IN ROBIA LOR 1927 Părinţilor mei IN ROBIA LOR Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci haine Se războiesc în trudnicele-mi vine, De nu găse c un loc în care <ă mă simt la mine ?... Ce blesteme, Ce patimi fără nopţi şi fără număr, Mă zbiciuie, mă-nvolbură, mă hârţuiesc, m-apasă, Mă prigonesc să merg, S-alerg, Să fiu de-a pururi şi niciodat' Ia mine-acasă ?!... Au fost străbunii-mi hoţi de cai ?... Au fost ciobani pribegi, Stăpîni, fără hîrtii de stăpînire pe pămîntul ţărli-ntregi ?... Au fost haiduci năprasnici ei, Ce-şi prelungesc acum, pe drumuri fără zări, prin paşii mei, Sălbaticile bucurii Şi zbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii, Şi aspra rîvnă de-a fi slobozi... Şi neînvinsul dor de-a pribegi ?!... Sătul de ale şesurilor bucurii mărunte, Cînd urc pe munţii lor, mă simt un munte... In codrii lor grozavi cînd intru eu tresar în bucurii de rînd... Şi, sub potopul sîngeiui şi-ai fiecărui gînd, 227 Subt bolta lor mă simt — crescînd... Ochii-mi aprind priviri de leu flămînd Ce fulgeră ca naşte noi pumnale, Dihănii sîngeroase şi cumplite parc-aş vrea să-mi iesă-n cale, Chiote străbune se trezesc deodată-n mine Şi mă străfulgera ca mii de junghiuri îngheţate... Şi merg, şi merg, şi merg, Pe cărări înguste spînzurate pe prăpăstii, Pe unde au trecut aprinşi de preia neogoiat belşug de sănătate, Sau cu plete de argint, Ducîndu-şi viaţa în cuţitele din brîu, In vremuri de demult — străbunii... Vai ! supt-am eu din sînii grei de întuneric şi de flăcări ai furtunii, Fulgere ce luminează drumuri cu răscruci la orice pas — neîntrerupt ?!... Ştiu : M-am născut să mă împrăştiu, să mă chinui şi să lupt, Cu alţii, cu nemărginirea şi cu mine : Să mă lovesc de mime-n orişice şi-n orişicine... Ghidul meu pribeag mereu să-şi piardă firu-i ; Să mă caut, să mă prind, să mă rănesc Cu tot ce am în mine pămîntesc, Cu tăgada şi cu nempăcarea mea... Pe cele mai înalte culmi din mine să mă-nalţ pentru-a cădea, în picioare să mă calc Şi pe mine însumi biruindu-mă — să birui... Vreau să fiu al meu, cu trup, cu suflet, tot! Sînger pentr-a fi în mine însumi despot Şi nu pot!... De vorbă stau cu mine cum aş sita C-un mut şi îndărătnic cunoseut-necunoscut... Lanţuri nevăzute, dragi mă ţin legat aşa 228 De pămîntul ăsta românesc pe care m-am născut Şi-n care doarme mama mea... Pe pămîntul rodnic, ucigaş şi primitor, pe care-1 calc trecînd Şi pe care-1 simt întreg al meu, sub pasu-mi larg, flămînd Ca la porunci atotbiruitoare Spre văile nemărginite ale nopţii mă cobor visînd, Cu trupul încă tîn'ăr şi arzînd, Cu creştetul încoronat de soare : împărat pe-o sărăcie dîrză, darnică făr' de hotare !... Ca un haiduc Greu-uşor de doruri netrăite, eu mă duc... mă duc... Al ari eu e orice drum pe care-apuc... Nu m-a putut opri din drum nici gerul, nici primejdia, nici furtuna, — Genunchii -uni de oţel n-au şovăit nieicînd... Frumoasa mea de fiecare gînd, Vrăjitoare palidă de patimi, Mă vei putea tu oar' opri din drum pe totdeauna ?!... Ori poate mă vei opaci, doar de-azi pe mîne — Stăpîn şi rob vremelnic — Ca pe străbunii-mi furtunatici vreo hangiţă oacheşe, 'ndrăcită, La răscrucile primejdiilor mari, La hanurile chefurilor lor păgîrae ?!... Din fund de vremi un crunt străbun se uită lung şi mustrător la mine, Ca dintr-o cadra de-ntuneric De pe-al veacurilor zid neţărmurit, feeric... Codrii se frămîntă parcă străbătuţi de milioane de vedenii... Toţi morţii gropile îşi părăsesc şi-ncoaoe-o iau, — Mă cutremur făr' să vreau, 229 Mă ridic ca spre-a mă scutura De robii ascunse, ce m-opresc să mă înalţ deasupra mea ; Mă ridic cu tot oţelul vrerii mele, pentru a lăpăda Trecutu-mi, Ca pe-o haină arzătoare, uriaşă, grea... De oare astăzi — rni-e ruşine. ORAŞUL COPILĂRIEI Cînd trec arare prin oraşul ăsta somnuros şi liniştit In care am copilărit, Duioşii adînci-adînci mă-ncearcă.... Şi orice bătrînească-Oiri nouă casă, parcă, Se uită lung, Cu ochi plînşi de geamuri lucii după mine... O, toate mă cunosc aici aşa de bine !... In toate-am îngropat un vis, un dor, un gînd... Copacii de pe margine de drum, pe cari eu i-am văzut crescînd Cînd înflorea Copilăria mea, Se uită duşi, mă recunosc abia, Ca nişte-mbătrîniţi, uitaţi, batjocoriţi părinţi Scoşi din minţi, Albiţi, orbiţi, striviţi de nebănuile tragedii, Iar uliţele lungi, pustii, Parcă-mi zic într-un abia-nţeles şoptit : „Bine-ai venit" !... Oraş duios, în oare am copilărit! Eu te port în suflet cum te-am cunoscut : Frumos, fantastic şi nepriceput, 231 Cu uiiţi largi deschise-n infinit... Cu şcolari săraci şi... fericit... Oraş ce-ntîii and mi-ai însorit, In tine întîlnesc de ani şi ani, în fiecare seară, Fuirişindu-se printre puţinii trecători, Sfios, uimit, Cu ochii mari, plini parcă de comori, Un sprinten, mititei şcolar, Fluierînd în drumul lui spre casă-un cîntec de la ţară. Din lungul uliţelor înnoptate, Din mahalale pline de şcolari şi de păcate El îmi răsare-n drum necontenit Cu faţa macră, cu privirea Iui pribeagă, In care îmi revăd copilăria-n'treagă... Pe icute porţile îl simt, îl văd ieşind, Privind, Ou jind, Vitrinele ce sufletu-i aprind... îl simt cutreierind pe toate uliţile tale, îmi iese blînd, în fiecare seară-n cale, Necontenit... necontenit... necontenit... Şcolarul mititel, vrăjit •— Oraş duios, în care am copilărit !... DOUĂZECI DE ANI Subt ăst copac străvechi am odihnit odată de demult... Aveam atimcea douăzeci de ani ; Creşteau în mine poftele într-un imens, ameţitor tumul Ardea pămîntul paşii-mi lacomi şi tirani... Ţeasta mea făcută să-ndrăznească, Mi-o izbeam intrînd pe uşa părintească... Gîtul meu era semeţ din cale-afară şi-ndărătnic : Nu m-aş fi plecat Nici pentru-a ridica de jos un sceptru de-mpărat !... Douăzeci de ani ! Tot aurul de pe pămint! Tot aurul din soare !... Lumea : cîmp de lupte şi de biruinţe — la picioare... Douăzeci de ani ! Simţeam cum cresc, cum mă întrec şi cum mă oţele Cu fiecare dimineaţă albă şi strălucitoare, Cu fiecare-apus de soare... Strănepot de răzvrătiţi şi de iobagi, Minat de pofte şi-ndrăzneli fără hotare, Simţeam că sunt născut să birui lumea şi s-o stăpînesc ! 233 Douăzeci de and ! Aş fi vrut să mă despic deodat' pe toate drumurile ! Să răzbun, cu pumn năprasnic, toate nedreptăţile : Aş fi vrut să fiu deodat' — clocotite r de viaţă — 'n toate locurile Şi să sărut deodat' cu buze arse, Toate femeile frumoase de pe lume ! Douăzeci de ani ! Nici sori prea arzători, nici ierni prea reci, Nici o femeie prea frumoasă, ca să-ţi uiţi la ea acasă minţile cînd pleci ; Nici o femeie prea urîtă pentru-a şovăi să stai o clipă lîngă ea ; Nici zile şi nici nopţi prea îungi Şi nici o piedică prea grea... Douăzeci de ani ! Dinţi albi, frumoşi şi tari, Păr învolburat, obraznic, răzvrătit... Mîine ? Poartă de triumf 'naintea mea... Nici o uşă-nchisă şi nici un fruct oprit. Femeile pămîntului crescură pentru mine parcă, Depărtările simţeam cum pentru mine-nearcă Bogăţii şi bunătăţi pe toate navele... Rîurile valurile-şi îmblînzeau sub ochii mei, Munţii se fereau din calea mea să trec... Douăzeci de ani ! Trenurile de-aur ale visului treceau în depărtări de foc, Mările erau pline de corăbii de-ale mele... Şesurile n-aveau pîine nici destul de albă nici destul de neagră pentru foamea mea, Munţii n-aveau vîrfuri îndestul de nalt1? pentru setea mea de înălţimi... 234 Subt ăst copac străvechi am odihnit o clipă. Aveam atuncea douăzeci de ani... îmi închid ochii, Tolănit la umbra-i uriaşă, Ca pe-o fiică adormită lîngă mine, dulce şi cuminte, îmi mîngîi, îmi giugiulesc aducerea-aminte. Douăzeci de ani !.. UN VOINIC FLĂCĂU TRECEA., Un voinic flăcău trecea printre cartofii verzi şi printre grîne, într-o căruţă c-