarea de salcîm: Corăbii încărcate pentru cellalt tărîm.
72
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
SUB CURCUBEU
Cu şuiere de lame pe arcer,
Furtuna răbufnită-n gol
îşi ascuţea tăişul crunt pe cer.
Şi noru-n ea căzuse mototol
Ca pasărea sorbită
în vîlvătăile unui pîrjol.
Părea o minge repezită
Din margine în margine de cer
De-un braţ de vijelie-nnebunită.
VILA BLANCA
La vila omului bogat Ce-nfruntă apele fudulă, Dulăi cu rinjet galben bat, Fac noaptea inşi de caraulâ.
Şi vulturii furtunii l-au rupt cu cioc de fier. Şi fulgerul i se-mplînta mereu în trup, ca un hanger.
Apoi căzu-n adînc furtuna — scurt şi greu — în hău rămase norul, leşinat, Sub curcubeu.
Cu plumbul suferinţii încărcat, Strivit şi vînăt şovăia în vid Aerianul naufragiat.
Dar de din jos, deodată, prin zări ce se deschid, Un munte — ca o milă imensă, de granit — Spre nor îşi-nalţă umărul arid.
Şi fu o clipă de surîs nemărginit Cînd,   doborît de chin, s-a răzimat Un nor plăpînd de-un munte de granit.
Odor de marmură, înscris Pe-albastre nesfirşiri în poarnă, L-a fost clădit şi-apoi l-a-nchis Stăpîn ce nu se mai întoarnă.
Cînd treci durerea să-ţi îngini Cu forma vilei lui fudule, îl simţi doar cum te latră-n cîni, Te fluieră prin caraule.
Şi gîndul tău însîngerat S-amestecă deavalma-n mare: Desnodămint nemăsurat De vuiet şi de zbuciumare,
Talaz şi gind şi uragan Limanu-l muşcă să-l dărîme, Odorul lui marmurean Să-l spargă ţăndări şi fărime.
74
NICHIFOR CRAINIC
75
CÎNTECUL APEI
La tine, Doamne, nu mă-nalţ Cu   muntele lucid în smalţ: De piatră e, iar se scufundă Nisip mărunt sub apa scundă Precum a focului nălucă Tot valul apei o îmbucă.
La tine, Doamne, nu m-avînt Pe-al vîntului desnodămînt, Balaur care-nghite spaţii, Dar tîrîtor sub constelaţii, Ce cade prăvălit din zbor De abureala unui nor.
Cu stropul, Doamne, mă ridic, Mai tare cu cît e mai mic: E Sfarmă-Piatră, Stinge-Poc, E Pringe-Vînt, e-n orice loc, Subpămîntean. aerian, Şi e izvor şi e ocean,
Murmură-n rîu şi-n mare geme,
E tinereţe peste vreme,
Din nori închipuie icoane
Şi spânzură de bolţi amvoane
Ca voia ta pe cer să steie
Prin fulgere şi curcubeie.
GLAS DIN CÎMP
Cu stele in suflet scuturate
Pornesc in zori
Cînd tremurul de foi înrourate
\
Fărîmiţează limpezimi supţiri
De aer fraged —
Copacii mă stropesc cu ciripiri.
Eu rîd cu rîsul plin ca rodu-n clăi Şi nesfîrşit ca hohotul luminii Pe buze umede de văi.
Şi plîng ades pămîntul cînd l-aud
Sub arşiţă gemînd —
Aş vrea cu ploaia plînsului să-l ud.
Nu semăn niciodată ca s-adun, Adun intotdeuna ca să samăn — Nici rău nu sînt, nici bun.
Mereu culeg, dar mîinile mi-s goale, Asvîrl mereu,
Iar inima mi-e plină pe răscoale.
Din poala mea tu vii şi ciuguli boabe,
Flămîndă lume,
Săracă lume plină de podoabe.
POEZII ALESE 1914—1944
Furnale-nalte gem peste oraşe Restriştea ta, o fumegă şi-mi par Făclii Ungă sicrie uriaşe . . .
Iar eu rămîn umil cum m-am născut:
Spre zările de iarbă şi lumină
Mă frîng pe plug şi-o iau de la-nceput.
EUTHANASIE
Cu viaţa care-mi clocoteşte-n vine Eşti, moarte, deopotrivă chipul meu; Clepsidră-i soarta şi nisip sint eu: Cu cit descresc în viaţă cresc în tine.
De-i bine una, iar cealaltă răut Simt binele in rău şi rău-n bine Că una sinteţi amîndouă-n mine: Din mierea vieţii gust veninul tău.
Te simt prin tîmpla odihnită-n palmă Un val abia ghicit pe apa calmă Mocnind furtuni sub jocul unduierii.
Vis alb voiu fi în somnul tău topit... Dar azi, cit încă nu m-ai cotropit, Eşti noaptea scurtă din solstiţiul verii.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
CÎNTEC DE-ADORMIRE
Motiv vcriainian
Luminile de ierburi deslipite,
Se reculeg in soare ca s-apună —
Desfă-te, suflete, dintre ispite
Şi-n trup te-adună.
Un leagăn e, şi culcă-mi-te-n el.
Sînt plin de somn ca un mormint de duhul morţii.
Ne-o legăna încet, încetinel,
Cu grijă mina sorţii.
Şi fără graiu, un cîntec de-adormire
Pe oboseala noastră va să cadă —
Tomnatică- mpăienjenire
Pe-o veştedă livadă.
De cîte-au fost, de cîte-or fi
Nu va cînta, nu va şopti
Ca nici să ştim nici să simţim
Cind adormim.
Doar luna jumătate s-o legăna în gol Ca noi domol,
Asemeni unui leagăn ce poartă-n infinit Un prunc de mii de veacuri adormit In cintece de stele căzătoare.
I. PARADIS
Un rob eram şi m-ai făcut titan. Prin fumul miilor de ani mi-apare Vedenia Edenului tiran.
Neîntrerupta stelelor mişcare
Rotia melodioasă în abis,
Pămîntul, ca un cap de mire-n zare,
r
Se-ncunună cu focul lor. Un vis Ne legăna, treziţi pe jumătate. Cu somnoroasa-i lene-n Paradis.
j
I Ardeau aceleaşi zarişti ne-nserate,
I Aceleaşi roade spînzurau de ram,
1 Aceleaşi flori de nimeni scuturate.
Iar noi, din mila ta, le admiram,
Ne covîrşiau minunile divine
Şi, mici, în umbra lor ne-nfăşuram.
Dorinţi, mijite-abia, mureau de sine în saţiu greu şi-n toropeală grea Şi-acel nemăsurat şi veşnic bine
Mai tare ca osînda ne durea.. . Văd mina Evei, moale, cum adie Voind ceva şi neştiind ce vrea.
Şerpuitoare ca o melodie,
Un rod din mărul cel oprit a rupt;
Dar creanga s-a mişcat — şi vijelie
NICHIFOR CRAINIC
Cutremură repaosu-ntrerupt
Şi fulgere-n văzduh se-ncăierară
Căzind orbiş în marea dedesubt.
Se-ncrucişau prin volbura stelară Un vuiet lung şi-un hohot neştiut Şi lumile-n adine se turburară...
Atunci —- mărire ţie ! — am căzut.
POEZII ALESE 1914—1944
II. TRUDĂ
Un rob eram şi m-ai făcut titan Din ziua-n care mi-ai turnat în trup Osinda muncii — soartă şi liman.
Din stinca vieţii viaţa mea o rup, Vîrtej de forţe-n pieptul meu s-agită Cum zbîrnîie albinele în stup.
Cununa nemuririi, veştejită,
Mi-ai desfoiat-o, Doamne, de pe cap
Şi-n schimb mi-ai dat o floare de-o clipită.
Dar clipa mea e cupa-n care-ncap Voinţă, trudă, vis şi libertate Cu care setea vieţii mi-o adap.
E-nveninat pămîntul de păcate, Dar numai astăzi, în amarul lui, îţi gust nemărginita bunătate.
Trudesc, trăiesc — şi lupt şi cad şi sui —
Ce tainică putere mă avîntă
Că tot ce-ating înmlădii şi supui?
Pămîntu-n sărbătoare se-nveşmîntă Şi fapta mea-i oglindă-n care vezi Lumina Paradisului răsfrintă.
în braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi Şi-n truda mea, cu mine laolaltă, Te bucuri sîngerînd ca să creezi.
Tu inimă de flacără, tresaltă!
Ei trec măreţi în raza dimineţii, —
De ropote vuieşte bolta-naltă
Şi duduie pămîntul luminat:
Sînt mulţi şi sfinţi şi falnici ca profeţii —
E însuşi Dumnezeu multiplicat
In fraţii mei, în faurii vieţii.
TRUP DE FUM
Dintr-o pînză străvezie De păianjen vreau să-ţi fac Un aerian hamac, Plutitoare să te ţie între vîrfuri de copac.
Somn în leagăn să-ţi prelingă Greieruşii cîmpeneşti, Praf de lună să te ningă, Mîna mea să nu te-atingă Să nu mi-te veştejeşti.
Către tine doar să suie Gîndul vis şi ghidul viu, Trup de fum trandafiriu, între ce e şi ce nu e Că te am — atît să ştiu.
84
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
85
PROGRES
Te văd în cîmp, te văd in munţi, te văd pe mart, Şi sub pămînt şi sus în aer: pătimaşă întrecere-a flămîndei căutări,
Văpaie a voinţei uriaşe
De-a fi mai mult decît ţi-a fost sortit de cer Şi de-a croi bătrînei datini noi făgaşe.
Ştiu gîndul tău — cutezător scafandrier S-afundă-n valul submarin şi subteran Să smulgă ultimul grăunte de mister.
Din est în vest, din nord spre   marea cu mărgean. Văd lebădînd lunecătoarele vapoare Pe-albastre netezişuri de ocean.
Văd trenurile cum fulgerătoare Înfig în zări iuţeală de săgeţi, Văd sfori de fier ca razele de soare,
Mai sus, mai sus! Deasupra ta se-nclină Pe rotitorul cerului cadran Ciorchini de stele, zodii de lumină...
Văd zborul tău de cavaler aerian: Pe pajura de tine născocită Te-nalţi să sameni geniul uman
în stearpa Universului orbită...
O, tu, trufaşă cugetare-n mers,
Te văd in vremi şi-n spaţii moarte risipită
Şi-n urma ta, pe bobul viu de Univers,
Sub pulberea de aur a marilor idei, Rinjeşte barbaria pe labe tari de lei, Iar inima se-neacă in desnădejdea ei —
Sub pulberea de aur a marilor idei.
Simt undele ce-n lume le trimeţi
Ca dintr-o dată-n orice loc s-asvlrli gigantic
Voinţa ta şi glasul tău şi gîndul tău semeţ.
Te văd legînd Pacificul de-Atlantic
Şi continent de continent
Pămîntul nou adăugîndu-l celui antic,
Şi globul tot din orient în occident,
Din nord in sud, e prea îngust ca să mai ţină
Potopul tău neţărmurit şi violent.
86 NICHIFOR CRAINIC
CÎNTEC TRACIC
Lumină de aur turnaţi din ulcioare
Şi puneţi pe-naltele voastre tristeţi Coroane de coarde de viţă, coroane Cu frunză mierie şi grele broboane De struguri ca piatra de preţ. Şi umpleţi cu flacără gîlgîitoare Bărdaca de lut.
Pămîntul e rece, e negru şi slut; Scăldaţi-l in aur de soare.
Lumină de aur turnaţi din ulcioare.
Vremelnica slavă in pulbere zace, E drumul prundit cu fărîme de zei. Prieteni, în umbră de-amurg, pentru ei Se tînguie veacul pe văile trace. Pustiu e pămîntul şi era săracă, Pe zeul beţiei, ajuns nevoiaş, L-au pus într-o cramă argat simbriaş. Să bem pentru el o bârdacă !
Lumină de aur turnaţi din ulcioare.
E noapte rotundă sub cer stîmpărat, Un curpen imens e Calea-lactee Din ramură-n ramură împovărat De struguri ce-n besnă scînteie. în boabe de stele lumina e vin. Şi dacă pămîntul e slut şi e orb, Din vinul luminii mi-e sete să sorb. Prieteni, eu pentru suflet închin.
POEZII ALESE 1914—1944
EU AM TRĂIT
De besna ta, o moarte, nu mă tem, Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem.
Că dacă Domnul m-a deosebit Din marea umilinţă populară, A fost ca mai adine s-o simt: eu am trăit.
Cu sete de albine-am adunat Nectarul din grădinile femeii, Dar mierea dragostei m-a-nveninat.
M-am împărţit prietenilor mei în clipele de aur şi de scrum Prin mine să-i îmbun şi eu prin ei.
Şi-n sus, pe drumul fără căpătiiu, Prin colţi de stîncă paşii mei călcară Şi-avui ades prăpăstii sub călcîiu.
Şi trăsnetul mi-a doborît înalţii
Stejari ai năzuinţii,
Dar din nădejdea mea sbucniră alţii.
în viaţă crezul meu e ca un stei: Oricît de greu ciocanul sorţii cade Nu-l sfarmă, ci doar scapără seîntei.
Cind ce clădeam s-a dărîmat, am reclădit; N-am izbindit ca Meşterul Manole. Dar am zidit mereu: eu am trăit.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
Şi-ades, plătit cu trude singerii, \
Tot cerul l-am răsfrlnt
în iezere de limpezi bucurii.
De besna ta, o moarte, nu mă tem, Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem.
Tu, — paraclisierul năimit Ce stinge candelabrele-n altare
Cînd liturghia vieţii s-a sfîrşit. j
Eu am trăit. ŢĂRMUL DE DINCOLO
Ţărmul de dincolo de mare, învăluitul Finister, E poate margine de cer Şi poartă către alt mister, Iar pentru gind cutremurare, Hotar de jar, străjer de ger.
Ajuns-au oare citi plecară? Plecaţii nu ne mai răspund. Şi sînt pe mare ca un prund Ce cade surd şi greu la fund — Ca moartea, marea e amară De cite taine o pătrund.
Ţărmul de dincolo de mare O fi grădină ori pustiu Ori sloiu polar şi argintiu? Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu — Şi orice navă dusă-n zare S-a dus pe veci ca un sicriu.
NICHIFOR CRAINIC
POEZII ALESE 1914—1944
91
i
DESMĂRGINIRE
Şi de pe vîrf de munte mă voiu sui pe-un nor. Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio, Cînd inima-mi, de tine, fâşii voiu deslipi-o, Amară frumuseţe, pămînt rătăcitor.
Voiu sfărîma sub pleoape tot spaţiul din jur Şi-mi voiu culca suspinul pe norul meu: şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vîsle prin valul de azur.
Oceane de văzduhuri s-or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpînd rostogolită spre-adîncuri fără fund.
Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi m-oiu topi în boare de muzică divină. Despovărat de zgura părerilor de rău.
Şi a grăit Iisus: cel ce crede tn Mine, chiar de va muri, viu va fi.
(loan, XI, 25)
*
De besna ta, o moarte, nu mă tem ! Eu am trăit —
Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem. (Nichifor Crainic)
Nechemată, ţinută departe un şir îndelungat de ani de rezistenţă miraculoasă a unui organism asaltat din toate părţile de colţii unor maladii necruţătoare, moartea s-a furişat totuşi în odaia brîncovcană de la Mogo-şoaia, unde Nichifor Crainic şi-a trăit în tihnă ultimele zile din viaţă, şi 1-a răpit dintre noi, pentru totdeauna, pe el — omul de cultură, teologul de larg orizont şi de largă respiraţie, poetul inspirat al Şesurilor natale şi al Ţării dc peste veac, eseistul grav şi incandescent, care a ştiut să pună întrebări şi să dea răspunsuri pentru noi toţi, decenii de-a rîndul, omul de omenie în relaţiile cu semenii, braţul şi mîna întinse cu generoasă afecţiune tinerilor care băteau la porţile vieţii.
Plecarea dintre noi a lui Nichifor Crainic s-a produs lin, tîrziu în liniştea nopţii, trecerea lui în noaptea cea mare petreeîndu-se pc nesimţite, în ceasurile în care — pe pămîntul nostru — toate cîte ne înconjoară intră cu sfîntă resemnare în penumbra nefiinţei. Ştia, avea sentimentul că moartea îi dă tîrcoale de mai mulţi ani şi sentimentul acesta nu-i picura în suflet nici temere, nici păreri de rău. Oricum, temere nu, — căci sufletul său trăia cu vibraţii adinei certitudinile credinţei religioase creştine, care — prin însuşi cuvîntul lui Iisus—spune: Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi ; păreri de rău, poate că da, deşi el făcuse cîndva suprema mărturisire:
Mă va-nvăli, spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi m-oi topi în boare de muzică divină, Despovărat de zgura părerilor de rău.
Cine ştie încă dacă nu cumva, la întîlnirea cu moartea, o uşoară zgură a părerilor de rău îl va fi stăpînit, totuşi, la gîndul câ — deşi aflat pe culmea a mai bine de optzeci de ani — el nu izbutise încă să ajungă a-şi spune ultimul cuvînt în această lume.