1 *rt:TtA ; - - Stn*»»t !.;r- — *«; Coperta primei ediţii Fire de tort, 189G **>«*» **H mt- ţ» *H*'* ' M;: *t$? r*M *4#* ". ■:|:^#sifc> J*" '*'»• **#1^ /», - . ;-m«- « ** «f **# ** *«#* '; f >.,:.::i| *#*» ,*»* w«* I $*»*4 «* *»■#** OL* /***,<'« <*" *'>** ** i *jd*i ## *t*&9 r* r**r J 04&&t>.4 «emf.mţfm t*r imr Iwmti t+f *mt kt# irn imms ; K.tm bâthmi ţ*i#y**tî*.*r &mic mm* **#* «feri* m $ki»***t 4i tufdk i 1*1141»* i|r*l U * f~ »H Ml . #« | ***, (t ţr t v,.', ., *. »*.„ >M , Lupta vieţii. Gazel. în Vatra, nr. C, X, 1894 I -0M'm4 c# *m$ mmM .?# • .::■ ■■.. ■ 'pil si t&g&f : . .. : ; g* gmmim fitumeH r &**• * «>~ iilp ,* , !.#i'.M • fc»;* *mm ♦ .«■» aMlt *■ : - ■ ,; rt* mul -4-W- t JM* y* Mfe *} *?»»«**■■ ■v/tws'e-*. minsssmm- ;»• mmmmmm.,«ju«b» «h^f* »»:!* «a. ' mm :?ţm. „ m$*S-m « «uâ«ft, î«3t#»'*a> t’ A '«njytei/tfcl — 1 \#î **»»* % ţ ti eWţ Jwt . ««ţţ^_. ?«, tt&NNfc. tcvtîxA t» Ş%*», <**. tA*x»gi*«,V* **M*W : WÂl'Aw. Ihtom* 1 J • S*L *MU «** %^a;; ta *»-ve>^ «wt ■%£>«%« ,*•») i tfcWNul’ '.fum* *►»•«&> W :ţwJ*«(. Kntrdka, ' , ^«wji te tMtJQMr *Mfc 4. Noi vrem pământ. ^ 1 -ti •. >»“• JVoi vrem pămînt! muzica dc Emil Monţia DOINA ţ Gopilo, tu eşti gata De-a pururea să plîngi! Şi cînd eşti tristă, Doino, Tu inima ni-o frîngi. 5 Dar nu ştiu cum, e bine Cînd plîngi, că-n urma ta Noi plîngem toţi, şi-amarul Mai dulce ni-e aşa. Şi toate plîng cu tine 10 Şi toate te-nţeleg, Că-n versul tău cel jalnic Vorbeşte-un neam întreg. Pe fete-n faptul serii Le-ntîmpini la izvor, 15 Tu singură stăpînă Pe sufletele lor. Le-nveţi ce e iubirea Şi rîzi cu ochi şireţi, Deodat-apoi te-ntuneci 20 Şi cîntece le-nveţi: Şă cînte ziua-n luncă Şi seara cînd se-ntorc, Cînd triste-n pragul tinzii Stau singure şi torc. 33 3 — Opere alese, voi. IX 25 30 35 40 45 50 55 60 Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Şi stai cu ei, ţi-e milă Să-i laşi pustii, să pleci. Gîntînd li-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame şi de-ogorul Umplut acum de spini. Şi cînd i-omoară dorul Şi-n jurul tău se strîng, Pui fluierul la gură Şi cînţi, iar dînşii plîng. E plin de oameni cîmpul, Tu, Doino,-n rînd cu ei. Moşnegi şi oameni tineri Şi tinere femei Adună fînu-n stoguri Şi snop din spice fac — Din scutece copilul Cînd plînge-n săhăidac Te duci şi-l joci pe braţe Şi-l culci apoi pe sîn, Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra Căpiţelor de fîn. Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintînd, Pe coaste-auzi pîraie Prin noapte zgomotînd, Şi-asculţi ce spune codrul Cînd plînge ziua-ncet: Ah, toate, Doino, toate Te fac să fii poet. Şi, singură cu turma, Privind pierdută-n zări Spui munţilor durerea Prin jalnice cîntări. 34 Pe deal românul ară Slăbit de-amar şi frînt, Abia-şi apasă fierul In umedul pămînt. 6 5 Tu-1 vezi sărman, şi tremuri Să-l mîngîi în nevoi. Şi mergi cu el alături Gîntînd pe lingă boi. Iar bieţii boi se uită 70 Cu milă la stăpîn — Pricep şi ei durerea Sărmanului român. Eu te-am văzut odată Frumoasă ca un sfînt, 7 5 în jur stăteau bătrînii Cu frunţile-n pămînt. Cîntai, ca-n vis, de-o lume Trăită-ntr-alte vremi, De oameni dragi, din groapă 80 Pe nume vrînd să-i chemi. Şi-ncet, din vreme-n vreme, Bătrînii-n jur clipeau Şi mînicile hainei La ochi şi-le puneau. 85 Dar iată! Cu ochi tulburi Tu stai între voinici, Te văd cum juri şi blestemi Şi pumnii ţi-i rădici! Pribegi de bir şi clacă, 90 Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codru noaptea Sub brazi pe lîngă foc. Şi cînţi cu glas sălbatec, Şi-n jur ei cîntă-n cor 95 Gîntări întunecate Ca sufletele lor. 35 3* 100 105 110 115 120 Gînd ştii haiduci în codru Te prinzi cu ei fărtat, Li-arăţi poteci ascunse, Pe stînci li-aşterni tu pat. Gînd pun picioru-n scară, Ţii roibul lor de frîu; Grăbit, cînd prind ei puşca, Scoţi plumbii de la brîu: Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi, căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi. Ai tăi sîntem! Străinii Te-ar pierde de-ar putea; Dar cînd te-am pierde, Doino, Ai cui am rămînea? Să nu ne laşi, iubito, De dragul tău trăim: Săraci sîntem cu toţii, Săraci, dar te iubim! Rămîi, că ne eşti doamnă Şi lege-i al tău glas, învaţă-ne să p lingem C-atît ni-a mai rămas! LA PAŞTI Prin pomi e ciripit şi cînt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi salciile-n albă floare — E pace-n cer şi pe pămînt. 5 Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cît e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Si doi de se-ntîlnesc în cale 10 îşi zic: Hristos a înviat! Şi rîde-atîta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vînt de-abia clătinitor Şopteşte din văzduh cuvinte: 15 E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară Că Duhul Sfînt prin aer zboară. E linişte. Şi din altar 20 Cîntarea-n stihuri repetate Departe pînă-n văi străbate — Şi clopotele cîntă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum rîd a drag şi plîng a jale! 37 Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Gă-ntreaga lume este plină De-acelaşi gînd, din cer adus: In fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrîni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind cîte-o bătrînă Cu micul ei nepot de mină. Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plîngi pe-al tău copil dorit! La zîmbet cerul azi ne cheamă Sînt Pastile! Nu plînge, mamă! SEARA Ai durat prin aer punte Din făşii de foc: te-ai dus Tot mai sus şi tot mai sus. Stai acum pe-un vîrf de munte 5 Şi-ţi întorci senina frunte Spre apus. Roşii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subţiri, Lungi şi fără-mpodobiri. 10 Iar pe tîmplele-amîndouă Porţi, strălucitori de rouă, Trandafiri. Ochii-i ţii la soare ţintă, Şi cu ochii tu-1 desmerzi: 15 E flăcău şi-acum îl pierzi, Şi ţi-e drag, şi stai ca frîntă... El s-a dus, şi jalnic cîntă Codrii verzi. Umed aer te-mpresoară. 20 Şi-n durerea ta atunci Rupi cununa şi-o arunci: Roşii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos prin lunci. 39 25 30 35 40 45 50 55 60 Plîngi acum. Te-a-nvins iubirea! Albe lacrimi cad pe flori Şi pe frunze, cînd scobori Plînsă către văi privirea. Şi-o să plîngă toată firea Pînă-n zori. Te-a cuprins necaz deodată Şi din ochi cu ciudă strîngi, Parc-ai vrea să rupi, să frîngi. Să-ţi răzbuni, frumoaso fată, Parcă lumea-i vinovată Că tu plîngi! De pe turn — ce-i el de vină? -Aurul tu ni-1 despoi; De pe ape iai apoi Ce-i argint şi ce-i lumină! Codrii, tu, de ciudă plină, Ni-i laşi goi. Fluturii de prin vâlcele Tu-i ascunzi acum cu zor, Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele, Şi pe uşa dragii mele Pui zăvor. Iar în urmă, răzbunată, Moartea cum o simţi venind, Cu mînie tresărind Scuturi fruntea-ntumecată Şi-atunci pletele-ţi, deodată, Se desprind. Peste braţele rotunde, Peste pieptul tău frumos, Ca un rîu întunecos Părul ţi-se varsă-n unde Şi din creştet el te-ascunde Pînă jos. 40 65 Cu mişcări nespus de line Tu te nalţi apoi spre cer; Văi şi lunci şi toate pier — Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine, Fîlfăind din aripi pline De mister. 5 10 15 20 MINCIUNA CREŞTINILOR Proconsulul îi judeca în largul tribunal din piaţă. Avea doi popi creştini în faţă. Un scriitor din ceata sa S-a ridicat ca să cetească Dovezi şi vorbe ce s-au spus De cei ce cred într-un Isus Şi despre legea creştinească. — „Ei sînt o seamă de iudei Răutăcioşi din cale-afară, Cu ceialalţi iudei din ţară Se gîlcevesc ca de-obicei, Ei au un zeu, dar fără nume; Ei rîd cînd noi jurăm pe zei; Iar a muri, aşa zic ei, E cel mai mare bun din lume!“ A rîs proconsulul: — „De-1 vor, Să fie-al lor de-acuma bunul! Dar ştiu că n-o să vrea nici unui Căci e minciună spusa lor; Hristos muri-n grozavă silă, Dar nu de bunăvoia lui: Ei de-ndărătnici spun ce nu-i Şi de-ndărătnici nu mi-e milă!“... 42 25 30 35 40 45 50 55 Dar iată, pînă cînd în chin Se zvîrcolesc cei doi pe roată, Alţi doi se dezlipesc din gloată Şi-n faţa judecăţii vin. — „Omoară-ne!“ — „Vă-nşeală gîndul, Că mă siliţi la crezămînt! Dar nu vă cred, şi gata sînt Să vă omor pe toţi de-a rîndul.“ O-ntreagă ceată din popor Spre tribunal acum păşeşte. Mirat proconsulul priveşte: Sînt ei nebuni, ori moartea lor E-ntr-adevăr credinţă vie? — „Minţiţi! Şi-aruncă pumnii-n sus. A fost un mincinos Isus... Gîţi vreau să moară deci, să viel“ Dar cînd văzu că dînşii vin Mulţime multă, să-i omoare, De-abia se ţine pe picioare De multă furie-Antonin. — „Pornesc pe capul meu nebunii... Voi moartea de la mine-o vreţi? Ah, ticăloşilor, n-aveţi Destule rîpi, destule funii?“ El dă un semn. Şi-un grabnic stol De călăreţi izbesc poporul... — „Ei ştiu că e păcat omorul, De-aceea mor... Să-mi faceţi gol în jurul meu! O simt eu bine, Că moartea-i singurul lor ţel, Dar ei trăiesc c-un gînd mişel: Să facă toţi călău din mine!“ 43 Şi-n laturi se azvîri acum Cu vuiet îngrozit păgînii, — „A, iată-i! Mi s-adună cînii, 60 Stau blînzi şi nemişcaţi în drum Să-i calce caii... mor grămadă... Loviţi-i dar şi-i spînzuraţi... Şi clinilor mîncare-i daţi Şi-i jupuiţi de vii pe stradă! 6 5 Ei cred ce spun! Dar vreau să dau De ei societăţii seamă! Tot rău-i stînjenit de teamă, Şi team-aceşti nemernici n-au! Cînd n-are zei această gloată, 70 Ce crime poate face ea! Şi cînd pedeapsa cea mai grea E pentru ei nimica toată!“ 5 10 15 20 25 ÎN MIEZUL VERII O fîşie nesfîrşită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită, Toată culmea-i adormită, Toată valea. Liniştea-i deplin stăpînă Peste cîmpii arşi de soare, Lunca-i goală: la fîntînă E pustiu; şi nu se-ngînă Nici o boare. Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntr-una, parcă vine Din adîncul firii pline De răpaos. Şi cît vezi în depărtare Viu nimic nu se iveşte... Iată însă, colo-n zare, Mişcător un punct răsare Şi tot creşte. Poate-i vrun bătut de soartă Gare-aleargă pe cîmpie Într-atîta lume moartă! Dor îl mînă, griji îl poartă, Domnul ştie! 45 Poţi acum să-l vezi mai bine: E femeie, o sărmană, Strîns la piept în scutec ţine Un copil; şi-n sîrg ea vine, 30 Yine-n goană. De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roşiul soare, Şi cărbune sub picioare 35 E nisipul. Cînd ajunge la fîntînă, Jos pe-o pajişte săracă Pune-odorul ei. Din mînă Saltă cumpăna bătrînă 40 Şi se pleacă. Scîrţăind, din nou ea creşte. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni, şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte 45 Obrăjorul. Bea apoi şi ea pe fugă. Merge iarăşi după asta La copil şi-i dă să sugă; Frînt-apoi, pe-o buturugă 50 Stă nevasta. Şi e linişte pe dealuri Ga-ntr-o mănăstire arsă; Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri 55 Se revarsă. Nici un nor văzduhul n-are Foc sub el să mai ascunză; Nici o pasăre prin zare, Nu se mişcă-n lumea mare 60 Nici o frunză. 46 Singur vîntul, colo, iată. Adormise la răcoare Sub o salcie plecată — Somnuros în sus el cată 65 Către soare. Mai e mult! Şi ca să-i fie Scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră şi nu mai ştie 70 Ce să facă. Dar deodată se opreşte: Peste ochi îşi pune-o mină Şi zîmbind copilăreşte Curios şi lung priveşte 75 Spre fîntînă! IARNA PE ULIŢĂ A-nceput de ieri să cadă Gîte-un fulg, acum a stat, Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă 5 Peste sat. Nu e soare, dar e bine, Şi pe rîu e numai fum. Yîntu-i liniştit acum, Dar năvalnic vuiet vine 10 De pe drum. Sînt copii. Cu multe sănii, De pe coastă vin ţipînd Şi se-mping şi sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, 15 Vrînd-nevrînd. Gură fac ca roata morii; Şi de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureşe, cînd norii 20 Ploi vestesc. Cei mai mari acum, din sfadă, Stau pe-ncăierate puşi; Cei mai mici, de foame-aduşi, Se scîncesc şi plîng grămadă 25 Pe la uşi. 48 Golo-n colţ acum răsare Un copil, al nu ştiu cui, Largi de-un cot sînt paşii lui, Iar el mic, căci pe cărare 30 Parcă nu-i. Haina-i măturind pămîntul Şi-o tîrăşte-abea, abea: Cinci ca el încap in ea, Să mai bată, soro, vîntul 35 Dac-o vrea! El e sol precum se vede, Mă-sa l-a trimis în sat, Vezi, de-aceea-i încruntat, Şi s-avîntă, şi se crede 40 Că-i bărbat ; Gade-n brînci şi să ridică Dînd pe ceafă puţintel Toată lîna unui miel: O căciulă mai voinică 45 Decît el. Şi tot vine, tot înoată, Dar deodată cu ochi vii, Stă pe loc — să mi te ţii! Colo, zgomotoasă gloată, 50 De copii! El degrabă-n jur chiteşte Vrun ocol, căci e pierdut, Dar copiii l-au văzut! Toată ceata năvăleşte 5 5 Pe-ntrecut. — „Uite-i, mă, căciula, frate, Mare cît o zi de post — Aoleu, ce urs mi-a fost! Au sub dînsa şapte sate 60 Adăpost!“ 49 4 65 70 75 80 85 90 95 Unii-1 iau grăbit la vale, Alţii-n glumă parte-i ţin — Uite-i, fără pic de vin S-au jurat să-mbete-n cale Pe creştin! Vine-o babă-ncet pe stradă în cojocul rupt al ei Şi încins cu sfori de tei. Stă pe loc acum să vadă Şi ea ce-i. S-oţereşte rău bătrîna Pentru micul Barba-cot,. — „Aţi înnebunit de tot — Puiul mamii, dă-mi tu mîna Să te scot!“ Cică vrei să stingi cu paie Focul cînd e-n clăi cu fîn, Şi-apoi zici că eşti român! Biata bab-a-ntrat în laie La stăpîn. Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară Şi-o petrec cu chiu cu vai, Şi se ţin de dînsa scai, Plină-i strimta ulicioară De alai. Nu e chip să-i faci cu buna Să-şi păzească drumul lor! Rîd şi sar într-un picior, Se-nvîrtesc şi ţipă-ntr-una Mai cu zor. Baba şi-a uitat învăţul: Bate,-njură, dă din mîni: — „Dracilor, sînteţi păgîni? Maica mea! Să stai cu băţul Ca la cîni!“ 50 100 105 110 115 Şi cu băţul se-nvîrteşte Ga să-şi facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Şi mulţimea năvăleşte Iarăşi stol. Astfel tabăra se duce Lălăind în chip avan: Baba-n mijloc, căpitan, Scuipă-n sîn şi face cruce De Satan. Ba se răscolesc şi cînii De prin curţi, şi sar la ei. Pe la garduri ies femei, Se urnesc miraţi bătrînii Din bordei. — „Ce-i pe drum atîta gură?“ — „Nu-i nimic. Copii ştrengari." — „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari, Parcă trece-adunătură De tătari!" 4* FLĂCĂRI POTOLITE E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-1 mai ţin, Şi-i cale pînă-n sat! El e flămind şi e-nsetat 5 Şi-i slab, că e bătrîn. Tot da către fintînă zor. Sub tei, la margine de drum S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor 10 Sfîrşit stetea acum. Pe-acelaşi drum de soare plin, Veneau doi inşi: îngîrbovit Un moş cu umblet lin, Şi-o copilită. S-au oprit 15 Sub tei, lingă străin. Şi-au dat bineţe şi-au tăcut. Străinul parcă se gătea Să plece, şi-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut — 20 Şi sta şi se gîndea. într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind aşa pe deal, răzleţ: — „Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat: 25 întreb, că sînt drumeţ.“ 52 X — „Gînd eşti voinic, ţi-e dealu-ntins Ga şesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins.'1 Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins 30 O jale pe-amîndoi. Şi iarăşi a-nceput cuvînt Străinul, tremurat şi rar, Uitîndu-se-n pămînt: — „Am mai umblat pe-aici... dar sînt 35 Amar de ani, amar! Ştiam şi oameni..." El şi-a dus Pe tîmple mîna-ngîndurat: — „Şedea pe vale-n sus... Ion al Anei... cică rus 40 Din moşi; l-or fi-ngropat?“ — „Ion al Anei... L-ai ştiut... E mort de-un veac! Şi bun creştin, Tot cinste ne-a făcut. Dar multe, Doamne, l-au bătut — 45 l-a fost paharul plin." — „Era bogat?" — „Era. Şi-a fost Cuminte om; dar nu ştiu cum, Aşa i-a mers de prost. E rău, cînd anu-ntreg ţi-e post, 50 Şi masa cînd ţi-e-n drum. Nevasta i-a murit; şi-apoi I-a ars şi casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri, şi-n nevoi 55 Gă-n urmă-a-nnebunit." — „Nebun, din ce?" — „Cuvîntul meu Şi-al altora, e zvon prin sat; Dar ştie Dumnezeu! Din multe toate, — zic şi eu, 60 Dar, urma, din băiat." 53 — „Era mişel?" — „Ba nu, de loc; Dar singur el a tot zorit Să-şi bage capu-n foc: S-omoare p-un flăcău la joc. 65 Şi-i dus de-atunci, fugit.“ — „E dus de-atunci... Dar ce-au avut?" — „O fată... vezi, că n-are rost Să spun de la-nceput. Nimicuri... ei!... şi ce-a făcut 70 Destul de rău a fost. De frica ocnei s-a răznit, Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu! Aşa i-a fost menit. Dar bun băiat! De-o fi murit, 75 Să-l ierte Dumnezeu." Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră şi tăcea. Deodată, parcă făr-a vrea 80 Ridică ochii-n sus. — „Nepoată ţi-e?“ Şi-a arătat Spre fată. — „Cresc copii şi eu. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat 85 Şi-i tînără, şi-i greu! Sînt văduv de vro zece ani, Iar fata mea — mai bine-mi dau Averea la golani! Cînd faci copii, îţi faci duşmani, 90 C-atîta minte au!“ E gata moşul de plecat, Şi spre străin întors apoi: — „Ţi-e drumu-ndelungat, Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, 95 Să vii să dormi la noi...“ 54 100 105 110 115 120 125 130 — „Că n-am... dar uite, nu e vînt, Şi-i cald. Sub cap o mină pui, Dorm colea, pe pămint. Iţi mulţumesc!" — „Păi, Domnul sfint Te poarte-n paza Lui!“ El trist privind în urma lor Cum se duceau spre sat grăbiţi; Rămase gînditor Şi frînt ca oamenii cînd mor, Cu ochi încremeniţi. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice, şi-a crezut Că moare-n cîmp aci, Ca prins de friguri şovăi Şi-n urmă a căzut. Tîrziu de tot s-a ridicat, Şi ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat — Şi spre fîntînă s-a plecat Privind în fundul ei. Apoi el scoase tremurînd Din traistă-i un cuţit de-oţel, Şi, dus aşa de-un gînd, Strîngea cuţitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el! Mult timp în mină 1-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cuţit: Era pentr-un duşman menit — Ce dulce gînd era! Şi-acum... acum e de prisos! Şi-ncet cu-ncetul desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjăind în jos, Cuţitul a căzut! % 55 135 140 145 150 155 160 165 Tovarăş drag! de patruzeci De ani, ai fost viaţa lui! Şi-acum tu mort petreci — Dar taina voastră-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! Bătrînul s-a nălţat apoi, Spre deal ca un copil privind: Ah, dealuri scumpe, voi! Bieţi ochii, slabi şi numai doi, Puţine zări cuprind! Cărarea asta, o ştia, Şi colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vremea grea; Şi parc-acelaşi vînt bătea, Şi toate cum au fost! E sat dincolo — drum umblat Şi dealul mic, uşor să-l sui — Aici l-a legănat Măicuţa lui, şi-aici în sat Sînt morţi părinţii lui! Măcar din deal, aşa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor!... Vor fi bătrîni, ei poate mor. Şi-atunci erau flăcăi! Dar nu... în sat el ce-ar căta! El ştie tot ce-ar mai fi vrut Să ştie-n viaţa sa. Sînt morţi ai lui! El un pierdut, Mai bine-i poate-aşa! Şi parcă neştiind nicicum, Prin iarbă el şi-a pipăit Toiagul său acum, Şi-apoi porni... pe-acelaşi drum Pe carele-a venit! 56 170 175 Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierb înd un nor De-un rece vînt adus. Zburau ţipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab cu ochii plini De lacrimi şi bănat — Mergea de-un gînd nebun purtat Să moară-ntre străini! GlNTEG A venit un lup din crîng Şi-alerga prin sat să fure Şi să ducă în pădure Pe copiii care plîng. 5 Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu c-o nuia: — „Lup flămînd cu trei cojoace, Hai la maica să te joace11 — Eu chemam pe lup încoace, io El fugea-ncotro vedea. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: — „Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!“ 15 Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu şi i-am spus: — „Puiul meu e bun şi tace Nu ţi-1 dau, şi du-te-n pace! Eşti sărac dar n-am ce-ţi face! 20 Du-te, du-te!“ Şi s-a dus. Şi-a venit un negustor Plin de bani, cu vîlfă mare, Cumpăra copii pe care Nu-i iubeşte mama lor. 58 25 Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit şi l-am certat: — „N-ai nici tu, nici împăratul Bani să-mi cumpere băiatul! Pleacă-n sat, că-i mare satul, 30 Pleacă, pleacă!“ Şi-a plecat. DIN COPILĂRIE îndure-se Domnul de noi! Azi spaima cu ochii de singe Aleargă prin codru şi plînge Iar pletele-i pline de ploi 5 Se luptă prin noapte cu vîntul! Se-ndoaie stejarii bătrîni, Şi uşile gem în ţîţîni, S-afundă pămîntul!... Un muc de opaiţ ardea — 10 Proptind pe genunchii tăi cotul, Stăm, mamă, pe gînduri cu totul; Şi ploaia-n fereastră bătea. — „Ah, dacă ştiam eu că minte De-atîte ori norul de sus, 15 Pădurii de ce nu i-am spus Să fie cuminte! Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare, Simţeam că el n-afl-alinare, 20 Că, singur aşa, i-e urît. Dar ce-avea şi codrul să-l cheme? Şi-atîta vru norul! Şi-apoi Au prins să vorbeasc-amîndoi. Să-şi treacă din vreme. 60 25 Eu nu ştiu nimic ce-au vorbit Şi-atîtea vorbiră de multe! Dar n-a vrut în urmă s-asculte Pădurea, căci tot a clătit Din vîrfuri; iar norul, de ciudă, 30 Mai negru mereu se făcea, Mereu şi pădurea rîdea Nevrînd să-l audă. Şi-apoi, dup-o vreme văzui Că dînşii la ceartă-ncepură, 35 Că norul tot spune din gură Mai ştiu şi eu ce de-ale lui. Tăcuse pădurea! Ah, mamă, Aşa de puţin a tăcut! Şi-apoi cu mînie-a-nceput 40 ’ Deodată să geamă. Stejarii cu hohot izbeau Adînc răzvrătita coroană, Iar norii-n văzduhuri în goană Cu urlet de groază veneau. 45 Ah, mamă, ce luptă cumplită! Şi-n urmă-n văzduh, se făcu Aşa de-ntuneric! Şi fu Şi noaptea sosită. Şi-auzi-i tu, mamă, cum gem? 50 Prin noapte se bat a perire, Ca orbii se hat în neştire! Dar codrul e slab, şi mă tem Că poate să-l bată duşmanul! Eu nu vreau să fie bătut; 55 Eu codrului vreau să-i ajut, Să-l apăr, sărmanul!“ Şi mila mă-mpinge spre prag. tu, mamă, m-opreşti zîmbitoare — „E codru voinic şi nu moare! 61 Iar Domnului codru-i e drag, Şi-l apără Domnul!“ Mi-e ruptă Puterea, şi-n urmă mai rar: — „Aş vrea pe fereastră măcar Să-l văd cum se luptă!...“ Mă culci. Şi n-am pace în pat. Sărmanul meu codru! Şi-ntr-una Tot creşte năprasnic furtuna Şi codrul e singur lăsat! Un trăsnet îmi sperie somnul; Pe perne eu capu-mi ridic: O, codru e mult şi voinic Şi-l apără Domnul! Tîrziu e, şi-opaiţul e stins. E linişte-n casă. Afară, E rară şi-ntr-una mai rară Vuirea — şi somnul m-a prins... Eu ţin ca un frate cu tine! Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Şi luptă-te bine! Şi-a doua zi, cînd îmi văzui Iubitul meu codru-n picioare, Şi cerul albastru cu soare, De chiote-abia mai putui! Rîdea fericită pădurea, De luptă nimic nu-i păsa: Privea către cer şi cînta, Gîndindu-se-aiurea! ISPITA Ei, acum te uiţi la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! Nu-mi fi inimă duşmană Gînd vezi răul lingă mine — 5 Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! Uite-mi hainele, ca spuma, Le-am ţesut cu mina mea; Zici în gîndul tău acuma: 10 „Ce mai pui de căprioară! Vezi, aşa o văduvioară Mi-ar plăcea!" Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste De şiret!... Ei, cine-mi eşti! 15 Tragi cu ochiul la neveste ; Treci prin sate ca-mpăraţii! Da’ te-or bănui bărbaţii Şi-o păţeşti! Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată 20 Popii că păcate-ţi scriu Dacă-mbrăţişezi vreo fată? Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea, Dar ce foc o fi iubirea Nici nu ştiu. 63 25 Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă! Uite-ai mei! Nu te uita Prea cu dor, că pot să-ţi placă! O, sînt tineri zeci şi sute Cari ar vrea să mi-’i sărute 30 Şi eu ba! Hoţule! Te uiţi la mine; Ştiu eu ce gîndeşti acum, Că de-aceea ţi-e ruşine — Eu de-aş fi flăcău odată 35 Nu m-aş ruşina de-o fată Nicidecum. Iacă... stau pe la fîntînă! Dă-mi cîrligul... Aoleu, Nu mă strînge-aşa de mină! 40 Nu m-ai strîns? Şi-ţi vine-a plînge? Haid’ degrabă şi mă strînge, Gă eu vreu. Crezi că nu? Ba cum s-arată Ştii tu fata cum s-o-mpaci. 45 Ori te superi tu pe-o fată Cînd o strîngi şi ea te-njură? N-ai păţit? Ia taci din gură, Gă te faci!... Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă 50 Sînt aprinsă; şi zău nu, Nimeni nu m-a strîns în braţă Mijlocelul meu frîngîndu-1 — ’ Dacă n-ai de-acuma gîndul, Poate tu! 55 Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă Că mi-e olul descîntat? Cine bea să poarte seamă Să sărute pe stăpîna Olului... nu pune mîna, 60 Că te bat! 64 Ei, mă duc acum. Deseară Iarăşi viu! Şi spune-mi drept Vii şi tu? Te-ntîmpin iară Ca şi ieri, cu vase plinei 65 Nu veni!... Şi să ştii bine Că te-aştept! VlNTOASELE Să ne ferească Dumnezeu Şi-audă-ne din cer cuvîntul! Mi 1-a-nghiţit acu pămîntul, Şi-atîta om aveam şi eu! 5 Mi l-am întors în pat cu mîna, Şi-am fost la babe şi la vraci Şi-am dat şi milă la săraci — Şi mi-a murit la săptămâna! De suflet noi voiam să-l dăm 10 Şi-l dedem gata-n mîna morţii! Era voinic; trăsese sorţii, Şi-am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă — Căci nu eram nici noi din drum 15 Dintîi n-o vruse nicidecum Dar s-a mai dat şi el pe brazdă. Şi ne-am gătit după puteri, Cu lăutari s-aducem fata, Cu vin şi chef, precum e data — 20 Ţin minte toate, ca de ieri. Şi cîţi nuntaşi! Să-i spuie pragul Şi-afară ger, ca la Crăciun. Mireasa ici, dincolo nun, Şi-n mijloc el, mai mare dragul! 66 25 Şi-aşa deodată l-au cuprins Călduri — c-a fost şi cald în casă — El a ieşit de după masă îmbujorat de vin şi-aprins. Şi pînă să băgăm de seamă, 30 Vîntoasele-şi făcură rost — Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost, Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă 1 în curte el de vorb-a stat Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată, 35 Aşa din vorbă aşezată Gemu cu glasul înfundat; Apoi cu mînileamîndouă Şi-a rupt cămaşa de pe el — Flăcăii spun, dar nu la fel; 40 Dar drept e cum vă spun eu vouă. Că vîjîia vîrtej de vînt, Pe cînd vorbeau: plecase răul! Şi undele-ngbiţind flăcăul L-au ridicat de pe pămînt. 45 Şi se făcu-n văzduh roşeaţă Ca-ntr-un pahar cu sînge-umplut — Băiatul meu era perdut Cînd s-a mai limpezit de ceaţă! Ce-a fost apoi — la Dumnezeu 50 Sînt toate cîte sînt să fie! Ce-a fost apoi, pămîntul ştie; Dar spui ce-am auzit şi eu — Că l-au văzut fugind orbeşte. Se jură vameşul, de-i ceri, 5 5 Şi doar el nu-i copil de ieri Să nu-nţeleagă ce vorbeşte! — „Venea ca un nebun spre rîu, Din jos de pod! Şi cu mirare Eu stăm să văd ce gînduri are, 60 Că-n vad e apa pînă-n brîu. 67 5* Pe mal s-a desculţat în grabă, Trecînd prin rîu. L-aş fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Şi-mi prind cu Necuratul treabă. 65 Pe mal dincolo nu-1 văzui Să-şi tragă cizmele-n picioare. Fugea de-a razna pe răzoare Desculţ, aşa — de maica lui!“ Vezi, nu i-au dat răgaz la multe! 7 0 Şi eu l-am tot rugat frumos: — „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos“. Dar parc-a fost el om s-asculte! Şi-aşa-n neştire l-au purtat Cum nici nu te gîndeşti cu ghidul! 7 5 Trei sate l-au purtat de-a rîndul! Şi-acolo, într-al treilea sat Bătu-n ferestre la o casă — Ei, vezi, şi să te miri ce spun: Din om întreg te fac nebun, 80 Şi din voinic, neom te lasă. Ei spun aşa, că s-a ţinut Cu văduva din cas-aceea. Dar eu nici nu cunosc femeia — Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut 85 Să ştiu de ea. Şi-am stat într-una, Am stat de el ca să-l însor, Şi el, văzînd că-i tot dăm zor, S-a lepădat de ea cu buna. Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus, 90 De ni-a stricat tot rostul vieţii!... Şi-l aşteptam la horă, bieţii, — Şi, galbeni-ccară, cînd ni-au spus Flăcăii, cari au fost cu dînsul: Eu n-aveam lume pe pămînt 95 Să ştiu pe care lume sînt, Aşa mă podidise plînsul. 68 A doua zi, perit zăcea în ieslea grajdului, pe paie. Şi-ar fi putut din el să taie Bucăţi-bucăţi, că nu simţea. N-avea putere-n el să-şi tragă Nici sufletul, şi-aşa răpus Zăcea pe ţol cu faţa-n sus Cu ochii stinşi şi fără vlagă. în două zînele l-au rupt, I-au stors şi sîngele cu-ncetul Căci nu putea să-şi mişte, bietul, Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt Şi glasul, ca pe muţi lăsîndu-1; Iar noi din gură-i n-am putut S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut, Şi nu-i puteam ghici nici gîndul! îi dase ceasul rău în druml De nu-mi ieşea atunci din casă, Eu n-aş fi de copil rămasă, Că l-aş avea băiat şi-acum! Aşa... mi 1-a-nghiţit pămîntul Şi-atîta om aveam şi eu — Să ne ferească Dumnezeu Şi audă-ne din cer cuvîntul! DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ I Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz — Nu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz Şi umbla de colo pînă colo beată. O vedea şi mă-sa că e supărată 5 Şi că-i joacă-n lăcrămi ochii arşi de foc, O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc; Prinde-n mini un lucru numai ca să-l prindă, Iese-n tindă, intră, iarăşi iese-n tindă Şi frămîntă casa cu nimic, aşa. 10 Ieri, cît a fost ziuă, nu s-astîmpăra Nici cît baţi în palme, şi-alerga silhuie, O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie Şi de multă trudă, n-a vorbit de loc. S-a culcat în urmă supărată foc 15 Şi prin somn într-una a vorbit cu şoapte. Âstă-dimineaţă s-a sculat de noapte Şi-a tors două fuse pînă s-au sculat Geialalţi ai casei. Şi-avea plînsă faţa. N-a vrut să mănince. Toată dimineaţa 20 N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă şi-apoi verde şi-a izbit din mînă Fusul plin şi furca şi-a umplut de lînă Laviţele vetrei. — „Bine, fă, dar co-i?“ 25 A luat în urmă cusătura ei Cea cu flori — cămaşă, soare de frumoasă — Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă. Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind Nu ştiu ce să-i spuie, s-a crucit privind 78 30 35 40 45 50 55 60 65 Cusătura fetei: — „Nu vezi că se pierde? Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde; Crucile pe umăr nu le-ai dus în şir. Numără, Simino, numără pe fir; Trei le treci şi două le desparţi deoparte, Ca să iasă forma scrisă ca din carte. Florile altiţei, tu le spînzuri sus, Roşul de pe margini uite cum l-ai pus! Şi-ai cusut cu negrul fluturii pe coate...!“ A văzut Simina greşurile toate Şi-a început să taie cusătura-n rînd. Se uita la pînză! dar nebunu-i gînd Alerga departe, numai foc şi pară. Cînd se întoarse-n urmă mamă-sa de-afară Şi-a pus mîna-n şolduri şi-a privit-o drept: — „Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept! Ce-a fost bun; păi, uite mînecile-s rele! Ce-ai făcut? Stai beată şi te uiţi la ele!“ Ea prinzîndu-şi toate sculele-ntr-un loc Le-azvîrli deoparte: — „Dă-le, mamă,-n foc 1“ II II Avea biata fată ca de ce să-şi poarte Sîmbetele însăşi. Zi, că şi la moarte S-a gînriit Simina, dar la asta nu. Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: — „Du Cîteva şi Linei, că şi ea-ţi aduce!“ Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce Şi de gît s-o strîngă pînă va muri Lina, că din dînsa doar’ le răsări Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată! Teri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd, Parcă e cu farmec! Tot acelaşi gînd, Parcă-i sta Lisandru prapur înainte! Se muncea Simina să-şi aduc-aminte Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce şi cum? Ce-a zis el? Şi dînsa ce-a răspuns, şi-n drum Cine-a fost s-audă? El a zis: — „Ei lasă, 71 70 75 80 85 90 95 100 105 1 Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă! Dac-am zis-o, iartă, n-am să ţi-o mai zic.“ Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic Şi-a plecat. Lisandru într-un suflet vine: — „Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine! Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat! Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat!11 El a hărţuit-o, n-a lăsat-o-n pace Şi-o silea să rîdă. Hoaţa se preface! Ea smucindu-şi însă grabnic braţul drept L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept Ca s-o lase-n pace! Şi-a plecat, nebuna! Asta-i ce o doare, asta numai una: L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta, A privit în urmă-i şi-a strigat aşa: — „Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte! Dar aşa ţi-e portul? Bine, ţine minte: De pe mine-ţi crească iarbă verde-n prag.“ Rău e şi Lisandru. Dacă-1 are drag Într-atîta fata — şi el ştie bine, Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine Suflet să mai umble zile supărat Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat. N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie — Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie De bani buni prostia oricărei femei? Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei, A voit să-şi bată joc de ea, s-o strîngă Cu ţîţîna uşii — şi-i venea să plîngă De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut Şi-acum el în urmă vezi ce i-a făcut: I-a spus verde-n faţă că-i mai place Lina! Ea-1 iubeşte, biata, cum iubeşti lumina Ochilor, şi toate-toate i le-a dat Şi-acum el o poartă gurilor prin sat, O-ngloteşte-n vorbe ca pe-o vinovată. Tuturor le spune, că Simina-i fată Mai aşa şi-altminteri, toţi ştiu de la el Că pe-un braţ Simina are un negel: Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea? .. Toată ziua fata s-a gîndit la astea 72 110 115 120 125 130 135 140 Şi din toate una mai mult răsărea: Şi-a bătut Lisandru joc numai de ea. Şi gemea Simina, foc acum pe dinsul, Şi strîngea din gură să-şi înghită plînsul. III A venit Joiana. Fata şi-a luat Doniţa, să mulgă. Era bine seară. Cald băiea prin frunze vînt de primăvară. Fratele Siminei, Nicu, tremurîna Sta-n cămaşa-i lungă de copil, ţinînd Lumînarea-n preajma doniţei. Deodat .5 El clăteşte ceara şi-ngînînd arată Pe pămînt cu mina: — „Uite ce-ai făcut1. Şi tîrziu la urma urmei a văzut Fata că de lapte doniţa e goală: Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală. Nicu e de vină! — „Nu mai văd de fel!“ Şi-l izbi deoparte, şi-a lovit în el. Şi plîngînd copilul şi-a cătat cărarea. Ea luînd din mînă-i volnic luminarea O lipi de-o piatră ca să mulgă iar. Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar Ugerul. Iar vaca poate niciodată N-a mai fost ca astăzi neastimpărată. Şi-a-ncetat Simina, că s-a ostenit. Cînd era prin tindă, ea şi-a amintit C-a lăsat aprinsă albă luminare. „D-apoi ce? Atîta pagubă mai mare!“ Şi-i sări dodată gîndul la viţel: N-a lăsat în uger lapte pentru el Şi-l auzi, sărmanul, cit de jalnic muge: „Ei, dar ce-i o noapte! Mîne-n zori va suge!“ Şi-a nălţat din umeri. lac-aşa!... Că-i pasă! A intrat aprinsă şi grăbită-n casă, Doniţa punînd-o după uşă-n cui. Mă-sa stă crucită. — „Păi acol-o pui? Vino şi strecoară laptele odată!“ Ea prinzîndu-şi grabnic vasul, i-1 arată 73 145 Mă-sei şi-I izbeşte: — „C.e să mai strecor?11 Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior. Şi s-a-ntors şi mă-sa negrăind de teamă. Nu cumva să bage omul ei de seamă, Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joci 150 Şi s-au pus la cină. Fata sta la foc Şi cînd zise mă-sa: — „Haida, fă, la cină!“ — „Nu mănînc!“ răspunse şi ieşi-n grădină. IV Se-nserase bine. Turmele treclnd Zingăneau vrun clopot, şi veneau pe rînd 155 De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt. Şi plîngea Simina şi privea-n pămînt Şi-şi vedea viaţa toată pustiită 160 Dintr-o vorbă numai! Se simţea slăbită Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus! Şi din ce? Simina n-avea chip de spus. Ieri, de către seară, a plecat Simina Ga să duc-o mustră de cusut la Lina, 165 Prietina ei, poate cea mai bună-n sat. Mă-sa-n tîrg fusese ieri şi-a cumpărat Mere; şi Simina a luat trei mere Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere, Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut 170 Pentru el! Ea-1 dete însă necerut: De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface, Singur el s-aleagă mărul care-i place. — „Dar dacă iau două?“ — „Bine, dacă vrei îmi ajunge unul“! — „Dar dacă iau trei?“ 175 Şi Simina rîde: — „Mi le iei pe toate! Dacă-ţi place, ia-le!“ — „Tu te superi, poate?" — „Nu, Lisandre; uite aş fi vrut, aşa, Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da Altă dată; Lina n-are doar să piară!" 180 — „Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară Să-ntîlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?" 74 185 190 195 200 205 210 215 — „Eu ţi-le dau ţie, nu i le dau ei.“ — „Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine, Şi-aşa mi-e mai dragă Lina decît tine.“ V Ea stetea pe laiţ sub cireş. Cu ea A venit şi Turcu. Liniştit şedea Cinele de-alături şi-şi privea stăpîna. Braţul sting nălţîndu-1, ea-şi aduse mina Pînă peste-obrajii rumeni şi învoiţi Iar cu mina dreaptă, apucînd de colţ Mîneca ei stingă, îşi ştergea plînsoarea. Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea A-nceput să ningă şişăind domol, Şi cădea pe peptul şi pe braţul gol Al Siminii, stîndu-i albă-n poala rochii. Două-trei flori poate au ajuns în ochii Cînelui, şi-n urmă cinele a-nceput Mîrăind să mişte capul. A tăcut Cîteva clipe şi-a-nceput mai tare. Fata, tresărită, se mira ce are Cinele, şi blîndă ea l-a mulcomit. N-auzea nimica. Vîntul a clătit Ramura pe care sta vro păsărică Şi dormea, şi biata s-a zbătut de frică, Şi-acel zgomot dase cînelui prepus. Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus, Şi simţea că-i arde capul tot, ca focul,. Şi de-amar năvalnic n-o mai ţine locul.. „Prea sînt eu nebună!“ Şi pe cînd zicea S-a nălţat cu totul, hotărît avea Gîndul să se ducă liniştit în casă. Dar simţea o mînă grea cum îi apasă Pieptul şi-o sugrumă, şi o ţine drept. „Ce să fac în casă? Dar aici ce-aştept?“ Şi-i venea să ţipe ca d intr-o pădure Şi-i venea să urle ca din foc, să-njure, 75 Şi-i venea să plece, noapte cum era, La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca? L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină, 220 L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină Şi plîngînd i-ar zice: „Nu fi supărat, Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!“ El e bun ca lumea, el le iartă toate, El nu ţine minte şi-ar ierta-o poate! 225 Şi cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat — Dar in clipa asta Turcu şi-a nălţat Capul, întorcîndu-1 într-o parte ţintă. S-a mişcat şi fata şi-a rămas ca frîntă Şi simţea că ochii-i ca de friguri ard. 230 Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard Parcă-i om, ce vine. Se gîndea Simina Că de bună seamă iarăşi e vecina Tudora, că dînsa, după obicei, Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei. 235 Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe cînd toată lumea doarme liniştită. De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus Drept la gard, şi leicii furcă i-ar fi spus Vorbe de ocară, numai trei cuvinte, 240 Că de mult tot fură gardul, ş-apoi minte Dac-o-ntrebi, şi jură cînd e la prilej Că de-a pus ea mina măcar pe-un gîtej S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii. Ba a spus odată tatălui Siminii: 245 — „Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard, Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard! Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? Ea-ţi despoaie gardul" —■ 250 Şi Simina sta Locului, de spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare, ca să n-o audă Tudora, şi-a prins-o tremurul de ciudă, Şi simţea suindu-i sîngele-n obraz. 76 255 260 265 270 275 280 285 290 „Slabă eşti de înger!“ Şi-i era necaz De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură. Cinele într-una mîrîie din gură. Ca să tacă, fata grabnic l-a adus, I-a pus capu-n poală şi pe ochi i-a pus Mînile, deodată a simţit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece, Şi s-a strîns de spaimă toată lingă pom. A văzut cu ochii cum trecea un om Prin grădină. Iată-1! Ţine-n mini zăbunul — Parcă-s doi — e umbră! Nu, e numai unul. Un tîlhar! Să duce spre fereastră drept. Inima Siminei se zbatea în piept Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe Nu-i venea răsuflet. Şi-i venea să ţipe, Se temea. Să tacă mai rău se temea. Ar fi mers în casă, dar dac-o simţea De pe paşi tîlharul? S-ar grăbi să vie Cătră ea, s-o bată. Doamne, cine ştie Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum? Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum Şi te-omoară. Iată-1, s-a oprit dodată Şi tiptil s-aşează la fereastră, iată El îşi ţine-n mină pălăria, stînd Ca lipit de ziduri, şi din cînd în cînd îşi iveşte capul, numai cîte-o clipă Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă. Ui te-acum se duce şi-acum stă lipit La fereastra casei cea din răsărit, Tot mai des priveşte, tot mai mult s-arată. Parcă n-ar fi-n casă cel pe ca.re-1 cată. Nu ştiu cum Simina nu se mai simţea, îi venea să creadă şi tot nu credea, Dar în urmă omul s-a întors odată Drept, aşa că tata îi văzu curată Faţa-n zarea lampei. Roşie s-a făcut Şi-i venea sa rîdă de ce s-a temut. Şi-ar fi rîs cu hohot, dar cu mina stingă Şi-a-nvelit obrajii şi-a-nceput să plîngă. 77 VI Se zărea de lună. Gînele-a lătrat 295 La străin, dar vesel fuga el a dat Ca să-i lingă mina şi să i se arete Prieten. Şi-atunci glasul plîngătoarei fete Se-ncerca să cheme cinele napoi, Numai ca s-audă hoţul, că sînt doi 300 In grădină. Yîntul, gata să se culce, Murmura o rugă doinitor de dulce. VII — „Nu eşti supărată?“ — „Nu, dar tu?“ — „Nici eu! Şi mă ierţi? “ — „Lisandre, eu am fost de vină!“ Răsărise luna, galbenă şi plină, 305 Ca o fată blindă care-n chip duios Vine sus din ceruri să ne-aducă jos Liniştea şi pacea zărilor albastre Şi cu dor să umple sufletele noastre. Sub cireş iubiţii mult timp au rămas. 310 Cînd din uşa tinzii s-auzi un glas Mustrător, dar dulce: — „Unde eşti, Simino? Ne culcăm! Pe uşă pui zăvorul, vino!“ fata mamii Cînta cu glas de-abia învoit O doină ce-au adus-o-n sat Flăcăi de peste Olt. Spunea cum geme-n vînt pădurea 5 Spunea de-un trandafir brumat, In doina ei; de-un ulm rotat Şi de-o iubire cu păcat Sosită de pe-aiurea. Cosea pe prag. Dar nu ştiu cum 10 Azi prea se tot uitau la ea Creştinii de pe drum. în prag era şi prea lumină. A-ntrat în casă. N-ajungea Lumină-n geam, şi nu vedea; 15 S-a dus sub nuc. Dar îi părea Pustiu azi prin grădină. Şi iar pe prag. Mai pe-nnoptat A mers s-aţîţe-n Amtră foc, Să facă de mîncat. 20 Sosise tată-său din luncă Şi mamă-sa din iarmaroc. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc Şi-a greu, ca de poruncă. 79 25 30 35 40 45 50 55 — „Ţi-e, fată, rău, de nu cinezi?" — „Mi-e rău!" Şi-apoi ieşi curînd. — „Mi-e rău... aşa cum vezi!" Iar tată-său, ca şi-altă dată, N-a dat acestor vorbe rînd. Dar biata mamă,-nţelegînd, A stat ce-a stat şi-i dete-n gînd Să iasă după fată. Bărbatul, singur în bordei, S-a pomenit aşa ca-mpins Cu gîndul la femei. Şi se ciudea ce-i asta iară? Şi dup-o vreme l-a cuprins Neastâmpărul, cu dinadins: Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau aşa pe-afară? Izbindu-şi pînea-nviforat, Bătu cu ciudă din picior Şi repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Şi-şi mai făcu mîniei zor. Dar unde-or fi? De joc li-e dor? Pe unde-or fi, de maica lor, Ce horă au să-ntindă! Dar cînd ajunse la prilaz A stat năuc, şi-un sloi părea Că-i trece peste-obraz. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ţinea în braţe strîns şi nu-i venea Răsufletul, că le-auzea Plîngînd ca la-ngropare! PRUTUL — Prutule, tu vii turbat Şi cu sînge-amestecat, Şi n-ai pace şi-alinare Şi n-ai loc cum vii de mare: 5 Ce ţi-e iar de spumegare? Şi-aduci arme ghintuite, Trupuri de voinici ciuntite, Steaguri de oştiri păgîne Şi cai roibi fără de frîne! 10 Iar de maluri tu izbeşti Capete moldoveneşti Şi prin rădăcini Încurci Bărbi cărunte, bărbi de turci Spune, Prutule, măi frate, $5 Spune-mi, ale cui păcate? — Olioîio! Voinic durut! De cînd sînt pe lume Prut Ce văzui n-am mai văzut! Cît cuprinzi cu ochii-n zare 20 Numai tunuri, numai care, Numai turci bătrîni călare, Numai turci, numai cazaci. Multă-i frunza pe copaci, Dar de stai şi seama faci 25 Tot erau mai mulţi cazaci. Barba lor bătea-le brîul Şi ţineau cu dinţii frîul, Pe-unde trec ei duc pustiul! 61 Şi cînd i-am văzut, creştine, 30 Că iau calea către mine, Şi cînd le-am văzut mai bine Ochii cu fulgerătura, Pletele cu zbîrlitura, Bărbile cu-ncîlcitura, 35 Eu de maluri m-am izbit Prins de friguri şi-ngrozit, Că mi se negrea vederea Şi mi se topea puterea Şi-amărît steteam ca fierea! 40 Dar cînd mă-ntorsei spre deal. Maică, ce văzui pe mal! Cît ai face cruce-o dată, Măre iacă mi s-arată Moldoveni, ştiuţii mei, 45 Prăfuiţi şi puţintei Nici să nu te uiţi la ei — Şi veneau, veneau, veneau, Turcii-n bărbi bolboroseau, Că pe mal ei ce-ţi vedeau? 50 Vedeau fulgeru-n picioare, Alb de arme lucitoare Şi-nfrăţit cu sfîntul soare, Vedeau vodă bogdănesc: Dare-ar Domnul să trăiesc 55 Să mai stau să-l mai privesc Zările-alergîndu-le, Vifor măsurîndu-le Fulger despicîndu-le! Calu-n vînt i se-ncura fio Prin urdii îmi fulgera, Brazdă-n urmă-i revărsa, Brazda roşie-nflăcărată Tot cu sînge-amestecată — N-am mai văzut niciodată! 6 5 Jar cel vodă bogdănesc Da năvala-n căzăcime, Şi da proaşca-n tătărime, Iama prin ianicerime, 82 Pi Şi prin deset năvălea 7 0 Desetul de mi-1 rărea Şi, pe turci cum îi izbea, Zarea nu-i mai încăpea! Şi-mi părea de-atîta bine Că vedeam că vremea vine 75 Şi-au să-ncapă ei şi-n mine! Oliolio, ce pui de leu! Dragă-i fu lui Dumnezeu Şi mult bine-a mai avut Mama care l-a născut! 80 Că-1 vedeam cum umblă roată. Şi-alerga cîmpia toată, Luînd gloată după gloată Şi-mpingîndu-le mereu Tot încoa’ spre-adîncul meu! 85 S-au încăierat pe mal Om cu om, şi cal cu cal, Şi din piepturi se izbeau Şi cu dinţii se rupeau, Şi grămezi-grămezi cădeau. 90 Morţii-mi închideau cărarea, Sîngele îmi mărea vărsarea, Groaza-mi mai creştea turbarea. Şi de aceea vin urlînd Arme, steaguri aducînd 95 Şi cai roibi fără de frîne Şi stăpîni de oşti păgîne. Şi de-aceea vin turbat Mînios şi spumegat Că de-atîta uluire 100 Nu mai pot să-mi viu în fire! ■6* DECEBAL CĂTRĂ POPOR Viaţa asta-i bun pierdut Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut* Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gîtul tău: 5 E rău destul că ne-am născut, Mai vrem ei-al doilea rău? Din zei de-am fi scoborîtori. C.-o moarte tot sîntem datori? Totuna e dac-ai murit 10 Flăcău ori moş îngîrbovit: Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănţuit. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta şi-n primul rind, 15 Ei tot atît de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicînd, E plînset în zadar! Iar a tăcea şi laşii ştiu! 20 Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să rîdă! Bunii rîd şi cad! Să rîdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un bobotit şi-un chiu Din ceruri pină-n iad! 84 De-ar curge sîngele pîrău, Nebiruit e braţul tău Gînd morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari Gînd rîzi de ce se tem mai rău Duşmanii tăi cei tari. Ei sînt romani! Şi ce mai sînt? Nu ei, ci de-ar veni Gel-sfînt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pămînt Căci ei au cerul lor! Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vînzător vîndut Să iasă dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi braţele jurînd le-aţi pus Pe scut! Puterea este-n voi Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi, Că zeii sînt departe, sus, Duşmanii lingă noi! FRAGMENT în vale văd căscioara cu streaşină de brad; Aud, tîrziu prin noapte, păraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri în cor îşi cîntă doina, cu zeci de mii de guri. 5 Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din faţa casei. De vuiet deşteptat Tresar şi-n chinul spaimei fiorii mă cuprind Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zîmbind, 10 Şi caldă-ţi simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. — „De ce să-ţi fie frică? E sfîntul Dumnezeu Din cer, şi-acum vorbeşte cu brazii pe pămînt! A lui e şi furtuna, şi-ai lui, iubite, sint Şi brazii. Şi nu face El rău Ia ce-i al Lui...“ 15 Parcă ştiam eu asta, şi nu-ndrăzneam s-o spui! De ce să-mi fie frică? Te pleci şi mă desmierzi; De drag, o dragă mamă, mă afli şi mă pierzi Din ochi; îmi iei o mină şi-n mina ta o strîngi 20 Şi-mi faci cu dînsa cruce pe piept, şi parcă plîngi Iar azi tu plîngi într-una... Ori poate-aşa cred eu Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu şi Dumnezeu! 86 PE DEAL I Ah! e mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca; Dealul plin de flori era Şi albastră zarea. 5 Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum, Dealul e cu spini acum, Zarea mohorîtă. Nu mai sînt copii s-alerge 10 După cuiburi, după flori! Şi pe culmi, în sărbători Nimeni nu mai merge! II Mai trăieşti, şi-ţi merge bine, Vechi străjer? Nu m-ai uitat? 15 E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine. Tot aici? Amar e gîndul, Vecinie nemişcat să stai; Vezi, de-atunci eu alergai •20 Lumile de-a rîndul! 87 Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist aşa şi liniştit — Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. 25 Tu cîntai, şi-n depărtare Eu priveam rîzînd pe lunci: Eu m-am cuminţit de-atunci, Rîd aşa de-arare! III Iar de-aici, din zarea culmii, 30 Şir de dealuri eu privesc; Culmea lor o-mpodobesc Ca şi tine, ulmii. Satu-n vale pe-o colină, Mic şi vesel: coîo-n fund, o5 Uite-1 verde şi rotund Nucul din grădină! Iar, pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lingă ea Tocmai cum pe draga mea 40 O încinge brîul. Şi zburdalnic de pe coaste, Gureşe păraie cad; Plopii stau pe mal, la vad, Ca soldaţii-n oaste. 45 Plopii! Mă cunosc ei bine. De copil!... Acum şoptesc, Dau din cap şi lung privesc Buimăciţi spre mine. IV Iată luncile nainte; 50 Gardul ţarinei mai sus! E nebun! Ah, mi-am adus Şi de ast-aminte. 88 Gardul, în copilărie, Vecinie l-am asemănat 55 C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. Şi rîdeam, făcîndu-i glume; El tăcea răbdînd mereu. Gîte n-am văzut şi eu 60 De atunci pe lume! Am văzut, minaţi de soartea Vremilor, băieţi sărmani Alergînd pe la duşmani Ca să-şi afle moartea! 65 Gardu-n zări rîzînd s-afundă, Şi mă tem a-1 mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă! V Pe sub marginea pădurii 70 Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii... Văd, în zori, cum merg s-adune Mure fetele: doinesc, 7 5 Rîd pe drum şi hohotesc Ca neşte nebune. Albe poartă-n mîni cofiţe; Albe rochii fluturînd, Fug pe dealuri scuturînd 80 Rouă din cosiţe. E duminică. Din vale Se ivesc răzleţi flăcăi, Toţi îşi fac pe-ascuns din văi Către codri cale. 89 85 Sus senin şi jos verdeaţă! Ce cuminte-i să trăieşti, Cînd ţi-e dat să stăpîneşti Numai o viaţă! Mai demult... ah, toate-acestea 9 0 Mai demult s-au întîmplat — Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea! VI Dar auzi... ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat; 95 Glasul lor e-ndurerat, Ruga lor e sfîntă. Ele plîng, şi mi se strînge Inima cum stau şi-ascult, Ele plîng şi tot mai mult 100 Prin văzduhuri plînge. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! Iat-am tresărit uşor Ga de-o nălucire. 105 îmi părea că după mine Cîntă ele — şi sînt viu! Doamne, şi-mi era-n sicriu Negrăit de bine! VII Toţi au dreptul cîteodată 110 Să se piardă-n aiurări! O, dar nu pentru visări Ni-e viaţa dată! 90 Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt! 115 Şoimul se roteşte-n vînt Şi spre ei s-aruncă. Ei poeţi sînt ai cîmpiei, Şoimul este-al lor despot — Firea lumilor e-n tot 120 Chipul tirăniei! Legea ei e-nlănţuirea Unui şir de nedreptăţi: Dar eu văd de-atîtea dăţi Ce cuminte-i firea! 125 Numai prin nedrept ea poate Pe cei slabi să-i facă treji, Pe fricoşi bărbaţi viteji, Dînd schimbării toate. VIII Nu mă plîng! îmi pare mie 130 Uneori că sînt învins, Sufletul mi-1 simt cuprins De melancolie. Iar atunci îmi vine plînsul. Sînt copil, şi plîng uşor! 135 Plînsul meu e-al tuturor; Ce păcat e-ntr-însul? Cînd mă văd în prada sorţii, Plîng —- eu ştiu! — dar nu mă plîng! Mă-ndoiesc, dar nu mă frîrtg 140 Gîndurile morţii. Soartea pe nedrept mă bate: Poate e mai bine-aşa! Iată, suferind, voi da Şoimului dreptate! 91 145 Piîng? Dar lingă leagăn cîntul Mamei de-obicei e trist — O, eternule psalmist, Mare ţi-e cuvîntul! „De durere, chin mi-e somnul; 150 Foc şi fiere traiul meu: Dar tu laudă mereu, Suflete, pe Domnul!“ CORBUL Murind pe cruce să trudea Să ţie ochii-n sus spre soare, Dar fruntea lui sîngerătoare Incet-încet spre piept cădea. 5 Iar mă-sa mîinile-şi frîngea Ţipînd deodată: — „Moare Atunci veni un corb zburînd Cu crocnet spre Mîntuitorul, Deasupra Lui oprindu-şi zborul, 10 Da roate şi ţipa flămînd. Mario! Junghi e al tău gînd Si fulger ti-e fierul! Cu faţa albă ca de var. Spre corb ea-şi înălţă cuvîntul, 15 Izbind cu mîni întinse vîntul Spre el, dar le izbea-n zadar: N-avea puteri, de mult amar, Şi n-o ţinea pămîntul. Atunci Hristos şi-a ridicat 20 Spre corb privirea milei sale Şi ochii-i s-au umplut de jale. Un zîmbet trist i-a luminat Din ochi pe chipu-i sîngerat, Şi-apoi privi la vale 93 25 Spre mă-sa şi, cu glasul frînt, A zis: — „Ştia el, de ce vine! O, lasă-1, mamă, lingă mine; Că de-nsetat şi-aprins ce sînt, Cum face el din aripi vînt 30 îmi face, mamă, bine!“ Ea blestemînd la corb privea, Căci el pîndea pe Crist să moară, Şi-l fericea dintr-altă oară, Căci singur el lui Crist făcea 35 Durerea cea nespus de grea Să-i fie mai uşoară! BALADĂ Sînt eu de vină, mamă, Sînt eu de vin-aeum? El m-a-ntîlnit odată în zori de zi pe drum; 5 Glumind m-a strîns de mină, Şi ce-i dacă m-a strîns? Sînt eu copilă mică Să-mi fac din glumă plîns? Era să-l las, măicuţă, 10 Gu gluma şi să tac, Era să ţip obraznic, Ori ce era să fac? Şi tot pe mine, biata, Şi vină şi ponos! 15 Eram chemaţi la nuntă Şi n-aveam brîu frumos, Că n-ai voit să-mi cumperi, Dar el mi-a cumpărat. Şi ce-i un brîu? Şi-n urmă 20 Eu nici nu l-am rugat. Era să merg la nuntă Ca cei din neam sărac, Să fiu de rîs în lume? Ori ce era să fac? 95 25 De ce-mi arunci tu vina. Tot vină cu păcat? El m-a oprit în cale Pe lunci şi m-a-ntrebat. Pe unde-i bietul tata? 30 Şi-i vesel, sănătos? Şi m-a-ntrebat de tine, Aşa de prietenos. De bine cînd mă-ntreabă, Eu cum era să tac? 35 Să-l las în drum cu vorba, Ori ce era să fac? Şi-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! El m-a-ntîlnit pe punte, 40 Şi ştii tu felul lui: M-a, strîns de peste braţe Să nu le pot mişca, Şi nu-mi lăsa răsuflet, Aşa mă săruta. 4 5 Te zbaţi, dar tu eşti slabă, Şi puntea toată sloi: Cădeam, fereşte Doamne, Sub gheaţă amîndoi! Şi-acum, tot eu, sărmana, 50 Cu vina m-am ales! Că nu-ţi venise vaca Şi-n cale-i m-ai trimes. El, iată-mi-1 că vine Să-mi fie soţ în crîng; 55 Era-ntuneric beznă, Şi nu vedea că plîng. Şi-apoi... să-mi spui pe suflet Era să las pe plac La lupi în codri vaca, Ori ce era să fac? 60 DIN ADÎNCIMI Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Şi trişti, nemişcători de-a pururi, Aprinşii sori priveau la ea. 5 De la-nceput, de cînd e lumea, Izbită ea prin spaţiuri reci Să duce-ntr-una, să tot duce Şi se va duce-n veci de veci. Se scuturau, gemînd prin noapte, io Din visuri deşteptaţii sori Ga să-şi mai scuture urîtul, S-alunge-ai frigului fiori. Şi se uitau cu jale-n drumul Pierdutului drumeţ acum — 15 O, de-ar putea şi ei vrodată S-alerge-n veci pe-acelaşi drum! Căci ei de la-nceputul lumii Stau solitari în gol aşa Şi-n lungul cel de veci al vremii 20 Ei tot pe-acelaşi loc vor sta. Dar nu ştiau că steaua-n treacăt îşi plînge-amarul ei noroc, Gă, de-obosită, pizmuieşte Pe cei ce stau etern în loc. 97 Opere alese, voi. II NEBUNUL — „O văd, o văd! Departe-n văi, Cu groază-n suflet, Tată sfînt, Cu părul despletit în vînt —“ Şi ochii lui s-aprind văpăi. 5 — „Te-nşală, Medre, ochii tăi; Nevasta ţi-e-n mormînt.“ — „Şi mînile-i de mijloc ţin Copilu-n aer ridicat; Şi-alearg-aşa, ţipînd prin sat —“ 10 Şi glasu-i slab de plîns e plin. — „Ce gînduri fără rost îţi vin! Copilul e-ngropat!“ — „Şi-mi arde casa! Limbi de foc Ard lumile lui Dumnezeu; 15 Cad bîrne-aprinse-n capul meu —“ Privirea-i stă ţintită-n loc. — „Ei taci acum! Ai fost proroc Destul, nu fi mereu!“ — „Sînt cu săcuri... şi-mi vor izb 20 Săcurea-n cap, că sînt ocnaşi! Eşti tata meu, să nu mă laşi —“ Şi-acum fricos în jur privi. — „Să nu te temi! Ei n-or veni, Că-n jur ei au ostaşi.“ 98 25 Şi tata strîns de piept ţinea Pe fiul său. Ofta duios, Dar lung şi crunt de nemilos în ochii fiului privea. Iar fiul tremurînd stetea, 30 Plecîndu-şi ochii-n jos. Era voinic. Ar fi putut S-arunce-n văi aşa ca-n joc Pe tată-său, dar sta pe loc Cu teama cînelui bătut. 35 El toate, toate le-a pierdut, Băiat fără noroc! — „Cînd îl vedeam pe punte-n sat, Treceam pe-alături prin părău. Eu bine lui, el mie rău —“ 40 Vorbea cuminte şi-aşăzat. — „Era el, Medre, supărat Pe tine, de flăcău.“ — „Ei, cinele! De m-a voit Pe mine fata, nu pe el, 45 Sînt eu de vină? Ba de fel —“ Şi-acum vorbea grăbit-grăbit. — „Ei, iar te-aprinzi! E un mişel, Şi lasă-1, că-i ocnit!“ — „Sub ţîţa stingă vreau să-i pui 50 Cuţitul... da, să-l potrivesc, S-apăs şi-apoi să-l învîrtesc — Şi iar ardea privirea lui. — „Ei taci acum! Să nu mai spui De el, că te lovesc." 55 — „Să-mi horcăie, cînd i-oi fi pus Pe piept genunchii amîndoi; Eu vreau să plec să-l văd, apoi —“ Acum sări turbat în sus. — „Stai, Medre, stăi! Sărac de noi, 60 Ce gînduri te-au răpus!" 99 7* E rîpă-n faţa lor. Tîrînd Pe tată-său, care-1 strîngea De mijloc şi-n zădar proptea Picioarele-n nisip, cătînd Să-l ţie-n loc, acum urlînd Spre rîpi el se ducea. Un scurt, sălbatic sforăit Pe nări, e glasul luptei lor; Se-ncleaştă teama de omor Cu furia: se duc grăbit, Şi-acum pe rîpi s-au prăbuşit Şi tată şi fecior! ROATA MORII Stăteam pe gîndurl. eu şi gloata. La roata morii ne uitam Şi de-n zadar ne frămîntam, Că de-adevăr noi tot nu dam: De ce să-nvîrte roata? — „Pai, nu-nţelegi tu româneşte? Vezi scocul?“ — „Văd“. — „Şi ce-i pe scoc — „E apă.“ — „Bun! Stă apa-n loc?u — „Ba vine.“ — „Ei, acum cioc-poc Şi roata să-nvîrteşte!“ Moraru-şi scutura luleaua Rîzînd. Avea el azi ce-avea Căci alte-dăţi cînd ne vedea în jurul morii ne făcea Primire cu nuiaua. Eram voioşi că sta s-asculte Şi ne spunea ce e, ce nu-i. Dar cum era puţin năprui Făcea ca din cioc-pocul lui Să nu-nţelegem multe. — „Da’ roata carului ce face? Se-nvîrte?“ — „Da.“ — „Ba cum, ehei! Se-nvîrte ea de capul ei?“ — „Ba, cînd o-mpingi.“ — „Eu ce spusei? Se-nvîrte-aşa, şi pace. Iar roata ici... o-mpinge apa.“ Acum noi toţi am hohotit. Morarul ăsta e smintit: Cînd vrea să doarmă pe-odihnit, 30 El pat îşi face grapa! Că de-ar împinge-o, ea nebuna S-ar năpusti, ieşind din scoc, S-ar duce pe pîrău cioc-poc — Dar uite, roata stă pe loc 3 5 Şi totuşi Hm6iă-ntr-una. — „Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată! Dar cum să plece dac-o legi De moară, mă! Nu mă-nţelegi? Cu voi nu mîntui zile-ntregi: 40 Ea stă, că e legată!“ Să-ţi faci acum, creştine, cruce! Priveam cu spaimă la morar. O legi? Şi stă! Dar e-n zadar! Şi roata doar o legi la car, 45 Şi ea se duce, duce! — „Se duce roata? Bun, dar carul? El stă pe loc ca mine-acum. El fuge crezi? Ba nicidecum, Fug numai roţile pe drum —“ 50 Ei, zi: nu-i prost morarul? Şi ne temeam să nu ne bată, Că prea l-am zăpăcit de tot. Păi carul stă? Minciuni de-un cot! Ba carul fuge ca netot 55 Cu roatele deodată! — „Am zis că nu? Ba, fuge doară — “ Ei, fuge, vezi! Ştiam şi noi. De ce n-o ia la fug-apoi Şi moara ta cătră zăvoi 6 0 Cu tot ce e prin moară?... 102 Moraru-şi puse-n sîn luleaua, Tăcut şi grav: se pregătea La sfat cu noi altfel să stea; Şi ce dovadă-i trebuia 65 Mai bună ca nuiaua? Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune? Noi n-am ajuns la nici un rost. Tu zici: — „Erai, băiete, prost, Şi roata pentru tine-a fost 70 A patra dimensiune!“ Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata Făcînd aşa! Tu nu-ntîlneşti Atîtea fapte omeneşti, Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti 7 5 De ce se-nvîrte roata? r i 5 10 15 20 25 30 DIN POVESTE LEGENDA RÎNDUNELEI Din zori, de cum s-aprind, Tot cîntă rîndunica Sub streşini ciripind — Era şi fată mare , Şi mîndră de-a cătare Şi-apoi, pe lingă toate, Şi fată de-mpărat. Uşor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai uşor de-un lucru Frumos cu-adevărat. Şi-n toată lumea vestea I-a mers, cum merg de-acestea Cînd trec din gură-n gură Grăbit din sat în sat. Dă roate şoimu-n zbor Şi ţipă rîndunica Şi n-află ajutor. Cum vin în şir cocorii, Yenit-au peţitorii: Ieşea din casă unul, Iar celălalt intra. Şi ea şi-a plîns durerea: — „O, dă-mă cui ţi-e vrerea, Măicuţo, dar străină Departe nu mă da!“ Şi-n ciuda bietei fete, Ea, vitrega, o dete Străinilor de-acolo, Veniţi de undeva. 105 Cad fulgi pe cîmpul gol Şi plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol — Pe-un larg adînc al mării 35 Spre-adîncul larg al zării Să duc corăbii multe Cu fata de-mpărat. De-amar ea nu mai poate: Inelul scump şi-l scoate, 40 Din deget, şi-l aruncă în marea ce-o străbat. — „Atunci, să ştii tu bine, Vom mai vorbi cu tine, Cînd mi-or găsi inelul.“ 45 Iar mirele-a-ngheţat. La cuib venind acum, Sfărmat găsi ea cuibul Iar puii morţi în drum — Ea blîndă se supune 50 Şi face tot cum spune Bărbatul ei, şi-n toate Nu-i dă nici un cuvînt De plîngere; nu-şi frînge Nici minele, nu plînge, 55 Ci rabdă datul sorţii. Dar, tare-n jurămînt, E mută a ei gură: Nici dragoste nici ură N-arată, ci rămîne 60 De-a pururi un mormînt. Prin pomi sînt laţuri mii, Prin aer zboară şoimii, La cuib pindesc copii — Şi iată! azi răsună 65 De multă voie bună Palatul tot; cu vuiet La rege robii vin. Un peşte-au prins în mare Şi-n el, în bună stare, 106 7 0 Inelul scump al doamnei. 1-1 dau, de sînge plin! Stăpînul îl priveşte Şi vesel se porneşte La doamnă-sa să-i spuie, 75 Scăpat de-atîta chin. Aripele i-au frînt, Se zbate-acum de moarte In ţărnă, pe pămînt — — „De-acum tu nu mai plînge 80 Şi-n braţe el o strânge. Cu mâna cea purtată Prin sînge pe inel, Bărbia el i-o prinde: Dar braţele-şi întinde 8 5 Cu ţipet doamna-n aer, - Uitîndu-se la el. Iar braţele-i deodată în vînt încep să bată, Mişcări părînd de aripi 9 0 Cu umblet uşurel. Şi s-a nălţat în vînt Deodată rândunica! E negru-al ei vestmînt, Că-n negru se purtase 100 De cînd se măritase! De atunci ea vesel zboară Pe dealuri şi pe lunci Şi-ntr-una ciripeşte Şi-ntr-una povesteşte 105 Tot ce-a tăcut o viaţă De jale şi de munci. Şi cum fu desmierdată De-o mînă-nsîngerată, E gîtul rîndunelei 110 Ca sîngele de-atunci. IDEAL I Venise fata de-mpărat Cu alte fete pe-nserat S-aducă apă din izvor — Din zări un tînăr călător, 5 Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. Iar fata de-mpărat i-a dus Cofiţa ei; şi cînd i-a spus Flăcăul cel dinţii cuvînt, io Ea să uită speriată-n vînt, Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt. — „Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu — “ 15 Iar ea, tot nemişcată stînd Cu ochii-n jos, şi tremurînd De lupta ei, tîrziu şi greu Rosti sfioasă: — „Gînd?“ — „Şi mîine poate... mai tîrziu.. 20 Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu Sînt fiu de crai. Cărarea mea Pe-aici va fi... Ne vom vedea: De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu iubita mea.“ 108 25 Apoi plecă in grabnic pas... Avea atîta dor în glas! Era voinic şi tinerel, înalt şi tras ca prin inel: De-atunci şi ochii i-au rămas 30 Şi inima la el. II Şi fata de-mpărat veni Şi-a doua zi, şi-a treia zi, Şi-n toate zilele pe rînd, încete clipe numărind, 35 Tot aştepta doar o veni Flăcăul mai curînd. Grăbitul soare scăpăta, Şi fata tot acolo sta; Şi Noaptea umedă din văi 4 0 Venea pe-ntunecate căi; Tîrziu în noapte-abia pleca Şi fata la ai săi. „O fi bolnav! O fi murit! O, Doamne, el ar fi venit 45 De-atîta timp! mai ştiu şi eu!“ Şi doru-i plîngător mereu Creştea, de presimţiri hrănit, Din ce în ce mai greu. Trecu şi vara, şi trecu 50 Şi toamna, şi pe văi căzu Zăpada iernii, şi-apoi iar Sosi-nfloritul Cireşar — Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar! 109 55 — „Dar totuşi, azi el va veni... Nici azi nu vine... unde-o fi? Dar mine va veni! Ştiu eu, Că-mi spune inima! Şi-al meu, Al meu de-acum în veci va fi; 60 Ce bun e Dumnezeu! Tu, vînt de seară,-n calea ta Nu l-ai văzut venind cumva? Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut Prin multe lumi cîte-ai trecut? 65 Să-i spui, te rog, de-1 vei afla Că-1 plîng şi că-1 sărut! Să-i spui că florile din strat Le ud şi cresc mai răvărsat, Dar florile pe-obrazul meu 7 0 Pălesc, că prea le ud mereu; Şi cîte-amaruri am răbdat Ştiu, biata, numai eu! Că pentru dînsul, că-1 iubesc, Părinţi i-n drum mă ocolesc 7 5 Şi m-au gonit din casa lor; Că toţi ai mei azi nu mă vor! Sînt singură, pe căi trăiesc, Sînt singură, şi mor!“ Treceau drumeţi pe lingă ea, 80 Şoptind, dar fata nu-i vedea. Treceau şi zilele zburind, Treceau şi luni, treceau pe rînd, Treceau şi ani, ei nu-i trecea Răbdarea, aşteptînd. 110 III 85 Auzi! ca valuri după val Năvalnic tropotit de cal! Şi sună văile-ndrăzneţ, 0, ăsta e voinic drumeţ! Şi-n zarea lunei vezi pe mal 90 Un tînăr călăreţ? — „Ochi dragi, de-atîta timp pustii Mi-ai zis plecînd: aici să fii, Şi-aici, aici tu mă găseşti! Dar uite, obosit ce eşti! 95 Ştiam eu doar că ai să vii, Ştiam că mă iubeşti! Dar ah, cît m-ai lăsat s-aştept! Dar unde-ai fost? O, spune drept! De-acum tu nu vei mai pleca, 100 Să-ţi laşi plîngînd iubita ta: O, vino, strînge-mă la piept... Ce bine mi-e aşa! Şi nu mă-ntrebi, ce plîns nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun 105 In vorbe-atîta gînd pribeag, Şi cum să-ncep... O, dă-mi toiag! O, cît eşti de frumos şi bun Şi cît îmi eşti de drag!“ Dar n-a venit!... Şi ea cu zor 110 Oprea din drum pe călător, Rîzînd cu hohot îi spunea Povestea ei; apoi plîngea: Ei l-au văzut, dar ei nu vor Să-i spuie ce făcea? m 115 Pe unde-i el? Nu s-a gătit De-ajuns acum pentru nuntit? O, nu! Pentr-un alai domnesc Atîtea lucruri trebuiesc Şi-atîta vreme! N-a venit 120 Că-i tînăr şi-l gătesc! IV Pe-atunci erau vlăstari în lunci Copacii de-azi, şi tineri prunci Erau bărbaţii. Colo-n sat Copile mici; ea le-a purtat 125 Pe braţe, şi e mult de-atunci, De mult s-au măritat ! Acum pe cîrje să proptea! N-avea puteri, şi tot venea. — „Pe-aici, pe-aici, e drumul lui... 130 E noapte-acum... ba încă nu-i... L-am aşteptat: atît aş vrea Să pot de-acum să-i spui!" Dar într-o seară ea simţi Gă azi e cea din urmă zi: 135 Ori vine azi de undeva Iubitul ei şi-o va lua, Ori dacă nu, cînd va veni El n-o va mai afla. Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat ito Să se rădice de-unde-a stat Sărmana, căci de-ajuns simţea Că-n veci de-acum nu va putea Să plece, nu, şi nemişcat Sta sfîntă, şi murea. 112 145 Veni atunci din răsărit, Pe drum o babă. S-a oprit, Căci auzise la izvor Gemut ca de creştini cînd mor — Şi capul fetei l-a proptit 150 în poala ei uşor. — „De jale plîng... Nu pot să-nec Amarul gînd că, iată, plec Şi n-am putut să-l văd măcar O dată! Ah, e gînd amar! 155 Dar sus, în lumea-n care trec, Al meu va fi el iar!“ Iar sfinta Vineri o privea Cu milă. — „Uite!“ — zise ea — — „Un veac de om tu aşteptând ICO Robit-ai fost de-un singur gînd — De-ai fi ştiut tu, draga mea, Aceasta mai curînd! El şi-a uitat de ochii tăi! De mult s-a-ntors pe alte căi, 165 Căci lui menire i s-a dat — S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat; Flăcăii lui au alţi flăcăi: E Negură-mpărat.“ A fost un gemet întreit 170 Din totul inimii pornit Şi-apoi o linişte de veci! — „Din lumea asta într-alta treci, Şi nici nu ştii, tu, om trudit, Ce-i lumea-n care pleci!" 175 Şi sfînta Vineri s-a plecat Spre moart-apoi, i-a sărutat închişii ochi: — „Te depărtezi Cu dragul gînd, că ai să-l vezi! Oh, omule, eşti înşelat 180 în toate cîte crezi! 113 8 A ta e mergerea mereu Spre ţintă — drum îngust şi greu Dar ţinta niciodată nu-i A ta! Şi-n gînd tu tot ce-ţi pui 1^5 E numai vis, căci Dumnezeu Te poartă-n voia Lui!“ ŞTRENGARUL VĂILOR Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ştrengar frumos cum toţi pribegii sînt — Tîra mantaua-n urmă-i pe pămînt. Plecînd vreo creangă-n drum o săruta, 5 Ginta o doină-ncet, şi-ncet cînta Culcatul eîmp de iarbă sub manta. „Mi-a zis mai ieri al văii tînăr crin: «Ai casă tu şi fraţi, voinic străin, Tu cel cu ochii rupţi din cer senin?» 10 «Am mamă-n deal, şi-albastră-i haina ei, Dar n-are brîu şi-adună sfori de tei; Iar tata-i dus să intre-argat la zmei 1 O cas-avem şi noi pe-un vîrf de scai, Opt fraţi ce-i am s-au dus să vadă-n rai 15 De bea şi-acolo vin popa Mihai.» Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat! Puteam să-i spun că-s dascălul din sat Şi văr cu Por şi Darie-mpărat. De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui? 20 Nici eu nu ştiu de unde sînt şi-al cui, Prin vămi eu nu dau seamă nimănui. 115 s* 25 30 35 40 45 Eu silit copil al codrilor de fag, Alerg şi cînt, şi-n sîn aş vrea să bag Să fie-al meu de veci ce-mi este drag. In zori mă duc pe-o margine de rîu Şi stau şi scot cavalul de la brîu, Prin lan mă joc cu spicele de grîu. Cînd trec copiii, sub tufă eu mă strîng, Deodată sar şi sun tufişu-n crîng, Şi-mi pare-n urmă rău cînd bieţii pling. Spre cei trudiţi cu boare eu mă plec, Pe fete-n şes cu glume le petrec, Şi-nvăţ pe toţi să cînte pe-unde trec- Sărut neveste-n lunci şi flori le-adun, Străin cum sînt, ce-mi pasă ce le spun — Hei, cucuie, tu-mi eşti tovarăş bun! Grozav ce-mi e fălosul de stejar: Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar, Gă-n lumea ta trăieşti şi tu-n zadar! Hoho, stejare-al meu! Tu cine eşti? Pămîntului faci umbră, şi vorbeşti Cu norii-n dodii tu şi-ndrugi poveşti! Trăiesc şi eu pe vrerea Celui-sfînt: De n-ar vrea El să fie-n lume vînt De ce m-ar fi făcut aşa cum sînt?“ CUSCRI Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. Hatmanul se uită mirat Deodată la marele vornic — 5 — „E vînt şi pe ape-a-nnoptat!“ Dar ce-au fost acestea cuvinte, Şi-aşa din senin? Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă nainte, 10 Dorindu-şi norocul din plin. Şi-acum ei deodată tăcură C A»* :.fe 1% "\©W% «u^Vâ %f i»* ** ^*** | '*• ^ ^ ' XKH '<** ****&»*. ' _ ^ a 4 V \H * \iv t4A tt * * f C- '" - ia» : | Trei strofe din poezia Roata morii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc .1 V«AU U&U 'JVyV , ţp^' — . ’ t 3 \ 1 : *i" v ;: . . * « -: NW o MAA^wSş,» "t> iirtWAK 0 VC^Huţoi ( ţfij^ <> - ţ SV V '"«U^ tâdAi Wţ ţ.cv^* ,i* C«.ţW ^t» UANta 'U% VvsM. tn-SN ■ ,. ţX’ ocv\« ti 'v W, \«CwH i \v* o& <-« «&* ^ tac Kvv* * '• ?W -***v*vo a ,’ .jnl v ajcţo-^ii • W^o *u ^ om W y,^'Wi* 'Vh ''-'\z $ -v -isOn ta ucwi, ^ WV ţ*-' <*»* > ^ ^ U m V ‘ VtO^C \HY ^ W\y.«, . . . u; %\>» . - vv* <-lr*“^' YA\>v*ie\wiţ 1 ^sCVc. &>•*.' \*i*' >^nw*i un ■ ' w-koAaiA |, sj«.ţ ti» C:sk U . ‘.'St ŞvSn s ie n\ ;y*,\ ■'moJ vna.* cc-v iţ\^!*' "Y\\^ ţ.vj. VNttta tk,NS^ V - 3-ţ tvvi i ’î VA-Vi 1v> 'W.\ 'W> \?.O.W YaYjÂvaU m -.ivN »,>'(* v tcivl«rf \* Y^i ţ, ' . v ţJv^,. V i \W. &A V-X* ^**1 :î| Vi . WV k -Ht‘V W* vi. * Ştrengarul văilor, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc YJţ. O 'XOW<\V*.C k* ’W V &OV* V VtO^ VO^oAmJ. Wu , Vx«tv' AXJJ ‘Cu. «jţw'uAfi V O^ixu , -X 'v>»ji> bvU «-O^xU’, \_iiV "\v-\o, tex 'VxM> vk>v 1*1 mv*a, "iî C "WkvV tv. V»»^« ivliAM<, ^U,4*^«r- 9^ **•*»*■* ^ «**« ‘ :fW «4^ ■ ^ .. : ţ* .^.‘V ;■■>, v^- ^ ** »y vw_^r ; V « ^ u V V** ** *“* "* : ÎKHl^ Ai-' Xt > ivvwti it \VhT |ţ»-(LeUuy . . ■ ' X ■ 'v'--* * ,' tx\%v v*jd> % t-5 • x-yj, ®|«vX& 1« l« - 1. '^oVb ,%*■•*>* ly*. \*$*.<*cU V»1 ui - W“ t 'ţ.Ae-'xwS »ke \Vţw v.,4% VV *p'V**- *.<^1 . ► Ww,>ASt*A --- ItkV iţ\.Ak\* V ux »*v- •,A;^ Kt .M, V-Ac ' c\0«: \ ... , . ^\«e e o,v- Ot «xv > \i>- • t»u : Uf. ktfi t&A^ t'\«>»AXM' ,^eW*kr - ţjM \ ţto * &***>» i :. - ]^ruw> ţM V&’ Concertul primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc M V '4*r'e Mfcoa^E ^ t*%** i Vh %«&» *Uto> -*W \ V* v«* V • V* "WoĂ^ ^kfi t* VK tîkiidU V ăfrti.'* . ^vxifcA* AtwN* ws W ii XC ti-Ac W\i t> V' "^Wk *\*. WasI tW\l>t .%** uA V xcl *.* «-**■ ^ tc\nNiSt,C *W 'lvA* , t‘, &« sVCk v*xi «A s^' N^ÂcxnaoA* ^kuXtţ > «|v«Xu* W«> XXv'mjAiî ,. ^C*ta Xict.ua, ItaliU •»& Acwvi AiV» VCVk\,l Xutlc ici»A xatAct \ '\\cwk ouţic' «ai ^oSA *f 0 ft & • • ■■ l»
    i\t**btVsJv* — V - ^5Âv NV£t> AvCVA&m; *\V< •*c •■*■ V * OlUwvvV vet i( WVNi* & W î£i .ÎS 'Ml ie M f u Im <\cv\t t.aHj \,xe Ut vtcVoO"*-* ’ Concertul primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc I ^ .r*?. /«v A * -_f>» - * î XOX«K ‘•forat* Oişihi* l'Ji.! Iu tllltlf Pimk*-Vîirâ V * v -,ii tir o j t$*»f < v h * { f! v « 1 W2 Ziarul unui pierde-vară, coperta primei ediţii, 1902 Voci de gaiţe cari fac Să scoboare ploaia, Şi-ntr-o scoarţă de copac O să bată tica-tac SO Tactul gheonoaia. Iar naţionale-apoi, Cobze şi-alte hanguri, Glas de fluier şi cimpoi, Pitpalaci şi cintezoi 35 Şi-un taraf de granguri. Se vor pune-apoi pe joc Pînă chiar şi surzii, Gînd vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc 40 Din tilincă sturzii. Vom cînta şi noi ce-om şti, Gîntece din carte. Şi, de va putea veni Vîntul, şi el va doini, 45 Că e dus departe. Cine-i contra, să-l vedem, C.a să-l ştie soţii! De-aveţi chef, tovarăşi, blem Ura-n cer! Cu toţii-avem, 50 Mergem dar cu toţii! 9 — Opere alese, voi. II 1 FLQAREA-SOARELUI Şl MACUL Se-ntrebau, vorbind odată, Două flori pe şes: — „Vecinie stai îngîndurată, Roşie şi mîndră floare! 5 Ce-ai pe suflet de te doare, Şi suspini ades?“ — „Stau aşa! Mi-e dus şi gîndu) Şi mi-e somn mereu. Dar tu, capul tău plecîndu-1, io Pentru ce eşti tot trudită?" — „Cum n-aş fi, căci nedurmită Sînt în veci şi eu. Cînd amurgu-n văi se-ngînă, Vine din apus 15 Un flăcău; mă ia de mină, Dă din cap şi semn îmi face, Tac şi eu că şi el tace Şi zburăm în sus. Peste mări, eu nu ştiu unde, 20 Peste munţi cu flori. Nu-1 întreb, că nu-mi răspunde, Şi zburînd prin lume-moartă, El mă lasă-n rai la poartă Strajă pînă-n zori!" 130 25 Tristă zise ceealaltă: — „Lungă cale ai! Floare galbenă şi naltă Şi cu-aşa de mîndru nume. Ce vezi tu pe ceea-lume, 30 Strajă pînă stai?“ — „Ce să văd! Deschide cerul Mîndrele lui porţi, Şi-mpăratul vine, Lerul, Iar cu el, în haină albă, 3 5 Vin purtînd cununi de nalbă Suflete de morţi. Şi e cald şi e lumină. Şi-ori pe unde treci, Valea de copii e plină, 40 Prinşi de mini îşi joacă jocul, Iar de cîntec plin e locul, Plini de flori în veci. Dar de ce suspini tu oare?11 Zise ea apoi 45 Gătră ceealaltă floare, — „Şi de ce m-asculţi mirată?11 A răspuns, pornind deodată, Cea cu roşii foi: — „Ah, suspin că tot ca tine 50 Strajă stau şi eu! Din apus un tînăr vine Tot aşa, cînd amurgeşte; Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte, Şi zburăm mereu. 55 Şi mi-e ciudă cum se poate Nopţile s-alerg. Uite, ziua, ştiu de toate; Seara însă plec uitucă: Nu ştiu unde-o să mă ducă. 60 Ştiu numai că merg. l îl 9* Stau la poartă-ntuneeată Şi-ntr-un loc cumplit: Nu văd soare niciodată, Numai neguri şi furtună, 65 Şi prin nori un colţ de lună Mort şi-ngălbenit. Şi vin suflete-amărîte; Ochii lor, izvor: Udă haine mohorîte, 70 Udă pietrele pe cale, Şi pornesc ca rîu la vale Lacrimile lor. Ah, şi-n chinul lor cel mare Ei, pe piept, icnind, 7 5 Pumnii-i st.rîng aşa de tare Gă-şi pătrund prin carne pieptul Şi sub coaste ei de-a drăptul Inima şi-o prind.“ — ,,Amîndou-avem o soartă", 80 Suspinînd vorbi Floarea care-a pururi poartă Ochii dornici după soare: — ..Dar voinicul tînăr oare Cine poate fi? 85 Din apus mereu săracul, Vine blînd şi bun.“ — „Nu-1 cunosc", răspunse macul. Dar pe cînd vorbeau cuvîntul, Se opri-ntre sălcii vîntul 9 0 Şi-asculta ce-şi spun. A zîmbit şi-apoi cu jale Şuierînd s-a dus Trist pe lingă rîu la vale. O să vie dînsul iară Pe la flori în fapt de seară, Singur, din apus! 95 ÎN ŞANŢURI Burcel în şanţ muri strivind O tigvă păgînească, Şoimu-n rădan căzu răcnind: Moldova să trăiască! 5 Curcanul cel voinic şi bun, El, Peneş, spune-acestea, Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun Deplin acum povestea. Burcel era oltean, un pui, 10 Ajuns din întâmplare între flăcăii din Vaslui, Viteaz minune-mare. Iar cînd muri, strivind în şanţ O tigvă păgînească, 15 Strigat-a bietul dorobanţ: Muntenia să trăiască! Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor Găzură-n şanţ deodată; Strigând deodată ţara lor 20 Gea-n două despicată. Alăturea de ei gemea Căzut şi căpitanul Izbit de moarte se trudea Cu ochii-nchişi sărmanul. 133 25 El auzise pe cei doi Ce spuseră-n cădere, Şi jalnic se-nălţă-n noroi, Privindu-i cu durere. Şi zise-apoi: „O ţară e 30 Cum una ni-e mînia! Muntenia, Moldova — ce? Trăiască România!“ Atunci şi Şoimu şi Burcel Cu faţa înseninată 35 Priviră lung şi-adînc la el, Şi-au tresărit deodată. Spre-acelaşi loc, spre nord privindr Şi sus apoi, tăria, Toţi trei strigar-atunci murind: 40 Trăiască România! O POVESTE VESELĂ Pe negre căi soseşte mortul La Aheron. — „Voiesc să trec. Aici dovada că sînt grec. Şi-aici am paşaportul.“ 5 — „Kala1. In colţ un loc e gol — Dar dă-mi obolul înainte.“ — „Obolul? Nici nu-mi dă prin minte! Să nu-mi vorbeşti de-obol. Spurcatul duh al tău să-ntrebe 10 Ce geniu sînt, ce facl-am fost; De-obol să-ntrebi poporul prost, Să-ntrebi nedemna plebe, Netoţii vulgului profan Lui Hades îi adună mintă, 15 Lui Cerber îi aduc plăcintă Şi-n gură ţie un ban. Dar tot ce fac e şi nelogic Şi lucru învechit şi rău — Tu tot nu ştii că banul tău 20 E simbol mitologic? 1 Bine (gr.). 135 Şi nu-nţelegi, luntraş albit, Cu ochi încinşi de flăcări roşii, Ce idioţi ne-au fost strămoşii, Şi noi ce neam orbit! 25 Eu sînt neoplatonic, frate, Şi-n Carpax un sotir vedem, Jar Carpax ne-a-nvăţat s-avem Idei înaintate. Sau crezi ce-a spus Homer? Un biet 30 Nebun! Homer e numai nume, Homer nici n-a trăit pe lume Şi nici n-a fost poet. Nu vezi cum toarn-o epopee Din versuri fără nici un fond ; 35 C-un prinţ şiret şi vagabond îţi umple-o Odisee. Şi-acest Homer neghiob făcu Din Zevs un zeu. Povestea-i tristă, Căci Zevs al vostru nu există, 4 0 Cum nu exişti nici tu, Nici Stix, pe care treci tu morţii! Gînd însuţi tu eşti numai mit, ’ Ce-obol îmi ceri? Eşti un smintti. Tu paznicule-al porţii!“ 4 5 Cu toţii au stat uimiţi privind, Aşa de iute-a fost navala Cuvintelor cari alandala Porniră sforăind, Dintr-alte lumi aduse, parcă, 50 Dintr-alte guri ce-aveau alt rost. Sta însuşi Caron ca un prost Uitând de lac şi barcă. 126 55 60 65 70 75 80 Apoi o mînă-ncet şi-a dus La cap, Ia piept şi la picioare, S-a tras de păr, văzu că-1 doare Şi-atunci sări în sus. — „Ce-mi tot îndrugi aici, sărace, De-Omer şi Stix şi Zevs din cer? De-obol e vorba! Şi ţi-1 cer: Mi-1 dai, sîntem pe pace. De nu mi-1 scoţi, am să-ţi arăt Că nu sînt mit. O dată gata — Obolul! că ridic lopata Şi-ţi trag pînă te-mbăt!“ — „Să-mi tragi! Eu am obolul meu, Am trioboli, şi ca lumina De-argint curat, şi din Aegina — Am drahme, dar nu vreu!“ — „Nu vrei? Atunci te duce dracul Cu neoplatonism cu tot! De-1 ai în gură, am să-l scot, Şi-nfund cu tine lacul!“ Lăsînd mantaua jos, voinic Făcu luntraşul săritura: L-a prins de fălci căscîndu-i gura, Privi-n gîtlej..., nimic! I-a smuls din spate-apoi vetsmîntul, L-a-ntors, l-a scuturat, dar vai! — „Nici copcii tu la haină n-ai Şi bate prin ea vîntul!“ Şi rîse-apoi: — „Acum eşti gol! Salut pe Carpax! Sănătate Ideilor înaintate — Dar vorba e de-obol! 137 85 Tu ai un paşaport, vezi bine! E mit şi el? De ce-1 arăţi? Văzut-am noi şi de-alte dăţi Pe-aiei zevzeci ca tine!u Rîdeau în cel mai vesel chip 90 în luntre toţi, cătîndu-i banul... Nu însă şi Clearh Spartanul, Ci,-ntors spre Melanip: — „Aşa fac ei viaţa-ntreagă, Că este-apucătura lor. 95 Smintesc credinţa din popor, Pe Zevs din cer îl neagă. Hulesc pe-Omer ca pe-un pitic, Dărîmă vechile tradiţii, Dar nu pot pune-n loc, smintiţii! 100 Nimic în loc, nimic! Ei spun c-ar crede-ntr-alte cronici Gînd nu le ai, în ce să crezi! De-a pururi sar ca nişte iezi Aceşti neoplatonici. 105 Şi-ascund ce-i lucru evident Prin fraze mari şi prin injurii Şi-acopăr, cu puterea gurii, Că n-au nici un talent!' BORDEI SĂRAC Pe-ai tăi, pe rînd pe toţi i-ai adunat Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine. Şi-adormi şi tu, bordei nealinat. E linişte-n văzduh, şi noaptea vine 5 Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat Zîmbi-va-ndată discul lunii pline. Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic Să creşti un stol de suflete sărace. A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic io Şi cel mai drag al tău... şi parcă tace. Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic, Pui capu-n piept, zîmbind, şi-adormi în pace. E vremea să te-alini. Scurmat de vînt, Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne, 15 Trăieşti din mila lor pe-acest pămînt. Vai cum se zbat s-agonisească pîne, Sînt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sînt — Şi-acum ei tac şi iar vor plînge mine. Dar, poate crezi că va pluti mereu 20 De-a lungul nopţii pace-adormitoare? Acum tu crezi, sărman bordei al meu, Că-n alb veşmînt din cer o să scoboare Un înger blînd! Dar nu ştii ce ştiu eu: La noapte-un Duh cu hohote-o să zboare. 139 25 Porni-se-va, de-o rece boare-adus, Un ger cumplit şi-urmat dintîi de şoapte Aşa cum trec, pe-al soarelui apus, Năluci ce plîng prin lanurile coapte, Şi-apoi sosi-va şuierînd pe sus 30 Cel vecinie mînios din miazănoapte. Prin somn tu vei simţi trecînd fiori Prin trupul tău, şi deschizînd privirea Vei sta cutremurat; acum tu mori! Din mii de părţi s-a-nvîrtejit perirea: 35 Cîmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori, Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea! Tu-n pază suflete de oameni ai! Să nu te dai! De te-o strivi pe tine, Sînt toţi ai tăi perduţi! Să nu te dai! 40 El vine mînios, el vine, vine — Te va urni din locu-n care stai, Va smulge stuhul tău cu braţe pline. Şi-ai tăi, deştepţi, vor plînge iarăşi toţi, Cînd el te va-ncleşta să te ridice. 45 Trosnind te vei lupta ca să te scoţi Din mîna lui, dar ca un snop de spice, Tu strîns vei fi de el; şi ce să poţi, Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice! Veţi fi puţin de-a valma amîndoi 50 Şi nu vei mai avea-n curînd putere, Gemînd tu vei cădea strivit apoi. Vai, nu te va durea a ta durere, Dar uite-ai tăi pe cîmp desculţi şi goi, Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere! 55 Cu hohote de diavol va-ndrepta Şi-asupra ta va netezi nămeţii. Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta, Vai, nu de aspru ger al dimineţii, Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta: «0 Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii! 5 10 15 20 25 UMB RĂ Dacă tu vei căuta Să se nalte pacinic fumul Jertfei tale, nu uita Că, de ai spre soare drumul, Umbra este-n urma ta. Rob tăcut, pe care-1 cheamă Domnul său c-un gest tăcut, la aminte plin de teamă Orice gest i-ar fi făcut Şi de toate ţine seamă. Umbra-i robul, cînd urmezi Drumul tău spre soare ţintă: Nu te supără, n-o vezi; Chipul ţi-e-n lumină sfîntă, Şi-n lumină naintezi. Dar cînd vii de dimpotrivă Soarelui, ea-i sfetnic rău: Stăruind nemilostiva, Să-nnopteze chipul tău, Ce supărăcioasă fi-va! Umbră, soare,-al jertfei fum’ De prisos mi-e tîlcul, dacă N-ai putut să-l prinzi. Şi-acum Poţi s-alegi! Eşti cel ce pleac Eu’sînt cel de mult pe drum. 14) PRIN MEHADIA Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Garul-mare scoborîse jos de tot spre miazănoapte Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi; Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi. 5 Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii. Eu mergeam pe strîmta cale de sub marginea pădurii, Obosit şi de mînie şi de drum îndelungat. Uneori izbea copita calului descălecat Pietrele,-ngrozind tăcerea cîtă mă-nsoţea pe cale. 10 Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale. Vîntul zbuciuma frunzişul şi prin stînci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte, Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, 15 Unde-o vrea. Mînia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum. Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii! Cînd ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii, Sufletu-mi simţii deodată liber şi de uimire plin: 20 încetase-acum şi vîntul, cerul scăpăra senin. Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna 142 Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa Muntelui, şi pînă-n vale ca şi ziua luminînd. Iată turle de biserici cum s-arată rind pe rînd, 25 Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate, Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate, Iată, dealuri pe-unde viia îşi întinde viţa ei. Riul colo-n negre maluri ca un fulger cu schintei Ce-alergînd în strîmbu-i umblet a-mpietrit păstrîndu-şi locul 30 Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul Potolit ardea prin noapte lîngă carul ocolit De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit, Tulnicul cel trist la cîntec şi cu întorsături duioase, Şi cîntau cuvinte-acolo, din adînc de suflet scoase — 3 5 Prin atîta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc. Trăgănat plîngea-n răstimpuri cîntecul ardelenesc: „Golo-n vale la fîntînă Două fete spală lînă“. DINTR-0 POVESTE Port străin şi cărţi străine, Tot ce din străini ne vine: A ne-ntrece cu ocara Şi-a batjocori mereu 5 Ori hulind pe Dumnezeu Şi nesocotind bărbaţii Care ne ridică ţara, Ori umblînd ca apucaţii Să ne batem vecinie pieptul: 10 De-am fi oricît de nemernici Să ne credem toţi puternici, Toţi cu cap şi toţi cu dreptul De-a fi călcători de lege Şi-ntr-un sat fără de cîni: 15 Astea sînt deocamdată Voi, iubiţii mei români, Marfa cea mai căutată. O, dar nu te-nspăimînta: Nu la noi, se înţelege, 20 Gi-ntr-o ţară-ndepărtată Sub pămînt pe undeva. 144 5 10 15 20 ÎN MUZEU Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre: — „în colibile lacustre, Slînd pe scaunul cioplit De-un druid, eu fui podoaba Tribului întreg; şi-mi fu Drag pe-atunci. O vezi şi tu: Eu şi cu Dalvine roaba, Fost-am de-un etrusc isteţ Peste lac în luntre-aduse. El sub laviţe-avea puse Multe altele de preţ, Cari pe-acele vremi senine Artă şi minuni erau! Astăzi hîrburi poate stau, Bietele, pe-un raft cu mine! Şi din toate şi-a ales Capul cetelor ilire Un ulcior — să nu te mire Că suspin aşa de des — Un ulcior, şi-o roabă, biata! Văd trecînd pe-aici femei, Şi-mi evoc mîndreţea ei, Şi-n etern slăvi-voi fata 145 25 Cea de-acum opt mii de ani! Poate, albele ei oase, Din nămolul apei scoase, Poţi şi tu cu doi-trei bani Să le vezi aici, străine, 30 Ori altunde-n vrun muzeu. Am perit, şi ea şi eu, Cînd din văile vecine Au venit arcaşii goi, Mulţi şi tari, zvirlind tăciunii. 35 Au scăpat pe luntre unii Dintre-ai noştri, cei vro doi, însă cei mai mulţi periră. Şi de-atunci, pe fund de lac Şi-astăzi părţi din mine zac. 40 Iar pe cîte le găsiră Le-au adus aici, punînd Ciob la ciob ca să mă-nchege. Ah, dar ce pot înţelege Cîţi îi văd pe-aici trecînd? 45 Văd şi ei o oală spartă Dintr-un lut sărac şi prost: Eu, ce-ntr-alte vremi am fost Ultima putinţă-n artă. Şi desenul meu! Uşor 50 C-un cărbune de pe vatră Mult mai bine-1 fac pe-o piatră Azi copiii-n jocul lor! Tu ai sufletul mai larg, Scapă-mă! Ce chin ai stinge, 55 Dacă-n lături m-ai împinge Ca să cad şi să mă sparg!“ 146 Cit m-a-nduioşat ulciorul! Şi aş fi vrut să-i fiu pe plac. Insă ce puteam să fac? 60 Să mă vază păzitorul, Iar a doua zi, fatal, Să m-arete prin ziare: „Un nebun, pe cît se pare, în muzeu, şi-un criminal!‘; 65 Şi-am întors fără speranţă Ochii şi-ncepui s-admir Cum steteau pe raft în şir Acele de siguranţă. FURTUNA PRIMĂVERII Precum acluce-n sirg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vînt grăbit 5 Cu norii după el cum vine. Urlînd le cîrmuia cărarea Purtîndu-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi i 0 De-a valma să-nspăimînte zarea. Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cint de rugă, Trăsniră, şi-un potop era 15 Urgia ce-au făcut-o-n fugă. Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimîntată De-atîta spaimă ce făcu, 20 De-abia veni, perind deodată. S-a dus cum a venit. Departe Spre-adîncul orizont s-a dus Si spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus 25 Şi rîde soarele lui marte! 14» POMUL CRĂCIUNULUI Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu, Şi numai cîte-un viscol o bate uneori. Ea plînge-atunc-i cu hohot, cuprinsă de fiori. 5 Şi tace-apoi şi-adoarme cînd viscolele pier. In noaptea asta însă vin îngerii din cer Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad, Şi cîntă-ncet; şi mere şi flori din sîn le cad. Iar florile s-anină de ramuri pînă jos 4 0 Şi-i cîntec şi lumină şi-aşa e de frumos! Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i, Se bucură şi cîntă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimise dintr-însa Dumnezeu. 15 Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării. Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus, Şi îngerii, o, cite şi cîte i-au adus! Dar el e bun şi-mparte la toţi cîţi îl iubesc, -20 Tu vino, şi ţe-nchină, zi „Doamne-ţi mulţămesc“. 149 5 10 15 20 25 GROPARUL El cîntă, să-i treacă din vreme, săpînd, Şi lucru mai spornic să-i pară, Şi galbene oase le-aruncă pe rînd Din groapă pe lutyl de-afară, De cîte ori însă aruncă vrun os, Găseşte vro glumă şi-o vorbă pe dos Să rîdă de bietele oase. O hircă el scoate din negrul pămînt, Dar nearuncîndu-o bine, Ea cade de-afară de-a dura-n mormînt. — „Ge-i, hîrco? E tartoru-n tinei De-ţi place şederea cu viii la sfat, Haid’ vino vrodată-n plimbare prin sat!“ Iar hîrca răspunse: — „La noapte 1“ Groparul se nalţă deodată-nlemnit Şi-i piere răsufletu-n gură. Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit? Căci limpezi cuvintele fură. „La noapte!“ Rostite puternic şi rar — Şi-aşa fioroase şi reci i se par Şi sapa şi lutul şi groapa. El lasă lopata şi sapa-n mormînt Şi lucrul negata şi-l lasă. La nimeni pe cale nu spune-un cuvînt, Nu spune nevestei acasă. 150 El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce-napoi; Şi scapătă ziua, se-ntunec-apoi Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă. Alunecă uşa deodată-n ţîţîni 30 Şi-n prag un schelet se iveşte, îi scapără ochii, şi mişcă din mini Şi capul îi scade şi-i creşte. Iar oasele-i toate mişcindu-se rar Pe unde se-ncheie mai mucede par 35 Şi sună ca sloii de gheaţă. — „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit Şi-ai zis să te caut odată. Ce bine-i cu viii şi iat-am venit, Căci morţii au vorbă jurată!" 40 Groparul întinde, de groază cuprins, O mînă spre oase, dar braţul întins Se-ncurcă prin recile oase. El ţipă, se scoală şi repede-acum Luînd într-o mînă toporul, 45 împinge scheletul din casă pe drum, Şi trage pe uşă zăvorul. Iar mortul de-afară: — „Nebune ce eşti! Pe unul cel singur degeaba-1 goneşti, Că mii eu chema-voi cu mine!“ 50 Trezită de ţipet, din pat a sărit Şi-aprinse-un opaiţ nevasta. — „Feritu-ne-a Sfîntul şi nu ne-a ferit!11 Ce vorbă ciudată fu asta? îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi 55 Stînd strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi Gătit de lovire toporul. îl strigă pe nume. Se uită-napoi Spre strigăt şi lasă să-i cadă Toporul din mînă şi-n tremur apoi 60 In colţ el se strînge grămadă. 151 Ca unul ce-aşteaptă cu groază, sl-ă-n loc — Atunci la fereastră deodată poc, poc, S-aude-o bătaie de-afară. Sînt mulţi, sînt o sută, şi alţii-s pe drum, G5 Vin miile-acum să s-adune! El joc işi bătuse de dînşii, şi-acum Puternicii vin să-şi răzbune! Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit, îi vede, tresare, clipeşte-aiurit ’;0 Şi mort el rămine grămadă. DRUMUL IUBIRII Eu o ştiu din cartea sfintă, Şi ţi-o spun, să te fereşti! Baiazid, tălmăcitorul Vrerilor dumnezeieşti, 5 Ale cărui vorbe-arată Drumul spre-adevăr, precum Carul de pe cer conduce Navele spre-al Nopţii drum, Predicâ-n moscheie-odată: 10 — „Dumnezeu, el ne iubi, Să-l iubim şi noi“. într-asta Ben-Said grăbit veni: — „Mare-nvăţător al nostru Cel de-Alah din cer trimis! 15 Mi-am pierdut de ieri măgarul Şi-am avut ast’noapte-un vis Să te-ntreb aici pe tine, Că tu ştii şi poţi să-mi spui.“ Baiazid privi la dînsul 20 Şi a zîmbit de vorba lui. Dar continuă cuvîntul: — „Spuneţi care dintre voi Nu-i convins că, peste veacuri Pînă-n zilele de-apoi, 25 Singura iubire este Sfîntul drum adevărat?'1 Toţi tăcură. Ahmet singur, Un bătrîn întunecat, 153 Ridicîndu-se răspunse: O — ,.La ce-a dat-o Dumnezeu? N-am ştiut-o niciodată, Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!“ Baiazid încet se-ntoarse Şi-arătînd spre-acel bătrîn: 5 — „Ben-Said, tu câţi măgarul, Iată-1, ăsta-i, adă-i fîn.“ Mi-a rămas aminte vorba Marelui învăţător. Ben-Saizii nu văd alta 0 Decit tot durerea lor, Şi cind unii poartă lupta Plini de-avînt, grăbiţi răsar Ben-Saizii să-i încurce Cu pierdutul lor măgar. 5 Iar cînd vezi că mulţi iubirii Inima tăcuţi şi-o-nchid, Tu de-Ahmet îţi aminteşte Şi de ce-a spus Baiazid. TRICOLORUL Albastru, române, ţi-e steagul,. Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ. Albastru-nsemnează ciocoii, Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii Din mila căldurii şi-a ploii Al lor e, şi-acum şi de-a purur Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ. Dar rabdă, c-o Iac din iubire: Să tem că te duce-n perire Belşugul prin trai cu răsfăţ. Şi galben, române, ţi-e steagul Iar galbenul spune de voi, De cei de la pluguri, ţăranii, Voi galbeni de foame sărmanii De boale purtate cu anii — La scară, şi dracul vă ducă! Stăpînii au scumpe nevoi: Va bartque şi dineuri şi păsuri Şi-amante cu cai şi mătăsuri, Şi toată nădejdea-i la voi! Şi roşu, române, ţi-e steagul.. Şi-un geniu e tîlcul, s-o ştii- Al neamului geniu, vezi-bine E roşu de-o tristă ruşme, Că vremea-ndreptării nu vine Că tot mai cu multe mînii Ne-ajunge voitul dezastru; Abisu-ntre galben şi-albastru -Satano, de unde ne vii? ISUS LA ÎMPĂRATUL Pe-o stradă largă-n Nazaret Copiii se jucau grămadă, Şi-ajunseră din joc la sfadă. O tînără femeie-ncet 5 Venea spre ei pe stradă. Văzu că tocmai fiul ei Plîngea şi se zbatea, şi toată Spre el zbiera-nglotita gloată. Iar ea a-ntrat să vadă ce-i 10 Şi fiul să şi-l scoată. Porni cu el apoi pe drum Şi, blîndă, i-a vorbit cuvinte: — „Sînt răi, îi ştiu, şi fără minte. Ori tu eşti vinovat acum, 15 Ori toată gloata minte.“ Abia vorbind de multul plîns Răspunse rugător certatul: — „M-au dus legat la împăratul, Şi m-a durut că prea m-a strîns 20 Cu lanţul lui, soldatul. Dar nu e, mamă, vina mea, Ei se jucau aici de-a hoţii. Dup-un tîlhar fugeau cu toţii,. Să-l ducă la-mpărat, să-şi ia 25 Pedeapsa-n rînd cu soţii. 157 Acesta, mamă, mai ştrengar Fugi din joc, pe cîmp afară. Şi toţi soldaţii-atunci strigară: Pe cine-om duce-acum tîlhar, Să-l batem jos, la scară. Le trebuia un hoţ mişel, Şi-atunci văzui că unul vine, S-opri şi arătă spre mine: Să-l ducem p-ăsta mititel, Şi iese jocul bine. Eu, mamă, nu eram în joc, Priveam aşa, ca ş-altădată. Şi cînd mi-au zis: Ei, haid’ la plată! Eu n-am vrut să mă mişc din loc Că n-am vrut să mă bată. Şi-atunci cu ghionturi m-au împins Să merg cu hoţii la-mpăratul, Şi m-a legat la mini soldatul Iar eu plîngeam, de ce m-au prins? Să-şi prindă vinovatul!“ Aşa i-a zis. Şi-l asculta Maria, cu dureri ascunse. Dar ea tăcu, şi nu răspunse, Ci-n suflet, în adînc, ofta De-o jale ce-o pătrunse. Eu cred că presimţea de-atunci Că jocul lor o să mai vie: Hristos cînd fiul o să-i fie, Va fi bătut şi pus la munci Şi dus la împărăţie. Şi-aceşti copii, cînd vor fi mari, La Hanna lor au să-l pîrască, Iar El va sta să-l răstignească De bunăvoie-ntre tîlhari, Ca scrisul să-mplinească! COLINDĂTORII Cad fulgii mari încet zburînd, Şi-n casă arde focul, Iar noi pe lingă mama stînd De mult uitarăm jocul. 5 De mult şi patul ne-aştepta, Dar cine să se culce? Rugată, mama repeta Cu glasul rar şi dulce Cum sta pe paie-n frig Hristos. 10 în ieslea cea săracă, Şi boul cum sufla milos Căldură ca să-i facă, Drăguţ un miel cum i-au adus Păstorii de la stînă 15 Şi îngeri albi cîntau pe sus Cu flori de măr în mină. Şi-auzi! Răsar cîntări acum, Frînturi dintr-o colindă, Şi vin mereu, s-opresc în drum,. 2 0 * S-aud acum în tindă — Noi stăm cu ochii pironiţi Şi fără de suflare; Sînt îngerii din cer veniţi Cu Ler, oi Domnul mare! 159 Ei cîntă nălţător şi rar Cîntări de biruinţă, Apoi se-ntorc şi plîng amar De-a Iudei necredinţă, De spini, de-ostaşi, şi c-a murit... Dar s-a deschis mormîntul Şi El acum e-n cer suit Şi judecă pămîntul. Şi pînă nu tăceau Ia prag, Noi nu vorbeam nici unul — Sărac ne-a fost, dar cald şi drag în casă-ne Crăciunul. Şi cînd tîrziu ne biruia Pe vatra caldă somnul, Prin vis vedeam tot flori de măr Şi-n faşe mic pe Domnul. CETATEA NEAMŢULUI Sînt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea. Dar cetesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate 5 Care „Neamţul“ se numea Şi-au zidit-o, spune-n cronici, Nemţi, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! 10 Cine credeţi că sînt eu Ca să ştiu atîtea fleacuri! Cui va şti, îi dau un leu. Zici că afli-n cărţi de şcoală? Aş! Rămîi cu mina goală. 15 Deci, în ceasul dimineţii, Gînd prînzesc acei ce au, In cetate-aici erau, Lîngă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau, 20 Povestind şi-ntinşi pe iarbă, Chisăliţa să le fiarbă. Dar, pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun 25 Sun-afurisit din goarnă. 161 11 — Opere alese, voi. II Unu-i strigă: — „Eşti nebun!" Altul: — „Ce-ai tu dacă strigă? I-o fi dor de mămăligă." Dar se-ntorc spre zid plăieşii; 30 Văd pe şes un nor de oşti. — „Măi Istrate, tu-i cunoşti: Turcii sînt?" — „Ba, parcă leşii, Vin încoace." — „Păi, sînt proşti? Bat şi ei cel drum, ca mînzul, 35 Să ne strice nouă prînzul." Leşi erau. Sobiesky-Vodă Rătăci pe-aici prin văi, Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, 40 Regii meşteri în bătăi Să-şi ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. Şi plecau fără merinde Căci aşa era bonton 45 Să mănînce tot plocon, Ce puteau ici-colo prinde. Dar acest slăvit Ion îşi avu-n desagi slănina. Şi-i pierdu, să-i bată vina! 50 Deci, cu oşti, vestitul rigă, Cum umbla pe-aici flămînd Şi simţi, prin văi trecînd, Aburi calzi de mămăligă, Ştiu şi eu ce-i dete-n gînd, 55 Că-şi opri deodată pasul, Tot trăgînd în vînt cu nasul. — „E vrun praznic în cetate. Ştefan vodă... El mi-ar da!" — „Cred că nu, măria ta, 68 Că-i un drac şi jumătate, Nu prea dă, că-i el aşa." 162 — „Mie, nu? Să-ncrunt sprinceana! Eu ori el bătu Yieana? Domn ca mine cit trăieşte 65 Nu-i deprins să-nghită-n sec.“ Iar un general zevzec, Răspunzînd pe latineşte Zise: — „Dobre ciolovec“ ! — Şi-ntinzînd sub zid armata, 7 0 Iată-1 ciolovecul gata. Şi bum-bum apoi cu tunul, — „Fire-ar ei de rîs, poleci! Mai pe vine să te pleci, Gîrlănaş! Şi dă ceaunul 75 Mai deoparte, tu, Berheci, Că ni-1 sparg cu-mpuşcătura — Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.“ Dar plăieşii din cetate Răspundeau vîrtos şi ei: 80 Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate, Şi cu straiu-ncins cu tei, Dînd adine zăvorul porţii, Se zbătea ca-n ceasul morţii. 8 5 Şi-au bătut o săptămînă Leşii-n zid; dar zidul, prost, Sta pe loc, pe cum a fost. însuşi riga, intr-o mină C-un pistol, din adăpost, 9 0 Da pe Ştefan la toţi dracii Şi-mpuşca la rînd — copacii. Deci, văzînd că nici nu-1 lasă Să se ducă-n treaba lui, Şi nici pomeneală nu-i 95 De-a-1 pofti la ei la masă, Şi flămînd — vai, ce mai spui — 163 11* O luă mai pe departe, Pe genunchi scriind o carte. ..Hai şi descuieţi odată! 100 Şi tovarăşi să vă fim. Mîndru cîntec ce mai ştim, Marş francez, fără de plată. Nu vi-e milă că perim? Poate-o ploaie să ne-apure... 105 Nu ştim drumul, că ne-am duce. După ce-au cetit pitacul, Onofrei ieşi pe zid: — „Măi, poleci, eu vă deschid, Dar să nu vă puie dracul HO Să minţiţi, că — vă ucid! Iar de marşuri mi-e cam scîrbă, Trageţi-mi mai bine-o sîrbă!“ Iată poarta se descuie. Leşii,-n vale, pe sub plopi, 115 Se crucesc, se cred miopi — Ce văd ei? Din cetăţuie Doi cu doi, vro zece şchiopi. Onofrei ridică tonul: — „Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!" 120 Cu sprîncenile-ncruntate Strigă rex: — „Sto pojo boi? Cine dracul sînteţi voi?“ — „Noi? Plăieşii din cetate. Zece-am fost, periră doi.“ 125 Rex făcu o mutră lungă, De credeai că vrea să-mpungă. — „Pentru voi a fost gîlceava? Dar boierii?" — „Ce gîndeşti! Noi să ştim? Prin Tirchileşti." 130 — „Domnul unde-i?“ — „E-n Suceava." — „Dar poporul?" — „La Plăeşti." 164 — „Drace, asta-i de poveste! N-aţi ascuns prin turn neveste?1'' — „Noi? Da’ ce, ni-e mintea slabă? 135 Noi sîntem creştini curaţi: Ăştia nu sînt însuraţi, Eu de zece ani n-am babă. Voi după femei umblaţi? Zbîrlea are-n Huşi, săracul, 140 Dar urîtă, goală-dracul!“ — „Dar comori ascunse-n oală Şi-ngropate!“ — „Oale, spui? Le-am lăsat să facă pui. Una-i ştirbă, şi-alta goală; 145 Nici o pricopseală nu-i! De le vrei plocon ori pradă — Ia, fugi, Zbîrleo, şi le adă!" Rex atunci: — „Vă tai grămadă!" Dar a stat cu mîna-n sus 150 Căci aminte şi-a adus Că-i e teaca fără spadă: în Liow zălog şi-a pus Spada cea cu steme duble Pentr-un pol şi două ruble! 155 Dînd din mîini ca cel cje-alungă Gînduri rele: — „Eu sînt bun. Apropo, ce-am vrut să spun? Onofrei, te văd cu pungă, Dă-mi o mină de tutun. 160 N-am fumat de-o săptămînă, Pune-1 ici, te rog, în mînă.“ Şi-aprinzînd cbibritu-n pripă, Mulţumit privea la fum. — „Onofrei, să-mi spui acum", 165 Şi-apăsa cu unghia-n pipă, „Cum mi-ai stat tu mie-n drum? 165 . Nu ştiai tu de-a mea faimă Ga să stai năuc de spaimă? Dar glumesc aşa! mă iartă, 170 Eşti erou, s-a hotărît, Deşi porţi pe după gît Traistă... hai, şi nu-i deşeartă? O văzui numaidecît — Ai într-însa plumbi, de toate. 175 Brînză, caş şi pine poate?“ — „Brînză nu, dar am pogace Ş-usturoi, măria ta.“ — „Usturoi! Şi-l poţi mînca? Dar la urmă, cui i place... 180 Mon Dieu! Nu te supăra: Tot făcurăm noi doi pacea: Ia să văd cum e pogacea?“ Şi-apucînd cu mini grăbite, Rupt de foame ca un lup, 185 Rupe rex, cu toţii rup, — — „Onofrei al meu, iubite, Vin la neică să te pup!“ Şi-l pupa viteazul rigă Şi-ndopa la mămăligă. 190 Ce-a mai fost puţin ne pasă. Au plecat polonii-n sus, Iar plăieşii-n jos s-au dus La Neculcea drept acasă, Iar acesta-n cărţi i-a pus. 195 Şi din Dorna pînă-n Tulcea, Toţi cetesc ce-a scris Neculcea. 5 10 15 20 PSALM închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e bun — El a pus în soare focul Verii-a tot încălzitoare. Inima-i e sfîntul soare, Şi-alte lumi el pune-n locul Lumilor ce-apun. închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e drept — B inecuvînta-va anii Celui ce-n dreptate moare, însă jalnic plîngătoare Vor avea-o-n veci tiranii Inima din piept! închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e sfînt — Cel ascuns e-n veci de faţă, Cel etern într-una moare 1 Vă-nchinaţi, că-nvingătoare El renaşte-a sa viaţă Dintr-al său mormînt! 167 VOGI DIN PUBLIC UNUL DIN HIGH-LIFE Iar omul în lume se naşte Guminte-ori netot, Şi scopul său ultim: să caşte. Trudit că vieţii nu poate 5 Să-i afle menirea şi rostul, Cumintele cască; iar prostul Stă gură căscată la toate — Şi-atîta e tot. VORBEŞTE MĂGARUL Intrat-ar fi-n sfînta cetate 10 Ştiutul Isus, De nu l-aş fi dus eu pe spate? Clădirăţi degeaba sofismul! Puteam să-l azvîrl de pe mine, Şi-adio, Isuse, cu tine! 15 Dar vrui ca să nasc creştinismul. Voi ce-aveţi de spus? 168 EXPLOATAŢII Plec capul puternic, iar jugul îmi geme pe gît. Dar fără de mine nici plugul, 20 Nici carul! Din negur-adîncă Prin mine se nalţă popoare. Eu ar, gîfăincl pe răzoare, Ovăzul. Dar caii-1 mănîncă, Nu boii. Şi-atît. UNUL DE LA MĂRCUŢA 2 5 Aici sînt nebunii? Şi-afară Cuminţii? Frumos. S-aude gîlceavă şi-ocară, Discută bărbaţii politici Şi toţi decadenţii fac gură, 30 Pe stradă dau ghionturi şi-njur Sergenţii şi vajnicii critici — Ce lume pe dos! POVESTEŞTE SCUTUL (Fragment) In trupul meu de bronz scobise dalta Pe-un gal voinic, pe spate cum se frînge, C-o lance-n dreapta lui şi-n piept cu alta. în fulgerul durerii mari el strînge 5 Pe tîmple mina ce ţinuse scutul Căzut acum pe cîmpul plin de sînge. Veni de peste munţi necunoscutul Iber la noi, şi-n iscusita-i minte Şi-n sprintenele-i mini îmi e-nceputul. 10 De-aş fi putut să ştiu mai de nainte Ce rane-adînci va face-n mine fierul, Mai bine-aş fi rămas lichid fierbinte! Cumplit un vrăjitor a fost iberul — Eu, vechi de mii de ani, arunc blesteme 15 Şi-acum pe el şi nu-1 mai ierte cerul! în bronzul meu vrăji grozava vreme Ce-avea să vie-apoi, şi-a pus otravă în vorbele ce-ornau un şir de steme. Tu nu-nţelegi. A fost supt o dumbravă 20 Şi-amurg pe văi, cînd se loviră fraţii, Tăcuţi şi iuţi şi-n furie grozavă. 170 25 30 35 40 45 50 Doi nori ce vin şi-aduc, întunecaţii, Potop şi noapte, spre-a-nspaima pămîntul, Aşa curgeau pe urma lor bărbaţii. Sălbatic îşi cîntau cu vuiet cîntul Din buciume şi guri, şi-a lungul văii Urla, pornit de-amurgul rece, vîntul. Vai! nu s-ar bucura de-a pururi răii De binele ce-1 vor! cînd vrutul bine Ar fi să-l ia prin spaimele bătăii! Din nord veni Lodun cu oşti străine — Lodun al meu, aceasta mi-e răsplata: Să-nfigi acum şi fier străin în mine? Din nord veni, cu cei de-a pururi gata De-a-ncepe-un rău, cu gali de peste ape, Şi-n miazăzi iberi el ridicat-a Să n-aibă Dardul nici un loc să scape. Doi fraţi erau! Şi mulţi ce-ncape-o lume, Dar vai, pe doi de-o mamă nu-i încape! Curgeau de sînge-acum şiroaie-n spume. Cu pumnii se izbeau, muşcau cu dinţii, De gîturi sc-ncleştau, să se sugrume, Şi-ai tăi cîntară cîntul biruinţii, O, Dardul tu, c-al tău era să fie Ce ţie ţi-au lăsat murind părinţii. Vai tu, Lodune, tu, cel vecinie mie Dorit şi drag, tu cel frumos, cu braţul Voinic şi demn de marea ta mînie, De ce n-ai vrut să-ţi judeci tu nesaţul De-omor, Lodun, şi n-ai putut, nebune, Să nu-ţi întinzi tu singur ţie laţul! 171 Noi doi ne-am fost aşa de dragi, Lodune, Şi-aşa de bine-ţi stăm pe mina stingă, O spui şi-acum şi-a pururi o voi spune, 55 Căci nu ştia nici unul să mă siringă Aşa de cald la piept şi să mă poarte Mai sprinten şi dibaci gătit să frîngă Cu trupul meu şi lănci şi-altfel de moarte. Ne fu-mpreun-aşa de dulce traiul, 60 Şi-aşa de-amar ne-ajunse-amara soarte! Căci nu eram al tău. Iar Dardul, craiul, El nu te-a dat, căci vorb-avea jurată, Dar minte n-aveai tu să-i judeci graiul. Bătrînul rege-Olen, al vostru tată, 65 A pus pe-acel iber să sape-n mine: Că nu va trece scutul niciodată Din casa lui de regi în mini străine. Pe Dardul l-a jurat să aibă lege Acest cuvînt. Şi toate-ar fi fost bine, 70 Dar n-ai putut, Lodune, tu-nţelege! „îl vreau“, ai zis. „De nu-mi faci bucuria, Atunci să ştii, tu frate-al meu şi rege, Că am să viu cu oşti să-ţi iau domnia, Şi-atunci va fi al meu de sineşi scutul!" 75 Dar scump, Lodun, plătit-ai nebunia! Departe e de mine-acum trecutul Acelei vremi dar uneori se zbate Un sunet surd şi jalnic prin tăoutul Şi mortu-mi bronz, şi-urechile plecate 80 Spre mine se uimesc ca de-o minune: Sînt vechi şi-amare gemete-necate, 172 De cîte ori, cutremurat, Lodune, Gîndesc la voi, cum vă lovirăţi, bieţii, Eu n-aş mai vrea să spun, dar galul spune. 85 Tăcuţi şi iuţi, tu-n focul tinereţii Şi prea zglobiu, iar Dardul înţeleptul Voinic ce sta la mijlocul vieţii. Nici tu, nici el nu vă ferirăţi pieptul; N-aţi vrut să ştiţi de gloate, de nici una, 90 Ci orbi venind v-aţi şi lovit de-a dreptul. Vai mie-atunci şi-acum şi totdeauna! Vai, fugi, Lodun, ca iadul se deschide. Vai, fugi acum, că fulgeră furtuna! Pe Dardul tu, o, n-o să-l poţi ucide, 95 Că-1 apăr eu! Şi-mi ştii, Lodune, jocul! Vai, tot nu-1 ştii! Şi-avui gîndiri perfide, Să-i cad din mînă, să-ţi descoper locul, Să-l las, trădîndu-1 însumi, ca să cadă, Dar n-aveai tu puteri de-un fel cu focul 100 Din largu-i piept, şi-ar fi putut să vadă Şi unul mult mai slab că-n scut îţi este Puterea ta, şi nu-n voinica spadă. Năluci păreaţi, grozave, din poveste; Şi multă vreme zăngănit-a fierul 105 Lovit de fier, şi-n urmă făr’de veste Văzui pe-un gal — vai, nu-1 mai ierte cerul Pe cel ce-a scris şi chipuri şi cuvinte în bronzul meu, că demon fu iberul! — Venind cu gali! Purtai şi tu vestminte 110 Ca ei, Lodun, şi te văzui deodată, Precum te-a-nchipuit mai de nainte 173 Iberu-n bronz, cu mîna rădicată La cap, pe spate-adînc cum ţi se frînge Voinicul trup de-o suliţ-aruncată, 115 Iar scutul jos, pe cîmpul plin de sînge! Un vaiet străbătu prin noaptea sură, Dar nu al tău! Şi-atunci simţii că strînge Mai tare Dardul pumnii pe-armătură Şi-apoi, plecat deasupră-ţi, sărutat-a 120 Şi-obrajii tăi cei reci şi moarta gură, Şi iarăşi a gemut: „Să-mpaci pe tata!“ Dar rîse-atunci un glas cu-aşa putere, Că însuşi mortul parcă rădicat-a Spre deal o clipă lîngeda-i vedere, 125 Şi rece-ntr-al meu bronz trecu fiorul, Căci glasu-1 cunoscui, sau fu părere? S-a-ntors Dardul mirat. Şi vrăjitorul Sta drept şi nalt, şi l-am văzut o clipă Pe cîne-acolo-n deal, pe-aducătorul 130 Iberilor din sud. Cum jalnic ţipă Cînd vede-al său copil în flăcări mama, Aşa ţipînd sări Dardul în pripă Şi groaznic i-a vuit pe trup arama. Bătea şi vînt şi-ardeau stejarii tare, 135 Căci neagră noaptea cînd şi-a-ntins marama, Păduri ei şi-au aprins, să aibă zare. Şi-ntregul cîmp o spaimă şi-o minune, Dintr-alte lumi fantastic-arătare De umbre şi lumini jucînd nebune, 140 Şi-n jocul lor mulţimi de-a valma toate Ce iuţi se risipeau ca să s-adune. 174 Trecea-mpărţind amestecul de gloate Dardul, trecea ca volbura ce norii De-a valma-i zvîrle şi mugiri le scoate, 145 Trecea-ngrozind cu strigăt luptătorii, Cu lancea lui, cea cît un brad de lungă, Gonea pe cîmp, pe văile strîmtorii Pe cîne-acum, pe cine să-l ajungă! Cu salturi se piteau iberii-n cale, 150 Şi galii se fereau să nu-i străpungă. Iar cînd ajunse-apoi departe-n vale, Iberul se opri, şi-ntors el stete: „Aici, Dardul, e piatra morţii tale, Şi-a pus-o cel ce moartea azi ţi-o dete!“ 155 Şi-o piatr-acolo sta, cum pun ligurii, Mormîntul celor buni ca să-l arete. Grozave-au fost batjocurile gurii Acestui om! Şi cum făcu de puse Acolo piatra-n marginea pădurii? 160 Dar vorba asta cea din urmă-i l'osc! ZIARUL UNUI PIERDE-VARĂ FAPTUL ZILEI Ca lacrima-i limpede cerul Şi-aproape de ziuă. Frumos Stă-n mijlocul bolţii Oierul, Luceafăru-i gata s-apuie, 5 Iar Carul spre creştet se suie Cu oiştea-n jos. Şi doarme şi apa şi vîntul. Iar spaima şi ostile ei Ţin mort, subt călcîie, pămîntul. 10 Şi-atîta e rouă ce-o plînge Cîmpia, că-n palme-o poţi strîngo C.a-n cupă s-o bei. Pe-ncetul tăria-nflorită Cu galben ca strugurii copţi 15 S-albeşte din clipă-n clipită. Pe culmi întunerecul piere, Dar valea e-n neagra putere, A umedei nopţi. Pe sus, pe pustiile zgheaburi, 20 Prin rîpele munţilor suri, Zac zmeii eu trupul de aburi, Şi ceaţa prin noapte-nchegată Stă-n hainele morţii-mbrăcată Pe-albastre păduri. 179 12* 25 30 35 40 45 50 55 60 Dar vîntul cel fără de pace Începe să cînte-n brădet — Şi tot mai lumină se face; S-albeşte strîmtoarea cărării, Pe rînd depărtările zării S-apropie-ncet. Văd clăile-n cîmp, pe coline Cunosc singuratecii ulmi, Şi-acum, la lumina ce vine, încep să se mişte greoaie, Făpturi purtătoare de ploaie, Se urcă pe culmi. Din stingă, din dreapta, din faţă. Din rîpi şi pe-o sută de căi, Ies dungi plutitoare de ceaţă Şi-n cale s-adună cărunte Tîrîndu-se-alene spre munte De-a lungul prin văi. E-n flacără bolta senină, Şi fără-ntrerupere-acum Se varsă tăcuta lumină, Se varsă grăbită, se-ntinde Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde Pe şesuri, pe drum. Şi parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci — O dungă de soare s-arată, Şi-i creşte pe şesuri lucirea, Şi iată-1 în toată mărirea Puterii pe veci! Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi, şi din vale-n păduri; Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde E plin de mişcare pămîntul, Şi cîntă şi codrul şi vîntul Şi-o mie de guri. 180 T Ici oameni cu coasa pe umăr, Şi fete cu secerea-n brîu, Iar gloata cea fără de număr A celor de-o sută de neamuri 65 Se joacă-n arinii cu ramuri întinse pe rîu. t I Şi care, şi turme-n pripoare | Pe umede coaste răsar — Sînt toate-ale tale, tu Soare! 70 Făptură tu dînd dimineţii, Eşti singur fiinţa vieţii Şi-al lumii altar... ANDROMAHE Iată-i chiotind în cînturi, Cupe-ncununînd cu vin; Flota cu sprijin de vînturi Vîjăie sub cer senin — 5 O, nu fierbi adînc al mării Şi furtuni tu nu stîrneşti Ga s-azvîrli îndepărtării Rămăşiţele greceşti; Zevs, nu zgudui tu rotundul 10 Gerului cu foc etern, Ca să-i vînturi în afundul Nopţii veşnice-n Infern! De-am putut scăpa de săbii, Flăcări ne-au încins pe loc; 15 Robi ajuns-am pe corăbii, De-am putut scăpa de foc! Vai, şi de-au scăpat o seamă De robie, unde sînt? Ghinul ăsta cum se cheamă, 20 Cînd de viu eşti în mormînt? Rătăcind printre ruine, Troia moart-o vor vedea, Şi le-ar fi cu mult mai bine Dac-ar fi perit sub ea! 182 25 Dar şi-atît e mîngăiere, Cu iubiţii tăi să fii La un loc şi-ntr-o durere; Şi e dulce gînd să ştii Că cenuşa ta udată 30 De vrun binefăcător Va zăcea amestecată Vecinie cu cenuşa lor! însă noi, pe mări, robite Urgisiţilor ahei, 35 Noi ne ducem risipite Prin pămînturi fără zei! Tu mi-ai prevăzut mormintul, Tu Casandra, şi-ai tăcut? Nimeni nu-ţi credea cuvîntul, 40 însă eu l-aş fi crezut! Astăzi n-aş pluti spre Phtia, Îndurînd potop de-ocări; Noi n-am suferi robia Celei mai mişele ţări! 45 Eu prin Skyros, tu-n Micene Roab-a regelui să gemi — Ţara unde cresc Helene Şi se nasc Neoptolemi! Plînge tînguita gloată, 50 Pîîng şi eu privind la ea: Ah, din lumea asta toată Eu am partea cea mai real îl urăsc, şi el, turbatul, Nemilos cu mine nu-i; 55 Cel ce mi-a ucis bărbatul Azi mă are-n voia lui! întunerec mă-mpresoară, Mîinile pe cînd îmi frîng, Şi vedenii-n jur îmi zboară 60 Şi-mprejuru-mi toate plîng! 183 Plîng lopeţile şi plînge Marea cu murmur amar — lată-1, gol şi plin de sînge, Hector, şi-i tîrît de car. 65 Risipită-n vînt viaţa Strop de strop din el s-a stors, Şi, murind, strivit, cu faţa Bietul e spre Troia-ntors. De fiori încremeneşte 70 Largul apelor adînci, Şi de vaiet lung vuieşte Golul mucedelor stînci! Şi mă-nlorc... şi mi s-arată Singele-mproşcat pe zid, 7 5 Şi, gemînd cutremurată, Lumea ochilor mi-o-nchid. Nici o milă n-au mişeii! De-un copil nepriceput Tremurau pierduţi aheii 60 Şi-Agamemnon s-a temut. O, şi sînt viteji! şi tată Au pe Phoebus! Cum te mint, Şi tu nu-i stîrpeşti odată, Mîndre zeu cu arc de-argint! 65 Iar prin noapte, cînd, pe puntea Tigrului, eu de dureri îmi îngrop în palme fruntea, Vine-ncet printre străjeri Hector aducînd de mină 90 Pe copil, frumos şi blînd; Glasul apelor se-ngînă, Pînzele vuiesc gemînd: Şi pe cînd la piept ne strîngem, Plînge tată şi copil, 9 5 Şi tustrei prin noapte plîngem'— Evoe-n Infern, Ahil! 184 O, diolopi, şi v-amăgeşte Gîndul că, rîzînd de sorţi, Azi prin mine se-njoseşte 100 Gel mai vrednic dintre morţi! Că din cercul nemuririi Smuls ieşi-va, voi păgîni, Cel ce v-azvîrli peririi Pe la Xantus, ca pe cîni? 105 Iar tu crezi că-i trecătoare Jalea mea pe care-o gem? Că mă vei călca-n picioare, Barbare Neoptolem? Blestemată fie ţara lio Care v-a născut pe toţi! Ura lumilor şi-ocara Moşteniţi-o la nepoţi! Iar pe tine-n rînd cu orbii Foamea poarte-te pe uşi, 115 De pe cîmpi adune-ţi corbii Oasele-n scîrbos culcuş; Şi murind, de-i vrea cu mina Să-ţi aduni pe-obraz nisip, Să se zvîrcolo ţărîna 120 îngrozită de-al tău chip! Şi-n tesalicele maluri Rîuri milostive sînt Ca-n rostogolite valuri Să dea omului mormînt! 125 Şi greceasca spadă scurmă Pieptul, ca şi orice fier, Curge de pe-a dînsei urmă Sîngele din cei ce pier. Şi-ori şi-n care ţări silită 130 Să trăiesc, se va afla Vrun pămînt care să-nghită, Hectore, pe-aleasa ta! MURIND Pe creştet de dealuri e soare, Dar umbre-ale nopţii prin văi, Şi-n umeda nopţii răcoare Soldatul, departe de-ai săi, 5 Se zbate şi geme şi moare. îi sîngeră pieptul de-arsură, Iar apa se zbuciumă rar Devale, şi-alene murmură — Ah, umed un deget măcar 10 Să-I puie pe vînăta gură! Dar trupu-i e frînt de prin cruce. Voind să se nalţe puţin, De-aseară-ntr-un zbucium o duce, De-aseară se-ncearcă s-apuce 15 Cu mînile-o creangă de spin. El vede părîul! Măsoară Cu ochii, trei palme de drum. Aşa de cîneşte să moară! Se-ntunecă văile-acum 20 Iar noaptea grăbită scoboară. El parcă stă-n noapte la pîndă, Puţin rădicat pînă-n brîu; Şi-i galben de-atîta osîndă, Cu ochii ţintiţi spre părîu, 25 Scrîşnind ca o fiară flămîndă. 186 S-astîmpără-n urmă şi ţine Pe inimă pumnu-ncleştat. Apoi, cu răsufluri puţine, Simţindu-şi tot trupu-ngheţat, 30 îşi trage mantaua pe sine. O-ntinde cu dinţii şi geme, Iar gura-i şopteşte duios. Eu nu ştiu, sînt rugi ori blesteme, Dar ştiu c-a pierit fără vreme 35 Flăcăul voinic şi frumos. Că iată-1 scăldat în sudoare, Şi-acum e tăcere prin văi. El nici nu mai simte ce-1 doare Şi nici nu mai strigă pe-ai săi, 40 Nu plînge, nu geme. El moare. — Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doineşte şi vîntul într-una Gîntînd somnoroşilor ulmi, 45 Străbate prin vale-acu luna. Ea vede pe mortul din vale. Şi trece tăcută, pe sus. Ce roşie-a fost, şi pe cale Ce albă se face spre-apus. 50 De jale, pesemne, de jale! GHIAURA Dincolo de Dnistru pe mal, Vin repezi cazacii ca vîntul; E galben de groază pămîntul Şi geme de zăngăte-n zare, 5 De vuiet de care, De chiu şi de tropot de cal. Hatmanul în cortul rotund Aşteaptă pe-oştenii cu pradă. Iar aurul curge grămadă, 10 Şi galben şi roşu ca luna, Iar cortul într-una Se face mai strimt şi mai scund. Cu zîmbet hatmanul voios Pe umeri oştenii şi-i bate 15 Gînd vin cu-averi mai bogate. El iese, şi intră, şi iară Se uită pe-afară Şi-n sus pe cîmpie şi-n jos. Sînt turme de-a lungul pe şes, 20 Şi dese ca picurii ploii: Dincoace sînt caii şi boii, Dincolo sînt oameni în funii, Şi-n ţeapă sînt unii — Vin turme mai multe, mai des. 188 r 25 Dar tot ce vede-i nimic! Tot robi, şi tot aur şi vite. Şi-aruncă priviri înteţite De-a lungul pe şesuri, şi n-are Nici loc de-alinare, 3 0 N-ascultă cazacii ce-i zic. Dar iată-1! Fugarul buiac, Părîndu-ţi de praf şi de spume Că vine din margini de lume, S-opreşte deodată cu zborul, 35 Şi-şi scoate piciorul Din scară bărbosul cazac. — „Priviţi-o tovarăşi, voi toţi — Frumoase sînt multe Bogdane, Dar una ca asta, hatmane, 40 De-aduce vrun altul ca mine, Ascultă-mă bine: Am ochi şi ţi-i las să mi-i scoţi". Şi roată cazacii se strîng, Şi-n mijloc hatmanul, şi-n roată 45 De marmură-i tabăra toată — Cel mult de s-aude-n tăcere Gemută durere Din ochii femeii, că-i plîng. Dar ce-i e acestei femei? 50 Deodată ca-n chip de poruncă Ea braţeie-n lături le-aruncă Şi capul pe spate, şi iată Dă hohot deodată, Şi groaznic ce-i hohotul ei! 55 Cu zgomot cazacii tresar, Privind dintr-o parte femeia. Ea rîde, ea rîde-ntr-aceea, Se-nvîrte sălbatec ca dracii — De-uimire cazacii 60 Răsuflă cu frică şi rar. 189 — „Hatmane...“ prin hohot a frînt Cuvîntul sălbateca fată Din ţara Moldovei furată; Şi, zis ca de-o gură nebună, 65 Cuvîntu-i răsună Ca de bulgări căzuţi în mormînt. — „Hatmane, priveşte-m-acum! Priviţi-mă cete cazace! Un semn al peirii voi face 70 Cu mina vrăjită spre-oştire, Şi praf şi topire Voi face din oaste, şi fum“! Cazacii s-azvîrl îndărăt, Şi-ngheaţă-n plinirea mişcării. 7 5 — „Sărman logodit al pierzării, Hatmane, haid’, ţine-te bine! Ţi-e frică ele mine? Dar iată, că vreau să-ţi arăt. Nici glonţul izbit din pistol 80 Nu poate prin pieptu-mi pătrunde. Loveşte... hai vino... răspunde11. Şi-n faţa-i sălbateca fată Grăbit îi arată Albimile pieptului gol. 8 5 Hatmanul îşi iese din minţi: Mînia-i sugrumă cuvîntul. Se-nvîrto sub dînsul pămîntul, Şi tremur cu spaimă-1 răzbate De-a lungul prin spate, — 90 Şi-n urmă-şi ia inima-n dinţi. Şi galben, cu părul zbîrlit, El scoate pistolul şi-ntinde, El trage, şi flacăra prinde: In sînge ce-mproaşcă spre soare, 95 Ea cade şi moare, Gemîndu-i: — „Atît am voit!11 190 Hatmanul o clipă stă drept, Nimic nu-nţelege din toate — Un gemăt de fiar-apoi scoate, 100 Şi bîlbîie vînăta gură Cu spumeg: — „Ghiaură!“ Izbindu-i călcîiul în piept. CHINDIA Stau acum pe-o buturugă Şi mă uit prin văi, Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal; şi parcă-i oaste 5 Cum se văd în şir pe coaste Sutele de clăi. împrejurul meu învie Toate cîte sînt, Ce de joc şi veselie, 10 Cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. Una printre clăi s-ascunde; Umblă pe furiş, 15 După ea mai multe unde, Fuge care mai de care, Dar, cotind, gonită sare Repede-n tufiş. Toate-n cîmp acum s-adună 20 Crîngul răscolind, Iar frunzişul sună, sună! Dar pe cînd aleargă ceata, Iat-o, din tufiş, şireata, Iese hohotind. 192 25 Ies, cu capul dat pe spate, Soaţele-i spre văi; Răzvrătesc, întunecate, Brazdele de fîn, se-ncurcă Printre spini şi iarăşi urcă 30 Coasta, printre clăi. Şi mereu aşa colindă Dealurile-ntregi. Şi-n sfîrşit, cînd e s-o prindă Toate cad pe ea deodată, 3 5 Din grămada-ncăierată Nu le mai alegi. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmăşag nespus; Paiele din eimp, de spaimă, 40 în vîrtej acolo prinse Se rotesc şi joacă-mpinse, Se ridică-n sus. Liniştite-n urmă toate , Tac şi stau pe loc. 45 Nu ştiu, de-obosite, poate. Ori aleg prin Ugă-Bugă După cine să mai fugă într-al doilea joc. Că-n curînd încep să salte 50 Pe sub tei; şi cern Flori de tei din crăngi înalte. Loc fâcîndu-le să treacă, Ierbi şi flori pe cîmp s-apleacă, Spicele s-aştern. 55 Iar din tei, privind- la ele, Ispitiţi de joc, " Nişte pui de rîndunele Şi-âu uitat mîncarea-n gură: JocuL ăsta nu-1 ştiură! 60 Cerule, fă loc! fişa 13 — Opere alese, voi. II Unu-ncepe-acum să-şi bată Aripele-n vînt, Iată-i toţi acum deodată Ciripind în zări senine: 65 Iar pe sus pe-acolo-i bine, Nu ca pe pămînt! Şi se-ncinge-o veselie, Toate sar mereu, Flori şi ierburi din cîmpie, 7 0 Vînt şi flori şi rîndunele — Vesel, de-aş putea cu ele M-aş juca şi eu! Gîtul mierlele-ntinzîndu-1 Nici nu mai ajung 7 5 Să răsufle, — aşa li-e gîndul La ce văd, la cîte-ascultă, Şi-n uimirea lor cea multă Şuieră-ndelung. Veveriţa, de mirare, 80 Cînd e-n vîrf de fag, Cînd p-un ram, cînd pe-altul sare, După cum mai bun e locul Printre crengi să vadă jocul Cel aşa de drag. 8 5 Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap îşi pun, Stau în două labe unii, Alţii peste cap s-aruncă, Sturzii hohotesc pe luncă, 90 Şi, de rîs nebun, Pitpalacu-n grîu sughiţă, Iar nepoţii lui După mama cea pestriţă, Mai pestriţi ca ea la pene, 9 5 Sprinteni fug prin buruiene Doisprezece pui. 194 100 105 110 Şi mereu se-ncinge jocul, Pină pe-nserat — Şi e plin de rîset locul, Plin de cîntec deal şi vale. Cîte-un nor drumeţ pe cale, Galben de mirat. Stă pe loc acolo-n naltul Gerului, privind. Pleac-apoi. Dar vine altul. Nu ştiu ce gîndeşte norul, Dar atotstăpînitorul Soare-n cer, zîmbind, Ga un moş privind nepoţii, Zice: — „Aşa, băieţi! Veseli şi la joc cu toţii! Pentru asta-mi place mie Truda mea de-o veşnicie Să tot nasc vieţi!“ STRIGOIUL Acum tu poţi s-o-ntrebi, că n-ar răspunde. Punîndu-şi pe genunchi uitatul fus, Pe-un scaun vechi, în faţa vetrei scunde Priveşte-n foc, şi Domnul ştie pe-unde E gîndul mamei dus, E singură pe lume, şi pierdută. Bărbatul ei, sînt ani de eînd a dat Pe Bistriţa-n vîrtej, mînînd o plută. Rămase-aşa de Dumnezeu bătută Să toarcă biata-n sat. Şi-acum de-abia s-a-nchis moimîntul bine Pe singuru-i copil ajuns flăcău, Şi-au şi-nceput cu şoapte-ntre vecine — N-au pe-altu-n sat? Dar cine ştie, cine? De ce-ar vorbi de rău? Ea-i vede-n colţ mormîntul sur, iar şirul De plopi înalţi se zbuciumă cîntînd, Şi-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul — Tresare-acum. Ea dă să-şi toarcă firul, Şi-l uită în curînd. Deodată-ntoarce capul fulgerată Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut Că sună clanţa ca din mini purtată. Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată, Dar geamul e tăcut. 196 Şs uită lung la geam. E noapte-afară Şi lună-n cer ca ziua. Şi-i tîrziu. Se uită-n jur prin colţuri, spre cămară... Şi apoi se-ntoarce-ncet spre uşă iară — 3 0 Tăcere şi pustiu. Se scutură, cu frig, pe scaun mama Şi-nchide ochii strins, şi stă pe loc. A fost icoana-n colţ, pocnise rama. Ea-şi şterge ochii umezi cu năframa 3 5 Şi iar priveşte-n foc. Dar iată pe mormînt lumini s-arată. Cum stau ţintiţi spre om, de prin strîmtori Doi ochi de lup prin noaptea-ntunecată, Aşa doi ochi de foc spre cruce cată 40 Şi stau nemişcători. Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite Stă-n culme de mormînt, venit din iad: Dar crucea nu-1 înfruntă! Şi topite Se sting încet luminile-ndrăcite 45 Şi-n hăul nopţii cad. Pe scaun a-ngheţat acum bătrîna, Căci tot mai mult se zbate pe mormînt Şi saltă slabă zbuciumată-n sus ţărîna, Părea că din adînc o zvîrl cu mîna — 50 Ferească Unul sîînt! S-aud horcăituri de om ce moare Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept, Răsare-un cap cu plete zburătoare, Un piept, şi-un om, şi iată-1 în picioare 55 Stă-n zarea lunei drept. Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle, Gîngave vorbe rari din gură-i ies, Ii joacă şerpi în sîn, în păr şopîrle, Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvirie 60 Mai tare şi mai des. !J07 65 70 75 80 85 90 95 Tîrîndu-şi giulgiul alb spre gard se duce. Iar roşii-i ochi ca două flăcări ard. Intinde-un braţ spre par ca să-l apuce, Punînd apoi piciorul sting pe-o cruce El sare peste gard. Nici paşii nu-i sunară pe morminte, Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut, Ga surul nor de fum trecu-nainte — Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte Şi plînge-un glas gemut. Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară. îşi smulge giulgiul putred de pe trup, Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară, S-azvîrle peste cap, şi-n urmă iară, Păziţi-vă că-i lup! Şi bate-n fălci, să muşte şi s-omoare, Iar spume verzi îi picură fierbinţi Din gura cu gingii sîngerătoare, Pămînt împrăştie-n urmă-i, din picioare, Şi mîrăie-ntre dinţi. Cu labele pe giulgi, el îl sfâşie, Şi-n gură-1 ia şi-l scutură prin vînt, Turbat el roade-n dinţi cîte-o făşie, Frămîntă-n loc pămîntu-n vrăşmăşie Şi muşcă din pămînt. îl vezi? Pe după gard în goană vine Şi iese-n drum; spre sat alearg-acum, Iar coada ridicată-n sus o ţine — De eşti pe drum, dă-n lături, tu creştine, Să nu te afle-n drum! Acum e la răscruci şi stă şi scurmă Şi-adurmecă pămîntul într-un loc — Suflarea bietei mame-acum se curmă, Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă. Şi-aleargă val de foc. 198 100 105 110 115 120 125 130 El intră-n sat, ia drumul peste vale. încep să urle-a moarte cîinii-n sat Şi fug spre uşi de tinzi, ferind din cale; In turn, în clopot limba url-a jale Un dang înfiorat. Creştinii cîţi nu dorm cu spaimă cheamă Pe Maica lui Qristos şi-aprind grăbit Tămîie şi-usturoi pe-un vas de-aramă. Ea singură-n căscioară, biata mamă, Stă chip înmărmurit. Ea-1 vede cum despică-n două satul; E creţ la păr şi nalt cît un viţel, Invîrte ochi de flacără, turbatul, Şi-i iute-n mers şi-i negru ca păcatul Că-i Duhul rău în el. Ea nici nu-nchide ochii să nu-1 vază, Nu tremură de el, nu-şi face cruci. Căzu icoana-n colţ. Putea să cadă! Strigoiul e aici, el e-n ogradă, Sărit peste uluci. Acum la uşa tinzii, iar zăvorul S-aruncă singur, zgomotînd, din loc. E-n tindă. E pe prag. A pus piciorul în cas-acum. A intrat ucigătorul, Dar ea se uită-n foc. Cu ochii fioroşi priveşte-o clipă La ea şi-nvîrtejit s-azvîrle-apoi, Cu dinţii-i prinde-a poalelor aripă, — Ea sare-atunci nebună-n sus şi ţipă: — „Săriţi că e strigoi". Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă; Căci nimeni din vecini n-o auzi. Dar moartă o gâsiră-n zori, şi suptă, Şi-n jurul ei bucăţi de haină ruptă, Creştinii-a doua zi. PIERDE-VARĂ Frunziş al pădurii bătrîne, Doineşti, o tovarăşe-al meu! Doineşte şi vîntul prin grîne, Iar apa-n izvoare murmură 5 Şi spune, tot spune din gură, Tot spune mereu. Sub paltin aici e răcoare, Ies umbre pe dealuri şi pier, Născute din dungi plutitoare 10 De nori ce-n grăbire s-adună Pe munţi, aurită cunună Da margini de cer. Mă uit la vulturul din zare Cum zboară puternic şi lin, 15 Acum e cît corbul de mare, Cit pumnul abia, cît albina, Şi-n urmă-1 înghite lumina Din largul senin. S-aude pe coasă cum sună 20 Ciocanul; pe margini de rin Poporul de pasări s-adună. E cîntec de luncă, pe creste; Flăcăi ce cosesc, şi neveste Prin lanuri de grîu. 200 Iar norii-şi tot schimbă făptura, Se zbuciumă-ntr-înşii-arătări — îşi cască balaurii gura; Văd cuiburi de pajuri măiestre, Şi roibii cei fără căpestre Din smîrcuri de mări. Prin mare trec zmeii cu-notul; Şi, iată-1, tîrînd un copac Piticul cu barba cît cotul, Ies scroafele-mării cu puii, Şi sparge-ncbisorile Gruii Bătrînul Novac. Văd Lupul din basme, cu laba; Zmeoaice, şi codru ce-1 rod. Pe Greul-pămîntului baba Cu vraje-1 ucide-ntr-o luncă, Şi uite, Cal-galben s-aruncă, Iar zmeu-i sub pod. Frumoasă-mi răsare-o Ileana, Şi cîntă-n cosiţa ei flori. Văd zînele goale-n poiană, Scăldîndu-se-ascunse-n pădure, Cînd vine-un voinic să le fure Cămăşile-n zori... Dar iată-1 cu galbene plete, Frumos, să-l ucidă de drag La sîn îndrăgitele fete — Copilul, născut, al tăcerii, Ge-ţi vine prin liniştea serii Şi-ţi şade pe prag. Prin iarba-nspicată el vine Ieşit de sub mucede stînci; Tiptil se străcoară spre mine Şi capul din iarbă şi-l scoate, Dar iute s-azvîrle pe coate Şi-aşteaptă pe brînci. 201 /" Soseşte, s-apleacă de-aproape, Iar frunţile noastre s-ating; O pînză eu simt pe pleoape, Părînd d-un păianjen ţesută. Şi-n urmă pe ochi mă sărută, Iar ochii-mi se sting. Mi-e teamă să-l sperii; şi-alene, Vrînd ochii de vrajă să-i scap, Mă-ncerc să duc mina spre gene, El simte, ştrengarul, se-ntinde Şi mina cu zîmbet mi-o prinde, Mi-o pune sub cap. Şi-n palme-ascunzînd obrăjorii Se pierde prin naltul porumb — S-amestecă dealul şi norii Şi-n noapte pămîntul se-ncheagă Simt, parcă, topindu-se-ntreagă, Făptura-mi de plumb. Iar vîntul doineşte prin grîne; Doineşte tovarăşul meu. Frunzişul pădurii bătrîne, Iar apa din vale murmură Şi spune, tot spune din gură, Tot spune mereu. APOI VEZI... „Cîte fete mîndre-n sat Toate ţin cu tine —“ Zic şi eu! Şi nu-i păcat, Ele ştiu mai bine. 5 Cînd încep şi eu să joc Intră junghiu-n fete Şi s-opresc drumeţii-n loc: Ăsta-i joc, băiete! Voi săriţi ca un ileu, 10 Ici e şes, ici groapă — Apoi vezi! Frumoasa, eu, Voi, pe cîte-o şchioapă. Iar la plug de-oi vrea, apoi, Să mă las pe coarne, 15 Brazda mea nici patru boi Nu pot s-o răstoarne. Eu din umeri scot un car Pînă-n dealul mare, Mut o piatră de hotar... 20 Ce vi-e de mirare? Vouă şi-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă — Apoi vezi! Pe mîndra eu, Voi, pe cîte-o cîrnă! 203 Beau şi eu, şi joc, şi-arăt Că mi-e lumea dragă, Dar ca voi eu nu mă-mbăt Săptămîna-ntreagă. Ce-mi tot cînţi de boi şi bani I-am găsit eu gata? N-aveam cas-acu cinci ani, Şi-a făcut-o tata? Palmele, că-mi ard mereu, Capul, că mi-e moară — Apoi vezi! Pe mîndra eu, Voi, pe cîte-o chioară. 5 10 15 20 MOARTEA LUI GELU Răzleţ din oştirea bătută, Fugind pe cîmpia tăcută. Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Şi piere. Din rană şi-ar smulge săgeata Şi n-are putere. Pierdut-a şi oaste şi ţară. E noapte-n văzduhuri; şi rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul — Iar Gelu, prin noapte stînd singur, Vorbeşte cu calul: — „Vai, murgule, jalea mă curmă Mă lupt cu durerea din urmă, Căci ranele-mi sapă mormîntul, Degeaba împrăşt.ii tu vîntul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pământul. Mă chemi prin nechezuri păgîne Şi parcă zici: «Vino, stăpîne! Vezi, picură ranele tale Şi neguri se nalţă din vale, E noapte, şi ziua de mine Ne-ajunge pe cale!» 205 Trei suliţi făcutu-şi-au strungă Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă Şi nu-mi mai simt braţul şi brîul; Tu-ţi rupi cu picioarele frîul — Las’, murgule, las’ să ne-ajungă Pe-aicea pustiul. De-acum tu... cit va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Şi-apoi cu picioarele-mi sapă Mormîntul pe margini de apă, Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi-aruncă-mă-n groapă. Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivăţul iernii, Ga-n taberi al cailor tropot; Iar veşnicul apelor şopot Să-mi pară ca-n ceasul vecernii, 0 rugă de clopot. Şi, poate, sosi-va o vreme Cînd munţii vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece bărbaţii-n şiraguri Cînd bucium suna-va să cheme Pe tineri sub steaguri. Iar tu, de-i trăi, frăţioare, Să-mi vezi luptătorii-n picioare, Atunci cînd sosit va fi ceasul, Abate-ţi pe-aice tu pasul: Nechează-mi, şi atunci eu din groapă Cunoaşte-ţi-voi glasul! Şi-armat voi ieşi eu afară, Şi veseli vom trece noi iară Prin suliţi şi foc înainte, Să ţie protivnicii minte Că-s vii, cînd e vorba de ţară, Şi morţii-n morminte!" 65 70 75 80 85 90 95 El zice, şi mina şi-o strînge Pe pieptul cel umed de sînge — ✓- Iar calul stă singur de pază [ j? > Lui Gelu, şi trist el aşOază La pieptul stăpînului capul Şi astfel veghează. Şi-auzi! Ca un vînt ce clăteşte Pădurea, cînd ploaia soseşte, Aşa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. Iar vuietul vine, şi creşte. Mai iute, mai tare. Şi iată-i, din umbrele văii Cu scuturi ies repezi flăcăii, Ga morţii ce-şi lasă mormîntul; Ies roibii cu umblet ca vîntul, Răsar de t’utindeni, de pare Că-i varsă pămîntul. Arcaşii lui Arpad! In goană Ei fug dup-oştirea duşmană. Şi, uzi de-alergare, se-ncură Fugarii prin negura sură, Cu frîul pe coamă, şi-arcaşii Gu spăzile-n gură. Năvalnic s-apropie paşii, Şi-n goana lor cîntă arcaşii, Şi-aşa de sălbatic li-e cîntui — Din piele de urs au vestmîntul, Şi-n bărbile lor încîlcite Se-mpiedecă vîntul. Iar Gel, auzindu-i prin zare, De spaimă şi groază tresare — El moare! Şi cîntă păgînii! N-au Domn şi n-au ţară românii, Şi-aduşii de vînturi în ţară Sînt astăzi stăpînii! 207 Şi-n mînile cui e scăparea? Nu-i piept să le-nchidă cărarea'’ Nu-i braţ de voinic, să-i abată? 100 Şi nu e pe lume-o săgeată Ca-n inima gloatei lui Arpad Adine să străbată? Şi Gelu le judecă toate: Se nalţă proptindu-se-n coate 105 Şi-a calului glezn-o cuprinde, Cu grabă el arcul şi-l prinde, Şi-nvîrte săgeata şi-o scoate Din rană, şi-o-ntinde: Şi vîjie slaba săgeată 110 Cu gemetul morţii deodată — Arcaşii trec repezi în cale, Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale: Ce cînt de-ngropare lui Gelu Şi-oştirilor sale! 115 Iar vuietu-n neguri pătrunde Şi-n inima nopţii s-ascunde Departe, şi-n valuri de valuri Ecoul izbindu-se-n dealuri De zece ori jalnic răspunde 120 Pustiilor maluri. De zece ori, iarăşi de Zece, Şi scade, şi piere, şi trece, De data din urmă răsună — Tăcerea-mprăştiată s-adună 125 Şi-n neguri alunecă rece O bolnavă lună. Iar calul, vedenie mută; Cu coama de vînturi bătută, Stă-n noaptea cu neguri de pază 130 Lui Gelu: şi trist el aşează Pe pieptul stăpînului capul Şi astfel veghează. 203 Iar apa ia maluri se frînge Şi cade pe spate şi plînge: 135 „Cu fierul potcoavei tu-mi sapă Mormîntul pe margini de apă, Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi-aruncă-mă-n groapă!“ 14 NUNTA ÎN CODRU Ce mai chiu şi chef prin ramuri Se-ncinsese-atunci! Numai fraţi, şi veri, şi neamuri De-ar fi fost umpleau o ţară! 5 Dar aşa, că s-adunară Şi străini din lunci! De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine, Alţii poate ştiu — Ce să-ntrebi calici ca mine! 10 Ştiu că lumea dintr-o dată S-a trezit că-i adunată Şi c-o duce-n chiu. Că-ntr-o zi, purtînd în mînă Un colac ş-un băţ, 15 Prepeliţa cea bătrînă S-a pornit şi-n deal şi-n vale, Şi chema-ntîlnind pe cale Lumea la ospăţ. — „Ce-i tu, soro?“ — „Ce să fie? 20 Nuntă mare-n crîng! N-ai văzut tu veselie De cînd eşti şi porţi un nume. Şi-am plecat trimeasă-n lume, Oaspeţii să-i strîng.“ 210 25 — „Dar pe mire cum îl cheamă, Cine-i el şi-al cui?“ — „N-auzişi de sturz, bag’ samă! Pînă şi-mpăratul ştie.“ — „Şi-i bogat?“ — „Ge-i pe cîmpie, 30 Tot ce vezi, i-al lui! Iar mireasa! Din cosiţă Numai flori îi cad. Mierla e. Şi e pestriţă, Şi gătită ca o cruce: 35 Cizme galbene şi-aduce Tot din Ţărigrad.“ — „Ei, atunci să ştii, verino, G-am să viu şi eu.“ — „Păi, de bună seamă, vino!“ 40 Tot aşa, cu voie bună, Prepeliţa-n sîrg adună Pe nuntaşi mereu. Şi s-a strîns din zare naltă Neamu-ntraripat, 45 Şi din crîng, şi de la baltă, Şi din şesuri, de prin grîne; Ba şi vrăbii mai bătrîne, Musafiri din sat. P înă-n noapte tot veniră 50 Şi prin crengi au mas. Iar în zori se răscoliră, Şi-n gorun aveau altarul — Ia-nchinaţi-mi cu paharul, Să-mi mai vie glas. 55 Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul, Soare-ntr-adevăr: Dumnealui, mă rog, păunul! Nună mare-a fost găiţa, Stete-acasă păunită, 60 Că-i murise-un văr. 211 14* 65 70 75 80 85 90 95 — „Pop-aveau?“ Tu, maică sfîntă! Stai să mai vorbeşti? . Ştii pe ciocîrlan cum cîntă? Dumnezeu să-i ţie firea! ' A-nvăţat trei veri Psaltirea La vlădici sîrbeşti. Drusce-aveau o coţofană Şi-un cîrstei bălţat. Pitpalacul, nene,-n strană! Iar cădelniţa de aur O ţinea jupînul graur Dascălu-nvăţat. Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: Piţigoiu-ntr-unsL sare, Steag pe casă şoimul suie, Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. Iar prin cuhnii sfat şi vorbă, Asta s-o vedeţi! Prepeliţa face ciorbă, Presurile fac friptură, Vin sticleţii şi le-o fură, Dracii de sticleţi! Şoimii repezi scot în gheare Carnea din căldări, Corbul cel cu ciocul tare Dumicată-n blide-o lasă, Cintiţoii duc la masă Fundul de mîncări. Şi, cu şorţ de jupîneasă, Rindunele vin Şi deretică prin casă, Iar pe mese-aştern prosoape Şi dau laviţele-aproape, " Cane-aduc cu vin. 212 Dar te miri tu, prin pahare Cine le turna? Cucul sur, că-i meşter mare 100 La urat şi-nchinăciune, E proroc şi-ţi ştie spune Tot ce-o fi şi-o da. - Gîntă-n cobză-acum buhaiul Cel cu gîtul strîmb. 105 Mierla şuieră cu naiul, Cu cimpoiul cîntă cioara. Pitulicea cu vioara, Bufniţa c-un drîmb. Codobaturi iuţi ca focul, lio Tot bătînd din cozi, Măturară-n clipă locul Şi făcur-o bătătură, Şi ce horă mai făcură Ca la voievozi! 115 Jucau sîrba porumbeii, Că e jocul lor, Şi-au luat la joc cirsteii Pe-o răţuşcă — vai de mine! — Graurul juca pe vine, 120 Barza-ntr-un picior. Numai cioara cu cimpoiul, Tot izbind cu el, Se bătea cu piţigoiul, Iar sitarul dup-o uşă 125 Se certa c-o găinuşă Pentr-un gîndăcel. Vin de-ar fi, că cearta vine, Altfel cum s-o zici? Să te superi tu, creştine, 130 Pentru dinţii scoşi din gură? Pentr-un ghiont şi-o-mbrîncitură Cheful să ţi-1 strici? 13 135 140 145 Şi ţipau de-a valma-n ramuri, Miile de guri! N-alegeai străini şi neamuri, Şi pe plac cînta tot insul — Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. — „Tu erai?“ Mă-ntrebi ca prostul! Vorba din bătrîni: Eu la chef ca-n marte postul. Vinu-1 beam din coji de-alună, Şi-azvîrleam, de voie-bună Cu căciula-n cîni. Ba, şi-n ciur le-adusei apa, Ca să fiu în rost, Lemne le-am tăiat cu sapa — Şi, sărind pe-o buturugă, Am venit la voi în fugă, Să vă spun ce-a fost! 150 ZÎNA PĂDURII — „Iar mura-ntr-adins o făcu pe pămînt Sălbatica Zîn-a pădurii, Căci ochii ei negri asemenea sînt Cu negrele boabe-ale murii. 5 Iar unde e mură, sădită de ea, Pot merge neveste şi fete, Flăcăilor însă vederea Ie-o ia Şi junghiuri prin cap le trimete! Şi zmeura-anume-o făcu pe pămînt 10 Sălbatica Zîn-a pădurii — Obrajii ei rumeni ca zmeura sînt, Obrajii şi rumenul gurii. Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi Pot merge femeile-n pace, 15 Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi Şi galbeni ca fagaru-i face. Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat Sălbatica Zîn-a pădurii, Ga muşchiul de moale e caldul ei pat, 20 Acolo sub umbra răsurii, Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea: Pot merge să şează copile, Flăcăilor însă odihna le-o ia De pier şi se-ngroapă cu zile!“ 215 25 — „Ei, parcă pe Zînă eu nu ştiu s-o-nşe]! Neveste si mură să fie! Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel Cărarea la fete-n cîmpie, Iar cînd o să văd eu că Zîna mi-e rea 30 Şi-mi fură tăria făpturii, O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea Pe hoaţa de Zîn-a pădurii!“ CRĂCIUNUL ÎN TABĂRĂ (Pe cîmpia Smîrdanului, 1877) Şi-acei ce de-a pururi au glume, Azi tremură muţi şi-ngheţaţi în jalea cea fără de nume; Pustii ei se simt, şi-aruncaţi 5 Departe la margini de lume. Iar cortu-ngropat e-n zăpadă; Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc. în haine ca-n zi de paradă, Ţin pînea-ngheţată la foc, 0 Stînd unul într-altul grămadă. E freamăt în zare: e tunul, Ori cîntec de clopot din sat? Crăciunul e astăzi, Crăciunul. Flăcăii ţin capul plecat, 5 Şi plînge-necat cîte unul... Ard vesele flăcări pe vatră; Şi-ai casei, la masă, gătiţi. Vin oaspeţi, şi cinele latră; Le ies înainte grăbiţi 0 Ai casei pe pragul de piatră. Iar pînea pe masă, vecină, Pe neted-întinsul ştergar, Cu vinul din oala cea plină; Şi însuşi bunicul, cel rar 5 La vorbe, azi rîde şi-nchină. 217 Cu cîrpa la spate legată Nevasta se-nvîrte, avînd Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată Şi, locuri pe laviţi făcînd, so E suflet şi inimă toată. Din leagăn îi bîlbîie-odorul, Se luptă din mîni şi e-n zor Să-şi ducă la gură piciorul. Afară e soare sub nor, 35 Dar haină de aur e norul. Şi-i hohot de rîset în stradă, Şi însuşi bunicul acum Se-ndoaie spre geamuri să vadă Amestecul vesel din drum 40 Şi lupta cu plumbi de zăpadă: O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puţini. Şi-aprinsă e lupta-ntre cete’ Şi toţi de zăpadă sînt plini 45 Şi-n gură şi-n sînuri şi-n plete... Şi-aici, în pierduta cîmpie, Sînt ninse cărările-acum, Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum 50 Dau roate prin zarea pustie... PASTEL Prin vişini vîntul în grădină Cătînd culcuş mai bate-abia Din aripi, şi-n curînd s-alină, Iar roşul mac închide floarea, 5 Din ochi clipeşte-ncet cicoarea Şi-adoarme-apoi şi ea. Eu cred r-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Şi tace-acum gîndind aiurea. 10 Sub dealuri amurgeşte zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Şi-i umbră peste sat. Peste culmi încet amurgul moare Şi-ntors cu faţa cătr-apus 15 Dă semne nopţii din ponoare. Ea-mbracă haine-ntunecate Şi liniştit din aripi bate Plutind tăcută-n sus. Tăciunii-n vatră dau lumină; 20 Pe drumul de drumeţi sărac Mai vezi fugind cîte-o vecină Să ceară cu-mprumut jaratec; Grăbit, dă roate, singuratec, Tăcutul liliac. 219 25 Şi tot mai noapte-apoi se face, Păduri şi ape-adorm acum; Din cer scoboar-adînca pace. Ici-colo vrun zăvor mai sună — începe-a se zări de lună 30 Şi-i linişte pe drum. Copiii dorm, visîndu-şi jocul. Mai toarce mama. în curînd, Pe vatră ea-nvăleşte focul, Încuie uşile la tindă, 35 Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă Smude-acum rozînd. ŞTRENGARII DE PE CYNTHUS Departe-n zarea culmii Pe Cynthus, pe sub ulmii Ce dorm pe la cascade, Din umed fapt de zori 5 întins-au lanţ de hori O gloată de-oreade. Şi rîd în joc şi eîntă Şi-n tropote frămîntă Pămîntul ud de rouă, io Şi tot mai mult s-aprind — Iar ulmii stau privind Minunea asta nouă. Ici una cu vestmîntul Săltat pe pulpi; iar vîntul 15 Dezleagă colo zînii Frumosul brîu cu flori, D incoace-omor îtor i Răsar din umbră sinii. Ce zîmbete şirete, 20 Şi ochi aprinşi, şi plete Lăsate-n vînt plutirii! Pe umerii lor goi Cum plouă roşii foi Din plete trandafirii! 221 25 30 35 40 45 50 55 60 Iar ele rîd mai tare; Şi tot mai cu mirare Pletoşii ulmi s-apleacă Cu ochi aprinşi şi mari: Răsufletele rari In piept acum le seacă. Şi-un ulm, părîndu-i poate De rîs acestea toate, Dă hohote, nebunul. Şi toţi c-un gînd la fel Rîd ulmii după el; Treizeci de ulmi ca unul. De spaimă zăpăcite Se-ntorc dezlănţuite Şi caută prin zare Copilele-adăpost. Dar asta ce-a mai fost? Iar ulmii rîd mai tare. Din rîpi acum grămadă Ies satirii să vadă Ce hohote răsună Pe culme, şi curînd Vin roiuri întrebînd, Şi tot mai mulţi s-adună. Alt hohot se porneşte, Rîd ulmii nebuneşte Nevrînd nici să-i audă. Vuiesc din mii de guri Văzînd ce strîmbături Fac satirii de ciudă. în loc ca să-i împace Pe satiri, rîsu-i face Mai răi, se smulg de barbă Şi sar cu pas de ţap, Cu pumnii-şi dau în cap Trîntindu-se prin iarbă. 222 La urmă însă iată Rîd satirii deodată: Rîd ulmii că găsiră Pe satiri caraghioşi, 65 Rîd satirii voioşi De ulmi că-nnebuniră. Şi-acolo-n zarea culmii Şi satirii şi ulmii Cu rîsul lor urmară 70 Mai ştiu eu cît şi cum ■ Dar cred că rîd şi-acum Şi-or rîde şi la vară. EUMÎNĂRICA Rîd cu toţii! Singur mortul Tace-aşa, pe loc. Vine-o fată, pune ortul Mortului pe piept, sub cruce, 5 O sărută şi se duce Să se-nşire-n joc. Patruzeci de mini aşteaptă Focul călător: Ce primeşte mina dreaptă 10 Ceealaltă mînă-alungă — Vezi abia o roşie dungă Dintr-un punct în zbor. Dar zbuiînd, slăbeşte focul, Aripele-i scad, 15 Se-ngusteşte-ntr-una locul Pînă n-o să mai rămînă: Cui i se va stinge-n mină Ţandăra de brad? Dar ea zboară, zboară-n pace. 2 0 Grabnic îns-un glas Colo-n colţ: — „Ei na-ţi-o, drace!11 Şi-ntr-aceeaşi clipă unul Mai din dos: — „Ei vezi, nebunul, Mi-a zvîrlit-o-n nas.“ A venit yn lup din crâng. -A vi-nit u n lup ^ t % t "*k •; % * **% 1 * ,* «I tc.’ y\ *.-» «V »v A i; A A li i & ** «■ ***#♦ / * * * „ *s fi li » ? fi... . ^1* * i 1 , •i . * r * ţ-* ii . Vk i ii ;u;- , *% Jt « Al.. •» i§ , i : -f.. * i' • -# **» - *\ ' A' i* ?\ 1,. * . A’ *\ ' > * *% \< ij li * 4) *V ^ i * «i A)’ - *» t- ***•' A f■ Cîntec (A venit un lup din crîng), muzica Cintec (A venit un lup), muzica de de A. Bena I. Cr. Danilescu A L •Hutft • -na, 'tu<* '-«.%!««ÎJs» '*■- » . A ' t ' J "•***} »tjajws, , \®, •*&<*» tA %l4if ®% - %âî 'i ti, # \l '"♦ţjSfcl ţv0 ■ ** ii %j W)W ş %mi 1 ii* 1 .. $/' ■ ■ ■»U , Iii Htrr*- SâBM I’ ragment manuscris al poeziei Hota, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc M M A ŢAKAM' \sr..\ \rr*..n crowit osbcC '.ţT ■ :ţi ■ ; jâl> -T."*>îr j¥? SfUIIi/1 î t e%-«xv _ | ţ4 * *&•''¥# . . ut . * j ' jr ■*' k l‘ * ţ *» W..i(< a 4 - ’■ r ' - iYc^cis-f5 ? i’J [r fUfr tSifr ? f j^’fiBtrr jft $#**■ (s»w» J*S^*s >'V;* r r ?;?> «ff?'î ? fff'r ij> j W ! U I |& **H.d .„M* *-v| *» itf- î#j ! . f -* * ' ' ■W * I i 1 Nunta ţărănească, muzica de Sigismund Toduţă, pe versurile poeziei Hora SEMĂNĂTORUL - mmvwtA irriiuiM *ArtAmx «.a II ****** **Nn>ML * | A n.UHŢt «i i. i» i t> r. «. ,UN1T! "KT*! «u Hmmmm mm m wt mm «*> Mieul Mtort-i iuwih«. iN im «Un Mit w mijiiM-ni i m*,. .u* M «fe, «ÎM, •* Mu MM r.MM.1 , m teş&m/tm mim mttmmfl ***•«» «Iwt m Ml ş> > fumaţuitâ Mi p* Mfft * m**t «*■«*•* CU l(Wt » l nSiBt fim «ţfHM «ai MftftMMMr. «tr-capul immum, «ft «mim MHt*£Kt pwmsi, Mm 4t«u mm C't .!« .■ ' !•-. ■■ --. -t* ».t;; «Mg r>rj(..(i..u.4 ;■ ii -i! t *. Ir *«* .«i»î«|t dr gculM .« m t>.tn.i n, ■ .11 n.iu* >-■ kner*« tot *1» - • < l *lf ■—» -si imtr «ftaţt j Si jf.i Si- «-si ţ< nwt, |i nMMft 1 nn4 « |M .ft*iP ftr g«ru*»ir* r»fc. «h «n» um4 «• «MM ♦ '.f* lata*. }»rrd «W-. 1 - ^aritţs .*«f> Iţt î> ' ;-rt-i-t« «Ir* îmi «i*r umM %* »*♦ "• «*»’ >■> ‘••'•ti»* ■ ■ . t- i u f W *» aliaHifl. Mii »Si «*"<' • *»< •«->, ■■'■■■■ !* '■' J *1 tar a ,.4« > .. «< i'* < ** '» • *- ■ •***’ _a..at ---.la.', « > aia.» •.•«.!»■ ' *»«■.'• »■>»** ■ .irl: ! ■ * ; Uu’â h*TfJ -> î ,!:| Articolul Uniţi, publicat de Coşbuc în cel de-al 2-lea număr al revistei Semănătorul, la 9 decembrie 1901 25 — „Petre, tu? Hai scoate banul! Sună-1, să-l vedem. Ce-ai tu, Petre, cu tirtanul?“ — „0 să-mi fie naş, cumetre.“ — „Las1 că ştim ! Eşti vrednic, Petre, 30 Vrednic să te bem.“ Sună banul pe comoară — Şi din nou la gard Zboară, tot mai mică, zboară Ga un fulg lumînărica, 3 5 Multe, multe mini de frica Stingerii, se ard. Sfîrîiesc făclii aprinse Lingă mort acum. Numai gîturi vezi întinse, 40 Numai ochi pierduţi cu firea, Stînd ţintiţi în urmărirea Flăcării pe drum. Iat-o nu-i! aşa-i de slabă; Dar deodată ce-i? 4 5 Nu ştiu care drac de babă Stînd pe vatră sus, ca ţapul, Ca să vadă peste capul Altora femei, S-a plecat prea mult, să vadă 50 Şi deodată hu! Şi nu singură să cadă, A mai tras cu ea vro două — Ce să vă mai spun eu vouă Hohotul ce fu! 55 Haid! S-a stins lumînărica. Zarvă-ntre femei: — „Aoleu, e la Florica!“ — „Nu-i la ea; e la Ileana. Iar flăcăii-şi trag cu geana. 60 Rîd apoi şi ei. 225 15 — Opere alese, voi. II Rid cei moşi cu aibe plete. Iar Ileana-i foc. Hohoteşte-un stol de fete, Iar nevestele s-adună; 65 — „Vino, fă, nu fi nebună, Vezi că-i numai joc.“ Şi cum stă proptit în coate, Unul din bătrîni, — Cel mai mare domn pe toate. 70 Pină şi pe-un fir de sare, Dacă dă cel sfînt şi-l are, — Ia nuiaua-n mini: — „Haid, şi de ţi-or pune, fato, Braţul după gît 75 O să-i răspopesc, că iat-o! Am porunci de la vlădică: Cine nu mi-o şti de frică, Nu mi-o şti, şi-atît!...“ De-aş putea eu spune fostul 80 Cum a fost întreg, Meşter, neică, mi-ar fi rostul! Poate-aş isprăvi pe gheme Pină mini cam pe-astă vreme, Ei, dar nu mă leg! 85 Dintr-o vorbă hohot iese, Hohot dintr-un semn, Stau urcaţi acum pe mese, Pe cuptor, pe unde-apucă Şi nevrînd găsesc s-aducă 9 0 Rîsului îndemn. Singur mortu-n sfînta-i pace Doarme somnul lui — Să te miri de el că tace! Iar lumînărica zboară, 95 Ride-n drumul ei uşoară, Iat-o iar că nu-i. 226 Las’să doarmă-n pace mortul Om fără noroc! Vine-o fată, pune ortul 100 Mortului pe piept, sub cruce O sărută şi se duce Să se-nşire:n joc. 15+ DUPĂ FURTUNĂ Bine că dete-n sfîrşit! Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, şi noapte făcură-n văzduhuri. Pulberea sură pe drum, în repezi vîrtejuri urcată, Plină de şuier fugea de-a lungul şoselei, iar plopii 5 Jalnic izbindu-se-n vînt sporeau bănuielile spaimei. Bietele pasări, gonite de vînt şi purtate ca frunza, Triste ţipînd rătăceau, dînd una prin alta-n amestec: Celea din sat se zbăteau prin noaptea străinului codru, Celea născute-n păduri tremurau pe sub streşini de casă. io Vaci, speriete de tunet, nevrînd să mai ştie de biciul Bietului om zăpăcit de mişcarea cea iute-a cirezii, Repezi aleargă spre sat, cu cozile puse pe spate. Vintul trînteşte, gemînd, şi uşile tinzii şi poarta Curţii, îi zguduie stîlpii, şi şuieră jalnic prin hornuri, 15 Rupe cireşii-n grădini, şi scurmă prin stogul de paie, Duce şindrile cu el, şi vreascuri şi stuhuri şi frunze. Volbura creşte mereu, iar cerul se-ntunecă-n roşu, Norii de-a valma se zbat şi cîntă ca apa cînd fierbe, Tot mai aproape tîrîndu-şi greoiul lor trup de balaur. 20 Şarpele mării din nori, cu vuiete coada plesnind-o, Spintecă largul văzduh şi-nspăimînt-al zării-ntunerec, Urlă, iar văile gem şi geme şi urlă pămîntul, Plin de cutremur şi el, de spaima cumplitului urlet. Glasuri de clopote-n turn îşi plîng rugătorul lor cîntec. 228 25 30 35 40 45 50 55 60 însă, de vînturi aduşi, ca vîntul periră şi norii. Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur, Vuiet de mii de ciocane-aducînd pe şindrilele casei, Tulburi şivoaie pornind prin şanţul din marginea căii. Repede însă-n văzduh risipindu-se negru-ntunerec Colo şi colo dintîi, prin tot mai lărgită spărtură, Galbenul soare-şi scotea, cu zîmbete, capul, şi-n urmă Vesel ieşit-a de tot, el singur pe-albastrele larguri. Singur-o pală de nor, înfiptă pe creştetul bolţii, Vreme-ndelung-a rămas, cernîndu-şi măruntele-i ape, Paşnic şi fără curmări, dînd cîmpuîui hrana dorită, Pînă s-a scurs pe deplin, făcîndu-se una cu cerul. Cît de frumos e pe lunci, şi cît de frumoasă pădurea! Soarele-aproape de deal, se uită de-a lungul câmpiei, Mare cît roata de car şi-ntocmai ca stogul cînd arde. Plopii pe margini de drum — umpluţi pretutindeni de praful Gel de copite stîrnit, în fuga căruţelor goale, Ori de drumeţul toiag şi de multele turme de vite — Veseli se uită spre cer, iar frunza rotundă li-e iarăşi Albă, cu faţa de-argint şi tremură-n freamăt de doină. Griul în floare, pe lunci, se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt ce rămase pe cîmpuri Singur, străinul pribeag, din gloata trecută-nainte. Cine să ştie ce spun pe cîmp fericitele spice! Picuri de ploaie lucesc pe florile-n sute de chipuri, Capul şi-l pleacă duios de-a pururi drumeaţa cicoare, Macul, cu lacrămi în ochi, se uită spre soare cu zîmbet, Rîd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ţine potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrimi. Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări. Sturzii, sub poală de crîng, se joacă, şi-n gureşă gloată Zboară cu cîntec pe sus obraznice stoluri de grauri, Şuieră mierle-n tufiş şi cîntă din grîu pitpalacul. Iar în pădure,-n adine, s-aude cum bate din aripi, Glasuri puternice dînd într-una cocoşul sălbatec. Fără de-astîmpăr sărind din creangă pe creangă, cu grabnic Umblet, mişeîndu-şi frumos tot trupul în chip deşopîrlă, Sare pe fag nevăstuica, privind cu mirare la mine. 229 65 70 75 80 85 90 Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme \ intui alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri Spune trăite poveşti din lumile-albastre-ale zării, Bate din aripi domol, făcîndu-şi culcuşul în ramuri. Colo şi colo pe deal, cu coasa pe umăr, flăcăii Vin de pe multe poteci, cu chiot se-ntîmpină-n cale; lata şi oameni călări, iar colo se vede cum vine Carul cu boii trudiţi, pe culme, şi scîrţîie carul. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri, Veseli copii se ivesc şi umplu cîmpia de chiot. Toţi o grămadă, desculţi, prin umeda iarbă, iar unii Mici, în cămăşile lungi cu poalele pînă în iarbă, Vin şi se-ndeasă şi cad, iar unul mai mare la mijloc Duce pe palmă-i un cuib cu galbene ouă de mierlă. Parcă pămîntul întreg, şi lumea cu toate-ale lumii Strînse le ţine-ntr-un pumn, aşa de trufaşă privire Scapără-n umezii ochi şi-aşa-i de cu-ncredere-n umblet. Intră cu totul în el, să vadă şi iarăşi să vadă Cuibul, iar alţii-şi-ntind ca-n chipul jurării o mînă, Multe de toate spunînd, de altele-asemeni trofee, Celor ce-ascultă pierduţi în muta tăcere-a mirării. Sufletu-mi tremură-n piept, uitîndu-mă vesel la dînşii! Nouă, pe-adîncuri de mări, în luptă cu valuri şi vînturi, Cine-ar putea să ne dea, ce bine-ntr-atîta de mare — Glorii, putere şi-averi, oricîte-s dorite de oameni — Veseli de-aceasta să fim, ca dînşii de cuibul ce-aflară! lată, din văile-adînci se urcă spre creştete-amurgul, Umbrele nopţii se-ntind şi liniştea vine din ceruri, Luna-n curînd va ieşi s-aducă văzduhului aur — Mîndră fu ziua de azi şi mare e mila Ta, Doamnei PAGE Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg, Şi-n noptateca răcoare Peste sat se nalţă fumul, 5 Godrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. In curînd o să s-aline Truda chinului de azi. Vei privi prin zări senine io Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. Ca şi ieri rotundă luna O să ias-acum-acum, 15 Steag de aur pe cununa Dealului, privind în luncă Plopii doinitori ce-aruncă Umbre peste drum. Coasa va dormi şi sapa 20 Va tăcea cîntarea-n grîu. Şi-o s-auzi ca-n vis cum apa Pe sub iaz se mai frămîntă, Şi privighetori cum cîntă Dincolo de rîu. 231 Noaptea-ntreag-o să-şi murmure Apele povestea lor — Şi ieşind de prin pădure, : Căprioarele pe creste Vor câta prin văi de este Pace la izvor. Şi va fi! De sus, va face Dătătorul de vieţi ;v Parte tuturor de pace. Şi-o să-ţi uiţi şi tu mihnirea. Suflete,-aşteptînd ivirea Albei dimineţi. G ÎNDURI După horă ieri ieşiră Toate fetele-n pridvor, Le vedeam cum îşi înşiră Flori la sîn, şi-n păr să-şi puie, 5 Cum se strîng mereu să-şi spuie Glume de-ale lor. Tu, lipind de stîlpul rece Obrăjorul tău aprins, Nu vedeai nici cine trece; 10 Şi c-o mină petrecută Strîns pe după stîlp, tăcută Mi-1 ţineai cuprins: Şi-aş fi vrut să-ţi ştiu anume Gîndul tău, pe cel mai drag. 15 Nu ştiu tu, dar eu pe lume N-am mai drag, decît să-mi iasă Seara pe furiş din casă Mîndra pînă-n prag! Seceram în lan, iar plopii 2 0 Lîngă rîu sunau cîntînd. Te-am văzut legîndu-ţi snopii, Şi-adunînd dintîi plecată Tu cu snopul tău deodată Dreaptă-n soare stînd, 233 25 Veselă-1 strîngeai spre tine Cum rădici copilul mic, Ca să-l strîrigi la piept mai bine. Snopu-n braţe-aşa văzîndu-1 Tot îmi sta pe suflet gîndul 30 Să mă-ntorc să zic: „Cum e-nvoaltă ca bujorul, Ce nevast-ar fi din ea! Ca să-şi strîng-aşa odorul De copil, drag ei şi mie, 35 iar bunica lui să fie Mama ei şi-a mea!“ La biserică, din uşă, Mă uitam şi eu la sfinţi; Cînd intra cîte-o mătuşă 40 Săruta d-abia pe frunte Sfinţi de cei cu bărbi cărunte, Cuvioşi părinţi, Dar, pe calu-i alb călare Tînăr mîndru şi-ncoifat, 45 Se zbătea sub sărutare Sfîntul cel numit ca mine! Te-am văzut, frumoaso, bine, Cum l-ai sărutat, Tu şi-ntregul stol de fete! 50 Şi-mi venea să-l smulg din cui, Şi să-l dau de vrun părete! Grija mea de n-ai ghicit-o Nici acum, mă mir, iubito, Cum să ţi-o mai spui? HORA E frumoasă şi mireasa — Ce te uiţi a vreme rea? HaicT, ţigane, cîntă deasa, Cîntă, cioară, tropotită — 5 Dar cînd stau să-mi văd iubita. Tot nu e ca ea! Oliolio! cînd vînt de vară Culcă iarba la pămînt, Cînd văd fete-n cîmp afară io Şi-aud mierla-n crîng, vecine, Nu mai ştiu nimic de mine Pe ce lume sînt! Haid’, săriţi, flăcăi, ce sfîntul! După mine, că-i potop, 15 Bateţi cu necaz pămîntul, Că tot el ne-nchide gura. Daţi cu toţi tropotitura, Tot mai scurt, şi trop! Vezi aşa te vreau, băiete! 20 Fetelor, săriţi şi voi. Uite-1, mă,-ntre patru fete! Ciudă, zici? De ce să-mi fie, Ciudă-mi e pe lume mie Numai pe ciocoi. 235 25 30 35 40 45 50 55 60 M-a plesnit şi ieri cu biciul. Ici grămad-aş vrea să-l pui Jos pe podini ca ariciul, Şi să-i joc, ca azi la nuntă, Care sîrbă-i mai măruntă Pe spinarea lui! Zic aşa, dar facă-şi placul, Că-i bătut de Dumnezeu. Nu-i cu capu-ntreg, săracul. Şi-o să-şi afle singur plata — Ce-mi tot strîngi, măi nene, fata, Las’ s-o strîng şi eu! Fă cu plosca-ncoa, voinice, Dacă-mi ieşi ispită-n drum, Sun-o-ntîi să văd ce zice! Dă să-nchin, să-ţi zic pe nume: Cînd ţi-o fi mai rău pe lume Fie-ţi ca acum! Vinu-i bun şi hora-mi place Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei, Numai pustnic nu mă face! Fă-mă floare albă-n luncă, Şi-apoi ia-mă şi m-aruncă Doamne,-ntre femei! Săriţi lume, că se-ncinge Moşul Dinu, hoţ bătrîn! Uite-1, mă, că parcă-i minge! Vă păziţi acum, neveste, Că mănîncă, moş cum este, Măr luat din sin! Tot aşa şi-aşa şi iară Şi ce-o fi să mai vedem. Dac-or dă tătari în ţară Ne-om ascunde-n vizunie, Daca nu, noroc să fie, Că noi chef avem. ÎN 70RI Supt un mal legata plută Se mai mişc-abia. Duios Geme apa-n veci zbătută, Ca prin vis, sub iaz la moară. 5 Luna tot mai jos scoboară, Tot mai jos, mai jos. A apus! Şi dintr-o dată Nu mai vezi nici deal, nici drum, Totu-n zarea-ntunecată 10 Şi-a pierdut şi loc şi nume, Nu cred c-a mai fost pe lume Noapte ca acum. Parcă-i mort de veacuri satul Şi trudit cle-atîta clint 15 Doarme-adînc întunecatul Codru-n văi, iar la răstoace Plopii-au încetat să-şi joace Frunzele de-argint. Dar din aripi bat cocoşii, 20 Răscolind văzduhul mut. Albe-ntîi şi tot mai roşii Zorile-şi-ntind lucoarea — Din zăvoi privighetoarea Iarăşi a-nceput! 237 BLESTEMUL TRĂDĂRII Cu sfărmate catapulturi Turnul muced stă-nclinat, Iar în poartă surii vulturi Frîntă-şi au de mult aripa, 5 Stînd să cadă-n toată clipa Peste pragul fulgerat. însă-n veci vor sta la poartă, Gă-i din cer blestem de veci. Noaptea-nvie-o oaste moartă, io Şi-i de coifuri valea plină — Fă o cruce şi te-nchină, Călătorule, cînd treci. Noaptea din ruini răsare Tot castelul, precum fu. 15 Şanţ şi ziduri de-apărare, Turnuri albe cresc deodată, O cetate-nfricoşată Unde-Agripa cuib avu. Iar din văi un prinţ se suie 20 Alb de arme, spre castel; E tăcere-n cetăţuie, Dar stafiile pe coaste Repezi vin, o-ntreagă oaste, Toţi ai prinţului cu el. 238 25 30 35 40 45 50 55 60 Lupi ce cască largul gurii Au pe coif, şi parc-au strîns Toate fiarele pădurii. Sînt de-acei ce-au stat în cale, Varro tu, oştirii tale Şi-au făcut pe-August de-a plîns. Cînd ajunge la cetate Albul prinţ al celor morţi De trei ori cu pumnul bate Repede-n arama porţii, Scări aduc în grabă morţii, Cu berbecii bat în porţi. Şi-auzind cum vin barbarii, Uşa tainiţii-o deschid Şi tresar legionarii; Ei din bărbi, din păr, cu mîna Iuţi îşi scutură ţărîna, Ies, aleargă, sar pe zid. Sub un rîu de creste roşii Albe coifuri strălucesc, Şi-n amestec furioşii Respingînd pe cei de-afară Cad şi mor, se nalţă iară, Rane fac şi le primesc. 7ăngăt însă n-are-arama Cînd se bate scut de scut, Tuba nu-şi cunoaşte gama; Fără zuzăt' lancea zboară, Iar al spăzii-oţel doboară Cald şi strălucind, dar mut. Pe deasupra lor cu spaimă Luna se ascunde-n nor, Glas de bufniţe se-ngaimă Şi, cu aripi speriete, Lilieci zburînd în cete Se izbesc de coiful lor. 239 „De-aţi avea voi pace-odată, Voi ce vă luptaţi mereu! Pacea însă nu vi-e dată, Ca să ştiţi în veşnicie 65 Dreapta Domnului mînie Şi că-i unul Dumnezeu! Cei trădaţi, ei dorm în pace! Vouă-al morţii dătător Partea asta nu vi-o face! 7 0 Voi cînd aţi văzut pe-o seamă Că pe Crist cel mort îl cheamă Martor al jurării lor, în nedreapta voastră ură Vrînd să-i pierdeţi, aţi făcut 7 5 Cu barbarii-o legătură. Şi-au venit pe-ascuns barbarii Şi-au pierit legionarii Cîţi pe Crist l-au cunoscut. Noapte-a fost. Pe zid creştinii to Se luptau pentru-mpărat; Voi îns-aţi deschis, hainii, Toate porţile cetăţii — Dreapta cumpăn-a Dreptăţii Iat-acum s-a răzbunat. S5 Cei trădaţi, ei în morminte Dorm în pace. Insă voi Vă luptaţi şi-acu-nainte Cu oştirile chentate Şi de-a pururi vă veţi bate 90 Pînă-n ziua cea de-apoi.“ Astfel parcă-ntr-una plînge Turnul obosit şi el De-a vedea tot morţi şi singe. Căci de veacuri vede-ntr-una 95 Noaptea cum aduc furtuna Morţii-aceştia din castel. 240 Iar cînd ziua se revarsă Pier şi ziduri şi cohorţi. Ruinată-n deal şi arsă 100 Stă cetatea tristă-n soare — Dar în noaptea următoare Vin din nou aceiaşi mo* ţi. PE MUNTE Fugiţi cu turma repede spre văi! Pe culme-aleargă duhul răzbunării. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Şi norii-mbracă haină de văpăi. 5 Soseşte-acum! cu ochiul cît cuprinzi Furtuna-n sîrg scoboară-n jos pe coaste, Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste Şi urlă-n cor: — „Tu fulgere, s-aprinzi, Tu nor, să-ntuneci; vinte, tu să-mprăştii!“ 10 Un brad se face ţăndări, cel mai nalt; Şi prins de vîrf, au smuls pe celălalt Purtîndu-1 roată-n largul chip al prăştii. Pe sus se-ntinde-amestecul nespus, Şi Duh în Duh prin aer se frămîntă, 15 Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cîntă Cîntarea ei de-oţel, căzînd de sus, Pe codrul larg oe-n urlete se-ndoaie, Şi sare iar la loc apoi mugind. Deodată stă. Şi iată-1, răpăind 20 Potop din cer turnatul rîu de ploaie. Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt. Sporite neguri hrană dau peririi, De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii, Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesupt. 242 25 Acum nici Dumnezeu nimic nu poate. Degeaba-ntind ei mînile şi cer — în negrul Iad, şi unul pînă-n cer, Vîrteju-i domn, el singur domn a toate. » I 16* IX MIEZUL VERII Sub paltin aici e răcoare. S-aud rîndunele pe sus Cîntînd şi jucîndu-se-n soare. Tăcută e valea-nflorită 5 Şi-un nor ca o pînz-aurită Se duce spre-apus. Pădurea, pe culme, mai tace, Mai cîntă cu freamăt încet; Iar uneori vîrfu-şi desface, 0 Dînd vintului loc să colinde. Un grangure puii-şi deprinde Să cinte-n făget. Eu văd cum se urcă pe-o creastă, Călare pe-o gloabă de cal, 5 Merinde ducînd o nevastă. El merge prin iarbă cu boţii, în urmă s-opreşte cu totul Să pască la mal. Nevasta pe coamă s-apleacă, 0 Trăgînd cu mînie de frîu. Cu troscotu-n gură el pleacă, Şi-nghite de-abia-mbucătui a Şi iarăşi s-opreşte cu gura Sa rupă din grîu. 244 2 5 Se-ntîmplă cu zgomot acestea, Şi tot cu mai mare necaz, Şi tot mai de rîs e povestea — Iar iepuri, din verdea săcară, Scot veseli urechile-afară — 30 Şireţii, fac haz. în urmă, colina-i ascunde. Eu şuier o doină. Cind tac Din crînguri o mierlă-mi răspunde. Din vale vin doine de jale 35 Şi roşu, ca focul, prin vale Văd cimpul cu mac. Slăbite, de-atîta căldură Şi leneşe apele curg Iar pacea naturii te fură. 40 Şi deal şi cîmpie-aromeşte Visînd cit de vesel doineşte Răcoarea-n amurg. — Sub paltin aici e răcoare. S-aud rîndunele pe sus 45 Cîntînd şi jucîndu-se-n soare. Tăcută e valea-nflorită Şi-un nor ca o pînz-aurită Se duce spre-apus. CICOAREA Pe cîmpia-nrourată Dintr-al zilei revărsat Aduna frumoasa fată Rouă-n galbene ulcioare, 5 Lia cea cu trup de floare, Fată de-mpărat. Iată-n mini cu suliţi crunte Cînd ieşi cu roibii săi Soarele de peste munte, 10 El încremeni-n teleagă Şi-ntorcîndu-şi faţa-ntreagă S-a plecat spre văi. Măsurind prin zări hotarul, El cînta pe gînduri dus, 15 Şi lăsînd în voie carul Ingropase-n palme fruntea, Şi cînta trecînd pe puntea Roşului apus. — Mari minuni au fost acestea, 20 Dar mai mari am să vă spui, Că de-acum încep povestea. Oameni buni, vă fie-aminte Ce-a făcut de-acu-nainte Pentru Lia lui. 246 25 A trimes la ea, s-o ceară, Dintre fraţi pe cel mai mic, El, venind în fapt de seară Pe pămînt, şi-a dat solia. — „N-o să-l iau, răspunse Lia 30 Mîndrului voinic. El e veşnic călătorul Nesfirşitelor cărări — Cum să-i duc eu veşnic dorul? Ziua zboară peste sate; 35 Peste ape-ntunecate Noaptea, peste mări. Poate-n car el nu mă lasă, Mă şi tem, aşa pe sus. Iar la mine-aici acasă 10 N-o să stea! Şi cum să fie Fată de-mpărat soţie Celui veşnic dus?“ Soarele din umeri dete Şi-a zîmbit de-acest cuvînt 45 Â1 nepriceputei fete, Şi-a trimes alt sol copilei, Frate-al său din faptul zilei, Stea din cerul sfînt. — „N-o să-l iau, că-1 ştie ţara 5 0 Şi fricos şi şi-nrăit. îese-n zări devreme vara Hoinărind şi-aprinde lunca, Iar prin văi ucide munca Plugului trudit. 5 5 Iarna însă-1 înspăimîntă Negura şi mutul Ger. Cînd pe’dealuri Crivăţ cîntă Şi cu glas de lup aleargă, Ca să prindă-n zarea largă, 00 Soarele din cer, 247 El, în goana-nspăimîntării Galben şi necutezînd Să se naîţe-n largul zării, Tot pe lîngă munţi se pleacă, Peste munţi în mări să-şi treacă Roibii mai curînd.“ înnorat de gînduri slete Soarele, că 1-au durut Yorbele-ngîmfatei fete — Ş-a trimes pe Doamna-Bună, Soră-n cer, tăcuta lună, Sol mai priceput. —- ,,Dar mi-e teama mai amară: El, urîndu-mă-ntr-o zi Şi-obosit să mai răsară îşi va părăsi nevasta, Şi la noi pe lumea asta Nu va mai veni. Cui va rămînea-ngropată Lumea-n noapte şi eu cui? N-o să fie niciodată Soare-n zările senine — Să-şi păzească-n cer mai bine Drumurile lui.“ Soarele-a gemut de-amarul Vorbelor, sărind în car, Şi-i trăsni pe osii carul; Nor îi sta pe creştet ceaţa, Negre plete-umplură faţa Albă ca de var. Fulgerau nebuni în zare Roibii-nspăimîntaţi acum Şi de bici, şi de mirare Că simţeau pe sub copite Alte zări. mai şovăite, Altă lume-n drum. Flăcări vîlvîiau pe drumul Carului, şi-adînc din văi Se-nnora-n văzduhuri fumul 100 Alb de pe păduri cărunte, Iar pe munţi pe cit un munte Se nălţau văpăi. Ar fi ars topita iarbă De pe lunci, iar apa-n mări 105 Poate-ar fi-nceput să fiarbă: Dar ieşi-nspăimîntătorul Domn al lumilor din norul Zbuciumatei zări. Iată-1, seuturîndu-şi rîul no Pletelor. Venind mîhnit Prinse cu putere frîul — Şi cu gurile-ncruntate Nechezînd, întorşi pe spate, Roibii s-au oprit. 115 — „Nu-nţelegi tu nici din gura Tatălui! Şi-ţi spui mereu! Eu te-am pus să fii măsura Vremilor rătăcitoare — Ce ţi-e păsul? Spune-1, Soare, 120 Ca să-l ştiu şi eu. Tu ţi-ai pus păcatu-n minte, Şi pe-un drum al nopţii pleci! Pui alături, Soare sfinte, Biata pulbere-a cărării 125 Cu lumina-nflăcărării Soarelui de veci! Mergi-ţi drumul tău spre seară Iar mîndriei şti-vom noi Ce să-i facem ca să piară!“ 130 Şi plecînd stăpînitorii, începură-n vuiet norii Să reverse ploi. 249 Iar în ziua ceealaltă Soarele pe Lia-n lunci 135 N-o văzu din zare naltă; Dar zări, plîngînd tăcută, Floare-albastră neştiută Lumii pîn-atunci. Ştim aşa, c-aşa cu toţii 140 Din strămoşi am apucat, Ca s-o ştie-aşa nepoţii, Cum s-a fapt din Lia floare, Cea cu trupul rupt din soare, Fata de-mpărat. 145 Ea de-atunci ca o sihastră Creşte-n margini de poteci, Ziua vezi că-i floare-albastră Şi te uiţi la ea cu milă, Ştii că-ntr-însa-i o copilă 150 Şi-un blestem de veci, Câ-n amurg închide floarea Şi, schimbată-n porumbel, Zboară cătr-apus cicoarea, Şi mereu strigînd pe nume 155 Soarele, printr-altă lume Umblă după el. într-o goană nentreruptă Printr-al morţilor hotar, Ea e martoră cum luptă, 160 Negre Duhuri cum omoară, Şi-amărită, biata, zboară Tot pe lingă car. Şi cu soarele deodată Ea se-ntoarce iară-n văi, 165 Iar e floare biata fată Pe cimpiile tăcerii, Dar cînd vine-amurgul serii Iarăşi e pe căi. 250 însă-n ziua cînd cicoarea N-o fi plînsă-n zori de zi, Va scăpa de blestem floarea Soare însă-n zare-albastră Veac de veac pe lumea noastră Nu va mai veni. POVESTEA CÎNTĂRII — „Ai poate prin lume vro ţintă De-alergi, călătorule vînt?“ — „Prin largile lumi ale zării, Prin taina cea sfînt-a cîntării 5 Şi, singur, pe vremea-nnoptării M-opresc pe-o colină şi cînt. Şi-n urmă-mi pădurile cîntă Cu freamăt de doină, cu şoapte. Iar uneori pînă-n pămînt 10 Cu şuier de crivăţ prin noapte. —„Dar care ţi-e veşnica ţintă De-alergi, călătorule nor?“ — „Ascult şi eu vîntul prin vale Cum şuieră doine de jale, 15 Iar dacă-mi întîmpin în cale Tovarăşi, începem în cor Cintarea ce vîntul ne-o cîntă: Cu murmur prin noaptea cu lună Cu vuiet de aripi în zbor 20 Şi trăsnete-n zi de furtună.“ — „Ai poate pe dealuri vro ţintă De-alergi tu, drumeţe pîrîu?“ — ..Ţin ochii la norul din zare Să-nvâţ aiurata-i cîntare; 2 5 De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare Eu cînt printre lanuri de griu: 252 Oind noru-n văzduh se frămintă îmi urlu de-a lungul cimpici în goana mea fără de frîu 30 Sălbatecul cînt al mîniei." — „Tu singur eşti fără de ţintă, Poete, şi-n gînduri mereu?“ — „Ascult num îşi freamătă cîntul Pădurea, pîrîul şi vîntul; 35 E cerul al meu şi pămîntul, Şi cînt, ca şi ele, şi eu. în urmă-mi popoarele cîntă Cîntări de la mine-nvăţate: Şi tot ce e-n sufletul meu E-n sufletul lumii mirate.“ 40 PE TÎMPA Un nor ivit de cătr-apus Se urcă-n sus Plutind încet spre miazănoapte Iar umbra lui prin văi căzînd 5 Acum întunecă pe rînd Livezi şi vii şi grîne coapte. Văd drumuri albe-n zări senine, La margini munţi, mai jos coline Şi, ca pe-o pînză zugrăvit, 10 Oraşu-n vale-adînc sub mine. E pace-n cer si pe pămînt; Abia nestătătorul vînt Venit de peste munţi, de-aiurea, Tot spune ce din veci a spus — 15 Şi pînă-n văi, de-aici de sus, Se zbate-ncet doinind pădurea. 254 ROCA DI MÂNERE A Ies din Roca di Manerba Ţ ip ete-nf iorătoare, Plînsul ultim care-1 plinge Un întreg popor ce moare 5 Adunat într-un castel. Şi li-e sete şi n-au apă Şi li-e foame şi n-au pine Şi ca ieri a fost şi astăzi Şi ca astăzi va fi mine — 10 Va pieri şi bietul tînăr Şi poporu-ntreg cu el! A pierdut viteazul rege Cîte oşti putu să strîngă, A pus munţi şi ape-n calea 15 Francilor să nu-1 înfrîngă, Singur el a ridicat Bolovani, în rînd cu-oştenii, Şi-a-nălţat cetăţi în pripă, Dar furtuna de departe, 20 Vuietînd sosi-ntr-o clipă Şi-a trecut şi munţi şi ape Dărîmînd ce-a-ntîmpinat. De doi ani e mort viteazul Rege-al ţării longobarde, 25 Şi de-atunci întreaga ţară Fumegă-n ruini şi arde, Risipiţi fugarii pier. 255 De doi ani acum o mină De oşteni, — vai, cei din urmă 30 D intr-un neam aşa de mare — Adăpost sub stînci îşi scurmă, Ce speranţă au ei, bieţii, Mila pietrelor de-o cer? Braţul sting din Sirmione 35 Pin’ la Salo se întinde Peste Garda-n şir de nave, Iar cu braţul drept cuprinde Roca oastea de pe mal. Nicăiri nu e scăpare, 40 Nici pe şesuri, nici pe ape, Dac-ar fi vulturi în aer Ar putea spre nori să scape, Dar aşa, li-e scris de soarte Un sfîrşit aşa fatal. 45 Amărîţi, ei stau pe stâncă Şi aşteaptă zi cu ploaie, Ca din apa ei, sărmanii, Buzele să şi le-nmoaie, — Altă ap-aici ei n-au. 50 Şi li-e frig şi dorm pe stîncă-Şi li-e foame şi n-au pîne Şi ca ieri a fost şi astăzi Şi ca astăzi va fi mîne Şi vor sta-ntre cer şi apă 55 Veşnic poate precum stau. Ies dm Roca di Manerba Ţipete-nfiorătoare, Plînsul ultim care-1 pîînge Un întreg popor ce moare 60 Adunat într-un castel. 250 Iar cînd noaptea treci pe Garda, Sus pe stînca solitară Vezi oşteni în albe coifuri, Stînd gătiţi de sus să sară 65 După domnul lor în lacul îngrozit de ei şi el. 17 — Opere alese, voi. II REGELE PONTULUI Aproape de strîmbele maluri Corabia-n fugă trecea, Cîntau despicatele valuri, Cintau şi matrozii pe ea. 5 Iar noaptea şi marea-mpreună Făceau armonie deplin — Pe ape lucire de lună Şi pace-n văzduhul senin. Trezit de puterea cîntării, 10 Aude, tresare prin somn Din groapă-i, pe marginea mării, Puternicul Schiţiei domn. încet se ridică-ntr-o mină, Se uită pe mare mirat; 15 Cărunta lui barbă bătrînă îi umple tot pieptul cel lat. Furtunile mării grozave Urlat-au, cu trăsnet trecind, Şi valuri şi bîrne de nave 20 Trosnit-au pe groapă-i căzînd, Şi neamuri străine trecură Pe-acolo, cu vuiete mari: Pe groapa lui corturi făcură Şi-altare drumeţii barbari. 258 25 El însă-ntre dune pierdute Somn fără curmare şi greu Dormit-a, de treizeci de sute De ani el dormit-a mereu! Şi-acum îl deşteapt-o cîntare, 30 Un plînset de glasuri ce pier. Se uită de-a lungul pe mare La navă, la maluri, la cer, La lună cum albă străluce, Şi-i pare că n-o mai văzu, 35 Şi-i pare c-aminte-şi aduce De-o lume uitată, ce fu. O rază din vremile-apuse E cîntecul celor ce trec: Odată şi dînsu-1 ştiuse, 40 Copil al pămîntului grec. Şi vesel, ca valul şi vîntul, Cîntîndu-1, pe marea-a trecut, Uitatu-l-a însă-n pămîntul Acelor ce domn l-au făcut! 45 De ce şi-a pierdut el viaţa Cu taberi pe şesuri, cu oşti? Eu, mare, îţi cunosc ţie faţa, Tu mare, tu nu mă cunoşti! — De ce-a alergat el prin lume 50 Cătînd şi mărire şi-averi? Lăsat-a prin veacuri vrun nume? Şi parc-au fost toate ca ieri! Copil să fie-acum iarăşi Pe ionice maluri, sărac, 55 S-alerge cu dragii tovarăşi, Să vînture lumea pe plac 1 259 17* Dar nava se duce, se duce Dincolo de-albastru-orizont, Tot Pontul de lună străluce Şi-un rege se plînge pe Pont 5 10 15 20 25 PE PLAIUL MUNTELUI Cîntînd urca pe munte bătrînul moţ călare; Mic roibul cal, dar molul şi-n spate-i ghioaga mare; Pe strimtul drum copita da pietrele-n adînc Pe rîpi; iar moţu-n traista de lină la oblînc Avea-ntr-o pungă galbeni din turmele vîndute. Ginta, să-ndemne roibul să facă pas mai iute — Dar colo unde plaiul se face mai codrean, Stoian îi iese-n cale, bătrînul hoţ Stoian. — „Noroc, măi, moţ călare, de vrei o flintă bună, Am, uite, una plină: cînd trag c-ocoşul, sună! Ştiu eu, că poţi s-o cumperi; ai galbeni în desagi, Ţi-s dragi şi ei, sărmanii, dar zilele mai dragi. Ori vrei să mergi pe rîpă cu pietrele de-a valma? Deschide, frate, punga că-ntind deschisă palma!" — „Olio, Stoiene taică, mă crezi ori nu mă crezi, Pierdui a treia parte din preţuri la cirezi, O parte bir am dat-o la domnii din cetate, Că domnii şi cămaşa ne-o iau acum din spate. Iar ce-a rămas, Stoiene, nimica de haram. Abia-mi ajung de pine copiilor cîţi am — Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte..." Un gînd nebun deodată îi fulgeră prin minte. Descalecă-ntr-o fugă, îşi reazimă de cal Grozava ghioagă, scoate din traista lui un şal. Grăbit îl desfăşoară, ia punga şi-ntr-o clipă Azvîrle-un pumn de galbeni cu darnica risipă A celui ce pe brazde stă vesel sămănînd. 261 30 35 40 45 50 Stoian se pleacă-n grabă s-adune mai curînd Cu grija ce pe-un lacom mereu îl înspăimîntă Că n-are timp; iar moţul la el se uită ţintă, Pîndindu-1 cum se mişcă, stă, vreme potrivind; încet întinde mina şi-o poartă pipăind Prin gol, el simte coama şi traista lui de lînă, El simte-acum dăsagii, şi-acu-i cu ghioaga-n mînă. îşi ţine răsuflarea în pieptul ostenit, Şi ochii lui şi gura şi tot e-ncremenit, Şi piatră pare-ntreagă statura lui voinică, Cu ghioaga numai mîna rît şoldul se ridică, Cît umărul, cît capul, stă dreaptă-n aer sus — — „Stoiene, dau!“ Şi-n vreme ce-i fu cuvîntul spus De-abia pe jumătate din strîns închisa gură, Cu vuiet răsărit-a plecata lui statură Şi mîna dreaptă dusă la stînga-ntr-ajutor Căzu cumplit, şi-n urmă... un vînt şuierător Adus de sus de ghioaga cea repede plecată Izbi pe hoţ în fruntea cea-n pripă ridicată Să vadă ce-i, cînd moţul i-a zis: „Stoiene, dau“ — Şi calzi de mîna vie în pumnii morţi erau Culeşii bani, cînd moţul i-a smuls cu hohot mare. Un mort rămase-n urmă şi-un moţ trecea călare. CASTELANUL Spaima nopţii-ntunecate Tot mai multe spaime-adună, Pîn-o rade vro furtună Restul muced de cetate! 5 Au căzut şi stîlpii porţii, Turnurile cu suişuri; Nu se vede din tufişuri Tot acest castel al morţii, Iar din lumea cîtă fu io Singur castelanul este Viu rămas, ca-ntr-o poveste, Uhu, hu! Singur el în sala rece A strămoşilor, nepotul 15 Celor ce-or pieri cu totul Cînd şi el se va petrece, între-un Marş de bronz şi-un faun Şirul pînzelor arată Toată seria-ngropată; 20 Iar, în faţa lor, pe-un scaun Stă de ani cum stă şi-acu El, cel viu, cu ochii ţintă — Huhurezu-n turnuri cîntă Uhu, hu! 263 1 25 Putrezit de multă vreme Se scufund-acoperişul; Colbăit, păienjenişul, Peste scuturi vechi şi steme, Ca un giulgi murdar s-anină. 30 Atmosfera e greoaie, Pică picuri rari de ploaie Pe parchetul în ruină. Şi-ntr-acest locaş, ce fu, Cu strămoşii săi el moare, 35 Singur şi ascuns de soare — Uhu, hu! Noaptea, cînd scăzută luna Printre nori spre-apus purcede, Tot aşa pe jelţ îl vede 40 Mut şi mort ca totdeauna, Vîntul geme-a groază-n ramuri. Iar prin tinzi, prin sale zboară Lilieci ce se strecoară Printre ierbi, pe sparte geamuri. 45 El e nemişcat şi-acu; Cad pe păru-i, iuţi se urcă Si prin barbă i se-ncurcă — ' Uhu, hu! Vîntul draperii desparte 5 0 Şi-n perdele scormoneşte. Cînd vro uşă se trînteşte Undeva pe-un gang departe, Furios răsună golul Dintr-o sală-ntr-altâ sală; 55 Cad bucăţi de tencuială, Şi-ngrozit zvîcneşte stolul Liliecilor acu. Crapă zgomotînd tavanul, Nemişcat stă castelanul — 60 Uhu, hu! 264 Iar cînd slaba luminare Ori de-un liliac atinsă, Ori de-al nopţii vînt e stinsă: Castelanu-n nemişcare C5 Şi prin bezn-aşa rămîne Tot cu ochii spre tablouri — Vin pe vînt din văi ecouri De lătratul vrunui cîne, Iar din gangul care fu 7 0 Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii — Uhu, hu! Gîntă-n sat acum cocoşii, Ziua-ncepe să s-arete — 75 El cu ochii pe părete Tot îşi numără strămoşii. Urgisind să aib-o soartă Cu „mojicii" lui din vale, Nempăcatul vremii sale 8 0 Stăruieşte-n lumea moartă, Fiu al lumii ce trecu: De-ai săi moşi să fie-aproape Şi-ntr-un loc ei să se-ngroape, Uhu, hu! CÎNTECE DE VITEJIE 1 ClNTEC Ţi-ai minat prin veacuri turmele pe plai, Din stejarul Romei tu mlădiţă ruptă, Şi-ţi cintai amarul din caval şi nai. Dar cumplit tu îost-ai cînd te-au dus în lupt 5 Ştefan şi Mihai. Cînd ţi-or pune piedici duşmanii să cazi Spada ta să fie şi de-acum, române Fulger care-aprinde, vînt ce rupe brazi, Şi te-ncrede-a pururi că vei fi şi mîne 10 Tare cum eşti azi! Sus ridică fruntea, vrednice popor! Cîţi vorbim o limbă şi purtăm un nume, Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor —• Mîndru să se nalte peste toate-n lume 15 Steagul tricolor! 269 w IMNUL STUDENŢILOR Cîntăm libertatea şi numele sfînt Al ţării străvechi şi-al acestui pămînt! Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost 0 pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost 5 Cîntămu-i supremul ei cîntec. Cu vesele glasuri de tinere firi, Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri, Spre soare ni-e gîndul şi mergem spre el, Lumina ni-e ţintă şi binele ţel — 10 Trăiască-ne ţara şi neamul! Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus Jurat-am pe tot ce strămoşii ne-au spus: Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim 15 Şi sufletul neamului nostru. Iar dacă protivnicii numelui tău Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău, Ridică-te mindră şi nu te-ngrijâ, Căci inima noastră e inima ta; va> Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă. Iar dac-ar peri de pe-ntregul pămînt Iubirea de neam şi-al credinţei avînt: Azilul lor vecinie găsindu-1 în noi Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi 25 Mai tari şi mai trainice lumii. 270 5 10 15 20 CÎNTEC OSTĂŞESC Caii sar şi frîu şi muşcă Jos prin văi e fum de puşcă, Corbi s-arată croncănind. Stau de-atac duşmanii gata — Uit-e-o-n zbor întunecata Moarte-acum spre noi venind! Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă! Sus spre Domnul mina dreaptă Ridicaţi-o dar, jurînd! Pentru sfînta noastră lege, Pentru neam şi pentru rege Toţi c-o inimă şi-un gind! Nu mi te mîhni, copile, Cine are-n luptă zile Nu s-atinge plumb de el. Ori aici, ori dealtădată, Moartea nouă tot ni-e dată Fiecăruia-ntr-un fel. Glas de trîmbiţă răsună Şi coloanele s-adună Fiţi cu inimă, copii! Nu e rece glas de-aramă, Ci e jalnic plîns de mamă, Plînsul sfintei Românii! 271 25 Tu ne vezi din cer, Părinte, Fie-ţi Şi de noi aminte Că sîntem şi noi ai Tăi! Fie-i blestemat mormîntul Cui îşi calcă jurămîntul, 39 Şi-am jurat pe cer, flăcăi! Lasă tobele să bată! Căpitane, du-ne-odată Unde-i foc şi unde-i fum. Steagu-n vînt! Trăiască ţara 35 Vesel sune-acum fanfara, Dumnezeu cu noi de-acum! DOROBANŢUL Străcuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid. Inimoşi s-azvîrl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid. Şi era prin şanţ perire şi văzduhul tremura, Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era. 5 Tropot ds picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad, Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad. Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pămînt, Valuri ce-necau reduta, scufundîndu-se-n mormînt. Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ, 10 Zăbăvea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ. Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost Şi treceau, urmîndu-i alţii, iar el tot pe unde-a fost. Apucase strîns cu dreapta parapetul, ca-n asalt, Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt. 15 Iat-un căpitan, din urmă, aducînd în foc pe-ai lui Dă de el. — ,,Cu sîrg, băiete! Ce-ntîrzii de nu te sui?“ El abia-şi întoarce capul. — „N-am putere să mă urc. Mă trudesc cu stînga numai! Bată-1 Dumnezeu de turc!“ 273 18 — „Ţii la sîn, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea. “ 2 0 — „Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.“ Ajutîndu-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet, Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscoliţelor furnici. 25 El înalţă-n vînt chipiul, strig-un nume drag şi sfint Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormînt. Ea era pămînt al nostru, smuls din sufletul turcesc, Şi voia şi el să moară pe pămîntul românesc! DUNĂREA ŞI OLTUL Dunărea vorbea cu Oltul: — „Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale Tulbure mereu — 5 Plouă mult la voi la munte, Sate şi cîmpii de-neci, Ori ţi-e firea ta de-a rupe Maluri pe-unde treci?" — „Rup şi maluri cîteodată 10 Şi fac holdele de pier, Iar cînd plouă mult la munte Cap de om eu cer. Dar nu-i asta, maică sfîntă, Nu de asta-s tulburat, 15 Ci de cîte văd mi-e milă, Maică, şi-i păcat! Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi şi ţări şi munţi frumoşi, Neamuri ce-şi vorbesc ferice 20 Graiul din strămoşi. Toate laudă pe Domnul, Libere-a trăi cum vor, Vesele fiind de viaţa Si de soarta lor. 275 18* Vezi şi-aci poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene şi mîndre fete Şi flăcăi voinici. Şi ţi-e dragă ţara asta De români, căci te iubesc — Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul Neamul românesc! Eu de unde vin, mîhnitul, Furios spre şes scobor, Căci de unde vin, e spaimă, Groază şi fior. Tot români sînt şi pe-acolo, Neam din veac pe-aici adus, Dar pe gîtul lor şi astăzi Jugul este pus. Ei n-au voie să-şi vorbească Graiul strămoşesc ce-1 au, Iar în coasta lor de-a pururi Suliţele stau. Sfînta libertate este Nume gol pe-al lor pămînt: Cei nedrepţi sînt cei puternici, Singuri au cuvînt! Ah, de mila lor eu, maică, Vin aşa de tulburat, Şi de ciudă pe duşmanii Cei ce l-au călcat. Iar de-nec şi mal şi oameni, Nu mai ştiu ce fac nici eu Că mă simt de-atîta jale Tulbure mereu!“ PENTRU LIBERTATE Plîngem, da, că prea ne doare! Nu pe noi! Crescuţi în chin Ne-amintim de-un timp cu soare Şi-l cunoaştem cel puţin! 5 Plîngem pe copii, sărmanii, Că-ntr-al temniţii mormînt îşi încep în noapte anii, Neştiind ce-i soare sfînt. Plîngem, da, şi strîns ne strîngem 10 Lîng-olaltă, cîţi sîntem, Dar să ştiţi că nu ne plîngem Ca nebunii cari se tem. Robi, meniţi prin jocul sorţii, Noi ai chinului am fost, 15 însă nu, şi nu, ai morţii! Nu cătăm noi adăpost Nici în milă, nici în rugă; Asta cear-o de la voi Cel ursit să fie slugă — 20 Dar n-o cereţi de la noi! Vom răbda, privind în faţa Orişicui, şi-a orice chin, Că noi ştim că-i multă viaţa Şi în noi şi-n cei ce vin. 277 25 Blăstemaţi peri-vor regii Cari s-abat din drumul drept — Ne-aţi adus stricarea legii Şi ne staţi cu mîna-n piept. O, şi-n loc s-aveţi ruşine, 30 Vă mîndriţi cu ce-aţi adus: Dar puterea, ştiţi voi bine, Nu vi-a dat-o Cel-de-sus, Nici Eternul Domn! Vi-e dată De-un vremelnic din Infern! 35 Deci vi-e binecuvîntată Şi la voi va fi-n etern! Lumile-au văzut mirate Cit de mult iubirăţi voi Şuierul de bici ce bate 40 Făr’de milă oameni goi! Dar şi pentru noi rămîne Timp — ah, cine poate şti! Şuierul acesta mine Cînt al lui Tirteu va fi! 45 Iar din lanţul ce-azi ne stringe Pot să iasă spăzi, şi pot Spăzile să vadă sînge, Nu de-al nostru însă tot! Şi sfîrşitul tău veni-va 50 Azi ori mine, ori mai apoi! Şi-o să poţi tu sta-mpotriva Poate-a celor mai vro doi, Dar mai tari prin răzbunare Şi prin ura lor turbaţi? 55 O să fii destul de tare, Tot potopul să-l abaţi? Eu nu chem această vreme, Dar tiranul braţ al tău Face totul ca s-o cheme, 60 Rău îngrămădind pe rău. CINTECUL CEL VECHI AL OLTULUI — „Vine, tată, Oltul mare; Malul sting de-abia-1 zăresc- — „Las’ să vie Oltul mare, Că, români de cînd trăiesc, 5 Oltul tot la piept ne are Si-i al nostru şi ne ştie Si nu bate cu mînie Malul cel băsărăbesc. Vine mare, las’ să vie ^ 10 Că ni-e sol dumnezeiesc. - „Vine, tată, Oltul mare, Brazi trăsniţi rostogolind.“ — „Las’ să vie Oltul mare, Căci tătarii-ncoace tind, 15 Dar li-e Oltul m cărare ^ Si n-au inimă să-l treacă ^ Şi sperieţi se-ntorc şi pleaca, Cu noi hora nu se prind. Las’să vie, că-i îneacă, ^ 20 Neamul nostru mîntumd. _ „Vine, tată, Oltul mare, Si cu sînge-amestecat.“ — „Las’ să vie Oltul mare, Că mulţimi de oşti tătare 25 El pe mal a apucat. 279 Lifte poartă, lifte duce, Lifte, bată-i sfînta cruce; Oltul capul le-a mîncat! Las’ să vie să-i apuce 30 Că ni-e scut de Domnul dat.“ 5 10 15 20 25 SCUT ŞI ARMĂ Domnul sfînt să ne iubească, Şi-al său Duh ocrotitor Plin de pace să plutească Peste Ţara Românească Şi-al românilor popor! Noi prin vremi ce ne-ncercară Altă armă n-am avut Numai dragostea de ţară Ce strămoşii ne-o lăsară, Şi pe Sfîntul Domn de scut. Dar ne-a fost destul atîta! Fruntea sus, voi fraţi ai mei! Astfel Cerul hotărît-a Să se nalţe amărîta Ţară, prin puterea ei! Mai făţiş, mai fără veste Ne-aţi lovit, duşmani de voi! Dar ce-a fost, a fost poveste! Dragostea de ţară este Şi mai tare-acum în noi. Şi de cine ne-o fi teamă? Mult a fost, să vă răbdăm, Nebăgaţi de voi în seamă — Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă, Dacă nu, să vă-nvăţăm! 281 Numai Domnul ne iubească Şi-al său Duh ocrotitor Plin de pace să plutească Peste Ţara Românească 30 Şi-al românilor popor! OLTENII LUI TUDOR Vine-un chiot dinspre munte, Vine freamăt din păduri — Tudor domnul vine-n frunte, Cu mulţimea de panduri! 5 Iar din Jiu, din apă sfîntă, Iese cîntec vitejesc, Şi cu glas de surle cîntă Tot poporul românesc. Las’ să-i sune surle-n ţară, 10 Să-şi adune-olteni destui, Ţara s-o vedem noi iară Veselă pe urma lui — Mîndra patrie română Nu supt braţ de oameni slabi, 15 Ci voinică şi stăpînă Cum a fost sub Basarabi. Zboară corbi pe sus, băiete, Cîrduri negre se-nvîrtesc, Şi se zbat de-atîta sete 20 Şi de foame se izbesc: N-au s-aştepte-oltenii rugă Să le dea de hrană-n văi — Oh, ciocoi, te-ajung în fugă Toţi răzbunătorii tăi! 283 25 Cine vrea părtaş să fie Dreptului pe-acest pămînt După Tudorin să vie! Că-i trimis de Domnul sfînt Să ne scape-acum odată 30 De ciocoi, căci Dumnezeu însuşi s-a pornit să-i bată, Cum ne bat şi ei mereu. Ridicaţi, români, Dreptăţii Steag cu sfîntu] George-acum 35 Sfintei Legi şi Libertăţii Faceţi-i odată drum! Cine nu-i cu voi, să ştie Că izbit va fi de voi, De cei straşnici în mînie 40 Şi din leagăn de eroi. Domnul Tudor să trăiască! Sus cu toţii, pui de lei, Pentru ţara românească, Pentru drepturile ei! 45 A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor, ca Hristos, Dar schimba-va pasul sorţii, Va trînti tiranii jos! SĂRINDAR Iar Matei în baltă stete Pînă-n zori, în stuf ascuns. Frigul nopţii l-a pătruns Şi prin suflet spaimă-i dete 5 Că perirea l-a ajuns. — „Dumnezeule-al puterii, Vezi-mă-n ce stare sînt! Fă, să scap de-acest mormînt, Depărtîndu-mi ianicerii, 10 Şi mă leg cu jurămînt Că scurgînd această baltă, Chiar pe locul unde zac Mînăstire am să fac, Mîndră, veselă şi naltă, 15 Şi cu aur am s-o-mbrac.“ Turcii însă-1 căutară Şi-altă zi, şi nencetat, Iar Matei în stuf a stat Şi-altă noapte, mai amară, 20 Mort de foame şi-nsetat. — „Dat-ai prin Hristos, Părinte, Cele nouă fericiri! Scapă-mă de prigoniri Şi-ţi voi ridica, prea sfinte, 25 Tot pe-atîtea mînăstiri!“ 285 Ruga nu i-a fost primită Nici acum, şi-a stat Matei Ocolit de agarei înc-o noapte aşa cumplită, 30 Şi plîngea, gîndind la ei: — „Vai, Părinte-al îndurării, Depărteaz-acest pahar, Şi, scăpînd dintru amar, Mănăstiri voi face ţării 35 Cîte slujbe-n sărindar.“ Şi-apoi fu, că tot plecară Nechemaţii venetici. Iar Matei a strîns voinici Şi-a gonit pe turci din tară 40 Şi-a-ngropat şi mulţi aici. Iar pe locul unde-n baltă El ascuns trei nopţi a stat Sfînt locaş a ridicat Pe colin-acum înaltă, 45 După cum s-a şi jurat. Şi-apucat-a să clădească Alte nouă, rînd pe rînd, # Şi i-a dat Dumnezeu gînd Intr-o zi să le sfinţească, 50 Toate-acelaşi hram avînd. Iar în urmă ridicat-a Un altar după altar, Domnului cel sfînt ca dar — Cel din urmă dîndu-1 gata, 55 T-a pus nume Sărindar. 286 ZECE MAI în ziua cea sfîntă şi mare La zece-ale lunii lui mai Se vede-o ciudat-arătare Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai! 5 Cînd zorile-ncep să s-arete Acolo-n tăcutele văi, Din groapă ies moartele cete, De-a pururi jăliţii flăcăi. Ei vin de prin locuri pe care 10 Ca vechile răni le cunoşti, Pe unde-au stat şanţuri odată, Redute şi taberi şi oşti. Striviţi şi cu mînile rupte Şi galbeni ca-n jalnicul loc 15 In ziua sălbatecei lupte Cînd bieţii pieriseră-n foc. Fac roată, şi-o rugă murmură Iar Valter şi Şonţu şi toţi Mai-marii ce-n frunte căzură 20 Stau jalnici acolo-ntre soţi. Şi stau cum stă omul ce-ascultă Şi nici o mişcare nu fac; Aşteaptă cu grijă şi spaimă Un semn de departe şi tac. 287 T 25 Deodată ei capul ridică, Dau chiot şi-n zare privesc Spre ţara din care ieşiră, Spre scumpul pămînt românesc — Şi-ascultă, căci tunul azi cînta 30 Departe-n iubitul pămînt, Puternic ca-n ziua luptării, Dar altfel de cîntec mai sfînt. Vi-e teamă că n-o să mai cînte, Că moartea vă fuse-n zadar — 35 Dar ţara trăieşte! Iar tunul Ce limpede-o spune şi rar. Şi-ascultă... iar ţara-i departe, Sînt dealuri la mijloc şi văi, Şi rîul cel mare-i desparte 40 De mame pe bieţii flăcăi. Şi moartea cea vecinică-nchise Pe urmă-le tristele-i porţi; Dar moartea lor viaţă ne dete: Ferice de asemenea morţi! 45 Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea Ce-ascultă cîntarea de tun Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate Pe morţi să-i audă ce spun. Dar cred că se roagă, sărmanii: 50 — „Noi liberi pe voi v-am făcut Iar Tatăl din cer să vă aibă De-a pururi sub sfîntul său scut!11 Mormintele părinţilor lui Co'şbuc în cimitirul bisericii din satul natal al poetului Coşbuc şi Caragiale, desen de I. L. Garagiale George, Alexandru şi Elena Coşbuc Cîntece de vitejie, coperta primei ediţii, 1904 '// /// Mt} fţfii £-r .*15 ■ L Ji rrzt. g.:mî.^i J.m mţmtftMmmi» |« Tt & *4-£»t p»»nmr*tt tu* ■• «&> - # ptfmmfetm *3 mi %&*&$#■>*&. i'ffflr* * t *|f_ # Hil^ !* » H-H ’ ifp^ |s - “.&L& ţmip) #1# .W- & 1 .% **,. & ,^~r k La* - tif ri Ş I (.A >■;*. Vs*Lv >. & !& ^ ' .« s&jh#**» ®»*s< <* !»' - - & ,JS *f Ţi-ai minat..., muzica de Al. Bantaş, versurile poeziei Cîntec CÂNTECUL STUDENŢILOR Cîntecul studenţilor, muzica de G. Bră-tianu, pe versurile poeziei Imnul studenţilor f. '*• *«t i rv** v'“ v> » w . ii, ^ ><«v» V. (U ^ ta t"*r 1 ** ““ ‘i5^«- w, V'1 '■*• >*»*. v^u,d I. ‘vvMîk.ţ»^. A „ i -* T' |i .. îWt ’^W 4« f„r •yv ^ ®"**4s- ^u.* IiMa».» ^v, i!^ f *-i, . v"^‘ u' i-'^tuc- o* w ' w u„ .;-v% i ti' -i 'HA' *'" «'»'■•!. Ai1 f"* **,U A U» ^ v*** ** t , 'A,,*t' ' << :•<**>< -> V, >«. $ , - «W* « J'***'* /V - - '- 7 1 \ . £ V - f 4 *?.«'. * ?fe». --- jb' .rJ> ; ti < u- p.>+ - -*J .1.4***’ J< J**+* V « f* '*«- -• ' i 't *t ' - . W ’ * 1 : - ' ' \s e>> - t >* . ’ b, j .'- ■ i Paşa Hassan, in Vatra, nr. 23, 1894, p. 750 săud, 10 august 1909, la 25 de ani de la absolvirea gimnaziului PE DRUMUL PLEVNEI Iar pe drumul care duce de Ia Dunăre spre munte Trec românii zi şi noapte catră Plevna, merg şi vin. 5 Vesele batalioane cu maiorii lor în frunte, Şir de cară cu provizii, schilăviţi în haine crunte — Scîrţiit şi chiu şi tropot 10 pe-acel drum de oameni plin. Intr-acest pestriţ amestec, scoborînd pe dealuri, iată Pe-un răzor s-oprise-n cale o bătrînă şi gemea, 15 Cu desagii goi pe umeri, semn de-o cale îndelungată. Iar din văi, urcînd alene se vedea venind o ceată De drumeţi din ţara noastră 20 şi s-opriră lîngă ea. — „Bună calea“, zise unul, — „Inima vă fie bună, Oameni buni! Dar unde mergeţi?“ — „De ne-ajută Dumnezeu, 25 Noi, la Plevna, maică dragă“. 289 19 — Opere alese, voi. II — „Tot la Plevna! Cum ne-adună! Eu de-acolo viu. Băiatul mi-e-n război acu de-o lună, Şi m-am dus să-mi văd băiatul 30 că-i la Plevna şi-i al meu“. Repede-mprejur se strînse ca prin farmec toată ceata Ca să-ntrebe cum e Plevna? cum stau turcii-nchişi în ea? 35 Ce mai zice Carol-vodă, cînd o fi războiul gata? Şi-mbătată de potopul întrebărilor ea, biata, îşi ştergea cu palma ochii 40 şi plîngînd le tot spunea. Dar în urmă, ei de grija nopţii, ca să nu-i apuce: — „Să rămîi în pace, maică, să te vadă Domnul sfînt“. 45 Şi grăbiţi se ridicară toţi de jos, făcîndu-şi cruce. Ea, cu ochii plini de plînset, privea gloata cum se duce, Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i 50 şi-ntunerec pe pămînt. Stete-aşa, mereu privindu-i şi deodată-n fuga mare Ea porni la deal, cu strigăt să s-oprească ceata-n loc. 55 Cînd ajunse-abia trăgîndu-şi puţintică răsuflare: — „Dragi creştini, voi unde mergeţi? Aveţi milă şi-ndurare, Eu mă-ntorc cu voi acolo 60 la băiatul meu, în foc!“ 290 — „Dar ai fost! La Plevna, maică, toate-acum îţi sînt ştiute, Ţi-ai văzut şi tu băiatul, ce mai vrei să vezi acum? 65 Să te-ntorci, în sat acasă; ia-ţi toiagul tău şi du-te. Noi sîntem cu toţii tineri zor avem şi mergem iute, Tu eşti slabă şi puţină 70 şi e mult de mers pe drum“. Ea-şi întinse-atunci cu gemet mînile, strigînd cu jale: — „Nu mă bateţi cu nevrerea, că vă bate Dumnezeu! 75 Voi fugi cu voi alături, şi de voi muri pe cale, Tot atît! M-oi şti aproape de băiat! In sat, acasă E pustiu, că n-am pe nimeni! 80 Orice-o fi, mă duc şi eu!“ isj* MORTUL DE LA PUTNA Iar la Putna-n mînăstire, Noaptea, din tăcut mormînt, Iese-n plină strălucire Ştefan cel viteaz şi sfînt. 5 Lespedea ce-au pus-o popii Peste groapă,-ncet se dă îndărăt şi-n fundul gropii Ştefan plin de pace stă. Dar se nalţă-ncet eroul 10 Deşteptat din lungu-i somn, Luminat e-ntreg cavoul Si sumet viteazul domn. * > Albu-i coif străluce-n lună Iar pe zaîe-i joacă zări 15 De lumini ce se-mpreună Ca-ntr-un basm cu arătări. Lunga suliţă şi-o poartă Răsucind-o-n mîndru chip — Eu credeam că-i umbră moartă 20 Ce se mişcă pe nisip, Dar e viu! Acum ridică Ochii săi, parc-ar lăsa Peste-o oaste inimică Toată vrăjmăşia sa. 292 25 30 35 40 45 50 55 00 Apoi stă plecat şi-ascultă; Poate-aude spre Hotin Vuiet şi-alergare multă De poloni şi turci ce vin, Poate-aude oşti tătare Şi năvală peste Prut, Ori sosind din depărtare Peste munte i-a trecut Regele Matei! Voi cete De cazaci şi de săcui, Dumnezeu acum vă dete Gata iar pe mina lui! Sună zornăit de zale, Strigăt mare de război, Ard Moldova noastră-n cale Cîţi duşmani şi vechi şi noi. Ştefan tremură-n mînie. Iese din tăcutul schit — Luna-n ceruri, argintie, Cu nori negri s-a-nvelit, Şi cumplit din bucium sună Ştefan vodă; ca un nor Ies oşteni şi iuţi s-adună Roată lingă domnul lor. lat-o, oastea lui voinică, Toţi cei buni şi tari ai săi! Ştefan spada şi-o ridică Şi porneşte-n sîrg spre văi, Luna tot mai mult s-ascunde, Tot mai negri nori plutesc Şi din văi grozav răspunde Buciumul moldovenesc. Se tot duce, duce-n noapte Zgomotul în jos spre Prut, Mai lăsînd în urmă şoapte Din furtuna ce-a trecut. 293 E pustiu ia mînăstire, Gol mormîntul cel deschis! Toate-au fost o nălucire, Toate repezi ca-ntr-un vis. 65 Nu ştiu bine-n care parte, Ştefane, .te-ai dus cu oşti, Ştiu că tu te-ai dus departe, Şi duşmanii ţi-i cunoşti! Bate-i, Ştefane, părinte, 70 Spulberă-i de pe pămînt: Chiar şi mort învaţă-i minte Cine eşti şi-ai tăi ce sînt. 5 10 15 20 STEMA ŢĂRII Ca un zimbru-ntărîtat Cînd a prins pămîntu-n coarne, Tot ce-n drumul lui a stat Gata să răstoarne — Ca un zimbru-ntărîtat Moldovenii s-au luptat Cu potop de litve. Ca un leu sfîşietor Cînd cuprins de-arcaşi se vede, Prin mulţimea de popor Trăsnet se repede — Ca un leu sfîşietor Star-oltenii-n munţii lor Intr-un iad de latini. Iar muntenii ce-au avut Cuib pe apa Dîmboviţii, Ca vulturu-n munţi crescut Apărînd răpiţii Pui ai săi — făcut-au scut Ţării lor şi-au abătut Negrul nor de hoarde. „Zimbru şi vultur şi leu Fui cînd mi-a călcat păgînul Patria şi dreptul meu“. 295 Şi va fi românul Şi de-acum român mereu, Zimbru şi vultur şi leu Şi viteazul lumii. 5 10 15 20 FRAGMENT EPIC Iar pe lumea ceealaltă scoborînd acum flăcăii Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin, Cîţi sosesc pe rînd în stoluri, adunaţi în gura văii Stau s-aştepte alte gloate cîte se vedeau că vin. Unii şterg de iarba udă cîte-o sabie-ncruntată, Din pulpana hainei alţii sîngele duşman îl storc, Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată Precum fac biruitorii din războaie cînd se-ntorc. Cînd văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit Resfirîndu-se prin noapte, precum fumul se resfiră, Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit. Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură, Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian Luptătorii din Mikene cînd îngălbeniţi văzură Strălucind prin noapte coiful comandantului troian. Dar ai noştri morţi de veacuri, cîţi periră prin războaie, Apărînd a lor credinţă şi pămîntul românesc, Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc: Văd români, şi-aucl cuvinte româneşti! De-ai lor cu toţii! Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor — Şi-ndrăznind dintîi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii, Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor. 297 1 25 Şi precum în neastîmpăr pasări grabnice cu zborul Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece-n stol, Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul Celor morţi umplînd de vuiet cîmpul mai nainte gol. S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa 30 Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium nentrerupt, Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa Se părea că-i românească toată lumea dedesubt. Străbătînd genuni cu mersul, nesfîrşită li-e venirea, Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el — 35 Cîţi peiră făr’ de urmă copleşiţi de năvălirea Asiei, şi-arcaşi cu glugă din cîmpiile Iui Gel. Cîţi au înroşit cu sînge rîuri mari şi-ascunse plaiuri, Cînd prin văile bulgare loniţ-avea locaş Şi frumosul grai al nostru printre bîlbîite graiuri 40 Şi-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş. Iată-i înşişi vin în frunte cei ce-au cârmuit norodul, Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut, Şi cu Negru-Vod-alături vine Dragoş voievodul, Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut. 45 Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-1 mai îngînă Tînăr şi părînd ca Hector cel cu coif fluturător, Cînd cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mînă, Sare-n mîndru-i car şi umple cîmpii Troiei de omor. Trăsnete-al mîniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii, 50 Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi Prins-au fulgerul cu palma! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii, Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chiemi. Ce vei îi gîndit tu, Mircea, cînd vedeai pornit cum vine Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim? 55 Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine, Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim? 298 Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc, Cel cu nume sfint de-Arhanghel — cu-al tău nume, Mihaile, 00 Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc. Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu! Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă, Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu. 65 Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvîrtindu-şi buzduganul Doi Buzeşti, ducînd şi spaimă şi-al peririi-nghieţ cu ei! Spuie Neajlovul, Sinane, cîte oşti pierdu sultanul, Şi Şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei ? Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată 7 0 Si era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n Ţarigrad? Şi ce cale-avea să facă! Dar s-a tînguit vrodată Fulgerul că-i drum departe de la nor pînă la brad? Iată-1 însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici, Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind 75 Suflet mînios şi-n toată strălucirea cîtă-n cronici Scrisă e c-a fost pe vremea cînd el ţara străjuind A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete Şi, arind de ciudă cîmpul, puse-n jug duşmanii lui— Pe mănunchiul spăzii sale mina lui tot caldă stete, 80 Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui. El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale, Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podu-nalt, Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale Tremură, răzbit de spaimă, tot tărîmul celalalt. 85 El şi-aici e vîntul iernii, şi duşmanii săi sînt pleava! Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod — Faceţi loc! Sosesc ca rîul luptătorii din Suceava, Trec voinicii cei năpraznici ai lui Ştefan Voievod! 299 Şi Ion Cumplitul Vodă, jalnic schilăvita strajă 90 A Moldovei, scut puternic al poporului de rînd, Şi nenfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducînd. Şi hatmani şi capi de oaste — daţi-mi voi acum o sută De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi! 95 Şi tu neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută, Făr’ de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoţi. Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă, — Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem — Ne avem şi noi Olimpul, şi pe a veşniciei poartă 100 Am intrat şi noi; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem! Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine, Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi? Soarele din noapte iese, din mormînt puterea vine: Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi. PE DEALUL PLEYNEI E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniştit îşi mină carul. Roţile nu ştiu că plînge Dealul, pe-unde omul mină; 5 Nu ştiu boii, că-n ţărînă, Pe-unde trec, e numai sînge. Noaptea-ncet, încet scoboară, Lilieci prin aer zboară. Pe-unde-a fost cumplire-odată 10 Doarme-acum îptreaga fire, Peste-un iad de zvîrcolire Cade-o pace-ntunecată. Numai luna e pe lanuri — Dar mai sus, pe sub rădanuri, 15 Unde-a curs fierbinte plumbul, Duhuri vin din vreme-n vreme, Cît e noaptea-n dealuri geme Şi se zbuciumă porumbul. 301 OŞTIRILE LUI ALAH Noaptea care-ncheie anul — Noaptea sfintă, Cînd cetindu-şi El-Coranul Trist mahomedanii cîntă 5 Pe răpuşii prin bătăi — Noaptea asta ştie spune De-o minune La Călugăreni prin văi. Cînd e-n jumătate ruptă 10 Noaptea-n cale, Pe uitatul cîmp de luptă Se porneşte-un glas de jale Şi-apoi multe, şi-mprejur Din păduri răsar o mie, 15 Din cîmpie Plînge-un nesfîrşit murmur. Şi murmurul creşte-ntr-una Şi deodată, Urlă-n zare ca furtuna, 20 Şi prin zarea spintecată De blesteme şi de vînt Ies spahii în şiruri dese, Grabnic iese Oastea-ntreagă din pămînt. 302 25 Căci acum, prm lumea lată, Ies să jure Toţi cari au perit vrodată Pe cîmpiile ghiaure, Şi-aşteptînd un semn ceresc 30 Stau gătiţi, potop să plece Şi să-nece Tot pămîntul creştinesc. Ei, cu genele-amorţite, Nalţă mîna 35 Iar din bărbile-ncîlcite Iuţi îşi scutură ţărîna Şi pe cai sărind grăbiţi, Învîrtesc duşmanii crucii Săbii lucii, 40 De năvală stînd gătiţi. Furnicînd din mii de locuri, Plini de ură Cu blasteme şi batjocuri Strigă toţi ca dintr-o gură 45 Sfîntul nume-al lui Isus, Şi turbate şi-ndrăzneţe Mii de feţe Alergînd privesc în sus. Iar acum, fiind o gloată, 50 Numai una, Osie-ntr-această roată Se ridică Semiluna, De pe steagul care-n vînt Geme-o plîngere-ntreruptă 55 Şi se luptă; Iar ce geme e cuvînt. Şi-i a lui Alah cuvîntul, Sfînt şi mare! Şi tăcută ca mormîntul 00 Şi-mpietrit-acolo-n zare Oastea-ntreagă stă pe loc. 303 Codri, dealuri, rîu şi luncă Toate-aruncă Ochii-n sus, spre-un semn de foc. 65 Mii de guri atunci în vaier Umplu cerul: Crucea e, o cruce-n aer! Turcii toţi, zvîrlindu-şi fierul, Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vînt; 70 Noaptea rîde luminată Şi deodată Intră totul în pămînt. GRAIUL NEAMULUI „Fie-a voastră-ntreaga ţară, Şi de cereţi, vă mai dăm, Numai daţi-ne voi graiul Neamului11 — Şi se sculară 5 Să ne vremuiască traiul Cîţi duşmani aveam pe lume! Graiul ni-1 cereau anume, Să-l lăsăm! Dar nestrămutaţi strămoşii 10 Tot cu arma-n mîini au stat: Au văzut şi munţi de oase, Şi de sînge rîuri roşii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. 15 Graiul lor de voie bună Nu l-au dat! Astăzi stăm şi noi la pîndă, Graiul vechi să-l apărăm; Dar pe-ascuns duşmanii cată 2 0 Să ni-1 fure, să ni-1 vîndă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-am dat noi graiul ţării, Azi, în ziua deşteptării, Cum să-l dăm? 305 20 Repezi trec cu vifor anii, Ispitind puterea ta, Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu duşmanii Graiului român pierzare; Dar să piară ei cu toţii: Nu l-am dat, şi nici nepoţii Nu-1 vor da! DE PROFUNDIS Pe sub dealurile Plevnei Doarme spaima şi fiorul, Soarele-şi ascunde faţa Şi-ngrozit se-ntoarce norul 5 Să se ducă-ntr-alte părţi. O, a fost acolo-n vale Moarte şi pierire-odată, Iar amara ei cumplire Scrisă vreme-ndelungată 10 Povesti-se-va prin cărţi. Umblă mai încet cu plugul, Tu ţăranule, cu grapa, Poartă-te să dai ţărîna Mai deoparte-ncet cu sapa 15 Pe colnice cu porumb — Poate unde scurmi pămîntul Tu să vezi că iese sînge, Plugul tău să dezvelească Vrun voinic ce-n groapă plînge 20 Zbuciumat de spăzi şi plumb. Au venit din munţi cu soare Şi din văi întunecate, Au lăsat pustii acasă Stîne şi cîmpii şi sate 2 5 Şi-au trecut grozavul riu. Moarte! Tu aveai cu tine Tot alaiul spaimei tale: 307 20* Spune tu, putut-ai, moarte, Să opreşti voinicii-n cale, Să le pui mîniei frîu? Pe sub dealuri pe la Plevna Doarme spaima şi fiorul — Plin de grije şi-n tăcere Să străcoară călătorul Prin pustiu] loc de-omor. Eu mă tem de-un semn, de-o şoaptă, Căci din gropile tăcute Vor ieşi cei morţi cu vuiet, Sute-n luptă iar cu sute, Repetînd perirea lor! CAROL ROBEJRT Stăpînul ţării feudale Rîdea de Basarab, pe cale Venind cu sutele de-arcaşi Turnaţi in zale, 5 Ge-i pentru-ac eşti viteji ostaşi O ţară largă de trei paşi? — „Sărmanul vodă, cum îl cheamă, O fi-n pămint acum de teamă! Ce minte-o să-l învăţ! Să-l fac 10 ' Să ţie seamă Că eu sint eu, şi nu tnă-mpao C-un biet ca el, cioban sărac! Uitat-a că-i născut să fie Păstor de oi şi slugă mie? — 15 De barbă insă am să-l scot Din vizunie. Ce cîni îl apără? Socot Să-l spînzur eu cu cîni cu tot! Curînd, flăcăi! E plin paharul! 20 Auzi ce-mi scrie-acum tîlharul — Dar cine crede el c-ar fi Maghiarul?" Şi regele rîzînd s-opri Şi-aceste vorbe le citi: 309 25 30 35 40 45 50 55 60 „Mărite crai! îţi spui prin carte, Că vecinie dinspre-a noastră parte Vrem binele! Sîntern cei foşti Şi mai departe — Şi-acum tu uiţi că ne cunoşti Şi-alergi în strîngere de oşti! Eu sînt mai slab. Zic eu de mine. Vi-am dat hăraci, că se cuvine, Pe plac eu multe v-am făcut Să fie bine. Voi Severinul l-aţi bătut: Vi-1 las, măcar eu n-aş fi vrut! Dar o rugare eu ţi-aş face: Să mi te-ntorci în bună pace, Să te fereşti, măria ta, De drumu-ncoace. Că mai pe-aproape de veţi da Nici unul viu nu veţi scăpa!“ De hohote vuit-a malul; S-a dat cu spaimă-n lături calul Lui Robert. — „Tomo, fii stăpîn Că-ţi pierzi Ardealul! Nu-i prost românul că-i bătrîn E prost că-i minte de român!“ Şi-aşa rîzînd, în zi de vară, Frumoasele lor oşti intrară Adînc prin munţii româneşti, Adînc spre ţară. O, nu ţi-aduc vulturii veşti, Roberte,-n drum ca să te-opreşti? Căci iată, colo la strîmtoare, S-aude-un corn de vînătoare Şi multe-apoi, chiuituri Răsunătoare. Se umple codru-ntreg de guri Şi ies românii din păduri. 310 Jucîndu-şi coiful alb pe creste Ei vin, şi nu le prinzi de veste, Năvalnic cad şi iuţi răsar Ca din poveste. 65 Ei intră-n desetul maghiar Şi unde-ajung, 11 lasă rar. O, bieţi maghiari, striviţi In vale! Ce mîndri-aţi mai venit pe cale, Atîtea sute de arcaşi 70 Turnaţi în zale! Cum pier acum aceşti ostaşi In ţara largă de trei paşi! Şi fala lor uitînd-o toată Mureau zdrobiţi, şi ca să poată 75 Să-şi scape capul, rupţi şi goi Fugeau în gloată. O, şi la ziua cea de-apoi Vor rîde-aceste văi de voi! Tu-n gînd bolboroseai o rugă 80 Şi nu gîndeai decît la fugă, Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus Vestmînt de slugă — Un gînd nebun mi te-a adus Şi-acum te bate Cel-de-sus! 85 Venit-a Dumnezeu să certe Mîndria ta, Carol Roberte! De nimeni n-ai voit s-asculţi, Cel Sfint te ierte! Din pilda ta cunoaştem mulţi 90 Că ştiu şi regii-umbla desculţi! GOLIA TICĂLOSUL La Cahul, pe cîmpie, din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii, Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor, Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii 5 Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii Ca vînturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor. Iar cînd veni şi vremea să urle-n zare tunul, Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul: O lamur-a Moldovei prin sutele de ani! 10 Dar Golia ticălosul alt gînd avea cu soţii, Şi-n suliţi ridicîndu-şi căciulele cu toţii Lăsînd cîmpia noastră trecură la duşmani. O clipă stete vodă cu inima trăsnită, întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită, 15 Pe Golia arătîndu-1 cu pumnii, cu-amîndoi: — „Oşteni ai ţării mele! priviţi-1 cum se duce, El vinde sfînta ţară şi vinde sfînta cruce, Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!“ Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mînie 20 Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii. — „Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară! Să piar-acum pămîntul! Moldova-ne să piară, Dar Golia-ntîi de toate să piar-acum, copii!“ 312 2 5 Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese în drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese, Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi. Şi neputînd mai iute să-l stingă de pe lume Rosteau cu glasul urei becisnicul său nume 30 Prin gemete scrîşnite strivindu-i-1 în dinţi. O, Golia, tu! Pîndit-ai aşa de-amară vreme! Dar toate ale ţării şi plîngeri şi blesteme Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit! Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură — 35 Smintiţii tăi la Cahul cîneşte-aici căzură, Cazuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit! Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei ţărînă Şi-n gură-ţi s-adunase şi sînge şi pămînt, i0 Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea! Aşa sfirşit să aibă în veci de veci trădarea, Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormînt! Adînc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă în care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă 4 5 Nicicând, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda — E>e-a stînga ţipă Cain, de-a dreapta urlă Iuda, Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei! LA SMÎRDAN — „Neam român, văzui odată Oastea Domnului Mihai“ Zicea Dunărea-ntristată: „Fulger îns-atunci erai, 5 Şi-alergînd prin cer furtuna Cînta vorbe româneşti — Astăzi stau şi-ascult într-una Şi mă uit, şi nu mai eştiF Dar abia rosti cuvîntul 10 Dunărea, vuind prin văi, Şi văzu gemînd păm intui Şi de cai şi de flăcăi. Zornet auzi prin zare. Cum se-ncheagă stol cu stol 15 Şi năprasnică răsare Oastea domnului Carol. Jalnic tu-ţi doineşti durerea Dunăre, şi iat-acum! Din mormînt ieşi puterea 20 Şi-n zadar îi stai în drum. Trec voinicii peste tine; Mersul lor e zbor de fulg, Şi din mîinile străine Stema libertăţii smulg. 314 2 5 Tresăriră iuţi românii Căci aminte şi-au adus Cit s-au străduit bătrînii Steagul să ni-1 ţie sus, Cîte plîngeri nentrerupte 30 In mormînt or fi vărsat, Că nepoţii fug de lupte Şi că steagul e-nchinat. Dunăre-ai văzut Smîrdanul? Spune tu, s-o spui şi eu! 35 Şi noi ştim izbi duşmanul, Şi-n români e Dumnezeu! Ştim şi noi găti cununa Vitejiei ce-o doineşti, Şi cînd urlă-n cer furtuna 40 Cîntă vorbe româneşti! La Smîrdan — aşa vru Domnul Morţii dintr-această zi Vor avea cu spaime somnul Şi-aiurînd se vor trezi 45 Apărîndu-se cu mina Ca de-un tăinuit duşman, Vor muşca gemînd ţărîna Ca şi-n luptă la Smîrdan. Că-ntr-această zi cumplită 50 N-avu mila nici un rost, Şi mînia răzvrătită Lege tuturor ne-a fost. Astfel că văzînd perirea însuşi Dumnezeu de sus 55 Galben întorcînd privirea Mina peste ochi şi-a pus. La Smîrdan pe unde drumul Da de-a dreptul spre vrăjmaşi, Risipeai cu mîna fumul 60 Ca să vezi la patru paşi. 315 Şi-ntr-un iad fără de nume Unde-ai noştri iuţi pătrund Nu era nici cer nici lume, Numai noapte fără fund. 65 Şi-ntr-acel noian de ceaţă Dorobanţii dînd de-un riu, Au trecut prin sloi de gheaţă Şi prin apă pînă-n brîu. Rîu de apă — Prut să fie — 7 0 Cum era să-i ţie-n loc, Dacă n-a putut să-i ţie Din redute-un rîu de foc! La Smîrdan de-un gînd cu toţii Fost-am braţ pustiitor, 75 Şi murind au dat nepoţii Mina cu strămoşii lor. N-ai avut mai buni tu, bane. La Călugăreni în văi; Iar la Racova, Ştefane, 80 Nu-ţi erau mai buni ai tăi. De-o veni din nou vrodată Vuiet peste-al tău pămînt. Ţară dragă şi-ncercată, Vom ruga pe Domnul sfînt 85 Nu-ntr-alt chip să ne ajute Ca să-nfrîngem pe duşman, Decît dîndu-ne virtute De flăcăi ca la Smîrdan. CÎNTEC Ţară-avem şi noi sub soare, Şi-o rîvnesc duşmani destui, Dar prin vremi asupritoare N-am lăsat-o nimănui. 5 E bogată, zici! Vezi bine, E bogată, căci în ea Multe inimi sînt, străine, Şi-i frumoasă, că-i a mea. Dacă-i mică, nu-i de-ocară, 10 Căci viteji în ea mai sînt, Şi-apoi şi la noi în ţară Creşte fierul din pămînt: Cînd voim, îl ştim culege, Ştim cum să izbim cu el 15 Cînd duşmani lipsiţi de lege Vin spre noi cu gînd mişel. Steag avem şi noi, străine, Şi-l iubim cu jurămînt. Ziua răului cînd vine, ^ •20 Ce frumos se zbate-n vînt! E frumos şi steagul vostru, Dar pe-al nostru de-1 privesc Tot mai mîndru este-al nostru, Şi mai sfînt, că-i românesc. 25 Rupt de-asprimile furtunii Răscolite de duşmani L-au purtat cinstit străbunii Prin atît amar de ani. 317 De ne cheamă azi la moarte, 30 Veseli mergem la război: Să dea Domnul să ni-1 poarte Şi nepoţii tot ca noi! Ştim şi noi o lege sfîntă, Şi de-un veac de ani acum 35 Stăm cu ochii tot spre ţintă, Mergem tot pe-acelaşi drum. Pentru sfînta lege-a crucii, Pentru limba ce-o vorbim: Ce de-oţel pe săbii lucii 40 Pus-am noi de cînd trăim! Ştie Dumnezeu de-i bine Ori de facem vrun păcat — Dar noi ştim c-aşa e bine Să ţinem ce-am apucat. 45 Pentru lege, pentru limbă, Noi cu gura prindem foc: Numai vîntul se tot schimbă, însă munţii stau pe loc. Sînt şi neamuri mai cu nume, 50 Mai vestite la război; Or fi multe poate-n lume, Cîte n-au ajuns la noi. Dar noi ştim ce ne-nvăţară Cei ce-au fost, şi cînd rostim 55 Vorba sfîntă „neam şi ţară“ Noi, străine, tresărim. Pentru cel ce ne iubeşte, Tot ce-avem noi dăm cu drag, Dar cînd neamul ni-1 huleşte 60 Şi vrăjmaş ne vine-n prag, Mii de oşti cu el s-aducă: Noi sîntem români destui — Cînd de piept cu noi s-apucă, Aibă-1 Ceru-n mila lui! CÎNTECUL REDUTEI în redută numai lei; Uite-i, mă, başibuzucii, Eu de-aici le-aud papucii! Dar mai mare peste ei 5 Cine-mi e? Vrun Strîmbă-lemne? Cică şi mai şi, pesemne, Unul,’ Ciaca-Paca-Bei. Cîte cinci pe-un ban să-i vinzi, Că sînt tot oşteni pe-alesul, io De viteji le saltă fesul, Pitulaţi pe după grinzi. Se-ntind, nene, de căldură De le-ajung genunchii-n gură — Maşala, cu ei te prinzi? 15 C,e te uiţi tu, că sînt goi? Aşa-i turcu-n vitejie, Zvîrle haina ca să fie Sprinten-foc, cînd e-n război. Dîrdăiesc din dinţi, mă, vere 20 Lasă-i, mă, că-şi fac putere Dinţilor, să muşte-n noi. 319 Şi-ntr-o zi — să vezi acu — Dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme cuie, 25 Şi-apoi, ce-o fi fost, ce nu, Că sări pe băţ călare Şi-alergînd în fuga mare Drept la Vadin s-abătu. Strig-Osman: — „Păsat vă fac! 30 încurcaţi pe-aicea treaba, Şi-mi mîncaţi pilaf degeaba — Vă tai ciorba, vă dezbrac! Ahmet, Mahmet, cum te cheamă, Tu cam tremuri, bag de seamă, 35 Sări, oprind, că-ţi viu de hacD Turcii, toţi, gîndeau: „Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul — Cu ce-şi bate paşa capul!11 Şi-i strigară: — „Cioc selim!11 40 Dar temîndu-se de vorba Că Osman le taie ciorba, Au mai zis: — „Sărim, sărim!“ Şi-au sărit cei lei de turci Care cum putea mai iute: 45 Vin românii spre redute, Şi să stai să-i mai încurci? Căpitanii-şi pierd şalvarii, Fac mătănii ghinărarii, Că-i la deal, şi-i greu să-l urci. 50 Noi strigam atunci din tun: — „Ce fugiţi, ca-n groaza furcii? Nu vă vin din urmă turcii! Staţi, şi daţi-ne tutun.11 Ei de stat n-au stat nici unul 55 Dar ne-au azvîrlit tutunul, C-aşa-i turcul, suflet bun... 320 VIATA LITERARA v.- ****» mm*«*ml num « *w < mă* # « «hmw #« t «oct» - * t f. * i î * tm~Pmtnm&m «■■■ »* • Iv UN «HM ailHT IBskcşM. •»**!** *w v«m utâmtk mmâ 4t \ #> , *A ’ »«**,* r— r «*-» - -‘iXI -ŢimAl^II^OL * f* • «* dt me «**«***»* - i«r H*hpw* >*u nor A i.i'Mi *t« * * * ** ***** ~ *.»&* S* »****•’» felftlWM»,.** CafcMftfe» î NSf: * waţi» «Mi «o^-n « &«J •« r *» ■*%&&. «K« **M 4-J»^erSsv«f» «Ml ««Mi «*rt»t*’rr wtw*^ k* * V «te MS» W5g% Vi«t* M J , &fce*4 «mm &*&* * *> *» <«* »« «tea** * Un.**'* » v *» <* ari» *■*#***>*»»** *iftM««N»** « * i£@ffe „M. t+tf **» i >*• * ,H k-? »u f r* i u , * 8k « #»v*«* w> £ ^ , ; Âl * fi*«T* ri<*SS?ft *«S-J , > „ s»V* -ii v- «Toi fimtat. „ e<» * **><* «WC *A &W «ţ ■ « s* ,- > & «* v î , «*■ <■ ■• V‘ * *■ v. f5j R H. M> *' & ‘ -1» ’S-c • ' ' 4 r !-♦ âMx#4 C W"t* t**.Q*{^5 t 4» M - , ^ tftsi Al fcţg't* «i. <. 4 pm* «.««a#a Mrtws «i»1 .•* ■tgţ*»;*, m •*, **« «»* «c+î» «rn»>>*.-< »"**> ? s-s ,<«>«<«» k -SA’fe -W «M» ^4» î-fii *» i *k**4k-*t îk w' *• * fi îfiSf»* « nfeeS-4» * '«j««sl ev#*» - - £ & , v, »«.cj= c#> festirt»--» »* * ,ij .- ,-'> . »«« ft« i^si&a. S ÎH i>: t- iA»ţ«iC '/zrurîs.srx «trv^r*-" sl^£a;-§=^ ţy «y «y»— ; ^ ^yrrr«i^“^ ■. •.■-■^ .. *♦**»• **. *«-* ^wtoAi »-**««? 41» -S i* (j >■ t-i»»*-. *» wsew*.««K" O 4o#««* ţ* W « tot «N&xsşrt* A to «toi**'»»;.. -i ■ o, t-«M» * «mpş ito mw*m ..............-*“-*M^dMBSN«ţ *-*rîy*£i*,â.?r ** w3>21- TXÎîSft tssu?„_-, _» $> #• eM^5ir- mtef 9 !"** ** *A~= / A N. ■ Primul număr al revistei Viaţa literară, 1 ianuarie 1906 Un admirator al lui Coşbuc : Octa-vian Goga şi un colaborator : Ila- ria Chendi Coşbuc între ofiţeri la Dra-goslavele, 1915 I Coşbuc văzut de pictorul Iser Acest cîntec îl făcui Eu, căprarul Păvăloae, Stînd de strajă noaptea-n ploaie, Şi gîndeam: „Tu rîzi şi spui, Şi tu n-ai cămaşă-n spate! Las’ că prind pe-Osman, măi frate Şi-am să-mbrac cămaşa lui!“ POVESTEA CĂPRARULUI Cînd ne-au respins de la movilă, Căzurăm mulţi pe-acele lunci. Şi-ntreg un regiment atunci, De ce-a văzut, a plîns de milă. 5 în şiruri strînse şi-mproşcînd Necontenit cu foc mulţimea, Se da-ndărăt dorobănţimea, Loc turcilor pe şes făcînd. Curgea şi mult şi iute focul, io Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi Erau cel mult optzeci de paşi — Dar noi lăsam cu palma locul. Şi, iată-n urma tuturor Un biet căprar, avînd un frate 15 Ucis, s-opri să-l ieie-n spate, Şi-apoi spre şir porni cu zor. Dar lunecînd pe iarba udă Fiind şi slab, căzu-n curînd, Iar noi strigam să intre-n rînd; 20 El a rămas nevrînd s-audă. 322 La ochi cu puşca l-am văzut, Îngenuncheat acolo-n cale Trăgînd spre-arapii ce din vale Veneau mereu. O, n-am crezut 2 5 Că omul în mînie poate S-azvîrl-aşa de mult omor, Că plumbii-n deznădejdea lor Curg rîu! Dar azi le cred pe toate. Iar noi ne-ndepărtam mereu, 30 Şi i-am strigat de-a multa oară Că e nebun, că stă să moară, Şi că-i păcat de Dumnezeu. Nevrînd să-l lase pe cîmpie, Şi să-l aducă neputînd, 35 El sta cu mortul, dus de-un gînd: Străjer răzbunător să-i fie! Dar turcii vin, tot vin, un roi, Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul — Acum nici nu ne-aude glasul, 40 Acum el e pierdut de noi. Treizeci de paşi mai au nizamii, Au cincisprezece, zece-acum — Şi-aştepţi pe-ai tăi, plîngînd pe drum, Tu suflet pustiit al mamii! 45 Dar iată-1, cade! L-a lovit Pesemne-un plumb din multa ploaie Pe spate-acum murind se-ndoaie, Dar l-am văzut cum s-a-nvîrtit Spre îrate-său, căzînd deodată 50 Cu faţa-n jos, părînd c-ar vra Să-l apere pe mort aşa — Şi-atunci coloana-naintată 323 A turcilor, sosind povoi l-a şi cuprins, urmîndu-şi goana. Şi i-a-necat apoi coloana Şi nu i-am mai văzut apoi. înfiorat şi-acum îmi bate Cu jale inima, cînd scriu: Strivit de turci, să mori de viu, Veghind la capul unui frate! Qnd ne-am retras pe-acele lunci Respinşi de turci de la movilă, Un regiment întreg, de milă, A plîns de ce-a văzut atunci! COLOANA DE ATAC Porniserăm din văi adinei Şi ne tîram acum pe brînci Să nu ne prind-Osman de vesle, Că năzuim la deal spre creste, 5 Căci veste de-ar fi prins ai săi, Noi n-am mai fi ieşit din văi. Şi-aşa cu-ncredere vegheată Noi răsărim pe deal deodată. Ne văd păgînii, sar pe zid, 10 Potop de foc spre noi deschid. Dar noi prin foc o rupem iute, Crezîndu-ne pe sub redute. Şi nu eram! Vedeam de sus Că altfel e de cum ne-au spus, 15 Că pîn-acolo-i lungă cale, O rîpă-n drum şi-adînca vale. O clipă ca-mpetriţi am stat; Maiorul însă-a şi plecat Şi ne-am făcut cu toţii cruce: 20 Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce! 325 La vale,-acum, pe rîpi curînd — Un rînd e mort, mai moare-un rînd. Cad bombele-n pămînt şi scurmă Şi altele mai vin pe urmă; 25 Ca grindina şi plumbii cad, Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad! Şi-un plumb veni cumplit cu zborul Şi fără glas căzu maiorul. Atunci un ofiţer înalt, 3 0 Cu spada-n vînt, iar celălalt Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front; iar pe colină Noi după dînşii, cot la cot, Suiam orbiş, noi leatul tot. 35 Cît ai clipi, muream o sută, Muream mai mulţi, căci din redută NTu plumbi curgeau, ci rîu de foc, Şi linii-ntregi cădeau pe loc. Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul, 40 Căzuse vîrfuind mormanul, Iar celalalt, acel ce-ochea, Muri trăsnit în faţa mea. Căci uite-aşa văzui de bine Pe-un turc bătrîn ochind spre mine, 45 Iar bietul căpitan nu-ş’ cum Se puse morţii drept în drum. Am dat să-l prind ca să nu cadă Şi-atunci căzui cu el grămadă — 326 50 5 5 60 65 70 75 Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost, Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost: M-am pomenit la şanţ deodată Şi-o cîrp-aveam la cap legată, De ce şi cînd, de mina cui? Şi-atîta drum eu cînd făcui? Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine, Căci tot străini pe lingă mine. Dar cîrpa, orice taină-avea, Atîta ştiu c-a fost a mea — Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul Şi scoborîm de-a valma şanţul, Sărim şi noi şi turcii sar Si-i moarte-n sânt, e vai s-amar. Ne batem ca-n pierzarea minţii, Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii Şi piept la piept ne zvîrcolim, Străbatem repezi şi răzbim. închid de veci nizamii gura, Iar noi îi dăm pe rîpi de-a dura. Ieşim apoi, ca duşi de vînt, Pe faţa negrului pămînt. Pe lături ne-ntărim şireagul: Şi iat-un căpitan cu steagul In fruntea noastră drum făcu: Ura, băieţi, acu-i acu! Roiesc turbaţi pe zid păgînii, Sub zid se-ndeas-orbiş românii 327 Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum, Străbat mereu făcîndu-şi drum. — „Trăsniţi, copii, tot după mine!“ Noi trăsnet după el, vezi bine. Şi iată-1, căpitanu-i sus, Pe meterez un braţ a pus, Dar şapte turci pe el săriră, Şi şapte săbii-1 şi loviră, Şi-al optulea, un turc bărbos, izbi turbat de sus în jos jn piept cu patul puştii, fiara — Şi-atunci pocnind se rupse scara Şi bietul căpitan căzu Pe spate-n şanţ, şi-atîta fu. Căci s-adunau păgînii gloată Şi-un om era reduta toată Şi-ntregul parapet un fes, Atîta se-ngloteau de des. Cădeam ca frunzele de brumă, Iar sîngele curgea cu spumă. Nici loc să stai, nici drum să treci Şi fum de puşcă, să te-neci, Şi ce-am văzut atunci — minune -Şi-n groapă morţilor voi spune! Nici chip de-acu să mergi în foc, Nici chip să stai sub zid pe loc. Se dete semn atuncea oastei Să părăsească clinul coastei 328 105 Şi ne-am retras departe-n văi, Striviţi, o mină de flăcăi, Flăminzi şi uzi şi-ntorşi din cale, Cu sufletul topit de jale. O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO Măicuţă dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vînt şi vreme grea, Şi-Anton al Anei zace 5 De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plînsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul. Apoi, să ştii c-a fost război 10 Şi moarte-aici, nu şagă: Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine 1 b Şi n-avu loc, cît larg era, Decît în piept la mine. Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici de tot. 2 0 Dar vezi te rog de una: Să nu mai faci cum ai făcut S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut Acasă iar băiatul! 330 25 Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi! Hristos să-i miluiască! Tu mergi la popa-n sat să-l rogi O slujbă să-mi cetească. Puteri de nu vei fi avînd 30 De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricînd, La-ntorsul meu acasă. Pe Nuţu vi-1 lăsasem mic, Cu creştetul cît masa — 3 5 O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa? Făcutu-i-aţi şi lui la fel Căciulă, cum am vrut-o? Aveam o piele-n pod, de miel, 4 0 Doar nu veţi fi vîndut-o? Nevestei mele să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i Şi-o fi acum şi roasă •45 De cînd rugina scurmă-n ea. Să-mi văd, o dare-ar Sfîntul, Cum cade iarba-n faţa mea Şi-mi bate-n plete vîntul! Ea lupte-se cum biet o şti, 50 C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci Cu greul şi cu moartea; Dar l-a ajuns şi pe Harap Blestemele şi plînsul, 55 Că noi i ne-am ţinut de cap Şi-ntrarăm după dînsul. Şi i-am făcut, măicuţă, vînt! L-am scos de tot din ţară, Măcar stetea pe sub pămînt 60 Şi nu ieşea pe-afară. 331 Şi-am prins şi pe-mpăratul lor Pe-Osman nebiruitul Că-1 împuşcase-ntr-un picior Şi-aşa i-a fost sfîrşitul. Păi, ne ţinea pesemne proşti. Să-şi joace hopa-tropa. Că nu putem să batem oşti! Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot — El cum şi-a dat juncanii? Acum i-aş cumpăra, să pot, Dar nu mai am, azi, banii. Mă doare-n piept, dar nu să ţip, Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip Că vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu cît O lună chinuită, Şi-o să te strîng de după gît. Măicuţa mea iubită... Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iubească-ţi-1 pămîntul! Şi-am tot lăsat, pîn-a fost viu. Şi-mi ţin acum cuvîntul. Să te mîngîie Dumnezeu, C-aşa e la bătaie — Şi-am scris această carte eu Căprarul Nicolae. iN SPITAL — „Xu-nţelege vorba, sire“ Zice-acelaşi general, — „Camarazi, să nu vă mire Că-nlr-acest spital Nu-nţeleg nici doi cuvîntul Ce-1 vorbim, căci li-e străin, Sint vitejii din pămîntul Cel de rîuri plin Pe-unde trec ei veseli vara Peste munţii suri şi goi; Ei de-acolo sînt, din ţara Turmelor de oi..., Scoborînd din munţi de-a dreptu Par în lupte-oşteni bătrîni, Aţi văzut, cum pun ei pieptul Sire, sînt români11. Astfel zise generalul Cătră tînăru-mpărat La Veneţia-n spitalul Cel improvizat. — „In supremele momente Cînd căzură peste noi Alte patru regimente, In amurg cu ploi 333 25 Adunaţi românii-n vale Zid în urmă ne-au rămas, Stăvilind duşmanii-n cale Pînă ne-am retras. Cîţi de moarte-atunci scăpară 30 Zilnic în spitale curg; Toţi ca leii se luptară, Tinere Habsburg, Şi-au murit pentru-mpăratul Sute de viteji de-ai mei — 35 Dar acest de-aici, din patul Şapte sute trei, Care zace-aşa-n neştire Şi-i lipseşte braţul stîng II salut! dă-mi voie, sire, 40 Mîna să i-o strîng. Noaptea scoborî cu ceaţă, Luptelor sfîrşit punînd, Pînă-n trista dimineaţă; Şi rănit zăcînd 45 Printre morţi ce-umpleau hotarul Lingă steagul ce-1 avea Strîns în dreapta sa, stegarul Singur se zbătea. Mîne-n zori o să-l găsească, 50 Mîne-al vostru steag, români, Mîne stema-mpărătească La duşmani în mini! Ah! şi nimeni viu pe-aproape Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor 55 El chemîndu-1, să-şi îngroape Sfîntul steag al lor! 334 Şi el n-are, n-are-o mină, Că-n bucăţi l-ar destrăma Şi cu mînile-n ţărînă 60 Groapă i-ar săpa! I-ar săpa-o-n stînci cu dinţii, Si-ar muri apoi rîzînd! lată, Doamne-al biruinţii, Tu i-ai dat un gînd: 65 Steagul său, de lingă cruce Pînă-n poala de desupt Dînd cu dinţii să-l apuce Rînd pe rînd l-a rupt! Şi lăsind prăjina goală, 7 0 Ocoli păduri şi stînci, Doborît de răni şi boală Şi tîrît pe brînci Printre străji şi printre cete Ziua stînd ascuns prin văi, 7 5 Pîn-a patra zi cînd dete De fărtaţi de-ai săi. N-avea grai, de răni umplutul Suflet, vai n-avea de fel — Dar un steag, pierdut crezutul, H) Brîu în sîn la el!“ Cald bătea-n ferestre-amurgul; Nimeni n-a mai zis nimic, Şi plecat spre pat Habsburgul Cătr-acest voinic, 85 Blînd l-a sărutat pe frunte; Spre români întors apoi: — „Vara, păşunînd pe munte Turmele de oi, 335 Şi-adunaţi pe lingă masă 90 Iarna la ospăţ şi nunţi, Spuneţi tuturor de-acasă Celor de prin munţi, Şi le-nseninaţi viaţa Cu cuvînt înălţător, 95 Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa Voastr-a tuturor Sărutîndu-1 împăratul L-a numit copil al său Şi c-am stat plîngînd pe patul îoo Bietului flăcău!...“ RAPORT I Luarea Grivitei, la 30 augus' 1877) La ceasul trei pornirăm iuţi, Dar ne-am întors în văi bătuţi. Din nou am dat asalt erou, Dar ne-am întors bătuţi din nou. De-al treilea rînd deschis-am drum. Dar n-am bătut-o nici acum. Ne-am dus de-a patra oar-apoi Şi-acum răzbim şi-i batem noi. Ne-ar şi fi fost ruşine-amar De ne-am fi dus şi-acu-n zadar. SPADĂ ŞI CREDINŢĂ Ce furtuni n-au mai pornit Pofta răilor şi ura Ca să pieri tu, neam iubit! Dar de toţi ne-a mîntuit 5 Spada noastră şi scriptura. Sfîntul steag ne-a fost altar Şi supt el săream grămadă Să ne batem la hotar. Ghioagă dă orice stejar, io Orice coasă dă o spadă. Iar cînd braţul ne cădea Uneori fără putere, Nici atunci nu ne scădea Inima, c-aveam în ea 15 Scris Hristos ca mîngîiere. Ce de ură s-a pornit Căutînd a ta pierzare! Dar ai stat şi-ai biruit, Căci prin spadă-ţi a grăit 20 Domnul cel ce-n veci e tare. 338 PODUL LUI TRAIAN Colo surele ruine Cătră Dunăre privesc Cum tot vine apa, vine — Martori vremilor trecute, 5 Cît sînt astăzi de tăcute, Numai inimii-i vorbesc. Eu mă uit pe apa sură Increţit-abia de vînt; Apa lingă mal murmură. 10 Trec şi vremile nainte, Trec şi-aducerile-aminte Cum trec toate pe pămînt. Au perit acele glorii, Şi-alte-asemeni nu se nasc — 15 Ah, dar iată luptătorii Scutul lor cum îl aruncă, Sapă, cum le-a dat poruncă Meşterul de la Damasc. Grinzile de grinzi se leagă 20 Peste munţii de granit, Lespezi peste bîrne-ncheagă Viaduct pe bolţi enorme Şi-uriaşele lui forme Parc-ajung pînă-n zenit. 339 22* Şi din cîte-avea ţinuturi Roma-n stăpînirea sa, Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi Vin ca apa revărsată, Guin potopul tău odată, Iahve, peste lumi vărsa. Podul îşi îndoaie ferul Sub atîţi legionari, Tubele-nspăimîntă cerul! Istre-acum te baţi în spume! Mulţi văzuşi tu tari în lume, Insă nu pe cei mai tari! Cine va mai sta-mpotriva Leului roman de-acum? (.are fulger stăvili-va Goana răzbunării sale? Ai voinici tu, Decebale, Să opreşti furtuna-n drum? Ori ai tăi sînt cei ce-n gloate Ies din codri-ntunecaţi? De pe cîte rîuri toate Vin la moarte ca la nuntă Cu topoare-n mîini, şi-nfruntă Şapte rînduri de-mpăraţi?... Ah! visez. Eu la ruine Şi la Dunăre privesc, Cum tot vine apa, vine. Ele stau ruine mute Martori vremi lor trecute, Numai inimii-i vorbesc. 5 10 15 20 PAŞA HASSAN Pe vodă-1 zăreşte călare trecînd Prin şiruri, cu fulgeru-n mină. în lături s-azvîrle mulţimea păgînă, Căci vodă o-mparte, cărare făcînd, Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet, curgînd, Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frînele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, Se-nchină prin baltă. Hassan de sub poala pădurii acum Lui Mihnea-i trimite-o poruncă: în spatele-oştirii muntene s-aruncă Urlînd ianicerii, prin flinte şi fum, -Dar paşa rămîne alături de drum Departe pe luncă. Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi, Se-ntoarce şi pleacă spre gloată, Ca volbura toamnei se-nvîrte el roată Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi, Şi-o frînge degrabă şi-o bate-napoi Şi-o vîntură toată. 341 25 Hassan, de mirare, e negru-pămînt; Nu ştie de-i vis, ori aieve-i. El vede cum zboară flăcăii Sucevei, El vede ghiaurul că-i suflet de vînt Şi-n faţă-i puterile turcilor sînt 30 Tăriile plevei. Dar iată-1! E vodă, ghiaurul Mihai; Aleargă năvală nebună, împrăştie singur pe cîţi îi adună, Cutreieră cîmpul, tăind de pe cai — 35 El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună. — „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun Că nu te-am găsit nicăirea" — Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! 40 Cu frîul pe coamă el fuge nebun, Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun Mai dulce-i pierirea. Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, 45 Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda din stînga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte. — „Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi.“ 50 Dar paşa mai tare zoreşte; Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gîtul i-1 bate cu pumnii-amîndoi; Cu ochii de sînge, cu barba vîlvoi El zboară şoimeşte. 55 Turbanul îi cade şi-l lasă căzut; îşi rupe cu mina vestmîntul Că-n largile-i haine se-mpiedică vîntul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut; Aleargă de groaza pieririi bătut, 60 Mănîncă pămîntul. 342 Şi-i dîrdîie dinţii şi-i galben-perit! Dar Alah din ceruri e mare! Şi-AIah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit! 65 Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit, Să-i deie scăpare. Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună 70 Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat O groază nebună. SUS INIMA Avem o mîndră ţară — Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpîni. Azi singur noi, românii Sîntem în ea stăpînii, Sus inima, români! O lege-avem străbună — Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgîni. Ne-a fost Cel-Sfînt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români! In ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrîni. Spre Domnul ţării gîndu1 De-a pururi noi avîndu-1, Sus inima, români! O TE ŞI VARIANTE .1 fire de tort Cea de a doua culegere de poezii originale a lui George Coşbuc, Fire de tort. Versuri, a apărut la Bucureşti, Editura librăriei şcoa-lelor, C. Sfetea, în 1696, formatul 19x13,173+1 p. — Erori de tipar + p. I —II Şirul poeziilor. Ediţia conţine, la sfîrşit, p. 167—173: Note semnate de poet. Cuprinsul primei ediţii este următorul: Ciclul „Din viaţă“: Mama, Lupta vieţii. Gazel, Şlefăniţă — vodă, Sub patrafir, Scara, Bradul, Unul ca o sută, Paşa Hassan, Noi vrem pămîntl, Hafis, Voichiţa lui Ştefan, Doina, La Paşti, Seara, Minciuna creştinilor, în miezul verii, Iarna pe uliţă, Flăcări potolite, Cîntec [A venit un lup din crîng], Din copilărie, Ispita, Vintoasele, Dragoste învrăjbită, Fata mamii, Prutul, Decebal cătră popor, Fragment [în vale văd căscioara cu streaşină de brad], Pe deal, Corbul, Baladă, Din adîn-cimi, Nebunul, Roata morii-, Ciclul „Din poveste“: Rîndunica, Ideal. Cu acest conţinut neschimbat, inclusiv Notele de la sfîrşit, culegerea a apărut în următoarele ediţii: a" Il-a (1698), a IlI-a (1905, pe copertă 1906), a IV-a (1910). în anul 1914, apare o Ediţie nouă adăugită, la Bucureşti, în Editura librăriei şcoalelor C. Sfetea; această ediţie îmbogăţită are 260 de p. + Şirul poeziilor. Nu mai sînt reproduse Notele finale din ediţiile precedente. Paginile 1—96 cuprind următoarele poezii nou introduse: Ştrengarul văilor, Cuscri, O noapte pe Caraiman, Muntele Rătezat, Şarpele-n inimă, Concertul primăverii, Floarea soarelui şi macul, Spadă şi corăbii, în şanţuri, O poveste veselă, Bordei sărac, Umbră, Pace, Prin Mehadia, Dinlr-o poveste, în muzeu, Furtuna primăverii, Pomul Crăciunului, Groparul, Drumul iubirii, Tricolorul, Isus la împăratul, Colindătorii, Cetatea Neamţului, Psalm, Imn, Voci din public: Unul din high-life, Vorbeşte măgarul, Exploataţii, Unul de la Mărcuţa, Scutul. Urmează apoi cuprinsul ediţiilor anterioare ale culegerii Fire de tort, de la p. 97—259. Nu se mai indică ciclul „Din viaţă“, ci numai ciclul „Din poveste“. 347 Din această ediţie, cea de a V-a, se alcătuieşte ediţia a VI-a, din anul 1915, cu următoarele modificări: poezia Scutul, care apare în ediţia din 1914, primeşte titlul Povesteşte scutul. Ordinea poeziilor se reface în două mari grupări, în sensul ediţiei princeps: ciclul „Din povsste“, de la p. 119—261, cuprinde toate poeziile adaose la ediţia din 1914. Ordinea poeziilor din această ediţie şi textele le respectaţii in prezenta ediţie. Din Fire de tort, poezia Pace, care este inclusă, începînd cu ediţia primă, din 1902, în Ziarul unui pierde-vară, a fost păstrată numai în această culegere; de asemenea, poezia Paşa Hassan, care este cuprinsă în toate ediţiile culegerii Cintece de vitejie, începînd cu ediţia princeps, din 1904, o includem numai în această culegere, iar în Fire de tort, nu. * Dacă Balade şi idile a suscitat numeroase şi contradictorii opinii critice, contribuind din plin la popularizarea numelui lui G. Coşbuc, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea de a doua culegere de poezii originale, Fire de tort, care a fost primită cu multe rezerve de către critica vremii. Apar doar cîteva recenzii şi cronici în Adevărul ilustrat, Familia, Foaia poporului, Telegraful român, Convorbiri literare, Tribuna, Epoca. Alexandru Macedonski îl îndeamnă, se poate presupune, pe Ion Theo (Tudor Arghezi) să scrie următoarea epigramă publicată în Liga ortodoxă (anul I, 1896, nr. 54, 1 octombrie): UNUI CONTRABANDIST ÎN LITERATURA L-a găsit în casă mort, Spînzurat c-un „fir de tort“, Căci volumele din casă, Azvirlito pe sub masă, Erau tot cum începuse: Numai şapte se vînduse. Mai tirziu, uitînd epigrama citată, Arghezi va scrie cuvinte de preţuire la adresa lui Coşbuc. In cadrul Cronicii săplăminale a Adevărului ilustrat, nr. 5 din 1 aprilie 1896, fără să facă o prezentare critică a Firelor de tort, Const. Miile se mulţumeşte să întrebe dacă publicul român va acorda atenţia cuvenită noului volum de poezii al lui Coşbuc; Miile vorbeşte despre interesul scăzut pentru literatură şi faţă de literaţi, cu excepţia unui grup foarte restrîns şi răzleţit de cititori. Recenzii şi articole despre Fire de tort, lipsite de valoare, sub aspectul atitu- 343 dinii critice şi de interpretare, apar în Foaia poporului de ia Sibiu, sub semnătura unui oarecare Emanoi] (nr. 18 din 28 aprilie/10 mai 1896, p. 138 şi nr. 19 din 5/17 mai 1896, p. 146) şi în Telegraful român, sub semnătura lui V. Popovici (nr. 50 din 4/16 mai 1896, p. 197 — 193). O lungă cronică publică D. Evolceanu în Convorbiri literare (nr. 6 din 1 iunie 1896, p. 1161 — 1196). Cităm de aici consideraţiile generale referitoare la noua culegere de poezii originale a lui Coşbuc: „...una din notele sale caracteristice este chipul cum tratează idila. In bucăţi cunoscute cum sînt: La oglindă, Supţirica din vecini, Recrutul ni se dezvoltă o idee foarte simplă, în monolog sau în dialog, dar aşa că se reproduc toate întorsăturile de frază, toate expresiile întrebuinţate în limba naivă a poporului, expresii de multe ori prea bogate în cuvinte, dacă la comparăm cu puţinul fond de idei ce-1 exprimă. Aceasta nu s-a mai făcut în literatura noastră, decît doar în anecdote şi poveşti populare în proză sau versuri, nu însă în alte genuri literare, cum e idila care e mai serioasă şi in orice caz mai sentimentală. D-nul Coşbuc a dat naştere prin această procedare la bucăţi cu desăvîrşire originale, şi între ele, şi la cîteva capodopere în genul lor ca Supţirica, din vecini şi Recrutul. Dar acest fel de originalitate e primejdios, şi totdeauna, şi în orice artă, atunci cînd fondul de idei sau de sentimente nu este bogat, numai în cîteva şi foarte puţine cazuri i se poate găsi acestui fond simplu o formă potrivită, aŞa ca de aici să iasă o bucată într-adevăr artistică. Artistul însă, nemulţumindu-se numai cu atita, confundă foarte uşor aparenta bogăţie de forme cu cea a fondului, şi-şi face iluzie că prin întrebuinţarea cît mai deasă a aceloraşi întorsături şi tipicuri a creat ceva — şi acesta e şi păcatul d-lui Coşbuc. încă de la 1893 s-a putut vedea că nu tot volumul său era de aceeaşi valoare şi pe lingă idilele mai sus citate mai erau şi altele, care trădau un prea mare lux de vorbe, şi în care, cel puţin pe ici pe colo, versuri întregi sau chiar strofe întregi s-ar fi putut suprima cu folos. în noul volum al poetului, defectul iese mai des la iveală, şi, deşi poeziile sînt mai vechi sau cel puţin din acelaşi timp cu baladele şi idilele, manierismul unora din ele ar fi mai degrabă semnul unui poet stăpîn deja pe tehnica sa şi care după cîştigarea laurilor, întrebuinţează numai vechile mijloace de tehnică, fără multă greutate şi fără să mai caute căi nouă pentru sentimente nouă.“ 349 în aceeaşi cronică, reluînd peste cîteva pagini chestiunea manierismului, D. Evolceanu încearcă să explice cauzele acestei deficienţe capitale în poeziile din volumul Fire de tort: „Lăsînd afecţia de sentiment, rea totdeauna, şi oprindu-ne numai la manierismul formei şi întrebuinţarea prea multor cuvinte pentru un fond nu tocmai bogat de idei şi de sentimente, s-ar putea susţine că poetul face aşa, pentru a imita mai de aproape modul de gîndire al ţăranilor şi încetul mers al cugetării lor. Unei asemenea păreri se poate opune că tocmai comedia şi anecdota sînt îndreptăţite la aceasta pentru a ne da tipuri ridicole de oameni, care exprimă greu ceea ce au priceput greu, iar nu poezia lirică, care să ne mişte, iar nu să ne facă să rîdem. Apoi, în al doilea rînd, chiar acest chip de a imita gîndirea poporului este un trac artistic prea exterior şi prea seamănă cu armonia imitativă şi onomatopeele întrebuinţate de poeţi ca Mace-donski, şi, ca orice artificiu, este un manierism neiertat poeziei serioase şi cu pretenţii. ...Care e cauza manierismului, atunci? Puţin bogatul fond de idei şi sentimente şi imposibilitatea exploatării acestui fond la infinit. Afară de aceasta mai trebuie să relevăm şi o lipsă de spirit critic, o lipsă de disciplină literară, din care cauză poetul, nu numai în aceste idile dar şi în alte bucăţi pe care pune mai multă greutate, nu-şi dă totdeauna seama de ce e bine şi ce e rău, şi amestecă mărgăritare cu lucruri absolut netrebnice, ba uneori chiar contrazicătoare între ele... acesta e defectul principal al celor mai multe din poeziile d-lui Coşbuc.“ In Epoca din Bucureşti, seria II, anul II, nr. 223 din 8 august 1896, şi nr. 225 din 10 august 1896, sub pseudonimul Zarathustra apare articolul Pesimismul lui Coşbuc în care se încearcă o demonstraţie nereuşită: poeziile incluse de Coşbucjîn Fire de tort vădesc o orientare spre pesimism a poetului. Mai amintim şi recenzia lui George E. Pătăceanu, publicată în Tribuna de la Sibiu, anul XV, nr. 202, din 18/30 septembrie 1893; presupunem că recenzentul tribunist a avut în vedere cea de a doua ediţie a Firelor de tort, apărută chiar în anul 1893. Oricum, consideraţiile prea generale, prea elogioase, nu prezintă nici un interes. Fire de tort este o culegere reprezentativă pentru poezia lui Coşbuc, chiar dacă se poate vorbi, pe alocuri, de manierism, de sărăcie de conţinut. Poetul a evitat cu grijă piese care să poată fi acuzate de plagiat. Culegerea cuprinde cîteva bucăţi antologice, din cele mai valoroase şi mai definitorii pentru talentul lui Coşbuc: 350 Mama, Lupta vieţii, Noi vrem, pâmintf, Doina, în miezul verii, Iarna pe uliţă, Dragoste învrăjbită, Decebal cătră popor, Ispita ş.a. Comentariile ulterioare ale criticii au subliniat valoarea unor poezii ca cele de mai sus şi integrarea lor în opera poetică a lui George Coşbuc, în definirea idealului său artistic şi de viaţă. Reproducem, în continuare, integral, mult citatele Note incluse de Coşbuc la sfîrşitul ediţiilor din lt96, 1198, 1905 şi 1910 ale culegerii Fire de tort: NOTE Poeziile din acest volum nu sint nouă. Sint scrise — afară de două: Mama şi Noi vrem pămînt! — înainte de a veni eu în România, adică prin anii 18£4—18f9. Erau să formeze un singur volum cu Balade şi idile. Volumul acesta deci trebuie privit ca o întregire a volumului anterior. Baladele şi idilele, pe care le-am publicat în foiletoanele Tribunei din Sibiu în anii 1885 — 1889, nu le-am luat nici în acest volum; pe aceste — mai adăugind la ele şi altele publicate prin felurite reviste de peste Carpaţi — voiesc să le adun mai tîrziu intr-al treilea volum. In ciuda criticilor prăpăstioşi ai naţiei române, am amestecat şi înlr-acest volum poeziile. Mi s-a imputat — rogu-te Doamne, cu gura plină de teorii — că în Balade şi idile am publicat şi poezii cari nu corespundeau cu titlul volumului. Tot aşa am făcut şi în volumul acesta. De ce? Ştiu şi eu! Poate ca să rîd de dumnealor, de critici. Poezia Ideal face parte dintr-un şir de poezii epice. De cînd am început să scriu, m-a tot frămîntat ideea, să scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveştile poporului, şi să le leg astfel ca să Ie dau unitate şi extensiune de epopee. Ideal e un episod din această epopee, ca şi Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic şi Lioara, Craiul din Cetini, Laur Balaur, Patru portărei — aceste cinci din urmă publicate toate în Tribuna 1887—1888 — şi altele vro cîteva nepublicate. Am părăsit ideea însă, parte din pricină că am făcut greşala să încep a scrie poemele în două feluri de metre — unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe — parte că de cînd am venit în România am fost silit să mă ocup cu alte lucruri, nu cu poezia, şi de multe ori eram nevoit de mizerie să scriu ode în loc de poeme. 351 La 1893, cînd am publicat Balade şi idile, eram cunoscut in Ţara-românească numai după Nunta Zamfirei publicată în Convorbiri literare. De aceea ii s-a părut multora curios, că eu am răsărit deodată ca din poveste şi-am publicat de-a dreptul un volum. „Numai ieri a început să scrie în Convorbiri, şi azi iată-1 cu volumul. Cînd a făcut el atîtea poezii, şi toate bune?" Pentru ignoranţi asta a fost primul motiv de-a mă bănui de plagiat. Ei da! Domnii aceştia habar n-aveau că eu la 1893 cînd am publicat volumul, aveam în urma mea o activitate literară de 12 ani, că Nunta Zamfirei l-am scris la 1884 şi l-am publicat la 1888 iar Convorbirile literare după trei ani l-au reprodus numai din Tribuna. Şi habar n-aveau, că de-aceea sînt toate poeziile bune, fiindcă erau alese dintr-o grămadă care cuprindea destul material nu pentru un volum, ci pentru patru! Dar se înţelege: un critic român literar nu e dator să cunoască activitatea literară a românilor trăitori afară din regat! De-aş fi scris eu de zece ori mai bine decît scriu şi de zece ori mai mult, dac-aş fi rămas în Ardeal, sînt sigur că nici puiul cucului n-ar fi ştiut în România că exist. Temperament... Mi s-au făcut imputări stătătoare mai ales la forma poeziilor mele. „Că nu aşa să exprimă poporul" cum mă exprim eu în versuri. Fără îndoială că nu; şi fără îndoială că aşa! Dar în treaba asta, să-rni dea voie toţi criticii prezenţi şi viitori, să le ignorez poveţele. Eu îmi cunosc graiul părinţilor mei; iar în cestiunea fixării unei limbi literare poporale pricep şi eu ceva, şi-apoi voi fi avînd doar şi eu măcar un dram de sentiment artistic în ce priveşte graiul. Iar dacă e vorba, că nu aşa îşi manifestează poporul sentimentele, cum le manifestez eu — da, aici primesc poveţe, dar trebuie să fiu convins întîi că înşişi criticii ştiu, ştiu cu siguranţă, cum îşi manifestă poporul ideile şi sentimentele, căci eu mi-am dat foarte multă trudă să ştiu, şi am citit şi citesc toate poeziile poporale care se publică pretutindeni: şi pe cele din Maramureş ca şi pe cele din Bucovina, ca şi pe cele din Macedonia. Ştiu şi eu, şi asta o ştiu foarte bine, ce spune românul în poezia lui! Şi asta e şi adevăratul fond al poeziilor mele. Dar „tratezi şi subiecte străine de popor". Da, iacă, în ciudă. Ce mai vrei? In Balade şi idile s-a găsit însă şi altfel de fond străin, subiecte plagiate. Întrucît Toţi sfinţii e plagiată după Cupa nu ştiu 352 cărui rege, eu nu ştiu, căci pînă astăzi nu cunosc poezia, cea crezută originală: eu am auzit subiectul acestei poezii ca anecdotă şi l-am versificat. Tot aşa am auzit ca anecdotă subiectul poeziei Poet şi critic. Povestea cu Fatma e adevărat, am cetit-o în poezie — dar nu scrisă în limba germană — ci în limba italiană. Am văzut după aceea acelaşi subiect tratat în poezie de un ungur, sub titlul Haidâ; am văzut după aceea tratat subiectul în poezie de doi germani. Asta era pe la 1885—1886. Eu am crezut că dacă acelaşi subiect e tratat de patru poeţi în felurite forme, am şi eu dreptul să-l tratez într-a cincea formă cu totul deosebită de-a celorlalţi. In urmă am descoperit şi a şasea formă, a unui neamţ iarăşi, în Fliegende Blătter1. Şi mi-aş pune capul că poezia există şi în limba rusească şi-n cea franţuzească etc. Ei, iată compania de plagiatori! Cu Rugămintea din urmă sînt mai vinovat. Pe la 1888, în Sibiu, mi-a căzut în mînă o revistă ilustrată germană. Mi-a plăcut o ilustraţiune din ea, numită Die letzte Bitte: un soldat murind, înconjurat de alţi soldaţi, într-un spital. Am cetit explicarea ilustraţiunii — se înţelege, scrisă în proză — şi neamţul spunea aceleaşi idei pe cari le spune Lermonlov în poezie. Se vede că neamţul cetise poezia. Eu după ideile neamţului am scris poezia. Deci, fără să visez măcar, am plagiat pe Lermontov, pe cale indirectă. Dar şi în această poezie, plagiarea e discutabilă: eu am idei pe care nu le are Lermontov, am două strofe la început, două la sfîrşit şi una la mijloc, pe care el nu le are; chiar şi ideile lui Lermontov la mine au altă formă. Pentru celelalte, cari s-au găsit traduse, „copiate", n-am nici un cuvînt de apărare. Sînt traduceri; la o viitoare ediţie au să dispară. Au intrat în volum fără voia mea. Eu am tradus mult în viaţă; am tradus toate poeziile lui Anacreon — multe 1. Să caute cel ce a găsit pe Faima în FI. Bl. şi lucrul ăsta: într-un număr al acestei foi din 1895 e o poezie al cărei subiect o tocmai cel tratat de mine în Poet şi critic. Norocul pe mine că eu am publicat poezia la 1893, iar neamţul la 1895, căci altfel eu aş fi plagiat şi poezia asta, iar un vestit traducător de versuri proaste s-ar fi grăbit repede-repode să traducă poezia neamţului pentru anumite interese umanitare, (n.a.). 353 23 — Opere alese, voi. II dintre ele sint publicate în Tribuna — am tradus poeziile lui Catul: aceste sint mai toate publicate într-o revistă, Amicul familiei din Ardeal; am tradus metamorfozele lui Ovidiu; eclogele lui Virgil — cea dinţii publicată în Antologia d-lui Manliu; am tradus comedii din Plaut, Terenţiu şi Aristofane, pe cari o să-ncep să le public îndată după apariţia acestui volum; am tradus din poeţii germani foarte mult, de multe ori, nu pentru mine! Apoi am şi eu un păcat: îmi ţin într-o grozavă neregulă hirtiile şi sînt nepăsător, scriu şi public ori scriu şi rup, totuna mi-e. Iar Baladele şi idilele s-au publicat aşa cam fără rînd,fără interesarea mea directă, şi s-a făcut o confuziune. Au ţipat atîţia şi m-au înjurat cum le-a venit în gură; refrenul era „necinstea11. Ce motiv m-ar fi împins la necinste? N-aveam destul material, ca să fac un volum? Aveam, cum am spus, şi pentru patru. N-aveam eu poezii originale bune, şi trebuia să-mi caut ajutor în traduceri, ca să-mi spri-jinesc pe ale mele? Dar cum s-a făcut că toate traducerile din volum sînt poezii slabe, toate mai slabe decît poeziile originale ale mele? Ş-apoi ar trebui să fiu idiot, ca să pun în volum nişte traduceri slabe şi să nu pun poezii de ale mele pe care le aveam tipărite gata în Tribuna, şi poezii pe care le public numai acum! Cine să creadă că eu am dat afară Flăcări potolite sau Ideal ca să pun în locul lor pe Nuşa? Ş-apoi şi alta: dacă cei ce au ţipat că sînt necinstit, ar fi cunoscut Tribuna,, n-ar fi avut nevoie s-alerge pe la iliri şi hotentoţi, ca să descopere un cîntec din volumul meu, o traducere din Anacreon. Nu. în Tribuna ar fi găsit, scris negru pe alb, că acest cîntec e tradus din Anacreon. Şi ce zor aveam eu să tac în volum ceea ce am spus odată în publicitate? Dar în urmă, greşala s-a făcut. Mi s-au scos destul ochii pentru ea. Am tăcut, căci de o parte puţin îmi pasă de învinuiri, cită vreme nu mă ştiam vinovat tocmai într-atîta ; de altă parte, pentru că cei ce făceau mare gălăgie nu erau oameni cu cari să-mi prind mintea, căci ştiam că nebunul n-asudă nici la deal, nici Ia vale. îşi făceau şi reclamă cu mine; apoi mă şi înveseleau adîncile lor cunoştinţe în cestiuni de artă. Le-am spus acestea, pentru că dator — nu! era gata să întrebuinţez banala frază a unui critic al meu, care tot a doua propoziţie o începe cu „dator mă simt“, dator mă simt a lovi pe acest plagiator, dator mă simt să-l înjur ele., la toate dator 354 se simte, numai a fi cuminte nu se simte dator — le-am spus acestea, ca să întărit pe critici, nu pe cei serioşi, ci pe jandarmii rurali ai literaturii. Mi-am pierdut vremea cu ei, adevărat, dar în schimb îmi fac şi ei un bine: au să-mi cetească volumul cu multă furie, cu atîta atenţiune încît au să le rămîie in cap fraze de-ale mele, vorbe de-ale mele — fie chiar şi vorbe pe cari nu le înţeleg şi le întrebuinţează anapoda, cum a păţit unul cu „întrulp", cuvînt care nu există în limbă şi e creat de mine — şi astfel sînt sigur şi eu de cîţiva cetitori, şi mai ştii? pînă la capăt devin măestru. Aşa să converteşte lumea. Lor le dedic acest volum. Plagieri n-au să mai găsească; dar parcă de dragul plagierilor rn-au iubit ei atîta! G. Coşbuc Dacă interesează pe cineva să cunoască anii în care am scris poeziile din acest volum, iată-i: 1883 — 1894: Dragoste învrăjbită. 1885: Ştefăniţă-vodă, Paşa Hassan, Voiehiţa, Minciuna creştinilor. 1886: nimic. 1887: Hafis, Scara1, Unul ca o sută, Rindtunica. 1888: Cîntec, Flăcări potolite, Nebunul, Scara2, Iarna pe uliţă. Bradul, Lupta vieţii, Din copilărie, Corbul, Decebal, Baladă, Prutul, în miezul verii, Ideal. 1889: Din adîncimi, Ispita, Fata mamei, Doina, Boata morii. 1890: Pe deal, La Paşti, Fragment, Vintoasele, Sub patrafir. 1892: Mama. 1893: Noi vrem pămînt! în concepţiunea lor, în metru, în ritm, n-am schimbat nimic: sînt publicate aşa cum le-am scris atunci. Am păstrat chiar şi rimele, de aceea se găsesc şi rime slabe în unele poezii. Tot ce-am schimbat e cîte un cuvînt provincial, ori cîte o expresiune care azi nu-mi mai place. 1 — 2. E o greşeală de tipar; una din poezii este Seara. 355 23* MAMA P- 9 Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, nr. 2, 1894, p. 56. Reprodusă în periodicele: Foaia poporului, Sibiu, II, nr. 5, 13/25 februarie 1894, p. 45; Calendar, Arad, XX, 1899, p. 90— 91; Gazeta de duminică, Şimleu, I, nr. 10, 6 martie 1894. Inclusă în Fire de tort, 1896, şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri; în Carte de citire pentru şcolile secundare şi profesionale de A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, Bucureşti, Socec, 1902, p. 204. Variante: Intre manuscrisele lui Coşbuc de la Biblioteca Academiei din Bucureşti, în manuscrisul nr. 3286, p. 104— 105, se găsesc fragmente din poezia Mama-, poetul stabileşte schema strofei de şapte versuri cu rimele: a b a b c b b, pe care n-o respectă. Pentru primele două strofe ale versiunii din Vatra, în manuscrisul 3286, găsim următoarele versuri: In vaduri ape repezi curg Şi plopi bătuţi de vînt doinesc In umedul amurg — Tu torci, dar ochii-ţi rătăcesc, Prin casă trişti, că-i podidesc Un plîns, şi tu te-ntorci Şi-i ştergi, dar ei din nou sclipesc Şi iar îi ştergi şi torci Pentru versurile 5, 6 şi 7 ale acestei strofe, în manuscrisul 3286 mai avem varianta: Şi lacrimi albe-i năpădesc, Şi-i ştergi şi-apoi te-ntorci Dar ochii tăi din nou sclipesc. Pentru strofa a II-a, manuscrisul citat are varianta: Pocnind mereu pe vatră ard Trei flăcări roşii fumegînd. Sînt vreascuri dintr-un gard — Se sting şi-nvie, rînd pe rînd cu stingeroa-n băta[ie] Lumini cu umbre-omestecînd Prin colţuri. 356 12 Şi flacăra lor geme (Vatra), Iar flacăra lor geme (1196 şi urm.). Pentru versurile 45, 46, 47, 48, 49 şi 53, în manuscrisul 32£6 avem varianta următoare: Mai ştiu şi eu la ce gindeam! Eu parcă-1 văd bătînd mereu Cu degetele-n geam — Dar nu mai vine, nu, ştiu eu' Aşa vrea poate Dumnezeu. Pe aceeaşi pagină a manuscrisului se mai găseşte strofa următoare, care nu mai apare in versiunea publicată: De ce-i zăbava asta-n prag? Şi ochii-n prag tu ţintă-i pui, O, dragul mamii, drag — Te duci la uşă, o descui, Te uiţi prin tindă, Şi-ţi moare inima cînd vezi Că-n tindă nimeni nu-i. Această strofă pare a fi o variantă pentru versurile 33, 34 şi 35 din versiunea publicată. Poezia Mama a fost scrisă în 1£92 (cf. Note la Fire de tort, 1896, p. 173). Ioan Slavici, în cartea sa Amintiri. Eminescu — Creangă — Caragiale — Coşbuc — Maiorescu (Cultura Naţională, 1924), capitolul Coşbuc şi T. Maiorescu, scrie următoarele referitoare la poezia lui Coşbuc: „Una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu e, bunăoară, Mamă, care reproduce acelaşi simţămînt, şi s-ar face de rîsul lumii cel ce-ar zice că Vlahuţă a plagiat pe Eminescu scriind şi el poezia Mamă. — Toate acestea or fi pe cît de frumoase, pe atît de adevărate, zicea însă Caragiali, dar în faţa publicului nostru n-aveţi să le spuneţi dacă ţineţi să nu fiţi luaţi în zeflemea. E prea subţire filo-sofia aceasta. — Ei bine! a zis Coşbuc, dacă e aşa, am să-l plagiez pe Eminescu, scriind şi eu o poezie Mamă. A şi publicat apoi pe pag. 56 a Vetrei de la 1894 poezia sa Mamă, care ne reaminteşte de admirabilul episod din Dasarata$“. In continuare, Slavici susţine că în poezia lui Coşbuc nu e vorba despre mama poetului, că „mama din poezia lui e plăsmuită de dlnsul". 357 Episodul Dasaratas, la care face trimitere Slavici, a fost tradus şi publicat de Coşbuc in Antologia sanscrită (1897); în episodul indian este vorba despre altceva. Mama este una din cele mai cunoscute şi mai apreciate poezii ale lui Coşbuc. Gherea comentează cu entuziasm poezia lui Coşbuc; criticul consideră primele două strofe „magnifice", concordanţa dintre cadrul fizic şi fondul sufletesc perfectă: „Aici întilnim iar plopii, vechea noastră cunoştinţă, dar de astă dată ei nu mai ciută sau plîng, ei doinesc şi nu mai plîng jalea concretă şi nemărginită a fetei din Cîntecul fusului sau a alteia, ci doinesc jalea abstractă, nemărginită, care cu cit cîştigă în imensitate, in vag, cu atita pierde în claritate, în concret: e jalea romantică, eterna jale, e un pendant la eterna linişte a lui Eminescu, la Aeter-nitas a lui O. Carp" (Studii critice, II, 1956, p. 269). în continuare, Gherea consideră că poetul, care zugrăveşte locuinţa bine cunoscută a copilăriei, este trist şi tocmai de aceea el transmite această tristeţe interiorului; este atitudinea poetului care vede totul din perspectiva oraşului cu palate luxoase. Adică, se poate înţelege că G. Coşbuc dă expresie unei atitudini de desrădâcinat. Cel dintîi comentariu care sesizează lirismul obiectiv al lui Coşbuc în Mama este al lui Sextil Puşcariu. în articolul Coşbuc, publicat în Luceafărul, Budapesta, IV, nr. 8 din 15 aprilie st.v. 1905 scrie, printre altele: „Deşi Coşbuc e atît de obiectiv şi în lirismul său, sufletul lui capabil de cele mai înălţătoare sentimente se desface limpede din versurile sale. Mai puternic reiese aceasta din poezia Mama, E vorba de o> mamă, cuvînt pe care l-a încadrat poetul totdeauna în cele mai frumoase versuri ale sale, mai mult, e vorba de mama sa. Am aştepta ca cel puţin în versurile dedicate ei să găsim exprimarea directă a sentimentelor sale. Dar nu. Şi aici poetul se retrage de o parte, aici mai mult ca orişicînd i se pare că persoana sa trebuie să se ascundă, şi în loc să ne spună cît de nemăsurat de mult o iubeşte, ne dă un tablou care se preface într-o aureolă în jurul capului ei de mucenică. Şi cu toate astea noi citim printre şire adînc în inima poetului, noi gicim că eterna jale în doina plopilor e jalea sufletului său, din tremurarea glasului care ne vorbeşte se desprinde profunda afecţiune fiiască, şi căutînd să ne arate cît de nemăsurat de mare e 358 iubirea mamei sale pentru el, ne spune cît de nemărginit de mult o iubeşte el. în vaduri ape repezi curg Acolo mamă te zăresc Pe tine-ntr-o căscioară. Să se observe cît de repede urmează acest pe tine după cuvintele te zăresc, ca şi cînd prin ele poetul ar vrea să ne facă să uităm că i-a scăpat din pană un verb căruia îi corespunde pronumele eu.“ Considerăm că definitivarea poeziei Mama s-a făcut sub influenţa lui Friedrich Hebbel; Coşbuc avea, în biblioteca sa, din opera poetului german ediţia Gedichte (1194); în această ediţie, Hebbel publică o poezie de peisaj, de evocări calde ale copilăriei şi ale locurilor natale. Una dintre poeziile volumului, Mutterschmerz, este scrisă în combinaţia de rime: ababcdcd: Noch steht die kleine Wiege dort, Jetzt darf sie stille stehen, Den kleinen Schlăfer trug man fort, Ich werd’ ihn nie mehr sehen. Sonst weckt’ er mich in jedor Nacht, Dann trănkte ich ihn herzlich; Von selber bin ich heut erwacht, Da lăchelte ich schmerzlich. Hebbel cintă durerea mamei căreia i-a murit fiul; Coşbuc o altă durere. Dar poetul român, care a schiţat mai întîi rimele: a b a b c b b într-o variantă manuscrisă, a definitivat textul exact în ritmul şi combinaţia de rime a poetului german (cf. Gavril Scridon, Ecouri, literare universale in poezia lui Coşbuc, Bucureşti, 1969, p. 42-43). La o lectură fugară, poezia Mama parc a fi expresia directă a unei stări sufleteşti dramatice.personale, a unei experienţe personale; la aceasta trimite suprapunerea unor elemente descriptive care refac cadrul copilăriei şi al casei natale, cu plopi şi cărări care se-mple-tesc pe malul apei, cu numele lui George (adică poetul) care nu mai vine. în realitate, pe lingă fiorul unui lirism direct, unele elemente cu sugestie biografică nu satisfac tentaţiei de a transpune cu totul poezia în locurile natale şi în casa de la Hordou, pentru că 359 !a data scrierii poeziei trăia părintele Sebastian (deci „Sînt încă mici şi tată n-au“ nu se potriveşte); poetul a dramatizat. Nu e mai puţin adevărat că o anumită profeţie: „Aşa mi-e datul sorţii,/ Să n-am eu pe băiatul meu/ La cap în ceasul morţii!11 s-a împlinit, mama poetului stingîndu-se din viaţă în 1903. Mircea Tomuş a observat cu justeţe că poezia Mama poate fi „apropiată mai mult de tema eminesciană a nenorocului, a eroului pierdut în lume pe cărările înnegurate ale vieţii, dar lirismul ei este indirect, obiectivat prin ilustrare intr-un tablou de viaţă şi prin schiţarea unui vag fir epic“ (Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968, p. 64). p. 12 LUPTA VIEŢII Gazel Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, nr. 6, 1894, p. 161. Reprodusă în: Foaia poporului, Sibiu, II, nr. 14, 17/29 aprilie 1894, p. 153; Calendarul poporului, Sibiu, X, 1895, p. 76—77 ; Universul ilustrat, Bucureşti, V, nr. 17, 26 aprilie 1896; Foaia poporului, Sibiu, IV, nr. 18, 28 aprilie/10 mai 1896, p. 139; Revista Orâştiei, IV, nr. 18, 2 mai 1898, un fragment întitulat Viata; Calendarul nostru, Arad, I, 1900, p. 9—10. Inclusă în Fire de tort, 1896 şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri. Variante: 14 Cind biruiţi luptacii mor (Vatra): Cînd biruiţi ostenii mor (1896 şi urm.). Această poezie este una din expresiile crezului poetic al lui Goşbuc. Convingerea că viaţa este o luptă se formează la Coşbuc încă pe băncile gimnaziului superior românesc din Năsăud. într-o lucrare întitulată Despre salutare (salutare cu sensul de mîntuire), din 1882, elevul Coşbuc, trecînd în revistă diferitele opinii despre viaţă ale mai multor scriitori (Goethe, Rabelais, Lamartine, Hugo, Schiller, Shakespeare, Dante, Bolintineanu), îşi însuşeşte ideea lui Heine, conform căreia viaţa e o luptă, o luptă contra naturii (c-f. Gavril Scridon, Pagini despre Coşbuc, Bucureşti, 1957, p. 26—27). Lupta vieţii este formată dintr-o suită de aforisme, care sînt reluate în creaţii ca: Decebal cătră popor, In opressores etc. 360 p. 14 ŞTEFĂNIŢĂ-VODĂ Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, nr. 5, 1K94, p. 152. Reprodusă în: Bunul econom, Orăştie, III, nr. 47, 30 noiembrie 1902; Tribuna, Arad, VIII, nr. 125, 3/16 iulie 1904. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Textul publicat în Vatra, intr-o trimitere Ia subsol, a fost însoţit de următoarea notă a lui Coşbuc: „Punea pe boieri (Ştefăniţă-vodă n.n.) pe caii lui cei turceşti, şi ieşind la cîmp punea de le lua frînele şi le da cîmpia. Deci socoteşte ce vor fi făcut caii pînă a să domoli? Mulţi au avut primejdie de moarte (Magazin istoric a lui Laurian şi Bălcescu, Tom. I, p. 326)“. Nu este vorba despre Ştefăniţă-vodă fiul lui Bogdan cel Orb (personajul principal al dramei Viforul de B. Delavrancea), ci de fiul lui Vasile Lupu, care a ajuns domn de tînăr şi la care se referă Ion Neculce în legenda nr. 38 din O samă de cuvinte, unde se scrie: „Ştefăniţă-vodă, feciorul lui Vasilie-vodă fiind domn tînăr, desmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii Ia plimbări, punea de lua frîiele din capetele cailor boierilor şi le da ghiont cailor, de cădea boierii gios, de-şi sfărma capetele, cit se îngrozise boierii a mai merge cu dînsul cu cai buni la plimbare.“ Poezia lui Coşbuc a fost bine apreciată de criticii vremii. D. Evol-ceanu subliniază concentrarea şi forţa plastică a evocării, în cronica la Fire de tort. Gherea spune că: „în Ştefăniţă-vodă sunt strofe pe care le-ar semna orice mare poet din vechile literaturi clasice" (op. cit., p. 247). Balada Ştefăniţă-vodă, pornind de la un caracter ciudat de voievod, aşa cum îl reţin cronicile, se păstrează în limitele unui dramatism exterior, cruzimea domnului ieşind, totuşi, din comun. Mircea Tomuş atrage atenţia asupra nervozităţii care se transmite versurilor: „Ritmul nervos al baladei intenţionează să transcrie grafic galopul dezordonat şi spaima sfetnicilor: Cu ochii-nchişi şi fulgerat De spaima loviturii Se-nalţă roibu-nviforat etc.“ (Cincisprezece poeţi, Bucureşti, 1968, p. 71). Un Ştefăniţă este şi personajul central al dramei istorice Mira, a lui M. Eminescu; este vorba despre un fragment dramatic, în care eroul nu are nimic din Ştefăniţă-vodă al lui Coşbuc, nici din 361 personajul dramei lui Delavrancea; personajul lui Eminescu este un visător dezamăgit, în mintea căruia se învîrt idei schopenhaueriene, un sentimental, un îndrăgostit, un poet. p. 17 SUB PATRAFIR Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 6, 1895, p. 182. Reprodusă în : Tribuna, Sibiu, XII, nr. 69, 25 martie / 6 aprilie 1895, p. 275; Foaia poporului, Sibiu, III, nr. 14, 2/14 aprilie 1895, p. 53—54; Familia, Oradea, XXXII, nr. 43, 8 noiembrie 1896, p. 507; Universul ilustrat, Bucureşti, VI, nr. 20, 16 mai 1897, p. 3; Calendarul nou, Braşov, I, 1900, p. 99 —100; Activitatea,, Orăştie, IV, nr. 2, 21 ianuarie 1904, p. 1; Calendar, Sibiu, LXIII, 1914, p. 179—181. Inclusă în Fire de tort din 1896 şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri de poezii. Variante: 40 M-am dus şi eu să mă-nchin (Vatra): M-am dus şi eu ca să mă-nchin (1896 şi urm.). 52 Pe opt ţi-i dam grămadă jos (Vatra, 1896, 1693, 1905): Pe opt ţi-i dan grămadă jos (1910, 1914, 1915). în cronica literară consacrată culegerii Fire de tort, D. Evol-ceanu apreciază că poezia Sub patrafir este una din cele mai bune şi mai frumoase poezii ale Iui Coşbuc: „Nu s-a scris în limba noastră cu atît drag de viaţa toată, de veseliile şi plăcerile ei, şi cu atît mai puţin într-o generaţie pesimistă şi blazată cum e a noastră, într-o literatură care se nutreşte din Eminescu“. Coşbuc are o filozofie care-1 deosebeşte de ceilalţi poeţi ai generaţiei sale: el cîntă dragostea de viaţă, cu bucuriile şi durerile ei, viaţa pe care n-ar da-o niciodată în schimbul unui rai problematic. Gherea, în puţinele cuvinte despre Sub patrafir, observă că: „...e caracteristic însuşi gîndul morţii, care începe să-l preocupe pe poet. Sub un ton glumeţ şi indiferent de spovedanie se simt lacrimi — şi contrastul între tonul glumeţ şi seriozitatea adîncă ce o ascunde formează una din atracţiile acestei poezii" (Studii critice, II, 1956, p. 267). Am observa că pe Coşbuc îl preocupă gîndul morţii şi în alto poezii; acest gînd este însă exprimat, în acest caz, într-o înţelegere populară, fără nici un adaos de filozofie intelectuală, chiar dacă poetul ar putea fi acuzat de un gînd preţios atunci cînd flăcău) 362 declară că-1 are pe Dumnezeu în suflet. Asistăm, în Sub patrafir, la un proces de conştiinţă direct, fără întortochieri, simplu: acest proces exprimă concepţia lui Coşbuc referitoare la o accepţiune ţărănească a rosturilor vieţii şi a perspectivelor morţii. Aforismul „Nu cerceta aceste legi, / Că eşti nebun cînd le-nţelegi“ din Moartea lui Fulger este completat, de astă dată, printr-o altă expresie aforistică încărcată de regret: Canon e că nu pot trăi! Şi-ntr-altă lume n-o mai fi Ca pe-astă lume. Din toată spovedania se desprinde îndemnul la trăirea vieţii; Sub patrafir pare a fi doar prilejul rememorării unei vieţi consumate sincer, simplu, dar bogată şi nu lipsită de momente de fericire elementară. p. 20 SCARA Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 13, 1895, p. 385. Reprodusă în: Tribuna, Sibiu, XII, nr. 264, 26 noiembrie / 8 decembrie 1895, p. 1055; Calendar, Arad, XIX, 1898, p. 97—98. Inclusă în Fire de tort din 1896 şi în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Poezia Scara a fost scrisă în 1887 sau 1888, anul neputînd fi stabilit cu precizie, din cauza unei greşeli de tipar din capitolul de Note de la sfirşitul culegerii Fire de tort (1896, p. 173), unde Coşbuc indică de două ori această poezie; una din indicaţii trebuie să se refere la poezia Seara. p. 22 BRADUL Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 15, 1895, p. 454. Reprodusă în Tribuna, Sibiu, XII, nr. 289, 29 decembrie / 10 ianuarie 1895, p. 1153; Revista Orăştiei, II, nr. 4, 20 ianuarie/ 1 februarie 1896, p. 13; Universul literar, Bucureşti, XIV, nr. 16, 15/27 aprilie 1896; Gazeta de duminică, Şimleu, I, nr. 36, 4 septembrie 1904; Drapelul, Lugoj, V, nr. 52, 7 / 20 mai 1905, p. 1 ; Calendarul românului, Caransebeş, XVIII, 1906, p. 124. Inclusă în Fire de tort din 1896 şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri. 363 Variante: 1 Bradu-mi spuse bun cuvînt (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910, 1914): Bradu-mi spune bun cuvînt (1915). 9 De-i trimiţi îi fac de-ocară (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910, 1914): De-i trimiţi ii fac de-ocară (1915, greşeală evidentă de tipar). Această poezie, care se asociază Gorunului lui Lucian Blaga din Poemele luminii, bradul şi gorunul primind la cei doi poeţi sensuri metaforice diferite (la Coşbuc-leagăn, la Blaga-sicriu), a fost scrisă în anul 1888 (cf. Notele de la sfirşitul ediţiei Fire de tort, 1896; p. 173). p. 24 UNUL CA O SUTĂ Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 13, 1896, p. 410 Reprodusă în: Revista Orăştiei, I, nr. 49, 2/14 decembrie 1895, p. 1; Calendarul nou, Braşov, I, 1900, p. 102; Activitatea, Orăştie, IV, nr. 1, 14 ianuarie 1904. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. După mărturisirea lui Coşbuc, în adaosul de Note de la sfîr-şitul volumului Fire de tort din 1896, această poezie a fost scrisă în anul 1887, deci Ia Sibiu (loc. cit., p. 173). p. 25 NOI VREM PĂMÎNT ! Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, 1894, nr. 3, p. 83. Reprodusă în: Munca, Bucureşti, IV, nr. 50, 6 februarie 1894, p. 2 (Foiţa ziarului „Munca", reproducerea făcută cu autorizaţiunea librăriei-editoare C. Sfetea); Foaia de duminică, supliment al ziarului Dreptatea, Timişoara, I, nr. 118, 29 mai 1894; Gazeta Bucovinei, Cernăuţi, IV, nr. 43, 2/14 iunie 1894; Foaia poporului, Sibiu, II, nr. 21, 5/17 iunie 1894, p. 238 — 239; Telegraful român, Sibiu, XLII, nr. 66, 16/28 iunie 1894, p. 262; Adevărul ilustrat, Bucureşti VIII, nr. 2192(10), 8 mai 1895, însoţită de o ilustraţie expresivă; Calendarul poporului, Sibiu, XIII, 1898, p. 48 — 50; Calendarul voinţei poporului, Budapesta, pe anul 1904, p. 38 — 39; Deşteptarea, Cernăuţi, I, nr. 5, 1907, p. 84—85. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. 364 Variante: 38 Că nici pentru-un mormînt n-avem (Vatra): Căci nici pentru-un mormînt n-avem (1896 şi urm.). 40 Noi vrem pămînt (Vatra): Şi vrem pămînt (1896 şi urm.). 57 Cu-al nostru singe-i botezat (Vatra): Cu singe cald l-am apărat (1896 şi urm.). 58 De-a noastre lacrimi e udat (Vatra): Şi clte ape l-au udat (1896 şi urm.). 59 Sudoarea noastră l-a-ngrăşat (Vatra): Sînt numai lacrimi ce-am vărsat (1896 şi urm.). După mărturisirea lui Coşbuc, poezia Noi vrem pămînt! a fost scrisă în anul 1893 (Adaos la Notele de la sfirşitul Firelor de tort, 1896, p. 173). Noi vrem pămînt! este una din cele mai comentate din poeziile lui George Coşbuc. Răspîndirea ei a fost imediat foarte mare, atît în ţară, cît şi peste hotare. Despre geneza poeziei Noi vrem pămînt! au rămas numeroase mărturii şi comentarii contemporane, din care nu lipsesc contradicţiile. Ceea ce trebuie afirmat de la început este faptul că poetul a pornit de la realităţi contemporane: răscoalele ţărăneşti dintre 1888—1893 din România, cu intervenţia brutală a oficialităţii. Poezia răspundea unor cerinţe sociale în cel mai înalt grad; tocmai de aceea a şi fost reprodusă, după textul din Vatra, în ziarul socialist Munca. Tocmai de aceea a trecut repede şi hotarele României. Tocmai de aceea Noi vrem pămînt! intră în programul unor manifestări culturale organizate de socialiştii români. Aşa, de pildă, Clubul social-democrat al muncitorilor din Craiova, organizînd o serată, la Craiova, cu program artistic de recitări şi interpretări de texte literare progresiste, include în repertoriu şi Noi vrem pămînt! pe care o recită artistul P.I. Nicolau. Consemnarea acestei manifestări se face într-o broşură: Amintire de la „Balul social-democrat'' organizat de Clubul muncitorilor din Craiova, 29 ianuarie 1895, Craiova, Tipo-Litografia Naţională Ralian şi Ignat Samitca, 1895; la paginile 9 — 11 se publică poezia lui Coşbuc; în aceeaşi broşură sînt reproduse portretele lui Ioan Nădejde, Const. Dobrogeanu-Gherea şi Vasile G. Morţun. Revista Orăştiei, I, nr. 47, 18/30 noiembrie 1895, p. 2, publică, sub titlul Românii nu-s proprietari, o informaţie în legătură cu protestul moşierimii din Transilvania stîrnit de recitarea poeziei Noi vrem pămînt! la o serbare din Valendorf. Recitatorului, un oarecare 365 A. Boldor, i s-a intentat proces; aşa cum aflăm din acelaşi periodic de Ia Orăştie, nr. 7, 10 februarie 1896, procesul a fost anulat. în legătură cu geneza acestei poezii, menţionăm mai întîi articolul „Noi vrem pămint“ publicat de Vlahuţă în Luceafărul, Sibiu, XIV, nr. 5, 1919, p. 90 (e un număr închinat lui Coşbuc), în care relatează următoarea scenă: „Coşbuc urca încet, pe jos, dealul Paşcanilor. Spusese birjarului să-l aştepte sus, la bordei. Era o dulce dimineaţă de vară; ciocîrlii se-nălţau cîntînd în slăvile cerului; toate de pe pămînt, lucruri şi vietăţi, păreau că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că Ie-a fost dat să existe. Coşbuc păşea încet, gînditor, în liniştea acelei dimineţi de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui — un glas de femeie necăjită, care-şi mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om şi o femeie, mărunţei şi slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, meliţă, vorbea repede şi cu răutate. Spunea de juncanii vînduţi astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii..., de bordeiul în care plouă, de fata pe care nu pot s-o mărite — de multe, de multe. El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-şi ia suflet, s-auzea şi vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeaşi: — N-avem pămînt! Rostea vorbele astea fără să-şi ridice ochii, mereu cu acelaşi ton, şi parcă mereu cu alt înţeles. Era aci tînguire, aci blestem, aci întunecată resemnare, aci înfricoşat strigăt de revoltă. Coşbuc s-a oprit în loc s-asculte. Ei au trecut pe lîngă el fără să-l bage-n seamă, femeia depănîndu-şi cetania ei de mustrări, bărbatul însemnîndu-şi clipele de odihnă cu veşnica încheiere: — N-avem pămînt! Şi pe cînd ei se adînceau în zare, din vechile lor suferinţe un cîntec nou se urzea în marele suflet al poetului.14 Intîmplarea putea avea doar rostul de a limpezi frămîntări şi preocupări mai vechi, în care se concentraseră numeroase experienţe şi ecouri de răzmeriţe ţărăneşti. Ioan Slavici consemnează în ale sale Amintiri şi ecoul pe care l-a stîrnit Noi vrem pămînt! în epocă; vorbind, în acelaşi loc şi despre geneza poeziei, prozatorul afirmă că poetul şi-a „cîştigat multe simpatii44, dar „prin aceeaşi poezie li s-a făcut însă şi multora urgisit44. Slavici susţine că poezia Noi vrem pămînt! nu exprimă „vederile44 politice ale lui Coşbuc: 360 -,Cel ce-ar fi zis că Coşbuc în urma unui îndemn politic a scris poezia aceea, ar fi fost deopotrivă cu cel ce ar zice azi că poezia are şapte strofe, pentru că autorul ei prevedea că la 1907 va izbucni răscoala ţărănească. Şi-a dat şi el seamă şi li-a spus şi altora, ce se petrece-n capetele şi-n inimile ţăranilor, care nu găseau atunci nici la administraţiune părintească purtare de grijă, nici la judecători destulă iubire de dreptate. Deşi însă el era obiectiv, oamenii cu gîndul îndreptat spre cele politice s-au folosit de poezia lui şi i-au făcut duşmani tocmai între binevoitorii lui“ (Amintiri. Eminescu — Creangă — Caragiale — Coşbuc — Maiorescu, Bucureşti, Cultura Naţională, p. 158). Chestiunea ţărănească era mult discutată în acea vreme, în cercuri largi. în redacţia Vetrei, Caragiale, Coşbuc şi Vlahuţă considerau că stăpînirea asupra pămîntului „nu li se cuvine decît celor harnici, care au totodată şi cuvenita pricepere spre a-1 munci“. Nu se punea problema de a împărţi moşii ţăranilor săraci, nevolnici sau leneşi, ceea ce ar fi reprezentat un pericol; în concepţia confuză a lui Slavici o împărţire de pămînt tuturor ţăranilor ar fi însemnat o primejdie. De altfel Slavici spune că în Noi vrem pămînt! era „ceva profetic, cel puţin un avertisment pentru cei ce nu voiau să-nţeleagă că sunt multe şi mari datoriile celor ce stâpînesc pămîntul" (op. cit., 157). Prozatorul n-a înţeles problema ţărănească pe deplin nici după răscoalele ţărăneşti din 1907, neînţelegere demonstrată şi de lunga sa nuvelă Căile morţilor (care evocă tocmai frămîntările anului 19)7), scrisă în închisoarea Văcăreşti şi publicată în volum împreună cu Prinţesa şi Un democrat. Un cronicar anonim, într-un lung articol: Geneza poeziei „Noi vrem pămînt/“ — Polemicile în jurul ei. Cum au privit-o T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Ioan Slavici, V.G. Morţun, D. Zamfi-rescu, Spiru Haret, publicat în Adevărul literar şi artistic, Bucureşti, V, nr. 195, 31 august 1924, p. 5, spune următoarele: „Dar fost-a oare al lui Coşbuc dezideratul exprimat atît de viguros prin Noi vrem pămînt? Este această poezie ruptă din inima poetului? Este oare cea mai ţărănească poezie a lui, cum susţine Gherea, în sensul că poetul a simţit cea mai puternică durere a întregii ţărănimi şi de aceea a reuşit s-o înfăţişeze în chip atît de formidabil? ' Despre geneza lui Noi vrem pămînt! avem pînă acum două versiuni: una publicată do I. Slavici în Adevărul literar şi alta, cred, inedită. 367 D. Slavici ne spune (Adevărul literar, 20 februarie 1921) că G. Coşbuc nici nu era pentru împroprietărirea generală a ţărănimii, aşa cum o înţelege lumea şi cum s-a şi făcut. El dorea o selecţionare a ţăranilor împroprietăribili. Poezia a scris-o mai mult ca să arate că ţărăniştii timpului nu ştiau cum să-şi apere ideea. A fost deci un capriciu, pe care d-1 Slavici îl iartă, pentru că, zice d-sa, poeţilor Ii se iartă multe. Dar alţii au fost mai puţin indulgenţi. Că poetul a fost atacat prin unele ziare ca răzvrătitor, se înţelege de la sine. Dar caracteristic e faptul, povestit de d. Slavici, că Titu Maiorescu s-a scandalizat atît de grav, încît a refuzat revista (Vatra, în care apăruse Noi vrem pămint! n.n.). Şi doară Maiorescu ţinea atît de mult şi la Coşbuc, şi Ia ceilalţi doi directori ai revistei: Caragiale şi Slavici! Versiunea ceealaltă, pe care o cred inedită, este a lui Coşbuc însuşi. Intr-o discuţie, ca să arate că Gherea se înşeală cînd îi trece în inventarul sufletesc Noi vrem pămint!, Coşbuc a povestit în ce împrejurare a scris această poezie. Călătorind în Moldova, într-un vagon de clasa III, înţesat de ţărani, a intrat în vorbă cu dînşii, mai mult ca să-şi treacă vremea şi să culeagă cuvinte şi construcţii dialectale. Toţi s-au plîns de lipsa de pămînt, iar unul din ei, un moşneag deştept şi cu rar temperament, i-a spus, pe un ton foarte îndîrjit, tot ce regăsim în Noi vrem pămint!. Pînă şi strofa finală este a moşneagului. Coşbuc a găsit interesant acest strigăt de protestare şi l-a redat exact, dîndu-i numai forma literară şi poetică. Ca să versific şi să literarizez o expunere făcută de altul, era nevoie numai do îndemînare nu şi de sufletul meu.“ Iată, aşadar, mai multe versiuni despre geneza poeziei Noi vrem pămînt!: Vlahuţă, Slavici, Coşbuc. Ceea ce povestise Vlahufă e reluat de către Paul Bujor într-un capitol din cartea sa Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale, Bucureşti, Cartea românească, 1938. Bujor precizează locul: pădurea Paşcanilor, în drum spre mănăstirea Agapia, Coşbuc fiind împreună cu Vlahuţă. Se susţine, în finalul capitolului Citeva însemnări de Gh. Coşbuc (lucr. cit., p. 103), că poezia aceasta „nu putea să-şi aibă originea într-un simplu capriciu al autorului, după cum zice Slavici." Indiferent do autenticitatea explicaţiilor prezentate, un lucru e cert: Coşbuc a concentrat în Noi vrem pămînt! un material faptic mult mai bogat, din frămîntările ţărănimii nevoiaşe din vechea Românie şi din acelea ale ţărănimii iobage din Transilvania. Poezia este o sinteză care nu se poate explica numai prin tînguirea ţăranilor din pădurea Paşcanilor sau din tren, cazul e prea particular pentru a explica forţa revoluţionară pe care o conţine. Pentru a clarifica sinceritatea creaţiei lui Coşbuc să cităm o mărturisire autografă a sa păstrată în manuscrisele de la Biblioteca Academiei (Bucureşti, Fondul Coşbuc, mapa VIII): „Toţi am fost învinuiţi cîteodată de socialism primejdios. Am fost şi eu, şi sînt vrednic de învinuire. Am scris odată, şi l-aş mai scrie, dacă nu l-aş fi scris, cîntecul Noi vrem pămint l... toţi cîţi ne iubim neamul avem datoria să primim cîteodată această învinuire... Unii atunci şi acum [au declarat] că au dreptul să mă bată, iar acuma ca şi atunci am datoria să le primesc bătaia.“ Noi vrem pămint t s-a bucurat imediat de o excepţională popularitate. Acel cronicar anonim care publică articolul despre Geneza poeziei „Noi vrem pămint!“ în Adevărul literar şi artistic relatează şi despre următoarea scenă: Poezia Noi vrem pămînt! „a fost primită cu un entuziasm extraordinar mai cu seamă de socialişti. Chiar în ziua apariţiei ei în Vatra a fost reprodusă de Munca. Şi fiind tocmai atunci o întrunire publică în celebra sală Sotir, V. G. Morţun, care din întîmplare îşi aruncase ochii pe gazetă a citit-o — mirat şi minunat — s-a repezit imediat la tribună şi a declamat-o, cu atîta foc încît a provocat în sală un adevărat delir. Pot să spun că n-am auzit în toată viaţa mea o asemenea declamaţie. Strofa finală, ameninţarea aceea teribilă, Morţun n-a strigat-o, ci a şoptit-o, însă cu chip atît de sugestiv, încît cei de faţă s-au cutremurat, ca şi cum ar fi văzut scena pe care poetul, de altfel, o indică în chip foarte neprecis. Cu ani mai tîrziu am avut prilejul să-mi dau seama de efectul pe care Noi vrem pămint! îl făcea asupra ţăranilor11. Noi vrem pămînt! a acţionat însă politic, în maso, mai întîi în alte ţări decît în România, tradusă şi publicată în alte limbi. Revista ieşeană Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare, VIII, nr. 1/2, ianuarie-februarie 1897, p. 117 — 118, publică următoarea informaţie preţioasă (reprodusă, împreună cu traducerea franţuzească a poeziei, din revista L’enclos, Paris, nr. 5, oetombrie-noiernbrie, 1895): „George Coşbuc est un poete roumain, ne â Ilordou dans le district de Bistritza-Nasaud, en Transylvanie, qui merite l’attention de tous Ies passiones de la litterature, bien qu’il ne soit qu’au com-mencement de sa cariere et que plusieurs critiques, ses compatriotes, lui contestent le talent. Son livre, Ballades et idylles, a produit dans tous Ies esprits une veritable revolution intelloctuelle. Sa rare originalite, saine et virile, 369 24 a reveille Ies intelligences engourdies par un art maladif, le seul quj ait pu penetrer en Roumanie jusqu’ici. Coşbuc s’inspire de la vie et de la nature. L’amour s’exprime dans ses vers avec l’intensite d’un besoin. La forme subit l’influence de l’art populaire. II aime Ies paysans et son reve est d’aller â la campagne vivre parmi ses frOres. Dernierement il publia dans sa revue litteraire: Vatra (L’atre) une poesie revolutionnaire: Noi vrem pămint! (Nous voulons de la terre) qui a confirme sa puissante personalite artistique. Cette poesie est la note la plus sincere qui ait donnâe, synthâtisant le sentiment general du paysan roumain. Le capitalisme, en s’introduisant en Roumanie, a depouille Ies paysans de leurs terres et cree un proletariat q.ui, dans sa misâre, ne cherche qu’a reprendre le bien ravi par Ies exploiteurs. Partout on crie: Nous voulons de la terre! et ces cries dăsespăres menacent de violence et de meurt Ies «mangeurs du peuple». Tous Ies journaux roumains ont reproduit le poeme de Coşbuc, dont a declamation a attire une condamnation en Transylvanie. Nous sommes heureux d’en donner la traduction en franţais, car, ă travers patries, se forment et s’attirent Ies affinites intellec-tuelles pour l’Idee." Această notă, împreună cu traducerea poeziei, a fost reprodusă şi în V etoile socialiste, Charleroi, III, nr. 3, 22 decembrie 1895, amintită şi în revista Ciencia social din Barcelona. După L’enclos, poezia şi nota au fost traduse de J.P. (Jose Prat) şi publicate în ziarul El Dcspetar, din New-York,VI, nr. 144, 10 martie 1896, în spaniolă. Datele despre Coşbuc şi traducerea în proză a poeziei Noi vrem pămint! au fost trimise din Bucureşti de către G. Mărculescu, la cererea unui grup literar şi artistic din Paris, cu caracter revoluţionar dar excentric, sub conducerea lui Louis Loumet. Mărculescu va relata despre acest fapt abia după 30 de ani, în articolul Coşbuc, agitator in,.. Catalania, publicat în Adevărul literar şi artistic, V, nr. 187 6 iulie 1924, p. 8. Amintind că a mai trimis poezia Trei, Doamne, şi toţi trei! revistei Vătoile socialiste (care o şi publică), G. Mărculescu, „proletar al condeiului", cum singur se numeşte, informează că revista La nueva hunianidad din Barcelona a publicat în limba spaniolă Nos volomos de la tierra, iar traducătorul Jose Prat îi face cunoscut că textul spaniol a fost tipărit în foi volante şi împărţite printre ţăranii din Catalania. în America de Nord şideSud, ziare spaniole au reprodus poezia lui Coşbuc. 370 Cronicile literare consacrate culegerii Fire de tort au subliniat valoarea deosebită a poeziei Noi vrem pămint! In cronica sa, „Fire •de tort“ de George Coşbuc, publicată în Convorbiri literare, XXX, nr. 6, 1 iunie 1896, p. 1183 — 1186, D. Evolceanu apreciază Noi vrem pămint! drept „una din capodoperele d-lui Coşbuc11, alăturînd-o, prin energie şi avînt, altei poezii coşbuciene: Cintec barbar. D.A. Teodoru, în Ceva despre poeziile lui Coşbuc, cronică publicată în Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare, Iaşi, VIII, nr. 1 — 2, ianuarie-februarie 1897, p. 27—28, încearcă o analiză de substanţă a poeziei Noi vrem pămint!, explicînd resorturile care o susţin prin înţelegerea direcţiei gîndirii poetului şi a ţăranilor pe care-i mină atîtea amintiri dureroase, atîtea adevăruri goale, atîtea suferinţe actuale. C. Dobro-geanu-Gherea, în amplul studiu Poetul ţărănimii (1897), după ce explică de ce Noi vrem pămint! nu este o poezie socialistă, ci „poate cea mai ţărănească din creaţiile lui Coşbuc" spune: „Coşbuc nu e sociolog — probabil nici nu cunoaşte teoria luptelor de clasă — dar e artistei artist cinstit şi deci redă viaţa adevărată. De aceea această luptă sălbatecă de clase şi antagonismul vrăjmăşesc de interese apar în poezia lui cu tot adevărul, cu toată seriozitatea lor sinistră. în Noi vrem pămint! nu mai sunt români, nu mai sunt copii ai aceleiaşi naţii — sunt două naţii deosebite cari se luptă şi se urăsc de moarte: e naţia clasei domnitoare de la oraşe şi a clasei dominate de la sate". Interpretarea lui Gherea e, parţial, falsă; criticul n-a înţeles antagonismele din însăşi viaţa satului, evidente nu numai în Noi vrem pămint! ci şi în alte poezii ale lui Coşbuc. Gherea consideră ţărănimea ca o clasă omogenă, nediferenţiată. De altfel, în Neoiobăgia. Studiu economic-sociologic al problemei noastre agrare, Gherea vorbeşte despre setea de pămint a ţărănimii noastre ca despre o fobie: „Pămîntul pentru ţăran devine un coşmar, o idee fixă, el nu mai e un instrument de muncă şi, deci, de îndestulare a nevoilor mate. riale şi morale-, nu, el se preface intr-un scop în sine însuşi, intr-o entitate fetişistă“ (Neoiobăgia, ed. II, Viaţa românească, S.A. Librăria Alcalay, 1922, p. 213). Gherea susţine că George Coşbuc a exprimat admirabil această sete de pămînt în Noi vrem pămint! Dar Gherea dă din nou dovadă că nu l-a înţeles pe Coşbuc şi interpretarea dată poeziei acestuia în Neoiobăgia este şi mai eronată decît în Poetul ţărănimii. Despre o sete de pămînt ca „scop în sine", ca „entitate fetişistă" s-ar putea vorbi în cazul romanului Ion al lui Liviu Re-breanu. Realităţile pe care le vizează Noi vrem pămint! nu sînt numai din vechea Românie, ci şi din Transilvania, unde exploatarea ţârâ- 371 24* nimii iobage era dublată şi de împilarea naţională. Tocmai de aceea, această poezie a cunoscut o circulaţie largă în Transilvania, în ciuda unor oprelişti oficiale. în Călindarul poporului pe anul comun 1898, reproducîndu-se poezia aceasta, printre altele, se recomandă a fi învăţată şi declamată la „binevenite prilegiuri“ pentru că „mult e frumoasă şi adevărată1'. Cel mai potrivit prilej au fost răscoalele ţărăneşti din 1907. Multiplicată în foi volante, Noi vrem pămîntl a fost răspîndită printre ţăranii răsculaţi. Poezia lui Coşbuc este considerată, de către un ziar din Budapesta, Alkotmdny (Constituţia), XII, nr. 79, 2 aprilie 1907, drept o Marseillaisă română, iar poetul român alăturat lui Rouget de l’Isle (Articolul se întitulează: A român Marseillaise. Coşbuc kol-temânye „Foldet nekilnk“ = Marseillaiza română: poezia lui Coşbuc „Noi vrem pămint“ şi este urmat de traducerea poeziei semnată de Kacziâny Găza). într-un articol Instigatorii — Poetul, publicat în ziarul Patria, Cernăuţi, 13 aprilie 1907 (reprodus şi în volumul Pagini din timpul răscoalelor ţărăneşti, Tip. Neamul românesc, 1912, p. 59—61), Virgil Arion explică funcţia de instigator pe care a avut-o Coşbuc în 1907, nu acuzîndu-1 pe poet, ci justificîndu-1; după ce afirmă că „dintre toţi instigatorii, cel mai primejdios e poetul11, Arion adaugă: „Platon, care era un înţelept, pe poeţi îi da afară din republica lui. Noi inventasem ceva mai bun, îi lăsăm să moară de foame. Nu ne putem închipui că se vor naşte poeţi şi dintre ţărani, şi că, deprinşi a muri de foame, vor continua a cînta. Cazul lui Coşbuc. Iar cîntecul lui Coşbuc e cîntec de răscoală. Nu numai Noi vrem pămlntl, dar tot ce a scris: Balade şi idile, Fire de tort, — ce blînde în aparenţă, ce răsvrătite în cuprins! O ignorare desăvîrşită a lumii de la oraşe, şi slăvirea unei alte lumi, lumea satelor...11 Dar acuzaţia de agitator a apărut, în chiar timpul desfăşurării răscoalelor, în. gura oficialităţii, care încerca să justifice, în parte, frămîntările prin acţiunea poemului Noi vrem pămlntl La o asemenea încercare de justificare se referă poeţii Şt. O. Iosif şi D. Anghel, într-o poezie mult citată, Scrisoarea deschisă a unui melc din Caleidoscopul lui A. Mirea, 1903, atunci cînd, printre altele, spun: Nu căutaţi aiurea şi altora pricină! Că nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină, Ci sărăcia cruntă, eterna Sărăcie!... în volumul I de documente Răscoala ţăranilor din 1907, Bucureşti, 1943, p. 559, se publică o telegramă din 15 martie 1907 a 372 Ministerului de Interne (prin direcţia generală a poliţiei), cu indicativul „coniidenţial**: „D-lui Prefect de Dâmboviţa Am onoare a vă înainta alăturata scrisoare împreuna cu poezia Vrem pămint (sic!) a lui Coşbuc şi vă rog să binevoiţi a lua măsurile ce veţi crede mai nimerite şi eficace pentru preintîmpinarea de noi îndemnuri la răscoale căutînd a descoperi pe instigatori şi a-i înainta parchetului. Pr. M.“ Urmează o Telegramă cifrată prin care prefectul de Dâmboviţa informează pe ministrul de interne ca: „Am arestat instigatori şi am prins corespondenţă secretă care cheamă la răscoală trupele*1 (telegrama a fost prezentată la oficiul poştal din Tirgovişte). La un asemenea document se referă Tudor Arghezi în poemul 1907, secvenţa întitulată Telegramă cifrată, din care cităm doar o singură strofă (după ediţia bibliofilă Versuri, 1959): Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie, împrăştiată-n ţară pe ascuns. Luaţi peticele astea de hîrtie Şi constataţi prin cine au pătruns. în chiar anul răscoalelor, Octavian Goga publică articolul Ţăranul in literatura noastră, în Viaţa românească, Iaşi, II, nr. 12, decembrie 1937, în care ia apărarea lui Coşbuc, subliniind faptul că „alături de farmecul vieţii ţărăneşti, alături de frumosul acestei vieţi patriarhale, ochiul cercetător al poetului a pătruns şi în taina durerilor acestui neam“ şi că „Poezia Noi vrem pămint! va fi un simbol de îndrumare pentru literatura viitorului. Artistul de astăzi şi artistul de mini sint luptătorii durerilor mari. Vremea noastră cere cîn-tăreţi ai adevărului** (lucr. cit., p. 338). Coşbuc nu se apără de acuzele care i se aduc şi nu se înspăimîntă la cererile unora care recomandau arestarea poetului. în acelaşi an, Coşbuc publică două poezii semnificative: Pămintul uitării, în Revista noastră. Bucureşti, III, nr. 3, 1 februarie 1907, şi Parabola sămănătorului, în Semănătorul, VI, nr. 17 — 18, 20 aprilie 1907, p. 323 — 324, în care aluziile la starea gravă din România sînt destul de clare. Coşbuc rămîne impasibil şi la atacurile care i se aduc în sînul Academiei Române (al cărui membru corespondent era la acea dată). I 373 într-un discurs de recepţie, Poporanismul in literatură, publicat în: Convorbiri literare, XLIII, nr. 10, octombrie 1909, p. 1084—1095 şi nr. 11, noiembrie 1909, p. 1202 — 1210; Academia Română. Discursuri de recepţiune, XXXIII; în broşură, cu titlul din revista „Junimii", editura Carol Gobl, 1909, Duiliu Zamfirescu consideră că Noi vrem pămint! este o poezie ridicolă: „A ciuta in versuri numărul de hectare pe care-1 deţine marea proprietate, faţă de numărul de hectare pe care-1 deţine mica proprietate, este o glumă de prost gust. De aceea este ridiculă poezia d-lui Coşbuc, care începe cu: «Noi vrem pămint!» Să ne închipuim că n-ar fi vorba de Ţara Românească, ci de o ţară cu exces de populaţie, cum e Belgia sau Italia de Nord, şi de un poet ca Adda Negri. Acolo, lipsind materia primă, Adda Negri ar trebui să cînte: «Noi vrem bumbac»“ (Convorbiri lite- rare, nr. 11, 1909, p. 1206-1207). împotriva unor asemenea afirmaţii profund eronate s-a luat atitudine de îndată. Const. Graur publică în Tribuna, Arad, XIII, nr. 153, 16/29 iulie 1999, articolul „Noi vrem pămint^ — G. Coşbuc şi D. Zamfirescu (articolul a fost reprodus şi în Adevărul literar şi artistic, V, nr. 195, 31 august 1924, p. 5) în care combate modul de a judeca al lui D. Zamfirescu, considerînd că autorul romanului In faţa vieţii raţionează cu totul fals, neînţelegînd nici situaţia ţărănimii, nici atitudinea lui Coşbuc; Graur se întreabă, în final: „Şi atunci te întrebi: cum poate un om cu asemenea mentalitate să fie atît de neîndurat faţă de robii cari cer pămînt şi faţă de poetul care a socotit că intră în misiunea lui să zvîrle in faţa omenirii una din cele mai grozave tragedii din cîte a cunoscut istoria popoarelor!“ Surprinde lipsa de înţelegere a lui D. Zamfirescu (o evidentă judecată de valoare maioresciană), dacă ne gîndim la ciclul Comă-naş tonilor, mai ales la Viaţa la ţară şi la Tănase Scatiu, unde autorul manifestă compasiune faţă de situaţia ţărănimii exploatate şi ne face să înţelegem că aprobă revolta acesteia şi uciderea ciocoiului pe care-1 zugrăveşte în culori puternic realiste, ca pe un personaj odios. D. Zamfirescu îl încadrează pe Coşbuc între popora-nişti, ceea ce este, de la bun început, greşit şi dovedeşte că noul academician îşi făcea intrarea zgomotoasă in Academie printr-o locuţiune confuză şi evident tendenţioasă. Noi vrem pămint! este de o vehemenţă de-a dreptul dramatică. Conţinutul — care este magistral organizat intr-un discurs fulminant — şi-a găsit expresia cea mai adecvată: un limbaj sobru, bolo- 374 vănos, robust; cu excepţia locului unde defineşte dragostea de pămîntul natal, poezia este lipsită de orice fineţe şi delicateţe. Versurile au parcă o muzică sumbră, grea, sub cheia unor apocaliptice desfăşurări de energii ridicate la tensiunea lor pînă la gestul titanic al răsturnării divinităţii. Totul este excepţional argumentat, într-o tensiune care creşte gradat, în cadrul unei organizări sferice, pînă la explozia din final a energiilor încătuşate. Puţine poezii în literatura universală au cunoscut o carieră atit de rapidă şi de întinsă ca Noi vrem pămint! a lui George Coşbuc. p. 28 HAFIS Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1:96, fiind păstrată în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Variante: 23 De dinţii e bine (1896, 1905, 1910, 1914, 1915): Dar totuşi li-e bine (1893). Hafis este celebrul poet persan Mohammed Schemsed-din Hafis (născut pe la 1320, decedat pe la 13 39), autor a numeroase poezii în care cîntă vinul, prietenia şi iubirea, setea de viaţă. A fost unul din cei mai spirituali poeţi ai vechii Perşii; el a desăvîrşit forma poetică a gazelului, influenţînd apoi, în creaţii similare, poeţi ca: Riickert şi Platen (bine cunoscuţi de Coşbuc). Ruckert a scris un mare număr de poezii inspirate din literaturile orientale, dintre care am cita Ein Spruch von Hafis. Divanul lui Hafis a influenţat poazia universală; Goethe, cunoscîndu-l spre bătrîneţe, scrie şi el un Weslostlicher Diwan (1819), cunoscut şi de Coşbuc. Poetul român a putut adinei poezia lui Hafis din ediţii germane, cum e şi următoarea (din fondul Bibliotecii Universitare din Cluj, unde Coşbuc a petrecut zile multe citind): Der Diwan von Mohammed Schemsed-Hafis. Aus dem Persischen zum erstenmal ganz ubersetzt von Joseph Hammer, erster Theil 1812, zweiter Theil 1813, Stuttgart und Tiibingen, Cotta Verlag. Simplitatea şi sinceritatea poeziei lui Hafis, nonconformismul persanului, dinamica optimistă a gîndirii acestuia i-au plăcut, de bună seamă, lui Coşbuc şi de aceea îi închină poezia de faţă. Ca atmosferă, poezia Hafis se încadrează în familia cîntecelor anacreontice (cf. Gavfil Scridon, Ecouri literare universale in poezia lui Coşbuc, 1969, p. 180—181). 375 P. 30 VOICHIŢA LUI ŞTEFAN Publicată pentru prima oară in Vatra, Bucureşti, I, nr. 5 1894, p. 152. Reprodusă în Bunul econom, Orăştie, III, nr. 47, 30 noiembrie 1902; Tribuna,, Arad, VIII, nr. 125, 3/16 iulie 1904. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Variante: 14 Gît de cine, ca a lui (Vatra): Gît de lup cum e al lui! (1896 şi urm.). 67 Iese-apoi. I-a spus s-o doară (Vatra, 1896, 1893, 1905): Iese-apoi. I-a spus-o doară (1910, 1914, 1915). Considerăm forma corectă din prima variantă. După cum ne informează Coşbuc, în Notele de la sfîrşitul culegerii Fire de tort, 1896, Voichiţa lui Ştefan a fost scrisă în anul 1885, deci pe cînd era student la Cluj. Poezia lui Coşbuc porneşte de la fapte istorice autentice, pe care însă, fie din graba informaţiei, fie din dorinţa de a crea o situaţie mai dramatică, le denaturează, schim-bînd şirul evenimentelor. Ştefan cel Mare l-a învins pe Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, omul turcilor, în bătălia de la Izvorul Apei, în luna noiembrie 1473; în urma acestei înfrîngeri, Radu cel Frumos a fugit la turci, lăsîndu-şi familia şi toate bogăţiile în mîinile învingătorului. Evenimentele sînt evocate şi de Mihail Sadoveanu în Viaţa lui Ştefan cel Mare (cf. Opere, 12, p. 312 — 313). în anul 1477, Ştefan cel Mare rămîne văduv, în urma morţii Măriei deMangop; peste un an, în 1478, domnul moldovean se căsătoreşte cu Voichiţa, frumoasa fiică a lui Radu cel Frumos, care, atunci cînd Ştefan o luă, împreună cu mama ei şi o soră, prizonieră, avea doar 14 ani. (Pentru luptele lui Ştefan cel Mare cu Radu cel Frumos cf. şi Istoria României, Editura Academiei R.P.R., II, 1962, p. 504-510). Subiectul poeziei Voichiţa lui Ştefan este interesant, dar încercarea lui Coşbuc de a descifra starea sufletească atît de contradictorie a Iui Ştefan cel Mare pare artificială; nu se poate justifica gestul brutal al voievodului faţă de soţia sa, pe al cărui tată îl urăşte, şi apoi revenirea apostată şi lacrimogenă din final; avem un domn viteaz căruia i se impune o anumită stare psihologică cu totul nepotrivită, neconvingătoare, chiar dacă potolirea zbuciumului în lacrimi aduce o notă de idilică gingăşie peste un caracter prea dur, prea aspru. 376 Poezia se caracterizează printr-o anumită nervozitate, o anumită tensiune dramatică de suprafaţă la capătul căreia replica voievodului nu reuşeşte să atenueze suficient cruzimea sa; poetul n-a reuşit să pătrundă suficient in interiorul personajelor. p. 33 DOINA Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 3, lb95, p. 13 —16. Reprodusă în: Foaia poporului, Sibiu, IV, nr. 27, 30 iunie/ 12 iulie 1896, p. 210 — 211; Calendarul Unirii, Blaj, T, 1896, p. 126 — 127; Calendar, Sibiu, XLVI, 1897, p. 126—127; Calendarul poporului, Sibiu, XII, 1897, p. 55 — 59; Calendarul „Aurorei", Gherla, VIII, 1893, p. 61 — 63; Revista ilustrată, Reteag, I, nr. 1, ianuarie 1898,p. 18—19; Calendar, Arad, XXI, 1900, p. 90 — 91; Calendarul nostru, Arad, XXI, 1900, p. 1 — 4; Calendarul plugarului, Braşov, VIII, 1900, p. 73—74; Voinţa poporului, Cernăuţi, I, nr. 6, 10 decembrie 1902, p. 6; Calendar, Sibiu, LXII, 1913, p. 166—169. Inclusă in toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Variante: 74 Frumoasă ca un sfînt (Vatra, 1896, 1905, 1910, 1914, 1915): Cu chip duios sfint (1898). 106 Tu rîzi, că plumbii moi (Vatra): Tu rîzi, căci plumbii moi (1896 şi urm.). în capitolul de Note de la sfîrşitul culegerii Fire de tort din 1896, G. Coşbuc mărturiseşte că a scris poezia Doina în anul 1869. Considerată ca o poezie slabă de către unii critici ai vremii (D. Evolceanu, de pildă), pusă în comparaţie cu alte poezii similare (Doina lui O. Carp, Doina lui M. Eminescu), comentată pe un număr mare de pagini, Doina lui Coşbuc se distinge de celelalte prin cuprinsul bogat în definirea substanţei şi funcţiei sociale şi artistice a acestei specii a liricii populare. în poezia lui Coşbuc se adună, pe variate game melodice, toate doinele noastre; se concentrează toată lirica lui Coşbuc, ca o sinteză a epopeii visate de poet. Ea se alătură altor poezii de aceeaşi gravitate tragică, izvo-rind cam din aceleaşi stări şi experienţe naţionale şi sociale ca: Noi vrem părnint!, In opressores, Lupta vieţii. Comentînd Doina lui Coşbuc, C. Dobrogeanu-Gherea a înţeles-o numai prin nota ei tristă, prin „tonul... prea sombru“, afirmînd că această poezie „nu exprimă numai jalea şi durerea trecutului şi 377 prezentului neamului românesc", ci şi, mai ales, „jalea şi durerea viitorului neamului, pentru că durerea şi numai durerea pare a fi partea sortită fatal acestui neam" (Studii critice, II, 1956, p. 268). Criticul n-a reţinut tocmai mesajul principal pe care-1 cuprinde Doina lui Coşbuc: optimismul, robusteţea şi încrederea în viaţă, in destinul neamului românesc; nu pentru tristeţea ei a fost reprodusă această poezie în atîtea periodice chiar în timpul vieţii lui Coşbuc. Plînsul la ţăranii în numele cărora vorbeşte Coşbuc nu însemnează o stare de lamentaţie deprimantă, dezolantă; plînsul nu exclude concentrarea forţelor, nici abdicarea de la datoria de a lupta, r.u are ca efect risipirea energiilor, ci, dimpotrivă, unirea lor; nu e vorba de o fringere a unei linii de viaţă, ci de păstrarea ei, atitudine pe care o exprimă cu consecvenţă poezia lui Coşbuc şi în alte locuri. în lunga poezie Pe deal, Coşbuc exprimă clar ceea ce ilustrează, cu prisosinţă, Doina: Cînd mă văd în prada sorţii Plîng — eu ştiu! dar nu mă plîng! Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morţii. p. 37 LA PAŞTI Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, nr. 8, li>94, p. 225, cu titlul: Pastile. Reprodusă în: Calendar, Arad, XVII, 1897, p. 86—87; Albina, bucureşti, I, nr. 27, 5 aprilie 1898, p. 833; cu titlul: La Paşti; Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 19, 5 aprilie 1898, p. 210, cu titlul: Paştile; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXII, nr. 57, 18 aprilie 1899; Calendarul Unirii, Blaj, III, 1899, p. 75; Bunul econom, Orăştie, IV, nr. 15, 19 aprilie 1903; Gazeta de duminică, Şimleu, I, nr. 15, 10 februarie 1904; Bunul econom, Orăştie, VII, nr. 14, 15 aprilie 1906; Lupta, Budapesta, III, nr. 57, 29 martie 1909, p. 13; Albina, Bucureşti, XIV, nr. 28—29, 10/17 aprilie 1911, p. 741; Calendarul ilustrat pentru toţi, pe anul 1911, Budapesta, p. 46. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort; Carte de citire pentru divizia III rurală, an. II, Craiova-Bucureşti, 1908; idem, clasa a IV-a urbană, Ploieşti, 1908; ediţia II, 1909; ediţia III, 1910. 378 Variante: 14 Şopteşte prin văzduh cuvinte (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910, 1914): Şopteşte din văzduh cuvinte (1915). Coşbuc mărturiseşte că a scris această poezie in anul 1890 (Note la Fire de tort, 1S96, p. 173). Gherea califică poezia La Paşti drept „admirabilă" adăugind că „Paştile par a fi tot atît o sărbătoare a naturii ca Şi a oamenilor" (Studii critice, II, 1956, p. 213). In acelaşi loc, criticul stăruie şi asupra tristeţii care încarcă această poezie: „...e zugrăvită sărbătoarea Paştilor, învierea lui Hristos.şi învierea naturii — şi ce frumos, mai rafinat ca oricind, dar în toată poezia se simte atita tristeţe, atîta melancolie! Sunt Paştile din sat, văzute din depărtare, de la oraş — şi această depărtare, această nostalgie a satului imprimă întregei poezii caracterul ei de adîncă melancolie" (op. cit., p. 266). Am observa doar atît: tristeţea este cauzată mai ales de depărtarea la care se găsea mama, aceeaşi mamă din poezia cu care se deschide culegerea Fire de tort; ultimul vers explică, prin concentrare, motivul fundamental al tristeţii din întreaga poezie, trimiţîndu-ne, în acelaşi timp, la îndepărtata copilărie a poetului; e şi o nostalgie a copilăriei: Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plîngi pe-al tău copil dorit! La zîmbet cerul azi ne cheamă Sint Paştile! Nu plînge, mamă! în Teoria poeziei (ediţia a Il-a, 1927, p. 222), Mihail Dragomi-rescu face următoarele consideraţii în legătură cu ritmul din poezia La Paşti: „în La Paşti de Coşbuc, care are tonalitate veselă, versul de patru unităţi iambice, deci de opt silabe, alternează cu un vers de trei unităţi metrice iambice şi dintr-o unitate metrică iambică abundentă, adică cu un vers de nouă silabe: Prin pomi e ciripit şi cînt, -----L / — JL /---L j ----L Văzduhu-i plin de-un roşu soare,------/---L/.----Lj----L/— (—) Şi sălciile-n albă floare — E pace-n cer şi pe pămint Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. 379 Acest vers este versul iambic simplu de cinci unităţi metrice (10 silabe):---L/----Lj----L/----Lj—/(—), care şi-a pierdut ulti- ma silabă accentuată. Din pricina lungimii lui, versul acesta de 10 silabe poate lua cezura dictată de ritmul plastic şi deci este un vers mixt. Astfel îl găsim în strofa lui Coşbuc din mai sus citata poezie. “ p. 39 SEARA Publicată pentru prima oară în Fire de tort din 1696, fiind inclusă apoi în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Poezia Seara a fost scrisă în 1687 sau 1888, anul neputînd fi stabilit cu exactitate, din cauza unei greşeli din Notele de la sfîr-şitul ediţiei prime a culegerii Fire de tort, unde Coşbuc indică de două ori Scara; una din indicaţii ar trebui să se refere la poezia Seara; e ogreşeală de tipar care s-a menţinut în Note pînă la ultima publicare a acestora la sfîrşitul Firelor de tort, ediţia din 1910. Seara este unul din cele mai reuşite pasteluri ale lui Coşbuc, chiar dacă inegală ca realizare. Gherea, după ce analizează această poezie comparativ cu Somnoroase păsărele a Iui Eminescu, observă că la Coşbuc e „prea multă mişcare, prea puţină melancolie"; e vorba de un temperament viguros, de o viaţă alimentată de altă dinamică. Poezia Seara demonstrează „bine cum, chiar în manifestaţiile cele mai delicate ale artei, în personificările artistice, Coşbuc îşi conservă personalitatea sa atît de pronunţată" (Studii critice, II, 1956, p. 218). In Păstoriţa asistăm la o idilă: soarele este îndrăgostit de fată; în Cicoarea, tot soarele se îndrăgosteşte de o fată, care-i refuză chemările şi este pedepsită; Seara, personificată şi îndrăgostită de soare, atunci cînd acesta pleacă, se stinge de durere nu înainte de a văduvi natura de frumuseţile pe care le lăsase iubitul plecat; idila primeşte un accent dramatic. p. 42 MINCIUNA CREŞTINILOR Publicată pentru prima oară în Fire de tort din 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Din acelaşi ecou biblic (cu pronunţate note apocrife) cu Isus la împăratul şi Trandafirii lui Isus, poezia Minciuna creştinilor imaginează o confruntare dintre creştini şi proconsulul Antonin, cu reprimarea brutală izvorîtă din frică; poezia vrea să sugereze spiritul de sacrificiu pentru o idee, în confruntarea dintre două moduri de gîn- 380 dire contrastante în istoria civilizaţiei umane, dintre două momente mari din evoluţia omenirii: păgînism şi creştinism, în faza de început a ascensiunii noii religii cînd se înlocuiesc vechii zei cu unul singur; Se trece de la mitologia păgînă spre cea creştină. Poezia lui Coşbuc ieţine, descriptiv şi fără convingere, un posibil moment ca acela din poezia de faţă. p. 45 ÎN MIEZUL VERII Publicată pentru prima oară în Fire de ton din 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Variante: 36 Ea ajunge la fîntină (1896, 1893, 1905, 1910, 1914): Cină ajunge la fîntînă (1915). 43 Apă-n pumni, apoi grăbeşte (1896, 1893, 1905, 1910, 1914): Apă-n pumni, şi se grăbeşte (1915). 49 Frint-aşa, pe-o buturugă (1896, 1893, 1905, 1910, 1914): Frînt-apoi, pe-o buturugă (1915). 58 Nici o pasăre n-apare (1896, 1898, 1905, 1910, 1914): Nici o pasăre prin zare (1915). 59 Nu se mişcă-n larga zare (1896, 1898, 1905, 1910, 1914): Nu se mişcă-n lumea mare (1915). Poezia aceasta a fost scrisă în 1896 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). Cu acelaşi titlu, Coşbuc publică în 1902 o altă poezie, pe care o include în culegerea Ziarul unui pierde-vară (aceasta începe cu versul Sub paltin aici e răcoare). In miezul verii este unul din cele mai cunoscute pasteluri ale lui Coşbuc. Dacă în poezia Vintul personificarea se realizează într-o bucolică sprinţară, într-o idilă cu frumuseţi morale şi fizice naturale , tipic umane, în poezia în miezul verii Coşbuc a personificat vîntul pentru a-i conferi o altă menire: aceea de ştrengar hoinar care aduce perspectiva unei adieri în imensa şi dogoritoarea caniculă estivală. Oetav Şuluţiu face observaţia că „Este o mare sobrietate de mijloace în evocarea acestui colţ senin de cîmpie, moment paşnic, neobişnuit in poezia dinamică şi răscolitoare a lui Coşbuc. Din el se desprinde, pe de o parte, un sentiment olimpian faţă de natura măreaţă şi atotcuprinzătoare, pe de alta unu! de duioşie în faţa grijii materne faţă de progenitură, sentiment la care însuşi vîntul se asociază" (Introducere In poezia lui G. Coşbuc, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 113-114). 381 Mijloacele artistice prin care realizează Coşbuc acest pastel cinematografic, văzut în perspectivă şi în detalii, cu schimbarea excelentă a obiectivului, sînt simple, dar de o mare putere de evocare şi zugrăvire; planurile se schimbă rapid, apropierea sau depărtarea se urmează în scenariu într-o dialectică desăvîrşită, cu încadrarea omului intr-un peisaj estival, a omului proiectat mai întîi ca un minuscul punct în imensitatea toridă, crescînd apoi şi cuprinzînd in întregime limitele aparatului de filmat; o mişcare de proiectare asemănătoare, în cadru hibernal, oferă poezia Iarna pe uliţă. p. 48 IARNA PE ULIŢĂ Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 16, 1896, p. 481-482. Reprodusă în: Revista Orăştiei, il, nr. 5, 27 ianuarie 1896, p. 19—20; Tribuna, Sibiu, XIII, nr. 19, 25 ianuarie / 6 februarie 1896, p. 73; Calendarul Aurorei, Gherla, VIII, 1898, p. 48—51. Inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale culegerii Fire de tort; prescurtată apare în: Carte de citire pentru divizia a 111-a rurală, Craiova-Bucureşti, 1903; idem, clasa a I'I-a primară urbană, Ploieşti, 1908; ediţia a II-a, 1909; ediţia a 111-a, 1910. Variante: 8 Ceru-i liniştit acum (Vatra): Virau-i liniştit acum (1896 şi urm.). Strofa cuprinsă între versurile 86—90, cea de a 18-a din textul publicat în Fire de tort, corespunde strofei a 20-a din revista Vatra. Iarna pe uliţă a fost scrisă în anul 1888 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). E o poezie în care, intr-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a reuşit să creeze un spectacol de o însufleţire şi puritate copilărească emoţionante; este un spectacol într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întîmplări aşezate în tainele sufletului juvenil. Iarna pe uliţă, foarte cunoscută şi prezentă pretutindeni în manuale şcolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi reţinut fragmentar, ci doar în totalitatea strofelor. Iarna apare în puţine locuri în lirica lui Coşbuc, uneori în aspectele ei aspre, nemiloase; aci, iarna apare într-o viziune optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care copilăria i le-a transmis în hîrjoana nevinovată a copiilor. 382 G. Dobrogeanu-Gherea observă că „Numai cine a trăit la ţară poate să judece cit de frumos, de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de iarnă, cu cită grijă, observare fină şi preciziune minunată sunt zugrăvite toate amănuntele** (Studii critice, II, 1956, p.-211). Liviu Rebreanu, în conferinţa ţinută despre Coşbuc, în 1931, la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti (conferinţă cu care a făcut şi un turneu prin ţară şi pe care a publicat-o în volumul Amalgam, Bucureşti, Socec, 1943, p. 77 — 108) mărturiseşte că: „...primele versuri care mi-au mîngîiat şi mie sufletul au fost de-ale lui Coşbuc. Mi le amintesc şi acuma, parcă le-aş auzi mereu întîia oară... Eram de vreo cinci ani. Era iarna, cu zăpadă multă, cum sînt iernile totdeauna prin părţile noastre, în munţii Rodnei. Îîinbon-dorit în hăinuţe groase, tîrînd după mine o săniuţă, hoinăream toată ziulica pe uliţă, împreună cu o droaie de copii, căţărîndu-ne pe toate dîmburile şi pe toate rîpele, ca să descoperim lunecuşul cel mai bun. Abia cînd se înnopta de-a binelea ne înduram să ne cărăbănim pe-acasâ, rupţi de osteneală, îmbujoraţi de ger, prăpădiţi de foame...“ într-o asemenea seară, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Coşbuc Iarna pe uliţă. „Am ascultat — îşi aminteşte romancierul — şi mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi, doar că, în locul babei din poezie, noi făceam acelaşi alai în jurul unui biet nebun al satului, Anton..." Iarna pe uliţă este un exemplu de compoziţie poetică deosebită, toate segmentele sînt logic potrivite, într-o gradaţie echilibrată, condusă cu multă abilitate; finalul nu face decît să sublinieze întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. p. 52 FLĂCĂRI POTOLITE Publicată pentru prima oară în Fire de ton din 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Această poezie a fost scrisă în anul 1888 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). p. 58 CÎNTEC Publicată pentru prima oară în ediţia din 1896 a culegerii Fire de tort. Reprodusă în periodicele: Foaia pentru toţi, Bucureşti, I,nr. 15, 1 aprilie 1897, p. 113; Calendar, Sibiu, LXVI, 1915, p. 157— 158. Inclusă in toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. 383 Variante: în fondul de manuscrise Coşbuc de la Biblioteca Academiei din Bucureşti, în mapa VII, pe una din filele (ultima pagină) a manuscrisului „De“ ori „cu“?, se găseşte notat (intr-un colţ) începutul acestui Cintec: A venit un lup din crîng Şi prin sat umbla să fure Şi să ducă-n cea pădure Pe copiii care plîng. Acest Cintec a fost scris în anul 1888 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). Citînd ultima strofă a acestui Cintec, în Istoria literaturii române de la origini pînâ In prezent (Bucureşti, 1941, p. 519), G. Călinescu afirmă, pe bună dreptate, că G. Coşbuc este „creatorul la noi al poeziei pentru copii. Scos din sfera patriotismului şcolar, el găseşte acea ingenuitate de ninnananna cu care să poată versifica miturile sperietoare pentru copiii mici.“ Pentru cei mici sînt şi cele douăzeci de poezii din placheta Cartea celor doi zbirliţi şi-a mai multor alţi pirliţi, publicată postum. p. 60 DIN COPILĂRIE Publicată pentru prima oară în Fire de tort din 1896, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Variante: 57 Şi mila m-alungă spre prag (1:96, D93, 1905, 1910, 1914); Şi mila mă-mpinge spre prag (1915). Poezia aceasta a fost scrisă în anul 1888 (cf. Fire de tort, Note 1896, p. 173). p. 63 ISPITA Publicată pentru prima oară în revista Vieaţa, Bucureşti, II nr. 37, 28 ianuarie 1896, p. 2 — 3. Reprodusă în Familia, Oradea, XXXII, nr. 14, 7/19 aprilie 1896, p. 158 — 159, Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Poezia aceasta a fost scrisă în anul 1889 (cf. Fire de tort, Note 1896, p. 173). 384 Coşbuc surprinde aici, ca şi în alte idile ale sale (cum sînt Spinul, De pe deal etc.) cochetăria naturală a fetei sau femeii care cunoaşte ceva din ale iubirii; prin întreaga mecanică a gesturilor, a ochilor, a corpului, a graiului, femeia zăpăceşte cărările flăcăului. Avem aici ceva din ceea ce la Bminescu se defineşte (chiar de către poet, în textul Cezarei) agresivitatea femeii; despre o asemenea agresivitate se poate vorbi şi în cazul poeziei Nu te-ai pricepu. în Ispita, poezie cu un titlu excelent ales, cochetăria ispititoare pregăteşte intrarea în relaţiile iubirii; gluma şi seriozitatea sînt gemene, jocul glumeţ are un substrat de seriozitate; această stare contradictorie este ilustrată prin trecerile brusce de la ofertă la refuz, într-o mişcare sufletească de mare mobilitate şi fineţe. p. 66 VÎNTOASELE Publicată pentru prima oară în revista Vieaţa, Bucureşti, II, nr. 56, 21 ianuarie 1896, p. 1 — 2. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Variante: 3 Mi I-a-nghiţit de viu pămîntul (Vieaţa, 1896, 1891, 1905): Mi i-a-nghiţit pămîntul (1910): Mi 1-a-nghiţit acu pămîntul (1914, 1915). 5 Mi-î întorceam în pat cu mîna (Vieaţa): Mi l-am întors în pat cu mîna (1896 şi urm.). li Că nu eram nici noi din drum (Vieaţa): Căci nu eram nici noi din drum (1896 şi urm.). 71 „Să-mbraci măcar ceva pe dos“ (Vieaţa): „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos (1896 şi urm.). Poezia a fost scrisă în anul 1S90 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). Vintoasele este o poezie care prelucrează elemente populare, de magie şi superstiţii, prin care se explică moartea unui flăcău, înlo-cuindu-se cauzele adevărate ale acesteia prin prezenţa zînelor. Flăcăul, căsătorit peste voia lui, de către părinţi, cu o fată bogată, pleacă de la nuntă Ia fosta lui iubită, în plină iarnă, trece printr-un rîu, se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare, în ciuda farmecelor şi vrăjilor la care recurge mamă-sa care crede că nu dragostea şi disperarea l-au dus la casa iubitei, ci ielele, care l-au şi îmbolnăvit, în fond, tratînd aceste motive de mitologie şi magie populară, Coşbuc, aşa cum o făcuse şi în articole în proză, condamnă căsă- 385 25 — Opere alese, voi. n toria forţată, bazată pe interese materiale, precum şi practicile reprobabile şi dăunătoare. Mama flăcăului, care reface toate etapele dramei, pe lingă comunicarea faptelor, caută şi o transmitere a vinovăţiei proprii în sarcina ielelor, pentru o falsă liniştire a conştiinţei. A se vedea, pentru Vlntoasele, şi cartea lui Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971, p. 285. p.70 DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, II, nr. 17, 1896, p. 512 — 516. Reprodusă în periodicele: Tribuna, Sibiu, XIII, nr. 41, 22 februarie / 5 martie 1896, p. 161 — 162 (în notă se menţionează anul 1883); Gazeta Transilvaniei, LIX, nr. 44, 25 februarie /8 martie 1896, p. 3-6. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Variante: 49 Le-azvîrli deoparte: „mamă, dă-le-n foc!“ (Vatra): Le-azvîrli deoparte: —„D dă-le, mamă,-n foc!“ (1896 şi urm.). 50 L-a lovit! Şi dinsul, ca trăsnit, cum sta (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910): L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta (1914, 1915). 89 Pentru-o vorbă numai? El e doar’ bărbat (Vatra): Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat (1896 şi urm.). 90 Şi e mai cuminte decit o femeie (Vatra): N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie (1896 şi urm.). 106 Cum mai vine, Doamne, peste om năpastea! (Vatra 1696, 1893, 1905, 1910): Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?... (1914, 1915). 122 Mult pe jos mulsese, mai puţin în poală (Vatra, 1S96, 1893, 1905, 1910): Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală (1914, 1915). 128 Nu mai era lapte ea smîncea-n zadar (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar (1914, 1915). 129 Ugerul, şi vaca poate niciodată (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910): Ugerul, iar vaca poate niciodată (1914): Ugerul. Iar vaca poale niciodată (1915). 137 Şi auzi, sărmanul, cît de jalnic muge (Vatra): Şi-/ auzi, sărmanul, cît de jalnic muge (1896 şi urm.). 170 Pentru el — dar fata i-a dat necerut (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910): Pentru el! Ea-l dete insă necerut (1914, 1915). 386 197 Cînelui, că-n urmă dinsul a-nceput (Vatra, 1196, 189$, 1905, 1910): Cînelui, şi-n urmă cinele a-nceput (1914, 1915). 199 Cîteva clipite şi-a-nceput mai tare (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): Cîteva clipe şi-a-nceput mai tare (1914, 1915). 201 Şi dormea — sărmana s-a zbătut de frică (Vatra, 1196, 1898, 1905, 1910): Şi dormea, si biata s-a zbătut de frică (1914, 1915). 207 Şi simţea că-i arde capul ei, ca focul (Vatra, 1396, 1893, 1905, 1910): Şi simţea că-i arde capul tot, ca focul (1914, 1915). 212 Dar simţea o mină grea cum apasă (Vatra): Dar simţea o mină grea cum ii apasă (1896 şi urm.). 211 Dac-o-ntrebi, se jură cînd e la prilej (Vatra): Dac-o-ntrebi, şi jură cînd e la prilej (1896 şi urm.). 267 Inima Siminei se izbea în piept (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): Inima Siminei se zbatea în piept (1914, 1915). 276 Şi te-omoară ziua.— S-a oprit dodată (Vatra, 1896, 1898, 1905, 1910): Şi te-omoară. Iată-l, s-a oprit dodată (1914, 1915). 282 Iată-l acum merge şi mai îndrăznit (Vatra): Vite acum se duce şi mai cu-ndrăznit (1896, 1893, 1905, 1910): Uite-acum se duce şi-acum stă lipit (1914, 1915). 283 Spre fereastra casei cea din răsărit (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): La fereastra casei cea din răsărit (1914, 1915). 2S5 Parcă nu e-n casă cel pe care-1 cată (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-1 cată (1914, 1915). 288 Dar în urmă dinsul s-a întors odată (Vatra, 1 £96, 1898, 1905, 1910): Dar în urmă omul s-a întors odată (1914, 1915). 289 Oblu, că Simina îi văzuse bine toată (Vatra): Drept, aşa că fata îi văzuse toată (1896, 1893, 1905, 1910): Drept, aşa că fata îi văzu curată (1914, 1915). După cum ne informează Coşbuc în Notele de la sfîrşitul culegerii Fire de tort diu 1896, poezia Dragoste învrăjbită a fost scrisă între anii 1883 — 1394, adică într-o lungă perioadă de timp, care leagă poezia aceasta de începuturile din anii de şcoală de la gimnaziul superior românesc din Năsăud cu anii de maturitate, dacă ne gîndim la publicarea-abia în 1896 a acestei nuvele în versuri. în cronica rezervată culegerii Fire de tort, D. Evolceanu apreciază Dragoste învrăjbită drept „o lungă lucrare de începător, în care umpluturile nu lipsesc şi scrisă într-un metru trohaic monoton", dar care, în partea finală, „prevesteşte un poet de mare talent" (Convorbiri literare, nr. 6, 1 iunie 1395, p. 1139). C. Dobrogeanu-Gherea, dimpotrivă, consideră că „Dragoste învrăjbită e una din cele mai caracte- 387 25* ristice creaţii ale iui Coşbuc. Aici nu mai e zugrăvită iubirea de-abia simţită, ci simţimintul violent, puternic, victorios, care a pus stă-pînire pe inimă şi pe cuget, simţimînt copleşitor, cînd capul nu gîn-deşta şi inima nu bate decît pentru el“. în continuare, Gherea face o analiză amănunţită a acestei poezii, stăruind mai ales asupra violenţei primitive a sentimentelor şi pasiunilor, asupra adevărului vieţii rustice pe care Coşbuc l-a cunoscut din copilărie şi pe care l-a zugrăvit cu mijloace de aceeaşi sursă rustică (Studii critice, II, 1956, p. 193—195). G. Călinescu consideră că, dintre poeziile cu temă erotică, la Coşbuc, „cea mai bună compunere*1 este Dragoste învrăjbită, poezie „puţin cunoscută din cauză că, lungă, nu se poate declama. E un fel de poemă erotică tratînd cearta între îndrăgostiţi în planuri contrastante. Limba e verde, ţărănească, aproape argheziană, tonul e solemn, cum se cuvine unui eveniment de rotaţie eternă, cu o atmosferă roşiatică, apocaliptică, amintind Zburătorul lui EIiade“ (Istoria literaturii române, Bucureşti, 1941, p. 522). Călinescu descoperă aici şi „o uşoară nuanţă antonpannescă“ precum şi o „dispoziţie romantică" asociată, în final, unor „admirabile suavităţi". Dintre criticii actuali, Dumitru Micu, analizînd cu deosebită fineţe Dragoste învrăjbită, consideră că această poezie e „superior realizată, un poem construit ca o nuvelă" care prezintă valori artistice deosebite (cf. Studiu introductiv la Coşbuc, Versuri, 1961, p. LXIX— LXXI1I). Coşbuc a ştiut, în această poezie de proporţii, să disece cu înţelegere şi pătrundere sufletul ingenuu al fetei, cotropit de o pasiune mistuitoare, augmentată de gelozia sălbatică ce o încearcă într-o ameţitoare dramă a inocenţei. E un clocot care fierbe în adîncuri tulburînd percepţia lucrurilor obişnuite, cotidiene, mărunte ale vieţii casnice. Lupta din sufletul fetei, care alimentează întreaga poezie, ia proporţii dezechilibrante; tensiunea atinge, în unele momente, culmi înnebunitoare. Alături de tonul grav, predominant, Coşbuc a inserat, pe alocuri, note de umor degajat. Cititorul, urmărind flăcările care ard inima fetei, intuieşte soluţia din final: împăcarea. Motivul certei, mărunt şi banal, crescut de gelozie la efecte halucinante, a fost limpezit, încordarea nervoasă se destramă iute sub ploaia albă a florilor de cireş. Dragoste învrăjbită e una din cele mai realizate poezii ale lui Coşbuc şi din punct de vedere artistic; poetul a reuşit să creeze un acord perfect între materialul uman care alimentează mica dramă şi materialul lingvistic şi stilistic prin care confi- 388 nutul sa concretizează. Poezie lungă, poetul a lucrat mai mulţi ani asupra textului pînă să-l considere vrednic de a fi încredinţat tiparului. Desfăşurarea aprigă a sentimentelor a găsit expresia „verde, ţărănească" adecvată. Epicul şi liricul colaborează perfect, starea dominantă fiind cea lirică. p. 79 FATA MAMII Publicată pentru prima oară în Vatra, II, Bucureşti, nr. 18, 1896, p. 545. Reprodusă în Tribuna, Sibiu, XIII, nr. 60, 15/2" martie 1896, p. 237. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. Variante: 42 Bătu năvalnic din picior (Vatra, 1896, 1893, 1905, 1910): Bătu cu ciudă din picior (1914, 1915). 43 Şi-n sîrg el a plecat (Vatra, 1896, 1893 — în această ediţie e o evidentă greşeală de tipar: tîrg în loc de sîrg —, 1905, 1910): Şi repede-a plecat (1914, 1915). 46 Ei, unde slnt? De joc li-e dor? (Vatra, 1896, 1693, 1905, 1910): Dar unde-or fi? De joc li-e dor? (1914, 1915). Fata mamii a fost scrisă în anul 1869 (cf. Notele de la sfîrşitul culegerii Fire de tort, 1896, p. 173). Poezia aceasta face parte dintr-un fel de triptic de poezii, alături de Cintecul fusului şi Fata morarului, bineînţeles cu note proprii; ea este mai aproape de Fata morarului, prin starea de la care porneşte şi pe care o înţelege simplu, ţărăneşte, uman în Fata mamii. Suferinţa personală găseşte înţelegere şi gîndul sinuciderii, cu toate halucinantele faze pregătitoare, nu apare. „Fata mamii încearcă să exprime nelămuritul, inexprimabilul şi insesizabilul în durerea umană. Ne găsim într-o situaţie comparabilă cu una din stările amintite: plînsul fetei, suferinţa ei, ţin de evoluţia mereu repetabilă, cu caracter de destin, a reacţiilor vitale, sînt un tribut pe care eroina îl plăteşte ceremonialului sever şi ineluctabil al vieţii" (Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, p. 82—83). p. 81 PRUTUL Publicată pentru prima oară în Fire de tort din 1896. Reprodusă în Calendar, Sibiu, LXV, 1916, p. 156 — 158. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Fire de tort. 389 H Variante: 39 Şi-amărît steteam ca fierea! (1896, 1905, 1910, 1914, 1915): Şi-amărît steteam cu fierea! (1898). 92 Groaza-mi mai creştea turbarea (1896, 1893, 1905, 1910, 1914): Groaza mai creştea lurburarea (1915) — considerăm forma corectă din ediţiile precedente. Poezia Prutul a fost scrisă în anul 1888 (cf. Notele de la sfirşitul culegerii Fire de tort, 1896, p. 173). Dialogul imaginar dintre rîul Prut şi un flăcău, prin mijloacele versului popular, descrie lupte care s-au dat între moldoveni şi turci, fără a se preciza momentul istoric; poezia este numai aparent o baladă, pentru că prezentarea luptelor nu se face prin naraţiune, ci prin descriere dominant lirică. p. 84 DECEBAL CĂTRĂ POPOR Publicată pentru prima oară în Fire de tort din 1896, fiind păstrată în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Reprodusă în periodicele: Foaia interesantă, Bucureşti, X, nr, 8, 29 septembrie /11 octombrie 1915, p. 34; Albina, Bucureşti, XIX, nr. 9, 29 noiembrie 1915, p. 315. V a r i a n te: 13 Cei ce se luptă blestemînd (1896, 1893, 1905, 1910): Cei ce se luptă murmurind (1914, 1915). 17 Blestemul, azi şi orişicînd (1896, 1893, 1905, 1910): Murmurul, azi şi orişicînd (1914): Murmurul, azi şi oricînd (1915) — Considerăm forma corectă cea din ediţia din 1914. Decebal cătră popor a fost scrisă în anul 1888, după mărturisirea lui Coşbuc (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). Decebal cătră popor face parte din familia poeziilor: Un cinlee barbar, Ex ossibus ultor, In opressores, Moartea lui Gelu, prin evocarea istorică din care se desprinde un mesaj viguros în sensul crezului poetic al lui Coşbuc: viaţa e o luptă. Acest înalt ideal al luptei, prezent la Coşbuc şi în alte poezii, este ilustrat în poezia de faţă pe una din primele trepte ale istoriei noastre: momentul Decebal, ca o primă confruntare dramatică dintre două mari forţe: dacii şi romanii. Decebal cătră popor este formată dintr-un număr de aforisme, devenite proverbe şi trecute în fondul paremiologic al limbii române. Ca vehemenţă, această poezie se leagă de Noi vrem pămîntl, iar ca mesaj politic de In opressores, vizînd, de altfel, asemeni nu mai puţin 390 fulminantului Un clntec barbar, realităţi de la sfirşitul veacului trecut. Decebal cătră popor e o expresie a vigoarei bărbăteşti, a demnităţii, a forţei. p. 86 FRAGMENT Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Poezia Fragment a fost scrisă în anul 1890 (cf. Fire de tort, Note, 1896, p. 173). Poezia Fragment, trimiţînd la o experienţă personală din îndepărtata copilărie, este expresia unui lirism direct. Poezia După furtună reface un moment de observaţie şi experienţă proprie din copilărie prin mijloacele hexametrului. în Fragment versul este, după cum observa Mircea Tomuş, eminescian. în După furtună, furtuna este privita din chiar sînul naturii; în Fragment, exteriorul este doar un pretext, chiar dacă „are o prezenţă deosebită; el însă nu copleşeşte total reacţia individuală, tresărirea sufletului de copil în faţa spectaculosului grandios al dezlănţuirii forţelor naturii" (Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, p. 76). Coşbuc a mai scris trei poezii cu titlul Fragment. p. 87 PE DEAL Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Un fragment (cele şase strofe ale părţii a V-a) a fost reprodus în Vatra, Bucureşti, II, nr. 19, 1896, p. 538—589, însoţit de o frumoasă ilustraţie şi cu nota următoare: „Fragment din poezia Pe deal, din volumul de curînd apărut: Fire de tort. V a r i a n te: 27 O, m-am cuminţit de-atunci (1896, 1893, 1995, 1910): Eu m-am cuminţit de-atunci (1914, 1915). 29 Şi de-aici, din zarea culmii (1896, 1893, 1905, 1910): Iar de-aici, din zarea culmii (1914, 1915). 46 De copil — ?i-acum şoptesc (1896,1898, 1905,1910): De copil!... Acum şoptesc (1914, 1915). 62 Vremilor, băieţi sărmani (1896, 1898, 1905, 1910): Vremurilor, băieţi sărmani (1914): Vremurilor, bieţi sărmani (1915); considerăm forma corectă din primele patru ediţii, deci: Vremilor, băieţi sărmani. 391 103 Ah, am tresărit uşor (1896, 1898, 1905, 1910): lat-am tresărit uşor (1914, 1915). După cum ne informează Coşbuc (în Fire de tort, Note, 1896, p. 173), poezia Pe deal a fost scrisă în 1890. în cronica Ia Fire de tort, D. Evolceanu obiectează că poezia Pe deal este „prozaică şi didactică", „lungă şi cam confuză" (în Convorbiri literare, XXX, nr. 6, 1 iunie 1896, p. 1164). C. Dobrogeanu-Gherea, dimpotrivă, îi află calităţi remarcabile, cu toate că o consideră deficitară ca realizare artistică: „Din toate poeziile cari exprimă întrucîtva noua personalitate a poetului nostru, Pe deal e cea mai clară şi mai caracteristică. Nu e mai reuşită decît celelalte, mai ales decît Doina sau Mama; dimpotrivă, ca creaţie artistică le e inferioară, dar e eminamente subiectivistă, egotistă. Simţimîntul propriei dureri a crescut aşa de mult, că nu mai poate fi exprimat ca durerea altora, ci ca proprie durere — şi de aceea înde-a lungul întregii poezii de treizeci şi opt de strofe, poetul vorbeşte numai de el, de propriile sale sentimente." Gherea analizează, în continuare, cauzele tristeţii care încarcă sufletul poetului, în această trecere în revistă a vieţii pornind de la îndepărtata şi fericita copilărie; trecerea ireversibilă a vieţii, căutarea unui suport moral, iată mişcările sufletului chinuit de nostalgia dispărutei fericiri, simţită mai acut tocmai din perspectiva unei largi experienţe de viaţă. Gherea mai spune: „Viaţa trecută nu e atît de frumoasă prin ea însăşi, cît prin sentimentele cu cari a fost simţită odinioară. De obicei, la toţi oamenii, nostalgia după viaţa din frageda tinereţă nu e altceva decît nostalgia după propriile sentimente fragede din acea vreme, după propria tinereţă. Pe de altă parte, un om umblat prin lume, cu ideaţia şi sentimentele lăi’gite de civilizaţia modernă, nu mai poate simţi, ca altădată, frumuseţa simplă şi sărăcăcioasă a vieţii satului. în neputinţa de a o simţi astfel, în neputinţa deci de a se întoarce la acea viaţă trecută, rezidă în bună parte tragedia sufletească ce se degajează din poezia Pe deal. Şi e natural că, dacă nu poţi simţi ca altădată, nici nu poţi zugrăvi ca altădată. Acest tablou e deci în concordanţă cu tonul şi logica întregei poezii — şi, dimpotrivă, un tablou vesel, degajat, fermecător, ar fi fost o notă falsă. De altmintrelea, Pe deal nu e una din cele mai reuşite creaţiuni ale lui Coşbuc. în exprimarea durerii proprii, el n-a ajuns pe Emi-nescu; n-are fineţa şi rafinarea acestuia; sentimentele sale le spune uneori prea de-a dreptul, necioplit — cu toate acestea poezia produce 392 o puternică impresie prin sinceritatea sentimentelor şi poate prin faptul că e dureros să vezi plîngînd un copil, dar e grozav să vezi plîngînd un bărbat“ (Studii critice, II, 1956, p. 274). Octavian Goga, în discursul său de recepţie la Academia Română, explică notele de tristeţe din poezia Pe deal prin neadaptarea lui Coşbuc la viaţa din capitală, prin nostalgia după locurile şi oamenii pe care i-a lăsat acasă, la Năsăud: „în vuietul oraşului unde s-a zămislit euritmia versurilor sonoie, el mai purta cu sine un fir ascuns, o neîntreruptă chemare pasionată, puternică. Era dragostea de ai lui rămaşi acasă, acolo în fundătura de la Ilordou, dorul de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, erau amintirile ce se dezlipeau din neguri şi băteau la geam în nopţi de insomnie. Ce crize, ce zbuciumări se vor fi dezlănţuit în acest suflet senzitiv purtat în pribegie, ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos care l-a dus de la dascălul Tănă-sucă pînă la filozofia sanscrită şi la terţinele lui Dante? De cîte ori nu va fi primit înapoi, de cîte ori nu l-a oprit din drum pîlpîirea sîngelui din vino, de cîte ori nu l-au durut poverile misterioase ale moştenirii din strămoşi? în aceste clipe, optimismul lui ţărănesc cădea înfrînt: Mai trăieşti şi-ţi merge bine“ Coşbuc. Discurs de primire rostit in şedinţa solemnă la 30 mai 1923. Cu răspuns de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, Cultura naţională, 1923, P- 24). Se poate vorbi, în cazul poeziei Pe deal, nu atît despre o nevroză citadină, cît mai ales despre un sentiment al înstrăinării la Coşbuc, rar la poet, dar foarte frecvent în lirica noastră populară. S-ar părea că acest sentiment se conjugă cu o stare da inadaptabilitate, cu o încadrare forţată şi doar de aparenţe a poetului ţăran în lumea oraşului. Bătrînii lui Goga e pe aproape. Vorbind despre lirismul direct în poezia Iui Coşbuc, Mircea Tomuş constată că Pe deal „face un pas înainte pe calea subiectivării". Poezia aceasta „pare în pragul unor notaţii lirice de strictă autenticitate, pe tema confruntării cu imaginea fericită a trecutului. Din lectura acestor poezii (e citată şi Pierde-vară n.n.) ni se relevă nu numai calitatea şi forţa specifică a lirismului coşbucian, dar şi ceva din procesul intim al sublimării lui. Este un lirism răsfrînt în exterior. Semnele lumii reale, aparenţele celor ce ne înconjoară, sînt cele caro traduc starea sufletească a poetului. Există la Coşbuc o impo- 393 sibilitate da a sa autoercprima, un obstacol ce barează calea fluxului personal emotiv. Gind încearcă totuşi, el rămîne discursiv, didactic: Nu mă plîng! îmi pare mie Uneori că sînt învins etc.“ (Cincisprezece poeţi, p. 77). Observaţiile lui Mircea Tomuş sînt deosebit de clare, ele contribuind teoretic Ia descifrarea lirismului propriu al lui G. Coşbuc, în urmărirea cutelor celor mai revelatorii şi mai caracteristice ale acestui lirism. p. 93 CORBUL Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1396, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Reprodusă în Bunul econom, Orăştie, III, nr. 43, 26 octombrie 1902. Aceasta poezie a fost scrisă în anul 1388 (cf. Notele voi. Fire de tort, 1S96, p. 173). Gberea observa că, în această poezie, Coşbuc a tratat o temă romantică într-o manieră clasică (cf. Studii critice, II, 1956, p. 256— 258). Se poate constata o transferare a motivului de sursă biblică de la nivelul mistic spre o înţelegere umană-laică, aproape lipsită de orice forţă de convingere şi credinţă într-un mit. p. 95 BALADĂ Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Reprodusă în periodicele: Calendar, Sibiu, XLVI, 1397, p. 123; Calendarul Aurorei, Gherla, VIII, 1898, p. 42 — 43; Bunul econom, Orăştie, III, nr. 42, 26 octombrie 1902, p. 2—3; Bunul econom, IV, nr. 52, 3 ianuarie 1904, p. 4. Variante: Din această poezie se găseşte, în fondul de manuscrise Coşbuc de la B.A.R., sub cota 32 36, o strofă, a treia, o variantă foarte apropiată de textul tipărit. 23 Să fiu de rîs la lume? (1896, 1398, 1905, 1910): Să fiu de rîs în lume ? (1914, 1915). 28 Şi-a prietin m-a-ntrebat (ms. 3236): Pe lunci şi m-a-ntrebat (1896 şi urm.). 394 După mărturisirea lui Coşbuc, poezia Baladă a fost scrisă în anul 1888 (cf. Notele de Ia sfirşitul Firelor de tort, 1896, p. 173). D. Evolceanu afirmă că „dintre toate idilele noului volum (e vorba de Fire de tort n.n.) cea mai bună e cea întitulată Baladă“ (în Convorbiri literare, XXX, nr. 6, 1 iunie 1896, p. 1172). într-un articol din 1937, G. Călineseu scrie, printre altele, următoarele despre această Baladă a lui Coşbuc: „Aparent, compunerea e prozaică, fără nădejde inteligibilă. Şi totuşi, de unde-i vine farmecul? Numaidecît observăm naşterea simpatiei pentru ingenuitatea vicleană a fetei, deci pentru o eroină, un interes aşadar psihologic. însă psihologia este reprezentată dinamic şi spaţial, jucată cu un anume ritual. Poezia este prin urmare un monolog, în care există şi un substrat obscur, mai tipic liric, mişcarea monotonă, etnografică, a eroului ţărănesc cu suflet colectiv, iraţional. Cadenţa Ia Coşbuc figurează în chip admirabil numărul ocult după care se desfăşoară destinul omului rural şi toată poezia lui, cînd nu e ocazională, are acest ritm de joc primitiv, frenetic, religios. Lirismul lui Coşbuc este tribal şi strofa lui cea mai caracteristică e aceea surdă, religioasă şi preistorică a horei din Nunta Zamfirei“ (G. Coşbuc, în Adevărul literar şi artistic, seria III, XVIII, nr. 854, 18 aprilie 1937, p. 7). p. 97 DIN ADÎNCIMI Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 18 96, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Variante: 11 Ca să-şi mai scuture urîtul (1896, 1898, 1905, 1910): Ca să-mi mai scuture urîtul (1914, 1915 — considerăm că e o greşeală de tipar, fiindcă sensul cere: să-şi). 23 Că, de-obosită pismueşte (1896, 1898, 1905, 1910, 1914): Ca, de-obosită pizmuieşte (1915, corect: că) După cum mărturiseşte Coşbuc (vezi Notele, voi. Fire de tort, 1896, p. 173), poezia Din adincimi a fost scrisă în anul 1889. p. 93 NEBUNUL Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. După cum mărturiseşte Coşbuc (vezi Notele, voi. Fire de tcrt, 1390, p. 173), poezia Nebunul a fost scrisă în anul 1888. 395 ROATA MORII p. 101 Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă In cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri. Reprodusă în periodicele: Revista ilustrată, Reteag, I, nr. 11, noiembrie 189 3, p. 207—203; Familia, Oradea, XXXIX, nr. 22, 1/14 iunie 1903, p. 255 — 256. Variante: Este una din puţinele poezii ale lui Coşbuc păstrată intr-o variantă manuscrisă aproape integrală şi în bune condiţii !a 13.A.R., bis. 3286, f. 133, 135-146. 15 Onoruri cu nuiaua (ms. 3286): Primire cu nuiaua (1896 şi urm.). 16 Eram voioşi ca sta s-asculte (ms. 3286): Eram voioşi că sta s-asculte (1896 şi urm.). 30 Atunci întoarce grapa (ms. 3286, 1896, 1898, 1905, 1910): FI pat îşi face grapa (1914, 1915). Roata morii a fost scrisă în anul 1889 (cf. Notele, voi. Fire de tort, 1896, p. 173). Făcînd parte din familia poeziilor pentru copii, poezia Roata morii îşi are resorturile întinse între glumă şi seriozitate, cu o jovială şi juvenilă mecanică a gîndirii care caută răspunsuri la chestiuni elementare, complicate de o motivaţie care se lasă dusă parcă de apele unei versificaţii pretenţioase. Finalul poeziei aduce a morală do fabulă, cu trimitere de la un joc contradictoriu intenţionat aranjat şi-n atmosferă de copilărie, la faptele indescifrabile sau fals înţelese de către gloata umană. O logică formală conduce dialogul, cu un umor degajat. Roata morii se leagă de alte poezii în caro Coşbuc reface momente ale copilăriei (Fragment, Iarna pe uliţă etc.). p. 105 LEGENDA RÎNDUNELEI Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, sub titlul Rindunica, fiind inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale acestei culegeri, păstrînd acelaşi titlu pînă la ediţia din 1914, cînd se tipăreşte sub titlul Legenda rindunelei. Variante: 72 Şi scos din ori priveşte (1896, 1898, 1905, 1910): Stăpinul îl priveşte (1914, 1915). 73 Stăpinul şi grăbeşte (1896, 1893, 1905, 1910): Şi vesel se porneşte (1914, 1915). 396 74 La doamnă-sz-mr-un suflet (1896, 1898, 1905, 1910): La doam-nă-sa să-i spuie (1914, 1915). 107 Cum fuse dezmierdată (1896, 1893, 1905, 1910): Şi cum fu dezmierdată (1914, 1915). Această poezie a fost scrisă în anul 1887 (cf. Notele la voi. Fire de tort, 1896, p. 173). Legenda rindunelei are la bază un prototip folcloric, pe care Adrian Fochi îl găseşte în culegerea de legende a lui S.F1. Marian, Ornitologia poporană română, 1883, voi. II, p. 82 — 87. Coşbuc n-a reţinut din legenda publicată de Marian decît partea a doua, pe care o modifică însă adaptînd elementul folcloric în funcţie de ceea ce a dorit să ilustreze: dreptul la dragoste, libertatea de a-ţi alege nesilit de nimeni partenerul de viaţă; poetul a condamnat şi în alte locuri ale operei sale căsătoria forţată şi înstrăinarea, pornind tot de la izvoare folclorice. în acest caz a procedat cu multă originalitate, creînd două planuri care merg paralel: „un plan al realităţii şi un plan al legendei, de fapt un plan descriptiv şi celălalt simbolic, care se contrapunctează permanent şi reciproc, înjumătăţind cele şapte strofe ale piesei. în primul plan ne e prezentată pasărea la cuibul ei, apoi apariţia şoimului, stolul în timpul marii migraţii periodice, răutatea copiilor care-i distrug cuibul şi-i omoară puii şi explicaţia etiologică din final, cînd planul realităţii se întrepătrunde cu cel al legendei. Poezia capătă astfel o dimensiune lirică in plus, pe care am putea-o numi «dimensiunea ecoului», ce se repercutează de-a lungul întregii piese şi o ridică la nivelul reuşitelor mari ale poetului. Intr-adevăr, fiecare moment din planul realităţii îşi găseşte un ecou specific în planul legendei şi această redimensionare a poemului e de un efect strălucitor, incomparabil11 (Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 166; Legenda rindunelei a lui Coşbuc este comentată în lucrarea citată la pag. 164—167). p. 108 IDEAL Publicată pentru prima oară în Fire de tort, 1896, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Variante: 51 Zăpada iernii, -n urma iar (1896): Zăpada iernii, -n urmă iar (1893, 1905, 1910): Zăpada iernii, şi-apoi iar (1914, 1915). Pentru strofa formată din versurile 79— 84 (cea de a 14-a) există o variantă în ms. 3286 la B.A.R., identică cu textul strofei respective din primele patru ediţii ale culegerii. 397 80 Şoptind, dar dinsa nu-i vedea (ras. 3286, 1896, 1898, 1905, 1910): Şoptind, dar fata nu-i vedea (1914, 1915). 138 El n-o va mai afla (1896, 1893, 1905, 1910, 1914): El n-o mai afla (1915); considerăm forma corectă cu va, în ediţia din 1915 fiind o eroare tipografică. 144 Sta frintă, şi murea (1S96, 1393, 1905, 1910, 1914): Sta sfintă, şi murea (1915). 162 Acestea mai curînd! (1896, 1893, 1905, 1910): Aceasta mai curînd (1914, 1915). Poezia Ideal a fost scrisă în anul 1888 (cf. Notele la Fire de tort, 1893, p. 173); la începutul acestor Note, Coşbuc scrie că: „Poezia Ideal face parte dintr-un şir de poezii epice"; acestea trebuiau să formeze o epopee la care se gîndea poetul; alături de Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger ş.a. era în proiect şi Ideal-, ):Ideal e un episod din această epopee11 (loc. cit., p. 167 — 163). D. Evolceanu, in cronica consacrată Firelor de tort, în Convorbiri literare, nr. 6, 1896, apreciază că Ideal „e de mare valoare11, dar i se pare „greşită în concepţia ei" fiindcă „idealul e o ţintă după care alergi mereu, iar n-o aştepţi necontenit, cum face această fată de împărat11. Gherea, în Poetul ţărănimii, explică sensul alegoric al poeziei Ideal, descoperind o atitudine nouă la Coşbuc: „...întreaga poemă Ideal cu imaginea ei concretă centrală — o fată ce toată viaţa aşteaptă în zadar pe iubitul său — trebuie să simbolizeze alergarea veşnică a omenirii după ideal, pe care niciodată nu poate să-l atingă. Aici deci imaginea concretă simbolizează o idee abstractă — şi una din cele mai abstracte: alergarea după ideal. Această filozofie şi acest procedeu artistic, cum am văzut, sunt caracteristice pentru creaţia romantică, nu clasică, sunt deci caractere noi în «reaţiunea poetului nostru ţăran11 (Studii critice, II, 1956, p. 264 —2f 6). Atmosferă de poveste, pînă la un anumit moment al mişcării asemănătoare cu Călin a lui Eminescu, Ideal exprimă nu idealul combativ, activ, caracteristic poeziei lui Coşbuc, ci statornicia şi credinţa în iubire, jertfirea pentru un ideal de iubire căruia fata de împărat îi rămîne fidelă o viaţă întreagă; e un ideal al aşteptării. Dacă în Călin, unde avem tot un ideal al unei fete do împărat, statornicia şi credinţa găsesc, în cele din urmă, binecuvîntata împlinire, în poezia lui Coşbuc această împlinire nu se produce. Roabă a unui singur gind, fata de împărat din Ideal se prăbuşeşte abia atunci cînd i se spune că feciorul de împărat pe care-1 aşteaptă de o viaţă s-a însurat de mult. Poezia se încheie într-o concluzie pesimistă, ne- 398 obişnuită la Coşbuc: „Oh, omule, eşti înşelat / în toate cîte crezi!", cu implicaţii fataliste: „Şi-n gînd tu tot ce-ţi pui / E numai vis cuci Dumnezeu / Te poartă-n voia lui". Adrian Pochi constată că „Ideea principală a poemului este iutangibilitatea idealului, de fapt un loc comun al poeziei din toate locurile şi din toate timpurile" (Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 139). în legătură cu finalul, Fochi susţine că „De fapt, poemul afirmă că existenţa umană nu are o finalitate metafizică, nu trebuie raportată la ideea despre rosturi religioase sau filozofice; ea are numai o finalitate socială aşa cum se arătase în Moartea lui Fulger. Dacă transferăm discuţia pe planul cunoaşterii, ne aflăm în acelaşi domeniu al agnosticismului, cu care ne vom întîlni în filozofia lui Blaga şi care îşi are, ca şi poemul lui Coşbuc, o evidentă sorginte folclorică" (op. cit., p. 140). Aşa cum am mai afirmat, ceva mai sus, poezia Ideal, subliniind credinţa, chiar dacă naivă, într-un ideal, se încheie pesimist; basmul este pus sub cheia unui destin implacabil care nu poate fi nici pătruns, nici schimbat, şi căruia trebuie să i te supui; întreaga viaţă nu este decît un vis înşelător. p. 115 ŞTRENGARUL VĂILOR Publicată pentru prima oară în Semănătorul, Bucureşti, I, nr. 29, 13 octombrie 1902. Reprodusă în periodicele: Foaia interesantă, Orăştie, IX, nr. 13, 20 martie 1914; Cosinzeana, Orăştie-Cluj, IV, nr. 11, 22 martie 1914. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: La B.A.R. se găseşte, sub cota 3263, o variantă manuscrisă integrală a poeziei Ştrengarul văilor. 10 «Am mamă-n deal, şi-albastră-i haina ei (ms. 3216, 1914, 1915): «Am mamă-n deal, ca mine-i ziua ei (Semănătorul). 20 Nici eu nu ştiu de unde sînt şi-al cui (ms. 3216, 1914, 1915): Nu ştiu nici eu de unde sînt şi-al cui (Semănătorul). 26 Şi stau şi scot cavalul de la brîu (ms. 3286, 1914, 1915): Şi şed şi scot cavalul de la brîu (Semănătorul). 29 Deodată sar şi sun tufişu-n crîng (ms. 3286, 1914, 1915): Deodată sar şi sun o tufă-n crîng (Semănătorul). 34 Sărut nevesto-n lunci şi flori le-adun (ms. 3216, 1914, 1915): Sărut neveste-n şes şi flori le-adun (Semănătorul). 399 39 Că-n lumea ta trăieşti şi tu-n zadar! (ms. 3236, 1914, 1915): Trăieşti şi tu pe lume de-a zadar (Semănătorul). Strofa următoare lipseşte din varianta publicată în Semănătorul: Hoho, stejare-al meu! Tu cine eşti? Pămîntului faci umbră, şi vorbeşti Cu norii-n dodii tu şi-ndrugi poveşti! In varianta din ms. 3236, cel de al treilea vers al strofei citate, versul 42 din numerotarea noastră, apare puţin modificat de mina poetului: Cu norii-n dodii şi Ze-ndrugi poveştii 45 De ce m-ar fi făcut aşa cum sînt? (ms. 3286, 1914, 1915): De ce m-ar fi făcut să fiu cum sînt? (Semănătorul). Nicolae Iorga vorbeşte despre „măiastră întrupare a vîntului, Ştrengarul văilor“ şi afirmă că „e poate cel mai frumos lucru ce l-a scris Coşbuc11 (Istoria literaturii româneşti contemporane, I, 1934, p. 365-366). p. 117 CUSCRI Publicată pentru prima oară în Viata literară, Bucureşti, I, nr. 10, 5 martie 1906, p. 1—2. Reprodusă în Calendarul Minervei, Bucureşti, XI, 1909, p. 73— 74 şi în Balade, Bucureşti, 1913. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 4 Deodată la marele vornic (Viaţa literară): La marele vornic (1914, 1915). Considerăm corectă forma din revistă. 15 Cu ape, cu noapte, cu vînt? (Viaţa literară): Cu noapte, cu ape, cu vînt? (1914, 1915). 28 „Vro zece să-mi vie-n curînd“ (Viaţa literară): „Să-ncalcce zece-n curînd!“ (1914, 1915). 58 Luaţi-mi şi Prutul înot (Viaţa literară): Luaţi-mişi Dunărea-not (1914, 1915). Poezia Cuscri aduce în final credinţa populară în „ceasul rău“ eare distruge fericirea omului, ca o lovitură nemiloasă a destinului căruia nu i te poţi sustrage. Această credinţă naivă este dezvoltată de Coşbuc pe un spaţiu de baladă în Ceas rău. 400 O NOAPTE PE CARAIMAN p. 120 Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 29, 29 iulie 1903, p. 2, avînd la sfirşit, lîngă semnătură, indicaţia: „Iulie, 1903“. Reprodusă în periodicele: Românul, Arad, II, nr. 85, 15/28 aprilie 1912, p. 1; Foaia interesantă, Orăştie, VII, nr. 19, 26 aprilie 1912; Albina, Bucureşti, XV, nr. 33, 13 mai 1912, p. 1389. Inclusă în culegerea Fire de tort, ediţiile din 1914 şi 1915. Variante: O variantă manuscrise incompletă a poeziei O noapte pe Carai-tnan se află la B.A.R. (fondul Coşbuc, mapa VII, plicul 3). Prima strofă are în manuscris o formă mult deosebită de cele publicate: Se-ntunecă-ncet Caraimanul Precum mai demult îl văzui, Pe goalele creste-ale lui îşi poartă ici colo ciobanul 0 Sint neguri pe Jepi, pe Furnica (ms.): Stau neguri pe Jepi, pe Furnica (Universul literar, 1914, 1915). 15 f'coboară de sus (Universul literar): Se varsă de sus (1914, 1915). 18 Ah, cum a fost lumea de ieri? (Universul literar): Ah, cum a fost ziua de ieri? (1914, 1915). 21 Nici ochiul nu vede, n-aude (ms.): N-aude urechea, nu vede (Universul literar, 1914, 1915). 22 Nimic nici urechea. De viu (ms.) Nici ochiul nimic. Şi de viu (Universul literar, 1914, 1915). p. 122 MUNTELE RĂTEZAT Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 11, 17 martie 1903, p. 2, cu indicaţia la subsol: „Martie, 1903“; tot la subsol, se dă următoarea explicaţie: „Rătezatul, unul dintre cei mai înalţi munţi ai Ardealului, în Haţeg. Arepiscul parc-ar fi rătezat. Tradiţia lui asta e pe care-o povestesc1*. Reprodusă în revista Familia, Oradea, XXXIX, nr. 13, 30martie/ 12 aprilie 1903, p. 145. Inclusă mai întîi în culegerea antologică Balade, Bucureşti, 1913 şi apoi în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 11 Că pe munţi, atunci, pe creste (Universul literar): Că pe culm atunci, pe creste (1914, 1915). 401 26 14 Dar nici unul azi nu este (Universul literar): Noi ştim numai din poveste (1914, 1915). 15 Toţi fiind de mult periţi (Universul literar): Că-s acum de mult periţi (1914, 1915). 28 Tot mai mult, mai mult scăzură (Universul literar): Tot mai repede scăzură (1914, 1915). 29 Cei din urmă ce văzură (Universul literar): Cei din urmă cm văzură (1914, 1915). 31 Pe-un flăcău şi două fete (Universul literar): Un flăcău şi două fete (1914, 1915). 34 Ură-n sufletul lor dete (Universul literar): Şi-ntre cle-o ceartă dete (1914, 1915). 42 Una gata îşi avea (Universul literar): Cea mai tînără-şi avea (1914, 1915). 43 Locul ei de apărare (Universul literar): Gata turnul ei cel mare (1914, 1915). 44 Ceealaltă-n ciuda mare (Universul literar): Ceealaltă-n supărare (1914, 1915). 47 Azvîrli spre zid cu el (Universul literar): Azvîrii spre turn cu el (1914, 1915). 55 Se-nălţa mormanul lor (Universul literar): S-a-nălţat mormanul lor (1914, 1915). 57 Rlse-n hohot, plînse-acu (Universul literar): Hohotind porni acu (1914, 1915). 58 Şi peri apoi prin ceaţă (Universul literar): Şi-a perii pe culmi prin ceaţă (1914, 1915). 62 Că pe-aici n e-aveam noi rost (Universul literar): Căpe-aici’ne-G-vurăm rost (1914, 1915). 64 Multe ştim, căci multă este (Universul literar): Multe ştim, că multă este (1914, 1915). G. Coşbuc prelucrează o legendă populară, care explică forma muntelui Retezat. Acest munte a generat mai multe legende, în care pot fi întîlnite motive diferite: eroismul, dragostea, tratate separat, sau împreună. în aceste legende se împletesc interesante clemente de mitologie românească, între care şi motivul iubirii dintre un pămîn-tean şi o suprapămînteană, o zînă, precum şi motivul care stă la baza Meşterului Manole: dărîmarea, peste noapte, a ceea ce s-a clădit peste zi. Adrian Foehi prezintă toate legendele cunoscute şi constată că G. Coşbuc n-a prelucrat nici una din acestea în mod special, ci a reţinut numai anumite date din unele texte populare, adăugind însă 402 şi detalii care nu se întîlnesc în folclor. Poetul n-a reţinut nimic din faptele eroice, ci a redus totul la un singur motiv: dragostea. „Textul so bazează pe rivalitatea amoroasă dintre cele două surori, deci sîntem aproape de ciclul pe care l-am numit erotic, dar acest element se contaminează cu motivul întrecerii dintre cele două fete, zidind fiecare cîte o cetate. Statornic întîlnim amănuntul că vîrful muntelui a fost retezat cu fierul unui plug, ceea ce e foarte normal la un popor de ţărani... Faptul că a ales din atîtea cicluri de legende, pe care evident le cunoştea, tocmai pe cea cu substrat erotic, la care a adăugat, pentru culminaţie, şi motivul rivalităţii prin întrecere, că a plasat, spre a împinge lucrurile pînă la marginea catastrofei, această dublă rivalitate între două surori, arată că poetului îi plăceau situaţiile tari, subiectele pline de violenţă primară, dar în acelaşi timp tipice pentru anumite regiuni ale psihologiei umane" (Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 185). Fochi presupune că sugestii pentru tratarea acestei legende a putut primi Coşbuc de la Grigore Silaşi, care vorbeşte despre această legendă de două ori, în două studii publicate în revista Transilvania (în nr. 8, 1875: Însemnătatea literaturii române tradiţionale şi, în nr. 10, 1877: Românul in poezia sa poporală. Studiu asupra poeziei poporale române). p. 125 ŞARPELE-N INIMĂ Publicată pentru prima oară în România ilustrată, Bucureşti, IV, nr. 1, ianuarie 1906, p. 23, cu indicaţia, sub titlu: „Poezie inedită". Reprodusă în periodicele: Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 14, 2 aprilie 1906, p. 1 — 2; Foaia interesantă, Orăştie, IV, nr. 3, 10/23 ianuarie 1909, p. 13. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: Din această poezie se păstrează, la B.A.R., Fondul Coşbuc, o variantă integrală în ras, 3286, filele 196—199, şi cîteva versuri în mapa VII. Strofa a doua din varianta publicată în volum, existentă şi în ms. 3286, nu apare în textul din România ilustrată. 8 Am plîns, ei da (România ilustrată): Am plîns, ba da (ms. 3286, 1914, 1915). 13 Şi soră-ta era cu ei (România ilustrată): Era şi sora-ta cu ei (mapa VII): Şi-a fost şi soră-la cu ei (1914, 1915). 403 15 Din deal, lu poţi s-o-ntrebi de vrei (România ilustrată): Şi-am stat vorbind, şi ce mai vrei (mapa VII): Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei (ms. 32SC, 1914, 1915). Cea do a şasea strofă din Fire de tort şi din ms. 3286, cuprinsă între versurile 16 — 18, nu apare în România ilustrată. 19 Şi-ai răsărit ca din pămînt (România ilustrată): Ai răsărit ca din pămînt (ms. 3286, 1914, 1915). 21 Iţi sînt novast-ori sorâ-ţi sînt (România ilustrată): Iţi sînt nevastă, soră-ţi sînt? (ms. 3286, 1914, 1915). Strofa a noua din Fire de tort şi ms. 32£6 nu apare în România ilustrată; e vorba do versurile numerotate cu 22, 23, 24. Următoarea strofă, cea de a zecea din România ilustrată, nu aparo nici în ms. 3286, nici în Fire de tort: Ori roaba ta? ......... robul tău Şi-am plîns, ba zău! De vina mea părîndu-mi rău 1 Din primul vers lipseşte un cuvînt (spaţiul marcat cu puncte). Cea de a zecea strofă din Fire de tort este a treia în România ilustrată (versurile 28—30). 28 Tu te-ai uitat şi-n jos si-n sus (România ilustrată): Şi-uitindu-te şi-n jos şi-n sus (ms. 3286, 1914, 1915). 29 Şi-atit ai spus (România ilustrată): Scrîşnind mi-ai spus (1914, 1915). Strofele a unsprezecea şi a douăsprezecea, versurile 31 — 36, nu apar în varianta din România ilustrată, ci numai în ms. 3286 şi în Fire de tort. Următoarele două strofe, a douăsprezecea şi a treisprezecea din România ilustrată, nu apar decît în varianta din revistă: De ce-mi ţii drumul meu legat Şi spui prin sat C-am plîns şi ieri că m-ai mustrat. Tu bine ştii că nu-i şi nu-i Aşa cum spui — De crede satul, treaba Iui! Strofele a treisprezecea şi a patrusprezecea din Fire de tort (versurile 37—42) corespund strofelor a şasea şi a şaptea din România ilustrată. Cea de a opta strofă din România ilustrată, formată numai din două versuri, nu apare decît în revistă: Eu n-aş fi stat de nu era Şi-o sor-a ta. 404 37 Şi spui c-arn. tot tăcut mereu (România ilustrată): Ce semn? Tăcui aşa mereu (ms. 3286, 1914, 1915). 38 Mi-a fost cu greu (România ilustrată): Că-mi fu cu greu (ms. 3286, 1914, 1915). 40 De-aş fi jurat pe-un car de sfinţi (România ilustrată): De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi (ms. 3286, 1914, 1915). Următoarea strofă, a patrusprezecea din revistă, a cincisprezecea din volum (versurile 43—45), se deosebeşte mult de la o variantă la alta şi, în consecinţă, o reproducem integral: Din România ilustrată: Tu singur tu mă-nveninezi, Că tu nu vezi Ca-n sat cred toţi că şi tu crezi. Din Fire de tort: Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi! Te-nveninezi, Şi toate cîte-ţi par le crezi! 46 Şi-am plîns — e drept (România ilustrată): Şi-am plîns şi ieri, gîndeam că mor (ms. 3286, 1914, 1915). 47 Glndeam că mor (România ilustrată): Că-mi tot dai zor (ms. 3286, 1914, 1915). 48 Că m-ai mustrat in faţa lor (România ilustrată): Să-mi afli eina-n faţa lor (ms. 3286, 1914, 1915). 34 Să zbaţi mai greu viaţa mea (România ilustrată): S-acreşti mai rău viaţa mea (ms. 3286, 1914, 1915). p. 128 CONCERTUL PRIMĂVERII Publicată pentru prima oară în România ilustrată, Bucureşti, III, nr. C, iunie 1905, p. 172, cu titlul: Concert de primăvară. Reprodusă în periodicele: Libertatea, Orăştie, IV, nr. 30, 9/22 iulie 1905; Românul, Arad, I, nr. 70, 27 martie 1911, cu titlul: Concertul primăverii, cu specificarea, la subsol: „Dintr-un volum ce va apărea anul acesta la Bucureşti". Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort cu titlul: Concertul primăverii. Variante: Din această poezie se păstrează, în manuscris, o variantă integrală la B.A.R., pe care o notăm cu 3286/b (filele 187—190) şi un fragment de manuscris pe care-1 notăm cu 3286/a. 405 2 Şi cu veste bună (România ilustrată): Şi c-o veste bună (ins. 3286/a, ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 6 Vreai programă? Le-am cerut (România ilustrată): Vrei programa. să ţi-o spui? (ms. 3286/a): Vrei programa, lămurit? (Românul): Vrei programă, lămurit? (ms. 3286/b, 1914, 1915). 7 Stai puţin să caut (România ilustrată): Stai puţin s-o caut (ms. 3286/a): Stai puţin să caut (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 8 Doi solişti sini la-nceput (România ilustrată): Cucul un solist cum nu-i (ms. 32 86/a): Cucul, un solist vestit (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 9 Cucul meşter priceput (România ilustrată): Altu-n lumea ta şi-a lui (ms. 3286/a): De printr-alte ţări venit (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). li Are de doinit din nai (România ilustrată): Dulce va doini din nai (ms. 3286/a, ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 17 „Imnul primăverii’’'' (România ilustrată): „Imnul veseliei“ (m,c. 3286/a, ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 20 Vor cinta oierii (România ilustrată): Graurii cîmpiei (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). în continuare, între România ilustrată şi Fire de tort (respectiv ms. 3286/b) există deosebiri în ordinea unor strofe: strofa a şasea din revistă este a şaptea în volum; strofa a şaptea din revistă este a şasea din volum; strofa a unsprezecea din revistă este a zecea din volum. în revistă există o strofă în plus, care nu apare în altă parte: Asta e ce ştiu şi eu, Ce-o mai fi să fie Ne-o va spune Dumnezeu. Cine e pe gîndul meu Şi-are chef, să viei 26 Toate-aşa pe rind le fac (România ilustrată): Voci de gaiţe cari fac (ms. 3286/b, 1914, 1915): Voci de gaiţi care fac (Românul). 27 După cum li-e pactul (România ilustrată): Să scoboare ploaia (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 30 Gheunoaia tactul (România ilustrată): Tactul gheunoaia (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 31 Tamburine şi cimpoi (România ilustrată): Iar naţionale-apo (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 33 Şi naţional apoi (România ilustrată): Glas de fluier şi cimpoi (ms, 3286/b, Românul, 1914, 1915). 406 31 Un taraf de cintezoi (România ilustrată): Pitpalaci ţi cintezoi (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 35 Cu cobzarii granguri (România ilustrată): Şi-un taraf de granguri (ms, 3286/b, 1914, 1915): Ş-un taraf de granguri (Românul). 33 Vor sări de-aici la joc (România ilustrată): Se vor pune-apoi pe joc (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 40 Şi să salte sturzii (România ilustrată): Din tilincă sturzii (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). Strofa a doua este mult deosebită de la periodic la volum: In România ilustrată: Vor cînta fagii-n păduri Va cînta şi vîntul, Ei, şi noi cu-atîtea gurii Plin de lungi chiuituri Cerul şi pămîntul! în Fire de tort (şi în ms. 3286/b, în Românul): Vom cînta şi noi ce-om şti Cîntece din carte. Şi, de va putea veni, Vîntul, şi el va doini, Că e dus departe. 40 Cine n-are, să-l vedem (România ilustrată): Cine-î contra, să-l vedem (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). 50 La concert cu toţii 1 (România ilustrată): Mergem dar cu toţii! (ms. 3286/b, Românul, 1914, 1915). Poezia Concertul primăverii pare inspirată din Walăkonzerl a unui poet german mai puţin cunoscut Dieffenbach; Coşbuc ar îi citit poezia germană din vreun manual de şcoală. Intr-un asemenea manual: Franz Oberts, Deulsches Handbuch, zweiter Toii, Brasso (Kronstadt), Verlag H. Zeidner, 1908 am găsit textul poeziei lui Dieffenbach; manualul acesta e la cea de a 11-a ediţie, Coşbuc a cunoscut o ediţie mai veche. Coşbuc a prelucrat destul do liber poezia Waldkonzert, adresîndu-se direct copiilor şi adăugind o bună doză de umor, mişcîndu-se mai degajat în organizarea concertului la care sînt invitaţi copiii, chiar din prima strofă; o asemenea invitaţie lipseşte textului german (cf. Gavril Scridon, Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, p. 249 — 251). p. 130 FLOAREA-SO ARELUI ŞI MACUL Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 8,22 februarie 1902, p.2. 407 Reprodusă in periodicele: Drapelul, Lugoj, II, nr. 80, 11/24 iulie 1902; Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 33, 18 august 1902, p. 385—386; Tribuna poporului, Arad, nr. 133, 20 iulie / 2 august 1902. Inclusă in cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 42 Plin de floare-n veci (Universul literar): Plin de flori în veci (1914, 1915). După strofa a zecea din volum, versul 60 din numărătoarea noastră, în Universul literar apare următoarea strofă suprimată de poet în Fire de tort: Văd că te-ntristezi, tu floare? Lacrimi parcă-ţi cad. Poate-acelaşi chin te doare? — Vai, dar ţie-ţi este bine, Noaptea-n rai! Dar rău de mine, Biata, că-s în iad! 77 Şi sub coaste ei de-a dreptul (Universul literar, 1914): Şi sub coastele ei de-a dreptul (1915, evidentă greşeală de tipar). 81 Floarea cea ce-apururi poartă (Universul literar): Floarea care apururi poartă (1914, 1915). 88 Şi pe cînd vorbeau cuvîntul (Universul literar): Dar pe cînd vorbeau cuvîntul (1914, 1915). 91 A zîmbit. Apoi cu jale (Universul literar): A zîmbit şt-apoi cu jale (1914, 1915). Floarea-soarelui şi macul are la bază elemente folclorice (din legende şi colinzi laice), cuplate într-o viziune populară a raiului şi a iadului, unul luminos, plin do flori şi cîntec, al doilea sumbru, întunecat, cumplit; sînt moduri de a vedea, de fapt, ţărăneşte, lumea de dincolo de existenţa terestră a omului. p. 133 IN ŞANŢURI Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, III, nr. 1—2, 3 şi 10 octombrie 1899, p. 5—6. Reprodusă în periodicele: Gazeta Transilvaniei, Braşov, XII, nr. 241, 31 octombrie 1899; Tribuna poporului, Arad, III, nr. 213, 6/18 noiembrie 1899; Calendarul plugarului, Braşov, VIII, 1900, p. 85—86. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. 408 Variante: 20 Cu gura-nflăcărată (Albina): Cea-n două despicată (1914, 1915). 21 Dar lingă ei căzut, gemea (Albina): Alăturea de ei gemea (1914, 1915). 22 Tot într-aceeaţi oră (Albina): Căzut şi căpitanul (1914, 1915). 23 Un biet sergent ce se trudea (Albina): Izbit de moarte se trudea (1914, 1915). 24 Sărmanul om, să moară (Albina): Cu ochii-nchişi sărmanul (1914, 1915). 27 Şi trist el se-nălţă-n noroi (Albina): Şi jalnic se-nălţă-n noroi (1914, 1915). p. 135 O POVESTE VESELĂ Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 2, 8 ianuarie 1908, p. 1—2. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 29 „Tu crezi ce-a spus Omer. Un biet (Viaţa literară): „Sau crezi ce-a spus Homar? Un biet (1914, 1915). 32 Şi nici n-a fost poet (Viaţa literară, 1914): Şi nici n-a trăit pe lume (1915, greşeală evidentă de tipar, explicabilă prin reluarea versului precedent: „Homer nici n-a trăit pe lume“). 91 Nu rise însă şi Clearh Spartanul (Viaţa literară, 1914): Nu însă şi Clearh Spartanul (1915). 92 Şi-ntors spre Melanip (Viaţa literară, 1914): Ci,-ntors spre Melanip (1915). G. Pienescu, în Notele ediţiei Coşbuc, Versuri, ediţia bibliofilă din 1961, p. 749, scrie următoarele despre O poveste veselă: „Poemul — alegorie cu subiect mitologic — este o replică acidă la propaganda pe care o făcea Ovid Densusianu, prin revista sa Viaţa nouă (1905), simbolismului şi decadentismului în genere. Probabil că ideea alegoriei i-a fost sugerată lui Coşbuc chiar de Ovid Densusianu, care, în Viaţa nouă, Bucureşti, II, nr. 1, 1 februarie 1906, p. 5, publicase o poezie intitulată Rugăciunea lui Createas coră-bierul, în care poetul, implorîndu-1, se adresează, la un moment dat, lui Charon: ...o, Charon, ascultă-o rugăciune: Găteşte luntrea ta şi-aşteaptă-mă să viu Să-i văd pe-ai mei: 409 Sînt tată — Şi mi-e dor de ei.“ Nu poate fi acceptată ideea preluării alegoriei de către Coşbuc în O poveste veselă din Rugăciunea lui Createas corăbierul a lui Ovid Densusianu, pentru simplul motiv că poezia lui Coşbuc apare la 8 ianuarie 1906, iar a lui Ovid Densusianu la 1 februarie 1906 (cf. şi opinia Iui Ion Roman în articolul Coşbuc: Versuri, în Contemporanul, nr. 42, 20 octombrie 1961). O poveste veselă, în ciuda titlului, este, în fond, foarte gravă, alimentată din izvoare mitologice greceşti şi făcînd, prin tot mecanismul de mit, elogiul artei adevărate; Coşbuc vrea să demonstreze că mitologia a oferit artei, şi, deci, poeziei, material inepuizabil; poetul apără arta adevărată împotriva încercărilor unor nechemaţi. Un lung comentariu a prilejuit O poveste veselă lui Adrian Fochi în cartea sa G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 140—146, în care discută implicaţiile populare şi mitologice ale poemului, pe care-1 consideră „o reuşită artistică vrednică de toate antologiile11. p. 139 BORDEI SĂRAC Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 1. Reprodusă în Foaia interesantă, Orăştie, II, nr. 5, 14 ianuarie 1907, p. 26. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 19 Vai, poate crezi că va pluti mereu (Viaţa literară): Dar, poate crezi că va pluti mereu (1914, 1915). 60 Chiar mort tu plingi: vai ce vor face bieţii (Viaţa literară, 1914): Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii! (1915). Baladă sumbră, cu un foarte puternic sîmbure tragic, Bordei sărac face parte din categoria acelor poezii, puţine la număr în lirica lui Coşbuc, în care luminile şi bucuriile nu mai sînt prezente, locul lor luîndu-1 tocmai laturile aspre, grave ale vieţii. în Bordei sărac nu este vorba, aşa cum ar părea la o lectură superficială, de o descriere a luptei care se dă între vîntul nemilos al iernii şi un bordei care adăposteşte o familie mizeră; accentul poeziei cade pe contrastul dintre forţe dezlănţuite ale naturii hibernale şi mizeria familiei sărace, fără posibilităţi de apărare împotriva stihiilor eoliene; poezia aceasta este, aşadar, socială, un protest împotriva condiţiilor sociale tragice 410 în care familia este expusă morţii prin îngheţ. Bordeiul nu este deeU un cuib al unor necăjiţi Trăieşti de mila lor pe-acest pămînt. Vai cum se zbat s-agonisească pine, Sînt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sînt. p. 141 UMBRĂ Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 4, 22 ianuarie 1906, p. 2. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 2 Să se urce pacinic fumul (Viaţa literară): Să se nalte pacinic fumul (1914, 1915). 7 Domnul său c-un semn tăcut (Viaţa literară): Domnul său c-un gest tăcut (1914, 1915). 9 Orice gest i-ai fi făcut (Viaţa literară): Orice gest i-ar fi făcut (1914, 1915). p. 142 PRIN MEHADIA Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 37, 15 septembrie 1903, cu indicaţia: „Septembrie, 1903“. Reprodusă în Calendarul unirii, Cluj, V, 1904. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: în forma din revistă, poezia este scrisă în versuri mai scurte, de opt silabe, faţă de varianta din volum, cu versurile de şasesprezece silabe: din două versuri din revistă poetul a făcut un singur vers, prin juxtapunere, cu excepţia ultimelor două versuri finale, care au rămas neschimbate. Aşadar, varianta din revistă e formată din 74 de versuri, iar cea din volum din 38 de versuri. în revistă, poezia arată astfel: ...Şi era un vuiet jalnic Prin porumburile coapte — Carul maro scoborîse Jos de tot spre miazănoapte Şi-i păreau pe deal înfipte Roţile de dinapoi; Lira ne-soţea la dreapta, Iar Antares după noi. 411 21 Ca un steag de aur luna (Universul literar): ...ca un scut de aur luna (1914, 1915). 35 Ah, clntau cuvinte-n noaptea (Universul literar): Prin atîta vraf-a nopţii... (1914, 1915). P. 144 DINTR-O POVESTE Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, V, nr. 18, 3 februarie 1902, p. 465. Reprodusă în Foaia interesantă, Orăştie, VI, nr. 3, 6 ianuarie 1911. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: Această poezie se păstrează şi într-o variantă manuscrisă la B.A.R. 12 Toţi cuminte si cu dreptul (Albina): Toţi cu cap ţi toţi cu dreptul (ms., 1914, 1915). 13 Să fim călcători de lege (Albina): De-a fi călcători de lege (ms., 1914, 1915). 18 Acest vers lipseşte din varianta publicată în Albina. p. 145 ÎN MUZEU Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 36, 18 septembrie 1903, p.2, însoţită de următoarea notă: „Septembrie, 1903“. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: Varianta publicată în Universul literar are douăzeci de strofe, cu trei mai mult decît varianta din Fire de tort, care e formată numai din 17 strofe; vom arăta unde au fost plasate cele trei strofe eliminate. 5 De-un druid, eram podoaba (Universul literar): De-un druid, eu fui podoaba (1914, 1915). 8 Eu şi cu Maldine, roaba (Universul literar): Eu şi cu Dalvine, roaba (1914, 1915). 412 După cea de a treisprezecea strofă publicată în Fire de tort, deci după versul 52 din numărătoarea noastră, urma în Universul literar următoarea strofă neinclusă în varianta din volum: Ah, ruşinea ce-mi făcură Domnii-arheologi! Eu stau Şi de rîsul lor mă au Cîţi nerozi şi cască gură. După strofa a patrusprezecea din Fire de tort, deci după versul 56 al numerotării noastre, urmau în Universul literar următoarele două strofe neincluse în volum: Ani opt mii am stat sub apă Fericit, deşi-ntristat — Dar acum! Un blestemat Puse-nfricoşata sapă Şi m-a scos din locul meu, Ca guşaţii să mă vadă, Şi mai fac apoi paradă Cu grozavul lor muzeu. p. 143 FURTUKA PRIMĂVERII Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 7, 12 februarie 1906, p. 1, cu titlul: Goana spaimelor. Reprodusă în Românul, Arad, II, nr. 69, 25 martie /7 aprilie 1912, p. 9, cu titlul: Furtuna primăverii. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 1 Precum aduce-n sirg cu sine (Viaţa literară, 1914, 1915): Precum aduce oştiri străine (Românul). 3 Un rege-n furie-oftiri străine (Viaţa literară, 1914, 1915): Un rege-n furie uitînd de sine (Românul). 8 Părea că earsă-ndepărtarea (Viaţa literară, 1914, 1915): Şi-mplu-ntr-o cîtpă-ndepărtarea (Românul). 10 De-a valma să-nspăiminte zarea (Viaţa literară, 1914, 1915): Şi-o spaimă-apoi cuprinse [zarea] (Românul). 11 Silit-au codrii mari să mugă (Viaţa literară, 1914, 1915): Prin codri ea-ncepu să mugă (Românul). 12 Şi-n turn, de unde-i supăra (Viaţa literară, 1914, 1915): Şi-n turn, de unde-o supăra (Românul). 14 Trăsniră, şi-un potop era (Viaţa literară, 1914, 1915): Trăsni, şi-un larg potop era (Românul). 413 16 Cu ei o noapte-nfricoşată (Viaţa literară, 1914, 1915): Cu ea o noapte-nfricoşată (Românul). 17 Cumplită peste ei trecu (Viaţa literară): Ca iadul peste văi trecu (Românul, 1914, 1915). 24 Şi iar s-a luminat de sus (Viaţa literară): Şi iar s-a luminat pe sus (Românul, 1914, 1915). p. 149 POMUL CRĂCIUNULUI Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, VI, nr. 12 — 13, 22/29 decembrie 1902, p. 307. Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXIX, nr.49—50, 21 decembrie / 3 ianuarie 1903, p. 538 ; Activitatea, Orăştie, III, nr. 51, 1903; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXVI, nr. 286, 25 decembrie 1903 — Supliment; Telegraful român, Sibiu, LII, nr. 140, 25 decembrie / 1 ianuarie 1905, p. 567. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. p. 150 GROPARUL Publicată pentru prima oară în Epoca literară, Bucureşti, I, nr. 3, 29 aprilie 1896, cu indicaţia, sub titlu: „Din popor“. Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXII, nr. 22, 2/14 iunie 1896, p. 255; Flacăra, Bucureşti, II, nr. 46, 31 august 1913, p. 361. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 1 EI rlde, să-i treacă din vreme săpînd (Epoca literară): El cîntă, să-i treacă din vreme săpînd (1914, 1915). 2 El cintă şi rlde-apoi iară (Epoca literară): Şi lucru mai spornic să-i pară (1914, 1915). 3 Şi albele oase le-aruncă pe rînd (Epoca literară): Şi galbene oase le-aruncă pe rînd (1914, 1915). 6 Găseşte o glumă, o vorbă pe dos (Epoca literară): Găseşte vro glumă şi-o vorbă pe dos (1914, 1915). 8 Acuma dezgroapă din negrul pămînt (Epoca literară): O liîrcă el scoate din negrul pămînt (1914, 1915). 3 O hlrcă ş-afar-o aruncă (Epoca literară): Dar nearunclnd-o bine (1914, 1915). 414 10 Dar hirca se-ntoarce de-afară-n mormînt (Epoca literară): Ea cade de-afară de-a dura-n mormînt (1914, 1915). 11 „Ai, domnule, poate-o poruncă? (Epoca literară): „Ce-i hîrco? E tartoru-n tine? (1914, 1915). 12 „Mă bucur! Vreodată cind n-o să mai ştii (Epoca literară): De-ţi place şederea cu viii la sfat (1914, 1915). 13 Ce face, de vorbă la mine să vii /“ (Epoca literară): Haid’ vino vrodată-n plimbare prin $al!“ (1914, 1915). 1-1 Iar hirca răspunde: „La noapte!" (Epoca literară): Iar hîrca răspunse: „La noapte!" (1914, 1915). Cea de a treia strofă este atît de mult schimbată do la periodic la volum, incit o reproducem integral (versurile 15 — 21): în Epoca literară: Tresare groparul, so uită mirat Şi galben se-ncruntă la faţă; El poate ş-o sută de gropi a săpat, O sută de gropi în viaţă Dar una ca asta el n-a mai văzut... „La noapte!" Dar poate că i s-a părut. Va rîde tot satul de dînsul! în Fire de tort: Groparul se-nalţă deodată-nlenmit Şi-i piere răsufletu-n gură. Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit? Căci limpezi cuvintele fură. „La noapte 1“ Rostite puternic şi rar — Şi-aşa fioroase şi reci i se par Şi sapa şi lutul şi groapa. 25 Nu-i spune nevestei acasă (Epoca literară): Nu spune nevestei acasă (1914, 1915). 26 Şi gindul, şi gindu-l frămlntă mereu (Epoca literară): El plea-căn-tr-o parte, se-ntoarce-napoi (1914, 1915). 27 Cinează-n neştire, se lasă din greu (Epoca literară): Şi scapătă ziua, se-ntunec-apoi (1914, 1915). 28 Pe pat şi nu poate s-adoarmă (Epoca literară): Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă (1914, 1915). 29 Dar iată că uşa se-nvirte-n ţîţîni (Epoca literară): Alunecă uşa deodată-n ţîţîni (1914, 1915). 31 îi scapără ochii aprinşi şi pagini (Epoca literară): îi scapără ochii, şi mişcă din mini (1914, 1915). 32 Şi capul Intr-una-şi clăteşte (Epoca literară): Şi capul li scade şi-i creşte (1914, 1915). 415 33 34 35 36 38 41 42 43 44 45 46 47 48 49 60 51 52 53 54 55 Iar oasele toate mişcîndu-se rar (Epoca literară): Iar oasele-t toate mişcîndu-se rar (1914, 1915). De unde se-ncheie mai albe răsar (Epoca literară): Pe unde se-ncheie mai mucede par (1914, 1915). Şi toate trosnesc dintr-o dată (Epoca literară): Şi sună ca sloii de gheaţă (1914, 1915). „E frig în morminte; dar tu w-ai iubit (Epoca literară): „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit (1914, 1915). „E frig in morminte, şi iat-am venit (Epoca literară): Ce bine-i cu viii şi iat-am venit (1914, 1915). Un braţ de-apărare; dar braţul întins (Epoca literară): O mină spre oase, dar braţul întins (1914, 1915). Dă vuiet mai mare prin oase (Epoca literară): Se-ncurcă prin recile oase (1914, 1915). El ţipă şi, groaza-ndemnindu-l acum (Epoca literară): El ţipă, se scoală şi repede-acum (1914, 1915). S-aruncă, ia-n mină toporul (Epoca literară): Luind intr-o mină toporul (1914, 1915). Scheletu-mbrinceşte să-şi cate de drum (Epoca literară): Împinge scheletul din casă, pe drum (1914, 1915). Şi repede-mpinge zăvorul (Epoca literară): Şi trage pe uşă zăvorul (1914, 1915). Iar mortul din tindă: „Nemernic ce eşti! (Epoca literară): Iar mortul de-afară: - „Nebune ce eşti! (1914, 1915). „Mă chemi şi pe urmă tot tu mă goneşti (Epoca literară): Pe unul cel singur de geaba-l goneşti (1914, 1915). Atuncea să vii tu cu mine (Epoca literară): Că mii eu ckema-voi cu mine (1914, 1915). De ţipet răpită din somn, a sărit (Epoca literară): Trezită de ţipet, din pat a sărit (1914, 1915). Nevasta deodată-n picioare (Epoca literară): Şi-aprinse-un opaiţ nevasta (1914, 1915). Aprinde-un opaiţ, şi a-ncremenit (Epoca literară): „Feritu-ne-a Sfintul şi nu ne-a feritP (1914, 1915). Pe buze răsufletu-i moare (Epoca literară): Ce vorbă ciudată fu asta? (1914, 1915). Ea-şi vede bărbatul, cu ochii holbaţi (Epoca literară): Îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi (1914, 1915). Stînd ţintă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi (Epoca literară): Stînd strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi (1914, 1915). 416 56 Gătit spre lovire toporul (Epoca literară): Gătit de lovire toporul (1914, 1915). 57 II strigă pe nume; se-ntoarce-napoi (Epoca literară): îl strigă pe nume. Se wt'tă-napoi (1914, 1915). 58 Spre dlnsa nebunul şi lasă (Epoca literară): Spre strigăt şi lasă să-i cadă (1914, 1915). 59 Toporul să-i cadă; se uită apoi (Epoca literară): Toporul din mină şi-n tremur apoi (1914, 1915). €0 Cu spaimă prin co Iţuri de casă (Epoca literară): In colţ el se stringe grămadă (1914, 1915). 61 Şi inima parcă-i mai vine la loc (Epoca literară): Ca unul ce-aş-teaptă cu groază, stă-n loc (1914, 1915). 63 Răsună bătaia de-afară (Epoca literară): S-aude-o bătaie de-afară (1914, 1915). 65 Vin toţi la un loc să s-adune (Epoca literară): Vin miile-acum să s-adune (1914, 1915). 66 El joc îşi bătuse de dînşii acum (Epoca literară): El joc îşi bătuse de dînşii, pi-acum (1914, 1915). 67 Vin grabnic cu toţi să-şi răzbune (Epoca literară): Puternicii vin să-şi răzbune (1914, 1915). 68 Spre sunet se-ntoarce groparu-ntemni* (Epoca literară): Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit (1914, 1915). 69 Pe morţii d-afară d-abia i-a zărit (Epoca literară): ti vede, tresare, clipeşte-aiurit (1914, 1915). 70 Şi ţipă şi cade şi moare (Epoca literară): Şi mort el rămîne grămadă (1914, 1915). Răscoala scheletelor din poezia Groparul ne aduce în minte pe Hamlet al lui Shakespeare; de altfel, balada înfiorătoare a lui Coşbuc nu porneşte de la vreo experienţă folclorică, ci de la un motiv cărturăresc, presupunem, cu puternic iz romantic.’ I*. 153 DRUMUL IUBIRII Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, l, nr. 49, 9 decembrie 1902, p. 2, cu o notă la subsol: „Decembrie, 1902“. Reprodusă în Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 100, 22 decembrie 1902. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. 417 27 — Opere alese, voi. II Variante: 23 Nu-i convins că, dintre veacuri (Universul literar): Nu-i convins că, peste veacuri (1914, 1915). 4.7 Treci şi lasâ-i, amintindu-ţi (Universul literar, 1914): Tu de-Ahmet îţi aminteşte (1915). 48 Lucrul spus de Baiazid (Universul literar, 1914): Şi de ce-a spus de Baiazid (1915 •—prepoziţia de este de prisos, este o greşeală de tipar). In Notele ediţiei Coşbuc, Versuri (1961, p. 754), G. Pienescu observă că Drumul iubirii prelucrează o anecdotă orientală, pe care o întîlnim şi în ciclul Nesdrăvăniile lui Nastratin Hogea al lui Anton' Pann, sub titlul: Să fii altfel nu să poate, Ci ca omul intru toate. p. 155 TRICOLORUL Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I, nr. 5, 29 ianuarie 1906, p. 1. Reprodusă în Şezătoarea săteanului, Bucureşti-Tîrgu-Jiu, VIII, nr. 3, martie 1906, p. 82—83. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. . Apariţia acşstei poezii este deosebit de semnificativă pentru momentul istoric — anul jubileului (40 de ani de domnie a regelui Carol I) şi anul premergător răscoalelor ţărăneşti din 1907. Atitudinea lui Coşbuc este consecventă celei din Noi vrem pămînt!. împletind elemente din Tricolorul şi In opressores, Coşbuc scrie o nouă profesiune de crez politic, un testament literar ideologic al său într-o» altă poezie In opressores, publicată postum de Viaţa românească XX, nr. 1, martie 1920, p. 57—58, care va fi inclusă într-unul din volumele următoare ale prezentei ediţii. Realizare modestă, cu o facilă şi neconvingătoare explicare a simbolurilor drapelului naţional, poezia Tricolorul este lipsită de forţă, de convingere, păstrîndu-se în limitele unui didacticism justificabil doar prin ideea de bază: simbolurile sînt explicate din punctul de vedere al revoltei sociale. p. 157 ISUS LA ÎMPĂRATUL Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 15, 14 aprilie 1903, însoţită de următoarea notă la subsol: „Aprilie, 1903“. 418 Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XL, nr. 17, 25 aprilie / 8 mai 1904, p. 193; Foaia interesantă, Orăştie, IX, nr. 15—16 (număr de Paşti), 1914, p. 61. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. în Armindenii, Coşbuc valorifică o legendă populară cunoscută; poezia este şi biblică, fiind vorba de Isus, şi laică. Tot biblică, pornind de la o legendă sau de la un text apocrif, este şi poezia Isus la împăratul; în jocul copiilor, copilul Isus este dus la împăratul — acest joc prefigurînd cele ce aveau să se întîmple mai tîrziu. Coşbuc nu interpretează faptele, ci le prezintă doar, cu exprimarea unui presentiment şi cu perspectiva împlinirii cuvîntului Scripturii (prorocirile referitoare la răstignirea lui Isus). p. 159 COLINDĂTORII Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, IV, nr. 13—14, 24 şi 31 decembrie 1900, p. 337, cu titlul Noaptea Crăciunului. Reprodusă în periodicele: Tribuna poporului, Arad, IV, nr. 241, 30 decembrie / 12 ianuarie 1900; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXV, nr. 281, 22 decembrie 1902; Tribuna literară, supliment la Tribuna, Sibiu, 1902, nr. 237; Deşteptarea poporului, Bucureşti, I, nr. 24, 1902, p. 188; Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 1, 1/14 ianuarie 1903 ; Revista Bistriţei, I, nr. 1, 4/17 ianuarie 1903; Călindar ilustrat pentru toţi pe anul 1907, Budapesta, p. 19; Ţara Oltului, Făgăraş, I, nr. 51, 21 decembrie 1907. Cu titlul Colindători a fost publicată în periodicele: Sămănătorul, Bucureşti, V, nr. 52, 24 decembrie 1906, p. 1023 — 1024; Drapelul, Lugoj, VII, nr. 7, 18 ianuarie 1907; Calendarul românului pe anul 1908, Caransebeş, p. 98. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire •de tort, cu titlul Colindători, respectiv Colindătorii. Variante: Din această poezie se păstrează o variantă manuscrisă integrală Ia B.A.R., cota 3286, filele 191 — 193. 1 Tot ninge-afară liniştit (Albina): Cad fulgii mari încet zburând (ms. 3286, 1914, 1915). -5 E noapte. Patul e făcut (Albina): De mult şi patul ne-aştepla (ms. 3286, 1914, 1915). 7 Iar mama ne spunea de Crist (Albina): Rugată, mama repeta (ms. 3286, 1914, 1915). 419 27* 9 De.Crist cum s-a născut în frig (Albina): Cum sta pe paie-n frig Hristos (ms. 3286, 1914, 1915). 11 Cum boul peste el sufla (Albina): Şi boul cum sufla milos (ms. 3286, 1914, 1915). 13 Cum au venit la ieslea lui (Albina): Drăguţ un miel cum i-au adus (ms. 3286, 1914, 1915). 15 Şi îngeru cîntînd din cer (Albina): Şi îngeri albi cîntau pe sus (ms. 3286, 1914, 1915). 18 Departe-n zare-albastră (Albina): Frînturi dintr-o colindă (ms, 3286, 1914, 1915). 19 Şi vin mereu, şi-apoi s-oprese (Albina): Şi vin mereu, s-opresc în drum (ms. 3286, 1914, 1915). 20 La noi, pe sub fereastră (Albina): S-aud acum în tindă (ms. 3286, 1914, 1915). 23 Sînt îngerii veniţi din cer (Albina): Sînt îngerii din cer veniţi (ms. 3286, 1914, 1915). 24 Cu sfinta lor cîntare (Albina): Cu Ler, oi Domnul mare! (ms. 3286, 1914, 1915). 25 Ei cînt-apa de nălţător (Albina): Eicîntâ nălţător şi rar (ms. 3286 ' 1914, 1915). 27 Şi-auzi-i, cum se plîng acum (Albina): Apoi se-ntcrc şi plîng amar (ms. 3286, 1914, 1915). 29 De spini, de cruce, de judeţ (Albina): De spini, de-ostaşi, şi c-a murit (ms. 3286, 1914, 1915). 31 Şi Crist acum e dus în cer (Albina): Şi El acum e-n cer suit (ms. 3286, 1914, 1915). 33 Şi sfînt fior ne străbătea (Albina): Şi pînă nu tăceau la prag (ms. 3286, 1914, 1915). p. 161 CETATEA NEAMŢULUI Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 1, 6 ianuarie 1903, cu următoarea indicaţie la subsol: „3 ianuarie 1903“. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: Din această poezie se găsesc cîteva fragmente disparate la B.A.R., cota 3286, filele 113, 114. Din varianta publicată în Universul literar lipseşte cea de a treia strofă din Fire de tort. 420 22 Iată, mă, pe cind răstoarnă (Universul literar): Dar, pe cind Guzgan răstoarnă (1914, 1915). 23 Sbirlea grabnicul ceaun (Universul literar): Mămăliga din ceaun (1914, 1915). Următoarele versuri din ms. 3286 par a fi un exerciţiu pentru cîteva versuri din strofele a patra şi a cincea ale poeziei: Ce-or fi vrînd cu noi, măi vere, leşii ăştia? nevoieşi — Măi Istrate tu să-ndeşi Goarna ta mai cu putere, doar de-om îngrozi pe Ieşi! Pentru strofa a şasea, par a fi un exerciţiu versurile următoare din ms. 32 86: Munţii-n jur; un loc romantic — Drumul şovăit şi greu Ca un vers în metru antic. €9 Şi s-a-ntins sub zid armata (Universul literar): Şi-nlinzlnd sub zid armata (1914, 1915). 70 De-acu, nene, tlrgul gata (Universul literar): Iată-l ciolovecul gata (1914, 1915). Pentru strofele a zecea şi a unsprezecea, în ms. 3286 găsim următoarele exerciţii: Dar Iablonski — rupt de foame — Zice-n grabă: Şi, de grabă acum se-nşiră Regimente pe sub zid Guri de flacără deschid Tunuri „Daţi flăcăi*1 Iablonski strigă Tunuri mari acum degrabă guri de flacără deschid Şi se-ndeasă pe sub zid Generali ca la tarabă 83 Ds'e-adîne zăvorul porţii (ms. 3286): Dind adînc zăvorul porţii (Universul literar, 1914, 1915). 81 Şi se da de ceasul morţii (ms, 3286): Se zbătea ca-n ceasul morţii (Universul literar, 1914, 1915). 110 Şi-i urîtă, goală dracul (Universul literar, 1914): Dar urîtă, goală dracul (1915). 167 Nu ştiai tu cum mă cheamă (Universul literar): Nu ştiai tu de-a mea faimă (1914, 1915). 168 Ca să-ţi fie mare teamă? (Universul literar): Ca să stai năuc de spaimă? (1914, 1915). 421 169 Onofrei, al meu, mă iartă (Universul literar): Dar glumesc aşaf mă iartă (1914, 1915). In monografia consacrată'lui George Coşbuc, Bucureşti, 1923, p. 269, Constanta Marinescu trimite, pentru geneza poeziei Cetatea Neamţului, la nuvela Sobieski şi românii a lui Costache Negruzzi. La aceeaşi sursă face trimitere, chiar în anul publicării poeziei lui Coşbuc, Florian .1: Becescu, într-o scurtă notă despre Cetatea Neamţului pe care o publică în revista Ovidiu, II, nr, 12, 1 februarie 1903, p. 18Q. Apreciind excesiv poezia lui Coşbuc („o bucată monumentală"), spune, la început, următoarele:! „Cu neasămuită plăcere îmi fac o sfîntă datorie atrăgînd atenţia cetitorilor noştri asupra poeziei Cetatea Neamţului de poetul Coşbuc, publicată în Universul literar, nr. 1, anul 21, 1903. Subiectul deja tratat în mod magistral de un excelent prozator al nostru sub titlul Sobieski şi plăieşii, sub pana abilă a poetului ia o înfăţişare aproape cu totul nouă, întrecînd. aproape descrierea lui făcută în acea proză". Întîmplările la care se referă poezia lui Coşbuc nu se găsesc, aşa cum am deduce dînd crezare indicaţiei din ultima strofă a poeziei, în cronica lui Neculce; în Cap. XI al Letopiseţului lui Ion Neculce, vorbindu-se despre incursiunile polonezilor conduşi de Sobieski în Moldova, aminteşte şi despre trecerea oştilor leşeşti pe la Tîrgul-Frumos, deci pe lîngă Cetatea Neamţului. In realitate, din aventura prin Moldova din anul 1691, Sobieski a avut o singură izbîndă: „cucerirea cetăţii Neamţului, apărată de cftiva vînători domneşti, ţărani de la munte". (Istoria României, III, 1964, p. 206). Acţiunea care formează miezul poeziei n-a avut loc în anul 1686, cum scrie Negruzzi, ci cu cinci ani mai tîrziu. Este mai mult decît probabil că George Coşbuc a prelucrat nuvela lui Negruzzi, fiindcă asemănările sînt foarte evidente. Chiar prezenta, în varianta manuscrisă incompletă, a numelui lui Iablonski, adică Iablonovski din nuvelă (nume care nu apare în poezie), dovedeşte cunoaşterea, de către Coşbuc, a scrierii lui Negruzzi din Păcatele tinereţilor. Putem afirma că George Coşbuc a cunoscut şi piesa lui Vasile Alecsandri, Cetatea Neamţului sau Sobieski şi plăeşii români (dramă istorică), scrisă, după cum chiar autorul mărturiseşte, după nuvela lui Negruzzi („Subiectul acestei drame e tras din novela istorică a d-lui Negruţi"). Alecsandri arată, la început, că „Scenele se petrec la cetatea Neamţului, în anul 1686.“ Adrian Fochi, vorbind despre această poezie, stăruie mai ales asupra umorului, realizat pe mai multe planuri (al conţinutului şi al expresiei); mijloacele artistice sînt excelente, versificaţia desă- 422 vîrşită. „Poemul se încadrează într-o viziune folclorică a luiiiii, în sensul că eroicul este privit din latura sa omenească, din unghiul unui realism robust şi optimist, pigmentat cu satiră şi umor, însuşiri tipice ale unei largi categorii de producţii folclorice româneşti" {Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 175). p. 167 PSALM Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, V, nr. 28—29, 14 şi 21 aprilie 1902, p. 745. Reprodusă în periodicele: Telegraful român, Sibiu, I, supliment la nr. 144, 24 decembrie / 6 ianuarie 1902; Activitatea, Orăştie, IV, nr. 16, 28 aprilie 1904; Familia, Oradea, jXL, nr. 20, 16/29 mai 1904, p. 229. Inclusă în cuprinsul ediţiilor din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante: 11 Pocăitului ce moare (Albina): Celui ce-n dreptate moare (1914, 1915). 13 Inima-n etern tiranii (Albina): Vor avea-o-n veci tiranii (1914, 1915). li Vor avea-o-n piept (Albina): Inima din piept (1914, 1915). 18 In furtuni, in stinci, in floare! (Albina): Cel etern intr-una moareI (1914, 1915). 19 Vecinie e şi intr-una moare (Albina): Vă-nchinaţi, că-nvingăloare (1914, 1915). 29 Iar puterea-i dă viaţă (Albina): El renaşte-a sa viaţă (1914, 1915). 21 Celor din mormîntlj (Albina): Dintr-al său mormînt! (1914, 1915). VOCI DIN PUBLIC p. 163 UNUL DIN HIGH-LIFE Publicată pentru prima oară în Semănătorul, I, nr. 6, 6 ianuarie 1902, p. 94. Reprodusă în Calendarul Minerosi, Bucureşti, VI, 1994, p. 206. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale -culegerii Fire de tort. p. 168 VORBEŞTE MĂGARUL Publicată pentru prima oară în Semănătorul, I, nr. 6, 6Januarie 1902, p:. 94, cu titlul: Un măgar in funcţie, ţ ■ Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. 423 EXPLOATAŢII p. 169 Publicată pentru prima oară în Semănătorul, I, nr. 6, 6 ianuarie 1902, p. 95 cu titlul: Un bou, ca toţi boii. Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. p. 169 UNUL DE LA MĂRCUŢA Publicată pentru prima oară în Semănătorul, I, nr. 6, 6 ianuarie 1902, p. 95, însoţită de următoarea notă: „Mărcuţa era un spital de boli nervoase din Bucureşti; casa de nebuni din acea vreme". Inclusă în ediţiile din 1914 şi 1915 ale culegerii Fire de tort. Variante : 25 Aici sunt nebunii? Şi-n ţară (Semănătorul): Aici sînt nebunii? Şi-afară. (1914, 1915). 27 S-aude gîlceavă p-afară (Semănătorul): S-aude gîlceavă şi-ocară (1914, 1915). 31 Gardiştii şi tinerii critici (Semănătorul): Sergenţii şi vajnicii critici (1914, 1915). Toate aceste patru poezii au apărut în Semănătorul, într-un grupaj întitulat: Voci din public. p. 170 POVESTEŞTE SCUTUL (Fragment) Publicată pentru prima oară în Viaţa literară, Bucureşti, I„ nr. 11, 12 martie 1906, p. 1—2, cu titlul: Scutul. Inclusă în culegerea Fire de tort, ediţia din 1914, cu titlul diii revistă, şi în ediţia din 1915 cu titlul: Povesteşte scutul (Fragment)_ Variante: Din această poezie se păstrează o variantă fragmentară mânu-scrisă la B.A.R., fondul Coşbuc, mapa VII, plicul 3. Din acest manuscris nu vom putea reţine exemple pentru variante, deoarece este o ciornă foarte îndepărtată de textul definitiv, frînturi de versuri nelegate decît uneori; e ceva neînchegat şi fără valoare. însăilările din manuscris s-ar putea juxtapune, în bună parte, versurilor 134— 156 ale poeziei. 32 Lodun al meu, aceasta ţi-e răsplata (Viaţa literară, 1914): Lodur* al meu, aceasta mi-e răsplata (1915). 98 Să-l las, oricum trădîndu-ţi-l, să cadă (Viaţa literară): Să-I las* trădlndu-l însumi, ca să cadă (1914, 1915). 424 102 Speranţa ta şi nu-n voinica spadă (Viaţa literară): Puterea ta, şi nu-n voinica spadă (1914, 1915). 108 In bronzul meu; Satana fu iberul (Viaţa literară): In bronzul meu, că demon fu iberul (1914, 1915). 113 La cap, şi-adinc pe spate ţi se frînge (Viaţa literară): La cap, pe spate-adinc cum ţi se frînge (1914, 1915). 120 Căci glasul cunoscui, sau din părere? (Viaţa literară): Căci glasul cunoscui, sau fu părere? (1914, 1915). 133 Şi groaznic i-a sărit pe trup arama (Viaţa literară): Şi groaznic i-a vuit pe trup arama (1914, 1915). 147 Gonea pe cimp spre văile strîmtorii (Viaţa literară): Gonea pe cimp, pe văile strîmtorii (1914, 1915). 149 Cu salturi se fereau iberii-n cale (Viaţa literară): Cu salturi se pileau iberii-n cale (1914, 1915). 150 Şi galii se piteau să nu-i ajungă (Viaţa literară): Şi galii se fereau să nu-i străpungă (1914, 1915). 154 Ţi-a pus-o cel ce moartea azi ţi-o dete! (Viaţa literară): Şi-a pus-o cel ce moartea azi ţi-o dete! (1914, 1915). ZIARUL UNUI PIERDE-VARĂ Cea de a treia culegere de poezii originale, Ziarul unui pierde-vară — Versuri de George Coşbuc, Bucureşti, Editura librăriei Socec ^•Comp., 1902, formatul 12 X 18,176 pag., are următorul cuprins: Faptul zilei, Andromahe, Murind, Ghiaura, Chindia, Strigoiul, Pierde-vară, Apoi vezi..., Povestea căprarului, Pe dealul Plevnei, La Smirdan, Moartea lui Gelu, Nuntă în codru, Zîna pădurii, Coloana de atac, Dorobanţul, Crăciunul în tabără (Pe cîmpia Smîrdanului, 1877), Cîntecul redutei, Pastel, Graiul neamului, Ştrengarii de pe Cynthus, Cîntec [Ţar-avemşi noisub soare], Lumînărica, O scrisoare de la Muselim-Selo, După furtună, Pace, Gînduri, Hora, In zori, Cîntec ostăşesc, Blăstămul trădării, Pe munte, In miezul verii [Sub paltin aici e răcoare], Fragment epic, Golia ticălosul, In spital, Pe drumul Plevnei, Zece Mai, Cicoarea, Poveste cînlării, Pe Tîmpa, Roca di Manerba, Regele Pontului, Pe plaiul muntelui, Castelanul. Din cuprinsul acestei culegeri, Coşbuc a inclus, publicînd în acelaşi timp, poeziile următoare şi în Cîntece de vitejie: Povestea căprarului, Pe dealul Plevnei, La Smirdan, Coloana de atac, Dorobanţul, Cîntecul redutei, Graiul neamului, Cîntec [Ţar-avem şi noi sub soare], O scrisoare de la Muselim-Selo, Cîntec ostăşesc, Fragment epic, Golia' ticălosul, în spital, Pe drumul Plevnei. Aceste 14 poezii, fiind legate tematic de Cîntece de vitejie, se includ, în prezenta ediţie, numai în această culegere; ele nu apar în Ziarul unui pierde-vară. O a doua ediţie, cu acelaşi conţinut, dar cu ortografia mult apropiată do cea actuală (se scrie peste tot cu î, cu excepţia cuvîntului român şi a derivatelor, care se scriu cu ă; se scrie sînt), apare în anul 1909. Cea de a treia ediţie, cu mici modificări, dar cu acelaşi conţinut, apare în anul 1916; pe aceasta o luăm ca ediţie de bază pentru ediţia noastră, deşi, greşit am indicat ediţia a Il-a, din 1909, la Nota asupra ediţiei, volumul I, 1966, p. LVIII. 426 Ziarul unui pierde-vară a fost primit cu destul de mare răceală de către critica literară contemporană; doar transilvănenii iau act de apariţia volumului, exprimîndu-şi însă unele rezerve şi constatînd o anumită oboseală în activitatea poetică a lui Cofbuc. în Tribuna de la Sibiu, XIX, nr. 224, 5/18 decembrie 1902, p. 193, sub semnătura pseudonim „Saul“, printre altele se spun următoarele despre Ziarul unui pierde-vară: „Dacă vei căuta să afli legătura între titlul ultimului volum de poezii al d-lui Coşbuc şi fondul acelor poezii — vei rămîne cam puţin mulţumit. Poate şi aceasta a făcut-o d-1 Coşbuc numai ca să-şi rîdă de domnii critici, cari se vor munci să ghicească motivul acestei numiri. Mulţi în lipsă de altceva se vor acfiţa şi de această numire; răutăcioşii, cari neputînd suferi meritele altora micşorează pe cei mai mari şi măresc pe cei mai mici...“ Sextil Puşcariu, în articolul Despre mişcarea literară românească in anii 1902 şi 1903, publicat în Telegraful român de Ia Sibiu, LVI, nr. 23, 28 februarie 1906, p. 1, constată că, faţă de cărţile de poezii precedente „Ziarul unui pierde-vară nu arată nici un progres". Puşcariu vorbeşte despre dezrădăcinarea poetului, al cărui talent „ajuns la maturitate într-o tinereţe timpurie, se pare că s-a sleit acum la vîrstc de bărbat". Cronicarul laudă perfecţiunea artistică a versurilor, sinceritatea tonului. în volumaşul Cinci ani de mişcare literară (1902—1906), Bucureşti, Minerva, 1909, Sextil Puşcariu revine asupra culegerii lui Coşbuc, încadrînd-o în literatura începutului de veac: „D-1 Coşbuc are un nou volum Ziarul unui pierde-vară — sensul germanului „Das Tagebuch eines Taugenichts" apărut în Bucureşti, la Socec 1902. Pentru cel ce urmăreşte dezvoltarea poetului, volumul acesta prezintă un studiu de evoluţiune interesant, pentru publicul mare el n-a mai fost un eveniment ca Baladele şi idilele sau Firele de tort. Cauza a fost relevată adesea. înstreinat din mediul în care a crescut, cunoscătorul profund al sufletului ţăranului român diii Ardeal, nu s-a putut împăca încă cu împrejurarea actuală. Frumosul, motivul principal al inspiraţiei sale, era acolo, în colţul de ţară îndepărtat, iar viaţa neprihănită şi idilică de acolo s-a închegat în strălucitele sale poezii din tinereţă, extraordinare prin maturitaţea artistică a fragedului lor autor. în vîrtejul vieţii oraşului mare el nu-1 mai găseşte, iar inspiraţia nemaifiind directă, răzimîndu-se numai 427 pe amintiri, apare acum obosită sau Incit va artificială, cînd izvorăşte din meditare, din idei abstracte, precum e eroismul luptătorilor pentru independenţă. Poeziile cele nouă sînt de obicei mai lungi decît înainte, bătăile inimii se comunică mai rar de la autor la cetitor. Fireşte, d-1 Gosbuc ar trebui să se numească altcum, dacă n-am recunoaşte în volumul acesta strălucitele sale cal ităţi de poet mare, puterea neasemănată a talentului său, obosit, dar nu scăzut.11 (op. cit., p. 28—29). în legătură cu indicarea sursei germane a Ziarului unui pierde-vară in sensul acelui „Das Buch eines Taugenichts“, facem următoarea precizare: credem că Sextil Puşcariu s-a gîndit la nuvela Aus dem Leben eines Taugennichts, publicată la 1826 de scriitorul (un poet liric romantic de factură populară şi bun povestitor) Joseph Freiherr von Eichendorf (1788—1857); amintindu-şi, probabil, de nuvela lui Eichendorf, Puşcariu a modificat puţin titlul (cf. Gavril Scridon, Ecouri literare universale in poezia lui Coşbuc, p. 214). p. 179 FAPTUL ZILEI Publicată pentru prima oară în revista Literatură şi artă română, Bucureşti, IV, nr. 3, 25 ianuarie 1900, p. 135—137. Reprodusă în periodicele: Tribuna poporului, Arad, nr. 44, 5/18 martie 1900, p. 2; Familia, Oradea, XXXVI, nr. 10, 15/27 martie 1900, p. 109—110; Albina, Bucureşti, III, nr. 28—29, 9/16 aprilie 1900, p. 749; Semănătorul, Bucureşti, I, voi. II, nr. 37, 8 decembrie 1902, p. 174—176. Inclusă în cuprinsul ediţiilor antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Vâri a n t e: 43 E roşie bolta senină (Literatură şi artă română): E-n flacără bolta senină (19Q2, 1909, 1916). Poetul intenţiona să completeze poezia Faptul zilei pînă la 13 strofe, dar a rămas la 12 ; despre aceasta şi despre o anumită rezervă faţă de Convorbiri literare vorbeşte următoarea scrisoare adresată lui N. Petraşcu (publicată de I.E. Torouţiu în Studii şi documente literare, voi. VI, Bucureşti, 1938, p. 253): „Domnule Petraşcu, Poezia e un pastel, Faptul zilei. Mai trebuie o strofă ca încheiere, dar ştii, sînt superstiţios şi nu vreau să aibă poezia 13 strofe. La corectură o să-i fac loc, cu toată superstiţia. 428 Dacă o ia numărul ăsta (de ianuarie), să-mi trimiţi, le rog, corectura mine, că am să fac îndreptări. E un obicei al meu să nu isprăvesc ca manuscris nici o poezie; s-o las, ca să-i dau cioplitura în corectura de tipar. Salutări Coşbuc O să-ţi dau şi pentru viitoarele numere. Să te ţii asigurat. Mai ales ca să scap de Convorbiri.“ Pastelul Faptul zilei era foarte apreciat de I.L. Caragiale, mare admirator şi prieten al lui Coşbuc. Publicistul Horia Petra-Petrescu, in articolul Caragiale şi ardelenii, publicat în Românul, I, nr. 3, 5/18 ianuarie 1911, p. 2 — 3, notează următoarea scenă petrecută la, Berlin, unde se refugiase dramaturgul: „II întreb, doritor de o observaţie potrivită, de o comparaţi plauzibilă, dacă ţine la Co şbuc. Se întoarce rezolut, aproape mili-tăreşte. Face cîţiva paşi ap ăsaţi, deschide uşa spre odaia de mîncare şi cheamă: — Luchi, Luchi, unde eşti? Luciii vine. E fiul lui «nenea Iancu», un tînăr, elev de liceu, studiază în una din ultimele clase ale liceului german din Berlin. Vesel, rumen la faţă, chipeş, comunicativ. — Ce pofteşti, tată? — Ei, spune tu, Luchi, îţi place Coşbuc? — Mai e vorbă? Minunaţi — Zău? rîde «nenea Iancu» cu ochii. — Zău. — Da’ Eminescu. — Şi Eminescu. — Ei, să îmi spui, rogu-te, care e mai mare? Luchi rîde vesel. — Aa! Tată! Apucătura d-tale cea veche. Care e mai mare?l Care? Fiecare în felul său. — Da’ de ce? întrebă scurt şi aspru părintele iubitor. — Fiindcă nu se poate face o astfel de paralelă. Autorii nu se pun la cintar. — Vezi? se-ndreptă «nenea Iancu» spre mine. Vezi?... E bine. Poţi să te retragi, Luchi. Mă apucă de mină, mă duce lîngă masa de scris, se aşează pe scaunul rotund, cu spetează comodă, şi începe cadenţat, făcînd cu mînile gesturi de admiraţie prin aer, subliniind subtilităţile: Ca lac.rima-i limpede cerul... 429 Ei, nu vezi toate? Nu ti se Pare că pluteşti într-o atmosferă minunată, visată de poet? Nu vezi tu toate, şi limpezimea ceriului, şi Oierul şi toate, toate? Aaa! Ce minunat, ce sublim, ce dumnezeiesc! Nu respiri, parcă, aerul ăla ţărănesc, curat? Nu te simţeşti curăţit de toate mizeriile lumii asteia banale de cafenea de Bucureşti, de spiritul de gaşcă, de criticele meschine? Aaa! Respiri aer curat!... — Ascultă-mă, Coşbuc ar putea să figureze la orice neam cu fală, în fruntea tuturor. Băiatul ăla de popă de pe lîngă Năsăud a făcut minuni... Şi să vezi cum îl ştie Luchi şi fata mea, pe dinafarăI Sările, înainte de culcare, ţin ora de româneşte cu ei. Aici, în Berlin, de unde să înveţe altfel literatură românească? Şi să vezi ce frumuseţe de lecţii mai ţinem. Luchi, zic băiatului, adu pe Eminescu. Luăm pe Eminescu. îl analizăm, îl gustăm ca o adevărată operă de artă. Apoi începem să ne certăm ca mai-nainte: Care e mai mare: Eminescu? Coşbuc? Copiii mă pricep îndată. Fiecare sare întru apărarea cuiva. Aduc argumente pro şi contra. De ce Coşbuc? De ce Eminescu? — Vezi, acest de ce îi frămîntă pe ei. Şi ajung la rezultatul de mai-nainte: e o prostie să cîntâreşti pe scriitori, ca şi cum ai cîntări brînza ori salamul." Ion Breazu face observaţia că în Faptul zilei „Coşbuc vede uneori natura cu prospeţimea de senzaţii a anticilor, la care trecerea de la realitate la mit se face în modul cel mai firesc." (Un cintec eroic al vieţii, în Steaua, VII, nr. 10, 1956, p. 83, reprodus în voi. Studii de literatură română şi comparată, I, Cluj, 1970). Poezia Faptul zilei ilustrează excelent o latură particulară a viziunii coşbuciene asupra naturii: poetul interpretează fenomenele naturii într-o înţelegere fantastic-mitologică, în limitele ei româneşti, cu trimiteri la basme. într-un vast şi important studiu, Elementele literaturii populare, publicat în Noua revistă română, -vol. I, nr. 4, 15 februarie 1900, p. 159—163, vorbind despre viziunea cosmogonică a literaturii populare, Coşbuc scrie, printre altele, următoarele: „Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stînci şi totul, reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care aleargă «cu o falcă în cer şi cu una în pămînt», înghite stîncile şi codri: pe Făt-Frumosorinu-1 poate înghiţi, ori dacă îl înghite ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura! Cît de mic e faţă cu zmeul (norul de furtună) care aleargă să-l ucidă ori cu care se luptă «in trîntă că-i mai dreaptă». 430 ANDROMAHE p. 182 Publicată pentru prima oară în Epoca, la rubrica Tribuna literară, Bucureşti, II, Seria II, nr. 331, 15 decembrie 1896, p. 1—2. Inclusă în culegerea Versuri şi proză, Caransebeş, 1897, p. 24— 29 şi în ediţiile antume ale Ziarului unui pierde-vară. Variante: 57 .9i-ntunerec mă-mpresoară (Epoca): /ntunerec mă-mpresoară (1902, 1909, 1916). 87 îmi proptesc de funii fruntea (Epoca): Im îngrop în palme fruntea (1902, 1909, 1916). 100 Cel mai nobil dintre morţi (Epoca): Cel mai vrednic dintre morţi (1902, 1909, 1916). 114 Foamea poarte-te prin uşi (Epoca, 1902): Foamea poarte-te pe uşi (1909, 1916). Destinul Andromacăi, care a alimentat opere din cele mai reprer zentatiye ale literaturii universale, începînd cu Homer şi Euripide, nu putea să-l lase indiferent pe Coşbuc, atît de familiar cu spiritul, cultura şi mitologia greco-romană (alături de Euripide trebuie să-l amintim şi pe Vergiliu). Rămasă văduvă după uciderea soţului ei, Hector, la intrarea aheilor în Troia, unul dintre aceştia, Neoptolem, fiul lui Ahile, o ia pe Andromaca în sclavie. Poezia lui Coşbuc evocă momentul dramatic al ducerii Andromacăi pe una din corăbiile învingătorilor, alături de alţi troieni. Duşmanii victorioşi petrec, în timp ce robii meditează la crudul lor destin. In mintea Andromacăi reînvie momentele cele mai grozave ale războiului troian, cu uciderea şi batjocorirea, de către Ahile, a soţului ei, viteazul Hector. Iliada lui Homer crease din Andromaca simbolul adevăratei iubiri conjugale. Troienele lui Euripide reţine tocmai momentul căderii Andromacăi în robie (pe care-1 tratează şi Coşbuc, pornind parcă de la această tragedie) şi lamentaţiile femeilor. Eroina principală din Troienele, Hecuba, se întreabă: „— Ce soartă are şi soţia Lui Hector cel cu platoşă de-aramă, Sărmana Andromacă?“ Coşbuc a valorificat însă, după părerea noastră (cf. şi opinia întemeiată a lui G. Pienescu în capitolul Note şi variante ale ediţiei Coşbuc, Versuri, 1961, p. 766—772) contaminînd trei izvoare: Iliada, Troienele şi Eneida. La întrebarea de mai sus a Hecubei, (care căzuse roabă Iui Ulysse, domnul Ithacei), răspunde Thaltibiu (crainicul lui Agamemnon şi al armatei greceşti în războiul troian): „Feciorul lui Ahile a luat-o Ca pradă." Aşa cum observa G. Pienescu, versurile: „Vai, şi de-au scăpat o seamă / De robie, unde sînt?“ nu se explică pornind de la Iliada, ci numai de la Eneida, pentru că numai în epopeea lui Vergiliu „se vorbeşte despre cei scăpaţi de robia danailor: Enea, cu tatăl său, Anchise, cu fiul său Ascanius şi cu ostaşii troieni care-i urmează în restrişte" (op. cit., p. 767). In poezia lui Coşbuc sînt amintite şi alte personaje legendare: Zeus, Casandra (fiica lui Priam, regele Troieij, Helena (fiica Ledei şi a lui Zeus, despre care se spune că ar fi fost cauza războiului troian), Neoptolem (fiul lui Ahile), care o luase de soţie pe Andromaca. Se mai întîlnesc numele: Apolo, Ftia (o parte a Tesaliei, patria lui Ahile), Schiros (insulă în marea Egee), Micene (unul din cele mai vechi centre de cultură greacă, în Peloponez, patria lui Agamemnon), Xantus (un rîu pe malurile căruia s-au purtat lupte în timpul războiului troian). Se mai cer cîteva precizări: Andromaca afirmă: „Cel ce mi-a ucis bărbatul / Azi mă are-n voia lui", ceea ce nu este exact, fiindcă nu Neoptolem ci Ahile l-a ucis pe Hector. In versurile: „Şi mă-ntorc... şi mi s-arată / Sîngele-mproşcat pe zid,/ Şi, gemînd cutremurată, / Lumea ochilor mi-o-nchid. / Nici o milă n-au mişeii / De-un copil nepriceput", cuvintele rostite de Andromaca se referă la uciderea (fiind aruncat în turnurile Troiei) Iui Astianax, fiul ei şi al lui Hector. Scena este dezvoltată în Troienele (în dialogul dintre Talthibiu şi Andromaca) (cf. şi: Gavril Scridon, Ecouri literare universale in poezia lui Coşbuc, p. 125 —129). p. 186 MURIND Publicată pentru prima oară în Pagini literare, voi. II, nr. 5 (30), 14 noiembrie 1899, p. 2. Reprodusă în periodicele: Tribuna poporului, Arad, III, nr. 222, 20 noiembrie/2 decembrie 1899, p. 3; Revista Orăştiei, V, nr. 49, 4/16 decembrie 1899, p. 193; Patria, Cernăuţi, III, nr. 351, 1899, p. 1; Familia, Oradea, XXXVI, nr. 24, 11 iunie 1900, p. 279. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Poezia Murind „se înscrie categoric în familia celor inspirate de războiul pentru independenţă" (Ion Roman, Coşbuc: Versuri, iu 432 Contemporanul, nr. 42, 20 octombrie 1961). Modul cum tratează aici Coşbuc problema morţii, stingerea rănitului în apropierea unui izvor pînă la care nu are puteri să ajungă, în sinul naturii biruitoare, veşnice, ne aminteşte de Mioriţa. p. 188 GHIAURA Publicată pentru prima oară în Literatură, şi artă română, Bucureşti, I, nr. 12, 25 octombrie 1897, p. 725—728. Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXIII, nr. 46, 16 noiembrie 1897, p. 541 — 542 ; Revista Orăştiei, III, nr. 50, 6/18 ■decembrie 1897, p. 204; Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 27, 7 iunie 1893, p. 338. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde- vară. Variante: 35 Dar totul ce vede-i nimic (Literatură şi artă română, 1902): Dar tot ce vede-i nimic (1909, 1916). 28 Hatmanul pe şesuri, şi n-are (Literatură şi artă română): De-a lungul pe şesuri, şi n-are (1902, 1909, 1916). €6 Ca bulgări căzuţi în mormînt (Literatură şi artă română, 1902): Ca de bulgări căzuţi în mormînt (1909, 1916). p. 192 CHINDIA Publicată pentru prima oară în Tribuna poporului, Arad, IV, nr. 52, 16/29 martie 1900, p. 2 — 3. Reprodusă în periodicele: Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXII, nr. 64, 19 martie 1900; Patria, Cernăuţi, IV, nr. 392, 1900, p. 1—2; Familia, Oradea, XXXVII, nr. 18, 6/19 mai 1901, p. 207—208; Spicuiri literare, Orăştie, I, nr. 21, 1901; Bunul econom, Orăştie, III, nr. 21, 31 mai 1902, p. 2—3. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: 69 Flori şi ierburi in cîmpie (Tribuna poporului): Flori şi ierburi din cîmpie (1902, 1909, 1916). 102 Curios şi el (Tribuna poporului): Galben de mirat (1902, 1909, 1916). Poezie cam diluată, Chindia, constată Octav Şuluţiu, are „un motiv care o apropie de Concertul în luncă de V. Alecsandri şi la rîndul 433 28 ei pare a fi inspirat pe G. Topîrceanu în Rapsodiile de toamnă. Dacă are o calitate, atunci aceea este în sprinteneala îndrăcită a mişcării. (Introducere in poezia lui G. Coşbuc, p. 109). Alăturările cu Alecsandri sau Topîrceanu ni se par cam forţate, pentru că la cei doi poeţi se manifestă o altă optică, o altă dinamică exterioară şi un conţinut diferit. Concertul in luncă s-ar apropia, mai degrabă de Concertul primăverii sau de Nuntă în codru, în timp ce Rapsodiile de toamnă sînt mai înrudite cu Toamna lui Coşbuc. p. 196 STRIGOIUL Publicată pentru prima oară în Literatură şi artă română, Bucureşti, IV, nr. 4, 25 februarie 1900, p. 214—218. Reprodusă în periodicele: Epoca, Bucureşti, VI, nr. 147, 2 mai 1900;Familia, Oradea, XXXVII, nr. 19,13/26 mai 1901, p. 217—218. Inclusă în cuprinsul tuturor ediţiilor antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: 41 Motan zbîrlit cu plete-ngîrbovite (Literatură şi artă română): Motan zbîrlit cu speîe-ngîrbovite (1902, 1909, 1916). 79 Pămînt azolrlă-n urmâ-i, din picioare (Literatură şi artă română): Pămînt împrăştie-n urmă-i, din picioare (1902, 1909, 1916). In această poezie, Coşbuc prelucrează o credinţă populară foarte răspîndită, referitoare la originea strigoilor; este unul din aceste eresuri populare, aici strigoiul revenit pe pămînt îşi ucide mama. în Strigoii lui Eminescu avem o altă latură a acestui eres: alături de explicarea strigoiului apare motivul călătoriei viului cu mortul, prezent la Coşbuc în Blestem de mamă. p. 200 PIERDE-VARĂ Publieată pentru prima oară în Noua revistă română. Bucureşti, I, nr. 3, 1 februarie 1900, p. 141 — 142. Reprodusă în periodicele: Tribuna literară, supliment al Tribunei, Sibiu, I, nr. 39, 20 februarie 190Q-, Familia, Oradea, XXXVII, nr. 17, 29 aprilie / 12 mai 1901, p. 195; Spicuiri literare, Orăştie, I, nr. 19, 1901. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: 54 Te-aşteaptă pe prag (Noua revistă română): Şi-ţi şade pe prag (1902, 1909, 1916). 434 02 Şi frunţile noastre s-ating (Noua revistă română): Iar frunţile noastre s-ating (1902, 1909, 1916). Este poezia care apare în titlul culegerii Ziarul unui pierde-vară, organizată simetric (strofa de început este reluată cu modificări neesenţiale, în final), cu elemente de legendă şi basm, personificate într-o complexă desfăşurare privită din perspectiva comodă şi răcoroasă de sub umbră de paltin; în context apar şi oamenii ocupaţi cu secera şi coasa. Poetul este extaziat de ceea ce vede şi starea sa de fericire se transmite că o expresie lirică directă. p. 203 APOI VEZI... Publicată pentru prima oară în Pagini literare, Bucureşti, II, nr. 3, 31 octombrie 1899, p. 2. Reprodusă în periodicele: Tribuna poporului, Arad, III, nr. 222, 20 noiembrie /2 decembrie 1899; Familia, Oradea, XXXVII, nr. 15, 15/23 aprilie 1901, p. 169; Foaia poporului, Sibiu, IX, nr. 20, 13/26 mai 1901, p. 223; Foaia interesantă, Orăştie, II, nr. 39, 30 septembrie 1907, p. 161; Şezătoarea săteanului, Bucureşti—Tîrgu-Jiu, XI, nr. 12, decembrie 1909, p. 8; Românul, Arad, I, nr. 204, 18 septembrie / 1 octombrie 1911; Scena, Bucureşti, II, nr. 129, 19 mai 1918. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. p. 205 MOARTEA LUI GELU Publicată pentru prima oară în Literatură şi artă română, Bucureşti, II, nr. 5, 25 martie 1897—1393, p. 273 — 277, cu următoarea explicaţie la subsol, trimitere la titlu: „Poezia de faţă — fragment dintr-o viitoare poemă epică — a fost premiată de Cercul amicilor lileraturei şi artei române.“ Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXIV, nr. 21, 24 mai 1893, p. 241 — 242; Epoca, Bucureşti, IV, nr. 781, 6 iunie 1393; Revista Orăştiei, IV, nr. 22, 11 iunie 1893, p. 21; Almanahul scriitorilor de la noi, Orăştie, I, 1912, p. 27 — 32. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară şi în Balade, Bucureşti, 1913. Variante: Coşbuc a mai scris o baladă pe aceeaşi temă: Şi-adine de-acum mormîntul, publicată în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 41, cu indicaţia: „Octombrie 1903“. Această poezie a fost reprodusă şi în Calendarul voinţei poporului, Budapesta, 1905, p. 32. Deosebirile 435 28* sînt foarte mari între cele două poezii care evocă figura aceluiaşi erou — Gelu; cea de a doua, va fi inclusă intr-un alt volum al ediţiei prezente. 46 Vor trece in repezi şiraguri (Literatură şi artă română): Vor trece bărbaţii-n şiraguri (1902, 1909, 1916). 47 Bărbaţii, cînd ţara chema-va (Literatură şi artă română): Citul bucium suna-va să cheme (1902, 1909, 1916). 9S Nu-i piept să le ţi ie cărarea (Literatură şi artă română): Nu-i piept să*le-ncAi. are v-'.'sanie: E linişte iarăşi. Cîntînd Mă uit cum se joacă lumina Cu umbra pe dealuri. 35 Şi roşu se-ntinde prin vale (Universul literar): Şi roşu, ca focul, prin vale (1902, 1909, 1916). 36 Năvalnicul mac (Universul literar): Văd cîmpul cu mac (1902, 1909, 1916). 39 iŞi parcă-i un plins ce murmură (Universul literar): Iar pacea naturii te fură (1902, 1909, 1916). 10 Iar cimpul In somn să frămlntă (Universul literar): Şi deal şi oimpie-aromeşte (1902, 1909, 1916). 41 Visînd cit de veselă clntă (Universul literar): Visînd cit de vesel doineşte (1902, 19)9, 1916). p. 246 CICOAREA Publicată pentru prima oară în Convorbiri- literare, Bueureş ti, XXXIV, nr. 1, 15 ianuarie 1900, p. 2-9, cu indicaţia sub titlu, în paranteză: (După tradiţiile poporului). 446 Reprodusă în periodicele: Epoca, Bucureşti, VI, nr. 45, 19 februarie 1900; Tribuna literară, supliment literar al Tribunei, Sibiu, nr. 44, 1900; Bunul econom, Orăştie, IY, nr. 18, 29 aprilie/12 mai 1900, p. 2—5; Patria, Cernăuţi, IV, nr. 331, 1900, p. 1—2. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: 11 Stind întors cu faţa-ntreagă (Convorbiri literare): Şi-ntorcîndu-şi faţa-ntreagă (1902, 190.9, 1916). 12 Numai cătră văi (Convorbiri literare): S-a plecat spre văi (1902, 1909, 1916). 22 Soarelui. Vă fie-aminte (Convorbiri literare): Oameni buni, vă fie-aminţe (1902, 1909, 1916). 30 Cit e de voinic (Convorbiri literare): Mîndrului voinic (1902, 1909, 1916). 46 Şi-a trimes din nou copilei (Convorbiri literare): Şi-a trimes alt sol copilei (1902, 1909, 1916). 47 Iar pe-un frate-n faptul zilei (Convorbiri literare): Frate-al său din faptul zilei (1902, 1909, 1916). 50 Cit e-n ceruri de mindrit (Convorbiri literare): Şi fricos şi şi-nrăit (1902, 1909, 1916). 71 Soră-sa, tăcuta lună (Convorbiri literare): Soră-n cer, tăcuta lună (1902, 1909, 1916), Următoarea strofă a fost publicat ă numai în Convorbiri literare, fiind suprimată în reproducerile ulterioare; strofa suprimată ar urma, în textul din ediţia noastră, după versul 72; De-oboseală-ndelungată Printr-al nopţilor hotar Poate s-aţipeasc-odată! Vai, şi Vînăta Şopîrlă Biruindu-1 să-l azvîrlă Peste cap din car! 39 Plete negre-i umplu faţa (Convorbiri literare): Negreplete-umplură faţa (1902, 1909, 1916). 110 Pletelor. El de mîhnit (Convorbiri literare): Pletelor. Venind mîhnit (1902, 1909, 1916). 122 Şi pe driimul nopţii pleci (Convorbiri literare): Şi pe-un drum al nopţii pleci (1902, 1909, 1916). 169 Ea e martor cum se luptă (Convorbiri literare): Ea e martoră cum luptă (1902, 1909, 1916). 447 într-un articol, Citeva note la „Luceafărul“ lui Em'mescu, publicat in revista Ramuri, XXVIII, nr. 6—7, iunie-iulie 1942, p. 136—137. Scarlat Struţeanu apropie poezia de faţă a lui Coşbuc de Luceafărul ■eminescian, în raportarea la sursa folclorică Cicoarea, dia colecţia Poezii populare române a. lui G. Dem. Teodorescu, publicată la Bucureşti în anul 1885. în culegerea lui Teodorescu, poezia e însoţită de următoarea notă: „Scris de d-1 L. Puşcariu de la elevul său Ion al Anei, în orăşelul Sadu din Transilvania, la 8 mai 1353“. Acest cintec vechi, din categoria celor solare, dezvoltă un motiv folcloric foarte rar (răspîndit numai în Transilvania): iubirea dintre un astru şi o fiinţă pămînteană. Coşbuc a cunoscut legenda aceasta, probabil, din colecţia lui Teodorescu (acesta modifică, pe alocuri, textul original; contrafacerea s-a bucurat însă de o largă răspîndire). Poetul dă unele explicaţii interesante într-o însemnare manuscrisă de Ia B.A.R. (Fondul Coşbuc, mapa VII): „în legenda mea Cicoarea, eu las pe fata împăratului să refuze însoţirea ei cu Soarele, care o peţeşte, pe motivul: EI urîndu-mă-ntr-o zi Şi-obosit să mai răsară, fşi va părăsi nevasta Şi la noi pe lumea asta Nu va mai veni. Am auzit de mai multe ori pe ţărani exprimîndu-şi în basme, într-o formă ori alta, ideea că Soarele ar putea într-o zi să nu mai răsară, să rămîie biruit de Şopîrla Nopţii — cu care se luptă pe sub Pămînt — şi atunci s-a sfîrşit lumea. După concepţiunea omului primitiv, Soarele e o fiinţă cu puteri limitate şi cu o voinţă proprie. De ce nu s-ar putea să fie şi el biruit odată, ori să nu mai voiască să răsară? Tema aceasta, că Soarele va fi biruit de puterile întunericului, fie peste noapte, fie peste iarnă, se poate urmări în cîntecele solare ale tuturor indo-germanilor.“ Deşi contrafăcut, reproducem textul după colecţia lui G.Dj:n. Teodorescu: Pe părîu de rouă plimbă mi-se plimbă tînăra mlădiţă, prin rouă desculţă, Zîna florilor floarea zorilor, rouă adunîndu-şi 443 paharul umplindu-şi, şi ea mi se crede că nimeni n-o vede. Dar o a văzut drăguţ sfîntul soare şi, cum o-a văzut, mult că i-a plăcut şi-n grab’ a minat doi luceîerei, peţitorii ei. în cas’ d-au intrat, ea i-a-ntîmpinat şi mi i-a-ntrebat: — doi luceîerei ospeţiorii mei, treceţi d-odihniţi şi vă veseliţi! Dar ei răspundeau, din gură ziceau: — n-am venit s-odihnim să ne veselim, ci-am venit să peţim şi să logodim: vrei pe sîîntul soare, că el e mai mare? Ea de-i auzi, din grai le grăi: — ba eu n-oi voi, soare soţior, că-i tot călător, ziua peste sate şi noaptea pe ape! Doi luceîerei, peţitorii ei, se-ntorcînd la soare i-au spus de urmare. Soarele s-aprinse de necaz şi zise: 4i9 29 — Opere alese, voi. II — lăsaţi-rni-o-n pace că mi-o voi preface in fragedă floare, floare de Cicoare cu-ochi după soare. Cînd oi răsări, ea s-o-nveseli; cind oi asfinţi, ea s-o ofili; cind oi scăpata, ea s-o aduna! Pentru comentarii speciale în legătură cu Cicoarea, vezi: Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Editura Minerva, p. 170—173. p. 252 POVESTEA CÎNTĂRII Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 22, 3 iunie 1902, p. 2, cu indicaţia: „Mai, 1902“. Reprodusă în periodicele: Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 64, 18 august 1902; Românul, Arad, I, nr. 197, 21 septembrie 1911; Calendarul naţional al „Foii interesante"', Orăştie, VI, 1912, p. 65 — 66. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierdc- vară. p. 254 PE TÎMPA Publicată pentru prima oară in ediţia I (1902) a Ziarului unui pitide-vară, fiind inclusă şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri. P- 255 ROCA DI MANERBA Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 33, 19 august 1902, p. 2, cu indicaţia: „August, 1902“. Reprodusă în periodicele: Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 66, 29 august 1902; Drapelul, Lugoj, II, nr. 100, 31 august/13 septembrie 1902, p. 2; Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 39, 1902, p. 459—460; Triluna literară, supliment literar al ziarului Tribuna, Sibiu, nr. 197. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierdc-vară şi în Balade, Bucureşti, 1913. Variante : 12 A perdut viteazul rege (Universul literar): A pierdut viteazul rege (1902): A pierit viteazul rege (1909, 1916 — greşeală evidentă de tipar, corect: pierdut: A pierdut viteazul rege Cile oşti putea să strîngu. 450 25 De doi ani întreaga ţară (Universul literar): Şi de-atunci întreaga ţară (1902, 1909, 1916). 2/ Şi tot neamit-i risipit (Universul literar): Risipiţi fugarii pier-(1902, 1909, 1916). ■32 Şi la Roca di Manerba (Universul literar): Ce speranţă au ei, bieţii (1902, 1909, 1916). *33 Cuib pe-o stlncă şi-au zidit (Universul literar): Mila pietrelor de-o cer? (1902, 1909, 1916), 34 In zădar! Din Siomione (Universul literar, evidentă greşeală de tipar, corect: Sirmione): Braţul sting din Sirmione (1902, 1909, 1916). 36 Flota francilor pe Garda (Universul literar): Peste Garda-n şir de nave (1902, 1909, 1916). 45 De doi ani ei stau pe stîncâ (Universul literar): Amărlţi, ei stau pe stîncă (1902, 1909, 1916). Poezia Roca di Manerba a fost inspirată de călătoria pe care o face Coşbuc, în vara anului 1902, în Italia, cu care ocazie poposeşte ceva mai mult în oraşul Riva, de pe malul nordic al lacului Garda. Pe lîngă interesantele însemnări din carnetele de călătorie (păstrate la B.A.R., Fondul Coşbuc, mapa VII, carnetul K), Coşbuc a publicat şi o povestire pitorească: Amicul meu din Torbole, în Universul literar, XX, nr. 38, 23 septembrie 1902, p. 2, cu indicaţia: „Lago di Garda, august". Putem presupune că şi poezia a fost scrisă tot la Riva, la începutul lunii august 1902. în partea sud-vestică a lacului Garda se găseşte localitatea Manerba şi un pinten st.încos, Rocca Manerba, ridicîndu-se din apele lacului. La sud, este localitatea Sirmione. Aşadar, localităţile din poezie reprezintă date geografice reale. Pornind de la istoria acestor localităţi din provincia Brescia, Coşbuc a evocat, în Roca di Manerba, un moment dramatic din luptele longobarzilor împotriva invaziei armatelor lui Carol cel Mare; acest rege a întreprins două campanii împotriva longobarzilor, la cererea papii. „După ce a învins pe lon-gobarzii care trăiau în Italia de nord, în valea Padului, Carol cel Mare şi-a pus pe cap coroana de fier a regilor longobarzi şi a început să se intituleze rege al francilor şi longobarzilor (anul 774). Carol n-a dat însă papii de Ia Roma regiunile longobarde cucerite." (Istoria universală, Bucureşti, 1960, voi. III, p. 133—134). Ultimul rege naţional al longobarzilor a fost Desiderio (757 — 774); Carol cel Mare 451 29* l-a prins, l-a închis într-o mănăstire franceză (Corbie), unde a şi murit. Profesorul Mario Ruffini, de la Universitatea din Torino (Italia), explică poezia Moca di Manerba ca avînd la bază o legendă (cf. Mario Ruffini, Coşbuc e VItalia, in Studia Universitaiis Babeş-Bolyai, Series philologia, fasciculus 2,1966, p. 30—31. Vezi şi Gavril Scridon, Ecouri literare universale in poezia lui Coşbuc, p. 187 — 119). p. 258 REGELE PONTULUI Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 34, 26 august 1902, cu indicaţia: „August, 1902“. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde, vară. Variante: în Fondul Coşbuc de la B.A.R., mapa VII, se găseşte un fragment manuscris al acestei poezii. Prima strofă este la fel cu cea publicată. Neschimbate de la manuscris la textul tipărit sînt şi versurile 7—8. Strofa a treia din manuscris are versurile aşezate altfel decît varianta publicată: versurile 1 şi 2 din manuscris devin 3 şi 4 ale textului publicat, iar versurile 3 şi 4 devin versurile 1 şi 2. Alături de strofa a treia publicată, manuscrisul cuprinde şi următoarele versuri: S-alerge pe şes călăreţii Şi-n munţi. Pe mare e raiul vieţii Şi-odată ai viaţă, şi‘mori. 11 Din groapă-i, din marginea mării (ms., Universul literar): Din groapă-i, pe marginea mării (1902, 1909, 1916). 13 Să razimă-ntr-o mină (ms.): Mirat să ridică-ntr-o mină (Univcr. sul literar): Încet să ridică-ntr-o mină (1902, 1909): încet se ridică-ntr-o mină (1916). în varianta publicată în Universul literar, ordinea strofelor 12, 13 şi 14 (versurile 45—56 din numerotarea noastră) este alta: strofa a 12-a din volum ocupă locul strofei 14; strofa a 13-a din volum ocupă jocul 12 în revistă; strofa a 14-a din volum ocupă locul strofei 13 din revistă. 37 Ah., cînteculcite nu-i spuse (Universul literar): O rază din vremile-a. puse (1902, 1909, 1916). 452 38 Ah, cînteeul celor ce trec (Universul literar): E cînteeul celor ce trec (1902, 1909, 1916). în articolul Cum am cunoscut pe Caragiale, publicat în revista Flacăra, Bucureşti, I, nr. 7, 3 decembrie 1911, p. 51 — 52, Mircea Rădulescu şi Ernost Ene relatează următoarea scenă petrecută în locuinţa lui Mihail Dragomirescu, într-o atmosferă de cenaclu literar (Caragiale aflîndu-se în mijlocul unor tineri): Poezia, spunea el, trebuie să fie ca plăcerea senzuală. Cum i-ai simţii primul fior, să te cuprindă în mrejele ei puternice, să te ia ca un val, să te ridice la înălţimi ameţitoare, să doreşti ca clipa aceea de înălţare să dăinuiască veşnic... Şi mişcat, se adresă amfitrionului: «Ai pe Coşbuc?» Cu mina înfrigurată răsfoi cartea şi începu să citească: Aproape de strîmbele maluri Corabia-n goană trecea, Cîntau despicatele valuri, Cîntau şi matrozii pe ea. Lăsă cartea să cadă pe birou, îşi prinse capul în mîni şi în clipa aceea ochii străluciră şi mai tare, înecaţi de lacrimi. — De cîte ori citesc poezia asta a lui Coşbuc, nu ştiu ce mă cuprinde, că-mi vine să plîng... Simţiţi voi, mă, cîtă artă, cîtă simţire e în versurile acestea?" (cf. şi Şerban Cioculescu, Viata lui I.L. Cara -giale, Bucureşti, 1940, p. 385 — 386). P. 261 PE PLAIUL MUNTELUI Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 35, 2 septembrie 1902, p. 2, cu indicaţia: „August, 1902“. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: Ca şi în cazul poeziei Prin Mehadia, din culegerea Fire de tor ti Pe plaiul muntelui a apărut în Universul literar cu un număr dublu de versuri faţă de textul din volum: 100 de versuri în revistă, 50 de versuri în volum. Versurile din revistă sînt formate din şapte silabe, iar cele din volum din patrusprezece silabe. Iată cum arată începutu 1 poeziei în forma din Universul literar: 453 Cintind urca pe munte Bătrinul moţ călare; Mic roibul cal, dar moţul Şi-n spate-i ghioaga marc. Pe strimtul drum copita Da pietrele-n adine Pe rîpi; iar moţu-n traista De lină la oblînc Avea-ntr-o pungă galbeni Din turmele vîndute. Ginta, să-ndemne roibul Să tacă pas mai iute — Dar colo unde plaiul Se face mai codrean, Stoian îi iese-n cale, Bătrinul hoţ Stoian. 17 O Parte-am dat-o-n mină / La domnii din cetate (Universul literar): O parte bir am dat-o la domnii din cetate (1902, 1909, 1916). 18 Că-ii bir de şi cămaşa / Ne-o iau acum din spate (Universul literar): Că domnii şi cămaşa ni-o iau acum din spate (1932): Că domnii şi cămaşa ne-o iau acum din spate (1909, 1916). Pe plaiul muntelui aduce ceva din atmosfera baladelor populare voiniceşti; biruinţa moţului cinstit, isteţ şi curajos însemnează biruinţa binelui asupra răului (exact ca in basmele populare). Ceea ce, chiar dacă tangenţial, evidenţiază balada lui Coşbuc este elementul social; O parte bir am dat-o la domnii din cetate, Că domnii şi cămaşa ne-o iau acum din spate. Aspectele sociale formează miezul unora din cele mai reprezentative creaţii ale lui Coşbuc, in care filonul tragic este fundamental (Noi vrem pămlntl, Bordei sărac, Doina, Nebuna etc.). Apare, în Pe plaiul muntelui, şi opoziţia oraş-sat (ca şi în Nebuna, de altfel). Balada lui Coşbuc reuşeşte să creeze atmosferă şi să stirnească simpatie faţă de moţul care comite un act de eroism. Structural, balada este sferică; fără să fie organizată strofic, ultimul vers reia parţial primul vers, cuprinzînd însă în el rezolvarea confruntării dramatice; balada începe cu versul Cîntînd urca pe munte bătrinul moţ călare şi se încheie cu versul răzleţ Un mort rămase-n urmă şi-un moţ trecea călare. 454 p. 263 CASTELANUL Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 41, 14 octombrie 1902, p. 2, cu indicaţia: „Octombrie, 1902“. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Ziarul unui pierde-vară. Variante: 6 Turnuri mari şi-acoperişuri (Universul literar): Turnurile cu suişuri (1902, 1909, 1916). 80 Stăruieşte-n lumea moartă (Universul literar, 1902): Străluceşte-n lumea moartă (1909, 1916); forma corectă: Stăruieşte. 81 Lumea veche ce trecu (Universul literar): Fiu al lumii ce trecu (1902, 1909, 1916). 83 Şi-ntr-o noapte să se-ngroape (Universul literar): Şi-ntr-un loc ei să se-ngroape (1902, 1909, 1916). c INT ECE DE VITEJIE Prima ediţie a acestei ultime culegeri de poezii a lui Geo rge Coşbuc a apărut în anul 1904, la Bucureşti, Inst. de arte grafice „Carol Gobl“ S[ucce]sor Ion St. Rasidescu, format 18 x 11,5, 110 pagini, cu următorul cuprins: Cîntec[Ţi-ai minat prin veacuri turmele pe plai], Imnul studenţilor, Cin tec ostăşesc, Dorobanţul, Cin tec românesc, Dunărea şi Oltul, Pentru libertate, Cintecul cel vechi al Oltului, Scut şi armă, Oltenii lui Tudor, Sărindar, Zece Mai, Pe drumul Plevnei, Mortul de la Putna, Stema ţării, Fragment epic, Pe dealul Plevnei, Oştirile lui Alah, Graiul neamului, De profundis, Carol Robert, Golia ticălosul, La Smirdan, Cintec [Ţar-avem şi noi sub soare], Cintecul redutei, Cintec pentru şcoală, Povestea căprarului, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo, In spital, Raport (Luarea Griviţei la 30 august 1877), Spadă şi credinţă, Drapelul, Podul lui Traian, Paşa Hassan. Ediţiile din 1908 şi 1914, îngrijite de Coşbuc, au acelaşi conţinut. După cum s-a putut constata la prezentarea culegerilor Fire de tort şi Ziarul unuipierde-vară, unele poezii care au fost incluse şi în aceste două culegeri şi în Cintece de vitejie, se cuprind, in prezenta ediţie, numai în Cintece de vitejie. S-a arătat, la locul respectiv, în notele ediţiei de faţă, care sint aceste poezii. Textul de bază al ediţiei de faţă s-a stabilit după ediţia din 1914. Cea dea patra şi ultima culegere de poezii originale a lui Coşbuc are, spre deosebire de primele trei, o tematică mai omogenă: o poezie patriotică, inspirată mai ales din războiul pentru neatîrnare din 1877—1878. Din punct de vedere artistic se constată însă o evidentă sărăcire a talentului poetic; unele piese ale culegerii sînt de nivel foarte scăzut, scrise fiind pentru anumite solicitări ale momentului 456 sau pentru şcolari. In ciuda modestei valori artistice, Cintece de vitejie s-a bucurat de o apreciabilă atenţie din partea criticii vremii şi mai ales a unor comentatori de primă mină. Cea dinţii cronică substanţială consacrată Cintecelor de vitejie aparţine lui Nieolae Iorga. Acesta semnează, în Semănătorul, III, nr. 35, 29 august 1904, p. 545 — 546, articolul „Cintecele de vitejie“ ale lui Gheorghe Coşbuc, din care reproducem fragmente ilustrative: „Intre fabulele nesărate ale poetului de salon Florian e una care vorbeşte de soarta deosebită a două paseri, prinse în cuşcă, precum poetul cu sufletul liber e prins de zăbrelele lumii şi-şi cîntă de năcaz lui, făcînd astfel bucurie lumii, la care nu s-a gîndit. Una din acele paseri era o mică pasere sură, care a murit fiindcă nu i s-a auzit glasul. Iar ceealaltă, care trăieşte pînă Ia sfîrşitul fabulei, care e veşnică, croncăneşte fără încetare din marele-i plisc lacom de corb nesăţios: pas să-l uite cineva pe acesta şi să nu-i dea de zece ori cit îi trebuie ca să mai slăbească puţin cîntecul! Cu cîtă căldură n-a vorbit presa noastră, prietenoasă pentru anume poeţi cari se înţeleg lesne şi ca oameni şi ca scriitori, de cutare corb cu glasul funebru sau de cutare gaiţă cu pene de împrumut, cu cîtă bucurie n-a vestit neamului romanesc noua operă a neobositului maestru! Iar cînd se întîmplă aşa o nimica toată ca un volum nou al lui Coşbuc, atunci e o linişte, o tăcere. Duşmanii de altădată nu se mai văd, dar prietenii scriitorului român sînt aşa de discreţi... Şi apoi cutare domnişor care ştie toate intimităţile literare ale scriitorului cu care s-a întîlnit de cîteva ori la cafenea, te va trage la o parte şi îţi va spune, cu toată cruţarea şopotitoare a «prietenului» faţă de prietenul său, că e pe sfîrşite cu talentul lui Coşbuc, care se mai încearcă numai din cauza comandelor oficiale. Tăcerea cu care au fost primite Cintecele de vitejie nu e deloc îndreptăţită şi, dacă din motive care se pot înţelege, dar nu se judecă, — poetul a pierdut marele său avînt cuceritor din vreme, conştiinţa fecundă că el se găseşte între ai săi cari-1 iubesc, îl admiră şi-i aşteaptă cu nesaţ cuvîntul — opera sa din urmă e întru toate vrednică să stea alături cu celelalte." In continuare, Iorga vorbeşte despre poeziile inspirate de acelaşi eveniment istoric: războiul de independenţă, în lirica lui Alecsan-dri, care n-a avut forţa şi vigoarea necesare pentru a cînta o asemenea încleştare de forţe în care ţăranii au ocupat locul întîi. Coşbuc, prezent pe mai multe planuri ale istoriei noastre naţionale, dispune de alte energii evocatoare. Iorga scrie în continuare: 457 „Puterea lui Goşbuc e însuşirea lui de căpetenie, o putere grămădită, încleştată, care izbucneşte în puţine cuvinte zguduitoare sau care, dezlănţuită, ca în zugrăvirea strălucită a navalei Iui Mihai în lupta de la Călugăreai, samănă cu căderea prăpăstuită a unei năprasnice furtuni. Acesta nu e un pastor fido modulînd din fluieraşul sentimental o serenadă pentru strămoşi, nici un fin om de salon, un înalt funcţionar literar care, cu toată conştiinţa însemnătăţii sale, depune cununi de mărgele şi flori de mătasă pe groapa bine spălată de sînge şi presărată cu nisip, a voinicilor. Nu, acesta o urmaşul unui şir de preoţi de sat, de acolo de sus de supt munte unde e viaţa grea şi unde a fost totdeauna muncă multă şi luptă destulă, acesta e un aspru ţeran cu sufletul de stîncă. Cînd ajunge să vorbească de trecutul mare; în sufletul lui care se deschide bate ca un larg vînt de mîndrie, de sălbatecă bucurie, pare că el ar fi fost dintre ai lui Basarab bătrînul, păstor de oi» care a răpus pe Carol-Robert, ...stăpînul ţării feudale... Ca şi cum el ar fi purtat arcul şi suliţa şi spada pe urmele, săpate adine de mînia răzbunătoare, ale lui Ştefan şi ale lui Mihai străbunii, de fapta cărora se împărtăşeşte cîntind-o tare, limpede în auzul ţării întregi şi a neamului întreg. Iar cînd se coboară la luptele cele din urmă, pe care le-au dus ardelenii supt steagul Austriei, românii de aici supt flamura neamului lor, supt liberul tricolor, el nu strigă în gesturi teatrale, precum ar face-o orice tirgoveţ aprins prin închipuire, că el, ştiind bine ce s-a putut petrece în sufletele, împărţite de multe simţiri, ale unora ca dînsul, el duceplînsori de doină, bocete de mamă, suspine de tovarăşi ai celor ce s-au pierdut, şi le amestecă, într-o simfonie măreaţă, spre mărirea simplilor săteni din neamul său cari au murit pentru ţară, urmînd învăţăturile străbunilor. Aceasta face din „cîntecele de vitejie" ale lui Gheorghe Coşbuc, cu imnurile liniştite şi mîndre, cu fragmentele din bronzul epopeii cu chemarea înaintea noastră a morţilor ce tresaltă de tunurile zile; de 10 Mai, amintire a faptelor lor cu urmări veşnice, cu duioasele răvaşe şi povestiri ale sătenilor ce întreabă de acasă şi spun de unele şi de altele uitînd tocmai ceea ce-i face mari înaintea timpurilor, din tot acest bogat cuprins al celor o sută şi cîteva pagini cartea cea mai dţelitoare de inimi pe care a scris-o un poet român." G. Bogdan-Duică, în cronica George Coşbuc, Clntece de vitejie, în Convorbiri literare, XXXVIII, nr. 12, decembrie 1904, p. 1145—1146> e mai ponderat, mai puţin înaripat în aprecierea acestei culegeri de poezii a lui Coşbuc: 458 „Cîntecele de vitejie nu se pot măsura cu volumele de mai nainte. Sint chiar încredinţat că ele nici n-au avut intenţia de a mai spori o glorie veche. Ele au voit să fie o lucrare folositoare şi au primit conştient urmările ce nu se pot ocoli ori de cîte ori poetul nu voieşte să fie numai poet, ci şi altceva, d.e. om de stat, publicist, sociolog, G. Coşbuc răspunde cu acest volum aceloraşi solicitări care l-au făcut să scrie şi,părţi din istoriamodernăaRomâniei în formă populară. De la cele dintîi volume pînă la acesta sînt însă treceri fireşti. Solicitările, de care am amintit, răspundeau unor tendinţe mai vechi decît ele. Tendinţa patriotică a Cintecelor de vitejie este mult maj veche decît cartea cea mai nouă a lui Coşbuc. Dovadă: în această carte s-au reprodus poezii din Balade şi idile (Oştirile lui Alah), din Fire de tort (Paşa Hassan, scrisă în 1885) şi mai multe din Ziarul unui pierde-vară (Cintec ostăşesc, Dorobanţul, Zece Mai, Pe drumul Plevnei etc.)... Constatarea este o indicaţie. Poetul a crezut, desigur, că este oportun sau chiar nevoie să aleagă notele patriotice din opera sa; le-a sporit cu 19 poezii nouă, adică publicate aici întîia oară în volum, şi le-a menit să înveţe patriotismul, spiritul războinic, jertfa pentru binele ailuia, al ţării. Admiţînd oportunitatea sau chiar nevoia publicaţiei astfel făcute, trebuie să observ că efectul ar fi mai mare, mai adînc, dacă poetul ar fi întrunit în Cintece de vitejie tot ce a scris în acest sens. Atunci Trei, Doamne!, Costea, Prutul, Decebal cătră popor şi altele n-ar fi trebuit să lipsească din volumul de faţă. Lipsa lor scade mult din varietatea şi adîncimea emoţiunilor, cărora totdeauna trebuie să cauţi a supune pe cetitor; cu alte vorbe, de dragul bogăţiei psihice, acest volum tre. buia să fie — mai ales că putea să fie — mai complet, mai mare decît este.“ G. Bogdan-Duică afirmă că „n-avem încă motive să credem că aripile muzei lui Coşbuc sînt obosite, că bat spre odihnă1*, o asemenea concluzie fiind „grăbită11. Cronicarul vorbeşte şi despre influenţele străine, care se ivesc la aparenţă şi care umbresc fantezia productivă a poetului. Asemenea influenţe, detectabile în ultima culegere de poezii a lui Coşbuc, îşi găsesc puncte de pornire în Biblie, în Homer, Virgiliu, Dante. Asemenea ecouri pot fi întîlnite in Fragment epic, Golia ticălosul ş.a. Duică mai credea că în curînd Coşbuc va oferi o nouă carte de poezii, pe care să o citească fără „nici o turburare a încîntării11; dar o asemenea carte n-a mai apărut, destinul lui Coşbuc încovoindu-se implacabil sub Dante, căruia îi consacră ultima parte 459 a vieţii; destinul acesta primeşte apoi lovituri grele, doboritoare care grăbesc pretimpuriul sfirşit. Din comentariile actuale pe marginea culegerii Cintece de vitejie, am reţine pe acela al lui Dumitru Micu (Studiul introductiv la ediţia bibliofilă Coşbuc, Versuri, 1961), din care cităm: „în Cintece de vitejie, volum apărut în 1904, Coşbuc şi-a strîns poeziile cu temă eroică publicate după 1896, nimerite, unele, anterior în Ziarul unuipierde-vară. O parte din aceste bucăţi sînt ode şi imnuri, în versurile lor freamătă înflăcărate sentimente patriotice, exprimate cu energie şi, uneori, cu un real patos liric. Asemenea poezii au educat multe generaţii tinere şi educă şi azi tineretul în spiritul iubirii de ţară. însufleţite de elan, cîntecele de acest fel izbutesc, în anumite cazuri, să dea ideilor comunicate o incontestabilă pregnanţă lirică. Adesea, ele se menţin însă în limitele corectitudinii, ale unei versificaţii cuminţi" (op. cit., p. XCI). în legătură cu titlul culegerii Cintece de vitejie, ne-am putea gîndi, ca o sugestie posibilă, la ceea ce Coşbuc cunoştea atît de bine: ediţia germană a celebrei cărţi apoetului persan Firdusi: Şahnami, tradusă deAdolf Friedrich conte de Schack sub titlul -.Heldensagen des Firdusi. îndemn pentru a cînta războiul de independenţă de la 1377— 1878 a putut primi Coşbuc încă în vremea cînd studia la gimnaziul superior românesc din Năsăud, din lucrarea Resbelul orientale ilustrat, ai cărei autori dr. A.P. Alessi şi Massimu Popu fuseseră profesorii poetului. Cartea, o primă monografie a războiului de independenţă, a fost tipărită la Graz (data de pe foaia de titlu este 1878, dar precuvântarea e datată 8/20 februarie 1880) şi a fost dedicată: „Vitejei armate române, bravilor săi conducători. Eroilor români de la Rahova, Nicopoli, Lom-Palanca, Griviţa, Plevna şi Vidin. Demnilor descendenţi ai marilor eroi de Ia Călugăreni, Rahova şi Războieni. Umbrelor măreţe şi de eternă memorie a eroilor căzuţi pentru românism," Rahova, Plevna, Griviţa, Vidin, Călugăreni Ie întîlnim şi în jCîntecele de vitejie ale lui Coşbuc. 460 p. 269 ClNTEC Publicată pentru prima oară in Albina, Bucureşti, VII, nr. 30, 25 aprilie 1904, p. 669. Reprodusă în periodicele: Activitatea, Orăştie, IV, nr. 23, 16 iunie 1904, p. 2; Epoca, Bucureşti, X, nr. 196, 19 iulie 1904; Familia Oradea, XL, nr. 31, 1/14 august 1904, p. 361; Poporul român, Budapesta, IV, nr. 36, 4/17 septembrie 1904; Foaia interesantă, Orăştie, I, nr. 22, 29 aprilie 1905, p. 85; Albina, Bucureşti, XVIII, nr. 23, 8 martie 1915, p. 843. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie, în Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, 1904; Ostaşul, Bucureşti, 1906; Carte de citire pentru divizia a IlI-a rurală, anul II, Cra-iova-Bucureşti, 1908; idem, clasa a IV-a primară urbană, Ploieşti, 1908; ediţia a Il-a, 1909; ediţia a IlI-a, 1910. p. 270 IMNUL STUDENŢILOR Publicată pentru prima oară în Familia, Oradea, XXXVII, r.r. 14, 8/21 aprilie 1901, p. 157. Reprodusă în periodicele: Foaia poporului, Sibiu, IX, nr. 16, 15/28 aprilie 1901, p. 561; Albina, Bucureşti, VI, nr. 5, 3 noiembrie 1902, p. 113; Activitatea, Orăştie, III, nr. 36, 17 septembrie 1903- Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. p. 271 CÎNTEC OSTĂŞESC Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşt', V, nr. 32, 6 mai 1902, p. 845. Reprodusă în periodicele: Foaia poporului, Sibiu, nr. 21, 19 mai/1 iunie 1902, p. 241; Activitatea, Orăştie, II, nr. 21,5 iunie 1902> p. 1. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unul pierde-vară şi Cintece de vitejie; Carte de citire pentru diviziaalll-a rurală, an. II, Craiova-Bucureşti, 1903; idem, clasa a IV-a primară urbană, Ploieşti, 1908; ediţia a II-a, 1909; ediţia a III-a, 1910. P. 273 DOROBANŢUL Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, IV, nr. 1, 1 octombrie 1900, p. 1—2. Reprodusă în periodicele: Tribuna literară, supliment al Tribunei, Sibiu, nr. 199, 1900; Gazeta Transilvaniei, LXIII, nr. 224, 461 8 octombrie 1900; Calendarul plugarului, Braşov, IX, 1901, p. 61; Calendarul românului, Caransebeş, XIV, 1902, p. 146—147. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unui pierde-vaiă şi Cînteee de vitejie; Balade, Bucureşti, 1913; Carte de citire pentru divizia a IlI-a rurală, anul II, Craiova-Bucureşti, 190S; idem, clasa a IV-a primară urbană, Ploieşti, ediţia a Il-a, 1909; ediţia a IlI-a, 1910. Variante: Cea de a şaptea strofă din Cintece de vitejie apare după cea de a cincea strofă din Albina. 19 Ţii la sin, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea (Albina, Cînteee de vitejie): Ţii In sin, se vede, dreapta! Pune dreapta'. N-o ţinea (Ziarul unui pierde-vară). 20 „Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o jos şi calci pe ea“ (Albina, Ziarul unui pierde-vară): „Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o stai să calci pe ea“ (Cînteee de vitejie). Poezia Dorobanţul evocă o scenă pe care Coşbuc o povestise mai întîi în Războiul nostru pentru neatirnare, Bucureşti, 1699, p. 144: „Numai vreo cîţivarăzbiră pe parapet şi apoi în redută: cei mulţi se zvircoleau încă prin şanţuri. îndrăzneţii şi norocoşii, care apucară să iasă din şanţ, s-agăţară, într-adevăr ca vulturii stîncilor pe parapetele redutei. Şi unde n-aveau scări, suiau unii pe umerii altora şi săreau pe parapet. Şi cu atita mînie se repezeau flăcăii noştri îneît spuneau turcii — după căderea Plevnei — că în tot războiul purtat nu intrase în ei atita groază de perire ca acum. E de neuitat povestea spusă de un căpitan, că văzu pe unul dintre dorobanţii săi cum se muncea în vîrful unei scări, să se avînte pe parapet, agăţîndu-se numai cu o mînă. «Pune şi ceea-laltă mînă, băiete, şi te urcă, mă, ce zăboveşti'?-) «Aş pune-o şi pe ceealaltă — răspunse soldatul — dar mi-e colo în şanţ!»«— Atunci, dă-le jos!» «— Păi, aş vrea, căpitane, să mor în redută.» Căpitanul îi ajută să şe urce sus, şi ajuns pe parapet, acest flăcău cu mina dreaptă tăiată din umăr, striga din răsputeri aruneînd ochii peste înspăimîn-tătoarea încăierare din redută: «— Ura, români», şi apoi s-asvîrli de pe zid sub picioarele turcilor. El voia să moară în redută!." p. 27 5 DUNĂREA Şl OLTUL Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti > XXI, nr. 23, 9 iunie 1903, cu indicaţia: „Iunie, 1903." 462 Reprodusă în periodicele: Drapelul. Lugoj, III, nr. 74, 26 iunie/ 9 iulie 1903: Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 118, 30 iunie 1903; Familia, Oradea, XXXIX, nr. 27, 6/19 iulie 1903, p. 315; Albina, Bucureşti, XIX, nr. 10, 6 decembrie 1915, p. 363. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. De la versul 12, în Universul literar, poetul trimite, la subsol, la următoarea explicaţie: „Credinţa poporală: «Oltul cere cap de om» in fiecare zi.“ p. 277 PENTRU LIBERTATE Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 19, 12 mai 1903, cu indicaţia: „Mai, 1903“. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. Variante: 3 Ne-amintim de-un cer cu soare (Universul literar, 1904, 1903): Ne-amintim de-un timp cu soare (1914). p. 279 C'lNTECUL CEL VECHI AL OLTULUI Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, VI, nr. 16, 19 ianuarie 1903, p. 397. Reprodusă în periodicele: Foaia poporului, Sibiu, XI, nr. 5, 26 ianuarie/8februarie 1903, p. 49; Telegraful român, Sibiu, LI, nr. 12, 1/14 februarie 1903, p. 49. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie- p. 281 SCUT ŞI ARMĂ Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, V, nr. 26, 31 martie 1902, p. 689. Reprodusă în periodicele: Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 28, 7 aprilie 1902; Foaia poporului, Sibiu, X, nr. 15, 7/20 aprilie 1902, p. 169; Activitatea, Orăştie, II, nr. 14, 17 aprilie 1902; Bunul econom, Orăştie, III, nr. 15, 19 aprilie 1902; Unirea, Blaj, XII, nr. 17, 26 aprilie 1902, p. 152. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. p. 283 OLTENII LUI TUDOR Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 27, 7 iulie 1903, cu indicaţia: „Iulie, 1903.“ 463 Reprodusă în Calendarul voinţei poporului, Budapesta, 1905, p. 27-28. Inclusă în Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, 1904, şi în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. Şerban Cioculescu, în articolul Personalitatea lui Coşbuc. Edita-rea critică a clasicilor, publicat în Gazeta literară, VIII, nr. 40, 28 septembrie 1961, obiectînd lipsa unui comentar la această poezie, scrie: „Aşa, bunăoară, în Oltenii lui Tudor din Cintece de vitejie, Coşbuc foloseşte epitetul «pui de lei». Nu era bine să se pomenească numele azi uitatului poet Ioan Neniţescu (1854—1901), care publicase în 1£ 91 o culegere de poeme cu acest titlu? Iar cînd poetul spune în strofa finală: A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor... cred că era nimerit să se arate că formula aparţine chiar eroului naţional, care găsise, ca un scriitor politic de mare talent, cele mai memorabile formule în proclamaţiile sale.“ p. 285 SĂRINDAR Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 25, 23 iunie 1903, cu indicaţia: „Iunie, 1903.“ Inclusă în Balade, Bucureşti, 1913, şi în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. Variante : După cea de a opta strofă din volum, formată din versurile 34—40 (după numărătoarea noastră), urmează în Universul literar următoarea Strofă suprimată de poet în varianta definitivă din Cintece de vitejie: Şi domni cu voie bună. Dar pe turci i-a scos de-atunci De prin ţară, cu porunci. Cîţi n-au vrut să se supună, Pedepsiţi au fost cu munci. 45 Tot cu ziduri apărat (Universul literar): După cum s-a şi jurat (1904, 1908, 1914). Poezia Sărindar prelucrează, nu fără umor, o legendă care explică împrejurările în care s-a ridicat mănăstirea Arnota. într-o notă la titlul poeziei, în Universul literar, Coşbuc dă următoarea explicaţie: „Tradiţia poporului spune că Matei-vodă fiind urmărit de turcii cari căutau să-l ducă la Ţarigrad pentru o crimă ce-o făcuse, s-aascuns 464 într-o mlaştină, pe locul unde astăzi e mînăstirea Arnota, făcută de el după ce s-a scurs balta.“ Pornind de la penultima strofă, poetul mai precizează: „Istoria nu ştie nimic despre aceste nouă mînăstiri cu acelaşi hram." După ce explică tradiţia conform căreia biserica Sărindar ar fi fost ridicată de Matei Basarab, Coşbuc mai adaugă următoarea precizare: „Biserica Sărindar din Bucureşti a fost numai restaurată de Matei. O inscripţie a Sărindarului spunea: «Făcînd domnia-mea 40 biserici, precum mă făgăduisem la D-zeu, şi am îndeplinit cu aceasta, pe care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor...» Cînd a făgăduit Matei cele 40 de biserici, nu ştim. Tradiţia spune că atunci cînd a stat în baltă trei zile. De altfel, inscripţia spune însăşi că Sărindarul e a patruzecea biserică, după numărul slujbelor unui sărindar dat lui D-zeu.“ Un model folcloric de la care să fi pornit Coşbuc în scrierea poeziei Sărindar nu există; pcetul a cunoscut însă tradiţia la care face referire nu numai în citatele de mai sus, ci şi în cărticica în proză Din ţara Basarabilor, Bucureşti, 1911, p. 63: „Iar Arnota a făcut-o Matei drept mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat de nişte turci care îl căutau să-i răpuie viaţa. Pe atunci era baltă cu stuf pe acolo şi Matei s-a ascuns în stuf. Balta a secat-o, apoi a ridicat şi a netezit locul şi-a pus altarul mînăstirii tocmai acolo unde a stat el pitit în baltă. Aşa spun oamenii." Este vorba, aşadar, de o tradiţie pe care Coşbuc a auzit-o. Biserica mănăstirii Arnota a fost zidită pe la anul 1637 ; în ea au fost reînhumate osemintele lui Matei Basarab, aduse de la Biserica Domnească din Tîrgovişte (cf. şi comentariile lui Adrian Fochi, p. 175 — 180 din cartea G. Coşbuc şi creaţia populară). p. 287 ZECE MAI Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, IV, nr. 32, 10 mai 1901, p. 865-866. Reprodusă în periodicele: Tribuna, Sibiu, XVIII, nr. 89, 13/26 mai 1901, p. 354; Unirea, Blaj, XI, nr. 21, 25 mai 1901, p. 170; Calendarul românului, Caransebeş, XV, 1903, p. 139; Albina, Bucureşti, XIII, nr. 32, 9 mai 1910 ; Albina, Bucureşti, XIV, nr. 32, 8 mai 1911; Românul, Arad, I, nr. 102, 10/23 mai 1911; Tribuna, Arad, XV, nr. 104, 12/25 mai 1911, p. 2. 465 30 Inclusă în ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unuipierde-vară şi Cîntece de vitejie şi în: Carie de citire pentru divizia a IlI-a rurală, anulII, Craiova-Bucureşti, 1903; idem, clasa a IV-a primară urbană, Ploieşti, 1908; ediţia a Il-a, 1909; ediţia a IlI-a, 1910. Variante : In Albina, poezia Zece Mai e formată numai din nouă strofe, faţă de textul din Cîntece de vitejie, care are treisprezece strofe; lipsesc din revistă strofele: 3, 6, 9 şi 11 publicate în volum. 45 Ce spun ei în şoapte pe vremea (Albina): Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea (1904, 1908, 1914). 49 Dar ştiu că se roagă, sărmanii (Albina): Dar cred că se roagă, sărmanii (1904, 1908, 1914). p. 289 PE DRUMUL PLEVNEI Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 10, 11 martie 1902, p. 2, cu indicaţia: „Martie, 1902.“ Reprodusă în periodicele: Tribuna literară, supliment, al Tribunei, Sibiu, nr. 216, 1902; Familia, Oradea, XXXVIII, nr. 18, 1902, p. 205 — 206; Calendarul nou, Braşov, VI, 1905, p. 72—73. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie precum şi în Balade, Bucureşti, 1913. Variante : 9 Scîrţiit şi chin şi tropot (Universul literar): Scîrţiit şi chiu şi tropot (1904, 1903, 1914). 13 Se oprise-n drum pe-o piatră (Universul literar): Pe-un răzor s-oprise-n cale (1904, 1908, 1914). 17 Şi suind încet din vale (Universul literar): Iar din văi, urcînd alene (1904, 1908, 1914). 20 şi s-au întilnit cu ea (Universul literar): şi s-opriră Ungă ea (1904, 1908, 1914). 41 Iar în urmă ei de grija (Universul literar): Dar în urmă ei de grija (1904, 1908, 1914). 47 Ea cu ochii morţi ca moartea (Universul literar): Ea cu ochii plini de plînset (1904, 1908, 1914). 61 Dar ai fost! Ce e la Plevna (Universul literar): Dar ai fost! La Plevna, maică (1904, 1908, 1914). 62 Iţi sunt toate cunoscute (Universul literar): toate-acum îţi sînt ştiute (1904, 1903, 1914). 78 de băiat! Acolo-n vale (Universul literar): de băiat! In sat, acasă (1904, 1908, 1914). 466 p. 292 MORTUL DE LA PUTNA Publicată pentru prima oară in Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 21, 26 mai 1903, p. 2, cu indicaţia: „Mai, 1903.“ Reprodusă în Deşteptarea,, Cernăuţi, XI, nr. 97, 7 decembrie 1903 . Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cîntece de vitejie şi în Balade, Bucureşti, 1913. Variante : 72 Bate-i chiar şi din mormlnt! (L'niversul literar): Cine eşti şi-ai tăi ce sînt (1904, 1908, 1914). p. 2S5 STEMA ŢĂRII Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, VI, nr. 17, 26 ianuarie 1903, p. 425. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cîntece de vitejie şi în Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, 1904. p. 297 FRAGMENT EPIC Publicată pentru prima oară în Semănătorul, Bucureşti, I, nr. 1 2 decembrie 1901, p. 5 — 7. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie. Variante : 11 Şi s-au resfirat prin noapte, precum fumul se resfiră (Semănătorul): Resfirîndu-se prin noapte, precum fumul se resfiră (1904, 1908, 1914). 13 Cu genunchii plini de tremur şi cu suflul morţii-n gură (Semănătorul) : Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură (1904, 1908, 1914). 15 Luptătorii din Ahaia cînd îngălbeniţi văzură (Semănătorul): Luptătorii din Mikene cînd îngălbeniţi văzură (1904,1903, 1914). 24 Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă ies grăbiţi din noaptea lor (Semănătorul): Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor (1904, 1903, 1914). 31 Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa (Semănătorul) : Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vedea prin glas fiinţa (1904, 1908, 1914 — considerăm forma corectă cea din revistă: vădea, cerută de sens). 467 30* p. 301 PE DEALUL PLEVNEI Publicată pentru prima oară în Literatură ţi artă română, Bucureşti, IV, nr. 5, 6, 7 (numărul expoziţiunii), martie, aprilie şi mai 1900, p. 309. Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXVII, nr. 21, 27 mai/9 iunie 1901, p. 243; Foaia interesantă, Orăştie, I, nr. 52, 25 noiembrie 1906, p. 200; Tribuna, Arad, X, nr. 239, 23 decembrie/5 ianuarie 1907, p. 21. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui p ierde-vară şi Cîntece de vitejie. Vorbind despre sărăcia filonului liric sau meditativ în ciclul de poezii închinat războiului de independenţă, Mircea Tomuş evidenţiază poezia Pe dealul Plevnei, pentru că aici „se încearcă sublimarea sentimentului în atmosferă" (Cincisprezece poeţi, p. 72). p. 302 OŞTIRILE LUI ALAH Publicată pentru prima oară în Epoca, Bucureşti, Seria II, III, nr. 349, 12 ianuarie 1897. Reprodusă în periodicele: Tribuna, Sibiu, XIV, nr. 11, 16/28 ianuarie 1897, p. 41; Tribuna poporului, Arad, I, nr. 11,19/31 ianuarie 1897, p. 47; Dreptatea, Timişoara, IV, nr. 18, 24 ianuarie 1897; Activitatea, Orăştie, III, nr. 42, 29 octombrie 1903, p. 1. Inclusă în următoarele cărţi: Balade şi idile, începînd cu cea de a doua ediţie, din 1897 ; Fapte şi vorbe româneşti, Bucureşti, 1899 (cu titlul: La Călugăreai); Cintece de vitejie, toate ediţiile;Balade, Bucureşti, 1913. Variante : 4 Trist mohamedanii cîntă (Epoca, 1904, 1908): Trist mahomedanii cîntă (1914). 17 Iar murmurul creşte-ntr-una (Epoca, Balade şi idile:) Şi murmurul creşte-ntr-una (Cîntece do vitejie). 35 Şi din barbile-ncîlcite (Epoca): Iar din bărbile-ncîlcite (1904, 1908, 1914). 37 Şi pe cai s-azvîrl grăbiţi (Epoca, Balade şi idile): Şi pe cai sărind grăbiţi (1904, 1903, 1914). 38 Şi-nvîrtesc duşmanii crucii (Epoca, Balade şi idile): /«vîrtesc duşmanii crucii (1904, 1903, 1914). 468 Coşbuc a reuşit să creeze o baladă aproape fantastică, reînviind pe turcii morţi la Călugăreni şi înrolîndu-i într-o armată pornită să înece „Tot pămîntul creştinesc**; dar, sub puterea crucii, toţi se întorc în pămînt. Evocarea fantezistă a lui Coşbuc are o valoare simbolică, cu eccuri din folclorul nostru literar, ooborînd pînă la unele vechi balade cu turci şi urcind pînă la baladele din ciclul Novăceştilor. p. 305 GRAIUL NEAMULUI Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, IV, nr. 22, 25 februarie 1901, p. 581—582. Reprcdusâ in periodicele: Tribuna, Sibiu, XVIII, nr. 33, 27 februarie/12 martie 1901, p. 150; Foaia poporului, Sibiu, IX, nr. 10, 4/17 martie 1901, p. 109; Activitatea, Orăştie, I, nr. 10, 14 martie 1901; Familia, Oradea, XXXVII, nr. 13, 1/14 aprilie 1901, p. 147; Foaia interesantă, Orăştie, I, nr. 19, 9 aprilie 1905, p. 73; Voinţa poporului, Cernăuţi, IV, nr. 2, 8 ianuarie 1905, p. 10; Ţara noastră, Sibiu, I, nr. 14, 1 aprilie 1907, p. 213; Românul, Arad, I, nr. 53, 6/19 martie 1911; Albina, Bucureşti, XVIII, nr. 44—45, 2—9 august 1915. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unui pierde-vară şi Cintece da vitejie precum şi în Crestomaţie pentru toti românii, Bucureşti, 1904. Variante : 8 Să li-ldăm (Albina): Să-I lăsăm, (1904, 1903, 1914). 25 Repezi trec ca vifor anii (Albina): Repezi trec cu vifor anii (1904, 1908, 1914). 28 Sta-vor şi de-acum duşmanii (Albina): Vor căta mereu duşmanii (1904, 1903, 1914). 29 Graiul nostru să-l omoare (Albina): Graiului român pierzare (1904, 1908, 1914). 30 Dar să crepe ei cu toţii (Albina): Dar să piară ei cu toţii (1904, 1908, 1914). într-o trimitere la subsol, de la strofa a doua, Coşbuc dă următoarea explicaţie în Albina: „Rîuri roşii de sînge au văzut de multe ori românii în luptele lor. Munte de oase turceşti a ridicat Ştefan cel Mare după lupta de la Podul-înalt.** 469 P- 307 DE PROFUNDIS Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 37, 16 septembrie 1902, p. 2, cu indicaţia: „Septembrie’ 1902.“ Reprodusă în periodicele: Deşteptarea, Cernăuţi, X, nr. 75, 26 septembrie 1902; Cmrea, Blaj, XII, nr. 42, 13 octombrie 1902, p. 354; Tribuna poporului, Arad, VI, nr. 193, 19 octombrie/1 noiembrie 1902, p. 4; Calendarul Unirii, Blaj, IV, 1903, p. 151 — 152; Familia, Oradea, XL, nr. 37, 12/25 septembrie 1904, p. 433. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintsce de vitejie. Variante : 12 Tu ţăranule, cu sapa (Universul literar): Tu ţăranule, cu grapa (1904, 1903, 1914). 15 Pe colnice de porumb (Universul literar): Pe colnice cu porumb (1904, 1908, 1914). 16 Poate unde dai cu sapa (Universul literar): Poate unde scurmi pămlntul (1904, 1908, 1914), Ca şi în poezia Pe dealul Plevnei, în De profundis „se încearcă sublimarea sentimentului în atmosferă4* (Mircea Tomuş, Cincisprezece poeţi, p. 72). Aceeaşi atmosferă reface ecouri stinse a'e luptelor care s-au dat Pe sub dealurile Plevnei Doarme spaima şi fiorul... Poezia se încheie, ca şi Moartea lui Gelu, cu perspectiva (sub semnul temerii) reînvierii luptătorilor morţi: Căci din gropile tăcute Vor ieşi cei morţi cu vuiet, Sute-n luptă iar cu sute Repetînd perirea lor. p. 309 CAROL ROBERT Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XXI, nr. 4, 27 ianuarie 1903, cu titlul: Carol Robert, regele Ungariei şi cu indicaţia: „17 iunie 1902.“ Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXIX, nr. 9, 2/15 martie 1903, p. 97— 98 ; Foaia interesantă, Orăştie, III, nr. 16 — 17, 1908, p. 68. Inclusă în tcate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. Variante: 18 Să-l spînzur cu pe eîni cu lot! (Universul literar, 1904, 1908): Să-l spînzur eu cu tini cu tot (1314). 470 întâmplările pe care le evocă George Coşbuc in poezia Carol Robert sînt luate din istoria noastră: e vorba despre războiul dintre Carol Robert şi Basarab. Evenimentul este povestit de Coşbuc şi într-o bucată în proză: Infrlngerea lui Carol Robert, publicată în Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, Editura librăriei C. Sfetea, 1914, p. 114—116, din care reproducem următorul fragment: „Spun cronicile vechi că pe la 133.) domnea un Basarab numit Alexandru. în Ungaria sta pe tron napolitanul Carol Robert... Şi iată-1 pe Carol Robert intrînd pe la Orşova în Ţara Românească şi înaintînd pînă la Olt. Domnitorul, nesimţindu-se în stare să se împotrivească cu oastea, a încheiat pace; dar acest lucru n-a plăcut noro-dului, care s-a hotărît să-şi răzbune. Se ştia că acum regele maghiar va trece cu oastea prin strimto-rile munţilor. Aci se hotărîră românii să-l aştepte. Cînd oastea lui trecu — zice un istoric — românii aruncară peste ea cu arbori tăieţi şi stînci rostogolite şi făcură apoi groaznic măcel în oastea duşmană. O mulţime de nobili pieriră ; ba chiar regele era aproape să fie ucis.“ în continuarea povestirii sale, Coşbuc citează un fragment din poezia lui Grigore Alexandrescu Răsăritul lunei. La Tismana. în Istoria României, voi. 11, Editura Academiei, 1962, p. 153 — 154, sînt relatate faptele aşa cum le-au consemnat cronicile vremii, mai ales vestita Cronică pictată în ale sale miniaturi: este vorba despre luptele din zilele de 9—12 noiembrie 1330, în care oastea lui Carol Robert a fost zdrobită de armata de ţărani a lui Basarab. p. 312 GOLI A TICĂLOSUL Publicată pentru prima oară în Semănătorul, Bucureşti, I, nr. 16, 17 martie 1902, p. 244—246. Reprodusă în Calendarul nou. Braşov, VI, 1905, p. 75—76. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie precum şi în: Crestomaţie pentru toţi românii, Bucureşti, 1904, şi Balade, Bucureşti, 1913. Variante: 3 Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul lor stăpin (Semănătorul): Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor (1904, 1903, 1914). 6 Căci el avea să bată din coaste pe pagini (Semănătorul): Ca vinturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor (1904, 1908, 1914), 29 Rosteau cu glasul urei becisnicul lui nume (Semănătorul): Rosteau cu glasul urei becisnicul său nume (1904, 1903, 1914). 471 42 Iar corbii fie-i preoţi şi-ai lor gitlej mormînt! (Semănătorul): Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormînt! (1904, 1903, 1914). Coşbuc evocă figura trădătorului Ieremia, boier care l-a vîndut pe Ioan-vodă, domnul Moldovei. Cronica lui Grigore Ureche nu-1 pomeneşte pe Ieremia. Coşbuc s-a inspirat, putem presupune fără a greşi, din monografia Ioan-vodă cel Cumplit a lui Haşdeu (apărută în două ediţii — 1865 şi 1894); asemănarea dintre evocarea lui Haşdeu şi aceea a lui Coşbuc este izbitoare, chiar prin unele detalii. Putem presupune că poetul a cunoscut şi fragmentul respectiv din foarte cunoscuta şi populara lucrare a lui A. D. Xsnopol Istoria românilor din Dacia traiană, Editura librăriei şcoalelor Fraţii Şaraga, Iaşi, 1896, care, în voi- V, p. 88—89, povesteşte, cu revoltă, despre trădarea lui Ieremia Golia; cităm, din această lucrare, un scurt fragment: „Ştia Ioan-vodă cine sunt boierii, şi ce nesfîrşită însemnătate avea însărcinarea dată Iui Ieremia. Cu toate aceste măsuri, Golia rămase tot ce era, fire de vulpe şireată şi trădătoare îmbrăcată în chip de om, şi lucru încă şi mai mişel, trădarea lui nu fu măcar răsplătită cu o ambiţiune de mărire, ci cu bani, cu josnicii bani, cumpărată şi vîndută ca o marfă de tarabă! Ce e drept suma era cam însămnată, anume 30.000 de galbeni. Pentru această sumă, peste care i se mai făgăduia încă alta, Ieremia nu se sfii de a vinde pe domnul, prietenul şi binefăcătorul său, a călca jurămîntul săvirşit pe cruce şi pe evanghelie, a deveni trădător şi sperjur totodată. El lăsă pe turci să treacă Dunărea şi înştiinţa pe Ioan că ajunsese prea tîrziu pentru a împiedeca pe duşmani de la trecerea fluviului, dar că turcii erau numai în număr de 30.000, cei mai mulţi armată nedisciplinată. După ce-1 înşălă vroia să-l şi adoarmă" (cf. şi Istoria României, Editura Academiei, voi. II, 1962, p. 917 — 911). Revista Viaţa literară, nr. 15, 9 ajrilie 1906, p. 8, la rubrica Informaţiun iliterare şi artistice, consemnează faptul că, la o şezătoare ţinută „a treia zi de Paşti, directorul nostru, d-1 Coşbuc, a citit pentru săraci poezia Golia Trădătorul.“ p. 314 LA SMÎRDAN Publicată pentru prima oară în Literatură şi artă română, Bucureşti, III, nr. 7, 25 mai 1899, p. 419—421. Reprodusă în periodicele: Epoca, Bucureşti, V, nr. 191 , 25 iulie 1899; Revista Orăştiei, V, nr. 36, 4/16 septembrie 1899, p. 141 ; Familia, 472 Oradea, XXXVII, nr. 22, 3/16 iunie 1901; Albina, Bucureşti, XVIII, nr. 32, 10 mai 1915, p. 1179—1180. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cintece de vitejie precum şi în Fapte şi vorbe româneşti Bucureşti, 1899. ’ Variante : La B.A.R., sub cota 3236, se găseşte un fragment manuscris al poeziei La Smirdan, din ultima parte a textului publicat. 49 Că-ntr-aceea zi cumplită (Literatură şi artă română): Că-ntr-a- ceastă zi cumplită (1904, 1903, 1914). 79 Şi la Racovăţ, Ştefane (ms. 32 36, Literatură şi artă română): Iar la Racova, Ştefane (1904, 1908, 1914). Războiul nostru pentru neatirnare evocă luptele de Ia Smirdan în capitolul VII. Smlrdanul şi Vidinul, subcapitolele VI şi VII. La sfîrşitul subcapitolului V, Coşbuc scrie: „Lupta de la podul Novoselului a fost nu numai o prevestire sîngeroasă a luptelor ce au urmat, Ia vro cîteva ceasuri în urmă, la Smirdan. La redutele satului acestuia, românii şi-au arătat toată vitejia, iar lupta lor e cea mai vrednică de aducere aminte dintre toate cile am avut noi parte" (op. cit., ediţia a II-a, 1899, p. 258). Este binecunoscută marea compoziţie a lui Nicolae Grigorescu, Atacul de la Smirdan, în care, ca şi în poezia lui Coşbuc, eroii principali nu sint ofiţerii, ci soldaţii. P- 317 CÎNTEC Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, III, nr. 52 , 24 septembrie 1900, p. 1363. Reprodusă in periodicele: Tribuna poporului, Arad, IV, nr. 187, 7/20 octombrie 1900; Tribuna literară, supliment al Tribunei, Sibiu, nr. 190, 1900; Bunul econom, Orăştie, I, nr. 40, 30 septembrie/13 octombrie 1900; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXIII, nr. 213. 1 octombrie 1900; Epoca, Bucureşti, VI, nr. 275, 7 octombrie 1900; Calendarul plugarului, Braşov, IX, 1901, p. 65—66; Revista ilustrată, Reteag, IV, nr. 2, 15 ianuarie 1901, p. 9; F0aia interesantă, Orăştie, I, nr. 35, 29 iulie 1906, p. 138; Drapelul, Lugoj, VI, nr. 79, 18/31 iulie 1906; Românul, Arad, I, nr. 57, 11/24 martie 1911, p. 1; Foaia poporului, Sibiu, XXIII, nr. 18, 1915, p. 2—3. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cintece de vitejie; în ediţia a II-a, din 1903, a culegerii Cintece de vitejie, poezia are titlul: De vorbă cu un străin (p. 68). 473 Variante : Z Multe inimi sînt, străine (Albina, 1904, 1914): Multe inimi sint, şi pline (1908). 34 Şi de mii de ani acum (Albina): Şi de-un veac de ani acum (1904, 1908, 1914). P. 319 CÎNTECUL REDUTEI Publicată pentru prima oară in Albina,, Bucureşti, IX, nr. 10, 6 decembrie 1898, p. 290. Reprodusă în: Calendarul nou, Braşov, VI, 1905, p. 79 — 80. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor: Ziarul unu i pierde-vară şi Clntece de vitejie. Variante: 38 Cu ce-şi bate Osman capul! (Albina): Cu ce-şi bate paşa capul! (1904, 1908, 1914). 41 Că le ta,ie Osman ciorba (Albina): Că Osman le taie ciorba (1904, 1908, 1914). P. 322 POVESTEA CĂPRARULUI Publicată pentru prima oară în Literatură .şi artă română. Bucureşti, III, nr. 1, 25 noiembrie 1893, p. 1 — 3. Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXVII, nr. 20, 20 mai/2 iunie 1901, p. 231 — 232; Tribuna poporului, Arad, V, nr. 95, 24 mai/6 iunie 1901; Calendarul nou, Braşov, VI, 1905, p. 84—85. Inclusă în toate ediţiile antume aie culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cintece de vitejie. Variante: 23 Trăgînd spre turci care din vale (Literatură şi artă română) : Trăgînd spre-arapii ce din vale (1904, 1908, 1914). 26 S-azvîrZe-aşa de mult omor (Literatură şi artă română): S-azvîrLaşa de mult omor (1904, 190S, 1914). 32 Şi e păcat de Dumnezeu (Literatură şi artă română, Ziarul unui pierde-vară 1902 şi urm.): Şi că-i păcat de Dumnezeu (1904, 1903, 1914). 53 A turcilor, sosind povoi (Literatură şi artă română, 1904, 1908, 1914): A turcilor, sosind puhoi (Ziarul unui pierde-vară 1902 şi urm.). 474 62 Respinşi de-Osman de ia movilă (Literatură şi artă română, Ziarul unui pierde-vară 1902 şi urm.): Respinşi de turci de la movilă (1904, 1908, 1914). Povestea căprarului îşi are corespondenţa înlr-o intîmplare pe care Coşbuc o povesteşte în Războiul nostru pentru neatirnare, capitolul III, Zvircoliripe sub pămint, subcapitolul V, p. 134 (după ediţia a 11-a, 1899), de unde cităm: „O frumoasă pildă de iubire frăţească au văzut, pe timpul retragerii, batalioanele din frunte. Căzuse un soldat — moldovean din batalionul lui Nicolae Ion — pe locul cel neted din faţa redutei. Fratele său, obosit peste măsură, se repezi să-l ia în spate. Neputînd , ingenunchie lingă mort şi începu să tragă focuri spre şirurile de turci cari înaintau. Părindu-i-se, poate, că gloanţele turceşti izbesc în trupul mortului său frate, se sculă de unde era şi din nou se aşeză în genunchi intre mort şi turci, parcă voind să apere pe mort de gloanţe cu propriul său piept. Degeaba îi strigau ai noştri, cari se tot îndepărtau, degeaba îl chiemau să lase pe mort şi să intre în şiruri, el trăgea într-una focuri deznădăjduite cu o nespusă iuţeală spre turci, în urmă îl răsturnară gloanţele şi în curînd peste trupurile amîndo-rora trecură şirurile de nizami. Aceşti soldaţi erau Toader şi Nicolae ai Diaconiţii." Comentarii la Povestea căprarului se găsesc în cartea lui Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, p. 167 — 168, unde se afirmă că poezia ar avea ia bază o tradiţie pe care Coşbuc ar fi auzit-o de la unul din participanţii direcţi la războiul din 1877 — 1878. }•. 325 COLOANA DE ATAC Publicată pentru prima oară în Tribuna poporului, Arad, IV nr. 62, 1/14 aprilie 1900, p. 4—5, cu subtitlul, în paranteze: Fragment şi cu indicaţia: „Bucureşti, martie 1900“. Reprodusă in periodicele: Familia, Oradea, XXXVI, nr. 38, 17 septembrie 1900, p. 445—446; Patria, Cernăuţi, IV, nr. 405,1900; Calendarul din Arad, 1901, p. 121. Inclusă in toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie. Variante: 31 Trăgînd turbat din carabină (Tribuna poporului): Trăgînd mereu din carabină (1904, 1908, 1914). 475 36 Muream mai mulţi, că din redută (Tribuna poporului, Ziarul unui pierde-vară 1902 şi urm.): Muream mai mulţi, căci din redută (1904, 1903, 1914). 87 în piept cu acul puştii, fiara (Tribuna poporului, 1904, 1903, 1914): în piept cu patul puştii, fiara (Ziarul unui pierde-vară 1909, 1916) — păstrăm forma patul cerută de sensul propoziţiei-96 Iar sîngele curgea cu spumă (Tribuna poporului, 1904, 1903): Iar sîngele cădea cu spumă (1914) — păstrăm prima variantă curgea. După versul 93 din volum, în Tribuna poporului urmează urmă* torul distih: Ce vaiete, şi n-aveai vreme Să fii milos cu cel ce geme! p. 830 O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO Publicată pentru prima oară în Gazeta săteanului, Rimnioul-Sărat — Bucureşti, XVIII, nr. 8 (367), 20 mai 1901, p. 176, însoţită de următoarea explicaţie la subsol: „în războiul nostru de la 1877 — 1878 spitalul cel mai apropiat de Plevna era Ia Mecica. Al doilea, pe drumul cătră Dunăre, era la Muselim-Se!o.“ Reprodusă în periodicele: Tribuna poporului, Arad, V, nr. 22, 26 mai/8 iunie 1901, p. 4; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXIV, nr. 116, 27 mai 1901; Universul literar, Bucureşti, XIX, nr. 22, 2 iunie 1901, p. 3; Unirea, Blaj, XI, nr. 23, 10/23 iunie 1901, p. 267 — 268; Spicuiri literare, Orăştie, I, nr. 23, 1901; Calendarul plugarului Braşov, X, 1902, p. 65 — 66; Calendarul nou, Braşov, VI, 1905; Calendar, Sibiu, LV, 1906, p. 158—160. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie. Variante: La B.A.R., cota 3216 (fila 83) se păstrează un scurt fragment manuscris al acestei poezii. 17 mi-e bine, maică şi socot (ms. 3286): Mi-e bine-acwm, şi-aşa socot (1904, 1908, 1914). 42 Să-mi cumpere şi-o coasă (ms. 3286): Să-mi cumpere o coasă (1904, 1908, 1914). O scrisoare de la Muselim-Selo este una din cele mai remarcabile dintre poeziile inspirate de războiul de independenţă şi una din cele mai cunoscute. Coşbuc a reuşit, în bună tradiţie epistolară populară, 476 ca în acele scrisori ce se trimit din armată şi mai ales de pe câmpurile de luptă, în versuri, celor rămaşi acasă, să comunice frămîntările din pragul morţii pe care o presimte ţăranul soldat, dar cu care nu vrea să-i sperie pe cei dragi lui. în ciuda morţii care bate din aripi pe aproape, Ion dă expresie unui puternic dor de viaţă, de reluare a activităţilor rustice care au fost întrerupte, din mersul lor firesc, de război. Prin cuvintele dictate căprarului Nicolae vorbeşte un bun gospodar, un soţ grijuliu şi un tată doritor dar mai ales un fiu care se adresează măicuţei lui dragi, prin cartea lui, ca o mijlocitoare şi confidentă a bucuriilor şi durerilor lui. Chiar cuvîntul carte cu sensul de scrisoare, aşa cum se foloseşte cu deosebire la ţară, este potrivit cu întregul conţinut al poeziei; la fel folosise acest cuvînt M. Eminescu in Scrisoarea III. p. 333 ÎN SPITAL Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti, XX, nr. 25, 24 iunie 1902, p. 2, cu indicaţia: „17 iunie 1902.“ Reprodusă în periodicele: Românul, Arad, IV, nr. 173, 6/19 august 1914; Albina, Bucureşti, XVIII, ;nr. 18, 1 februarie 1915, p. 635. Inclusă in toate ediţiile antume ale culegerilor Ziarul unui pierde- vară şi Cîntece de vitejie. G. Bogdan-Duică, într-un articol Studii mărunte despre G. Coşbuc, II. Un motiv împrumutat?, publicat în revista Ramuri, Craiova, XVI, nr. 31, 3 septembrie 1922, p. 493—494, susţine că izvorul poeziei lui Coşbuc în spital ar fi poezia Im Feldspitale zu Verona a lui Hermann Gilm; e vorba de cel mai mare poet al Tirolului, care a trăit între 1812 — 1864. Duieâ reproduce textul german şi arată în ce constau asemănările şi deosebirile dintre cele două poezii. Poezia în spital trebuia să facă parte dintr-un ciclu de poezii pe care intenţiona Coşbuc să-l dedice evocării faptelor de vitejie a grănicerilor năsăudeni, ciclu pe care însă nu l-a mai realizat. în legătură cu această chestiune şi cu bătălia în care ar fi fost rănit viteazul român a se vedea lucrările: Nicolae Drăganu, George Coşbuc la liceul din Năsăud şi raporturile lui cu grănicerii, Bistriţa, 1927; Iosif Per-vain, George Coşbuc, citindu-l pe Bariţ, în Tribuna, Cluj, IV, nr. 17, 28 aprilie 1960; Mario Ruffini, Coşbuc e VItalia, în Studia universi-tatis Babeş-Bolyai, Series philolcgia, fasciculus 2, Cluj, 1966, p. 31; Gavril Scridon, Ecouri literare universale in poezia lui Coşbuc, p. 243 — 248. 477 p. 337 RAPORT (Luarea Griviţei, la 30 august 1877) Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, II, nr. 1, 4 octombrie 1898, p. 6. Reprodusă în Calendarul nou, Braşov, V, 1904, p. 72 — 73. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie . Variante: 5 De-al treilea rînd deschidem drum (Albina): De-al ■ treilea rînd dsschis-am drum (1904, 1908, 1914). 6 Dar ne-am întors bătuţi şi-acum (Albina): Dar n-am bătut-o nici acum (1904, 1908, 1914). 7 Şi iar sărim aprinşi vro doi (Albina): Ne-am dus de-a patra oar-apoi (1904, 1908, 1914). p. 338 SPADĂ ŞI CREDINŢĂ Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, V, nr. 16, 20 ianuarie 1902, p. 409. Reprodusă în periodicele: Foaia poporului, Sibiu, X, nr. 5, 27 ianuarie / 9 februarie 1902, p. 49; Foaia interesantă, Orăştic, II, nr. 8, 11 februarie 1907, p. 33. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie şi în manualele şcolare: Carte de citire pentru divizia a lll-a rurală anul II, Craiova-Bucureşti, 1901; idem, clasa a IV-a primară urbană, Ploieşti, 1903; ediţia a Il-a, 1909; ediţia a IlI-a, 1910. Variante: 0 Ghioagă-p dă orice stejar (Albina): Ghioagă dă orice stejar (1904, 1903): Ghioară de orice stejar (1914 — aci sînt evidente greşeli de tipar — am păstrat forma din 1903). 10 Orice coasă-p dă o spadă (Albina): Orice coasă dă o spadă (1904, 1908, 1914). 12 Clndşicînd fără putere (Albina): Uneori fără putere (1904, 1903, 1914). 20 Domnul cel ce-n veci e mare (Albina): Domnul cel ce-n veci e tare (1904, 1903, 1914). p. 339 PODUL LUI TRAI AN Publicată pentru prima oară în Universul literar, Bucureşti XXI, nr. 8, 24 februarie 1903, p. 2, cu indicaţia: „Turnu-Severin, 17 februarie 1903“. 478 Reprodusă în periodicele: Familia, Oradea, XXXIX, nr. 111 16/29 martie 1903, p. 121; Libertatea, Orăştie, II, nr. 14, 4/18 aprilie 1903; Calendarul no.ţional al Foii interesante din Orăştie, II, 1903, p. 58-60. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie. Variante: 34 Istre-acum te zbaţi in spume! (Universul literar): Istre-acum te baţi în spume (1904, 1903, 1914). înaintea ultimei strofe din Universul literar apare următoarea s trofă pe care Coşbuc a suprimat-o incluzînd poezia în volum: Sînt şi-ai tăi viteji, tu rege! Dar pe-atit va fi mai rău — Xumai soarta va alege! Leii sînt la zimbrii-n ţară Şi-un neam trebuie să piară Ori al Romei ori al tău... Coşbuc văzuse podul construit de Apolodor din Damasc la Turnu-Severin înainte de anul 1903, cind scrie, la faţa locului, poezia de mai sus; despre acest pod vorbeşte mai întîi în cărticica sa Din ţara Basarabilor, publicată in Biblioteca societăţii „Steaua", nr. 1, Bucureşti, 1901, unde scrie: „Un lucru minunat a fost podul pe care l-a făcut Traian peste Dunăre, cînd a venit a doua oară cu toată minia asupra dacilor-Aproape de Severinul nostru, pe malul Dunării, se află o bucată mare de zid foarte vechi. Aria lui este legată de alt zid puternic, a căruia temelie, neîncetat mincată de izbirea valurilor, are astăzi abia a zecea parte din grosimea ce-a avut-o, şi cu toate acestea nu se surpă, aşa de cu tărie este clădit. Pe celălalt mal al Dunării, în Serbia, se află tot aşa un zid şi un părete vechi, la fel cu acest de la noi, şi unul in faţa altuia. Cînd scade Dunărea, se văd, de-a latul rîului, virfurile stilpilor pe care a stat podul. La căpătîiele podului au fost cetăţi puternice, în care străjuiau soldaţi şi apărau podul. De podul acesta nu se puteau minuna destul cei ce l-au văzut, că deşi Traian împăratul a făcut în viaţa lui şi alte lucruri minunate, totuşi acest pod întrecea cu mult. toate celelalte fapte ale lui. Podul avea douăzeci de picioare de piatră cioplită, şi depărtarea de la unul la altul era de 170 de urme. Iar stîlpii erau uniţi cu boite, şi înălţimea lor, fără de temelia din pămînt., era numai în apă de 150 de picioare, iar lăţimea lor de 50. Cheltuiala acelui pod poate fi necrezută, dar mai mare mirarea e că a fost făcut, tocmai unde riul are mai multe vîr- 47.9 ejuri, iar albia îi este noroioasă şi locul îngust, incit nu s-a putut abate rîul pe aiurea, pe vremea lucrării. Meşterul care a cîrmuit lucrările a fost unul numit Apolodor, şi e de minune cum a putut să lucreze sub apă. Acest pod aşa de trainic clădit ar sta poate şi astăzi, dacă nu l-ar fi stricat mina omenească, pentru că izbirea valurilor şi vremea cea multă nu l-ar fi putut răpune. Dar cînd au început să năvălească păgînii de peste Dunăre în Dacia, l-au stricat înşişi strămoşii noştri, pentru că se temeau că nu-1 vor putea apăra şi astfel vor trece mai lesne păgînii la ei. Pînă la Traian nimeni, de cînd se pomeneşte, n-a făcut pod peste Dunăre, cu toate că au trecut mai multe oşti peste Dunăre în ţările noastre." (op. cit., p. 42 — 43). După ce vorbeşte despre podurile plutitoare, Coşbuc mai adaugă următoarele: „Strămoşii noştri au făcut cel dintîi pod stătător şi clădit cu mult meşteşug peste Dunăre şi scris a fost ca după optsprezece sute de ani strănepoţii lor să facă al doilea pod, tot aşa de minunat şi de trainic." (ibid., p. 44 — este vorba despre podul de la Cernavodă, construit de inginerul Saligny). p. 341 PAŞA HASSAN Publicată pentru prima oară în Vatra, Bucureşti, I, nr. 23, 1394, p. 750—751, însoţită de următoarea notă sub titlu: „î^i bătălia de la Călugăreni, Hassan-paşa avea sub poruncă trupele moldoveneşti, cari să alipiseră de turci. Şi Mihai-vodă, văzînd pe Hassan, s-a luat după dînsul şi l-a fugărit şi era gata să-l ajungă, dacă nu-1 mîntuiau spahiii" (Constantin Căpitanul). Reprodusă în periodicele: Calendar, Sibiu, LVIII, 1939, p. 159 — 171; Foaia interesantă, Orăştie, V, nr. 15, 7/21 aprilie 1910, p. 57—53. Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerilor Fire de tort şi Cintece de vitejie precum şi în: Carte de citire pentru şcolile secundare şi profesionale de A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, Bucureşti, 1992, p. 136 Şi Balade, Bucureşti, 1913. Variau te: 3 în lături s-azvîrle oştirea păgînă (Vatra, Fire de tort): In lături s-azvîrle mulţimea păgînă (1904, 1908, 1914). 16 Flăcăii Sucevei, prin flinte şi fum (Vatra): Urlind ianicerii, prin flinte şi fum (Fire de tort, Cîntece de vitejie). 480 18 Departe pe luncă (Vatra, Fire de tort, Cîntece de vitejie 1904, 1908): Departe de luncă (1914, considerăm forma corectă cu pe). 27 El vede-n risipă flăcăii Sucevei (Vatra): El vede cum zboară flăcăii Sucevei (Fire de tort, Cîntece de vitejie). 28 El vede că Bogdan e suflet de vînt (Vatra, Fire de tort): El vede ghiaurul că-i suflet de vînt (Cîntece de vitejie). 56 îşi rumpe cu mina vestmîntul (Vatra): îşi rupe cu mina vest-mîntul (Fire de tort, Cîntece de vitejie). 53 Şi Alah scurtează grozava-i cărare (Vatra, Fire de tort): Şi Alah îi scurtează grozava-i cărare (Cîntece de vitejie). Am văzut că poetul a luat informaţia istorică din Constantin Căpitanul. E vorba de Constantin Căpitanul Filipescu. Nicolae Băl-cescu publicase, în Magazin istoric pentru Dac ia, Tomul I, Bucureşti, 1Î45, cronica acestuia, de unde a putut-o cunoaşte Coşbuc. Istoricii (D. Russo, C. Giurescu ş.a.) au dovedit că, de fapt, cronica respectivă nu aparţine lui Constantin Căpitanul Filipescu, ci lui Radu Popescu, fiind vorba despre Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, din care cităm pasajul referitor la bătălia de la Călugăreni, după Cronicarii munteni, ediţie îngrijită de Mihail Gregoriadi, studiu introductiv de Eugen Stănescu, voi. I, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 319 — 320: „Şi vara, la anul cărei s-au scris mai sus (leat 7103, adică 1595, n.n.), au venit toate oştile, cu Sinanu-paşa viziriul, la Dunăre, şi fiind podul gata, au trecut la Giurgior. Mihai-vodă încă ş-au strîns oştile, şi au scris la Batăr Jîcmon să vie cu oaste ungurească. Dar, zăbovindu-se ungurul, el au ieşît înainte cu oastea ce avea, înaintea turcilor. Şi la Călugăreni s-au întîlnit( cu viziriul şi, dînd război vitejeşte, pă Sinan încă l-au doborît după cal în gîrlă, şi un spahiu l-au scos aşa ocărît. Că Mihai-vodă ca un fulger umbla pen oaste, tăind şi oborînd jos, şi cu mîna lui pă Caraiman-paşa l-au tăiat. Văzînd viziriul acestea, s-au întorsu la locul unde era tăbărit, iar Hasan-paşa cu Mihnea-vodă, venea pen pădure, să lovească oastea lui Mihai-vodă pe denapoi; cărora prinzîndu-le de veste, s-au pornit însuşi cu sabiia a mînă, şi vitejîi lui după dînsul au intrat ca lup'i în oi, şi cînd de cînd era să ajungă pă HaSan-paşa să-l taie cu mîna 'ui, însă au scăpat.** Acest episod conţine toate elementele din care s-a putut constru poezia Paşa Hassan. Coşbuc a cunoscut, de bună seamă, şi cartea lui Bălcescu, Romanii supt Mihai-voievod Viteazul, editată în 1877 481 31 — Opere alese, voi. II de către Odobescu şi Slavici; mare admirator al lui Bălcescu, G. Coş-buc îi dedică acestuia o odă. In legătură cu izvoarele poeziei Paşa Hassan reţine atenţia un lung articol al lui I.Gh. Bădică, Urme de ale lui Stavrinos la Ispirescu şi Coşbuc, publicat în Curentul literar, III, nr. 131, 14 octombrie 1941. Stavrinos „ar fi dorit să dea o epopee în genul Iliadei, avînd erou pe Domnul Ţării Româneşti. Dar, lipsit de talent şi de cultură n-a izbutit să scrie decît o cronică versificată, caracterizată prin-tr-un retorism exagerat. Tipărită în greceşte în sec. XVIII la Veneţia, în limba noastră e redată pentru prima oară în 1837, într-o traducere prescurtată, în versuri. (Traducerea, făcută de Teodor M. Eliat, a fost publicată de G. Dem Teodorescu în Literatură şi artă română, II, 1897, p. 307 — 327). In 1862, Papiu Ilarian în Tesaur de monumente istorice, voi. I, publică în întregime textul grecesc, însoţindu-1 de o traducere în româneşte, în proză." în continuare, Bădică se referă Ia un studiu despre Stavrinos al lui D. Russo (publicat în Studii istorice greco-romdne, Bucureşti, 1939, to. I, p. 114—144), care susţine că atît Constantin Căpitanul cît şi N. Bălcescu au folosit cronica versificată a poetului grec. Bădică pune textul baladei lui Coşbuc în paralel cu fragmente din Stavrinos; nu reproducem ambele texte, ci numai secvenţele cronicii greceşti în care e vorba despre bătălia de la Călugăreni: „Atuncea (Mihai) merse cu cutezare de-i întîmpină pre punte. Aci să fi văzut pre turci cum înota ca nişte porci! Cîţi venea asupra lui, ca un balaur îi risipea şi cu grămada în mocirlă îi arunca. Şi pre însuşi Sinan-paşa, pre întîiul lor căpitan, l-aruncară de pre cal şi-l cufundă în smîrcuri; ca un porc s-a înnămolit şi şi-a pierdut turbanul şi i-a căzut ferigeaua şi rîsu-l-au toţi; cît pre aci era să se înece în acele smîrcuri; aşa de bine mi ţi-1 luă ca cu furca şi-l aruncă de-i săriră din minte toate cugetele de trufie şi laudele cele mincinoase. De altă parte, ieşiră din ascunzători Mihnea şi Hassan-paşa, acel Hassan viteazu, cu oşti nenumărate şi cerură să apuce pre Mihai la mijloc, de două părţi să-l bată; dară el se întoarse asupră-le cu inima îngrozitoare, de-i făcu să îşi piardă toată vitejia: se întoarse cu sabia în mînă, ca un fulger în ei se repede şi-i risipeşte îndată-Uimit de spaimă, Hassan-paşa nu-şi vine în simţiri decît prin noua spaimă, cînd auzi cum a aruncat pre vizirul în smîrc. Fiori de moarte atunci îl cuprinseră, tremura inima în el, picioarele nu-1 mai ţinea şi arma n-o putea apuca; ci fugea înspăimîntat înaintea 482 lui Mihai, care gonindu-1 după urmă, mîniosu-i striga: Să stea de este viteaz, să se lupte piept la piept; dară turcului nu-i da mina să stea, ci fugea şi alerga la vizirul căruia-i spuse cîte a păţit de Ia Mihai.“ Bădică susţine că George Coşbuc a valorificat cronica lui Stavrinos. Afirmaţia poate fi acceptată, atît urmărind textele paralel, cît şi susţinînd cunoaşterea de către poetul român a textului publicat în Literatură şi artă română, al cărei colaborator era şi Coşbuc, chiar şi în anul 1897, cînd se publică traducerea lui Eliat. Paşa Hassan este una din cele mai reuşite şi mai cunoscute poezii ale lui Coşbuc; e o baladă de un dinamism deosebit, de o desfăşurare furtunoasă, ca o rostogolire de to.ente descătuşate într-o concentrare care distruge totul. Ritmul amfibrahic al poeziei este excelent potrivit cu încordarea dramatică; acest ritm se organizează în strofa senarie (deşase versuri), versurile alternînd în lungime, ceea ce produce unele schimbări în curgerea ritmului, realizînd un efect dramatic; versul ultim, mai scurt, doar din trei picioare amfibrahice, cade ca un şfichiu de bici, asprind finalul. Cele şase versuri, supuse schemei de rime: a, b, b, c, c, b, îşi repartizează lungimea ritmică astfel: primul vers format din trei amfibrahi se încheie într-un iamb, care urcă tensiunea finală; versul al doilea e format doar din trei amfibrahi; versul al treilea e format din patru amfibrahi; cel de al patrulea, din trei amfibrahi şi un iamb (ca şi primul vers); cel de al cincilea e la fel cu al patrulea, iar ultimul, cum am spus, e mai scurt. Schematic, o strofă arată astfel: a — _i_ — / — — / — -l. * - I - 1.-1- b - s.-!- p. 344 SUS INIMA Publicată pentru prima oară în Albina, Bucureşti, V, nr. 22, 3 martie 1902, p. 577. Reprodusă în Activitatea, Orăştie, II, nr. 11, 27 martie 1902, P- 1- Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Cintece de vitejie şi în Carte de citire pentru clasa a IlI-a urbană, Craiova, 1909. INDICI f I INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după primul vers) Acum tu poţi s-o-ntrebi, că n-ar răspunde (Strigoiul): 196 Ahl e mult de-atunci, cărarea (Pe deal): 87 Albastru, române, ţi-e steagul (Tricolorul): 155 Aici sînt nebunii? Şi-afară (Unul de la Mărcuţa): 169 Ai durat prin aer punte (Seara): 39 — „Ai poate prin lume vro ţintă (Povestea cîntării): 252 Am găsit-o ieri în prun (Scara): 20 A-nceput de ieri să cada (iarna pe uliţă): 48 Aproape de strîmbele maluri (Regele Pontului): 258 Avem o mîndră ţară (Sus inima): 344 A venit un lup din crîng (Cîntec): 58 B Bătaia cea rară-n ceasornic (Cuscri): 117 Bine că dete-n sfirşit! Cu vuiet de vînturi veniră (După furtună): 228 Bradu-mi spune bun cuvînt (Bradul): 22 Burcel în şanţ muri strivind (In şanţuri): 133 C ' ! Cad fulgii mari încet zburînd (Colindătorii): 159 ! Caii sar şi frîu-şi muşcă (Cîntec ostăşesc): 271 Ca lacrima-i limpede cerul (Faptul zilei): 179 Ca un zimbru-ntărîtat (Stema ţării): 295 Ce furtuni n-au mai pornit (Spadă şi credinţă): 338 Ce mai chiu şi chef prin ramuri (Nunta în codru): 210 Chiar acum clin crîng venii (Concertul primăverii): 128 Cînd ne-au respins de la movilă (Povestea căprarului): 322 Cînta cu glas de-abia învoit (Fata mamii): 79 Cîntăm libertatea şi numele sfînt (Imnul studenţilor): 270 Cîntînd urca pe munte bătrînul moţ călare (Pe plaiul muntelui): 261 „Cîte fete mîndre-n sat (Apoi vezi...): 203 Colo surele ruine (Podul lui Traian): 339 487 Copilo, tu eşti gata (Doina): 33 Copiii nu-nţeleg ce vor (Lupta vieţii. Gazel): 12 Cu grabnicele sărituri (Ştefăniţă-vodă): 14 Cu sfărmate catapulturi (Blestemul trădării): 238 D Dacă tu vei căuta (Umbră): 141 Departe-n zarea culmii (Ştrengarii de pe Cynthus): £21 De ştii tu, băiete, să bei şi să taci (Hafis): 28 Din adîncimifără de margini (Din adîncimi): 97 Dincolo de Dnistru pe mal (Ghiaura): 188 Din zori, de cum s-aprind (Legenda rîndunelei): 105 Doamna lingă Ştefan vine (Voichiţa lui Ştefan): 30 Domnul sfînt să ne iubească (Scut şi armă): 281 Dunărea vorbea cu Oltul (Dunărea şi Oltul): 275 După horă ieri ieşiră (Gînduri): 233 £ E cald. De drum îndelungat (Flăcări potolite): 52 E frumoasă şi mireasa (Hora): 235 Ei, acum te uiţi la cană (Ispita): 63 El cîntă, să-i treacă din vreme, săpînd (Groparul): 150 E-n amurg. Pe deal bulgarul (Pe dealul Plevnei): 301 Eu o ştiu din cartea sfîntă (Drumul iubirii): 153 F Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz — (Dragoste învrăjbită): 70 „Fie-a voastră-ntreaga ţară (Graiul neamului): 305 Flămînd şi gol, făr-adăpost (Noi vrem pămînt!) 25 Frunziş al pădurii bătrîne (Pierde-vară): 200 Fugiţi cu turma repede spre văi! (Pe munte): 242 G Galbene văpăi de soare (Pace): 231 I Iar la Putna-n mînăstire (Mortul de la Putna): 292 Iar Matei în baltă stete (Sărindar): 285 — „Iar mura-ntr-adins o făcu pe pămînt (Zlna pădurii): 215 Iar omul în lume se naşte (Unul din high-life): 168 Iar pe drumul care duce (Pe drumul Plevnei): 289 Iar pe lumea ceealaltă scoborînd acum flăcăii (Fragment epic): 297 Iar ulciorul mi-a vorbit (In inuzeu): 145 Iată-i chiotind în cînturi (Andromahe): 182 Ies din Roca di Manerba (Roca di Manerba): 2551 Intrat-ar fi-n sfînta cetate (Vorbeşte măgarul): 168 488 1 închinaţi-vă, popoare! (Psalm): 167 îndure-se Domnul de noi! (Din copilărie): 60 în redută numai lei; (Cîntecul redutei): 319 în trupul meu de bronz scobise dalta (Povesteşte scutul. Fragment): 170 în vaduri ape repezi curg (Mama): 9 în vale văd căscioara cu streaşină de brad (Fragment): 86 în ziua cea sîîntă şi mare (Zece mai): 287 L La Cahul, pe cimpie, din marginea poienii (Golia ticălosul): 312 La ceasul trei pornirăm iuţi (Raport. Luarea Griviţei, la 30 august 1877): 337 31 M-ai strîns ieri cu mînie-n cring (Şarpele-n inimă): 125 Măicuţă dragă, cartea mea (O scrisoare de la Muselim-Selo): 330 Muntele şi-acum ascunde (Muntele Rătezat): 122 Murind pe cruce să trudea (Corbul): 93 N — „Neam român, văzui odată (La Smirdan): 314 Noaptea care-ncheie anul (Oştirile lui Alah): 302 — „Nu-nţelege vorba, sire" (în spital): 333 O O fîşie nesfîrşită (în miezul verii:) 45 — „O văd, o văd! Departe-n văi (Nebunul): 98 P Părinte, eu mă-nec din piept (Sub patrafir): 17 Pe-ai tăi, pe rînd pe toţi i-ai adunat (Bordei sărac): 139 Pe cîmpia-nrourată (Cicoarea): 246 Pe creştet de dealuri e soare (Murind): 186 Pe negre căi soseşte mortul (O poveste veselă): 135 Pe-o stradă largă-n Nazaret (Isus la împăratul): 157 Pe sub dealurile Plevnei (De profundis): 307 Pe vodă-1 zăreşte călare trecînd (Paşa Hassan): 341 Plec capul puternic, iar jugul (Exploataţii): 169 Plîngem, da, că prea ne doare (Pentru libertate): 277 Porniserăm din văi adinei (Coloana de atac): 325 Port străin şi cărţi străine (Dintr-o poveste): 144 Precum aduce-n sîrg cu sine (Furtuna primăverii): 148 Prin pomi e ciripit şi cînt (La Paşti): 37 Prin vişini vîntul în grădină (Pastel): 219 Proconsulul îi judeca (Minciuna creştinik r): 42 — Prutule, tu vii turbat (Prutul): 81 489 32 — Opere alese, voi. II k p Răzleţ, din oştirea bătută (Moartea lui Gelu): 205 Rîd cu toţii! Singur mortul (Lumînărica): 224 Să ne ferească Dumnezeu (Vîntoasele): 66 Se-ntrebau, vorbind odată (Floarea-soarelui şi macul): 130 Scoboară degrabă ciobanul (O noapte pe Caraiman): 120 Sînt cu ceară picurate (Cetatea Neamţului): 161 Sînt eu de vină, mamă (Baladă): 95 Spaima nopţii-ntunecate (Castelanul): 263 Stau acum pe-o buturugă (Chindia): 192 Stăpînul ţării feudale (Carol Robert): 309 Stăteam pe gînduri eu şi gloata (Roata morii): 101 Străcuraţi prin plumb şi săbii, dorobanţii drum deschid (Dorobanţul): 273 Sub paltin aici e răcoare (în miezul verii): 244 Supt un mal legata plută (în zori): 237 ş Şi-acei ce de-a pururi au glume (Crăciunul în tabără. Pe cîmpia Smîrdanului, 1877): 217 Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte (Prin Me-hadia): 142 T Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! (Pomul Cră- • ciunului): 149 T Ţară-avem şi noi sub soare (Cîntec): 317 Ţi-ai minat prin veacuri turmele pe plai (Cîntec): 269 U Uite, de-ar fi Iege-n ţară (Unul ca o sută): 24 Un nor ivit de cătr-apus (Pe Tîmpa): 254 V Văzui prin văi al verii dulce vînt (Ştrengarul văilor): 115 Venise fata de-mpărat (Ideal): 108 Viaţa asta-i bun pierdut (Decebal cătră popor): 84 — „Vine, tată, Oltul mare; (Cîntecul cel vechi al Oltului): 279 Vine-un chiot dinspre munte (Oltenii lui Tudor): 283 INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR* (după titlu) A Andromahe: 182; 431 Apoi vezi...: 203; 435 B Baladă: 95; 394 Blestemul trădării: 238; 445 Bordei sărac: 139; 410 Bradul: 22; 363 C Carol Robert: 309; 470 Castelanul: 263; 455 Cetatea Neamţului: 161; 420 Chindia: 192; 433 Cicoarea: 246; 446 Cîntec (A venit un lup din crîng): 58; 383 Cîntec (Ţar-avem şi noi sub soare): 317; 473 Cîntec (Ti-ai minat prin veacuri turmele pe plai)- 269• 461 Cîntec ostăşesc: 271; 461 Cîntecul cel vechi al Oltului: 279; 463 Cîntecul redutei: 319; 474 Colindătorii: 159; 419 Coloana de atac: 325; 475 Concertul primăverii: 128; 405 Corbul: 93; 394 Crăciunul în tabără (Pe cîmpia Smîrdanului, 1877): 217; 439 Cuscri: 117; 400 D Decebal cătră popor: 84; 390 De profundis: 307; 470 Din adîncimi: 97; 395 ♦Cifrele cursive trimit la textul poeziei; următoarele la locul unde se află comentariul titlului respectiv in cadrul Notelor şi variantelor. 491 Din copilărie: 60; 384 Dintr-o poveste: 144; 412 Doina: 33; 377 Dorobanţul: 273; 461 Dragoste învrăjbită: 70; 386 Drumul iubirii: 153; 417 Dunărea şi Oltul: 275; 462 După furtună: 228; 442 E Exploataţii: 169; 424 F Faptul zilei: 179; 428 Fata mamii: 79; 389 Flăcări potolite: 52; 383 Floarea-soarelui şi macul: 130; 407 Fragment: 86; 3*91 Fragment epic: 297; 467 Furtuna primăverii: 148; 413 G Ghiaura: 188; 433 Gînduri: 233; 443 Golia ticălosul: 312; 471 Graiul neamului: 305; 469 Groparul: 150; 414 H Hafis: 28; 375 Hora: 235; 443 I Iarna pe uliţă: 48; 382 Ideal: 108; 397 Imnul studenţilor: 270; 461 Ispita: 63; 384 Isus la împăratul: 157; 418 î în miezul verii (O fişie nesfîrşită): 45; 381 în miezul verii (Sub paltin aici e răcoare): 244; 445 în muzeu: 145; 412 în spital: 333; 47 7 în şanţuri: 133; 408 în zori: 237; 444 L La Paşti: 37; 378 La Smîrdan: 314; 472 492 Legenda rîndunelei: 105; 396 Lumînărica: 224; 440 Lupta vieţii. Gazel: 12; 360 M Mama: 9; 356 Minciuna creştinilor: 42; 380 Moartea lui Gelu: 205; 435 Mortul de la Putna: 292; 46" Muntele Rătezat: 122; 401 Murind: 186; 432 N Nebunul: 98; 395 Noi vrem pămînt!: 25; 364 Nunta în codru: 210; 437 O Oltenii lui Tudor: 283; 463 O noapte pe Carairran: 120; 401 O poveste veselă: 135; 409 O scrisoare de Ia Muselim-Selo: 330; 476 Oştirile lui Alah: 302; 468 P Pace : 231; 442 Pastel: 219; 439 Paşa Hassan: 341; 480 Pe deal: 87; 391 Pe dealul Plevnei: 301; 468 Pe drumul Plevnei: 289; 466 Pe munte: 242; 445 Pentru libertate: 277; 463 Pe plaiul muntelui: 261; 453 Pe Timpa: 254; 450 Pierde-vară: 200; 434 Podul lui Traian: 339; 478 Pomul Crăciunului: 149; 414 Povestea căprarului: 322; 474 Povestea cintării: 252; 450 Povesteşte scutul. Fragment: Prin Mehadia: 142; 411 Prutul: 81; 389 Psalm: 167; 423 170; 42 R Raport (Luarea Griviţei, la 30 august 1877): 337; 478 Regele Pontului: 258; 452 Roata morii: 101; 396 Roca din Manerba: 255; 450 493 s Sărindar: 285; 464 Scara: 20; 363 Scut şi armă: 281; 463 Seara: 39; 380 Spadă şi credinţă: 338; 478 Stema ţării: 295; 467 Strigoiul: 196; 434 Sub patrafir: 17; 362 Sus inima: 344; 483 ş Şarpele-n inimă: 125; 403 Ştefăniţă-vodă: 14; 361 Ştrengarii de pe Cynthus: 221; 440 Ştrengarul văilor: 115; 399 Tricolorul: 155; 418 T U Umbră: 141; 411 Unul ca o sută: 24; 364 Unul de la Mărcuţa: 169; 424 Unul din high-life: 168; 423 y Vîntoasele: 66; 385 Voichiţa lui Ştefan: 30; 376 Vorbeşte măgarul: 168; 423 Z Zece mai: 287; 465 Zîna pădurii: 215; 438 TABLA ILUSTRAŢIILOR Coperta primei ediţii a culegerii Fire de tort, 1896 .................................. 32— 33 Variantă a poeziei Mama, facsimil............ 32— 33 Variantă a poeziei Mama, facsimil............ 32— 33 Lupta vieţii. Gazel ......................... 32— 33 Coperta revistei Vatra ...................... 32— 33 Articolul-program al revistei Vatra.......... 32— 33 Ultima parte a poeziei Noi vrem pămîntl, facsimil ...................................... 32— 33 Noi vrem pămînt l, muzica de Emil Monţia.. 32— 33 Trei strofe din poezia Roata morii, facsimil 128—129 Moara Coşbucenilor .......................... 128—129 Ştrengarul văilor, facsimil ................. 128 — 129 Ştrengarul văilor, facsimil .................... 128—129 Fragment de variantă a poeziei O noapte pe Caraiman, facsimil .......................... 128—129 Concertul primăverii, facsimil .............. 128—129 Concertul primăverii, facsimil .............. 128 —129 Ziarul unui pierde-vară, coperta primei ediţii, 1902 128-129 Cintec (A venit un lup din crîng), muzica de A. Bena ..................................... 224-225 Cintec (A venit un lup), muzica de I. Cr. Da- nielescu ................................. 224 — 225 Poezia Hora, facsimil ....................... 224 — 225 Nunta ţărănească, muzica de Sigismund To- duţă, pe versurile poeziei Hora........... 224 — 225 Articolul Uniţi ................................ 224-225 Mormintele părinţilor lui Coşbuc............. 288 — 289 Coşbuc şi Caragiale, desen de I. L. Caragiale 288 — 289 George, Alexandru şi Elena Coşbuc............ 288 — 289 Cîntece de vitejie, coperta primei ediţii, 1904 288 — 289 Ţi-ai minat..., muzica de Al. Bantaş, pe versurile poeziei Cintec......................... 288—289 495 Cinteeul studenţilor, mu ica de G. Brătianu, pe versurile poeziei Imnul studenţilor .... 288 — 289 La Smir dan, facsimil ........................ 288 — 289 Paşa Hassan, în Vatra, 1894 .................. 288 — 289 Coşbuc si colegii săi de gimnaziu, Năsăud, 1909 ' .................................... 288-289 Viaţa literară, primul număr.................. 320 — 321 Octavian Goga şi Ilarie Chendi................ 320 — 321 Coşbuc între ofiţeri, 1915.................... 320—321 George Coşbuc văzul de iser................... 320 — 321 CUPRINSUL* • Cifrele din paranteze trimit la pagina unde se afli comentariul titlului respectiv In cadrul Notelor şi variantelor. FIRE DE TORT din viaţă Mama ...................................... 9 (356) Lupta vieţii. Gazel ......................... 12 (360) Ştefăniţă-vodă .............................. 14 (361) Sub patrafir................................. 17 (362) Scara ....................................... 20 (363) Bradul....................................... 22 (363) Unul ca o sută .............................. 24 (364) Noi vrem pămînt! ............................ 25 (364) Hafis........................................ 28 (375) Voichita lui Ştefan ......................... 30 (376) Doina’....................................... 33 (377) La Paşti..................................... 37 (378) Seara ....................................... 39 (380) Minciuna creştinilor......................... 42 (380) în miezul verii ............................. 45 (381) Iarna pe uliţă .............................. 48 ţ382) Flăcări potolite............................. 52 (383) Cîntec..................................... 58 (383) Din copilărie................................ 60 (384) Ispita ...................................... 63 (384) Mintoasele .................................. 66 (385) Dragoste învrăjbită ......................... 70 (386) Fata mamii .................................. 79 (389) Prutul....................................... 81 (389) Decebal cătră popor ......................... 84 (390) Fragment .................................... 86 (391) Pe deal ..................................... 87 (391) Corbul....................................... 93 (394) Baladă....................................... 95 (394) Din adîncimi................................. 97 (395) Nebunul...................................... 98 (395) Roata morii ................................ 101 (396) 499 DIN POVESTE Legenda rîndunelei ........................ 105 (396) Ideal ..................................... 108 (397) Ştrengarul văilor.......................... 115 (399) Cuscri .................................... 117 (400) O noapte pe Caraiman....................... 120 (401) Muntele Rătezat ........................... 122 (401) Şarpele-n inimă............................ 125 (403) Concertul primăverii ...................... 128 (405) Floarea-soarelui şi macul.................. 130 (407) în şanţuri................................. 133 (408) O poveste veselă .......................... 135 (409) Bordei sărac .............................. 139 (410) Umbră...................................... 141 (411) Prin Mehadia............................... 142 (411) Dintr-o poveste............................ 144 (412) în muzeu .................................. 145 (412) Furtuna primăverii......................... 148 (413) Pomul Crăciunului ......................... 149 (414) Groparul .................................. 150 (414) Drumul iubirii ............................ 153 (417) Tricolorul ................................ 155 (418) Isus la împăratul.......................... 157 (418) Colindătorii............................... 159 (419) Cetatea Neamţului ......................... 161 (420) Psalm ..................................... 167 (423) Voci din public Unul din high-life .................... 168 (423) Vorbeşte măgarul....................... 168 (423) Exploataţii ........................... 169 (424) Unul de la Mărcuţa .................... 169 :(424) Povesteşte scutul (Fragment) .............. 170 (424) ZIARUL UNUI PIERDE-VARĂ Faptul zilei............................. Andromahe............................... Murind.................................. Ghiaura ................................ Chindia ................................ Strigoiul............................... Pierde-vară............................. Apoi vezi............................... Moartea lui Gelu ....................... Nunta în codru.......................... Zîna pădurii ........................... Crăciunul în tabără (Pe clmpia Smîrdanului, 1877) ................................ Pastel ................................. 179 182 186 188 192 196 200 203 205 210 215 217 219 (428) (431) (432) (433) (433) (434) (434) ( 435) (435) (437) (438) (439) (439) 500 Ştrengarii de pe Cynlhus ................. 221 (410) Luirnnărica............................... 224 (440) După furtună.............................. 228 (442) Pace...................................... 231 (442) G înduri ................................. 233 (443) Hora...................................... 23 5 (443) în zori................................... 237 (444) Blestemul trădării ....................... 238 (445) Pe munte ................................. 242 (445) în miezul verii ............................ 244 (445) (licoarea .................................. 246 (446) Povestea cîntării ........................ 252 (450) Pe Timpa ................................. 254 (450) Bloca di Manerba ........................... 255 (450) Regele Pontului .......................... 258 (452) Pe plaiul muntelui ......................... 261 (453) Castelanul ............................... 263 (455) CÎNTCCE DE VITEJIE Cîntec..................................... 269 (461) Imnul studenţilor.......................... 270 (461) Cîntec ostăşesc ........................... 271 (461) Dorobanţul................................. 273 (461) Dunărea şi Oltul .......................... 275 (462) Pentru libertate .......................... 277 (463) Cîntecul cel vechi al Oltului.............. 279 (463) Scut şi armă............................... 281 (463) Oltenii lui Tudor ......................... 283 (463) Sărindar................................... 285 (464) Zece mai................................... 287 (465) Pe drumul Plevnei ......................... 289 (466) Mortul de la Putna ........................ 292 (467) Stema ţării.............................. 295 (467) Fragment epic ............................. 297 (467) Pe dealul Plevnei.......................... 301 (468) Oştirile lui Al ah ........................ 302 (468) Graiul neamului ........................... S05 (469) De profundis............................... 307 (470) CarolRobert ............................... 309 (470) Golia ticălosul............................ 312 (471) La Smîrdan ................................ 314 (472) Cîntec .................................... 317 (473) Cîntecul redutei .......................... 319 (474) Povestea căprarului........................ 322 (474) Coloana de atac ........................... 325 (475) O scrisoare de la Muselim-Selo............. 330 (476) în spital.................................. 333 (477) 501 Raport (Luarea Griviţei, la 30 august 1877) 337 (478) Spadă si credinţă................................ 338 (478) Podul lui Traia'n ............................... 339 (478) Paşa Hassan ..................................... 341 (480) Sus inima ....................................... 344 (483) Note şi variante ................................ 345 Indice alfabetic al poeziilor (după primul vers) ...................................... 487 Indice alfabetic al poeziilor (după titlu) 491 Tabla ilustraţiilor...................... 495 t j I. I -A.i