Aron Cotruş
VERSURI
Antologie de OVIDIU COTRUŞ Prefaţă de ION DODU BÂLAN
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1978
ARON COTRUŞ
„Aici e dîrzia-mi toată ! Cu inSmă neînfricată ca Horia crunt vreau să-nfrunt a nedreptăţilor roată"...
Lirica activistă, atît de românească şi de originală a lui Aron Cotruş, lăsînd impresia de rocă monolitică, de structură monocordă şi monocoloră se constituie, totuşi, dintr-un mozaic de atitudini ideologice şi de formule poetice, de la cele tradiţionale şi sămănătoriste, pînă la cele simboliste, moderniste ori expresioniste, atît în ceea ce priveşte substanţa ei, viziunea poetului asupra lumii, cît şi modalităţile sale de expresie. De aceea, creaţia cotruşiană ni se pare un exemplu rar de structurare a diversităţii într-o unitate desăvîrşită a universului poetic, în stare să sugereze o puternică impresie de organicitate.
Atitudini contrare, uneori profund contradictorii, brăzdează, însă, acest univers artistic unitar, circumscris, în esenţa lui, istoriei noastre naţionale, coordonatelor etice fundamentale ce definesc profilul moral al poporului român, problemelor grave de ordin social, aprigilor ciocniri de clasă, luptelor pentru salvgardarea fiinţei naţionale, pentru o lume a dreptăţii şi omeniei, pentru demnitatea fiinţei umane, grav ameninţată şi alienată în strîmba „rînduială" capitalistă. Asemenea atitudini înaintate şi progresiste, care defintesc un autentic poet patriot şi social, sînt umbrite de unele viziuni sămănătoriste, retrograde, proclamînd o luptă între medii sociale pure, sănătoase, Ia sat, viciate, bolna-
V
ve, la oraş. Bucureştiul, de pildă, îi apare poetului ca un oraş tentacular „halucinant / tumultuos / înfrigurat / haotic / oraş flămînd, oraş sătul, destrăbălat, clocotitor, despotic" (Bucureşti). Pe coordonatele unei asemenea viziuni se cultivă uneori idei confuze, prejudecăţi aţîţînd în unele versuri resentimente xenofobe, îmbrăţişate — la un moment dat, cu sau fără voia poetului — de cele mai reacţionare forţe politice. Dominantă ră-mîne, însă, în lirica lui Cotruş, atitudinea civică progresistă, patriotică, umanitară, exprimată de o voce poetică originală şi novatoare. Sentimentul cel mai viu transmis de lectura integrală a volumelor sale, în ordinea cronologică a apariţiei lor: Poezii (1911), Sărbătoarea morţii (1915), Neguri albe (1920), Ro~ mânia (1920), Versuri (1925), In robia lor (1926), Mînie (1928), Printre oameni în mers (1933), Horia (1935), Ţară (1937), Minerii (1937), Eminescu (1939), Rapsodie valahă (1940), Rapsodie dacă (1942), este acela de originalitate deplină în formele de exprimare a universului cîntat de poet. Un univers istorico-social dramatic şi autentic, scăldat, parcă, în sîngele bătăliilor noastre multiseculare pentru afirmarea fiinţei naţionale, în sudoarea muncii exploatate şi în lacrimile suferinţei, un univers aspru viscolit de toate vînturile istoriei, dar luminat de un puternic geniu creator. Poetul este o personalitate prometeică, strînsă parcă şi stingherită de cătuşele timpului şi ale spaţiului, din care vrea, ou o voinţă fără margini, să se elibereze. Căci — aşa cum observa Perpessicius, în stilul său încărcat de metafore : „Trăieşte în poezia lui A. Cotruş destinul unui leu din Numidia, închis în cuşca cu gratii a unui circ roman. Sau, ca să coborîm ou acvilele în Dacia, soarta unui vultur pleşuv priponit pe stînca de gală a unui parc seniorial. Sau, deoarece am amintit de vulturi şi nu sîntem chiar aşa de departe de Cau-caz, un soi de Prometeu, devorat de propriile-i năzuinţi"1. Destinul poetului, a cărui personalitate are asemenea atribute, se implică, în multiple ipostaze lirice, în toată creaţia cotruşiană.
De aceea, oricine a citit o singură dată o poezie de Cotruş, va fi în stare, chiar şi fără o pregătire specială, să o distingă dintr-o mie de alte poezii.
Dealtfel, am impresia că poezia cotruşiană, poezia unui poet tribun, a fost creată mai mult pentru a fi recitată, în faţa mul-
1 Perspessicius, A. Cotruş: „In robia lor", în Opere, 2, E.P.L., Bucureşti, 1967, p. 201.
VI
ţimilor, decît pentru a fi citită, în singurătate. Numeroase mărturii ne confirmă, că poeziile sale, cu suflul lor protestatar şi revoluţionar, erau preţuite şi cultivate în cadrul multor reuniuni muncitoreşti, răscolind simţămintele de clasă şi mobili-zînd la luptă. Se mărturiseşte în poeziile sale un suflet rebel, o conştiinţă muncită, în sensul etimologic al ouvîntului, fră-mîntată, veşnic neîmpăcată, flămîndă de zări fără margini, o conştiinţă ivită din durerea amară a istoriei noastre atît de viforîte, din marile nădejdi colective, hrănite de lupta dîrză, neîntreruptă, a mulţimilor sărace. E în poezia lui Cotruş un suflu teluric, ceva pietros, viforos, ceva din durerea şi sforţarea românilor dintotdeauna, siliţi de un maşter destin istoric să treacă mereu „peste prăpăstii de potrivnicie". Opera lui Aron Cotruş se impune în peisajul liricii româneşti, din veacul al XX-lea, ca un munte uriaş de piatră, în pîntecele căruia trudesc mineri, cu suflete dinamitarde şi gînduri revoluţionare, se aude clocotul vulcanic al mîniei populare. Un munte de durere şi revoltă, cu piscuri abrupte, pe ale căror altitudini variate se leagănă, în bătaia vînturilor, brazi singuratici precum Io, Patru Opincă, Todor Săcure, Io, Ion Roată, Io, Ion Ciura ş.a. Un munte cu văile adînoi şi tăcute ale proverbialei răbdări româneşti, străbătută de apele năvalnice ale speranţei; un munte cu pajişti arse de soare şi de lacrimile iobagilor. Peste tot şi peste toate, zboară vulturii gîndului temerar al poetului. In faţa unui asemenea peisaj, spectatorul nu e reţinut, nici o clipă, de un singur amănunt. Oi de întreg. De ansamblul peisajului cu toată personalitatea lui impunătoare, copleşitoare. Cre-înd un univers artistic original, Aron Cotruş a revoluţionat însăşi poezia revoluţionară românească, reprezentată de un Bol-liac, Mureşanu, Coşbue, N. Beldiceanu, Goga, intensificînd atitudinile necruţătoare, răzvrătite, acuzatoare faţă de nedreapta orînduire socială, faţă de o „lume de hrăpăreţi şi de pitici", nu-anţînd articulaţiile cele mai intime ale unei lirici protestatare şi vaticinare, care se aud scrîşnind, de năduf şi amărăciune, în ţîţînile sintaxei sale atît de populară, de românească şi de expresivă. „Poeziile sociale (ale lui Aron Cotruş) — afirmă, cu toată îndreptăţirea, criticul Nicolae Manolescu1— sînt printre cele mai. bune, în specia lor, din poezia, românească." Poezia lui „neagră, dură, de granit" — cum ar fi zis Hasdeu — ţîşnea din propria-ri fiinţă lovită de viaţă, precum scînteile dintr-o piatră 1 N. Manolescu : Metamorfozele poeziei, E.P.L., 1968, p. 39.
VII
ciocnită cu un amnar. După un sfert de veac de la apariţia lor, „ritmurile de revoltă ale lui N. Beldiceanu vor fi reluate de Aron Cotruş" —, scria Vladimdr Streinu, aşezîndu-1, astfel, pe poetul transilvănean în descendenţa legitimă a poeţilor nu numai sociali ci şi socialişti. Nu e vorba în lirica lui Cotruş numai de viaţa sa intimă, ci de viaţa socială, de soarta celor mulţi şi obidiţi, de destinul poporului său, al ţării sale, cu care poetul se simte într-o comuniune indestructibilă :
Lanţuri nevăzute, dragi mă ţin legat aşa
De păiruntul ăsta românesc pe care m-am născut
Şi-n care doarme mama mea...
Pe pămîntul rodnic, ucigaş şi primitor, pe care-1 calc
trecînd
Şi pe care-1 simt întreg al meu, sub pasu-mi larg,
flămînd —
Ca la porunci atotbiruitoare
Spre văile nemărginite ale nopţii mă cobor visând, Cu trupul încă tînăr şi arzînd, Cu creştetul încoronat de soare :
împărat pe-o sărăcie dîrză, dornică, făr' de hotare !...
(In robia lor)
Aron Cotruş se va mărturisi un copil al mulţimilor asuprite şi exploatate, un nepot al îndîrjiţilor iobagi, un frate al muncitorilor, un duşman neîmpăcat al ciocoilor, al baronilor şi al grofilor, al tuturor celor ce asupreau şi furau munca altora. Din asemenea stări de dragoste, de ură şi de revoltă, din aspiraţiile spre o lume mai dreaptă şi mai bună, se va împleti, ca într-un bici enorm al indignării şi al răzvrătirii, propria sa biografie spirituală, revărsată într-o lirică energică, bărbătească, protestatară, militantă şi profetică.
*
Născut la 2 ianuarie 1891, în casa unui preot dintr-un vechi sat românesc, din părţile Sibiului, fiind al doilea dintre cei nouă copii, Aron Cotruş urmează şcoala primară în Haşagul natal, apoi în comuna Lupu, de lîngă Blaj, unde tatăl său va fi trimis să păstorească viaţa sufletească a unor oameni ce sufereau o dublă exploatare: socială şi naţională. In vechea cetate a Blajului, peste care pluteau umbrele măreţe ale corifeilor Şcolii Ardelene
VIII
şi stăruia amintirea marilor revoluţionari de la 1848, în acel legendar climat de efervescenţă naţională, Cotruş va urma primele clase de liceu. Copilăria e evocată, nu o dată, cu nostalgii eminesciene şi gogiene fără ea poezia sa să fie afectată de atitudini epigonice. Ca şi copilul popii de la Răşinari, poetul de pe Tîrnave — pleacă „într-o căruţă veche" „spre oraşul cu biserici multe", trăind, discret, sentimentul unei dureroase dezrădăcinări.
Curios, poetul nu evocă Blajul ca pe-o mică Roma ori ca pe o citadelă a luptelor revoluţionare şi naţionale, cum au procedat atîţia înaintaşi. Influenţa unei anume mode simboliste pare a fi aci mai puternică decît tradiţia. Oraşul copilăriei, un autentic tîrg de provincie din poezia simbolistă, „somnoros şi liniştit", „cu ochii plînşi de geamuri lucii", „cu uliţele lungi pustii", tivite cu copaci pe care poetul i-^a văzut crescînd în anii copilăriei sale, cu mahalalele pline de şcolari şi de păcate, va fi evocat cu duioşie, poate cea mai autentică duioşie din întreaga sa creaţie. Din amintirea lui plăcută, în care s-a îngropat „un vis, un dor, un gînd", poetul îi ţese un elogiu sentimental:
Oraş duios în care am copilărit !
Eu te port în suflet cum te-am cunoscut:
Frumos, fantastic şi nepriceput,
Cu uliţi largi deschise-n infinit...
Cu şcolari săraci şi... fericit...
şi reînvie imaginea copilului uliţarnic de altădată, stăpînit de-o duioasă stare de dezrădăcinare care aminteşte acum mai mult . de Demostene Botez decît de Octavian Goga :
Oraş ce-ntîii ani mi-ai însorit,
în tine întîlnesc de ani şi ani, în fiecare seară,
Furişindu-se printre puţinii trecători,
Sfios, uimit,
Cu ochii mari, plini parcă de comori, Un sprinten, mititel şcolar,
Fuierînd în drumul lui spre casă-un cîntec de la ţară.
Din lungul uliţelor înnoptate,
Din mahalale pline de şcolari şi de păcate
El îmi răsare-n drum necontenit
Cu faţa macră, cu privirea lui pribeagă
In care îmi revăd copilăria-ntreagă ...
(Oraşul copilăriei)
IX
In anul 1911, se transferă la Braşov, unde-şi va termina studiile liceale. Neîndoios, în mintea elevilor braşoveni stăruia pilduitor amintirea unor elevi-poeţi, precum St. O. Iosif şi Octavian Goga. In oraşul de la poalele Tîmpei, pe care — nu ştiu de ce — nu-1 evocă nicăieri, va întîlni aceeaşi atmosferă culturală, animată de aceleaşi idealuri patriotice, pe care o consemna în pagini de neuitat Lucian Blaga în Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Studiile universitare le-a început în capitala imperiului habsburgic, la Facultatea de litere de la Universitatea din Viena, dar nu le-a terminat, deoarece, la izbucnirea primului război mondial, e înrolai, ca voluntar, în armată şi trimis pe frontul din Italia unde credea că va putea lupta pentru interesele majore ale românilor. In perioada 1900—1918, dar mai ales în pragul prăbuşirii bolnavului imperiu austro-ungar, în Europa centrală se auzeau vocile profetice a trei poeţi de naţionalităţi deosebite : maghiarul Ady Endre, cehul Petr Bezruc şi românul Octavian Goga. Pe toţi îi unea fierbintea sete de libertate pentru neamul lor şi ura sfîntă împotriva îmbătrînitului imperiu. Lor li se a-daugă, pe la începutul celui de al doilea deceniu al veacului nostru, vocea de tunet, exprimînd dureri şi proteste multiseculare, a lui Aron Cotruş. Toţi cei amintiţi sînt cîntăreţi ai mulţimilor oprimate, poeţi militanţi, răzvrătiţi şi mesianici. Puternicei note sociale, oarecum identică, se adaugă nota naţională proprie, exprimată prin negarea energică a pajurei cu două capete. In trei graiuri diferite, ei sînt poeţii luptători împotriva cruntului imperiu. Ei au lovit mai întîi cu pana ceea ce au lovit, apoi, popoarele lor cu baionetele şi armele. Cotruş, ajunge să lupte efectiv şi cu pana dar şi cu arma. Evident, idealul suprem al tuturor românilor în această etapă era: făurirea statului naţional unitar român, ca o necesitate logică a întregii noastre istorii, ca o condiţie a asigurării unui regim de libertăţi democratice pentru masele muncitoare. In această atmosferă patriotică, „socialiştii români au subliniat rolul pozitiv al patriilor în dezvoltarea societăţii"1. E memorabilă, în acest sens, definiţia dată de Mihail Gh. Bujor, în Calendarul muncii2 din 1916 : „Patriile sînt cadre naţionale şi istorice de dezvoltare a popoarelor. în aceste cadre s-a întemeiat pentru fiecare naţiune o existenţă proprie, cu tra-
1 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu : Viaţa politică în România — 1918—1921, Ed. Politică, Bucureşti, 1976, p. 323,
2 M. G. Bujor, Calendarul muncii, 1916, p. 55.
X
diţiile ei, cu viaţa ei sufletească, ou idealurile ei, cu civilizaţia ei, element preţios şi indispensabil în concertul civilizaţiei generale. In acest înţeles, patriile sînt necesare, căci numai înăuntrul acestor cadre popoarele şi-ar putea dezvolta în voie şi pe deplin toată originalitatea şi toată puterea lor de creaţiune. A-cesta e unul — evident nu singurul — din motivele pentru care social-democraţia se ridică împotriva ciuntirii ţărilor constituite, împotriva frângerii popoarelor în bucăţi, împotriva asupririi vieţii naţionale a popoarelor." Războiul a ascuţit puternic contradicţiile sociale şi naţionale, determinînd un puternic val al luptei popoarelor pentru eliberare socială şi naţională. Ca atîţi alţi români transilvăneni, genial întruchipaţi de personajul lui Liviu Bebreanu din capodopera sa Pădurea spînzuraţilor, Aron Cotruş nu-şi alesese bine tranşeea pentru a lupta în sprijinul idealurilor româneşti. Decepţionat, îngrozit de oribilul măcel, cade în captivitate în Italia. Reuşeşte să scape şi se refugiază în România.
Anii primului război mondial îi inspiră poeziile din volumul Sărbătoarea morţii (1914—1915), vizibil înrîurite de poezia expresionistă, străbătute de un puternic umanitarism şi de atitudini antirăzboinice, care ne amintesc mai mult de lirica interiorizată a lui Camil Petrescu sau Perpessicius, decît de poezia eroică, retorică, la modă în acel moment istoric.
Războiul i se înfăţişează ca o urgie apocaliptică, o trădare a raţiunii, o degradare a conştiinţelor, un act criminal care devastează şi om şi natură, distruge bunuri create de munca şi inteligenţa omului :
M-au coborît pe cea mai joasă treaptă,
Cărările destinului hain
Şi după-atîtea lupte sîngeroase,
Fluidul nebunii-ncepe iar,
Să mi s-af unde-n creieri şi în oase...
(Viziunile santinelei)
Eroismul luptei e dezbrăcat de haina gloriei artificiale şi oficiale ; el îi apare poetului, dacă nu fals, în orice caz gratuit; o viziune nouă, deloc idilică a frontului, care anunţă o direcţie inedită în lirica românească apare cu poezia cotruşiană :
Cu ore roşii, grele şi pustii Se-ncheie încă-o zi,
XI
In care au pierit fără de rost
Atîtea mii de inşi,
învingători semeţi şi bieţi învinşi.
(Apusul roşu)
Ligamentul sufletesc, efecthr, cu frontul i-1 asigură umanismul său funciar, solidaritatea sa cu cei mulţi, la destinul cărora dragostea poetului veghează „ca o tristă santinelă". Poetul nu pierde nici o ocazie pentru a-şi mărturisi sincer, direct, emoţionant fraternitatea cu cei din rîndul cărora s-a ridicat: Iobagi viteji, voinici de fier, eroi, In şanţuri, prin zăpezi ori prin noroi, Pe ger şi ploi,
In marşuri, la atacuri zdrobitoare, Mi-e sufletul cu voi !... Iar cînd dormiţi, c-o dragoste rebelă, Iubirea mea vi-i tristă santinelă, Şi pînă la mormînt va fi cu voi, Fraţi dulci, iobagi, nenorociţi eroi !...
(In ţara morţii)
Poetul surprinde ororile războiului în viziuni cosmice, în interiorul cărora se desfăşoară o înfricoşătoare mitologie, cu „nişte negri monştri uriaşi" (Tunurile) care au „plămîni de forţe zdrobitoare" şi „creieri de foc", cu „sori duşmănoşi" (baloanele), revărsînd peste sate şi oraşe o urgie pustietoare. Poemul Geamurile sîngerii din volumul Sărbătoarea morţii, realizat în genul poeziei expresioniste a unui Becher şi chiar Klemm, aduce, parcă, iadul pe pămînt : „Ard case, şuri, jirezi de fin şi paie, / In groaznicul incendiului vezuviu, / Aleargă flăcările ca un fluviu / Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie..." Apocaliptice limbi de foc se întind peste clădiri „ca nişte siniştri şerpi de pară", devoră „turme mari de oi şi capre-aprinse", ard pădurile bătrîne în care „brazii cu coroanele macabre, / Par uriaşe, roşii candelabre". Oamenii-s terorizaţi de spaimă, şi fug ca nişte „turme de strigoi", ţăranii „îmbătrîniţi fără de vreme" au „ochii ca nişte plăci de întuneric".
Războiul sinistru, nu lupta, constituie pentru el o experienţă amară şi o mare decepţie. Lupta pentru idealurile sociale şi naţionale va rămîne o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru lirica sa militantă, publicată în ziare şi reviste cu orientări ideologice şi estetice dintre cele mai diverse de la extrema stingă
XII
pînă la extrema dreaptă : Cosinzeana, Luceafărul, Lamura, Revista politică şi socială, Salonul literar, Viaţa românească, Gândirea, Sinteza, Cuvîntul liber, Răboj, Contimporanul, Ţara noastră, România literară, Minerul, Transilvania, Adevărul literar ţi artistic etc., etc. Apariţia în unele reviste, la care trimitea el poeziile, exprima desigur, o anume afinitate cu programul lor estetic şi cu orientarea lor ideologică. In schimb, prezenţa lor în alte reviste, de dreapta, care le reproduceau, uneori, chiar fără a-i cere consimţămîntul, nu însemna, din punctul lui de vedere, vreo contingenţă cu orientarea lor ideologică.
După 1 decembrie 1918, cînd la Alba-Iulia are loc actul istoric prin care se realizează unirea tuturor românilor într-un stat naţional unitar, Aron Cotruş se stabileşte la Arad, unde, înainte de război, fusese redactor la ziarul Românul (1913), în paginile căruia publicaseră condeie de prestigiu, din toate provinciile româneşti, de toate orientările estetice şi din toate generaţiile: Ca-ragiale, Delavrancea, Coşbuc, P. Cerna, I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Anghel, Emil Gârleanu, Emil Grigorowitza, Emil Isac, M. Cru-ceanu ş.a. Acum, va canduee importanta colecţie a bibliotecii „Semănătorul" care marchează o dată de referinţă în istoria tipăriturilor româneşti. Incepînd să publice versuri sub influenţa revistei Sămănătorul de la Bucureşti, a sămănătorismului, în general, Aron Cotruş se va orienta, în curînd, spre curentele moderniste, spre simbolism şi expresionisml, fiind prezent, totodată, şi în paginile revistei tradiţionaliste Gândirea2. Evident, o asemenea evoluţie între extreme îşi va pune amprenta pe creaţia sa contradictorie, marcată, uneori, de grave alunecări spre dreapta, spre atitudini xenofobe, spre viziuni politice inacceptabile, străine de umanismul funciar al românilor, ca şi de cea mai mare parte a operei sale — generoase, străbătută, de un cald umanism. Germenii contradictorii ai unor viziuni confuze asupra realităţii se află aproape de la început în lirica lui Cotruş, expresie a unei epoci frămîntate, plină de contradicţii : „Descoperim în poezia lui socială — scria Lotar Rădăceanu3 — acel a-
1 A se vedea în acest sens contribuţia lui Ov. S. Crohmălni-ceanu din Literatura română dintre cele două războaie mondiale, voi. II, Editura Minerva, p. 517—528.
2 D. Micu ; „Gîndirea" şi gîndirismul, Editura Minerva, 1975, p. 491—513.
3 Lotar Rădăceanu : A. Cotruş, un poet al Ardealului, în Viaţa românească, XXIII, nr. 11 şi 12, noiembrie-decembrie 1921, p. 176—177.
XIII
mestec ciudat de revoluţionarism şi naţionalism care, pretutindeni unde deosebirile de clasă se confundă cu deosebirile naţionale, caracterizează începutul dibuitor al mişcărilor de mase anticapitaliste". N-ar trebui să se uite, însă, că în Ardealul acelor ani majoritatea claselor exploatatoare rămăsese cu structura lor naţională din vremea imperiului habsburgic. Intr-un asemenea context reacţia poetului nu e de ordin naţional, ci social. Aspectul acesta nu l-au sesizat unii comentatori pripiţi şi unilaterali ai operei lui Cotruş.
Intr-o „scrisoare deschisă", un amator în critica literară, compozitorul Matei Socor1, reconstituind curba parcursă de creaţia poetului, evident cu unele neînţelegeri faţă de specificul poeziei, i se adresa poetului pe un ton — pînă la un punct îndreptăţit dojenitor : „Şi totuşi, n-ai rămas acelaşi crainic al luptei iobagilor pentru pămînt şi libertate ca şi în timpul grofilor. Ai uitat, pesemne, sfînta nălucă a lui Horia, pe care ai văzut-o în vis şi care ţi-a dat o cruntă poruncă :
pînă la moarte, pe uliţi, în carte, din rumân în rumân s-o împrăştii păgîn,
căci de n-ai fi uitat-o, n-ar fi putut ieşi din flautul tău sunete atît de false ca astea :
Cit vezi pe-aici de-a lungul şi de-a latul e slobod astăzi drumul moţului... Altă rînduială, alte graiuri, alte legi, Răsună dulci chiar şi asprele porunci date drept, pe limba noastră, naţiei întregi...
Alte rînduieli ? Nu, poete ! Numai alţi oameni sus şi acelaşi norod jos. Iar asprele porunci nu sună deloc dulce, ba chiar sună mai amar, acum cînd sînt date, pe limba noastră) te asigur !". Evident problema era mult mai complexă decît i se părea comentatorului pomenit. Izbînzile de ordin naţional, inclusiv folosirea liberă a limbii române, cîştigate cu jertfe milenare, nu puteau fi ignorate atît de uşor.
1 în Societatea de mîine, nr. 2, 1937. Reprodusă în Tradiţii ale criticii literare marxiste din România, 1930—1940. Studiu şi antologie de Ileana Vrancea, Buc, Ed. politică, 1962, p. 257—258.
xiv
In. anul 1929, Aron Cotruş este numit ataşat de presă la Milano, prin decizia Ministerului Afacerilor Externe, din 8 ianuarie a aceluiaşi an. In 1930, spre sfîrşitul lunii decembrie, poetul e transferat, ca ataşat de presă pe lingă Legaţia României de la Varşovia. Constatînd că în Polonia literatura şi cultura română sînt prea puţin cunoscute, Aron Cotruş se arată foarte decis să schimbe această stare de lucruri. In acest scop, vizitează universităţi şi instituţii culturale, leagă prietenii strînse cu ziarişti şi scriitori de' prestigiu, cu directori de opere şi teatre, determinînd, în scurtă vreme, o atmosferă de mare simpatie şi interes pentru cultura şi arta românească. Datorită activităţii sale, plină de dăruire patriotică, vor apărea în presa poloneză numeroase articole despre România, se vor ţine conferinţe, se vor monta opere dramatice şi muzicale: Titanic vals de Tudor Muşatescu, Meşterul Manole de Lucian Blaga — la Teatrul din Lvov — şi drama Năpasta de Sabin Drăgoi, la Poznan. Activitatea lui e intensă şi diversă. Aşa de pildă, în colaborare cu poetul, prozatorul şi dramaturgul polonez Emil Zegadtowicz („strălucitul traducător în limba polonă a lui Faust de Goethe", cum îl numeşte Aron Cotruş — considerînd că numai acesta va fi în stare să dea „o haină celui mai mare poet român" — Eminescu) va realiza o antologie, în limba poloneză, ia poeziei româneşti moderne : Tematy rumunskie (Teme româneşti), 1931, apreciată de critica literară ca un mare eveniment cultural.
O mărturie a lui Emil Zegadtowicz scoate în evidenţă rolul deosebit pe care 1-a avut Aron Cotruş în apariţia acestei cărţi, la iniţierea scriitorilor polonezi în tainele literaturii române r „Velumul Teme româneşti — scria marele scriitor polonez în prefaţă — îl datorez prieteniei cu poetul român Aron Cotruş. Neîndoielnic mă aflu sub cele mai bune auspicii. Culegerea nu are pretenţia de a prezenta în totalitate fenomenul poetic al României contemporane, ea este mai curînd o mărturie a aventurilor sentimentale şi intelectuale trăite în timpul călătoriei prin atît de puţin cunoscutele la noi meleaguri ale poeziei româneşti. O parte (foarte modestă) a acestor meleaguri le-am cunoscut graţie unei bune călăuze, în persoana lui Aron Cotruş."1
Apud Victor Jeglinschi : Contribuţia poetului Aron Cotruş: la popularizarea literaturii române în Polonia, în anii 1931— 1936, Analele Universităţii Bucureşti, Filologie, Literatura română şi raporturile ei cu alte literaturi, an. XXIV, 1975, p. 110.
XV
Nici Cotruş nu se sfieşte să exprime răspicat acest adevăr, această realitate care onorează, fără doar şi poate, o activitate patriotică, de aproape şapte ani, pusă în slujba popularizării literaturii române în Polonia :
„Consider — scria Aron Cotruş într-un raport din februarie 1933 — ca un titlu de dreaptă mîndrie pentru acest serviciu de presă, faptul de a fi reuşit să publice, cu cheltuială minimă, patru volume de traduceri din româneşte, care vor lăsa urme în relaţiile româno-polone". Era vorba mai întîi de admirabila antologie Teme româneşti, în care intraseră şi şapte poezii din lirica sa (Pe pustă. O, cum aş vrea, Bivolii, Patru Opincă, Noaptea s-a oprit la fereastra mea, Atacul, Plinea noastră), alături de alte treizeci şi una, din : Alecsandri, Eminescu, Arghezi, Blaga, Crainic, Goga, Iorga, Bacovia, Vinea, M. Săulescu, A. Philippide, Adrian Maniu şi Emil Isac. Era vorba, apoi, de poemul Împărat şi proletar, de culegerea de traduceri din Eminescu şi din povestirile lui Ion Creangă care familiarizau cititorul polonez cu cele mai înalte creaţii ale literelor române. Multe din poeziile lui Cotruş, apărute în antologia amintită, vor fi reproduse în ziarele şi revistele poloneze şi se vor bucura de calde aprecieri din partea criticii. In anul 1936, Cotruş va publica, la Lvov, o culegere de versuri revoluţionare: Wybdr wierszy, care cuprinde douăzeci şi trei de poezii, unele dintre ele fiind denunţate, de George Chiţulescu, secretar al Camerei române de comerţ din Varşovia, procurorului general al României, ca fiind antimonarhice şi antistatale. Poezia cea mai incriminată era Invalidul care apăruse, încă din 1928, în volumul Mîine. Reprezentanţii Ministerului Propagandei Naţionale n(u o cunoşteau, însă, şi îi cer consulului nostru de la Varşovia, Emanuel Popescu, să expedieze in ţară o traducere exactă a acestei poezii, însoţită de versiunea polonă. Trezită, destul de tîrziu, vigilenţa organelor de represiune burghezo-moşiereşti îl va pune pe Cotruş sub urmărire. Siguranţa îi recunoaşte şi ea calitatea de poet revoluţionar, încep anchetele siguranţei, supravegheri, bănuieli, iscoade, dar pînă la urmă, poetul scapă fără urmări grave. In fond, era vorba de o poezie umanistă, sinceră, dureroasă, pe o temă pe care mai scriseseră mulţi poeţi şi prozatori români, îndureraţi şi revoltaţi de starea eroilor de pe front care ajunseseră cerşetori, în anii postbelici.
XVI
Zi de zi îl zăreşti istovit cerşind din poartă-n poartă ... un picior ciunt, un ochi stins, o mînă moartă adus-a şi el de la Mărăşeşti...
N-are o fîşie de pămînt
din cel făgăduit, pe front, de rege ...
pentru el nu-i blîndă nici o lege
şi nici un jurămînt nu mai e sfînfc...
(Invalidul)
In anii şederii sale la Varşovia, Cotruş va continua să trimită, versuri revistelor din ţară, unde va reveni, ori de cîte ori are ocazie, participînd, cu un succes remarcabil de public, la răsunătoarele şezători ale Societăţii scriitorilor români, precum cele de la Braşov şi Bucureşti ; va retipări volumul Printre oameni în mers, apărut în 1933, la Sosnowiec. Se pare că această ediţie, devenită o raritate bibliofilă, nu a fost difuzată niciodată în librării. In acest răstimp, poeţii Alfred Margul Sperber şi Franyo Zoltân îi traduc numeroase poezii în limba germană, dintre care unele apar în revista Klingsor de la Braşov a naţionalistului sas Zillich. Bodo Paul va realiza, în limba maghiară, excepţionale traduceri din poezia cotruşiană, publicate în revistele maghiare de avangardă. Tot el traduce şi tipăreşte, în 1929, la Timişoara sub titlul Holnap, volumul Mîine, care apăruse în româneşte numai cu un an mai devreme. Tot în ungureştii apare, în 1935, la Cluj; volumul Versek.
In 1937, Cotruş revine în ţară, lucrînd ca ataşat de presă în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Vremurile tulburi care se abat asupra întregii Europe întunecă şi cerul spiritual al României. Ţara era în suferinţă. Masele populare gem sub greul exploatării. Periodic au loc frămîntări intestine în rîndul diverselor partide politice ; se fac alianţe şi se produc dezbinări pe spatele poporului ; sporesc şantajele odioase, luptele de culise, demagogia naţionalistă şi setea de putere personală ; se înrăutăţeşte soarta maselor populare, crescînd sensibil numărul proletarilor agricoli şi industriali cîntaţi de Cotruş ce nu aveau altă avere decît braţele. Contradicţiile de clasă se ascut tot mai puternic. Teroarea fascistă se dezlănţuie furibund, împotriva forţelor democratice, comiţînd acte criminale. Cu cît lupta organizată a
XVII
muncitorimii, condusă de Partidul Comunist, se înteţeşte, cu atît sporesc şi actele represive ale dreptei. Sînt suprimate ziare şi reviste de stînga, ori numai democratice şi progresiste, odată cu cele mai elementare drepturi civice. Se instaura vicleană, dar fără şanse, dictatura regală. Se pregătea, la lumina zilei, războiul antisovietic. România oficială devenea tot mai vizibil un satelit al Germaniei hitleriste, în ciuda opoziţiei maselor populare şi a forţelor progresiste. Are loc odioasa rebeliune legionară şi apoi se instaurează dictatura antonesciană. Situaţia aceasta va influenţa negativ o parte a poeziei lui Aron Cotruş din Rapsodia dacă, precum şi alte poezii în care apare o gravă neînţelegere a realităţilor istorice şi social-politice şi răsună zgomotele naţionalismului şovin, elogiul unui război de cotropire.
La începutul anului 1940, cînd ajunsese un poet neobişnuit de popular, poezia lui fiind publicată în mai toate ziarele şi revistele vremii, difuzată la radio, recitată la serbări şcolare, tipărită în volume oare cunoşteau două ediţii într-un an (poemul Horia, optsprezece, în doi ani), Aron Cotruş va fi trimis consilier de presă la Madrid. In toată perioada celui de al doilea război mondial, poetul s-a aflat în Spania. Nu va mai reveni în ţară decît pentru cîteva zile, în 1942, cu o delegaţie de ziarişti. După încheierea războiului, speriat de propriile lui confuzii ideologice, nu va înţelege epoca nouă ce se deschide în istoria ţării sale şi va rămîne în Spania, unde publică volumele Poemas, 1950, Drumuri în furtună, 1951, Intre Volga şi Mississipi, 1956.
In atmosfera reacţionară din capitala Spaniei franchiste, se amestecă printre cei ce, fugind de mînia dreaptă a poporului a-juns la putere, au crezut că-şi pot lua patria pe talpa pantofilor pentru a menţine, aiurea, un regim politic odios, condamnat definitiv de mersul progresist al istoriei. Zadarnică încercare. Cumplite dezamăgiri, mai ales cînd, cel ce alesese, într-un moment de derută, calea exilului, urma să se dezică de sine, cel de odinioară, să se lupte cu poetul răzvrătit în numele celor mulţi şi exploataţi, care după Eliberarea ţării vor ajunge, aşa cum şi el visase în atîtea din versurile sale patriotice, stăpîni la ei acasă, ziditori de vremuri noi, pe temeliile trainice ale istoriei noastre de lupte şi suferinţe.
Simţindu-se „un cetin, în codrii... de copaci de rînd" ai poporului, poetul socotea odinioară că nimeni nu i-a fost mai bun prieten, decît el. Un alt mod, desigur, de a se declara, precum Coşbuc, „suflet în sufletul neamului" :
XVIII
ţăran pietros cu paşi voinici
ce drag mi-ai fost şi drag îmi eşti
pentru truda, pentru voi, schimbatu-mi-am ades condeiu-n retevei Şi-am izbit mănios în grofi şi-n ciocoi Şi-n cămătarii putrezi şi mişei...
(Iar)
Cu un patriotism funciar, poetul schiţase, nu o dată, un viguros portret fizic şi moral al poporului român ale cărui trăsături esenţiale îl îndreptăţeau la progres şi la o soartă mai bună:
Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor, Popor al meu,
Puternic, bun, nefericit popor...
Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor
Şi mulţumit
Şi blînd,
Şi iertător,
In răzbitoarea, luminoasa mergere-nainte ... Te-am vrut şi te-am visat de ani aşa, mereu...
(România)
Aron Cotruş n-a avut, însă, tăria să vadă în realitate ceea ce a dorit cu ardoare în visurile şi versurile sale profetice. E o tragedie pe care n-a trăit-o numai el. In toate literaturile există scriitori care, acţionînd în numele unor idealuri revoluţionare în vremuri de restrişte, intră în criză, în debusoladă, în toiul revoluţiei şi n-o mai pot înţelege. O realitate în care s-a confruntat dramatic şi Aron Cotruş. Ca şi Goga, el îşi va trăda — vrînd nevrînd — visurile de tinereţe, atitudinile militante, progresiste şi patriotice. In 1957, părăseşte, descumpănit, Spania pentru America, sperînd într-o viaţă mai bună. Cei ce l-au cunoscut mărturisesc fără dubiu că imaginea patriei i se va reaprinde spre sfîr-şitul vieţii tot mai luminoasă în suflet. Caută, totuşi, aiurea fericirea. Amarnică dezamăgire, după cum reiese din mărturia sinceră şi dramatică a unui vechi prieten. „In felul acesta — mărturiseşte protopopul George Nan din Windsor, regiunea Ontario
XIX
din Canada1 — părăseşte Aron Cotruş Europa şi, după ce a luat parte la serbările celei mai mari organizaţii româneşti din America, a rămas aici, pe continentul american, unde şi-a dus amarul zilelor căci, într-adevăr, amare au fost zilele lui Cotruş, cîte le-a mai avut de trăit, printre românii celei mai bogate ţări din lume. A fost părăsit tocmai de cei ce-1 chemaseră să-i onoreze şi alungat de la uşa celor ce aveau datoria să-i întindă o mînă de ajutor şi să-1 sprijine la nevoie. De bine de rău, Cotruş s-a stabilit în California, a stat pe la nişte rude şi a primit, din cînd în cînd, cîte ceva de la Societatea «Doina». Era bolnav de inimă şi avea atacuri dese, avea diabet, îi trebuiau medicamente, îngrijiri medicale, dietă. Dar omul nu avea nici măcar un adăpost." Mirajul bogatei Americi 1-a dezamăgit cumplit căci „a-j unsese să umble din prag în prag şi să i se vîre în buzunar cîte o piesă de 10 cenţi". „îl mistuia dorul de ţară — ne spune George Nan — căuta să şi-1 potolească ascultîndu-1 cu deosebire pe Folescu, mai ales bucata Ingheţată-i Dunărea. Poetul a mai scris poezii şi prin neagra străinătate. Le-a publicat prin reviste, le^a strîns în volume, fără a avea, însă, un ecou deosebit." George Nan, care-i cunoştea poezia şi i-o preţuia, ne-a lăsat o mărturisire semnificativă : „Nu ştiu de ce, noile lui versuri parcă nu mai aveau tăria, vigoarea celor de altădată"2. Explicaţia e simplă. Poetul se îndepărtase de izvorul poeziei sale, îşi smulsese rădăcinile din pămîntul ţării sale. Un poet nu e o plantă cu rădăcini aeriene. Forţa poeţilor — precum aceea a mitologicului Anteu constă în legătura lor strînsă cu pămînltul patriei, cu istoria şi viaţa poporului lor. Cotruş era prea departe de aceste surse de energie creatoare. Tot mai bolnav, mai sărac şi mai uitat de cei ce-i vînturaseră prin faţa ochilor o fericire iluzorie, poetul „s-a prăpădit în cea mai mare mizerie" într-un spital din California, „fără ca nimeni să se îngrijească de dînsul.. A fost îngropat la Detroit în Statele Unite ale Americii.
în cele mai multe cazuri, opera este, fără îndoială, şi o reflectare, mai mult sau mai puţin transfigurată, a biografiei creatorului. Viaţa lui Eminescu, Macedonski, Goga, Arghezi, Blaga,
1 George Nan, Mărturii despre Aron Cotruş, Calendarul „Credinţa" pe 1969, p. 81—83.
2 Idem, p. 83.
XX
Bacovia, se răsfrînge, neîndoios, în oglinzile prismatice ale poeziei lor. în ceea ce-1 priveşte pe Cotruş, însă, lucrurile parcă se inversează, opera fiind o prevestire a vieţii poetului. Aceasta cel puţin pe o coordonată a creaţiei şi a biografiei sale concretizată în hipnoticul dor de ducă, în setea de depărtări, în neliniştea drumurilor fiului rătăcitor, în foamea de spaţiu, nu acaparator, imperialist, cum l-au înţeles unii, derutaţi de o simplă metaforă, ci de alte zări ale cunoaşterii, ale solidarităţii umane, căci drumurile visate de el nu-s numai pe orizontală, ci şi pe verticală, spre autodepăşire şi înalturile spiritului. In revista literară ilustrată, de la Orăştie, Cosînzeana, a lui Sebastian Bornemisa, an. I, nr. 4 din 1911, p. 46—47, Aron Cotruş aflat la debuturile sale, publică o poezie cu rezonanţe minulesciene şi gogiene — o poezie reprezentînd o prevestire a întregii sale vieţi, concludentă, credem, pentru afirmaţia de mai sus :
Cu tine suflet nebunatic Ca un amor oriental, Porni-voi sumbru prin pustiuri, Ori peste mări făr' de metal
Porni-voi sumbru ca amurgul, De-a pururi fără căpătîi, Să-mi prăpădesc în lung de drumuri Povestea dragostei dintîi...
Să-mi prăpădesc cu lacrimi anii Intr-unţ ciudat şi trist surghiun, Prin lumi pe unde n-a fost nime Decît poate vreun biet nebun.
Cercînd să-mi uit copilăria *Şi ţara-n care m-am născut, Să trec prin largurile lumii Nemîngîiat, necunoscut.
Să trec nepăsător ca moartea, Pe puntea stinselor iubiri, Mînat mereu spre alte plaiuri ,--"!De vîntul negrei pribegiri.
XXI
A pornit cu sufletul său nebunatic, furtunatie, printre toate Scylele şi Caribdele veacului. Dezrădăcinat şi dezorientat^ le-a ascultat, uneori, cîntecul sinistru, gata „să-şi prăpădească-n lung de drumuri povestea dragostei dintîi", să-şi uite copilăria şi ţara-n care s-a născut. Dacă pentru vremelnicul omenesc, stins „printre streini, nemîngîiat, necunoscut", lucrul acesta era cu putinţă, el nu se putea produce pentru poetul social şi naţional Aron Cotruş. Din fericire, biografia şi destinul operelor mari nu se confundă cu viaţa şi soarta creatorilor lor. Vîntul negrei pri-begiri nu i-a putut duce opera valoroasă de la noi, din pămîntul şi istoria care a generat-o din inima oamenilor care au folosit-o, ca o preţioasă armă de luptă, în strădania lor pentru mai bine. In concepţia marxist-leninistă cu privire la moştenirea culturală orice operă progresistă, patriotică, revoluţionară aparţine poporului. Aşa stau lucrurile şi cu opera lui Cotruş, un remarcabil poet social şi naţional. Un Poeta vates. Un profet răzvrătit şi mesianic în sensul cel mai pur al termenului. Poezia lui ilustrează, cum nu se poate mai clar, toate coordonatele şi valenţele semantice ale acestei noţiuni. „In actul poetic mesianic — scria Dimitrie Popovici în articolul Mesianismul poetic in o-pera lui Octavian Gogai — analiza distinge trei momente : în primul rînd, poetul divulgă relele de care suferă societatea contemporană, în al doilea rînd, el pictează imaginea societăţii viitoare şi, în cele din urmă, cheamă şi cohiduce mulţimile către aceste forme noi de viaţă." Ca şi în poezia lui Goga, şi în lirica lui Aron Cotruş predominantă este prima coordonată : demascarea orînduirii nedrepte în care trăieşte poetul. Puternică, de asemenea, este chemarea la luptă a maselor populare, pentru dezrobirea lor socială şi naţională. Mai puţin consistentă şi concretă ni se pare, însă, schiţarea formelor noi de viaţă pe care le propune. Deşi el nu foloseşte, ca Goga, stilul esopic, sibilinic, totuşi contururile idealurilor sale politice şi sociale nu sînt întotdeauna îndeajuns de clare, diluîndu-se într-un limbaj grandilocvent, aluziv, care sugerează necesitatea dărîmării unei orîn-duiri nedrepte dar se arată mai puţin capabile să contureze profilul constructiv al viitorului. Unii au descifrat, cu toate a-cestea, în poezia lui revoluţionară şi vaticinară, ţeluri mai clare, cred, decît le-a intenţionat poetul. Aşa, de pildă, G. Călines-
D. Popovici : art. cit., Luceafărul, an. II, nr. 7—8, 1942.
xxii
cu1 scria : „Printre oameni în mers duce în plin comunism. (Noţiunile înseşi sînt ameninţătoare : mîlne, mers). Este chemat u-nul din fabrică să înceapă lupta împotriva strîmbătăţii, spre a înfăptui colectivizarea bunurilor, aşa încît:
Să fie pentru toţi:
acelaşi sus şi jos...       . . .
Să fie acelaşi cer
pentru plugar pentru boier."
Tot el descifra, în alte versuri, o adeziune la regimul dictatorial şi totalitar pe care încercase să-1 impună extrema dreaptă, iar în altele o adaptare la regimul de autoritate şi dictatură regală. „Toate aceste schimbări la faţă ideologice — conchide Călines-cu — sînt reprobabile) nu din punct de vedere al inconsecvenţei, ci fiindcă falsifică poezia, scoţînd-o din zona purei contemplaţii. Dealtminteri poezia lui Aron Cotruş devine tot mai grandilocventă, mai ostentativ brutală şi mai monotonă prin neobosită repetiţie. Aceasta nu-1 împiedică să fie, în cît se poate alege din opera lui, un poet original, plin de vigoare sănătoasă şi foarte reprezentativ pentru Ardeal." Multe lucruri exacte şi multe erori; multe impresii pur subiective, în aprecierea lui Călinescu. Trecerea vremii a dovedit-o cu prisosinţă. Cotruş nu e numai un poet social ci şi naţional. Poezia lui nu e doar expresia unei provincii geografice româneşti ci a României întregi. Brutalitatea cultivată de el e o categorie estetică necesară aşa cum la alţi poeţi este, de pildă, suavitatea. E o expresie temperamentală a personalităţii poetului. Ea exprimă, totodată, anume raporturi sociale şi o anume stare de spirit. Prin cuvinte aspre, bolovă-noase; azvîrlite ca nişte bulgări de foc, prin fluxurile energetice ale versurilor sale, cu puternice accente de revoltă socială, care năvălesc dintr-un fond ancestral de răzmeriţă iobagă, în volumele Versuri, Mîine, Printre oameni în mers, Horia, vorbeşte mînia şi durerea maselor împilate. Energetismul său e firesc, organic şi nu poză de împrumut.
O ereditate spirituală grea de semnificaţii, stranie şi îndepărtată, convertită în „vii porunci" ale unor „hoţi de cai", „ciobani pribegi", „stăpîni, fără hîrtii de stăpînire, ■ pe pămîntul ţării întregi", ale unor „haiduci", „năprasnici", „zbuciumul vieţii lor vije-
1 G. Călinescu : Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ed. Fundaţiilor regale, Bucureşti, 1941, p. 758.
XXIII
lioase şi pustii, / şi aspra rîvnă de-a fi slobozi... şi neînvinsul dor de-a pribegi" se războiesc în vinele poetului, îl învolbură, îl hărţuie şi-1 apasă, se prelungesc pe drumuri fără zări, prin paşii săi, necontenit solicitaţi de un dor nebun de ducă. Drumeţia în timp şi în spaţiu va fi, ca în marile epopei, una din coordonatele universului liric al lui Aron Cotruş. Urmaş al unor străbuni fur-tunatici ce şi-au dus „viaţa în cuţitele din brîu", pe căile înguste ale istoriei, „spînzurate pe prăpăstii", poetul a supt, ca un personaj de mitologie românească... „... din sînii grei de întuneric şi de flăcări ai furtunii, / Fulgere ce luminează drumuri cu răscruci la orice pas — neîntrerupt".
Poetul se simte organic un fiu al acestor oameni şi al acestor pămînturi. Istoria noastră zbuciumată, chinuită şi eroică, îi curge prin vine, îi ţine trează conştiinţa de poet luptător pentru drepturile alor săi. El afirmă categoric, cu îndreptăţită mîndrie, descendenţa sa din stirpe de luptători. Nepot de răzvrătiţi şi de iobagi, el se simte menit să se lupte şi să biruie, să răzbune, ca pumni năprasnici, toate nedreptăţile istoriei. Semeţ ca un roman şi dîrz ca un dac („Decebal şi Traian / s-au împăcat de mii de ori în noi"), poetul poartă-n suflet mîndria călită-n lupte a neamului său, confruntat, veacuri de-a rîndul cu o maşteră istorie. Versurile prin care se exprimă o asemenea ţinută morală de o impecabilă demnitate par săpate în lespezi de piatră ca nişte legi ale destinului nostru istoric : „Nu m-aş fi aplecat / Nici pentru-a ridica de jos un sceptru de împărat !" ...
Adesea, versurile lui Cotruş, mărturisind o adeziune intimă la înţelepciunea şi omenia populară, se structurează în formulări lapidare de sentinţă morală şi juridică, de maximă filozofică, de vorbă cu tîlc, de aforism politic, în care se concentrează o lungă şi bogată experienţă istorică, şi de proverb greu de sensuri, nu o dată echivoc, aşa cum se întîmplă cu orice proverb adevărat. Poetul parcă ştia principiul lui Ion Pillat: „Căci dacă versul trece, proverbele rămîn". Ascultînd căderea ritmată, grea de gînd a stihurilor cotruşiene, ne dăm lesne seama de arta poetului în exprimarea universului spiritual al poporului român, univers concentrat într-o înţelepciune multimilenară, iz-vorîtă din experienţa lui istorică şi din frumuseţea sa morală. Poetul ştie să împrumute creator, cu o rară măiestrie, pînă şi modalitatea exprimării acestei înţelepciuni şi atitudini morale. Versurile citate mai sus, cu o atît de puternică rezonanţă de proverb, ca atîtea altele, sînt edificatoare. Ele sînt în contextul li-
XXIV
ricii sale ca nişte nuclee de idei profunde, ca nişte bulgări de foc regenerator din care iradiază întreaga atmosferă a poeziilor sale.
în această nobilă ereditate, nu numai biologică ci şi istorică, socială şi morală — poetul proclamă şi tradiţiile clasei muncitoare, ale minerilor, munţi rupţi din trupul unui munte de bazalt : „Mă simţeam aşa de înrudit cu ei, cu tragedia celor mulţi". In numele ei, poetul le evocă viaţa împovărată, realizînd tablouri tulburătoare care ne amintesc pînzele lui Van Gogh pe aceeaşi temă.
Minerul care „se zbate, cu plămînii zdrenţuiţi de trudă şi otrăvi, în noaptea minei blestemate" muncind „pentru trîntori" „ca un enorm, neîmpăcat rebel", cu „trup de oţel", cu privirile „ca nişte gloanţe crunte", un imens bulgăre de mînie şi de revoltă, e frumos, totuşi, puternic şi înalt, şi are sufletul plin de bogăţii ascunse. In alte vremi ar fi putut fi un :
Voievod temut şi drept ori sîngeros haiduc____
Ar fi înfrînt sultani şi strîmbătăţi, Sau ar fi jupuit ciocoi. ..
(Minerul)
într-o societate capitalistă, rapace şi inumană, în care homo homini îupus, „Aici în munţii noştri de aur (el) nu-i decît animal de muncă...", „Pe viaţă osîndit fără de vină". In viziunea lui Cotruş, minerul, cu toate calităţile sale fizice şi morale, ca şi muncitorul, în genere, nu e numai un exploatat, nemulţumit şi revoltat, ci şi un stăpîn potenţial al unei noi orînduiri şi-al unei noi istorii. Din această perspectivă, mizeria se transfigurează în grandoare, iar omul umilit, într-o fiinţă demnă de poarta triumfală a iubirii :
O, l-am simţit cum trece sigur de iubirea^mi, Pe sub privirea-mi ostenită şi frăţească, Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf...
(Un om)
vii din carne şi oase, poartă în conştiinţa lor de clasă valori Aşa cum munţii ascund în ei metale preţioase, minerii, munţi spirituale inestimabile.
Printr-un transfer de fraternitate, virtuţile morale ale claselor exploatate, ale poporului nostru : omenia, generozitatea, prietenia, modestia demnă, altruismul, ospitalitatea, împodobesc fiinţa creatoare a poetului :
XXV
Cu sufletul meu tot
Privesc mai- mult la alţii, ca să mă uit, de pot.. Iubesc mai mult la alţii, şi pentru ei, pământul, Şi m-am strivit pe mine, Să nu strivesc pe alţii,
Iar dintre doi în luptă, am suferit cu ânfrîntul... Ca nenţelesu-mi neam,
Am dăruit la  alţii, furîndu-mi ce aveam ...
Şi să mă cruţ, să mă răsfăţ, să ţin la mine — Mi-a fost ruşine !...
Din fiecare vers cotruşian se mărturiseşte o imensă şi aprinsă dragoste de ţară, sentimentul tonic, profund patriotic, al întâietăţii ei între toate ţările lumii :
Oriunde m-au purtat în viaţă vânturile,
N-am  intîlnit bătînd pământurile
Un loc mai drag ca tine, petec de pămînt străbun,
Pe care mi-au venit la leagăn, ursitoarele,
Pe care, botezatu-m-a, întîia dată-n viaţă, soarele ...
Mesianismul său nu e utopic şi abstract; el creşte organic, precum o poamă pîrguită, din pămîntul ţării. E generos şi deschis întregii omeniri, tuturor celor ce suferă :
Pămîntul ţării mele cu viforele lui, Cu munţii pîn'la ceruri, cu nourii-i haihui, Mi-a dăruit un suflet pe care-1 dau oricui Ca pe o poamă grea
C-un gust ce-n lumea-ntreagă îl are numai ea...
O poamă pîrguită abia,
In ţara mea
De arşiţă şi nea ...
Din noaptea-mi mută, aspră aşa cum alta nu-i,
Din casa me pe care-naintea nimănui
N-o-nchid şi n-o âncui,
întind o mână albă, de frate, orişicui,
Căci m-am născut să dărui, să mă dărui
Oricând şi oricărui.
XXVI
Poezia lui Cotruş nu conţine nimic învăluit în taină. E directă, frustă, răspicat demascatoare, fără aluzii sibilinice. De aceea combustia sensibilităţii sale nu se consumă decît arar în interiorul propriei conştiinţe, numai pentru sine, ci arde dezlănţuită spre tării, în apocalipticele limbi de foc ale răzbunării istorice, colective, menită nu numai să pedepsească pe cei răi, pe exploatatorii şi tiranii mulţimilor, ci şi să ridice mulţimile la drepturile lor legitime. In acest sens, poezia cotruşiană valoroasă este mesagerul idealurilor naţionale ale poporului român, al năzuinţelor sociale, nutrite, în vremuri maştere şi grele, de ţărănimea săracă şi de proletariatul industrial. Cu rare excepţii, mesianismul său nu e afectat de nici o undă de idealism şi utopism. In lirica sa, versul vaticinar se iscă natural din convulsiile istoriei, din aprigele confruntări de clasă, din năzuinţa stăruitoare, încăpăţînată, a oamenilor simpli şi necăjiţi, spre libertate şi fericire, spre o altă condiţie umană mai echitabilă. Din perspectiva unei autentice filozofii populare a istoriei, din unghiul moralei ei echilibrate, stoice, muţenia, tăcerea semnificativă, ca şi răbdarea supraomenească sînt forme de rezistenţă, de linişte prevestitoare de mari furtuni ca în acel tulburător portret liric al nefericitului tăietor de lemne Todor Săcure. Proletarul Todor Săcure, „în mîinile altora biată unealtă, cu inima o ciuntă pădure", a slujit pe la oameni, muncind „cît zece flăcăi laolaltă" dar simbria i-a fost „foamea, sudalma", batjocura şi exploatarea. El e un simbol al suferinţei şi al martirului. In o-menia lui răbdătoare, sălăşluieşte, însă, o imensă amărăciune dinamitardă („am adunat atît amar în viaţa mea, / că-n blid o lacrimă de mi-ar pica, / Zama, orişicît de dulce ar fi, / s-ar înăcri") — amărăciune care aşteaptă, pândeşte, parcă, precum o vie ameninţare, momentul potrivit răzvrătirii, sugerat de poet într-un antologic final de poezie : „se lasă ceaţa grea peste pădure / şi-acopere cu vreascuri şi cu frunze sure, / ca pe-un pierdut topor / gîndul mut, pietros şi răbdător / al lui Todor Săcure".
Asemenea portrete, foarte semnificative şi îndeajuns de numeroase în poezia lui Cotruş, se constituie în admirabile elegii civice, în sensul că tristeţea, amărăciunea, durerea, jalea sînt oricînd, la el, virtual convertibile în mînie, ură, revoltă, imprecaţie şi chiot de luptă. In viziunea lui, strîmba orînduire e împotriva firii. E un fel de păcat strigător la cer care se cere denunţat. De aceea atitudinea sa vaticinară nu e o simplă po-
XXVII
ză estetică. E funcţională şi e alimentată de solidaritatea cu soarta celor nedreptăţiţi şi striviţi de greul exploatării. E justiţiară şi umanitară. E revoluţionară, izbăvitoare şi gregară, totodată. Ea se împleteşe într-un bici pedepsitor, din fulgerele mî-nied colective, mocnind, uneori, supusă sub jăratecul durerii, dez-lănţuindu-se, alte daţi, ca o furtună împotriva exploatatorilor.
Dar poezia cotruşiană, protestatară şi profetică, nu vrea numai să năruie o lume a nedreptăţilor ci şi năzuie la una nouă, aşezată pe temeliile de granit ale omeniei româneşti.
„Atîtea milioane de aspri muncitori / Cu paşi de împăraţi, cu ochi fulgerători, / Cu braţele ca nişte teribile ciocane, / Cu piepturi de granit, / Ou in&mi largi, profunde ca clopote de-alar-mă / Cu creierii vulcanici..." (România) vor dura „clădiri ameţitoare de piatră şi de fier" ciclopice blocuri zgîrie-cer, fabrici şi uzine, vapoare, porturi măreţe, se vor avînta spre lucruri uriaşe „într-o neînfrîntă, vastă, sublimă frenezie, / De dragu-ţi, Românie".
Vaticinară ca şi lirica socială a lui Goethe, Victor Hugo, Walt Withman, Appollinaire, Pet6fi, Federico Garcia Lorca, Ady Endre, Octavian Goga, Stephen Spender, ea nu e vasală nici unuia dintre ei, ci se distinge limpede, nu doar prin formă, ci şi prin substanţă, apropiindu-se mai vizibil de versul maiakov-skian şi de poezia lud Petr Beiruc. O rădăcină sigură, neobservată încă. se pierde, însă, în poemul lui Eminescu împărat şi proletar ale cărui versuri :
„Zdrobiţi orînduirea cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi", sînt, parcă, consubstanţiale întregii poezii sociale a lui Aron Cotruş. Acestui „Dante valah" (splendidă metaforă !), căruia Cotruş îi spune „Măria-Ta", nefericitului poet de la ţpoteşti, ca simbol şi proroc al neamului românesc, îi va închina, în 1939, poemul Eminescu. In viziunea lui, marele poet e şi „hamal cu fruntea-n cer, hamal de fier", ce-a ridicat „năprasnic din străfunduri, supt, stingher, / ca pe-o minune nouă, — ţara asta", înălţînţdu-i „în soare peste lume creasta, / ca nimeni altul..." dar şi un ctitor, un domn : „peste-a cuvintelor traco-romanică, noptatică, gloată, peste visteria ei în mii, mii de locuri, îngropată", un ales al neamului, care a dat glas, ca nimeni, niciodată, „tăcerilor noastre de veacuri".
Poezia cotruşiană oficiază un adevărat cult pentru marii eroi ai gîndului şi ai faptei, dar şi pentru eroul anonim, omul simplu,
XXVIII
cu suflet curat, muncitor, harnic şi iscusit in vreme de pace, viteaz in război, înţelept, rezistent şi bun in viscolirile istoriei, generos cu prietenii, neînduplecat cu duşmanii.
Un înflăcărat elogiu se revarsă, în cascade lirice din versurile salef asupra acestui om care a cunoscut „truda, birul ucigaş şi hula", odată cu exploatarea sîngeroasă din partea grofilor şi a baronilor, asupra omului cu nume simbolic şi străvechi, de la ţară, care nu ştia, „că spicul lui de grîu şi firul lui de păpuşoi / îl poate-ngenunchea pe grof şi pe baron, / căci e mai tare ca
o oaste gata de război____" Se afirmă, într-o retorică de bună
calitate, o neştirbită încredere în forţele revoluţionare ale poporului care a dus bătălii necurmate „peste fier şi oţel", hotă-rît să lupte neînfricat, deoarece :
... vremea lui Ion  nu e trecută încă...
le va şti el toate astea într-o zi...
atunci cu vrerea, cu puterea şi dîrzenia lui adîncă
patria şi-o va schimba din temelii.
(Ion)
Poezia este experienţă transformată în conştiinţă.
Ţăranii, ciobanii, muncitorii din poezia lui Aron Cotruş au o puternică şi vie conştiinţă a originii lor daco-romane, a demnităţii lor naţionale. Deşi-« împovăraţi de nevoi şi de griji, într-o societate capitalistă ostilă, din sufletul lor radiază o mîndrie rară, funciară, simţindu-se, în sinea lor, stăpînii de drept ai acestor pămînturi, regii şi împăraţii acestora, voievozii muncii. E o idee mai veche a Şcolii Ardelene, care a fost cultivată de mulţi transilvăneni. Ion Codru Drăguşanu o explică pe larg în Peregrinul transilvan, iar O. Goga o exprimă, cu toată atmosfera spirituală în oare se afirma ea în viaţă :
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte
Că stnt din neam împărătesc (s.n.)
Din ţară-ndepărtată
Că tot pămîntul rotogol
A fost al lor odată.
Admirabil comunică poetul o asemenea stare de spirit, odată cu convingerea că sîntem aici din totdeauna. De aceea, jalba robului umilit nu e o plîngere umilă şi umilitoare, ea se înfăţişează plină de prestanţă, ca un hrisov domnesc. Farmecul, efectul ei ar-
XXIX
tistic, e cu atît mai mare cu cît nu are nimic exterior retoric şi ostentativ, rezemîndu-se permanent pe umilinţa nobilă a unei forme fonetice provinciale de pronume personal, io, în loc de eu, formula majestoasă, consacrată, a vechilor domnitori munteni.
Ţăranul lui Cotruş îşi sculptează numele, destinul, portretul moral şi visul îndrăzneţ în cuvinte, ca într-o lespede de piatră, hărăzită eternităţii :
Io,
Patru Opincă,
ţăran fără ţarină,
plugar fără plug,
ciurdar făr-o vită,
îmi duc viaţa năcăjită
fără strîmbătăţi şi vicleşug
şi bruşul de mucedă pită
mi-1 plătesc cu sînge din belşug...
O vorbă a mea-i ca o mie...
Muncitor fără pereche („nimeni nu se ia cu mine la întrecere"), flămînd şi zdrenţăros, ştiind că din truda lui „griul creşte drept ca de-oţel" ca „să se îmbuibe din el / groful putred, ciocoiul mişel", ţăranul lui Cotruş nu-şi mai stăpîneşte mînia nici n-o distilează, prin lacrimă, în litanii, ca Goga, ci o revarsă, ca pe un blestem ameninţător, ca pe o sudalmă aprinsă, grea, mocănească, peste nedreapta orînduire. Nu e, însă, nimic vulgar, în asprimile şi violenţele de vocabular ale ţăranului. Transpare din ele o demnitate înaltă, vertioală, de voievod alungat mişeleşte din scaun :
Io,
Patru Opincă
Ce-ntre atîtea moşii n-am doar o şirincă,
înfrunt strîmbele legi şi năpasta
şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte,
sudui vîrtos, mocăneşte,
şi scuip pe toată rînduiala asta !...
(Patru Opincă)
Tema vieţii nefericite, aparent fără ieşire, se asociază şi chiar se confundă, nu o dată, cu ideea morţii. Dacă viaţa nu poate triumfa atunci e moartea cea care-şi joacă rolul. Trecerea -' de la
XXX
o noţiune la alta se face discret prin verbul plec, care conţine,, în versul lui Cotruş, şi ideea de viaţă şi aceea de moarte. Curajul de a muri e aci o formă de luptă. De aceea minerul şomer exasperat de foame, îşi redactează tragicul testament cu demnitate acuzatoare, amintind, prin ţinuta lui dîrză, mai de grabă de-un manifest politic decît de un act de abdicare :
Io,
Ion Ciura, neam de mineri rumâni, flămînd, fără lucru de nouă săptămîni,
ca un strigoi
vreau să plec dintre voi...
eu brîncă oblîncă mi-am făcut cea din urmă pită
din dinamită...
Mîine, în nici o prăvălie, nu va mai cere pe datorie minerul Ion Ciura...
(Io, Ion Ciura)
Numele proprii atît de româneşti şi de populare (Patru Opincă, Ion Roată, Todor Săcure, Ion Ciura, Ion Codru, Iacob Hampu)^ au, neîndoios, o funcţie simbolică în lirica socială a lui Cotruş. Uneori, nu întîmplător, sînt alese cu o anume rezonanţă istorică,, tocmai pentru a sugera drepturile istorice ale neamului nostru,, dreptul omului simplu de a fi stăpînul ţării sale :
Io,
Ion Roată, unul din pietroasa, aspra gloată, trec pe al vremii cal fără de frîu, fără cuţit şi pistoale la brîu... armă mi-e — spicul de grîu...
tîrît din ziua de ieri,
fără-averi,
fără somn,
sînger încă de palme, de paturi de puşti, de sudalme fără-ogor, fără pîine, dar mîine,
XXXI
ca niciodată, fi-voi mare, darnic Voievod şi Domn peste ţara românească toată...
(Ion Roată)
Aceeaşi tipologie a proletarului agricol o concretizează in destinul său şi Ion Codru, din poezia cu acelaşi nume, cel ce apare ca un cioban simbol, din balada cu oile pierdute.
Un splendid poem, cu valoare antologică pentru întreaga poezie românească, realizează Cotruş în Peste creste ude, din volumul Printre oameni in mers, în care motivul Mioriţei, din-tr-una din cele mai desăvîrşite variante ale sale, se converteşte într-o gravă, tulburătoare şi tragică temă socială. Disperarea, sărăcia, împilarea iau aici proporţii cosmice. Ca îtttr-o mitologie Istranie, ciobanul ajunge „pe căi ce se curmă", în piscul sărăciei, unde-1 latră viscolele, îl muşcă lupii vremii şi cîinii vîntu-lui. E o situaţie tragică, limită, de unde nu mai poate decît să coboare „în zarea cealaltă". Motivul folcloric tradiţional e prelucrat ingenios, original, rodind o adevărată capodoperă a poeziei româneşti.
Ritmul, împovărat de tristeţi, e molcom dar nu leneş ; cuvintele potolite, melancolizate, ard în jeraticul inimii îndurerate; sonorităţile-s de dangăt de clopot în vecernie ; acel io mîndru şi aprig din alte poezii, obosit se retrage, acum, din fruntea poemului spre miezul tragediei, întrebîndu-se repetat şi disperat, în ritm de litanie, ce să mă mai fac, ce să mă mai fac ! Pierzînd totul i-a mai rămas totuşi, zestrea spirituală a doinelor şi colindelor pentru a mai străbate un capăt de drum, pe pustii poteci, spre zăpezi de veci :
io, cioban lunatic cu piept de jeratic, ce să mă mai fac pe vîrful sărac ?!...
viscolele latră
prin copaci, prin piatră...
ai vîntului cîni
m-au muşcat de mîni...
asprul vremii lup
m-a muşcat de trup...
XXXII
mi-au rămas merinde doine şi colinde pe pustii poteci spre zăpezi de veci... ce să mă mai fac pe vîrful sărac, pe vîrful sărac ?!...
E o Poezie cu majusculă care n-ar trebui să lipsească din nici o antologie de lirică românească chiar dacă aceasta ar cuprinde numai douăzeci de titluri.
Dorinţa poetului de depăşire a condiţiilor date, de spargere a cercurilor existente care stau oa nişte mari cătuşe pe fiinţa celor mulţi şi truditori, duce, ca-n basme şi în mituri, la proiectarea staturii şi însuşirilor omului pe ecranul imens al istoriei, al cosmosului chiar, Ia augmentarea forţei fizice şi a însuşirilor sale morale pînă la supranatural. Eroii lui au alura eroilor din marile epopei. Astfel, el realizează, ca nimeni altul la noi, un fel de portret mitologic al proletariatului agricol şi industrial care se ridică mult peste statura morală şi fizică a împilatorilor, a celor din clasele suprapuse. Vocea lor mînioasă e parcă vocea zeilor, în sensul de vox populi, vox dei. Exploataţi, chinuiţi, nedreptăţiţi de forţele răului, eroii lui, aparţinînd lumii celor ce muncesc, sînt, în fond, nişte forţe ale naturii, nişte împăraţi, nu în sens instituţional, cum greşit s-a înţeles uneori, ci în sens strict metaforic, de oameni puternici. Intr-un portret de miner, poetul se întreabă retoric :
O, unde-i ? Unde!
El, junele gigant, Minerul aspru luminos şi colosal, Cu sufletul multitudinar, Flămînd, sătul, risipitor şi-avar, Cu inima electrică, adîncă, largă,
capabil ca, într-o pornire de ciclon, să spargă, să spintece munţii pentru a le smulge comorile „de fascinante şi fantastice metale".
Cotruş e un poet al extremelor, al umilinţei şi al grandorii, exprimate în viziuni gigantice. Poezia lui se desfăşoară pe imen-
xxxin
sităţi de timp şi de spaţiu, cultivînd viziunile enorme, proporţiile uriaşe, epuizînd aproape întreaga gamă de modalităţi prin care se exprimă superlativul absolut în limba română. De aici patetismul său învolburat şi aprins, de aici retorismul său dezlănţuit, cu energii inegalabile în lirica românească, de aici vrerea lui incomensurabilă şi inepuizabilă sursă de lirism. Poetul are, ca nimeni altul, gustul extremelor şi al enormului :
Doruri ce-n veci nu dorm mă-ncing, nu mă lasă să dorm, mă împing spre tot ce-i enorm...
(Pleacă, paharnic)
E ceva halucinant, de epopee tragică şi grandioasă, în lirica lui Cotruş. Oamenii săi se impun printr-o uluitoare forţă fizică şi morală. Deşi apăsaţi de infinite greutăţi ei sînt tari şi neîn-frînţi, ca eroii intraţi în legendă. Chiar în condiţii tragice, ei au ceva de eroi dintr-o poveste. Fiu al muntelui, omul are caracteristicile acestuia. E enorm şi toate ale sale sînt enorme : durerea, revolta, speranţa, iubirea şi ura. Iubirea e „fără hotare", cerbicia „fără pereche", rînjetul e „mai grozav decît Groaza", lacrimile-s „supreme", dorurile-s „multimilenare" şi chiar „eterne", durerile şi sforţările-s „supraomeneşti", dorinţa „o mînză neîmblînzită / o mînză fără splină, o ispită". Minerii-s „coloşi", vinele lor se întind „ca funiile" pe gîturile „de oţel", ochii lor nasc duioşii din „infinite" puste. Haina unui proletar e „un colţ de ocnă" (splendidă metaforă !), ochii lui „două fîşii de cer". Brazda de sub plug e un „negru şarpe uriaş" ; şesurile zădărniciei sînt „nesfîrşite" ; pădurea e „titanică", la fel şi visul şi ispita ; tunufile-s „nişte negri, uriaşi mamuţi" ; „tinereţea urcă pe Himalaia celor mai înalte îndrăzneli" ; cimitirul e „enorm" şi „de mii de ori oribil" ; inima poetului îi „apasă pieptul ca un munte". Milioanele de aspri muncitori :
Cu braţele ca nişte teribile ciocane, Cu piepturi de granit,
Cu inimi largi, profunde ca clopote de alarmă Cu creierii vulcanici...
visează, cu o îndrăzneală nereţinută, optimistă, zidirea unei Românii noi cu :
XXXIV
Clădiri ameţitoare... Ciclopice - afumate, fierbinţi zgîrîie-cer Ale enormei munci, fantastice palate (s.n.).
Cotruş este, totodată, cum ziceam, un poet al contrastelor. In poezia lui „se logodesc mocirlele cu cerurile", vremelnicia cu eterr.itatea ; înălţările cu căderile în prăpăstii ; atotputernicia cu nimicnicia ; mărginirea cu nemărginirea ; foamea de viaţă cu un sentiment trist de saţietate şi cu o ascunsă sete de nefiinţă ; veselia exuberantă cu mohorala apăsătoare. Spiritul revoluţionar, militant, protestatar, umanismul generos, sentimentul solidarităţii umane, caracterul popular, naţional, patriotismul fierbinte, elanurile optimiste, aspiraţia spre depăşire şi perfecţionare morală, se întretaie, uneori, cu o viziune îngustă, defetistă şi retrogradă. Pe coordonatele unor asemenea contradicţii se defineşte poetul însuşi :
Piciorul meu a încercat să-şi urce glodul gliei părinteşti
Pe Himalaia celor mai înalte îndrăzneli...
Şi-acelaşi neastîmpărat picior
M-a coborît apoi pe valea duioşiei,
Pe-ale zădărniciei şesuri nesfîrşite şi ogoare veşnice
Pe toate drumurile lungi şi scurte care duc la moarte.
(Tinereţe)
Substanţa poeziei lui Cotruş o constituie sentimentul legăturii indestructibile a insului cu pămîntul, istoria şi viaţa oamenilor de pe aceste plaiuri, o trinitate, o perfectă osmoză şi semnificaţie. In viziunea lui, pămîntul românesc are sufletul oamenilor. Oamenii au chipul şi tăria lui. Istoria e conştiinţă vie a luptelor pentru drepturile lor asupra străbunelor pămînturi. In acest context, relev faptul că unul din elementele heraclitiene, care a ispitit cel mai mult inspiraţia lui Cotruş, este, fără îndoială, pămîntul în multiplele şi variatele sale ipostaze.
Cotruş este un poet teluric aşa cum Eminescu este un uranic: sau un selenar. Evocarea pămîntului apare în poezia lui, ca şi în lirica noastră populară, cu funcţii simbolice dintre cele mai variate, ceea ce-i asigură realizarea unei mari diversităţi, pe aceeaşi temă. Mai întîi, Tellus Mater apare ca o matrice universală. El este ca un pîntec uriaş din care iau naştere toate formele de relief, toate lucrurile şi fiinţele. Din această perspectivă, în poezia lui Cotruş pămîntul are, în primul rînd, o funcţie generatoare de viaţă. Aşa apar, de pildă, munţii :
XXXV
Aţi spart pămîntul aspru ce v-a ţinut ca-n faşe In coaja lui tirană, în carnea-i milenară
(Munţii)
Pămîntul este, de asemenea, mama fiinţelor vii. Poetul ataşat patriei se simte fiul legitim a! tărînii ţării sale, personalitatea sa artistică, spiritualitatea sa, provenind din personalitatea acestui pămînt.
Eminescu însuşi, ca poet naţional, e fiul acestui pămînt, al acestui popor şi-al acestei istorii, căci :
tot sufletul neamului, cu adîncul adîncului, cu freamătul codrului, cu mireasma ierbilor, cu fugile cerbilor, cu fiorii piscului, cu legile sîngelui, iată-1 viu, cum altul nu-i, înmiit peste măsură în lunatica-i făptură sub Ceahlăul frunţii lui.
(Eminescu)
Pămîntul românesc — mamă simbolică a tuturor celor ce vorbesc aceeaşi limbă, pămîntul-patriei, determină, sub cupola versului eminescian, frăţia şi unitatea tuturor românilor, pe deasupra tuturor împărţirilor vremelnice şi arbitrare. Personalitatea eminesciană s-a ivit şi s-a plămădit, precum mai tîrziu în poezia Iui Sorescu, Trebuiau să poarte un nume, din fiinţa patriei, din fră-mîntarea eroică a multimilenarei noastre istorii:
ca din mame gemene cu coapse de cremene fraţi de sînge şi de strai,
fraţi de iatagan şi grai, cu paşi iuţi în smulgere pe sirepi de fulgere, călărind prin uragan
s-au ivit
s^au plămădit
XXXVI
ca din fier şi din granit şi din sînge năzdrăvan peste veac şi nesfîrşit, în făptura lui de crai...
(Eminescu)
„La terre — seria Michel Mansuy în : Gaston Bachelard et Ies âle-ments — est egalement une nourrice, une nourrice aussi attentive â ses enfants que la mere." Este o hrană sui generis. O hrană şi pentru trup şi pentru suflet. O sursă de existenţă morală şi materială.
Cu această funcţie protectoare, pămîntul ne apare ca un părinte bun care-şi hrăneşte generos fiii :
Apropie-te de întîiul lujer de porumb, Ca de-un copil ce ţi-a adus o veste bună Din ţara ta străbună...
Prin el, sub adierea caldă-a vîntului
îţi vorbeşte rodnicia veşnică-a pămîntului,
Care fără strîmbătăţi şi vicleşug,
îţi întinde părinteşte mîna-i de belşug...
(Porumbiştile)
Uneori, simbolul pămîntului ca părinte e înţeles atît de strict încît poetului i se pare că minerul care scormoneşte măruntaiele terei se face vinovat de un gest paricid. Trup din trupul pămîntului, carne din carnea lui, minerul se coboară, singur şi posac, tot mai afund în mină, ca un :
Copil ce se ridică împotriva tatălui, Să-i fure bogăţiile şi sufletul ;
Bucată vie de pămînt în luptă cu pămîntul şi călăii lui.
(Minerul)
în altă ipostază, pămîntul, ca proprietate posibilă a celor ce-1 muncesc, creează perfect iluzia libertăţii. Pentru proletarul agricol, proprietar numai pe braţele sale viguroase, dreptul de a lucra pămîntul lui ar însemna salvare, slobozenie şi fericire:
O, dacă-ar fi să am un petec de pămînt şi-un plug,
cu copiii mei m-aş rîndui la jug
şi, slobod, aş ara din zori pîn' soarele apune...
XXXVII
dar n-am decît aceste braţe grele, crepate( ca de cuţite, de trudă...
(Parc-aş fi de-o mie de ani)
Dacă pămîntul ca proprietate, fie şi numai un petec, nu-i aparţine omului cotruşian, atunci el are, dintr-o altă perspectivă, * aceea a solidarităţii cu lumea, senzaţia că : „Pămîntu-ntreg e casa şi ograda mea". Aşa, cred, că se cere interpretat dorul de alte zări, revărsarea sufletului peste întreaga omenire din poezia lui Cotruş, într-un sens pozitiv şi nu negativ, ca nişte „expansiuni imperialiste", căci nu e vorba de o expansiune de proprietate, ci de iubire, de creaţie, de afirmare prin construcţie, ceea ce e cu totul altceva. Din păcate, lucrul acesta nu s-a înţeles cum se cuvine de unii cercetători care i l-au imputat poetului ca un cusur grav.
O neştirbită încredere în forţa creatoare şi în fericitul destin istoric al neamului său, un sentiment al egalităţii depline cu marile civilizaţii contemporane, îndrăzneala de a privi vultu-reşte „sus şi departe", nădejdea flămîndă de împlinire, de afirmare a geniului creator românesc, optimismul gregar şi constructiv, din versuri de un fierbinte şi neîntinat patriotism, au fost eronat apreciate ca atribute tipice ale unei voinţe de expansiune. Nimic mai opac şi mai vulgarizator decît o asemenea interpretare a unor versuri ca acestea, de pildă :
căci, cine ne opreşte să clădim peste asprul ţintirim şi uriaşul gînd romano-dac, — într-un an ca-ntr-un veac ?!...
cine ne opreşte
să încercăm voiniceşte :
să fim ce vrem să fim ? !...
Şi ce ne împiedică, oare, lumii să-i dăm aur şi pîine şi să înălţăm peste noi,
— noi, noi strănepoţi de păcurari nomazi — în faţa Romei, Parisului, New-Yorkului de azi, biruitoare
XXXVIII
sub crivăţ şi soare, titanicele noastre Sarmisegetuze de mîine ? !...
(Cine n-are nădejde flămîndă)
Pămîntul e vatra omenirii. Dar pămîntul străbun, cu o puternică încărcătură istorică şi afectivă, se diferenţiază net de orice alt pămînt. Pămîntul neamului, pămîntul tradiţiilor şi al obiceiurilor strămoşeşti, al luptelor şi visărilor multiseculare, pămîntul patriei, umbră a poporului nostru, e investit de poet cu însuşiri de neconcurat:
Oriunde m-au purtat în viaţă vînturile,
N-am întîlnit bătînd pămînturile
Un loc mai drag ca tine, petec de pămînt străbun,
Pe care mi-au venit la leagăn ursitoarele,
Pe care botezatu-m-a, întîia dată-n viaţă, soarele...
(Amiaza)
Pămîntul acesta — patrie are o memorie, lucidă şi, totodată, afectivă. Ca şi-n mitologia populară românească, el este — alături de văzduh — locul de dispersie al omului după moarte, deci şi elementul păstrător al esenţei umane, al spiritului de luptă, al personalităţii unui neam, căci timpul trecînd lasă urme în pămînt şi se face istorie.
O istorie veche cu daci şi cu romani, cu strămoşi viteji şi minţi agere, cu „aceeaşi, mare, neînfricată inimă romano-dacă"... Aşa ne apare răsfrînt în cronica pămîntului românesc timpul şi personalitatea acelui „ţăran de cremene / cum n-a fost altul să-i semene" Horia (Horia — în pămînt, în piatră).
Adeseori în poezia lui Cotruş pămîntul e o cronică în care românii şi-au scris cu sudoarea frunţii şi cu sîngele lor povestea lor tristă, măreaţă şi viforîtă de multe vrăjmăşii ale istoriei. Ca şi la Goga, ca şi la alţi poeţi transilvăneni, poezia lui Cotruş, evo-cînd trecutul glorios şi nu o dată tragic al poporului român, se constituie într-o elegie-eroică, de-a dreptul tulburătoare, deşi e cîntată nu cu instrumente duioase, de corzi, ci în alămuri de suflat şi de percuţie. E în această împerechere ceva profund original şi modern, pe care nu-1 mai întîlnim în lirica românească decît la Mihai Beniuc, a cărui poezie luptătoare, bărbătească, are atîtea afinităţi de structură cu lirica lui Cotruş. Pămîntul românesc, evocat de poet în atîtea simbolice ipostaze, şi din el forma
XXXIX
de relief cea mai îndrăgită şi mai des cîntată de poet, muntele, ne dă sentimentul tonic al dreptului nostru istoric, sfînt şi inalienabil asupra lui. In el e amestecată toată durerea şi zbuciumarea noastră. în el e sîngele, sudoarea şi osemintele strămoşilor. In el zac visările noastre îndrăzneţe. Noi l-am înnobilat cu cîntece şi i-am dat sufletul nostru. El e organic al nostru cum noi sîn-tem ai lui, cu toată fiinţa şi istoria noastră. Dreptul asupra pămîntului românesc e, în fond, dreptul asupra propriei noastre existenţe pe care-1 proclamă răspicat, apăsat, poetul, într-o declaraţie solemnă, cu valoare poetică intrinsecă dar şi de document istoric, semnat, parcă, de un întreg popor :
Ai noştri sunt aceşti munţi pietroşi, mănoşi, cărunţi, căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer, noi le-am deschis adîncurile de-aur şi de fier şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger... noi le-am spintecat uriaşele pîntece, noi le-am proslăvit frumuseţile-n cîntece şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine
ca orişicine... în haiducie grea ori doinind domol după oi, nimenea pe lume nu i-a cunoscut şi îndrăgit ca noi...
De-acest mănos pămînt daco-român, cine-ar putea, mai mult ca noi, să spuie
c'al lui e ?!... (Ai noştri sînt aceşti munţi)
A ii stăpîn îndreptăţit pe un asemenea pămînt-fiinţă înseamnă a avea obligaţii şi răspunderi. De aceea poetul cere, în energice versuri hortative, fiilor şi stăpînilor legitimi ai acestui pămînt, să-1 apere, să-1 îngrijească cu o dragoste filială, să-1 cultive „cu coasa, cu sapa" :
Acest petec de pămînt, bun, rău
e-al tău !... ară-1, samănă-1, seceră-1 spornic şi apără-1 de-o trebui cîndva, cu toată vînjoşia ta : cu puşca, cu coasa, cu sapa,
Xli
sîngele vrăjmaşilor ce-ar vrea
să ţi-1 ia, să curgă pe-ntinsu-i cu apa !...
Pămîntul cu toate frumuseţile lui se constituie într-o realitate estetică, demnă de contemplat şi de admirat. Pămîntul privelişte-miracol, peste care s-a revărsat un suflet şi o sensibilitate românească, apare în viziuni plastice adînc originale, în cîteva pasteluri antologice, din care nu lipsesc profunde şi sugestive simboluri filozofice precum în : Copacul, Bivolii, Un voinic flăcău trecea, Firul de iarbă, Amiază şi în acea plastică, dinamică, fremă-tînd de autenticitate, poezie Pe pustă :
Plîng vînturile...
Mînjii se joacă şi nechează
Şi pusta-ntreagă plînge în dulcea după^amiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneşe-n răcoarea nemărginitei puste... Trec leneşe în soare, cu paşi mărunţi, superbi Şi din belşugul verde al fragedelor ierbi, Brusc capetele mîndre şi le ridică^arare, Ca nişte voluptuoase femei de viţă mare...
Prin pulberea solară, ca sub vrăjite pînze, Neastîmpărate-aleargă strălucitoare mînze... Sălbatice, aprinse, capricioase mînze...
„Rapsod al dezmoşteniţilor legaţi de brazdă — scria Perpessi-ciusl — d. Aron Cotruş este în acelaşi timp şi rapsodul propriului său suflet". Un suflet bogat, agitat ca o mare în furtună. Un suflet care suferă pentru durerea altora, care se zbuciumă să se limpezească, să se cunoască şi să se împlinească. Aspiraţia spre o spiritualitate desăvârşită, efortul de a se elibera de jugul cărnii, opintirea dureroasă către înalturile existenţei, frămîntarea chinuitoare, conducînd la autodepăşirea condiţiei umane, lupta acerbă cu sine însuşi, zbuciumul interior, nepotolita sete de absolut, amintesc, în substanţa lor, de Lucian Blaga şi, cel mai adesea, de Tudor Arghezi :
Perpessicius, cronică la voi. Printre oameni în mers, în Opere, 6, Menţiuni critice, Minerva, 1973, p. 113-114.
XLI
Ca voi, o munţii mei,
Am sîngerat zadarnic, m-am opintit mereu, Ca dintr-o strimtă ocnă să scap odat' din mine ; De piedica-mi de humă de-al cărnii mele jug Despotic, zilnic, slut şi-omorîtor de greu... Şi străbătînd în voie, nemărginirea oarbă... Cu sufletu-mi ce totul rîvneşte să absoarbă, Să mă înalţ — sălbatic, statornic curcubeu — In setea-mi de lumină, Cu creştetul în nouri, Ca voi,
Duşmani şi prieteni, Munţii mei...
(Munţii)
E şi în poezia lui Cotruş o veşnică zbatere între pămînt şi cer, o neostoită căutare a Necunoscutului, a zărilor de pe alte tărîmuri, întreprinsă, însă, mai vijelios, mai direct şi temperamental, în spiritul bătăios al energicei sale structuri psihice. Poetul nu depăşeşte, însă, prin inedit coordonatele universului blagian sau arghezian, fără a rămîne, însă, un simplu epigon.
Tribun al maselor populare, poetul se exprimă adesea în felul acestora, cu graiul lor, încetăţenind în limbajul poetic vorbe arhaice, locale, bolovănloase, încărcate, însă, de firesc, de culoare specifică şi de viaţă autentică. Toţi poeţii transilvăneni de pînă la el : Ion Budai-Deleanu, A. Mureşanu, G. Coşbuc, St. O Iosif, O. Goga etc. au utilizat masiv, cel puţin în prima variantă a poeziilor — un asemenea limbaj popular şi local. La toţi se remarcă, însă, preocuparea de a-1 înlocui ulterior mai ales în volume, cu vocabularul limbii literare unice, deşi nici unul nu a reuşit pe deplin. La Cotruş, în schimb, nu surprindem o asemenea tendinţă. El cultivă deliberat limbajul popular. Frecvenţa cuvintelor sau formelor regionale e deosebit de mare, îndeplinind funcţii estetice dintre cele mai salutare. Cuvinte precum : a drumări, bruş, clrpător, stavă, stăvar, ciurdar, lihod, cipor, tundră, pită, a opaci, slobod, uliţarnic, pribelnic, şirincă, mişarcă, a se îmbur-da, brîncă, oblincă, forme morfologice sau structuri sintactice populare au darul de a se impune cu o prospeţime nouă în limba literară comună, în limbajul poetic, mărturisind vigoarea sufletească şi spiritul creator al omului simplu.
XLII
E un elogiu pe care poetul îl aduce, şi pe această cale, oamenilor din popor, geniului lor creator, capacităţii lor de a-şi fi păstrat limba împotriva tuturor tendinţelor străine de a-i deznaţionaliza.
Cotruş se exprimă firesc, natural, direct, cu limba poporului, cu sentimentele, pasiunile, visurile şi ideile sale. Din identificarea simţirii personale cu aceea a poporului său, el îşi culege originalitatea limbajului, ca pe un fruct copt. Limbajul său e un act natural, născut şi nu făcut:
din trăirea-mi dîrză ca dintr-o pietroasă colindă aşteptarăm vorbele ca piersici tari să se desprindă, dîre să-şi taie pe-a timpului glie de cremene cu altele din neamul lor să nu semene...
(Sub fulgere)
Cotruş nu inventează şi nu caută cuvinte, aşa-zis frumoase. Cuvîntul în poezia sa nu-i menit să aştepte pe hîrtie ochii cititorului ; cuvintele sale zboară în mijlocul mulţimilor, le cuprind, le entuziasmează şi le ridică la luptă. El le ia, cu încredere în potenţialul lor estetic, din vorbirea curentă a oamenilor care au creat, de fapt, limba, le aşează în contexte inedite, în structuri prozodice proprii, le impune un ritm nou şi un debit al rostirii care le asigură o cuceritoare originalitate. Lentă uneori, grea, a-păsată, ca însăşi viaţa oamenilor chinuiţi, viteza debitului verbal devine alte daţi extrem de rapidă, ca un şuvoi de mînie, încît de abia-i mai lasă cititorului răgaz să respire, dînd senzaţia unei emoţii foarte puternice care-1 sugrumă, parcă.
Apoi debitul devine din nou lent, tăiat de pauze, şi, prin opoziţie cu paragraful precedent, pune în relief alt tip de idei şi sentimente. Modificarea debitului verbal cu un perfect simţ al echilibrului, al măsurii şi armoniei, este o caracteristică a arhitectonicii poeziei cotruşiene care-i asigură un loc aparte în evoluţia stilului liricii româneşti.
Structura prozodică a versurilor lui Cotruş nu e întîmplătoare şi haotică. Versurile sale sînt grunjoase ; nu-s deloc dăltuite şi şlefuite migălos într-un liniştit laborator poetic. Cuvintele şi versurile sale emană căldură, prospeţime şi autenticitate, fiindcă-s rupte din realitatea concretă a vieţii. Tocmai din această neşle-fuire reies calităţile filonului de metal preţios scos din adîncurile simţirii populare. Prozodia şi limba sa poetică nu-s o simplă inovaţie formală, ci o chestiune de esenţă. Prozodia sa exprimă rit-
XLIII
murile mari ale vieţii şi ale formelor ei de manifestare, cadenţa trăirilor intime, a muncii şi a luptei. In ciuda aparenţelor de uniformitate, varietatea ritmică din poezia lui Cotruş este surprinzător de bogată, de la cele molcome, amintind legănarea tristă a carului tras de boi, de la cele nostalgice, sugerînd trecerea ireversibilă a timpului, pînă la cele sprinţare, năvalnice, dezlănţuite în ropote şi cavalcade de ură şi mînie, de revoltă şi luptă. Sensuri dramatice, profunde, se încopcie cu imagini vîrtoase, nealambicate, de o impresionantă naturaleţe. Versul lui Cotruş se supune, totodată, unor legi optice, ca un cristal de lentilă; el luminează sensurile cuvintelor după aşezarea lor în frază. Ca în balada populară, adeseori la el, un singur cuvînt formează un vers. Poetul ţine să nu se piardă rostul şi sensul nici unei vocabule esenţiale care exprimă o idee, o stare, un sentiment, o acţiune. El detaşează şi izolează vocabulele cheie, formînd un vers dintr-un cuvînt. Asemenea cuvinte sînt, în arhitectonica poemelor, ca nişte cuie enorme într-o construcţie ţărănească din lemn, fixînd şi or-namentînd, totodată, edificiul epic, ideea centrală a discursului liric. Iată, de pildă, cum subliniază receptarea unui eveniment prin intermediul a trei simţuri esenţiale :
ascult...
prin  al veacurilor împietrit tumult
aud — multitudinare ropote iuţi, sălbatice tropote dangăte stinse de clopote...
şi văd, pe nesfîrşite şesuri, înapoi prin zăpezi şi noroi, în drum spre Bălgrad : ostaşi valahi, ca brad lîngă brad, şi-n fruntea lor,
cu-nfăţişare-mpărătească de biruitor, în aspre cavalcade, — pe Ion Huniade ascult...
ascult.
(Pe-o străveche cronică)
XLIV
Sau iată cum se punctează, prin izolarea atentă a cuvintelor, o ameninţare, o scadenţă a unei lupte milenare, o zi a răzbunării proletare :
trufaşi, mişelnici stăpîni ! o zi
va veni cu aripi sălbatice de vijelii, cînd crunt ni-or scapără oazm'.lele-n mîni...
atunci,
atunci smulşi, rupţi din munci, ieşiţi din minţi, cu pumnii fierbinţi, cu-oţelul nostru tot, zdrobi-vom celor ce-n picioare ne calcă
bot scîrnav după bot
şi falcă după falcă !...
(Trufaşi, mişelnici stăpîni...)
Absenţa aproape totală a uneltelor gramaticale de legătură, construcţiile paratactice izolează şi ele, o dată în plus, ideile şi sentimentele, conturîndu-le mai pregnant pentru a le impune, cu toată valoarea şi semnificaţia lor, conştiinţei cititorului. Poetul ştie că mînia şi revolta sînt lineare, fruste, şi nu suportă înflorituri stilistice. Ziua aceea e un mîine simbolic, o zi a biruinţei proletare pe care poetul o evidenţiază mereu, cu aceeaşi artă a simplităţii construcţiei sintactice şi a izolării termenilor cheie, esenţiali pentru ideea exprimată.
Poet al voinţei, al luptei şi acţiunii, temperament prin excelenţă vijelios şi dinamic, Cotruş formează adesea versuri numai din verbe sau cu preponderenţă verbale, fără a lăsa vreo clipă impresia de simplism şi paupertate lexicală :
Zbătîndu-mă, visînd, arzînld şi opunînd Rătăcesc...
Iubind, urlînd, tăcînd şi blestemînd
XLV
eu-mpătimiri de rînd şi blînd iertînd şi binecuvîntînd... (Sătul sînt de viaţă şi flămînd) *
Să ies, să scap, să fug (Munţii) ca din sterpe colinde foamea nebună, ca o furtună, ne-adună ne prinde ne vinde... (Ca din sterpe colinde)
Cuvintele în poezia lui Cotruş irump pătimaş ca nişte izvoare termale, cu o forţă aprinsă, vulcanică, revărsată în fluxuri energetice, nestăvilite, suficiente lor înşile, refuzînd podoabele stilistice, ipostazele sărbătoreşti. Prozodia, cînd exprimă atitudini de revoltă şi luptă, se eliberează de canoanele tradiţionale uzate dar îşi caută modele tot în tradiţie, mai cu seamă în balada eroică, precum Toma Alimoş, de pildă, unde un cuvînt formează vers, exact ca-n lirica cotruşiană, ca acelea din care izvorăsc, parcă, şi unele trăsături ale cunoscutului pamflet arghezian, Baroane.
In esenţă, în poezia lui Cotruş totul e ritm şi arhitectură. E vorba de acel ritm captivant, antrenant al vieţii autentice şi de acea arhitectură miraculoasă care-i prezentă în profunzimile oricărei alte arte. Orice mare poet e şi un arhitect al limbii naţionale şi al vieţii spirituale a poporului său, şi Aron Cotruş este un astfel de poet.
Ivită în descendenţa poeziei sociale a lui Andrei Mure-şanu, G. Coşbuc, O. Goga, poezia lui Cotruş e una din coloanele trainice ale liricii româneşti din perioada interbelică, alături de cea a lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voicu-lescu, Adrian Maniu, deschizînd, totodată, o direcţie nouă în lirica de la noi, ecouri ale poeziei sale răsunînd în versurile unor poeţi ca Arghezi şi Blaga, Mihai Beniuc, Eugen Jebe-ieanu, Ion Th.  Ilea,   Iustin  Ilieşu,  V.  Copilu-Cheatră, Teodor
XLVI
Mureşanu, Al. Andriţoiu, Ioan Alexandru. E o realitate obiectivă care nu poate fi ignorată. Cotruş rămîne, totuşi, singular, în lirica românească, deşi poezia lui nu s-a arătat suficientă sieşi, ci a creat şcoală.
Originala creaţie cotruşiană este, în primul rînd, opera unui temperament puternic, vijelios, care încorporează în sine sensibilitatea, inteligenţa şi talentul. Temperamentul vulcanic, tumultuos, în continuă dezlănţuire al lui Aron Cotruş, unifică armonios concepţia sa globală despre viaţă, transformă trăirile fundamentale în convingeri şi aspiraţiile elementare, de ordin naţional şi social, în principiu, într-o credinţă. Marea lui originalitate, forţa nestăvilită a personalităţii sale rezidă în trăirea acestei credinţe cu o intensitate puţin obişnuită, cu o vrere enormă, cu o convingere rară şi o statornicie răbdătoare care ne aminteşte de elementele naturii şi de vigoarea poeziei sale Ciocan să-ţi fie vrerea... din volumul In robia lor:
Ciocan să-ţi fie vrerea, răbdarea : nicovală !... Dacă-ai căzut o clipă în marea-nvălmăşeală, Mai dîrz,
Mai drept, te scoală !...
Şi c-o putere oarbă, cumplită, nentreruptă,
Intoarce-te în luptă...
Cel mai adesea, poetul operează numai în plan secund cu sentimente şi idei strict personale. In prim-plan stau convingerile, încărcate cu puteri ancestrale, tendinţele multiseculare ale celor mulţi, încorporate organic unor atitudini lirice personale. Poezia lui e cel mai adesea o voce a mulţimilor. Pornind de la evidenţa lucrurilor şi realităţilor social-istorice, de la adevăruri eterne, incontestabile, confirmate de vreme, el afirmă cu o voce de tunet, proclamă patetic şi nu insistă să demonstreze, să nuanţeze, să aprofundeze filozofic, să facă speculaţii teoretice sau metafizice. Poetul e — prin tot ceea ce are mai bun în creaţia sa — o voinţă puternică, expresie a unei voinţi colective, sociale şi naţionale, care vrea să trăiască demn, liberă, stăpînă pe destinul ei individual şi istoric. E voinţa unui poet cu „gîn-dul haiduc" ce vrea, cu o vrere uriaşă, generatoare de inepuizabile forţe, să biruie şi să se biruie. Să biruie nedreptatea, neomenia, inegalitatea dintre oameni, lăcomia, împilarea, exploatarea, pentru că el crede, cu o credinţă pătimaşă, din calea căreia se
XLVII
feresc şi munţii, că „omul nou din tine birui-va lumea" şi va face „piatra stearpă să rodească". Voinţa unui poet încins cu doruri fără leac ce nu-1 lasă să doarmă şi-1 „împing spre tot ce e enorm". Mîndria şi recea, sălbateca sa vrere nu concepe să se aplece în faţa celor ce-n trup îi bat „codrii de cuie", ci :
trece
silhuie
haihuie
pe drum de spini, de foc şi de cuie spre piscuri ce-n ceruri se suie.
E vorba de o voinţă fără margini care ţine să se biruie pentru a se modela şi a progresa, să biruie pentru a impune în viaţă legile fireşti ale oameniei, împotriva strîmbei rînduieli şi a exploatatorilor. Prin acestea şi atîtea alte trăsături distincte, subliniate pe parcursul acestui studiu, Aron Cotruş rămîne în poezia românească — în ciuda tuturor contradicţiilor din viaţa şi opera sa — un moment de seamă şi original, un poet reprezentativ, din punct de vedere social şi naţional, un poet care a revoluţionat însăşi poezia revoluţionară roi' Inească. Omul Cotruş cu toate şovăielile şi erorile sale ideolot ce şi-a împlinit dramaticu-i destin departe de ţară. Creaţia lui patriotică şi socială, cu un timbru atît de original, intră pentru totdeauna în constelaţia marii poezii româneşti.
ION DODU BĂLAN
CUVÎNT DESPRE EDIŢIE
La întocmirea antologiei de faţă am considerat drept text de bază următoarele volume antume :
I. Poezii, „Tipografia nouă" I. Moţa, Orăştie, 1911 ;
II. Sărbătoarea morţii (1914—1915). Versuri, Ed. Cartea românească, Bucureşti, [1924];
III. Neguri albe, Alba-Iulia, 1920 ;
IV. România (1916—1918). — Poemă, Tipografia „Concordia", Arad, 1922 ;
V. Versuri, ediţia a Il-a, Tipografia Corvin, I. Lânyi, Arad, 1928 :
VI. In robia lor,  Tipografia G. lenei, Arad, 1927 ;
VII. Mîine, ediţia a Il-a, revizuită şi întregită, Ed. revistei ..Societatea de mîine", Cluj, 1928 ;
VIII. Printre oameni în mers, Sosnowiec, Polonia, 1933 ;
IX. Horia, ed. XXV, „Bucovina" I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1938 ;
X. Minerii, Tipografia ziarului  „Universul", [1938];
XI. Eminescu — Poem, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1939.
în organizarea sumarului antologiei s-a avut în vedere criteriul cronologic, conform primei apariţii a plachetei sau volumului respectiv, pe ideea unei restituiri cît mai cuprinzătoare.
Din confruntarea volumelor a reieşit că unele poeme — prezentînd variante stilistice mai mult sau mai puţin importante — au fost incluse, sub acelaşi titlu sau purtînd titluri deosebite, în plachete diferite. De pildă :
— poemul Minerii, inserat în voi. în robia lor (1926), a fost retipărit, cu schimbări substanţiale, drept primul titlu din
1
voi. Minerii (1938) ; respectînd voinţa autorului, îl reproducem după şi în acest din urmă volum ;
— poemul Minerule, te scoalădin voi. Miine, a fost re-inclus în voi. Minerii, cu mici modificări stilistice mai ales în strofa a Il-a ;
— Horia, din voi. Mîine, se retipăreşte, drept prima poezie, după Închinare, în poemul Horia, 1935 ;
— Minerul [Io, / Ion Ciura], din voi Mîine — este aceeaşi poezie cu Io, Ion Ciura, din voi. Minerii;
— Minerul, din voi. Mîine, este, cu excepţia primului vers (uşor modificat : In opintiri nebune y în strădanii nebune), aceeaşi poezie cu In opintiri nebune..., din voi. Minerii;
— Parc-aş fi de-o mie de anidin voi. Mîine — se află aidoma în voi. Minerii;
— Reşiţa, din voi. Mîine, se află, sub titlul S-or îngrozi în voi. Minerii ;
— Minerul [acum : sătui, puternici, semeţi] — se află cu acelaşi titlu, acelaşi text, în ambele volume (Mîine, 1928, şi Minerii), rămînînd să figureze la locul unde a fost ultima dată repartizat de autor.
Alte titluri, cum ar fi, de pildă, cele două poezii intitulate Bradul (Versuri, 1925 şi Printre oameni în mers, 1933) realizate pe o simbolistică apropiată — sînt în fapt două creaţii deosebite.
Formele de limbă, regionalismele, creaţiile personale, precum şi scrierea cu majuscule a unor personificări sau simboluri poetice au fost păstrate ca atare. Vor fi întîlnite, pe parcursul volumului de faţă, particularităţi de tipul : caret cari, flăcări/flăcări, întunerec/întuneric, mîne/mîine, panăJpină, pine/pline, sînt jsunt; beutură, nezdrăvan, pasere, privighitoare, samănă, tinăr, vreai etc. Chestiunile de grafie au fost interpretate conform principiilor de îngrijire a textelor pentru epoca modernă. Greşelile de tipar au fost îndreptate fie prin confruntarea ediţiilor succesive, fie în mod tacit, atunci cînd faptul era evident.
îngrijirea textului şi completarea antologiei, concepută, mult mai restrîns, cu aproape zece ani în urmă de Ovidu Cotruş, au fost făcute în cadrul redacţiei de către
AURELIA RUSU
POEZII
1911
DOUĂ LUMI
Azi dac-aş fi eu rege-al ţării mele Şi-n chip tiranic de le-aş face toate, Ştiu bine că atuncea lume multă Mi-ar vrea sfîrşitul vieţii blestemate.
Spre-al meu palat privire-ar plini de ură Atîţi sărmani, copii ai nimănuie, Tot aşteptînd ca viaţa mea tirană S-o stingă crunt, — robia să apuie.
Baroni şi conţi la cluburi pe-nnoptate S-ar aduna ca sceptrul să mi-1 frîngă, Şi-apoi, cînd în exil ei m-ar trimite N-ar fi în lume nime să mă plîngă.
Dar nu-s, ci-s Domn de-a pururi făr' de sfetnici, Ce vreau e lege-n larga-mpărăţie Unde supuşii sunt..., rebele gînduri, Tovarăşi dragi în lumea mea pustie.
Castelul meu e bolnava tavernă
Şi sceptru-mi drag e... băţul pribegiei,
5
Iar tronu-mi, făurit din plînsul lumii, E-ncîntătoarea artă-a poeziei.
Şi sunt despot în lumea-mi fără teamă De blesteme, de bombe-ori de pumnale, Căci nime nu-mi pîndeşte elipa morţii, Ci numai eu — ades o chem cu jale !
LA UN MIEL
Tu treci prin ţintirimul verde, Paşti troscoţel de pe morminte Şi zbieri după pierduta-ţi mamă Privind ca un copil cuminte.
Ridici din iarba verde capul, Aţii urechea... Ţi-să pare, C-auzi ecouri de talangă Sunînd duios în depărtare.
Fugi într-acolo, dar nimica Nici nu să vede, nici s-aude, Eu trist rămîn privind la tine Pe gînduri dus, cu gene ude.
Pe tine însă nu te mustră Viaţa asta mult amară, Iar eu ursitu-s printre lacrimi Să-mi trec a vieţii primăvară.
Şi dacă în curînd o cruce Mă va veghea ferit de rele, Abate-te mai des pe-aicea Să paşti  şi iarba gropii mele.
T
CONDEIULUI MEU
Mai ţi-aminteşti şi-acum albumul In care-am scris un ritornel Şi-am pus podoabele-i de graţii Şi dulcii-i ochi de îngerel ?
Mai ţi-aminteşti mansarda scundă Din umbra triştilor castani, Unde scriam, pe vremi, balade Şi privegheam ca doi orfani ?
Mai ştii de jalnica-mi scrisoare De sub rotatul palmier, Sub care-ţi povesteam la lună Despre-un trudit corăbier ?
Şi ştii tu, credincios tovarăş, Că sunt un înserat amant, Că-n orice clipă-mi cer odihna Misteriosului neant ?
Şi că-mi blestem cernita viaţă Şi pe bătrînul Demiurg,
8
Cînd ea cu zîmbete de fee Pe-asfalt răsare în amurg.
Deci, vin' să-i facem o scrisoare Din plînsul anilor mei grei, S-o pun în plic cu margini negre.. — Sol despărţirii — drag condei !
PE UN ALBUM
Mă-mbeţi cu-a ta drăgălăşie Şi, nu ştiu cum, să plîng îmi vine, Cînd stăm pierduţi în reverie Şi cînd priveşti cu drag la mine.
Şi nenţeleasă de-ar fi vorba-ţi Cea dulce, oa o barcarolă, Mi-ar tălmăci-o ochii numai, Chiar de-ai vorbi limba... mongolă.
10
In elegii te-aş plînge...
In elegii te-aş plînge Dînd lumilor ocol, Dar noaptea e tîrzie Şi-n lampă nu-i petrol.
Şi aş veni cu-orchestra Sub geamul tău înalt, Dar prea e multă lume Pe străzi şi pe asfalt.
Ţi-aş face-un chioşc de fildeş Sub palmi, lîngă Bosfor, Dar nu-s cu Rotschild rudă Duiosul meu odor.
îl
AZI CA PRIN VIS
Azi ca prin vis mi-aduc aminte De-o cărăruie-ntre brădui, Pe unde mă purta pe-o vreme Un dor adînc de ochi căprui.
Şi unde de demult, odată, Pe gînduri dus şi plin de dor, Plîngea ades după-o copilă în nopţi de mai un visător.
12
PE MARE
Treceam cu barca-ncet pe luciu, învins de-o vagă nostalgie, Şi ca prin vis vedeam pe mama Veghind în trista ei chilie.
Iar undele cîntau în juru-mi O psalmodie fără nume, Parcă ştiau de min' şi ele, Că sunt înstrăinat de lume.
Şi cum se cobora amurgul Pe elegantele gondole, Am aţipit în raza lunii Cetind romanţe spaniole.
Insula Prinkipo, 1910
13
TE-AI ÎNDOIT...
Te-ai îndoit la orice vorbă Şi n-ai voit să crezi nimic, Cînd îţi spuneam că mă voi duce Să mor sub ramuri de finic.
Şi-apoi în ora de adio Ai plîns şi nu-ţi venea să crezi, Cînd îţi spuneam, că niciodată în viaţă n-ai să mă mai vezi.
14
TRISTIA
Dragă, două periniţe Coase cu melancolie,
Una din mătasă neagră Ceilaltă portocalie.
Cea de-a doua pentru tine, Obrăjorii să ţi-i culce, Iar cea neagră în sicriu-mi S-o aşeze mîna-ţi dulce.
Lin să dorm, cînd fără prietin Rămînea-va pe-astă lume
Lampa de pe-a mea măsuţă
Străjuită de volume.
Şi cînd nu-i mai sta de doru-mi Sub poleiul alb de stele, In iatacul tău feeric Aşteptînd între perdele.
15
CÎNTEC
Unde-i stă mai bine floarei Pe pămînt, în lumea toată, Ca pe sînuri ori în plete La copila-ţi adorată ?
Şi-unde stă mai mulcom dorul Noaptea-n patima-i pustie, Ca lîngă trupşoru-i fraged Pe perniţa-i purpurie ?
16
sone:
i
CÂRTII MELE
Din început de rău ave-vei parte, Şi-n noaptea care-n juru-ţi se întramă, Savanţii ţi-or închide-a lumii vamă In numele necruţătoarei arte.
Condeiul lor te-o osîndi la moarte, Ironic te-o lovi şi fără teamă, Tu nu băga însă nimic în samă, Căci mie sfîntă-mi eşti, umilă carte.
Dar scrisul lor nu-ţi va grăbi pieirea Şi celor juni, cu jalnicele-ţi file Vei fi, vei fi tovarăşe eternă.
Amanţi duioşi ţi-o spovedi iubirea Şi-n nopţi tîrzii, romantice copile Te vor culca la căpătîi sub pernă.
/
17
II
Zadarnic moi azi pana în cerneală S-adun ale trecutului răsfrîngeri, Zadarnic vreau să cînt cu glas de înger Căci propriul meu suflet mă înşală.
Ca un nebun înfrînt de cruda-i boală Trec noaptea pe aleea de sub sîngeri, Căci nici Erato cea cu ochi de pi îngeri Nu-mi mai apare azi sentimentală.
Sub bolnava mea lampă pe măscioiară Lingă portretul unei dragi copile, Adoarme-o carte-a meşterului Kant.
Şi ca-ndemnat de-o taină funerară Un glas pare că-mi zice dintre file „Prostie-i viaţa, omul un neant" !
18
iii
Mă plimb duios pe-a Gangesului maluri, Şi-ntr-un tufiş de bambus, sub o stîncă, Văd un castel cum nu văzusem încă, Şi-n preajma lui flamingii trec pe valuri.
Uimit privesc măreţele portaluri Din cari ruina veacurilor mîncă, Şi prin balcoane-n linişte adîncă Ard candeli, ca în nopţi tîrzii de baluri.
Iar dintr-un geam o brună sultănică Surîde blînd şi-aşa copilăreşte, Şi străluceşte pe-a ei sîni mătasa.
Dar cînd să plec spre gingaşa-mi amică Să stinge sfîntul vis, şi mă trezeşte Cu ochii-ntr-un volum de Calidasa.
19
IV
LUI AMOR
Ce-mi aminteşti de sînii-i de zăpadă Ascunşi în dragi mătăsuri violete ? La ce-mi tot povesteşti aşa cu sete De nunta ei, ce ochii-mi n-or s-o vadă ?
Doar ne^am sfîrşit vremelnica baladă, Ştrengar copil cu lungi şi negre plete, Căci între noi a gîndurilor cete Au ridicat o neagră baricadă.
Cernită e plăpînda mea junie
De cînd a ei priviri de farmec pline,
Nu-mi mai atrag spre ţărm din valuri barca.
Şi-acum, acum cu inima pustie
îţi spun cu drept, Amor, eu pentru tine
N-oi mai rîvni să fiu un nou Petrarca.
20
M-alintă noaptea-n basme fermecate, în geam îmi sună picurii de ploaie, Sub vîntul greu salcîmii se îndoaie, Prin horn s-aud vuiri neîncetate.
Dulci amintiri din vremuri depărtate Vin fîlfîind din aripi de văpaie, Şi-un palid chip cu pletele bălaie Mi-apare-n tainica singurătate.
Cu şoapte blînde somnul mă cuprinde Şi-atîtea gînduri tainice mă cheamă Şi umbre dulci din vremuri legendare.
Un dor de drum în piept imi-se aprinde Un dor de satul meu, de dulcea mamă, Şi-adorm cu gîndu-n vremuri viitoare.
21
VI
în mohorîta mea singurătate în van căutînd uitare prin volume, Stau îngînînd cu dor un dulce nume Şi-ascult sărmana inimă cum bate.
Parcă-ţi revăd sprîncenele arcate Şi ochii dulci, curaţi ca.două glume, Şi ştiu că n-o să mai dezmierd pe lume Plăpîndele-ţi mînuţe parfumate.
Căci căi crucişe ne arată viaţa Şi totul se va stinge-ntr-un adio, Deşi-n iubire-ai fost ca Sacontala.
Şi-n noaptea ce mă-mprejmuie cu ceaţă, Duioasa pană-n mînă mi-o-mpietri-o Stăpîna mea tirană : îndoiala.
22
VII
O duioşie dulce mă supune
Cu farmece din vremi de-odinioară
Şi inima începe să mă doară
De cîte glasul amintirii-mi spune.
Dar toate le alin ca prin minune Cînd och.ii-mi între file se coboară, Că-n voi, dragi cărţi, e veşnic primăvară Şi nesecat izvor de-nţelepciune.
Revino dar cu dor melancolie,
Am iar scrisori în plicuri parfumate,
Putem veghea de-acum în dragă voie,
Căci vreau în mohorîta mea chilie, .
Să fiu între volumele-adorate,
Un nou, un mistic Robinson Crusoe.
23
PE DRUMURILE VIEŢII
Ce-s anii, ce-s zilele vieţii ? Sunt negre şi vechi propilee, în umbra cărora menite-s, la rău ori la bine să steie, Fiinţe în zdrenţe ori purpur, cei răi şi cei buni într-o
turmă,
Ce stă şi veghează pîn' golul suflarea vieţii li-o curmă. Şi ce-i fericirea umană ? E drumul ce duce spre ţintă, Un drum îndoielnic, dar dulce dedat de prin vremuri să
mintă,
Şi cînd, după trudă ajuns-ai ia ţinta dorită şi dragă, încet fericirea adoarme şi moare în calea-i pribeagă, Deci, inima mea, tu de-acuma zadarnic spre bine mai
tremuri,
Jelind ca pe-o stinsă comoară pe blîndul copil de prin
vremuri.
Vreau pace, îmbracă-mă-n neguri şi du-mă de lume
departe,
Căci căi nebătute vrea gîndul, şi dorul vrea linişte-n
moarte,
Şi dacă ţi-i traiul de lacrimi în pacea căsuţei sihastre, Şi eşti hieroglifă-ncîlcită străină de zilele noastre, Ce-ţi pasă de toate acestea, ce-ţi pasă de ura nebună, Ce-ţi pasă de toţi mamelucii, ce dau cu ■papucul în lună, Căci ce e doar lumea aceasta, de care ursita ne leagă ? O temniţă oarbă, în care robit eşti pe viaţa întreagă, In oare te mustră trecutul cu negre aduceri-aminte, Şi-n vremea ce vine-ţi zimbeşte trudită nădejde ce minte.
24
îndemn la averi şi renume, aceasta e ţinta-i pustie, Apostolii ei sunt călugări nevrednici, setoşi de orgie, Ce-s sfinţi, cuvioşi la vedere, ci-n dos desfrînarea-i răsfaţă, Şi traiul şi dreapta chemare din graiul dorinţii le-nvaţă. Eroi ? Cavalerii de noapte cu aere-nalte de vodă, Galanţi, cu priviri de bacantă, cu haine la ultima modă, Tîmpiţi don-juani, cari în lene îşi dapănă traiu-n neştire, Sfîrşiţi de nesomn şi de chefuri, de dorul deşert de mărire, Călăi ce sub albe vestminte şi-ascund sîngerata lor bardă, Cărora le stă-nfăţişarea în loc de diplomă-ori cocardă, Şi fete frumos decoltate şi-apoi elegante cucoane, Cari vremea şi-o trec în desirîuri, citind scandaloase
romane.
A cui e doar lumea acuma ? A celor mişei şi berbanţi, A mîndrelor dame moderne cu trei şi cu patru amanţi, Acestora rai le  e lumea, iar alţii o turmă flămîndă, In juguri sunt puşi de Ia leagăn, să piară în chin şi osîndă, Ce cumpănă şoadă-i aceasta şi nu ştiu pin' cînd mai
rămîne,
Ca unul prea-n slavă să fie, iar altul mai jos ca un cîne... !
Ce-i dulce, senin în viaţă, se-ntunecă, piere ca mîne, Numai amara dorinţă şi plînsul de-a pururi rămîne, Doar moartea le-mpacă pe toate cu sumbra şi pacinica-4
ceaţă,
■— Ea-i puntea ascunsă ce leagă sublimul neant de
viaţă —
Şi-ori sfinţii monachi ce viaţa şi-o-ngroapă-n Scripturi şi
Minee,
Ori genii bolnavi ce credinţa o-nfrîng prin cîrtiri de
condeie,
în faţa-i de taină cu toţii tot astfel viaţa şi-o curmă, Zadarnic se cred unii mai altcum, căci toţi pe o treaptă-s
la urmă.
Neantul înghită-mi viaţa, că bolnave-s toate în mine, Nu-mi trebuie-averi şi nici lauri, nici vorbe deşerte de bine. Decepţia mă rnistuie-n taină şi paşii în drumuri mi-i
curmă,
Şi plîns de-ntîlnesc în vreo parte, în mine de-a pururea
scurmă,
25
Deci n-o să mai cert pe nemernici, ci-oi plînge cu cei fără
nume,
Cu cei amărîţi cari încheagă cortejul durerii prin lume, Căci astfel e viaţa-ntocmită, zadarnic eu altfel o cer, Zadarnic săgeţi îi aruncă un suflet pustiu şi stingher.
Eu plîng pentru oameni. Dar ce-s ei ? Atomi sunt ai
inimii mele,
Pustii şi vremelnice cuiburi cu-ndemnuri şi bune şi rele, Şi cînd în furtună şi volburi îşi tulbură harpa mea struna, E doar că alături de mine pămîntul se zbuciumă-ntruna, Şi slabă cînd simt eu puterea-mi, „posibilul" nespus de
mare,
Nădejdea mea ochii-şi închide pe-a gîndului palidă zare Şi-o crudă-mpietrire mă-noinge, o noapte de neguri
eterne,
Cînd demoni şi mii de fantazme m-adorm pe-ale chinului
perne.
Să apăr dreptatea eu oare ? S-atac eu trufaşa minciună ? Dar pot face ceva cu-acestea ? Pot face eu lumea mai
bună ?
Poţi face din scînduri şi piatră-un pod peste-ntinsul de
mare,
Dezgheaţă-să nordul sălbatic de-o palidă rază de soare ? Căci ce-i adevărul ? Un lac e cu apă ce pururea plînge. Nu poiirlă comori în adîncuri, ci cerul senin îl răsfrînge, Lipsit de podoabe şi-avere, nu-1 bagă mai nimenea-n
samă,
Doar răii de apa lui rece ferescu-se-n suflet cu teamă. Minciuna ? O mare întinsă ce poartă a lumii tezaur, Mărgea nuri şi scoice măiestre, corăbii-ncărcate cu aur, Ea vrernilor noastre-nserate li-e mamă de-a pururea
dragă,
Că setea nebună de-avere de ea suferinţa li-o leagă.
Au pot îmblînzi eu o lume prin sunete triste de liră Cînd laşii au trece re-n viaţă, cînd crima şi viţiul
s-admiră ?
Cînd bolnava sete de aur. a lumii mulţime o-ndrumă, Ce-nseamnă în vrajba vieţii un pumn de pribelnică humă ?
SA ŞTII CE BINE-I.
Să ştii ce bine-i, drag copil, Ferit să fii de lume, Cu dor să-ţi chiţi pin' la mormînt Vreun înger fără nume.
Prin jalnice singurătăţi
Cu dulcea ta tristeţă,
Să-ţi cheltuieşti în visuri dragi
Plăpinda linereţă.
Şi cînd în nopţile tîrzii Iţi vine-n geamuri luna, Să te găsească liniştit Pe gînduri totdeauna.
Să-ţi freamăte salcîmii trişti In nenţe!ese şoapte, Şi gias de rîu pe sub fereşti Să-ţi cînle blînd în noapte.
Nencrezător şi-n veci străin De patimi şi de ură,
27
Tu bunătatea drept s-o ţii De singura-ţi armură.
Şi-n urmă singur să te stingi Ferit de-a lumei milă, Ştiind că te-^a uitat pe veci Şi gingaşa-ţi copilă.
ÎN SINGURĂTATE
întristătoare-mi vin în minte,
Cu melancolicu-i portret,
O periniţă violetă,
Un sînt rotund şi^un păr brunet.
Şi-acum, cînd plin de nostalgie îmi tot colindă-un dor nătîng, Cu tine, dragă Eminescu, Şed la măsuţa mea şi plîng-
Şi-ntre duioasele volume Mă simt stăpîn pe ăst pustiu, Satrap lui Sadi şi lui Haf is De-acum şi pînă la sicriu.
Iar' resemnările-mi nespuse, Le culc în leagăn de argint, Tot recitindu-mi o romanţă Ce-am scris-o-n istmul de Corint.
29
GONDOLELE PLUTIND PE APA..
Gondolele plutind pe apă Să duc în legănări spre mal, Pe cînd eu şed citind balade în umbra unui portocal.
Iar o copilă ce să plimbă Cu barca-n golful Faleron, Mi-aduce-aminte-un trist adio Din taina sumbrului balcon.
Şi-aş vrea acum să fii cu mine Blînd oaspe-al dulcilor dureri, Să fim sub lună-n pacea nopţii Noi singurii gondolieri.
Atena. 1910
30
DE-AŞ FI ACUMA REGE.
De-aş fi acuma rege Şi soare-ntre eroi, Mi-aş azvîrli coroana Şi sceptrul în noroi.
Şi glorioasa spadă
Ce fulgeră scîntei,
Cu drag mi-aş preschimba-o
într-un duios condei.
Iar din averi ţi-aş face O barcă de argint, Să părăsim mulţimea în care — toate mint !
31
AM SĂ-ŢI SCRIU O SERENADA..
Am să-ţi scriu o serenadă Soră cu pustiu-mi dor, S-o citeşti cu ochii umezi Dulce înger hălăior.
Să-nfrăţeşti albumu-ţi gingaş Cu părerile-mi de rău, Şi să ştii cît mă încîntă Vorba ta, surîsul tău.
Şi-oi ruga privighitoarea Pentru ochii tăi cereşti, Totdeauna-n nopţi senine Să-ţi doinească sub fereşti.
Iară lunii îi voi spune Să-nfiorească-n raze dulci, Perna ta, pe giulgiul cărei Dragii obrăjori ţi-i culci.
32
DIN STRĂINI
în astă noapte mohorîta Cînd trec pe străzile pustii, Mă înfrăţeşte pribegia Cu palide melancolii.
Iar amintirea altor vremuri Mă face trist, sentimental, Şi pare că te văd, frumoaso, In elegant costum de bal.
Iair vîntul ce mă însoţeşte Cu cîntece pe bulevard, îmi tot repetă vechi istorii Din odiseea mea de bard.
Şi cînd snaude mandolina Pe promenadă-ntre lămîi, Gîndesc în plîns la serenada, Ce ţi-am cîntat-o mai întîi.
Atena, 1910
33
PRIN LUME
Astăzi cînd îmi curmă moartea Chiar şi cel din urmă dor, Du-mă barcă şi mă-ngroapă în poeticul Bosfor.
Şi povestea mea tu spune-o Undelor din preajma ta, Să mi-o cînte veşnic apa De pe-ntinsa Marmara.
Constantinopol, 1910
34
DURERE
E moarte, nendurată moarte în lupta vieţii pentru pîne, Şi-atît de greu li-e celor trudnici Ce-abia o duc de azi pe mine.
Ca boii de la plug duc greul Şi nimeni nu le are grija, Şi-apoi cînd plîng şi cer dreptate, în groapă îi coboară schija.
Lor temniţă li-e lumea asta Şi zilele cătuşi prea grele, Cînd cei puternici se răsfaţă în pacea mîndrelor castele.
Şi tu mă-ntrebi, tirană lume, De ce cînt pururea-n suspine, Cum poţi s-aştepţi tu voie bună, Cînd milioane plîng în mine ?!
35
TÎRZIU IN NOAPTE CÎTEODAT'
Tîrziu în noapte cîteodat' Cînd stau cîntînd de dor, Mă copleşesc păreri de rău Şi-aşa aş vrea să mor.
De ce ? Din multe cîte sunt Atîta doar vă spui, C-al meu noroc l-au îngropat Doi galeşi ochi căprui.
3C
NOCTURNA
Din fumul tristei cafenele Ies abătut pe trotuar, Cînd blînd se joacă vîntu nopţii Cu cîte-un bolnav felinar.
De mîndre ţări orientale Mă prinde-un melancolic dor, Şi-orchestra trist mă urmăreşte Cu dragul ei acord sonor.
Clădirile să par fantome,
Şi noapteia^mi pare ca-n poveşti,
Şi în puţine locuri numai
Se văd lumini pe la fereşti.
Şi-n nostalgii cînd trec asfaltul Spre mohorîta mahala, Blînd într-o  vilă cînt-o fată Pe clape : „Nu m-abandona !..."
A adormit la mal gondola Şi întristaţii tei din parc,
37
Doar numai eu mai bat oraşul, Eu al pustiului monarc.
Şi-ncet mă pierd pe străzi înguste Gîndind că-n lume toate mint, Iar valea mă îngînă-ntruna Mînîndu-şi apele de-argint.
Şi imnul sărăciei parcă Mi-1 spune-al vîntului refren, Ce-aduce de la gări prin noapte Trudite şuiere de tren.
Eu trec domol şi-ajung deodată în faţa cunoscutei porţi, La friguroasa mea mansardă Ce-mi pare-un trist lăcaş de morţi.
Iar în ogradă-o cucuvaie M-aşteaptă îngînînd un cînt,
Asemeni unui marş funebru în tristul drum cătră mormînt.
CINTEC
Vîntule, pribege bard, Cînd îmi treci prin ţară, Dragii mele trist sub geam Cîntă-i din ghitară.
C-am iubit-o cum iubesc Inima din mine, Dar e mult de-atunci, e mult, Vîntule străine.
39
MA PIERD IN NOAPTE
Mă pierd în noapte ca o umbră Şi tristă-n gîndul meu pustiu Să-ncheag-o formă diafană Îngenunchind lîng-un sicriu.
Duios doineşte filomeila
în parcul nins de scînteieri
Şi cîntă-un psalm nespus de dulce
în freamăt triştii palmieri.
Iar rîu-n legănări de unde îmi zice parcă-n blînd murmur : „De oe ţi-s ochii plini de lacrimi Pribege, tînăr trubadur ?"...
40
DORINŢA
Aş vrea să ai aicea O vilă de coral, Şi eu o dulce liră De bard medieval.
Să fiu boem ca astăzi Şi dragă să te am, Să-ţi cînt în nopţi cu lună Sub înfloritul geam.
Să-ţi fac orice pe voie, Ca un cochet aprod, Să fii crăiasa lumii, Iar eu un biet rapsod.
Insula Prinkipo, 1910
41
PE ŢAUM
Se lasă negurile nopţii Şi-adoarme valul lingă val, Pe cînd gazelele se joacă Prin umbra tristului migdal.
Sub palidul argint de lună Adorm duioşii palmieri, Şi peste-ntinsul trist de ape S-aude-un cîntec de năieri.
Şi nici un val nu face larmă în largul liniştitei mări, Cînd trec în plîns trudite inimi Spre licărirea altor zări.
Iar dintre chiparoşii-n floare Un cînt ce sună a pustiu, Nu ştiu la ce-mi tot aminteşte O criptă-adîncă şi-un sicriu.
42
DORULUI
Dorule, ce trist colinzi Lumea asta-ntreagă, Dacă tu nu mă-nţelegi... Cin' să mă-nţeleagă.
Un mormînt tu să-mi deschiz Şi-n sicriu  mă pune, Căci norocul meu l-au stins Mîndre plete brune.
Şi te du apoi, te du, Zboară-n zări senine,
Peste văi ardeleneşti De jelire pline.
Şi-n fereastră la castel Sus lîngă răscruce, De-i vedea-o, tu să-i spui Că eu — dorm sub cruce.
43
MUSTRARE
Mă tulbur, mă-atristez cînd văd Copilele în bal, Şi dorul sapă-n mine greu Ca un flămînd şacal.
Căci ca prin vis mă urmăresc Doi ochi de îngerel, Şi-un evantai pe care-am scris, Un ştrengăresc gazel.
44
ÎN AŞTEPTARE
Peste lac pluteşte luna Ca o barcă de argint, Şi tu nu mai vii copilo Lin pe braţe să te-alint
Şi în liniştea divină Buzele-ţi ca două iragi, Să răsfeţe, să adoarmă Doi copii nespus de drag
45
DURERII
Ce tot colinzi la uşa mea Cînd greierii îmi cînta, De ce-mi tot plîngi durere, tu, De-mi 'tulburi pacea sfîntă ?
Cînd luna trece peste culmi De ce tot vii la mine, De-mi povesteşti de-un îngerel Cu pletele blondine ?
De mă-ngenunchi ca pe-un ateu Cînd viaţa îi apune, Şi-mi redeştepţi cu umbra ta Melancolii nebune ?
Şi-n sufletu-mi la ce tot vii Ce vreai să furi dintr-însul, Cînd n-are alte bogăţii Pe lume. decît plînsul ?
46
ClNTEC
Vino sub salcîmii-n floare Întristarea să-mi alungi, Drăgălaşa mea copilă Cu ochi mari şi gene lungi.
Şi mătasa hainei tale
Să ţi-o ud cu lacrimi dulci,
Iară tu la sin molatic
Să mă legeni, să mă culci.
47
O, VINO
o, vino, vino mai aproape Să ne-<aşezăm ia dulci poveşti, Să ascultăm în taina serii Cum bate vîntul în fereşti.
Şi fruntea-ţi s-o sărut mă lasă Să-mi sting şi cel din urmă dor, Şi-apoi totuna mi-o fi mie De-oi mai trăi, sau de-o să mor.
Căci cine ştie pentru mine Te-i mai ivi dîngă perdea, Şi cine ştie mai vedea-voi Frumosu-ţi chip, copila mea.
48
ATÎT ŢI-S DE SFIELNICI OCHII..,
Atît ţi-s de sfielnici ochii Noi oa ai altora, de vulpi, Şi-aşa de drăgălaş ţi-e trupul Şi haina scurtă păn' la pulpi.
Şi-acum cînd îmi răsai sub lună Intre perdele, la fereşti, De ce mă mai îmbeţi, frumoaso, Cu zîmbete copilăreşti ?...
Căci un pribeag ce poate face Cu văi de lacrime fierbinţi, Pentru făptura-ţi adorată, Copilă fără de părinţi ?!...
45
CINTEC
Pentr-o copilă ca un înger Veghez în nopţile cu lună, ŞM împletesc din dulci romanţe Pe frunte veeinică cunună,
Cînd sub pieoapele-i viaţa-mi Se ofileşte şi se stinge, Cum moare-ntr-un album în taină O crizantemă făr-a plînge.
50
UN BOEM
In bolnava lumină-a ilampei Un tinăr palid şi stingher, Pe gînduri dus, cu ochii umezi Visează trist într^un ungher.
Cu haine roase la măşoioara-i Stă ca un bard medieval, Şi-aşa de sfiicios priveşte Mulţimea care întră-n bal.
Şi din mizeria nespusă Să-nalţă gînduri de blestem, Că-i negrăit de zbuciumată Sărmana viaţă de boem.
Apoi cînd muzica începe O melodie de cadril, Trist îşi îngroapă faţa-n palLme Al sărăciei stins copil.
Căci nu mai are bani de pîne Din miciud lui câştig de bard, Cînd alţii beau voioşi şampanie Şi joacă-n tihnă biliard.
51
ÎN ALTE LUMI
Plăpînde doruri înserate îmi culcă genele-n neştire, Şi gîndul meu pribeag adoarme în mistica nemărginire,
Mă-nalţă visurile nopţii în feeriile de stele Pe unde-n larguri se răsfaţă Rotirea gmdurilcr mele.
Un psalm pe-a îngerilor harfe îngînă sferele albastre, Şi văd înmormîntate-n taine Lăcaş'Uirile sorţii: noaistre.
Cu porţi în aur ţintuite Să-nalţă un palat departe,. Oewascunde rosturile vieţii Şi ce e dincolo de moarte.
Plăpînde doruri în risipă Din trista plîngerilor vale, Ştiţi voi, că nu-i nimic în viaţă, Ca visul lumii ideale !
52
ŢARA MEA
In ţara mea ce nimeni n-o cunoaşte E mult suspin, puţină bucurie, în ţara mea nu-s fiori oa-n lumea asta, Ci larg duios, întindere pustie, Şi n-are graniţi patria mea dragă, Ce-o sprijină din veci necunoscutul, Căci tainele ce-ncheagă universul, Ascunse-i ţin sfîrşitul şi-nceputul.
în ţara mea sunt numai trei palate, Zidite sus în pulberea de stele, Şi candelă 1-i luna argintată La geamuri au tiranice zăbrele, Şi cel dintîi în toalte-i din coralul Cel mai frumos din mandra strălucire, Şi-n el veghează-o gingaşă domniţă Cu chip bălai... e dulcea mea iubire.
Al doilea în limpezimi îşi scaldă, Misterie, trist ţinuta lui regală, Şi-n el veghează-o gingaşă domniţă Spre el îşi lasă aripa domoală ; E cuibul gîndurilor mele triste, Ce-mi tălmăcesc durerile profunde,
53
E lupta minţii fără de răpaos,
A dezlega ce-n moarte se ascunde.
Şi cel din urmă-n cîntece de jale, La poartă-i ţine stnajă-un steag de doliu, Şi ţine-ascunse tainele vieţii Neantu-ntreg sub negrul lui linţoliu ; Un psalm duios, un oîntec de-ngropare, Cu aripi reci cutreieră pustiul, Iar într-o sală ca o taină-a morţii îmi stă deschis şi-noununait sicriul.
O, cîntă lira mea, de-acumia cântă, Că tu eşti doamnă-n larga strălucire, O, cîntă-acum şi-n flăcări împleteşte Duioasa mea, sărmana mea iubire, Tu inimă topeşte-te-n preludii Şi tremură-ţi pe strune-nvăpăierea, Că-n cîntece şi-ngroapă truibadurii Tot sufletul, cînd luptă cu durerea.
Tu gînd pribeag, aleargă, tot aleargă, De-acum a ta-i pe veci nemărgenirea, Aleargă şoim răzleţ, întreg albastrul 'Naintea ta deschide-şi strălucirea, Ori nu presimţi tu că-n curînd aicea Va murmura o rugă de iertare, Un biet preot lîngă sicriul negru, Ce stă veghind în crudă aşteptare.
ClNTEC TRIST
Viaţa mea-i asemeni cu-al cucuvaiei cînt,
Ce-aduce-aminte lumii de pacinicul marmînt,
îmi pare că-s în lume necunoscut de nime,
Şi mă-nf ior eu însumi de propria-mi micime.
Prin mine nu-şi mai poartă nădejdea calpul disc
Şi nici-un dor de-acuma nu-mi stă ca obelisc
In graniţele vieţii, nimic nu mă recheamă.
Nici dulcea mea copilă, nici lacrima de mamă,
C-aşa de sterp îmi pare acest băitrîn pămînt,
Şi însumi de-al meu nume mă tulbur, mă-nspăimînlt.
Cînd crezi că-s dezlegate, te-ntuneci, nu mal ştii,
Atunci un gînd îţi strigă, că toate-s nebunii.
Pieriţi, pieriţi în neguri voi visuri fără tihnă,
Eu vreau să dorm, vreau noapte, de mult vă cer odihnă,
Doar v-am iubit odată pe cînd eram copil
înamorat de stele şi fluturi de april,
Cînd nu ştiani ce-i lumea, şi nu ştiam eu ce-s,
Cînd bune-mi păreau toate şi toate cu-nţeles.
Vă destrămaţi în noapte, eu n-o să vă mai chem,
Nici n-o să plîng de milă, nici n-o să vă blesitem,
M-aţi mîngăiat voi doară în chinul ce mă roade ?
Voi pomi ai vieţii mele în veci străini de roade.
55
Ori patrăa-Tirii iubită, ori ţările străine, Ori ură, ori iubire, totuna-i pentru mine, Tot astfel mi-e palatul, ca bolnava mansardă, Mai mult ca orice bine tri:,teţa mă dezmiardă, Doar ea-mi călăuzeşte condeiul pe hârtie Să-mi mîngăie viaţa atîta de pustie.
Savanţi oii proşti, de-a valma aceeaşi soarte-i paşte,
Oe-nseamnă doar că lumea de „mare" te cunoaşte ?
Zădărnicii sunt toate şi fără de-nţeles,
Azi-mîne rîzi de-o faptă ce-o preamăreai ades,
Şi vorba ta deşartă, a sufletului rod,
E ieftină, pustie, ca rîsul de nărod,
Şi cînd să judeci lumea cu tainicele-i legi,
Ce limpezi îţi par cele ce-n veci nu le-nţelegi,
Ca un sicriu e lumea cea rea din cale-afairă,
Iar trudnica viaţă o pernă funerară,
Pe care în mizerii şi-n dorul de mărire
îşi mută-tntruna capul bolnava omenire,
Şi vii să predici lumii cu grai nespus de trist,
Ce-au spus cu mult mai bine poeziile lui Crist.
Să plîng ? La ce şi plînsul să-1 dăinui fără rost,
Nimic doar nu-ţi ren vie din cîte dragi ţi-au fosit,
De oe să cheitud lacomi cînd neclintit se poate
Cu inimă de piatră să treci pe lîngă toate,
Şi-n graniţa cea largă ce-i între Rău şi Bine,
Să-ţi faci un cuib pe-o culme şi să te-nchizi îin tine —
Să-ţi legeni trist viaţa sub al poeziei cer,
Stînd de poveşti la lună cu sufletu-ţi stingher
Şi cu măreţe cete de mîndri eîntăreţi,
Caii preamăresc viaţa, ori îi azvârl săgeţi,
Şi ca o piramidă să stai în eîmpul vieţii,
Gîndind cu duioşie la anii tinereţii,
La cei uitaţi de lume, la zeul fără milă,
Ce-a pus sub grele-osînde pe-aceşti copii de-argilă.
56
Mă vreau de-acuma singur în negrăită pace, Să-nvăţ truditu-mi suflet cu chinul să se-nupace, Ş-apoi, în ora morţii, cu harpa-n care cînt, Să trec în dulci preludii dincolo de morrnînt.
SĂRBĂTOAREA MORŢII (1914-1915)
1915
GEAMURILE SINGERII
Ard oase, şuri, jarezi de fîn şi paie,
In groaznicul incendiului vezuviu,
Aleargă flăcările ca un fluviu
Şi-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Aleargă flacările-ngrozitor,
Aleargă,
Peste cîmpia roşie şi largă... Fug flacările-ntruna, fără frîu Şi ard hambare aurii de grîu, Şi-n pocnete, porumbu-n poduri arde. Si limbi de foc se-ntiind peste clădiri, In zăpuşaila grea, care omoară Şi ca nişte siniştri şerpi de pară, Se-ncoilăcesc pe plopii albi, subţiri Si peste oale-nsîngerate unde, în salturi, ca nişte pisici bizare. S-aruncă sprinten, cine ştie.unde, Iar şurile schimbaite-n stîlpi de jar, In noaptea sîngerie par Schelete de-nanijmade-ngrozitoare, Din lumi, unde nu-d pace, nici visare.
In sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile roşii, de departe,
Se văd făpturi purtate brusc de spaimă,
61
Cum vorbe nenţelese, rupte,-ngaimă,
Cum uşile le cată în zadar,
Cum păru-şi smulg, cum plîng şi ţipă-iamar,
Cum leşină şi pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad...
în rîu par' c-au căzut macabri sori, Şi apele murdare le-au aprins... în rîu par' c-au căzut macabri sori Ş-acum plutesc pe apele murdare... Pe apele aprinse şi murdare.
Şi focul creşte-ntruna-n faţa lor...
Cit vezi, îritinsu-i roşu, schimbător ocean,
Pe care-aleargă focul călător
Şi-n care parc-armaite crunt învinse,
Ori turme mari de oi şi capre-aprinse,
Aleargă-n spaimă, fug din loc în loc,
Puirtînd cu ele baia lor de foc,
Prin fum şi prin funingine opacă,
Pe unde cad şi-n flăcări se îneacă...
Şl-mproaşcă tunurile-n astă-seară, Cu flăcări din plămînii lor de pară. împroaşcă întruna, cu putere grea, Din depărtări adinei, de undeva...
Sinistru ard pădurile bătrîne Şi vînturdie-n drumul lor nomad, Aduc mirosuri grele, (tari, de brad, Aduc un suflu aspru, violent Şi boale din bolnavul Orient... Sinistru ard pădurile bătrîne Şi doar cenuşe fi-vor ele mîne, Pe-aicea cînd vor trece-n roşii paşi Imensele armii de ucigaşi...
62
Sinistru ard pădurile bătrîne, Iar brazii cu coroanele macabre, Par uriaşe, roşii candelabre, Cu mii şi mii de braţe arzătoare, Ce ard la astă groaznică serbare, La agonia unei lumi de fiare...
Şi oreşte-ntruna roşa învălmăşeală, Mai groaznică, ca-n Roma, cînd ardea, Iar colo-n codrii-acum, în noapte grea Stă, poaite, ca Nerone, cineva, Privind cu o privire infernală, La astă monstruoasă-nvălmăşală...
întruna ereşte-ngrozitoarea larmă, Iar tunurile groaznice s-aud, Aproape-aproape,-ntruna rnai aproape Şi larma vine ca pe roşii ape, Pornită din plămîna infernală, A tunurilor grele ce s-aud, Venind în marşul lor de sînge ud...
Ţărani îmbătrâniţi fără de vreme, Cu ochi ca nişte plăci de întuneric, Aleargă cu obrazul cadaveric... Ei vin şi trec cu feţele de ceară, Zdrobiţi de nedreptatea milenară... Ei vin şi trec, îşi duc copiii lor, Tot ce le lasă focu-ucigător... Copiii trişti sunt tot ce le rămîne, Ccpiii lor zdrenţoşi, dar drăgălaşi, Ce-odat' şi-odat' în vremile de mîne, Vor fi, poate, asemeni ucigaşi...
Şi vîntu-nalţă-ntruna limbi de foc,
Iar flăcările ce se zbat spre cer,
Par roşii munţi ce nasc şi-n urmă pier,
63
Pentru-a renaşte mai grozavi apoi...
Fug oamenii, — o turmă de strigoi —
Treziţi din somn de f ocu-ngrozitar
Şi fugăriţi din paturile lor...
Şi creşte focul aţîţat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lăsând pe cele drumuri lăcrimînd,
Un biet popor zdrenţos, murdar, flămînd...
Doar morţii-n urma lor de mai rămân Şi-oştenii unui împărat păgân, Ce şi-or căta — cind vor sosi — culcuşe Aici în munţii-aceştia de cenuşe... De spaimă va-ngheţa atunci oricare Şi nebunia le-o pătrunde-n oase, Cînd şi-or vedea făpturile scârboase, în geamurile roşii,-ngrozitoare...
Incendiul ăsta groaznic se îmbată, Cu flăcări infernale se îmbată... Nu vezi nimic pe străzile pustii, Decît doar geamuri lucii, sângerii Şi-n satul ăsta mândru, care moare, Ele-s podoabe-atotstăpînitoare...
în satul ars străine de-i veni, Tu n-o să vezi nimic în calea ta, Decît doar geamuri lucii-sânigerii, Stropite-ngrozitor de cineva...
Nici râde n-o să poţi atunci, nici plînge, Iar nebunia-n creieri şi în sînge, îţi va trezi dorinţe şi viziuni... Şi roşii fi-vor ochii tăi nebuni, Cînd vei privi
Cum spectri fac satanice orgii, în dosul celor geamuri sîngerii.
NOCTURNA
Se sparg granate-n zări
Şi se desfac în purpurii petale,
Desprinse din corole infernale,
De fuga unui foc ucigător...
Se sparg si se desfac strălucitoare
Şi-ntr-un superb, halucinant decor,
Cad în noroi,
Intre războinici cruzi ce-aproape goi, Dorm duşi pe şesul desfundat de ploi, Dorm lîngă-un cort, în car' le zace prinţu-n luptă mort, Pe şesul bolnav, desfundat de ploi !... înrumenind văzduhul, cad mereu, Cad ploi de foc, strălucitoare ploi, Cad în noroi...
Parc-o princesă magică acum,
Aruncă printre flăcări şi prin fum
Inelele, brăţarele-i de aur...
Şi-ntregul ei tezaur...
Parcă lenazvMe-acum,
Prin ploaia de rachete şi prin fum,
Siniştrilor eroi,
Ce dorm în aşternuturi de noroi, Pe şesul bolnav, desfundat de ploi.
65
NU FU-NTlMPLARE...
Nu fu-ntîmplare şi nici glumă, nu !... întâia zi fu zi de sărbătoare, Apoi pe-noetui fastul dispăru Şi ţara se umplu de-nfiorare !...
Nu fu-ntîmplare şi nici glumă nu !
Retrageri iuţi, -nvingeri uriaşe,
Neliniştite în sate şi oraşe...
Şi rane, rane-adînci şi jale...
Azi, plînset, mîne, marşuri triumfale
Şi orbi şi şchiopi şi ciungi,
Aduşi de trenuri în convoiuri lungi
Şi lazarete pline, şi spitale...
Pleeară-atuned superbele armate
Şi duc şi astăzi lupte blestemate ;
Plecară-atunci cu cîntecele lor
Şi cum le-au dus, le-aduc cu acelaşi zor
Nepăsătoare trenuri,
Ce fac la gări acelaşi scurt popas
Şi lasă-acasă tot oe-a mai rămas :
Armii de orbi, de şchiopi, de surzi, de ciungi,
Ce4 duc pe tărgi ori în convoiuri lungi,
Pe-aceeaşi tristă, neschimbată cale,
Spre casă ori spre albele spitale...
66
CA MINE PLEC DE-AICI
Ca mîne plec de-aici,
Cu ultimii Ardealului voinici...
Ca mîne plec şi eu,
Pe drumul cel mai lung şi greu,
Ce mi-1 deschide viaţa blestemată...
Mă duc şi eu
Şi poate, nu m-oi mai întoarce niciodată...
Plec mut cu ai Ardealului voinici Mă duc spre ţara, In care curge sângele fierbinte, Pe munţii albi
Şi peste şesuri pline de-osemdnte.
Mă duc ca mîni,
Cu slugi şi cu stăpîni...
Mă duc pe-un drum cu-aceia ce mi-s dragi,
Cu-ndurerate turme de iobagi,
Care vorbesc o limbă ce-i şi-a mea...
Mă duc cu ei,
Mă duc la lupta grea...
Şi, poate, nu m-oi mai întoarce niciodată...
67
VIZIUNILE SANTINELEI
Undeva-n neguri cineva acum, Opriitu-s-a din mers şi mă aşteaptă, Cu arma, poate, ţintă epre-al meu piept, îi văd, parcă, prin neguri talia dreaptă...
Undeva-n neguri cineva m-aşteaptă ...
Cineva,-aproape, arma şi-o încarcă
Şi paşii mei sunt tot mai slabi, mai rari.
Ceva trecu pe lingă mine, parcă...
A fost al morţii suflu ? Ori fu om,
Ori chinu-ngrozitorului pogrom,
Ori sufletul voinicilor tătari,
Cari au căzut astăzi de mîna mea,
în lupta cruntă, lupta cea mai grea ?!...
Undeva-n neguri cineva m-aşteaptă, Cu ochi grozavi, cu poftele-i de lup... Ceva furnică prin întregu-mi trup...
Trecutul iar în mintea-mi se deşteaptă...
Pe-o clipă gîndu-mi zboară iar departe De lumea asta bolnavă, nefastă...
68
Văd în iatac pe tmăra-mi nevastă Pe masa ei, deschisă, doarme-o carte.
O văd pe ea în haina ei de noapte, Gândind la răul caire mă răpune, Aud abia umilele ei şoapte, Din dulcea, din amara-i rugăciune...
Văd curtea mea, văd porţile-ncuiate Şi cinele ce odihneşte-n cuşcă... Simt gerul ce din brazii-mi tineri muşcă Şi-aud cum vîntu'l în obloane-i bate... *
M-au coborît pe cea mai joasă treaptă,
Cărările destinului hain
Şi după-atîtea lupte sîngeroase,
Fluidul nebuniii-neepe iar,
Să mi s-afunde-n creieri şi în oase...
Undeva-n neguri cineva acum,
Opritu-s-a şi duşmănos m-aşteaptă,
Cu arma, poate, ţintă spre-al meu piept...
Eu trec prin beznă făr' să ştiu ce vreu, Iar paşii mei slăbesc, slăbesc mereu...
SPRE LAZARETE
Ne-adună de pe cîmpii morţii crude In vagonete ce se duc trândave, Cu legănări de-mbătrînite nave... Ni-s hainele de sînge încă ude, Ni-s mînile de sînge încă ude !...
Din lupte pe viaţă şi pe moarte, Atîţi schilavi sunt duşi acum în cete, Sunt duşi încet spre albe lazarete, Spre lazarete-n zările deşarte... Şi de acolo iarăşi, mai departe !
Iar soarele brutal ce^acum răsare, Aruncă raze oalde-ameţitoare, Pe drumurile unde trecem noi, Noi, ultimii pămîntului eroi !...
Ne duc !...
în monotone zgomote ne duc Şi nicicînd nu ne-om mai întoarce-aici... Ni-i părul alb, suntem bătrîni voinici... Ni-s hainele de sînge încă ude... Ni-s mînile de sînge încă ude !...
70
PE URMA-ARMATELOR GROZAVE
Prin anima cetăţii străvechi, pline de slavă, Unde trecuse Moartea, cu noaptea ei grozavă, Se plimbă mîndru Saitan cu negrele-i stafii Şi tristele patrule adorm pe străzi pustii... Se plimbă mîndru Satan şi rîsu-i se revarsă, Printre ruine moarte, peste cetatea arsă !
Armatele grozave se afundară-n stepe, Iar corbii trec în stoluri cu sînge să s-adepe Şi peste tot cuprinsul, în urma lor acuma, Sunt regi atotputernici : dihăniile şi ciuma...
Azi nime nu mai merge-n biserici şi în lavre, Căci în cetatea moartă nu sunt decît cadavre... Iar mutele patrule, adese-n furii grele, Nebune schimbă focuri, luptîndu-se-ntre ele...
Pe străzile lugubre, pustii, însîngerate, Se-ntinde ca o apă o grea pustietate, Se-ntinde ca o apă şi-n nopţile pustii, învie toţi oştenii căzuţi în bătălii Şi urcă în palate şi-n teatrele cu faimă, Unde stafii în coruri, macabre arii-ngaimă,
71
Cînd miezul nopţii bate
Şi umple cu ecouri satanica cetate.
In care stăpîneşte o nenţeleasă spaimă.
Şi trec, şi trec în noapte pe străzile pustii, Sărmane vieţi schimbate de moarte, în stafii Şi trece mîndru Satan şi-ursuzi în urma lui In haite trec alene, cîni bolnavi de sătui...
CA NIŞTE NEGRI MONŞTRI URIAŞI.,
Ca nişte negri monştri uriaşi, Cu gurile, cu creierii  de foc, Cu suflet aspru, roşu şi flămînd Şi cu plămâni de forţe zdrobitoare, Stau tunurile fioros urlând, Stau tunurile-n zare Şi-mproaşcă-ntruna înfiorător, Cu flăcări din gîtlejurile lor...
Iar la lumina fulgerelor grele, Se văd pe-o clipă-armiate-ngrozitoare, Mişcîndu-se cu tunuri şi drapele, Sub ploaia de granate şi şrapnele, Pe şesurile fără de hotare...
Văzduhul nopţii îl străbat urlând, Bolizi, macabri-aducători de moarte Şi vin armate nouă, de departe, Cu pofte mari, cu suflet sângerând, Ca brutele, minate fără minte, De nebunia mergerii-nainte...
Prin bezna înălţimilor pustii, Baloane uriaşe trec alene
73
Şi cad din ele căpăţînii de foc, Ca nişte sori ce s-au urît cumplit, De pacinicile lumi aeriene...
Războinicii brutali, Războinicii de-atît omor sătui, Privesc pămîntul cu priviri de gîde, Iar demonul distrugerii azi rîde, La cea mai mare sărbătoare-a lui...
PRIN CODRII-ACEŞTIA JALNICI...
Prin ccKMiHaceşfâa jalnici e-atât de monoton, Şi, pe cărări, pe şine dorm trenuri» răsturnate, Cari au pătruns isemeţe acea pustietate, Ducînd războinici aspri la lupte blestemate...
Prin codrii-aceştia jalnici e^atît de monoton, Iar aerul e parcă-ncărcat de plumb topit, Ce în văzduhuri fierbe pustiu, necontenit... Parc-a trecut pe-aicea un uriaş ciclon...
Cînd văd culcaţi copacii — armate schilodite —, Aud parcă şi-acum trosniri necontenite... Şi văd armate aspre, cu tunuri infernale, Luptând, prin codrii-aceştia să-şi taie-odată oale.
Pe-aici fu cîndva viaţă şi lupte-ngrozitoare, Cum niciodat' pîn-astăzi nu s-au văzut sub soare ; Pe-aici au fost dezastre şi-nvingeri sîngeroase... Cărările-s albite şi azi de-atîtea oase...
Prin rîpi şi prin prăpăstii dorm morţii, dorm grămadă Şi numai .corbii-n stoluri mai vin arar să vadă,
75
Cum dorm în aşternuturi de vreascuri şi de foi, Cei ce au fost odată neprihăniţi eroi...
Copacii rupţi şi schilavi, stropiţi eu-atîta sînge, In vînturile grele, cu jale îi vor plînge, Iiarsîngele lor bolnav, nostalgic şi fecund, Va îngraşă pămîntul în codrii fără fund.
ÎN ŢARA MORŢII
IN ŢARA MORŢII
Din zare-n zare,
întreg văzduhul şi pământul pare Un iad îngrozitor, fără pereche, Aprins vijelios de-o ură veche, în noaptea astei groaznice orgii, Dată de Moarte-n cinstea celor vii !...
Ploi de rachete,
Ploi roşii, albe, verzi şi violete,
Aprind văzduhul iar,
Cu zborul lor halucinant, barbar...
Ploi de rachete, ploi
Ce cad să se sfârşească în noroi
Şi-n trupuri ostenite de eroi !...
Iobagi viteji, voinici de fier, eroi, în şanţuri, prin zăpezi ori prin noroi, Pe ger şi ploi,
în marşuri, la atacuri zdrobitoare, Mi-e sufletul -cu voi ! ... Iar cînd dormiţi, c-o dragoste rebelă, Iubirea mea vi-i tristă santinelă, Şi pînă la mormânt va fi cu voi, Fraţi dulci, iobagi, nenorociţi eroi!...
77
RĂNITUL
Căzu pe pusta frămîntată-n sînge, Căzu rănit de moarte, Gîndindu-se la mama oare-1 plînge, La turmele-i de oi, ce-i sunt departe...
Căzu copilul munţilor, căzu In iarba roşe ca aţâţi de-ai lui, Cari au murit de-atît omor sătui, Cum moare el acu...
în vaierele-atîtor camarazi, Moare tăcînd al culmilor voinic... Moare ca^n umbra codrilor de brazi Şi nu-i mai cere bietei vieţi nimic...
Deodată, cu puterile lui toate, Se mişcă, se rîdică-ncet pe coate Şi stă aşa, îngîndurat privind, însîngeratul soare în apus...
Cu capul luminat de-un calm nespus, în pulberea solară-acest cioban, Pare-un superb legionar roman !...
78
APUSUL ROŞU
Coboară printre nouri în apus, Coboară-ncet însîngeratul soare... Dureri ascunse prind să mă-nfioare : Sunt sufletele celor ce s-au dus, La lupte uriaşe,-ngrozitoare !...
Ou ore roşii, grele şi pustii,
Se-ncheie încă-o zi,
In care au pierit fără de rost,
Atîtea inii de inşi,
învingători semeţi şi bieţi învinşi,
Cari au plecat cu voie şi cu zor
La lupte grele pentru ţara lor !...
Se-ncheie încă-o zi,
Cu ore roşii, grele şi pustii,
Şi-n pacea astor duioşii solare,
începe iar aceeaşi frămîntare,
Cu neguroase vrăji să mă-nfioare...
Ca nişte corbi scăpaţi din reci morminte,
Vin, vin mereu aducerile-aminte :
Sunt sufletele celor ce s-au dus,
Spre miazănoapte, miazăzi şi-apus,
La lupte mari, cum n-nau mai fost sub soare.
79
TRENURILE
Jos lîngă drum, jpe unde trenuri trec, Cosesc în iarba-naltă albi cosaşi... Cosesc încet,
Moşnegi duioşi, ou plete albe, lungi, Cu ochii uzi şi cu nesiguri paşi... Şi cînd le văd că vin din fund de zare, Al lor bătrîn şi pacinie piept tresare Şi se opresc deodată din cosit... S-opresc duioşi şi se proptesc pe coase Şi-aşteaptă pîn' oe-n fugă, zgomotoase Se pierd în zarea fără de sfîrşit... Şi-<aşa privind pierduţi, cum trec cu zor, Pe feţe lacrimi le pornesc uşor, Gîndindu-se l-ai lor, ce ele-n chin, De ani i-au dus şi-acasă nu mai vin...
80
PE-AICI TPvECURA-NVINŞH...
Pe-aici ibrecură-nvinşii muţi, în fugă, Pe-aici trecură ei Şi semănară sînge-n picuri grei, Prin ţara unde oamenii se-njugă...
Pe-aici trecură-n marşuri triumfale Şi cu nădejdi în piepturile lor... Pe-aici zdrobiră-n sânge şi în jale Mândria unui îndrăzneţ popor...
Movile de cadavre au rămas,
în urma lor, în zarea-nsîngerată...
Şi cad şi cad la fiecare pas,
Din cei ce-au vrut pămîntu-ntreg să-1 bată.
Bogatul sînge ce-n pămînt s-a supt, E un fluid oe-asmuţă nentreirupt, E roşie sămînţa de pierzare, Sămânţă a războaie-ngrozitoare, Ce vor trăi din grozăvii şi-avînt Păn' va trăi acest bătrîn pămînt !...
«1
VREMELNICE STÎNCI..
Vremelnice stînoi, împietrite în munţii grozavi, De veacuri amare şi rele. Cu ochii adinei, Privitu-v-au lacomi şi trişti, în zile de pace-ori restrişti, Trudiţii, nostalgicii sclavi...
Vremelnice stînci... Pleşuve, vremelnice stînci, Cu ochii de tigri, în drum, Cu ochii adinei, Prin iaduri de flăcări şi fum, Vor trece ori mîni, ori acum, Grozave armate de sclavi, Pătînd răzbitorul lor drum Cu sînge,
Pe munţii grozavi... Vor trece,
C-un rictus demonic şi rece, Spre văile voastre adînci, Pleşuve, vremelnice stînci !...
82
C-un jind fioros, nenţeles, Privesc către culmi, şi ades Cînd soarele-n voi se răsfrînge, Vă văd parcă pline de sînge, Vremelnice stînci, Pleşuve, vremelnice stînci !...
DE VA VENI-NTR-O ZI...
DE VA VENI-NTR-O ZI...
De va veni-ntr-o zi, Albit, diin lupta grea, Dă-i cheile-aurii, De la odaia mea !...
Acopere cu giulgi, Oglinzile pustii, Să nu îi cadă rău, In ele de-o privi.
Şi dacă-o fi bolnav, De drumul lung şi greu, Arată-i patul alb, In care m-am stins eu.
Iar dacă te-o-ntreba De min' unde m-am dus, C-un gest sfios, supus, Dă-i cheia asita grea, Şi pe deschisul geam, Arată-i cripta mea !...
15
DANŢUL UMBRELOR
In raze şi umbre bizare
Surîde nostalgic veranda,
Iar palida Wanda,
Stă  singură-acuma şi coase
Cu albă mătase...
Stă singură-acuma şi coase,
Stă singură Wanda...
Şi ca şi în ora cînd el a pornit,
Coboară acelaşi bizar asfinţit
Şi umple cu soare veranda
Şi umple cu umbre veranda...
Pe leneşa ei otomană,
Ea cîntă, suspină şi coase,
Ca-n zile frumoase...
Şi lunecă acul de aur,
Ca visele ei cari o mint...
Şi lunecă acul de aur,
Lăsînd pe-a lui urmă podoabe
Şi-albine şi fluturi de-argint,
înfipţi în mătase,
în neagra, în fina mătase,
In care ea zilele-şi coase...
Fugarele raze se joacă, Scăldînd în lumină buiacă
86
Pantofii-i de blană de jder Şi sinii ei albi, dezveliţi... Iar ea se gîndeşte posacă, Cu suflet stingher, La mîndrii războinici ce pier, La bieţii războinici ce pier...
Culcată, îi stă la picioare O neagră, trîndavă ogarcă, Ce parcă
Visează păduri seculare
Şi lungi vînători princiare...
Amurgu-nfloreşte veranda, Iar Wanda,
Priveşte mîhnită pe stradă Şi parcă aşteaptă să-d vadă, La poarta înaltă, Pe cel ce ea n-o să-1 mai vadă...
Iar acul de aur,
Luceşte înfipt în mătase,
în neagra, în scumpa mătase..
LA GEAMUL CU PERDELE RUBINII...
La geamul cu perdele rubinii... Plîngînd rămas-am, cînd la drum porni. La geamul cu perdele rubinii... Cu ochi înlăcrimaţi l-oi aştepta... Cu dragoste, cu dor l-oi aşteptaşi, tristă, la venire, m-o găsi, In casa cu perdele rubinii...
La geamul cu perdele rubinii... Vegheat-am tristă şi m-oi ofili... Vegheat-am într-o aşteptare grea Şi trandafirii de pe faţa mea, S-or ofili,
La geamul cu perdele rubinii...
Iar într-o zi,
Din lupta mare, dacă va veni, Nu m-o cunoaşte cînd rnă va afla In patul alb, în patul meu de nea...
Lacrimi aprinse ne vor podidi, în clipa dulce cînd ne-om întîlni, In casa cu perdele rubinii...
88
IN ODĂIŢA PĂRĂSITA
întors acum,
întors din sîngerosu-mi drum, Unde-am luptat de-atîta vreme eu, Visîndu-te, dorindu-te mereu, Cu sufletul amar, Te caut azi, te .caut în zădar.
întors în odăiţa ta,
înnegurat de reci păreri de rău,
Privesc, frumoaso, tot ce-a fost al tău...
Sub albele cearceafuri în alcov, Ale trupului tău .urme se ascund, Şi revăd pe perna de atlaz, Urma mică unde s-a zbătut Şi-unde-a stat căpşoru-ţi muribund... Nemişcate, albele perdele, Au rămas ca-n cea din urmă zi, Cînd ou suflet trist, cu ochi pustii, Ai privit tu mai pe urmă dintre ele.
Iată şi romanu-ţi favorit, Stă pe scrin, cu fila îndoită...
89
L-ai citit, tu alba mea ispită... L-ai citit plîngînd, l-ai recitit.
Un caiet de note-al lud Chopin, Stă deschis şi-acuma pe clavir...
Iar pe masa ta de lemn de trandafir, Am găsit c-o înduioşare grea, Cheia de-aur de la cripta ta !...
SCRISOAREA CELUI DUS
încep !...
încep a nu ştiu cîtea-oară... încep să-ţi scriu...
Dar scrisul nu mai seamănă cu-al meu... Parcă-ntr-un strimt, hidos mausoleu, Ar scrie-un bolnav, îngropat-de-viu, Cuvinte-otrăvitoiare-amantei lui, Cuvinte dure, nenţelese, reci, Ca liniştea de veci,
Cum n-a mai scris condeiul nimănui...
încep să-ţi scriu,
în ăst satanic, fioros pustiu,
în care morţii dorm tăcuţi, de zile,
în care morţii dorm,
în groaznice, gigantice movile,
Cari în zăduful soarelui ce arde,
Se frig mocnit ca-ntr-un cazan enorm...
îţi scriu,
Iar literele ce rămîn în şir,
Schiloade, pe hîrtia mea murdară,
Par o o îndă seri ă de un zbir...
Murdare par,
Scîrboase şi murdare...
Picuri murdari din creieru-mi murdar...
91
Iar pe cerneala umedă şi groasă, Gîndind acasă,
Presar nătâng, presar nisipuri verzi, Nisipuri purpuria, strălucitoare, Spălate în sînge, arse sec de soare, Nisipuri roşii ce miroase-a mort, Ca pana mea, Ca haina care-o port...
Şi ochii mei abia mai pot privi, Ei sunt acuma iară, Ca o fereastră largă şi murdară Prin care nu mai poţi privi afară.
în jurul meu războinici fioroşi, Aproape goi,
Stau tolăniţi sub arborii-coloşi, Cu ochii ficşi şi sprijiniţi pe coate, Cu uitături cumplite, idioate...
Sub părul alb, ce-a început să cadă,
în craniul lor pleşuv, sălbăticit,
Mijeşte-acuma nebunia, poate...
Şi palizi, în amurgul sîngeriu,
Ei mă privesc cum scriu
Şi-un straniu rîs pe-o clipă îi încearcă,
Că-n viaţă, parcă,
Nicicînd asemeni joc nu mai văzură... Privirea lor sălbatică e plină, De scîrbă-otrăvitoare şi de ură... în jurul lor, sub cruci de ei cioplite, în bolnave morminte de noroi Dorm bieţi eroi,
Ce-nnebuniră-n şanţuri blestemate, De insolaţii ori pustietate...
92
...Dar tunurile nu vreau să mai tacă Şi tuşea lor de foc e zdrobitoare... Nu, nu mai tac şi nervii mei sătui Vibrează greu.
Vibrează, ca firele de telegraf pe vînturi...
Şi soarele aprinde-ntreg pămîntul, Iar vînibul,
Aduce peste trupul meu inert
Nisip arzînd din jalnicul deşert,
Şi după-iaitâtea lupte fioroase,
Ce-au înălbit cîmpiile cu oase,
în ţara unde ne-am zdrobit duşmanii,
Azi sîngele în vine ni se-neheagă
Şi creierii ni se topesc în cranii...
îţi scriu, îţi scriu !... Iar literele cresc ameţitoare... Guvinte aspre, fără înţeles, Din pana-mi ies
Şi leneş curg pe filele murdare...
Iar la lumina bolnavă a lor,
Te văd ca-n vis
într-iun satanic, dulce paradis...
Văd camera ta albă şi bizară,
în sombrul ei decor,
Te văd pe tine viperă-femeie,
Cu ochi, cu mers, cu trup de Salomee...
Aprinsă de-al vieţii jind,
Te văd stăpîna mea, te văd citind
Un voluptos roman,
Din vieţile amantelor faimoase...
Stinsă-i lampa ta în astă-seară, Lampa ta cu abajur macabru, Stins e şi superbu-ţi candelabru Astă-seară !...
93
Şi tu citeşti, citeşti în noaptea grea,
înconjurată la măsuţa ta,
De luminări ce pîlpîie abia,
De luminări îngrozitor de albe,
Ce-n fulgerări bizare,
Pe braţe-ţi pun podoabe princiare
Şi peste sîni îţi desenează salbe...
îţi scriu, îţi scriu,
Dar poate azi, ori mîni, ori mai târziu, Vrun fee duşman mă va opri deodat' Şi nu voi isprăvi scrisoarea asta, Ce-mi chinuieşte ţeasta... Scrisoarea asta bolnavă şi-amară, Cu slove ce se zvârcolesc şi gheară în inima mea neagră, îmbolnăvită parcă De lepră-ngrozitoare ori pelagră...
îţi scriu, îţi scriu,
Dar, poate azi, ori mini, ori mai tîrziu, Vrun negru tren în zgomot de vagoane, Spre răsărit va trece-n aspre goane. Spre răsărit va trece Şi ne va duce-ntruna, ne va duce, Spre răsărit departe, mai departe, în groazniee-nchisori siberiane...
îţi scriu, îţi scriu Şi-aş vrea,
Să isprăvesc-nainite de-a începe. Să isprăvesc nebuna mea scrisoare, Ce mi-o şopteşte parcă, un sălbatic într-un deşert, la gura unei peşteri, Unde trăiră cândva cei mai meşteri, Din vrăjitorii cari au fost odată !...
94
Iţi scriu, îţi scriu Şi-aş vrea,
Să isprăvesc-nainte de-a începe, Să isprăvesc sălbatica scrisoare, Pe care-i aştepta-o în zadar, Pe oare nu-i primi-o niciodată, Pe care nu-i citi-o niciodată Stăpîna mea !...
NEGURI ALBE
1920
1
Ca un nour negru, plin şi greu,
Ce-n noaptea-nfuriată mut aleargă,
Intr-o ciocnire oarbă să se spargă, —
Peste pămîntul ăsta sec,
Ce, poate, mme-odihnă o să-mi deie,
Splinatic eu
In goană trec,
Ducînd sub haina arzătoare-a cărnii mele,
înăbuşite fulgere rebele
Şi nevăzute străluciri de curcufoeie !...
99
2
o, cum aş vrea,
Cu lăcomia oarbă, cu privirea mea, Să te înmoi, Să te înfrîng, Să te-ngenunchi
Şi aspru-nlănţuindu-ţi nepăitrunsul trunchi,
Sub sărutări ce-aprind şi-ngheaţă,
Cu pofta mea nebună şi semeaţă,
Cu dinţii mei de tigru,
Eu sinii să ţi-i sfîşii,
Din inimă secretele să-ţi smulg,
Viaţă !...
100
8
împrăştie-te ceaţă deasă, grea, S-o văd odat',
S-o văd cuicată-n faţa mea, Aprinsă de-un nebun, sălbatic jind, MişcîndtHse trîndav, Zîmbind,
Voluptoasă, albă, goală, Vagabond-amantă ce mă-nşală, Amanta mea sublimă — Depărtarea...
101
4
Mut stau pe ţărm, în pulberea de stele... Deodată, ca-n poveste, ele Se desprind uşor-uşor din neguri grele, Pe negre ape...
Le simt, le văd, le-ating aproape... Şi iată-le !...
Şi iată-le, din nou pierzîndu-se departe, Prin negură, pe unde lucii, moarte, Capricioase şi rebele, Corăbiile-vedenii ale aşteptării mele...
102
5
Cu mîna-mi de-ncăpăţinat copil,
In fîşia de pămînt a umbrei mele,
La răsăritul primei stele,
Am semănat un viu, exuberant grăunte —
Şi palid, în picioare,
Crezînd în doru-mi fără de hotare,
Intr-o nebună nerăbdare,
Am aşteptat să crească pănă-n zori — un munte..
103
6
Inimă, eşti biată poamă coaptă, Gata să cazi în tină-n orice Clipă...
Ce te-a făcut să te usuci aşa în pripă ?... Bruscul soare de pe-un cer de nouri greu Capriciosul cer al primăverii mele ?... Ori viermii nevăzuţi, ce rod mereu, Ce rod neogoiaţi, fără să vrea, Din sâmburii şi carnea ta ?!
Sub coroana unui arbore înfrînt, Ce prinde^ncetişor a se pleca, Eşti poaima coaptă, poama grea, Ge-aşteaptă-o aripă de vânt, Inima mea !...
104
7
S-aud sub glia aspră murmure înăbuşite, line...
îngaimă de cu sară,
îngaimă Uriaşa rădăcină seculară :
Tu creşti şi te hrăneşti din mine,
Moliftule,'
Şi majestos te-nalţi sub vânturi şi sub soare, Dar, vai ! eu nu te pot Vedea, Din noaptea mea,
Cit eşti de-nalt, de viguros, de mare !...
105
8
Credeam că nu va fi nici greu, nici lung, Drumul către muntele cu-aitîta dor visat... Durerile încrezător le-am alungat Şi le alung —
Şi de-ani şi ani, pribeag întîrziat, Rătăcesc şi drumăresc neîncetat, Şi tot nu mai ajung...
106
9
Picioarele-mi de-ntîrziat nomad, Mă poartă zi de zi, Mai şovăind, Mai greu,
Şi-nţepenite braţele îmi cad —
Prea le-am întins, în visuri dulci, mereu,
Buiac, aprins, prin neguroase sfere,
După fantome efemere,
Pîinea mea de toate zilele — Durere !...
107
10
Din vasta noapte-a lanurilor coapte, Cu vîntul vin amăgitoare şoapte...
O, vîntule,
O, vîntule molîu,
Nu simţi cât e de beznă şi pustiu —
Şi^n imine ca şi-afară •— miez de noapte ?...
108
11
Visatu^te-am, halucinat, viaţa toată, Pe căi întortocheate şi streine, Pe tine,
Grădină uriaşe,,fermecată !...
Putea-voi eu în calea-mi blestemată,
Uitînd de rău, de bine,
Să gust măcar o dată,
în voia mea, din merele-ţi de aur ?...
109
12
Intr-o pornire nempăcată, furtunoasă, Pe rînd,
Am sfărîmat eu pumnul sîngerînd,
Statuile, ce cu priviri poruncitoare
Mă ţineau sub stăpînirea lor ca-ntr-o-nchi soare,
Căci înţeleg să fiu despot la mine-aoasă...
110
13
Cu haine şi cu gînduri întinate, Ostenit de aşteptări şi de păcate, Eu mă opresc şovăitor, pe-o clipă, La intrările-ţi neprietineşti, obscure, Catedrala mea sălbatică — Pădure !...
Cu ochii umezi la pămînt eu cad Şi lacrimile-amare zvîntunle, Cu haina ta, duhovnice nomad, Vîntule ! Vîntule !...
111
14
Ca un războinic orb, fără picioare, Ce-aude-n depărtări ameţitoare, Pe pusta fără de hotare, Un /corn prelung sunând, Chemând,
In oarba noapte-n care moare ;
Ou inima, cu trupul sângerând,
Mă răsucesc, mă sting cu fiecare gând,
Delirând
în frigurile asprelor ispite, Cu nostalgia
De noi cetăţi şi de pământuri cucerite...
112
15
Sătul de-a căuta în depărtări pustii Comori,
Ce niciodată nu le voi găsi,
Loveşte tîrnăcop himeric,
Loveşte-n munţii tăi de întuneric
Şi furişează-le adine, adine în măruntaie,
Un luminos,
Un răzbitor -grăunte de văpaie...
Şi, cine ştie, dacă mîne,
Uriaşii munţi de întuneric, munţii tăi,
Nu s-or topi-ntr-o mare de văpăi ?!...
Loveşte crunt,
Aicea vreau visurile, tinereţa să-mi îngrop, Nebun tîrnăcop !...
113
16
Rebel,
Cu ură-ntemniţat —
In al nemărginirii bolnav dor,
Pe-al neputinţei negru, aspru pat,
MăHntbrc,
Mă răsucesc, rnă zbat — Şi mor,
Sub' săpături ceţoase şi pustii, în ocna fără margini A vecinicei zădărnicii...
114
17
Iţi caut lacom gura-n întuneric
Şi sufietu-ţi neînţeles, himeric,
Iar sînii-ţi calzi, sub sărutarea mea,
In mătăsurile cenuşii,
Palpită speriaţi, încetişor,
Ca doi rotunzi şi tineri colibri,
Surprinşi de-o mînă aspră, grea,
In primăvara dulce-a cuiburilor lor...
115
18
Orice vorbă legănată, rea, Din gura ta,
Cade zvâcnind, ucigător de grea, Şi-mi tulbură vijelios, profund, Creierul, fiinţa toată, întocmai ca o stâncă, Aruncată,
în apa unui lac fără de fund...
118
19
In razele ce-ţi utmplu-neet veranda,
In toată gingăşia ta,
Stai tolănită leneş pe sofa,
Citind oa-n vis Pescarul de Islanda...
Stai tolănită leneş pe sofa,
Iar ochii tăi ce mint,
Se-nchid şi se deschid, fără să vrea,
Ca două libelule de iacint...
Şi cum te pierzi în visuri dulci aşa, Pantofiorii tăi de catifea, Par două fine scoice de argint, Pescuite-n nopţi de nebunii, In mări pustii,
în mări de voluptăţi ce mint...
117
20
Ai trecut într-un landou aseară, Tristo, pe sub geamurile mele... Cu-a vieţii tale primăvară, Ai trecut într-un landou aseară, Orbitoare de mătăsuri şi inele...
Ai trecut...
Şi-n urma ta, doar praf
A rămas pe uliţa deşartă,
Ai trecut peste viaţa-mi moartă,
Cum treceai prin norii suri de praf,
Ce pluteau pe uliţa deşartă...
Ai trecut într-un landou aseară Şi-mi părea că mergi la cimitir.., Aruncai din geam un trandafir, Aruncai un roşu trandafir Şi-1 călcară caii în copite Şi landoul, cînd treceai aseară...
118
21
Am plecat de lîngă tine — m-ai uitat,.
Femeie zvăpăiată !...
Şi-acum te caut şi te caut nencetat,
Cu dorul încăpăţînat
De-a nu te mai afla în viaţă niciodată
119
22
La ce te-abaţi de nou în ealea-mi blestemată Te-mbată,
Capriciile de altădată,
De-a te trezi în noaptea-ţi fără stele,
Seducător culcată,
Pe patul alb al cîntecelor mele ?!
120
23
Te vreau pe tine !...
Vreau gura-ţi, sărutările-ţi feline,
Vreau trupul tău
Şi ochii tăi prevestitori de rău —
Te vreau pe tine !...
Vreau trupul tău,
Vreau trupu-ţi cald, bronzat în băi de soare Şi graiul tău neînţeles, Din care,
Respiră voluptate fără frîu Şi-aroma-ndrăgostirilor barbare !•..
Vreau ochi-ţi îmbătaţi
De patimă nebună, de visare,
Vreau fantezia ta aprinsă de viziuni,
Vreau orele-ţi posace
Şi voluptatea ta, ce toaleta-şi face,
într-un delir de casă de nebuni !...
121
24
Dorinţa mea-i o mînză nemblînzită,
O mînză fără splină, o ispită,
Ce nu cunoaşte-n pusta nesfîrşită,
Nici grajduri,
Nici stăvari, nici stave...
De vreai să-i curmi capriciile grozave, S-o prinzi, s-o-noaleci, de cocoţi — închide
Cu ziduri pusta — dacă poţi !...
122
25
Cu-Adevărul, tată taciturn, avar —
După ce, ca un tâlhar,
Cu chei anume-n nopţi târzii,
Răpitu-i^am atîtea bogăţii —
Am rupt-o scurt, brutal, pe totdeauna.
Şi-n ciuda lui,
Mnam logodit în taină cu Minciuna...
123
26
Gândurile mele pururea pe ducă, Ce cu neguri creieru-mi încarcă, Lacrimile, ce în gene-mi se usucă, In negri nori se preschimbară, parcă.
Incepe-va,
Vreodată ploaia mea,
Ploaia cîntătoare, deasă, grea,
Ploaia mea de diamante şi de perle ?
124
27
Odinioară plin de-orgoliu am ieşit, Descoperit,
Cu piept, cu braţe goale, în mulţime... Şi-a început o lume să cîrtească...
O, nu găsesc o haină să se potrivească,
Cu capriciile, cu visul meu,
De-aceea singuratec, rătăcesc mereu,
Pe cîmpuri, prin păduri, pe unde nu-ntîlnesc pe nime.
1*5
28
Inimă, tu tremuri încă,
în pragul uriaşei nopţi ce te înghite ?...
Ai îngheţa de groază, pentru totdeauna,
Dacă-ai ştii,
Ce poticniri,
Cîte mortale salturi ţi-or mai fi De-acum ursite,
Prin negurile dese, mute, neclintite, Păn' şi pe ceru-ţi negru răsări-va luna...
126
29
In potopul de lumină de amiază,
Cătunul pare că-i zidit din cărămizi de foc,
Ce-n arşiţa năprasnică vibrează...
Beat de atîta soare, mă opresc uimit pe loc,
Nou, vajnic sînge-mi clocote în vine —
Parcă se sting ,şi munţii de-ntuneric ce-i simţeam în mine...
127
30
Unde de-ntuneric mi se urcă parcă-n vine Line, line,
Ca nişte pui de şerpi Şi mă îngheaţă...
Peste vederi îmi cade-un văl de ceaţă...
E oare umbra morţii care vine, Viaţă?!...
128
31
Mă caut lacom, nempăcat, mereu, Mă vreu,
Mă chem pe mine însumi, eu, —
Dar cînd mă întâlnesc la întîmplare-n cale,
Prin nopţile pădurilor spectrale
Ale vieţii nenţelese şi brutale,
Ga un lunatic făcător de rele,
Ca un strigoi,
Eu mă reped cu spaimă înapoi Şi mă topesc în negurile grele, Fulgerat de ochii cruzi de vasilisc, De^ngrozitorii ochi ai arătării mele...
12»
32
Ou inima de aşteptare plină,
M-am coborât în mine ca-ntr-o mină
De aur şi de pietre scumpe...
Ceva în carneaHmi parcă mut se rumpe, Se ruină,
Căci n-am găsit prin bezna sîngerie, grea, Decît un cap de mort cu masca mea...
130
33
Sunt un întârziat pe-un negru ţărm de mare, Ţintuit pe loc de-o nepătrunsă aşteptare, Cu tot ce am în mine pămîntesc...
Cu fiecare clipă care moare, în dragă voie, apele amare, Izbesc mereu, Izbesc —
Şi-mi macină pămîntul sub picioare...
131
34
Ca un nostalgic tigru cu trupul plin de rane, Cenn codrii lui străinu-i, Cu furiile-mi toate, Mă zbat,
Mă rod, mă chinui,
Mă gust cu voluptate,
Păn' haina arzătoare a cărnurilor supte,
Ce trupul mi-1 înf aşe,
Se va topi-n zăduful acestor mute lupte, — Căci rcnam născut cu dorul de lucruri uriaşe.
132
35
O, visuri îndrăzneţe, blestemate,
Voi îmi răpirăţi bunurile toate,
Cu zor nebun,
Clipită de clipită,
Ca hoarde de războinici hămesiţi,
într-o cetate cucerită...
133
36
Ou dizgust imens, cu-ncredere nebună, Cu jind sălbatec, diavolesc, Nu ştiu de ce, Mă opintesc
Spre culmile ce-n neguri se înglugă — Pămîntule,
N-am fost, nu ţi-oi fi slugă !...
Doar trupul meu, pe totdeauna-nfrînt,
11 vei putea vrodată avea
— Pîine 'blestemată, pîine rea ■—
Pentru eternu-ţi nutremînt,
Pămîntule,
Flămînd, necruţător, nemărginit mormînt !..
134
37
Cad întruna florile de pruni,
Se risipesc în preajma mea ca o comoară
Mă văd copil,
Ou ochi duioşi, adînci şi buni,
Cum le priveam căzînd aşa odinioară...
135
38
Plecai în căutări chinuitoare Şi-n dorul mut de-a nu-ntîlni pe nime, Lăsat-am drumul alb şi neted, Şi-ntrat-iam în a codrilor desime !...
Dar vai! fazanii aurii ai căutării mele, Nu cresc în codrii ăstor clime grele... l-aştept, îi caut în zadar — Si noaptea cade, cade oarbă şi rnă-ngheaţă Viaţă ! Viaţă ! Viaţă !...
136
39
O, a trăi, a trăi !...
Risipindu-te cu dărnicie, zi de zi !...
O, a străbate nemblînzit, biruitor,
Ca un năprasnic colonizator,
Pe trenurile şi pe navele voinţii tale,
Prin văi, prin munţi, pe mările fatale,
Pentru-a clădi,
Surîzător, senin, în bine şi în rău, Clădiri să-nfrunte vremuri şi urgii, Clădiri,
Pentru risipitorii fii ai sufletului tău !
O, a trăi, a trăi ! —
Şi-a te-nălţa, şi a te învinge, zi de zi !...
137
40
Visule !
Tu nour vagabond, Cînd te încing
Lung limbile de foc ale gîndirii mele,
La cea dinţii atingere cu ele,
Tu te împrăştii, te topeşti în zările-arzătoare,
Căzînd pierdut în tina lucitoare,
Să te calce, vai ! mulţimea în picioare,
Visule ! Visule !...
138
41
Că se rentorc în pont atîtea uriaşe nave,
Ce-ţi pasă, barca mea !
Ce-ţi pasă !...
Pe marea furtunoasă,
Te^am logodit pe totdeauna
Cu vîntul fără pace, cu furtuna,
Cu uraganele grozave...
In larg te vreau,
Zdrobită ori biruitoare,
Pe creste albe ori în adîncuri de vuitoare
O, cînd lumina palidă de stele,
Nu-ţi va mai tăia prin neguri grele,
în goana spre necunoscut —, o cale —
în scîrba şi revolta mea,
Te-oi scufunda,
Cu vîslele fatale,
Cu vîslele-ncăpăţinării mele !...
130
42
Cine-a-nvăţat să plîngă^ades în viaţă, Să nu pornească spre-nălţimi, spre vid, Căci sus pe piscuri lacrimile-ngheaţă Şi văzul îl ucid...
140
43
Cum stau gîndind că toate-s în zadar Nimicnicie ! sub urzirile-ţi obscure, Mă tulbur far' să vreau, Tresar,
Ca pinul sub întîia lovitură de secure
141
44
Uriaşii noştri munţi sunt de-aur orbitor,
De pietri scumpe,
De fascinante şi fantastice metale,
Cum nu văzură încă ochi uimiţi de muritor..
O. unde-i ? Unde ?
El, junele gigant,
Minerul aspru, luminos şi colosal,
Cu suflet multitudinar,
Flămînd, sătul, risipitor şi-avar,
Cu inima electrică, adîncă, largă,
într-o pornire de ciclon, să-i spargă,
Să-şi spintece biruitoare cale,
Spre-adîncurile lor întrezărite,
Pline de comorinminuni şi de titanice ispite
142
45
Din fumul ăstor vechi cetăţi mişele,
Din prafuri groase, reci,
De muzee, de străvechi biblioteci,
Cu porniri sălbatice, rebele,
Făr-a mă opri prea mult la vreo răscruce,
Mă duc,
Spre landele nemărginite,
Spre codrii uriaşi şi cîntători ai libertăţii mele.
Pentru-a ieşi la larg în grabă, Iau drumul cel mai scurt ce duce Peste închise, îngrijite, vechi grădini, Cu statui îmbătrînilte şi faimoase... Rup garduri,
Calc prin straturi şi pe flori,
Arunc cu pietri-n pomi, de parc-aş fi la mine-acasă Şi trec. —
Că vor cîrti, c-or blestema atîţia-n urma mea — Ce-mi pasă !...
143
46
în note pline, dungi şi grele, Ca niciodată
Răsună clopotele în cetatea-ndepărtată... M-oprese,
Le-ascult, le sorb cu suflet sîngerînd...
Qnd ?...
O, cînd,
Putea-vei lung suma şi tu o dată, Mut clopot al Duminecilor mele ?...
144
47
îmbrăcat în carnea-mi ca-ntr-o haină grea de pară,
Azi ard în pîlpîiri nebune,
Dar soarele-mi • se-ntunecă şi-apune •—
Se-nsară...
Şi-n palida lumină de la stele, Lăsînd cu mînă grea cernitele perdele Ale uitării pentru totdeauna, Voi trage uşa mut şi voi pleca Şi-n urma mea, N-o rămînea,
Decît cadavrul slut şi gol şi pieritor al umbrei mele...
145
ROMÂNIA
(POEMA) 1920
IN ALPI
Pe-un pat de paie, sub pustiu-imi cort,
Trist, numele tău dulce îngînînd,
Cu trupul mort,
Cu suflet sîngerînd,
Văd, prin bezne oarbe rînd pe rînd,
Armate prin Carpaţii româneşti...
Şi văd...
Şi văd, a nu ştiu cîtea oară,
Atîtea cimitire ce lăsară
în urma lor copiii tăi eroi,
Şi-n drumuri aspru frămîntate în noroi,
Sînge închegat, în picuri grei,
Milioane roşii, mici monede
Boabe mari de struguri stacojii,
Semne de nespuse suferinţi şi vitejii,
Pe întinderi fără de hotare...
Şi-n Ardealul cufundat în negre vise, Prin oraşe zgomotoase şi prin sate, Prin bordeie, prin palate, La porţile, la geamuriile-nchise, în biserici şi-n tăcute catedrale, în carcerele oarbe, în cazarme, Sub noi spînzurători imperiale Şi pretutindeni — Groaza...
149
De-a lungul prin Carpaţii româneşti, în furii se măsoară, Cad Şi pier
Copiii nempăcaţi a două lumi, Ostaşii unor crunte-armdi de fier...
Ca nişte negri, uriaşi mamuţi,
Ca nişte monştri,
Ce zac în largi păitule între stînci,
Cu limbile, cu creierii de foc,
Cu nutremîntul lor catastrofal,
Stau tunurile-n şir,
Ca-ntr-un enorm şi negru cimitir...
Cu furia lor toată,
Din mii şi mii de guri, tunînd deodată,
Ţîşnesc prin noapte limbi fulgerătoare
Şi-aprind în neguri sori bizari de-o clipă,
Iar la lumina orbitoare-a lor,
Prin văile ce-o clipă se lumină,
Sub cele calde,-nsîngerate grindini,
Se văd, cu zor roind de pretutindeni,
Largi mări legănătoare
De trenuri, tunuri, cai şi care
Si codri mişcători de coifuri sure...
['....'..........]
îngîrboviţi sub sarcinile lor,
Aceşti ostaşi cu pas şovăitor,
Par ostenite turme,
Par nesfârşite turme de cămile,
într-un deşert,
în care-i mină vajnic ura
Ca o furtună surdă de nisip...
150
Răsună lung Oarpaţii româneşti, Şi coamele lor dese de păduri Şi creierii şi sufletul de piaitră, Cu-o mută prietinie milenară, Tulburaţi în neclintirea lor, Văd cu ochi de-nduioşaţi părinţi, Cum se furişează printre stînci, Din atîtea cuiburi tari, adinei, Fiii României, la atac...
Răsună lung Carpaţii româneşti — Şi-n outropitoarele furtunii De oţel,
De dinamită, plumb şi fier,
Aspri şi trufaşi, la locurile lor,
Sub perdeaua grea de flăcări ce se sitrînge,
Printre mii de morţi,
în bălţi de sînge,
Palizi în răceala lor feroce
— Statui răsturnate de furtună ■—
Mîndri fii ai României luptă,
Mîndri fii ai României pier...
Pier copiii ţării româneşti,
Ca prin vraje-acolo adunaţi,
De la Prut şi păn' la Turnu-Severin,
De la Peleş păn' la Dunăre şi Mare...
Limbi de foc încing de-a lungul munţii, Ca şi ieri şi azi, De nopţi, în şir... Pretutindeni ca-ntr^un cimitir, împăcaţi duşmani lîngă duşmani, Dorm cum ar dormi de mii de ani, în morminte mari săpate-n grabă, Sub acele-nsîngerate glii, Grele, mute, umede, pustii...
151
Şi de cum se-nsară pănă-n zori,
Lupte-nverşunate,
Lupte ca de cruzi halucinaţi
Se pornesc de-a lungul prin Carpaţi...
Nu s-aude-n noaptea albă,
Nu s-aude parcă nici o jalbă...
Baionete lungi scînteie-n lună
Şi în ura 'lor nebună
Se sfîşie crud, cu voluptate...
Cu fulgerătoare lovituri
Piepturile-şi spintecă, urlînd
Şi-n duelul dârz şi sîngerînd,
Fără voie-ngălbinesc
Şi cad
Şi se-neacă-n bălţile de sînge într-un rînjet ce genunchi-ţi taie, Ce te-ngheaţă,
într-un rînjet mai grozav ca Groaza...
Se desprind potopuri lungi de stînci
Şi strivesc pe-ai tăi apărători,
Românie
Şi-aşa cum mor
Sîngerînda inimă le-o văd,
Şi gîndul lor ce zboarăno elipă-acasă
Şi nu le dă puterea de-a muri...
Aud ca-n vis cuvinte schilodite,
Cuvinte grele,-nsîngerate,
Ce se-ntind şi pier din stînci în stînci,
în larma nentreruptei bătălii...
Parc-ar vorbi nebunii cu Viaţa,
Parc-ar vorbi
Cu depărtările pustii,
Cu gîngava nemărginire...
în acest zguduitor prăpăd Mă răsucesc, mă zbat Şi văd...
152
Văd adîne prin beznei© aprinse,
Ca printtr-un fantastic zid,
Mii şi mii de răni ce se deschid :
Trandafiri chinuitori de sînge,
Ultime medalii purpurii,
Brusc înfipte-n piepturi româneşti...
In furtuna morţii ce n-alege,
Cine-i doar oştean flămînd şi rupt şi gol —
Şi cine-i beliduce, cine rege,
Faee-unu-aici un gest
Şi oade
Şi-n zadar încearcă să ridice Braţul greu şi fără de putere, Spre-a mai da
O răstită lovitură de răspuns...
Colo altu-nsîngerat ţinteşte
In duşmanii iuţi ce curg spre el...
într-un tufiş,
în jurul unei baterii zdrobite, Zac ostaşi cu feţe plumburii, Cu robuste trupuri mutilate.,. Zac rigizi la locurile lor Şi-ntre ei,
învelit în manta-i grea — un Dorian Grey
Tolănit, un tânăr căpitan
Palid, brun, frumos, titanic,
Parcă-şi doarme somnul de amează,
Parcă doarme şi visează...
Cizmeie-i în soarele ce arde
Par de flăcări...
Urechile lui albe
Par două fine scoici de-argint
în care parcă
Răsună încă vorbe de adio.
Cu cearcăne uşor liliachii
Ce-i încunjoară ochii stinşi pe veci,
Cu tâmple reci,
153
Cu negrele şuviţe
Ce de sub chipiu îi ies rebele,
Bl pare-o formidabilă viziune
îmbrăcată-n aur şi în fir,
Un vis sublim al unei fantezii nebune
De sculptor îndrăgit de supraoameni...
ROMÂNIE ! Sunt copiii tăi,
Aceşti eroi ce mor aşa cumplit, aşa frumos...
Cu dragostea, cu foamea, cu dispreţul lor de viaţă !.
Nici dacii-n cerbicia lor fără pereche,
Nici ei, cei mai grozavi eroi ai deznădejdii,
Nici romanii
Nu şi-au primit în chip mai crunt duşmanii...
Pentru tine sufăr dîrji şi mor — Şi de cum se-nsairă pănă-n zori în vârtejul zgomotelor surde, Se topeşte-ncet încetişor Viaţa-atîtor mii de schilodiţi, Ce se zbat, se sting sfîşietor, Părăsiţi,
Sub călcîie de vrăşmaşi, prin trecători...
★
Duşmanii vin şi nu se mai sfîrşesc, Duşmanii vin în uriaşe-armii... •— Ostaşi ai părăsitei Românii !... în aste lupte,
Minate crunt pe margini de prăpăstii, La voi gîndeşlte,
Spre voi priveşte neamul românesc,
Cu o iubire fără de hotare,
Cu-aceleaşi vechi nelinişti,
Cu aceleaşi mari, adînci dorinţe milenare !...
154
Atîtea visuri mari, sublimi eroi, Mor zi de zi (Renaşte-vcr oar-iar ?), Mor în Carpaţi alăturea de voi !...
O, neam al meu,
Ajunge-voi eu ziua,
De a vedea eroica-ţi armată
Străbătând din nou
Vijelios spre Turda şi Adba-Iulia,
Ori voi pieri aieea-n Alipii blestemaţi,
Cu numele-ţi pe buze ?!...
O, neam al meu,
Mai fîlfîi-vor vreodată oare
Aevilele-ţi pe veoi biruitoare,
Pe Mureş şi pe Orişuri şi pe Olt ?...
Şi dulci-ţi roşiori,
Şi-or adăpa ei oar' vreodată oaii,
In apa blondă-a Tisei ?...
Din Alpi,
Din ale lor grădini de piatră şi zăpadă, De sub steagurile fărdelegii, Necontenit,
Privesc pierdut spre tristul răsărit, Spre-Ardealul meu, Spre ale tale roşii frontiere, Românie fără de noroc !...
+
Văd în drum spre şesurile tale, Profiluri lungi de-armii ce se retrag... Peste mii şi mii de palizi morţi, Spartu-ş-au duşmanii, Spart-au teutonii roşii porţi Şi trecut-au lacomi şi murdari Cît văd ochii, pe pămîntu-ţi drag...
155
Văd în noapte-armii ce se retrag înspre şesurile româneşti... Dîre lungi de sînge românesc, în cuitropitoare bătălii, Vitejeşte,
Cu risipă-nseamnă,
în acest sfîrşit grozav de toamnă,
Căile ce duc spre Bucureşti !...
Trupuri istovite de voinici, Cad şi pier la fiecare pas... Cîţi erau !... Şi ce ţi-a mai rămas !...
Se frămîntă drumurile lungi, în noroi şi sînge românesc !... Se îmbată,
Se îngraşe-aoum ca niciodată, Şesurile fără de hotare, Rodnicele şesuri munteneşti, Unde creşte-mbelşugat porumbul Şi legănătoare holde de-aur...
O, cine dintre cei de limba mea,
Vă va putea uita,
Unde lungi de tînăr, nobil sînge,
Scurse din atîtea trupuri româneşti,
Pe cîmpiile podite ou noroi,
Peste drumurile lungi şi reci de piatră
Cit ochii  văd în zare,
Nici unu din putternicii-ţi tovarăşi,
Nici unu nu răsare,
Românie,
Românie-nsîngerată !...
156
Şi cad şi cad cetăţi după cetăţi, După îndârjite bătălii, Părăsite de copiii tăi învinşi, Părăsite de copiii tăi vânduţi... Cu orchestre, Cu spânzurători, Intră-n ele cruzii-nvingători, Ga să stingă pentru veci de veci Creierul semeţ şi roditor, Sângele clocotitor şi nou Sufletul seitos de infinit Şi-inima acestui neam-erou...
Departe, Mai departe,
Urmăriţi la orice pas de moarte, Se retrag,
Trec copiii tăi spre alte zări...
Prin cenuşa unui scump avut, Se târăsc înnouraţi spre Prut, înspre inima Moldovei ce-i aşteaptă, Cu nădejdea unor zile bune De victorii mari, fulgerătoare, De victorii şi de răzbunare...
Frământate
Oţelite-n chinuri supraomeneşti,
Din Moldova, ca dintr-un vulcanic ţintirim,
Vijelios, sublim,
Zdrobitoare oşti române,
în răniţi cu^a izbîndei roşe, dură, întinată pîne,
Răsăriră ca-n poveşti,
Pe Şiret, pe Trotuş, la Oituz, la Mărăşeşti...
157
Mărăşeşti !... Mărăşeşti...
Pîn' ce-or mai bate-n lume inimi româneşti,
Fiii ăstui neam de fier,
Vor tresări,
Se vor cutremura,
La numele,
La amintirea te,
La fulgerătoarea amintire-a ta,
Ţintirim de mii de ori teribil — Mărăşeşti !...
Şi în adâncurile nepătrunse,
în zarea cenuşie-ori însorită-a gîndurilor lor,
în tumultuosul viitor,
S-or ridica deodată-n străluciri de slave,
S-or ridica trecând sărbătoreşti,
Armatele grozave,
Armatele mândriei româneşti :
Ostaşi — un hemesit, tăcut, viteaz norod —
Ostaşi — cumplite, vii statui
De carne
Şi de sînge,
Şi de glod —
De glob şi zdrenţe,
Pe oare timpul, vag, înduioşat, fantastic faur,
In jocurile fanteziei şi capriciilor lui,
In gîndurile, în orgoliul
Şi-n amintirea celor ce-or veni,
Le va schimfoa-n mantele purpurii,
In orbitoare triumfale tunice de aur...
Un gând mai robitor, mai neîmpăcat
Ca lepra ori ca ciuma,
Mă chinuie şi-acuma,
Mă chinuie, mă sfîşie mereu,
îmi izbeşte carnea, creierul aprins :
Vor fi oar' vane,
Dureriie-ţi, sforţările-ţi supraumane, O, neam al meu?!...
158
IN ZADAR —
Acest cuvînt uluitor, fără hotar, Mă tulbură, mă copleşeşte, iar...
Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor, Popor al meu,
Puternic, bun, nefericit popor...
Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor
Si mulţumit,
Şi blînd,
Şi iertător,
In răzbitoarea, luminoasa mergere-nainte... Te^am vrut şi tejam visat de ani aşa, mereu !...
Durerile şi bolile de care suferi tu, Cu furie mă copleşesc acu, Căci ranele adinei din carnea ta, Fără se vrea,
Se redeschid ca prin minune-n mine Şi creieru-mi şi inima, Şi sîngele din tinerele-mi vine încep să-1 învenine...
o, cine,
Cine dintre vii,
Dintre atâţia lacomi, laşi şi mîrşavi vii, Rămaşi ca cînii după oase înapoi, Vă va putea vreodată răsplăti, Suspine !
Prelungi, întretăiate, groaznice suspine —
Şi pe voi,
Lacrime amare,
Lacrimi nevăzute, rare,
Lacrime supreme de eroi,
Scurse,-mprăştiate în zadar
în zări de foc, în zări fără hotar?!...
o, cine
Vă va putea vreodată răsplăti,
159
Lacrime de mame şi surori, Lacrimi de neveste şi copii, Lacrime fierbinţi, zadarnice, pustii ?!
Şi unde,
In lumina căror sori, Putea-vom noi afla, Inima mea,
Comori îndeajuns, comori,
Să răsplătim atîta tînăr, vajnic sînge,
Durerea fără margini care plînge,
în ţara asta ce-i şi-a mea,
Pe urmele celor căzuţi, luptînd,
In chinuri, hemesiţi în goi,
Spectrali eroii
Pe zig-zagurile ucigaşe, sîngerii,
Ale celor mai cumplite dintre bejenii ?!...
O, suflete al meu,
N-auzi departe-n înfocata zare
Şi-n negurile însorite ale fiecărui gînd ;
N-auzi mereu,
Trâmbiţele de-aur ale biruinţei răsunând ?. N-auzi tumultul vesel şi nemărginit Al armatelor biruitoare?!...
O, nu-s numai înaintări fulgerătoare
Şi nici retrageri ori popasuri fără rost,
Ci-i sufletul dornic al neamului meu,
Ce pe pămînturi vechi, străine,
Prin colibe, prin palate, prin ruine,
Se caută cu doru-i multimilenar ■—
Şi se descopere la fiecare pas — pe sine...
*
Din această baie grea de sînge, Cu trupul cald, împodobi/t de rane,
160
Tu ieşit-ai renăscută, Plină de viaţă şi tărie, Românie !...
Frîntu-s-H3u deodată ca prin farmec, Lanţurile celor obidiţi şi drepţi Şi de-acuma plină de nădejdi Viitorul dejaur îl visezi, Viitorul de^aur îl aştepţi Şi cu fiecare zi ce trece Şi cu fiecare zi ce vine, Oreşte-ntruna, Creşte
Uiriaşa-ncredere în tine !...
început-a munca fără pace C-un avînt necunoscut păn-azi... înflori-vor codri noi de brazi Pe culmile măreţe ce s-aprind, Sub diamantele de rouă, La soarele de foc al vremii nouă Şi pe drumu-atîtor bieţi nomazi Creşte-vor mărunte, albe sate, Case ce-or închide sănătatea, Case ce-or închide mulţumirea Şi de la puzderia de vile Luminoase, fericite şi cochete Ce din creierii Carpaţilor coboară Şi se-ntind superbe păn'la Mare Şi pe Mureş, şi pe Tisa, şi pe Olt,
Păn la Dunăre [.......1
între mii şi mii de-oraşe şi de sate, între scunde case şi palate, Să lucească pentru totdeauna, Roditorul soare al frăţiei...
Atunci, atunci,
în larma arzătoare^a asprei munci,
161
Prin ţara,
în care pluguri de-aur taie brazde-afunde Sub cari sămânţă de izbânzi s-ascunde, Pe şesurile înmuiate-n sînge Pe unde,
Şi-au măturat atîtea vechi, sălbatice popqare
Şi-atîtea veacuri nefiinţa •—
Prin ţara dulcena mea,
în care fete cîntă-aşa de trist
Veghind la tors,
De parcă toate-şi plîng de ani şi ani Iubiţii duşi, ce nu s-au mai întors, Din falnicele văi transilvănene — Prin ţara asta,
Prin oase văruite de curând,
Să trec, s-ascult,
Femei ce torc şi coase
Şi povestesc duioase
De vremuri de demult...
Şi să privesc de-a lungul pe uliţele albe,
Pe uliţe prăfoase,
Copiii iuţi şi veseli,
Copiii
Neogoiaţi, nostalgici şi frumoşi Cu ochii dulci, înduioşaţi şi mari Ce parcă-ngroapă-n fundurile lor Un dor
Mărit de negrăite duioşii,
Un dor
Pe care nime
Nu-1 va putea vreodată tălmăci...
Să-i văd, să-i urmăresc ou ochii vagi, Jucîndu-se, cu-mbujoraţi obraji Pe uiiţi vechi •— Eu, fiul, Eu, nepotul
De-ntunecaţi, de îndîrjiţi iobagi...
162
Prin saltele acele,
Cti toată sărăcia libertăţii mele,
Cu pasul greu şi sec,
Să trec,
Un călător pribeag, pierdut, Un călător,
Fericit de liniştita fericire-a lor...
*
Sub ploile-ţi fecunde ce-s de aur, Sub roua ta ce-i picuri de argint, Sub soarele-ţi ce pîine albă coace, Nepoţii furtunoşiior voievozi Mînejntins-au celor din colibe Şi-nttr-un vis eroic, îndrăzneţi
împreună, veseli, semăna-vor
De-azi sămînţa unei noi vieţi,
Sămînţa fermecată ce-o aduce
O flacără mai splendidă ca toate
în marşul vast,
Tumultuos,
Sublim,
Biruitorul marş al omenirii...
Mugi-va ca o mare furioasă,
Va respira cu toţi plămînii-i aspri, creatori,
Viaţa multitudinară pretutindeni...
Ca nişte piramide truncheate de furtuni,
într-un sublim deşert,
Sub soarele-ţi cu raze dogoritoare, blonde,
în aeru-ncăroat,
Visează-un vis titanic,
Visează-n zarea albă poporul tău de sonde...
163
Şi bogăţii imense spre graniţe se duc,
Pe trenurile tale ce şuieră profund,
Pe sute de vapoare...
Se duce ce-i caduc,
Rămîne ce e mare,
De preţ
Nepieritor,
Rămîne-aprinsa viaţă a ăstui bun popor, Pentru-a crea comori Pentru-a crea minuni
De lucruri uimitoare, de frumuseţi supreme...
Pe şesurile tale,
Nemărginite şesuri nostalgice şi grase, Strălucitoare coase, Puternice, uşoare, halucinante coase Vor fulgera la soare...
Bărbaţi bronzaţi, cu braţe, cu umerii de fier Şi iuţi, vînjoşi, voinici ou ochii de copii Culca-vor brazde grele în soarele de foc, Cu rîsete şi glume...
Prin holdele bogate Bărbaţi, femei
Şi fete, cu roşii flori în plete,
Aprinşi parcă de-o aspră, eternă sănătate,
Din zori şi pănă-n sară,
Vor secera cu spor,
Puternica făină a caldei pîini de mîne.
Clădiri ameţitoare de piatră şi de fier, Ciclopice^afumate, fierbinţi zgîrîie-cer, Ale enormei munci fantastice palate, Prin zeci şi zeci de vaste cetăţi electrizate Vor înghiţi dimineaţa spre-a libera-n amurg, Vor înghiţi-n amurg spre-a libera în zori Atîtea milioane de aspri muncitori, Cu paşi de împăraţi, cu ochi fulgerători,
164
Cu braţele ca nişte teribile ciocane, Cu piepturi de granit,
Ou inimi largi, profunde ca clopote de-alarmă, Cu creierii vulcanici...
[........1
Pe Dunăre la vale,
Cu-ncărcături imense
De-atîtea bogăţii
Mii şlepuri româneşti,
Şi vaste, noi vapoare,
Vor luneca sub soare
Din porturile noastre măreţe, opulente,
Departe, mai departe,
Pe apa Mării-Negre,
Spre ţări necunoscute,
Spre magice, aprinse, visate continente...
Şi inimile noastre cu-rutregul foc al lor S-or frămînta în toate, Minate răzbitor,
Minate crunt de rîvna spre tot ce nu se poate... Şi dorurile noastre etern neîmplinite Trufaşe, fascinante, titanice ispite Ce sufletu-h furtună şi carnea ne-o înfaşe S-or opinti sălbatic,
Vor sîngera-n avîntul spre lucruri uriaşe, într-o nenfrîntă, vastă, sublimă frenezie, De dragu-ţi — ROMÂNIE !...
(1916 — 1918}
VERSURI
1925
Elisabetei
DE M-AŞ FI NĂSCUT, NATURO, DUPĂ VOIA MEA...
De m-aş fi născut, Naturo, după voia mea, -pe măsura visurilor mele fără de hotare, aş creşte poate peste timp ca peste-abis un brad de-a pururi verde.
Ca munţii de puternic, aş trăi cît ei !...
N-aş mai vedea :
în dosul zâmbetului : rânjetul,
în dosul cărnii fragede : scheletul
Şi-n dosul biruinţei omului : zădărnicia.
169
SANIE PESTE ZÂPADA VEACURILOR — GlND !...
Sande peste zăpada veacuirilor — gînd !
cînd lupii nopţii mior fi smuls urlând
din tine trupul sîngerînd,
tce-o mai rămîne vai ! din suffleftu-mi flămînd
in aşternutul tău arzând,
/sanie fantomă — gînd ? !...
Sanie peste zăpada veacurilor — gînd ?... în depărtări s-aud ai morţii lupi urlînd... îi simt, îi văd prin neguri căutând, oprindu-se din cînd în cînd, pămîntul mut adulmecând şi-nftioderiie ascultând...
Iar noaptea cade tot mai neagră, tot mai grea
pe urma şi-nainitea ta,
în sufletul şi carnea mea ;
pe visu-imi şi pe sîngeie-mi de rând, —
sanie peste zăpada veacurilor — gînd !...
170
DE-APROAPE SAU DIN DEPĂRTĂRI
De-aproape sau din depărtări sihastire,
ml^aşez mîna obosită-a gmdutLui pe umerii voştri,
prieteni ori vrăjmaşi,
femei cari aţi avut şi pentru mine-un scaun şi un zîmbet
sau oare aţi trecut prin preajma-mi
în trăsurile şi în maşinile de aur ale nepăsării voastre...
Să mă bocesc în ceasurile crunite,
că inima mi-apasă pieptul ca un munte ? !...
să plîng că mnam ivit pe lume gol;
că m-am arăltalt în toată urîţenia mea
între suflete de soare şi nămol ? !...
Sunt mîndru, aspru, necioplit, nemernic ? •— cui oe^am stricat dacă-am călcat puternic, dacă-am rîvnit ca gînidul meu Stingher să fie punte de-aur între glie şi-n!tre cer ? !...
La ce sunt eu de vină dacă n-^am astîmpăr, dacă nu mă înspăimânt de orişiceHar veni ;
dacă de copil n-am vrut să fiu ca alţi copii... şi-am fost ce sînt şi sînt oe-oi fi ? !...
171
Cui ce-am stricat dacă-am. voit să lupt, să-nving, să mă
ridic ■—
şi c-am întrezărit minuni
acolo unde alţii n-au văzut nimic ? !...
Prieteni ori vrăjmaşi,
femei cu suflete-rJlorite ori pustii,
cine m-ar putea vreodată osîndi :
că din cale-afară mari îmi fură ochii,
că m-am frămîntat o viaţă ca un tînăr plop sub vînturi,
şi carnea mi-a fost numai foc şi vijelii ? !...
BRADUL
De pe-al vieţii tale nestatornic prund, priveşfe-1 sus,
pe pieptul măcinat al celui sterp abis fără de fund !.. Priveşte-1 dus,
suflete-ndărătnic, lacom, nespus !... s-ajungi pînă la el, să-i fii la fel,
îţi trebuie plămîni de vultur şi genunchi de-oţel...
Se-nalţă zvelt, superb şi singiuratic... stînca-mamă îl întinde parcă-n palma-i peste-abis,
cucernic
să-1 înveţe cu nevoile, să-1 boteze-n voie ploile,
să-1 crească vînturile-n războirea lor : atotputernic...
îşi suge seva dîrz din stînca rece şi săracă,
prin toate cetinele raze de-aur soarbe...
s-a învăţat să lupte cu pămîntul şi cu cerul şi să tacă...
Plămînd înfige-n piatra biruită rădăcini de fier şinaşa frumos şi-aşa stingher pare-un vrăjit, primăvăratic gînd al stîneii oarbe rătăcit între prăpastie şi cer...
173
CĂTRE CER
Prieten uriaş, potrivnic surd, despotic — munte ! spre înălţimile-ţi cărunte mă mină
o sete dîrză şi păgână,
ce vrea primejdii fără număr să infrunte... în însorita vade,
pe nesimţite umbra ta imensă-mi iese-n cale, ca-nainltea unui sol trimis de şes împărăţiei tale...
Trenuri nevăzute, repezi, parcă
trec prin codrii-ţi şi furtuni încarcă şi descarcă...
Spre tot mai sus cu pas supus,
pe urma rîvnei mele — nezdrăvană-ogarcă —, cu suişurile-n mut război vînjosu-mi trup se-ncearcă prin codrii răcoroşi ce mă cunosc de mult şi copacii ca pe-o gardă şi-i înşiruie,
prin codrii neguroşi ai gîndului-haiduc, ce vrea să biruie...
Munte !
va putea iubirea şi răbdarea mea de fier
174
să te înfrunte ?
va putea să smulgă lacom toate sevele şi tainele din tine ? să-ţi smulgă-n foamea-i fără de hotare bogăţia, sufletul, eterna nepăsare ? !...
O, munte, munte ! ascunziş de foc, de aur, de gheţare,
cu orice pas ce-1 fac pe cărăruile-ţi prăpăstioase şi haine,
flămînd de mine însumi şi stingher,
parcă mă urc biruitor, cu cîte-o treaptă tot mai sus în
mine,
prin întunericul, pe munţii arşi din mine, către cer !
O, PLECĂRILE, PLECĂRILE..,
O, plecările, plecările, plecările
din toate porturile şi din toate gările,
pe toate mările, spre toate depărtările,
spre toate ţintele şi aşteptările,
spre marginile lumilor şi ale gînduiui,
spre marginile sufletului meu — flămândului!...
M-or inghiţi în murmure-necate valurile ? m-or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile ? m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile ? m-or amăgi şi m-or atrage în adînc abisurile ?.... ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele şi dorinţeleHmi de foc bolnavele !...
Ieie-şi, încotro le place, zborurile
ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...
oruţe-şi ceasurile cine-o vrea, şi de primejdii scape-le,
ale mele-s drumurile lumii toate, munţii şi-apele...
moartea umbrele-i în preajma-mi ânfiripe-le,
suflete, deschide-ţi penitru-nalturi, pentru depărtări şi
vecinicii, aripele !...
176
ŞTII TU SA-NFHUNŢI, CA OM DEPLIN, VIAŢA?!
Ştii tu să-nfrunţi, ca om deplin, viaţa ? ! ca un colon
ce c-o tărie mută, aspră, nentreruptă,
cu natura, dîrz şi îndrăzneţ, se ia la luptă,
uscă-i bălţile trîndave, rînd pe rînd ;
taie-le, trezeşte-te cîntind şi asudînd,
cu-al răbdării rodnic plug flămînd ;
seormone-le zăcămintele de lut ce n-au rodit nicicînd,
cu soare din belşug botează-le
şi sufletul ţi-1 du şi samănă-1,
în pămînturile oamenilor de pe lumea-ntreagă samănă-1!...
Vreai să le birui ? vreai să birui ?
eşti dintre cei ce ştiu să vrea puternic, să-ndrăznească ?
bucuriile ? răsplata-ţi pămîntească ?
ţi s-or feri din cale munţii, vad tăia-ţi-or apele ;
omul nou din tine birui-va lumea...
vei face piatra stearpă — să rodească !...
577
BIVOLII
Pe şesul vast, prin sclipitor noroi, se mişc-ursuzi, cu paşi înceţi, greoi, prin stuful de la margine de baltă... noroiul încă umed, în apus, le dă un luciu straniu, de nespus, de monştri-aduşi din lumea oeealaltă... şi-amurgul pe spinări Ii se răsfrînge în fulgerări şi străluciri de sînge...
Cu paşi trîndavi, cu cozile pe spate, păşesc încet, prin trestiile uscate, — nostalgice, posace animale...
Sătui de streche, de zăduf, de muncă,
din cînd în cînd priviri piezişe-arunică
peste pustia luncă...
şi-n ochii lor adinei, neghiobi,
se oglindesc mocniri pustii de robi ;
aprinlse zări deMamiezi caniculare,
tristeţi şi-ntunecdmi fără hotare...
Şi-^aşa cum trec, greu,
unu ca celalt,
178
par statui reci tăiate în bazalt, par statui grosolane, vii, masive de crunte animale primitive...
Şi cînd peste mocirlele de fier
multicolore raze trec uşor şi... pier,
se mişcă-neoace-ncolo-ncetişor
prin negurile parcă-mprăştiate
din nepătrunsa noapte ce e-n ochii lor...
PLEACĂ, PAHARNIC
pleacă, paharnic ! —
nu-s voievod desfătarnic,
nici despot muieratic şi darnic...
Doruri ce-n veci nu adorm •mă-ncing, nu mă lasă să dorm, mă-mping spre tot ce-i enorm...
In sufletul meu un străinu-i ce vrea să-1 izbesc, să-1 învinui, ■să-1 calc în picioare, să-1 chinui...
mă-nvolbură patimi adinei... munţii aş vrea să-i birui, pe brînci, să sînger crîneen din stînci în stînci..
aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt de piscuri, de-azur, de omăt şi-ntregului cer să m-arăt...
marginile-n mers să le-nving,
sufletul lumii s-ating,
cu gîndu-mi : lunatic paing...
180
bivoli de flăcări să-njug la lacomul veacului plug, cu holde-n belşug...
...spre goluri să fug...
DE CE?...
De ce gîndunmi mereu rămâne
cu aripi întinse peste ziua de mîine ?!...
de ce oare, mi-e sete, mi-e foame, de-ale gîndului poame, ea de apă şi de pîine
şi de soare ?!...
De ce gura-mi adevăr vrea să spuie celor ce-n trup îmi bat codri de cuie, rîvnind să mă supuie, să mă-ngeniunche, să mă răpuie ? !...
De ce — mîndră şi rece —, sălbatica^mi vrere nu vrea să se plece, ci, trece
silhuie,
haihuie,
pe drum de spini, de foc şi de cuie, spre piscuri oe-n oeruiri se suie ? !...
182
MA RĂSUCESC, MA ZBAT...
Mă răsucesc, mă zbat în goi, în glod... gîndu-mi — fir nevăzut — mi-d înnod
mi-1 deznod, patimi fflătmmde mă muşcă, mă rod...
Doamne, găsi-voi spre tine vrun pcd, pentru foamea-mi de cer, pentru paşii-mi ce-n gloduri s-^afundă şi pier, pentru trăirea-mi fără flori şi fără rod ? !
Ca un haiduc
zdrenţuit de pdumbi, olog, năuc
la răscruci sudorile de foc mi le usuc
şi-mi înfrîn parnirile ce spre abis mă duc...
Doamne, Doamne, încotro s-apuc ? !
183
DRUM DE ŢARA
Drum de ţară ! drum de ţară !...
pe-aicea am trecut într-o căruţă veehe-odinioară,
copil înduioşat, spre-oraşul cu biserici multe...
Drum de ţară ! drum de ţară !...
la fiecare cotitură-a ta, în astă-seară,
parcă mă-ntîlnesc cu cel ce-am fost odinioară...
184
ASPRU, SINGURATIC
Aspru, singuratic tai
brazi înalţi ca în poveşti
din codrii căutărilor zadarnice...
trec peste pietri ascuţite, peste putregai,
cu dorurile-mi uliţarnice,
şi-n arborii tăcerii veciinice izbesc
cu tot avîntu-mi pămîntesc...
şi-aştept, aştept,
din trunchiurile lor,
să desprind comori de zgomote cereşti...
185
AM ÎNFLORIT ÎNTOCMAI CA UN MAR...
Am înflorit întocmai oa un măr în vîn/tul aspru şi fugamic,
am înflorit cum totul înfloreşte —
.zadarnic...
M-au izbit atîtea aspre, repezi, trecătoare vijelii, şi dacă m-am bocit sau stat-am împietrit şi mut n-am cîştigat nimic, nici n-aim pierdut...
Oricât ne-am zbate, cît ne-am opinti, ca mîine toţi, la fel, ne-om întâlni, în tăcerile de vecinicii, frate vierme !...
186
PUSTA
Ga o sălbaitecă tigamcă pusta îşi deschide sînii înaintea ta...
ce mai aştepţi tu, dăruie de ducă ? !...
netede se-ntind 'naintea-ţi drumurile toate...
mai şovăi, poate ! ?
pe mîine ? poate mîine ? !...
trup bolnav, leneş şi greoi,
cine-o să-ţi mai deie mîine vraja clipei,
care trece
ucigător de rece,
ca o iubită care pleacă pentru totdeauna şi uită să se uite încă-o dată înapoi ? !...
187
VIAŢA, PORT FEERIC
Viaţă, port feeric, din rada ta pustie, rînd pe rînd, vrînd-nevrînd,
pleca-vom singuri, goi, săraci spre veoinicie, pe nevăzute nave de-ntuneric...
188
COPILĂRIA
la zăpuşala grea
cîntă-un cocoş departe undeva...
un glas de clopot se aude-abia, ahia,
parc-ar veni de dincolo de viaţă...
Ceva în mine se fărîmă şi îngheaţă...
M-opresc pe deal şi parc-aştept din alte vremi pe cineva, iar dangătul ce se aude-abia, abia, parcă tînguie prelung copilăria mea...
189
PE UN TABLOU
Mi-ai făcut un dar ca în poveşti :
în joc de umbre şi lumini vrăjditoreşti,
mi-ai adus în casă Muntele...
Şi-acum, deasupra mesei negre şi străine parcă-mi freamătă păduri bătrîne, româneşti, iar noaptea, toată ţara-mi parcă doarme lîngă
mine !...
190
DRUMURILE
Orimcotro aş rătăci, uitat şi Autător, nainte-mi ies mereu, cu infinitul lor, drumurile, drumurile, drumurile...
Uriaşe bogăţie de-a n-avea nimic !... m-au crescut gigant şi m-au scăzut pitic drumurile, drumurile, drumurile...
191
SINGURĂTATE
Cu apa-ţi făcătoare de minuni, mă spală
să m-odihnesc adînc, sub bolta ta celestla
cu gîndurile şi eu vrerile-mpăcate,
eu, fiu-ţi rătăcit,
sălbatică, enormă catedrală
cu ferestre larg-deschise-n infinit,
singurătate !...
CORABIE-NALUCA
Corabie-nălucă,
ce treci uşoară, fără dîre, ca un gînd,
pe vrăjita apă-a visului, prin neguri grele,
cînd,
o, cînd,
te voi putea vedea, pe-o clipă amcorînd, în rada goală-a portului nădejdii mele ?!
193
PRIN CODRII NEPATRUNŞI...
Prin codrii nepătrunşi, spre culmi înzăpezite, spre zările oe-s numai taine şi ispite, eu mă opresc, o ciipă-n drumu^mi, pentru tine, cucuie, cucuie, cucuie !...
Şi cum te-aisoulit, sub aste vînituii grele, nuaseult parcă pe mine şi pe tine, în zările copilăriei mele, cucuie, cucuie, cucuie !...
194
PRIMĂVARA
Prin geaimiui larg-deschis
primăvara îmi întinde-un ram de liliac în floaire.,
lacăte de linişte la uşi atârnă seara
ou degetele ei de catifea
şi-un liliac atins de-o mînă nevăzută
îşi ninge florile în amintirea mea...
195
DUMINECA
Răsăritul : blond, fantastic faur îmbracă-n aur
biserica cu turlă şi cu ziduri albe...
Eu trec pe-o cărăruie printre troscoţel şi nalbe şi printre tineri pruni în floare... trup al meu şi suflet de Duminecă, unde sunteţi voi?!... mai în.via-veţi oare?!...
196
IN CIMITIR
E-atîta liliac în floare-aicea, Doamne,
şi pe cruci atîtea nume de-oameni cari au fost şi nu mai
sînt...
atîţia prieteni dorm şi-ngraşe-acest pămînt, atîtea primăveri, atîtea veri, atîtea toamne, eu cari m-am eoborît şi mă cobor şi eu mereu, înfrînt,
fărîmă cu fărîmă în mormmt!...
197
VREAU SA FIU PICUR...
Vreau să fiu picur îndărătnic, rece, pentru piatra cea miai tare... vreau să fiu furtună ootropiitoiare şi brad ce rărnîne-n picioare pe unde ea trece...
Vreau să fiu pîine albă şi bună
pe masa şchioapă şi goală-a flămîndului
şi pisc pe care oînltă-n furtună
doar paserea neagră a gândului...
Vreau să fiu oale plină de soare pentru toate biruinţele mari ale omului, sănmi simt zilele cum mă părăsesc nepăsătoare ca frunzele pomului...
198
DIN OSTENITA GARA
Din ostenita gară priveam cum piere trenul, spre linia de hotar, eu tine-n adită ţară... triumfător pierea în dimineaţa clară, şi-n mine era... seară...
O, gîndlui meu întreg, nebun pe urma ta
pleca,
se furişa,
păziteie hotare ou tine le trecea, în trenul zgomotos ai nostalgiei tale, spre-oraşul bucurie ce te-aşteapta în cale...
O, trenul alerga...
pe şine lungi şi albe năprasnic alerga,
cu oameni duşi de doruri, de aur, de veşti rele,
pe şesurile vaste ale nădejdii mele,
pe drumurile vieţii, pe drumurile morţii,
împrăştiind pustiul pe urma mea şi-a ta...
199
PE ŞESUL NESF1RŞIT AL GlNDULUI
Pe şesul nesfârşit al gînduLud, ■pe albe şine,
un negru tren aleargă... vine... vine... depărtările căicîndu-ie, zdrobindu-le în mers el vine, vine, vine şi cu tine,
mi-aduce-n braţe-ntregul univers...
Pe şesul nesfîrşit al gindului, prin ucigaş zăduf, te simt cum vii
din depărtările atîtor nostalgii...
te simt cum vii
omorî tor de singură cum vii
si în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară,
eu te aştept o, Vecinicia mea, la gară,
la a visului feerică şi nevăzută gară !...
200
SE-MPRĂŞTIE SĂLBATIC TINEREŢEA MEA.
Se-m praştie sălbatic tinereţea mea şi-a ta
cu florile de măr în vijelia grea...
şi s-o adune de pe căile-mi şi căile-ţi pustii
nu-i pe pămînt putere, mină fermecată...
o, nu-i
şi nu va fi
niciodată ! niciodată ! niciodată !...
201
TOT MAI PALID, TOT MAI SINGUR...
Tot mai palid, tot miai singur, tot mai cadaveric, mă-ndărătnicesc în mina asta de^rutuneric...
Izbesc mereu în straturi goale, multe şi pustii... şi voi izbi pîn' voi albi şi voi orbi şi-oi împietri...
De dorul zorilor mă voi lupta
cu ceaţa grea, cu carnea mea,
tot mai pleşuv, tot mai uscat, mai cadaveric —
miner nebun în mina asta de-ntuneric...
202
PE PISC
Te-ai urcat pe piscul cel mai ars de soare în solitudini şi-aer tare,
pe unde nu mai creşte nici copac, nici floare...
Belşugul tău denaoum îţi va ajunge oare ? te-or slugi trudiitele picioare ? şi ochii-ţi nu s-or înnopta de-atîta soare ?
203
DOAMNE, SUNT SĂTUL DE-A CĂUTA.
Doamne, sunt sătul de-a căuta-n zadar necontenit..
Doamne, nu mai pot să sufăr şi să lupt...
în faţa ta, zdrobit,
iată. îţi întind toiagul rupt
al drumului fără-nceput şi fără de sfîrşit !...
204
PISCUL
Ţi-e totuna
de arde soarele, de iese luna...
nu tînjeşti oa noi.
după vreme bună, după ploi...
sub recile bolţi
nu te jelui, nu te revolţi...
departe de firea-ne slabă.
n-ai nevoie de nici o podoabă.
SUB FLAMURI VRĂJMAŞE
la atac
Un ostaş s-a prăbuşit în preajma mea ca fulgerat...
prin zeci de rane moartea i-s-a furişat în trup biruitoare...
şi-n zbuciumu-i nebun, gîndirea mea neghioabă
se chinuie, se sfîşie, se răsuceşte, se întreabă :
„ce aspru glas
de căpitan,
de general,
de împărat,
l-ar mai putea sili,
ca altedăţi,
să salte în picioare ?!"
207
NEBUNUL
în pieptul meu se zbat puteri de uriaş
cum nicieînd n-au mai fost pe lume-ntr-altul...
şi tari cum e bazaltul
sunt muşchii supţi pe' braţu-mi ucigaş...
şi oa o platoşă se-ntiind
pe trupu-mi hărţuit de-al prăbuşirii jind...
iar nervi-mi — zvîcnitonre sonerii •—
de kmrsâ-mi umplu zilele pustiii
şi-n creier ca-ntro poştă uriaşe,
în zgomote demoniace
pămîntul sufletu-şi desface,
pe atîtea mii şi mii de fire
şi-mi chinuie aprinsul trup...
O, urlă,
urlă-n foamea ta de lup. tu, inimă cu mulţi stăpîni, căci azi ori mîini
te voi lăsa la corbi, la lupi şi cîini...
*
Cu-armate de copii şi de moşnegi, cu-armate de schilozi şi de bolnavi, plecat-am între miile de sclavi, nepăsător, sfios, sălbatic, — lup şi miel —
208
pleoat-ani ia mişelnicul măcel
în car' pieri podoaba lumii-nitregi...
Şi-acum să urlu-mi vine,
să urlu şi să plîng...
ou braţu-mi greu, nătâng,
orunit să-mi înfig în piept pumnalul ud
la gîndul :
că nimeni nu-i destul de orb, că nimeni nu-i destul de tare, că nimeni nu-i destui de crud, spre-a închega ou inimă-mpiettrită şi mişea, osînda cea mai aspră, cea mai grea, la care cîndva-o fi rîvnit vro furie de om nepotolit...
Unde sunt cei oe m-au trimis aici ?
unde sunt ei acuma ?...
unde sunt —
mişeii, laşii ?!...
ei, cari mă învăţară,
din dragoste de oameni, eu, valahul,
să urăsc mai crud decît o fiară ?!...
Gu suflet neînfrânt,
îi vom căta nebuni pin' la mormânt,
îi vom căta în albele paiaţe,
în pivniţi ori în turnurile lor,
îi voim căta cu patimă şi zor
şi vom urla în neguri, vom urla,
hahâ.......
Vom spânzura a lor smintită gardă şi-apod, apoi...
clădirile cînd vor porni să ardă, i-om scoate goi
209
din moleşala paturilor albe..-
îi vom lega de mîini şi de picioare
şi îi vom duce,
ca pe nişte urşi la vreo răscruce...
îi vom tîrî din paturi jos în stradă,
întreg poporul chinuit să-i vadă
şi ramele deschise ce ne dor,
le vom lega cu zdrenţe moi de purpur,
rupte, barbar, din mantiile lor...
*
ca mini, cu mâni, năprasnica armată, în urlete sinistre şi rebele porni-vom dârz sub uriaşe, noi drapele, obrajii stinşi în sânge să şi-i spele pe dirumurile-atîtor rele şi nu se va opri, nu !...
niciodată !...
Pornii-vom sub drapele-nsângerate, s^acoperim pământul vechi cu noi păcate şi-nitaMun avânt sălbatic, blestemat, vom pustii pămîntu-n lung şi^n lat, împinşi orbiş de^-un vis nebun, buimac, în râvna nenţeieasă de-a distruge, în nebunia noastră fără leac...
Porni-vom sub drapele-nisingerate, pe oari vom scrie : ziua de apoi... pustiu lăsa-vom unde ne vom bate şi ca nişlte armate de strigoi, vom trece muţi şi reci, noi,
noi, ultimii pămînituiui eroi !...
Vom trece-n cete palizi şi săfeui, armate nenţeiese ale nimănui...
210
vom trece-ncet
şi fără niici o uimbrâ de regret,
— noi cari am fost odait-iobagi umili, ■—
ca nişte-nfuiriate hoarde de gorila,
sfărma-vom tot ce creierii umani
au zămislit în calea lor,
de mii de ani...
şi pe grumazii idolilor vechi,
pe craniul lor,
pe 'umerii de piatră,
căloa-vom zdrobitor ou greutatea-ntreagă,
de frenetici şi nebuni rebeli
şi cu scîrbă-n locurile lor,
în mijlocul largilor pieţe*,
înălţa-vom statuia grozavă,
strîmbă, zgronţuroasă, colosală
a nemărginitei nebunii...
*
Ce demon ori ce înger mă va scăpa din iadu-n oare sânger şi-mi va vărsa în muşchi oţel fulgerător, pentru bimde-omeini'rii viitoare, aameni-fiaire —■ să omor?!...
Aicea gem şi sînger... pentru ce ?
o ştiu vai ! mulţi şi-o ştiu de mult şi eu, şi frământarea creşte tot mai greu... sub  freamătul pornirilor haine, căci ochii mei prea mari prea multe văd şi văd prea bine...
Odalt' cu pană sprintenă scriam gândiri de întuneric şi de foc, ce străbăteau cu faiimă ţara mea... mi-e dor acum de neguri reci, profunde,
211
mi-e dor de veoinicul : niciunde... vreau să nein!bru-n noapte ca pe un fulg
din suflet toate tainele să-i smulg,
cu ura şi cu dragostea-mi de oameni — s-o incendiez,
din ruinele-i să se înalţe aurora mea...
a mea şi-a eeilor mulţi...
*
Viaţa mea de pîn-aeum !
de scîrba ta,
mult n-o s-o mai amin...
ca mîini, cînd tot pămînltul fi-va o ruină
şi mort va fi şi cel din urmă om
din cei ce-au fost,
voi căuta-n natură ca-ntru-un dom, un rost,
o mîngăiere-n viaţa mea de pulbere şi tină...
Cu fiarele voi face prietenie...
mă voi muta în peşterile lor,
sub stînci pleşuve-n codrii fără fund,
şi-od încerca să le pătrund :
plăcerile şi plictiseala,
gîndirile sălbatice şi mute...
mă voi sili, mă voi trudi
din urlete, din uitături
să le cunosc revoltele şi poftele !
şi sufletul !...
Dar vor păţi-o într-o zi şi ele... o, vor păţi-o,
cînd ura mea va ren via grozavă... ca un potop de lavă, ca un potop de flăcări şi de lavă, ca o boală ce-nitr-o clipă-omoară, le voi stîrpi întregul neam
212
Hahâ.....•
la voia mea,
o panteră doar, singură cu mine, va rămînea ca Eva cu Adam !...
*
O, lumea ticăloasă şi smintită !...
voi furişa ou mînile-mi de fier,
voi furişa cu mlădieri de tigru,
cu inima-mpietlriită,
un bloc vîrtas, enorm, atotputernic
de-ngrozitoare dinamită
la temelia ei !...
Dar, o, mişei !
nici pe departe n-o să aibă forma,
culoarea,
forţa
şi sufletul ce-1 are dinamita,
ci fi-va uriaşa mea revoltă
şi-untul meu cotropitor
şi nebunia mea fără de margini,
ce-n furia-i nestăvilită,
într-o clipită
se va lăţi ca vîntul
şi-n calea ei va molipsi pămîntul
în toate colţurile lui...
Bine văd : -am devenit erou,
nume greu, cu zdrobitor ecou !...
stau la masă cu domni mari şi derbedei,
stau la masă c-ucigaşii mei,
cari au trimis, c-o tavă grea,
moartea să-mi dea,
inima mea,
ca-ntr-un nesaţ adine
să mi-o mănîne...
213
şi creierul mi-1 duseră la bilei duşmanii mei cu pofte de-asasini.
O, oreierul : coroana mea de aur,
întregul meu tezaur !
o, creierul : coroana mea die spini,
l-au schilodit nemiernicil streini
şi sufletu-mi — un sîngeriu vultur —
în necuprinsul cerului obscur
aripile măreţe şi le-a frânt
şi-acuma se târăşte pe pământ,
dintr-un mormînt într-alt mormînt,
în cimitirul uriaş,
pe care neamul meu 1-a semănat,
din Baltică la Alpi şi la Atlantic,
pe munţi şi văi,
în lung şi în lat...
Duşmanii miei dădură într-o zi un fastuos festin, în cinstea mea... mişeii !... erau de faţă
atîţia leneşi negustori de oameni...
şi regii banului erau acolo
şi-ai fierului ursuzi, mişelnici împăraţi...
Obrajii lor rotunzi, mai roşi ca sfecla, plini de-nituneric ochii lor şi mîMlie-ncăreate de inele... şi fiecare dintre ei, alene bea alese băuturi,
iar mie într-o cupă de cleştar, ce semăna c-o hîrcă de tătar, cu voluptate,
ei îmi turnară sînge scump de frate
roşu,
viu,
214
clocotitor,
nostalgic, milenar,
sînge calici, sînge scump, nerăzbunat,
de frate !...
Ah ! îmi venea să mă reped la ei,
şi-ngrozitoir, cu mîna mea,
gîtlejurile albe să le tai
şi piepibmiile grase să le spintec
şi areieirii să li-i strivesc sub talpă
şi limba să le-o smulg din rădăcină,
palpitînd de ura mea de veacuri,
ca un măcelar înfuriat
beat de roşul vin al răzbunării !...
Şi nebun, în prăbuşirea-mi grea, pe tapete, peste trupurife lor, c-un rictus tâlhăresc, ucigător, să urlu de delir, plămînii să mi-i scuip, în cele patru vînturi şi să mă-nee aşa, şi să mă siting aşa, în noaptea grea,
în noaptea blestemată, oarbă şi mişea... hahă...
Februarie, 1916
MURIND
Prin codri oreşte-nitruna noaptea grea,
iar eu, în zvîrcoliri îngrozitoare
mă sting încet...
regret după regret
răsar din zair ea vremii şi dispar...
şi inima mea bate tot mai rar...
Prin codri creşte oarbă noaptea grea, cu vedenii multe, reci, cumplite ca-n oasele-mi sfărmate de copite, ca-n vinele-mi fierbinţi şi-n ţeasta mea...
Zac între morţi, dar parcă pleacă pe furiş şi ei, şi peste ochii-mi grei, peste viaţa mea,
copleşitoare creşte noaptea tot mai grea...
Piciorul sting mi-a dispărut, ca-n vis,
şi-n pînteicele-mi Jarg-deschis
parc-a crescut un uriaş abis...
zac între morţi,
dar pare-au dispărut şi ei
să nu mai fie martori ăistor chinuri fără leac...
216
lin pipăi întunerecul,
înfrânt,
întorcîndiu-mi faţa la pămînt, dar negurile lunecă şi fug spre-oraşele fantastice şi albe ce ard în zări...
Şi se deşteaptă-amintirile de-a valma : văd încă uriaşa-nvălmăşală, prin nourii de fum, parcă revăd şi-acum turbate hoarde de cerchezi şi de tătari şi baionete-nfipte-n mii de piepturi şi sîn'ge cald curgînd din mii de rane şi cai înspăimîntaţi în crunte goane prin codrii milenari...
Dar mînile de ce îmi cresc aşa, mereu ?!... le simit cum cresc — grozave, moarte, grele... şi sîmgeile-1 aud... o, îl aud,
cum freamătă, cum plînge, cum furnică,
cum clocote, cum gîlgîie în ele...
Un glas de om în noapte undeva
s-aude murmurând încetişor...
şi-n gemetu-i ce se răceşte şi îngheaţă
s-aduniă atîta dor,
atîta dor nesăturat de viaţă !...
Un glas de om în noapte undeva
s-aude-mcet şi greu...
cuvinte schilodite, rupte.-nsîngerate,
izvorăsc în depărtări
şi parcă
se fărîmă-n virat şi cresc mereu...
E glas de duşman ori de frate ? e oare unul dintr-ai mei ?
217
(eşti tu, copilul meu fără noroc ?) ori poate-i vun necunoscut, vrun crud potrivnic venlit aici din marginile lumii ?!...
îl aud din cînd in cînd
gemînd,
strigînd
ca trezit de-un junghi fulgerător ce-i deschide ranele pe rînd...
La răstimpuri îl aud strigînd şi-n creieru-mi agonic nici un gînd nU îşi mai află loc, decît durerea lui
care-ii durerea-nltreguilui pămînt...
O, prieten scump, ori biet necunoscut ! un singur gînd
a anai rămas în creieru-mi de rînd :
un gînd de-a mă tîrî prin noaptea oarbă,
prin şanţuri, prin noroi,
peste cadavre calde de eroi,
de-a te găsi, o prieten bun ori duşman,
şi de-a-ţi întinde mina mea de frate
şi de-a te face să înceţi a plînge,
ca zorile de mîine
să ne găsească morţi, lîngăolaltă,
în purpuriul soarelui de sînge...
UN OM CINTA ODATĂ
Aur ! aur !
tăcut şi gureş şi năprasnic faur
de tragedii ..cumplite şi de repezi bucurii,
de duşmănii şi de frăţii...
duşman raempăeat, vremelnic prieten al vieţii oamenilor, aur !...
împotriva tatălui ridici pe fiu, pe fiice împotriva mamelor, pe frate împotriva fratelui, împotriva omului pe om...
Clădeşti şi datnmi ■—
în puterea ta ţii pacea şi războaiele...
intri ân pământurile şi casa altora — stăpîn...
vinzi şi cumperi :
oameni, munţi şi şesuiri,
bogăţia mărilor, belşugul soarelui.
Despotic calci pe foamea celor mulţi, vrăjite porţi deschizi spre toate desfătările şi-apoi cînd vreai,
219
cuţitu-1 faci să fulgere în mina celui răzvrătit, pustii să nu-ţi rămînă temniţele...
Unde înalţi o catedrală cu cupole de-aur, înalţi şi zeci de închisori,
pentru oameni prigoniţi de trudă şi de atrîmbătate şi de
foame...
Zidit-ai şcoli — prăpăstii...
zidit-ai tribunale, bănci, oazarme, fabrici...
şi circiume, în care vinzi în sticle nebunia,
şi întunerecul,
şi crima...
şi spitale,
in care-ntîrzii moartea victimelor tale... Legi tieluieşti,
în biserici vechi şi noi te-nchini...
ţii pe graniţe armate gata de rnăcel
sigure pe meşteşugul de-a ucide repede...
vinzi şi cumperi ■—
moarte şi viaţă,
vrednicia celui hemesit,
impui de oţel,
carnea tînără şi pliină do- ispite, sufletul sătul de hărţuieli zadarnice... dai unora atîta întuneric pînă ce-i orbeşti, pe alţii îi orbeşti cu prea puternice lumini...
Din iarnă primăvară faci,
din negru alb,
din om neom,
din "fetele curate — târfe
şi din regele pămînitului — o fiară...
Eşti judeţul ce împingi pe om la fărdelegi, ca să ai pe cin' să judeci şi să osîndeşti...
220
speli crime,
scaune înalte dăruieşti,
schimbi mînia în surîs chiar regilor şi papei — şi anatema-n binecuvintare...
Ou gîndul drept ca bradul — fulgerat,
cu mîna-ntinsă spre mirajul tău,
înfruntă omul nevoiaş ruşinea şi-nehisoarea...
splonii-nfruntă gîndul furcii pentru-a te avea...
de groaza ta ostaşii-şi spintecă protivnicii.
pentru tine :
părintele copiiu-şi vinde, mama îşi vinde fiica trecătorilor, şi fratele îşi vinde fratele...
Aur !
trăi-voi să te văd îngenuncheat,
al tuturor şi-al nimănuia ?!...
trăi-voi eu să văd în toată strălucirea ei,
deplina biruinţă şi frăţia pentru vecii a omului,
sub soarele şi pe pămîntul tuturora ?!...
Putea-va cineva vreodată-n vremuri să se strecoare ca un tigru uriaş, atotcutezător, atotputernic, printre legile de fier şi împotriva lor, şi-n numele mulţimilor,
în numele şi pentru fericirea omului de mîine
să sugrume înltr-o fulgerare,
pe jandarmul cel din urmă
al tiraniei milenare-a cîtotrva ?!...
Sau, poate,
copiii mei, nepoţii mei, în biciuite gloate, vor sîngera, vor flămînzi,
se vor trudi şi se vor război,
221
în războiul ăsta sfînt în!spre mai bine, călcaţi năprasnic în picioare de aii tăi, de tine,
ca miliardele de oameni din 'naintea mea, oa mama şi ea tata •— şi ca mine ?!...
IN ROBIA LOR
1927
Părinţilor mei
IN ROBIA LOR
Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci haine Se războiesc în trudnicele-mi vine, De nu găse c un loc în care <ă mă simt la mine ?... Ce blesteme,
Ce patimi fără nopţi şi fără număr,
Mă zbiciuie, mă-nvolbură, mă hârţuiesc, m-apasă,
Mă prigonesc să merg,
S-alerg,
Să fiu de-a pururi şi niciodat' Ia mine-acasă ?!...
Au fost străbunii-mi hoţi de cai ?... Au fost ciobani pribegi,
Stăpîni, fără hîrtii de stăpînire pe pămîntul ţărli-ntregi ?... Au fost haiduci năprasnici ei,
Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără zări, prin paşii
mei,
Sălbaticile bucurii
Şi zbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii,
Şi aspra rîvnă de-a fi slobozi...
Şi neînvinsul dor de-a pribegi ?!...
Sătul de ale şesurilor bucurii mărunte,
Cînd urc pe munţii lor, mă simt un munte...
In codrii lor grozavi cînd intru eu tresar în bucurii de
rînd...
Şi, sub potopul sîngeiui şi-ai fiecărui gînd,
227
Subt bolta lor mă simt — crescînd... Ochii-mi aprind priviri de leu flămînd Ce fulgeră ca naşte noi pumnale,
Dihănii sîngeroase şi cumplite parc-aş vrea să-mi iesă-n
cale,
Chiote străbune se trezesc deodată-n mine
Şi mă străfulgera ca mii de junghiuri îngheţate...
Şi merg, şi merg, şi merg,
Pe cărări înguste spînzurate pe prăpăstii,
Pe unde au trecut aprinşi de preia neogoiat belşug de
sănătate,
Sau cu plete de argint,
Ducîndu-şi viaţa în cuţitele din brîu,
In vremuri de demult — străbunii...
Vai ! supt-am eu din sînii grei de întuneric şi de flăcări
ai furtunii,
Fulgere ce luminează drumuri cu răscruci la orice pas —
neîntrerupt ?!...
Ştiu :
M-am născut să mă împrăştiu, să mă chinui şi să lupt, Cu alţii, cu nemărginirea şi cu mine : Să mă lovesc de mime-n orişice şi-n orişicine... Ghidul meu pribeag mereu să-şi piardă firu-i ; Să mă caut, să mă prind, să mă rănesc Cu tot ce am în mine pămîntesc, Cu tăgada şi cu nempăcarea mea... Pe cele mai înalte culmi din mine să mă-nalţ pentru-a
cădea,
în picioare să mă calc
Şi pe mine însumi biruindu-mă — să birui...
Vreau să fiu al meu, cu trup, cu suflet, tot! Sînger pentr-a fi în mine însumi despot Şi nu pot!...
De vorbă stau cu mine cum aş sita
C-un mut şi îndărătnic cunoseut-necunoscut...
Lanţuri nevăzute, dragi mă ţin legat aşa
228
De pămîntul ăsta românesc pe care m-am născut Şi-n care doarme mama mea...
Pe pămîntul rodnic, ucigaş şi primitor, pe care-1 calc
trecînd
Şi pe care-1 simt întreg al meu, sub pasu-mi larg, flămînd Ca la porunci atotbiruitoare
Spre văile nemărginite ale nopţii mă cobor visînd,
Cu trupul încă tîn'ăr şi arzînd,
Cu creştetul încoronat de soare :
împărat pe-o sărăcie dîrză, darnică făr' de hotare !...
Ca un haiduc
Greu-uşor de doruri netrăite, eu mă duc... mă duc...
Al ari eu e orice drum pe care-apuc...
Nu m-a putut opri din drum nici gerul, nici primejdia,
nici furtuna, —
Genunchii -uni de oţel n-au şovăit nieicînd...
Frumoasa mea de fiecare gînd, Vrăjitoare palidă de patimi,
Mă vei putea tu oar' opri din drum pe totdeauna ?!...
Ori poate mă vei opaci, doar de-azi pe mîne — Stăpîn şi rob vremelnic —
Ca pe străbunii-mi furtunatici vreo hangiţă oacheşe,
'ndrăcită,
La răscrucile primejdiilor mari,
La hanurile chefurilor lor păgîrae ?!...
Din fund de vremi un crunt străbun se uită lung şi
mustrător la mine,
Ca dintr-o cadra de-ntuneric
De pe-al veacurilor zid neţărmurit, feeric...
Codrii se frămîntă parcă străbătuţi de milioane de vedenii...
Toţi morţii gropile îşi părăsesc şi-ncoaoe-o iau, —
Mă cutremur făr' să vreau,
229
Mă ridic ca spre-a mă scutura
De robii ascunse, ce m-opresc să mă înalţ deasupra mea ; Mă ridic cu tot oţelul vrerii mele, pentru a lăpăda Trecutu-mi,
Ca pe-o haină arzătoare, uriaşă, grea... De oare astăzi — rni-e ruşine.
ORAŞUL COPILĂRIEI
Cînd trec arare prin oraşul ăsta somnuros şi liniştit
In care am copilărit,
Duioşii adînci-adînci mă-ncearcă....
Şi orice bătrînească-Oiri nouă casă, parcă,
Se uită lung,
Cu ochi plînşi de geamuri lucii după mine... O, toate mă cunosc aici aşa de bine !...
In toate-am îngropat un vis, un dor, un gînd... Copacii de pe margine de drum, pe cari eu i-am văzut
crescînd
Cînd înflorea Copilăria mea,
Se uită duşi, mă recunosc abia,
Ca nişte-mbătrîniţi, uitaţi, batjocoriţi părinţi
Scoşi din minţi,
Albiţi, orbiţi, striviţi de nebănuile tragedii, Iar uliţele lungi, pustii, Parcă-mi zic într-un abia-nţeles şoptit : „Bine-ai venit" !...
Oraş duios, în oare am copilărit!
Eu te port în suflet cum te-am cunoscut :
Frumos, fantastic şi nepriceput,
231
Cu uiiţi largi deschise-n infinit... Cu şcolari săraci şi... fericit...
Oraş ce-ntîii and mi-ai însorit,
In tine întîlnesc de ani şi ani, în fiecare seară,
Fuirişindu-se printre puţinii trecători,
Sfios, uimit,
Cu ochii mari, plini parcă de comori, Un sprinten, mititei şcolar,
Fluierînd în drumul lui spre casă-un cîntec de la ţară.
Din lungul uliţelor înnoptate,
Din mahalale pline de şcolari şi de păcate
El îmi răsare-n drum necontenit
Cu faţa macră, cu privirea Iui pribeagă,
In care îmi revăd copilăria-n'treagă...
Pe icute porţile îl simt, îl văd ieşind,
Privind,
Ou jind,
Vitrinele ce sufletu-i aprind...
îl simt cutreierind pe toate uliţile tale,
îmi iese blînd, în fiecare seară-n cale,
Necontenit... necontenit... necontenit...
Şcolarul mititel, vrăjit •—
Oraş duios, în care am copilărit !...
DOUĂZECI DE ANI
Subt ăst copac străvechi am odihnit odată de demult... Aveam atimcea douăzeci de ani ;
Creşteau în mine poftele într-un imens, ameţitor tumul Ardea pămîntul paşii-mi lacomi şi tirani...
Ţeasta mea făcută să-ndrăznească, Mi-o izbeam intrînd pe uşa părintească... Gîtul meu era semeţ din cale-afară şi-ndărătnic : Nu m-aş fi plecat
Nici pentru-a ridica de jos un sceptru de-mpărat !... Douăzeci de ani !
Tot aurul de pe pămint! Tot aurul din soare !... Lumea : cîmp de lupte şi de biruinţe — la picioare...
Douăzeci de ani ! Simţeam cum cresc, cum mă întrec şi cum mă oţele Cu fiecare dimineaţă albă şi strălucitoare, Cu fiecare-apus de soare... Strănepot de răzvrătiţi şi de iobagi, Minat de pofte şi-ndrăzneli fără hotare, Simţeam că sunt născut să birui lumea şi s-o stăpînesc !
233
Douăzeci de and !
Aş fi vrut să mă despic deodat' pe toate drumurile ! Să răzbun, cu pumn năprasnic, toate nedreptăţile : Aş fi vrut să fiu deodat' — clocotite r de viaţă — 'n toate
locurile
Şi să sărut deodat' cu buze arse, Toate femeile frumoase de pe lume !
Douăzeci de ani !
Nici sori prea arzători, nici ierni prea reci,
Nici o femeie prea frumoasă, ca să-ţi uiţi la ea acasă
minţile cînd pleci ; Nici o femeie prea urîtă pentru-a şovăi să stai o clipă
lîngă ea ;
Nici zile şi nici nopţi prea îungi Şi nici o piedică prea grea...
Douăzeci de ani !
Dinţi albi, frumoşi şi tari,
Păr învolburat, obraznic, răzvrătit...
Mîine ? Poartă de triumf 'naintea mea...
Nici o uşă-nchisă şi nici un fruct oprit.
Femeile pămîntului crescură pentru mine parcă, Depărtările simţeam cum pentru mine-nearcă Bogăţii şi bunătăţi pe toate navele... Rîurile valurile-şi îmblînzeau sub ochii mei, Munţii se fereau din calea mea să trec... Douăzeci de ani !
Trenurile de-aur ale visului treceau în depărtări de foc,
Mările erau pline de corăbii de-ale mele...
Şesurile n-aveau pîine nici destul de albă nici destul de
neagră pentru foamea mea, Munţii n-aveau vîrfuri îndestul de nalt1? pentru setea mea
de înălţimi...
234
Subt ăst copac străvechi am odihnit o clipă. Aveam atuncea douăzeci de ani...
îmi închid ochii,
Tolănit la umbra-i uriaşă,
Ca pe-o fiică adormită lîngă mine, dulce şi cuminte, îmi mîngîi, îmi giugiulesc aducerea-aminte.
Douăzeci de ani !..
UN VOINIC FLĂCĂU TRECEA.,
Un voinic flăcău trecea printre cartofii verzi şi printre
grîne,
într-o căruţă c-<un cal alb, încărcată cu lucerna proaspătă...
Un eînitee trăgănat şi bătrînesc cînta flăcăul... Un cîntec vechi ca veşnicia întinerit mereu pe buze tinere...
Printre grîne verzi, pe drumul lung şi neted Trecea un rumen şi voinic flăcău, In căruţa-i cu lucerna, prin amurgul leneş Ducînd cu el, spre satul cu căsuţe albe, Tot sufletul şi timereţa câmpului...
Nu ştiu ce gînduri îl munceau, ce doruri îl rodeau,
Dar de departe îl vedeam trecînd,
Cîntînd,
în amurgul umed, sîngerînd,
întovărăşit de umbra-i ce mergea lîngă căruţă ca un dine... Şi am simţit...
O, am simţit, pe cînd trecea, Că aş fi gata să-i îmbiu,
236
în orice clipă, prietenia mea
Ca pe-un pahar de apă ori un bruş de pîine !...
O, cine poate şti ce mari, străvechi comori S-ascund de-atîtea ori,
într-un flăcău cu piept de-oţel, cu palme aspre Ce trece-aşa cîntînid printre bogate grîne, Într-o căruţă c-un cal alb !...
Priveam în înserare satul românesc spre care se duc Şi, îmi părea
Că duce în căruţa-i cu cal alb
Tot aurul din stele,
Tot verdele cîmpiilor copilăriei mele
Şi toate cîntecele ce, vrăjit,
Le-am auzit,
Pe-ntinderile humii,
Pe drumurile-ntortocheate, nesfîrşite ale lumii...
Şi-n sufletu-mi — şi-afară —
Simţeam, pe nesimţite cum coboară
Cea mai amară, nempăcată seară...
A anilor cumplită, neagră, nenţeleasă seară...
SATUL SUNT DE VIAŢA... ŞI FLÂMÎND.,
Sătul sunt de viaţă, şi... flămînd, flămând...
Râvnesc nu ştiu la ce, cu suflet sângerînd,
Iubind, urând, tăcând
Şi blestămînd
Cu-mpătimiri de rind,
Şi blînd iertând, şi binecuvântând...
Cu sufletul meu tot
Privesc mai mult la alţii, ca să mă uit, de pot... Iubesc mai mult la alţii, şi pentru ei, pământul, Şi m-ara strivit pe mine, Să nu strivesc pe alţii,
Iar dintre doi în luptă, am suferit cu-nfrîntul...
Ca nenţelesu-mi neam
Am dăruit la alţii, furîndu-mi ce aveam...
Am leşinat de foame dînd pîinea mea la cîini
Şi milă mi-a fost, Doamne, de slugi şi de stăpâni...
Şi să mă cruţ, să mă răsfăţ, să ţiu la mine —
Mi-a fost ruşine !...
Dulceaţă fără margini de-a te simţi prea plin ! Mă cheamă-atîtea drumuri, şi toate deodată...
238
Îmi freamătă făptura de doruri, şi mă-mbată
Şi Ia răscruci, năuc,
Nu pot alege drumul pe oare să apuc...
Ca-n zările-mi haine
Trîndavul şes se luptă cu muntele în mine... Se logodesc mocirle cu cerurile mele Şi-n drumurile-mi grele M-am lăpădat de toate, să mă resfir în vid Şi m-am ucis, — să nu ucid...
Sătul sunt de viaţă — şi flămînd, flămînd...
Zbătîndu-mă, visînd, arzînd şi apunînd,
Rătăcesc din hanu-n hanu fiecărui gînd...
Cu cupa-i grea de mied,
îmi face semn Tăcerea Ia masa ei să şed...
Şi bînd,
Tăcînd, tăcînd,
Ca într-o temniţă de taine, prins în mine şi în vid, Eu mă ucid mereu, de groaza că ucid...
ma ştiu
Mă ştiu !
Neastâmpărat sunt ca argintul viu...
Nu m-am născut să număr stelele pe cer
Şi nici, stingher,
Aurului să-i slujesc •— argat neghiob •—• Şi raiuri pământeşti să-i cer... Nici să subjug, Nici să fiu rob...
Eu m-am născut să dărui, să mă dărui Oricând şi-oricărui...
Să rnă clădesc cintînd, să mă izbesc şi să mă năru S-aduc în casă-mi zarea, să-nalţ pămiratu-n cer Să dau, şi niciodată-napoi să niu mai cer...
Pământul ţării mele cu viforele lui, Cu munţii pîn' la ceruri, cu nouiriii-d haihui, Mi-a dăruit un suflet pe care-1 dau oricui Ca pe o poamă grea
C-un gust ce-n lumea-nta-eagă îl are numai ea...
O poamă pîrguită abia,
în ţara mea
De arşiţă şi nea...
240
Din noaptea-mi multă, aspră aşa cum alta nu-i,
Din casa mea pe care-nainitea nimănui
N-o-nlchid şi n-o înJoui,
întind o mină albă, de frate, orşicui,
Căci m-am născut să dărui, să mă dărui
Oricînd şi-oricărui ;
Să-mi fac o sfîntă lege din risipă,
Să mă clădesc cînltînd, cu fiecare clipă,
Ou fiecare clipă să mă nărui...
COPACUL
Neclintit, puternic şi dumnezeiesc,
In rîvna spre lumină şi-n răbdarea* mea,
Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc,
Dornic mă înalţ
Şi cresc, şi cresc,
Sub sori de foc ca sub furtuna grea...
Şi-neăpăţimat, şi-ursuz, şi crunt,
Pe asprul, pe avarul piept de sitîncă, unde sunt,
Cu tnunchiuHmi uriaş şi vifore şi fulgere înfrunt...
Şi-n războirea asta zilnică, mocnită, fără pace,
Ce mă învolbură până-n adînc — şi-mi place,
Eu cresc tot mai puternic,
Cresc meineu aşa :
Sălbatic, tânăr, lacom, bealt de seva mea...
Călit la soare şi muşcat de geruri, Eu,
Singuratic, dîirz, crescut ca din bazalt,
Simt furnicând prin trunchiunmi seva ■— şi tresalt...
Şi ca diiritr-un adânc, vrăjit izvor,
îndărătnic, nud, biruitor,
M-avânt, ca-n vis, înalt, tot rnai înalt,
Căci nepătrunsul rost şi-adînlcul dor al meu,
E să mă-nalţ spre cer, să cresc, să cresc, mereu...
242
MUNŢII
In frământări aprinse, în lupte uriaşe, Unind într-o sforţare puterea voastră toată, Cotropitori, odată,
Aţi spart pămîntul aspru oe v^a ţinut ea-n faşe, în coaja iui tirană, în cairniaa-i milenara... Şi   aţi ţîşnit spre cer — revolte uimitoare — Să împietriţi pe veci, în drumul către soare...
Ca voi, o munţii mied,
Am sângerat zadarnic, m-am opintit mereu, Ca dimtr-o strimtă ocnă să scap odat' din mine ; Să ies, să scap, să fug,
De piedeca-mi de humă, de-al cărnii mele jug Despotic, zilnic, slut şi-omoirîtor de greu... Şi străbătând, în voie, nemărginirea oarbă... Cu sufli etu-mi ce toitui râvneşte să absoarbă, Să mă înalţ — sălbatic, statornic curcubeu ■— în setea-mi de lumină, Cu creştetul în nouri, Ca voi,
Duşmani şi prieteni, Munţii mei !...
243
PE PUSTA
Plîng vînturile...
Mini ii se joacă şi nechează
Şi pusta-ntraagă plînge în dulcea după-aniiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneşe-n răcoarea nemărginitei puste... Trec leneşe în soare, cu paşi mărunţi, superbi Şi din belşugul verde al fragedelor ierbi, Brusc capetele mîndre şi le ridică-arare, Ca nişte voluptoase femei de viţă mare...
Prin pulberea solară, ca subt vrăjite pînze, Neastîmpărate^aleargă strălucitoare mînze... Sălbatice, aprinse, capricioase mînze...
Le-mbată zarea albă şi vîntu-aţîţător... Zefiri răsfaţă coama pe gîltutrile lor, Le umplu de fior... Şi ele-aleargă-aleargă Şi se opresc apoi,
Pentru a pomi din nou, cu paşi tot mai vioi...
în oarnea-nfloritoare porniri nebune ard Şi ca fardate straniu c-un nestatornic fard, Lucesc în ceasul ăstor însîngerări solare... Pe pusta necuprinsă, cu iarbă grasă,-naltă,
244
Aleargă furtuniatec,
Aleargă mînze una mai mîndră ca cealaltă... Se-ntorc şi pleacă iarăşi în salturi tot mai vii... Parc-au scăpat din stranii, nomade herghelii...
Din cînd în cînd în faţă-mi s-opresc... Şi — majestoase,
Dulci mă privesc, asemeni femeilor frumoase... Şi-uimit rămîn cuprins de-o-nfiorare veche, Ca-n faţa unor vii statui fără păreche...
August anină-n coame multicolore jerbe, Iar vîntu-aţîţă pofte în mînzele superbe...
UN PLUG
Un plug s-apropie din zarea fumurie^a şesului... Un vînjos, înnourat ţăran îl ţine liniştit de coarne, Şi ca un negru şarpe uriaş ce dă să se răstoarne Se-ntinde brazda lucie, sub cer, pe urma lui, Iar înaintea ei, domol,
Boi şi om s-apropie din depărtări spre mine Ca din altă lume...
Zările se limpezesc uşor-uşor în faţa mea
Şi nu ştiu cum, îmi pare că din fundul vremilor
Un străbun   puternic, cu obrajii arşi de soare, cu
îşi mînă prin ogorul cetii şi a(l veacurilor, Plugul lui de lemn şi boii-i trudnici, către mine...
246
MI-AM DESCHIS FERESTRELE...
Mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile, M^au bătut toate ploile, rn-au muşcat toate vînturile, Am băut din toate apele adîncuilui...
Am ieşit posac din toate oasele visate,
Mnam urcat şi-am coborât pe toate povârnişurile
Şi rn-jam scăldat aprins în toate măriile plăcerilor...
Ca pe-o pîine caldă mi-am mîncat în lungul drumurilor :
inima...
Prădalnice albine de^aur : clipele
Mi-au ofilit toţi trandafirii anilor,
Dar mi-au lăsat un dar mai mare decât toate :
Dulceaţa fără marginii de-a vtea
Şi ochii ce-mi deschid tărâmuri de minunii în dosul
depărtărilor.
247
DOINA CIOBANULUI
în vasta sală a palatului
Răsună la pian un cîntec, ce mă face
Să freamăt fără pace,
Ca subt o trecere năvalnică de vînt, pe culmi — un cetin...
îl cîntă un vrăjmaş ce braţele-mi desface ;
Un uriaş
Vrăşmaş,
Ce altceva nu-mi poate fi decît — prietin...
Sub degete de foc plîng clapele rebele...
Chiote străvechi străfulgera şi se-mpletesc pe ele
E cântecul copilăriei rasei mele...
Ascult, ascult...
în vasta sală ca într-o sălbatică pădure
Prind gîndurile zilei şi-ale veacurilor să mă fure
în nesfârşitul lor tumult...
Şi-n zarea fără zări a gîndului
Văd în fundul vremilor printr-o ceaţă sură,
Cît ochii visului cuprind,
248
Pe muntele ce se înalţă către cer din uriaşu-mi jind,
In urma turmei lui,
Un cioban valah domol suind,
Cu fluieru-i vrăjit la gură...
MINERUL
L-am văzut în fundul unei mine de-aur, Sus, în carnea-mbelşugată-a celui munte Gu măruntaie scumpe, cu onestele cărunte...
Cînd am trecut pe lingă el,
Ca un enorm, neîmpăcat rebel
Şi-a ridicat ursuz voinicul trup de-oţel
Şi mi-a făcut, în silă, loc să trec
Iar oehid-i m-au izbit, grozav şi sec
In inimă şi-n frunte,
Ca nişte gloanţe crunte...
Sub ochii-i ce simţeam că mă pîndesc şi mă străpung, l-am măsurat, în gîndu-md, viaţa îndeluing...
Mă duceam aa-n vis spre traiul lui, spre casa iui, Spre mevasta-i suptă şi spre pruncii-d goi, flămînzi,
desculţi...
Mă simţeam aşa de înrudit cu ei, cu tragedia celor mulţi...
Ou ce-mpăralt fermecător, pierdut de-adaiul Hui de vînătoare Prin desişurile seculare,
250
S-o fi-ntMndit munteanca oacheşe şi iute : mama lui, De 1-a născut aşa frumos, aşa puternic şi înalt : Un munte rupt diin trupul urnii munte de bazalt ?!...
Priveam la el, trăiam adînc, clocotitor revolta lui, Priveam la capu-i de proroc, la umerii-i pietroşi, gălbui...
De-ar fi trăit în alte vremi, poaite-ar fi fost Un crainic furt unos al vremuriiloir noi ; Voievod temut şi drept ori sîngeros haiduc... Ar fi înfrînt sudtani şi strîmbătăţi, Sau ar fi jupuit ciocoi...
Cu ale sufletului ascunse bogăţii, Daoă-ar trăi
Acolo unde Omuil e-mpărat pe trupul şi pe vremea şi pe
rnunoa lui,
Ar fi o-raa)lită căpetenie, poate,
Şi gîndu-i : lege sfîntă a mulţimilor învolburate...
Aici în munţii noştri de-aur nu-d decît un animal de
muncă...
Se zbate, ou plămînii zdrenţuiţi de ttnudă şi otrăvi, în
noaptea minei blestemate, Pentru trîntorii, pentru risipa şesului, Pentru-oraşeile rrişeliniioe, despotice, îmbelşugate, Dar tiranii muncii celor mulţi, Din aur, lui doair tfirua i^o aruncă.
S-opreşte-o cdipă cu-ochii mari pierduţi în goi Picioarele de uriaş denabia pot să4 mad ţină... Vorbeşte singur şi visează parcă...
251
Soţia-i şi copiii muşcă, rînd pe rînd,
Din pâinea neagră-a caldului lui gînd ?!...
Vede mulţimi nenumărate, ridicate de ouvintele-i de fier
Cum se răzbună şi cum pier ?!...
Cum ard oraşele cu flăcări pin' la cer ?...
Vede mări de capete în oare
Se înfig ouvintele-i de foc oa gloanţele ucigătoare ?!... Sau peste blonde Californii, ostenit, domol, Vede, străbătînd din gol în gol, Al visurilor lui sălbatic stol ?!...
Ca trezit din vis deodat', unealta-şi smulge-ncet din tină
Şi ca un mut titan,
Pe viaţă osîndit fără de vină,
Se coboară singur şi posac tot :nai afund în mină : Copil ce se ridică împotriva tatălui, Să-i fure bogăţiile şi sufletul ;
Bucată vie de pămînt în luptă cu pămîntul şi călăii lui.
UN OM
Un om ciudat, enorm şi enigmatic Trecu pe Strada largă mut pe lingă mine, Prin faţa luminatelor vitrine...
Mina şi-o ţinea, uitat, 'naintea pieptului căzut... Parc-ar fi vrut
s-oprească-n cale gerul muşcător şi mut-..
Venea dintr-o săracă prăvălie ori din fabrică ? Dintr-o mină umedă ori dintr-o şcoală ? Dintr-un circ în care l-au lăsat puterile ?
Părea că se ridică dintr-o boală De moşteniri cumplite, blestemate... Şi cu durerea-i negrăită-noet trecînd în lungul străzii înnoptate, Ca pe-o vrăjită poamă proaspătă
El ■inima-i mi-a luneoat-o-n suflet c-un surîs de frate..
Cu atîtea mii şi mii,
Trecu pe lîngă min' şi mă privi,
Iar ochii lui flămînzi-sătui, pustii,
253
Iluminaţi de nostalgii,
Atoateiertătorii-i ochi de muribund,
Minau despicat prăpăstiile din mine pînă-n fund...
Trecea şi ell spre viitor şi spre monmînit, uitat de sine, Ca alţii şi ca mine Şi ca tine...
Trecea, fără să ştie unde, poate,
Dar vai ! nicicînd eu n-oi putea să ştiu :
Era în ochii lui pierduţi un rai ori un pustiu...
Un om ciudat trecu îngîndurat pe lîngă mine... Sub privirea lui simţeam că-n cărnea-mi ceva se sfîşie şi
se rumpe,
Pe trupu-i uriaş vedeam în loc de zdrenţe, haine scumpe...
îl cunoşteam ? Mi s-a părut aşa ? Era străin ? Vorbea în limba mea ?
Nu ştiu cine era... Nu ştiu ce căuta, Ce rost pe lume-avea... Dar am simţit adînc, adînc :
Intr-o privire mi s-a dăruit pe veci de veci, întreg...
Şi am simţit aşa, Că inima lui bate-abia, abia, Prea plină şi grea, întocmai ca a mea...
In ochi ducea păcate şi dureri apuse Pe drumurile tuturor nădejdilor, Printre mărăcinii tuturor durerilor, Prin lăcaşurile tuturor dezamăgirilor...
254
O, l-am simţit cum trece sigur de iubirea-mi, Pe sub privirea-mi ostenită şi frăţească, Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf...
Inimă, flămîndă de mai bine,
Cine-a putut să fie omul cu priviri prea pline,
Ce-a trecut, cu paşi abia simţiţi,
în amurgul sîngeriu pe lîngă mine ?!...
Cine-a putut să fie ? Cine ?—
Un fost ocnaş ? Un rege detronat ?
Un ins din casa de nebuni abia scăpat ?...
Un biet martir al dragostei de oameni ?
Era de bună samă : Unul care s-a zbătut stingher, Un om care-a luptat cu viaţa, pin' la sînge... Cînd mi-a zîmbit, părea că zîmbetul lui plînge...
Zdrenţoase îi erau vestmintele, privirile ... Haina lui : un colţ de ocnă ; Ochii lui : două fîşii de cer...
DRUMUL
Ale mele sînt de-acuma toate libertăţile :
De-a fi smintit ori înţelept,
De-a fi un făcător de rele ori un sfînt...
Am dat drumul în necuprins tuturor mînjilor
neastîmpărului... Am dezlegat de ţărm toate bărcile dorului... Ale mele sunt de-acuma toate mările Şi toate drumurile către rai şi iad... Pămîntu-ntreg e casa şi ograda mea...
Cin' m-ar mai putea opri de-acum din drum ?... Cin' mi-ar mai putea arunca o vorbă dulce şi grea ca o
ancoră.
O vorbă de adîncuri ?...
Inimă, împrăştie-ţi comorile pe toate drumurile lumii !... Ai fost a ta — vei fi a tuturora...
îmbogăţeşte-te  împrăştiind  ca  verile  şi toamnele. . . Imprăştie-te în dureri adînci şi-n bucurii ce fug aşa de
repede !...
256
M-opresc o clipă încă, şi privesc în urma mea, Mai fără griji ca un pribelnic cerşitor, Mai chinuit de gînduri şi neliniştit ca un împărat înconjurat de duşmani nevăzuţi...
'Naintea-mi plin de taine, de ispite şi primejdii : —
Drumul...
SPRE CULMI
Mă vezi din depărtări şi parcă vii spre mine, Munte,
Ca spre-un aşteptat şi drag prietin ca spre-un om de bine...
Ce moşteniri sălbatice, copleşitoare, Mi-au plămădit în suflet şi în trup O iubire-aşa fără hotare, Pentru tine ?!...
O, munte, tu biserica, moşia, casa mea, „Zgîrîie-cerul" meu — Pe nesimţite,
Ca nişte verzi şi nesfîrşite scări vrăjite,
Cărările-ţi mă urcă nentrerupt spre crestele-ţi de nea
Peste mine tot mai sus, spre Dumnezeu...
Pe culmea ta-n nemărginire mă dezmărginesc...
Acolo sus, stingher,
Respiră trupul meu şi sufletul
Deasupra legilor de fier,
Deasupra zbuciumului pămîntesc...
258
ZADARNIC
în neguri aleargă în şuiere prelungi Trenuri ce nicicînd nu poţi să le-ajungi Gînduri ce nicicînd nu poţi să le-alungi.
Şi tu-n aşteptare nu simţi şi nu vezi Cum gara se-ngroapă în grele zăpezi, în albe, şi triste, şi moarte zăpezi...
Un clopot în noapte răsună amarnic. O, ce mai aştepţi tu copil uliţarnic... Totu-i zadarnic, zadarnic, zadarnic...
259
AM STRĂBĂTUT PUSTIURILE...
Am străbătut pustiurile, mările
Şi mi-am strigat zadarnic pretutindeni întrebările...
Oriîncotro te-ar duce, la-ntîmplare vînturile, Nu răspund nici cerurile nici pămînturile...
Te-ngînă doar," în toate poticnirile şi sfîşierile, Cu-ndepărtate clopote de întuneric surd — tăcerile.
260
PORUMBIŞTILE
Porumbiştile se-ntind la infinit, foşnind... In margine de drum m-opresc şi le cuprind, Cu ochi flămînzi, cu suflet numai jind...
Apropie-te, trup de plumb !... Apropie-te de întîiul lujer de porumb, Ca de-un copil ce ţi-a adus o veste bună Din ţara ta străbună...
Prin el, sub adierea caldă-a vîntului,
îţi vorbeşte rodnicia veşnică-a pămîntului,
Care, fără strîmbătăţi şi vicleşug,
îţi întinde părinteşte mîna-i de belşug...
261
MĂRUL
A mea e glia asta aspră-n care cresc...
Eu o umbresc,
O ocrotesc,
O stăpînesc,
O-mpodobesc
Şi altă-mpărăţie nu visez şi nu rîvnesc...
Nu zăbovesc, nu mă grăbesc să freamăt şi să cresc... Aici, înfipt adînc în solul strămoşesc, Lupt, rabd şi deger ca să înfloresc şi să rodesc... Aici se desfăşoară surdă, necurmată lupta-mi grea, Aici mi-e patria
De car' mă leagă ca de-un sfînt tezaur :
Glia. rădăcinile-mi de-oţel şi merele-mi de aur,
Acum şi pururea...
2,62
AMIAZA
Amiaza seamănă cu aur cald ogoarele
Spre car' mă-ntorc din drumuri lungi, picioarele...
In zare, la odihnă, plugurile
Şi-aprind deodată fiarele ca rugurile...
Privesc în depărtări, şi depărtările
Lacome-mi deschid, spre nicăiri, cărările...
Orunde m-au purtat în viaţă vînturile,
N-am întîlnit, bătînd pămînturile,
Un loc mai drag ca tine, petec de pămînt străbun,
Pe care mi-au venit, la leagăn, ursitoarele,
Pe care botezatu-m-a, întîia dată-n viaţă, soarele...
263
FIRUL DE IARBA
Ca un viu şi verde cui
Prin piatră şi-a făcut spre soare drum...
Şi, fericit, se leagănă acum
In mîngăierea caldă-a vîntului...
Sătul de soare niciodată nu-i...
Ca pe-un tărîm dumnezeiesc, pe stînca lui,
Mlădiu, tăcut şi singuratic,
în pulberea de aur şi jeratic
Ce încă dăinuie-n văzduh să fiarbă, ■—
Stingherul fir de iarbă
Din neumblatele viroage,
îşi pleacă capul
Şi-ncepe, parcă, să se roage...
264
PRIN ÎNTUNERIC DE PĂDURE
Trec greu de duioşii printre copacii fără număr,
Înapoi spre valea zgomotoasă şi mişarcă...
Şi cum păşesc, ca după-o grea furtună,
Pădurea doinitoare, neagră, parcă
în semn de : „cale bună",
La fiecare pas să mă oprească-ncearcă
Bătîndu-mă uşor şi prietenos pe umăr,
Cu tremurînde braţe făr' de număr...
265
SUNT FRATE CU BRADUL..,
Sunt frate cu bradul, cu firul de nalbă, Biserică tristă, biserică albă...
Pămîntul acesta de viaţa-i mă leagă, Biserică veche, biserică dragă...
Dar grele nelinişti pe-aici mă frămîntă, Biserică mică, biserică sfîntă...
Şi căile mele se pierd sub furtună, Biserică mută, biserică bună...
266
TINEREŢE
Vesel, mohorît, sătul-flămînd de drum, nepriceput, Te-am tîrît cu min' pe unde-am vrut... Te-am culcat pe margine de drumuri şi-n hoteluri albe... Ţi-a fost totuna perna de mătase-ori piatra...
N-a fost mocirlă-n care să nu calci...
Te-am dus ca un haiduc pe-o fată-n codrii fără fund,
Te-am culcat pe iarba caldă-a dragoistei...
Te-am dus la mare ca să-i simţi nemărginirea,
Te-am tolănit pe arzător nisip de dune,
Să te sărute leneş
Cu limba lor giugiulitoare ■— valurile...
O, niciodată n-am crezut că nu eşti veşnică !...
Am vrut să fac ocolul lumii-ntregi cu tine :
Să iau într-un apus de soare trenul de Constanţa,
Să te-oţelesc în băi de soare la Sorrento.
Să-ţi dau femei frumoase la Paris,
Să-ţi deschid o locuinţă între nori la New York,
Să te-adorm în braţe-aprinse de creole,
în patul verde-al pampelor...
Şi să te plimb cu barca morţii pe Maelstrom....
?67
Te-am dus pe jos pîn' ce ţi-au sîngerat picioarele... Te-am urcat grăbit în toate trenurile dorului Şi în trăsurile de aur ale visului plimbatu-m-am cu tine Pe toate uliţile-ntunecate ale poftelor...
Mi-a fost atît de drag' şi milă vai ! de tine şi de mine...
Piciorul meu a încercat să-şi urce glodul gliei părinteşti
Pe Himalaia celor mai înalte îndrăzneli...
Şi-acelaşi neastîmpărat picior
M-a coborît apoi pe valea duioşiei,
Pe-ale zădărniciei şesuri nesfîrşite şi ogoare veşnice...
Pe toate drumurile lungi şi scurte care duc spre moarte..
Şi-aşa
Eu ţi-am deschis, la fiecare pas, mormîntul în urma mea Pe-ntreg pămîntul,
Vedenie ce te destrami clipită de clipită, — tinereţea
mea !
M-AM ÎNTREBAT
Pămîntul proslăvindu-1 şi cutreierîndu-1, ■—
Ca un condamnat
M-am întrebat,
De-atitea ori m-am întrebat :
De ce piciorul omului nu poate să-i urmeze pretutindeni,
gîndul ?!..
Şi-nnebunit,
M-am răsucit, m-am răzvrătit,
M-am întrebat de-atîtea ori olog, zdrobit :
De ce a vieţii lege sau nebuna întimplare,
A semănat atîta dor de veşnicie şi de infinit
în văzduhurile ghidului neputincios şi mărginit,
în trupurile noastre şubrede şi pieritoare ?!
269
PE-AICI A FOST UN CODRU URIAŞ.
Pe-aici a fost un codru uriaş odinioară... Acum :
Pustietăţi, zăduf şi scrum
Pe unde pacea zumzăie şi înfioară...
Dar iată : dintr-un trunchi-cărbune, Ca prin minune,
în pustiul fără margini — sol de viaţă nouă încoronat de zori şi miruit de rouă —, Un verde copăcel...
Ca la un prieten aşteptat mă uit pierdut, la el.
Şi cum mă uit, orbit şi beat de soare.
Aud şi văd parcă prin vremuri
în freamăte prelungi titanica pădure viitoare..
270
IN NECUNOSCUT
Frîntă-i cea din urmă piedică Sub al vrerii crunt călcîi de-oţel Şi-oricît de-ndepărtat ar fi nebunu-mi ţel, Mă duc spre el !...
Drumurile înaintea mea cotesc, se rup, Cîmpu-i numai spini şi gropi de lup... O, şubred trup,
Nu mai simt prin tine sîngele-alergînd : Sunt numai vrere, numai gînd...
Ochii ca de-un vechi păinjeniş mi-i şterg...
Văd calea înainte-mi în prăpastie căzînd
Şi totuşi,
Lacom calc
Şi într-acolo merg...
271
NE-AM ÎNTÎLNIT
Ne-am întilnit
Peste potrivnicia dintre două neamuri, Ca peste-abis,
Din doi copaci străvechi, două stinghere ramuri...
Şi ne-am iubit...
272
O, GÎNDULE HAINE.
O, gîndule haine, Gîde crud,
De ce, în drumu-mi pămîntesc,
Mă faci s-aud,
Necontenit s-aud
Cum clipele mă fură, mă sluţesc,
Cum firele-mi de păr încărunţesc,
Cum, peste rău şi peste bine,
Creşte-ntruna stîrvul meu în mine
273
CUTEAZĂ !.
Cutează !...
Alege-te din milioanele de strîmbi şi de netoţi. Cutează !...
Şi pentru marea ta amiază...
Mută munţii uriaşi din calea zărilor, ■—
De poţi !...
274
CIOCAN SA-ŢI FIE VREREA !...
Ciocan să-ţi fie vrerea ; răbdarea : nicovală... Dacă-ai căzut o clipă în marea-nvălmăşală, Mai dîrz,
Mai drept, te scoală !...
Şi c-o putere oarbă, cumplită, nentreruptă. întoarce-te în luptă...
Odihnite înşală... Starea pe loc e boală...
Ascunde-ţi orice rană ! Nu-i timp de şovăială. Ciocan să-ţi fie vrerea ; răbdarea : nicovală !..
275
MÎINE
1928
MÎINE
Din belşugul tău : doar aspră pîine. din timpul tău : ziua de mîine. Cu gîndul departe merg făr' s-obosesc, calc slobod prin praf şi noroi românesc...
Cu vrere dîrză, cu privire-ndrăzneaţă
învălui România zilei de faţă...
şi-n traista umbletului cu-a nădejdii pîine, risipindu-mă pe treptele veacului cu dărnicia fără măsură-a săracului, -— cu tot belşugu-mi pămîntesc trec, mă răspîndesc
spre miile de Românii de dincolo de mîine.
279
AI NOŞTRI SUNT ACEŞTI MUNŢI..
Ai noştri sunt aceşti munţi
pietroşi, mănoşi, cărunţi,
căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,
noi le-am deschis adîncurile de-aur şi de fier
şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger...
noi le-am spintecat uriaşele pîntece,
noi le-am proslăvit frumuseţile-n cîntece
si le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine
ca orişicine.
în haiducie grea or doinind domol după oi, nimenea pe lume nu i-a cunoscut şi îndrăgit ca noi...
De-acest mănos pămînt dacoromân, cine-ar putea, mai mult ca noi, să spuie
c-al lui e
Cine 1-a arat
din începutul vremilor, neîncetat ? cin' 1-a sămînat ? cine i-a fost slugă şi stăpîn ? care dintre neamurile vechi şi noi
280
are îngropaţi în sînul lui atîţi eroi ? a cui doină de veacuri pe-aicea plînge ? cin' 1-a apărat mai dîrz de-al năvălirilor puhoi şi 1-a adăpat de-atîtea mii şi milioane de-ori,
cu sînge
şi sudori,
ca noi ?!...
URMELE MELE SE PIERD
Urmele mele se pierd într-un vijelios trecut...
Carpaţii de milioane de ori i-am trecut... fîşii de carne am lăsat, de-atîtea ori, pe vîrfurile albe, prin trecători, alături de boieri pribegi şi aspri luptători...
Ardealul l-am cutreierat ■— neogoiat : sub zidurile Albei-Iulii am vegheat.
■—• ostaş şi împărat, — pe-un pămînt cu sînge tînăr îngrăşat...
Mi-am mînat, prin veacuri, turma, stava, ciurda, am murit la Guraslău şi Turda spre-a renvia apoi, printre alte milioane de eroi, printre eroi ai săbiei şi-ai cuvîntului, să deschidem orizonturi noi, să deschidem pofte noi de lupte noi să dăruim vulcanici şi astrali eroi, cerului, pămîntului...
Cînd aud străbune goarne,
pe morminte prind crucile să se răstoarne...
282
Atunci, gol
din mii şi mii de morminte mă scol.
Spre graniţe fulgere-ncep iar să scapere... Sufletu-mi dă-nfiorat milioane de-alarme şi ridică, pe fiecare petec de glie, mii şi mii de arme, împărăţii nevăzute, de gînd şi pămînt, cu ele să apere...
IN MUNŢI
în aceşti munţi din cari foametea muşcă,
din cînd în cînd ca din codrii nesfîrşiţi ai unui roşu gînd s-aud detunături de puşcă prin a veacului ceaţă... Moţi crunţi macri la faţă, pe cai mărunţi suie şi coboară prin munţi...
Sub vasta, recea boltă :
coviltir pentru un viteaz, tăcut popor nomad, creşte din piatră brad lîngă brad şi-n suflete, revoltă după revoltă...
Nu-i mălai, nu-i pîine...
Ce va fi mîine — poimîine ?!...
Gîndul, ca un om flămînd, înapoi rămîne...
Foametea se-ntinde nevăzută ca ciuma... intră din casă în casă acuma : caută-n ogrăzi după prăzi,
284
duce caii din ham şi boii din jug,
pe drumuri porneşte cosciug după cosciug.
Şi-n zarea zărilor, se iveşte
şi creşte tot mai mare, mai aţîţătoare, mai copleşitoare, fără de hotare
ca istoria.
învolburată,
neîndurată,
umbra lui Hori a...
STRĂMOŞESC PĂMÎNT !..
Strămoşesc pămînt !
aici m-am născut, aici vreau să lupt
nentrerupt
şi cu nenfrînt
avînt
să-ţi cînt :
flăcăii arşi de soare şi copilele, muncile, izbînzile de toate zilele, ale isprăvilor tale mici şi uriaşe unelte, căci, aici visez să scoată, ca mîini,
din fîntîni,
cu găleţi de aur
apa
româncele zvelte...
Reşiţe noi cu coşuri pîn' la cer vreau să proslăvesc în cald, înflorit grai românesc, în versuri de-oţel şi de fier...
Reşiţe cari vor plămădi în pîntecele lor enorme maşini pentru toate biruinţele, scări pentru toate cerurile, punţi pentrU văzduhuri în furtună,
locomotive cum n-au mai fost pe pămînt
pentru graba aspră a puterniciei româneşti,
pentru uriaşele cuceriri ale muncii,
pentru ostaşi macri cu ochii spre graniţe,
pentru schimburile de bogăţii,
pentru nevoile oamenilor,
pentru larga îndestulare a lumilor...
Aici vreau să mă macin cîntînd, luptînd, asudînd, lîngă cupa-mi de apă, lîngă bruşu-mi de pîine, — aici,
unde se vor ridica mîndre, furnicînd de
oameni noi,
largi,
puternice,
îmbelşugate
şi tumultuoase :
lăcaşuri sfinte ale muşchilor şi ale creierului
Romele,
Parisurile,
New Yorkurile
izbînzilor româneşti de mîine !...
aicea suntem !..,
Locurile-acestea dornic batu-le
străbatu-le...
Aicea suntem ! Pentru-nălţarea ta de fiecare ceas, de fiecare zi, vom răbda, vom lupta, vom munci şi-ndrăzni,
părinţi şi copii,
Banatule, Banatule !...
Ce vom putea-mplini aci,
prin sfîşieri, prin munci lungi, prin nevoi,
dincolo de apă şi de pîine nu vom lăsa să facă alţii după noi
mîine-poimîine...
Sub bolta ta ca-ntr-o imensă uzină albastră vom porunci fierului să se mlădie după voia noastră, vom scutura pe cei ce plîng şi dorm şi-om porunci vieţii un ritm nebun, enorm, C-o-nflăcărare dîrză, năprasnică şi oarbă, c-o patimă năvalnică şi idolatră, cuceri-vom iarăşi, fir de iarbă după fir de iarbă şi piatră după" piatră...
288
Prin muncă aspră, veselă, prin rodnic chin c-o răbdare mută, supraomenească, sili-vom griul românesc să crească,
înalt şi plin în largi invălurări alene, aşa cum niciodată n-a crescut, din al vremurilor început, pe şesuri bănăţene...
Spre viaţă nouă, pentru noi, pietroşi, atletici oameni, suflete al meu, să te împrăştii, să te dărui, să te sameni,
sub arşiţă, prin ger,
pe ploi, sub grindini.
pe pămînt, în cer,
pretutindeni...
Glia, văzduhul, ţi le-om preface în tumultoasă
uzină albastră unde lege fi-va, unică, imensă : munca, vrerea noastră, aprinsa noastră sete spre mai bine, spre uriaşe,-mpărăteşti destine, în fruntea ţării şi a neamului cu tine doinitorule, răsfăţatule, Banatule, Banatule, Banatule !...
TRANSILVANIEI...
Cu trupul : rană şi glod pe munţii tăi genunchii mi-i rod
şi paşi de fier înnod şi deznod
spre piscuri ce-n nori hnbrobod urme de mers fără rod...
Doru-mi furtunatic vreau să-ţi fie, pe vecie : cneaz treaz, viteaz, veghindu-te, fără răgaz...
Sufletu-ţi să-mi fie voievod, să-ţi fiu ostaş-rapsod, dîrjenie, foc, strădanie, unic în viaţa ta valahă, aspră, mută, stranie Transilvanie ! Transilvanie !...
290
CUVINTE CĂTRE ŢĂRAN
Acest petec de pâmînt, bun, rău,
e-al tău î... ară-1, samănă-1, seceră-1 spornic, fi-i slugă şi stăpîn statornic şi apără-1 de-o trebui cîndva, cutoată vînjoşia ta : cu puşca, cu coasa, cu sapa, sîngele vrăşmaşilor ce-or vrea
să ţi-1 ia, să curgă pe-ntinsu-i ca apa !...
tu l-ai udat cu lacrimi şi sudori şi l-ai muncit sub sori dogoritori... veacuri de-a rîndul,
te-ai încovoiat pe el arîndu-1 şi săpîndu-1 pentru grofiţe albe, pentru grofi semeţi, sătui, pentru ciocoii desfătarnici ai pămîntului...
de pe el grămezile de aur ale griului s-au scurs spre depărtări ca apele rîului... tu singur ai rămas aci, legat de sapă şi de plug » piatra grea, neclintită, subt ape ce fug...
291
din întîii vremurilor zori, e-al tău de mii şi milioane de-ori petecul acesta de glie, şi-al tău o să fie
pe vecie, dacă-1 vei şti munci şi răscoli şi apăra
cu toată truda şi răbdarea şi dîrjenia ta
PATRU OPINCA
Io,
Patru Opincă,
ţăran fără ţarină,
plugar fără plug,
ciurdar fără-o vită,
îmi duc viaţa năcăjită
fără strîmbătăţi şi vicleşug
şi bruşul de mucedă pită
mi-1 plătesc cu sînge din belşug...
O vorbă a mea-i ca o mie... am slujit cu cinste şi-omenie
satului şi împăratului...
de sărac ce-s, toţi cîinii mă latră şi noaptea, cînd pe uliţi trec domol, nu mă aşteaptă pe nici un podmol fete mari cu ţîţe ca 'de piatră...
sapa mea muşcă, rupe adînc dar nu-mi aduce nici doară cît mînc... la secere
293
nime nu se ia cu mine la-ntrecere... coasă ca a mea în ţara toată nu e... sprintenă trece prin ierburi ca de cuie..
rînza mi-e goală, blidul la fel, dar grîul creşte drept ca de-oţel, să se-mbuibe din el groful putred, ciocoiul mişel...
Io,
Patru Opincă
ce-ntre-atîtea moşii n-am doar o şirincă înfrunt strîmbele legi şi năpasta şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte, sudui vîrtos. mocăneşte, şi scuip pe toată rînduiala asta !...
CĂTRE PLUGARI
Ce-ar face mîrşavii ciocoi
de n-aţi fi voi,
voi, boi greoi
în juguri noi,
la pluguri noi ?!...
Ce-ar zice putrezii ciocoi dacă-aţi ara doar pentru voi, dacă-aţi săpa doar pentru voi, de n-aţi mai îndura nevoi prin vînt, prin arşiţă, prin ploi pe lîngă vaci, pe lîngă boi,
în juguri noi,
la pluguri noi, pentru prăsile de ciocoi cu sufletele de noroi, cu cărnurile de puroi, cu gînd şi fapte de gunoi ?!...
Ce-ar zice scîrnavii ciocoi dacă-ntr-o bună ziuă, voi i-aţi pune-n jug, în loc de boi, şi i-aţi purta, flămînzi şi goi,
295
prin vînt, prin arşiţă, prin ploi, cum v-au purtat şi ei pe voi ?!...
în pacea aspră, în război, a ţării talpă sunteţi voi, a ţării straje sunteţi voi ţărani pietroşi, ţărani greoi...
sus ! — zorii vremurilor noi vor izgoni de printre voi,
cu sape noi,
cu coase noi, ca pe o haită de strigoi pe cei de pe urmă grofi şi ciocoi
ION
Groful întinde mîna ciocoiului celui în castele cu uşi şi trepte multe... jandarmi cu puşti şi vine de bou stau la pîndă gîndul să-ţi asculte.
Ioane, eşti unul,
poţi fi milioane, ■— vrerile tale nenfrînte să nu le-nspăimînte nici  temniţa, nici tunul...
Ciocoiul şi groful, din totdeauna
sînt una... Ioane,
eşti unul,
poţi fi milioane, să nu-ţi poată smulge nici tunul ogorul de puţine pogoane !...
Spre caii tăi, spre voinicii tăi boi se uită, cu ură, şi grofi şi ciocoi... Ioane,
297
tu eşti uriaşul ce poţi osîndi la pierzare oraşul de trîntori semeţi şi mişei, ■—
numai sâ vrei...
Ioane, ia sama bine î ţara aceasta se razimâ pe tine — cu pumnii tăi iuţi poţi tu să mai cruţi ciocoii bulgari, grecotei, arnăuţi, ce-au venit cîndva, goleţi, de peste Dunăre să-ţi smulgă muncă şi supunere ?!...
Eşti unul, poţi fi milioane, curajul tău să-nfrunte temniţa, tunul ; să crească voiniceşte, să crească vrerea ta românească, — Ioane !
ÎN FABRICA
tovarăşe de trudă grea,
mai jos nici că mai poţi cădea...
Ce-s temniţele ciocoieşti pe lîngă iadu-n care te topeşti !... simbria, cu sudori de sînge-agonisită abia de-ţi ajunge de pită...
fierul cald îl frămînţi, îl baţi pentru ciocoi, pentru magnaţi... izbeşti... şi scînteile trupul ţi—1 muşcă în lungile ceasuri de trude,
ca şi funiile ude,
ca şi patul de puşcă... ca-ntr-un iad te zbaţi, te istoveşti subt roşirle scînteilor ploi, pentru hîzi şi pîntecoşi ciocoi din Pesta şi din Bucureşti, pentru trîntori ce din munca ta
299
şi din oarba-ţi supunere
îşi zidesc palate lîngă Dîmboviţa, lîngă Dunăre..
Orice sîngeroase fărdelegi ai face,
mai jos nu poţi cădea vreodat, ortace !...
N-AM TATA, N-AM MAMA.,
N-am tată, n-am mamă:..
sunt cel mai singur om pe pămînt, de bună seamă...
oamenii-mi zic : Achim... se spune că m-aflară lîngă ţintirim
subt un pod,
biet plod sortit să cresc în ocară şi-n glod...
am trecut fără vină, din osîndă-n osîndă, nimeni nu mi-a spus vreodată-o vorbă blîndă.. am fost prin lume drumeţ fără preţ, am dormit cu boii-n grajd, cu cîinii-n coteţ...
fără neamuri, fără părinţi, am venit pe lume să capăt palme,
să-nghit sudalme, să tac, să rabd, să scrîşnesc din dinţi...
301
ION CODRU
sînt Ion Codru : om colţuros, fără modru... averea-mi : un fluier şi-o măciucă, merindea-mi : dorul de ducă...
muntele mi-e vatra,
perină : piatra...
am avut turmă... de ani nu-i mai dau de urmă...
am slugit la oi
la grofi, la ciocoi...
pădureţ oier, — am îndrugat rugi nătîngi lîngă cer... din ce-am avut mi-a rămas : dorul de ducă, un fluier bătrînesc şi-o măciucă...
302
CEL TARE NU PLÎNGE
Cel tare nu plînge !...
sparge temniţi, lanţuri frînge,
răspunde sîngelui cu sînge...
Moşia, de ţi-a luat-o cineva, dacă-ai lăsat, fără luptă, s-o ia, — n-a fost, nicicînd, a ta !...
al tău e tot ce ştii să ţii
într-o mînă ca-n sute de mii —
si aperi crunt, pîn' pumnii ţi-s vii
303
IN ADÎNC DE CODItU
Dau pinteni calului
şi-aplecat pe-oblînc,
intru-adînc,
tot mai adînc
în codrul fără fund...
Cărările subt frunze se ascund, la chiotu-mi ecouri iuţi răspund... parc-aş intra în fuga calului în străvechiul suflet al Ardealului...
304
CUCUL
te-ai oprit ca o poamă pe-o cracă,
cucuie haihui...
şi nu mai vreai să spui
cîţi ani de trai
îi mai dai
ostaşului bălai
ce spre graniţă pleacă...
305
MOŞTENIRI
subt fiecare petec de pămînt ce-1 calc pe-aci,
cu pasul tînăr, iute, nebun, îşi doarme somnul de veci vrun străbun
în luptă ori trudă răpus... din orbul lor apus, ca din adînci şi neclintite temelii, mi se-nalţă, caldă, îndrăzneaţă fiecare nouă dimineaţă...
în numele trecutului de zvîrcoliri mă zbat aici şi-ntr-o lume de hrăpăreţi şi pitici cînt aspre, bărbăteşti, năvalnice cîntece pentru mame pietroase cu rodnice pîntece, pentru oşti de iuţi şi năprasnici voinici : pentru copiii sprinteni şi vioi ai vremurilor noi...
pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă : Ardealul îşi deschide pe a ţării masă
inima fără pereche ca pe-o rară, ruptă, sîngerată cronică străveche... Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile lui parcă mi-a crescut la căpătui...
306
Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartă parcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pe la poartă.
o, cită nentreruptâ sîngerare pentru cine Ardealule, în lupta asta spre mai bine !... dar nu mă plîng : în lupta-ţi dreaptă, mută, surdă, inima-mi flămîndă de primejdii — sîngeră şi zburdă...
şi, poate, într-o zi putea-va şti oricine pe şesurile munteneşti, pe plaiuri carpatine că-n a lui Horia ţară jelania-i de ocară şi pi insul e-o ruşine !...
PE-O STRĂVECHE CRONICA
ascult...
prin al veacurilor împietrit tumult
aud — multitudinare ropote, iuţi, sălbatice tropote, dangăte stinse de clopote...
şi văd,
pe nesfîrşite şesuri, înapoi
prin zăpezi şi noroi,
în drum spre Bălgrad :
ostaşi valahi, ca brad lîngă brad,
şi-n fruntea lor,
cu-nfăţişare-mpărătească de biruitor, în aspre cavalcade, •— pe Ion Huniade...
ascult... ascult
stingîndu-se titanicul tumult
şi-ale inimii bătăi se înteţesc...
frămîntarea mea demonică
m-afundă-n zările-ţi de foc, străveche cronică,
şi trăiesc şi retrăiesc,
în risipe
de clipe,
cu toate viforele lui, trecutul românesc...
308
AICI E DÎRZIA-MI TOATA
Aici e dîrzia-mi toată I Cu inimă neînfricată
ca Horia crunt
vreau să-nfrunt a nedreptăţilor roată...
309
MUREŞ..
Mureş, Mureş, apă domoală, —
cu sufletu-n răscoală
te privesc de pe nisipul malului
şi, prin al trecutului prăpăd,
parcă simt, parcă văd
cum creşte, cum răzbate ca-n poveşti
în revărsări şi lupte româneşti :
sufletul de flăcări al Ardealului...
310
N-AM TRECUT CU NEGRU-VODA...
N-am trecut cu Negru-Vodă peste munte
ci rămas-am pe Tîrnave şi pe Mureş şi pe Olt,
să rabd, să lupt, să m-oţelesc, să mă revolt.
să-nfrunt: sasul, săcuiul, ungurul crunt... s-ajung, după veacuri, din coadă în frunte...
pe-aici vecuit-am cu stave, turme,
pe şesuri, prin codri, pe piscuri de cremene... n-a fost om ou min' să s-asemene în lupta cu muntele, în umblet pe creste... darnic lăsat-am, prin timp, ca-n poveste nume romane şi dacice doruri şi urme...
N-am trecut cu Negru-Vodă peste munte ci rămas-am, în dîrjenii crunte,
să lupt
neîntrerupt, să pornesc în uriaşe cruciade în ostile lui Ion Huniade, să-1 primesc la Bălgrad, cu alai, ca pe un nou crai pe furtunosul voievod Mina!...
311
Cu Horia şi Cloşca murit-am pe roată pentru românimea toată... aprins-am mulţimile de uri şi curaj pe Cîmpia Libertăţii la Blaj... în rîndurile moţilor, mîndri şi crunţi alături de Iancu luptat-am în munţi...
apoi,
ieşit nenfrînt din al popoarelor război, în ruptă tunică, numai răni şi noroi, tot mie mi-a" fost dat, într-un nebun avînt, întîiul steag românesc să-1 împlînt,
cu mînile amîndouă, pe Alba-Iulia vremilor nouă...
In ţara asta..
In tara asta cu hambare şi silozuri pline, cine-i mai bogat, mai îmbuibat ca mine ?!... Moşia mea se-ntinde de la Bucureşti pînă-n zarea ultimelor sate româneşti dincoace şi dincolo de graniţe... ostaşi pietroşi cu grele raniţe, ce vorbele i-le ascultă ca poruncile, îi păzesc hotarele şi muncile...
gîndurile-mi mute, vajnice patrule
o străbat pe drumuri nesătule
treze din hotare-n hotare
şi-o vreau, o visează : puternică, mare, —
holdă imensă, cuptor de gînd înalt şi de pîine
pentru omenirea de miine...
313
1ZBÎNZI IŢI VESTESC !...
în versu-mi coJţuros, crud, izbînzi îţf vestesc, nu prăpăd, patrie cu milioane de raniţe, patrie cu vii, nevăzute graniţe din milioane de urechi ce-aud, din milioane de ochi ce văd, din milioane de minţi ce gîndesc, din răbdare şi-avînt strămoşesc...
Slova mea aş vrea să fie purtată,
prin oraşe, prin sate, pe-ntinderea-ţi toată
sabie-nsîngerată ce-n zăngănire neîntreruptă
cheamă la luptă, la grea, năprasnică, neîndurată luptă !...
314
NOAPTEA S-A OPRIT LA FEREASTRA MEA
Noaptea s-a oprit la fereastra mea
şi mă priveşte cum m-a privit de treizeci şi cinci de ani... m-a privit în leagăn, mă priveşte-acum pleşuv şi ostenit...
tăcere... s-aud freamătele gîndului şi-n freamătele sobei freamătele codrului... muncă dîrză, leneviri adînci, visuri de înfrăţire, sete de-a fi mai drept şi mai bun...
în rafturi de stejai din străvechi codri ardeleneşti
am înfrăţit apusul cu răsătritul
şi miazăziua cu miazănoaptea :
francezul odihneşte lîngă neamţ,
parcă Rinul n-ar fi curs între ei niciodată...
slavul, ungurul, românul
uită care-a fost sluga şi care stăpînul ;
uită c-au sîngerat şi s-au sfîşiat întreolaltă,
pentru zdrenţe de pămînt,
aţîţaţi de uri, cari nu erau ale lor,
ca de năprasnice rachiuri scump plătite...
între ei mă simt şi mai adînc al neamului din care sunt şi totuşi, frate bun cu ei şi cetăţean al lumii-ntregi,-—
315
om al pămîntului românesc, care răspunde deschis,
celor ce trec pe lîngă cîmpul ostenelii lui şi dau bineţe, om gata să-şi împartă pîinea şi-apa cu oricine făr' să-ntrebe cine-i, unde merge, de unde vine ; om cu uşa deschisă, masa-ntinsă, cu vorba verde, ce-n dăruiri se creşte şi se pierde...
Aşa întreg, slobod, m-amestec în vorbele lor, ca-ntr-un sobor
de-nţelepciuni uscate şi pleşuve
un sănătos, fraged, simplu proverb românesc...
VISURI DE COPIL
In patul mic şi alb
şcolarul luptă tot mai frînt cu somnul...
Scene repezi, ca la cinematograf,
prin gîndu-i tînăr se perindă...
Se vede mare, călărind pe cai sălbatici
prin imensitatea verde-a pampelor...
Ca un atlet, se vede, printre turme de bizoni şi bivoli...
nu-1 înspăimîntă şerpii uriaşi, nici puma.
Pribegeşte singur
— vînător fantastic, ■— prin codrii multimilenari din toate continentele... Magnetice prinţese îl aşteaptă
în palate de oţel... Femei cu ochii grei de depărtări ca pustele
îl primesc cu groază,
în ,,zgîrîie-nouri" de-ntunerie...
Coboară-n baruri
între matrozi, cocote şi bandiţi
şi dispare, neatins, din faţa morţii sigure,
în automobile fatale...
317
Se răsuceşte încă-o dat', sub plapumă, în patul alb,
apoi somnul şi liniştea inundă camera...
Adorm în rafturi cărţile fantastice
şi pe pereţi portretele eroilor ecranului...
CÎMPIE DE CÎNEPĂ
Cîmpie de cînepă... pe-un cal'tînăr, în sălbatice goane aş vrea să te bat, să te străbat pe mii de pogoane să fac apoi popasuri lungi, lungi,
să mă îmbeţi, să mă opreşti, să m-oţeleşti, să mă alun fulger subt bolta fierbinte, mereu înainte, cu gîndire flămîndă de-abis, de izbîndă, ■— cîmpie de cînepă, imensă, răscolitoare cîmpie de cînepă !...
319
ÎNTREBĂRILE SE-NFIG IN MINE CA NIŞTE SlRME GHIMPATE....
Întrebările se-nfig în mine ca nişte sîrme ghimpate ce opăcesc luptele pe frontierele înnoptate ale dorului... Mînjii timpului fug cu paşi deopotrivă înaintea mea... O, nici un deal nu-i aşa de nalt ca dealul gîndului !...
Am închis atîtea porţi în urma-mi, cu mînă caldă, am lăsat atîtea cuiere goale urmărit de priviri cari nu se uită...
Inima mi se strînge şi sînger... Doamne, dă-mi cheia fermecată cu care să-mi încui toate uşile în faţa aducerilor-aminte !...
Beat de depărtări mă-ntorc acum acasă
să mă caut pe mine însumi, ca pe-un juvaer drag,
uitat la plecare,
undeva, în casa părintească!...
32t
IN URMA-MI
în urma-mi : casa părintească,
grămadă de bîrne, de muşchi şi de iască...
în faţa ei : biserica şi făuriştea celor doi ţigani
parc-ar fi mii de ani,
abia îmi mai aduc aminte...
Mîna pe volan ! Nainte ! —
Ne cheamă amiaza nebună, fierbinte...
Zboară peste poduri, peste-abisuri, peste munţi cărunţi ca peste nevăzute punţi, pe loc bătut, pe loc nebătut, pe drumul fără capăt şi-nceput
Calea-n urma noastră ţipă, urlă. şuieră, latră şi-aruncă după noi cu pumni de piatră... Mîna pe volan !...
Amiaza ne aţîţă ca un soare african... Suflete mut,
trup în flăcări, spectru de lut, drumul aşteaptă să fie bătut...
321
Ceasul nostru fatal a sunat, în mii de turnuri noi a sunat, nu-i timp de-adastat, nu-i timp de pierdut !...
N-AM FOST   CA ORIŞICARE ALTUL
N-am fost ca orişicare altul : m-a vrăjit prăpastia, m-a-nnebunit înaltul... am fost şi tigru, am fost şi miel, am fost şi aluat, am fost şi oţel... am ştiut să tac, am ştiut să ţipam fost şi munte şi fir de nisip, am vrut drumurile lumii toate, am rîvnit prea dîrz ce nu se poate...
în mine : cer şi baltă
se unesc, se simt bine laolaltă...
şi ura cu iubirea
şi lenea cu munca-mpreună,
în mine se-mpacă şi duc casă bună...
Mă-mparte noroiul şi-naltul...
de ce n-am fost, Doamne, ca oricare altul ?!
323
IN GOANA
Am lăsat la marginea abisului calul ostenit al visului şi-aprins m-am aruncat — mecanic dîrz, halucinat —
pe năprasnica locomotivă-a dorurilor fără de hotare, pentru ţinte, cine ştie unde, dincolo de zare, pentru goane aspre şi biruitoare, pentru prăbuşiri fulgerătoare...
Drumurile-n urma şi-naintea mea aleargă,
se poticnesc şi cad, se rup, cotesc, aleargă...
inima îmi bate-n piept să-1 spargă, •—
viaţă tu, vijelios, sublim prăpăd
trecînd în goană văd,
ca prin mii şi mii de ochi eu văd
ce strîmtă-i lumea, şi ce largă !!...
324
UŞOR, IN UŞOARE VEŞMINTE...
Uşor, în uşoare veşminte,
sandale de-oţel pe drumul fierbinte,
Legea-mi de fier : „ÎNAINTE".
Pofta-mi : să lupt, să sînger, să risc...
Ţinta-mi : ultimul pisc...
325
CIUNG
Ciung — răgazu-i pare gol şi lung, ceasurile zilei nu-i mai ajung...
pretutindenea cată munca cea mai aspră şi mai grea., şi-n luptă cu ea
simte crescîndu-i atletici plămîni şi sute de mini...
326
CIOBANUL
Cînd m-opresc la crîşmă oleacă, oamenii plătesc pe furiş, şi pleacă... mi-aduseră vestea, pe-aicea, pe semne, ciobani răi de gură şi hoţii de lemne...
urşii, din bîrloguri, îi scot
de bot... isprăvile mi le ştie muntele şi-ntreaga cîmpie... cît ţine
din Negoi în Ceahlău, bărbaţii mă grăiesc de rău, femeile, de bine...
oţel sînt la coapse, oţel sînt la umăr, şi-n dragoste — sălbatic şi uită tor... iarna cînd cu turma la şes mă cobor ibovnicele nu mai ştiu să le număr...
327
AEROPLANUL
Aeroplan ameţitor !
vreau să zbor :
biruitor
condor, nemărginirea s-o măsor...
ca un fulg de pe pămînt să mă smulg, să mă-nalţ în văzduh, fremătînd, numai gînd, numai duh...
din leneviri să mă rup, să trec furtunatic, păgîn : —
roman la trup.
la suflet român —, peste şesuri, peste ape, peste munţi înalţ de-azur, de izbîndă flămînd,
cu patria-mi în inimă şi-n gînd. unic, pe deasupra patriilor celorlalţi...
328
NU-ŢI CER SĂ BAŢI DIN PALME
nu-ţi cer să baţi din palme
nicicînd la auzul numelui meu...
ţie vreau să mă dărui mereu
chiar de m-ai răsplăti cu huiduieli şi sudalme.
inima mi-e numai dor şi poftă grea de danie
şi sînger că nu-s destul de bogat
să dărui, să mă dărui neîncetat,
luptelor tale de azi şi de mîine, Transilvanie
329
PE URMA PLUGULUI
Ogorul cu privirea îl mănînc şi ar adînc, ar adînc...
trupul mi-1 încord tot mai sălbatic, parc-aş ara să samăn jeratic...
dealul cît vezi, vreau să-1 îmbrac cu holde de aur... dealul sărac
grîul să crească mare şi des prin pîrloagele largi ca pe şes...
ogorul cu privirea îl mănînc şi ar adînc, ar adînc...
330
PLUGARULUI
Ară, ară, plugar cu pas de plumb !... oştlle-ţi de grîu şi de porumb, —■ oşti fără puşti, fără raniţe, — cu veşnice graniţe vor încinge-această ţară nouă...
de durduie, de plouă, ară înainte, ară
pentru lume, pentru tine, pentru ţar şi samănă darnic grîu şi porumb plugar pietros cu pas de plumb !...
331
CÂTRE PLUGAR.
pe petecul de glie care l-ai arat.
şi l-ai frămîntat
ca pe-un pietros aluat,
din leat în leat,
neîncetat, — eşti singurul stăpîn şi împărat !....
pe cei ce s-or abate cu gînd rău spre-acest pămînt pe veci de veci al tău. fie ţanţoşi grofi, fie spurcaţi ciocoi, prinde-i la jug, în loc de boi, şi, subt bici cu plesne de scîntei. ară-ţi moşia cu ei !...
332
PRIMĂVARA
inima mea : Mureş tulbure, gureş, împins fără veste de şuvoaie iuţi de pe creste, se simte-n primăvara-i grea : largă, mănoasă, năprasnică Dunăre, pornită pe nebune revărsări şi nesupunere.
333
STRĂBUNII
Mi-a fost străbunul proconsul ori dac sălbatic ?! Smgele-mi ce-aleargă furtunatic,
nimic nu-mi spune
de străbuni, de străbune !...
Mi-a fost străbunica patriciană albă, buiacă, ori pietroasă, dîrză, dornică dacă, învinsă-ntr-un fior năzdrăvan de vrun mănos legionar roman?!...
Simt în sufletu-mi titanice ispite,
linişti de plumb, furtuni nemărginite.
prăpăstiile ca şi piscurile mă cheamă,
mă sfîşiu între curaj şi teamă...
sîngele-mi ce nu vrea să m-asculte
mă poartă, om cu pofte mari, pe drumuri multe...
334
DEALUi, M-A ÎNVĂŢAT SA SUI
Dealul m-a învăţat să sui,
zarea : să umblu haihui,
muşcătura : să muşc,
pocnetul de puşcă : să-mpuşc,
pumnul ridicat împotriva-mi : să izbesc,
moartea : să vreau să trăiesc,
cuţitul ce-n mînă îl scapăr :
să lovesc eu întîi, să mă apăr...
primejdia : s-o înfrunt,
mişeii : să fiu iute, crunt,
bunătatea : să mă plec, s-ascult,
belşugul : să rîvnesc şi mai mult,
adîncul : să vreau înaltul,
un lucru ştiu : să ştiu altul,
neastîmpărul : să n-am căpătîi,
voinţa de putere : să fiu cel dintîi !...
335
BUCUREŞTI
Amurgul : uriaş zidar şi faur
te-mbracă-n pulbere de-argint şi aur
şi iarăşi trec prin tine, ca-n poveşti...
te văd cum am visat că eşti,
ca atunci, cînd prin zăpezi şi prin prăpăd,
muntele l-am înfruntat — copil —, să viu şi să te văd...
Pe drumul dintre răsăritul meu şi dintre-apus.
îmi uit de ce-am putut să fiu — şi nu-s...
şi aşa, cu gîndul dus,
ardelean rebel, pe-un ceas, supus,
te văd cum te rîvnesc* te văd cum eşti,
cu sufletu-mi te simt cum te întinzi şi creşti,
cum smuls din linia vieţii tale de-azi, te răspândeşti,
în trupuri tari de case mici şi de palate boiereşti,
subt schimbătoare ceruri româneşti,
halucinant,
tumultuos,
înfrigurat,
haotic,
oraş flămînd, oraş sătul, destrăbălat, clocotitor, despotic Bucureşti, Bucureşti !...
336
ŢĂRII MELE..
pat mi-a fost cîmpia ta,
muntele — căpătîl...
cînd mă ya chema cu goarnele-i de foc — inima ta,
EU, cel clintii, ca un sălbabtic voi pleca pe-al primejdiei cal călare unde-o fi lupta mai mare...
337
O   CUM AS vhea
o, cum aş vrea, patria mea,
să fiu o aripă de foc din veşnicia ta !... să mă-nalţ in văzduh numai ochi, numai duh, cu mii de priviri să pîndesc
hotarul românesc... s-oblicesc :
cine te pîndeşte tîlhăreşte ; cine stă gata, cu foamea de lup să-ţi împlînte, pe furiş, în trup. milioane de cuţite şi baionete ortăvite !!!...
ea-ntr-un imens cînt-cutcurig, aş vrea să-ţi strig
primejdiile ce-n umbră cresc şi se coc şi mersul oştilor de-otrăvuri şi foc ce, într-o zi, s-or ridica, cu furie-mpotriva ta...
tu-ţi laşi inima să uite, să zburde, iar căpeteniile-ţi seîrnave. surde.
338
îţi tura de pe trup, cu lăcomie neghioabă, podoabă după podoabă...
o, patria mea, n-ai tu nici acu :
temniţi şi gloanţe şi ştreanguri destule, pentru cupeteniile-ţi strimbe, nesătule, ce te calcâ-n picioare ca pe-o otreapă şi-ncetul cu-ncetul groapa ţi-o sapă ?!...
FANARUL 3-A MUTAT LA BUCUREŞTI
Fanarul s-a mutat la Bucureşti,— Noi, cruzi Tudori Vladimireşti
îţi trebuie ţie
Românie,
cu neînfrînte vreri româneşti,
cu năprasnice arme
să-1 izbească, să-1 darme...
Fanarul prins-a rădăcini la Bucureşti şi din palate ciocoieşti vrea, cu pumnul, să cîrmuiascâ răbdarea, vrerea, truda româneasc
Fanarul e stăpîn la Bucureşti ş> nu mai pleacă, nu mai pleacă, pe unde prind lăcustele-i să treacă, ca-n vremurile năvălirilor turceşti după-un iute, uriaş pîrjol, rămîne ţara tristă şi săracă, cu trupul sîngeros şi gol...
O, cînd vor coborî odat' din munţi oamenii tari, oamenii crunţi,
340
oamenii de fier, de omenie
ce trebuie să vie,
ca prin minune
să facă să răsune
de munci
de porunci
şi de vreri româneşti un nou, vitejesc, românesc Bucureşti
INVALIDUL
Zi ele zi îl zăreşti istovit cerşind din poartă-n poartă... un pk-'-or ciunt, un ochi stins, o mină moartă adus-a şi el de la Mărăşeşti...
N-are u fîşie de pămînt din (x-i tăgăduit, pe front, de rege... pentru ci nu-i blîndă nici o lege şi nici uh jui'ămînt nu mai e sfint...
Regeie. sub ploile de-oţel drept* . i si pămînt făgădui Ia toţi, dar '-fei.nicii lui nesătui, netoţi şi hoţi joc bătuUi-şi-au de ţară şi de El...
Cei ce i-au primit pe duşmani cu alai, îl izbesc şî-i scuipă vorba : „ţoapă" ! •— iui. cc n-arc nici doar loc de-o groapă în ţara asta care pentru hoţi e rai...
Cu piciorul ciunt, ochiul stins, cu mîna moartă, orbecăie şi se tîrăşte trudnic prin noroi,
342
l'erindu-so de limuzine de ciocoi ce sc- opn-<c mereu la cîte-o poartă.
NăiiiiL; ea bîta prinde drumul, zidul si bule : i iixgust pe la porţi ciocoieşti, in a'-e-t '.k--! a turn ic şi c:rud Bucureşti.— el. col uiia? de toţi -- INVALIDUL.'.. '
PRINTRE OAMENI ÎN MERS
1933
IATA-MĂ
iatâ-:r;â ! lacom de arşiţe, aspru, nenl'rîm. —
parca pe-un cal năzdrăvan
am iişnit eu părul în vînt,
dinti-rm vulcan
ori clin i'und de pămînt...
îmi cmtă încă-n auz
ea un milion de săbii
ee trec spre ţărmi razi maţi pe corăbii :
ostile mele de verde cucuruz...
mireasmă de cînepă, aspră şi tare,
mi-nd:;ce de departe din zare
vîntu! cp, baterii de foc...
o, viata de prăpăd si de noroc,
despk ă-:nă în mii dc-azururi şi de braţc-n m
peste timp şi univers !...
iată-mâ ' de drumuri şi de bucurii flămmd... neastîmpărul îmi arde inima, picioarele, vrnui m-aşteaptă-mpodobindu-şi ponoare!e... mă văd în gînd
3-17
pămîntul străbătînd şi alte stele aprinzînd... parcă astăzi, pentru-ntîia dată, privirea lacomă şi beată, mi-o scald
în apa lanurilor de smarald... parcă astăzi pentru-ntîia dată văd soarele...
dintru-nceput de-nceput
dintru-nceput de-nceput
aici să rămîn aş fi vrut,
cu veacul să cresc şi s-ascult,
cum cîntă, cum cîntă mereu
lumea adusă de vrăji şi tumult
la morile albe ale gîndului meu...
pe-ogorul de jar asudînd plugul aş fi vrut să-1 împlînt flămînd,
în pămînt—, cu bivolii vrerilor aspre brăzdînd din nimic spre nimic, pînă-n adîncuri de-adînc să-1 despic...
şi-aş fi vrut cît stejarii să crească,
să le-aud cum foşnesc, să le văd cum se coc.
grele de roadă cerească,
cucuruzele mele de foc,
cucuruzele mele de foc...
349
CASĂ DE ŢARĂ
casă de ţară pe muche de deal pietros, vînluî ii-a smuls de-atîtea ori ca pe-o păstaie
căciula de paie... doar slilpul din mijloc rămas-a mereu neclintit în \ iseolele ce te-au pălmuit.
cosă de ţară ieşită din mîni de durji ţărani ardeleni, pe peretele-ţi din fund, prin fum
atîrna odată
cu u i t ă t u r ă - n g î n d u r a t ă.
acelaşi la nunţi, botezuri şi pomeni, chipul lui Franci.sc Iosif l-iul...
iar acum,
tot acolea,
ca şi-atunci atîrnă
subt aceeaşi veche birnă,
chipul lui Ca rol al II-lea...
sc-himbatu-şi-a plugul lemnul în fier
şi rnîne-acelaşi plug se va schimba-n tractor
pe-acelaşi ostenit ogor
si subt acelaşi cei'...
350
dar orice s-ar schimba în lume,-n ţară, orice-ai sta să legi şi să dezlegi,— peste gloanţe, peste regi, peste datini, peste legi, peste azi, peste mîne, veşnic ca pămîntul va rămîne — omul ce ară !...
casă de ţară zidită puternic ca din granit ! Moş-Pălru îşi aduce-aminte cum a cătănit
3 and a 1 ■ ni 1 a c urtea-m p ă rălcasc ă. -. a.scultîndu-i vorbele mărunte, nora copilul şi-1 leagănă-n leagăn
şi-aşteaptă, pentru praznic, să sosească Lin al ei ce slujeşte la vînătorii de munte...
casă de ţară.
aceeaşi astăzi ca odinioară
zidită pe piatră de aspre datine,
nu-s viscole ce pot să te clatine !
între lumi ce se frămîntă şi se prăbuşesc
aceeaşi mămăligă pe acelaşi cirpător strămoşesc.
acelaşi mers de iute flăcău
gata la toate, pe bine pe rău.
aceeaşi vorbă domoală de bătrîn uscăţiv
ca pe vremea cînd Francisc Iosif
de sus din perete l-ai casei se uita
cum se uită-ncuma din icoana lui -- Caro! al II-l
CÎNT OMUL
îl slăvesc pe-al visului şi-al faptei vistiernic !... cînt omul ce păşeşte aspru, apăsat, puternic de-i rămîne-n piatră urma pasului şi peste vreme, unda glasului...
cînt omul ce cu vrere năvalnică, largă veacului îi porunceşte
împărăteşte şi ca un proroc,
cu deget de foc i-arată calea pe care să meargă...
cînt omul ce crîncen se smulge din cruce şi ştie ce vrea şi unde se duce...
cînt omul cu pas de fulger şi piatră
omul care pe unde trece
face totul să i-se plece
şi-n închinare idolatră
lumea-n cutremur să glăsuie : iată-1 ! •—
şi legile străvechi le împleteşte într-o nouă lege
vrînd să fie căpetenia, tatăl
mulţimilor mari
dintre cari uriaşe călăuze omenirea-şi va alege...
352
cînt omul oceanic, solar şi mănos
pe car' femei cu şolduri tari, cu carnea trează
îl pîndesc, îl visează
ca pe-un despot, ca pe-un rege, din îmbrăţişarea-i zdrobitoare să lege
şi să nască
în zbateri păgîne, o nouă seminţie, iute, vitejească,
cu paşi flămînzi
de izbînzi,
cu paşi trufaşi,
uriaşi —
pentru prăpăstiile dintre vis şi-ntre pîine. pentru furtunateca pace de mîine, pentru bătăliile crunte, de mîine !...
FAURUL
invîrt ciocanul, şi fierul încâpâţinat ii chinui, îl frămînt, îl bat pe schilava nicovală a zilelor mele... si-ostenit de lovituri, de-mpotrivire beat,
ca pe-un argat, — nebun
îl înfrîng, îl supun... s.cîntei ţîşnesc şi-mi împletesc inele
- şopîrle iuţi, rebele ■— in jurul capului înfierbîntat.
îmi \-a scăpa pe veci de veci, ca mîni, după atîtea mii de săptămîni, ciocanul îmblînzit, din mîni ?
pin' ce noaptea grea
îşi va lăsa creanga neagră peste fruntea mea, fierul îndărătnic ca pe-un roşu aluat vreau să-1 bat, vreau să-1 bat cu poftele, puterile şi-asprimile-mi toate, doar aşa, doar aşa din foamea năprasnică, grea. din crîncena plăcere de-a bate
354
flăcări zadarnice pe ilăul himeric... străfulgerîndu-mi lung trăirea sumbră prăpăstii să trec pe poduri de umbră
pe punţi de-ntuneric...
uşoar ca un fulg din glodul pămîntului spre-azur să mă smulg...
BRADUL
lui Emil Zegadtowi
în zăduf, pe-a craterului vatră,
subt suliţe ştirbe de vînturi ce latră
ruptu-şi-a drum îndărătnic prin piatră...
şi, lacom de soare, şi zvelt, şi stingher,
ca din rădăcini enorme de fier,
din trîndavă lavă bolnavă,
fără zor şi zăbavă,
drept, dornic, crescut-a spre cer,
subt fulgere fără de număr,
sus, pe-al vulcanului umăr...
356
ÎNTRE VRERE ŞI TĂGADA
între vrere şi  tăgadă — rupt,
şi-ntre cutezanţe şi'datine,
calc singur pe drumuri ce-ncep, dedesupt
lumea pîn' la capăt s-o clatine...
şi-ntre vatră şi dărmare — vrînd după crîncena trupului lege-ne, vrea cuiburi de flăcări gîndu-mi flămînd peste vreme şi hăuri să legene...
între culme şi prăpastie — zburd
dincolo de biruinţă şi-nfrîngere...
cu mine tot mai crud, tot mai orb, tot mai surd,
vreau inima-mi doar pentru alţii să sîngere...
357
VRUT-AM...
vrut-am c-o vorbă să umplu un veac si-apoi, posac şi sărac —
să tac... c-un semn un neam voinic
să ridic
din nimic... şi-apoi, apoi, subt sorii lui noi, subt pasu-i enorm, să dorm, să dorm ..
358
FAR A PĂRINŢI Şl URMAŞI
fără părinţi şi urmaşi — fiu sunt întreg al timpului mea rănile rupte de vajnicii-i paşi sîngcră-n mine mereu...
sui din adîncuri de-adînc
si trec. ca un fulger, prin veac
pîinea de jar i-o mănînc,
cu haina-i de flăcări mă-mbrac
359
ION
purta opinci şi-1 chema Ion... şi cunoscut-a truda, birul ucigaş şi hula... cînd trecea pe drum vrun grof ori vrun baron îşi lua de la o poştă de pe cap căciula...
o, nu ştia el, bietul, obidul Ion că spicul lui de grîu şi firul lui de păpuşoi îl poate-ngenunchea pe grof şi pe baron, — căci e mai tare ca o oaste gata de război...
şi nu-şi da seama de tot cerul ce e-n el şi pe care-1 duce peste veacuri, înainte, prin lupte necurmate, peste fier şi-oţel, peste străvechi şi proaspete morminte...
dar vremea lui Ion nu e trecută încă...
le va şti el toate astea într-o zi...
atunci cu vrerea, cu puterea şi dîrjenia lui adîncă
patria şi-o va schimba din temelii...
360
ION
ţăran pietros cu paşi voinici
ce drag mi-ai fost şi drag îmi eşti, —
pentru tine, pentru-ai tăi arar au curs pe-aici,
prin vreme, rîuri, de cerneli cereşti...
pentru truda ta, pentru voi, schimbatu-mi-am ades condeiu-n retevei şi-am izbit mînios în grofi şi-n ciocoi şi-n cămătarii putrezi şi mişei...
singur, şi subţire, şi tînăr : un cetin
în codrii voştri de copaci de rînd, —
cine v-a fost ca mine mai prietin
de cînd v-aţi pomenit arînd şi sămănînd ?!...
ţăran pietros, în munci călit, pe petecu-ţi de glie te visez — împărat, zidind subt sori de foc, cu sîrg întraripat, lumi noi pe temelii de neclintit!...
361
DACĂ-AI FI VRUT...
dintru-nceput de-nceput plugul aspru l-ai fi-mplintat în pămîntul cel mai bogat, — dacă-ai fi vrut !...
făr' de oşti, făr' de scut, •— învingîndu-te ai fi învins peste glie, peste om şi necuprins dacă-ai fi vrut !...
3G2
TODOR SACURE
numele meu : Todor Săcure...
inima mea : ciuntă pădure...
slujit-am pe-aicea la cameni de-a valma,
simbrie fostu-mi-a : foamea, sudalma...
în minile altora —■ biată unealtă — aşa poate fi-voi şi pe lumea cealaltă... că lumea aşa-i :
pentru unii — iad ; pentru alţii — rai...
uite-1 şi pe Todor Săcure !
toţi vreau să-1 suduie, toţi vreau să-1 fure,..
cine să-i spună
şi lui o vorbă bună
cînd lucră cît zece flăcăi împreună !?...
cînd pică de somn nu-1 lasă să se culce si—1 scoală cînd hodina-i mai dulce... nu-s oameni ca toţi' oamenii, pesemne, tăietorii de lemne !...
am adunat atît amar în viaţa mea, că-n blid o lacrimă de mi-ar pica,
363
zama, orişicît de dulce ar fi, s-ar înăcri...
sînt Todor Săcure
cel cu inima ca o ciuntă pădure pustiită de foc de foc şi nenoroc ..
c-am venit pe lume cu piciorul stîng, că-s iertător, că-s poate rtătîng, •— cui să stau să mă plîng, cui să stau să mă plîng ?...
se lasă ceaţă grea peste pădure şi-acopere cu vreascuri şi cu frunze sure,
ca pe-un pierdut topor gîndul mut, pietros şi răbdător
al lui Todor Săcure...
COSAŞUL
sprinten, voiniceşte
coseşte, coseşte...
şi-n urma-i şesul slobod rămîne
pentru iarba de mîine...
singur în pustietate, subt soarele arzînd, din cînd în cînd s-opreşte — şi coasa şi-o bate...
si-al coasei ecou pîn' departe
se rupe, se-mparte...
parcă pretutindeni lîngă el
şi-ar bate aspru coasele de-oţel
mii de străbuni ce-odată, voinici,
cosiră prin vînt şi zădufuri, pe-aici.
365
IONr ROATA
Io,
Ion Roată, unul din pietroasa, aspra gloată trec pe-al vremii cal fără de frîu, Iară cuţit şi pistoale la brîu... armă mi-e — spicul de grîu...
tîrît din ziua de ier:,
fără-averi,
fără somn,
sînger încă de palme, de paturi de puşti, de sudalme, fără-ogor, fără pîine,
dar mîine,
ca niciodată, fi-voi mare, darnic Voievod şi Domn peste ţara românească toată...
366
COPIL DE MOŢ
fără sirg,
cu căciula cit un ciubăraş de marc,
trece, domol, prin tîrg
să-şi vîndă cele două ciubăre...
cu faţa arsă de soare şi slabă,
ca muntele el n-are nici o grabă...
în ochii vineţi azurul îl poartă
din uliţă-n uliţă, din poartă în poart
se pierde printre oameni, flămînd. cu-al Detunatei cer, în gînd... în lupta asta grea pentru pîine. unde-I va duce ziua de mîine ?'....
367
TRECUTUL — PLUG UITAT.
trecutul — plug uitat pe-un deal înzăpezit... în ceaţa oarbă-au putrezit săniile aducerii-aminte...
şi peste amiaza-mi aspră şi fierbinte, pe moşia gîndului — trudit argat — prin veac mă razim cum m-am răzimat de fulgere şi curcubeie.
368
DESCĂLECARE
cu văzui —• virtej vulturesc, drumurile, zările le ispitesc... din creier aspru de munte cobor cu foame de holdă şi de ogor...
orice drum ce-1  bat p-aci mereu, cu pasul tînăr, iute, greu —, e-al meu ! e-al meu !
pus-am puternic piciorul aici
spre-a nu mai da un pas înapoi,
şi-ntre oameni greoi,
şi-ntre cîni ce latră,
pîndit. duşmănit,
adăpost mi-am zidit
din cea mai tare piatră...
clădind far' de răgaz cu pumn, cu gînd viteaz, stărui ca de piatră aici să leg paşi de paşi,
369
urmaşi de urmaşi,
să cresc pe urme de pitici,
mănoşi, îndrăzneţi uriaşi...
CINE N-ARE NĂDEJDE FLÂMÎNDA...
Cine n-are nădejde flămîndă
de izbîndă, moare de teama de moarte... ochiul nostru îndrăzneşte
şi priveşte vultureşte :
sus şi departe...
căci, — cine ne opreşte să clădim, — peste asprul ţintirim şi uriaşul gînd romano-dac, — într-un an ca-ntr-un veac ?!...
cine ne opreşte să-ncercăm voiniceşte : să fim ce vrem să fim ?!...
şi ce ne împiedică oare,
lumii să-i dăm aur şi pîine
şi să-nălţăm peste noi,
— noi, strănepoţi de păcurari nomazi —
în faţa Romei, Parisului, New Yorkului de azi,
biruitoare
sub crivăţ şi soare, titanicele  noastre Sarmisegetuze de mîine ?!...
371
In fabrică
din bolta fără nici o stea s-a smuls un drug de fier de undeva şi drept în creştet 1-a ajuns pe Niculae Pantea... un urlet —■ spart, oprit în gît ■— şi-atît...
lucra acolo doar de patru săptămîni, dar în rărunchi şi-n plămâni, şi-n genunchii lui de vlagă beţi simţea puteri ca pentru patru vieţi...
sprinten  se mişca printre tovarăşi, ca la horă,
numai vorbă bună, numai spor...
îi stătea aşa de bine bluza lui de lucrător...
uneori îi venea, ca pe cîmp, să zburde
surd la supărări, printre maşinile surde...
luminile oraşului ce-nşală şi orbeşte l-au momit, l-au rupt din munte tâlhăreşte şi-n fabrica ce-atîta viaţă macină şi pierde intrat-a ca un miros crud de cînepă verde...
372
cu ochii încă de copil, smead,
zvelt ca un brad,
abia trecut de douăzeci de ani
venea să strîngă banii lîngă bani,
visa subt deal o casă albă între holde-mbelşugate
şi-un plug în soare ca argintul să sclipească
şi boi cum nu găseşti în şapte sate...
o clipă... şi-or dispare om şi drug de fier. pentru că maşinile făcute-au fost  să meargă şi nimeni nu-şi aduce aminte să se fi oprit vreodată din mersu-i vreo maşină, ca o inimă înfiorată, grea, doar aşa
pentru păţania unui ins ca Niculae Pantea...
dus va fi a treia zi în ţintirimul săracilor,
trupul zdrobit al lui Niculae Pantea...
nu-şi vor şterge lacrimile
pe urma coşciugului de scîndură aspră
nici mamă, nici tată, nici soră...
eîţiva tovarăşi doar din aceeaşi fabrică.
putrezi de sudoare, de trudă şi neodihnă.
ducîndu-şi nătîng în mîni zbîrcite şi negre
pălăriile roase, îl vor petrece năuciţi pînă la groapă, pentru ca-ntorcîndu-se prin glod cu moartea-n oase să se oprească la cea dintîi circiumă din mahala să-şi uite, să-şi uite c-atîrnă încă grele undeva în a! fabricei văzduh nepăsător, c-atîrnă încă undeva, printre grinzi enorme, undeva, atîţi alţi drugi de fier şi pentru creştetele lor...
ÎN FABRICA
cine dintre toţi
s-o ivi ca un munte
strîmbătatea s-o-nfrunte,
s-o arunce-ntre roţi ?!
să fie pentru toţi :
şi trudă, şi folos,
să fie pentru toţi :
acelaşi sus şi jos...
să fie-acelaşi cer
pentru plugar, pentru boier,
pentru-mpărat, pentru miner ...
să fie,
odată şi-odată, pentru vecie,
pămîntul — mănoasă, frăţească moşie, pentru omenirea toată...
fabrica chiuie, urlă-nainte în zarea fierbinte a luptei nebune
dintre muntele de-aur şi pita de cărbune...
cine dintre toţi s-o ivi ca un munte
374
în pornirile-i crunte strîmbătatea s-o-nfrunte, s-o arunce-ntre roţi, s-o arunce-ntre roţi ?!
ÎMPOTRIVIRI
împotriviri mă muşcă şi mă clatină
şi nentrerupt îmi schimbă
a gîndurilor limbă...
mi-a ajuns răzmeriţa — datină ?!
m-asamăn, Doamne, cu minerul, cc- neputîndu-şi înhăţa de gît tiranul, ridică încruntat, ciocanul şi-ameninţă cerul...
AEROPLAN
în săgeţi de soare mă înghimp... atît îi merg de-aproape pe-ale văzduhului ape...
şi din azur ca de pe-un nesfîrşit olimp, —
cu neastîmpăru-mi iscoditor.
în lacom, desfăţarnic zbor
uliţi nevăzule-mi tai prin timp...
377
AEROPLAN
ca un fulg,
ca o horbotă de spumă,
vreau de pe pămînt să mă smulg,
năzdrăvan
aeroplan,
ia-mă-n zbor biruitor
peste grijile şi teama tuturor
şi du-mă, du-mă, du-mă !...
soarele să mă miruie
oţelul vrerilor mele să biruie ;
să simt cum mă-nalţi
peste toţi ceilalţi...
din văzduhul avîntului,
dus de vreri nenţelese,
ştiu : n-o să-mi mai pese
de-o trebui curajul să-1 plătesc,
cu sînge tînăr să stropesc
uliţele cerului şi-ale pămîntului !..
378
RĂNITUL
singur, în sînge şi-n seară, pe-un cîmp de verde cucuruz, cu larma cumplitei lupte-n auz... mi-e cald, mi-e frig... şi-n noaptea oarbă ce coboară
peste mine şi hău,
peste bine şi rău, mi-adun puterile toate să strig încă o dată numele tău —
ţară, ţară !...
379
RĂBDARE
pe milenara răbdare vrem de-acum să crească,
dumnezeiască, o răbdare şi mai mare,
aspră răbdare
cu care
porţi de nimeni descuiate să descui
şi tăcînd,
şi sîngerînd să urmăreşti, viteaz, senin, un gînd pînă-n ultimile ceruri ale lui...
380
AHUNCA-ŢI FLUIERUL !.
aruncă-ţi fluierul de soc ori salcă şi pleacă de-aeum aspru, sprinten, spornic, la drum... şi mergi bătîndu-1 voiniceşte, că de mai stai uituc pe loc, veacul eu-al lui mers de foc, în picioare te calcă ■— şi te striveşte !
cine nu poate răzbate-nainte piere subt călcîiul fierbinte al celor ce trec şi înving... adună-ţi puterile ca pentru ring, fără zăbavă şi temeri deşarte... fii gata la toate,
de lupta aceasta scăpa nu se poate, — e luptă ce se dă pe viaţă şi pe moarte
381
AM COBORÎT MUNTELE
am coborît muntele pe cal fără frîu
cu foame aspră de şes şi de rîu...
am coborît muntele
cu toată puterea de piatră a stîncilor,,
cu iuţeala de tigru
a părăului ce saltă şi trece-nainte,
în marea amiază fierbinte...
de-acolo aduc eu răbdarea stejarului subt fulgere
şi-a piscului bătut de veşnice ploi... de-acolo aduc
fulgerătoare porniri de haiduc
şi nepăsarea fără de margini a bradului
pe piept de prăpastie...
voi supune şesul, Murăşul, Dunărea, şi le-oi sili, precum voi vrea, să trăiască după voia mea...
382
am coborît muntele pe cal fără frîu
cu foame năprasnică de şes şi de rîu..
ZARE DE PLUMB
zare do plumb...
zăduf ce nu mai vrea să scapete...
firele de porumb
pleacă mii şi mii de capete
ca mulţimi trudite de ostaşi flămînzi
fără nădejdi, fără izbînzi...
3H4
am VRUT
am sîngerat, şi îndărătnic am vrut peste răzmeriţe crîncene, mut, peste năpîrliri fără de număr...
munţii din drum m-am zbătut, nebun, să-i strămut cu opintiri de umăr...
FĂR-A-NTREBA
făr-a-ntreba pe cineva, voi pune mîna, voi lua tot ce-a rodit din truda-mi grea...
la ale trupului porunci aci m-am schilodit în munci şi-am învăţat robind aşa, am învăţat necontenit : c-al meu e tot ce s-a clădit din gîndul şi-osteneala mea...
386
IES DIN FULGER
ies din fulger, ies din piatră...
pe unde trec
nisipul sec subt paşii-mi aspri hîrîie, latră...
scapără-n vreme trupu-mi de cremene., o, să ard, să ard pin' la capăt, străfulgerat să scapăt subt un cer ce cu visu-mi să semene !..
387
CRUCI
cruce grea pe drum lung, cruce la capătul drumului...
de-ajung, de n-ajung, soartea mea-i soartea fumului...
388
NEAM AL MEU..
neam al meu,
eu flinte nevăzute la umăr, ţine-ţi treji şi-n somn mereu ochii, puterile fără de număr !
pîn' lîngă coliba din urmă pe cea mai uitată piatră de plai fă să-şi sporească spornicu-ţi grai a vorbelor mare, noptatică turmă
drumurile către cer ţi-le număr peste prăpăstii fără număr... gîndu-mi : lotru, păduratic cine, neclintit la picioare-ţi rămîne, cu văz peste noapte şi mîne...
N-AM PUTUT SA MĂ-NCHID...
n-am putut tihnit să mă-nchid în drumul dintre pat şi blid... deschis-am spre gol cu pumnii-n cătuşe : ferestre, şi suflet, şi uşe...
mă-mping porniri ce-mi cresc peste trup
să trec pe poduri ce se rup,
şi unde-i marea mai afundă,
pe nave-vedenii ce se scufundă...
390
SUBT FULGERE
schilav, spintecat de-ale-ntîmplărilor suliţe, cătatu-te-am, voievod desţărat, — pe-ale visului uliţe şi prin zăpezi şi glod, cu paşii-n aspră smulgere rătăcit-am fără cal şi-oşteni, subt fulgere...
din trăirea-mi dîrză, ca dintr-o pietroasă colindă aşteptat-am vorbele ca pierseci tari să se desprindă, dîre să-şi taie pe-a timpului glie de cremene cu-altele din neamul lor ,să nu se asemene...
gîndu-n foamea lui de-a merge tot mai sus, tot mai
repede,
vrea de ştiute haine şi podoabe să se lepede şi ca o pajură de foc în zor spre zarea-naltă din mine însumi să mă smulgă ca dintr-o baltă...
391
ACOLO AM STAT
acolo am stat. pe-nserat...
acolo şi-a clădit gîndul ultimul sat... dincolo.
printre pribegi cu faţa cadaverică
n-ai să vezi în zare nici un turn de biserică.
392
MA KISIPESC.
mă risipesc ca şuviţele fumului
în nemărginire albă-a drumului...
şi încă nu-i putere-a apelor şi-a focului
să mă oprească, pentru totdeauna, loculu
mă duc. vrăjită apă să-i dau murgului, din apele de foc ale amurgului, subt baterile de pe urmă ale vîntului dincolo de capătul pămîntului...
393
ZĂDUF
zăduf... după prînz...
nici o aripă de boare
pe pusta fără de hotare...
prin galbena iarbă,
ce prinde parcă să fiarbă,
cît vezi, pe-ntinderea oarbă
a mai rămas doar soarele şi-un mînz...
394
FRATE
frate,
tu, ce te sperii de singurătate, gîndeşte-te, gîndeşte-te bine : cine
veni-va oare, din prieteşug,
să doarmă, ca mîine, alături de tine,
în noaptea-aceluiaşi coşciug?!...
395
PESTE CRESTE UDE
peste creste ude s-aude, s-aude turmă fără urmă pe căi ce se curmă coborînd spre baltă in zarea cealaltă...
io, cioban lunatic cu piept de jeratic, ce să mă mai fac pe vîrful sărac ?!...
viscolele latră
prin copaci, prin piatră...
ai vîntului cîni
m-au muşcat de mini...
asprul vremii lup
m-a muşcat de trup...
mi-au rămas merinde doine şi colinde
396
pe pustii poteci spre zăpezi de veci. ce să mă mai fac: pe vîrful sărac, pe vîrful sărac ?!...
CALEA E GREA.„
calea e grea, paşii se-ncurcă... cit vom mai avea cu mersul de furcă ?!.
trupul mi-1 răscoc în zbatere mută seve de foc, ce munţii-i strămută..
vrut-aş fi să am văz fără hotare
şi puteri cît un neam în suişuri solare...
sălbatic mă-mbuib cu sorii de mîine... al visului cuib întreg ne-o rămîne ?..
cresc noi dorinţe, dar drumul scade şi paşii fierbinţi se răresc în tăgade...
398
SUBT FULGER.,
subt fulger, subt vînturi ce latră ; pernă de foc, pîine de piatră... a vremii poruncă
haină de flăcări pe umeri mi-aruncă... drumul meu aspru şi sprinten, Stăpîne, începe doar mîine !...
399
PÎINEA NOASTRĂ.
piinea noastră cea de toate zilele : puterea de-a-nfrunta soartea cea mai aspră şi mai grea, dă-ne-o nouă, dă-ne-o, Stăpîne,
astăzi şi mîine...
şi pururea...
nu ni-e încă văzul scurt, nici mina grea. avem incă de plugărit şi de gîndit şi de zidit
din nesfîrşit în nesfirşit...
pentru asprul mers ce ne rămîne
de dincolo de azi şi mîine,
dă-ne vreri de oţel
şi braţe la fel
si inimi la fel...
si paşi de fulger, Stăpîne ! ...
400
HORIA
1935
închinare
te ridici uriaş, de departe, de dincolo de schinjuiri şi moarte, peste-al veacurilor praf şi glod, peste călăuze surde şi deşarte... iar eu, ca şi tine ieşit din norod, vorbe de flăcări să-nnod,
să deznod, ca unui vajnic voievod îţi închin această carte...
403
Horia
de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moţi, pentru cei săraci şi goi, pentru toţi şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene, cum n-a fost altul să-ţi semene,
Horia !
te-ai desprins aspru din gloată, cu-obravji supţi, cu ochi crunţi, să lupţi să-nfrunţi
din sălbatecii-ţi munţi : ostile craiului, temniţă, roată...
vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi largi, netede, slobode căi
pentru-ai tăi, cei mîncaţi de străini, despuiaţi
de biruri, de zbiri,
de rele-orînduiri...
şi uitaţi
de regi şi-mpăraţi...
404
pin' la Bălgrad pe roată,
uimind călăi, nemeşi, gloată,
ţi-a bătut neschimbat, sub tundra săracă,
aceeaşi mare, nenfricată inimă romano-dacc.
duhul tău trăieşte încă treaz în munţi şi va trăi dîrz cît vor domni peste moţi zbiri crunţi şi mişelnici despoţi...
uriaş domn,
pe-al adîncurilor noastre sfîşiat somn, pe-al răzmeriţelor roşu praznic ■— mai roşi-vei oare vreodat', năprasnic, acestui neam, viaţa şi istoria —, tu,
munte,
al vrerilor noastre celor mai crunte. Horia ?!...
umbra roatei
umbra roatei, pe care sîngerat-ai t
se ridică şi-acu,
despărţitoare, pe-aici  între două popoare...
şi cască încă
o prăpastie adîncă
ce, străjuită de aspri străjeri, deschisă prin timp va rămîne între dîrzul valah fără ieri şi-ntre putredul grof fără mîine...
406
tundră de flăcări..,
tundră de flăcări ţi-aruncară pe umeii
munţii înalţi — să suferi înmiit cît toţi ceialalţi şi rănile nicicînd să nu-ţi numeri...
407
în pămînt, în piatră..,
în pămînt, în piatră,-n văzduh trăieşte pe-aici războinicu-i duh... potecile toate şi-aduc aminte de mersu-i fierbinte... împlîntată sus, în pieptul muntelui, o stemă roşie : inima lui, împărătească stemă a Ardealului,
singură,
una, pe totdeauna...
408
un vierme al cîmpiei te-a vîndut..
un vierme al cîmpiei te-a vîndut,
mişeleşte, pentru-un blid de linte
şi răzmeriţa, în mersul ei fierbinte,
s-a rupt în două...
trupul ţi l-au dus, cu zile-n lut,
dar gîndul tău aspru rămasu-ne-a nouă,
c-o tărie trează, dîrză, nouă,
sub steagurile lui să mergem înainte...
409
la praznic
şuvoaie de norod, venit să vadă
marea paradă, se bucurau de la opincă pînă la vlădică... şi peste tot norodul ăsta dezrobit,
deodată,
împietrit, ca într-un vis cumplit,
eu l-am zărit cum, crunt ca dintr-o tragedie-antică,
pe oase frînte se ridică, într-o cămaşe-nsîngerată,
Horia însuşi — pe roată...
410
somnul vrut-a să mi-I aducă
somnul vrut-a să mi-1 aducă :
sfîntă nălucă... de pe roată ca de pe-o stîncă, din uitătura-i adîncă simţii că mi-aruncă o cruntă poruncă, poruncă pe care, ca un lunatic, s-o samăn sălbatic, s-o împrăştiu păgîn din rumân în rumân, pe uliţi, în carte, pînă la moarte...
411
ah, nu e !...
ah,
nu e,
încă nu e loc pe pămîntul moţesc şi valah pentru colţuroasa ta statuie...
dar, poate, într-o zi,
un meşter între cei mai meşteri moţi,
un Horia al daltei, uriaş între toţi,
va îndrăzni, mînat de-o vrere idolatră, şi de-adîncuri prea pline, să te-ntrupeze, aspru, în piatră,
Horia, pe tine !...
412
de-ai ieşi din mormînt..,
de-ai ieşi din mormînt între noi
şi-ai vedea atîţia moţi zdrenţoşi pe munţii
şi neamul întreg flămînd ca acu,
ce-ai zice, Horia, tu ?!...
te-ai jelui, ai doini din fluier, ori ai da un nou, şi lung, şi roşu şuier, munţii toţi să se cutremure, liftele cîmpiei să tremure, să le vezi îngrozite, de pe culmea-ţi săracă, din ale belşugului tîrguri cum pleacă ?!...
de-ai trăi tu acu,
ce-ai face, Horia, cu mişeii ce vînd
norodul flămînd?!... nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi, de gîturi să-i scoţi, din paturi, de la cini, de la prînzuri, şi-n mijlocul pieţllor celor mai mari, ca pe cei mai mişelnici tîlhari, de limbă să-i spînzuri ?!...
413
gîndul tău
gîndul tău : curcubeu peste veac, s-a ivit peste furtunile din noi... ce grof l-ar fi putut stropi cu noroi să nu-1 mai zărească iobagul sărac !?...
gîndul tău : columnă de foc,
dincolo de bezna zilei de azi,
vesteşte, prin vreme, pentru moţii nomazi
o mare, statornică oprire pe loc...
414
n-ai fost nici barem cneaz..,
n-ai fost nici barem cneaz...
bătut-ai tăcut al şesului glod
şi-ai sângerat pe piatra muntelui cu gând viteaz.
din norod te-ai ridicat, pentru norod...
de-aceea, veac după veac, îţi va ridica statornice statui doar pe piatra gîndurilor lui poporul sărac...
415
prin a veacurilor cruntă strîmbătate..,
prin a veacurilor cruntă strîmbătate,
tu ai fost întîiui ce făcut-ai să i-se simtă opincii câlcîiul şi dup-ale grofilor uşi ferecate...
ai stat ca de-oţel şi glăsuit-ai verde şi tare oriunde nedreptatea-şi zornăia cătuşile... cînd n-a mai fost chip, deschisu-le-ai munţilor uşile şi-ai chemat la luptă fără cruţare...
şi lupta curge de-atunci înainte :
mare de foc prin vremuri pîn' la capăt...
pe muchi de răzmeriţi mă rup azi şi scapăt :
nour peste leagăne moţeşti şi morminte...
416
grofii au crezut că te-au înfrînt...
grofii au crezut că te-au infrînt
şi te-au închis, pe totdeauna, în mormînt.
dar tu, cît Ardealul acesta de mare,
pe-al primejdiei roşu cal călare,
te-ai ridicat, peste mormînt, mai dîrz, mai tare.
şi te-ai însutit,
te-ai înmiit,
necontenit, ca iobagii-n suflet să te poarte, în lupta lor pe viaţă şi moarte...
417
n-ai fost nici voievod, nici crai..
n-ai fost nici voievod, nici crai,
n-ai purtat sceptru nici mantie cezarică...
aşa precum erai : cu căciulă, în opinci şi-n sarică, — cine-ar fi putut chipul să-ţi suie
pe-o piatră de statuie?!...
418
am fost ţinuţi în întuneric.
am fost ţinuţi în întuneric ca nişte osîndiţi la moarte şi la ucigaşe tăceri... dar acum, descătuşaţi, în văzduhul feeric şi liber ■— al gîndului,
văzul cui, dintre iobagii şi călăii de ieri, va străbate oare mai adînc şi mai departe ?
419
în munţii tăi
pa-aici vitejia, cu sînge drum şi-a spintecat spre dezrobire... pe-aici trăieşte-un neam ce nu ştie plînge nici să se sperie, nici să se mire...
pe-aici vitejia-i o datină moştenită în sînge de fieşteeare... potrivnicii ce cred că, izbind-o, o clatină, o fac să crească şi mai mare...
pe-aici legaţi de stînca săracă, c-o patimă aspră şi idolatră, zbatu-se moţii ce ştiu să vrea şi să tacă, moţii tăi de fier şi de piatră...
420
mort e de mult Iosif împăratul..,
mort e de mult Iosif împăratul şi praf alesu-s-a de-mpărăţia lui... cît vezi pe-aici, de-a lungul şi de-a latul, e slobod astăzi drumul moţului...
altă rînduială, alte graiuri, alte legi... răsună dulce chiar şi asprele porunci date drept, pe limba noastră, naţiei întregi, cum pentru noi nu răsunau atunci...
drumul nostru merge tot mai neted înainte, dar departe pe întinsul colţuros al drumului o ruptă roată ne aduce-aminte de jertfa ta ce n-a pierit ca umbra fumului...
421
în chiote de luptă
în chiote de luptă
ai ţîşnit din liniştea odată ruptă...
şi cine ştie unde-ai fi ajuns pe drumul început
de nu te-ar fi vîndut !...
422
numele tău
numele tău : cucuvea uriaşe
pe castelele groteşti de-odinioară,
pe turnuri şi pe porţi de oraşe...
numele tău : pasăre albă
peste-a moţilor pietroasă ţară
şi pe trupu-i : roşie platoşe şi salbă...
423
călăuză
dreaptă călăuză pentru noul drum
mai de preţ ca aurul din Zlatna, Brad şi Săcărîmb
aşteptăm din munţii tăi de-acum :
un Horia uriaş al gîndului,
cu străfulgerările şi văzul lui să lumineze drumul nostru orb şi strîmb...
424
Alba-Iulie, de praznic îmbracă-te !..,
Alba-Iulie, de praznic îmbracă-te ! ■— şi-adună-ţi cei mai drepţi şi mai pietroşi voinici, din munţi, din cîmpii, de pe maluri de ape, cu inima unii de alţii aproape, să-şi prăznuiască dezrobirea aici unde Horia, de sub zăvoare şi lacăte, a fost dus să moară pe roată...
425
Horia, dormi liniştit..,
Horia, dormi liniştit... gîndul tău de foc a biruit... grofii ca o apă tulbure s-au dus, pe totdeauna, spre apus...
Horia, dormi liniştit... vreri aspre veghează necontenit şi-nchid, pentru năluci şi strigoi, toate drumurile-ntoarcerii-napoi.
426
Alba-Iulia
după ce, cu pas de împărat Mihai Viteazul te-a călcat, —
cu cele două roate
semeţ ridicate, peste fărdelegi şi strîmbătate,
aici în cetate şi-n inima neamului acesta de fier, grofii, în smintită, crîncenă trufie
din leat în leat,
înălţat-au neîncetat, pe sîngerîndă, vie temelie, mii şi mii de ziduri pîn' la cer între noi şi-ntre-a lui Arpad seminţie...
427
ce furci, ce scaune de foc ?!...
ce furci, ce scaune de foc ne-ar mai putea opri, de-acum, pe loc ?... cînd tu ai vrut şi-ai îndrăznit atît, ce vorbe ne-ar putea rămîne încă rupte-ngît ?!...
cutezanţă — viu cuţit de foc, iată, viaţa ca pe-un ban fără de preţ, mi-o joc !
drumul ce-n prăpăstii, rupt, prin ceaţă-1 văd, crunt îmi creşte foamea de izbîndă şi prăpăd...
428
MINERII
[1937]
MINERII
prin munţi prădaţi, prin strimte văgăuni, se nasc şi, ca prin temniţi, trec prin viaţă... i-ademenesc comori ce-orbesc, comori-minuni, şi ca pe nişte negre gloate de nebuni i-atrag, încet şi uitător, prin ceaţă...
îi tîlhăresc nădejdi, nelinişti milenare ce le lunecă — lunatici şerpi — în sînge... îi tîlhăreşte cenuşia depărtare şi noi lumini în suflet le răsfrînge...
şi zi de zi, în minele afunde,
cu trup, cu suflet în tăcute lupte,
se zbat să smulgă tot ce muntele ascunde :
mineri posaci, cu bluze negre, rupte,
mineri-năluci, cu grele tîrnăcoape,
cu lămpi din aripi vii de întuneric,
cu cari încearcă să surprindă, să dezgroape :
comori avare, aurul himeric...
cazmaua muşcă-n straturi aspre şi rebele... scîntei ţîşnesc, străfulgera din ele...
431
şi cum se mişcă grei, nătîngi prin neguri grele, cu ochii înnoptaţi,
par groaznici schilavi, făcători-de-rele, ucigaşi de regi şi de-mpăraţi...
cu lăcomie oarbă sapă, sapă... şi se opresc ursuzi cînd viaţa-i întrerupe, iar cînd petrec, din grelele lor cupe, în duminicile lor vijelioase, în loc de pace, cu răzmeriţi se adapă... zăduful pălmuie sălbatic, muşcă... crîşma-i cuptor zidit din praf de puşcă... uităturile li-s ascuţişuri tari de ţeapă... cuţite scapără în pumni ce crapă...
dar mîna-nâbuşe — sălbatice scintei — furtunile ce prind să crească, iuţi, în ei... ca funiile se-ntind, sub stînci, ale lcr vine, pe gîturi de oţel, pe braţele robuste, iar ochii-n seînteieri, de ei parcă străine, împrăştie tristeţi de nesfîrşite puste... vorbele trîndave, ciunge ce-şi iau zbor din inimile lor de-ntunecimi, sătule, par grele, zdrenţuite libelule ce se lovesc de ziduri reci şi... mor...
şi ei trăiesc, se zbat, se sting aşa, visînd comori
ce zac poate sub focul altor sori, în neştiute, moarte-adîncuri, undeva, dincolo de timp şi viaţă, undeva...
muncesc uitaţi, cu braţe şi cu gînduri de văpaie, cu uitături de cîine... şi cînd tîrziu, tîrziu apoi,
432
de griji lumeşti, de gînduri goi,
la poala jefuită-a muntelui enorm,
în case joase şi colibe putrede, adorm,
cînd peste lume visele-s stăpîne :
la masa largă şi-ncărcată-a zilelor de mîine,
veseli, cu cuţite de-aur taie
din cea mai albă şi mai bună pîine...
PRIN GLODUL MINEI SURDE
prin glodul minei surde
ce stă să se-mburde,
pentru pită şi apă,
uite-i cum sapă,
cum asudă, cum sapă,
ca alţii să se-mbuibe. s'â zburde
acră-i bezna şi-adîncă, răbdarea-i beată încă, beată şi — oblîncă... surpă-te, stîncă !... sîngeră, brîncă !...
cazmaua, căţeaua, le muşcă, mişeaua, în cuşca adîncă, le roade, le mîncă, tîlhăreşte, de-a valma, inima, palma...
434
IOANE, FLÂCAU FRUMOS
Ioane, flăcău frumos
poţi tu cădea mai jos ?!
pentru tîrîşul pe brînci
nu capeţi nici doară cît minei...
robire-ai tu oare mai rău în viscolul traiului tău, de-ai fi trăit, de-ai trăi în temniţă, pentru hoţii?!...
aurul ce-1 scoţi pentru toţi, îl duce o mînă de hoţi... ce rînduială pe dos, Ioane, flăcău frumos !...
crîncen asuzi, te zbaţi pentru stăpîni blestemaţi... poţi tu mai jos cădea, Ioane, decît aşa ?!...
433
MINA
pentru patron, vistiernic, de-aur se lapădă... pentru miner — nemernic, doar ceaţă şi-apă dă...
cîtorva — rîu darnic — belşug aduce, dă... minerului — amarnic, doar pită mucedă...
dar iată, la rîndu-i, mina se clatină... de cîndu-i ?!... de cîndu-i hoţia ■— datină ?!...
minerul supt, jalnic pumni peste mutre dă... suie sînge năvalnic în carnea lui putredă...
436
PRIN MINA OARBA.
prin mina oarbă, udă, cu feţe hidos pămînlii, se mişcă, beţi de trudă, minerii, ca ciurzi de stafii...
ca schilav se tîrăşte oricare cu văzul căzut, cadaveric, putrezi pin' la os de sudoare, de glod şi-ntuneric...
bezna dospită li-e pită, mina : spital, biserică... foamea : zgripţuroaică-ndrăeită mini a lîngă gînduri li-o ferică...
pieri-vor de-a rîndul ei oare. — robi negri în mina adâncă —. far' să străfulgere cîridva, în soare, cazmalele-n uscata lor. brîneă ?!...
437
IO, ION CIURA
Io,
Ion Ciura,
neam de mineri rumâni,
flămînd, fără lucru de nouă săptămîni,
ca un strigoi
vreau să plec dintre voi...
eu brîncă oblîncă mi-am făcut cea din urmă pită
din dinamită...
mîine, în nici o prăvălie, nu va mai cere pe datorie,
minerul Ion Ciura... îşi va închide, singur, pentru vecie,
gîndul şi gura...
de cele pămînteşti, fără plîns, mă dexbaier
şi rece ca de piatră, cu rînza-mi : căţea ce muşcă şi latră, stau gata trupul să mi-1 risipesc în aer...
438
CA DIN STERPE COLINDE.
ca din sterpe colinde, foamea nebună, ca o furtună, ne-adună, ne prinde, ne vinde...
oriunde-ar fi să pornim, ca-ntr-un ţintirim tot aici nemerim...
pe stăpîn nime nu-1 ştie
decît de pe hîrtie... o fi frumos ?! o fi urît ?!...
noi doar atît
ştim pe sama lui :
că om de omenie nu-i
şi nu poate să fie...
pentru aurul ce-1 ridicăm grămezi
ca grîu-n după-amiezi. precum vezi : cîte-un bruş de pîine, cît pentru-un cîine...
439
ÎN OPINTIRI NEBUNE.
în opintiri nebune... surp stînci de cărbune, pentru-o pită de tăciune...
am uitat să mai rîd...
de bună seamă plînsul mi-e hîd...
trupul mi-e gol,
blidul mi-e gol... braţul se face tot mai domol...
pe-o zi de ger ca asta.
mi-am dus, sub pămînt, nevasta...
copiii, galbeni ca ceara,
mi i-a-ngropat pe-amîndoi primăvar
mînia se stinge ca un tăciune...
foamea-ncovoaie, supune...
surp stînci de cărbune, prin pustii galerii, printre sluţi morţi de vii...
şi-s tot mai nătîng. tot mai urît.
în praful gros ce mă strînge de gît...
440
SIC DUCE CU NECAZURILE LUI.
se duce cu necazurile lui... vinde-şi-ar trupul şi n-are cui... vinde-şi-ar sufletul şi n-are cui...
ca o apă tinereţa-i sprintenă s-a dus. patroni tîlhari ca pe-aicea nu-s... Irîniori graşi ca pe-aicea nu-s...
j^înd năprasnic, inimă grea ■—,
robia asia cruntă, mişea.
ţinea-va pîn* la capătul lumii, aşa ?!
441
M1NEHULE, TE SCOALĂ !...
minerule, te scoală, dă-mi mîna ta de smoală şi uită-te, uită-te bine, la mîna mea goală, la mine !...
din ale veacului mine de strîmbătăţi, de păcate, ies dîrz, încruntat ca şi tine., aceeaşi năpastă ne bate, minerule, frate !...
442
MINA-I TOT MAI GLODOASĂ.
patronul putred petrece
în oraşul hrăpăreţ, departe undeva...
mina-i tot mai glodoasâ şi rece
şi truda tot mai lungă şi mai grea...
patronul putred petrece din belşugul minei tot mai sărace... flămînzi mi-s copiii, la număr zece, muierea-mi de-un an îi că zace
împrăştie nebun, tîlhăreşte aurul îngrămădit de-un norod ce cerşeşte... bate-n cărţi cît mii. mîncă. bea cît zece... patronul putred petrece...
443
PARC-AŞ FI DE-O MIE DE ANI.
parc-aş ii de-o mie de ani...
zdrobit miner, hulit rumân,
mă-nlorc schilod, c-o zdreanţă de plămîn,
din iadul iadurilor de la Petroşani...
carnea pe mine-i ca arsă, ca fiartă... gîndul meu : răznită, oarbă muscă... cine intr-aci, pe picioare se uscă... ciocoiul şi groful nu iartă...
n-avem un loc al nostru sub cer pentru mese cu piciorul strîmb... n-avem pe pămîntul ăsta nici un dîmb cu grîne. pentru foamea noastră ce-ar
mînca şi fier...
dc-atîta praf ni-e uitătura de cărbune,
o. dacă-ar fi să am un petec de pămînt şi-un plug,
cu copiii mei m-aş rîndui la jug
şi. slobod, aş ara din zori pîn' soarele apune...
dar n-am decît aceste braţe grele, crepate. ca de cuţite, de trudă...
444
mai putea-voi izgoni eu oare foamea crudă, din bordeiul ăsta orb, cu ele ?!...
ciocoiul mişelnic, fudul,
în aur vrea să schimbe cel din urmă cărbune... jandarmul suduie şi-ndeamnă cu puşca, s-adune pentru trîntori, aur şi argint destul...
pentru-un strigăt m-au purtat din temniţe-n temniţe, m-au schinjuit zile-ntregi, săptămîni... urma lanţului mi s-a săpat adînc pe mîni, dar gîndul nime nu poate să-1 întemniţe...
plămânii mi-s roşi, genunchii mi-s moi... de viu mă usc aici în munci şi putrezesc, în strîrnbătăţi sub cer, sub pămînt românesc, pentru-o mînă de scîrnavi şi ucigaşi ciocoi...
dar. vai, aceste mii de grele târnăcoape cînd s-or ridica odat', vijelios, în soare pentru lupta noastră cea mai mare —, cîţi dintre ciocoii nesătui vor mai putea să scape ?!
TRUFAŞI, MIŞELNICI STAPlNI !.
trufaşi, mişelnici stăpîni ! o zi
va veni, cu aripi sălbatice de vijelii, cînd crunt ni-or scapără cazmalele-n mîni.
atunci,
atunci... smulşi, rupţi din munci, ieşiţi din minţi, cu pumni fierbinţi cu-oţelul nostru tot, zdrobi-vom celor ce-n picioare ne calcă.
bot scîrnav după bot
şi falcă după falcă !...
446
S-OR ÎNGROZI.
s-or îngrozi
"ntr-o zi sălbaticii împăraţi ai fierului de isprăvile cutropitoare-ale minerului.
foamea ce gîlgîie, roade şi latră, acuma în el ■—, cu gheare de oţel îl va zgudui-ntr-o zi şi n-o mai rămînea, cît vezi pe-aici, piatră pe piatră...
împăraţii cu pistrui şi fără de pistrui
ai fierului, nu văd, din palatele în care se-nchid, cum creşte mereu, pe orişice zid, pumnul uriaş, năprasnic, al minerului.
447
MINERUL
acum : sătui, puternici, semeţi, r.u-1 vedeţi, nu vreaţi să-1 vedeţi
negru sobol,
în zbateri nebune,
caută, scurmă,
flămînd şi goi, în mine de aur, de fier şi cărbune
ce-i mai rămîne,
peste apă şi pîine,
e ziua de mîine,
e zarea de mîine, ce nesfîrşite curcubeie-aruncă peste crîncena-i muncă...
mîine,
creşte-or, pentru hămeselile-i păg nuri de lapte şi codri de pîine...
mîine, el,
de pe rupte, putrede trepte, cu glas de vifor şi de oţel,
418
va da porunci năprasnice, drepte : puştilor, ciocanelor, plugarilor, sapelor,
salului şi-oraşului,
pit icul ui şi-uriaşului, uscatului şi-apelor...
in fruntea mulţimilor, cu furia-i întreagă.
va şti, fără greş, în cine să tragă, pe cine su prindă, să rupă-n bucăţi, peniiu-atîtea şi atîtea strîmbătăţi...
azi ,-are pat, n-are pîine, —
clar mîine, va stăpîni pămîntul. cerul, rodnic ca natura, atletic, de-otel,
el,
minerul...
PRIN PIATRA, PRIN GLOD.
prin piatră, p'rin glod, pe bine, pe rău, ■— pasul de pasul tău, prin veac, mi-1 înnod...
de tine alături
fulger, înfrunt
pe cei ce, scurt, crunt,
vreai din calea-ţi să-i mături...
430
1ACOB HAMPU
în groapa rînjitâ de unde scot cărbunele să dau de prînz şi de cină locomotivelor
cu răsuflarea seacă, cu fulgere în trupu-mi de flăcău,
m-opresc oleacă
şi-mi pare rău că nu-s un uriaş din dinamită plămădit :
cu pumni de foc
să răsar' năprasnic, ia noroc,
pe neaşteptate,
prin bănci, prin palate,
prin cuiburi de jaf şi răsfăţ —, pe trîntcrii toţi de gîturi să-i înhăţ, cu pumnu-mi de fier, crîncen socoteală să le cer,
io,
Iacob Hampu, rob neghiob, miner
cu inima şi vorba verde,
om care nu mai are pe lume ce pierde...
PESTE PRĂPĂD.
peste prăpăd de prăpăd vreau s-ajung, vreau să văd :
pînă la umăr — ciung,
braţul prea lung.
braţul dedat la rău.
seirnavul braţ de călău
al stâpînului tău...
cu gîndul la pîndă lingă mina flămîndă. zilelor mele atîta încă ceru-Ie minerule, minerule !...
432
EMINESCU
(POEM) 1939
EMINESCU
dîrji străbuni cu paşii şui, iuţi, semeţi haiduci haihui, voievozi dătători de legi ia gînd treji, la faptă treji, mîndri şi statornici cneji, pădureţi ciobani pribegi
îndrăzneţi,
de ceruri beţi,
şi-arcaşi
uriaşi la paşi : tot sufletul neamului, cu-adîncul adîncului, cu freamătul codrului cu mireasma ierbilor, cu fugile cerbilor, cu fiorii piscului, cu legile sîngelui, iată-1 viu, cum altul nu-i, înmiit peste măsură în lunatica-i făptură sub Ceahlăul frunţii lui. ca din mame gemene cu coapse de cremene Ştefan-Vodă şi Mihai, fraţi de sînge şi de strai,
fraţi de iatagan
455
şi grai, cu paşi iuţi în smulgere, pe sirepi de fulgere, călărind prin uragan
s-au ivit,
s-au plămădii ca din fier şi din granit si din sînge năzdrăvan, peste veac şi nesfîrşit, in făptura lui de crai... f...............
cuprins de-o necuprinsâ-nfiorare,
de-o sete de viaţă fără hotare, aş vrea, ca-n basme, să-ţi aprind,
peste ziua de azi, cu milioane de vînjaase şi cucernice mîni,
luminări ca nişte brazi,
precum ca, pe vecie să se ştie pe unde cresc, în zbateri şi trudă.
şi luptă şi-asudă
şi singeru rumâni, să se ştie anume de-acu :
cine-ai fost tu,
năprasnic bard în care toate clocotele neamului ard..
meşter feeric, faur
de poduri de aur pesle furtuni. peste-nUmeric...
pisc a! cîntecului meu rebel
crescut sub fulgere şi vînturi de oţel,
c-'mtec pe care azi ţie unuia ţi—1 aduc,
în închinare idolatră, ca unui drept, neprihănit voievod, un îmbătrînit, pleşuv haiduc, cu bocanci de sînge şi de glod.
456
te şi-a spart prin cremene şi piatră poteca cea mai aspră şi mai lungă,
beat de culmi şi de azur,
cu văzul : fulgerat vultur, singur, printre potere-narmate pînă-n dinţi,
cu paşi fierbinţi, iii cojoc de colb, în faţa ta s-ajungă... haiduc, odat' stăpîn pe piscuri şi pe Dunăre, azi spre tine, fără flintă, fără plumbi, eu paşii repezi ţintuiţi parcă pe loc de nevăzuţi pociumb pita de moarte, gata de supunere...
Cu la ii za, cu vorba ca piatra, ursuză,
să fii vrutu-mi-ai, pe drumurile-acestei guri de iad şi de rai,
tu. cititor în stele
şi-n adîncuri, proroc,
in calendarul de crivăţ şi foc al zilelor mele-..
tu, pentru care vremea, pin' ia cer, va să zidească prin veacurile crunte ce vor veni, în năvalnice-opintiri, în munci de fiecare zi,
peste furtuni : o Romă românească...
pcsie-a cuvintelor traco-romanică, noptatică gloată, peste visteria ei, în mii şi mii de locuri, îngropată, —- crai,
pe-un împărătesc şi furtunatic grai, — tăcerilor noastre de veacuri, ca nimeni niciodat?, glas ai venit să le dai...
dl:: orice nouă. îndărătnică rană ţi s-a rupt, ţi s-a desprins
în zbor aprins spre necuprins : cîte-o uriaşe-aripă năzdrăvană...
ş-azi cîntecul tău : steag în al timpului vînt
fîlfiie larg, neînfrînt, înalt cît o mie de albi Negoi. peste prăpăstiile, peste furtunile din noi...
despicat-ai, cu uitătură fierbinte, cu văz ascuţit ca o spadă, cu gînd flămînd.
la pîndă, mereu, straturile de-ntuneric şi de oseminte de la temelia de neguri şi sori a neamului meu... ochiul tău vrut-a pînâ-n străfunduri să vadă...
munţii şi-au lăpădat apocaliptic platoşele de piatr să se scufunde — dîrz scafandru — văzul tău.
ca-ntr-un vis haotic, rău,
din hău în hău. prin măruntaiele lor în care cînii pămîntului latră
mulţimile oarbe, cu tine de-aceea.şi limbă.
în zvîrcoliri tot mai crude, pe urma ta, în sîngerări şi năpîrliri se schimbă într-un neam ce, ca şi tine, vede şi aude...
peste-ale vremii tale putrede leneviri şi glume,
— nou Adam ■—, despicatu-i-ai acestui neam : drumuri fără capăt, şi datu-i-ai un nume şi cîntece ca de-nceput şi de sfîrşit de lume...
458
cu pană vie de vultur ori c-un vîrf de suliţă
aş vrea să-ţi scriu, cu flăcări, numele-n azur. pe orice şold de stîncă şi pe orice uliţă...
pentru ca.
pentru ca toţi cei de sîngele şi legea ta. să ştie azi şi pururea că prăbuşirea-ţi grea de pisc izbit de sus de-o neagră stea, de-o zănatică stea căzătoare, ca o goană de-uragan ne-a făcut să săltăm, îndrăzneţi, în picioare, cu văzurile : pajuri prin beznă văzătoare, cu pumnul fierbinte
pe flinte,
cu drumurile toate alergînd înainte, cu sîngele : despot ce nu minte, schimbaţi ca prin minune la faţă,
cu fruntea semeaţă, în mers, sub furtună, spre-o nouă viaţă...
Dante valah, Măria-Ta, — în foamea ce sălbatic trupul ţi-l muşca ca o vulpe mişea
ascunsă-adînc sub haina-ţi grea, —
în trecerea scurtă pe-aici ţi-ai mîncat ursuz. în taină, inima, printre mişei, printre pitici...
n-a curs nicicînd şi pentru tine Dunărea nici cît pentr-un hoţ de cai... nu te-a-nfiorat în ale apelor ei potcă. nu te-a legănat pe-al valurilor rai,
45î)
cri sub ale violurilor năprasnice săbii,
nici o lotcă şi nici bătrîne ori albe corăbii...
Marea Neagră, neagră şi uitucă,
n-a trimis nicicînd spre ţărmuri nici-o navă,
s-aştepte, ca pe-o-mpărăleasă, inima-ţi bolnavă
şi ca pe-un tînăr împărat, nemărginitu-ţi dor de ducă...
rîvnind nemărginirea şi înaltul, hamal cu fruntea-n cer, hamal de fier, ci ridicat năprasnic din străfunduri, supt, stingher, ca pe-o minune nouă —, ţara asta, s-ai înălţat în soare, peste lume creasta, ca nimeni altul...
prinlre-ai tăi treeut-ai palid, iertător şi mut şi-ai tăi. cu gîndul dus aiurea, nu te-au priceput... rine oar' le-ar fi putut pe-aicea înţelege?!-., pentru, ci statura ta — era o fărdelege...
cum ai' fi putut oare-nveli
şoarecii, cu razurile lor mărunte, de !a poale pînă-n pisc — un munte?!...
pe unde-ai călcat sfî.şiat. apăsat.
de nelinişli oarbe, de gînduri cărunte, ioc.îs viforele s-au izbit de tine ca de-un munte...
fitriimiie surde, cu botul căscat, le-ou căutat
şi-ntîmpinat, şi, sub fulgerele rupte ale drumului tău,
în huiet de hău, cu-ale lor săgeţi repezi şi crunte,
lovitu-te-au drept,
în frunte
şi-n piept...
Crai-Duh, aripă vie peste glie.
peste cîntee şi văzduh ■—, căpetenie să ne fii de-acum înainte, cu pasul tot mai aspru şi mai fierbinte, în erîncena noastră năvală-nainte !...
Soarte ! din milioane oarbe şi deşarte, din surde Mări-Moarte, nu l-ai ales. ni-1 alegi,
l-ai înălţat
şi-1 înalţi
peste toţi ceialalţi. peste voievozi, peste regi,
peste viaţă, peste moarte, el, singur, eu adevărat: împărat...
dintru-nceput pînă-n asfinţitu-i fără de-asfinţit, fără-arginţi. fără scut, de mii şi mii de răni zdrenţuit, nici o bătălie n-a pierdut, acest nou, vajnic împărat Traîan
stăpîn păgîn
4 iii
pe-un grai năzdrăvan,
învolburat împărat
ce ne-a lăsat
cu limbă de moarte,
închise, în grabă-ntr-o carte :
hrisoave cu grele peceţi şi-o ţară, s-o zidim, prin veac. îndrăzneţi, ca pentru mii şi mii de vieţi...
ca zborul solar al vulturului, cîntecul lui
a fîlfîit demult şi, ca sub steaguri desfăşurate, pătrunde
peste graniţe crîncen păzite, pînă unde
creşte-vor mutîndu-şi mereu, oa-n vis, pietrele hotarului,
eu-ostaşi vioi,
cu pluguri noi, cu cîntece năvalnice, cu rumenă pîine, imperiale Româniile năprasnice de dincolo de mîine...