SINTEZE LYCEUM ION COTEANU GRAMATICA DE BAZĂ A LIMBII ROMÂNE EDITURA ALBATROS Bucureşti t 1982 SUMAR Introducere ................ t~ M 1 Propoziţii şi fraze................... _ _ ._ ... *.._ 2 Felurile propoziţiilor............... -....... ...... 3 Părţile de vorbire..............-........-............ 4 Substantivul ......................................... 5 Genul la substantive................_........_....... 6 Numărul la substantive............. ... ......... 7 Cazul la substantive.................................. 8 Propoziţii care au rol de substantiv în frază ..... 8 Adjectivul ........................................ 10 Numeralul ....................................... 11 Articolul ....................... ............... 12 Pronumele ......... ............................. 13 Pronumele personal .... r:.............. -....... 14 Celelalte feluri de pronume ............ _.'..... 15 Verbul ...........................-.............. 16 Tranzitivitatea ................................. 17 Modul, persoana, timpul ............................ 18 Indicativul ........ ...-.........- .......... 19 Conjunctivul ............ ....................... 20 Condiţionalul şi optativul ............- ........ 21 Imperativul ................. ................... 22 Infinitivul ... ......-............ ............. 23 Gerunziul ~ 7 11 15 20 25 30 40 54 75 80 101 107 122 124 140 158 166 176 185 208 211 214 217 222 5 24 Participiul .--------------------------------------- 225 25 Su pinul « „__________________________ ____________ 227 26 Conjugarea .............„ ... ._...— 229 27 Verbul ca predicat ... ............. ...... 248 28 Adverbul ...________ _____________ ... „ .-........ 252 29 Prepoziţia ............._ ... ............- ~ .. 262 30 Conjuncţia ......... ... ....« ... ................ 271 31 Interjecţia ........................ .« ......... 276 32 Propoziţia simplă şi propoziţia dezvoltată ... .... 278 33 Părţile principale si părţile secundare ale propoziţiei......„ ........ _.- — — 281 34 Structura generală a frazei .................. ....... 302 35 Transformarea, contragerea şi expansiunea ......... 329 36 Topica ..............-.................... ....... 340 37 Vorbirea directă-vorbirea indirectă ...... . 356 38 Principalele figuri de stil ..............«........ 366 Indice de materii......................................413 INTRODUCERE Ce este în fond o gramatică? Cînd spun em orice lucru, cit de simplu, pe înţelesul celorlalţi punem în mişcare un număr de reguli, fără de care nu am fi în stare să legăm nici două cuvinte între ele. Regulile acestea; de care de multe ori nici nu ne dăm seama, formează în mintea noastră o gramatică, nu numaidecît învăţată în şcoală; ci deprinsă de la părinţi, odată cu primele cuvinte, cu jocurile; cu cele dinţii poezii copilăreşti învăţate pe de rost, o gramatică folosită mereu, ori de cUe ori vorbim sau scriem, ascultăm sau citim spusele altora. Ea seamănă cu un mecanism, bunăoară cu cel de ceasornice, dintre care unele arată, cum ştim, orele şt minutele, altele şi numărul zilei din lună, altele chiar luna anului. Orele şi minutele sînt indicate de un mecanism, pentru ziua lunii şi luna anului e nevoie de încă unul sau mai multe mecanisme angrenate într-un tot cu cel dintîL Tot astfel, cine vorbeşte despre lucruri simple, se foloseşte de o gramatică asemăn nătoare cu mecanismul ceasornicelor care arată orele şi minutele. Cine vorbeşte despre ştiinţă, artă, literatură sau tehnică are nevoie de o gramatică mai dezvoltată. De aceea ne trebuie o gramatică mai bogată şi mai nuanţată decît cea deprinsă fără studiu, Ce este o regulă gramaticală? O regulă gramaticală este o formulă simplă de tipul ,Jtacă„* atunci?* pe care o avem toţi în minte şi o punem în practică aproape în mod automat. Dacă am spus, de exemplu, se aude, atunci se aude poate fi combinat cu diferite cuvinte, cum sînt bine, aid, aproape, acum etc. sau cum sănt! că, dacă, cum etc., dar nu cu eu, noi, voi etc. Tot astfel, dacă am spus cai,, şi apoi vorbim despre unul singur, acela nu poate fi dedt cal. 1 în sfîrşit, dacă vrem să spunem că o persoană tace, putem s-o facem indicînd numele persoanei, adăugind un el sau ea, după cum este vorba de un bărbat sau de o femeie, sau 'fur şi simplu fără aceste specificări (tace). După cum se vede, unele reguli au două sau mai multe soluţii, în timp ce altele au una singură (cal-cai). Şi unele şi celelalte nu sînt decît raporturile cuprinse în f ormele cuvintelor şi în grupările de cuvinte, în propoziţii şi fraze. Cîte raporturi sînt atîiea reguli avem, dar ele nu cresc la inf init, pentru că, de exemplu, ce se întîmplă cu tace, se poate întîmpla şi cu aude, bate, cere, drege, expune, geme, icneşte, jeleşte, merge, petrece, rămîne; vede etc. Ce reprezintă o gramatică de bază? Dacă luăm şi comparăm gramaticile din mintea celor ce ştiu româneşte, în toate întîlnim un număr de reguli nedeosebite prin nimic între ele, oricît de învăţaţi şi de talentaţi sînt cei ce le întrebuinţează. Ele constituie împreună gramatica de b a z ă. Regulile din gramatica de bază au caracter general. Ele se suprapun adesea cu reguli particulare, care trebuie să fie de asemenea luate în seamă, căci derivă din cele dinţii. Gramatica uzului 'Gramatica de bază ca şi oricare dintre gramaticile derivate din ea pot fi descrise în diverse feluri, dar modalităţile mai importante sînt următoarele două: x a) să se înfăţişeze schema, adică să se enumere în formă generală şi abstractă toate regulile acelei gramatici/ b) să se înfăţişeze uzul, adică aplicaţiile concrete ale regulilor din schemă şi posibilităţile folosirii lor. Uzul este strîns legat de funcţiile îndeplinite de cuvinte şi de grupuri de cuvinte. Funcţiile, la rîndul lor, sînt incluse într-un fel sau altul în cuvinte şi în grupurile de cuvinte de diverse mărimi cu care trebuie să se potrivească perfect. Dat fiind că din momentul cînd'o gramatică este pusă în mişcare, ţoale părţile ei servesc la construirea de propoziţii, fraze, grupări de fraze etc.-, ea funcţionează ca un aparat mental a cărui existenţă se justifică şi se explică prin rezultatele exprimate. Gramatica normei culte (gramatica normativă) Din unele reguli gramaticale rezultă două sau mai multe soluţii. De obicei, una dintre acestea este mai des folosită de comunitatea de limbă din care facem parte. Cînd coincide şi cu imaginea pe care comunitatea şi-a făcut-o despre cele mai reuşite forme de exprimare, atunci acea soluţie este declarată obligatorie şi devine normă pentru aspectul cultivat al limbii. Soluţia adoptată se poate să nu fie la un moment dat şi cea mai răspîndită, dar să corespundă din alte puncte de vedere cu ceea ce se consideră că este necesar pentru buna exprimare. ■ ■' Soluţiile gramaticale ridicate la acest rang formează un corp de norme pentru limba cultă, numită şi literară. Sistemul lor constituie gramatica normativă a limbii. Fiind rezultatul unei lungi selecţii, ea serveşte ca model, căci se întemeiază pe uzul cult al limbii şi permite totodată dezvoltarea ordonată a acestuia. Diversele tipuri de gramatici şi şcoala Studiul gramaticii în şcoală coincide cu cerinţele unei gramatici întemeiate pe norma cultă, sarcina profesorului de limba română fiind de a face pe elev să dispună — în cunoştinţă de cauză — de un registru variat şi nuanţat de reguli prin a căror aplicare să ajungă în timpul cel mai scurt, şi potrivit cu situaţiile în care el se poate afla, la cea mai bună organizare a vorbirii şf scrierii, iar prin aceasta să se exprime elegant şi precis. Există în acest scop tehnici pedagogice, dar oricare dintre ele riscă să se piardă în amănunte lipsite de importantâ dacă nu sînt întemeiate pe eroaluarea cît mai exactă a gramaticii de care dispune cineva la data la care se începe educarea vor* birii şi scrierii. Studiul gramaticii în şcoală nu trebuie împovărat cu toate subtilităţile oferite de un curent lingvistic sau altul, scopul învăţării nefiind teoria gramaticală şi nici terminologiile^ adesea foarte complicate, ci limba română ca obiect prin care gîndirea se poate perfecţiona şi exprima în formele cele mai eficace. Aplicarea principiilor expuse aici se face în cartea de fată după un plan care nu corespunde totdeauna cu tradiţia. Dînd prioritate uzului, am fost obligaţi să cercetăm şi modul in care structurile limbii române răspund funcţiilor enunţu* rilor şi am încercat'să conducem expunerea noastră în aşa fel incit să facem pe cititor să compare sau să alcătuiască el însuşi construcţiile despre care vorbim sau pe caro i le sugerăm. Am putea rezuma punctul nostru de vedere în afirmaţia că, în cartea de faţă, am privit funcţia ca un element care-şi subordonează structura sau, altfel spus, că structura trebuie să se afle în serviciul funcţiei. Discutarea amănunţită a raporturilor dintre funcţie şi structură nu intră însă în cadrul expunerii noastre. Indiferent la ce concluzie s-ar ajunge, ni s-a părut mai avantajos pentru studml limbii române în stadiul actual al cunoştinţelor să insistăm asupra rolului dominator al f uncţiei, socotind că în felul acesta ne plasăm mai aproape de ceea ce ne-am obişnuit să numim în ultimele decenii „cultivarea limbii ro-. mâne". Capitolul 1 PROPOZIŢII ŞI FRAZE De obicei, oamenii vorbesc folosind grupuri de cuvinte* nu cuvinte izolate. Să privim cu atenţie cîteva asemenea grupuri: (A) (1) Am pe masă... (2) Lenea e... (3) Vasile şi-a păstrat... - (4) Daţi-mi... (5) Băieţii au parcurs... (B) Am pe masă un vas de flori. Lenea e cucoană mare. Vasile şi-a păstrat calmul. Daţi-mi un kilogram de mere. Băieţii au parcurs pe jos un drum foarte lung. Grupurile din coloana (A) nu au înţeles clar, pe cînd cele din coloana (B) au. Acestea din urmă sînt propoziţii. Să luăm acum în discuţie seria de propoziţii subliniate din exemplele de mai jos care fac parte din dialoguri curente j (1) — Cînd plecaţi? ' f — Mîine. (2) — Mă cunoaşteţi? — Da. (3) — Cine lipseşte? — Ionesc-u. (4) — Alo ! — Da! Cine e la telefon? (5) — Aveţi sticle de lampă? — Nul — Dar calendare? — Nici! — Atunci... ce magazin e ăsta? — Farmacie / 11 Cuvintele: mîine, da, Jonescu, alo, nu, dar calendare, nici; 'armacia sînt tot propoziţii, fiindcă au înţeles clar în situaţiile in care au fost rostite, însemnînd, de fapt : (1) Mîine (plecăm). (2) Da, (vă cunosc). (3) Ionescu (lipseşte). (4) Alo! (mă auziţi?). (5) Nu (avem sticle de lampă!). Dar calendare (aveţi) ? Nici (calendare nu avem)! (Magazinul ăsta este) farmacie! O propoziţie — un singur predicat. Să cercetăm mai de aproape propoziţia Vasile şi-a păstiai ţalmul. Ea ne spune că persoana numită Vasile a făcut ceva (şi-a păstrai calmul). Cuvihtele care ne dau de ştire că o persoană, o fiinţă sân un lucru fac ceva, sînt predicate. .... Să luăm acum propoziţia Lenea e cucoană mare. Grupul de cuvinte e cucoană (mare) arată ce este lenea. Dacă am fi spus Lenea este ruşinoasă, este ruşinoasă ar fi arătat cum este lenea. .. Cuvintele sau grupurile de cuvinte care arată ce este sau cum este ceva sau cineva sînt tot predicate, atunci cînd este (era, a fost, va fi etc.) se exprimă sau se subînţelege. Să vedem, în sfîrşit> propoziţia Am pe masă un vas de flori. Din ea aflăm că (eu, cel care vorbesc) ani pe masă ceva. Grupul de cuvinte am pe masă conţine predicatul am. Lucrul, persoana, fiinţa etc. despre care predicatul spune ceva pot să nu întreprindă nici o acţiune în propoziţie, ci să fie, să stea, să doarmă, să aibă ceva etc. în gramatică se spune, totuşi, că ele fac ceva. Dar nu numai în gramatică. în vorbirea de toate zilele, la o întrebare ca Ce face tata?, se poate răspunde: „Stă în pat", sau „Are de lucru"; sau „Este în concediu" etc. Prin urmare, predicatul este cuvîntul sau grupul de cuvinte Care arată ce face, ce este sau cum este lucrul» persoana, fiinţa, la care se referă propoziţia. în limba română, o propoziţie are totdeauna un predicat şi numai unul, chiar atunci cînd el este numai gîndit. Această regulă se respectă şi în cazuri ca: Fata moşului era frumoasă, harnică şi înţeleaptă; cuvintele era frumoasăi harnică şi înţeleaptă formează un singur predicat, fiindcă se referă împreună la fata (moşului), arătînd cum era ea. Regula amintită funcţionează şi atunci cînd predicatul este numai gîndit, ca în: Cu ce treburi pe la noi? Dacă predicatul ar fi fost şi rostit, propoziţia ar fi fost : Cu ce treburi aţi venit (sau vii, sau veniţi) pe la noi ? Un predicat + mai multe subiecte == o singură propoziţie. Lucrul, persoana, fiinţa, ideea etc. despre care predicatul spune că fac ceva, că sînt ceva sau cineva ori că sînt într-un anumit fel se numesc subiect Fata (moşului)- din propoziţia de mai sus este un grup de cuvinte care conţine subiectul fata. într-o propoziţie ca N-are acum timp de plimbare, subiectul despre care predicatul are spune geva,-este o persoană (el sau ea), dar ea nu este numită; * " O propoziţie nu poate să aibă decît un predicat şi numai unul, dar mai multe subiecte) de exemplu: Găina* raţa domestică, curcanul şi bibilica au pierdut deprinderea de a zbura. Condiţia este ca predicatul să spună ceva despre toate 'subiectele la care se referă, luate împreună. Două sau măi multe predicate = o frază. Să luăm următoarele construcţii: (1) Cîinii latră, caravana trece. (2) Culegeţi flori şi dăruiţi-le din toată inima. (3) S-ar scălda băiatul, dar se teme că e prea rece apa, în fiecare dintre construcţiile (1) — (3) sînt două sau trei predicate, deci două sau trei propoziţii, dar unite într-un tot prin înţelesul lor. Acestui „tot" îi spunem f r a z a; 13. Definiţia propoziţiei! Propoziţia este un grup de cuvinte sau un cuvînt cu înţeles clar, avînd un singur predicat {exprimat oii gîndit). Definiţia frazei* Fraza este un grup de cuvinte cu haţdes clar avînd cel puţin două predicate {exprimate ori gîndite). Capitolul 2 FELURILE PROPOZIŢIILOR e.l FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ ÎNŢELESUL LOR Numărul de propoziţii formate de fiecare dintre noi în cursul vieţii este atît de mare, încît nu poate fi socotit* insă tipurile în care aceste propoziţii intră ca în nişte tipare sînt foarte puţine. Să comparăm între ele propoziţiile de mai joşi (1) Pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui. (2) Unde este strada Blănari? (3) Deschide uşa! (4) Ce frumos apus de soare î (5) Să mai aştepte, oare? Propoziţia (1) se numeşte a s e r t i v ă. La fel ca ea sînt sute şi mii de propoziţii din diversele domenii ale vieţii. De exemplu: Tuberculoza se vindeca astăzi definitiv. Ţepii unor cactuşi sînt f runze modificate. Petrolul se distilează în rafinării. Apa conţine săruri minerale şi microorganisme. Ceasornicul măsoară timpul. Toamna se numără bobocii. Nimeni nu-şi cunoaşte sfîrşituk Mama face plăcinte.; etc. Propoziţia (2) se numeşte interogativă. La fel ca ea sînt toate propoziţiile prin care se întreabă ceva* Aţi citit cartea aceasta? Cine a scris-o? Nu mi-ai găsit stiloul pe undeva? Ce doriţi? încotro? Propoziţia (3) se numeşte imperativă. Ea poate fii a) imperat ivă propriu-zisă, care exprimă un ordin, o poruncă: Lasă pisica in pace / Băgaţi-vă minţile in cap! Staţi pe loc! Nu mişcat b) hortativă, care exprimă un îndemn, o rugăminte: (Hai) să mergem la ştrand ! Poftiii la masă / Să ne apucăm de lucru / Spune?ne, bunico, o poveste f 15 Propoziţia care exprimă o dorinţă se numeşte optativă: 'Aş. mânca ceva dulce ! N-ai vrea tu acum, pe căldura asta un sirop de la gheaţă? Jelui-m-aş codrului! Propoziţia (4) este exclamativă. Ea indică o stare sufletească de admiraţie, de încîntare, de repulsie, o suferinţă; o compasiune etc.: (PIU,) frumos căţel! Ce miros îmbătător 1 (Uf,) ce căldură! Teribilă îmbulzeală! (Vai,) ce mă doare capul! ' Propozifiă (5) este dubitativă, exprimînd şovăiala. De cele mai multe ori, ea cuprinde o negaţie: Să plece, să nu plece...; Să fi intrat, să nu fi intrat...; Să spună, să nu spună... / etc., flar şi (fără negaţia nu): Să plece, să r amin aSă fi intrat, să fi aşteptat e£c,. .Aceste propoziţii .pot fi afirmative sau negative: felul propo¬ âf itm at ivă: negativă: ziţiei ÂSERTIVĂ3 Trenul a plecat Trenul nu a plecat la Ia timp. timp. INTEROGATIVA: Aţi citit pe N-aţi citit pe Arghezi? Arghezi? IMPERATIVĂ: a. propriu-zisă Deschideţi uşa! Nu deschideţi uşa! b. hortativăi Spune-he poves¬ Nune spmie povestea! tea! OPTATIVĂ: Aş pleca după? N-aş pleca după* amiază. amiază. EXCLAMATIVĂ: Cît a mai suferit, Cît n-a suferit, săra¬ săracul! cul ! * 2.2 FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ STRUCTURA LOR O propoziţie poate să fie exprimată numai prin subiect — ca în cazul: (— Cine lipseşte?) — Ionescu!; numai prin predicat, de exemplu: (— Unde este Ionescu?) — Lipseşte! Iftativa^^rmativălamativa ne6abvă are acelaşi înţeles cu exclam sau, numai printr-o parte care nu este nici subiect, nici predicat: (— Cînd vă întoarceţi?) — Marţi! Ea poate sâ fie însă exprimată atît prin subiect cit şi prin predicaţi -Calul f uge. Vine toamna sau poate să conţină şi alte părţii Calul acesta f uge. ca săgeata. în curînd vine toamna cenuşie. Subiectul şi predicatul sînt numite părţi pr incip a 1 e# iar propoziţia alcătuită numai din ele, propoziţie s i m p I ă. Cînd este formată din subiect şi predicat, şi amîndoua sînţ exprimate, ea este o propoziţie simplă şi completă, iar cînd îi lipseşte una dintre cele două părţi, ea este simplă, dar incompletă sau e 1 i p t i c ă. Propoziţia cu subiectul şi predicatul exprimate, dâr şi cu alte părţi, care se numesc secundare, este o' propoziţie dezvoltată. Dacă are numai părţi secundare, ea este socotită — de asemenea — propoziţie dezvoltată, deşi nu are uneori decît un singur cuvînt; de exemplu; — Marţi în aceste condiţii, ea este o propoziţie dezvoltată şi, în acelaşi timp, eliptică. 2.3 FELURILE PROPOZIŢIILOR DUPĂ FUNCŢIA LOR Funcţia generală a unei propoziţii constă din legăturile ei cu altă propoziţie. Să luăm următoarele exemple: (1) Toamna se numără bobocii. (2) Ţara piere şi baba se piaptănă. (3) Clinele care latră nu muşcă. (4) Tînărul bate încet la uşă. Aşteaptă liniştit. Se aude,' în sfîrşit, zgomot de paşi. (5) Tînărul bate încet la uşă şi aşteaptă liniştit pînă se aude, în sfîrşit, zgomot de paşi. Propoziţia (1) nu este legată de altă propoziţie, nu depinde de alta şi nici nu face pe alta să depindă de ea. Ea este i n d e* p e n d e n t ă, de sine stătătoare. Propoziţiile din fraza (2) nu mai pot fi considerate înde-ş pendente. Deşi nu depind una de cealaltă, ele sînt însă a s Or ciate într-o frază cu ajutorul unei conjuncţii. în fraza (3), propoziţia care latră nu muşcă depinde de substantivul cîinele. Ea este o propoziţie dependentă. In fraza (4) avem o înşirare de propoziţii independente în ordinea desfăşurârii evenimentelor^ pe dud în fraza (5), ultimele două propoziţii au fost schimbate în dependente. Prin urmare, propoziţiile se împart după funcţia lor gene-: rală atit In frază, cît şi în afara frazei, în: a) independente* b) dependente, c) asociate. Propoziţiile se mai pot împărţi şi după tipul de frază din care fac parte. Există două tipuri de frază: fraza formată din două sau mai multe propoziţii asociate ca (2), cărora K se spune în această situaţie propoziţii c o o r d o n a t e, iar frazei astfel alcătuite, fraza formată prin coordonare. Celălalt tip de frază (3) şi (5) conţine în mod obligatoriu una sau mai multe propoziţii dependente, care se numesc şi s u b o r d o n a t e, iar frazei cu una sau mai multe subor^ donate i se spune frază formată prin subordonare. într-o asemenea frază, propoziţiile subordonate depind de o propoziţie oarecare — numită regentă. în fraza: Nu mai ştia ce să facă propoziţia ce să facă depinde de nu mai ştia care este regenta ei. O propoziţie regentă poate să fie ea însăşi subordonată alteia, ca în exemplul următor: Nu mai ştia ce să facă să-l împace. k Nu mai ştia este regenta propoziţiei imediat următoare: ce să facă. Aceasta, Ia rîndul ei, deşi subordonată, este regenta celei care vine imediat după ea: să-l împace, singura care rămîne numai subordonată în fraza luată în discuţie. Altă împărţire a propoziţiilor după funcţiile lor în frază se bazează pe ideea-că unele au rolul principal, şi acestora li se spune p r i n c i p a 1 e, iar altele au rol secundar, şi acestora H se spune secundare. în fraza: ^ Nu med ştia ce să facă să-l împace propoziţia nu mai ştia este principală (şi regentă)? ce sa facă este secundară (şi regentă), iar &ă-l împace este tot secundară (dar nu şi regentă). împărţirea în principale şi secundare nu ţine seama de celelalte funcţii ale propoziţiilor, ci se adaugă la ele. De aceea, o principală poate să fie şi regentă, o secundară poate să fie regentă, dar şi subordonată. O principala nu Poate să fie însă subordonată şi nici invers. Prin urmare, cînd într-o frază formată prin subordonare găsim propoziţii care nu sînt subordonate în nici un fel altera, ştim că ele sînt principale. Capitolul 3 PĂRŢILE DE VORBIRE In vorbire şi în scris se folosesc mii de cuvinte diferite. Privindu-le mai de aproape, observăm că, deşi sînt foarte diferite, ele au totuşi şi asemănări. Unele sînt nume de lucruri, de fiinţe, de însuşiri, altele de acţiuni, unele sînt numai cuvinte de legătură, unele stau totdeauna numai într-o anumită poziţie faţă de celelalte, altele îşi schimbă locul. Unele au multe forme, altele numai una. Pornind de la astfel de asemănări, ele pot să fie grupate în clase şi, în loc de mii de cuvinte, vom avea numai cîteva clase cu una sau mai multe trăsături comune. Acestor clase li s-a dat numele de p ărţi de vorbire. Cîştigul realizat prin gruparea cuvintelor în părţi de vorbire constă în faptul că ceea ce se; înţîmplă cu un membru al unei clase, se întîmplă în principiu; cu toţi membrii ei. Cuvintele limbii române se grupează în 10 clase sau; părţi de vorbire: 1. Clasa substantivelor sau substantivul .2. Clasa adjectivelor sau adjectivul S. Clasa numeralelor sau numeralul 4. Clasa pronumelor sau pronumele 5. Clasa articolelor sau articolul 6. Clasa verbelor sau verbul 7. Clasa adverbelor sau adverbul 8. Clasa prepoziţiilor sau prepoziţia 9. Clasa conjuncţiilor sau conjuncţia 10. Clasa interjecţiilor sau interjecţia. io 3.1 Clasa .SUBSTANTIVELOR cuprinde cuvinte car® denumesc lucruri, fiinţe, persoane, însuşiri, colectivităţi, eve<5 nimente etc. Pentru a stabili dacă un cuvînt este substantiv* se pun întrebările: — Ce este acesta sau aceasta? — Cine este acesta sau aceasta? Răspunsul obţinut este obligatoriu un substantiv. 3.2‘ Clasa ADJECTIVELOR cuprinde cuvinte care însoţesc substantivele şi adaugă ceva la înţelesul acestora. Adjectivele răspund la trei întrebări: a. Cum este... (substantivul)? Cum este apa? (Este) rece (sau calda sau limpede sau adinei ete.). La întrebarea de mai sus nu răspund însă toate adjectivele. Astfel, în grupul această carte, această esţe adjectiv, dar nu răspunde la „Cum este cartea?", ci la întrebarea: b. Care... (substantivul)? Care carte? Aceasta, aceea, asta, aia, cealaltă (carte) etc. Nici la întrebarea b nu răspund toate celelalte adjective. De exemplu, în grupul zahăr mult avem un adjectiv, pe muU. El nu poate fi obţinut ca răspuns la întrebarea b, ci la a treiâ întrebare : c. Cît, cită, cîţi, cîte... (substantivul) ? Cit zahăr? Mult, puţin. Cîţi inşi? Mulţi, puţini, nenumăraţi etc. (Răspunsul nu trebuie să fie însă un număr precis !}t; 3.3 Clasa NUMERALELOR este formată dîn cuvinte care exprimă un număr precis: unu, una, o, doi, două, trei} (o) sută, o sută douăzeci şi cinci, (o) mie, (un) milion> (două) miliarde etc., primul, al doilea, a doua, al (o) suteleai a (o) suta etc., (o) miime, (o) cincime etc. Numeralul răspunde la una din întrebările: cît, ctia? cîţi, cîte puse unui substantiv: Cît diţitr-un întreg? Trei pătrimi. A cine ea parte. Cîţi (substantivul)? Cîţi inşi 7 Patru! şi la întrebările: Al cîtelea (substantivul)? A cita (substari* tivul)? De cîte ori? Cîţi, cîte? • Notă. Numeralul seamănă foarte bine cu adjectivul. De aceea. în gramaticile unor limbi străine, el este numit 21 adjectiv al cantităţii sau cantitativ. în limba română, numeralul nu poate fi inclus printre adjective, pentru că o parte din el se comportă ca substantivele (şi unele numerale sînt, de fapt, substantive), compară, de ex. un grup de cuvinte ca o grămadă de cărţi şi douăzeci de cărţi. 5.4 Clasa PRONUMELQR este formată din cuvinte *are au rolul de a ţine locul substantivului: eu, tu, el etc., meu, tău, său etc., acesta, aceasta etc., cine, oricine, ce, cineva, ceva etc. Unele pronume nu fac într-adevăr decît să ţină locul substantivului, altele indică şi ceva în plus. Acesta, de exemplu, ţine locul unui nume de obiect sau de persoană şi în acelaşi timp arată că obiectul sau persoana se află apro ape de vorbitor, acela ţine locul unei persoane sau al unui lucru aflate departe de vorbitor, cine, ce etc. ţin locul unui obiect, fiinţe, persoane necunoscute sau intenţionat nedefinite de vorbitor etc. 8.5 Clasa ARTICOLELOR. Articolul este uneori un cuvînt, alteori, nu. Cînd spunem, de exemplu: Astăzi este o rf frumoasă, punem înaintea lui zi cuvîntul o, dar nu pentru ca să numărăm zilele, ci 'pentru a arăta că una dintre ele, cea de astăzi, este frumoasă. Cuvîntul o este articol. Tot astfel, în A fost odată un moş şi-o babă, un şi o sînt articole, căci cu ele nu începem să numărăm şi nici să arătăm că este vorba despre moşul sau baba cu nr. 1, ci despre un moş oarecare şi o babă oarecare. Să comparăm acum cuvîntul creion dintr-o propoziţie ca N-am creion (am numai pix) cu acelaşi substantiv din Creionul acesta este bine ascuţit\ Creim nu are articol, creionul însă are. Articolul lui este 4, dar 4 nu este un cuvînt. 8.6 Clasa VERBELOR cuprinde cuvinte care arată că diversele obiecte (lucruri, fiinţe, persoane etc.) fac ceva: sînt, se mişcă, gîndesc, mănîncă, dorm, muncesc, lenevesc, se ceartă etc. Pentru a vedea dacă un cuvînt este verb, punem între-bâţea: Ce f ape? la substantiv sau la pronume, iar cînd nu avem această posibilitate, punem întrebarea: Ce se întîmplă (aici, 22 acolo etc.)?, la care putem primi răspunsuri ca: arde, plouă, fulgeră, se întunecă, dar şi ca se face (curăţenie), se munceşte etc. 8.7 Clasa ADVERBELOR. Adverbul este un însoţitor al verbului, la înţelesul căruia adaugă ceva: (citeşU) mult, (zboară) sus, (merge) agale. în general, el indică împrejurările în care se petrece lucrarea verbului. Unele adverbe s-au specializat ca auxiliare ale adjectivelor şi altor adverbe: mai frumos, foarte frumoasă, mai bine, tare bine etc. 3.8 Clasa PREPOZIŢIILOR. Prepoziţiile sînt cuvinte care leagă substantivele şi pronumele de verbe, substantivele între ele, dar nu şi verbele între ele; de exemplu: merge (verb) spre casă (substantiv), alunecă pe şine (substantiv), vorbeşte (verb) cu el (pronume), cel despre care se vorbeşte, ceas de mînă, călimară cu cerneală, struguri din vie etc. Prepoziţia stă totdeauna înaintea substantivului sau cuvintelor pe care le leagă. 8.9 Clasa CONJUNCŢIILOR. Conjuncţiile sînt cii* vinte care leagă între ele propoziţii, verbe, adjective, adverbe,-substantive: Nu bea, nici nu mănîncă. Văzînd şi făcînd• Bun sau rău. 0 fată şi un băiat. etc. 3:10 Clasa INTERJECŢIILOR. Interjecţiile sînt strigăte, ţipete, suspinuri, mormăieli, zgomote reproduse cu ajutorul sunetelor articulate: ah!, of!, vai!, hăis!, cea! ptyrunii!, hm! hîrşt!, pleosc!, trosc! etc. Ele sînt cuvinte numai în măsura în care sînt formate din sunete vorbite* 8.11 PĂRŢI DE VORBIRE FLEXIBILE ŞI PĂRŢI DE VORBIRE NEFLEXIBILE Primele 7 părţi de vorbire din tabloul nostru au calitatea de a se modifica în cursul vorbirii după anumite reguli. Această calitate se numeşte flexiune, iar cuvintele care o au sînt flexibile. Celelalte 3 părţi de vorbire (prepoziţia, n * 23 conjuncţia şi interjecţia) du au această calitate. Ele sînt ne-fle^cib ile. 8.12 NUMELE ŞI VERBUL' Primele 5 părţi de vorbire din acelaşi tablou au multe reguli de flexiune comune, deosebite de cele ale verbului. Din această cauză, ele mai sînt numite de unele gramatici şi nume. Se ajunge astfel la două categorii mari care se deosebesc prin flexiunea lor: numele şi verbu-1. După alte gramatici, pronumele ar trebui distins de restul părţilor de vorbire flexibile, care s-ar împărţi în nume/ pronume şi verb. • Notă. împărţirea cuvintelor în modul arătat are avan* tajul de-a sublinia asemănările şi deosebirile de flexiune dintre nume şi verb sau dintre nume, pronume şi verb;, Ea dă naştere, însă, şi la unele confuzii. Adverbul, de exemplu, deşi are reguu de flexiune asemănătoare cu ale adjectivului, nu poate fi cuprins nici în categoria numelui, nici în aceea a pronumelui şi cu atît mai puţin în a verbului. Capitolul 4 SUBSTANTIVUL Substantivul este numele a ceva sau al cuiva: alamă Bucureşti, ceas, cal, curaj, Ion, muncă, Maria, repetiţie, rîu, student, varză, zel etc. De obicei, el este un singur cuvînt. Există însă şi substantive compuse din două, trei sau mai multe cuvinte, ca: apă tare. Bucureştii Noi, floarea soarelui, gura leului, Valea Largă, sare de lămîie, Bolintinul din Vale, nu-mă-nita etc.* 4.1 echivalentele substantivului în propoziţii şi în fraze, şi alte cuvinte, grupuri de cuvinte sau chiar propoziţii întregi îndeplinesc adesea rolul de substantiv. Ele sînt echivalentele substantivului, în această situaţie pot să fie: 1. Pronumele: Ea studiază medicina.' (Ea = o persoană feminină: Ana, Maria etc.) Te-a căutat cineva. (Cineva = o persoană). Ce ţi-am povestit, rămîne între noi, (Ce = po-r vestea; noi = persoanele în cauză). £. Adjectivul: Leneşul mai mult aleargă. (Leneşul = omul cel leneş). B. Numeralul: A luat doi zece la latină. (Zece = nota zece). Scriem trei pe cinci. (Trei = cifra treij cinci. = cifra cinci). 4. Verbul: A greşi este omeneşte. (Faptul de a greşi). Fotografiatul interzis! (Faptul de a fotografia). Ieşirea prin uşa a doua! (Ieşirea = locul do ieşire). 25 5. Adverbul: Agale este inversul lui repede. (Agale = ad- verbul agale; repede = adverbul „repede"). Mai este un cuvînt de comparaţie. (Mai — adverbul „mai"). 6. Articolul: Al din „al doilea" este articol. (Al = articolul „al"). 7. Prepoziţia: Pe este frecvent în româneşte. (Pe — pre« poziţia „pe"). Deasupra se foloseşte şi ca adverb. (Deasupra — prepoziţia „deasupra").) 8. Conjuncţia: Cu dacă şi dar, nu faci mare ispravă (Dacă — faptul de a spune „dacă"! dar — faptul de a opune „dar"). 9. Interjecţia: Cînta un lăutar mai mult în o furi decît în versuri. 10. O propoziţie întreagă: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Plăcerea era să se găsească o soluţie con-. venabilă pentru toată lumea. Nu mai ştia încotro merge. îşi dădea seama cu cine are de-a face. 11. Un citat i „Nişte răi şi nişte fatneni"- este din Scrisoa? rea III. „Opera deschisă" este o formulă a poeticii moderne. • • N o t ă. Cu excepţia pronumelui care îndeplineşte în mod obişnuit funcţiile substantivului, fiind un înlocuitor al' acestuia, celelalte părţi de vorbire au rol de substantiv In mod mai mult ori mai puţin accidental. Se vede de altminteri că ^ echivalentele substantivului de la 3, 5, 6; *7, 8 şi 11 şînt un fel de c i t a t e, care nu se pot dezvolta decît cu ajutorul unui substantiv propriu-zis (cifra „trei"| adverbul sau cuvîntul „agale" etc.). 26 12 FELURILE DE SUBSTANTIVE După conţinutul lor general, substantivele se pot grupa ţii patru categorii: 1) comune; 2) proprii; 3) abstracte; 4} colective. 4.2.1 Substantive comune şi substantive proprii Să luăm în discuţie două substantive: oraş şi Timişoara. Primul numeşte orice aşezare omenească de o anumită mărime şi cu o administraţie corespunzătoare. Al doilea^ Timişoara, numeşte o aşezare precisă din sud-vestul Romă-; niei, cu un specific propriu. Oraş este numele pentru noţiunea corespunzătoare, indiferent de cum arată cutare oraş; prin urmare, o denumire generică, pe cînd Timişoara este denumirea unui oraş particular. Substantivul comun este, aşadar, numele pe care-1 dăm oricărui obiect dintr-o mulţime sau dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel. Substantivul (sau numele) propriu este numele unui obiect (lucru, fiinţă) particular. Nume proprii folosite ca substantive comune şi invers Să luăm în discuţie substantivele din următoarele proa poziţii: (1) Odiseea este una din marile opere literare ale antichfa taţii. (2) Călătoria a fost o adevărată odisee. (3) Nu mai fumează Carpaţi, nici Bucegi, nici Snagovi nici un fel de ţigări. în (2) şi (3) numele proprii Odiseea, Carpaţi, Bucegig Snagov nu mai sînt — ca substantivul Odiseea din (1) — nume proprii în adevărata accepţiune a cuvîntului, căci li se atri= buie rolul de substantive comune. Dimpotrivă, în propoziţiile de mai jos, unele nume au fost transformate din comune în proprii: (4) Satul din vale se numeşte Izvoarele, (5) Pe băiat îl cheamă Mielu. Ca Izvoarele şi Mielu sînt multe substantive comune devenite nume de locuri sau de persoane; de ex.: Berbecarug Curelaru, Dulgheri, FînfîneletEconomu, Geambaşu, Mătăsarig Moraru, Olaru, Popa, Piscul, Rotam, Şerbug Temelie^ Vărzaru etc. 27 Prin urmare, între substantivele comune şi cele proptii se fac numeroase treceri, cu deosebire de la cele comune la cele proprii. Odată cu aceste treceri, substantivele comune îşi schimbă comportarea gramaticală, căci' spunem, de ex.: haina lui Curelaru, dar haina curelarul'ui. 4.2.2 Substantive abstracte Substantivele abstracte sînt: a) nume de însuşiri, calităţi, defecte: agerime, bunătatei făţărnicie, frumuseţe, lene, mărinimie, nerozie, prostie, răutate, urîţenie, vanitate, viclenie etc.; b) nume de stări, de situaţii: amorţeală, bucurie, fericire, plictiseală, sănătate, ură, boierie, robie, ticăloşie, plăcere, rătăcire, trai, veghe.etc.; . c^ nume de acţiuni: apărare, comportare, fugă, înrăutăţire, răcire, rătăcire, mers, plîns, adăpat, cusut etc. Substantivele abstracte se deosebesc de celelalte categorii de substantive prin faptul că denumesc obiecte care, de obicei, nu se numără. Cînd de la un substantiv abstract avem totuşi plural, acesta capătă de multe ori înţeles concret. Să se compare, bunătate cu bunătăţi, prostie cu prostii, viclenie cu viclenii etc. F o rm area substantivelor abstracte Substantivele abstracte se formează de la: a) adjective: ager — agerime, bun — bunătate, trist — tris* teţe, vesel — veselie, urît — urîţenie etc.; b) verbe: amorţi — amorţeală, birui — biruinţă, cuteza — cutezanţă, celebra — celebrare, dărui — dăruire, strînge — strînsură, trăi — trăire, veghea — veghe etc. • Notă. Foarte multe substantive abstracte nu sînt decît anumite forme ale verbului: apărare (apăra), comportare (comporta), dăruire (dărui),fericire (ferici),mers (merge)i plîns (plînge) etc. 4.2.3 Substantive colective Denumirile deTtotalităţi sau de grupuri de obiecte (lucrurli fiinţe, persoane) sînt substantive colective ca: ceată, ciur dăi 'grup, grupă, stol, turmă etc.; argăţime, argintărie, călărimei majoritate, minoritate, mulţime, muncitorime, omenire, brădet§ cuconet, f ăget, tineret, aluniş, mărăciniş, porumbişte etc. 28 Formarea substantivelor colective Substantivele colective se formează de la: a) adjective: muU — mulţime, prost pros ime; b) alte substantive: argint — 'argintărie, popă — popimet alun — aluniş, brad — brădel, porumb — porumbişte etc. • Notă. După cum se vede, stabilirea felurilor de substantive după conţinutul lor general propusă aici nu a urmărit realizarea unei simetrii. Abstractele nu au fost puse în opoziţie cu concretele, nici colectivele cu individualele — pentru bunul motiv că o asemenea simetrie nu prezintă interes gramatical. Nu am recurs nici la termenul apelative pentru substantivele comune, deşi el este frecvent utilizat în studiile de onomastică, unde este pus în opoziţie cu numele proprii. Capitolul 5 GENUL LA SUBSTANTIVE \ Gentil este o caracteristică sau o categorie gramaticală a substantivelor, adjectivelor, pronumelor, articolelor şi numeralelor. La substantiv, el se recunoaşte aşezînd înaintea acestuia una din perechile de cuvinte: (1) acest --- aceşti sau un --- doi (2) această --- aceste sau o --- două (8) acest --- aceste sau un --- două Substantivele care primesc perechea (1) se numesc masculine. Substantivele care primesc perechea (2) se numesc feminine. Substantivele care primesc perechea (3) se numesc neutre. între categoria gramaticală a genului şi sexul fiinţelor nu este o legătură obligatorie (de la substantiv la substantiv). O asemenea legătură există în româneşte, dar între totalitatea substantivelor nume de fiinţe şi primele două genuri, căci orice nume de fiinţă trebuie să fie de genul masculin sau feminin, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu sexul; gazdă, santinelă şi calfă sînt feminine, deşi denumesc sau pot denumi bărbaţi j canalie este feminin, chiar dacă se referă Ja un bărbat j nătăfleaţă poate fi feminin (o) sau masculin (un) după sexul persoanei căreia îi este atribuit etc. Inversul nu este însă adevărat. Un nume de lucru poate să fie masculin, feminin sau neutru, dar printre neutre figurează foarte puţine nume de fiinţe. 30 Prin urmare: MASCULINUL + FEMININUL conţin NUME DE FIINŢE şi NUME DE OBIECTE (neînsufleţite). NEUTRUL conţine — afară de cîteva substantive — numai NUME DE OBIECTE (neînsufleţite). 5.1 RECUNOAŞTEREA GENULUI DUPĂ TERMIai NAŢIILE SUBSTANTIVULUI \ Genul se poate recunoaşte şi după unele terminaţii. Astfel sînt feminine: a) substantivele terminate în -â, -eâ, -lâ şi -f* de ex. * basma para perdea ciulama albăstrea * nuia dambla căţea raia haimana cişmea zi • N o t ă: în -î există un singur cuvînt,zi; celelalte substans tive, puţine la număr, terminate în -i sînt masculine) de ex.: colibri, sau neutre: potpuri, taxi; b) substantivele terminate în -ă (cu excepţia hxipapă, popi9 tată, vlădică, vodă şi a unor nume proprii terminate în. -ică; de exemplu, Aurică) ; c) substantivele terminate în -are, -ere, -ire şi -îre provenita din verbe: apărare, cădere, trecere, iubire, coborîre etc.$ d) substantive terminate în -ătate, -etate, -itate: bunătate^ varietate, celebritate etc. j e) substantivele terminate în -iune (cu excepţia lui tăciune^ răpciune şi perciune); naţiune, pensiune, spurcăciune• urîciune etc.); fj substantivele terminate în -ie (cu excepţia lui bădiţi tataie şi a numelor lunilor anului care au această termla naţie): agie baie berărie bestie doctorie economie frînghie magazie pălărie stihie răgălie trestie salcie unghie stinghie vrabie etc 81 g) substantivele terminate în -o, -6, -ou şi -â sînt neutrei radio apropd birou ecou recto doinind cadou ferodou verso şevro carou mantou zero depou metrou Excepţie: flamingo, marabu — nume «are sînt masculine. ou atti panou tabâ tricou etc. de păsări exoticei Sînt masculine: h) substantivele terminate în -gfu boiangiu lefegiu camionagiu parlagiu geamgiu reclamagiu tinichigiu tutungiu etc. 5.1.1 Tabloul genurilor după terminaţii! Feminin Mase uliu Neutru Nr. Terminaţia neînsu¬ însufleţit neîn¬ însufleţit neînsufleţit fleţit sufleţit î. -â + + --- --- --- e. -eâ + + --- --- --- e. -iâ + --- --- --- --- A. ră + + --- (+) --- 5. re + + + + -ătate -etate + (+) -itate 6. . -are I f -ere 7-l -ire + --- --- *> [ -îre 8. -iune + --- --- --- --- 9. -ie + + (+) (+) --- 10. -i --- --- + + + 11. -i (+) --- --- + + 1-2. -0 --- --- (+) + 13. -6 --- --- --- +. 14. -u --- --- + + + 15. -ti - --- --- (+) + 16. -ou --- --- --- + 17. -giu - • + --- --- --- 18. consoană --- --- + + + Legendă: (4?) arată situaţiile excepţionale. 32 # N o t ă. Din acest tablou rezultă că substantivele terminate în -e pot fi de orice gen, ceea ce este exact; numai că masculinele şi neutrele în -e nu fac împreună mai mult de 40—50 de substantive, în timp ce femininele cu aceeaşi terminaţie sînt peste cîteva mii. 5.2 GENUL DUP ÎNŢELESUL GENERAL AL SUBSTANTIVELOR a. Numele zilelor săptămînii sînt feminine, indiferent de- terminaţie. b. Numele lunilor anului sînt masculine, indiferent de ter^ minaţie, deci şi cele în -ie, ca ianuarie, februarie etc. c. Numele literelor sînt masculine: un a, doi a; un be, doi bej un te, doi te etc. U. Nuniuie cili ciur sini masculine: un trei, doi trei etc. e. Cele mai multe nume de arbori, plante, flori sau legume terminate în -i, -u sau consoană sînt masculine: ardei cedru alun cais leuştean lămîi coriandru brad cireş mac* scai jugastru bujor ciulin morcov tei leandru cactus fag porumb Rămîn, totuşi, în afară: grîu, in, mei, orez, ovăz, pelin şi încă vreo cîteva. Unele, ca grîu, ovăz, sînt neutre; altele, ca orez, pelin, in, deşi greu de controlat, se încadrează tot între neutre. /. Cele mai multe nume de ocupaţii bărbăteşti sînt masculine. Excepţii fac: agă, calfă, călăuză, capuchehaie, gazdă,' santinelă etc., care sînt feminine# 5.3 SUBSTANTIVE DIFERITE SAU DIFERENŢIATE PENTRU CELE DOUĂ SEXE în multe situaţii este necesar ca substantivele să arate prin genul lor gramatical sexul fiinţelor. Acest lucru se face sau cu două cuvinte diferite sau forajînd un feminin de la masculinul corespunzător. 33 5.3.1 Masculinul şi feminimil exprimate * de două substantive diferite masculin. feminin masculin feminin trîntor albină - ţap capră armăsar iapă vier scroafă berbec oaie băiat fată bou vacă bărbat femeie cal iapă bărbat nevastă cerb căprioară frate soră cîine căţea ginere noră cotoi pisică moş babă motan pisică ^ om femeie porc scroafă tată mamă taur vacă unchi mătuşă 5.3.2 Feminine formate de la masculine , Femininele se formează de la masculine cu ajutorul unor Sufixe. Sufixele cel mai des utilizate în acest scop sînt: -ă, -că, -oaică, -iţă, -easă, -toare. Sînt formate cu sufixul ă: masculin feminin masculin feminin absolvent absolventă naş naşă bunic bunică nepot nepoată bursier bursieră socru • soacră contabil contabilă activist activistă cuscru cuscră chimist chimistă elev elevă violonist violonistă Sufixul -ă se adaugă pentru â forma femininul şi la unele' nume de locuitori, terminate la masculin în -ez: albanez albaneză olandez olandeză berlinez berlineză polonez poloneză etc, Fac excepţie: chinezoaică, franţuzoaică, englezoaică. 34 Sufixul -că se foloseşte pentru a forma feminine deî ia masculinele terminate în -«a care denumesc pe locuitorii^ unei ţări, ai unui oraş, ai unei provincii, ai unui sat etc.- De ex.: american americancă iranian iraniancă armean armeancă italian italiancă bănăţean bănăţeancă orăşean orăşeancă clujean elujeancă sătean săteancă egiptean egipteancă ţăran ţărancă fenician feniciancă vîlcean vîlceancă S u f i x u 1 -oaică formează femininul de la unele nume" de animale masculine: cerb cerb oaică şarpe şerpoaică iopurb iopuroaică tigru ti gr oaică leu leoaică urs ursoaică lup lupoaică zmeu zmeoaică etcĂ si de la nume de locuitori terminate în consoană» care i au aut alt sufix, de ex.: arab arăboaică sas săsoaică bulgar bulgăr oaică tătar tătăroaică ceh cehoaică sîrb sîrboaică grec grecoaică turc turcoaică rus rusoaică ungur unguroaică etc. • Tot cu acest sufix se formează şi femininele de la mascu-5 linele terminate în -gin: mahala giu-mahalagioaicăy tutungiu-* tutungioaică. i Cu sufixul -iţă se formează feminine în special de la nume de păsări şi de la nume de profesiuni sau ocupaţii masculinei baci băciţă păun păuniţă canar cănăriţă poştar poştăriţă casier casieriţă strungar / strungăriţă doctor doctoriţă sudor sudariţă hangiu hangiţă şcolar şcolăriţi 35 Cu sufixul -easă se formează feminine care au, după situaţie, fie înţelesul de „soţie a celui indicat de substantivul s masculin", fie înţelesul de „cea care face o lucrare": ban băneasă blănar blănăreasă bucătar bucătăreasă cîrciumar cîrciumăreasă colonel coloneleasă croitor croitoreasă diacon diaconeasă lăptar lăptăreasă preot preoteasă vornic vornic easă Cu sufixul -toare, feminin de la -tor, se formează substantive cu înţelesul general de „cea care face o lucrare": ascultător călător îngrijitor învăţător ascultătoare călătoare îngrijitoare învăţătoare lucrător muncitor ţesător vînzător lucrătoare muncitoare ţesătoare vînzătoa're ctc\ O caracteristică a acestor ultime substantive este faptul că toate pot fi şi adjective. 5.3.3 Masculine formate de la feminine Unele masculine se formează de la feminine cu ajutorul sufixelor -an şi -oi (acesta din urmă fiind perechea lui -oaie): ciocîrlie-ciocîrlany curcă-curcax\.y gtscă-gîscan9 barză-bărzoi, broască-broscoty cioară-cioroi, vulpe-vulpoi etc. 5.3.4 Sufixele înşirate mai sus nu se ataşează însă la orice fel de substantive. Multe substantive nu pot forma un feminin sau un masculin deosebit. De exemplu: albatros, bizon, bursuc, caras, crocodil, dinozaur, erete, furnică, inorog, lăstun, piţigoi, prepeliţă, privighetoare, rîs, sticlele, şoim, ştiucă, uliu, veveriţă, viezure etc; Unele gramatici numesc epicene substantivele care, deşi denumesc fiinţe, nu fac distincţie între sexe prin genul gramatical. 5.4 SUBSTANTIVE CU DOUĂ GENURI Există şirsubstantive cu două genuri. Iată cîteva dintre cele cu acelaşi înţeles la două genuri gramaticale: beretă-berete (feminin) faţă de beret-berete (neutru), acumula'or-acumulatoare (neutru), acumulator-acumulatori (masculin), bob-bobi (masculin), boabă-boabe (feminin). 5.4.1 Substantive cu două genuri şi cu înţelesuri diferite Următoarele substantive mai des utilizate au diferenţiat pe genuri: masculin cap-capi „conducător" corn-corni „nume de arbore'' colţ-roiţi ..dinte canin" cot-coţi „veche măsură de lungime" difuzor-difu zori „persoană care difuzează publicaţii (periodice)". element-elemenţi „unul părţile producătoare de electricitate dintr-o baterie sau dintr-un generator electric". muc-muci „scurgere mucoasă din nas". : ochi-ochi „organul vederii". înţelesul neutru cap-capete „extremitate a unui corp" cap-capuri „promontoriu" corn-coarne „concrescenţă pe, capul animalelor cornute". corn-cornuri „pîinişoară sau produs de patiserie în formă de semilună". coU-colturi „ungherul unei încăperi, vîrfnl unui obiect (cutie, ladă, tablou etc.)". cot-coate „îndoitura exterioară a braţului omenesc". cot-coturi „îndoitura în formă de unghi a unei ţevi, a unui burlan"; „meandră a unui curs de apă, sau a unui lac, a unei bălţi". difuzor-difuzoare „parte dintr-un aparat de difuzare a vorbirii prin radio". din element-elemente „corp chimic", „individ ca parte a unei colectivităţi". muc-mucuri „vîrful de sfoară al unei luminări"; „rămăşiţă de luminare sau de ţigară". ochi-ochiuri „ou întreg prăjit în tigaie"; „nod al unei împletituri"; „porţiunea dintre noduri a unei plase". 37 masculin neutru pas-paşi „spaţiul călcat cu o pas-pasuri „trecătoare în mun* singură mişcare a picioa- te", relor", rîs-rîşi „linx". rîs-rîsete „faptul de a rîde''. segment-segmenţi „piesă care segment-segmente „fragment, fragmentează un spaţiu parte sau porţiune dintr-un de mişcare dintr-un meca- întreg'', nism''. timp-timpi „unitate de timp-timpuri „vreme", măsurat ritmul-. tranzistor-tranzistori „elemen- tranzistor-tranzistoave „apara3 te electronice cu rol de te de radio-recepţie cu tram lămpi de radio''. zistori". 5-;S GENUL NUMELOR' PROPRII DE PERSOANĂ ' Numele proprii de persoană, mai ales prenumele, sînt bineînţeles mai totdeauna de genul masculin sau feminin, avînd aceleaşi terminaţii ca şi numele comune: Claudiur Claudia, Gabriel-Gabriela, Teodor-Teodora etc. în următoarele situaţii, genul gramatical nu corespunde însă cu terminaţia: a) la prenume de bărbaţi ca: Badea Horia Ieremia Luca Nichita Ilie Oprea Macarie Stoica Teodosie Toma etc. b) la prenumele de bărbaţi derivate cu sufixul feminin -lcă; Aurică Florică Marinică Costică Jenică Nică Bobrică Georgică Petrică Fănică Jenică Vasilică etc. c) la prenumele de bărbaţi derivate cu sufixul feminin -îţă: Bădiţă^ Gheorghiţă Mitriţă Tomiţă Dumitriţă Ioniţă- Niţă Tudoriţă etc* 38 d) la prenume de femei derivate cu^ufixe masculine: Corineli Dorinei, Floricel, Irinel, Mimicei, Lennş etc. Unele prenume mmmsc atît pertou bărbaţi cît şl pentru femei. De ex.: Dorinei, Dosi, Gabi, Gigi, Rene etc. Gentil lor gramatical (masculin ori feminin) nu se descoperă decît dacă se ştie căror persoane sînt atribuite aceste nume. • Notă. Prenumele din categoriile b şi c servesc de multe ori ca bază pentru formarea de noi feminine prin transa formarea terminaţiei -ă în -a: Aurica Ionica Gheorghiţa Dobrica Nica Icnită Fănica Dumitriţa Tudoriţa etc. 5:6 GENUL PERSONAL Datorită faptului că masculinele şi femininele care de? numesc persoane (nunie comune sau nume proprii) nu unele deosebiri faţă de substantivele masculine şi feminine care denumesc obiecte s-a considerat că ele ar trebui încadrate într-un gen gramatical subordonat âtit masculinului xtt p femininului, de fapt categoriei de substantive care denumesc fiinţe. Acestui subgen care riu există în mod independent i s-a dat numele de gen persoiml. El s-ar caracteriza prin: , 1) genitiv-dativ cu articolul la numele proprii de persoane ■' masculine: [lui Andrei, lui Constantin, lui Dumitru etc.J 2) vocativul în -ule la unele nume de animale folosite pentru persoane: boule ! măgarule.J dobitoculeletc.j 3) întrebuinţarea prepoziţiei |>e la acuzativ atît pentru substantive ca cele de sub 1), cît şi pentru substantive xa cele de sub 2) — pentru acestea din urmă, numai «Sud sînt asimilate cu numele de persoană. De exemplu: A întîlnit pe dobitocul de... 4) întrebuinţarea prepoziţiei de, precedată de al (alde) înaintea numelor proprii de persoană: alde YasiUi alde Ionescu sau, singură, în construcţii ca dobitocul ide Xj prostul de Ion, deşteptul de ispravnic, isteţul de copil etc. Trăsăturile de mai sus se explică însă suficient de %ine prin declinare, în general. De aceea, genul personal nu constn tuie — după părerea noastră — o subcategorie gramaticală a masculinului şi femininului substaittivefor care denumesc persoane sau fiinţe privite ca persoane. 39 Capitolul 6 NUMĂRUL LA SUBSTANTIVE între formele următoare ale aceluiaşi substantiv: artă-arte, fată-fete, burete-bureţi, mnlţime-mnliimi, cîine-cîini, dulap-dulapuri, sat-sate etc. deosebirea se datorează faptului că prima formă indică un singur obiect sau o singură totalitate de obiecte, iar a doua, mai multe obiecte sau mai multe totalităţi. Formele luate de substantiv pentru a arăta cînd este vorba despre un singur obiect sau o singură totalitate şi cînd este vorba despre mai multe reprezintă categoria gramaticală a numărului. Ea este alcătuită în limba română din singular si din plural. în calitate de categorie gramaticală, numărul este condiţionat pe de o parte de gen, pe de altă parte de el însuşi, pluralul fiind dependent de singular, iar uneori invers. 6.1 DESINENŢELE DE NUMĂR Pluralul se formează de la singular cu ajutorul desinenţelor. Singularul, fiind în relaţie cu pluralul, are şi el desinenţe. Astfel, substantivele masculine au la singular desinenţele: -e: burete, castravete, frate, ginere. etc.Ş -u: băietandru, bou, codru, ministru etc. Masculinele care se termină în consoană ca: boboc, covrig, sac, pantof, rotar, suedez, tătar, viţel etc. ca şi cele care se termină în -1: ardei, baboi, ochi, piţigoi nu au o desinenţă exprimată. 40 Se presupune însă câ ea există. De aceea, ea poartă numele de desinenţă zero. Femininele au la singular desinenţele! v -ă: albină, bunică, ceară, dungă, elevă, veveriţă etc.f -e: carte, directoare, minge, baie, femeie etc.f -â: baclava, ciulama, mucava, saca etc.) dar şi •eâ (şi în forma -iâ): acadea, canapea, stea, viiea, nulai raia etc.f -f: zi. N e ti t r e 1 e au la singular aceleaşi desinenţe ca şi mas* culinele: spate, roi, registru, cadou, dulap, accident etc. • Not ă. între terminaţii şi desinenţe sînt foarte mari deosebiri. Cea mai importantă constă în faptul că terminaţia este partea finală a oricărui cuvînt, scoasă de' noi în evidentă după necesităţi, pe cînd desinenţa apare numai la cuvintele flexibile. Terminaţiile nu au funcţii,-pe cînd desinenţele au totdeauna. Astfel, putem spune că un cuvînt ca substantivul neutru burghiu are terminaţia -iu, dar desinenţa lui este numai -u; putem spune că un masculin ca bursuc se termină în consoană, dar desinenţa lui este zero) în sfîrşit; putem spune că mătură se termină în -ură, dar desinenţa acestui feminin este numai -a. Terminaţiile cuvintelor se schimbă adesea sub influ* enţa desinenţelor şi invers. De aceea este necesar să folosim atît termenul desinenţă, cît şi pe cel de terminaţie. Pentru plural, limba română are trei desinenţe principale şi trei secundare. Desinenţele principale sînt: -e: albine, fete, sate, cuie etc. •1: cărţi, băi, covrigi, studii etc.f •uri: certuri, dulapuri, roiuri etc. Desinenţele secundare care apar numai pentru feminine sînt| -(a)le: baclavale, mucavale, sarmale etcj -(e)le: car antele, stele, nuiele etc.f -le: zile. • Notă. După cum se vede, singularul are 8 desinenţa' (împreună cu desinenţa zero), pe cînd pluralul are numai 41 6, dintre care 3 secundare. Acestea din urmă sânt (papile) gusta-. Uve, (simţ)* olfactiv etc. După cum se vede, este vorba de adjective din domeniul tehnicii şi al ştiinţei. Afară de ele, sînt şi în limbajul cult general adjectiva avtnd un mŞiilvc cam nu geamie comparaţia. Iată pe cele mai frecvente i absolut „care nu se poate compara, fără egal" capital „de cea mai mare importanţă, foarte impor¬ tant, cît se poate de important" complet „cît se poate de plin, plin pînă la ultima, pică* tură, pînă la ultima bucată, pînă la ultimul loc3 deplin „complet" definitiv 1 „adus sau ajuns la capăt, la ultima formă, la desftvlrşit J ultimul termen, la sfîrşit" enorm „cît se poate de mare" esenţial „care priveşte esenţa unui lucru" fundamental „de bază, de temelie" inferior „aflat dedesubt din punct de vedere ierarhic3 maxim „cel mai mare, foarte mare, cît se poate de mare3 minim „cel mai mic, foarte mic, cît se poate de mic3 optim „cel mai bun, foarte bun, cît se poate de bun3 perfect „desăvîrşit, definitiv3 prim „cel dintîi" principal „primul dintr-o serie prin importanţă3 rarisim „cel mai rar, foarte rar, deosebit de rar3 secundar sublim substanţial superior suprem ultim „al doilea dintr-o serie prin importanţă? „aflat pe treaptă cea mai înaltă a frumosului; a moralei etc.- „care face parte din însăşi substanţa lucrurilor2 „aflat din punct de vedere ierarhic deasupra* mai sus" „cel mai de sus, foarte sus, cît se poate de sus? „cel din urmă, foarte în urmă, cît se poate de în urmă, după care nu mai urmează altul2 9.7 COMPARAŢIA LA UNELE SUBSTANTIVE Unele substantive pot avea grade de comparaţie, de ex. I (1) Tînărul acesta este mai artist decît credeţi. (2) Un prozator bun este mai poet decît un poet slab. (3) Ţi-a fost mai prieten decît mulţi alţii. (4) Eşti foarte copil, dacă crezi tot ce ţi se spune. Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească un substantiv ca şă primească un grad de comparaţie este de a avea în con? ţinutul lui ideea unei însuşiri, de ex.! artist, bărboi, cetăţean; copil, derbedeu, escroc, femeie, lichea, moş, prieten etc. într-o situaţie asemănătoare sînt şi unele nume de animale folosite injurios la adresa oamenilor, ca bou, cîine, porc, vacă etc. (X este măi porc decît Y). 9.8 FALSA COMPARAŢIE Să luăm în discuţie următoarele exemple i. (1) Mai toii oamenii visează* (2) Ce aflase era mai nimic. (3) Venise mai mort de oboseală. Adjectivele tot, nimic şi mort fac parte din categoria celor care nu pot avea grade de comparaţie. Cu toate acestea, pro? poziţii ca cele de mai sus întîlnim în mod curent. Adjectivele amintite nu sînt însă la comparativul de superioritate în nici una dintre cele trei propoziţii, cum pare la prima vedere, căci mai toţi (oamenii) din (1) înseamnă de fapt aproape toţi (oa-: menii), mai nimic din (2) înseamnă aproape nimic iar mai mort din (3), aproape mort. Ceea ce induce în eroare este obişnuinţa 93 noastră de a lua pe mai în astfel de situaţii ca adverb de comparaţie. Dar adverbul mai are şi alte înţelesuri. Unul dintre ele este şi cel de aproape pe care îl întîlnim şi în construcţii ca mai, mai să nu te observ de atâta lume. 9.9 FORMAREA ADJECTIVELOR Există un număr de adjective de bază, numite şi prh mare şi un număr foarte mare de adjective formate prin derivare de la substantive, de la verbe şi de la alte adjective cu ajutorul sufixelor: -al, -ar, -aş, -at, -Ml, -esc, -eţ (-ăreţ), -Ist, -lu, -os, -tor, -uî. Aici luăm în discuţie numai pe cele for= mate de la substantive şi verbe. Adjective formate din substantive substantivul adjectivul substantivul adjectivul vamă vamal C.F.R. ceferist fugă fugar (priviri zeflemea zeflemist fugare) bucluc buclucaş aramă arămiu nărav nărăvaş cărămidă cărămiziu buză buzat mijloc mijlociu cer ceresc apă apos lume lumesc frică fricos Adjective formate din verbe verbul adjectivul locui locuibil iubi iubeţ, iubăreţ certa certăreţ sări săritor vătăma vătămător etc. La acestea se adaugă mulţimea de participii folosite ca adjectiv, de ex.: abătut, ars, copt, fermentat, fermecat, hotărîti iniţiat, întărit, lămurit, muncit, onorat, nesocotit, păcăliţi retras, sărăcit, terfelit, umblat etc. 9.10 DECLINAREA LA ADJECTIVELE CALIFICATIVE Adjectivele calificative se declină numai cînd însoţesc substantivele la care se referă, indiferent dacă se află lingă acestea sau sînt despărţite de ele printr-un cuvînt sau prin 94 mai multe cuvinte, de obicei, prinţr-un determinativ. în funcţie de poziţia faţă de substantiv, avem următoarele posibilităţii 1. Adjectivul calificativ stă imediat după substantiv, tipuli om bun sau omul bun, casă mare sau casa mare, băţ lung, băţul lung etc. &. Adjectivul calificativ stă după un determinativi aşezat el însuşi după substantiv, tipul: omul acesta bun, omul cel bun, poetul meu preferat, faţa aceea palidă, mina aceasta mică, exerciţiul tău zilnic etc. 8. Adjectivul calificativ stă imediat înainte de substantiv» tipul: bun om, bunul om, frumoasă fată, frumoasa fată, albastru cer, albastrul cer etc. 4. Adjectivul calificativ urmat de un determinativ stă împrea ună cu acesta înainte de substantiv, tipul: cunoscutul nostru scriitor, vechea noastră prietenie, frumosul tău vis etc. 5. Adjectivul calificativ precedat de un determinativ stă împreună cu acesta înainte de substantiv, tipul: al vostru drag părinte, a ta iubită mamă, al nostru scump pămînt, acest mare scriitor, acea frumoasă fată etc. 6. Un adjectiv calificativ stă imediat înainte şi altul imediat după substantiv; tipul: tînăr savant român, nouă ramură Industrială, important moment ştiinţific, marele savant clujean, noua ramură industrială, importantă convorbire politică. La toate tipurile cu adjectivele calificative masculine şi neutre plasate după substantiv, acestea nu-şi modifică forma de caz gramatical în cursul declinării (dar au singular şi plural). La toate tipurile cu adjectivele calificative plasate imediat înainte de substantiv, acestea se declină cu ajutorul articolului. La tipul 5, adjectivul calificativ îşi schimbă forma numai dacă este precedat de anumite determinative ca acesta (vezi.96). La tipul 6, ambele adjective îşi schimbă forma cînd sînt feminine. La tipurile cu adjectivul articulat aşezat înaintea substantivului, cazurile gramaticale sînt indicate de articol care nu apare şi la substantiv. 95 9.10.1 Declinarea tipului //om singulari fără articol singular-, cu N.A. (acest) om bun omul bun G.D. (acestui) om bun omului, bun V. om bun! --- N.A. băţ lung băţul lung G.D. (acestui) băţ lung băţului lung V, plural plural N.A. (aceşti) oameni buni oamenii buni G.D. (acestor) oameni buni oamenilor buni V, oameni buni! plural N.A. singular casă mare casele mar! G.D. (acestei/ case mari caselor mari y. ea»» 9.10.2 Declinarea tipului 2t poetul meu preferat singular N.A. poetul meu preferat G.D. poetului meu preferat V. — N.A. exerciţiul tău zilnic G.D. exerciţiului tău zilnic V. - N.A. faţa cea palidă G.D. feţei cele palide V. - 9.10.3 Declinarea tipului 3t singular fără articol N.A. (acest) bun prieten G.D. (acestui) bun prieten V. - N.A. (acest) albastru cer G.D. (acestui) albastru cer V. - N.A. (această) frumoasă fată G.D. (acestei) frumoase fete V, plural poeţii mei preferaţi poeţilor mei preferaţi exerciţiile tale zilnice exerciţiilor tale zilnice feţele cele palide feţelor cele (celor)* palide frumoasă fată: frumoasa fată singular cu articol bunul prieten bunului prieten bunule prieteni albastrul cer albastrului cer frumoasa fată frumoasei fete plural fără articol N.A. (aceşti) buni prieteni G.D. (acestor) buni prieteni V. - N.A. (aceste) albastre ceruri G.D. (acestor) albastre ceruri V. - N.A. (aceste) frumoase fete G.D. (acestor) frumoase fete V. ~ plural cu articol bunii prieteni bunilor prieten! albastrele ceruri albastrelor ceruri frumoasele fete frumoaselor fete 9.10.4 Declinarea tipului 4s minunatul tău vis singular plural. N.A. cunoscutul nostru scriitor cunoscuţii noştri scriitor! G.D. cunoscutului nostru scriitor cunoscuţilor noştri scrii# tori V. N.A. minunatul tău vis G.D. minunatului tău vis V. - N.A. vechea noastră prietenie G.D. vechii noastre prietenii V. - 9.10.3 Declinarea tipului 3 singular N.A. (acest) al vostru drag părinte G.D. (acestui) al vostru drag părinte V. — N.A. (acest) mare scriitor G.D. (acestui) mare scriitor V. — N.A. acea îndrăzneaţă idee G.D. acelei îndrăzneţe idei V. minunatele tale visuri minunatelor tale visuri vechile noastre prieteni! vechilor noastre prietenii ; al vostru drag părinte plural (aceşti) ai voştri dragi pă* rinţi (acestor) ai voştri dragi părinţi (aceşti) mari scriitor! (acestor) mari scriitori acele îndrăzneţe idei acelor îndrăzneţe idei 97 * — Gramatica de bază a limbii româno N.A. G.D. V. oricare spumos val oricărui spumos val oricare spumoase valuri oricăror spumoase valuri 9.10.6 Declinarea tipului 6: tînărul savant român singular plural N.A. (acest) tînăr savant român (aceşti) tineri savanţi ros mâni G.D. (acestui) tînăr savant (acestor) tineri savanţi român ? români V. tinere savant român! tineri savanţi români! N.A. tînărul savant român tinerii savanţi români G.D. tînărului savant român tinerilor savanţi români V. - - N.A. (acest) remarcabil studiu (aceste) remarcabile studii economic economice G.D. (acestui) remarcabil studiu (-»cestor) remarcabile studii economic economice V. - - N.A. remarcabilul studiu econo- remarcabilele studii ecos nomic nomice G.D. remarcabilului studiu eco- remarcabilelor studii economic nomice V. - - N.A. (această) nouă ramură in- (aceste) noi ramuri indus*: dustrială triale G.D. (acestei) noi ramuri indus- (acestor) noi ramuri indusa * triale triale V. - - N.A. noua ramură industrială noile ramuri industriale G.D. noii ramuri industriale noilor ramuri industriale V. - - 9.11 ECHIVALENTELE ADJECTIVULUI 1. în propoziţie Adjectivul poate fi echivalat într-o propoziţie de un grup de cuvinte, de ex.: (1) Acesta este Ionică fără frică. (2) Au alergat pe un drum cu bolovani. (3) îi vorbea mereu de dragostea lui de fiu. 98 (4) Se vede o zare de foc. Grupurile de cuvinte care, fără a fi propoziţii, au înţeles de adjectiv se numesc locuţiuni (adică expresii) adjectivale. Locuţiunile adjectivale sînt atributele substantivului la care se referă. Ele au rolul de a nuanţa exprimarea, mai ales atunci cînd nu există un adjectiv care să redea cu aceeaşi precizie ideea din locuţiuni. Astfel, Ionică fără frică ar putea să apară şi sub forma Ionică cel curajos sau Ionică cel îndrăzneţ sau Ionică îndrăzneţul; dar locuţiunea fără frică pune altfel în lumină curajul lui Ionică. Alteori este preferată locuţiunea, fiindcă un adjectiv nu se mai află în uz: dragostea lui de fiu, de ex., ar putea să se exprime şi prin dragostea lui fiiască, dar adjectivul fiesc însemnînd „de fiu- nu se mai întrebuinţează astăzi aproape deloc. în sfîrşit, unele locuţiuni adjectivale nici nu au corespondent un adjectiv, de ex.l păr de culoarea abanosului (un adjectiv de la abanos nu există). 2. în frază în frază adjectivul poate să fie echivalat printr-o propo-3 ziţie. Să luăm în discuţie frazele: (1) Ideea voastră este aşa cum mi-am închipuit* (2) Găina care cîrîie seara, dimineaţa n-are ou. în (1), propoziţia subliniată este o predicativă I în (2); ea este o atnbutivă. Aşa cum mi-am închipuit din (1) joacă acelaşi rol ca un adjectiv, de ex., ca bună, f rumoasă, limpede, excelentă, proastă, rea, ciudată etc. în (2), care cîrîie este un atribut al substantivului găina, care se poate exprima şi el la nevoie printr-un adjectiv: cîrîitoare. 9.12 PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ CU ROL DE ADJECTIV Să luăm următoarele exemple? (1) Pădurea era cum o visasem eu, (2) Satul nu mai era (aşa) cum îl ştia din copilărie. (3) Să fie oare colegii lui chiar aşa cum îi înfăţişa acest om? (4) Ora este cît doriţi dumneavoastră / în cele patru fraze avem cîte o propoziţie predicai l i vă care corespunde unui adjectiv sau ideii de adjectiv? potrivit cu următoarea schemă generală: El (aceasta) este Ea (aceasta) era etc. etc. + CUMVA sau CÎT dezvoltate într-o propoziţie. 9.13 PROPOZIŢIA ATRIBUTIVĂ CU ROL DE ADj JECTIV într-o propoziţie, adjectivul este de cele mai multe ori atribut al unui substantiv: Şi-a cumpărat un ceas deşteptător* Vă recomand pe omul acesta. Dacă adjectivul atribut sau un echivalent al lui din cadrul propoziţiei este transformat într-o propoziţie, aceasta din urmă este o a t r ib u t i v ă, de ex.: (1) Şi-a cumpărat un ceas care să-l deştepte dimineaţa devreme. (2) Vă recomand pe omul despre care v-am vorbit. (3) Nu mai întîlnise o fiinţă care să-l impresioneze atîta. Propoziţii atributive calificat ive şi propoziţii atributive explicaţi ve Propoziţiile atributive sint după înţelesul lor de bază de două feluri: c alificative şi explicaţi ve. Astfel, în fraza: Găina care cîrîie seara, dimineaţa nu are ou, propoziţia care cîrîie seara este calificativă, pentru că ea arată că nu orice găină nu are ou dimineaţa, ci numai aceea care cîrîie seara. Precizarea adusă de propoziţia atributivă calificativă este strîns legată de înţelesul întregii fraze. în exemplele ante-; rioare (1—3), toate atributivele sînt calificative. Iată şi cîteva atributive explicative! (4) Omul, care este un animal social, îşi procură cele necesare vieţii prin muncă. (5) Cartea, care reprezintă rezultatul unei activităţi colective, a devenit astăzi un bun al tuturora. (6) De ceas, care indică timpul, este greu să te lipseşti. După cum se vede, atributivele explicative aduc şi ele o specificare, dar ea nu este strict necesară. Frazele (4—6) nu şi-ar schimba înţelesul dacă n-ar avea atributive, fiindcă acestea nu fac decît să atragă atenţia asupra unui lucru în general cunoscut. De aceea, ele se pun între virgule. Capitolul 10 NUMERALUL 10, t FELURILE DE NUMERALE Prin numeral exprimăm numărul, ordinea şi distribuţia obiectelor, potrivit cu cantitatea lor. Numeralul este d® 6 feluri: 1 cardinal; 2. ordinal; 3. fraefionar; 4. multiplicativ} 5 distributiv şi 6. colectiv. 10.1.1 Numeralul car din a-un, una, o ' doi, două trei zece douăzeci douăzeci şi unu douăzeci şi una treizeci treizeci şi unu treizeci şi una este numeralul de bază4 o sută o mie două sute o mie ş! mm r trei sute o mic şi una un milion două milioane un miliard două miliarde -sece miliarde treizeci miliarde treizeci de miliarde etc. Grupul de numerale• dintre rtn şi nouăsprezece se corn'?' portă ca un adjectiv determinativ dintre cele care stau obiB gatoriu înaintea substantivului, adică: doi oameni la fel ca: aceiaşi oameni doua fiori la fel ca: aceste flori trei degete la fel ca: fiecare deget Numeralele de la douăzeci mai departe se comportă ca substantivele, căci se construiesc în acelaşi fel, dar se aşază totdeauna înainte, ca şi cum ar fi adjective determinative» 101 Prepoziţia (Ie asigura legătura dintre numeral şi substam tivul care urinează: douăzeci de pruni o mie de nasturi douăzeci şi două de lăzi două mii de nuci treizeci şi una de zile o mie şi treizeci de caiete • Notă. Nurnele de cardinal dat acestui numeral se datorează faptului că el este numeralul de bază, după cum punctele cardinale sînt punctele de bază ale orientării în spaţiu. tNot ă. în vorbire, unele numerale cardinale se pronunţă prescurtat şi cu modificări, de ex.: unşfte, cinşpe, treişdoi, cinzeşiunu, şaişiunu (şaizeci şi unu) etc. 10.1:2 Numeralul ordinal sau numeralul aşezării în ordine Numeralul ordinal arată al cîtelea este un obiect dintr-o serie: primul, prima, al doilea, a doua... al noulea, a noua... al (o) sul ele a, a (o) suta, al (o) miilea, a (o) mia etc. Numeralul ordinal se poate plasa atît înainte cît şi după substantiv, afară de întîi, prim, primă (pentru care vezi mai jos). Avem, aşadar: masculin şi neutru al doilea cocor cocorul al doilea al treizeci şi cetăţeanul al umilea cetăţean treizeci şi mmulea al nouălea pa- pachetul al nouă-chet le a . Numeralele ordinale întîi, prim, primă Întîi se foloseşte ca numeral invariabil: călăreţul întîi, clasa întîi, regimentul întîi şi, ca variabil: clasa în-îi a, partea întîia. Cînd se află înaintea substantivului, el se articulează: întîii oameni, întîicle vorbe, întîiele sentimente. Prim, primă au flexiune ca orice adjectiv cu forme diferite pentru masculine şi feminine. Ele se întrebuinţează aproape exclusiv înaintea substantivului, de ex.: (acest) prim om, primul om; (această) primă schiţă, prima schiţă; (acest) prim sens, primul sens etc. %N o t ă. Cuvintele ca june-prim, tenor-prim fac excepţie numai în aparenţă, fiindcă, în fapt, ele sînt compuse. feminin a doua faţă faţa a doua a nouăspre- cartea a zecea .carte nouăsprezecea 102 10.1.3 Numeralul fracţionar Pentru exprimarea fracţiilor ordinare şi zecimale există numeralul fracţionar, care este derivat din cel cardinal cu ajutorul sufixului -ime: unime, doime, treime,... zecime sutime,...'miimc,... milionime etc. El este un substantiv şi se comportă în propoziţie ca atare. 10.1.4 Numeralul înmulţirii sau multiplicativ Numeralul multiplicativ este o formă compusă din nume? ralul cardinal, afară de primul din serie: prima (oara) dată, întîia (oară) dată, unde apare numeralul ordinal. Compunerea se face pînă la douăzeci după schema urmă-toare: prepoziţia de + numeralul cardinal + ori (oară) sau — mai rar — dată: de două ori, de trei ori, ... de zece ori,... de unsprezece ori,... de nouăsprezece ori. Începînd de la douăzeci, schema ia înfăţişarea: de + nume* ralul cardinal de -u ori* de 4wn*rtV de ori* de douăzeci şi una de ori, de zece mii de ori, de milioane de ori etc. Numeralul multiplicativ este în realitate o locuţiune adverbială şi se şi comportă astfel în propoziţie. 10.1.5 Numeralul distributiv Numeralul distributiv arată în ce număr sînt grupate obiectele. El este un numeral cardinal precedat de adverbul cîte: cîte unul, cîte una, cîte o, cîte doi, cîie două,... cîte opt,.„ cîte o sută,... cîte un milion etc. 10.1.6 Numeralul colectiv Numeralul acesta indică din cîte elemente este formată o colectivitate, de ex.: tustrei (băieţii)', tustrele (fetele).Serid. începe cu tustrei şi se sfîrşeşte cu tusşapte. Numeralul colectiv este un compus din toţi (în forma tus-) şi numeralul cardinal care, ca parte dintr-un compus, primeşte articolul. Numeralul colectiv se deosebeşte după genuri numai la tustrei, tustrele. 10.2 FORMAREA NUMERALULUI ÎN FLEXIUNE (DECLINAREA) 10.2.1 Genul Din punctul de vedere al genului, numeralele se împart în numerale cu forme diferenţiate după genuri şi, numerale fără diferenţieri de genuri. 103 1. Sînt diferenţiate pe genuri? a) primele două numerale cardinale: un (copac), o (perdea)? un (lac), doi (copaci), două (perdele), două (lacuri) f b) toate numeralele ordinale: primul, prima, al doilea, a doua,... al zecelea, a zecea etc. 7 c) numeralele distributive care conţin primele două numerale cardinale: cî-te unul, cîte una, cîte o, cîte doi, cîte donat d) numeralul colectiv tustrei, tustrele. 2. -Nu sînt diferenţiate pe genuri: a) numeralele cardinale de la trei la zece şi compusele lori trei (lei, surori, ciocane etc.); b) toate numeralele care sînt şi substantive: sută, mie9 milion, miliard, unime, doime, treime etc. Acestea au genul feminin sau neutru, neacordîndu-se, bineînţeles, cu sub-3 stantivul care denumeşte obiectul numărat, de ex.î o sută de (lei, lămpi, cuie etc.). # N o t ă. Numeralul cardinal zece este neutru, cum se vede din un zece, două zeci. 10.2.2 )Pluralul Numeralele cardinale zece, sută, mie, milion, bilion% miliard au forme de plural care corespund cu genul lor: zecii sute, mii, milioane, bilioane, miliarde. La fel cele fracţionare? unimi, doimi, treimi,... zecimi,... sutimi etc. Numeralele ordinale prim, primă, întîi au de asemenea pluralul după gen. Celelalte numerale nu au plural 10.2.3 Cazul G e n i t i v u 1 se formează! a) la numeralele cardinale cu ajutorul propoziţiei a: (convins ger ea) a zeci de oameni, (pierderea) a două paralei b) la numeralele ordinale cu ajutorul lui cel la cazul genitiv urmat de prepoziţia de: (al, a, ai, ale) celui de al patruleai celei de a patra, celui de al o miilea, celei de a o mia etc. Dativul la numeralele cardinale nu se formează prin flexiune. Ideea de dativ se exprimă cu ajutorul prepoziţiei la: dă la trei elevi, a spus la cinci persoane etc. La numeralele ordinale, el se formează ca genitivul: dă celui de al treilea. Acuzativul este la fel ca forma de bază care repres zintă nominativul. Vocativ u 1 nu apare. 10.3 NUMERALE SIMPLE DERIVATE ŞI COMPUSE Din punctul de vedere al structurii, numeralele sînt s a) simple sau primare: un, o, doi, trei, patru, cinci, şaseţ şapte, opt, nouă, zece, sută, mie, milion, bilion, miliard/ b) derivate: unime, doime, treime, pătrime etc. campuse: unsprezece, doisprezce, douăsprezece, sprezece, patrusprezece (pronunţat mai des: paisprezece; cincisprezece (pronunţat mai des: Unsprezece), şasespre-, zece (pronunţat mai des: şaisprezece)t şaptesprezece, opt-, sprezece, nouăsprezece, douăzeci, douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, douăzeci şi două... treizeci... patruzeci... o sută unu; o sută doi (două), o sută treisprezece... o douăzeci şl unu, o mie doi (două).,, o mie cincisprezece... o mie treizeci şi doi (două) etc. ;r? Dintre numerele simple fac parte şi cele ordinale, pentru ca ele sînt de fapt numerale cardinale cu două articole: al, a (proclitic) şi -tea, -a (enclitic;. Celelalte numerale suit formate cu prepoziţia spre: un-spre-zece, doi-spre-zece, două-spre-zece. Ca numerale distributive, ele se formează cu ajutorul lui cîte: cîte doi, cîte două, cîte trei etc, ca numerale multiplicative^ ele se formează cu prepoziţia de înainte şi cu substantivul ori sau daţi după forma de numeral cardinal: de două ori, de trei ori, de zece ori etc. Numeralele se compun şi prin alăturarea lor: două-zeci; trei-zeci, o sută, cinci suie, o mie, şape mii şi cu ajutorul con-. juncţiei şi: două-zeci şi unu, trei-zeci şi patru, o sută cinci-zeci şi şase, două mii trei sute două-zeci şi doi etc. Regula compunerii este următoarea: de la 11 la 19 uni-= tăţile se aşază pe primul loc, prepoziţia spre după ele şi, la sfîrşit, zece. De la 20 înainte, unităţile care arată numărul zecilor se aşază înaintea acestora, după care prin intermediul conjuncţiei şi se face legătura cu unităţile. 10.4 FUNCŢIILE NUMERALULUI Numeralul poate să fie: 1) adjectiv şi să aibă funcţia de atribut: Vîntul a smuls doi copăcei din paminti Nu te încrede în primul venit. 6) substantiv, şi ca atare să îndeplinească funcţia de s u b i* e c t * 105 Suta este a zecea parte dintr-o mie. de obiect direct: împărţiţi o sutime la doi. de obiect indirect: Să scădem dintr-o mie pe 59. 8) pronume şi să îndeplinească funcţia de subiect: Al doilea tăcect. de nume predicativ: Vasile a fost al doilea, de obiect direct: Primea cîte doi. de obiect indirect: Celui de al o miilea i s-a of erit un dar de complement de agent: Şirurile erau formate de cîte trei-; patru. 4) adverb şi, ca atare, să îndeplinească funcţia de complement 3 S-a dai de trei ori peste cap. Ne-am încolonat cîte trei. Dintre toa-e posibilităţile nunuralokii de a fi şi altă parte de vorbire, cea mai importantă este aceea de pronume. Astfel, deşi este adjectiv, el nu are de fapt funcţie de nume predicativ, căci într-o propoziţie ca Erau doi — doi apare pentru doi (oameni, copii, băieţi, iepuri, cartofi, morcovi etc.), deci ca pronume, căci ţine locul obiectelor numărate. La fel stau lucrurile şi cu numeralul cardinal. în schimb; numeralul fracţionar, fiind format numai din substantive; ăre regimul substantivului în toate împrejurările. 10.5 CALITATEA DE PARTE DE VORBIRE A NUMERALULUI Dacă se compară diversele feluri de numeral şi funcţiile lor, se observa că această parte de .vorbire nu este omogenă, ci este alcătuită din adjective, din substantive, pronume şi adverbe. Nu o putem trece însă la adjective, substantive, pronume şi adverbe, fiindcă toate elementele care compun clasa nume^ ralului au înţelesul de cantitate numărată. Capitolul 11 ARTICOLUL Articolul face parte din sistemul de determinare a numelui. El precizează în ce măsură obiectul denumit este cunoscut ori este considerat cunoscut de cei care spun ceva despre acel obiect. Articolul se comportă în unele împrejurări ca o parte de vorbire propriu-zisă, pe cînd în altele, ca un sufix, unindu-se cu partea finală a cuvîntului. El apare ca parte de vorbire cînd se utilizează înaintea substantivului, a adjectivului sau a numeralului, dar nu şi atunci cînd este unit cu sfîrşitul substantivului, adiectivului sau numeralului. Ţinînd seama însă că funcţiile lui sînt, în mare, aceleaşi, îl putem trata în amîndouă situaţiile ca parte de vorbire. #N o t ă. Cînd stă înaintea cuvîntului, articolului i se dă numele de articol prepus sau proclitic, iar cînd stă după cuvînt, unit cu acesta, articolul este numit p o s t p u s sau e n c 1 it i c. 11.1 FELURILE DE ARTICOL 77.7.7 Articolul hotărît şi cel nehotărît Să comparăm între ele următoarele exemple: (A) (B) S-a făcut lumină. Aprinde, te rog, luminai în exemplele de sub (A) substantivele lumină, poartă,« vînt, omăt, primăvară nu au nici un fel de articol, pe cînd în Gardul nu avea poartă. Afară e vînt. . . Au căzut nămeţi de omăt. Veniţi la primăvară. Te caută un prieten. A sosit o scrisoare. S-a deschis poarta. A început vîntul. S-a topit omătul, Vine primăvara. Te caută prietenii. A sosit scrisoarea. 107 cele do sub (B) de au articol (-a, -I, -î). Cu ajutorul lui se arată că obiectele denumite sînt cunoscute; lumina înseamnă „lumina (electrică) dintr-o încăpere", poarta înseafnnă „poarta ştiută a unei curţi", vîntul înseamnă „fenomenul naturii cunoscut sau considerat cunoscut dc toată lumea" etc. în Te caută un prieten, prieten are articolul un. El arată că este vorba de o persoană „prieten cu tine'-, dar pe care nu o cunoaştem bine sau vrem să se creadă că nu o cunoaştem. Tot astfel în A sosit o scrisoare, unde o scrisoare are articolul o. El arată că este vorba de o scrisoare despre care nu ştim sau vrem să se pară că nu ştim altceva derît că e scrisoare şi că £ sosit. Articolul care arată că obiectul denumit este cunoscut sau. trece drept cunoscut în aşa măsură încît nu mai trebuie să-l definim se numeşte articol hotărît sau, mai rar; definit. Celălalt se numeşte nehotărît sau, mai rar^ nedefinit. / /. /. 2 A r ticului adjcctival Să luăm exemplele: frunza verde, prietenul adevărat, dinele negru, codrul des, hrana zilnica. Pentru a face ca deosebirea între obiectele care au însuşirea exprimată de adjectiv şi cele care nu o au să fie mai puters nică, între substantivul articulat şi adjectiv sau locuţiunea adjectivală se introduce cel (cea, cei, cele)? f runza cea verde prietenul cel adevărat dinele cel negru codrul cel des hrana cea de toate zilele Cel (cea, cei, cele) se consideră articolul adjectivului sau adjectival. • • Notă. După cum se poate vedea, articolul adjectival este foarte apropiat ca înţeles şi ca funcţie de un demonstrativ. între hrana cea de toate zilele şi hrana aceea de toate zilele, între prietenii noştri cei de totdeauna şi prietenii noştri aceia de totdeauna etc. deosebirea constă aproape numai în legătura ceva mai strînsă dintre cuvintele din grupurile care au pe cel (cea, cei, cele). 108 1T.Î.3 Articolul genitival sau posesiv Un substantiv poate fi adesea determinat de alt substantiv în cazul genitiv, amîndouă cu articol hotărît: soarele dimii neţii, vremea treieratului, personajul piesei. Cînd din diferite motive, primul substantiv din construcţii ca cele de mai sus nu este determinat sau este determinat altfel decît prin articolul hotărît, sau are articol hotărît cerut de alt cuvînt decît de genitiv, al doilea substantiv trebuie să fie precedat de unul din termenii seriei al f a, ai, ale) ca să exprime genitivul: acest această acel acea alt alta un soare al dimineţii vreme orice orice etc. etc. treieratului aceste acde alic orice cîteva etc. personaje ale piesei Al (a, ai, ale) suplineşte lipsa articolului hotărît de la primul substantiv şi are acelaşi gen şi număr ca şi acesta* adică: un pantof — al Cenuşă- cei doi pantofi — al Cenuşăresei resei acel cline \acea vorbă 4 o culoare orice picior un stilou — al grădina-. rului nişte clini — al grădinarului — a mamei acele vorbe — ale mamei — a cimpului aceste culori — ale cimpului — al mesei patru picioare — ale mesei ~ al şcolarului două stilouri — ale şcolarului în acelaşi fel se foloseşte al şi atunci cînd primul substantiv este determinat de un adjectiv după care urmează geni-3 tivul: .acel pantof pierdut al fetei pantoful acela al fetei acei panta fi, pierduţi ai fetei pantofii aceia ai fetei culoarea verde a cimpului culorile vii ale cimpului un picior rupt al mesei piciorul rupt al mesei două picioare rupte ale mesei picioarele rupte ale meşei 109 Al (a, al, ale) apare şi cînd substantivul este urmat de adjective sau pronume posesive, de ex.i calul acesta al meu fratele cel mare al tău sania cea mică a noastră gîndul cel frumos al lui Datorită faptului că asigură legătura dintre un substantiv fără articol hotărît sau cu articol hotărît cerut de alt determin nativ şi genitiv, al (a, ai, ale) a fost numit articol g e n i t i--val, iar pentru că asigură şi legătura dintre substantiv şi adjectivul sau pronumele posesiv, el a fost numit şi p o s ei siv. Prin urmare, se consideră că în limba română sînt urmai toarele patru feluri de articol: 1. hotărît sau definit 2. nohotărît sau nedefinit 3. adjectival 4. genitival sau posesiv 11.2 FORMELE ARTICOLULUI HOTĂRÎT (DECLINAREA) Articolul hotărît are următoarele forme: a. La masculine şi neutre singular Substantivul N.A. G.D. V. fără articol: -1; -le; -lui -le codru codrul codrului codrule bou boul boului boule (1 silabă) (2 silabe) (3 silabe) (2 silabe) vizitiu vizitiul vizitiului (3 silabe) (4 silabe) (5 silabe) ardei ardeiul ardeiului (2 silabe) (3 silabe) (4 silabe) copil copilul ' copilului copilule lucru lucrul lucrului ecou ecoul ecoului (2 silabe) (3 silabe) (4 silabe) soi soiul soiului (1 silabă) (2 silabe) (3 silabe) 110 dop dopul dopului dine cîinele cîinelui nume numele numelui radio radioul radioului plural N.A. G.D. V. mase. -I neutru -le -lor -lor codri codrii codrilor codrilor boi boii boilor boilor (1 silabă) (2 silabe) (3 silabe) (3 silabe) vizitii vizitiii vizitiilor = N.A. (3 silabe) (4 silabe) (5 silabe) ardei ardeii ardeilor (2 silabe) (3 silabe) (4 silabe) copii copiii copiilor = N.A. (2 silabe) (3 silabe) (4 silabe) lucruri lucrurile lucrurilor ecouri ecourile ecourilor soiuri soiurile soiurilor dopuri dopurile dopurilor cîini cîinii dinilor = N.A? cîini-- nume numele numelor lor radiouri radiourile radiourilor b. La feminine singular NA. G.D. V. -a -i --- urmă urma urmei (2 silabe) (2 silabe) doctoriţă doctoriţa doctoriţei (4 silabe) (4 silabe) ceartă cearta certei (2 silabe) (2 silabe) vulpe vulpea vulpii (2 silabe) (2 silabe) bătaie bătaia bătăii (3 silabe) (3 silabe) iu' sofa sofaua sofalei (3 silabe) (3 silabe) - stea steaua stelei (2 silabe) (2 silabe) plural N A. G.D. V. -te -lor -lor urme urmele urmelor (3 silabe) (3 silabe) doctoriţe doctoriţele doctoriţelor doctoriţelor! (5 silabe) (5 silabe) certuri certurile certurilor (4 silabe) (4 silabe) vulpile vulpilor vulpilor! vulpi (3 silabe) (3 silabe) sofale sofalele sofalelor f4 silabei M silabe) stele stelele stelelor stelelor! (3 silabe) (3 silabe) • N o t ă. -u care apare înainte de de -lai şi de 4e (la masculine şi neutre) şi înainte de -a (la feminine) a fost considerată vocală de legătură. în realitate, el nu este totdeauna vocală. în steaua, de ex.., formează silabă cu articolul -a, ceea ce se întîmplă la toate femininele în -â, -câ> -f. -U- este sunet de legătură, iar faptul că a fost întrebuinţat el, şi nu altul, se datorează unor stări din trecutul limbii române. • Not ă. Pronunţarea articolului -1 este condiţionată de sunetul care urinează. înaintea anumitor vocale şi consoane se pronunţă; înaintea altora, nu. De scris, se scrie totdeauna. • No t ă. lui este obligatoriu înaintea numelor proprii masculine spre a exprima genitivul şi dativul, indiferent dacă avem de-a face sau nu cu ideea de determinare prin articol. 11.3 FUNCŢIILE ARTICOLULUI HOTĂRÎ! 1„ Articolul hotărîţ indică faptul că obiectul denumit este cunoscut sau este considerat cunoscut, (Vezi exemplele la p. 117 ş. u.) 112 Reia obiect ul exprimai do un nume folosit mai înainte,-chiar dacă nu a fost definit: Am intrat în curte. Curtea se întindea mai mult în lungime decît în lăţime. Poartă căciulă. Căciula îi ţine cald. Ai bani? Nu avea (bani), căci banii îi ţinea nevastă-sa. 6. Anticipează cunoaşterea obiectului despre care va fi vorba, de ex,, în titluri: Răscoala (titlul romanului lui L. Rebreanu), Vatra, Contemporanul, Scînieia etc. 4. Leagă substantivul sau echivalentul unui substantiv de adjectivul calificativ cînd se consideră că substantivul sau echivalentul lui exprimă un obiect cunoscut] calul bălan, laleaua galbenă, creionul roşu 5. Leagă substantivul sau echivalentul lui de locuţiunea adjectivală cînd substantivul sau echivalentul lui exprimă un obiect considerat cunoscut: calul de rasă, garofiţa de cîmp, creionul de corectat 6. Leagă substantivul sau echivalentul lui de acele deter-î minau v i lui-v - ~ aş uza u *. -pa uL -1 îi:. . calul acesta, floarea aceea, satul meu 7. Leagă adjectivul calificaţii- aşezat înaintea substantivului sau a tmui echivalent al substantivului de acesta din urmă: minunatul aprilie, alba dimineaţă, primul tren 8. Leagă substantivul sau un echivalent al acestuia considerat cunoscut, de genitivul următor: calul haiducului, sarea pănmitulm, congresul prieteniei 9. Indică dativul şi genitivul substantivelor, adjectivelor care nu sînt însoţite de un determinativ sau de articolul nehotărît: s-au adresat profesorului (profesoarei), ministerului (primăriei), prietenilor (prietenelor) etc.ş cartea elevului (elevei), acoperişul turnului (şurii) etc, 10. Indică dativul şi genitivul numelor proprii de persoană masculine: (al, ai, a, ale) lui Alexandru, lui Gheorghe, lui llie, lui Ion. 11.4 ARTICOLUL HOTĂRÎ! LA NUMELE PROPRII Numele proprii, atît cele de persoană, cît şi cele de locuri, denumesc prin ele înseşi obiecte considerate cunoscute. De aceea ar fi de aşteptat ca ele să nu intre în sistemul de deter* minare prin articolul hotărît. Două cauze principale le obliga să facă parte totuşi din acest sistem: a) unele provin în mod clar din substantive comune, de ex. Călăraşu — ca nume de persoană! Călăraşi — ca nume de localitatef b) altele au înfăţişarea de substantive articulate, deşi nu au articol; de ex., Maria, Prahova în care -a nu este articol, dar prin asemănare cu nume comune ca femeia, sorcova — care au articol — s-au creat formele Marie„ f Prahova, ca şi cînd -a ar fi articol şi în aceste cuvinte. După felul în care primesc sau nu articolul hotărît, nus mele proprii se despart într-un grup format din nume de persoană masculine şi neutre şi într-un grup format din feminine şi din toate toponimele, deci şi cele masculine şi neutre. Numele proprii din primul grup nu primesc articolul hotărît decît la genitiv şi dativ şi atunci ca articol proclitic; cele din al doilea grup primesc articolul enclitic ca substantivele comune atît la genitiv, dativ, cît şi la nomi*: nativ, acuzativ. Vocativul nu are reguli la fel de precise, căci, de ex., Sandule este ca Ollule dar nu ca Antoane! Toponimele nu au, în principiu, decît vocativ în -ule, deci cu articol hotărît; pe cînd numele de persoană fac şi vocativul în -e• • Notă. Numele proprii de persoană neobişnuite în sis«= temui românesc (de nominaţie) primesc numai articolul proclitic masculin lui pentru a exprima genitiv-dativul, indiferent dacă acele nume indică fiinţe masculine sau feminine, de ex.: lui Angi, lui Cici, lui Dodo, lui Bebe, lui Suzi etc. Numele proprii de persoană cu înţeles masculin, dar cu înfăţişare feminină ca Ieremia, Ltica, Sava, Tornade. primesc articolul de genitiv-dativ cînd după forma lor: Ieremiei, Lucăi, Savăi, Tomei etc., cînd după conţinutul lor de masculin: lui Ieremia, lui Luca, lui Sava, lui Toma, fiind asociate cutată şi popă din categoria substantivelor comune. Unele nume proprii de persoană, ca A chitei, Adăscă-liţei, A elenei etc. sînt invariabile, tocmai pentru că s-au format dintr-o perifrază care conţine un genitiv. 114 I 11.5. ARTICOLUL HOTĂRÎT LA ADJECTIVE Adjectivele calificative primesc articolul hotărît enclitic a) cînd se află imediat înaintea substantivului la care se referă, iar acesta denumeşte un obiect considerat cunoscut: bogata toamnă, iubitul coleg, roşul drapel. Articolul trece, după cum se vede, de la substantiv la adjectivul aflat înainte y b) cînd între adjectivul calificativ şi substantivul la care se referă el apare un adjectiv sau un pronume posesiv: frumoasa noastră patrie, simpaticul meu coleg, eroicul lui act. ' • Notă. Rareori, mai ales în limbajul oratoric şi în cel poetic, în locul posesivului se introduce demonstrativul cînd substantivul este provenit dintr-un adjectiv calificativ substantivat: îndrăzneţul acesta frumos, galbenul acela ţipător etc. şi îndeosebi cu nume deriv ate dc la localităţi, ţări, provincii etc.: săteanul acesta veselj c) cînd adjectivul se află după substantiv, dar este o poreclă sau un supranume, de ex.: Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, Milescu Cîrnul, Laie Chiorul etc., spre deosebire de substantivul din aceeaşi poziţie (v. p. 119). în atari combinaţii, adjectivul este echivalent cu „cel + adjectivul (nearticulat)"': Mihai cel Viteaz, Petru cel Şchiop, Milescu cel Cîrn, Laie cel Chior etc. şi numai uzul decide care din cele două forme se generalizează. • Notă. Articolul hotărît poate să transforme un adjectiv în substantiv, dar acesta nu este o funcţie specifică lui, căci după cum avem Frumosul n-are totdeauna cău tare, avem şi Un frumos nu-i o minune, Acel frumos îmi place mie, Orice frumos trebuie respectat etc. • Notă. O poziţie aparte faţă de articol ocupă adjectivele tot şi întreg* înaintea substantivului, tot şi întreg cer ca acesta să fie articulat: tot omu\, toată suflarea, tot poporul, întreagă biruinţa, întreg ciorchineie, întreg poporul. La fel şi cînd tot şi întreg se află după substantiv: strugurele tot, vara toată, poporul tot, respectiv: biruinţa întreagă, muntele întreg, poporul întreg. întreg are însă şi posibilitatea de a fi adjectiv obişnuit, primind el însuşi articolul dacă este aşezat înainte de substantiv: întreaga vară, întregul ciorchine, întregul popor. 115 11.6 AL DOILEA ARTICOL AL NUMERALULUI ORDINAL Ca al doilea articol ai numeralului ordinai în formai -lea pentru masculine şi neutre, -a pentru feminine, se schimbă după gen şi număr, nu şi după caz. 11.7 FORMELE ŞI FUNCŢIILE ARTICOLULUI NE-? HOTĂRÎT Articolul nehotărît are numai singular. Acesta este» pentru masculine şi neutre un, iar pentru feminine o şi se declină astfel: N.A. un, o; G.D.: unul, unei; V. — Articolul nehotărît prezintă obiectul exprimat de substantiv ca nefiind bine cunoscut sau ca nedefinit în mod voit de vorbitor (v. exemplele la p. 118—120). Cînr! luvotoctr* rm rmnic* nrorirn-» nj r?rl înfr-lr-cnl • ■ ■ i. i ■ . . ... ca"-, „un asemenea om ca", introducînd ideea de alegerej de ex.: Un Brîncoveanu nu se putea turci. «Notă. Deosebirea dintre articolul hotărît şi numeralul corespunzător constă în aceea că articolul hotărît nu începe o numărătoare şi, prin urmare, el nu înseamnă „unul singur" ori „numai unul". Articolul nehotărît precedă adesea pe altul, alta şi numeralul ordinal: un alt frate vitreg, un al patrulea cîntăreţ, o altă idee, o a doua acţiune etc. Deşi formulele citate nu sînt în principiu recomandabile, totuşi ele arată că articolul nehotărît capătă în astfel de situaţii inţe-s leşul unui determinativ sinonim cu „oricine, oricare/ fiecare". 11.8 FORMELE SI FUNCŢIILE ARTICOLULUI ADJECTIVAL Articolul adjectival are formele! singular masculin şi neutru f eminin N.A. - cel cea G.D. cehii celei V. - - plural masculin şi neutru feminin cei cele celor celor 316 • Notă. Celui şi celor sîat astăzi rate. în locul lor se întrec buinţează la masculine şi neutre forma de nominativ-acuzativ; de ex.; prietenului meu cel bun, prietenilor noştri cei buni. Articolul adjectival distinge obiectele care au însuşirea exprimată de adjectiv de cele care nu au această însuşire sau o au în măsură obişnuită, compară gospodina cea pricepută faţă de gospodina pricepută. Gospodina cea pricepută este o gospodină caracterizată în mod special prin priceperea ei, pe care o scoatem în evidenţă cu ajutorul articolului adjectival. Datorită faptului că cel (cea, cei, cele) izolează obiectul care are o anumită calitate, insistînd asupra ei, el formează şi superlativul relativ, care nu este altceva decît indicaţia că un obiect din cele la care ne gîndim are însus şirea arătată de adjectiv deasupra celorlalte obiecte avute în vedere. Cel mai bun sportiv al anului înseamnă sportivul care a atins cele mai bune performanţe în decurs de un an fata de toii ceilalţi, ei înşişi, măcar în parte, foarte buni,. Pe aceeaşi calitate se întemeiază şi utilizarea lui cei în formele ca fata moşului cea harnică, unde cea harnică reaminteşte însuşirea cea mai de seamă a fetei moşului. 11.9 FORMELE SI FUNCŢIILE ARTICOLULUI GENITIV AL-POSESIV Articolul genitival-posesiv formează o serie care nu se schimbă după caz, ci numai după gen şi număr. Ea estet al pentru masculin şi neutru singular ai pentru masculin plural a pentru feminin singular ale pentru feminin şi neutru plural, • Notă. Geniţiv-dativul familiar şi popular alor mei (tăi, săi, lui, ei, noştri etc.) nu conţine articolul posesiv, în ciuda aparenţelor, ci un pronume care ţine locul unui substantiv subînţeles: „părinţilor-, sau unei locuţiuni „celor foarte apropiaţi-. Pronumele al apare si în construcţii populare şi familiare, la nominativr acuzativ, de ex. în al meu, care poate însemna „acest lucru al meu-; „copilul meu"-, şi se schimbă după gen: a mea = (orice obiect de genul feminin), „fata, nevasta etc.- mea, al noştri, ai voştri = „partizanii, coechipierii, 117 cei care au aceleaşi păreri, care sînt din acelaşi grup; 'tabără, ceată, neam, popor cu noi, cu voi", . Articolul genitival-posesiv face legătura dintre un subr stantiv determinat prin altceva decît articolul hotărît şi genitiv, pe de o parte, şi posesivele care urmează după un substantiv determinat altfel decît prin articolul hotărît; pe de altă parte (vezi exemplele de la p. 119 — 120). Articolul genitival-posesiv se foloseşte obligatoriu înaim înaintea numeralului ordinal, cu excepţia lui primul, prima. Articolul genitival-posesiv se combină cu cel, cea, cei; pentru a exprima genitivul şi dativul în formule ca deschid derea celei de-a treia conferinţe de..., deoarece al, a, ai,ale nu au formă de genitiv-dativ. i Not ă.f După formulări ca cea de mai sus s-a constituit şi un nominativ-acuzativ cel de al cincilea concurs de„r, care nu este necesar; exprimarea mai simplă şi mai elegantă pentru asemenea nominativ-acuzative rămînînd: a ne ucu concurs uc... 11.10 OPOZIŢIA DINTRE ARTICULAT ŞI NEARTLs CULAT Fiind unul din cele mai importante elemente ale deter= minării numelui, articolul se întrebuinţează după anumite reguli. Ele privesc în* principiu stabilirea gradului în care un obiect este cunoscut sau necunoscut. Articolul se deosebeşte de celelalte determinative pentru că este specializat, adică nu conţine alte indicaţii decît pe cele care rezultă din relaţia cunoscut-necunoscut cu diversele ei trepte. Articolul nu are însă totdeauna libertatea de a marca relaţia pentru care s-a specializat. Adesea, el trebuie să asigure o legătură gramaticală. Astfel, la numeralul ordinal prezenţa lui se explică prin aceea că ordinea în care se înşiră obiectele cere ca locul fiecăruia să fie precizat. De aceea genitivul nu se poate construi decît cu articolul (celui, celei) , urmat de propoziţia de: celui de al doilea, celei de a doua. Prin urmare, articolul se foloseşte uneori fără să se mai ia în seamă gradul de cunoaştere amintit. în alte situaţii, articolul nu se foloseşte, chiar dacă obiecs tul denumit este foarte bine cunoscut ; de ex. în formula mamă-mea, tată-tău etc., faţă de mama mea, tatăl tău etc.j 118 deşi gradul de cunoaştere a fiinţelor denumite prin aceste cuvinte este acelaşi. Toate aceste deosebiri de întrebuinţare a articolului formează ceea ce numim opoziţia dintre articulat şinearr ticulat. Principalele reguli ale acestei opoziţii sîntî 11.10.1 Substantivul primeşte numai articolul hotărît 1) cînd este urmat de acesta, aceasta, acela, aceea şi formele lor sau de numeralul ordinal; 2) cînd este urmat sau precedat de tot, toată şi de compusele acestora: tustrei, tuspatru etc. 5 6) cînd subliniază o calitate, un titlu al unei persoane, aşezat imediat înaintea numelui ei propriu: prietenul Nicolae, colegul Popescu, doctorul Marin, strungarul Lupu, cercetătoarea VasUcscit, profesoara Ni col ci a etc.; 4) cînd este o poreclă sau un supranume aşezat după numele propriu-zis: Mircea Ciobanul, Vlad Călugărul, Constantin Stolnicul, Iancu Sasul, Iaţco Prisăcarul, Titi Geambaşul, N. Toboşarul etc., Maria Băneasa, Lina Vorniceasa, Gherghina Comisoaia etc. 3 5) cînd, fără a fi precedat de alt determinativ, este urmat imediat de genitiv: copita calului, strugurii viei, tovarăşii lui Gheorghe etc.; 6) cînd se află în genitiv imediat după substantiv cu articol hotărît sau cînd este în dativ fără altă determinare! 7) cînd exprimă unul din următoarele grade de rudeniei mama, tata, bunicul, bunica; 8) cînd exprimă un lucru care aparţine persoanei indicate de dativul verbelor construite cu acest caz: Şi-a scrîntit piciorul, Ţi-ai rupt rochiţa!, îşi bate capul, Unde mi-ai pierdut umbrela?, Unde ne sînt visătorii? 9) cînd este construit cu locuţiunea prepoziţională de-a: de-a ulii şi porumbeii, de-a baba oarba etc. 11.10.2 Substantivul nu primeşte articolul hotărît 1) cînd este precedat de: acest, această, acel, acea şi formele lorf de numeral cardinal sau de cel ordinali dei'care, oricare, fiecare, orice; de: vreun, vreo, nişte; de: cît, cîtă, citi, cîte, cîtva, cîtăva, cîtorva, oricît, oricîtă, oricîfi, oricîte; de: nici unh nici o, nişte / 119 £) cînd este precedat imediat de o prepoziţie şi nu are după el un determinativ: în casă, pe stradă, pentru ţigări, de la ţară, carne de miel ot<\, cu excepţiile discutate la cap. Prepoziţia (v.p. 285). • Notă. Faptul că substantivul nu primeşte în aceste condiţii articolul hotărît nu înseamnă neapărat că obiectul denumit este necunoscut sau prezentat ca atare. în Se duce la gară, de ex., gară este ceva precis, ştiut de vorbitori. 6) cînd exprimă o stare calitativă a subiectului: A plecat flăcău (copil, elev, lucrător etc.) şi s-a întors bărbat (om In toată firea, profesor, maistru, ofiţer etc.); 4) cînd exprimă însuşirea unui subiect prin numele predic cativ: Dumitru este student, Fratele lui se face tractorist etc.f ci ud '-'v primii crrvV rmVrn»’ î.n >rryî i :1' fixe c;i ndj* v~ tivul posesiv enclitic unit cu substantivul: tată-meu -tău, -său; mamă-mea, -ta, -sa; fi-meu, fi-mea; frate-meu, -tău, -său; soră-mea, -ta, -sa; noră-mea, -ta, -sa; soacră-mea, -ta, -sa; cuscră-mea, -ta, -sa; cumnată-niea, -ta, -sa; mătuşă-mea, -ta, -sa; vară-mea, -ta, -sa; verişoară-mea, -ta, -sa; unchi-meu, -tău, -său etc.; • Notă. Substantivele înşirate la o sînt, de fapt, corn? puse, şi adjectivul posesiv este încorporat, cum rezultă din genitiv-dativul celor feminine: mamă-mii; mamă-tii, mamă-sii (mamă-mei, mamă-tei, mamă-sei) etc. Să se compare cu aceleaşi substantive fără adjective posesive incorporate: mamei mele, mamei tale, mamei salei surorii mele, surorii tale etc. 6) cînd indică un lucru privit din punct de vedere general aparţinînd unei persoane indicate de dativul posesiv din construcţii ca: Şi-a lăsat (să-i crească) plete (barbă, mustăţi, favoriţi etc.); Şi-a cumpărat ceas (maşină) etc.; V) cînd exprimă subiectul în construcţii ca: E soare(căldură, ceaţă, fum, frig, ger, linişte, lumină, piclă, răcoare, umezeală etc.); 8) cînd exprimă subiectul în construcţii ca: Mi-e (ţi-e, ne e, vă e, le e), mise face (ţi se face, i se face etc.) frică, foame, greaţă, lene, poftă, ruşine, scîrbă, sete, somn etc.); 120 9) cînd exprimă ideea de partitiv: Bea lapte, Vrea mămăligă, Măntncă îngheţată, (clătite, sarmale, ridichi etc.). Se întreprind cercetări. Au /acul descoperiri (importante) etc. • Substantivele care nu exprimă materia sînt întrebuinţate în această accepţiune mai ales la plural. Astfel, mănîncă mere, dar nu mănîncă măr, ci mănîncă un măr. # Notă. Regula este încălcată uneori; de ex.,- cînd se spune familiar: Mănîncă, mă, măr! Dar atunci, măr are înţelesul de „ceea ce se cheamă măr-, şi nu pe acela de partitiv. fO) în proverbe şi zicători în care uzul a fixat substantivul nearticulat acolo unde, astăzi, se cere articulat j de ex^ Corb la corb nu scoate ochii. Capitolul 12 PRONUMELE Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv şi, prin acesta, şi al obiectului denumit; de ex,: Eu sînt Bărbii Lăutarul Acesta c's/c Barou Lăuiarur Cine este Barini Lăutarul? Oricare ar fi Barbn Lăutarul Unu! este Barbu Lăutarul Eu = „cel care vorbesc" (vorbitorul), Acesta „^uuiul) oc «iici, de lingă noi sau cel despre care vorbim-. Cine — „omul cu numele de Barbu Lăutarul, dar necunoscut ca individ de cel care întreabă". Oricare = „o persoană (ori un lucru), indiferent care anume dintre mai multe". Unul = „o singură persoană dintre mai multe" (ori un singur lucru). 12.1 FELURILE DE PRONUME Potrivit cu înţelesul şi cu funcţiile îndeplinite, se disting 7 feluri de pronume. Dintre acestea, 6 nu numai că ţin locul unui nume, ci exprimă încă ceva; de ex.: oricare arată în plus că obiectul avut în vedere nu este determinat; acela arată în plus că obiectul căruia îi ţine locul se află mai departe de noi decît un obiect indicat de pronumele acesta. Al şaptelea pronume ţine numai locul unui obiect, fără a adăuga ceva. Cum el este în primul rînd înlocuitorul persoanei, a fost numit pronume personal. 122 Cele 7 feluri de pronume se pot grupa deci mai îniîi în 3 1) pronume personal: apoi în alte feluri de pronume, care sînt: !2) pronumele posesiv: ţine locul numelui obiectului posedat şi, în acelaşi timp, pe al celui care posedă obiectul; 6) pronumele demonstrativ: ţine locul numelui obiectului arătînd în acelaşi timp dacă obiectul este aproape sau departe de vorbitor; 4) pronumele relativ: ţine locul numelui obiectului şi face totodată legătura cu ceea ce se va spune despre obiect în propoziţie ; 5) pronumele interogativ: ţine locul numelui obiectului* arătînd totodată că întrebarea se referă la acel obiect j 6) pronumele nehotărît: ţine locul numelui unui obiect, arătînd totodată că acel obiect nu este unul anume | 7) pronumele negativ: exclude obiectul înlocuit. Capitolul 13 PRONUMELE PERSONAL 13.1 FORME (DECLINAREA) Formele pronumelui personal sînt organizate pe peri soane, indicînd: a) pe cel (cea) care vorbeşte sau persoana I: eu; b) pe cel (cea) cu care se vorbeşte sau persoana a II-ai tu; cj pe cel (cea) despre care se vorbeşte, fără să fie persoana l-a sau a Il-a, ci persoana a IlI-a/ el, ea, dînsul, dinsa. Persoana I singular, eu, are pluralul noi. Acest plural nu înseamnă însă „eu -]- eu + eu etc.", ci „eu -|- tu (+ tu -}-tu etc.)'' sau „eu + el (+ el + tu + tu etc.)“, sau „eu ea (-j- tu -f el ctc.)“. El asociază, aşadar, cel puţin una din celelalte persoane, inclusiv prin pluralul acestora; de ex.i „eu -f- voi" sau „eu -f- ci“ sau „eu -f ele" = noi. Faptul că pluralul noi cuprinde măcar o dată pe eu dovedeşte că persoana I domină persoanele a Il-a şi a IlI-a. Persoana a Il-a singular, tu, are pluralul voi, care în- mna: a. „tu + tu (-}- tu) etc." ; b. „tu + (tu) + el el) etc/', „tu + (el) -j- ca (-f- ca Y[ e^c:*. Faptul câ în pluralul voi este cuprins măcar o dată tu dovedeşte că persoana a II-a domină persoana a IlI-a. 124 Persoana a IlI-a, masculin şi feminin, el, ea, are pluralul după gen: masc.: el, fem.: ele. El reprezintă pe „el + el (+ el -f el etc.)"~ pe „el + ea {+ el ea ctc.)“; pe „el + ele''-. _ Ele reprezintă pe „ea -f ea + ea + ea etc.3. Faptul că în pluralul ei pot f i cuprinse şi ea, ele, alături de el, constituie dovada că în acest plural domină masculinul. f N o t ă. Din cauză că pluralul are înţelesurile arătatei persoanei I pl. i s-a spus în unele gramatici persoana a TV-a : persoanei a TT-n pl. i s-a spus a V-a, iar persoanei a IlI-a pl. i s-a spus a Vl-a. Formele pronumelui personal se împart şi în forme lungi de obicei neaccentuate si care de foarte multe ori se j sprijină pe cuvîntul dinainte sau după ele, fiind unita (c o n j u n c l e) cu el. Cazul Persoana I Persoana a Il-a Persoana a m-a masculin --- feminin mascul in-fcminin masculin feminin singular plural singular plural singular plural singular plural lung | scurt lung scurt lung 1 scurt lung scurt lung | scurt lung | scurt lung scurt lung | scurt N. eu --- noi --- tu --- voi --- el --- ei --- ea --- ele G. --- --- --- --- • --- --- --- --- (al) --- (al) --- (al) --- (al) --- lui lor ei lor mi ne ti vouă vă i le i lor le D. mie îmi nouă ni ţie îţi (pe) vi lui îi lor li ei îi i li V- i A. (pe) mă (pe) ne (pe) te voi vă ÎL (pe) i (pe) 0 (Pe) le mine m- noi tine V- CD ei îi ea ele \ • Notă. Dînsul şi dînsa se întrebuinţează rar la genitive dativ în exprimarea literară. Formele de genitiv-dativ sînt: dînsului, dînsei, dînşilor, dînselor (v. şi p. 139), • Notă. Pentru persoana a IlI-a se întrebuinţează şi insul, insa — cu pluralul inşii, însele —, dâr numai în combinare cu anumite propoziţii: intr-insul (-insa), dintr-insul (-insa), printr-însul (-insa). 13.1.1 Pronumele personal-reflexiv Acest pronume este o subcategorie a celui personal. El are forme numai pentru persoana a IlI-a la dativ şi acuzativ* adică: singular plural lung scurt lung scurt N. *--- --- --- --- c u. D. sieşi şi, îşi _ ?» A. pe sine se (rar) (pe sine) (pe sine) • Notă. Acuzativul sine se foloseşte şi ca substantiv în formule ca în sinea (mea, ta, lui, lor etc.). 13.1.2 Funcţii Pronumele personal şi cel personal-reflexiv îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale substantivului după cazurile gramaticale pentru care au forme. Ele pot fi: 1. Subiect: Vii şi tu? 2. Nume predicativ (rar, în construcţii ca:) Tu nu eşti el. El a devenit ei etc. Si Atribut: fata ei, mersul lui etc. 4. Obiect direct: Ascultafi-ne. Vă cheamă. 5. Obiect indirect: Daţi-i pace ! Cere-nd ce vrei etc. 6. Complement de agent: Introducerea va fi făcută de tine. 7. Circumstanţiale, afară de cel de timp şi de cel consecutiv* 127 13.1.3 întrebuinţarea formelor lungi Pronumele personale în formă lungă se folosesc ca subiect numait cînd vorbitorul insistă asupra persoanei care face acţiunea.vrînd să o pună în evidenţă. între Ascultaţi muzică clasică? şi Voi ascultaţi muzică clasică? deosebirea rezidă în aceea că a doua propoziţie implică mai totdeauna o opoziţie subînţeleasă între subiectul exprimat de pronume şi alt subiect neexprimat dintr-o propoziţie asemănătoare. Opoziţia se îndreaptă adesea spre calitatea subiectului exprimat de pronume. Voi ascultaţi muzică clasică? putînd însemna şi „Sînteţi capabili de aşa aceva?", „Puteţi asculta muzică clasică?" De cele mai multe ori, pentru a se pune şi mai puternic în lumină o idee ca cea de mai sus, pronumele-subicct se asază după predicat sau, cînd este posibil, la sfîrşiîul propoziţiei: Ascultaţi voi muzică clasică? Ascultaţi muzică clasică voi? Intona t in pmnozitiri r^to în nsn fol co-ndn^n înrit mf fie scos în evidenţă. El, ea apar însă mai des ca subiect decît celelalte două persoane, pentru că sînt diferenţiate pe genuri. • Notă. Două aspecte ale întrebuinţării pronumelni-subiect merită să fie privite mai atent: utilizarea „şcolărească" în propoziţii ca Noi am învăţat âstăzi... şi cea în care pronumele-subicct apare fără vreun motiv de insistentă: Eu sînt student în anul al III-lca (pentru: Sînt student în anul al III-lca). în varianta cu pronumele-subiect (eu) exprimat se cere fie ca persoana I să desemneze pe cineva care doreşte să sublinieze că „el este student" (iar alţii nu sînt), fie ca după eu să urmeze în opoziţie numele propriu: Eu, Rică Vcnhmano, sînt student.., ceea ce repre* sintă de fapt tot o izolare a subiectului, deci o subliniere, o scoatere în evidenţă a lui, La dativ, formele lungi se folosesc‘cu prepoziţiile care cer acest caz,- dar mai ales fără prepoziţii. Ele sînt dublate în anumite condiţii sintactice de formele scurte. La acuzativ, formele lungi apar n u mai precedate de prepoziţiile care cer acest caz gramatical şi sînt dublate adesea de formele scurte. Pentru întreaga problemă a dublării pronumelui, vezi p. 134. 128 13.1 A Locul formelor pronominale scurte Regulile de aşezare a formelor scurte ale pronumelui personal sînt în linii mari următoarele: 1. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează toU deauna înainte de verbul aflat la indicativ prezent^ imperfect, mai -mult-ca - perfect, la conjunctiv prezent şi trecut, la infinitiv prezent. 2. Forma scurtă a pronumelui personal se plasează totdeauna după verbul aflat la imperativ sau la gerunziu. 3. Forma scurtă o a pronumelui personal se poate plaşa înaiate sau după viitorul anterior. Celelalte forme scurte se aşază totdeauna înaintea viitorului anterior. 4. Forma scurtă o a pronumelui personal se plasează totdeauna la sfîrşitul verbului aflat la perfectul compus, la condiţionalul prezent sau t r e.c u t. Celelalte forme scurte se plasează înaintea auxiliarului de la timpurile mai sus indicate. 5. Cînd se întrebuinţează două forme scurte, ordinea aşezării lor, una faţă de cealaltă, este: dativ-acuzativ, cu excepţia lui o care, în anumite situaţii, poate să fie plasat înainte sau după verb. Aceste reguli iau în particular următoarele aspecte: Dativ îmi, îţi, îi, îşi, ne, vă, le se folosesc: a) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o consoană sau cu un î (afară de imperativul pozitiv şi de gerunziu): îmi apare, îţi dă, ne aprobă,) vă spune etc.* b) înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu o vocală (afară de imperativul pozitiv şi de gerunziu)-paralel cu formele mi, ţi, i etc., pentru care vezi mai jos.f c) înaintea viitorului şi viitorului anterior: îmi va plăceai Ie va fi plăcut etc. mi, ţi, i, şi, ne, vă, (v-), le se folosesc: a) înaintea timpurilor compuse (afară de viitor şi de viitorul anterior): mi -am închipuit, ţi •am dat, y-am spus, y-ar fi oferit, le-as fi cerut etc.- 129 b) după să al conjunctivului: sa-ţî, s#-şi, s#-i, să ne, să vă etc.; c) după imperativul pozitiv şi după gerunziu, fuimind silabă cu ultima parte a verbului aflat Ia aceste timpuri: dă-i, dă-ntr spune-lt etc., oferindu-şi, pronunîndu-\i etc.7 d) înaintea verbului fi din formula fixe ca: mi-e(ste) sete, foame, ne e frică, vă e teamă etc.; e) (în limbajul familiar şi cel popular) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv) şi a celor compuse (afară de viitorul şi viitorul anterior) de la vorbele care încep cu o vocală (dar nu cu îj: ţi -aduci aminte, i-aduc aminte etc., v-aduc aminte, rm-adun, şl~adimă; \i-umple etc. • Notă, Dacă verbul începe cu î şi se întrebuinţează formele mi, ţi, şi, i, î nu se mai aude, adică: mt-iîtinde, ţiVmplinesc, ş&ngroapă etc.; f) (în limbajul poetic) după substantive sau după adjectivele aflate înaintea unui substantiv: inima-1, cărfile-rxA, vecliea-\i prietenie, frumoasele-txA amintiri etc.; g) după nu la timpurile simple, inclusiv imperativul negativ: nu-mi acordă, nu-\I pasă, nthi încredinţase etc., nu-ml da! nu-\\ pierde, nu-i spune, nu vă lăsaţi etc. ml, ţl, i, ni, vi, li se folosesc: a) înainte de pronumele reflexiv se, la verbele construite cu acest pronume: mi se comunică, ţl se va comunica, ni se cere, vi se cere, li se va fi cerut etc.; b) imediat după imperativul pozitiv sau gerunziu, dacă acestea au şi un pronume în acuzativ; spune-mi-o, adună-\i~l, dă-i-l, schimbaţi-vi-O, încearcă-xA-le, spiinîn-du-sVse, cerîndu-\\-se, acordânduArl etc.; c) imediat după timpul verbului în construcţii inversate care conţin pronumele ser pme-wărse, arataţi-s-ar, cerutu-vl-s-a, plînsu-li-s-a. Acuzativ mă, «se se folosesc: a) înaintea timpurilor simple (cu excepţia geruriziului şi imperativului pozitiv): mă ascultă, mă cheamă, mă învăţa., se ascultă, se chemase, se învaţă etc. ; b) înaintea viitorului şi a viitorului anterior: mă va invita, mă va fi invitat, se va invita, se va fi invitat etc.; c) după să al conjunctivului: să mă asculte, să mă fi invitaţi să se asculte, să se invite etc.) d) după gerunziu: invitîndu-ma, chemîndii-sz etc.f e) după imperativul pozitiv: ascult ă-ma!; f) după nu la timpurile simple, inclusiv mă la imperativul negativ: nu mă apr opiu, nu se clatină, nu mă atinge, nu m&rmpinge. se foloseşte la fel ca şi mă şi să. în plus, el apare înaintea auxiliarului avea: te-am întâlnit, te-ai lăudat, te-^s cunoaşte etc. m, s se folosesc: a) înaintea auxiliarului --avea: m-a solicitat, m•ai înţelege$ S-a stricat, s-ar fi dus etc.; b) (în limbajul popular şi familiar) înaintea timpurilor simple la verbele care încep cu o vocală (dar nu cu î): m-aduce m-asculta, s-aduse, s-află etc. îl se foloseşte: a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv şi de gerunziu) : îl aştept, II cunoaşte, II întâmpinase etc.; b) înaintea viitorului şi viitorului anterior: 11 va aştepta, îl vei fi aşteptat,. îl va chema, îl va fi chemat etc. 1 131 se foloseşte: a) înaintea auxiliar ului, avea: 1 -am căutat, l-aş chema, l-am fi căutatetc.; h) după să al conjunctivului: să-l caut, să-l fi căutat etc.; c) după pronumele în dativ la verbele construite cu acest caz: mi-1 dă, ţi-1 recomandă, vi-1 propunem, ni-l oferă etc.v d) (în limbajul popular şi familiar) înaintea verbelor care încep cu o vocală: l-aştept, l-atinse, X-umflă etc. o se foloseşte: a) înaintea timpurilor simple, cu excepţia imperativului pozitiv şi a gerunziului: o accept, o exclusese, 0 înţelegea etc.; b) după nu la timpurile simple, inclusiv la imperativul negativ: n-o ascultase, jiu o cunoaştca, nu 0 chemaşi, n-o asculta I, n-o chema !, n-o împinge / etc.; c) înaintea viitorului şi viitorului anterior: o va accepta, O va fi acceptat, o va exclude etc.; d) după participiu în timpurile compuse: am cercetat-o, aş fi căutat-o etc.; e) după infinitivul verbului din prezentul condiţionalului: aş asculta-o, ai cere-o, ar înţelege-o etc.; /^ după imperativul pozitiv şi după gerunziu: ascult-o!, caut-o!, înţelege-o! etc.; ascunzînd-o, căntînd-o, înţelegîn-d-o; etc.) g) după să al conjunctivului: s-o aştept, s-o fi aşteptat, s-o primesc, s-o fi primit, să o aştept etc. ne se foloseşte: a) înaintea timpurilor simple (afară de imperativul pozitiv şi de gerunziu): ne adunăm, ne ucide, ne ascunsesem, ne cunoaştem, ne mărturisea etc.; b) înaintea viitorului şi viitorului anterior: ne va aduna, ne va fi adunat, ne va cunoaşte, ne va fi cunoscut etc.; c) înaintea auxiliarului avea: ne-arn cunoscut, no-aţi cunoscut, no-am fi adunat etc.; d) după să al conjunctivului: să ne întilnească, să ne fi înlîlnit etc.| 132 e) după imperativul pozitiv şi după gerunziu: dovedeşte-ne, mărturiseşte-ne, ucide-ne, dovedindu-ne, mărturisindu-ne* ucigîndu-ne, vă, v- se folosesc: ca şi «fi afară de v- care apare înaintea auxiliarului aveai x-a anunţat, x-a iubit, v-a potolit, v-aj invita, X-aş fi invitat etc. şi înaintea timpurilor simple ale verbelor care încep cu vocala a: x-ascult, x-aşlept, x-avîntaţi. • Notă. în această situaţie, v caracterizează vorbirea curentă, limbajul popular şi cel familiar. în limbajul strict solemn, el nu este recomandabil. în acest limbaj este preferat vă: vă ascult, vă aştept etc. i se foloseşte: a) înaintea auxiliarului aveai i-am ameninţat, l-a lecuit? l-aţi pomenit, i-^s ameninţa, l-ai fi ameninţat, i-ar lecuir i-ar fi lecuit etc.; b) după să al conjunctivului: să-l cereţi (pe ei) să-l fi cerut (pe ei): c) după imperativul pozitiv şi după gerunziu: ascultă-1 (pe ei) Jndrumă-iy (pe ei), des faceţi-i (pe ei), ascultîndu-l (pe ei), indrumîndu-i (pe ei), desfăcîndu-i (pe ei) etc. îi se foloseşte: a) înaintea timpurilor simple ale verbului, afară de imperar tivul pozitiv şi de gerunziu: îi aştept, îi elimină, îi uimesc9 îi pofteşte etc.; b) înaintea viitorului şi a viitorului anterior: îi va aşteptai îi va uimi, îi va pofti, îi va fi aşteptat, îi va fi poftit. le se foloseşte: a) înaintea timpurilor simple ale verbelor, afară de impera^ tivul pozitiv şi de gerunziu: le ascult (pe ele), le invitţ le ascultam (pe ele), le ascultasem (pe ele) etc.f 133 b) înaintea viitorului şi a viitorului anterior: le voi as. uita ţpe ele), le voi imita, fe voi fi ascultat,1!» vai fi invitat etc.; c) înaintea auxiliarului aveai te+am ascultat, le-as ascultai le-as fi'ascultat etc.; d) după imperativul pozitiv şi după gerunziu: ascultăAtţ imita-le, ascultînduA», imitînduA» etc. 5 e) după un pronmne în dativ la verbele construite cu acest caz: mi le aduce, ţi le aduce, şi le adună, vi le dă etc. • Notă. Formele scurte — cu excepţia lui -o — se leagă de gerunziu cu ajutorul unui -u adăugat la verb. 13.1.5 Cum se deosebeşte pronumele personal de pronumele personal reflexiv La persoana I şi a IT a formele pronumelui personal sînt Identice cu cele ale pronumelui personal reflexiv. Funcţiile lor diferă însă. Spre a le distinge, recurgem la următoarea formulă: Ori de cîte ori verbul se află la aceeaşi persoană cu pro* numele personal în ferma scurtă, acesta este reflexiv; de ex. J (eu) mă întorc, (tu) te întorci, (el, ea) se întoarce, (noi) ne întoarcem etc. Ori de cîte ori verbul se află la altă persoană decît pronumele personal în formă scurtă, acesta este numai pronume personal; de ex.: (eu) te întorc, (tu) mă întorci, (el. ea) mă întoarce, (ei) va. întorc etc. 13.1.6 Dublarea (reluarea şi anticiparea pronumelor) Forma lungă a. pronumelui personal este dublată în mod obligatoriu de una scurtă, cînd forma lungă exprimă obiectul direct sau pe cel indirect aşezat înaintea verbului: pe noi ne-a întrebai , pe ei 'nu i-a mai îniîlnit ţie îţi convine lor le trimit salutări # Notă. întrebuinţarea formei lungi depinde de intens ţ i a vorbitorului de a insista asupra obiectului grama-: 134 t i c a 1. Cînd, acest lucru nu se întâmplă, obiectul gramaj tical este exprimat chiar înaintea verbului numai de formele sciîrte: întrebat, nu i~a mai îniîlml, îţi convine etc. In această situaţie însă nu se poate întrebuinţa niciodată forma lungă singură. Pentru reluarea^şi anticiparea obiectului gramatical — substantiv prin pronume, vezi p. 289. 13.1.7 Pronumele personal de întărire Pronumele personal de întărire (însumi, însămi, însuţi-, însăţi etc.) reprezintă ca şi pronumele reflexiv o subcategorie a pronumelui personal. Formele lui sînt rezultatul compui nerii unui substantiv ieşit din uz: însu, însă cu dativul neac-centuat al pronumelui personal, adică: însumi, însă-mi, insulţi, însă+ţi, însu-\-şiy însă-\-şi etc. Ele se schimbă după genul şi numărul pronumelui personal. Astfel, pe eu, cînd vorbeşte un bărbat, îl întăreşte însumi (masculin); pe eu, ciiul vorbeşte o femeie, îl întăreşte însămi (feminin), pe tu cînd ne adresăm unei femei, îl întăreşte însăţi etc. Formele acestor pronume sînt.5 Persoana I Singular P 1 ur al mase. -{- neutru feminin mase. + neutru feminin N. eu însumi eu însămi noi înşine noi însene G. --- --- --- --- B. mie însumi mie însemi nouă înşine nouă însene A. pe mine pe mine pe noi pe noi ... însumi însămi înşine însene Persoana a 11 -a N. tu însuţi tu însăţi voi înşivă voi însevă G. ---■ --- --- --- D. ţie însuţi ţie însăţi vouă înşivă vouă însevă A. pe tine pe tine pe voi pe voi însuţi însăţi înşivă însevă 135 Per s o a n a a 111 -a N. el însuşi ea însăşi ei înşişi G. (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) (al, a, ai, a lui însuşi ei înseşi lor înşişi D. \ ei înseşi lor înşişi lui însuşi A. pe el însuşi pe ea însăşi pe ei înşişi (însele) ) (al, a, ai ale) lor înseşi (însele) lor înseşi (însele) pe ele înseşi (însele) • Notă. Femininul plural are două forme: înseşi şi însele. însele s-a născut după ipodelul existent din inse + dativul le. • Notă. La dativ, femininul singular este inse (mi. ţi. şi). Pronumele de întărire seamănă din acest punct de vedere cu un adjectiv. După cum genitiv-dativul de la (o frunză) galbenă este (unei frunze) galbene, tot aşa genitiv-dativul de la eu însămi, unde eu ocupă poziţia unui substantiv, iar însămi pe cea a unui adjectiv, trebuie să fîe la dativ mie însemi. Formele cu ă în loc de e care se aud uneori trebuie evitate. însuşi, însăşi — ca adjectiv în construcţii ca omul însuşi, femeia însăşi, tigrii înşişi, înşişi tigrii, înşişi oamenii etc., pronumele de întărire este adjectiv, apărînd înainte sau după substantiv, 13.1.8 Pronumele de politeţe sau de reverenţă O subcategorie a pronumelui personal este şi pronumele de politeţe. El are trei grade de exprimare a politeţei, dacă nu luăm în consideraţie utilizarea obişnuită ca mijloc de adresare a lui tu pentru persoana a Il-a singular şi a lui voi pentru aceeaşi persoană la plural. Acestei utilizări i s-ar putea spune gradul zero. f 136 Formele pronumelor de politeţe sînt, pe grade crescînde de respect faţă de persoanele cărora le sînt destinate: Gradul / Persoana a Il-a Persoana a III -a ' Genul singular plural singular plural masculin dumnea¬ dumnealui i Şi dumneata voastră dumneasa dumnealor feminin dumneaei masculin dumnea¬ dumnea¬ n Şi voastră voastră --- --- feminin masculin Domnia Domnia lui Domniile i i---< Şi Domnia ta voastră Domnia sa lor 1 H feminin Domnia ei în acelaşi fel sînt construite şi Măria Ta, Măria Voastră, Majestatea Ta, Majestatea Voastră,Majestatea Sa, Excelenţa Ta, Excelenţa Voastră, Excelenţa Sa,înălţimea Taf înălţimea Voastră, înălţimea Sa (scrise de obicei cu linioară şi cu literă mică la pronume: Măria-ta; Măria^voastră, etc. pentru a li se pune în lumină caracteristica de pronume). Ele se plasează la gradul al III-lea, dar nu se folosesc decît pentru persoanele care impun un anumit protocol social. Pronumele de politeţe sînt cuvinte compuse dintr-un substantiv (domnia, măria, majestatea etc.) şi un pronume posesiv în funcţie de adjectiv posesiv (v. mai jos, p. 140). Unele, ca dumneata, dumnealui etc., s-au modificat în aşa măsură, încît substantivul domnia nu se mai recunoaşte uşori La altele, mai rar întrebuinţate, cum sînt cele de gradul al III-lea, se vede clar din ce părţi sînt formate. Acest fapt se reflectă şi în declinare. în timp ce unele dintre pronumele de politeţe de gradul I au genitiv-dativ deosebit de nomina-? tiv-acuzativ, pronumele de gradul al II-lea (dumneavoastră) are aceeaşi formă pentru genitiv-dativ, iar cele de gradul a. 137 III-lea formează aceste cazuri ca şi cînd ar fi substantive urmate de adjective posesive. Avem, aşadar: N.A.* dumneata G.D. dumitale N.A, dumneavoastră G.D. dumneavoastră N.A. Domnia ta dumnealui dumneaei dumneasa dumnealui dumneaei dum(n)isale dumnealor dumnealor Domnia voastră G.D. Domniei tale Domniei voastre Domnia lui Domnia ei Domnia sa Domniei lui Domniei ei Domniei sale Domniilor lor * 13.1.9 întrebuinţarea pronumelor de poliţele Pronumele de politeţe de gradul I se folosesc între persoane de aproximativ aceeaşi vîrstă şi poziţie socială, ca mod de adresare a copiilor către părinţi, a fratelui sau sorei mai mici către fratele sau sora mai mare etc., între persoane de vîrstă diferită ca dovadă de consideraţie din partea celui mai în vîrstă faţă de cel mai tînăr. Pronumele de politeţe de gradul al II-lea este pronumele de adresare între persoane care întreţin legături oficiale şi doresc să rămînă la nivelul cerut de politeţe (elevul către profesor, studentul către profesor, pacientul către medic, medicul către pacient, un slujbaş către client, călător etc., acesta către slujbaş etc.). Pronumele de politeţe de gradul al III-lea este protocolar şi diferit pentru fiecare situaţie în parte. Notă. Ca orice sistem puternic încărcat de obligaţia respectării unor cerinţe sociale, şi sistemul pronumelor de politeţe are reguli de utilizare socială stricte. In limbajul familiar şi popular s-au născut diminutive sau abrevieri de mîngîiere: matale, mătăluţă, tale, tălicâ etc. Potrivit cu împrejurările, cu intonaţia etc., ele pot fi ironice. * Scrise, de obicei, cu literă mare şi cu linioară de unire înaintea pronumelui propfîu-zis. 138 13.1.10 dînsul şi dînsa Dînsul şi dînsa nu sînt pronume de politeţe propriu-zise* ci.pronume personale cu înţelesul de el, ea; dar în vorbirea curentă capătă cîieodaiă valoare de politeţe, din cauză că dumnealui, dumneaei şi dmnneasa au un genitiv-dativ mai puţin obişnuit (primele două sînt la fel la acest caz ca şi la nominativ-acuzativ, al treilea este dumisale pentru amîndouă genurile). Dînsul şi dînsa se întrebuinţează ca pronume de politeţe mai ales cînd persoana la care se face referirea se află de faţă, mai rar în alte împrejurări. Uzul literar nu a încorporat însă cele două forme ale pro3 numelui personal ca pronume de politeţe. De aceea, folosirea lor în această calitate caracterizează o vorbire neacceptată încă de limba literară şi, în consecinţă, trebuie evitate. 13.1.11 F u neţi i Pronumele personale îndeplinesc în frază funcţia de siv-bicct, atribut, nume predicativ, obiect direct, obiect indirect^ ca şi pe aceea a unor circumstanţiale. Am ales spre ilustrare numai cîteva situaţii, care sînt mai puţin frecvente: nume predicative: Ei sînt to.t Vi. Voi să rămîneţi voi înşivă. Noi nu sîntem voi. a t rj but: Privirea lui (sau ei) era plină de speranţe. Am trecut noi înşine prin această probă. La trecutu-/i mare, mare viitor! • Notă. Pronumele personale sînt atribute numai în formele lui, ei, lor, în formele scurte mi, ţi, şi etc. şi în calitate de pronume de întărire. circumstanţial: Te poftesc la mine. Felicitarea asta vine de la ei Capitolul 14 CELELALTE FELURI DE PRONUME 14.1 PRONUMELE POSESIV 14.1.1 Forme Pronumele posesiv are patru serii de forme, potrivit cu relaţia dintre obiectul posedat şi posesor şi cu numărul acestora. Formele se deosebesc în modul următor: 1) pentru un singur obiect şi un singur posesor / persoana I persoana a Il-a persoana a IlI-a 2) pentru un singur obiect şi mai mulţi posesorii mase. 1 al nostru al vostru — al lor neutru J fem. a noastră a voastră — a lor 3) pentru mai multe obiecte şi un singur posesor; mase. ai mei ai tăi ai săi ai lui (ei) fem. şi 1 neutru j ale mele ale tale ale sale ale lui (ei) 4) pentru mai multe obiecte şi mai mulţi posesori: mase. ai noştri ai voştri — ai lor fem. şi) neutru J ale noastre ale voastre ale lor Aceste forme reprezintă nominativul şi acuzativul. Pronumele posesiv nu are genitiv-dativ decît în mod excepţional şi numai în limbajul popular şi familiar, cînd denumeşte una din noţiunile „părinţi, rude, neamuri, colegi, camarazi, coechipieri, tovarăşi de luptă", de ex.: cere alor tăi. al tău al său, al lui (ei) a ta * a sa, a lui (ei) 140 Formele paralele de la persoana a IlI-ă singular, masculin şi feminin (al, a, ai, ale) lui, ei, ca şi cel de plural pentru amîndouă genurile (al, a, ai, ale) lor nu sînt pronume posesive, ci pronume personale introduse în sistemul celor posesive. Faptul că genitivul pronumelui personal intră în sistemul pronumelui posesiv dovedeşte că pronumele posesiv însuşi exprimă ideea de genitiv a pronumelui pefsonaL • Notă. Pronumele personal nu are genitiv la persoana I si a Il-a. Ideea de genitiv este suplinită la aceste două persoane de pronumele posesiv corespunzător. Acelaşi lucru îl face şi său de la persoana a IlI-a, alături de pror numele personal lui, ei. 14.1.2 Pronumele posesiv ca adjectiv Pronumele posesiv are şi funcţie de adjectiv. în această calitate, el nu este precedat niciodată de al, a, ai, ale, cum se vede uşor din următoarele perechi de cuvinte: ciorchinele meu ca şi un ciorchine greu ciorchinii mei doi ciorchini grei dinele tău (său) ti un dine rău dinii tăi (săi) ti nişte dini răi lada mea H o ladă grea lăzile mele ii două lăzi grele etc. Ca adjectiv, el are genitiv-dativ: mele, tale, sale, noastre, voastre (îndrăzneala atitudinii mele)* Pronumele personal (al, a, ai, ale) Iul, ei, lor nu pot fi adjective. Să se compare exemplele următoare cu cele de mai sus. ciorchinele Iul, ei, lor faţă ciorchinii lui, ei, lor cîinele lui, ei, lor cîinii lui, ei, lor etc. de un ciorchine greu „ doi ciorchini grei „ un cîine rău „ nişte dini răi Se vede clar că lui, ei, lor nu se acordă în număr şi gen cu substantivul ca adjectivul posesiv. în concluzie, lui, ei, lor rămîn totdeauna pronume. 141 14.7.3 F u n ci i i Funcţiile sintactice ale pronumelui posesiv sînt sţrîns legale de situaţia de mai sus. Prin urmare, pronumele posesiv poate fi: 1) atribut: calul meu, grija-1a, cartea sa, prietenii tăi, un cal al meu, această mare grijă a ta, aceşti prieteni- al săi etc.; 2) nume predicativ: Pixul ăsta este al tău? 3) subiect (în limbajul popular şi familiar) : Ai noştri nor cîşiiga meciul; obiect direct sau obiect in-direct: Pe ai voştri i-a văzut la cantină; A povestit totul alor tăi complement de agent: Grădina va fi aranjată de ai mei complementul instrumentului: Am aflat prin ai noştri* • Notă. Pronumele posesiv de ta (3) este echivalenţii] unui substantiv. 14.2 PRONUMELE DEMONSTRATIV Pronumele demonstrativ arată că obiectul al cărui nume îl înlocuieşte se află fie 1 î n g ă vorbitor, fie dincolo de unul sau mai multe obiecte de lîngă vorbitor. Se consideră că un obiect se află imediat lîngă vorbitor şi atunci cînd a fost de curînd pomenit: Acestea erau gîndu rile lui în copilărie. (Gîndurile sînt de mult, dar au fost aduse în actualitate de vorbitor şi sînt acum aproape de el.) Acelaşi lucru se întîmplă şi cînd ne referim la două sau mai multe persoane, lucruri etc/ Ultimul pomenit este socotit aproape de noi, pe cînd celălalt — departe: Are doi prieteni buni, pe Ion şi pe Gheorghe. Acesta din urmă este strungar (Gheorghe), celălalt este' marinar (Ion). 14.2.1 Felurile de pronume demonstrativ Pronumele demonstrativ de apropiere şi de depărtare Pronumele care înlocuieşte numele unui obiect de lîngă vorbitor se numeşte pronume demonstrativ de apropiere, iar cel care înlocuieşte numele unui obiect aflat dincolo de alt obiect de lîngă vorbitor se numeşte pronume demonstrativ de depărtare* 142 Pronumele demonstrativ de alegere Dintr-un exemplu ca Nu-mi place creionul acesta, vreau pe celălalt, se vede că celălalt arată că dintre două sau mai multe obiecte se face o alegere. Pronumele care indică acest fapt poate fi numit demonstrativ de alegere. El este o sub-; categorie a pronumelui demonstrativ. în limba literară de astăzi se întrebuinţează aproape ex-. clusiv pronumele demonstrativ de alegere format de la demonstrativul de depărtare (celălalt, cealaltă). în limbajul popular şi familiar sînt însă frecvente formele ăstălftlt, astalaltă (formate de la pronumele corespunzător, de apropiere) . Pronumele demonstrativ de identificare O subcategorie a pronumelui demonstrativ este şi pro-, numele de identificare. El arată că vorbim de un obiect despre care s-a mai spus ceva înainte: acelaşi, aceeaşi = „tot acela; iui uuL'L'i.1, tot el, iot ca . 1-1.2:2 Forme (declinarea) Forme savante şi forme populare ale pronumelui demonstrativ în uzul limbii române s-au stabilit două serii de pronume demonstrative: una pentru limbajul solemn, oficial, savant g cealaltă pentru limbajul de toate zilele. Din seria din urmă| asta se întîlneşte însă adesea şi în unele formule ale limba? jului solemn. Distingerea celor două serii se face foarte uşor, pentru că numai formele savante conţin pe -ce- în interiorul lor (cela: şi ceea sînt regionale). Formele pronumelui demonstrativ (ambele serii) sînt i masculin şi neutru singular apropiere depărtare N. acesta ăsta acela ăla G. (al; a, ai, ale) (al, a, ai, ale) acestuia ăstuia aceluia ăluia D. acestuia ăstuia aceluia ăluia A. (pe) acesta (pe) ăsta (pe) acela (pe) ăla 143 >p op > u op masculin plural N. aceştia aceia G. (al, a, ai, ale) ăştia (al, a, ai, ale) ăia acestora ăstora acelora ălora D. acestora ăstora acelora ălora A. (pe) aceştia (pe) ăştia (pe) aceia (pe) ăia feminin singular N. aceasta asta aceea aia G. (al, a, ai, ale) (ăl, a, ai, ale) acesteia ăsteia aceleia ăleia D. acesteia ăsteia aceleia ăleia A. . (pe) aceasta (pe) asta (pe) aceea (pe) aia feminin şi m mirii plural apropiere depărtare N. acestea astea acelea alea G. (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) acestora ăstora acelora ălora D. acestora ăstora acelora ălora A. (pe) acestea (pe) astea (pe) acelea (pe) alea Formele pronumelui demonstrativ de alegere masculin şi neutru singular — ăstălalt celălalt ălălalt — (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) ăstuilalt celuilalt ăluilalt — ăstuilalt celuilalt ăluilalt —* (pe)' ăstălalt (pe) celălalt (pe) ălălalt masculin plural — ăştialalţi ceilalţi ăilalţi — (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) ăstorlalţi celorlalţi ălorlalţi — ăstorlalţi celorlalţi ălorlalţi — (pe) ăştialalţi (pe) ceilalţi (pe) ăilalţi 144 feminin singular N. --- ^ astalaltă cealaltă aialaltă G. ---- (al, a, ai, ale) (al, a, ai, le). (al, a, ai, ale) ăsteilalte celeilalte ăleilalte D. --- ăsteilalte celeilalte ăleilalte A. (pe) astalaltă (pe) cealaltă (pe) ailaltă t feminin ; şi neutru plural N. --- astealalte celelalte alelalte G. --- (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) ăstorlalte celorlalte ălorlalte D. --- ăstorlalte celorlalte ălorlalte A. --- (pe) astealalte (pe) celelalte (pe) alealalte • N o t ă. în limba mai veche se folosea şi acestălalt, care avea forme cauzale ca şi acesta. Formele pronumelui demonstrativ de identificare sînt la fel cu ale pronumelui* demonstrativ simplu, urmate de .-şi; de ex.: G.D. (al, a, ai, ale) aceluiaşi, aceleiaşi, aceloraşi. • Notă. Multă vreme s-a întrebuinţat şi pronumele demonstrativ de identificare acestaşi. El se declina ca şi acesta, primind pe -şi la sfîrşitul formei fiecărui caz grar matical. 142.3 Pronumele demonstrativ. ca adjectiv Dintre formele înşirate mai sus, cele fără -a se întrebuinţează şi ca adjective, dar, pe cînd acesta, ăsta, aceasta, asta, acela, ăla, aceea, aia apar astfel numai după substantiv sau izolate, demonstrativul de alegere este folosit în aceeaşi formă atît înainte cît şi după substantive, iar demonstrativul de identificare, numai înainte de substantiv. Demonstrativele acesta, aceasta şi acela pierd pe a de la sfîrşit cînd sînt plasate înaintea unui substantiv masculin sau neutru, iar aceasta devine această înaintea unui substantiv feminin, adică: copacul acesta copacul acela copacul celălalt acelaşi copac f runza aceasta frunza aceea f runza astalaltă copacul ăsta copacul ăla copacul ălălalt frunza asta frunza aia acest copac ăst copac acel copac ăl copac ălălalt copac această frunză acea frunză astalaltă frunză 145 142.4 Fu neţii Pronumele demonstrativ poate fi în propoziţie: subiect: Aceasta se numeşte pasărea-liră. Aceştia sînt mecanici, în sectorul electric lucrează ceilalţi. nume predicativ: Palatul Telefoanelor este acela din colţ. Viaţa nu mai era aceeaşi. atribut: Peniţa asta zgîrîie hîrtia. în acele vremuri, pămîntul era socotit centrul universului. obiect direct: Asia & învăţat-o din auzite. Daţi-mi, vă rog, o lămîie, dar nu pe aceasta, ei pe cealaltă. obiect i n d i r e c t: Să nu mai vorbim despre asta. La acestea se referă spusele lui. circumstanţkl: Răul nu vine totdeauna de la ceilalţi. De aceea s-a supărat. Luptăm pentru progres, pentru asta ne străduim. • N o t ă. Ca şi alte pronume, demonstrativele nu au posibilitatea de a exprima toate felurile de circumstanţiale, de exemplu, ele nu pot exprima pe cel de timp sau pe cel de mod. 14.3 PRONUMELE INTEROGATIV Să analizăm pronumele din următoarele întrebări în legătură cu cîteva dintre răspunsurile care li se pot da: (1) Cine a fost la telefon? — Un prieten! — Mitică! — Mama ! — Tovarăşul profesor Ioneseu! (2) Cine predă geografia? —Dumnealui! — Eu ! (3) Ce te doare? —Capul! — Nimic ! U) Pe cine ai întîlnit? — Pe Marieta! — Pe frate-tău! — Pe nimeni. 146 în răspunsurile de mai sus intră după cum se vede ca ceva de la sine înţeles un substantiv ori un pronume (dacă propoziţia de răspuns nu este negativă: Nu ştiu! N-am -cunoştinţă!, sau nu se referă la Ce (mai) faci (faceţi) ?, la care se răspunde prin: Bine, Foarte bine, Nu prea bine, Lucrez etc. La întrebări care conţin alt pronume, răspunsul poate să fie dat şi prin Da sau Nu. De ex.: Tu eşti nepotul lui? — Da (Nu), în timp ce Da (Nu) sînt excluse cînd în întrebare figurează cine sau ce. \ Pronumele care ţine locul unui lucru sau unei persoane într-o întrebare la care se poate răspunde şi cu un substantiv sau cu un pronume din cele văzute mai înainte — dar nu cu altă parte de vorbire — este pronume INTEROGATIV. 11.3.1 Formele pronumelui irJ:r%afh şi întrebuinţarea lor Pronumele interogativ are forme identice pentru singular şi plural (masculin, feminin şi neutru). Ele sînt: N. cine? ce? G. (al, a, ai, ale) cui? --- D. cui? --- A. pe cine ? ce? cu (de, la etc.) cine? cu (de, la, pe etc.) ce? La nominativ, «ine şi ce sînt subiecte. Ele introduc o întrebare privind un nume de fiinţă, de persoană sau de lucru în funcţie de înţelesul verbului, potrivit cu următoarele reguli: a. Dacă acţiunea verbului poate să fie îndeplinită numai de persoane, se întrebuinţează obligatoriu cine, de ex.i — Cine a f umat aici? . — Cine propune altă soluţie? — Cine mai doreşte un ceai? — Cine are o gumă? etc. La asemenea propoziţii interogative nu se poate răspunde decît cu un nume de persoană sau cu un pronume personal (mai rar, demonstrativ sau nehotărît). 147 b. Dacă acţiunea verbului poate să fie îndeplinită atît de o fiinţă (care nu este persoană) cît şi de o persoană, se folosesc după împrejurări cine sau ce, răspunsul fiind un nume de fiinţă sau unul de persoană. De ex.: - Ce te-a speriat? — Ploaia (Vînful. Un răcnet. Ionică. etc.) -Cine te-a speriat? —- Un lup (Un nebun etc.) c. Dacă acţiunea poate să fie îndeplinită numai de un lucru, ce este întrebuinţat în mod obligatoriu. De ex.: — Ce arde acolo? — Nişte paie (0 casă etc.) — Ce vîjîie aşa? — Vînful (Apa rîului, Moara etc.) • Notă. Regulile de sub a, b, c nu se respectă cînd vorbitorul nu vrea să se refere la o persoană sau, dimpotrivă, cînd vrea să personifice un lucru ori o fiinţă. De ex.: - Cine ţi-a rupt cămaşa? — O creangă de cătină. (Se evită răspunsul: „Eu am rupt-o'• sau „Cutare a rupt-o“. .La genitiv şi la d a t i v ca atribute şi, respectiv, obiecte indirecte, (al, a, ai, ale) cui, şi cui se întrebuinţează atît pentru persoane cît şi pentru fiinţe şi lucruri. De ex.: — Ale cui sînt aceste păreri? — Al cui să fi fost culcuşul ăsta? — Apele cui se varsă în Şiret ? - Cui i-ai povestit întîmplarea? - cui îi duci laptele? - Cui îi mişcă aburii pistoanele ? — Ale tale! — Al vreunei jivine. — Apele mai multor rîuri. — Unor cunoscuţi de-ai tăi. — Căţeluşului. — Locomotivelor. • Notă. întrebuinţarea formelor (al, a, ai, ale) cui şi cui pentru nume de lucruri se explică prin lipsa formelor de genitiv-dativ la ce, deşi ideea de genii iv-dativ trebuie adesea exprimată şi la ce. Se recurge atunci la forma de genitiv-dativ ale lui cine. Cum însă ea poate să dea naştere la confuzii, vorbitorii o ocolesc, punînd întrebările în aşa fel, îneît să nu o folosească. Astfel, în loc de Cui îi mişcă aburii pistoanele?, se spune mai degrabă: La ce (fel de maşini) aburii mişcă - pistoanele ?, Pistoanele cărei maşini sînt mişcate de aburi? sau Cărei (căror) maşini aburii îi (le) mişcă pistoanele? 148 La acuzativ, cine şi ce sînt obiecte directe, obiecte indirecte sau complemente circumstanţiale. Cine se referă de data aceasta numai la persoane, iar ce la lucruri, fiinţe sau persoane; de ex.: — La cine ai fost? — La frate-meu. — De ce (anume) te temi? — De ger. (De şerpi, De oameni ' răi.) — Pe cine ai chemat? — Cîţiva prieteni. — Cu ce vînezi? — Cu puşca! (Cu un cîine!) 14.3.2 Folosireq pronumelor interogative ca pronume şi conjuncţii în frază Să comparăm seriile de propoziţii şi fraze de mai jos! (1) — Cine a scris Eneida? (2) — Nu ştie cine a scris Eneida ! (3) — Ce doreşti dumneata? (4) — Spune ce doreşti dum-: neata! (5) — Cui îi vei cere ajutor? (6) — Hotărăşte-te cui îi vei cere ajutor! Propoziţiile (1), (3) şi (5) sînt întrebări directe formulate cu pronumele ce şi cine. Frazele (2), '(4) şi (6) conţin aceleaşi propoziţii, dar nu ca întrebări directe, căci ele repetă ideea din întrebare, fără a mai întreba. Ele sînt interogative indirecte. Totodată sînt şi propoziţii subordonate. Astfel, în fraza (4) propoziţia ce doreşti dumneata este subordonată propoziţiei Spune... iar ce îndeplineşte şi rolul de conjuncţie, propoziţia fiind o subordonată completivă directă. • Notă. Propoziţiile subordonate introduse printr-o formă a pronumelor cine sau ce pot avea şi alte funcţii sintactice: completive indirecte, subiective, circumstanţiale. . • Notă. Nu numai pronumele interogativ se află în această situaţie, ci şi unele adverbe interogative (cînd, cum,unde etc.). Ele introduc propoziţii interogative directe; de ex.: Unde a pus cartea? şi pot intra în diferite fraze ca subor-i donate completive directe (fiind în acelaşi timp interogative indirecte): Află unde a pus cartea. (Vezi şi: Cum te simţi? şi: Spune cum te simţi.) Ce intră în calitate de conjuncţie şi în perechea De -ce... de ata (aceea). De ce cînta, de-aia ar mai fi cîntat însemnînd „cu cît... cu atît". 149 14.4 PRONUMELE RELATIV în exemplele de mai jos, cuvîntul care ţine locul unui nume, punînd totodată în legătura sintactică propoziţia introdusă de el cu cea dinainte: (1) Spuneţi dumneavoastră care este soluţia. (2) Dintre poeţii care au scris în secolul trecut, cel mai de seamă rămîne Eminescu. (3) Economiei de energie i se acordă atenţia pe care o merită. (4) Toţi cei cărora ne-am adresat au fost binevoitori. în fraza (1), care leagă o subordonată completivă de principală, în (2) una atributivă de substantivul poeţii din principală, în (3) altă atributivă de substantivul atenţia, ca şi în (4), unde însă cuvîntul determinat este cei. Care este pronume relativ (de relaţie). 14.4.1 F o r m e Pronumele relativ care are 7 forme. Una dintre ele, cea de nominativ-acuzativ, se foloseşte atît pentru singular şi plural, cît şi pentru toate genurile. Celelalte se deosebesc pe de o parte după număr, gen şi caz, pe de altă parte, după cum sînt aşezate înainte sau după substantivul pe care-l înlocuiesc. înainte de substantiv După, substantiv singular singular N.A. care care (i) G. mase. {al, a, ax, ale) cărui (al, a> ai, ale) cărui (2) fem. ţal, a, ax, ale) cărei (al, a-i ai, ale) cărei (3) D. mase. cărui căruia (4) fem. cărei căreia (5) plural plural N.A. care care G. mase. (al, a, ai, ale) căror (al, a, ai, ale) căror (6) fem. (al, a, ax, aleJ căror (al, a, ai, ale) căror D. masc.ţ r căror cărora (7) fem. 1 150 Formele căruia, căreia,• cărora se plasează la dativ numai după substantivul pe care-1 înlocuiesc. După substantiv, care poate să se întrebuinţeze chiar dacă substantivul mai are o determinare, de ex.: Băiatul acesta frumos, a cănii viaţă v-o povestim. Omul nostru, ale cărui visuri se realizau. 14.4.2 Construcţii aparte cu pronumele relativ Pronumele relativ nu stă în mod necesar în acelaşi caz cu numele înlocuit, astfel în: Persoana căreia îi vorbeai este tatăl meu persoana reprezintă subiectul gramatical al lui este tatăl (meu) şi se află în nominativ, pe cînd căreia este obiect direct în dativ. Cînd este aşezat după substantiv, care trebuie pus în genitiv. Articolul genitival se referă atunci la un substantiv, iar pronumele relativ la altul ca în fraza de mai jos: Omul ale cărui sfaturi le-ai ascultat este tatăl meu unde ale este articolul genitival şi se referă la sfaturi, iar cărui se referă la omul. Modelul unor asemenea construcţii este următorul: părintele -----> cărui al------> fiu mama --------> cărei al------> fiu părintele ------> cărui ai------> fii mama --------> cărei ai------> fii părinţii------> cărui al------> fiu mamele -----> cărei al----> fiu părinţii------> căror ai------> fii părintele ------> cărui a -----> fiică mamele ——> căror ai------> fii mama ------cărei a ----> fiică părintele ------> cărui ale ----> fiice mama --------> cărei ' ale -----> fiice părinţii —> căror a------> fiică mamele -----> căror a -----> fiică părinţii ale căror -----> fiice mamele ----> căror ale -----> fiice 151 14A.3 Pronumele relativ compus: cel care, cea care Pronumele relativ care se compune cu cel, cea şi are acelaşi regim ca cel din construcţiile anterioare, "de ex.: Dintre semenii noştri, cei a căror dragoste o simţim întîia oară sînt părinţii. 14.4.4 Pronumele interogativ ce ca pronume relativ Avînd înţeles asemănător cu pronumele relativ, ce se întrebuinţează uneori în locul acestuia, ca în: pomul ce înfloreşte în aprilie; partea ce-i revine; cuvintele ce se scriu cu literă mare etc. Ce este invariabil, de aceea a\ em şi: pomii ce înfloresc în aprilie; mărimea părţilor ce-i revin; importanţa cuvintelor ce se scriu cu literă mare etc. 14A.5 Pronumele relativ compus: cel ce, cea ce, ceea ce Ce, ca pronume relativ, se compune cu cel şi cu cea dînd compuselor înţelesul de „cel care, cea care". Pronumele relativ compus ceea ce se deosebeşte de cea ce pentru că ceea ce nu ţine niciodată locul unui nume de persoană sau de lucru, ci numai pe acela al unei idei, noţiuni, referindu-se deci totdeauna la ceva abstract. 14A.6 Pronumele relativ ca adjectiv Cînd se află în acelaşi caz, număr şi gen cu un substantiv, înainte sau după acesta/ pronumele relativ devine adjectiv relativ, de ex.: Pe omul pe care îl apreciezi, îl şi respecţi. Propoziţia pe care îl apreciezi ţine locul adjectivului .apreciat. Dar fiindcă este totdeauna şi cuvînt de legătură, care nu poate să îndeplinească singur rolul unui adjectiv, ci numai împreună cu restul propoziţiei introduse de el în frază. 14.4.7 F u n cţ i i Pe lingă faptul că leagă anumite subordonate de regentele lor, pronumele relativ poate să fie ca pronume subiect al unei propoziţii subordonate. • • Notă. Care este întrebuinţat în limbajul familiar şi ca subiect al unei propoziţii independente, de cele mai multe ori, interogative: Care a spart geamul? în loc de Cine a spart geamul? Se presupune că în Care a spart geamul? avem o elipsă, propoziţia fiind gîndită în forma 152 „Care dintre voi (sau dintre ei) a spart geamul?" Dacă tuşă predicatul este la persoana a Il-a singular, Care ai spart geamul elipsa nu mai există, şi propoziţia caracterizează o exprimare neîngrijită sau vulgară. atribut al unui substantiv sau al unui echivalent al acestuia; obiect direct cînd este precedat de pe şi ţine locul unui nume de persoană; obiect indirect cînd se află în dativ sau este precedat de una dintre prepoziţiile care introduc un obiect indirect j circumstanţial (dar nu de timp sau de mod). 14.5 PRONUMELE NEHOTĂRÎT în exemplele de mai jos, cuvintele subliniate sînt pronume deosebite de toate cele studiate pînă acum: (1) Te-am întrebat ceva. (2) Să povestească fiecare o întîmplare din viaţa sa. (3) Unii ştiau, alţii, nu. (4) Orice ai zice, şi iarna are frumuseţile ei. Ele ţin locul unor nume de lucruri sau de fiinţe (şi persoa* ne), fără a arăta însă ce fel de lucruri şi de fiinţe, nici dacă acestea sînt aproape ori departe de cel care vorbeşte, nici dacă îi aparţin, iar unora nu li se indică nici genul gramatical. Ele arată doar că lucrurile şi fiinţele al căror nume le înlo^ cuiesc nu sînt cunoscute sau, dacă sînt cunoscute, vorbitorul consideră faptul acesta neimportant pentru exprimare. Pronumele care ţin locul unor nume de obiecte (lucruri, fiinţe, persoane etc.) despre care nu ştim sau nu vrem să spunem decît că sînt lucruri, fiinţe, persoane etc., fără alte amănunte, se numesc prd-nume nehotărîte sau, mai rar, nedefinite. 74.5.7 Forme Pronumele nehotărîte sînt simple sau compuse. Cele simple, mai puţine la număr, sînt: altul» alta; atare / atît (a); cit, cită; cutare; tot, toatăi unul, una. 153 Cele compuse sînt de două feluri: a) unele cu partea care nu se schimbă a compusului la început: fiemmr fiecine* fiecît; oricare, orice, oricine, aricit, oricîtă, oarecare j vreunul, vreuna; b) altele, cu partea care nu se schimbă a compusului la sfîrşit: careva, ceva,, altceva, cineva, altcineva, cîtva, cităva; Altceva şi altcineva se încadrează tot aici,, căci, deşi au şi o primă parte care nu se schimbă, ele merg în declinare cu ceva şi cineva. Dintre pronumele nehotărîte simple, cit, cită şi tot, toată. se declină numai la plural, nominativ-acuzativul lor la acest • număr fiind: citi, cîte; toţi, toate; iar genitiv-dativul: cîtor, tuturor (a). Celelalte pronume nehotărîte simple se declină astfel; singular N.A. altul, alia unul, una cutare G.D. altuia, alteia Unuia, uneia cutăruia, cutăreia plural alţii, altele unii, unele cutare altora unora cutârora Pronumele nehotărîte compuse se declină ca relativul care sâu ca interogativul cine. Ele sînt la genitiv-dativ; s ingular plural fiecăruia, fiecăreia — oricăruia, oricăreia oricărora vreunuia, vreuneia vreunora oricui — cmva — altcuiva — — cîtorva ceva, altceva, orice şi careva nu se declină. Formele cu -a se aşază totdeauna după substantivul pe care îl determină, în calitate de atribut, de ex.: ideile fiecăruia (fiecăreia, oricăruia etc.) Ele nu înlocuiesc însă substantivul după care se află; cum se vede din faptul că. ideile sînt la plural, iar pronumele ia singular. Cazul în care se află pronumele nebotărît este acelaşi ca al unui substantiv pus în aceeaşi poziţie; să se rom pa ; jucăriile copilului cu .jucăriile fiecăruia grijile mamei grijile fiecăreia bucuriile elevilor bucuriile tuturora La fel se întîmplă şi cu formele fără -a, de ex.: părerile oricui. Genitivul apare şi mai limpede din construcţii ca4 tocul acesta al oricăruia. (oricăreia, oricărora, unuia, uneia> unora etc.), tocurile-rezervor ale oricăruia (oricăreia, oricăror a, vreunui, vreunor etc.). Pronumele nehotărîte care au la genitiv-dativ terminaţia -a se întrebuinţează la dativ numai singure sau înaintea unui relativ: alteia altora cutăruia cuiăreia S-a adresat’ unuia uneia unora altuia care alteia altora tuturora părea(u) mai priceput(ă). pricepuţi. pricepute. • Notă. Forme neliterare. Pe lîngă fiecare există şi cîteva. compuse cu relativul care, dar cu prima parte diferită* fieştecare, fiescare, după cum, pe lingă fiecine, el însăşi rar, există cîteva compuse cu cine, dar de asemenea dife--rite în prima lor parte: fieştecine, fitecine. Aceste forme sînt populare sau regionale. 14.5.2 Pronume nehotărîte ca adjective -Unele pronume nehotărîte pot fi şi adjective nehotărîte. Numai pronume nehotărîte sînt: careva, cineva, oricine; altul, alta, unul, una, vreunul, vreuna/ altceva, altcineva. în forma mai jos arătată, următoarele sînt totdeauna numai adjective şi se aşază obligatoriu înaintea substantivului (sau a echivalentului acestuia): alt, altă: alt cap, altă căciulă; vreun, vreo: vreun leu, vreo leoaică. Următoarele sînt adjective în aceeaşi formă în care sînt şi pronume, dar ca adjective se aşază numai înaintea substan tivului sau echivalentului acestuia: fiecare muncitor, persoană, sfat etc.; oricare tînăr, tînără, personaj etc., orice băiat, fată, gînd etc., oricît timp, lapte, mălai, vin etc., oricîtă vreme, apă, sare, supărare etc.; oricîţi bani, cai, nori, snopi etc., oricite ape, fiice, bilete, necazuri etc. 14.5.3 Mult ca adjectiv şi pronume nehotărît La nominativ-acuzativ, singular şi plural, mult este un adjectiv obişnuit. La genitiv-dativ plural însă, el ia înfăţi--şarea unui pronume sau adjectiv nehotărît: multor, multora. Prima dintre cele două forme se foloseşte înainte de substantiv: multor colegi, tovarăşe, aparate, iar a doua, multora, numai ca pronume: a spus multora. 14.5.4 F un cţ i i Pronumele nehotărîte pot fi în propoziţie: s u b i ec t: S-a defectat ceva la instalaţia electrică, îl invitase altcineva la masă. Totul se produce pe bandă rulantă, nume predicativ: Fiul lui va fi cineva. Nu voia să devină orice sau să fie oricine. atribut: (pentru atribut, vezi Pronumele şi adjectivele nehotărîte, p. 153). obiect direct: Aflase ceva nou. Aştepta pe cineva. Cînta orice îi cereau spectatorii. 156 obiect indirect: Se dă fiecăruia dreptul la^ muncă. Vorbeau despre orice şi despre oricine le trezea curiozitatea. circumstanţial: Cit au stat la taifas, s-a luminat de ziuă. Umbla de la unul la altul. • Notă. Ca şi pronumele relativ, nici cel nehotărît nu poate exprima toate circumstanţialele, de exemplu pe cele de cauză, de mod şi de scop. < 14.5.5 Pronumele negativ Pronumele negativ este o varietate a celui nehotărît, de care se deosebeşte numai prin faptul că are înţeles negativ şi trebuie să fie însoţit în propoziţie de adverbul de negaţiei nu, de ex.: Aici nu locuieşte nimeni (sau nimenea). Nici unul nu a fost chemat, Nu ştia nimic (sau nimica). 14.5.6 Forme Nimeni (nimenea) şi nici unul, nici una se declină ca pronumele nehotărîte, avînd genitiv-dativul: nimănui(a) — nici unuia nici unora nici uneia nici unora Nimic (a) nu se declină. El este şi substantiv de genul neutru (nimic — nimicuri); ca substantiv nu mai trebuie să fie însoţit de adverbul de negaţie. 14.5.7 Pronumele negativ ca adjectiv Nici un şi nici o sînt în această formă adjective şi apar totdeauna înaintea substantivului: nici un ban, nici o leţcaie$ comportîndu-se ca vreun şi vreo. 14.5.8 F u n cţ i i Pronumele negativ” are aceleaşi funcţii ca şi cel nehotărît. 157 Capitolul 15 VERBUL 15. i FELURILE DE VERBE Să privim atent următoarele cuvinte subliniate: (1) Aşteptăm cursa de dimineaţă. (2) Expoziţia de pictură a fost vizitată des. (3) Călăuza noastră cunoştea fiecare colţişor al muntelui. (4) Miroase, dumneata, floricica asta! Aceste cuvinte arată că în propoziţie se petrece, se întîm-plă ceva sau că cineva face o acţiune. Ele sînt verbe. Cercetînd verbele din propoziţiile (1) — (4), vedem că ele au cîte un înţeles propriu: a aştepta = „a fi, a se afla, a sta (undeva) pînă se iveşte ori se întîmplă ceva, pînă apare cineva sau ceva"; a vizita = „a trece, a merge (a se deplasa) spre a vedea sau a lua cunoştinţă de ceva, spre a vorbi cu cineva etc."; a cunoaşte = „a avea sau a obţine o cantitate de cunoştinţe (informaţii) despre cineva sau despre ceva"; în sfîrşit, a mirosi = „a lua cunoştinţă de ceva prin simţul mirosului". Dar pe lîngă acest înţeles, fiecare se încadrează într-o grupă, cu un sens general: a aştepta în grupa verbelor cu sensul de stare; a vizita în aceea cu sensul demişcare; a cunoaşte în aceea cu sensul de a ş t i; a mirosi în aceea cu sensul de a simţi etc. Dintr-o asemenea observaţie a rezultat una dintre cele mai vechi şi mai cunoscute clasificări a verbelor în: 15.1.1 Verbe de existenţă şi de stare; se afla exista rămînea aştepta fi sta avea fiinţa şedea dăinui poseda zăcea 158 15.1 .2 Verbe de mişcare alerga galopa cădea ieşi călători intra curge merge dansa mişca fugi opri (deplasare în spaţiu parcurge veni rostogoli vira sări zbura sosi zburda trece etc. ţopăi 15.1.3 Verbe care înseamnă „(a) spune, (a) declara" (verbe declar andi ): afirma declara mărturisi' striga amuţi dialoga mormăi şopti apela discuta nega tăcea bodogăni exprima ocări tăgădui certa înfrehn sfătui vorbi chema înjura spune zice etc. 15.1.4 \ Verbe care exprimă sentimente, acţiuni ale simim rilor, acte de voinţă sau de af ecţiune (verba sentiendi> volunfatmtm, afeefuum): amăgi dezaproba înfumura refuza amărî dori înşela satisface aminti • durea lămuri sili aproba . emoţiona minţi silui asmuţi excita minuna simţi aţîţa felicita mira speria auzi ferici mirosi şovăi batjocori fermeca mîndri teme bănui gîndi mulţumi teroriza cere gusta necinsti tortura chinui hotărî nenoroci uimi cinsti imagina ofensa uita comanda interzice oprima vedea crede ironiza pedepsi voi cuteza ispiti pipăi zădărnici decide închipui porunci zări descuraja încrede presimţi etc. detesta' îndurera pretinde 159 Chiar dacă nu toate verbele dindimba română intră în aceste grupe, iar unele ar putea să figureze şi în două (de ex.: a porunci — în 19.1.3, dar şi în 19.1.4 — căci porunca se „spune", se „declară"); totuşi, gruparea are importanţa ei. Intre altele, ea este legată de c o m pl e t ă r i 1 e sintactice. Verbele din 17.1.1 nu au, de obicei, obiect direct; cele din 19.1.2, de asemenea dacă îşi menţin sensul general, de deplasare, pe cînd cele din 19.1.3 şi 19.1.4 au de multe ori obiect direct, adesea şi indirect. ★ £ * Verbele mai pot fi grupate şi după felul de desfăşurare a acţiunii: dacă aceasta este momentană sau de durată, dacă s e repetă, dacă o face subiectul însuşi, ori pune, determină pe altcineva s-o facă, dacă starea subiectului se modifică etc. Astfel, în româneşte avem după felul de desfăşurare a acţiunii următoarele şase categorii de verbe: 15.1.5 D uf ativ e — care arată că acţiunea ţine un timp mai îndelungat, desfăşurîndu-se fără întreruperi sau reveniri. De exemplu: Apa curge numai la vale. Oamenii dormeau liniştiţi. Soarele trecuse de amiază. Verbele durative mai frecvent utilizate sînt: aduce elabora judeca repeta umbla aduna epuiza linişti schimba unge alerga evacua lucra studia urca aştepta fabrica mînca suge vărui bănui face munci şiroi veghea călători fugi neglija trage vieţui conduce gîndi organiza trăi vîntura curge istovi petrece trece vopsi desena iubi plimba turbura zăcea dormi învăţa răbda ţine zice dura juca rămînea uda zidi etc. 160 15.1.6 momentane — care arată că acţiunea ţine un timp scurt sau foarte scurt. De exemplu: adormi holba opri v • sari aprinde icni pleca striga aţipi intra plesni trozni da ieşi pocni ucide deceda lepăda poticni vira decola licări prinde zmulge exploda moţăi replica etc. 15.1.7 iterative --- care arată că acţiunea se repetă 0 dată sau de mai multe ori. De exemplu: bascula ciripi hurui plescăi şuşoti bătători cotcodăci lăpăi pritoci trepida bătuci dădăci lătra reapărea tiui behăi . deda licări reface undui bîjbîi fîlfîi măcăi renova vîjîi bîrîi forfeca orăcăi sfîrîi zbîrnîi bîzîi gînguri perinda sîsîi etc. chelălăi hămăi petici sporovăi 15.1.8 eventive ■ --- care arată că, în cursul acţiunii; subiectul devine ceea'ce indică verbul. De exemplu: Cerul se înseninează (= devine senin). Bietul om înmărmurise de spaimă (= devenise ca mara mura). Părul îi albeşte (= devine alb). Verbe eventive mai des întîlnite sînti albi încolăci înnobila ramifica banaliza încremeni însenina rarefia cicatriza îndatora întrista sărăci dezumfla înfrumuseţa înverzi simplifica fortifica îngălbeni lichefia tonifica fructifica îngreuna multiplica tumefia îmbogăţi înlemni ofili umfla împietri înmulţi osifica unifica înceta înnegri pietrifica veşteji etc, 161 9 N o t ă. Adesea nu subiectul, ci obiectul devine ceea ce indică verbul eventiv; astfel, în: Femeile albeau pinza la rîu, sau îşi bronza pielea la soare, se vede că obiectul devine ceea ce arată verbul, dar lucrul acesta nu rezultă decît dacă dezvoltăm propoziţiile, iar în acest caz, fostul obiect se transformă în subiect: (femeile făceau) ca pînza să devină albă; (el făcea) ca pielea să devină de culoarea bronzului... 15.1.9 dinamice— care arată că subiectul participă intens la acţiune, fiind foarte interesat de ea, de ex.: Se bdcura de succesele prietenilor săi. îl căina tot timpul. 15.1.10 c p u z a t i v c sau f act it i'v c — care exprimă icîeea că subiectul este cauza acţiunii, în sensul că el o provoacă, dar altcineva o execută, de ex.: Mă duc la frizer să mă luni. De fapt, cel care tunde este frizerul, şi nu vorbitorul subiect. Acesta spune totuşi „mă tund", îriţelegînd că „pune" sau^face", „determină" etc. (pe frizer) să-l tundă, în exemplul următor situaţia este similară: ..---Unde v-aţi cusul rochia? (—La cooperativa de croitorie din cartier). Verbul din propoziţia interogativă înseamnă „(unde) vi s-a cusut, la comanda dv., rochia?" şi nu „în ce loc aţi stat dv. s-o coaseţi". în româneşte nu avem verbe cauzative cu formă specială; dar modalitatea de a construi enunţuri cu înţeles cauzativ este curentă. t 9 N o t ă. în unele studii, prin factive se înţeleg şi verbele care au semnificaţia „a face ca o b i e c t u 1 să se modifice potrivit cu ceea ce indică verbul; de ex.: Minte de-ngheaţă apele (= face apele să îngheţe); Au secat balta (== au făcut balta să devină seacă) etc. Vezi şi nota de la 15.1.8. 15.2. VERBE NEPREDICATIVE 15.2.1 V erbe-copulă Cea mai importantă funcţie a verbelor este aceea de pre-dicat. Cînd o îndeplinesc, ele sînt verbe predicative. Unele nu 162 pot să îndeplinească însă această funcţie decît cu ajutorul unui substantiv, al unui adjectiv, numeral sau pronume. Astfel, în propoziţii ca cele de mai jos-, fi nu este singur predicat, ci împreună cu substantivul sau adjectivul care îi urmează: (1) Luna este satelitul natural al pămîntului. (2) Vremea a fost călduroasă. Verbele care — ca şi fi de mai sus — nu au calitatea de a fi singure predicat, pentru că nu fac decît să 1 e g e subiectul cu un substantiv, adjectiv, numeral sau pronume se numesc v^rbe copul ă, adică „verbe de legătură". Verbe-copulă mai des folosite, afară de fi, sînt: devenii face, preface, părea, rămîne, redeveni; de ex.: (3) Frigul devine insuportabil. (4) Femeia rămăsese văduvă. (5) Căţelul se făcuse mare. (6) Răzvan părea voinic şi curajos. Substantivul, adjectivul, numeralul sau pronumele legat de subiect cu ajutorul unui verb-copulă este considerat nume predicativ. • Notă. Verbe ca cele de mai sus pot să fie însă şi ele predicate. Aceasta se întîmplă ori de cîte ori nu mai leagă subiectul de altceva, ci sînt folosite cu înţelesul lor propriu-zis, de ex.: (1) în sala de aşteptare sînt cit ev a persoane. (Sînt = „se află"). (2) A fost odată ca niciodată. (A fost = „a existat odată* ceva...) (3) Ionel a rămas în urma coloanei. (A rămas = „a mers în aşa fel, îneît se află acum în urma coloanei"). (4) Căţelul făcea tumbe. (Făcea = „executa"). 15.2:2 Verbe auxiliare . , ^ Verbele auxiliare sau ajutătoare servesc la formarea tim= purilor compuse. Astfel, am din am învăţat arată în combin nare cu învăţat că învăţarea a avut loc în trecut; voi din voi învăţa arată că învăţarea se va întîmplă în viitor ş.a.m.d. 163 în limba română sînt trei auxiliare: avea, .fi şi vrea. Două dintre ele (avea şi vrea) au ca auxiliare forme deosebite de cele pe care le au ca verbe predicative: A V E A (eu) '(tu) (el, ea) (noi) (voi) (ei, ele) (cu) (tu) i î (noi) (voi) (ei, ele) a u x i 1 i a r pred i c a t i v am (eu) as (eu) am ai (tu) ai (tu) ai a (el, ea) ar (el, ea) are am (noi) am (noi) ' , avem aţi (voi) aţi (vei) aveţi au (ei, ele) ar (ei, ele) au VREA a u x i 1 i a r P r e d i c a t i v voi oi (eu) vreau vei ei, ăi, îi, -I (tu) vrei va u (el, eu; vrea vom om (noi) vrem veţi eţi, ăţi, îţi, -ţi (voi) vreţi vor or (ei, ele) vreau, vor Auxiliarul fi se deosebeşte de avea şi vrea în două privinţe: 1) arc aceleaşi forme ca auxiliar şi ca predicativ; 2) .impune însuşi timpul său timpurilor compuse; de ex.: sînt, eşti, este etc. învăţat (de cineva) = prezent; am fost, ai fost, a fost învăţat (de cineva) = un timp trecut. 15.2.3 Verbe semiauxiliare Unele verbe şi forme verbale se combină între ele cu alte verbe aflate la infinitiv sau la conjunctiv pentru a exprima ideea de necesitate: trebuie să pleci; de posibilitate: pot să dorm, pot dormi; o intenţie: vrea să mă-nînce, îmi vine să rîd; o întîmplare iminentă evitată: era să cadă. Aceste verbe şi forme verbale (putea, trebui, veni, vrea, era) nu formează în felul arătat timpuri compuse şi nici moduri propriu-zise; de aceea, nu pot fi considerate auxiliare. Ele nu sînt însă nici verbe predicative (predicatul fiind întreaga construcţie). Din aceste cauze, au fost numite semiauxiliare, iar pentru faptul că arată o modalitate, li se spun semiauxiliare de mod sau modale. 16 4 Ca modale, ele au o singură formă pentru toate persoane]©! de ex.: eu tu el, ea noi voi ei, ele TREBUIE (sau: TREBUIA VA TREBUI etc.) să cobor să cobori să coboare să coborîm şă coborîţi să coboare eu tu el, ea noi voi ei, ele ERA să cad să cazi să cadă să cădem să cădeţi să cadă îmi VINE îti (sau: îi - VENEA ne A VENIT vă VENISE le etc.). să rîd sau a rîde să rîzi să rîdă „ să rîdem „ să rîdeţi „ să rîdă ,, Ca şi verbele-copulă, semiauxiliarele sînt predicate cînd se întrebuinţează în înţelesul lor strict * de ex.: îi trebuie timp (trebuie = „are nevoie'-); haina îţi vine bine (îţi vine = „ţi se potriveşte'') etc. • Notă. Nu numai verbe ca cele mai sus citate nu for-? mează singure predicatul. Astfel, în dădu să intre, începuse să scîncească, apucă să spună etc.,- predicatul nu este constituit numai de primul dintre cele două verbe (a apucat, dădu, începuse) ci de amîndouă, pentru că ele exprimă împreună o singură unitate de înţeles. Ceea ce le deosebeşte de aşa-numitele semiauxiliare este faptul că ele sînt totdeauna la aceeaşi persoană cu subiectul; pe cînd celelalte pot să fie la persoana a IlI-a, indiferent de subiect. Pentru alte aspecte ale problemei, vezi Predicatul verbal complex (p. 248). Capitolul 16 TRANZITIVITATEA 16.1 VERBE TRANZITIVE SI VERBE INTRANZITIVE Să se compare din punctul de vedere al prezenţei obiect tului direct verbele din construcţiile: " Verbele din coloana (A) au nevoie de obiect direct ca să arate limpede ce face subiectul, de ex.: Acest poet înfafişează natura etc. Verbele din coloana (B) nu numai că nu au nevoie de obiect, dar nici nu-1 pot accepta. Cînd un verb are nevoie de completarea înţelesului lui printr-un obiect direct pentru a preciza ce anume face subiec-: tul, acel verb este considerat t ra nz it iv. Toate verbele din coloana (A) sint tranzitive. Cînd verbul nu are nevoie de obiect direct şi nu-1 acceptă, el este considerat intranzitiv. Toate verbele din coloana (B) sînt intranzitive. 16.1.1 Verbe care pot să fie atU tranzitive cit şi intranzitive Unele verbe pot să fie într-o situaţie tranzitive, iar în altă situaţie intranzitive, de ex.: (5) A petrecut pe invitaţi pînă la poartă, (tranzitiv) (6) Au petrecut cu lăutarii după ei. (intranzitiv) De cele mai multe ori, cînd acelaşi verb are atît întrebuinţare tranzitivă cît şi întrebuinţare intranzitivă, înţelesul lui diferă, după cum este folosit tranzitiv sau intranzitiv. (A) (B) (1) Acest poet înfăţişează (2) Arhitecţii elaborează (3) Ea schimbă (4) Băiatul spune Avionul decolează. Caisul înfloreşte. Calul fuge. Băiatul doarme. 166 în (5), de ex., petrece înseamnă „însoţi, întovărăşi"; în (6), tot el înseamnă „chefui". Chiar atunci cînd deosebirea de înţeles nu apare atlt de limpede, ea există totuşi. Astfel propoziţiile: (7) El desenează un peisaj de iarnă, (tranzitiv) (8) El desenează frumos, (intranzitiv) conţin pe desena, dar intranzitivul are un înţeles general de „ştie, se pricepe să deseneze", pe cînd tranzitivul are înţeles concretizat, de „trage linii, compune o imagine din linii şi umbre". Unele verbe au aşadar calitatea de a fi tranzitive sau intranzitive în funcţie de înţelesul lor, iar înţelesul. — la rîndul lui — se schimbă într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum acelaşi verb este întrebuinţat tranzitiv sau intranzitiv şi invers. 16.1.2 False tranzitive Cîtcva verbe intranzitive cu înţelesul general de „mişcare, deplasare în spaţiu" se construiesc uneori în aşa fel, încît par că au devenit tranzitive, de ex.: (9) Am alergat cîteva sute de metri. în (9), alerga pare tranzitiv, pentru că presupunem că grupul de cuvinte cîteva sute de metri este un obiect direct, în realitate, el este un circumstanţial care indică măsura. Tot astfel în: (10) Am mers împreuna o bucată de drum. merge nu s-a transformat în tranzitiv, căci o bucată de drum este un circumstanţial, nu un obiect direct. 16.1.3 Verbe cu tranzitivitate limitată Unele verbe sînt tranzitive numai dacă se întrebuinţează cu un obiect direct strîns legat de înţelesul lor | de ex.: a dormi un somn adînc, a fugit o fugă nemaipomenită, a ierna o iarnă,; a.văr a o vară ş.a. Obiectul unor asemenea verbe poartă numele de obiect intern. 16.1.4 Verbe cu două obiecte gramaticale Unele verbe tranzitive se construiesc cu două obiecte,-care pot să fie: a) amîndouă obiecte directe: (1) Maria întrebase pe tata un lucru mărunt. (2) Maestrul de sport a învăţat pe elevii lui etica sportivă. (3) îl rog şi eu o dată ceva. 167 i b) unul obiect direct, celălalt obiect indirect* (4) Gheorgtie a dat sfaturi bune lui Vasile. (5) A deprins pe copii cu ordinea. (6) Comparaţi o pasăre cu un avion. în exemplele (1—3), unul dintre cele două obiecte este nume de fiinţă, al doilea nume de obiect; în exemplele (4—6), de asemenea: sfaturi = obiect direct; lui Vasile = obiect indirect; pe copii = obiect^direct; cu ordinea = obiect indirect; 6 pasăre = obiect direct; cu un avion — obiect indirect. y Obiectul (direct sau indirect) care denumeşte un lucru se transformă foarte uşor într-o propoziţie (măi rar se întîms plă aceasta cu obiectul care denumeşte o fiinţă), de ex.: 7. Maria a întrebat pe tata unde a pus jurnalul. 2. Maestrul de sport a învăţat pe elevii lui să respecte etica sportivă. 3, îl rog şi eu o dată să-mi împrumute o carte. •/. A deprins pe copii să-şi tină cârnh şi caietele in ordine. 5. Comparaţi o pasăre cu orice poate zbura, 16.2 DIATEZELE 16.2.1 Diateza activă — diateza pasivă Să urmărim din punctul de vedere al felului în care subiectul participă la acţiune verbele din propoziţiile de mai jos: (1) Apa fierbe la 100 de grade Celsius. (2) Ir in a spală (o bluză). (3) Fereastra a fost deschisă de vînt. (4) De cine va fi examinată această cerere? în propoziţiile (1) şi (2) subiectul (apa, Irina) îndeplineşte el însuşi acţiunea. El este activ. Fermele pe care le ia verbul spre a arăta că subiectul îndeplineşte acţiunea ccnstiUue diateza activă. în propoziţiile (3) şi (4), subiectul (fereastra, această cerere) nu îndeplineşte acţiunea. El este pasiv şi o supertă numai. Fermele pe care le ia verbul spre a arata că subiectul suportă acţiunea îndeplinită de altcineva constituie diateza pasivă. 168 Chiar verbe care nu au în mod obişnuit subiect ca ninge; plouă, de ex., aparţin diatezei active prin forma lor. Diateză activă au atît verbele tranzitive, cît şi cele intranzitive, dar diateză pasivă au numai verbele tranzitive. Diateza activă are timpuri şi moduri simple, iar auxiliarele ei sînt avea şi vrea. Diateză pasivă are toate timpurile şi modurile compuse cu auxiliarul fi, de ex.: (el, ea) este îmbrăcat (ăj (de cineva) = prezent indicativ. (el, ea) era îmbrăcat (ă) (de cineva) = imperfect indicativ. (el, ea) fu îmbrăcat (ă) (de- cineva) — perfect simplu indicativ. (el, ea) a fost îmbrăcat (ă) (de cineva) = perfect compus indicativ. (el, ea) fusese îmbrăcat(ă) (de.cineva) = mai-mult-ca- perfect indicativ. (el, ea) va fi îmbrăcat (ă) (de cineva) = viitor indicativ. (el, ea) să fie îmbrăcat (ă) (de cineva) = prezent conjunct tiv. (ei, ca) ar fi imbrâcai[ăj (de cineva) — prezent condiţional etc. 16,22 Deosebiri deîntelesîntre diateza activii şi diateza pasivă între o construcţie cu verbul la diateza activă şi una cu verbul la diateza pasivă nu sînt mari deosebiri de înţeles. Astfel, propoziţiile: 1. Vîntul a deschis fereastra. 2. Fereastra a fost deschisă de vînt. comunică acelaşi fapt. Cu toate acestea, prima propoziţie pune în lumină subiectul care face acţiunea, pe cînd a doua pune în lumină rezultatul, subliniind consecinţa pentru subiect a acţiunii întreprinse de altcineva sau de altceva. Dintr-o asemenea deosebire decurge şi utilizarea diatezei pasive în locul celei active, mai ales în situaţiile în care: 1. Cel ce face lucrarea este necunoscut, nu poate să fie precizat sau nu dorim să-l precizăm, de ex.: Cartea este scrisă frumos. (Este scrisă de'cineva, dar nu ştim, nu vrem sau nu este nevoie s-o (mai) spunem.) Satul este aşezat pe o colină mănoasă. (Nu avem ştiinţă de cine a fost aşezat acolo). 169 fc. Se consideră mai important pentru comunicare starea subiectului, de ex.: Drumul era acoperit de zăpadă. Fratele meu a fost internai în spital. S. Se consideră util să se facă variaţie în felul în care se comunică ideile, de ex.: M. Sadoveanu a scris „Fraţii Jderi". Este o ,carte frumos scrisă. (în loc de: El a scris-o frumos) etc. ' 16.2 3 Construcţii cu aspect de diateză pasivă, dar cu înţeles activ în propoziţii ca: (1) Grigpre a fost plecat la ţară. (2) Mama este drtsă după cumpărături, (3) Sînt toti sosiţi sî sfntn d° lucru, avem verbe intranzitive construite ca şi cum ar fi la diateza pasivă. în realitate, plecat, dusă şi sosiţi sînt participii cu rol de adjectiv în propoziţiile (1 — 3), iar predicatele nu se află la pasiv, fiindcă nu există o persoană deosebită de subiect care să facă acţiunea, ci o îndeplineşte subiectul însuşi. 16.2.4 Diateza reflexivă Raportul dintre subiect şi acţiune este mai complicat în cazuri ca: (1) Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. (2) Mă gîndesc la obligaţiile lui de viitor meşter. (3) înţelegeţi-vă între dumneavoastră. (4) S-a făcuTviIvă din cauza lui. (5) Atenţie, se scrie numai cu cerneală albastră! în (1) subiectul face acţiunea pentru sine şi o suportă, în (2) el face de asemenea acţiunea pentru sine, căci reflectează la ceva, dar nu se vede că o şi suportă. în (3), mai multe persoane (unii şi alţii) fac acţiunea în aşa fel, îneît ea se răsfrînge atît asupra unora cît şi asupra altora, anga-jîndu-le în desfăşurarea şi în consecinţele ei. în (4) subiectul este pasiv: vîlva a fost făcută de cineva, dar verbul nu este la diateza pasivă propriu-zisă. în sfîrşit, în (5) nu avem 170 subiect. El poate să fie imaginat ca orice persoană sau orice număr de persoane. < * Spre 'a se exprima raporturile arătate mai sus, la toate verbele din cele cinci propoziţii se recurge la forma scurtă de acuzativ a pronumelui personal, la aceeaşi persoană la care se află sau s-ar putea să se afle subiectul. Să se compare între ele din acest punct de vedere corn strucţiile: (Eu) mă scol de dimineaţă (Eu) mă gîndesc la... (Tu) te scoli de dimineaţă (Tu) te gîndeşti la... (El) se scoală de dimineaţă (El) se gîndeşte la... (Noi) ne sculăm de dimineaţă (Noi) ne gîndim la... ş.a.m.d. Forma scurtă de acuzativ a pronumelui personal, numită reflexivă, este obligatorie la această diateză, care s-ar putea defini chiar ca diateza -cu subiectul reluat în mod obligatoriu prin pronumele reflexiv, totdeauna la acuzativ. Subiectul reluat prin acuzativ este însă şi obiect direct! De aici s-a născut definiţia care spune că diateza reflexivă arată că subiectul este şi obiectul acţiunii verbului. Această definiţie nu corespunde însă decît pentru construcţii ca cea din propoziţia (1). în mă gîndesc, te gîndeşti etc., subiectul nu este propriul său obiect, căci el nu se gîndeşte pe sine. Cu toate acestea, raportul dintre el şi acţiune este redat prin reflexiv ! La fel de limpede este şi situaţia subiectului din (4), căci vîlva nu s-a făcut pe sine, ci a fost făcută de cineva. Subiectul este pasiv, dar diateza, reflexivă. Prin diateza reflexivă se exprimă aşadar diverse raporturi dintre subiect şi acţiunea verbului — chiar şi pasivul/ deşi pentru el există o diateză aparte. Aceste raporturi sînt: 1) reflexi v-o b i e c t i v. Subiectul îndeplineşte acţiunea şi este totodată obiectul ei direct; de ex.: Peştii se zbăteau în năvod. Se înălţase soarele de trei suliţe pe cer. Cine se teme de apă, să nu se suie în corabie. 2) reflexi v-p a s i v. Acţiunea o îndeplineşte altcineva decît subiectul gramatical; de ex.: în oraşul nostru se construiesc cartiere întregi de locuinţe. Piesele de rezistenţă se fabrică din oţel. Ni s-a cerut o situaţie statistică la zi. 171 • Notă. Cel care face efectiv acţiunea — agentul — apare uneori în propoziţiile cu verbul la diateza reflexiv-pasiv# şi atunci este introdus prin de sau de către: S-a mai spus asta de (către) unii. 6) r e f 1 e x i v-r e c i p r o c. Două sau mai multe subiecte îndeplinesc acţiunea care se răsfrînge în egală măsură asupra lor; de ex.: Două vrăbii se ciorovăiau pentru cîteva grăunţe. La ieşirea din sala de spectacol, ne-am ciocnit piept în piept. Parcă ne cunoşteam-de un veac. 4) reflexiv-impersonal. Subiectul nu este şi, de obicei, nici nu poate să fie exprimat din cauza caracterului lui general, de ex.: ' Se călătoreşte bine pe această linie şi cu clasa a Il-a. La unele restaurante mici se mănîncă totuşi foarte bine. Rugăm să nu se scrie cu creionul! • Notă. Verbele impersonale ca plouă, ninge exprimă acelaşi raport ca şi reflexivul impersonal; dar, pe de o parte, nu cu ajutorul pronumelui reflexiv, iar pe de altă parte, ele nu au posibilitatea de a exprima şi altfel de relaţii. Diateza reflexiv-impersonală se utilizează însă la verbe care, în alte împrejurări, au subiect (la diateza activă). • Notă. Un verb la diateza reflexivă are înţelesul determinat nu numai de ceea ce înseamnă el la diateza activă sau la cea pasivă, ci şi de faptul că exprimă un anumit raport între subiect şi acţiune. Astfel, a lăsa, (a se lăsa) la diateză reflexivă indică participarea intensivă ca şi a (se) şti faţă de a şti; ştii că nu eşti vinovat şi nu te ştii vinovat. în unele cazuri, ea adaugă o semnificaţie nouă, de ex.: a se bărbieri conţine şi ideea de f a c t i t i v, ca şi a se tunde — în comparaţie cu a tunde; a se coafa — în comparaţie cu a coafa etc. 16.2.5 Folosirea diatezei reflexive Diateza reflexivă se foloseşte: i. Cînd se subliniază participarea dinamică, intensă a subiect tului, chiar dacă el nu este numit în mod special: Nu mă liniştesc, pînă nu-i spun totul în faţă. Dacă nu te crezi capabil, renunţă! 2. Cînd se insistă asupra acţiunii. De ex.: Se va aplica următorul tratament medical. Se impune să se procedeze cu mare atenţie. 3. Cînd cel care face lucrarea nu este cunoscut sau nu este importantă indicarea lui; de ex.: Se pare că nu mai plouă. Se spunea că făcuse mult sport. 4. în acte publice, documente oficiale etc. în care este necesar un limbaj sobru şi impersonal. 5. Cînd — pentru variaţie — este util să se evite repetarea persoanei gramaticale (I plural sau a Il-a singular), de ex.: Alegem cîteva rcşii bine coapte. Le scoatem miezul. Se pregăteşte din timp o umplutură... etc. 6. Cînd verbul are numai diateză reflexivă: Verbele cel mai des întrebuinţate numai la diateza res flexivă sînt: a se aciua a se abţine a se acomoda a se balena a se baza a se bălăbăni a se bizui a se căi ă se căzni a se.cicndăni a se ciorovăi a se codi a se cruci a se făli a se fuduli a se gudura a se hîrioni a se hlizi a se iţi a se ivi a se îmbulzi a a se împletici- a a se îndeletnici a a se îngîmfa a a se întîmpla a a se lăcorni a a se opinti a a se pocăi a a se posomori a a se poticni se pripăşi se răsti se război se sfii se teme se tolăni se zbate se zgribuli se zvîrcoli 16.2.6 Falsa dia-eză reflexivă în propoziţiile de mai jos, verbele exprimă raporturi foarte asemănătoare cu cele din diateza reflexivă: (1) îmi as'hnpăr setea cu apă de izvor. (2) El îşi susţine punctul de vedere. (3) Vă mai amintiţi de colegii noştri din şcoală? (4) Ne-am scris multă vreme, cu regularitate. Cu toate acestea, ele nu fac parte din diateza reflexivă/ pentru că: a) au un obiect direct diferit de subiect: (Eu) îmi astimpar sub Iert (N .i.) ne-am sc ris subiect setea... o. direct (scrisori) o. direct 173 b. pronumele în dativ arată că subiectul ia parte cu intens sitate la acţiune, dar nu şi ca obiect, ci pentru că de cele mai multe ori obiectul direct îi aparţine; de ex.: Şi-a agăţat pălăria Iţi alini suferinţa îmi amăgesc foamea Ne astîmpărăm setea Vă apăraţi părerea (subînţeles: a lui sau a ei) în cuier (subînţeles: a ta) (subînţeles: a mea) (subînţeles: a noastră) (subînţeles: a voastră) îşi îndoaie genunchii (subînţeles: ailor) etc. Să se compare din acest punct de vedere: (Eu) agăţ pălăria mea în cuier, (diateză activă) (Eu) îmi agăţ pălăria în cuier. (Eu) mă agăţ de un pai. (Tu) alini durerea mamei. Durerea se alină. (Noi) amăgim pe cineva. (Noi) ne amăgim prietenii. (Noi) ne amăgim cu vorbe. etc. • (diateză activă) (diateză reflexivă) (diateză activă) (diateză reflexivă) (diateză activă) (diateză activă) (diateză reflexivă) • Notă. Sînt însă construcţii ca îmi (îţi, îşi) propun, pretind, cer, spun, impun etc., mie însumi (însămi), ţie însuţi, lui însuşi (ei înseşi) etc. — cu schimbarea corespunzătoare a persoanelor şi a numărului. — care par că sînt la diateza reflexivă, pentru că acţiunea exprimată angajează subiectul într-un- mod asemănător cu cel de la diateza reflexivă. în realitate, aceste construcţii au totdeauna un obiect direct — altul decît subiectul — deşi el nu este exprimat: îmi propun ceva mie însumi. îmi citesc (o poezie) mie însumi. De aici rezultă că se insistă într-adevăr asupra persoanei arătate prin repetarea pronumelui (îmi... mie... însumi), dar nu în acelaşi fel ca în diateza reflexivă. 174 O propoziţie ca: Eu îmi citesc o poezie mie însumi este — din punctul de vedere al legăturilor dintre subiect şi acţiune — la fel cu: - Eu îţi citesc o, poezie ţie însuţi, adică se insistă asupra persoanei indicată de pronume^ care poate să fie şi alta decît subiectul. în Eu îmi citesc mie însumi, înţelesul este de „Eu citesc numai pentru mine-, iar acest înţeles nu intră în diateza reflexivă. Capitolul 17 MODUL, PERSOANA, TIMPUL Acţiunea unui verb oarecare nu se desfăşoară totdeauna în acelaşi fel. S-o urmărim în exemplele de mai jos: (1) Vor organiza echipe de intervenţie. (2) Se cere să organizeze echipe de intervenţie. (3) Ar organiza echipe de'intervenţie, dară li ^-nr cere. (4) Organizaţi echipe de intervenţie! în (1) acţiunea este privită ca efectuîndu-se în mod sigur, deşi nu a început. Nici îiu(2) nu a început, dar are posibilitatea să înceapă; ea este nesigură, dar posi-b i 1 ă. în (3) nici nu a începoit şi nici nu va începe, dacă nu se îndeplineşte o anumită condiţie. în sfîrşit în (4) se dă o r d i n ca acţiunea să se desfăşoare. Felul în care se consideră că se petrec sau nu se petrec acţiunile din (1—4) nu depinde de timpul în care-se întîmplă (ori s-ar putea întîmplă) acţiunea, căci şi în: (5) Au organizat echipe de intervenţie. (6) Ar fi organizat echipe de intervenţie, dacă... (7) Se cerea să ,fi organizat echipe de intervenţie avem aceleaşi moduri ca în (1—3) cu toate că timpul diferă. • Formele luate de verb pentru a exprima felul de desfăşurare a acţiunii se numesc moduri. Ele sînt o categorie gramaticală. ^ • Notă. Modurile gramaticale nu trebuie să se confunde cu grupurile sau clasele de verbe care conţin în înţelesul lor fundamental ideea de modalitate. De ex., verbele durative, momentane, iterative, eventive etc., pentru' că acestea sînt cuvinte diferite. 176 Unul şi acelaşi verb nu exprimă printr-o formă ideea de durată, prin alta 'pe cea de desfăşurare a acţiunii într-un timp foarte scurt, prin alta, ideea de repetare a acţiunii etc. Un verb care conţine ideea de repetare a acţiunii o păstrează în toate formele lui, deci la toate modurile. De asemenea, verbele de mişcare, indiferent la ce mod le întrebuinţăm, cele de existenţă şi de stare se comportă la fel etc. Nici combinaţiile de două verbe, dintre care unul serveşte ca semiauxiliar celuilalt, nu trebuie să se confunde cu modurile gramaticale. De ex., poate dezaproba, era să cad. Unele, ca poate dezaproba, au moduri: să poată dezaproba, ar putea dezaproba; altele sînt expresii cu semiauxiliarul neschimbat, ca era 'să cad, era să cazi etc. Cu toate acestea', pentru a interpreta cît mai 'bine calitatea unei acţiuni la un mod oarecare, este necesar să se ţină seama atîl de .sensul lui fundamental, cît şi de combinarea lui cu un semiauxiliar. Modurile gramaticale ale verbului- sînt în număr de opt: 1) acţiunile considerate sigure se exprimă prin i n d i c a t i v$ 2) desfăşurarea nesigură, posibilă a acţiunii, se exprimă prin conjunctiv — numit astfel pentru că este aproape totdeauna precedat de conjuncţia să care face legătura cu alt verb. El mai poartă şi numele de subjonctiv, fiind modul cel mai des utilizat în subordonare; 6) desfăşurarea condiţionată a acţiunii o exprimă condiţionalul. El' este numit optativ cînd condiţia nu apare, iar în locul ei se exprimă o dorinţă; 4) porunca, ordinul ca acţiunea să se producă sînt exprimate prin imperativ; 5) modul care arată că acţiunea se desfăşoară nelimitat ca şi cum nu ar avea început şi sfîrşit este infinitivul; 6) modul care arată că acţiunea se desfăşoară paralel cu alta . este gerunziul: organizînd; 7) modul care arată că o acţiune apare ca încheiată este participiul: organizat; 8) modul care arată că acţiunea deşi pare încheiată continuă după alta este supin ul: (avem) de organizat. • Notă. Pe lîngă aceste moduri, unele gramatici vorbesc şi despre un mod restrictiv, despre un potenţial şi despre un prezumtiv. Cu aceste nume \11 nu se desemnează totdeauna acelaşi lucru, deşi intenţia este aceeaşi de a cuprinde sub un singur nume forme care fac impresia prin înţelesul lor că nu se află la celelalte moduri. Prezumtivul, de ex., ar arăta că acţiunea verbului este înfăţişată de vorbitor ca şi cum el nu ar şti dacă întîmplarea exprimată s-a petrecut ori nu, ca şi cum el ar adăuga „dar eu nu ştiu", ori „se prea poate", ori ,/e posibil"; de ex.: va fi făcut el ceva (dar...), să fi plouat („se prea poate"), va fi dorind, o fi dorind („e posibil" să) etc. Modul în discuţie împrumută formele de la indicativ, de la conjunctiv şi de la condiţionai. Singura formă care ar justifica prezumtivul este; voi fi adunînd, vei fi adu-nînd, va f i adunînd etc., dar ea se poate încadra la modul indicativ printre posibilităţile de exprimare perifrastică, la fel ca aveam să adun, aveai să aduni etc. (vezi p. 223). De aceea, rm este necesar să introducem alături de cele - opt moduri încă unul, numit prezumtiv, potenţial sau restrictiv. 17.1 PERSOANA Să luăm în consideraţie cîteva forme verbale : cînt — — — cînţi vezi mergi mulţumeşti cîntăm vedem mergem mulţumim cîntaţi vedeţi mergeţi mulţumiţi Din felul în care se înfăţişează, ştim că ele sînt la persoana I singular; (eu) cînt, la a Il-a singular: (tu) cînţi, vezi, mergi, mulţumeşti, la persoana I plural: (noi) cîntăm ’ vedem, mergem, mulţumim şi la a Il-a plural: (voi) cîntaţi, vedeţi, mergeţi. în însăşi forma verbului există deci un semn care arată persoana. Unele forme se potrivesc pentru două persoane (el) dntă = persoana a IlI-a singular; (ei) cîntă = persoana a IlI-a plural; (eu) văd = persoana I singular; (ei) văd = = persoana a IlI-a, plural etc. Aceste forme sînt omonime. Persoana este la verb forma care indică subiectul, fie că el este arătat prin pronume sau alt fel, fie că nu. Persoana este o categorie gramaticală. 178 Forme conţinînd persoana au numai patru moduri: indicativul, conjunctivul, condiţionalul şi ifnperativul. Lor li se spune moduri personale. Celelalte moduri nu indică persoana; ele sînt moduri nepersonale. • Notă. Modurile personale sînt şi predicative. Cele nepersonale nu formează de obicei predicatul propoziţiei| ele sînt moduri hepredicative. Cînd totuşi,' în situaţii excepţionale, au rol de predicat, ele nu-şi creează din această cauză forme pe persoane, iar subiectul lor reiese din restul propoziţiei. ' 77.7.2 Verbe cu forme numai pentru persoana a IlI-a Cîteva verbe cum sînt, pe de o parte, a trebui, a păsa, pe de altă parte, a fulgera, a ninge, a ploua, a trăzni, a vremui , au forme numai pentru persoana a IlI-a singular: trebuie pasă trebuia păsa a trebuit a păsat trebuise păsase fulgeră ninge fulgera ningea a fulgerat a nins fulgerase ninsese plouă ploua a plouat plouase Din prima categorie, a trebui poate avea subiect: calul trebuie să alerge, copilul trebuie să zburde; apăsa nu are subiect. El se construieşte cu dativul şi cu un complement de agent i ţie îţi pasă de ploaie (= „ploaia te face să-ţi pese de ea, s-o iei în seamă, să te temi de ea" etc.) ceea ce arată că ideea de subiect există. Toate verbele din a doua categorie, adică a bura, a fuU gera, a ninge, a ploua, a trăzni, a vremui, nu pot avea subiect în mod obişnuit. Verbelor cu o singură formă pentru persoana a Ill-a; şi al căror subiect poate fi o fiinţă sau un lucru, le vom spune unipersonale. Verbelor cu o singură formă persoana a IlI-a, şi al căror subiect nu este în mod obişnuit nici persoană, nici lucru, le vom spune impersonale. • Notă. Unele verbe se pot afla în situaţia celor de mal sus numai în cazuri particulare. Astfel, a se cădea şi a se cuveni se comportă numai la diateza reflexivă ca unipersonale: asta nu se cadet asta nu se cuvine 1 dar pe cînd a se cădea are numai persoana a IlI-a sing., a se ' cuveni are şi plural: lucrurile acestea nu i se cuvin. 179 17.2 TIMPUL Prin formele lui, verbul arată nu numai cum se desfăşoară o acţiune şi nici numai ce persoană (verbală) o îndeplineşte, ci şi perioada sau momentul cînd se petrece acţiunea. Cînd ea se desfăşoară în actualitate, avem timpui prezent; cînd se desfăşoară după perioada actuală, avem timpul viitor, iar cînd se desfăşoară înainte de perioada actuală; avem timpul trecut sau perfect. Timpul este o categorie gramaticală. Prezentul este unul singur la fiecare mod personal. Viitorul are două subdiviziuni: 'viitorul propviu-zis şi viitorul anterior, care apar numai la indicativ. Trecutul sau perfectul are 4 subdiviziuni: imperfectul (sau trecutul ne terminat), perfectul simplii, perfectul compus, mai-muU-ca-perf ectul (sau trecutul cel mai îndepărtat). Ele apar numai la indicativ. • Notă. Viitorul anterior exprimă viitorul, dar nu faţade prezent, ci faţă de aii viitor, de ex.: AV rom in:Uni după ce vei fi terminat repetiţiile. (Întîi vei termina repetiţiile, după aceea ne întilnim.) 17:2.1 Timpuri absolute şi timpuri relative Cînd spunem, de exemplu: (1) Vara vine, iarna trece. (2) Candidaţii se vor prezenta la ora fixată, întrebuinţăm un prezent şi un viitor care nu se bazează pe alt timp pentru a arăta în ce împrejurări se petrece acţiunea din propoziţiile (1) şi (2). Cînd spunem însă: (3) Şcolarul scria repede (imperfectul). (4) Se făcuseră descoperiri arheologice importante (mai-mult-ca-perfectul) (5) Cînd veţi citi aceste rînduri, eu voi fi terminat de mult cu scrisul lor (viitorul anterior), întrebuinţăm timpuri care sînt legate de o acţiune exprimată sau subînţeleasă şi ea la un timp gramatical, de ex.: (3) Şcolarul,scria repede cînd se grăbea. (Un imperfect cu un imperfect.) (4) Se făcuseră descoperiri arheologice iniportanîe chiar înainte de a se fi terminai săpăturile. (Un mai-mul; -ca-pcr-fect cu trecutul conjunctivului.) în (5) voi fi terminat este pus în legătură chiar în frază cu un viitor propriu-zis. Timpurile care nu' au nevoie să fie puse în legătură cu altele sînt timpuri absolute. Timpurile care trebuie puse în relaţie cu altele sînt timpuri de relaţie sau relative. 17.3 BAZELE DE FORMARE A TIMPURILOR TRECUTULUI Timpurile trecutului se formează de la perfectul simplu şi de la participiu cu un auxiliar. După felul în care se prezintă perfectul simplu şi partid cipinl, verbele din limba română se împart în trei categorii Infinitiv Indicativ prezent Indicativ pf. simplu Participiu aduna adun (eu) adunai (eu) adunat 7. trece trec (eu) trecui (eu) trecut sări - sar (eu) sării (eu) sărit merge merg (eu) mersei (eu) mers 2. plînge plîng (eu) plînsei (eu) plîns pune pun (eu) pusei (eu) pus frige frig (eu) fripsei (eu) fript 3. rupe rup (eu) rupsei (eu) rupt sparge , sparg (eu) spărsei (eu) spart Verbele din categoria 2 au la perfectul simplu şi la participiu -s- ; cele din categoria 3 au la perfectul simplu un -s, pe care nu-1 mai regăsim la participiu. Acest -s- se păstrează la mai-mult-ca-perfect; de ex.: mersesem, plînsesem, pusesem, fripsesem, rupsesem, spăr-sesem, faţă de adunasem, trecusem, surisem. Verbelor care au un la perfectul simplu le vom spune sigmatice (după numele grecesc al literei s), celor care nu au pe -s- la acelaşi timp le vom spune asigmatice. Verbele sigmatice sînt mai puţine decît cele asigmatice. 181 Iată pe cele mai des folosite: 17.3.1 Verbe cu ■s- la perfectul simplu şi la participiu Infinitiv Indicativ prezent Ind. pf> simplu Participiu aduce ca duce alege aleg alesei a-'OS aprinde ca prinde apune ca pune arde ard arsei ars ascunde ascund ascunsei ascuns a!tinge ating atinsei atins atrage ca trage circumscrie ca scrie compune ca pune s conchide conchid conchisei conchis conduce ca duce constrînge ca strînge contrage ca trage contrazice ca,zice culege ca alege convinge ca învinge cuprinde ca prinde curge curg curse(i) curs decide decid decisei decis deduce ca duce deprinde ca prinde depune ca pune deschide deschid deschisei deschis descinde descind descinsei descins descinge ca încinge descrie ca scrie desprinde ca prinde destinde ca întinde dezice ca zice dispune ca pune drege dreg dresei dres duce duc dusei dus exclude exclud exclusei exclus expune ca pune ' impune ca pune include ca exclude 182 Infinitiv Indicativ Ind.pj\ simplu Participiu * prezent induce ca duce interzice ca f+zc.is împinge împing împinsei împins împunge împung împunsei împuns închide ca deschide încinge încing încinsei încins înscrie ca scrie întinde ca tinde întinge înting întinsei . întins întoarce ca toarce înţelege înţeleg înţelesei înţeles învinge înving învinsei învins linge ling linsei lins merge merg mersei mers mulge mulg mulsei muls ninge ninge ninse nins (III sg.) (III sg.) parcurge ca curge - pătrunde pătrund pătrunsei pătruns prelinge ca linge prescrie ca scrie presupune ca pune pretinde ca tinde prezice ca zice prinde prind prinsei prins produce ca duce pune pun pusei pus purcede purced purcesei purces rade rade răsei ras rămîne(a) rămîn rămăsei rămas răpune ca pune \ răspunde răspund răspunsei răspuns recurge ca curge reduce ca duce rescrie ca scrie respinge ca împinge restrînge ca strînge retrage ca trage rîde rîd rîsei xl& roade rod rosei ros 183 Infinitiv Indicativ Ind.pf. simplu Participii prezent scoate scot scosei scos scrie scriu scrisei scris scurge ca curge spune ca pune strînge strîng strînsei strîns sters şterge şterg ştersei f subscrie ca scrie suprapune ca pune surprinde ca prinde toarce torc torsei tors tinde tind tinsei tins trage trag trăsei tras transcrie ca scrie tunde tund tunsei tuns ucide ucid ucisei ucis unge ung un^ei uns zice zic zisei zis 17.3.2 Verbe cu -s- la perfectul simplu şi cu -t- la participiu Verbele din categoria a 3-a sînt în această situaţie, deci: coace coc copsei copt corupe ca rupe frige frig fripsei fript înfige înfig înfipsei înfipt răscoace ca coace suge sug supsei supt fierbe fierb fiersei fiert frînge frîng frînsei frînt înfrînge ca frînge întrerupe ca rupe rupe rup rupsei rupt sparge sparg spărsei spart Se poate observa că toate verb ele sigmaticc au'infinitivul în -e. • Notă. Verbul rage face excepţie. El are formele de bază: rage-rag-răgii-răgit care se explică prin aceea că fiind rar întrebuinţat la toate persoanele şi timpurile, formele (xi -s- la care ne-am fi aşteptat l-ar fi făcut să se confunde cu rade, întrebuinţat mult mai des. 184 Capitolul 18 INDICATIVUL Acţiunea considerată sigură se exprimă prin modul Indicativ şi numai prin acesta, de ex.: (1) Omul înţelept îşi face iarna car şi vara sanie. (2) Pentru inginerii constructori se va înfiinţa un curs special de seismologie. (3) Poţi tu să ridici sacul ăsta? (4; ,Ârn înnoptai intr-un sat de munte. Datorită acestei calităţi, indicativul serveşte la descrieri şi chiar la darea de dispoziţii ferme: (5) Te duci la locul dumitale! (6) Veţi executa ordinele primite: El poate să exprime însă şi ideea de nesiguranţă, de dorinţă etc.: (7) Am ajuns oare la destinaţie? (8) Dacă mînca strugurii nespălaţi, o păţea. în situaţiile de la (7) şi (8), în propoziţie apare de obicei o parte de vorbire care introduce ideea de nesiguranţă etc.j ca oare şi dacă. Timpurile indicativului Indicativul are 7 timpuri: prezentul, imperfectul,perfectul simplu, pevfectul compus, mai-mult-ca-perfectul, viitonili viitorul anterior. 18.1 PREZENTUL Prezentul arată că: 1. Acţiunea se petrece în momentul vorbirii: (o Citesc această carte. (2) Ea are multe exemple. 185 2. Acţiunea se desfăşoară în mod obişnuit: (3) Seara se culcă devreme. (4) Pleacă la slujbă dimineaţa la 7. 3. Acţiunea este considerată un adevăr general şi evident : (5) Doi şi cu trei fac cinci. (6) Mîncăm ca să trăim, nu trăim ca să mîncăm. 4. Acţiunea este adusă în actualitate pe baza a ceea ce ştim despre ceva: (7) Aud că aţi fost la băi. (de fapt: am auzit mai demult). (8) Văd că n-aţi mai trecut pe la noi. (de fapt: am văzut..) 5. Acţiunea a început cîndva şi continuă în momentul actual: (9) Plouă de trei zile întruna, (a început să plouă acum trei zile). (10) L ucrează în întreprindere de 10 ani. (a început să lucreze acum 10 ani) 6. Acţiunea s'-a petrecut cînd\a, dar este transpusă în prezent (descrierea unei bătălii istorice, a faptelor unor personaje din trecutul mai mult ori mai puţin îndepărtat etc.)—aşa-numitul prezent istoric, prezent dramatic sau al naraţiunii: (11) La Călugârcni, Mihai utilizează magistral teatrul bătăliei. (12) Caragiale scrie atunci „1907. Din primăvară pînă în toamnă". 7. Se citează cuvintele cuiva:. (13) Aristotel spune că... (urmează un citat). 8. Acţiunea se va petrece negreşit în viitorul apropiaţi (14) Peste cîteva zile începe noul an şcolar. (15) Mai repede, că pierdeţi trenul! 18.1.1 Formarea prezentului Prezentul se formează din radicalul verbului cu ajutorul sufixului gramatical de prezent şi al desinenţelor de persoană şi număr. Operaţia are două momente: а. stabilirea radicalului, a sufixelor şi desinenţelor; б. combinarea sufixelor şi desinenţelor cu radicalul. a. Stabilirea radicalului Radicalul se descoperă eliminînd sufixul caracteristic Infinitivului, adică: Verbul la infinitiv aduna striga purt? Eliminarea sufiacului adun(-a) strig(-a) purt (-a) Radicalul adun- strig- purt- 186 Verbul la in fin iiiv Eliminarea sufixului Radicalul încheia închei (-a) închei- apropia apropi(-a) apropi- veghea veghe(-a) veghe- cădea căd(-ea) căd- durea dur(-ea) dur- plăcea plăc(-ea) plăc- aduce aduc(-e) aduc- depune depun(-e) depun- merge merg(-e) merg- acoperi acoper(-i) ' acoper- asfinţi asfinţ(-i) asfinţ- doborî dobor(-î) dobor- zvîrli zvîrl(-i) zvîrl- • N o t ă. La o serie de verbe, descoperirea radicalului pune probleme mai grele din cauza variaţiilor din cursul flexiunii. De exemplu, vedea are radicalul ved-, dar per--soana I a prezentului este văd; usca are radicalul usc-f dar prima persoană a prezentului (în exprimarea literară) este usuc; bea are radicalul b-, dar prima persoană a prezentului-este beau: la fel da, cu radicalul d-, dar cu prima persoană a prezentului dau; sta, cu radicalul st-s prima persoană a prezentului: stau; părea, radicalul păr persoana întîi par; putea, radicalul put-, prima persoană pot etc. Unele sînt neregulate: ca şi lua, radical lu*i prezent, persoana I — iau. Radicalul din care se formează prezentul indicativului apare la persoana I şi a Il-a plural: radical radical adăugăm --- adăugaţi adăug- batem --- bateţi bat- avem --- aveţi av- coasem --- coaseţi coas-î bem - beţi b- scriem --- scrieţi scri- uscăm --- uscaţi usc- toarcem --- toarceţi toarc-: plăcem --- plăceţi plăc- scoatem --- scoateţi scoate b. Stabilirea sytfixelor prezentului Sufixul principal. Toate verbele au la indicativ prezent un sufix caracteristic. El este evident la persoana I şi a Il-a plural, deşi există şi la celelalte persoane. Acolo fiind ist;să ascuns, îl vom considera sufix 0 (zero). 187 ^ La verbele cu infinitivul în consoană -{- a, sufixul de prezent apare ca: ă la persoana.I plural: adunăm, strigăm, purtăm/ a la persoana a Il-a plural: adunaţi, strigaţi, purtaţi. La verbele cu infinitivul în â, dar cu terminaţia -cheu, tghea, sufixul de prezent apare ca: « e la persoana I plural: împerechem, îngenunchem, veghem; a la persoana a Il-a pl.: împerecheaţi, îngenuncheaţi, vegheaţi. La fel, la verbele cu infinitivul în -ia: încheiem, apropiem', încheiaţi, apropiaţi. La verbele cu infinitivul terminat în consoană + ea şi în consoană + sufixul de prezent apare ca: e atît la persoana I plural, cît şi la a Il-a plural: cădem, vedem, ducem, plăcem; cădeţi, vedeţi, duceţi, plăceţi. La verbele cu infinitivul terminat în -i sau -î, sufixul apare la cele două persoane ca: i, respectiv î: acoperim, zvîrlim, doborîm acoperiţi, zvîrliţi, doborîţi Sufixele secundare (-ez, -esc) Unele verbe au la prezent încă un sufix pe care îl vom numi sufix secundar şi care apare numai la persoanele I sing.?. II sing., III sing. şi III pl. La verbele terminate în consoană, în u -f- a, în -chea,-ghea şi în ria, (cînd apare) el este: (eu) înceta (tu) încetezi (el) încetai (ei) încetei împereche* învie* împereche*i învieti împerech ează învi ază împerecheata în viază veghe* veghe zi yegh ewă veghează La verbele cu infinitivul în 4 sau 4, (cînd apare), el este* (eu) potrivesc (tu) potriveai (el) potriveşte (ei) potrivesc muncesc munceşti munceşte muncesc doresc amăr^sc doreşti amăraşti doreşte amăraşte doresc amarase Cele două sufixe secundare, -ez şi -esc nu se întîlnesc la verbele terminate la infinitiv în e sau în consoană (altele decît ch ori gh) urmată de ea. 188 Verbe care primesc la prezent su f ixul secundar -ez Din cauză că nu există o regulă pe baza căreia să putem recunoaşte ce verbe primesc sufixul secundar -ez, dăm mai jos lista celor mai frecvente dintre ele: aciua îmbujora înjgheba păstra arenda îmbuna înmagazina perpetua într-aripa împăna înmormînta pipera arma împerechea înnopta pisa* binecuvînta împestriţa înrădăcina priveghea brăzda împovăra însăila proba bura împrospăta însărcina regula căina împuţina însenina reglementa căpia înainta însera ruina căşuna înapoia înstrăina ruşina cerceta înarma înştiinţa săgeta cina încăpăţîna înşuruba săra cocoşa înceta întemeia scînteia ci CSL a ineLşUi llitoitoclicci ccurta creştina încorda întrebuinţa* semna cuyînta încorona întrema sîngera dăuna încotoşmăna întrista subţia depărta încovoia întrupa ştiîmba desfiinţa încresta învecina şchiopăta desperechca încrucişa înveşmînta. tatua dezarma încuiba învia tămîia dezrădăcina încunoştinţa înviora trăda dormita încuviinţa înzestra trîmbiţa dura înfia lăcrima trunchea examina înfiera linia turba .forma înfiinţa lucra ura furişa înflăcăra lumina urla grebla înfrumuseţa micşora urma holba înfrîna minuna uşura ierna înfumura mura văra îmbărbăta îngenunchea ofta veghea îmbrăţişa îngloba ospăta vibra înbufna îngusta pagina visa vîna etc. Din 133 verbe înşirate mai sus, 59 sînt compuse cu pre* fixul în- (hn-). Acestea par a reprezenta o categorie, dar multe de acelaşi tip nu primesc sufixul -ez, de ex.: încheia| închina, încuia, îngheţa, împresura etc. 189 Sufixul secundar -esc Sufixul secundar -esc se întrebuinţează la mai bine de 90% din verbele terminate la infinitiv în -i şi în -î. De aceea, este mai bine să ştim ce verbe mi primesc acest sufix. Cele mai frecvente sînt: * adormi cîrîi liurui oferi reveni trebui ascuţi " coborî ieşi omorî sări turui auzi conveni împărţi pieri scîrţîi ţiui azvîrli cuveni înăbuşi pipăi scoborî ţîrîi behăi deveni înghiţi pîrîi sfîrîi ţopăi bîjbîi dezminţi lăpăi plescăi simţi veni bîlbîi doborî măcăi pogorî sîsîi vîjîi bîrîi dormi minţi presimţi sorbi zbîrnîi bîzîi fîlfîi mîrîi preveni suferi zgudui bubui fugi mormăi puţi ^ sui zumzăi chiui hîrîi muri repezi şti zvîrcoli etc. c. Stabilirea desinenţelor de prezent /.. Desinenţele prezentului indicativ se stabilesc potrivit principiului că ele se aşază totdeauna după sufix (principal sau secundar). Ele privesc şi indică persoana şi numărul, fiind: Sing. PI. I II III I II III (eu) (tu) (el, ea) (noi) (voi) (ei, ele) (Radical + sufix) - -0 sau -u -i ?â, (~e după un -i), -e rM H*, -ă, \-e după un -/), -0. 2. Desinenţa -u se foloseşte numai la persoana I sing. a verbelor cu radicalul terminat în-&/, -fl, -pl, rrl, -tr care nu au şi sufixul secundar '-ez: (eu) umblu, aflu, umflu, umplu, intru, mustru, zvîrlu, urlu etc.; la verbele bea, da, sta, vrea, luai (eu) beau, dau, stau, vreau, iau; la verbele cu radicalul în -i precedat de o consoană ca: (eu) scriu (plus derivatele lui) şi, din ce în ce mai rar astăzi, la verbe ca: (eu) apropia, mîniu, sfîşiu, zgîriu. Afară de scrie, celelalte verbe cu radicalul în -i precedat de o consoană au -la persoana I sing. o desinenţă repre^ zentată de un -i plenison (scrisă -n): (eu) apropii, mînii, sfîşii, zgîrii. 190 • Notă. Explicaţia apariţiei acestei desinenţe este urmă3 toarea: cînd -u se află după consoană -f i, el se pronunţă împreună cu -i'într-o singură silabă şi nu mai este ple-nison, de ex.: a [pro jpiu {3 silabe), mîjniu (2 silabe), sfî/şiu (2 silabe), zgîjriu (2 silabe) constituind un diftong, -i domină în pronunţare pe -u care este neglijat în favoarea lui -i, de unde: -ii. d. Combinarea sufixelor şi desinenţelor Radicalul se combină cu sufixele şi desinenţele pentru a constitui forma de prezent. în cursul acestei operaţii, în radicalul verbelor şi în sufixul -ez se produc unele modificări. Sufixele principale (ăje, a; e, i\î) şi sufixele secundare (-ez, -esc) nu modifică radicalul într-un chip care să merite o atenţie deosebită. Desinenţele aduc însă schimbări importante în radical. * 1. Desinenţa persoanei a Il-a sing. transformă consoanele c, g, s, t, df n de la sfîrşitul radicalului în: c(i), g(i)P s, ^ z, i; de ex.: pica (tu) pici ' alerga (tu) alergi replica tt replici băga „ bagi. sacrifica >> sacrifici striga strigi mirosi miroşi căuta j, cauţi vărsa >} verşi purta 7> porţi lăsa 7f laşi putea 7) poţi cădea >t cazi spune 7* spui pierde Tf pierzi rămîne(a) ■ 7» rămîi uda 7> uzi ţine T> ţii Regula funcţionează şi invers, în sensul că verbele care la infinitiv au pe o(e), £(i)> g(e), g(i), /(i), j?(i) le transforma în c, g, t, d la persoana I, de ex.i duce (tu) duci (eu) duc trece »» treci trec merge tt mergi tt merg trage w tragi tt trag fugi $) fugi tt fug ascuţi $> ascuţi tt ascut împărţi w împărţi tt împart simţi »* simţi tt simt auzi $* auzi tt aud 191 2. Desinenţa -i schimbă adesea vocala ă din radical în e: apasă (tu) apeşi (eu) apăs vărsa ,-, verşi ;• vărs Ea schimbă şi grupul consonantic -sc- din sufixul -esc în amorţi (tu) amorţeşti (eu) amorţesc *dărui „ dăruieşti „ dăruiesc 3. Desinenţa ă de la persoana a IlI-a a verbelor cu radicalul în consoană + a se transformă ea însăşi în -e la verbele cu infinitivul în -ia* apropia (el) apropie întîrzia (el) întîrzie încheia T> încheie mînia z mînie încuia z încuie tăia z taie Tot ea, dar şi la plural, face să se schimbe un e sau un o aflat în radical, în silaba dinaintea ei, în diftongul ca şi. respectiv o a/ de ex.: alerga (el,ea aleargă coborî el, ele) aştepta ;; aşteaptă doborî cuteza z cutează omorî pleca z pleacă scoborî (el,ea coboară ei, ele) z doboară z omoară z scoboară La fel se întîmplă şi cu e din sufixul secundar -ez: descuraja imagina studia trîmbiţa descurajează imaginează studiază trîmbiţează De la această regulă sînt însă exceptate verbe ca (cele mai frecvente): cu e în radical cu o în radical ' (el, ea, (el, ea; ei, ele) ei, ele) accepta acceptă adopta adoptă aluneca alunecă aproba aprobă amesteca amestecă comporta comportă atesta atestă dezaproba dezaprobă conserva conservă dezvolta dezvoltă contesta contestă evapora evaporă cugeta cugetă evoca evocă deda dedă invoca invocă 192 degera degeră ordona ordonă descăleca descalecă poseda posedă detesta detestă preceda precedă încăleca încalecă sufoca sufocă mesteca mestecă secera seceră : observa observă transfera transferă transporta transportă 4. Desinenţa d de la persoana a IlI-a sing. a verbelor cil infinitivul în -ea sau în -e produce numai schimbarea lui o în oa, lăsînd neatins pe e. La fel se întîmplă şi cînd această desinenţă apare la verbe cu infinitivul în i, de ex.: injinitiv în -ea şi în -e vodca / vede crede crede drege (d ea) drege merge merge trece trece pieri ieşi (el. ca)(piere {iese în schimb, e modifică sufixul secundar -esc în -eşte amorţi (el, ea) amorţeşte ferici (el, ea) fericeşte dărui dăruieşte îmbunătăţi îmbunătăţeşte 18.1.2 Paradigmele prezentului Potrivit cu cele spuse mai înainte, în limba română se disting 6 serii de prezent indicativ. Ele sînt reprezentate la fiecare verb în parte prin toate formele, pe numere şi per-; soane. Acestor serii de forme li se spune paradigme. (a) Paradigme fără sufix secundar Paradigmal se caracterizează prin faptul că nici radicalul, nici desinenţa nu se modifică. De ex.: (eu) (tu) (el, ea) (noi) .voi) (ei, ele) aduna pieri cere geme aşterne adun pier cer gem aştern aduni pieri ceri gemi aşterni adună piere cere geme aşterne adunăm pierim cerem gemem aşternem adunaţi pieriţi cereţi gemeţi aşterneţi adună pier cer gem aştern 193 13 — Gramatica de bază a limbii române P a r a d i g ni ^ 2 se caracterizează numai prin modificări vocalice în radical. De ex.: muri omorî coborî cuteza (eu) mor omor ccbor cutez (tu) mori omori cobori cutezi (el, ea) moare omoară coboară cutează (noi) murim oinorîm ccborîm cutezăm ţv.oi) muriţi omorîţi coborîţi cutezaţi ■ţei, ele) mor omoară coboară cutează Paradigroa3 se caracterizează numai prin modi consonantice în radical (la întîlnirea consoanei sau a consoanelor finale din radical cu desinenţa). De ex.: transporta evoca atesta ţine spune (eu) transport evoc atest ţin (*i; spun (şi; ţiu) spui) /tu) transporţi evoci ateşti t« spui fel, ea) transportă evocă atestă ţme spune (noi) transportăm evocăm atestăm ţinem spunem (voi) transportaţi evocaţi atestaţi ţineţi spuneţi (ei, ele) transportă evocă atestă ţin spun Paradigma 4 se caracterizează i atît prin modificări De ex.: lăuda apăsa provoca plăcea laud apăs provoc plac lauzi apeşi provoci placi laudă apasă pro\ oacă place lăudăm apăsam provocăm plăcem lăudaţi apăsaţi provocaţi plăceţi laudă apasă provoacă plac vedea aştepta căsca (eu) văd * aştept casc (tu), vezi aştepţi căşti (el ea) vede aşteaptă cască (noi) vedem aşteptăm căscăm (voi) vedeţi aşteptaţi căscaţi (ei, ele) văd aşteaptă cască 184 Paradigma 5 se caracterizează prin modificarea desinenţei la întîinirea cu sunetul final al radicalului: încheia sfîşia zgîria sufla («0 închei sfîşii zgîrii suflu (tu) închei sfîşii zgîril sufli (et,ea) încheie sfâşie zgîrie suflă (noii încheiem sfîşiem zgîriem suflăm (vot) încheiaţi sfâşiaţi ’zgîriaţi suflaţi (ei, ele) încheie sfâşie zgîrie suflă Paradigma 6 se caracterizează prin modificări aţît In radical, cît şi la desinenţe. De ex.: despuia muia tăia încovoia bea (eu) despoi moi tai încovoi beau (tu) despoi moi tai Incovoi bei (el, ea) despoaie moaie taie încovoaie bea (noi) despuiem muiem tăiem încovoiem bem (voi) despuiaţi muiaţi tăiaţi încovoiaţi beţi (ei, ele) despoaie moaie taie încovoaie beau (b) Paradigme cu sufixe secundare -ez sau -esc- Sufixele secundare -ez şi -esc- nu modifică nici radicalul^ nici desinenţele. De ex.: (eu) cercetez formez bănuiesc greşesc (tu) cercetezi formezi bănuieşti greşeşti (el, ea) cercetează formează bănuieşte greşeşte (noi) cercetăm , formăm bănuim greşim (voi) cercetaţi formaţi , bănuiţi greşiţi (ei, ele) cercetează formează bănuiesc greşesc 18.2 IMPERFECTUL /. Imperfectul arată că acţiunea se desfăşoară în cursul unei perioade de timp trecute, p a r a 1 e 1 cu altă acţiune. Toate înţelesurile exemplificate în continuare cuprind sub o formă sau alta pe cel de mai sus. Astfel, în propoziţii şi fraze ca: «r (1) Un vapor plutea pe mare. (2) Se zărea în depărtare o luminiţă. Î3) Era o căruţă încăpătoare cu coviltir. 4) Cînd se potcovea puricele cu 99 ocale de fier şi tot sărea pînă-n cer. (5) Avea vreo 18 ani cînd a ieşit calfă. sc presupune că ceea ce se întîmplă ţine de o împrejurare nespusă, dar gîndită, şi pe care putem uşor s-o imaginăm: Un vapor plutea pe mare (cîndva, cînd, fără îndoială, s-au petrecut şi alte fapte). în (3) trebuie să mai existe un eveniment exprimat printr-un verb şi legat de „căruţă"* despre care se vorbeşte, în sfîrşit, în (4) şi (5) întîmplarea paralelă cu cea exprimată d.e imperfect este clar arătată. Datorită acestei calităţi, imperfectul este timpul obişnuit al naraţmnii. # N o t ă. Ca timp al povestirii, el este şi indicele trecerii de la realitate la imaginar în jocurile de copii: Tu crai doctorul, şi eu te chemam să vindeci păpuşa. Pe lingă acest înţeles — şi odată cu el — imperfectul mai arată că: 2. Acţiunea s-a repetat în trecut (mai ales cînd verbul face parte din categoria verbelor momentane): (6) Luminile oraşului sclipeau ademenitor în zare. (7) Iarna punea firimituri la păsărele si privea cum ciuguleau. 3. Acţiunea începută într-un moment din trecut este întreruptă de ceva: (8) Tocmai îl rugam să ne dea o mînă de ajutor. (9) Ziceai că nu prea cunoşti lume pe aici? 4. Acţiunea este prezentată ca o dorinţă politicoasă, modestă, chiar umilă: (10) Voiam să ştiu ce mai face fiul (dumneavoastră. (11) Doream — dacă nu vă supăr — să vă cer un sfat. t Not ă. Imperfectul arc aici înţelesul unui optativ slăbit şi se întrebuinţează îndeosebi cu verbe care înseamnă „a dori, a voi". (Vezi condiţionalul şi optativul.) 5. în fraze formate dintr-o condiţională şi o principală, imperfectul este echivalentul unui condiţional trecut (v. Condiţionalul, p. 211); de ex.: (12) Dacă tăceai, filozof răniîncai. (13) Ne-am fi pregătit şi noi. dacă ne anunţai din vreme. 196 18.2.1 Formarea imperfectului Imperfectul se formează de la acelaşi radical ca şi prezem tul, cu ajutorul unui sufix şi ai unor desinenţe specifice* Sufixul caracteristic este: -a- pentru verbele cu infinitivul terminat în-'a, 4a$ -ghea şi pentru cele cu infinitivul în 4; ~(e)a- pentru toate celelalte. Desinenţele sînt: (eu) -m (tu) 4 (el, ea) Radical -(-sufix a (noi) -m (voi) -ţi (ci, ele) -u în cursul combinării sufixului şi desinenţelor cu radicalul, acesta din urmă nu suferă modificări vocalice; suferă însă modificări consonantice în punctul de întîlnire între el şi sufixul -ea-, bineînţeles cîiid este cazul. Paradigmele imperfectului Imperfectul are numai 3 paradigme, potrivit cu sufixul întrebuinţat: Paradi g m a 1 (pentru verbele cu infinitivul în -a, -i clica, -ghea şi 4): (eu) adunam purtam încheiam apropiam (tu) adunai purtai încheiai apropiai (el, ea) aduna purta încheia apropia (noi) adunam purtam încheiam apropiam (voi). adunaţi purtaţi încheiaţi apropiaţi (ei, ele) adunau purtau închciau apropiau (eu) întîrziam coboram (tu) întîrziai coborai (el, ca) întîrzia cobora (noi) întîrziam coboram (voi) întârziaţi coborâţi (ei, ele) întîrziau coborau 197 Paradigma 2 beam cădeam (tu) beai cădeai (el,ea) bea cădea (noi) beam cădeam fvoi) beaţi cădeaţi (ei, ele) beau cădeau plăceai plăcea plăceam plăceaţi plăceau aduceam doream auzeam aduceai doreai, auzeai aducea dorea auzea aduceam doream auzeam aduceaţi doreaţi auzeaţi aduceau doreau auzeau Paradigmaî (numai pentru verbele da şi sta, care au o serie completă de forme cu reduplicare în radical, şi una, incompletă, fără reduplicare, care are caracter familiar): (cu) dădeam dam stăteam stăm (tu) dădeai --- stăteai --- (d, ea) dădea da stătea sta (noi) dădeam dam stăteam s t am (voi) clădeaţi --- stâteaţi --- (ti, ele) dădeau --- stăteau --- 18.3. PERFECTUL SIMPLU 7. în limba literară, îndeosebi în scris, perfectul simplu se foloseşte pentru a arăta că acţiunea s-a încheiat înaintea prezentului si a durat un timp foarte scurt: (1) Un sitar îşi luă zborul dintr-un tufiş, (1) Mă gîndii (un moment) să mă ridic şi să plec. (3) Motorul se opri brusc. Această calitate permite perfectului simplu să intre în fragmentele din naraţiune în care acţiunile şi mişcarea personajelor sînt înfăţişate ca şi cum s-ar petrece de la sine, şi nu ca fiind povestite; de ex.: (4) Deşi nu era chirurg, medicul de gardă chemă o soră,, o rugă să pregătească bolnavul, apucă un bisturiu şt se hotărî să opereze. 2. Perfectul simplu se întrebuinţează frecvent şi pentru a introduce în naraţiune o replică a unui personaj sau a deschide dialogul; de ex.: (5) — Aş pofti o salată din Grădina Ursului — zise împăratul. (6) 'N-am prea priceput, răspunseră ei, dar vom face cum e mai bine. i m 0 N otă. în vorbirea obişnuită, perfectul simplu bc îptre-buinţează numai In unele regiuni, unde are caracter popular. 18.3.1 Formarea .perfectului simplu Perfectul simplu se formează de la radicalul verbului, tu următoarele sufixe specifice: 1. pentru verbele care au infinitivul terminat în -a, ■?chea, -ghea; 2. -H- pentru toate verbele care au infinitivul terminat In -ea şi pentru toate verbele asigmatice cu infinitivul la 3. -I- pentru verbele care au infinitivul terminat în -L .Âc££t -1- devine -î- la verbele care au infinitivul terminat în -îf 4. -se- pentru toate verbele sigmatice. Desinenţele perfectului simplu sînt: (eu) (tu) (el, ea) Radical 4" sufix -i -şJ -ă pentru verbele cu infinitivul în (-a) devine -e la verbele cu infinitivul în -ia, -chea, -ţgkea -II pentru verbele cu infinitivul în -ea şi pentru verbele asigmatice cu infinitivul în -e. -e pentru verbeie sigmatice -i pentru verbele cu infinitivul în -i\ (-i) devine -î la verbele cu infinitivul în -î. (noi) (voi) (ei, ele) Radical + sufix -ram „X 4 • -rari -ră 0 Notă. Grupurile de sunete -ram, -răţi, -ră, pe care le-am numit desinenţe au, după cum se vede, o situaţie deosebită de a celorlalte desinenţe, fiindcă ele sînt compuse dintr-o particulă -ră- şi desinenţa propriu-zisă. Dar mai simplu, şi mai aproape de funcţia acestor grupuri ni se pâre să le luăm ca desinenţe. în punctul de întîlnire a sufixului cu desinenţa, se produc unele modificări. Cea mai evidentă este transformarea desinenţei -ă în -e la verbele cu infinitivul terminat în -ia, ^ehea, -ghea. 199 Desinenţa -u şi desinenţa -e de la persoana a IlI-a sid= gtdar se contopesc în mod normal cu sufixele corespunză-t'oare. Paradigmele perfectului s i m p lu Paradigma 1 caracterizează verbele cu infinitivul în -<*/ -ia, -clica, -ghea şi este: ieuj adunai întîrziâi vegheâi împerecheâi tii) adunaşi întîrziâşi veghâaşi împerecheâşi el, ea) aduna înţîrzie veghe împerechâ noi) adunarăm întîrziârăm veghâarăm împerecheârăm voi) adunarăţi întîrziârăţi vegliearăţi împerecheârăţi ei, ele) adunară întîrziâi ă veghâară împerecheâră Paradigma 2 caracterizează verbele cu infinitivul terminat în -ca şi verbele asigmatice cu infinitivul în -c: ’eu) băiii treciii făctii [tu) băii şi treciişi făciişi fel, ea) băii trecii făcii [noi) . băiirăm trcciirăm făciirăm voi) băiirăţi treciirăţi făciirăţi [ei, ele) băură trecură făciiră Paradigma â caracterizează verbele sigmatice cu infiU nitivul în -e: iieu) mersei tu) mersâşi el, ea). merse noi) merserăm voi) merserăţi (ei, ele) merseră fripsei fripseşi fripse fripser&m frîpserăţi frîpseră spusâi spuseşi spiise spiiserăm sptiserăţi spuseră Paradi gm a 4 eu) văzui tu) văzuşi el, ea) văzu caracterizează un grup de verbe asigmatice care au infinitivul în -e, cîteva verbe cu infinitivul în -ea, dar atît primele cît şi celelalte cu radicalul terminat în consoana d: vedea, cădea, scădea, şedea, credea (şi compusele lor). Aceste verbe modifică pe d în z: căzui creziii şezui căzuşi crezuşi şezuşi căzu crezu şezii 200 Înoi) văzurăm căzurăm crezurăm şezurăm voi) văzurăţi căzurăţi crezurăţi şeztirăţi ei, ele) văzură căzură crezură şezură Paradigmă 5 caracterizează verbele cu infinitivul teri minat în -i şi în -î: Seju) acoperii dormii fericii auzii doborîi tu) acoperişi dormişi fericişi auzişi doborîşi el, ea) acoperi dormi ferici auzi doborî noi) acoperirăm dormirăm fericirăm auzirăm doborîranv ; (voi) acoperirăţi dormirăţi fericirăţi auzirăţi doborîrăţi (ei, ele) acoperiră dormiră fericiră auziră doborîră Paradigma 6 caracterizează numai verbele da şi sta care apar în limba literară după cum turnează: (eu) dădui stătui (tu) dă duşi stătăşi (el, ea) dadă stătii (noi) dădurăm stăturăm (voi) dădurăţi stăturăţi (ei,. ele) dădură stătură 18.4 MAI MULT-CA-PERFECTUL Mai-mult-ca-perfectul arată că acţiunea s-a desfăşurat în trecut şi s-a încheiat înaintea alteia tot din trecutde ex.| (1) Ghiţă înţelegea că pierduse dragostea Anei. (2) Felicitau acum pe partizanii acestui proiect, deşi nu f useseră la început de acord cu ei. Acţiunea care s-a petrecut înaintea mai-miilt-ca-perfectu< lui este adesea neexprimată, dar există. Cînd avem, de ex. i' (3) Răinăsescrăm după program cu cîţiva colegi* ne gîndim că ceva trebuie să se fi produs după întîmplarea indicată de mai-mult-ca-perfect: rămăsescrăm... (cînd no pomenirăm că sună sirena de alarmă). Acţiunea trecută poate să fie sugerată de un infinitiv^ de un gerunziu sau chiar de un supin, deşi aceste moduri nu au înţeles obişnuit de trecut: (4) La t e r m inarea scolii i se năzărise să se facă roman? cier. (5) Vorbind de una, de alta, timpul trecuse repede. ; (6) Se făcuse foc la auzul acestor vorbe nesăbuite. 201 18.4.7 Formarea mai-Mult-ca-fierfteiului M ai-mult -ca-perf eci ul se formează'de la perfectul simpla, la care se adaugă sufixul caracteristic şi desinenţele de mai-mult -ca-perf ect. Sufixul caracteristic pentru toate tipurile de verbe este -se-. Desinenţele acestui timp sînt: (eu) 1 Radical -m (noi) Radical -răni' ftu) + # fi (voi) -răţi (el, ea) sufix -0 (ei, ele) sufixe -ră Paradigmele mai- mul t-c a-perfectului Paradigmele care rezultă din combinarea sufixului şi -desinenţele cu radicalul sînt paralele cu cele de la perfectul simplu, adică: Paradi gm a 11 (eu) adunasem, (tu) adunaseşi, (el) adunase, (noi) adunaserăm, (voi) adunaserăţi, (ei). adunaseră; (eu) întirziasem, (tu) întîrziaseşi, (el; ea) întârziase, (noi) întîrziaserăm, (voi) întîrziaserăţi, (ei) întîrziaseră; (eu) vegheaseni (tu) vegheaseşi, (el, ea) veghease, (noi) vegheaserăm, (voi) vegheaserăţi, (ei, ele) vegheaseră. Paradigma2: (eu) băusem, (tu) băuseşi, (el) băuse, (noi) băuserăm, (voi) băuserăţi, (ei, ele) i băuseră; (eu) trecusem, (tu) trecuseşi, (el) trecuse, (noi) trecuserăm. (voi) trecuserăţi, (ei,ele) trecuseră; (eu) făcusem, (tu) făcuseşi, _ (el, ea) făcuse, (noi) făcuserăm, (ei, ele) făcuseră. 202 Para d igm a $1 teu) mersesem, (noi) merseserăm* (eu) fripsesem, (noi) fripseserăm» merseseşf* (voi) merseserăţi,-(tn) fripseseşi, (voi) fripseserăţi, (el) mersese, (ei) merseseră,-(el) fripsese (ei) fripsesCTă. Tot aici intră şi mai-mult-ca-perfectul Paradigmei 4 — de la perfectul simplu 5 (eu) văzusem, (tu) văzuseşi, (noi) văzuserăm> (voi) văzuserăţi, care corespunde văzuse< văzuseră. Paradigma 5: (eu) acoperisem, (tu) acoperiseşi, (el) acoperise,- (noi) acoperiserăm, (voi) acoperiserăţi, (ei) acoperiseră* (eu) tîrîsem, (tu) tîrîseşi, (el) tîrîse, (noi) tîrîserăm, (voi) tîrîserăţi, (ei) tîrîseră. Şi mai mult-ca-perfectul corespunzător cu Paradigma 6 de la perfectul simplu al verbelor da, sta trebuie încorporat aici. El este: (eu) dădusem, (noi) dăduserăm, (eu) stătusem, (noi) stătuserăm, (tu) dăduseşi, (voi) dăduserăţi, (tu) stătuseşi, (voi) stătuserăţi, (el) dăduse, (ei) dăduseră*- * (el) stătuse, (ei) stătuseră. Formele cu -ră- la persoanele I şi a Il-a plural sînt curente. Se întrebuinţează însă şi cele fără -ră-: (noi) dorisem, spusesem, rămăsesem, suflasem, scuturasem etc. (voi) doriseţi, spuseseţi, rămăseseţi, suflaseţi, scuturaseţi etc. • N o t ă. De aici se vede de ce există ezitări în legătură cu -ră- şi de ce este greu să fie socotit sufix sau desinenţă. Noi l-am socotit însă desinenţă, pentru motivele arătate la 23.3.1 (notă). 18.5 PERFECTUL COMPUS Perfectul compus arată că acţiunea este terminată în momentul relatării ci: (1) Am citit o carte de nuvele. (2) Aseară s-a culcat devreme. 203 Acţiunea a putut să se încheie oricînd în trecut: (3) în 1821 a izbucnit răscoala lui Tudor. (4) A urmat apoi Revoluţia din 1848. în vorbire, perfectul compus apare uneori cu înţeles de - pfezent-viitor* de ex.: (5) N-am timp de. stat la masaj îmbuc numai ceva şi mi plecat. 18.5.1 Formarea perfectului compus Perfectul compus se formează din' auxiliarul avea la pjrezent urmat de un participiu. Există prin urmare o singură paradigmă şi anume: (eu) am adunat, scuturat, vegheat, înţîrziat, împe-i recheat, (tu) ai băut, căzut, dat; văzut, zăcut; trecut; făcut. (el) a (noi) am (voi) aţi (ei, ele) au mers, fript, spus, plîns, rîs, rupt, strîns, zis auzit, bănuit, fugit, murit, doborît, vîrît etc. 18.6 VIITORUL Viitorul este un timp compus. El arată că acţiunea se pe-= trece după momentul vorbirii: (1) Spectacolul va începe la a treia bătaie a gongului. (2) Omenirea va găsi probabil noi surse de energie. (3) Aţi făgăduit că aveţi să ne scrieţi regulat. (4) Altă dată n-o să te mai cred pe cuvînt. Viitorul îndeplineşte în anumite împrejurări un rol ase-» mănător cu imperativul propriu-zis: (5) Veţi deptine în termen |de trei zile suma datorată; sau cu un imperativ slăbit (de politeţe): (6) Am să te rog să deschizi puţin fereastra. 18.6.1 Formarea viitorului Viitorul este în-limba română de patru feluri: a. viitorul literar general; b. viitorul popular paralel cu cel literar general; 204 c. viitorul popular construit cu verbul la conjunctiv şi cu o formă unică a auxiliarului vrea pentru toate persoanele; d. viitorul popular construit cu conjunctivul şi cu verbul avea, dar nu ca auxiliar, ci ca predicativ. a. Viitorul literar general Viitorul literar general se formează din prezentul auxiliarului vrea urm# de un infinitiv: (eu) voi (tu) vei (el) va (noi) vom (voi) veţi (ei. vor ele) aduiia, scutura, veghea, împerechea, întîrv zia bea, cădea, da, vedea, zăcea, trece, face; merge, frige, spune, plînge, rîde, rupe,-strînge, zice, auzi. bănui, fugi, toci. muri. doborî, vîrî etc. b. Viitonil popular paralel cu cel literar general Viitorul acesta prezintă modificarea pronunţării auxiliarului (prin căderea lui v-) şi prin unele schimbări vocalice, adică: (eu) oi (tu) _ ei, ăi, îi, -i (el) a sau: o (noi) om (voi) oţi, aţi, îţi, -ţi (ei, ele) or aduna, scutura, veghea, în^ tîrzia, bea, cădea, da, vedea, zăcea, trece etc. • N o t ă. Formele -i şi -ţi ale auxiliarului vrea se folosesc în unire cu alte părţi de vorbire, de ex.: dacă te-I duce,* undoţi vedea etc. Şi celelalte forme ale auxiliarului astfel modificat se pot uni cu alte cuvinte, de ex.: dac-ăi vedea..., cînd nc-om face mari, s-or coace merele... etc. Auxiliarul o de la persoana a IlI-a singular pare analogic după celelalte persoane. • Notă. Acest viitor poate căpăta, mai ales în textele literare, un înţeles suplimentar de incertitudine. c. Viitorul popular cu verbul la conjunctiv şi auxiliarul vrea în formă unică Auxiliarul vrea apare la acest viitor în forma unică, o, urmată de conjunctiv prezent: (eu) o să aflu, (tu) o să afli, (el) o să afle, (noi) o să aflăm, (voi) o să aflaţi, {ei) o să afle. 0 N o t ă. Ca şi forma anterioară, viitorul în discuţie poate căpăta înţelesul suplimentar de incertif&dine. d. Viitorul popular construit cu conjunctivul şi verbul predicativ avea Se consideră paradigmă de viitor şi combinaţia dintre verbul predicativ avea Ia prezent urmat de un conjunctiv? adică: (eu) am să veghez (noi) avem să veghem (tu) ai să veghezi (voi) aveţi să vegheaţi (el, ea) are să vegheze (ei, ele) au să vegheze Ea nu este însă la fel de bine compusă ca cele anterioare, după cum se vede din faptul că între avea şi conjunctiv se pot introduce diverse cuvinte. Timpurile compuse nu permit includerea între auxiliar şi infinitiv, conjunctiv sau participiu decît a cîtorva adverbe (voi mai veni, va şi pleca, ne vom tot gîndi). Construcţia de viitor cu avea se comportă astfel: ea se desface cu uşurinţă ; de ex.: are intenţia să reia discuţia ; am posibilitatea să vă duc mîine la gară cu maşina etc. Faptul că avea este predicativ explică şi construcţiile de mai sus, unde el este predicat cu obiect direct. 18.7 VIITORUL ANTERIOR Viitorul anterior arată că acţiunea s-a încheiat într-un moment aflat după prezent şi înaintea altei acţiuni din viitor: (1) Cînd vă veţi fi decis, ne veţi comunica. (2) Se va trece la asalt după ce artileria îşi va fi terminat misiunea. 206 18.7.1 Formarea viitorului anterior Viitorul anterior este un timp compus din viitorul auxiliarului fi urmat de un participiul Auxiliarul are şi forme fără v-, exact ca cele la viitorul simplu: oi fi băut, ei fi băut, o fi băut etc., cu aceleaşi variaţii. Sub această ultimă înfăţişare, el este simetric viitorului popular paralel cu cel literar general şi conţine ca şi acesta în înţelesul lui o notă de incertitudine vizibilă, ceea Ce a şi făcut să fie considerat un timp al prezumtivului (v. p. 205). (eu) voi fi adunat, băut, dat,- văzut; trecut, spus, fript, rupt; spart; auzit, mormăit etc. Capitolul 19 CONJUNCTIVUL Conjunctivul exprimă următoarele modalităţi fundamentale de îndeplinire a acţiunii: 1. Nesiguranţa (în care includem ezitarea, îndoială, teama, dorinţa, concesia, posibilitatea); de ex.: 0.) Co să caute el în văgăuna asta părăsită? (ezitarea, îndoiala) (21 Să reluăm discuţia altă dată. (concesia) (3) Era . bine să-l f i trimis acasă. (posibilitatea) (4) Să dăm o raită prin tîrg. (dorinţa) fi. Continuarea posibilă, dorită, aşteptată sau chiar sigură a acţiunii anterioare cînd urmează după alt verb3 (5) Au hotărît să treacă la producţia în serie. (6) Urmează să se emită un set de trei mărci comemorative* (7) Veniţi să vă bucuraţi de briza mării! în asemenea fraze, conjunctivul are înţeles asemănător cu infinitivul, care-1 şi înlocuieşte uneori, ca în: Ştie sa ctnte Urmează să întrunească E în stare să4 convingă încearcă să te mintă Ştie ciuta Urmează a întruni E în stare a4 convinge încearcă a te minţi etc. 8. Exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, un blestem! (8) Să nu furi! (9) Să-ţi fie de bine! (10) Să-şi mai puie pofta-n cui! (11) Afurisit să fie cine te-a păcălit! în această situaţie el apare adeseori inversaţi (12) Ducă-se pe apa Sîmbeteil (13) Odihncască-Sfi în pace! 208 iar alteori, fără conjuncţie: (14) Nu vă pară glumă ce vă spun! (Să nu vă pară...) (15) Arsă-1 focul de necaz (Să-l arză...) ; (16) Fie şi cum pofteşti dumneata. (Să fie...) * • Notă: Dintr-o formulă ca fie (astfel...) a rezultat cosa juncţia/ic, frecvent utilizată în matematici: Fie x egal cu y. 19.1 TIMPURILE CONJUNCTIVULUI Conjunctivul are două timpuri: prezent şi trecut. 19.1.1 Prezentul Prezentul exprimă cele trei înţelesuri fundamentale ară-? tate mai înainte (nesiguranţa, continuarea acţiunii, ordinul* îndemnul etc.). 19.1.2 Formarea prezentului. Prezentul conjunctivului se formează de la acelaşi radical ca şi prezentul indicativului, cu ajutorul conjuncţiei să, al unor sufixe identice cu cele de la indicativ şi cu desinenţele specifice conjunctivului. Sufixul principal şi cel secundar sîut aceleaşi la indica-? tivul prezent. -* Desinenţele sînt: (eu) (tu) (el, ea) Radical 0, -u (noi) Radical JL. • + -i (voi) i ^ sufix Ctf (ci, ele) sufix 1 a ■ni Desinenţele de la persoana I singular (0 şi -u) apar în aceleaşi situaţii ca desinenţele corespunzătoare de la indicativ prezent. La fel se întîmplă şi cu desinenţele persoanei a II-a singular, I şi a Il-a plural. Desinenţele persoanei a IlI-a sing. şipl. se transformă în: -e pentru verbele terminate la infinitiv în -a, -ia, -chea, -ghea, 4 şi în 4 precedat de vocală, afară de voi1 şi îndoi2 care se construiesc cu sufixul secundar -esc, adică: (el, ea, ei, ele) să care, şă întîrzic, să apropie, să încheie, să îngenunche, să vîre, să taie, să sperie, să lucreze, să 209 încetezei să vireze, să vegheze, să duduie, să îndoaie, să mîrîie, să orăcăite -ă pentru celelalte verbe, afară de bea, da, sta, lua, vrea, adică: (el, ea, ei, ele) să vadă, să zacă, să rîdă, să moară, să mintă, să amuţească, să iubească, să lucească, să răsucească etc. J -a. pentru verbele bea, da, sta, lua, vrea, adică: 19.7.3 Trecutul Trecutul conjunctivului arată într-o acţiune încheiată: 1, Concesia sau îndoiala: (1) Ce să fi căutat el aici? (2) Să fi avut şi stea în frunte, nu-ţi păsa ţie de asta. (3) N-ar fi scos o vorbă, să-l fi ficat cu ceară! Propoziţiile subordonate care cuprind acest timp sînt, bineînţeles, concesive. 8. Continuarea acţiunii în raport cu alta, tot trecută, chiar atunci cînd aceasta din urmă nu este indicată; de ex.: (4) Să vă fi purtat cuviincios cu toţii. (Presupunem gîn-direa: s-ar fi cuvenit sau ar fi trebuit să vă fi purtat...) (5) Să nu vă fi apucat la ceartă! (La fel ca mai sus.) 8. Condiţia în trecut: (6) Să fi fost eu atunci în putere, era rău de el! 79.1 A Formarea trecutului conjunctivului se face cu să fi, pentru toate persoanele, urmat de un participiu: ele) + Notă. Să fi este conjunctivul prezent al lui fi, redus la o singură formă pentru toate persoanele. să bea să dea (el, ea, ei, ele) să stea să ia , să vrea adunat, cărat, întîrziat, încheiat, să fi băut, căzut, zăcut, ars, cules, dres, ea) i noi) i voi) ei. fript, bătut, ţiuit, auzit, chiuit, fugit, murit, coborît, urît, vîrît 210 Capitolul 20 CONDIŢIONALUL ŞI OPTATIVUL 1. Condiţionalul face să depindă realizarea acţiunii verbnîia de o condiţie oarecare : (1) Dacă tu ai fi o floare, eu m-aj face grădinar. (2) Cînd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. 2. Cînd condiţia nu mai este însă exprimată, acest mod se numeşte optativ şi, bineînţeles, nu mai este dependent. De ex.: (3) De-ar încela ploaia asta măcar un ceas! I*) Jelui -m-aş şi n-am cui, Jelui-m-aş codrului/ înţelesul de condiţional şi cel de optativ se pot adesea combina: (5) Ce bine am proceda, dacă ne-am recunoaşte greşelile! {Ce bine am proceda = dorinţă ; dacă ne-âm recunoaşte greşelile = condiţia îndeplinirii dorinţei din Ce bine am proceda...). în blesteme, injurii (cu forma verbului inversată — de cele mai multe ori), avem de-a face cu optativul. (în aceste expresii se subînţelege o dorinţă): (6) Mînca-i-ai coada! (7) Săvi-le-ar ochii din cap! 6. în construcţii comparative, condiţionalul introduce ideea de prezumpţie: (8) Seara cade frînt, parc-ar căra peste zi pietre de moară. Prezumpţia apare şi cînd acest mod este întrebuinţat în vorbirea indirectă: (9) Ziceau unii că ar f i văzut cu ochii lor„farfurii zbură*? toare". 211 14* 20.1 TIMPURILE/ CONDIŢIONALULUI (SI OPTA; TIVULUI) Condiţionalul (optativul) are două timpuri: prezentul .şi trecutul — amîndoiiă compuse. 20.1.1 Prezentul 1. Prezentul exprimă ideea că acţiunea verbului este realizabilă : (1) Dacă l-ai ruga să povestească ce a văzut, ar face-o cu plăcere. (Este posibil să-l rogi să povestească, deci acţiunea de a ruga este realizabilă.) 2. Posibilitatea de realizare este însoţită adesea de o presus punere: (2) Oricine te-^r critica, şi oricît de sever ar f i, asculta-1 şi reflectează la ce spune. 6. Prezentul se întrebuinţează şi cînd vorbitorul vrea să fie sau să pară politicos ori modest; de ex.: (3) Aş menţiona în fugă numai principalele noastre realizări. (Această propoziţie ar putea să ia aspectul unei fraze ca: Aş menţiona, dacă îmi permiteţi sau dacă mi-aţi permite...) 4. Cînd condiţionalul prezent se foloseşte ca să reproducă în vorbirea indirectă ce a spus cineva, el are înţeles prezunir ptiv: (4) Ne spune ba că s-ar duce la aviaţie, ba la marină. # Nota. în blesteme, injurii etc. apare optativul şi aproape numai la prezent. 20.1.2 Formarea prezentului Prezentul este compus din auxiliarul avea. în formă sper cifică, urmat de un infinitiv: eu (tu (el) (voi) (ei) aş ai ar am aţi ar acorda, ameninţa, avea, cădea, vedea; alege, cuprinde, merge, pretinde, strînge,* aţipi, chiui, dori, sări, coborî, vîrî etc. 20.1.3 Forme inversate de prezent Prezentul condiţionalului-optativ apare adesea inversat; în special în vorbirea populară. Cînd inversarea se face împreună cu pronumele-obicct, acesta se aşază între infim- ii 2 tiv şi auxiliar. Cînd inversarea se face fără pronume, infinit tivul ia forma lungă. Inversarea se întîliieşte în construcţii afective. De aceea, ea nu se aplică la toate verbele şi nici la toate persoanele. Iată cîteva exemple: Inversiunea cu Inversiunea, fără pronume-obi ect pronume-obiect (eu) — mînca-l-aş mînca-ţi-aş mîncare-aş (tu) — mînca-l-ai mînca-ţi-ai mîncare-ai (el) da-i-ar mînca-l-ar mînca ţi-ar mînoarc-ar (mîncar-ar) (noi) - _ — . (voi) — mînca-l-aţi — mîncare-aţi (ei) — mînca-l-ar mînca-ţi-ar mîncare-ar (mîncar-ar) • Notă. Unele forme inversate s-au fixat la o singură persoană, de ex.: mira-m-aş ! 20.1.4 Trecutul 1. Trecutul arată că acţiunea verbului, deşi priveşte trecutul, nu este (şi nici nu putea să fie) realizată în spaţiul de timp numit trecut. (1) Dacă l-ai fi rugat să povestească ce a văzut, ar fi făcut-o cu plăcere. (Nu l-ai rugat, însă, şi el nu a povestit...) • Notă. Cînd are acest înţeles, trecutul condiţionalului se. înlocuieşte uneori cu imperfectul indicativului, fie numai într-una din propoziţii, fie în amîndouă: Dacă-l rugai să povestească ce a văzut, ar fifăcut-o cu plăcere. Dacă /-ai fi rugat si povestească ce a văzut, o făcea cu plăcere. Dacă-l rugai să povestească ce a văzut, o făcea cu plăcere. • 2. Cînd în trecutul acestui mod se adaugă ideca de pre-zumpţie, acţiunea devine p o s i b i 1 ă, de ex.: (2) Oricine ţi-ar fi atras atenţia, ar fi trebuit răsplătit. (Se presupune că ar fi putut să-ţi atragă atenţia.) 20.1.5 Formarea trecutului Trecutul este compus din condiţionalul prezent al auxiliarului fi urmat de un participiu: (eu) aş fi (tu) ai fi (el, ea) ar fi (noi) am fi (voi) aţi fi (ei, ele) ar fi aflat, ascultat, dat, executat, băut, scăzut, cules, dres, făcut, plîns, supt; dorit, dormit, suit, voit, doborît, tîrît, urît etc. 213 IMPERATIVUL Imperativul este modul prin care se dau ordine, se porunceşte şi se fac rugăminţi, modul prin care vorbitorul încearcă să-şi impună voinţa celui căruia i se adresează: (1) — Ospătar, adu o sticlă de borviz! (2) — Vino peste o săptămînă 1 (3) — Terminaţi cu gluma şt zbenguiala 1 (4) — Nu te lăsa,, măi băiete! Ordinul este întărit sau slăbit prin diverse intercalări între vocativ (cînd acesta este exprimat) şi imperativ, sau între imperativ şi altă parte a propoziţiei Slăbit: (5) — Ospătar, adu, te mg, o sticlă de borviz! (6) — Ospătar, adu, dacă eşti hm, o sticla de borviz! (7) — Vino (şi) dumneata peste o săptămînă! întărit:: (8) — Terminaţi imediat cu gluma şi zbenguiala! (9) — Nu te lăsa, în nici un caz, măi băiete ! Imperativul are două variante: una pozitivă şi una negativă. Cea negativă indică interdicţia de a face ceva: Nu bea apă aşa rece! între ele este o mare deosebire formală. Să se compare, de ex. : (10); Apropii-lol îndrăzneşti! înceteazM (lljrlitt te. dgtagtâ&l Nu îndrăznii Nu încetaţi (12) Nu vă jucaţi în mijlocul drumului! (13) Nu vă speriaţi ! 21.1 FORMAREA IMPERATIVULUI Imperativul are numai prezent şi numai persoana a II-a singular şi plural. El se formează diferit, după cum.este pozitiv ian negativ. a. Imperativul pozitiv se formează din acelaşi radical ca şi prezentul indicativului, cu aceleaşi sufixe (afît cn cel principal cit şi cu cel secundai*) şi cu următoare desinenţe: (tu) Radical + sufix -ă pentru verbele cu infinitivul terminat în -a, în -î (fără sufix secundar) si pentru cele cu sufixul secundar -ez; -e pentru verbele cu infinitivul în -ia, citea, -ghca, pentru cele cu sufixul secundar -esc, pentru cele cu infinitivul terminat în -i, precedat de o vocală şi care iru primesc sufix secundar (cu excepţia lui conferi, deferi, oferi, suferi), pentru . verbele cu infinitivul terminat în -ea şi în -e (afară de cele discutate mai jos) ; (pentru celelalte verbe terminate’ la infinitiv în -i şi care nu primesc şufix secundar; -ţi pentru toate verbele Aceste desinenţe au aceleaşi efecte asupra sufixelor şi ra* dicalului ca şi la indicativ prezent. Se obţin altfel 3 paradigme de imperativ: Paradigmal: (tu) ascultă! dă! umblă veghează! coboară! vîră! (voi) ascultaţi! daţi! umblaţi! vegheaţi! coborîţi! vîrîţi! Paradigma!: (tu) apropie! încuie! ascunde! decide! sparge! munceşte! scrie! chiuie! arde! strlpge! (voi) apropiaţi! încuiaţi! ascundeţi! decideţi! spaigeţi! munciţi! scrieţi! chiuiţi! ardeţi! strîngeţi! 215 Para digma3: (tu) dormi! fugi! sări! ieşi! (voi) dormiţi! fugiţi! săriţi! ieşiţi! Următoarele verbe au forme neregulate la persoana a H-a singular: lua (tu) ia! face (tu) fă! conferi (tu) conferă 1 sta „ stai! merge f> mergi! deferi „ deferă! bea „ bea! trece fi treci! oferi „ oferă! rămîne(a) „ rămîi! zice ti zi! referi „ referă! şedea „ şezi! veni fi vino! suferi „ suferă! i. Imper at ivul negativ arc drept caracteristică faptul că forma pentru persoana a Il-a singular este la fel ca forma de infinitiv, în timp ce la plural ea este la fel ca cea de la imperativ pozitiv, deci: Paradigma 1: (tu) nu asculta! (voi) nu ascultaţi! (tu) ' nu veghea! (voi) nu vegheaţi! (tu) nu vîrî! (voi) nu vîrîţi! nu da! nu daţi! nu coborî! nu coborîţi! nu apropia! nu apropiaţi! nu umbla! nu umblaţi! nu încuia! nu încuiaţi! Paradigma!: (tu) nu ascunde! nu decide! nu sparge! nu strînge! voi) nu ascundeţi! nu decideţi! nu spargeţi! nu strîngeţi! (tu) nu scrie! nu chiui! nu arde! (voi) nu scrieţi! nu chiuiţi! nu ardeţi! Paradigma!: ** (tu) nu dormi! nu fugi! nu sări! nu ieşi! nu fi! (voi) nu dormiţi! nu fugiţi! nu săriţii nu ieşiţi! nu fiţi! # Notă. Este de la sine înţeles că verbele care, la imperar tivul pozitiv, fac persoana a Il-a singular în mod neregulat, nu mai sînt în această situaţie la imperativul negativ. 216 Capitolul 22 %■ INFINITIVUL Infinitivul arată că acţiunea pe care o înfăţişează fără indicaţii de persoană şi de număr se desfăşoară ca un prcces, căruia nu i se arată începutul si sfîrşitul. El are două timpuri: prezentul si trecutul. >22. 1 PREZENTUL 7. Prezentul este forma-tip a infinitivului, cxprimînd procesul de desfăşurare a acţiunii care poate avea loc şi momentul vorbirii; de ex.: ajunsese a rîde (de el însăşi); îndrăznesc a susţine... în funcţie de timpul verbului care-1 precede, infinitivul prezent capătă înţeles de trecut sau de viitor; de ex.: li s-a recomandat a evalua atent capacitatea de producţie a fabricii înseamnă: li s-a recomandat a evalua (atunci, la o dată din trecut); îndrăznise a susţine înseamnă că susţinuse (atunci — deci, în trecut), spre deosebire de: îndrăznesc a susţine{acum, deci în prezent) şi de: sîntem datori a clarif ica lucrurile (într-un timp care se plasează după prezent, deci în viitorul mai mult ori mai puţin apropiat). Din cele de mai sus se vede că infinitivul prezent arc o foarte mare asemănare cu conjunctivul prezent. De aceea, el şi poate să fie substituit de conjunctiv în cele mai multe din construcţiile în care două verbe legate prin înţelesul lor se succed. Aceasta se întîmplă şi în combinaţiile de mai jos, unde infinitivul apare adesea la toate timpurile unor verbe ca: (0 (a) începe -j- a alerga, a bate, a crede, a discuta, a fura, a geme, a plînge etc. (2) (a) însemnaa admite, a bănui, a controla, a convinge, a dărui, a iubi, a vîrî etc. (..V) (a) îndrăzni + a af irma, a brutaliza, a crede> a deschide, a ieşi, a lipsi, a mitui etc. (4) (a) se îndura + a aduna, a cere, a oferi, a permite, a reveni, a trimite, a vorbi etc. (5) (a) ajunge + a bles'cma, a da, aride,'a socoti, a trece, a urla, a umili, a văicări etc. (6) (a) da + a înţelege, a pricepe. (7) (a) se obişnui + a ascut'a, a bea, a explica, a merge, a povesti, a rapor'a, a vărsa, a simţi etc. (8) (a) se face (sau) preface -f a ascunde, a ataca, a bodogăni, a lămuri, a muri, a ridica, a spune etc. (9) (a) se recomanda + a arăta, a amenaja, achitări, a demonstra, a evacua, a forţa, a hotărî, a indica etc. (10) (a) reuşi -f- a .ameninţa, a brava, a cerceta, a - strînge, a scădea, a traversa, a urî etc. Verbul a putea (la toate timpurile) se construieşte fără a înaintea infinitivului care urmează: ar fi puiuţ pretinde. Verbul (a) şti se poate construi cu a: ştie a cînt-a, dar şi fără: şlie ciuta. La verbele de mai sus se adaugă un număr de locuţiuni, ca: a găsi cu cale a, a avea plăcerea a, a fi dator a. * “N o t ă. Infinitivul atribut se leagă de substantiv cu de a: atitudinea de a tăcea, dorinţa de a ne juca, eroarea de a afirma, favoarea de a încerca, gîndul de a construi, planul de a organiza etc. Tot astfel şe combină şi infinitivul lui face cu avea, de ex.: am de-a face (cu), ai de-a face (cu) etc. — deşi se întrebuinţează şi formula am a face (cu), ai a face (cu) etc. 2. Potrivit cu posibilitatea de a plasa acţiunea în viitor, infinitivul intră ca parte constitutivă a viitorului, ca parte constitutivă a. condiţionalului-optativ prezent, în ferma obişnuită şi în forma inversată (cu pronumele-obiect exprimat). 3. în forma lungă (pentru care, v. 22.7.7, Formarea prezentului) el se întrebuinţează ca parte constitutivă a condiţionalului-optativ prezent inversat şi fără pronume-obiect. 4. în forma scurtă, infinitivul apare şi ca un fel de imperativ cu diateză reflexivă, în construcţii ca: A şe păstra (la rece)! A se verifica (atent)! A nu se pierde (din vedere)! A se scutura (înainte de întrebuinţare)! etc. 218 Aceste construcţii rezultă de fapt din cele de la 1, ţpin elipsa generalizată a primului verb sau: a locuţiunii: (se recomandă) a se păstra (la rece); (se impune, se cere etc.) a se verifica (atent) etc. 5. Aiît în forma scurtă, cît şi în forma lungă, infinitivul este şi substantiv. El reprezintă manele acţiunii. Ca substantiv — în forma scurtă — el este totdeauna precedat de a. 22.1.1 Formarea prezcntului Prezentul are dopa forme: una scurtă şi una lungă. Forma scurtă. în forma scurtă, prezentul are sufixele: -a care se adaugă la radicalul terminat în consoană al unui foarte mare număr de verbe, la radicalul terminat în la radicalul terminat în consoană pronunţată palatal (îngenunchea, împerechea, întortochea, veghea etc., unde avem tot un -a; dar, pentru a se putea arăta în-scris că. înaintea lui -a este un c sau un g pronunţat palatal, se scrie h — ca), la radicalul terminat în -u al cîtorva verbe. Verbe cu radicalul într-o consoană diferită de ch(e), ch(l), gh(e), gh(i): strîmba spăla intra pleca arrra masa acorda căina vărsa bifa stopa înota ruga surpa sălta încuraja săra agăţa Verbe cu radicalul în -i, în ch(e), ctt(i), gh(e) şi m -u, cu infinitivul în -ia, -clica, -ghea, -na: muia deochea continua încheia împerechea lua întemeia îngenunchea oua încovoia întortochea ploua încuia înmănunchea polua zgiria veghea perpetua întîrzia priveghea statua învia latina 21$ 4) -ea pentru aproximativ 20— 25 de verbe cu radicalul terminat în consoană,: avea întrevedea bea părea cădea plăcea durea prevedea încăpea putea rămînea ţinea revedea umplea scădea vedea şedea zăcea tăcea Dintre acestea, rămînea, ţinea, umplea au şi o formă adaptată la conjugarea următoare, cu -e în loc de -ea, iar altele cum sînt apare, dispare, abţine, deţine, reţine, susţine, au şi trecut la categoria cu -e: &) -e pentru aproximativ 200 de verbe terminate în consoană, cu excepţia lui scrie şi a compuselor lui (de seriei înscrie, prescrie, rescric, transcrie, subscrie) ; 4a) -i pentru un foarte mare număr de verbe cu radicalul terminat în consoană, ca şi pentru acelea care au înainte de 4 o vocală. în ordinea alfabetică a consoanei şi vocalei finale: albi adormi asfinţi învoi bălăci ademeni auzi rol amăgi ciupi pipăi îngădui prăji acoperi căi tîngui sili sosi scîrţîi 4b) -î pentru unele verbe caro au radicalul terminat într-un r cu pronunţare dură (-î nefiind decît o transformare a lui 4): ainărî doborî tîrî coborî ocărî vîrî zădărî Forma lungă se caracterizează prin sufixele: «are pentru verbele cu radicalul terminat în consoană şi în -u; 220 •W® pentru verbele cu infinitivul scurt în -ia, -clica, -ghca -ţ pentru verbele care au la forma scurtă de infinitiv -ca sau -e, dar cu deosebire de accent. Cele cu forma scurtă de infinitiv în -ca sini accentuate' -frescele cu forma scurtă de infinitiv în -e au accentul pe radical ca şi cele cu infinitivul scurt în *4a, -clicai -ghea; •ire şi, respectiv, -îre pentru verbele care au la forma scurtă a infinitivului -i şi, respectiv, -î. Ca verb, forma lungă se întrebuinţează numai în condii ţîonalul-optativ prezent inversat (fără pvonume-obiect). 22.2 TRECUTUL Trecutul este rar întrebuinţat. El indică nedeterminarea acţiunii verbului înainte de momentul vorbirii,, de ex.; (!) Aceasta înseamnă a fi lucrat cînd era necesar. (2) Nici n-a apucat a fi rostit un cuvînt. 22.2./ Formarea trecutului . Trecutul este compus din infinitivul prezent al lui fi urmat de im participiu. Capitolul 23 GERUNZIUL Gerunziul arată că acţiunea se desfăşoară paralel cu alta sau cu altele. El nu are număr, persoană şi nici timpuri. 1. Cînd acţiunea verbului aflat la un mod personal este la prezent, gerunziul are şi el înţeles de prezent: (1) Lucrînd de mult împreuna, se cunosc bine. (Pentru că lucrează de mult împreună, se cunosc bine.) (2) Văzîndu-l aşa de amărît, nu ştiu ce să cred. (Fiindcă îl văd... etc.). (3) Ca să nu se sufoce peştele în baltă, iarna se sparge din loc în loc gheaţa, făcîndu-se răsuflători. (făcîndu-se == se fac). B. Cînd acţiunea verbului aflat la un mod personal este la trecut, gerunziul are şi el înţeles de trecut: (4) Revăzînd clasa, băncile, catedra din clasa în care învăţase, a fost cuprins de duioşie. (Pentru că a revăzut..., a fost cuprins...; sau: în timp ce revedea...) (5) Dorise să-şi viziteze prietenul gindindu-se că-1 va face să-şi schimbe părerea. (gîndindu-se = (fiindcă) se gîndca...; sau: se gîndi'se...) 8. Cînd acţiunea verbului aflat la un mod personal este la viitor, gerunziul are şi el înţeles de viitor: (6) Va pleca, poate, bombănind. (bombănind = (în acest timp)... va bombăni); 4. Cînd se referă la un substantiv, gerunziul poate să fie echivalentul unei propoziţii atributive calificative: (7) Se vedea luna strălucind pe cerul fără nori (strălucind = care strălucea). 222 (8) Se auzea un pîrîu susurînd în apropiere. (susurînd = care susura). 5. Gerunziul se comportă în general ca uel adverb. De aceea el nu se acordă cu substantivul la care se referă. Şi cînd are înţelesul unei propoziţii neatributive* el este — în fapt — adverb. Astfel, cînd spunem: Revăzînd clasa... etc., gerunziul se referă la predicatul a fost cuprins (de duioşie), ca şi cum ar fi un adverb care exprimă ideea Jn timp ce revedea" sau „fiindcă revedea", în propoziţiile atributive nu este totdeauna uşor să stabilim cu exactitate la ce se referă gerunziul: Ia substantiv sau la verb? De ex., în: (9) Cîinele, simţind primejdia, lătra cu disperare, (simţind poate să fie echivalentul unei atributive „care simţea", sau al unei cauzale: lălra „fiindcă simţea"). 23.1 FORMAREA GERUNZIULUI Gerunziul se formează de la radicalul verbului cu ajutorul sufixului: -ind pentru verbele terminate la infinitiv în -i, -ia, -chea, -ghea; -îild pentru toate celelalte verbe. Verbele cu radicalul terminat în -d transformă pe -d în -z: căzînd, scăzînd, şezînd, văzînd, aprinzînd, arzînd, ascnnzhid, crezând, cnprinzînd. rîzînd etc. ^ 23.2 PER1FRAZE TEMPORARE FORMATE CU GERUNZIUL Uneori, gerunziul apare după auxiliarul fi formînd cu acesta perifraze cu înţeles de imperfect, de perfect compus, mai-mult-ca-perfect şi de viitor, astfel: imperfect: (eu) eram adunînd = „adunam"* (tu) erai adunînd perfectul compus: am fost adunînd == „am adunat", „adunasem" ai fost adunînd 223 viitor: (eu) Voi fi adunînd — „voi adunai (tu) vei fi adunînd ş.a.m.d. , Aceste perifraze — foarte rar întrebuinţate, dealtmin-teri (cu excepţia viitorului, care este popular şi are înţeles de prezumptiv) — nu sînt constituite în paradigme pro-priu-zise. Faptul reiese clar din posibilitatea de a introduce între auxiliar şi gerunziu diverse adverbe sau grupuri de cuvinte, de ex.: am fost multă vreme după ce ne-am întîlnit adunnui ciuperci în pădure. Capitolul 24 PARTICIPIUL Participiul exprimă faptul că acţiunea verbului este îna cheiată. Ca atare, el constituie: 1) parte a tuturor timpurilor compuse trecute; 2) un adjectiv variabil avînd1 înţelesul verbului de la care provine: lapte bătut, fasole sleită, pomi înfloriţi, suflet des* chisf struguri stropiţi, mere culese etc. Ca adjectiv cu înţeles verbal, el are compliniri: frunză bătută de vînt (— „pe care o bate sau „a bătut-o" vîntul"), struguri stropiţi cu mina lui, smîntînă f recată cu zahăr, haine jburtate cugrijăh viaţă petrecută în muncă etc. 24.1 PARTICIPII CU ÎNŢELES ACTIV ŞI PARTICIPII CU ÎNŢELES PASIV . 1. Multe verbe active capătă înţeles pasiv la parti-s cipiu, de ex.: material adunat = „care este sau a fost adunat de (cineva)" copil aflat = „care este sau a fost aflat (găsit) de.,,^ şuncă af umată = „care este sau a fost afumată de..." caz încurcat = „care este sau a fost încurcat de...^ declaraţie scrisă = „care este sau a fost scrisă de..." La un număr de verbe, înţelesul pasiv al participiului apare paralel cu cel activ, de ex.: vinul băut = „care este sau care a fost băut de. om băut ?= „care a băut alcool şi este ameţit" cîine crescut = „care a crescut sau a fost crescut de,.." aluat crescut = „care a crescut el însuşi" sumă scăzută „care este sau a fost scăzută de..." mîncare scăzută = „care a scăzut prin fierbere". 225 15 ~ Of-'rv’tica do bază a JimbiJ 24.2 FORMAREA PARTICIPIULUI Participiul se formează cu ajutorul sufixelor »t şl -S. Primul se aşază după sufixul trecutului la verbele asigmatice şi la cîteva dintre cele sigmatice. Celălalt sufix, -S, se utilizează la verbele sigmatice. Avem, aşadar, ruinătoarele terminaţii de participiu: -at pentru verbele cu infinitivul în -a, -ia, -chea şi -ghea: apărat, tăiat, întîrziat, desperecheat, vegheat; -ut pentru verbele asigmatice cu infinitivul în -ea şi -e: avut, băut, plăcut, căzut, cerut, cusut, făcut, gemut, priceput etc. $ -(i)t pentru verbele cu infinitivul în -i: acoperit, bănuit, călătorit, dorit, greşit, hărţuit, închipuit etc.; -(î)t pentru verbele cu infinitivul în -î: amărît, coborît, doborîi, omorît, tîrît, urii etc.j *4 pentru verbele sigmatice: copt, fript, înfipt, supt, fiert, frtnt, înfrînt, rupt, întrerupt, spart; •* pentru celelalte verbe sigmatice (a căror listă se află » p. 182 ş. u.). Capitolul 25 SUPINUL «v.; 7. Supinul arată fără a indica numărul şi persoana că tfeeţiunea exprimată de el reprezintă scopul, mai rar cauza şinei acţiuni expuse anterior, de ex.: | (1) Mai aveţi mult de mers (= să mergeţi). | (2) S-au pus pe mîncat şi pe băut (= să mănînceşisăbea). * (3) Să vă spună el limpede ce este de făcut (= ce să faceţi). | (4) îl dureau fălcile de rîs (= din cauza rîsului; din cauză că rîsese). | 2. El serveşte ca atribut care indică de asemenea ideea ^generală de scop, îndeplinind o funcţie asemănătoare cu a unui substantiv precedat de prepoziţie, de ex.: apă de băut carte de citit gumă de şters lame de bărbierit pastă de lipit praf de strănutat ulei de gătit vacă de muls etc. în astfel de construcţii, supinul poate avea completări, de ex.: forme de copt (prăjituri, cozonaci), ulei de uns (ceasornice, motoare), sită de cernut (făină), maşină de tocat (came) etc. 3. Supinul este complement de scop al unor adjective ca bun, frumos, plăcut; de ex.: ogoare bune de semănat, flori frumoase de privit (depus în vaze), stofă plăcută la pipăit etc. • • Notă. în expresii ca sarcini uşor de executat, lucruri greu de spus, situaţii dificil de expus etc., nu avem de-a face cu un supin atribut, ci adverbele uşor, greu, dificil sînt completări ale supinului, adică: sarcini de executat uşor (care se execută uşor), lucruri de spus greu (care se spun greu) etc. 15* 227 4, în iorauik- ca: di ascultai... ascultă, de poves! povestit, de încăpăţînat... este (era etc.) încăpăţînat etc. t are înţelesul „in ceea ce priveşte"... ,,cît priveşte"... tarea, povestirea, faptul ele a povesti. încăpăţînare; fiind uit complement .indirect de relaţie. 2.5.L FORMAREA SUPINUEU.i Supinul se formează cu aceleaşi sufixe ca şi par şi în aceleaşi condiţii ca acesta, cu deosebirea că o h 1 i g a t o r i u însoţit de prc poziţie.. ti... am 'Upinul (as cui-a etc.). licipiul el este Capitolul 26 CONJUGAREA Totalitatea modurilor, timpurilor, persoanelor, numerelor şi diatezelor verbului formează un sistem numit c o n j u-^ g are. Formele verbale construite pe acelaşi tipar sau model |hconstituie împreună o clasă de conjugare sau, mai pe scurt, o ^ conjugare. || Numărul claselor de conjugare (al conjugărilor) depinde de gpsufixeie (principale, şi secundare) şi de desinenţele utilizate. Modificările datorate combinării radicalului, sufixelor şi g; desinenţelor au mare importanţă pentru înfăţişarea concretă |' a formelor verbale, dar cînd sînt condiţionate numai de diverse | întîlniri de sunete vorbite, nu duc — după părerea noastră || — la schimbarea clasei de conjugare. Astfel, verbele cu infi-* nitivul scurt în -ia, -chea, -ghea se sfîrsesc la infinitivul lung în •ierel -chere, -ghete: încheiere, mîngîiere, spoliere, împere-T y chere, supraveghere, ca şi avere, cădere, scădere, vedere care au rînsă infinitivul scurt în -ea, purtînd — şi unele şi altele — accentul pe primul -e din -ere. Cu toate acestea, ele nu intră jŢ în aceeaşi conjugare, pentru că -ere de la prima categorie rezultă dintr-un -are, transformat în -ere din cauza lui -i(a), a lui -ch(ea) sau a lui -gh(ea). Dovada că ele ţin de aceeaşi clasă de conjugare ca şi verbele terminate la infinitivul scurt în consoană sau în u -f* a o avem la persoana a Ii-a plural, unde -a nu s-a mai modificat în -e. Să se compare: (voi) aruncaţi (voi) blestemaţi (voi) scăldaţi mîngîiaţi aveţi cu împerecheaţi faţă de cădeţi vegheaţi vedeţi 229 Situaţia este ceva mai complicată la imperfect, unde avem: (tu) aruncam mîngîiam împerecheam aveam (tu) aruncai mîngîiai împerecheai aveai etc. etc. etc. etc. La primele trei verbe, sufixul imperfectului este -a Dacă împerecheam, împerecheai etc. seamănă totuşi atît de bine cu aveam, aveai etc., aceasta se datorează numai faptului că în ortografia noastră -ch(e) şi, bineînţeles, -gh(e) nu se pot scrie altfel — de exemplu, ca într-o transcriere strict fonetică: K, g. La avea, consoana dinaintea lui -ea este de alt tip decît -ch(e) şi -gh.(e). De aceea, sufixul se scrie -ea. La perfectul simplu, în schimb, verbele cu infinitivul scurt în -a., -ia, -chea şi -gkea sînt vizibil diferite de cele cu infinitivul scurt în -ea, n\înd alt sufix. Să se compare, de ex.: (eu) mîngîiai, (eu) aruncai, (eu) împerecheai cu (eu) avui, (eu) căzui, (eu) văzui etc. încă un exemplu pentru ilustrarea acestei idei. Dintre verbele cu infinitivul scurt în -i şi în -î, unele au pe -i şi pe 4 după un r : muri, coborî. La persoana a IlI-a singular a indicativului prezent, cele în 4 au forma coboară care seamănă perfect cu apără — deşi acesta are infinitivul scurt în -a (apără). La imperfect, la fel: (eu) coboram, (tu) cobm'ai etc., ca şi (eu) apăram, (tu) apărai etc. Muri şi coborî trebuit puse însă în aceeaşi clasă/ fiindcă 4 este derivat dintr-un -f care urmează după un r cu o anumită pronunţare (mai dură), pe cînd -i urmează după un r cu altă pronunţare (mai slabă). Aceasta rezultă foarte bine de la perfectul simplu, căci (eu) coborîi, (tu) coborîşi etc. nu mai seamănă cu (eu) apărai, (tu) apăruşi etc. La fel de semnificativă apare şi împrejurarea că sufixul care se întrebuinţează la unele verbe cu infinitivul scurt în 4 este acelaşi ca şi cel de la verbele cu infinitivul scurt în -ri. Să se compare în acest sens (eu) hotărăsc, (tu) hotărăşti, (el) hotărăşte etc. cu (eu) doresc, (tu) doreşti, (el) doreşte etc., în timp ce de la un verb terminat la infinitivul scurt în -(r)a, sufixul secundar, cînd apare, este numai -ez: (eu) sărez, (tu) sărezi, (el) sărează etc. Pentru împărţirea verbului în conjugări, luăm sufixele şi desinenţele în forma lor de bază. 230 26.1 CONJUGAREA I Sînt de conjugarea I două mari grupe de verbe: 1) -verbele terminate la infinitivul scurt în -a, -ia, -ckea, -ghea, care au numai sufix principal; 2) verbele cu aceleaşi terminaţii care au sufix principal şi sufixul secundar -cz. 26.1.1 Formele de conjugare a verbelor din grupa /, lega, încuia, deochea, continua Indicativ (eu) --- prezent --- (el, ea) leg . (tu) ; leagă încui legi încuie deochi încui deoache continuu şi -deochi continuă cotinui continui (voi) legaţi (noi) încuiaţi (ei, ele) legăm ' , 5 leagă încuiem deoacheaţi încuie deoachem continuaţi deoache continuăm i continuă --- imperfect --- (eu) (tu) # (el, ha) legam legai lega încuiam încuiai încuia deocheam deocheai decchea continuam continuai continua (noi) (voi) (ei, ele) legam legaţi legau încuiam încuiaţi încuiau deocheam deocheaţi deocheau continuam continuaţi continuau --- perfect simplu --- (eu) (tu) # (el, ea) legai legaşi legă încuiai încuiaţi încuie deocheai deocheaţi decche continuai continuaţi continuă 231 (noi) legarăm încuiarăm deochearăm continuarăm (voi) legarăţi încuiarăţi dcochearăţi continuarăţi — mai-mnll-ca perfeci (eu) legasem încuiasem continuasem (noi) legaserăm ‘încuiaserăm continuaserăm (tu) legaseşi încuiaseşi conlinnaseşi (voi) legaserăţi încuiasefâţi continuaserăti — perfect compus am ai a am legat .încuiat legat deocheat continuat deocheat — v i i i or — „ voi Vii va vom lega deochea lega încuia cont i nua încuia — vii or anterior — voi ft vei fi va fi vom fi legat deocheat legat încuiat continuat încuiat (eu; să leg să încui să deochi ' să continuu (şi: continui) (?°{> „ sa legam să încuiem să deochem să continuăm Conjunctiv — prezent — (tu) să legi să încui. să deochi să continui , (voi) să legaţi sa încuiaţi să deocheaţi să continuaţi (ei, ele) legară. încuiară deocheară. continuară (el, ea) legase încuiase continuase (ei,x ele) legaseră încuiaseră continuaseră aţi cm încuiat continuat veţi vor deochea continua veţi fi vor fi ... deocheat continuat (el, ea) să lege să încuie: să deoacl.it să continue (ei, ele) să lege să încuie să deoache să continue 232 — trecui — să fi (la toate persoanele) legat încuiat deocheat continuat C o n d i 1 i o n al u 1 — prezent — aş ai ar am aţi ar lega lega încuia încuia deochea deochea continua continua ' --- trecut --- aş fi ai fi ar fi am fi aii fi legat legat încuiat încuiat ’ deocheat deocheat continuat eonii i'UiiAi Imperativ --- prezent ---• leagă legaţi încuie încuiaţi deoache deocheaţi continuă continuaţi --- negativ nu lega nu legaţi nu încuia nu încuiaţi nu deochea nu deocheaţi nu continua nu continuaţi Infinitiv — pnzent lega încuia deochea continua etc. legare încuiere deocherc continuare etc. — trecut —* • a fi legat a fi încuiat a fi deocheat a fi continuat etc. 233 Gerunziu legînd încuind decclîind continuînd Participiu legat încuiat deocheat continuat Su pin (cu, de, în, la, pe etc.) legat, încuiat, deocheat, continuat 26.1.2 Formele de conjugare a verbelor din grupa I2 lucra împuia împerechea veghea tatua Verbele din această grupă se deosebesc de precedentele (grupa Ix) numai la indicativ-prezent, la conjunctiv-prezent (pozitiv) 5 Indicativ --- prezent --- (eu) (tu) (el, ea) lucrez lucrezi luCi Cazit împuiez împuiezi împuiază împerechez împerechezi împerechează veghez veghezi veghează ! tatuez tatuezi tatuează (noi), (voi) (ei, ele) lucrăm lucraţi lucrează împuiem împuiaţi împuiază împerechem împerecheaţi împerechează veghem vegheaţi veghează tatuăm tatuaţi tatuează Conjunctiv --- prezent --- (eu) (tu) (el, ea) să lucrez să lucrezi să lucreze să împuiez să împuiezi să împuieze să împerechez să împerechezi să împerecheze să veghez să veghezi să vegheze să tatuez să tatuezi să tatueze (noi) (voi) (ei, ele) Să împerechem să împerecheaţi să împerecheze să împuiem să împuiaţi să împuieze să veghem să vegheaţi să vegheze să tatuăm să tatuaţi să tatueze 234 Imperativ — prezent — lucrează împuiază • împerechează veghează tatuează 26.2 CONJUGAREA A TI-A De conjugarea a 11-a ţin toate verbele terminate la infii nitivul scurt în -ea. Ca model luăm pe durea/părea, vedea* Indicativ --- prezent (eu) (tu). (tel, ea) (noi) (voi). (ei, ele) dor dori doare durem dureţi dor par pari pare părem păreţi par văd vezi vede vedem vedeţi văd --- imperfect --- duream dureai durea duream dureaţi dureau - păream păreai părea păream păreaţi păieau vedeam vedeai vedea vedeam vedeaţi vedeau --- perfect simplu --- durui duruşi duru dururăm dururăţi durură părui păruşi păru părurăm părurăţi părură văzui văzuşi văzu văzurăm văzurăţi văzură mai mult-ca-perf ect - durusem duruseşi duruse duruserăm duruserăţi duruseră părusem păruseşi păruse păruserăm păruserăţi păruseră văzusem văzuseşi văzuse văzuserăm văzuserăţi văzuseră — perfect compus — ai a am aţi au durut durut părut părut văzut văzut 235 — viitor — toi vei va vom veţi durea durea părea părea vedea vedea --- viitor anterior --- voi f i vei fi va fi vom fi durut durut părut părut văzut văzut Condiţionalul --- prezent --- aş ai ar am aţi durea durea părea părea vedea vedea » --- trecut --- aş f i ai fi ar fi am fi durut durut părut părut văzut văzut infinitiv --- prezent --- durea părea --- trecut --- a fi durut a fi părut Gerunziu purtînd părînd Participiu durut părut S up i n (cu» în, la, pe etc.) durut părut 236 veţi fi vor fi ar aţi fi ar. fi vedea a fi văzut văzînd văzut văzut 26.3 CONJUGAREA A 111-A în conjugarea a IlI-a sînt două grupe de verbe* 1) asigmatice; 2) sigmatice (inclusiv cele cu participiul în rt precedat de o consoană). 26.3.7 Formele dc conjugare a verbelor asigmatice t bate. trece Indicativ --- prezent --- . (eu) (ta) (el, ea) (noi) (voi) (ei, ele) bat baţi bate batem bateţi bat trec treci trece trecem treceţi trec --- imperfect ---- bateam băteai bătea băteam băteaţi băteau treceam treceai trecea treceam treceaţi treceau --- per J ci l 6nu pi 11 bătui bătuşi bătu băturăm băturăţi bătură trecui trecuşi trecu trecurăm trecurăţi trecură --- mai-mult-ca-perf cei --- (eu) bătusem (tu) bătuseşi (el, ea) bătuse trecusem trecuseşi trecuse (noi) bătuserăm (voi) bătuserăţi (ci, ele) bătuseră trecuserăm trecuserăţi trecuseră --- perfect compus --- am aţi au bătut bătut trecut trecut --- viitor --- voi vei va vom veţi vor bate bate trece - trece --- viitor anterior --- voi fi vei fi va f i vom fi veţi fi vor fi bătut bătut trecut trecut 237 Conjunctiv —prezent— (eu) (tu) (el, ea) (noi) (voi) (ci, ele) să bat să baţi să bată să batem să bateţi să bată să trec să treci să treacă să trecem să treceţi să treacă — trecut —• să fi (la toate persoanele) bătut, trecut Condiţional — prezent - (eu) (tu) (el, ea) (noi) (voi) (ei, ele) aş ai ar am aţi bate bate trece Imperativ trece --- prezent --- bate bateţi treci --- negativ --- treceţi nu bate nu bateţi nu trece Infinitiv nu treceţi --- prezent --- bate --- trecut --- trece a fi bătut a fi trecut Gerunziu bătînd Participiu trecînd bătut trecut ar S up in j (cu, de, în, la, pe etc.) bătut trecut ‘ 238 26.3.2 Formele de conjugare a verbelor sigmatice spune (eu) (tu), spun spui tund tunzi frig frigi (eu) spuneam tundeam frigeam (noi) spuneam tundeam frigeam (eu) spusei tunsei fripsei (noi) spuserăm tunserăm fripserăm tunde Indicativ — prezent — (el, ea) (noi) spune spunem tunde tundem frige frigem imperfect — (tu) spuneai tundeai trigeai (voi) spuneaţi tundeaţi frigeaţi — perfect simplu (tu) spuseşi tunseşi fripseşi (voi) spuserăţi tunserăţi fripserăţi Irige (voi) (ei, ele) spuneţi spun tundeţi tund frigeţi frig (el, ea) spunea tundea . frigea (ei, ele) spuneau tundeau frigeau (el, ea) spuse tunse fripse (ei, ele) spuseră tunseră fripseră — mai-mult-ca-perfect — (eu) spusesem tunsesem fripsesem (noi) spuseserăm tunseserăm fripseserăm am ai spus tuns fript (tu) spuseseşi tunseseşi fripseseşi (voi)spuseserăţi tunseserăţi fripseserăţi — perfect compus — a am (el, ea) spusese tunsese fripsese (ei, ele) spuseseră tunseseră fripseseră aţi au spus tuns fript 239 — viitor — toi vei ' va spune tunde frige vom veţi spune tunde frige — viitor anterior — mi fi vei fi va fi ^ spus tuns fript vom fi veţi fi spus tuns fript Conjunctiv prezent — |eu) (tu) (el, ea) (noi) (voi) •Sa spun sa spui să spună să spunem să spuneţi şi reiaţi v: în scara cînd mergem la teatru. (■-•-• în care). d e I o c şi i a ( e r o gat i v: Unde ţi-ai uitat şapcaf ci el o e şi r e.l a t i v: Şi-a uitat şapca pe terenul de fotbal unde s-a jucat (~ pe care). i n t e c c g a fc i v. pronominal şi de cantitate (mod): Cît ai produs? r e t a t i v\ p-r o n o m i n a 1 şi de cant i t ate (mod): A făcui o pline cît roata carului (=■• care era mare ca...). : Foarte des, acelaşi adverb care exprimă o circumstanţă poate să exprime şi alta; dc exemplu, un adverb de timp să indice şi cantitatea: Uneori se simţea obosii (== din cînd în cînd, deci nu toi timpul); un adverb de cantitate să exprime* si timpul: Cît ai la crai astăzi ?{-- cît timp sau ce cvu'afate) etc. 253 £8.2 ADVERBE CU DOUĂ SAU TREI FORME linele adverbe au două sau chiar trei forme cu acelaşi Înţeles. în această categorie intră în primul rînd adverbele terminate în -ri şi în -ni care au forme şi în -rea, -nea: adineauri-adineam ea, alături-al aiurea, aliminteri-aUmin-terea-altmintrelea, nicăieri-nicăierea, pururi-punirea, asemeni-asemenea, pretutindeni-pretutindenea. Adverbele următoare au de asemenea două sau trei forme, una sau două litere, celelalte regionale sau populare: acolo şi acolea (popular şi regional), acum-acuma (ambele literare), acuş-acuşa (ambele familiare), aici; aicea; ici (literar: în ici-colo), colo-colea, doar-doară (literar In: într-o doară), iacă; iaca (regional), iacătă (popular), iar; iară; iarăşi, rareori; arareori etc. # Not ă. Adverbul adesea are şi forma compusă adeseori, iar des, forma compusă deseori. 28.3 ECHIVALENTELE ADVERBULUI Adjectivul se întrebuinţează în mod obişnuit ca adverb, de ex.: Marian cîntă la un pian frumos, (adjectiv) Marian cîntă frumos la pian. (adverb) Două categorii de adverbe se deosebesc prin forma lor de adjectivele corespunzătoare: 1) adverbul bine faţă de adjectivul bun, bună; 2) adverbele terminate în -eşte faţă de adjectivele corespunzătoare care se termină totdeauna în -esc: bărbăteşte faţă de adj. bărbătesc femeieşte faţă de adj, femeiesc omeneşte faţă de adj. omenesc prosteşte faţă de adj. prostesc etc. Substantivul. Cîteva substantive şi anume cele care desemnează momente ale zilei, substantivul zi însuşi, zilele săptămînii, anotimpurile şi substantivul chip se întrebuinţează şi ca adverbe. Ele sînt din punctul de vedere al formei de două feluri: 1) unele îndeplinesc funcţia de adverb numai cînd sînt articulate, de ex.: ziua, dimineaţa, seara, noaptea, vara, iarna etc. altele şe întrebuinţează ca adverbe atît articulate, cît şl fără articol: luni — lunea, marii — marţea etc. Cînd au articol, substantivele care denumesc zilele săptămânii înseamnă „în fiecare zi de..." Substantivul chip este adverb atît în această formă, cît şi în aceea de plural articulat (chipurile), dar nu în alta. Pronumele. Pronumele relativ ce ia funcţia de adverb dacă este urmat sau legat prin înţeles de un adjectiv în propoziţii exclamative unde înseamnă „cît de": Ce mare ai crescut! Verbul. Dintre formele verbului, mai des întrebuinţat ca adveib este gerunziul; de ex.: Umbla scotocind prin toate tufişurile. Gerunziul curînd (de la vechiul verb a cura) a devenit adverb propriu-zis prin dispariţia din limba literară a celorlalte forme ale verbului. Participiul apare şi el ca adverb, de cx.2 Omul vorbea liniştit şi apăsat. Numeralul se întrebuinţează ca adverb numai cînd este adverbial: î: I s-a spus de zeci de ori. • Notă. Cînd este ordinal, numeralul rămîne adjectiv; de ex.: Ai ieşit al treilea la alergări. A ieşit a treia la alergări. Tot astfel, cînd este distributiv: Elevii s-au încolonat cîte doi. Elevele s-au încolonat cîte două. 28.4 COMPARAŢIA LA ADVERBE Dacă înţelesul permite, adverbele se compară ca şl adjectivele: bine — mai bine — foarte bine — prea bine — nespus de bine; repede — mai repede — cel mai repede — foarte repede — grozav de repede — nemaipomenit de repede etc. •28.5 EXPRESII (LOCUŢIUNI) ECHIVALENTE CU ADVERBUL Adverbele nu sînt atît de numeroase ca împrejurările variate şi complexe în care se poate desfăşură o acţiune. De aceea, diferite expresii devin echivalente cu un adverb. Uneori ele se şi fixează în formă de adverb, de ex, -turtise- cade, care nu este decît propoziţia cum se cade sau bineîn¬ ţeles din bine înţeles (că), negreşit ş.a.m.d. Cele mai întîlnite locuţiuni adverbiale sînt: aşa---ş---aşa înainte de prînz ba bine că nu înainte de soroc ba chiar că înainte de vreme ba da în chipul acesta ba nu în chipul următor cit ai scapăr a din amnar cit ai zice peşte tn consecinţă cît maiciirînd (mai în curînd repede ) în felul acesta cît pe-aci ‘ în felul următor cu chiu cu mi într-o bună zi cit chiuita într-o bună dimineaţă cu otuzbirul într-o doară cu nemiluita în zadar cu (de-a) sila mai la ziuă cu totului tot nici în car, nici în căruţă de cu , seară ori de cîte ori de dimineaţă pe ascuns de silă, de milă pe atunci de voie, de nevoie pe acolo de-a dreptul" pe dincolo (aşa şi pe dincolo) de---a latul pe furiş de-a lungul pe luni (marţi etc./ de-a-nboulea pe mîine de-a-ndarai-elea pe nepusă masă din cînd în cînd pe nesimţite din nou pînă aici din timp pînă-n pînzele albe dup.ă-amiază prin urmare după prînz rar şi apăsat la anul, spre seară la noapte spre ziuă la Paştele cailor spre lăsata secului la sănătoasa toate ca toate la vară ziua în amiaza. mare etc. 256 £8;6 FUNCŢIILE ADVERBULUI ÎN PROPOZIŢIE f Adverbul poate să fie în propoziţie în primul rînd Cir cum*, slanţial de timp, dc loc, de mod şi, mai rar, atribut sau nume predicativ. El este nume predicativ numai în construcţii impersonale ca e(sie), era, a fost etc. anevoie, aşa, bine, gata, lesne, musai; zadarnic. Locuţiunile adverbului sînt şi ele echivalente ale unui nume predicativ, de ex.; ,e(ste) în zadar să...-, era cM ţ>e-aCi să... în acelaşi fel trebuie interpretate şi adjectivele cu rol de adverb întrebuinţate ca nume predicative în expresii impersonale, de ex.: e(ste) frumos să..r, e(ste) rău, siguri urît (să.,.). Fac excepţie adverbele terminate în -este. Dintre acestea* multe intră în expresiile amintite în forma lor de adverb, de ex.: e(ste) omeneşte (să...), dar se spune este firesc (să...)9 folosind numai adj tivul, ceea ce ar puma sâ însemne că. ultima construcţie trebuie interpretată ca e(ste) firesc luom să (ori ca)... \ Adverbele dc loc şi de timp nu pot să fie nume predicative, pentru ca, în relaţie cu ele, verbele-copulă devin predicate. Adverbul singur nu este de obicei atribut, dar locuţiunile sale pot să fie, de ex.: mîncarca de dimineaţă, plimbarea de după-amiază, programul'dinainte de prînz etc. £8.7 AFIRMAŢIA ŞI NEGAŢIA Adverbele de afirmaţie şi cele dc negaţie au de multe ori înţelesul unei propoziţii întregi, de ex.i Aveţi bilet de intrare! Da! (sau: fireşte, sigur, bineînţeles etc.) Da (sau: fireşte, sigur, bineînţeles etc.) înseamnă „Avem bilet de intrare'', ca şi cum această propoziţie ar fi cuprinsă in întregime în adverbul de afirmaţie. Adverbele de negaţie, mai ales nu, pot si ele să cuprindă înţelesul unei propoziţii întregi, de ex.i Aveţi bilet de intrare? Nu! (sau: nicidecum) iar cînd verbul este exprimat apar formulele: Nu, nu avem! sau Nu, aveam! *•' 257 17 — Gramatica dc bază a limbii române Negaţia nu se întrebuinţează şi pe lingă un substantiv,-pe lîngă un pronume, un adjectiv sau un adverb; de ex.: Am cerut un toc, nu un creion. Să mi-o spună el însuşi, nu tu. Călăresc pe un cal, nu prea frumos, dar voinic. Se întorc joi, nu vineri. * Din asemenea construcţii trebuie să presupunem însă elipsa verbului după nu şi înainte de substantiv, adjectiv, pronume sau adverb, adică: nu un creion = nu (am cerut) un creion; nu tu = nu (să mi-o spui) tu; nu prea frumos (care nu era prea frumos) ; nu vineri = nu (se întorc) vineri eţc. £8.8 DUBLA NEGAŢIE Adverbul nu fiind aşezat în propoziţia negativă în mod obligatoriu î n a in t o a verbului, cînd trebuie să se insiste asupra negaţiei, se întrebuinţează încă un adverb de negaţie şi astfel apare negaţia dublă, ca în: Nepoftitul scaun n-are. Nici nu bea, nici nu mănîncă. Nu se poate nicidecum. (Cînd frigi, să nu iasă fum.) Dacă în propoziţia negativă se întrebuinţează fără sau afară de, negaţia se transformă într-o afirmaţie condiţionată; Nu ieşi fără umbrelă (= „Ieşi numai cu umbrelă'^) Afară de el nu mai ştia nimeni (= „Ştia numai el") • N o t ă. în limba veche şi uneori în poezia clasică se înţîlnesc şi negaţii simple, cu valoare de negaţie dublaj de ex.: „Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gîndirii înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii..." (Eminescu, Glosă) pentru: N ici (să nu) încline a ei limbă etc. £8.9 FORMAREA ADVERBELOR Adverbele se formează prin derivare şi prin compunere. La derivare se folosesc sufixele -eşte, -iş (4ş) şi, rar, -mente. 258 Adverbe formate cu -eşte provin de la adjectivele terminate în -esc: bătrîneşfe. cavalereşte, dobUoceşte, golăneşte, haiduceşte, prosteşte -etc. Adverbe formate cu -iş, 4ş provin din verbe: ckiorîş, tîrîş, grăpiş; sau din substantive: cruciş, făţiş (faţă), furiş (fur = = „hoţ"), piepiş^ (piept)’. (La unele nu se mai recunoaşte punctul de plecare, de ex.î pieziş, ponciş). Adverbe formate cu -mente: realmente, socialmente. Prin compunere, avem: L Adverbe în care al doilea sau al treilea termen este dată: altădată , astădată, cit codată, îndată, niciodată, odaia (— „odinioară1'), vreodată etc. 2, Adverbe în care al doilea sau al treilea termen este oară sau ori: bunăoară, odinioară, adeseori, deseori, alteori, arareori, rareori, uneori. 5. Adverbe în care al doilea sau al treilea termen este -va: altcumva, cândva, cumva, câtva, întrucâtva, undeva. 4. Adverbe în care al doilea sau al treilea termen este cum: altcum, necum, oricum, precum. 5. Adverbe în care primul termen este alt(ă), ast(ă): altădată, altcum, altfel, alteori, astădată, as fel, astăzi etc, 6. Adverbe compuse în care primul termen este în-: înapoi, încolo, îndemână, împrejur, întocmai etc. 7. Adverbe în care primul termen este din- şi care constituie perechi cu cele de sub 6: dinadins dinainte dinapoi dinăuntru — înadins dincoace — înainte dincolo — înapoi dindărăt — înăuntru dinafară etc. — încoace — încolo — îndărăt — înafară 8. Adverbe compuse cu ne-: neapărat, necum, necontenit, negreşit, neîncetat, ncîniîrziat etc. 9. Adverbe a căror compunere rezultă din folosirea unor expresii ca atare: bineînţeles, cumsecade, parcă (pare că). 259 68.10 ADVERBUL/ COMPLEMENTELE ŞI VROVOi ZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE Propoziţiile circumstanţiale îndeplinesc în frază un rol asemănător cu acela pe care-1 are adverbul în propoziţie. Din acest punct de vedere, ele se grupează în două mari categorii: a) propoziţiile circumstanţiale de timp, de loc, de mod (propriu-zise), de măsură, unele comparative şi unele condiţionale construite cu modul condiţional; b) propoziţiile consecutive (ca specie a celor de mod), pro2-poziţiile de scop, cauzalele, concesivele şi celelalte condir ţionale. a) Subordonatele circumstanţiale din prima categorie se caracterizează prin aceea că adesea pot fi introduse în foază chiar prin adverbe; de cx., circumstanţiale. do l im p. V:nimictnd ac veţi chema. d e 1 o c» De muie nu gîndeşti,/ de acolo sare iepurele. Luaţi-o I încotro v-am spus, & e m o d (propriu-zise): Proceda! cum credea el că este mai. bine. de măsură: Se jucau / cît era ziulica de mare. comparativă: Umblă/ parcă ar călca pe ace. condiţională (cu condiţionalul): Cînd ai afla peripeţiile mele, / te-ai minuna. în acest grup de circumstanţiale, adverbele au un rol dublu, căci sînt şi conjuncţii, făcînd legătura subordonatei cu regenta. Pentru a vedea în ce fel se ajunge la această situaţie, să ne închipuim cîteva din frazele de mai sus într-un dialog; astfel: întrebare: Cînd venim ? Răspuns: Cînd vă voi chema. Cele două propoziţii (cea din întrebare şi cea din răspuns) conţin amîndouă adverbul cînd, o dată ca interogativ, a doua oara ca temporal simplu. Punîndu-le împreună ca într-uii fel de concluzie, obţinem: Venim cînd ne veţi chema cu schimbările necesare transformării. Propoziţiile din fraza De unde nu gîndeşti, de acolo sare iepurele sînt în aceeaşi situaţie şi putem să ni le închipuim ca rezultatul combinării din următorul dialog: întrebare i De unde sare iepurele î 260 Răspuns x De acolo de unde nu gîndeşU. Deci: De unde nu gîndeşU, de acolo sare iepurele, b) Circumstanţialele din a doua categorie> deşi cu rol asemănător cu adverbul, nu mai sînt introduse prin această parte dc vorbire, de ex,! consecutiva: Atît de mîndnt eraj că nu-i ajungeai cu prăjina la nas. (că = conjuncţie), condiţionala: Dacă te latră cîincle, / nu le speriaI (dacă este conjuncţie) Fata mamii şchiopătează mititica / Că a călcat-o pisica, (că este conjuncţie) Spune-mi cu cine te .însoţeşti j ca să-lt spun cine eşti (ca să este conjuncţie) Deşi mi-eşti prieten. / adevărul mt-lpoi * ascunde. (deşi este conjuncţie). c a u z al ai i in alas concesiva! # Notă* Alte propoziţii, cum sînt cele de agent şi cea de instrument nu intră în discuţia do nici. căci ele rm au de-a face cu adverbul. Capitolul 29 PREPOZIŢIA Să luăm următoarele exemple: (1) Se uita la el ca la un cireş copt. (2) Cu o floare nu se face primăvară. (3) A călătorit prin toată ţara. (4) Se teme si de umbra lui. (5) Coboară pe o scară în spirală. Cuvintele la, cu, prin, de, pe, în leagă un substantiv sau un pronume cu celelalte cuvinte din propoziţiile de mai sus. La din (1) leagă prima dată pronumele el de verb, a doua oară substantivul (un) cireş de verb; cu din (2) leagă substantivul floare de nu se face etc., iar în din (5) leagă substantivul scară de substantivul spirală. Aceste cuvinte sînt prepoziţii. Prepoziţia este, prin urmare, partea de vorbire care leagă un substantiv sau un echivalent al lui cu alte cuvinte din propoziţie. 29.1 PREPOZIŢIA ŞI ADVERBUL Unele cuvinte sînt folosite atît ca adverbe, cît şi ca pre-ş poziţii, de ex.: prepoziţii: adverbe: El a fost contra aprobării. El a fost contra. S-a declarat împotriva înţelegerii noastre. S-a declarat împotrivă. Luaţi-o înaintea coloanei. Luaţi-o înainte. Iese deasupra apei ca untdelemnul. Iese deasupra ca untdelemnul. 262 Deosebirea dintre prepoziţie şi adverb se face uşor dacă ţinem seama de faptul că prepoziţia se foloseşte totdeauna împreună cu substantivul, cu pronumele sau cu alt echivalent al substantivului pentru a-1 lega de un substantiv sau de alt cuvînt din propoziţie, pe cînd adverbul nu se foloseşte nicior dată în acest fel. 29. 2 PREPOZIŢIA ŞI CONJUNCŢIA Pentru asemănările şi deosebirile dintre prepoziţie şi conjuncţie, vezi p. 271. Aici reamintim numai deosebirea de bază: conjuncţia leagă între ele diverse cuvinte, printre care şi două sau mai multe verbe, pe cînd prepoziţia nu leagă niciodată două verbe. (Vezi şi p. 264.) 29.3 CĂZUI GRAMATICAL AT. CUVINTELOR PRECEDATE I)E PREPOZIŢIE Substantivele şi echivalentele lor precedate de prepoziţie sînt în cazul acuzativ sau genitiv. L Sînt în acuzativ toate substantivele, pronumele etc. construite cu una dintre prepoziţiile care nu are pereche ' un adverb, dc ex.: (se laudă) cu fine, (păr) de lup, (creion) fără vîrf, (a venit) la el, (parcă e căzut) din lună, (stă) în vîrful (patului) etc. Prepoziţiile simple cel mai des utilzate cu acuzativul sînt: a, către, cu, de, fără, la, lingă, în, într-, între, pe, pentru, peste, pînâ, spre, sub. Prepoziţiile compuse cel mai des utilizate cu acuzativul sînt: de-a, de către, dc la, de pe, dinspre, despre, din, dintr-, dintre, fără a, fără de, înspre, pe după, pe la, pînă a, pînă de, pînă la, pînă în, pînă într-, pînă între, pînă pe, pînă pe la, pînă prin, pînă printre, printre etc. 2. Cer cazul genitiv toate prepoziţiile care au pereche un adverb şi apar ca şi cum ar fi substantive articulate: dinaintea casei, dinapoia carului, dedesubtul cărţii, dinăuntrul sticlei, împotriva viscolului, înaintea lui Ion, înapoia plugului, împrejurul ogrăzii, îndărătul unui zid etc; 263 Contra şi deasupra ce construiesc de asemenea cu genitivul, deşi nu au pereche cîte un adverb nearticulat, ci în? aceeaşi formă cu ele. . • Notă. Prepoziţiile din această serie cer genitivul? din cauză că au articol. Se pune însă întrebarea dacă mai sînt într-adevăr prepoziţii, şi nu au devenit substantive, căci dedesubtul — care nu poate fi "contestat ca substans tiv, — are şi plural: dedesubturi. De remarcat şi faptul că prepoziţiile în discuţie se combină cu pronumele ca şi cînd ar fi substantive; de ex. dinaintea mea ca şi îndoiala mea, împotriva voastră ca şi împortiva voastră etc. 29.3 1 Prepoziţia la în aşa-n umit al dativ cu la Prepoziţia la urmată de un substantiv, rar şi de un echiva= lent al substantivului, dă acestuia înţeles de dativ, de* ex.; Corb Li epib au seoate uJ!ii; La calul narări', pinten ascuţit (trebuie); Spune-mă la cine vrei. Se vede însă că substantivul nu are şi forma de dativ. Prepoziţia./<3 indică numai direcţia către care se îndreaptă acţiunea verbului, adică o valoare specifică dativului. De aceea, asemenea construcţii îndeplinesc rol de dativ, fiind îfesă ca formă la acuzativ. Ele sînt posibile numai cu nume. de fiinţe, inclusiv cu nume de fiinţe omeneşti. 29.3.2 Prepoziţia înaintea altor părţi de vorbire îh afară de substantiv şi pronume, prepoziţia se întrebuim» ţeaşă şi înainte de adjectiv, de adverb, de unele forme ale verbului, de ex.: ( înaintea adjectivului: Este scris aici negru pe alb. înaintea adverbului: Pe Argeş în joSi Pe un mal frumos; Negru-Vodă trece Erau nedespărţiţi la bine şi la rău. Nu trecea nimănui pe dinainte. înaintea infinitivului scurt (numai a sau de a) / începe a se deda la scris. Cu oricine ai avea de-a face? 264 înaintea supinului: de citit, la alergat, prin scris, pe înserat, pentnk consumat etc. Ea substantivează însă cuvîntul precedat, care rămîne substantiv atîta timp cit este folosit eu prepoziţie. Iată două exemple instructive în acest sens: 1. Infinitivul scurt cu prepoziţie este substantiv; iar* fără prepoziţie este verb şi intră ca parte în timpurile compuse, de ex.: va ciuta. 2. Rău cu rău, dar mai rău fără rău conţine acelaşi cuvîht — o dată adverb, a doua oară substantiv, adică: (E) rău (rău -- adverb) cu rău (rău — substantiv) dar (e) (rău adverb) mai rău (rău substantiv) fără rău Proba calităţii de substantiv al lui rău precedat de prepoziţie se face înlocuindu-1 cu pronumele (echivalentul obişnuit al substantivului) din propoziţia aceasta: Rău cu tine, dar mai rău fără tine. Primul rău nu suportă, o asemenea înlocuire. «29.4 PREPOZIŢIA Şl ARTICOLUL Prepoziţiile cer ca substantivul pe care-1 preced să nu primească articolul: un coş cu mere, lapte de vacă, mergeţi fără grijă, om între oameni etc. Dacă însă el are articol din alte motive, prepoziţia nu-1 elimină: un coş cu merele cele mai frumoase din grădină, casă cu etajul întîi foarte înaltt umblaţi fără grija noastră etc. 29.1.1 Regimul special al unor prepoziţii faţă de articol I. O prepoziţie compusă, de-a, se construieşte întotdeauna cu articolul enclitic: de-a baba oarba, de-a berbeleacul, âe-a uliii şi porumbeii, de-a lungul, de-a laiul, dc-a-ntregul, de-a rostogolul etc. •2. Prepoziţia cu impune articularea: 1) cînd substantivul care o urmează indică instrumentul* de ex.: bate cu bălul (cu un băţ);scoate cu cleştele (cu un cleşte)^ călătoreşte cu tramvaiul (cu un tramvai), scrie cu creionul 265 (cu un creion, cu uii stilou), cu pixul, (cu uu pix) plouă cu găleata, loveşte cu buzduganul (cu sabia, cu securea, cu spada etc.), taie cu cuţitul (cu lama, cu foarfecele, cu barda, cu toporul etc.), ameninţă cu bătaia (cu forţa, cu mîna, cu pumnul etc..) - B) cînd substantivul este un complement care indică o cantitate sau măsura: vinde cu kilogramul (cu metrul, cu cotul, cu baniţa, cu grămada, cu toptanul), nud vede cu lunile (cu anii, cu săptămînile etc.), lucrează cu ziua (cu ora, cu minutul), bea cu paharul (cu vadra, cu sticla, cu damigeana, cu oala etc.), trece cu timpul (cu vremea) etc. # Notă. Dificultatea de a stabili cînd cere prepoziţia cu articolul şi cînd nu constă în faptul că unele construcţii seamănă cu cele înşirate mai sus, deşi substantivul nu are aceeaşi funcţie, de ex., în plouă cu găleata avem instrumentul, pe cînd în plouă cu cenuşă, cu broaşte, cu grindină, cu cir nat i etc.; substantivele cenuşă, broaşte, grindină, cîrnaţi etc. nu indică instrumentul, ci „materia" cu care se produce acţiunea exprimată de verb. Substantivele care au sensul de „materie" sau care pot indica materia nu primesc articolul cînd sînt construite cu prepoziţia cu de ex.: funcţionează cu benzină (cu petrol, cu cărbuni, cu aburi, cu electricitate, cu gaz etc.) este acoperit cu pietriş (cu cenuşă, cu nisip, cu piatră, cu asfalt, cu ciment etc.) se spală cu apă (cu detergent, cu ulei, cu sodă, cu spirt, cu săpun etc.) unge cu untură (cu ouă, cu sirop, cu miere, cu unt, cu seu, cu vopsea etc.) Deosebirea dintre instrument şi materie sau specie se vede limpede din propoziţii ca: Obiectul acesta se spală cu peria (instrument) şi cu apă fierbinte (materia, specia) Mobila se freacă cu ceară (materia) şi se lustruieşte cu cîrpa (instrument). înţelesul de specie al unui substantiv poate să fie cuprins în el însuşi, ca în scrie cu cerneală sau să fie sugerat, ca în: scrie cu creion, roşu, unde creion roşu indică o specie de creion (un creion roşu, nu orice fel de creion), şi nu instrumentul ca atare. 266 Substantivul construit cu prepoziţia cu nu se articulează' ca atribut, de-ex.: casă cu grădină, fată cu zestre, femeie. cu bărbat, owcu wtfre vază etc. 3) cînd se indică asocierea (se înţelege, ceartă, se luptă, se bate etc.) cu oamenii, cu boala, cu moartea, cu jivinele^ cu duşmanul, cu mare, cu întunericul, cu vîntul etc. # N o t ă. în această situaţie, substantivul poate să ntl primească articolul liotărît, dar trebuie să primească fie articol nehotărît, fie altă determinare asemănătoare,-, de ex.: (a plecat, s-a dus, s-a întors, a petrecut, s-a certat etc.) cu nişte colegi (cu cîţiva prieteni, cu un cunoscuţi cu o fată etc.). Numai în expresia cu + substantiv + cu tot, articolul este exclus: a smuls un copac cu rădăcină cu tot, s-t? răsturnat cu sanie cu tot, a f ugit cu bani cu tot etc. 29.5 ÎNTREBUINŢAREA CÎTORVA PREPOZIŢII 29.5.7 Cu şi de Folosindu-se adesea cu un nume.de materie, prepoziţia de serveşte spre a arăta cantitatea, volumul,’ unitatea de măsură exprimată de. substantivul anterior, de ex.: o sticlă de cerneală, un vagon de grîu etc. Din cauza asemănării de înţeles dintre construcţiile cu prepoziţia de şi cele cu prepoziţia cu, se produce cîteodată înlocuirea lui de prin cu, de ex.: sticlă cu cerneală, vagon cu porumb. Această înlocuire nu este recomandabilă. Cu nu poate să fie întrebuinţat în locul lui de: 1) cînd de împreună cu substantivul arată cine sau ce formează, constituie o cantitate, cum se vede, dealtfel, din compararea singularului şi pluralului construcţiilor de mai jos: singular- plural (un) pluton de soldaţi (multe) plutoane de soldaţi (o) tabără de pionieri (multe) tabere de pionieri (un) cîrd de gîşte {multe} cîrduri de- gîşte io) turmă de oi (multe) turme de ori (un} hectolitru de lapte f mulţi) hectolitri de lapte (un) fascicul de raze (multe) fascicule de raze ceată de copii clasă de elevi (multe) cete de copii (multe) clase de elevi. 267 snop de grîu (mulţi) snopi de grîu mulţime de cărţi (multe) mulţimi de cărţi tonă de peşte (multe) tone de peşte GS) cînd, împreună cu substantivul, de se referă la un recipient (vas, coş, ladă etc.) considerat ca o unitate de măsură? } chiar dacă nu se măsoară cu el în mod obişnuit, de ex.s (un) bidon de untură (o) dublă de orz (un) coş de mere (o) găleată de lapte (o) cinzeacă de ţuică (o) pui^gă de bomboane (o) sticlă de vin etc. f Întrebuinţarea lui de sau cu depinde şi de intenţia vorbi-: torului. Dacă, do ex., prin o găleată cu nisip se înţelege „o găleată în care este (mai mult ori mai puţin) nisip", atunci întrebuinţarea lui cu este corectă. Dacă vrem însă să spunem „atîta nisip cît intră într-o găleată", atunci trebuie să recuri gem ti " găliala dr nisip. # Notă. Din cauză că unele construcţii ca (un) pahar de vin, (o) pungă de bomboane, (un) ghiveci de flori-, (o) vază de flori etc., sînt privite ca şi cînd ar însemna ,,un pahar pentru vin, (o) pungă pentru bomboane'' etc., ca să se arate că în pahar este vin, în pungă sînt bomboane ş.a.m.d., se foloseşte prepoziţia cu. In felul acesta, se pierde însă ideea că, de fapt, (un) pahar de vin, (o) pungă dc bomboane etc. arată cantitatea. 20.5.2 De şi din Prepoziţia de se întrebuinţează, între altele, în grupuri de cuvinte formate din subst. de + sub st spre a arăta *felul, soiul, specia obiectului indicat de primul substantiv? de ex.: apă de ploaie o specie de apă, în comparaţie cu apă de izvor sau de fîntînă sande cişmea,.de trandafiri sau de plumb. Cum felul, soiul, specia pot să fie exprimate şi prin sute stantive nume de materie, cămaşă ds nailon, uneori de este înlocuit cu ăin^ cu toate că este vorba tot despre un soi, un fel etc. Prin urmare, cînd în asemenea construcţii sensul este cel de „soi, fel, categorie" se va folosi prepoziţia de, ca în următoarele cazuri ilustrativei ciorapi dc bumbac (specia) ca şi: ciorapi de Una, de mătase> de dama etc. 280 contract de vînzareţ de cumpărare, de cercer turc, de muncă etc. dulap de brad, de fag, de fier, de haine, de 'sade etc. marfă de export ulei de f loarea-soarelui, de dovleac, de răpită, de soia etc. # Wo t ă. înlocuirea lui de prin din se face uneori spre. a se evita repetarea lui de. De ex., în: căciulă de blamfcde mul, haină de piele de capră; gard de nuiele de răchită etc., primul de cedează locul, de obicei, lui din. Cînd este absolută nevoie să specifice din ce este confecţionat un obiect , se recomandă introducerea în construcţii ca cele de mai sus a unui verb care să arate acest lucru, de ex.: căciulă făcută din blană de iepure; scurtă con fee-ţionată din blană de căprioară; coş lucrat din nuiele de răchită etc. 293.3 De şi pentru Prepoziţia de arată împreună cu substantivul care o urmează nu numai specia^ Mul etc., ci şi destinaţia* utilizarea obiectului exprimat de primul substantiv din formula subst. + de + subst. De ex.: armă de foc, carte de vimiă, faţă de pernă, lampă de miner, lingură de supăi sf eclă de zahăr etc., precum şi în toate construcţiile în care de este urmat -de un supin: gumă de şters, pensulă de vopsit etc. Datorită înţelesului de „destinaţie-, „utilizare", de este înlocuit de multe ori în construcţii ca cele de mai sus prin pentru, fără ca lucrul acesta să fie totdeauna necesar. Astfel, putem spune bluză de vînt, cămaşă de vară sau de sport, lingură de supă, pînză de fierăstrău ş.a.m.d., pentru că, de are funcţia corespunzătoare, iar înlocuirea lui poate să dea naştere la alte neînţelegeri; dacă am face-o, de ex., în bluză de vînt. Pefltru apare în mod nejustificat şi înaintea unui obiect indirect cerut de verbe ca a se preocupa care trebuie folosit numai cu de şi ca infinitiv lung, de ex.: preocuparea de q .cerceta, preocuparea de îmbunătăţire a situaţiei etc. contract de închiriere ca şi dulap de stejar „ marfă de import „ ulei de in „ 269 29.5.4 Pe Prepoziţia pe se utilizează înaintea obiectului direct în condiţiile arătate la p... ş.u. 29.5.5 Pe în alte situaţii Pe se întrebuinţează şi ca prepoziţie de loc, de timp, de scop etc., însoţind un circumştanţial. Ea nu are o situaţie deosebită de a celorlalte prepoziţii. Trebuie să i se stabilească însă limpede funcţia; de ex.: A pus piciorul pe minge. (circumştanţial de loc) A aruncat o pătură pe cal. (circumstanţial de loc) 29.5.6 După şi de pe Prepoziţia după are înţelesul „în urma. înapoia, în spatele" de ex.: Nu te mai ţine scai după el! După război, mulţi viteji s-arată. în acelaşi timp, după mai înseamnă şi „potrivit cu un model, cu un exemplu", ca în: A făcut (sau a copiat) teza după (teza lui) Gheorghiţă. A făcut după capul lui (= după modelul pe care îl avea în cap)- Prepoziţia de pe arată un raport invers decît pe: Ia piciorul rfe pe minge! Ia mîna de pe mine! Vrabia a zburat de pe o crenguţă etc. Dupe este o formă regională nerccomandabilă a lui după* Pune mîna pe el! Lăsăm pe data viitoare. (circumstanţial de loc) (circumstanţial de timp) Capitolul 30 CONJUNCŢIA Să vedem mai îndeaproape la ce servesc cuvintele sublim niate în propoziţiile şi frazele următoare: (1) Frigul şi căldura se măsoară cu termometrul,_ tar lungimile cu metrul. (2) Zefirul oslo glasul unirii şi frumoasa primăveri. (3) Bate şeaua şa priceapă iapa. (4) Ori tu, ori el, unul va fi alest (5) Se purta cu noi aspru, dar drept. Şi, iar, să, ori, dar leagă între ele substantive, adjective* verbe, pronume, adverbe şi propoziţii; Ele sînt conjuncţii. CONJUNCŢIA este partea de vorbire care leagă diverse cuvinte din interiorul propoziţiei, precum şi două sau mai multe propoziţii. 30.1 CONJUNCŢIA ŞI PREPOZIŢIA 1. Conjuncţia poate să lege două sau mai multe propoziţii prin predicatele lor; prepoziţia nu îndeplineşte niciodată acest rol. 2. Prepoziţia cere ca substantivul (sau un echivalent al substantivului) care urmează după ea să fie în acuzativ (sau în genitiv) ; conjuncţia nu are de-a face cu nici un caz gramatical. 6. Conjuncţia poate să ceară un anumit mod al verbului, astfel să se construieşte cu modul conjunctiv; prepoziţia nu are de-a face cu modurile verbului. Cliiar prepoziţia a 271 care precede infinitivul scurt nu cere acest mod, Ea nu face decît să arate că infinitivul scurt este şi substantiv. Prepoziţiile dinaintea supinului sînt în aceeaşi situaţie. 50.2 PĂRŢI DE VORBIRE CU FUNCŢIE DE CON* JUNCŢIE Alături de conjuncţii, si alte părţi de vorbire pot să lege diverse cuvinte şi propoziţii, şi anume: 1) pronume relative: Cîinclc care latră, nu muşcă. £) adverbele relative: Locul unde mi-s-a ■ întâmplat, nimic. în timpul cînd vremea era frumoasă, greierele chita, 5) alte adverbe ca:  luat-o încotro a fost îndreptat. 4) conjunctivul fie (de la fi): Dorea fie un măr, fie o pară. Fie se întrebuinţează obligatoriu primul cuvînt dintr-o înşiruire şi se repetă înaintea fiecărui membru al înşiruirii: fie albă, fio neagră; umbla fie chitind, fie fluicrînd etc, 5) o prepoziţie, pînă: Norul pînă nu se îngroaşă, nit aduce f urtună. - Părţile de vorbire de la (1- 3) nu-şi pierd nici calitatea; nici înţelesul de pronume sau adverbe cînd servesc drept conjuncţii, ci sînt în acelaşi timp pronume sau adverbe, cit şi conjuncţii. în schimb, părţile de vorbire de la 4 la 5 nu mai sînt -- una verb, cealaltă prepoziţie, ci numai conjuncţii, ori de cîte ori se află intr-o poziţie ca cea din construcţiile 4 şi 5. Faptul că în alte situaţii ele sînt verb (fie) şi prepoziţie (pînă) nu are nici o însemnătate, de vreme ce în situaţiile amintite îşi pierd calitatea de bază. 30.3. CONJUNCŢII PERECHI Unele conjuncţii formează perechi. Dacă o propoziţie sau o parte de propoziţie începe cu o asemenea conjuncţie, altă propoziţie sau parte de propoziţie treb u i e să răs-; pundă cu cc-alalată conjuncţie din pereche; de ex.: Nu numai (că) ..., ci... şi Nu numai el trebuie să fie gata, ci şi tu. -Nu numai el, ci şi Ut trebuie să fii gata. 272 *c Nu mimai că a căzut, ci s-a şi lovit. Cum (modal)... aşa Cum vei hotărî, aşa vei face. Cum i-e cîinehii a linge sare, aşa îi era lui a se apuca de învăţătură. Cum (modal) ... (aşa) şi Cum e sacul, şi peticul. Cît, cu cît, pe cîţ (de măsură)... cu attt, pe atît Cît ii-e pătura, atit tc-niinde. Pe cît era unul de vr edenic, pe atit era celălalt de lăsat or. Conj uncţiile perechi poartă numele de conjuncţii corelative* Ele sînt constituite şi din repetarea la distanţă a aceleiaşi conjuncţii; de ex.: aci ... aci, acum ... acum, ba ... ba, cînd ... cînd, fie ... f ie, nici ... nici, ori ... Gri, sau ... sau. De multe ori, al doilea termen al perechii nu apare în mod obligator; de cx.: deşi... (totuşi), dc cîfc ori ... (de atUe'a orif pentru că... (dc aceea). 60.4 CONJUNCŢII COORDONATOARE Conjuncţiile care leagă două propoziţii de acelaşi rang (o principală de o principală, o secundară de o secundarii se numesc conjuncţii coordonatoar e. Dintre ele, cefe mai întrebuinţate sînt: a) conjuncţiile copulative (sau de legătură pur şi simplu)- şi, nici, precum b) conjuncţiile adversative (sau de opoziţie); dar, însă, iar, ci şi (adversativ) c) conjuncţiile disjunctive (sau de despărţite)! sau, ori, fie d) conjuncţiile conduzi-ve (sau de încheiere): deci, aşadar, prin urmare 60.5 CONJUNCŢII SUBORDONATOARE Conjuncţiile subordonatoa.ro leagă două sau mai multe propoziţii de rang diferit (o principală d* o secundară, b regentă dc o subordonată). Cele mai des utilizate sînt: că, căci, dacă, de, deoarece, deşi, fiindcă, întrucît^ îneît, precum, că 273 La acestea se adăugă adverbele cînd, cum, unde, pronu^ mele relative, prepoziţia pînă. 30.6 LOCUŢIUNI CONJUNCŢIONALE Locuţiunile conjuncţionale sînt şi ele coordonatoare şî subordonatoare. Iată pe cele mai frecvente: pentru coordonare: precum şi, şi cuj pentru subordonare (în ordinea alfabetică a conjuncţiilor, adverbelor şi pronumelor de bază din locuţiune): cu toate că, dat f iind că, din cauza că, din pricină că, în afară că, în caz că, măcar că, nu numai că... ci... şi, pe Ungă că; de vreme ce, după ce, îndată ce, în timp ce, odată ce, pînă ce| ca şi cînd, de cînd, pînă cînd; aiit(a) cît, cît şi, cu cît, după cît, întru cît, pe dtf aşa cum, ca şi cum, de cum,, după cum; chiar dacă, în caz dacă, măcar dacă; chiar de, de parcă, măcar de; ori de cîte ori; •ca... să, fără să, în loc să, pînă să, fără ca să, înainte ca să, pentru ca să; acolp unde, de unde, pînă unde. 30.7 PROPOZIŢIILE INTRODUSE PRIN CONJUNCŢII Conjuncţiile introduc orice fel de propoziţii (atît prim? cipale cit şi secundare, atît regente cît şi subordonate). Unele conjuncţii şi locuţiuni introduc însă numai a n u-mite subordonate, astfel: căci deoarece fiindcă înlrucît de cînd nuinai subordonate cauzale 274 de cîte ori ori de cîte ori 'bina a pînă ce numai subordonate temporale pînă să numai subordonate concesive cu toate că chiar de chiar dacă deşi măcar că incit numai subordonate consecutive pînă tinde numai subordonate de lo c precum numai subordonate de mod pro-* vpriu-zis ca si cum j numai subrdonate comparative ca şi citul j Subordonatele introduse cu celelalte conjuncţii sau locu-ni trebuie interpretate în ansamblul fiecărei fraze. Capitolul 31 INTERJECŢIA Să luăm în discuţie cuvintele subliniate din exemplele 3 (1) Cuţu, cuţit! Na, Grivei, N * Mămăligă, dacă vrei! (2) Hait f Am uitnt (3) Au, mă doare! .. (4) Ş-atunci, iepurele, ţuşti, într-un tufiş! (5) PIU! da, frumos mai cîntă păsărelele astea! Aceste cuvinte, numite interjecţii, reproduc prin sunete articulate un strigăt, un zgomot, o chemare, o impresie plăcută, o senzaţie de satisfacţie, de plăcere, de durere ete. Interjecţiile se deosebesc de celelalte părţi de vorbire prin aceea că ne fac să ne gîndim la împrejurările şi la cauzele întrebuinţării lor, deşi ele nu exprimă nici aceste împrejurări, nici cauzele. Cuţu-cuţu! (1), de exemplu, nu este numele unui căţel, ci un fel de a chema un căţel. Prin hait! (2) nu se numeşte cauza pentru care se întrebuinţează această inter-; jecţic, dar se înţelege că cine o spune, o face pentru că a constatat că s-a petrecut ceva cu urmări neplăcute. Au! (3) este un strigăt de durere, care poate fi provocat de nenumărate cauze; ţuşti ! (4) imită zgomotul produs de un animal ca iepurele cînd se aruncă în frunziş etc. Interjecţiile se pot grupa în trei categorii: a) cele prin care se evocă senzaţii, impresii ori strigăte ale omului adresate altor oameni sau animalelor, de exemplul ah ! au ! brrr ! eh ! hai! haide ! hait ! na ! o ! pf u ! ptii ! ptiu l pirita ! sanchi ! ţă-ţă ! ţî !ţî! ura ! bă! cîţ ! cuţu !cuţu ! dii! fă! hăis! hăis cea! hi(i) I hopa1 mă ! ni ce ! pis-pis ! ţihă ! (h )uo ! tur ic ! 276 b) cele prin care se imită strigătele sau chemările animai lelor: beee! behehe! clone! cinp-cirip! cotcodac! cucu ! cucurigu ! ga-ga ! ham-ham! hu-hit-hu ! miau ! mîrr ! mor-mor ! mmm ! ^ c) cele prin care se imită diferite zgomote: bîldibîc! bîzzz !balang-balang'lbitf!flcaşc !fîs !fol-fol! hapciu ! hîrşt(i) : huşti ! lipa-lipa ! pic-pic ! pîş-pîş ! pleosc ! plici ! poc ! tic-tac ! tlc-tic ! tranc ! tronc ! trosc ! scîrţ ! sfîrrr ! sst! şşt! şontîc-şon■=• ftîc ! ţîşti ! tuşii ! zdreanc ! zum ! zvîrrr ! 61.1 FUNCŢIILE INTERJECŢIEI ÎN PROPOZIŢIE ŞI ÎN FRAZĂ Interjecţia ca atare nu are nici o funcţie sintactică în frază sau în propoziţie. Numai dacă este echivalentul unui .substantiv sau al unui verb, ea poate să fie subiect şi, respectiv, predicat. Pentru calitatea ei de subiect, vezi p 281. Interjecţia e.;.Lc predicat cind ţine loc de verb rn mod accidental, ca în: Na, Griveî ! sau ca în exemplul (5). # Notă. Interjecţia haide a fost privită ca un verb. De„ aceea i s-au ataşat desinenţe pentru persoana I şi a Il-a plural: -haidem, haideţi. Nu trebuie să se confunde această situaţie cu aceea a verbelor formate eu ajutorul sufixelor de la interjecţii Capitalul 32 PROPOZIŢIA SIMPLĂ ŞI PROPOZIŢIA DEZVOLTATĂ 82.1 PROPOZIŢIA SIMPLĂ Propoziţia simplă este grupul de cuvinte format numai din subiect şi predicat: Răsare soarele. Spectacolul a fost minunat. Subiectul este un membru al propoziţiei, predicatul este al doilea. De aceea, propoziţia care are subiect şi predicat se numeşte şibimembră. : Cînd subiectul nu se foloseşte în mod obişnuit, propoziţia simplă apare numai cu un membru — cu predicatul: Va ninge; A plouat. Atunci ea este monomembră. Tot simplă — dar bimembră - se consideră şi pro*= poziţia cu subiectul sau cu predicatul subînţeles: A fost minunat (subînţeles un subiect: spectacolul, totul etc.); Maşina / (subînţeles un predicat: vine, soseşte, pleacă etc.). Se consideră propoziţie simplă bimembră şi aceea în care subiectul, deşi nu este exprimat printr-o parte de vorbire, este totuşi cuprins în forma verbului: Plecaţi? (voi sau dumneavoastră). Sîniem cetăţeni, (noi) Propoziţiile simple cu subiectul şi predicatul exprimate sînt bimembre şi complet e. Cele cu una din aceste două părţi neexprimate pot fi bimembre sau monomembre incomplete. Astfel, propozţia — Luceafărul, — ca răspuns la întrebarea: Ce a răsărit ? — este o propoziţie simplă incompletă. — Cetăţeni! —- ca răspuns la întrebarea — Ce sînteţi dumneavoastră? — este, de asemenea, incompletă. — Aţi plecat ? nu mai este însă incompletă, pentru că subiectul se află cuprins în verb. Propoziţiile simple incomplete sînt deci eliptice — fie de subiect, fie de predicat. 278 • Notă. Din cele spuse mai înainte rezultă că propoziţiile care nu au în mod obişnuit subiect, nu pot fi socotite eliptice. De asemenea, nici propoziţiile care conţin .subiectul în forma verbului nu sînt eliptice. La acestea din urmă, problema elipsei se pune numai dacă predicatul este la persoana â Iii-a, singular sau plural. Subiectul şi predicatul fiind părţi principale, propoziţia simplă apare şi ca propoziţie care are numai părţi principale. 32.2 PROPOZIŢIA DEZVOLTATĂ Este propoziţie dezvoltata orice grup de cuvinte care conţine cel puţin un element în plus faţă de subiect şi de predicat. Astfel, (Tu) te sperii este 6 propoziţie dezvoltată, fiindcă, pe lingă subiect şi predicat, are un obiect direct, pe te. Este dezvoltată şi propoziţia formată dintr-un singur cuvînt, dacă el nu reprezintă subiectul sau predicatul, de exemplu: Nu!, Da!, Imediat! etc., ca răspunsuri la diverse întrebări, sînt propoziţii dezvoltate (dar în acelaşi timp incomplete). în propoziţia dezvoltată completă, pe lîngă subiect şi predicat, apar şi alte părţi, fie în prezenţa subiectului şi predicatului, fie în absenţa unuia sau a amîndurora. Aceste părţi sînt: atributele, obiectele directe, obiectele indirecte şi co-plementele circumstanţiale. Ele sînt părţi secundare. Iată cîteva exemple: 7. Minciuna sparge şi case de piatră. Minciuna; sparge> case; de piatră; subiect ăl lui sparge — parte principală, predicat al subiectului minciuna — parte principală; circumstanţial al lui sparge (şi = de asemenea) — parte secundară; obiect direct al predicatului sparge — parte secundară; atribut al obiectului direct case — parte secundară. 2. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, Ulciorul; subiect al lui (nu) merge — parte principală? (nu) merge; predicat în formă negativă al subiectului ulciorul — parte principală; 279 .nu: negaţie cu rol de circumstanţial de mod al Iul merge — parte secundara; de multe ori: circumstanţial al lui (nu) merge —_ parte secundară; la apa: circumstanţial de loc al lui (nu) merge — parte secundară. 3. Ajungînd între stînci, drumul se îngustează. Ajungînd: circumstanţial al lui (se) îngustează — parte secundară; între stînci; circumstanţial al lui a junghi d — parte sectms dară; dmmul: subiect al lui (se) îngustează — parte prins cipală; (se) îngustează: predicat al subiectului drumul — parte prin ipala; se: obiect direct din predicatul la diateza reflexivă — parte secundară. Părţile secundare se pot referi la subiect sau la predicat* la amîndouă — pe rînd — sau la o parte secundară a propos ziţiei, de ex.: 4. Găina bai rină face zeama hună. subiect al predicatului face — parte principală! atribut al subiectului găina — parte secuns dară; predicat al subiectului găina — parte prins cipală. obiect direct al predicatului face parte secundară. atribut al obiectului direct zeama — parte secundară. Găina: bătrîna. face: zeama: hună: Capitolul 33 PĂRŢILE PRINCIPALE ŞI PĂRŢILE SECUNDARE ALE PROPOZIŢIEI 83.1 SUBIECTUL Subiectul se exprimă prin substantiv, prin pronume, care este locţiitorul obişnuit al substantivului, şi prin orice alt echivalent al acestuia din urmă: Pentru n fi subiect, orice parte de vorbire trebuie să devină substantiv ori pronume sau să îndeplinească rolul dc substantiv sau de pronume în propoziţie. 33.1.1 Utiele situaţii aparte ale subiectului Subiectul stă în cazul nominativ. Sînt însă unele construcţii, fraze ori prepoziţii care fac impresia că au subiectul în dativ sau în acuzativ cu prepoziţie, de ex.: (1) Călătorului îi sade bine cu drumul. (2) S-au dus cu mic, cu mare la scăldat. (3) Au făcut front comun cu toţii. în realitate, subiectul din aceste propoziţii este sau eliptic, sau cuprins în verb. Astfel, în (1) trebuie să presur punem, înainte de cuvintele cu drumul din propoziţie, un subiect neexprimat cu înţelesul „să aibă de-a face". Propor ziţia ia următoarea înfăţişare cînd este completată: Călătorului îi sade bine să aibă de-a face cu drumul. Partea subliniată este un subiect-propoziţie. în construcţii similare, de ex. în: îţi stă bine cu freză, subiectul poate să fie un substantiv, dar urmat obligatoriu de o atributivă, adică: îţi stă bine faptîil că te porţi cu freză. 281 Există şi alte posibilităţi, de ex.: îţi stă bine a ic purta cu freză, sau: îţi stă bine să te porţi cu freză, unde a (te) purta sau să tc porţi este subiect. în (2) şi (3), subiectul (ci) este subînţeles; cu mic, cu marc sau cu toţii neconstituind decît specificări ale faptului că subiectul (ei) se asociază cu cineva pentru a îndeplini acţiunea. La fel stau lucrurile şi cu propoziţii ca: (4) Am făcut front comun cu toţii. (5) Aţi făcut front comun cu toţii, cu deosebirea că, de data aceasta, se vede că subiectul este cuprins în forma verbului (noi, voi); deci cu toţii nu se poate considera subiect. într-o propoziţie ca: ✓ (6) îmi pare bine de cunoştinţă, nu există subiect gramatical; locuţiunea verbală îmi (îţi, îi etc.) parc bine (râu) fiind completată de un obiect indirect. 33.1.2 Subiectul multiplu Două sau mai multe .subiecte cu acelaşi predicat formează împreună un subiect multiplu: Vara, toamna, iarna şi primăvara sînt anotimpuri. Un băiat şi o fetiţă sc jucau în mijlocul drumului, Predicatul se află în asemenea situaţii la plural. —33.1.3 Grupul subiectului Toate cuvintele care se grupează în jurul unui subiect şi-l determină într-un fel oarecare constituie grupul subiec-. 0 lampă de gaz luminează (+ obiect direct: odaia). Dorinţele graţioasei hui prietene, domnişoara Mari Popescu erau porunci (+ obiect indirect: pentru el). Grupul subiectului este mai dezvoltat ori mai puţin dezvoltat. El poate să cuprindă în sine atribute, obiecte directe sau indirecte şi chiar circumstanţiale. Un cuvînt din acest grup, un substantiv, un pronume sau alt echivalent al substantivului reprezintă centrul grupului. în primul exemplu dat mai sus, centrul grupului este substantivul lampă; în al doilea, substantivul dorinţele. tulul, de ex. Grupul subiectului: Predicatul: Grupul subiectului: Predicatul: 282 Celelalte cuvinte precizează calitatea subiectului: de gaz din primul exemplu este un atribut,Tar articolul, o tot un atribut. Grupul ar mai fi putut să conţină şi alte precizări, de ex.î 0 lampă de gaz agăţată intr-un cui de fier (luminează..,) El ar fi avut atunci încă un atribut, agăţată, un circumstanţial (intr-un cui) datorită faptului că atributul agăţată este un participiu, şi încă un atribut: de f ier pe lîngă cui. 33.2 PREDICATUL Predicatul este verbal sau nominal. Despre predicatul ver-s bal am vorbit lap.12, 248—251, iar despre cel nominal, la 162. 33.2:1 Grupul predicatului Toate cuvintele care se grupează în jurul predicatului şi depind de el, ca şi toate cuvintele care, deşi nu se află lingă predicat, depind de el în mod direct sau indirect, formează grupul predicatului; de ex.: Subiectul Poama Grupul predicatului: nu cade departe de tulpina ei. Subiectul: (Tu) Grupul predicatului: Nu lăsa lucrul de azi pe mîine. Ca şi grupul subiectului, grupul predicatului este mai dez3 voltat sau mai puţin dezvoltat, incluzînd unul sau mai multe obiecte (directe sau indirecte) unul sau mai multe circumstanţiale, unul sau mai multe atribute. în acest grup, verbul la unul din modurile care pot forma predicatul sau construcţia care reprezintă predicatul nominal constituie centrul grupului. Celelalte cuvinte îi precizează calitatea. 33.3 GRUPUL SUBIECTULUI . ŞI GRUPUL PREDICATULUI Grupul subiectului şi grupul predicatului apar împreună fie în ordinea grupul subiectului-grupul predicatuluit fie în altă ordine, de ex.: { Grupul subiectului: Calul de dar Grupul predicatului: nu se caută la dinţi. 283 f Grirpul subiectului: 'I Grupul predicatului: { Grupul predicatului: Grupul subiectului: Grupul predicatului: Grupul subiectului : subiectul: Mama bădiţei Vasile, învăţătond lui Creangă, luat cu arcanul la oaste, îşi petrecea băiatul la Piatra'Neamţ cu lacrimi şi jale, ca pe un, mort. „Pe culmea cea mai înaltă a Mim-, ţilor Carp aţi se întinde (o ţară niîndră şi binccuvîntată între toate ţările de Domnul pe pammt\ (N. Bălcescu). „în visul fiecărei seminţe palpită Un foşnet de cimp şi amiezi de grădină, un veac pădureţ, Popoare de f runze şi un murmur de neam cîniărcţ“. (L. Blaga) hm I r , . . în zori, în drum spre casă, fu I Jiupul ] redicatului: cuprins de frig şi de teamă Centrul predicatelor din exemplele de mai sus sîtitî se caută, petrecea, se îniin de, palpită, fu cuprins 63.4 ASA-NUMITUL ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR în unele propoziţii întîlnim cuvinte care fac impresia ca intră în acelaşi timp atît în grupul subiectului, cît şi în acela ai predicatului. Iată cîteva exemple: (1) Copiii se jucau voioşi. (2) Speriate de bubuituri, păsările au zburat. (3) Omătul îl văzusem pe alocuri cît casa. (4) Ionescu a fost consultat ca specialist. (5) Vecinii îl auzeau exersînd ore Întregi la clarinet. în propoziţia (l), voioşi, se referă prin forma lui la subiect ca orice atribut, deşi este aşezat după predicat? într-un loc în care se întîlneşte mai rar, părînd că determină şi predicatul, ca şi cum ar fi şi complement circumstanţial de mod. Pentru a vedea ce este el în realitate, e necesar să decidem dacă acordul gramatical are importanţă mai mare decît locul unde este aşezat un membru al propoziţiei şi dacă o parte 284 secundară de propoziţie poate să aibă în acelaşi timp două funcţii sintactice profund deosebite (atribut, deci determinând un substantiv sau un echivalent al substantivului,, şi complement circumstanţial, deci determinînd un predicat sau un verb din propoziţie). Acordul gramatical este factorul cel mai important, pentru că arată prin forma cuvintelor în ce relaţie sînt unele cti altele. Să comparăm — din acest punct de vedere — propoziţiile din seriile (1) şi (2) de mai josiv o) (2) (Eu) dorm . . (Eu) dorm liniştită (Tu) dormi ' liniştit (Tu) dormi liniştită (El, doarme (Ea) doarme liniştită ea) (Noi) dormim1 (Noi) dormim liniştiţi (Noi) dormim liniştita (Voi) dormiţi liniştit (Voi) dormiţi liniştiţi (Voi) dormiţi liniştite Pi, dorm (Ei) dorm liniştiţi ele) i (Ele) dorm liniştite Propoziţiile din scria (1) coiiţin adverbul liniştit ca cir-cumstanţial de mod; cele din seria (2) conţin adjectivul liniştit, acordat în număr şi gen cu subiectul. El îndeplineşte rolul de atribut, chiar dacă se află după predicat şi chiar dacă pare a avea şi înţeles circumstanţial, căci atributul conţine uneori acest înţeles (vezi. p. 288). In aceeaşi propoziţie, un cuvînt nu poate fi atribut şi circumstanţial S-a considerat însă că în situaţii ca cele de mai sus adjecs tivcle nu sînt nici atribute, nici circumstanţiale, ci e 1 e m e n= te predicative suplimentarei adică un fel de nume predicative adăugate la predicatul existent, dar nu ca o completare a lui. Ar trebui de aceea ca o propoziţie, cum este Copiii se joacă voioşi, să fie analizată ca şi cînd ar fi o combinare între Copiii se joacă + (ci sînt) voioşi, adică; de fapt ca o combinare între două propoziţii, iar o propor ziţie ca (Noi) dormim liniştite ar fi o combinare între (Noi) dormim + (noi sîntem) liniştite. Acest fel de analiză se aplică însă întocmai şi la atributele celelalte, de ex..: Miţa blinda zgîrie rău s-ar putea despărţi în Miţa este blîndă + .(ca) zgîrie rău, ceea ce dovedeşte că nici voioşi nu are cu totul altă situaţie, ci este un atribut. 285 în propoziţia (2), speriate este atribut pe lingă păsările, deşi se află la distanţă de acest cuvînt. (Ca adjectiv-participiu> speriate, poale fi şi expresia unei propoziţii de cauză). în propoziţia (3) avem o comparaţie prescurtată. în forma completă, propoziţia ar arăta astfel: Omătul îl văzusem înalt cît casa. Prin urmare, cit casa este un complement al adjectivului înalt neexprimat în propoziţie. Ca în orice comparaţie,, se presupune şi posibilitatea de a introduce o copulă : (era) înalt cit casa. în propoziţia (4), ca specialist este un circumstanţial de mod, însemnînd: „a fost consultat în calitatea lui de specialist". Să se compare cu (a venit) ca specialist = „(a venit) în calitate de specialist". în sfîrşit, în propoziţia (5), gerunziul exersînd este concentrarea unei propoziţii completive, cum sugerează şi obicc-, tul direct îl, adică, în formă dezvoltată : Vecinii (îl) auzeau, că exersa... (cum exersa...) Elementul predicativ suplimentar nu se impune, aşadar, ca o categorie sintactică necesară în gramatica limbii române, iar cuvintele care par că ţin în acelaşi timp atît de grupul subiectului cît şi de cel al predicatului, intră în realitate numai într-un grup sau în celălalt. • Notă. Este de la sine înţeles că, de vreme ce elementul predicativ suplimentar nu apare ca o necesitate, nici propoziţia corespunzătoare nu se mai justifică. , 63.5 ATRIBUTUL Atributul precizează înţelesul unui substantiv sau al unui echivalent al lui — fie că substantivul este subiect, obiect (direct sau indirect), circumstanţial sau chiar atribut. Atributul se exprimă prin adjectiv, prin substantiv, prin pronume şi, în principiu, prin orice altă parte de vorbire echivalenta cu una din cele de mai sus. Prin urmare, el este după cea mai simplă împărţire: a) adjectival: bec electric, hîrtie albastră, mere pădu- reţe, operaţie chirurgicală etc.; b) substantival (cu prepoziţie): brînză de oi, pîine fără sare, şarpe cu clopoţei, ieşire la mare, vînt de la răsărit etc.; „ în genitiv: Urmata poporului, ochiţii stăpînului, uliţele satului, temperatura corpului etc.* 286 & apoziţie(Ştefan) domnul Moldovei ) (volumul) j O carte importantă; (Caragiale), au? tor dramatic cunoscut etc.; c) pronominal: părerea lui, păsul ei, glasul cuiva, ideile acestuia, vorba ăluia etc.; Celelalte categorii de atribute sînt specii ale atributului substantival sau ale celui adjectival: d) verbal (exprimat printr-un mod nepersonal alverbus lui, echivalent cu un substantiv sau cu un adjectiv): (faptul) de a citi, (dorinţa) de a învăţa, (plăcerea) de a ciuta etc.*; prin supin: (apă) de spălat, (bani) de cheltuiţi (lemne) de ars, (teme) de executat etc.* prin gerunziu: (se auzea vîntul) urlînd, (se vedea fttm)4 ieşind, (persoane) suferinde, (mîini) tremunnde etc. • Notă. Gerunziul acordat' ca în ultimul exemplu este de fapt un adjectiv dezvoltat din forma corespunzătoare a verbului. e) adverbial (exprimat printr-un adverb sau printr-o locuţiune adverbială, echivalente cu un adjectiv): (o călătorie) împreună/ ( Ţara) de Sus, (carte) de dedesubt, (lumea) de odinioară, astfel de (sfaturi), (ziua) de mîine etc. Deşi ca atribute, verbul şi adverbul sînt echivalentele unui substantiv sau ale unui adjectiv, totuşi atît unul cît şi celălalt se combină ca verb sau adverb şi cu alte cuvinte, de ex., în propoziţia: Faptul de a citi o carte bună este o plăcere, a citi este urmat de un obiect direct (carte) — care, larîndul său, este urmat de alt atribut (bună); iar în propoziţia: Dorinţa de a cînta la deschiderea taberei de pionieri însufleţea pe micul muzicant, atributul verbal (a cînta) este urmat de un circumstanţial de loc, urmat el însuşi de două atribute, în sfîrşit, în propoziţia: Călătoria împreună cu noi îi va face plăcere, adverbul împreună este urmat de un complement indirecţi sociativ. 287 33.5.1 înţelesul atributelor în propoziţie înţelesul sau înţelesurile unui atribut sau ale altuia în propoziţie sînt foarte variate: de la simpla indicare a unei însuşiri a substantivului, pronumelui etc., pîiiă la specificarea locului, timpului, destinaţiei etc. Atributele care arată locul; timpul, destinaţia etc.: (vin) de Drăgăşani, (pian) de con* cert, (câmpiile) României, (zi) de vară, (vreme) de iarna? .{gustarea) de dimineaţă etc. nu trebuie să fie confundate cu circumstanţialele numai fiindcă arată unde, cînd, de ce sau pentru ce. Aceste atribute nu spun însă unde, cînd, de ce sau pentru ce se desfăşoară acţiunea verbului (predicat sau nu) din propoziţie; de ex., în: Calităţile vinului de Drăgăşani au fost recunoscute de specialişti, .atributul de Drăgăşani nu se află în dependenţă de predicatul propoziţiei, ci specifică felul vinului. I)e asemenea, în: A cuin păi ui două pacliL-ic de şervetele di masa atributele de şerveţele şi de masă nu depind de a cumpărat. Pentru alte aspecte ale acestei probleme, vc'zi p. 293. 33.5:2 A poziţia Apoziţia este un atribut substantival care se identifică din punctul de vedere al înţelesului cu substantivul sau pro-; numele la care. se referă. Ea exprimă aşadar aceeaşi idee cu substantivul (sau pronumele), dar cu alte cuvinte, de ex.l Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare. Prietenul nostru, olarul. M. Emincscu, autorul nLuceafăn(liiiu etc. 33.5.3 Atributul simplu şi atributul dezvoltat Atributul simplu este format dintr-un cuvînt (adjectiv.; substantiv, pronume; gerunziu etc.) precedat cînd este nevoie de prepoziţie. Atributul dezvoltat conţine un atribut simplu şi, pe lingă el, după împrejurări, încă unul sau mai multe atribute, umfl sau mai multe obiecte (directe sau indirecte), unul sau mai multe circumstanţiale legate de un cuvînt din atributul dezs voltat. Astfel, în propoziţia: Ochiul deprins treptat cu întunericul desluşea obiectele din încăperea neluminată. Atributul deprins este dezvoltat printr-un circumstanţial de mod (treptat) şi un obiect indirect (cu întunericul). Datorită însă faptului că atributul, simplu saiLdezvoltat* este dependent de un substantiv, cîteodată de un pronume sau de alt echivalent al substantivului, în propoziţie el face parte în mod necesar dintr-un predicat nominal, dintr-un. obiect (direct sau indirect) ori dintr-un circumstanţial. Prin urmare, el nu constituie un grup aparte, ci se află în intej riorul celorlalte părţi de propoziţie. Astfel, în: O mare parte din suprafaţa globului pămîntesc o acoperă mările şi oceanele, atributul dezvoltat (din suprafaţa globului pămîntesc) intră în obiectul direct o mare parte etc., în care avem şi un atribut gimplii, pe mare (parte). 63.6 OBIECTUL DIREC T Substantivnl. pronumele şi orice erhi valoni' al siihstarH tivului în cazul acuzativ fără prepoziţie (cu excepţia lui pe şi a lui a dinaintea infinitivului scurt) sî'nt obiecte directe (numite şi complemente directe) ori de cîte ori completează înţelesul unor verbe tranzitive; dc cx.i Au semănat orz şi ovăz. Pe dumneavoastră vă lăuda. Nu ascultaţi pe proşti ori pc nebuni, El are în catalog numai 9 şi 10. Binevoiţi a aproba cererea noastră. ^ 33.6.1 Obiectul direct repetat- în diverse situaţii, acelaşi obiect direct este exprimat de două ori în propoziţie: prima dată printr-un substantiv sau printr-un pronume, a doua oară printr-un pronume perj sonal în forma scurtă, de cx.: Cărţile comandate Ic veţi primi la timp. Pc tine nu te-am mai văzut pe aici. Pe acela îl primesc orieînd. Pe toţi ne priveşte această hotărîrc Repetarea se produce în următoarele condiţii: a) Cînd forma lungă a pronumelor personale sau forma obîşj nuită a celorlalte pronume exprimă un obiect direct, acesta este repetat în mod obligator tot prin pronume ori da 289 19 — Gramatica dc baeă a limbii române • cîte ori, se află înaintea predicatului şau a verbului de care depinde acel obiect direct, adică: Pe mine mă cheamă Ştefan (sau: Ana, Maria) Pe dumcata te caută, . Pe ea o convoacă mîine. Pe voi vă ascultă, etc. b) Dacă forma lungă lipseşte, repetarea nu se^ produce în mod obligator, ci numai atunci cînd vrem să insistăm asupra pronumclui-obiect direct şi cînd el reapare în propoziţie în formă lungă: de ex.: Mă cheamă Maria, faţă de Mă cheamă Dumitru pe mine. Vă lăuda, „ Vă lăuda pe dumneavoastră. O întîlneşti mîine, „ 0 întîlneşti mîine pe ea. etc. c) Cînd obiectul direct exprimat printr-un substantiv' sau printr-un echivalent al acestuia se află înaintea verbului de care depinde (predicat sau nu), se reia în mod oblir gator prin pronumele personal, forma scurtă; de ex.: Pe Dinu nu-/ cunoştea. (-/ reia ob. dir. pe Dinu) Pe fată o crescuse bunica. (o reia ob. dir. pe fata) Pe toii colegii voia să-/ (-/ reia ob.dir. pe toţi colegii) invite; d) Cînd obiectu^direct exprimat printr-un substantiv sau un echivalent al acestuia se aşază după verb (predicat sau nu), el poate fi repetat prin anticipare, astfel: Fără anticipare Nu cunoştea pe Dinu. El asculta pe tata. Ion a învins pe Cornel la trîntă. Cu anticipare Nu-/ cunoştea pe Dinu. El îl asculta pe tata. Ion /-a învins pe Cornel la trîntă. • Notă. Obiectul direct construit prin anticipare este din ce în ce mai des utilizat astăzi. Cînd obiectul direct în situaţia de la d) este un nume de lucru, anticiparea nu se mai produce] de ex.î Veţi primi cartea la timp. Nu ştia nici tabla înmulţirii. 33.6.2 Obiectul direct şi subiectul Obiectul direct dintr-o propoziţie în care verbul tranzitiv se află la diateza activă, se transformă în subiect cînd verbul trece la diateza pasivă, de ex.: Obiect direct: (Ei) au semănat orz şi ovăz. Subiect: S-au semănat orzul şi ovăzul. Această regulă (pentru care vezi şi p. 169, 330) este deosebit de utilă ca mijloc de control al calităţii de obiect direct al unui membru din propoziţie. Astfel, în (El) a pierdut cit ev a orc aşteptîndu-te, grupul de cuvinte cîteva ore este obiect direct, chiar dacă înţelesul său este de timp, fiindcă propoziţia supusă probei transformării în pasiv devine: Cîteva ore au fost pierdute (de el) aşteptîndu-te, iar cîteva ore se constituie acum în subiect. în schimb, în propoziţia Nc-am plimbat cîteva ore aştop-ihidu-ic, aceiaşi grup de cuvinte (iiUva orej eslc circumstan-. ţial de timp. 33.7 OBIECTUL INDIRECT Obiectul indirect, numit şi complement indirect, întregeşte înţelesul unor verbe tranzitive, intranzitive, reflexive şi al unor adjective. El se exprimă prin aceleaşi părţi de vorbire ca şi obiectul direct si stă în cazul dativ sau în acu-* zativ cu prepoziţie; de ex.: Mulţumeşte prietenului tău pentru ajutor. Opinia dumitale contravine realităţii. La doi viţei le venise vremea înţărcatului. Se va atribui cuiva un premiu de consolare? Mi-o sete. Ţi-o irig?'Ne place aici. Sandu seamănă' cu tine. 33.7.1 Obiectul indirect repetat Obiectul indirect se repetă în aceleaşi condiţii ca şi cel direct, adică atunci cînd este exprimat: a) prin pronume înaintea verbului: Mie îmi zice Veta. Ei să i se ceară părerea! Lui îi datorez această invitaţie. Tuturora vi se va comunica rezultatul mîine. 291 b) prin pronuîne personal, forma scurtă, înaintea verbului! Vă povestesc totul. Vă povestesc (vouă) totul voită. Le daţi drumul acasă. Le daţi drumul acasă lor. cj prin substantiv sau echivalent al substantivului înaintea verbului: Prietenului tău i-ai mulţumit? Acelei văi i se spune Valea-Rea. d) prin substantiv sau" echivalent al substantivului după verb: Fără anticipare Cu anticipare A mărturisit totul mamei. /-a, mărturisit totul mamei % Gheorglie scrie Măriei. Vasile îi scrie Măriei. în situaţia de mai sus, obiectul indirect nume de lucru nu mai impune, de obicei, anticiparea; de ex.: Cetăţeanul s-a adresat întreprinderii. 33.7.2 înţelesurile obiectului indirect. Obiectul indirect poate să arate în propoziţie: 1) în avantajul. în dezavantajul (în favoarea, în defavoarea) cui se petrece acţiunea verbului: A propus colegilor săi o excursie în Deltă. Nemiilţumitîilui i se ia darul. 6) orientarea acţiunii (dar nu locul desfăşurării ei): Nu te uita la haine, ci la cine le poartă. 6) în ce privinţă sau referitor la ce are loc acţiunea: Vom reflecta la sfaturile tale, Era scump la vorbă, dar iute la minte. # Notă. Acest înţeles al obiectului indirect este considerat -de unele gramatici suficient de puternic spre a duce la scoaterea construcţiilor în discuţie din categoria obiectelor indirecte şi introducerea lor printre circumstanţial sub numele de circumstanţiale de relaţie. 4) asocierea sau reciprocitatea într-o acţiune: Mitică joacă table cu vecinul. -Luptă cu morile de vînt. Oile ieşiseră cu mieii după ele. 6) instrumentul acţiunii: Pe copacul căzut toţi se pun cu topoarele. Nu vede bine fără ochelari. Vă trimit ştiri prin prietenul meu. 292' 6) adăugarea Ia o acţiune sau excepţia de la o acţiune! Pe lingă lemnul uscat, arde şi cel verde. Ajară de ol, ceilalţi sc bucurau. ‘ ' In unele situaţii, grupul de cuvinte care îndeplineşteîn pro? poziţie rolul de obiect indirect reprezintă ideea unei subor? donate cu înţeles condiţional sau concesiv , de exemplu • 7) cu înţeles condiţional: în locul tău, el ar fi procedat la fel. în locul tău = „dacă (el) ar fi fost în locul tău". 8) cu înţeles concesiv: Cu toată boala, a venit la slujbă. Cu toată boala — „cu toate că avea o boală". Fără a fi nepriceput, este totuşi neîndemînatic. Fără a f i nepriceput = „deşi nu este nepriceput". • Notă. Unele gramatici consideră că obiectele indirecte enumerate mai sus între 3) şi 8) sînt circumstanţiale, Astfel, 4) ar fi circumstanţial soci a t i v, 5) circumstanţial instrumental, 6) circumstanţial cumulat i v, şi de excepţie, 7) circumstanţial condiţional, iar 8) circumstanţial conces i v. Faptul că, după părerea noastră, obiectul indirect poate să aibă înţelesuri atît de variate nu trebuie să surprindă, căci acelaşi lucru se întîmplă şi cu alte părţi de propoziţie, de exemplu cu atributul şi chiar "cu obiectul direct,-deşi cu acesta din urmă în mult.mai mică măsură,. Uneori este greu să se facă distincţie între un obiect indirect şi un circumstanţial. Astfel, în propoziţia Nu vinde tu c as'r aveţi la grădinar, la grădinar este obiect indirect, pe cînd în Nu duce.tu castraveţi la grădinar, la grădinar* ar putea să fie obiect indirect, dar şi circum-. stanţial de loc, de exemplu, dacă prin cuvintele la grădinar se înţelege „la grădinar acasă său într-un loc în care se află el." 33.7.3 Obiceiul direct şi obiceiul indirect dezvoltat Obiectul direct şi cel indirect pot să fie lărgite prin atribute, prin alte obiecte directe sau indirecte, prin circumstanţiale. El ia uneori o mare extindere, dc exemplu: Situaţia internaţională actuală, cu toate implicaţiile luptei pentru destindere, pentru lichidarea focarelor de încordareJ şi dc conflict în lume, au examinat-o atent toţi participanţii la consfătuire. Obiectul direct de mai sus, aşezat înaintea predicatului; conţine atribute şi circumstanţiale de scop. în propoziţia: „Laudă (aduc) seminţelor, celor de faţă şi în veci tuturor“ (L. Blaga, Mir abila sămînţă) obiectul indirect seminţelor este urmat de apoziţia celor de faţă şi în veci tuturor în care intră şi un circumstanţial de timp (în veci). în propoziţia: Se teme de orice zgomot produs pe neaşteptate, obiectul indirect conţine două atribute şi un circumstanţial de mod. 33.8 COMPLEMENTUL DE AGENT Partea de propoziţie care arată cine îndeplineşte efectiv acţiunea unui predicat sau altei forme verbale cu înţeles pasiv usic coiiipiuiiieiiiul de ageiu, de exemplu. (1) Unii pomi sînt atacaţi de omizi. (2) Piesa va fi jucată de cedr mai buni actori ai teatrului nostru. (3) Se confirmă de primărie încheierea lucrărilor agricole din acest an. (4) O salcie a fost smulsă de vînt şi luată de apă. (5) încurajat de primele rezultate obţinute şi sprijinit în con-? tinuare de colegi, prietenul nostru a reuşit. Acest complement are înţeles de subiect, deşi este construit ca un obiect indirect. Prin transformare, el devine chiar subiect: Omizile atacă unii pomi. (1) Cei mai buni actori ai teatrului nostru vor juca piesa. (2) Primăria conf irmă încheierea lucrărilor agricole din acest an. (3) Vîntul a smuls o salcie şi a luat-o apa. (4). în propozţia (5), transformarea este mai complicată fiindcă participiile încurajat şi sprijinii, trebuie să devină predicate: Aceste prime rezultate au încurajat... (şi cum) colegii au sprijinii... Prin urmare, complementul de agent se poate defini şi ca partea de propoziţie cu înţeles de subiect , construită ca un obiect indirect care devine subiect prin transformare. Complementul de agent se construieşte cu prepoziţiile de‘ şi de către. 294 83.9 COMPLEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE Acţiunea unui verb se poate desfăşura în împrejurări variate şi în diverse feluri, exprimate prin complemente care arată locul, timpul, modul, cauza sau scopul desfăşurării acţiunii. Acestea sînt complementele circumstanţial e, de ex.: locul: I-a venit apa la moară. timpul: Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. modul: îl iubea ca gheaţa în sîn. cauza: Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. scopul: A umblat mult pentru acest cînlec bătrînesc. 33,9.1 Circumstanţialul de loc Lecui sau direcţia în care se desfăşoară acţiunea verbului se exprimă prin adverbe, locuţiuni adverbiale, prin substantive, pronume sau alte echivalente ale substantivului.. Ele constituie circumstanţialele cL Le, de cx., Veniţi încoace ! ^ Privirea îi era aţintită drept înainte. Pe unde scoţi cămaşa? La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Zgîrcitul ia dintr-un buzunar şi pune in altul. Apele se repezeau pe sub arcadele podului. Spre Câmpulung duce o şosea asfaltată. Circumstanţialul de loc se expimă uneori în poezia popin Iară prin dativul locativ: (Hi, murgule, hi!) Aşterne-te drumului ca si iarba cîmpului. în schimb,, alteori, ceea ce pare un circumstanţial de loc este în realitate obiect indirect, de ex.: Corbul numai la oamenii morţi (le) scoate ochii, iar lingu*= şitorii la cei vii. Cînd o completare a verbului poate să însemne două lucruri, este necesar să se cerceteze cu atenţie legătura între ea şi verb, de exemplu propoziţia: La intrarea în atelier am fost întîmpinaţi cu aplauze conţine un circumstanţial de timp, la intrarea, pentru că înţelesul acestor cuvinte este „cînd am intrat sau cînd să intrăm în atelier...", pe cînd în propoziţia: La intrarea în atelierul nostru se adunaseră toţi .colegii, cuvintele la intrarea, înscmnînd „la locul pe unde se intră-,; reprezintă un circumstanţial de loc. 295 De asemenea, trebuie să se vadă atent ce înseamnă în proî poziţie grupul de cuvinte care face impresia că este un circrons sfanţial de loc, de ex.: Asta scoate omul din ţîţîni cu cicăleala lui. Grupul de cuvinte din ţîţîni are înţelesul „din răbdări-* „din felul obişnuit de a fi al cuiva", „din calmul sau liniştea obişnuită a cuiva". La început a fost vorba.de o comparaţie între un om şi o uşă şi, după cum o uşă se scoate tot împinr gînd-o în stînga, în dreapta, în sus din ţîţîni, tct aşa s-a spus şi despre omul pe care sîcîiala cuiva îl scoate din fire. Deci, în propoziţia de mai sus,.din ţîţîni nu poate fi circumstanţial de loc, cum ar fi dacă s-ar spune acelaşi lucru despre o uşă. Tot astfel se prezintă situaţia şi în propoziţii ca- Unde s-a mai pomenit una ca asta! De unde şi pînă unde îmi comandă el mie! Undi nu uil el iernai usta! în aceste propoziţii, unde' pare un circumstanţial de loc. în realitate, dacă prima propoziţie a fost spusă în aşa fel îneît în locul lui muie să putem pune numele unui loc: La Galaţi s-a (mai) pomenit una ca asta /, atunci unde este circumstanţial de loc; dar dacă unde vrea să spună acelaşi lucru ca „oare", atunci el este circumstanţial de mod (ca interogativ sau exclamativ). . în propoziţia a doua, de unde şi pînă unde poate arăta „din ce loc pînă în ce loc, din ce punct pînă în ce punct"? dar şi „de ce", „din ce cauză, din ce motiv" etc. Cînd are acest ultim înţeles, cel mai răspîndit, dealtminteri, de unde şi pînă unde îndeplineşte rolul unui circumstanţial de cauză. Unde din propoziţia a treia, deşi cu înţeles local, înseamnă „rum de", fiind mai aproape de circumstanţialul de mod. 33.9.2 Circumstanţialul de timp Timpul în care se desfăşoară acţiunea verbului (momentul? etapa, perioada etc.) se exprimă prin adverbe, locuţiuni advers biale, prin gerunziu sau infinitiv şi prin substantiv sau echiva? lente ale substantivului care au sau pot să capete înţeles de timp. Ele sînt circumstanţiale de timp, de ex.» Apoi se făcu întuneric. Azi mlădiţă de tufan, mîine coadă de ciocan. A fost odată ca niciodată. Pe urmă vă poftesc la ceai. 296 De copil (sau: de mic) i-a plăcut mecanica. Ce s-a întîmplat cu două luni înainte ? Pînă la anul multe căciuli rămîn fără stăpîn. Foate lucrurile acestea le învăţase încă din tinereţe. Apoi, pornind tractorul, se apucă temeinic de arat. , Duminica se ducea la ţară în plimbare. Pînă a ajunge la spital i s-au dat primele îngrijiri. Circumstanţialul de timp este uneori foarte apropiat ci înţeles de circumstanţialul de lce; de ex.: I-a povestit totul pe drum. Pe drum pare un circumstanţial de loc şi poate să şi fie, dacă din restul convorbirii sau al scrierii rezultă că se pune accentul asupra faptului că acţiunea s-a petrecut în locul arătat. Bacă însă pe drum înseamnă „în timp ce mergea, pe cînd cineva însoţea pe cineva'*, atunci el este circumstanţial de timp. Be cele mai multe ori, pe drum are acest înţeles, cum au şi urmă-* oarele circumstanţial^1 * A ieşit pe ceaţă (pe un f rig mare, pe o ploaie torenţială, pe un ger cumplit) etc. " Cînd vorbitorul ţine să sublinieze că se gîndeşte la 1 o c u 1 în care s-a desfăşurat acţiunea, el trebuie să facă precizări, zicînd, de ex.: I-a povestii totul siînd pe- marginea drumului (chemîndu-1 (afară) pe drum; etc.). Tot circumstanţial de timp este şi o dată sau odată/ Se culca odată cu găinile ( = în acelaşi timp, deodată, la aceeaşi oră, în acelaşi moment cu ele). Circumstanţialul de timp exprimat prin gerunziu este adesea foarte apropiat ca înţeles de circumstanţialul de cauza sau de cel de mod. Vezi în această privinţă cele spuse la p. 298, 300. 33.9.3 Circumstanţialul de cauză Cauza, motivul sau pretextul datorită cărora se produce ceea ce spune verbul sau care explică însuşirea unui a d j e c-t i v, înţelesul unui adverb se exprimă prin substantive şi echivalentele lor, prin adjective, prin verbe la gerunziu, ori , de cîte ori acestea au înţeles de cauză, motiv sau pretext. Ele constituie circumstanţialele de cauză;*'de ex.: Iedul cel mititel tremura de frică. De ciudă se învineţise la faţă. Te-ai supărat din cauza unui iepure scăpat din focul puştii? 297 Din pricina lui s-a iscat cearta. De aceea (sau: de aia, de asta, din această cauză, din această pricină) n-are ursul coadă. Datorită soarelui puternic a căpătat insolaţie. Dintr-o simplă neglijenţă, se provocase un mare incendiu. I se lumina privirea pentru orice gorbă bană. Socotindu-se prea devreme bun jucător, neglija antren namentele. Circumstanţialul de cauză exprimat prin gerunziu se apropie uneori ca înţeles de circumstanţialul de timp sau de cel condiţional, de ex.: Vorbind prea mult, nu cîştigi mare lucru. Vorbind prea mult poate însemna „fiindcă, din cauză că vorbeşti prea mult"-, dar şi „dacă vorbeşti prea mult" sau „cînd, ori de cîte ori, de fiecare dată cînd vorbeşti prea mult-. Vezi şi cele spuse la p. 263 şi u. 33.9.4 Circumstanţialul de scop Scopul sau intenţia care fac să se desfăşoare acţiunea unui verb se exprimă prin substantive, adjective şi prin pronume precedate de prepoziţii care pot arăta scopul sau intenţia. “Ele constituie circumstanţialele de scop; de ex.: Gheorglie se pregăteşte intens pentru examen. Venise în Capitală spre a se perfecţiona în meserie. Am luptat pentru a face din România o ţară liberă şi independentă. Avea pe fală un zîinbet sortit a-i ascunde supărarea. Căţelandrul sărea în întîmpinarea stăpînului. L-a trimis frate-său în baltă după peşte. Pleacă la vînat de căprioare. • Notă. Foarte des circumstanţialul de scop conţine un infinitiv scurt sau lung precedat de prepoziţia pentru sau spre, ori este constituit dintr-un supin. Circumstanţialul de scop construit cu după este de cele mai multe ori o exprimare prescurtată. Astfel, în propoziţia: L-a trimis frate-său la baltă după peşte, după peşte înseamnă „după prins, găsit, procurat sau cumpărat peşte". Circumstanţialul de scop construit cu prepoziţia pentru se apropie de multe ori ca înţeles de un obiect indirect y de ex. î în Toţi am vorbit pentru tine, pentru tine înseamnă şi 293 „în favoarea, în interesul, în avantajul tău", adică la fel ca orice obiect indirect. Pentru tine este totuşi complement circumstanţial de scop în propoziţia de. mai sus, fiindcă verbul vorbi are în cazul de faţă înţelesul de „a interveni* a pleda, a susţine prin cuvinte", deosebindu-se clar de o construcţie ca a vorbi cuiva, unde cuiva este obiect indirect. Dacă pentru tine = „în locul tău"*, complementul este ina direct. - 33.9.5 Circumstanţialul de mod Modul, felul în care se desfăşoară acţiunea verbului se exprimă prin adverbe, locuţiuni adverbiale, prin substantive sau prenume precedate de prepoziţii şi prin gerunziu. Efe constituie circumstanţialele de mod. Circumstanţialul de mod se subimpartc în două mari categorii: 1) cucunistaiuiaiul ae mo a propr ut-*i$ ; 2) circumstanţialul de mod comparativ sau, mai scurt, cira cumstanţialul comparaţiei. Astfel, în: El mănîncă repede (repede este circumstanţial de mod prepriu-zis) El merge mai repede decît tine (mai repede decît tine este circumstanţial al comparaţiei). El înoată ca un peşte (ca un peşte este circumstanţial de mod comparativ). Pentru a avea un circumstanţial de mod comparativ* este necesar ca termenii comparaţiei să fie sugeraţi în propoa ziţie; de cx.: Si-a pierdut cumpătul ca găina umbletul. în această propoziţie se compară cumpătul cu umbletul şi, bineînţeles, omul (pentru cumpăt) cu găina (pentru uniblet). Comparaţia priveşte uneori cantitatea sau măsura; de ex.s Dulăul crescuse (mare) cit un viţel. (măsura) în unele expresii, comparaţia este înfăţişată prin rezuk tatul ei, ca efect al gradului în care se petrece acţiunea! , de ex.: în: a urî pe cineva de moarte (atît de mult, îneît i se doreşte moartea); a mînca de speriat (atît de mult, îneît, sperie); a plăcea (ceva) la nebunie; a proceda de minune etc. Acesta este circumstanţialul de mod consecutiv. El apare în general rar, fie ca supin, fie ca substantiv cu înţeles apropiat de verb. 299 33.9.6 Complement ele circumstanţiale.simple şl complementele circumstanţiale dezvoltate -Circumstanţialele pot fie simple sau dezvoltate. Ca circumstanţiale'simple, ele sînt exprimate prin cuvîntul de bază (im adverb, un substantiv cu prepoziţie, un echivalent al substantivului, un verb la gerunziu sau la infinitiv etc.). Ele sînt dezvoltate cînd cuvîntul de bază are, la rîndul lui, un atribut, un obiect direct sau indirect şi chiar alt circumstanţial. Se formează astfel un grup de cuvinte în care ele-* mental central este circumstanţialul propriu-zis. Iată cîteva exemple: Din frunzişul des al călinei cu fructele gălbii-roşieiice coapte se auzea fluieratul mierlelor. •Circumstanţialul de loc dinaintea verbului este o unitate compusă dintr-un element central (din frunzişul) urmat de iii i at i i i * uU . în cursul Revoluţiei de la 1S4S din Muntenia, mulţimea s-a alăturai guvernului provizoriu. Circumstanţialul de timp este format si de data aceasta dinlr-un element central (in cursul) şi din trei atribute care-1 urmează. Iedul cel mititel tremura de frica de a nu f i găsit de lup sub lariiă Circumstanţialul de cauză (de frică) formează o unitate cu ceea ce urmează (un atribut, un complement de agent; un circumstanţial de loc). Se pregăteşte intens pentru a lua examenul de intrare în facultatea de matematică Circumstanţialul de scop (pentru a lua) este urmat de un obiect direct (examenul), de un atribut (de intrare)7 de alt atribut (în facultatea), şi de al treilea (de matematică). Socolindu-sc prea devreme şi din motive neserioase bun fncălor de fotbal, neglija antrenamentele. Circumstanţialul de cauză exprimat prin gerunziul soco~ Uhdu-sc este urmat de un circumstanţial de timp, de un obiect indirect, de un atribut, de un obiect direct şi de uu atribut. 300 33.9.7 Cum se deosebesc circumstanţialele de celelalte părţi secundare ale propoziţiei Spre a deosebi circumstanţialele de celelalte pârii secundare ale propoziţiei, ţinem seama de următoarele reguli generale: 1. Circumstanţialele de t i m p, cele'de loc şi cele de mod propriu-zise, uneori şi circumstanţialul de mod comparativ, se pot înlocui printr-un adverb corespunzător. te. Afară de dativul locativ, orice alt circumstanţial este exprimat prin adverbe, locuţiuni adverbiale, substantive şi echivalente ale substantivelor precedate de prepoziţie. A. O parte de propoziţie subordonată unui verb este circums stanţial cînd arată într-adevăr c î n d, u n d e, c u m; d e c e, p e ntru c e se petrece acţiunea. (Prin această regulă se scot din discuţie orice atribute,' indiferent de înţelesul' lor). Vi pai Ic du propoziţie r>uboidonata unui vuiu u diiiiiuv la diateza activă este circumstanţial dacă şi numai dacă prin trecerea verbului la diasWza pasivă acea parte de propoziţie nu devine subiect. (Această regulă scoate dintre circumstanţiale toate obiectele directe, indiferent ce înţeles ar avea ele precum şi complementul de agent). Capitolul 34 STRUCTURA GENERALĂ A FRAZEI £f Două sau mai multe propoziţii reunite prin înţelesul lor alcătuiesc un întreg sintactic nou care se numeşte f r a z ă. Acest întreg poate să fie construit: a) numai din propoziţii principale; b) clinti'--una sau mai multe propoziţii piincipak; şi diutr una sau mai multe propoziţii secundare. Frazele de mai jos, de ex., sînt formate clin cîte două propoziţii principale: (1) Ap a trece, pietrele rămîn. (2) A semănat vînt şi a cuics furtună. Frazele următoare sînt formate din cîte o propoziţie principală şi una secundară: (3) Unde c lac, s-adună broaşte. (4) Piatra care se rostogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. propoziţiile principale fiind: s-adună broaşte (la 3), Piatra... nu prinde muşchi (la 4), iar cele secundare: .unde e lac (la 3), care se rostogoleşte din loc în loc (la 4). O frază care are numai propoziţii principale este sau 6 reunire de propoziţii înşirate una după alta, fără conjuncţii;, adică juxtapuse, de ex.: Apa trece, pietrele rămîn. sau o reunire de propoziţii legate prin conjuncţii, de ex.l A semănat vînt şi a cules furtună. 302 Fraza care are numai propoziţii principale legate prin conjuncţii este formată prin coordonare# Fraza cu una sau mai multe propoziţii principale şi una sau mai multe secundare este formată prin subordonare, pentru că propoziţiile secundare se subordonează obligatoriu măcar uneia dintre principale. într-o asemenea frază poate să existe însă şi coordonare, căci dacă avem două propoziţii principale, ele sînt în mod necesar numai coordonate, după cum pot să fie coordonate şi două secundare, de ex. în: Piatra care se mişcă şi se rostogoleşte din loc în loc nu prinde muşchi. propoziţiile care se mişcai şi (care) se rostogoleşte sînt secundare coordonate una cu cealaltă, şi amîndouă subordonate propoziţiei principale. Propoziţia care are puterea de a subordona altă propoziţie este şi regentă# Ea poate să fie atît o principală, cît şi o secundară. 34.1 FRAZA FORMATĂ PRIN COORDONARE Fraza formată prin coordonare poate să exprime:' 1. Simpla asociere a două sau mai multe propoziţii princip pale cu ajutorul conjuncţiilor copulative: Rîndunelele s-au întors şi s-au aşezat în vechile lor cuiburi. 2. Opoziţia de înţeles dintre propoziţii, cu ajutorul conjunct ţiilor adversative: M-ai căutat ieri acasă, dar eu eram plecat. N-aţi stat, ci aţi lucrat şi voi. 6. Posibilitatea de a alege unul dintre două sau mai multe înţelesuri exprimate de propoziţiile din frază .cu ajutorul conjuncţiilor disjunctive: Sînteţi fraţi, ori numai semănaţi? Sau vii cu mine, sau rămîi acasă. 4. Concluzia unei gîndiri, a unei acţiuni etc., prin conjunct ţiile condu sive: Aşa am hotărît, deci aşa vom şi face. Acum ai febră, prin urmare stai în pat. 303 #£'Kot.ă. Aceleaşi categorii de conjuncţii şi cu acelaşi înţeles servesc şi la coordonarea propoziţiilor secundarei de ex.: Nu ştiu dacă se va aproba propunerea voastră sau (dacăf se va respinge. 84.2 FRAZA FORMATĂ. PRIN SUBORDONARE Fraza formată prin subordonare conţine cel puţin o propoziţie principală şi una sau mai multe secundare sub^ ordonate. ~ Propoziţiile subordonate se împart în trei mari categorii.5 1) cele care îndeplinesc un rol asemănător cu substantivul în propoziţie ; 8} cele care îndeplinesc un rol asemănător cu adjectivul în propoziţie; 3) cele care îndeplinesc un rol asemănător cu adverbul în propoziţie. 34:3 PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE Propoziţiile circumstanţiale îndeplinesc în frază rolul pe care îl îndeplinesc adverbele în propoziţie. Faptul că nu există în limba română adverbe de cauză şi de scop, dar subordonate de cauză şi de scop există, nu schimbă prea mult lucrurile, pentru că avem în vedere funcţia advers bului care poate fi preluată de o locuţiune. Important este deci ca subordonata circumstanţială să se comporte ca şi cuni'a.1' fi echivalenta unui adverb. Din punctul de vedere al gîndirii, subordonatele circumstanţiale au tocmai calitatea de a nuanţa şi de a pune astfel în valoare situaţiile pentru care adverbele nu sînt suficiente. Ca şi subordonatele care au rol de substantiv sau de adjectiv, ele sînt dezvoltări ale ideii de bază a părţii de vorbire respective, şi nu simple înlocuitoare ale acestora. 34.3.1 Propoziţia circumstanţială dc loc Această subordonată arată locul în care se petrece ac^ ţiunea din regentă. Ea este legată de regentă prin adverbe sau locuţiuni care îndeplinesc în acelaşi timp şi rolul de conjuncţii sau prin construcţii care exprimă ideca dc loc, de ex. i Urcuşul începe dc unde este marcată poteca. Oriunde te vei afla, trimite-ne veşti. Turma merge încotro.i o mină ciobanul. 304 Circumstanţiala introdusă prin unde, de ex.r Baba unde-l auzea, Baba nu mai aştepta Chiar atuncea se ducea Drumul lui vodă-1 ţinea... (Poezia populară — C-orbea) poate să fie înţeleasă ca: a) circumstanţială de loc: „chiar de acolo de unde-l auzea"... b) circumstanţială de timp: „îndată ce-1 - auzea". Dacă ţinem scama de precizarea din versul al treilea, ar trebui să vedem în propoziţia în discuţie o circumstanţială de timp: „Baba cînd (îndată ce) îl auzea... chiar atuncea se ducea", iar prezenţa corelativului atuncea este o dovadă că aşa stau lucrurile. 34.3.2 Propoziţia circumstanţială dc timp (temporala) Temporala arată timpul în care se petrece acţiunea din regentă. Ea se leagă de regentă prin adverbe şi prin locuţiuni care îndeplinesc rolul de conjuncţii şi au înţeles de timp: Cînd pisica nud acasă, şoarecii joacă pe masă. ' * Lipitoarea pînă nu cade nu zice: ajunge! Vine ori de cîtc ari este chemat. Cit e lumea şi pămîntul, pe cuptor nu bate vîntul. Sărbătoarea revoltei are loc puţin timp după ce se termină culesul. Cum l-a văzul, l-a şi recunoscut. Cînd conjuncţiile sînt corelative, în regentă apare atunci; de atunci, pe atunci, iar în subordonata de timp: cînd, de cînd, pe cînd ctc.~ de ex.î Cînd îţi va fi mai greu, atunci să te gîndeşti la vorbele mele. De cînd (sau: de cum) l-am întîlnit,-de atunci mi-a făcut o bună impresie. 34.3.3 Propoziţia circumstanţială dc cauză (cauzala) Subordonata cauzală arată cauza sau pretextul îndepli-: nirii acţiunii din regentă. Ea se leagă de regentă prin eoni 305 juneţii, locuţiuni sau .construcţii care pot exprima această idee, de ex.: Un bun înotător nu oboseşte uşor, fiindcă respiră corect'. Cunoştea destul de bine locurile, pentru că era din regiune. Lumea îl respecta, deoarece era vesel şi săritor la nevoile altora. De vreme ce s-au înţeles, să le urăm succes! Cum înfloresc cei dinţii, ghioceii trec drept vestitorii primăverii» Bun ciccan te-a ciocănit, că frumosJe-a potrivit. Ne-am luat rămas bun de cu seară, căci el pleca a doua zi în - zo r i. Întrucît numărul membrilor prezenţi este statutar, adunarea se declară legii constituită» Uneori lui deoarece, fiindcă, pentru că, înlrucîtj că le corespunde în regentă de aceea. 34.3.4 Propoziţia circumstanţială de scop (finala) Subordonata finală arată scopul sau intenţia acţiunii din regentă de care este legată prin conjuncţii, locuţiuni sau construcţii care pot exprima scopul ori intenţia, de ex.: Agronomii s-au dus să cerceteze umiditatea solului. Scoală-te de dimineaţă ca să-ţi mai lungeşti din viaţă. Ca să reziste la frig, îmbrăcase o şubă de oaie» Se străduise mult pentru ca nimeni să nu r amină în a far a acţiunii de înfrumuseţare a satului. 34.3.5 Propoziţia circumstanţială condiţională Condiţia în care are loc acţiunea verbului din regentă este exprimată de circumstanţiala condiţională. Ea se leagă de regentă prin conjuncţii, prin locuţiuni sau construcţii care pot exprima această idee, de ex.: Dacă o luăm pe poteca asta, scurtăm drumul. în caz că nu-i va scădea febra, chemaţi medicul. A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi, nu s-ar povesti. Cîinele nu fuge, de-l poftim la masă! Cînd ai afla ce s-a întîmplat, te-ai speria. Să-i fi cerut cineva amănunte, nu ar fi putut da. Adesea, conjuncţiile şi locuţiunile cu înţeles condiţional din subordonată au în regentă corelativul atunci. De notat că de la această regulă este exceptat cînd cu înţeles condiţional. 306 34.3.6 Propoziţia circumstanţială de mod (modala) Circumstanţiala de mod sau modala arată în ce chip, cum .se desfăşoară acţiunea din regentă şi ce rezultate sau consecinţe are. Ea este, ca şi complementul corespunzător: \ a) circumstanţială de mod propriu-zisă; b) circumstanţială de mod comparativă; c) circumstanţială de mod consecutivă. Circumstanţiala de med comparativă exprimă o compar raţie; consecutiva — rezultatul sau consecinţele unei corn-* paraţii. Toate circumstanţialele de mod se leagă de regentă prin adverbe, prin locuţiuni sau prin construcţii care conţin într-un fel saiţ altul ideea de mod sub aspectele de mai sus. Modala comparativă este de multe ori pusă în relaţie cu regenta prin conjuncţii corelative: Lparativă: în regentă: cum aşa (şi) aşa cum tot aşa (şi) după cum astfel (şi) precum tot astfel (şi) ca şi cum la fel (şi) ca şi cînd aşijderea (şi) (pe) cît (pe) atît Modala consecutivă este şi ea pusă în relaţie cu regenta prin conjuncţiile corelative următoare: în regentă: în modala consecutivă: aşa (de) atît (de) a) Circumstanţiala de mod propriu-zisă arată modul sau măsura în care se petrece acţiunea din regentă, de ex.: Se poartă cum (sau:_ după cum, aşa cum, precum, aşa precum) a învăţat. A răcnit o dată cit l-âu ţinut rărunchii. Ridică geamul ghişeului numai cit să strecoare cererea* Se plimbau fără să scoată o vorbă. că să îneît de 307 b) Circumstanţiala de mod comparativă este subordonata de mod care corespunde cu termenul al doilea al unei coms paraţii, de ex.: Cum este sacul, aşa este şi peticul. (Peticul este la fel ca sacul). 'Vremea este mai bună de cum a fost ieri. Decît să porţi pe om cu vorba, mai bine spune-i:nu! Prietenul adevărat e ca vinul care pe cit se învecheştei pe atît mai cu gust se bea. ■ Al doilea termen al comparaţiei este înfăţişat adesea ca posibil: A dispărut parcă l-a înghiţit pămîntul. (ca şi cum l-ar fi înghiţit pămîntul). Gri vei se uita în ochii stăpînului ca şi cum l-ar fi înţeles. Cerul se înroşise la orizont ca şi c-ind s-ar fi aprins acolo un Joc uriaş. c) Circumstanţiala de mod consecutivă arată rezultatul (cons secinţa) unei comparaţii, de ex.s Era aşa de dus pe gînduri, că nici nu ne-a auzit. Minte de îngheaţă apele (= încît face apele să îngheţe). Tinicheaua nu se încinsese într-atîta ca să f rigă la degete. S-a pornit o vijelie grozavă, aşa că ne-am adăpostit într-o văgăună. 34.3.7 Propoziţia circumstanţială concesivă ' ; Subordonata concesivă exprimă o opoziţie. Acţiunea el se opune în aşa fel celei din regentă încît ar putea să împiedice desfăşurarea acesteia. Circumstanţiala concesivă este o adversativă subordonată, de ex. î Deşi era flămînd, totuşi nu mînca nimic. Această frază se poate compara cu următoarea formată din două propoziţii principale prin coordonare âdvers sativă: Era flămînd, dar nu mînca nimic. Din comparaţie se vede bine că propoziţia concesivă se opune cu tărie regentei sale, pe cînd coordonata adversativă se opune mai slab celeilalte principale. 308 Circumstanţiala concesivă intră adesea în fraze în care apar conjuncţiile corelative: In subordonată deşi măcar că chiar de chiar dacă în r e g e n ţ ăi (tot,-tot uşii (tot, totuşi) (tot, totuşi) (tot; totuşi) în propoziţia regentă, conjuncţia’corelativă pereche este facultativă, de ex.: Deşi era flămînd, (tot sau totuşi) nu mînca nimic, Chiar de te vei supăra, (tot sau totuşi) nu-ţi fac hatîrul ăsta! Măcar că nu4 cunosc, (tot sau totuşi) vreau să-i vorbesc.. ' Conjuncţia corelativă din regentă se aşază sau înaintea acestei propoziţii, sau în interiorul ei, după un grup unitar de cuvinte, de ex.: Chiar dacă nu se simte prea bine, nu se grăbeşte totuşi să se ducă la un medic. Chiar dacă nu se simte prea bine,, nu se grăbeşte să se ducă totuşi la un medic. Locul ei depinde de dorinţa vorbitorului (sau a celui care scrie) de a insista asupra unei părţi sau asupra alteia din pro--poziţia regentă în raport cu subordonata. Cînd subordonata concesivă începe cu locuţiunea com juncţională cu toate că, în regentă nu se mai poate folosi o conjuncţie corelativă: Cu toate că l-ai supărat rău, el te-a iertat. • Notă. Din cauză că propoziţia concesivă are înţeles adversativ, uneori conjuncţia totuşi din regentă este întărită fără să fie nevoie de conjuncţia adversativă dar. Combinaţia dar totuşi trebuie evitată chiar atunci cînd cele două conjuncţii nu sc găsesc una lingă- alta. 34.3.8 Propoziţiile circumstanţiale şi gerunziul Gerunziul este, cum am văzut, modul cel mai apropiat ca înţeles de adverb. Din această cauză, el poate să ţină locul unor propoziţii din seria circumstanţialelor, avînd cîteodată înţelesul unei anumite circumstanţiale, iar alteori a două sau chiar a trei tipuri de circumstanţiale. # Notă. Gerunziul are adesea şi calitatea de a d j e c t i y. El poate să ţină şi loc de propoziţie a t r i b u t i v ă, 309 , Să luăm următoarele exemple: (1) Văzîndu-l, l-a recunoscut imediat. (2) Rcspinnd corect, un înotător bun nu oboseşte repede. (3) Prietenul adevărat e ca vinul care, învechmdu-se, se bea mai cu gust. (3) Fiind legal constituită, adunarea se declară deschisă. r(5) Scurtăm drumul mergînd pe. potecă. . (6) Chiar ne fiind sigur de rezultat, tot trebuie să încerci. Gerunziul din exemplul (1) se poate interpreta ca: circumstanţial de cauză: „Din cauză că l-a văzut../' sau că circumstanţial de timp: „De îndată ce l-a văzut../'. Gerunziul din (2) se poate interpreta ca: circumstanţială de cauză: „Fiindcă respiră corect..." sau ca circumstanţială condiţională: „Dacă respiră corect..." Gerunziul din (3) se poate interpreta ca: circumstanţială de cauză : ..din cauză case învecheşte" sau ca: circumstanţială de timp: „...după ce se învecheşte". Gerunziul din (4) se poate interpreta ca circumstanţială de cauză: „Deoarece este legal constituită..." Gerunziul din (5) se poate interpreta ca circumstanţială condiţională: „... dacă mergem pe.potecă". Gerunziul din (6) se poate interpreta ca circumstanţială concesivă: „Deşi nu este sigur de rezultat..." După cum se vede, gerunziul nu poate să ţină locul circumstanţialei de loc, al celei de mod comparative si nici al celei finale. 84.4 PROPOZIŢII INCIDENTE Să urmărim în exemplele de mai jos situaţia fragmentelor cjie text subliniate: (1) Acesta este omul care — credem noi — ne va ajuta. (2) Ştia el — vezi bine — ce-1 aşteaptă! (3) Era un mare naiv, ca să spun aşa. (4) întreba — dacă vreţi numaidecU să ştiţi —, unde se afla Codrul Vlăsiei. (5) El are — cum ţi-dm mai scris, dacă nu mă înşel — o mare îndrăzneală în gîndire. (6) Din cîte am aflat, o vreme a fost rău bolnav. tl) Unde vă duceţi? întrebă cl. 310 Fragmentele subliniate sînt unele propoziţii, altele fraze-Ele nu sînt legate de fraza care le cuprinde, căci apar incidental, întrerupînd chiar ordinea aşteptată a expunerii ideilor pentru a introduce paralel cu ea un gînd nou sau o explicaţie. în fraza (1), de ex., propoziţia credem noi este o principală de sine stătătoare intercalată în altă principală. Datorită faptului că fragmentele incidentale se referă — cînd au maimulte propoziţii prin cel puţin una din ele la ceea ce se exprimă în fraza în care apar — ele sînt uneori înţelese greşit ca subordonate. Astfel propoziţia ca să spun aşa — din (3) — deşi seamănă cu o circumstanţială de scop, nu este aşa ceva, căci scopul din regenta Era un marc naiv nu poate să fie exprimat de ca să spun aşa. Ca să spun aşa priveşte în realitate folosirea cuvîntului naiv, a cărui întrebuinţare vorbitorul o explică, lăsînd a se înţelege că ar fi putut pune acolo şi alt cuvînt. Prin urmare, fragmentele incidentale sînt propoziţii sau fraze. Ele figurează în interiorul ailor propoziţii, deşi nu au cu acestea decît o legătură de idei, nu de subordonare sau de coordonare strictă. într-o poziţie sintactică asemănătoare sînt şi citatele ca cel din prima parte â frazei: „Cum masori ţi se măsoară — este un proverb ştiut." (Gr. Alexandrescu, Epistolă Dommdui Alexandru Donici ) 34.5 TIPARELE FRAZELOR Frazele pe care le facem în mod obişnuit sînt în număr nelimitat, dar ele respectă anumite tipare sau scheme, iar acestea sînt în număr limitat. Cînd spunem, de ex.: (1) Pomul se cunoaşte după roade, şi omul (se cunoaşte) după fapte. (2) Boii ară, şi caii mănîncă. (3) Ţara piere de tătari, şi el bea cu lăutari, folosim acelaşi tipar, căci frazele (1—3) au (fiecare) aceeaşi idee de bază: opoziţia dintre prima propoziţie şi a doua, cîte două principale, coordonate de un şi adversativ (însemnînd „iar"), o organizare foarte asemănătoare a propoziţiilori subiect predicat (-[- o completare). 311 Pe un singur tipar sînt construite şi frazele de mai Jos> ctj toate că seamănă mai puţin între ele decît (1) cu (2) şi cu (3): (4) Soarele, că e soare, şi tot nu poate încălzi toată lumea deodată. (5) „Eu babei mele — că merge pe douăzeci şi patru de ani de cînd m-am luat cudînsa — şi tot nu i-am spus.- (I. Creangă, Poveşti) Amîndouă conţin o opoziţie concesivă în acelaşi loc. Deosebirea constă în aceea că în (4) ideea care ar fi putut împiedica realizarea acţiunii din regentă priveşte o acţiune a subiectului, pe cînd în (5) priveşte şi obiectul indirect. Spre a găsi tiparul unei fraze, este necesar să ştim dacă avem de-a face cu o frază formată prin juxtapunere, prin coordonare sau prin subordonare, fiindcă aceste modalităţi de construire reprezintă şi cele trei tipare sintactice fundamentale. Juxtapunerea prezintă situaţiile cele mai simple, de ex.; (6) Unul face, altul trage. (7) Din vînt a venit, în vînt s-a dus. (8) Copii mici, griji mici; copii mari, griji mari. (9) „Caută chibriturile pe bîjbîite: caut eu încolo, caută, cocoana ’ncoace — ne-am întîlnit piept în piept în întunerici- (I.L. Caragiale, La Hanul lui Mînjoală) înţelesul nu este însă tot atît de simplu. Pentru a ajunge la el. trebuie să presupunem diverse completări, de exemplu în fraza (6): Unul face (o prostie, o nerozie, o gafă, o greşeală ctc.), altul trage (ponoasele, necazul, consecinţele etc.) sau: (în timp ce) (pe cînd) unul face (o prostie... etc.), altul trage (ponoasele... etc.) sau: (Fiindcă) unul face (o prostie... etc.) altul trage (ponoar sele... etc.) sau: (Deşi) imul face (o prostie... etc.), altul trage (ponoasele... etc.). Completări ca cele de mai sus sî-nt posibile, dar; nu obligatorii. Singurul lucru obligatoriu este respectarea caracterului de opoziţie dintre părţile constitutive ale frazei discutate. ’ " 312 Daca luăm fraza (8) şi procedăm ca mai înainte, obţinem alte completări; de ex.: ..Unde sînt copii mici, sînt griji mici, iar unde sînt copii mari, sînt griji mari", „Cînd ai copii mici, ai griji mici, (iar) cînd ai copii mari, ai griji mari**-. Dacă ai copii mici, ai griji iniei, (iar) dacă ai copii mari, ai griji mari". Fiindcă aLcopii mici, ai (şi) griji mici, dar dacă ai copii mari, ai griji mari*. „Cum ai copii mici, ai griji mici, cum ai copii mari, ai griji mari" ctc. Frazele formate prin juxtapunere nu permit însă orice fel. de copmletări. Fraza (6), de ex., nu poate fi gîndită ca şi cînd ar conţine o circumstanţială comparativi sau una consecutivă; fraza (8) nu poate fi gîndită ca şi cum ar conţine o concesivi etc. Aceasta înseamnă că înţelesul iui ae .ulă iuUl limite. 34.5.1 Tiparele frazelor formale prin coordonare A. Coordonarea copulativă Frazele formate prin coordonare copulativi se împart în două mari categorii: 1) fraze cu un singur subiect şi mai multe predicatei Anişoara lucrează, chită şi rîde £) fraze cu mai multe subiecte şi mai multe predicate! Anişoara lucrează, Ioana cîntă şi Cornel rîde. 1. Fraze cu un singur subiect şi cu mai multe predicate Tiparul lor îl avem într-un exemplu ca Anişoara lucrează^ cîntă şi rîde. El ia următoarele aspecte» a) cînd se insistă asupra faptului că subiectul îndeplineşte în acelaşi timp acţiunile predicatelor sau că are posibilitatea să le îndeplinească pe toate, indiferent dacă în acelaşi timp, fiecare predicat este precedat de şi: A nişoara şi lucrează, şi cîntă, şi rîde. 313 b) cînd se insistă asupra faptului că subiectul face îri egală măsură acţiunile indicate de predicate care sînt precedate, unele de nu mimai, altele, de ci şi A nişoara nu numai cîntă şi ridc, ci şi dansează. Anişoara nu numai cîntă, ci şi rîdc şi dansează. 2. Fraze cu mai multe subiecte şi mai multe predicate Subiectele şi predicatele sînt diferite; Corul cîntă şi ei ascultă. Pentru a uni astfel două sau mai multe propoziţii, trebuie ca înţelesul predicatelor să convină întregului. Cînd predicatele au înţelesuri prea îndepărtate unul de celălalt,' coordonarea copulativă se schimbă în coordonare adversativă, de ex,; ( vi ui i iutii, şi ţ „lai , „udi i lî t ifu» B. Coordonarea adversativă Fraza formată prin coordonare adversativă cere două sau mai multe predicate suficient de deosebite ca să producă opoziţii; de ex.; El sc teme, dar rîdc. Fata cîntă frumos, dar se împiedică la fiecare notă. . El plînge, iar ea se bucură. Cînd opoziţia este indicată de ci l^a al doilea sau la ultimul predicat, înţelesul predicatelor este sau opus, sau indică o intensificare a acţiunii, de ex.; El nu se teme, ci se îngrozeşte. în frazele de acest fel, putem avea şi situaţii în care ci lipseşte, fiind suplinit de intonaţie, de ex.; El nu sc teme, se îngrozeşte! şi situaţii în care se scoate în evidenţă un circumstanţiali eliminîndu-se predicatul dinaintea lui: Fata nu cîntă frumos, ci excepţional! C. Coordonarea disjunctivă Fraza formată prin coordonare disjunctivă conţine o alternativă (sau... sau; fie... fie; ori... ori) şi presupune măcar două predicate din care unul să poată fi ales. Deosebirea 314 de înţeles dintre ele trebuie deci să corespundă acestei cerinţe. Alegerea priveşte şi subiectele cînd sînt cel puţin druă diferite, combinate cu două sau mai multe predicate identice. U11 subiect şi două predicate, diferite: Vasile scrie sau citeşte (?) Propoziţia a doua are de multe ori caracter interogativ. Pentru a-1 elimina, este necesar să se arate într-un fel oarecare că . subiectul poate să îndeplinească cele două acţiuni, de exemplu, într-o anumită perioadă de timp: Dimineaţa, Vasile scrie sau citeşte. ori să se repete conjuncţia disjunctivă înaintea fiecărui predicat, adică să se insiste asupra posibilităţii de alegere: Vasile sau scrie sau ba ba cînd cînd aici aici acum acum Subiecte diferite şi p r e d i citeşte cate identice: Cosiei plînge sau Petru plînge (?) Pe lîngă posibilităţile arătate mai înainte, aici punerea în evidenţă a caracterului disjunctiv se face prin aşezarea conjuncţiei corespunzătoare în faţa subiectelor, dat fiind că acestea se deosebesc, deci: Sau Ba Cînd Acum (Aci) Aici Cosiei plînge sau Petrii plînge ba cînd acum (aci) aici Conjuncţia disjunctivă-tip (sau... sau; ori... ori) priveşte în cazuri de felul acesta în mod special'subiectele frazei care se poate transforma într-o singură propoziţie cu următoarea înfăţişarea Costel sau Petru plînge? D. Coordonarea conclusivă Prima condiţie pentru a uni două sau mai multe propoziţii într-o frază prin coordonare conclusivă este ca ultimul pre^ 315 dicat să aibă un înţeles care să î n c h e ie ideea din frază?, trăgînd o concluzie; de ex.: Am citit cartea si mi-a plăcut, deci ti-o recomand din toată inima. S-au adunat cu toţii să-l felicite călduros, prin imnare a/laseră de succesul lui. Şi fraza formată prin coordonare conclusivă poate să aibă’ un singur subiect şi mai multe predicate diferite, dintre, care unul este cel conclusiv (de obicei ultimul), sau mai multe subiecte cu predicate diferite. Un singur subiect cu două sau' mai multe predicate diferite: Şi-a luat rămas bun, deci va pleca în citrînd. Şi-a luat rămas bun, va pleca deci în curînd. X) o uâ sau mai m u 1 te subiecte cu do u ă o a u ni Hi umile p r e d 1 c al e identice Marin face sport, deci Ionică face sport. Pentru a scoate în lumină faptul că primul subiect este angajat în aceeaşi activitate ca şi subiectul din cealaltă propoziţie, se introduce în conclusivă adverbul şi, urmat uneori de subiectul repetat prin pronume: şi cl (ea) etc. sau locuţiunea adverbială de asemenea! Marin face sport, deci şi Ionică face sport. deci Ionică face şi cl sport, deci Ionică face sport şi el. deci Ionică face de asemenea sport. D o u ă sau m ai mult e s u b i e c t e c u d o u ă sau mai multe predicate diferite Marin face sport, deci mama lui este mult umilă. ' Ca şi atunci cînd avem două subiecte diferite, dar pre* dicate identice, şi în fraza de mai sus se poate introduce, îa conclusivă, adverbul şi, urmat sau nu de subiectul reluat prin pronume, ceea ce arată participarea subiectului la . ideea din propoziţia anterioară: Marin face sport, deci şi mama lui este mulţumită. deci mama lui este şi ca midi urnită, deci mama lui este mulţumită şi ea* 316 34.5.2 Tiparele frazelor formate prin subordonare Frazele formate prin subordonare au, în general, tipare mai complicate, pentru ca în ele de multe ori apare şi coordonarea, Astfel, în El susţine că tu ai ştiut şi n-ai spus, din cele trei propoziţii, ultimele două sînt coordonate intre ele şi în acelaşi timp subordonate primei. O frază formată prin subordonare are una sau mai. multe propoziţii regente (R). Dintre acestea, una sau mai multe pot să fie p r i n c i p a 1 e (P) şi una sau mai multe secundare (S). Propoziţiile secundare sînt, în mod necesar şi subordonate, chiar dacă între ele se află în raport de coordonare. 1. Fraze cu o regentă ş i o singură subordonată în asemenea fraze, principala este în mod obligatoriu şl regentă. Tiparele' frazelor v I e... o călătorie înseamnă I a vedea ^sj numai) S (nu însă şi tot ce ăi voi) iar schema este: P/P(R) (3) „Cine n-ar cunoaşte bine pe d. Anghelache, şi-ar explica tonul şi manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să. caute o altă explicaţie; pe cînd o caută în zadar > d. Anghelache^ înghite pe nerăsuflate încă un pahar şi urmează din ce în ce mai cu căldură," (I.L. Caragiale, Inspecţiune) în fraza (3) sînt în mod clar trei părţi; partea I: Cine n-ar cunoaşte bine... consumatei partea a II-a: însă camarazii îl cunosc... să caute altă explU caţie; partea a IIÎ-a: pe cînd o caută... din ce în ce mai cu căldură. Partea I conţine o subiectivă şi regenta principală a ei;; partea a Il-a, o regentă principală şi o subordonată conser cutivă (ca să caute altă explicaţie) ; partea a IlI-a, o tempo-; rală şi două principale, prima fiind şi regenta temporalei. Cele trei părţi sînt, fiecare cu regentele şi subordonatele lor, în raporturi de coordonare şi de juxtapunere. Prima şi av doua parte în coordonare adversativă, a doua parte cu a treia în juxtapunere, căci propoziţia d. Anghelache înghite pe nerăsiiflate încă un pahar nu este legată de o conjuncţie cu principala din partea dinainte (a Il-a). Legătura se sta^ 324 bileşte prin înţelesul şi repetarea predicatulfri caută şi a obiectului direct altă explicaţie, reluat în partea a treia prin o din propoziţia temporală. Schema frazei arată astfel: I II___________III Si-------P(R)1-^-P(R)2---------S2 / S3-----P,------P2 Sx = Cine n-ar cunoaşte bine pe d. Anghelache P(R)i = şi-ar explica tonul şi manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate P(R)2 = însă camarazii îl cunosc destul 52 = ca să caute o altă explicaţie 53 ~ pe cînd o caută în zadar Px d. Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar P2 = şi urmează din ce în ce mai cu căldură. hsie evident că fiecare din cele trei părţi poate constitui ea singură o frază distinctă. Dar această modificare ar schimba, nu organizarea sintactică, ci starea de spirit, atmos sfera expunerii, căci înşiruirea de propoziţii existentă cere o parcurgere cu pauze mai mici decît cele care ar apărea în trei fraze deosebite. Frazele luate în discuţie au, după cum se vede, tipare relativ simple care reproduc pe cele ale frazelor formate dintr-o regentă şi mai multe subordonate, nefiind decît combinări ale diverselor lor posibilităţi. în categoria luată acum în considerare apar şi situaţii mai complicate ca în: (4) „Chiar basme d-ar fi cîte povesteşte vînătorul şi cîte zugrăveşte artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă aşa lesne cu viaţa sa pentru un simplu gust de vînător; dar cînd citeşti sau priveşti, mult nu trece şi afli sau cel puţin ghiceşti că fiara cea primej-: dioasă este mai în pericol decît omul, că ea are să fie învinsă de al ei prigonitor şi atunci încrederea, bucuria se deşteaptă în inîma-ţi acum liniştită şi mîngîiată.® (Al. Odobescu, Pseudokinegetikos) în ciuda lungimii, fraza (4) nu are decît două părţii I: Chiar basme d-ar fi... gust de vînător/ II: dar cînd citeşti... liniştită şi mmgîiată, 325 Prima parte conţine i o subordonată concesivă: âoua predicative coordonate i 9 principala regenta! o subiectivă: o atributivă: chiar 'basme d-ar fi 1. cîte povesteşte... 2. şi cîte zugrăveşte tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă aşa... Partea a Il-a conţine: două temporale coordonate disjunctive: trei principale coordonate: una adversativă una copulativă şi a treia disjunctivă două completive directe: o principală coordonată ccpur lativ cu ultima dintre cele trei principale anterioare: 1. ănd citeşti 2. sau priveşti 1. dar. mult nu trece 2. şi afli 3. sau ghiceşti 1. că fiara este mai in pericol decît omul 2. că ea are să jte tnvinsă. şi atunci încrederea se deşteaptă... Schema generală a frazei arată astfel: I Sv - S2 - S3 - P(Sj) - S(R2) - s4 II S6 _ s6 - Pi - P2 - P(R)2 / \< S7 Legătura dintre regenta din partea I şi cea din partea a ILa este asigurată prin coordonare adversativă: tot pare... dar mult nu trece... Schema ambelor părţi împreună fiind: S, - S2 - S3 1 P(R)i - SfR)! - S4 I ' A S,-Pi P8 - P(R)2< I xs„ S4 = Chiar basme d-ar fi S2 = cîte povesteşte vînătorul S3. = şi cîte zagrăVeşte artistul P(R)j = tot pare S(R)j = că te scuturi la ideea S4 = că omul se joacă aşa lesne cu viaţa sa pentru un simplu gust de vînător 326 S& = cînd citeşti 56 = sau priveşti T?x = dar... mult nu trece P2 == şi afli P(R)2 = sau ghiceşti 57 = că fiara este mai în pericol decît omul 58 = că ea are şă fie învinsă P3 = şi atunci încrederea... se deşteaptă în inima-ţi... Tiparul unei fraze se complică şi prin intercalări, pi in momente de suspensie, interjecţii, schimbări de persoană a * verbului ca în exemplul de mai jos: (5) „Eu sînt sărac, bei-mu (adică prinţul meu), n-am să ţi dăruiesc nimica de preţ; dar numai Dumnezeu şi sufletul meu ştiu cît îţi sînt de recunoscător ! că dacă se prăpădea fetica, eu — uite, vezi hangerul ăsta? ... pînă în prăsele mi-1 băgăm în piept!., că, fără copila asta, cc ib «.ii ii răc ut Maiiuh, baiiiianui, Sciiiiiaimi (I. L. Caragiale,. Kir Ianidca) • Notă. Fraza (5) este compusă ca şi cînd ar fi rostită de însuşi Manoli, care, în ultima parte, vorbeşte însă despre sine la persoana a IlI-a. Fraza (5), construită cu întreruperi şi anacoluturi, are două părţi: partea I: Eu sînt sărac... recunoscător ! partea a Il-a: că, dacă se prăpădea, ... sărmanul Manoli. Partea I conţine: trei principale, două juxtapuse şi a treia adversativă: 1. Eu sînt sărac 2. n-am 3. dar numai Dumnezeii şi sufieful meu ştiu două completive directe: 1. să-ţi dăruiesc 2. cît îţi sînt de recunoscător l Partea a Il-a, în mod voit dezorganizată sintactic (pentru va exprima starea sufletească a personajului), conţine: o cauzală: ca... eu... pînă-n prăsele mi-l băgăm în piept, o condiţională intercalată: dacă se prăpădea fetica, o principală: uite, vezi hangerul ăsta? 327 o cauzală: că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut ManoH sărmanul, sărmanul Manoli? Schema grafică reproducînd bineînţeles această situaţie este: ______________I___________ ________II___________ lPi/P, - Sx - P(R), - S2' - S8 - / P3 / - S,' P* = Eu sînt sărac, bei mu (adică prinţul meu) P2 = n-am SA = să-ţi dăruiesc nimica de preţ P(R)1 sss dar numai Dumnezeu şi sufletul meu ştiu 52 = cît îţi sînt de recunoscător! 53 = că... eu... pînă-n prăsele mi-1 băgăm în piept P3 = uite, vezi hangerul ăsta 54 = că, fără copila asta, ce s-ar fi făcut Manoli, săr~ mânui Manoli? Respectînd organizarea sintactica deosebi ia a părui a doua, această parte poate fi reprezentată grafic şi astfeli - S3 — (...) —*■ s4 Din înfăţişarea traseului grafic al unor fraze cum sînt cele analizate aici rezultă că: a) deşi înşirarea cuvintelor nu se poate face decît în linie dreaptă în orice fel de frază, legăturile dintre diversele propoziţii arată că gîndirea exprimată prin ele nu se desfăşoară totdeauna în linie dreaptă; b) în consecinţă, într-o frază se poate ca legăturile amintite mai sus să provoace în mintea cititorului întreruperi şi apoi asocieri sau reveniri care, uneori, se suprapun şi chiar se întretaie cu altele dinaintea lor. De acest fapt trebuie să se ţină seama nu numai cînd se analizează sintactic o frază, ci şi cînd se interpretează înţelesul ei, fiindcă legătura cu ce a fost înainte sau cu ce urmează este de obicei determinată de aceste asocieri sau reveniri. 328 Capitolul 35 TRANSFORMAREA, CONTRAGEREA ŞI EXPANSIUNEA Propoziţiile şi frazele noastre exprimă fel de fel de idei, fiecare cu particularităţile ei proprii. O idee poate să fie însă înfăţişată şi în două sau trei forme diferite. Cînd spunem, de ex., Cerul nu este înourat şi Cerul este senin, spunem în fond acelaşi lucru, cu. deosebiri de înţeles care pot să fie trecute cu vederea. Tot astfel, două propoziţii, una cu predicatul la diateza activă, cealaltă cu predicatul la diateza pasivă: Am deschis uşa / Uşa a fost deschisă de mine au acelaşi sens general. De aici rezultă că o propoziţie poate să fie transformată în alt fel de propoziţie, păstrîndu-şi în mare măsură înţelesul. Dacă am vorbit sau am scris într-un anumit chip, şi la un moment dat ne vine în minte o propoziţie care nu se potriveşte sau nu se leagă bine cu cele spuse pînă atunci, ca s-o înlănţuim mai uşor cu partea dinainte a expunerii, trebuie s-o transformăm. Pentru a ajunge deci să exprimăm cît mai nuanţat şi mai limpede ideile noastre, este foarte important să cunoaştem posibilităţile transformării. Iată cîteva dintre transformările mai des întîlnite. 65.1 TRANSFORMĂRI PRIVIND PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE în interiorul propoziţiei se pot face transformări înlocuind o parte de vorbire prin alta, de ex.: 1. Un verb printr-un adjectiv însoţit de copulă (ca parte a predicatului nominal) : Se încrezuse în promisiunile unora şi altora -»Fusese încrezător în părerile unora şi altora» 329 Mă bucur pentru el Sânt bucuros pentru el. Persoana se intimidează foarte uşor -> Persoana devine timidă foarte uşor. • Notă. Cele mai multe verbe eventive, ca intimida de mai sus, se transformă la nevoie în „devine, se face... (+ adjectivul sau locuţiunea corespunzătoare) Se înroşise ca racul Se făcuse roşu ca racul. Spărtura se mărise teribil -> Spărtura se făcuse teribil de mare. Lumina se micşora, văzînd cu ochii Lumina se făcea (din ce în ce) mai mică'văzînd cu ochii etc, 2. Un verb cu o locuţiune corespunzătoare: El ironiza asemenea păreri -> El trata ironic (sau cu ironic) ci -ic ffl-L t Pe netrebnici şi pe leneşi îi batjocoreşte -» De netrebnici şi de leneşi îşi bate joc. *1 ui or itaţile un încuviinţat taierca copacului/ plutoni as ţile au dat încuviinţare pentru tăierea copacului. • Notă. După cum se vede, datorită regimului diferit al unor locuţiuni faţă de verbul echivalent, în propoziţie se produc şi alte transformări: uw obiect direct obiect indirect i pe netrebnici -> de netrebnici; iin obiect direct circumstanţial de scop * tăierea -» pentru tăierea etc. 8. Transformarea predicatului din activ în pasiv: Bunicii primeau pe copil cu toată dragostea -> Copilul era primit de bunici cu toată dragostea. Ministrul a aprobat cererea dumneavoastră -> Cererea dum-. neavoastră a fost aprobată de ministru, sau: Cererea dumneavoastră s-a aprobat de ministru. S-a aprobat cererea dumneaz voastră, de (către) miniştrii. $ Notă. Amănunte privind situaţiile în care se utilizează activul sau pasivul se găsesc la p. 169, 170. 330 4. înlocuirea unei locuţiuni adjectivale printr-un adjectiv. Transformarea se produce în special cînd locuţiunea adjec-5 tivală este atribut sau nume predicativ, de ex.: Ai văzut un om mai fără ruşine ca ăsta? Ai văzut un om mai neruşinat ca ăsta? 5. înlocuirea unui adverb cu o locuţiune adverbială: Vîntul bate neîncetat de cîteva zile. Vîntul bate fără încetare de cîteva zile. Nori albi se goneau necontenit pc cer Nori albi, se goneau fără contenire pe cer; 6. înlocuirea unui nume predicativ, adjectiv, cu un substantiv precedat de verbul avea; Meşterul era îndemînatic Meşterul avea îndcmînare. iul aplici, este dibaci îndrăzneţ -h curajos convins de colorat în - are dibăcie îndrăzneală curaj convingerea că culoarea de etc. 7. Transformarea unui superlativ intr-un comparativ: Superlativ: Dumitru învaţă cel mai bine dintre ci. Comparativ: Nimeni dintre ei nu învaţă mai bine decît Dumitru Nici umil dintre ci nu învaţă aşa dc bine ca Dumitru. -Superlativ: Oraşul Bucureşti este cel mai mare oraş din România. Comparativ: Oraşul Bucureşti este mai mare dccît toate oraşele din România. Nici un oraş din România nu este la fel de mare ca oraşul Bucureşti, # Notă. Pentru ideea de superlativ pe care o conţine propoziţia cu negaţie şi comparativ, vezi p. 91. ' 331 65.2 TRANSFORMAREA UNEI PROPOZIŢII ÎN ALTĂ PROPOZIŢIE 1.0 afirmativă-* interogativă: Afirmat iva Interogativa Merii au rodit. Au rodit merii. Merii au rodit? Oare merii au rodit? Merii au rodit oare? Merii oare au rodit? Au rodit merii? Oare au rodit merii? Au rodit o fire merii? Au rodit merii oare? Transformarea constă: u j odu vilii iiiiii d arc a imondiici. „u-.* i\ ive 11* • ut eroga-n iji# ceea ce. se arată prin semnul ?; b) sau din schimbarea intonaţiei şi introducerea adverbului oare în locul cel mai potrivit pentru a indica asupra cărui cuvînt se insistă în întrebare, totul urmat de semnul ? 2. O afirmativă negativă De obicei o afirmativă se transformă într-o negativă fără să-şi schimbe înţelesul general numai cînd afirmativa conţine un superlativ, un comparativ sau un nume predicativ precedat de fără sau lipsit de; de ex.: afirmativ a: n e g ativa; Vasile este mai înalt decît Ion. Ion nu este la fel de înalt ca Vasile. O carie costă mai mult decît un ^ Un creion nu costă cit o creion. carte. t Un creion nu costă tot atit di o carte. -> Un creion nu costă la fel (aşa) de . mult ca o carte. Dorinţa lui de a învăţa este Dorinţa lui de a învăţa nu fără marigini. are margini. în cazul cînd într-o propoziţie afirmativă, fără nu se referă la (alt) predicat, transformarea se poate face numai 332 dacă există o expresie care echivalează acea parte de propoziţie; de ex.: El înoată fără mîini El înoată numai cu picioarele 3. O exclamativă, în afirmativă (aser-t i v ă) Exclamativa: Afirmaţi va: Ce frumos aţi cîntat l -» Aţi cîntat (foarte) frumos. Minunată privelişte ! -> Priveliştea este minunată Ce privelişte minunată! Transformarea exclamativei în afirmativă este însoţită — ca şi transformarea afirmativei în negativă — de o modificare de intonaţie. în propoziţia exclamativă, intonaţia constă din pronunţarea mai susţinută *a părţii de început a propoziţiei, cam în felul următor: C c M i n u n n.‘ frumos tă aţi cîntat! privelişte! Rostirea mai insistentă priveşte" uneori termenul pe care dorim să-l punem în valoare, de ex.: /frumos \ Ce aţi cîntat! Această intonaţie se pierde în propoziţia afirmativă (asera ti vă). 35.8 EXPANSIUNEA ŞI CONTRAGEREA Expansiunea şi contragerea sînt aspectele cel mai des întîlnite în transformările gramaticale. Expansiunea reprezintă lărgirea, dezvoltarea, extinderea unei părţi de propoziţie într-o parte de propoziţie sau într-o propoziţie şi a unei propoziţii într-o frază. Astfel, ca un bolid din propoziţia ( trecut pe lingă noi) ca un bolid devine prin expansiune: (A trecut pe Ungă noi) cu viteză de bolid sau (A trecut pe lingă noi) cum trece un bolid. Contragerea este o restrîngere, o concentrare a unei propoziţii într-o parte de propoziţie (eventual dezvoltată!); astfel: Despre domnul Trandafir, carei-a fost învăţător, M. Sadoveanu a scris o schiţă de mare delicateţe sufletească, 333 devine prin contragere:- Despre domnul Trandafir, fostul sau învăţător, M. Sadoveanu a scris o schiţă de mare delicateţe sufletească. De cele mai multe ori, propoziţiile pe care le transformăm prin contragere în părţi de propoziţie îşi schimbă predicatul trecînd verbul la gerunziu, infinitiv, participiu sau supin. Dat fiind că participiul şi îndeosebi gerunziul au două sau cîteodată chiar mai mult de două înţelesuri, transformarea cu ajutorul lor cere să se analizeze mai îktîir cu atenţie întreaga frază ca să nu formăm propoziţii cu alt înţeles decît aveau înainte de această operaţie. Astfel propoziţiile se pot transforma îh modul arătat în continuare: 1. O subiectivă î n t Ce a fost verde s-a uscat Cine ţi-a adus scnsoarear nu mă cunoştea. Să se culce cine e somnoros. Pr ieten ulu i tău î i place să stea mai mult acasă. i. O predicaţi vă î n 11 învălmăşeala - era cit se poate de mare. I. O a t r ib u t i v ă î n t l e caută un om pe care eu nu-l cunosc. Trecuseră prin locuri pe care seceta le uscase cu totul. La Suceava se făcuse domn Alexandru Musai căruia, i s-a dat apoi şi numele de cel Bun. Se adunaseră cîţiva care aşteptau la rînd. El a fost ultimul care a plecat din clasă. Este aici un tînăr care. ar^ o mină rupta. r-u n subiect: Vegetaţia s-a uscat. -> Verdeaţa s-a uscat. Aducătorul scrisorii nu mă cunoştea. Să se culce cel somnoros. Prietenului tău îi place mai mult statul acasă. t u n nume predicativ! r* învălmăşeala era foarte. mare. r-un atribut* Te caută un (om) necif-noscut (mie). Trecuse prin locuri uscate cu iotul de secetă. La Suceava se făcuse domn Alexandru Muşat numit apoi şi cel Bun. Se adunaseră cîţiva aştept tind la rînd. El a fost ultimul plecat din clasă. Este aici un tînăr cu o mînă ruptă. 4. 0 completivă directă întrrun obiect direct* Văzuse bine ce sc înihn- -* Văzuse bine cele întâmplate, plase El te-a învăţat să scrii şi El te-a învăţat scrisul şi să citeşti... cititul. Ar f i dorii m bea puţină Ar fi dorit puţină apă rece apă rece. de băut. Cerea ca mama sad ierte. -» Cerea iertare de la mama. Pretindea ca toată lumea ■-> Pretindea respect de la toată să-l respecte. 'lumea. El ştie cum ?$e rezolvă pro- -*> El ştie rezolvarea problemei. blema. 5. O completivă directă într-un obiect i n d i r e c t: ’M'î-f7 spiţ$ CfitC~Pf (Î?1* /; ţ A* >; v • ••• călătorie. ta din călătorie. Aflase că ai repurtat mari -» Aflase de marile succese re-î succese. purtate de tine. Am auzit că m schimbă -* ^4-w gim? de schimbarea orarul. orarului. 6. O completivă i n d i r e c t ă o b i e c t indirect: Se teme să Se terne de durerea de cap. Te gîndeşti să reiei expe- -» Te gîndeşti la reluarea expe-. rienţa ? rienţei ? Şi-a amintit că pierduse -> Şi-a amintit de pierderea cheile. cheilor. Se miră că am această -> Se miră de părerea aceasta părere - a mea îl bănuia că nu este corect -> îl bănuia ele incorectitudine* # Notă. Transformările de la* 1 la 6 privesc părţile de propoziţie şi propoziţiile cu rol de substantiv, de adjectiv sau de echivalent al acestora. Din diferite cauze — printre care cea mai importantă este aceea că un echivalent al substantivului sau al adjectivului nu, are întru totul acelaşi înţeles cu un substantiv sau adjectiv anumit, iar uneori nici nu există un asemenea corespondent — transformarea nu se realizează totdeauna în practică. Astfel# 535; o propoziţie predicativă ca cea din fraza: (Viaţa la ţară) era cum şi-o închipuise ţine loc unui adjectiv, dar nu putem şti care (frumoasă, urîtă, veselă, plicticoasă, uşoară, grea, searbădă, liniştită, agitată? etc.). în situaţie asemănătoare sînt şi alte subordonate cu rol de adjectiv sau de substantiv; de ex.: subiectiva care depinde de expresii ca e bine, e rău, e frumos, e mai bine, e foarte frumos să... for... saj etc. Cînd propoziţia predicativă conţine un adjectiv sau o locuţiune adjectivală — ca propoziţia predicativă de sub 2 —, atunci transformarea devine posibilă. Trebuie să notăm însă că, de fapt, nu transformăm decît acea parte din predicativă care indică gradul adjectivului: (era) mt se poate de (mare), (era) foarte (mare). 7. O propoziţie circumstanţială întrs un complement circumstanţial .Veniţi aici unde sînt eu Ciobanii păşteau vitele unde erau locurile mai bune. Fusese cuprins de pasiunea cititului încă de cînd era elev. Pînă va veni primăvara va sta liniştit. Pînă să se aşeze la masă, au schimbat cîteva păreri despre una şi alia. Cînd ieşi pe uşă, se auzi strigat de cineva. Fiindcă era mai mult obosit decît flămând, se întinse pe pat şi adormi. Nu-i spusese totul ca să nu l supere. A trecut pe lingă noi cum trece un bolid. Se joacă' cu el cum se joacă pisica cu şoarecele. La aflarea veştii, sări de pe scaun ca şi cînd l-ar fi ars cineva cu un fier roşu. -+ Veniţi aici la mine. Ciobanii păşteau vitele în locurile cele, mai bune. Fusese cuprins de pasiunea 'Cititului încă de elev. -r Pînă la primăvară va sta liniştit. Pînă la masă, au schimbat cîteva păreri despre una şi alta. Ieşind pe uşă, se auzi strigat de cineva. Fiind mai mult obosit decît flămând, se întinse pe pat şi adormi. Nu-i spusese iotul pentru a nu-l supăra. A trecut pe lingă noi ca un bolid. Se joacă cu el ca pisica cit şoarecele. La aflarea veştii, sări de pe scaun ca ars de un fier roşu. 336 85.4 COMBINAREA PROPOZIŢIILOR ÎN FRAZE Să luăm următoarele propoziţii: (1) A fost odată un vînător. (2) Acest vînător avea un obicei. (3) El lua regulat cu dînsul la vînătoare pe slujitorul său. (4) La întoarcere, povestea oricui (oricărui ascultător) o mulţime de întîmplări minunate. (5) Întîmplările povestite nu trecuseră de cînd lumea nimănui vreodată prin vis. . Cu cele 5 propoziţii se pot construi fraze în mai multe feluri, de ex.: I A fost odată un vînător care avea obiceiul să ia cu dînsul la vînătoare pe slujitorul său. Cînd se întorcea, povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de întîmplări minunate, Întîmplările acestea nu trecuseră nimănui prin vis de cînd e lumea. II A fost odată un vînător care avea obiceiul să ia cu dînsul cînd mergea la vînătoare pe slujitorul său. La întoârcere, el povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de întîmplări minunate. care de cînd lumea nu trecuseră nimănui prin vis. (în forma în care Al. Odobescu a alcătuit fraza de la care am pornit): „A fost odată un vînător, care do cîte ori mergea la vînătoare avea obiceiul să ia cu dînsul pe slujitorul său, iar cînd se întorcea înapoi, povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de întîmplări minunate care de cînd lumea nu trecuse nimănui prin vis." (Pseudokinegetikos) Se vede uşor că trecerea de la 5 propoziţii la trei fraze (I), apoi la două (II) este însoţită de o întărire a legăturii dintre propoziţii şi idei, iar în forma dată de Odobescu (III) legătura este desăvîrşită. Prin urmare, două sau mai multe propoziţii se pot combina în mai multe feluri, dacă ele se supun unui fir conducător, unei anumite intenţii. Combinarea depinde de această intenţie. Din fraza lui Odobescu, rezultă că prozatorul a vrut să ordoneze amănuntele în aşa fel încît noi să reţinem obiceiul 337 vînătorului de a Una ;ou sâl pe slujitorul lui eînd mergea Îşi vînătoare, precum şi faptul că avea o înclinaţie deosebită de a povesti întîmplări extraordinare, pentru că— după xum se ştie din povestire —,slujitorul încearcă de la o vreme să lecuiască pe vînător, cu buna ştiinţă a acestuia, de năravul exagerărilor vînătoreşti. în combinarea unor propoziţii în fraze pot să apară şi propoziţii incidentale greu de prevăzut, .pentru că sînt sugerate de restul frazei sau constituie o intervenţie a povestitorului, ;ca în cazul de mai jos: (1) Atunci Dănilă leagă strîns ochii şi urechile dracului, ca la „baba oarba". (2) Apoi ia o drughineaţă groasă de stejar în mînă şi pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una! între aceste două propoziţii, I. Creangă introduce ancă două rore reprezintă reflnrfin lui despre gentili lui Dănilă, fraza întreagă fiind: „Atunci Dănilă leagă strîns cu un ştergariu ochii şi urechile di acului, ca la „baba oarba", câcicît era de pus(t)nic, Dănilă iot mai mult se bizuia în drughineaţă decît în Sfînta Cruce, şi pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una!" Se întîmplă însă şi invers: propoziţii pe care ne-am aştepta să le'întîlnim legate să apară despărţite ca în fragmentul următor din B. Şt. Delavrancea din Odinioară: „în depărtare se auzeau pocnete de bici. Erau grînarii. Sărbătoarea i-apucase pe drumuri. Se sculară cu toţii de la umbra castanilor şi o porniră în cîrduri spre casă. Bărbaţii tăcuţi, gîndindu-se p-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri;" Fragmentul ar putea să fie construit şi cu utilizarea legăturilor aşteptate, adică: în depărtare se auzeau pocnete de bici de la grînarii pe care sărbătoarea i-apucase pe drumuri. Atunci se sculară cu toţii de la umbra castanilor şi o porniră spre casă, bărbaţii tăcuţi, ;gîndindu-se p-a doua zi, femeile vorbind de leacuri. Transformarea propusă aici nu este singura posibilă; dar oricare ar fi, ea trebuie pusăan acord cu intenţia autorului şi cu rostul expunerii saLlevşbestc de la sine înţeles că o cit de 338 mică modificare ne interzice săi spunem că frazele transform mate mai sînt ale autorului de la exprimarea căruia am pornit, în concluzie, transformarea prin combinarea de propoziţii ca şi cea prin extensiune sau» contragere nu se aplică în pracs tica scrisului decît la fiecare dintre noi şi nu au valoare decît cînd noi înşine facem schimbări ca cele amintite asupra felului nostru de exprimare, sau cînd acceptăm pe cele făcute de alţii din convingerea că sînt mai aproape de intenţiile noastre sau de tema pe care o tratăm. < Capitolul 36 TOPICA Felul în care se aşază cuvintele în propoziţie şi propozia tiile în frază se numeşte topică, în propoziţie, după cum am văzut, cuvintele apar gru^ pate în jurul unui substantiv sau al unui echivalent al substantivului, în jurul unui predicat sau al unui verb care nu este predicat. Cînd substantivul sau echivalentul lui, ca centru al grupului are rol do subiect, grupul întreg este grupul subiectului, iar cînd verbul ca centru al grupului este predicat, grupul întreg este al predicatului. Am constatat însă că atît în grupul subiectului cît şi în cel al predicatului apar obiecte directe sau indirecte şi circumstanţiale care formează şi ele grupuri. De aceea, în continuare, unui grup în care substantivul deţine rol de subiect* de obiect direct, de obiect indirect sau de circumstanţial îi spunem grup nominal (pentru că substantivul este nume prin excelenţă), iar grupului care are în centrul lui un verb (predicat sau nu) îi vom spune grup verbal. 66.1 GRUPUL NOMINAL 36.1.1 Tipurile de grupuri nominale în limba română Limba română are trei tipuri fundamentale de grupuri de acest fel şi anume: tipul 1 (substantiv-adjectiv): păr aspru, rochie lungă, creion ascuţit Adjectivul este atribut. El se aşază de obicei după substantiv. în exprimările poetice sau cînd uzul a fixat ordinea adjectiv-substantiv, se poate produce inversarea (aspru păr, asprul părt lungă rochie, lunga rochie etc.) $ tipul 2 (substantiv-gehitiv): datele ecuaţiei, seninul cerului, dintele timpului 340 Substantivul sau echivalentul lui în genitiv este atribut genitival şi stă aproape totdeauna după substantivul determinat de el. Inversarea apare uneori în limbajul poetic. tipul 3 (substantiv-prepoziţie-substantiv): om de nădejde, lampă cu mercur, capot fără mîneci Substantivul sau echivalentul lui precedat de prepoziţie este atribut prepoziţional. El stă după substantivul determinat. Inversarea, extrem de rară, apare numai în limbajul poetic. 36.1.2-Grupuri nominale complexe Din aceste trei tipuri se nasc prin. diverse combinări grur puri complexe. Iată cîteva dintre-'cele mai frec vent întîlnite. a. Tipul 1 -f tipul 2 Tihni 1 f ?/•■....'.......... - - —................ „El ades suit pe o piatră, cu turbare se-nfăşoară în stindardul roş şi fruntea aspră-adîncă, încreţită, Păiv,a r. a r» n,-*apte neagră de frunte-acoperită." (M. Eminescu, înger şi demon) Aurora, cm un ochi care apare de snb o geană luminoasă-! „Aurora se iveşte radioasă Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă." (V. Alecsandri, Puntea) 1 rrecrea anilor a fost comparată cu lunecarea norilor! „Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri." (M. Eminescu, Trccul-au anii) fiorii negri, eu palate sumbre: „Cînd norii cei negri par sumbre palate De luna regină pe rînd vizitate..." (M. Eminescu, Marina est) Iar formele lor cu o dantelă; „Subţiri ca o dantelă urcă mereu din apă Clădiri de nori fantastici..." (Al. Macedonski, Stuful de liliac) 370 Iubita moartă a fost comparată cu o umbră de arginti „Te văd ca o umbră de-argint strălucită* Cu aripi ridicate, la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele..,- - (M. Emincscu, Mor tu a estţ' îndepărtarea a trei haiduci în noapte cu plutirea a trei stafii! „Se duc uitaţi Cei trei fărtaţi; Săltînd în şa, Plutind aşa, Ca trei stafii...^ r (S\. O. b‘sif, Doinaţ sufletul neliniştit al poetului cu o ne ne ea / „Tu trăieşti fără easivl; Fărn pat fn t*ă a «n ■ •••»>*!'■1 De la început 7 Fără cufăr, fără cărţi; Zburînd mereu intr-alte părţi; Neaşezată nicăieri, Fără drepturi, fără puteri. O! cucuvaia lui Dumnezeu. Gîndcsc, c-ai fi sufletul meuT- (T. Arghe/i, Graiul nopţii) puful de păpădie cu o uşoară ninsoare: „...priveam, în creşterea luminii răsăritului, cum pe o margine de cîmp albea aşa de multă păpădie, încît se părea că deasupra ierbii a căzut o uşoară ninsoare..3 (M. Sadoveanu, Plopul) iar frunzele de porumb cu săbiilei „Şi la dreapta, şi la'stînga s-au adunat popuşol. Se mişcă şi sună ca nişte săbii." » (M. Sadoveanu, Dumbrava minunată} Transilvania, capodoperă arhitecturală a naturii, a fost comparată cu un palat / „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mîndră şi bineeuvîntată între toate ţările semănate 371 de Domnul pe pămînt. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap d-operă de arhitectură, unde sînt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăr cere ni le aduce aminte." (N. Bălcescu, Românii supt Miliai Voievod-Viteazul) Îndîrjirea unui erou revoluţionar se arată, ca seva pămîn-tului care pătrunde în el la fel ca în trunchiul unui copac: „Horia, iobag bătrîn de cincizeci de ani, ţăran încruntat, cu palmele aspre, cu privirea grea şi întunecată. în el seva pămîntului urcă de-a dreptul în creier, fără să treacă prin nici un filtru, cum ar urca în trunchiul unui copac, cu rădăcinile înfipte în toate crăpăturile stîncii." (G. Bogza, Viaţa în Ţara moţilor) Un avion care se pregăteşte să arunce bombe e comparat cu un pumnal i „Ca un pumnal ce sfîşîie o piele Un avion alunecă pe cer." (E. Jebeleanu, Noaptea soarelui) Scriitorii români au fost poftiţi la inaugurarea Teatrului Naţional să triumfe în acest lăcaş de cultură cum triumfau odinioară Eschil şi Sofocle în Grecia antică: „Veniţi, vă-ntreceţi, triumfaţi Cum triumfară odată Eschil, Sofccle-aplaudati în Grecia îneîntată." (Gr. Alexandrescu, Imn destinat a să cînta la inauguraţia Teatrului) Pentru a întări comparaţia, se pun adesea la contribuţie formule populare ca în: „Pe urmă se mai învîrte cît se mai îrftîrte prin casă doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcom în horn, cum tace peştele în borş la focJi (I. Creangă, Capra cu trei iezi) 372 sau ca în: „O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă; Treceţi far-a lăsa urme, ca şi cîinele prin apă." (Al. Macedonski/ Noaptea de ianuarie) Uneori comparaţia poate să fie indirectă ca în mănătorul pasaj din nuvela Păcat a lui I.L. Caragiale: „Copilul s-a lăsat bucuros să facă cu el ce-au vrut. Mai greu de tămăduit decît bubele erau apucăturile şi nara-' vurile. Pînă la. urmă şi acestea au fost învinse : poveţele; blîndeţea, o vorbă aspră la soro ace, devotamentul oamenilor buni caro-l luaseră la sinul lor cald (...) au gonit; dacă nu cu dosăvîrşire. cel puţin în cea mai mare parte; şi pornirile şi deprinderile rele. Nu este cu neputinţă grădinar uliu pricepui şi răbdător sa nu hidrepteze un copăcel fraged pornii să crească st-rimb1'-. Frn/n subliniată »‘omn:?vă fmu r:\ :mior»d v ,•* --mină direct, reeducarea copilului de părinţii săi adoptivi eu munca unui grădinar capabil să îndrepte un „copăcel pornit să crească strînib", deci indirect se face şi comparaţia între un copil şi un copăcel. Tot comparaţie, deşi nu este indicată, avem in expresii ca cea din Soacra cu trei nurorii „Una pe alta se îndemnau la treabă şi lucrul ieşea gîrlă -din mîinile lor-. A ieşi gîrlă înseamnă „a ieşi cum curge o gîrlă". Folosind acelaşi tipar, G. Coşbuc a comparat bogăţia părului unei fete cu un rîu care curge* „Pe umeri pletele-i curg rîu fi (Numai una) 88/2 METAFORA Metafora este punerea semnului identităţii între două obiecte diferite (lucruri, fiinţe, persoane) prin numele lor* pe baza unei analogii. Pentru ca o fată, de exemplu, să fie numită floare, cum se face în versurile populare de mai jos,- „Pîn-vineai, bade, la noi; Eram floarea florilor, Drăguţa feciorilor (...)- 373 trebuie ca între fată şi floare să ne închipuim că este ceva comun, bunăoară frumuseţea sau gingăşia. * Şi în comparaţie este nevoie de o însuşire comună, dar obiectele comparate nu se identifică. De exemplu, cînd se şpwie că frunzele de păpuşoi se mişcă şi sună ca nişte săbii, ştim că ele nu sînt, ci numai par săbii, pe cînd în versul lui Eminescu: „Lună, tu, stăpîna mării, peste-a lumii boltă luneci" luna este chiar stăpîna mării; altă stăpînă a mării nu există în imaginaţia care a dus pe poet la tabloul din Scrisoarea /. Dacă ar fi fost comparată, spunîndu-se ca stăpîna mării ori ca o stăpînă a mării ea ar fi putut să fie şi altceva sau numai una din stăpînele mării. La fel în versurile lui Arghezi: „Pămîntul e una cu cerul, Oraşele-s bulgări şi gheme (...) C-î y r: i ■■■ (Cenuşa visărihr) pentru poet oraşele sînt într-adevăr bulgări şi gheme în acest text al său, şi nu bulgări şi gheme care seamănă cu oraşele. Două obiecte diferite sînt aşadar identificate unul cu altul, prin metaforă, deşi nu se arată ce însuşire comună au, şi nbiectele nu seamănă de la prima vedere. în închipuirea celui care face metafora însuşirea şi asemănarea există însă. Identificarea se realizează adesea cu ajutorul verbului a fi sau a unui verb asemănător, de ex. a face ca în; „Face-m-as privighetoare De -aş cînta noaptea-n răcoare Doina cea desmierdătoare !"• (V. Alecsandri, Doina) Metafora este mai puternică atunci cînd unul din termenii ei nu se exprimă şi trebuie descoperit, de ex. în versurile : y,Dulcc-a nopţilor făclie Argintie în Alhambra deştepta Mii de umbre nevăzute Şi tăcute (...)" (V. Alecsandri, 0 noapte la Alhambra) 374 unde nu se spune ce este „dulcea făclie argintie a nopţilor^, dar din calităţile ei se deduce uşor că este luna. Tot luna, însă ca un crai tăcut al nopţii, „se înalţă' în versurile din Doina lui St O To^if: # „Sus peste plai, Tăcutul crai Al nopţii reci, Umbrind poteci, Se-nalţă-n zări.- După cum sînt exprimaţi amîndoi termenii ei sau numai unul, metaforele se împart în două mari categorii: 1. Cele în care apar amîndouă numele obiectelor identific cate (metafore explicite). 2. Cele în care numele unuia din obiectele identificate este trecut sub tăcere (metafore implicite). Acestea seamănă cu ghicitorile. E ca şi cum am întreba, de ex.: sus peste plai, Descoperirea obiectului neexprimat se face uneori cu destulă uşurinţă. Din fraza de mai jos rezultă foarte repede ■că Tudor Vladimirescu a fost identificat cu un astm pentru că despre el se spune că a răsărit şi a apus * „Tudor Vladimirescu răsărise din noaptea codrilor Olteniei şi apusese între Goleşti în Tîrgovişte în zarea însîngerată a trădării. (G. Galactiftn, Ungă apa Vodislavci) Chiar şi în versurile lui L. Blaga: „Pe-o nicovală pitpalacul îşi bate cmtecui fierbinte.- (Prier) sînt indici suficienţi că pitpalacul este un meşter fierar, după cum în Cărăbuşul de aramă de acelaşi poet se vede că turnătoria verii închipuie atelierul în care vara „toarnă—, coace într-un cuptor cărăbuşi de aramă (de fapt, cărăbuşi care au* cum ştim, culoarea arămie); „Din belşugul de verdeaţa cărăbuşul de aramă vine din turnătoria verii, să-1 luăm în seamă. ■- 375 Cîteodată este însă nevoie de un oarecare efort spre a descoperi termenul absent. Astfel, numai spre sfîrşitul fragmentului următor şi numai dacă ne întoarcem la săgeata albă de la început, ne dăm seama că ca este o fîşie de raze a soarelui de abia răsărit reflectată în apă: „Brusc, apa îşi schimbă faţa, străpunsă de o săgeată albă; şi Nunuţa, fără să vrea, întoarse capul spre răsărit. Acolo, pe deal, în zarea depărtată, ţîşniră, ca două coarne fantastice, mănunchiuri de raze fine, şi chiar pe zare lame subţiri de nouri ardeau, pătrunse ca de un foc subteran. Curînd, toate se înecară într-o lumină mare, şi la linia orizontului apăru fruntea soarelui, fulgerînd lumea." (M. Sadoveanu, Dimineţi de iulie) Ce să fie însă văpaia din noroi pe care armăsarii din poezia lui T. Arghezi, Potcovarii, vor căuta s-o scapere cu colţii pătrati ai potcoavelor lor de curînd puse? „De-acum şi armăsarii-n povară, cîte doi, Vor căuta cu sete văpaia din noroi, S-o scapere pe cremene cu colţi pătraţi şi noi". Ea nu poate fi decît frumuseţea ascunsa într-o materie neatrăgătoare, în noroiul din care cu îndîrjire (cu sete) armăsarii vor s-o scoată, făcînd-o să iasă ca o strălucire din lovirea cremenei cu noile lor potcoave, care, prin analogie, au devenit instrumente ale căutării acelei frumuseţi ascunse, Se înţelege că în felul acesta armăsarii înşişi închipuie altfel de fiinţe, ei închipuie pe cei pasionaţi de căutarea frumuseţii. 68.3 ÎNLĂNŢUIREA DE METAFORE ŞI COMPARAŢII Adesea, în proza artistică şi mai ales în poezie, metafora şi comparaţia nu stau izolate, ci una dă naştere alteia sau altora în lanţ, servind împreună imaginea voită de scriitor. Iată un exemplu din Pădurea spînzuraţilor de L. Rebreanu: „în inima lui Bolcga desperarea rodea ca pecinginea. Preţul vieţii e viitorul şi viitorul lui i se părea ca o poar* ă de fier în care şi-a zdrobit pumnii bătînd zadarnic. Neputinţa de a face faţă vieţii acuma mai mult îl îngrozea decît îl revolta. Conştiinţa că toate năzuinţele şi strădaniile lui sînt tot atît de neputincioase ca şi zvîrcolirile unei rime îi năpădea din ce în ce sufletul, împreună cu 376 constatarea amara că viaţa omului este insuportabilă 'dacă n-are un reazim solid, care să ţie veşnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru şi cea din afară..." Pentru a caracteriza disperarea lui Bologa, romancierul a recurs la: o comparaţie: rodea ca o pecingine/ o metaforă: preţul vieţii e viitorul; o nouă comparaţie legată de unul din elementele metaforei anterioare: (viitorul ... zăvorit) ca o poartă de fier; o metaforă izvorîtă din comparaţia precedentă: (în poarta de fier...) şi-a zdrobit pumnii bătînd zadarnic; o nouă comparaţie: (toate năzuinţele...) sînt tot aşa de neputincioase ca zvîrcolirile unei rime. în De-a v-aţi ascuns, T. Arghezi vorbeşte de un joc ciudat, un de-a v-aţi ascuns aparte: „Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, Qc-u ceva ciudat* Nu ştiu cînd o să fie asta, tată, Dar, hotărît, o să ne jucăm odată, Odată, poate, după scăpătat. E un joc viclean de bătrîni Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine. Joc de slugi şi de stăpîni, Joc de păsări, de flori şi de cîni, Şi fiecare îl joacă bine." De metafora o să ne jucăm odată, odată, poate, după scăpătat (adică după trecerea zilei!) se leagă ca şi cum ar vrea să explice ceva un joc viclean de bătrîni (scăpătatul de mai înainte era deci o metaforă pentru bătrîneţe). Urmează metaforele din joc de slugi şi de stăpîni, joc de păsări, de flori şi de cîini, eveniment universal, căci „fiecare îl joacă bine" cu înţelesul că nimeni nu-1 greşeşte! Acest joc este moartea. Ca si alte metafore din restul poemului, cele enumerate sînt dezvoltări ale ideii că, pentru a pregăti pe „copii ca voi" cu trista, dar inevitabila dispariţie pentru totdeauna a tatălui, e bine ca el să-i facă să creadă că moartea e un fel de-a v-aţi ascuns, în care însă găsirea celor ascunşi „jucîn-# du-se" nu mai e posibilă. Asemănînd pe creatorul de poezie cu luna, L. Blaga introduce pe schema unei comparaţii două metafore simer 377 trice: luna măreşte taina nopţii, poetul îmbogăţeşte arta cu fiori de sfînt mister: „Şi-ntocmai. cum cu razele ei albe luna Nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, * aşa îmbogăţesc şi cu întunecata zare cu largi fiori de sfînt mister." (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) Deci luna şi poetul schimbă, fiecare în felul său, faţa nopţii şi zarea întunecată, dar amîndoi prin mărirea tainei şi a misterului, puse intenţionat în simetrie, prima ca domeniu al „lucrării" lunii, cealaltă ca domeniu al creaţiei poetului. O metaforă poate să apară între mai multe comparaţii, apropjindu-se în aşa măsură de acestea din urmă, îneît nu mai iese bine în evidenţă. în fragmentul de mai jos din Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaş, identificarea prin metaforă n m pulul tovarăşului rV- r-ălători!* o lăud* pierde în ansamblul comparaţiilor, datorită desigur şi specificărilor numeroase din text: „Teşirăm din beciurile mînăstirii ca din nişte adevărate catacombe, unde răceala ne supsese tot sîngele din faţă şi rămăsesem palizi ca nişte morţi; cel puţin pc Grigoriţă ' nu-1 mai cunoscui cînd scăpătarăm la lumină; în loc de cap avea între umeri o enormă alămîie cu păr şi cu ochi, şi numai vîrful nasului ascuţit şi vînăt mai'închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie." Naşterea metaforei dintr-o comparaţie şi invers depinde de semnificaţia întregului. Construirea succesiunii de metafore şi comparaţii se face cîteodată cu o vizibilă insistenţă, în Noaptea de noiemvrie, Al. Maccdonski subordonează toate versurile următoare ideii că, la vremea cînd scrie el, cîştigul imoral şi ilegal este stăpîn peste o lume fermecată de atracţia aurului, care i se închină umilită, supunîndu-i-se. distru-gîndu-şi elanul şi înaltele aspiraţii ale sufletului: „Cîştigul, ce-n picioare câlcînd virtute, lege, Trufaş înaintează spre tronul său de rege, ^ Şi-n templul Bogăţiei intrînd triumfător, în hohotul monedei sub boite se aşază, Iar galben ca metalul din care se formează Apas-asupra lumii ş-o ţine sul) picior. 378 Mulţimea, fermecată de falşa maiestate, Se-nchină umilită 1-această zeitate, Iar sufletul în care pătrunde — ars — şi trist, Din cerurile nalte, trăznit e prin noroaie, Căci aripa-i semeaţă deodată se-ncovoaie". Metafora principală se află în formularea dm versul al doilea, căci cîştigul, înaintînd spre tronul său de rege, e rege! Din ea decurg apoi toate celelalte. Metafora nu este destinată numai să înfrumuseţeze (cînd exprimarea este într-adevăr artistică), ci şi să transmită idei, adesea foarte profunde, la care trebuie să se ajungă printr-o lectură atentă şi prin descifrarea semnificaţiilor ascunse. în Zăpadă, de exemplu, T. Arghezi pare a insista mai ales asupra efortului naturii de a face „iernii salbă" T\rît-. fîî-nfn elhn" r> 7nr>pder nno/iVi ridira totul la alt nivel: „Azurul se încheagă Să facă iernii salbă. E o trudă-n bolta-ntreagă Să-ţi facă fiinţa albă. Dar ajungînd la noi; Cu steaua şi cu luna, Tu treci întotdeauna Şi laşi în lut noroi." Zăpada, pentru care „azurul se încheagă'' şi vine la noi de sus „cu steaua şi cu luna", nu semnifică doar „fiinţa albă"** ci şi ceva pur care nu rezistă la condiţiile din lumea de jos unde ajunge. JS8A PERSONIFICAREA Cînd obiectelor neînsufleţite şi fiinţelor necuvîntătoareli se atribuie însuşirea de a vorbi, de a gîndi, de a avea sentimente, de a acţiona etc. ca oamenii, ele devin, într-o măsură mai mare sau mai mică, persoane. Altfel spus, sînt personi* ficate. 379 Cei doi stejari bătrîni din Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri, comunicîndu-şi vestea năvălirii tătarilor joacă rolul unor personaje secundare: „Bâtrinul Dan ascultă grăind doi vechi stejari «O! frate, zice unul, un vînt de miez de noapte Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte. E sabie în ţară! au năvălit tătarii! Ş-acum în bălţi de sînge îşi joacă armăsarii»/* în Balada unui greier mic de G. Topn ceanu, „un greieruş/ Negru, mic, muiat în tuş / Şi pe-aripi pudrat cu brumase vaită ra un om pe care l a prins iarna fără provizii: „Cri-eri-cri * Toamnă gri Nu credeam c-o sâ mai vii fvr-i-e- a-, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cit: de mică". în Toamna ţesătoare de. V.. .Alecsandri. toamna .şi iarna se poartă ca două fete de la ţară: „Toamna grabnic: le urzeşte,. Lc-mpleteşte, nevedeşte, Şi cu toate la un loc Ea-şi lucrează-o-nvelitoare Ca să meargă-n şezătoare Şi să ia parte la joc. lat-o în cămeşă albă, Cu lefţi mari lucind în salbă, Mari cit ochii săi căprii. Trista iarnă-o pizmuieşte Şi prin neguri o pîndeşte Descîntînd vrăjitorii/' G. Topîrceanu face în glumă din toamnă o domnişoară care intimidează o tufă de liliac: „Întîrziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurile hlamidei plini De crizanteme. 380 Un liliac nedumerit De-alura ei de domnişoară S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit Şi de emoţie-a-nflorit A doua oară." ( Octombrie ) Personificarea are la bază o metaforă implicită. Astfel* toamna = domnişoară, fiindcă are „alură de domnişoară", iar liliacul = un tînăr, fiindcă „de emoţie" (însuşire umană prin excelenţă) „a înflorit a doua oară". Animalele care se poartă în fabule sau în basme ca oamenii sînt şi ele personificate. Personificarea duce uneori la alegorie. 38.5 ALEGORIA Alegoria este continuarea unei metafore, dar numai dacă se respectă identitatea din acea metaforă. Astfel cînd capra din povestirea lui I. Creangă, Capra cu trei iezi. spune că ea este o femeie văduvă şi necăjită, ne dăm seama că autorul a avut în minte metafora: capra cu trei iezi = o ţărancă văduvă care-şi creşte greu cei trei copii. El a dezvoltat prin alegorie ideea şi a făcut din copiii acestei văduve trei iezi, iar în continuare dintr-o fiinţă rea şi apucătoare care umbla să ia şi puţinul avut al caprei, un lup. Tot o metaforă, trădătorul = coadă de topor, stă şi la baza fabulei Toporul şi pădurea de Gr. Alexandrescu. Metafora este continuată prin gîndirea pădurii ca o colectivitate de oameni. O creangă din ea, deci un om, se face coada toporului, dîndu-i puteri împotriva copacilor din pădure, adică împotriva celorlalţi oameni (fără coadă, toporul ar fi stat neputincios în mîinile ţăranului!) Prin alegorie se concretizează de multe ori o idee abstractă. Personajele din Harap Alb de I. Creangă: Setilă, Flămînzilă, Ochilă şi Păsări-lăţi-lungilă sînt forţe care au fost concretizate de autor în oameni. Transformarea lor în personaje avînd însă calităţile supraomeneşti de a scoate pe Harap Alb din încurcături reprezintă personificări ale foamei, setei, puterii de a vedea peste tot şi ale puterii de a se întinde în. văzduh pînă la lună pentru a prinde pasărea în care se preschimbase fata împăratului Roşu. 381 Reprezentarea alegorică este foarte variată. Cînd Al. Ma-cedonski vorbeşte despre bogăţie ca despre un rege, el face o alegorie întemeiată iarăşi pe o metaforă simplă. Tot ce urmează (vezi versurile de la p. 37S) este o consecinţă a dezvoltării metaforei de la început. Concretizarea prin desen, pictură sau sculptură a unor personaje sau a unor situaţii alegorice se bazează tot pe principiul continuării unei metafore în condiţiile arătate. Pentru a înţelege aceste reprezentări grafice din alte epoci ale culturii umane, trebuie să se cunoască şi metafora iniţială. • Notă. Termenul de alegorie mai este întrebuinţat şi în altă accepţie. Se înţelege prin el descoperirea lucrurilor sau evenimentelor la care o operă literară face aluzie sau — cu alte cuvinte — situaţiile avute în vedere de scriitor şi transformate potrivit cu imaginaţia lui. în această accepţie, alegoria nu mai este o figură de - fi] ■prrv’nrîii-y\cn rţ nn ’ ''p]- Ţ i CC rp; fost în realitate şi modul în care scriitorul a înţeles şi a redat această realitate, treeînd-o prin imaginaţia lui. O asemenea întrebuinţare a cuvîntului poate -a dea naştere la multe încurcături, căci este o lărgire nu pe deplin justificată. 38.6 METONIMIA ŞI SINECDOCA Metonimia şi sinecdoca sînt două figuri de stil atît de ase-: mănătoare, îneît de multe ori se şi confundă. Amîndouă constau din trecerea numelui unui obiect asupra altuia, dacă între ele există o legătură explicabilă, dar, pe cînd în cazul metonimiei, această legătură se face prin calitatea obiectelor, în cazul sinecdocii, ea se face în funcţie de c a m t i t a t e. Se consideră drept relaţie de calitate care poate da naştere metonimici / 1. Orice legătură explicabilă dintre un lucru şi o persoană. Cînd o persoană este inventatorul*, posesorul sau utilizatorul obişnuit al unui lucru, numele acestuia poate fi folosit în locul numelui persoanei (şi invers), de exemplu pană din tableta lui T. Arghezi intitulată Pentru Caragiale denumeşte 382 de fapt orice scriitor, fiindcă odinioară pana de gîscă se întrebuinţa la scrisul cu cerneală: „De la moartea lui încoace... n-a fost pană care să nu arunce cîteva lacrimi de cerneală pe marmura treptelor umbrite (...)“. lacrimile de cerneală fiind rîndurile scrise în memoria celui dispărut, iar marmura treptelor umbrite fiind piatra funerară a mormîntului. Prin metonimie de acest fel au apărut şi substantive comune de la nume proprii ca ampert culomb wat etc. 2. Orice legătură explicabilă dintre conţinutul şi lucrul, vasul, zona, persoana etc. în care se află acel conţinut sau care îl cuprind, ceea ce permite întrebuinţarea numelui conţinutului pentru locul, vasul etc. care-1 conţin sau . îl cuprind (şi invers) ca în versurile populare: „Eu la joc. îViinura la joc, Şi oala curge în foc." unde se înţelege că în foc nu curge vasul (oala), ci ceea ce se fierbe în el, deşi se întrebuinţează numele vasului. în versurile: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?" (M. Eminescu, Scrisoarea III) Apusul reprezintă zona din Europa în care trăiesc unele popoare, dar, la Eminescu, el înseamnă chiar lumea (oamenii) din Europa occidentală, ale cărei oşti s-au ciocnit cu turcii lui Baiazid. Cînd I. Creangă spune în Soacra cu trei nurori: „într-o bună dimineaţă, feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptior,- prin pe capilor el înţelege de fapt în casă, în locuinţă, în gospodărie, cuptorul fiind locul cel mai important din casele ţărăneşti de odinioară, după cum vatra se consideră locuinţă cînd se spune, de ex.,- a fost lăsat la vatră (un soldat). 3. Orice legătură explicabilă între o cauză şi una din consecinţele sau efectele, urmările ei, ceea ce permite întrec 383 buinţarea numelui cauzei cu înţeles de consecinţă (şi invers); de ex., în: „Uitarea îi vindecă uşor rana care-i sîngerase si lui sufletul", (E., Gîrleanu, Nucul lui Odobac) Rana este cauză a unei suferinţe, dar la Gîrleanu înseamr nă chiar suferinţa. în versurile lui Topîrceanu: „Spre apusul de jăratic, Cu livezi scăldate-n aur, Trece un nour singuratic, Alb şi mare cît un taur." (Aeroplanul) apusul este de jăratic pentru că cerul devine roşu cînd apune soarele, deci cam de aceeaşi culoare ca jăralicul, iar livezile sînt scăldate îv ca urmare a faptului că, fiind galbene, sugerează culoarea aurului. 4. Orice legătură explicabilă între un lucru abstract şi unul concret, ceea ce permite întrebuinţarea numelui unuia eu înţelesul celuilalt, ca în: „Către acel an, aproape toţi boierii erau întorşi în Moldova, pleeîndu-se la mila lui Ştefan Voievod." (M. Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel Mare) Boierii se plecau în realitate lui Ştefan cel Mare, sperînd că-1 vor face să fie milos faţă de ei, dar, prin metonimie, se poate spune că se plecau la mila lui, adică unui sentiment; care este abstract, pe cînd persoana domnitorului este ceva concret. în Clăcaşii de Octavian Goga se vorbeşte de o înşiruire lungă înaintînd gîrbovită, dar poetul nu se gîndeşte atît la înşiruire, termen abstract, cît la oamenii care înaintau în şir şi erau gîrboviţi, căci o înşiruire nu poate fi gîrbovită decît dacă ne referim la fiinţele care o formează. în Pov oştea teiului de M. Eminescu, ochi înseamnă „priviri", deci un termen concret pentru un înţeles abstract: „Nu au grija nimănuia vŞi de dragi unul altuia, Ei din ochi se prăpădesc.- 384 Un termen concret, mina, apare cu înţeles abstract, de „intervenţie, activitate", în poezia lui N. Labiş, Rapsodia pădurii: „Dacă atîtea glasuri vii de muncă Din munţi în munţi s-alung-aşa, Dacă-a fugit din satul nostru foamea, în toate este mîna lor şi-a ta." 5. Orice legătură explicabilă produsă între un semn cu valoare de simbol şi ceea ce simbolizează el, ca în: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită" (M. Eminescu, Epigonii) unde lanţul simbolizează robia, servitutea, lipsa de libertate sau ca în Scrisoarea III: „Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună," unde crucea simbolizează creştinătatea, iar semiluna, imperiul turcesc. Se consideră relaţie de cantitate care poate da naştere la sinecdocă: §. Orice legătură explicabilă în care sînt implicate.partea şi întregul, ale căror nume se pot întrebuinţa unul în locul altuia, de ex.: „Mai trăi-voi primăveri Să-mi văd turmele şi cînii?" (G. Coşbuc, Dragoste păcurărească ) unde primăveri înseamnă ani; sau în versurile lui Minulescu: „în port nici un vapor Şi-n larg, Nici fum, nici pînză, nici catarg." (Marină estivală) unde pînză, catarg, fum desemnează corăbii (printr-o parte a lor: pînze sau catarge) şi vase de mare cu aburi (prin fum). 385 25 — Gramatica de bază a limbii române 7. Orice legătură explicabilă între singular şi plural, ceea ce permite întrebuinţarea unui cuvînt la singular pentru plural şi invers, de ex. în: „Raţa sălbatică era pe-atunci idealul meu cinegetic şi aveam despre ea părerj foarte ciudate. Mai îniîi eram încredinţat că mă pot prezenta în marginea luncii şi-n faţa bălţii cu puşca întinsă şi raţele mă vor privi fără bănu-ială(...)" (M. Sadoveanu, Cocostîrcul albastru) E vorba bineînţeles de raţe sălbatice, nu de una singură, cum rezultă şi din continuarea ideii. 8. Orice legătură explicabilă între gen şi specie, ceea ce permite întrebuinţarea numelui genului pentru specie sau invers, ca în: „Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie." (M. Eminescu, La steaua) unde icoana stă nu pentru ideea de tablou pe care sînt zugrăvite figuri de sfinţi, ci pentru imagine, reprezentare. S-a trecut aşadar de la specie (tablou cu figuri de sfinţi zugrăviţi) la gen (orice fel de imagine, de reprezentare). De ademenea în: „A ieşit Bujor în ţeară! Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară/' (Bujor la V. Alecsandri, în Poezii populare) unde fiară (fiare) este genul pentru o specie de obiecte de fier, de ex. pentru „lanţuri" sau „cătuşe". 38.7 ÎNLĂNŢUIREA DE METONIMII, METAFORE $1 COMPARAŢII După cum metaforele nu stau izolate în text, nici metonimiile nu stau izolate, ci se asociază cu celelalte figuri şi între ele. Astfel, în versurile de mai jos ale lui Topîrceanu, din poezia Singuri, metafora din ochi de jăratic este întărită de comparaţia cu o piatră de rubin: „Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin Licăreşte-n umbra dulce ca o piatră de rubin". 386 în Post mortem, poetul M. Beniuc începe cu o metonimie urmată de două comparaţii care, fiind izvorîte din prima figură, completează şi adîncesc ideea: „Cînd rîndul mi-o veni să-nnopt, Poate-oi cădea ca mărul copt Ori poate m-oi înălţa ca luna Pe ceruri pentru totdeauna." înnopta constituie o metonimie pentru „muri", în relaţie de cauză — efect cu semnificaţia sa. Ea pune în valoare comparaţiile care o urmează indicînd alternativa ca poetul să aibă soarta celui care şi-a îndeplinit misiunea şi cade ca un fruct ajuns la maturitate sau să aibă soarta marilor artişti, rămaşi pentru totdeauna în amintirea semenilor lor ca astrul nopţii pe bolta cerească. Metafora, metonimia şi comparaţia «înt foarte strîns ascciate şi în versurile următoare: „Sună dealul, valea sună, Stă văzduhul să se spargă De tălăngi nenumărate Ce izbesc în bolta largă, Căci coboară de la munte Oile — şi curg puhoi, Cu un greu potop de ceaţă înainte şi-napei." (St. O. Iosif, Icoane din Carp aţi} Văzduhul care stă să se spargă este o metaforă pentru aerul încărcat de sunetele de talangă; bolta largă în care izbesc tălăngile, o metonimie pentru cer, căci forma de cupolă (boltă) a cerului se ia drept cerul însuşi, iar oile care curg puhoi o comparaţie din care lipseşte specificarea: curg ca un puhoi. în sfîrşit, potopul de ceată dinaintea şi din urma turmelor care coboară de la munte este o hiperbolă (vezi această figură). înlănţuirea dintre metafore, metonimii şi comparaţii are în unele cazuri o concentrare mai mare şi atunci cere ca dezlegarea semnificaţiei întregului să se facă atent şi pas cu pas. 25* 3a7 Aceasta este, de ex., situaţia în fragmentul următor din poemul lui L. Blaga, Inima: „O, inima: # nebună, cînd se zbate-n joc sălbatic, atunci, atunci îmi spune că din lutul ei a fost făcut pe vremui i vasul în care Prometeu a coborît din cer aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor, în timp ce zorile se ridicau peste Olimp şi-şi ascundeau în poală stelele ca un zgîrcit comoara sa de aur." Începînd de la inimă, metonimia pentru „simţire", con-tinuînd cu'se zbate-n joc sălbatic, metaforă pentru intensitatea acestei simţiri şi apoi cu îmi spune (ca şi cum inima ar vorbi), seria se completează cu metonimia din lutul (pentru materia) inimii. încheindu-se- cu metafora zorilor care-şi ascund în poală stelele şi cu comparaţia ca un zgîrcit. Cele cinci figuri trebuie judecate împreună. Ele pun atunci în evidenţă profunda semnificaţie a textului, faptul că poetul este pătruns de idcca că inima lui este făcută din acelaşi material ca vasul în care Prometeu a adus focul pe pămînt, furîndu-1 pentru oameni de la zeii Olimpului care-1 păstrau cu străşnicie numai pentru ei (de aici imaginea din comparaţia finală). Poetul este deci o părticică din tot ce se creează în lume, căci oamenii nu au ieşit din sălbăticie decît după ce au învăţat să facă foc, dăruit lor după mitologia greacă de Prometeu şi adus pe pămînt într-un vas făcut — cum zice Blaga — din „lutul"- inimii de poet. 38.8 HIPERBOLA Hiperbola este o exagerare în direcţia măririi sau micşorării dimensiunii obiectelor, a intensificării sau slăbirii însuşirii ori acţiunii lor. Ea se îniîlneşte foarte des în poezia şi proza populară, mai cu seamă în basme şi balade. De exemplu: „Cu cealmaua capului ( un fel de căciulă de altă dată) Cit rotila plugului, Cu gura cît baldia, Cu trupul cît butia, Deşte ca resteie, Mîini ca putineie." 388 sau în poezia populară lirică: „Fată mare, Cu cosiţa pe spinare Strălucind Ca sfîntul soare." şi „Dorul meu... E mai repede ca vîntul, Ca fulgerul şi ca gîndul." M. Eminescu bunăoară pune pe Baiazid în Scrisoarea III să numească asaltul turcilor împotriva Europei „uraganul ridicat de semilună", iar G. Coşbuc, descriind festinul din Nunta Zamfirei vorbeşte de un rîu de vin/ „Iar la ospăţ! Un rîu de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari" adăugind la hiperbola un rîu de vin pe aceea a hotarului plin de mese. în sfîrşit, în afirmaţia lui Galaction din nuvela în pădurea Cot osmanei că: „Turbarea lui Iordache, însă, fu năpraznică şi răbufni pînă în cer, ca un butoi de spirt care a luat foc" manifestarea furiei personajului este exagerată în mod evident, căci ea nu avea cum să răbufnească pînă la cer. Şi în fraza următoare compararea vorbirii repezi şi înfuriate cu o viitoare de scîntei din fragmentul de mai jos din Răscoala de L. Rebreanu conţine o hiperbolă: „Cuvintele se revărsau ca o viitoare de scîntei gata să aprindă tot ce întîlneşte în cale." Hiperbola se poate exprima prin comparaţie, metaforă, metonimie sau sinecdocă, dar şi fără a fi însoţită de o asemenea figură, cum se întîmplă cu cea din fraza lui Al. Odo^ bescu de mai înainte. 38.9 IRdNIA Ironia este un mod de a critica sau de a lua în rîs pe cineva prefăcîndu-ne că-1 lăudăm fiindcă are defecte, fiindcă nu reuşeşte să realizeze ceva cum se cuvine etc. sau invers, un mod de a admira pe cineva prefăcîndu-ne că-1 criticăm sau îl mustrăm pentru calităţile ori reuşitele lui. 389 Cea mai simplă formă de ironie constă din a adresa cuiva un cuvînt de laudă şi imediat contrariul lui, ca în expresia populară e deştept ...ca oaia (pezăduf) sau ca în formulele din strigături: (ea) înaltă... cît un dop, (el) mititel... cît un plop. Efectul ironiei este transformarea laudei în luarea în rîs, iar a mustrării sau a criticii în laudă sau în admiraţie. în Povestea ăluia de A. Pann, doi prieteni prăpădiţi şi lihniţi de foame se întîlnesc în piaţă. Unul se apucă să felicite pe celălalt, pentru că: „Ba te văz cu faţa vie Şi de deochi să nu-ţi fie Eşti la piele ca curcanul, Galben de gras ca şofranul, Dar ce mănînci de ţi-e bine Şi eşti numai os şi vine?" Nu de felicitare era însă vorba, ci de o luare în rîs, prietenească însă, fiindcă cei doi sint ia fel de amâriţi şi iac haz. de necaz, cum se zice popular. Şi I. Creangă în Povestea porcului este ironic înfăţişînd bucuria şi purtarea de grijă a babei pentru un purcelus răpănos pe care i-1 adusese moşul ei să le fie copil: „Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare, şi fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul ( îl spală pe cap), îl scaldă, îl trage frumuşel cu untură de opaiţ pe la toate încheieturile, îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul." Care „odor" este numai un biet purcel jigărit! Ironie, rezultînd dintr-o mustrare, face G. Topîrceanu în; Balada unei stele mici, în strofele în care reproduce vorbirea, stelei: „Zicea: — Mă mir că te-ai gîndit Să-mi cînţi o odă. De cînd poeţii s-au prostit Amorul nu mai e la modă. Şi nu există-n univers Mai mare crimă Decît la coada unui vers Să pui o rimă..." 390 Cu o ironie aspră, care nu reiese însă de la început, pre-î zintă Gr. Alecsandrescu făgăduielile unui candidat la depu-i tăţie: „Dup-aceste dar cuvinte, fraţi români ce mă-nţelegeţi* Puteţi fără de sfială la Divan să mă alegeţi, Căci să nu fiţi la-ndoială, vă voi face treabă bună, Şi-mi veţi mulţumi odată, dacă-mi veţi cădea pe mîriă.^ (O profesiune de credinţă) Expresia dacă-mi veţi cădea pe mînă dezvăluie adevăratele intenţii ale candidatului necinstit: a folosi puterea nu pentru^ ci împotriva alegătorilor săi. O mare dezamăgire se ascunde adesea în ironie. Acesta e cazul replicii lui Ţipăt eseu privitoare la Agamiţă Danda-i nache: „Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti , să-ţi cer iertare că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache..." (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută) Laudele aduse lui Dandanache sînt la fel de critice ca şî imitarea ticurilor lui verbale (neicusor, puicusor), dar din întreaga replică se degajă dezamăgirea. I.L. Caragiale a imitat în High Life în bătaie de jcc felul de a scrie al unor gazetari cu pretenţii, după al căror stil bombastic umblau ziarele de altădată pentru cronicile lor mondene (Să se observe cum este scris numele GrigoraşcU !) i „Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor, sub prese-denţia tinerei doamne Athenaîs Gregoraschko, soţia subprefectului. S-a petrecut pînă la şapte dimineaţa, cînd aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănţuitori că trebuie cu regret să se desparţă." Atît numele „tinerei doamnei", cît şi „aurora cu degetele ei de roză" care „a bătut la uşa orizontului"(!) şi a venit „să. stingă cu privirile ei(!) lumina(!) petroleului" sînt luate în rîs, fiind făcute pur şi simplu ridicole. 391 Uneori ironia se combină cu jocul de cuvinte ca în Odă cătră Bahlui de V. Alecsandri: „O! dar atunci în pieptu-mi simt inima că saltă, Ca la un glas de frate iubit şi aşteptat, Căci gingaşele broaşte sînt dulci poeţi de baltă, Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscată Prefăcîndu-se încîntat de concertul broaştelor şi decla-rînd în ironie că glasul lor este „de frate iubit şi aşteptat"; în ultimul vers el răstoarnă lucrurile şi părăseşte ironia făcînd pe unii poeţi „gingaşi" broaşte de uscat. 38.10 IRONIA ŞI UMORUL Ironia nu este tot una cu umorul. Umorul exprimă o stare de spirit care caută în realitatea înconjurătoare aspectele plăcute sau transformă în aspecte plăcute lucruri obişnuite si numai în cazuri mai rare, ca umor negru, caută lucrurile neobişnuite sau neplăcute. Dar în nici unul din cele două feluri de umor nu se simulează o laudă sau o critică la adresa cuiva spre a se sugera ideea opusă. Un exemplu simplu este reflecţia lui Ivan din Ivan Turbinca de I. Creangă: „Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: fală goală, traistă uşoară; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate." De asemenea, în versurile din Bacilul lui Koch de George Topîrceanu: „Savanţii-1 studiază făcînd din, el culturi, Un fel de gelatină... un soi de răcituri Pe care stau microbii ca-n sînul lui Avram Şi se-nmulţesc acolo în voia lor... Uitam! El dragoste nu face. Cu omul în contrast, Bacilul lui Koch este surprinzător de cast. Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune? Prin sciziparitate sau prin diviziune: Se rupe-ntîi în două... apoi se face-n patru... Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi, Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi, Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare Să-ţi spună a cui este şi cîte neamuri are!" 392 De obicei umorul se combină cu ironia, ca în fragmentul din Pseiulokineghetikos în care Al. Odob^scu declară că nu năzuieşte să ajungă vreodată mare vînător: „Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri, şi chiar dacă deasa citire a cărţii tale ar aprinde în mine un asemenea dor măreţ, nevoia cere să-l potolesc îndată şi să mă hotărăsc a rămînea şi în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloşca păscînds boboci de raţă pe malul bălţii se miră." ' Ignoranţa autorului în domeniul recunoaşterii vinatulu* cu pene este, poate, simulată, dar nu ca să se creadă contrariul, cum s-ar fi întîmplat dacă ar .fi spus-o în ironie. Totuşi pretinzînd că se miră cînd vede cloşca păscînd bobocii de raţă, el se autoironizează, fiindcă toată lumea ştie că raţa domestică nu cloceşte; ouăle ei fiind puse de gospodine sub găinile căzute cloşti care scot bobocii şi umblă cu ei ca şi cum ar fi puii iui. Descriind în Cănuţă, om sucit împrejurările naşterii lui Cănuţă, I.L. Caragiale glumeşte pe seama nerăbdării copilului de a veni pe lume, ceea ce Hă umor descrierii întîmplării, dar cînd spune că fătul şi-a pierdut răbdarea şi „s-a repezit aşa, fără socoteală, în lume", el pune ironic pe seama copilului o intenţie imposibilă, căci nimeni nu se naşte fiindcă îşi pierde răbdarea, şi nici nu socoteşte în ce clipă să se „repeadă", în lume. Caragiale ştie însă ce caracter „sucit" are Cănuţă încă. dinainte de a se fi născut: „Tată-său a alergat cu brişcă la moaşa satului tocmai în margine. Moaşa dormea: d-abia sosise de la arendaşul moşiei, unde fusese chef. A trebuit timp pînă s-o deştepte, pînă să se îmbrace femeia, pînă să se urce în brişcă. Copilul a aşteptat cît a aşteptat, şi pînă să-şi piarză răbdarea mă-sa, care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el pe a lui şi s-a repezit aşa, fără socoteală, în lume, tocmai cînd se auzeau clopoţeii de la brişcă lui tată-său la scară." Un 'exemplu de umor negru avem în fragmentul următor din Viaţa lui Ştefan cel Mare de M. Sadoveanu, în opera căruia nu sînt însă prea multe cazuri de felul acesta, dar cînd scrie: „Iar casele localnicilor erau de lemn şi cea mai frumoasă înfăţişare a lor era cînd ardeau, ceea ce se întîmpla destul de des." 27 — Gramatica de bază a limbii 393 romane se vede că ceea ce îl determină să spună că cea mai frumoasă înfăţişare a unor case de lemn sărăcăcioase era cînd ardeau este amărăciunea. S8.ll INVERSIUNEA ŞI HIPERBATUL Ordinea în care se înşiruie ideile într-o expunere depinde de intenţia autorului de a sublinia sau nu diferitele părţi ale textului său. Dacă intenţia lui se potriveşte cu aşezarea obişnuită a cuvintelor, el o respectă. De aceea, pentru mai buna înţelegere a inversiunilor, este util să avem în faţă cîteva exemple de ordine nemodificată,simplă, normală a’cuvintelor, ca în: „împăratul a dat de ştire prin crainicii săi în toată lumea că oricine s-ar afla să-i facă, de la casa aceluia şi pînă la curţile impui aleşii, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe, şi fel de fel de copaci, pe de o parte şi pe de alta, şi în copaci să cînte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata..." (I. Creangă, Povestea porcului) sau ca în strofa din.Lucea farul lui M. Eminescu: „Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării." sau ca în fragmentul următor din nuvela lui I.L. Caragiale, în vreme de război: „Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura, fără să scoată un sunet, nu se mai putu închide; cehii clipiră de cîteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite; mîinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului, care se-ntinse în sus, nălţîndu-şi gîtul afară din umeri, ca şi cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrînd să-l desprindă de la pămînt, unde parcă era înşurubat..." în Răspunsul Cometei, la Gr. Alexandrescu în ultimele două versuri din cele citate în ccn'inuare ordinea la 394 care ne-am fi aşteptat ar fi fost: Mi-era în cugetare / De timp nepomenit: „Numai nu înţeleg cine v-a putut, spune Că aveam pentru glob intenţii aşa bune. E netăgăduit C-a lui desfiinţare De timp nepomenit Mi-era în cugetare../' ^ în strofa din 1907 de T. Arghezi pe care o dăm mai jos, văpaia, subiectul propoziţiei, ar fi putut să apară imediat după predicatul său (s-a ridicat). El este însă aşezat la sfîrşit: „în anii nouă sute şapte Ca din senin, în marte, într-o noapte, S-a ridicat spre cer din Hodivoaia Şi din Flămînzi, şb Stănileşti, văpaia Acest a fost anume nlrs do poet spre ;\ uo fncr-aşteptăm cu interes finalul şi pentru ca greutatea întregii strofe să cadă pe văpaia, metaforă care semnifică răscoala de la 1907. în poezia Umbra lui Mir cea (La Cozi a), Gr. Alexandrescu face mai multe inversiuni, dar in versurile pe care le cităm se vede că numai atributele subiectelor sînt deplasate, pe cînd atributele celorlalte părţi de propoziţie au rămas la locul lor (ţărmul dimpotrivă = ţărmul din faţă; zidul vechi):. „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate / Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc/' în fraza următoare din Bulboana lui Vălinaş de M. Sado-veanu, aşezarea pe primul loc a-complementelor cu stingă şi cu dreapta în propoziţiile din care fac parte sugerează gestul larg şi teatral al personajului. „Cu stînga îi întindea paharul într-un gest teatral, cu dreapta îşi smulgea din cap pălăria lată-n boruri şi zvîr-lea cîteva note de bariton răguşit, într-o limbă pocită, de se stricau de rîs ceilalţi trei tovarăşi." Inversiunile se pot complica prin mii multe răsturnări ale ordinei normale. în versurile lui G. Co?buc, o frază care, dacă ar fi fost exprimată în mod obişnuit ar fi avut înfăţişa- 395 rea: Calea rătăcită printre holde pare o fîşie nesfîrşită dinlr-o pînză, apare ca: „O fîşie nesfîrşită Dintrro pînză pare calea; Printre holde rătăcită, (Toată culmea-i adormită, Toată valea.)" (în miezul verii) La fel stau lucrurile şi în strofa din Prinţul de Tudor Arghezi: „Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii, Şi slava lor ţărînă a căzut, S-a arătat, în urmă, -n sînge, paşii Curtenilor şireţi ce l-au vîndut." ( Prinţul) Se poate observa că paşii, care nu reprezintă numai subiectul, ci şi cheia înţelegerii întregii strofe a fost în aşa fel aşezat încît să rimeze cu vrăjmaşii. Locul lui într-o ordine banală a cuvintelor ar fi fost în capul frazei: paşii curtenilor şireţi ce l-au vîndut s-au arătat în urmă, în sînge, pe locul unde... Inversiunile se petrec la ţlouă trepte sintactice: în interiorul unui grup de cuvinte (nominal sau verbal) şi între grupurile de cuvinte înseşi. Cea dintre grupuri fiind ’ relativ frecventă, are efecte mai slabe; cea din interiorul grupurilor avînd reguli mai riguroase, se efectuează mai greu, cere mai multă luare aminte, dar are şi efecte mai puternice. (Pentru amănunte, vezi capitolele următoare.) Un caz special de inversiune este aşa-numitul hiperbat. El constă din introducerea unui cuvînt sau a mai multora între părţile constitutive ale unui grup nominal sau verbal, părţi care, în mod obişnuit, apar unele după altele, de ex. coaja de sfnoală a bulevardului. T. Arghezi scrie însă: „Pe coaja bulevardului de smoală" (Evoluţii) despărţind elementele constitutive ale grvmubu nonv*.u 396 A înaintea lui, M. Eminescu scrisese trandafir} aruncă roşii în loc de aruncă trandafiri roşii şi trandafiri aruncă tineri în loc de aruncă trandafiri tinerii „Dîndu-şi trestia-ntr-o parte* Stă copila lin plecată, Trandaf iri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sînt trandafirii . De-un cuvînt al sfintei Vineri." (Crăiasa din poveşti) Hiperbatul, care ar putea fi numit şi dislocare sau, mai bine, dislocarea constituenţilor din grupurile nominale şi verbale, nu apare totdeauna ca o figură de stil. Uneori el pste simpla rezolvare a unei probleme de ritm şi dc rimă ca în versul ultim din: „Le-am dat mei pe farfurie Ca să nu se risipească Hrana-n viscol păsărească (T. Arghezi, Meiul) sau ca în Nepăsare a aceluiaşi poet : „Le strig tare ca la şcoală: Porţia e cîte trei Zeci de boabe-n cioc de mei*1 La fel în fraza din Amintiri din copilărie de I. Creangăi „Ştia şi el glasurile pe dinafară de biserică, dar clămpănea de bătrîn ce era..." El devine interesant pentru semnificaţia artistică a unui text cînd serveşte la reliefarea ideii, ca în: „Potrivind, ascuns de lună; Vorba-n fluier, care sună*1 (T. Arghezi, Dor dur) pentru că se cerea trecerea în primul plan a Imaginii din potrivind... vorba^n fluier. Cu aceeaşi intenţie a aşezat şi M. Beniuc atributul de poeme în versurile din Intrare i „Voi intra masiv şi greu în vreme, Cu un car, cît dealul, de poemei 397 în sfîrşit, un exemplu, al cărui interes rezidă în aspectul foarte rar al dislocării, combinat cu o elipsă, este cel din Sat an de T. Arghezi: „Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce Tîrîtă de vîr-teje, — picior peste picior.'' Sfîrşitului versului al doilea, picior peste picior, îi lipseşte verbul: siînd picior peste picior. Sub această formă, nu am mai avea impresia că partea finală nu este la lecui ei, deşi ordinea aşteptată a cuvintelor ar fi: Privea stînd picior peste picior la etc. Surpriza provocată de deplasarea combinată cu elipsa concentrează însă atenţia cititorului asupra ultimelor trei cuvinte din vers. 38.12 REPETIŢIA A relua de cîteva ori acelaşi cuvînt, acelaşi grup de cuvinte, aceeaşi propoziţie sau chiar aceeaşi frază în cursul unei scurte expuneri este ceva foarte obişnuit. Altceva este însă a folosi acest procedeu atît de simplu într-o compoziţie literară şi artistică, în care trebuie să se obţină cu ajutorul lui nu numai concentrarea atenţiei asupra lucrurilor denumite de mai multe ori, ci şi alte efecte. De aceea, prima întrebare pe care trebuie să ne-o punem în faţa oricărei repetiţii este: „la ce serveşte, ce vrea să scoată în evidenţă?"* Pe lîngă faptul că se pot relua în poezie şi, într-o oarecare măsură, în proză, cuvintele se şi aşază în aşa fel îneît să asigure repetarea accentului la anumite distanţe, iar la sfîr-şitul versurilor să apară una sau mai multe silabe identice cu cele din versul următor, dar din cuvinte diferite. Versul trebuie să aibă ritm, iar ritmul nu este decît repetarea la intervale regulate a accentelor din cuvin'ele folosite. Versul are adesea şir im ă, care nu este decît tot o repetare a silabelor identice de la sfîrşitul unuia la sfîrşitul altuia. * Fiind o figură de stil foarte frecventă, diversele ei aspecte au cîte un nume: epizeuxis, anaforă, epiforă, poliptoton, antanacluză, dar ele nu fac decît să specifice cazurile particulare, ne fiind interesante cînd ne referim la valoarea şi importanţa repetiţiei în genere* 398 38.12.1 Repetiţia de cuvinte şi de construcţii mai mari decît un cuvînt Prin reluarea unor cuvinte sau a unor construcţii mai mari decît un cuvînt se obţine în primul rînd îndreptarea atenţiei către ele şi către înţelesul lor, ceea ce se întîmplă şi în viaţa de toate zilele. Dacă un scriitor prezintă o situaţie de acest fel din realitate, el este nevoit să reproducă modul în care s-au petrecut lucrurile, cum a făcut I.L. Caragiale în Kir Idnulea, în fragmentul în care a înfăţişat reacţia vio-' lentă a Acriviţei într-o ceartă cu soţul ei: „S-a pornit cocoana pe răcnete să ridice mahalaua-n picioare: — Sar Uiţi ! săriiiţi, oameni buni!, că mă omoară păgînul, arvanitul!" Repetiţia are alta valoare dnd nu reproduce pur ri simplu un fapt petrecut ca atare, ci este inclusă în însăşi expunerea scriitorului. Astfel, Al. Macedonski, în Noapte de decemvrie, sub pretextul reproducerii răspunsului pelerinului care se îndrepta către Meca, reia de mai multe ori numele oraşului, făcînd din el semnul unei idei fixe: „De nume-1 întreabă emirul (,) deodată Ş-acesta-i răspunde-cu vocea ciudată: — La Meca plecat-am a merge şi eu. — La, Meca?... La Meca?... şi vocea ciudată: — La Meca! La Meca! răsună mereu." Pentru a insista asupra cruzimii lui Grui-Sînger, Vasile Alecsandri scrie: „E crud lupu-n turbare! crud tigrul ce sfîşiei O turmă de gazele pe-a Nilului cîmpie. Crud uliul care trece şi ţintă se abate Pe-un stol de păsărele în ierburi tupilate! E crud destinul, crudă moartea! dar în cruzime Pe Sînger ucigaşul nu îl întrece nime!" (Grui-Sînger ) 399 Crud şi cruzime fac parte din aprecierile lui Alecsandri însuşi. Adjective repetate, dar cu semnificaţii suplimentare deosebite, avem şi în următoarele două exemple: „Oşlobanu, prost-prost, dar să nu-1 atingă cineva, cu cît e negrul sub unghie, că-şi azvîrle ţărnă după cap ca buhaiul..." (I. Creangă, Amintiri din copilărie) „Sîngde tău astăzi în răscoală, Va fi rece, rece"- (M. Beniuc, Nit mă uita) La I. Creangă, prost-prost echivalează cu o prepoziţie care ar putea să arate în felul următor: „de prost era fără îndoială prost"- sau ..chiar dară ora el prost (şi era într-ade-văr)" sau „măcar că era prost", pe cînd la M. Beniuc, rece, rece sugerează superlativul „foarte rece". Fie că priveşte un adjectiv la gradul pozitiv sau la alt grad de comparaţie, fie că priveşte altă parte de vorbire, repetiţia trebuie pusă în legătură cu restul expunerii şi interpretată în funcţie de aceasta din urmă. în Scrisoarea IV, Mihail Eminescu reia la începutul unui vers substantivul luna: „Luna.... htna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie..." cu intenţia limpede de a transmite în felul acesta plăcuta surpriză a celui ce se bucură cînd vede luna răsărind. Altă stare de spirit produce repetiţia lui noapte, în fragmentul din Desculţ de Zaharia Stancu: „Noapte. Noapte lungă de iarnă. Lampa atîrnaţă de cuiul din perete luminează cu flacără slabă odaia. Mai schimbă vorbe părinţii." Noapte. Noapte lungă de iarnă face pe cititor să se gîn-dească la întunericul şi lîncezeala din casele ţărăneşti iau luminate altădată în nopţile de iarnă. 400 Cînd se repetă o formă verbală, efectul este de obicei prelungirea în timp a acţiunii, cu condiţia ca forma în discuţie să se reia imediat, fără întrerupere, ca în: „Mircca însuşi mînă-n luptă vijclia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare." (M. Eminescu, Scrisoarea mi Reluarea de două ori a lui vine creează impresia că oastea lai Mircea e un torent pornit spre duşman cu o forţă de nestă--vilit. O idee de continuitate conţin şi versurile: „Şi s-au dus, s-au dus, s-au dus Pîn'ce soarele au apus." (V. Alecsandri, Poezii populare) deşi acum se repetă perfectul compus. Ca regulă generală, se poate spune că orice formă verbală repetată de cîteva ori fără întrerupere (cu excepţia pârtiei-* piului) dă naştere la ideea de continuitate, de durată sau de prelungire a acţiunii, în timp ce repetarea la oarecare distanţă dă naştere la ideea de revenire, de producere de mai multe ori a unei acţiuni. în principiu, toate părţile de vorbire se pot repeta, dar unele cum sînt conjuncţiile numai împreună cu termenul legat de ele sau cu propoziţia pe care o introduc. Prin urmare; conjuncţia se repetă numai la distanţă. Dacă totuşi este reluată şi imediat, atunci indică încurcătură, datorată emo-. ţiei, sau un simplu tic de vorbire. Altminteri, conjuncţia exprimă insistenţa şi, după sensul ei, aglomerarea, adăuga--rea, opoziţia, restricţia etc. în versurile următoare, ideea este de adăugare: „Ş-am încălecat pe-o -şa,* Ş-am spus povestea aşaŞ Ş-am încălecat pe-o roată Ş-am spus-o toată Ş-am încălecat pe-o căpşună Şi v-am spus, oameni buni, o minciună!" (I. Creangă, Poveste) 401 Insistenţa rezultă şi din repetarea unui adverb sau a unei locuţiuni adverbiale, cu suprapunerea unui sens dezvoltat de înţelesul adverbului ^sau locuţiunii, de exemplu a celui de opoziţie, ca în: „în zadar striga-mpăratul ca si leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot 'mai mare şi mai marc; în zadar flamura verde o ridică înspre oaste (M. Eminescu, Scrisoarea ni) Cu aceeaşi locuţiune şi cu aceeaşi intenţie (în zădar) se începe fiecare replică din Bradul de V. Alecsandri: „în zădar, tu, vrăjitoare, Aduci viforul p-aice... In :ădar îngheţi pnmîntul tn zădar a ta suflare Apa-n rîuri o încheagă" etc. O formulă reluată de mai multe ori permite şi variaţii. în Fîntîna de care ne-am ocupat (vezi pag. 367—368} AL Macedonski încadrează versurile citate acolo printr-o repetiţie în care grupurile sintactice sînt inversate în a doua _ parte a formulei: „Cunosc o fîntîna pe valea umbrită Pe valea umbrită cunosc o fîntîna" iar T. Arghezi construieşte un Creion pe următoarea schemă • „Obrajii tăi mi-s dragi Surîsul tău mi-i drag, ••..*<>. «... ...... •m «i» ................ 402 Şi capul tău mi-i drag, Făptura ta De ce să-mi fie dragă ?“> Semnificativă din acest punct de vedere este scheii^a poe-s ziei Plumb de G. Bacovia. Starea de desnădejde din acest text se exprimă nu numai prin simpla repetare a cuvîntuka plumb, ci şi prin aşezarea lui în poziţiile forte (la sfîrşit de vers şi, în interior, înainte de cezură): I „Dormeau adînc sicriile de plumb * Şi flori de plumb şi funerar vestmînt — Stăm singur în cavou... şi era vînt... Şi scîrţîiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig — Stăm singur lîngă mort... şi era frig... Şi-i atîrnau aripile de plumb.u- (Se obseryă uşor construcţia geometrică a poemului în care plumb pare o carcasă). Repetarea unor versuri este obligatorie în poeziile cu formă fixă cum sînt glosa şi rondelul. în glosă, fiecare vers din prima strofă trebuie reluat la începutul strofei următoare. în rondel, primele două versuri trebuie repetate la mijlocul şi la sfîrşitul poemului. Nici într-un caz, nici în celălalt, legătura de sens cu întregul nu poate bineînţeles să lipsească. 38.12.2 Refrenul Refrenul este un grup de cuvinte, uneori un cuvînt, de obicei un vers sau un grup de versuri (chiar o strofă) care se repetă după una ori mai multe părţi din poezie. El reia sau adînceşte o idee la care poetul tine să ne cprim. Astfel procedează Eminescu în Dintre suie de catarge cînd aşază după prima şi a treia strofă versul Vînt urile, valurile, 403 iar după a doua şi a patra, Valurile , vînturile. Ele numesc forţele care acţionează asupra corăbiilor pornite în larg; asupra păsărilor călătoare şi influenţează destinul ghidului şi cîntecelor poetului (devenind în această ultimă situaţie expresia unei metafore): 1. „Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? 3. De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vînturile, v a U mie. 2. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînhtrile ? 4. Nenţeles rămîne gîndul Ce-ţi străbate cînturilc. Zboară vecinie, îngînîndu-1 Valurile, vinturile." în Meliţa, prin refrenul meliţa, meliţa, M. Beniuc sugerează asemănarea dintre ritmul bătăilor meliţei, instrument de tocat cînepa, şi ritmul armelor perfecţionate care se pregătesc să toace tinerele fire de verdeaţă, aluzie la vieţile sacrir ficate în fostul război mondial: „Toată vara, toată toamna latră Meliţa, meliţa. Cad puzderii cînepile verii, Cînepile toamnei cad puzderii Cum le muşcă îndîrjit şi latră Meliţa, meliţa. Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa. Iară ea flămîndă mîncă, mîncă... — Meliţo, mai vrei? — Mai adă încă! Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa. Iarna- îoar mai tace cît mai tace Meliţa, meliţa. 404 Dar acum îat-o iar la soare Meliţa de cînepi tocătoare, încă tace, oare cît mai tace? Meliţa, meliţa. Un fior prin cîmpuri se strecoară: Meliţa, meliţa ! Tinerele fire de verdeaţă Cresc superbe, pline de viaţă. Dar prin cîmp fiorul se strecoară \ Meliţa, meliţa" Acelaşi poet utilizează în Cintec de primăvară refrenul' Să legaţi eu lanţuri primăvara în cupluri de versuri din care se vede că &sfe imposibil să fie pusă-n lanţuri primăvara* simbol al lumii noi, socialiste (reproducem numai aceste cupluri): „Nu puteţi, degeaba-i orice trudă; Să legaţi cu lanţuri primăvara. Şi voi vreţi, dnd noi intrăm în Mai, Să legaţi cu lanţuri primăvara? Vouă nu ştiu ce sticleţi vă cîntă Să legaţi cu lanţuri primăvara. Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara " în versificarea legendei înşir ă-te mărgărite de V. Alec-sandri, refrenul, care deschide de fiecare dată cîte un episod nou, are variaţii în ultimele două versuri. La început el este: „înşir ă4e mărgărite, Pe lungi fire aurite, Ca o horă luminoasă, Ca povestea mea duioasă/' 405 apoi de 3 ori: „înşiră-te, mărgăritei Pe lungi fire aurite, Precum şirul din poveste, Că-nainte mult mai este." în încheierea legendei, acelaşi refren este reluat tot de trei ori după modelul ultim, adică în strofe de cîte 4 versuri, cu primele două respectate, dar celelalte două schimbate pentru a introduce idei noi. 38.12.,3 Repetarea unor fragmente mai mici decît un cuvînt. Pe lîngă ritm şi rimă, în poezie mai există şi posibilitatea de a alege şi de a aşeza în aşa fel cuvintele, îneît să conţină aceleaşi consoane bau aceleaşi grupuri de consoane, chiar şi aceeaşi silabă. Acestui procedeu i se dă numele de aliteraţie.* Eminescu imită în Scrisoarea III şuierul săgeţilor şi lovirea lor în inamic prin repetarea lui v, a lui j, ş şi s şi a grupului pl: „Orizontu-ntunecîndu-1, vin săgeţi de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie V. Alecsandri imită în Dan, căpitan de plai zgomotul de copite al invadatorilor prin repetarea de silabe care conţin sunetele tr, p, t, şi o; „Deodată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop ropotitor!*' iar G. Topîrceanu, în Un duel, cloncănitul unui curcan care ceartă doi cocoşi tin'eri după ce aceştia se luptaseră între ei în ogradă: „De ce vă puneţi ghiara-n gît? Sa lase unul cit de cit, Să dea şi celălalt ceva, — • Eu, cit de cit socot- c-o da!" 406 Sub diversele ei forme, repetiţia este poate cel mai răspândit procedeu în 'literatură, căci Întreaga tehnică de elaborare a versurilor este dominată de el. Două discipline ştiinţifice, prozodia şi versificaţia, studiază structura versului, strofelor şi a poemelor explicînd-o prin variaţiile de cele mai diverse feluri produse de repetarea complexă a unor unităţi mai mici decît un cuvînt. Există şi aici ca şi în cazul reluării anumitor versuri în poezia cu formă fixă situaţii de repetare a rimei şi de respectare a măsurii. în sonet, în terţine şi în gazel (poezii cu formă fixă), ritmul şi rima sînt date. Sonetul trebuie să aibă 14 versuri împărţite în 4 strofe (două de cîte 4 şi două de cîte. trei versuri), iar fiecare vers trebuie să aibă 10—12 silabe cu rimă îmbrăţişată, dar în fiecare strofă invers decît în precedenta. Tu tina are totdeauna strofe de trei versuri, piiinul rirnind cu al treilea, al doilea cu primul din strofa următoare, în ritm iambic. Gazelul are totdeauna strofe de cîte două versuri, iar rima trebuie să fie aceeaşi la versurile cu nr. 2, 4, 6, 8 etc. ' S8.13 EPITETUL Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanţial de mod este numit epitet cînd conţine în acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc. sau cînd face el însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este epitet. Astfel, cînd unui car stricat i se spune hodorogit, acest atribut nu este epitet. El devine însă în fraza: „Noroc că nu ne pune să le cîntăm (e vorba despre regulile gramaticale), c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodoi rogit.ft (I. Creangă, Amintiri din copilărie) 407 fiindcă hodorogit pe lingă substantivul cap creează o metaforă. De vreme ce este „hodorogit", capul trebuie să fie car, căruţă stricată sau orice obiect căruia i se poate spune hodorogit. La o metaforă duce şi epitetul dulce pe lingă g/tfsdin: „în fiecare seară cei trei ţînci, doi băieţi şi o fetiţă, după ce se întorc de la masă, se cuibăresc în paturi şi încep să se roage cu glasuri dulci şi subţirele: Bunică, spune povestea !" (M. Sadoveanu, Făt-frumos Măzărean) pentru că da substantivului glasuri o calitate pe care nu o au decît mierea, zahărul, bortiboanele etc. în versurile lui T. Arghezi: „Că sufletul trebuie să stea De veghe, înarmat în şea, Că sufletul e-o sabie sticloasă Care trebuie trasă: Să-i scînteie stelele-n luciu." (Graiul nopţii) epitetul înarmat face din sufletid (înarmat) o metonimie pentru întreaga fiinţă (de aceea şi poate sta în „şea-), pe cînd sticloasă din sabie sticloasă conţine comparaţia „ca de sticlă". Ideea se organizează însă în jurul metaforei din versul Că sufletul e-o sabie sticloasă, căruia i se subordonează epite-tele-metonimii şi epitetele-comparaţii. Datorită faptului că poartă cu sine diverse figuri de stil, epitetul leagă strîns elementele construcţiei poetice. Un bun exemplu în acest sens este: „O lampă-ntinde limb-avară şi subţire; Sfîrîind în aer bolnav." (M. Eminescu, înger şi demon) Limbă avară şi subţire a lămpii pune în valoare metafora, căci, datorită epitetului, lampa ne apare ca o fiinţă a cărei viaţă „sfîrîie" în aer ca viaţa unui bolnav. Avară indică însă 408 o metonomie, căci atribuie „zgîrcenia", deci ceva 'abstract, unuî obiect concret. Pe de altă parte, ca un nume al flăcării unei lămpi, limbă este o metaforă, la fel ca cea obişnuită din „limbi de foc''. Prin epitetul amintit, o metonimie se suprapune aşadar peste o metaforă. Cum limba avară a lămpii sfîrîie bolnav, la suprapunerea precedentă se adaugă acum o comparaţie produsă de circumstanţialul de mod bolnav care arată că flacăra cea subţire trage să moară ca un bolnav. Nu este greu acum să vedem că viaţa „demonului" aflat pe patul morţii este asemănată cu limba avară şi subţire a lămpii care sfîrîie în odaia lui sărăcăcioasă. Epitetul poate să aibă înţelesuri mai apropiate sau mai depărtate de termenul pe lîngă care este pus sau la care se referă. în fragmentul următor din Pseudokineghetikos de Al. Odobescu, epitetele veselul şi priceputul; largile sale (pinlecej; iscusUul, (cu ochi) de vulpe; delicat; bietul; nemernicul sînt apropiate ca înţeles de termenii la care se jeferă: „Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vînătorilor tămădăieni, carele putea să înghiţă în largile sale pîntece atîtea vedre cît şi o butie de Dealul Mare, nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai adormit tu adesea,' pe cînd el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcînd printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vînător ar 'fi azvirlit-o în gunoi, nemerea mai bine decît altul cu o carabină ghinr tuită şi care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori, cu vînat, la conacul de amiazi.- ■v La fel sînt şi cele din versurile lui A. Pann: „O văduvă-n vîrstă, bătrînă, zbîrdtă, Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită, Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nţepată, Cu ochii ceacîră, gura lăbărţată, Fruntea-i cucuiată, faţa mohorîtă, Peste tot negoasă şi posomorită, Umbla-ntunecată şi tot înorată, 409 Nu o vedea nimeni să rîză vreodată, N-o puteai cunoaşte cînd e mulţumită, Că ea-n toată vremea era necăjită." (Despre amor şi ură iarăşi) Mai îndepărtate de sfera de înţeles a termenilor la care se referă sînt epitetele de felul celor din Vini de toamnă de Tudor Arghezi: „Rece, fragilă, nouă, virginală, Lumina duce omenirea-n poală. Şi pipăitu-i neted, de atlaz Pune găteli la suflet şi grumaz." Dar un epitet poate să fie şi atît de îndepărtat ca înţeles de termenul determinat de el, încît pare în totală contra- d ic ţie Lii el, de exemplu; „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie." (M. Eminescu, Venere şi madonă) Caldă contrazice însuşirea obişnuită a marmurei, iar ce scînteie, pe cea a pietrei. Amîndouă trezesc însă imaginea unei fiinţe feminine, căci marmura a devenit caldă ca să simbolizeze feminitatea, iar ochiul de piatră scînteiază 'ca simbol al poftei de viaţă. La fel de puţin obişnuit prin asocierea în care apare este şi epitetul înserată pe lingă dimineaţă din versurile: „Astăzi, soarele prin ceaţă, S-a născut din haos mort, Pe-nserata dimineaţă, < Cenuşie ca un cprt." (T. Arghezi, Gravură) El are însă rostul de a sugera ideea că dimineaţa întunecată este un început al sfîrşitului de lume cu un soare ivit mort din haos. în raport cu numărul şi calitatea epitetelor se disting două maniere de a înfăţişa o imagine, o noţiune sau o idee 410 poetică. Una se caracterizează prin aglomerare de epitete'! cealaltă prin folosirea lor cu multă economie, chiar zgîrcenie uneori, după o selecţie atentă şi precaută. Aglomerarea, epitetelor se îniîlneşte în general la începutul activităţii literare a poeţilor şi prozatorilor, fără ca aceasta să fie însă o regulă. Unii scriitori recurg la multe epitete în tot cursul creaţiei lor, dar, de obicei,, pe măsură ce expresia lor artistică evoluează* scade si numărul de epitete, cazul invers fiind mai rar. INDICE DE MATERII1 (Cifrele trimit la capitole şi paragiafe. Toate formele cuvintelor tipărite cu majuscule sînt înlocuite prin ~). ABSOLUT; timpuri — şi relative 17.1.2. ABSTRACT* substantive ~ 4.2.2. ACTIV; participiu cu înţeles — şi participiu cu înţeles pasiv 24.17 ACTIVĂ; diateza—; v. DIATEZĂ. ACUZATIV; v. CAZ; v. FUNCŢIE; v. PREPOZIŢIE. ADJECTIV 3.2.9; felurile de — 9.1.; — calificative; cu o terminaţie şi cu două terminaţii 9.1.2.; invariabile 9.3.1. ; variabile 9.1.5.; 9.3.4.; — cu flexiune completă 9.1.6. ; formarea femininului la — 9.2.; formarea pluralului la — 9.3; masculinele şi neutrele 9.3.1.; femininele 9.3.2. ; locul — faţă de substantiv 9.4.; locul a două sau mai multe — calificative 9.4.1.; comparaţia — v. COMPARAŢIA; formarea — 9.9; — determinative 9.1.1.; pronumele demonstrativ ca — 14.3.3.; pronumele negativ ca — 14.6.7.; pronumele nehotărît ca — 14.6.2.; 16.6.3. j pronumele posesiv ca — 14.1.2.; pronumele relativ ca — 14.5.6. ; locul — determinative 9.4.2.; articolul hotărît la — 11.5.; propoziţii cu rol de — (atributive) 9.13.7 (predicative) 9.12.; v. si CAZ dativ, COMPARAŢIE, ECHIVALENT, DECLINARE, FUNCŢIE; cf. si ATRIBUT, APOZIŢIE, SUBIECT, ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR. ADJECTIVAL; articol - v. ARTICOL. ADVERB 28; felurile - 28.1.; — cu două sau uei forme 28.2. ; formarea — 28.9.; funcţiile — în prepoziţie 28.6.; — , complementul şi propoziţia circumsîanţi lă 28.10f prepoziţia şi — 29.1.; v. şi AFIRMAŢIE, CAZ dativ, î întocmit de prof. Dana Manea, Şcoala generală i'r. 1. Giurgiu. 412 COMPARAŢIE, ECHIVALENT, LOCUŢIUNE, NEGAŢIE.’ AFIRMAŢIE; - si negaţia 28.7. ALEGORIE 38.5. APOZITIE 35.5.2.; v. si ATRIBUT, CAZ, FUNCŢIE. ARTICOL 3.5.11.; felurile - 11.1.; - adjectival 11.1.2.; formele şi funcţiile — 11.8.; — genitival sau posesiv 11.1.3.; formele şi funcţiile — 11.9.; — hotărît şi cel nehotărît ll.l.h; formele — hotărît, cleclinarea, 11.2.; funcţiile — hotărît 11.3.; — hotărît la adjective 11.5.; — hotărît la nume proprii T 1.4.; substantivul primeşte numai — hotărît 11.10.1.; substantivul nu primeşte — hotărît 11.10.2.; al doilea — la numeralul ordinal 11.6.; formele şi funcţiile — nehotărît 11.7.; prepoziţia şi — 29.4.; regimul special al unor prepoziţii faţă de — 29.4.l.J opoziţia dintre articulat si nearticulat 11.10* ■; v.si DECLIa NARE. ARTICULAT; v. ARTICOL. ASIGMATIC; verbe - 26.3.1. ATRIBUT 33.5.; înţelesul — în propoziţie 33.5.1.; - simplu si dezvoltat 33.5.3.; v. si APOZITIE, CAZ, FUNCŢIE. ATRIBUTIVĂ; propoziţia - v. PROPOZIŢIA. AUXILIAR(E); verbe - 15.2.2. CALIFICATIV, adjectiv - v. ADJECTIV. CARDINAL; numeral - v. NUMERAL. CAUZALĂ; propoziţia — v. PROPOZIŢIA circumstanţială de cauză. CAUZATIV; verbe - 15.1.10. CAZ; — la substantive 7.; acuzativ 7.2.; obiectul direct cu prepoziţia „pe" 7.2.1.; obiectul direct cu prepoziţia „la" 7.2.2.; alte funcţii ale substantivului în acuzativ fără prepoziţie 7.2.3.; substantivul în acuzativ cu prepo^ ziţie 7.2.4.; — dativ 7.4.; formarea dativului 7.4.1.; cum se deosebeşte dativul de genitiv 7.4:2.; dativul cu prepoziţia „la" 7.4.3.; 29.3.1. ; dativul după anumite adjective şi adverbe 7.4.4.; dativul înrudirii 7.4.5.; dativul locativ 7.4.6.; — genitiv 7.3.; formarea genitivului 7.3.1.; funcţiile genitivului 7.3.2.; cum se deosebeşte dativul de genitiv 7.4.2.; — nominativ 7.1.; — vocativ 7.5.; formarea vocativului 7.5.1.; folosirea vocativului 7.5.2.; ~ cuvintelor însoţite de prepoziţie 29.3.; 29.3.1. ; 29.3.2.Î v. şi FUNCŢIE. . CIKCtTMSTAN|/£ALĂ.; propoziţia V v» PROPOZIŢIA completivă circumstanţială. COEZIUNE; ~ grupului nominal 36.1.3.f ~ grupului verbal 36.2.3. COLECTIV; substantive ~ 4.2.4.; numerale ^ i 0.1.6. COMPARATIV; gradul - v. COMPARAŢIE. COMPARAŢIE; ~ adjectivelor 9.5.; gradul comparativ 9.5.2. ; comparativul de egalitate prescurtat 9.5.4.; gradul pozitiv 9.5.1.; gradul superlativ 9.5.3.; superlativul ascuns 9.5.5.; adjective care nu se 'compară 9.6.; falsa ~ 9,8.; — la adverb 28.4.; — {figură de stil;Ţ38.1. ; înlănţuirea de metafore si ~ 38.3. COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL 33.9.; ~ de cauză 33.9.3. ; — de lcc 33.9.1. ~ de mod 33.9.5.; — de scop 33.9.4. ; ~~ de timp 33.9.2.; ~ simple şi dezvoltate 33.9.6.; cum se deosebeşte ~ de celelalte părţi secundare de propoziţie 33.9.7.; v. si CAZ, FUNCŢIE. COMPLEMENT DE AGENT 33.8.: v. si FUNCŢIE. COMPLEMENT DIRECT, v. OBIECTUL DIRECT. COMPLEMENT INDIRECT, v. OBIECTUL INDIRECT. COMPLEŢIVÂI propoziţia ~ v. PROPOZIŢIE. COMPLEX. ; predicat verbal — 27.1.; grup nominal ~ 36.1.2. ; grup verbal ~ 36.2..2. COMPUS; numerale ~ 10.3.; pronume relative — 14.5.3.f 14.5.5. ; substantive — 6.2.4. COMUN; substantive — şi proprii 4.2.1. CONCESIVĂ; propoziţia — v. PROPOZIŢIA circumstanţială concesivă. CONDIŢIONAL r modul - şi optativ 20; v. şi TIMP. CONDIŢIONATĂ; propoziţia - v. PROPOZIŢIA circums stanţială condiţională. CONJUGARE 26. CONJUNCTIV; modul ~ 19,; v. şi FORMARE, TIMP. CONJUNCŢIE 3.9.30.; părţile de vorbire cu funcţie de ~ 30.2. ; folosirea pronumelor interogative ca pronume şi ~ în fiază 14.4.2.; — şi prepoziţia 29.2.; 30. L; ~ coordonatoare 30.4.; ^perechi 30.3.; ~ subordonatoare 30.5.; propoziţii introduse prin ~ 30.7.; v. şi LOCUŢIUNE, VORBIRE DIRECTĂ. CONSTRUCŢIE; ~ cu pronume relativ 14.5.2.; ~ cu aspect de diateză pasivă 16.2.3.; repetiţia de cuvinte şi — mai mari decît un cuvînt 38.12. 414 CONTRAGERE; transformare, — şi expansiune 35.; expansiune şi — 35.3. COORDONARE; fraze îormate prin ~ 34.L; tiparefe frazelor formate prin - 35.5.1. COORDONATOARE; conjuncţii ~ 30.4. COPULA; verbe - 15.2.1. ^ DATIV; v. CAZ. DECLINARE; ~ adjectivelor calificative 9.10., 9.10.6.; — articolului 11.2.; v. şi SUBSTANTIVUL; ~ numeralului 10.2. ; — pronumelui demonstrativ 14.3.2. ; ~ pronumelui personal 13.1.; — substantivului 7.6.; — substantivului fără articol 7.6.1.; cu articol 7.6.2.; — substantiyului masculin cu formă de feminin 7.6.3. DEMONSTRATIV; pronumele - v. PRONUME. DESINENŢE; ~ de număr la substantive 6.1.; v. si FORMARE. DETERMINATIV; adjectiv - 9.4.2.; v. şi ADJECTIV. DEZVOLTAT: compl mentul circumstanţial simplu şi - 39.9.6.; obiectul direct şi obiectul indirect — 33,7.3.} prepoziţia simplă, — 32.; propoziţia ~ 32.L DIATEZĂ 16.2.; 16.2.1.; deosebirea de înţeles între — activă şi — pasivă 16.2.2.; construcţii cu aspect de ~ pasivă cu înţeles activ 16.2.3.; ~ reflexivă 16.2.4.; folosirea ~ reflexive 16.2.5.; falsa ~ reflexivă 16.2.6. DINAMIC; verbe ~ 15.1.9. DISTRIBUTIV; numeralele - v. NUMERAL. DURATIV; verbe ~ 15.1.5. ECHIVALENT; — ale adjectivelor 9.11.; — ale adverbelor 28.3. ; ~ ale substantivelor 4.1.; v. şi LOCUŢIUNE. ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR 33.4. „EPICEN".; substantive — 5,3.4. EPITET 38.13. EVENTIV; verbe ~ 15.1.8. EXPANSIUNE; transformare, contragere, ~ 35.; — şi contragere 35.3. FEMININ; genul ~ v. GEN, NUMĂR. FIGURĂ DE STIL 38. FINALĂ; propoziţia ~ v. PROPOZIŢIA circumstanţială de scop. FORMARE; - adjectivelor 9.2., 9.3., 9.3J., 9.3.2.; - adverbelor 28.9.; ~ numeralelor 10.2.; ~ dativului 7.4.1.} ~ genitivului 7.2.1.; ~ vocativului 7.5. L; — modurilor condiţional şi optativ; conjunctiv; gerunziu.; imperativ.! 415 indicativ; infinitiv (v. ~ timpurilor verbului); participiu 24.2.; supin 25.1. ^imperfectului 18.2.1.; mai-mult-ca-perfectului 18.4.1.; perfectului compus 18.5.1.; perfectului simplu 18.3.1.; prezentului indicativ 18.1.1.? prezentului conjunctiv 19.1.2.; prezentului condiţional-optativ 20.1.2. ; prezentului infinitiv 22.1.1.; bazele de ~ a timpurilor trecute 17.3.; trecut conjunctiv 19.1.4. J trecut condiţional-optativ 20.1.4.; trecut infinitiv 22.2.1.? viitor 18.6.1.; viitor anterior 18.7.T. FORME; ~ adjectivului 11.8.; 11.9.; ~ adverbului 28.2.? ~ articolului 11.2.; 11.7.; ~ pronumelui 13.1.; 14.1.1.? 14.2.2. ; 14.3.1.; 14.4.1.; 14.5.1.; 14.5.6.; - lungi de pronume 13.1.3.; ~ scurte de pronume 13.1.4.; ~ verbului; — de conjugare (v. CONJUGARE); verbe cu — numai pentru persoana a IlI-a 17.1.2.; v. şi CONJUGARE, DECLINARE. FRACŢIONAR; numeralul - v. NUMERAL. FRAZA; propoziţii şi — 1.; structura generală a ~ 34.; ^ formate prin coordonare 34.1.; formate prin subordonare 34.2.; tiparele —^34.5.; 34.5.1.; 34.5.2.; combinarea propoziţiilor în ~ 35.4.; locul propoziţiilor în 36.5. FUNCŢIE; ~ adverbului 28.6.; adverbul, complementele şi propoziţiile circumstanţiale 28.10,; ~ articolului adjectival 11.8.; genitival posesiv 11.9.; hotărît 11.3.; nehotă-rît 11.7.; — conjuncţiei (părţi de vorbire cu ~ de conjuncţie) 30.2.; ~ numeralului 10.4.; ~ pronumelui demonstrativ 14.2.4. ;negativ 14.5.8.; nehotărît 14.5.4.; personal (şi personal reflexiv) 13.1.2.; 13.1.11.; posesiv 14.1.3. ;relativ 14.4.7.; ~ propoziţiilor (felul propoziţiilor după ~ lor) 2.3.; v. şi CAZ. FORME, ÎNTREBUINŢARE, cf. ATRIBUT, APOZITIE, COMPLEMENT CIRCUMSTANŢIAL, COMPLEMENT DE AGENT, OBIECT DIRECT, OBIECT INDIRECT, PREDICAT, SUBIECT, ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR. GEN; ~ la adjectiv; formarea femininului la adjective 9.2.? formarea pluralului la masculine şi neutre 9.3.1.; — feminine 9.3.2.; ~ la numele proprii de persoană 5.5.; ~ la numeral 10.2.1.; ~ la substantiv 5.; recunoaşterea ~ 5.1.; ~ după înţelesul substantivului 5.2.; substantive diferite sau diferenţiate după sex 5.3.; feminine formate de la masculine 5.3.2.; masculine formate de la feminine 5.3.3. ; substantive „epicene" 5.3.4.; substantive cu două ~ 5.4.substantive cu două ~ şi cu înţelesuri diferite 416 5.4.1. ; ~ personal 5.6.; v. si DECLINARE? v. si NU* MĂR. GENITIV; v. CAZ; v. ARTICOL. GERLTNZIU. modul ~ 32. ; formarea ~ 23.1.; perifraze temporale formate cu ~ 23.2.; propoziţia circumstam ţială şi ~ 34.3.8. ~ ca predicat 27.2.2. GRAD de comparaţie; v. COMPARAŢIE. GRUP; ~ nominal 36.1.; tipuri de ~ nominale 36.1.l.f ~ nominale complexe 36.1.2. ; coeziunea ~ nominale 36.1.3.; locul ~ în propoziţie 36.3. ; ~ predicatului 33.2.1. f coeziu? nea ~ verbal 36.2.3.; ~ subiectului 33.2.2. f ~ subiect tului şi ~ predicatului 33.3.; ~ verbal 36.2.J tipuri de verbale 36.2.1.; ~ verbale complexe 36.2.2.f locul ~ în propoziţie 36.3.; v. CONJUGARE. HIPERBAT 38.11. HIPERBOLĂ 38.8. HOTĂRÎT: articolul - v ARTICOL. IMPERATIV; modul - 21.; v. şi FORMARE. IMPERFECT; timpul ~ v. TIMP. FORMARE. INDICATIV; modul ~ 18.; v. şi TIMP? FORMARE. INFINITIV; modul ~ 22.; ~ ca predicat 27.2.1.; v. şl TIMP, FORMARE. INTERJECŢIE 3.10.; funcţiile ~ în propoziţie şi frază61.1. INTEROGATIV; pronume ~ v. PRONUME. INTRANZITIV; verbe ~ v. TRANZITIVITATEA. INVARIABIL; adjectiv ~ 9.3. INVERSIUNE 38.11. IRONIE 38.10. ITERATIV; verbe ~ 15.1.7. ÎNŢELES; ~ atributului în propoziţie 33.5.1.f deosebirea de ~ între diateza activă şi pasivă 16.2.2.; construcţii cu aspect de diateză pasivă dar cu ~ activ 16.2.3.; «• obiectului indirect 33.7.2.; participiu cu ~ activ şi partfe cipiit cu ~ pasiv 24.1.; felurile propoziţiilor după ~ 2.1. ; genul după -~ al substantivelor 5.2. f substantive cu două genuri şi ~ diferite 5.4.1.; feminine cu două forme de plural avînd acelaşi ~ 6.2.6.-; feminine cu două forme de plural şi ~ diferite 6.2.8.; neutre cu două forme 417 de plural şi — diferite 6^2.9.; neutre cu două plurale şi acelaşi ~ 6.2.7. LOCUŢIUNE; ~ echivalente cu adverbul 28;.5.; ~ conjunc-tionale 30.6. MÂI-MULT-CA-PERFECT; timpul - v. TIMP; v. FORMARE. MASCULIN; genul ~ v. GEN; v. NUMĂR. METAFORĂ 38.2. METONIMIE şi sinecdocă 38.6. MOD 17.; — condiţional-optativ 20.; - conjunctiv 19.; ~ gerunziu 23:.;. propoziţiile circumstanţiale şi gerunziul 34.3.8.; — imperativ 21.; — indicativ 18.; ~ infinitiv 22.; — participiu 24.; ~ supin 25, ;v. şi FORMARE, TIMP. MODALĂ; propoziţie ~ v. PROPOZIŢIA circumstanţială de mod. MOMENTAN; verbe ~ 15.1.6. MULTIPLICATIV; numeral - ; v. NUMERAL. MULTIPLU; subiect — 33.1.2. NEGATIV; pronume - v. PRONUME. NEGAŢIE; afirmaţia si — 28.7.; dubla - 28.8. NEHOTĂRÎT; adjectiv ~ v. ADJECTIV; articol ~ v. ARTICOL; pronume ~ v. PRONUME. NEPREDICATIV; verbe - 15.2. NEREGULAT; verbe ~ 26.5. NEUTRU; genul - v. GEN; v. NUMĂR. NOMINAL; grup — v. GRUP; predicat ~ v. PREDICAT. NOMINATIV; cazul - v. CAZ* NUMĂR; ^ la adjectiv.; formarea pluralului 9.3.; 9.3.î.j 9.3.2. ; -' la numeral 10.2.2.; ~ la. substantiv 6.; desinenţe de formarea pluralului 6.1.; 6.2.; pluralul masculi- . nelor 6.2.1.; pluralul femininelor 6.2.2.; pluralul neutrelor 6.2.3. ; pluralul substantivelor compuse 6.2.4.; substantive cu două forme de plural 6.2.5.; feminine-cu două plurale avînd acelaşi înţeles 6.2.6.; neutre cu două plurale care au acelaşi înţeles 6.2.7.; feminine cu două forme de plural cu înţelesuri deosebite 6.2.8.; neutre cu două forme de plural şi înţelesuri deosebite 6.2.9.; substantive numai cu formă de plural 6.2.10. ; substantive numai cu formă de singular 6.2.11.; v. şi DECLINARE; v. şi GEN. NUMELE; — şi verbul 3.1.2. NUME PREDICATIV; v. CAZ; v. FUNCŢIE; v. PREDICAT. 418 NUME PROPRIU; articoluldotăriiia — 11.4.; gemaal — de persoane 5.5.; v. şi SUBSTANTIV. NUMERAL 3.1.; 10. ; felurile de 10.1.; — cardinal 10.1.1. ; ^ ordinal 10.1.2.; — fracţionar 10.1.3.; ~ multiplicativ 10.1.4.; — distributiv IOTA.; ~ -colectiv 10.1.6.; formarea numeralului 10.2.; genul — 10.2.1.; pluralul — 10.2.2. ; cazul — 10.2.3.; ~ simple, derivate şi compuse 10.3.; funcţiile — 10.4.; calitatea de parte de vorbire a — 10.5.) al doilea articol la — ordinal 11.6. OBIECT; verbe cu două •— gramaticale 16.1. OBIECT DIRECT; 33.6.; ~ repetat 33.6.1.; — şi subiectul 33.6.2. ; — şi obiectul indirect dezvoltat 33.7.3.; — cu prepoziţia „pe" 7.2.1.; cu prepoziţia „la" 7.2.2.; v. şi CAZ, FUNCŢIE. OBIECT INDIRECT 33.7.:; — repetat 33.7, L; înţelesurile ~ 33.7.2. ; — si obiectul direct dezvoltat 33.7.3.; v, si CAZ, FUNCŢIE, Olii.LCiIVA; prepoziţia — \. PRuPOZl 1IL. OPOZIŢIE; — articulat şi nearticulat. 11.-10. OPTATIV; medul condiţional si — 20.; v. si TIMP. ORDINAL: numeral - v. NUMERAL. PARADIGMĂ 1&.1.2.; v. şi FORMARE. . PARTE DE PROPOZIŢIE; — secundare şi principale 33.; complementul circumstanţial şi celelalte — 33.9.7.; transformări prn ind - 35,1.: lecui - 36.4.; v. si ATRIBUT, CAZ. COMPLEMENT, FUNCŢIE, OBIECT DIRECT, OBIECT INDIRECT, PREDICAT, SUBIECT. PARTE DE VORBIRE; numeralul ca — 10.5.; prepoziţia înaintea unor - 29.3.2, PARTICIPIU; modul — 24; — cu înţeles activ şi ~ cu înţeles pasiv 24.1.; formarea — 24.2. ; verbe cu -s- ia perfect sin piu si la — 17.2,1. ; verbe cu -s- la perfect simplu şi -i- la — 17.2,3.; — ca predicai 27.2.3. PASIV; v. DIATEZĂ, PARTICIPIU. PERIFRAZĂ; — temporale 23.2. PERFECT COMPUS; v. TIMP; v. FORMARE. PERFECT SIMPLU; v. TIMP; v. FORMARE. PERSOANĂ; — verbului 17.; 17.1.; verbe cu forme numai pen;iu — a lîl-a 17.1.2. PERSONAL; genul - 5.6.; pronumele — v. PRONUME. PERSONIFICAREA 38,4. PLURAL; v. NUMĂR. 419 POLITEŢE sau REVERENŢĂ; pronumele de ~ 13.1.8.5 13.1.9. POSESIV; articol ~ v. ARTICOL; pronume ~ v. PRONUME POZITIV; grad ~ v. COMPARAŢIE. PREDICAT 33.2.; verbul ca ~ 27.; ~ verbal complex 27.1.| ~ la modurile nepersonale 27.2.-; infinitivul scurt ca ~ 27.2.1. ; gerunziul ca ~ 27.2.2.; participiul ca ~ 27.2.3.f v. si ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR, FUNCŢIE, GRUP. PREDICATIVĂ; propoziţia ~ v. PROPOZIŢIE. PREPOZIŢIE 3.8.; 29.; ~ şi adverbul 29.1.; cazul gramatical al cuvintelor precedate de ~ 29.3.; dativul cu „la" 29.3.1. ; ~ înaintea unor părţi de vorbire 29.3.2.; ~ şi articolul 29.4.; regimul special al unor ~ faţă de articol 29.4.1. ; întrebuinţarea cîtorva ~ 29.5.f 29.5.1.; 29.5.2.; 29.5.3. ; 29.5.4.; 29.5.5.; 29.5.6.; ~ si conjunciia 29.2.; 60.1. ; v. CAZ, OBIECT DIRECT. PREZENT v. TIMP. PRONUME; 3.4.; 12;. felurile de ~ 12.1.; 14; ~ personal 13.; forme (declinare) 13.1.; ~ personal-reflexiv 13.1.1.; funcţii 13.1.2.; 13.1.11.; întrebuinţarea formelor lungi 13.1.3. ; locul formelor scurte 13.1.4.; dublarea (reluarea şi anticiparea) ~ 13.1.6. ; cum se deosebeşte ~ personal de ~ reflexiv 13.1.5.; ~ personal de întărire 13.1.7.; ~ personal de politeţe sau de reverenţă 13.4.8.; întrebuinţarea ~ de politeţe 13.1.9.; ~ dînsul, dîttsa 13.1.10.; ~ personal şi — posesiv în vorbirea indirectă 37.3.; ~ demonstrativ 14.2.; 14.2.1.; 14.2.2.; 14.2.3.; funcţii 14.2.4.5; ~ interogativ 14.3.; formele ~ interogativ şi întrebuinţarea lor 14.3.1.; folosirea ~ interogative ca pronume şi conjuncţii în frază 14.3.2.; ~ interogativ ca ~ relativ 14.4.4. ; ~ negativ 14.5.5.; 14.5.6.; — negativ ca adjectiv 14.5.7. ; ~ nehotărît 14.5.; 14.5.1.; ~ nehotărît ca adjectiv 14.5.2.; 14.5.3.; 14.5.4. ; ~ posesiv 14.1. ; 14.1.1.; ~ posesiv ca adjectiv 14.1.2.; funcţii 14.1.3.; ~ personal şi ~ posesiv în vorbirea indirectă 37.3.; ~ relativ 14.4.; forme 14.4.1.; construcţii aparte cu ~ relativ 14.4.2.; ~ relativ compus 14.4.3.; 14.4.5.; ~ interogativ ce ca ~ relativ 14.4.4.; — relativ ca adjectiv 14.4.6.; funcţii 14.4.7. ; confuzii datorate schimbării de ~ (în vorbirea Indirectă) 37.4.; v. şi DECLINARE. i 420 PROPOZIŢIE; ~ şi frază 1.; felurile ~ 2.; după înţeles 2.1.f după structură 2.2.; după funcţie 2.3.; ~ incidenţa 34.4.; ~ simplă 32.1.; ~ dezvoltată 32.3.; ~ cu rol de substantiv în frază 8.; ~ atributivă cu rol de adjectiv " 9.3. ; - completivă de agent 8.4.; - circumstanţială 34.3. ; de cauză 34.3.3.; concesivă 34.3.7.condiţională 34.3.5 ; de loc 34.3.1.; de mod 34.3.6.; de scop 34.3.4. J de timp 34.3.2.; — circumstanţiale şi gerunziul 34.3.8. | adverbul, complementul şi ~ circumstanţială 28. 10:; ~ obiectivă sau completivă 8.3.; cum se deosebeşte obiectiva directă de cea indirectă 8.3.1.; ~ predicat sau predicativă 8.2.; cu rol de adjectiv 9.12.; — subiect sau subiectivă 8.1.; tipuri de subiective.8.1.1.; ~ introduse prin conjuncţii 30.7.; transformarea unei — în altă ~ 35.2.; combinarea ~ în fraze 35.4.; locul ~ în frază 36.5.; locul grupurilor în — 36.3.; locul părţilor de ~ 36.4. ; înţelesul atributului în ~ 33.5.1. PROPRIU* substantive - si comune 4.2.1.; nume - v. NUME PROPRIU. REFLEXIV; pronume personala v. PRONUME; diateza ~ v. DIATEZA. REFREN; 38.12.2. RELATIV; pronume ^ v. PRONUME; timp ~ şl - absolute 17.1.2. REPETAT; obiect direct ~ 33.6.1.; obiect indirect ~ 33.7.1. REPETIŢIE 38.12. SEMI AUXILIAR; verbe ~ 15.2.3. ^ SIGMATIC(E); verbe - 26.3.2. - SIMPLU; complement circumstanţial ~ şi dezvoltat 33.9.6.| numeral ~ 10.3.; propoziţie ~ şi dezvoltată 32. ; propo» ziţie ~ 32.1. SINECDOCĂ; metonimia şi ~ 38.6. SINGULAR; numărul - v. NUMĂR. -STIL; principalele figuri de ~ 38.; comparaţia 38.1.1 meta* fora 38.2.; personificarea 38.4.; alegoria 38.5.| meto* nimia şi sinecdoca 38.6.; hiperbola 38.8.; ironia 88.10.f umorul 38.10; inversiunea şi hiperbatul 38.11. J repetiţia 38.12.; refrenul 38.12.1.; epitetul 38.13. SUBIECT 33.1.; situaţii aparte ale ~ 33.1.1.? ~ multiplu 33.1.2.; ^ şi obiectul direct 33.6.4.; v. si FUNCŢIE? GRUP. SUBIECTIVĂ; propoziţia - v. PROPOZIŢIE. 421 SUBORDONARE; fraze formate prin 34.2.; tipăreşte frazelor formate prin ~ 35.5.2. SUBORDONATOARE; conjuncţii - 30.5. SUBSTANTIV 3.1.; 4.; echivalentele - 4.1.; felurile de - 4.2. ; ~ comune şi ~ proprii 4.2.1.; — abstracte 4.2.2.f ~ colective 4.2.3.; genul - v. GEN; numărul - v. NUMĂR; caztil - v. CAZ . v. DECLINARE; propoziţii care au rol de ~ în frază 8.; v. şi PROPOZIŢIE; locul adjectivului faţă de — 9.4., 9.4.1., 9.4.2.; ~ primesc numai articol hotărît 11.10.1,; ~ nu primesc articol hotărît 11.10.2. SUFIX; v. FORMARE. SUPERLATIV; gradul — v. COMPARAŢIE. SUPIN 25.; formarea ~ 25.1. TEMPORAL; perifraze — formate cu gerunziul 23.2.; propoziţia — v. PROPOZIŢIA circumstanţială de timp. TERMINAŢIE; ~ ad|ectiv(4or (adjective cu o — şi cu doua - ) 9.1.2.; - substnntivrlor; rpnrnoaşternn genului după - substantivului 5.1.; tabloul genurilor după ~ 5.1.1. TIMP 17.; 17.2.; ~ absolute şi relative 17.2.1.; ~ conjunc-tivului 19.1.; condiţional-optativului 20.1.; ~ imperfect 18.2. ; - mai-mult-ca perfect 18.4.; — perfect compus 18.5.; ~ perfect simplu 18.3.; verbe cu -s- la — şi la participiu 17.3.1.; verbe cu -s- la ~ si -t- la participiu 17.3.2. ~ prezent indicativ. 18.1.; infinitiv 22.1.; conjunctiv 19.1.1. ; condiţional-optativ 20.1.1.; ~ trecut la condiţio-nal-optativ 20.1.4.; la conjunctiv 19.1.1.; la infinitiv 22.2. ; ~ viitor 18.6.; viitorul anterior 18.7.; v. si FORMARE, MOD. TIPAR(ELE) frazelor 34.5.; ~ frazelor formate prin coordonare 34.5.1.; ~ frazelor formate prin subordonare 34.5.2. TIP; ~~ de grupuri nominale 36.1.1.; ~ de grupuri verbale 36.2.1. TOPICA 36.; locul părţilor de propoziţie 36.4.; locul propoziţiilor în frază 36.5. ; locul adjectivului faţă de substantiv 9.4.; locul a două său mai multe adjective calificative 9.4.1.; lecui adjectivelor determinative 9.4.2,; lecui formelor pronominale scurte 13.1.4.; v; şi GRUP. TRANSFORMARE; - , contragere şi expansiune* 35.; ~ privind părţile de propoziţie 35.1.; ^ unei pi ( poziţii în altă - 35.2. 422 TRANZITIV; verbe - v. TRANZITIVITATE. TRANZITIVITATE 16; verbe tranzitive şi intranzitive 16.1. ; false tranzitive 16.1.2.; verbe cu tranzitivitate imitata 16.1.3.; verbe cu douăobiecte gramaticale 16.1.4.| v. şi DIATEZĂ. TRECUT; timpul - v. TIMP. UMOR; ironia şi ~ 38.10.; v. STIL. VARIABIL; adjectiv - 9.1.4.; 9.1.5. VERBAL; grup ~ v. GRUP; predicat ~ v. PREDICAT. VERB 3.6.; 15.; numele şi ~ 3.12.; felurile 15.1.; ~ asigr rnatice 26.3.1.; ~ auxiliare 15.2.2.; ~ cauzative 15J.10.J-~ copulă 15.21.; — dinamice 15.1.9.; ~ durative 15.1.5.J ~ eventive 15.1.8.; ~ de existenţă şi de stare 15.1.l.f ~ iterative 15.1.7.; ~ de mişcare 15.12.; ~ "momentane 15.1.6.; - nepredicative 15.2.; ~ neregulate (conju-: gare) 26.5.; ~ sigmatice (forme de conjugare) 26.3.2.? — scmiauxiliare 15.2.3.; ~ care exprimă sentimente? 15.1.4.; ~ care înseamnă „spune", declara" 15.1.3.; ~ ca predicat 27.; v. PREDICAT. ~ în vorbirea indirectă 37.2. ; v. si CONJUGARE. DIATEZĂ, FORMARE; MOD, PERSOANĂ, TIMP, TRANZITIVITATE. VIITOR; timpul - v. TIMP. VOCATIV; cazul - v. CAZ. ^VORBIRE DIRECTĂ (ŞI VORBIRE INDIRECTĂ); tre-> cerea de la vorbire directă la cea indirectă 37.1.; verbul în vorbirea indirectă 37.2.; pronumele personale şi cele posesive în vorbirea indirectă 37.3.; confuzii datorate schimbării de pronume 37.4.; modificări datorate trecerii la vorbirea indirectă 37.5.; vorbirea indirectă liberă 37.6. | vorbirea indirectă propriu-zisă fără verbul „spune", „zice" etc. 37.6.1.; vorbire directă exprimată în cursul altei vorbiri directe 37.6.2. VORBIRE INDIRECTĂ; v. VORBIRE DIRECTĂ. VORBIRE INDIRECTĂ LIBERĂ; v. VORBIRE DIRECTĂ.