G. COŞBUC
                 OPERE ALESE IV
    Ediţie îngrijită ţi prefaţă de GAVR1L SCRIDON
                    SCRIERI ÎN PROZĂ
.SCRIITORI ROMÂNI'
                     EDITURA MINERVA Bucureşti, 1979
DIN VOLUME
VERSURI ŞI PROZĂ
                          vorba Ăluia
                           Zicători explicate
                 1. Nici în clin, nici în mînec
    Aproape toţi rostim -rău această zicătoare, din mînec făcînd mînecă. Deoarece clinul e o parte a hainei — îndoiturile sau aripile de dindărăt ale sucmanului ori ale anteriului — a fost uşor să amestecăm noţiunile mînec şi mînecă, crezînd că dacă vorbim de clin e natural să vorbim şi de mînecă. Dar zicătoarea n-are a face nimic nici cu clinul hainei, nici cu mînecile ei.
    Clin e vorbă veche, de origine slavonă şi însemnează „povîrniş". Corespunde pe deplin neologismului „pantă". Ţăranul vorbeşte de „clinul dealului", de „clinul apei", etc. Orce drum din deal în vale e clin. Mînec e vorbă latinească şi înseamnă „a te scula de cu noapte ca să pleci la drum“. Vorba aceasta începe să dispară ; ni se păstrează încă în proverbiile „cine mînecă nu întunecă'4. „Mî-necatul de dimineaţă şi însuratul devreme nimănui nu strică" şi în locuţiunea „pe mînecate". Drumul ţăranului e pe dealuri, el mînecă deci, ca să urce dealul şi să scoboare iarăşi în vale pînă nu întunecă, pînă nu-1 apucă noaptea. Prin asociaţie de idei, a mînecă e sinonim cu a urca dealul. Mînec e drumul la deal. In Bănat se numeşte orce suiş pe deal „mînecul dealului".
    Deci zicătoarea are înţelesul : „n-am cu el de-a face nici pe drum la deal, nici pe drum. la vale". Explicarea zicătoarei e asta : Cînd drumul la deal (mînecul) e greu şi boii nu pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot aşa pe rînd carele în deal. La vale (la olin) îşi împrumută lanţurile, ca să împiedece roţile. Ţăranul, fie cît de străin, cînd vede pe alt ţăran că nu-şi
                                                                                              ll
poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-l ajută. Un om care îl duşmăneşte, ori un tîrgoveţ, trece pe lingă ţăran şi-l lasă neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul „n-are nici în clin, nici în mînec“, sînt oameni care nu fac cauză comună cu el : nu şi-au prins niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale.
                    2. La botul calului
    Sînt frumoase zicătorile românului,- cînd, făcînd aluziuni la temperamentul sau apucăturile unui om, vorbeşte de calul lui. îngîmfatul „vorbeşte de pe cai", omul sigur „vorbeşte din şea", isteţul „bate şeaua să priceapă iapa", prostul „umblă să facă uşor calului" *, cel conştiu de sine „ştie cum să-şi joace calul“ iar nevoiaşul „a ajuns din cal măgar".
    „La botul calului" e un tablou idilic. „A cinsti la botul calului" însemnează a bea cel din urmă păhar. Ţăranul „s-a cinstit" destul cu finii şi cu cumetrii, e gata de plecare, dar înainte de a încăleca, ţinîndu-şi calul de frîu, e silit să mai bea un păhar, cel din urmă „la botul calului". „A bea la -roată" cu înţelesul de „a fi beut destul, a fi beat" are aceeaşi origine : Înainte de a se sui în căruţă, stînd gata să puie piciorul pe butucul roţii ca să se avînte, el mai bea un păhar. Am auzit şi „a bea la toartă", dar nu înţeleg expresiunea. Poate „toartă" să fie născut din „roată", ori poate are o explicare ; nu ştiu.
                    3. Cu căţel, cu purcel
    „A plecat cu căţel, cu purcel" însemnează : a plecat cu tot ce-a avut, cu toată casa, pentru totdeauna sau
    * Povestea vorbii: Un ţăran prost mergea călare ducînd pe umere nişte desagi grei. Altul îl întreabă : „Eşti prost, mă ? De ce duci desagii în spate şi nu-i pui pe şea?!“ Cela răspunse: „De ! nu sînt io calului destulă greutate, să-l mai încarc şi cu desagii ? Las, să duc io desagii, ca să-i fie mai uşor calului !“ (N. a.)
12
pentru cîtăva vreme. Deci are şi înţelesul : a te muta, a-ţi schimba locuinţa.
     Căţelul şi purcelul nu sînt lucrurile cele mai de căpetenie la o gospodărie, ca să ajungă prin importanţa lor proverbiale, nici nu sînt aşa de nebăgate în seamă, incit să exprime noţiunea infimităţii, ca „firul de păr44 şi „firul de aţă“. Se aude în popor şi altă zicătoarea :i „a plecat cu vătrai şi cu cociorvă14. Asta o înţelegi mai lesne : vătraiul şi cociorva sînt lucrurile cele mai ieftine şi mai uşor de găsit. Cînd ai plecat luînd şi pe aceste, ai plecat luînd tot „pînă şi cuiul din părete44.
     Tabloul cu căţelul şi purcelul e luat din viaţa nomadă a ţiganilor de laie. Ţiganii au o deosebită dragoste să crească purcei, iar cîte un cine îşi ţin, rogu-te, să le păzească tabăra. Purcelul şi căţelul sînt toată averea acestor ţigani : cînd se scoală satul asupra lor, ori îi urmăresc autorităţile, ţiganii o rup la fugă lăsîndu-şi, la primejdie, şi căruţele şi nevestele şi copiii, dar căţelul şi purcelul niciodată. Ştiu ţiganii că numai aceste două dobitoace i le-ar lua românul, purcelul că-i frate cu slănina, iar căţelul că-i bun şi el la casa omului. Dar cu căruţele hodorogite şi pline de zdrenţe şi cu dîrloagele de cai ce să facă românul ? Prin sate vezi trecînd căruţele ţiganilor încet şi rînduite; copiii „învăscuţi, cum din mame-au fost născuţi44 alergînd pe marginea drumului, iar dinapoia căruţelor, fără excepţie, legaţi de cîte o sfoară vine încet căţelul melancolic şi purcelul flegmatic.
     Felul de-a trăi şi de-a gîndi al ţiganului a dat românului cea mai bogată materie de satiră şi glumă. Proverbial a ajuns ţiganul în zicătorile : „Şi-a mîncat omenia ca ţiganul biserica44, „s-a obişnuit cu răul, ea ţiganul cu schinteile44, „s-a înecat la mal ca ţiganul44.
                     4. Lasă-I în moarea Iui
    „Nu-i cunoşti tu moarea lui44, sau cum zice falş Creangă „n-ai băut din moarea lui44, şi tot aşa de falş Is-pirescu : „nu i-ai mîncat moarea44 însemnează : nu-i cunoşti firea şi năravurile. Cînd laşi pe om să facă ce ştie, cum îl taie capul şi-l trage aţa, se zice că-1 laşi în moarea
13
lui. Acelaşi înţeles : a-1 lăsa în apele lui, în banii lui, în boii lui.
    Cuvîntul moare e latinescul morem (obicei, nărav ; la Cicero, „o tempora, o mores !“) şi nu se mai întrebuinţează în limbă decît în zicătoarea aceasta.
    In Ardeal s-aude des „sînt mîncat de moar ea lui”, o vorbă aproape stereotipă a femeilor care se plîng de traiul rău cu bărbaţii, ori a slugilor care se plîng de stă-pîni. Expresia „a fi mîncat de moarea cuiva“ e croită după felul metaforelor : „sînt mîncat de necazuri, mîncat de griji, mîncat de rele“ etc. Confuzia zicătorii a produs-o omonimul moare. Cuvîntul moare (cu înţelesul zeamă de varză) a circulat mai des decît moare cu înţelesul de nărav, astfel noţiunea din urmă a omonimului a început să dispară, mai ales că vorba era strîmtorată şi de sinonimele sale.(nărav şi obicei). De aici se explică de ce zicem „nu i-am beut moarea“ : credem că vorbim de zeamă de varză. O adevărată curiozitate e confuzia cu a „mînca moarea cuiva“. Românul a zis „m-a mîncat moarea lui Nicolae“, cîtă vreme era conştiu că moarea însemnează obicei ; perzînd însă această conştiinţă, n-a mai înţeles zicătoarea. A rămas zăpăcit. Cum adecă ? Moarea mă mănîncă pe mine, nu eu mănînc moarea ? A cătat deci să schimbe vorba, să-i dea înţeles logic, şi-a zis : „am mîncat moarea lui Nicolae“.
    Dealtfel şi la Creangă şi la Ispirescu se găseşte zicătoarea corect redată în eîteva locuri.
                     5. Opt cu a brinzei
    „Du-te opt cu a brînzei“ e o înjurătură : du-te unde vrei, că puţin îmi pasă, du-te măcar la dracul. Cu acelaşi înţeles : du-te pe unde şi-a spart dracul opincile şi pe unde şi-a înţărcat copiii, du-te unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata şi să te întorci cînd te-oi dori eu !
    în poveşti se zice des : şi s-a dus cîte zile-s intr-un an“. în colinda pluguşorului :
                    Şi s-a dus nenea Troian Cîte zile într-un an,
14
iar în vorbirea zilnică auzi zicîndu-se : s-a dus cîte zile-n postul mare, sau : cît ţine postul mare. Zicătoarea „opt cu a brînzei" spune tot acelaşi lucru. Postul-mare ţine şapte săptămîni. Întîia săptămînă înainte de postul cel mare e numită săptămînă brînzei, căci în această săptămînă nu-i oprită brînza. Prin urmare, zicătoarea spune : du-te şapte săptămîni ale postului şi opt cu săptămînă brînzei. Adaosul „şi nouă cu a ouălor“, cum s-aude prin Muntenia, e falş. Poporul din alte părţi nu cunoaşte această întregire fără rost, căci o săptămînă numită a ouălor nu există. Chiar dacă pe undeva s-ar numi aşa vro săptămînă, ea n-ar fi a noua înaintea Paştilor, ci tocmai a Paştilor, căci atunci se fac ouă roşii. Dar săp-tămîna Paştilor pretutindeni e numită „luminată". Adaosul s-a născut, se vede, numai din pricina asonanţei.
                    6. I-a suflat în borş
    Înţelesul: a supăra pe cineva, a-1 lua pe dinainte, a-i face în ciudă, a-1 lăsa cu buzele umflate.
    Am cetit undeva — nu-mi mai aduc aminte unde — că zicătoarea se explica aşa : eu am o mîncare mai bună, tu ai borş ; eu nici nu mă uit la borşul tău, îl despreţuiesc şi suflu în el.
    Explicarea e cu totului tot neadevărată. E departe griva de iepure. Originea zicătoarei trebuie căutată în credinţele şi obiceiurile ţăranului.
    Mai întîi să lămurim o credinţă. „A sufla" în zicătoarea noastră are înţeles propriu : a sufla în borş, cum sufli în foc ori în mîncarea ferbinte. „Suflarea" omului e o putere fărmecătoare, căci „sufletul omului e de la dracul" (suflet în înţeles fizic, aerul respirat). Dumnezeu are duh care învie şi susţine, omul are suflet care vrăjeşte şi distruge, iar animalele au bleasc: duhul e spirit imaterial, sufletul e şi spirit şi materie, iar bleas-cul e numai materie (aer). Duplicitatea sufletului omenesc „a făcut-o dracul în ciuda lui Dumnezeu", şi e de înţeles mirarea satirului din poveste, care nu vrea să facă tovărăşie cu omul şi se sperie cînd vede că dintr-aceeaşi
15
gură omul suflă şi fierbinte, ca să-şi încălzească mînile, şi rece, ca să-şi răcorească ciorba. „A sufla peste voinici “ însemnează a-i răpune ; de aceea, în poveşti, dau vrăjitoarele poveţe celor ce vreau să facă vrun rău vitejilor. „Unge-1 cu unsoarea asta pe la gene şi suflă-i de trei ofi peste ochi, că va adormi buştean." Baba, care se teme de cînii na-vede, n-aude, na-greul-pămîntului, dă voinicului trei fire şi-l roagă să sufle peste ele ; puterea cînilor a fost vrăjită şi degeaba-i. sumuţă stâpînul. căci ei nu se mişcă din loc. De obicei voinicii adorm cînd e primejdia mai mare, căci „suflă peste ei“ un vînt trimis de zmei, sau zmeii înşişi sint vîntul. Şi caii au această putere — dar numai cei năzdrăvani : pe o nare suflă foc să înfierbinte baia feciorului de împărat, pe cealaltă suflă crivăţ, ca să răcorească baia Ilenii Consinzenii.
    Noi, tîrgoveţii, suflăm în apă, în vin, în bere, ori ca să depărtăm praful de pe suprafaţa lichidului, ori numai aşa. Ţăranul însă, ferească Dumnezeu. El varsă cîteva picături „de sufletul morţilor", ca să depărteze praful de pe suprafaţa lichidului, în joc sau de distracţie nu suflă niciodată. Bărbaţii sînt mai „abuzivi", iar cei ce au a face cu orăşenii suflă şi în vin şi în apă, ca şi în bere, ca să depărteze spuma. Femeile se ţin însă ca orbul de gard de această credinţă şi foarte des întâlneşti ţărance care nu vreau să sufle nici măcar în luminare ca s-o stingă.
    Cînd ţăranca pune borş, iese în curte ori în stradă şi trage de ureche ori de cap pe cel dinţii creştin, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit omul de supărat, că-1 tragi de păr. „Acru borşu !“ zice ea. „Acru să-ţi fie !“ zice rîzînd cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin. „Ba fie-ţi al dracului borşul !“ zice supărat altul. Acesta, tocmai fiindcă înjură, e „omul borşului", căci ţăranca l-a „înăcrit", aşa cum ar vrea să-i fie borşul. Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, ţăranca după el, şi dau năvală-n odaie pe întrecute. Vorba e : cine ajunge mai întîi să sufle în borş. Dacă suflă stă-pîna casei mai întîi, o să mănînce borşul în pace; daca
16
      nu, are să i se întîmple cine ştie ce supărare pe vremea cit va ţine borşul. Şi de obicei îi vine vro supărare — căci ele vin multe — dar nu din pricina suflării-n borş. Ţăranul crede aşa. „Şi cumătră asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle-n borş11, adică să ne prevestească rele.
         înţelesul zicătorii „pe deasupra ca fuiorul popii11 este : a face un lucru de prisos, a da ceva fără nici un scop.
         Zicătoarea face aluziune la fuiorul pe care-1 dau creştinii pe la Bobotează popii. în oraşe popii „botează14 creştinii pe fiecare lună o dată ; la sate, o dată pe an, la v Bobotează. Orăşenii dau popilor bani, sătenii însă — după obiceiul locului — ori bani şi grîu, ori grîu şi miere, ori vin şi pine, ori toate deodată. Mai rar dau şi cîte un fuior. K/ La greci şi la romani exista credinţa că morţii au ■ nevoie de un ban şi de-o lumânare : cu banul să plă-tească trecerea peste rîul Stix, iar cu lumânarea să-şi v lumineze cărările prin infern. Această credinţă a influien-|j£ ţat şi asupra creştinismului : lumânarea mortului a fost ^ primită ca o cvasi-dogmă în biserica lui Hristos ; banul de trecere peste rîul infernului a rămas ca o credinţă a poporului.
         Preoţii creştini au mers mai departe. Ei au spus că morţii n-au trebuinţă numai de ban şi de lumânare, ci şi de mîneare, de beutură şi de îmbrăcăminte. De aceea, ei au cerut creştinilor grîu, vin şi fuior — pentru că tot ce se dă popilor, se dă de sufletul marţilor, adecă pentru nevoile sufletelor de pe ceea lume. Bazată e această pretenţie a popilor pe vers 35—36, Cap. XXV din evanghelistul Matei : „flămând am fost, şi m-aţi săturat11 (griul), „setos am fost, şi m-aţi adăpat11 (vinul), „gol am fost, şi m-aţi îmbrăcat11 (fuiorul), „străin am fost, şi mi-aţi arătat calea11 (lumânarea), în temniţă am fost, şi aţi venit cătră mine11' ....*        ~
                     7. Pe deasupra ca fuiorul popii
17
    Astfel şi griul, şi vinul, şi fuiorul, şi lumânarea au o origine biblică ; numai banul nu-şi poate dovedi originea biblică, decît poate prin semistihul din urmă : „şi aţi venit cătră mine“, căci se ştie că banii cam vin cătră popi. Explicarea banului, precum am spus, trebuie căutată în mitologia greco-romană. Mierea care se dă popilor a intrat în stol prin uzurpare de drept: ar trebui să dăm popilor ceară de făcut lumânare, dar popii au găsit că e mai bună mierea decît ceara.
    Pînă aici sînt toate lămurite. Dar acum e întrebarea : de ce tocmai fuiorul e lucru de prisos, e „pe deasupra" ? De ce n-ar fi griul, ori banul, ori mierea pe deasupra ?
    Explicarea — cred eu — trebuie căutată în credinţele bogomilice. D. Hasdeu a dovedit cu mai multe dovezi, în Cuvinte din bătrîni, că eresul bogomilic a stăpînit multă vreme între români şi a avut foarte mulţi închinători. însuşi Petru Rareş era bogomil.
    Prorocul sectei bogomilice era apostolul Paul : toate vorbele lui din Epistole se interpretau ad litteram. După vorbele lui Paul, morţii au trebuinţă pe ceea lume de hrană şi de lumină, nu spune însă nicăieri că au trebuinţă şi de îmbrăcăminte. Bogomilii cereau desfiinţarea hainelor chiar şi în viaţa pămîntească ; unii dintre preoţii lor făceau mare propagandă, ca oamenii să umble goi. „Gol m-am născut şi gol voi merge pe ceea lume", zice Biblia. Prin urmare morţii umblă goi, iar Paul întăreşte această credinţă, nu vorbind despre ea, ci tăcînd.
    Acum dacă morţii n-au trebuinţă de haine, pentru ce să dea popilor fuiorul ? Căci nu popilor dai fuiorul, ci morţilor. Secta bogomilică a înţeles de ce dai popii vin şi grîu — mai ales că acestea erau totodată şi simbolul trupului şi al sîngelui lui Hristos —, a înţeles de ce le dai ceară şi bani, însă n-a putut înţelege şi n-a voit să înţeleagă : de ce le dai fuiorul. Fiindcă obiceiul dării fuiorului era o datorie la ceilalţi creştini, secta bogomilică vedea într-acest obicei un lucru de prisos, pentru ei într-adevăr fuiorul popii era pe deasupra.
    în rezumat, părerea mea este că această zicătoare e de origine curat bogomilică, şi ea e o mărturisire mai mult a existenţei bogomilismului între români.
18
8. Burtă de popă
      Potrivită vorbă ! Adevăratul egoist şi epieurean are de obicei burtă de popă. El trăieşte numai ca să mă-nînce şi să omoare vremea lui Dumnezeu, iar de alţii habar n-are : el închină, el bea, căci milă i-o fi fiind de alţii, dar de el i se rupe inima.
      Nemţii au zicătoarea : „a trăi ca Dumnezeu în Fran-cia“, voind să arate că un cutare ori cutare trăieşte numai pentru sine, mănîncă şi bea cît opt şi duce lume albă din munca altora, acesta e omul numit „burtă-verde". Adevărat, în Francia (dar toţi popii catolici de orişiunde) au lefuri de la stat, nu muncesc nimic şi sînt rotunzi de grijă multă, căci de familie n-au să îngrijească, iar creştinii au să se facă luntre şi punte, ca traista popii să fie totdeauna cu grăunţe.
      Popii tuturor religiilor, cîte au existat şi există, au trăit cu puţină muncă şi cu mult belşug. Vorba noastră „burtă de popă" era cunoscută şi latinilor : într-o comedie latină se vorbeşte de „Popa Venter", tradus : „popa burtă". Se vede că şi romanii luaseră pe popa ca model de om care trăieşte bine şi numai pentru el. Eu nu susţin că vorba noastră e moştenită de la romani — deşi poate să fie —, eu cred că noi am creat-o, cum am creat şi altele despre popă.
      Popii din veacurile trecute — cu deosebire călugării, nişte pîrliţi de grecotei — erau oameni peste măsură ipocriţi. Bizantismul e exprimat de poporul nostru în clasica zicătoare : „mănîncă sfinţi şi scuipă draci". Popii, care de obicei erau „în gură cu Dumnezeu şi la inimă cu dracul", una spuneau şi alta făceau, erau oportunişti de cea mai rea specie şi avea deci ţăranul dreptate să ia pe popă ca tip de om nestatornic : „Uite popa, nu e popa". Toate observaţiunile făcute asupra caracterului popilor în curs de veacuri le-a cristalizat ţăranul într-o singură povaţă : „fă ce zice popa, dar să nu faci ce face el ! “
      Strămoşii noştri, în slăbiciunea lor pentru religie, au făcut păcatul că cele mai frumoase moşii ale ţării le închinau mînăstirilor greceşti de la Atos, aşa că într-o vreme pămîntul românesc, aproape jumătate, era dat de
    pomană grecilor. Aceştia făceau sat pe spinarea românului şi erau acasă aici la noi, căci erau pe moşiile lor. Legea era. să ne mănînce capul, dacă nu am fi avut cîţiva domni care au văzut prăpastia. Gloriosul Matei Basarab a pus mai cu îndîrjeală piciorul în prag şi le-a tăiat grecilor apa de la moară. Ţăranii erau parte robi ai boierilor, parte ai mînăstirilor. Călugării înşelau poporul cu tertipuri, îl furau şi-l scurtau pe nedreptul, şi apoi pretindeau cucernicie şi respectarea demnităţii de preot. Ţăranii, robi ai boierilor, căutau dreptate la divan, iar dreptatea era „adă-1 şi-l dezbracă şi bate-1 la picioare să-i vie mintea la cap“. Boierii cu durere de inimă apărau pe ţărani şi căutau dreptate la împăratul, îi mîngăiau cu Dumnezeu. Bietul ţăran se scărpina în cap şi zicea : „Pînă la împăratul, rabzi încăieratul“, iar robii mînăstirilor adăugau : „Şi pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii44.
        Românul nu vede cu ochi buni pe popa, îşi bate joc de el, popa e subiectul celor mai ironice snoave. Ba popa a ajuns şi piază rea, căci ţăranului, care întîlneşte în zori de zi un iepure ori un popă, toată ziua-i merge rău, căci a luat dracul stăpînire pe ziua aceea. Afară de spanioli, nici un popor nu-şi bate joc de popi ca românii. Bineînţeles : nu de popă ca reprezentant al bisericii, căci în punctul acesta românul e virtuos, ci de popă ca om care nu munceşte nimic şi-şi minte profesia. E deosebire între vorba „preot44 şi „popă44 ; acesta din urmă are după locuri o nuanţă de dispreţ şi de injurie chiar, In faţa umilirii şi a prigonirii din partea popilor, românul n-a avut altă armă decît ura şi ridicolizarea.
        Astăzi ţăranul e împăcat cu popii, ura s-a stins, dar dragostea de a-şi bate joc de ei s-a perpetuat, căci firea ţăranului român e glumeaţă. Azi nu se pot naşte zică-tori despre popi, ca în veacurile trecute, poate cel mult cîte una ca : „Sus, părinte, că se udă evanghelia14 sau „Dă-ţi, popo, pintenii şi bate-ţi iapa cu călcîiele44, şi altele cam aşa, în care de multe ori popa figurează tot aşa de cu dreptate ca şi Pilat în Credeu. Azi popa e supus aceloraşi] nevoie ca şi ţăranul. S-o fi împotrivit popa la această egalizare şi n-o fi vrut să plătească biruri, dar vorba: „a plăti ca popa44 e mărturie că ori a vrut, ori nu, a trebuit să plătească, ba încă „tocma pe tocma“.
20
                             9. E pecetluit cu roşu
        Zicătoarea 'se aude mâi des prin părţile sudice ale Ardealului, eu deosebire în ţara Oltului. In Muntenia, am auzit-o de vro cîteva ori. Scrisă n-am văzut-o. înţelesul ei e : a fi sigur de un lucru, ex. „Iţi dă Ion banii îndărăt ?“ — „Aşa ! E pecetluit cu roşu ! “ Sau „Crezi că ai să câştigi procesul ? — „Ba bin’ că nu ! E pecetluit cu roşu !“ Originea zicătoarei ■— o bănuiesc numai, dar nu o discut — e de Căutat în obiceiul domnilor noştri din veacurile trecute de-a pune pecete roşie pe hrisoave. Numai domnii întrebuinţau astfel de pecete, cînd iscăleau cu mîna proprie ; funcţionarii statului dădeau hîrtii pecetluite cu ceară galbenă. Cantemir în Descriptio Mol-daviae spune că, atît în Muntenia, cît şi [în] Moldova nu era nimănui iertat să pecetluiască cu ceară roşie, căci acest lucru era prerogativa domnilor, era pecetea gospod. Acest lucru îl spune şi episcopul Paul de Aleppo, care a trăit pe la sfîrşitul veacului XVII, pe la curţile lui Matei Basarab şi Vasile Lupul. Confirmat e lucrul şi prin hrisovul lui Dobromir, banul Craiovei (1569), precum şi prin cartea marelui vornic al Ţării Româneşti, G. Rustea, de la anul 1569 (amîndouă publicate de d-1 Has-deu în Arhiva istorică a României, tom. I, partea II, p. 30).
                                  10. Tîrţa-pîrţa
        Cu adaosul „şi-o nimică !“ Zicătoare de provenienţă ardelenească. E răspîndită prin Moldova ; prin Muntenia s-aude mai rar. S-a născut aşa. De cîte ori românii din Ungaria se mişcau în veacurile trecute cerînd pămînt şi reforme agrare, nobilii unguri le făgăduiau a treia parte din bunurile lor, ca să-i liniştească. Nobilii discutau ces-tiunea, pentru ochii lumii, dar lucrurile rămîneau baltă. Fiind limba parlamentară cea latină, deputaţii vorbeau de „tertia pars domenii“ (a treia parte de pămînt). Românii au auzit azi, au auzit mine de tertia pars şi au văzut că totdeauna au fost traşi pe sfoară. Cînd le mai făgăduiau nobilii drepturi, românii ziceau : „Aş ! Ne daţi
21
   iarăşi tîrţa-pîrţa!“ Vorbele au ajuns zicătoare. „Vorbeşte şi el tîrţa-pîrţa !“ se zice despre unul care spune fleacuri, ca nobilii unguri care vorbeau ca să fie cu vorbă.
                         11. Altă căciulă
      Cu înţelesul : asta e altă vorbă, altă socoteală, altă stare de lucruri.
      Din obiceiurile şi credinţele poporului nu se poate explica zicătoarea. Căciula e simbolul bărbăţiei şi al cuminţeniei. Un om cum trebuie să fie, e „român cu că-ciulă“, nevoiaşul „nu-i vrednic să poarte căciulă", iar despre omul strîmtorat din multe părţi se zice, că „i-a fătat pisica-n căciulă". Românul nu-şi ia căciula din cap înaintea orişicui — mai ales ardeleanul, nu ; ţăranul din regat e mai umilit, căci nevoile şi ciocoii i-au robit mîn-dria naţională — şi de aceea e aşa de despreţuită „că-ciulirea". A te căciuli e a te tîrî, a trăi din linsul farfuriilor de la mesele boiereşti, a săruta mîna care te bate. „Pune-ţi căciula-nainte şi te judecă singur" zice ţăranul, pentru că omul cinstit rămîne ruşinat în faţa căciulei şi-şi cunoaşte relele şi bunele, căci „la aşa cap, aşa căciulă". Nu tot omul care are căciulă are şi cap, dar „cine are cap are totdeauna căciulă".
      Vorba „altă căciulă" se vede că-şi are originea în pan-glicăriile comedianţilor de bîlci, care mănîncă hîrtie şi scot gologani din gură. Tot de aceeaşi origine sînt zică-torile : „pe unde scoţi cămaşa ?“, „a scuturat-o din mî-necă", „a băgat-o pe mînecă" şi „l-a tras pe sfoară".
      Constantin Căpitanul, în cronica sa, povestind nunta fiului lui Radu-Vodă cu fata lui Duca-Vodă, pomeneşte de nişte panglicari turci, care făceau fel de fel de comedii cu căciulile românilor.
      Alex. Odobescu, descriind petrecerile poporale date cu prilejul nunţii celor două fete ale doamnei Chiajna, zice : „Pehlivanii arapi şi hindii, ce-i aduse (ginerii) din ţara turcească făcură şi ei feluri de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre : unii săreau în văzduh, cu capetele-n jos, peste opt bivoli puşi în rînd ; alţii călcau cu iuţeală pe o fâşie de tulpan întinsă, fără de-a se
22
  cufunda, iar unul mai ales schimba în tot chipul o căciulă, care cînd o arunca de pămînt pe loc se prefăcea în feluri de căciuli dosebite44. Despre schimbarea căciulilor vorbesc şi nişte tradiţii despre o nuntă de pe vremea lui Constantin-Vodă Ipsilant. „De acolo, adaugă Al. Odobescu, a ieşit vorba românească : altă căciulă, cînd vrea omul să arate că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru.41 Rămîne, deci, că zicătoarea îşi are originea în panglicăriile comedianţilor turci. O dovadă pentru asta ar fi şi împrejurarea că ardelenii, care n-au avut a face cu turcii, nu cunosc zicătoarea.
                     12. A lua lumea-n cap
      Una dintre cele mai îndrăzneţe metafore ale limbii noastre. Tabloul e uriaş, ideea lui are aparenţele absurdităţii, şi tocmai de aceea e de-o energie izbitoare. Fan-tazia celor vechi a creat pe Atlas, care purta pămîntul pe umere ; metafora noastră e mai puternică : pămîntul întreg, dar nu pămîntul — lumea întreagă o poartă românul în cap ! N-am găsit nici într-o limbă mai viu zugrăvită suprema desperare, decît în tabloul acesta. O energie sălbatecă şi o fantazie nebună e în metaforele : „i-a fulgerat prin cap gîndul44, „i-a trăsnit prin cap44, „îi umblă în cap44, „îl frământă gîndurile44 etc. dar „a lua lumea în cap44 e poate cea mai extremă treaptă a imaginaţiei poetice.
      Aşa cred străinii, care traduc zicătoarea şi află un tablbu cu neputinţă de închipuit.
      Aşa credem şi noi, creatorii acestui tablou. Chiar noi nu mai putem să ne lămurim înaintea ochilor tabloul, căci prea ni se pare abstract.
      Azi e abstract într-adevăr; odată însă a fost aşa de concret! Tabloul nu e product al fantaziei, ci al realităţii. El e martorul unui vechi obicei românesc, e esenţa unei tragedii sfîşietoare din trecutul istoric al nostru. Azi ni se pare poetic prin energia lui, într-adevăr poetic însă îl face istoricul său.
      Străinii şi toţi pripăşiţii au căutat totdauna să dez-moştenească pe românul moşier; îl sileau să-şi vîndă
23
      pămîntul, îi călcau răzoarele, îngustîndu-i sfoara de moşie, îi intrau pe sub piele în tot chipul. Cînd era c ceartă pentru răzoare, jurămîntul ■— după vechile pra-vili ale ţării — era singura şi ultima dovadă. Străinul zicea că răzorul e pe ici, românul ba pe ici : nu străinul, ci românul trebuia să jure pentru dovedirea răzorului. El păgubit şi tot el năpăstuit, tot el „hoţul de păgubaş". Jurămîntul se făcea cu ceremonialul acesta : ţăranul lua o brazdă din răzorul pe care-1 arăta ca adevărat şi, cu brazda pe cap, urmat de martori, cu alte brazde pe cap, mergea pe răzor cit era moşia de lungă. în Muntenia — cum arată hrisovul lui Vodă Alexandru Mircea pentru moşia Chiseletul a mînăstirii fondată de Radu-Vodă, şi alt hrisov a lui Radu la anul 7048 relativ la moşia Pirs-covul a episcopiei de Buzeu * — ţăranii umpleau o traistă Cu pămînt din moşia lor şi jurau cu traista pe cap. Acest lucru se numea „a-şi lua pămîntu-n cap“. Jurămîntul era cam aşa : „jur şi mărturisesc pe trupul şi sufletul meu, pe dragostea nevestei şi fericirea copiilor mei, că aşa stă răzorul cel adevărat — să nu-mi putrezească trupul în pămînt şi să n-am parte de odihnă după moarte, dacă nu mărturisesc eu adevărul şi dacă pămîntul ce-1 port în cap nu este pămînt din pămîntul meu şi bucăţică din moşia mea“. Sforicică de pămînt era pentru ţăran „lumea" toată, căci altceva nu avea. Şi cînd ajungea la pricină cu boierul, el ştia că pierde şi această din urmă avere, şi-n deznădâjduirea lui, „îşi lua lumea în cap" şi jura.
         în veacul XVI, cînd a început ciocoismul să prindă aripi, toate relele căzuseră pe capul ţăranului într-un lanţ : robiile turcilor, războaiele necontenite, năvălirile cazacilor, jafurile tătarilor, birurile grele şi multe, vrajba între pretendenţii la tron şi, mai pe sus de toate, foametea nepomenită de la 1574 şi 1585. Ţăranii au ajuns să. mănînee rnămăligă din făină de scoarţă de copaci. Proprietarii mari au folosit prilejul : parte au silit pe ţărani să-şi vîndă moşiile împreună cu persoanele lor şi, bietul ţăran, ca să scape de lihneala foamei şi de
           * Amîndouă hrisoavele sînt publicate de d-1 Hasdeu în Arhiva istorică, partea I, pag, 47 şi 107 (n.a.).
24
  bătăile perceptorilor, s-a vîndut rob; parte au căutat pricini ţăranilor, care „şi-au luat lumea în cap“ să jure, dar, văzîndu-se trăgănaţi şi nedreptăţiţi, şi-au lăsat moşiile şi au pribegit încotro au văzut cu ochii, au luat lumea în cap de desperare, ca să scape de „răutăţi şi de mîncătorii“, cum zic toate hrisoavele de pe acel timp.
     Obiceiul luării pămîntului în cap a dispărut în urma pravilelor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, care au stabilit oarecum proprietatea fondară rurală. Mărturia obiceiului o avem însă şi astăzi în zicătoare. Deci „a lua lumea în cap“ nu e o metaforă poetică după origine, ci numai după înţelesul ei de astăzi. N-a creat-o fantazia, ci realitatea. Astăzi ţăranii noştri nu mai iau traistă de pămînt în cap ca să jure — căci cei mai mulţi n-au nici atîta pămînt cît să poată umplea o traistă — şi stau mai rău decît ţăranii din veacurile trecute : cei vechi îşi luau lumea în cap avînd pămînt, cei de azi fără pămînt îşi iau,lumea în cap ! *
                  13. A prins prepeliţa de coadă
      înţelesul : a fi lăudăros peste măsură, închipuit din cale-afară.
      Coada animalelor a dat prilej la naşterea multor pro-verbii şi zicători, aşa bunăoară : „Din coada de ** pisică nu faci sită de mătase“, „Coada cînelui nouă ani s-o în-dreptezi că ea tot colac rămîne“, „Caprei îi cade coada de rîie, şi ea tot în sus o ţine“, „D-aia n-are ursul coadă“, „Şi-a făcut coada colac“, „A plecat cu coada între pi-cioare“ etc. Lipsa cozii i s-a părut românului aşa de caracteristică încît a făcut-o termin de comparaţie. Despre un om cunoscut de multă lume, românul zice : „îl ştie tot satul ca pe o iapă albă, ca pe un bou breaz“, dar mai ales : „e cunoscut ca un cîne scurt de coadă“.
       * Despre acest obicei şi altele relative la judecăţi pentru moşii — vezi hrisoave publicate în Arhiva d-lui Hasdeu (tom. I, partea I, p. 24), în Magazinul istoric al lui Laurian (t. I, p. 206 şi 210). Toate pomenite de Brezoianu în Vechile instituţiuni ale ţării, pag. 46 (n.a.).
     ** în original : din.
25
         Dintre toate animalele cunoscute de ţăran, cea mai scurtă coadă o au caprele, urşii, iepurii, iar prepeliţele n-au coadă deloc, „Prepeliţa se ţine că e cu coadă, şi îi e numai pînă la noadă“ zice Anton Pann şi adaugă „aşa e şi săracul mîndru“. Prin urmare, prepeliţa n-o poţi prinde de coadă, fiindcă n-o are deloc. Lăudărosul şi închipuitul însă e în stare să ţi se laude că poate face şi acest lucru. Despre aceşti oameni zice ţăranul ironic : „Ehei! Au făcut multe, au prins chiar şi prepeliţa de coadă !“ A te lăuda deci cu lucruri pe care nu le poţi face însemnează a prinde prepeliţa de coadă.
         Această zicătoare e întrebuinţată şi cu înţelesul: a fi turtit de beutură. Aici avem un amestec, sau mai bine un compromis, între două zicători : „a prinde prepeliţa de coadă“ şi „a prinde purceaua de coadă“ (a fi beat). Confuziunea s-a născut din asemănarea lor ; ele sînt cu totul deosebite după înţeles şi după origine. Fără îndoială, amestecul lor se poate explica prin faptul că omul beat e lăudăros, deci, cel ce prinde purceaua de coadă prinde şi prepeliţa. Dar e mai de crezut că zică-torile se confundă, fiindcă nu li se cunoaşte originea şi înţelesul, ori că expresiunea e eufemistică : „prepeliţâ“ în loc de „purcea“.
        CE NE-AU DAT SLAVII ŞI GRECII
                              I
     Studiind vorbele slave şi cele greceşti din limba noastră, din capul locului observi că popoarele slave au avut asupra noastră o influenţă culturală cu totului tot deosebită de-a poporului grec. Cîte vorbe greceşti avem în limbă, mai toate se referă la biserică şi şcoală, la comerţ şl industrie. Nici un cuvînt, nici măcar unul singur, dintre vorbele împrumutate de la greci nu se referă la ciobănie, la creşterea vitelor şi la lucrarea pămîntului. Cuvintele slave, dimpotrivă, se referă mai ales la acestea.
     Fără îndoială, grecii ne-au adus comerţul şi industria. Asta o vădeşte nu numai dicţionarul, ci şi poezia poporală. *
     Şcoală ne-au dat deopotrivă slavii şi grecii. Religie noi am avut : religia creştină, înainte de-a veni în atingere cu grecii şi slavi, căci noi aveam pe Dumnezeu, credeam în cruce, aveam legea creştină şi aveam rugăciuni, deosebeam creştinul de păgîn, credeam în suflet şi ne feream de păcat. Toate aceste vorbe de origine latină dovedesc că n-am primit creştinismul de la slavi, pentru că deodată cu noţiunile — dacă le-am fi primit de la slavi — am fi primit şi vorbele slavone pentru acele noţiuni. ** Slavii şi grecii ne-au stăpînit şi politiceşte şi bi-sericeşte, şi astfel am fost siliţi să primim numirile „oficiale* ale lucrurilor.
     * Pe cine-1 interesează cestiunea să studieze cîntecele bă-trîneşti din colecţia d-lui G. D. Teodorescu (n. a.).
     ** Lămuriri mai multe, în această privinţă, vezi în Columna lui Traian, anul 1883, articolul lui G. Chiţu despre cuvintele creştine în lmba română (n. a.).
27
       Dar şi aşa tot le rămîne slavilor şi grecilor un merit destul de mare.
       E adevărat că, după mulţimea cuvintelor străine în-tr-o limbă, poţi judeca starea înapoiată în cultură a poporului pe vremea cînd le-a primit — iar noi avem foarte multe ! — şi e adevărat că popoarele primesc de obicei vorbe străine care numesc noţiuni necunoscute lor pîn-atunci. în acest fel, cuvintele străine sînt cel mai nepărtinitor şi mai adevărat istoric al culturii popoarelor. Aşadar, studiind care cuvinte străine, cînd şi cum au intrat în limba noastră, reconstruim stările sociale şi culturale ale vremurilor trecute.
       Dar această studiere trebuie să fie făcută cu o rezervă. Şi anume :
       Noi n-am luat de la străini numai de acele cuvinte, care numeau noţiuni necunoscute nouă.
       Am împrumutat vorbe în două feluri: am împrumutat vorba cu noţiunea deodată, şi am împrumutat vorba singură, o vorbă pentru care avem echivalent în limbă, în cazul din urmă, împrumutul e de importanţă mai puţină. De multe ori pe lingă cuvîntul nostru romanic întrebuinţăm şi cuvîntul străin — precum s-a întîmplat totdauna şi în toate limbile — şi uneori cuvîntul străin a biruit pe cel moştenit.
       Aşa, de exemplu, cine poate zice că noi am învăţat plugăria de la slavi, fiindcă vorba plug e slavă ? Sau cio-bănia de la străini, pentru că cioban e vorba neromânească ? Oricît ar fi plugul împrumutat de la slavi, noi am învăţat a ara de acasă din Roma, căci altfel în loc de vorba latină a ara am fi zLs slavoneşte a plugui. Şi chiar dacă ciobanul e străin de origine, noi avem păcurarul (în Ardeal şi în Macedonia) care e totuna cu pecu-arius al latinilor.
       Intr-adevăr, e de mirat cum au biruit cuvintele străine pe ale noastre moştenite, Dacă bagi de seamă că numirile părţilor corpului sînt mai toate latine (cap, păr, frunte, ochi, nas, gură, faţă, dinţi, limbă, barbă, gît, piept, mînă, deget, picior etc., etc.), că tot aşa sînt numirile de rudenie (tată, mamă, frate, soră, fiu, fecior, fată, cumnat, ginere, noră, socru, unchi, nepot etc.), tot aşa numirile animalelor şi ale copacilor (bou, vacă, cal, iapă, cîne, porc,
28
  oaie, berbece, lup, urs, vulpe, iepure etc. fag, prun, nuc, alun, tei etc.) şi numele zilelor (luni, marţi ... etc.) — îţi vine să zici : toate aceste cuvinte sînt latine, pentru eă românul cunoştea noţiunile şi, avînd cuvinte pentru ele, n-a simţit nevoia să schimbe numirile noţiunilor. Se poate.
     Dar atunci cum rămînem cu numirile lucrurilor care se raportă la ciobănie şi la plugărie ? Dacă vorbele lapte, caş, cheag, zer sînt latine, de ce sînt străine vorbele brînză, urdă, srmntînă ? Nu cunoştea românul aceste noţiuni ? Omul care, să ocupă viaţa întreagă cu laptele să nu ştie ce e smîntîna ? Şi cine ştie ce e caşul şi cheagul să nu ştie ce e brînza ? Noi am moştenit de la latini noţiunile şi vorbele oaie, berbece, mulsoare, păşune, şi nu cunoşteam noţiunile stînă, tîrlă, baci, găleată ? Adică să ştii ce e mulsoarea şi să nu ştii ce e găleata ? Să te ocupi veacuri cu pregătirea brînzei şi să n-ai nume nici pentru brînză nici pentru cel ce o pregăteşte ? Ori : să ştii de la latini ce înseamnă a ara şi a semăna, şi să n-ai idee de plug, de grapă şi de brazdă? Să ştii ce e moara şi făina şî să nu pricepi ce înseamnează a măcina ?
     Nu. Aici avem dovadă că vorbele străine au omorît vorbele moştenite. Dacă există în limbă amintitele vorbe străine, nimeni nu poate susţine că ele au intrat în limbă deodată cu noţiunea pe care o arată. Ca să dau o tristă pildă de omorîre a vorbelor moştenite, eu întreb : nu cunoşteau românii, ca muncitori de pămînt, sapa ? Nu cunoşteau, înainte de a cunoaşte pe slavi şi greci, lopata ? Şi cu toate acestea, sapa e vorbă grecească şi lopata e vorbă rusească ! [...]
     Iar omorîrea vorbelor noastre moştenite prin vorbe străine dovedeşte şi altceva, dar numai în ce priveşte poporul slav. Dovedeşte intimitatea traiului, amestecul de ţară şi de sînge al poporului român cu popoarele slave : * alături a ciobănit şi alături a plugărit românul veacuri întregi cu slavul şi e natural ca ei să-şi fi amestecat şi vorbele. Slavul şi-a părăsit multe cuvinte şi în loc a luat cuvinte româneşti. Românul tot aşa. Dacă bulgarii vechi şi ruşii-mici au în limba lor ciobănească vorbele româneşti clag (cheag) şi berbeci şi multe altele, asta nu vrea să însemneze că ei au. împrumutat noţiunile de cheag şi
29
   berbece de la români, ci au părăsit vorbele lor şi au primit pe-ale noastre, precum noi am primit de la ei vorbele găleată şi stină etc. Am învăţat, oarecum, unul apucături d-ale celuilalt, dar fiecare a rămas ce a fost: nici slavul nu s-a făcut român, nici românul, slav. [...]
      Noi am luat multe de la slavi, am luat obiceiuri şi credinţe (Vîlfa, Vija, Ielele, cîntecul cu Lado la nunţi etc.) le-am împrumutat portul şi jocurile (chindiile şi sîrbele), am împrumutat felul lor de a cînta — muzică şi poezie — iar tradiţiunile şi poveştile ni le-am amestecat în mare parte. Şi cu toate acestea, tocmai acolo unde credem că ne-au izbit slavii mai tare, tocmai acolo nu ne-au izbit aproape deloc. Toate redutele ni le-au luat, dar fortăreaţa n-au putut s-o cuprindă. Şi această fortăreaţă e limba. Străinii se leagă tot de punctul acesta şi se silesc să ne dovedească slavi pe temeiul că limba noastră e aproape slavonizată.
      Mare minciună ! — limba noastră n-are nimic slav, afară de vorbe. Nu-mi pasă cîte sînt; pot să fie jumătate şi mai mult. Şi ce-i asta ? Limba spaniolă e arabă, pentru că are atîtea cuvinte maure ? Ori limba ungurească e şi ea slavonă, fiindcă aproape jumătate din vorbele ei sînt de origine slavonă ?
                             n
      Nu e mirare că Cihac a găsit atîtea mii de vorbe slavone în limba noastră. Cine vrea poate găsi şi mai multe, dacă va lua de prin toate hrisoavele vechi şi de prin toate zapisurile şi de prin Dumnezeu mai ştie ce, mulţimea de vorbe străine şi le va da ca „elemente14 slavone ale limbii noastre.
      „Elemente44 ? De ce ? Scriitoraşii de prin sutele trecute, grămăticii care nu ştiau româneşte, sînt ei autori- • tăţi în ce priveşte limba ? Ei întrebuinţau vorbe slavone fiindcă nu ştiau pe cele româneşti; şi acum vin filologii, fie români, fie străini, şi, ca orbul de gard, se ţin morţiş de năzdrăvăniile grămăticilor şi ale tuturor pîrliţilor de traducători din slavoneşte. Aberaţiunile grămăticilor sînt elemente ale limbii române ! Cică aşa vorbea românul
30
  odată, cum a scris grecul Coresi; şi monstruoasele vorbe slavone — pe care nici atunci nici acum românul nu ’e-a întrebuinţat — sînt toate dovezi de graiul viu al poporului de pe-atunci ! Adecă, dacă va găsi peste vro trei sute de ani vrun filolog scrieri române în limba cea mai latinizată, se va apuca să susţie că acesta era graiul viu al poporului ?
      Cînd te îneci, te apuci şi de un pai; şi cînd n-ai alte scrieri româneşti de prin veacurile trecute, te agaţi şi de zapisuri scrise de oameni care abia o rupeau pe româneşte. E bine şi asta, dar să le iei sintactica şi dicţionarul lor ca model, şi de aici să scoţi concluziuni — asta e prea copilăreşte. Aşa e uşor să dovedeşti ce vrei, dacă toate păcatele copiştilor slavoni le încarci în capul românului.
      E interesant cazul cum Cihac imputa d-lui Hasdeu că în Cuvinte din bătrîni a primit ca autoritate toate greşelile şi ignoranţele traducătorilor slavoni — ceea ce, într-adevăr, d. Hasdeu n-o făcuse — că d. Hasdeu stabilise ca lege : „fiecare zapis, scris de orişicine trebuie luat drept regulă şi lege în ortografie şi gramatică, numai să fie scris în veacul XVI“ *, că d. Hasdeu susţinea că : „acei scriitori, lipsiţi de orce cultură ortografică, îşi dădeau silinţa de a transcrie întocmai pronunciaţiunea cea poporană1' **. Dacă d. Hasdeu s-ar fi ţinut orbeşte de vorbele acestea, Cihac ar fi avut tot dreptul să-l critice, pentru că zicea Cihac : „Ca să sprijini o asemenea întâmpinare, ar trebui dovedit mai înainte de toate că ortografia texturilor se potriveşte într-adevăr cu glăsuirea limbii din acel timp... că aceste texturi au fost scrise de autori cu nume bun, vrednici de toată credinţa şi cu-noscînd limba lor din talpă“.
      Avea toată dreptatea Cihac : texturile vechi nu sînt autorităţi în ce priveşte limba, cîtă vreme nu sînt scrise de români, ci de străini care abia bîlbăiau româneşte. Şi mai era greşala lui Hasdeu să creadă că acei scriitori „fără cultură ortografică" — şi fără să ştie limba ! —
      * Convorbiri literare, XIII, pag. 82 (n.a.).
     ** Cuvinte din bătrîni, p. 2. (n.a.).
31
     transcriau întocmai rostirea cuvintelor graiului viu. Asta ar fi ca şi cînd am lua ca autorităţi, în rostirea cuvintelor române de astăzi, pe cizmarii unguri din Bucureşti : nici ei nu ştiu limba română, şi nici ei n-au cultură ortografică — deci eu toată strădania lor de a scrie vorbele române tocmai pe tocmai cum le rosteşte românul, ei ne-ar duce unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata !
         Am zis că e interesant cazul acesta : d. Hasdeu, care a emis părerea că trebuie să ţinem ca la Biblie la textele vechi, nu şi-a pus niciodată în practică teoria şi-a mers pe calea cea dreaptă, ian- Cihac, care bătuse toba că d. Hasdeu greşeşte, tocmai el s-a înnămolit cu totul în această greşală şi în Dicţionarul său, partea II, ne-a hărăzit ca elemente ale limbii române cele mai monstruoase vorbe slavone pe care le-a găsit la grămătici şi prin zapisuri, şi ni le-a dat plocon — nu atît nouă, cît străinilor — ca vorbe ale graiului viu „numai fiindcă se găsesc scrise în veacul XVI !“ Vezi, să faci ce zice popa, dar nu şi ce face el.
         Goana asta după „texte vechi44, după fel de fel de zapisuri de vînzare şi de cumpărare şi acte de danii şi alte mărunţişuri de acestea, ca să scoţi din ele cele mai ridicole vorbe străine, vorbe izolate, ale nevoiaşului de scriitoraş grec ori bulgar, şi să le aduni şi înşiri după alfabet şi să le îndesuieşti într-un dicţionar al elementelor străine în limba română şi să ne scoţi ochii cu ele — iată o nouă manie şi un nou gen de şarlatanărie literară de a ajunge „savant44. S-adună vorbe care nici atunci nici după aceea n-au existat în graiul viu al poporului şi nu vor exista niciodată, care au fost trîntite în vrun înscris de scriitorul străin care nu ştia echivalentele româneşti ; scrise îngrozitor de falş şi după bunul plac, şi iată-ne ! Vai de noi şi de noi românii, că n-avem vorbe să ne înţelegem, şi-am fi perit dacă nu venea Udrea şi Gudrea şi Effendi şi Agatoclis să ne înveţe cum să vorbim.
         Sînt curios să ştiu dacă se va afla vrunul să adune bunăoară „elementele franceze14 în limba română şi dacă o să ne dea ori nu ca „element44 pe antrenat, ambalat, depăşind, trişează, mori (năravuri,: moeurs) ete.. fiindcă
32
î%
m le-a găsit scrise prin Monitorul oficial în discursul vrunui î deputat care ştie româneşte tot atît de mult cit ştie meat canul ce e şofranul, ori prin vro scriere a vrunui distins JE, jurist, a vrunui distins medic ori a altor distinşi strică-8B limbă ? Toţi înţelegem că asta ar fi o prostie ; dar cu ce !*■ ar fi asta mai oarzănă decît adunarea elementelor slave şi greceşti ori a elementelor turceşti şi ungureşti în limba C română ?
        Ca rezumat : cel ce va cerceta serios elementele străine în limba noastră va fi silit să-şi calce pe inimă şi să renunţe la ispititoarea grandomanie a „savantlîcului“ şi să nu dea goană după toate năroziile îngropate în pergamentele pe care şi-a pus talpa gîştii vrun biet de scriitoraş bulgar sau grec. Această goană, pe lingă că e o rătăcire ştiinţifică, e o izbire făţişă şi o pălmuire a românilor.
        Aş vrea să mă lămurească cineva : Ce rost au textele vechi — nu toate, dar cele mai multe — ca să se înşire cronologic şi să se dea şcolarilor să le citească ? înţeleg de ce Şincai şi Maior şi după ei şcoala lui Cipariu cu Laurian şi Maxim în vîrful suliţii de luptă, au voit să latinizeze limba : voiau să ne dovedească şi nouă şi străinătăţii latinitatea noastră. Azi, cînd acest lucru e axiomă, încercarea de a mai latiniza limba ar fi o prostie. înţeleg de ce facem caz mare cu vrun „torna, torna, fratre“, căci şi acesta e un pai de care ne legăm ca să nu ne înecăm : cu el voim să dăm dovadă că şi prin suta cutare şi cutare a existat limba română.
        Dar cu textele vechi ale scriitoraşilor bulgari şi greci ce voim ? Să dovedim poate că şi pe atunci exista limba română ? Dar nimeni nu cere dovada asta. Dacă e dovedit istoriceşte că noi am trăit în veacul XVI ; şi dacă azi trăim şi asta e altă dovadă că şi acum trei sute de ani am trăit, ce mai alergăm la jargoanele bulgaro-greceşti ? Vor fi avînd ele fără îndoială vreo importanţă pentru istorie, dar pentru limbă ? Cartea de citire a lui Lam-brior şi crestomaţia lui Gaster au intenţiunea să facă pe studenţi să cunoască toate aberaţiunile textelor vechi. Cu ce scop ? De ce nu s-ar vîrî atunci într-o carte de citire
33
     şi jargonul ovreilor din Iaşi şi a simigiilor din Bucureşti şi a bivolarilor din Giurgiu ?
         Că aşa vorbeau pe atunci românii ? Cum se face Că mai tot pe aceeaşi vreme Grigore Ureche scrie aşa de frumos româneşte şi aşa de apropiat de limba de astăzi ? Simplu de tot: Ureche era român şi scria româneşte, iar zapisurile etc. sînt scrise de străini într-o limbă care nu e nici una dintre limbile pămîntene.
            HEU, QUALE PORTENTUM i
        Cînd am ajuns cu citirea scrierilor lui Horaţiu la oda lui ,cu lupul, toţi am izbucnit dintrodată şi ne-am pornit pe un rîs de nebun. Multe năzdrăvănii am găsit noi în Horaţiu — citeam mult latineşte, şi repede — dar asta prea era cu vîrf. Horaţiu, cum spune însuşi, îndepărtîn-du-se cu plimbarea prea mult de oraş, a ajuns într-o pădure şi aici i-a ieşit un lup în cale. Heu, quale portentum vldi! * strigă Horaţiu şi de spaimă era gata să-şi dea ortul popii. Noi toate le atribuiam într-adevâr slăbiei de înger, şi nu fantaziei şi exagerării lui Horaţiu. Să fii om în toată firea şi să vezi un lup, ziua în amiaza-mare, vara şi aproape de oraş, şi să te aşterni pămîntului de spaimă ~ toate acestea erau tabloul cel mai comic dintre dte ni le puteam noi închipui. N-avea păreche decît doară pe : Patruzeci de nemţi calici se bătură c-un arici. Şi apoi pe lingă toate şi tragica exclamare : Heu, quale portentum I
        Doisprezece dintre patrusprezece, cîţi urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram băieţi de ţărani oieri, şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram „domnişori**, iar acasă eram ciobani. E deci lucru înţeles că avusesem prilejul să cunoaştem lupii şi urşii din experienţă, din întîlniri „faţă la faţă**, şi nu numai din elementele de zoologie ce se învaţă prin licee.
        Rîsul nostru a izbucnit deodată, ca la comandă. Profesorul a înţeles, şi a rîs şi el. Noi acum ne-am pornit
        * Vai de mine, ce monstru am văzut! (N.a,)
35
     pe rîs mai cu suflet. II vedeam pe Horaţiu, om scurt şi gros, cum aleargă peste răzoare ca un smintit cu toga-n vânt şi cu pălăria — vorba vine — în rnînă ; iar cînd ajunge la marginea oraşului şi-l întreabă unul care-1 întâlneşte : „Ei, ce-i, poete ?“ gîfăind îi răspunde poetul şi ţinîndu-se cu mîna de inimă : „Heu, quale portentum vidi“ şi fuge înainte, căci i se pare că lupul ii vine pe urmă. Şi deodată cu asta, ne vinea în minte şi ţiganul care fugea fuga orbului peste cîmpii, de groază că auzise pădurea vîjăind.
        Din ceasul acesta, vorbele lui Horaţiu au rămas proverbiale între noi. De o sută de ori pe zi îşi aducea ori unul ori celalalt aminte de ele, şi abia le rostea şi clasa întreagă se prăpădea de rîs. Era o nebunie, parcă eram plătiţi să rîdem. Şi rîdeam ca femeile isterice. Ajunsesem să nu ne mai putem stăpîni : era destul să zică unul „heu", ca să începem din nou rîsul. Scăpa unul dintre noi creionul jos : altul de lingă el sărea repede într-o parte, făcea o faţă speriată, se uita la creion şi striga : heu, quale portentum; şi noi izbucneam deodată. Vedea unul o cioară, altul un cine, al treilea vro găină pe uliţă, veşnicul „heu, quale" ne silea veşnic la acelaşi rîs. Mergeam seara să bem bere : unuia îi trăsnea prin cap să strige : heu, quale... cînd vedea halba plină, şi rîsul era gata. Altuia îi da prin cap să strige aceleaşi vorbe uitându-se la halbă după ce a golit-o, acum rîdeam din nou. Nu trecea o clipită şi vinea chelnerul : acum vorbele heu, quale erau adresate chelnerului, şi rîsetul nostru speria berăria.
        Şi aşa zi cu zi. Rosteam vorbele poetului într-o mie de ocaziuni şi niciodată nu ni se părea că sînt rău potrivite. Insă cu timpul am început să ne aducem mai rar aminte de ele, să rîdem mai în silă, căci prea ne simţeam şi noi prostia. Acum începusem să gonim cu vorba pe cine nu le potrivea mai cu spirit. Ne săturasem.
        Dar într-o zi iată că s-a redeşteptat gloria stinsă a vorbelor lui Horaţiu.
        Aveam concurs de limba grecească. Profesorul era un om peste măsură de aspru şi poate şi răutăcios. îi duceam frică. Toţi stăteam acum în bancă aşteptând cu spaimă şi cu cutremur venirea fulgerului lui Zevs. Cînd
36
  a intrat profesorul, grav şi dătător de spaimă, noi tăceam ca peştii. Dar ce-i trăsneşte unuia prin cap ? Pe cînd profesorul înainta de la uşă spre catedră, s-aude de-abia, de-abia o şoaptă de prin băncile din fund :
     „Heu, quale portentum intrat !“
     Tot hohotul pe care l-am rîs noi toţi aproape-o jumătate de an, tot acel hohot adunat la un loc, n-ar fi fost nici aşa de puternic, nici aşa de pornit din inimă, ca hohotul din clipa asta. Pînă acum parodiam în toate chipurile versul lui Horaţiu, o, dar acum nu mai era parodie, era adevăr, curat adevăr ! Şi cum nu l-am găsit noi pînă acum !
     Şi rîdeam de tragi-comedia asta, rîdeam ou bucuria răutăţii, căci multe nume îi găsisem noi profesorului şi-i aplicasem multe citate din autori, şi nimic n-a prins — dar asta, asta : heu, quale portentum ! Contrastul între proastele potriviri de mai înainte ale versului şi plina de spirit potrivire de acum, şi sosirea acestei bombe deodată cînd nimeni nu s-aştepta, şi privirile speriate şi nedumerite ale profesorului, şi absoluta libertate pe care ne-am luat-o să rîdem înaintea unui profesor de care tremuram ; toate acestea ne-au izbit cu atîta putere incit n-a mal fost CU putinţă să ne oprim din hohot. Şi pre-trym Ktrxea a bătut degeaba cu biciul marea ca să-şi llljfotttac* valurile, tot aşa se silea degeaba profesorul rilSra’U să ne oprească rîsul. Seriozitatea şi asprimea lui ififtu acum note comice, erau tocmai esenţa lui „quale pbrtentum“ şi noi rîdeam mai cu inimă.
     Profesorul a plecat furios ; concursul a rămas baltă in ceasul acela, iar noi am ajuns pe mina consiliului profesoral. Ni s-au dat pedepse mari : ne-au închis de-a rîndul cinci dumineci cîte opt ceasuri pe zi, iar la sfîrşi-tul anului ne-au clasificat purtarea cu nota cea mai rea.
     De-atunci n-am mai rîs de vorbele acestea.
     Ni se părea că Horaţiu are totuşi dreptate ; căci dacă pentru noi era o dihanie de spaimă un om pe care-1 vă-zuserăm cinci ani de-a rîndul, de ce nu i s-ar fi părut lui Horaţiu dihanie un lup, cel dinţii poate pe care-1 văzuse în viaţă.
     Iar la urmă de tot, am început să nu mai înţelegem
  de ce-am rîs noi atîta vreme de bietul Horaţiu.
              PE CULMEA MUNTELUI
       Nici n-am apucat să vedem bine norişorul ce se ridicase ca un pumn negru dinspre răsărit şi, ca prin farmec, s-a întunecat dintrodată cerul întreg. Şi cît ai bate din palme se făcu frig, şi-a început să ne răzbească o ploaie repede şi deasă şi cu picuri cît boabele de grindină.
       Noi eram pe coasta muntelui, pe coama goală. Caii nu voiau să ne urmeze, degeaba îi tîram de căpestre. Nici nu eră de înaintat, căci nu mai puteam s-alegem plaiul prin întunericime, şi apoi ne bătea şi vîntul din faţă, mestecînd ploaia cu zăpadă. Culmea pe acolo-i netedă, nici colnic, nici stâncă. Eu mai ales tremuram ca varga şi-mi dîrdăiau dinţii. In cîteva clipe apa ne răzbise la piele, parcă ne-ai fi aruncat în gîrlă.
       Am adunat degrabă caii unul lîngă altul în şir şi i-am acoperit cu sumanele de-a lungul spinării pînă peste cap. Iar noi ne-am îndesuit sub pîntecele lor. în felul acesta şi caii erau adăpostiţi de izbirile ploii şi ale vîntului, şi noi. Dar ce adăpost! Apa cădea de pe sumane şiroaie peste noi, de pe laturi ne izbea vîntul, iar pe sub noi se făcuse baltă. Eram cinci. Şi stăteam vîrîţi unul într-altul. Eu tăceam şi m-apucase grija că o să mă-mbolnăvesc din răceala asta. Moşul Gavril murmura supărat că-i stinsese ploaia hîfbul .de lulea ş-acum n-avea loc şi chip să şi-o aprindă. Unul înjura şi scuipa şi se da dracului, iar al patrulea — Tudor — nu ştiu ce avea de împărţit cu al cincilea care era ţigan.
       — Mă, stai pe loc odată, că te-mping de sari pînă-n vale ! zicea Tudor.
38
    ,— Da nu stau, mă ? Da stăi şi tu ! Haoleo, o să m-apuce măseaua !
    —   Fă-te mai aşa, să-mi încapă umărul.
    —   Iaca, mă fac.
    Dar cînd făcea loc lui Tudor, scotea din echilibru pe cel ce înjura. Acesta se îndesa la locul avut, dar atunci ae zguduia pe toţi şi ne pierdeam cumpăna. Ca să ajungem din nou la stătu quo ante, ţiganul era silit să se dea Îndărăt, şi prin asta iarăşi împingea pe Tudor cu umărul afară şi conflictul începea da capo.
    După vro cinci minute, ploaia s-a liniştit. Eram gata Să ne părăsim şi noi în linişte adăpostul, cînd deodată un fulger înspăimîntător de puternic ne luă vederile şi deodată cu el un tunet — aproape la urechea noastră — se rostogoli cu atîta muget, încît am tresărit cu toţii. S-au mişcat şi caii, iar ţiganul scoţînd un „ha-o !“ sări spre noi şi apoi se prăvăli îndărăt, căzînd pe spate. în săritură, a lovit cu capul în burta unui cal; calul, speriat şi de trăsnet şi de lovitura ţiganului, se dezlipi de ceilalţi cai şi deodată toţi caii se răzleţiră. Noi, cei patru, izbiţi de ţigan şi învălmăşiţi de picioarele cailor, ne-am lungit cu toţii în baltă şi toate. sumanele ude ne căzură în cap. Toate acestea s-au întâmplat aşa de repede, încît n-am avut vreme nici unul să zicem măcar o vorbă.
    Ne-am dat noi vînt supărării, care după felul său, dar Tudor nici una, nici alta, îşi încleştase o mînă în gîtul ţiganului.
    —       Să ştii tu, mă cioară, că te pisez ca pe sacul cu porumb.
    Ţiganul a spus multe de toate, iar la urmă m-a luat judecător pe mine. Asta se întâmpla mai totdauna, şi pentru că eram de o fire mai blîndă şi mai împăciuitoare, şi pentru că eram mai priceput, „băiat cu carte“ şi m-a-veau mai la capul mesei. Iar în pricina de faţă eram şi stăpîn, căci Tudor era sluga tatei. Le-am făcut legea, că acum să s-astîmpere, iar Tudor să bată pe ţigan după ce vom ajunge la stînă.
    Ploua mereu, dar mai încet. Am plecat. Uzi aşa, am mai mers vro trei ceasuri. Am ajuns la stînă pe înserate.
    începuse să mă doară capul. Mi se părea că au să mă scuture frigurile. M-am dezbrăcat iute şi m-am vîrît în
39
     nişte cojoace calde. Am lăsat să-mi înfierbinte zer, ceaiul ciobanilor — am băut şi m-am culcat încolăcit pe lîngă foc. Nu cred să fi trecut cinci minute şi-am adormit.
        Cînd stăm în munte, nu dormeam în tîrle cu ceilalţi ciobani din pricina fumului de tăciuni, care nu voieşte nici de silă să se ridice în sus, ci se lasă tot pe jos parc-ar fi cununat cu plămînii omului. Altă pricină era cearta ce-o aveam cu mama cînd mă întorceam acasă : ea ştia că ciobanii nu-şi schimbă cămăşile — pe care le poartă scăldate în unt — cîte o jumătate de an şi că prăsesc astfel animale înduşmănite de moarte cu zacherlina, iar eu aduceam acasă cîte un corpus delicti. Eu dormeam în coliba bouarului pe stanişte, căci aici era altă întocmire a vetrei şi făceam foc numai pentru căldură, nu şi pentru fiertul laptelui. Dar de data asta, oboseala mă îngrozise să mai fac şi cei vreo două sute de paşi de la tîrlă pînă la stanişte.
        Peste noapte, aşa într-o vreme, mă deştept dintrodată c-un om căzut peste mine. Era ţiganul.
        —   Ce dracu mă, ai prostit ?
        —   Haoleo ! Ne papă de-a gata, domnişorule !
        —      Ce vorbeşti ? şi-mi ridic capul. îmi trăsnise prin cap că-1 bate Tudor, ori fac glume ciobanii eu el.
        Afară ţinea tunetul întruna, dar departe. Ca prin vis, auzeam lătrături de cîni. în stînă, nici un cioban. Am bănuit îndată ce e.
        —      Vine la noi ! Da dac-o veni la noi ? zise ţiganul, abia răsuflînd.
        —   Cine, mă ?
        —   Cine ! ăla din pădure, cum îl cheamă, de mormăie.
        M-am sculat cu grabă de jos. In stînă era zare slabă,
     focul împrăştiat. Da, era „ăla din pădure“ al ţiganului. Dase ursul roata printre boi. Trebuie că am adormit adînc, dacă nu m-am deşteptat eu pînă acum, pentru că vizitele ursului sînt întovărăşite de un zgomot drăcesc şi de-o mişcare ca-n furnicar. Ursul, cît e de prost, are apucături isteţe cîteodată. Oile sînt prea puţin lucru pentru el; de obicei, atacă boi. Pe vreme senină, cînii — cîte 50-80 — dorm risipiţi ca avant-gardă împrejurul stînii, ici şi colo pînă la îndepărtări de sute de metri. Sînt dresaţi aşa. Pe vreme de ploaie însă s-adună şi s-adăpostesc
40
     pe lîngă colibă. Asta o ştie ursul. De aceea vine şi atacă boii pe vreme cînd e greu să-l simtă cînii, cînd dorm. Dar ursul nu caută numai nopţi cu ploaie, ci nopţi cu tunete, căci tunetul face să nu s-audă grozavele mugete ale boului atăcat. Iar ploaia îi face şi alt bine ursului. Ciobanii au numai două mijloace, afară de cîni, să alunge ursul : zgomotul şi focul. Puşti n-au. Cînii sar grămadă spre urs, dar nu s-apropie de el; ciobanii strigă cit le ţine gura şi aruncă tăciuni aprinşi în urs.
        Cum e părul ursului plin de răşină ce picură din brazii pe sub care trăieşte, el dintr-o dată ia foc : ursul aprins fuge, dar curentul de aer înfurie flacăra; dacă îl gonesc cînii, fuge pînă cade mort; dacă e lăsat în pace, se aşterne jos şi se freacă de pămînt în toate chipurile şi-şi stinge focul. Pe vreme de ploaie însă, ursul e sigur din partea asta, căci ploaia stinge tăciunii ciobanilor. Iar acum ploua tare, şi tunetul o ţinea întruna.
        —      Haid, să plecăm şi noi, zic cătră ţigan, că dacă o veni aici, să nu ne găsească.
        Eu glumeam, numai ca să-mi prind sufletul, căci mă cam străbătuse răcorile spaimei. Ştiam că spre tîrlă nu vine ursul; dar orcum, noaptea cu întunericul ei gros, de-1 puteai prinde cu mina, vremea asta de furtună, vuietul munţilor, lătratul cînilor şi zgomotul ciobanilor amestecat cu răcnetele boilor îngroziţi, toate nu erau lucruri oare să-mi ţie inima. Şi apoi ce tovarăş aveam ! Parcă tot e mai bine singur la spaimă, decît c-un tovarăş slab de înger.
        Vîntul se întoarse deodată şi se auzea venind spre noi tot amestecul acela de glasuri surde, tot mai tare şi tot mai limpede. Cînii urlau rupt ca la fiară, şi schelălăiau rar ca la primejdie, dar după glasul lor se cunoştea că veneau în goană, pentru că glasul le suna tot mai tare, iar chiotele ciobanilor s-auzeau tot mai înecate de lătrături, semn că ciobanii rămîneau tot mai în urmă şi tot mai departe.
        —   Ne-am topit ! s-auzi glasul ţiganului de după găleţi.
        —      Taci, mă, că dacă vine aici, îl prindem şi ţi-1 dau ţie, să umbli cu el prin sate, tananâ, şi tananâ...
        Şi — mare ţi-i minunea — zgomotul venea drept spre tîrlă ! Tot mai aproape, şi mai grozav. Am adunat, cu
41
     un fel de grabă plină de furie, toţi tăciunii care ardeau rezleţi, ca să fac flacără mare. Ursul venea silit; cînii îl aduceau încoace. O să-i schimb eu drumul, cu flacăra ? Aş fi aprins întreaga tîrlă, de era la adecă.
        Zgomotul a început să slăbească. Se depărta. Şi în cîteva clipe s-a stins de tot.
        Am înviat şi eu, şi ţiganul; ne-am uitat unul la altul, dar n-am vorbit nimic.
        Cînd s-au întors ciobanii, au început să rîdă văzîn-du-ne. Ne-au cunoscut că ni-a fost spaimă. Şi-mi era grozav de ciudă.
        —   Ei, ce-a fost ? A omorît vrun bou ?
        —      Ei, parcă i-am dat răgaz. A sfîşiat puţin pe unul. Dar n-u-i nimic. Să nu ne fi omorît vrun cîne.
        —   Şi încotro l-au gonit cînii ?
        —      Spre sîlhă... Vezi, tot e bine că a rămas cineva în tîrlă, că ni-a ţinut focul să nu se stingă.
        —       Să vă ia dracul focul ! Am zis eu cu necaz, căci se stîrnise în mine gîndul ce caraghios am fost cu puţină vreme înainte. Să cred eu că zgomotul s-apropia de tîrlă ! Acum înţelegeam părerea. Cînii ieşiseră cu ursul din vale şi-l goneau la deal pe coasta din faţă ; cu cît înaintau, cu atîta zgomotul venea în linie mai dreaptă — mai orizontală — cu tîrlă, şi e lucru firesc, ca treptat-treptat să fie auzit tot mai limpede. Cînd au trecut cînii de ceealaltă parte a culmii, vuietul s-a stîns deodată.
        Ciobanii au început apoi să-şi spuie întîmplările. Unul una, altul alta, ba aşa, ba pe dincolo, şi dă-i, şi dă-i ! Eu eram istovit cu totul, mă zdrobise spaima şi nu eram bun de nimic, nici măcar să dau pe faţă necazul care-mi prinsese rădăcini în inimă. Am tăcut multă vreme. Ţiganul, mai altfel de fire, sta gură căscată şi asculta. Cum îi venise spaima, aşa-i trecuse.
        —   Haoleo, mîncate-aş, da cum era ?
        Rîsul ciobanilor a început să-mi facă rău. Mă înfiorase mînia.
        —      Ce rîdeţi atîta de om, dacă v-a întrebat cum era ? De unde să ştie el ?
        —      De ce n-a venit cu noi să-l vază ? Ei, vino acum să-l vezi, că e colea de vale.
42
    Şi Tudor înhăţă pe ţigan de ceafă şi-l porni. Acum ge puseră [cu] toţii pe hohote. Era intr-adevăr lucru de rîs cum se zbătea ţiganul ca în gura şarpelui şi schelălăia ticălos ca un cine din lanţ, cînd e bătut, şi s-aruncase jos şl da din mîni şi din picioare, cum bat caii cu picioarele în vînt vara cînd se tăvălesc de căldură.
    Şi, cu cit se împotrivea ţiganul, cu atît Tudor îngroşa gluma. Şi rîdeau cu toţii, şi rîdeau ; şi mă uitam şi eu la ei, şi nu puteam să rîd. îmi sărise inima şi nu-mi mai venea la loc.
                   NEAGA
        Sîntem trei.
        Cei doi sînt : eu cu vizitiul Samson. Al treilea n-are nume. Da, e un om sucit, incit n-are nume, de sucit, se-nţelege. Vizitul are nume, dar nu e al lui, e din „sat de căpătat, mulţămesc cui mi l-a dat“. Şi intr-adevăr, mulţămeşte oricui îi rosteşte numele, cu înjurături şi dacă se poate şi cu pumni. Samson adică e o poreclă, care face zile fripte bietului vizitiu. Şi cu cit îi rosteşti porecla mai cu bunăvoinţă, cu atît mai răutăcios îţi răspunde Samson. Aşa e lumea, faci bine şi-ţi aştepţi răul.
        Dealtfel, şi Samson e om sucit. Şi-l cheamă Tănase, din mila lui Dumnezeu şi din graţia popii. Şi cînd îl chemi Tănase, nu se supără ! Să te miri!
        Şi aşa. La început era cuvîntul şi cuvîntul era la Dumnezeu şi — pardon ! Samson al meu era neam de popă şi în tinereţele sale cerceta des biserica şi rar circiuma, acum însă a întors lucru, fiindcă — să-i dăm lui însuşi cuvîntul, ca s-arate filosofia acestei întoarceri de lucruri: „fen-că şi vremurile se-ntorc, iar omul la o adică nu ştie nici cît ştie o musculiţă, anume că una cu una face două, şi cu trei fac mai multe !“ Ei, mai vrei explicaţii ? Din vremea cînd era bisericos, Samson învăţase stihul începător al evangheliei lui Ioan; iar acum, de cînd e frate cu circiuma, s-a apucat să inventeze o melodie cvasi-bisericească şi să cînte stihurile lui Ioan pe melodia proprie. O bombănea toată ziulica. Mă obişnuisem cu ea; iar versurile îmi intraseră şi mie în cap, incit le recitam fără voie şi — ceea ce e mai scandalos — le cîn-tam chiar pe melodia lui Samson.
41
       Va să zică aşa.
    4 Acu, într-o zi aveam să plec la oraş.
I- ‘1 Samson punea caii la căruţă. Eu stăm în poartă. Pe drum trecea un car de lemne.
    & — Ei, n-ai putut să pui mai multe ?
    * Al treilea, căci era el, pocni din bici şi atinse pe boul de cătră om. Nu m-a învrednicit însă cu răspuns.
       — Unde le duci ? întrebai eu.
Ş:    Era de la sine înţeles că le duce în oraş. întrebarea
    mea era aşa de fără rost, încît însuşi devotatul meu Samson se uită lung la mine şi începu deodată să cînte : „întru început era cuvîntul" — probabil cînta, ca să nu-1 năvălească rîsul.
       Dar la aşa cap, aşa tichie. Răspunsul celui de-al treilea a fost vrednic de întrebarea mea :
’     — La mama focului!
       Adică, al treilea voia să-mi deie un răspuns, chipul, [sic] injurios cam aşa : la mama zmeilor ori la dracul! i Dar s-a păcălit :
■'    — Ba bine că nu ! Păi ştiu eu că la mama focului,
    că d-aia sînt lemne. N-o să le duci la mama apei!
       Samson a făcut o dată he-he ! o tuşă cam vară-pri-mară cu rîsul, dar n-a isprăvit bine he-heul şi a continuat „şi Dumnezeu era cuvîntul".
* Al treilea s-a oprit pe loc, s-a uitat o clipă urît la mine, apoi s-a întors liniştit şi şi-a văzut de drum. Adevărul e că vorba mea cu „mama apei" a fost să fie un simplu joc de cuvinte, şi a ieşit un blestem. Căci „mama apei" însemnează înecare, în graiul ţăranilor de pe la noi, şi aceste vorbe se întrebuinţează numai în blesteme. Eu nu ştiam ; mi-a spus Samson mai tîrziu. Atunci am înţeles de ce Samson a scos acel he-he neexplicabil şi, parcă fricos ca să nu-1 observ, a început să cînte. He-heul era un fel de reprobare a vorbelor mele.
       — O să te văd eu la Dealul-Tîrgului ! încarci după doi boi ca după şase. Minte de cioban dus la biserică ! zisei eu celui de-al treilea.
       Al treiela se întoarse izbucnind :
       — N-o să mă vezi! Şi n-o să te rog să-mi dai boii tată-tău, ca să urc dealul... şi mai ţine-ţi gura odată !
45
       Samson iarăşi a scos un : „O-lio !“ dar fără întrerupere a continuat „la Dumnezeu era cuvîntul“. Acest o-lio ! era o interjecţie, care voia să zică : „dar bine-i potrivi răspunsul, aşa mojic nici io nu puteam să-i răspund !u iar continuarea cîntecului era o apucătură, sau un zor al temerii, că io voi observa că el aprobă mojiciile celui de-al treilea.
       în urmă...
       Eu cu Samson am plecat abia după un ceas. Ni se în-tîmplase ceva. în realitate cam următoarele : Samson se aproviziona totdeauna, cînd pleca la drum, cu un clondi-raş de ţuică. Precaut, omul! Acu, nu ştiu unde îşi ascunse clondirul — căci celelalte două slugi îi cam băteau urmele şi-l păcăleau. în aparenţă însă Samson pierduse cheia lăzii de la trăsură, iar în ladă erau hăţurile. Samson căută cheia pe sub paturi, prin paturi, prin podul cu fîn, prin coteţul găinilor, în grădină pe după clăi, în şură pe după care, pe la chiotorile casei, în scocul de la fîn-tînă şi aşa mai încolo. în urmă a găsit cheia — ei ! în ieslea grajdului, şi lucru curios : odată cu cheia găsise şi clondirul.
       Am plecat. Cînd am ajuns pe Dealul-Tîrgului, iacătă şi pe-al treilea, înţepenit cu carul în mijlocul drumului, îşi bătea boii de sta să-i omoare.
       —   Ei, nu vezi ? am zis eu cătră al treilea.
       —   Nu ţi-am spus ? zise Samson, tot cătră al treilea.
       —       Ce să văd ? al treilea cătră mine. Ce mi-ai spus ? — tot al treilea cătră Samson.
       —   Că ai pus prea multe lemne !
       —   Păi, asta o văd eu !
       Samson s-a uitat la mine, eu la Samson, apoi amîndoi la al treilea, iar al treilea se uita, nu ştiu cum, la amîndoi noi deodată.
       —   Vezi acum că o să te rogi să te ajut ?
       —   Ba, mă ferească Dumnezeu !
       —   Da ce, o să dormi aici ?
       —   O să dorm, şi lasă-mă în pace !
       Şi al treilea iarăşi începu să croiască pielea boilor. Samson se uita la al treilea lung, lung, fără să răsufle.
       Trebuia s-ajutăm creştinului.
46
     —       Tănase, dă-te jos, deshamă caii şi prinde-i dinaintea boilor.
     —       Da nu vreau, mă, nu vreau ! N-auzi tu, mă, nu vreau ! zise al treilea şi se repezi la Samson, prinzîndu-i amîndouă mînile.
     —       Da stăi, mă, omule ! că doar ţie îţi vreau binele ! răspunse Samson.
     —       Să fii tu al dracului cu bine cu tot! Nu vreau, mă ! Poi, dacă nu vreau, mă... Şi al treilea împinse pe Samson la o parte.
     A urmat o scenă nostimă. Eu mă uitam din trăsură. Samson faţă în faţă cu al treilea, foarte apropiaţi, aşa că nasurile mai-mai li se atingeau; amîndoi cu capul puţin dat într-o parte, cu corpul plecat tare, parcă îşi făceau complimente, şi amîndoi cu mînile după spate.
     —       Da ce, he ? zicea Samson, rînjindu-se, ca un copil care face altuia în ciudă.
     —    He, ce he ?
     —    Nu vrei, hai ?
     —    Iacă nu !
     —    Să-ţi omori boii... he ?
     —    Ce he ? Sînt ai tăi ?
     —    Ai băut ? he ?
     —    Ce he ? Tu, mă !
     Aici al treilea îşi luă mina de la spate şi o vîrî în ochii lui Samson.
     —    O să le duci pielea-n spate, he !
     —    Ce he ? Nu vreau, mă, n-auzi!
     —    Da nu vrea, mă ! Şi să fii tu al dracului !
     —    Ba tu, mă ?
     —    Eu, mă ?
     Aici Samson îşi luă amîndouă mînile de la spate şi le vîrî în nasul celui de-al treilea.
     S-ar fi încăierat. Am intervenit, însă, din trăsură :
     —    Lasă-1 în pace, Tănase ! Desprinde caii!
     Al treilea veni furios spre mine.
     —       Da nu vreau, n-auzi! se răsti el. Scuipă o dată, apoi continuă : Pti! comedia dracului! Nu vrei şi nu vrei, şi ei să-ţi facă peste voie!
47
       —      Bine, nu vrei. Dar n-am mai pomenit om ca d-ta. Eşti la nevoie, şi parc-ai mînoat ceapa ciorii: nu vrei şi nu vrei! Parcă ţi-am cere plată ! Dar sucit mai eşti.
       Al treilea nu-mi răspunse, ci se repezi la Samson, care desprinsese un cal de la trăgătoare.
       —      Mă, te ia dracul, dacă nu mă laşi în pace ! Nu înţelegi tu că nu vreau ! şi apăsă de după cap spre pâ-mînt pe Samson, care sta plecat. Samson se ridică, dete din umeri, uitîndu-se la mine. Al treilea apucase acum ştreangul şi voia să-l prindă iarăşi de trăgătoare.
       —      Ia ascultă-mă ! zisei eu, sărind din trăsură şi lu-îndu-i ştreangul din mină. E trăsura ta ? Sînt caii tăi ? Fugi de-aici, şi lasă pe vizitiu să desprindă caii. Ce dra-cu ! N-o să am eu dreptul să-mi desprind caii mei de la trăsura mea ! Desprinde, Tănase, caii şi paşte-i pe marginea drumului!
       —      Da paşte-i pîn-or crăpa; pe mine să mă lăsaţi în pace ! zise el, trăgînd mereu ştreangul spre trăgătoare.
       —      Lasă, mă, ştreangul! Du-te la carul tău; ce cauţi la trăsura mea ?
       în urmă, se duse. Tănase desprinse caii şi-i păştea pe marginea şanţului. Al treilea, acum furios începu să-şi bată din nou boii. Am stat şi m-am uitat. Dar de la o vreme un bou începu să mugească de durere. Acum nu m-am putut stăpîni.
       —      Eşti nebun ! Tănase, adă caii şi prinde-i înaintea boilor !
       Al treilea se întoarse spre mine, stînd ca o statuie. Samson a adus caii, i-a potrivit, i-a prins la proţap. Al treilea stătea tot nemişcat privind la mine. Credeam că s-a cuminţit. Deodată însă se repede la cai, îi desprinde şi le dă drumul. Eu am început să rîd, nu atît de îndărătnicia ţăranului, cît de mine. Omul ăsta era de legat! Mi-a dat prin cap să spui lui Samson să ţină bine pe ţăran în braţe, iar eu să prind caii la proţap şi să-i scot carul în deal. Dar am cercat întîi cu buna :
       —   Ei, să scoatem caru; ce mai stăm aici!
       —      Da cine focu vă ţine aici! Plecaţi şi duceţi-vă în-vîrtindu-vă !
       —      Cum să ne ducem şi să te lăsăm aici ? O să ne ajungă bătaia lui Dumnezeu...
48
U‘. , Şi altele multe. El însă, nu, şi nu, şi iarăşi nu. Sam-SOn turba de mînie.
    —      Acum, să mă ia pe mine dracul, dacă nu te leg butuc aici, am zis eu, şi o să văd ce-ai să-mi faci ! Toată lumea o să-mi dea dreptate... Adu o funie, Tănase...
    Tănase atîta aştepta. Acum a început o zvîrcoleală. Auzi tu, să legi pe om, ca să-i poţi face binele ! Dar ce era să faci ?
    L-am fi legat, dar — ţiganul la mal se îneacă.
    —      Ei, mai iute şi tu Samsoane, strînge-i mînile spre pept...
    Samsoane ! Am rostit io vorba Samson ! Vizitiul meu era foarte devotat, îl ştiam de mic copil tot vizitiu la noi; mă respecta, ll respectam şi eu. Credea că-1 cred om foarte vrednic. De aceea o vorbă a mea îl supăra mai rău deoît l-ar fi supărat tot satul. Mă feream şi eu să-i zic Samson, ca să nu-1 supăr. Odată numai într-o iarnă l-am chemat pe poreclă — eram în sanie. El s-a întors repede spre mine, a mişcat puţin din sprinceană şi a tăcut. Dar la cea dinţii încordătură a drumului, eu zăceam în zăpadă. Răsturnase vizitiul sania. Nu m-a lovit, dar mi-a intrat zăpadă pe după gulerul cămăşii pînă în sin. El a început să înjure caii şi drumul, în vreme ce mă scuturam de zăpadă : eu m-am prefăcut că-1 cred şi că nu înţeleg care e adevărata cauză a înzăpădirii mele.
    Şi acum a doua oară ! I-am zis Samson !
    El deodată îşi desfăcu mînile de peste pieptul ţăranului, azvîrli funia şi se întoarse spre cai.
    —   Ce-i, Tănase ?
    —      Ce să fie? Sînt eu nebun, să sar la oameni în drum ca să-i leg ?
    —   Asta-i acum !
    —      D-apoi care alta! Are dreptate omul: cine dracu a mai văzut să legi pe creştin cînd n-ai nimic cu el!
    Ei, na-ţi-o fiinţă, că ţi-am dres-o 1 Ţăranul, lucru de mirare, în loc să înjure mai departe şi să se lege cu răul de mine, tăcea şi se învîrtea de aei pînă colo, uitîndu-se pe jos, ca şi cînd ar căuta ceva, şi scuipînd cîteodată într-o parte. Era ca o ciocîrlie beată. Samson se aşezase pe malul şanţului, cu picioarele-n şanţ, cu faţa întoarsă încolo spre pădure. Tăcea şi el.
43
        Eu nu ştiam ce să fac. M-am suit în trăsură şi mi-am aprins o ţigară. Cit am fumat ţigara, am tăcut toţi trei. Tunase cînd ne adunase ! Să plec, să las pe ţăran In drum ? Să încerc să îmbunez pe Samson ? Să încerc să conving pe ţăran că-i trebuie ajutor ?... Mai ştiu şi eu ! In urmă am scos o carte din buzunar, m-am tolănit pe jeţul trăsurii şi am început să citesc. Eram hotărît să nu încep eu vorba, chiar de-aş fi stat acolo pînă seara. O să se sfîrşască comedia asta într-un fel! Timpul trecea.
        In sfîrşit m-a prins neliniştea. Samson parcă are dreptate ! Ce avem noi să ajutăm cu sila cui nu vrea ? O să rîdă satele de mine ! Şi cu gîndul ăsta, m-am ridicat de pe jeţ să poruncesc lui Samson, să prindă caii şi să plecăm. Dar, oînd am văzut carul, mi s-a părut că totuşi eu am dreptate. Aş ! Nu pot pleca aşa. De-aş şti că ajung în puşcărie, eu trebuie s-ajut omului, trebuie să-l leg. Cu gîndul ăsta am sărit jos din trăsură. Ei, dar Samson nu vrea ! Eu singur ce să fac ?
        M-am suit iarăşi în trăsură. Ce motiv o fi avînd ţăranul ăsta, să nu primească să-l ajuţi ? E smintit ? e mîn-dru ? şi ce dracu aşteaptă ? Acum sta proptit de-un bou şi se uita-n pămînt. O fi nădăjduind că soseşte vrun ţăran ori din jos, ori din sus, ca să-i ajute. Dar de ce nu primeşte ajutorul meu ?... Şi-mi venea să-l întreb ce are cu mine ? Ce i-am făcut ?
        M-a coprins mînia. Tot atît! Mă duc şi-l prind de piept şi-l izbesc o dată să i se scuture creierii. Mişelul! Mă ţine aici în drum ! Tot atît! îl izbesc o dată ş-apoi îl las cu boi cu tot aici şi-mi văd de drum. Ei, aşteaptă tu !
        —      Ce mă încurci, mă, în cale, şi nu mă laşi să plec odată ?
        Al treilea se uită lung la mine şi începu să rîdă.
        —      Ei, năravul dracului ce-1 ai, boierule ! Da, aştepţi să te rog în genunchi ca să-mi dai caii înaintea boilor?
        Poftim ! Obraznicul îmi făcea acum imputări ! Şi cum rîdea, ah, cum ridea.
        —      Piei, drace, de-aici! Piei, că-mi fac păcat cu tine ! Da nu ţi-am zis că-ţi dau caii ?
        —      Ai zis ; faci ca sasul. Dar nu zice şi dă-mi-i ! Ce focu de suflet ai să mă ţii în drum ca pe-un cîne ! Că jidan să fiu, şi tot n-ar trebui să mă laşi să mor pe cale !
50
Ori te temi că-ţi vor plesni caii, dacă i-oi prinde la proţap pînă colea în vîrful dealului ? Ce mai suflet, maică sfîntă !
    —      Fire-ai tu al dracului cu cine te-a încălţat cînd ai fost mic ! am zis io prinzînd-1 de piepţii cămăşii. Da nu ţi i-am dat ? şi l-am izbit cu capul de loitra carului. Dar nu ţi i-am dat ? Şi-acum sări cu gura, păcătosule ! şi l-am izbit la dreapta, spre şanţul lui Samson. Ţăranul s-a dus împletecindu-se şi a dat drept în spatele Samso-nului. M-am mirat însumi de izbitura asta, căci de obicei io n-aveam atîta putere.
    Ţăranul sări, cum am spus, în spatele lui Samson, care nu se întorsese deloc spre noi să ne vadă cearta. Unul preste altul se prăbuşiră-n şanţ, claie pe grămadă.
    —      întoarcă-mi-te ou cearşaful, nătărăule! izbucni Samson din gură, dar în acelaşi timp şi din mîni. îi căra ţăranului pe după cap, parc-ar fi fost plătit cu numărul.
    —   Ce dai, mă ? M-a împins boierul!
    Samson însă simţea grozavă trebuinţă să dea. îşi răzbuna sufletul, dar greşise adresa : pe mine avea el supă-
rare.
    —   Mă, Tănase, eşti nebun ? Zisei eu.
    Tănase conteni cu pumnii. Ţăranul fie că se temea — noi eram doi! — fie c-a luat pumnii drept o glumă, s-a scuturat de praf şi a ieşit din şanţ. Io eram zăpăcit de tot. Rămăsesem împetrit pe malul şanţului.
    —      Ei, plecăm odată, ori nu plecăm ? întrebă ţăranul cu tonul cel mai prietenesc şi mai vesel din lume.
    —      Plecăm, mă ! Bine că ţi-ai venit şi tu în fire ! răspunse Samson cu acelaşi ton prietenesc şi vesel.
    Am început să rid, din toată inima să rîd. Aşa oameni mai rar ! Se schimbaseră cu totul. Ba, Samson îşi căută clondirul şi trase o înghiţitură, apoi îi dădu ţăranului.
    Am prins caii la proţap. Eram toţi în chef ; ei doi, mai ales din pricina clondirului; eu din pricina aplanării lucrurilor. începusem, în duet cu Samson, a mormăi : „Cu-vîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvîntul". Carul pornise.
    —      Ei, lasă-i acum, nene, odată ! Nu-i tot plesni, zisei eu câtră al treilea, care tot mereu biciuia caii.
    —   Asta-i ! De ce sînt cai!
51
       Dar conteni din bici. După o vreme iară :
       —   Ei, lasă-i că merg ei ! Ce-i tot baţi!
       Ţăranul stătu în loc, parcă n-ar fi înţeles : cum e asta, să nu bată caii.
       —   Da de ce să nu-i bat ?
       —   Fiindcă nu-mi place !
       —   Asta-i una !
       —      Aşa ? Apoi uite a doua : sînt caii mei ! Apoi uite a treia : dacă mai dai cu biciul, te izbesc colo în şanţ grămadă !
       Ţăranul, ca semn că s-a convins de cele spuse, trînti una după alta cîteva bice pe spatele cailor, din toată puterea.
       —      Nu fi nebun, mă ! strigai eu mînios. Nu-i mai bate, n-auzi! Căci, în adevăr, caii trăgeau bine, carul mergea repede, iar bicele erau de prisos.
       Ţăranul începu acum să bată boii.
       —      Nu bate boii, nene ! Nu bate boii! Nu bate caii ! Nu bate, auzi !
       —   Sînt boii mei!
       —   Pot să fie !
       Ţăranul iarăşi stătu pe loc.
       —      Boii mei să nu-i bat, caii d-tale să nu-i bat ! Pe cine să bat dară ?
       —   Bate-ţi soacra ! zise Samson glumind.
       —   Ba, bate-ţi capul de pietre ! adăogai eu.
       —   Ba caii şi boii! De, o să mă iau după nebuni !
       Şi pleosc, trosc, pe spatele cailor şi ale boilor.
       Samson, care ţinea foarte mult la cai şi nu-i biciuia
    niciodată, a tăcut pînă acum — un lucru neexplicabil pentru mine — dar deodată îi sări ţandăra. El smulse furios biciul din mîna ţăranului şi-l izbi departe în urma carului.
       —   Ce-a fost asta !
       —      Asta a fost să-ţi bagi minte în cap ! Ia seama, mă omule, că tu astăzi îţi pui boii în cîrd cu dracul!
       Ţăranul îşi aduse biciul. El mina vitele, eu cu Samson împingeam de leuci. Dealul era repede, dar nu înalt; am lăsat trăsura fără pază, căci o vedeam întruna chiar şi din vîrful dealului. Mai înaintarăm vreo cîţiva metri. Ţăranul iarăşi cu biciul pe spatele cailor. Acum Samson
52
    se repezi la ţăran, îl prinse din spate peste mijloc, îl ridică sus încît ţăranul bănănăia cu picioarele în aer, îl cîrni într-o parte şi-l puse cu faţa în jos în drum. Samson era voinic, că doar voinicia îi adusese porecla.
       —      Aşa, ţine-1 Tănase ! Ţine-1 aşa, pînă duc eu carul în deal!
       Am dus carul în deal, l-am oprit într-o margine a drumului; am desprins repede caii, am suit călare pe unul şi m-am întors la trăsură în vale. Samson se zvîr-colea cu ţăranul, care stătea tot cum l-am lăsat, cu faţa în jos şi cu Samson în spate.
       —   Ei, mai ţine-1 Tănase, pînă aduc trăsura !
       Am alergat la trăsură, am prins caii şi-am urcat dealul. Cînd ajung la cei doi luptători, Samson lasă pe ţăran, dîndu-i şi de cheltuială doi pumni peste cap, apoi în fuga trăsurii se urcă lingă mine pe capră. Îndată începură să curgă pietrele după noi, una chiar a căzut în trăsură.
       Ţăranul fugea după noi bombardîndu-ne. Ştiam noi că aşa o să fie, şi-a fost bine că Samson a dat ţăranului drumul numai în clipa din urmă, căci altfel n-am fi putut trece pe lingă el cu trăsura, în urmă-i, căci ne-ar fi spart capul cu pietre.
       Cînd am fost de cealaltă parte a dealului, şi departe de ţăran, Samson cu nişte binesimţite cuvinte m-a convins că el simte absoluta nevoie de o zdravănă înghiţitură din clondir, după atîtea peripeţii pline de pericol. De, parcă simţeam şi io această trebuinţă şi-am înghiţit şi io din clondir. Eram foarte abătut, aşa că vrînd să-mi fac o ţigară, de tremurătură am împrăştiat de vreo trei ori tutunul de pe foiţă.
       —   Ei ce zici, Tănase ? am întrebat eu într-un tîrziu.
       —      Hm ! Bine i-am făcut ! Auzi tu ! Să-i dăm şi caii, ca să iasă în deal, să-i dăm şi ţuică, şi el, mişelul, el...
       —      El, mişelul, să rabde şi o bătaie ca să-i ţie măcar pe-o săptămînă !
       O POEZIE NEMŢEASCA DE ALECSANDRI
       Nu ştiu cum, mă împretenisem în Mvinchen cu un neamţ tînăr, pictor. Era băiatul unui băcan. Cuminte băiat ; avea însă o dragoste a focului să discute necontenit teoriile artei. Lucrul acesta pe mine mă supără. Teoriile sînt socoteala de-acasă, iar producerea operelor de artă e socoteala din tîrg. Neamţul meu era mai mult critic, decît artist. în urmă l-am făcut să priceapă că pe mine mă supără teoriile lui şi că, peste tot, io dau foarte puţin pe toate teoriile în artă. A rîs, cînd i-am spus că românii au o vorbă mojică, dar foarte potrivită, în ce priveşte pe criticul oare dă poveţe artistului : „Te apuci să-nveţi pe tată-to cum să fac copiii!“
       Băcanul, tata pictorului, cam pe aceeaşi urmă. Fusese bogat, ţinuse odată cel mai elegant hotel din Miinchen „Â quatre saisons“. Scăpătase rău; era chefliu şi darnic, n-avea apucături de negustor. Bavarez întreg. Odată prietinul meu mă chemă acasă la el. Băcanul era văduv. Avea numai pe Edgar, pictorul, şi o fetiţă blondă de vro 10 ani. Am băut cîteva pahare de vin împreună. Făcea băcanul mare haz de numele meu, îl rostea în toate chipurile, numai corect nu „Cşoboc, Cşocob — na, ein verflixter Name !“ Şi rîdea-rîdea. Io ca să-i răsplătesc, am făcut cîteva versuri, în care-i schimonoseam numele. îl chema Grumme; eu îi ziceam Grummel, ca să rimez cu Hummel şi cu Bummel. A rîs cu hohot. Din vorbă în vorbă, a aflat că sînt român.
       „Cee, român ? adică valah, nu-i aşa ?“ Eu, cu toate că din gura unui străin mă înghimpă vorba valah, i-am răspuns : „Da, sînt valah !“
54
     „Asta am ştiut-o numaidecît.“ Apoi, ciocnind paharul şi rîzînd, adaogă : „Toţi românii ăştia sînt poeţi, dar toţi fac versuri proaste !“
     „Ai mai văzut vrodată români ?“ am întrebat.
     „Oho, dar cîţi. Buni băieţi, dar fără cap. Toţi cheltuitori. Nu ştiu nici cît au în pungă, nici cit scot din ea. Ştiu io de la Karlsbad. Aveam un restaurant acolo. Şi-apoi poeţi... he, he, ca d-ta ! Să vezi!“
     Băcanul meu aduse o bucoavnă, un fel de album, de pe vremea cînd avea restaurant în Karlsbad şi ţinea otel în Munchen.
     „Toţi musafirii mei, cei mai de dai-Doamne, scriau cîte ceva în album. Am şi români, uite-i !“
     Frunzărind albumul am găsit în vro opt locuri versuri scrise de „români“. Improvizaţii, epigrame, aprecieri asupra paturilor şi mîncărilor. Mai toate mi s-au părut scrise de ovrei de prin Galaţi, Brăila, Craiova etc. Versuri proaste, nărozii. Toate epigramele aveau comentarii, iar acestea alte comentarii. Papara paparei pînă într-a opta spiţă.
     „Dar ăsta-i întrece pe toţi. Na, şi ăsta e poet... aşa mai rar !“ zice băcanul şi-mi arată un nume.
     Era Vasile Alecsandri. Stase poetul nostru cîteva zile în Munchen, la otelul Grumme, şi-a fost hărţuit de stă-pînul otelului să-i scrie ceva în album. Scrisese patru versuri. Le copiez întocmai :
                  Der Beafteak hier ist miserabel Der Wein ist aber vil amabel.
                  Erforsche nicht woher und wie —
                  Ein Dichter aus die Roumanie.
     „Ei vezi ! Versul al 5-lea e al meu !“ Acest vers de otelier e : „genannt Herr V. Alecsandri“.
     Versurile sînt scrise cu litere latine. Versul al treilea nu e al lui Alecsandri, aşa cred eu. E prea corect scris. Se vede că poetul îl ştia de undeva şi l-a trântit aici, s-o potrivi, nu s-o potrivi. Cuvântul vil din versul al doilea e şters cu o trăsătură de condei; deasupra lui e scris de-o mînă străină sehr, dar şi acest cuvînt e şters şi deasupra lui e scris de a treia mînă recht. Alături de versurile lui
55
  Alecsandri sînt alte două versuri, un comentai- gramatical :
                    Du verstehst nicht einmal das A-B-C:
                    Wir schreiben vil mit einem e.
      Iar mai jos, un adept al purismului în limba germană a scris relativ la adjectivele amabel şi miserabel următoarele rînduri :
                    So’ne Fabel Mit amabel:
                    Miserabel.
                    Steck dir anderswo den Schnabel.
                                              (L. von Babei)
      Versul al patrulea e mojic de tot, şi de aceea bănuiesc că l-a scris vrun student, care-şi permite toate glumele, după obiceiurile de pe acolo. Pe marginea din stingă a albumului e scris, referitor la aus die din versul al patrulea :
                    Mein liebster Herr Dichter,
                    Wir sagen deutsch aus der.
      Aceste versuri au cel mai mare haz dintre toate comentariile : cuvîntul Dichter (poet) e accentuat fals, pe silaba ultimă, ca să rimeze cu der: o batjocură fină.
      Dar nici acest zeflimist cu Dichter n-a scăpat teafăr. Sub aceste două versuri, sînt scrise altele cu cerneală roşie şi în jargon ovreiesc :
                    In diesem Falie, Herr,
                    Entweder die, noch der —
                    Â daitscher Proffesăhr.
      „Ei, vezi ce poeţi...“ zise băcanul meu. „Ei, dar acest domn din România era un băiat foarte de treabă ; îi plăceau al dracului fetele şi muzica."
      De aici băcanul a început să-mi spună ce e poezia şi cum trebuie făcută, şi începuse să-mi ţie o conferinţă despre poeţii lui favoriţi. Mai la urmă, cînd l-am rugat să-mi lase albumul să copiez versurile lui Alecsandri, mi-a zis :
□6
    „Ia, spune-mi, aveţi şi d-voastră românii literatură ? Aveţi poezie ?“
    „Nu !“ i-am răspuns eu. „Noi ne ocupăm mai ales cu pictura. Avem pictori renumiţi...".
    „Ce dracu ! zise el. Nici nu-mi închipuiam ! Pictori renumiţi... care mama-pădurii ?“
    „Las’, tată, că mergem într-o zi în Glasspalast şi vedem !“ zise Edgar, care ştia că io glumesc, căci vorbisem noi de pictura română mai înainte.
    „Vreau să văd ! Auzi d-ta !... Nici nu-mi închipuiam..."
    Nu m-am întîlnit cu el cît am mai stat în Miinchen. Mă temeam să nu dau de ruşine. In Glasspalast se expun de cîţiva ani în fiecare vară mii de tablouri : e o expoziţie internaţională. Toate naţiunile sînt reprezentate ; dar de români nici vorbă.
    Aşa am găsit io aceasta a doua „poezie" nemţească a lui Alecsandri. Cea dintîi ar fi cunoscuta declaraţie de amor, ce-o făcuse poetul unei germane care-1 ruga să-i scrie în album :
                  So viei der Schwabe liebt die Bier,
                  So viei und mehr viei lieb ich dir.
    Aceste versuri însă, la urmă, poate că sînt numai inventate. Nu ştiu unde le-am citit şi nu-mi aduc aminte nici de greşelile lor ortografice, nici dacă iscălea cineva pentru autenticitatea lor.
                     POPA COJOC
     Curînd după suprimarea revoluţiei de la 1848 în Ungaria, tînărul împărat Francisc Iosif a vizitat Ardealul. I s-au făcut ovaţiuni din partea românilor şi, pe unde trecea, îl saluta poporul în frunte cu preoţii. Intre acei preoţi, care Uau salutat, a fost şi popa Cojoc, dintr-un sat din sudul Ardealului. Acest preot era în vîrstă de vro cincizeci de ani. împăratul adresa cîte-o vorbă, două fiecărui preot şi uneori şi bătrânilor mai respectabili dintre ţărani. Cum s-a potrivit, cum nu, împăratul a întrebat pe preotul Cojoc dacă are copii.
     —  Am, majestate. Sînt toţi aici.
     Şi din şirurile poporului au ieşit patru flăcăi, unul de vro douăzeci de ani, şi ceilalţi trei fiecare mai tînăr decît celalalt cu un an. împăratul s-a uitat la flăcăi, s-a uitat lung la popa, s-a întors apoi spre generalii din suita sa. Generalii s-au apropiat, privind cu mirare. Popa era un voinic înalt, plin de viaţă, flăcăii asemeni de voinici, zdraveni şi frumoşi.
     —      Să trăieşti părinte, şi să-ţi trăiască flăcăii. O să facem soldaţi de frunte din ei.
     Generalii continuau să şoptească între dînşii : împăratul se uita cu ochii plini de zîmbet la flăcăi: erau români, acei români pe care s-a răzimat imperiul habs-burgic în vremuri de grele primejdii, voinicii lui Ianou, oare a ţinut streajă tronului, cînd răzvrătitorii lui Kossuth au ameninţat cu ruină colosul imperiului.
     —      Să-mi laşi, părinte, doi flăcăi, să-i duc cu mine la Viena.
     Garda imperială a fost totdeuna compusă în majoritate din români, mai ales năsăudeni şi bănăţeni, băieţi
58
din cele două „confinii militare44 care dădeau două regimente de grăniceri : păzitori de plaiuri în timp de pace, purtători de steaguri şi avantgarda oştirilor imperiale în vremuri de război. In garda imperială românii erau în majoritate, nu numai căci împăraţii cunoşteau credinţa şi alipirea lor de tron, ci şi pentru că erau toţi voinici ca brazii şi frumoşi mai mare dragul.
    —      Cum porunceşte măria-ta, răspuse preotul. Cînd le-o veni vremea, am să dau cu drag şi pe ăştialalţi doi şi pe cei mai mărunţi, să slujească ţara şi pe împăratul.
    —      Numai pe unul ţi-1 mai vrem, că prea e voinic. Unul să-ţi rămîie acasă, să-ţi sprijine bătrîneţele, zise împăratul, familiar acum cu preotul şi îneîntat de el şi de băieţii lui.
    —      Pentru bătrîneţe avem noi alţii mai mici. De va vrea Dumnezeu, vor creşte mari spre bucuria şi mîngăie-rea noastră. Şi apoi avem şi fete.
    —• Mai ai copii, părinte ?
    —      Mai am, măria-ta ! Dacă te înduri să-i vezi, sînt aici.
    Împăratul n-a răspuns, a zîmbit numai clipind din ochi şi a sărit din şea jos, apropiindu-se de mulţimea poporului. Cîţiva din generali au descălecat şi ei.
    Popa Cojoc şi-a adus copiii. Împăratul s-a dat un pas înapoi, crezîndu-se ori mistificat, ori batjocorit. Erau trei fete mari, frumoase şi frumos îmbrăcate, în urmă doi flăcăiandri, subţiri şi îndrăzneţi la umblet, apoi patru copii mai tineri. Preoteasa venea în mijloc, şi de o parte şi de alta a rochiei i se ţineau doi copii mai mici, iar în braţe purta alţi doi cojocei de faşe, gemeni. Ei au venit în faţa împăratului făcând un grup cu cei patru flăcăi. Erau şaptesprezece suflete, o spuză de copii, şi toţi ai popii. Asemănarea tipului copiilor şi buna-credinţă a popii au liniştit pe împăratul care la început n-ar fi crezut în schimbul împărăţiei sale cu un toiag de cerşetor, că toţi aceşti copii sînt fraţi de la un tată şi de la o mamă.
    —   Ce ziceţi, domnilor, de lucrul acesta ?
    —■ E o Minune, majestate, o minune, răspund generalii.
    Bătrînii generali nemţi credeau că e o minune lucrul că tînărul popor al românilor poate da probe de atîta fecunditate. împăratul bate pe umăr pe popa Cojoc.
    —  Ai avere ?
    —  Am, cită a dat Dumnezeu !
    —  Şi ce zici, cînd te gîndeşti că ai atîţia copii ?
    —      Ce să zicem, măria-ta ? Noi nici nu ne gîndim cînd îi facem, nici nu ne batem capul cu ei cînd îi avem. Ne sînt grei pînă sînt mici. Dacă apucă să crească, ne sînt de ajutor, că nu mai muncim cu braţe străine. Copiii sînt averea românului, şi apoi noi românii de copii şi de coate goale nu ne plîngem niciodată !
    Generalii ascultau vorbele popii cu atenţiunea omului care ar auzi pe altul povestind de o călătorie în lună. împăratul îşi strînse sprîncenele, ca izbit de-o lumină puternică : parcă înţelegea acum de ce se plîng cele două naţiuni conlocuitoare ale Ardealului, ungurii şi saşii, că românii se lăţesc şi învie, iar ei se răzleţesc şi se pierd. Numărul biruie ! Românii număr vreau să aibă, şi număr au, şi cîtă vreme saşii caută averea în bani şi ungurii în fala exterioară, românii au coatele goale şi zic că averea sînt copiii !
    împăratul a luat pe flăcăii lui Cojoc la Viena. Ca să-şi susţie familia — mai ales însă ca o recompensă, sau ca un premiu pentru „merite“ — împăratul a poruncit să se deie popii Cojoc o penziune de cincizeci de fiorini pe lună, pînă cînd „cel din urmă copil va fi mare“.
    Au trecut într-acestea ani mulţi. Austria purtase războaie cu Prusia şi cu statele nordice italiene. împăratul îmbătrânise.
    Era pe la 1880.
    într-o zi cancelarul anunţă împăratului că un bătrîn preot român vrea să aibă audienţă. I se acordă.
    Preotul, un om bine făcut, de vro optzeci de ani, impunător cu statura lui, cu faţa blîndă, cu părul cărunt de tot şi cu barba albă, spune împăratului că el e popa Cojoc. împăratul, lucru înţeles, îl uitase.
    Preotul îi aminteşte întîlnirea de acum treizeci de ani. împăratul îşi aduce aminte şi, împărat cum era. s-apropie respectuos de venerabilul bătrîn oa să-i strîngă mîna.
eo
    —  Cum o mai duci, părinte ?
    —      Bine, măria-ta, audă-ţi D-zeu rugăciunea şi te ţie Dumnezeu, ca să ne stăpîneşti cu pace şi cu dragoste!
    —  Şi ce-ţi fac copiii ?
    —      De aceea am venit, măria-ta. Fetele le-am măritat, mai pe aproape, mai pe departe, cum le-a fost scris şi cum a rînduit Dumnezeu. Da cu fetele nu faci casă; ele sînt date, şi date rămîn. De băieţi mi-i jale, măria-ta. Trei mi-au murit la Cînecreţ, *, şi doi acolo cu pă-mîntejii * — trei sînt cătane aici în Beci *. Am avut opt feciori, toţi opt au slujit măriei-tale, cătane cu credinţă. Acum am acasă unul, singur unul, al optsprezecelea copil, pe care măria-ta nu l-ai văzut atunci, căci e născut în urmă, şi vrea stăpînirea să mi-1 ducă şi pe el cătană. Io-s bătrîn şi preoteasa bătrînă, şi mila măriei-tale n-o mai avem, că mi-au rupt-o şi ne-au spus că bani nu ne mai dau, pentru că cel din urmă copil e acum mare. Şi vreau să ni-1 jure sub steag, şi noi nu putem munci, că-n el ni-i toată puterea — şi-am venit să cad la picioarele măriei-tale să te rog să ne cruţi băiatul, că opt băieţi am avut şi pe toţi opt cu dragoste i-am dat în slujba împărăţiei, dar pe al nouălea nu putem, că sîntem neputincioşi, şi eu cu baba mea nu mai avem pe nimeni.
    Opt soldaţi să dai ţării! împăratul, mişcat, se plimba prin sală. Deodată s-opreşte.
    —      Părinte ! Opt băieţi ai avut, şi opt băieţi au fost soldaţi. Mai ai unul; lasă-1 şi pe acela să fie soldat!
    Şi popa Cojoc s-a întors acasă. Are să-l dea şi pe-al nouălea ! Are să-l dea.
    Doi dintre băieţii lui Cojoc, amîndoi căpitani în Viena, au fost puşi în disponibilitate prin ordin împărătesc. Ei aveau să ia leafă îndoită, cu oondiţiunea să îngrijească de bătrînii lor părinţi cît îi va mai ţinea Dumnezeu cu zile. Era frumoasă, era vrednică de un împărat porunca ce-a dat-o împăratul, şi popa Cojoc putea să se mîndrească şi să spuie tuturor vorbele monarhului :
    „Opt copii am avut, şi toţi opt au fost soldaţi! Am mai avut unul, şi l-am dat şi pe acela soldat, ca să se pomenească de popa Cojoc şi de băieţii lui!“
     * Koniggrătz, Piemont, Viena (n. a.).
                   DINTR-ALE NEAMULUI NOSTRU
1903
                  ClNTECUL ZORILOR
    Cerul abia începuse, la răsărit, să se facă alb, iar stelele erau toate pe cer, mari şi scînteietoare, cum de obicei par stelele în zorii zilei după o noapte senină şi fără lună. Văile erau încă sub puterea nopţii şi numai slaba pînză de lumină revărsată la marginea cerului te făcea să bănuieşti apropierea zilei.
    Deodată în liniştea ce stăpîneşte totdauna în zori — pe vremea cînd dorm şi apele, cum zice poporul — un cîn-tec nespus de jalnic începe să străbată peste satul adormit, tot mai jalnic şi tot mai puternic, nu ca tărie de glas ci ca melodie plîngătoare. Sînt mai multe glasuri, un cor; nu, şînt două coruri, în două locuri deosebite, şi cînd încetează unul, începe celalalt, şi astfel alternativ plîng prin noapte.
    Eu le aud bine, disting uneori şi vorbele versului cîntat, şi — mi se pare că visez. Da, sînt voci trăgănate, ca în corul vechiului teatru grecesc, recunosc strofele şi antistrofele cîntate, deosebesc bine răspunsurile ce le dau, şi stau şi ascult cu uimire trista melodie şi mă cutremură ritmul clasic al cîntării. Dar, cum stau cu ochii închişi, zăpăcit de somn, mă mir de vorbele cîntecului : sînt româneşti. Ascult mai bine. Da, sînt vorbe româneşti, iată am auzit desluşit de tot: „Unde-aţi zăbovit, de n-aţi înflorit şi astă-dimineaţă ca ieri dimineaţă44 şi din răspunsul celuialalt cor nu pot alege multe, dar lămurit am prins şi de aici vorbe răzleţe : „vidră lătrătoare, negru şoimuleţ, vine marea mare, vine în tulburare toată lumea-nspăimîntînd44...
65
    Sub impresia că am halucinaţii auditive, am sărit din pat şi am alergat la fereastră. Abia acum mi-am dat seama unde sînt şi mi-am adus aminte că sînt în casa unui învăţător, că am sosit aseară obosit de drum, că omul acesta bun — cunoscîndu-mă după nume — m-a găzduit la el şi că acum mă găsesc în odaia în care m-a culcat. Dar cîntecul de-afară ce e ? Nu e vis, că-1 aud şi acum, tot aşa de jalnic şi de lămurit. Nu e nici un teatru grecesc cu coruri ce cîntă strofe şi antistrofe. Eu sînt într-un sat românesc; cîntecul, asta o ştiu limpede, e cîntat de femei. Dar ce cîntec e acesta ? Hotărît, după ritmul jalnic, este o elegie, pare a fi un bocet. însă pe vremea aceasta, în zorii zilei, şi cîntat alternativ de două coruri, din două deosebite puncte ale satului, şi dus aşa de dulce şi liniştit în plîngere, nu ca obicinuitul bocet care de multe ori e furios în exprimarea durerii, şi avînd vorbe aşa de mistice şi obicinuite numai rar în colinde şi în descîntece !
    Şi am stat la fereastră şi am ascultat. Acum începui s-aud plînsete şi voci de femei ce se boceau în obicinuitele versuri ce se cîntă la capul mortului, ţipete de guri pline de lacrămi. însă toate acestea s-auzeau ca din pă-mînt, înăbuşite, nelimpezi; iar cîntecul corurilor nu era decît puţin tulburat de acel amestec de ţipete. Simţeam bine că femeile ce cîntau în cor erau undeva pe un loc mai înalt ce domina o mare parte a satului, iar cele ce ţipau în neorînduială erau în vale.
    Pe vremea aceea eu nu cunoşteam obiceiul acesta al Cîntării zorilor. E un obicei parţial al românilor din Banat, restrîns numai la ei. în celelalte provincii româneşti el e necunoscut. *
    Obiceiul, după toate probabilităţile, este o rămăşiţă dintr-un vechi cult al naturii şi e, aproape în întregimea amănuntelor lui, păgîn. Cîntecul este un bocet, însă felurit cu totul de celelalte bocete ce se cîntă la capul mortului, felurit prin misticismul vorbelor sale, prin concepţia ciudată a lui. Vorbele cîntecului nu se adresează
     * Dar sînt probe în literatura noastră populară că obiceiul a fost odată cu mult mâi răspîndit, ba poate general, la români (n. a.).
66
mortului, ci zorilor, iar aceste zori sînt închipuite ca nişte zîne, adică sînt fiinţe mitice, personificări ale zorilor. Bocetul se cîntă departe de mort, departe de casă, pe un deal undeva, şi, dacă nu este deal în sat, femeile care-1 cîntă se urcă pe vreo claie cu fîn, pe vrun acoperiş de casă, ori într-un pom.
    Cînd moare vreo fată sau vreo nevastă, totdauna se cîntă Cîntecul zorilor, în răvărsatul zilei. Femeile care cîntă sînt totdauna în număr de nouă, şi se împart în două coruri. Cînd e satul mare şi destule femei cari ştiu cîntecul, fiecare cor are cîte nouă bocitoare. Mai puţine de nouă pot să fie — de unde să iei multe dacă nu se găsesc — dar mai multe decît nouă niciodată nu intră în cor. Cum se vede, numărul nouă e sfînt, e legiuitul număr.
    Femeile acestea, cu părul despletit, împărţite în două taberi, cîntă alternativ strofele bocetului, fiindcă aşa e făcut bocetul, o strofă întreabă — corul întreabă pe zî-nele zori — iar antistrofa răspunde ca din partea zînelor. Corurile stau departe unul de altul, şi totdauna cu faţa spre răsărit, privind cerul pe care încep să se reverse zorile. Pînă ce cîntă un cor, celalalt de departe ţine isonul. Bocetul e cîntat pe tot timpul cît se luptă zorile să lumineze cerul; îndată ce se face ziuă bine, femeile încetează cîntecul.
    Intr-acest cîntec se vorbesc de lucruri cari nu prea au multă legătură cu chestiunea morţii. Şi pe cînd în toate bocetele se plîng cei rămaşi despre cîte toate de care îşi aduc aminte, vorbesc despre suflet, despre rai şi despre iad — mai scurt despre tot ce poate intra într-un cîntec cu concepţie creştină, în Cîntecul zorilor se apostrofează nişte închipuite zîne, se vorbeşte despre drumul soarelui, despre ielele cu chip de neguri, despre bradul care face legătură între pămînt şi cer, şi în care s-a încuibat vînăta şerpoaică a mării, despre mărul care umbreşte întreg pămîntul şi cu rădăcinile lui ajunge în iad, despre trandafirul care duce cu el pe ceea lume vieţile. Şi multe de acestea, tot lucruri din mitologie şi concepute în chip păgîn, aşa că prin fondul şi forma sa Cîntecul zorilor e foarte apropiat de colinde.
67
    Ori de ce origine ar fi acest cîntec şi oricare i-ar fi fost însemnătatea primitivă, el în literatura noastră populară stă unic, un specimen curios ca fond şi formă. Iar ca obicei tot aşa. Şi nu cred că mai încape discuţie că e unul dintre puţinele obiceiuri eu adevărat poetice, care fie şi numai pentru frumuseţea lui merită să străbată veacurile şi să trăiască de-a pururi între noi.
    Cînd într-un sat liniştit, în răvărsatul zorilor se deş-ţeaptă ţăranii în cîntecul acesta jalnic — mai ales cînd se intîmplă o moarte fără de veste — şi ascultă cu inima strînsă cîntecul ce străbate pe dasupra satului ca un memento mori pentru toţi: cită poezie şi cită religiozitate e în faptul acesta. Un cîntec frumos, cîntat de voci frumoase, în răvărsatul zorilor de pe-o colină, cu un ritm jalnic şi care îţi aminteşte în vorbe neînţelese, mistice ca ale marilor preoţi şi ale oracolelor, despre dispariţia încă a unuia dintre semenii şi iubiţii tăi, un astfel de cîntec e poezia cea vecinică a durerii.
                      DOUA BÎLCIURI
    Două bîlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi avînd un caracter deosebit cu totului tot de alte bîlciuri. Prin originalitatea lor, amîn-două sînt nişte curiozităţi etnografice; nici popoarele străine de primprejurul nostru n-au vrun obicei asemuitor cu acesta, şi nici românii ceilalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecînd şi la ei asemenea bîlciuri.
    Unul e bîlciul fetelor, celalalt al nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară — în ziua Sîn-Toaderului — altul cam pe la solstiţiul verii, după Sîn-Pietru. Bîlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, într-un colţ de ţară care e oarecum închis între izvoarele a şase rîuri ale celor două Someşe (cel Cald şi cel Rece), ale celor trei Crişuri (cel Repede, cel Negru şi cel Alb) şi al rîului de aur, Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii români cari în dialectul dunărean al limbii noastre au rotacismul, iar de ceealaltă parte trăiesc crişenii.
    Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu doua creştete ale sale, cam atîta cît Ceahlăul din Moldova. Intre cele două creştete, se întinde un platou întins, [sic] şi aici se face tîrgul fetelor. In ajunul Sîn-Toa-derului, pe amîndouă coastele muntelui, crişenii de către apus şi moţii de către răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cît e ziua pe strimtele plaiuri, şi de cîntec de fluiere şi de
69
vioare sună pădurile de brazi. Pe cîte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrîni şi cîni puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare; şi e nesfîrşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.
    înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai moţilor şi doi ai crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire .pînă unde au să se întindă şi unii şi alţii cu corturile. Tot aceşti patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sînt judecători fără apel pe tot timpul bîlciului în neînţelegerile ce s-ar ivi. Dar nu se întîmplă neînţelegeri mai niciodată, decît atunci cînd s-amestecă între ţărani poliţia oficială a ungurilor.
    Care familie cum soseşte îşi întinde cortul. în ziua bîlciului platoul într-adevăr pare cuprins de un popor în exod, de un neam care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţă într-alt pămînt. Părinţii cari au fete întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pînzeturi — tot ce a ţesut fata însăşi ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o expoziţie mai complectă de lucru manual al femeii române, ca aici în creierii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Pînă pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe pe-ţirea.
    Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră. în faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri — trebuie să arate şi asta că sînt neam mare de oameni — şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.
    Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbînd nu două inele ci două năfrămi. Iar cei patru bătrîni delegaţi au oarecum oficiul de mari
70
preoţi. Logodnele însă nu se fac la întîmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n-a visat şi plăcîndu-i, o cere, sau că fata s-ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sînt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinii.
    Apoi, sfîrşite fiind logodnele, începe cheful cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vîrful muntelui, pe iarbă verde şi în tabăra aceea de corturi cu mii de suflete.
    Cei logodiţi n-au voie să se cunune decît în anul viitor, după Crăciun, din cauza bîlciului celuilalt, al nevestelor-. Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hăl-magiu, un tîrguleţ între munţi. Aci târgul geme de nevestele cari s-au măritat anul trecut — numai cele ce s-au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou — toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, avînd ulcioare cu rachiu, cutreieră tîrgul, duse de mînă de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută.
    Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta aleargă după ei şi-i sărută. Nevestele intră prin circiume, şi de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută.
    Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. în schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cît poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceea şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n-o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sînt săraci ori zdrenţuroşi, îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate : este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într-un mod cu totul original.
                    GURA LUPULUI
    Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan — cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos — îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui domn. De cînd însă s-au descoperit urice de ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul Său Bogdan numindu-1 totodată şi Vlad, s-a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul cînd Vlad cînd Bogdan, cînd cu amîndouă numele.
    Numele Vlad se vede că era „cumpărat" şi i-1 pusese mamă-sa de frica duhurilor rele. Intr-adevăr, Bogdan-Vodă trebuia să se numească Lupu nu Vlad.
    E cunoscută credinţa că mamele, ca să-şi mîntuiască fiul de vro boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vinde" pe ferestră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede că şi Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vîndut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-1 chema Vlad.
    Istoria noastră e plină de „Lupi", în cronice întîlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu pîrcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecvent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine că numele Lupu la noi românii a fost — şi este şi astăzi — aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfînt numit Lupu, martir, al cărui nume se prăznuieşte
72
]a 23 august, dar ce năzuiesc românii aşa de mult tocmai la numele acesta, cită vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?
    Pe lingă forma Lupu, românii întrebuinţează şi alte forme născute din acesta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Păşeam Apoi de aici nume de familii.
    Nume de sfînt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crîncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit.
    E obicei al bisericii că omului care se călugăreşte i se schimbă numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cît ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s-a renăscut pentru altă viaţă, cu numele Ioil ori Paisie.
    In fond tot acelaşi lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări pre-domneşte a idee simbolică, în popor una superstiţioasă.
    Poporul schimbă numele copilului, crezînd că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat in primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoră. Părinţii ca să-l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămîn cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-1 mai află, cînd îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n-au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, cînd crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat ! Dar e frumoasă credinţă, şi e bine s-o păstrăm, căci e nevinovată.
    Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbării numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Cînd unei mame îi mor copiii pe rînd, ori cînd unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s-a încurcat
73
cu catastihul ce-1 poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-1 mai poate recunoaşte şi nu-1 mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze44 pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi cînd l-ar lepăda.
    în casă, mama plînge, că i-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude piînsetul, vede şi crede, că intr-adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, cînd vrea să plece, o femeie — cu care s-a înţeles mama — vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vîndă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?“ „Atît şi atît.44 „Nu aşa de mult că e urît, şi al meu era frumos.44 în urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?“ — „Lupu.44 — „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-1 încoace !“ Şi femeia i-1 dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut tîrgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi neavînd ce mai căuta în casa asta.
    Se poate face însă şi altfel cumpărarea unui copil străin după cum poate inventa mama. Principalul lucru este că fiul vîndut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid, nu pe drumul cel firesc, pe uşă) ca să zăpăcească şi mai rău pe duhul necurat.
    Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezînd că într-adevăr au în faţa lor un lup care le poate mînca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crîncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de a face cu un om mai tare decît ele, cu unul grozav şi crîncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sînt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe care o cunoaşte românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvînt mitologic.
    Lupul, ca şi cîinele, în mitologia popoarelor ariene este .personificarea vîntului care urlă cutreierînd văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă,
74
aşa cum risipeşte el şi oile cînd intră între ele. Vîntul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunerecului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi cîte arătări de spaimă.
    Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul!“ cînd plîng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n-are ce e lupul.
    Vorbele „vine lupul“ le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău deeît lupul (adică vîntul) şi cînd, stînd lîngă leagăn ori lingă copilul care plînge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lâsînd copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început şi asta e intr-adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutăm într-altă parte.
    Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oamenii de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sînt tot mame, tot mai cred în superstiţii, cînd e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.
           LEGENDELE MĂNĂSTIRILOR NOASTRE
    Noi cunoaştem legendele multor mănăstiri româneşti. De cînd ne ocupăm cu adunarea a tot ce este creaţiune a fantaziei şi credinţei poporului, am cules multe din ce s-a mai putut culege din rămăşiţele cele din urmă ale tradiţiilor şi ale legendelor referitoare la mănăstiri. Am zis mult, deşi eu unul nu cred să fi rămas ceva neadunat în punctul acesta : mănăstirile sînt puţine, în proporţie cu dealurile, văile, munţii, satele şi cîte toate care-şi au legendele şi tradiţiile lor, apoi mănăstirile au fost şi sînt mereu cercetate de vizitatori cari pot culege la faţa locului toate amănuntele tradiţionale. Şi, după cum toată istoria noastră artistică, culturală şi în mare parte cea politică, este legată de mănăstiri, toate cercetările noastre asupra istoriei interne a ţărilor româneşti este aţintită spre mănăstirile trecutului. Ele n-au fost numai şcoli şi centre ale artei picturale şi muzicale, dar totodată stabilimente tipografice, şi mai presus de toate cetăţi de apărare şi puncte de observaţie.
    E greu de aflat dacă anumite legende şi tradiţii, referitoare la mănăstirile noastre, sînt creaţiuni originale ale poporului nostru — un fapt oarecare istoric, împodobit cu invenţii poetice — ori sînt simple împrumutări de la alte popoare. Tradiţiile şi legendele ise adaptează mai uşor decît basmul.
    Legenda clădirii mănăstirii Argeşului, bunăoară, cu zidirea unei neveste de vie în temelia mănăstirii, este comună tuturor popoarelor creştine din Peninsula balcanică. Sîrbii, grecii şi albanezii povestesc tot despre zidirea unei neveste vii în ternelia unor anumite poduri monumentale, cari se surpau noaptea şi n-au putut fi rădi-
7G
cate pînă ce meşterul, adecă arhitectul, nu şi-a sacrificat soţia, în urma unei porunci ce-a primit-o în vis.
    Se poate, prin urmare, că această legendă este creată de noi, şi de la noi au împrumutat-o celelalte popoare, ori poate că am împrumutat-o noi de la alţii ? Dar poate că legenda n-a fost creată de nici unul dintre popoarele care o povestesc şi a fost moştenită de la alte popoare mai vechi, din timpul pe cînd exista într-adevăr nu numai credinţa în îngroparea unui om viu în ziduri ca să dea trăinicie clădirii, dar pe cînd exista însuşi faptul care astăzi ni se pare o superstiţie.
    Nu încape nici-o îndoială că au fost timpuri, cînd se făceau jertfe de oameni vii ca să dea trăinicie zidurilor. Superstiţia de astăzi e o substituire şi o rămăşiţă a acestei credinţe. Nu numai la noi, dar pretutindeni în Europa există superstiţia că dacă meşterul clădirilor măsoară umbra unui om cu o aţă şi apoi îngroapă acea aţă în temelia zidurilor, el dă trăinicie clădirii. Va să zică, tot aceea este ori îngropi omul de viu într-Un zid, ori dacă nu-1 poţi îngropa pe el însuşi, îi îngropi chipul sau măcar umbra lui.
    La această superstiţie s-a adăogat alta, anume că acel om a cărui umbră a fost îngropată, trebuie să moară în cursul anului. De aici apoi meşterul clăditor poate să fie criminal — în înţelesul superstiţiei — căci poate ucide pe un duşman al său îngropîndu-i umbra.
    In Svedia acu doi ani a fost un proces în sensul acesta, care a mirat lumea : un om, aflînd prin trădarea zidarilor că arhitectul i-a îngropat umbra, a tras în judecata tribunalului pe arhitect.
    Altă dovadă despre existenţa jertfirii de om viu s-a păstrat la popoarele nordice : de cîte ori se dă drumul pe apă unei corăbii nouă, proprietarii vaporului aruncă duhurilor rele ale mării chipul unui om făcut din ceară, ca să le împace şi să nu ceară mai mult. Dacă din întîm-plare cade în apă unul dintre vîslaşii corăbiei celei nouă, nimeni nu sare să-l scape, ci-1 lasă ca jertfă mării.
    Legenda mănăstirii Argeşului este deci născută din superstiţia aceasta. E singura legendă la noi cu această temă; mănăstirea Argeşului singura mănăstire cu o legendă curat păgînă.
77
    Tema cea mai favorită a legendelor mănăstirilor noastre este copacul arătat în vis. Cu puţine excepţii, toate mănăstirile noastre au fost clădite pe locul unui copac bătrîn, pe care i l-a arătat clăditorului o viziune orecare-va, ori un înger, ori o icoană a vrunui sfînt, apărută pe copac, ori un foc sub tulpina copacului, ori în urma un glas ce ieşea din copac şi alte semne, toate raportîndu-se la o localitate anumită : aici şi nu altundeva are să se clădească mănăstirea. Cultul copacilor, mai ales ai celor seculari, pe culmi de dealuri, s-a stins tîrziu după introducerea creştinismului, şi avem destule mărturii că prin suta VIII şi IX creştinii cei de-abia întorşi de la păgî-nism, prin unele ţări s-adunau să se închine mai cu drag sub un copac bătrîn, după vechiul obicei, decît în biserici. Copacul, ales de toţi ca sfînt, era locul de adunare al poporului nu numai în cauze religioase ci şi în cele juridice şi de ordine publică, sub el se făceau judecăţile şi legile, bîlciurile şi ospeţele. Locul rămînea sfînt, şi după moartea copacului, şi în cursul veacurilor se păstra multă vreme amintirea despre acel copac perit de mult.
    E natural, deci, că în veacurile de mai de mult, pe cînd încă păgînismul nu era şters cu totul în sufletele creştinilor, oamenii căutau să facă templul cel nou — adică biserica sau mănăstirea creştină — pe locul templului celui vechi, adică al copacului.
    Slaba şi tot mai slaba amintire despre acest fapt a dat naştere legendei că un semn ceresc, arătat mai ales în vis, a ales cutare ori cutare copac „sfînt“ pe locul căruia trebuie zidită mănăstirea.
    Aceşti arbori seculari erau de mărime impunătoare, ca sub umbra şi adăpostul crengilor să poată adăposti multă lume. Eu cred că precum la slavi există mănăstiri mai mici clădite din lemnul sfîntului copac tăiat, tot aşa noi am făcut încercarea să clădim o biserică întreagă din lemnul unui singur stejar secular, sfînt şi acesta se înţelege, şi deci poate e fapt istoric ce să spune despre Mănăstirea dintr-un lemn, iar dacă e legendă îşi are explicarea.
    Trecem acu peste legenda mănăstirii Slatina, clădită pe locul unui stejar din care ieşise un glas ce îndemna pe
un cioban să spuie lumii că acolo Dumnezeu cere mănăs-
78
tire, trecem peste legenda copacului care singur cu umbra mai ţine în viaţă pe Radu Negru flămînd şi înconjurat de duşmani, pe arşiţa verii, pe dealul Flămînda la Cîmpu-lung, unde el apoi face mănăstire, trecem peste copacul sfîntului Nicodem, care a fost găsit de acest călugăr după inspiraţia unui înger pe locul unde a clădit mănăstirea Motrului. Mănăstirea Cotmeana, Bistriţa, Socola au aproape aceeaşi legendă în amănunte, cu copacul pe care să arată icoana vorbitoare.
    Tot vorbitoare a fost icoana ce s-a arătat lui Mihai Viteazul pe copacul de la Mănăstirea Dealului, şi lui Mircea cel Mare, pe copacul de la Cozia. Despre amîndoi se spune aceeaşi poveste. Obosiţi şi bătuţi — cel dinţii de turci, al doilea de unguri — au adormit obosiţi sub un copac bătrîn, şi în somn li s-a arătat o icoană vorbitoare care i-a îndemnat să plece din nou la luptă. Biruind ei, ca mulţămită Domnului, au ridicat mănăstirile lor pe locul copacului. Nici Mircea cel Mare, nici Mihai n-au fost bisericoşi şi clăditori de multe mănăstiri, dar de amîndoi spune poporul că au clădit mănăstiri îndemnaţi prin aceeaşi viziune pe copac.
    Cea mai frumoasă dintre legendele mănăstirilor făcute pe locul unui copac este fără îndoială aceea a lui Ştefan cel Mare, clăditorul Putnei. într-însa pe lingă elementul vechi păgîn (copacul) şi elementul creştin (arătarea icoanelor şi îngerilor) mai intră şi elementul eroic. Legenda e destul de cunoscută din cronica lui Neculce şi mai ales din frumoasa poezie a lui Alecsandri. Ştefan vrea să facă mănăstire. Unde ? Se urcă pe o colină, urmat de oşteni şi popor, şi apoi să ia la întrecere în aruncarea săgeţii, cu cei mai buni arcaşi ai săi. Arcaşii trag întîi ; săgeţile lor merg departe. Trage apoi Ştefan, săgeata lui zboară cu mult mai departe şi se împlîntă într-un „paltin vechi14. Acolo va fi altarul, zice Ştefan, şi face mănăstire pe locul copacului.
    Aceasta e o tradiţie rămasă în popor. Ori o fi încercat Ştefan lucrul acesta, ori nu, mănăstirea Putna este edificată şi ea, potrivit obiceiului păgîno-creştin, pe locul unui alt templu mai vechi, al unui paltin sfînt.
                  TABLOURI PâGÎNE
    E o vorbă românească, veche : „A prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. .„Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta.
    Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci ? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că intr-adevăr e lucru cam cu păcat să te gândeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea Stan.
    Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu ?
    Dar, românul mai are şi altă vorbă : „La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e „la spate" sau „după spatele lui Dumnezeu“. Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dumnezeu, e mai lesne de înţeles ; asta însă mai greu : nu e Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă ? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup ?
    Aşa e. Duh, pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate prinde
80
şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare „să se prindă şi cu Dumnezeu de piept“. E des întrebuinţată vorba asta. Iată-1 dar pe Dumnezeu închipuit oa un om între oameni, pe eare-1 poţi ameninţa, că-1 prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni cari „dau cu barda în Dumnezeu11. De ce tocmai cu barda ? O să vedem îndată de ce.
    Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că „i-a pus Dumnezeu mina în păr“ sau „în cap“. Asta e mai poznaşă decît toate ! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva ! Şi e lucru sucit! Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte : dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap, omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea ?
    înţelegi bine proverbele : „Dumnezeu nu bate cu ciomagul ; „Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă11 ; „pînă la Dumnezeu te măn'încă sfinţii11 şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate : a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap ?
    Expresiunile acestea sînt păgîne. Nici nu se poate altfel : Cum i~ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta ?
    D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar, bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele ? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu barda în Dumnezeu ? Şi ce rost au ? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea să le aflaţi rostul. Am să mă încerc să vi-1 spun eu.
    Toate cîte sînt, cinci, sînt de origine latină. In limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi : a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frînt piciorul idolului etc.
    Zeii aveau temple, şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de scăpare pentru toţi
81
cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-1 mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-l scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea ; ba s-au întîmplat cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au în-■mormîntat de viu pe vinovat înăuntru.
    Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă „zeul de picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgînătate şi de-aici e expresiunea, că „e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl protegea, un zeu patron ; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oraş. Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era .în faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă ; în moştenită noastră vorbă : a fi la spatele lui Dumnezeu.
    Astăzi e fără rost vorba „a da cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfă-rîmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi — bineînţeles —-ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi şi îşi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma
82
decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel „a da cu barda în Dumnezeu11 este totuna cu a da eu barda în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui — toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca „a da cu barda1' în el, căci aici avem un tablou plastic, şi apoi e energic şi gîndul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-1 ucide cu o lovitură !
    E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători : a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gîndim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-1 răsturna de pe soclu, de a-1 apuca de gît, făţiş !
    Şi precum zeul — statuia — îşi arată mînia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice „şi pleacă, urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot la statuie se gândea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea minei şi aşezarea ei pe capul celui ce-1 ruga. Semnul bine-cuvîntării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mina pe cap, cînd stai la picioarele lui şi te rogi, este semn că eşti ascultat de el cu suprema bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvântările lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este „mina în cap“ sau în păr, şi nu „pe cap" cum ar trebui, cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a gîndit — poate — că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face cînd scapi pe un om de înecare.
8S
    Iată, deci, cîteva exemple, dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au dispărut de mult, au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi şi credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea, mărturii pe cari noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de rostul lor !
  FAT-FRUMOS AL NOSTRU ŞI PASAREA FENIX
    In basmele noastre eroul Făt-Frumos — sau orice nume ar avea el — are ca notă esenţială reînvierea. El se luptă cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în luptă cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vrun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.
    Ideea reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fizice, a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinie care iarna scapătă spre sud şi-şi pierde puterea căldurii, iar primăvara.se întoarce spre nord eu putere şi căldură.
    Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într-o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om.
    Dintre popoarele vechi pe cîte le cunoaştem ■ din istorie, afară de egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinie, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome4* cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai tîrziu, cătră creştinism încoace, au început să crează şi romanii şi grecii într-un rai şi iad, cu răsplătiri şi pedepse.
    Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte şi după moarte, niciodată n-au crezut în învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici rai nici iad. După concepţia iudeilor omul cînd moare e de-a pururi mort, şi sufletul
85
lui piere deodată cu trupul. In felul acesta iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinie, răzbunător şi rnînios mereu, iar oamenii nişte jucării în mina lui, cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii-vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de pedeapsă dacă eşti rău — oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te sileşte să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni .şi nimic nu te înspăimîntă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cit de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seamă de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum. au fost bune ori rele !
    Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise, care a luat o mulţime de învăţături de la egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe iudei.
    Egiptenii, simbolizînd reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cît un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrînă, după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă" şi zboară cu fiul său îndărăt.
    Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinie. Cînd a mîncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din paradis au mîncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mîncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi.
    După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sînt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă, necrezînd în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană
86
tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.
    Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zăpăceală. Aşa în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul“. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă cîte o frunză şi în locul ei creşte alta tînără ?
    Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mîntuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tînără aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate.
    Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi pasări Fenix — în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezintă!! ale vieţii viitoare. In loc de pasări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atîta îşi sfîşie pieptul cu ciocul pînă iese sînge, iar cu sîngele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sîngele pelicanului se numea apa vie a morţii.
    In mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pa-săre-Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost“, tocmai cum credeau egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul.
    Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decît întru atîta că şi el şi ea învie. încolo sînt două concepţii cu totul felurite.
                  CAPUL, MÎNA ŞI NASUL
    E lucru mare tabloul într-o limbă. în loc să-ţi spună o vorbă, poporul îţi arată un tablou, o icoană, şi spune de-o sută de ori mai limpede şi mai mult decît cu vorba. Iar mie mi se pare că toţi acei ce se plîng că limba românească e săracă habar n-au — nu de vorbele limbii, ci de tablourile ei. Cînd citeşti prin gazete ori auzi pe stradă „am făcut tot imposibilul ca să reuşesc“, nu-ţi vine să rîzi ? Lasă, că e prostie mare cit drumul de la Bucureşti la Paris să zici că faci imposibilul („ceea ce e cu neputinţă") cită vreme el nu se poate face, dar e şi de rîs o vorbă „aşa de umflată" şi nici nu vezi nimic înaintea ochilor sufleteşti cînd o spui. Acelaşi lucru e spus în tabloul: „m-am făcut luntre şi punte şi tot n-am ajuns la sfîrşit". Aici vezi un tablou : încerci să treci peste rîu, ori cu luntrea ori făcîndu-te punte, şi, de bună seamă ai încercat şi cu notul — şi tot n-ai putut ajunge la malul de dincolo.
    Nenumărat de multe sînt tablourile unei limbi.
    Din mulţimea cea mare, eu vreau să vă scot la iveală o grupă de tablouri înrudite între ele, cari sînt un fel de curiozitate a limbii. Toate sînt relativ la cap, la mină şi la nas.
    Gîndiţi-vă întru început la aceste trei : peste cap, peste mînă, peste nas. Trei tablouri: e dator pînă peste cap şi acum îi este peste mînă să dea altora peste nas. Ce imaginaţie ! Parcă datoriile ar fi o apă, care tot creşte, creşte, iţi ajunge pînă la piept, pînă la gît (e dator pînă-n gît) ! pînă peste ochi, peste cap şi te îneacă. Cît de plastic a spus cine-a spus întîi această vorbă : era poet, vedea ce
88
vorbea. Astfel peste cap însemnează oarecum viaţa, existenţa omului care se îneacă, piere ! Alta e cu peste mînă. Eu îmi explic tabloul în două feluri : ori că ai să te întinzi s-apuci ceva de sus şi n-ajungi cu mîinile, ori că ai să apuci cu dreapta un lucru din partea stingă şi, în-tinzîndu-ţi mina peste piept şi peste mina stingă, fie că nu poţi apuca lucrul, fie că nu-1 apuci cu „îndemînă“. Oricum ar fi tabloul, un lucru se vede : peste mină arată o lipsă de putinţă fizică. Tabloul cu peste nas nu e nevoie să-l căutăm, e evident. Să băgăm de seamă că numai un om mai bun poate da peste nas altuia mai rău, dar întors niciodată. Vinovatului îi poţi da peste nas, nu însă nevinovatului. Cînd dai peste nas, umileşti omul. Tocmai asta e a da peste nas cuiva : a-i face o modală. Şi iată că tabloul peste nas se raportă la moralitatea omului.
    Acum, omul are trei puteri. O putere intelectuală, o putere fizică şi una psihică : tăria minţii, a trupului şi a sufletului; are deci, după tablourile românului, cap, mînă şi nas.
    Cap arată trei lucruri:
    1.     Existenţa. E uşor de înţeles de oe. Omului îi poţi tăia un picior ori amîndouă, mînile, urechile, nasul şi, mai pe scurt, oricare membru văzut al corpului, şi omul tot poate exista ca om. Dacă îi tai însă capul, el încetează de a exista. Românul zice : „cit mi-o sta capul“, cit voi fi viu, cît voi exista. „Nu mă las o dată cu capul“ sau „ai să plăteşti cu capul“, cu viaţa ta, cu existenţa. Cel ce se vîră în primejdii cari pot să-i răpuie viaţa „îşi face de cap“. Cel prea îndrăzneţ e „om cu capul a mînă“.
    2.     Individualitatea. Zicem „capete“ ca să arătăm indivizi. „A mustra, a sfătui, pe capete“, însemnează că ai mustrat, ai sfătuit pe fiecare individ singuratec, luîndu-i pe rînd din grămadă. O deosebire, în limba noastră — deşi mai de curînd — e aceea că vorba capete se întrebuinţează mai ales cînd vorbim de animale ; cînd vorbim de oameni, zicem suflete. Cîte capete de boi, cîte capete de oi are cutare ? Dar : cîte suflete hrăneşte în casă ? Mai demult a fost una dacă ziceai : România are peste cinci milioane de capete, ori peste cinci milioane de suflete. Astăzi e în uz numai expresiunea din urmă. Omul care nu ascultă de alţii „face de capul lui“.
89
    3.     Dar ceea ce arată mai ales vorba cap este puterea intelectuală. E credinţa, de cînd lumea, că inteligenţa stă în cap, bunătatea în inimă, răutatea în maţe. De aceea zicem noi : om cu cap, om cu inimă, om ou maţe pestriţe. Dumnezeu îl ştie ce are în maţe. Cel deştept are cap bun, ori e uşor de cap; cel tîmpit are capul greu, ori e greu la cap, nu-i intră nimic în oap ; a lămuri pe cineva însemnează a-i deschide capul; a amăgi spre rău : a întoarce capul cuiva. Cînd stăruieşti să convingi pe unul, îţi baţi capul. Vezi mulţi oameni cari îşi bat capul cu împărăţiile, îşi fac capul calendar, îşi sparg capul cu lucruri cari nu-i privesc. E uşor să umpli capul, sau să-i împuiezi capul celui lesne crezător. Cel zăpăcit de nevoi îşi bate capul de pereţi, căci nu ştie ce să-şi facă capului, nici nu ştie unde-i stă capul, şi n-are cap să mai judece.
    Mină însemnează putere trupească. Cu mîinile ridici ori apeşi, tragi ori împingi greutăţile. Precum cîinii îşi arată colţii ca să dea dovezi de puterea lor, aşa omul îşi sumete mînecile şi-şi arată braţele. Ca să arătăm că ori ce ori cineva e în puterea noastră, zicem : mi-a încăput pe mînă, mi-a căzut pe mînă, îl am în mînă, am pus mîna pe el. Se înţelege că aceea ce [e] în puterea noastră, e proprietate şi posesiune : ce e în mînă nu-i minciună.
    Puterea fizică creşte şi scade cu vîrsta. De aceea vîrsta se arată tot prin vorba mînă. Doi de-o etate sînt „oameni de o mînău. Un om mai bătrîn, vorbind de un cunoscut, zice : nu l-am văzut de mult, dar ştiu că eram de-o mînă, ori : eram cam de mîna lui. A fi de-o mînă : ca şi cînd daca s-ar prinde la trîntă, ar avea putere egală în braţe, pornind de la gîndul că doi oameni de aceeaşi vîrstă trebuie să aibă aceeaşi putere.
    Dar însăşi averea se arată tot prin vorba mînă, căci averea e privită ca un fel de putere fizică : cine e bogat e mare şi tare. Şi la urmă averea nu e putere nici intelectuală, nici morală, ci materială, ca şi puterea trupească. De aceea zicem : Om cu dare de mînă; celui bogat îi dă mîna. Şi, după cum nu toţi oamenii sînt bogaţi la fel, nici „mîna“ lor nu e la fel. Vorbim de negustorii de mîna întîi, de mîna a doua, de a treia, pînă de a şaptea mînă. Poate să fie în această expresiune şi ceealaltă idee : negustor producător, negustor care cumpără direct de la
90
fabrică etc., deci marfă trecută din mînă în mînă. Poate să fie, dar nu ea ne-a hărăzit expresiunea. Căci şi marfa însăşi e de mîna întâi, a doua etc., şi fiindcă principala condiţiune a mărfurilor e trăinicia — cel puţin, pentru popor, — „mînă“ arată puterea materială, trăinicia marfei.
    Nasul e reprezentantul puterii morale. Prin el arătăm îndrăzneala; obrăznicia, umilirea, mîndfia, frica, supărarea, veselia şi cîteodată toate de-ale sufletului. Umilitul pune nasul în pămînt, obraznicul şi-l ia la purtare, închipuitul nu-şi cunoaşte lungul nasului, lesne crezătorul e purtat de nas, vinovatul n-are nas, mojicul are nas şi oînd n-ar trebui să-l aibă. Unui om îi poţi tăia nasul, i-1 poţi lungi, îi poţi pune ceva pe nas, ba îi poţi face un nas, îl poţi purta de nas.
    Ceea ce e nepotrivit cu omul se exprimă prin : asta nu e de nasul tău !
    Şi cîte şi mai cîte feluri de-a vorbi are românul, toate bazate pe ideea că nasul reprezintă puterea morală a omului.
    Şi iată, cu aceste tablouri, ce fraze curioase putem face noi românii :
    Nu-mi dă mîna să-mi bag capul unde nu-i de nasul meu. Mi-e peste mînă să-mi bat capul cu afacerile voastre. L-a purtat de nas pînă şi-a spart capul. A dat din cap, că nu-i dă mîna să-i dea nas. îmi rîde în nas şi îmi spune că nu-şi bate capul cu asta, căci i-ar fi peste mînă, iar pe sub mînă îşi pune capul.
           CUM ÎNŢELEGE ROMÂNUL COLORILE ?
    Cînd zicem : „Duce lume albă“, „A văzut stele verziu, „E pestriţ la maţe“, prin adjectivele alb, verde şi pestriţ noi n-arătăm culori, ci altceva. Poţi duoe lume albă chiar şi în cea mai neagră pivniţă, cînd ai vin şi lăutari ; cît pentru stele, ele sînt roşii, albe, galbine, verzi însă nu ; nostim e că românul vede stele verzi tocmai cînd nu vede nimic — din pricina unei palme ce a căpătat-o —, cînd i se face negru înaintea ochilor. E cu neputinţă să afli in lume un cal verde, cu toate acestea ce e mai uşor decît să scrii cai verzi pe pereţi ?
    Să începem cu albul. Coloarea albă pentru români însemnează întîi şi întîi curat şi luminos, apoi nevinovat şi bun.
    Lumina e albă. De aceea zice românul a intrat alba în sat, adică ziua. Şi iarăşi e ziuă albă, adică e ziua mare, s-a făcut de mult ziuă. Ziua mare eu înţelesul de zi lungă, cum e vara, e o vorbă pe care o ştie toată lumea, dar cu înţelesul de lumină mare, toiul zilei, e vorbă neaoş românească. Leneşii se scoală în ziua mare ; tîlharii îţi sar în drum ziua mare. Acest mare e curios în două compoziţii ale poporului : în ziuă mare şi fată mare. Precum ziua mare nu e zi lungă, tot aşa fată mare nu vrea să zică o fată înaltă de statură, nici o fată „mare de ani“, ci o fată fecioară.
    Zile albe sînt zilele bune, fericite şi cu belşug, zilele mari, spre deosebire de zilele negre cari sînt mai dese. De aici apoi lume albă, care în poveşti însemnează lumea noastră, căci celalalt tărîm unde sînt zmeii e lumea neagră ; însă în graiul obicinuit însemnează o viaţă fără griji
92
şi veselă. Povaţa românului — dar e numai vorbă, că n-o prea urmează — este să aduni bani albi pentru zile negre. Banii albi ar fi de cei de argint ori cei noi de nichel, însă nu la coloarea banilor se gîndeşte omul, bani albi sînt acei cari te ajută să duci lume albă. Alb, fiindcă însemnează luminos, are înţelesul de frumos. Unei fete frumoase i se zice albă. în baladele poporului se numeşte albă faţa eroilor, a voievozilor ; sînt fără schimbare versurile :
                    Pînă-n ziuă se scula Faţa albă că-şi spăla Barba neagră-şi peptăna.
    Şi vrînd să zică simplu că plîngea din ochi frumoşi udînd cu lacrămi o faţă frumoasă, zice balada :
                    Din ochi negri lăcrămînd Faţa albă umezind.
    Alb apoi însemnează curat. O cămaşă „albă* poate să fie şi roşie ori neagră.
    Vitele mari le numeşte ţăranul vite albe — poate pentru că sînt mai multe de cît cele negre pe care nici nu le iubeşte — dar poate că vorba e mai adîncă. Numai cu vitele îşi alungă omul sărăcia din casă şi numai în vitele mari îi stă toată puterea şi de aceea sînt vite „albe“ şi chiar se spune în colinde că boul, calul şi oaia au fost binecuvîntate de Dumnezeu. Tot aşa numeşte el cerealele (pe alocurea pe toate, pe alocurea numai pe unele) pine albă.
    Avînd în vedere coloarea adevărată a părului, românul zice : om alb. De aici apoi zicătorile : a împleti coadă albă, despre fetele bătrîne; o scoate cuiva peri albi, adecă d supăra rău pe cineva. Tot coloarea adevărată o are în vedere cînd zice negru pe alb, vorbind despre scrisoarea pe hîrtie. Săptămîna albă e numită după mîn-cările albe, — brînză, lapte, unt — cari sînt iertate după canoane în cea dintîi săptămînă a postului mare.
    Unul dintre tablourile cele mai aţîţătoare la rîs, ale românului, este alba şi vînăta, adecă mîrţoagele de iepe, mai ales ale ţiganului. Un cal slab, prăpădit de foame şi de muncă, îţi face milă, dar şi un fel de silă să rîzi cînd
93
stăpînul lui e ţanţoş, iar caii albi de obicei se văd cu mult mai slabi ca alţi cai de altă coloare, li se văd mai bine coastele şi şoldurile ieşite prin piele. Un cal alb, prăpădit, şi alături un ţigan negru, fudul, care se ţine şi el om cu avere în vite, e un tablou vecinie cu haz pentru român. „E mîncat de supărări ca alba de ham“, zice ţăranul şi, ca un trist adevăr : „sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul n-o mai vezi“. Ţiganul căruia i-a murit alba a jupuit-o şi a venit acasă cu pielea pe mină ; dănciucul văzîndu-1 a strigat din bordei : „Dec mamo ! Albei noastre nu e cu-ndemînă că-i aduce tetea pielea pe mînă“. Şi iarăşi e proverbială zicala ţiganului, care o duce tot în bucluc cu alba lui, că acum îi cădea în bot sub căruţă, acum o mai ducea ţiganul în căruţă.
                 Alba-n car, alba sub car.
                 Alba în tot locul, peri-i-ar norocul !
    Dintre comparaţiunile iubite de popor, ale albului, mai dese sînt: alb ca laptele sau ca spuma laptelui, alb ca fulgul de ninsoare, ca păretele, ca hîrtia, dar mai ales poetic e : alb ca oaia, întrebuinţată mai ales cînd vorbim de cărunteţe.
    Precum prin alb arătăm frumuseţa, aşa prin roşu arătăm sănătatea; prin negru arătăm urîţenia, iar prin galben boala. în ironie zice ţăranul : E galben de gras. Faţa roşie şi buzele roşii sînt frumuseţe, pentru că nimic nu-i mai frumos decît sănătatea. E o expresie tipică roşie ca mărul, cînd vorbim mai ales de o fată cu obrajii plini, rotunzi şi rumeni. Şi nu numai fetelor, dar tuturor oamenilor nu le stă nimic mai bine pe lume decît roşeaţa feţei, căci ruşinea îţi înfloreşte obrajii şi ţi-i face roşii. Cine şi-a pierdut ruşinea nu mai înroşeşte. Ciuda te face vî-năt, spaima te face galben, supărarea te face negru ori alb, pizma te face verde, ruşinea şi mînia te fac roşu, iar omul prins cu ocaua mică se face în toate felurile, căci schimbă feţe-feţe.
    Românul zice : s-a înroşit pînă-n vîrful urechilor. Mai plastic însă zice : s-a înroşit pînă în albul ochilor. E adevărat că urechile înroşesc foarte tare la tinerii sfiicioşi, cînd se ruşinează, dar ochii ? Ochii nu se înroşesc de ruşine, şi tocmai de aceea e frumos tabloul românului : toată
94
■«M                         f'
faţa e roşie aprinsă, singuri ochii sînt albi. Şi ochii pot să fie roşii, de nesomn. O, d-apoi nasul roşu ! El arată vitejia beţivilor, precum barba roşie arată răutatea de inimă a celui ce o are. Să te fereşti de oameni însemnaţi de Dumnezeu, române ; dar mai ales de cei ce au nasul roşu şi barba roşie !
    Verdele e coloarea trăiniciei, a puterii. Românul iubeşte natura. Mai ales cînd se renaşte, „Primăvară, mama noastră" cîntă el. Cît de mult iubeşte el natura, cu verdele cel mult al ei, ne-o dovedeşte vecinicul început al doinelor cu „frunză verde". Dealtfel, în portul său, în ţesături, în mobilierul casei sale, românul nu iubeşte verdele. Lucru curios !
    Fiindcă verdele arată trăinicie şi putere de viaţă, românul zice şi despre omul voinic că e verde şi mai ales însuşi neamul său „român. verde". Un om poate să fie, într-acest înţeles, „bătrîn, dar încă verde".
    Frunzele şi semănăturile, pînă sînt tinere, sînt verzi; cînd sînt îmbătrânite, sînt galbene. De-aceea verde mai însemnează şi necopt. Vorbim de „poame verzi", nu pentru că le e coloarea verde, ci pentru că sînt necoapte. Metaforic, zicem despre un om că e verde, cînd e necopt la minte, deci „e bătrîn, dar verde" va să zică încă n-a ajuns la mintea cîtă ar trebui s-o aibă. „E verde încă" zicem despre tinerii cari s-ar ţinea bătrîni la minte. Dar şi altfel : un lemn poate să fie oricît de alb, şi totuşi e verde. Avem deci lemn uscat, şi lemn verde, care e de curînd tăiat şi nezvîntat.
    Un om verde e însă şi răutăciosul. „E verde de fiere." Cel apucat de ciudă „se face verde".
    Frumos e felul românului de-a exprima sinceritatea. „A vorbi verde", „mi-a spus-o verde". Sinceritatea prea multă poate să fie şi obrăznicie. De-aceea şi obraznicul „ţi-o spune verde" şi nu altfel, „ci în faţă" sau „în nas".
    Despre albastru n-am ce vă spune multe. Vorba „inimă albastră“ nu e a românului; e adusă de prin ţările apusului de ciocoi, a ajuns prin mahalale, şi de-aici s-a răs-pîndit prin satele de pe lîngă oraşe. E a românului însă vorba haine albastre, cînd vorbeşte de orăşeni, mai ales de funcţionari, de „surtucari", de „guleraţi".
95
                 Latră, ciocoi blestemat,
                 Că sînt prost şi că sînt beat —
                 De trei zile n-am mîncat!                       ţ
    Românul n-are vorbă pentru coloare. El zice faţă. Vorbeşte de feţele curcubeului. Un om supărat e în faţa pămîntului. Purpura e în faţa focului, şi aşa mai departe. Ironic, pentru o coloare pe care nu o poate specifica : e în faţa trăsnetului.
    Numele colorilor se iau ca nume ale unor anumite             \
lucruri. Am arătat mai sus că prin culori se arată mai           i
ales caii. Nu toate popoarele au acelaşi calapod de-a arăta prin culori anumite lucruri. Iată cîteva de-ale noastre : din alb am făcut cuvîntul albeaţă, care nu însemnează orice f lucru alb, ci numai o anumită boală a ochilor. Albitură nu e orice lucru albit, ci numai hainele de pînză. In limba veche am avut frumosul cuvînt alboare, însem-nînd zorile zilei. Prin verdeaţă înţelegem frunza şi iarba cîmpiilor; prin verdeţuri numai legumele. Gălbenare nu e orice lucru galben, nici măcar îngălbeneala feţei celor bolnavi ori speriaţi, ci o anumită boală de ficat. Multe sînt galbene în lume, dar numai unul e galben       şi acela     >
se întâlneşte rar cu noi, căci e ban de aur. Tot    aşa sînt     !
cuvintele : roşeaţă, vinătăi, roşior (călăreţ în haine roşii), albăstrime (lume de oraş), negreală (în Ardeal şi Bucovina : cerneala) etc.                                      |
    Şi ca nume se întrebuinţează unele culori, ca nume de botez : Negru — avem pe vestitul Negru-Vodă —, ca j nume de familie Albu, Albişoru, Albeneţ, Roşu, Roşculeţ,
Suru, Negru, Negruţ, Negrilă. Cele terminate în     eanu şi      |
eseu (Negreanu, Albeanu, Albescu, Roşescu), nu      sînt ro-     1
mâneşti de baştină, sînt făcute, nu născute. Ca nume sînt întrebuinţate culorile foarte des în basm : împăratul Verde, împăratul Roşu, Alb, Negru etc.                     S
           MEDICINA POPULARA
    Cu toate că e aşa de batjocorită medicina populară, eu sînt convins că oamenii de ştiinţă ar putea să înveţe multe de la babe. Poporul nostru cunoaşte o mulţime de plante medicinale, ştie cum să le culeagă şi cum să le păstreze, şi mai ales cînd să le întrebuinţeze. Prea bine ştiu şi eu că babele sînt, în cele mai multe cazuri, o primejdie pentru sate, că doftoriile lor sînt întemeiate foarte des pe simple analogii, că dacă, întîmplător, o boală şi o plantă au acelaşi nume, prin nimic nu poţi vindeca boala decît prin planta asta — d.e. sîngerul vindecă scursorile de sînge, urechelniţa vindecă boalele de urechi — şi că fac experienţe cu diferite plante la boale pe care încă nu le cunosc bine. Despre descîntece şi celelalte ceremonii, ce le fac cînd s-apucă de „meşteşug44, n-ar trebui să vorbim tocmai cu atîta dispreţ, căci aceste sînt rămăşiţe de-ale ceremoniilor religioase din timpii primitivi şi păgâni, cînd medicul era una cu preotul, şi deci ele fac parte dintr-acele frumoase obiceiuri despre cari strigăm mereu : „Se pierd, se pierd ! Să nu le lăsăm să piară !“
    E lucru ştiut că ştiinţa medicală a fost făcută adeseori atentă asupra practicii medicinale a poporului, şi că multe medicamente, astăzi cunoscute şi recunoscute de terapeutică, au fost luate de-a dreptul de la popor. Despre ceaiul de flori de romaniţă, despre puterea alinătoare a cataplas-melor de in, despre usturoi ca dezinfectant al ranelor, ştiinţa medicală nu ştia nimic şi nici nu bănuia. A trebuit să treacă vreme de veacuri, pînă ce oamenii de ştiinţă au binevoit a luat în cercetare acestei trei doftorii ale „pros-
97
       timii" şi le-au găsit excelente, iar azi sînt primite în far-macopee.
          In cronicile noastre eu am găsit pomenite trei plante : odoleanul, păpădia şi coada cocoşului, cu boalele pe care le vindecă. Odată, avînd vreme, am căutat într-o enciclopedie farmaceutică aceste plante şi am găsit într-adevăr că ştiinţa le recomandă exact la boalele pomenite de cronici. Ce e însă interesant e că numita carte spune despre două dintre aceste plante că abia pe la începutul veacului trecut (1810—1820) au fost descoperite ca vindecătoare şi că numai de atunci au fost recunoscute de ştiinţă. Va să zică pînă acum 90 de ani, medicina habar n-avea de ele, cu toate că babele le-or fi ştiut cine ştie de cînd, iar cronicile noastre pomenesc de ele cu trei sute de ani înainte !
          Ştiinţa medicală în evul mediu era o ştiinţă tare poznaşă. Am văzut o carte care se ocupă cu felul doftoriilor ce se găseau pe acele vremuri într-o farmacie, şi la ce fel de boale se întrebuinţau. Cel mai vestit şi mai „savant" medic de pe acele timpuri era convins de puterea vindecătoare a pielii de şarpe, a ochilor de raci, a părului de cămilă fiert în lapte de femeie, a aripilor de ţînţar, a măruntaielor de broască şi a cîte şi mai cîte bazaconii şi spurcăciuni de animale (de cari, dealtfel, nici pînă azi ştiinţa „cea înaltă" nu s-a putut dezbăra şi mai ţine încă excremente de animale prin elegantele borcănaşe ale farmaciilor moderne !). Şi apoi să te miri de popor că mai crede în ochi de rac, inimă de cioară, colţi de lup, cap de şoarece, cuib părăsit de rîndunică, maţe de arici, fiere de viezure, păr de cîine turbat, inimă de peşte, cui de potcoavă găsită şi cîte altele. Dar acum nici poporul nu mai întrebuinţează aceste doftorii miraculoase la boli ştiute, ci mai mult la vrăjile şi desfacerile lui de aruncătură şi de fapt. Iar că aceste doftorii îşi au şi misterul lor anumit, iarăşi nu e de mirare într-un sistem religios păgîn în fondul său, cum îl are şi poporul nostru şi toate popoarele Europei, oricit de culte ar fi. Că anume, colţii trebuie să fie ai unui lup alungat de cîini şi muşcat, că ochii au să fie ai unui rac prins dumineca în zori, că maţele au să fie ale unui arici străpuns drept prin inimă cu un cuţit descîntat — toate acestea sînt explica-
98
  bile ori prin formalităţile prescrise ale cultului care se practica odată cu o minuţiozitate de spaimă, ori sînt porţile de scăpare ale babei descîntătoare, căci dacă leacul „nu se prinde“, atunci n-au fost împlinite formalităţile cu prinderea racului dumineca în zori, eu străpungerea ariciului, şi celelalte.
      Eu am apărat şi apăr totdauna obiceiurile poporului, cînd sînt frumoase şi nevinovate, şi-mi place să le cunosc pe toate întru adîncul lor, adică să-mi explic şi originea şi cauza lor. Care nu sînt vrednice de trăit, pot să piară în bună pace, şi care sînt urîte — cum e Jujeul — şi barbare, ar trebui chiar scoase din deprinderile poporului, fie chiar şi cu sila legilor. Dar nu trebuie să le fierbem pe toate într-aceeaşi căldare ! Multe le credem noi că sînt superstiţii în popor şi le rubricăm între „nerozii de-ale oamenilor inculţi14, pe cînd ele sînt simple reminiscenţe şi frînturi dintr-un sistem metafizic care odată îşi avea rostul său. Şi, fiindcă nu le înţelegem, > sînt prostii !                                           '..'
      Astea le zic şi de medicina poporului. Eu, bineînţeles, nu năzuiesc să-mi pun capul sănătos sub evanghelie şi nici nu m-aş încrede în doftoriile babelor niciodată. Ho-tărît nu ; babele mai mult strică şi omoară, decît ajută şi vindecă. Oamenii de la sate pot crede ce vreau — şi pot crede şi eu ca ei cîte unele — dar pentru aceea nu-i învăţ să alerge numai şi numai la babe, fugind ca de ciumă de doftor. Pot să stea alături babele cu doftorii, căci nu se poate tăgădui că la unele boale mai uşoare îşi are şi poporul ştiinţa sa experimentată de veacuri. O să vie vremea cînd babele au să piară de pe faţa pămîntului, cu tot bagajul lor, atunci cînd doftorii înşişi vor stăpîni acest bagaj. Da, numai atunci. Doftorii ar trebui să se intereseze mai mult de ceea ce ştiu şi fac babele, căci fără îndoială este ceva de învăţat de la ele. Şi ar mai trebui să s-apropie de felul de a gîndi al ţăranilor în materie de medicină. Poporul îşi are stabilite diagnozele sale, cauzele boalelor, tratamentele lor — falşe ori adevărate, puţin îmi pasă, doftorii trebuie însă să le cunoască, altfel degeaba li-e toată truda de-a se apropia de ţăran. A, ţăranul e îndărătnic, încăpăţînat, nu vrea să priceapă ştiinţa medicinii ! Fie şi aşa, dar, să-mi daţi voie să fie şi în-
99
     tors. De ce să ne batem joc de apa descîntată, şi să ne mirăm că ţăranul nu ia chinină ? Ia, să probăm în glumă, să ne facem că credem în apa descîntată şi să i-o dăm ţăranului s-o bea după ce am pus chinină într-însa. Are să ia chinina, are să ia orice doftorie îi vei cere, dacă îi vei pune-o în apa descîntată. El va crede că tot apa lui i-a ajutat, nu chinina. Dar ce ne pasă nouă ce crede copilul şi ţăranul; sănătos să-l facem !
         Era să închei articolul acesta, cînd am dat cu ochii de cel mai nou număr al Gazetei săteanului. Într-însa văd un articol tratînd despre doftoriile poporului. Intr-un loc zice articolul: „Din acestea nu urmează însă că lunga experienţă a omenirii trebuie despreţuită cu totul şi că n-au nemerit şi peste ceva bun. Iată de ce doftoria populară trebuie cercetată ca să se vadă ce e bine şi ce nu în ea.“ Şi urmează un alineat şi mai interesant. Se spune adecă despre animale, că ele îşi au doctoriile lor şi, cînd sînt bolnave caută anumite plante pe care le mănîncă. Ştim cu toţii cum pisicile caută iarbă numită catuşnică, şi cum cîinii caută şi rup firele unei buruieni purgative. „Astfel multe plante lecuitoare sînt cunoscute de animale, iar oamenii le-au învăţat de la acestea." Iată un adevăr la care eu nu m-am gîndit, şi-mi pare bine că-1 aflu, căci îmi sprijinesc cele ce le spuneam. Acum, dacă omul poate să înveţe de la animale chiar, cum să nu poată doftorii să înveţe de la oameni, fie ei chiar şi ţărani „inculţi şi superstiţioşi" ?
                      şpiî^i-fîSlI ir.i'î-_r ?
            DRACUL IN ZICATOARELE ŞI PROVERBELE NOASTRE
    Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume : ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe lehova al lor Adonai, Elohim, şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele lehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-1 rostească eu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem : Necuratul, Ucigă-1 toaca, Du-că-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte chipuri.
    Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului : nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu ? Frica de a numi pe Dumnezeu, ori pe dracul, e pornită din superstiţiunea omului primitiv, că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap“ să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plă-nuieşte vrun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el : cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.
    La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui lehova. Dar acestea nu ne mai privesc.
101
          Acum, să ne facem crace mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui.
          „Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el, şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel ! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul : am să te bag în draci! Dar atunci, mă mir de ce dăm pe om „dracului1* unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur.
          V-aţi dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cit e ziua ? Zice românul că: dracul nu face biserici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are de lucru, căci atunci „îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vîră dracul coada, se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate.
          Şi mai ştie românul că „dracul nu şeade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întîmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte.** Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în circiumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii. Cîte rele se fac prin el se fac, căci păcătosului „parcâ-i şopteşte dracul la ureche**, iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întîmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale : „Dracu m-a pus să fac“ ! Dar parcă numai românul e aşa ? Atîta rău ! „Rîde om de om şi dracul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă**, ba te lasă bucuros să-l apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care
102
  „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coar-ne“. Tot dracii cei bătrîni fac acestea ; cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea : Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrîneţe“.
      E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci“, dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el „că şi dracul are stăpîn“, şi că la urmă „îşi sparge şi dracul opincile“, ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cit o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci „Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic : „Am să scot eu pe dracul din tine“, adeseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelaşi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia : nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrînit pe dracul“. Dealtfel femeia şi dracul sînt prieteni buni şi tovarăşi : ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta :
                      Sub călcîiul cizmei mele Şade dracul şi-o muiere Şi mă-nvaţă a face rele.
      Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tă-mîeu, sau „ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoa-rea : „se uită ca dracul la popă“ aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii!
      Are dracul tată, mamă, copii ? Are de toate. Cînd ni se cere un preţ prea mare, zicem : cere cit dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus d'e-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba : „pe unde şi-a înţărcat dracul copui((, căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca ? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: „5a-
103
       nul e ochiul dracului“. Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac", de „drac bă-trîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbă-trîneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vro-dată ?“
           Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul pînă treci punteau o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi : „Bun e Dumnezeu, meşter e dracul“. Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătîiu, şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe dracu-n patru“, că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă“. Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi intr-ajutor, ci scuipi şi : „scoate drace ce-ai furat“; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu ? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate carul ! Nu-i aşa ? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate ? Cînd întrebi pe român de ceva, ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie ? Nu, totdeauna : „Dracul ştie !“ Va să zică dracul ştie toate ; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea : „numai dracul nu-l cunoaşte“ ?
           Tot e meşter dracul ! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt „ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt „date dracului". Vedeţi că, de omul răutăcios peste măsură, se zice tot aşa de bine că e „omul dracului", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher, care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului" ori „e tăiat din dracul". Mărunţelu e tot aşa de „dat dracului" cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem : „Ei,
104
   monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea
   draci !
      Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît „s-a-prinzi dracului luminări" ori să dai ceva „de sufletul dracului" că el nici suflet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia „fire-ai al dracului" sau „du-te dracului". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi citi îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.
      Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră : drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol — ca urîţenie, —• iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta ?
      Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. „Cîte parale sf. Gheorghe ?“ „Optzeci de bani!“ Babei i s-a părut cam scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe sf. Dumitru. „Da sf. Dumitru cîte parale ?“ Iar vînzătorul : „sf. Dumitru ori sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.
                      ClMPIA LIBERTĂŢII
       Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii“ pe cîmpia Blajului, numită de atuncea Cîmpia Libertăţii.
       E frumos numele acesta ! O cîmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pămîntul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpîni în ţara cea largă a Ardealului.
       Ei s-au adunat în sfîntul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cît entuziasm şi cîtă iubire de limbă şi de legea românească umplea amărîtele inimi ale ţăranilor care, venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborît de prin munţi şi au călătorit cîte-o săptămînă şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, pînă în mijlocul ţării, pe cîmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului românesc din Ardeal. Aproape pe toţi, căci, deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii“, pe cîmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vîrstei, dar amînîndu-se adunarea din porunca guvernului unguresc, neputînd să aştepte mai mult de douăzeci de zile — cît era pînă la ziua hotărîtă pentru adunare — au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta ! A fost ! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă — era primăvara — şi au alergat sute
106
    de kilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într-un gînd să-şi ceară dreptul.
       Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul că românii s-au adunat aşa de mulţi' şi aşa de iute. S-au concentrat ca trupele la o comandă. Au rămas, intr-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrînii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dinţii zile, pe cîmpia Blajului erau intr-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, cîţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mîntuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moisi şi îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori cîte zece mii“.
       Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituin-du-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni şi poeţi cari înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul că ei pierd Ardealul, câ ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se rezvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi — singura poezie războinică Deşteaptă-te române a fost scrisă mai tîrziu, după ce au început vărsările de sînge.
       Ce era să facă românii ? De unde s-o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii românilor, de groaza unui războiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în
107
      puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăj-duiau să le ajute măcar norocul.
          Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tînăr advocat, fost mai tîrziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Si-mion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă, într-o proclamaţiune cătră popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni, şi deodată tuturor românilor, zăpăciţi pînă acum de atîtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.
          Cel dinţii lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să ia hotărîri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gîn-dul era frumos, dar greu de îndeplinit.
          Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi — Dumineca Tomii — în care să se adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii ; chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.
          Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întîmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştiinţa unui lucru îţi trebuie vreme multă. Lozinca „Dumineca Tomii“ trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe Ia stîni, pretutindeni pe unde trăia vro suflare românească.
          Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Oamenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în cîteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „Dumineca Tomii“ şi rugîndu-i ca numaidecît ei să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea şi numaidecît zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducînd vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemînă, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele
108
    vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întîmpla ca un preot să fie vestit din cinci-şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decît să rămîie din întîmplare nevestit.
       Şi aşa s-a făcut că vestea despre Dumineca Tomii a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atîta de repede a cutreierat această lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut pînă în creierii munţilor.
       Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal.
       Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste rîurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar românii au trecut cum au putut, mai prin apă pînă la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţi, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.
       Episcopii amîndoi, şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor.
       Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în Dumineca Tomii, ci mai tîrziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vie.
       Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Dumineca Tomii căzuse la 30 aprilie. Intr-adevăr, mulţi ţărani s-au întors îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.
       Eu n-am de gînd să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s-a întîmplat atunci la Blaj, nici ce hotă-rîri au luat românii, căci n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite : ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au trimes oşti asupra lor. în urmă românii s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sînge-roasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al munţilor Apuseni,
109
      Avram Iancu, numit pînâ astăzi Regele munţilor. Sfîr-şitul şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic.
          Adunarea din Blaj rămîne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămîne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii, cînd e vorba de dreptul lor, sînt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa că-n cîteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.
                    LUCRURI SFINTE
      Cred că v-aţi gîndit vreodată să căutaţi pe cari lucruri le numeşte românul sfinte ? Adică, ce ţine poporul nostru sfînt pe lume.
      Lăsăm la o parte lucrurile şi persoanele cari intră în sfera religiosă a credinţei creştine şi a cultului ei. Aceste sînt numite sfinte pentru o cauză bine ştiută. Aşa, sfînta biserică, sfînta cruce, sfînta evanghelie, sfîntul mir, sfintele Paşti, sfîntul Dumitru etc.
      Nu de-acestea ne-ar fi vorba, ci de lucruri cari nu au a face nimic cu credinţele religioase şi totuşi sînt numite sfinte. De toate, acestea sînt numai cîteva, iar cele mai de căpetenie sînt numai patru : soarele, luna, ziua de astăzi şi bătaia. Dintre aceste sfînt într-adevăr, tot aşa de sfînt ca şi lucrurile ce ţin de religie — ba, gîn-desc că şi mai mult decît acestea — este soarele. Românul vorbeşte de sfîntul soare ca de Dumnezeu. Cîtă religiozitate e în vorba românului cînd vorbeşte de faţa sfnitului soare ! El nu ştie nimic pe lume mai vrednic de iubire, de admirare, de respect decît „sfîntul soare cînd răsare“. Cîte credinţe poporale, cîte obiceiuri sînt legate de sfîntul soare ; şi de multe te-o fi-njurînd românul în necaz, dar soarele nu-1 pomeneşte, pentru că-1 ţine mai sfînt decît însuşi Dumnezeu. Şi e natural să fie aşa. Dumnezeul creştinilor e prea abstract, duh nevăzut şi pretutindeni, iar popoarele vreau pe Dumnezeu concret, să-l vadă, să-l audă — de-aici pornesc idolii. Iar soarele este într-adevăr dătătorul de viaţă a tot ce e pe pămînt: de ce să nu i se închine oamenii, ca puterii celei mai de căpe-
                                                                    lil
      tenie a lui Dumnezeu, şi apoi ca şi cînd însuşi el ar fi Dumnezeu unul şi singur.
          Sfînta lună e mai jos pe calea sfinţeniei. Poporul nostru a fost şi este adorator al lunii în toată puterea cuvîntului. Luna nouă, mai ales, este centrul unui cult cu mult mai răspîndit şi mai adînc înrădăcinat în poporul românesc decît al crucii şi al evangheliei. Vă miră lucru, dar e adevărat. Căutaţi şi vă daţi seama cîte obiceiuri avem noi la luna nouă, cîte superstiţii (dacă vrei să le zici aşa), cîntece şi descîntece de lună nouă, cîtă credinţă în Crai-nou, în Sîn-Toaderii primăverii, în paparude şi într-alte sărbători de lună nouă. Bineînţeles, soarele are un cult ou mult mai larg decît luna, şi într-o mie şi-o sută de chipuri i ne închinăm lui şi-l facem obiectul cultului nostru. Despre asta o să vă mai vorbesc eu altădată. Acum le pomenesc în treacăt.
          Ziua de astăzi e sfîntă pentru alte cuvinte. Pe ea o invocăm ca să ne-ajute. Eu de multe ori am stat şi m-am gîndit la lucrul acesta : românul toată ziua îţi cîntă de sfînta zi de astăzi, tot numai la ea se gîndeşte, şi niciodată nu-1 taie capul să se gîndească şi să-ţi vorbească şi de sfînta zi de mîine. La mîine nu se gîndeşte românul niciodată — aşa e firea lui — şi, dacă îmi este iertat să glumesc, şi-o fi zicînd şi el : „Ce poţi face astăzi, nu lăsa pe mîine“, şi-şi cheltuieşte astăzi tot ce are în pungă, fie în tîrg, fie în circiumă, că de ce s-aştepte cu banii să-i cheltuiască mîine dacă-i poate cheltui şi astăzi.
          Ei ! şi-apoi bătaia ! E sfîntă pentru român. De unde pînă unde ? Cînd îţi trage românul o sfîntă de bătaie, apoi las’ că-ţi ajunge. Mult a fost şi el bietul bătut de soartă, bătut de toţi cîţi au trecut prin ţara lui, de toţi cîţi s-au aşezat în ea, de ce să nu bată şi el ca să-şi mai răzbune sufletul ? Iar ce faci să faci cu inimă ; cînd baţi, bate să ştii că ai bătut, bătaie zdravănă, o sfîntă de bătaie care de altfel poate fi totodată şi sfîntă şi „a dracu-lui“. Că românul îţi trage şi o bătaie a dracului, cînd se supără.
          Sfînta de bătaie a fost de cînd lumea un mijloc pedagogic. Unde n-ajută vorba, ajută băţul, iar bătaia e sfîntă pentru că e din rai, sau ruptă din rai. Acu, vorba asta cu raiul, văd că mulţi o înţeleg pe dos, şi cred că ar fi o
112
  învăţătură a românului anume că bătaia e bună şi iertată. Că e bună cîteodată zic şi eu (cînd aş avea s-o dau, nu s-o iau), numai că vorba românului nu spune asta, ci constată un adevăr. Românul spune că bătaia e cunoscută încă din rai — nu din cela al drepţilor, de după moarte, ci din raiul pământesc al lui Adam şi al Evei — şi că bătaia se pomeneşte chiar de la facerea lumii, pen-trucă Adam şi Eva au fost bătuţi de Dumnezeu iar Arhanghelul sta gata cu sabia să le mai tragă cîteva dacă ar fi căutat să se întoarcă în rai.
     Asta e tot: omul a ştiut de bătaie încă de pe cînd era în rai. De aici e pornită vorba ; oamenii, vezi bine, au căutat s-o potrivească după cheful lor şi să-i dea înţelesul care le venea lor mai bine la socoteală, ca să-şi poată dovedi dreptul de-a bate.
     Afară de acestea patru, mai sînt cîteva lucruri „sfin-te“, dar numite aşa mai mult în glumă, afară de „sfînta. frică41. Iar unele sînt necuviincioase. De căpetenie însă, şi îndeobşte cunoscute şi rostite, sînt tot numai cele patru.
     Spusesem mai înainte că la noi cultul lunii şi al soarelui e mai răspîndit decît al crucii şi al evangheliei. Sîn-tem adică răi creştini ? Credem mai mult în soare şi lună decît în biserică şi evanghelie ? Eu n-o zic, şi aş putea-o zice, că e adevăr văzut şi dovedit. O zic numai că avem foarte mult fond religios păgîn. Că nu e ţăranul religios ? Ba dimpotrivă e religios pînă la spaimă, pînă la absurd — dar nu în cele creştine, ci în cele păgîne şi moştenite din moşi-strămoşi. Superstiţiile sînt un fond religios al poporului şi toate popoarele creştine îl au, o, şi încă în ce măsură ! Iar asta nu e totdeauna bine.
     Iată, românul zice cu gura plină şi-i şade bine cînd zice sfîntul soare, şi dacă zic eu şi tu şi altul aşa, nu ne cade nici cum vorba, e naturală, e întrupată în noi. Cînd însă auzim pe cineva zicînd că a fost la sfînta biserică, că a sărutat sfînta cruce, ne jigneşte vorba sfîntă şi numaidecât se naşte în noi bănuială că cel ce le rosteşte ori e bigot, ori făţarnic şi că nu le spune fiindcă aşa e vorba românului, ci pentru că le caută anume ca un fariseu. Şi poate că nu e, dar asta e impresia ce ţi-o face. Şi apoi altă mărturie : în frazele clasice ale poporului, în pro-
113
       verbii, românul nu întrebuinţează pe sfînt ca atribut niciodată pentru lucrurile religioase. Căutaţi d-voastră pro-verbiile şi veţi vedea. „Nu-mi pun capul sănătos sub evanghelie*' — „cine crede în cruce, ca crucea se usucă" — „nimeni nu-i prag de biserică" — „a purta pe la icoane" — nu sfînta evanghelie, sfintele icoane etc. Dar în comparaţiile sale zilnice, în proverbii, zice dimpotrivă : „curat ca faţa sfîntului soare" — „să n-am parte de sfîntul soare" şi altele.
          Lucrurile din sfera religioasă nu le ţine sfinte în adîncul sufletului. Dovadă e şi purtarea lui şi limba în care întrupează gîndurile. Iar lucrul acesta, adecă nepăsarea lui de religia creştină, nu e tocmai de lăudat. Dacă zice sfîntul Gheorghe, sfîntul Dumitru etc., o face de-o parte că n-are încotro, căci altfel n-ar fi desluşit şi nu s-ar şti despre ce Dumitru vorbeşte (sînt oarecum termeni tehnici), iar de alta, că aceşti sfinţi şi alţii corespund persoanelor mitologice păgîne pe cari le ştie înainte de a fi fost creştini pe lume.
          Unul singur e sfînt pe lume alături cu soarele : Dumnezeu. Dar pe el îl scoate românul cu totul dintre ceilalţi „sfinţi". Băgaţi de seamă că românul tuturor lucrurilor şi persoanelor din sfera religiei creştine le pune atributul sfînt înainte : sfînta cruce, sfîntul mir, sfînta biserică, sfintele taine, sfînta cuminecătură, Sfîntul apostol Pavel, sfînta Minodora, sfinţii părinţi, sfinţii arhangheli — însă niciodată lui Dumnezeu nu i-1 pune înainte, ci numai după el : Dumnezeu sfîntul ! Nu zice : ştie-o sfîntul Dumnezeu, ci, ştie-o Dumnezeu sfîntul, şi aşa în toate. Iar asta nu e întîmplare.
           ROMÂNII TINlND DRUMUL LUI NAPOLEON CEL MARE
     (Episod din istoria militară a românilor ardeleni)
    Di a istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796— 1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat — pe atunci numai general, tînăr, de douăzeci şi şapte de ani — trei zile s-a zvîrcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.
    In raportul ce-1 face însuşi Napoleon cătră directorul republicei spune limpede că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a încungiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit" şi n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemţi, a căror rezistenţă a fost într-adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea. el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.
    Napoleon însă nu ştia pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemţi. în întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chema Voestenradt; toţi ofiţerii şi soldaţii, batalionului pînă la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de-a rîndul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe rîul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.
    Era batalionul al doilea dintr-al doilea regiment de plăieşi români, din nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la
115.
    Rin, cu oştirile republicii. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri, şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n-a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă — unul în nord la Năsăud, altul în sud, la Făgăraş — a fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau habsburgii să alerge cu încredere vegheată pe cîmpul de luptă11.
        Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secunda, tertia“ pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, pînă la 1866, date pe timpul luptelor cîte le-au purtat habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „falange“ au fost avangarda oştilor imperiale, şi de nenumărate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da cîte un batalion „transilvanico-valah“ sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, cîte o „phalanx valachica“ era scoasă şi lăudată în faţa întregei armate {„in conspectu totius exercitus“ e termenul întrebuinţat de generali, în rapoarte).
        După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. împăratul Austriei, văzîndu-se strîmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr-unui din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amîndouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. In cele dintîi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi, după cîteva zile e la Verona, iar în a treia luptă, la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austrieci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atîta rezistenţă încît a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celalalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i ■cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-1 avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg.
        Poziţiunea cea mai importantă pe care trebuia s-o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Vene-
116
    ţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost, la rîndul ei, ea acum încungiurată şi atacată pe la spate, şi ar fi fost, fără îndoială, nimicită.
        Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor.
        Chiar în capul podului stetea căpitanul Rotar, care a si fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor.
        Nu e de comparat, bineînţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amîn-două aceste lupte au puncte de asemănare. Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. In învălmăşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lingă el ; Lannes, generalul, a fost rănit şi însuşi Napoleon, apucat de vîrtejul soldaţilor săi cari fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroi.
        A doua zi, lupta la pod, cu românii, a ţinut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a în-cungiurat poziţia şi a făout, a treia zi pe la amiazi, să se retragă austriecii din poziţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta pînă în amurg şi apoi s-au retras şi ei.
        Intr-acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii eu viaţa a 395 de oameni. In mînile românilor au încăpat 350 de francezi, luaţi ca prizonieri. într-aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atîţia francezi câţi şi austrieci.
        Acesta a fost „îndrăcitul“ batalion pe care-1 lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică“. Iar fapta ei, care i s-a părut aşa de eroică şi îndrăzneaţă
117
       celui mai îndrăzneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai cit — se înţelege — batalionul e numit „de nemţi“ sau cel puţin „batalion austriac14, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte că el intr-adevăr era „transilvanico-valah“.
                   UN EMIGRANT
    Dm România pîn-acum n-au plecat ţărani de-ai noştri în America ; au plecat însă mulţi din Ardeal şi din Ungaria, dar mai ales din Bucovina. Pricina nu e atîta sărăcia, care te face uneori — e adevărat — să iai lumea în cap, căci românul care a scornit vorba : „nu da, Doamne, omului cit poate răbda", rabdă cu putere nevoile sărăciei şi nu se depărtează de pămîntul strămoşesc şi ştie că pîinea străinului, oricît ar fi de bună, tot nu e ca-n ţara ta. Românului îi este frică de drumuri şi de apă, şi sărăcia nu este în stare să-l urnească din loc, ca să bată oalea mînzului prin lume pînă la calea întoarsă. Pricina, după cum se vede, este alta : ademenelile străinilor, cari speculează munca braţelor şi caută, de cînd cu desfiinţarea sclăviei negrilor în America, să-şi facă trebşoara cu ţăranii ademeniţi de dincoace de ocean. Se înţelege, sărăcia pleacă foarte uşor urechea şi foamea face să te laşi ademenit de toţi traşi-împinşii oare-ţi făgăduiesc marea cu sarea şi în urmă, cînd nu mai au nevoie de tine, te lasă cum e mai rău şi unde ţi-e mai supţire aţa.
    Veţi fi cetit prin gazete, pe ici pe colea, ce scriu amă-rîţii şi vrăjiţii de ei emigranţi în America despre traiul lor. Le plîngi de milă, ce spun, şi cum s-ar întoarce şi nu mai au cum. Dar fiecare să secere ce-a semănat.
    Vreau să vă povestesc acum tocmai despre un astfel de îmbrobodit, care a emigrat acum cincizeci de ani în America, nu ştiu de ce şi pentru ce. I-am cunoscut fraţii şi surorile ; şi mi-a spus că l-a văzut acum mai de curînd, un prieten al meu care a fost prin America, unul care bate ţările aşa numai de florile-mărului, ca iubitor de
119
aventuri cum este. Prietenul meu, om dealtfel cu carte şi cu dare de mină, a apucat să colinde lumea. Abia s-a întors din America şi iarăşi nu l-am văzut. Am auzit în urmă că a plecat în Africa, în Transvaal, luat de după gît cu nişte ofiţeri engleji, cari umblau şi poate umblă şi acum după nebunateci prin ţările Europei, ca să-i ducă, cu bună plată, să se lupte contra burilor. Măcar dac-ar fi fost întors lucru : să se bată pentru buri, căci bieţii de ei sînt de zece ori mai vrednici.
    Eu vă povestesc acum în locul prietenului meu ; de aceea cînd voiu zice ,,eu“ în povestire, să ştiţi că nu sînt eu, căci n-am fost prin America şi nici n-am de gînd să mă duc. Povesteşte scumpul meu prieten, iar eu numai însăilez vorbele lui.
    „Plecasem într-o primăvară. Auzind cei din sat că plec în America, aşa numai ca să văd lumea lui Dumnezeu, Ion al Anei mi-a dat o scrisoare pentru Pavel al Anei, care-i era frate bun şi era dus de mult în America. Ştia că e acolo, dintr-o scrisoare a lui Pavel, de acum patruzeci şi opt de ani, căci de atunci n-a mai scris acasă, în America ! Dar în ce oraş ? Nu se ştia. Acum, ce-o da Dumnezeu, America doar n-o fi aşa de mare ca să nu găsesc eu pe Pavel al Anei. Dar dacă a murit ? Dar dacă a plecat din America în China, ori în lună ori pe tărî-mul zmeilor, ori în ţara lui Por-împărat pe unde a umblat numai Alexandru Machedon ! Dar dacă s-a făcut boier mare şi şi-a schimbat numele ?
    Ei, într-un noroc. De mă voi întoarce cu scrisoarea tot în buzunar, cine să mă ducă la judecată ?
    Pe mare se învîrtea lumea cu mine. Parcă intrase în capul meu un batalion de draci. Şi-mi era rău, rău de nu voiam să mai văd soarele, şi de zăpăcit ce eram nu ştiam nici cum mă cheamă.
    Am ajuns la New York seara. Ce de lume, ce de corăbii, ce de zgomot. Dac-o fi în fundul iadului numai pe jumătate ca aici, apoi — tot mai bine în rai fără vin şi fără nai ! Şi ce mutre de oameni, maică sfîntă, şi vorbeau ca la Turnul Vavilonului ! Şi nu înţelegeam pe nimeni. O mai rupeam cu ei pe nemţeşte, mai făceam semne ca muţii, şi mai stăm şi ca viţeii.
120
    Mi-am dat cufărul unui hamal, să mi-1 ducă la un otel apropiat de port. Hamalul, un ticălos de englez cu nişte favorite de-un cot, apucase razna înainte. Eu după el. îmi fuge cu cufărul! îl ajung, ca vai de mine, şi-i fac semne că eu n-am picioare aşa de lungi ca el. Că le şi avea ! Curat răşchitoare. Şi iarăşi a început să alerge, fără să-i pese de vorba mea. A trebuit să-mi iau picioarele de-a umărul şi cu limba scoasă să fug după el. în cale s-a întîlnit cu alt hamal, ce venea spre noi tot aşa de iute.
    —   Cit ai luat ?
    —   Mai nimica toată.
    Eu am rămas cu gura căscată. Cine-a vorbit aşa ? Eu nu. Hamalii ! Dinţii îmi venea să rid. Vorbiră din fugă, fără să se uite unul la altul, aşa cum nu ne putem noi vorbi oamenii de prin Europa.
    —   D-ta eşti român ?
    Hamalul, fără să se mire de mine, parcă l-aş fi întrebat în limba lui englezească, răspunse :
    —   Eu nu. Celalalt.
    Acesta era intr-adevăr englez şi trăise cîţiva ani prin Brăila. Cit de bine mi-a părut de «englezul român», nu vă pot spune. Celalalt «românul englez» care era cu adevărat român, avea no. 347. L-am căutat anume. Era din-tr-un sat de pe lingă Temişoara. De părere bună, am speriat pe-un cîrciumar cu vinul cit l-am băut. De la acesta am ştiricit multe lucruri şi-am aflat şi despre Pavel al Anei, se înţelege, după multe cercetări şi după multe zile. Ţineam mult să-i dau lui Pavel scrisoarea.
     După spusele cîte le-am adunat, Pavel era bătrîn de tot şi orb, sărac lipit, şi trăia ca vai de om, cu baba lui, intr-un bordei din marginea unui sat de pe lingă New York. Făcuse parale — ghici cu ce ? — cu vînzarea de sfîrleze ! Auzi, tu, să te prinzi cu America. Faci bani cu sfîrleze ! Dar tot ca o sfîrlează i s-a învîrtit norocul şi a ajuns pe drumuri.
     L-am căutat o dată acasă. Un bordei cit o ciupercă ; intr-insul un pat fără perne, o masă şi un singur scaun, pe care şedea bătrînul, slab şi numai oase. Avea la vreo şaptezeci de ani.
121
    Cînd am intrat, baba lui a început să ţipe cam aşa cum ţipi cătră un cîine străin, cînd îţi intră în curte.
    —      Ce e, femeie, iarăşi, ce e ? întrebă el englezeşte, şi parcă vorbea din fundul unui mormînt. Ce-a răspuns femeia nu ştiu, căci nu ştiam englezeşte decît vro cîteva vorbe. O vedeam însă că e foarte supărată de venirea mea. Atunci eu am întrebat dacă sînt în casa lui Paul Jelirison — aşa îşi schimbase numele — şi cînd mi-a răspuns bătrânul, dealtfel foarte plictisit, un yes, eu am întrebat pe româneşte :
    —   In casa lui Pavel al Anei Morarului din Plopeni ?
    El îşi ţinea coatele pe răzimătorile scaunului. La vorbele mele şi-a ridicat mîinile puţin, apoi şi le-a lăsat să-i spînzure ca moarte pe lingă scaun în jos. Dar altă mişcare n-a făcut nici una, nici din cap, nici din buze, nici din sprîncene. Şi tăcea.
    M-am uitat în faţa lui, mult, mult. Sta tot aşa. în urmă, am întrebat a doua oară. El însă a stat tot ca mai înainte şi nu mi-a răspuns nimic.
    Intr-un tîrziu, întorcîndu-se femeiea în bordei, căci a ieşit cînd am intrat eu, bătrînul şi-a ridicat capul şi parcă mă căuta cu ochii cei orbi :
    —   D-ta cine eşti ?
    —      Sînt din Plopeni. Ţi-am adus o scrisoare de la fratele d-tale, de la Ion.
    —      Mai trăieşte bietul Ion ? Şi a dat din cap, cum face omul cînd îi vin lacrămile. Vai, vai, frate Ioane ! şi
şi-a lăsat capul în piept.
    M-a rugat să desfac scrisoarea să i-o citesc. Era lungă şi încurcată ca de la un ţăran.
    «De eşti mort, să te ierte Dumnezeu, scumpe frate Pavele, că şi pe Nicolae rotarul l-a iertat şi pe la noi se fac bucate destule da n-am putut să viu eu la tine, că tare mi-e dor să te văd, şi tu nu mai vrei să ştii de noi să vii acasă. Da noi te aşteptăm.»
    —      Mă aşteaptă ! zice el, răspicînd silabele. Pe mine mă aşteaptă ei ? Dar al cui eşti tu din sat ?
    I-am spus. îşi aducea aminte de părinţii mei.
    — Eşti tînăr, cum se vede. Şi ce vrei tu în lumea asta ? Vrei bani, ca mine ? Du-te îndărăt, băiete, du-te că eşti tînăr. Pe mine mă aşteaptă ei ? O, să fiu tînăr, aş
122
lăsa aici averile lumii, şi m-aş întoarce acasă. Aş trece peste mare, cîtă e, aş trece peste lume şi m-aş întoarce acasă. De sînt mort, să mă ierte Dumnezeu ! Vai, cum nu m-a iertat pîn-acum ! Blestemat să fie ceasul cînd mi-a dat gîndul să plec ! Să vie el la mine, zice Ion. El la mine. Iacă el m-a iubit, bietul Ion, şi ar veni pînă aici ca să mă vadă. Eu, eu sînt ticălos, eu nu i-am iubit pe ei ! De i-aş fi iubit m-aş fi întors Ia dînşii ! Pe mine m-aşteaptă ei ! Vai, pot să m-aştepte ! Dac-aş şi avea puteri, ce să caut eu acasă ? Bătrîn, să rîdă lumea că am colindat lumile ca să mă întorc sărac aoasă. Uite, cînd stau aşa, văd cu ochii sufletului meu rîul şi satul, pădurea de lîngă sat şi lunca. Le văd şi mi-e bine aşa, şi mi-e rău de mi se rupe sufletul ! Ce să fac acasă ? Cît de dor mi-e de toate, şi eu să fiu între ele, orbul de mine, şi să nu le pot vedea şi să nu mă pot bucura de ele. Şi oum aş putea trăi străin între ai mei! Ce să fac eu acasă ! Lăsaţi-mâ aici, să-mi plîng viaţa întreagă, o viaţă pierdută... Vai Ioane, scumpe frate, pe mine m-aştepţi tu...“
                   LEGEA DIN BÂTRÎNI
    Cuvîntul nostru „legea din bătrîni “ cuprinde toată mulţimea aceea de lucruri cari deosebesc pe-un popor de altul şi-l fac să fie aşa cum este şi nu altfel. Cuvîntul e frumos, căci într-adevăr lege sfîntă este tot ceea ce ajută la unitatea şi trăinicia unui neam. Alte popoare au alte cuvinte pentru acest lucru, numai noi, românii, ne-am obişnuit să-i zicem lege.
    Cel dintîi lucru pe care-1 cuprinde legea din bătrîni este religia neamului. Românii sînt de religie creştină ortodoxă, şi din partea asta ar fi de-o lege cu ruşii, cu grecii, cu sîrbii şi cu bulgarii. Dar nu sînt. Putem zice că avem o religie cu ei, dar nu sîntem de-o lege. Religia creştină e dată de însuşi Dumnezeu, dar numai în temeliile ei; de-aici încolo şi-au făcut-o oamenii, după felul lor de a fi, după trebuinţele feluritelor locuri, după obiceiurile pămîntului. Fiecare neam are alte tradiţii religioase, alte porniri sufleteşti, şi toate acestea influenţează religia. Şi aşa, deşi religia cu al său cult este una în temeliile ei la toate popoarele creştine, ea e totuşi foarte deosebită la creştinii din apus şi la cei din răsărit, şi apoi e deosebită chiar şi la aceştia după locuri şi neamuri. Biserica românească n-a fost niciodată şi nu este biserică rusească ori grecească, ci curat biserica legii româneşti şi să dea Dumnezeu aşa să rămîie cit o fi pămîntul. Roa-ge-1 fiecare neam pe Dumnezeu în limba pe care o are, noi îl rugăm în limba românească pentru că ne-a ascultat şi ne ascultă.
    In legea din bătrîni e cuprinsă apoi firea şi obiceiurile unui popor. Firea popoarelor e felurită după viaţa lor,
124
după sînge : aici se potriveşte vorba că toate merg după neam. Aşa din firea sa spaniolul e sumeţ, italianul iute şi aprins, francezul vesel şi uşuratec, germanul posac şi serios, englezul închis şi lacom [...]. Iar noi, în felul acesta, sîntem de o lege cu francezii, cu italienii şi spaniolii, căci sîntem de o viţă şi de-un sînge, de aceea îi numim fraţi ai noştri. Şi ne şi potrivim, într-adevăr, în nespus de multe lucruri cu aceşti fraţi ai noştri, cu toate că sîntem depărtaţi unii de alţii, în lucruri în care ne deosebim de popoarele vecine cu totului tot.
    Iar obiceiurile ori le moştenesc neamurile de la părinţi, ori le învaţă. Felul cum te îmbraci, cum şi ce mă-nînci, ce cîntece ai, ce jocuri, ce datini, ce obiceiuri ai la nunţi, la înmormîntări şi la praznice, cum şi la ce te taie capul să faci : toate aceste sînt obiceiuri. Şi ele merg după neam, şi de aceea pe-ale nostre le găsim cu sutele şi cu miile la popoarele de-un neam cu noi, la italieni şi la spanioli şi la francezi, căci le-am învăţat de la aceiaşi părinţi. Obiceiurile acestea însă se schimbă şi ele după locuri şi vremuri. Peste noi au trecut alte vremuri şi toate grele — ba năvăliri de barbari, ba stăpînire turcească — iar peste fraţii noştri altele, de aceea multe obiceiuri nu le avem la fel. Apoi, felul pămîntului ţării şi vremurile pot să schimbe nu numai obiceiurile dar şi firea unui popor. Englezii au fost un neam leneş şi beţiv, dar avînd o ţară săracă, muntoasă, şi-au schimbat firea, ca să nu piară de foame, şi au alergat la industrie, iar astăzi sînt neam muncitor şi econom. Erau plugari de felul lor, dar neavînd ce ara, şi-au schimbat obiceiurile după felul ţării: aveau marea de toate părţile şi s-au apucat de negoţ pe apă, aşa că astăzi stăpînesc mările pămîntului. Altfel e cu italienii, şi ei sînt înconjuraţi de toate părţile de mare şi-ar putea să poarte negoţ pe apă, dar nu i-a tăiat capul niciodată să-l poarte. De-o parte, n-au fire de negustor — cum n-o avem nici noi şi nici unii dintre fraţii noştri — de alta, nu i-a silit nevoia, căci au mult pămînt roditor, şi au rămas plugari. Şi iarăşi : năravul din fire n-are lecuire. Prin cîte ţări şi printre cîte neamuri şi de cît amar de vreme trăiesc ovreii şi se ţin aşa cum sînt şi nu-şi schimbă nici firea, nici obiceiul. [...]
125
     Dar „legea din bătrîni“ cuprinde în sine un lucru cu mult mai mare decît toate acestea : limba. Ea, mai ales deosibeşte pe un popor de altul. Nu pot fi mai multe popoare cu aceeaşi limbă, căci aceeaşi limbă însemnează acelaşi popor ; şi nici acelaşi popor nu poate vorbi mai multe limbi, căci ar înceta de-a fi unul singur. în Elveţia, intr-un singur stat, poporul vorbeşte, ce e dreptul, trei limbi : nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte, dar e un singur popor ca stat, ca organizaţie, dar nu un popor ca neam. Italienii rămîn tot cu obiceiurile, cu firea şi cu religia lor, ca şi germanii şi francezii cu ale lor, şi tot la matcă trag ei fiecare.
     Limba e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului, e firea şi fiinţa lui. Aceleaşi vorbe nasc- în noi aceleaşi gînduri. Iar toţi cîţi au aceleaşi gîn-duri — orişicum se numesc ele : aspiraţiuni naţionale, idealuri, năzuinţe — merg pe aceeaşi cărare, biruiesc aceleaşi piedici şi au aceiaşi duşmani : ei fac un neam, unul şi nedespărţit. Religia poate să fie felurită la acelaşi neam : germanii şi francezii sînt şi catolici şi protestanţi şi sint neamuri puternice, ungurii sînt neam vrednic de mirare, cînd te uiţi numai la puterea neamului lor, şi sînt şi ei catolici şi calvini şi mai ştiu eu cum. Noi, românii, ne ţinem de două biserici, cei mulţi de-a răsăritului, cei puţini de-a apusului, dar limba ni-e una, năzuinţele şi obiceiurile aceleaşi şi sîntem un neam. Limba e, la urma urmelor, legea din bătrîni a unui neam, căci prin ea trăieşte neamul. Religia şi limba se sprijinesc una pe alta : religia trăieşte prin limbă — căci vai de neamul care e silit să se închine într-o limbă pe care n-o pricepe — iar limba trăieşte prin religie, căci dacă ar şi începe limba unui neam să piară, cită vreme va trăi în biserică şi în cărţile ei, ea nu poate să se stingă. Asta o ştim noi, românii, mai bine...
                   STAN ŞI BRAN
    Iacă doi fraţi de cruce ! Unde te învîrteşti tot de ei dai. Stan e, cu toate acestea, om mai de frunte decît Bran, căci totdeauna el e pomenit întîi : Stan şi Bran.
    Afară de asta, Bran n-a ieşit din satul lui, iar Stan a umblat lumea, căci e Stan păţitul. Apoi, colac peste pupăză, Stan e pus alături cu oamenii cumsecade, căci dacă nu e căpitan, e cel puţin ordonanţa căpitanului, de-aceea se zice : Ori Stan ori căpitan. Dar de Bran nu se pomeneşte una ca asta. în schimb însă oamenii au lăsat în pace pe Bran şi au luat la vale pe Stan, că i-au scos o vorbă urîtă : Caută Stan iapa şi el călare pe ea. Zăpăcit trebuia să fie bietul Stan ! Unii zic că nu Stan îşi caută iapa, ci Nan. Acum, fie cum o fi, Stan ori Nan, ce ne pasă nouă ! Bran ştiu că n-a fost. Bran nu s-amestecă în multe, dar Stan e ca mărarul, în toate bucatele. Ba, şi în război a fost, Ştiţi că în poezia Peneş Curcanul se zice într-un loc :
                   Pe-o noapte oarbă Stan şi Vlad
                               Erau de santinele —
    Ce noroc, că era Vlad acolo cu Stan ! Las’, că nici Vlad nu e nu ştiu ce de capul lui, căci i-au ieşit vorbe multe, ba e ca Vlăduţul mamii, ba că după ce e prost îl mai cheamă şi Vlad, dar tot mai bine decît Stan.
    Eu cred că toată lumea ar fi zîmbit, dacă s-ar fi zis în Peneş:
                   Pe-o noapte oarbă Stan şi Bran Erau de santinele.
12?
    Dar vorba e cine Dumnezeu e Stan şi Bran, de au ajuns de poveste ? Numele Stan se vede că e rupt din Costan, ca şi acesta din Constantin. E nume obicinuit numai în România, peste Carpaţi nu se cunoaşte. Bran e mai ales nume familiar, dar nu în România, ci numai peste Carpaţi, în părţile mărginaşe cu Ţara Românească. E luat după satul Bran şi după vestitul castel al Branului. Va să zică Stan era muntean şi Bran ardelean, şi se vede că s-au asemănat şi s-au adunat. Cînd s-au adunat, Dumnezeu să ştie, dar de bună seamă nu numai o dată şi nu într-o singură zi. Asta o spui aşa într-o părere. Dar poate că ei amîndoi nu sînt români, sînt de peste Dunăre : Stancu şi Brancu, ori Stanciu şi Branciu. Ştiu eu !
    I-a adunat şi graiul, căci zicătoarele şi proverbiile caută împerecheri de cuvinte asemănătoare la sunet. Stan şi Bran e tot aşa ca şi : mare şi tare, luntre şi punte, calea-valea, multe şi mărunte, lacul şi dracul, marea cu sarea, una şi bună, casa şi masa, tace şi face, jură şi fură, cu căţel cu purcel, ori ca vorbele dealtfel fără înţeles : ciga-miga, tercea-bercea, trosc-plosc, hodoronc-tronc, ciaca-paca, treanca-fleanca, hurduz-burduz, cioc-poc, tîrţa-pîrţa, şi cîte altele. Dar Stan şi Bran, ca tipuri, mai au pereche pe Tanda şi Manda, pe vestiţii Tîndală şi Păcală ori pe Hodorosc şi Trosc.
    E adevărat că s-ar fi putut face o pereche de prieteni şi dintr-alte nume asemănătoare la sunet: Radu şi Vladu, Lache şi Tache, şi tot aşa de scurte ca Stan şi Bran ar fi fost Dan şi Nan. Pe mine să mă cheme Nan ori Dan mi-ar fi ruşine să ies în lume : adecă, de ce toată lumea să vorbească numai de Stan şi Bran şi de mine Dan ori Nan nici să nu-i pese ?
   UN CAPITOL DESPRE LENE ŞI SUPERSTIŢIE
    Ce poţi să vorbeşti despre zilele săptămînii ? Că sînt şapte, şi că le cheamă aşa şi aşa, că într-una nu e bine să torci, într-alta să speli, într-alta să frămînţi (tot lucruri femeieşti, săracele femei !) că una te apără de foc, alta de boale, alta de trăsnet ?
    Iată, chiar de n-ai avea alta de vorbit, ţi-ar ajunge şi-ar şi-ntrece cu de-amănuntul chiar numai despre cele ce le-am înşirat. Iar femeilor lesne-crezătoare, şi mai ales celor leneşe, atîta le trebuie s-audă că în cutare sat a orbit vro Sandă ori vro Mandă pentru că a prins cu acul într-o vineri o spărtură în cămaşa copilului, ori că Siţei i-a căzut viţelul în puţ pentru că n-a ţinut joile ! Atîta le trebuie, ca să se jure pe sfîntul Haralambie, cel cu aripi de foc, şi pe marele Trofim oare face-n rai căldări pentru ghehena, să nu mai puie mîna pe ac vinerea, nici pe sită mercurea, nici pe mătură joia, nici pe fus marţea, nici pe pieptene sîmbăta, ferească Dumnezeu ! Cum să facă biata femeie una ca asta ? Da n-are bărbat, n-are copii, n-are purcel ori căţel pe lîngă casă, ca să li să tragă răul din negrija ei ?
    Mă mir numai că femeile cari se jură că n-au să puie mîna pe ac, pe sită ori pe fus, într-o anumită zi, nu s-apucă să jure, cele de la oraş că în cutare zi n-au să puie mîna pe suliman, iar cele de la sat că n-au să puie mîna pe clondirul cu ţuică !
    Bat-o Dumnezeu de muncă ! Nu poţi tu, creştine, nici cu gîndul să gîndeşti, cîtă pacoste e pe-o femeie ! Ar vrea să muncească şi n-are cînd, că în fiecare zi e „legat“ cîte-un lucru cu „legătură mare“, iar cu legătură mică
129
sînt legate mai toate. Singură biata duminecă e zi cu îngăduială. Vinerea n-ai putut cîrpi ceva la haine, că e cu primejdie, nici sîmbăta n-ai putut să te speli şi să te lai pe cap, că „scormoneşti morţii din somn11, dar dumineca, de, mai coşi ici-colo, căci Dumnezeu doar ştie că ai copii şi trebuie să le cîrpeşti petecile, şi te iartă ; şi te speli şi te lai şi te pepteni, bineînţeles pe vremea cînd e popa la biserică — dar cînd vrei ? că după sfînta slujbă trebuie să fii gata la circiumă, că s-adună creştinii şi începe hora.
    Lunea e capul săptămînii. Nu e bine să dai nimic din casă, că e pocinog, şi ai să dai săptămîna întreagă. Nu e bine nici să lucrezi nimic afară din casă. Nici să sapi, nici să seceri, nici să aduni fin, nici măcar să culegi surcele. Vai de mine, nu ştii că lunea e rea de apă ? Aduce ploaie şi înecuri, şi de lucrezi lunea nu-ţi mai creşte părul, de eşti fată, şi-ţi cade de eşti nevastă. Nu ştii că Tudora, fata, lucra lunea şi-ai văzut cum i-a plouat la nuntă, de n-a fost nici horă, nici veselie, nici nimic. Degeaba i-a fost plînsul şi necazul. Şi-apoi ce să mai lucrezi lunea ? Nu eşti destul de obosită de hora de ieri, şi nu ţi-e capul ca oala spartă de puiul de chef ce s-a încins cu basamac la circiumă ? Las’ că e mare săptămîna, este vreme de lucrat.
    Marţea nu e bine de plecat la drum, nici să ieşi la cîmp, că e rea de boale şi de lupi. Să mă fi tăiat, eu n-aş fi crezut că vine marţolea şi ia şi mintea şi glasul nevestelor cari torc marţea. Te pui cu Necuratul ? Ba şi Mama-pădurii se ţine de tine, şi Drăgaica, ba te umflu rusaliile şi rămîi oloagă. Bată-te pustia furcă ! Da să nu vezi fir de aţă în viaţa ta şi să n-ai cămaşă cu ce să te îmbrace cînd vei muri, şi mîna pe furcă să n-o pui marţea.
    Să trăieşti, cinstită miercuri, că eşti zi mare şi mijloc de săptămână, şi eşti zi curată că de aceea este miercurea sfînta-văduvă curată. Cine-o pune mîna pe sită, să cearnă, focul lui Dumnezeu pe capul ei. Şi bube pe cap, albe ca tărîţele ce rămîn în sită, şi junghiuri prin cruce, şi să n-aibă astîmpăr ca făina cînd o cerni, şi frămîntată să
130
fie de necazuri şi de rele ca aluatul din albie cînd îl frămînţi. Nu e bine miercurea nici să baţi porumb, nici să alegi fasole ca s-o pui la foc, nici să speli haine, nici să întinzi pînză la soare, că toate aşa ţi se întîmplă cum le faci, pe semnul lucrării şi bătută ai să fii de draci în gheena, ca porumbul în saci şi întinsă pe cărbuni aprinşi ca pînza la soare şi zolită în cazanele iadului ca o cămaşă pe care o zoleşti în mîini ca să scoţi murdăria, şi cum storci cămaşa udă învîrtind-o sul, aşa te-or stoarce balaurii din ceea lume între mîini !
    Joia e zi legată. Cine fierbe cămăşi ori face leşie joia, ori cine pune cloşcă ori ia ouăle din cuibar, vai de ea şi de satul ei ! Că peste capul ei aduce junghiuri şi săge-tături, iar peste sat piatră cît nucile, şi fulgere şi trăsnete. Cine se spală joia îşi aduce boală-n oase şi urît în casă. Numai cheful e bun joia, şi peţitul, şi logodnele, şi nunţile, şi ospeţele. Cine-o ştie altfei, altfel s-o spuie, şi cine-o zice că n-am dreptate, să dea joimăriţa peste el !
    O, d-apoi vinerea ! Sfînta sfintelor şi ziua luminilor. Vinerea nu e bine să lucrezi nimic pe sfînta lume, că toate relele din lume stau în mîna sfintei vineri. Cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi întoarce maţele, cine ţese îşi scoate singură ochii pe ceea lume — ei, dar astea sînt nimicuri ! Cine sparge ou vinerea face culcuş moroilor în casa ei ; cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe drumul pe care-o merge ea desculţă la judeţ ; cine se spală pe mîini n-are parte de colivă, iar cine aţîţă focul îşi aţîţă flacăra de sub cazanul în care va fierbe ea în iad. Mai poftim, dacă eşti femeie cuminte, să lucrezi !
    Sîmbăta e ziua morţilor. Cine mătură prin casă, cine aşterne patul, cine aduce apă, supără pe morţi, căci ei cred că le stai cu mătura de pază, să-i alungi şi că nu le dai voie să se odihnească în casa ta şi în patul tău. Să nu te puie Dumnezeu să pleci la drum sîmbăta, ca şi marţea, căci într-aceste două zile a fost urzeala lumii : Marţea s-a pornit lumea şi sîmbăta s-a încheiat şi e rău să te pui cu Dumnezeu la întrecere. Moarte de năprasnă îţi vine, dacă te apuci să coşi cămăşi sîmbăta ! Nu e bine sîmbăta să porţi cămaşa cu gura la piept, ci numai întoarsă cu gura la spate. De cinstit e bine să te cinsteşti
sîmbăta, că de bei ceva bei pentru sufletul morţilor, încolo
                Sîmbătă de-o lucra moaşa Oi lucra şi eu şi naşa.
    Aşa e cu poznaşele aceste de zile. Ai lucra şi n-ai cînd. Lunea nu e bine să umbli cu sapa şi cu secerea, marţea cu fusul şi cu furca, miercurea cu sita, joia cu albia de spălat, sîmbăta cu mătura, iar vinerea cu nimic.
    Dar două lucruri să le ţineţi minte de la mine : nu e bine să coşi şi să te speli :
    Lunea, că de eşti fată îţi plouă la nuntă, de eşti nevastă îţi moare bărbatul. Marţea, că de eşti fată, nu-ţi creşte părul, de eşti nevastă îţi cade. Miercurea, de eşti fată, rămîi nemăritată, de eşti nevastă rămîi văduvă. Joia, de eşti fată, te ia unul urît; de eşti nevastă, îţi îngropi norocul. Vinerea, ori eşti fată ori nevastă te poceşte sfînta vineri ; iar sîmbăta, de eşti fată o să te deoache, de eşti nevastă ai să naşti copii morţi. Dumineca nu e rea de lucrat, că n-are nici o putere, dar vorba aia : de-o lucra popa, oi lucra şi eu.
    Şi aşa. Acum, că femeile noastre cele harnice nu pun mîna pe ac nici într-o zi a săptămînii, nu e lucru mare. Las’ să coasă calicele şi cele ce vreau s-o paţă pe ceea lume ! De ! Parcă nu pot copiii pînă sînt mici să umble pe uliţi după vorba cîntecului „îmbrăcaţi şi învăscuţi cum din mame au fost născuţi", iar celor mari şi bărbatului şi ţie, cinstito gospodăreasă, nu vă puteţi cumpăra de-a gata cusut tot ce vă trebuie, din oraş ? Iar dacă se rupe cămaşa, ce să umbli cu acul, poart-o ruptă, mai încinge-o cu curmei şi-o leagă cu sfori de tei.
    Şi cu spălatul tot aşa. Lunea nu te speli, marţea nu, şi aşa cîte zile are săptămîna. *
      * Nu o spun în glumă. Asta e credinţa femeilor noastre. D-l Sim. FI. Marian, membru al Academiei, în scrierea sa Sărbătorile la români, voi. I, pag. 100—104 zice vorbind de zilele săptămînii : „Marţi... să nu te speli şi să nu faci leşie..„Miercuri... nu tace leşie, nu fierbe cămăşi1* (nu spăla). „Joi... să nu te speli că e rău de năpaste.** „Vineri... nu spăla cămăşi...“ Lunea, ştiu de-acasă, de copil, că nu e bine să te speli. In toate acestea
„spălături** intră, se înţelege, şi scăldatul (baia), de aceea nu face baie românca mai niciodată (n.a.).
132
    De ce ? Dumnezeu a dat apa pentru alte cele, să poarte morile de apă, să rupă malurile, şi să facă noroi pe uliţi. Alţi oameni zic că a dat-o Dumnezeu şi ca să ne spălăm cu ea şi s-o bem. Iartă-le, Doamne. Dar atunci ţuica şi basamacul de ce l-ai dat ?
               CUM ÎNVAŢĂ OMUL CARTE
    Am făcut şi eu o dată, în viaţa mea, o vitejie. Am. biruit pe bătrânul, pe Toma Pădurarul. Acu, ei se chema Toma din Capu-sat-ului, şi nici aşa. Toma Bandrea se chema cu adevărat, dar avusese casă în marginea satului, pe vremuri. Pe vremea mea nu locuia tocmai în margine de sat, căci se mai făcuseră case, dar numele i-a rămas. Iar cu numele lui, Pădure, vorba era şi mai veche decît casa. îşi adusese nevastă de peste nouă sate, pe una Si-nefta Pădure. Iar la noi în sat era neobişnuit numele Sinefta ; dar nici oameni să-i cheme după părinţi Pădure nu erau. Şi de-atunci i-a rămas lui Toma porecla Pădurarul, pentru că, ziceau oamenii — avea să păzească o pădure.
    Era om trecut de şasezeci de ani, dar voinic şi sprinten. Şi n-avea copii. A îmbătrânit şi el şi Pădurea, făcînd avere. Că era oier mare, ţinea cîte trei sute de oi cu lapte. Era isteţ şi la cap şi la vorbă şi n.u-1 biruiau cu una cu două, cînd steteau oamenii la sfat şi chibzuiau cum s-o rupă mai înţelepţeşte.
    Dar eu l-am biruit o dată. Numai o dată şi bine. Şi-am cîştigat şi cincisprezece mioare. Au murit săracele, dar neamul lor trăieşte în sat la noi şi s-au făcut neam mare.
    Eu nu ştiu cum a fost de la început, că precum începi un lucru şi nu ştii unde o să iasă, tot aşa ies lucruri mari la iveală şi nu ştii de unde au început. Cum a fost, cum nu, ştiu atîta că eu mă apucasem să-l învăţ carte pe moşul, pe Toma. La noi în sat nu ştiau mulţi să citească. M-aş fi prins cu satul că eu am mai multe degete la o mînă decît el cărturari. Dar asta e altă vorbă.
134
    Nu i-ar fi dat moşului Toma una ca asta prin cap niciodată, dacă nu i-ar fi căzut, în mină o Alixanărie. O căpătase, o cumpărase, o găsise, Dumnezeu să aleagă. Dar o avea. Şi-a arătat-o unui cărturar de-al satului. Acesta i-a spus ce e şi i-a citit din ea. O fi crezut, n-o fi crezut moşul ce-i spuse cărturarul, căci a mers cu cartea în sîn la circiumă, să întîlnească pe alt cărturar. I-a citit şi acesta, — mai mare minunea — a spus tot ca şi celalalt. Moşul Toma a ridicat sprîncenile şi o cumplită bănuială i-a prins rădăcină în suflet. Oamenii aceştia sînt nişte înşelători, cari vreau să-şi bată joc de el. Cum de-au spus ei la fel, aceleaşi vorbe de pe zdreanţă de hîrtie ? Au fost înţeleşi. Moşul a smuls cartea din mîna cărturarului, nu i-a zis nici bună ziua, şi-a plecat.
    Al treilea cărturar era departe în vîrful dealurilor, că era pe vremea coasei şi sta acolo să-şi facă fînul. Mai era dintre săteni cîntăreţul din strană, pe care l-ar fi putut întreba moşul. Dar cu cîntăreţul avea ce-avea de împărţit, căci se duşmăneau de multă vreme, aşa de mult, încît moşul Toma zicea că nu merge la biserică cu lunile „numai de urîtul cîntăreţului“. Pe el, nici vorbă să-l întrebe.
    Mai era notarul şi popa, dar notarul venea tot la săp-tămînă prin sat şi era aspru şi îndrăcit şi om scurt la vorbă. Naiba să stea să-l întrebe ce spune cartea ! Iar dascălul, bietul, venit dintr-alte părţi prin sat, se îmbolnăvise rău încă de cu iarnă şi era acum în spital în oraş, că era flăcău şi străin şi n-avea pe nimeni în sat. Şi acum mergea la şcoală popa de învăţa pe băieţii oamenilor. Iar popa — ferească Dumnezeu ! La popa nu s-ar fi dus o dată cu capul. Ce-ar fi zis popa de treaba asta ? In loc să-i citească ce spune cartea aceea, popa ar fi avut toată dreptatea să se apuce să-i citească din Ceaslov de ceas-î'ău şi de nebuneală.
    D-apoi cum ! Auzi dumneata, să se ţie moşul Toma de drăcii ca astea, să vadă ce spune-o hodoroagă de carte, ca aia pe care o avea.
    Ce să facă Toma acum, ca să afle ce spune cartea ? Dumnezeu să ştie ce carte era, că băieţii cîţi umblau la şcoală nu ştiau nici unul să citească în cartea moşului. Ce-or fi învăţînd şi băieţii ăştia la şcoală ? Cei mai mă-
135
rişori, care ieşiseră din şcoală, flăcăiandrii, spuneau că pîrlita de carte a lui Toma e jidovească. Dar nu era, căci întrebase el pe jidovul din sat şi i-a spus că e rusească. Dumnezeu să aleagă ! Dacă e jidovească, de ce nu spune jidanul ? Ori nu vrea ! Dar cum să fie jidovească, dacă ăi doi cărturari, oameni cinstiţi şi bătrîni, au spus că e românească şi scrie : Povestea lui Alexandru Machedon ! Atunci minte jidanul, că nu e rusească ! Tot românească e ! Numai e de mirare că băieţii din şcoală citesc în cartea lor, iar într-a moşului nu. Iar flăcăiandrii spun că e psaltire de-a jidovilor. Ei, poftim !
    Şi tot mai tare creştea bănuiala în bietul creştin că toţi cîţi se laudă că citesc sînt înţeleşi să spuie la fel; că nu spune aşa în carte cum spun ei. Şi nu îndrăznea să-şi zică nici lui însuşi, dar de-ar fi venit cineva să zică : „Moşule, toată cartea e minciună ! în carte nu scrie nimic. în carte face nişte încîrligături, cum îl taie capul pe ăl ce le face, şi moftangiii ăştia ţin ochii pe ele şi se fac că spun ce scrie acolo, spun aşa ce le vine în gînd, bunăoară cum aş face eu !“ De-ar fi zis aşa cineva, moşul ar fi strigat: Amin ! Aşa zic şi eu !
    Dar iarăşi se Lua de gînduri. Şi popa spune minciuni ?
    Spune el din evanghelie aşa cum îl taie capul ? Nu scrie nimic în cartea lui ? Cum ar fi vrut să ştie citi, să vază el cu ochii dacă tot aşa ar spune şi el cum spune popa! Cîntăreţul minte, de asta nu se îndoia Toma. Minte, că e om pestriţ la maţe. El spune din cap ce i-o fi spus popa să spuie. Dar notarul ? Cum ţine în cap atîtea nume de oameni şi atîtea năzdrăvănii cîte le spune din bucoavnele Iui ? Şi-apoi e omul stăpînirii. Minte şi el, şi stăpînirea, şi toată lumea ?
    Ei, tot nu ! Sînt oameni cinstiţi. Dar cum fac ei că spun toţi la fel ? Trebuie că e lucru mare scrisoarea ! Mare de tot ! Aş, mare, dar băieţii din şcoală cum citesc ?
    îl ardea la inimă pe Toma. Şi n-a avut astîmpăr. Şi-a călcat pe inimă şi într-o bună dimineaţă a plecat tocmai în runcurile dealurilor, la spatele lui Dumnezeu, la cărturarul de-acolo, să vadă ce spune cartea. Dar mai ales, dacă are să spuie şi el la fel cu ceilalţi.
    A scos cartea din sîn şi i-a arătat-o. „Alicsan-dri-a, poves-tea...w
136
    —      Spune aşa, acolo ? întrebă moşul Toma, uitîndu-se drept în vîrful degetului pe care-1 purta cărturarul pe sub rînduri.
    —      D-apoi, vezi bine. Ia stai! Unde-am rămas ? Uite aici... „lui A-li-csan-dru Ma-che-don...a
    —      Spune acolo Machedon ? zise iarăşi Toma şi făcea din gură, ca omul care a mîncat pere înecăcioase şi să trudeşte să înghită.
    —      Aşa spune. Ce ? Nu ştiu eu citi ? Ori ce mă tot întrebi ? Ascultă tu ce-ţi spui.
    —      Da nu spune-aşa, strigă moşul Toma, nu spune aşa ! îmi pui capul că acolo nu sorie nici un Machedon. De unde ştii tu că scrie Machedon ? Apoi, mi-au spus mie şi alţii că scrie Machedon, dar de unde ştiu ei ? Aşa pot şi eu să zic : Uite aici scrie Alicsandru Macheden, şi cînd colo scrie — ştiu eu ce scrie ! Dar nu scrie Alicsandru Machedon. Ia, lăsaţi-mă în pace !
    Şi apucîndu-i cu mînie cartea din mînă, vru s-o bage în sîn. Dar se opri. A scuipat o dată aşa, ca la copii ca să nu-i deochi, şi s-a uitat lung la litere. Apoi, ca un lu~ natec, a purtat degetul pe sub rînduri, încet-încet ca imul ce silabisează.
    —   Unde scrie Machedon aici ? zise el într-un tîrziu.
    Celalalt, supărat şi dîrz acum, ca omul, se uită pe
sub sprîncene. Apoi îşi întoarse capul şi se uită spre vale. Deodată, ca învîrtit cu mîna, se întoarse, puse degetul pe hîrtie şi vorbi răstit.
    —      Unde scrie ? uite aici !... şi căutînd cîteva clipite : Uite : M-a ma k-e che-d-o-n don Machedon. Ei ! Poţi să întrebi pe cine-i vrea.' Da ce ? Nu ştiu eu citi ? Ce mă tot întrebi.
    Moşul Toma parcă nici nu l-a auzit. S-a uitat lung, lung la încîrligăturile gurguiete pe care i le arătase cărturarul. Vedea, precum le mai văzuse, nişte semne crăcănate în toate chipurile, dar nu putea s-aleagă nimic din ele. Machedon ! acolo scrie Machedon ! Trebuia să fie scris aşa, căci altfel cum ar fi citit trei oameni la fel acele semne. Mare lucru! Celelalte vorbe erau mai omeneşti : Alixandria, povestea lui Alexandru. Dar Machedon ? Ce e asta ? Şi toţi au zis Machedon ! Şi toţi într-a-
137
celaşi loc. Cum ştiu ei că acolo sorie aşa, şi nu altfel, cine ştie cum. Dar dacă nu scrie aşa ?
    Şi iarăşi i s-a părut cu bănuială. Dumnezeu ştie ce-o fi gîndit în sufletul lui, că în urmă a închis cartea, a pus-o pe genunchi, a bătut cu pumnul în ea şi s-a uitat drept în ochii omului, apoi a făcut odată hm ! şi a început să vorbească despre fîn şi ploaie. Şi tot întreba, de frică să nu-1 întrebe omul de ce-a venit pe-aici. N-ar fi spus pentru lumea asta că pentru carte. Şi-i era ruşine. Şi cu toate acestea, simţea în inimă că, acum mai ales, acum ar fi fost în stare să se suie pînă-n vîrful munţilor să vadă ce e cu cartea lui.
    O fi văzut el cărţi în viaţa lui, ba evanghelia popii, ba psaltirea cîntăreţului din strană, ba protocoalele de subsuoara notarului, dar mina pe carte el n-a pus niciodată. Nici nu-i trecea prin gînd să-şi bată capul cum e scrisoarea şi ce meşteşug împeliţat e acela să spui din carte vorbe parcă le spui din cap. O fi vrun lucru mare ? Nici la asta nu s-a gîndit; o fi mare, o fi mic, totuna. Nu s-a gîndit. Tot aşa cum nu s-a gîndit văzînd vrăbii — şi a văzut destule în viaţă — să ştie cîte pene are o vrabie pe ea. Cartea e meşteşug popesc, ce să-ţi baţi capul cu meşteşugul altuia ?
    Dar cartea asta, cea dintîi pe care o cunoştea, îi smintise capul. Adevărat, gîndea şi el că dracul îşi bate joc de om la bătrîneţe. îl apucase dragostea să ştie ce spune cartea aceea. Habar n-avea că mai sînt şi alte cărţi pe lume afară de-ale popii şi ale cîntăreţului. Ale notarului erau nişte hîrtii de-alea pe care scriu birul şi nevoile oamenilor. Iar cartea lui era povestea lui Alexandru. Psaltire nu era, că în psaltire nu sînt poveşti cu Alexandru. Nici evanghelie nu era, că evanghelia e mare şi groasă de-o ţine popa cu amîndouă mîinile. Şi apoi Machedon ! Cine o fi fost ! Vrun viteaz mare, vrun sfînt ca Hara-lambie cel cu aripi de foc ori ca Pălia care scaldă pe Scaraoţchi în leşie ? Vrunu de-ăia care s-a bătut cu turcii, ori cine ştie.
    Eu nu vă pot spune cu de-amănuntul toate cum au fost, că eu — vezi bine — nu eram pe acolo. Mi le-au spus mai târziu cărturarii cei trei şi moşul Toma, iar eu am spus numai aşa cum mi-au spus ei c-a fost. Eu le
133
ştiu cu de-amănuntul mai de dincoace, de cînd m-a luat şi pe mine moşul Toma la întrebare cu cartea lui.
    Cîte vi le-am spus au fost aşa mai spre vară. Şi o fi trecut poate o lună şi mai bine pînă ce să mă întorc eu iarăşi în sat acasă, de la şcoala din oraş. Că învăţam carte latinească, să mă fac şi eu popă, ca tata.
    Acu nu ştiu, o fi fost a doua zi, o fi fost a treia zi, după ce am venit de la şcoală acasă, dar ştiu că era în cele dintîi zile şi într-o miercuri. Treceam pe uliţa satului singur. Văzusem că după mine venea moşul Toma, şi tot la aceeaşi depărtare, aşa că dacă mergeam mai încet, parcă şi el zăbovea, iar cînd apucam mai iute, el tot ca mine. Ieşisem din sat; eram printre semănături ; el tot în urmă. în sfîrşit, m-am întors şi mi s-a părut că moşul Toma a stat o clipă pe loc şi parcă a voit să se întoarcă şi el, să meargă înaintea mea, ca şi cînd ne-am fi jucat. Dar poate de ruşine, ori ştiu eu de ce, a tot venit înainte spre mine. Atîta ştiu că n-avea nici un drum pe acolo.
    Mi-a dat bineţe şi-a trecut înainte. Eu l-am întrebat de sănătate şi de altele, dar el parcă se temea să nu-1 întreb ce-ar fi vrut el să mă întrebe, şi a plecat.
    Mai spre seară iarăşi l-am întîlnit. Stăm în faţa casei, în uliţă. Iar acum nu mi s-a părut, ştiu anume, că venind drept prin mijlocul uliţii, cînd a fost aproape, a pornit spre mine. Dar şi-a luat seama, şi dîndu-mi bună-seara iarăşi s-a întors spre mijlocul uliţii. Şi s-a dus.
    A doua zi, cînd am ieşit din casă, cu cine m-am întîlnit ? Cu Toma. Parcă mă pîndea.
    — Ei, moşule Toma, numai noi doi sîntem pe uliţă cit e ziua ! am zis eu glumind.
    Nu ştiu ce mi-a răspuns. Dar s-a apropiat de mine. Şi ne-am dus aşa amîndoi pe uliţă la vale, şi am ieşit din sat. Am mers multă cale, vorbind de cîte toate. Apoi ne-am întors. Şi cu cit ne apropiam de sat, moşul parcă se făcea tot mai zăpăcit, nu-mi răspundea la întrebări şi aş fi putut să jur că nu ştia ce-mi vorbeşte.
    Deodată se opri în loc.
  ' — Uite, pînă nu intrăm în sat... să nu mă vadă oamenii... că d-ta eşti om cu carte... spune de Machedon, da aşa o fi ?
139
    Şi-şi băgă mina repede în sîn, dar o ţinu acolo şi se uita la mine. Se înţelege, eu nu ştiam nimic din toată povestea şi nici nu bănuiam ce e.
    —      De Machedon ? De Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile ? am zis eu, mai mult în glumă, căci credeam că e vorba de alt Machedon.
    —      Aşa ! De Alexandru Machedon ! răspunse moşul, uitîndu-se cu ochii mari la mine, parcă ar fi voit să mă întrebe : „dar de unde ştii ?“ Apoi suflînd o dată lung, parcă i s-a uşurat sufletul, [î]şi scoase cartea din sîn.
    —      Ei, da. E Alixandria, zisei eu, uitîndu-mă la carte. O cunoşteam. O aveam şi eu acasă, cu litere latine. Asta era cu chirilice. Dar o ştiam şi pe asta.
    —   E Alixandria ? Povestea lui Machedon ?
    —      Aşa, moşule. A fost un crai mare şi a făcut vitejii multe şi aici îi spune povestea vitejiilor. Dar de unde ai cartea ?
    —      O am. Tot aşa mi-au spus-o şi ei. Da n-am crezut. O am de mult, şi aş vrea să ştiu ce spune într-însa. Da eu nu ştiu să citesc. Păi, nu i-am crezut, că, uite, ce ştiu ei ? Dacă mi-ar fi spus trei în trei feluri, i-aş fi crezut, că doară ei ştiu carte. Dar mi-au spus la fel, şi nu i-am crezut. Ce ştiu ei! cartea e meşteşug mare...
    —      Nu-i aşa mare, moşule Toma. Da stai şi spune-mi : D-ta ai muls multe oi în viaţă, e meşteşug a mulge vite ? Poate oricine să le mulgă ?
    —      Oricine, nu. E meşteşug... da ce meşteşug ! numai cine nu vrea nu-1 învaţă.
    —      Apoi tot aşa e cartea, moşule. Nu toţi ştiu să citească. E meşteşug, dar numai cine nu vrea nu-1 poate învăţa.
    —   Zici, d-ta, că ştii carte multă !
    —      Ba eu zic altfel. E mai greu meşteşug a mulge oile, şi a face o mămăligă, decît a citi într-0 carte. D-ta dacă vrei, pînă duminecă, poţi să citeşti ce scrie în cartea asta.
    Moşul dintîi dete din umeri. Apoi s-a uitat repede la mine, apoi la carte şi iarăşi la mine.
    —      Eu ? Pînă duminecă ? Mai greu să mulgi oile ? Da cum, Doamne ? Cum e asta ? Să ştiu ce scrie aici ? şi bătu cu dosul mînii în carte.
140
    —   Aici, şi într-altă carte, şi-n psaltire şi unde vrei.
    Acestea erau prea multe deodată pentru Toma. N-avea
cap să cuprindă atîtea lucruri pe dos cîte i-am spus. Să Citească el ? Pînă duminecă ? El, Toma Pădurarul, să ştie ce spun nebunele alea de cîrlige strîmbe din carte ? S-a uitat el de multe ori la ele şi i se păreau aşa de poznaşe, încît îl umfla rîsul. Una stă într-un picior, alta în două, una e ou ureche, alta fără, ba stau orăcănate, ba stau drepte ca funia în traistă, ici una cască gura să te îmbuce, colo alta stă şi plînge.
    Şi să le ştie el alege şi culege ?
    Dar nu trecuse nici săptămîna, şi moşul îşi schimbase părerea. Cunoştea toate literile şi silabisea. E şi de prisos şi anevoios să vă spui cu de-amănuntul cum am dres şi cum am făcut, pînă ce văzui pe moşul meu silabisind. I-am arătat literele, cu un cărbune, pe o lespede frumoasă pe care o căutaserăm anume pe marginea rîului, între stînci. Şi voia să înveţe, voia cu tot dinadinsul, şi-i rîdeau ochii de mulţumire şi de bucurie cînd găsea în carte litere de pe lespede. Să scrie nu l-am putut face, şi nici n-am voit; îi desemnasem numai literile cum sînt în tipar şi-] puneam să le caute în cartea lui. Şi le-a învăţat iute, cu atît mai iute cu cît vedea că este aşa de lesne să citeşti.
    —      Că, zău aşa, îmi zise el odată, nu e nu ştiu ce meşteşug mare să citeşti !
    —      Fireşte că nu. Ţi-am spus eu că e mai greu să mulgi oile. Numai să vrei.
    — Vreau, vreau ! Să rîdă baba mea de mine cît o vrea ! Să rîdă satul. Las’ să rîdă ! Rîd proştii. Cine e cuminte cum să rîdă ?
    Şi m-asculta ca un copil. Şi stăm şi mă miram de el, cît de adînc îşi înfipse el gîndul în cap să înveţe carte, om la vîrsta lui!
                                        ★
    Toamna, cînd începe şcoala, eu am plecat în oraş şi l-am lăsat pe moşul Toma silabisind în Alexandria lui. Cînd m-am întors iarăşi în sat, aproape peste un an, am găsit pe moşul Toma cărturar gata. Şi m-am mirat de ce-am găsit!
141
    Sosisem sîmbătă seara acasă. Duminecă m-am dus la biserică. Nu-mi credeam ochilor şi n-aş fi crezut odată cu capul — dar era adevărat! Moşul Toma era în strană, lingă cîntăreţ. Doi oameni duşmani, care o viaţă întreagă nu s-au putut suferi; cînd se întîlneau la punte, unul da prin apă, cînd intra unul într-o casă, celălalt ieşea. Şi acum erau acolea amîndoi, în faţa mea, numai ei doi în strană ! Şi moşul Toma îi ţinea parcă de urît cîntăreţului : mormăia încet, cînd o lua cîntăreţul mai tare, iar cînd mai slăbea cîntăreţul, moşul Toma îi apuca din gură vorbele şi cînta mai cu glas, parcă ar fi cîrpit la cîntec ca să nu se rupă.
    Ce s-a întîmplat cu oamenii aceştia ? De-abia puteam aştepta să se sfîrşească slujba şi să-i întreb. Eu singur nu mă puteam dumeri!
    Moşul Toma stătuse tare de Alexandria lui. Acum citea cu fuga şi în ea, şi în Psaltire şi în Ceaslov. S-a mirat satul şi-a rîs. Rîdea şi moşul, dar de părere de bine. Mergea serile la cărturarii satului şi citeau împreună. Dintru început citea în faţa lor, numai ca să vadă dacă într-adevăr el citeşte cum e în carte şi dacă şi alţii spun tot ca el din cartea lui.
    De la o vreme cîntăreţul a băgat de seamă că moşul Toma nu se mai fereşte de el. Ba, începuse să-i dea bună ziua. Odată l-a găsit în circiumă şi, în loc să se întoarcă din prag, cum făcea de obiceiu, moşul a inferat şi a cerut un pahar de rachiu şi pentru cîntăreţ. Ei, moş Toma putea face cinste, că era bogat, iar cîntăreţul sărac şi cu copii mulţi. Cîntăreţul n-a ştiut de zăpăcit şi de mirat pe ce lume se mai află, cînd a văzut că Toma îl cinsteşte. Şi apoi a fost — Dumnezeu să le ştie pe toate de-a rîndul — că din zi în zi moşul Toma se întîlnea tot mai des cu cîntăreţul. Ba într-o zi s-a dus la el acasă, la cîntăreţ. Şi după ce s-au întrebat de sănătate, moşul a scos de sub suman un caş ca de vro patru cupe şi l-a dat cîntăreţului. Iar pentru copii a adus urdă.
    Acu, ce să lungesc vorba ? Cîntăreţul are azi de toate. A dat norocul peste el. Ba porumb, ba brînză, ba lapte, pînă şi bani gata, toate le are în cinste de la Toma, şi nu cînd cere, căci Toma are peste cap de mult şi-î trimete acasă. Şi stau amîndoi în strană şi cîntă. Iar
142
seara ori vine cîntăreţul la Toma, căci e casa liniştită de copii, ori merge Toma la cîntăreţ şi citesc din carte, căci dascălul i-a adus de la oraş vreo cîteva cărţi bisericeşti, Vămile văzduhului, o Pascalie, un Gromovnic, Pildele lui Esop şi mai ştiu eu ce. Iar pentru biserică a cumpărat moşul Toma o Evanghelie nouă, altă Psaltire şi două Ceasloave — unul anume pentru el, să-l aibă pe al lui cînd cîntăreţul citeşte în celălalt. Şi un Apostol şi-a adus anume pentru el. Şi are de gînd să cumpere şi Mineiul şi Triodul pentru biserică.
    Iar pe dascăl, că era străin şi flăcău şi sta în casă plătită, l-a luat moşul Toma în casă la el, de cinste, că avea două odăi, iar pentru doi bătrîni oa Toma şi baba lui era destul o odaie. Şi stetea dascălul la Toma, şi mînca la el şi avea de toate cîte putea să-i le facă Toma, toate de cinste. Şi steteau seara amîndoi de vorbă, că-i plăcea lucru mare lui Toma să asculte pilde şi învăţături de prin cărţi, că, Doamne, multe lucruri frumoase ştie cartea ! Şi aducea dascălul cărţi lui Toma din oraş şi-l învăţa să scrie şi să facă socoteli, şi-l îndrepta unde nu scria bine şi-i ascuţea penele de gîscă şi-i îndoia hîrtia.
    Aşa se schimbase moşul Toma. Nu mai stetea cu zilele la oile lui. Avea slugi pentru asta. îşi vedea de gospodărie ca şi mai înainte, dar nu aşa cu zor. Avea alte gînduri acum. Sta pe prispă şi citea. Iar cînd ieşea în sat, oprea copiii de şcoală în drum şi-i ispitea dintr-ale cărţii, şi-i săruta şi le da gologani, iar cînd pleca îi erau ochii plini de lacrimi. Şi măcar o dată pe săptămînă se abătea pe la şcoală şi întreba pe dascăl cum îi învaţă copiii, iar celor mai silitori şi mai săraci le cumpăra opinci şi căciulă. La examenul cel mare, a cumpărat pentru toţi cărţi, şi le-a dat şi bani, iar băiatului lui Florea de lingă moară i-a dat o viţeluşă, să-i crească vacă din ea, şi l-a luat în braţe ca pe copilul lui şi l-a sărutat, căci era cel mai bun băiat din şcoală.
    Cit a fost iarnă, la şcoală au ars lemne din oare le-a adus Toma, cu carele lui, şi a făcut Toma pe a lui cheltuială un cuptor nou în şcoală, şi a dres ferestrele şi a adus bănci mai frumoase din oraş. Spuneau oamenii că s-ar fi lăudat moşul Toma că de-o mai trăi cinci ani are
143
să arate el satului ce şcoală are să facă în sat, singur, din ceea ce i-a dat Dumnezeu ! Căci şcoala era o casă veche şi scundă. Apoi cîte a făcut pentru biserică ! A cumpărat un patrafir, cum n-au mai văzut ei în sat, a întraurit potirul, a cumpărat făclii domneşti şi icoane de cele scumpe. Şi are de gînd să cumpere odăjdii şi alte clopote, iar cînd o muri — zicea el — ştie el cui să lase averea lui, că nepoţi n-are.
    Cînd m-am întîlnit cu el, s-a uitat la mine lung, lung, şi n-a vorbit nimic, iar ochii îi jucau în lacrimi. Nu ştia ce să zică. Şi m-am uitat eu la el, şi el la mine.
    — Ei, cum o duci cu Alixandria, moşule Toma ? Ai citit-o toată ?
    Şi-a dat să-mi sărute rnîna. Şi atîtea mi-a spus, şi atîta s-a bucurat de mine şi umbla ca un miel pe lîngă oaie, şi atîta mă fericea, pe mine şi pe părinţii mei, şi cu atîta dragoste îmi vorbea de cărţile lui, încît mi se umplură şi mie ochii de lacrimi. Şi m-am dus cu el acasă, şi mi-a arătat cărţile şi scrisoarea lui, şi mi-a scris şi mi-a citit şi era vesel ca un copil. Şi-a adus rachiu, să mă cinstească, şi a trimis după vecini să vie şi ei, şi ar fi fost în stare să cheme tot satul, să-şi petreacă cu toţii şi pe toţi să-i cinstească, de bucuria cea multă din suflet.

                   CRAI NOU IN ŢARA
    Am arătat în Tribunalul satului ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate.
    Mai este un obicei popular „al Craiului nou“, care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Crai nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sînt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar, pe cînd cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul nou n-are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de-curînd însuraţi.
    Intru toate, Craiul nou este un obicei cu apucături războinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau — dacă ni se iartă această apropiere de lucruri — de felul cum îşi alegeau romanii consulii lor,, tot pe la începutul primăverii.
    Obiceiul Craiului nou e practicat, după eît ştiu pînă acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudu-lui, şi la sud în ţara Oltului, de cătră Muntenia. [...]' Cred însă că obiceiul o fi existînd şi în Muntenia pe sub> munţi, dar pînă acum nu l-am putut dovedi.
    în părţile sudice e obicei să se aleagă numai un crai, iar în cele nordice doi. Şi între alte cîteva amănunte se-deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum
145.
îl cunosc cei din sud şi cei din nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s-au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atîtea ori.
    Aici se aleg doi crai. In ziua de Paşti, după sfînta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva, în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. în jurul lor se adună fetele, într-un cerc. Amîndouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sînt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrînii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime aşa, că la mijloc, ca un sîmbure, stă grupa compactă a flăcăilor înconjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.
    Cînd sînt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerea şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un rezultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat, al nevestelor, ca a doua instanţă, şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întîmplă să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrînilor. Foarte rar — şi numai din auzite se ştie — că s-a întîmplat cazul, că nu s-a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie crai, şi atunci se cheamă preotul satului, care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru.
    Toată această alegere, cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în oaz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma.
    îndată ce craii au fost aleşi — de obicei doi dintre flăcăii care au mai bune purtări, ori, dacă Paştile cad mai tîrziu, cei doi flăcăi care au ieşit mai întîi cu plugul să are — îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecît pe crai, îi pun pe ci te o grapă adusă anume, şi ridicîndu-i cu grapă cu tot pe umeri îi duc la rîul cel mai apropiat, urmaţi de satul
146
întreg, într-un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Crai nou în ţară“.
    Ajunşi la rîu, îi dau jos. Craii intră în apă pînă la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii azvîrl apă pe mulţime-şi o alungă. In urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă.
    Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sînt puşi iarăşi pe grapă şi aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe craii de trei ori, strigînd iarăşi : „Crai nou în ţară“ şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de acum au putere de crai un întreg an, pînă la Paştile viitoare.
    In momentul acesta, un flăcău care s-a urcat în turnul bisericii strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară ! Grîu destul la vară“ şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vînzării lor, bunăoară : grîul cu atîţia bani, porumbul cu atîţia, o coasă atîta, un plug atîta, lîna atîta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor — astăzi mai mult glumeaţă — este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului, mărfurilor şi a dărilor, cum se obişnuieşte la domnie nouă.
    Un ceremonial simbolic urmează după această strigare : flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-l prindă, căci nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pămîntul, craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de -crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a-şi arăta încrederea în craii aleşi !
    Cei patru ajutători ai crailor au în mină vergi de alun — de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari cită se face de la Paşti pînă la Dumineca Tomii, se numeşte Vergel.
    După ce s-au aşezat pe scaun, începe bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva se apropie şi spun.
147
    Unul dintre crai judecă, iar celalalt execută pedeapsa. Rînd pe rînd vine la scaun cîte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău — numai flăcăii sînt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine — că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, că doarme cînd ar trebui să fie dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu cîte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gîl-cevitor cu toată lumea. Şi altele cîte şi cîte.
    Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dîndu-i lovituri rînduite de crai. Al doilea crai, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-1 lovesc prea cu duşmănie (căci se întîmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta craiul-judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri.
    Lumea adunată rîde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lîngă scaun, să audă acuzările care pentru oamenii mari au mai mult interes decît bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acuzaţi nu poate să se sustragă judecăţii; nimeni n-are voie să fie încăpăţînat, să nu se supuie „legilor apucate din bătrîni<£, căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.
FOCURILE MORŢILOR
    Pentru morţi se fac focuri mai de multe ori -pe an. E greu de stabilit — şi dealtfel nici nu e nevoie — cari focuri sînt pentru morţi şi cari se raportă la cultul soarelui, pentru că focurile se aprind parte pentru morţi, parte pentru soare. Cultul soarelui şi cultul morţilor sînt strîns unite în credinţele poporului nostru, şi de multe ori au aproape aceleaşi ceremonii. Focurile de primăvară, de la Sîn Toaderul cel mare, sînt cu precădere ale soarelui ce se renaşte, dar şi morţii au partea lor. Tot aşa ţin de cultul solar focurile ce le aprind românii vara pe la Sînziene şi cele ce le aprind toamna pe la Sîn-Madru. Tot solare sînt focurile din noaptea Crăciunului. Dar toate se fac cu anumite acţiuni religioase care intră în cultul morţilor.
    Focuri speciale pentru morţi sînt numai cele ce s-aprind la Moşii de primăvară, iar ziua anumită a acestor focuri este Joia-mare de dinaintea Paştilor. Ele, după dreptul lor, ar trebui să cadă exact într-o zi cu luna plină; dar fiindcă ziua lor e stabilită totdeauna pe joi, această zi nu poate să fie totdeauna într-o zi cu lună plină, ci Jcu una pînă la trei zile, ori înainte, ori după. Aceasta atîrnă de felul cum cade dumineca Paştilor.
    Joia-mare este prin excelenţă ziua cultului morţilor la români. Ceremoniile, acţiunile religioase, obiceiurile legate de această zi sînt aşa de multe încît ar putea fi subiectul unui studiu voluminos.
    Credinţa poporului este că în zorii zilei acesteia morţii vin de pe unde sînt la casele lor şi se adăpostesc pe sub
149
straşini, pe colacul fîntînilor, ori după uşa casei, şi stau acolo pînă sîmbătă, adică trei zile. Iar sîmbăta care e „ziua morţilor44 îşi primesc darurile şi pleacă de unde au venit. Pe ici pe colo e credinţa că ei stau pe lingă case şase săptămîni, de aceea atîta vreme toate fîntînele sînt sfinte şi e sfînt şi locul de după uşă.
    în chip naiv şi poetic explică ţăranul focurile morţilor. Ca să se încălzească morţii, zice el. Aceste focuri le face din anumite plante, nu din oricare. Ales e bozul şi alunul. Dar ceremonialul cere ca şi bozii şi crengile de alun să fie rupte cu mina, şi niciodată tăiate cu cuţitul ori cu toporul. E o acţiune simbolică, des repetată în cultul poporului : să rupă cu mina şi să nu întrebuinţeze fier. Tot aşa face cu colacul Paştilor, cu colacul cununiei, îl rupe, nu-1 taie. Obiceiul e vechi, al multor popoare, şi chiar „frîngerea pinii44 de către Hristos, la Cina cea de taină este explicată printr-acest obicei. Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai în cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele. De aceea în deseîntece şi vrăji cuţitul joacă rol aşa de mare; de aceea i se pune mortului în sicriu o bucată de fier — vra să zică cuţit ori sabie — ca să se apere de duhurile întunericului ; de aceea cuţitul sau toporul înfipt în pă-mînt sperie norii şi grindina. Apoi cei ce ştiu să-şi amintească de cuţitul înfipt în grindă, ori în vatra focului, de acul (tot fier) cu care străpunge baba căţelul de usturoi, toporul înfipt în cheotoarea casei ori în doi fagi îngemenaţi etc., etc.
    Lemnele aduse pentru sfîntul foc al morţilor, adică alunul, sau bozul, trebuie culese în zori pe rouă, nu trebuie să vie deloc în atingere cu pămîntul, pentru că pămîntul este locuinţa duhurilor inferioare şi necurate şi el profanează lemnele focului sfînt. Din cauza asta cel ce aduce lemnele le aduce pe cap, nu le lasă niciodată jos, iar acasă — pînă la vremea focului, le ţine într-un loc sus, departe de pămînt. Acest lucru e absolut cerut de ceremonial. Un caz analog ar fi apa pe care o aduceau virginele vestale la altar, de la izvoare depărtate : nu era voie ca apa aceasta să vie în atingere cu pămîntul, de aceea vestalele o aduceau pe cap în ul-
350
cioare anumite şi astfel făcute la bază că nu puteau ft puse jos, avînd fundul ca oul.
    Să nu atingă pămîntul ! In cultul morţilor, pămîntul e necurat, pe cînd în ceremoniile de la naştere, pămîntul e privit oa prima zeitate, de aceea românii pun copilul îndată după naştere pe pămîntul gol şi toarnă pe lîngă el apă şi-i pun la cap mîncare şi vin. Toate acestea sînt sacrificii pămîntului, libaţiuni. De obicei, ca să fie copilul mai sigur, îi aleg un loc scutit, miai ales sub masă, dacă nu e podită casa, iar de e podită, afară sub pom, căci copilul trebuie negreşit să vină în atingere cu pămîntul gol.
    Focul sfînt se face de obicei în curte. împrejurul acestui foc se aşează scaune pe care femeile aştern pături, velinţe albe şi prosoape. Totul alb ! Scoarţe sau pînză-turi colorate, din tîrg, nu se pot aşterne. între scaune aprind tămîie, iar în jurul lor şi al focului toarnă apă. atît pentru morţi, cît şi pămîntului ca să-l îmbuneze şi să iubească pe cei ce-i are în sînul lui. Pe lîngă foc se pun cofe pline cu apă şi colaci. Iar morţii vin şi se încălzesc la foc, mănâncă şi beau apă şi vorbesc acolo în limba lor pe oare cei vii nu pot s-o înţeleagă şi nici n-o aud.
    Focul îl face pînă în ziuă un copil. Mai ales o fetiţă. Omul mare n-are voie să se atingă de acest foc, nici să-I aprindă, nici să-l întreţie.
    Matroana casei, femeia oare are morţi, în vremea aceasta, în zori, se duce la cimitir şi plînge între morminte. Unde s-a păstrat obiceiul curat şi deplin, plîn-gerea aceasta e într-adevăr de o putere izbitoare. în faptul zilei toate femeile din sat sînt în cimitir şi-şî plîng duiosul lor cîntec, cu luminările aprinse în mină şi chemînd sufletele pe nume.
    După ce a plîns destul, femeia care are copii ori rude moarte se ridică, face cu luminările semne în aer pe deasupra capului, strigă din nou pe nume sufletele şi le cheamă cu ea acasă : „sculaţi, sculaţi ai mei şi veniţi cu mine“, apoi ea pleacă şi sufletele vin, un convoi, tăcut şi nevăzut, vin cu ea acasă şi s^aşează pe scaunele de dimprejurul focului.
    Frumoasă şi mişcătoare e poezia credinţei acesteia ?
151
    Mai de mult, şi chiar şi azi prin unele părţi pe la munte, focul sfînt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se pune o doniţă cu apă, o pine frântă într-atî-tea bucăţi cîţi morii erau. Tăietorul — butucul pe care se taie lemnele, a fost şi este considerat ca loc sfînt intr-unele obiceiuri religioase, sfînt ca şi vatra focului, ca şi altarul roman din mijlocul casei. Se pomeneşte şi azi în glumă de „cununia la tăietor44, şi să zice de doi care trăiesc necununaţi că s-au cununat la tăietor. Gluma are însă rostul ei, e o reminiscenţă a unui lucru serios. Da, odată, în vremile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se făceau la tăietor, la vatră, la altarul casei. Rămăşiţa din această „învîrtire44 pe lingă altar — fie tăietor, fie vatra — o avem şi astăzi în „învârtirea44 pe lingă un altar improvizat la cununie : „Isaia dănţuieşte44 nu e altceva decît asta. Pe altarul improvizat în mijlocul bisericii — sau o vatră sfîntă în mijlocul casei, sau un buştean retezat în chip de masă în mijlocul curţii între vitele care sînt toată averea unui popor agricultor — pe acest altar e foc, pine şi miere şi tămîie. Obiceiul e vechi, patriarhal, de pe cînd părintele familiei era şi preot al casei sale, şi vatra — sfînta vatră pe care o pomenim şi noi aşa de des ca simbol al legii strămoşeşti şi al pământului ţării — era altarul acelei case.
    Pe lingă foc, femeile mai aprind şi lumînărele, adică nişte crenguţe de boz şi de alun, rupte şi acestea cu mina, nu tăiete, şi culese încă de la Bunavestire de copii. Rle sînt „menite44, adecă sînt atîtea cîţi morţi sînt în casă şi fiecare e dată pe nume unui mort : asta e a lui Ion, asta a lui Petru etc. Femeia — niciodată bărbatul — stă între aceste lumînărele, înconjurată de copiii din sat, şi oficiază ca un mare preot, săvîrşind acţiunile simbolice ale cultului. Copii mici, şi mai ales săraci, stau în genunchi şi se fac că se încălzesc la aceste lumînărele, întinzînd palmele spre foc. Iar femeia le dă „sîmbe-cioarele44 şi colacii cei anume făcuţi, le dă ulcele cu apă curată şi împodobită cu priboi şi brebenei, de â căror toartă e lipită făclioara de ceară albă.
CIMILITURILE CĂRŢII
    „Gîscă ară, omul mînă" zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la în-demînă alt tablou decît unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea „scrisorii". Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hîrtie. Pana de gîscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă.
    Am zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, intr-adevăr ceealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor : „Cîmpul alb, oile negre ; cine Ie paşte le cunoaşte". Intr-amîndouă ghicito-rile, hârtia e comparată cu un clmp, iar şesurile negre ale scrisorii sînt ori brazde ori oi. Intr-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul, şi amîndouă sînt caracteristice şi neaoş româneşti.
    Eu nu ştiu alte ghicitori, în limba noastră, cari să aibă ca subiect acţiunea scrierii. Da, sînt altele cari au ca subiect bunăoară condeiul: „taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc" — una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre cîte le-or fi avînd popoarele — altele au ca subiect cartea ori epistola : „am o găină pestriţă duce veste lui Gheorghiţă" sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă". Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune ; ceealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sînt într-adevăr pana de gîscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.
153
    Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care» are ca subiect acţiunea scrierii : „Rădăcină-mpleticină.. rar voinic care-o dezghină44. Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui d-t, f, în sus, ale lui g, p, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, cînd în sus cînd în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau „dezghină44 — cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă nu ştie ceti, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească — mă gîndesc mai ales la slovele vechi — dar nu ştiu să scrie nimic.
    Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul : „Rar voinic care-o dezghină44. Adevărul acesta e trist. El vrea să zică : rar om care ştie carte. După cum au fost vremile ce-au trecut peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari „voinicii14 cari puteau să „dezghine rădăcinile44 de pe hîrtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de „voinici44, cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea ! în casa lui nici pomeneală de carte : o vedea numai la biserică. De aceea zicea : „Găină pestriţă la popa pe poliţă44, şi de aceea zice şi astăzi : „cartea e meşteşug popesc44, şi cel dintîi gînd şi cuvînt ce-1 are cînd îi ceri băiatul la şcoală, este : „Doar n-am să-l fac popă44. Pentru ţăran popa a fost întruparea ştiinţei de carte.
    Dar acum, de ce i-o fi zicînd poporul cărţii „găină44 ? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii ? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine.
    Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu ceti tul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.
154
    Vedeţi, românul are o vorbă : minte ca din carte. Minciuna poate să fie mare „cit toate zilele44, ba poate să fie şi cu coarne — curioasă expresiunea asta, minciună cu coarne ! — dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de cînd avem atîtea gazete, nu e lucru mare să vezi născîndu-se zicătoarea : „minte ca din gazetă“. Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea cînd nu erau gazete, de pe vremea cînd românul nu cunoştea alte cărţi decît cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte „de îngheaţă apele44 ? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea ? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile ? Calendarul, bată-1 norocul. Calendarul a fost înainte de gazete ; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos. Cu cît ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea44, cu atît negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune : „ger de vor îngheţa apele44 şi cînd colo, în ziua aceea cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele ?
     Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba : „scrie cai verzi pe pereţi44. Cine ? El nu că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întîi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sînt a scrie. De-o faţă frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană ; în cînteee, descriind hainele brodate, zice : „colo sus pe umerei scrişi sînt doi luceferei44, iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a scrie pe pereţi însemnează, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete ? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut — mai încoace la o biserică renovată — calul sfîntului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii ?
     Nostime sînt expresiunile noastre : ,„e tobă de carte44 şi „ştie carte pînă la glezne44. Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aceste expresiuni. Toba e umflată şi sună tare ; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amîndouă au înăuntru vînt!
155
Şi — cel puţin în majoritatea cazurilor — omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi rămâne ca vai de lume.
    Româneşti şi de netradus sînt expresiunile „a învăţa oarte“ şi „a şti carte**. Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă: „învaţă carte“ şi „învaţă minte**. Multe le poate el învăţa, dar nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că cine are carte are patru ochi.
                TRIBUNALUL SATULUI
    Pe dealul care mărgineşte satul despre răsărit începu să ardă focul mare, tot mai mare. Se părea, prin întunericul nopţii, că este un stog de fin ce arde.
    De cu ziuă veniseră flăcăii în deal, urmaţi de o droaie de copii, fiecare ducînd cîte o sarcină de paie, cîte o despicătură două de lemn de fag. De prin păduri şi-au adunat un morman de uscături şi de frunze, din care acum tot luau cu braţele şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.
    De jos, din sat, se vedeau în zarea focului, furnicînd ca nişte stafii ale nopţii, tinerii ce erau în deal. Ne-am aşezat, eu şi preotul satului, pe două scaune în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal. Eu nu cunoşteam obiceiul acesta, al „strigării peste sat“, şi-mi părea acum bine că am ocaziunea să-l cunosc.
    Era miercuri seara, spre joia mare, în săptămîna patimilor. Timpul cald şi frumos.
    —      E o judecată aspră strigarea peste sat, îmi zise preotul. Dar ajută ! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate, să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta.
    De-aeolo din deal strigă unul — om priceput la asta — numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste, şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit.
    Mai mare ruşinea.
    —      Şi ce păcate anume îi le înşiră ? Şi de unde le ştie el pe toate aşa cu de-amănuntul ?
    —     Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunătăţile şi toate relele din sat! Sîntem o mînă de oa-
157
meni, şi ne cunoaştem unul pe altul. Ion cel ce strigă nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe, vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n-are de unde să le ştie. Vin înşişi părinţii şi-l informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor, cari n-ascultă de dojană părintească. Strigarea peste sat e o binefacere pentru părinţi. O sută de bătăi să dea un tată copilului său, şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetei, nu fac atîta cît o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mîndreşte anul întreg şi e privită ca fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia care a fost strigată de două ori într-acelaşi an.
    —      Toate bune, am zis eu, dar eu am o bănuială, care-ţi răstoarnă toată lauda ce-o aduci acestor strigări.
    —  Ce bănuială ?
    —      Că se face nedreptate şi abuz. Informaţiile pot să fie neadevărate, pot să vie de la oameni pizmătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci ? Năpăstuieşti oamenii nevinovaţi, faci de rîsul satului pe tinerii cari nu merită batjocură. Şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar, presu-punînd că e de absolută bună-credinţă, nu poate fi tras pe sfoară de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi ?
    —      S-a întîmplat şi se mai întîmplă să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni, şi face slujba aceasta de vreo zece ani, că e bun de gură şi ţine bine minte. Cînd, fără vrere, face vreo nedreptate, a doua zi ori de altădată caută pe cel năpăstuit şi se împacă cu el.
    De e flăcău îl ia cu buna şi-l cinsteşte cu ceva vin. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele, în faţa bisericii, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întîmplă poate la trei ani o dată. Şi nu poate [face] nedreptăţi şi abuzuri, de-o parte că nu vrea, de alta că nu-1 lasă satul. E sub control. Ne adunăm la primărie, noi vro douăzeci de bătrîni ai satului şi mă duc şi eu, şi acolo hotărîm ce are să se strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rînd ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm
158
şi hotărîm şi judecăm ce are să se strige, asta da, şi asta nu, asta e preia aspră, asta e prea intimă, şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun a fi
-strigat.
    S-au întîmplat cazuri, dar mai demult, că o fată s-a aruncat în fîntînă în urma celor ce i s-au strigat peste sat, iar o nevastă s-o otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s-a strigat bărbatului ei.
    Dar astea au fost demult.
    In vremea aceasta au început să cînte cu buciumele în deal.
    —       Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină. Nu e nimeni prin case, pînă şi >ovreiul cu ai lui iese din circiumă şi ascultă.
    „Aure, maure, ho, ho !“
    Acesta fu strigătul care, ieşit din vro cîteva zeci de guri, străbătu pe deasupra satului, de sus din deal şi trecu puternic umplînd de fiori tăcerea nopţii şi sufletele atîtor oameni din sat. Şi deodată cu strigătul acesta începu un joc de artificii pe deal ; unii aruncau cocoloaşe de paie aprinse, alţii purtau prăjini învelite cu paie ce ardeau vîlvăind, alţii lăsau s-alerge pe rîpi roţi de car pe lîngă care legaseră cîrpe şi frunze uscate şi paie şi apoi le deteră foc ?
    —   Ce-i maure, ce te-a prins ?
    Aşa răspunseră alte glasuri, întrebînd. Atunci „maurele* singur — marele preot al acestei datine — a strigat cu un glas puternic, răsunător, şi foarte limpede :
    —   Mă doare capul.
    —   Şi de ce te doare, mă ?
    —       De cojocelul lui Ion al Tudorei că l-a pierdut în tîrg şi l-a găsit Avrum de lîngă pod. Cine nu-1 crede tot ca el să paţă.
    Preotul a rîs cu atîta poftă încît am început şi eu să rid, ca mirele surd. Şi noi ştiu, era adevărat, ori părere, de prin grădinile de primprejur s-a ridicat un hohot de rîs, un hohot mare neţărmurit; poate că în-
15»
tr-acel moment rîdea satul întreg, de pe garduri, de pe case, de prin pomi, singur bietul Ion al Tudorei sta undeva ascuns şi, prins de ruşine şi de necaz, înghiţea noduri seci şi mormăia printre dinţi. Eu, într-adevăr, n-am înţeles multe din povestea cu Ion şi cu Avrum, de aceea am întrebat pe preot. El mi-a spus că acest Ion îşi băuse cojocelul în tîrg la un anumit Avrum, iar nevestei sale şi satului i-a spus că şi-a pierdut cojocelul umblînd prin tîrg. Gluma era bine potrivită, mai ales că Ion era un făţarnic, dojenea pe alţii să nu bea şi o dată cu capul n-ar fi vrut să se ştie cu siguranţă că şi-a băut cojocul.
    — Aure, maure, ho, ho, răsună din nou de pe coastă şi din nou aceeaşi întrebare din vale : ce-i maure, ce te-a prins ? şi iarăşi răspunse maurele. Şi lucrul a continuat mereu aşa.
    Răspunsurile maurului, limpede şi desluşit auzite, erau pentru mine tot atîtea oracole, fiindcă vorbea în pilde şi despre relaţii pe care nu le cunoşteam. Atîta ştiu că a trecut în revistă peste o sută de persoane, cri-ticîndu-le purtările, arătîndu-le omenia şi dojenindu-le firea. Flăcăilor şi bărbaţilor le-a imputat şi i-a mustrat că şi-a lăsat cutare loc nearat, că nu-şi adapă vitele la timp, că umblă cu cizme împrumutate, că vecinie cer tutun de la alţii, că şi-au băut cutare lucru, ori cutare haină, că-şi bat nevasta pentru că şi-o tem de nu ştiu cine, şi aşa cîte şi mai cîte.
    Cu mult mai variate şi mai bine spuse au fost strigările nevestelor şi ale fetelor. Ba că una ar voi să se mărite şi ea adoarme la furcă, alta că a jucat în post, că una şi-a dat mărgelele ca s-aducă ţuică mă-sei, alta doarme pe sub streaşini şi pe după clăi, alta nu ştie să puie aluatul pe lopată pînă nu-l leagă cu funia, cealaltă are cinci cămăşi, două rupte, două sparte şi la una n-are spate, una a rămas fată bătrînă, căci toată ziua stă cu mîinile în şolduri şi se uită în sus pe coş, alta pentru că sperie vacile din curte cînd iese între ele cu capul gol.
    Acesta este ceea ce am numit eu „tribunalul satului". Intr-adevăr, un tribunal, sau mai bine o Curte cu juraţi,
160
  # în toată legea. Sentinţa maurelui e fără apel şi e vala-î bilă pînă la anul. Multora le face zile amare anul întreg, t consecinţele sentinţei maurelui sînt de multe ori hotă-[ ; rîtoare în soarta fetelor : măritarea lor atîrnă mult de ff judecăţile maurelui. Tineretul mai ales, în sâptămîna postului mare, se trudeşte să aibă purtare cît mai bună ca să încapă în bunele graţii ale maurelui.
I
              GROAPA DIN DRUM
        Pretutindeni sînt oamenii aşa. Credeam dinţii că numai în satul nostru, în Murga-de-sus, poate sta o groapă în drum atîta vreme, dar am văzut mai în urmă că ori în care sat şi oraş din ţara noastră se întâmpla tot aşa. Parcă într-alte ţări nu ! Tot aşa şi acolo, căci pretutindeni sînt oamenii aşa.
        Plecasem pînă în ziuă la oraş. Pînă să ies din sat mă uitam din trăsură la stelele care începeau să dispară una cîte una, de lumina zorilor. Acum au mai rămas cele din miazănoapte, cele apropiate de pol, acum s-au stins şi aceste. Carul-mare însă tot mai strălucea şi se vedea aşa de limpede şi de frumos, singur !
        In urmă nu l-am mai văzut. Adormisem. Trăsura mergea repede ; vizitiul tăcea şi el, se vede că închisese ochii şi bănănăia cu capul. Deodată o zguduitură puternică ne deşteptă pe amîndoi. Mie mi se păru că ne-am dus pe rîpă. Mi-se scuturaseră creierii. M-am deşteptat cu spaima în oase, iar vizitiul cu nişte înjurături dumnezeieşti în gură.
        —       Ce-a fost aici ? am întrebat eu, văzînd că trăsura merge iarăşi repede şi liniştit.
        —       E groapa aia, fire-ar... ! De patru zile acum îşi prăpădesc bieţii oameni vitele, pînă să iasă din ea.
        Seara, cînd ne-am întors, am văzut groapa. M-am dat jos din trăsură, de groaza zguduiturii, şi-am ocolit-o. Era o spărtură în pămînt, un ponor făcut de un părîu umflat de ploi. Vreau să zic, părîul a fost numai inginerul care a dat planul pe unde are să fie groapa, de celelalte s-au îngrijit oamenii cu carele lor, căci era
162
     toamna pe vremea adunării bucatelor de pe cîmp şi drumul era bătut toată ziua de care. Era largă şi intrai în ea pînă aproape de genunchi.
        A doua zi am căutat pe primarul satului. Nu era acasă. Şi m-am dus să văd din nou groapa. Stăi, omule, acum şi te miră !
        Venea carul încărcat şi de departe vedeai pe român cum se scarpină în ceafă de groaza gropii şi se învîr-tea pe lîngă boi. Iar la groapă zdup ! carul în ponor, şi apoi bice pe spinarea boilor şi zgomot şi înjurături şi zvînooliri cu umărul pe la leuci, şi da Dumnezeu în sfîrşit de ieşea carul din groapă, scos de cîte opt şi zece bărbaţi ce se adunau. Fireşte, pînă ce carul zăbovea în ponor, îl ajungeau din urmă cîte alte cinci şase care, stînd înşirate cu boii trudiţi şi aşteptând şi ei cu spaimă şi cu cutremur să se vadă dincolo de groapă şi numă-rînd parcă în gîndul lor bicele cîte au să primească.
        Şi aşa toată ziua. Cine era de vină ? Dumnezeu cu ploaia, primarul cu datoria lui de a drege drumul, ori ţăranii cu nepăsarea lor ? Dacă ar fi adus cîte o piatră fiecare ţăran de cîte ori trecea pe acolo, şi ar fi trîntit-o în groapă, într-o zi ea s-ar fi umplut. Rău ar fi fost şi aşa, dar de o sută de ori mai bine decît acum, căci ar fi fost măcar pod peste ponor. Le-am spus-o eu asta ţăranilor, dar aşa de îndîrjiţi erau de necazul gropii şi aşa de miraţi de îndrăzneala poveţii mele îneît, chiar de şi-ar fi adus pietre cu ei, le-ar fi azvîrlit în capul meu, nu în groapă.
        După-amiazi am găsit pe primar şi i-am spus.
        —      Adecă, domnule, ce pot eu face ? Ce te amesteci în trebile mele ! Crezi că merge aşa uşor ?
        —  Cred. lai doi-trei oameni şi astupi groapa.
        —      De unde să-i iau ? Trebuie să le plăteşti. Cine dă parale ? D-ta n-ai idee de legile ţării ! Ce, asta crezi că e datoria mea de primar, să astup gropile din drum ?
        —      Dar cine s-o astupe ? Ai străjerii satului, plătiţi de comună, du-i să lucreze.
        Primarul a rîs aşa de răutăcios, de credeam că aş fi spus vro prostie.
        — Străjerii mei ? Apoi, domnule, nu ştii că e cale vicinală ? Cînd e de reparat drumul ori podul, trebuie
163
    să ia parte şi Murga-de-jos şi Todirenii din sus de noi. Străjerii mei sînt ai mei; să trimită şi cei din Murga-de-jos şi cei din Todireni pe ai lor, şi vom repara. Doar n-o să lucrez eu şi pentru alţii !
       —      Atunci trimite ştire primarilor din cele două sate, să aducă oameni.
       —      Asta-i ! Parcă merge aşa. Trebuie să adunăm consiliul comunal şi să luăm o deciziune. Asta o trimitem celorlalţi primari, cari adună şi ei consiliul comunal, şi decid. Apoi, aşa în unire, facem un raport subprefectului...
       —      Aoleo ! subprefectul face apoi raport prefectului...
       —   Se înţelege.
       —      Iar prefectul la minister. Pentru o groapă din drum. Şi după şase luni vine de la minister poruncă la prefect, iar la anul la d-ta ! Pînă atunci nu mai rămîne nici car întreg, nici bou teafăr în satul d-tale ! am zis eu ieşind.
       A doua zi am luat cu mine servitorul nostru, cu topor şi târnăcop. Ne-am dus la vestita groapă.
       —      Uite, Ioane. Gîrla nu e departe. Adă bolovani mici şi aşterne în groapă. Taie apoi nuiele ori crengi de salcie şi umple groapa bine, iar deasupra pune pămînt din mal.
       Neacşu, servitorul, s-a uitat la mine şi a izbucnit în hohote.
       —      Da ce ! Să-.mi trudesc eu oasele pentru sat ! Um-plă-şi satul groapa din drum, dar nu eu ! Ce-mi plăteşte mie satul ?
       —      Mă, Neacşule, ce-ai tu cu satul ? Tu eşti plătit de mine, să m-asculţi şi să faci ce poruncesc eu. Nu-ţi dau eu leafă cinstit ? Şi nu ţi-am spus că n-ai voie să te abaţi din vorba mea ?
       —      Ba, cinstit, şi cu inimă bună. Şi nu m-abat din vorba poruncită. Da aici e alta. Nu lucrez pentru noi, ci pentru sat. Vorba e, ce ai domnia-ta cu satul ? Iţi plăteşte ceva ?
       —      Nu-mi plăteşte nimic. Mi-e milă de vitele oamenilor, nu de ei. Ei haid acum ; fă-ţi de ici de la mine
164
o ţigară, că eu am să stau aici cu tine, să văd cum astupi.
     —       Ţigară fac ...u, ce tutun frumos... da zău groapa .asta, las-o încurcată. De ce să lucrezi d-ta pentru sat ! Ei! şi de-ar fi numai satul nostru ! Dar cei din Murga-de-jos şi din Todireni ! Pentru arţăgoşii ăia ! Nici vorbă !
     Şi trînti tîrnăeopul din mînă. Cu răul nu aveam ce începe. Duipă multă vorbă, mi-a dat prin gînd să-i spun că-i plătesc cinci lei, ca să tragă un pui de chef, iar banii aceştia am să mi-i scot eu cu subprefectul, din cele trei sate.
     In sfîrşit, a adus bolovani. O, dar făcusem socoteala fără birtaş. Oamenii care veneau cu carele, făceau gură că le oprim trecerea ; unii rideau că m-am făcut argatul satului, alţii mă batjocoreau, că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala şi că sînt nebun, că lucrez pentru sat şi cîte şi mai cîte. Tuturor le spuneam că pentru binele lor fac, aş ! cine te-a rugat, răspundeau ei.
     N-a fost chip să astupăm groapa, căci oamenii veneau mereu cu carele şi aveau zor să treacă. Dar tot am astupat-o peste noapte. A muncit servitorul meu şi am stat lingă el pînă a făcut-o asemenea cu drumul.
     Spre mulţumirea mea, a doua zi m-am dus să văd carele trecînd în pace şi linişte pe podul ce-1 făcusem. Nădăjduiam să văid pe ţărani bucuroşi că au scăpat de ponor. Ţi-ai găsit ! Parcă le-am făcut cine ştie ce rău, aşa se uitau la mine. Şi mă măsurau cu oohii. Ce ştiam eu, ce au ei pe suflet !
     —   Ei, neică Tudore, îţi place aşa ? am zis cătră unul.
     —       Place ! răspunse cu vorba scoasă ca şi cu cleştele. Ce. să-mi placă ? Mai bine ar fi rămas aşa cum a fost. Tot bir şi podvadă...
     —   Cum a fost ! Dar nu vezi că pmorîţi boii ?
     —       Eh ! Ori mîneaţi de lupi, ori daţi în prăpastie, tot acolo ajungi.
     M-am întristat de vorbele lui. Ce ţi-e omul ! Va să zică nu făcusem bine !
     In vremea asta, iaca şi primarul, şi de departe :
     —       O-ho, domnule ! N-o să-ţi plătim nici o para chioară, aşa să ştii. Ai făcut fără autorizaţia noastră.
     —   Ce să-mi plătiţi ? Pentru groapă ?
165
    —      Bineînţeles. Ai de gînd să ceri prefectului ştiu eu cîte zeci de lei. Noi ştim, nu prefectul.
    —   Dar nici vorbă nu e. N-am să cer nimănui nimic.
    —      Ba ai să ceri, căci ai spus satului întreg că dai servitorului cinci lei, pe care-i vei scoate înzecit de la prefectul. N-o să-i scoţi ! Trebuie iscălitura noastră, şi n-o punem ! Autorizaţia noastră, şi n-o dăm ! Aşa să ştii.
    —      Eu am glumit cu servitorul. Cinci lei i-am dat e drept, dar de la mine. El o fi spus ceva oamenilor ! Dar să-mi fii d-ta sănătos ! Nici bani, nici iscălitură, nici autorizaţie n-am să cer de la nimeni. Am cheltuit cinci lei, ai mei, şi atît. In loc să-mi mulţumeşti, uite !
    ■— O-ho, bani poţi să nu ceri. Te priveşte. Dar autorizaţie, e alta. De asta nu scapi. Aşa să ştii.
    —   Ce autorizaţie ?
    —   Autorizaţia să umpli groapa. Cine ţi-a dat voie
s-o umpli ? Drumul e lucru obştesc ; cum n-ai voie să-l strici aşa n-ai voie să-l repari fără autorizaţie ! Asta e contravenţie. Şi apoi şi alta. Eu am scris subprefectului că e groapă aici, şi cer să ia măsuri. Da dacă vine astăzi el, ori o anchetă, şi nu găseşte groapa ? Rămîn eu mincinos ? Rămîne că am raportat neadevăruri şi am indus ! în eroare autorităţile ? Aşa să ştii !                         j
    Ce mi-a mai spus e de prisos să vă spun. Sînt amă- ! rit. Dacă vrea primarul şi satul, strice ce am lucrat eu şi facă iarăşi groapă, căci trebuie să fie acolo, s-o găsească subprefectul. Se înţelege, cheltuiala stricării podului meu am s-o plătesc eu, poate voi plăti şi groapa, adică stricarea drumului (căci nu se ştie cît a fost groapa de mare la început şi primarul poate s-o facă mare cît să încapă o biserică), voi plăti şi contravenţie. Sînt sigur că le voi plăti pentru că primarul cu satul întreg m~a dat în judecată. Dar de asta îmi pasă mai puţin ; îmi pasă mult că am devenit în vremea asta un calomniator infam, căci primarul m-a dat în judecată că din cauza mea el a raportat lucruri neadevărate şi a indus în eroare autorităţile !
       UN CONCURS LITERAR LA 1848
\
i
[
    Vasile Alecsandri a luat parte la 1878 la un concurs literar al tuturor poeţilor de neam latin — care s-a ţinut în Francia, la Montpellier — şi a cîştigat pentru, sine premiul şi pentru noi românii lauda, prin poezia cunoscută de toţi Cintecul gintei latine.
    Nu ştiu dacă Alecsandri a mai concurat vrodată în viaţă la vrun premiu literar afară de premiul Academiei Române, cel mai mare premiu al ei, pe care l-a luat la 1884, cu una din dramele sale. Dar ştiu că, indirect, el a mai concurat o dată, în tinereţea lui, nu la un premiu, ci numai la o glorie literară — şi n-a cîştigat.
    -Sînt foarte puţini care pot să ştie acest lucru, pentru că de o parte e vechi, iar de altă parte e închis în coloanele unei foi de peste munţi, care astăzi se găseşte foarte rar şi numai prin biblioteci.
    A fost un concurs de uriaşi, căci au luat parte la el răposatul, pe atunci, poet Vasile Gîrlova, Ion Eliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Dumitru Bolintineanu şi Andrei Mureşeanu. Zic, indirect, căci nimeni n-a publicat nici un concurs, nici un premiu, şi precum vedeţi a luat parte şi un poet, mort de mult, 1-a această întrecere. Dar se vede că era o concurare de puteri, din însăşi felul lucrului şi din timpul în care s-a făcut.
    Era în anii revoluţiei, în 1847 şi 1848. începuse fră-mîntările mai în toată Europa. Se înţelege, ferbea şi Muntenia şi Moldova, iar în Ardeal se pregăteau românii să apuce armele. La noi, dincoace de munţi, nu aveam pe atunci nici o gazetă — nu puteam să avem — care să vorbească verde şi să îndrăznească a-şi s-pune
167
   focul. Eram încă ai regulamentului muscâlesc. Ardelenii însă aveau mai multă libertate şi gazeta lor săptămî-nală Foaie pentru minte, inimă şi literatură, redactată de vrednicul de vecinică pomenire George Bariţ, era singurul organ politic al neamului românesc.
       în povestirea mea Cînvpia Libertăţii spusesem că ungurii erau superiori românilor în multe de toate, că aveau arme, cetăţi, oameni politici şi poeţi. [...]
       George Bariţ a simţit această nevoie şi, fiindcă în Ardeal n-avea cui să se adreseze, a scris lui Eliade Ră-dulescu să facă ceva, vrun cîntec eroic sau războinic, care să fie marsellieza românilor, în urmă a făcut apel la poeţii din principate. Nu vreau să zic să acest apel ar fi fost îndemnul de a scrie pentru cei patru poeţi, îndemnul exista în însăşi firea lor de scriitori şi publicişti şi în inima lor românească.
       Eliade, neavînd nimic gata, a trimes lui Bariţ poezia iui Cîrlova, cunoscută sub numele marşul lui Cîrlova, scrisă pe la 1836, părîndu-i nu numai cea mai potrivită, dar intr-adevăr singura, pe acele vremuri, poezie cu caracter eroic şi tirteic. Ea începe cu „Fraţii mei, feciori războinici, ascultare mamei daţi; iată vremea mic şi mare armele să îmbrăţişaţi", Bariţ a publicat-o în no. 1 al Foalei sale din 1848 (la 5 ianuarie). Eliade i-a trimis în urmă, mai în vară, un cîntec de cinci strofe scurte, semnat Un român şi publicat la 14 iunie, intitulat Hora Ardealului, care s-a cîntat multă vreme în Ardeal, pe melodia unei doine, dar n-a fost nici eroic, nici războinic şi afară de versurile „a sosit ziua dreptăţii, ziua sfînt-a libertăţii" n-are nimic din ce trebuie să aibă un cîntec naţional în vremuri de furtună. Interesant e acest cîntec numai întru atîta că el a inspirat, unsprezece ani mai tîrziu pe Alecsandri să scrie Hora Unirii şi strofa întîi („Hai să dăm mină cu mînă") e luată de-a gata fără nici o schimbare din Hora Ardealului a lui Eliade.
       Marşul lui Cîrlova a făcut lucruri mari în Ardeal. Era crezul românilor. Dar nu spunea, totuşi, pe deplin, ceea ce le trebuia românilor. Se înţelege, trebuiau să vie şi alţi poeţi să-şi încerce lira şi norocul. Cel dintîi a fost Alecsandri. în no. 2 de la 24 mai al Foaiei el publică poezia Cătră români, care dealtfel se publicase mai
168
întîi, ciuntită de cenzură, într-o gazetă din Moldova. Cu mult mai puternică dedt a lui Cîrlova, ea totuşi nu era potrivită să devie o marseilleză, fie a ardelenilor, fie a întregului neam românesc, pentru că era prea parţială în cereri şi revendicări şi prea teoretică, fără să expuie nimic practic şi să puie degetul pe rană.
     După Alecsandri a încercat Andrei Mureşeanu, care şi-a publicat al său Răsunet — poezia de astăzi Deşteap-tă-te, române — la 21 iunie tot într-aceeaşi Foaie. Bo-lintineanu şi-a publicat poezia sa Cătră români la 15 noiembrie, însă, dintre toate, aceasta a fost cea mai fără efect din cauza lirismului prea dulce şi gingaş — ca pildă, zice într-un loc : „sub protecţia străină patria a suferit cum în mîna unui barbar suferă o albă floare", într-un marş războinic să vorbeşti de flori albe, e una, şi alta să vorbeşti ca Mureşeanu „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă". Aici miroase a praf de puşcă !
     Dintre aceste cinci poezii care au năzuit să ajungă la gloria unei marseilleze, numai una mai trăieşte astăzi, se mai recitează şi se mai cîntă şi e îndeobşte cunoscută. Şi nu e a celui mai bun poet, e a celui mai slab dintre ei, dar devenit mare tocmai prin faptul că a scris această poezie. Fără îndoială, Mureşeanu, ca ardelean, ştia mai bine ce are şi ce trebuie spus ardelenilor ; a priceput însă să spuie totodată păsurile neamului întreg.
     Melodia a contribuit şi ea la perpetuarea poeziei.
     Dar n-avem să căutăm noi aici care au fost cauzele de a rămas această poezie, iar celelalte au fost uitate, căci aceasta se poate face într-un studiu literar. Eu am voit să fac numai cunoscut cititorilor un episod din istoria noastră culturală, un „concurs literar" din vremea părinţilor noştri.
                    FECIOR DE POPA
    Auzita-ţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu eu ce ? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba : „taie popa limba" ?
    Ah ! Taie popa limba ! Iacă o vorbă veche, creştinească şi românească, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii cînd fac vrun rău. în glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are nici un rost. Vreau să zic că încă nu s-a întâmplat ca vrun popă să taie limba unui creştin, pentru că ar fi mîncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor cînd era să cheme pe Dumnezeu !
    Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întîmplat de multe ori.
    Li s-a întîmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori aproape o sută de ani de-a rîndul. Li s-a tăiat preoţilor limba numai pentru că şi-au făcut sfînta datorie şi au propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată dinilor s-o mănînee, iar ei muţi şi nenorociţi au fost puşi să care pămînt boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi — spre ruşinea omenirii — au fost puşi să mănînee carne de hoit de cal şi să boteze cîinii în apă sfinţită şi cu toată sfînta rînduială a botezului !
    Nu s-a întîmplat la noi în principate, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele re-
170
ligioase în vremea aceea erau nesfîrşite în ‘toată Europa, între catolici, luterani şi calvini. In Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întîlniseră dinţii cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpînitor, era acum biruit de lute-ranism şi de ealvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile pe cîmp, se ardeau pe rug femei şi copii şi era urgie a lui Dumnezeu.
     în urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Pînă ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii Contra catolicilor, iar după aceea, cîtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă. Dar după ce au ajuns calvinii tari şi mari au început o goană fără milă contra românilor.
     Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
     Cît au îndurat românii atunci! Cîte legi barbare n-au adus împotriva lor : căutau calvinii şi cu vicleşugul şi cu moartea să facă pe români să-şi lepede legea lor.
     Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi şi de aceea pînă azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sînt de origină română, renegaţi. Istoria îi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au reîntors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.
     Religia ortodoxă a românilor a fost decretată în toate dietele ţării ea neapărată de legi, proscrisă, străină şi suferită numai din mila boierilor unguri, pînă la alte dispoziţii. Nici unul dintre sultanii Turciei n-au prigonit mai rău pe creştini în împărăţia lor decît ungurii calvini pe românii ortodocşi.
     Popii români erau puşi sub ascultarea protopopilor şi episcopilor calvini, le erau robii acestora, trebuiau să le facă robotă, să le oare apă, să le taie lemne ; iar cînd se plimba episcopul calvin, patru preoţi români îl purtau pe umeri intr-un pat, iar al cincilea preot român, desculţ — aşa era legea — şi cu patrafirul după gît,
171
trebuia să alerge înaintea patului şi să dea lumea la o parte.
    In dieta ţării de la 1658, s-a adus legea că principele Ardealului să poată spînzura oricînd pe oricare popă român, pe care-1 va denunţa episcopul calvin pentru o vină cit de mică, ba chiar şi închipuită. Iaca legea : „să-i dea morţii ca pe nişte oameni îndărătnici şi cutezători, pe aceşti popi «valahi»- pentru că nu sufăr pe episcopii calvini impuşi lor, că nu ascultă de învăţăturile episco-pilor şi că ţin la «ticăloasa» şi vrednic de scuipat lege valahă“.
    In 1573, dieta a proclamat libertatea conştiinţei: să creadă fiecare ce va voi şi nimeni să nu se atingă de legea omului. Frumos ! Dar paragraful glăsuia astfel : „aici se înţelege numai cele patru confesiuni ale ţării, dar să nu fie înţeleşi şi aceia ce se ţin de secta olahilor sau a grecilor, cari sînt suferiţi de milă numai de azi pe mîine, pînă cînd îi va plăcea principelui şi dietei să-i mai sufere“.
    Românii erau suferiţi — în ţara lor ! — numai ca să aibă boierii unguri pe cine să stoarcă. Asta o spune curat şi legea din 1579. Românii nu sînt număraţi între naţiunile ce constituie statul, nici religia lor între religiile ţării, dar vor fi suferiţi să aibă şi ei un loc pe pămîntul ţării cîtă vreme vor fi de folos calvinilor şi vor avea cu ce munci şi plăti birurile. Episcopi li se vor da din partea principelui „oameni credincioşi principelui, care să-l ajute să ajungă prin ei şi alte scopuri44. Ce scopuri or fi vrut să ajungă principii prin episcopii calvini puşi cu de-a sila în fruntea românilor ? Şi ce obrăznicie să spui că ai s-ajungi prin uneltele tale, prin episcopi, şi alte scopuri.
    Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinic, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini. Veniturile preoţeşti afară de saracuste, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini ; şi cununiile şi îngropările şi botezurile şi toate celelalte.
172
    Prin legea din 1646 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi în locul lui s-au statornicit deriziunile calvineşti. Tot pe vremea aceeea li s-a impus românilor — şi ce e mai trist şi preoţilor — să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olahii le numesc mari „legate şi împărăteşti", „să nu umble, cu mofturi de acestea, pentru că ei sînt un popor suferit în această ţară numiai pentru folosul public, dar dispreţuit". Şi aşa se întâmpla ca tot satul în frunte cu preotul trebuia să are şi să semene lanul boierului în sfînta duminecă a Paştilor ! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spînzurat — pentru că legea spunea limpede : „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români şi atît pe ei cît şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor afla ei cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva".
    E uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, cînd puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, dealtfel, după legea din 1665 puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară şi ceea ce e barbarie curată — n-aveau dreptul să aducă martori ! Erau osîndiţi fără de a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mîinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii".
    O, da, după feciorii preoţilor făcea mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi într-alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcîndu-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.
    E şi tristă şi comică goana aceasta a ungurilor după fii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat chiar şi atunci cînd ei ar locui sub un acoperămînt cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preo-
173
ţilor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi la iobăgie, sau dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei ce vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.
    Vînătoarea după fii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Maria Terezia a stîrpit-o. Cîţi n-au fost aruncaţi în temniţi pînă atunci, cîţi n-au fost spînzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă“ !
SUPERS71? IU NI LE PĂGUBII OARE ALE POPORULUI N0S7RU. DESC1N7ECUL ŞI LEACURILE BĂBEŞ7I. DUHURILE NECURA7E.
    URĂ JI ŞI FARMECE. SĂRBĂ7ORI FĂRĂ DE R0S7
1909
                         I. MEDICINA SIMPATICA Leacurile băbeşti
                                    1
    „Leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie !“ de vorbele acestea ar trebui să-şi aducă aminte fiecare om cînd merge la baba deseîntătoare. Ştiu şi eu că omul, cînd e bolnav ori are pe cineva bolnav în casă, întreabă şi în dreapta şi stînga pe pricepuţi şi nepricepuţi şi la urmă tot la deseîntec ajunge. Şi iarăşi ştiu că sînt multe femei cari cunosc fel de fel de buruieni lecuitoare, şi cunosc şi otrăvurile din buruieni. Şi cunosc şi anumite boale, mai ales de-ale femeilor. Eu nu tăgăduiesc că sînt şi babe pricepute la cîte-o boală şi au bunăvoinţă de-a ajuta cît pot bolnavilor. Dar sînt şi babe nepricepute,, care nu prea umblă cu crucea în sîn şi descîntă numai pentru cîştig, altele o fac numai de lăudăroşenie ori numai ca să le meargă numele şi să bage spaimă în oameni de ce putere au ele. „Oho ! să ştiţi voi că una e baba Floarea !“ Şi bieţii oameni cred că baba Floarea poate cînd vrea să îngheţe apa de la fo>c, să cheme pe dracul din baltă, să trimită boale şi să fure peste şapte sate laptele vacilor, să poarte oamenii zburînd pe prăjină, şi cîte alte nerozii de acestea. Ba poate să oprească norii lui Dumnezeu, şi vînturile şi grindina, şi cînd i-ar plăti cineva bine ar putea să facă să nu mai răsară soarele, iar luna să nu-şi mai poată umplea sferturile ei şi să rămîie pînă în veci numai ca o secere. Bat-o Dumnezeu de babă nevrednică, n-o vezi cu ce umblă să sperie lumea ?
    Apoi sînt şi altfel de babe, cam puţintele de minte, cari cred că le pot face toate acestea. Cu adevărat cred, şi nu le poţi scoate nebunia din cap, şi la urmă ar fi
17T
păcat să le bagi vină ică vreau să înşele lumea. Nu voiesc s-o înşele, ci pe ele însele le înşală capul lor cel neîntreg, că sînt bolnave la minte. Mai de vină sînt oamenii cari se iau după ele şi le dau crezămînt. Aceste babe spun de ele că zboară prin văzduh pe mătură, că s-adună cu altele de spiţa lor, pe la răspîntii noaptea, că stau de vorbă cu Dracul ăl mare din baltă, că merg pînă într-al nouălea sat şi sug inima copiilor, şi cîte toate. Sînt biete babe cari buiguiesc cu ochii deschişi, şi în aiurarea lor zboară pe mătură, şi vorbesc cu Satana, şi acest vis al lor, adică vedenia ce au, o cred, urgisitele de ele, că se întîmplă într-adevăr.
    Nu-i tot una baba Rada cu Rada baba ! Una îşi vede de buruienele ei şi descîntă numai unde e de vindecat o boală, şi voieşte numai mîntuire şi bine, iar doftoriile ei sînt văzute de toată lumea. Şi de acestea sînt multe femei prin sate, şi neveste şi mai în vîrstă, femei cinstite şi aşezate şi cari s-ar ruşina pînă în albul ochilor cînd le-ai bănui că umblă cu boscoane şi cu vrăji şi cu dracul prin ulcele. Dar cealaltă babă descîntă numai unde e să facă rău, să trimeată cuţite, să facă pe ursită, să fiarbă buruieni tari ca să lege bărbaţii ori să facă de urît. Asta umblă cu cenuşe de broască arsă în vatra focului, cu sînge de liliac, cu mina de om mort şi cu gîtlej de lup, ori cu doftorii pe cari le pregăteşte pe ascunsul şi le tăinuieşte. Toate gîndirile îi sînt numai spre rău, aşa că de ea cu adevărat poţi zice că şi-a dat sufletul ei diavolului. Babe de soiul acesta sînt vrăjitoare îndrăcite, şi mai de mult le ardeau de vii, ca să cureţe de ele pămîntul. Nu că doară ele ar fi putut face lucrurile cu care se lăuda, dar pentru că vrfnd să facă răul, li se încîinea sufletul aşa de mult încît l-ar fi făcut de-ar fi putut. în ele e numai vrerea de a face rău, dar nu şi puterea. Din păcate, multă lume e rea şi vrea să facă rău altora, iar aceşti răi parcă sînt anume făcuţi pentru vrăjitoare, şi vrăjitoarele anume pentru ei. Şi neputînd face ei răul, îşi pun nădejdea în babă, şi babele în dracul. Dar uite că nici dracul nu e aşa de rău ca oamenii aceştia şi ca babele, că nu le face pe plac, şi se sperie şi el de cîte-i cer. Că baba şi omul care-şi face vrăji vreau să facă răul, şi Satana nu-1 vrea. Frumoasă
178
tovărăşie de trei cinstiţi : omul, baba şi diavolul, şi la urmă tot diavolul cel mai cinstit dintre toţi trei ! Ar trebui să ne fie ruşine, creştinilor, de alergarea după vrăjitorii şi să ne gîndim la focul iadului.
                             2
    Acum să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meşteşuguri în plata Domnului. Să vedem ce încredere poţi să ai, creştine drag, în femeile cele de bună-credinţă cari voiesc să-ţi fie de ajutor la boale.
    Ca să poţi da doftorii cu folos, trebuie mai întîi să ştii anumit ce boală are omul. Pentru că orice boală e cu doftoria ei. Iar boalele se cunosc după anumite semne ale lor, la unele lesne de văzut, la altele mai cu încurcături care te fac să iei o boală drept alta. Acum doctorii învaţă ani de-a rîndul de prin cărţi tot ce ştiu şi au ştiut alţi doctori de prin lume, şi văd cu ochii boalele la sute şi sute de oameni prin spitale, şi aşa lor le e lesne să cunoască boala cînd o văd. Dar biata femeie din sat, cum ? Nici bolnavi cu sutele nu vede, ca din multă vedere să poată judeca felurile boalelor, nici altă învăţătură n-are afară de ce a auzit de la alţii tot ca ea cu puţină pricepere.
    Doftoresele din sat cînd nu se dumeresc, nu caută ca doctorii semnele, ci umblă cu descîntece şi cu bazaconii. Ai copil bolnav şi chemi baba. Ea se uită şi nu ştie ce boală are copilul. Ca să ştie, stinge cărbuni în apă :: dacă se scufundă cărbunii, copilul are deochi ; dacă plutesc, are boală din sfinte. Acum ce încredere să ai în doftoriile ce le va da, dacă nu ţi se dă după ştiinţa ei, ci după noroc ? Altă babă pune copilul pe prag cu faţa în jos, îi întoarce pe spate mîna dreaptă şi piciorul stîng ca să s-atingă, tot aşa mîna stingă cu piciorul drept. Dacă nu s-ating copilul are strînsori, ori deochi, dacă s-ating are altă boală. Care ? O să-i găsească baba şi un nume, aşa ca la urmă cu toate că mititelul e bolnav de plămîni, va trebui să înghită doftorii pentru boală de stomac. Ce au cărbunii din apă ou felul boalei copilului ? Şi ce are de împărţit gălbenuşul oului cu jun-
173
ghiul ? Căci la bănuiala că are copilul junghiuri, îi poartă un gălbenuş peste tot trupul şi unde se sparge gălbenuşul acolo e junghiul şi acolo trebuiesc puse oblo-jelile. Vai de lume şi de bietul copil! Iar dacă nu se sparge nicăieri, copilul n-are junghi, ci altă boală pe care i-o găseşte babă tot aşa, cu acul ori cu o bucată de pîine şi mai ştiu eu cum. Acum, copilul poate că are junghi, dar gălbenuşul spune că n-are, şi baba, fireşte, caută copilul de altă boală. Ori poate că intr-adevăr copilul n-are junghi, ci boală de gît, dar gălbenuşul se sparge şi spune că-1 are, deci baba o să-l oblojească aşa cum cere junghiul. Vezi unde ajungi dacă te iei după babe, iar babele după gălbenuşul de ou !
    Dintr-aceste cîteva pilde poţi cunoaşte toată înţelepciunea babelor. La oamenii mari se mai schimbă lucru, căci ei pot spune ce au şi pot face de ocară gălbenuşul. Dar şi la ei babele găsesc felul boalei tot prin mijloace de acestea simpatice, cum le zic cărturarii. Ca să ştii dacă omul are intr-adevăr rînză răsturnată, îi descînţi şi-l pui să stea cu capul în jos, şi dacă se simte alinat în vremea asta, are răsturnată rînza ; dacă nu, are vreo boală din „balele vrăşmaşului44. Lucru ar fi de rîs, dacă nu ţi-ar fi milă de bietul om. Rînza răsturnată e un catar al stomacului, unul de cel rău. iar ţăranii cred că el vine din răsturnarea cu josul în sus a stomacului. Şi dacă bolnavul s-aşează cu capul în jos, aşa credeţi voi, stomacul îşi vine iarăşi în starea lui firească, şi nu te mai doare. Se poate că întimplător unuia să-i aline pe o clipită răul, şi altuia nu, cînd se dă peste cap, dar de aici nu se poate scoate nici o încheiere, nici pentru rînza răsturnată, nici pentru „bale“ de ale vrăşmaşilor. Singura încheiere e, că baba n-a nimerit boala.
    Voi aţi băgat de seamă şi vă miraţi că doctorul, cînd mergeţi la el cu vro boală, vă întreabă cîte minunăţii toate, ce aţi mîncat ieri şi alaltăieri şi în postul cutare, şi ce aţi băut şi cum aţi dormit şi unde, şi cîte-n lună şi în soare. Ba vă ciocăneşte în spate, vă întreabă cîţi copii aveţi şi ce părinţi aţi avut. Dar ce are, urîtul de el, să le ştie toate acestea ? Ce -i sînt bune ? Apoi, îi sînt bune, căci multe boale nu se dau deodată pe faţă
180
şi dăinuiesc ascunse multă vreme, şi n-au pricină numai de ieri de alaltăieri, şi nu vin aşa „numai din senin", şi altele se trag din părinţi şi din cine ştie ce lucruri de cari bolnavul nu-şi dă seama. Asta se zice că doctorii caută pricina boalei. Iar voi, dragii mei şi doftoroaiele voastre, nu se gîndesc niciodată la pricina boalei [sicj.
    E adevărat că multe pricini ale boalelor sînt ascunse şi greu de înţeles şi trec peste puterile priceperii voastre, Atunci apoi credeţi, aşa de neînţelepţeşte, că boala v-a venit „din senin" şi „Dumnezeu ştie cum“ şi alergaţi apoi la închipuirile voastre, la iele, la sfinte, la Mama-pădurii, la joimariţe, ba mai rău ca asta, vă închipuiţi că boala v-a trimis-o cutare şi cutare vrăşmaş ori babă. Cînd vă doare capul de o beţie straşnică, ştiţi şi voi limpede pricina durerii. Cînd aţi ridicat ceva greu şi a doua zi vă vine vătămătura, ştiţi iarăşi limpede din ce vă vine. Dar cînd simţiţi săgetături prin oase, junghiuri prin încheieturi nu vă puteţi dumeri şi aruncaţi vina pe iele şi pe şoimane. Tot ielele sînt vinovate cînd aveţi reumatisme, ori cînd vi se înstrîmbă gura şi gîtul, ori vă rămîne mort piciorul ori nu vă puteţi mişca o mină, ori aveţi dureri de şale şi de crucea spinării.
    Cită nebunie goală nu e în credinţa femeilor cari' au boala de plămîni zisă pneumonie. Nevestele cred că boala li-e trimisă de vro duşmancă, vro fată rămasă bătrînă şi care rîvneşte la bărbatul ei. Asta se zice de ursită, sau de cuţite trimise, şi bolnava în loc să meargă la doctor cheamă babe să scoată cuţitele cu descîntece şi să le trimită înapoi la „vaca neagră" care le-a trimis. Altă, nebunie e în credinţa în fapt. Eu văd că nici voi nu ştiţi bine ce e faptul, unii spun că sînt bube rele pe tot trupul încît nu mai poţi umbla, alţii că e slăbiciune în om de te usuci pînă mori, alţii spun alta. Orice ar fi, nebunia stă acolea că vă închipuiţi că e trimis de babe, ori că-1 capeţi călcînd cel dinţii în descîntece zvîr-. li te de babe pe drumuri, ori puse anume în cale, şi că el se leagă de om, copil, cîne, vită. Mare meşter baba, că poate împărţi boale în dreapta şi în stingă, parcă ar fi colăcei la îngropăciune ! Eu din parte-mi aş lăsa pe babe să se umfle în pene că pot face şi treaba asta, dar
18*.
e păcat de Dumnezeu, că ea orbeşte ochii voştri aşa de mult incit de bunăvoie credeţi în dracul!
                              3
    După cit am băgat de seamă, pricinile boalelor voi le căutaţi în trei locuri. Şi într-al patrulea loc, în cel adevărat, le căutaţi cîteodată, dar aşa de puţin. Vreau să zic, că nu ştiţi, şi ierte-mă Dumnezeu, nici nu vreţi să căutaţi boalele în pricini fireşti, văzute şi pricepute de om. Vă trebuie tot pricini tăinuite, ascunse, de printr-altă lume — mistice după vorba cărţii — nu din viaţa asta, ci de pe subt pămînt de la Necuratul, de prin văzduh de la duhurile necurate. Iar această nebunie vă face să luaţi într-un. nimic pe doctorii din oraşe, căci de unde să ştie ei ? îi dispreţuiţi şi vi-e groază de ei. Eu ştiu de ce. Pentru că ei vă caută la boale pricini fireşti, adevărate, văzute, şi vă dau doctorii luate de ici şi puse dincoace. Dar voi nu vă dumeriţi sufletul cu asta. Dacă e aşa cum spun doctorii, atunci de ce mai sînt pe lume iele şi sfinte şi draci, şi babe ? Vouă vă trebuie pricini mai de taină, şi ce leac e ăla nedescîntat şi netrecut pe sub pragul casei şi nefiert în trei luni: pe luna nouă ? Ce s-ajute buruiana dacă nu i-ai dus pîne şi sare duminecă pînă a nu răsări soarele şi n-âi descîntat-o şi n-ai rugat-o, şi n-ai plămădit-o în stropi de apă de la o moară a cărei roată se învîrteşte împotriva soarelui ?
    Cîte drăcovenii ştiu să facă babele la descântece, şi cu cit fac mai multe, voi cu atîta credeţi doftoriile lor mai bune, şi vă umpleţi de cutremur în faţa babei, parcă aţi fi creştini adevăraţi în faţa sfintelor taine din biserică. Ferească Dumnezeu, ziceţi voi, doctorii umblă cu dracul! Şi nu vedeţi că ei umblă cu lucruri fireşti, şi tocmai voi chemaţi pe dracul ? Căci spuneţi voi, dacă buruiana babei e aievea de leac, de ce o mai boscorodeşte şi o descîntă atîta cu vorbe cari sînt ca toate vorbele ? De ce să fie bună numai dacă o tai cu cuţit furat, şi numai dacă o amesteci în oală cu pai de mătură părăsită, şi o bei cu faţa către răsărit ? Alt cuţit nu e bun ? Mătura furată e mai a lui Dumnezeu decît a ta ?
182
    Vezi, omule, vezi ! Că toate acestea sînt degeaba, cu adevărat copilăreşti şi ieşite din minte de babă. Şi dacă le crezi, eşti şi tu în mintea babei şi a copilului.
    Vorbeam de trei locuri unde căutaţi voi pricinile boa-lelor. în duhuri necurate, în oameni care stau în legătură cu Dracul, şi în lucruri nevinovate de cari nu ştiu ce să zici, să rîzi ori să-ţi faci cruce. Acum, despre duhurile necurate am să vorbesc eu mai încolo, la locul lor, căci pe supt pămînt şi în văzduh nu le-am găsit nicăieri, şi spun oamenii de prin alte ţări cît e pămîn-tul că nici pe la ei nu se găsesc. E greu să desluşeşti ce boale anume or fi toate acelea pe cari le îngrămădiţi voi la un loc că vi le-au adus moroii, strigoii, milostivele, zmeul şi zburătorul, ceas-rău, mama-pădurii, strigele, joi-măriţele, rusaliile, apoi pocitura, întîlnitura, lipitura şi celelalte cîte vă umblă prin cap ca albinele din roi. E greu, căci mulţi zăceţi cu anii şi muriţi neştiuţi prin sate, fără să ştie doctorii de voi. Iar cînd la urma-urmei, în pragul morţii, veniţi la doctori, vă găsesc ou boale fireşti ce s-ar fi putut lecui. Dar sînt, asta e aşa, creştinilor, duhurile acestea sînt, dar nun.ai în capul celor bolnavi şi neînţelepţi. Nici eu nici tu, nici celalalt n-a văzut ielele niciodată, dar unul zice că i-a spus cutare că le-ar fi auzit celalalt, iar acesta nu jură că le-ar fi auzit el, dar ştie de la altul că i-ar fi spus prietenul său că a auzit şi el de la altul. Ei, creştini dragi, ia lăsaţi-mă în pace !
    Oameni vrăjmaşi, prin ei singuri ori prin babe, fireşte tot cu ajutorul diavolului, credeţi că pot trimete deochiul, faptul, cuţitele, balele, pe-ursită, iar copiilor strînsori şi nesomn. Toate acestea sînt boale cu pricini închipuite, şi, la urmă n-ar fi lucru mare să credeţi ce vreţi, dar răul e că leacurile le căutaţi tot în închipuire, şi pe cît de năroadă e pricina pe atîta de nărod e leacul. Fiindcă credeţi că sînt boale „trimise14, credeţi apoi că ele trebuie înapoiate cu vrăjmăşie la cel ce le-a trimis. Şi apoi pe lîngă trimiterea înapoi a boalei se învîrteşte toată dandanaua, descântece peste descîntece, vrăji peste vrăji, împlîntare de topor în grinda casei, înţeparea turtei din spuză cu acul, broaşte arse de vii sub oală în jăratec, oase de liliac îngropate la răspântie şi toate
183
acele nesfîrşite bazaconii, unele aşa de ticăloase de ţi se zbîrleşte părul auzindu-le. Ce Dumnezeu să-ţi ajute toate acestea ? Bine, creştine al meu, nici astea nu sînt drăcii curate ? Sufletul nu ţi-1 vindeci cu ele, ci cu ticăloşiile lor mai rău ţi-1 încarci; trupul nu ţi-1 vindeci, de vreme ce cauţi leac în ceea ce nu poate lecui. Dacă ai mînca oasele de liliac şi broaştele arse, şi ai înghiţi fusul cu care străpunge baba turta, aş mai crede că sînt ceva de leac, ca alte doctorii înghiţite, dar aşa ce să-ţi ajute liliacul că-1 prinzi şi-l îngropi, şi ce broasca arsă că-i azvîrli cenuşa spre casa de unde bănuieşti că ţi s-a trimis boala ? Nu rîzi şi tu creştine de cuminţe-niile acestea ? Nu, fără glumă, cînd eşti bolnav de cuţite trimise (pneumonie) ori de făcut pe ursită (anemie, şi mai ales tuberculoză), şi baba străpunge boala cu frigarea, încearcă odată şi înghite frigarea, da de-ţi trece boala ! Ori sileşte pe babă s-o înghită ea ! Haide, babo, cum poţi trimite şi scoate boale din om cu înţepături de frigare într-o turtă, o să poţi să faci şi p-asta !
    Altor boale le cauţi pricini care n-au a face unele cu altele cum n-are scripca cu iepurele. Dintr-atîtea multe, mă gîndesc la boalele de maţe, oare credeţi voi că v-au venit din intrarea şarpelui pe gură. Ce să caute şarpele în om ? Şi cum să trăiască în căldura din stomac, şi ce să facă el fără broaşte şi şoareci, căci astea îi sînt hrana ? Acum, că vi se pare că e şarpe în burtă, asta o fac maţele bolnave cari au mişcare în chipul umbletului de şarpe. Că vine şarpele pînă în gură cîteodată, poate o fi părere, poate o fi că stomacul şi gîtlejul e cuprins de răul boalii. Acum zici tu : „şarpe ori neşarpe, ce este rău că eu cred că e un şarpe ? Ştiu că este un rău acolo în maţe.“ Da, este, răspund eu, este, dar nu acesta e răul cel mare. Căci pe acesta poate l-ar vindeca doctorii iute-iute. Răul e că voi, crezînd c-aveţi şarpe, nu vă gîndiţi să vă vindecaţi maţele de o boală, ci cum să omorîţi un şarpe ! Tot gîndul vi-e la un şarpe viu — care, vezi, că nu este ! — şi toate doftoriile le potriviţi bine pentru uciderea şarpelui, dar rău pentru tămăduirea boalei. Spînzuraţi omul cu capul în jos peste căldarea cu lapte fierbinte, ca să tragă şarpele la lapte dulce şi să iasă din om. îi daţi să mănînce inimă de
184
barză ori să bea scrum de pene de barză, în credinţa ca duşmanul şarpelui, barza, o să-l ucidă ori să-l alunge. Dacă ar putea, bolnavul ar înghiţi barza întreagă vie, şi atunci s-ar isprăvi cu şarpele ! Toate doftoriile ce le dau babele la acest soi de boală sînt căutate numai în vederea unui şarpe viu şi adevărat care trebuie ucis. Vezi, dar, că nu e totuna ce crezi ! Voi cu şarpele vostru, duceţi-vă la doctor, creştinilor, nu la barză, căci barza măcar că e dobitoc ştie prea bine că în maţele omului nu prea au obicei şerpii să-şi facă culcuş.
    Tot aşa pricină fără nici un rost îi căutaţi turbării, ori altei boale ce seamănă cu asta. Ziceţi că vine, cînd aţi mîncat fiertură în care a picurat apă din capătul unui lemn verde cînd a ars. Ştiu, din copilăria mea, ce lucru mare e apa asta sfîrîitoare şi cum se tem ţăranii de ea. C-ar fi lacrimile lemnului, şi sfîrîiala e plînsul lui, şi că se răzbună pe oameni. Şi la asta, credinţa, luată numai ca credinţă, treacă-meargă. Dar răul e ca şi cu şarpele, căci ţăranii cari au boala aceea ca a turbării se învârtesc tot pe lîngă leacuri fără nici un rost, legaţi şi ţinuţi pe loc de credinţa lor.
    Ce doftorii nu dau babele, pînă ce asurzesc de tot pe bieţii bolnavi de urechi cărora cică le-ar fi intrat ure-chelniţa în vreo ureche. Şi aici leacurile se învârtesc pe lîngă gîndul că trebuie să scoţi ori să omori, cu pui cu tot, o urechelniţă vie. Acum, dacă o fi intrînd urechel-niţa în ureche, lesne e s-o scoţi înecînd-o cu untdelemn. Dar vorba e că voi căutaţi urechelniţă şi cînd nu este şi aruncaţi pe ea vina şi cînd biata ureche are alte boale, rele, care lasă surd pe om.
                              4
    Pricini închipuite aveţi voi, dragii mei, mai ales la boalele copiilor. Şi iarăşi o zic, eu nu pentru pricina boalei vorbesc acestea (că la urmă, puteţi crdde orice voiţi) ci pentru felul nepotrivit cum vreţi să vindecaţi boala. Cînd suflă copilul greu şi ţine gura căscată, voi spuneţi că are boala şarpelui. Cînd cască mereu şi trage a somn fără să doarmă şi nu suge, are boala lupului, iar
185
cînd slăbeşte văzînd cu ochii şi se topeşte pe picioare pînă piere, ziceţi că are boala cînelui. Un nume trebuie să aibă boalele, iar acestea trei au numele acestea. Bine. Dar nu e bine că babele în loc să caute pricina adevărată a boalei, o iau dată de-a gata de la moşi-strămoşi şi nu-şi mai bat capul.
    Vezi, cînd ştii adevărata pricină a boalei, e mai uşor s-o vindeci, că ştii rădăcina răului şi o tai. Dar dacă n-o ştii, te învîrteşti pe lingă boală şi n-o izbeşti cu leacurile la rădăcina ei. Cînd se usucă un pom în grădină, nu e aşa, dragii mei, că întrebaţi ce-o fi avînd ? Care e pricina ? Adevărul e că-1 ucid furnicile, dar tu nu ştii. Vine unul şi zice că gardul e de vină, că e prea aproape. Te trudeşti şi dai gardul mai încolo. Pomul se usucă mereu. Vine altul şi te învaţă că are prea mulţi pomi-şori pe lîngă el şi-i sug puterea. Te apuci şi tai toţi po-mişorii. Degeaba, pomul se usucă. Vine al treilea şi spune că nu l-ai udat cu agheasmă. Te apuci şi-l uzi, el se istoveşte înainte. Tocmai în urmă îţi dă prin gînd să întrebi pe unul priceput, şi el îţi spune de furnici şi să ia cu mînile de cap, că acum e prea tîrziu să scapi pomul. Aşa faceţi voi cu boalele voastre, căutaţi pricinile lor tot pe alături, şi, urmînd pricinilor, şi îndreptarea răului tot pe alături o căutaţi, şi cîteodată nebuneşte ca cel din pilda cu mutarea gardului. Iar în sfîrşit daţi şi pe la doctor, cînd s-a uscat bietul pom şi cînd nu mai poate nici priceputul să-l mai învie ! Aşa, oameni buni, aşa e cum vă spun şi mi-ar părea bine dacă măcar zece dintr-o sută mi-aţi lua cuvîntul la inimă.
    începusem cu boala lupului şi a şarpelui. Una e boala de plămîni, şi cealaltă de stomac. Pricinile lor sînt aco-lea, în coşul copilului, ori din răceală, cum ar fi bunăoară din punerea pe pardoseala bisericii sub patrafir a copilului desfăşat, ori din hrana nechibzuită, cum ar fi „mîncările de om mare“ la copii neînţărcaţi. Acum, unde vă duce pe voi capul să căutaţi pricinile ! La sperietură ! Boala lupului o are din pricină că mama, pe cînd era însărcinată, s-a speriat de un lup (dacă nu aievea măcar în vis) ; iar a şarpelui, că s-a speriat de un şarpe. Mult vă mai sperie pe voi babele cu sperietura ! Că uite şi boala cînească e tot din sperietură, de cîne. Cărturarii
186
zic limfatism acestei boli cîneşti, şi ştiu că e mamă a multor altor boale, iar pricina ei este, pe lingă o hrană si îngrijire proastă, şi starea sănătăţii părinţilor, şi mai ales măritişul mamei prea de copilă. Dar ce au cînii cu boala asta ? Nimic alta decît că bietul copil slăbeşte aşa de tare, ca şi cînii cînd au jigăraie.
    După al babelor meşteşug lecuitor, toate sperieturile se vindecă cu fumuri. „Sperietura" copilului de zgomote mari şi de zbierete ori de lucruri urîte (ziceţi voi, dar într-adevăr e vro boală nervoasă a copilului) i-o vindeci afumîndu-1 cu păr de urs, pentru că ursul nu e sperios. Boalei şarpelui deci voi îi căutaţi vindecare în fumuri cu piei de şarpe, boalei lupului în fumuri cu păr de lup, iar părul de cîne negreşit are să vindece boala cînească. Toate „fumurile" acestea n-ajută nimic, ba mai întîi strică. Fiindcă am prins aici vorba, să vă spui că prea nesfîrşită şi fără de leac e încrederea voastră în fumuri. Eu nu zic că la anumite boale n-ar fi ajutînd şi fumurile, dar de te-ai lua după babe toate boalele din lume şi-ar avea leacul în fum. Pînă şi pîntecareţa copiilor ! Şi cîte buruieni otrăvitoare şi cîte leacuri scârboase n-amestecă babele într-o oală, deasupra cărora ţin copilul — cîteodată cu capul în jos — peste fumul puturos, pînă ce leşină. Săminţe de măsălariţă şi de cî-nepă sălbatecă, oase de peşte şi cap de cal, găinaţ de cioară şi scîrnăvie de lup, amestecate toate şi coapte în cuptor : dintr-aceste scot fumuri pe cari le trag în plămîni bieţii bolnavi ! Chiar şi atunci cînd au junghiuri ori cuţite (adică au boale de plămîni, pe cari le numesc doctorii bronşite şi pneumonii) sau cînd au boala cînească a slăbiciunii, ceea ce uneori nu e decît oftică. Pe aceştia îi omor, negreşit, cu fumurile. Apoi de cîte ori vă afumaţi cu balegă de vacă, şi ştiu eu de ce ?
     Stai şi te miră acum de babele ştiitoare ! Ştiu cîte ceva şi ele, şi nimeresc ca găina oarbă cîte un grăunte, dar nu-şi bat capul prea mult să facă deosebire între boală şi boală şi pe toate le amestecă într-o căldare şi pentru toate au acelaşi leac. Adică au ele multe leacuri, dar la urmă, cînd nu ajută nici unul, nici scaldele des-cîntate, atunci tot la acesta aleargă, la fumuri. Ştiu că era o vreme cînd la orice boală ai fi avut iţi „lăsau
                                                                                187
sînge“. Acum nu se mai aude de leacul acesta, dar fumurile care sînt tot de pe vremea aceea o dăinuiesc înainte în ştiinţa babelor. Adevărat e că lipitoarele şi lăsarea sîngelui n-au făcut niciodată parte din meşteşugul de doctor al babelor noastre, decît doară prin Moldova.. Dar am cetit, în multe rînduri, că babele au omorît cu fumurile oameni mari. De copii, cine mai ţine seamă, că. ei vin ca azi şi se duc ca mîne.
                    II. DUHURILE NECURATE
                              5
    Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare* tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sînt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot zbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lînă roşie le tai toată puterea zburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descîntat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate oştile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici ce putere au rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cît ai bate în palme ?
    Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ? Despre duhurile necurate se spun atîtea şi atîtea, şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi — acolo* unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi ce sînt moroii, şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii care mor nebotezaţi, şi că plîng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr-altă parte de ţară, moroi se fac oamenii
188
•cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune, şi vin şi imănîncă inimile rudelor mai de aproape. Aş ! ştii şi tu cit măgarul morarului, zice unul dintr-alt judeţ, moroii :se fac altfel, se fac din oameni morţi peste care a trecut un cine ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice .altul : moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu ■dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într-o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii, şi strigele •cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul cînd vă bîntuieşte. Haida-de, numai voi cu minciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vîrcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mînecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.
     Acum pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac •o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, cu alt, steag şi cu alte meşteşuguri: oastea duhurilor cari pocesc. Aici sînt ielele cu nesfîrşitele lor nume, Vîntoase, Şoimane, Albe, Frumuşele, Brune, Milostive, Miluite; apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile, şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Samca, Caii Sîn-Toade-rilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă, şi mamă pe Mama-pădurii, şi toate se învârtesc şi trăiesc de-a valma în mintea bietului român !
     De rîs, e de rîs, creştine al meu, dar şi de plîns este. E de rîs că-ţi umpli capul cu atîtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezînd că toate acestea sînt fiinţe vii, aievea, şi că n-au alta de lucru decît să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinie speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om care, în mijlocul drumului, ar da cu ciomagul în dreapta şi în stînga, acum ar străpunge cu cuţitul în vînt, acum ar scuipa în sîn, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul ou o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să
189
prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi cînd l-ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut, şi s-ar da peste cap şi-ar mînca ţărînă şi s-ar unge cu noroi şi cu balegă şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mina pe ciomag şi ar striga : „Hai fugiţi, ielelor, în lături, zmeule, dă-te încolo, moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, potco, nu mă strîngeţi, rusaliilor, aoleo mă omoară striga !“ Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stăi, măi omule, că sînt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, cîţi aveţi credinţa în duhuri şi descîntece. Căci toate cîte le-am spus le faceţi aievea, ori le face baba în locul vostru cînd descîntă, cu mătura, cu frigarea, cu ţărîna de la mormînt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.
    îmi vin acum în minte staţiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi rîd de cei ce se tem de stafii. Cei ou minte ştiu că stafii nu văd decît fricoşii şi bolnavii. Cu cît e mai fricos omul, cu atîta şi stafiile sînt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu ? S-or fi temînd de el ? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sînt aievea, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sînt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămîie descîntată.
    Lucru e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n-are nevoie nici de usturoi, nici de nimic, ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj cînd ştie că are la el lucruri descântate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiile nu s-apropie. Asta, la adecă, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul cînd trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule ? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi: Dar ţie, pilă ? Dar ţie, barosule ? el întreba, el răspundea, şi-şi făcea curaj, şi lupii de care se temea ţiganul n-au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.
190
    Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-1 apără •nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi-n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce, şi dacă e bun de gură face din ţînţar armăsar — şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decît el, şi minciuna e mai iute crezută decît adevărul. Da unde nu văd fricoşii stafii ! Negreşit, mai curînd prin locuri care îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n-aş mai zice nimic, că sînt oameni care n-ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n-ar intra noaptea în biserică, nici mort, căci e dracul în biserică ! Nu-ţi crapă obrazul de ruşine să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul ? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămîie descîntată, şi de atîtea icoane sfinte din biserică, de atîtea cruci, de sfîntul pătrar cu trupul lui Hristos nici nu-i pasă ?
    De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sînt în trup aievea, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, cînii, păserile ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun cîte nerozii, că le văd şi caii şi cînii. De cai să-i lăsăm într-ale lor, căci între animalele de casă sînt cele care îşi fac mai lesne spaime. Cînii visează mult şi se pomenesc lătrînd în somn. Dar că ei aud cîntînd ielele, ori simt strigoiul şi că fug urlînd şi tremurând pe după casă, astea sînt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.
                       6
   Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu moroii şi oastea cealaltă care suge inimi? De ce vorbesc oamenii de ele, de cînd e lumea ? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni ? ori e numai minciună ?
191
    Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lingă ele mai e una : boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Cînd în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strînge cineva de gît, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Cînd ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Cînd te izbeşti în somn ou piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întîmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus fra-te-meu mîna rece pe piept, şi eu am sărit ţipînd, că mi s-a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sînt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzînd aşa în vis ielele cari le înstrîmbă gîtul, ori strigoi care le sug sîngele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămîie limpede în cap, că întîi e durerea ori boala apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întîi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întîi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. Încă o dată : boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.
    Şi acum, asta e adevărat că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, cîne, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr-o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de cîne, bolnavul va visa un cîne ; pe unde credeţi că e strigă-fluture, bolnavul va visa că-1 suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta — hai să-i zicem moroiul tău — e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descîn-tece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă visezi că-ţi suge cineva maţele — fie şi ăsta tot moroi — ce crezi tu că cu descântece o să-l alungi ? Da nici cînele nu te crede ?
    Sînt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bol-
192
ş».
r -
<lfci
navii cînd îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strînge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre măruntăi, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boa-lele acestea, pe viţă şi pe sămînţă, şi ştiu să le vindece lesne, şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit zburător, care bîntuie nevestele şi fetele. Că tîlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău, şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vro boală numai a femeilor, dar e adus adeseaori şi de stomacul încărcat cu mîncări nemistuite, aşa că de zburător sufăr mult femeile prea din cale-afară de mîn-căcioase. Stomacul îndopat (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi cînd e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bîntuie-lile zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricina firească, şi unde o ■ căutaţi voi cu ochii închişi.
    Astea toate sînt în vis. De aceea, toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho ! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-l vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a-n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a-n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cînd ai friguri nu te uiţi în pod, şi tot buiguieşti ? Şi apoi sînt visuri cîteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.
    Poate acum gîndeşte unul să zică : „Toate bune, dar de ce pînă la vis am fost sănătos, şi de la vis, de la cel dintîi, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N-a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala ?“ Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă, ori nu ţi s-au părut cu îngrijorare. Iar atunci, cînd ai visat întîi, ţi se înteţise boala şi s-a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi-ai avut-o e lucru firesc, ca izvorul: cît a stat sub pămînt
193
a fost ascuns, cînd a ieşit la faţa pămîntului a început să curgă şi de-atunci el curge.
                              7
    Mare poznă fac duhurile acestea care sug, că nu se mulţumesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Cînd vine moroiul şi duce un copil, apoi rînd pe rînd tot duce cîte unul, pînă ce goleşte satul. Iar strigoiul cînd duce un om mare, apoi omoară pe rînd toate rudele cele de mai de aproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi ? Eu o cred, că văd că şi holera şi ciuma tot aşa fac. Tot aşa face şi rîia, că întîi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine că rîia se ia de la om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lîngă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n-o pricepeţi, căci nu vă lasă scârbele de moroi.
   Că, uite, oameni buni, singuri voi v-aduceţi moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-l poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai cînd te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gîlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceilalţi molima. Acum ştiu că voi, în strimtele voastre case, n-aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi, şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasă să-l sărute. Să-mînţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav, şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană cămăşile lui la
194
feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rînd toţi din casă; noroc că e boală mai blîndă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare — numit scarlatină — acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gîlcile cele rele, la angină, la strîn-sul cel mare sau la falcariţă. Tuşea măgărească n-are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l-au scos la pensie fără descîntece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi cînd murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat, şi dintr-alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n-a rămas, de cînd doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poată lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpînire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.
     Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul, ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea se spune pretutindeni că el omoară întîi pe rudele de aproape. Mai de mult, cînd nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare — galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop — credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintîi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boală să moară mai întîi, şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s-au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întîi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.
     Că strigoiul suge pe cei vii, asta e de o parte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor, care creşte din zi în zi. Apoi, au
195
băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una : aceştia sînt cei ce sug pe cei vii, strigoi care îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sîngele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormînt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mină, ori zăcînd, că aveau sînge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele cîte le năluceşte închipuirea cînd o îmbeţi puţintel !
    Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-l omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-1 prind noaptea, cînd e prin case ? ll caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit, ori un par, ori o frigare prin inimă, ori îl scot şi-l ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă, că tot aşa nu sînt strigoi în morminte, cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descîntătoarelor înfipt în turta din vatră : cum străpungi tu, strigoiule, inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de cînd un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească, arzînd pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aş-ternuturile lor şi aşa a stîrpit sămînţa boalei. Şi astăzi, doctorii cer să ardem, cît ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s-a arătat molima mai întîi e un cuib de spurcăciune de unde s-a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s-au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într-unul sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma,
196
că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo pînă ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.
    Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime, ca holera şi ciuma, vin aşa de cu mînie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vlnturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea, şi acum ele şi-au pierdut din putere de cînd ştim unde le stă sămînţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi crdeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atît cît ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra o dată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descîntece, nu cu căpăţîni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi ou minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutăm pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai de mult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atîtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi : ce babe şi ce descîntece poate păzi pe om să nu capete boala asta, cînd nu se păzeşte singur ? Gîndiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor — febra aftoasă — cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintrodată toate vitele din sat. Asta o vedţi, şi gîndesc că o să vi se deschidă o dată ochii că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpînirea, ce e drept, vă deschide ochii cu jandarmii, şi nu vă lasă să treceţi vite dintr-un sat cu boală într-altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s-o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.
197
8
    Acum, ce să vă spun de iele şi de i'usalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeală, din ceaţă, din vînturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecît, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v-a apucat din senin, ori v-au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cîntînd pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnavul. Vîjîitul urechilor, cînd eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cîntec dulce de gură. Cine poate s-audă ielele cîntînd ? Numai bolnavul. Dar întîi e bolnav, şi apoi le aude ; nu întors, să le audă întîi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sînt la începutul boalei. Fireşte, că pe lingă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gîndul ca să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mîndrească prin sat că ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decît alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vînd.
    Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau cîteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva într-o încăpere strimtă. E multă lume şi toată înfierbîntată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-.şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s-arate că sînt voinice, şi vin la horă fără haine groase. înfierbîntată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vro cîteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămîni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plînge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de măsele, ori de urechi, ori între coaste,
198
ferice de ea că a scăpat cu atîta. Nu toţi oamenii sînt la fel de tari din născare şi mai rău e că fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rînd cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrînd să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam       acestea îşi fac  singure de
petrecanie. Dealtfel comedia       asta e  de rîs, cum fetele
cele urîte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sînt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice, şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.
    Dar este un drac şi mai    mare. Cîte     răceli nu intră
în fete şi în neveste în nopţile cînd     îşi fac de dragoste
şi farmece, la Anu nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, cînd numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără ste-lele-logostelele ca să-şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, dezbrăcate pînă la cămaşă, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi, române, că le lovesc ielele, şi că se plîng de dureri prin oase şi la încheieturi, şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac de dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe cînd erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sînt de vină, ci singură prostia femeilor.
    Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe cîmp. Unde înnoptează acolo doarme, şi eu de multe ori m-am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea, pe pămînt, să-şi aştearnă sub el fîn cînd are, el se culcă sub car pe pămîntul gol. Nici căpătîi n-are, nici învălitoare. Pămîntul umed şi rece şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decît trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sîn-gelui, aşa că se scoală românul cu gîtul ţeapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mînă amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Cînd se scoală, dă vina pe iele, că s-a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s-a culcat în ceas rău. Unele
199
ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsă graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele ! Şi apoi se în-tîmplă ca omul să nu simtă durerile a doua zi; le simte mai după o vreme, şi poate că tocmai pe un timp cînd n-a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură, şi atunci se miră năuc de unde-i vin ? Acum mai ales din iele, că au trecut astă-noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea, sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăsnet şi nici boală. Şi mare lucru e că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. „Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală ? Atunci şi atunci n-am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi îm-bolnăvit.“ Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-l bănuieşti, asta o pricepe, dar la boală nu.
    Tusa din sfinte, după cît ştiu eu, sînt acele aprinderi de plămîni pe cari le capeţi cînd prea înferbîntat bei apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară, căci junghiurile te prind numaidecît. Aici pricina şi boala sînt repede una după alta, şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n-au băut sfintele, nici balele necuratului n-au fost în ea, nici vrăşmaşul n-a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfărbîntaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s-o bea cît de multă şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s-ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci sfintele au avut numai cu mine de lucru, şi numai de mine s-au legat. S-au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înferbîntat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.
                                      s
    Sărăcia e, negreşit, bună prietină cu ielele. Cînd vezi prin sate, tîrziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşa zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plîngeţi atîta de boalele ielelor. Vai,
200
de oasele lor ! Răspundeţi că sînt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum se învaţă : numai că bieţii mor ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai cînd se învăţase să trăiască nemîncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătîi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai tîrziu ca vai de om, ologi şi strîmbi, şi pociţi, şi mai ştiu eu cum, şi la toate ielele sînt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-l dă pe mina măestrelor, dar, ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sînt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii, şi nu-i îmbracă. Cresc ei şi aşa! Şi sînt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici ? Eu nu m-am putut dumeri niciodată, ce obicei e acela pe care-1 au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă, şi numai în izmene ? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n-ar da ielele năvală ?
    Dar au zînele acestea alţi doi prieteni şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Cîţi beţivi nu ies din circiumă înferbîntaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vînturi ce te taie ; cîţi beţivi n-adorm prin şanţuri, pe pămînt umed, în vînturi reci ! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întîlnesc cu pocitura, şi rămîn ţăpeni de mîni şi de picioare, ologi, damblagii, cu gîtul strîmb, cu gura strîmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întîlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sîngelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi în epilepsie, rămîn prostiţi, se plîng de lipitură, au mintea smintită şi rid şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi, şi n-au toate sîmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are, şi în copiii lui pînă într-a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s-adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi în cîrje, tîrîn-du-se pe brînci, cu faţa strîmbă, cu obrajii mîncaţi de
201
frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul, şi toţi cu aceeaşi plîngere, cu ielele, că pe unii i-au pîrlit, pe alţii i-au spuzit, i-au călcat, i-au izmenit, i-au ologit, şi cîte toate.
     Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagriei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pîrleală şi roşeaţă, vine din mămăligă de porumb stricat. Auzi tu, să iai boala din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într-un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, că şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-1 mîncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră. Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pîrleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele : „decît bucate stricate, mai bine maţe cră-pate“, adică mai bine să te îmbolnăveşti decît s-arunci o mîncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n-am văzut, dar aud, că unii culeg necopt porumbul, îl usucă în cuptor, ori nu-1 usucă deloc, şi că boabele sînt aşa de mucede că nu le mănîncă nici găinile, şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase cîinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mîncaţi, şi o mănîncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi, şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii care aduc molime, şi ielele care aduc pociturile şi cîte boale are ducă-se pe pustii !
                                        io
    Aşa e cu ielele acestea. Cînd e vorba numai de pocituri, boalele vin dip răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar cînd e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la care tot noi sîntem de vină, şi de care ne putem feri întru cît ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţînă de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descîntece.
202
    Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. începînd de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lingă casă. Apoi murdăria fîntînelor din care scoatem apa, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rînd, creştine, ca să le vezi mai desluşit.
    Cînd nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul, şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălînd-o, că ea are nesfîrşit de multe găurele mici, prin care intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Cînd sînt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n-ar putea ieşi sudoarea i s-ar otrăvi trupul. Pielea murdară face rîie, şi bube şi buboaie, şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta pînă în cealaltă. Drept e, şi e bine, că mîinile şi le udă — eu nu zic că le spală — înainte de a începe a mînca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Atîta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gîndul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se bagă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli, şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa, fac mai mult rău decît bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, „bale ale vrăjmaşilor" şi ale „necuratului". Eu ştiu oameni, cari n-au intrat în apă, să facă baie, din tinereţele lor, oameni bă-trîni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine), a oamenilor mai în vîrstă, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s-a dezbrăcat pînă la piele. Eu vorbesc numai de gîrle şi bălţi, că de vro putină acasă în care să facă baie acei ce n-au ape în sat, de asta nici nu mă încument a vorbi, ca să nu ziceţi că n-am toate doagele.
    Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s-adună pe pielea ţăranului, din vara asta pînă în cea-
203
laltă. Apoi de nevoie, ori şi de trîndăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, aşa că sudoarea se îndesuieşte în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi cînd merg din Paşti în Crăciun Ia biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rînduială, ea îi mai stă de cap şi-l cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e nesimţitoare, apoi s-a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n-au primeneli, şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n-au, că atîta sărăcie tot nu e în lume încît să n-aibă nici cămaşă. La asta nevestele sînt de vină şi sfînta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste !). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de cînd o îmbracă pînă cînd o fac zdreanţă pe ei. Hainele de lînă sînt aceleaşi vara şi iarna, şi tot praful drumurilor e în ele, şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cizme şi din opiniei le usucă în odaia de dormit, pe cuptor, şi nici nu-i vorba să le schimbe cu altele cu anii pînă ce nu mai rămîn decît potloage din ele.
    Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. „Toate buboaiele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scîmăvie : uimele cu scîrnă ferbinte de cîne, buboaiele cu scîrnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, zgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gîlcile cu murdărie de om, făcută oblojeala ferbinte. Şi aşa vrei să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boală peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decît la praznice. îi mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci
204
nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Cînd le cauţi pieptenele, nu-1 au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă — ard-o focul! — că scutecele copiilor nu e bine să ie speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s-adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi, Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea, şi nu e bine să le întinzi afară, ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n-aş avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojină. Nu vorbesc eu numai de cei săraci.
    Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pînză n-au pe pat, dar le au pe tron, şi stau acolo ca să aibă unde să îmbîcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.
                      n
    Apoi ce e prin casă ! Întîi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sînt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide, şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n-aibă pe unde intra strigoiul! De, dar el tocmai pe acolo intră ! In casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sînt case, în care e de spaimă ce vezi iarna. Intr-un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă, amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urît al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de cine plouat. Viţelul e lîngă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pîraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sînt cloştele pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă, şi de la coşarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre
205
toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atîtea răsuflete de gură !
     Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, ori cit i-ai închide ferestrele şi oricît le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. „Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri“, răspundeţi voi. Nu aşa se răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu : Aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atîta vlagă şi putere, şi atîta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de se miră alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !
     Iar pe lîngă casă, pe bătătură, toate gunoaiele, şi balega vitelor din coşar. Bălţi prin curte, apă clocită prin şanţuri, mlăştini în jurul satului. Fîntînile rău făcute, lîngă grămada de gunoi, de se scurg zămurile lui în fîntînă ; pe lîngă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul român, ci ca să vezi, române, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bîn-tuiesc atîtea boale. Acestea îţi sînt vrăjmaşii care îţi trimit boale, ele sînt moroii şi strigoii care ies din pă-mînt, şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descîntat !
     Pe lîngă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrana şi băutura. Vina şi păcatul lumii întregi, cînd e vorba de hrană şi de băutură, e necumpătul, adică a mînca şi a bea mai mult decît trebuie. Acum la băutură, române, nu te laşi în urmă, şi e necumpătat ce faci, dar tot necumpătat e că la mîncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănînci puţin şi prost, dar bei mult şi bine ! Cîte nevoi îţi vin din beţie şi ţi le-au spus şi alţii, şi ţi le-am spus şi eu, că te săcătuieşti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu că mănînci mămăliga goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapa nu e hrană.
206
III. VRĂJI ŞI FARMECE
                               12
    Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate — şi ai văzut că nu sînt — şi c-ar avea putere mai mare decît omul, şi ai văzut că n-o au, asta tot nu e aşa nebunie mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plîns. Haid să zicem că ar fi duhuri, şi nu le cu-noştri firea şi puterea, dar firea omului n-o cunoşti ? Şi puterea lui nu i-o ştii ? Om eşti, române, şi ştii bine cit poate omul, apoi de ce să crezi copilăreşte că alt om poate purta din mină ori din gură norii cu piatră ? Că poate duce pe prăjină, prin văzduhul păsărilor, pe cîte un ieşit din fire ? Că poate băga boale în om şi le poate scoate din el, numai cu gîndul, peste zece sate ? Ce te laşi prostit aşa de cîte le auzi ! La bîlci cunoşti şi tu că pîrlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas o face cu şmecherie şi că nu-i adevărat, şi că în-şală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o ticăloasă bucată de pîne. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale zodiaşilor sînt mai pe jos decît ale nevoiaşului din bîlci, căci el ţi le face pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă. Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e cinstit.
    Dar cu ce să le facă ? Ştiu eu bine că sînt babe în cîte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o dihanie dintr-altă lume. Că ar fi babă vrăjitoare, că poate trimite boale, că leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un buştean în locul copilului, că trimite grindină pe pămîn-tul cui vrea, că deoache şi oameni şi cîni şi vite şi pomi şi sămînături. Bine, oameni buni, dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea ? Cu deochiul, ziceţi, cu des-cîntecul, cu buruieni rele, cu puterea diavolului.
207
    Acum, eu diavolul s-o lăsăm cum spune baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în des-cîntecele lor cînd scutură parii noaptea şi cheamă pe tartorul :
                     Oschi, oschi, Scaraoschi Eu din gură mi te-nvăţ Dar în ochi să nu te văz!
Apoi dacă nu vreau să-l vadă, cum să se înţeleagă amîn-doi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pe babă, ci aşteaptă să-l înveţe baba pe el. Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aş sta eu cu dumneata, că face legământ cu el, şi că baba îşi dă diavolului sufletul ca el s-o înveţe descîntece, şi cînd colo baba nici nu vrea să-l vadă în ochi ! Cred şi eu ! Ori-cît de îndrăcită babă să fii, da pe diavolul tot nu vrei să-l vezi aşa deodată nas în nas.
    Aşadar, asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor care au prins frica babei. Drac în lumea asta e numai voinţa rea şi gîndul rău al omului; cine vrea să facă rău are destul drac într-însul. Şi, dacă baba gîndeşte şi vrea să facă rău altora, atunci e stăpînită de Satana. Intru atîta aveţi dreptate, că în multe babe e multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-1 gîndesc. Numai dacă-1 pot! Căci la urmă cine nu poate face rău altuia, cînd vrea să i-1 facă ? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de aşa vreri) şi altul oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atîta şi baba. Poate face rău cu lucruri fireşti, pe care le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mîncări şi băuturi, să-ţi facă vreo pagubă, şi aşa.
    Mai demult cam cu otrăvurile au băgat babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din buruieni. Nu erau doctori decît prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi, şi nu ştiau de ce, şi mureau şi erau morţi, şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate otrăvurile, şi oricît de pu-
208
ţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o găsesc şi in omul mort după îndelungată vreme de la moarte. Şi apoi vin procurorii şi ocna. Azi nu mai umblă babele cu otrăvuri, pentru că le e frică şi lor. Şi apoi, adevărul lui Dumnezeu că s-a făcut mai bună lumea şi s-au împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atîtea cîte credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia, masala-riţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu sălămîndra arsă şi pisată, cu omizile „fapfr şi „cânele babei11 sînt palavre.
    Şi dacă se întîmplă otrăviri prin sate, şi mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai întîi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă feriţi de asta. La nu ştiu care boală, vă dă baba mătrăgună şi „ori crapă omul ori se face sănătos'1, că dintîi înnebuneşte şi e nebun cîtăva vreme, apoi se face bine şi ... crapă ! Vreau babele s-ajute şi nu ştiu măsura otrăvii, şi pun prea multă şi omoară omul.
    Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi descîntecul. Cărturarii, mai cu amăgeli mai cu gologani, au făcut pe multe-multe babe să le spuie descîntecul, şi l-au scris. Acum descîntecele sînt prin cărţi, şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele ? Curate fleacuri băbeşti. Întîi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare frumos şi voios şi la mijlocul drumului l-a întîlnit lupul şi lupoaica, zmeul şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au trîntit şi l-au izbit, şi apoi vin blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada şi să le vîndă pielea la negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă, adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descîntec, ori ai,număr a pînă la o sută, ori ţi-ai face socoteală cîţi bani ai dat pe căciulă, tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi, pe lîngă vorbe sînt anumite lucruri de făcut, cînd descînţi : să căşti, să învîrteşti o ulcică, să datini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de usturoi, să înveleşti şi să dez-
209
veleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un cîne şi minunăţii de acestea aşa că la urmă tot cinele săracul le plăteşte pe toate. Că îl şi uzi şi îl şi baţi de-1 topeşti : că dacă se scutură de apă, va fi de folos descîntecul, dacă nu, nu. Vai de cîne, dacă nu se scutură !
    Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba mintea ! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într-un fir de usturoi descîntat ! Ce putere să aibă decît ceea ce i-a dat Dumnezeu, şi ce i-a făcut baba că l-a cules marţi pe răsăritul soarelui şi că l-a ţinut trei zile sub prag şi l-a copt în jăratec adunat de la nouă case fără copii ? Acum ţi l-a descîntat, ce poţi face cu el ? Să-l porţi cu tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi mănînce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sfîntul Gheorghe, şi cu acel cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti comori, toată lumea s-ar scălda în aur topit, şi cinstita babă mai întîi, căci şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-l descînte ! Ca şi cu usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descîntat, flori descîntate, cocă descîntată, apă descîntată, ţă-rînă descîntată. Nici ţiganul n-a fost prost că s-a dus la vrăjitoare să-i descînte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată !
                            13
    Vrăjile, încalţe, sînt şi mai poznaşe. Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele : Fetele bătrîne, rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătareţele, urîtele şi neisprăvitele şi toate cîte fac umbră pămîntului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răzbuna altfel, decît um-blînd cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul — dacă l-ar putea. Dar nu-1 pot. Şi ierte-mă Dumnezeu, îl pot! După vrăji de făcut pe ursită, se îmbolnăvesc de multe ori aceia cui li s-au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se îmbolnăvesc.
    Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e un moft băbesc, şi nu vraja îmbolnăveşte şi omoară ci frica de
210
vrajă. Ea e ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi el nu ştie nimic, el n-are cum să se gîndească la blestemul tău, şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai blestemat, şi-i stă gîndul la blestemul tău, o să fie mîh-nit, ori mînios, ori speriat, şi blestemul îl poate ajunge, pe atîta mai rău şi mai iute pe cit i-a stat gîndul mai tare la blestem. Apoi poate că alt om să se ştie de blestemul tău, şi să nu-i pese nimic, şi nici n-o să i se întâmple nimic. Aşa e cu sudalma, că dacă eu n-am auzit şi nici n-am ştiut de ea nimic, n-am de unde să mă supăr. Aşa e cu ocara, pe atîta vei fi mai supărat, pe cît îţi stă mai mult gîndul la ea, şi poate să te şi îmbolnăveşti de gîndul mult, şi să şi mori de supărare. Astea sînt toate după cum le-ai luat la inimă, după cît de mult ţi-au intrat la suflet.
    Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le fac, toate boscorodelele lor se duc în vînt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cît de multă credinţă ai tu în vrăji, pe atîta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cît de mare ţi-e frica pe atîta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi, dragii mei, credinţa o aveţi că se pot face vrăji, frica de babă o aveţi. Ce mai lipseşte ? ştiinţa că vi s-a făcut vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul, fireşte pe şoptit, că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă, vi-e gîndul tot la vrajă, că v-a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea, nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mînie, chemaţi altă babă să vă desfacă cuţitele trimise, şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietinii duşmanului şi oriunde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se îmbolnăvesc rău chiar şi cînd nici o babă n-a făcut nici o vrajă, dar a împărtăşit numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscoroadele ei ori nu le face, e totuna, căci nu ele aduc răul ci gîndul, frica. Te laşi tu singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi
2tt
să te prostească, ori să te lege la ochi şi să te poarte de nas cineva.
    Vraja aceasta este boala celor slabi de înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţă dar nu şi faptă aieve (afară de cazul cînd dă în băutură ori în mîneare ceva otrăvuri, dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decît frică (îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca omul care se crede urmărit. E o poveste cu vînătorul care crezîndu-se urmărit de un urs a căzut, şi peste cap îi căzu geanta de vî-nătoare, şi a stat nemişcat, în credinţa că geanta este ursul, pînă ce l-au găsit alţii aproape mort şi, bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor slabi de înger cu vrăjile : tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se în-tîmplă cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum poate omorî puţină pricină pe om, cînd în loc s-o ştie aievea şi-o închipuie că vine dintr-altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare s-a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlînte ca dovadă un cuţit în pragul bisericii. S-a dus, dar cînd a împlîntat cuţitul, cum sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi cînd a vrut să se ridice a simţit că-1 ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită dar anume scornită ca s-arate puterea spaimei.
    Noroc pe bieţii slabi de înger că de unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate şi vrajă cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin contra-vrajă îi dă tărie de înger, îi ridică spaima şi-l face să-şi vie în fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a
212
baba-oarba ! îşi trimit boalele de la una la alta parcă şi-ar arunca o minge şi, pînă se desfată babele cu „arun-catul“ şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu ai destulă vreme să dai ortul popii. Un împărat avea două neveste, şi el era cam în vîrstă cu părul înspicat cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de cîte ori putea îi smulgea perii cei albi; celeilalte îi mai plăcea să-i fie bărbatul cu păr alb, şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri pînă l-au lăsat chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele : una-i trimite boală, alta i-o scoate, pînă -ce-1 dau gata.
    Nu crede, române al meu, în vrăji. Cînd nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi, şi, întîmplător, îţi vine o boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate să fie o boală -care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini care n-au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n-o s-o alungi cu vraja, încearcă şi tu, că eşti bărbat, şi cheamă pe alt bărbat, pe doctor, să curme el gil-ceava între -cele două babe. Tu te temi de vrăjile babelor; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi ulcelele lor, şi pe spaima voastră dă şi doctorul -ceva, dar pe boscorodeala babelor nu dă o ceapă degerată.
                            14
    Oricîte feluri de vrăji fac babele toate sînt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii mici şi -pe cei mai mărişori, pînă n-au înţelegerea deplină, nu-i pot vrăji babele. Nu-i poţi speria cu lucruri oare nu le pricep. De aceea, la copii au găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi, creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea ! Deochiului nu îi este aici locul, căci
213
el nu se poate face departe ca vraja, ci numai de-a-proape, ochi în ochi.
    Apoi mai înţeleg una. Că nu se pot vrăji vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învîrti baba ulcelele toate din nouă tîrguri, că boul şi calul nu ştiu nimic de văicăreala babei de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă, şi vraja nu-1 poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sînt oameni să creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt dobitoc, atunci vrednici sînt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al calului la iesle.
    Acum mă întorc la furarea somnului şi a inimii. Asta o cred mamele cînd văd că plîng copiii toată vremea şi nu dorm deloc, şi cînd slăbesc văzînd cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sînt duhuri necurate, ştiu şi eu ce femei ori fluturi mari ori lilieci ori alte animale cari sug. Le fură şi le mănîncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni cînd intră şi el în odaie trăgînid la lumină. Dealtfel toţi flurii de noapte, cari intră prin case, sînt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea sînge-lui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea moroiului cum ţi-am scris-o mai înainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să fie vrun rău trecător al copilului, dar de Obicei sînt boale în toată legea şi mai mare ţi-e mirarea că vin din hrană proastă, din neîngrijire destulă a copilului. Îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atâta, creştine, că nu e totuna a hrăni cuminte pe un copil şi a-1 hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul că dacă dai copilului dintr-a treia lună să mănînce fasole şi ardei şi covrig muiat în ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure somnul şi strigoaicele au să-i mănînce inima ! Negreşit, de asta nu mă îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mîncaţi inima capiilor voştri, şi să lăsaţi strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mîncaţi cu acea învăţătură, de unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii capii
214
trebuie să mănînce încă din leagăn tot ce mănîncă oamenii mari.
    Ca să se obişnuiască, zic unii. Da ! Se obişnuiesc cu cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la mîneare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n-ajung pînă la vîrsta cînd pot să aleagă, căci pleacă înainte în lumea unde nu este alegere. Ba, îi mai omorîţi şi cu postul, căci şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi siliţi să mănînce de post în rînd cu voi. Eu zic că întîi şi întîi hrana nechibzuită vă ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită, ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în seamă, ca şi cînd n-ar fi, şi apoi vă miraţi că vi-e copilul mereu bolnav şi piere. Apoi mai sînt şi alte rele care trec asupra copilului : că le cam place părinţilor clondirul, că mama a fost prea tînără de măritiş, că au casă într-o baltă şi că în casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă taie capul să vă gîndiţi, şi vă uitaţi tot într-altă parte după strigoaice. Ce au a face astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a face, române, şi întrebarea ta e ca şi cînd mi-ai zice : dar ce are a face călătorul cu drumul ?
    Tot din neîngrijire şi din hrană proastă vine şi furarea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fură strigoaicele laptele ? De ce nu le pîndiţi să le prindeţi şi să le spar-geţi şuştarul de cap ? Aşa spuneţi că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sînteţi ? Dacă ar şti strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu şuştarul în mină venind în coşar, aşa ştie orice guşat să-l fure. Iar dacă nu vi-1 fură aşa, din coşar, ci altfel — dar cum, nu. ştiţi nici voi —, căci tot ce ştiţi sînt poveşti, auzite de la alţii —, dacă vi-1 fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-1 aducă îndărăt. Văd că spune un des-cîntee de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărîţe cu sare nouă zile de-a rîndul, îi descînţi apă şi i-o dai să bea de nouă ori pe zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi boscorodeşti ceva pe lîngă vacă, şi uite, că începe să-i vie puţintel lapte. Asta o ştiu din sat de la noi, şi o cred.
215
"Vaca hămisită de foame o să mai prindă puteri din tă-rîţe, şi apa bună o s-o mai învioreze. Dacă ar ii hrănită şi îngrijită vaca mereu aşa ca pe vremea descîntecului, nici o strigoaie nu i-ar putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, cînd e tristă şi-şi pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.
    Cum nu poate o femei străină să fure prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite, cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacile lor. In noaptea spre Sfîntu Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe cîmp, desculţe, ba aud că şi despuiete de tot, tîrînd după ele prin iarbă un şuştar legat de picior şi cîtă rouă adună atâta lapte o să aibă vaca. Eu tare mă tem că asta n-ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri din umblarea ei în pielea goală într-o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se plîngă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie cînd şi cum, la unmă toată drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atîta că ea ca orice lucru făcut de florile mărului, e o nebunie goală. Învăţătura ar fi că precum nu poate femeia aduce lapte, tot aşa nu-1 poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti eu luarea laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice : oho, apoi n-ai auzit de moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luînd un sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a zbiera ? Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder vale, dar ciobanul nalbei şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a început şi moşneagul de la car să se vaiete aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai fac ! Vezi c-am auzit şi asta, şi să ştii că n-ai auzit dumneata atîtea cîte am auzit eu, şi cîte le-am cetit, şi să mai ştii că astea sînt vechi ca lumea şi toate la fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proştii i-au luat gluma într-adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta s-a întîmplat în Ne-buneni, dar cei din Nebuneni spun că s-a întîmplat în Prosteşti, şi aşa toţi spun că s-a întîmplat într-alt loc, nu la ei.
216
    De celelalte furaturi ale babelor nu mai vorbesc, că mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti. Fură strigoaicele de toate, şi mana holdelor, şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi ouăle găinilor, şi zice că sînt sorocite fiecare pe furătura ei, nu pe toate furăturile deodată. Iacă aşa ! Cum s-ar mai îmbogăţi babele, de-ar putea face asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit pînă şi broaşte să fure boabele de grîu, şi furnici ca să fure laptele oilor şi a[l] vacilor. Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sînt vrăjite şi trimise de vreo babă asta e credinţa nărodului. Mare putere are o babă neputincioasă, măre române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se ducă şi ce să facă !
                           15
    Dar ce vorbesc eu de furnici ! Ştiam că printr-alte ţări, mai de mult cînd era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau oamenii că sînt ibabe şi vrăjitori care poartă norii pe unde le place, şi fac să cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, aud că o cred acum românii noştri, mai ales prin Moldova. Adevărat vă spun că aici nu ştiu ce să zic : să mai fie, Doamne, români într-atîta întuneric al minţii ? Că sînt „vraci" de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sînt oameni care să-i creadă. Mai acum cîţiva ani am cetit că într-un sat moldovenesc (şi vezi tu în Moldova unde e sărăcia românului mai mare acolo e şi cel mai mare întunerec al minţii!) am cetit că un şolomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le apere de piatră sămănăturile şi-i ameninţa cu atîtea vorbe mari că li se făcea părul măciucă. „Păi, d-ta nu-i fi crezind“ zicea către cei ce nu se lăsau îngroziţi „dar lasă că ai să vezi!“ Şi aşa pusese la bir pe mulţi din sat, şi trăia omul boiereşte, ani de-a rîndul, căci bieţii săteni se învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase holdele în pace. Oamenii cuminţi aleargă
217
la societăţile de asigurare, care la o întâmplare nenorocită plătesc pagubele celor bătuţi .de grindină, dar voi, creştinilor, aţi găsit mai bună asigurarea la solomonarul vostru ! Societăţile acelea fac contract cu oamenii, aşa; şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui Dumnezeu, o fi ori n-o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu contractul, să nu fie grindină. îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu pârlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi oum vă lăsaţi voi orbiţi pînă intr-atâta de pricăjitul de vraci* care rîde în pumni de prostia şi de spaima voastră şi huzureşte din tainul de bir ce vi-1 stoarce, aşa de florile mărului.
    Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani ce gîndesc el că e bălaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într-adevăr de spaimă, care iese de pe văi, şi aduce ori piatră, ori potop, ziceau unii. Că e puterea care-1 duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vîntul. Ştiu ţăranii că vîntul poartă norii, dar cînd nu se simte pe jos vînt deloc, li-e de mirare cine mină cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales cînd se întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învîrticuş de nori, nu se dumiresc ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vînturi mari, în vreme ce pe jos la faţa pămîntului e linişte, cum se poate altă dată să fie pe jos vînturi mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii cînd stau pe loc. Acele vîrtejuri de vînt, din văzduh, fac mare război cu norii, că-i sucesc şi-i învîrtesc şi-i dau peste cap ca apa în viitoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vîrtej şi vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe cînd jos în valea Prahovei era pace încît nu se clătina frunza. Ţăranii care văd aceste vîrtejuri spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luînd felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se zvîr-colesc ; fîşiile de neguri cari urmînd vîntului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale de balauri, şi în pîlnia vîrtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi îngroaşe îngrămădirea de neguri.
218
Toate bune, sînt nori pe cari îi frămîntă vîntul, dar ce crezi tu că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii aşa ? El să poruncească vînturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci bălaur viu nu este acolo sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ? Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s-asculte balaurul ? Că degeaba n-o să-i fie slugă nici bălau-rul! Şi-i dă de băut şi de mâncare ? Da ce mănîncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie agonisi singur demîncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraci, care singur el n-are ce mînca dacă nu i-aţi da voi!
    Vracii aceştia sînt şi oameni bolnavi, cari cred ei înşişi că au într-adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos, altul are alta în cap, şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S-a întâmplat de multe ori că vraci de aceştia, luaţi de scurt de autorităţi, au fost ameninţaţi cu spânzurătoare, şi ei au dovedit cu martori că n-au luat bani niciodată de la săteni, că n-au ameninţat pe nimeni ou grindină, că n-au chemat niciodată balaurul „dar pot să fac dacă vreau“ ziceau în urmă. Aşadar aceştia nu voiau să înşele pe nimeni, n-aveau rea-eredinţă, nici rea-voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţă că au putere de a porunci norilor, şi-i puteai apînzura că tot nu-şi lepădau gândul şi credeau că mor nevinovaţi pentru un lucru pe care nud fac, dar îl pot face. Unii spuneau că au văzut bălaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăieri, că le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.
    Aceştia sînt cu mintea într-o parte, lipsiţi de o doagă, măcar dealtfel oameni în toată firea într-altele, cu „idei fixe“, ca şi babele care cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. însă vracii cei mai mulţi sînt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi, şi el vă pungă-şeşte. S-au prins şi vraci de aceia cari erau tovarăşi cu
219
cîrciumarii de prin sate. Iar cîrciumarii speriau lumea-, din circiumă şi lăudau pe vraciul cutare şi se făceau ei. mai speriaţi decît toţi şi mai crezători şi plăteau ei mai întîi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile-între oameni şi vraci în circiumă, iar cîrciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi de la ţărani. Acum cîţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei pentru doi vraci şolomonari. Doi cîrciumari din două. sate îşi aveau fiecare vraciul năimit să poarte norii. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine minciunile şi cîştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu oamenii din satul celuilalt vraci, destul că cîrciumarii s-au luat la ceartă, şi la judecată ş-au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, căci unul ca să scape înfunda pe celălalt. Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cîrciumari, şi cu asta mare dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe păgubaşi, cu amenzi, că s-au lăsat înşelaţi şi s-au încrezut în puteri drăceşti. Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într-un singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste patrusprezece mii de lei.
    Aşa e, creştine, cu vracii cari poartă grindina. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de cîte ori vei auzi pe alţii vorbind şi stînd cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo şi colo vrun vraci cu bălaurul lui. Dacă e nebun, lasă-1 în apele lui şi nu te potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-1 pe mîna judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani cu ameninţarea.
    Ştiu eu că sînt şi de aceia cari aleargă ei după vraci şi-l roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia o fac ori de spaimă, ori de orbi ce sînt, că e un fel de oameni pe lume cari cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decît cred ceilalţi cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e vraci, ei ţin una şi bună că este şi-l fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sînt prin satele noastre.
220
16
    Şi să n-alergi după zodiaşi şi după păscălitori, române, după descîntători şi cărturărese, şi după ghicitori şi proroci mincinoşi. Iţi pierzi degeaba numai vremea şi banii. Ba îţi pierzi şi liniştea sufletului, căci din minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de atîtea ■ori gîlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile lor se nasc atîtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zîzanii care strică pacea şi sparg casele. închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi netrebnicii cari nu pun umărul să muncească şi ei ceva şi vreau să trăiască din purtarea de nas a altora.
    Ce cauţi tu la ei ? Mîngîiere, ca la preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin ? Cauţi minte, pace, putere ? Ce cauţi alta, decît ce nu-ţi poate da nimeni pe lume, afară de Dumnezeu. Căci cine să ştie cele viitoare ? Cînd s-a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au întrebat apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi le-a răspuns Hristos : „Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe care Tatăl le-a pus întru a sa putere“ (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum, apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile bisericei sale, şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele viitoare. Şi apoi un zodiaş beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă ticăloasă, toţi umblînd cu scorniturile lor să cîştige gologanii tăi, ei să poată mai mult decît apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai pe seama sa ? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele.
    Cele ce au fost şi cele ce sînt ţi le poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: „Mare lucru ne mai spui !“ Apoi zodiaşul n-a avut de unde s-o ştie cine sînt eu şi ce-am păţit şi ce pagubă am avut, şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic ba a ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiaşii aceştia şi cărturăresele şi ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile, şi te prind din vorbă, şi te aduc aşa din întrebări că tu
221
singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul ghibaci — şi ghibaci ce sînt intr-asta prorocii tăi — ţi le prind, şi din ele te judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămîi cu gura căscată. Rămîi uluit, ce taină ţi-a ghicit, şi cînd colo el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Cînd te întreabă ţi se uită în ochi, şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr-un singur semn ce-1 faci cu mîna ; iar cînd nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din ochi, uitîndu-se pe furiş la tine. iîţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gînduri umbli. Iar din trei întîlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n-o ai, dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi cîte toate. Şi cunoscîndu-ţi aşa starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi spune lucruri pe cari le ştie bine. Apoi îşi învăleşte zodiaşul de obicei spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de bazaconii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sînt tari, toată vremea nu fac altă treabă decît să născocească întorsături de vorbe şi răspunsuri isteţe, că de-1 prinzi minţind s-o întoarcă repede şi să cadă ca pisica tot în picioare ; şi noaptea pînă adorm tot fac planuri şi întocmesc în minte răspunsuri în doi peri, şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la toată lumea şi la nici unul.
    Intr-o vară, veneam noi vro cîţiva orăşeni pe jos de la Predeal la Azuga. Eu ceteam o carte şi veneam în urmă singur. Cei de dinainte au întîlnit o ţigancă cu cărţile şi în glumă au lăsat-o să le spuie din palmă. Cînd am ajuns la ei, i-am găsit rîzînd, şi cu mare voie bună de vorbele ghicitoarei, şi unul care îmi era mai prietin, m-a tot cicălit să-mi caute şi mie în palmă ţiganca. I-am întins palma şi i-am făgăduit un leu, dacă-mi spune cum mă cheamă. Spre mirarea şi ciuda mea, şi spre hohotul de batjocură al prietenilor, ţiganca s-a uitat în palmă şi-a zis : „Apoi Gheorghe te cheamă !“
22 2
    Eu eram convins că n-a spus acest nume într-o doară, ci l-a ştiut, şi spuneam prietinilor că nu se poate altfel decît că ori ea mă cunoaşte cine ştie de unde, ori că ei în rîsetul lor pînă să ajung la ei mi-au pomenit numele. Nu şi nu, că nu l-au pomenit, că nu s-au gîndit la mine. Eu necăjit şi pe ei şi pe toată povestea, i-am făgăduit ţi-găncei alt leu dacă îmi spune de unde ştie. După multă ciorovăială şi ca să nu piardă leul, ţiganca mi-a spus : „Apoi de, eu nu te vedeam că erai departe, şi cum vorbeau cu toţii aşa, şi rîdeau, am auzit pe domnul ăsta (şi a arătat cu mina spre cel ce-mi era mai prietin) zi-cînd : bre, că nu vine şi Gheorghe. Şi cînd ai venit, am socotit aşa că d-ta eşti de care a vorbit, şi apoi am zis că Gheorghe te cheamă." Iacă taina! Prietenul meu nu-şi aducea deloc aminte să mă fi pomenit, şi e de înţeles, că i-a alunecat vorba aşa, şi nici ceilalţi n-au băgat-o de seamă, în rîsetul şi voia bună a lor, dar ţiganca şi-a luat-o în cap. Căci, precum am spus, toţi ghicitorii sînt foarte băgători de seamă şi au aminte lucruri pe care tu nici nu visezi că le spui ori le faci. Şi orieît ar fi de mult pe pază omul — dar mi-te că nu e deloc — cînd vorbeşte cu ghicitorul, tot se dă de gol cît de cît. Se dă, căci tu, omule, ori eşti supărat, ori eşti mînios, ori plin de gîndurile tale, cu sufletul încătuşat, dar ghicitorul e cu sufletul slobod şi liniştit, şi toate gîndurile lui sînt îndreptate numai să vîneze şi să prindă gîndurile tale.
    Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate spune ghicitorul, ce cauţi la el ? El ştie numai ce ştii tu, ce a prins de la tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc atîţia bani cărturăresii, încît ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă pînă şi sub fundul patului. Şi e ruşine, pentru că umblă, şi e păcat de Dumnezeu ! Ba ştiu şi negustori, alergînd pe la zodiaşi, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n-are nevoie de descântători şi de păscălari. Îşi amăgesc aşa sufletul, că da de le-o ieşi aşa cum cred ei, fie şi în lucruri rele, şi păscălarul parcă
223
e aşa de prost să zică altfel, el se dă după păr şi te incintă tot eu lucruri care vede că-ţi plac. Bani să iasă.
    Ce lucru de rîs, române, să mergi la zodiaş să-ţi spună înainte dacă vei cîştiga o judecată, ori nu. Poftim ! De ce nu numeri parii mai bine, din gard, şi de vor fi cu soţ vei cîştiga, de nu, nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiaşii cit ştiu parii. Dacă e de la Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în scorniturile zodiaşilor, că-i atotputernic. Şi ce de rîs e să-ţi pierzi zilele cu săptămîna, din zodiaş în zodiaş, căutînd unde sînt comori. De-ar şti zodiaşii unde sînt ascunse comorile, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutînd pe la pungaşi acea iarbă care n-a fost şi nu va fi pe lume, şi pesemne e scornită de cei ce n-au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el fierul. Şi e de rîs că umblaţi pe la zo-diaşi, ca să vă afle pagubele. Astea cu adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în pungă. Şi pentru cîte şi mai cîte nu alergaţi la ei, şi e de rîs, române !
 DIN PERIODICE

      REŢETA PRACTICĂ PENTRU A FACE O LUCRARE LITERARA, ÎN GENERE
    lai o testea de hîrtie, un condei, o sticluţă cu cerneală.
    Dacă luorezi numai ziua, nu-ţi trebuie nici lampă, nici luminare, şi nici tutun, dacă nu fumezi.
    Pui hîrtia şi cerneala pe masă, iai condeiul în mină, îl moi în călimară potrivit, ca să nu pice şi să-ţi facă ursuzlîc, te aşezi frumos pe scaun şi începi să scrii.
    După ce ai scris o foaie, o dai la o parte şi te apuci de alta — e bine să sorii foile numai pe o faţă, nu pe amlndouă, fiindcă e mai practic pentru zeţar — căci diligur lucrarea d-tale e menită să vază lumina.
    Scrii şi scrii pînă osteneşti, şi pe urmă iar scrii, şi toi aşa piuă isprăveşti.
    Acuma, ce scrii — asta e treaba d-tale. După părerea noastră însă, dacă scrii, fă încailea o lucrare mare şi lungă — tot e mai lesne decît fleacurile mici şi uşoare, Cînd ai o dată reţeta sigură.
227
                  O NOTIŢA FILOLOGICA
    Ciobanii de pe coastele nordice ale Carpaţilor cari despart Ardealul de Maramureş au un obicei al lor particular de-a-şi numi cînii. Lucrul acesta m-a adus la un gînd ciudat.
    Vechii grăniceri din ţinutul Năsăudului — oierii de pe coastele sudice ale Carpaţilor cari închid Ardealul în partea nod-estului — îşi numesc foarte des cînii „Turcu", „Rusu“ şi „Burcuş". In graiul poporului din Ardeal „Burcuş" e sinonim cu „Prusian", cu neamţul din Prusia. Odată am întrebat pe un cioban dacă ştie cine e bur-cuşul şi de ce-şi botează cinele aşa. „Păi ! nu burcuşul ne-a bătut pe noi pe-acolo prin ţara lui ? Mare cîne burcuşul ! Şi cinele meu tot burcuş e.“ Năsăudenii au luat şi ei parte cu regimentul lor de plăieşi la războiul din 1866 şi au mîncat papara prusienilor, şi astfel mi-am explicat lucru de ce năsăudenii dau cînilor un nume urgisit, numele unui popor de la care au mîncat bătaie. [...]
    Todauna s-au dat cînilor nume de oameni, de popoare urgisite. Vergiliu în cartea XI vorbeşte despre un cîne şi-i zice Umber, adică Umbru, numele unui popor urgisit de vechii latini. Creştinii au dat cînilor nume de zeităţi păgîne şi de eroi ai lumii păgîne greco-romane : Diana, Hebe, Hector, Pluto etc. Francezii îşi numesc cînii Guillom, Bismark, Teuton etc. Germanii şi-i numesc Franzos, Louis, Napoleon (mai scurt Poli), Uiui (oui, oui !) etc. Lucrul e vădit şi firesc de tot : aşa te-mpinge să
228
dai numele cînilor după numele omului pe care-1 urăşti. Ştiu şi eu în Bucureşti pe-un ardelean, înfocat ligist, care şi-a botezat cînii Tisa şi Wekerle.
    Acum mă întorc la moroşeni, Pe creştetul Carpaţilor să întîlneau ciobanii noştri, năsăudenii, cu ciobanii din Maramureş. Eu într-o vară, acu vro cincisprezece ani, am petrecut multe zile cu ciobanii moroşeni.
    „Cum îţi cheamă cinele ?“
   „Hăbală.“
    Numele acesta e foarte des. Nici un cioban însă nu ştie ce însemnează Hăbală.
    „Dar pe-al tău ?“
    „Pe-al meu Piru.“
    Pe-al altuia Cimbru. Pe-al patrulea Zăgurta.
    „Dar pe căţeaua de colo ?“
    „Prusana.“
    Despre orice cîne voinic să zice că e hăbală de cîne; iar despre cei răutăcioşi şi îndrăzneţi se zice : „au obiceiul lui hăbală, că s-aruncă orbiş pe tine“, aceştia „hă-bălese“ sau „hăbâlese“ — nu în înţelesul vorbei lui Do-nici din fabula Lupul şi cucul:
                     Omul este blînd ca oala Iar cînii nici hăbăiesc.
    Numele Piru nu e numele plantei pir, pentru că acest cuvînt e rostit de moroşeni pcir sau pchir; numele cînilor e însă rostit curat Piru. Cimbru poate să fie numele plantei cimbru. Prusana însă n-are a face nimic cu asemănătorul Prusiana (nemţoaică din Prusia), pentru Că întîi moroşenii zic burcuşoaică şi nu cunosc deloc numele prusian, şi a doua : chiar să cunoască numele ar zice prusiancă.
    Gîndul meu cel ciudat e ăsta : nu sînt numele acestea moştenite de la romani ? Nu sînt nume de persoane ori de popoare urgisite de poporul latin ? Hăbală nu e Ha-nlbal ? Piru nu e Pirhus ? Cimbru nu e numele poporului Cimbrii ? Zăgurta nu e Iugurta ? şi Prusana nu e Por-sena ? N-ar fi lucru mare dacă ar fi aşa. Numele celor
229
mai temuţi duşmani ai Romei au fost date de ciobanii romani ca nume cînilor —, fără temere de greşală, poate oricine susţine că asta s-a făcut. Lucru frumos însă ar fi dacă aceste numiri de cîni într-adevăr ar fi păstrate de acum 2500 de ani!
    Să pot face cercetări mai departe. Cei ce să ocupă cu folclorul şi cu filologia pot să lămurească lucrul.
              INVAZIUNEA LUI „PENTRU“ *
    Din capitolul acesta ai să te convingi că primejdia limbii noastre nu stă în partea lexicală — precum de obicei crede lumea — ci în partea sintactică. Ţipă scriitorii şi d. Gion, în broşura Cum vorbim, ne trage clopotul că perim din pricina multelor cuvinte franceze în limbă. Din pricina vorbelor ? Nici o limbă pe pămînt n-a pierit din cauza asta. Că astăzi auzi pe toate potecile vorbe ca : enuant, ambetare, bonjour, pardon, iniorent, musiu etc. — asta e chestie care, la urma urmei, nici nu merită atenţiune. „Las’ să-şi meargă toate calea cea firească“, zice poetul. Şi e firească, absolut firească, această invaziune de vorbe franceze. Am mai păţit-o noi aceasta, şi-au mai păţit-o şi alţii. Intr-o epocă a limbei noastre am avut mii de cuvinte greceşti : am pierit noi ? Au pierit ele. Am avut altădată zeci de mii de vorbe slavone. Cele mai multe dintre ele azi unde sînt ? Şi ce-o să ne facă vorbele franceze ? O să vie o redeşteptare, o să vie o reacţiune, o să vie zeflemeaua şi vorbele franceze din limba noastră o să pată ce au păţit şi cele greceşti.
    Dacă toate substantivele limbii noastre ar fi străine şi dacă ar fi străine toate verbele noastre, însă am declina substantivele după sistemul declinării neolatine şi am conjuga verbele după sistemul conjugării latinilor, nimeni n-ar avea dreptul să conteste latinitatea limbii
     * Din Gramatica zăpăciţilor sau 2.000 de monstruozităţi ale limbii române. Scrisă în 64 de capitole. Scrise în formă de epistole (n.a.).
231
noastre. Şi dimpotrivă : dacă toate cuvintele noastre ar fi latine, dar am declina şi am conjuga după sistemul vrunei limbi străine, oricine ar avea dreptul să ne contesteze latinitatea. Vorba e, deci : primejdia unei limbi nu stă în vorbe, ci în flexiunea verbelor, în sintactica lor.
    Ruina limbilor se naşte prin atacarea sistemului declinării, conjugării, concordanţei, articulării, a regimului prepoziţional şi a structurii sintactice. Ţi-am arătat cum ne distrugem flexiunea : acum o să-ţi arăt cum ne distrugem regimul prepoziţional, care, din nefericire, e cel mai expus influenţelor străine. Ai să vezi că limba franceză ne-a adus într-un astfel de hal incit astăzi scriitorii nu întrebuinţează nici o prepoziţiune, nici una, în mod corect. Voi începe cu cea mai vinovată, cu pentru, mai ales că ea d-abia e încetăţenită în limbă — şi a şi făcut o invaziune. Pentru e cea mai glorioasă operă de distrugere a sintacticei române.
    Laurian şi Massim spun în Dicţionar că pentru arată „scopul, interesul sau favoarea14. Curat adevărat e că arată numai interesul sau favoarea :
                     ..Cinste hotărîtă acelora cari Mor pentru împăraţi".
                                        (Alexandrescu)
    Adesea mor apărînd interesele împăratului, tot aşa în „cîntecul gintei latine44 :
         ^           ,,Loveşte-n cruda tiranie
                     Şi luptă pentru-al ei onor".
                                        (Alecsandri)
    Sau rugăciunea preotului : „şi pentru cei ce călătoresc pe mare... şi pentru cei bolnavi... şi pentru toţi drept-credincioşii creştini ai acestei biserici, Domnului să ne rugăm44. Adică : ne rugăm în favoarea celor bolnavi etc.
    Scopul pe care îl arată pentru e totdeauna întrupat cu interesul şi favoarea. D.e. în „am adus-o pentru tine, scriu pentru parale44, şi într-alte cazuri analoage, singur : de-a arăta.
    Asta e una. A doua : pentru, ca oricare altă prepoziţiune, se întrebuinţează numai înaintea substantivelor,
232
a prenumelor şi a verbelor cari înlocuiesc un substantiv. D.e. : pentru cine; pentru doi, pentru cîte ; pentru toate ; pentru multe; pentru nimeni; pentru noi. Nu se întrebuinţează însă niciodată înaintea verbelor, nici nu suferă după el adverbii, prepoziţiuni, conjuncţiuni etc.
    Dar cu ce ne pomenim astăzi ? Că pentru arată loc, mod, timp, provenienţă etc... Şi mai departe, că pentru se întrebuinţează înaintea verbelor, ba ia după el şi alte prepoziţiuni. •
    Şi-acum ascultă.
    „Turmele au plecat spre munte. Trenul pleacă spre Iaşi. Turmele au plecat la munte. Tata a plecat la Iaşi." Sînt construcţiuni româneşti ? Dar citeşte :
    „D. L. ... a plecat aseară cu trenul pentru Paris."
    Am văzut de multe ori această frază. Credeam întîi că pentru Paris e un atribut al substantivului tren, aşa ar mai merge, ca în expresiunile analoage : fîn pentru măgari, cămaşă: de zale pentru nebuni etc. Dar nu"! „Pentru Paris" e o complinire a verbului pleacă. Dar iacă :
    „Trenul care pleacă pentru Vîreiorova s-a înzăpezit la Costeşti".
    „Trenul pleacă pentru Vîreiorova !“. Deschide oricare ziar românesc şi te dumireşte tu însuţi. Va să zică, românii noştri nu pleca la Iaşi, ci pentru Iaşi ; oştile române n-au înaintat spre Plevna ! Şi la mai mare !
    Alt soi de exemplu. Crezi că sînt româneşti construc-ţiunile acestea : „am cumpărat-o cu trei parale ?“ şi „am schimbat pălăria pe-o căciulă ?“ Dar acestea : „am cumpărat-o pentru trei lei" şi „am schimbat pălăria pentru o căciulă ?“ Biblia zice. despre Iosif : „Şi l-au vîndut pe el cu douăzeci de arginţi", nu-i aşa, franţuziţii cred că e mai corect: „l-au vîndut pe el pentru douăzeci de arginţi ?“ Cum întreabă ţăranul : „Pentru cît vinzi finul ?“ sau „cu cît vinzi fînul ?“
    Dar şi mai monstruos e pentru cînd stă înaintea ad-verbiilor şi ţin locul lui pe. „Nu lăsa lucrul de azi pe mîine." „Ziua de înfăţişare e fixată pe miercuri." Aşa zice românul. Azi însă toate gazetele scriu la fel : „Nu lăsa lucrul de azi pentru mîine." „Pentru miercuri e fixată ziua de înfăţişare. S-a convocat un consiliu de mi-
233
niştri pentru astă-seară." Ridicol de tot e pentru în exemplul următor : Constituţionalul (nr. de la 22 decembrie 1895) vorbind de banchetul amînat al lui Lucaci scrie : „... fără a să da termenul fix pentru când a fost amînat banchetul...1* Pentru cînd ! Eu să-mi fi muncit mintea o săptămînă întreagă ca să creez într-adins o monstruozitate în limbă, n-aş fi creat una ca asta.
    Rîdem cînd auzim pe ovrei zicînd pîntră di ci, ori a plecat pi Bucureşti, dar acest pîntră di ce şi acest pe rău întrebuinţat nu e cu nimic mai neromânesc decât pentru cînd ! Toate ziarele din Bucureşti zic pentru cînd în loc de pe cînd, unele mai cu sfială, dar altele sfîrşesc pămîntul. Vorba cîntecului : O, sărmane cărăbuş, pe-a cui mînă încăpuşi !
    Altă întrebuinţare rea a lui pentru e cînd stă înaintea numeralelor multiplicative. In cazul acesta nu avem numai un galicism, ci o nerozie goală. Pe afişele Teatrului Naţional ceteşti : „Astă-seară se va juca pentru a doua oară" ... iar pe strade auzi: „Pentru a zecea oară ţi-o spun...“ Această greşală am întîlnit-o de cîteva ori şi la Alecsandri. Acum ce-o fi vrînd acest pentru ? Spune el ceva mai mult decît numeralul singur ? Şi dacă frazele : „astă-seară se va juca a doua oară..." şi „... a zecea oară ţi-o spun..." sînt perfect identice la înţeles cu cele mai de sus, ce caută pentru în fraze ? Are vreun rost ? Poporul zice : „.... l-am izbit a doua oară de-şi da sufletul să moară" ; iar cronicarul : „şi acum a patra oară se-nvîrteji Timuş cu căzăceasca turmă..." Pentru în cazul acesta e un parazit; o vorbă degeaba vîrîtă unde nimeni n-o pofteşte şi unde nu e deloc trebuinţă de ea. Ce conciziune de stil ne mai aduc şi galicismele aceste !
    Dar să-ţi dau alt soi de exemple cari să te puie la respect: „A venit de sărbători acasă. Să găteşte de plecare. Să găteşte de horă. Soldaţii vor fi chemaţi la toamnă.“ Bietele acestea de construcţiuni româneşti sînt schimonosite de franţuziţi aşa : A venit pentru sărbători acasă. Să găteşte pentru plecare. Să găteşte pentru bal. Soldaţii... pentru la toamnă. De ce n-or fi lăsînd d-lor pe de acolo unde i se cuvine şi unde trebuie să fie ? Şi aici înghesuie pe iubitul lor pentru / Pentru la toamnă! Nu ajunge să zici la toamnă ? E zor-nevoie
234
să vîri şi pe pentru înaintea lui la ? O, dar elegantul pentru la e sublim, -căci şi neghiobia poate să fie sublimă ! A pus varză pentru la iarnă. Şi-a cumpărat cravată pentru la concert. Las-o asta pentru la cafenea. S-a gătit pentru la bal. Ce dracul o fi cătînd la într-aceste fraze ? Ascultă. Francezul articulează substantivele după prepoziţiuni, românul însă nu (singura prepoziţie care cere substantiv articulat e cu, şi numai într-un singur caz) : românul zice la cîmp, spre casă, lingă apă etc., iar francezul pour le printemps etc. Bravii copii ai României, cum ştii, traduc pe pour cu pentru, deci pentru bal, pentru primăvară. Pînă aici e numai lipsă de pricepere. Dar lor le sună mereu în urechi fraza franceză : parcă pentru bal, pentru primăvară nu e frază deplină ca cea franceză. Lipseşte ceva. Da ! Articolul le, la al francezului. Mai stai să te socoti ? Trînteşte-1 în fraza românească ! Şi iată cum se găteşte de bal ajunge se găteşte pentru la bal! Articolul francez devine prepoziţiune românească ! O, sancta stupiditas !
    Am lăsat mai la urmă cazul cel mai des şi cel mai monstruos al întrebuinţării lui pentru: construirea lui cu un infinitiv scurt. Tu ştii de prin liceu cele două legi gramaticale : în limbile clasice de cîte ori atîrnă un substantiv de altul, el trebuie să stea în genetiv şi de cîte ori un verb atîrnă de un alt verb, el trebuie să stea în infinitiv. Legea dintîi e valabilă în toate limbile europene, a doua nu. Şi nici în limba noastră nu. Dar fiindcă toate limbile literare din Europa s-au format sub influenţa limbilor clasice, ele au primit din aceste limbi multe lucruri. Cronicarii noştri şi-au croit limba, unii imitînd sintactica latină, alţii sintactica polonă (care dealtfel însăşi ea e copiată după cea latină în multe părţi) şi astfel au primit şi întrebuinţarea infinitivului după alt verb. Ei zic : M-am străduit a scriere; a uitat a spune; s-a năzuit a face etc. Limba literară a noastră a primit şi ea această construcţie, fie că păstrează tradiţia, imitînd pe cronicari, fie că o luase direct dintr-alte limbi, mai ales din cea latină, pe vremea latinizării. Construcţia : am încercat a vorbi, doresc a vă vede, sînt silit a face etc. e literară şi în general admisă, dar nu e lege. Eşti liber să scrii aşa, ori : am încercat să vor-
235
besc, doresc să vă văd, sint silit să fac. Insă, corectă şi frumoasă românească e numai construcţia din urmă, căci numai pe aceasta o cunoaşte poporul.
    Toţi zicem în cele zece porunci : „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe muma ta, ca să trăieşti mult şi bine pe pă-mînt“. Aşa e poporul. Aşa au zis traducătorii cărţilor bisericeşti. Aşa au zis cronicarii. Dar cronicarii au zis şi aşa : Cinsteşte... spre a trăi... ete. Zicem şi noi, în limba literară, cîteodată. Dar franţuziţii cum zic ? „Cinsteşte... pentru a trăi mult...“ Aci e şarpele. Aci e scopul şi cauza amintită de Laurian şi Massim.
    Noi introducem propoziţiunile secundare cari arată scop şi cauză prin ca să şi simplu să : am venit ca să te văd; am alergat să te prind etc. Dar, de când cu fran-ţuzismul, am început să vîrîm pe pentru şi aci. Şi ce greoaie sînt aceste eonstrucţiuni franţuziste : am venit pentru a te vedea, am alergat pentru a te prinde. Dar pentru nu s-a îndestulat cu propoziţiunile de scop şi de cauză, ci a luat stăpînirea, înoet-încet, pe toate soiurile de propoziţiuni secundare, şi ne-a adus sintactica într-un galimatias vrednic de milă. Iată exemple :
    Pentru a fi filozof să cere multe. Plugurile se tocesc, pentru a se ruina cu totul. S-au consultat pentru a abate epidemia. La Călăraşi s-au bătut pentru a şti care... Iar pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu, lamele se ung.
    Trei dintre aceste fraze sînt luate din ziare, două dintr-o carte de cetire pentru şcoalele primare. Da ! acest galimatias se scrie şi prin cărţi de şcoală şi miniştrii cu comisiile şi paracomisiile cenzurătoare aprobă aceste monstruozităţi ! Pentru a fi filozof!... De ce nu, limpede şi corect româneşte, Ca să fii filozof...? Dar fraza din urmă — citită în Voinţa naţională -—e tipică, eu o dau ca model de halul în care ne-a ajuns limba. „Pentru a... prin a !...“ Se înţelege, aşa e franţuzeşte ! Dar francezul zice aşa silit de sărăcie: verbele nu se pot întrebuinţa cu înţeles substantival în limba franceză decît numai ia infinitiv şi, din nefericire, limba franceză are numai un infinitiv. Noi Insă avem două infinitive şi unul e totdeauna verb (cel scurt), iar celălalt e totdeauna substantiv, şi mai departe : noi putem întrebuinţa şi par-
236
ticipiul verbului ca substantiv. In punctul acesta sîntem limba cea mai bogată între cele neolatine.
    Deci cîmd zice francezul : pour exterminer, pour chanter etc.. numai în anumite cazuri exterminer şi ckanter sînt verbe, într-alte cazuri (asta atîrnă de frază) sînt substantive. Noi le vom traduce, prin urmare, în două feluri : când au rol de verb, cu infinitivul scurt sau cu subjonctivul, iar cînd au rol de substantiv, ori cu substantiv — dacă s-ar întîmpla să-l avem — ori cu infinitivul lung, dar numai cu acesta şi niciodată cu cel scurt. De păcatul zăpăcirii acestor două lucruri e plină limba noastră şi exemple ca :
    1) Oratorul începe prin a înşira.
    2) Se încăpăţânează în a nu ceda.
    3) Djuma constă în a nu ieşi din casă.
    4) El se avîntă la a crede
sînt cu miile prin gazete, şi chiar scriitorii buni ai noştri fac această greşală, chiar şi cei ce se ocupă în special cu limba. In toate aceste fraze, date ca exemplu, după propoziţiune trebuie să urmeze ori substantivul, ori infinitivul substantival, dar infinitivul verbal niciodată. Deci, oratorul începe prin înşirarea..., djuma constă în neieşirea din casă etc. La Adevărul însă, frazele de acest fel, în toată întregimea lor nu sînt româneşti şi, prin urmare, n-o să poţi să le ciupeşti pe toate după cum zic eu.
    Mă întorc la exemplul cu lamele. Vreau să ţi-1 analizez.
    Pentru a nu sfîrşi e galieism. Fiind o secundară de scop, ea va fi introdusă prin ca, deci ca să nu sfîrşească. Prin a se uza e alt galieism. Aici, în franţuzeşte a se uza e substantiv, trebuie tradus deci prin substantiv : uzare. Aşadar, în loc pentru a nu sfîrşi prin a se uza, noi zicem româneşte, ca să nu sfîrşească prin uzare. Dar crezi că aşa e frumos ? Nu vezi îndrugătura de vorbe a francezului, abstracţiuni şi cuvinte degeaba ? Să puie gazetarul mîna pe inimă : nu e sfîrşirea o uzare a oricărei materii ? Atunci de ce-mi umblă eu : pentru a sfîrşi prin a se uza ? El zice : Lamele se ung pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu, iar eu : Lamele se ung, ca
237
să nu se uzeze prea de timpuriu. A spus el mai mult decît mine ? Mai frumos ? Mai româneşte ?
   Francezului i-or fi plăcînd cotiturile în vorbire, să îngrămădească mult pentru şi mulţi prin, dar noi ce zor avem de felul acesta de vorbire ? Cită pagubă ne aduc aceste construcţiuni eu infinitivele scurte după prepo-ziţiuni! Cum se zăpăceşte felul nostru de gîndire, cum ne destrămează stilul! Şi dacă ar fi măcar frumoase ! Dar cum să fie frumoase atîtea îngrămădiri de prepo-ziţiuni şi de infinitive scurte, atîtea barbarisme claie pe grămadă ? Şi cită nelimpezime aduc aceste vorbe-umplu-turi, cari n-au nici un rost în frază.
                LITERATURA DIDACTICĂ
                                       I
    La 1854, Nicolae Bălăşeseu, om cu carte latinească şi bun profesor, a publicat un abecedar în care să străduia să-şi eăpătuiască toate inovaţiunile în limbă şi toate buiguielile filologice. Mi-a rămas în minte una dintre creaţiunile aceste, una care făcuse mult haz pe vremea de atunci :
                           inonorabilitudinaţionalitate.
    Acest hexametru era menit să îmbogăţească lexiconul românilor şi, după cit înţeleg eu, avea de gînd să însemneze lipsă de mîndrie naţională — în înţelesul bun al cuvîntului mîndrie. Bălăşeseu nu era numai un simplu apucat de nebunia latinizării ea alţii mulţi după dînsul; boala lui era mai complicată : îi plăcea felul în care puteau grecii să eompuie cuvinte şi era supărat pe latini că nu puteau face şi ei ca grecii. Făcea deci probe în limba noastră, să eompuie cuvinte înnodînd cîte trei-patru la un loc, cam aşa cum fac astăzi limbile germane. Bălă-şescu nu căuta vorbe dintr-alte limlbi, ca să le răsădească în limba noastră ; el crea însuşi prin fel de fel de derivări şi compuneri ciudate. Să deosebeşte aşadar de adevăraţii cultivatori ai neologismelor.
    Cam acelaşi lucru îl încerca A. Pumnul, dar pe altă cărare. Şi el crea cuvinte prin derivare, dar numai unde i se părea de neapărată trebuinţă, şi numai din material românesc şi cu ajutorul sufixelor vechi ale limbii. Pumnul nu vrea latinizarea şi împrumutarea de cuvinte
239
dintr-alte limbi; iar ca s-ajute unde n-avea vorbe în limbă, deriva din cuvinte româneşti alte cuvinte. Psihologia devenise sufletămînt, gramatica limbămînt, retorica un cupîntămint etc., etc. Chiar dacă primea în limbă vrun cuvînt latin, îl supunea tuturor alterărilor fonetice, ca şi cînd cuvîntul acela şi-ar fi trăit traiul prin veacuri alături cu vorbele moştenite ale noastre. Din compasiune făcea cumpăşune, din ocaziune, ocăşune. Pumnul voia să aibă o limbă română care să stea pe propriile picioare. Dar a căzut în Scylla.
    Nu ştiu cum gîndesc alţii, eu însă cred că greşala lui Pumnul nu e vrednică de batjocură. Nici astăzi nu ne-am lăsat noi de gîndul că limiba românească se poate îmbogăţi numai prin propriile mijloace, şi odată tot o să vie vremea cînd vom ajunge la acest lucru. Ţinta e aceeaşi, toţi o vedem, dar nu vedem adevărata cărare şi nu toate cărările duc la Roma.
    Cu Pumnul însă avem altă socoteală. El îşi luase voie în Lepturariul său să schimonosească limba tuturor scriitorilor din cari reprodusese bucăţi de citire. El îşi crease o limbă proprie, şi apoi a tradus limba scriitorilor români în limba sa, astfel că nu puteai să vorbeşti de limba lui Alecsandri, de a lui Pralea, de-a lui Dosoftei, de-a lui Gavra, de-a lui Miron Costin şi de-a lui George Tăutul, căci toţi scriau perfect într-aceeaşi limbă. De ex. : zicea Alecsandri — „este de lăudat acest lucru", iar Costin — „de laudă este acest lucru“, ori Tăutul — „lăudabil e lucrul acesta", ori altul altfel cine ştie cum — la Pumnul toţi scriau la fel : „e laudaver acest lucru". Uni-formarea limbii tuturor scriitorilor era pentru Pumnul un mijloc de a-şi răspîndi limba sa.
    Încercările lui Eliade şi ale lui Laurian ne sînt mai îndeobşte cunoscute. Creştinismul se plîngea de prigonirile lui Saul, iar Saul deveni la urmă Paul, întemeietorul creştinismului. Eliade al nostru tocmai întors : din Paul, întemeietorul limbii române, ajunsese la urmă un Saul, căruia limba noastră îi striga desperată : „Saule, Saule, de ce mă persecuţi ?“ Cazul lui Eliade nu e aşa de interesant — o scrîntise omul la bătrîneţe. Dar cazul lui Laurian e vrednic de mirare. Laurian de cîte ori tipărea ceva cu litere chirilice— studii, mai ales în Ma-
240
gazinul istoric — scria într-o limbă frumoasă, curată şi apropiată de a cronicarilor. îţi era mai mare dragul să-l citeşti. însă de cîte ori tipărea ceva cu litere latine, parcă intra dracul în cînepă; scria într-o limbă păsărească, înţeleasă numai de el şi de-ai lui. Forma literei schimba cu totul felul de gîndîre şi de vorbire a lui Laurian ! Atîta putere are chipul scrisorii. Păcat că nu şi-a scris întreg Dicţionarul cu litere chirilice !
                                        li
     Am scos ia iveală aceste trei feluri de încercări întru îmbogăţirea şi statorirea limbii noastre, pentru că ele mi se par mai vinovate. Azi credinţa generală e că sîntem înţeleşi cu toţii în ce priveşte limba literară. Nu în toate, dar în multe. Şi mai credem că abaterile şi greşelile celor morţi au murit deodată cu ei, că un Bă-lăşescu redivivus e cu neputinţă.
     Dar noi toţi avem ochii ţintiţi asupra literaturii poetice, şi adevărat e că aici nu ne mai izbim de încercări prea greşite, nici de îndărătnice mergeri pe căile lui Pumnul ori pe-ale lui Eliade.
     Dar avem şi-o literatură didactică. Cu aceasta nu se ocupă deloc cei ce să străduiesc cu fixarea limbii literare. Nu se ocupă presa, nu se ocupă nimeni afară de cei de-o fac. în loc ca literatura poetică să o ia de mînă şi s-o conducă, ea merge singură de capul ei. Cîţi dintre scriitorii noştri literari ştiu ce literatură didactică avem noi şi cum e scrisă ? Dacă avem şcoli trebuie să avem cărţi de şcoală : cine le scrie ? Mai ales cărţile de şcoli primare. Ţin autorii acestor cărţi pas cu limba literaturii poetice ?
     Nu ne prea pasă nouă de-aceasta. Ni-e prea puţin lucru. Asta e treaba şcoalei. Dar atunci, e degeaba zbuciumul nostru de-a fixa o limbă literară, una şi nedespărţită. Literaţii clădesc, iar şcoala strică. Noi, zeii olimpici, clădim vîrful piramidei, iar muritorii de jos îl scurmă şi-i zguduie temelia.
     La noi şcoala şi literatura s-au dezbinat. Am să trec în revistă limba literaturii noastre didactice şi am s-arăt
241
că Bălăşescu e viu într-această literatură şi aleargă ca un Ajax, tulburînd .gloatele, că Pumnul e cap de şcoală cu mult mai puternic decît cred filologii, că tendinţa lui de-a uniforma totul e absolut generalizată, că proza lui Alecsandri şi Bălcescu e lăsată pe deplin la priceperea stilistică şi la sentimentul estetic al fiecăruia zgîrie-hîr-tie. S-arăt că toţi scriitorii noştri au scris într-aceeaşi limbă şi n-au nimic individual ca artişti... că Alecsandri n-are nimic deosebit de Prodănescu, şi că strofa :
                  „Să fii crăiasă mîndră aleasă Şi calea toată să-ţi fie flori,
                  Şi casa casă şi masa masă,
        \         Să te iubească fraţi şi surori"
e făcută de Alecsandri şi nu de domnia-lui autorul cărţii de cetire. Şi-am să arăt lucruri şi mai rele, intrînd mai adine în partea materială, ea să se vadă în ce contrast stă literatura poetică a noastră cu cea didactică, şi cit de adevărată e vorba lui Firdusi : „Nimic nu e atît de neînsemnat incit să nu facă pe înţelept să fie precaut44.
                MURÂŞUL şi oltul
    Trăia odată un împărat pe vîrful unui munte, într-o cetate eu două turnuri. Şi, odată într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors. împărăteasa a trimis soli în toate părţile să ştiricească de soţul ei; şi s-au dus solii cercetînd pînă la marginile lumii şi s-au întors după vreme îndelungată fără bucurie. Şi avea împărăteasa doi copii, care se jucau în ţarină cînd a plecat tata lor să se războiască, iar acum erau mari şi flăcăi de-nsurătoare. Unul crescuse în tumul despre miazănoapte, celalalt în turnul despre miazăzi, şi erau feluriţi la fire şi la gîndire, dar unul şi unul la chip şi la făptură.
    Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tata ior prin lume. Mă-sa a plîns şi de bucurie, şi de durere, cînd le-a pătruns gîndul; de bucurie, că are flăcăi aşa de vrednici, şi de durere, că pricepea că are să-i piardă. Dar le-a pus la inimă povaţa să ţie veşnic împreună, cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvîntat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii.
    Dar abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, că erau feluriţi la fire şi la gîndire. Şi cel crescut în turnul despre miazănoapte a apucat spre miazănoapte, iar celalalt a apucat spre partea unde stase tumul în care a crescut.
    Pe unul îl chema Murăşul, pe celalalt Oltul. Şi de-acolo, din creştetul muntelui, li s-a încrăngat cărarea, că Murăşul a pornit spre miazănoapte, iar Oltul spre
243
miazăzi. Şi era Oltul sfărmăeios şi iute din fire şi-a apucat nebuneşte la vale, spre ziuă senină; iar Murăşul era întunecat cu inima, şi liniştit ca noaptea pacinică, şi a apucat încet-încet spre noapte. După cîtăva vreme însă l-a ajuns dor de frate-său şi i s-a mulcomit sufletul, şi de-aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle fratele. Şi nu l-a mai aflat şi şi-a pierdut şi calea şi-a apucat într-altă parte, tot liniştit şi cu inimă de pace.
    Iar mă-sa, cînd i-a văzut că ei s-au despărţit chiar de la casa părintească, a alergat să le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi-a plîns împărăteasa, şi-a rugat pe Dumnezeu să îndrepteze pe bună cale paşii băieţilor ei. Şi dintr-acel minut, amîndoi băieţii s-au făcut rîuri şi rîuri au rămas.
    Şi de-atunci Oltul cel sfărmăeios şi iute din fire a dat năvală prin ţări muntoase şi s-a az-vîrlit printre munţi cu prăpăstii şi s-a înfundat pe la Turnu-Roşu, clocotind şi izbindu-se de stînci. Şi lui i se cîntă cîntecul :
                    Oltule, rîu blăstemat Te-ai făcut adine şi lat,
                    Că vii, mare-spumegat Şi cu sînge-amestecat.
    Iar Murăşul, de-atunci, curge tot pe şes şi tot spre şesuri năzuieşte, liniştit şi încrezător, şi de-aceea i se cîntă cîntecul:
                    Murăş, Murăş, apă lină,
                    Treci-mă-n ţară străină Şi-mi fă parte de hodină.
                ALBINA ŞI PĂIANJENUL
    Era odată o femeie şi avea doi copii, un băiat şi-o fată. Copiii au plecat amîndoi în lume să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţîie.
    Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pînză, iar fata căra petre pentru zidarii care făceau casă.
    După eîtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi-a rugat pe un om din satul ei să ducă veste copiilor.
    Omul, după mult umblet plin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut şi, cînd i-a spus omul de ce-a venit, băiatul răspunse : „Eu ce să-i fac ! Las’ să moară că e bătrînă şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că prea am mult de lucru.“ Şi a rămas băiatul tot la război, şi-a ţesut mai departe şi n-a plecat.
    Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu petre în poala hainei. Şi cînd i-a spus omul de ce-a venit, fata a lăsat petrele jos şi a început să plîngă şi a plecat tot într-un suflet spre casă.
    Mamă-sa cînd a văzut-o s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul, dar s-a făcut neagră de supărare cînd i-au spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mini şi a sărutat-o pe frunte şi-a zis : „Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă p-amîndoi! Il iubesc şi-l iert dac-a făcut el cu asta vrun păcat, să-l judece Dumnezeu, că e drept şi puternic şi judecata lui e fără greşală !“ Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătîi şi-a închis ochii şi-a murit.
245
    Şi în clipita aceea fata s-a făcut albină, iar băiatul păianjen. Şi de-atunci păianjenul trăieşte singur, vecinie singur, fără fraţi şi surori şi fără părinţi. El fuge de lumină şi vecinie îşi ţesă pînza prin locuri întunecoase, şi e tot posomorit şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi oriunde îl află, îi strică pînza şi pe el îl fugăresc şi-l omoară.
    Dar albina de-atunci e veselă şi toată ziua zboară de pe-o floare pe alta, şi trăieşte cu părinţii ei şi cu fraţii, şi cu surorile la un loc. Iar oamenii o iubesc şi o văd cu drag, căci ea cu toţi împărţeşte ceea ce adună, şi tuturor le dă din mierea ei. Iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, şi din ceara albinelor fac creştinii luminările, pe cari le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.
  CINE E AUTORUL SCRIERILOR LUI GOETHE ?
    Cestiunea dacă Goethe însuşi ori altcineva e autorul scrierilor pe cari lumea le cunoştea ca scrise de Goethe a dat mult de lucru criticilor germani. Dacă scrierile pe cari le atribuim lui Homer sînt intr-adevăr scrise de un singur om, de un Homer, ori dacă dramele atribuite lui Shakespeare sînt scrise de un om numit intr-adevăr Sha-kespeare şi nu de altul numit Saco sau altcumva — astea sînt cestiuni vechi, cărora poate nu li se va da de că-pătîi niciodată ; cel puţin cestiunii lui Homer, nu. Dar Goethe e om care a trăit aproape în zilele noastre şi să nu ştim dacă „burghezul41 Goethe e intr-adevăr Goethe poetul ?
    Că un Goethe a trăit nu încape îndoială.
    Că a fost foarte talentat şi că a scris versuri e lucru sigur. Dar c-ar fi scris pe Faust e lucru îndoielnic şi mai îndoielnic e c-ar fi scris tot ceea ce e iscălit de Goethe. Se repetează aşadar chestiunea cu Homer şi Shakespeare : mai mulţi autori sînt reprezintă# printr-un singur om şi au un singur nume.
    La urma urmei nu importă dacă Odiseea şi lliada sînt operile unui singur om sau a unui milion ; un singur elen sau toţi la un loc au fost în stare să creeze o operă nemuritoare pe care n-au putut-o crea alte neamuri. Dar, fie geniul particular ori colectiv, grecii au avut pe Homer.
    Englezii au avut pe un Shakespeare şi-l vor avea vecinie, ori c-a existat într-adevăr un singur geniu care a creat cunoscutele tragedii, ori c-au lucrat la ele doi, zece sau toţi englezii. Tot aşa cu Goethe : nu importă dacă consilierul de curte Goethe a creat singur opera
247
sau cu mai mulţi, destul că opera este o operă genială a germanilor. Ca exemplu analog ar fi o victorie strălucită într-o luptă dintre două neamuri : ce ne pasă dacă victoria a fost opera acestui general ori a celuilalt, destul că lupta a fost cîştigată şi victoria e a neamului întreg.
    Duşmanii lui Goethe să năpustesc cu multă supărare asupra lui şi-l învinuiesc de toate păcatele. Cei ce-1 apără n-au multe ziduri de apărare şi la adică nici nu voiesc să-l apere : opera numită a lui Goethe e un monument naţional al neamului german, zic ei, ne mîn-drim c-o avem şi puţin ne ipasă cîţi au făcut-o, destul că germanii au făcut-o.
    Dar cum ajung criticii să contesteze lui Goethe paternitatea operelor sale, sau cum îndrăznesc să afirme că numele Goethe e un nume colectiv de autori ?
    Au dovezi sau, cel puţin, cred oă le au. Din mulţimea de dovezi, îngrămădite prin cărţi şi reviste eu aleg pentru cititorii Epocei numai cîteva, pe cele mai lesne de înţeles şi mai hotărîtoare, căci cele mai multe dovezi nu pot fi pricepute deeît de cei ce cunosc în amănunte viaţa şi scrierile lui Goethe.
    Cea dintîi bănuială că Goethe nu poate fi autorul atîtor lucrări — ele umplu cam 40—44 de volume — s-a iscat dintr-o notiţă pe care a publicat-o unul din cei mai serioşi critici ai germanilor, Gervinus, un cercetător literar aproape infailibil pentru germani. Gervinus spune că Goethe n-a audiat nici şcoala elementară, nici liceul, nici universitatea ; el a avut profesori particulari totdeauna, astfel că niciodată n-a avut nici ştiinţa, nici sis-temizarea şi aşa cum se cere prin licee şi universităţi, căci trecea prin acele numai ca să fie trecut. Şi, pe lîngă altele, era peste măsură de leneş. Că Goethe a fost, din firea lui, leneş, o recunosc toţi biografii şi comentatorii săi. Unul dintre biografi se plînge că Goethe n-a ştiut deloc ce e sîrguinţa. „Activitate a dezvoltat Goethe în toate perioadele vieţei sale, dar ea era un fel de capriţiu şi o plăcere momentană. Acea sîrguinţă stoică şi hotărîtă, care se luptă în vederea unui scop îndepărtat, cu o putere plină de voinţă contra momentanelor dispoziţii de trândăvie, sîrguinţa aceea amară şi chinuitoare, pe care, bunăoară, a arătat-o Schilîer la compu-
248

nerea dramelor sale — sîrguinţa asta Goethe n-a cunoscut-o niciodată, cel puţin n-a dezvoltat-o.“
    S-a cercetat cît pot scrie în termen mediu scriitorii pe an şi s-a constatat că lui Goethe i-a lipsit timpul material ca să poată scrie atîta cît a scris. E adevărat că Goethe a trăit mult; luînd în considerare lunga sa viaţă şi primind ipoteza că el ar fi scris regulat în fiecare zi cîte şase ceasuri, mulţimea scrierilor lui nu ni s-ar părea enormă.
    Dar ipoteza e prea riscată. Las’ că Goethe nu era sîr-guitor şi muncea numai împins de dispoziţii momentane — cum am spus — dar sînt ani întregi cînd n-a scris nimic, dai’ absolut nimic. Pe el nu-1 lăsa firea să scrie şase ceasuri pe zi. E însă altceva, mai hotărîtor.
    Goethe era funcţionar al statului, şi sta regulat patru ceasuri pe zi în birou ; se mira lumea de pedantismul ce-1 arăta Goethe ca funcţionar : el era cel mai regulat cercetător ăl biuroului şi de o exactitate de maniac, în cele mai amănunte şi mai neînsemnate afaceri de biurou. Tocmai de aceea poetul Fulda zice într-o epigramă: „Tu, Goethe, ai fost născut funcţionar, nu poet; eşti mai pedant decît sluga care-ţi mătură biuroul, iar în sosirea şi în plecarea de la biurou tu eşti ceasornicul mahalale-lor“ ! Şi intr-adevăr nu se prea potriveşte poet-geniu cu slujbaş-ceasornic.
    Astfel, patru ceasuri pe zi i le răpeau fleacurile migăloase ale biuroului. Alte patru ceasuri cel puţin i le răpeau cercetările lui de fizician. Goethe era pătimaş iubitor al ştiinţelor naturale. După-amiazi mai totdauna îl găseai ocupat cu studii asupra păianjenilor, asupra colorilor şi a opticii. Chiar pe terenul acesta a scris aşa de mult şi de temeinic, incit şi-ar fi făcut nume numai cu el. Însuşi Goethe spune că el şi-a pierdut mai mult timp din viaţă cu ştiinţele naturale decît cu poezia.
    E cunoscut lucru că Goethe iubea cu patimă petrecerile, zgomotul şi societăţile. Nu era serată, nu era bal, nu era nuntă şi botezuri în oraş la care să nu fi fost de faţă şi Goethe. El era părtaş la toate excursiunile, la toate prînzurile mari, la toate petrecerile de la curte. Cît timp îşi pierdea el cu acestea ! Mai adaogă că el însuşi da serate şi petreceri şi-i plăcea să fie tot cu lume ;
249
mai adaogă că — fiind om aşa vestit — era zilnic împresurat de vizitatori şi stă în corespondenţă cu o mulţime de oameni, aşa că numai scrisorile, corespondenţa lui, umplu peste 20 de volume. Cînd vezi noianul de scrisori ale lui Goethe, îţi vine să crezi că el n-a făcut alt nimic în viaţă decît să isprăvească o scrisoare ca să înceapă alta. Şi cu toate acestea el a scris 44 de volume de literatură !
    I se impută, dealtfel, şi alergarea după intrigi, mai ales literare şi politice ; el era vecinie gata „um eine Menge vdn Dingen zu bekummern, die ihn eigentlich nichts eingingen“. Şi toate acestea îi răpeau o mulţime de vreme.
    în urmă venim la partea cea mai slabă a caracterului lui Goethe : patima de femei. El a fost de multe ori însurat, a avut relaţiuni scandaloase cu un leghion de femei ; chiar la bătrîneţe se ţinea numai de „amoruri“ cu neveste şi cu fete tinere. In relaţiunile lui cu femeile a dat dovezi de o nemăsurată perversitate, aşa că, judecat-după ele şi după alte fapte ale lui, unii critici mai pătimaşi îl acuză că în neamul german el reprezintă chintesenţa imoralităţii.
    îşi poate oricine face socoteala cît timp îşi pierdea Goethe cu mulţimea afacerilor sale de dragoste. I s-au adunat scrisorile, cîte s-au putut, adresate femeilor, şi mulţimea lor trece de 8 volume mari.
    Aşa, după toate acestea, criticii cred că e destul de dovedit că Goethe n-a avut timp să scrie tot cît a iscălit, că i-a lipsit timpul necesar la acesta. Şi, ca vîrf la toate, ei aduc faptul că Goethe, cînd nu era în biurou — în virtutea vreunui concediu — cînd nu se ocupa cu păianjeni cînd nu scria scrisori politice ori amoroase, el era vecinie pe drumuri, fie prin ţară şi mai ales prin Italia.
    Toate acestea sînt probe negative şi scopul lor e numai să dovedească că Goethe n-a putut să fie autorul scrierilor lui Goethe. Acum să vedem dovezile pozitive, anume că Goethe într-adevăr n-a fost cine-1 credem şi că alţii au lucrat pentru dînsul, că el e un uzurpator al meritelor altora.
250
    Schiller improviza foarte des versuri, pe Goethe nu l-a văzut nimeni improvizînd. însuşi spunea că n-are darul improvizării şi că scrie cu multă chinuire versurile şi că invidiază pe cei ce scriu repede aşa că versurile parcă le curg din pană. însuşi acest lucru dă de bănuit : să scrii cu greu, să te frămînţi cu versurile şi totuşi să fi scris aşa de multe ! Teama că va fi rugat să improvizeze la anumite ocaziuni îl zăpăcea pe Goethe şi căuta toate chipurile să-şi mîntuie capul — duşmanii mai răutăcioşi trag din acest fapt o concluziune prea desperată.
    Apoi chiar după teoria atavismului, criticii nu pot ajunge la o concluziune că Goethe ar fi avut cine ştie ce aptitudini poetice, căci în toată familia lui n-a existat nici un individ cu aplecare spre poezie. Tata bunicului său a fost potcovar, bunicul său croitor, tată-său un burghez cinstit dar fără tragere de inimă spre arte. Goethe spune într-o poezie că darul poetic [l-]a moştenit de la mamă-sa. Cunoscătorii însă ai mamei lui n-au prea găsit-o „romanticoasă44 ; ba dimpotrivă. Dar şi concluziunea trasă dintr-aceste lucruri mi se pare prea chinuită.
    Hotărîtoare e însă împrejurarea că Goethe a publicat sub numele său poezii pe cari le-au trimes alţii ca să le vadă. Două femei sînt, mai ales, ale căror poezii sînt astăzi ale lui Goethe.
    Una e Marianne Willemer, care trăia în relaţiuni mai delicate cu Goethe şi corespunde necontenit cu el şi se numea „Suleica44 în scrisori: ea a trimes lui Goethe versuri făcute de ea, în care îşi cînta iubirea şi slăvea pe iubitul ei, pe Goethe, iar iubitul ei i-a publicat poeziile printre ale sale, sub numele său. Goethe a fost prins mai la urmă cu acest lucru ; el însă, cum era cam certat cu cinstea, a continuat să le publice şi într-alte ediţii ca ale sale.
    Chiar şi astăzi, unii editori le mai iau ca ale lui Goethe, cei mai mulţi însă le scot din ediţiile lor *. Aceste poezii sînt în Westostlichen Divan şi aveau titlul Suleica. Altă femeie e Bettine von Arnim.
       * Dintre aceste, cinci sînt unele dintre cele mai frumoase poezii ale literaturii germane, (n.a.).
251
    Aceasta era femeie măritată şi adora pe Goethe. Iubea deodată pe soţul ei ca şi pe poet, dar cum zicea ea : pe soţul ei ca pe un bărbat, iar pe Goethe ca pe un. Dumnezeu. Cu Dumnezeul ei, Bettine a purtat mai mulţi ani corespondenţă literară — căci iubea literatura şi însăşi era poetă — iar acest Dumnezeu i-a luat frumuşel poeziile şi le-a publicat ca ale sale, iar de Bettine şi-a bătut joc, se înţelege nu ca un D-zeu, ci ca un bărbat pervers *.
    Ceea ce a făcut Goethe cu Willemer şi cu Bettine nu sînt cazuri singuratice. Au mai păţit-o şi altele. Şi mai ales alţii. Se cunosc pînă acum vro opt inşi, cari şi-au trimes caietele eu versuri lui Goethe, ca să-şi dea părerea asupra lor, şi s-au pomenit cu versurile lor publicate sub iscălitura lui Goethe. Poetul parte i-a rugat să tacă, parte le-a făcut servicii — era doar ministru de stat în Weimar — parte i-a dezminţit şi lumea, natural, da dreptate celui tare : cum să aibă tocmai Goethe nevoie de lucrările unui nu ştiu cine !
    Unii cred că Goethe făcea lucrul acesta fiindcă era prea fără nici un scrupul în ce priveşte onestitatea şi onoarea; alţii însă cred, şi poate cu mai multă dreptate, că Goethe era silit să facă aşa, silit de editori. Scrierile lui erau foarte căutate ; editorii făceau afaceri splendide cu ele, iar Goethe şi mai splendide. Editorii îi dădeau banii înainte, cu condiţiunea ca la un termen fix Goethe să dea manuscrisul. Termenul sosea şi Goethe era silit să facă pe dracul în patru şi să dea manuscrisele. Cum le înjgheba, asta e asta ! Editorii se învăţaseră să fie fără milă, după ce văzură că însuşi Goethe era fără milă. Unul dintre editori se plînge că n-a văzut om mai barbar, mai „cîne“ decît Goethe, că i-a scos sufletul şi i-a ruinat averea. „Goethe numai nobil nu erau scrie însuşi editorul Cotta, omul care a lucrat mai mult pentru răspîndirea scrierilor lui Goethe, care a pierdut averea din cauză că ierta lui Goethe nepredarea manuscriselor la timp, şi că îi împrumuta bani ca aconturi.
    * Corespondenţa lor e publicată în întregime Briefwechsel zivisclien Goethe und, Bet. v. Arnim şi e foarte instructivă şi dă mult de gîndit asupra caracterului lui Goethe (n.a.).
iar Goethe ca răsplătire a smuls prin tribunale lui Cotta •onorare — asupra cărora nu se învoiseră la anumită sumă — peste 90.000 de taleri !
    Printre „alţii “ cari au lucrat pentru Goethe, trei "bărbaţi sînt mai ales de luat în seamă : von Arnim, Schiller şi Guttmann. Cei doi sînt nume cunoscute, Gut-tmann e un individ necunoscut, dar el are cea mai lungă poveste, pentru că el e însuşi Goethe, deşi era numai copistul poetului.
    Arnim era bărbatul Bettinei, prieten intim cu Goethe ; el e cel mai vestit culegător de poezii poporale germane. Cetise grozav de mult şi cunoştea toate scrierile vechi ale germanilor. Avea adunate poezii de prin sutele XIII—XVIII, de prin cine ştie oe scrieri vechi, cari existau intr-un singur exemplar pe care-1 avea el. Cum s-a făcut, cum nu, destul că Goethe — dovedit mai la urmă — a tipărit sub numele său poezii copiate din unele exemplare din cutare ori cutare carte veche. Exemplarul se distrugea apoi — cine mai avea să ştie că acea carte a existat şi că Goethe a copiat din ea ? Arnim era jurat să tacă,
    S-a găsit,, ce e dreptul, o singură carte veche în biblioteca lui Goethe — iscălit pe carte numele lui Arnim — din oare a copiat poetul două poezii : dar e natural să crezi că el a făcut acest lucru cu mai multe cărţi pe cari le-a distrus şi, dintr-o întîmplare oarecare, cartea cu pricina a rămas nedistrusă, ca să acuze pe Goethe.
    Poezii poporale, dealtfel, a luat Goethe foarte multe in volumele sale : a îndreptat ici colo o vorbă dialectală, a cioplit rimele şi le-a dat ca pe ale sale. Una (Ros-leifi auf der Heiăe) a publicat-o ea a sa, fiară nici o schimbare.
    Cu Schiller lucrul e şi mai grav. Schiller era bolnăvicios şi sărac, caracter nobil, muncea zile şi nopţi de-a rîndul. Şi l-a şi omorît munca. Dar mulţimea operelor sale nu stă în raport cu munca — el are puţine scrieri. Şi era prieten intim cu Goethe — adică Goethe îl prigonea cu dragostea — şi Goethe îi da bani de multe ori fără dobîndă (căci de obicei îi da împrumut cu dobîndă) şi ţinea foarte mult să-l aibă tot pe lingă sine. Cores-
253
pondenţa dintre Schiller şi Goethe e publicată, din ea criticii mai răutăcioşi scot multe pasagii şi le răstălmăcesc.
    Iată cîteva :
    Intr-o scrisoare, Goethe îi mulţumeşte lui Schiller pentru că a avut bunătatea să-i citească şi a opta carte din romanul Wilhelm Meister şi pentru că i-a îndreptat unele pagini, şi continuă : „Dacă acestea (îndreptările) sînt felul cum ai fi scris d-ta romanul, recunosc influenţa d-tale asupra operei, căci, nu încape îndoială că, fără relaţiunile ce există între noi, eu n-aş fi putut să duc la bun sfîrşit întregul, sau cel puţin nu în felul acesta“ (denn gewiss, ohne unser Verhâltniss, hătte ich das ganze Raum, wenigstens nicht auf dieser Weise zu-stande bringen konnen). Pasagiul acesta e explicat aşa, că Schiller a citit întreg romanul lui Goethe — un roman prost — şi l-a schimbat radical, făcînd un roman bun. Fără de Schiller, Goethe n-ar fi putut duce la sfîrşit lucrarea : asta zice că mai mult a scris Schiller decît Goethe : „sau cel puţin nu în felul acesta", adică însuşi Goethe nu şi-a mai recunoscut romanul într-atîta a fost de scărmănat de Schiller.
    într-altă scrisoare, Goethe se roagă de Schiller : „continuă, te rog, a-mi face cunoscute propriile mele lucrări" (Fahren sie fort, nicht mit meinem eigenem Werke bekannt zu machen). Goethe publicase un volum şi nici nu ştia ce conţine : la criticele ce i s-au adus, Goethe n-a ştiut ce să răspundă, iar Schiller îl învaţă prin scrisori ce anume voia să zică cutare sau cutare pasagiu din scrierea lui Goethe ! Intr-adevăr, e curios cazul ca un autor să-şi cunoască operele din spusele altora.
    Intr-altă scrisoare : „Aici îţi trimet restul din Xenii. Ce-ţi trimet astăzi, cum vezi, n-are nici o legătură între sine ; şi toate opintirile mele s-aduc în legătură feluritele grupe nu mi-au reuşit. Poate că o să mă scoţi d-ta din încurcătură" (...alle meine Versuche, die verschiedenen Grupen zusammenzuforingen, sind mir missgluckt. Vie-leicht, helfen Sie mir aus der Not). Se înţelege, Schiller l-a scos din încurcătură. Dealtfel, toată cestiunea Xeniilor a fost o exploatare din partea lui Goethe. Precum se ştie, frumoasele epigrame numite Xenii sînt scrise în
254
tovărăşie de Goethe şi Schiller ; ei s-au înţeles aşa ca ele să fie proprietate comună sau cum scrie însuşi Goethe : „să nu descurcăm niciodată dreptul de proprietate asupra singuratecelor părţi şi dacă vom publica amîndoi poeziile noastre, fiecare să publice Xeniile în întregime ca ale sale". Şi aşa şi face : în operele lui Schiller găseşti toate Xeniile, ca ale lui Schiller singur, tot aşa le găseşti pe toate în operele lui Goethe ca ale sale proprii.
    Goethe însuşi zice: „să nu descurcăm dreptul de proprietate" — şi ştia el de ce. încurcatul a fost Schiller, se înţelege. Cel dintîi care le-a tipărit în întregime, ca ale sale, a fost Goethe, şi-a băgat banii în buzunar.
    Cestiunea Xeniilor se explică astfel. Schiller compusese o mulţime de epigrame literare, scrise toate în distihoane (un hexametru eu un pentametru) şi le-a arătat lui Goethe. Iar Goethe, avînd şi el cîteva epigrame cam în acest gen, dar scrise în fel de fel de versuri moderne, a şi căutat să speculeze pe Schiller : să refacă epigramele sale în distihoane, pentru unitatea lucrării să mai facă vreo cîteva, să le amestece cu ale lui Schiller şi să le publice, aşa cum am spus.
    Schiller s-a învoit, iar Goethe s-a şi angajat c-un editor. Dar lucru mergea prost: Goethe nu putea reface epigramele, „nu putea aduce feluritele grupuri" la unitate, atunci le-a trimes aşa lui Schiller cu rugarea „să-l scoată din încurcătură". Iar cînd Schiller l-a rugat să-i trimeată şi epigramele cele făgăduite, ca să le refacă, dacă e nevoie, Goethe răspunde : „Nu-ţi pot trimete nici astăzi Xeniile. Copistul meu nu mai dă pe la mine" (Die Xenien kann ich heute noch nicht mitschicken. Mein Abschreiber ist ausgeblieben). Ce avea Goethe cu copistul ? Dacă el avea gata epigramele, putea să le trimeată, căci Schiller cunoştea scrisoarea lui Goethe; sau putea să le dea altcuiva să le copieze sau să le transcrie însuşi. Dar se pare că acel copist, Guttmann, era însuşi autorul epigramelor, şi fiindcă tocmai atunci el era supărat, şi nu numai pe Goethe, poetul nu putea să compuie epigramele.
    S-ajungem şi la copistul acesta. El se numea Willi-bald Guttmann şi a studiat deodată cu Goethe la Universitatea din Leipzig. Era băiat sărac lipit-pămîntului de-o
255
fire neexplicabil de blîndă, sfiicios peste măsură — aşa că să temea chiar să iasă pe stradă unde era multă lume —, retras, un temperament de acele cari fac ca o individualitate să se topească cu totul într-alta. Bogatul Goethe s-a împrietinit la Universitate cu el, l-a ajutat cu multe, l-a luat apoi cu sine. Guttmann s-a devotat cu totul lui Goethe şi l-a urmat pretutindeni unde se muta Goethe, de la Leipzig la Strassburg, de acolo la Wetzlar şi la Weimar şi a stat la Goethe pînă la moarte. Toţi îl cunoşteau ; „copistul lui Goethe, om cu talent, care îndreptează greşelile de condei ale lui Goethe“. A murit nebăgat în seamă, sărac. Uneori el pleca de la Goethe, dâr iarăşi se întorcea, de cîteva ori a plecat în Italia, trimis de Goethe, iar ce însemnau absenţele lui Guttmann vom vedea mai la vale.
    Pe timpul cînd era student la Leipzig, Guttmann scrisese versuri, cari circulau ca manuscris iscălit cu W.G., adică iniţialele numelui Willibald Guttmann. Pe acelaşi timp începuse şi Goethe a scrie versuri.
    Goethe s-a folosit de ocaziune să uzurpe meritele lui Guttmann şi strecura printre cunoscuţii săi şoaptele că poeziile-manuscris iscălite cu W.G. sînt ale sale — lucru uşor de crezut mai ales că W.G. sînt iniţialele numelui Wolfgang Goethe. Guttmann, sărac cum era şi nepretenţios, a primit ajutoarele materiale ale lui Goethe şi a tăcut. De-acum înainte el a rămas nedezlipit de Goethe şi cu timpul s-a obicinuit să se creadă oarecum dator să lucreze pentru altul, şi a lucrat necontenit.
    Cîteodată totuşi se deştepta în el ambiţiunea, ori poate se mîhnea de purtările „stăpînului“ său şi pleca de la Goethe. Absenţele lui Guttmann coincideau tot-dauna cu lipsa de activitate a lui Goethe. Patimile lui Werther au apărut tocmai într-un timp cînd Guttmann plecase supărat din casa lui Goethe. Şi lucru ciudat: romanul Werther a apărut anonim. După cîtăva vreme însă Guttmann s-a reîntors, se vede că Goethe i-a stat de cap şi bietul om a cedat. Abia după două săptămîni de la întoarcerea lui Guttmann, romanul Werther a apărut într-a doua ediţie — deşi nu era tocmai nevoie — dar acum iscălit de Goethe.
256
    Dintre multe coincidenţe pe cari le caută cu luminarea criticii mai răutăcioşi dintre plecarea sau îmbolnăvirea lui Guttmann şi pauzele în activitatea lui Goethe pomenim numai două. După publicarea lui Gotz von Berlichingen, Clavigo şi Werther, Goethe spunea la toată lumea că are de gînd să se lase cu totul de literatură şi să se ocupe numai cu pictura. Şi într-adevăr n-a scris nimic cîteva luni. într-aceea, Guttmann a plecat să se stabilească într-un orăşel, unde a stat aproape o jumătate de an. Vorbele lui Goethe şi ideea lui de a se lepăda cu totul de literatură o explică răutăcioşii aşa că Guttmann săturat de a munci pentru alţii şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărît să plece necondiţionat, iar Goethe a căutat în chip şiret să prepare opinia publică sau mai bine să-şi semneze de cu bună vreme lipsa de productivitate la cazul cînd Guttmann ar fi plecat cu totul.
    Dar Guttmann s-a întors şi Goethe s-a ocupat mai departe cu literatura. Altă coincidenţă. La Weimar s-a îmbolnăvit odată Guttmann şi aproape doi ani n-a putut lucra. Şi tocmai într-acest timp atîtea afaceri de-ale serviciului s-au îngrămădit pe capul lui Goethe — spunea el — încît n-avea timp să mai scrie. Şi într-adevăr, Goethe n-a scris aproape doi ani nimic. Altă coincidenţă e aceea pe care am spus-o cînd a fost vorba de xenii.
    Unii critici s-au încercat să dovedească faptul că Faust nu numai că e scris de Guttmann şi de Schiller, dar că Guttmann şi-a simbolizat chiar pactul între el şi Goethe în pactul dintre Faust şi Mephistopheles. Dovezile lor sînt prea obositoare şi migăloase ca să mă încerc să le enumăr cititorilor mei.
    Unii susţin chiar prostia că Faust e scris de Lessing.
    In rezumat, cercetările de pînă acum au încercat să dovedească : negativ că Goethe, ca ministru de interne ocupat peste măsură, ca mare iubitor de studiu asupra opticei, ca pictor, ca amator de petreceri, ca un risipitor al timpului cu femeile, ca om aplecat spre trîndăvie etc. n-a putut să aibă destul timp să scrie cît a scris nici dacă ar fi trăit patru vieţi. Pozitiv : că Goethe a
257
plătit altora să scrie pentru el, mai ales lui Sehiller şi lui Guttmann. Toţi cercetătorii recunosc că Goethe a fost genial, dar a scris foarte puţin şi a căutat să-şi apropieze lucrări geniale.
    Eu am dat un rezumat numai al cercetărilor de pînă acum. Nu e aşa de negru dracul, spun oamenii, şi nici cu Goethe n-o fi stînd lucru aşa cum spun criticii. în-tr-o operă atît de vastă ca a lui Goethe e cu putinţă să se fi străcurat şi lucrări străine mai ales că pe vremea lui toată literatura era stăpînită de două personalităţi, de Goethe şi de Sehiller. Critica prea pesimistă sau tendenţioasă în toate numerile incoerente găseşte dovezi pentru sine, mai ales dacă cel ce o face e cit de cit ingenios.
    Şi la urmă, cum am spus dintr-un început, oricîţi ar fi cei ce se numesc c-un singur nume Goethe, acest nume numeşte pe o singură individualitate artistică, un singur geniu, şi el a existat, căci opera lui există, şi germanii sînt mîndri de existenţa operei, nu de a omului care a făcut-o.
    In aceste articole am arătat cititorilor Epocei numai învinuirile ce se aduc lui Goethe ; într-alte articole vom arăta dovezile cari apără pe Goethe sau mai bine care răstoarnă toate acuzările, de multe ori stupide şi mai totdauna răutăcioase ale unor duşmani ai poetului.
           SIMBOLURI EROTICE IN CREAŢIUNILE POPORULUI ROMÂN
                                I
    Dintre multele simboluri ale iubirii sexuale în crea-ţiunile poporului nostru, cele mai răspîndite sînt mărul şi cucul. Mai puţin apoi nucul şi măgheranul, în urmă cînepa şi buruiana clocotici.
    Mărul e cunoscut ca simbol erotic din cele mai vechi timpuri. Chiar în Biblie iubirea sexuală e simbolizată prin măr: Eva mănîncă din el şi apoi îndeamnă şi pe Adam să mănînce. Dintr-un măr se naşte cearta între Iuno, Venus şi Minerva, şi mărul rămîne al zeiţii voluptăţii. In toate literaturile europene de astăzi mărul e simbol al sexualităţii. In literatura noastră poporală întîlnim foarte des mărul, cînd e vorba de iubire. Toţi cunoaştem vorba : „Cît e moşul [de] bătrîn, tot ar mînca măr din sîn“, şi în colecţiunea lui Alecsandri avem frumosul exemplu de simbolizare în :
                      Aolică, ce văzui,
                      Colo-n deal la Călmăţui,
                               Fată mare, moş bătrîn Cere fetei măr din sin,
şi fata rîde de moş că n-are dinţi să-l mănînce mărul, iar moşul răspunde :
                      Tu n-ai minte, fata mea,
                      Ochii văd, inima vrea —
                      Copilu-i copilăros,
                      El aruncă mărul jos...“ etc.
259
    Merele sînt lucrul cel mai scump pe care îl dă un flăcău iubitei; şi de obicei cînd pleacă flăcăii departe, făgăduiesc să aducă fetelor, pe lingă scumpeturi, şi mere.
                 —   Unde te duci tu, bădică ?
                 —   Peste Olt, dragă Anică.
                 —   Dar Anicăi ce-i aduci ?
                 —   Fustă albă şi papuci
                 Şi-o cracă de mere dulci.
    Se înţelege, lucrul acesta n-are nici un rost : s-aduci un măr, o nimica toată, de prin ţări străine. Dar îndată ce ştii că mărul simbolizează credinţa în iubire, ceea ce credeai proză în făgăduielile flăcăului devine poezie.
    In poveşti, fata împăratului totdauna cînd are să aleagă pe placul ei vrun prinţ stă la fereastră cu un măr în mînă ; prinţii trec pe sub fereastră şi, în capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soţ.
                 S-arupse steaua din cer
                 S’ părea că era un mer
                 De-şi căzu pe una fată
                 Laie ce-şi era muşată.
Ş'i-ntocmai cum în doinele noastre fata zice flăcăului să o ia şi pe dînsa în ţări străine, că se va face luminare să-i lumineze unde va cina, şe va face măr etc., tot aşa în Macedonia :
                —   Fă-mă me mer, baga-me-n sin,
                     Sifterlu a meu.
                —   Va-mi m-agreşesc, va-mi te muşc,
                     Porumba a mea. *
    Nuca a fost simbol al iubirii sexuale şi la greci, şi la romani ; şi e şi astăzi mai la toate popoarele din Europa. Nucul era arbore dedicat Afroditei. La noi, frunzele de nuc au cea mai deasă întrebuinţare în descîntece şi vrăji de iubire.
    Şi-n poezia macedoromână mărul e simbol al iubirii.
    * Colecţia lui Obedenaru, p. 178, şi a lui Vanghelie Cruşo-veanu, p. 85 (n.a.).
260
    Anticipativ amintesc că nucul şi cucul sînt două elemente nedespărţite în simbolismul erotic ai românului, Şi că nu e o întîmplare întîlnirea lor în versuri şi nici nu e o silă a rimei, dacă se zice :
                    Sus în vîrful nucului Cîntă puiul cucului,
căci în cîntecul :
                    Colo jos între hotară Este-un nuc cu frunză rară,
                    Cîntă cucii de s-omoară,
ori în cîntecul de pe Olt:
                    Pe margine de Olteţ Răsări un nuculeţ :
                    Nuca mare, frunza rară,
                    S-au strîns toţi cucii din ţară Şi cîntă de se omoară,
în aceste cîntece ar fi putut foarte bine poporul să zică în loc de nuc : fag, plop, ulm, pom ; ar fi putut zice : pe margine de Olteţ răsări un făguleţ etc. Dar n-a zis, căci nucul exprimă o anumită idee. Şi dacă poporul înlocuieşte vrodată nucul, e uşor de înţeles cu ce. Cu mărul!
                    Colo-n jos între hotară Este-un măr cu frunză rară...
Şi
                    Sus în vîrful mărului Cîntă puiul cucului...
    E natural : mărul şi nucul sînt simbolul aceluiaşi lucru.
    Şi să se bage de seamă că totdauna mărul sau nucul, unde s-adună cucii, are frunza rară. Această idee nu e simplă umplutură a versului, ci îşi are rostul temeinic al ei.
    La macedoromâni nucul e înlocuit cu lămîiul. Aşa într-un cîntec de iubire în colecţia lui V. Petrescu :
261
                     Feat, ce ai buza galbină ?
                     Disi de hievra ai h-vrită,
                     Disi lingoare ai zicută ?
                     Nu-mi dormii sub un limoniu Şi-mi căzu ş-una limonie Mastea galbenă mi aflai.
    Celelalte simboluri erotice — magheranul, cînepa şi clocoticii — au un rol mai neînsemnat.
                              II
    Cucul e însă par excellentiam simbol erotic. Codrul şi cucul sînt cele mai puternice două elemente ale poeziei noastre, dar din punct de vedere extensiv, cucul e în rîndul întîi.
    Codrul simbolizează libertatea şi ura contra ciocoilor, şi iată tot sufletul românului descris în trei versuri : Cucuie, seca-ţi-ar creasta !
                    Ce mi-e drag pe lumea asta,
                    Numai codrul ţi nevasta.
    Nimic din natură nu e eîntat mai des decît cucul, nici altă pasăre, nici floare, nici copaciu. Şi e lucru de înţeles, căci iubirea sexuală şi în poezia poporală a noastră are întîietate, ca extensiune, asupra tuturor altor sentimente, iar cucul e simbolul ei. Se mai adaogă că firea tăinuită a cucului a dat românului prilej să-l facă simbol şi al altor sentimente. Astfel cucul a dat prilej la naşterea a zeci de proverbe şi de zicători ; el are o mulţime de legende, şi cîntecele în cari se vorbeşte de el ocupă cel puţin a cincea parte din doinele noastre de iubire.
    Ca să înţelegem mai pe deplin pricinile cari au făcut din cuc simbol erotic, e nevoie să arătăm mai întîi cum a ajuns el simbol al altor lucruri mai lesne de observat.
    Cucul e pasăre singuratică, de felul ei. Ţăranul a văzut că toate păsările călătoare au obicei să plece în stoluri mari şi, astfel, el ştie cînd pleacă. Singuri cucii
262
au alt obicei: ei pleacă unul cîte unul şi, după cum se crede, noaptea, aşa că nimeni nu ştie nici cînd pleacă, nici încotro zboară, nici cînd şi cum se întorc. Astfel, din capul locului, cucul e pentru ţăran o pasăre misterioasă, care umblă pe căi tăinuite. De aci s-a născut zi-cătoarea : a trece prin vămile cucului, adică dînd bir cu fugiţii şi pierzîndu-ţi urma prin ţări străine.
    în Ardeal şi în Bucovina se zice : a căta vama cucului în înţelesul : ce te-ncerci să faci un lucru cu neputinţă, absurd. E o ghicitoare : „Cine n-are vamă ? Cucul. Şi cine trece prin vamă şi nu se bagă-n seamă ? V intui.“ Astfel cucul e tipul contrabandistului, şi se potriveşte lucru că pe el îl roagă toţi flăcăii cari iubesc pe ascuns vro nevastă :
                    Cîntă cucu-n munte sus,
                    Ne-am iubit, bade, p-ascuns ;
                    Cine ne-a văzut ne-a spus,
                    N-aibă parte nici de boi,
                    Nici de staulul cu Di.
    Dragostea tăinuită are un capitol însemnat în erotica noastră şi doinele cari o cîntă sînt cele mai pătimaşe, oid;
                    Dragostea de fată mare Ca o floare din cărare,
                    Dar de dragosti nevesteşti Te usuci şi te topeşti.
    într-o doină moldovenească se zice :
                    Dragostile nevesteşti Mi te bagă pe fereşti,
                    Şi te scot pe unde pot,
                    Pe sub streaşină prin pod.
    Nevestele cari iubesc pe ascuns îşi încep doinele de obicei cu versul:
                      Cucuie, să nu mă spui,
şi apoi continuă :
                          La izvor şi la fîntînă, Prins-a dorul rădăcină : L-aş tăia să-l duc acasă, Şase rădăcini nu-1 lasă ; L-aş tăia să-l culc în sîn, Şase rădăcini mi-1 ţin.
sau într-altfel:
                     Dintr-un dor dorit aseară Face-ai foc s-aprinzi o ţară,
                     Şi din Iacrămi mărunţele Face-ai două fîntînele Să te-neci, bădiţă-n ele.
Dragostea tăinuită — sau „boala cucului* — e cîntată în versurile :
                     Cîte boale le-am bolit Dat-am slujbe şi-am trăit;
                     Dar de boala ce-o bolesc Nu e chip să mai trăiesc.
Ironic e cîntecul în care se spune că :
                     Să-ntîlnea fată cu fată :
                     — Ce ne facem noi, surată,
                     Că băieţii cum se-nalţă Tot de neveste s-acaţă ?
şi se hotărăsc să ceară sfat tocmai de la cuc. III
                                           III
    Alt obicei al cucului e că el nu-şi face cuib niciodată şi, prin asta, e cel mai vădit exemplu al lipsei de seriozitate, e tipul omului fără căpătîi, iar românul, care ţine atît de mult să fie stător într-un loc cu ai săi şi să-şi aibă pămîntul şi casa lui, nu putea găsi mai bun simbol decît cucul pentru lucrul de care se teme el mai mult: de rătăcirea pe drumuri şi de neglija de soarta copiilor. De aceea mai în toate blestemele poeziei noas-
264
tre se repetă versurile cari, fără îndoială, conţin cel mai înfiorător blestem pentru român :
                     Aibă casa cucului Şi odihna vîntului —
adică să rătăceşti vecinie, singur şi lipsit de ai tăi.
    Despre unul care crede că a cîştigat ceva, şi-n aievea e înşelat, se zice ironic : a găsit un cuib de cuc; iar cînd îndeamnă pe ţăran să mai aştepte că va găsi şi ceea ce caută (mai ales, d. ex. dreptate, în procese) îţi răspunde sceptic : ce să găsesc ! poate cuib de cuc.
    Cucii trăiesc rău între ei, de aceea fiecare trăieşte pentru sine, singuratic, căci niciodată doi nu se sufer într-acelaşi loc. Şi, probabil, această duşmănie de frate merge aşa de departe, îneît cucul bărbat nu suferă nici chiar pe femeiuşcă lingă el — după ce ea şi-a împlinit numărul de ouă ■— şi aşa e de explicat de ce ei nu au cuib, căci nu pot face casă împreună *. Trăiesc ca cucii e o zieătoare eu acelaşi înţeles ca trăiesc ca dinii. Zică-toarea spusă însă numai în singular trăieşte ca cucul Însemnează altceva : a trăi bine, nesupărat de nimeni, liră Să porţi grija altora, căci aşa trăieşte cucul, nesu-pifAt de alţi cuci şi ca stăpin pe partea lui de codru.
    Cucul, neavînd cuib şi pui de cari să poarte grife, 6 vecinie singur şi străin în lume. Iar străinului îi merge rău. Aceste idei au născut zicătorile : a rămas cuc, aplicată omului care a rămas singur; e singur cuc, are mila cucului, a fi pui de- cuc (fără părinţi, fără nici un ajutor). în doină :
                     Străin sînt, un pui de cuc,
                     N-am milă unde mă duc.
    E un fapt vrednic de băgare în seamă că tocmai cucul a dat românului prilejul să exprime metaforic pe abstractul nimic şi niciodată. Dacă o găsi cuib de cuc
     * Pasărea bărbătuş cloceşte pe rînd cu femeiuşcă, sau, cel puţin, bărbătuşul aduce de mîneare femeiuştei. Cucul însă nu. Femeiuşcă cucului ar trebui deci să moară de foame, clocind, sau să părăsească ouăle, ca să plece după mîneare. Instinctiv, ea îşi pune, deci, ouăle în cuiburi streine (n.a.).
265
concretizează nimicul, niciodată e concretizat prin cit o fi cucul sau cit o cinta cucul. Aceste zicători îşi au originea în credinţa nemuririi cucului : el, anume, va fi cea din urmă fiinţă vie care va peri la sfîrşitul lumei, iar această perpetuare a lui se datoreşte faptului că toate paserile sînt datoare să se împerecheze eu cucul şi să scoată pui de cuci din ouăle lor. Ţăranul găseşte pui de cuci în cuiburi de mierlă mai ales, de graur, de sturz, de potîrniche şi de grangur, şi, pornind de aci, a generalizat cazul. Credinţa poporului e că toţi cucii au o singură mamă — legendara mamă a cucilor, din doine — iar ei toţi sînt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiaseă, le sînt soţii. Astfel el a trebuit să devie pentru români tipul bărbatului donjuan al codrilor şi simbol al adulteriului.
    E natural ca românul să creadă în puterea fermecătoare a cucului : cum ar putea el să placă tuturor păsărilor femei, dacă n-ar avea un deosebit dar de a se face plăcut ? El reprezintă deci pentru români puterea iubirei căreia nu te poţi împotrivi, el e însăşi iubirea. Astfel e simbol al oricărei iubiri sexuale.
    Cucul dă pildă flăcăilor pe cari îi caracterizează românul cu :
                      Vai de mine, n-am opinci,
                      Dar drăguţe nm vro cinci.
    Se găsesc şi printre ţărani flăcăi cari se ţin numai de dragoste schimbătoare, cari au maxima :
                      Pişc-o, muşc-o pe lelea,
                      N-aştepta să zică ea ;
                      Nu zice. că-i e ruşine,
                      Dac-o pişti, îi pare bine.
Şi
                     Dragă mi-e lelea bălaie,
                     Că mă cheamă noaptea-n paie,
                     Dimineaţa prin malaie Şi seara pe după claie.
    De obicei tocmai acest soi de flăcăi sînt cei mai productivi poeţi ai satelor şi se ţin numai de cîntec şi de voie bună :
266
                     Alelei, mergînd pe drum Bătrxneţele m-ajung :
                     Cu cît beau, cu cît iubesc,
                     Cu-atîta ştiu că trăiesc.
    Cea mai frumoasă parte a poeziei noastre, pentru care vecinie avem să-i mulţumim cucului, e poezia iu-birei dintre flăcău şi fată, poezia în care cucul e simbolul sentimentelor caste :
                     Cîntă cucu-n curmătură,
                     Vine badea să-i dau gură,
                     Dar eu gura nu i-oi da Pin’ n-oi topi cînepa.
    O doină, în care avem două simboluri erotice, şi cucul şi cînepa : pînă la cununie nu vrea să-l sărute ! Sau :
                      Cîntă-un pui de cuc in văi,
                      Badeo, pentru ochii tăi M-au urît părinţii mei.
Şi gingăşia ce e în doina în care flăcăul se roagă de cuc să-i aducă pe iubită la fîntînă :
                      Că nimic n-am de cerut,
                      Numai apă de băut Şi gura să i-o sărut.
     O doină, pe care am- auzit-o eu pe Tîrnava, în Ardeal, dar n-am văzut-o încă publicată, spune :
                      La fîntînă mol şi tină,
                      Subţirica spală lină Cu doi pui de cuc in braţe :
                      Vine badea, prinde-un pui,
                      — Lasă-1, bade, că te spui,
                      C-o veni vinerea mare Şi de pui va fi-ntrebare.
adică în vinerea Paştilor, la spovedanie, fata are să dea seama dacă a ciupit-o flăcăul de sin. Cîte colecţii de doine cunosc, nici una n-are doină de iubire care să-mi
267
fi plăcut aşa de mult ca asta din 1 000 de doine din • Ardeal:
                   Cucuie de pe Şieu,
                   Mult mă rog lui Dumnezeu De-i muri, să mor şi eu, De-i trăi, să fii al meu !
    Alt motiv al doinei de iubire : vrajba între iubiţi, are şi ea de-a face cu cucul. Deşi e greu de stabilit de ce e amestecat cucul în vrajba tinerilor, totuşi, cred că el, reprezentînd pe flăcău, e cea mai potrivită aluziune la nepăsarea flăcăului, care îşi poate găsi altă iubită :
                      Poruncit-a mîndra mea Pe doi pui de turturea Să mă duc iarăşi la ea,
                      Şi-napoi i-am poruncit Pe doi puişori de cuc Că la ea nu mă mai duc.
    Şi cînd e vorba de necredinţă, de nestatornicie, cît de frumos se plînge fata care iubeşte pe flăcău şi-l ştie că nu e om rău, ci numai slab de înger :
                      De-ar fi cucul voinicel,
                      Mi l-aş prinde argăţel Şi i-aş coase şi i-aş toarce,
                      Şi cămăşi subţiri i-aş face Şi l-aş purta cum îmi place.
Dar nu e de făcut nimic cu el,
                      ...Cucul e pasăre rea,
                      Zboară ici, zboară colea,
                      Nu-i pasă de jalea mea.
    Alt motiv al doinelor de iubire : despărţirea, e şi el lăsat pe seama cucului. Dar despre el vom vorbi mai tîrziu. In urmă, ultimul cuvînt erotic, moartea unuia dintre iubiţi, nu mai are nevoie de-a face cu cucul, pentru că acest motiv iese dintre doine şi devine bocet.
263
IV
    Ca pasăre cu fire tăinuită şi cu atîtea daruri neobicinuite, cucul s-a impus oarecum românului ca pasăre cu dar profetic. Corbul, coţofana, cucuvaia, cocoşul şi găina au darul de-a prevesti lucruri rele ■—■ multe altele prevestesc numai schimbările vremii — cucul prevesteşte însă şi bune, şi rele. Două dintre credinţele noastre, referitoare la profeţia cucului, sînt de origină indo-germană şi astăzi există la toate neamurile Europei : întîi, că vei avea bani, ori nu vei avea, în cursul anului, după cum ţi s-a întîmplat să ai ori să n-ai bani cînd auzi de întîia oară eîntînd cucul primăvara ; şi al doilea, cine aude cucul întîi eîntînd şi vă număra de cîte ori cîntă, atîţia ani va trăi. Dintr-acest cerc de idei sînt zieătoarele : i-a cîntat cucul astăzi (a dat norocul peste om) şi : ascultă pînă-ţi ciută cucul (fă pînă e vreme, sau bagă de seamă pînă ce e vreme).
    Cu mult mai înrădăcinată e altă credinţă : că norocul ori nenorocul dă peste om, după cum i-a cîntat curul din faţă ori din dos. Mi-a cîntat cucul în faţă, zice omul nil merg trebile bine. Cînd cucul cîntă la spatele românului • semn de jălire, mai ales de despărţire, ple-tmre de acasă. Credinţa asta e dintre cele erotice ;
                     Plerlt-ai fi, pui de cuc,
                     Tu mi-ai cîntat să mă duc,
                     Mi-ai cîntat mie de cale,
                     Şi mîndrei de lungă jale.
    Toate elegiile în cari se cîntă despărţirea a doi iubiţi sînt adresate cucului, ca blestem ; la toate cucul e de vină. De aceea, românul, vrînd să scape de efectul cîn-tării cucului din dos, se întoarce repede şi aruncă după cuc : dacă-1 fugăreşte şi-l sileşte să tacă, efectul profeţiei lui e zădărnicit ; dacă însă nu poate să-l puie pe fugă şi dacă el cîntă înainte, românul e pierdut. In doină, românul aude cucul eîntînd a rău, se întoarce, aruncă spre cuc, dar :
                     Eu zic cucului să tacă,
                     El se suie sus pe cracă Şi tot cîntă de mă seacă.
269
                     Iar mai jos pe-o lămurea Gurlu[ie] şi-o turturea :
                     Cucul cîntă de pornire,
                     Turturica de jălire.
    Cunoscută de toţi românii e doina :
                     Pasăre galbenă-n cioc,
                     Rău mi-ai cîntat de noroc.
    Dar trebuie de băgat bine în seamă că niciodată nu i se impută cucului că a despărţit pe flăcău de părinţi ori de prieteni; el desparte numai doi iubiţi, deci elegiile adresate cucului au caracter absolut erotic, şi oriunde vei întîlni o doină în care e pomenit cucul, să ştii dinainte că e vorba de o iubire sexuală şi înţelegi doina numai dacă ştii că „urgisitul* cuc e o simbolizare.
                     Cîntă cucul pe fîntînă,
                     Că mai am o săptămînă Şi-apoi, sănătate bună !
                     Din Sibii mă duc la Cluj,
                     Că m-am pus la număruş.
                     Şi din Cluj la Bistriţa Şi-mi rămîne drăguţa.
    E cîntecul recruţilor din Ardeal. Şi „Pasăre galbenă în cioc* în Muntenia se încheie cu :
                     Să las sasă, să las masă,
                     Să las nevastă frumoasă.
    De tot frumoasă e doina ardelenilor soldaţi, duşi cu anii prin Galiţia, prin Austria şi Tirol, doină care începe cu :
                    Cucuie, m-ai blestemat Cu blestem de vineri sara Să-nconjor lumea şi ţara.
    In bocete, după cîte ştiu eu, niciodată nu e pomenit cucul, şi ar fi o blasfemie să simbolizezi în bocete despărţirea prin cîntecele cucului. Nu, căci el e pasărea iubirii sexuale :
270
                     Cîntă cucul doinile,
                     Şi-l ascultă fetele,
                     Fetele, nevestele,
                     Mai cu foc copilele.
    Cucul e al tinerilor. E frumos exprimată de poporul nostru vestita zieătoare germană : „Wer nicht liebt Wein, Weib und Gesang...“ cu :
                     Cucuie, măria-ta !
                     De n-aş bea, de n-aş cîntă,
                     Şi pe puica de-aş uita,
                     Eu cîmpii i-aş apuca.
    „Măria-sa cucul“ are cele mai frumoase cîntece în literatura noastră; intr-unele e blestemat, intr-altele e glorificat. Şi atîta patimă e în cîte unele cîntece ! S-auzi la cîmp pe vrun flăcău îndrăgostit, ori vro nevastă, ori pe soldaţii însuraţi, în cazărmi, cu ce patimă cîntă cîn-tecul care începe cu :
                     Cucuie cu pană sură,
                     Muşca-ţi-aş limba din gură.
    Ca simbol al furiei în iubire, cucul are un vers stereotip, un început de cîntec; întregul cîntec variază.
    în Ardeal:
                     Unde-aud cucul cîntînd Şi mierliţa şuierînd,
                     Nu mă ţin om pe pămînt.
    în Moldova :
                     Unde-aud cucul cîntînd Mă fac broască la pămînt,
                     Nu mai ştiu nici cine sînt.
    Şi în Muntenia : într-adevăr un tablou care îmbată simţurile :
                       Unde-aud cucul cîntînd, Apa-n vale ciuruind, Vîntul pe la muchi bătînd', Nu mă ştiu nici unde sînt.
271
V
    Precum am spus, cucul e simbol al adulteriului, după credinţa că el se împărechează cu toate feluritele păsări ale văzduhului. Simbolizarea lui într-acest fel e veche. Latinii numeau cuculus pe soţul necredincios ; englejii numesc cuckold, iar francezii cocu * pe soţia necredincioasă. Latinii numeau ovum cuculi (ou de cuc) o faptă streină, care să atribuia unuia care nici nu visa să o fi făcut.
    O splendidă ilustraţie a credinţei în senzualitatea cucului o avem noi în balada cu fond indo-german (cum a dovedit d-1 Hajdeu) Cucul şi turturica : cucul, pătimaş, urmăreşte cu îndărătnicie turbată pe turturică, iar ea, simbol al credinţei în iubire, fuge necontenit de el.
    Forma noastră diminutivă cuculeţ (sau cucuiete) e anumit întrebuinţată pentru flăcăii îndrăgostiţi, şi e pretutindeni cunoscută de români vorba băiete cucuiete pentru băieţandrii ajunşi la vîrsta adultă, cînd sînt necontenit preocupaţi de porniri sexuale ; de aceea e cîn-tecul :
                                 Măi, băiete, cucuiete,
                             Ce ţi-e capul tot la fete.
    Cetitorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în cari se vorbeşte de mierlă şi de turturică. Mierla se crede că e între paserile femei ce e cucul între paserile bărbaţi, că ea se împărechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al
                              Mărioarei dintre bălţi,
                            Cu dragostea-n zece părţi.
    Mierla e totdauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fată, e deci simbolul adulteriului.
     * De fapt, ar tr'ebui să fie : cocue; cocu e soţul necredincios (n.n.).
272
                      Mierlă, mierliţă,
                      Pasăre pestriţă,
                      Curvă de uliţă Şi de mahala,
                      Mi-ai rupt inima.
    Mierla are un singur dor :
                      De-ar fi lumea asta rai,
                      Să iubeşti pe cine vrai.
    In poezia macedoromână, mierla e acelaşi tip ca şi la noi, cu deosebire că macedonenii fac pe bărbat mierlă (mierloi) nu pe femeie. în colecţia lui V. Petrescu e un cîntec în care se repetează ca refren sifterlu al meu, adică (după traducerea culegătorului) mierloiul meu :
                      Eu singură nu arămîn,
                      Ci cu tine va să vin,
                                   Sifterlu al meu !
    Şi într-o doină de-a noastră :
                      Frunză verde lemn de nuc.
                      Zice mierla către cuc :
                      — Hai, voinice, hai cu mine,
                      Că ştiu calea-n codri bine.
                      Că ştiu turme de berbeci,
                      Izvoare cu ape roci Şi desagi cu rumenele Şi copile ocheşele.
    Mierla şi cucul sînt tot acelaşi simbol.
    Turturica reprezintă credinţa în iubire ; ea nu e simbol curat erotic, căci de ea se vorbeşte şi în bocete. VI
                                  VI
    Aici mai putem lămuri un lucru. în poezia noastră avem şase păsări ale căror nume le întrebuinţăm ca epitete : păunul, turturica, rîndunica, porumbiţa, mierla şi cucul. Cu unul dintr-aceste nume se dezmiardă iubiţii. Dar cele patru dinţii sînt mai rare. Păunaş li se zice
273
mai ales haiducilor, în balade ; turturică şi rîndunică se zice fetelor, nevestelor şi copilelor, în bocete. Porumbiţa, deşi foarte rar, e nume dezmierdător în cîntecele de joc. în doină însă numele de dezmierdare sînt mierlă şi cuc. Acum e de cercetat : de unde avem noi cel mai frecvent nume de dezmierdare, în erotica noastră : pui şi puică ? Din miile de exemple, aleg :
                   S-a dus puiul d-îngă mine.
                   Tuturor le pare bine,
                   Numai mie-mi pare rău,
                   C-a fost puişorul meu.
    Sau cunoscutul cîntec :    Răvaş, puică, răvaş, drag,
sau celălalt cu : pui, pui, pui, vino-n cuşcă să te-ncui. Aşa de deasă şi de generală a fost întrebuinţarea numirii pui ca dezmierdare, încît astăzi nu ne mai dăm seama de ea. Astăzi zicem copilului puiul tatei, fără să ne gîndim că pui e dezmierdare erotică. înţelesul vorbei pui s-a generalizat : pui e orice noţiune diminutivă, ceva mic şi puţin ; de aceea vorbeşte românul despre un pui de chef, un pui de bătaie, un pui de somn, şi înţelege vorba pui într-aceste expresiuni ca şi în pui de om, pui de român, pui de turc.
    E natural, ca în toate expresiunile, noţiunea pui să aibă caracterul drăgălăşiei şi al vredniciei.
    în dialectul macedoromân, pullu * e şi mai frecvent decît la noi, ca formulă de dezmierdare erotică, dar pulliu * însemnează exclusiv pasăre (vorba pasăre a dispărut din dialectul macedonie). în limba latină pullus însemna numai pui de pasăre, nu ca la noi orice fel de animal de curînd născut (pui de lup, de iepure, de urs, de vulpe etc.).
    Din doine te poţi convinge că pui, ca dezmierdare erotică, are înţelesul numai de pui de pasăre. A zburat puiul cu aţa tocmai cînd era dulceaţa.
                   Prins-am puiul la fîntînă,
                   L-am iubit o săptămînă,
                   Şi-acum mi-a zburat din mină.
      * De fapt: pul’u (n.n.).
274
    Dar puiul cărei anumite păsări e acest pui al doinelor ? Cercetînd doinele nu găsim nicăieri vorbindu-se, în înţeles erotic, de pui de alte păsări, decît numai de ai cucului. In balade se vorbeşte de puiul corbului ; fetele, pînă sînt la mame, sînt pui de rîndunică.
                    Pîn-eram la mama mea Eram pui de rîndunea,
                    De când sînt la mama lui Nici sînt rîndunea, sînt pui Şi copila nimănui.
    Nevasta care se plînge în doina asta nu e rîndunea în casa soacrei sale şi a bărbatului care n-o iubeşte, ci e pui, n-are mila nimănui.
    Şi care pasăre e vecinie lipsită de mila altora :
                    Strein sînt, un pui de cuc,
                    N-am milă unde mă duc.
sau :
                      Zboară cucul, bate-l-aş,
                      Şi-a lăsat puii golaşi Pe tulpină de sulcină,
                      Să-i crească mamă streină.
    Lucrul e uşor de înţeles : dacă pasărea iubirii e cucul, numele lui trebuie să fie luat ca nume de dezmierdare. Cu atît mai mult puiul cucului. Să se compare, dealtfel, şi expresiunea tipică a românului cuc bătrîn. pentru un moş berbant şi, ceea ce am mai spus, cuculeţ şi cucuiete pentru băieţii apucaţi de dragoste.
    Şi e multă drăgălăşenie în ideea : pui de cuc ! El, care acum începe să înveţe a iubi, el, iubitul tuturor pasărilor, după credinţă, e pilda şi profesorul flăcăilor şi fetelor.
                     Cucuie, ce să-ţi plătesc Să mă-nveţi cum să iubesc ? Cucuie, eu ce ţi-aş da Să mă-nveţi a săruta ?
275-
    Acesta e puiul ! A contribuit la fixarea numirii pui, ca dezmierdare erotică, şi alt fapt : fetelor le place cochetăria, şi cine-i cochetul luncilor şi al codrilor ?
                     Iar în vîrful nucului Cîntă puiul cucului,
                     Şi-şi resfiră penele Ca mîndra sprîncenele.
    Tipul cochetăriei în literatura noastră e cucul, tot el e şi al mîndriei. Iar mîndria e un dar al flăcăilor, cum e cochetăria al fetelor. Ceea ce exprimăm noi — nu ştiu cum şi de unde — „se umflă în pene ca păunul'4 se zice corect ţărăneşte „se umflă-n guşă ea un cuc".
                                      VII
    O legătură, oarecum sufletască, între cuc şi iubirea sexuală e faptul că el e cîntăreţul „lunii de miere" a naturii. Proverbul zice : Cucul pînă nu vede mugur nu cîntă, iar după înverzirea deplină a pădurilor el încetează cu cîntecul. Este apoi un fapt curios că românului nu-i place cîntecul ciocîriiei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia poporului nu se vorbeşte despre aceste păsări cântăreţe. Cîntăreţi pentru români sînt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cîntă prin păduri. Cucul, aşadar, cîntă tocmai în toiul redeşteptării naturii :
                    Vara vii, vara te duci,
                    Cînd sînt dragostele dulci.
    In primăvară, codrul n-are prieten mai bun decît cucul, iar românul n-are prieten mai bun decît codrul.
    în tăcerea şi singurătatea cîmpiilor şi a pădurilor cîntecul păsărilor e aşa de recreator pentru suflet; şi nici o pasăre n-are cîntec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocîrlia are cîntec slab, privighetoarea cîntă numai noaptea.
276
    Apoi cucului îi plac numai pădurile cu frunză verde, iar frunza verde a codrului — mai tîrziu generalizată la tot felul de plante, iar astăzi ajunsă de batjocură * — îi este aşa de dragă românului, încît, vecinie preocupat de codru, şi-a început toate doinele cu o invocaţie a frunzei verzi din codru. Astăzi românii, în cea mai mare parte, trăiesc pe sub poalele pădurilor ; în cursul vremi-lor însă au fost siliţi să trăiască şi cei de la şes pe la munţi, de groaza urgiilor ce le aduceau neamurile străine. Pribegia şi haiducia sînt trăsăturile cele mai caracteristice ale poeziei noastre — şi-n doină şi-n baladă — alături cu iubirea. In ţările austro-ungare pribegia românului e de altă natură — groaza de cătănie la străini — dar tot pribegie e. Haiducia are, la toţi românii, aceleaşi cauze.
                      Munte, munte, piatră seacă,
                      Lasă voinicii să treacă,
                      Să treacă la haiducie.
                      Să scape de cătănie.
    Sau mai corect „să scape de tiranie“, zic ardelenii,
căci
                      Decit la străini eătană Mai bine-n codru cu pană.
Ori :
                        Stau în codru şi gîndeso Ce să tac ca să trăiesc ? Să m-apuc de plugărie. Or să-ncep la haiducie ?
     51 Moldovenii şi cei din România mare au poezia cea mai coruptă de elemente nepoporale. La ei auzi — fiindcă vorbim de începutul doinelor — de frunză verde apă rece, frunză verde doi claponi, frunză verde bolovan. Iată din colecţia d-lui Canianu — una dintre colecţiile care au cele mai multe elemente streine în doinele adunate — modele: frunză verde tiriplic, frunză verde şi-un harbuz, frunză verde ş-on şalău, frunză verde ş-on lipan, frunză verde solz de peşte, frunză verde de chiper, frunză verde foi de pai, frunză verde şi-o măgură, frunză verde de-abanos (n.a.).
                                                                                27T
    Zice munteanul şi apoi :
                     Mă-ntorsei iară pe plai,
                     Cu mireasa pe sub strai,
                     Să mai prind ceva de trai.
    Şi nu ca să hoţească, dar ca să mai rărească lumea de ciocoi, să izbească măciuca
                     Pe din dosul fesului,
                     Unde-i cald ciocoiului.
    Căci oriunde a căutat, dreptate n-a găsit, de aceea
                     Lăsa-m-oi de rezăşie Să m-apuc de haiducie,
                     Ca să-mi fac sfîniă dreptate Cu cea ghioagă de pe spate.
    E desperarea omului care nu mai ştie unde-i stă capul :
                     Bate-i, doamne, pe ciocoi,
                     Cum ne bat şi ei pe noi,
că ciocoiul e răutatea lumii:
                     Nu mi-e ciudă de muscali,
                     Nici de nemţii bochinoari,
                     Cit mi-e ciudă pe ciocoi Că ne lasă la nevoi De ţipă sufletu-n noi.
    Aşadar pribegii şi haiducii au o singură fortăreaţă naturală pentru ei : codrul.
    Cită dragoste are românul de codru, o vezi în doine.
                     Codrule cu frunza lată,
                     Cade bruma, nu te bată !
    Şi toţi cunoaştem cîntecul :
                     Eu mă duc, codrul rămîne,
                     Plînge frunza după mine.
278
    E un vers clasic în doina lui Alecsandri (nr. 28) :
                   Cătat-am pădurea deasă Ca să ţin cu dinsa casă.
Iată că codrul nu e numai frate cu românul, nu; ci amîndoi ţin casă !
    Acum, fie că luăm pe român ca plugar, fie ca haiduc, fie ca simplu poet, el are o expresie frumoasă : primăvara, mama noastră ! şi, cînd e bolnav, el nu ştie altă cauză a boalei decît :
                     Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete,
                     Ori ţi-e dor de codru verde.
şi aşa întreabă el pe toate fiinţele iubite lui, pe cal, pe cuc, pe corb * etc. Cine vrea să înţeleagă întreg sufletul românului să citească doina (la Alecsandri, nr. 51) primăverii, şi să ţie minte vecinie versurile :
                     Şi la para focului,
                     Zac de dorul codrului
şi superbul tablou de la sfîrşit:
                     Să-mi aud cerul tunînd,
                     Să văd norii fulgcrînd,
                     Iarba verde-n şesuri dînd ;
                     Să mai văd focuri p-afară,
                     Copilaşi în pielea goală,
                     Caii-n câmpuri nechezînd Şi voinici pe plai suind.
    Şi acest neam de oameni, românii, cari iubesc în-tr-atîta codrul, au legat de noţiunea de codru şi noţiunea cuc, pentru că, la urma urmei, singur cucul e fiinţă vie în adîncimile codrului, fiinţă care s-apropie de om.
     * Corbul (şi calul) simbolizează haiducia. Coi'bul e simbolul urei contra duşmanilor şi ciocoilor. Calul o numit totdauna frăţioare şi sînt negrăit de poetice doinele noastre în care vorbeşte calul cu stăpînul (n.a.).
279
    Şi cînd cîntă soldaţii prin cazărmi, şi voinicii pribegiţi în lume, şi cei depărtaţi de munte spre şesuri, cînd toţi aceştia cîntă despre cuc, îşi reamintesc codrii de acasă, iar de codri leagă toate sentimentele cele puternice ale vieţii lor — şi iubire, şi ură — şi astfel cucul şi codrul se contopesc în inima lor. Şi orice sentimente ar zgudui sufletul, totuşi iubirea locului natal şi iubirea sexuală rămîn cele mai puternice sentimente, iar cucul a fost ales ca simbol al sentimentului din urmă.
            CONSERVATOR ŞI REVOLUŢIONAR
    Sînt unele triburi australiene a căror limbă evoluează fără sfîrşire, în scurt timp şi într-un chip radical, aşa că o generaţiune actuală nu mai poate înţelege limba vorbită de o generaţiune trecută. Aceste limbi, cari îşi schimbă necontenit şi fondul şi forma, sînt limbi ideale, aşa cum ar trebui să fie toate limbile. Despre adevărul acestui lucru se străduieşte Max Miiller * să convingă lumea, în prelegerile sale.
    Dar, cu toată cuminţenia lui Max Miiller, spusele sale prea sar în ochii lumii. Protivnici învăţăturii lui Miiller, alţi filologi sînt cu totul de altă părere, şi mai ales A. Darmesteter **, în toate lucrările sale, susţine că limbi ideale sînt numai cele conservatoare, cari îşi ţin cît pot de mult statornică forma şi neschimbat fondul. Numai acestea pot ajunge la o dezvoltare deplină, iar exemple de acest soi de limbi sînt latina şi elena.
    Faptul că Max Miiller se sprijineşte pe întunecatele limbi rudimentare ale unor triburi sălbatice, şi că, dimpotrivă, Darmesteter cu ai săi se reazimă pe splendidele limbi clasice ale celor mai culte popoare din vechime, acest fapt nu ajută, nici nu slăbeşte dovezile celor două păreri. Şi limbile primitive ale barbarilor şi cele dezvoltate ale neamurilor civilizate sînt supuse aceloraşi legi psihologice şi aceleaşi puteri le stăpînesc pe toate deopotrivă.
      * Friedrich Max Miiller (1823—1900), filolog şi orientalist, membru de onoare al Academiei Române (n.a).
             ** Arsene Darmesteter (1846—1888), filolog francez (n.a.).
281
    Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de „fond inatacabil", şi se împotriveşte înnoirilor cari pot zgudui temelia limbii şi-i pot schimba caracterul.
    E o putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele ; de o parte uniformizează excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă ceea ce e nou şi oricînd e învoită cu schimbările radicale, fie acestea în conformitate ori nu cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în limbă, deodată, merg totdauna paralel, controlîndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.
    Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor — adică marea extensiune teritorială a lui — e
0  depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o păţeşte necontenit limba poporului chinez şi aşa poate să o pată limba germană. Deşi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît într-alte limbi germanice, deşi la germani sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem ; şi cu toate că literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor, cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă să se rupă de limba comună şi să devie limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin, şi într-alte limbi; căci, în parte, acestui fapt
1  se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.
    Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei, evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice,
282
descoperirile ştiinţei şi înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu toată împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. Limba latină a fost una dintre cele mai conservatoare limbi — şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării ei — dar, ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea ; niciodată ea n-a putut să fie tîrîtă, ca să cedeze tendinţelor revoluţionare. Caracterul mîndru şi inflexibil al romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc : limba lor era de bronz. Şi pe cînd limba literară dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele vremilor, limba poporului se dezvolta mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că e moartă, iar limba rustică s-a afirmat ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă îndărătnicie ; ea, ca „limbă sfîntă44, nu poate primi forma nouă şi străină, cari tocmai din această cauză numai „sfinte14 nu pot fi [sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd limbi vii, hebraica n-a născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă nouă, şi de aceea ovreii n-au limba lor — care, natural, ar fi o hebraică modernă — şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.
    Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie mîndre de originea şi de continuitatea lor într-acelaşi loc — căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de nobleţe — şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-1 avea e limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi, iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de vanitate şi de interes la limba părinţilor şi se împotrivesc la înnoirile ei şi la
283
introducerea elementelor străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de originea sa dintr-un popor războinic şi cunoscut, cit de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem născuţi din romani.
    Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune.
    Mină în mină cu tradiţia, conservând popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură pune piedici curentelor revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice. Grado-metrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau, valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos, fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi; dar cine va avea mai mult folos : cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză — punînd cazul că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii ? Limba latină şi cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor; şi, dacă s-ar găsi într-o bună-dimineaţă o superbă literatură africană — cum s-a găsit cea sanscrită — acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului, de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor, adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie să fie masivă : limba ei să fie una, continuă şi omogenă. Intr-o carte budistă e pasagiul acesta : „Iar poporul cel puternic s-a despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri, fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor.“ Dacă preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.
    Cît timp limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să se depărteze şi nici
284
să se altereze formele, căci „aşa şi nu altfel sînt scrise în carte11. Tradiţia şi literatura au fost lanţurile cari au ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă şi lacom de-a face rău vecinului ; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a ajuns de spaimă ; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauder-welsch, care te abaţi de la tradiţiile literaturii; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi „divina limbă a lui Dante“, iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc de „Majestatea-Sa limba engleză11. Noi avem puţină tradiţie literară, dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra tendinţelor revoluţionare cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din limba poporului celui mai iubit de noi, dintr-a francezului.
    E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că triburile de cari vorbeşte Max Miiller îşi schimbă limba în 50 de ani atîta încît nu o mai cunoşti. Dar şi dimpotrivă : la acele triburi nu se poate naşte o literatură din cauza prefacerii necontenite a limbii. Literatura însă nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează curentelor revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrânează numai şi le abate. Dacă ar fi putere absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa.
    Limba franceză e foarte revoluţionară ; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină ■— „distrugere11 numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul de vedere al tendinţei revoluţionare e o „dezvoltare11 — şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu formele şi sensurile vorbelor, aşa că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii. Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintică ei literatură bisericească, a rămas statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe care-1 poţi vedea din compararea ei cu
285
latina şi franceza * ...nu fugă, ţintind ordinea în care au să urmeze părţile — şi cu toate acestea ele tot fug.
    Limba engleză dă un exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. în dezvoltarea ei, pînă a nu avea o literatură, engleza a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar articolul şi l-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire — ceea ce nu e pricinuit de cauze psihologice, ci fiziologice — şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire şi scriere.
    * în periodic lipseşte un rînd (n.n.).
              AZVÎRLE CU BARDA-N LUNA
    Se zice despre omul cu fire iute, omul cu capul a mină, care se duce orbiş spre primejdie şi cu care nu e bine să te prinzi tovarăş.
    Eu cred — pînă la găsirea vrunei alte explicări — că zicătoarea e de origine antică şi-şi are începutul în vechile obiceiuri juridice ale popoarelor. Aruncarea bar-dei joacă un rol important în procedura limitării moşiilor. Intr-alt loc am arătat obiceiul vechi — păstrat dealtfel mai pînă în zilele noastre — că strămoşii noştri cînd limitau hotarele satelor ori ale moşiilor, luau cu ei copii, pe cari îi băteau pe locul unde se punea petri de hotar, ca să ţie minte viaţa întreagă locul bătăiei şi prin asta hotarele.
    Dar pentru limitarea însăşi era alt obicei : mărimea unei proprietăţi atîrnă de puterea fizică a proprietarului. De la un anumit punct, omul arunca o piatră, o măciucă, dar mai ales o bardă, şi cît putea să arunce de departe atîta pămînt era al lui. De la acest punct arunca alt om, şi aşa mai departe. Astfel se regula proprietatea. Acest obicei mai există la popoarele slave — şi ca reminiscenţă şi la noi — căci unele neamuri slave (d.e. bulgarii, cazacii) au proprietăţi comune şi fiecare lucrează atîta pămînt cît îl poate cuprinde cu aruncarea bardei.
    Acest sistem de împărţire al pămîntului, numit al maximului, se practică şi astăzi, baza împărţirii fiind tot puterea fizică. [...]
287
    Cuvîntul bardă e de origine obscură. El există însă în toate limbile romanice, e cunoscut în limbile germanice, e cunoscut şi e frecvent în cele slave. *
    Probabil obiceiul aruncării cu barda e de origină slavo-germană ; pe timpul învălmăşiră popoarelor, obiceiul s-a răspândit peste toată Europa.
    Zicătoarea noastră : azvîrle cu barda-n lună e o exagerare, vrea să zică : pînă-n lună. S-au întîmplat cazuri că la limitarea moşiilor să se afle cîte unii oameni foarte puternici sau bine deprinşi cu azvîrlirea, cari aruncau barda la distanţe foarte mari şi astfel îngrozeau pe ceilalţi aruncă toii, căci oarecum le răpeau pămîntul. Aceştia, încrezuţi în puterea lor şi avînd drepturi mai mari decît alţii, erau tiranii celor slabi, le călcau moşiile, şi la vreme de judecată tot aruncarea bardei da sentinţa hotărîtoare. „Cu ei să nu te prinzi, că-ţi azvîrl barda pînă-n lună.“
    Deşi înţelesul zicătoarei a evoluat, totuşi e uşor de văzut cum a ajuns zicătoarea la înţelesul de astăzi.
    Omul care azvîrle cu barda pînă în lună e îndrăzneţ şi încrezut şi se poate prinde de piept cu cine vrea. Aici e izvorul celeilalte zicături, dă cu barda-n Dumnezeu, care se raportă la omul nebun, la cel ce se răzvrăteşte contra tuturor legilor sociale şi morale, la anarhist.
    * Bardă există în cuvîntul halebard (lande cu bardă), care e de origină gotică : helembart = săcure de despicat coiful fn.a.j.
                MAREA CU SAREA
    A făgădui marea cu sarea (în Muntenia cu adausul: şi Oltul cu totul) se zice despre cel ce face făgăduieli peste măsură de mari şi din capul locului cu intenţiunea de a nu le ţinea.
    Echivalentul zicătoarei în limba latină emagnos montes promittere. (La Persius, 3, 63.)
    Aceasta era forma cunoscută de popor : forme mai puţin întrebuinţate erau : montes auri polliceri sau montes aureos promittere. Latinii ziceau prin urmare a promite munţi. Şi aşa zice şi francezul promettre monts et merveilles, tot aşa italianul promettere monti.
    Zicătoarea franceză promettre montagnes d'or e savantă.
    Cum au ajuns însă românii să se depărteze de forma latină şi în loc de munţi să zică mare ? Era mai uşor oricărui popor nelatin să schimbe munţii cu marea, căci şi italienii şi portughezii şi spaniolii şi francezii trăiesc pe malurile mării şi o cunosc, dar românii ce au avut cu marea ?
    E adevărat că-n autorii latini se găseşte zicătoarea şi aşa : maria montesque polliceri (Salustiu, Catil., * 2, 3) şi tot aşa au păstrat-o italienii: promettere mari e monti. Dar cum au perit munţii în zicătoarea noastră şi a rămas marea ?
    Românii au avut odată putere pe ţară şi pe mare, atunci cînd Marea Neagră era „lac moldovenesc". S-a născut zicătoarea pe vremile acelea, ori cel puţin s-a
     * Probabil Despre conjuraţia lui Catilina (n.n.). .
289
  cristalizat atunci ? Ori că românii, trăind în munţi, nu aşteptau să le făgăduiască nimeni munţii căci erau ai lor — şi au simbolizat făgăduiala neîndeplinită cu marea cea necunoscută, depărtată şi fabuloasă pentru dînşii. Eu bănuiesc că zicătoarea a fost: marea cu zarea, adecă cu toate îndepărtările, cu tot cuprinsul orizontului, iar orizontul e în aparenţă creştetul munţilor. Astfel ne-am apropia de tipul latin al zicătoarei. Că în loc de munţi s-a zis zare, e lesne de explicat: şi azi zice ţăranul despre vrun loc : n-are zare, adecă e închis de dealuri, apoi zarea dealului etc.
     Pe lingă acestea rima e mai puternică în frazele stereotipe decât iubirea de-a conserva un cuvânt, deci e mai favorabil pentru memorie să zici mare şi zare decît mare şi munţi. * Iar în urmă ce ar căuta sarea alături cu marea şi nu mai bine alături cu munţii de unde se scoate ?
     * Tot din pricina rimei zice italianul: Promettere Roma e Toma, în loc de promettere Roma e tutti; Toma n-are nici un rost (n.a.).
                A VORBI DE CALARE
    Vorbeşte de călare (sau de-n călare, adecă de pe cal) vrea să zică a vorbi cu mîndrie, cu dispreţ, a vorbi de sus şi a te uita peste umăr la cel cu care vorbeşti.
  Zicătoarea e moştenită de la romani şi îşi are origina în felul de viaţă al patricienilor cavaleri cari erau în Roma totdauna oameni bogaţi şi din familii vestite.
    Mândria călăreţilor în Roma era dealtfel cu mult mai explicabilă şi mai întemeiată decât a „Ritterilor“ din evul mediu sau a călăreţilor din oştirile moderne.
    Romanii aveau expresia sermo equestris (felul de a vorbi al călăreţilor) care apoi s-a generalizat, întrebuin-ţîndu-se pentru orice mîndrie în vorbe şi în purtare. De la romani au împrumutat în urmă grecii expresiunea : rimata ippobamona. Ca contrastul acestui sermo equestris romanii numeau în batjocură felul de a vorbi al omului sărac şi nevoiaş, sermo pedestris, iar grecul logos pezos. Sermo pedestris ar corespunde cu: a vorbi cu gura de jumătate.
    Tot de origină romană şi tot din viaţa călăreţilor sînt zicătorile noastre a-şi juca calul, îşi cunoaşte calul.
              A-ŞI FACE CAPUL CÂLINDAR
    Adecă a-ţi umplea capul ou lucruri de nimic, a te ocupa cu lucruri fără de nici un folos, a-ţi frămînta firea cu ceea ce nu e treaba ta. Românul are un proverb : „De ce îmbătrâneşte nebunul ? De grija altora, căci sînt intr-adevăr oameni cari se ocupă numai de ce fac alţii şi critică mereu şi se supără de faptele altora, deşi întru nimic nu-i priveşte. Aceştia sînt cei ce-şi fac vecinie capul călindar. Compară şi zicătoarea : „îşi bate capul cu împărăţiile".
    Filimon (Ciocoii, II, 96) : „Eu fac ca filosoful, vorbesc puţin şi ascult multe, adecă îmi fac capul ceaslov de havaduşiiri".
    Era o vreme cînd singurele cărţi cunoscute de popor erau călindarele. * Şi astăzi mulţi ţărani nu cunosc alte cărţi.
    Cu deosebire Gromovnicul sau calendar pe o sută de ani întocmit după cele 7 planete e o carte care, împreună cu Alexandria, patimile lui Christos, vămile văzduhului şi încă vro câteva, formează biblioteca ţăranilor din generaţia trecută.
    în Ardeal, cele dintîi cărţi pentru popor, scrise anume pentru popularizarea ştiinţei şi a lucrurilor de folos, au
     * Vezi despre călindare, C. Negruţi, Cum am învăţat româneşte : Pe la începutul veacului, pe cînd uitasem că sîntem români, pe cînd lipseau şi cărţi şi tipografie etc., cîţiva boieri, ruginiţi în românism, „jăleau, pierdeau limbi uitîndu-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit". ...Şi tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar pe care să nu-1 aibă el întîi... (n.a).
292
fost călindarele cari apăruseră în Buda, cam pe la 1818. Asachi a început în Moldova cu călindarele sale, ale Albinei, în Muntenia s-apucase şi Eliade de călindare. Azi avem o întreagă literatură calendaristică, toată pentru popor.
     Precum se ştie, călindarele au o variaţie de material cit se poate de mare. Pe lingă partea curat calendaristică, ele cuprind prognosticuri asupra timpului, poveşti, poezii, glume, sfaturi cum să faci băile, cum să-ţi curaţi unghiile, cum are să taie moaşele buricul, cum mănîncă şi beau japonezii, cum se face oţetul, cit timp clocesc găinile şi la cîte luni fată oile, de cîţi ani îi regele cutare şi cum îi cheamă nevasta, apoi învăţăturile trepetnicului cu „chica de ţi se va clăti un musafir îţi va veni" şi alte o sută şi o mie de năzdrăvănii şi de drăcovenii. Cine ştie toate cîte sînt în călindare, acela are capul plin — dar nu totdeauna de lucruri folositoare pentru ţăran.
     Cine se ocupă ou lucruri cari nu-l privesc, care se pierde cu firea să ştie toate nimicurile nefolositoare şi face „caz" mare dintr-un lucru ridicol pentru alţii, acela îşi face capul călindar. De aceea zice ţăranul, cind vrea să arete că nu-l interesează un lucru şi nu vrea să ştie de el, „n-o să-mi fac eu capul calendar" — căci nu-l interesează lucrul, cum nu-l interesează să ştie cum cheamă pe copiii regelui din Portugalia şi cîţi ani trăieşte morunul.
     Tot aceeaşi idee e exprimată în zicătoarea : „ne-a împuiat capul cu vorbele lui".
                 ŞI-A PIERDUT SĂRITĂ
    Şi-a pierdut sărita, sau şi-a ieşit din sărite, se zice despre un om oînd îşi schimbă deodată obiceiurile şi felul de gîndire sau de purtare. Pe un om pacinic îl scoţi din sărită cînd îl înfurii; un om moral şi-a perdut sărita cînd începe să cadă moraliceşte. Se poate ca omul să-şi găsească iarăşi sărita — aceasta se zice, cînd revine la calea bună — sau să îşi dea în petec, cînd cel rău revine la apucăturile-i rele după o scurtă îmbunătăţire a firei.
    Tabloul e luat de la roata morii. Unele roţi sînt învârtite de apă pe dedesupt, sînt minate ; altele sînt învârtite de apa ce cade de deasupra, acestea au sărita. E numită sărita apei căderea volumului de apă în cupele roţii. Dacă sărita e prea mare, apa se azvârle prea departe şi roata nu se mişcă; asta se întâmplă cînd plouă mult şi vine apa mare. Dimpotrivă, cînd e secetă, roata ori se mişcă cu greu, ori stă pe loc, sărita apei e prea mică. Se zice că roata îşi iese din sărită, e scoasă din sărită, ori şi-a pierdut sărita. Sărita e totdeauna bine chibzuită; cea mai puternică [sic] schimbare în rostul ei dă de lucru morarului.
    Mersul regulat al roţii a dat terminul de comparare în zicătoarea : el e mersul regulat al firii, al gîndirii, al purtării unui om. în mînie însă, omul îşi pierde bunul cumpăt, întocmai ca roata cînd îşi iese din sărită. Deci cînd zicem la vreo ceartă : „mă face să-mi ies din sărită", parcă am vrea să zicem : nu turna prea multă apă pe scoc, căci roata minţii mele îşi pierde mersul regulat.
294
        Tot de la sărita morii e împrumutat, probabil, tabloul din zicătorile : „e în apele lui" şi „nu e în apele lui". Cînd scocul nu are toate apele — asta e o expresiune morărească — cîte sînt anume chibzuite pentru sărirea Pei, roata se învîrte rău, se zăticneşte, stă pe loc şi iarăşi dă înainte, e, cu o vorbă, smintită.
        De aceea omul într-o ureche, zănatic, căruia acum îi plouă, acum îi iese soarele, al cărui umblet intelectual e ca al roţii zăticnite, acela nu e om în toate apele. Dimpotrivă, omul cuminte şi cumpătat e „în apele lui“. * De la moară mai avem împrumutate tablouri în mai multe zicători, aşa în „i-a luat apa de la moară", „i-a venit apa şi pe moara lui“, „e luat de pe grăunte", „moară hodorogită", „îi umblă gura ca o moară stricată", „n-are grăunţe", „se-nvîrte în gol" etc.
            * Această zicătoare însă s-a contopit şi a primit alt înţeles. Compară : scadă-n apa lui, are apă la cap, în loc de : căpăţînă. „A ave la cap apă“ n-are a face nimic — cum cred unii — cu faptul hidrochefaliei şi vorba nu e de apă în craniu, ci de altceva (n.a.).
                A CAR A APA CU CIURUL
          Adecă a te trudi cu un lucru absolut fără nici un rezultat, a-ţi face osteneala degeaba. Zicătoarea er frecventă în limba latină : Plautus (PseudI, 3, 135) in pertusum doleum aliquid ingerere, sau Lucreţiu (3, 949) in vas pertusum congerere.
          Chiar în forma zicătoarei noastre, la Plautus (Pseud., I, 1, 100) : imbrem in crebrum gerere. Zicătoarea e cunoscută mai de toate popoarele europene (germanii : Wasser in ein Sieb schopfen).
          Noi întrebuinţăm zicătoarea mai rar, în graiul zilnic, şi o spunem despre cei cam într-o doagă. Dar e frecventă în poveşti, ca element stereotip de încheiere. Povestitorul, vorbind de nunta lui Făt-Frumos cu fata împăratului, zice : „şi eram şi eu pe acolo, şi făceam treburi, .tăiam lemne cu o sapă şi aduceam apă cu ciurul".
          în poveşti, zicătoarea e un element mitologic din credinţele grecilor : e mitul danaidelor, cari au fost pedepsite, fiindcă şi-au ucis bărbaţii, să oare în infern necontenit apă într-un butoi ciuruit.
          Butoiul danaidelor e cunoscut în poveştile popoarelor : germanii vorbesc de : Eine Danaiăenarbeit, francezii de : Le tonneau des Danaides.
               * E vorba de comedia lui Plautus, Pseudolus (n.n.).
296
Cti *
                A-NTORS-O P-ALTA FOAIE
    A-ntors-o pe altă foaie, vrea să spuie că lucrurile s-au schimbat, au luat altă faţă. S-a întors foaia însemnează că soarta şi-a luat alt drum.
    Pentru explicarea zicătoarei sînt mai multe păreri. Unii cred că ea îşi are origina în credinţa spusă de Biblie, în cartea sorţii, în care Dumnezeu are scrise toate peripeţiile vieţei oamenilor. Textul variază de la foaie la foaie şi după cum întoarce Dumnezeu foile aşa se schimbă soarta omului.
    Alţii sînt de părere că origina zicătoarei trebuie căutată în panglicăriile de bîlci. Odată — înainte de a lua avînt panoramele — se aflau prin bîlci „cărturari de foaie", cari aveau cărţi eu chipuri colorate, conţinînd de obicei ilustraţiuni fără vorbe a vreunei poveşti fioroase; a vrunei întâmplări de groază. Aceste cărţi erau tipărite prin apusul Europei, unde luase avînt negoţul cu astfel de cărţi. Cărturarii de foaie explicau mulţimii chipurile de pe foaie. „Aici vedeţi cum se întâlneşte flăcăul cu fata... etc., etc." Se spunea cîte-n lună şi-n soare. „Acum întoarcem foaia şi vedem că flăcăul..." etc. Acest „întoarcem foia" era o legătură între un episod şi altul şi totodată introducerea-ntr-altă situaţie a povestei. Astfel, se întoarce foaia însemnează trecerea la altă situaţie.
    Sînt alţii cari cred că zicătoarea şi-ar avea origina în muzică. Cînd au văzut ţăranii mai întâi •— sau şi astăzi — pe muzicanţii cîntînd după note, adecă după foi, au văzut că se schimbă cântecul deodată cu schimbarea foaiei : fie că în mijlocul melodiei s-a schimbat cîntarea, fie că se începea altă melodie. Pentru expli-
297
carea aceasta ar sta mărturie şi vorba : „şi-a schimbat cîntecul", „dacă e aşa, apoi stăi să schimbăm cîntecul“, adică ne schimbăm purtarea, o întoarcem p-altă foaie şi procedăm altfel.
    Explicarea unora că zicătoarea ar fi născută din observaţia că la citirea evangheliilor preotul, întorcînd foaia, îşi schimbă felul vorbelor — adică de pe o foaie blestema şi de pe alta binecuvînta, sau altceva în sensul acesta — e lipsită de temei serios. Tot aşa de bine ai putea zice că zicătoarea s-a născut la citirea Alexandriei, ori a că-lindarului, ori a altei cărţi. Absolut fără temei ni se pare explicarea după anecdote. *
    Probabilă e însă altă explicare — dacă intr-adevăr zicătoarea e o creaţiune românească — anume că ea e luată de la suflarea vîntului prin foi. După direcţia vîntului, foile se întorc într-o parte ori într-alta : în faţă, în dos, în dungă. S-a întors foaia ar însemna: s-a schimbat bătaia vîntului, s-a schimbat situaţia.
    Compară şi doina :
                  Foaie verde de pe baltă Bine mi-a fost mie-odată —
                  Dar s-a-ntors foaia pe tău Şi-acum mi-e destul de rău.
                                     (Cîntecul lui Iancu).
    Dar, la urma urmei, zicătoarea poate e luată, aşa cu cap şi ou picioare cu tot, din limba polonă sau din cea germană. Germanii zic tocmai pe dos : Es wendet sich das Blatt, er hat das Blatt gewendet, într-acelaşi înţeles ca noi. De la germani au luat-o polonii. Echivalent în limbile romanice n-are, în forma aceasta.
     * Popa citea din Evanghelie despre Eva : „şi era carne din carnea lui Adam“; — aici el întoarce foaia, continuînd „şi era plină de smoală pe dinainte şi pe dinafară11, căci popa întorsese două foi şi-a continuat citirea la descrierea corăbiei lui Noe.
     Un bogat avea pricină cu un sărac. Săracul avea dreptate. Merg la judecător. Bogatul corupe pe judecător. Acesta ia cartea, o deschide, citeşte pe o foaie şi — de ochii lumii dă dreptate săracului; „însă“ — zice el întorcînd foaia — „pe laturea aceasta spune că...“ şi înşiră ce-i trece prin cap, dînd dreptate bogatului (n.a.).
           ANUL NOU. SĂRBĂTORILE CREŞTINE. CARNAVALUL
    Toate popoarele creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adecă la o săptămînă după Crăciun. Turcii şi ovreii şi popoarele păgîne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede : fiecare popor şi-ar putea începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsîndu-i puţin de ceea ce fac alte popoare. Ziua, de la care începem a număra un an nou, -poate să fie volnică, precum volnică ni se pare a noastră a creştinilor. De ce începem anul la Sf. Vasile, şi nu la Sf. Gheorghe, ori la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare ? Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să începem anul şi nu la mijlocul verii, la începutul toamnei, ori altcîndva ?
    Ce să ştii răspunde la asta ! Iată ce.
    Din pricina învîrtirii pămîntului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sînt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sînt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sînt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu şi cresc mereu, aşa că tocmai cu cît scade ziua, cu atî-t creşte noaptea, şi aşa o duc ele întruna anul întreg. Sînt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot aşa de lungă cât ziua, şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă.
    Astfel se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri: o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mă-
299
rie-mare, sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (li Septembrie). într-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul primăverii, celalalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest lucru. Au mai băgat de seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adecă la Sin Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sînziene ; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana, sau -trei zile după Sîn-Nicoară (Sfîntul Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel dinţii e începutul verii, al doilea al iernii.
    Avem, aşadar, în cursul unui an, patru anotimpuri vrednice de băgat în seamă — patru popasuri ale soarelui — două echinocţii şi două solstiţii, cari răspund la cele patru schimbări de vreme ale anului: primăvara, vara, toamna şi iarna.
    Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput.
    Oamenii, în afacerile lor cu alţi oameni, îşi numără anii de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1 ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. * Oare să fie ziua aceea ? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu ; ea trebuie să aibă un rost, aşa că toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii s-au învoit să înceapă anul de la echi-nocţiu ori de la vrun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sînt îndeobşte cunoscute şi uşor de găsit.
    Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în oare începe soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu au venit la alt gînd
     * Turcii însă nu. La ei Anul nou se schimbă, aşa că poate cădea, în vreme de mai mulţi ani, în orice zi a anului, si vara şi iarna, şi toamna şi drişicînd (n.a.).
300
şi şi-au început anii de la echinocţiul de primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era întîia lună, aprilie a 'doua ete. Septembrie a şeptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a zecea. De aceea, azi nu se potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor în an, căci bunăoară septembrie vrea să zică „luna a şaptea14, octombrie „a opta“ ; la ei, intr-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă începem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei.
     Alte popoare, cari trăiau pe vremea naşterii lui Christos, şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer, şi sărbătoreau începutul anului cu mare alai, căci ziceau ei „această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunerecului şi a frigului41.
     După ce a început să prindă aripi creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-l înceapă de la martie, ca romanii ? Popoarele păgîne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor ; iar părinţii bisericii, vrînd să încreştineze pe păgîni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de la 9 decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru : să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea pagină. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile : părinţii bisericii au lăsat pe păgîni să-şi serbeze şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul nou al oreştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la soistiţiu. *
                                         II
     Părinţii bisericii au fost siliţi să treacă cu vederea şi alte lucruri de-ale păgînilor. Numai Paştele — cu sărbă-
      * în biserica noastră însă cu 22 de zile du'pă soistiţiu. Pricina e deosebirea de calendar, căci noi sîntem cu 12 zile în urma calendarului întrebuinţat în biserica Apusului (n.n.).
301
torile cari se schimbă, afârnînd de Paşte — sînt stabilite de biserica creştină, fără să fi avut amestec şi înrîurire păgînismul la stabilirea lor. Dar sărbătorile statornice, acele cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale păgînilor cari s-aU înoreştinat. De ce ? Fiindcă era greu să faci pe păginii înoreştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi, să-şi lepede sărbătorile, să-şi uite idolii lor şi zeii. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor, cu încetul, s-au rînduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgîni au fost înlocuiţi cu sfinţi creştini. Iată ce scrie Papa Grigore cel Mare, către nişte călugări, cari căutau să facă silă păgînilor înoreştinaţi ca să se lepede de zeii lor : „Spuneţi lui Augustin că, după multă chibzuire, iată la ce oonvingere am ajuns, în ce priveşte încreştinarea englezilor. Anume, cu nici un chip să nu dărâmaţi bisericile păgîneşti ale lor ; nu, ci să daţi jos numai idolii, să stropiţi clădirea cu aiazmă, să clădiţi un altar şi să puneţi icoane. Căci, dacă acele clădiri sînt trainice, noi trebuie să le prefacem din temple păgîne în adevărate case ale lui Dumnezeu, ca astfel poporul, cînd va vedea că nu i se dărâmă templele, să aibă tragere de inimă spre creştinism, să se întoarcă cu drag de la păgînism spre noi, să cunoască pe Dumnezeul nostru cel blînd şi îngăduitor, şi cu atîta mai cu drag să s-adune la biserică, ou cît vor şti că se adună la locul unde au fost obicinuiţi să s-adune şi părinţii lor... Oamenilor inculţi şi spiritelor înăsprite nu le poţi tăia deodată felul lor de viaţă.“
    Dintre aceste sărbători, Crăciunul e cea mai de căpetenie. Cum am spun, germanii-păgîni sărbătoreau cu jertfe de vite şi cu jocuri începerea, adecă naşterea anului lor, 9 zile. Cum să facă părinţii bisericii pe ger-manii-încreştinaţi să se lepede dintr-odată de sărbătorile acestea ? Era cu neputinţă. Deci le-au lăsat, dar le-au dat un caracter creştinesc: au înlocuit „naşterea anului“ cu „naşterea lui Christos“. Sărbătorile păgînilor erau solare, adecă sărbătoreau fenomene din natură şi mişcările soarelui. Aşa, tocmai în toiul verii, popoarele nordice aveau sărbătoarea lui Donnar zeul tunetelor, la
302
!şase săptămîni după solstiţiu (20 iulie). Sărbătoarea le-a fost lăsată, o are şi astăzi întreaga biserica creştină. Donnar însă a fost înlocuit cu un sfînt, cu Ilie prorocul. Ba chiar şi puterile zeului păgîn au rămas pe seama sfântului nostru. Donnar alerga peste nori cu carul de foc, tunînd şi fulgerând. Iar Ilie tot aşa, în credinţele poporului. Dintre zilele de sărbători ale romanilor-păgîni mai însemnată e Parilia, pentru noi. Ea se serba la 21— 23 aprile, tocmai în toiul primăverii, la 6 săptămîni după echinocţiu şi cu 6 săptămîni înaintea solstiţiului de vară, şi însemna biruinţa luminii şi-a căldurii asupra întu-nerecului şi-a frigului iernii. Sărbătoarea a rămas şi la creştini: la 23 aprile, sărbătorim pe eroul care biruie - asupra balaurului din peşteri întunecate, pe sfîntul t Gheorghe.
                                  III
r Multe lucruri de-ale păgînilor au făcut însă încurcă-; turi bisericii creştine. Aşa, obiceiurile carnavalului. Ro-ţ. manii aveau, cam pe la sfîrşitul lui decembrie al nostru, ^ nişte sărbători numite Saturnalia, iar la sfîrşitul lui fe-§ bruarie altele, numite Lupercalia. Ele ţineau cîte 9— 12 zile, şi erau împreunate cu fel de fel de beţii şi e mascarade şi cîte comedii toate. Tot pe la sfîrşitul lui decembrie, aveau şi iudeii sărbători cu jocuri, măscări-ciuri şi tot soiul de veselie. Iar popoarele nordice aveau sărbători de primăvară, numite ale lui Iul, tot cam în felul romanilor. Astfel, biserica creştină a fost silită să îngăduie aceste sărbători, ca să nu strice obiceiurile atîtor popoare înoreştinate. Aceste sărbători sînt originea carnavalului.
         La început, „carnavalu se numea săptămîna de dinaintea postului Paştelor, chiar numele carne vale (rămas bun, carne !) arată că în acea săptămînă se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne: un fel de lăsata-secului. Dar, fiindcă după Crăciun se făceau serbări, cu beţie şi jocuri şi mascarade, şi după cîteva săptămîni altele tot aşa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după Crăciun iar carnavalul să-l înceapă tot mai
303
devreme, pînă ce s-au pomenit că o ţin lanţ cu cheful de la Crăciun pînă la lăsata-secului.
    în evul mediu, petrecerile din carnaval speriaseră pe oamenii cuminte. Pînă la o vreme, petrecerile se făceau mai omeneşte ; cu negrăită pompă, dar cinstita în Veneţia, mai ales, carnavalul era splendid. Se aranjau lupte cu lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de oameni îmbrăcaţi numai în aur, toate casele se iluminau ca ziua : pretutindeni, prin oraş, se plimbau gondole iluminate, pline de flori, cu femei mascate, în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni şi verdeaţă. Şi aşa în toate zilele. Seara, apoi, baluri mascate. Din toate părţile Europei, veneau străinii să vadă „carnavalul41:. în Germania şi în Franţa, tot aşa dar mai puţin lux, şi mai mult caraghioslîc : pe pieţele publice declamau polichinelii şi hanswurşt-ii, se strîmbau, să dădeau peste cap, ca clovnii.
    Dar, cu timpul, au degenerat petrecerile. într-o vreme, a trebuit să intervină biserica şi poliţia. Mai ales în Franţa. Aici ajunseseră lucrurile aşa de departe că în marţea de dinaintea lăsatului de sec — numită marţea grasă — se frigea un bou în piaţă, femeile se adunau grămadă în jurul boului şi cîntau cele mai neruşinate cîntări, apoi mîncau boul, se îmbătau, se împrăştiau prin oraş jucînd, chiuind şi cîntînd obscenităţi. Chiar regele Henric III — regele ! —•, într-o iarnă, s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier veneţian, şi se agăţa de toate femeile să le sărute.
    Reformaţiunea în Germania a pus capăt acestor nebunii. Protestanţii s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi, în oraşele catolice din Germania, ca Miinchen, Dusseldorf, în carnaval se fac mari petreceri şi cu zgomot, dar în oraşele protestante nu se face nimic, de-aceea Berlinul e cel mai plictisitor oraş în carnaval.
    Astăzi, carnavalul nu mai este ce-a fost. Cu toate acestea, Veneţia şi mai ales Roma — sub ochii papei ! — sînt cele mai vestite oraşe în cari se fac petreceri de carnaval. Şi spaniolii se ţin bine. In general, numai popoarele catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval.
    La noi, românii, se găsesc urme de obiceiuri romane, deci păgîne, care ne amintesc Lupercaliile şi Saturna-
304
liile. La Saturnalii, se jertfea un porc, al cărui cap se punea la picioarele zeului — asta e întocmai Vasilca noastră. Obiceiul sorcovei exista la toate popoarele vechi, iar la romani, la sărbătorile de primăvară, la Lupercalii : atunci să sorcoveau romanii, urîndu-şi an bun. Sorco-virea să făcea la ei la începutul anului (în martie), cînd se naşte zeul soarelui; la noi, obiceiul a trebuit să-şi schimbe timpul, fiindcă s-a schimbat începutul anului. Mascarea şi travestirea, aşa de obicinuită la Saturnalii, o avem şi noi în obiceiul celor ce umblă eu steaua şi cu vicleimul. Steaua e un obicei păgîn : şi romanii şi germanii, la serbările solare, în decembrie, închipuiau soarele, ce se renaşte, printr-o stea pe care o purtau prin oraşe, cîntînd laude soarelui. Vicleimul e un obicei creştin, în parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de fel de haine şi mascarea irozilor ne amintesc pe satirii şi bacanţii de la Saturnaliile romanilor.
    Tot la începutul anului, romanii îşi făceau urări de an bun la semănături şi-şi făceau daruri cîte un plug, mai ales că era tocmai vremea aratului. Acest obicei e Pluguşorul nostru, trecut şi el la Anul nou al nostru, în loc să fi rămas în martie. în urmă colindele.
    La noi niciodată carnavalul n-a fost ceea ce-a fost el în ţările apusului. în cronicarii noştri nu găsim nimic c-ar fi existat şi la noi obiceiuri zgomotoase şi luxoase în carnaval. Petrecerile, cari se fac azi, balurile mascate şi celelalte sînt lucruri introduse din Franţa.
                  S-A DUS PE URLAŢI
    Adecă s-a dus urîînd (după ce a mîncat o bătaie). Urlaţi e un sat în Muntenia. Zicătoarea e un simplu joc de cuvinte ; umorul poporului face mai des jocuri de cuvinte între un nume de oraş şi un verb.
    Iată exemple din limba franceză. Cachan e un sat lingă Arcueil; cînd francezul zice : oîler o Cachan, înţelege : se cacher. Aici e simplu joc de cuvinte, bazat pe asemănarea de sunete între cacher şi Cachan.
    Tot aşa francezul zice: aller ă Clichy, iarăşi joc de cuvinte între Clichy şi cliche.
    Exemple din limba germană. A fugi pe furiş se exprimă în zicătoarea : nach Saufenburg apellieren; a te culca : nache Bethlehen gehen ; a fi femeie de lume : aus Flaudem sein ; despre un bătăuş : er ist vous stamme nimm; despre un zgîrcit: er ist nicht aus Schenkendorf. Exemple din limba nidererlandeză : A fi mămos : van ‘Gremberg komen; a fi prost: vom Domburg zijin; a fi flămînd : in Hongarije wonen.
    In limba noastră sînt multe exemple de felul acesta. Ele nu se generalizează; căci sînt improvizări individuale ale vrunui om mai cu spirit. Mai îndeobşte cunoscute dintre cîte am auzit eu sînt: a fi beţiv : e cra-iovean (jocul de cuvinte : crai, Craiova); despre unul îmbrăcat în paradă şi-n gală : a sosit din Galaţi; un tată despre fiul care-i face numai supărări: nu mai dau prin Bucureşti cu el; ironic despre unul care se grozăveşte : ai moşie-n Grozăveşti. *
                   * Din Grundriss der germ. Philologie, l, 6971 (n.a.).
306
                   DIN ŢÎNŢAR, ARMASAR
    Ovidiu (Epistolae ex Ponto, II, 5,23) zice : E rivo flumina magna facere tocmai în înţelesul pe care-1 are zicătoarea noastră a face din ţînţar armăsar, adecă a exagera peste măsură un lucru neînsemnat. Aceeaşi idee, exprimată însă cu mult mai intuitiv, o aflăm la Cicero (Pro Plaucio, 40, 95) : arcem facere ex cloca.
    Ideea exprimată de zicătorile citate există într-o mulţime de limbi şi e foarte veche. Frumos o exprimă idiomul german de la Hanovra : a face din muşuroi, munte. Frivol dar bine o exprimă sasul din Ardeal : er macht de furz zem donner.
    Apropiată de felul cum o exprimăm noi e zicătoarea din latina medievală : Elephantum ex musca facis. Probabil această zicătoare latină e prototipul zicătoarei româneşti şi e lesne de tălmăcit cum la noi elefantul a devenit armăsar şi musca ţînţar. Necunoscînd românii elefantul, l-au schimbat cu alt animal mare — se poate că tocmai în latina medievală să se fi zis : admisarium ex musca facis — şi astfel au luat armăsarul. Apoi musca a devenit ţînţar nu numai pentru că ţînţarul e şi mai mic decît musca şi astfel s-a făcut contrastul mai puternic între mic şi mare, ci şi din pricina rimei, care dă mai multă tărie şi stabilitate zicătoarei precum am arătat într-alte locuri.
    Tot aceeaşi idee e exprimată de noi — dar numai despre cei ce exagerează lucruri auzite — în zicătoarea r a înghiţit un ac şi a scos un fier de plug.
                                                                                     30 T
                CA PE UN BOU BREAZ
    Toţi îl cunosc ca pe un bou breaz, zice românul despre unul care e cunoscut de toţi şi pretutindeni, nu însă pentru virtuţile lui ci pentru defecte sau pentru curiozităţile vieţii. Zicătoarea nu se aplică la oamenii respectaţi, ci la cei despreţuiţi ori ridicoli.
    In loc de bou breaz să zice tot aşa de des cal breaz. O zicătoare analogă e : toţi îl cunosc ca pe un cline scurt de coadă.
    De obicei boii sînt „intr-un singur păr“, adică au o singură coloare, ori albi, ori negri, mai rar roşii. Cei suri au tot o singură coloare, cenuşie. Boii pestriţi sau prieni „cu pete“ sau brezi sînt mai rari. Cel mult dacă e unul în sat. Acesta, prin felul curios al părului, e cunoscut de tot satul. Caii tot aşa, sînt ori negri, ori roibi, ori •suri, ori albi, mai rar galbeni, iar cei cu pete sînt rari. Acelaşi lucru cu coada dinilor : pe cel cu coada retezată "toţi îl cunosc.
    Zicătoarea are însă şi partea negativă : nu e numai un bou breaz, un cal breaz, dar mai ales : nu e numai un cline scurt de coadă. Adică : după semnele exterioare nu poţi judeca pe om, iar aparenţele te înşală, sau : un •semn singuratec nu ajunge ca să cunoşti o persoană ori un lucru.
    Zicătoarea e comună popoarelor slave şi germane.
308
                                                                             i ■ --JM®.-
li
I
CÎND O FACE PLOPUL PERE
    O zieătoare din ciclul celor ce arată intuitiv pe abstractul niciodată. Latinii ziceau ad graecas calendas, din pricină că călindarul grecesc n-are calende ca cel latin (sau cum am zice noi: la 30 februarie). Se mai zicea anno magno Platonis sau chiar post annurn magnurn Pla-tonis, căci Plato visa o împărţire a timpului tot aşa de ideală si de utopică ca şi republica lui. Dar aceste erau zicători savante. Poporală era : cum mulo pepererit, cînd va făta catîrul.
    Ideea asta o găsim exprimată la toate neamurile. Iată cîteva mai cu spirit : La Sîn-Petru pe gheaţă, cînd o face dracul mînăstiri, la sfîntul niciodată, cînd va face salcia prune, cînd va ninge zăpadă coaptă şi galbenul va fi de un zlot.

309
           ABSURDITATEA UNEI EXPLICAŢIUNI
    Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o pînă acum culeasă de vreo opt ori şi totdauna absurd redată. Baba trimite pe noră-sa — zice povestea — cu o lînă neagră să i-o înălfoească. îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfînt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rînd pe rînd cîte un cojoc, pînă ce rămase în cămaşă şi îngheţă de frig.
    Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia e Dacia — fie fata, fie ţara lui Decefoal — că sfîntul care ajută nurorei e Traian-îm-păratul, şi aşa mai departe. Pe scurt: legenda e o închipuire a oucerirei Daciei.
    Ferească Dumnezeu !
    Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei, şi mai absurdă.
    Întîi. E nefiresc lucrul spus de legendă.
    Cînd e vremea caldă, pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se îmbrace cu cojoace, cînd e vreme caldă ; iar cînd dă zăpadă cu viscol şi ger, să se dezbrace, aruncîndu-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace, pe timp cald, şi cînd o ajunse gerul, îşi lapădă cojoacele. De ce ?
    Nu e aşa povestea. E nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă : baba, cu cît o răz-
310
beşte gerul, cu atîta se îmbracă mai bine, tot luînd un cojoc peste altul — şi totuşi îngheaţă.
I Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sîrbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii. Al doilea : povestea nu e românească — vreau să zic, nu e numai a românilor — şi, după cit e dovedit pîn-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa.
    Litvanii o spun mai scurt, aşa : Baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lîna cea albă. Sf. Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lînă neagră. Iarăşi îi ajută sf. Petru. îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă eu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rînd nouă cojoace şi totuşi îngheaţă.
    Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre ie-gendele altor popoare.
    Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul.
    Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sînbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem cinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.
    Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi ca de ce ? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet : ce mi-e Daehia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au de-a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sinul cu gheaţa şi nuca cu păretele.
    Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de âni o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie.
    Dar, vezi, legenda Dochiei e o poezie adîncă, are un rost uimitor de frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de 2 mii de ani, dar poate de 4, de 5 mii de ani, dacă nu aici, dar prin Asia, de unde au pornit.
    Şi tocmai fiindcă o spun atîtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi ou Traian. Ce-or fi avînd de împărţit
ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei * există, probabil, si la arabi, şi ia persieni, şi la popoarele de pe lingă Gange ; ce-au avut ăştia ou Traian ? Şi încă cu mii. de ani înainte de-a fi Traian pe lume ! Ştiu însă că ea există în Lap-landa. Cum a ajuns acolo de la români ?
    Legenda „Dochiei" e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumei, nu a românilor, şi una dintre cele mai pretutindeni cunoscută.
    E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunei, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întîi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, cînd tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul, şi cîte nenumărate ! Toţi ştim lucruri de acestea măcar cîte un leghion la număr.
    Ce sînt sf. Toderii ? Proorocul Ilie ? Atanasie al Ciu-mii ? Moşii ? Haralambie cu aripi de foc ? Alexia ? Fi-lipii? Martinii? Foca ?'Paliile ? Ce sînt ielele, vîntoa-sele, Făt-Frumds, Ileana Cosinzeana ? Şi ce e în urmă baba Dochia ?
   . Toate acestea sînt întrupări ale fenomenelor din natură. .      -
    Credeţi' că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe pînă la .Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru pînă la Sf. Gheorghe ? Şi că sfîntul Gheorghe e tinăr şi omoară balaurul, iar sf. Dumitru e bătrîn cu barba albă şi-l ţin ţin închis în Sîn-Toderii de toamnă ? Sf. Gheorghe e tinăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe toamna cea eu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă.
    E întîmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia ? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică ? Nu, Toate sînt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
      * în revistă, greşit: Daciei (n.n.).
812
        Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi vecinie ! schimbător de la începutul primăverii. Nora ei — care i dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e intr-unele poveşti — e însăşi natura ce se redeşteaptă din amor-k ţeală, cîmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul ete. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sfîntul Petru e soarele.
        Restul povestei e acesta :
               E iarnă. Pămîntul e acoperit cu zăpadă — ca şi cu , o lînă albă* — cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lînă neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lina cea albă, neagră. Ce adică ? Să topească zăpada, ca să se vadă pămîntul care e negru.
  6 Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e sfîntul Petru.
        Acu cere baba : să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să ră-mîie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului. Aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele.
        Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă în-i verzuirea cîmpiilor.
i Amăgite de căldură, răsar flori în martie ; baba iese î cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babeiu cu ger, ţ cu viscol (lucru ce se întîmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd nouă cojoace.
        Ce sînt aceste nouă cojoace ? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vînturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.
            De ce e vorba de o babă ? Pentru că babele sînt de y felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii
         * în periodic : neagră (n.n.).
313
     rele. De ce noră sau fată vitregă ? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia ? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschideri : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară ? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine, desigur nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis doar : haid să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei.
        Nu. Intîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca „babă“ a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.
                    UN CAPITOL
         DIN DEMONOLOGIA POPORULUI ROMÂN
              Credinţa în „întorsură“ să manifestează în două chi-, puri : ori negativ, adecă singur aducînd asupra-ţi mlnia demonilor, ori pozitiv, arunoînd adecă răul de la tine I asupra celora ce ţi l-au trimis, fie oameni, fie demoni.
    Totul e rezumat deci în formulele : „Nu face, ca să nu ;t ţi se întîmple“, şi „fă, ca să fie făcut*.
       Credinţa aceasta este aşa de complicată, manifestările ei aşa de multe, încît e greu de tot să sistemizezi obiceiurile izvorîte din ea. Eu cred că jumătate din manifestările vieţii sufleteşti ale ţăranului român sînt bazate pe credinţa „întor surii*. Multe din obiceiurile poporului sînt de neînţeles, ori pentru că nu putem găsi imediatul lor motiv psihologic, ori că poporul însuşi a pierdut temeiul credinţei şi a rămas numai cu manifestările fără rost ale unei cauze dispărute — cum au rămas de multe ori, în limbă, vorbe derivate ale unor tulpini pierdute — ori că amestecă două credinţe felurite 1 şi le înlocuieşte, dînd astfel naştere unui adevărat nonsens psihologic. De aceea e grea sistematizarea.
       Mie n-o să-mi scoată nimeni din cap, că toate cre-4 dinţele poporului — fără excepţie, toate — sînt lucruri foarte înţelepte şi mai ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le înţeleagă. Dacă e absurditate metafora şi alegoria în artă, atunci fără i  îndoială credinţele „deşarte* ale popoarelor sînt şi ele
I  absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia for-
I  melor aşa cum o vreau popii, dar cu religia inimii sîn-
*  tem totdeauna de acord. Iar credinţele deşarte nu sînt
        alta decît o religie a sentimentelor. Logică ? Logica a
315
   fost născocită atunci cînd au început oamenii să fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz să fac cînd abuzul începe să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pîne, dar numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.
       In Biblie se spune cum a scos Dumnezeu pe Lot din Sodoma, poruneindu-i să nu se uite îndărăt. Nevasta lui Lot nu s-a ţinut de poruncă, şi s-a făcut stîlp de sare. Dreptcredincioşii sînt convinşi că aşa s-a întîmplat cum zice Biblia; necredincioşii rid de acest basm al lui Mo'ise. Cuminţi sînt aceia, cari explică prin metaforă cuvintele lui Moise : Femeia s-a făcut stîlp de sare, de spaima lucrurilor ce-a văzut, aşa cum am zice noi „s-a făcut piatră, de spaimă“ şi cum într-adevăr zicem cu verbele a încremenit de spaimă, a înlemnit, a împietrit, a înmărmurit.
       Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru ră-mîne în picioare : iudeii credeau în „întorsură11. Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului ju-daic : „să te păzeşti de uitătura îndărăt că-ţi aduce peire“.
       Biblia spune hotărît că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite îndărăt. *
       Mitologia greacă povesteşte că Orfeu a scoborît în Tartar şi prin cîntec a înduplecat pe Pluto să-i dea îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a fost ca Orfeu să meargă înainte şi să nu se uite, cît va ţine drumul pînă în lumea de deasupra, îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a putut stăpîni şi cînd era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi atunci Euridice a dispărut ca prin farmec. **
       Şi acesta e un basm. Dar şi el e întemeiat pe credinţa „întorsurii“ : căutătura îndărăt îţi aduce peire. Vir-
        * „Şi a fost, după ce i-au scos pe ei afară, zise unul dintre îngeri : caută de-ţi mîntuieşte viaţa ; înapoi să nu te uiţi, nici să stai... etc.“ (Cartea facerii, Cap. XIX, verset 17) (n.a.).
        ** Restitit, Eurydicenque suam, jam luce sub ipsa
          Immemor, heu ! victusque animi respexit. Ibi omnis Effusus labor, atque immitis rupta tyranni Foedera...
                       Virgil, Georgica, IV, v. 489 sequent (n.a.).
316
   gil spune şi el hotărît că Pluto a cerut de la Orfeu să nu se uite îndărăt „nac hanc dederat Proserpina legem“. Iar Proserpina e doamna duhurilor din Tartar, cu care ,poţi face legămînt. De aceea vorbeşte Virgil de „călcarea •legămîntului cu Stăpînul“ rupta tyranii foedera. Acesta e chipul pozitiv al „întorsurii“ : tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile demonice.
       Oameni luminaţi îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiunilor, nu s-ar întoarce pentru nu ştiu ce din cale, cînd au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum aminte că şi-au uitat acasă batista ori altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întâmpla vreun rău, şi cu toate acestea nu ştiu dacă sînt doi într-un oraş care să fie absolut liberi de această credinţă. Ea e cu mult mai puternică decît toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin sute de veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi.
       Pornind de la credinţa în demonica putere a căutăturii îndărăt, nu e de mirare de ce ţăranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită nici ziua cînd trece printr-o pădure, cu carul printr-un rîu, pe o punte. De-geaba-1 strigi.
       Cînd fac fetele farmece ori vrăji, una dintre cele mai de căpetenie condiţiuni ale reuşitei este căutătura drept înainte. „Pe cale, atît cînd se duce la pîrîu cît şi cînd se întoarce cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici să vorbească cu nimeni, căci oum se va uita îndărăt... desfacerea nu e de nici un folos.“1
       în chip negativ, întorsură e o alungare a puterilor demonice prin simplul mijloc că faci întors un lucru : mergi cu spatele înainte, sari îndărăt peste un lucru, numeri ori recitezi invers o serie de numere ori cîteva
   vorbe, arunci îndărăt un lucru etc,
       A intra cu spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obicinuit şi cerut chiar de legile
         1 D-l S. FI. Marian, în Vrăji, farmece şi desfaceri, insistă asupra acestui lucru şi-l spune şi iarăşi îl spune. Vezi pag. 134, 182, 189 (n.a.).
317
   „etichetei" ţărăneşti intr-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă acasă, zice ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu dirumul, se întorc iute şi bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi. De aceea morţii sînt scoşi cu picioarele înainte din casă, tot aşa sînt duşi pînă la groapă. „Capul poate să ştie drumul de la groapă pînă acasă, numai picioarele să nu-1 ştie.“ Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-l întorc cu faţa în jos în sicriu. Cînd nu poate să moară omul, ai casei îi întorc aşternutul cu oapul la picioare.
       Cînd bea ţăranul apă, suflă peste ea şi varsă cîteva picături. Cînd a băut din pahar, apa cea rămasă o azvîrle îndărăt peste cap. Cînd bea rachiu, întoarce paharul cu fundul în sus şi zice „atîta rău!“ Departe griva de iepure, dacă socotim că prin întoarcerea paharului, el vrea să arate că a băut pînă la fund şi că atîta rău îşi doreşte cit rachiu a mai rămas în pahar. „Atîta rău" e o formulă şi e adresată puterilor demonice.
       Credinţa în întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar toate s-ar putea reduce la cinci tipuri.
       1.    Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă aceasta, din cele două exemple, al Bibliei şi al mitologiei greceşti, şi din credinţa noastră în răul întoarcerii din drum. Aceasta în chip negativ. în chip pozitiv, credinţa se manifestează în mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele înainte : adică prin alungarea duhurilor rele, prin „desfacere".
       Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii îndărăt se întemeiază cele două zicători ale noastre „a merge pînă la calea întoarsău şi „a întoarce capul cuiva“. E de sine înţeles că „duce-te-ai pînă la calea întoarsă" e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesuc-ces, ci pentru că îi pofteşti întîlnirea cu duhul-rău. Iar „întoarcerea capului" e oarecum o vrăjire, o căutătură îndărăt, o cădere în puterea demonilor. „Gîndul omului se poate abate spre bine, dar că capul i se întoarce numai spre rău." Tocmai asta, că „a întoarce capul
318
cuiva" are totdeauna înţeles rău, e mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele *.
   2.     Azvîrlirea unui lucru îndărăt. Condiţiunea principală este să nu te uiţi îndărăt cînd azvîrli lucrul. Iar acel lucru trebuie să fie ori vrăjit şi descîntat ■— şi atunci poate să fie orice lucru — ori să aibă în sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pămînt de la capul unei punţi, sînge de nouă fraţi, păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri adunate de pe maidan, cap de şoarece, scurmătura de cioară, cuib părăsit de rândunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu făină furată etc. ** Azvîrlirea se face totdeauna peste cap, ori peste umărul sting, peste cel drept niciodată. Cînd un om visează că va muri, stă trei zile de-a rîndul cu spatele la fereastra deschisă şi azvîrle peste umăr în drum usturoi — ca s-alunge demonii şi să scape de moarte. Apa descîntată, cită a rămas neîntrebuinţată, să azvîrle de vrăjitoare îndărăt peste cap : toată puterea iadului s-ar aduna asupra vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descîntată n-ar fi azvîrlită peste cap. In poveşti e un sine qua non al mîntuirii feţi-frumoşilor, ca să azvîrle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui de Sfînta Vineri (nu e corect, cînd povestea spune că i s-au dat de Sfînta Joi, ori Luni, ori altă sfîntă). Acele trei lucruri variază în poveşti, dar peria nu lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul sting, sau cel puţin scuipă spre sînga, ca s-alunge demonii. Curios e faptul că ţăranul îşi azvîrle peste cap măseaua scoasă din gură şi nu se uită unide-i cade, „ca să crească altele", zice el. Nu lui ci oamenilor în general ; azvîrlirea ei se face în numele omenirii întregi, îţi aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti.
       * întoarcerea ulcelei cu gura în jos joacă un rol de căpetenie în descîntece. Şi de obicei se zice : „Eu nu întorc ulcica/ Eu întorc gîndul / Şi cuvîntul/ Şi inima lui X cu totul.* Vezi Vrăji, farmece etc. de d-1 S. FI. Marian, la „Făcutul cu ulcica* (n.a.).
        ** Toate acestea sînt numai hocus-pocus. Vezi cartea d-lui Marian la descîntecul de fapt, p. 197 cele 99 de feluri de lucruri fermecătoare (n.a.).
319
       Dinţii scoşi şi-i aruncă ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr-, ori peste casă e acelaşi lucru ; tot aşa peste un rîu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale oamenilor într-acest trio : e totuna trupul, locuinţa şi rîul. Apa descintată s-azvîrle şi peste casă. Cînd s-au împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare azvîrle peste casa sa un lucru ; ou al treilea merg împreună la un rău, şi cu faţa întoarsă, îl azvîrl dincolo. Rîurile despart triburi şi neamuri ; poate că ei azvîrl ura lor peste rîu într-alt trib ? Un obicei frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi azvîrlirea banului peste-o gîrlă peste care a trecut mortul : un bărbat azvîrle de pe un mal un ban dincolo, şi aşteaptă pînă trece convoiul peste pod, uitîndu-se înainte. Dincolo alt bărbat azvîrle alt ban, dar acest bărbat stă ou spatele spre rîu. îmi explic că un bărbat, prin azvîrlirea banului, privind înainte dă pe mort în puterea morţii ; celălalt întors, alungă duhurile rele.
       8. Recitarea formelor, pe dos. îmi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care însumi eu am spus-o în copilărie, ca să scap de gîlci. îmi descântase o babă, apoi îmi spusefse] două versuri, pe cari le-am rostit după ea, stînd cu faţa spre ulcică :— tot aşa şi ea — şi am recitat după dînsa tot aceleaşi versuri.
                  Formula :
                     De-o fi făcut cu una Eu îi fac cu două De-a făcut cu două Eu îi fac cu trei
   şi aşa mai departe pînă la zece e foarte obicinuită în descîntece de făcătură, şi e o simplă inversiune. Tot aşa, cealaltă :
                     9 babe, nouă fete, nouă şopărlaiţe,
                     Nici o babă, nici o fată nici o şopărlaiţă 8 babe, opt fete ...
                     Nici o babă, nici o fată 7 babe, şapte fete etc. *
        * Vezi Şezătoarea, III, 141 (n.a.).
320
      O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărancelor, la Săn-Vasiu, cînd dau grăunţe descântate găinilor străine şi zic : „Mie ouăle, ţie penele14 — adecă vecinei — iar vecina ştiind că i-a vrăjit cineva găinile, bor-boroseşte singură asupra unei pene de găină : „Penele ţie, ouăle mie“. Adecă invers. Şi cum toate vecinele ar vrea să puie mîna pe ouă străine şi să-şi apere pe ale lor, cît e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile borborosesc formula aceasta şi direct şi invers.
      Recitarea pe dos a formulelor magice a fost cunoscută în toate timpurile. Maccareus, tovarăşul lui Odiseu, povesteşte mîntuirea sa şi a fîrtaţilor săi de fermecătoriile Circei, spunînd :
              Spargimur inocuae sucis melioribus herbae, Percutimurque caput conversae verbere virgae; Verbaque dicuntur dictis contraria verbis. *
      Iar în povestea lui Iason, care vrăjeşte lumea dedesubt se zice :
              Tergeminam tum placat heram Stygiasque supremo Observat ig ne domos jam exerabilo retro Carmen agens. **
      In evul mediu existau o mulţime de formule magice,
   care nu erau nimic alta decît vorbe luate din vînt şi cari citite invers rămîneau tot aceleaşi. îndeobşţe cunoscută e „Sator arepo tenet opera rotaş“ care a încurcat multă vreme pe filologi : ei căutau un înţeles într-a-ceste vorbe, până ce unul mai deştept le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decît că se pot ceti invers.
      5. întoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai întîi îmbră-carea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele, ciobanii cînd ies cu oile la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos, ori cu gura la spate. Cînd femeile înţarcă pe copil, îmbracă pe dedesubt o cămaşă cu gura la
                   * Ovidiu, Metamorţ, XXV, v. 299—301 (n.a.).
       ** Valerius Flaccus, I, 37 (n.a.).
   spate. * Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Cînd n-ai intenţie, şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie — dar scapi de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. ** însăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simplă cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul. Credinţa e foarte răs-pîndită; prin mahalalele oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales printre femei. Eu am cunoscut o studentă de la universitate, care îşi îmbrăca întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul e eu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.
      Despre întoarcerea ulcelei, la descîntec şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face nici un fel de vrajă. In descântece „de leac“ tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i torni în cap cărbunii cu apa în care au fost stinşi, întorci pe urmă ulcica eu gura în jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba.
      Iar întoarcerea lucrurilor din casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cît toate zilele de lung. Femeile, cari nu lucrează vinerea, merg aşa de departe ou credinţa lor, încît vinerea întorc cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc. Dacă ar veni sfînta Vineri prin casa lor, ca să vază dacă lucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă, că n-au lucrat. Aceasta li-e
         * De obicei ţăranii caută să se explice de ce îac ori nu fac un anumit lucru, pe care nu-1 înţeleg, iar explicarea e totdeauna naivă şi adeseori un nonsens. Aşa d.e. fetele să nu mănînce despletite, că le cade părul. Să nu coşi vinerea că te vor mînca lupii. Cîţi păianjeni omori, atîtea păcate ţi se iartă etc. Partea întîi a acestor credinţe „deşarte11 — fă ori nu face — e într-adevăr credinţă, şi are un rost, fie igienic, fie moral, fie psihic, mitic ori altfel; partea a doua — argumentaţia — e căutată ad libltum şi nimeni nu crede în ea cu seriozitate. Toate nevestele, cînd înţarcă, poartă cămaşa pe dos, de ce ? Unele: „ca să crească copilul drept", altele „ca să se depărteze duhurile de el" (ăsta e adevăratul motiv) altele „ca să se întoarcă copilul de la ţîţă, ca haina", ori „ca să fie drag fetelor" ba şi asta: „ca să nu-i plouă la nuntă!“ (N. a.)
         ** în vrăji şi făcături totul atîrnă de intenţie. Cu acelaşi lucru poţi face bine şi rău — ce e aşa, îl întorci, şi ce e întors îl pui iarăşi cum a fost (fi. a.).
322
   răspunsul. * întoarcerea lucrurilor din casă e mai obicinuită cînd e un mort în casă. Pe cel ce să luptă cu moartea îl dau ai oasei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de Ia cap la picioare. însăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc ou gura în jos şi o ţin aşa şapte zile. Pe timpul cînd lumea petrece mortul la groapă, ai casei răstoarnă patul cu picioarele în sus ; chiar masa, pe care pun mîncările pomenei în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. întoarcerea omului eu capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormînt se dau peste cap şi se fac strigoi. în poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce voieşte.
      împotrivit puterilor demonice e orice obiect de fier, întors spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni eu partea ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun — vrăjit cu ulcica, pe dragoste — nimic nu-1 poate opri din oale, decît un cuţit împlîntat cu mănunchiul în pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, cînd bate piatra. Se înţelege că furtuna şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfirînge puterea.
      Obictele întoarse se pot conjura ori contra demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atîrnă de intenţia omului. Un exemplu cunoscut de eonjurare a lucrurilor îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un strigoi se iu-
        * Este o zicătoare : toate pe dos, şi nunta marţea, pe care d-1 S. FI. Marian o explică aşa, că în casa cutare toate merg pe dos, rău, şi pe deasupra, fac nuntă într-o zi nefastă, căci marţea nu se cunună ţăranii. Eu mi-o explic altfel — poate că nu i-am pătruns înţelesul — în casa cutare sînt superstiţioşi (îmbracă haina pe dos, întorc lucrurile vinerea etc.) şi totwşi fac nuntă marţea. Va să zică nu o potrivire de lucruri, ci o nepotrivine e în casa aceea. Ca şi cînd ai zice: „Toată ziua mătânii-n biserică, şi seara horă cu dracul11 (n.a.).
323
   bea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă. Cînd a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut sâ-i deschidă, fata n-a voit. „Deschide tu, masă!“ Zise strigoiul. Masa: Nu pot, că sînt întoarsă !“ Strigoiul a chemat pe rînd toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe toate, şi nici unul n-a putut să deschidă. „Deschide tu cleşte, tu scaun, tu pîne, tu cojocule...“ In urmă : „Deschide tu, opaiţule !“ Şi iată, că opaiţul care ardea şi era ne-întors a sărit de la locul lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să nu mai vie.
           ELEMENTELE LITERATURII POPORALE
      Dacă ar fi versificat, să zicem, mitropolitul Dosoftei un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitînd versul şi limba doinelor şi schimbînd numele biblice în nume româneşti, şi dacă acest cîntec ar fi pătruns prin-tr-o minune în popor — ce caracter naţional şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cîntec ? Ce-ar fi intr-însul „care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor44 cum zicea Odobescu vorbind de baladele noastre ?
      Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu putinţă. El n-ar prinde. Subiectul cîntecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a românilor, ar fi prea felurit ca concepţiune a naturii şi a vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele noastre.
      Se înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară „tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc44. Aceste sînt vorbele d-lui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot atîtea documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sînt „pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine44.
      Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei ariene. Dar cum „fără seamăn în literaturile străine ?“ Dimpotrivă, toate poeziile poporului român — afară de doină —
325
  au seamăn în toate literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste „documente" ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român.
      Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de felurit celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi, întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a tuturor indo-germanilor. Toate cîntă fenomene de ale naturii, toate sînt adaptări ale cîtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte sînt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul. Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Pulga oile ; în Italia lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe şarpele Vrtra, Apol'lo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot pe un şarpe pe apele Cernii.
      Făt-Frumos, sau numească-se cum o vrea, cînd se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă ou turcii, cu Costea care se lupta cu Fulga „cel cu barba neagră", totuna cu Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş, — e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu „vidra lătrătoare" ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu Sfînta Duminecă, sau Maica Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.
      E tot unul! In toate genurile noastre de literatură — afară de cea lirică şi anecdotică — e tot unul. E tot
326
acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, ou aceiaşi duşmani, şi dacă moare tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturile indo-germane.
    Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi : Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Per-cunas, Romulus, ori Sfîntul George.
    Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cîntece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie epică, fiindcă a secat izvorul — putinţa de a crea mituri — iar dacă mai produc, toate aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive, sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.
    Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, când nu s-ar găsi.
    Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd o studiem. Căutăm în ea idealuri de ale poporului ? Urme istorice ? Sentimentele lui ? Conicepţiunile lui despre viaţă şi lume ? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemeriştj cu explicările.
    Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată ! Ce conduziuni mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu caută înţelepciuni înalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e vecinie schim-
327
bătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc. ? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pământului, plantele ? Intr-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină, brumă, grâu, fel de fel de copaci. Pe Pallas Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt cam de felul acestora : Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimînd o revoluţie ; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi — ca să le verse, cum spune mitologia — Saturn ar fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Nep-tun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi lafet. Hercule care nu e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.
    Pe aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii — dacă se pot numi aşa —, cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul „Roma nati“ că Slatina e „Stella latina“, pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii populare. Arghir era Traian, Elena era „Da-ehia“. Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări ! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, eu baba Dochia de la echinocţiu : şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratul Romei! însuşi Alec-sandri, deşi poet şi cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar
328
fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de lucru decît să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală !
    Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan oel Mare ? Unirea ţărilor sub Mihai ? Robia turcilor ? Moartea lui Tudor ? Nimic. E falşă părerea că un fapt neînsemnat — ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă — că aceste fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi ?
    Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie o descriere a unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca „motiv“ e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. în realitate se întîmplă aşa : motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ea să i-o dăm lui.
    Aşa se explică variantele, atît ale noastre între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. D-l Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladi-mireseul e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată cîtă vreme a trecut de la apariţia în româneşte a Visului Maicii D.jomnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba cîtă vreme i-a trebuit cântecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau
329
această poezie — căci e dintr-un mit solar — înainte de-a fi fost pe lume Tudor ; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai pe tocmai — afară de numele Tudor în ea — înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile ; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cîntecul o fi existat de cînd sîntem — binenţeles, poate ca basm; ca poezie, poate, mai tîrziu — dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or visa şi de-aoum înainte mulţi eroi : poporul va uita pe Tudor, cîntecul va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic mai mult.
    Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva : pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „ou creastă roşie-n cap şi eu coarne de ţap“. Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii salari plecînd în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic : Cînd se va rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural : soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. în balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul dă fetei inelul :
                      Cînd inelul o rugini Să ştii dragă c-oi muri
şi iată numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul; în balada aceasta : flăcăul vede năframa — un simbol
330
âl cerului — ruptă şi destrămată, şi se întoarce, iar ca pretext ce zice ? „Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat.“ Asta o zice soarele iernii : n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.
    Iar şarpele, din visul lui, e reprezentantul puterii în-tunerecului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Furtuna — deci şarpele ucide, vremelniceşte, pe erou. însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri ale învierii feţi-frumoşilor şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie „mai frumos de cum a fost“. De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang — Baldr, Otr, Vali — şi acelaşi lucru se întîmplă cu Christos.
    Ce legătură ar avea toate acestea ou visul Maicii Domnului ? Poate numai fiindcă sînt visuri amîndouă.
    Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa.
    Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente ale soarelui : ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui — în dublă concepţiune : soră blîndă şi bună ca lumina şi căldura blîndă, ori soră răutăcioasă, ea arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai târziu s-a confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu
331
cîni muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-1 face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea pămîntului în faptul că eroii se împietresc pe rînd, pînă la genunchi, pînă la briu, la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie — şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.
    La noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că „din cosiţă floarea-i cîntă“. Alături de frate-său, cu soarele cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea „la soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba ! “ în înţeles rău, sora soarelui n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. îl trimet deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească cânii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu ; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotizează contra soarelui „să-l ucidă" (să întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd tac vînturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă ; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risi-
332
pese norii, şi soarele învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea „Soare cu dinţi“, întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.
    In treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, cînd frunzişul codrilor e galben-roşu şi cîmpiile pustii, e tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul spin în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concep-ţiunea mitică a arşiţei şi a iernii.
    In legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd — soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului — e absurd numai că sîntem obişnuiţi a gîndi eărturăreşte, cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, şi păpuşă şi pat în oare o culcă, şi plapomă şi pernă, şi mama păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.
    Calul soarelui — fiind soarele însuşi — fuge ca gîndul şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un Vîrf de deal, se urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus iarăşi pe un vîrf de deal, calul soarelui „se urcă cu stă-pînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n jos, încet-încet“. Soarele iernii e slab, palid, fără putere : îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în imaginaţia poporului ? Acel tipic şi vecinie cal, pipernicit şi slab, din fundul grajdului, pe care-1 alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc, şi după ce-1 mănîneă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său
333
„calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai vitejit“ — tată-său fiind închipuit ca soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îm-bătrînit.
     Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă. în baladele noastre te întîlneşti aşa de des „c-un voinic cu calul mie“ încît te miri de ce acest vecinie voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă — vechile cîntece ale noastre au ca lege asonanţa nu rima — ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţiu-nea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stînci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergînd „cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt“ înghite stîncile şi codrii: pe Făt-Frumos ori nu-1 poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura ! Cît e de mic faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-l ucidă, ori ou care se luptă „în trîntă că-i mai dreaptă“. Poetic şi plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme : „deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a mării şi cu picioarele pe cealaltă margine, şi de mult ce dormise, i se lipise genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele. * „Băieţii reprezintă vânturile cari risipesc ceaţa aşezată statornic : ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic eu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului — ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai iernii — şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere brută ; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul „Fulga cel cu barba neagră şi cu mintea neîntreagă“. Luînd ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba :
     * Fundescu,. Basme etc., 1875, pag. 135 (n. a.). Este vorba de Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori. Cu o introducere despre literatura populară de B. P. Hasdeu, ediţiunea a doua, Bucureşti, Socec, 1870 (n. n.J.
334
„cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic** care a ajuns să fie o credinţă — deşi n-are nici o bază reală, decît mitul — că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic, şi că numai acesta e „năzdrăvan**, fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.
    Soarele însuşi e acel cal pe care-1 cîntă baladele, calul care în colindul’ Pluguşorul e „cal Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd sînt**. Sau „cînd copita scăpăra, toate bălţile seca**. Asta numai soarele o face. Sau în balade : „cînd pe fugă s-aşter-nea, văile se limpezea**, de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele mării (soarele iese din mare, din noapte) ; calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte.
    Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte istorice, sau adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte în vreun cîntec despre curse de cai, despre „corăbii veneţiene** şi cîte altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le află, chiar cînd eroul căruia i' s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări în viaţa lui. In toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului „slove ovreieşti** — în Edda „ru-nele“, beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitui vorbind de fulger l-a numit „semne latineşti** sau „slove**, e o explicare cel puţin poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în versurile
                        Piatră mare necioplită Şi cu slove rîcăită.
Sau altfel :
                        Racle mari împărăteşti Purtînd semne latineşti.
335
    Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte !
    Intr-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, „are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decît aducător de primejdie14 şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helgile despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie. Credeam şi eu că într-a-devăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, cînd zice : „Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare“ — şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.
    Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute ? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Că-tănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau ou noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui Miul. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-l lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-l închidă; acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cît şchiopul cu barba cît cotul (Negură). Şi dacă Hera la greci e imorală, ce moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe când se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o roagă să-i lege brîul că-i piere puterea : „Ba eu nu ! că oricare o birui, eu cu dînsul m~oi iubi !“ Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărin-du-i „cavalerismul44 că ea iubeşte pe cel mai tare; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român, din purtarea acestei neveste ? Românul a creat tipul acesta ? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare ; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.
    Fragmentele epice — adecă mitice — stau de obicei ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt
336
ascunse prin poeziile lirice, care vecinie sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine versuri care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cîntecul Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cîntec le au risipite prin doine ; şi cînd vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri, el caută ciment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de „adjustare“ pot să varieze.
   Fragmentele mitice ale bocetelor, descîntecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega. De aceea sînt vecinice fragmente, de aceea sînt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi con-cepţiune, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic.
    Bineînţeles, eu nu voiesc să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură — dar aceasta e foarte puţină — şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe reminiscenţe istorice şi culturale, precum un riu duce cu el pămînt de prin toate locurile pe unde a trecut. Insă precum rîul nu porneşte de la obîrşia sa, numai ca să ducă cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.
    Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău prip furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a folclorului. Intr-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cîntec în Italia şi Englitera, de exemplu, s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel cîntec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau
337
chiar hartă geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată, cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt popoare ariene. Atunci data naşterii cîntecului în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile preistorice ; iar drumurile cele cu atîta „savantlîc" dovedite că ar fi fost în toate direcţiunile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune : de la est spre vest. Acum, ca să explici „masa“ de cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.
    Odobescu s-a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare, Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e soarele, maica bătrină e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec egiptean ? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un „drappa" (bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi „emigrat" cîntecul lui Adonis pînă la scandinavi ? Cînd Făt-Frumos al nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pământului, Na uşorul vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd fra-te-său sau fratele-de-cruce plînge şi pleacă să-l caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata — nu e acelaşi subiect cu cel din Mioriţa ?
338
In baladă e mioara, în basm e inelul, oare prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. în baladă eroul nu se apără cu cînii de duşman, deşi ar putea ; în basm nu se apără, că-i sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui — de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace — e natural — căci natura îşi merge drumul ei; oricît s-ar apăra Făt-Fru-mos, el trebuie să moară. Soarele trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. în baladă eroul e cioban ; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai norilor (Zevs, adunătoriul de nori, Odin etc.), iar norii „sînt turme de vite ale Soarelui14 pe oari le adună — prin căldură — şi le risipeşte prin vînturile sale, căci vîn-turile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne, în anumite cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sînt trei ciobani, e lucru limpede : toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei —- nouă — e număr sacramental în cultul şi în obiceiu-ril arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare — omul primitiv crede că din pricina vînturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere — şi învie tot prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara împrăştie norii.
    Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba : mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Fru-mos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi — Strîmbă-lemne şi Sfărîmă-piatră — pe alt tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul ? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi
339
Strîmbă-lemne sînt geloşi de fata cea mai mică a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-l omoare, cum ştia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. In basm a intervenit apoi alt mit. Făt-    j
Frumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe      )
sorbul pămîntului pînă la un loc, apoi îi dau drumul şi 1 piatra se sfărîmă. In treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice ; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rea lui Hronos să o înghită în locul lui Zevs. Şi dacă Hronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura : Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei pajuri, iar pajura — vulturul lui Zevs, lupul lui Odin — îl înghite (de bucurie) şi iarăşi îl varsă „mai frumos de cum a fost“, cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.
    Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-1 Densusianu (în Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. în varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul — dar sfîrşitul e tot acelaşi ; el moare; trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu se poate altfel.
    Îmi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor. şi n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi germanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum două-trei sute de ani în ţară.
Şi de ce ? Pentru că cultul lui Adonis — probabil de origine semitică, şi în special iudaică, al lui Adonai — e şi el un cult solar ? La greci se pare a fi solar — căci multe lucruri nu ştim despre el — dar solar a fost în Egipet ? Nu l-au răstălmăcit grecii ? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu
340
mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol) ; maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Brecista ? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos...
    Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bâtrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi la greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şah-nameh la Firduzi — ce vrea să zică asta ? Să ne certăm, care de la care ? Sînt mituri comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă d-1 Hasdeu a aflat la Zenzi mitul „Cucul şi Turturica44, e numaidecît nevoie să „imigrăm44 balada din golful persic la delta Dunării ? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e simplu mitul iubirii soarelui cu norul, e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile poporale — abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele —, dar odată şi-odată lumea va rămînea mirată văzînd că totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele popoarelor ariene e identic.
    Sâ ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. Cine Dumnezeu s-o nege ! Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitînd că toate miturile, şi de aici basmele etc. sînt creaţiuni ale poporului de rînd, ale celor mai primitivi oameni cari nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei „zece mii de-deasupra44, e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi cîte altele ; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la rîuri : suprafaţa zbuciumată, adîncul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului nostru — bine să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de poezie — după cărţile citite de popor. Iată un exemplu. Nu e carte mai citită decît Alexandria. Şi o citesc ro-
341
    mânii de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit ? Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui „Ha-mon Dumnezeu44, bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., etc., toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie la ele. Nu l-au influenţat pe român, unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe cari le cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu «coboară în tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar — lucru simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe „alt tărîm44 ca să caute pe fata împăratului.
        Şi aşa şi cu alte cărţi — cînd judeci drept, nu cînd întorci lucrurile cu „capul unde stau picioarele44.
        Sînt lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, ou timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului omenesc. Ca exemplu povestea potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ei amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc., etc.
        Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică ; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile streine şi legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea, şi vezi cit de încurcate sînt şi cit de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. In descântece, bocete şi colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos
342
    — sau Sf. Ion — a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo — în fond mitul a rămas neatins.
       Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente „flotante14 cari se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc; fondul lor e neschimbător, de’ multe [ori] e stereotipă şi forma, dar aceasta trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune; altele sînt în stare latentă intr-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni cu aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi într-acest caz au caracter provincial.
         BABELE SFINTE ÎN MITOLOGIA NOASTRĂ
        Eroul solar face în drumul său popasuri la vro sfîntă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte : Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi tot-dauna gata să ajute pe erou ; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc căci ele reprezintă principiul răului.
        Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin -ca pe un fel de hoous-poous al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie •cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu altceva şi că stă acolo unde-1 vede şi nu intr-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însuşiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rind — şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă — nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.
        Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar însuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să
344
    corespundă, pe dt se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi, privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezintate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri „zilele“ cele mai sfinte din săptă-mînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări, înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.
        Numele Vineri mare nevoie de demonstrări întru cît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică, e una cu zeiţa Venus, iar sfînta Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină, şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini.
        Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vre-milor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic ou frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii, şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei ? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei, şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după alt-ul,
345
    şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămintul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pământul : Hesiod spune că s-a născut pămîn-tul, într-adevăr însă el era. * Din noapte s-a născut pă-mîntul şi tartarul. E o conoepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul, ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosibeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartarul. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, ou pămîntul ? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar. Aici o ceartă pentru şi şi cu. Dar înşişi cei vechi au discutat acest şi. Plato în Symposion reproduce versurile lui Hesiod şi dă afară pe rapiapa înlocuindu-1 cu T&VTGOV.**
       Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vednicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Initr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură, Afrodita, spune Hesiod, s-a născut cu mult în urma
        * Compară ce spune Moise în geneză (n.a.).
       ** Acelaşi lucru îl face Aristotel în două rînduri; Zenon şi Sextus Empiricus, asemenea (n.a.).
346
    lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Mitul cu Afrodita s-a născut mai tîrziu. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos (cerul) după ce a născut pe toţi zeii — adică se săvîrşise creaţiunea — şi-a tăiat mădularul bărbătesc (greceşte pf|8ea) şi l-a aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal ; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De-aceea se numeşte născută din spume. * Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ea „o margine a cîmpiei“. Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă : tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost personificată ca o femeie frumoasă, ea Afrodita. Jocul de cuvinte cu (piHo|ir)8ijqe posterior, s-a născut într-a treia epocă a mitologiei greceşti, cînd grecii se moleşiseră şi făcuseră din Afrodita o zeiţă a iubirii sexuale, înlocuind-o şi pe ea, ca zeiţă a zorilor, cu Eros, şi dîndu-i ei alte ocupaţiuni demne de-o epocă destrăbălată. **
                 Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului.
          * Această concepţiune nu e singuratecă. Hefaistos (Fulgerul) a amăgit pe Minerva în fierărie şi a voit s-o dezvirgineze. Fata a fugit, Hefaistos după ea. N-a ajuns-o, dar în fugă i s-a împrăştiat sămînţa pe pămînt şi din ea s-a născut Erichtonios (Trăsnetul) cel cu picioarele strîmbe. Trăsnetul e o descărcare a fulgerului. Erichtonios, născut fără mamă, a zidit Atena şi a fost strămoşul atenienilor. Oraşul a fost numit după Athene, căci ea a privit pe Erichtonios ca pe copilul ei (n.a.).
          ** Afrodita e numită <piW.op|.ir|Sfi?(cea iubitoare de mădular bărbătesc) şi comentatorii cred că acest nume e născut prin joc de cuvinte <piXo|ip6(8r|? şi că de-aici ş-ar fi luat naştere mitul eu spumele (n.a.).
347
   Dar şi Afrodita a scăpătat, şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis — aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.
      Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului.
      Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele „mai fru-moase“ fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus, şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene — zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes — tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi — Apollo — ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce : soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezintă zorile, dar le reprezintase odată, şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezintă anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul briu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezintă anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei ; ea nu reprezintă razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul ■— care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului — dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am zice noi, necununată, şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici
348
ziuă, nici noapte *. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.
    Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul ** se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui „Hercules şi Cacus“ s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii.
    într-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele)' cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni — în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni — de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete ; cînii sînt, cum am mai spus : N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească :
    „Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mituim, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute '*** — adecă pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii.
     * Hermafroditus era jumătate bărbat, jumătate femeie. Noi nu putem înţelege acest lucru aşa bine ca grecii; la noi noapte şi zi sînt amîndouă cuvinte feminine, tot aşa la latini. Dar în greceşte ruiepa (ziuă) e masculin vpE, feminin. în limba germană der Tag, die Nacht. Cît era bărbat reprezenta ziua, cît era femeie, noaptea (n.a.).
     ** în loc să fie reprezentat prin Sf. Miercuri. Vezi mai jos de ce (n.a.).
     *** Vezi mai încolo despre căţeaua Doica din baladele noastre, care se luptă cu Fulga tîlharul ce furase oile lui Costea (Alecs.) (n.a.).
349
    Sarama are doi căţei, numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala, nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M. Weber, de la adjectivul sarvara «negru»- *. într-un imn către Jama (zeul morţii), se spune că aoeşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale : «Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten»-...
    M. Kuhn a recunoscut în cinele Sarameya, care deschide cele încuiate, care conduce sufletele în infern, aduce somnul şi goneşte boalele, pe zeul grec ’E^psia? sau !E£|rfi?-
    Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri : el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos (Cerber) în regatul morţilor la Pluto.“
    Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii **. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cinele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinie vorbăreţ, e vecinie pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura ; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecă-rească. Vîntul cîntă ; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca
                         * In sanscrită s se rosteşte ca un fel de teta grecesc (n.a.).
     ** «Cîne negru» Vezi despre el la capitolul «Cîinii lui Făt-Frumos». (n.a.).
350
soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg. Intunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul „fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes ? El e zeul tîlhăriei. Pură tot ce poate. Abia născut, ija furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.
     Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ : cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului : lumină, înviere, întunerec, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lingă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între eî, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi „poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă ; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating paci-nice, cum se atinge ziua ou noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, ca personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice : era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.
     După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nse-rate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă, dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat — ca două lucruri opuse să-şi schimbe locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă;
351
sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea „negură“ cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezintă zorile odată — şi chiar astăzi simţi că ţăranul nu şi-a per-dut cu totul conştiinţa despre acest lucru — dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri, şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul solar, sau cu însuşi soarele cel adevărat nu mitic, a trebuit ea mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri, şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplină — apz-oape de 2000 de ani, şi poate n-o fi niciodată — Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură : în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte puternic, şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînă-tăţii ei.
    Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos ; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei.
    In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sfînta Miercuri e o pînză neagră — noaptea—, iar îndărăt de la Sfînta Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîm-bătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Întîi
352
de toate : sîmbătă toată ziua Mântuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbete. A doua : repulsiunea ce au avut-o oreştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîm-băta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor-rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a seoborît din limb. De aceea, sîmbătă nu e intr-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinie posomorită. în basme, sîmbătă n-are ce căuta.
    E nonsens când culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos, şi pe la o Sfîntă Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi deseîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor ? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri — nori, neguri, arşiţă etc. — dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet.
    Sîmbătă nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită, şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sfînta Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbătă, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Compară şi zicătoarea noastră : „A-i purta sîmbetele“.
    Dar nu singură sîmbătă e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită „pe la mânecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhu-
                                                                             şşa
rilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpâna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Rouă e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.
     Marţa şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele : 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori „pe nemîncate“ cînd „se porneşte ziua“, credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. „Intr-aeeastă zi s-a pornit lumea“. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele — a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-1 întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. (In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu D-zeu în creaţiune : soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de „pe mînecate“, e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi eu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. „Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate (mari) nici a începe vrun lucru mai de căpetenie* şi „drept aceea româncele nu îndătinează nicicând în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoară : a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă...* Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai înrădăcinate în poporul nostru. în general, marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu fade românul marţea. 3. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi
354
joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de
tunet, de fulger, de arşiţă etc..., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf. Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecin-gene, albeaţă etc., etc., va să zică pedepse corporale, şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. „Femeile să nu taie guri de cămăşi că e semn de moarte." „Femeile, cari se Iau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată etc., etc. „Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din oasă într-aceste două zile." *
    Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personificate în Sf. Miercuri. în grădina ei creşte bradul lumii, despre care voi vorbi mai tîrziu, într-un capitol. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfîntă asta are dubla însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precista. între sf. Joi şi sf. Duminecă e un antagonism vecinie. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar âu felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Într-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personifioată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precista, „cu vestmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.
    A rămas Sfîntă Luni. în mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă
      * S. FI. Marian, Sărbătorile la români, I, 103 (n.a.).
355
cu luna. Foarte puţin, se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui, şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. în schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de credinţe, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă şi „nu e iertat*4'(!) să fie înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată. Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui— fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci — Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dul-cei lumini a lunei pe cîmpie, adică „bătaia lunei**) nici n-am: şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Aoteon, e alergarea razelor pe „munţi** de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină ; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută !
    Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. în basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui -său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie; Dar ce
356
reprezintă ea, într-un mit solar ? Ce ar putea să reprezinte ? în imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost* are.
    Să rezumăm. Sfînta Vineri e amurgul, Sfînta Miercuri, revărsatul zilei. între ele e Sfînta Joi, care personifică căldura cea distrugătoare, şi Sfînta Duminecă, personificînd lumina şi căldura ca puteri învietoare şi rodnice.
    Marţea şi Sîmbăta sînt reprezentări ale nopţii; cea dintîi personifică timpul mînecării, cea de-a doua, timpul din amurg pînă la cîntatul cocoşilor de întîi.
    în urmă, Sfînta Luni probabil e personificarea lunei.
    Nu sînt sfinte Marţa şi Sîmbăta ; celelalte sînt sfinte dar gradatim Sfînta Joi e mai puţin iubită de popor, pentru că, prin caracterul ei răutăcios, se apropie cu atributele de Marţi şi de Sîmbătă, şi pentru că creştinismul i-a uzurpat drepturile, înlocuind-o cu Sf. Duminecă. Dar nici aceasta nu se bucură de multă simpatie. Adevărat sfinte sînt numai Miercuri şi Vineri. *
       * Acest articol e numai un fragment: Am expus numai rezultatele. O să revin (n.a.).
                 LIMBA NEMŢEASCA
    Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe unde. închiriase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.
    Eu, copil de vro şapte ani, „absolvent al clasei întîi primare*, mă învîrteam toată ziua pe lingă ferărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.
    întreb într-o zi pe neamţ cum se zice pe limba lui apă ?
    —      Du Esel, m-a învăţat el. Eu scot din buzunar o hîrtie şi scriu : apă se zice nemţeşte Duezel.
    —  Da, pîne cum se zice ?
    —   Du Lump.
    Scriu iarăşi, pîne se zice Dulumb.
    —   Da, bună dimineaţa ?
    —   Verfluchter Kerl.
    Şi o scriu şi pe asta : fărflugtă chel.
    Dar aceste vorbe nici gînd n-aveau să însemneze bună dimineaţa ; dimpotrivă, o cam aduceau la tîlc cu voiniceasca binecuvîntare a românului: „fire-ai al dracului să fii de pungaş !“ Şi tot aşa, vorba care avea să însemneze pîne, însemna măgarule, iar cea cu apă însemna nemernicule.
    Şi mi-a spus mai multe. Toate pe calapodul acesta.
    Şi parcă naiba îmi scosese în cale pe Baier. Abia intru în casă şi dau cu ochii de el. îl cunoşteam de mult. Era şi el neamţ, un croitor dintr-un sat vecin, care colinda satele şi cosea în casa omului mai una, mai alta, pe mîncare şi pe băutură. Era bătrîn şi n-auzea bine.
358
Venise acum vro patruzeci de ani pe la noi, şi cum era din Bavaria, răspundea sătenilor care îl întrebau de unde e : Bayern. Da oum te cheamă ? Bayern. Spunea numele ţării lui, şi oamenii l-au poreclit Baier.
    Stase Baier patruzeci de ani între români şi abia o rupea pe româneşte. Se însurase cu o româncă; nevas-tă-sa a învăţat iute-iute nemţeşte, dar Baier neamţul în patruzeci de ani, în sate unde sînt numai români, n-a avut vreme să înveţe româneşte. Ce ţi-e şi neamţul!
    Aşa de pocit vorbea româneşte şi atîta de disperate gesturi făcea, muncindu-se să scoată vorba, încît dacă vorbea pe uliţă, toţi cînii începeau să chelălăiască şi să sară în ruptul capului peste garduri. Dăbăilă, văcarul satului, se jura că odată copiii lui aşa s-au speriat de vorbele lui Baier că s-au deşteptat noaptea şi-au dat să sară pe păreţi.
    Şi iacătă-1 pe Baier în casă la noi! îmi venea să sar de bucurie. Iute alerg şi iau o bucată de pîne şi un pahar cu apă şi mă întorc la Baier. Să-i arăt eu neamţului că sînt mic dar ştiu nemţeşte.
    — Fărfluctă chel J zic eu, cu tot respectul, şi serios ca un copil cuminte care dă bineţe musafirilor.
    Se vede că nu m-a auzit bine. Şi-a plecat urechea. Eu, tare în urechea lui, fărfluctă chel!
    El hondro-bondro către mine, în limba lui. Credeam că-mi mulţumeşte, cu toate că nu mi se părea.
    Ii întind atunci pînea şi-i zic Duezel. El îmi dă peste mînă. Ii întind paharul cu apă şi... zic Dulurnb. El atunci văd că apucă foarfecele, să mă croiască pe semne pe mine, nu pînza, şi din gură hugăn-dugăn, supărat foc. Eu fug pe uşă, el după mine. Ies în curte, el după mine. Şi nu pricepeam ce e.
    Tata cîrpea nu ştiu ce la poarta curţii. îl vedeam cu un ciocan şi cu piroane. Baier, cît ce-1 vede, începe hondro-bondro către tata, şi auzeam că spune de făl-fluctă chel şi arată cu degetul, cînd în piept la el, cînd la mine.
    Tata se ridicase de jos şi asculta. Mi se părea că are să-l umfle rîsul. Dar la urmă văd că-mi face semn, să merg la el. Mă ia de urechi şi mă pune-n genunchi.
359
    —   Ce i-ai spus, mă băiete, neamţului ?
    —   Nimic, tată. I-am zis bună dimineaţa.
    —   Cum i-ai zis ?
    —   Fălfluctă chel.
    —       Păi asta e că-1 dai dracului de neamţ. Cine te-a învăţat să zici aşa ?
    —   Neamţul potcovarul.
    Tata şi-a bătut piroanele în poartă; apoi s-a sculat şi a intrat în casă, lăsîndu-mă tot în genunchi. îndată ce-a plecat, eu am sărit gardul şi m-am dus în vecini la bunică-mea.
    —   De ce-ai plîns, Gieă ? M-a întrebat ea.
    I-am spus toată povestea. Bunica şi-ar fi scos ochii pentru mine şi-mi da totdauna dreptate.
    —       Ei taci ! Aşa e cum spune fierarul, că doară e neamţ.
    —   Dar tata ştie nemţeşte.
    —   Asta ! Ştie şi el cît am uitat eu. De unde să ştie ?
    Bunică-mea era convinsă că limba nemţească e o
limbă păsărească, şi că toţi nemţii sînt nişte vagabonzi şi dezmăţaţi. Şi ea cunoştea doară pe ginere-său, şi-l ştia că e om aşezat şi în toată firea, nu neamţ vagabond.
    —   D-apoi Baier, bunică...
    —       Ce Baier !? Te pui tu cu surdul ? Nu te-a înţeles... Şi zi, i-ai zis bună dimineaţă ? Dar cum se zice asta pe nemţeşte ?
    —   Păi, fălfluctă chel...
    —       Aoleo ! Urîte vorbe. O fi fiind ele bună dimineaţa dar eu m-aş supăra de mi-ur zice cineva aşa. Urîte vorbe. Da la mă-ta ai fost astăzi ? Nu? Ei, apoi mai du-te şi la ea.
    Mama era cu servitoarea, în capătul satului; culegea cînepă. Drumul pîn-acolo era pe la cocioaba fierarului.
    Cînd m-apropiam de fierărie, văd băieţi adunaţi la uşa fierăriei. Şi cîteva femei. Mai de-aproape aud vorbe de ceartă. Era glasul tatei.
    Mă apropiu de băieţi. Bănuiam eu ce e, şi nu-mi era inima întreagă.
    Fierarul încrusta cu pila un drug de fier şi nu se uita la tata. Iar tata zbiera şi, după semne, înjura pe fierar. Vorbea nemţeşte.
360
    Tata era tocmai să plece. Era pe prag, cînd nu ştiu ce naiba bodogăni neamţul printre dinţi. Tata se întoarse furios, cu pumnul strîns, şi era cit p-aci să cîrpească pe neamţ. Şi-i zise multe vorbe pe nemţie, dar numai una am înţeles-o. între altele îi zise fălfluctă chel.
    Aha ! Mă gîndeam eu. Neamţul mi-a spus că fălfluctă chel e bună dimineaţa. Apoi tocmai acu s-a găsit tata să-i dea neamţului bună dimineaţa ?
    Şi vedeam bine că de m-o prinde tata mă snopeşte, în ciuda neamţului, şi de m-o prinde neamţul mă snopeşte în ciuda tatei. Şi n-am aşteptat sfîrşitul certei şi-am apucat-o la sănătoasa. Şi toată ziua am umblat pustiu şi seara nu îndrăzneam să intru în casă să dau ochi cu Baier şi cu tata.
          CURIOZITĂŢI DE-ALE LIMBII ROMÂNEŞTI
    Curioase lucruri are şi limba românească ! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aibă mai mult de cinci anumite consonante — dentale, rostite printre dinţi — iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba crlng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi şi cu buzele puţin desfăcute : nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine : strîng, strimt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r la nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar pute exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.
    Acestea nu sînt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei silabe — cine îl caută, o să-l afle — sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest ouvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-a-devăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în urmă, ai patru ! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată !
    Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe,
362
ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acele de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-1 invers, în loc Să ai un verb, ai trei! Cine are vreme poate să-l caute.
    Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rînd cîte o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, ră-mîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă : eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează : în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvintelor are de-a face ortografia. Dar, din capul locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o „şmecherie" ortografică în ce vă spun.
    Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d. e. ţin în dinţi ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc., o frază cărei parcă e ţiţăit de şoarece. în poezie însă, poetul de multe ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de ţ) în loc să fie cacafonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt : nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e
363
vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice : „Deodată se aude un tropot pe pă-mînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi : 10 t şi 8 p.
    Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă — şi urîţenia e frumoasă ! — e : s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa : trăiesc acu ca cucu cu cucuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten : „Ştii tu ce e româneşte ra ra ra ra ra ra ra ?“ Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîn-deam la fraza:        „Rar ar ara rara rapiţă ţăranii
dacă ..." etc.
    Luorul acesta e o jucărie; dar, oricum, o jucărie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul, şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat, şi ştiu bine că şi d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază.
    O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune ; înşişi românii se încurcă spu-nînd-o. „Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă ? Vechi sînt nouă, nouă două : două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." *
    Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet, şi nu mi-e că obosesc şi
    * Pentru înţelegerea mai repede : „Cîte ouă vechi, cîte proaspete? cîte nouă, cîte vouă ?“ — „Vechi sînt 9, proaspete 2; 2 nouă, 9 vouă : nouă, 2 ouă proaspete, vouă 9 ouă vechi“ (n.a.).
364
6u scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră cetind şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate ; să v-o dea Dumnezeu, şi dacă nu le veţi găsi. Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.
                  AMINTIRE ISTORICA
    Cuza-Vodă se plimba într-o zi prin Bucureşti, îmbrăcat civil, întovărăşit numai de un sergent care îi venea în urmă la vro treizeci de paşi. Tocmai trecea pe dinaintea cazărmii din strada Izvorului — care se numeşte astăzi cu numele său, cazarma Cuza — şi-i trăsni prin cap să facă o glumă cu soldatul care stătea de pază la uşa cazărmii. Cînd ajunse în dreptul soldatului, se opri deodată şi zise răstit:
    —  Haide, mitocanule, nu prezinţi arma ?
    Soldatul nu răspunse nimic. Dar fiindcă vodă-i stătea
drept înainte ca o luminare, încruntat şi fără să aibă de gînd să plece, soldatul îi zise :
    —  Caută-ţi de drum, domnule !
    —      Să-mi caut de drum ? Aşa cunoaşteţi voi pe omul care vă dă pîine ! zise vodă, prefăcîndu-se furios şi înaintînd spre soldat cu pumnii strînşi.
    —      Aşa ! Adică d-ta mi-ai fost păcătosul de brutar care ne dai pîini aşa de mici şi necoapte ? zise soldatul cu dispreţ, apoi sugîndu-şi gura ca s-adune scuipat adaogă printre dinţi: Şi vrei să-ţi prezint arma ? Hai cară-te de aici, că să mă ia pe mine dracul dacă nu te scuip şi-ţi înjur un regiment de rubedenii !
    Vodă n-a aşteptat de la soldat să-şi împlinească fă-găduiala şi a plecat ca să se oprească din nou la cîţiva paşi să vadă mutra soldatului, căruia sergentul i-a spus din urmă că a înjurat pe vodă. Urmarea a fost că vodă chiar în ziua aceea a chemat pe brutarul cazărmii să-l întrebe de ce nu coace pîinea.
366
                MANIA DIMINUTIVELOR
    Francezii iubesc diminutivele ; spaniolii şi italienii, românii, le urăsc. Intre virtuţile limbii române poţi enumera şi ura ei faţă de diminutive. Diminutivarea nu e decît o degradare a înţelesului vorbelor. Şi nici nu e de dorit ca românii să aibă o limbă „diminutivată". Fără îndoială sînt limbi cari au farmec tocmai prin diminutive. Pildă : limba rusească. în ruseşte prind diminutivele, îţi plac; naivitatea lor n-are nimic degradator, nimic respingător. Ruşii vorbesc de colosul lor : „împără-ţioara“ noastră ; de puternicul ţar : „părinţelul nostru" sau „tăiculiţa nostru" ; de o durere grozavă : „durerioara mea" — aşa li-e limba. Dar noi, noi am rîde cu hohot cînd am auzi vorbindu-se de „regişorul nostru", de „Bucureştio-rul nostru", de „metropolitaşul nostru" etc. Noi simţim o degradare, o bătaie de joc, în diminutive, în felul acesta, limbile germane sînt ideal de limbă : nu sufer de diminutivare decît ca umor şi caricatură. Aceasta e un eflux al energiei limbii.
    Nu ştiu cine s-apucase odată să tăgăduiască adevărul clasificării popoarelor europene după origine. „Adecă sînt popoare de origine romană, germană şi slavă ? Originea lor etnică e baza împărţirii ? Nu, ci aceea ce beau. in Europa sînt popoare cari beau vin : francezii, spaniolii, italienii etc. ; popoare cari beau bere: germanii, englezii etc. şi popoare cari beau rachiu : ruşii, polonii, sîrbii, bulgarii etc." Şi într-adevăr se potriveşte împărţirea popoarelor după origine, ca şi după felul băuturii lor predilecte. Asta nu e o întîmplare : tocmai deosebirea de băutură, de mîncare, de trai, de gîndire etc. e
367
deosebirea de săminţii, de popoare, de rase. Acum, eu vorbeam de diminutive. Şi iată cum să potriveşte : popoarele slave iubesc grozav diminutivele, popoarele romanice ţin o cale mijlocie, iar popoarele germane sînt duşmani ai diminutivelor. Nici asta nu e o întîmplare.
    Limba latină, energică şi „cazonă“ cum s-ar zice în graiul militar, nu suferea diminutivele. Era limbă aspră, limbă de comandament. Limba romană rustică însă se bălăbănea binişor cu diminutivarea. O mulţime de diminutive au trecut de la romanii rustici în limbile neolatine, mai ales în cea franceză, unde formele s-au tocit mai curînd. Dar ele şi-au pierdut înţelesul diminutival şi-au ajuns oarecum tulpini. Exemple în româneşte : fecior din feţiol (letus), ureche din aurieula, ochiu din oculus, păreche, picior, căprioară etc. De ce românii au mai puţine diminutive şi francezii mai multe ? Explicarea e de natură psihologică şi fiziologică. Francezii au alterat de timpuriu, şi tot mai mult, tot mai mult vorbele latine, deci trebuiau să s-ajute cumva prin adăogarea de sufixe, dacă nu voiau să piardă cuvîntul. Românii au fost mai conservatori. Din digitns francezul a ajuns la doa (doigt), românii însă au rămas la deget; ce depărtare între doa şi deget, în privinţa alterării fonetice ! Pe multe cuvinte alterările fonetice le ameninţau cu peirea d.e. solem (sol). Românii au rămas la soare, francezul nu putea să rămînă la sol, deci a alergat la diminutiv şi din sol a făcut soleil, adecă soliolus = = sorişor. Francezul a alergat la diminutivare de mare silă, în urmă a prins dragoste de ele. Noi n-am cerut niciodată ajutorul lor, şi nici nu ne sînt iubite. N-am rîde astăzi, de-am auzi : „a apus sorişorul ?“
    Popoarele neolatine au de trei ori mai multe sufixe diminutive decît limba latină. Şi limba noastră are foarte multe : pe lingă cele primare, moştenite direct, multe secundare, şi terţiare (d.e. miel ■— care însuşi e diminutiv din amn, agnus — din agnellus, ajunge miel-uş apoi miel-uş-el, poartă, portică, porticică ; Ana, Anică, Anicuţă etc.) apoi multe străine.
    Dar ce e de mare interes ştiinţific e că limba română nu face uz de diminutive decît în graiul familiar şi acolo cu o rezervă foarte apropiată de sfială. Zicem d. ex. :
368
căscioară, scăunel, fluturaş, copilaş ete. dar cînd vorbim serios nu le putem întrebuinţa. In limba literară
sînt ridicole :
                   Acolo am eu căscioară Pe un vîrf de deluşor Curge-n vale o apşoară Murmurînd încetişor.
                          ([. Văcărescu)
    Care român cu bun simţ nu rîde de aceste versuri ? Criticul literar vede şi o sărăcie absolută de rimă în aceste versuri : casă nu rimează cu apă, nici deal cu încet, dar diminutivează, poete, şi rima e gata! Bo-lintineanu era neîntrecut în diminutivare : „Aripele, vulturel, lacrimile, săbioară (a lui Mihai Viteazul!) etc. Ce-aţi zice, cînd Alecsandri ar fi scris :
                  Hai să dăm mînuţă cu mînuţă Cei cu inimioara română ?
    Noi, vorbind cu bună dreptate, n-avem diminutive — abstrăgînd de la limba copiilor. Toate diminutivele, pe cari le întrebuinţăm în general, s-au individualizat. Noi zicem jurculiţă, orăşel, portiţă, morişcă, puşculiţă, căluşel, ulcică, clopoţel, cărticică, tăiculiţă etc., dar acestea, nu acestea : mai toate au încetat să mai fie diminutive, sau sînt pe calea încetării. Furculiţa nu mai e o furcă de adunat fîn, o furcă mică, ci o unealtă cu care mănînci; puşculiţa nu e o puşcă mică, ci o cutie în care adună copiii parale * ; căluşel nu e un cal mic, ci ceea ce numesc nemţii Ringelspiel şi francezii ca-roussell; morişcă nu e o moară mică ci o rîjniţă ori o jucărie copilărească etc., etc. Poţi număra pe degete cuvintele diminutive cari îşi păstrează în limba latinească înţelesul lor primitiv, aşa d.e. frăţior, surioară, cămă-şuie etc.
    în limba ţăranilor însă e altfel. în Muntenia şi Moldova se întrebuinţează foarte mult diminutivele : tocmai despre mania aceasta voiam să vorbesc.
     * Născut, dealtfel, prin etimologie poporală din nemţescul Biichse (n.a.i.                      '
369
    Contactul cu ruşii nu putea să rămîie fără rezultat. Mai ales după ocupaţiunea rusească răsar în limba noastră diminutivele pe toate potecele. Scriitorii noştri pînă la 1830 sînt foarte zgîrciţi cu diminutivele. In limba cronicarilor celor mai vechi diminutivele sînt corbi albi.
    De la 1830 încoace e potop. Din capul locului spun că în literatură n-au intrat. Pînă şi gazetarii observă că diminutivele sînt scârboase. Atunci trebuie să fie mare lucru! Dar în graiul zilnic — ah, îţi vine să apuci cîmpii.
    „Am făcut o mămăliguţă. Nu poftiţi, d-le, brînzi-şoară! Ah, uită-te ce untişor ! Copilul meu bea lăpticel cald. Ia turnaţi un vinişor. Mai iute cu ţuiculiţa. Vreo cîteva măslinioare ! Cumpărai o gîsculiţă. Aveam şi noi o văcuţă ! Mai rupe din pînişoară şi din cozonăcel, mai ia din fripturică. Ce mai mîneăturică şi ce mai ciorbu-liţă! O bietul, bărbăţelul ! Fusei la bisericuţă, dădui cerşetorului un gologănaş. îmi beau berişoara ! îmi luai paltonul şi beţişorul şi plecai la măiculiţa ! îmi făcui o ţigăruşe, îmi dai puţin focşor ? Ce mai face ginerica ?“... şi aşa mai departe.
    Nu e nici o primejdie din faptul acesta, cită vreme literatura nu va da mîna cu mahalalele. Un lucru însă ră-mîne de ştiut: diminutivele acestea corup gustul estetic al mulţimii. Prea sună ţigăneşte !
    Cu rusul s-a întovărăşit francezul. Sub masca eufemismului noi voim să ascundem prostia diminutivării, va să zică a scârbosului. Să vă dau numai două exemple. Care cocoană, şi care mahalagiu, îndrăzneşte să zică astăzi porcului porc şi cînelui cine ? Un porc cît toată ziua de mare e numit purcel şi un dulău cît un bou e numit căţel. „Avem carne de purcel la masă“ şi te aştepţi să fie carne de purcel, de ceea ce românii numesc purcel, şi te pomeneşti cu carne de porc bătrân. „Uite-mi căţelul!“ şi în loc de căţel de cîteva luni vezi un ogar de douăzeci de ani. E eufemism la mijloc. Parcul e porc, degeaba îl botezi purcel — atunci de ce sucim şi învîr-tim limba românului degeaba ?
    A mai venit şi grecul să ne zăpăcească. Limba grecească modernă iubeşte diminutivele — şi e de mirare, căci elenul le ura. Dintre multele sufixe diminutive ale
370
grecilor n-am primit decît pe unul (ascu şi andru nu sînt deloc răspîndite), dar pe cel mai urît şi mai scîrbos, pe cel mai caraghios : pe achi. Grecii, cari şi-au bătut atîta amar de vreme joc de noi, că anume ne-au silit să primim ce au ei mai prost în limbă, achi şi sachi! Pînă mai acum 50 de ani limba noastră era plină de verbe, parte greceşti, parte vechi româneşti, cu cachi la coadă, îndată ce-am început să avem şi noi o literatură poetică, bunul-simţ a trimes pe cachi la Patrida. Astăzi numai în glumă sau în mod batjocoritor se mai aud vorbe ca : bastonache, paltonache etc. Dar sufixul a rămas în numele proprii. Cum nu se ruşinează odată lumea de acest caraghioslîc ! Se diminutivează numele aşa de pocit, încît ţi-e peste putinţă să-l recunoşti : de multe ori se ia un singur sunet din adevăratul nume şi lîngă el se trînteşte un achi şi e gata românul ! Filip ajunge Pache, Dumitru Tache, Anastasie Sache, Alexandru Alexache şi mai scurt, Cache, Ion Ienache, Manole Lache. Şi aşa avem nume româneşti : Bache, Cache, Dache, Gache, Lache, Mache, Nache, Pache, Rache, Sache, Tache — o, te-admir progenitură de origine romană ! Ridicol e însuşi faptul că diminutivăm numele bărbaţilor — ale bărbaţilor ! — cîtă vreme alte neamuri dau nume diminutivale numai copiilor, pisicilor şi cînilor ! Mă mir cum nu ne-a trăsnit prin cap pînă acum — ori s-au făcut încercări şi eu nu ştiu ! — să tipărim în manuale de istorie : Mihalache Viteazul, Ştefanache cel Mare, Ra-ducachi cel Mare, Cachi Cuza, Traianache — ori Tra-hanachi ? — împăratul Romei etc.
    Unii zic : întrebuinţăm numele diminutivate, fiindcă sînt mai scurte. Da, unele. Dar Mihalache, Raducachi, Ienachi, Manolachi, Lascarachi, Petrache etc., sînt mai scurte decît Mihai, Radu, Ion, Manole, Lascar, Petre ? Alţii zic : trebuie să avem un nume mai familiar pentru ai noştri, mai intim. Bine, dar n-avem noi atîtea sufixe diminutive ? Nu putem diminutiva numele în-tr-un chip mai omenesc ? Ion trebuie să fie Ienache şi nu Ionel ? Alexandru nu poate fi Sandu, trebuie să fie Cache ? Dacă aţi rămîne măcar în familie cu Cache al vostru !
371
    Cele trei milioane de români din ţările Austro-Un-gariei nu cunosc acest sufix grecesc — eu cred, că n-au voit să-l primească.
    Poezia poporală cunoaşte foarte puţine diminutive, şi chiar şi acele puţine sînt întrebuinţate la nevoie, sînt rime.
                     TRADIŢII EROICE
    De multe ori basmul a primit în sine tradiţii eroice şi le-a dezvoltat după firea şi fiinţa sa în sens mitic. Luptele eroului din basme au fost influenţate de tradiţii, întru atît încît poporul, simţind nevoia de a păstra tradiţia şi uitînd în cursul vremii persoanele şi faptele anumite, le-au alipit neschimbate de eroi imaginari, fie în basm, fie în cîntece.
    Dar acestea le lăsăm pe seama basmului. Tradiţiile eroice, aşa cum le avem limpezi, ca fapte mai mult ori mai puţin istorice, se grupează în poezie pe lingă două centre, pe lingă Novac bătrînul şi pe lingă haiduci, sau pe lingă eroul cavaler şi eroul democrat.
    Eroul cavaler e tipul basmelor noastre, un erou, întru-toate medieval, care pleacă în lume numai ca să facă vitejii : în basme, de obicei, scoate din robia zmeilor pe vreo fată de împărat. In basm, precum e de înţeles, el are puteri supranaturale, e erou mitic; în balade însă e om cu puteri mai deosebite, dar nu e năzdrăvan. Putem deosebi trei tipuri, eroul care aleargă după vitejii cum e Miul Copilul, ori care îşi apără numai onoarea cum e Stoian care se luptă ca să-şi apere soţia, ori eroul care apără moşia.
    Novăceştii sînt tipul pe lîngă care s-au adunat mai multe tradiţii. Unul pleacă în vitejie la Ţarigrad ca să mai vadă lumea, iar aci e prins ; celalalt pleacă să-şi scape fiul şi bate pe turci. Grue Grozovan îşi apără moşia.
    Eroul democrat nu se luptă pentru apărarea moşiei, a onoarei şi a legii lui, nici nu caută vitejii, el se luptă
373
pentru stîrpirea unui rău social, a asupritorilor poporului. Ei sînt haiducii cari ucid pe ciocoi nu însă din patima uciderii şi a jefuirii, căci averile luate de la ciocoi le dau săracilor şi în chipul acesta caută să restabilească echilibrul social. Haiducismul în literatura noastră a fost confundat multă vreme cu banditismul. Haiducii însă nu sînt bandiţi, Sînt figuri simpatice de eroi, aşa cum îi înţelege poporul asuprit, sînt pentru el trimişii lui Dumnezeu. Nici un fel de erou nu se bucură de atîta simpatie în popor ca haiducul, nimic nu iubeşte poporul în poezie mai mult deeît codrul verde şi haiducia. Dacă ne gîndim la vremurile amare care au trecut peste poporul român, înţelegem de ce românului îi era aşa de dragă libertatea codrilor şi de ce ura lui asupra veneticilor şi asupritorilor îl făcea haiduc.
    Tradiţia populară îngrămădeşte fel de fel de tradiţii împrejurul haiducilor, îi face oameni superiori, aleşi de cer : unii au sabie ce taie şi în fier, alţii au găsit iarba fiarelor, pe alţii nu-i poate ucide glonţul, alţii văd noaptea ca ziua, tot însuşiri supranaturale create de ad-miraţiune şi mirare. Pe haiduci îi iubeşte poporul aşa încît în balade se identifică cu dînşii, tremură de grija lor şi le descrie scăparea din primejdie cu o vădită bucurie, care merge pînă la chiotire. Rar avem vreo baladă haiducească în care să fie cîntată moartea unui haiduc : poporul s-a ferit de acest lucru, el cîntă numai scăparea eroului şi vitejilor lui, aşa cum Homer s-a ferit să descrie moartea lui Ahile. Tipuri de haiduci avem în balade pe Codreanul, Bujor, Tunsu, Jianu, în Ardeal — Pintea.
                 ŞARPELE Şl PĂCATUL
     Noi avem o zicătoare : l-a muşcat şarpele de inimă. Prin şarpe înţelegem ispita de a face rele, duhul necurat al răzbunării, pisma şi pofta de-a nimici binele de-a-proapelui. Inima e locaşul gîndurilor bune, tot ce e frumos şi nobil porneşte — aşa credem — din inimă. De aceea ne şi rugăm ca Dumnezeu să scoboare „în inimile noastre". Şi e poetică ideea, mai ales poetic exprimată, că şarpele a otrăvit acest locaş curat al lui Dumnezeu, că răul a biruit binele.
     Duhul răului, sau cum îl numeşte Biblia, Satana, a înşelat pe Eva luînd chipul şarpelui. Şi cînd zice Biblia: „iar tu, Adame, vei trăi din sudoarea feţii tale... şi şarpele va păzi călcîiul tău, iar tu vei strivi capul şarpelui..." ea nu vorbeşte de adevăratul şarpe, de năpîrcă, ci de ispita răului, de păcat şi de putinţa de-a strivi pofta păcatului.
     Balaurii din poveştile noastre sînt duhurile rele cari pricinuiesc nefericiri oamenilor, de aceea se luptă cu ei voinicii feţi-frumoşi cari sînt întruparea binelui. Balaurii sînt cu mai multe capete; tai unul, creşte altul. De ce ? Căci aşa e păcatul, are multe rădăcini; tai una, creşte alta în loc. Balaurii ni-i închipuim ca nişte dihănii urîte şi grozave — şi ce e păcatul altceva ? — cu făptură de şarpe, căci şarpele e întruparea răului. Ei trăiesc prin peşteri întunecoase, se hrănesc cu carne de om, fură fete de împăraţi : păcatul şi răutatea fuge de lumină, plănuieşte la întuneric, nimiceşte oamenii prin , pismă, zîzanie, ură, aşa că trupul oamenilor e hrana răutăţn păcatului. Iar fetele de împărat sînt nevinovăţia,
375
sufletele curate, şi povestea nu spune altceva decît că nevinovăţia cade şi ea jertfă răutăţii.
    Acesta e rostul bălaurilor din poveştile noastre. Aşadar ei nu sînt „fleacuri de-ale ţăranilor14 şi „minciuni de-ale basmelor44 — nu, balaurii au trăit şi trăiesc, iar basmele cu balauri nu sînt nerozii, ci lucruri adevărate, dar spuse în chip poetic, deci cu atîta mai frumoase, cu cit sînt şi adevărate şi cu iscusinţă spuse.
    Voinicii din poveşti se luptă cu balaurii, ca să dezrobească fetele de împărat. Adică lumina şi virtutea voiesc să biruiască întunerecul şi păcatul, să mîntuie nevinovăţia şi iubirea binelui. Uneori virtutea cade în luptă cu răutatea, dar ea iarăşi învie, şi la urma urmei tot virtutea biruieşte : şi Făt-Frumosul de multe ori e biruit de balaur, rămîne mort, mai ales fiind vrăjit, dar prin cine ştie ce întîmplare dumnezeiască învie. „Vai, ce somn greu am dormit44, zice voinicul. „Ai fi dormit de vecie, dacă nu eram eu44, zice mîntuitorul său. Acest somn însemnează înfrîngerea vremelnică a virtuţii, dar Dumnezeu nu voieşte să piară virtutea — şi „sînt eu aici, şi tu n-ai să dormi pe vecie44 — şi dă virtuţii puteri noi, dar acum cu mult mai bărbăteşti şi mai hotărîte : Făt-Frumos învie totdeauna „mai frumos de cum a fost44.
    Aşa trebuie să înţelegem basmele, căci numai acesta e adevărul vecinie al lor; ele nu sînt făcute de un mincinos, ci de un om înţelept. în ele ca şi în proverbii e ascuns un adevăr mare, şi e rău de cine se uită la vorbe şi nu la înţelesul lor. Un prost cînd aude proverbiile : „Capul plecat nu-1 taie sabia44 sau „Nu poţi ţine doi pepeni într-o mînă44 rîde cu hohot şi jură că e nebun cel ce crede aceste proverbii : el îţi dă şi probă că poate ţine doi pepeni într-o mînă, puindu-i unul peste altul, că sabia taie capul ori îl ţii sus, ori plecat. Aşa face prostul. Dar înţeleptul ştie altfel, ştie că vorba din proverbie şi basme trebuie altfel înţeleasă nu cum e spusă.
                     BOCETUL
    Bocetul, în fond, este un panegiric, un cîntec, în care se laudă vredniciile şi faptele bune ale mortului. Dintre toate genurile de literatură poporală el este cel mai realist şi cel mai filosofic, căci se încearcă a da răspunsuri despre scopul vieţii, despre moartea şi lumea viitoare. In bocet însă intră şi elemente tradiţionale şi mitice, apoi legende, credinţe religioase şi metafizice, aşa că de multe ori bocetul se contopeşte cu colinda.
    [A.] Bocetul se cîntă de obicei la capul mortului.
    Unele bocete, curat mitice, se cîntă însă departe de casa mortului* pe vro colină. Şi iarăşi, de obicei numai femeile bocesc. Rar bocesc bărbaţii, mai ales flăcăii, dar numai prin unele părţi locuite de români şi numai într-o anumită împregiurare. Prin unele părţi bocetul e înlocuit prin cîntec de fluier. Pretotindeni mai mult sau mai puţin esistă obiceiul la români să bocească pe mort cu cîntec de bucurie, de pe dealuri. Femeile cîntă despletite. Melodia bocetului e plîngătoare şi trăgănă-toare. Femeile bocitoare trebuie să fie, după tradiţiunile noastre, în număr de 9. După împregiurări însă, pot să fie şi mai puţine, pînă la trei. înainte de a începe bocetul, ele cheamă mortul de trei ori pe nume. Versurile, pe care le cîntă, pot să fie improvizate, fondul însă li-e stereotip. Improvizările sînt relative la starea mortului — la bogăţie ori mizerie — la familie, la vîrsta şi temperamentul lui, la timpul în care a murit. Variaţiile bocetului sînt nenumărate după împregiurări : altul e bocetul ce se cîntă unui moş, unui bărbat în puterea vîrs-tei, oare lasă familie multă în urfnă, unui flăcău, unei
377
fete, unui copil singur la părinţi, unei neveste, unei orfane de amîndoi părinţii etc.
    Ideile bocetului sînt simple şi aşa oum e întreg felul de a gîndi al oamenilor de la ţară, dar sînt esprimate energic. Despre moarte zice bocetul:
                  Ea e-n lume cea mai mare,
                  Că pe nimeni prieteni n-are,
                  De bătrîni nu i-e ruşine La cei tineri încă vine,
                  De bogaţi nu se fereşte,
                  De viteji nu se sfieşte,
                  De săraci nu-i este milă.
    Această „a lumii crăiasă" cum îi zice poporul în rapsodia Mioriţei e descrisă în bocete ca puternică, fără milă şi fără teamă şi din alăturarea atotputernicei morţi cu slabele puteri ale omului a răsărit în popor o concep-ţiune pesimistă a rostului vieţii, căci
                  împăraţii şi cu craii Fac cetăţile cu aii,
şi le întăresc ou ziduri şi cu turnuri, încît nu le poate birui o lume de oameni, dar toate sînt zadarnice cînd vine moartea, căci ea
                  Din curţi bine-mpodobite Şi pînă-n scînduri cernite,
                  Din cetate sus la vînt Şi pînă jos sub pămînt.
Şi şi mai limpede spune bocetul:
                  Cît ai trăit ai lucrat,
                  Pentru trei scînduri de brad;
                  Cît ai trăit ai muncit,
                  Pentru trei coţi de pămînt.
Şi de aceea:
                  Ticălos tu om de lut,
                  Ce te baţi cu gînduri mult.
    Insă această concepţiune e unilaterală, priveşte viaţa numai dintr-un punct de vedere (— al slăbiciunii sale
378
faţă cu puterea morţii). Şi nu e cea hotărâtoare în fi-losofia poporului. Alături cu ea, poporul are o concepţie optimistă a vieţii. Şi de aceea poporul nostru plânge pe cel mort, îl tînguieşte de curmarea vieţii, (tar popoarele care au avut sau au o concepţie curat pesimistă într-această privinţă petrec cu jocuri şi cu cântece vesele pe cel mort şi se bucură că stingîndu-se o viaţă de om, s-a curmat un rău trimis de soartă ori de zei. Românul oricât de asuprit, oricât de amărât ar fi, nu-şi cere moartea, nu se bucură de ea; n-o priveşte ca o mântuitoare — (nici chiar în înţelesul învăţăturii creştine) — şi nici ca o întoarcere acasă la tatăl său, cum o priveau popoarele nordice şi nici ca un somn după o oboseală lungă, cum o priveau grecii. Pentru români moartea e totdauna o siluire a voinţei sale, pentru că el iubeşte viaţa aşa cum i s-a dat şi vrea să trăiască. Dar e de băgat de seamă un lucru. Nicăieri din booetele noastre nu iese limpede la iveală că românul ş-ar fi dorind viaţa de însuşi dragul ei, adică a luptelor pentru esistenţă, a muncii şi a trudei, cari sînt fondul serios, dar jalnic al vieţii. Poate că grelele împregiurări în care a trăit şi trăieşte poporul îl satură de viaţă şi nu pentru ele ar vrea să mai trăiască... Limpede însă iese la iveală că românul iubeşte viaţa de dragul naturii, de al codrului cu umbra deasă, de al văilor, de al munţilor, de a] câmpiei bătută de vînt.
    Cînd zioe bocetul :
                   Zori de ziuă se revarsă
                    Şi tu dorini închisă-n casă.
    Parcă aminteşte mortului de frumuseţile naturii de afară şi că el ar trebui să se deştepte numai de dragul acestei frumuseţi:
Scoală, scoală frăţioare,
Că pe-afară-i mîndru soare Şi te uită pe fereastră Cum îţi cîntă cucu-n coastă.
     Şi într-alt bocet, zioe însuşi mortul: De nimic nu-mi este jele, Făr de glas de păsărele, Drag mi-ar fi să fiu cu ele.
379
    Şi iar această idee se repetează des în bocete şi e oarecum un clişeu al dorinţii mortului să-i facă o fereastră în mormînt, ca să vadă primăvara pomii înflorind şi păsările cîntînd :
                         Zi să-ţi fac-o ferestruică,
                         Ca să-ţi cînte-o păsăruică.
    Nemărginita iubire de natură e frumos redată în tablourile din vestitul bocet alegoric al nostru în care se ceartă viaţa cu moartea personificate în cuc şi corb. Cucul ca pasăre a soarelui şi a vieţii se laudă către corb :
                         Va veni primăvara Şi-om începe a cînta,
                         Şi pe unde merg şi cînt,
                         Ies plugari cu plugurile Şi ciobani cu oile,
                         Neveste cu prînzurile,
                         Bărbaţii merg şuierînd,
                         Şi nevestele cîntînd Şi voie bună făcînd.
    Rar plînge românul în bocet averea lăsată pe urma lui. îşi plînge, ceea ce e de sine înţeles, copiii, dar lucrul care intr-adevăr îl face să plîngă este că el nu va mai fi :
                         In aratul plugului,
                         In cîntarea cucului,
                         Pe-nfloritul florilor,
                         Pe-nverzitul codrilor.
                         Şi te va-nghiţi pămîntul Şi n-auzi cum bate vîntul Şi te-o pune la răcoare,
                         Să nu mai vezi sfintul soare,
                         Iarbă verde nu-i călca,
                         Nici rouă nu-i scutura.
    Acestea sînt durerile românului, verdeţea codrului şi cîntecele cucului, doina ce o doineşte vîntul,
                         Cum intră în pămînt verde,
                         Cît e lumea nu-1 mai vede.
380
                     Şi de-o gingăşie intr-adevăr poetică este versiunea mamei care-şi vede copilul prefăcut în felurite plante :
                              Din negrii tăi ochişori Vor ieşi doi pomişori,
                              Din picioare strat de flori.
        Şi ca o metamorfozare completă :
                             Dragile picioruţe,
l                           Cum s-or face flori albuţe,
”                           Şi din mini tot viorele,
                             Din cosiţe micşunele,
                             Din guriţă tămîiţă, Pomişori din ochişori
f B. Elementele metafizice în bocet. Centrul acestor f elemente este, ca şi în colinde, soarele cu păsărelele şi plantele, care îl personifică sau care îi sînt des re-1 amintite în cucul şi bradul, corbul şi şarpele, cerbul şi - trandafirul.
^ Soarele e des pomenit în bocete ca o vecinică şi bine-I   făcătoare călăuză a mortului prin lume. După credinţa
i   poporului, fie religioasă, fie metafizică — în lumea mor-
|   ţilor sînt două cărări, una este a apelor (ale sîmbetei)
|   şi alta a soarelui. Probabil iadul şi raiul, după învăţă-
jfc tura creştină. Dar credinţa e mai veche decît creşti-
     nismul. E credinţa în infernul cu cele patru rîuri de |,  foc, locul apelor şi Eliseul cel cu sorii săi proprii. De
f aceea zice bocetul :
f                          Nu te lua după apă,
                            Că apele-s curgătoare,
                            Şi-napoi nentorcătoare,
                            Ci te ia pe-acea cărare,
                            Că merge cu sfîntul soare,
                            Că soarele-i mergător Şi-napoi întorcător.
         Iar întoarcerea însufleţirii naturii în primăvară este prototipul întoarcerii sufletului în trup şi reîncamaţiu-nea sa, şi deci baza credinţei în nemurirea sufletului.
         In bocetul unde se (cântă) ceartă pasărea vieţii, cucul, cu pasărea morţii, corbul, se vede lămurit lupta
381
     între lumină şi întuneric, între principiul a toate născător şi cel a toate distrugător.
         Şi dacă mortul de pe acea lume îşi va trimite vreodată cămaşa neagră, ca să i-o spele pe lumea noastră:
                       Tu trimite-ne-o pe lume,
                       Cînd o fi noaptea senină.
                       Şi de-acolo din mormînt să trimeată celor rămaşi :
                       Dor pe stele, dor pe soare Şi pe lună voie bună,
                       Iar pe vînt cîte-un cuvînt.
                      Iar dacă va fi să se întoarcă vreodată în viaţa cea
                                                                    tristă, să vie
                       Cînd va fi şi ziua mare,
                       Cînd or fi grînele-n floare,
                       Cînd o fi şi fînu-n clăi Şi-a cînta cucul prin văi.
         Şi precum în doină românul îşi începe cântecul in-vocînd numele unei plante cu frunză verde, tot aşa în bocet aseamănă pe mort cu vreo plantă, şi în general îşi leagă ideile de flora patriei noastre. Cînd vrea să facă o comparaţiune aleargă la lumea plantelor :
                       Dulcişor măr din grădină,
                       Cum te-a rupt din rădăcină,
                       Moartea neagră şi haină.
                       Scobori, Doamne, pe pămînt,
                       Să vezi moartea ce-a făcut;
                       A luat frunza din fagi Şi-a despărţit pe cei dragi.
         Mişcător este felul în care mortul îşi cere iertare de la ai săi; de la rude şi cunoscuţi. Parcă nu-1 doare atîta despărţirea de ai săi, cit despărţirea de natură :
                       De la fraţi, de la surori,
                       De la cîmpul cel cu flori.
         Un bocet, care ne-a păstrat curate toate elementele sale mitice şi e prin urmare în întregime un cîntec pă-
     gîn, este bocetul din Banat al Bradului. Cuprinsul cîn-tecului este acesta: sufletul, după ce iese din corp, pleacă spre ceea lume şi ajunge la o mare, la un rîu grozav de mare, rîu frumos, care
                            Vine-n tulburare,
                            Greu urlînd,
                            Toată lumea-nspăimîntînd,
                            Unda ei aduce Lumea s-o îmbuce Tot,
                            Brazi din rădăcină.
         în malul rîului însă este un brad al zmeilor şi numai el singur e trecător peste rîu. De aceea se roagă sufletul:
                            Brade, brade,
                            Să-mi fii frate! întinde-ţi întinde,
                            Ca să le pot prinde,
                            Ramurile tale,
                            Să trec peste ele Marea în cea parte Ce lumea desparte!
         Bradul răspunde că nu poate să întindă ramurile fiindcă în ele şi-a făcut cuibul şi-a scos pui un sorin roşu, cu ochii sumeţi şi cu mină speriată şi puii aceştia vor simţi sufletul şi vor şuiera, iar sufletul speriat va cădea şi se va îneca în mare. Rîul vine mereu furios, aducînd brazi dezrădăcinaţi, iar sufletul se roagă iarăşi bradului, „nu pot“ răspunde bradul, căci în crăngile mele a scos pui „o vidră lătrătoare, de oameni pînditoare“ şi te vor simţi puii şi tu de groaznicul lor lătrat te vei speria şi te vei îneca. La a treia rugare a sufletului, bradul zice că în ramurile sale a scos pui „o galbenă şerpoaică4*, ce moare de foame şi sufletul se va speria de şuieratul ei. *
         Atunci sufletul ameninţă bradul că el are un frate şi acela va veni cu voinici feciori şi va tăia bradul şi vor veni meşterii şi îl vor ciopli.
383
         * In periodic: lor (n.n.).
                              Şi din el vor face Ca să fie pace,
                              Punte peste mare S-aib-o trecătoare,
                              Suflete — ostenite Către rai pornite.
         Bradul atunci şi-a întins ramurile şi sufletul a trecut. Pînă aici bocetul e curat mitic. De aici înainte intră în el şi legende creştine. Sufletul se duce prin cele şapte vămi şi ajunge unde drumul se desparte :
         Spre stînga e o salcie mare şi înaltă şi de aici înainte cîmpii semănate ou spini şi udate cu lacrămi. Iar acolo stă „Zîna bătrînă“ şi ia călătorilor paloşul din mină. La dreapta însă sînt cîmpii cu flori şi în mijloc mărul lui Sîn-Petru mărul lui e descris cu multă putere poetică :
                              Măru-i mare şi rotat Şi de poale-i aplecat,
                              Cu vîrful ajunge-n cer,
                              Iar cu poalele pe mări Şi pe vîrfuri e-nflorit,
                              Iar pe poale împupit,
                              Jos la rădăcină E lină fîntînă.
         Şi acolo şade Sfînta Maria, care dă apă călătorilor, le arată drumurile mai departe spre Poarta raiului.
                     DESCÎNTECUL
       Descântecele sînt nişte formule (stereotip©) cărora li se atribuie din partea poporului o putere magică de a îndepărta răul şi de a aduce binele. Nici un popor de pe pămînt nu e lipsit de descîntecele sale. Ele, la multe popoare primitive, sînt chiar şi astăzi singura literatură. Din vechimea lor, descîntecele stau în fruntea tuturor genurilor de literatură poporală.
       Origina descântecelor trebuie căutată în credinţele metafizice ale popoarelor. Orice rău are o cauză, iar cauza fiind ascunsă omului primitiv, şi-o esplică prin mînia unui zeu, a unui răufăcător, a unei puteri supranaturale. Înseşi popoarele culte de astăzi vorbesc despre „bătaia lui Dumnezeu" cînd nu pot explica o nenorocire căzută fără veste asupra unui om. Dacă un om e, bunăoară, trăsnit, poporul vede o bătaie a lui Dumnezeu. Grindina, înecurile, furtunile pustiitoare sînt toate pornite din mînia Tatălui din cer, asemenea epidemiile, lăcustele şi cîte altele. Cauza naturală — aşa cum o dovedeşte ştiinţa —- este ori prea ascunsă pentru omul primitiv, ori verosimilă. De aceea poporul nostru şi astăzi crede că grindina e adusă de şolomonari şi o poate îm-pedica prin formulele mistice ale descîntecului, ori rugind, ameninţînd pe geniul rău, ce o aduce; poate speria pe acel geniu cu un topor înfipt în pămînt, ori cu un cuţit al cărui vîrf stă spre cer. Un fir de usturoi descîn-tat, adică deasupra căruia s-au rostit formele mistice, poate apăra pe om de orice dureri rele, dacă îl poartă în sin. Cîţiva cărbuni stinşi în apă, deasupra căreia s-a rostit formula magică, pot mîntui de boală pe copilul
    deocheat, adică îmbolnăvit prin voinţa unui geniu rău întrupat în cutare sau cutare om.
       La început formulele magice se întindeau numai asupra relelor aduse de cauze necunoscute ; cu vremea s-au întins şi asupra relelor cu cauze cunoscute. Aşa asupra scrintirii unui membru prin cădere, asupra otrăvirii prin muşcarea unui şarpe, asupra tuturor felurilor de rane, de bube, de junghiuri şi de altele.
       Formula magică însă prin sine însăşi nu are putere, dacă nu e însoţită de anumite ceremonii mistice cu caracter religios-păgîn. A merge cu faţa întoarsă, a sări îndărăt peste anumite lucruri, a ţinea în mină un ban, a învîrti o ulcică, a căuta apă „neîncepută" în zorile zilei, intr-un vas nou, a număra parii gardului, a săpa pământul sub călcâiul' piciorului sting, a săruta pragul: toate acestea sînt ceremonii fără de care descîntecul nu prinlde. Numărul acestor ceremonii neînchipuit de mare; oricât de ciudate ne par, au un adevăr în ele, adevăr religios, metafizic şi odată au fost ceremonii sfinte, ale cultului naturii. Astăzi, cînd nici Origina nu li se cunoaşte, nici uzul nu li se poate esplica ştiinţificeşte, ele sînt ciudăţenii. Un scop însă au, căci omul trebuie să creadă în ceva ; aceasta este o trebuinţă a sufletului omenesc.
       Afară de aceste ceremonii religioase, descântecele mai au o parte medicinală. Mai ales plantele joacă rol principal în deseîntece. Puterea vindecătoare a plantelor o cunosc popoarele prin experienţă proprie de veacuri. Medicina, aşa numită „băbească", a fost de multe ori de folos medicinei ştiinţifice, căci a îndrumat-o pe cărări necunoscute. Fără îndoială, se face mult abuz din partea babelor descântătoare cu lucrurile lor, mai ales cînd ele nu cunosc boala.
       Adevărul, deşi puţin, este însă că poporul cunoaşte puterea medicinală a multor plante. Şi dacă descîrită-toarea cunoaşte boala şi întrebuinţează adevăratele plante, descîntecul ajută. Cea dinţii şi supremă ştiinţă pentru om este medicina. Ea este intr-adevăr cea mai veche ştiinţă. Astfel, descântecele dacă le urmărim în adîncurile vremii, au fost singurile depozite a tot ce ştia omul: a medicinei şi a religiei, a ştiinţei fizice şi a celei metafizice. Această ştiinţă era pusă în versuri stereotipe, în
386
    formule închegate. E de sine înţeles că dintru început popii erau singurii cunoscători ai descântecelor (precum şi astăzi la popoarele primitive preoţii sînt totdeodată şi medici), căci tot ce are ştiinţă, adică la început medicină, mai tîrziu astronomie şi drepturi — sta în legătură cu cultul religios şi toate se sfîrşeau în teologie.
       Ca ecou al acestor lucruri, misticismul descântecelor e cunoscut şi astăzi numai de anumiţi oameni, mai tot-dauna femei, cari învaţă cum să-l propage din generaţie în generaţie şi pe sub ascuns. Astăzi descântecele îşi au numai o importanţă medicinală prin buruienile vindecătoare ; importanţa religioasă şi-au pierdut-o. Din gloria lui de odinioară n-a mai rămas aproape nimic; dar importanţa folcloristică a lui e de netăgăduit, pentru că el ne reconstruieşte o lume veche, în el se păstrează amintiri de o lume a zeilor, care s-a stins ; el e primul cântec al omului şi din el s-au născut imnurile în onoarea zeilor, sau poate chiar întreaga poezie epică a antichităţii.
       Nici un fel de literatură poporală nu se poate urmări mai adine în istoria omenirii, ca descîntecul. în cărţile sfinte ale neamului indic de la Gange, în Vedele scrise ou vreo 1500 de ani înainte de Christos aflăm un des-cîntec :
                         „De este rupt, de este îrînt.
                         Un os în trupul tău,
                         Aşează-ţi-1, să-l vindece Dathar, ce-i rupt să puie lîngă rupt. Şi măduvă la măduvă Şi os să puie lingă os.
                         Să crească iarăşi carnea veche Şi osul tău să crească iarăşi, Lipeaseă-se măduvă cu măduvă Şi pielea ta lipească-ţi-o de piele Aşa să crească sîngele şi osul tău Şi carnea ta să crească lîngă carne Şi părul lîngă păr Şi pielea lîngă piele Şi sîngele să crească osul,
                         Tu vindecă, buruiano, ce e rupt. Dathar (Atarva-Veda, 4. 12, 2—5)
387
       Acest descîntec e întru toate descîntecul nostru. Des-cîntecele, după natura lor, sînt cîntece epice. Toate au aceeaşi tehnică — dintru început povesteşte o întîm-plare — probabil un mit, vreo acţiune de a vreunui zeu — iar la urmă vine formula magică, vraja, spusă în sentinţe.
       Numele zeului e înlocuit în descîntece prin numele omului cui i se cîntă. Descîntecele încep aşa : „A plecat A pe cale, pe cărare, într-o joi de dimineaţă44, sau „Mî-necat-a, sinecat-a X pe cale, pe cărare44, iar cînd a fost la un loc i s-a întâmplat cine ştie ce : l-au întîlnit moroii, strigoii, bubele, junghiurile etc. Acţiunea apoi se complică, la plîngerile lui X vine intr-ajutor alt zeu, care ameninţă strigoii şi moroii şi toate puterile întunericului, şi în urmă rosteşte formula mîntuitorilor zei, care vin intr-ajutor [şi care] au fost substituiţi. în descîntecile păgîne sînt zei de ai luminii, care vin intr-ajutor; intr-ale noastre sînt de obicei sfinţi, dar mai ales Maica Precista, ca întrupare a luminii şi a soarelui.
       B.     Farmece. Afară de descîntecele proprii, al căror scop e vindecarea boalelor, fie ale oamenilor, fie ale animalelor, poporul cunoaşte o mulţime * de formule magice, prin care conjură demonii. Acestea sînt de două feluri : faceri şi desfaceri.
       Printr-unele descîntătorul cheamă puterile demonice intr-ajutor, fie ca să-i aducă lui însuşi un bine, fie ca să arunce asupra duşmanilor săi vreun rău ; iar prin-tr-altele descîntătorul se apără de răul trimis, „desface făcătura44 sau împiedică împlinirea răului. Toate aceste sînt farmece sau vrăjitorii. (O împărţire corectă şi limpede dovedită a făcut mai întîi d-1 S. FI. Marian în cartea sa Vrăji, farmece şi desfaceri.)
       a)     Aruncăturile sînt faceri (mai bine „făcături44) al căror scop e totdauna răutăcios, bunăoară : să vie duşmănie între prieteni, între fraţi, între fii şi tată, între soţi; să desparţi doi soţi, să împiedice căsătoriile ; să aduci grindine asupra semănăturilor; să îmbolnăveşti
        * In periodic: e vindecarea boalelor, poporul cunoaşte o mulţime, fie ale oamenilor, fie ale animalelor — topică puţin dificilă (n.n.).
388
    copiii prin deochi şi săgetătură, să iei somnul copiilor, să iei laptele vacilor şi al oilor ; să aduci ură şi necinste omului, boaie, nenorociri şi chiar moarte.
       Toate aruncăturile sînt bazate pe credinţe deşarte. Superstiţia li e singura bază şi unicul scop. De-aceea misterul joacă un rol cu mult mai însemnat în aruncături, decît în nevinovatele descîntece; mijloacele de care se serveşte aruncătura sînt de obicei criminale.
       „Pe cînd descîntecele fac uz de puterea vindecătoare a plantelor, aruncătura face abuz de puterea stricătoare şi otrăvitoare a lor. E lucru fizic că numai prin întrebuinţarea unor plante veninoase sau a unor obiecte spurcate şi molipsitoare pot vrăjitorii să buimăcească şi să înnebunească pe cineva de cap, să-l nenorocească în privinţa corporală ori spirituală şi chiar să-l mîntuiască de zile". (S. FI. Marian, Vrăji, farmece şi defaceri, p. 8.)
       b)     Farmecele au un scop egoist cu totul: de a se face pe sine însuşi frumos, plăcut lumii, bogat, vorbit de bine şi stimat; iubit de toţi. Mai ales fetele îşi fac farmece, ca să fie iuibite de flăcăi şi nevestele ca să fie iubite de soţii lor. Farmecele se servesc de mijloace nevinovate, de plante binemirositoare, de rouă, de ceafă, de o mulţime de lucruri cărora li se atribuie putere miraculoasă. Farmecele se fac în zorii zilei.
       c)     Desfacerile se apropie de descîntece prin scopul ce-1 au : de a depărta de la sine aruncăturile altora : desfacerea făcutului. Ele sînt deci simple mijloace retroactive şi defensive „de a depărta de la sine toate aruncăturile şi făcăturile, tot faptul şi datul, toată mînia, urgia şi urîciunea, toată iubirea impusă cu de-a sila".
       C.     Simboluri. Atît descîntecele cît şi farmecele se servesc de simboluri, înlocuiesc lucrurile abstracte prin altele concrete. Acest fapt e baza magismului. Vrăjitorul străpunge cu acul o bucată de hîrtie şi-şi închipuie că străpunge inima duşmanului său cu sabia, el face un chip de om din ceară şi îl topeşte în faţa focului şi crede că topeşte pe duşmanul său etc.
       Nesfîrşit de multe sînt acest fel de simboluri în descîntece şi farmece. Noi vom arăta pe cele mai frecvente.
                   IADUL LUI DANTE
       Darite a fost unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi a trăit acum vro şase sute de ani. A fost italian, născut în Florenţa, şi a murit alungat din ţara lui.
       El e vestit pentru scrierea sa în versuri : Divina Co-rrtedie, în care povesteşte o călătorie a sa, în vis, prin iad, rai şi purgatoriu. El eră catolic, iar catolicii pe lîngă rai şi iad cred că mai este şi un „loc ourăţitor“ unde merg cei ce n-au făcut nici rele aşa de mari ca să meargă în iad, nici atîta bine ca să meargă în rai. De aceea el povesteşte şi despre acest loc curăţitor.
       Partea cea mai frumoasă a povestirii lui este iadul. Se înţelege, pentru grozăveniile ce le descrie cu închipuirea lui cea aprinsă.
       Precum am spus, călătoria asta o face numai în vis — aşa zice el — dar într-adevăr n-a visat-o, ci şi-a închipuit-o. Om luminat şi cu multă carte cum era, apoi cu marele dar al lui Dumnezeu într-însul: cu duh mult şi cu putere de poet, el a descris iadul aşa de cu de-amă-nuntul şi cu atîta meşteşug încît nimeni nu l-a putut întrece şi, poate, nici n-o să-l întreacă, măcar că mulţi s-au încercat să descrie iadul din închipuire.
       Poetul spune că el a intrat de pe pămînt în iad într-o vineri seara, din săptămîna patimilor, aşa că vineri noaptea a fost tot în iad pînă sîmbătă pe la amiazi cînd a intrat în purgatoriu, şi a trecut prin el, iar duminecă în ziua Paştilor, în zori, a intrat în rai. El nu era singur, ci călăuzit de alt poet mare, de Virgil, care trăise înainte de Christos şi cunoştea iadul şi purgatoriul, fiindcă era mort, adecă duh. Insă în rai nu l-a călăuzit Virgil, pen-
392
tru că el nu putea intra în rai — căci fusese păgîn nebotezat, înainte de Christos — şi prin rai poetul a fost călăuzit de un înger.
    Virgil, călăuza, a dus pe Dante pretutindeni prin iad şi purgatoriu, i-a arătat toate şi i-a spus toate, apărîn-du-1 şi de dracii cari nu voiau să lase pe un om viu — pe Dante — să treacă prin lumea morţilor. Dante în scrierea lui povesteşte deci cele ce-a văzut şi-a auzit pe unde a umblat.
    Pentru frumuseţea lucrurilor povestite de Dante, am socotit că e bine să vi le arăt pe scurt toate acestea şi să cunoaşteţi măcar dintr-atîta spusele marelui poet şi felul cum şi-a închipuit el lumea ceealaltă a morţilor.
    După spusa lui Dante, iadul e o deschizătură în pă-mînt, care merge pînă în mijlocul pămîntului, strîmtîn-du-se mereu, aşa că e ca o pîlnie, iar în fundul ei stă înfipt în gheaţă pînă în brîu uriaşul Lucifer cel azvîrlit din cer. Iar deschizătura asta, pîlnia, n-a fost făcută de cînd lumea şi nici nu s-a gîndit Dumnezeu s-o facă, pînă nu s-au ridicat îngerii asupra lui. Atunci Dumnezeu a azvîrlit pe îngerii cei răzvrătiţi jos din cer; Lucifer a Căzut cu capul în jos, şi aşa de mare şi de grozav eră, încât s-a speriat pămîntul şi apa mării cînd l-au văzut căzînd, şi s-a tras într-o parte apa mării din calea lui, iar pămîntul s-a grăbit să-i facă loc. Pămîntul cît a fugit, a lăsat loc gol în urma lui, ca să aibă unde să intre Lucifer, şi a ieşit pe altă parte a pămîntului nostru şi a făcut munţii care-i vedem astăzi. Şi aşa pămîntul a rămas sfredelit, iar Lucifer s-â înţepenit tocmai în mijlocul pămîntului. La toate acestea să nu uiţi că pămîntul e rotund ca un măr, şi aşa Lucifer e înfipt tocmai cum e sîmburele în măr. Lucifer însă n-a căzut din cer pe partea noastră, ci pe ceealaltă parte a pămîntului, şi de-aceea deşi a căzut cu capul în jos eh stă spre noi cu capul, nu cU picioarele, adecă pentru noi e cu capul în sus.
     în pîlnia asta, care e iadul, grozav de adine şi de larg deasupra, stau păcătoşii după felul păcatelor lor. Pîlnia are inele, adecă poliţe sau terase, închise cu ziduri înalte spre prăpastie, şi pe aceste terase stau păcătoşii, şi de la o terasă la alta mai jos ori mai sus nu se pot duce. Mai
393
bine vă puteţi închipui aceste terase dacă vă gîndiţi la felul cum sînt aşezate băncile într-un circ : cercul cel mai jos de bănci e cel mai strimt, deasupra alt cerc de bănci care cuprinde mai multă lume, deasupra lui altul, şi apoi altul, tot mai încăpător şi mai depărtat de centru. Aşa sînt terasele în iad, una deasupra alteia, ca cercul băncilor în circ, despărţite unele de altele cu ziduri. Iar în mijloc, unde este în circ locul de joacă caii, acolo în iad e fundul unde stă înfipt Lucifer.
    Aceste cercuri în iad sînt grozav de mari, ca să încapă atîta mulţime de păcătoşi. De toate sînt nouă. In cel dintâi, cel de dasupra, stau cei cu păcate mai uşoare, aceştia sînt cei mai mulţi, şi cercul e cel mai mare. Apoi, vin într-al doilea cerc păcate mai grele, apoi într-al treilea şi mai grele, şi tot aşa pînă în fundul iadului la Lucifer. Cu cît te scobori mai jos, cu atîta e mai mare cazna, dar mai puţin numărul păcătoşilor, tocmai fiindcă cercul e tot mai mic.
    Fiecare cerc are altfel de caznă. Dar dacă te-ai putea uita de la gura iadului pînă în fund ai putea vedea că iadul are trei popasuri cu trei feluri de pedeapsă mare. Pînă la un loc pedeapsa e vîntul şi apa : mişeii sînt purtaţi de vînt ca frunzele pe sus şi izbiţi apoi de stînci, stau în bălţi murdare pînă în gît, stau în ploaie vecinică şi se tîrăsc ca cînii pe brînci în bătaia grindinei şi a ploii. Apoi pe la mijlocul iadului pedeapsa e focul şi ferbinţeala : mişeii sînt închişi în sicrie de fier înroşit, stau goi în ploaie de foc şi pe pămînt fierbinte, ard ca lemnul şi se fac cenuşe şi iarăşi din cenuşe se fac oameni ca să ardă din nou, stau în nuri de sînge clocotind şi în smoală fierbinte.
    Apoi, către fundul iadului încetează focul şi începe gerul şi gheaţa, întunerecul de veci şi liniştea. Aici nici nu pot plînge păcătoşii, căci lacrimele le îngheaţă în ochi; ei stau în gheaţă pînă în gît cu capul pe spate. Cit e iadul de mare, e zgomot, plîngere, vaiet şi sorîşnire de dinţi, dar în fund de tot, nimic nu se mişcă, nimic nu s-aude şi e vecinică noapte tăcută.
    Astfel cele trei feluri de pedepse generale : apa şi vîntul, focul şi apoi gheaţa şi gerul sînt rînduite pentru cele trei feluri de păcate. Cele făcute din lăcomie şi
394
minte uşoară, cum e lăcomia la mîncare şi băutură, lăcomia de femei, de bani, risipirea şi altele. La mijloc cele făcute cu ştiinţă din inimă răutăcioasă şi cu gîndul de a face rău, cum e înşelătoria, asuprirea, aprinderea de case, jefuirea, tîlhăriile, minciuna, linguşirea, năpăs-tuirea, cămătăria şi altele. Iar în fund sînt păcatele cele făcute din inimă de fiară, uciderile de părinţi şi de fraţi, trădarea prietinilor şi a binefăcătorilor. Aici e şi Cain şi Iuda.
    Acestea vi le-am spus pe scurt, ca să înţelegeţi mai bine cele ce vi le voi spune mai cu de-amănuntul. Şi ca să nu greşim şi ca să le spunem pe deplin, ne vom ţinea pe urmele poetului şi vom arăta rînd pe rînd toate, aşa cum le-a văzut el.
    Era o pădure mare şi deasă, iar poetul se rătăcise printr-însa. A venit atunci Virgil, ca umbră, şi luîndu-1 de mină, l-a întrebat dacă vrea să vadă lumea morţilor. Invoindu-se Dante, au plecat amîndoi şi au trecut prin pădure pînă au ajuns la poarta iadului. Ea este de-a pururi deschisă şi nimeni nu stă de pază la ea.
    Au intrat amîndoi şi au ajuns în tinda iadului, unde mai era încă puţină lumină. Dintru început nu se auzea nimic ; dar mergînd mai spre afund, deodată au început să s-audă vaiete de oameni bătrîni, de femei şi de bărbaţi, plîngeri nesfîrşite, cuvinte în toate limbile din lume, ţipete de oameni mînioşi, loviri cu palme şi înjurături, blesteme şi oftaturi. Iar departe se vedea o gloată de oameni, mergînd după un steag ce se învîrtea mereu, şi erau un şirag aşa de lung, încît nu-i vedeai sfîrşitul. Toţi erau goi, şi viespi şi tăuni şi muşte otrăvitoare îi înţepau de pretutindeni, iar feţele lor erau numai sînge şi lacrimi ce le curgeau pînă .în pămînt, şi viermii scîr-fooşi sugeau laorimele lor de prin ţărînă. Aceştia erau oameni cari n-au făcut nici bine, dar nici rău în viaţă, şi au trăit numai ea să trăiască, nici urgisindu-1 pe Dumnezeu dar nici crezînd în el.
    în vremea aceasta, pe altă parte se vedeau duhuri adunîndu-se necontenit pe malul unui rîu. Aici era tre-cătoarea sufletelor peste rîul iadului. Pe mal era o mulţime nespusă de morţi, aşteptînd să treacă dincolo, iar luntraşul Caron, cu ochii de foc şi cu barba zbîrlită îi
                                                                         395
ajuns la poartă, dracii au ieşit pe zid şi întrebau cu mî-nie : „Cine e omul acesta, care viu fiind vine în lumea morţilor ?“ Atunci Virgil le-a făcut semn, dracii s-au mai liniştit, iar el s-a dus să-i roage să deschidă poarta. Dracii nu s-au învoit şi au ameninţat pe poeţi cu caznele iadului. Iar aceştia nu ştiau ce să facă.
    Şi iată că răsăriră atunci pe zid trei femei, cu hainele pline de sînge, şi încinse cu năpârci, iar in loc de păr aveau şerpi. Ele făceau zgomot mare, se băteau cu palmele şi zbierau zicînd : „Vino, Medusa, şi împietreş-te-1!“ Chemau pe a patra, care ar putea să facă stană de piatră pe oricine o vede. Virgil însă a întors pe Dante şi i-a pus pe ochi palmele, ca să nu vadă pe Medusa. Pe Virgil nu-1 putea împietri, căci era duh, mort o dată.
    In vremea aceasta însă se auzi pe baltă un vuiet grozav, apa sărea de spaimă pe maluri şi tremurau malurile de groază. Iar pe baltă, ca pe uscat, se vedea venind în goană arhanghelul Mihail, cu un toiag în mînă, şi cu dreapta tot alungind pe dinaintea feţii fumul şi aburul gros de pe baltă. Duhurile din baltă se împrăştiau din calea lui, în toate părţile, ca broaştele eînd văd venind o viperă vrăşmaşă. Arhanghelul veni la poartă, dete într-însa cu toiagul şi o deschise şi cu vorbe ameninţătoare a certat pe draci, că au închis cărarea poeţilor. Apoi s-a întors iarăşi pe unde a venit, fără să se uite la Virgil şi la Dante. Iar aceştia au intrat în cetate.
    Aici văzură lucruri grozave. Un cîmp larg pe care erau aşezate la rînd sioriuri de fier, fără capace, toate roşii de văpaie, iar din ele se auzeau groaznice gemete, fără ca să se vadă morţii dintr-însele. Aceştia sînt ereticii şi necredincioşii, şi se coc aşa în sicriuri fierbinţi, Arie şi Fotie, şi mulţi filosofi şi dascăli de erezii.
    De-aci printr-o surpătură de zid, poeţii au scoborît la vale pînă au ajuns la un rîu de sînge, care fierbe cu clocot. Rîul la deal e mai mic şi se face tot mai mare cu cît ajunge mai spre vale. într-acest sînge stau tiranii şi vărsătorii de sînge, tîlharii de drumul mare şi omorî-torii. După greutatea păcatului lor, unii stau în sînge numai pînă la glezne, alţii pînă în genunchi, pînă în brîu şi piept, iar cei mai răi pînă peste ochi. Aici a văzut poetul şi pe Atila, regele hunilor, şi pe mulţi împăraţi.
398
    Trecînd rîul de sînge, pe unde era vad, au ajuns într-o pădure grozavă, fără drumuri. Tufiş sterp, roşu, fără nici o roadă, cu crăci pipernicite şi noduroase, cu spini numai otravă. Iar nişte pasări scârboase, mari, cu faţa de om, zboară văitîndu-se pe aceşti copaci şi le ciupesc frunzele. Aici de pretutindeni se auzeau gemete şi poeţii nu vedeau pe nimeni. Dante era tulburat de acest lucru, şi atunci a zis Virgil : ca să ştii ce este, rupe o cracă dintr-un copac. Şi iată, cînd a .rupt-o, a început să curgă sînge putred din copac şi gemete ieşeau din-tr-însul. Şi plîngea copacul : „De ce mă sfîşii ? Ac trebui să-ţi fie milă de noi, chiar de-am fi suflete de şarpe. Noi am fost oameni şi-acum sîntem copaci!“ Toţi aceşti copaci erau oameni, duhuri — acei ce s-au sinucis în viaţă. Aceasta e cazna celor ce-şi fac singuri seama : sufletul lor cade în iad în pădurea aceasta undeva, acolo el prinde rădăcină, din el creşte; copac pe care-1 rod scîrboasele pasări. Pedeapsa lor e însă şi mai mare : toţi morţii, la înviere, orice păcat ar fi făcut, vor ieşi din iad cu trupurile pe cari le-au avut în viaţă, singuri sinucigaşii nu vor putea intra în trupurile lor, căci Dumnezeu vrea astfel ca ei să nu mai poată avea ce au lepădat odată (adică trupul lor) şi astfel la judeţ morţii vor merge în trupurile lor, iar sinucigaşii ca duhuri nevăzute îşi vior tîrî cu ei copacul în care au stat în iad. Aceşti copaci se fac uneori oameni acolo în iad, dar atunci vin zăvozii, cu sutele, toţi iuţi şi mari şi negri, şi-i gonesc şi le sfîşie trupul aşa de rău, incit toţi cîinii se întorc cu bucăţi de carne caldă în gură.
    Vecini cu sinucigaşii sînt cei ce au fost mîndri cu Dumnezeu, cei ce l-au tăgăduit şi l-au despreţuit. Aceştia sînt pe o cîmpie cu nisip aprins, iar peste ei cade zăpadă de foc, cu fulgii mari, grei şi înceţi, cum ninge uneori pe vreme liniştită. Şi arde cîmpia ca iasca uscată. Mişeii aceştia sînt goi, unii aleargă necontenit în deal şi-n vale, urlînd de durere, şi dînd din mini mereu, ca să scuture fulgii de foc, ba de ici, ba de colo. Alţii zac pe spate, zgîrciţi şi-ncolăciţi, şi văitîndu-se amar. Acei ce zac :n-au voie niciodată să se ridice şi să umble, iar cei ce aleargă n-au niciodată voie să stea pe loc nici măcar o clipită. Unii dintre aceştia sînt pedepsiţi s-alerge,
                                                                             399
învîrtindu-se cîte trei, unul pe lingă celalalt, aşa cum se învîrtesc paiele şi frunzele în vîrtejul de vînt.
    De la aceştia mai spre adine stau cămătarii. Ei stau stîrciţi, cu capul între călcîie pe jăratec aprins, şi fiecare dintre ei are la gît o pungă, şi stă cu ochii vecinie la ea —■ ca şi în viaţă. De sus ninge foc pe ei; faţa lor e arsă, de parcă e cărbune, trupul numai arsuri şi rane, iar ochii vecinie plîngători arată nespusă durere din inima lor. Cu minele, cu picioarele, cu capul ei dau necontenit, ca să scuture fulgii, astfel cum dau cînii vara cînd cu botul, cînd cu labele ca să se apere de muşte şi de ţînţari.
    Cămătarii sînt cei din urmă din iadul de mijloc. Ei sînt despărţiţi de mişeii mai de din adînc printr-o apă mare păzită de-o fiară spurcată cu chip de om şi cu trup de şarpe. Pe spatele acestei fiare au scoborît poeţii în adîneul iadului care este împărţit în două : Intr-un fel de cetate cu nouă rînduri de şanţuri, numite Văile-rele, şi într-un puţ adine care e Fundul-iadului.
    Era grozav, cum scoborau poeţii pe spatele fiarei, pe apa cea neagră. întunerec grozav, şi nu s-auzea şi nu se vedea nimic, decît fiara ce plutea la vale. Şi cînd au ajuns aproape de malurile Văilor-negre, au început poeţii să vadă prin întuneric focuri pe mal, s-audă atîta gemet şi plînset acolo în adîncimea nopţii, îneît i-au prins fiorii. Au ajuns în valea dintîi, unde au găsit pe linguşitori şi pe cei desfrânaţi cari strică case şi precupeţesc femei.' Valea e plină de nespusă putoare, malurile sînt numai putregai şi mucezeală, iar mişeii stau în murdărie mai rea decît e cea ce-o scoţi din privăţi. Toţi stau înfundaţi pînă în nas în murdărie, toţi pufăiesc pe gură şi pe nas, şi murdăria le stă închegată pe cap, iar cînd îşi scot capul din noroi nu mai poţi cunoaşte capul lor. Din vreme în vreme, vin dracii cu bice mari, scot pe mişei din murdărie şi-i plimbă de-a lungul văii, bătîndu-i cu bicele cumplit, aşa că ei de durerea bătăii doresc s-ajungă mai iute în noroi, iar în noroi, de putoare, doresc să vie dracii mai curînd şi să-i bată. Linguşitorii sînt amestecaţi cu desfrînaţii din valea a doua şi au aceeaşi pedeapsă.
    In valea a treia stau simoniacii, popii cari precupeţesc lucrurile sfinte. Aceştia stau închişi în găuri de stînci,
400
aşa că numai picioarele li se văd pînă în glezne, ca şi cînd le-ar fi puse în butuci. Iar pe tălpile lor aleargă flăcări şi în sus şi în jos şi le ard picioarele, aşa că tălpile lor sînt tăciuni, nu carne. Iar ei ţipă din stîncă şi se izbesc, dar n-au loc nici măcar de izbire, şi atîta dau din picioare încît dac-ar fi legaţi cu lanţuri de fier, ei ar rupe lanţurile. îşi scrîntesc oasele, îşi rup vinele în zvîr-colirea lor.
    De aci scobori într-a patra vale a cărturăreselor, a vrăjitorilor, a profeţilor mincinoşi şi a tuturor cari zic că pot spune viitorul. Aceştia au trupul sucit, de la brîu în sus, avînd pieptul unde trebuie să fie spatele. Şi fiind aşa suciţi, încît faţa li-e către călcîie, ei merg cu faţa îndărăt şi nu pot vedea niciodată ce este înaintea lor. Şi aşa sînt de strîmbi şi de pociţi, încît nici cea mai rea dambla nu poate poci mai rău pe un om. Ei plîng de durere, iar lacrimile lor — cum zice poetul care-i văzu — le udă şezutul. Toate ghicitoarele, toate vrăjitoarele, cîte au fiert ierburi şi au învîrtit ulcele şi au dat cu bobii, cîte s-au încrezut în descîntece şi farmece, toate sînt în valea asta.
    Intr-a cincea vale este lacul de smoală fierbinte, grozavă, umplînd aerul de putoare şi de fum, şi fierbînd încet, groasă şi cleioasă, umflîndu-se şi căzînd cu băşici. Draci sălbateci, cu alergătură de ogar şi cu aripi întinse, vin de pe toate potecile în goană cu cîte un păcătos care le stă cocoţat pe umeri, şi de sus de pe stînci îl azvîrl în smoală. Păcătosul se duce dintîi pînă în fund, şi apoi iese cu capul afară, pufăind cumplit şi urlînd de durere, dar atunci dracii de pe mal îi dau cu căngile în cap şi-I apasă, scufundîndu-1 în smoală, cum scufundă bucătarii carnea spre fundul cazanului cînd ea pluteşte pe deasupra. Şi rid dracii : „Să stai la fund, că aşa ţi-a plăcut şi în viaţă şi de vrei să nu ne cunoşti căngile, nu-ţi scoate capul afară“. Aceşti mişei sînt judecătorii cari au vîn-dut dreptatea pe bani, funcţionarii care au făcut abuzuri, advocaţii cei cu chiţibuşuri, toţi cîţi au făcut gheşefturi pe ascunsul. Cumplită li-e pedeapsa! Ici şi colo cîte unul îşi scoate capul să mai răsufle, atunci dracii ca sg mai schimbe lucrul, întind cîcligele şi-l scot de plete
401
în sus, cum scoţi peştele cu undiţa, îl pun pe mal şi apoi se joacă cu el ca pisica cu şoarecele, îl sfîşie cu ghearele aşa că-i rup carnea şi-i lasă osul gol. îl chinuiesc, incit păcătosul se roagă să-l azvîrle iarăşi în smoală să fiarbă.
    Uneori, cînd dracii sînt într-altă parte, mişeii ies pe lingă mal, numai cu capul, aşa ca broaştele în baltă, dar cînd se iveşte vrun drac, ei toţi s-afundă deodată adînc în smoală.
    De-aici poeţii au scoborît într-a şasea vale, a făţarnicilor şi a celor ce înşeală trăgînd pe sfoară. Aceştia au în spate mantale de aur, dar pe dinăuntru cu plumb — cum le-au fost' şi vorbele în viaţă, dulci dar mincinoase — şi aşa de grele încît li se rupe mijlocul şi abia se tîrăsc cu ele. Glugile mantalelor le au înfundate adînc pe ochi, semnul făţărniciei lor care umblă tot ascunsă. Ei nu pot nici să geamă, de greutate. Cei mai păcătoşi dintre ei stau răstigniţi pe pămînt, cu ţepuşe prin mini şi picioare, şi toţi cei ce trec pe acolo trebuie să calce pe ei, ca să le simtă greutatea. Intre aceştia era Ana şi Caiafa şi toţi jidovii din sinedriu care au judecat pe Christos.
    într-a opta vale e cea mai scîrboasă pedeapsă. Aici sînt tîlharii şi cei ce fură cu dovezi mincinoase, cei ce jură strîmb şi jăfuiesc. Cît e valea de largă, sînt numai şerpi de toate neamurile, scîrboşi, mari şi mici, şi în toate feţele. Şi prin potopul acesta aleargă mişeii goi, nebuni de spaimă, ţipînd. Iar şerpii se urcă pe ei, le umblă pe cap, îi muşcă, le intră prin burtă. Şi ca să fie pedeapsa mai cumplită, nici un păcătos n-are mînile libere ; ale tuturor sînt legate cot la cot cu şerpi cari fac nod la spate şi apoi intră cu capetele şi cu cozile prin şalele şi burta păcătoşilor şi fac al doilea nod la piept. Aici poeţii au văzut o minune. Pe cînd se uitau la un păcătos, veni un şarpe şi sări pe un păcătos, vîrîndu-şi capul prin beregata lui. în acea clipă păcătosul se aprinse şi arse cu flăcări, iar cenuşa lui căzu risipită pe jos. Dar cenuşa se adună de sine, pe cînd era încă ferbinte, şi se făcu iarăşi om şi începu să alerge ţipînd de spaimă. Acest păcătos era un tîlhar de lucruri sfinte. Dar iată că în vremea asta văzură un şarpe cu şase labe sărind pe alt păcătos, cu două labe îi sta pe umeri, cu •două îl prinse de peste mijloc, cu două îi sta proptit pe
402
coapse, iar coada şi-o vîrî printre picioarele lui lungind-o pe spate. Iar cu gura îl muşca cumplit de obraz, înfigîn-du-şi colţii în carne. Şi cum stăteau aşa încleştaţi s-a întîmplat o minune : fiara şi omul au început să-şi amestece fiinţa. S-a amestecat capul şi trupul şi picioarele, şi din om şi şarpe s-a făcut o singură fiară, scîrboasă, care a început să meargă la vale cu paşii greoi. Abia s-a isprăvit asta, şi iată altă minune. Un şarpe mic şi negru ca piperul, iute de tot, sări pe alt păcătos cu mare iu-ţime ca o şopîrlă, şi-şi înfipse capul în burta păcătosului, drept prin buric. Apoi căzu jos. Din rană ieşea fum, din gura şarpelui fum, iar fumurile se întîlneau. Păcătosul a căscat o dată, a întins mînile ca un somnoros şi să uita la şarpe iar şarpele la el. Şi iată picioarele omului au început să se lipească, şi vedeai cu ochii cum se fac coadă, iar coada şarpelui s-a crăpat şi se vedea cum ies din ea picioare iar mînile omului s-a scurtat şi s-au făcut labe ; labele dinainte ale şarpelui s-au lungit şi s-au făcut mîni. Capul omului şi tot trupul lui s-a prefăcut în cap şi trup de şarpe, iar trupul şarpelui în trup de om. în urmă fostul om căzu ca şarpe pe pămînt, iar fostul şarpe se înălţă ca om ! Şi începu şarpele, adecă fostul om, s-alerge şuierînd la vale: iar omul, adecă fostul şarpe, scuipă după el şi înjurînd îi zise pe nume : „Mai aleargă acum şi tu ca fiară, cum am alergat eu !“■
    Poeţii ajunseră într-a opta vale unde îşi ispăşeau păcatele viclenii şi înşelătorii, mincinoşii cei mari. Sufletul lor e ascuns în flacără şi arde de-a pururi ; cît e valea, vezi numai flăcări mişcîndu-se şi alergînd. Toate sînt. duhuri. Şi eu cît ard, ele de durere fug ca să-şi astîm-pere focul, dar cu atîta focul s-aprinde mai tare. Iar plînsul şi vaietul lor s-aude din flacără ca duduitura focului cînd arde în lemne verzi.
    Scîrboasă e pedeapsa dintr-a noua vale, a schismaticilor, a celor ce au băgat zîzanie între oameni şi ură între fraţi, a celor ce au umblat cu intrigi şi au stricat case. Pe aceştia dracii cu săbii mari îi spintecă în două, din creştet pînă în burtă, aşa că o parte a trupului le cade în stînga, alta în dreapta. Poeţii au văzut aici pe unul despicat : o parte pe un umăr, altă parte pe alt umăr. Toţi plini de sînge şi schilodiţi amarnic. Iar cînd
                                                                                40$
li se închide rana, ei merg iarăşi la draci care-i spintecă din nou precum au fost. Pe Mahomed proorocul l-au văzut poeţii tăiat în două şi spintecat pretutindeni, aşa că i se vedeau plămînile şi inima bătînd, iar maţele îi spînzurau printre picioare şi se tîrau prin praf pe pă-mînt. Unii erau cu limba tăiată, alţii cu gîtul crăpat, altul cu mîinile tăiate din coate şi cu rana proaspătă aşa că vrînd să întindă mînile în sus ţîşnea pîrîu de sînge din mîni şi-i curgea pe obraz şiroaie. Pe unul l-au văzut fără cap, umblînd şi el printre ceilalţi, iar capul şi-l purta în mină ţinîndu-1 de plete, aşa cum ai purta un felinar. Acesta era unul care băgase ură între tată şi fiul său.
    Poeţii au scoborît într-a zecea vale, cea din urmă a Văilor-rele, unde sînt pedepsiţi falşificatorii, plastografii, şarlatanii. Această vale era în nespusă ticăloşie. Dacă ţi-aj închipui că ai aduna pe toţi bolnavii din lume şi i-ai azvîrli pe toţi grămadă pe un cîmp, n-ar fi mai rău decît aici. Erau parcă adunate toate boalele, şi aerul puţea cum pute puroiul din rana putredă. Unii zăceau pe burtă, alţii pe spinările altora, mulţi se tîrau ca cînii pe cale. O seamă erau plini de rîie şi de lepră din creştet pînă-n tălpi şi vecinie se scărpinau de-a lungul trupului, parcă se ţesălau * ; alţii sînt umflaţi ca tobele, de boală de apă, o seamă se coc în aburi ferbinţi. Poeţii au văzut cum un duh a sărit pe altul şi apucîndu-1 cu dinţii de ceafă l-a tîrit peste petre şi spini, cu burta pe jos, aşa că i-a sfîşiat şi pieptul şi burta. Dincolo alte două duhuri şe goneau unul pe altul, amîndouă goale, ticăloase, şi se muşcau cu dinţii, şi păreau ca doi porci scăpaţi din poiată.
    Poeţii ies acum din Văile-rele şi intră în Fundul-ia-dului. Acesta este un fel de puţ adînc, iar pe margine stau uriaşi îngropaţi în pămînt pînă-n buric. Dante la început a crezut că sînt turnuri de cetate.
    Unul dintre ei era legat în lanţuri şi cînd s-a scuturat o dată, s-a cutremurat pămîntul sub el. Uriaşii steteau înfipţi aşa pe marginea puţului; unul singur era liber
    * în periodic: ţesală (n.n.).
404
şi acesta a luat pe poeţi în braţe şi i-a scoborît în fundul unde zace Lucifer.
    Acest fund are patru cercuri după patru feluri de trădare.
    De-aci începe grozăvenia cea mai cumplită. într-acest iad nu mai este plîngere şi scrîşnire, ci vecinică tăcere, în nesfîrşit întunerec.
    Poeţii scoboară spre adînc, şi merg repede. Nimic nu văd, nimic nu aud ; cîmpul e de zăpadă. Deodată răsare un glas din pămînt : „De ce calci pe noi ?“ Şi poetul, uitîndu-se în jos, a văzut că sub el este un lac îngheţat, pînă în fund, iar păcătoşii stau pînă-n gît în gheaţă ; şi cît e lacul vezi numai capete pe deasupra gheţii. Toţi clănţănesc din dinţi ca berzele din cioc, toţi ţin faţa în jos ; şi gura lor vînătă mărturisea de gerul cumplit, iar ochii lor mărturiseau durerea din inima lor. Capetele unora erau lipite şi îngheţate la un loc, încît nu puteau să-şi mişte capul, iar cînd şi-l mişcau ţipau toţi deodată de durere. Unii n-aveau urechi, alţii nas, şi toţi erau degeraţi. Aceştia sînt trădătorii de prieteni şi de rude, iar cazna li-e că vecinie nu pot să se mişte ci stau prinşi de-a pururi în gheaţă. Aci Dante descrie cea mai fioroasă scenă din tot iadul. Anume vede într-o groapă îngheţată pe doi, unul mai jos, altul mai sus în spatele celuilalt şi cu dinţii îl apuca de ceafă şi-i rodea oasele capului, cu creieri cu tot. Cînd l-a văzut poetul a strigat: cine eşti tu, şi de ce rozi capul celuilalt ? Iar duhul care rodea s-a oprit şi rădicînd gura plină de sînge şi-a şters-o cu pletele din capul celui ros şi a spus poetului că a fost în viaţă contele Ugolino, iar pe cine-1 roade a fost arhiepiscop şi rudă a lui. Acesta însă l-a pîrît pe Ugolino că şi-ar fi trădat ţara, l-a prins şi l-a închis într-un turn pustiu, cu patru copii ai săi, şi a azvîrlit cheia turnului în mare. Şi povesteşte Ugolino cam aşa : „Cînd am auzit că închide turnul şi pleacă, am ştiut ce este şi m-am uitat la copiii mei, fără să zic un cuvînt. Nu plîngeam, aşa eram împetrit de groază, dar copiii plîngeau şi Anselimo cel de cinci ani mi-a zis : -«Ce te uiţi, tată, la noi aşa, ce ai ?» Dar eu nu i-am răspuns, şi n-am vorbit nimic toată ziua aceea şi toată noaptea următoare, iar a doua zi cînd a răsărit soarele
405
şi o rază a pătruns în temniţă, mi-am văzut copiii galbeni şi flămînzi, şi atunci de groază şi de desperare mi-am muşcat mînile. Iar bieţii copii credeau că-mi muşc mînile de foame ; să ridicară şi venind la mine mi-au zis : «Tată, mănîncă-ne mai bine pe noi, tu ne-ai dat carnea de pe noi şi ai dreptul să ne-o iei». Eu atunci m-am liniştit ca să nu-i întristez şi mai tare. Şi toată ziua aceea şi a treia zi am stat cu toţii muţi. Ah, cum nu ne-a înghiţit pămîntul! Dar cînd a fost 3 patra zi, Gaddo, cel de 4 ani, mi s-a aruncat întins la picioare şi leşinat de foame mi-a strigat : «Nu mai pot de foame, tată, de ce nu ne ajuţi ?» Şi a murit la picioarele mele. Iar a cincea zi a murit al doilea, şi aşa cum te văd pe tine înaintea mea, aşa văzui pe toţi patru copiii mei murind unul după altul. Şi în întunericul tem-niţii eu orb de durere mă tîram de la cadavru la cadavru şi-mi pipăiam copiii morţi şi-i sărutam. Şi la urmă durerea a putut mai mult decît foamea, şi-am perit de durere acolo între copiii mei. De aceea rod capul acestuia, că dacă eu am fost vinovat, ce-au fost vinovaţi bieţii copii, ca să mi-i omoare cu foamea ?“
    Poeţii apoi au trecut înainte şi au ajuns la mişeii cari aveau faţa întoarsă pe spate în gheaţă şi nu puteau nici să plîngă, căci lacrimile le îngheţau şi se făceau ace sub pleoape. Şi minunea lui Dumnezeu! Aceştia nu erau morţi ci vii : Ei sînt trădătorii binefăcătorilor lor. Trupul lor e viu în lume, dar sufletul li-e în iad şi se chinuieşte.
    In tăcerea ce era prin întunericul de veci, poetul a simţit deodată că bate vîntul. Şi s-a mirat cum bate vîntul unde nu este aer, dar a înţeles îndată ce este, căci scoborînd tot mai spre adînc, a văzut prin ceaţă ceva ca o moară de vînt care se învîrteşte. Iar în gheaţă steteau mişeii cei mai din urmă, adînc în gheaţă, prinşi cu totul în ea, şi se vedeau aşa cum se văd nodurile negre în sticlă, sau cum în gheaţă se văd pietrele îngheţate la fund. Unii steteau întinşi, alţii încolăciţi cu obrajii la tălpi —■ toţi în vecinică nemişcare !
    Şi iată că moara de vînt era Lucifer însuşi. Grozav de mare, înfipt în gheaţă pînă-n hrîu, nespus de urît, cu capul cu trei feţe : una roşie ca de sînge, una neagră şi alta galbenă. Şi de sub fiecare faţă îi ieşea un rînd
406
de aripi, aşa de mari cit pînzele de corăbii, aripi negre, lucii ca de liliac, şi bătea mereu din ele şi stîrnea trei vînturi, grozave şi reci şi acestea îngheţau tot iadul. Şi plîngea Lueifer şi-i curgeau balele din trei guri în care sfîşia pe cei trei păcătoşi ce-i atîrnau de la brîu în jos în gură. El îi strivea în dinţi şi le sfîşia carnea. Unul dintre ei era Iuda.
    Aici era fundul iadului, şi buricul lui Lueifer era centrul pămîntului. Picioarele lui erau de ceealaltă parte a pămîntului, dincolo de centru. Şi pe lîngă picioarele lui, prin gheaţă, poeţii au ieşit din iad prin partea ceealaltă a pămîntului şi au mers înainte spre Purgatoriu.
                                       *
    Acesta era pe scurt cuprinsul călătoriei prin iad. Frumuseţea cea mare a poeziei eu n-am putut să vi-o arăt, pentru scurtimea locului. Această frumuseţe este că poetul vorbeşte mereu cu păcătoşii, iar ei îşi spun povestea păcatelor lor şi cum au ajuns în iad. Ca pildă eu am arătat numai povestea lui Ugolino care a murit de foame, însă poveşti de acestea sînt multe în cursul scrierii. Poetul descrie pe amănuntul drumurile, întîmplările şi multe de toate, pe cîte eu nici n-am putut să le pomenesc. *
     * Iadul lui Dante e tradus de două ori în româneşte, de d-na Maria Chiţu, în proză, şi de mine în versuri (n.a.).
                 „A ZICE" ŞI „A SPUNE"
    Nu e lesne pentru toţi, cîţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea între spun şi zic. Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu pot face deosebirea. Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici avocaţii, nici doctorii, ba nici mulţi dintre profesori.
    Afişele Teatrului Naţional ne spun că „...între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri". Afişele Ateneului Român, cînd sînt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare concursuri, spun tot aşa : vreun domn oarecare va zice o anecdotă. Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa : „Gazetele zic că d. cutare ministru va zice un discurs în cameră, în care va zice“...
    Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către altul: „Am să te zic la tata !“ Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos româneşte : „Ei, domnule, mie-mi zici !“ Dar ăsta era un pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă la mislete. De la mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.
    Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un punct, scuza ei. Sinonimele sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu sufere luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. A zice şi a spune sînt pînă la un loc sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt tot atîtea sinonime pînă la un loc cu a zice şi a spune.
408
    Cînd zicem : zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te ! noi spunem tot acelaşi lucru. De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice îşi are o scuză în sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci graniţe. Unde e graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.
    Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru : „Tu eşti fiul lui Dumnezeu ?“ Hristos a răspuns stereotip „Tu zici !“ Aşa traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au tradus „Tu spui“ ? Pentru că răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit şă zică : Nu eu o afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi a susţine o părere se traduce româneşte cu a zice. In generalitatea cazurilor, a zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact : spun = anunţ, zic = enunţ. Nu e totuna : „tu ce spui“ ? cu „tu ce zici“ ? Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm : „Dar tu ce zici ?“ Sau... „ce zici tu ?“ Dar nu : „Da tu ce spui ?“ Pentru că aşteptăm susţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de aceea : „mi-a zis tîlhar, mi-a zis pros-tule“ etc. — nu însă : „mi-a spus tîlhar etc.“
    în cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amîndouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia spune, ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof, ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune opiniunea sa filosofică.
    Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (ci-că) nu cu se spune, căci se zice e tradiţional şi moştenit, din bătrî-nescul dicitur, şi e şi o chestie psihologică la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului „Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie“ ori „zis-a badea c-o veni luna
409
                cînd o răsări" ori „Spusu-ţi-am, mîndruţo, spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauţi în versurile Văcărescului :
                „Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi spun" — alături de povestesc nu poate sta zic, ci numai spun.
    E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe ; şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi pe afişele Teatrului că „d. X va zice o poezie", am crezut că e vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a eînta. Dacă ne temem de verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap opincile. Ţăranul zice :  a spus o minciună, a spus o
snoavă etc., dar cine l-a auzit zicînd : a zis o minciună, i-au zis o snoavă ? Atunci ce e prostia noastră cu : va zice o anecdotă ? Va zice un discurs ? „Am să-ţi zic toate greşelile" sau „am să-ţi zic eu ce eşti" sau „îţi voi zice de altădată" etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.
                 BATRlNUL CRĂCIUN
    în colindele noastre, alături de domnul Christos se mai face pomenire de sfinţiri Petre, bătrînul Crăciun şi Ion sfînt-Ion. Toţi patru, în mitologia noastră sînt unul şi acelaşi sfînt : sfîntul soare. Zic în mitologia noastră, care e păgînă pînă în ziua de astăzi şi e o cestiune cu totului tot felurită de cea religioasă creştină.
    Bătrînul Crăciun reprezintă soarele de toamnă, de aceea, cum spune colinda, se scaldă în rîu de vin şi e vînător. Sfîntul Petru e soarele verii, de aceea e păstor în colinde. Sfîntul Ion e soarele iernii de după solstiţiu, soarele care începe să se renască şi se scaldă în rîu de mir. Iar Christos e soarele primăverii, în toată puterea lui tânără şi atotînviitoare. Din colinde se recunoaşte foarte bine cum ei patru personifică soarele în patru anotimpuri.
    Una din cele mai vechi colinde, păgînă în felul ei, ne descrie cum Christos, bătrînul Crăciun şi Ion sfînt Ion „se tot scaldă şi se întreabă cine e mai mare şi mai de demult ?“
    Christos susţine că el. Bătrînul Crăciun însă : „Tu vei fi mai mare şi mai de demult, dar de bătrîneţe sînt mai bătrîn eu“. Răspunsul ar fi o contradicţie : cum e mai de mult Christos decît Crăciun şi totuşi Crăciun e mai bătrîn decît Christos ? Dar răspunsul are noimă. Soarele primăverii, cronologiceşte, e mai de mult decît soarele toamnei tîrzii; dar soarele toamnei, ca soare scăpătat, ni-1 închipuim bătrîn, pe cînd pe al primăverii ni-1 închipuim tînăr, vecinie tînăr. Şi aşa punînd alături pe bătrînul cu tînărul, Crăciun răspunde corect. Ion
411
sfînt-Ion — soarele iernii — răspunde lui Christos : „tu eşti cel mai mare numai de mărire dar mai mic de zile44 şi se fereşte să pomenească de bătrânul Crăciun, pentru că vorbind cronologiceşte Sfînt-Ion e mai tînăr decît Crăciun — iarna e mai aproape de noi decît toamna — şi chiar după cum ni-1 închipuim, ca soare ce se renaşte, e mai tînăr decît Crăciun. Şi mai zice : „tu cînd te-ai născut eu te-am sprijinit în poală de vestmînt şi te-am înfăşat, în braţe te-am luat şi te-am rădicat sus la înaltul cer“.
     După spusa sfintelor noastre cărţi, Ion nici n-a fost de faţă la naşterea lui Christos, nici în braţe nu l-a purtat. Tradiţiunea asta nu e deci a creştinilor, ea în fondul ei e păgînă solară, şi nici nu o cunoaşte poporul decît numai în colinde. Dar e foarte adevărată, dacă o raportăm la soarele iernii care se tot apropie de echinocţiul cînd se naşte soarele primăverii. Soarele, iarna, se tot înalţă pe cer pînă ce, primăvara, stă drept în naltul cerului şi de-aceea : „eu te-am rădicat sus la naltul cer“ şi de-aceea : „eşti mai mare la mărire14 căci soarele primăverii e în toată puterea lui „dar mai mic de zile44.
     Cum se vede, avem un amestec de creştinism şi de păgînism. Lucruri curat creştineşti sînt potrivite vederilor păgîne, sau şi întors. Precum am spus, aceasta se întîmplă numai în mitologia noastră şi numai în colinde. Bătrînul Crăciun e o fiinţă curat mitologică ; legea creştinească nu ştie nimic de un sfînt Crăciun. Pe Petru şi pe Ion îi ştim din sfintele cărţi altfel de cum ni-i arată colindele, iar Christos e într-adevăr soarele, dar nu cel din mitologie, ci soarele dreptăţii vecinice, lumină din lumină şi Dumnezeu adevărat!
                POETUL DE LA BlRLAD
    Tînărul nostru amic, dacă se va mai bucura de dulcea lumină a soarelui, trebuie să ajungă poet mare. Trebuie să ajungă, zic eu, pentru că-1 ştiu zăpăcit din tălpi pînă în vîrful celui mai lung fir de păr ce-1 are în creştet.
    Venise din Bîrlad, de-a dreptul de pe banca cea mai din fund a clasei a treia gimnaziale. Nu putuse suferi tirania profesorilor săi cari cereau — hainii de ei ! — să-şi tundă părul şi să-şi ştie lecţiile. Auzi d-ta, să ceri unui poet în perspectivă să-şi tundă părul ! Asta ar fi ca şi cînd ai să razi coama fluturătoare a celui mai frumos cal, ori ca şi cînd ai cere codrului să-şi lapede podoaba frunzelor în mijlocul verii !
    Simţea focul „sacru* în inima sa. Făcuse versuri admirabile, despre oare o mătuşe a lui spunea că sînt perfecţiunea întrupată, iar un copist de la tribunal, bun prieten, de cîte ori îi cerea cîte o ţigară, îl numea divine cîntăreţ. Iar copistul ştia ce spune, căci fusese prin Bucureşti lipitor de fîşii cu adrese la un ziar, şi venise „în contact cu literatura*.
    Astfel tînărul amic din Bîrlad veni la Bucureşti să se facă poet. Ce uşor e şi ce frumos să fii poet! Meşteşugarii ori slujbaşii şi alte soiuri de oameni trebuie să muncească mult ca să ajungă la liman, dar poetul e iubitul muzelor. Umblă pe uliţi noaptea, cu gura căscată la luna plină, fluierînd vro sîrbă ori mai ştiu eu ce şi adună vorbe cum le găseşte, una de la răsărit şi alta de la apus, le aşează în şiruri ca soldaţii şi le potriveşte la coadă : ceaca-paoa, tranca-fleanca, ala-bala, calea-valea, şi e gata poezia! Şi iată-ţi numele tipărit prin toate
                                                                             413
gazetele, şi curg laudele, şi pe stradă toţi te cunosc ca pe un cîine scurt de coadă, bărbaţii te invidiază, femeile te admiră, birjarii se sfiesc să-ţi ia leul cînd te dai jos din birjă, prin birturi poţi mînca degeaba, căci stăpînii birtului sînt fericiţi că te-au avut musafir şi spun după aceea la toţi: vezi, la masa asta a mîncat vestitul cutare şi cutare.
    In provincie e mai greu. în Bîrlad mai ales. Toţi te cunosc şi-ţi zic pîrlitul. Dar în Bucureşti răsări deodată ca soarele-n zori. Cine să stea să întrebe de unde vine soarele ? Apoi poezia nu întreabă de atestate şi de diplome ca toate celelalte secături de meşteşuguri, şi industrii, şi slujbe, de cari nu te poţi apuca pînă nu arăţi pitacul că ştii ceva şi eşti om cinstit.
    Ajuns la Bucureşti, a alergat direct într-o redacţie. Cu talentul pe oare ştia că-1 are, cine să nu-i facă loc ?! Are să umple foiletoanele cu versuri, să tune şi să fulgere în proză contra ignoranţei ce domneşte în învăţământul ţării, contra stricatei societăţi, contra înfricoşatului bigotism ruginit, contra bisericii şi a lui Dumnezeu, care să mai crede stăpîn al lumii ! Din nefericire îi luaseră alţii înainte, tot ca el, şi nu mai era loc în redacţie. N-a disperat amicul, a primit deocamdată să fie încasator.
    Poezia îi sta ghimpe la inimă. Dar cei din redacţie îl luau la vale cu versurile lui. Nerozii, ce pricep ei ! Şi nu ştiu cum s-a făcut, că într-o zi s-a pomenit la un maestru al poeziei cerîndu-i sfat. Maestrul, punînd ochelarii pe nasul său, prin care dealtfel şi vorbea, a început să-i dea poveţe.
    — Totul este, iubitul meu, să ai rime diamantine şi ritm de trompetă. Ce ai să spui în vers e indiferent, cu atîta mai bine cînd n-ai nimic de spus. Ascultă clapele clavirului do-do-mi-fa-mi-sol-re. Silabele versului să corespundă tonului clapelor. Iată de pildă un vestit vers al meu : E gnu? Ba nu, e mu, e mu, e, mi, e mo ! Nu înţelegi ? Vezi, asta e taina poeziei. Gnu e un patruped prin care eu reprezint virtuţile astrale. Sînt aceste virtuţi în societatea noastră ? Observă delicatul răspuns : Ba nu! care ascunde două comori ale spiritului meu. Ce virtuţi ? Banu, asta e tot, şi vezi cum am adus lu-
414
cru! Nu sînt virtuţi în lume, ci mu. Prin acest mu înţeleg mugetul patimilor, mi simbolizează plîngerile nefericiţilor, ale copiilor mici, iar cînd zic mo parcă vezi căscîndu-se o prăpastie înfiorătoare. Lumea noastră este idioată, dar în poezie aşa se spun lucrurile, prin alegorii şi simboluri.
    Bietul amic se zăpăcise şi mai rău. Rime diamantine, ritm de trompetă, clape de clavir şi mi-mo-mu ! S-a trudit ziua întreagă să facă şi el ceva la fel, dar tot ce ieşea i se părea prostie fără pereche. Nu ştia că tocmai asta era culmea poeziei. Tot ce i s-a părut mai bun a fost versurile :
                                Fa-mi-re-mi-la-sol
                                Iah-ni-e-si-ra-sol,
Aceeaşi vocală şi sus şi jos. Dar ce să înţeleagă lumea prin iahnie şi rasol ? I se părea şi lui prea de tot. A doua zi însă, mergînd la maestru, acesta era să-l sărute de bucurie.
    — Perfect! Aceste două versuri sînt de o uimitoare suges'tiune. Un psalm modern ! Totul e un amestec de mizerii în lume, şi acest lucru îl simbolizăm prin iahnie, iar rasolul vrea să zică...
    Ce trebuia să zică rasolul, nu ştia în grabă nici maestrul. Dar trebuia să simbolizeze ceva, mare, profund, neînţeles de toţi profanii. Şi ori şi ce ar fi simbolizat, cuvîntul era perfect ales, turnat în bronz, cel mai potrivit pentru ceea ce avea şi trebuia să spuie.
    La vreo cîteva zile, tînărul amic, care se pusese cu tot temeiul pe rime diamantine, s-a întîlnit, prin nu ştiu ce întîmplare cu un alt maestru al prozei, şi din vorbă în vorbă, i-a spus povestea rimelor.
    -— Nu, domnule ! Rimele nu sînt totul în poezie. Se fac poezii foarte frumoase fără de rimă. Ticăloşi or mai fi fost grecii şi romanii care au îndrăznit să aibă o vastă literatură poetică, fără să cunoască rima ! Dacă toate cuvintele limbei noastre' ar avea rimă, luxul ar fi cuminte şi frumos. Dar avem nespus de multe cuvinte care n-au rima. Ce te faci cu ele ? cu ce rimezi suflet, inimă,
415
patimă, fulger, cadru, galben, lînced, aspru, şubred, muced, cerb, capră, vecinie şi cîte şi mai cîte ! Alte cuvinte au o singură rimă, pinten — sprinten, crînguri — singuri, îngeri — plingeri, mult — ascult, dulce — culce şi aşa mai departe. Cînd vezi un vers în coadă cu dulce, ştii cu ochii închişi că al doilea o să aibă în coadă pe culce! Şi cum sfcrîng în chingi poeţii voştri limba şi cum se întorc pe toate părţile să aducă oarecum într-acelaşi loc două vorbe, cari nu se întîlnesc poate-n viaţa lor în gura oamenilor cuminţi, numai ca să aibă o rimă ! Iar mu-mi-mo al d-tale este nebunie goală.
    Şi i-a mai spus multe altele şi a zăpăcit şi mai rău pe bietul amic de la Bîrlad. Şovăia acum între proză şi poezie, dar fiindcă focul sacru nu-1 slăbea deloc, el n-a stat mult să se gîndească.
    Uitasem să vă spun că amicul e tînăr. Veţi fi înţeles asta şi d-voastră, din clipa în care v-am spus că ajunsese pînă în clasa a treia a gimnaziului. Dar aş vrea să nu vă înşelaţi, ca să-l credeţi cumva copil. Nu, avea cînd a plecat de pe bancă optsprezece ani, căci de multa iubire a cărţei zăbovise, tot cîte doi într-o clasă, şi cu o lăudabilă perseverenţă. Acum e de douăzeci de ani, şi are s-ajungă poet mare, mai mare şi decît maestrul său, judecind după epitetele — nu ornante, ci necesarii — cu care maestrul îl recomandă publicului cititor. Iar maestrul ştie mai bine.
    Amicul nostru scrie acum mereu într-o gazetă, scrie veşnic. în proză tăbărăşte măcar o dată pe săptămînă asupra profesorilor de la Bîrlad, că nu ştiu să conjuge substantivele şi să decline verbele latineşti, că nu ştiu carte, că învăţămîntul nostru e în continuu regres graţie mizerabililor profesori ce-i avem în toată ţara. Şi dă soluţii, şi atacă, şi îndreptează programele, şi citează pe Ziller, şi pe Herbert, şi pe Aristotele. Tabără apoi asupra a tot ce se poate discuta şi face teorii, ferească sfîntul să încapi pe mina lui, că ştie toate şi toate le vede. Iscăleşte cu pseudonime, cînd ceartă şi dojeneşte. Să nu crezi că nu-şi iscăleşte numele de teamă că va fi dat pe faţă că e pirlitul din Bîrlad! Aş! El are tăria convingerilor.
416
Probă ? Probă e că poeziile le iscăleşte cu numele său. Da ! Să-l ştie toţi, mai ales cei din Bîrlad. îţi spun eu că are s-ajungă om mare, mai ales că toate poeziile lui sînt înţelese de el şi de maestru, şi azi lumea o să fie biruită prin iahnie şi rasol.
                DE CE TE TEMI NU SCAPI
    E vechi exemplul — de pe timpul filosofiei neoplatonice — că un om beat care merge în zig-zaguri, măsu-rînd drumul de larg, cade cu siguranţă în groapa de care el vrea să se ferească. Dacă el a văzut de departe groapa şi şi-a fixat atenţiunea asupra ei, îşi dă toată silinţa să meargă drept înainte pe partea stingă, ocolind groapa care e pe partea dreaptă a drumului. Şi într-ade-văr se ţine bine, merge pe stingă, dar cînd e în dreptul groapei, el s-abate la dreapta ţintă spre groapă şi — cade în ea. Dacă n-ar fi văzut-o de mai nainte, poate n-ar fi căzut într-însa ; însă aşa, atenţia lui a fost fixată spre un loc şi de ceea ce s-a temut n-a putut scăpa.
    Pe fixarea atenţiunii este întemeiată şi autosugestiu-nea, şi nu e fabulă că au murit oameni la ziua şi ceasul prezis de altul, mai ales de-o „vrăjitoare". E destul să-ţi fixeze cineva atenţiunea, sau însuţi tu să ţi-o fixezi, că ai să păţi vrun rău, ori chiar să mori, în cutare lună şi în cutare zi, şi dacă eşti destul de sugestionat, ai să păţi răul într-adevăr, şi ai să mori de-a binelea.
    O păţanie de felul acesta vreau să vă povestesc acum. Am văzut-o cu ochii; şi cu toate că nu e nu ştiu ce în-tîmplare deosebită, dar are haz şi întăreşte adevărul că nu scapi de ce te temi.
    Eram student în clasa a şesea a liceului. Printre noi aveam un coleg străin, nu din ţinutul de unde eram toţi ceilalţi. îl chema Sever, şi, pe semne, avea tată bogat, un avocat care învăţase şi pe la Paris. Sever era ciocoiul clasei, îmbrăcat după modă, şi dumineca purta mănuşi,
418
iar noi toţi copii de ţărani şi rămaşi tot pe lingă hainele ţărăneşti.
    Pe Sever l-am poreclit dintru început Papă. Se înţelege, după obiceiul studenţesc, toţi aveam cîte o poreclă, ba şi cîte două şi trei, fel de fel de nume inventate şi consacrate. Iar Sever a ajuns la porecla Papă prin obiceiul ce avea de-a numi pe tată-său papă. Noi nu ştiam pînă atunci minunea asta, şi cînd l-am auzit întîi zicînd „papă** l-am întrebat ce e aia. Cînd am înţeles că papă va să zică tată, ne-am uitat miraţi unii la alţii, iar cînd am priceput că aşa zic boierii şi că Sever al nostru zice cu toată seriozitatea lui tată-său papă, am izbucnit în hohote de ne scutura rîsul mai rău deeît frigurile. Şi i-a rămas numele Papă şi-l cicăleam cu porecla toată ziua, şi-l sileam să ne zică Tatăl-nostru care «te în ceruri, ca să vedem cum sună : „Papă al nostru care eşti în ceruri*4, şi-i repetam de zeci de ori pe sub nas începutul simbolului credinţei: „Cred intr-unui Dumnezeu, papă al tot-ţiitorul** şi de mai la vale : „Şi s-a suit la cer şi şade de-a dreapta la papâ“.
    De-ar fi fost cine, Sever ar fi turbat de atîta necaz ce-i făceam. Dar din fericire, omul e mai rezistent deeît cinele. In urmă ne-am plictisit şi noi de porecla Papă şi am prefăcut-o. Evoluţia numelor era, dealtfel, la noi, o urmare firească. Papă a devenit Papalovsky, întrunirid două idei. Anume, Sever se mutase în gazdă la un strungar polon, numit Comalowsky, un tip de om. Şi aşa Papă a luat terminaţia patronului său, şi porecla Papalovsky ne amintea şi de tata şi de gazda lui Sever.
    Numele Papalovsky suna în gura noastră mai românizat, Păpălusky.
    Acum, era la examene, prin iulie. Public mult în sală ; profesorii toţi, plus un comisar regal, ungur care nu vorbea multe şi se uita urît pe sub ochelari, iar vorbă românească ştia puţină. Ajunsesem la limba latină. Sever era mai la sfîrşit după alfabet.
    Cînd i-a venit rîndul s-a ridicat, a deschis pe Cicero la pagina indioată de comisar — care mergea pe întîm-plare, aveai să traduci ori de unde cerea comisarul, nu numai din puţinul pens citit în clasă.
419
    Sever a cetit limpede şi afară de cîţiva hăm-hăm a tradus frumos şi fluent. A mai citit o frază, şi alta şi alta, şi deodată, în mijlocul uneia, s-a oprit brusc.
    — Mai departe, mai departe, domnule Sever, zise profesorul, dar Sever nici nu răsufla. S-au uitat profesorii la el şi-au aşteptat să-i vie glasul. Şi nu-i venea. Se uita în carte şi mişca sprîncenile. în urmă, şi-a ridicat şi comisarul capul şi s-a uitat la Sever ; se vede că bănuia că Sever nu ştia să traducă vreo formă mai grea. Să te miri însă, frazele erau uşoare şi, mai ales unde se oprise el, urmau propoziţiuni simple şi cunoscute de înşişi începătorii la latineşte.
    Ne-am mirat şi noi colegii lui, şi nu-i înţelegeam îndărătnicia. Profesorul se necăjise şi bătea cu creionul în masă: „Ceteşte, domnule, odată !“ şi apoi „haide, omule, ce e asta ?“ Degeaba.
    Eu mărturisesc că nu înţelegeam nimic. Ca mine mulţi dintre colegi. Unii însă dintre noi — după cum ne-au spus după ieşirea din clasă — au înţeles ceva, aveau o bănuială vagă de ce nu vrea Sever să cetească mai departe. Dar nici ei nu puteau crede. Pe ceilalţi dintre noi nici nu ne tăia capul.
    Bietul Sever ! Se temea de un cuvînt din text, şi de aceea tăcea. Dar în urmă, silit de ochii comisarului, şi-a luat inima în dinţi şi a început cu foarte multă încordare să citească rar — se vedea că se opinteşte să scape de o viitoare, s-o ocolească şi replică : Senatus păpălusky rom...
    Ei, acum ştiam ! Era fraza cu care începeau toate deriziunile senatului, obişnuita formulă senatus populusque romanus (senatul şi poporul roman). Noi am rostit-o de multe ori, şi n-am băgat de seamă niciodată asemănarea între „populusque14 şi „păpăluschi“. Bietul Sever a observat-o, şi acum se temea că nu va rosti clar populusque, şi s-a trudit să răspice clar şi corect, şi a răspicat-o tocmai cum nu voia !
    Noi am chihotit pe la spatele lui; el, roşu ca racul şi cu boabe de sudoare pe obraz, abia ce-a rostit rom- şi a auzit rîsetul, a închis cartea şi a lăsat-o pe bancă, şi-a ţintit ochii fix pe tablă şi acolo i-a ţinut. N-a fost chip să mai scoţi o vorbă din el. Comisarul, cel ce se uită aşa
420
de urît pe sub ochelari, a întrebat pe profesori ce se petrece aici; iar unul dintre ei, profesorul clasei noastre, nu ştiu ce i-o fi spus, ce nu, că s-a liniştit comisarul.
    Ce-a mai fost apoi n-am la ce s-o povestesc. Sever e astăzi inginer, băiat vesel şi bun. Cînd mă întîlnesc, rareori, cu el, totdauna ne aducem aminte ori eu, ori el, de întîmplarea cu Cicero la examen şi rîdem amîndoi.
    —      Cum naiba o potrivişi tu să-ţi ceteşti tocmai numele, mă Severe ?
    —      Ştie Hantătarul ! Şi cît m-am trudit să cetesc corect şi mă trăgea parcă de sfoară să cad în groapă !
    —  Ia zi acum : senatus populusque.
    —      Acu zic şi de o mie de ori şi n-am să greşesc, dar atunci, vezi, îmi era fixată atenţiunea la primejdie şi n-am putut scăpa de ea.
              AMICUL MEU DIN TORBOLE
    M-am oprit dinjos de satul Maderna, pe drumul ce duce pe lingă lac la vale spre cîmpiile Lombardiei. Aerul era plin de miros de floare de lămîi şi de portocal, cerul senin avea o coloare albastră întunecată şi aşa de limpede cum n-am văzut pînă atunci niciodată. Vîntul Ora, care bate regulat de-a lungul lacului în fiecare zi la anumit timp şi cu anumită putere, încă nu se stîrnise de dincolo de Insula Gardei; lacul era liniştit cu totul şi suprafaţa apei părea oglindă.
    Mă uitam în apele limpezi ale lacului la peştii ce se vedeau jucîndu-se la mari adîncimi. Treceam cu ochii întinderea lacului de-a latul pînă la turnurile oraşului Garda şi urmăream cîte un vaporaş care cu pînzile lui se vedea plutind încet ca o rândunică albă, pe sub sudul veronez al lacului.
    Am stat multă vreme aşa. începuse acum apa să se încreţească ; sosise vîntul de la sud, şi era timpul să sosească şi vaporul care făcea cursa între Riva şi Desen-zano.
    Abia atunci am băgat de seamă că aveam un vecin. Se vede că venise demult şi s-oprise lingă mine, fără să-mi zică bună ziua. Se uita şi el pe lac. Un om mai mult bă-trîn decît tînăr, frumos la chip şi la statură.
    Cînd am dat cu ochii de el era să izbucnesc de rîs. Pofta rîsului mă biruise, dar m-am stăpînit şi am chiho-tit numai cu gura închisă. Avea omul o pălărie cu bordurile aşa de late, că ar fi putut să doarmă patru oameni sub umbra lor. Unde Dumnezeu o fi găsit el aşa monstru de pălărie ! Aşa mi s-a părut la început; mai la urmă,
422
obicinuindu-mă, văzui că pălăria lui nu era aşa de uriaşe, dar tot era prea din cale-afară. El m-a văzut că rid, şi-a rîs şi el, prietinos şi vesel, glumind în limba lui: „Ei, vezi, sub asta nu mă arde soarele !“
    Şi am intrat în vorbă. Eu având de mult gîndul să încerc o glumă cu vrun italian şi nu găsisem prilej pînă acum : să-i răspund şi să-l întreb româneşte, ca să văd cum ne vom înţelege. Acum mi-a fulgerat prin minte să încerc gluma cu vecinul meu, că-1 vedeam vesel din fire şi pricepător de glumă.
    —       Văd că nu te arde ! am zis eu rîzînd mai cu inimă.
    El a mişcat puţin capul, cum face omul cînd observă un lucru nou. A înţeles bine ce-am zis, căci toate vorbele mele sînt aproape tot aşa şi italieneşte, dar a simţit că ori sînt străin care nu rostesc bine, ori sînt italian dintr-alte părţi şi vorbesc un grai deosebit.
    —   De unde vine domnul ? m-a întrebat el.
    —   De departe. Din ţara românească.
    Începutul răspunsului meu i-a sunat italieneşte, dar sfîrşitul i-a părut vorbit fără îndoială, în limbă păsărească.
    —   Nu înţeleg.
    —       Cum să înţelegi ? Dă pălăria jos că-ţi astupă urechile.
    Acum, ori a înţeles din vorbele mele, ori din semnul pe care l-am făcut cu mîna, ori că singur a venit la gîndul acesta, ştrengarul şi-a dus amîndouă mîinele la fundul pălăriei, a apucat-o tacticos de două părţi şi şi-a dat-o jos încet, ţinînd-o apăsată pe piept. Şi făcea o mutră aşa de ştrengărească, zîmbind dintr-un colţ al gurii !
    Văzîndu-1 aşa, mi-a dat prin suflet bănuiala că ori e vrun măscărici ori nu e în toate minţile. Şi m-am uitat împrejur, să văd cît de departe e satul. Ce, era lucru de rîs să mă văd aici, singur, intrat în horă cu omul
acesta ?
    ■— Si, si, signore, si, i-am zis eu pe curată italienească. îmi trecuse pofta să mai fiu al dracului cu el.
    In urmă ni-am desluşit amîndoi, şi cine sîntem şi de unde. El era pescar de la Torbole, sărăcăciosul, dar ves-
423
titul sat de pe lacul Gardei. Văzuse el mulţi străini în viaţa lui şi le cunoştea obiceiurile. Dar îndată ce-am înţeles că el îmi făcuse ştrengăria cu luarea pălăriei aşa de
tacticos numai în vederea unui pahar de vino trentino, iarăşi m-am făcut de către pădure, şi-am început să-i vorbesc româneşte din nou.
    Vaporul încă nu se ivise. Am plecat amîndoi spre sat. Pe drum am tot vorbit, bineînţeles, eu tot româneşte. Dar nu mai avea haz gluma, după ce m-am trădat că pot să mă înţeleg cu el şi italieneşte.
    La o cîrciumă-cafenea, în piaţa ce se întinde în dosul bisericii de lingă port, i-am plătit italianului meu truda ce şi-a dat-o că m-a însoţit pînă aici. Era un vin negru de toată bunătatea — şi numai 30 de centime litrul ! — să tot bei.
    Vaporul a început să se ivească, dincolo de Gardone. Mai este vreme, a zis italianul. Vaporul a intrat acum în sinul lacului şi s-apropia de port. Mai este vreme de un pahar — a zis el iarăşi. In urmă vaporul s-a oprit la punte.
    —      Acum nu mai este vreme, am zis eu. Trebuie să merg repede. Şi am apucat-o în pas gimnastic.
    —      O, segniore, te petrec şi eu. Un domn aşa de prietenos ca d-ta... Şi amîndoi am început să fugim.
    Deodată el m-a prins de mînă şi m-a oprit.
    —      O s-ajungem la vapor pînă nu pleacă. Poate că n-ajungem. Haid, ne întoarcem îndărăt la vin.
    —      Ce vorbeşti, omule ? Alt vapor nu e pînă mîne. Unde să dorm eu în satul acesta ? Şi trebuie să fiu deseară la Riva.
    —      Ne ducem cu luntrea. Este vreme. Dacă ne apucă noaptea e lună plină. Şi e frumos noaptea pe lac... Că n-o să găsim luntre ? O, segniore. Dar poate crezi că eu am venit pe jos, de-a lungul lacului, de la Torbole pînă aici ?
    Ciudat era omul ăsta. Aşa de bine îmi petrecusem cu el jumătate de oră la vin, şi era dintre aceia care te fura cu vorba şi cu portul şi vinul era aşa de bun, şi mai era atîta vreme de ajuns la Riva, şi pe lac e aşa de frumos noaptea şi e ademenitor gîndul să faci un drum mai
424
lung cu luntrea... şi, şi ne-am întors amîndoi la locurile noastre.
    Gîndeam că de vom pleca peste un ceas, tot vom ajunge la Riva pe înnoptate. Dar pe înnoptate, cînd au aprins o luminare în circiuma din Maderno, eu şi cu scumpul meu amic din Torbole eram tot la masă şi jucam mora, due due, tre...
    Era intr-adevăr o lună frumoasă pe cer, cînd am plecat. Şi era o minune lacul în reflexul lunii, liniştit şi cu dungi de aur pe luciul albastru-verde. De-a dreapta, uriaşele coaste ale muntelui Baldo se scăldau în lumină şi \ţot malul de sub poalele lor se vedea limpede cu turnurile de castele, cu pădurile de măslini şi vechile sate împrăştiate pînă sus pe coaste. Iar cellalt mal era întunecat de pereţii de stînci cari pe partea aceasta cad parcă de-a dreptul din cer în mijlocul apei. Pe sub stînci pe-acolo era noapte, o dungă largă de întunerec, pe care numai din vreme în vreme o lumina deodată cîte-un fulger puternic ce cuprindea sub orbitoarea lui lumină liniştitele ape de la un mal pînă la cellalt. Erau reflectoarele electrice ale vaporaşelor de poliţie italieneasca, staţionate la Gargnano, care noaptea cutrieră lacul spre nord pînă la satul Limone, unde e graniţa austriaco-ita-liană, şi luminează lacul ca să prindă luntrile care se strecoară pe lingă maluri cu mărfuri de contrabandă. în lumina aceasta luntrile să văd ca nişte năluci în enorme depărtări aparente. Şi abia se naşte fulgerul şi lîngă luntrea ta se şi iveşte vaporaşul — torpedo, răsărit ca din pămînt — sau mai bine ca din apă — şi funcţionarii te şi întreabă de sănătate şi dacă n-ai în luntre lucruri ce nu pot trece mai departe nevămuite.
                   DOUA VORBE
    E adevărat că pe lîngă lucrurile cu care ne-am obicinuit din copilărie, noi trecem fără să le mai băgăm de seamă. Ne mirăm numai de lucrurile ori de fiinţele pe care nu le-am mai văzut, ori pe care le vedem rar de tot. Aşa o păţim şi cu vorbele limbii noastre. Sînt atîtea şi atîtea minuni în limbă, dar nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pomenit în lume cu ele, rostindu-le fără să ne dăm seamă de ce şi cum. Dar o vorbă neobicinuită a unei limbi străine, un mod de-a vorbi al altora deodată ne atrage atenţia şi ni se pare vrednic de a fi studiat.
    Iau ca pildă din limba noastră două exemple : lapte de pasăre şi brînză de iepure. Le întrebuinţez şi eu, şi tu, şi cu toţii grămadă, le auzim din gura altora, şi nu ni se par nici curioase, nici străine de logica omenească, nici vrednice de-a ne bate capul să le aflăm rostul: de unde au răsărit, ce noimă au ele, şi cum a ajuns românul la o împărechere de noţiuni aşa de nepotrivite. Le înţelegem cu toţii; amîndouă caută aceeaşi idee : neexistenţa şi imposibilitatea, idee exprimată plastic, cu mult umor şi cu oarecare pretenţie de-a avea duhul lui Păcală. A scoate lapte din piatră, ori a căuta paseri pe care să le mulgi e tot atîta, cu toate că despre omul vrednic să zice într-adevăr că este aşa de om încît scoate şi din piatră lapte. în cazul acesta exagerarea e dusă pînă la absurd.
    Brînză de iepure e vorbă veche, au cunoscut-o şi strămoşii noştri, romanii. Dacă e de crezut ce spune Pliniu, romanii ar fi făcut experienţă şi au găsit că dintre toate soiurile de lapte cel ce se încheagă mai uşor este al vacii,
426
iar cel care nu se încheagă niciodată este al iepuroaicei. Dacă este aşa, brînză de iepure nu este numai o născocire a faritaziei şi a umorului, ci un adevăr al naturii, o imposibilitate probată.
    Va să zică, brînză de iepure am fi moştenit-o de la strămoşi.
    Cealaltă însă, lapte de pasere, n-a fost cunoscută de romani. Prea cunoscută le-a fost vorba limba paserilor, sau limba păsărească. Şi grecii cunoşteau vorba : a vorbi ca paserile, pe care o întrebuinţau spre a batjocuri orice grai străin, neînţeles de ei. De lapte de pasere însă nu ştiau nici grecii. Se vede că vorba e mai nouă. Dar nu e numai a noastră ; o cunosc şi al'te popoare, deşi nu tocmai în înţelesul nostru. Popoarele din 'apus zic despre un lucru de care te miri căci nu l-ai mai văzut : e lapte de pasere, tocmai aşa cum zicem noi, ironic, celui ce ne-ntreabă mirat de un lucru absolut nevinovat : e moarte de om !
                        LUCIFER
    Omului îi trec multe prin cap. Câteodată îţi vine aşa ca din senin cîte un gînd despre cine ştie ce şi te miri cum ai ajuns să te gîndeşti tocmai la asta. Aşa am păţit-o eu acum. Stăm la masă şi mă jucam cu condeiul pe hîrtia albă, scriind cîte-o literă, frumos ca de po-runceală, şi iarăşi stricînd-o. Şi jucîndu-mă aşa, nu ştiu cum mă pomenii scriind vorba Lucifer. După ce-am scris-o m-am uitat lung la ea şi abia atunci am băgat de seamă ce ara scris.
    Acu, vorba Lucifer e vorbă foarte frumoasă, latinească, şi însemnează aducător sau purtător de lumină. Din Lucifer noi am făcut luceafăr, iarăşi vorbă frumoasă.
    învăţaţii numesc Lucifer steaua dimineţii, steaua care apune în urma tuturor. Ea este de obicei planeta Venus — rar planeta Mercuriu — şi e totuna cu Hiperion sau steaua serii, steaua care răsare înaintea tutulor stelelor, şi e mare şi frumoasă şi uneori parcă e o flacără. Ea e luceafărul nostru de seară şi de dimineaţă. Fiindcă Venus e cea mai mare stea, după vedere, şi e cea pe care o vedem mai frumoasă pe cer, şi tot pe lingă soare, noi zicem că e fratele soarelui şi al lunii. Abia apune soarele, şi luceafărul iese ; şi dimineaţa, cînd apune luceafărul, iese soarele. El e steaua din cîntec : „Cîte stele sînt pe cer toate pînă-n ziuă pier, numai luna cu o stea ştie de durerea mea“. într-adevăr, cînd e lună plină, mai toate stelele dispar, că nu pot birui lumina cea multă a lunii, singură Venus se vede pe cer; tot aşa în zori, cînd pier stelele una după una, şi se face tot mai
428
"   alb cerul, luna singură şi luceafărul se mai văd călăto-
'   rind spre apus, ca o soră mai mare cu un frate mic.
        Toate aceste gînduri mi-au trecut prin minte, uitîn-|   du-mă la vorba scrisă.    Frumos nume şi frumoasă stea !
f*  Dar atunci — ierte-mă        Dumnezeu — cum am ajuns noi
ST să-i zicem duhului rău, Satanei, Lucifer ?
      | Duhul întunericului să fie numit purtător şi aducător ! de lumină ? Necuratul să fie numit cu numele celei mai ;; frumoase stele, cu al luceafărului care aduce zorile şi ne vesteşte biruinţa luminii şi venirea sfîntului soare ?
        Satana şi frumuseţea. Satana şi lumina !
        Cum s-a întîmplat minunea asta ? Cine i-a zis întîi şi întîi Lucifer Satanei şi de ce ? Noi numim luceafăr pe un om mai presus decît alţii, Mihai Viteazul a fost un luceafăr al neamului românesc, apostolul Paul a fost luceafărul creştinătăţii — şi Satana al cui luceafăr e ? îi zicem luceafăr şi lui, dar cum şi de ce ?
        încurcătura asta a făcut-o Biblia, vreau să zic acei ce-au tălmăcit şi tălmăcesc Biblia. încurcături de-acestea au făcut ei mai de multe ori, şi mai toate le-au făcut din zelul de-a împăca testamentul cel nou cu cel vechi.
        Apostolul Ioan în Apocalips (Cap. XII) descrie lupta pe care a purtat-o arhanghelul Mihail cu grozavul şarpe care este Diavolul şi Satana. Mihail cu ce'tele sale a biruit pe şarpe şi pe îngerii lui şi l-a aruncat din cer pe pămînt ca pe toţi îngerii lui.
        Asta este fundamentul credinţei noastre în căderea îngerilor, credinţa că dracii sînt îngeri răzvrătiţi şi aruncaţi din cer, iar vătaful lor este „balaurul cel mare, vechiul şarpe care se cheamă Diavolul şi Satana“.
        Ioan însă nu numeşte pe acest Satana nicicum altfel decît, „balaur “ cu chip de şarpe. De Lucifer nici pomeneală. îl numeşte draco, ceea ce latineşte însemnează şarpe, sau aşa un fel de animal cu chip de şarpe şi cu aripi, vărsînd foc şi apă pe nări, deci tocmai cum ne închipuim noi balaurul.
        Atîta. Că necuratul ia chip de şarpe, asta a spus-o şi testamentul vechi, în cartea facerii, cînd şarpele a înşelat pe Eva. în testamentul vechi însă nu se pomeneşte de draci nicăiri. Acolo la început se vorbeşte de şarpele ispititor, dar după aceea cît e Biblia de mare nu se mai
429
vorbeşte nici de şarpe, nici de duhul rău, căci intr-adevăr iudeii n-au avut credinţa în draci şi duhuri rele. Abia tîrziu, după întoarcerea iudeilor din robia Vavilonului, încep a vorbi despre Satana, care e „protivnicul, îndărătnicul şi ispititorul*.
    Acum, din întîmplare, profetul Isaia (Cap. 14) vorbeşte despre vaviloneni şi — ea omul amărît şi plin de furie pe cei ce-1 asupresc — îşi varsă focul şi profeţeşte căderea puterii Vavilonului. Şi zice aşa, vorbind despre ce va fi :
    „Cum ai căzut tu din cer, lucefere, stea mîndră a dimineţii.“ Acest luceafăr, se înţelege, era Vavilonul, care pe atunci era împărăţie mare şi puternică şi supăra cu puterea ei volnică pe toate popoarele mai mititele, le făcea războaie, le robea, le făcea nedreptăţi. Şi era fudul Vavilonul de puterea sa, şi se credea nebiruit. * Şi mai zice Isaia, tot despre Vavilon :
    „Aruncat ai fost la pămînt tu călcătorul popoarelor ! Căci în inima ta zis-ai : Sui-mă-voi la cer şi tronul mi-1 voi pune mai presus decît stelele lui Dumnezeu, sui-mă-voi pe înălţimele norilor şi asemenea voi fi cu cel Prea înalt! Dar iată, în adine te-au aruncat, în cea mai întunecoasă groapă. Cei [ce] te vor vedea mira-se-vor de tine şi vor zice : «Acesta este oare făcu să tremure pă-mîntul ? El e cel ce surpă împărăţiile, cel ce face lumea ca un pustiu şi doboară cetăţile lumii ? Acesta e cel ce nu dă drumul acasă robiţilor de el ?»“
    In toate acestea e vorba numai de Vavilon, cum era el atunci şi cum ar fi voit Isaia să fie. In versul din urmă e vorba şi de iudei : erau robi ai Vavilonului, iar Vavilonul nu voia să le dea drumul acasă.
    Vorbele lui Ioan din Apocalips, că şarpele-balaur a fost aruncat din cer în cea mai întunecoasă groapă, se potrivesc cu vorbele lui Isaia că „luceafărul a foist aruncat din cer, în adînc, în groapa cea mai întunecoasă (în iad)*. Cu toate că ei doi vorbesc de două lucruri fe-
    * Am acum înaintea mea Biblia de Buzeu (1855). Cînd am scris articolul n-o aveam la îndemînă. Văd că ceea ce am spus eu o spune însăşi Biblia de Buzeu. în notă, jos, la pag. 340, voi. III, zice despre versul acesta: „De împăratul Vavilonului întîi, apoi de căderea dracilor din cer se înţeleg acestea11 (n.a.).
lurite, unul de Satana, de şarpe, iar altul de Vavilon, de „luceafărul între popoare", tîlmăcitorii Bibliei au apropiat lucrurile şi le-au făcut unul. Astfel numele Lucifer (adecă luceafăr), pentru Satana, a fost luat de la Isaia.
    Apostolul Ioan nu spune nicăieri că şarpele-balaur ar fi avut şi chip de om peste măsură de frumos. Dar dacă odată l-au numit, mai tîrziu, Lucifer, trebuia ca luceafăr şi ca înger să fi fost foarte frumos, şi aşa e credinţa noastră că Lucifer e pe atîta de urît astăzi pe cît de frumos a fost înainte de cădere.
    Toţi creştinii îi zic Lucifer pentru că s-au luat după limba latinească.
    Vreau acum să vă spun că toate aceste lucruri, cu vorbele lui Ioan şi Isaia şi apropierea între ele, nu sînt băgările mele de seamă. Eu le-am cetit în scrierile sfîn-tului Augustin, într-o carte numită Despre religiunea cea adevărată (1,13) şi ştiu că tot el a mai scris acest lucru într-altă carte Despre împărăţia lui Dumnezeu.
    Nu ştiu dacă el a fost cel dintîi care a băgat de seamă lucrul acesta, dar ştiu că pomenesc de el şi alţi sfinţi părinţi şi scriitori, şi Grigore cel Mare, şi Grigore Na-zienzeanul şi chiar Ioan Gură de Aur.
              NAŞTEREA PROVERBELOR
    Cum se nasc proverbiile ?
    Zicem că ele sînt create de popor, dar poporul e un nume al mulţimii şi mulţimea nu poate crea nici proverbe, nici versuri, nici basme. Pe toate le creează un singur om, din popor, iar poporul le răspîndeşte. Iată cum se nasc proverbiile :
    a)     Din experienţa de toate zilele. Din experienţa că un om care a pornit repede pe drum şi mergînd pînă la un loc a obosit, pe cind altul, care a pornit mai încet, n-a obosit şi a ajuns la ţintă înaintea celui ce-a plecat repede, poporul a scos învăţătura : Mergi încet şi ajungi departe.
    Experienţa e mama proverbului. Fiecare om are oca-ziunea să pată; păţania lui şi-o exprimă într-o formă oarecare, şi de aici înainte păţania îi serveşte ca învăţătură, să se ferească de cazurile analoage. învăţătura lui şi-o ridică deci la rangul unui adevăr experimentat. Iar dacă vin păţanii analoage ale altora, adevărul acesta se generalizează. Zicem ca exemplu : Un ţăran s-a încrezut în rudele sale, în afaceri băneşti, iar ele l-au tras pe sfoară. El atunci din păţania sa a scos învăţătura : Cu rudele să bei şi să mănînci, dar daraveri să n-ai. El şi-a spus păţania sa în lume, deodată cu învăţătura ce-a scos-o din ea. Dacă, după aceea, au păţit şi alţii tot aşa, aceştia repetează vorba celui ce-a păţit întîi şi zic : bine a zis X că cu rudele să bei şi să mănînci etc. In cazul acesta învăţătura devine proverb şi e introdus cu vorbele : In legea celuia sau vorba ăluia, adecă a primului care a dat învăţăturii o formă mai plastică.
432
    Aceeaşi învăţătură scoasă dintr-o păţanie poate fi redată de mai mulţi păţiţi, în mai multe feluri. Cea care e mai plastic spusă, mai precis, biruieşte pe celelalte şi, generalizîndu-se cu totul, pentru toate cazurile analoage, devine proverb. Fără îndoială, la început cînd se naşte proverbul — ele se pot naşte zilnic — se pomeneşte mai totdeauna numele aceluia care a dat învăţăturii forma cea mai plastică şi mai iubită de mulţime. Aşa să zice : Nu da bani cu împrumut, căci vorba lui Toader podarul : dacă dai, n-ai. Acest Toader a fost acela care i-a exprimat mai întîi, în forma dai, n-ai, învăţătura scoasă din păţania sa. Cu timpul sau cu locul, dispare din amintire numele propriu, dispare şi amintirea că imul Toader podarul a zis întîi aceste vorbe, şi atunci generaţiile viitoare — sau locuitorii satelor vecine cari nu cunosc şi nu înţeleg ce caută Toader în proverb — îi repetează vorbele, devenite proverbiale, în chipul acesta : Nu da bani, căci vorba ăluia: dai, n-ai * Cu timpul nu mai ştie nimeni cine a zis întîi cutare vorbă, dar vorba a rămas, a fost cu încetul primită de întreg poporul, a devenit proverb.
    Mai bine se observă acest lucru la naşterea zicători-lor. După cum numirea multor lucruri în viaţă a rămas proverbială, după numele celuia ce le-a inventat, d.e. : pălării ă la Rembrandt, fiindcă el în tablouri dă damelor această pălărie, a purta barba ă la Napoleon III etc., frezură ă la Maria Antoinetta etc., şi după cum un nume propriu devine apelativ, d.e. o Panama, o Mecca, un Ierusalim, un Mefisto etc., tot aşa o vorbă cu spirit a unuia, o întorsătură de frază fericită. Unul o fi zis întîi : d-aia n-are ursul coadă, şi ceilalţi au găsit că vorba e plastică, voind s-arăţi cu mod ridicol nepotrivirea între cauză şi efect. Zicem : o minciună cu coarne, o minciună cît toate zilele, unul a venit cu gîndul să facă o eompa-raţiune nouă şi a zis : Minciună cît turnul Colţii. Vorba a plăcut, ea a rămas şi azi, cînd turnul Colţii nu mai
        * Nu numai proverbul e vorba ăluia, adecă a unui om cunoscut, ci şi cîntecele. Ţăranul zice: cîntă-mi cîntecul meu, ori cîntecul lui Ion al Florii etc. E o doină favorită a cutăruia şi cutăruia (n.a.).
433
există. Intr-o mahala în Bucureşti era o văduvă a unui boier Manta, şi curtea i s-a ruinat; trecătorii, ca să se apere de cîni, rupeau din gard. în urmă gardul a dispărut. Atunci unui glumeţ i-a venit în gînd să peri-frazeze zicătoarea a da de unde nu-i cu a da din gardul Mîntulesei şi vorba fiind plastică a rămas.
    Foarte multe localităţi, rîuri, munţi etc., îşi au numele după vrun lucru oarecare, devenit proverbial. In Bucureşti e locul la Episcopie şi nu înţelegi de ce, căci nu e nici o episcopie acolo. Dar a fost. Episcopia a dispărut, numele a rămas. Un munte numit; Trecătoarea tătarilor, ori Vîrful cu dor, ori Crucea de piatră, ori Pietrele arse sînt numiri proverbiale. Stradele prin oraşe tot aşa (strada Doamnei, Foişorului, a Zaverei etc.) Acestea intră în domeniul tradiţiilor şi al legendelor.
    Un exemplu nou : Caragiale într-o comedie are un tip de beţiv care întreabă mereu : Da noi cu cine votăm ? Vorba a ajuns proverbială, pînă acum, binenţeles, numai în literatură. De cîte ori unul e zăpăcit şi nu ştie ce face, se zice despre el : Vorba lui Caragiale, noi cu cine votăm ? Exemplul arată şi altceva : numele Caragiale fiind necunoscut ori neînţeles e înlocuit cu ăla: vorba ăluia: noi cu cine votăm ?
    b)     Istoria. Înţelegem fapte istorice, bine ştiute, vorbe istorice ale unor personagii cunoscute. De la Alexandru Lăpuşneanu avem vorba : Proşti, dar mulţi. Zicători cari ar fi avînd origine istorică : Vodă da şi Hîncul ba, a lua lumea în cap, ca vodâ-n lobodă etc.
    Vestite vorbe proverbiale au neamurile, în comun, ca Veni, vidi, viei, a lui Cezar, Cunoaşte-te pe tine însuţi, a lui Socrate, Galileene, ai biruit, a lui Iulian Apostatul, E pour si muove, a lui Galilei, Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi a lui Christos, Să fie lumină a lui Ze-baot spuse de Moise, Statul sînt eu, a lui Louis XIV. Din geografie : a se face Dunăre, a făgădui Oltul cu totu şi marea cu sarea, cit e Prutul şi pămîntul, cît o fi Ardealul.
    ■c) Ridicolul. Căutarea unei însuşiri reale a oamenilor dintr-alte părţi ale ţării, zeflemisirea obiceiurilor provinciale. De ex. : gură de Tîrgovişte, a spune braşoave,
434
oltean cu 24 de măsele, la Dumnezeu şi în ţara românească toate sînt cu putinţă.
    Batjocorirea neamurilor vecine : Cal verde şi sîrb cuminte, A vorbi sîrbeşte, a fi ţigan, drept ca neamţul. Numele ciorii — ăl ţiganului, capră — al grecului etc.
    d)     Observaţiile naturii. Aşa sînt observaţiile asupra obiceiurilor animalelor, aplicate la un om : A trăi ca cinele cu pisica. Şi rima, cînd o calci, se întoarce să te muşte. Găina bea apă şi se uită la Dumnezeu. Peştele de la cap se impute. Cioara trage la cioară. A-şi spurca casa ca pupăza cuibul. A sta cît cioara-n par. Caprei îi cade coada de rîie şi tot în sus o ţine. Pînă nu-ncaleci calul nu-i cunoşti năravul. Ariciul cu meşteşug se prinde şi vrabia cu mei. A umbla ca o curcă beată.
    Dar şi alte observaţii ale lucrurilor din natură: Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă etc. Apa trece, pietrele rămîn. Cînii latră şi luna trece.
    e)     Snoava, fabula, tradiţia, legenda. Aici avem acele proverbii mai ales cari au o poveste a vorbei şi sînt de cele mai multe ori învăţături scoase dintr-un fapt întîm-plat. Aşa : Ţiganul ajuns împărat, întîi pe tată-său l-a spînzurat. Anton Pann în colecţia lui a adunat şi versificat o mulţime de de-acestea. A tunat cînd i-a adunat. A venit, la spartul tîrgului. Aici toate acelea eu nume proprii : A dat ca Eremia cu oiştea în gard. Bea, Grigore, aiazmă. Dă nas lui Ivan că se suie pe divan. După ce e prost, îl cheamă şi Vlad. Tronc Marico !
    E de observat că precum snoavele (adecă întîmplă-rile) vesele, cari au rămas de pomeneală pot da naştere la proverbe, tot aşa se poate întîmpla dimpotrivă, ca un proverb să fie motivul unei snoave alcătuite anume.
    f)     Literatura, mai ales „Biblia“. Am dat exemplul noi cu cine votăm, a lui Caragiale. Alecsandri a dat literaturii zicătoarea : Cuiul lui Pepelea din farsa sa Ar-vinte şi Pepelea.
    Vorbe din literatură rămase proverbiale : Viitor de aur România are a lui Bolintineanu ; Românul are şapte vieţi (Alecsandri), Deşteaptă-te române (Mur[eşanu]), Unde-s doi puterea creşte (Alecsandri).
    Din Biblie ; Ca-n sinul lui Avram. Apelativul Iudă. A vinde ceva pe un blid de linte (din povestea lui Esau).
43»
Ca înţeleptul Solomon. Ca Pilat în „Crez“. S-a lepădat ca Petru de Christos. A purta pe cineva de la Ana la Caiafa. Şi-a spălat mînile ca Pilat. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Inel de aur în rîtul porcului.
    g)     Spiritul. înţelege toate acele vorbe cari au ajuns proverbiale numai pentru spiritul lor şi au fost spuse de un om spiritual, ca simple scăpărări intelectuale, fără ca ele să fie bazate pe experienţă ori observaţii ale naturii, ori pe un adevăr. D.e. Bate şeaua să priceapă iapa. Poate că un hazliu a făcut intr-adevăr aşa, şi-o fi pus şeaua jos şi a bătut-o, chipul ca să înţeleagă calul că are s-o paţă. A trage pe dracul de coadă. Nu-i ajungi cu prăjina la nas. Şi-a luat nasul la purtare. Culcă-te pe urechea aia. Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii. Mănâncă sfinţi şi scuipă draci. A prins prepeliţa de coadă. Ii sfirîie călcîielc. Scump la tărîţe, ieftin la făină.
    Nu atît fondul, cit forma lor e cauza că proverbele sînt aceea ce sînt şi că trăiesc. Poporului îi place forma lor, şi numai prin formă pot ele să se întipărească în mintea mulţimii. Proverbele au o formă stereotipă, cristalizată. Nimeni n-o poate schimba, tocmai pentru că poporul atîta a sucit şi a răsucit la o formă pînă a redus-o la cea mai simplă şi mai plastică expresiune. De aceea proverbele sînt tipuri de sintactică populară. Ca să dea proverbului vioiciune şi plasticitate, poporul aleargă la fel de fel de mijloace artistice.
    1.     O scurtime neobicinuită. Urma alege. Dacă dai, n-ai. Ai carte, ai parte. Cine face lui îşi face. Azi mie, mîine ţie. Stai strîmb şi judecă drept. Greu la deal şi rău la vale. Şi-a găsit sacul peticul. Toate merg după neam.
    2.     Rima. Mai bine azi un ou deeît mîine un bou. Nu e suiş fără coborîş. Bună ţară rea tocmeală. Cu un rac tot sărac. Ori Stan ori căpitan. Sutele mărită slutele. Din ţînţar armăsar. Năravul din fire n-are lecuire. Cîte bordeie atîtea obiceie. Marea cu sarea. Gura duce ura. Capul face, capul trage.
    3.     Spiritul şi gluma. Ţiganul la mal se-neacă. Prinde orbul scoate-i ochii. Nu strica orzul pe gîşte. Ca nuca-n perete. Du-1 la nuntă, să-ţi zică şi la anul. Trage nădejde ca spinul de barbă. Frate ca frate, brînza pe bani. Femeia a îmbătrînit pe dracul. Se uită ca dracul la popă.
436
Brînză bună în burduf de cine. Pe uliţă Chiriţă şi acasă chisăliţă.
    4.    Tropi şi figuri, fraze eliptice, fraze enigmatice, paradoxale, contrastul. Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o. Soarele să-mi fie bun, luna s-o mănînce vîrcolacii. Bun e Dumnezeu, meşter e dracul. Fă bine şi aşteaptă rău. Bani albi ipentru zile negre. La aşa cap, aşa căciulă. Unde nu-i cap, vai de picioare. Cine dă lui îşi dă.
    Formele gramaticale stereotipe ale proverbelor sînt cam acestea ;
    a)    Nici-nici. Nici drac să vezi, nici cruce să nu-ţi faci. Nici carne cu oase, nici frigare arsă. Nici în car, nici în teleguţă. Nici să-l vezi, nici să-l visezi.
    b)     Mai bine. Mai bine sărac şi cinstit. Mai bine azi un ou etc. Mai bine la colţ de ţară şi la mijloc de masă. Mai bine o zi şoim deeît o vară cioară. Mai bine cu un voinic la pagubă deeît cu un nevoiaş la cîştig.
    c)     Cum-aşa. Cum e turcul, aşa pistolul. Cum e sfîntu, aşa tămîia. Cum e domnul, aşa e sluga. Cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Cum îţi cîntă, aşa să joci. Cum e ţiganul, aşa-i ciocanul. Cum ţi-e bună ziua, aşa ţi-e mulţumită.
    d)     Cine. Cine dă, lui îşi dă. Cine mînecă nu întunecă. Cine-ntreabă nu greşeşte. Cine are bătrîn să-l vîndă şi cine n-are să-l cumpere. Cine nu-nţelege de vorbă nu-n-ţelege de ciomag. Cine tace mai multă treabă face...
             PREGĂTIRI DE BACALAUREAT
    Iar Toma cel fără credinţă n-a vrut să-nţeleagă ! El rîdea de neliniştea noastră, şi cînd era sătul de rîs se culca şi durmea somnul drepţilor. Căuta locuri răcoroase, pe sub pomi în grădină şi, în vreme ce noi ne băteam capul şi ni-1 înfundam cu toţi psametihii şi tiglat-pile-sarii Orientului, Iuda cel fără de lege vorbea cu zeii Olimpului prin somn şi sforăia cu atîta putere încît speria pasările cerului. Fericit temperament!
    Toma era colegul nostru de şcoală. Ne pregăteam de bacalaureat; umblam tot cu spaima în sîn şi cu groaza condamnaţilor la moarte. Adecă, după cum e obiceiul, n-aveam somn noaptea de grija lui Horaţiu şi a lui Tacit, visam numai logaritmi şi împăraţi de-ai Bizanţului, îmbrăcaţi în haină de purpură împestriţată cu formulele chimice ale azotului şi oxigenului. Tot, după cum e obiceiul. Iar Toma cel fără credinţă stetea întins pe iarbă şi fluiera pînă ce îl prindea somnul şi apoi durmea pînă ce-1 deştepta foamea. Nouă ne era ciudă pe el, şi-l certam că nu pune mîna pe carte. Cum o să treacă el examenul ? O să ne facă de ruşine clasa. O să stea ca viţelul la poarta nouă. O să rîdă şi curcile de el. Şi cîte şi mai cîte. Dar el nu voia să înţeleagă nimic, ca Iuda cel fără de lege.
    !n cea din urmă zi, în ajunul examenului, s-a sculat însă şi el mai de dimineaţă şi a venit cu noi într-o livadă din marginea oraşului, unde hotărîsem să ne adunăm cu toţii şi să facem o repetiţie generală a tuturor materiilor. Ne-am aşezat sub un nuc bătrîn. Toma cu noi, de prima oară. Şi asculta cu atenţiune cum istorisea
438
cel mai bun dintre noi războaiele pentru succesiunea tronului în Spania. El era mai slab la istorie ; încolo, bun student, nu prin străduinţă, ci prin inteligenţă. Noi ascultam. Toma asculta şi sfertul de oră trecu. Eram toţi întinşi pe iarbă, în jurul povestitorului. Acesta începu acum despre cultura asiriană şi vorbea despre zeii Babilonienilor. Deodată, în mijlocul tăcerii generale, un sunet ca de ferăstrău a speriat liniştea zeilor din Ba-bilon. Era sforăitură. Toma cel fără de lege adurmise.
    Dar n-a apucat Toma să armonizeze pe nas decît două sforăituri, căci două ghionturi puternice şi din dreapta şi din sting-®, potrivite drept în coaste, i-au stricat bunătatea de somn. Se înţelege că a urmat o scenă între el şi noi iar sfîrşitul a fost că Toma s-o învoit să-l batem dacă va mai adurmi.
    Şi n-a adurmit Toma. După ce a ascultat el ce a ascultat, a sărit drept în picioare şi a zis :
    —      Să ştiţi voi că cestiunea ce-o să-mi cadă mie mîine la istorie o să fie războaiele lui Carol XII din Svedia. Am visat şi sînt sigur. Ia, lăsaţi Orientul. Hai, Popescule, spune ceva despre Carol ăsta.
    Unii dintre noi eram pentru Carol — mai mult în glumă şi batjocorind pe Toma — alţii nu. Şi fiindcă şi Popescu era contra lui Carol XII al Svediei, istorisirea a continuat cu coloniile greceşti pe malurile Adriaticei. Toma atunci, supărat, a trîntit o înjurătură tuturor coloniilor greceşti şi, în rîsul nostru al tuturor, şi-a luat iarăşi poziţia din care îl scosese Carol XII. Şi acum mereu făcea observaţii şi arunca vorbe, parodiind pe Popescu. Cînd spunea Popescu despre Dionisiu tiranul Si-ciliei, Toma adăuga : fiul lui Vladislav regele Spaniei pe timpul lui David prorocul. Uneori rîdeam şi noi de felul cum le potrivea. Dar la urmă a început să ne supere.
    —      Ei, iacă tac acum ! zise la sfîrşit Toma, după ce-am stăruit destul să-l facem să tacă. Şi a tăcut. Pînă ce iarăşi a adurmit. La primele sforăituri amândoi vecinii lui s-au ridicat pe coate şi s-au uitat la Toma. Iar Toma, cu faţa în sus, întrebuinţa parcă în ciuda noastră şi gura şi nasul în nobila sa stăruinţă de a scoate cele mai straşnice sforăituri cu putinţă.
43»
    Acu, nu-mi aduc bine aminte căruia dintre noi i-a dat prin cap gîndul să-i jucăm o farsă lui Toma. Intr-un moment, ca o inspiraţie, am şi conceput planul şi l-am şi pus în executare. Plan simplu, dar sigur — iar sfîrşi-tul, o tragicomedie.
    Eram într-o livadă străină, călcam iarba unui om. De asta vorbiserăm noi, înainte de a ne aşeza sub nuc, şi ne făceam socoteala ce vom face dacă stăpînul livedei ar veni pe acolo. Farsa plănuită era întemeiată tocmai pe acest lucru.
    Pe cînd Toma sforăia liniştit, unul dintre noi izbi cu piciorul în coastele Tomei, îl deşteptă pe acesta din somn, cu ţipătul: „Iute, iute, că vin cu ciomegele ! Fugiţi, mă !“
    Toma, la ţipătul acesta, sări buimăcit în sus. El ne văzu pe toţi cîţi eram fugind de-a lungul grădinei în ruptul capului, cel ce-1 deşteptase — Sinon al Troiei — făcea în fugă nebună semne desperate lui Iuda să-şi mîn-tuie capul şi să apuce la fugă.
    Bietului Toma îi fulgeră prin cap numaidecît gîndul, e o primejdie ! A venit stăpînul livezii cu argaţii. A auzit prin somn : „Vin cu ciomegele11, a auzit vorbele : „fugiţi, mă !“ şi iată-i că toţi fug, colegii lui, parcă le arde pământul sub picioare ! Dau ca orbii înainte, prin gropi, peste gard !
    El, fără să se uite împrejur, se repezi să-şi adune lucrurile. Ghetele îi erau lîngă el, jacheta era aninată de o creangă a nucului, vesta tot acolo, şi peste ea gulerul cămăşii. Şi, desculţ, cu ghetele într-o mînă, cu vesta şi pălăria şi cu gulerul într-alta a rupt-o devale. Asta era fugă ! Noi ne oprirăm dincolo de gard şi ne uitam ce face. El se credea, într-adevăr, într-o poziţie critică, alungat din urmă de argaţi cu ciomege. Altfel de ce-am fugit noi aşa, de ee-am fi dispărut dintr-o dată din livede ? Lui i se părea că Sinon amăgitorul prea ocoleşte prin grădină şi nu dă de-a dreptul peste povârniş ca s-ajungă mai iute la gard — căci Sinon acesta, într-adevăr, umbla de colo pînă colo, abătîndu-se — şi de aceea se despărţi de el şi o luă razna spre partea cea mai înclinată a livezii. A dat orbiş în gard, s-a căţărat ca o pisică peste el şi a căzut lat şi întins din vîrful lui
440
de ceealaltă parte, între urzici, s-a ridicat iute-iute şi-a apucat-o înainte peste cîmp. Ştia numai una şi bună : înainte ! Nu căuta unde calcă, nu se uita peste ce dă — „vin cu ciomegele44 atîta ştia.
    Noi ne prăpădeam de rîs. Ce poate face închipuirea ! Ce poate face zăpăceala omului!
    Noi strigam din urmă, ba oprindu-1, ba îndemnîndu-1 să fugă şi mai iute că-1 ajung argaţii, ba batjocorindu-1: fugi, Xerxe, fiu al lui David prorocul din Grecia major, ba schimbîndu-ne glasurile şi imitînd pe nişte slugi care gonesc pe cineva. Şi era chiot şi hohot mare. Şi Toma fugea, fugea mereu.
    Toată ziua am rîs de comedia asta. Cu încetul s-a potolit şi furia lui Toma cel fără de lege, iar Popeseu i-a repetat războaiele lui Carol XII de care era sigur colegul nostru că au să-i cadă la sorţi.
    Şi i-a căzut Carol XII ! Dar tocmai asta era să ne facă să izbucnim în hohot, acolo la examen. Cînd a strigat profesorul pe Toma al nostru şi i-a cetit cestiunea noi toţi ne-am dus mîinile la gură, iar fericitul Zaharia, căci aşa-1 chema pe Toma, a tuşit puţintel şi s-a uitat triumfător peste noi. Da, fericit, cînd într-adevăr i-a căzut cestiunea visată : Carol XII ! Dar, deodată cu triumful, i-a venit şi ruşinea. O, nu e fericire deplină pe pămînt! El, cu fuga lui de ieri, abia îndrăzni să scoată din gură titlul cestiunei lui — căci titlul suna : Fuga lui Carol XII după lupta de la Pultava !
    Acu, nu-mi aduc bine aminte căruia dintre noi i-a dat prin oap gîndul să-i jucăm o farsă lui Toma. Intr-un moment, ea o inspiraţie, am şi conceput planul şi l-am şi pus în executare. Plan simplu, dar sigur — iar sfîrşi-tul, o tragicomedie.
    Eram într-o livadă străină, călcam iarba unui om. De asta vorbiserăm noi, înainte de a ne aşeza sub nuc, şi ne făceam socoteala ce vom face dacă stăpînul livedei ar veni pe acolo. Farsa plănuită era întemeiată tocmai pe acest lucru.
    Pe cînd Toma sforăia liniştit, unul dintre noi izbi cu piciorul în coastele Tomei, îl deşteptă pe acesta din somn, cu ţipătul : „Iute, iute, că vin cu ciomegele ! Fugiţi, mă !“
    Toma, la ţipătul acesta, sări buimăcit în sus. El ne văzu pe toţi cîţi eram fugind de-a lungul gradinei în ruptul capului, cel ce-1 deşteptase — Sinon al Troiei —■ făcea în fugă nebună semne desperate lui Iuda să-şi mîn-tuie capul şi să apuce la fugă.
    Bietului Toma îi fulgeră prin cap numaidecît gîndul, e o primejdie ! A venit stăpînul livezii cu argaţii. A auzit prin somn : „Vin cu ciomegele", a auzit vorbele : „fugiţi, mă !“ şi iată-i că toţi fug, colegii lui, parcă le arde pămîntul sub picioare ! Dau ca orbii înainte, prin gropi, peste gard !
    El, fără să se uite împrejur, se repezi să-şi adune lucrurile. Ghetele îi erau lingă el, jacheta era aninată de o creangă a nucului, vesta tot acolo, şi peste ea gulerul cămăşii. Şi, desculţ, cu ghetele într-o mină, cu vesta şi pălăria şi cu gulerul într-alta a rupt-o devale. Asta era fugă ! Noi ne oprirăm dincolo de gard şi ne uitam ce face. El se credea, într-adevăr, într-o poziţie critică, alungat din urmă de argaţi cu ciomege. Altfel de ce-am fugit noi aşa, de ce-am fi dispărut dintr-o dată din livede ? Lui i se părea că Sinon amăgitorul prea ocoleşte prin grădină şi nu dă de-a dreptul peste povîr-niş ca s-ajungă mai iute la gard — căci Sinon acesta, într-adevăr, umbla de colo pînă colo, abătîndu-se — şi de aceea se despărţi de el şi o luă razna spre partea cea mai înclinată a livezii. A dat orbiş în gard, s-a căţărat ca o pisică peste el şi a căzut lat şi întins din vîrful lui
440
de eeealaltă parte, între urzici, s-a ridicat iute-iute şi-a apucat-o înainte peste cîrnp. Ştia numai una şi bună : înainte ! Nu căuta unde calcă, nu se uita peste ce dă — „rin cu ciomegele" atîta ştia.
    Noi ne prăpădeam de rîs. Ce poate face închipuirea ! Ce poate face zăpăceala omului !
    Noi strigam din urmă, ba oprindu-1, ba îndemnîndu-1 să fugă şi mai iute că-1 ajung argaţii, ba batjocorindu-1: fugi, Xerxe, fiu al lui David prorocul din Grecia major, ba schimbîndu-ne glasurile şi imitînd pe nişte slugi care gonesc pe cineva. Şi era chiot şi hohot mare. Şi Toma fugea, fugea mereu.
    Toată ziua am rîs de comedia asta. Cu încetul s-a potolit şi furia lui Toma cel fără de lege, iar Popescu i-a repetat războaiele lui Carol XII de care era sigur colegul nostru că au să-i cadă la sorţi.
    Şi i-a căzut Carol XII! Dar tocmai asta era să ne facă să izbucnim în hohot, acolo la examen. Cînd a strigat profesorul pe Toma al nostru şi i-a cetit oestiunea noi toţi ne-am dus mîinile la gură, iar fericitul Zaharia, căci aşa-1 chema pe Toma, a tuşit puţintel şi s-a uitat triumfător peste noi. Da, fericit, cînd într-adevăr i-a căzut cestiunea visată : Carol XII ! Dar, deodată cu triumful, i-a venit şi ruşinea. O, nu e fericire deplină pe pămînt! El, cu fuga lui de ieri, abia îndrăzni să scoată din gură titlul cestiunei lui — căci titlul suna: Fuga lui Carol XII după lupta de la Pultava !
cea mai veche a duelului, mai ales că motivul cel mai obicinuit al luptei era ofensa.
    Cam de felul acesta este şi ghicitoarea lui Samson despre care vorbeşte Biblia în Cartea judecătorilor. Samson află în coşul unui leu pe care-1 ucisese el mai înainte un roi de albine şi faguri. Ajungînd la filisteni — cu. cari iudeii trăiau în ceartă — Samson propune acestora o ghicitoare : Din cel ce mînca a ieşit mîncare şi din cel puternic a ieşit dulceaţă. Samson se gîndea la leu şi la fagure. Dacă filistenii îi vor dezlega ghicitoarea, în timp de 7 zile, Samson le va da 30 de cămăşi şi 30 de haine de schimbat; iar dacă nu, să-i dea filistenii lui Samson aceleaşi lucruri. Filistenii n-au putut ghici decît cu ajutorul nevestei lui Samson, care şi-a amăgit bărbatul să-i spuie ghicitoarea.
                                      II
    Ghicitorile sînt de două feluri. Unele sînt simple întrebări glumeţe, al căror răspuns e bazat ori pe vreun joc de cuvinte, ori pe vreo asemănare întîmplătoare între două obiecte, ori pe vreun fapt particular şi altele de acestea.
    Acest soi de ghicitori afară de spirit n-au alta nimic ; nici fantezie, nici inteligenţă, nici putere de observa-ţiune şi nici mai ales de logică. Ele fac uz nelimitat de împrejurarea că inteligenţa caută răspuns demn de seriozitatea întrebării şi deci aleargă departe după el, pe cînd răspunsul e aproape şi nu e serios.
    De aceea răspunsurile de multe ori ofensează inteligenţa şi supără pe omul serios.
    Aşa de ex. la întrebarea : de ce stă cioara în par ? * inteligenţa caută răspuns serios, vro cauză oarecare naturală, vrun obicei al ciorilor etc. Iar răspunsul e o păcăleală : fiindcă nu poate şedea pe ** par. Tot aşa : Cîte ouă putea să mănînce Goliat, uriaşul, pe nemîncate ?
    * No. 355 la Gh. D. Teodorescu, pag. 249 (n.a.).
    ** In periodic: în (n.n.).
444
Desigur, foarte multe, ca uriaş ce era. Nu, unul singur, căci al doilea şi celelalte erau pe mîncate. Sau alta : încotro merge iepurile clnd e de doi ani ? Iţi baţi capul să afli un răspuns cuminte, dar e un simplu joc de vorbe : merge pe trei ani. Multe dintre aceste ghicitori •au subiectul luat din Biblie. Cînd a cîntat cocoşul de l-a auzit toată lumea deodată ? La potop, în corabia lui Noe. Cine a murit fără să se nască şi cine s-a născut şi n-a murit ? Adam şi prorocul Ilie care s-a suit de viu :în cer.
    Adevăratele ghicitori însă sînt altele, cele descriptive.
    Ghicitoarea descriptivă este în fondul ei o alegorie. Ea descrie un obiect oarecare dînd mai multe însuşiri .ale lui, fără să-l numească. Ca să fie ghicitoarea corectă trebuie să ne dea cît de multe predicate ale subiectului ce este de a se ghici. Forma în care se exprimă aceste predicate poate să fie serioasă ori glumeaţă ; predicatele au dublu scop, ori să lămurească subiectul, ori să-l scoată din mulţimea de subiecte asemănate, ori dimpotrivă, să-l întunece şi să-l amestece cu alte subiecte, deci cum zic, scopul lor e ori să-ţi deschidă capul, ori să te zăpăcească.
    Fiindcă ghicitoarea e o definiţiune a subiectului, predicatele trebuie să fie precise.
    Ghicitoarea nu e corectă : a) cînd predicatele sînt prea puţine, aşa că subiectul nu poate fi cunoscut din predicatele sale, ori că predicatele se potrivesc la mai multe subiecte.
                                 Ce nu poţi să pui Să şază în cui (oul).
    Predicatul „nu poate sta în cui“ nu se potriveşte numai oului, ci orişicărui lucru rotund, mingii, mărului ete. Din cauza aceasta însuşi poporul dezleagă ghicitoarea în mai multe feluri.
    b) Cînd predicatele sînt prea multe, mai multe decît e nevoie, ca să recunoşti subiectul.
    în cazul acesta ele ori te zăpăcesc, iar mintea oboseşte căutînd să înlăture predicatele prisositoare, ori subiectul e recunoscut prea cu înlesnire. De exemplu :
445
             E rotund şi nu e ou, are coarne şi nu-i bou îşi poartă în spinare casa şi se suie pe copaci.
     Aici recunoşti subiectul melc prea lesne, cj Cînd unul sau mai multe dintre predicate e falş şi nepotrivit subiectului. A induce în eroare este iertat, dar numai atunci cînd poate face un joc de cuvinte, o comparaţie cu spirit, nu însă şi atunci cînd falsifici un predicat cu ştiinţa şi cu gîndul de a duce în rătăcire cu el.
             Pe apă înoată şi în pămînt nu putrezeşte,
                                         şi e roşu ca din foc.
     Subiectul e cărbunele. Cele 2 predicate de la început sînt adevărate, ele ajung ca să facă o ghicitoare. Al treilea e falş cu ştiinţă : da, cărbunele e roşu, cînd arde, dar aici e vorba de cărbunele stins care e negru. Iar amestecarea aceasta a cărbunelui aprins cu cel stins e anume spusă ca să te rătăcească.
     d) Nu e frumoasă ghicitoarea cînd e prea uşoară, adecă atunci cînd predicatele arată prea lămurit subiectul. Aceasta se întîmplă cînd predicatele date se potrivesc numai unui singur subiect. Frumuseţea ghicitorii cere ca lucrul ce este a se ghici să nu fie recunoscut numaidecît. De ex. :
             Ciuşti prin apă, zup sub piatră (1 356)
     Dintre aceste două predicate, „aleargă prin apă, s-ascunde sub piatră“, recunoşti numaidecît că e vorba de peşte.
     Să luăm ca exemplu ghicitorile despre ou ca să vedem varietatea de predicate ce i se pot da unui subiect.
             1. Am un butoiaş rotund,
             2. în el se află şi vin, şi rachiu ;
             3. Cu toate acestea nu s-amestecă;
             4. Vinul e alb şi rachiul e roşu.
             5. Dacă se strică butoiaşul nu e nici un meşter să-l mai dreagă.
             6. El, cînd îl arunci în sus, e alb, cînd cade jos e galben.
446
             7. N-are nici doage, nici cercuri, nici vrană
             8. Şi pînă să-l spargi, nu poţi scoate ce este în el.
             9. E asemenea unei case văruite, dar n-are nici uşi, nici ferestre şi
            10. Locuieşte într-însul un viu.
                                           (Colecţia d-lui Gorovei, pag. 262—270.) *
     Din această varietate de predicate, poporul alege numai cîte unul, două, aşa că-şi creează mai multe ghicitori despre acelaşi subiect. Predicatele se pot enunţa în felurite chipuri. Cea mai frumoasă formă de ghicitori e aceea în care predicatele se contrazic — binenţeles, în aparenţă — de ex.:
     Musca: suflet n-are, sînge are. Patul: e făcut gata şi tot trebuie în fiecare zi făcut.
     Găurile de caşcaval: cu cît sînt mai multe, cu atît el cîn-tăreşte mai puţin.
     Morarul: cînd are apă bea vin, cînd n-are vin bea apă. Roţile morii sînt două surori, cînd una mănîncă alta se spală, cea nespălată e mai frumoasă decît cea spălată.
     Groapa: dacă iai creşte, dacă pui scade.
     Puterea de observaţiune şi spiritul ghicitorilor se observă mai bine în faptul că ele caută asemănări la lucrurile cari sînt deosebite prin firea şi fiinţa lor şi, dimpotrivă, la lucrurile de aceeaşi fire şi fiinţă caută deosebiri.
     Subiectul ghicitorilor e mai totdeauna comparat cu altul şi cu cît sînt mai ingenios căutate punctele de comparaţie, cu atît ghicitoarea e mai frumoasă.
     De ex. : Soarele e comparat cu un mare măr de aur, cerul cu o piele întinsă : am un măr mare de aur, joacă pe o piele de taur. Aici avem trei comparaţiuni, măr, joacă, piele. Cînd n-are la îndemînă o comparaţiune, poporul se mulţumeşte cu un tablou. Poporul român are tipul moş şi babă, mai rar un animal domestic, noţiuni în care el îşi ascunde numele lucrului dat ca ghicitoare. De ex. :
      * Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, ediţiunea Academiei, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol G6bl, 1898 (n.a.).
447
                   Am un moş mititel Face gardul frumuşel.
                   Am o iapă albă şi o duc de coadă la apă, Am un bou roşu, unde paşte se cunoaşte.
                                           III
    Comparaţia însă nu se face numai în însuşiri de ale lucrurilor, ci şi în acţiuni întregi. Acestea, după cercetările folcloriştilor, sînt cele mai vechi ghicitori, prototipul lor, şi au o origină mitologică. Forma acestor ghicitori este epică, narativă. Ele descriu o întâmplare oricare ; de multe ori chiar fac genealogia lucrului, îi arată părinţii şi fraţii, ursita lui, luptele etc. Lucrurile în ele sînt personificate, iar folcloristul vede în acţiunea descrisă faptele vreunui zeu sau a vreunui fenomen din natură, care a fost zeificat, a naturii personificate. Ceea ce e lucru vădit într-acest fel de ghicitori este că toate se ocupă cu fenomene de ale naturii, cu puteri elementare : au un subiect cosmic şi caută să explice oarecum legile naturii într-un chip, se înţelege, foarte naiv. Se poate cunoaşte într-însele şi partea religioasă.
                   Apa mă naşte,
                   Soarele mă creşte,
                   Toată lumea mă iubeşte Şi cînd pe mama întîlnesc Eu cad jos şi mă topesc. (Sarea)
                   Şi-a pierdut doamna cheile,
                   Vine luna, nu le ia,
                   Vine soarele, le ia.
    Mai amintim, în treacăt, că ghicitorile au dat naştere multor snoave, tradiţiuni, basme etc. E o trăsătură caracteristică în basmele popoarelor că un uriaş, bunioară, ţine prinşi pe doi fraţi, pe cari îi scapă al treilea frate prin ingenioasele răspunsuri ce le dă la ghicitorile ce le pune uriaşul. De multe ori acest fapt e denaturat şi în loc de a răspunde la ghicitori, eroul vorbeşte în pilde (tot un fel de ghicitori). Sau spune absurdităţi şi biruieşte
448
pe uriaş. Compară O prinsoare la I. C. Fundescu (p. 83) sau tot la el basmul cu minciunile (p. 93) :
    Morarul face o azimă şi o coace, spunînd că o va da aceluia dintre ţărani care va spune o minciună mai mare.
    Toţi spun, dar fără folos. în urmă un băiat cîştigă azirna prin absurdităţile ce spune. Fondul povestii e denaturat, numai tipul a rămas.
    Intr-adevăr, morarul avea să spuie ghicitori, iar azima avea să fie a aceluia ce le va dezlega. E tipul Sfinxului. Intr-alte basme ori snoave, fondul povestii a rămas nealterat. De ex. : Bogatul şi săracul au judecată. împăratul le caută dreptatea prin ghicitori : Ce e mai iute ? Ce e mai dulce ? Şi ce e mai gras pe lume ? (sau alte asemenea întrebări). Bogatul răspunde : iepurele, marea, un porc îngrăşat; săracul : soarele, somnul şi pămîntul. Săracul cîştigă procesul.
    Tot pe tema ghicitorilor e bazată povestea : Fata cea cuminte. împăratul, auzind că este o fată isteaţă într-un sat, îi trimete un fuior să-i facă din el haine pentru toată oastea. Fata trimite împăratului un băţ şi făgăduieşte că va face haine pentru oastea întreagă dintr-un fuior, dacă el îi va face întîi din băţ războiul întreg şi toate uneltele de ţesut etc. Tot ca un fel de ghicitoare e cînte-cul numit numeric, care astăzi are două tipuri, unul religios dogmatic de origină semitică, altul oarecum didactic de origină ariană. Cel religios ia pe rînd numărul pînă la zece, dînd pentru fiecare un răspuns de ordine religioasă.
    Ce e unul ? Dumnezeu. Două sînt tablele legii. Trei feţele lui Dumnezeu. Patru evanghelişti. Cinci cărţi ale vechiului testament. Şase ranele Precistei (?). Şapte taine. Opt fericiri. Nouă cete de îngeri. Zece poruncile Decalogului.
    Celălalt tip cu mult mai popular şi mai vechi :
    Unul soarele. Doi ochii. Trei picioarele pirostriei. Patru roatele carului. Cinci degetele. Şase găurile fluierului. Şapte, la o casă şapte fete cu fîntînă sub perete, crapă cinele de sete. Opt, plugul cu opt boi bine ară. Nouă, unde sînt nouă fraţi, coada să nu-ţi bagi.
449
    Aceste cîntece numerice sînt foarte vechi; şi la semiţi, şi la arienii vechi erau cîntece ale cultului. Pentru popor erau o profesie a credinţei, căci dogmele principale ale religiunii lor erau adunate în acel cîntec.
    Cîntecul nostru cel religios e făcut de preoţi şi e un amestec bizar de lucruri.
    Cel poporal e un fel de şcoală a memoriei şi al spiritului de observaţiuni, dă poveţe şi satirizează.
                  COLINDELE NOASTRE
    Colindele au fost cîntece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii.
    Unele dintre ele — probabil minoritatea lor — în aparenţă sînt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
    Cîntările pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult : biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau din-tr-însul un erou ; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apu-nerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt, începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui — pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuiarea naturii — iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plîns în cîntece, şi este plîns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de pămînt, el era eroul biruitor,
451
care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cîn-tau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii“. Ca erou ce se naşte a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, eu alegorizări şi simbolizări, şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.
    Colindele erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cîntecului păgîn. în loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri : cînd cîntecul cîntă naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne ; rar însă, sau mai niciodată acele cari cîntă fapte prea păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cîntece păgîne.
    Avem două feluri de colinde :
    1. Unele sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză — căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre — preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întâmplări din tabără.
    Toate colindele din colecţia G. D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei, sau pe un fiu
452
al său, numiiidu-1 cu numele. în colind de tînăr (pag. 49), 6e povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în marginea ţării“ stau două oşti, a leşilor, cari au domn, şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că :
                       Ast domn bun de casă
                       Are un cocon
                       Bun de-a-1 face domn.
    Şi-l cer. Dar mă-sa nu-1 dă, căci e prea tinăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar „coconul“ pleacă apoi cu ostile.
    Tot aşa, în colind de viteaz (p. 53) se cîntă o faptă vitejească a unui tinăr, care biruise o cetate. în colind de oştean (p. 56) se cîntă vitejia unuia care a scăpat din război, trecînd marea călare.
    Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile.
    Aşa în colindul lui Dumnezeu (p. 29) ni se spume că se scălda în rîu Dumnezeu, sfîntul Ioan, sf. Crăciun şi toţi sfinţii; iar mai jos de vadul lor se scălda stăpînul casei. Atunci Dumnezeu întreabă : „Cui te potriveşti tu. omule, de te scalzi în rînd cu noi ? Mie, ori unuia dintre sfinţi ?“ „Nici unuia, răspunde omul, ci mă potrivesc binelui ce am făcut. Am făcut casa lîngă drum şi-am miluit pe toţi trecătorii, am făcut fîntîni pe cîmpuri şi pe locuri fără apă.“
    Acest fel de colinde sînt rare, fiindcă binefacerile sînt fapte reale şi nu pot fi minţite, adică puse în socoteala orişicui, cînd nu le-a făcut; dar vitejiile războinice cîntă fapte închipuite, pe cari le spui, ca să fie spuse.
    2. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghe-lişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi res-tignirea.
    Origina lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origină — fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul — n-au de-a face cu el aproape nimic, ba
153
de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul sf. Marii (p. 31), ni se spune că Maria, maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, sfîntul Ioan.
    Atunci „sfînta Maria“ de ciudă şi de mînie, „dete în foc ca să ardă“, dar
                       Busuiocul stinse focul.
    Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a înecat-o.
    A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a sf. Maria, şi pentru ce lucru puţin !
    Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o ou drag, şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică, şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colin-dării, şi în special sasul, care e zgîrcit şi oum spune colinda : „de veste cînd a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a luat“.
    într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi creştine. Aşa în Colindul sfintei Vineri se spune : că sfînta Vineri venea la Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului* i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi, şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat.
    într-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită sfînta Vineri, devine o martiră : cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi sf. Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atîtea confuziuni, sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau însuşirile unor ani-
454
male, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale folositoare. Boul „răstoarnă pămîntul de răsare griul roşu* ; calul „te duce, te şi aduce* ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă*. Intr-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut griul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
    Două colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă.
    Amîndouă sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică.
    Intr-una se spune cum se scaldă „bătrinul Crăciun*, Ioan sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai mare.
                       Care e mai mare Şi mai de demult.
    Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat „soarele şi luna* şi raiului cununa.
              DE DEPARTE ŞI DE-APROAPE
    Vedeam că bietul creştin era preocupat numai de călătoria lui şi de ţinta acestei călătorii, la Constantinopol. Nu ieşise, în viaţa lui, dintr-un orăşel al Austriei de jos, iar acum se pornise deodată pe un drum aşa de lung, ca să ia în primire averea rămasă pe urma morţii unei rude în capitala Turciei.
    S-a oprit o zi, două, la Viena şi s-a zăpăcit de viaţa complicată a marelui oraş. Din Viena a luat bilet de-a dreptul la Predeal, ca să treacă la Constanţa. Avea însă nu ştiu ce de lucru cu consulatul austriac din Bucureşti şi deci trebuia să zăbovească puţină vreme şi în capitala noastră.
    Acum, în vagon, n-avea astîmpăr. Tuturor le spunea cine este şi unde merge, şi cerea informaţiuni de la toţi — cîte nimicuri toate, de-a valma, unde e consulatul din Bucureşti, cît coastă drumul pînă la Constanţa, unde ar putea dormi el în Constantinopol, este cineva să ştie nemţeşte în Orient, şi cîte şi mai cîte.
    Eu îl observam de mult. N-avea nici idee de ţara noastră. Trăia cu gîndul tot în „Valahia cea sălbatecă'*, după cum o ştie, prin tradiţie, descrisă de răuvoitori. Am căutat să-i stau în drum, ca să intre şi cu mine în vorbă.
    —  Da, sînt din Bucureşti.
    —      O, atunci eşti pentru mine trimisul lui Dumnezeu. Eşti german ?
    —      Nu. Sînt român. Neam de neamul meu n-a ştiut nemţeşte pînă la mine.
456
       Zîmbetul, ironic şi neîncrezător, îmi spunea ce gîn-I deşte austriacul. Român şi să ştie nemţeşte ! Inculţi pînă .‘ la barbarie, cum îşi închipuia el românii, nişte ciobani jp murdari care nu se scoborau din munţi deeît ca să de-K clare război civilizaţiei de prin văi, să strice podurile şi |fgâ facă să deraieze trenurile, să jefuiască pe drumuri l| carele cu marfă ale negustorilor şi să facă nesigură viaţa îl- călătorilor pacinici — dintre românii aceştia eram eu ? I — E departe de la graniţa noastră pînă la Bucureşti ?
       —   Drum de cinci ceasuri cu trenul.
       —   Prin bălţi ?
       —      Dimpotrivă. Printre munţi. Trecătoarea este la o înălţime de peşte o mie de metri.
       —   Asta n-am ştiut-o. Dar oraşul vostru cum e ?
       —         Bucureştii ? Un sat mare, cu strade înguste şi f strîmbe şi cu cîni mulţi pe strade.
       —   Asta am ştiut-o. Tocmai de aceea mi-e tare grijă.
       —   Să nu te muşte cîinii ?
       —      A ! Dar n-am pe nimeni cunoscut. Consulatul e departe ?
       —      De la vecini pînă la consulat nu e departe, dar din marginile oraşului e departe de tot. Ţi-e grijă unde
■ să dormi ?
î — Tocmai. Bănuiesc că nu sînt oţele.
I     — Nici unul. Sînt hanuri. O să te duc eu.
a*    Şi cam în felul acesta am vorbit multe de toate. Eu
    îi descriam Bucureştii cum nu se poate mai defavorabil — luînd la vale pe austriac, cu ciuda omului năpăstuit — şi mă făceam că mă mir pînă la necredinţă de lucrurile pe cari le spunea că se găsesc prin oraşul lui, dară mi-te prin Viena ! La ei e aşa şi aşa, şi altfel, cum spune unul lăudăros cînd crede prost pe cellalt. Şi era convins omul că Bucureştii sînt cam aşa cum ne închipuim noi un sat de hotentoţi.
       Sfînta Treime a vileatului nostru de pe Prahova, Predeal, Buşteni şi Sinaia, l-au desconcertat pe austriac, iar Azuga cu fabricile ei i-a dat prima lovitură care i-a zguduit convingerea. Se uita mirat, ca la lucruri neînţelese ori nenaturale. La Ploieşti l-am luat cu mine, l-am scos din gară şi i-am arătat bulevardul. Priveliştea asta n-o mai avuse el în oraşul lui. Nu-i intra în cap că
457
    într-adevăr ceea ce vede e admirabil, că acest lucru de admirat, un bulevard, şi mai ales că asemenea bulevard e în Valahia cea sălbatecă.
       Şi privea la mine, şi iarăşi pe bulevard. „Aber das ist merkwurdig !“ *
       Acum la ce se referea „merkwurdigul“ lui nu ştia anume, poate la mine, căci începuse austriacul să simtă că-mi bătusem joc de el.
       în gara Bucureşti, i-am ajutat să-şi scoată bagajul. La toate se uita, pe toate le judeca — probabil, făcînd comparaţii în mintea lui, cu cele ce le ştia — tot aşa cum ne uităm noi oamenii la maimuţe ca să surprindem tot mai multe asemănări între ele şi om. Şi, se vede că de cîte ori se mai adăuga în el un rînd de convingeri că hotentoţii din Valahia au apucături şi instituţiuni ca şi occidentalii, murmura aşa pentru el, dînd din umeri: „Aber das ist wirklieh merkwurdig !“
       Am lăsat bagajul la portar şi, vrînd să port pe neamţ dintr-o surprindere în alta, n-am ieşit în faţa gării, ca să nu vadă şirul de birje; ci l-am dus pe dindos la tramvaiul ce merge de la Luter la Filaret. O, aici austriacul iarăşi şi-a venit la vechile convingeri, recăzînd în păcatul strămoşesc. Era noapte, strada din dosul gării de o pustietate tristă, cu bolnavele-i lămpi cu petrol, cu gar-durile-i ticăloase şi cu gropile ei — aha ! iată Bucureştii, într-un tîrziu soseşte tramvaiul cu un cal, hodorogit şi gol. Ne urcăm cu austriacul în tramvai, şi haida-haida pe stradele întunecoase şi urîte, cari într-adevăr îţi fac impresia unui sat uitat de Dumnezeu. îi venise neamţului apa pe moară şi începu să-mi spuie ce tramvaie sînt prin Viena şi mi le descria cu de-amănuntul, fiindcă mă făceam că nu pricep cum e un tramvai electric.
       Bucureştii nu ne-au dat de ruşine că sînt un sat, de la gară pînă în bulevardul Schitu Măgureanu. Aici, austriacul dete deodată cu ochii de lumina electrică de pe bulevardul Elisabeta şi prin faţa noastră trecu zbîrnăind tramvaiul electric.
       —   Ce era asta ? zise el.
       —   Tramvai electric.
         * Asta e curios, vrednic de mirare (n.a.).
458
f — Ce?
              f — Ca în Viena. Uite altul. Din partea opusă, despre Calea Victoriei, venea alt vagon electric încrucişîndu-se
(Ş!U al nostru cel tras de mîrţoagă. Neamţul s-a uitat după §1 -lung, lung — da, ca în Viena şi iarăşi bătu cu palma pe genunchi, murmurînd : merkwurdig !
    ■ Bulevardul i-a pricinuit altă mirare. Dar dacă el a §tiut fals ce-a ştiut, şi Bucureştii nu sînt un sat de ho-tentoţi ?
             >- Sub Hotel de France ne-am dat jos. Eu îmi stabilisem ‘ de la gară programul : am să dau austriacului cel mai puternic ghiont de deşteptare din somn. La „Carul cu bere“ !
       In gura străzii Stavropoleos ne-am oprit. Aici e un punct ale cărui împrejurimi îţi fac impresia unui oraş modern. Hotel de France, Casa de economii şi Palatul poştelor — e priveliştea cea mai frumoasă din toată capitala. Acum : „merkwurdig44 ar fi fost prea puţin pentru austriac, ar fi fost banal.
       In berăria „Carului cu bere44 a deschis nişte ochi cît toate zilele. Un local aşa de frumos — anume pentru bere — n-a văzut el în orăşelul lui, ba n-a văzut nici în Viena !
r Bînd berea, se uita în toate părţile şi studia oamenii. I „Intr-adevăr oamenii ăştia vorbeau o limbă străină !“ |  — „Fireşte. Limba lor, cea românească.44 — Intr-adevăr
   sînt români !“ — „Da. Sălbatecii valahi, pe care îi ştiţi d-voastră inculţi şi...44 „O, lasă-mă în pace !“ şi trînti o înjurătură, care mi-a adus aminte de francezul de la Balta-Albă, cum îl descrie Alecsandri.
       Birjele noastre cu mulţimea lor şi dibăcia birjarilor să se strecoare în goană unul pe lîngă altul pe strimta Cale a Victoriei l-au impresionat într-un chip pentru mine ridicol. „Stai să ne uităm ! Stai te rog !“ şi sta cu gura căscată ba ici ba colo, privind birjele în goană, una după alta şi iarăşi începea cu merkwurdig. La început nu voia deloc să se urce într-o trăsură pe care o chemasem. L-am purtat cu trăsura multă vreme, ba ici ba colo, ca să vadă oraşul. Mereu îi era groază de preţul trăsurii, iar cînd am plătit birjarului şi i-am explicat austriacului cît costă trăsurile în Bucureşti, mirarea lui a fost mai mare decît totdeauna, judecind după „merkwiirdigul44
459
care acum luase gradaţia superlativului: „Aber das ist das merkwiirdigste !“
    Mare impresie i-au făcut băcăniile noastre, iar intr-însele mai ales ţuica şi felul cum o -bem noi înainte de masă.
       Iar cînd a fost să plece la Constantinopol, după patru zile de şedere în Bucureşti, austriacul meu era parcă mîhnit că trebuie să plece. Nu ştiu dacă s-a mai întors prin Bucureşti, dar ştiu că la plecare spunea cu mult entuziasm că dac-o mai trăi pe lume, are să vie prin sălbateca Valahie numai ca să poată rîde mai cu poftă de prostiile pe care le-a crezut atîta vreme.
               DOUA VORBE ROMÂNEŞTI
    De multe ori am băgat de seamă că vorbele noastre „sărăcie lucie“ şi „putred de bogat“ sînt rău înţelese de unii cărturari ai noştri, vreau să zic că nu le cunosc adevărata lor însemnătate şi deci le întrebuinţează unde nu trebuie.
    „în casa ţăranului e mizerie completă, sărăcie lucie în toată puterea cuvîntului.“ Aşa am citit într-un articolaş al unuia care descrie starea ţăranului. Că în „casa ţăranului e mizerie" ştim cu toţii, şi ne doare sufletul. Dar că ar fi sărăcie lucie, asta — eu cel puţin — n-am ştiut-o şi n-o ştiu. Pentru că nu prea are cum să fie, Dar mi-te „în toată puterea cuvîntului !“ Să ne ferească Dumnezeu de vremea cînd o fi şi în casa ţăranului sărăcie lucie, ca în casele orăşenilor şi ca în palate. N-o zic că în portul ţăranilor, mai ales al femeilor, este multă sărăcie lucie, şi cu cit hainele lor sînt mai luxoase cu atît sărăcia e mai lucie. Dar asta e numai în hainele cele cumpărate din tîrg.
    Sărăcia lucie trăieşte prin palate, nu prin bordeie ; ea se plimbă în automobil, nu în car mocănesc, ea mînîncă trufandale, nu borş şi ştir, şi se îmbracă în mătăsuri aduse din Paris, nu în straie făcute în casă. Zdrenţele sînt o sărăcie goală, dar hainele croite după cea din urmă modă sînt de multe ori sărăcie lucie. O cămaşă de pînză încinsă cu tei nu e sărăcie lucie, cum nu e sfîntul soare un bulgăre de noroi, dar cerceii cu briliante şi inelele cu diamante pot să fie toată ziua sărăcia de cea mai lucie speţă.
461
    Sărăcia goală e sinceră, cea lucie e ipocrită. Cine n-are ce mînca şi n-are cu ce se îmbrăca şi trăieşte flă-mînd şi gol e sărac lipit pămîntului. Asta e sărăcia goală. Dar dacă tot acest nevoiaş face ce face şi drege ce drege, prin minciună şi datorii şi prin alte mijloace necinstite, să „facă pe grozavul14, asta e sărăcie lucie. Să te plimbi în trăsură cu cauciuc, la şosea, şi să n-ai para chioară în buzunar, asta e sărăcie lucie. Să te porţi ca un boier mare şi făcînd lux ca să orbeşti lumea, iar toate acestea să le faci pe datorie şi să vezi cu ochii cum te prăbuşeşti spre temniţă ori spre revolver, asta e cea mai lucie sărăcie dinte cîte or mai fi.
    Sărăcia lucie este o sărăcie acoperită care vrea să aibă aparenţa bogăţiei. Ea ascunde starea adevărată a lucrurilor : te face să crezi că are pietre scumpe, dar acestea sînt sticle colorate ; te face să crezi că are argintării şi trăsuri, dar acestea sînt împrumutate. Şi aşa şi alte multe.
    Tot ce e rău şi are aparenţă că e bun, tot ce e prost şi te minte că e vrednic, tot ce e ieftin şi s-arată că e scump, tot cel sărac oare te face să-l crezi bogat — toate acestea sînt adevărată sărăcie lucie.
    însuşi numele „lucie44 vrea să zică atîta că lucrul cutare străluceşte, îţi ia ochii, dar într-adevăr e numai „sărăcie44 îmbrobodită. De^aceea zic că ea trebuie căutată în palate, nu în bordeie. Ce are ţăranul în casă, ca să fie sărăcie lucie ? A, da, hainele femeilor, pe unde ele au port de tîrg. O rochie care îţi ia vederea cu culorile ei strigătoare la cer, şi care ţine de joi pînă mai apoi, este o sărăcie lucie. Toată marfa pe care o vînd unii neguţători — şi dreptul lui Dumnezeu, şi ai noştri, românii ori altfel de creştini — e sărăcie lucie : stambă, americă etc., marfă putredă şi ticăloasă, care n-are altă vrednicie, dacă şi asta e una, decît că înşală ochii. Dacă te întinzi cit ţi-e plapoma bineînţeles că eşti nevoiaş şi sărac cînd ţi-e plapoma scurtă, dar asta nu e sărăcie „lucie44. Cînd însă te întinzi mai mult decît îţi ajunge plapoma, numai ca să arăţi că ai fi avînd plapomă lungă, ei, atunci bogăţia asta e sărăcie lucie !
462
    Un pahar de fier, suflat în aur, e o sărăcie lucie, că îndată ce zgîrii puţin şi dai deoparte aurul, găseşti fierul. Vorba noastră „a-şi da arama pe faţă* se poate bine aplica şi la sărăcie lucie, deşi ea s-aplică mai mult la însuşirile sufleteşti : un ban, ori alt obiect, îl crezi de aur scump, şi cînd colo găseşti că sub pojghiţa de aur e aramă goală.
    Ceealaltă vorbă, „putred de bogat“ este tot aşa de înţeleasă pe dos. Am auzit-o de multe ori, din gura orăşenilor, am citit-o prin gazete, şi am băgat de seamă că necunoscătorii ei cred că e vorba de sentimente şi de însuşiri sufleteşti. „Acest bogat care, ca toţi oamenii bogaţi, e putred pînă în adîncul sufletului său, cum zic ţăranii* — asta e dintr-o cuvântare, şi „bogat şi putred pînă în oase“, asta dintr-o gazetă. Adecă, putred pînă în oase de corupţiune, de boale, de lene şi mai ştiu eu de ce ! Aci, deci, ar fi vorba de sănătate, fie trupească, fie sufletească.
    înţelesul, după orăşeni, ar fi deci metaforic. Cum am zice bunăoară : „acesta e un om negru* nu la faţă, ci la suflet. Acesta e putred ca suflet, fiindcă e bogat şi bogăţia este o cauză a corupţiunii.
    Dar cei ce au plăsmuit vorba nici n-au visat de toate aceste comedii. Un om bogat care are de toate din prisos e putred de bogat. Cum ? Are să zicem porumb în coşare de doi trei ani, are fîn făcut clăi de mai mulţi ani, aşa că şi finul şi porumbul îi putrezeşte neîntrebuinţat. Are haine atîtea, încît ele îi putrezesc prin cămară, are încît nici el nu ştie cît are. Omul sărac, care trebuie să-şi cumpere porumbul primăvara, să-şi cumpere nutreţul, se uită la cel ce are nutreţ şi porumb încă din anul trecut şi dintr-al treilea an, şi zice : E putred, nene, e putred de bogat.
    Asta e toată înţelepciunea vorbei. Orăşenii cari, după felul vieţii lor, trăiesc din mină în gură, nu pot înţelege rostul putrezirii hranei şi a hainelor din prea multă avere.
    Ei — să zic mai bine „noi* — umblă tot după lucire şi strălucire, modă şi risipă. Şi cîte-o bucată de vreme părem „putrezi de bogaţi*, iar cînd vine cîte-o criză ne găsim „lucii de săraci*, căci odată şi odată tot îşi rupe şi diavolul opincile.
                        JOILE RELE
    Sărbătorile cele mai „legate“ dintre cîte le ţin femeile — şi pe-alocuri şi bărbaţii — sînt negreşit joile rele. Acestea sînt de obicei nouă la număr, dar pot să fie şi douăsprezece şi cincisprezece. Ele sînt de două feluri: „fulgerătoarele" şi cele de după Paşti. Fulgerătoarele sînt trei şi un fel de treime nedezlipită : joia din săptămîna albă, cea din săptămîna luminată şi cea din săptămîna de după Rusalii, adică cea dintîi din postul mare (dacă-1 luăm de opt săptămîni cu a brînzei), cea dintîi de după Paşti şi cea dintîi de după Rusalii. Aceste se numesc prin Banat joi nepomenite, iar femeile le ţin ca să nu le joace Nepomenita, cum sînt Sîn-Toaderii ca să nu le joace caii. Sfînta asta, Nepomenita, e un fel de Mamă a pădurii şi n-are alt nume, şi dacă-1 are nu e bine să i-1 pomeneşti. Aceste deci sînt 3 joi nepomenite între joile rele. Acum joia din săptămîna patimilor e joi-mare, şi după numele ei au iscodit oamenii altă gogoriţă, vestita Joimăriţă, ori mai bine joimăriţele, care ar fi, cffipul, tot nişte mame ale pădurii, ori nişte iele, ori altceva aşa în felul Rusaliilor şi a Todorusaliilor şi a cailor lui Sîn-Toader.
    Dar în joia asta se lucrează de ale casei; ea stă singură de capul ei, cu toate că joimăriţele au putere asupra tuturor joilor celor rele oricîte-ar fi. Adevăratele joi rele încep cu joia de după Paşti şi o ţin lanţ, una după alta, pînă se împlineşte numărul obicinuit, după locuri. Ori pînă la sfîntul Onofrei (12 iunie), ori pînă la Sîn-Petru. Lucrul, cum vezi, se încurcă rău. Ba se încurcă şi cu joia Ispasului, căci dacă e vorba să ţii nouă joi, ce
464
te faci cu joia asta care e sărbătoare bisericească şi o ţii „de poruncă", iar joile rele trebuie să le ţii de bunăvoie. Deci ea scurtează joile rele cu una, prin urmare trebuie împlinită cu alta, anume cu joia dintr-a doua săptămână de după Rusalii. Şi tot n-ajunge ! Obiceiul e să ţii nouă joi „de după Paşti". Pînă la Rusalii sînt şapte, dar una e [a] Ispasului, deci numai şase. Ca să faci nouă, ţii şi joia dintr-a treia săptămînă de după Rusalii. Dar prima joie de după Paşti o poţi scoate şi pe ea dintre cele 7 pînă la Rusalii, fiind a treimei de care am vorbit, deci ea una, a Ispasului două, rămîn cinci. Ca să faci nouă, trebuie să ţii şi joia dintr-a patra săptămînă de după Rusalii. Ei, acuma mai am una şi sînt gata. Joia din săptămîna întîi de după Rusalii e şi ea din treime, deci o poţi scoate dintre joile rele — căci e dintre nepomenite — şi atunci, ca s-o împlineşti trebuie să ţii joia dintr-a cincea săptămînă după Rusalii. Şi iacătă-ne la sfîntul Onofrei. Ba în anul acesta a noua joie, socotită în chipul arătat, cade după Onofrei, deci tocmai bine să le lungeşti pînă la Sîn-Toader, că sînt numai trei pînă atunci, şi iată că se fac tocmai creştineşte douăsprezece în cap.
    Ţi-a rămas ceva în cap din socoteala asta ? Să ţi-o mai spun o dată pe scurt: o joi-mare, care stă singură, în săptămîna patimilor ; trei joi-nepomenite, în săptămîna albă, în cea luminată şi în cea de după Rusalii şi nouă joi după Paşti. Acestea de după Paşti însă au un clenci, între ele intră şi o sărbătoare bisericească, joia Ispasului, şi două dintre joile nepomenite. Deci ca să le împlinească, iau alte trei joi de după Rusalii. Joile cele nouă se pot întinde, pînă la 12 şi la 15, după obiceiul local şi după an, aşa că toate aceste joi să fie pînă la douăzeci.
    Ce de vreme pierdută, Doamne! Mai pune în socoteală cele 6 joi ale postului mare, pe cari multe femei le ţin tot pentru cuvîntul pentru care ţin joile nepomenite şi cele rele, şi vei avea 26 de zile pierdute. Dintre aceste şase una, cea dintîi, e a Sîn-Toaderului, şi e îndeobşte ţinută de femei, fiindcă e „la mijloc" între marţi cînd se aşează Sm-Toaderii şi sîmbătă cînd cade vestitul Sîn-Toader cel mare.
465
     E adevărat că joile acestea le ţin mai cu osebire femeile şi nu pretutindeni tot după acelaşi calapod. Intr-o parte a ţării femeile sînt mai harnice, într-alta mai leneşe, iar eu nu vorbesc de ce este într-o anumită parte a ţării, ci de cele ce se pot aduna din toată ţara. Iată, ca pildă, într-unele locuri femeile ţin nouă vineri în loc de nouă joi după Paşti; vezi că obiceiul e felurit, dar tot acolo vine. Acestea cu vinerile lor mi se par dintre cele harnice, căci celea ce ţin joile au cîte două zile după-olaltă sărbătoare, fiindcă vinerile, ori aşa ori aşa, le ţin toate femeile neamului românesc, şi nu numai anumite vineri, ci pe toate la rînd cîte sînt, cincizeci şi două.
     Să nu-mi uit vorba, cu două sărbători dupăolaltă. Bine le merge, dragă-Doamne, în postul mare femeilor cari ţin joile ! în postul mare e o potrivire ciudată de zile. Joia nu lucrează femeile, căci e legată. Vinerea nu, •căci unde-i pomenit ţărancă să lucreze vinerea, iar sîm-băta cît ţine postul mare sînt ale morţilor, căci de la «îmbăta Sîn-Toaderului celui mare încep sărindarele pentru cine le face, iar pentru cine nu, încep pomenirile şi moşii şi cîte se ţin de cultul morţilor. Iar duminicile sînt dumineci. Şi aşa, regulat, cu bună rînduială ca de cîntec, în cele şapte săptămîni ale postului mare, femeile au patru zile de sărbătoare pe săptămână, una după alta. Acum du-te şi cu gîndul la cită muncă se pierde cu sărbătorile acestea. Femeile nu torc, nu ţes, nu cos, nu spală cămăşi, nu sapă, nu plivesc, nu fac nimic pe lume în zilele de sărbători băbeşti. Să stai patru zile din săptămână, nelucrînd nimic, aproape două luni ! Postul mare, cum ştii e al „eînepei“, cum ziceau bătrînii, femeile au să toarcă, să răschireze, să depene, să urzească, să ţeasă, ca să aibă pînză nouă la Paşti, din care să facă tradiţionalele cămăşi de sărbători. Dar după cum merg zilele acum : pusei pînza cînd dă frunza şi-o gătii la Sîn-Văsii ! •Cînd ne plîngem că femeile cumpără mai bine americă putredă, că obiceiul pînzăriei de casă piere ! E adevărat, dar cînd Dumnezeu să toarcă şi să ţeasă femeile, dacă aproape întreg postul mare sînt oprite de superstiţie să lucreze ! Zic aproape întreg, căci afară de zilele înşirate, două săptămîni întregi-întreguleţe nu lucrează nimic de
466
luni pînă sîmbătă în săptămîna Sîn-Toaderilor şi în cea luminată.
    Dar, uite, mă iau cu altele şi uit de joile rele. Ce pricină aşa de mare or fi avînd femeile de ţin aceste joi cu atîta sfinţenie ? Ca să nu se pornească urgia lui sfîntui Ilie asupra lor, cu foc şi cu apă. Aşadar pentru trăsnete, pentru grindină, pentru vifor, pentru înecuri şi revărsări de ape şi pentru ploi mari, pentru zloate, secetă şi arşiţă, crivăţ, ger şi îngheţuri. Mai pe scurt, pentru mî-nia văzduhului. Asta întîi. Apoi al doilea, pentru boale anumite, cum e boala cea rea, ameţeala şi înnebuneala, cari toate sînt lăsate pe seama joimăriţelor şi a nepomenitelor. Iar al treilea, pentru sănătatea vitelor şi rodirea pomilor şi a semănăturilor.
    îndeobşte toţi românii spun cel dintîi lucru, mai ales. Oriunde vei întreba de ce ţin aceste joi, răspund : ca să nu bată piatra, ca să nu aprindă trăsnetul, ca să nu fie ploi mari. Pînă la un loc lucrurile s-ar potrivi cu credinţele strămoşilor noştri, ai românilor, al căror Dumnezeu, cel dintîi şi cel mai mare, era tocmai poruncitor al schimbărilor din văzduh, al trăsnetelor şi ploilor şi al celorlalte, şi se chema Jove, din care noi avem numele joi dat zilei care era sfîntn acestui zeu. Iar joimăriţele noastre sînt, cum se vede, tocmai aceste schimbări ale văzduhului, întrucît ele strică şi sănătatea omului şi pomilor şi holdelor, ca secetă, ca grindină, ca îngheţuri, ca vînturi mari, ori reci şi aducătoare de boale, apoi — pentru cei slabi de îngeri şi cu boale nervoase — ca spaime ale furtunii şi ale trăsnetului şi ale potopurilor de apă, cari pot face pe unii să capete ameţeli şi boala cea rea şi să înnebunească, pot face să capete săracă ori să lepede femeile însărcinate, pot băga în boale copiii şi altele de acestea. Dar ce joimăriţe ! Toate acestea sînt vreri şi puteri ale lui Dumnezeu cel atotputernic, nu sînt fiinţe-vii cari să zboare prin văzduh şi să ţie socoteală de cei ce n-au ţinut joile rele, ca să vie şi să-i pedepsească,, umblînd din casă în casă. Să se închine numai românul cu inima lui curată lui Dumnezeu, şi să lase în plata. Domnului joimăriţele, că de-o vrea Dumnezeu să fie într-un fel, joimăriţele doar n-o să aibă mai multă putere decît el ca să facă într-alt fel.
46 T
    Şi poţi, cred, să luminezi pe ţăranii din satul tău, că prea multe sînt joile acestea. E adevărat că toată munca plugarului atîrnă de cele ce se petrec în văzduhul lui Dumnezeu, deci mintea lui e vecinie îndreptată spre schimbările văzduhului, şi ţăranul ţine sărbători pentru cele ce-1 dor pe el. Noi, orăşenii, nu înţelegem tot aşa lucrurile, căci noi nici nu arăm, nici nu semănăm, deci nouă puţin ne pasă că bate piatra ori e secetă, că se rup pomii de chiciură, ori dă îngheţ în luna lui Undrea pe pămîntul negru. Vreau să zic cu astea că sărbătorile plugarilor au, întru adîncul lor, o pricină dreaptă. Dar nu e cuminte să te închini păgîneşte joilor rele şi să pierzi vremea lui Dumnezeu, degeaba. Atîtea joi ţinute. Şi dac-ar fi numai ele, dar sînt şi alte zile pentru trăsnet şi grindină, ba Palie, ba Ana-Foca, ba Sîn-Petru de iarnă, şi Ciuda lui Arhanghel, şi Marina şi ziua Iudei şi Armindenul, şi întreagă săptămîna luminată cu Izvorul tămăduirii, pe lîngă partea care-o au Sîn-Toaderii, şi Fi-lipii de vară şi de iarnă, şi altele, şi pe lîngă rînduitele sărbători bisericeşti, pe cari nu le ţine ţăranul fiindcă cinsteşte pe vrun sfînt, ci tot numai pentru credinţele lui.
    Poporul ţine atîta amar de sărbători, ca să-i meargă bine. Ce lucru întors ! Cine nu munceşte n-are ce-i trebuie, iar românul ca să aibă ce-i trebuie nu lucrează. Căci acolo vine. Dacă [nu] lucrează în zilele acelea, zice că-i va merge bine şi va avea spor, deci cine vrea să aibă spor, să nu lucreze.
    Mă mir de una. De ce ţin femeile şi nu bărbaţii joile rele ? Că mai cu multă cădere ar fi să se teamă bărbaţii de schimbările văzduhului, căci ei ară, ei seamănă, ei cosesc iarba, ei au să vadă de nevoile hranei şi de bir şi de dijmă, ei sînt ciobani pe munţi şi cărăuşi pe drumuri, iar * femeile să vadă de-aie casei, de furcă şi de ac, de haine şi de copii, de pasările din curte şi de grădină. Femeile ţin vinerile pentru lucruri femeieşti : de sînt fete să fie jucate şi frumoase, ca să se poată mărita şi să aibă bărbat după plac; iar de sînt neveste, ca să nască copii frumoşi, ca să Ie iubească bărbatul şi ca să aibă spor la lucrul din casă. Ce-ar zice, dacă s-ar apuca
       In periodic : şi iar (n.n.).
468
: Tsă ţie vinerile bărbaţii, nu femeile, pentru toate aceste %■ lucruri femeieşti ? Eu tare mă tem că femeile ţin joile ’• db rele numai din lene şi de dragul hoinăritului. Joile sînt 1 Jl adevărate sărbători băbeşti, cari n-au temei decît uritul f fpurcii şi al războiului, şi poţi cunoaşte pe femeia vred-f Wnică şi pe cea ticăloasă, după răspunsul ce dă cînd o * m Ispiteşti despre joile rele, cîte le ţine. Cea care le ţine m: pe toate, cu multă asprime, are să ţie toate sărbătorile . băbeşti şi să nu facă al-tceva decît să socotească în gînd « ori să întrebe prin sat ce sărbătoare e mîne, şi cînd cade cutare sărbătoare. Ce casă vrei să aibă o femeie ca asta, şi ce să aibă în casă ?
         Ştiu şi eu că nu e lesne să scoţi din capul femeilor „ superstiţia şi să le faci să se lase de joile lor. Dar datoria preoţilor şi a învăţătorilor, şi a oamenilor mai luminaţi, f, este să se lupte mereu cu superstiţiile acestea, cu încetul, pînă ce le stîrpesc. Lucrul e cu putinţă. Ca pildă îţi dau obiceiul ce-1 au moţii din Ardeal, întru ţinerea joilor rele. I ’ Fiindcă la toţi românii se ştie despre joile rele, şi moţii ~ le ştiu, dar nu după placul femeilor, ci după hotărîrea \ bătrînilor fruntaşi din sat. Aceştia s-adună adecă, în Du-i mineca Tomei, la unul dintre ei şi se sfătuiesc dacă au li să ţie ori nu joile rele în anul acela. După cum e anul j| şi după cum e vremea de muncă, ei hotărăsc într-un fel jt ori într-altul, iar hotărîrea lor o aduc la cunoştinţa preo-f tului, ca să zică şi el da ori ba. Apoi hotărîrea luată se ? face cunoscută în tot satul, şi femeile se ţin de ea cu ţ dreptate şi fără nici o abatere.
              BALADELE POPORALE
         Fondul baladelor — sau mai bine al rapsodiilor noastre — este parte mitic, parte tracLiţional-istoric. Fapte inventate nu cîntă şi nici nu poate cîntă poporul, şi astfel nu avem în toată literatura lui nici o rapsodie al cărui subiect să fie o curată născocire a fanteziei, cum sînt subiectele celor mai multe rapsodii ale literaturii culte. Rapsodiile noastre, al căror fond e mitic, le avem, mai mult sau mai puţin, asemeni cu ale altor multe popoare indo-germanice, fiindcă sînt un bun comun. Acele cu fond tradiţional-istorie sînt şi ele de multe ori comune cu ale popoarelor creştine din Peninsula Balcanică, fie că au un fond comun, fie că sînt împrumutări reciproce. Tocmai de aceea e greu să constaţi origina acestor rapsodii, căci împrumutările s-au făcut şi dintr-o parte, şi dintr-alta, şi de multe ori o rapsodie împrumutată s-a reîntors după o anumită vreme iarăşi la împru-mutător, ca împrumut.
         Altele dintre rapsodii cîntă fapte din trecutul ţării şi al poporului nostru, toate învelite în negurile tradiţiei ; fapte de-ale haiducilor, ori de-ale eroilor populari. Acestea sînt specifice ale noastre.
         Fondul rapsodiilor îţi arată totdeodată şi vechimea lor. Cele mai vechi sînt cele cu fond mitic ; cele mai tinere sînt ale eroilor populari.
         Rapsodiile mitice, avînd elemente păgîne, dovedesc că ele ori sînt din timpurile păgîne, ori din timpurile creştinismului mai de pe la început, cînd elementele păgîne erau încă nedistruse. In timpurile mai de tîrziu nu se puteau naşte aceste rapsodii, căci elementele păgîne ale
470
     fondului lor chiar, dacă n-ar fi dispărut, veneau în conflict cu creştinismul. Aşa e bunioară cununia fratelui cu sora în rapsodia mitică Soarele şi luna, o cununie frecventă în toate credinţele popoarelor păgîne ; acelaşi lucru pe care grecii îl aveau în cununia lui Zevs cu sora sa Hera. Rapsodiile eroilor populari (haiducii codrilor, Codreanu, Tunsul, Jianu, ori haiducii Dunării, ca Vîl-can etc., apoi eroi ca Tudor în Oltenia şi Iancu în Ardeal) sînt de pe timpul acestor eroi, cu toate că în ele sînt împletite multe tradiţiuni cu mult mai vechi şi chiar şi elementele mitice, care trăiesc răzleţe — fragmentate din cîntece dispărute — sau sînt „versuri zburătoare" care se alipesc de colinde, de bocet, de descîntec şi astfel cutreieră întreaga literatură şi de multe ori le regăsim ca doine.
        Intre rapsodiile mitice ale timpurilor vechi şi cele ale eroilor populari din timpuri relativ foarte apropiate, avem acel strat de rapsodii al căror semn distinctiv este că se regăsesc şi la alte popoare balcanice.
        Aşa e rapsodia Mănăstirea Argeşului, pe care o au şi sîrbii, şi bulgarii, şi grecii, binenţeles felurind în amănunte şi avînd caractere locale. Astfel e ciclul de rapsodii al Novăceştilor, rapsodia Doneilă etc.
        Avem deci, cronologiceşte, un strat de rapsodii cu fond comun arian, apoi unul cu fond comun al popoarelor balcanice şi în urmă unul specific românesc naţional.
        Această grupare se poate cunoaşte nu numai din fondul rapsodiilor, ci şi din forma poetică a lor şi din limbă. Cele vechi mitice sînt întunecate, au de obicei versuri scurte de cinci şi şase silabe ; expresiunile sînt îndesate şi concise. Asonanţa e foarte frecventă şi, ca un semn caracteristic, fac uz de aliteraţiune, un lucru pe care nu-1 mai au rapsodiile de mai tîrziu, iar cele mai moderne nu-1 cunosc aproape deloc. Apoi, au multe particularităţi sintactice, construcţiunile neobicinuite şi ieşite din uz, forme gramaticale arhaice şi cuvinte neîntrebuinţate astăzi. E de necomparat energia versului rapsodiilor vechi cu al celor de mai tîrziu.
        Forma rapsodiilor mai moderne este inferioară cu totul din punct de vedere artistic. Versuri fără energie, descrieri întinse şi fără putere, şi prolixitate : acestea sînt
471
     caracteristica rapsodiilor mai tinere. Pe cînd rapsodia veche, cea mitică, este curat epică, are acţiuni strînse şi repezi, e întunecată şi ca mijloace artistice întrebuinţează sunetul, cea mai nouă se pierde în descrieri tîrzii şi răzleţe, e mai senină şi iubeşte culoarea, e cu mult mai subiectivă şi lirică.
        Acest lucru nu trebuie explicat numai prin faptul spus de unii (dar nu prea dovedit) că epoca de înflorire a poeziei epice poporale a trecut, că energia poetică a secat în popor şi că tot ce mai produce poporul e poezie lirică.
        Explicarea este alta : selecţiunea literară. Rapsodiile cari trăiesc de veacuri au avut vreme să lepede tot ce era trecător şi nepoetic în ele, aşa ca să rămîie numai lamură, au trecut prin „strecurătoarea“ timpurilor şi ale atîtor poeţi populari, adevăraţi poeţi, cari le-au dat forme stătătoare. Astfel, adăogînd părţi poetice şi eliminînd părţi prozaice, toţi poeţii poporului au conlucrat prin veacuri să ne lase opere atîta de desăvîrşite pe cît le poate da geniul neamului nostru şi timpul.
        Aşa vor păţi şi rapsodiile cele mai tinere în cursul vremii şi vor tinde spre desăvîrşire.
        Nici rapsodiile cele vechi n-au ieşit din popor de-a gata, cum sînt ele astăzi.
        Cînd zicem că poezia populară este opera colectivă a mai multor poeţi sau a poporului întreg, acesta e un adevăr relativ.
        Orice poezie populară, fie doină, fie rapsodie, ori altceva, este croită de un singur poet, căci nici nu se poate altfel.
        Atîrnă de talentul acestui poet să dea o formă mai stătătoare, mai închegată, ori una mai şubredă poeziei sale. Forma primitivă însă niciodată nu rămîne aşa cum a dat-o el, căci poezia trece din gură în gură şi din loc în loc, şi astfel alţi poeţi ai neamului îi schimbă, îi adaogă, îi înfrumuseţează forma. Şi cu cît poezia trece prin mai multe generaţiuni, şi eu cît este mai răspîndită şi mai iubită, cu atîta ajunge mai mult spre desăvîrşire. In-tr-acest înţeles zicem că întreg poporul a conlucrat la literatura sa poetică. E de sine înţeles că nu toţi ai unui popor au putinţa de a conlucra ; masa cea mare
472
                 este pasivă şi numai ici şi colo capete alese, poeţii (rari nantes in gurgite vasto) sînt părtaşi ai operelor poetice.
    Cu atît o operă poetică a poporului e mai răspîndită, cu cît e mai veche. Timpul şi locul stau în proporţiune directă. De la aceste două atîrnă apoi desăvîrşirea artistică a operelor poporale, chiar şi limba lor.
    Rapsodiile mai tinere, cum sînt acele ale haiducilor Dunării (vezi de ex. colecţiunea de G. Dem. Teodorescu), sînt pline de provincialisme, pe cînd cele vechi au o limbă unitară, aşa cum o înţeleg toţi românii. De bună seamă, la început şi ele au purtat portul provinciei în care s-au născut, dar în cursul vremii au lepădat portul lor ; tot ce era neînţeles într-altă provincie a trebuit să dispară şi astfel s-a făcut un control reciproc, din provincie în provincie, şi numai aceea a rămas ce au înţeles toţi. Nici un provincialism nu se poate lipi astăzi de o rapsodie veche, căci ea îl scutură numaidecît de pe sine. Rapsodiile mai noi născute, mai la şes, mai ales pe lingă Dunăre, sînt încă opere provinciale şi n-au străbătut tot pămîntul românilor, ca cele vechi, născute prin munţi. Ele nu sînt încă controlate nici de puterea timpurilor, nici de a locurilor, sînt un bun provincial, nu comun. Deci, limba provincială a literaturii poporale este un criteriu, nu numai pentru stabilirea locului, ci şi a vechimii ei.
    Vechimea rapsodiilor se poate cunoaşte mai ales din arhaismele lor, cînd fondul şi forma lor nu poate dovedi asta. Poporul a păstrat multe forme vechi gramaticale şi sintactice în rapsodiile vechi, dar în cele mai noi nu a mai putut face uz de ele, căci erau împotriva uzului limbi şi nici nu le înţelegea.
    Şi tocmai faptul că pretutindeni între români şi-au păstrat aceleaşi forme arhaice, excepţional numai între aceleaşi cîntece, ne dovedeşte răspîndirea şi vechimea lor.
    Formele azi arhaice făceau parte din limba vie, de toţi înţeleasă pe acele vremuri; azi nimeni nu le mai înţelege, ele însă îşi afirmă cu îndărătnicie existenţa. De ce ?
                 O fi spiritul de conservare, o fi o neînţeleasă iubire a lucrurilor din trecut, ori poate prin spiritul limbii,
473
      poporul le mai simte înţelesul şi le cunoaşte frumuseţea ? Nu putem răspunde. Dar sigur e că nu iubirea, ori mania de a se juca cu vorbe, pe cari nu le înţelege (căci artificialităţi de acestea de simbolism nu le pricepe poporul), nici sila ritmului nu este cauza acestui fenomen. Arhaismele sînt multe în colinde, descîntece şi rapsodii, şi ceea ce n-au dărîmat veacurile, dărîmă azi, fără ştiinţă de ce fac, culegătorii de poezie poporală.
        PUTEREA MISTICA A FIERULUI
    Usturoiul şi fierul sînt două din cele mai puternice mijloace de vrajă şi de apărare ale românului împotriva duhurilor şi a boalelor. Despre cele ale usturoiului vei fi luat şi tu aminte, căci îţi sar în ochi cu părută lor prostie, dar despre ale fierului poate mai puţine, fiindcă deasa întrebuinţare practică şi naturală a fierului ne ascunde multe obiceiuri şi credinţe deşarte despre el.
    Gîndeşte-te şi tu puţin la tainele cîte sînt ascunse în fier şi judecă, aşa cu minte de copil şi de om care vede întîia-şi dată fierul, dacă nu este o minune a lui Dumnezeu puterea şi slăvia fierului. Intîi de toate, fierul este lucrul cel mai tare dintre cîte le poate cunoaşte poporul, că piatra este într-adevăr tare, dar pe lîngă fier e ca un putregai. Deci fierul, oa lucru cel mai tare din lume, trebuie să fie şi cel mai puternic, o întrupare a lui Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi. Nici o silă pe lume nu i se poate face fierului prin singură mina omului, nici să-l rupi, nici să-l îndoi, nici să-l spargi, nici să faci semn pe el. Toate i le poţi face însă prin el însuşi, adecă eu unelte tot de fier. Deci e un lucru care nu cunoaşte altă frică decît de sine însuşi. Apa o poţi stăvili şi o poţi abate, focul îl poţi stinge cu apă şi-l poţi stăvili, tăindu-i hrana ; muntele îl poţi căra într-altă parte, codrii îi poţi nimici, suflarea vietăţilor, fie cît de mari, o poţi stinge.
    Numai fierului n-ai ce-i face. Da, fulgerul lui Dumnezeu e negrăit de puternic, grindina norilor e urgia lumii, vuiturile cele mari sînt spaima pămîntului. Sînt mai tari acestea decît fierul ? Sînt. Dar cu fierul poţi să
475
    duci fulgerul unde vrei tu, nu unde vrea el, cu fierul poţi clădi case cari să se împotrivească orişicărui vînt — deci tot fierul e mai puternic. De aceea, cu un topor, după credinţa poporului, poţi ameninţa fulgerul şi-l poţi alunga într-altă parte, cu un cuţit înfipt în pămînt poţi abate grindina, cu o bucăţică de fier azvîrlită în calea vîntului, poţi potoli vîntul, ba poţi potoli vîrtejurile, numai scuipînd spre ele şi rostind „fier !“. Căci şi fulgerul şi grindina şi vînturile sînt aduse de duhuri rele, iar acestea se tem de fier.
        Din nimic nu poţi face arme mai tari, mai ascuţite şi mai grele, decît din fier. De aceea nu te mira că în toate descîntecele babele întrebuinţează cuţite, cuie, ace, frigări, ori chiar numai bucăţele de fier, ca arme contra duhurilor şi boalelor. Despre acestea însă îţi voi vorbi deosebit, la cuvenitul loc.
        Dar fierul cel aşa de taie se face moale în foc, încît poţi să-l îndoieşti cum îţi place şi să faci ce vrei din el. Lucrul acesta a înspăimîntat mintea omului şi i-a oprit-o în Ioc. Un lucru aşa de tare, ba cel mai tare din lume, se face aşa de moale ! Nimic alta, nici lemn, nici piatră, nici plumb şi toate cîte sînt, nici una nu se slăbeşte ca fierul cînd îl bagi în foc, fără să-şi schimbe firea. Că piatra rămîne ce-a fost, osul şi lemnul se fac cenuşe, plumbul se topeşte. Singură ceara mai îngăduieşte o minune ca a fierului, cînd o încălzeşti. De aici apoi mintea morală a omului a făcut o apropiere între firea înrudită a fierului şi a cerii, şi într-adevăr poporul spune că fierul e făcut de Maica Domnului din ceară. De aici apoi, fierul şi ceara au rostul lor în vrăjile de dragoste, de ursită şi de fapt. Fierul şi ceara * în apă îţi arată ursita prin chipurile ce le iau cînd se sleiesc. Cînd vrei să faci un bărbat voinic şi cu multă voinţă să ajungă un papă-lapte, ca să-l porţi de nas cum vrei, ori să-l faci neputincios într-ale bărbăţiei ca om însurat, îi faci vrajă cu fier înroşit pe care baţi cu ciocanul dîndu-i diferite forme (şi cu ceară), ca să se slăbească şi el aşa cum slăbeşte fierul. „Cum bat eu fierul şi-l întorc după plac,
          * Pilituri de fier. Astăzi e mai lesne să întrebuinţezi plumb în loc de fier (n.a.).
476
    aşa să pot întoarce pe cutare." Şi „cum n-are putere fierul ăsta, aşa să n-aibă cutare putere bărbătească în el“. Vraja asta o face ori nevasta care vrea să-şi supuie bărbatul ca să cînte găina în casă şi nu cocoşul, ori o femeie străină care vrea să facă rău nevestei cu bărbat.
        Vezi, e lesne s-ajungi la asemănarea asta de lucruri. Şi tot aşa de lesne e s-ajungi la asemănarea cea cu totul împotrivită acesteia : pe cel slab, fie trupeşte, fie sufleteşte, să-l vrăjeşti cu fier călit, ca să fie tare. Aşa să prindă putere, cum prinde fierul roşu cînd îl răceşti în apă. Iar la vraja ce-o fac fetele, ca să întoarcă mintea vreunui flăcău şi să le iubească, tot acelaşi gînd e stă-pînitor : dragostea e un foc, o fierbinţeală care slăbeşte mintea flăcăului, îl face orb, deci vraja se face înroşind un fier în foc şi descîntîndu-1 cu vorbele : „eu nu înroşesc în foc fierul acesta, ci inima eutăruia".
        Curiosul fapt că fierul se înroşeşte în foc a dat naştere altor credinţe deşarte. Gălbinarea se vindecă tot cu lucruri galbene, cum ţi-am arătat intr-alt loc, albeaţa tot cu lucruri albe. Tot aşa lucrurile roşii au să vindece boale roşii : deci roşeaţa, aprinderile pielei, şi mai ales vărsăturile de sînge, curgerea sîngelui din nas. între aceste lucruri roşii îşi are partea sa şi fierul, pentru simplul motiv că se înroşeşte. Ba cu fierul înroşit se descîntă (sau li se pune sub pernă) fetelor cari sînt prea ruşinoase şi se îmbolnăvesc lesne de năpădirea sîn-gelui în cap. La unele vrăji se întrebuinţează fierul în tovărăşie cu ochi de rac, cu pielea ori cu ouăle racului. Cred că ai ghicit de ce ? Dintre cîte le ştie românul, numai fierul şi racul au obiceiul să se facă roşii, din negre cum sînt, cînd le supui acţiunii focului. Şi, deci, iată-le, minunata putere care-i înfrăţeşte.
        Altă minune a fierului a foslt pentru ţăran graba cu care ascultă el de magnet. Puterea ascunsă a magnetului de a trage spre el tot ce e fier — dar numai fier şi nimic alta — l-a dus cu gîndul la alt soi de vrăji de dragoste, putinţa găsirii comorilor şi la vestita iarbă a fierului. Mult-puţin, cit a putut prinde de la vrăjitori şi de la satani cari făceau de-ale lor cu ajutorul magnetului, a dat poporului ideea că tot în felul acesta poate să atragă comorile, inimile fetelor şi bunurile străine.
477
    Deci cine are la el un magnet descîntat — căci nedes-cîntat nu şi-l poate închipui : e peste puterea lui să priceapă puterea naturală a magnetului — poate face să fie iubit de toate femeile, poate să fure cu uşurinţă, ba chiar fără să fie văzut, poate găsi banii îngropaţi în pă-mînt. Chiar şi prin oraşe e credinţa că potcoava bătută undeva la vro uşă, pe prag ori la uşorii ei, aduce noroc. Potcoava aceasta închipuieşte un magnet — căci magnetul se păstrează mai bine în fier cînd acesta are chip de potcoavă — şi dintru început oamenii puneau o adevărată potcoavă magnetică, iar acum orice potcoavă, dar mai ales una găsită, căci tuturor lucrurilor găsite li se atribuie o putere magică. Ba chiar şi o frîntură de potcoavă. Poate ştii că mai ales negustorii cred în puterea potcoavei, căci la ei o găseşti mai des bătută pe la uşi, avînd credinţa că potcoava cea magnetică atrage cumpărătorii. Poţi să ai marfă cît de rea, dacă ai potcoava la uşă, se bat muşteriii după marfa ta. Am văzut în Cîm-pulung pe un negustor ovrei, la un bilei, care tot pe un sfert de ceas punea mîna pe ceva sub tejghea şi apoi îşi freca amîndouă mînile şi le întindea în aer. Ne-avînd de lucru, şi cum sînt eu foarte ispititor în lucruri de acestea, l-am urmărit cu ochii multă vreme şi am descoperit în urmă că el punea mîna pe o potcoavă magnetică. Credea, negreşit, că luînd în mină şi împrăştiind în aer magnetism, trage la marfa flui pe ţăranii din tîrg.
        Cum poţi atrage muşterii, tot aşa poţi să te faci „cu lipici4* să te iubească toată lumea, dacă porţi fier magne-tizat la tine, fie ca amulet la gît, fie ca cercel într-o ureche, ori intr-alt chip oarecareva. Mai ales îl poartă fetele ca să atragă flăcăii la ele. Rar se întîmplă ca să aibă babele cîte un magnet — dar îl au şarlatanii pe la oraşe — fac însă vrăji de dragoste cu fier simplu sim-bolizînd magnetul *.
        La ţiganii cei călători, cînd li se caută printre lucrurile ascunse, totdeauna şi negreşit se găseşte cîte un
         * N-o să uit pînă la moarte mirarea şi spaima unei babe, care se ţinea mare deseîntătoare, în Moldova, cînd eu — ca să-mi bat joc puţin de ea — am pus pe masă o busolă mică ce o port legată de lanţul ceasornicului (n.a.).
478
magnet. îl ţin în credinţă că le ajută să fure. Despre asta vei afla mai multe într-alt loc unde-ţi voi vorbi despre superstiţiile ce ni le-au adus ţiganii. Tot acolo îţi voi desfăşura şi credinţa că magnetul e iarba-f ierului, adică o iarbă a tâlharilor, şi că acel ce o poartă la el poate să fure nevăzut şi să dezgroape comori. Dar ca să nu faci zăpăceală între lucruri, să citeşti cu luare-aminte şi cele ce ţi le spun despre credinţele în fulger şi în lucrurile apărătoare de trăsnet, că în credinţa despre iarba-fierului s-au amestecat multe alte credinţe cu mult mai vechi şi mitologice, aşa că această iarbă e şi o buruiană de leac şi magnetul şi praful de puşcă, e şi o tăinuită rădăcină pe care o ştie numai ariciul şi şarpele (adică soarele şi fulgerul). Sînt cinci deosebite lucruri, dar, fiindcă poporul le numeşte la fel, însuşirile uneia le dă alteia şi aşa face o amestecătură greu de descurcat.
    Bănuiesc numai şi n-o spui ca anumit că tot pe puterea atrăgătoare a fierului magnetic e întemeiată nebuna credinţă în oprirea şi coborîrea din văzduh a celor ce aleargă călare pe prăjină, vrăjiţi de dragoste. Despre purtarea prin văzduh a flăcăilor vei afla cuvenitele desluşiri într-alt loc, aici mă ţin numai de scoborîrea lor, căci asta se face prin puterea fierului. Aşa merge vorba că dacă vezi zburînd pe prăjină flăcăul vrăjit, împlînţi un cuţit în pămînt şi rosteşti nişte vorbe magice şi atunci flăcăul se lasă pe pămînt şi cere apă. Poţi vorbi cu el, iar cînd vrei să-i dai drumul — de milă, zic cei ce povestesc, căci prea se zbate — scoţi cuţitul din pămînt şi flăcăul se ridică iarăşi şi-şi urmează calea. Se vede că toată această comedie nu e alta decît o analogie a acţiunii magnetului ; cît ţii cuţitul, stă flăcăul lingă cuţit, cînd îl ascunzi, flăcăul ieşit de sub puterea magnetului se depărtează. înţelegi că, neavînd magnet adevărat, întrebuinţezi un fier ce-1 ai şi mai uşor e să ai un cuţit la tine. Alţii cică o fac cu sfredelul — la urmă totuna e, fier numai să fie.
     Taina cea mare a fierului însă rămîne tot puterea nebiruită ce-o are asupra duhurilor rele, ca armă de spaimă nu numai pe lumea asta ci şi pe cealaltă. Aici e tărîmul cel adevărat al credinţelor despre fier. In sute de împrejurări aleargă românul la ajutorul fierului, ca
479
să se apere cu el, să lege, să alunge, să îngrozească şi să ucidă puterile Necuratului. N-am loc să ţi le înşir pe toate cîte le ştiu, dar nici nu e nevoie, căci din cî-teva credinţe şi obiceiuri le poţi cunoaşte pe toate.
    Cînd o femeie nu poate să nască şi să zbate în dureri, bărbatul ei ocoleşte casa cu toporul în mină, ame-ninţînd, sau împlîntă două topoare în cruciş în vrun stîlp al cerdacului, ori într-o grindă, ori în prag. Tot aşa se face cînd nu poate un om să moară şi se luptă. Intr-amîndouă cazurile poporul crede că duhurile stau împotriva, şi a naşterii şi a morţii, deci caută să le alunge.
    înainte de naştere, femeii i se pun la cap arme, o furcă de tors, o frigare, un cuţit, un topor, o măciucă. Nu e adevărat că poporul pune aceste lucruri „ca să tragă fata, ce se va naşte, la furcă, iar băiatul la topor şi la măciucă". Se pune pentru altceva. Căci, atunci de ce tot aceste lucruri le pune şi la capul celui ce trage de moarte ? într-amîndouă împrejurările vrea să înspăi-mînte duhurile. Iar furca de tors a intrat între celelalte lucruri ca Pilat în Crez: trebuie să se puie o furcă de fier, vestita furcă în superstiţii ou care poţi alunga pricoliciul — omul-lup — şi cu care străpungi inima strigoiului în mormînt.
    îndată ce se naşte copilul, moaşele descîntă de deochi şi leagă nelipsitul fir roşu al deochiului, apoi îl bat cu o bucată de fier — fie cui, cuţit ori ac — deasupra uşei. în Bucovina bat un cui, în Moldova împlîntă un ac, în Transilvania un topor în prag şi tot în prag împlîntă un cuţit moaşele din Macedonia şi din Istria şi spun anume că fac aşa „ca să nu s-apropie duhurile rele şi să ia copilul". Tot aşa, fără fir roşu, căci el nu e numai al deochiului, fac îndată după ce moare omul. Cuţitul ori toporul în grindă rămîne trei zile, pînă ce se întorc oamenii de la îngropăciune.
    în faşa copilului pun moaşele o bucăţică de fier. Multe mame înfăşează copilul totdeauna cu fierul între scutece. în leagănul copilului pun un ac, mai ales sub pernă, un foarfeci. Românca nu lasă niciodată copilul singur în casă, fără să nu puie lingă el în leagăn fier, ori cuţitul, foarfecele, ori cleştele, ori ce are la înde-
480
mînă de fier, sfredel, daltă, frigare, ori de nu cel puţin un ac. Iar dacă n-are, pune o mătură, căci mătura e dintre armele cele mai puternice ale superstiţiei. Asta o fac, ca să nu vie Puternicile şi să-i schimbe copilul. Copiii nebotezaţi nu se lasă niciodată singuri, fie acasă, fie pe cîmp pe vremea muncii, fără ca să li se puie sub cap drept scut o bucăţică de fier împotriva duhurilor rele şi a strigelor. După botez, frica mumei e mai puţină, căci îl crede dat în puterea botezului, cu toate acestea, în lipsa ei de lingă copil, îl dă în paza fierului. Credinţa aceasta îţi explică destul de limpede de ce pe la ţară găseşti totdeauna în leagănul copiilor şi în albie cîte o bucată de metal, mai ales foarfeci, pe cari le clănţăneşte înainte de a le pune lingă copil, ca s-audă duhul rău acest sunet şi să fugă.
    Cauza o spun mamele în multe feluri : să nu-i schimbe duhurile copilul, să nu-i sugă inima, să nu-1 pocească, să nu i-1 fure. Oriee-ar fi, fierul alungă pe cel necurat.
    Acestea, deci, în albia copilului. Mortului în sicriu tot aşa i se pun lucruri de fier. Dar aici sînt mai anumit căutate. Pe lîngă cuţit i se pun frînturi de coasă ori de seceră şi cuie. Sub cap i se pune un ac — de obicei cu aţă, chipul ca să aibă ou ce-şi coase hainele pe ceea lume — şi un pieptene. Ştiu că pe-alocuri îi pun şi săpun, sub cap, ca să se spele pe lumea cealaltă, dar asta n-are nici un înţeles. Se vede că e un zel, rău înţeles al unora, cari văzînd că după vechiul obicei pui mortului sub cap un pieptene şi un ac şi îşi dau cu gîndul că e nevoie să-i pui şi săpun, ca să aibă de toate ca în viaţă. Lasă că nici acul nu i se pune pentru cusut, nici pieptenele pentru pieptănat, ci ca să aibă armă la el, fierul adică acul, şi scut pieptenele, căci pieptenele e simbolul pădurii şi în basme şi în descîntece, din el se face cînd îl arunci în calea zmeului un codru ne-sfîrşit şi pînă în cer. în unele locuri e obicei că după înmormîntare fac mortului o jertfă, iar o babă încun-joară mormîntul cu un cuţit în mînă, ameninţînd şi des-cîntînd în şoapte, apoi înfige cuţitul lîngă cruce şi-l lasă acolo. Dar obiceiul acesta are şi altă însemnătate : atîta loc îi dau mortului, rit ai ocolit cu cuţitul. E credinţa în strigoi. Deci, strîngi pe mort într-un cerc magic, pa
481
să nu iasă din mormînt şi să facă rău celor vii. Despre acest cerc îţi voi vorbi acolo unde îţi arăt ce sînt strigoii. Trecerea prin cămaşă a cărbunelui, a fierului.
    In faşa copilului cos româncele usturoi şi fier. De un capăt al faşei leagă toporele de metal, ori ciocănele. Cele dintîi haine ale copilului se trec pe sub topor; prin cămaşa cea dintîi a lui se petrece o bucată de fier, băgată pe gura cămăşii. în toată Muntenia e obicei ca în ziua botezului să pui lîngă copil, unde doarme, o bucată de fier şi să-l împresuri cu cenuşe, adică cu cercul magic, ca să nu-1 ducă Mama-pădurii. Femeile lehuze nu ies niciodată din casă fără să ia cu ele o bucăţică de fier, un cui, ori un ac, chiar numai de-ar merge să aducă lemne ori apă, ori ar trece drumul la vecini. Cînd se întîlnesc două lehuze, schimbă între ele, drept dar, bucăţele de fier, de obicei ace.
    Ţi-am înşirat numai obiceiuri de la naştere şi de la moarte, pentru că la aceste e mai mare frica şi grija de duhuri. La cununie nu prea joacă rol fierul, căci mai toate obiceiurile de la nuntă fiind solare, credinţele legate de ele sînt de alt neam, nu de-ale credinţei în duhuri.
    Dar să-ţi arăt aşa în treacăt cîteva întrebuinţări ale fierului intr-alte obiceiuri. La sărbătorile de primăvară, cînd înconjoară ţăranii casa şi cuprinsul de pe lîngă ea, aprind focuri, afumă cu cîrpe şi tămîie, stropesc cu agheasmă şi fac zgomote cu unelte de fier. Bat un ciocan de altul, clănţănesc cu foarfecile, zuruiesc lanţuri, fac sunet de clopote, zăngănesc cuţite, bat coasele. Vorbele ce le rostesc sînt cam acestea : „cît ajunge sunetul fierului acestuia, atît loc să n-aibă putere şarpele". Ori-cînd ar face aceste înconjurări ale casei, după obiceiul locului, într-una din sărbătorile bisericeşti ori populare de la solstiţiul de iarnă pînă la Sf. Gheorghe, ceremoniile sînt aceleaşi. La Paşti, ori la Anul nou, ori la Sîn-george, românii pun o bucăţică de fier sub prag, ca să le apere casa. într-una dintr-aceste zile, se ciocănesc cu o bucăţică de fier în frunte „ca să le fie capul tare ca fierul", zic ei. Purtarea la gît, ca amulet, a unei bucăţi de fier cusută în cîrpă e îndeobşte cunoscută. Cînd
482
îţi fură strigoaicele lapte, e bine să baţi în şuştar un cui, în fund, aşa ca să mulgi laptele pe vîrful cuiului.
    Şi aşa nesfîrşite altele. Cunoşti dintr-asitea cît temei pune românul pe fier, ca apărător de boale şi de duhuri. Dar s-o ştii că nu numai fierul e spaimă pentru duhuri, ci orişice lucru făcut cu ajutorul fierului. Bagă bine de seamă, căci multe credinţe te încurcă şi nu le poţi explica dacă n-ai în vedere generalizarea puterii fierului, adică trecerea puterii sale asupra celor făcute prin el. Ţi-am spus că însăşi rostirea vorbei „fier“ în-spăimîntă duhurile, tot aşa le ţine departe de tine ta-laşul, căci aminteşte duhului despre rindea, făina lemnului îi aminteşte de sfredel, aşchiile îi aminteşte toporul, cusătura îi arată acul, ciurul îi aduce aminte de sulă, iarba cosită îi spune despre coasă. Şi în chipul acesta tot mai departe şi mai departe pînă la absurd. Un simplu băţ dacă e rupt n-are putere, dacă e tăiat şi, mai ales cioplit puţin, e cu putere, căci cunoaşte cuţitul. Bineînţeles, acestea se întîmplă rar, căci cîtă vreme ai fier, de ce să te aperi cu lucruri cari amintesc numai fierul. Zic rar, înţelegînd, chipurile, căci nu sînt mai multe decît degetele de la o mină, dar întâmplările sînt multe şi poate că eşti drumeţ ori cioban pe munte şi n-ai nimic de fier la tine.
                       PRICOLICIUL
    Să-ţi spui acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbatecii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.
    Dar e o încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face lup ori cîne, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu pentru relele lor, şi astfel aleargă cît e noaptea ; iar alţii, că se prefac de bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii se prefac animale nu cînd voiesc, ci cînd le vine sorocul, adecă „boala14, cărei ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbarea pelii la şerpi ori a coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sînt alţii cari ştiu că nu vrăjitorii se prefac animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor prefac pe alţi oameni, pe cari au ură, şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie vrăjitor omul care se preface pricolici; poate să fie om cinstit şi cum se cade, şi se face ori lup, ori cîne fără să ştie, tocmai cum lunatecii umblă fără ştirea lor pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie, ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum să zice, ori că are „boala44 în el. Nu o spun toţi la fel nici cînd e vorba de animalul în care se preface omul. Unii, că numai în cîne, alţii numai în lup, alţii că într-amîndouă acestea, iar alţii că în orice fel de animal răutăcios,
484
alţii că în orice fel de animal negru, iar o seamă zic că numai intr-anumite animale, cam acestea: lup, cîne, pisică, bivol, porc, capră, cal, păianjen, muscă, scorpie, şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor, nu se poate preface în oaie şi porumbel, că sînt animale blînde şi sfinte. Iar după cît ştiu eu, nu se mai poate preface în animale cari au fost şi sînt sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rîndunică.
    Vezi d-ta ce lucruri de-a valma ! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile rele, că de-aceea se zice totdeauna în descîntece : „Du-te unde cocoş negru nu cîntă, cîne negru nu latră, vaca neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toaeă“, şi totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri cînd are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o pentru bogăţia lumii. Că e dracul în cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare ? O cruce făcută cu limba sperie pe draoul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea lucruri sfinte cîte le vede, cu toate că pe cîmp ori pe deal, cînd arunci după el numai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai arăta, că sînt cîţi peri în cap.
    Să ne întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere, ca să te luminezi. Dar mai întîi, să. bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii că strigoiul şi pricoliciul sînt una. Amîndoi se prefac în animale, dar unul e suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar strigoiul e un mort care se scoală din mormînt ca să ia ori să nu ia chip de animal, căci strigoiul poate veni şi în chipul avut, al celui de om. Vezi că nu ştii care e minune mai mare : că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă
485
lucrurile, numindu-i strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi — şi mai ales strigoaice — şi pe vrăjitorii cei ce [se] îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu furatul somnulfui] copiilor, cu deseîn-tece şi alte şolomonării mai lesne de făcut.
    Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune cînd va veni rîndul.
    Acum, întîi de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are asemănare cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii. Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe furiş, deci are firea unor cîni. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa mai departe. De aceea şi numim pe oameni ou numele unui animal, care spune mai mult cu o singură vorbă decît oricîte alte tălmăciri. Cînd zici: „e un cîne de om“, „e un şarpe“, „e boul lui Dumnezeu1*, „scorpie ce eşti!“, „porcule !“, şi cîte altele, nu-i aşa că ajunge oa să-mi arăţi omul ?
    Dintre toate însuşirile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgîrcit, ori mîndru, ori lacom, ori stricat, toate sînt ale omului. Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii — acestea sînt ale diavolului. De unde vine atîta răutate în suflarea lui Dumnezeu ? Nici temei n-are răutatea de inimă, ea alte însuşiri rele, căci toate strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi dărîmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a cînelui; lupul ca hrăpăreţ şi cinele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate înţelegi acum de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup ori cîne. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup, nu mai e om, ci lup, zic cei ce-1 cunosc. Dar dacă el e într-adevăr un lup în chip de om ? E lesne s-ajungi pînă la credinţa că el, neputîndu-şi sătura poftele răutăţii lui, ca om, din cînd în cînd se face lup ca să omoare şi să facă răul după poftă. Să-l facă orişicum şi orişiunde, căci prico-
436
liciul lup muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mînie.
    Se spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră duşmanii, şi după ce a văzut pe copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început să latre în felul cînilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a apucat un copil şi ţinîndu-1 de picioare l-a izbit cu capul de pereţi, iar biata nevastă-sa fugind cu celălalt s-a aruncat într-o fîn-tînă. Vezi dintr-asta că în nebunie re-gina se închipuia cîne, iar regele leu.
    Gîndesc că ai priceput din toate că oameni cari să se facă lupi şi cîni nu sînt. E peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de inimă, peste fire de multă, a cîte unui om. Nu-1 putem înţelege răutăcios într-atîta decît numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se poate face lup, ci lup care se poate face om.
    Cînd vin toanele prostului, face prostii întruna, cînd i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n neştire. Aceste sînt „atacuri" ale „boalei". Atunci omul răutăcios se face lup sugrumător, şi apoi iarăşi îi trece.
    Se vede că dintr-aceste „atacuri", numite de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele „sorocurile" pricoliciului, şi-au luat ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă. Noi zicem „în furie omul devine fiară", cu apucături de fiară adică, să zicem de „lup", dar nu luăm vorba în înţelesul că intr-adevăr omul se face cu patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca în pădure. Dar poporul aşa a luat-o. Asta e tot.
UN PRIM CUVÎNT
    Începînd această revistă, nu avem alt gînd decît acela ce se oglindeşte, credem, destul de lămurit în titlul ei. Dorim şi vom năzui ca ea să fie o icoană cât mai credincioasă şi mai întreagă a vieţii noastre literare şi artistice în desfăşurarea ei. Coloanele acestea se vor deschide dar primitoare tuturor scriitorilor noştri — şi nici unul nu va găsi aci vreo constrîngere sau vreo restrîn-gere a talentului său. Pe de altă parte, vom căuta să informăm publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieţii literare şi artistice, prin cronici şi bibliografii, ce-şi vor avea locul regulat în fiecare număr al revistei.
    Programe nu vom formula ; orice s-ar zice, mai la urmă programul unei reviste de orice fel rămîne numai... lista colaboratorilor ei. Se poate întîmpla chiar, mai ales în partea de critică, sau de apreciere a unei opere, sau „direcţiuni44, ori „curent44, ca nu toţi colaboratorii acestei reviste să fie de una şi aceeaşi părere ; nici o iscălitură deci nu angajează pe alta.
    Nici pretenţia de a porni curente noi, sau de a înnoi curente vechi, cum se vede, nu o avem. Curente bune, curente sănătoase au fost totdeauna în literatura românească de la începuturile ei, şi uneori a voit Dumnezeu c-a fost şi cine să le urmeze ; acele curente se vor urma şi azi, şi credem că nu importă atît trîmbiţa-rea, cît susţinerea lor prin scrieri cari în materie literară constituiesc faptele.
    Pe colaboratorii noştri nu-i vom întreba de curent sau de program — îi vom întreba însă de talent, întru-cît îl va putea recunoaşte modesta noastră apreciere. Şi
488
nu ne temem de nici o primejdie, căci nu este talent care să poată sluji unei cauze urîte — şi întotdeauna în lucrul bine spus, chiar cînd n-ar fi adevărul întreg, trebuie să fie o părticică măcar de adevăr, care să merite a fi ţinut în seamă.
   Acesta e primul cuvînt — al nostru. Al doilea, cel hotărîtor, va fi acela al publicului căruia ne adresăm, cu năzuinţa de a-i pune la îndemînă o publicaţie care să-l intereseze întotdeauna şi să-l mulţămească, poate, uneori.
                   PENTRU POPOR
    Anii cari au sfîrşit veacul al nouăsprezecelea vor fi însemnaţi în istoria culturală a neamului nostru prin mişcarea poporanistă, ce s-a început în ei. Cărţi de popularizare a ştiinţei practice, gazete şi reviste pentru ţărani, începuturi de bănci populare şi de cercuri pentru răspîndirea poveţelor utile prin grai viu între plugari, agitarea cestiunelor ţărăneşti din punct de vedere politic şi economico-naţional, înfiinţarea de coruri şi de teatre săteşti, de şcoale de meserii, de grădini şcolare ca model pentru sate şi altele de acestea. Iar mai presus de toate năzuinţa — deocamdată anevoioasă prin mulţimea piedicelor de tot felul — de a da învăţământului primar îndrumarea pe o cale mai apropiată de nevoile obşteşti ale vieţii românilor.
    Mişcarea aceasta a fost pornită din două direcţii, de sus în jos, de la guverne spre pătura ţărănească ; şi de jos în sus, nu de la înşişi ţăranii noştri, ci de la cei mai apropiaţi de ei prin felul de viaţă, de la învăţători. Nu-mi e în gînd să arăt cum s-au pornit aceste două mişcări centripetale şi cum s-au unificat cu încetul. Le constatez numai. Negreşit pentru dezvoltarea lor mai repede şi mai cu folos a contribuit şi un factor de mare importanţă : literatura, care, mai ales în partea ei poetică, s-a îndreptat în timpul din urmă spre poporanism şi a întors limba scrierilor noastre cu totul spre popor şi spre simplicitatea plastică a felului de a vorbi al ţăranului.
    Iar această Şezătoarea săteanului poate şi ea în mijlocul acestor mişcări să se laude ca Eneas vorbind de lup-
430
tele troienilor : Quorum magna pars fui *. Lucru vrednic a fost gîndul inimosului întemeietor al acestei reviste, d. Dumitrescu-Bumbeşti —- cînd a pornit revista, dar şi mai vrednic lucru este că fără şovăire s-a trudit s-o scoată departe de drumul cel mare şi să n-o lase, după obiceiul multor începători de reviste, cari abia scot carul lor din curte şi îl lasă îngrămădit în uliţă. Eu am admirat de multe ori sufletul stăruitor spre bine şi neclintita năzuinţă spre lumină a multor învăţători de-ai noştri şi ştiindu-le trudită viaţă ce o duc cei mai mulţi, m-am gîndit totdauna la paradoxalele cuvinte ale Bibliei: .,Tu, Doamne, în cei slabi ai pus puterea !“
   In cei şapte ani de muncă, Şezătoarea săteanului s-a luptat cu stăruinţă pentru izbînda mişcării poporaniste. Mai ales pe două terenuri : al băncilor poporane şi al cercurilor culturale. Revista a agitat pe gorjeni şi gor-jenii au agitat ţara întreagă. A izbutit apoi să adune în jurul ei luptători cari să sporească propaganda şi cu scrisul lor să propovăduiască poporului calea pe care toţi o dorim. Şi între acei adunaţi pe lîngă ea, dacă e lucru vrednic să-l spun, sînt şi eu. Şi vor fi şi alţii, mulţi şi ou multă putere. Şi cei ce au stăruit şapte ani, vor stărui înainte cu sufletul crescut şi cu inimă crescută. Şi va birui odată neamul nostru românesc, şi se vor bucura şi luptătorii acestei reviste că se pot lăuda cu o cît de mică parte a lor la îndeplinirea biruinţei. Nu vor fi făcut ei multe, căci spre a face multe trebuie puteri mai tari, dar vor fi făcut mult, că mai mult preţuieşte în ceruri dinarul văduvei, a zis Mîntuitorul, decît talanţii bogatului. Quod potui feci, faciant meliora potentes. **
       * La care fui părtaş în mare parte (n.a.).
                           ** Cît am putut făcui; să facă mai bine cei puternici (n.a.).
         PROVINCIALISMELE SCRIITORILOR NOŞTRI
    E caracteristic în literatura noastră faptul că ne învinuim unii pe alţii că scriem provincial. Voiam să zic că ne învinuim mai mult decît e cu cale, şi că de multe ori anatemizăm pe un scriitor pentru cîteva cuvinte provinciale din opera sa.
    Lucrul acesta îşi are şi partea sa veselă pentru că, într-adevăr, noi nici nu ştim pentru ce ne anatemizăm unii pe alţii. Nu ştim cari cuvinte se pot numi, fără drept de apel, provincialisme şi cari nu. Dacă limba noastră ar fi aşezată şi fixată în margini bine hotărîte, cum e bunăoară cea franceză, controlată prin dicţionare academice şi poleită printr-o literatură veche, atunci am şti şi noi, anumit ca şi francezii, ce este provincial şi ce este solecism în limba noastră. Dar noi acum ne începem literatura şi tradiţiile ei sînt puţine şi nu de-aşa multă vreme şi, şi acestea sînt unilaterale, pe teren bisericesc şi istoric. Fiindcă noi sîntem rău nărăviţi de-a compara totul ce-avem cu ceea ce au popoarele culte ale Apusului, în special cu ceea ce au francezii, sîntem vecinie cîrtitori ai noştri înşine şi vecinie zăpăciţi. Pe scriitorii noştri nu-i putem privi altfel, decît alăturţn-du-i cu scriitorii cunoscuţi ai Apusului, limba ne-o găsim barbară şi săracă, pentru că mereu o alăturăm cu cea franceză, şi aşa cu toate celelalte. Slugarnica vorbă, şi lipsită de demnitate, a boierilor lui Cantemir — mi se pare : „Ticăloşi, măria-ta !“ — asta ni-e înalta înţelepciune cînd vorbim de-ale noastre.
    Cînd se încheagă o limbă literară, ea îşi adună toate elementele cîte şi le are răzleţite pe teritoriul ei, de pre-
402
tutindeni. Culege şi-apoi alege. Dar şi alegerea se face cu multă încetineală, iar criteriile alegerii sînt multe şi impuse de multe nevoi. Iar dacă limba noastră literară abia acum se încheagă, e lucru firesc că toate elementele ei constitutive trebuie să s-adune de pe-ntregul ei teritoriu, din toate provinciile. Eu nu înţeleg să se adune în dicţionar, ci în literatură, acolo unde elementele limbii sînt vii şi circulează. Graiul toscan ă[l] lui Dante a fost numai un sîmbure, pe lingă care s-au alipit şi se alipesc, chiar şi astăzi, elemente de prin toate feluritele graiuri provinciale ale italienilor, ca să formeze limba literar.ă italiană. Tot aşa graiul în care şi-a tradus Luther biblia ; limba literară a germanilor şi astăzi primeşte cuvinte provinciale, şi germanii se bucură ori de cîte ori răsare un cuvînt provincial care vine să le îmbogăţească limba.
    Nici nu se poate forma o limbă unitară a unui popor cînd un grai oarecare, oricît de mult ar fi fost impus de o literatură puternică, exclude cu îndărătnicie elementele specifice ale altor graiuri.
    Ce este, deci, învinuirea noastră reciprocă în literatură, că unul ori altul aduce cuvinte provinciale în limbă ? In care limbă ? în cea care se formează acum ? Dar cu ce să se formeze, dacă nu cu elementele pe cari şi le adună de pretutindeni ? Fireşte, unii neorientaţi cred că limba literară ni-e formată şi constituită, iar baza ei ar fi graiul muntenesc. Aceştia au să ţipe grozav împotriva moldovenismelor şi ardelenismelor şi mai ştiu eu împotriva ce, nu pentru alt motiv, ci numai fiindcă aceste nu sînt muntenisme. Frumos criteriu de a face selecţiune între elementele unei limbi, care este şi trebuie să fie una şi de toţi românii înţeleasă, nu numai de o parte dintre ei !
    îmi aduc aminte că un scriitor muntean dintre cei mai de frunte, fiind de faţă şi el, pe cînd noi trei, d. Slavici, Caragiale şi eu, ne frământăm să găsim un nume pentru revista ce am scos-o împreună pe la 1894, s-a indignat de noi că ne-am hotărît să numim revista cu un cuvînt provincial (bănuiesc că-1 credea ardelenism). Spre mirarea şi spre spaima mea, scriitorul meu credea într-adevăr că vorba Vatra — cum am numit revista — este un provincialism şi că ar fi un sinonim de
prisos al vorbelor moşie sau teritoriu, fiindcă nu cunoştea accepţiunea adevărată a vorbei şi era zăpăcit de metafora vatra strămoşească.
    în cazul acesta, neştiinţa era judecător şi condamna ca provincialism, un cuvînt îndeobşte cunoscut. Lucru se întîmplă des, şi nu e spre lauda noastră că orice cuvînt pe care noi n-am avut ocaziune să-l auzim pîn-atunci — cum o pat cei născuţi prin oraşe cu sute de cuvinte de la ţară — sau pe care nu-1 ştiu din cine ştie ce cauză (mai ales dintr-o sfîntă necunoştinţă a limbii), orice cuvînt ca acesta îl osîndim şi „cu scî,rbă“ îl respingem ca provincialism şi pe bietul scriitor îl hulim că nu-şi cunoaşte limba. O s-aduc exemple lămurite.
            PENTRU LIMBA ROMÂNEASCA
    Limba românească a trăit, de cînd ni se pomeneşte prin cărţi, în rele condiţii de dezvoltare, dar gîndesc că niciodată nu i-au fost aşa de rele ca acum. Mult ori puţin, pe la curţile voievozilor noştri tot s-a vorbit româneşte, s-a vorbit şi prin casele marilor boieri, şi, negreşit, boierii au căutat să vorbească mai pe alesul decît mulţimea slujitorilor şi-a locuitorilor de la ţară, şi lucrul acesta, oricît ar fi fost de neînsemnat, contribuia la cultivarea şi dezvoltarea limbii. Şi pe atunci, însă, cei ce se „osteneau" de-a ridica „proasta limbă românească" erau necăjiţii de cărturari scriitori. Mai ales cei bisericeşti, şi poate că numai ei. Traducînd, ei erau siliţi să caute şi, unde nu mergea altfel, să creeze echivalentele româneşti ale cuvintelor traduse, îşi frămîntau capul să dea frazelor forme frumoase, după modelele originalului şi se străduiau să unifice limba celor împărţiţi sub multe stăpîniri „ca nu cumva moldoveanul să fie nepriceput cînd îl ascultă munteanul", şi ştiind că „acele vorbe sînt bune cari ca banii cei, buni umblă în toate ţările", ei croiau o limbă mai aleasă şi unitară. E de admirat munca acestor adevăraţi frămîntători ai limbei noastre, şi urmîndu-i de la cel mai vechi pînă la cei din urmă, te uimeşti de marile progrese ce le-a făcut limba în cursul vremii, îmbogăţindu-se şi poleindu-se.
    Cu mult mai puţină vrednicie au arătat scriitorii de cărţi de petrecere, adecă de „povestiri lumeşti". Şi jos de tot stă meritul cronicarilor. Unii dintre aceştia scriu foarte vioi şi ţi-e mai mare dragul să-i citeşti, dar ei se gîndeau numai la ceea ce aveau să spuie, nu şi la
495
felul în care spun, şi de aceea stilul li-e neîngrijit, limba li-e cea obişnuită în vorbirea zilnică şi frazeologia întru toate ca a poporului. Negreşit tocmai în naivitatea şi plasticitatea aceasta stă frumuseţea scrisului lor şi numai la ei găseşte filologul formele adevărat poporale ale limbii de pe atunci, căci scriau frazele aşa cum le aveau în gură, fără să se ostenească, asemeni scriitorilor bisericeşti, să culeagă şi s-aleagă, să creeze şi să cizeleze. O dezvoltare, deci, văzută a limbii româneşti nu o aflăm în cronicari. Şi nici nu trebuie să le-o cerem, căci scopul lor a fost altul, cel istoric, nu cel literar.
    Şi aşa, de cînd am început şi noi să pricepem că limba e cel mai puternic mijloc al dezvoltării culturale a unui popor şi că, deci, dezvoltarea şi cultivarea limbii devine de sineşi un scop, de-atunci limba noastră a fost abătută cînd la dreapta, cînd la stingă de cei ce credeau că au găsit adevăratul drum pe care să fie îndrumată şi mijloacele cele mai prielnice cari s-o dezvolte şi s-o cultive. încercări silnice ale filologilor. Intr-adevăr a lor e chemarea şi ştiinţa de-a arăta căile pe cari s-a format şi s-a dezvoltat o limbă, dar a lor e numai ştiinţa, nu şi putinţa. Un drum ne-ar fi dus spre o limbă latină cu forme pocite rău, nici latineşti curate, nici .româneşti neaoşe ; iar altul spre o limbă creată ad-hoc şi pe repezeală numai din elemente româneşti.
    De pe urma acestor încercări nu ne-am ales cu nimic.
    Mijloacele noastre, acum, sînt şi puţine, şi slabe. Biserica a încetat să mai fie mijlocul cel puternic al cultivării şi al dezvoltării limbii. Cărţi religioase nu se mai citesc ; limba cărţilor bisericii e tot cea veche, îngheţată în vechile forme şi păstrîndu-şi arhaismele. Şcolile, fără îndoială, sînt un uriaş propovăduitor al unităţii limbii, ele ajută şi la cultivarea ei, dar pentru dezvoltarea limbii nu pot face nimic.
    Societăţi literare, cum au avut şi au pretutindeni popoarele culte ale Europei, noi n-am avut niciodată şi nici n-avem. E adevărat că Academia Română e înfiinţată tocmai pentru scopul cultivării şi dezvoltării limbii româneşti. Dar ea există de scurtă vreme şi, deşi lucrează cu inimă într-acest sens, n-a putut produce nici o mişcare în literatură şi, din lipsa unui contact mai
496
întins al ei cu publicul, lucrările ei sînt aproape necunoscute de public. Nici curtea noastră regală n-a avut contact cu literaţii şi nici un fel de legătură cu ei.
    Ar mai fi teatrele şi saloanele. Dar teatrul nu poate da publicului decît ceea ce însuşi teatrului îi dă literatura şi el nu poate să cultive, cu atît mai puţin să dezvolte limba, ci numai să popularizeze ceea ce iese din condeiele autorilor. Iar cu saloanele ne cam bate Dumnezeu pentru nu ştiu ce păcat... [...] „Cei zece mii de deasupra“ ai obiditului neam românesc au în dispreţ limba valahă şi o vorbesc numai de nevoie cu servitorii cari, din întîmplare, sînt români, căci şi aceştia sînt aleşi tot din neamuri străine, şi aduşi de prin Fran-cia şi din insula britanilor. Saloanele româneşti — nu spun o blăsfemie că le numesc aşa ? — n-au nici o stimă de literatura noastră, de obiceiurile noastre, de nici o manifestare a vieţii româneşti. Ele nu numai că ne refuză orice ajutor şi, deci în chip negativ, ne fac răul, dar în chip pozitiv ne sînt duşmane prin stăruinţa de-a batjocori năzuinţele naţionale şi de-a zădărnici interesele ideale ale statului românesc. Fapta saloanelor noastre merge pînă la trădare de neam şi de les-majestate a naţionalităţii române. în loc să fie pîrghia cea mare întru ridicarea limbii româneşti, ele sînt veşnicul pumnal în mîna nesocotitului.
    Şi rămîn singuri scriitorii, fără de ajutor dintr-o parte şi batjocoriţi dintr-alta, singuri ei ca să se ostenească a dezvolta şi a îmbogăţi limba. Puţină putere, chiar cînd am fi un neam cu mult mai mare şi mai cult. Ce să facă ei mai mult decît ceea ce-i iartă tristele împrejurări, şi cum să se dezvolte literatura pe toate ale ei tărîmuri, cînd toată putinţa îi este luată ?
                    MĂRŢIŞORUL
     Dintre simbolurile soarelui, cel mai des întrebuinţat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mîndrie şi din neştiinţă, că nu e totuna a afuma cu itămîie în biserică ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primăverii, pe care toate popoarele şi-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, căci albul este al biruitorilor. Soarele verii, tind e în toată puterea sa, e roşu, iar al iernii e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate că metalul soarelui e aurul, iar argintul al lunii, obiceiul a făcut ca simbolul soarelui primăverii să fie un ban de argint, numai din pricină că trebuie să fie alb. Lucrul trebuie să-l înţelegi aşa că nu banul intr-adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotundă de argint, un semn, o mărturie de botez, un mărţişor, pe care îl putea înlocui aşa de lesne cu un ban.
     Iată, tocmai mărţişorul de la luna babei Dochia este cel mai cunoscut simbol al soarelui. La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-1 are mărţişorul, că-1 facem din aur ori din tinichea galbenă, cînd el trebuie să fie numai alb de argint, şi mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de porc şi de alt animal, cînd el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sînt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor. Pe la ţară, pe unde n-au ajuns negustorii de mărţişoare să fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea tăiată în chip de'
■498
purcei, mărţişorul nu se face altfel decît dintr-un ban de argint.
    Mărţişorul să leagă ou un fir roşu -— care însuşi este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui — ori la mină, ori la gît. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte ţi-1 ţine in mare cinste, deşi acum nu-1 mai poartă decît copiii, fetele şi numai rar şi nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire. Mărţişorul să leagă ori înainte de răsărirea soarelui, ori mai bine deodată cu roşirea, şi scopul purtării lui este să aduci o jerftă soarelui, purtîndu-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sîn. Printr-asta te faci prieten ou soarele, ţi-1 faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire, nevoie şi curăţie de suflet. Ţăranii zic că pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat, dar cu mult mai limpede îşi spun gîndul fetele care zic că-1 poartă ca să nu le ardă soarele. Fireşte că stă în puterea soarelui să le înnegrească faţa, de aceea, cine poartă mărţişoare nu mai e pîrlit de soare ; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie să poarte dacă vreau să fie albe la faţă. Poporul mai ştie încă bine că în purtarea mărţişorului este o adorare a soarelui, căci el crede că trebuie purtat ca lucru sfînt, nu aşa ca podoabă, ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa, ori cine uită că poartă mărţişor, acela e mai rău în ochii soarelui decît unul care nu-1 poartă deloc. Şi mai departe, cînd lapezi ori arunci mărţişorul, să nu te vadă soarele, că e păcat şi-l superi, încît te pîrleşte peste vară.
    Mărţişorul să poartă de la baba Dochia — întîi martie, ziua care începe primăvara — pînă ce se arată neclintitele şi neîndoioasele semne ale biruinţei primăverii, adică după locuri şi tradiţii, pînă ce aude cucul cîntînd„ pînă ce înfloresc trandafirii, ori păduceii, ori cireşii, pînă ce vin berzele ori rîndunelele, pînă ce auzi tunînd şi aşa. altele. Atunci ori îl leagă de vreun trandafir, de vreun, pom înflorat, ori îl aruncă după cuc şi după barză, ori
493»
îl aruncă pe apă — iar asta mi se pare la noi, românii, cea mai cu rost lucrare — ori îl cheltuiesc ca pe orice han. Pe lingă această credinţă îndeobşte ştiută, mai sînt şi altele locale, tălmăciri* mai mult ori mai puţin înţelepte ale amănuntelor legate de mărţişor.
     * în periodic : tălmăcite (n.n.).
             PNEUMONIILE SI CAUZELE LOR IN SUPERSTIŢIILE POPORULUI

    Mi-ai scris într-un rînd şi m-ai întrebat cît adevăr este şi cită minciună în zvonul că fetele fac în noaptea spre Anul nou farmece şi vrăji într-un chip de necrezut, adică dezbrăcate de tot, afară în gerul iernii. Ziceai că una dintre cele mai frumoase fete din sat ar fi murit de junghiuri în ajunul Bobotezei, şi că gurile rele o învinuiau tocmai de asta.
    Eu nu ştiu de ce-a murit fata din satul vostru, dar tare mă tem că gurile rele vorbeau adevărul. Nu o singură fată şi nici două, şi nici zece, nu şi-au făcut de petrecanie cu nebuniile lor din noaptea de Sîn-Vasii. Se îmbolnăvesc de junghiul numit pneumonie, capătă junghiuri zise cuţite, reumatisme, dureri de gît, amorţeli de mîini şi de picioare, unele îşi pierd graiul şi auzul.. Ba se întîmplă, cu deosebire la vraja zisă cu oglinzile, că o seamă de fete mor atunci pe loc, de spaimă poate mai mult decît de frig. Număratul parilor şi semăna-rea cînepei la tăietorul lemnelor, căutatul în fîntînă şi tropotitul porcilor ţine cîte-o jumătate de ceas. înţelegi acum că a sta atîta vreme în pielea goală pe gerul Bobotezei, noaptea, afară, este o nebunie dintre cele mai nebune. Eu aş vrea să se facă un catastih de toate fetele şi femeile cari se plîng de întîlnitura cu ceas rău, de pişcături de iele şi de pocituri, şi să se întrebe din ce le vine răul. Că nevestele, adevărat, fac puţine farmece iarna, goale ca Eva, dar răul a intrat în ele de pe cînd erau fete şi umblau cu vrăji. Apoi multe se îmbolnăvesc în ziua lui Haralambie cel cu ciuma, şi pe la Sîn-Toader cînd trag Caii de coadă şi la Mucenici şi la
50î
Alexii cînd alungă şarpele. Iar altele mai puţine pe 3a Florii cu scăldatul făcăturilor, ori pe la Sf. Gheorghe cu trasul oalei legată de picior prin iarbă.
    Dezbrăcarea pînă la piele şi despletirea părului îşi are rostul ei într-o mulţime de obiceiuri superstiţioase, nu numai la farmece şi la Anul nou, ci peste tot anul. Obiceiul uneori e foarte primejdios, înţeleg pentru răceli iarna, iar alteori e neghiob şi întru toate necreştinesc — cum e la ameninţarea furtunii cu toporul vara —, iar de alteori e scandalos, cum e la af-umarea grădinilor la începutul primăverii. Ca să fii pe deplin lămurit despre acest obicei, îţi scriu mai cu amănunte : Ce rost are, cînd şi cum şi unde se practică.
    Apostolul Pavel, într-o scrisoare a lui, zice că femeile să meargă la biserică în haine fără podoabe, fără cercei şi salbe, fără nimic ce este dintr-ale deşertăciunilor lumii. Adică, smerite şi dezbrăcate de trufie şi de avere. Şi lui Moisi i-a poruncit Dumnezeu din rugul ce ardea să s-apropie de el fără încălţăminte. De altarul Domnului şi noi bărbaţii creştini ne apropiem fără acoperămînt al capului. Aşa se cuvine să ne apropiem de Dumnezeu. Acum înţelegi de ce toate popoarele pâ-gîne, şi şi cele creştine, cînd s-apropiau de altar ori îşi începeau rugăciunile, lepădau toate podoabele ca să fie smeriţi şi curaţi. Femeile despleteau părul şi ea să nu aibă această podoabă a părului împletit şi şi pentru celelalte podoabe scumpe ale capului. Desculţe, despletite şi numai în cămaşa albă, fără brîu, aşa trebuiau să se roage. De-aici, urmărind acelaşi gînd, ajungi şi mai departe, să lapezi şi cămaşa. Dar mai este şi alt temei, pentru duhurile rele. Oamenii au purtat şi poartă fel de fel de amulete ca să depărteze duhurile rele — cum ţi-am spus intr-alt loc chiar şi brîul şi salba, cerceii şi inelele sînt amulete. Cită vreme le ai la tine, duhurile te ocolesc. Ce trebuie deci să faci cînd vrei să chemi duhurile, să le ceri ajutorul, să le apropii de tine ? Să dai jos de pe tine toate lucrurile cari le stau împotrivă, toate piedicile lor. Gîndul acesta te duce tot la dezbrăcare, şi ca să fii încredinţat că n-ai nici un amu-let — poate fără ştirea ta — lapezi toate hainele. Gîn-
502
dese că-ţi ajung acestea, ca să vezi care e rostul dezbrăcării pînă la piele în obiceiurile superstiţioase.
    Anumite buruieni de leac, în anumite nopţi, le culeg ţărancele ori goale de tot ori numai în cămaşe. Mai ales în noaptea spre Ziua Crucii, toamna, şi în noaptea spre Sîn-Toaderul cel mare, primăvara. Dacă nu noaptea atunci în zori, între cîntatul cocoşilor şi răsărirea soarelui. Pe cele ce le culeg bărbaţii, cum e spîn-zul pentru ierbarea vitelor la Sîn-Toader sau la Dra-gobete, ei le culeg goi pînă la brîu — căci nici într-un obicei superstiţios bărbaţii nu se dezbracă de tot — ori cu braţul gol. Fetele culeg şi busuiocul menit pe dragoste tot în pielea goală. înţelegi că orice plantă pe care ai s-o deseînţi, mai ales pentru vrăji şi pentru făcut pe ursită şi pe dragoste, trebuie s-o culegi în cămaşe, ori cel puţin despletită şi desculţă. Cu atît mai bine dacă o culegi dezbrăcată de tot. Nu e nevoie să ţi le înşir pe toate cîte le culeg aşa, căci unele femei se ţin mai strîns de obicei, altele nu. însăşi babele nu-şi mai ţin legea, decît atunci cînd sînt plătite să culeagă cutare buruiană şi, fiind de faţă şi fata pentru care culeg, umblă cu fel de fel de şmecherii de-ale lor, ca să umple de spaimă şi de cutremur' pe biata fată.
    Pentru alungarea duhurilor, Intr-anumite zile, ţărancele au obiceiul să măture, dezbrăcate pînă la piele, casa. Tot în ziua Sîn-Toaderului fac şi acest lucru, în ziua Sfîntuîui Andrei, la Sf. Gheorghe, şi într-alte zile de acestea, cînd ung uşorii uşilor cu usturoi şi se luptă cu strigoii. Astăzi ţărancele spun că măturînd casa în chipul acesta alungă purecii.
    Dintru început toată măturarea asta a fost pentru duhurile negre ale văzduhului, şi tot pentru ele e şi astăzi, dar vezi pînă unde a ajuns neînţelegerea vorbelor ! Căci, pe lîngă măturare, femeile spun un descîntec, vorbe obicinuite : „să fugiţi, boi negri, din casa mea, de pe lingă casă, că de nu vă mătur cu mătura, vă afum cu cîrpe, vă bat cu trestia", şi celelalte. Acei boi negri sînt duhurile rele, şi fiindcă şi purecii sînt negri, vrăjmaşele duhuri s-au făcut pureci.
    De la pureci a trecut obiceiul şi la alte gîngănii, la omizi, la furnici, la gîndaci de tot neamul, la stelniţe. Şi
503
în loc să ţie curată casa, s-o spele şi s-o scuture mai des, ţăranca se dezbracă în pielea goală şi descântă în mijlocul casei, ca să se sperie purecii şi ploşniţele. Asta o face mai des, nu numai în zilele strigoilor, căci a pierdut adevăratul înţeles al obiceiului.
    Nu l-a pierdut însă, şi ştie bine că se dezbracă pină la piele, ca să aibă mai multă putere asupra strigoilor şi duhurilor rele, la sărbătorile soarelui de primăvară. Acum, fie într-o zi a Martinilor sau a Filipilor de iarnă, fie la Sîn-Toader, fie la Mucenici, la Alexii ori la Bunavestire, ţăranii au obiceiul să încunjure de trei ori casa şi tot coprinsul de pe lingă casă afumînd cu cîrpe, făcînd zgomot cu lucruri de fier, stropind cu apă des-cîntată ori cu aghiazmă şi spunînd din gură descîntece sau rugăciuni de-ale poporului. Obiceiul e vechi, strămoşesc. Cu zgomotul de fier sperie, cu fumul supără duhurile, cu apa şi cu focul curăţesc casa, vitele, pomii. De obicei femeile duc cîrpa aprinsă şi afumă, iar bărbaţii fac zgomotul zurăind lanţuri, bătînd cleştele ori sunând un clopot. Dar femeile trebuie să fie în pielea goală. Acest lucru însă nu e tocmai de lăudat, căci ele umblă despuiate aşa în vederea altora, mai ales a copiilor. Adevărat e că unele îşi iau cămaşa în dinţi, ceea ce în anumite obiceiuri are o anumită însemnătate, dar aici nu e alta decît o acoperire a trupului pornită din ruşine. Ţăranii ştiu şi spun că ei înconjoară casa în zilele acestea, ca să nu intre şarpele — nu cel ce se tîrăşte cum îţi vine a crede, ci necuratul — şi ca s-alunge pe diavolul. Intr-adevăr e însă vorba de fulger.
    Necreştinesc şi vrednic de ocară este obiceiul femeilor de-a se dezbrăca în pielea goală pe vreme de furtuna vara, ca să înconjoare casa cu un topor în mină, ame-ninţînd norii. Credinţa asta e neghioabă. Precum ţi-am spus, poporul crede că norii sînt aduşi de duhuri rele ori Ide solomonari, şi că cu toporul îi poţi speria să plece cu grindina şi cu trăsnetele într-altă parte. Numai păgînii pot scorni o credinţă ca asta. Mai mare ruşinea să crezi că Dumnezeu cel atotputernic — că doar el poartă norii şi furtunile — să sperie de o biată babă guşată care aleargă fără nici o haină pe ea ameninţând cerul cu un topor ! Să înspăimânţi puterea cea fără de
504

    >margini şi atotînţeleaptă cu buiguielile ce le spune din gură baba Sanda ori Manda. E să te prăpădeşti de rîs, cînd vezi cum iese de iute şi de înfocată cu toporul, uitîndu-se dincotro vin norii şi înconjurând casa parc-ar fi vrînd să caute pe Dumnezeu şi să-l pocnească! Şi aşa umblă şi aşa se uită, încît parcă într-adevăr poate turti pe Dumnezeu.
       Toate cîte ţi le-am spus pînă acum sînt împotriva duhurilor, adică au scopul să sperie şi s-alunge puterile întunecate ale Necuratului. Acum să întoarcem foia, să vedem şi cele ce se fac cu ajutorul acestor duhuri. Mai întîi furarea manei, cu deosebire a laptelui. în noaptea Sf. Gheorghe, ori în zorii zilei, femeile cari vreau să fure laptele altora, se duc pe un cîmp şi, legîndu-şi o oală, o doniţă, de un picior, umblă cît e cîmpul în pielea r goală, tîrînd vasul prin iarbă oa să s-adune rouă în el. % Cît de multă rouă adună, atîta lapte fură de la alţii. Ori • adună rouă cu o pînză descîntată — lucrată toată într-o noapte, meliţată, toarsă, năvădită şi ţesută din amurg f pînă la cîntători : vezi tu, grabă, nu glumă ! Pînză de I   cămăşi nu ţes  ori o ţes cu lunile, dar pentru vrăji se zo-
|   resc cu pînză  de    dau în brînci. Acum, altele n-au cre-
1   dinţa că fură, ci    că adună lapte pentru ele, dar oricum
    ar fi obiceiul  e   nebunie curată. Poate că dintru-ntîi a
    fost numai credinţa în puterea rouei, din zorii zilei de Sf. Gheorghe, bună de păstrat în casă ca aghiazma. Şi t e ceva din vrun cult solar. Dar aşa cum e credinţa azi, * îţi aduce aminte de strigoaicele cele date dracului cari zboară pe mătură. Cu vrăji d-acestea n-ai să faci nici un bine vacii tale şi nici un rău vacii altuia, că vaca dă lapte după hrana, îngrijirea şi sănătatea ei, nu după cîtă rouă ai adunat. „Se zice că strigoaicele furătoare de lapte totdeauna, după ce isprăvesc cîte o furătură de astea, cad bolnave la pat şi zac cîteva zile.4* Cred şi eu. Cum să nu te îmbolnăveşti, umblînd gol ca napul noaptea pe cîmp, pînă ce aduni o doniţă de rouă ! Tălmăcirea temeiului celui firesc al credinţei ţi-am scris-o într-alt loc.
       Tot cu chemarea duhurilor necurate fac babele vrăji pe ursită şi pe dragoste, eu foarte multe ciorovăieli de-ale lor, între care se înţelege că e şi dezbrăcarea în pielea goală ca să fie mai cu putere vraja. Aşa ţi-o po-
505
    menesc numai aici iar în alt loc îţi voi spune mai multe pentru alte cuvinte mai ticăloase.
        Tocmai acum mă întorc la vorbele de la început. Vrăjile fetelor în noaptea de Anul nou sînt de două feluri, unele sînt numai căutări ale ursitei, ce fel de bărbat va avea fata, încotro se va mărita, peste cîtă vreme, cum va trăi cu bărbatul şi altele de-acestea. Iar celelalte sînt farmece : fata caută să lege inima cutărui flăcău anumit, să-l despartă de altă fată, să-i facă „de urît“ acelei fete, s-o vrăjească trimeţîndu-i nebunie şi urîţenie şi boale din Sfinte şi fapt şi aruncătură. Vezi tu bine că vrăjile cele dintîi sînt nevinovate şi au gîndul numai să ispitească cele viitoare, iar acestea din urmă, farmecele, sînt făcute cu gînd rău să strice altora. Dar acestea se pot face orişicînd peste an, de aceea le las la o parte acum.
        Sînt multe chipurile de-aş căuta ursita. La Anul nou se fac cu ajutorul apei, la Sîn-Toader şi la Sîn-Gheor-ghe cu ajutorul focului. Dacă vrei, întoarce foile cărţii şi caută unde vorbesc anumit despre ele şi despre nebunia lor. Cele mai multe fete îşi fac de cap cu căutarea ursitei. Intîi că se îmbolnăvesc de răceală. Desculţe, despletite şi goale de tot, s-apucă să numere cu ochii închişi cei nouă pari şi pe cel din urmă să-l lege. Asta nu ţine multă vreme, dar oricum destulă ca s-o străbată gerul pînă în oase, dacă e o noapte mai senină. Dar după asta s-apucă să numere nouă stele şi la a noua să spuie un descîntec. Pînă ce-1 spune îi dîrdîiesc dinţii, şi tot nu intră în casă. Merge şi izbeşte porcii ori boii cu piciorul, ca să vadă după a cîtea lovitură vor răspunde, şi după asta socoteşte anii măritişului. In urmă seamănă cînepa la tăietor, o grăpează cu cămaşa, ia un pumn de ţărână şi cu el intră în casă, pune ţărîna sub pernă şi se culcă. Iţi poţi închipui în ce hal se găseşte biata nebună, după ce a stat atîta vreme pe zăpada îngheţată, desculţă şi goală ! Degeraturile sînt lucru cel mai mic de care se plînge a doua zi; dar dureri prin cap şi prin oase şi junghiuri, şi cîteodată ţărîna de sub pernă i-o pune mă-sa sub cap în sicriu. Altfel de căutare a ursitei este încercarea să vezi în apă ori în oglindă
506

1 chipul ursitului. Acesta e primejdios, căci de multe ori fetele leşină, se îmbolnăvesc rău şi uneori cad trăsnite de iAspaimă. De aceea lingă fata care încearcă felul acesta, IfPRtă totdeauna vro prietenă ori mă-sa, pentru vreo în-\ jfe.tîmpla-re cu primejdie. Cu oglinda se face în casă : fata £ stă pe scaun, goală, în faţa oglinzii şi se uită ţintă în-Jftr-însa la flacăra luminării care îi arde în spate. Iar la ®puţ se face aşa : fata ţinînd o luminare în mină, stă ’W plecată şi uitîndu-se ţintă în fundul puţului pe luciul P apei. Peste ea e aruncat un cearceaf, care acoperă gura puţului.
        Şi vraja cu oglinda şi cea cu fîntîna o fac fetele ca să li se arate vedenii, din cari să cunoască viitorul. Chipul, şi celelalte cu număratul parilor şi sămănatul cînepei tot pentru asta le fac, la urma urmei. Şi într-a-devăr cele cu oglinda şi cu fîntîna au de multe ori vedenii, iar dacă nu atunci, au după ce se culcă visuri. Lucru e foarte firesc, şi-ţi voi vorbi despre el în capitolul următor.
        Ţi-am spus destule cît trebuie ca să ai cunoştinţă despre răul acesta al vrăjilor în pielea goală. Toate ca toate, obiceiuri şi credinţe vechi, dar eînd ne fac numai rău îngreunîndu-ne sufletul cu păcate împotriva cre-dinţei creştineşti şi aducîndu-ne boale în oase, de ce să nu le mai lăsăm în plata Domnului ? Dacă ar conteni fetele cu vrajele de Anul nou, poate n-ar avea atîtea femei prin sate boale reumatice şi junghiuri, pe cari le aruncă în spinarea cailor lui Sîn-Toader şi a ielelor şi a joimariţelor. Te miri cum nu bănuieşte românul pricina atîtor boale în nebuniile lui, şi ori o caută tot în altă parte, ori se plînge că i-a venit aşa din senin.
               CULTUL FRASINELULUI
         Intr-un număr din Albina părintele N. Bărzeanu ne-a descris obiceiul serbării frăsinelului * în judeţul Dolj. Eu citisem în multe locuri despre obiceiul acesta, dar nicăieri aşa pe larg.
         Şi am multe nedumeriri. Obiceiul e, lucru ştiut de multă vreme, de origină din Asia Mică, introdus cam înainte de noi cu vro trei mii de ani în insula Creta, unde şi astăzi se practică în toată puterea. Cultul frăsinelului e grecesc-candiot, dar cum a ajuns el din Creta în Oltenia noastră ? Prin grecii cretani de-a dreptul ? După numele celor două zîne, Cinteza (?) şi Dobriţa, obiceiul pare a fi intrat în Oltenia prin Serbia. Dacă îmi aduc bine aminte folcloristul Mangiuca din Banat aminteşte c~ar fi existînd şi într-acest ţinut cultul frăsinelului. Asta ar întări dovada că obiceiul e sîrbesc.
         în tot cazul, obiceiul nu e moştenit de la strămoşii noştri, nu e nici românesc, nu e nici vechi. Numele ştiinţific al frăsinelului e dictamnus albuş, ori dictamnus fraxinella. Botanistul Grecescu l-a găsit „în locuri aprioe, prin tuferişe, mărăcinişuri, pe lingă poduri, poieni, Ploieşti, Buda, Filipeşti, Verciorova, Tîrgu-Jiu, spre Bum-beşti de Jiu, Craiova, Comana, Iveşti, Tecuciw. Iar botanistul Brânză l-a găsit prin Dobrogea, pe la Ciermet şi colinele aride dintre Medjidia şi Cernavodă.
          * Cit am cetit pînă acum, eu am găsit numele plantei numai frăsinel, nu frăsinet. E greşeală de tipar în Albina pretutindeni în articol (n.a.).
508

    El e aceeaşi plantă cu sfîntul dictamnon al cretanilor, însă degenerată. Frăsinelul din Creta are rădăcina foarte frumoasă, albă, cu o aromă dulce şi îmbătătoare şi e plantă de leac la o seamă de boale interne ale femeilor şi mai ales la femeile însărcinate. Atîta tot şi nimic mai mult. Frăsinelul nostru nu se poate asemăna în aromă şi în puteri locuitoare ca cel din Creta. Cretanii au fost totdauna de credinţă că această plantă creşte numai pe insula lor, fiindcă într-adevăr într-alte insule greceşti, în Asia Mică şi în Elada nu s-a găsit mai demult, dar acum botaniştii au dovedit că există. Dictamnonul cretanilor era planta sfîntă a lunei, a zeiţei Dictimna, fata lui Zeos. Zeiţa purta totdauna o cunună de frăsinel; ea era cînd Britamartis (fecioara cea dulce), ca aducătoare de lumină, cînd Hithyia, ca ajutătoare la naşteri. Intr-altele e totuna cu Artemis sau cu Diana.
    Frăsinelului i se închinau femeile bolnave şi cele însărcinate, pe vremea cînd înflorea frăsinelul şi anume în ziua întîi a lunei nouă. li aduceau jertfe — cum îi aduc şi oltenii pîne şi vin — şi apoi cu cîntece de laudă îl săpau şi-i păstrau rădăcina ca să-şi fiarbă din ea leacuri.
j Va să zică tot lucrul se reducea la culegerea rădăci-§ nilor de frăsinel, într-o anumită zi hotărîtă de luna-nouă, cu anumite cîntece şi procesiuni de femei. Numai * de femei, căci era de leac numai la boale femeieşti. f- In Oltenia, obiceiul s-a generalizat; însă pe cîtă vreme în Creta el avea un rost, în Oltenia n-are nici unul şi e curată superstiţiune. Femeile cretane căutau un leac natural, rădăcina plantei; oltenii cred în minuni şi lecuiri supranaturale. Fac şi ei semn cu împlîntarea cuţitului la rădăcina plantei c-ar avea de gînd să sape rădăcina care singură ar putea fi leac la boale, dar n-o sapă. Probabil ’ că rădăcina frăsinelului nostru nici n-are puteri lecuitoare ca ale celui din Creta. Ca în multe obiceiuri pe care le-am luat de la păgîni, noi am întors adevărurile cu capul în jos. Şi ce era cuminte la păgîni e superstiţie w. la creştini. Oamenii din Creta, cu mult înainte de Hris-- tos, au cunoscut puterea rădăcinii plantei de a lecui unele boale femeieşti, dar n-au crezut niciodată că ea ar avea puteri supranaturale, ci simple naturale, au cu-
509
     noscut şi fireasca pulverizare a vîrfurilor florii în epoca coacerii seminţelor, dar n-au văzut într-această pulverizare nici semne superstiţioase, nici minuni ale zînelor, ci un fenomen natural. Vîrfurile plantei au adecă firea de a se preface praf — lucru care se întîmplă şi la alte plante — cînd floarea şi-a împlinit misiunea ei. Asta e minunea cea mare a oltenilor că dimineaţa ei nu mai află la unele plante vîrfurile cum le-au văzut seara, la altele se află. De aici apoi prorocesc nu ştiu ce. Vîrfurile dispărute sînt ale plantelor care au ajuns la maturitate ; cele ce nu dispar au să dispară a doua zi, ori a treia zi, căci nu toţi f-răsineii sînt deodată răsăriţi şi deodată fructificaţi şi deci şi ceasul maturităţii lor nu e la toţi acelaşi.
         Dacă paharul cu vin e pus aşa încît pulverea vîrfu-lui plantei să cadă în el, atunci vinul negreşit are să se turbure niţel. Şi asta e semn şi minune ? Iar dacă se găsesc uneori vîrfuri de acestea, nepulverizate, în cîte un pahar, atunci — chiar cu rizicul de a insulta sfintele credinţe ale celor ce cred în frăsinel — explicarea stă în iuţiie degete ale babelor care umblă descîntînd printre bolnavi şi ştiu ele ce ştiu şi-şi cunosc bolnavii. In cazul acesta, vîrful e necopt, nu poate cădea de sine şi, deci, e rupt cu mîna. Iar şarlatanăria nu e nici semn dumnezeiesc, nici minune a ursitorilor.
           PIATRA TRĂSNETULUI
:j.
   #
1 -W:
l M
    Mititica aşchie de piatră numită a trăsnetului, pe care am văzut-o în vara asta ca amulet la gîtul unei fetiţe într-un sat de prin Gorj, era un vîrf de săgeată, de cremene puţin cam roşietică. Fetiţa ştia de la părinţii ei că „scumpetea“ ce-o purta înfăşurată în frunză de bine-mirositor dumbravnic într-o punguliţă de postav roşu, legată de gît, este piatra ce cade din cer cînd trăsneşte în apă, şi că e aducătoare de noroc.
    Eu le ştiam acestea încă de pe vremea cînd eram tot ,aşa de mic ca fetiţa asta, şi-mi aduc aminte cum am şi căutat odată piatră de-a trăsnetului, cu mai mulţi, şi de vîrsta mea şi mai mari, pe-o vîlcea de pe dealul de deasupra casei noastre. Un vecin, om bătrîn, văzuse trăsnetul căzînd în vîlcea, şi după potolirea furtunii s-a dus să caute piatra căzută din cer. Noi, copiii după el, gloată. Şi ca să ne aflăm treabă, căutam pe întrecute, şi orice pietricică mai altfel decît altele ni se părea că e cea adevărată. Dar moşul, ştiu eu, cunoştea acest soi de piatră, şi aşa cu tot zelul nostru de-a face isprava asta mare, n-am găsit nimic pe voia moşului şi am lăsat
| | treaba încurcată.
: ; Ce e anume piatra trăsnetului eu n-am ştiut niciodată ’ ? de la oamenii din satul nostru, căci nu ştiau nici ei anume. Unii au auzit numai, alţii au şi văzut-o, cei mai lăudăroşi au şi aflat-o. Dar în sat la noi n-o avea ni-♦ meni. Atîta se vorbea numai cu ştiinţă de obşte că ea ! ' cade odată cu trăsnetul din cer, cînd loveşte în ape şi că aduce noroc.
        Mai tîrziu, cînd eram pe la şcoalele cele mari, am învăţat de prin cărţi şi despre piatra asta şi am aflat că nu numai la noi în sat aduce trăsnetul pietre din cer, ci prin toată lumea, şi că nu numai un singur moş ca vecinul nostru s-a străduit s-o caute.
        Scrie în istoria romanilor că, nu multe zeci de ani după Hristos, comandantul Galba a văzut odată trăsnipd într-un lac din Calabria şi că a pus oştirea să scurgă lacul şi să-l pescuiască spre a găsi piatra trăsnetului. Şi a găsit pe fundul lui douăsprezece pietre de acestea, toate în chip de topor, de cremene linsă ca sticla.
        Pentru Galba, ele au fost semnul unui mare noroc şi o prevestire că Dumnezeu l-a ursit să ajungă pe tronul împărătesc. Şi, miră-te omule, a şi ajuns într-adevăr împărat al Romei ! Dar asta a fost o credinţă deşartă a lui Galba, a lui şi a lumii de pe atunci, cum e şi astăzi. Pentru că nici topoarele acelea n-au ajuns în lac fiindcă le aduse trăsnetul şi nici Galba n-a ajuns împărat fiindcă a găsit topoarele. Altă pricină a avut şi una şi alta.
        De mai mare mirare ar fi lucru] că piatra asta a trăsnetului are totdeauna chipul unei unelte, al unui topor, al unui cuţit, al unei săgeţi ; cîteodată e ciocan, ori pilă, ori daltă, alteori e sulă şi ac şi mai ştiu eu ce. Parcă se joacă cineva în nori şi închipuieşte unelte de muncă, toate de cremene, unele făcute mai din topor cum se zice, dar altele aşa de linse şi de drăguţ cioplite că ţi-e mai mare dragul să le vezi. Şi se găsesc mai ales prin lacuri, dar mai rar şi prin peşteri şi pe vîr-furi pe coline deschise şi nu numai colea şi colea, ci peste tot pămîntul şi în multe locuri. Iar oamenii fără ştiinţă de carte le caută şi se miră de ele, de unde vin şi ce e cu ele, şi cred că numai trăsnetul le poate ciopli din cremene aşa de frumos. Iar oamenii învăţaţi le adună şi ei şi le rînduiesc în rafturi prin muzee, dar ei ştiu ce sînt şi de unde vin şi pricep că sîpt făcute de mînă de om, pentru nevoi omeneşti, şi nu de trăsnet aşa numai de-o toană.
        Ele sînt arme şi unelte de-ale oamenilor vechi, pe cînd nu era cunoscut fierul şi nu ştiau oamenii să-l lucreze. Meşteşugul lucrării fierului l-au învăţat oamenii mai tîrziu ; ba înainte de a cunoaşte fierul, ei îşi făceau
512
     arme şi unelte din aramă şi bronz, iar înainte şi de asta le făceau numai din piatră. Mai la început se ajutau cum puteau ; s-au găsit şi bucăţi de cremene despicată în chipul unui topor, avînd coada de lemn, dar coada nu irigată într-un ochi găurit în piatră ci legată cu strune di maţe de capătul cel gros al cremenei. Deci nu ştiau şi iau aveau cum, pe atunci, să găurească piatra. Cu vremea şi-au tot îmbogăţit uneltele, pînă au ajuns să şi le f/.că toate din cremene, aşa de bine şi de frumos încît te prinde mirarea.
        Aceste unelte şi arme vechi, vechi de tot, sînt vestitele pietre ale trăsnetului despre cari credinţa deşartă a născocit că ele cad din cer în apa unde trăsneşte. Negreşit, acum şi-au dat bine oamenii seama de ele; dar pînă a nu şti ce sînt, le era de mirare : ce pietre sînt acestea în chip de unelte ? Cine le-a făcut aşa de bine din piatră dătătoare de foc ? Că le-ar fi făcut oamenii de demult, asta nu le da prin gînd, şi de-aceea au ajuns la încheierea că le face fulgerul din piatra care dă foc sub amnar şi se joacă cu ele azvîrlindu-le prin lacuri.
        Credinţa că lacurile îşi au rostul de-acolo că uneltele acestea vechi s-au găsit mai întîi şi se găsesc mai multe la un loc prin lacuri, pe margini pe unde nu e apa adîncă. Dar la un loc cu aceste unelte se găsesc şi alte lucruri, hîrburi de oale, lucruri de podoabă, stîlpi afundaţi în pămînt în şir şi stînd sub apă de sute de sute de ani. Acum ştim bine ce-a fost acolo : locuinţe omeneşti, în mijlocul apei, ridicate pe stîlpi pentru mai buna pază de oameni duşmani şi de fiare.
        Precum am spus, ele se găsesc pretutindeni pe pă-mint. Romanii şi grecii le cunoşteau bine şi le numeau tot piatră a trăsnetului, dar nu se puteau dumeri ce sînt ele ? învăţatul enciclopedist roman Pliniu scrie despre ele, după un autor mai vechi : „Sotacus cunoaşte două feluri de piatră a trăsnetului, una neagră şi una roşie, şi amîndouă seamănă cu topoarele. Cea neagră ajută la cucerirea cetăţilor şi prinderea flotelor : se numeşte baetyle cînd e rotundă, iar cînd e lungăreaţă îşi ţine numele de ghioagă a tunetului. Se mai cunoaşte şi al treilea soi, care însă e foarte rar şi e căutat r,cy
513
     multă stăruinţă de vrăjitorii din Persia, pentru că se găseşte numai în locurile unde a trăsnit.*
        Superstiţia că piatra trăsnetului poate face minuni — Pliniu credea că poţi prinde cu ea flote întregi — o au toate popoarele. E curios că aceeaşi superstiţie, care a îmbătat de cap Europa mai pînă în veacul trecut, se găseşte şi în China, şi în Japonia, şi în Africa. Iată ce spun chinezii într-o enciclopedie veche a lor, numită a împăratului Cang-hi: „Piatra trăsnetului. Forma şi substanţa acestei pietre e deosebită după locuri. Mongolii nomazi o întrebuinţează în loc de aramă şi de-oţel. Multe topoare de acestea de-ale trăsnetului sînt ca topoarele adevărate, altele ca un cuţit, altele ca ciocanul. Pietrele trăsnetului au culoare felurită; sînt unele negricioase, altele verzui. O poveste din timpul lui Tang spune că Yu-men-si era un templu mare dedicat tunetului şi că locuitorii ţării jertfeau acolo felurite lucruri ca să capete acest fel de piatră. Dar fabula asta e ridicolă. Pietrele trăsnetului sînt metale *, piatră, cremene, pe cari focul fulgerului le-a schimbat, despicîndu-le deodată şi unind în chip nedespărţit felurite substanţe. In multe pietre de acestea se cunoaşte limpede o cristalizare.*
        Iar în Japonia se explică sumedenia de resturi de arme şi de unelte din epoca de piatră a omenimii aşa, că ele ar fi plouat din cer, sau că în fiecare an o oaste de duhuri zboară prin aer cu ploi şi furtună şi aduce pietre, şi după liniştirea furtunii ies oamenii să caute prin nisip săgeţi de piatră, pe cari le-au azvîrlit duhurile.
        Tot aşa cred prin lava şi prin peninsula malaieză.
          * Probabil, înţelege arme şi unelte de bronz şi de aramă, cari au prins culoare verde (n.a.).
                 IRODIA DOAMNA
         Intr-un număr trecut al acestei reviste, d-1 Săpunaru spune, după credinţele poporului, că : „De cele mai multe ori însă boalele sînt aduse de către zîne, cari sînt un fel de iele ; şi mai ales de către Irodia, doamna zînelor. Zînele acestea zboară nevăzute pe vînturile văzduhului, aşa că omul nici nu ştie cînd a fost atins de ele.“
         D-1 Săpunaru scrie din judeţul Rîmnicu-Sărat. Nu ştiu dacă Irodia aceasta e cunoscută în toate părţile teritoriului locuit de români. Eu, acasă, n-am auzit nimic de-o Irodie, şi o cunosc numai din cetite. Mai întîr am găsit-o în colecţiunea de poezii poporale a lui G. Dem. Teodorescu (pag. 384 în descîntecul De-dînsele):
                             S-au luat nouă Irodiţele Pe toate mlădiţele Pe toate costiţele...
                             Descîntînd de-a dînsele.
                             Irodiţa cea mai mare,
                             C-un păhar de-argint în poale etc. etc.
         Apoi am găsit-o a doua oară în scrierea părintelui Sim. FI. Marian, Sărbătorile la români, voi. I, pag. 54, unde e refren după fiecare vers într-un cîntec :
                             Cine trece şi petrece,
                                  Irodia Doamna !
                             Trece Toma cel bogat Cu bici de foc înfocat —
515
     Acest cîntec, după structura lui, mi se pare a fi sacral şi are întunecimi mitologice. îl cîntă un vergelător, în vreme ce bate toaca cu două beţe de pom verde pe marginea unui ciubăr plin cu apă în care fetele, anume adunate în noaptea spre Anul nou, spre a face vrăji ca să-şi cunoască ursita, pun felurite semne, una inel, alta ban, alta peptene, şi vergelătorul profeţeşte, după cum scoate semnele din vas. Acest obicei e prin ţinutul Dornei, în Bucovina. îl au însă şi cei de prin Moldova de sus. Aici Cîntecul e şi mai frumos :
                            Ce sună, ce răsună ?
                            I.uncile cu juncile Văile cu oile Omizile cu caprele —
                            Da prin vaduri cine trece ?
                            Trece Toma cel bogat Cu cinci bice-1 bat,
                            Sună din inele Bate din vergele,
                            Arodiia Doamna !
         Irodia noastră e îndeobşte cunoscută, chiar de pe la începutul creştinismului în ţările catolice. Ea înlocuieşte în superstiţia creştină ori pe Venus, din care creştinismul a făcut o strigoaie tot pe-atîta de urîtă pe cît era de frumoasă Venus-Afrodită în mitologia greco-ro-mană. Ori pe Hecate, stăpîna lumii dedesupt, înfricoşata regină a strigoaicelor antichităţii, care aleargă în goană nebună peste mormintele din cimitire, cu chiote şi vaiete, urmată de ogari aduşi din iad şi înconjurată de şerpi şuierători, şi trece peste răspîntii, peste cîmpii şi sate, îngrozind lumea. Hecate reprezintă furtuna nopţii cu urletele ei, cu întunerecul şi cu vîrtejurile vîntului.
         Irodia s-a numit aşa după fata lui Aristobulus, acea legendară Irodiadă care a cerut căprui lui Ion Botezătorul.
         Irodia se înfăţişează, în superstiţiile creştine, în două chipuri, fiindcă substituie două zeităţi păgîne. Ca Hecate trece cu ielele după ea şi aduce boale, amuţiri, dezveleşte case şi pustieşte holdele, lucruri pe cari le fac vîn-turile iuţi şi reci. Ca Venus însă e stăpîna vrăjitoarelor,
516
a femeilor oari călăresc noaptea pe mătură şi s-adună la locul lor de întîlnire. Ele nu fac rău nimănui, şi se întîlnesc numai spre a-şi face sabatul, sărbătorind pe Irodia, jucînd şi mîncînd, ori chiar pe diavolul care li s-arată în persoană în chipul unui ţap. Puţinele noastre credinţe despre aceste vrăjitoare, despre „salba“ dracului cu care se ung ca să poată zbura, despre adunarea lor etc. se deosebesc mult de-ale popoarelor din apus, se vede că noi nu le-am avut niciodată şi-au ajuns pe la noi numai ca ecouri răzleţe de prin ţările catolice, unde aceste superstiţiuni zăpăciseră pe toată lumea, incit preoţimea catolică a pus la cale acea vestită inchizi-ţiune, pentru stîrpirea vrăjitoarelor şi a celor în legături cu dracul, şi a chinuit milioane de oameni arzîndu-i pe rug.
    Am găsit pe Irodia întâia oară pomenită intr-un canon, vestitul canon numit Caput episcopi, care se atribuie papei Damasus (veacul al patrulea), însă abia în veacul al zecelea se află scris într-o colecţiune de deci-ziuni de-ale papilor şi de-ale sinoadelor. Zice canonul : „Episcopii şi preoţii să urmărească cu siguranţă ca să stîrpească pînă în temelie din eparhiile lor primejdioasa şi de dracul iscodită magie şi artă a vrăjitoriei şi să tiu scape din vedere că unele femei păcătoase întorcîndu-se cu inima spre diavolul şi seduse de înşelătoriile şi momelile lui, cred şi mărturisesc că în puterea nopţii ur-mînd pe Diana, zeiţa paginilor şi pe Irodia, călăresc pe anumite animale, făcînd cu alte femei o nenumărată gloată, şi în tăcerea miezului nopţii trec deoparte peste mari întinderi de ţări, şi că ascultă întru toate poruncile acelor stăpîne -cari le cheamă într-anumite nopţi în serviciul lor“.
    La noi, la români, s-au confundat credinţele ce ne-au venit din apus. Descîntecul cules de G. Dem. Teodorescu vorbeşte de nouă Irodiţe (iar culegătorul neştiind ce să înceapă cu acest nume, ni-1 explică în notă : „adică vrăjitoarele, des-cîntătoarele“), iar între ele una mai mare „c-un păhar de-argint în poale“. Aici confuziunea e deplină : descîntecul ia pe Maica Domnului drept Irodia, mama dracilor ! Pentru că păharul de-argint ori de aur în descîntece e luna plină a nopţii, şi-l poartă în mînă
517
ori in poală Maica Domnului — fiindcă ea însăşi reprezintă în descîntece luna cerului senin, iar fiul ei, soarele. Ea e care scoboară pe scară de argint, cu albastrul ei vestmînt „lung din cer pînă în pămînt" — prin ceea ce se înţelege negreşit cerul senin — şi numai ea dă vecinie ajutor celui ce se „văicăreşte şi s-oli căleşte" cînd nimeni în lume nu-1 aude, decît „Maica Domnului stînd în poarta cerului". Acum, în descîntecul de care vorbim, Irodia e cu păhar de-argint în poale, ea vine şi pune bolnavului cap la cap, coate la coate, glezne la glezne, şi aşa mai încolo, adecă vindecă pe unul pocit de iele. E învederat că asta o face numai Maica Domnului, nu Irodia care tocmai dimpotrivă ea aduce ielele şi îmbolnăveşte oamenii. Confuziunea, ce e dreptul, e mai veche : Diana era luna, Hecate tot luna, dar a nopţilor cu furtună, cu nori şi cu vînturi, şi la început şi Venus era tot luna plină a nopţilor senine.
    în cîntecele de vergelat, Irodia e redată mai limpede : e stăpîna furtunii. Bicele de foc au fost în toate mitologiile simboluri ale fulgerelor, şi tot aşa Toma — care mitologiceşte a înlocuit pe Bachus-Dionisios — e reprezentantul furtunii.
                       ŢARA POPII ION
    Despre ţara popii Ion ştiu să povestească, mai mult ori mai puţin, toate popoarele Europei. In Spania, în Franţa, în Olanda şi prin Germania vestică e un proverb de toate zilele „o trăi ca în ţara popii Ion“. Şi noi românii cunoaştem proverbul şi ştim şi cîte ceva despre ţara acestui popă. Dar, după cum am luat cunoştinţele despre fabuloasa ţară a lui Ioan de la unguri ori de la popoarele slavice, noi vorbim de ţara popii Ivan sau a popii Ianoş *.
    In ţara popii Ion plăcintele cresc pe garduri, găinele fripte zboară prin aer, cîrnaţii plouă din cer, prin rîuri curge vin şi bălţile sînt de lapte dulce cu malurile de mămăligă. Adevăratul rai al leneşilor. Fantazia popoarelor a îmbogăţit ţara popii Ion cu toate bunătăţile din lume şi sînt de tot hazul descrierile glumeţe ale ei. Acum sînt glumeţe şi ştie omul că toate sînt numai născociri goale, dar odată le credea aievea, ca avînd fiinţă. Le credea lumea, şi cîţi oameni nu şi-au pierdut averile ca să afle ţara popii Ion ! Ce e America astăzi, unde fug oamenii căutînd raiul pămîntesc, ce e pe lîngă ce era pe atunci ţara aceea ! în America trăieşti, cred oamenii, ca în sinul lui Avram, dar muncind, pe cîtă vreme în ţara popii Ion toate veneau pe degeaba.
    Am pomenit de America, pentru că acest continent l-au găsit oamenii tocmai căutînd ţara popii Ion. Ca să
     * Peste Carpaţi popa Ianoş s-a prefăcut în nume propriu : ţara lui Pap Ianoş (n.a.).
519
înţelegeţi cum, trebuie să iau povestea acestei ţări mai de la început.
    în Oceanul Atlantic, nu tocmai departe (cam vro 20 de ceasuri de drum) de coasta Africei, se găsesc şapte insule, numite astăzi canarice. Insule foarte frumoase şi cu munţi înalţi cari ţi se par că ies de-a dreptul din faţa mării şi-şi ridică piscurile roşietice în albastrul senin al cerului, cu păduri nesfârşite, prin văgăunile cărora ies ape limpezi, şi întregul cuprins al insulelor scăldat într-o tăcută majestate, plină de pace şi singurătate în mijlocul nemărginitului ocean. Pe timpul naşterii lui Hristos se ştia din zvonuri nelimpezi despre acestea insule, cercetate rar de navigatori îndrăzneţi, cari spuneau minuni despre ele. Faima lor umpluse toate ţările de pe lingă Marea Mediterană şi oamenii le priveau ca un rai pământesc, cuib al fericirii, ţinuturi pline de cele mai minunate lucruri. Naturalistul Pliniu le descrie în colori fantastice ; vestitul comandant Sertoriu visa să se retragă la bătrîneţe în aceste insule şi însuşi poetul Horaţiu se ducea cu gîndul să-şi sfîrşească zilele acolo. De altă parte însă, se povesteau grozăvenii despre primejdiile drumului pînă acolo. După vechea tradiţie, marea se închidea la stîlpii lui Hercule (Gibraltarul şi Cadixul de astăzi). Se spunea că drumul pe ocean e împiedicat de uriaşe vînturi şi de alge cari acoper faţa oceanului pe întinderi nesfîrşite, aşa că nici o corabie nu poate străbate prin ele. Pe lîngă acestea s-au adăogat cele ce spunea filosoful Seneca, anume că pe lîngă acele insule e cu neputinţă navigaţiunea, fiindcă marea stă de-a pururi liniştită ca apa în pahar şi nu bate niciodată nici un fel de vînt care să împingă corabia, că acolo e veşnic amestec de lumină slabă de nori cu un întunerec jalnic de amurg şi că nu se văd stele pe cer, care să conducă drumul; şi dacă se văd stele, ele sînt necunoscute, ale altei lumi.
    Dar, cu toate acestea, îndrăzneţi navigatori căutau să ajungă la minunatele insule. Prin veacul al şaselea după Hristos, se vorbea pretutindeni de sfîntul călugăr Bran-danus, care rătăcise 7 ani pe marea cea mare a apusului (Oceanul Atlantic) şi că ar fi găsit paradisul pămîntesc
520
In mijlocul mării. Ce insulă găsise ? Nu se ştie ; poate Insulele acestea canarice, destul că o mie şi mai bine de ani oamenii au căutat insula lui Brandanus, şi chiar prin veacul al şasesprezecelea englezii şi portughezii îşi băteau mereu capul în ce direcţiune trebuie s-o caute.
    Pe la anii 1 100 d.C. insulele canarice erau cunoscute de navigatorii arabi şi vestitul geograf Edrisi le descrie. Dar creştinii, după răul obicei al lor de atunci, n-au vrut să creadă ce spune „un păgîn“ şi mai ales n-au vrut să creadă, fiindcă Biblia nu vorbeşte nimic despre asemenea insule şi tot ce nu spunea Biblia era minciună. Abia într-al treisprezecelea veac, după ce s-a stins puterea maritimă a arabilor, au început italienii a se încumeta să treacă dincolo de Gibraltar, pe ocean, şi lor le urmară portughezii şi francezii. în veacul viitor, insulele canarice erau binecunoscute şi cîteva dintre ele chiar colonizate cu europeni. La 1346 papa din Roma, după al său obicei, numise chiar un guvernator civil şi un episcop într-acele fericite insule, dar amîndoi au fost numai o jucărie a papei, căci cucerirea insulelor a costat sînge mult şi abia peste vro trei sute de ani s-a făptuit deplin, căci trăia un popor viteaz şi inteligent pe insule, şi nu l-ar fi biruit lesne europenii, dacă n-ar fi întrebuinţat acel ticălos mijloc de care uzau cei de pe atunci, anume să-i atragă prin trădare în curse ori să-i ucidă cî-neşte cu nemiluita, ori să-i aducă în Europa ca robi. Mijloace foarte nevrednice, cum au întrebuinţat şi spaniolii în America sudică şi englezii în cea nordică, pentru că pe atunci era maximă că cu păgînii e iertat să faci toate mişeliile, şi că prin mizeria cumplită a sclăviei faci un enorm bine păgînilor, căci îi botezi cu de-a sila şi îi scapi astfel de peirea iadului !
    Insulele au fost cucerite pe încetul, iar după ce europenii s-au aşezat statornic în ele, au început să se uite împrejur după alte cuceriri. De pe vîrfurile munţilor insulelor se vedea malul vestic al Africei ; gîndul le era acum spre acest mal, mai ales că un călugăr spaniol, de acei ce rătăcesc cerşind prin lume, aduse vestea că el a fost pe malul acela, că acolo sînt coline de aur şi că ar fi existînd un stat fabulos de bogat al unui popă Ion. Azi o veste, mîine alta, şi în sfîrşit normanii, cari mai
521
întîi se statorniciseră în insule, se gătiră cu corăbii să ocupe ţara popii Ion. Fireşte că nu se gîndeau s-o ocupe cu război, ci tot cu sistemul vechi : să facă o vînătoare de oameni pe malul african, ca din vînzarea lor să-şi scoată cheltuielile. Apoi, să-şi facă o cetăţuie cu şanţuri şi din ea să facă expediţii în interior şi să ucidă tîlhă-reşte şi să fure femei şi copii cîţi vor putea. Ei au făcut aşa şi-au scoborît pe mal la capul Bojador, dar nu le-a mers după socotelile de acasă. Cei din pretinsa ţară a popii Ion i-au alungat, şi toate planurile au rămas baltă. Dar apucaseră europenii să puie mina pe-o mulţime de femei şi pe-o şi mai mare mulţime de cămile, pe care le-au aclimatizat cu timpul în insulele canarice. Mulţimea cămilelor prinse — peste 3000 — le-a întărit credinţa că interiorul ţării popii Ion trebuie să fie foarte bogat, căci de ce ar fi crescut atîtea cămile oamenii aceştia, dacă nu spre a căra bogăţii din interiorul ţării ?
    Şi aşa a rămas de poveste ţara popii Ion, şi toată Europa era plină de faima ei, numele i-a rămas şi după ce portughezii pătrunseră în interiorul ţării şi văzură că nu există nicăieri nici un stat al popii Ion cu coline de aur. Chiar şi după ce europenii au cunoscut întreg malul african pînă la capul Bunei Speranţe şi n-au găsit nicăieri ţara cea fabuloasă, totuşi odată legenda intrată în popor a stăruit să trăiască şi trăieşte pînă în ziua de astăzi.
               SĂRBĂTORI FARA DE ROST
                                                 I
    Despre sărbătorile cele multe ale voastre, cîte nu sînt rînduite de biserică, n-aş mai face pomenire, dacă n-ar fi cu adevărat prea din cale-afară multe. Acum, numai că isînt multe, n-a-r fi mare rău ; dar e rău mare că zilele anului sînt numărate şi dacă iai multe zile de sărbătoare o să rămîie puţine zile de muncă. Socotind duminicile şi sărbătorile legiuite, sunt optzeci de zile pe an în care legea ne opreşte de la lucru. Apoi, fără frică de păcat, eu zic că voi mai aveţi alte optzeci de zile în care nu lucraţi, pentru primejdie de foc, de grindină, de boale vouă şi vitelor. Sînt la un loc o sută şasezeci de zile ; fac 23 de săptămîni. Cît pe aici jumătate de an ! Bărbaţii mai ţin, mai nu ţin sărbătorile băbeşti, dar femeile se ţin cu dinţii de ele. Nu torc, nu ţes, nu pun mina pe ac, ba nu fac nici foc. Prin nordul Moldovei şi prin Bucovina, toată săptămâna dintîi a postului mare, vestita săptămînă a Sîn-Toaderilor, nu fierb femeile nici de mîncare, căci aşa e legea să nu facă fiertură de frica nărăvaşilor cai ai Toaderului. Dar mă mir ce mănîncă ? Mare ţi-e lumea ta, Doamne, şi multă nebunie mai încape în ea !
    Să stai să te miri ce sărbători îşi croiesc femeile. Cam aşa : ziua furnicilor, ziua gândacilor, a şerpilor, a broaştelor, a gîngăniilor, a puricilor, a lupului, a ursului. Toate sunt primăvara, afară de-a lupului, care nu e mulţumit numai cu o zi, ci cu multe, ba ţinute şi cîte trei lanţ ca la Filipii de iarnă. Astea toate ca să te apere de dihăniile acestea. Apoi ziua ciumii, a vărsatului, a ho-lerii şi a altor boale ; apoi zile cari te apără de strigoi,
523
de moroi, de iezme, de rusalii, de potcă şi ceas rău, de obrinteală şi de zgaibe, de uime şi de scurte. Apoi sînt altele nu ştiu pentru ce, ziua boului, a treia zi după Sfîntul Gheorghe (poate că pentru Marcu din ziua asta, căci Marcu evanghelistul are în icoană un bou lîngă el); ziua cailor, în sîmbăta Sîn-Toaderilor, cînd femeile trag caii de coadă ; ziua iepelor, într-o joi, înainte de a cailor ; ziua porcului, sau Ignatul, cînd n-ai voie să lucrezi nimic pînă nu vezi sînge. Ziua ouălor la mijlocul postului mare : ziua urzicilor, cînd urzicile îşi fac nunta lor. Vezi, ce frumos le ştiu potrivi femeile,, toate în ciuda fusului şi-a furcii ?
    Apoi sînt alte sărbători împreunate cu anume obiceiuri, dintre care beţia, se înţelege, e cea mai de dai Doamne. La Mucenici e de-a valma cu cele patruzeci de păhărele de vin, şi părinţii silesc şi pe copii să dea peste cap sfintele păhărele. La Spolocanie, ori ziua nevestelor, se-ncumetresc numai femeile, prin Moldova, şi toată ziua beau ca să-şi spele gîtul de mîncările de dulce la intrarea în Postul Paştilor, o zi în care :
                 Ticălos bărbatu-meu,
                 El munceşte şi eu beu !
    La Ropotin, o sărbătoare mai ales a oltenilor, femeile fac ţesturi toată ziua şi se cinstesc ca moldovencele la Spolocanie, iar fetele de măritat bagă în cuptorul fierbinte un cocoş viu şi-l ard aşa chinuindu-1, ca să se mărite mai curînd. Prin Muntenia mare au ţăranii nu ştiu ce Gherman ori Caloian, în chip de păpuşă, pe care o îngroapă şi-o plîng ca pe un om mort, într-o zi anumită din postul mare, şi la nebunia asta iau parte şi bărbaţii, lăsîndu-şi plugul în brazdă şi bocindu-se ; apoi Caloianul învie, şi tot satul o dă pe chef şi pe voie bună !
    Sînt unele sărbători băbeşti luate după ale bisericii, dar calendarul bisericii le însemnează cu cruce neagră numai pentru preoţi ; iar pe cele legiuite pentru toţi creştinii le scrie cu cruce roşie. Acestea cu cruce neagră cad în zile de sărbători păgîneşti, de dinaintea venirii Domnului Hristos, pe cari biserica nu le-a putut înlătura ca să nu tulbure pe păgînii ce se încreştinau şi cari tot mai ţineau la ale lor. Acum n-avem, creştinilor, nici
524
Un zor să le mai ţinem, căci doar nu sîntem păgîni ! Şi mai ales cu obiceiuri păgîneşti, cu zuruit de lanţuri şi cu umblare în pielea goală pe lingă casă şi livadă, ca la Ziua de Mucenici ori a lui Alexe omul lui Dumnezeu, nici ou credinţe deşarte ca beţiile reglementare şi furarea toacei de la biserică şi nici cu vrăjitorii, cu făcuturi pe dragoste, şi nici cu frica babelor guşate că ne apărăm de strigoi şi de Todorusalii. Nici cu gogoriţe, că de vom lucra în ziua paserilor, o să ne mănînce vrăbiile cînepa — pe care n-o prea semănăm — ori că vor trage lupii la vite cum trage baba cu acul în ziua lupilor.
    Nu aşa, oreştine, nu. Acestea sînt lucruri de rîs. Şi ne sperie degeaba. Şi ne fac să ne pierdem vremea. Voi poate credeţi că faceţi bine şi nu e bine. Şi poate nici nu ştiţi că faceţi rău, ţinînd zile nelegiuite. Dar ascultaţi preoţii şi întrebaţi-i că ei vă pot spune din altar în fiecare duminică dacă sărbătorile sînt băbeşti ori nu, cîte s-ar potrivi în săptămîna ce vine.
    Dacă răspundeţi că şi strămoşii noştri le-au ţinut şi nu s-au mai plîns că-şi pierd vremea cu ele nu-i adevărat. E scris prin cărţile vechi, cum se plîngeau şi pe atunci preoţii şi episcopii că neamul nostru ţine sărbători fără socoteală de creştin şi de om cuminte. Şi-apoi să vă fie aminte că strămoşii noştri n-aveau nevoie de atîta vreme ca noi acum, şi nici de atita muncă. Ei erau mai mult păstori, cu turme mari, şi nu ştiau de atîta grîu ca astăzi, cînd toate păşunile ni le-am făcut loc de arătură. Şi nevoile lor erau mai puţine, şi nu erau pe atunci trenuri şi atîtea fabrici şi atîtea maşini. S-a schimbat lumea, şi cu ea şi felul muncii, şi-a sporit şi munca plugarilor şi s-a împuţinat şi vremea.
    Şi apoi să nu credeţi că toate acestea sărbători băbeşti sînt din moşi strămoşi, şi că păstrarea lor ar fi un lucru de evlavie şi de credinţă către cele din străvechi. Sînt cîteva pe care le-au scornit acum mai de curînd femeile. Şi iacătă şi cu asta te biruiesc că noi pierdem mai multă vreme degeaba decît strămoşii noştri.
    Dintre aceste sărbători, scornite mai de curînd, aproape văzînd cu ochii, sînt bunăoară Barbura, Todo-rusaliile şi Miezul-păreţilor. Toate trei sînt înjumătăţiri : Barbura împarte în două postul Crăciunului şi cade cu
525
Crăciunul într-o aceeaşi zi de săptămînă ; Miezul-pâre-ţilor împarte în două postul Paştilor, iar Todorusaliile taie în două timpul dintre Paşti şi Rusalii, şi amîndouă cad miercurea.
    Credinţa în rusaliile care te umflă şi în caii lui Sîn-Toader sînt lucruri pe cari le-am luat noi de la ruşi — că ei au rusalcele, nişte zîne ale apelor, şi pe vestitul Ftoador al vînturilor —- şi ne-am făcut sărbători mari din zilele acestor cai, la începutul postului mare, şi din împărecherea spaimei de Toader şi a groazei de rusalii am scornit sărbătoarea Todorusaliilor.
    Barbura ne-au adus-o grecii din ţara lor, şi nici n-a ajuns pe la toţi românii, iar Miezul-păreţilor ni l-am făcut noi singuri, adică nevestele noastre. Strămoşii numeau postul mare păresimi, iar înjumătăţirea postului miez-post sau miezu-păresimi. Vorba păresimi începe să fie uitată, dar miezu-paresimi o dăinuieşte şi nemaifiind înţeleasă ni se pare că e vorba de păreţi, căci cam aşa sună.
    Şi-apoi de aici, haide, şi-au şi născocit femeile o sărbătoare a păreţilor. Ce-o fi şi aia ? N-au ştiut femeile ce poate fi, dar ceva trebuie să fie, au gîndit ele. Şi-apoi ici una, colo alta a tot scornit cîte ceva : că în ziua asta nu e bine să te atingi de păreţi, să nu-i văruieşti, să nu baţi cuie în ei. Acum, urzeala pînzei se face pe cuie bătute în părete, vezi tu, de aici altă poznă : în ziua asta nu e bine să urzeşti ! Apoi ide la urzeală s-a întins scornitura la toate lucrările cîte au vreo legătură cu pînza, la furca de tors, la război, la fus, la răschitor, la suveică, la perie şi daraci, la ac, la foarfece.
    Şi aşa e păcat de moarte în ziua asta să coşi, să ţeşi, să torci, să croieşti ; apoi mai departe : să speli rufe, să faci leşie.
    Vezi tu, cîte nebunii născute dintr-o vorbă luată pe dos !
    Şi cică dacă lucrezi în ziua păreţilor, te dă Dumnezeu cu capul de păreţi şi te apucă nebunia şi „tehuiala“ şi ţi se încurcă minţile, şi că o femeie ar fi urzit în ziua asta şi a venit Dumnezeu şi a înnebunit-o de umbla cînd încolo cînd încoace (cum umbli cînd urzeşti de la un cui
526
ţa altul) şi o tot izbea cu capul de părete şi zicea Dumnezeu, de ciudă ca s-o înveţe minte :
                  Miez-mi ez-raiez-păreţi,
                  Buf cu capu de păreţi !
                      Şi de atunci ba să mai lucreze o femeie în ziua asta.
                  Vezi acum, creştine, cum îşi stârnesc femeile credinţa deşartă, şi cum îşi fac spaime şi năluci degeaba !
    Apoi, ştii mai bine decît mine că sînt sărbători băbeşti cari se ţin lanţ, cîte trei şi patru zile şi săptămînă încheiată. Adevărat că le ţin aproape numai femeile, la lucrul lor de casă, mai rar la lucrul de pe cîmp. Dar le ţin şi bărbaţi destui, după locuri.
    Uite, o săptămînă întreagă, fără nici >un fel de lucru, a femeilor e cea dintîi din postul mare, a Sîn-Toaderilor. Aceşti Toaderi nu mai ştie nici Mama-pădurii cîţi sînt, că unul dintre ei îi pune, altul îi scoate, altul e şchiop, atîta e ştiut că acel ce cade sîmbătă e Sîn-Toaderul cel mare. îndeobşte ţin de marţi pînă marţi. Altă săptămînă de nelucru e a patimilor, alta e săptămînă luminată, deci două săptămâni una după alta, vreme pierdută.
    Acum aici, fireşte, le dau răgaz şi sfintele sărbători ale Paştilor. Dar ce răgaz le dau Filipii de toamnă, cu 3, ori 4 ori 5 zile de nelucru, cu pe deasupra o lăsată a secului ? Dar Filipii de iarnă şi Circovii şi Antanasiile, toate una după alta, cu puţin răstimp ? Şi alte sărbători îngrămădite pe lingă Sf. Ilie, eu Pălie, Pintilie, şi Ana-foca şi Marina ?
    Apoi sînt sărbători cari se ţin lanţ într-altfel. Aşa sînt marţele rele, ori joile rele, ori joile mari, de după Paşti. Vinerea nu lucrează femeile de la ţară cît e anul, aşa că pentru femeile noastre dumineca e de prisos ca sărbătoare, căci adevărata zi a Domnului peste săptămână pentru ele e vinerea. Altele apoi se leagă, cine ştie pentru ce, să nu lucreze toate lunile de peste an, ori miercurile.
    E adînc greşită şi credinţa asta că Dumnezeu, ca să-ţi împlinească o dorinţă, îţi cere să dormi toate miercurile dintr-un an. El ne cere muncă, nu hoinăreală, că de ne-a poruncit să ţinem sărbătorile bisericii n-a făcut-o pentru
527
trîndăvia noastră, ci ca să mergem la biserică şi să ne vedem şi de suflet măcar la zile mari, iar pentru odihnă ne-a orînduit dumineca. Ce să-i placă lui şederea pe prispă ori pe cuptor atîtea miercuri ori atîtea vineri.?
    Ştiu ce răspund ele. Nu lui Dumnezeu îi plac acestea, ci sfintelor. Bătăioase mai sînt sfintele acestea, cînd lucrezi în ziua lor ! Sfintei Luni nu-i place să torci, sfintei Marţi să coşi, sfintei Miercuri să ţeşi, sfintei Joi să croieşti, sfintei Vineri nu-i place nimic pe lume numai să şezi cu mîinile în sîn şi să te uiţi în sus pe coş, sfintei Sîmbete nu-i place să speli rufe. Şi aşa fiecare zi cu lucrurile ei oprite, nu cu unul ci cu o sută ; nu dă voie „sfînta zi de astăzi“ să te gîndeşti deloc la sfînta zi de mîine, numai biata Duminecă e îngăduitoare, căci ea e a lui Dumnezeu şi Dumnezeu ştie că ai copii şi bărbat şi trebuie să mai pui mîna pe ac pentru ei şi să faci cîte ceva.
    E poznaşe credinţa asta că o zi e rea de foc, alta de apă, a treia de pagubă, a patra de ploi şi secetă, şi aşa mai încolo — parcă n-ar fi toate zilele ale aceluiaşi Dumnezeu — şi de aceea fiecare e „rea“ de anumite lucruri. Asta de o parte face că ţărancele au capul plin ca un muşuroi de furnici de lucrurile pe cari pot să le facă ori nu în ziua cutare, toate categorisite frumuşel, şi ca-tegoriseala a mers aşa departe că e regulamentat în ce zi nu e bine să pui cloşca ori să culegi surcele. Şi pe deasupra să mai încurcă cu lună nouă şi veche. Acum, la ce sînt bune comediile acestea ? De altă parte, ele stînjenesc lucrul, căci îl fac în răstimpuri ; ţesutul trebuie întrerupt în ziua cutare şi cutare, căci nu e bine să ţeşi ; ai început să coşi o cămaşă, trebuie să faci popas în ziua cutare şi cutare, că nu e bine să coşi. Apoi aşa se face, pe une locuri, că pentru cîţiva coţi de urzeală :
                  Pusei pînza cînd da frunza Şi-o gătii la Sîn-Văsii.
    Pe une locuri, zic : că ne-a ferit Dumnezeu să fie pretutindeni aşa. Şi apoi şi într-acelaşi sat sînt femei de toată mîna, unele mai harnice, altele mai leneşe, unele mai sperioase, altele mai cu inimă. Că, la urmă, pe lîngă superstiţie, boala cea mai mare e tot lenea.
            LUMEA S-A PORNIT ÎNTR-0 MARŢI
    Marţea nu e bine să croieşti cămăşi, nu e bine să legi „gura pînzii“ şi nu e bine să îmbraci haină nouă, dar mai ales nu e bine să pleci la un drum mai lung, fiindcă într-o marţi a urzit Dumnezeu lumea, adecă lumea s-a pornit într-o marţi. Asta e o credinţă de obşte a românilor. Alţii, mai puţini, cred că toate acestea nu e bine să le faci sîmbătă, tot pentru acelaşi mare păcat, fiindcă sîmbătă s-a pornit lumea. De unde ne-a venit nouă credinţa asta şi ce rost are ea ? Acum, eu n-am să mă ocup să vă înşir vorbe ca să vă lămuresc că această credinţă e o superstiţiune, pentru că asta o ştiţi 'dumneavoastră poate mai bine de cum o ştiu eu. Dar gîndese că poate nu ştiţi de unde şi cum ne-a venit superstiţiunea, şi încă eu aş încerca să văd de v-o pot spune.
    Mai întîi de toate, credinţa că marţea s-a pornit lumea a prins rădăcini între popoarele ortodoxe ale Europei. Apoi de la acestea au luat-o şi alte popoare, de alte religii, dar n-o au întru atîta sfinţenie ca neamurile de la cari au luat-o. Aşadară credinţa de care vorbim are ceva strînsă legătură ou religia ortodoxă a creştinilor, şi numai a celor din Europa.
    După Biblie, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Nu se spune în ce zi a început, dar se spune în care zi s-a odihnit; şi dacă s-a odihnit sîmbătă, a şaptea zi, atunci ziua dinţii a lumii a fost duminecă. Apoi atunci de ce nu spunem că duminecă a pornit Dumnezeu lumea ? Şi că duminecă nu e bine să pornim la drum lung ? Aşa ar fi după cele ce ni le arată Biblia. Dar credinţa din taifasul nostru n-are de lucru cu Biblia, măcar că
529
tot facerea lumii îi este temeiul şi de acolo porneşte, de la ziua dinţii a lumii.
    S-au făcut fel de fel de socoteli, cam cîţi ani pot să fie de la facerea lumii, laşa cum înţelegem facerea ei după spusele Bibliei. Acum, unii au scos un număr de ani, alţii altul, cîte-o seamă de numere mai apropiate, altele depărtate foarte cîte cu 2 000 de ani şi mai mult. Aşa că nu se potrivesc doi cu doi şi anumit tot nu ştim nimic.
    Dar feluritele popoare au primit ca adevărată anumită numărătoare de care se ţin.
    Aşa, iudeii spun că lumea a fost făcută cu 3760 înainte de anul naşterii lui Hristos.
    Catolicii o spun în trei feluri, dar şi ortodocşii tot în trei feluri o spun : cei ce se ţin de patriarhul Alexandriei o spun intr-un fel, cei de sub patriarhul Antiohiei într-alt fel, iar cei din Europa se iau după cum s-a hotă-rît în Constantinopol.
    Anul acestor din Europa e 5508 înainte de Hristos. Acesta e anul de la facerea lumii, de la Adam, „leatul14 sau „veleatu!44 de la zidire. Toate cărţile noastre bisericeşti pînă mai acum o sută cincizeci de ani întrebuinţau numai leatul de la facerea lumii, tot aşa şi cronicarii, numai că ei puneau pe lîngă leatul acesta şi anul de la Hristos, de cele mai multe ori. *
    Cum au ajuns cei din Constantinopol să statoreascâ anul 5508 înainte de Hristos ca an al facerii lumii, şi cum au ajuns alţii să statoreascâ alt an, e o socoteală lungă şi nu e pentru noi. Pentru noi ajunge atîta, că aşa au statorit lucrul şi unii şi alţii.
    Dar orice an ar fi statorit pentru facerea lumii feluriţii învăţaţi, un lucru au trebuit să-l ţie toţi la fel : să potrivească aşa anii, încît cel din urmă an al veacului vechi să fie an visect, şi aşa că anul 1 de la Hristos (adecă anul care începe era creştină) să înceapă într-o sâmbătă. Adecă, ziua întîi a întîiei luni, a întîiului an
    * La numărul 5508 adaogă anii de la Hristos şi ai leatul de la facerea lumii. Ştefan cel Mare a murit la a. 1504, aşadară (5508 4- 1504) la anul de la Adam 7012. Noi trăim în anul de la zidire 7417. Cînd dai de un an de la zidire, scazi din el 5508 şi ai găsit anul de la Hristos (n.a.).
530
care începe veacul cel nou trebuie Bă fie sîmbătă. Şi aşa este pentru toţi creştinii. Dacă noi spunem că întîiul an al erei creştine e anul 5509, dacă unii catolici spun că e 5201, alţii altfel, e totuna, pentru că toţi aceşti ani, feluriţi după număr, arată acelaşi an care a început (1 ianuarie) cu o sîmbătă.
    Toţi aceşti ani se potrivesc la sfîrşitul lor, adecă li se încheie şirul în anul 1 al erei creştine, dar fireşte nu se potrivesc la începutul lor, la capul şirului. Iar această nepotrivire face că lumea „a pornit44 după unii într-o zi, după alţii într-alta. Toţi zic că cea din urmă zi a veacului vechi s-a sfârşit într-o vineri şi cu sîmbătă s-a început noul veac, dar nu toţi au la fel aceeaşi zi ca întîia zi a tuturor zilelor la începerea lumii.
    După numărul nostru, al ortodocşilor din Europa, în anul 5508 înainte de Hristos, ziua întîi a anului (1 ianuarie) a fost marţi. Aşa urma. Căci dacă anul 1 după Hristos s-a început cu sîmbătă, anul de dinaintea lui (anul 1 înainte de Hristos) s-a început cu joi, * anul 2 s-a început cu miercuri, anul 3 cu marţi, anul 4 eu luni, anul 5 ca visect cu sîmbătă şi apoi tot aşa mergînd înapoi spre începutul lumii vezi că anul 5506 a început cu joi, 5507 cu miercuri, iar anul începăturii 5508 cu marţi.
    Aşa dară întîia zi a întîiului an al lumii a fost marţi. Marţea a pornit lumea.
    Numai după calculele bizantinilor „începe lumea44 într-o marţi. Deci numai popoarele ortodoxe ale Europei au în veleatul lumii lor marţea ca prima zi a tuturor zilelor.
    Acum, eu cred că prin călugări a ajuns la ştiinţa poporului că marţea s-a urzit lumea şi apoi ştiinţa asta a
      * Cetitorul îşi poate face singur socoteala. Tot după 28 de ani (un crug solar) datele calendarului revin pe aceeaşi zi a lunci. Acum 5508 :28 - 196 cu rest 20. Dacă în anul 1 al lumii anul începe cu marţi, tot cu marţi va începe şi în anul 29 al lumii (28-1) în anul 57 (2 X 28 + 1) şi deci tot cu marţi în 5489 (ăsta e 28 X 196 + 1) iar anul acesta e al douăzecilea înainte de Hristos. Anul al 19-lea înainte de Hristos începe cu miercuri, al 18-lea cu joi, al 17 cu sîmbătă (fiind visect), al 16-lea cu duminecă, şi scoborînd mereu ajungi la anul 2 care începe cu miercuri, anul 1 — ultimul al veacului vechi — cu joi şi se încheie cu vineri, iar anul 1 de după Hristos începe cu sîmbătă (n.a.).
531
fost adusă în legătură cu credinţele lui superstiţioase şi aşa a devenit şi ea credinţă fără nici un rost. Că unii vorbesc şi despre sîmbătă ca zi în care s-a urzit lumea, poate că vine din faptul că au auzit ceva despre sîmbătă ca zi de începătură a erei creştine, a noului veac, sau — poate mai curînd — fiindcă şi sîmbăta se poate lua ca întîia zi a lumii, dacă te ţii de cei ce încep anii cu martie. (în evul-mediu se obicinuia şi una şi alta : numărau anii începîndu-i ori de la ianuarie ori de la martie şi lucrul acesta face şi astăzi cronologiştilor multă încurcătură pentru cele 2 luni ianuarie şi februarie cari puteau fi luate şi într-un an şi într-altul de după el.) Iar în anul 1 al lumii ziua întîi de martie a fost sîmbătă.
                   LATIN ORI SLAV ? *
    Cu neologismele de origine franceză ai oarecare dreptate. Dar n-ai nici una, cînd crezi că literatura noastră actuală ar avea vinovata tendinţă de-a lua la goană cuvinte de origine latină spre a le înlocui cu sinonime de origine slavonă. Cazurile izolate nu dovedesc decît o rătăcire din neştiinţă a scriitorului respectiv, dar nu o pornire generală a literaturii de-a fi îndrăgostită de sla-vonisme în paguba latinităţii noastre.
    Chestiunea stă aşa. Cînd am două cuvinte, unul de neam latin şi altul de neam străin, pe care să-l primesc în limbă ? D-ta răspunzi, ca român care-ţi iubeşti neamul şi limba, că pe cel latin. Tot aşa şi eu. Dar cu o mulţime de rezerve. Aleg pe cel mai bun şi dacă, din întîmplare, cel mai bun e slavon, voi alege şi voi primi pe acesta, chiar cu rizicul de-a fi dispreţuit de Cicero şi de Virgiliu la o eventuală întîlnire ou ei pe ceealaltă lume.
    Nu. Să-mi fie mai drag un cuvînt numai fiindcă e de origine latină, şi altul urgisit numai fiindcă e de origine străină ? Asta nu. Încă o dată o zic că în cazul acesta voi alege cuvîntul cel mai bun, fără să-mi pese de ce
    * Acest articol e scris în fuga condeiului, drept răspuns la o întrebare a d-lui dr. A. Vaida dacă într-adevăr literatura actuală a noastră are tendinţa de a înlocui cit poate cuvintele latine cu vorbe slavone ? Subsemnatul, zăpăcit de aderenţii d-lui Vaida — între care erau dr. Pop, Bontescu, Vecerdea, Maniu, Veliciu, Goldiş etc. — şi-a rezervat dreptul să răspundă a doua zi în scris. Aceasta e geneza acestui articol, dealtfel nerevizuit de autor (n.a.).
533
origine e cuvîntul, cum nu-mi pasă de ce fel de papuci va purta preşedintele republicii chineze.
    Dar care e cel mai bun ? Răspunsul e cam lung dar limpede. Vorba traducătorului celei dinţii Biblii româneşti : „Aceia sînt bani buni care umblă în toate ţările, aşa şi cuvintele..." Cuvînt bun e acela care e cunoscut de toţi românii şi avînd aceeaşi accepţiune '(adecă să nu însemneze aici un lucru, şi într-altă parte alt lucru). Acum, dacă pui alături morb şi boală, pe care ai să-l primeşti ? Cuvîntul morb e neologism, deci d-ta, fiindcă eşti doctor, du-1 la clinica neologismelor. Ce mi-e bun, dacă nu e cuvînt de baştină al limbii noastre. E împrumutat şi el pe datorie, ca şi boală, cu deosebirea că pe acela l-au împrumutat cărturarii, iar pe cestalalt poporul întreg, şi cauţiunea e mult mai sigură dincoace, căci la orice caz, poporul întreg e mai veche casă şi mai de încredere decît cazinourile şi cluburile cărturarilor. Na also ! aş zice şi eu cu nenea Iancu. *
    Dacă n-aş avea deloc alt argument, mi-ar fi destul acesta : unul şi tare.
    Dar în chestiunea aceasta s-amestecă şi tâlharii de scriitori literari, mai ales poeţii. Breasla asta de oameni nu prea poate da poliţe cu bani buni şi cu scadenţa la termin, dar în schimb toate poliţele dezvoltării unei limbi sînt trase asupra capului lor, şi ei au nemărginita răspundere de felul cum se desfăşoară drumurile intelectuale ale unui popor. Acum, mă tem să nu fi spus vreo vorbă prea mare, dar mă vei ierta, fiindcă şi eu sînt unul dintr-această breaslă, şi de ce n-aş avea şi eu dreptul să trag puţintică cenuşă la oala noastră ?
    Vezi acum că scriitorii literari sînt mai ales cei chemaţi să hotărască în chestia asta a cuvintelor. Zic, mai ales, pentru că marele chemat e poporul — acel bălaur cu milioane de capete — care în chestiuni de limbă nu gîndeşte, ci numai simte, n-are creieri, ci numai suflet, şi el e singur curia (ţine minte vorba asta !), care hotă-reşte în suprema instanţă. Iar bieţii cărturari, dimpo-
     * Aluzie la o inciză a d-lui advocat dr. Cornel Iancu, făcută cu mult spirit în cursul discuţiei (n.a.).
534
trivă, gîndesc şi gîndesc, şi nu simt nimic, şi de aceea toate sistemele lor, fie cipariene, fie cihaciene, sînt mirese la moară şi cine surd dus la vînat.
    Nu e nevoie să-ţi mai arăt lipsa de trăinicie a oricărei încercări de a „crea“ o limbă prin speculaţiuni gramaticale, chiar de te-ai gîndi la volapiik şi esperanto, oari sînt lucruri la modă şi ţin de joi pînă mai apoi şi dreptul lor la existenţă stă numai în faptul că de ar fi o modă oricît de nebună o să-şi găsească admiratori, căci lumea e mare şi are multe feluri de oameni.
    Scriitorul ţinînd calea de mijloc, prin însuşi felul său de a fi, simte alături cu poporul (vorbesc de scriitorii buni, nu de orice plevuşcă), şi gîndeşte alături cu cărturarul. Deci el corectează şi pe cărturar, şi pe popor rafinează simţul poporului şi ţine în frîu speculaţiunile cărturarului.
    Deci în alegerea cuvintelor el are ca îndrumare şi jrumuseţa cuvîntului. Altfel de ce te-ai entuziasma de un scriitor care „scrie frumos" ? Vorbim fireşte numai, de limbă, numai [de] dicţionarul ei. Cu ce te fură un Scriitor mai întîi şi întîi ? Cu frumuseţea limbii. Un singur cuvînt urît în cea mai frumoasă poezie te face să te scuturi ca de vederea unui lucru scîrbos şi să-ţi strice-toată plăcerea estetică.
    Acum, rogu-te, cînd am să aleg între două cuvinte,, unul latin şi altul slavon, ca să-l aşez în versul meu,, crezi că am s-aleg pe cel latin care e urît, şi să dau deoparte pe cel slavon cu toate că e admirabil de frumos şi e însuşi el o poezie întreagă ? Urîţenia poate să fie de multe feluri, şi nu mă pot întinde să ţi-o arăt, dar să crezi că noi, cînd periem, şi netezim, şi călcăm cu fierul versurile, avem atîtea greutăţi şi trebuie să ne-ferim de atîtea lucruri de care nici nu visează cetitorul 1 Cred că mai întîi te gîndeşti la cacofonie. Bine, dar gîn-deşte-te că poate cuvîntul să fie melodic, foarte armonios,, dar pentru poet să fie urîţenie şi scîrbă. întoarce-te la cuvîntul de care am zis să-l ţii minte : sună frumos pentru cine sună, pentru urechea românului nu sună bine, pentru că jigneşte bunul-simţ. Aici exempla sunt odiosa.. Dar sâ-ţi dau exemple de nobleţe a unui cuvînt (ah ! poţi să fii poet cît de democrat, şi totuşi să fii cumplit.
535.
de gelos de nobleţea limbii tale !). Te-ai gîndit vrodată de ce nu putem zice feciorul lui Dumnezeu în loc de fiul lui Dumnezeu ? Amîndouă sînt cuvinte latine, frumoase, de ce însă îi zicem lui Hristos numai fiul şi nu feciorul ?
    Nu crede că am luat vorba din latină de-a dreptul din filius Dei, sau că ne suna apropiat de Vos al grecilor. în vechile traduceri se vede lupta pentru această expre-siune şi într-adevăr i s-a zis lui Hristos şi fecior; i-au zis şi prunc, i-au zis şi cuconul lui Dumnezeu şi chiar copilul lui Dumnezeu. Dar de ce dintre toate cel biruitor a rămas fiul ? în cînt XXXIII din Paradisul lui Dante eu am avut multă bătaie de cap şi îndrăzneală să zic despre Maria : „Fecioară mamă, a fiului tău fată“. Nu simţi că nu se cuvine să-i zici Măriei fată ? A fiului tău fiică, da. Şi de ce ? Amîndouă sînt cuvinte latine, frumoase, dar — tradiţie, bun-simţ, demnitate, nobleţe, justeţe şi altele şi altele, tot judecători aspri, dau sentinţa aşa şi nu altfel.
    Dar este un criteriu şi mai superior după care ai să faci alegere între două cuvinte şi să înlături pe cel latin. E utilitatea. Tot ce e nefolositor trebuie stîrpit, şi dintre două cuvinte alege pe acela care îţi dă mai multă putinţă de-a fi folositor. Vezi, doctore, limba românească se poate dezvolta prin augmentare de dinafară (neologisme) şi din sineşi (derivare, căci de compunere ca în germană sau cea ungurească nu e nici măcar pomeneală). Dintre două cuvinte primeşte deci pe acela care poate da mai multe derivaţii. Iată trei cuvinte — onoare lor, că sînt latine ! — morb, mur, nea. Alături, trei ■—• fire-ar ele de rîs, că sînt slave — boală, zid, zăpadă. Eu îmi aleg pe cele trei slavone, fiindcă îmi dau putinţa de-a îmbogăţi limba, cele trei latine nu.
    Cele trei latine sînt crengi moarte, cele trei slavone sînt copaci vii.
    Ce mi-e bun latinul, cînd din el nu pot face nici verb, nici adjectiv, nici adverb, nici altceva nimic ? Din boală avem verbul a boli. Din morb ? a morbi ? a morba ? a morbeca ? Nu este.
    Din boală avem adjectivul bolnav. Aici şi morbul ne dă pe morbos.
536
    Da, dar morbos stă pe loc, pe cînd bolnav ne dă un nou verb a îmbolnăvi. Ce facem cu morbos ?
    A înmorbi ? a înmorba ? a înmorboşi ? Nu se poate. Dar din verbul a îmbolnăvi avem participiul adjectival îmbolnăvitor, un cuvînt de mare preţ...
    Cum ai zice altfel: vînt îmbolnăvitor, olimă îmbol-năvitoare, dacă am goni din limbă vorba boală ? Cu vorba morb nu ne putem ajuta. Dar bolnav ne dă putinţa de a-1 diminutiva :
                 Ori eşti bolnăvioară,
                 Drăguţă mioară ?
    Ce frumuseţe de vorbă şi ce gingăşie poetică în vorba bolnăvior, bolnăvioară ! O ştiu mai bine decît mine mamele cari au copii mici.
    Ei, acum dă-o cu morboşică, ori morboşioară !
    Da, şi eu aş primi acest cuvînt morb (care e o piatră a scandalului în România, căci după el cunoşti numaidecât pe românii din Ungaria, şi-a ajuns vorbă de batjocură), dacă n-ar fi cuvînt mort. El măcar ne-ar mai îmbogăţi rimele, că sună frumos alăturea cu corb, orb, sorb, şi poate vreun poet ne-ar trînti vreo strofă :
                 A te-ndrăgosti de fete,
                 Nu e nici un morb, băiete,
                 Dar în dragoste-a fi orb Este foarte mare morb.
    Vorba mur nu ne dă verb. Verbul ar fi a muri, sau a mura, sau a murui. Cele două dintîi au avut omonime prea puternice (mor şi murez) ca să se poată susţinea — pentru cel dintîi e lesne de înţeles, pentru al doilea, ştiu şi eu ? Dacă e iertat să glumim, atunci românului, popor sărac şi trăitor în bordeie, i-a păsat mai mult de murăturile lui de peste iarnă decît de murarea (—zidirea) caselor, şi deci murarea verzei a ucis murarea păreţilor. Verbul a murui a rămas, probabil, dar şi-a schimbat înţelesul, şi nu mai însemnează a zidi, ci a lipi păreţii cu lut.
    Şi iată-ne murul latin, că e slab rău pe lîngă zidul străin. Zidul ne-a dat pe zidire, zidar, zidărie, murul
537
  nimic. Apoi ou murul latin n-am fi în stare nici să dăm cuvenitul atribut lui Dumnezeu : ziditorul ceriului şi al pămîntului, căci nu putem zice nici murătorul, nici mu-ruitorul cerului. Ori îi putem ? Cei cu latina au cuvîntul.
     Să ne spuie aceştia cum să zicem în loc de : omul e zidirea lui Dumnezeu, şi toate cele spuse de mine cad în baltă. *
      * Plictisitul autor al acestui articol a încheiat aici brusc fără a Dromite continuarea (n.a.).
             AMINTIRI DESPRE CARAGIALE
    In vara cealaltă, cea din urmă a întîlnirii noastre, făceam amîndoi planul, prin colonadele din Carlsbad, şă ne întîlnim la Dresda în vara asta — care a fost să fie cea din urmă a vieţii lui, ca să supărăm pe un prieten al nostru din capitala Saxoniei cu primirea în gazdă pe vro două, trei zile. Era prin mai, şi el venise prin oraşul apelor fierbinţi nu de dragul acestor ape, pe care nu voia nici măcar să le guste, ci numai ca să se plimbe. Pentru că sosise în Carlsbad, mai de vreme ca altădată, medicul nostru român, dr. Vaida-Voievod, deputatul ardelenilor în parlamentul din Budapesta, şi lui Caragiale foarte mult îi plăcea, în anii din urmă să se ocu-pe cu trebile politice ale românilor din Ungaria şi mai ales să puie la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă mai cu dinadinsul, soarta tronului habsbuirgic. Dar venise şi pentru c-a fost auzit nu ştiu de unde că sînt şi eu prin Carlsbad. Aşa am înţeles în cele dintîi ceasuri ale revederii, că ar fi venit anume ca să-mi arate un manuscris şi să-i dau o informaţiune, o foarte curioasă informa-ţiune : anume dacă pot să-i spun care poet latin, afară de Virgiliu, a mai scris ceva despre relaţiunile lui Eneas cu Dido şi despre moartea tragică a acestei regine semite.
    Mi s-a părut tot lucrul o glumă de-ale lui, dar spre destula mea uimire, mi-a scos din geantă un manuscris, de vro optsprezece pagini, şi cît am putut frunzări prin el, prin amurgul serii, într-o odaie a otelului Kroh, unde-şi stabili nenea Iancu reşedinţa, am văzut că în-tr-adevăr avea ceva de lucru cu Dido. Patru pagini erau scrise fără nici o corectură, celelalte erau toate o neis-
539
prăvită de-a valmă cu corecturi îngrămădite în cîte două şi trei caturi.
    Manuscrisul era în versuri, şi versurile de felurite lungimi. Avea, pesemne, să fie o feerie, sau o melodramă scurtă, sau ştiu şi eu ce. Atîta ştiu că acţiunea se concentra întreagă pe lingă arderea pe rug a reginei. Ce voia să facă, la urma urmei, cu moartea Didonei, nu ştiu; poate vrunul dintre directorii teatrelor noastre să ştie ceva, sau să ştie cei ce conduc societatea pentru crearea unui fond de teatru român în Ungaria. Mie nu mi-a spus altceva decît atîta că, la nedumerirea mea ce-ar putea el scoate dintr-un fapt atît de divers de nevoile noastre româneşti, mi-a răspuns apăsat:
    —     Vreau s-o jac patriotică, Ghiţă, vreau s-o fac patriotică !
    Şi văzîndu-mi sporită mirarea cum ar putea face patriotism românesc împrejurul morţii unei regine din Car-tago, a adăogat:
    —     Dar Virgil cum a îngrămădit atîta patriotism pe lîngă moartea Didonei ?
    Şi-a repetat de vro cîteva ori, cu mare respect, versul lui Virgil din Cartea a patra :
    Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor.
    Şi mi s-a părut că ar fi avut de gînd să facă intr-adevăr ceva patriotic, judecind după versurile din Virgil, pe care le-a scos din portmoneu şi le-a întins pe masă, în trei exemplare pe trei foi, rupte din cărţi, pe una textul original al lui Virgil, pe alta tradus franţuzeşte şi pe-a treia foaie versurile aşa cum le-am tradus eu. Acele cumplite versuri (584—630) pline de nepotolită furie şi de-o clocotitoare ură, şi din început pînă în sfîrşit numai durere şi blestem. Fireşte, e vorba într-aceste versuri de „roiurile Asiei" şi dacă avea de gînd Caragiale să publice ceea ce voia să scrie, după cum îmi spunea, în Românul din Arad, e de crezut că lucrarea aceasta o făcea anumit pentru românii de peste Carpaţi, pentru că repeta mereu acele versuri :
    „Răzbunător de s-ar naşte oarecine din oasele mele, care cu fier şi cu foc să gonească ale Asiei roiuri, azi şi de-a pururi şi-oricînd mai găsi-se-vor braţe prin veacuri ! Maluri cu maluri în luptă, şi valuri cu valuri, să
540
geamă; taberi cu taberi, şi-n veci să se bată şi ei şi nepoţii
    Dar poate să fi fost şi altceva. Pentru că dinţii bănuisem, şi nu mi-am pierdut nici ia urmă bănuiala, că versurile au un caracter cu totul subiectiv, pe care caută să-l învăluiască cu o manta străină. Dar eu am puţin contact cu lumea şi nu ştiu multe feţe ale ei.
    Acum, manuscrisul i se va găsi şi se va vedea oe in-tenţiuni a avut. Poate că aş fi ştiut şi eu de-atunci, dar vorba de-acel manuscris ne-a fost foarte scurtă, nici trei minute în odaia otelului, căci am ieşit din otel vorbind despre altele, şi-apoi trei zile cît a stat prin Carlsbad nu ne-am mai găsit vremea şi ocaziunea să mai vorbim de Dido, din cauza întîlnirii cu alţi şi cu alţi oameni şi din cauza soartei tronului habsburgic, pe care-1 puneam la cale amîndoi cu foarte mult de el iubitul dr. Vaida.
    Am fi putut vorbi în pace despre acel manuscris în vara asta, cînd aveam să ne întîlnim la Dresda. Să ne întîlnim ! Doamne, şi pe vremea aceea, eu, din cauze neprevăzute, eram pe marea tyrhenică şi bietul Cara-giale era mort...
              VARIA
                 VORBA DE ACASA
    Am ajuns, în sfîrşit, şi noi scrietorii români să avem publicul nostru.
    Mai nainte, nu tocmai demult, când aproape numai scrietorii străini aveau public în ţara noastră, alergam cu listele de prenumeraţiune, ne căciuleam pe la toţi editorii şi ne simţeam îndatoraţi pe toată viaţa, dacă vreun mecenat ne lua sub ocrotirea sa şi punea la cale publicarea operelor noastre fie în carte deosebită, fie în vreuna din revistele literare susţinute cu multe jertfe şi cu multă cerşătorie.
    Acum, de câţiva ani, editorii de toate categoriile, sifn-ţind că operele literare sînt marfă căutată, au început să zîmbească mai prieteneşte, cînd vreun scrietor le intra în prăvălie.
    Duminecile şi zilele de sărbători toate zidurile sînt pline de afişe şi se revarsă asupra ţării un întreg potop de fel de fel de reviste şi aşa numite „ediţiuni de du-minecă“, cele mai multe ilustrate, toate pe cit de variate, pe atît de interesante.
    Căci setea de lectură a publicului deprins a citi româneşte se întîlneşte cu setea de cîştig a cîtorva „antre-prenori“ literari.
    Tocmai de aceea însă nu se face de obicei literatură, ci neguţătorie de vorbe, şi-o adevărată spaimă ne cuprinde adeseori, cînd răsfoim aceste publicaţiuni făcute cele mai multe în pripă şi fără nici un control serios.
    Nu o dată, reamintindu-ne trecutul, o adîncă înduioşare ne cuprinde, cînd ne dăm seamă cît de mult ne-am depărtat noi de părinţii noştri, cum ne-am lepădat de
                                                                         545
obiceiurile lor, dintre care multe erau atît de bune şi de frumoase. S-a rupt oarecum firul vieţii noastre naţionale şi noi nu mai sîntem parcă urmaşii părinţilor noştri, nu continuatorii lucrării lor. Şi lepădîndu-ne de obiceiurile vechi, n-am luat altele, ci am rămas o societate în mare parte dezbrăcată de obiceiuri bine stabilite, adecă demoralizată.
    Nu trebuie oare să ne înspăimîntăm, cînd vedem că demoralizarea aceasta se propagă în cercuri din ce în ce mai largi şi ajunge pînă la românimea cea adevărată, oare tot mai păstrează firea ei din bătrîni ?
    Dacă astfel vom merge înainte, va trebui să ne diferenţiere în viaţa noastră culturală pînă într-atîta, că nici părinţii noştri, nici fraţii noştri din alte ţări n-ar mai putea să ne recunoască.
    Trebuie să ne întoarcem, pe cît întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obîrşia culturală a noastră.
    Aşa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate şi la unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie şi la unitate numai dacă vom ţinea în toate lucrările noastre seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindenea aceeaşi.
    Acesta e gîndul, din care am pornit, cînd am luat între noi înţelegere să-i dăm d-lui Sfetea mină de ajutor pentru publicarea acestei foi ilustrate.
    Nu ne punem alăturea ou somităţile noastre literare ; nu voim să îndrumăm pe literaţii noştri prin critică severă spre o mai mănoasă lucrare ; nu ne avîntăm spre cercul restrîns al celor aleşi; nu ţinem nici să facem noi singuri, nici să dirigem Vatra: ne-am legat numai ca pentru alte foi să nu mai dăm contribuţiuni literare şi primim răspunderea pentru cele ce se vor publica în coloanele acestei foi, din care am voi să facem un organ literar pentru toţi românii, un mijloc pentru popagarea aceluiaşi gust şi aceluiaşi fel de a simţi şi de a gîndi în toate părţile poporului românesc.
    Ne adresăm deci cu încredere frăţească la aceia dintre scrietorii noştri, care împărtăşesc vederile noastre, şi îi
546
rugăm să se unească cu noi, pentru ca, lucrînd împreună, să le putem da românilor o lectură nu numai variată şi interesantă, ci totodată şi românească.
    Se zice fără îndoială că arta nu are naţionalitate. Operele de valoare universală sînt însă un fel de sinteză a dezvoltării culturale naţionale şi credem că n-am ajuns încă noi românii ia un stadiu de dezvoltare culturală, în care scrietorii noştri să aibă pretenţiunea de a scrie pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele. Ne vom mulţumi deci, dacă vom pute să scriem pentru contimporanii noştri români.
    Nu ţinem, ce-i drept, ca în Vatra să se publice numai scrieri originale ; ţinem însă ca traducerile ce se vor publica să fie făcute ou îngrijire şi alese potrivit şi ele cu gustul poporului românesc.
    Aceasta ni-e vorba de acasă.
    Omul însă, cînd pleacă la drum, ştie numai unde vrea să ajungă şi ce vrea să facă el, însă nu poate să ştie şi unde, în adevăr, va ajunge şi ce, poate chiar fără de voia lui, va face. Nu putem dar nici noi să ştim dacă lucrurile vor ieşi aşa, cum le-am plănuit.
    Foaia aceasta nu e făcută pentru noi, ci pentru obştea cititorilor ei ; nu dar pe placul nostru, ci potrivit cu gustul ei are să fie făcută. Ne vom da deci silinţa să cunoaştem gustul cititorilor noştri şi vom ţină seamă de el, dîndu-le, pe cît se poate şi pe cît se concordă şi cu vederile noastre, lectura pe care ei înşişi doresc s-o aibă.
    Astfel ne vom aduna cu toţii, public şi sorietori, împrejuraţi Vetrei şi vom face un lucru potrivit cu propriul nostru fel de a fi.
                adevărul in arta
    Mi-e greu să laud din toată inima versurile d-tale. Mi-e greu, pentru că sînt tînguitoare şi pline de plîns — şi eu nu vreau să laud pe cel ce să tînguieşte. Toţi poeţii noştri mai tineri ştiu una şi numai una : să blesteme viaţa. Ei, da, nu e nici o muncă să găseşti defectele lucrurilor. Cel mai prost sătean are să găsească o sută de lucruri rele la cea mai perfectă statuie antică. Dar părţile bune ? Asta e mai greu.
    Dar nu-i învinuiesc pentru plîngerile lor. Cine are pricină de plîns să plîngă, dacă vrea. Dar răul cel mare e că cei mai mulţi minţesc, plîngînd fără pricină. Ei sînt ca oamenii cari nu ştiu să joace cărţi şi totuşi joacă : urmarea e că aceşti oameni, dacă sînt cartofori, pierd totul, iar, dacă sînt poeţi, se pierd cu totul. Oricît s-ar zvîrcoli „şcoalele“ suprema putere a artei va fi totdeauna adevărul.
    Iar adevărul — în artă — e una cu frumosul. Cele mai urîte înstrîmbături, pe scenă, sînt frumoase cînd sînt adevărate.
    Acum, ce impresie au să-mi facă cele mai frumoase versuri, dacă simt că fondul lor e afectat, nu cuprinde adevăr ? Ce sentiment ţi-ar năpădi sufletul, cînd d-ta, întîlnind o femeie plîngătoare îmbrăcată în zdrenţe, cu un copil gol în braţe, i-ai da ultimii bani, şi apoi ai afla că ea a minţit, că e bogată şi că face acest lucru numai ca să-şi împlinească mai iute milionul ?
    Leopardi a avut pricini să plîngă şi s-a plîns oum nu s-a mai plîns nimeni. Talentul a avut numai de jumătate parte la neperitoarele plîngeri ale poetului, cealaltă ju-
548
mătate a avut-o adevărul. Cine a întrecut şi cine va întrece în plîngere şi tînguire pe poeţii iudeilor ? De ce psalmii sînt plăsmuiţi de poporul cel mai crezător în Dumnezeu ? S-au încercat destui poeţi — mai talentaţi cu mult decît David — să facă psalmi şi n-au putut nici pe departe s-ajungă la exaltatele idei ale poetului-rege. Le-a lipsit adevărul, nemărginita credinţă în cele ce spuneau. „Şi de aceea spusa voastră era nobilă şi sfîntă...“ Chintesenţa poeziei o arată Christos totsdauna de cîte ori îşi începe vorbirile sale : „Adevăr, adevăr zic vouă !“ Şi ai cetit d-ta vro poezie mai frumoasă decît Testamentul nou, decît vorbirile şi faptele lui Christos, ale omului Christos ? Ai cetit vrodată mai mult adevăr înălţător decît Cele 8 fericiri ? Popoarele — milioanele de oameni din clasele de jos — n-ar ţinea sute şi mii de ani la o religie dacă ea n-ar fi poezie, şi cu atît are o religie mai multă poezie cu cît are mai mult adevăr. Nu adevăr ştiinţific, ci adevăr estetic. Dacă Palas Atene iese din capul lui Zeus, minciuna asta e un adevăr estetic, dacă însă Palas ar fi ieşit din capul Afroditei, asta ar fi fost o neghiobie.
    Fără îndoială, în ştiinţă, ori în viaţa zilnică, nu e frumos tot ce-i adevărat, şi nu e adevărat totdeuna ce e frumos, dar în artă adevărul şi frumosul sînt una. Cînd zici „poezie frumoasă“ zici „poezie adevărată11, la un loc „poezie bună.“
    Şi acum, cum cred tinerii noştri poeţi că fac poezii bune cită vreme nu scriu frumos, fiindcă nu scriu adevărat ? Cred ei că frumuseţea poeziei stă în rime, în ritm, în vorbe alese şi în strofe măiestrite ? Că adevărul poeziei stă în spunerea oricăror lucruri cari corespund realităţii ? Atunci matematicile ar fi suprema poezie a omenirii. Dar în urmă, luînd lucrul şi aşa : corespunde realităţii ceea ce spun ei ? în poezie se plîng, ţipă, cer trecătorilor milostivi un revolver să se sinucidă — n-au bani nici să şi-l cumpere — nu voiesc să se mai tîrîie în noroiul vieţii nici o clipă de acum. Iar în realitate ? De s-ar găsi un milostiv să le cumpere un revolver, ei ar pălmui pe acest milostiv şi i-ar ţine sîmbetele viaţa întreagă. In loc să plîngă, ei hohotesc de-a lungul bulevardului legîndu-se de femei, în loc să se tîrîie prin no-
                                                                          549
roi, aleargă la Şosea cu muscalul; iar cit pentru tîngui-rea că nici o clipă n-ar vrea să mai trăiască, o, fii sigur că ei abia aşteaptă seara, să tragă un chef cu lăutarii la Iordache.
    Şi scrisul oamenilor ăstora e poezie ? Oricît de mari talente poetice să fie, scriind aşa, ia ce pot să ajungă ? Să adeverească numai vorba : „mincinos ca un poet“. Eu urăsc pe acest soi de poeţi, căci sînt fariseii artei.
    Ei nu scriu nici frumos, nici adevărat; ei scriu însă imoral, căci minţesc şi minciuna ce e ?
    De aceea am zis de la început că mi-e greu să te laud. D-ta ai versuri frumoase, ca muzica, ai o limbă corectă, cu idei drăguţe. Dar aş vrea să te tînguieşti mai puţin, şi mai ales aş vrea să nu te fi tînguit fără pricină. Să dea Dumnezeu să n-ai în viaţă motive de plîngere dar, vezi, sînt răutăcios ! în interesul artei eu mai bine vreau să sufere într-adevăr poeţii şi să cînte dureri adevărate, decît să le meargă bine şi să-şi închipuiască numai că sufer. E fatal lucru : sufer poeţii ca să cîştige omenirea.
    Mi-a plăcut foarte mult Pastelul d-tale. Ai cîteva poezii de valoare. Scrie înainte ! Dar să-mi asculţi o po-vaţă : scrie cît de mult şi publică puţin. Deprinde-te mereu cu scrisul, dar alege ce publici şi nu ieşi la lumină nepregătit aşa numai cu „Ce-o da tîrgul şi norocul !“
    Te salut şi-ti doresc tot succesul.
              {LITERATURA PENTRU COPII]
    Am încercat şi eu odată să fac versuri pentru copiii de şcoală. Am scris multe şi le-am îndesuit pe toate într-o carte de cetire. Ştiu, deci din experienţă, cît de anevoioasă e munca să cauţi subiecte uşoare ca să le tratezi uşor, scoborîndu-te la nivelul intelectual al copilului şi încordîndu-te să-i imitezi noima gîndirii şi gustul exprimării lui. Iacă, vorba m-a adus, fără să fi avut de gînd acuma, la un paradox : A scrie pentru copii e foarte greu, tocmai fiindcă e foarte uşor.
    Cultura omoară naivitatea şi ştiinţa goneşte simplitatea, şi dacă nu ştii să povesteşti copiilor naiv şi simplu, atunci eşti în rolul celui care predică flămînzilor despre binefacerile postului. Ca să poţi povesti copiilor, trebuie să-i iubeşti, trebuie să cauţi a le pricepe firea şi lumea aparte în care trăiesc, să ştii să te cobori pin’ la nivelul personalităţii lor, considerîndu-i ca şi pe oamenii în vîrstă. Trebuie să iei parte împreună cu dînşii la toate manifestările lor sufleteşti : într-un cuvînt — rămîrund om mare, să fii cît se poate de copil.
    De aceea femeile au scris mai bine pentru copii decît bărbaţii; dotate cu mai multă simţire şi pricepere sufletească, şi ocupîndu-se mai mult cu dînşii, le-au înţeles mai bine firea.
    Apoi femeile rămîn copii viaţa întreagă, adică rămîn simple, iubitoare şi entuziaste, precum poporul rămîne copil de-a pururi în creaţiunile-i artistice.
    Pîn’ a nu-ţi ceti caietul, într-o doară, mi-am zis despre d-ta : „Cine-a mai învăţat şi pe omul ăsta să-şi prindă mintea cu copiii ?“ Dar deodată cu cetirea, mi-am mutat
551
gîndul. Povestirile d-tale sînt o încercare, şi e o vorbă a nu ştiu cui: încercarea şi cînd nu reuşeşte e o şcoală. Şi, cred eu, sînt destul de reuşite, ca început. Fără îndoială, s-a mai făcut cîte ceva în felul acesta, şi nici nu zic că eşti cel dintîi, ci printre cei dintîi.
    Valoarea poveştilor pentru copii nu stă pe deplin numai în adevărul estetic, în frumos, ca ale celorlalte scrieri artistice ; ele au valoarea religiunii, nu a artei: efectul salutar al lor e ultima retio. Cuore a lui Gubernatis poate să n-aibă nici o valoare artistică, are însă o valoare etică aşa de mare, încît cu tot dreptul se traduce această carte în toate limbile europene şi s-a răspîndit pretutindeni, cum poate numai Evanghelia s-a mai răspîndit. Ţi le spun acestea ca să nu-ţi fie prea tare teamă că poveştile d-tale n-ar fi avînd nici o valoare artistică.
    Poveştile pentru copii au rol educativ, pedagogic. Ele sînt, în primul loc, poezie didactică. Instructivă nu distractivă. Tocmai de aceea, ea, dintre toate genurile de literatură, poate să fie cea mai destructivă, dacă urmăreşte idei împotrivitoare dogmelor pedagogiei şi ale moralităţii.
    Apoi, trebuie să arătăm copilului viaţa aşa cum e — cu bucuriile şi prăpăstiile sale, ca nu cumva intrînd în lume — dizarmonia între lumea reală şi lumea din mintea sa — să-l ducă la decepţiune, la pesimism, la lipsă de voinţă — rele de care omenirea noastră e aşa de bolnavă !
    Eu cred că d-ta ai scris bune poveşti. Talent ai; ştii ce să tratezi şi cum. Acest cum e lucrul cel mai năbădăios în artă, e poate arta însăşi. îţi lipseşte numai rutina. Rutina însă e un lucru care se învaţă cu vremea.
    Sînt convins că ai să scrii din ce în ce mai bine. Eşti tînăr ; poveştile d-tale îmi reamintesc proverbul: „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă".
                   POPORUL POET
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               :
    Ţi-am făgăduit o prefaţă la colecţiunea d-tale de poezii poporale. Cînd am luat însă condeiul, nu ştiam ce să scriu. Ce aveam de spus într-o prefaţă ? Să te laud pentru bunul gînd ce l-ai avut ? Pentru munca d-tale ?
    Mi-am adus atunci aminte că, pe cînd vorbeam amîn-doi, d-ta ai amintit ceva despre felul cum se răspîndesc poeziile poporului. Da, iată un lucru despre care aş putea să vorbesc şi eu.
    „Cine e autorul poeziilor poporale" şi „oum se răspîndesc ele ?“ Două întrebări cari — nu ştiu cum — uneori mi se par adinei şi vrednice de răspuns, iar alteori mi se par de tot ridicole şi parcă anume create pentru ilustrarea zicătoarei : „Un nebun aruncă o piatră în fîntînă şi zece înţelepţi nu o pot scoate".
    Nici prin gînd nu-mi trece să lămuresc eu întrebările acestea. Vreau însă să-ţi povestesc unele lucruri din viaţa mea, lucruri văzute şi auzite, iar d-ta poate să tragi concluziuni. I
                                      I
     Cine li-e autorul ?
     Să-ţi dau un exemplu, din care poţi să bănuieşti ceva.
     Cînd eram acasă, la Năsăud, eu eram un fel de „artă poetică" ambulantă a satului. învăţam pe flăcăi strigătele ocazionale, pe cari să le chiuie la horă ; învăţam pe fete doine, să le cînte la şăzătoare. Improvizam pe atunci foarte lesne versuri populare. Frate-meu, care nu învă-
553
ţase carte şi era flăcău în rînd cu flăcăii satului, era mijlocitorul. Odată îi făcusem unei fete — cam zburdalnică, dar frumuşică — următoarea epigramă :
                 Tot mă mustră măiculiţa Că-mi dau la drăguţi guriţa,
                 Las’ mamă, că mă mărit Şi-mi sărut tot om urît.
    Frate-meu a chiuit la horă „strigătura“ făcută de mine. A prins. Toţi flăcăii o învăţaseră şi o chiuiau.
    După vro patru ani, mai mare mirarea mea : în revista Familia din Oradea-Mare cetesc o poezie poporală, culeasă din jurul Lăpuşului, redactată astfel :
                 Do.jeneşte-mă măicuţa Că-mi dau la drăguţi guriţa Las’ mamă că mă mărit Şi-oi pupa tot om urît.
    Era epigrama mea ! O cunoşteam la Lăpuş după patru ani. Lăpuşul e cam la 100 de kilometri departe de Nă-săud. După alţi trei ani o găsesc în Foaia poporului din Sibiu, ca poezie culeasă din jurul Orăştiei. Acum însă era straşnic corectată, şi eu mult mai popular redactată :
                 Dojeneşte-mă maică,
                 Că-mi dau la drăguţi gură,
                 Mamă, las’ că mă mărit Şi-oi pupa tot om urît.
    Năsăudul e punctul cel mai nordic al Ardealului,
Orăştia e în colţurile sudice ale ţării. Sînt cîteva sute de kilometri depărtare.
    Alt exemplu. Tribuna din Sibiu scoate un Calendar al poporului. La 1888, fiind şi eu redactor la Tribuna, mi-se încredinţează mie aranjarea părţii literare a calendarului. Ce-mi dă mie prin cap ? Să public şi poezii poporale. N-aveam însă nici o colecţie, ca s-aleg ; din cele publicate în Tribuna nu-mi venea să iau. Scriu deci din memorie cîteva, pe cari nu le ştiam publicate. Dar între ele vîr şi una făcută de mine — ad-hoc, în fuga condeiului :
554
                  Lele, buze subţirele Mult aş da să fie-a mele,
                  Că-mi pun capul pentru ele.
                                      etc., etc.
    După vrun an am auzit pe un flăcău din Gura-Rîului r— un sat lingă Sibiu — chiuind această poezie. „De unde ştii cîntarea asta ?“ îl întreb eu. „De la un flăcău din Răşinari." — „Dar el de unde o ştia ?“ — „Păi, ştiu eu ! Zice că a cetit-o la gazetă."
    în Ardeal mai în fiecare sat se găseşte cîte un om mai în vîrstă, vesel din fire şi stătător la petrecere, care e poetul oficial al satului. El face invitările la nunţi, cît ţine nunta el e „conferenţiarul" poetic ; închină la toţi, răspunde la toţi — în versuri rapsodice, fără metru şi fără rime multe una după alta. E om de spirit, gata să răspundă la orice, să facă versuri despre orice. Cînd aduce bucătăreasa „găina" pe masă, el ţine un „logos", îi mulţumeşte în versuri glumeţe, de rîde casa eu hohot. Criticai tot, îşi bate joc de toate — în mod demn. în Muntenia şi Moldova, aceşti rapsozi poporali sînt înlocuiţi cu ţiganii lăutari. Fără îndoială, o degenerare a poeziei ! La adunări de fini, la logodne, la orice fel de petreceri, el e de faţă. Am cunoscut pe eîţiva cari improvizau cu o uşurătate de necrezut. Cu cel din satul nostru aveam mult de furcă : rivalizam întruna şi ne ciocneam uneori. Care pe care, asta era cestiunea. Eu îi eram superior în surprinderi : îl întrerupeam repede la mijlocul versului, umplîndu-i eu versul cu o rimă bine potrivită la rima anterioară — se înţelege, eu spuneam contrarul celor ce vrea el să spuie, ori îi ridiculizam ideea. Se-ncurca bătrînul, îşi pierdea rostul; ascultătorii rîdeau şi eu cîştigam lupta. El nu era aşa iute la gîndire ca mine ; dar îmi era superior în exprimare. Avea mai multe rime — eu nu întrebuinţam rime slabe, d.e. pă-mînt-urît, frate-calde, sau accente poporale, ca maică-stâ, —■ avea locuţiuni, proverbii, expresii tipice. Eu mă încurcam şi cu vorbele — cultura, bat-o pîrdalnicul ! — eram obicinuit să întrebuinţez cîte o vorbă literară, ori „savantă", şi în fuga versului mă opream zăpăcit la acest fel de vorbe, căci în grabă nu le găseam echivalentele poporale. Şi o spun fără ruşine că, în ultima in-
555
stanţă, el mă biruia pe toate cărările. Mă gîndesc şi acum cîteodată : dacă nu învăţam carte şi rămîneam în sat, după toate probabilităţile eu aş fi fost urmaşul acestui rapsod în satul nostru.
     Femeile-mprovizează versuri mai lesne decît bărbaţii. Ar fi mai buni poeţi decît ei, dacă nu şi-ar pierde prea repede sărita şi dacă n-ar fi aşa de unilaterale în idei. O spun din experienţă : dacă ai încurcat pe o femeie în toiul improvizării rămîne încurcată, şi pînă a doua zi tot pe aceeaşi vreme nu mai e în stare să urmeze cu improvizarea. Erau în satul nostru multe femei cari improvizau — şi mama e între ele —, şi n-aveai decît să le discordezi ca să părăsească lupta. Căci la petrecere, în ţinuturile noastre, e o adevărată luptă de cîntăreţi rivali.
     Fetele „îşi fac cîntece44 şi ele. Dar e curios lucru cu fetele. Intr-o zi aud pe o nepoată a mea cîntînd nişte versuri „scornite14, adecă de curînd ieşite în lume. Spuneau despre „leagăn44 „tu vei fi la horă44, „eu voi sta s-adorm copilul44 etc., cîntau o nefericire a unei Ilene. Credeam că însăşi această Ileană este autorul poeziei, în care-şi cîntă nefericirea. „Cine a făcut cîntecul ăsta ?“ Nepoata mea, mirată : „Cum cine l-a făcut ?“ — „Cine l-a scornit?44 — „Noi!44 — „Cine, voi?44 — „Noi, fetele.44 — „Nu Ileana ?“ — „Ileana nici n-a fost acolo.44 — „Unde ?“ — „Unde se fac icîntecele, la şezătoare !“
     Şi iată cum fac cîntecele. Fetele vorbesc fără inten-ţiunea de a face versuri despre subiect — să zicem despre nenorocul Ilenei — vorbesc mult, apoi deodată una începe să cîntec :
                  Bădişor, ţi-o ii păcat,
acum se uită o fată în gura şi-n ochii celeilalte şi cîntă înainte. Şi, parcă e farmec, parcă fiecare culege vorbele din gura şi din ochii vecinei : toate deodată rostesc aceleaşi vorbe, aceleaşi versuri, ca şi cînd le-ar şti de mai nainte ! Nu toate fetele însă din sat cîntă cînd „fac cîntece44, ci s-aleg cele mai cu „glas44 — zic ele ; cele cu talent poetic, zic eu. Dacă n-aş fi văzut eu cu ochii mei de atîte ori acest fel de-a improviza, aş zice că nu ştie ce spune cel ce mi-ar spune aceasta. Adevărat e că omul deprins cu versurile poporale şi cu felul de înlănţuire al
556
               T ideilor din ele poate foarte uşor ghici versurile, însumi eu de multe ori puteam să cînt în rînd cu fetele, căci
Iunui vers dat îi ghiceam „soţul44.
       Iată autori obiectivi în toată puterea cuvîntului. Ileana nici nu visa să-şi facă un cîntec.
       Bocetele se fac tot aşa. Nu ştiu însă cum se compun ^ baladele. Fără îndoială, poeţi cari pot crea balade ca ţ' Mioriţa, n-o să găseşti în toate zilele şi pe toate cărările.
                                      îl
       Cum se răspîndesc poeziile poporale ? în general, miliţia şi bîlciurile sînt cei mai puternici * propagatori ai poeziei poporale. In cazărmi s-adună flăcăi din multe sate : unul învaţă doine de la celalalt. Compun înşişi ei in tovărăşie versuri, pe cari le răspîndesc prin sate, după ce scapă din cazarmă. Tot aşa învaţă L flăcăii doine unul de la altul la bîlciuri.
" în special românii din regat {...] îşi răspîndesc poezia i lor prin lăutari. Ţiganii lăutari ne aduc deci mare folos ţ în privinţa asta. Răul ce ni-1 fac e că introduc şi de-ale | lor în poezie ; schimonosesc vorbe, fac din versuri erotice versuri obscene, introduc elemente orăşeneşti de ma-f- hala, mai învaţă de la boieri şi de la tîi'goveţi trivialităţi | şi prostii pe cari le răspîndesc prin sate, sub numele „de ţ cele mai noi romanţe44. Corup gustul estetic al poeziei poporale, corup graiul cu cîte un :
J                   Şi pentru că fiind că te iubesc
                                  Dorule, iha-ha !
       în Ardeal, lăutarii sînt necunoscuţi. Lăutarul n-are altă slujbă decît să cînte cu arcuşul. Aici, la noi, cîntă i ţiganul din gură, iar românii ascultă. In Ardeal, românii cîntă din gură şi ţiganul ascultă. Nu se pomeneşte ţigan să cînte versuri. „Asta nu e treaba lui !“ îmi aduc aminte de cînd eram student, că venise în Năsăud un George, lăutar din Piatra-Neamţului cu ocazia unei petreceri studenţeşti. S-apucase ţiganul să cînte, din gură, versuri vesele. Ţăranii rîdeau de se prăpădeau. Crezi că de ideile vesele ale poeziei ? Aş, de ţigan ! Se uitau la el
557
    ca la altă-aia. Unul îmi spunea : „Ei, asta n-am mai pomenit-o ! Cînd l-am văzut înstrîmbîndu-şi gura“ — obiceiul ţiganului, ca să fie patetic — „dîndu-şi ochii peste cap şi cîntînd :
                     Haolio ! Ma doarea pieptul
    îmi vinea să-l cumpăr şi să-l duc de comedie copiilor !“ Românii ardeleni cîntă foarte mult. Chiar în horă, ei necontenit cîntă : o zi întreagă, eît joacă, nu le tace gura. Cînd joacă Căluşerul, cîntă toţi; şi cit de frumos şi de impunător e acest cor de flăcăi, comparat cu mutul joc al Căluşerilor din România, cari sar-sar întruna şi numai din cînd în cînd îşi deschid gura ca să strige vecinicul lor :
                     Hai, Hai! Hi, hi, hi ţ
        în Ardeal şi în celelalte provincii româneşti din Ungaria să mai propagă poezia poporală prin „lătureni". E obiceiul ca în dumineci şi sărbători să meargă flăcăii dintr-un sat într-altul; unii merg de fudulie ; alţii „pe vedere" la vro fată pe care-ar vrea s-o ieie ; dar scopul adevărat e „să mai prindă unii de la alţii cîte ceva" — adecă să mai audă ce mai e nou prin ţară, să înveţe doine etc. Ei sînt persoane oarecum oficiale; satul îi primeşte bine, li se fac onoruri — s-ar face chestie diplomatică pentru ei între două sate, dacă ar fi trataţi rău. Prin ei se răspîndeşte foarte iute poezia : învaţă din satul acesta o doină, o duc în sat la ei, iar în viitoarele dumineci o duc într-alte sate. Se înţelege, versurile sufer corecturi din sat în sat.
        Chiar şi mări ţările fetelor în sate străine sînt un mijloc de propagare puternică a poeziilor. Nevasta, cuprinsă de dorul satului ei, cîntă mai cu drag doinele ce le ştie de-acasă. Străinele îi învaţă doinele şi le cîntă.
        Ciobanii, mai ales cei cu păşune schimbătoare, sînt colecţii vii de cîntece. Cel mai mare merit îl au oierii din Ţara-Bîrsei. Aceştia colindă toate provinciile române. Trec de-a lungul Ardealului şi se opresc în munţii Rodnei, în Nordul Ardealului, unii pe coastele ardeleneşti ale munţilor, alţii trec în plaiurile Maramurăşului, alţii se împrăştie pe coastele Bucovinei şi, în partea
558
    opusă, pe şiragurile de munţi ale Crişanei. La vale să răspândesc prin România de-a lungul frontierilor; mulţi străbat România şi s-aşează pe lingă Dunăre ; ba unii se duc pînă prin Basarabia şi Macedonia. Ei duc pretutindeni, şi de pretutindeni aduc poezia poporală. Pe munţii năsăudenilor eu am avut des ocaziune să ascult cîntece de la oierii bîrsani : ei învăţau pe ciobanii noştri, pe „ardeleni" sau pe „ungureni" cîntece din Ţara Românească, şi-mi aduc aminte că pe vîrful munţilor Maramu-răşului am auzit eu întîia oară cîntecul din Muntenia : Lele cu scurteiea verde,
                          Cin’ te vede mintea-şi perde,
                          Cu papucii gălbiori etc...
       Şi toţi ciobanii noştri nu ştiau ce însemnează vorba papuci, căci în nordul Ardealului sînt necunoscuţi papucii.
       Frumoasa epopee pastorală Mioriţa e — din parte-mi susţiu aceasta şi cu alte dovezi — este o creaţiune a oierilor bîrsani. Ciobanul care e ucis are Oi mai multe Şi cai învăţaţi Şi cîni mai bărbaţi
    precum numai oierul bîrsan are, căci e cioban per exce-lentiam. Duşmanii lui sunt : Ungureanul (aşa numesc bîr-sanii pe ciobanii din nordul Ardealului) şi Vrînceanul. Ciobanul ucis — zice cîntecul — e moldovean. în Vran'cea au existat oieri vestiţi, dar în alte părţi ale Moldovei nu, deci nu-mi explic de ce un cioban e vrîncean şi altul moldovean — căci vrînceanul era singur oier şi totodată şi moldovean. Dar eroii epopeii se schimbă după localităţi : în Moldova cîntecul a luat pe un moldovean ca erou, şi desigur într-alte provincii române eroul va fi bănăţean [...] etc. Ciobanii cei trei erau :
                          Unul e bîrsan Unul ungurean Altul e vrîncean
       Şi apoi, dacă ucisul n-ar fi fost bîrsan, ci moldovean, de ce-ar fi zis el către mioriţă :
559
                             Oiţă bîrsană
                             De eşti năzdrăvană... etc.
      Aici a uitat moldoveanul să schimbe pe bîrsan în moldovean.
                                iii
       O prea lungesc cu vorba. D-ta m-ai rugat de cîteva şire, eu ţi-am dat cîteva pagini. Dar, gîndesc că şi lucruri ca cele spuse de mine sînt de ceva interes şi folos.
       Din toată inima mă bucur de colecţiunea d-tale. O, şi aş fi vrut-o mai mare, cu mult mai mare, ca să cunoaştem nu ceva, ci mult din poezia românului ,[...].
                           UNIŢI
       Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru.
       Cei de dinaintea noastră, vechii scriitori, au trăit în-tr-un contact sufletesc, se înţelegeau prin scrisori ce au de gînd că facă şi cum să facă, se povăţuiau unii pe alţii şi astfel mergeau cu toţii spre o ţintă bine stabilită. Noi, cei de astăzi, trăim fiecare de capul nostru, şi-n loc să mergem cu toţii spre acelaşi punct, luăm de-a razna cîmpia literaturii în toate direcţiunile şi nu ne înţelegem doi cu doi. Brazdele de plug, trase paralel şi una lingă alta de scriitorii generaţiilor anterioare, erau arătură în toată legea pentru sămînţa ideilor lor şi ale neamului nostru. Şi noi cei de astăzi tragem brazde — nu mai puţine decît cei vechi, căci talente avem şi astăzi ca şi atunci — dar brazdele noastre sînt trase în toate chipurile cu putinţă, şi de-a lungul, şi d-a latul, şi de-a curmezişul, linii care se taie una pe alta, urmînd cărarea tuturor vînturilor cîte bat prin larga lume. Iar străinul drumeţ, care în treacăt se uită pe cîmpia brăzdată de noi, îşi face cruce, că nu vede o arătură cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni.
       Asta este, ceea ce o numesc privitorii de pe laturi, secetă sau stagnare literară la noi. Iar cauza? nepotrivirea puterilor şi neînţelegerea asupra ţintei. Cînd douăzeci de oameni se trudesc degeaba o zi întreagă să mişte din loc o bîrnă, nu e de vină numai nevrerea lor de a-şi pune puterea, ci mai ales nepotrivirea clipei în care să-şi concentreze cu toţii puterile deodată. Şi aşa facem şi noi,
561
   şi cădem rînd pe rînd obosiţi de greutatea ridicării, unii, văzînd că munca e fără folos, perd orice voinţă, alţii îşi pierd orice putinţă de-a mai pune umărul. Şi aşa cu toate încordările noastre, stăm tot pe loc.
      O, duhul, duhul acela sfînt, care cîrmuieşte sufletele noastre şi le duce pe aceeaşi una şi singură cărare ! Negreşit, ai noştri, cei bătrîni, au avut pentru ce şi pentru cine să se lupte, au avut o ţintă, şi condeiul le-a fost purtat de aceeaşi idee. Nici scriitorii vechi bisericeşti, nici cronicarii nu s-au nevoit întru atîta osteneală numai de dragul renumelui.
      Trei idei mari au slăpînit pe acei oameni : întemeierea unei biserici naţionale româneşti, independente, fixarea limbei româneşti şi unitatea culturală a tuturor românilor. Cită luptă au trebuit să ducă ei pentru naţionalizarea bisericei, pe vremea aceea întunecată, cînd cea mai grea a lor trudă era să dovedească şi să convingă pe greci şi pe sîrbi că nu este păcat a se cînta liturghia româneşte ! Luminarea poporului întru cele bisericeşti şi „istoriceşti" era pentru ei o ţintă secundară, căci principala ţintă era „să avem şi noi scriptura noastră cea românească", şi nu numai pentru ţara în care trăiau scriitorii, ci pentru întreg neamul nostru. Aceste trei vorbe „întreg neamul nostru" revin cu o obositoare îndărătnicie la toţi scriitorii vechi, aceste trei vorbe le apăsa sufletul şi le strîngea inima. Coresi zice că şi-a jertfit zilele făcînd cărţi româneşti, „ca să fie de învăţătură tuturor românilor", iar Varlaam mitropolitul „ca să fie de învăţătură pentru toată seminţia românească", iar într-alt loc — în cartea românească a lui — zice că vorbeşte „către toţi cari sînt născuţi întru limba i'omânească“ şi Biblia lui Şerban Cantacuzino adresează „la un popor întreg cuvîntul lui Dumnezeu, românilor, moldovenilor şi ungro-vlahilor". Popa Ion din Vinţ îşi spune şi mai frumos gîn-durile, căci scrie „spre folosul şi întrămarea neamului nostru românesc, care neam a fost slăvit odată, dar acum întunecat şi în slăbiciune mare". De ce aveau în condei oamenii aceştia necontenit neamul şi iarăşi neamul „nostru" românesc ? 11 aveau în inimă, îl voiau „slăvit" şi „unit între ale sale", unit însă nu numai politiceşte, cum îl dorea Jupiter al zeilor noştri, Ştefan cel Mare, ori
562
neastâmpăratul şi vulnerabilul la călcîi Ahile al istoriei româneşti, Mihai Viteazul. îl voiau unit „întru toate ale sale44, şi cu mintea, şi cu sufletul, şi eu inima, şi prima condiţie li s-a părut — pe dreptul — unificarea şi fixarea limbei. întru adevăr, mult „s-au nevoit44 ei pe atunci, ca să cioplească o limbă românească, şi Testamentul nou din Alba Iulia, de la 1648, zice : „Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii : că banii aceia sînt buni carii umblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acelea sînt bune care le înţeleg toţi“, şi dacă tot n-au putut să aibă numai cuvinte înţelese de toţi „vina e aceluia ce-au răsfirat românii printr-alte ţări de s-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiesc toţi intr-un chip“.
    Nu e nevoie s-arăt cum au cultivat şi au unificat ei limba, căci toţi cunoaştem făptuitul lucru : frumuseţea limbii bisericeşti, care şi astăzi ar trebui, ah, cit ar trebui să ne servească de model, dacă nu ca limpezime totdeauna —■ căci sintactica ei este puţin întunecată din cauza influenţelor străine — dar ca energie şi plasticitate.
    Cit de pătruns era Dosoftei mitropolitul de idealurile şi aspiraţiunile neamului nostru şi cum se chinuia pînă şi-n adîncile-i bătrîneţe să „facă lumină pentru întunecatul neam al nostru44 şi lucra în unire cu Miron Costin, „întru ridicarea neamului44. Da, ridicarea neamului a fost ţinta cronicarilor noştri, un ideal naţional îi stăpînea pe toţi. Tacit a scris Analele, numai fiindcă iubea adevărul şi a voit să spuie adevărul, Tit Liviu numai ca să rămîie scrise de el cele ce le ştia şi ea s-arate că şi romanii pot scrie istorie nu numai grecii, Salustiu a scris de plictiseală şi ca să arate că se deosebeşte de animalele care trăiesc numai să mănince. Fără îndoială, adevărul e condiţia sine qua non a istoricului, dar cetitorul vrea să ştie ce a îndemnat pe istoric să spuie adevărul ? Motive sînt multe. Spui adevărul şi numai ca să te lauzi pe tine însuţi cum a făcut-o Xenofon în Anabasis.
    „Laud osîrdia lui Ureche vornicul care a făcut din dragostea ţării Letopiseţul său... căci numai lui de această ţară i-a fost milă, să nu rămîie întru întunerecul neştiin-ţei44, zice Miron Costin. Dar numai lui Ureche i-a fost milă de ţară ? Despre sine însuşi zice Miron : „a lăsa nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă
563
de scriitori, este inimei durere. Biruit-a gîndul să m-apuc de acestă osteneală." Iar gîndul era acelaşi şi la Ureche, şi la Miron, şi la Neculai Costin, şi la Neculcea, şi la Constantin Căpitanul, gînd care a izbucnit cu atîta putere în istoricii ardeleni, în Şincai şi Petru Maior : să dovedească lumei că neamul nostru nu numai că „nu e din tîlhari", dar este din neamul Romei, că e unul şi nedespărţit, că are un trecut glorios, cu tradiţiile sale, cu virtuţile sale şi cu un viitor strălucit. Direct ori indirect, ei lucrau pentru pan-romanism, ca şi scriitorii bisericeşti, şi dacă ei căutau adevărul istoric, după cum a scris Ureche : „ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deşarte, ci de drepte", apoi, ştiau şi pentru ce-1 caută şi pentru ce-1 spun. „Nu mi-a mai trebuit istoric străin să cetesc, şi să scriu, că au fost scrise in inima mea." Vorbele lui Neculce, şi
         De aceea spusa voastră era sfîntă şi frumoasă,
         Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,
vorbe ale lui Eminescu în Epigonii.
    Idealurile şi ţinta vechilor noştri scriitori au fost firul roşu şi al scriitorilor din generaţiile anterioare. Dar ei au mai urmărit şi alte idealuri : renaşterea politică a ţărilor româneşti, Unirea Principatelor, în urmă scăparea de sub epitropia turcilor şi ridicarea României la rangul unei puteri.
    Dar firul roşu, în zilele noastre, e rupt. Poate nu e rupt, dar nu-1 vedem. Ori mergem tot după fir, şi nu băgăm de seamă ? Idealurile urmărite, încă de Ia începutul literaturii noastre, s-au împlinit în parte. Limba, mai puţin ori mai mult, ni s-a unificat, biserica ne este naţională şi independentă, o unitate culturală a tuturor românilor există — sau nu există, după măsura cu care vreai să măsori -—, Principatele s-au unit intr-un regat liber şi ne-am întemeiat un stat şi o dinastie.
    Ce idealuri să mai avem ? Fără idealuri nu e luptă, şi fără luptă nu e nici literatură. Şi neavînd un ideal, noi ne apucăm acum să dezlegăm ce-au legat părinţii noştri. Ei s-au străduit să adune, ne-au lăsat pămîntul ţării, pe care l-au apărat prin veacuri de nesfîrşite războaie, ne-au lăsat putinţa de a ne dezvolta ca să ajungem unde am
564
ajuns, şi ne-au lăsat un început de literatură cu adevărat românească şi scoasă din sufletul nostru. Noi ar trebui acum să mergem pe urmele lor, să nu risipim ce au adunat ei şi să năzuim a ne lumina poporul ca să-l avem unit şi tare. Dar, dacă în multe lucruri noi facem altfel de cum au făcut ei, hotărît e că în literatură mergem de-a dreptul împotriva lor. Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, rîdem în pumni de aspiraţiunile naţionale şi importăm în literatură — în altarul vieţii sufleteşti a noastre — cîte şi mai cîte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc.
    „Să nu risipim ce-au adunat părinţii noştri dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea : şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a o răspîndi în popor tot mai mult aceea pe care-o avem.“
    Iată idealul nostru întru toate manifestările vieţii, dar mai ales în literatură. Pînă se va ivi altul, şi poate împrejurările politice să ni-1 apropie, acesta trebuie să ne fie cel mai apropiat de inimă.
    A fost deci un gînd fericit din partea institutului „Minerva“ editarea în ediţie ieftină a scriitorilor noştri cari au trăit pe vremea marilor lupte naţionale ale neamului român, şi au întrupat idealurile şi aspiraţiunile noastre. Aceste ediţii urmăresc îndoitul scop, de o parte să lumineze tot mai adine gloatele poporului cu adevărata lumină românească, senină şi priincioasă, şi nu cu focul bengalic al scriitorilor bolnavi de frigurile moderne şi fără de leac ale importatelor excentricităţi literare, iar de altă parte să ne ţie uniţi pe lîngă biblia neamului, pe lîngă cartea care cuprinde adevărurile care ne-au dat viaţă şi putere. Să dea Dumnezeu ca editura scrierilor pe care „Minerva" şi le-a propus să le publice să se înmulţească ca nisipul mării, spre binele şi spre sănătatea noastră şi să ajungă cunoscute de toţi, ca să ne lumineze cu înţelepciune cărările şi să ne dea putere de luptă.
           CE NE TREBUIE NOUA ROMÂNILOR
    Entuziasm ne trebuie nouă românilor, entuziasm şi conştiinţă naţională întîi de ţoale. Entuziasm care aprinde şi conştiinţă care ţine apropiate şi unite inimile întregului neam.
    Numai limba unitară şi unitatea teritoriului nu sînt de ajuns. Pe acestea două le au, poate, şi triburile neamurilor primitive.
    Pentru aprinderea entuziasmului, însă, şi pentru limpezirea conştiinţei naţionale, ne trebuie poezie. Accente care să glorifice origina, trecutul istoric al neamului, să preamărească faptele vitejeşti ale strămoşilor şi să insufle mîndrie urmaşilor ca să fie vrednici de părinţii lor.
    Pe eleni, cei aşa de împrăştiaţi şi de-a pururi gata de gîlceavă între ei, i-au ţinut strînşi la un loc, ca pe un popor unit cu totul, două lucruri : Homer şi jocurile olimpice.
    Poetul celor două epopei le nutrea necontenit conştiinţa că sînt o singură naţiune şi olimpiadele le înflăcărau entuziasmul pentru tot ce era caracteristic elen, al tuturor acelor locuitori ai risipitelor insule din cele trei continente.
    Vorbele lui Miron Costin rămîn de-a pururi adevărate. Prin poezie începe orice popor să-şi priceapă fiinţa. Prin religie îşi pricepe rostul pe lumea aceasta în raport cu cea viitoare, prin poezie rostul lui între oamenii trăitori alături cu el, duşmani ori prieteni.
    Cîntecul învaţă pe oameni iubire şi ură; el îi învaţă să plîngă ori să se bucure de viaţă.
566
    Poeţii merg în fruntea popoarelor, precum cîntăreţii cu trîmbiţa merg în fruntea batalioanelor.
    Pentru românii de la Dunăre au făcut, pe vremuri, mari lucruri pentru entuziasmarea şi deşteptarea conştiinţei naţionale cei din urmă cronicari şi poeţi de la Ienăchiţă Văcărescu încoace. De la frumosul testament cu :
                 Vă las vouă moştenire Creşterea limbei româneşti Şi a neamului iubire.
    Şi de la energicele strigăte de război ale lui Cîrlova, pînă la înviorătoarele tînguiri pe ruine ale lui Alexan-drescu şi Eliade Rădulescu, pînă la legendarele fapte cîn-tate în versuri de Bolintineanu şi pînă la zguduitorul Răsunet al lui Andr. Mureşanu, cită putere de viaţă a trecut din cîntec în inimile noastre !
    Şi-apoi Peneş Curcanul şi toate acele înălţătoare versuri ale multeuprinzătorului Alecsandri. Şi de atunci pînă acum şi mereu de acum înainte, scriitorii caută tot mai mult să se întoarcă cu inima şi cu ochii spre poezia trecutului, spre partea de unde a răsărit soarele.
    Nu vor fi făcut poeţii noştri pentru Unirea Principatelor şi pentru ridicarea României atîta cit au făcut ai Germaniei şi ai Italiei, pentru unitatea acestor ţări, căci cu drept cuvînt se zice că poeţilor lor naţionali li se da-toreşte puterea de astăzi a acestor ţări. Negreşit' lor, pentru că întîi se înalţă sufletul şi-apoi braţul; întîi răsună cîntecul şi-apoi armele, precum muzica e întîi şi apoi jocul. Nu vor fi făcut atîta ai noştri, dar oricum, cine ştie cum şi cit de mult se cînta Hora Unirii a lui Alecsandri poate bănui cu ce-a contribuit şi această poezie la însufleţirea inimilor şi la grăbirea Unirii.
    Ce bine mai mare să ceri de la Dumnezeu pentru fraţii noştri macedoneni, decît să le dea fericitele mijloace ale însufleţirii pentru neam şi limbă şi ale dezvoltării conştiinţei naţionale. Cîntăreţi, supremii preoţi ai idealurilor unei naţiuni !
567
    Noi, românii de la Dunăre, am fost mulţi, compacţi, noi în de noi de mult organizaţi în state şi trăind în condiţiuni mai priincioase.
    Românii de la Pind au fost lipsiţi de toate acestea şi, dacă e de admirat vrun lucru pe lume, eu admir tenacitatea cu care ei şi-au păstrat obiceiurile străvechi şi limba lor românească, limba care, în multe părţi ale gramaticii ei, a fost mai conservatoare decît graiul nostru de la Dunăre, şi e, prin urmare, mai latină.
    De cînd a început şi la ei să ardă sfîntul foc al Vestei pe un altar naţional, românesc şi curăţit de închipuitele podoabe ale lăudatei naţiuni greceşti, venind în contact cu noi, cei de la Dunăre, macedonenii au tresărit ca omul care vede în faţă-i un adevăr pe care îl bănuia, dar care-i sta acoperit de atîtea sute de ani şi s-au scuturat asemeni celui ameţit de gurile de primprejur, cînd strigă : „Dar eu sînt altul, nu cel ce mă faceţi voi să cred c-aş fi !“
    De atunci, le-a dat D-zeu şi cîntăreţi care să ţie acel foc sfînt al vetrelor strămoşeşti. Le-a dat puţini, ce-i dreptul, după puţinătatea timpului şi a numărului de suflete, dar le-a dat. Cunosc pe cîţiva dintre ei din cetite, şi pe trei personal, pe Murnu, care scrie frumoase versuri şi în graiul nostru, pe C. Belimace şi pe tînărul scriitor al acestor balade, Nic. C. Velo.
    Am cetit cu drag Cîntecele juneşti ale acestui din urmă. Cu drag, pentru că sînt cîntări de vitejie, povestiri cari preamăresc faptele eroice ale neamului român din Macedonia.
    Şi, fiindcă toate popoarele şi-au început adevărata istorie naţională cu o epocă eroică şi adevărata lor literatură cu o poezie epică, de aceea cred că aceste cîntece juneşti sînt foarte bine venite pentru deşteptarea entuziasmului şi a conştiinţei naţionale între aromâni.
    Le-am cetit cu drag, fiindcă sînt scrise frumos şi cu mult talent. Scriitorul e tînăr şi e de sperat că nu va sta locului cu aceste prime încercări. Va scrie înainte, spre lauda neamului nostru.
568
!M"I> ‘ >*     1^ » X;
    Pe el îl felicit pentru sincerile şi fericitele inspira-ţiuni, iar cetitorilor, tineri şi bătrîni, acolo departe pe subt munţii Pindului, de aici, de peste Dunăre, le strîng cu iubire frăţească mina şi doresc ca mîndria din sufletul lor, cînd îşi vor ceti faptele de vitejie ale părinţilor, să le ajute spre o nobilă reculegere naţională şi să-i facă să-şi cunoască tot mai bine vrednicia neamului nostru cel cu începutul de la viteazul rege alăptat de o lupoaică.
I f'
1
               [LITERATURA DE CALATORII]
    Dante, într-a sa Divina Commeăia, lasă pe Odiseu să-şi povestească felul morţii. „După ce am plecat de la Cii’ce, zioe mult-păţitul Odiseu, nici dragostea pentru fiul meu, nici mila pentru bătrînul meu tată, nici datorita iubire cu care aş fi trebuit să înveselesc pe întristata Penelope, n-au putut birui în sufletul meu înflăcărată dorinţă ce aveam de a cunoaşte, cu ochii proprii, larga lume şi viciile oamenilor şi vredniciile lor, şi astfel am plecat pe largul mării c-o singură corabie şi c-o mină de tovarăşi, cari nu m-au părăsit niciodată. Şi am văzut şi un mal şi celălalt pînă la Spania, pînă la Maroc şi pă-mîntul sarzilor şi toate celelalte pămînturi pe care le scaldă marea de mijloc. Eram acum bătrîni şi slabi, şi eu şi soţii, cînd am ajuns în gura cea strimtă* unde Hercule a aşezat semnul său ca nici un om să nu îndrăznească a pătrunde mai departe. Lăsasem de mult în mina dreaptă Sevilla, de mult lăsasem la stînga Ceuta. O fraţilor, am zis, voi cari prin mii de pericole aţi ajuns pînă la apus, acum că sînteţi la cea din urmă şi puţină rămăşiţă a vieţii voastre cită v-a mai rămas, nu despre-ţuiţi a lua cunoştinţă şi despre partea aceea a lumii în care nu locuiesc oameni. Ţineţi socoteală de originea voastră : voi n-aţi fost născuţi ca să trăiţi ca nişte animale, ci ca să vă cîştigaţi virtuţi şi cunoştinţe..."
     * Strîmtoarea Gibraltarului. Stînca de pe malul european şi cea de pe malul african sînt „Coloanele lui Hercules11 (n.a.)
570
     în pasagiul acesta, Dante descrie pe adevăratul călător — sau excursionist ori turist, dacă e mai bine aşa — pe omul cu dorinţa înflăcărată
                                                                 a divenir del mondo esperto E degli vizii umani e del valore.
     Unul aleargă prin lume ca să-şi vindece urî tul şi ca să scape mai repede de banii pe care nu i-a muncit şi care-1 scot din casă. Altul, ca să aibă eu ce să se mîn-drească, parcă ar fi făcut cine ştie ce vitejie că, bunăoară, a turburat praful drumurilor cu automobilul de la Bucureşti pînă la Paris ori ştiu eu pînă unde, într-atîtea şi atîtea zile ; altul aleargă de plăcere ca să vază, din fuga trenului accelerat, ţările şi oamenii lui Dumnezeu.
     Şi aşa mai departe. Aceştia nu văd, nici n-aud nimic în drumul lor şi nu se întorc acasă nici mai pricepuţi, nici mai bogaţi în virtuţi şi în cunoştinţe, decît au fost cînd au plecat.
     Dacă lor nu le foloseşte nimic drumul prin lumea largă, ce să ne folosească nouă celor doritori să-i ispitim despre atîtea lucruri frumoase pe care au avut norocul să le vadă pe unde au umblat! Dar ei nu ne ştiu spune nimic, nimic.
     Cei ce umblă prin lume ca să vadă şi s-audă sînt învăţători ai neamurilor. Sînt şi astăzi şi au fost totdeauna. Cel dinţii pe care-1 ştim mai bine e Herodot. A călătorit prin Egipet, prin Asia, prin Tracia pînă la sciţi, de-a lungul Mării Mediterane, şi pretutindeni a văzut şi a auzit. Şi-a scris cele nouă cărţi ale lui, cari il fac să fie începătorul geografiei şi al istoriei.
     Descrierile călătoriilor, negreşit, sînt cărţile cele mai amăgitoare la cetit şi cele mai pline de învăţături lesne de priceput. Pentru că ele cuprind de toate, şi nicăieri nu poţi împreuna mai bine ştiinţa cu poezia. Utile cum dulci. Se înţelege, dacă autorul le are pe amîndouă.
     Descrieri de acestea, după mărimea literaturii noastre şi după măsura singuratecelor părţi ale ei, avem şi noi destule. Dar tot numai descrieri de călătorii prin ţări streine, prin Italia mai ales, şi dacă se poate prin Africa leilor şi prin gheţarii Gronlandei. Fiindcă acestea sînt lesne de făcut. Nu călătoriile, ci cărţile. Călătoriile le-au
571
făcut şi alţii, au făcut şi cărţi despre ele, şi ce vezi e-au spus alţii poţi spune şi tu.
    Dar descrierile de călătorii prin ţara noastră şi celelalte ţări locuite de români — ca să ne cunoaştem pe noi şi pe ale noastre — de acestea avem puţine. Pentru că sînt mai greu de făcut. Înţeleg, cărţile. Dacă nici nu faci călătoria, nici n-ai cărţi după cari să sorii pe a ta ! Şi apoi nici nu e nevoie. Nu ne cunoaştem noi ţara, nu ne ştim noi ce sîntem ? Iar dacă trebuie să cetim ceva nu sînt destule romane aruncate din fuga condeiului de atîţia streini binecuvîntaţi de Dumnezeul imbecilităţii cu darul tuturor perversităţilor morale ? Da, ne cunoaştem teritoriul limbei româneşti. Gazetele noastre vorbesc de Oradea-Mare, capitala Transilvaniei, de Nag-Sebenul (vor să zică Sibiu) din Banat, confundă rîul Murăş cu provincia Maramureş, şi cîte aţele. Şi apoi ne mirăm de francezi că scriu pe scrisori : Bucureşti, capitala Bulgariei, sau oraş în Asia Mică. *
    Pînă acum, drept început, avem şi cîteva frumoase descrieri geografico-istorice ale României. Intre ele ocupă locul de frunte d. Vlahuţă cu România pitorească şi d. Iorga cu Sate şi drumuri. Alţii cu lucrări mai mici şi mai puţin inspirate de Apollo. Dar pentru unii zic cu drag : Et voluisse sat.
    Cărticica lui Ionescu descrie locuri văzute şi umblate. Nu numai umblate — căci şi plimbarea cu trenul e umblet — ci bătute cu piciorul, apostoliceşte. Pe îndelete şi cu ţintă. Mai ales cu scop, cu frumosul scop de a cunoaşte locurile pe cari trăieşte de veacuri poporul nostru. Un ocol prin provinciile româneşti. Şi ceea ce a văzut şi l-a impresionat a scris.
    Tînărul autor — e tînăr de tot, abia a isprăvit liceul zilele acestea — dovedeşte o putere întrînsul, puterea de a scrie plastic şi frumos. Dar, dacă aş avea de lăudat ceva, n-ar fi atît autorul cit ideea frumoasă ce s-a întrupat în cartea lui : excursiunile mai îndepărtate ale studenţilor prin ţara întreagă, spre a vedea frumuseţile ţărei şi mărturiile istorice ale trecutului ei. Ne-
    * îl confundă cu Sofia şi cu Buchara (n.a.).
572
greşit ideea nu e nouă printr-alte ţâri, dar la noi abia acum s-a pus în practică.
    Trebuia mai întîi să-şi scrie unii altora, liceeni români din ţară şi de peste hotare, ca apoi să-i apuce şi mai mult dorul de a-şi cunoaşte locurile în care trăiesc şi ce viaţă duc. Acum cinci ani, revistele anunţau organizarea corespondenţei inter-şcolare la liceul din Turnu-Severin, corespondenţă care-i menită să dea cele mai frumoase roade, şi în urma căreia autorul acestor Note de drum întovărăşit de doi colegi s-au dus în vara trecută la serbările de la mînăstirea Putna, unde au în-tîlnit pe colegii lor din Ardeal şi Maramureş şi cu toţii au făcut drumul care, după hartă, se poate vedea destul de bine cît de lung şi de plăcut a fost.
    Autorul nici nu s-a gîndit să-şi publice impresiile. Le-a scris spre propria-i reamintire. Cel mult să le pună la îndemîna prietenilor şi colegilor cari ar fi dorit să ştie pe unde a umblat şi ce a văzut. Prietenii lui însă au stăruit să le dea publicităţii şi m-au rugat şi pe mine să-mi dau părerea. Am fost şi eu de gîndul lor. Am primit cu drag să scriu o prefaţă.
    Se înţelege, unui călător prin ţări streine, cum a fost autorul, îi trebuie paşaport. Dar să nu credeţi c-aş vrea să zic că prefaţa asta i-ar fi de nevoie ca hîrtie de legitimaţie a cărţii. Nu, cea mai bună legitimare a acestei scrieri îşi este ea însăşi, felul în care e scrisă şi lucrurile descrise. Pentru un începător e bine, e peste aşteptare de bine. Şi e frumos şi de laudă că s-a trudit să-şi puie pe hîrtie impresiile. Dumnezeu să-i dea noroc şi autorului şi cărţii!
        DIN MANUSCRISE
                LOGICA PARTICULARA
    Cunoscusem un inginer neamţ, pripăşit de prin ţara lui pe-aici, pe la noi. Vorbea româneşte bine. Un lucru însă nu-i intra în cap : nu putea face deosebirea între : „El e biruit44 şi „El a biruit44, adecă între perfectul compus al conjugării active şi prezintele conjugării pasive.
    La început credeam că neamţul e lovit cu leuca. Dar nu ; era deştept. Pricepea pricina, dar nu voia să o-n-ţeleagă. Limba germană formează perfectul compus cu două verbe auxiliare : unele verbe fac perfectul cu sein, altele cu haben d.e. er ist gestorben şi er hat gelesen. Şi limba noastră făcea odată timpurile compuse cu două auxiliare, cu a fi şi a avea. în scrierile vechi : el era venit, el fu sosit, el a sosit, el a fost sosit; iar astăzi: el era venind etc. Astăzi însă formăm perfectul compus numai cu auxiliarul a avea.
    Neamţul meu, obicinuit cu felul limbii germane în formarea perfeotului compus, ţinea una şi morţiş că limba română e incorectă şi nelogică, fiindcă amestecă formele de conjugare, apoi e săracă, fiindcă nu are verb auxiliar anumit pentru conjugarea pasivă, ca limba nemţilor (werden : ich werde gelobt). Consecvent cu această nerozie, neamţul zicea : el e murit, el era murit etc. în loc de el a murit, el a fost murit. Verbele cari în nemţeşte formau perfectul cu sein, îl formau şi în româneşte cu a fi. Neamţul traducea ad litteram din limba lui.
    —      Ştiu, zise el odată, ştiu că românii formează perfectul numai cu auxiliarul am.
    —  Dacă ştii, de ce nu vorbeşti ca toţi românii ?
577
    —  E nelogic.
    —      Asta-i! Şi te-ai găsit d-ta să îndreptezi lumea cu umărul ! Şi cu ce drept ? Aşa ar putea să vie mine un chinez şi să afle că declinarea noastră e o nărozie ; poi-mîne un japonez, că pronumele noastre sînt o harababură — şi să înceapă amîndoi să vorbească după calapodul limbii lor.
    —      Nu. Chinezii şi japonezii sînt primitivi în limbă. Germanii însă.
    —      Germanii pot să aibă cea mai perfectă limbă din lume, asta nu dă dreptul nici unui german să vorbească o limbă străină stricat. D-ta vorbeşti stricat româneşte. „Cum stricat, cînd eu îndreptez ?“ „Dar cine te-a rugat să îndreptezi ?“
    —      O fi avînd limba germană mai multă logică de cit limba română. E limbă cultă.
    —      Logică ! înţelegi, de bună seamă, logica universală. Ei, dar popoarele, creînd o limbă parcă s-apucă să cetească întîi manuale de logică. Fiecare limbă are logica sa particulară, o logică practică, logica temperamentului său. Oricare limbă, şi cea mai barbară, are logică, se înţelege, a sa individuală. Nu este limbă pe pămînt, pe care să n-o admiri : în toate limbile găseşti frumuseţi — nu exterioare, ci interioare, adecă frumuseţi de structură — în ele logica variază în mii de chipuri. Noi variaţiunea manifestărilor o admirăm, şi cu asta ne mîndrim ! Ce tâmpiţi ar fi oamenii cînd toţi ar gîndi la fel, cînd toţi s-ar exprima la fel! Manifestările sufletului — şi limba e cea mai perfectă manifestare sufletească — sînt totdeauna logice, pentru că sînt naturale, pentru că aşa sînt şi nu altfel. Iţi pare paradox că mî-nia e o manifestare plină de logică, şi că prostia e tot aşa de logică în manifestarea ei, ca şi cea mai admirată înţelepciune ? Nebunul, cînd zice : „Eu sînt regele Na-bucodonosor“, e foarte logic şi dacă să plimbă cu ifos de rege e tot aşa de consecvent logicei sale ca şi tine care nu crezi că el e rege şi deci, în consecinţă, rîzî de ifosul lui. „Logic e ceea ce corespunde cu realitatea ?“ Dar care e realitatea ? Cine s-a născut cu stea în frunte, ca să fie absolut judecător : asta e realitate,
578
asta nu. Noi, oamenii, pînă acum am ajuns să stabilim un raport de cauzalitate în manifestări, şi acest raport e suprema noastră filosofie, după ea judecăm totul. E raport de cauză şi efect într-o manifestare ? E nex sau consecinţă într-un şir lung de manifestări ? Dacă e, manifestările corespund realităţii, sînt logice, dacă nu — la balamuc! Dar dacă e falş în principiu acest raport ? Dar dacă noi vedem cauze unde nu sînt şi din aceste cauze închipuite tragem concluziuni prin ipoteză, prin analogie ? Dar dacă nu înţelegem pe deplin cauza, şi numai după fragmentele ei judecăm efectele ? Dar dacă facem un qui-pro-quo ? Dar cînd din efecte fragmentare stabilim o cauză ipotetică şi clădim sisteme întregi de filosofie pe o cauză luată în locul alteia ? Dar dacă atribuim neşte efecte unei alte cauze ? Cîte ipoteze în ştiinţă, şi Doamne, cîtă ridicolă rătăcire în sistemele psihologice şi filosofice ! Cauza luminii, a electricităţii, a presimţirii etc. nu o cunoaştem. „Eterul e cauza luminii11, ziceau naturaliştii. Dar cine a văzut eterul, ce e, cum e ? „Aş! eterul ! Vibraţiunile aerului sînt cauza luminii !“ Şi-apoi pune-te pe număratul celor şapte milioane de vibraţiuni pe secundă ! Logici au fost şi cei cu eterul şi cei cu vibraţiunile, fiindcă au fost consecvenţi. Cei cu eterul au dus-o o sută de ani, două, trei. şase sute, şi au grămădit teorii în mii de volume, teorii foarte logice şi consecvente ; toate efectele luminii stăteau în raport cu cauza. Dar, într-o bună zi, un lucru mic de tot nu mai voi să intre în marginile sistemului, efectul nu se potrivi cauzei. Şi acest mic efect dovedit a răsturnat întreg sistemul. De ce ? Ori efectul era rău înţeles, ori era excepţie, oii cauza căreia se atribuia efectul era falsă. Rău înţeles nu era, căci era prea simplu şi prea vădit; excepţie nu, căci natura e absolut logică şi nu sufere salturi şi excepţii în raportul cauzalităţii. Atunci cauza, eterul, căruia i să atribuia efectul, era falşă. Şi aşa s-a ruinat întreg sistemul şi pentru toate manifestările luminii s-a găsit altă cauză — vibraţiunile.
     —   Bine. Dar ce voiesc să dovedească acestea ?
     —       Am cam lungit-o, văd... Voiesc să dovedească atîta : logica nu e privilegiul unui om, nici a unui şir de filosofi, nici a unui popor, nici a unei limbi. Cine vor-
579
beşte şi cine lucrează consecvent cu sine şi cu împrejurările, vorbeşte şi lucrează logic. Iacă de ce şi prostia consecventă e logică. Şi cel ce rătăceşte întruna e logic, cită vreme e consecvent. Şi poate fi cauza oricît de neadevărată, eu sînt logic, dacă nu fac salturi în înlănţuirea faptelor ce-ar putea ieşi în mod consecvent din această cauză. Iată de ce răsare deodată un sistem filosofic nec plus ultra de logic, şi baza e falsă !
    —   Asta o înţeleg.
    —       Şi nu înţelegi că acelaşi lucru se întîmplă şi în-tr-o limbă ! Toate limbile purced în mod consecvent, prin urmare sînt logice. Sînt sisteme. Că principiul sistemelor e variat e tocmai o virtute şi mai ales o necesitate. Că e falş — cine să judece ? Ne mulţumim că principiul e dezvoltat în mod echilibrat şi consecvent.
    —   Ba, deloc ! Ce e falş e falş.
    —       Cu ce poţi dovedi că e falş ? Doar nu e vorba de falşitate. Să zicem că fiecare lăture a unui cub' e altfel colorată. Eu văd o lăture a cubului şi zic ; „Ah, iată un cub colorat roşu !“ D-ta, care ai văzut altă lăture a cubului, dar numai aceea, strigi : „Eşti rătăcit, domnule, cubul e colorat verde !“ Al treilea strigă : „Vedeţi falş, cubul e colorat albastru !“ Cine are dreptate dintre noi şase ? Fiecare.
    Nu e tot acelaşi lucru cînd şase popoare ar sta să discute dacă principiul acestei limbi sau al celeilalte e falş ori adevărat ?
    —       Dar popoarele culte, cred eu, trebuie să aibă o limbă mai dezvoltată, mai adevărată, mai bună.
    —       Cum, mai bună şi mai adevărată ? Limba e un mijloc de înţelegere. Fără îndoială că popoarele culte’ au multe idei pe cari nu le au popoarele mai rămase-n urmă. Popoarele culte, deci, au o limbă mai bogată în vorbă, mai bogată în forme etimologice şi sintactice. Asta e însă altă socoteală. Crezi din capul locului despre cineva că e prost fiindcă e sărac ? Şi are singur bogatul monopolul înţelepciunii, numai fiindcă e bogat ? Şi săracul şi bogatul au o ţintă : să trăiască mulţumiţi, bogatul din multul său şi săracul din puţinul ce-1 are.
580
Chinezul are limba săracă — zicem numai — şi francezul limba bogată. Ce vrea chinezul, cînd vorbeşte ? Să -şi împărtăşească ideile cît se poate de clar şi de corect. Vrea francezul mai mult ? Nu vorbim de parada şi beţia de vorbe, ci de limbă ca simplu mijloc de înţelegere. Chinezul cu puţine mijloace, cu vorbe sărace şi cu forme primitive şi francezul cu mijloace multe. Toate drumurile duc la Roma. Toate limbile au o ţintă : logica, pe care o ceri d-ta.
    —      De ce n-ar primi însă o limbă unele lucruri cari sînt mai frumoase într-altă limbă ?
    —      Le primeşte. Mai ales în partea lexicologică a limbii, în fondul ei. Orice limbă pămînteană a împrumutat şi împrumută vorbe dintr-altă limbă, şi nu numai vorbe pe cari nu le are, ci şi de acelea pe care le are. Dacă vorbele străine sînt mai frumoase, mai energice, mai scurte, ele intră în limbă. Ba, în împrejurări nefericite, limbile primesc cuvinte străine, chiar nefiind mai frumoase, mai energice şi neavînd nici o trebuinţă de ele. Dar împrumutarea vorbelor nu se impune de oameni, ci de împrejurări politice, sociale, religioase eţc. Degeaba ai vrea d-ta să introduci un cuvînt german în limba română, întrebuinţîndu-1 cu îndărătnicie, degeaba o fie el mai frumos şi mai „logică“ vorba d-tale decît cuvîntul românesc, lumea o să te rîdă. Germanii au în limbă vorbe franceze, francezii vorbe engleze, spaniolii vorbe arabe, românii vorbe slave etc. în partea formală a limbii e mai greu. Au primit românii o sumedenie de substantive, dar n-au primit nici o iotă din declinarea slavonă, au primit nenumărate verbe, dar n-au primit să le conjuge după tipicul slavon. Lexicul unei limbi se poate schimba cu totul: limba rămîne ce-a fost dacă structura i-a rămas aceeaşi. Dacă noi românii am întrebuinţa absolut numai vorbe slave — nu 3 mii cîte scot lexicologii, ci 20 de mii — crezi că am înceta de-a fi popor neolatin, cîtă vreme am păstra formele şi sintactica ? Deloc ! Filologii ar vedea că declinarea substantivelor noastre e identică cu cea latină ; că declinarea pronominală, conjugarea cu modurile şi timpurile ei,
581
regimul prepoziţiunilor, sintactica părţilor de cuvînt ete. sînt tipuri neolatine. Nu în cuvinte e primejdia, ci în formele cuvintelor. împestriţarea unei limbi e un lucru urît şi de hulă, dar nu primejdie. Mie nu mi-e teamă că limba română va peri fiindcă are atîte cuvinte străine şi gazetarii zilnic importă cu duiumul altele nouă — mi-e ruşine, da nu teamă. Dar cînd văd o formă stricată, un „boii merge încet“, un „paserile cînt“, un „mă pregătesc pentru la bal44 — atunci mi-e teamă. O mie de cuvinte ca „mersi, enuiant, antrenant44 etc., o mie de vorbe scîlciate şi importate din Francia, ori din Afganistan, ba ori de unde vrei, nu sînt toate la un loc atît de primejdioase ca un „cu“ pus în loc de un „de44 (ca în „pahar cu apă44 în loc de „pahar de apă44), ca un este în loc de sînt (d.e. este aici căciuli de vinzare). Cîţiva din scriitorii noştri îşi frîng mîinile de desperaţi că ne prăpădim, fiindcă văd introducîndu-se în limbă vorbe franceze. Aceiaşi scriitori, în broşurile lor, scriu : „nu putem atinge adevărul44, „n-am asupra mea dovezi44, „ci sperez44 etc. Ce minte de om ! Acest al lor „ei sperez44 e de şapte sute de ori mai primejdios decît toate cuvintele franceze de cari se plîng ei ! Vorbele intră în limbă şi iarăşi pier — am avut în veacurile trecute de 10 ori mai multe vorbe slave, dar unde sînt ? Au murit. Pe la începutul acestui veac aveam cel puţin 4 mii de vorbe greceşti în limbă, ne-am prăpădit noi ? S-au prăpădit ele ! Astăzi avem mii de vorbe franceze, şi vor mai veni : să va prăpădi limba română ? Aş, vine batjocura, vine cuminţenia, vine alt cuvînt şi ţi le scoate pe toate frumuşel din limbă. Ele sînt numai vorbe, exteriorul limbii; lucruri schimbătoare. Românii au schimbat, în cursul vieţii lor, multe cuvinte : au dat afară pe cele latine şi-au primit slavone, au schimbat cele slavone cu cele greceşti, cele greceşti cu cele franţuzeşti şi mîne-poimîne un curent românist iarăşi va curăţi limba de străinisme. Dar formele limbii ? Ce-am schimbat ? Aşa declinăm, aşa conjugăm, aşa înşirăm propoziţiile ca şi acum 1800 de ani, ca şi mai înainte de acest termen, pe cînd limbile neolatine erau o singură limbă latină rustică. De structura limbii nu ne-am atins — după ea ne-a
582
recunoscut lumea că sîntem neolatini. Şi nouă tocmai de structura limbii ni-e teamă : s-o păstrăm intactă, căci ea e sistem neolatin, şi dărîmîndu-se sistemul limbii ne omorîm naţionalitatea. Ai înţeles ?
tf — Da. însă zici una şi eu ştiu alta. Ştiu că limbi’e primesc şi forme, primesc şi construcţiuni sintactice străine, lucruri cari „atacă constituţiunea.“ Aşa în limba română.
                      — în limba română şi în oricare alta. Dar foarte...
               O FORMULA SOLEMNA
    Frumoase vorbe : formulă solemnă ! Hristos a ridicat minele, ca semn al binecuvântării, şi şi-a concentrat toată învăţătura sa într-o formulă solemnă : „Iubeşte pe de-aproapele tău ca pe tine însuţi !“ Un filosof grec şi-a închegat toată filosofia într-o formulă solemnă: „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“ Iar mahomedanul, astăzi ca şi înainte de 1000 de ani, ridică ochii spre cer şi în extazul său îşi repetează formula solemnă : „E numai un Dumnezeu, şi profetul său e Mahomet!“
    Un om, ori un popor îşi toarnă în formule solemne suprema înţelepciune la care a ajuns. Cînd auzi o formulă solemnă te prind fiori, te cutremuri; simţi în apropierea ta pe Dumnezeu şi pleci capul umilit, cu temere şi cu admirare.
    îmi aduc aminte -că, acum vro trei ani, cînd am cetit gramatica lui Diez, un pretin îmi zise în glumă : „toate să i le crezi, numai formulele solemne nu !“ Şi, urmărind pe Diez în studiul său asupra limbii române, eram zăpăcit de bucurie, că acest om ne scoate la iveală şi vorbeşte cu atîta entuziasm de noi. Şi am cetit, am cetit — tot mai mişcat, tot mai nervos, şi cînd am ajuns la formula solemnă în care Diez îşi rezumează toate coneluziunile sale asupra limbii noastre : „Poporul român e popor latin“ — am închis cartea şi-am început să plîng.
    Formula solemnă e sentinţa cea din urmă a raţiunii noastre. Ea e chintesenţa adevărului, ori a convingerii noastre. Iulian Apostatul, biruit şi plin de răni, spriji-neşte în pumni sîngele ce-i ţîşneşte din răni, apoi mu-
584
rind, azvîrle sîngele său propriu din pumni spre cer şi zice : „Galileane, ai biruit! “ Acest om, duşmanul cel mai înverşunat al lui Hristos, recunoaşte că fiul de tîmplar, născut în Galilea Judeii, a biruit pe împăratul Romei; şi vorbele lui Iulian sînt o formulă solemnă a convingerii sale...
    Acum cîtăva vreme am cetit într-un ziar că onorata Curte de apel din Bucureşti a pronunţat o formulă solemnă cu privire la un proces care făcuse mult zgomot în ţară. O formulă solemnă ! Desigur un mare adevăr juridic, o vorbă înţeleaptă şi puternică menită să ră-mînă prin veacuri monument al înţelepciunii omeneşti, ori o vorbă care rămâne istorică şi schimbă căile omenirii. Nu m-aşteptam, ce-i dreptul, la vrun lucru mare ; da, oricum, îmi ziceam dacă e formulă solemnă spune cît de cît ceva de importanţă istorică.
    A doua zi am cetit formula solemnă. Ah, şi întîia oară am rîs, am rîs ca nebunii, de-o formulă solemnă ! Iată ce glăsuiau ziarele :
    „Cu privire la Şuţu care era decorat cu Steaua României, Curtea a pronunţat următoarea formulă solemnă : «Ai lipsit la onoare...» In numele membrilor ordinului Steaua României declarăm că ai încetat de-a mai fi membru. “
    Ah, Curte de apel, Curte de apel! Cine mama focului a dat Curţii de apel voia şi dreptul de-a numi o simplă sentinţă „formulă solemnă ?“ Eu ştiu cine, dar ce-aş folosi de-aş spune ! Curtea voia poate să zică „sentinţă solemnă1' — şi al naibii de solemnă ! dar în urmă, asta e chestie judecătorească. Dar de ce-o fi fiind „formulă14. E formulată vro ideea mare, sublimă, genială în această sentinţă ?
    Dar nu aceasta mi-a provocat rîsul. Nu! Nimeni n-are dreptul să-şi bată joc de sentinţele judecătoreşti. Şi nimeni n-are voie să rîdă de faptele oficiale ale magistraţilor. Dar fiecare are dreptul să-şi bată joc şi să rîdă de logica şi de limba oficială a Curţii de apel, dacă logica e scrîntită şi limba e pocită. Limba e proprietatea lui Stan cojocarul tot aşa de mult ca şi a Curţii de apel. Şi cînd Curtea de apel vorbeşte rău româneşte, Stan cojocarul are dreptul, ba e dator să strige : „He,
585
hei boierilor, mai cu binişorul ! Limba n-a fost creată numai de strămoşii Curţii de apel ! Boier neboier, slovă, nesiovă : rupeţi-o pe româneşte, că altfel vă ajunge sfîr-lează în barbă !“
    Auzi, d-ta, fiindcă eşti Curte de apel, să-ţi iai nasul la purtare şi să îndrăzneşti să zici pe româneşte : „Ai lipsit la onoare !“ Şi această nărozie gramaticală s-o numeşti „formulă solemnă" ! Tot cartea e de vină ! Cartea, ard-o focul ! Curtea de apel se ţine că ştie să facă tot felul de judecăţi, şi iacă o simplă judecată logică nu ştie s-o facă în româneşte. A cetit prea multă carte franţuzească şi prea puţină românească, asta-i ! Şi judecind procese, nu-i rămîne vreme să judece şi cum trebuie să vorbească clar şi corect.
    Mi-e ruşine să dau poveţe de vorbire corectă tocmai Curţii de apel; dar în urmăv, Curţii de apel de ce nu i-a fost ruşine să-şi bată joc de limbă ? Verbul a lipsi nu se construieşte în limba noastră niciodată cu prepo-ziţiunea la, niciodată ! Se construieşte cu din şi de la etc. : „lipseşte din pîne, lipseşte din vin, a lipsit de la şcoală." „A lipsit la concert, a lipsit la bal, a lipsit la apel“ sau alte construcţiuni analoage sînt greşite. Sînt fraze barbare. Corect e : de la apel, de la bal etc...
    în categoria asta de fraze barbare intră şi „a lipsi la onoare1'. Dar comparată cu exemplele date, această frază are în plus un păcat: e neestetică. înţeleg, pentru noi românii, căci pentru franceji o fi fiind estetică, nu ştiu. Eu îmi pot închipui cum „lipseşti la bal“, dar cum să-mi închipui „lipsa la onoare". Poate aşa : onoarea mi-o închipuiesc ca o casă, şi lipseşte la (adecă din) această casă, întocmai cum îmi explic „lipsa la concert", prin faptul că X lipseşte din sală. Aşa e ? Vezi, francezul poate mai repede să-şi explice aceste lucruri, românul foarte cu greu, ori poate deloc. Deci ex-presiunea pentru român e neclară, e neestetică, ergo ridiculă.
    Bine, Curtea de apel trebuia s-alerge la astfel de mirodenii ? O înţelegeam, dacă ne-ar fi dat o expresiune franţuzească, atunci cînd n-ar fi găsit nici în ruptul capului una românească. Dar aşa !? Dacă d-1 X a lipsit din casa numită onoare, e dovada că el nu e „în onoare"
586
ci „afară din onoare44, se plimbă pe undeva. Şi tot ce nu e „în onoare44 trebuie să fie în „necinste4*, căci în chestii judecătoreşti există numai onoare şi necinste —■ desigur că nimeni nu trage în judecată pe om ca să dovedească în public că acest om n-a făcut lucruri de onoare* nici de necinste. Prin urmare nu putea să sune „formula solemnă44 : „Ai fost necinstit44 ? sau altfel cumva, căci lung e drumul Dunării şi multe vorbe are românul.
    „A, nu-i aşa !“ îmi zice un comentator. „Nu vrea să spuie că X e necinstit, ci numai că are lipsă în onoare.44 — „Lipsă în onoare ? Ce dracul e asta ?“ •— „Adecă onoarea o are, dar îi lipseşte ceva din ea !“ Eu îmi închipuiam onoarea ca o casă ; eu cinstit şi naiv, îmi închipuiam că un om e ori cinstit, ori necinstit, tertium non datur : ori eşti în casă, ori afară. Comentatorul meu îşi închipuie onoarea ca o batistă : o ai, dar lipseşte un colţ din ea, sau : acest om e foarte cinstit, şi numai puţin-puţin e necinstit. Aşa o păţeşti cu metaforele străine, nu le înţelegi şi nu le poţi explica, fiindcă sînt gîn-dite şi create de-o minte străină. Şi iaca ce folos ne aduc şi Curţile de apel!
    O fi creat francezul anume într-acest chip expresiu-nea. Cum e francezul complezant şi palavragiu, n-a vrut să zică omului pe şleau : „Eşti fără cinste, omule !“ ci a mai supţiat-o şi i-a zis : „domnule, aveţi lipsă aproape jumătate din batista onoarei44. Acum eu îndrăznesc să întreb Curtea de apel: a vrut ea să exprime printr-un eufemism ideea „eşti necinstit ?“ şi a supţiat-o în felul francezului — ori nu s-a gândit la nimic ci a tradus ex-presiunea franţuzească fără nici o frică de Dumnezeu, ori în urmă a crezut că o fi avînd dreptatea de-a se amesteca şi ea în cestiuni de gramatică şi că n-ar fi rău să înavuţească sintactica noastră cu o nouă formă ? In toate trele cazurile, Curtea de apel e ridicolă şi vrednică de batjocură, şi în special :
    Ad 1. Românul n-a simţit trebuinţă să-şi creeze o limbă afemeiată, molatică şi plină de chichiţe de tot felul, şi n-o să vrea niciodată. Avem, şi vom avea-o, o limbă energică, sinceră în expresiuni, ferită de ambiguităţi. Mai bine săracă, dar cinstită. Francejii sînt de mult pe lume, au văzut multe ; lor le dai dreptul să
587
aibă o limbă aşa cum o au. Dar noi ? O, şi prin gramatică poţi corupe moravurile unui popor, precum dimpotrivă moravurile corup gramatica. Vom opri cu pieptul pe cei ce introduc nesincerităţi şi apucături advocăţeşti în gramatică.
    Ad 2. E foarte trist că. nici cele mai înalte autorităţi nu păzesc legile limbii şi tratează cu ce avem noi mai scump ca şi cu o zdreanţă. Ministrul de interne în Germania a pus o taxă înspăimîntătoare pe firmele scrise necorect nemţeşte, pe inscripţiile necorecte ale caselor particulare, scurt pe orişice ar fi scris necorect în vederea publicului — la noi însă ? Las’ că firmele prăvăliilor sînt scrise într-o românească stricată vai-de-om ; las’ că fiecare neamţ îşi scrie pe uşă cum vrea vorbele româneşti şi vezi neexaetităţi de limbă şi monstruozităţi gramaticale oriunde te învîrteşti : pe afişele căilor ferate, pe rambursele poştale, pe edificii publioe, pe tram-care, pe tot, pe tot. Germanii în ţara lor să revoltează şi dau ei înşişi — pacinicii cetăţeni — dau jos firmele scrise rău gramatical. La noi, vezi pe uşile Ministeriului de culte, ale Ministeriului de instrucţiune ! — lucruri ca acestea : „Biroul arhitectonic al Ministeriui de culte14 : un genetiv auzit de-o ureche străină şi scris aşa. Şi nu s-a găsit nici un profesor să-şi facă biet capul călindar din treaba asta ! Dar cum scrie Monitorul oficial ? Ţi-e scîrbă să-l ceteşti. Ce scandal ar fi în Francia, Germania, în Anglia, cînd o Curte de apel ar da o sentinţă aşa de monstruoasă din punct de vedere gramatical, cum a dat-o Curtea noastră. Membrii Curţii ar intra în pămînt de ruşine şi de frica răzbunării publicului.
    Ad 3. înalta Curte să-şi vadă de treburi şi în cestiuni gramaticale să nu se amestece. Ori atunci să facă ceva bun. Dar ceea oe-a făcut samănă a tărîţe, şi cine s-amestecă în tărîţe...
    Or fi zicînd unii: dar ce atîta tărăboi pentru o ex-presiune, pentru o nimica toată ! Vezi, asta e mişelia noastră; o expresiune, o nimica toată. Nu e nimica, e mult, e foarte mult. Călăreţul n-a băgat în seamă cuiul ce-i căzuse din potcoavă. Ce-i un cui ! în urmă, din pricina potcoavei a început să şchiopăteze calul, tot mai rău, şi călăreţul nu şi-a putut continua drumul. Azi
588
lăsăm să intre în limbă o monstruozitate, mîne alta, şi aşa mai departe, şi nu le dăm atenţiune, şi, la urmă, am.' scăpa de ele şi n-o să putem. Eu nu fac tărăboi pentr-o expresiune, ci pentru multe-multe cari vin şi pot să vie, după exemplul dat de Curte — mai ales că e „formula solemnă14 — vor încerca toţi judecătorii de ocol să imiteze expresiunea.
            DESPRE SARĂCIA LIMBII ROMÂNE
    O plîngere generală umple Dorohoiul şi toate oraşele în care se face literatură românească : „Ah, domnule ! Săracă e limba noastră ! Ia te uită ce bogăţie de vorbe în limba franceză !“ Cînd auzi pe unul plîngîn-du-se aşa, ia-ţi căciula, întoarce-i spatele şi pleacă. Dacă nu e zevzec, fără doar şi poate e un ignorant : habar n-are de limba românească. Nu poţi discuta cu el, căci discuţi un lucru despre care nici n-a visat în viaţă ; de obicei te biruie, dacă n-ai notiţele în buzunar. E greu să-i dai exemple stante pede.
    Aceşti zevzeci cred una : o limbă e cu atît mai bogată, cu cît are mai multe vorbe. Tot de astă părere era şi Matusalem din Biblie. Un zevzec-pictor, începător, a intrat odată într-o prăvălie. A cerut o cutie de culori. I s-a dat. El, văzînd în cutie vro 15 feluri de colori a zis : „Aş, domnule ! Crezi că mă mulţumesc cu roşu şi verde ? Cine crezi că sînt ? Eu vreau o cutie cu 300 de feluri de colori !“ Un pictor-maestru, care era de faţă. a început să ridă. Şi cum să nu rîdă ! Nu din 15 feluri de colori, ci din cele 7 colori principale, prin combina-ţiune măestrită, poţi scoate 300 de nuanţe. Aşa e în limbă. Puţin îmi pasă dacă o limbă are 60.000 de vorbe, ori numai 1000 — eu ideile le pun în cumpănă ! Poate exprima limba cea cu o mie de vorbe toate ideile, toate nuanţele de gîndire, întocmai ca limba cea cu 60.000 de vorbe ? Atunci de ce e mai bogată asta decît ceealaltă ? N-au aceeaşi intensitate psihologică amîndouă ? „Da“ vei zice „dar admir pe cea bogată în vorbe : pentru fiecare noţiune, termen propriu, sonoritate, variaţiune de su-
590
nete ; parcă vezi pe boierul care nu tremură că nu-i vor ajunge paralele, care dă din plin şi pune la respect pe cei ce-1 văd !“ — „Eu, dimpotrivă. Care scrisoare e mai de admirat: a chinejilor ori a noastră ? Chinezul are pentru fiecare vorbă alt semn, alt „termen ,propriu“, ce variaţiune ! ce boier care nu tremură că nu va putea scrie o vorbă din pricina lipsei de litere : nu, căci are 50.000 de litere. Noi sîntem lipiţi pămîntului, noi avem abia vro 25 de litere. Ce sărăcie ! Ce uniformitate în scrisoare ! Ce tîmpire ! Nu ni-e ruşine să ne ţinem culţi faţă cu chinezul ? Nu. Aici, la noi, admiri geniala artă a combinării, admiri puterea uriaşă de-a stăpîni un material vast prin nişte mijloace pitice, la noi e inteligenţă, e ultima ratio rerum. Chinezul e tîmpit, fiindcă nu ştie să silească vastul material să intre în cîteva forme mici, nu ştie să caute cauza cauzelor. Chinejii cred nebuni pe misionarii creştini, cari le spun că toate limbile din lume se pot arăta pe hîrtie cu 25 de semne. Cum naiba ! Numai pentru limba lor trebuie zeci de mii de semne, dar pentru sute de limbi ! Şi chinejii sînt de admirat, că au găsit atîtea semne — precum sînt de admirat limbile cari au foarte multe vorbe „termeni proprii" —, dar admiră şi pe europeni, care au ştiut cu cîteva semne să copieze toate limbile omeneşti, admiră deci şi limbile cari cu puţine mijloace exprimă toate ideile ce-ar putea trece prin capul omului. Pe care parte e mai multă inteligenţă, mai multă artă ?
    Zevzecii mai deştepţi sînt de altă părere. „Bogăţia unei limbi stă în bogăţia formelor." Părerea asta e a lui Atila, regele hunilor. El a admirat mai întîi bogăţia formelor în limba latină — el cel dintîi barbar în Europa, căci „barbarii" goţi erau popor cult, aveau limba bogată; în veacul IV Wulfila al lor tradusese Biblia, o traducere-model şi astăzi. De-a lungul evului-mediu popoarele, zăpăcite rău şi buimăcite de vuietul căderii imperiului roman, nu se mai ocupau cu ştiinţa. Nici un popor nu credea de cuviinţă să-şi cultiveze limba. Ce limbă ! Două limbi au fost în lume : latina şi greaca : ele au pierit, şi cu ele a pierit lumea ! Prin şcoli se învăţau puţine fleacuri, toate în limba latină; popoarele n-aveau conştiinţa naţionalităţii, nimeni n-ave ambiţie
591
etnică, nimeni nu se ocupa cu limba neamului. Toate limbile Europei erau crezute barbare. Ce vuiet a făcut cel dinţii om care. a îndrăznit să scrie într-o limbă barbară, şi mai ales o epopee ! Ce vuiet a făcut Dante cu Divina Comedia! Pe scurt: călugării, profesorii, principii etc. vorbeau latineşte, toţi strigau : ah, latina ! ah, greaca ! Şi îndumnezeiau aceste limbi, fiindcă nu cunoşteau pe-a lor. De la sfîrşitul veacului trecut: ah, sanscrita ! Dar tocmai studiul sanscritei a deschis ochii popoarelor. Filologii au văzut că limbile s-asamănă; haid pe studiu comparativ ! Au sărit englejii, francejii, dar mai ales germanii, toţi au dat năvala să-şi studieze limba — la început numai cu gîndul să caute părţile limbii cari s-asamănă eu limbile „clasice". Dar tot studiind, deodată au rămas izbiţi de frumuseţile găsite. „Ah, limba germană !" „Ah, limba franceză !“ S-au găsit lucruri în aceste limbi, de cari nici nu visau limbile clasice. Acum s-a pornit furtuna. îmbătaţi de frumuseţile limbii lor, filologii nu studiază limba maternă numai ca s-o poată compara cu limbile clasice ; o studiază ca s-o cunoască ! „Am fost idioţi ! Nici n-am bănuit că ce comori ascund limbile neamurilor europene !“ Entuziasmul lor redeşteaptă amorţita ambiţiune etnică, amorţita putere naţională, toţi studiază limba poporului şi cu cît erau mai trăsniţi de ceea ce descopereau, cu atît rîvna lor e mai energică. Diez e cel dintîi care alătură limba latină cu limbile născute din ea şi dă sentinţa : francejii, italienii... etc. sînt neolatini şi limbile lor sînt tot aşa de bogate ca limba-mamă, se înţelege, în două feluri deosebite... Iar astăzi e o idioţie să mai susţii că limbile „clasice" sînt cele mai bogate limbi, cele mai perfecţionate. Franceza e tot aşa de bogată ca limba latină ; engleza şi germana îi stau alături. Dar ce vorbim ! Filologia îţi dovedeşte astăzi că latina e numai „relativ" bogată faţă cu limba negrilor Papua, şi limba greacă e „relativ" bogată alături cu limba Zulu-cafrilor. Ştiinţa, pînă mai ieri, n-a cunoscut decît două limbi şi le-a înălţat în slava cerului — astăzi cunoaşte multe limbi, şi limbile clasice au păţit-o ca ţiganul din poveste, căruia îi tot sărea cîte o perină din cele 12 pe care şedea la început...
592
    Acum să ne întoarcem la plîngerile Dorohoiului. Limba română e săracă. Cum săracă ? N-are vorbe multe ? Aşa e. N-are forme multe ? Multe n-are, dar destule. Toate limbile analitice au puţine forme. Atunci în ce ii stă sărăcia ? Nu poate ea exprima ideile pe cari alte limbi le pot exprima ? Aici ţi-e greşeala, onorabile. Au zis-o alţii înaintea mea, şi-o zic şi eu : o limbă nu e săracă, nu deloc, dacă poate reda toate ideile limbilor clasice. Sau cu alte vorbe : nu e săracă o limbă în care să poate traduce orice autor clasic, fără ca să altereze ideile autorului. Putem noi traduce pe Virgiliu, pe Plato, pe Cicero ? D-ta, plîngătorule, nu ştii, dar crezi că nu. Eu ştiu însă, şi cred că da. în limba română poţi reda pe orice autor latin şi grec intr-un chip admirabil de bine. Crede-mă, că am probat. Şi crede-mă, că am văzut pe alţii încercîndu-se să-i traducă, şi-am rîs. Mi se plîn-geau şi aceştia de sărăcia limbii. „Nu sărăcia limbii, ci necunoştinţa limbii : asta e asta!“ Nu ne cunoaştem limba. S-o spunem drept. Ştim atîta cit am învăţat de la mama, dacă ne-am născut în sat; şi de la slugile din grajd şi din bucătărie, dacă ne-am născut în oraş. Asta însemnează a cunoaşte o limbă ? Cunoaştem noi limba cărţilor vechi ? Cunoaştem bogăţia de vorbe şi forme a dialectelor ? Cunoaştem mijloacele de cultivare a limbii ? (O notiţă, spre ruşinea noastră: ministrul cultelor a aflat că „derivarea cuvintelor1* e un fleac şi l-a scos din gramatică ; bravo, domnule ministru !) Ne gîndim macar 5 minute pe săptămînă asupra vreunei cestiuni de limbă ? Cit ce ieşim din şcolile primare, ne mai ocupăm noi cu gramatica ? Cunoaştem limba poporului şi ne dăm vro silinţă s-o dezvoltăm ? Ne studiem noi poezia poporală ? şi altele, şi altele. Avem o limbă foarte bogată, şi n-o cunoaştem, şi ne bălăbănim eu o limbă literară anemică şi ofticoasă, şi ne plîngem că n-avem expresiuni, că n-avem mijloace de-a o dezvolta. Mijloace ? Ei, da, sîntem ca găinile şi căutăm tot în sus, degeaba, în loc să [ne] mai uităm şi în jos, spre popor. Dar m-a luat gura pe dinainte : nu ne uităm nicăiri. Umblăm cu ochii închişi.
                 A căscat gura imul dintre zevzeci, cînd i-am spus odată că limba română are — şi dacă nu, poate să aibă,
593
dacă ne-om sili — expresiuni echivalente pentru orice expresiune franceză.
    „Glumeşti ? Are echivalentul pentru ideea identic ?“
    Am stat şi m-am gîndit. Las’ că vorba identic nu e franceză; noţiunea nu e absolută necesară într-o limbă. E termen de ştiinţă.
    „Are!“ am răspuns eu. „Ai auzit de expresiunea: X de-o seamă cu Y ? Acest de-o seamă să traduce cu identic."
    „N-am auzit-o !“
    „Eu ce ţi-am spus ? N-ai auzit multe expresiuni poporale. Şi fiindcă nu le-ai auzit, crezi că nu le avem. Eu nu zic că de-o seamă e absolut corespunzător lui identic, dar exprimă acelaşi lucru în anumite împrejurări. Şi dacă nu, putem noi s-o facem să exprime absolut aceeaşi idee. Aşa se dezvoltă şi se fixează limbile."
    „Aşa, da ! Prin perifrază poţi să exprimi orice idee.
D.e. a se sinucide mi-o poţi traduce cu «a se împuşca», «a se spînzura», «a se omorî singur» etc. Dar asta nu însemnează a avea expresiuni proprii."
    „Expresiuni proprii?" Perifrazările consacrate sînt expresiuni proprii. Ştii ce e vir latineşte ? Avem şi noi o vorbă echivalentă ? Bărbat, nu e aşa ? E asta o expresiune proprie. Dacă zici nu, eu zic da ; dacă zici da, eu zic nu. Nu e expresiune proprie, ci o perifrazare : cel ce poartă barbă, bărbosul, bărbatul. Noi întrebuinţăm cuvîntul bărbat pentru o singură noţiune, deci e ca un nume propriu, o expresiune proprie. Şi chiar dacă lui vir i-am zice celcearebarbă, şi nu numai lui vir, perifrază ar fi expresiune proprie. Curcubeu se traduce în franceză cu arc-en-ciel. Vrei o perifrază mai vădită ? Astfel de perifraze o fi avînd francezul sute, acolo unde românul are „expresiuni proprii". Ţi-e iertat să concluzi la sărăcia limbii franceze de-aici ? Nu ? Atunci de ce ai susţinea că limba noastră e săracă, fiindcă are cîteva sute de perifraze acolo unde francezul are „expresiuni proprii." Perifrazările lui Pumnul, dac-ar fi fost primite şi consacrate de uzul comun, ar fi fost expresiuni proprii, tot aşa de proprii ca şi chibrit şi puşcă. Limbile neolatine sînt perifrazarea limbii latine. Acolo unde latinul zicea laudăbo noi zicem voi lăuda; unde zice
594
latinul viăi, francezul zice trei vorbe je ai vu (j’ai vu). Compară declinările şi conjugările neolatine cu cele latine, şi vei vedea. E o sărăcie că noi zicem voi lăuda sau am să laud ? Sînt aceste perifrazări termeni proprii ori nu ?
    Da. Să cetim mai mult, să căutăm mijloacele de dezvoltare ale limbii, să căutăm aceste mijloace în limbile surori, în dialectele noastre, în graiurile locale, în cărţile vechi; să studiem toate manifestările psihologice ale poporului, să-i exploatăm poezia şi basmele poporului, să cetim cu luare-aminte scrierile celor ce-au încercat după puteri şi după vremuri să studieze toate aceste lucruri. Să nu cetim numai franţuzeşte ; să ne creştem copiii nu cu lachei şi cu slugi, ci să-i deprindem de mici cu limba română adevărată în loc să-i îmbătăm cu franceza şi engleza ; în şcoli să schimbăm orarul, să luăm mai multe ore de limba română, să mai dăm dracului limba franceză (în licee 1 oră pe săptămînă de limba română şi 5 de franceză !) ; să ne dăm şi noi seamă mai mult despre legile limbii, să nu scriem cum ne taie capul, căci dăm exemple rele. Să fim români cu sufletul, nu ou vorba, să iubim ce-i al nostru şi să-l păstrăm ca ochii din cap. Studiu, studiu ! Dacă toate acestea — pium desiderium! — s-ar întrupa odată, fără îndoială am duce limba română la multă perfecţiune, căci putere de viaţă are în ea mai multă decît limba franceză, şi e frumoasă !
           UN PLURAL AJUNS DE BATJOCURA
    Românii au fost mai norocoşi ou formaţiunile pluralului decît celelalte popoare neolatine. în limba latină erau cinci declinaţiuni, dezvoltate din două. Aceste două — prototipurile — erau : declinaţiunea tulpinilor în a, numită de gramatici declinaţiunea I, şi declinaţiunea tulpinilor în o sau u, numită declinaţiunea II. Cea dintîi cuprindea numai nume feminine, cea de a doua numai masculine. A treia declinaţiune era a neutrelor, cu terminaţiunea în consonantă. Cu timpul s-a mai stricat socoteala : declinaţiunea feminină primise şi cîteva substantive masculine, iar declinaţiunea masculină primise substantive neutre, cari erau menite să formeze o declinaţiune deosebită, a treia. Declinaţiunea a patra era numai o variantă a declinaţiunii a doua, a cincea era varianta declinaţiunii întîia.
    în general, în limba latină substantivele masculine formau pluralul în i, femininele în ae. Neutrele în a.
    în limba noastră, substantivele masculine toate au terminaţiunea i la plural, tocmai ca în latină ; dar legea s-a generalizat cu totului tot. Precînd latinul declina femeieşte substantivele masculine cari aveaju] terminaţiunea femenină — d.e. nauta, poeta etc., pluralul nautae, poetae — în limba noastră masculinele, fără excepţie, să declină bărbăteşte, orice terminaţiune ar ave. Principiul limbii latine a fost dus de români la absolută unitate în ce priveşte pluralul. Iată de ce popă, tată etc. fac pluralul popi, taţi şi nu pope, tate, cum ar fi declinat latinul. S-ar părea că şi noi avem substantive masculine, cu terminaţiunea feminină, cari să declină fe-
596
meieşte. Dar aceste sînt cuvinte străine, de curînd primite în limbă, şi de cuvintele străine îi pasă puţin românului, simte că nu sînt ale lui şi de aceea le lasă în voia Domnului, le lasă eterogene. A doua : bunul-simţ şi eufonia s-ar fi opus aducerii acestor cuvinte sub supunerea legii generale. Aşa sînt : gazdă, slugă, calfă, paşă, agă, călăuză. Aceste substantive să declină feme-ieşte, deşi genul logic al lor e cel masculin; noi le privim ca eterogene : gazdă, slugă, călăuză poate să fie bărbat, poate să fie femeie. Paşă, agă etc. în singular sînt masculine, în plural feminine. Un nume de persoană de gen neutru ! Să vede că românul şi-a bătut joc de aceste substantive venetice. încalţe pe substantivul vodă nici n-a vrut să-l decline, şi aşa avem şi noi un substantiv nedeclinabil. Ştia românul că fiecare vodă îşi bate joc de el, de ce nu s-ar răzbuna bătîndu-şi şi el joc de vodă măcar în gramatică !
    Substantivele feminine au toate — mai corect : au avut — la plural terminaţiunea e. Principiul limbii latine şi aici a triumfat. Dar acest plural al nostru are o poveste mai lungă. Substantivele feminine au făcut o revoluţiune contra principiului.
    Cele ce s-au răzvrătit mai întîi au fost substantivele terminate în e (carte, parte, vale etc.). Acestea aveau şi la singular şi la plural aceeaşi terminaţiune. Poate şi teama de confuziune numerică, poate şi simpla tendinţă de-a deosebi formele singularului de ale pluralului, poate în urmă chiar şi scăpătarea fiziologică a lui e terminativ al pluralului : toate acestea or fi contribuit ca substantivele feminine, terminate în e să primească pe i la plural. Am ajuns deci la cărţi, părţi, văi, vulpi, mări, oi, paseri în loc de carte, parte, vale, vulpe, mare. Cînd s-a întîmplat acest lucru nu ştim — cărţile cele mai vechi ale noastre au pe i, nu pe e.
    Acum vine alta. Analogia — care, după principiul logic al limbilor, e cea mai mare putere în limbă — a început să-şi întindă braţele de polip. Prin analogie au început pe ici pe colo să primească terminaţiunea i la plural şi cîte un substantiv feminin terminat în ă. Toate numele masculine — şi sînt cu mult mai numeroase decît cele feminine — aveau pe i la plural : pe nesim-
597
ţite poporul se vedea amăgit să creadă că i este singura terminaţiune a pluralului în limba română. Terminaţiu-nea e a pluralului feminin, cea adevărată, cea organică, i să părea acum o excepţie. Am început deci să zicem mini, bărbi, vaci, lumini, guri etc. în loc de mine, barbe, vace, lumine, gure, lune.
    Cînd ai barbă ai şi brici, zice proverbul. Cînd am început să dăm şi femininelor în plural terminaţiunea i, am găsit şi semnul distinctiv al femininelor de masculine. Cal şi cale ar fi făcut pluralul la fel: cai. Ne trebuiau semne distinctive. Intre multe altele, cel mai important este schimbarea vocalei accentuate în tulpina substantivelor feminine, iar în substantivele masculine să lăsăm vocalele neatinse : Un cal, doi cai, dar : o cale, două căi. Şi aşa este astăzi cu toate substantivele feminine la plural * : mai înainte se zicea părţi, cărţi, răni, blani, vai, cai, bai, acum : cărţi, părţi, răni, blăni, văi, căi, băi — precînd a accentuat al numelor masculine rămîne curat: cai, bani, saci, fraţi, taţi. Un străin îţi poate spune ce gen au următoarele substantive — deşi nu-1 cunoaşte din uz — numai după vocala accentuată : a masculin, ă feminin : brazi, bănci, ţări, mări, lănci, cai, căi, saci, vrăbii, corăbii, săbii, arabii, bani, blăni, cărţi, căni, fagi, fălci, prăzi, sălcii, gări, măgari etc., etc. !
    Că acest ă e un semn distinctiv sîntem îndreptăţiţi s-o credem din simpla pricină că toate cărţile vechi scriu cărţi, părţi, vai, mari cu a curat, cît timp femininele terminate în â făceau pluralul în e. Dar îndată ce se iveşte plural în i la substantivele feminine terminate în ă, autorii vechi încep să scrie cărţi, părţi, văi, mări, bărbi, lănci. De ce mai înainte vreme nu trecea a accentuat din tulpină în ă ? Chiar azi simţim şi noi trebuinţa de-a face S pe a în substantivele feminine de care vorbim. Zicem barbă, palmă cu a curat şi tot cu a curat le rostim la plural în e: barbe, palme. Dar rostiţi-le cu pluralul terminat în i ? Mai puteţi zice : bărbi, palmi ? Fără să ştiţi de ce şi cum ziceţi bărbi, palmi. Cum ar face pluralul în i substantivele : babă, apă, casă ? Probaţi ! Nu-i aşa că băbi, ăpi, căsi ?
     * Excepţie vaci, fragi, Paşti (n.a.).
598
    Pluralul în i la substantivele terminate în ă era o distrugere în toată forma. Literatura a mai contenit opera distrugătoare. Nu raţionarea sau conştiinţa că lucrează contra principiului limbii — deşi nu tăgăduiesc că şi aceasta a fost o cauză — ci mai ales bunul-simţ, mai mult însă eufonia şi în urmă neputinţa de-a mai distruge : toate acestea au oprit pe români de-a continua cu distrugerea. A conformat el multe substantive feminine la plural, pe cele mai multe le-a lăsat intacte. Simţea el că strică, strică rău, dacă mai continuă. A zis el guri, mini etc. în loc de gure, mine, dar n-a îndrăznit niciodată să zică băbi, săpi, rămi etc., în loc de babe, sape, rame. Adevărat e că, din punctul de vedere estetic, multe substantive feminine sunau mai bine cu pluralul în i decît în e d.e. : vaci, guri, mini, în loc de vace, gure, mine; şi apoi din punct de vedere practic, iarăşi ave dreptate. Astăzi sînt în luptă o mulţime de plurale feminine în e cu cele în i (d.e. roate şi roţi...) o dovadă de neînţelegere între principiul limbii şi analogie.
    Ceea ce n-a făcut poporul, fiindcă de-o parte n-avea trebuinţă şi de alta fiindcă ave bun-simţ, o fac astăzi cărturarii şi mai ales moldovenii. Da, o fac, şi nu prea dovedesc priceperea estetică în chestii de limbă şi nici cunoştinţa legilor limbii. Unii dintre cărturarii moldoveni duc pînă la absurd formarea pluralului feminin în i, continuă cu ceea ce poporul a isprăvit, duc greşala pînă la ridicol. Unii moldoveni nu voiesc deloc să ştie că avem şi substantive feminine cu pluralul în e. în limba lor toate femininele au pluralul în i. Prin urmare : buzi, frunzi, căsi, steli, păzi etc. în loc de buze, frunze, case, stele, raze, paze. Ei duc pînă la ultimul absurd cestiunea aceasta ; la alţii — poate la toţi — am văzut-o parcă ivindu-se mai cu sfială, dar în urmă ivindu-se.
    Nescotinţa noastră e o trădare de neam, o les-majes-ta e a limbii române ! Să luăm un exemplu. Voi ziceţi steli, purceii, viţeii în loc de stele, purcele, viţele. Acum în limba noastră este o lege puternică : sunetul l cînd e după vocală şi urmat de i să 'moaie şi dispare ? Ca în căli-că>, văli-văi, gol-goi, moli-moi, purceli-purcei, căţel-
căţei ? Avem exemple foarte recente cum poporul omoară pe’ acest Z d.e. colonei — coloneii ete. Acum, silind prin literatură poporul să primească năroziile voastre de steli, purceii etc., n-are să continue cu distrugerea, omorînd pe l, care stă absolut în condiţiuni'le morţii ? Cine-o fi de vină, dacă poporul urmîndu-le exemplu — dar n-o să-l urmeze căci are bun-simţ! — are să zică două stei; doi purcei şi două purcei, aceşti căţei şi aceste căţei ? Căci acolo trebuie s-ajungă ! „Ah, dar cine să gîndeşte la toate acestea ?“
    Moldovenii, am zis, poartă vina cea mai mare. Şi muntenii şi ardelenii au vină ! Ardelenii prin unele părţi zic căşi, ăpi (case, ape) etc. dar n-a îndrăznit nici un ardelean să le scrie. Pe ardeleni i fereşte studiul gramatical de multe greşeli. Muntenii au şi ei multe feminine cu pluralul în i — afară de cele literare — dar nu le dau în vileag. Pe munteni i fereşte de greşeli gramaticale perfecţionatul lor sentiment estetic şi tocmai acest sentiment e principala cauză că graiul lor a devenit dialect literar. Uneori au dat şi ei în baltă cu toate acestea, aşa d.e. cu pluralul în i al substantivelor terminate în inţă, ca suferinţi, dorind, voinţi, năzuinţi, credinţi în loc de suferinţe, dorinţe, voinţe etc. Şi la aceasta tot poeţii sînt de vină, tot rima ! Adevărată vorbă : filosofii strică logica, iar poeţii strică limba ! Ţăranii nu zic suferinţi, dorinţi niciodată — excepţionez pe cei molipsiţi, pe cei ce-au învăţat de la orăşeni acest „lucru supţire“ — de unde ne vine nouă poftă să distrugem formele moştenite şi păstrate cu îndărătnicie de popor ? Ce, noi cărturarii, fariseii limbii, vameşii condeiului, noi să fim mai români deeît poporul, mai păpistaşi decît papa ?
    Pînă n-aveam o literatură, limba noastră orbeca, formele s-amestecau şi se corupeau după plac, căci nu era fixată pe hârtie. Şi astăzi, cînd avem literatură, cînd ne frământăm capul să fixăm formele limbii, ce gust ne vine ? Să corupem şi ceea ce poporul n-a corupt în vremuri grele şi primejdioase. Ce, Dumnezeu! Vrem să ne-neeăm la mal ca ţiganul ? Parcă am fi fost juraţi să creăm o literatură numai ca s-avem un mijloc sigur de-a ne omorî limba şi naţionalitatea.
600
    Bietul Diez spunea că cea mai puternică dovadă a latinităţii noastre este felul nostru de-a forma pluralul numelor. Şi nu ştia omul cum s-admire tenacitatea limbii române.
    Ce noroc că n-a trăit în vremile de azi, că dacă cerceta astăzi formaţiunile pluralului român, nu ne mai găsea latinitatea cît ar fi trăit cucul!
                            [POPA]
    Popa în. limba latină însemna hingher. Nici mai mult, nici mai puţin.
    Cită vreme romanii aduceau zeilor jertfe de oameni vii, cel ce junghia pe oamenii hotărîţi zeilor era popa. Ceea ce este astăzi hingherul în ţările care au pedeapsa ou moarte, aceea era popa la romani. Obiceiul jertfirii de oameni vii a dispăiut, făcind loc obiceiului jertfirii de vite. Dar aceste vite închipuiau tot oameni. Căci, dintruîntîi, pentru împăcarea zeilor şi a societăţii trebuiau ucişi oameni designaţi de preoţi, crezîndu-se că prin uciderea lor vor abate boalele, ori furtunile, ori înfrîngerile în războaie, ori altfel de mînii ale zeilor. Da, preoţii designau pe aceşti oameni, dar popa îi junghia. Iar mai tîrziu,... cel ce le ucidea, popa, nu ucidea vite ci oameni. Tocmai ceea ce să face astăzi cu spînzurătoarea in effigie.
    Astfel popa la romani era un om urgisit, slujba îi era despieţuită, nimeni nu se lăuda au prietenia lui. Spune însuşi Titu Liviu că într-un an Capitoliul era să rămîie fără popa, căci nu s-a găsit nimeni să primească slujba asta, deşi era foarte bine plătită. Natural, nu toţi oamenii au gust să fie hingheri.
    Iar Virgil, cînd vorbeşte în cartea a doua a Eneidei de minciuna lui Suion, cum acesta a fost ales de preotul Calchas să fie junghiat de viu — s-a sfiit să rostească chiar şi vorba popa. Suion zice : şi cînd am văzut pe ăla, în loc să zică pe popa, căci vorba popa era aşa de murdară încît poetul n-a îndrăznit s-o rostească într-un vers.
    Asta e pricina cu popa romanilor.
602
    Acu, cine vrea poate să creadă cît îi place că aceşti popae sînt una cu popii noştri.
    E o cestiune curat psihologică, dacă a putut ouvîntul popa să străbată în limba românilor. Eu nu admit acest lucru, o dată cu capul. Românii au fost creştini dintr-un început.
    1.     E de admis că cei dintîi creştini, aşa de ideali în concepţiuni şi-n purtări, să numească pe reprezentantul lui Dumnezeu şi al legii lor hingher ? Ei, care se fereau de tot ce le-aducea aminte de cultul barbar al zeilor să numească cu cea mai urgisită vorbă a acestui cult pe persoana cea mai importantă a cultului lor ? Ei, care predicau pacea şi bunăvoire între oameni, şi că toţi oamenii sînt fiii aceluiaşi tată, să împrumute un nume care le argintea mini încruntate, de sînge de om, de ură şi de superstiţii păgîne, de deosebire de clase şi de barbarie ? Să aducă pînă în altare un cuvînt aşa de urgisit ? Să pună în legătură sacrificiul nevinovat al pînei şi al vinului cu obiceiul cel mai neuman al cultului păgîn ?
    Ei n-au voit să primească nici un nume de zeu pentru Dumnezeul lor, şi au preferit să-i zică vag de tot Dominus deus, s-au împotrivit chiar şi numirii sacerdos (preot al cultului păgîn) şi totuşi au primit pe popa ? Şi-au bătut ei într-atîta joc de cultul lor ? Chiar de n-ar fi alte dovezi că popa limbii latineşti nu e popa din limba noastră, asta una singură pentru mine ar fi sfîntă şi hotărîtoare.
    2.     Dar iată altă dovadă. La asta ar fi trebuit să se gîndească d-1 Speranţa şi toţi cei ce susţin ca el, dacă nu s-au gîndit la cea dintîi.
    E o cestiune fiziologică a limbii noastre. Toate cuvintele de origină latină, moştenite, sînt supuse aceloraşi legi fonetice. Şi e o lege care spune că o accentuat, dacă în silaba următoare este un a, ă sau e, devine oa. Pîn-acum, după toate cercetările, nu s-a găsit nici o excep-ţiune de la această lege (în aparenţă fac excepţie soră şi noră, fiindcă ele au fost sor şi nor în original şi aşa sînt scrise în cărţile vechi şi aşa se rostesc şi astăzi în multe locuri). Astfel, de la prima aruncătură de ochi cunoşti dacă o vorbă e de origine latină, ori străină, dacă e vorba veche a limbii ori neologism, după acel o, dacă-1
603
are. Ştii că poartă, moară, şcoală, soare, floare, poate, coate, toate etc. sînt vorbe latine moştenite, iar modă sobă, tobă, potecă, vodă, ciorbă, vorbă, sodă, cocă, hojma, polcă, poznă etc. sînt ori cuvinte străine, ori latine de curând intrate în limbă.
    Cu popa ce ne facem ? Dacă ar fi cuvînt latin moştenit, ar fi poapă. Ori poate că singur acest cuvînt face excepţie de la o lege aşa de puternică ?
    îndrăcit cuvînt ar mai fi.
    3.    Dar iată şi o cestiune curat istorică. Dacă cuvîntul există azi trebuie să fi existat totdeauna în limba noastră
—   continuitatea lui e o conditio sine qua non.
    Acum, să zicem în cifre rotunde că literatura noastră bisericească veche a înflorit între 1 500 şi 1 700. Au fost tot preoţi acei ce-au scris, sau din tagma feţelor bisericeşti, şi — să se bage bine de seamă — ei scriau pentru popor şi nu ştiau ca noi să caute etimologiile cuvintelor. Unde e scris cuvîntul popa în grămada aceea de cărţi alcătuite de-a lungul a două sute de ani ? Unde e ?
    O sută de ani nu-1 găseşti nicăiri, cu toate că e vorba prin cărţi necontenit despre popi. Dar îi cheamă preoţi. Apoi tîrziu de tot vezi vorba popa răsărind ici şi colo, cu multă sfiială, iar cătră sfârşitul veacului XVII, cînd contactul nostru cu ruşii era în toată puterea, şi politiceşte şi altfel — vezi deodată că popa stă alături cu preutul.
    Cestiunea asta ar trebui s-o studieze filologii noştri
—   eu o indic numai, şi poate nu sînt lămurit. A existat cuvîntul popa la noi în veacul XVI ? Dacă nu e scris nicăiri, sau foarte rar, şi e ca un străin care îşi cere împământenirea, cum poate să fie cuvînt moştenit de la latini ?
    Cărturarii pot, scotocind cronicele vechi, să reînvieze vorbe pierdute odată, dar poporul cînd a uitat o vorbă, a uitat-o de veci. Şi dacă a uitat vorba popa în cursul veacurilor — şi dovada că a uitat-o ar fi neexistenţa ei în cărţile vechi din veacul XVI — cum a reînviat-o ? Şi cine ? Scriitorii ? Dar ei habar n-avea[u] de asta.
    4.    In nici una din limbile neolatine n-a intrat cuvîntul popă cu înţelesul de preot. Să caute d-1 Speranţa un dicţionar italian ori unul spaniol, să vadă ce cuvinte au
604
Italienii şi spaniolii derivate din tulpina popa. Sînt dintre cele mai murdare ale limbii, încît eu nu le pot traduce. Să caute şi-n limba franceză, poate o să găsească şi-n ea cîte ceva.
    5.     Dacă vorba popa ar fi de origine latină, probabil că ar exista în toate dialectele româneşti. De ce nu există însă în dialectul istrian şi cel macedonean ? înţeleg în popor, căci în limba cărturărească a macedonenilor vorba a pătruns, prin dialectul nostru.
    6.     Şi în urmă, d-1 Speranţă nu şi-a dat seama niciodată ca anecdotist de ce e aşa de batjocurit popa în snoavele noastre ? Nici un popor nu face acest lucru — afară de spaniol care rîde de călugării ambulanţi. E o întâmplare popa în anecdote ? Popa şi ţiganul sînt venetici ? De ce eroul anecdotei {e] totdeuna popa, şi niciodată preotul ? De ce e deosebirea asta, de ce nu se atinge de preot anecdota ?
                         [GLOSAR]
    întriilpi e o vorbă făcută de mine ; nu există nicăiri. Am făcut-o ca să am rimă la vulpi şi pulpi. Am ajuns la ea de la expresiunea fete în trup, adecă trupeşe ; am făcut întîi pe „în-trup“ adjectiv cu l la mijloc din nevoia rimei — şi-apoi l-am declinat.
    Nu-şi. dă rină, o expresi-une foarte frecventă. „Nu-şi dă rînd îmbucăturilor" să zice despi'e omul care de foame multă îmbucă repede-repede, aşa că o îmbucătură s-ajunge pe alta : nu-şi face îmbucătura rîndul. „Nu-şi dă rînd gurii", adecă vorbelor : vorbeşte repede de tot, încît n-apucă să isprăvească o vorbă şi şi începe alta. Piticul deci nu-şi dă rînd mişcărilor din picioare, iar fata blăstămînd nu-şi dă rînd vorbelor.
    Scăpărătoarea e cocoşul puştii, mai ales la puştile cu cremene : cocoşul e amnar, daci scapără pe cremene.
    Luminiş, o spărtură în nori, o „poartă14. Cînd sînt nori subţiri pe cer, să face un rotogol senin împrejurul soarelui şi atunci să zice că „stă soarele-n poartă". Metafora e uşor de explicat : o curte închisă de toate părţile cu zid înalt, poarta curţii e însă deschisă şi-n poartă stă cineva. Partea de cîmp, ori dealul etc., care cade tocmai în bătaia soarelui cînd stă în poartă, se zice că stă-n luminiş.
    Laz e un loc pe lingă rîuri, loc pe care au crescut tufe ori arini, iar ţăranul a tăiat tufele ori copacii, a scos rădăcinile lor şi a făcut locul bun de arat.
    Sîlhă, rostit cu î, prin Maramureş şi cu ă, de obicei rostit sîlnă, însemnează codru. Vorba codru nu se întrebuinţează decît numai în poezie (iar „codru de pine" nu
606
s-aude niciodată). Silhuietic să zice unui cal buiestru ; sîlhui să zice despre munţii păduroşi şi cu greu de străbătut, dar şi unui om sperios şi însălbătăcit i se zice tot aşa. La plural nu se rosteşte alinele, ci totdeauna sîlhele, poate numai din pricini eufonice.
    Alint e : 1) Răsfăţare în umblet, legănătură a mândriei. 2) Mussiggang. 3) Cochetărie. In înţelesul din urmă se întrebuinţează mai ales în forma alintare. Fata alintată e fata cochetă, o fată crescută pe palme de mă-sa, ferită de vînt şi de soare.
    Treasc e piuliţă.
    Duium (numai în Maramureş) e carul miresei, încărcat cu vîrf : ţoale, perne, lăzi — tot ce are fata cînd pleacă din casa părinţilor în casa ginerelui. Nu toate fetele pleacă în „duium44 de-acasă ; cele cu duium sînt ori bogate de tot, ori grozav de sîrguitoare.
    Grai pe-ales. A vorbi pe-ales însemnează a vorbi frumos, cu expresiuni alese ca din carte, şi fără să stai să te socoţi pînă ce scoţi vorba din gură. Dar mai vîrtos : a vorbi hotărât („a spune pe-ales44). In poezia Spune-mi, bade, rupt pe-ales,
                 Ia-i-mă după cules ?
Pe-ales însemnează hotărit. „Rupt-ales mi-o spune“ = verde, fără înconjur.
    Răstoacele sînt braţele secate ale unui rîu, albii părăsite de apă, mai ales pe loc nisipos.
    Nat = ins. Primarii, dînd porunci : „tot natul are să facă asta şi asta...“. „Am atîta nat acasă44 = copiii (numai copii, nu şi alte rude, ori slugi etc.). N-are plural. Copiii omului sînt „natul meu44. Mai ales tineretului i se zice nat : „Ce mai nat în ziua de azi !“ Nat de rînd — popor de jos.
    Prohimeni sînt un soi de cîntări bisericeşti, ca troparele, condacele etc. „I-a cîntatat prohimenii44 = „Er hat Ihm den Text gelesen44, fiindcă prohimenii sînt cîntări de dojană pentru păcătoşi. Familiar, cum am întrebuinţat eu expresiunea, însemnează...
    Altiţă e cămaşa femeiască. Numai cămaşa bărbatului e cămaşă, a femeii e totdauna altiţă (vorba ie nu e
607
cunoscută). Altiţa e cămaşa largă, cu mîneci largi şi jos cu „fodori“ (ungureşte) largi de tot — aşa e portul.
    Atît de mult mi l-am temut: m-am temut că-1 voi pierde. Verbul tem e întrebuinţat foarte des ca tranzitiv : îmi tem vorbele = să nu mi le audă cineva, îmi tem gîndurile, îmi temi mâncarea = te temi că n-o să fie bună, că n-o să-ţi placă ? etc.
    Suleget e zvelt, trup „mereu". In poezie : „Cu trup-şorul mereuaş" sau cu „trupşor sulegeţel". Numai ca diminutiv l-am auzit în popor, dar printre cărturarii poporului (popi, dascăli etc.) l-am auzit rostindu-se suleget. înţelesul lui nu e schlank nemţeşte ; el însemnează o grosime continuă şi absolut egală d.e. luminarea de său e sulegetă etc. *
       * Toate sînt cuvinte auzite de Ia ţărani fără carte, în nordul Ardealului şi în Maramureş (n.a.).
        NOTE
     Prezentul volum — cel de al patrulea al ediţiei Coşbue — adună, într-o selecţie reprezentativă, scrierile în proză ale poetului năsăudean. Nefiind vorba deeît cu unele excepţii de scrieri propriu-zis beletristice — nu urmărim variantele ; eîteva precizări vom face, totuşi, acolo unde vom considera necesar.
     Volumul îşi repartizează cuprinsul în următoarele secvenţe : Din volume, Din periodice, Varia şi Din manuscrise, avîndu-se în vedere principiul cronologic în orînduirea titlurilor. Pentru textele adunate în volume, se reproduce ultimul text editat, ne-considerîndu-se varianta din periodic deeît pentru menţionarea indicaţiei bibliografice şi a unor probleme cu caracter mai general, fie privitoare la ambianţa literară a epocii, fie cu caracter textologic.
     Volumul de Scrieri în proză are un conţinut foarte variat : povestiri autobiografice, istorie şi critică literară, chestiuni de limbă, literatură populară, evocări istorice, ştiinţă popularizată, medicină populară, combaterea superstiţiilor. Această diversitate tematică este înregistrată dealtfel chiar şi în unele volume îngrijite de autorul însuşi.
     Au rămas în afara ediţiei noastre foarte multe texte în proză ale lui Coşbue (peste 200 de texte) pe care le-am socotit nesemnificative pentru gîndirea şi arta scriitorului, pentru conţinutul lor; un mare număr de povestiri didactice, pe care Coşbue le-a scris pentru manualele şcolare la care a colaborat (Carte de citire pentru divizia a 11-a rurală. De G. Coşbue, G. N. Costescu, G. A. Dima şi G. Stoinescu, ed. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1908 ; Carte de citire pentru clasa a TV-a primară urbană. De G. Coşbue, G. N. Costescu, G. A. Dima şi G. Stoinescu, Ploieşti, Progresul, 1908; Carte de citire pentru divizia
611
a Ill-a rurală, anul al II-lea. De G. Coşbuc, G. A. Dima şi G. Stoinescu, Craiova—Bucureşti, Samitca, 1908 ; Carte de citire pentru clasa a llî-a urbană. De G. Coşbuc, G. N. Costescu, G. A. Dima şi G. Stoinescu, Bucureşti, Caro! Gobl, 1910 şi alte manuale). Menţionăm, de asemenea, Fapte şi vorbe româneşti. Carte de cetire pentru toţi românii, alcătuită de George Coşbuc, Bucureşti, Stabilimentul grafic I. V. Socec, 1899 şi Crestomaţie pentru toţi românii, de George Coşbuc, Bucureşti, Editura librăriei C. Sfetea, 1904. Un bogat număr de articole de popularizare a ştiinţei şi de combatere a superstiţiilor a publicat Coşbuc în revista Albina (poetul face parte din comitetul de redacţie al acestui periodic începînd cu cel de al zecelea număr de apariţie, din 7 decembrie 1897 ; Albina era o revistă enciclopedică populară şi se adresa, în primul rînd, ţăranilor şi învăţătorilor die la sate). Am reţinut, pentru ediţia de faţă, foarte puţine din articolele lui Coşbuc din acest periodic; cele mai multe au fost actuale doar la vremea publicării lor. Poate doar îndemnurile la învăţătură şi la deprinderea unui meşteşug, com-bătînd funcţionarismul, pot fi în parte actuale (Şcoală, şi func-ţionarism, Funcţie şi meşteşug, Goana după slujbe). Am lăsat la o parte multe articole de popularizare a ştiinţei, de combatere a superstiţiilor şi de medicină populară, precum şi unele despre legende şi tradiţii populare. (Pentru cine doreşte să le urmărească, indicăm lucrarea lui Gavril Scridon şi Ioan Domşa, George Coşbuc, Bibliografie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1963, pp. 83—90,. 100—104, 106—118.)
     In perspectiva unei ediţii critice complete, vom include în-tr-unul din volumele acestei ediţii : Băzboiul nostru pentru neatir-nare, Povestea unei coroane de oţel şi' Din Ţara Basarabilor.
     Cele patru secvenţe ale ediţiei îşi repartizează materialul astfel : în prima secvenţă, Din volume, sînt cuprinse : partea de proză din culegerea Versuri şi proză, Dintre-ale neamului nostru şi Superstiţiunile păgubitoare ale poporului nostru.
     Cea de a doua secvenţă este rezervată unor articole şi evocări publicate în diferite periodice (aici s-a operat o selecţie, în sensul celor spuse mai sus).
     Secvenţa Varia adună texte diferite : prefeţe la cărţi ale altora, în care Coşbuc dezbate chestiuni de teorie literară, articole despre folclor, literatură pentru copii etc.
612
   Secvenţa Din manuscrise include cîteva texte inedite păstrate la Biblioteca Academiei R.S.R., din Bucureşti; s-a operat, şi în acest caz, o selecţie ; cîteva versiuni mai semnificative au fost incluse în capitolul de Note.
    Materialele publicate în acest volum, pentru prima oară în-tr-o selecţie mai bogată, întregesc chipul poetului cu acela, să zicem, al iluminatorului, evocatorului şi jurnalistului angajat, activ în viaţa social-culturală a vremii sale. Coşbuc n-a fost un creator în domeniul prozei ; atunci cînd Liviu Rebreanu, la Bucureşti, a încercat să-i citească din încercările lui, Coşbuc: „Totdeauna a refuzat. Mai întîi nu-i plăcea proza în general11 îşi aminteşte autorul lui Ion (Amalgam, Editura Socec, Bucureşti, 1931, p. 103). Dealtfel, doar cîteva pagini ţin de proza beletristică, şi acelea sînt fie amintiri din tinereţe, fie descrieri de călătorie. Ceva din arta povestitorului şi a descrierii se vădeşte cu precădere în cărţile închinate războiului de independenţă (care vor fi curpinse într-un alt volum al ediţiei noastre).
DIN VOLUME
                    VERSURI ŞI PROZA — 1897
      Cea dintîi culegere în care sînt adunate scrieri în proză ale lui George Coşbuc apare în anul 1897, la Caransebeş, în colecţia „Biblioteca noastră14, nr. 3—4, sub îngrijirea lui Enea Hodoş, care semnează şi prezentarea Notiţei despre Coşbuc; culegerea a fost tipărită la Tipografia diecezană din Caransebeş, avînd titlul Versuri şi proză; are un format mic, de buzunar, 15 X 10. Înaintea foii de titlu este reprodusă o fotografie din 1897 a lui Coşbuc, iar la pagina 52, înaintea secvenţei de proză, o altă fotografie a poetului din 1894; amîndouă fotografiile sînt însoţite de semnătura în facsimil a lui Coşbuc. Din cele 160 de pagini ale cărţii1, 110 sînt rezervate prozei.
      La sfîrşitul Notiţelor despre Coşbuc, Enea Hodoş spune :
      „La apariţia «Bibliotecii noastre» am rugat poetul să nu dea uitării pe compatrioţii săi din ţara aceasta. Şi poetul a ascultat. Volumul de faţă, pus la dispoziţia «Bibliotecii noastre», cuprinde Versuri şi proză, piese publicate acum pentru întîia oară în volum, afară de trei poezii (Duşmancele, Pe lingă boi şi Numai una), care au apărut în Balade şi idile. Toate piesele sînt revăzute şi îndreptate de poetul însuşi.“
      Partea de proză se deschide cu Vorba ăluia — zicători explicate. Vorbind despre Coşbuc şi „Vatra", în Amintiri, loan Slavici subliniază contribuţia substanţială a poetului la redactarea revistei Vatra; între altele Slavici scrie : „Coşbuc mai făcea apoi şi aşa-zisa «bucătărie» a revistei. El alegea bucăţile ce urmau să
     1 Poezia Cintec (Zice vodă : — „Iar la greu], inclusă şi în culegerea Versuri şi proză, a fost, dintr-o regretabilă scăpare, publicată şi în voi. I şi în cel de al III-lea al seriei noastre. Facem aici cuvenita rectificare.
614
He publicate, el le ordona, el alcătuia potrivit cu gustul său revista. Pe lingă aceasta, cea mai interesantă şi mai caracteristică parte a revistei era redactată de el şi — pot să zic — numai de el.
     Era, înainte de toate, rubrica «Vorba ăluia», în care el dădea lămuriri nu numai interesante, ci totodată şi instructive asupra zicătorilor româneşti...
     Astfel de scriitor era Coşbuc, care n-ar fi fost în stare să scrie «Vorba ăluia» dacă n-ar fi cunoscut limba română poporală şi obiceiurile poporului român şi n-ar fi fost bine dumirit asupra scripturii româneşti." (Amintiri, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indici de George Sanda, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 139—140.) In cadrul rubricii „Fel de fel" a Vetrei (redactată aproape exclusiv de Coşbuc), poetul începe să publice zică-tori explicate.
     In numărul 2 al Vetrei, anul I, 1894, p. 62, la rubrica Explicarea unor zicători româneşti, fără semnătura vrunui autor, sînt
publicate următoarele zicători :
                  DE CIND CU BĂŞICĂ LUI CARAGEA
    Pe vremea domniei lui Caragea-Vodă, nişte francezi s-au ridicat cu balonul din Bucureşti şi au mers pînă la Cioplea, lingă satul Dudeşti. Bucureştenii au văzut pentru întîia oară balon, deci le-a rămas în minte, ca un mare eveniment.
                        CRAII DE CURTEA-VECHE
    La 1770, după mazilirea lui Grigore Ghica, Muntenia se afla sub un guvern provizoriu. O ceată de mahalagii bucureşteni, în frunte cu grecul Meîanos, s-au răsculat şi şi-au ales domn. Toţi ştrengarii din Bucureşti s-au înfrăţit cu revoluţionarii şi au început să jefuiască oraşul şi să colinde stradele aprinzînd şi omo-rînd. Melanos avînd cucă de domn în cap şi toate hainele domneşti ■— pe cari le furase — şi călare pe un măgar, mergea în frunte, mort de beat. Aşa a ţinut lucru trei zile şi trei nopţi. Negustorii, văzîndu-şi ameninţate vieţile şi averile de aceşti „crai", au alergat la Cotroceni la un agă turc, care sta în mînăs-
615
tire cu puţintică oaste. Aga intră în Bucureşti; se luă după ,,crai“, spînzară pe care-1 prindea şi restabili ordinea. Această revoluţiune se numeşte „a apelipisiţilor de la Curtea-Veche".
                          DIN GARDUL MlNTULESII
    Văduva boierului Mantu avea o livadă întinsă, la mahalaua numită azi Mîntuleasa. Pe-ătunci erau o mulţime de cîni în acea mahala, cei mai mulţi fără stăpîni. Cine trecea noaptea pe acolo rupea vreascuri din gardul de nuiele al Mîntulesii, ca să se apere de cîni. In curs de eîţiva ani n-a mai rămas urmă de lemn pe-acolo, căci gardul ă dispărut cu totul şi trecătorii nu aveau de unde să-şi rupă bastoane. De atunci a rămas zicătoarea „a luat din gardul Mîntulesii", adică a lua ce nu-i a lui.
                            TURCUL PLĂTEŞTE
    în divanul lui Alexandru Ghica-Vodă era un înalt funcţionar foarte somnoros. Odată se judeca un proces între un român şi un turc. Judecătorii aflară pe român vinovat şi-l condamnară să plătească despăgubiri. Pentru formalitate, fiecare judecător avea să spuie cu glas tare sentinţa. Toţi ziseră pe rînd : Românul să plătească etc. Cînd ajunse rîndul la funcţionarul nostru, care dormise toată vremea, să'ridică somnoros şi, fără să aibă habar de ce s-a petrecut în divan, zice : Turcul plăteşte ! Au rîs toţi; vorba lui a ajuns din gură în gură şi-a rămas zicătoare.
                 DUPĂ CE-I PROST IL CHEAMA Şl VLAD
    Noi am avut mulţi domni vestiţi cu numele „Vlad“, care în limba slavonă însemnează tocmai „domn“. Făcîndu-se mult abuz de acest nume — toţi găgăuţii şi nerozii se numeau Vlad, fiind nume pompos — înţelesul cuvîntului a scăpătat şi „Vlad" era una cu „găgăuţ". De aici e vorba „vlăduţul mamii", sau „e un vlăduţă" şi „după ce-i prost îl mai cheamă şi Vlad".
    In legătură cu una din aceste zicători am face o menţiune : în anul 1894, Coşbuc avea drumuri pe strada Mîntuleasa, unde, la
616
nr. 9, locuia Elena Sfetea, cu care se căsătoreşte în 1895; aşa se explică prezenţa zicătoarei Din gardul Mintulesii.
     în numărul 3, din acelaşi an, al Vetrei, pag. 94 sînt publicate alte cinci zicători şi anume ;
                          ŞI-A APRINS PAIE IN CAP
     Era obiceiul la turci că, de cîte ori ieşa sultanul să se plimbe prin oraş, cei ce aveau să dea vro jalbă la împărăţie se înşirau pe amîndouă părţile stradelor. Unii aprindeau o rogojină şi o ţineau aprinsă pe cap, semn că arde inima în ei de-a se jălui, cum le arde rogojina în cap. Românii cari se jăluiau la Ţari grad au văzut obiceiul şi l-au primit şi ei. Astăzi zicătoarea se referă la cei ce umblă cu idei fictive sau dau de belea unde nici nu gîndesc.
                        A LUAT-O LA SANATOASA
    De ce la „sănătoasa" şi nu la „fugă". Zicătoarea s-a născut în urma proverbului „fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă". Fuga deci e calificată de român sănătoasă — se înţelege pentru fricoşi, căci în războaie românii şi-a minţit calificativul fugii — de aici calificativul înlocuind obiectul „sănătoasă" însemnează fugă. E un caz frumos de metonimie poporală.
                           TOT ALBA-N DOI BANI
     „Alba" în graiul poporului însemnează răvărsatul zorilor ; „a intrat alba în sat", adică s-a făcut ziuă. In anecdote însă „alba" însemnează totdauna „mîrţoaga ţiganului". într-o anecdotă, puiul de ţigan zice cătră mă-sa : „albei noastre nu-i e îndemînă, că-i duce tetea pielea pe mînă", căci ţiganul într-adevăr aducea pielea mîrţoagei în mînă. Intr-altă anecdotă, ţiganul îşi bate calul şi cîntă ; „Alba-n car, alba sub car, alba trage de moarte, mă tem că-i voi duce pielea-n spate". D-l G. Tocilescu explică zicătoarea prin gluma ce-o face un poznaş de român, care se ţinea mereu de ţigan să-i vîndă „alba" în doi bani. Orice vorbea ţiganul, românul îi tăia vorba cu „Ei, îmi dai alba-n doi bani ?“ Zicătoarea
617
se referă la omul care mereu face acelaşi lucru, aceeaşi poveste veche, ca şi românul care repetă mereu întrebarea cu „alba-n doi bani".
                        A TRECUT BABA CU COLACII
    Aluziune la obiceiul poporului de la îngropăciuni. După convoiul mortului vine o babă împărţind copiilor colăcei. Toţi copiii satului se iau după babă hărţuind-o şi cerîndu-i colăcei. Cei ce vin mai tîrziu sau după ce-a isprăvit baba provizia rămîn cu buzele umflate, căci a trecut baba cu colacii. Acelaşi înţeles: „A înţărcat bălaia*.
                               ŞI-A GĂSIT BACAUL
     Zicătoarea o explică d-1 Hajdeu în Etimologic. Pînă la 1475 Bacăul, ca oraş de hotar despre Muntenia şi Ardeal, era vama principală a Moldovei. Vămuirea era foarte strictă, vama era păzită de soldaţi. Bacăul era groaza negustorilor, mai ales a contrabandiştilor. „Şi-a găsit Bacăul" însemnează : a umblat cu minciuna cît a umblat, dar a ajuns la vamă la Bacău şi-aici i s-a înfundat. Acelaşi înţeles : „A dat de dracul", „şi-a dat de om", „şi-a găsit capacul".
     Toate aceste zicători explicate, deşi nu sînt semnate, ele aparţin, credem, Iui Coşbuc. In George Coşbuc. Bibliografie, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965, Gavril Scridon şi Ioan Domşa trec aceste note lexicologice în categoria „Proză scrisă probabil de Coşbuc". In fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, cota 3285, p. 19—23, alături de alte zicători se află şi unele din cele de mai sus şi anume : Şi-a aprins paie în cap, O iai la sănătoasa şi A trecut baba cu colacii.
     Zicătorile explicate în numerele 2 şi 3 ale Vetrei, din primul an de apariţie, sînt un început modest; ele constituie însă un început care se precizează în rubrica „Vorba ăluia", din aceeaşi revistă.
     După încetarea revistei Vatra, continuînd să publice zicători explicate în Epoca şi în alte periodice, Coşbuc mărturiseşte următoarele în nr. 397 din 9 martie 1897 al Epocei, într-o notă : „Eu am încercat în Vatra (anul II, nr. 2 şi 3) să explic alte opt zică-
618
tori româneşti (sînt, de fapt, 14 zicători şi nu în numerele 2 şi S ai anului II, ci în numerele 1 şi 2, n.n.) şi urmăresc încă chestiunea aceasta. Părerile mele pot fi discutate, pot să fie pe ici pe colo greşite cu totul. Mi-ar părea bine dacă şi alţii s-ar Ocupa cu explicarea zicătorilor şi s-ar încinge discuţii pe terenul acesta. Lucrul, fără îndoială, e greu, căci cele mai multe zicători îşi au originea în istorie, în vechile instituţiuni ale ţării, în obiceiuri poate şi pierdute, ori în obiceiurile parţiale ale unor anumite locuri şi anume clase de oameni. Dar unul ştie una, altul alta. Zicătorile, ca şi limba, sînt istoria unui popor, o istorie mai vrednică de atenţiune decît cronologiile regilor şi înşirarea faptelor. Pînă azi numai d. Hasdeu se ocupă cu zicătorile şi le explică în Etimologic (Etymologicum Magnum Roma-niae, n.n.) şi d. Zâne, care ne-a făgăduit că al patrulea volum din opera Proverbiile românilor se va ocupa numai cu explicarea zicătorilor de origine istorică."
    După explicările amintite, în cel de al II-lea an de apariţie a Vetrei, Coşbuc realizează rubrica „Vorba ăluia", dar numai în numerele 1 şi 2, publicînd 14 zicători. Dintre acestea, 13 sînt incluse în culegerea Versuri şi proză; din cele apărute în Vatra a fost lăsată afară Braşoave, în locul căreia se include Pe deasupra ca fuiorul popii (din Epoca). In legătură cu Braşoave, Coşbuc dă următoarea explicaţie în nr. 2 al Vetrei, într-o notă la Vorba ăluia: „O seamă de braşoveni s-au supărat pe mine pentru explicarea vorbei «braşoave». Eu nu pricep de ce. Am spus ceva neadevărat ? Să mi se arate ce, şi voi publica îndreptările cuvenite. Ne supărăm pentru adevărurile istorice ! Tocmai această supărare e în favorul spuselor mele : o altă notă a caracterului unor braşoveni, pe care n-am ştiut-o, căci aş fi scos-o la iveală. Zic a unora, căci nu toţi braşovenii sînt «braşoveni». Eu îi rog pe toţi să fie liniştiţi, să nU creadă că-i batjocoresc. Vor vedea cum vorbesc şi despre alţi români la zicătorile : «Acru la Ploieşti», «Urda-n Turda», «Oltean cu 24 de măsele», «M-a umplut de Filipeşti» etc.“. Reproducem :
                                 BRAŞOAVE
„A spune braşoave" e totuna cu „a spune fleacuri", „a tăia verzi-uscate", „a înşira gogoşi", „a spune moşi pe groşi". Braşoa-
619
vele sînt „treanca-fleanca*, sînt caracteristica omului cu mîncă-rime de limbă.
     De ce tocmai braşoveanul a ajuns tipul omului flecar, precum olteanul a ajuns tipul omului lacom ? De ce „vorba de Braşov11 sau „braşoava* e sinonim cu „Treanca-fleanca* şi cu „fleacurile* de cea mai josnică specie ?
     Eu găsesc trei pricini pentru explicarea lucrului. Cea dinfîi pricină e influenţa culturală a braşovenilor. In veacurile trecute Braşovul a jucat un rol mare în civilizaţia noastră acolo s-au tipărit cele dinţii cărţi româneşti şi cele mai multe. In vremuri de necaz, voievozii munteni fugeau la Braşov şi trăiau acolo. Cel dinţii oraş românesc civilizat a fost Braşovul : un centru pentru ardeleni şi pentru munteni în ce priveşte cartea şi negoţul. Deştepţi fiind şi mai umblaţi prin lume, braşovenii făceau in Muntenia impresia unor oameni culţi, mai repezi la gîndire şi mai dibaci la vorbă. La început „braşoava* însemna „o vorbă foarte cuminte11, o vorbă cu scaun, dar după ce s-au obicinuit muntenii cu vorbele braşoveneşti şi s-au mai deşteptat, înţelesul vorbei a scăzut mereu, mai ales că a început să fie luată în bătaie de joc. Astfel înţelesul vorbei „braşoavă* a degenerat.
     Altă pricină e comerţul. Dintre toţi românii numai macedonenii şi braşovenii au talent de negustorie, numai ei fug de coarnele plugului şi se ocupă mai cu drag de vînzarea „brîn-zei cu lotul şi a pînzei cu cotul*. Pe braşoveni rar îi taie capul să se ocupe cu altceva afară de tarabă. Ei sînt „decanii* negoţului în Bucureşti şi introducătorii mărfurilor numite de ei „braşovenie*. Ei negustoresc de veacuri în Muntenia. Acum, prin practicarea continuă, au cîştigat în neguţătorie apucături ovre-ieşti, au abuzat de neştiinţa munteanului şi i-au dat marfă proastă, lăudînd-o — cum erau şi sînt buni de gură ca negustori îmbătrîniţi — că e marfă de Lipsea şi mai ştiu eu de pe unde. Cu vremea, înţelesul vorbei „marfă braşovenească* s-a generalizat, înţelegîndu-se sub acest nume orice marfă proastă 1, deci şi minciunile şi fleacurile, căci şi fleacul şi minciuna e o marfă.
     A treia pricină e firea lăudăroasă a braşovenilor.
     Fără îndoială, cele două pricini arătate mai sus au contribuit mult la dezvoltarea unui temperament lăudăros. Ele sînt 1
       1 Cihac, II, pag. 47 (n.a.).
620
   „pricina pricinii41 : conştiinţa unei culturi superioare trebuia să-i fiică mîndri, iar practicarea negoţului trebuia să-i facă minci-| Roşi şi mai ales fuduli, căci erau bogaţi. Azi braşovenii nu mai s »înt ce-au fost, dar nu vreau să s-arate scăpătaţi. Ca o ruină a gloriosului trecut le-a rămas fudulia. Un cine ştie de frige-llnte ţi se laudă că a făptuit cutare şi cutare faptă mare şi că He pupă în bot cu toţi miniştrii; un biet roade-foame te ameţeşte cu bogăţiile şi cu castelele ce le are, sau are de gînd să şi le facă, şi că, de-o trăi pînă la toamnă, o să ia pe fata cu-tărui general care umblă după el ca viţelul după vacă ; un pîrlit de tîrîie-brîu îngheaţă apa, înşirîndu-ţi mulţimea talentelor lui şi dă năvală prin toate ministerele ca să se recomande şi să îndrepteze lumea cu umărul, şi se miră cum de nu s-a îmbolnăvit regele de bucurie cînd a auzit că dumnealui a trecut Carpaţii în „patria marnă11 ca să-i ofere serviciile sale. Şi aşa mai departe, toţi de-o pănură.
       Dintre multele manifestări ale lăudăroşeniei braşovenilor amintesc numai una : dragostea numelor pompoase. Braşoveanul adevărat nu-şi botează copiii cu nume mitocăneşti ca Ion, Petru, Paul, Alexandru, George, Nicolae, ci Olimpiu, August, Onoriu, Horaţ, Cincinat, Napoleon, ba chiar Platon şi Aristotel. Iar soartea e ironică; braşovenii îşi mint numele mai totdauna. Olimpiu e de obicei cel mai prozaic gură-casă ; August e un pungaş ce-ţi fură cloşca de pe ouă; Napoleon e un fricos şi jumătate, iar Aristotel un idiot care nu ştie să împartă două paie la trei măgari. Tar munteanul, cu spiritul său de zeflemea şi cu ura de tot ce tinde spre ciocoism, să uită la vorbele şi la faptele braşovenilor şi zice trăgînd cu ochiul: „braşoave, nene, braşoave !“
                             VORBA ĂLUIA1 Zicători explicate
   p. 11             1. Nici în clin, nici în mînec
        Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 10.
        Reprodus în : Patria, Cernăuţi, I, nr. 37, 1897; Telegraful tomân, Sibiu, XLV, nr. 92, 23 august/4 septembrie 1897, p. 370 ;
            1 Nu reproducem zicătoarea nr. 14, A vorbi româneşte.
621
Foaia pentru toţi, Bucureşti, I, nr. 38, 10 septembrie 1897, p. 300 ; Calendar, Sibiu, LV, 1906, p. 161—163.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 53—55.
p. 12                  2. La botul calului
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 11—14.
     Reprodus în : Telegraful român, Sibiu, XLV, nr. 92, 23 au-gust/4 septembrie 1897, p. 370 ; Foaia pentru toţi, Bucureşti, 1, nr. 39, 17 septembrie 1897, p. 311 ; Calendar, Sibiu, LV, 1906, p. 161—163.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 55—56.
p. 12                  3. Cu căţel, cu purcel
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 14.
     Reprodus în Patria, Cernăuţi, I, nr. 37, 1897.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 56—58.
p. 13                4. Lasă-I în moarea lui
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 11.
     Reprodus în Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 7, 10 februarie 1898, p. 93.
     Inclus in Versuri şi proză, p. 58—60.
p. 14                  5. Opt cu a brinzei
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 14.
     Reprodus în : Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, 12 februarie 1898 ; Calendar, Sibiu, LV, 1906, p. 161—173.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 60—61.
p. 15                  6. I-a suflat in borş
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 14—15.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 61—6^
622
p. 17
7. Pe deasupra ca fuiorul popii
     Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 397,
9 martie 1897.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 65—68.
p. 19                    8. Burtă de popă
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 15—16.
     Reprodus în Foaia pentru toţi, Bucureşti, I, nr. 49, 26 noiembrie 1897, p. 433.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 69—73.
p. 21                 9. E pecetluit cu roşu
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 2, 1895, p. 42.
     Inclus în Versuri şt proză, p. 73—74.
p. 21                    10. Tîrţa-pîrţa
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 2, 1895, p. 42.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 74—75.
p. 22                    11. Altă căciulă
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 2, 1895, p. 43.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 75—77.
p. 23                 12. A lua lumea-n cap
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 2, 1895. p. 42—43.
     Reprodus în Libertatea, Orăştie, I, nr. 53, 14/27 decembrie 1902.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 78—82.
p. 25            13. A prins prepeliţa de coadă
     Publicat, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, II, nr. 1, 1895, p. 10.
623
     Reprodus în : Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 18, 29 martie 1898, p. 198 ; Tribuna poporului, Arad, II, nr. 64, 4/16 aprilie 1898, p. 306.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 82—84.
p. 27        CE NE-AU DAT SLAVII ŞI GRECII
     Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 403, 16 martie 1897 şi nr. 409, 23 martie 1897.
     Reprodus în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LX, nr. 70, 28 martie 1897 şi nr. 71, 29 martie 1897.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 90—104.
     Este un bun articol despre istoria limbii române, în care Coşbuc valorifică studiile sale universitare şi preocupările ulterioare, sub semnul unei pasiuni statornice pentru cercetarea limbii române. Coşbuc arată că deşi a preluat numeroase cuvinte slave, sau a suferit influenţa grecească, limba română e o limbă romanică prin structura ei internă — în raportul dintre lexic şi structură gramaticală, aceasta din urmă e decisivă. La chestiunea relaţiei dintre lexicul slav şi cel moştenit, latinesc, revine Coşbuc în articolul Latin ori slav ?, pe care-1 reproducem în ediţia de faţă. A se vedea şi Cuvînt introductiv, la George Coşbuc, Despre literatură şi limbă, ediţie îngrijită şi prefaţată de Al. Duţu, 1960, Editura de stat pentru literatură şi artă, p. 17.
p. 35            HEU, QUALE PORTENTUM !
     Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 355, 19 ianuarie 1897.
     Inclus în Versuri şi proză, p. 105—111.
     Este una dintre cele mai pitoreşti din amintirile Iui Coşbuc în care sînt refăcute momente ale vieţii de elev de la liceul din Năsăud. In esenţă, anecdoticul este foarte apropiat de poezia lui Coşbuc, Lupii ţiganului (Anecdotă poporală), publicată în Cărţile săteanului român, Gherla, XI, cartea IV, 1/13 aprilie 1886, p. 54—59 (poezie scrisă la Cluj, în februarie 1886, necuprinsă în ediţia noastră).
624
p. 38
PE CULMEA MUNTELUI
    Publicată, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 378,
16 februarie 1897.
    Reprodusă în : Gazeta Transilvaniei, Braşov, LV, nr. 43, 23 februarie 1897 ; Tribuna, Sibiu, XIV, nr. 244, 2/14 noiembrie 1897, p. 973.
    Inclusă în Versuri şi proză, p. 112—122.
    O aducere-aminte a unei întîmplări pitoreşti din copilăria petrecută de Coşbuc in satul natal, într-un climat autentic ţărănesc ; din acelaşi climat şi mediu geografic şi spiritual sînt inspirate şi unele poezii (Fragment — In vale văd căscioara..., Din copilărie, Pe deal, Roata morii ş.a.). Pe culmea muntelui, prin întîmplarea pe care o evocă, explică mărturisirea lui Coşbuc din Heu, quale portentum!, şi anume : „Doisprezece dintre patrusprezece, cîţi urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram băieţi de ţărani oieri şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram «domnişori», iar acasă eram ciobani. E deci lucru înţeles că avusesem prilejul să cunoaştem lupii şi urşii din experienţă..."
p. 44                       NEAGA
    Publicată, pentru prima oară, în Povestea vorbei, Bucureşti, I, nr. 2, 17 octombrie 1896, p. 3—4.
    Inclusă în Versuri şi proză, p. 123—142.
    Nu e una din cele mai reuşite povestiri autobiografice ale lui Coşbuc; întîmplarea pare neverosimilă, dar ea întăreşte trăsăturile unui tip psihologic: încăpăţînatul. în Fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, ms. 3285, p. 77, sînt explicate cîteva caractere, începînd cu „Încăpăţînatul. Apucă ca gaia maţu. Tot pe-a lui o ţine. Te prinde de obraz. Bate-i toba la cap, bate-i-o la picioare, totuna e. Tu-1 cerci de bob şi el e mazăre. Tu-1 tragi la masă şi el se vîră sub masă. E într-o ureche. Brînză bună în burduf de cîne.“ Un asemenea tip este şi ţăranul din povestirea lui Coşbuc, o povestire scrisă cu umor şi în care dialogul are o anume sprinteneală.
625
p. 54
O POEZIE NEMŢEASCA DE ALECSANDRI
     Publicată, pentru prima oară, In Vatra, Bucureşti, II, nr. 10, 1895, p. 306—307.
     Inclusă în Versuri şi proză, p. 143—149.
     Coşbuc povesteşte una din călătoriile sale în străinătate, de data aceasta în Germania, la Miinchen. Textul din Vatra se deosebeşte de cel din Versuri şi proză doar prin faptul că dialogul dintre poet şi băcanul german este reprodus, parţial, în limba germană şi tradus, în paranteză, în româneşte; în versiunea din volum dialogul este redat numai în româneşte. în Vatra, la subsol. Coşbuc explică următoarele versuri germane care apar în text:
                   „Du verstehst nicht einmal das A.B.C. :
                   Wir schreiben vil mit einem e.
     Tu nu pricepi nici măcar ce-i A.B.C., căci vil se scrie cu e (adecă viei).
                   So ’ne Fabel Mit amabel Miserabel
                   Steck dir anderwo den Schnabel.
                                                                          L. von Babei.
     O poveste ca asta cu amabel e mizerabilă. Bagă-ţi ciocul (nasul) altundeva. L. de Babei (adecă L. de la Babilon).
                   Mein liebster Herr Dichter Wir sagen deutsch aus der.
     Prea iubitul meu domn poet, noi zicem nemţeşte aus der (nu aus die cum scrisese Alecsandri).
                   So viei der Schwabe liebt die Bier So viei und mehr lieb ich dir.
     Cît de mult iubeşte şvabul berea, aşa de mult, ba şi mai mult te iubesc eu pe tine. Versurile sînt pline de greşeli gramaticale. Eu le transcriu fără greşeli ortografice, căci nu-mi aduc aminte de ele.“
     Neamţul la care fusese invitat Coşbuc locuia pe Sonnen-feldgasse, aproape de gară; şi astăzi strada poartă acelaşi nume (cu modificarea Strasse în loc de Gasse, deci Sonnenfeldstrasse). Hotelul „A quatre saisons11 poartă numele tradus în germană „Vier Jahreszeiten“ şi este unul din cele mai selecte Şi mai scumpe din Miinchen ; este unul din hotelurile de lux ale Ba-
626
variei. Dacă Ia „GIasspalast“ (Palatul de oglinzi) nu expuneau, atunci, artişti români, după 1900, încă, înainte de primul război mondial, sînt prezenţi cu lucrări, în confruntări internaţionale : Fritz Storck, Nicolae Grigorescu, Arthur Verona, Constantin Brâncuşi, Jean Steriadi, George Mirea, Ştefan Popescu, Ştefan Luchian, Oscar Spaethe ş.a. Intre timp, unii dintre ei făcuseră studii la celebra Şcoală de bele-arte din Miinchen: Luchian, Tonitza ş.a.
p. 58                   POPA COJOC
    Publicată, pentru prima oară, în Vatra, Bucureşti, I, nr. 11, 1894, p. 341—344.
    Reprodusă în : Gazeta Bucovinei, Cernăuţi, IV, nr. 49, 23 iunie 1894; Foaia poporului, Sibiu, II, nr. 30, 7/19 august 1894, p. 345—347 ; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LVIII, nr. 118, 28 mai 1895 ; Revista Orăştiei, Orăştie, I, nr. 39, 5 octombrie 1895 ; Calendarul Aurorei, Gherla, VI, 1896, p. 52—56 ; Foaia literară, Oradea, I, nr. 20, 17/29 august 1897, p. 153—154; Telegraful român, Sibiu, XLV, nr. 98, 9/21 septembrie 1897, p. 393—394 ; Foaia pentru toţi, Bucureşti, I, nr. 40, 24 septembrie 1897, p. 315; Bunul econom, Orăştie, VII, nr. 11, 25 martie 1906, p. 1—3 ; Românul, Arad, IV, nr. 173, 6/19 august 1914, p. 1.
    Inclusă în Versuri şi proză, p. 150—158.
                   D1NTR-ALE NEAMULUI NOSTRU1 — 1903
    Publicată o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, la Bucureşti, Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, 1903, formatul 20 X 13,5, 151 de pagini. Este o culegere de articole publicate în diferite periodice, fără o tematică unitară. Din neatenţia autorului şi a editorului, articolul Lucruri sfinte este publicat de două ori : la p. 70—74 şi 117—121. Am reţinut versiunea de la p. 70—74, care se deosebeşte foarte puţin de cea reluată.
p. 65                ClNTECUL ZORILOR
    Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 2, 13 ianuarie 1903, p. 2 ; în notă : ian. 1903.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 3—6.
    1 Nu includem aici următoarele texte : Insula Şerpilor, Crăciunul cel de demult, Puterea limbei româneşti şi Sufletul după moarte.
627
p. 69
DOUA BlLCIURI
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 7, 17 februarie 1903 ; în notă : febr. 1903.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 7—10.
     Despre tîrgul de fete de pe muntele Găina, Valeriu Şo-tropa a publicat, în Steaua, Cluj-Napoca, XXIX, nr. 2 (369), februarie 1978, p. 14—15, un foarte valoros studiu : Tîlcul istoric al unui străvechi obicei. Obiceiul se continuă şi astăzi pe muntele Găina, remarcîndu-se prin pitorescul lui cu totul original.
p. 72                  GURA LUPULUI
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 9, 3 martie 1903 ; în notă : martie 1903.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 11—15.
p. 76        LEGENDELE MĂNĂSTIRILOR NOASTRE
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 47, 25 noiembrie 1902 ; în notă : 15 nov. 1902.
     Reprodus în : Drapelul, Lugoj, II, nr. 149, 24 decembrie/6 ianuarie 1902, p. 2—3; Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 1, 1/14 ianuarie 1903.
     Inclusă în Dintr-ale neamului nostru, p. 21—25.
p. 80                TABLOURI PAGÎNE
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 20, 19 mai 1903; în notă : mai 1903.
     Reprodus în Drapelul, Lugoj, III, nr. 69, 14 iunie 1903. Inclusă în Dintr-ale neamului nostru, p. 26—30.
p. 85        FAT-FRUMOs' AL NOStRU ŞI PASAREA FENIX
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, V, nr, 51, 16 septembrie 1901, p. 1330—1334. :                     .
     Reprodus în Tribuna literară, supliment la Tribuna, Sibiu, nrV 179, 1902.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 34—37.
628
CAPUL, MINA ŞI NASUL
ţ P- 88
E Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 17, 21 ianuarie 1901, p. 444—446.
ir Reprodus în : Telegraful român, XL1X, nr. 10, 27 ianuarie/
- 9 februarie 1901, p. 40—41 ; Calendar, Sibiu, LXV, 1916, p. 194—197. Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 38—42.
î
, p. 92        CUM ÎNŢELEGE ROMANUL COLORILE ?
       Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 11, 10 decembrie 1900, p. 284—287 şi nr. 12, 17 decembrie 1900, p. 310—312.
       Reprodus în : Tribuna literară, supliment la Tribuna, Sibiu, nr. 246, 1900 şi nr. 1, 1901 ; Calendar, Sibiu, LXIV, p. 181—186. Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 43—48.
   p. 97              MEDICINA POPULARA
       Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 17, 28 aprilie 1903 ; în notă : aprilie 1903.
       Reprodus în Calendarul Minervei, Bucureşti, VIII, 1906, p. 125—128, cu un portret al lui Coşbuc.
       Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 49—53.
       Ca şi în alte articole, Coşbuc condamnă cu vehemenţă anumite practici urîte şi dăunătoare legate de medicina populară, apărînd, în acelaşi timp, obiceiurile inocente şi pitoreşti.
   p. 101 DRACUL IN ZICATOARELE ŞI PREVERBI1LE
                                   NOASTRE
       Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 4, 22 octombrie 1900, p. 95—98.
       Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 54—59.
       In fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, ms. 3285, p. 66, se află următoarea listă de expresii pe tema dracului în limba română :
       Ciocoiaşul satului / Cu năravul dracului. A aprinde dracului luminare. De sufletul dracului. M-am întîlnit cu dracul. Fuge ca dracul de tămîie, [de] popa. A se da dracului. Cere cit dracul pe tată-so (Arvinte şi Pep.). Iese dracul dintr-o bortă.
629
Scoate drace ce-ai furat. Mănîncă sfinţi şi scuipă draci. Trage pe dracu de coadă. A face pe dracu în 4. Numai dracul nu-1 cunoaşte. Dracul ştie ! (D-zeu ştie). Nici dracul nu-1 întrece. Dracul nu face biserici. Dracul cînd n-are de lucru îşi cîntăreşte coada. Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua. Rîde dracul de porumbre negre. Rîde om de om şi dracul de toţi. Dracjul] de te-a prins de deget îţi cere... Bun e D-zeu, meşter e dracul. Om e dracul. Drac cu pipa roşie. E tăiat din dracul. Drac ! L-a băgat în draci. A scoate pe dracul din cineva. Pe unde şi-a înţărcat drfacul] copiii. Pe unde şi-a spart [dracul] opincile. Urît ca dracul. Negru ca dracul. Rău ca dracful]. Minte al dracului. Dracu-n cînepă. La nunta dracului. Dracu şi lacu. Drac mort ai văzut ?
p. 106               CÎMPIA LIBERTĂŢII
    Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti,
XX,  nr. 9, 4 martie 1902.
    Reprodus în : Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 17, 28 apri-lie/11 mai 1902, p. 201—202 ; Libertatea, Orăştie, 1, nr. 21, 4/17 mai 1902; Unirea, Blaj, XII, nr. 20, 17 mai 1902, p. 178—179. Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 65—69.
p. 111               LUCRURI SFINTE
    Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti,
XXI,  nr. 22, 2 iunie 1903 ; în notă : mai 1903.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 70—74 (şi, după cum am mai spus, în aceeaşi carte, la pag. 117—121, cu mici şi neesenţiale deosebiri în text).
p. 115          ROMANII ŢINÎND DRUMUL LUI
                           NAPOLEON CEL MARE
              (Episod din istoria militară a românilor ardeleni)
    Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 13, 1 aprilie 1902.
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, VI, nr. 73, 20 apri-lie/3 mai 1902 ; Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 33, 28 aprilie 1902 ; Revista ilustrată, Reteag, V, nr. 9, 1 mai 1902, p. 104—105 ; Foaia poporului, Sibiu, X, nr. 41, 6/19 octombrie 1902, p. 485—487. Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 75—78.
630
     Istorioara Iui Coşbuc are la bază lapte reale : campania lui Napoleon în Italia, din noiembrie 1796, cu sîngeroasa bătălie de U Arcole, şi din ianuarie 1797, cu altă bătălie, la fel de sînge-roasă, de la Rivoli, Integraţi în armata habsburgică, grănicerii năsăudeni au dat dovadă de mult eroism. Ecoul luptelor cu Napoleon a fost reţinut şi de folclorul românesc din ţinutul Năsău-dului; este cunoscut Versul lui Napoleon Bunăparte (care se referă nu la campania din Italia, ci la sfîrşitul împăratului), publicat în revista Arhiva someşană, Năsăud, XXI, 1937, p. 573. Coşbuc avea de gînd să scrie un ciclu de versuri „referitoare la viaţa trecutului milităresc al năsăudenilor“ (Virgil Şotropa, Amintiri, în Arhiva someşanâ, Năsăud, nr. 5, 1926, p. 51). Coşbuc n-a realizat însă proiectul care ar fi trebuit să fie „cel mai frumos şi mai trainic monument ce li se poate face grănicerilor noştri — îi spune Coşbuc lui Virgil Şotropa — pentru că i-aş face cunoscuţi prin literatură tuturor românilor" (ibidem). Singură poezia Pn spital (pe care am cuprins-o în voi. II al acestei ediţii, textul la p. 333 şi comentariul la p. 477) evocă un moment din istoria regimentului grăniceresc. Din cele 24 de poezii epice despre grăniceri, pe care i le aminteşte lui Şotropa, nu se păstrează nici una. In fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, există o lungă baladă, în care este evocată istoria grănicerilor năsăudeni; balada este nesemnată şi nu se cunoaşte autorul; e o încercare modestă. Coşbuc o fi primit-o în vederea documentării la realizarea proiectului său. Titlul acestei balade este : Odă în amintirea faptelor bellice în decurs de o sută de ani a grănicerilor de la Năsăud ; manuscrisul se află în Mapa VII a fondului Coşbuc. (Vezi şi Gavril Scridon, Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 243—249.)
p. 119                 UM EMIGRANT
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, V, nr. 23, 19 martie 1902, p. 606—607.
     Reprodus în : Telegraful român, Sibiu, L, nr. 103, 14/27 septembrie 1902, p. 417 şi nr. 104, 19 septembrie/2 octombrie 1902, p. 422 ; Deşteptarea, Cernăuţi, I, nr. 2, 1907, p. 28.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 79—83.
631
LEGEA DIN BÂTRÎNI
p. 124
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 24j 11 martie 1900, p. 645—647.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 84—87.
p. 127                  STAN ŞI BRAN
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 23, 4 martie 1901, p. 609—610.
    Reprodus în Telegraful român, Sibiu, XLIX, nr. 26, 8/21 martie 1901, p. 108—109.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 88—90.
p, 129 ... UN CAPITOL DESPRE LENE Şl SUPERSTIŢIE
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, V, nr. 40— 41, 7—14 iulie 1902, p. 1075—1078.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 91—95.
p. 134           CUM ÎNVAŢĂ OMUL CARTE
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 19, 4 februarie 1901, p. 497—500, nr. 20, 11 februarie 1901, p. 526—529 şi nr. 21, 18 februarie 1901, p. 553—555.
    Reprodus în Tribuna literară, supliment la Tribuna din Sibiu, nr. 32, 37 şi 42.
    Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 96—107.
    Personajul principal al acestei povestiri autobiografice este un ţăran care, după ce se luminează prin învăţarea cititului, devine un entuziast şi generos sprijinitor al şcolii şi al elevilor sîrguineioşi, ca preotul Ioan din Amintirile lui Ion Creangă. Povestirea reface atmosfera rurală tipică în satele năsăudene în ultimul sfert al veacului trecut. Ea se înscrie în acţiunea de iluminare la care se angajase referendarul Casei şcoalelor, George Coş-buc, (plătit cu 350 de lei pe lună), ca şi colegii lui de serviciu, într-o vreme, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu şi Emil Gâr-leanu. Revista Albina era tribuna prin care scriitorii comunicau direct cu lumea satelor. Cum învaţă omul carte arată şi cum circulau cărţile populare în secolul trecut şi în ce măsură ele au contribuit la învăţarea cititului şi scrisului la ţară.
632
p. 143              CRAI NOU IN ŢARA
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucuroşii, XXI, nr. 13, 31 martie 1903 ; în notă : martie 1903,
     Reprodus în Familia, Oradea, XXXIX, nr. 23, 22 iunle/3 iulie 1903, p. 292—294.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 108—112.
p. 149              FOCURILE MORŢILOR
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 38, 1903 ; în notă : septembrie 1903.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 122—126.
p. 153              CIMILITURILE CĂRŢII
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 35, 1 septembrie 1903 ; în notă : august 1903.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 127—130.
p. 157              . TIBUNALUL SATULUI
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 52, 30 decembrie 1902 ; în notă : 20 decembrie 1902.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 131—135.
     In Universul literar, după titlul articolului, în paranteză, Indicaţia : „Din obiceiurile poporului român'1.
p. 162              GROAPA DIN DRUM
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti. XX, nr. 20, 20 mai 1902 ; în notă : mai 1902.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 136—141.
p. 167        UN CONCURS LITERAR LA 1848
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 11, 18 martie 1902.
     In Universul literar, după titlul articolului, în paranteză, indicaţia : „Notiţe din timpul renaşterii noastre11.
     Reprodus în : Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 19, 12/25 mal 1902, p. 226 ; Activitatea, Orăştie, II, nr. 20, 29 mai 1902.
     Inclus în Dintr-ale neamului nostru, p. 142—145.
     într-un articol, Ce le trei marşuri, publicat în Epoca, Bucureşti, III, nr. 345, 5 ianuarie 1897, Coşbuc discutase pe aceeaşi temă, vorbind însă numai despre marşurile lui Cîrlova, Alecsan-dri şi Andrei Mureşanu (lăsînd la o parte pe Bolintineanu şi pe Heliade-Rădulescu). Concluzia este aceeaşi : cităm cîteva fragmente : „Dintre toate trele marşurile, cel mai sărac în idei e al lui Alec-sandri, cel mai bogat al lui Murăşanu. Acesta e şi cel mai energic în fond şi mai limpede în coneepţiune. Şi pe cînd celelalte două sînt unilaterale tînguiri şi cereri şi se învîrtesc pe lingă interese locale, marşul lui Murăşanu scoate la iveală interesele generale ale românilor de pretutindeni." „Cîrlova a scris o rugăciune, Alec-sandri un îndemn, Murăşanu un protest." „Murăşanu e mai deosebit şi în fond şi-n formă şi a scăpat de defectele celorlalţi doi, însă cît de colo să vede că într-o ureche îi şoptea versuri Alec-sandri şi-n ceealaltă Cîrlova.
     Dintre marşuri numai al lui Murăşanu a avut norocul să se popularizeze, pentru multe cauze. Deoparte e cel mai energic şi mai bazat pe cereri reale, pe altă parte e de un interes general românesc. S-a adăogat că avu fericirea să i se dea o melodie, nu prea artistică şi prea cu şcoală — căci probabil o asemenea melodie ne-ar fi dat uitării marşul — ci una trăgănată şi tînguită ca melodiile doinelor noastre."
     Ideile principale ale celor două articole sînt aceleaşi.
p. 170                 FECIOR DE POPA
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 septembrie 1902 ; în notă : Bucureşti, septembrie 1902.
     In Universul literar, după titlu, în paranteză se arăta că e vorba de „Un capitol din istoria persecuţiilor religioase la care au fost supuşi românii de biserica calvină".
     Reprodus în Drapelul, Lugoj, II, nr. 114, 3/16 octombrie 1902.
     Inclus în Dintr-alea neamului nostru, p. 146—150.
     Istoria Transilvaniei păstrează numeroase documente referitoare la politica bisericească a saşilor şi ungurilor pentru a-i atrage pe români de partea lor. încercările lor de a submina ortodoxismul au rămas fără rezultatul scontat. „Saşii voiseră să-i cîştige spre luteranism, tipărind cărţi bisericeşti în limba noastră, cum e acel -catechism luteran», apărut la Sibiu, în 1544. Principii Transilvaniei încercaseră să-i cîştige pentru calvinism : numiseră chiar
634
şi trei «superintendenţi», adică episcopi calvini, anume pe Gfieor-ffhe de Singeorz (decembrie 1566—1569, înainte de 8 februarie), apoi pe Pavel de Turdaş (1569—1577, înainte de 21 aprilie) şi, în sfîrşit, pe o rudă a acestuia din urmă, poate fiul său, Mihail de Turdaş. Cu toate sforţările oficiale, cu toată osteneala pe cara şi-o dădură aceşti episcopi calvini, care convocară şi mai multe sinoade (unul la Aiud la 16 octombrie 1569, altul la Cluj la 1 ianuarie 1671), rezultatele fură, sub raportul convertirii, ca şi nule. Rămase însă un cîştig însemnat, în altă direcţie, şi anume traducerea, tipărirea şi răspîndirea cărţilor bisericeşti in limba română. O bună parte din activitatea ardelenească a Iui Corcsl şi Palia de la Orăştie sînt consecinţele încercărilor de convertire făcute de saşii luterani şi de ungurii calvini." (Giurescu, op. cit., voi. 2, p. 219—220.)
         p. 177 SUPERSTIŢIUNILE PĂGUBITOARE ALE POPORULUI NOSTRU. DESClNTECUL LEACURILOR BĂBEŞTI.
               DUHURILE NECURATE. VRĂJI ŞI FARMECE.
                       SĂRBĂTORI FĂRĂ DE ROST.
    Publicată o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, la Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol G6bl, 1909, formatul 14,5 x 10,96 pagini, în colecţia „Biblioteca Societăţii «Steaua»", nr. 19.
    Broşura aceasta cuprinde o selecţie, prelucrată, din numeroasele articole ale lui Coşbuc referitoare la superstiţii, medicină populară, vrăji şi farmece. Capitolul Sărbători Sără de rost, anunţat pe copertă, nu este inclus în cărticică ; cu acelaşi titlu este publicat, în acelaşi an 1909, în revista Albina, de unde îl reproducem în ediţia de faţă, la secţiunea Din periodice.
DIN PERIODICE
         p. 227 REŢETĂ PRACTICA PENTRU A FACE O LUCRARE LITERARĂ, IN GENERE
    Publicat o singură dată in timpul vieţii lui Coşbuc, în Vatra, Bucureşti, I, nr. 2, 1894, nr. 2, p. 62, la Rubrica utilă, nesemnat.
    In Amintiri, Ioan Slavici mărturiseşte că autorul e Coşbuc, pentru că rubrica Fel de fel era redactată integral de poet. Pe aceeaşi pagină a Vetrei sînt şi zicători explicate (după cum am văzut în comentariile la Vorba ăluia, la începutul notelor noastre) şi povestirea Kiselef şi mehedinţeanul, nesemnată în revistă, dar publicată cu semnătură în Albina, Bucureşti, I, nr. 26, 29 max'-tie 1898, p. 824.
p. 228            O NOTIŢA FILOLOGICA
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Povestea vorbei, Bucureşti, I, nr. 5, 7 noiembrie 1896.
   Intr-un fragment de manuscris din fondul Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, cota 3285, i. 142—143, Coşbuc explică mai mulţi termeni păstoreşti şi anume : picular — păcurar, vătuie, pecuină, miţă, lupă, cerbă, ursă, amna, culmănă — cărdină, jneapăn, staur, alboare — lucoare, bora, ariete, Hăbală — Hănbală, Mălcară, Je-gurtă, Pirhă.
p. 231         INVAZIUNEA LUI „PENTRU"
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca, Bucureşti, II, nr. 337, 22 decembrie 1896.
    In fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, cota 3285, p. 100—105, se află următorul articol pe aceeaşi temă :
636
INVAZIUNEA LUI „PENTRU'
      Invaziunea Iui „pentru în limba noastră e, poate, cea mai glorioasă operă de distrugere a sintacticei româneşti. Unii dintre pretinşii gramaticieni ai noştri — slugi Ia dîrloagă, că nu le pot zice mai bine — s-au apucat, în prostia lor, să proclameze de legi gramaticale monstruoasele aberaţiuni ale gazetarilor. Advocaţii, în „bogorodicenele" lor pe cari Ie pledează spre ruşinea simţului omenesc, pe la tribunale, avocaţii au ţinut isonul gazetarilor — şi ne-am pomenit deodată cu invaziunea lui „pentru".
      Gazetarul traduce din franţuzeşte; fie că e foarte grăbit, fie că e admirabil de leneş şi de superficial, destul că el traduce pe „pour", oriunde îl întîlneşte, cu „pentru". Advocaţii, cari îşi dau seamă de limba română cît îşi dă şi Stan ţiganul despre efectele calorifere ale electricităţii, şi cari peste tot sînt duşmani ai logicei omeneşti —, advocaţii gîndesc franţuzeşte — „gîndesc" e dealtfel un compliment — şi-şi traduc pe româneşte gîndirile. De-aici răsar ridicolele şi vrednicele de plîns încurcături de fraze, expresiuni de balaur beat: nici româneşti, nici franţuzeşti, ci aşa un fel de jargon „magistral". Eu aş propune ministerului ca pe toţi advocaţii, înainte de-a-şi începe încurcata şi încurcă-toai-ea lor carieră, să-i supuie la un examen de limba română şi ca temă de concurs să le dea o descriere simplă' de tot, eu aş propune : „Descrierea cuptorului". Mi-aş pune capul că toţi aceşti guralivi — gură numai, minte ca-n palmă — de frica grozavului concurs ar fugi................................................................. ,
...consiliu de ministru pentru astă-seară“. Lumea nouă ţine de acest fel de pentru ca orbul de gard; nu ştiu ce americani scriu în. acest ziar, dar halal să le fie, că bine o potrivesc pe româneşte ! Nu-i vorba, toate celelalte ziare tot aşa scriu, tot cu „pentru miercuri", dar parcă mai cu sfială. începusem să nu mai rid, cînd întîlneam pe „pentru miercuri" prin gazete. O să se dezveţe ei, îmi ziceam. Asta-i, o să dezveţi purcelul să nu-ţi intre în casă. într-o zi, Constituţionalul (nr. de Ia 22 decemb. 1895) vorbind de banchetul amînat al lui Lucaci, scrie :
     „...fără a se da termenul fix pentru cînd a fost amînat banchetul..."
Am închis ochii, şi parcă-mi vine ameţeală. Pentru cină ! 'Să-mi fi muncit eu fantazia o săptămînă întreagă ca să creez o monstruozitate în limbă, n-aş fi putut să creez una ca asta ! Şi-mi
637
venea aşa de cunoscută ! Sămăna cu o expresiune auzită — ah ! cu pîntră di ce ? al ovreilor din Moldova ! Ei, iacă-tă-ne idealul !... Repede iau toate ziarele din acea zi, şi caut notiţa... rămîn năuc. Un singur ziar scria : pe cină, toate celelalte : pentru (And. Aşa e ! Dai nas lui Ivan, el să suie pe divan. Ai lăsat pe gazetar să-ţi zică odată pentru în loc de la, apoi ţine-te ! Are să-l întrebuinţeze şi în loc de spre, şi în loc de pe, în loc de Ungă, cătră etc. Lipsa de educaţiune a acestor oameni, lipsa de bun-simţ şi de studiu în cestiuni de limbă, toate acestea îi fac pe gazetari să creadă că inovaţiunile acestea sînt vitejii ! Unii, adevărat, nu-şi dau seama deloc despre năroziile pe cari le scriu. Cu atît mai rău !
     Dar să vedem şi altele. „A venit de sărbători acasă. Să găteşte de plecare. Să găteşte de horă. Soldaţii vor fi chemaţi la toamnă." Ce construcţii japoneze sînt acestea ? mă vor întreba cavalerii sfîntului Augustin ai limbii române. Ştiu şi eu. Româneşte ă la journal, ele sună : „A venit pentru sărbători acasă. Să găteşte pentru plecare. Să găteşte pentru la horă. Soldaţii... pentru la toamnă." Acest pentru e sublim — căci şi neghiobia poate să fie sublimă ! „A pus varză pentru la iarnă. Şi-a cumpărat cravată pentru la concert. Las-o asta pentru la cafea!" Ce dracul o fi cătînd la acesta aici ? Ei, iacă : francezul articulează substantivele după multe prepoziţiuni, el zice : po»r le bal, pour le printemps — bravii copii ai României traduc aceste con-strucţiuni : pentru bal, pentru primăvară. Pînă aici e numai prostie. Dar lor le sună mereu în urechi fraza franceză : parcă pentru primăvară nu e o vorbă deplină, ca cea franceză, lipseşte ceva! Da, articolul la al francezului. Mai stai să te socoţi ? Trînteşte-1 în fraza românească ! Aici e neghiobie, idioţie goală ! Articolul francez devine prepoziţiune română ! O sancta stu-piditas !
     Negreşit, dacă gazetarii au ajuns aici, nu se vor opri doar în drum ! A, asta ar fi o laşitate. Şi iată-ne şi mai sus. Aici e în joc a doua lege gramaticală a lui pentru: el nu poate sta înaintea verbelor. „Nu ?“ — „Nu, d-le gazetar! Nu iartă firea
limbii." — „Firea limbii ? Je m’..Stai să-ţi arat eu !“ Şi dintr-un
suflet tînărul Procruste îmi trînteşte fraze ca acestea (din felurite ziare) :
     „Pentru a fi filosof să cer multe. Pasiunile se uzează, pentru a se ruina cu totul. S-a consultat pentru a abate Dîmboviţa. La
638
Călăraşi s-au bătut pentru a şti care... Iar pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu, lamele să ung..."
    Aţi văzut ? Am dat de dracul, cînd mi-am pus boii in cîrd cu gazetarii. Frumoase fraze! Mai ales cea din urmă, cetită în Voinţa naţională m-a pus la respect „pentru a... prin a !“ Cîte greşeli într-o singură frază !* Ce „miş-maş“ trebuie să fie în capul omului, care scrie asemenea bazaconii! Balamucul, bietul! Pe cine internăm la balamuc şi cine ar trebui după dreptate să fie internat!
     Să analizăm numai fraza din urmă. Pentru e rău întrebuinţat ; infinitivul după pentru e un barbarism, un galicism ; după pentru nu întrebuinţăm verb. Corect această parte a frazei sună : Ca să nu sfîrşească. Tot aşa după prin nu întrebuinţăm niciodată verbe, infinitivul după prin e iarăşi un galicism. Corect, am zice : prin uzare. Aceste sînt abateri de la logica particulară a limbii. Acum o idioată abatere de la topica limbii, ba de la logica universală -a limbilor : o frază secundară pusă aşa fără de Dumnezeu, aşa neestetic, aşa greoi, înaintea unei principale. Deci corect: lamele se ung... ca să nu sfîrşească prin uzare prea de timpuriu. Şi în urmă o polologie degeaba, un cîrăit de curcă beată, o beţie de vorbe goale — obiceiul francezilor de-a îndruga vorbe de prisos, ca să s-arate eleganţi. Ce vrea să spună acel „a nu sfîrşi" ? Pune, gazetarule, mina pe inimă şi jură că tu în fraza : „pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu... lamele să ung“ ai spus mai mult decît mine în fraza : „lamele să ung, ca să nu se uzeze prea de timpuriu" ! Ce-mi umbli cu st'îr-şire şi nesfîrşire, cînd uzarea ştiu că e o sfîrşire ? Da, ai o scuză : aşa zice francezul. Da, o ştiu, dar s-o ştii şi tu de la mine : nu mă sili pe mine, cetitor român, s-ascult polologhiile francezului, căci francezului i place pompa de vorbe şi îndrugarea, şi mie nu. Aşa sîntem noi. Ştiu că francezul e foarte gureş, dar adă-ţi aminte că românul a creat zicătoarea : „Vorba multă sărăcia omului", o zicătoare pe care francezul niciodată n-ar Ii putut s-o creeze!
     „Pentru a...“ e un galicism foarte prost sunător în limba noastră. Românul zice : „spre a...“, şi nici aşa, ci „ca să...“. „Spre a fi filosof" sau curat poporal : „Ca să fii filosof", „S-au sfătuit
      * Aici ne ocupăm numai cu pentru. Celelalte greşeli vezi-ls explicate la Potopul infinitivelor şi la Regimul prepoziţ lunilor (n.a.).
639
să abată Dîmboviţa" nu „pentru a abate" etc. (Despre infinitive vom vorbi altădată.)
    Acest „pentru a..." e scîrbos, gazetarii însă ne-au hărăzit lucruri şi mai scîrboase. Culmea neruşinării şi prostiei lor : „pentru de a...“ „A cerut voie pentru de a intra..." în loc de „a cerut voie să intre". Acest obicei îl au şi. gazetarii din ţările Austro-Un-gariei, şi mă mir cum au ajuns la el, căci expresiunea e galicism. Contactul de idei ? L-au împrumutat de-a gata din România ?
    A ajuns limba în halul acesta ! Şi las’ că advocaţii, deputaţii, magistraţii, funcţionarii înşişi ar fi ajuns în halul acesta prin lipsa cunoştinţei limbii române şi prin prea multă întrebuinţare a limbii franceze, dar gazetarii au pătruns aceste neghiobii şi la cărturarii poporului, la popi şi la dascăli etc. Chiar unii scriitori buni ai noştri cei răi sînt gazetari — nu să pot apăra de influenţa lui „pentru". La Traian Demetrescu d.e. în Iubita am găsit de vro 4—5 ori pe „pentru" cel fals scoţîndu-şi corniţele, dar cu multă sfială. Cred că sînt scăpări din vedere, dar şi aceasta însemnează mult.
    „Pentru" în sus „pentru în jos", din puţintel şi slab ce era, a ajuns să ne tîrîie după el în mocirlă limba. Pe de, pe, spre, la ni-le trimite la plimbare, el, veneticul! Adevărată invaziune!
p. 239            LITERATURA DIDACTICA
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca, Bucureşti, II, nr. 340, 29 decembrie 1896.
    Coşbuc pune aici problema cultivării limbii române, aşa cum o face şi în alte articole (Pentru limba românească, O formulă solemnă, Un plural ajuns de batjocură, Provincialismele scriitorilor noştri — incluse în ediţia noastră —, sau în Glasul sfintei scripturi, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 26( 25 martie 1901, p. 700—701 şi Cărţile bisericeşti, în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 16, 16 aprilie 1906 şi nr. 19, 17 mai 1906 sau manuscrisul „De" ori „cu" ? — ultimele trei articole nefiind cuprinse în prezenta ediţie). Din Glasul sfintei scripturi cităm cîteva rînduri care ni se par deosebit de preţioase pentru modul cum concepe Coşbuc valoarea limbii naţionale şi cum trebuie creată şi respectată această valoare : „... cel mai de căpetenie lucru care deosebeşte pe un popor de altul este limba, iar limba este cea mai multă înţelepciune a unui neam întreg. înţelepciunea din capul învăţaţilor este în-
640
ţelepciunea lor, dar nu a întregului neam, şi dacă neamul întreg ia parte la cinstea ce-i fac învăţaţii pe care-i are, nu ia parte însă şi la însăşi înţelepciunea lor, căci nu poate. Limba însă este înţelepciunea neamului întreg, căci toţi iau parte la ea : nici cei mai învăţaţi oameni din lume, de-ar fi ou stea in frunte, nu pot vorbi cum le-ar plăcea lor, căci limba nu este a lor şl nici n-au dreptul, nici puterea s-o schimbe. Şi ei trebuit' să ţie de cei de jos, de plugar şi de cioban, să stea la „popor-. Dur nici cei de jos nu pot să schimbe limba cum le place, căci nici a lor nu este, şi n-o pot, pentru că cei ce scriu şi cei învăţaţi îl ţin în frîu. Şi aşa se ţin în frîu unii pe alţii, să ţin de scurt, cei fără de carte pe cei cu carte şi dimpotrivă.
    Astfel limba este   singurul bun frăţesc al     unui neam  : ea
este a tuturor şi a nimănui...
    Aşa este cu limba poporului: e aceeaşi şi totuşi e alta, cînd e numai a poporului şi cînd e trecută şi pe sub pricepătorul condei al cărturarului. Această «potrivire- cărturărească atîrnă de ţinta cărturarului,  căci orice scriitor bun  are o ţintă,  ştie
pentru cine scrie şi pentru ce scrie şi e ca păstorul care mer-gînd înaintea oilor le  duce unde ştie şi vrea   el. Sînt şi scriitori cari n-au nici o                                           ţintă şi umblă de colo pînă colo ca un
fluieră-vînt; aceştia îşi schimbă mereu şi gîndurile şi vorbele, căci nici nu le pasă de unde au pornit, nici unde au să ajungă. Apoi atîrnă de gustul scriitorilor..."
p. 243               MURAŞUL ŞI OLTUL
    Publicat, pentru prima oară, în Foaia interesantă, Bucureşti, I, nr. 21, 1 iunie 1897, p. 2, la rubrica „Tradiţii şi legende din popor".
    Reprodus în : Revista Orăştiei, Orăştie, IIT, nr. 25, 14/26 iunie 1897, p. 103 ; Calendarul poporului, Sibiu, XIII, 1898, p. 51—53.
    Murăşul şi Oltul este una din cele mai frumoase legende povestite de Coşbuc, ceea ce explică includerea ei în foarte multe manuale şcolare de atunci şi pînă în zilele noastre.
p. 245             ALBINA ŞI PĂIANJENUL
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc in Foaia interesantă, Bucureşti, I, nr. 21, 1 iunie 1897, p. 2, urmînd după Murăşul şi Oltul, la rubrica „Tradiţii şi legende din popor".
641
p. 247 CINE E AUTORUL SCRIERILOR LUI GOETHE ?
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 540, 22 august 1897, nr. 541, 23 august 1897 şi nr. 542, 24 august 1897.
    Este un lung articol în care, pe baza unor lecturi germane, Coşbuc aduce în discuţie o chestiune mult controversată : cine e autorul scrierilor lui Goethe ? Poetul german a fost acuzat, de unii specialişti redutabili, că ar fi exploatat munca altora şi şi-ar fi însuşit, publicînd sub numele său, scrieri (mai ales poezii) compuse de alţii. In articol apar eîteva nume, unele mai puţin cunoscute : Cercetătorul „literar aproape infalibil pentru germani" pe care-1 aminteşte Coşbuc drept unui din cei mai înverşunaţi detractori ai Iui Goethe este Georg Gottfried Gervinus. Marianne Willemer, soţia unui bancher din Frankfurt, era o poetă sensibilă (1784—1860). Fulda este poetul Ludwig Fulda (1862—1939). Bettina von Arnim (1785—1859) soţie a poetului Ludwig Achim von Arnim (1781—1831), aparţinînd aceluiaşi climat cu Brentano. Un loc important îl ocupă Friedrich Schiller (1759—1805) ; din punctul de vedere al lui Goethe, problema este discutată  în cartea Convorbiri cu    Goethe   în ultimii  ani
ai vieţii sale. In româneşte de Lazăr   Iliescu. Prezentare      de
Al. Dima, Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1965, p. 226, 291.
    Coşbuc n-a mai scris despre acest proces literar, deşi la sfîrşitul articolului promite să prezinte şi „dovezile cari apără pe Goethe".
p. 259 SIMBOLURI EROTICE IN CREAŢIUNILE POPORULUI
                                    ROMAN
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca,
Bucureşti, III, de la nr. 630, 6 decembrie 1897, la nr. 634, 12 de-
cembrie 1897.
p. 281      CONSERVATOR Şl REVOLUŢIONAR
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 641, 20 decembrie 1897 şi nr. 642, 21 decembrie 1897.
    Articolul interpretează, într-o înţelegere dialectică, cele două tendinţe contrarii care acţionează simultan asupra unei limbi :
642
tendinţa conservatoare, caro tinde să păstreze nivelul dat în evoluţia limbii, şi tendinţa revoluţionară, care aduce elementele noi. Demonstraţia lui Coşbuc este perfect logică şi opinia exprimată este valabilă şi acum ; ea precizează unele chestiuni care ţin de lingvistica generală. (Vezi Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, 1957, p. 89—92.)
p. 287          AZVÎRLE CU BARDA-N LUNĂ
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, TU, nr. 645, 25 decembrie 1897, la rubrica „Zicători explicate".
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, II, nr. 2, 3/15 ianuarie 1898, p. 7—8 ; Tribuna, Sibiu, XV, nr. 9, 14/26 ianuarie 1898, p. 34; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXI, nr. 15, 21 ianuarie 1898, p. 314.
p. 289               MAREA CU SAREA
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 645, 25 decembrie 1897, la rubrica „Zicători explicate".
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, II, nr. 2, 3/15 ianuarie 1898 ; Tribuna, Sibiu, XV, nr. 9, 14/26 ianuarie 1898, p. 34 ; Gazeta Transilvaniei, Braşov, nr. 30, 10 februarie 1898.
p. 291               A VORBI DE CALARE
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 645,
25 decembrie 1897, la rubrica „Zicători explicate".
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, II, nr. 2, 3/15 ianuarie 1898 ; Tribuna, Sibiu, XV, nr. 9> 14/26 ianuarie 1898, p. 34 ; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXI, nr. 15, 21 ianuarie 1898.
p. 292          A-ŞI FACE CAPUL CĂLIND AR
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, III, nr. 646,
26 decembrie 1897, la rubrica „Zicători explicate".
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, II, nr. 6, 10/22 ianuarie 1898, p. 26; Tribuna, Sibiu, XV, nr. 10, 15/27 ianuarie 1898, p. 37 ; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXI, nr. 30, 10 februarie 1898 ; Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 13, 1 martie 1898, p. 139.
643
p. 294
ŞI-A PIERDUT SĂRITĂ
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, HI, nr. 6Î6, 26 decembrie 1897, la rubrica „Zicători explicate14.
    Reprodus în : Tribuna poporului, Arad, II, nr. 6, 10/22 ianuarie 1898, p. 26 ; Tribuna, Sibiu, XV, nr. 10, 15/27. ianuarie 1898, p. 37 ; Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 16, 15 martie 1898, p. 166.
p. 296              A CĂRA APA CU CIURUL
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, IV, nr. 663, 20 ianuarie 1898, la rubrica „Zicători explicate44.
    Reprodus în Tribuna, Sibiu, XV, nr. 17, 23 ianuarie/4 februarie 1898, p. 66.
p. 297           A-NTORS-O P-ALTA FOAIE
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, IV, nr. 663, 20 ianuarie 1898, la rubrica „Zicători explicate44.
    Reprodus în Tribuna, Sibiu, XV, nr. 17, 23 ianuarie/4 februarie 1898, p. 66.
p. 299        ANUL NOU. SĂRBĂTORILE CREŞTINE.
                                  CARNAVALUL
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc în Albina, Bucureşti, I, nr. 14 şi 15, 4 şi 11 ianuarie 1898, p. 418—424.
p. 306              S-A DUS PE URLAŢI
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, IV, nr. 680, 10 februarie 1898, la rubrica „Zicători explicate44.
    Reprodus în Activitatea, Orăştie, III, nr. 33, 27 august 1903.
p. 307              DIN ŢINŢAR, ARMASAR
    Publicat, pentru prima oară, în Epoca, Bucureşti, IV, nr. 680, 10 februarie 1898, la rubrica „Zicători explicate44.
    Reprodus în Activitatea, Orăştie, III, nr. 33, 27 august 1903.
644
p. 308
CA PE UN BOU BREAZ
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, I, nr. 25, 22 martie 1898, la rubrica „Zicători
din popor11.
p. 309        CIND O FACE PLOPUL PERE
    Publicat, o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, I, nr. 25, 22 martie 1898, la rubrica „Zicători din popor".
p. 310        ABSURDITATEA UNEI EXPLICAŢIUNI
    Publicat, pentru prima oară, în Familia, Oradea, XXXV, nr. 14, 4/16 aprilie 1899, p. 157—158.
    Reprodus în Tribuna poporului, Arad, III, nr. 70, 10/22 aprilie 1899, p. 2—3.
p. 315 UN CAPITOL DIN DEMONOLOGIA POPORULUI
                                  ROMAN
    Publicat, pentru prima oară, în Noua revistă română, Bucureşti, nr. 2, voi. I, 15 ianuarie 1900, p. 85—89, la rubrica „Folclor".
    Reprodus în Tribuna, Sibiu, XVII, nr. 15, 21 ianuarie/2 februarie 1900, p. 59, nr. 16, 22 ianuarie/3 februarie 1900, p. 63, nr. 18, 25 ianuarie/6 februarie 1900, p. 71 şi nr. 19, 26 ianua-rie/7 februarie 1900, p. 75, cu titlul: Din demonologia poporului român.
p. 325      ELEMENTELE LITERATURII POPORALE
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc în Noua revistă română, Bucureşti, nr. 4, voi. I, 15 februarie 1900, p. 159—168, la rubrica „Literatură".
    E un studiu mai extins şi foarte preţios pentru înţelegerea modului cum explică George Coşbuc realismul producţiei orale epice şi fondul mitic comun european. La baza concepţiei lui Coşbuc stau teoriile mitologice ale fraţilor Grimm (vezi : Dumitru Pop, Concepţia folclorică a lui George Coşbuc, în voi. Studii despre Coşbuc, Cluj, 1966, p. 131—132 şi Adrian Fochi, George Coşbuc şi creaţia populară, p. 63—64).
645
p. 344
BABELE SFINTE IN MITOLOGIA NOASTRĂ
    Publicat, pentru prima oară, în Noua revistă română, Bucureşti, nr. 6, 15  martie 1900, nr. 6, voi. I, 15 martie  1900,
p. 248—254, la rubrica : „Mitologie română“.
    Reprodus în Tribuna poporului, Arad, IV, de la nr. 60,
29 martie/11 aprilie 1900, la nr. 65, 5/18 aprilie 1900.
p. 358              LIMBA NEMŢEASCA
    Publicată o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Familia, Oradea, XXXVI, nr. 16, 16/29 aprilie 1900, p. 186.
p. 362        CURIOZITĂŢI DE-ALE LIMBII ROMANEŞTI
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, III, nr. 31,
30  aprilie 1900, p. 807—809.
    Reprodus   în: Bunul  econom, Orăştie, I, nr. 19, 6/19 mai
1900, p. 4—5 ; Tribuna, Sibiu, XVII, nr. 94, 11/24 mai 1900, p. 375 şi nr. 95, 13/26 mai 1900, p. 379 ; Tribuna poporului, Arad, IV, nr. 90, 14/27 mai 1900, p. 2—3.
p. 366                 AMINTIRE ISTORICA
    Publicată  o singură  dată în timpul vieţii lui Coşbuc în
Albina, Bucureşti, I, nr. 31, 3 mai 1898, p. 964, semnată G.C.
p. 367              MANIA DIMINUTIVELOR
    Publicat, pentru prima oară, în Noua revistă română, Bucureşti, nr. 14, voi. 2, 15 iulie 1900, p. 42—44.
    Reprodus în Orizontul Moldovei, Iaşi, I, nr. 7, 29 septembrie 1902, p. 1—2.
    O ciornă, din care lipseşte p. 1, se găseşte la B.A.R. din Bucureşti, fondul Coşbuc, cota 3285, p. 121—127.
    Articolul lui Coşbuc, publicat la rubrica „Literatură", combate utilizarea exagerată a diminutivelor în limba română, afir-mînd că „limba română nu face uz de diminutive decît în graiul familiar şi acolo cu o rezervă foarte apropiată de sfială", şi că „Noi, vorbind cu bună dreptate, n-avem diminutive — ab-străgînd de limba copiilor. Toate diminutivele pe cari le întrebuinţăm noi s-au individualizat."
646
     Fără s-o mărturisească, Georgc Coşbuc a fost îmboldit să scri<ţ articolul Mania diminutivelor de publicarea, în Noua revistă română (nr. 8, voi. I, 15 aprilie 1900, p. 372—377) a studiului Diminuţia în limba românească, trimis de Sextil Puşca-riu cje ia Paris. Acest articol este un extras din capitolul I al lucrăiii de doctorat (susţinută la Leipzig) Die rumănischen Di-minuiivsuifixe (recenzată în nr. 16, voi. 2, 15 august 1900, p. 160, al Noii reviste române). In aceeaşi revistă, (nr. 19, voi. 2, 1 octombrie 1900, p. 255—259), publică un articol răspuns Ia intervenţia lui Coşbuc, In chestia diminutivelor; din acest articol reţinem un fragment de la început şi partea finală (în care e vorba despre poet) :
     „în numărul 8 al Nouei reviste române am publicat sub titlul Diminuţia în limba românească un articol în care am arătat cit de mare e răspîndirea diminutivelor în limba noastră, cuprinzînd în 11 pagini ceea ce am dezvoltat pe larg într-o lucrare de 150 de pagini (Die rumănischen Diminutivsuffixe, Leipzig, Johan Ambrosius Barth, 1899). După trei luni a scris d-1 Coşbuc tot în Noua revistă română (no. 14), un articol intitulat Mania diminutivelor, în care fără să se refere la cele scrise de noi, ajunge la alte rezultate. Fiind chestia destul de interesantă, vom cerca să arătăm, la acest loc, că d-1 Coşbuc n-are dreptate.
     E incontestabil că d-1 Coşbuc e un cunoscător adine al limbii româneşti. Dovadă sînt poeziile d-sale. D-1 Coşbuc scrie azi cea mai frumoasă limbă românească, mai frumoasă chiar decît a d-lui Haşdău, care, de asemenea, e un cunoscător bun al graiului nostru. Deosebire între d-1 Coşbuc şi d-1 Haşdău e aceea că cel dintîi cunoaşte limba mai mult instinctiv, pe cînd cel din urmă o cunoaşte din cercetări aprofundate filologice. Urmarea e că, pe cînd cel dintîi voind să-şi exprime o gîndire, talentul său înnăscut îi dă fraza gata în peană, o frază frumoasă românească, cel din urmă n-are talentul acesta de la natură, se exprimă mai greoi. Cînd însă d-1 Coşbuc şi d-1 Haşdău scriu un studiu filologic, e bineînţeles că lucrarea acestuia din urmă e mai de valoare. D-1 Coşbuc rămîne poetul Coşbuc şi cînd face filologie. Astfel vorbind despre diminutive, ne spune că ele nu sînt frumoase. Iată o chestiune pe care nu o vom discuta, căci nu voim să facem estetică. Frumos şi urît sînt noţiuni foarte relative şi individuale şi se poate foarte bine ca diminutivele să nu-i placă
647
d-lui Coşbuc, precum nu-i place cuvîntul «stingher», «june» etc.“ (Aici Puşcariu se referă la articolul lui Coşbuc, Ticuri literare, publicat în Familia, Oradea, XXXV, nr. 21, 23 mai/4 iunie 1899, p. 241—242, în care poetul condamnă utilizarea cuviiitelor stingher şi june pe care nu le poate suferi şi pe care le fojosesc unii poeţi.)
     La sfîrşitul articolului, Sextil Puşcariu, după ce dă exemple în care Coşbuc foloseşte diminutive în opera sa poetică, spune : „Dacă cetim poeziile d-lui Coşbuc găsim multe pilde ca acestea şi tocmai în poeziile cari descriu viaţa de sat şi cari redau graiul ţăranului român" şi adaugă, dîndu-i dreptate lui Coşbuc următoarele : „Urîte sînt diminutivele de dragul rimei în poeziile unui Conachi, Văcărescu şi Bolintineanu, şi mai urîte diminutivele de mahala, cu cari au învăţat birtaşii şi precupeţii de la greci să-şi laude marfa ; acestea sînt urîte pentru că sînt potrivnice spiritului limbii noastre şi de bună seamă revolta împotriva lor l-a îndemnat pe d-1 Coşbuc să scrie articolul de care am vorbit11.
     După cum se ştie, Sextil Puşcariu a fost unul din cei mai mari admiratori ai poeziei lui Coşbuc (vezi pentru aceasta : Cinci ani de mişcare literară — 19 '2—1906, Minerva, Bucureşti, 1909 şi Coşbuc, în Luceafărul, 1905, nr. 8).
p. 373                TRADIŢII EROICE
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Şezătoarea săteanului, Bucureşti, Tîrgu-Jiu, III, nr. 7—8, februarie-martie 1901, p. 239—241.
     Comentînd acest articol, Adrian Fochi arată, pe bună dreptate, că poetul „Face o evidentă greşeală atunci cînd printr-o generalizare pripită afirmă că în simpatia faţă de haiduci, poporul s-a ferit să cînte moartea eroică şi a cîntat numai scăparea eroului şi vitejiile lui“. (Vezi George Coşbuc şi creaţia populară, p. 75.)
p. 375             ŞARPELE ŞI PACATUL
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 28—29, 8—15 aprilie 1901, p. 781—783.
     Reprodus în Telegraful român, Sibiu, L, nr. 117, 19 octom-brie/1 noiembrie 1902, p. 475—476.
648
p. 377
BOCETUL
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Familia, Oradea, XXXVII, nr. 25, 24 iunie/7 iulie 1901, p. 277—279.
     Coşbuc este interesat, înainte de toate, de felul de a gîndi al ţăranului, legat, ca un concept filosofic unitar, de modul cum înţelege românul de la ţară sensurile vieţii şi ale morţii.
     Un bun studiu despre Bocetul românesc în interpretarea lui Coşbuc semnează profesorul I. C. Chiţimia (în Limbă şi literatură, Bucureşti, voi. XI, 1966, p. 119—127) ; ocazie cu care sînt analizate două articole ale lui Coşbuc consacrate bocetului : Bocetul (în care poetul „a observat componentele lui esenţiale şi a analizat o serie de piese, pe care le-a cunoscut în primul rînd direct, la ţară", vorbind în final şi despre elementele mitice ale bocetului) şi Cîntecul zorilor (inclus în volumul Dintr-ale neamului nostru); aici Coşbuc, scriind pagini memorabile, „se ridică de la prezentarea etnografică la judecăţi estetico-literare". Cu aceste chestiuni s-a ocupat şi Adrian Fochi în George Coşbuc şi -creaţia populară, p. 79—80.
p. 385                  DESC1NTECUL
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Familia, Oradea, XXXVII, nr. 25, 24 iunie/7 iulie 1901, p. 289—291.
     Coşbuc îşi însuşeşte — după cum singur lasă a se înţelege —, în acest articol, sistematizarea folcloristului Simion Flo-rea Marian, din Vrăji, farmece, desfaceri, încercînd, în fond, ca de atîtea alte ori, luminarea cititorilor săi şi „desfacerea" acestora din cătuşele credinţelor în descîntece, vrăji, farmece etc.
  p. 392                IADUL LUI DANTE
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, IV, nr. 51, 16 septembrie 1901, p. 1356—1358, nr. 52,  23 septembrie 1901, p. 1377—1379 ; Albina, nr. 2,
  14 octombrie 1901, p. 29—31, nr. 3, 21 octombrie 1901, p. 57—59 şi nr. 4, 28 octombrie 1901, p. 85—87.
     Coşbuc povesteşte călătoria lui Dante în iad, considerînd că aceasta „este partea cea mai frumoasă" a Divinei Comedii. In acest an, 1901, Coşbuc era pasionat de traducerea Infernului, din care publică unele cîntece în Semănătorul, Convorbiri literare şi alte periodice.
649
    Viziunile medievale despre iad sînt prezentate de Coşbuc în articolul O călătorie prin iad (în Albina, Bucureşti, X, nr. 39, 24 ianuarie 1907, p. 1030—1032), pe care nu-1 includem în ediţia noastră.
    în Semănătorul, Bucureşti, I, nr. 17, 24 martie 1902, p. 268—271, Coşbuc publică studiul Concepţia infernului în „Divina Comedie“, un fragment din prefaţa traducerii Infernului, iar în Flacăra, Bucureşti, I, nr. 28, 28 aprilie 1912, p. 217—218, un alt studiu despre Dante şi duşmanii săi literari, un fragment din notele ce urmau să însoţească traducerea Divinei Comedii; n-am cuprins în ediţia noastră aceste două studii, ele urmînd să fie incluse la notele Divinei Comedii, într-unul din volumele următoare.
    Iadul lui Dante nu este un studiu, ci doar o povestire care se adresează unei categorii largi de cititori.
p. 408             „A ZICE“ ŞI „A SPUNE"
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Epoca, Bucureşti, VII, nr. 290, 23 octombrie 1901.
p. 411             BATRÎNUL CRĂCIUN
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, V, nr. 12, 17 decembrie 1901, p. 310—311.
    Articolul se leagă de un altul, Colindele noastre, prin concepţia referitoare la fondul acestor obiceiuri de iarnă : un fond mitologic, colindele fiind nişte cîntece solare.
p. 413             POETUL DE LA BÎRLAD
    Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 2, 14 ianuarie 1902.
    Reprodus în Familia, Oradea, XXXIX, nr. 14, 16/29 noiembrie 1903, p. 525—526.
    Fără să-i pomenească numele, articolul este un atac la adresa lui Alexandru Macedonski ; Coşbuc vorbeşte de faptul că poetul de la Bîrlad „Iscăleşte cu pseudonime, cînd ceartă şi dojeneşte" ; Luciliu este pseudonimul sub care se ascundea Macedonski atunci cînd îl ataca pe Coşbuc. Dealtfel, Macedonski s-a simţit direct vizat şi i-a răspuns lui Coşbuc, sub scutul aceluiaşi pseudonim, Luciliu, în articolul Coşbucul poet symbolist, publicat în Forţa
650
morală, Bucureşti, II, nr. 12, 20 ianuarie 1902, p. 1—2. Limbajul
acestui articol este foarte dur. La sfîrşit, într-un P.S., se precizează următoarele : „Symbolismul Coşbucului despre care a fost vorba la începutul acestui articol a apărut în Universul literar de luni 14 ianuarie sub titlul Poetul de la Bîrlad ; o parte întreagă din această iahnie n-are nici cel puţin meritul să fie a Coşbucului, deşi a cutezat s-o semneze. O vom pune în curînd pe două coloane. Este ad-litteram tradusă din un scriitor francez. Se vede că acest Coşbuc e de o neruşinare fără margini sau cm totul inconştient.
     Această punere pe două coloane o vom trimite Academiei Române şi întregii prese.“
     Dar Macedonski nu şi-a „onorat" promisiunea.
p. 418           DE CE TE TEMI NU SCAPI
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 23, 10 iunie 1902 ; în notă : iunie 1902.
     Reprodus în Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 25, 23 iunie/6 iulie 1902, p. 1902, p. 297—298.
     Amintirea aceasta reface anii de şcoală de la Năsăud, ca şi Heu, quale portentum! şi Pregătiri de bacalaureat. în toate aceste trei povestiri, al căror umor generos şi cald se aşterne peste întîmplări în care gravitatea şi dramatismul au fost estompate prin scurgerea anilor, ca şi în alte povestiri autobiografice, aspectele senine se păstrează în contururi limpezi, ca şi cum s-ar fi consumat de curînd.
  p. 422         AMICUL MEU DIN TORBOLE
      Publicată, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 38, 23 septembrie 1902, p. 2 ; în notă : Logo di Garda, august.
      Reprodusă în : Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 76, 29 septembrie 1902 ; Tribuna literară supliment la Tribuna, Sibiu, 1902, p. 184.
      Coşbuc a poposit cîteva săptămîni în nordul Italiei, pe malul pitorescului lac Garda, într-o mică dar celebră şi foarte căutată staţiune, Riva (chiar în marginea de nord a lacului) ; popasul a avut loc în vara anului 1902. într-un carnet de în-
651
  semnări, Carnetul K, păstrat la fondul Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti, poetul reţine cîteva date interesante pentru refacerea drumului său italian. Din balconul hotelului din Riva, Coşbuc avea o perspectivă fermecătoare : „Pe la 10, în balcon, nori peste Riva, lumină albă, în sud, pe lac, în Italia, albă ca în zori... Fete culeg pere în parc (spre sud), vorbesc italieneşte aşa de frumos." Privit în timpul nopţii, lacul are altă poezie: „Riva, noapte, pomişorii ca căciuli de borsalieri, colibi indiene, licurici prin oleandri enormi ; nu dorm, balcon vecin... unul mă scuipă în ceafă. Pîrîul dintre Du lac şi Palace... la sf. Madalena, lumină ca o candelă. Peste monte Baldo neguri, privighetorile ciau-ciau... ei-ci-ci-ciau şi rill-ci, rlceio-ci-ci-ci-ciorecio, multe şi se sufăr — broaşte prin trestiş, cîntec vechi de acasă. Prin chiparoşi cîntă vîntul, nori...
     Mă uit peste Riva. Ce poetic, ce misterios, dar să nu ştii că devale umblă trăsuri, că jos e presă (înghesuială n.n.) prin berării, prin cafenele. Acolo pe Rocheta sus să fii Zeos, pe tron, fără moarte, fără dureri, să te uiţi în jos, să nu ştii că există şi proza. Ce cuminţi grecii cu Zeos pe Olimp, se uită în jos, priveşte, nu se amestecă în afacerile lumeşti şi D-zeul creştin vede toate."
     Aceste scurte notiţe, nu lipsite de o anumită poezie, cuprind unele elemente din care, după plimbarea cu pescarul din Tor-bole (un mic sat de pescari, nu departe de Riva, pe malul răsăritean al lacului Garda), a alcătuit Coşbuc povestirea sa, scrisă, după cum se precizează la sfîrşit, chiar la faţa locului. Talentul descriptiv al poetului îşi etalează toate valenţele sale. (Vezi Ga-vril Scridon, Note despre călătoriile lui Coşbuc în străinătate, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series philologia, fasc. 1, 1965, p. 125—127.)
p, 426                   DOUA VORBE
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Şezătoarea săteanului, Bucureşti—Tîrgu-Jiu, V, nr. 1, ianuarie 1903, p. 3—5.
p. 428                      LUCIFER
                   Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, VI, nr. 20, 16 februarie 1903, p. 511—513.
652
p. 432           NAŞTEREA PROVERBIILOR
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, VI, nr. 36, 8 iunie 1903, p. 949—951 şi nr. 38, 22 iunie 1903, p. 1001—1002.
    Ca şi în articolele Poporul poet (Tribuna, Sibiu, 1897) şi Baladele poporale (Albina, Bucureşti, 1903), Coşbuc susţine ideea că orice producţie populară orală are un caracter personal.
    în George Coşbuc şi creaţia populară, p. 57, Adrian Fochi constată că poetul Coşbuc „este primul care s-a preocupat de alcătuirea proverbelor, studiind paralelismele disjunctive şi adversative, ca şi alte stereotipii compoziţionale (subordonata subiectivă sau juxtapunerea comparativă), ori cercetînd procedeele artistice pe care se bazează alcătuirea lor (caracterul sintetic şi lapidar, simetriile generate de rimă şi de figurile poetice, ori de felurite modele logice: contrastul, paradoxul, elipsa).“
p. 438        PREGĂTIRI DE BACALAUREAT
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 36, 30 iunie 1903; în notă : iunie 1903.
    Întîmplările pe care le evocă poetul aici s-au petrecut la Năsăud, în primăvara anului 1884 ; bacalaureatul s-a desfăşurat la Năsăud, în lunile mai şi iunie 1884 (probe scrise, mai întîi, urmate de examenul oral); lucrările scrise ale lui Coşbuc se păstrează la B.A.R. din Bucureşti, fondul Coşbuc şi au fost reproduse, în facsimil, toate, în lucrarea lui Gavril Scridon, George Coşbuc în locurile anilor de ucenicie, Bistriţa, 1975. Ne întîm-pină, în Pregătiri de bacalaureat, aceeaşi atmosferă juvenilă, hazlie ca şi în Heu, quale portentum ! sau De ce te temi nu scapi.
p. 442           GHICITORILE POPORALE
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, VI, nr. 42—43, 20/27 iulie 1903, p. 1104—1108, nr. 47, 25 august 1903, p. 1289—1290 şi nr. 50, 14 septembrie 1903, p. 1289—1290.
    Reprodus în Telegraful român, Sibiu, LI, nr. 93, 23 august/ 5 septembrie 1903, p. 382 şi nr. 94, 26 august/8 septembrie 1903, p. 381—382.
    Ghicitoarea l-a preocupat pe Coşbuc încă din tinereţe (publică Ghicituri, în versuri, în 1885 — vezi voi. III al ediţiei noastre, p. 525). în revista Vatra publică, de asemenea, nume-
653
roase ghicitori, multe nesemnate, sau marcate doar cu iniţiale. Poetul era atras, ca şi în cazul proverbelor şi zicătorilor atît de forma concisă de exprimare cit şi de posibilitatea ce-o ofereau, unele, de a găsi explicaţii de natură istorică, etnografică; nu în ultimul rînd, pentru Coşbuc ghicitoarea este şi un joc al inteligenţei. Coşbuc scrie un studiu important în care subliniază experienţa celor care compun ghicitori, precum şi valoarea metaforică a ghicitorilor.
p. 451             COLINDELE NOASTRE
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, VI, nr. 51, 21 septembrie 1903, p. 1317—1320.
     Reprodus în : Epoca, Bucureşti, IX, nr. 27, 4 octombrie 1903 ; Foaia poporului, Sibiu, XI, nr. 47, 16/29 noiembrie 1903, p. 553— 554 şi nr. 48, 23 noiembrie/6 decembrie 1903, p. 567—568.
p. 456         DE DEPARTE Şl DE-APROAPE
     Publicat, pentru prima oară, în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 40, 6 octombrie 1903 ; în notă : octombrie 1903.
     Reprodus în Deşteptarea, Cernăuţi, XI, nr. 95, 30 noiembrie 1903.
p. 461          DOUA VORBE ROMANEŞTI
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, VII, nr. 4, 26 octombrie 1903, p. 85—88.
     Reprodus în Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 209, 15/28 noiembrie 1903.
p. 464                  JOILE RELE
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, VII, nr. 34, 23 mai 1904, p. 803—807.
     Reprodus în : Calendar, Sibiu, LIV, 1905, p. 156—161 ; Foaia interesantă, Orăştie, III, nr. 4, 12/25 iulie 1908, p. 18—19.
p. 470             BALADELE POPORALE
     Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, VII, nr. 1, 5 octombrie 1904, p. 10—11 şi nr. 2, 12 octombrie 1904, p. 35—36.
654
    Poetul subliniază şi aici (ca şi în articolele Poporul poet şi Naşterea proverbiilor) concepţia că „Orice poezie populară, fie doină, fie rapsodie, ori altceva, este croită de un singur poet11 ; că, trecînd din gură în gură, producţia aceasta primeşte noi frumuseţi la care contribuie însă numai cei înzestraţi, poeţii, nu întreg poporul. (Vezi şi Adrian Fochi, George. Coşbuc şi creaţia populară, p. 57, 60.)
p. 475       PUTEREA MISTICĂ A FIERULUI
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, VIII, nr. 20, 13 februarie 1905, p. 524—529 şi nr. 21, 20 februarie 1905, p. 553—555.
p. 484                 PRICOLICIUL
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, VIII, nr. 35, 29 mai 1905,. p. 940—943.
    Reprodus în Poporul român, Budapesta, VI, nr. 27, 18 februarie, /8 martie 1906.
p. 488               UN PRIM CUVÎNT
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 1
    Este articolul de fond şi de prezentare a scopului revistei pe care începe s-o editeze Coşbuc în colaborare cu Ion Gorun.
p. 490                 PENTRU POPOR
    Publicat, pentru prima oară, în Şezătoarea săteanului, Bucureşti—1Tîrgu-Jiu, VIII, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 3—4, cu titlul O vorbă înainte.
    Republicat, de Coşbuc, în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 4, 22 ianuarie 1906, p. 7, cu titlul Pentru popor.
p. 492       PROVINCIALISMELE SCRIITORILOR NOŞTRI
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 8, 19 februarie 1906, p. 1.
    Preocupat de formarea limbii române literare, Coşbuc e de părere că nu poate fi exclusă şi neglijată contribuţia unor elemente periferice „specifice ale graiurilor11, care au dreptul de
655
a contribui la dezvoltarea limbii literare ; elementele provinciale primesc dreptul de a intra în categoria limbii literare dacă sînt valorificate de către scriitori de valoare.
     (Vezi şi Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, p. 133—134.)
p. 495        PENTRU LIMBA ROMÂNEASCĂ
     Publicat, pentru prima oară, în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 12, 19 martie 1906, p. 1.
     Reprodus în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXIX, nr. 71, 30 martie 1906.
     în acest articol, preocupat, ca şi în cel de mai sus, de cultivarea limbii române, Coşbuc se mulţumeşte să protesteze, chiar cu amărăciune şi vehemenţă împotriva stricătorilor ei, fără însă a da soluţii. (Vezi Al. Duţu, Cuvînt introductiv la ediţia George Coşbuc despre literatură şi limbă, p. 19—20 şi Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, p. 125—126.)
p. 498                  MĂRŢIŞORUL
     Publicat o  singură  dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în
Şezătoarea săteanului, Bucureşti—Tîrgu-Jiu, VIII, nr. 3, martie 1906, p. 68—70.
p. 501        PNEUMONIILE ŞI CAUZELE LOR ÎN
                   SUPERSTIŢIILE POPORULUI
     Publicat o  singură  dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în
Albina, Bucureşti, IX,  nr. 37, 11 iunie  1906,  p. 985—988 şi
nr. 38, 18 iunie 1906, p. 1013—1016.
p. 508              CULTUL FRĂSINELULUI
     Publicat o  singură  dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în
Şezătoarea săteanului, Bucureşti—Tîrgu-Jiu, VIII, nr. 7—8, iu-iie-august 1906, p. 204—205. p. 511            PIATRA TRĂSNETULUI
     Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, XI, nr. 1,
7 octombrie 1907, p. 15—18.
     Reprodus în Amicul tinerimii, Bucureşti—Tîrgu-Jiu, V, nr. 9,
1 februarie 1908, p. 203—207.
656
p. 515
[RODIA DOAMNA
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Albina, Bucureşti, XI, nr. 23, 9 martie 1908, p. 673—675.
p. 519                 ŢARA POPII ION
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, XII, nr. 40, 5 iulie 1909, p. 1071—1073.
    Reprodus în : Tribuna, Arad, XIII, nr. 148, 10/23 iulie 1909 ;
Foaia interesantă, Orăştie, IV, nr. 29, 18/31 iulie 1906, p. 123 ; Olteanul, Făgăraş, nr. 18, 30 iulie 1909.
p. 523         SĂRBĂTORI FĂRĂ DE ROST
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, XIII, nr. 12—13, 20—27 decembrie 1909, p. 348—352 şi nr. 16, 17 ianuarie 1910, p. 429—431.
    Reprodus- în Foaia interesantă, Orăştie, V, nr. 8, 11/24 februarie 1910, p. 30—31 şi nr. 9, 18 februarie/3 martie 1910, p. 34—35.
    După cum am văzut, acest articol trebuia să fie cel de al patrulea capitol al broşurii Superstiţiunile păgubitoare ale poporului nostru, din 1909, aşa cum era anunţat pe foaia de titlu. Nu se ştie din ce motive Coşbuc n-a mai inclus Sărbători fără de rost în broşura amintită — probabil că, la data predării acesteia la editură, articolul nu era redactat (el a apărut abia la sfîrşitul anului 1909, cînd cărticica era tipărită). Ca tematică se integrează perfect broşurii despre superstiţii.
    Despre sărbători fără de rost a mai scris Coşbuc şi alte articole, a se vedea, de pildă : Joile rele în ediţia de faţă..
p. 529         LUMEA S-A PORNIT ÎNTR-O MARŢI
    Publicat, pentru prima oară, în Albina, Bucureşti, XIII, nr. 35, 30 mai 1910, p. 974—976.
    Reprodus în Foaia interesantă, Orăştie, VII, nr. 3, 5/18 ianuarie 1912.
    Un articol pe aceeaşi temă, cu titlul Cînd s-a pornit lumea ?, semnează Coşbuc în Şezătoarea săteanului, Bucureşti— Tîrgu-Jiu, VIII, nr. 5, mai 1906, p. 134—135, reprodus în acelaşi periodic din Orăştie, Foaia interesantă, IX, nr. 11, 4 martie 1907, p. 46.
657
p. 533
LATIN ORI SLAV ?
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Românul, Arad, II, nr. 40, 19 februarie 1912, p. 1—2.
    Articol despre cultivarea limbii române, rezultat al unor discuţii care s-au purtat, presupunem, la Arad (poetul era în relaţii foarte strînse cu Vasile Goldiş şi alţi conducători ai Partidului Naţional Român din      Transilvania, unii amintiţi     în
nota explicativă a titlului). Poetul reia idei din Ce ne-au dat slavii şi grecii, din alt unghi de vedere ; este o atitudine anti-latinistă, manifestată de Coşbuc şi în alte articole.
p. 539          AMINTIRI DESPRE CARAGIALE
    Publicat o singură dată în timpul vieţii lui Coşbuc, în Flacăra, Bucureşti, II, nr. 7, 1 decembrie 1912, p. 49—50 ; pe coperta revistei, articolul arc titlul Caragiale şi Dido. După titlul Amintiri despre Caragiale, revista dă o scurtă indicaţie, ca un subtitlu : Marele poet Coşbuc povesteşte cum Caragiale voia să scrie o piesă patriotică în jurul nunţii Didonei.
    Intîlnirea  celor     doi scriitori şi prieteni din anul 1911, la
Karlsbad (Karlovivary), este fixată într-o fotografie (pe care fotograful A.   Roşu      din  Bistriţa a multiplicat-o  sub formă de
cărţi poştale; pe aceste cărţi poştale, din care se păstrează cîteva exemplare, est'e scris: „Băile Sângeorzul-român“, ceea ce a indus în eroare lumea, printre care şi pe îngrijitorul acestei ediţii în cartea Pagini despre Coşbuc, 1957) ; în această fotografie sînt : George Coşbuc, dr. D. Ciuta, dr. Alexandru Vaida Voievod cu soţia şi I. L. Caragiale. Pe un perete al clădirii în faţa   căreia s-a     realizat fotografia este  o reclamă în
limba germană, „Frische Gebirgsforellen11 (Păstrăvi proaspeţi de munte) ; un asemenea text n-a fost afişat niciodată în staţiunea Sângeorzul-român (Sângeorz-Băi).
    Aşa cum am arătat în notele voi. I al ediţiei noastre, p. 191— 192, în urma discuţiei cu I. L. Caragiale, Coşbuc schimbă titlul poeziei Legendă în acela de Ex ossibus ultor. în legătură cu preocupările lui Caragiale, prezentate de Coşbuc în amintirile sale, ar putea fi menţionată şi opera Didona abbandonata a lui Pietro Metastasio.
658
VARIA
           Includem în această secvenţă cele două articole-program (Vorba de acasă, semnat împreună cu I. Slavici şi I. I,. Caragiale şi Primele vorbe, împreună cu Al. Vlahuţă), precum si cîteva prefeţe ale poetului la diferite cărţi ale altora ; în aceste prefeţe Coşbuc dezbate mai ales chestiuni de teorie litex'ară, estetică şi circulaţie a operei literare.
      p. 545    '          VORBA DE ACASA
          Publicat în Vatra, Bucureşti, I, nr. 1, 1894, p. 1—2.
          Este articolul-program al noii reviste, semnat de cei trei „directori" : I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc.
          Cîţiva ani mai tîrziu, în Sămănătorul, Bucureşti, I, nr. 1, 2 decembrie 1901, cei doi directori : Coşbuc şi Vlahuţă, vor publica, fără semnătură, articolul-program Primele vorbe, pe care îl reproducem în continuare.
                             PRIMELE VORBE
          Ne strîngem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor cari tînjesc, pentru redeşteptarea avîntului de-odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atîtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă — Ia sfînta grijă a întăririi ş-a înălţării neamului acestuia.
          Noi, cari ni-am făcut de mult ucenicia în literatură, simţim ca o mustrare de cuget, cînd ne uităm în urmă şi vedem cîtft
65!)
       vreme-am pierdut, puind în stihuri amăgirile şi durerile micii noastre vieţi, retraşi de zgomotele lumii, înstrăinaţi adesea de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţi şi aspiraţii, cari ar fi trebuit, de la început, să umple şi să încălzească inimile şi cîntecele noastre. Am stat ş-am privit, cu braţele încrucişate, la triumful mediocrităţilor pompoase, la trecătoarea izbîndă a vînturătorilor de fraze goale, la scîlcierea şi batjocorirea limbii în şcoli, în teatru, pe tribuna Ateneului şi-n presa de toate zilele, am asistat fără revoltă la terfelirea celor mai curate sentimente şi celor mai scumpe credinţi ale noastre, ş-am ajuns astăzi să fim aproape străini la noi acasă, în buna şi milostiva noastră ţară.
            „Nu vedeţi abisul în care vă prăbuşiţi cu toţii, ne spunea un bătrîn mai zilele trecute, nu vedeţi că voi, tinerii de azi, aţi ajuns să vă sfiiţi pînă şi de rostirea cuvintelor : patrie, iubire de ţară, de popor, de limba şi datinele strămoşeşti!... Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari — atîţia viteji au luptat ş-au murit pentru ele — treceţi-le prin inimile voastre şi le reîncălziţi, spălaţi-le în lăcrimile voastre şi le redaţi înţelesul, viaţa şi strălucirea lor de-odinioară. Strîngeţi-vă laolaltă cîţi simţiţi în voi dorul de muncă şi setea sfîntă de adevăr, umpleţi-vă sufletele de cea mai adîncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele nespus de măreţe ale străbunilor voştri, încălziţi-vă de cea mai entuziastă iubire pentru patria voastră apărată cu atîtea jertfe, pentru frumuseţile acestui pă-mînt frămîntat în sîngele atîtor viteji, şi faceţi ca fiecare gînd şi fiecare pas al vostru să fie pentru binele şi înălţarea neamului românesc ! Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrînilor de-atunci în sufletul tine-rimei de azi...“
            Noi ascultam, cu frunţile plecate. Glasul lui părea că vine din cine ştie ce depărtări, inimile noastre băteau mai tare, înflăcărate de-o simţire nouă. — Am ieşit din casa înţeleptului, purtînd cu noi taina acestei binecuvîntări şi hotărîrea nestrămutată de a ne face datoria.
     p. 548            ADEVĂRUL ÎN ARTA
         Publicat, pentru prima oară, ca Prefaţă la cărticica lui I. Cos-tin, Spre primăvară. Versuri, Bucureşti, Editura librăriei Carol Miiller, 1896, colecţia „Biblioteca pentru toţi“, nr. 64, p. 7—11.
660
     Reprodus în Tribuna, Sibiu, XIII, nr. 134, 18/30 iunie 1896, p. 533, cu titlul Adevărul în artă (pe care l-am păstrat şi noi).
     Este o succintă şi foarte condensată artă poetică a lui Coşbue, pe care o confirmă opera sa cu prisosinţă.
p. 551            [LITERATURA PENTRU COPII]
    Publicat, penti'u prima oară, ca prefaţă la cartea lui Sergiu Cujbă, Povestiri din copilărie, Bucureşti, Editura librăriei C. Sfe-tea, 1896 ; cartea lui Cujbă este ilustrată de N. Vermont.
    Reprodus în : Epoca, Bucureşti, II, nr. 33, 14 decembrie 1896 ; Tribuna poporului, Arad, I, nr. 1, 1/13 ianuarie 1897, p. 4.
    Articolul acesta precizează prin noi dimensionări profesiunea de credinţă a lui Coşbue despre conţinutul şi misiunea artei ; poetul avea o bogată experienţă în direcţia literaturii pentru copii, adîncită şi prin activitatea de autor de manuale şcolare (calitate în care scrisese un foarte mare număr de texte în proză şi poezii), în acest domeniu al creaţiei poetice, destinată copiilor, Coşbue cere scriitorilor sinceritate şi accent pus pe valoarea etică a literaturii.
p. 553                POPORUL POET
    Publicat, pentru prima oară, ca Prefaţă la cartea lui George Madan, Suspine (Poezii populare din Basarabia), Bucureşti, Editura librăriei Storck & Miiller, Sucursala la Sinaia, colecţia „Biblioteca pentru toţi“.
    Coşbue îşi propune, în acest studiu de folclor (p. 5—18), să discute două chestiuni fundamentale : cine este autorul creaţiilor orale populare şi cum se răspîndesc acestea. în prima parEe, poetul povesteşte lucruri din viaţa lui, de la Hordou şi de la Sibiu, pentru a arăta cum se fac cîntecele populare. Procesul de creaţie este individual, în fond, este vorba de „autori obiectivi în toată puterea cuvântului", autori care nu se consideră creatori, nu au această conştiinţă care pe cărturar îl transformă în profesionist. Ideea aceasta referitoare la caracterul individual al creaţiei literare populare o susţine Coşbue, după cum am văzut, şi în articolele Baladele populare, Poporul poet şi Naşterea
661
proverbiilor. Ceea ce conferă caracter popular şi anonim creaţiei este rezultatul circulaţiei acesteia, cînd mai mulţi creatori individuali contribuie la dezvoltarea textului. Articolul lui Coşbuc, deşi autorul declară că nici nu-i trece prin gînd să lămurească problema, aduce o contribuţie valoroasă, cu valenţe teoretice actuale şi azi. Adrian Fochi discută şi el contribuţia poetului în George Coşbuc şi creaţia populară, p. 56—59.
p. 561                     UNIŢI
    Publicat, cu acest titlu, în Sămănătorul, Bucureşti, I, nr. 2, 9 decembrie 1901, p. 17—18, articolul este reluat şi amplificat ca prefaţă la ediţia Grigore Alexandrescu, Scrieri în versuri şi proză, Bucureşti, Institutul de arte grafice şi editură „Minerva", 1902, colecţia „Biblioteca scriitorilor români" ; o a doua ediţie în 1913.
p. 566      CE NE TREBUIE NOUA ROMÂNILOR
     Publicat, pentru psima oară, ca prefaţă la cartea lui Nicolae Velo, Cântice juneşti, Bucureşti, Tipografia „Universitară" A. G. Brătănescu, 1905.
     Un fragment este reprodus în Familia, Oradea, XLI, nr. 26, 26 iunie/9 iulie 1905, p. 309, cu titlul Ce ne trebuie nouă românilor (pe care l-am preluat şi noi). Cele cîteva versuri, din testamentul Văcărescului, Coşbuc le redă din memorie, cu mici intervenţii personale.
     Nicolae Velo este poet aromân, născut în comuna Molovişte din ţinutul Bitolia (Iugoslavia), în anul 1882, decedat în 1924. (Vezi şi Antologie lirică aromână, Selecţie de texte, transpunere şi cuvînt înainte de Hristu Cândroveanu, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 193.)
     Pe Coşbuc l-a interesat literatura românilor din Balcani. Poetul tălmăceşte în dialectul dacoromân poezia Armin mine, român tine. Cîntec popular din Macedonia, pe care-1 publică în Şezătoarea săteanului, Bucureşti— Tîrgu-Jiu, IX, nr. 2, 1907, p. 53—54.
662
p. 570
[LITERATURA DE CĂLĂTORII]
     Publicat, pentru prima oară, ca Prefaţă la volumul lui Gh. C. Ionescu, Note de drum. Mînăstirea Putna, Bucovina, Maramureş, Ardeal, Banat. Cu o prefaţă de G. Coşbuc şi o introducere de Ion Dem. Petrescu, Gorj, Editura revistei Şezătoarea săteanului, 1905.
     Reprodus în Deşteptarea, Braşov, I, nr. 40, 6/19 octombrie 1905, p. 2—3.
     In Introducere, Ion Dem. Petrescu dă următoarea informaţie : „Le-am prezentat (Notele de drum, n.n.) în manuscris şi marelui nostru poet G. Coşbuc, căruia de bună seamă că i-au reamintit multe clipe plăcute din viaţa de licean dc la Năsăud, şi d-sa găsindu-le bine scrise «a fost de gîndul nostru» şi ne-a onorat cu «prefaţa» pentru care îi prezintăm cele mai respectuoase mulţumiri.“
     Coşbuc a mai prefaţat următoarele cărţi : Ioan Al. Lq-menyi, Poezii, Braşov, Tip. A. Mureşanu, 1914 (în care exprimă o atitudine echivocă faţă de talentul autorului, considerînd că acesta s-a cam pripit cu publicarea culegerii de poezii, dar spe-rînd să aibă „un frumos succes" ; această atitudine a lui Coşbuc a stîrnit discuţii în recenziile publicate la cartea lui Lemenyi: Viaţa românească, Iaşi, IX, voi. 33, nr. 5, p. 212—213 şi Românul, Arad, IV, nr. 138, 26 iunie/9 iulie 1914, p. 2—3) şi Traian An-ghelovici, Ciutul valurilor, Bucureşti, Tip. modernă „Cultura", 1914 (Coşbuc consideră că Anghelovici a avut real talent dar moartea timpurie l-a împiedecat să-l desăvîrşească). Conferinţe populare ţinute de învăţători rurali, publicate de Casa şcoalelor sub îngrijirea lui G. Coşbuc, voi. II, Bucureşti, 1915—1920, 19x13 (colecţia „Din activitatea Cercurilor culturale"); voi. I, Tip. „Jockey-Club" Ion V. Văcârescu, 1915.
                 /
DIN MANUSCRISE
    în fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti se află un mare număr de file, scrise cu cerneală sau cu creionul, unele dintre ele constituindu-se în însemnări interesante, cu deosebire din domeniul preocupărilor sale filologice; nu ne referim aici la poezie, ci numai la scrierile în proză. Cî-teva articiol'e sînt închegate, gata pentru tipar (dar nu le-am găsit publicate). Reţinem, în ediţia prezentă, doar o parte din aceste materiale, care sînt mai rotunjite. Cel mai preţios dintre manuscrise, din punctul de vedere care ne interesează acum, este cel înregistrat sub cota 3285. (Pentru unele comentarii şi precizări de detaliu vezi Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc.)
p. 577           LOGICA PARTICULARA
    Se publică acum pentru prima oară, după ms. 3285.
p. 584         O FORMULA SOLEMNA
    Se publică acum pentru prima oară, după ms. 3285.
p. 590        DESPRE SARACIA LIMBII ROMÂNE
    Se publică acum pentru prima oară, după ms. 3285.
p. 596 UN PLURAL AJUNS DE BATJOCURA Se publică acum pentru prima oară, după ms. 3285.
664
p, 602
[POPA]
     Se publică acum pentru prima oară, după ms. 3285, p. 69—76.
p. 606                     [GLOSAR]
    Publicat, pentru prima oară, de Gavril Scridon în Pagini despre Coşbuc, p. 109—111, după ms. din Mapa VI, fondul Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti.
    Lingvistul H. Tiktin (1850—1936) îl roagă, într-o scrisoare, pe Coşbuc să-i explice unele cuvinte din „preţioasele11 sale poezii; indicînd lista cuvintelor, adaugă : „După înţelesul exact aş dori să ştiu în care regiune (cerc, clasă etc.) se aude cuvîntul şi dacă se poate cam care ar fi echivalentul german (sau francez).
    Vă încredinţez de adînca mea recunoştinţă pentru serviciul ce-mi veţi face cu aceasta şi vă rog a primi asigurarea înaltei mele stime.11
    In răspunsul său, Coşbuc explică cuvintele tipărite de noi aici. Tiktin le-a introdus în dicţionarul român-german la care lucra atunci : Rumănisch-deutsches Wdrterbuch, I—IV, Bukarest, 1895, 1906, 1912, 1924, Staatsdruckerei (Imprimeriile statului).
    In ms. 3285, Coşbuc explică şi unele cuvinte care numesc caractere (fanfaronul, arţăgosul, încăpăţînatul, zgîrcitul) pe care nu le reproducem în ediţia de faţă.
    Printre manuscrisele lui Coşbuc de la B.A.R. din Bucureşti se află şi un Dicţionar botanic, cuprinzînd 103 file, în care poetul, alături de numirile latineşti ale plantelor, dă numeroase nume populare româneşti ; este, în fond, tot o lucrare de lingvistică, dar şi cu tangenţe numeroase la medicina populară. Din acest dicţionar dăm doar o mostră :
    „Lăcrămioara". Convallaria bifolis L. 452, dar mai ales iubita Convallaria majalis L. 441. Prin păduri şi dumbrăvi în toată ţara. Sinonim cu mărgăritărel, margaritari, sufleţele, floarea turcului. Nume generic clopoţele şi coada cocoşului ca al tuturor florilor Convallaria. Lăcrimiţă, umbrăvioară, cerceluş.“ (Mapa VII; vezi Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, p. 140—141.)
665
CUPINSUL
                                   DIN VOLUME
                              VERSURI ŞI PROZĂ — 1897
Vorba ăluia — Zicători explicate................................11
       Nici în clin, nici în mînec..............................11
       La botul calului.........................................12
       Cu căţel cu purcel.......................................12
       Lasă-l în moarea   lui...................................13
       Opt cu a brînzei   .                                     14
       I-a suflat în borş.......................................15
       Pe deasupra ca fuiorul popii.............................17
       Burtă de popă............................................19
       E pecetluit cu roşu                                      21
       Ţîţa-pîrţa ..............................................21
       Altă căciulă.............................................22
       A lua lumea-n cap..........................i ■            23
       A prins prepeliţa de coadă...............................25
Ce ne-au dat slavii şi grecii...................................27
Heu, quale portentum                                            35
Pe culmea muntelui..............................................38
Neaga ..........................................................44
O poezie nemţească de Alecsandri................................54
Popa Cojoic.....................................................58
                        DINTR-ALE NEAMULUI NOSTRU — 1903
Cîntecul zorilor................................................65
Două bîlciuri...................................................69
                                                                                  667
Gura lupului ...................................................72
Legendele mănăstirilor noastre..................................76
Tablouri păgâne.................................................80
Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix   ......                  85
Capul, mina şi nasul............................................88
Cum înţelege românul colorile ?.................................92
Medicina populară...............................................97
Dracul în zicătoarele şi proverbiile noastre...................101
Cîmpia Libertăţii..............................................106
Lucruri sfinte.................................................111
Românii ţinînd drumul lui Napoleon cel Mare (Episod din istoria militară a românilor ardeleni)  ......                 115
Un emigrant ...................................................119
Legea din bătrîni..............................................124
Stan şi Bran...................................................127
Un capitol despre lene şi superstiţie..........................129
Cum învaţă omul carte..........................................134
Crai nou în ţară...............................................145
Focurile morţilor..............................................i49
Cimiliturile cărţii........................................... 153
Tribunalul satului............................................ 157
Groapa din drum................................................162
Un concurs literar la 1848 ................................... 167
Fecior de popă ................................................170
               SUPERSTIŢIUNILE PĂGUBITOARE ALE POPORULUI NOSTRU. DESClNTECUL ŞI LEACURILE BĂBEŞTI. DUHURILE NECURATE. VRĂJI ŞI FARMECE. SĂRBĂTORI FĂRĂ DE ROST — 1909
      Medicina simpatică. Leacurile băbeşti ....               177
      Duhurile necurate........................................188
      Vrăji şi farmece.........................................207
                                  DIN PERIODICE
Reţetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere 227
O notiţă filologică............................................228
Invaziunea lui „pentru"                                        231
Literatura didactică...........................................239
Murăşul şi Oltul...............................................243
Albina şi păianjenul...........................................245
Cine e autorul scrierilor lui Goethe ?........................'247
668
Simboluri erotice în creaţiunile poporului român ....          251)
Conservator şi revoluţionar....................................2(11
Azvîrle cu barda-n lună........................................2(17
Marea cu sarea..................................................289
A vorbi de călare .                                             291
A-şi face capul călindar........................................292
Şi-a pierdut sărita.............................................294
A căra apa cu ciurul...........................................2911
A-ntors-o p-altă foaie........................................  297
Anul nou. Sărbătorile creştine. Carnavalul......................299
S-a dus pe urlaţi.............................................. 309
Din ţînţar, armăsar.............................................307
Ca pe un bou breaz..............................................MOR
Cînd o face plopul pere........................................8(19
Absurditatea unei explicaţi uni.................................310
Un capitol din demonologia poporului român......................813
Elementele literaturii popoarale................................825
Babele sfinte în mitologia noastră..............................844
Limba nemţească.................................................358
Curiozităţi de-ale limbii româneşti ............................302
Amintire istorică..............................................3(50
Mania diminutivelor.............................................307
Tradiţii eroice ................................................373
Şarpele şi păcatul..............................................373
Bocetul ........................................................377
Descântecul.....................................................383
Iadul lui Dante................................................ 392
„A zice“ şi „a spune”..........................................40(1
Bătrânul Crăciun.............................................411
Poetul de la Bârlad.............................................413
De ce te temi nu scapi..........................................418
Amicul meu din Torbole..........................................422
Două vorbe....................................................  420
Lucifer.........................................................428
Naşterea proverbiilor...........................................432
Pregătiri de bacalaureat........................................438
Ghicitorile poporale............................................442
Colindele noastre...............................................451
De departe şi de aproape..........................................
Două vorbe româneşti............................................401
Joile rele......................................................404
Baladele poporale...............................................470
                                                                                   0(59
Puterea mistică a fierului.....................................475
Pricoliciul....................................................484
Un prim cuvînt.................................................488
Pentru popor...................................................490
Provincialismele scriitorilor noştri...........................492
Pentru limba românească........................................495
Mărţişorul                                                     498
Pneumoniile şi cauzele lor în superstiţiile poporului . .  .   501
Cultul frăsinelului............................................508
Piatra trăsnetului.............................................511
Irodia doamna..................................................515
Ţara popii Ion.................................................519
Sărbători fără de rost....................'................523
Lumea s-a pornit într-o marţi..................................529
Latin ori slav.................................................533
Amintiri despre Caragiale......................................539
                                       VARIA
Vorba de acasă.................................................545
Adevărul în artă...............................................548
[Literatura pentru copii]......................................551
Poporul poet ..................................................553
Uniţi .........................................................561
Ce ne trebuie nouă românilor...................................566
[Literatura de călătorii]......................................570
                                 DIN MANUSCRISE
Logică particulară.............................................577
O formulă solemnă..............................................584
Despre sărăcia limbii române ..................................590
Un plural ajuns de batjocură...................................596
[Popa].........................................................602
[Glosar]                                                       606