G. COŞBUC
                      OPERE ALESE I
    Ediţie îngrijită şi prefaţă de GAVRIL SCRIDON
                POEZII
SCRIITORI ROMANI
                                   EDITURA PENTRU LITERATURA Bucureşti 19 6 6
GEORGE COŞBUC
              în Istoria literaturii romaneşti. Introducere sintetică1, vorbind despre autorul Nunţii Zamfirei, Nicolae lorga sesiza una din trăsăturile fundamentale ale caracterului poetului năsăudean: „Coşbuc era un spirit grăniceresc, luptător, provocant, sfidător, un spirit brusc şi bătăios, şi aşa a rămas pînă la sfîrşit”. într-adevăr, în Coşbuc se concentraseră „pasiuni seculare produse de imensa şi aproape intolerabila nedreptate” la care fuseseră supuşi ţăranii români iobagi pe moşiile grofeşti, văduviţi şi de drepturi naţionale. Deşi Coşbuc făcea parte din neamul grănicerilor năsăudeni, oameni liberi, care n-au cunoscut niciodată starea de iobăgie, străbunii săi pe linia bărbătească descindeau dintr-o familie de iobagi care fugiseră de pe o moşie grofească la începutul secolului al XVII-lea, îndată după realizarea unităţii naţionale a românilor de către Mihai Viteazul. încercările stăpînilor moşiei de pe care fugiseră strămoşii lui Coşbuc de a-i readuce pe urmaşi la starea de iobăgie, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, n-au dat rezultate, fiindcă fugarii au ştiut să se apere şi să-şi menţină situaţia favorabilă la care ajunseseră. După militarizarea, la 1762, a satelor năsăudene, urmărirea încetează. Oameni harnici si. răzbătători, foştii iobagi reuşesc să-şi creeze o poziţie care-i impune în satul Hordou, unde se aşezaseră, şi în satele din jur; unii ajung primari; apoi se desprinde o foarte prolifică ramură preoţească din care se trage poetul. într-adevăr, încă de pe la începutuTsecolului al XVIII-lea se înşiră generaţii de preoţi. Tatăl poetului, Sebastian Coşbuc, studiase la Blaj, era preot cu carte, cu studii teologice; la această se referă poetul într-o însemnare manuscrisă, alăturîndu-şi părintele, în glumă, cărturarilor Şincai, Maior, Micu şi Cipariu:
                              Şi fericitul părinte al meu
                              Sevastian popa aici învăţat-a.
                              Blajule, o, mare e Dumnezeu!
              1 Bucureşti, 1929, p. 198.
VII
                                    Căci dacă în lume n-ar fi fost tata Ca să-ţi cînt ode, fir-aş azi eu?1
                    Mama poetului, Maria, fiică de preot şi ea, era o femeie cu mai puţină şcoală (cu cîteva clase la şcoala de fete din Năsăud), căsătorită la vîrsta de 15 ani. De la mamă se pare că a moştenit George Coşbuc darul poetic, fiindcă preoteasa Maria era o neîntrecută povestitoare, ştia cele mai multe basme din întreg satul, după cum îşi va aminti poetul mai tîrziu.
                    Dintre cei vreo 15 copii ai lui Sebastian Coşbuc şi ai Măriei, despre 8 se ştie ceva mai mult, fiindcă ceilalţi au murit la vîrsta foarte fragedă. în şirul celor cunoscuţi, poetul este al optulea născut. A văzut lumina zilei la 20 septembrie 1866, în satul Hordou (care-i poartă, din 1924, numele), fiind botezat de preotul Anton Coşbuc, bunicul său; Sebastian era, la acea dată, preot în satul vecin, Salva.
                    Copilăria petrecută la Hordou, Salva şi Telciu, într-un mediu ţărănesc autentic şi într-o atmosferă de basm şi legendă, de hore şi chiuituri, va lăsa puternice amprente asupra întregii dezvoltări ulterioare a lui George Coşbuc. înzestrat cu har poetic, a înregistrat piese folclorice, compunînd chiar el strigături pe care le chiuia la horă fratele său mai tînăr, Aurel (care rămăsese flăcău plugar, acasă), întrecîndu-se în dialoguri versificate cu rapsozi mai bătrîni ai satului. Gontactul cu folclorul şi cu mitologia de pe valea Sălăuţei, şi, ceva mai tîrziu, şi cu elemente similare din satele someşene şi din jurul Bistriţei, va juca un rol de seamă în formarea şi dezvoltarea viitorului poet. Vom vedea cum, trecînd peste puerilele încercări de elev, unele piese folclorice vor constitui debutul foarte promiţător de la Tribuna din Sibiu.
                    Anii petrecuţi la gimnaziul românesc din Năsăud (1876—1884) sînt anii însuşirii unei solide culturi, cu deosebire clasică. Năsău-dul nu era, în acei ani, decît un sat ceva mai mare decît Hordoul, pe care-1 prelungea şi ca mod de viaţă, urbanistică, climat folcloric şi mitologic. Elevii erau, în majoritate, copii de ţărani de prin satele învecinate; chiar şi Coşbuc, fiu de popă, se considera tot ţăran. Prin 1897 îşi va aminti că: „Doisprezece dintre patrusprezece, cîţi urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram băieţi de ţărani oieri şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram «domnişori», iar acasă eram ciobani."2 Dar Năsăudul oferea largi posibilităţi de studiu şi de informare; bazele culturii lui Coşbuc se pun aici, în linii mari (cu excepţia lui Dante)
                     1 B.A.R fondul Coşbuc, mapa VII, 4.
                     2 Gr, Coşbuc, Heu% quale portentum!, în Versuri şi proză, 1897, p. 106.
VIII
I
I
         — în restul vieţii n-a făcut decît să adîncească unele elemente în funcţie de anumite solicitări şi frămîntări ale spiritului său.
             Biblioteca gimnaziului, a elevilor şi cea profesorală, completate cu aceea a casinei române şi cu numeroasele cărţi ale gazdei poetului formau împreună un fond impresionant, pe care Coşbuc l-a parcurs, aşa cum ne informează colegii săi de şcoală, în întregime. Erau acolo colecţii complete de periodice româneşti (Curierul românesc, Curierul de ambe sexe, Gazeta Transilvaniei, Transilvania, Federaţiunea, Telegraful român, Familia, Albina, Magazinul pedagogic, Convorbiri literare etc.). Se găseau aproape toate cărţile româneşti tipărite în toate centrele culturale (din Moldova, Muntenia, Transilvania), literatură cultă şi populară, poezie şi proză, scrieri dramatice; tot ceea ce putea să contribuie la desăvîrşirea unei culturi literare naţionale, ca o completare a culturii clasice pe care o primise ca elev. Coşbuc n-a fost un elev strălucit la studii. Incepînd însă să scrie poezii, se face repede cunoscut printre colegi şi apreciat de profesorii săi, care l-au încurajat. Prilej excelent pentru a-şi face cunoscute primele încercări în versuri este societatea de lectură a elevilor gimnaziali, purtînd numele „Vir-tus romana rediviva“, ca un ecou al spiritului foştilor grăniceri nă-săudeni, din ale căror jertfe de aproape 100 de ani sub pajura habsbur-gilor s-a înălţat gimnaziul năsăudean. în cadrul şedinţelor societăţii, Coşbuc a citit un mare număr de poezii; aceasta i-a adus alegerea ca vicepreşedinte şi apoi ca preşedinte al societăţii. O bună parte din aceste modeste producţii a fost cuprinsă în tomurile revistei manuscrise pe care o „edita“ societatea într-un singur exemplar, sub titlul Muza someşanâ. In general, sînt poezii fără pretenţie, romantice, de un romantism străin, împrumutat de la unii poeţi germani din care şi traduce în acest timp: Heine, Bodenstedt, Riickert, Freiligrath, Ko-segarttien. Tînărul poet traduce şi din literatura latină şi din ungureşte. Dar, pe lingă poeziile triste, cîntînd decepţia şi durerea cauzate de neînţelegerea din partea fetei iubite, găsim şi cîteva note care se vor dezvolta în anii maturităţii: necesitatea luptei împotriva tiraniei (în maniera lui Andrei Mureşanu), versificări de basme populare, precum şi exerciţii foarte promiţătoare pentru lirica de peisaj (Tablou de seară), Ga traducător, Coşbuc va dezvolta începuturile năsăudene în lucrări mai mari, transformînd o activitate secundară într-0 pasiune mistuitoare şi voluptuoasă în anii maturităţii.
             După absolvirea gimnaziului şi trecerea examenului de maturitate, în mai-iunie 1884, Coşbuc ar fi trebuit, conform intenţiilor părinţilor săi, să devină preot. Dar tînărul „abiturient“ nu se simte de loc atras spre cele bisericeşti şi, răzvrătit ca şi strămoşii săi iobagi, roşeşte s&
IX
înşele vigilenţa tatălui său, care-lducela concurs la teologia din Gherla, încurcă actele şi nu este primit în seminar. Potrivit cu preocupările sale, reuşeşte să-şi convingă părinţii să-l lase să urmeze cursurile Universităţii din Cluj.
    Ca student al Facultăţii de filologie din Cluj, pe Coşbuc îl găsim în scriptele oficiale doar în anul şcolar 1884/1885, deşi poetul petrece aici — cu intermitenţe — pînă prin primăvara anului 1887, deci cam trei ani. Are greutăţi cu studiul, fiindcă nu stăpînea limba maghiară în măsura necesară; se mai adaugă privaţiunile materiale. Popasul de la Cluj, în ciuda faptului că n-a reuşit să treacă examene, este, am putea spune, hotărîtor pentru Coşbuc. Dacă frecventează rar sau aproape de loc cursurile universitare, studentul este însă unul dintre cei mai credincioşi cititori ai bibliotecii; Goethe şi Heine par a fi marile lui pasiuni, alături de lecturi din Anacreon, din poeţii indieni vechi şi din cei persani. încă în toamna lui 1884, trimite la Tribuna sibiană anecdota satirică Filozofii şi plugarii, pe care o semnează prin anagramă: C. Boşcu. Aceasta atrage atenţia tribuniştilor asupra colaboratorului pe care, bănuindu-1 student, îl caută la Cluj, de unde primesc răspuns că este necunoscut. Debutul cu o snoavă populară este apoi întregit cu alte creaţii folclorice, sporind preţuirea pe care şi-o asigurase în redacţia ziarului condus de Ion Slavici.
    După ce Slavici reuşeşte să-i dea de urmă, se înfiripă o bogată corespondenţă între prozator şi poet. Părăsind universitatea, avînd necazuri şi supărări cu părinţii, fraţii şi cumnaţii săi, în perspectiva neagră şi apropiată de a fi trimis, în cele din urmă, după trei ani pierduţi, la seminarul teologic din Gherla este, chemat de către I. Slavici la redacţia Tribunei, unde intră în a doua jumătate a lui august, în anul 1887. începe o scurtă dar cea mai frumoasă şi mai rodnică etapă a vieţii lui George Coşbuc.
    Viaţa în redacţia Tribunei, alături de oameni cu o serioasă pregătire culturală şi cu prestigiu (Slavici era autorul unui volum de Novele din popor şi lucrase la Timpul împreună cu Eminescu), a însemnat o fericită ocazie pentru Coşbuc de a-şi desavîrşi cunoştinţele literare şi lingvistice, de a-şi clarifica unele chestiuni legate de tehnica versificaţiei, de purificarea limbii de unele reziduuri regionale şi chiar, ceea ce ni se pare mai important, de orientare, de aflare a drumului propriu pe care să meargă în creaţia sa poetică: orientarea spre realităţile satului românesc, în direcţia realismului popular promovat de Tribuna, ca o reacţie împotriva idilismului şi melodramatismului cultivate de Familia şi alte periodice literare româneşti transilvănene. Dacă poetul mai continuă a publica unele balade de inspiraţie (şi chiar de formă)
X
populară, din provizia adusă de acasă, de la Năsaud, se îndreaptă destul de repede spre cultivarea baladei şi mai ales ajdilei în care va fi nu numai novator ,dar şi neegalat pînă astăzi în lirica noastră. Coşbuc mai plăteşte un mic tribut şi unor preocupări ceva mai timpurii: traducerii şi prelucrăriidin,literaturi străine; în acest sens, subliniem ciclul de cîntece anacreontice pe care le publică în 1888 \n Tribuna, expresie nu numai a cunoaşterii marelui poet grec al antichităţii, dar şi a experienţei personale a lui Coşbuc, care ducea o viaţă de boem, în limitele oraşului, şi, nu o dată, în evadări prin satele de margine sibiene, care-1 atrag nu numai prin frumuseţea locurilor, ci mai ales prin aceea a chipurilor de oameni cu pitoreşti costume şi frumos grai, compensînd lipsa năsaudenilor săi îndepărtaţi.
    Din compartimentele poeziei lui Coşbuc, din cei doi ani petrecuţi la Sibiu, detaşăm, în treacăt, pe cel folcloric, care-şi are începuturile la Năsăud şi Cluj. Coşbuc prelucrează tezaurul pe care l-a adus de acasă. Reţinem: Filozofii şi plugarii, care elogiază înţelepciunea ţăranului în opoziţie cu îngîmfarea cărturarilor; motivul nu este prezent numai Ia noi, ci şi la alte popoare, nu numai vecine, ci şi pe coordonate mai îndepărtate; Blăstăm de mamă şi Draga mamei, amîndouă balade populare prelucrînd blestemul, pe care-1 condamnă, dar conţinînd şi alte implicaţii (motivul Lenore, în cea dintîi, răspîndit în Balcani), sau prezenţa acelui destin implacabil cu rezonanţe parcă din vechile tragedii greceşti; dramaticele balade Rodovica şi Ceas rău, precum şi basmele versificate Fata craiului din cetini, Fulger, Izvor de apa vie, Tulnic şi Lioara; anecdotele Pe pămîntul turcului, Dric de telegulă şi Leac pentru drac. Cea mai valoroasă, ca realizare artistică şi ca problematică, este basmul versificat Crăiasa zinelor, a cărui cizelare l-a preocupat foarte mult pe poet, variantele impresionînd prin marcarea drumului pînă la forma ultimă din culegerea definitivă. Nu trebuie să uităm, în acest sector, nici balada Brlul Cosinzenii, prelucrînd o temă asemănătoare celei din Cicoarea, ambele înrudite cu Luceafărul lui Eminescu.
    Dar în anii cei mai rodnici, partea cea mai rezistentă din opera lui Coşbuc o constituie, fără îndoială* idila. Dacă pentru baladă putea găsi numeroase exemple în poezia românească şi străină, în idilă, chiar dacă-1 mărturiseşte ca stimulent pe Saîis-Seewis, se detaşează de acesta în mod categoric; poetul elveţian era autorul unor idile duioase, modeste; Coşbuc a ridicat idila la rangul marii poezii.
    într-o scrisoare adresată la 12 septembrie 1888 fratelui său Aurel, poetul scrie: „Aşa se vede că lumea toată din Ungaria şi Ardeal mă consideră pe mine ca cel mai tînăr, dar cel mai bun poet din Ardeal
XI

ţ (adică mă voi face, pînă acuma numai am început bine), şi asta de acolo ■ vine că scriu poporal, am idei originale şi cunosc limba şi provincialis-1 mele bine“.L Apariţia Nunţii Zamf irei, în nr. 108, din mai 1889 al Tri-x hunei, însemnează atingerea unui asemenea succes, încît renumele lui George Coşbuc trece Carpaţii. îndemnat mai mult de Ioan Slavici, la sfîrşitul anului 1889, poetul se duce la Bucureşti. Aici, în primii ani, duce o viaţă nesigură, de boem, încercat, nu o dată, de serioase lipsuri materiale, schimbînd locuinţe modeste. Un timp e funcţionar de minister, apoi redactor la revista Lumea ilustrată (unde era tratat ca un salahor de rînd), colaborator la redactarea de manuale şcolare.îl încearcă gîndul reîntoarcerii acasă, fiindcă nu-şi vedea rostul în capitală: „Aş vrea să mă întorc acasă în Ardeal. Ori să rămîn pentru tot-? deauna în România, adică să-mi cer împămîntenirea aici, să fiu cetăţean român şi prin urmare să-mi pierd toate drepturile mele politice în Austria. Ori să trec în Ardeal, să-mi fac serviciul militar de 8 săp-tămîni şi să stau închis vreo 6 săptămîni şi astfel să fiu liber să trăiesc ori în Austria ori în România. Părerea dintîi este a multor oameni de aici, părerea din urmă e a mea“1 2, îi scrie tatălui său la 3 septembrie 1891.
      Anul 1893. marchează o dată deosebită nu numai pentru viaţa şi opera lui Coşbuc, ci şi pentru poezia românească: apare cea dintîi culegere de poezii a lui Coşbuc: Balade şi idile. Cartea atrage atenţia publicului larg, datorită mai ales faptului că se declanşează un "proces literar Coşbuc, care, cu mici intermitenţe, va dura mai bine de zece ani, antrenînd la bară, ca apărători sau detractori, şi nume binecunoscute ale literaturii noastre: Al. Ylahuţă, Gherea, N. Iorga, Al. Macedonski, Sextil Puşcariu, G.Bogdan-Duică şi chiar tînărul debutant Ion Theo (Tudor Arghezi). Spiritul incitator a fost Grigori N. Lazu, obscur poet din Piatra-Neamţ, autor şi [de numeroase traduceri din lirica universală. Ceea ce i se obiectează, înainte de toate, lui Coşbuc este lipsa de originalitate; este acuzat de furt literar; i se contestă frumuseţea limbii poetice etc. Articolele scrise împotriva sau pentru apărarea poetului nu-1 antrenează şi pe Coşbuc, care e parcă străin de conflict, tace şi lasă cele două tabere să-şi încrucişeze săbiile cu patimă. Abia mai tîrziu, intervine calm, prea modest, încercînd să justifice unele piese incriminate. Toată zarva stîrnită de broşura tipărită de Lazu, în opoziţie cu ceea ce dorise autorul ei, a reuşit mai degrabă să-i facă popularitate lui Coşbuc, contribuind la crearea unei glorii literare
       1     George Monahu, Din corespondenţa lui Coşbuc cu familia, Tribuna Ardealului, II, nr. 172, 19 aprilie 1941.
       2 Ibidem.
XII
destul de rapide, pe care alţi poeţi şi-o cîştiga după mulţi ani de ucenicie literară.
    Cea dintîi recoltă a lui Coşbuc aducea un fond bogat sufletesc şi artistic, o lume nouă, robustă şi optimistă; aducea lumini noi şi puternice şi un aer pur, de munte; aducea aroma grădinilor ţărăneşti, a holdelor de grîu, a finului cosit — toate acestea într-o atmosferă sumbră, îmbîcsită de epigonism eminescian, de parfumuri străine, de lamentaţii bolnăvicioase. Poezia lui Coşbuc a izbit în acea lume de poeţi bolnavi, a ridicat perdeaua care oprea luminile şi tumultul vieţii adevărate să pătrundă în literatură şi a arătat drumul nou pe care trebuie să se meargă. Poezia lui Coşbuc a produs o revoluţie în lirica românească din ultimul deceniu al secolului trecut. A trezit conştiinţe adormite, energii latente care nu-şi găsiseră încă direcţia reală. A pregătit pe Goga şi alţi mari lirici ai veacului XX.
    In acelaşi an, 1893, Coşbuc scrie poezia-manifest In opressores, pe care năsăudenii o multiplică şi o răspîndesc printre memorandişti la Cluj şi în altă parte. Cuvîntul tirteic al lui Coşbuc răsună categoric şi viguros, însufleţind pe luptătorii pentru demnitate şi dreptate socială şi naţională, împotriva cotropitorilor. Se pare că poetul era în relaţii strînse cu memorandiştii, de vreme ce şi cumnatul său, Constantin Pop, este închis la Cluj, prins în această horă a protestelor şi a oprimărilor; o fotografie ni-1 înfăţişează pe poet într-un grup de memorandişti._
    între 1894 şi 1896,Coşbuc, împreună cu Car agi ale şi cu I. Slavici, editează foarte eleganta revistă de familie Vatra, pe care o gospodăreşte mai ales poetul. Vatra este, la sfîrşitul veacului trecut, una dintre cele mai importante reviste româneşti, prin orientarea ei spre viaţa şi gustul poporului, prin cultivarea unei literaturi bune, expresie a frămîn-tărilor contemporane; e suficient să amintim publicarea aici a poeziilor Noi vrem pămlnt!, In opressores, Doina, pentru a înţelege ideologia Vetrei şi opoziţia ei faţă cu unele tendinţe retrograde din epocă.
    în 1895, Coşbuc se căsătoreşte cu Elena Sfetea; în acelaşi an se naşte unicul băiat, Alexandru. Viaţa de familie aduce o îmbunătăţire considerabilă a condiţiilor de trai, o disciplinare a timpului, poetul rămînînd toată viaţa, aşa cum scria într-o scrisoare către sora sa Angelina, un „boier sărac“.
    Cea de a doua culegere de poezii/ Fire de tort, care apare în 1896, este mai omogenă ca tematică decît prima; nici nume străine ce-ar fi putut prilejui acuza de plagiat nu se mai găsesc. în Notele de la sfîrşitul volumului, Coşbuc răspunde, nu suficient de convingător, detractorilor săi. Tot acum apare traducerea       lui Virgiliu (pentru
care Coşbuc primeşte un însemnat premiu academic) şi Mazepa lui Byron.
XIII
     / în 1897,jCoşbuc conduce un timp revista Foaia interesantă, care nu~reuşeşte să creeze o mişcare literară prestigioasă şi încetează să apară, în acelaşi an, după ce-i publicase pe Gincinat Pavelescu şi pe Panait Gerna. în aceeaşi vreme, Coşbuc se lasă convins să intre în comitetul de redacţie al revistei Albina, publicaţie menită a lumina satele, un reflex naiv şi tardiv de iluminism. Revista, la care, ulterior, au colaborat şi N. Iorga, M. Sadoveanu, I. Slavici, Al. Vlaliuţă, Em. Gîrleanu urmărea popularizarea ştiinţei şi, nu în ultimul rînd, apologia stărilor de lucruri şi a monarhiei. Anul 1897 mai aduce publicarea volumului Versuri şi proză, la Caransebeş (de către E. Hodoş), a Antologiei sanscrite şi a Sacontalei.
       Bolnav de rinichi, în 1898, Coşbuc stă un timp la Karlsbad. în 1899, Coşbuc publică două lucrări în proză: Războiul nostru pentru nealîrnare şi Povestea unei coroane de oţel, care evocă momente ale războiului de independenţă de la 1877. în anul următor, 1900, este ales membru corespondent al Academiei Române.
       în ultima lună a celui dinţii an al secolului nostru, sub conducerea lui Coşbuc şi Vlahuţă, începe să apară revista Semănătorul. Revista îşi propune să continue bunele tradiţii ale literaturii române, să promoveze creaţii inspirate din viaţa poporului nostru, să unifice forţele risipite ale scriitorilor, condamnînd importul de idei, înstrăinarea şi îndepărtarea de spiritul românesc. In programul revistei se adună idei ale Daciei literare, ale Tribunei şi Vetrei, toate mărturisind dragostea lui Coşbuc şi Vlahuţă pentru poporul român, pentru trecutul lui măreţ, pentru natura patriei. La scurtă vreme, conducătorii părăsesc cîrma acestei reviste care va pluti pe ape cînd mai tulburi, cînd mai limpezi, împinsă de vînturi bune sau rele, joc al unor interese nu o dată străine de acelea pentru care pornise la drum. O bună bucată de vreme a căzut pradă naţionalismului şi şovinismului, denaturînd un program şi un ideal onest al întemeietorilor.
       în 1902 (vede lumina tiparului cea de a treia culegere de poezii a lui Coşbuc, Ziarul unui pierde-vară, primită, ca şi cea de a doua, cu interes scăzut de către critică; culegerea conţine poezie peisagistică şi patriotică. De altfel, după 1900, Coşbuc cultivă tot mai insistent lirica patriotică, din care adună cel de al patrulea volum de poezii, Cin-tece de vitejie, în 1904'.
       Din 1902, Coşbuc este referendar la Casa şcoalelor, coleg de birou, un timp, cu Sadoveanu, Emil Gîrleanu şi Al .Vlahuţă. în această calitate, pentru cei 350 lei salar lunar, timp de mai mulţi ani poetul se deplasează deseori la sate pentru a îndruma activitatea cercurilor
XIV
    culturale, cu naiva convingere că lumina cărţii va atrage după sine şi o remediere a lipsurilor materiale din viaţa ţărănimii.
       în 1902, Coşbuc face una din cele mai lungi călătorii ale sale în străinătate; după un popas la Karlsbad, petrece cîteva săptămîni în Italia, în oraşul Riva de pe ţărmul nordic al lacului Garda, unde învaţă italieneşte din dorinţa de a relua traducerea Divinei Comedii după izvor italian. Mai tîrziu, alte drumuri italiene îl vor purta pe urmele lui Dante, atunci cînd tălmăcitorul român se transformă în exeget al marelui florentin şi adună materiale pentru vastul său studiu dantesc. Din aceste drumuri prin străinătate, alături de evidenţa într-o contabilitate de om cu resursele foarte limitate (notează zilnic, în carnetele sale, tot ceea ce a cheltuit, cu adunarea totalului general la sfîrşit de etapă), Coşbuc face şi subtile şi poetice comentarii referitoare la cele observate, sau scrie bucăţi în proză şi poezii pe care se grăbeşte să le publice la revenirea în ţară. Din aceste drumuri prin străinătate, după 1903, se abate de fiecare dată şi prin locurile copilăriei: Hordou, Năsăud, Feldru, Bistriţa, Sîngeorz-Băi, pentru a-şi. revedea fraţii şi surorile, foştii colegi şi prieteni din anii de şcoală.          > c
       O ultimă încercare de a scoate o revistă o face Coşbuc în anul 1906, cînd, în colaborare cu Ion Gorun (secretar de redacţie fiind Ilarie Chendi), editează revista Viaţa literară, care apare un singur an (52 de numere) fără pretenţia de a iniţia o mişcare deosebită. Revista nu-şi propune nici un program, cerînd colaboratorilor săi, înainte de toate, talent. Viaţa literară are meritul de a fi publicat un număr mare de scriitori, dintre care cităm pe: Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu, G. Topîrceanu, Victor Eftimiu, M. Lungianu. Contribuţia lui Coşbuc este modestă, mai ales traduceri (Divina Comedie, Odiseea) şi cîteva articole importante referitoare la limba română literară. Viaţa literară dorea să dea o ripostă acelora care (mai ales Macedonski) diminuau contribuţia scriitorilor ardeleni la dezvoltarea literelor româneşti; în aceeaşi vreme, noua revistă marca o îndepărtare totală faţă de drumul pe care se angajase Semănătorul. Un fapt este însă cert: talentul lui Coşbuc începuse să secătu-iască, oarecum; toate energiile sale sînt concentrate într-o operă care l-a subjugat pînă în ultimele clipe ale vieţii sale: traducerea şi interpretarea Divinei Comedii a lui Danie.
      Coşbuc, care nu-şi mai văzuse locurile copilăriei dinainte de a se aşeza la Bucureşti, suferă de nostalgia depărtării în timp şi spaţiu de acele locuri şi oameni, dintre care părinţii săi plecaseră în lumea umbrelor danteşti. în 1906, anul jubileului de mucava al domniei regale de 40 de ani", Ion Agîrbiceanu îl cunoaşte pe Coşbuc;
XV
prozatorul îşi aminteşte următoarele, despre o petrecere Ia restaurantul „Caru cu bere" din Bucureşti (prezenţi fiind ardelenii I.Gorun, St.O.Io-sif, Ilarie Ghendi,ZahariaBîrsan): „Rămăseilaurmănumaicu G.Coşbuc.
    S-au băut multe halbe de bere.
    —      Şi acum să-mi cînţi tu o doină din Ardeal, îmi zise el, privind ca în ceaţă.
    —   Nu ştiu să cînt, domnule Coşbuc!
    —      Auzi vorbă! Popă şi nu ştie să cînte, se miră el, întorcindu-se cu faţa spre mine.
    —   Păi n-am glas, n-am voce, ureche am.
    —      Gîntă una bisericească, o priceasnă. Aşa, încet — să ajungă pînă Ia urechea mea.
    N-am voit să-l supăr şi am început o priceasnă. Dar după două-trei întorsături s-a oblit pe scaun:
    —      Este la voi, pe lîngă Sibiu, un popă, unu Isaia. Doine ca ale lui mai rar. Şi ce glas! Te scoală din morţi!"1
    în anul marilor răscoale ţărăneşti, poezia_Noi. vrempâmlnt! îihid răspîndită printre răsculaţi, poetul este acuzat de activitate subversivă, şi unele glasuri cer arestarea agitatorului. La aceasta se referă atît Scrisoare deschisă unui melc din Caleidoscopul lui A. Mir ea, cît şi Telegramă elf raia din poemul arghezian 1907, din care cităm o strofă:
                    Unul Coşbuc a scris şi-o poezie, împrăştiată-n ţară pe ascuns.
                    Luaţi peticele astea de hîrtie Şi constataţi prin cine au pătruns.
    în 1908; poetul poate să se întoarcă în Transilvania, pe baza unei amnistii imperiale acordate celor care nu-şi satisfăcuseră obligaţiile ostăşeşti. Emoţiile reîntoarcerii sînt copleşitoare; trecuseră 20 de ani de la plecare. în Transilvania se formase un veritabil cult pentru Coşbuc. E primit pretutindeni sărbătoreşte. Despre asemenea primiri aflăm preţioase note în scrisul lui Octavian Goga şi al lui Liviu RebreanuJ în 1911, Coşbuc participă la serbările jubiliare de la Blaj, organizate de Astra; cu acest prilej a zburat Aurel V-laicu, cel dinţii stăpîn simbolic al aerului acestui pămînt străbun al nostru. Caragiale, prezent şi el la festivităţi, mărturiseşte entuziast: „Eu surit o nimica, am învăţat doar patru clase primare, dar cunosc 6 poeţi mari în lumea asta şi între ei este Coşbuc al nostru"1 2.
    începutul primului război mondial îl împiedică să mai revină în Transilvania, oprit de jandarmii imperiali cu pene şi baionetă. In
     1 Ion Agîrbiceanu, Amintiri despre G. Coşbuc (reproducere după ms.).
     2 Serbările de la Blaj, 1911, p. 80.
XVI
1914, iriclude, în ediţia nouă a Firelor de tort, o poezie în care, la modul alegoriei folclorice, îşi exprima convingerea în apropierea sorocului întregirii patriei cu oprimata Transilvanie:
               Visăm şi noi, de mult visăm voinicul Ursit să scape-o fată de-mpărat,
               Cum Făt-Frumos ursit a fost s-o scape.
               El iar o să ridice-un neam furat De-ai săi duşmani şi-aproape aruncat Sub bulgării-nmormîntătoarei sape.
               Veni-va el, şi peste munţi şi ape Sumeţ va stăpîni din vest în ost — în inimă-mi o ştiu, o ştiu eu bine!
                 Şi va veni, veni şi-un timp dorit,
                 Cînd cele-nguste-şi vor mări cuprinsul,
                 Gînd cele ce-au fost joc vor fi-ntr-adinsul,
                 Şi nu ne va-ngrădi-n puteri învinsul Şirag de munţi.
    Dar Coşbuc nu are fericirea de a vedea cu ochii izbăvirea frumoasei fete de împărat. Ultimii ani ai vieţii sale sînt anii unor încercări tragice. în vara lui 1915, într-un accident de automobil, la Băleşti (Oltenia), moare Alexandru Coşbuc; lovitura a fost atît de puternică, încît poetul, că şi Hasdeu după pierderea îuliei, nu-şi mai poate reveni. Regretul este cu atît mai mare cu cît Coşbuc, care dorea fierbinte realizarea unităţii naţionale, nu şi-a putut vedea feciorul „murind pentru libertatea celor obijduiţi de veacuri44, aşa cum mărturiseşte într-o scrisoare adresată unui prieten al său.1 Alegerea, în 1916, la Academia Română, ca membru activ, nu are darul de a redresa pe omul pornit iremediabil spre mormînt. Arghezi şi-l aminteşte în Tablete de papagal:
    „De la un timp, din Gheorghe Coşbuc rămăsese o schemă palidă şi fugară. îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. îşi pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet. Fără voie, tîrît spre sufletul lui de o turburare instinctivă, l-am salutat odată, făcîndu-i loc pe o margine de bulevard şi ochii lui s-au uitat la mine speriaţi. I-aş fi sărutat mîinile. De atunci, de cîte ori m-am încrucişat cu el, m-am descoperit cu închinăciune.“
     1       Simion C. Mîndrescu în serviciul unităţii noastre naţionale, Bucureşti, [1928], p. 107.
2
XVII
   Stins subit din viaţă, la 9 mai 1918, a fost aşezat, într-o zi ploioasă, în cimitirul Bellu, însoţit fiind, printre alţii, deloan Slavici, Gala Galaction, G.Bogdan-Duică.
                                                                ★
    In Notele care încheie culegerea Fire de tort din ;1896,jCoşbuc mărturiseşte: „De cînd am început să scriu m-a tot frămîntat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel casă le dau unitate şi extensiune de epopee“. Ideea nu s-a putut realiza din cauza metricii inegale, a diferitelor elemente care urmau să intre în alcătuirea proiectatei epopei, din lipsa condiţiilor de viaţă necesare unui efort mai îndelungat, fiind obligat, după propria sa mărturisire, sa scrie ode pentru a putea trăi. Lectura pieselor care urmau să facă parte din epopee (lista este indicată chiar de poet) mărturiseşte lipsa unei unităţi epice care să permită urmărirea motivelor şi temelor într-o înlănţuire pe care ar solicita-o epopeea. Proiectul ţine de anii de ucenicie, cînd se afla sub influenţa imediată a lecturii din literaturile vechi, şi a contactului apropiat cu balada şi legenda populară. De altfel, chiar după opinia lui Goşbuc, epopeea este modalitatea de expresie literară a popoarelor aflate pe o treaptă inferioară a civilizaţiei; locul epopeii fusese luat, în lumea modernă, de roman. Nu e mai puţin adevărat nici faptul că, aşa cum o să vedem, Coşbuc nu era un talent epic, ci unul liric, şi încă de o structură cu totul originală, oarecum ciudată, şi, la prima afirmaţie, contradictorie: liric obiectiv.
    Visata epopee, care ar fi sintetizat mitologia autohtonă după modelele antichităţii greco-romane, nu s-a putut închega; din elementele risipite în tomuri şi periodice se poate reconstitui, cel puţin în motivele centrale, acea mitologie românească visată a se transforma în epopee închegată.
    Goşbuc a scris şi a publicat mult: poezie şi proză, adaptări şi traduceri, scrieri cu o tematică foarte variată şi complexă, foarte inegale ca realizare artistică — exigenţa poetului nefiind totdeauna prezentă. Nu e mai puţin adevărat însă că, tocmai la cele mai reuşite şi mai reprezentative opere ale sale, a lucrat timp îndelungat, a revenit de nenumărate ori asupra paginilor, retuşînd şi cizelînd, înlăturînd versuri sau chiar strofe, reducînd sau amplificînd cu grijă şi pasiune textul pînă în şpaltul tipografului.
XVIII
    Cea clintii etapă a unei strălucite cariere poetice este dintre cele mai modeste: încercările de elev, de laNăsăud, în majoritate scrise sub influenţa romanticilor germani, pe care-i citea în original, şi în poezia cărora găsea şi tonalităţi potrivite cu o anumită experienţă de viaţă. La Sibiu va continua să cultive balada de inspiraţie germană, legenda de aceeaşi origine, prelucrate în cliinatul stilistic al poeziei româneşti paşoptiste. Dar, chiar în această perioadă, se face simţită direcţia protestatară a poeziei de mai tîrziu şi concepţia referitoare la lupta vieţii. Maturitatea şi experienţa vor sublinia cu forţă această latură pe care începuturile abia o schiţează.
    Dar, pentru formarea şi dezvoltarea lui Coşbuc ca poet, contactul cu folclorul, ca şi în cazul lui Alecsandri şi Eminescu, este hotărîtor. Nici nu se putea ca mediul folcloric şi mitologic în care a copilărit să nu-şi fi lăsat amprenta, puternic, asupra evoluţiei artistice a lui Goşbuc în anii maturităţii. Pentru că nu e vorba numai de acele balade, legende şi anecdote populare publicate în Tribuna de la Sibiu, dintre care unele foarte reuşite (Draga mamei, de pildă), ci şi de materialul folcloric prelucrat pînă la dizolvare într-o osmoză desăvîr-şită cu cel cult, în cîteva mari poezii, cum ar fi: Nunta Zamfirei, Crăiasa zînelor, Moartea lui Fulger, Doina şi altele. Şcoala folclorului a fost necesară mai ales la un poet cum e Coşbuc: cîntăreţ al vieţii satului românesc.
    Dacă, printr-o operaţie de selectare şi eliminare, separăm baladele romantice de inspiraţie germană sau preluate de poet din versiuni germane (cu subiecte germane, orientale, greco-romane, franceze,gotice sau engleze), ceea ce rămîne valabil din această selecţie este o monografie a poporului român, cu implicaţii istorice, cu evocarea unor momente semnificative din lupta acestuia pentru libertate socială şi naţională; o monografie a satului românesc contemporan poetului, cu conflictele şi contradicţiile determinate de diferenţierea ţărănimii cu bucurii şi drame, cu puternice pasiuni. Idila coşbuciană este unul dintre cele mai de preţ succese ale liricii româneşti. în aceeaşi măsură, poezia de peisaj, în care Goşbuc s-a dovedit a fi un maestru original, trădînd, şi aici, aceeaşi dragoste statornică faţă de acea avere de frumuseţi autohtone cu care a fost înzestrată patria română. O caracteristică generală a liricii lui Goşbuc o constituie, fără îndoială, dragostea constantă faţă de tot ce are mai bun poporul nostru, statornicia lui pe pămîntul străbun, în ciuda condiţiilor ostile;păstrarea şi cultivarea simţului de demnitate, de solidaritate şi de încredere în biruinţa finală; păstrarea elementelor celor mai caracteristice ale naţionalităţii noastre: limba şi legea (adică acele bune obiceiuri ale pă-
,XIX
2*
mîntului, care au guvernat nescrise, unind pe toţi românii, dincolo de ape şi munţi, dincolo de provincii şi imperii vremelnice).
     Lirica de peisaj şi idila sînt strîns legate în poezia lui Coşbuc. Acestea formează, de altfel, partea cea mai originală a operei sale.
     Natura, pşa cum o zugrăveşte Coşbuc, spre deosebire de cel dinţii ( mare pastelist român, Alecsandri, are anumite atribute proprii, spe-: cifice, explicabile atît prin unele influenţe ale clasicismului roman şi grec (Virgiliu şi Hesiod), cît şi prin frecventarea unor izvoare germane, în care natura (ca şi la clasicii citaţi) era contemplată monografic: pe anotimpuri sau pe unităţi componente ale zilei (în cuprinsul celor 24 de ore astrologice). Dar, peste aceste contacte şi sugestii poetice, Coşbuc a privit natura cu ochi de ţăran, într-o corespondenţă deplină cu activitatea productivă a acestuia, aşa cum ea se desfăşoară în condiţiile de climă ale patriei noastre, condiţii care determină ciclul lucrărilor agricole. Deşi întîlnim, în lirica peisagistă a lui Coşbuc, toate cele patru anotimpuri calendaristice, poetul nu le-a tratat cu aceeaşi pondere, tocmai pentru că, aşa cum am afirmat, el vede natura cu ochii omului care lucrează pămîntul pentru a-i smulge hrana şi celelalte , mijloace necesare traiului. Or, concentrarea maximă de muncă este în timpul verii; în acest anotimp natura este populată de oameni; prezenţa lor e activă, productivă, dinamică. G.Călinescu făcea următoarea observaţie în legăturăcu natura în poezia lui G. Coşbuc : „Natura f aci e grupată pe îndeletniciri omeneşti, e socială, e calendaristică.
:i Coşbuc pune mai mult sistem în acele poezii, dar e lipsit de orice inferioritate. Nu i s-ar putea tăgădui lirismul, de vreme ce nici coloarea, nici mişcarea narativă nu predomină, dar avem de-a face cu un lirism obiectiv, dacă se poate spune astfel, constînd în solemnitatea ideii de repetiţie a fenomenului. Tonul e al unui Virgiliu minuţios, făcînd programul zilei. Strofele nu trebuie analizate cu de-amănuntul.ai
     Considerăm necesară o paranteză pentru a preciza ce este lirismul obiectiv al lui Coşbuc.
     Particularitatea lirismului lui Coşbuc a fost sesizată, pentru prima oară, de către Gherea: „Poeţii noştri vorbesc aproape exclusiv numai de f propria lor dragoste, Coşbuc vorbeşte exclusiv de dragostea altora. \ Coşbuc e deci mai puţin egoist decît ceilalţi poeţi, e mai obiectiv, mai impersonal. Dar oricît de obiectiv şi impersonal ar fi Coşbuc, dragostea e totuşi un simţimînt eminamente subiectiv şi personal, şi dacă Coşbuc vorbeşte aşa de mult de iubire, e că propriul său suflet e plin de ea. Dar o dată preocupat de dragoste, din această din urmă pricină, e natural să se ocupe de dragostea fetelor, pentru că ea e aceea care pe 1
      1 G. Călinescu, Istoria literaturii române, 1941, p. 520.
XX
el, bărbat, trebuie să-l emoţioneze mai mult. Cu alte cuvinte, Coşbuc fiind eminamente obiectiv şi impersonal în redarea dragostei, personalismul necesar se manifestează într-un mod indirect, prin zugrăvirea mai ales a dragostei femeieşti/41
    Sextil Puşcariu observa şi el caracterul obiectiv al lirismului lui Coşbuc: „...ca să poţi reda cu atîta subtilitate cele mai ascunse taine ale sufletului omenesc, trebuie ca sufletul tău însuşi să le păstreze, trebuie să fi simţit tu, poetul, toate acele chinuri şi plăceri, ale inimei zbuciumate de pasiuni.
    Deşi Coşbuc e atît de obiectiv şi în lirismul său, sufletul lui capabil de cele mai înălţătoare sentimente se desface limpede din versurile sale.“1 2 3 Puşcariu exemplifică cele două forme de lirism (Coşbuc este şi subiectiv în unele poezii ale sale, mai ales în cele de tinereţe, în cînte-cele anacreontice) prin poezia Mama, pe care o consideră un exemplu tipic de lirism obiectiv (Slavici o considera la fel, afirmînd că nici măcar nu e vorba de mama lui Coşbuc aici) şi, pe aceeaşi temă, citează un cîntec (al XXY-lea din ediţia I a Baladelor şi idilelor): „Mai puternic reiese aceasta din poezia Mama. E vorba de o mamă, cuvînt pe care l-a încadrat poetul totdeauna în cele mai frumoase versuri ale sale, mai mult, e vorba de mama sa._ Am aştepta ca cel puţin în versurile dedicate ei să găsim exprimarea directă a sentimentelor sale. Dar nu. Şi aici poetul se retrage deoparte, aici mai mult ca oricînd i se pare că persoana sa trebuie să se ascundă, şi, în loc să ne spună cît de nemăsurat o iubeşte, ne dă un tablou care se preface într-o aureolă în jurul capului ei de mucenică. Şi cu toate astea noi citim printre şire adînc în inima poetului.443 După ce Puşcariu citează cîntecul următor:
                    Ei veseli repetau cîntarea,
                    Ciocnind paharele în cor,
                    Eu mi-am lăsat pe mînă capul Şi n-auzeam cîntarea lor.
                    Departe-n văi e o căscioară Cu prispa netedă de lut,
                    Şi mama coase, şi-a ei lacrămi Stau umede pe ce-a cusut.
adaugă: „artistul n-a avut răgaz să pună surdină sentimentelor, ci ele au debordat de-a dreptul44.4)
    G. Călinescu,i vorbind despre lirismul lui Coşbuc, pe lîngă cele citate mai sus, constata că „lirismul în forma aceasta obiectivă există
     1 C. Dobrogeanu-Grherea, Studii critice, II, 1956, p. 203.
     2 Sextil Puşcariu, Coşbuc, în Luceafărul, IV, nr. 8, 15 aprilie 1905, p. 172
    3  Ibidem.
    4  Ibidem.
XXI
   ca un mecanism etern al ingenuităţii umane, ca un hieratism al instinctelor. E un lirism reprezentabil, o poezie teatrală, aşa cum există un teatru de poezie. Mişcarea nu este exterioară, epică, simboli-zînd acte de voinţă, ci interioară.“x
      Silvian Iosifescu constată că „termenul de lirism obiectiv pare contradictoriu. Dar daca analizăm multe dintre poeziile lui Goşbuc — la care întîlnim în mare măsură această formă de lirism—, dacă analizăm Balada pe care a făcut-o Villon pentru maică-sa ca s-o roage pe Sf. Fecioară — înţelegem în ce constă lirismul obiectiv. Personajele care mo-1 nologhează liric în La oglindă, Duşmancele, Ciniecul fusului nu se confundă, evident, cu poetul. Dar ele sînf înfăţişate prin reacţii interioare, împărtăşite direct.“2
      In acest lirism obiectiv, reprezentabil, constă, înainte de toate, originalitatea lui Goşbuc. Aşa-zisele „personaje liricea din idilele lui Goşbuc nu sînt altceva decît expresii metaforice ale propriului eu al poetului; e o transferare de substanţă senzorială şi de sentiment, de tensiune artistică.
      Revenind la /poezia naturip am remarcat că poetul a favorizat, vara. Acestui anotimp i-a închinat Goşbuc cele mai multe şi cele mai neperisabile pasteluri ale sale, oprindu-sc asupra fiecărei etape cosmogonice din ciclul celor 24 de ore cu variaţiile de lumini şi umbre, de pace şi linişte nocturnă sau de febrilă încordare umană: dimineaţa, plinul zilei, seara şi noaptea, într-o succesiune desăvîr-şită, cu notarea particularităţilor de peisaj, de ocupaţii umane rurale, cu poezia muncii şi a iubirii, aşa cum se practică din timpuri imemoriale, ca o lege a firii, a existenţei pe meleagurile pitoreşti şi darnice ale patriei noastre. Concepţia este uneori de un primitivism care trimite la acele popoare ale civilizaţei păgîne îndepărtate, cînd oamenii se închinau soarelui, ca singurului zeu stăpîn al vieţii. Alături de asemenea motive de mitologie străină, pastelul lui Coşbuc, într-o viziune folclorică şi ţărănească, valorifică şi unele elemente de mitologie populară românească, cu zmei şi cu iele, cu zîne şi balauri.
      în pastelul lui Goşbuc predomină aspectul acustic, sonor al diferitelor manifestări ale naturii; poetul a acordat sunetelor, şoaptelor, ciripitului păsărilor, şopotului sau vuietului apelor, susurului vîntului o pondere deosebită, uneori sonorităţilesugerînd pînă şi jocul de umbre şi lumini. Este un aspect caracteristic al talentului său poetic, auditiv, completat abia în al doilea rînd de paleta săracă a pictorului. Natura vibrează, şi această vibraţie se transmite la poet prin percepţia auditivă,
      1  Gr. Călinescu, op. cit., p. 521.
      2  Silvian Iosifescu, Teoria literaturii, 1965, p, 76 — 77.
                                xxn
nu numai în ansamblul muzical, ci şi în detaliile prozodiei, după cum vom putea observa la locul potrivit, vorbind despre măiestria artistică a lui Goşbuc. Unele poezii din această categorie merg paralel cu acorduri de simfonie pastorală.
     Exemplu adecvat este, în această ordine de idei, Faptul zilei, unul dintre cele mai reuşite pasteluri din lirica românească. Caragiale îl recita gesticulînd şi comentîndu-1 cu o admiraţie entuziastă:
     „—Ei, nu vezi toate? Nu ţi se pare că pluteşti într-o atmosferă minunată, visată de poet? Nu vezi tu toate, şi limpezimea cerului şi Oierul şi toate, toate? Aaa! Ce minunat, ce sublim, ce dumnezeiesc ! Nu respiri parcă aerul ăla ţărănesc, curat? Nu te simţeşti curăţi t de toate mizeriile lumii astea banale de cafenea de Bucureşti, de spiritul de gaşcă, de criticile meschine. Aaa! Respiri aer curat!"1
     Faptul zilei creează, într-adevăr, o atmosferă de puritate elementară, de înălţare şi încîntare aproape euforică. Este primul element, prima secvenţă a ciclului celor 24 de ore ale zilei şi nopţii de vară, prima treaptă a unei cosmogonii care reface parcă mişcarea cea dintîi a universului, ilustrînd legile mişcării într-un cadru campestru, cu prezenţa omului în vastul şi fantasticul decor. Asistăm la o luptă, ca în basme, fantastică, între întuneric şi lumină; lumina va ieşi biruitoare, permi-ţînd întregii naturi şi omului variate şi active forme de manifestare, mereu aceleaşi, reluate în cadrul fiecărei rotaţii, dar mereu altele şi altele în formele mereu înnoite ale naturii. Prima parte a poeziei (patru strofe) este rezervată acelei cosmogonii de care vorbeam. E o linişte prevestitoare a unei explozii apropiate de lumină, biruind întunericul, care ţine, cu spaimele lui, pămîntul sub puterea sa. Biruinţa luminii este prefigurată chiar din primul vers al pastelului: „Ca lacrima-i limpede cerul", vers aruncat parcă la întîmplare, dar bogat în semnificaţii şi cuprinzînd, în simplitatea lui, elemenente din strofele 8 şi 9. Perspectiva este mai întîi siderală, cu prezenţa Luceafărului „gata s-apuie", cu constelaţia Oierului, a Carului. înălţimile se pregătesc, în apropierea luminilor zilei, să se adîncească în dosul perdelei care începe să se lase încet peste constelaţiile nocturne, stingîndu-le treptat.
                    Pe-ncetul, tăria-nflorită Cu galben ca strugurii copţi S-albeşte din clipă-n clipită.
                    Pe culmi întunerecul piere,
                                          Dar valea e-n neagra putere A umedei nopţi.
    1 Horia Petra-Petrescu, Caragiale si ardelenii, în Românul, Arad, I, nr. 5, ianuarie 1911, p. 4.
XXIII
                   Pe sus, pe pustiile zgheaburi,
                   Prin rîpele munţilor suri,
                   Zac zmeii cu trupul de aburi,
                   Şi ceaţa prin noapte-nchegată Stă-n hainele morţii-mbrăcată Pe-albastre păduri.
    Imaginile sînt, deocamdată, doar vizuale, cu anunţarea unui început de schimbare a tonurilor. Peisajul este încă static. La un moment dat se produce o mişcare sonoră, un început de cîntec sub puterea căruia se grăbeşte ivirea zorilor; e cîntecul vîntului care ridică cortina deschizînd o scenă mai concret terestră, în care lupta între cele două forţe se continuă încă:
                   Dar vîntul cel fără de pace Începe să cînte-n brădet —
                   Şi tot mai lumină se face;
                   S-albeşte strîmtoarea cărării,
                   Pe rînd depărtările zării S-apropie-ncet.
                   Văd clăile-n cîmp, pe coline Cunosc singuratecii ulmi,
                   Şi-acum, la lumina ce vine,
                   Încep să se mişte greoaie Făpturi purtătoare de ploaie,
                                          Se urca pe culmi.
    Ultimele cute ale nopţii sînt spulberate de puternica explozie a luminii. Saltul este parcă brusc. Dimineaţa se scaldă în lumina care curge grăbită, bogată din nemărginirea boitei aprinse, înecînd totul cu generozitate:
                   E-n flacără bolta senină,
                   Şi făra-ntrerupere-acum Se varsă tăcuta lumină,
                   Se varsă grăbită, se-ntinde Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde Pe şesuri, pe drum.
    Sonorităţile devin sensibile, dezlegate şi ele de opreliştea nopţii consumate, şi libere în zborul lor pe portative de fascicule biruitoare, sub săgetarea celor dintîi raze ale soarelui, care apare în „toată mărirea/ Puterii de veci“. Orchestraţia matinală, proaspătă ca şi energiile care-o descătuşează, se întregeşte cu toţi soliştii şi instrumentiştii ei naturali:
                   Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi, şi din vale-n păduri; Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde, E plin de mişcare pămîntul,
                   Şi cîntă şi codrul, şi vîntul,
                                           Şi-o mie de guri.
XXIV
    Ritmica aceasta nouă, impulsionată şi generată de forţa solară, antrenează, în desfăşurarea ei, elementul central al naturii: omul. Schimbările de pînă acum au fost privite de către poet cu ochii ţăranului, care, vara, se scoală cu noaptea-n cap, cercetează miracolele cerului pentru a descifra, conform unei experienţe meteorologice seculare, cum va fi vremea (ca să ştie cum să-şi programeze activitatea de peste zi); semnele cerului, stele, luceafăr, apoi nouri, neguri şi ceţuri, mişcarea vîntului — iată cîteva din semnele acestei meteorologii ţărăneşti. Experienţa de veacuri a fost consemnată în expresii aforistice (ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, sculatul de dimineaţă e un lucim bun, cine se scoală dimineaţă departe ajunge etc.). Pornit cu noaptea în cap spre hotar, ca să nu-1 prindă căldura excesivă pe drum şi să poată lucra mai cu spor pe răcoare, ţăranul urmăreşte toată această evoluţie consemnată de Coşbuc în pastelul său, secvenţă de secvenţă, admirativ, cuprins de vrajă de fiecare dată şi mut în faţa miracolului. Dinamica poeziei şi-a alăturat omul estival pornit la coasă, la seceră, cu carul sau cu turma de mioare:
                    Ici oameni cu coasa pe umăr,
                    Şi fete cu secerea-n brîu,
                                    Jar gloata cea fără de număr A celor de-o sută de neamuri Se joacă-n arinii cu ramuri întinse pe rîu.
                    Şi care şi turme-n pripoare Pe umede coaste răsar.
    Ultimele patru versuri ale strofei finale par a fi desprinse dintr-un vechi imn păgîn închinat soarelui, zeul deţinător al puterii supreme, unicul şi suveranul stăpîn:
                    Sînt toate-ale tale, tu, Soare!
                    Făptură tu dînd dimineţii,
                                                                                                  Eşti singur fiinţa vieţii Şi-al lumii altar.
    Acest zeu suprem al universului, căruia i se închinau popoare în civilizaţia antică, îşi dăruie cu generozitate căldura şi lumina, asigu-rînd întreaga viaţă a lumii. Cultul faţă de acest zeu este uneori, în mitologia populară, încercat de spaima că s-ar putea să nu mai apară, lăsînd lumea îngropată în întuneric, aşa cum îl ilustrează poezia lui Coşbuc Cicoarea, .construită, după un model popular foarte apropiat şi dezvoltînd, de fapt, o idee care stă la baza Luceafăru-
XXV
lui lui Eminescu — incompatibilitatea iubirii dintre un astru şi o fiinţă umană.
    Zilei propriu-zise, timpului dintre răsărit şi apus, Coşbuc i-a acordat un spaţiu deosebit în pastelistica sa; această largheţe îşi are explicaţia în faptul că tocmai în această secvenţă a celor 24 de ore estivale se desfăşoară cea mai febrilă activitate în cadrul variatelor munci agricole. Sînt foarte cunoscute poeziile: In miezul verii (două poezii diferite cu acest titlu), Chindia, Ştrengarul văilor, Viatul, Prahova, Vara, După furtună, Nunta în codru, Pace, în zori, Pierde-varâ. In aceste poezii, Coşbuc detaliază unele aspecte ale zilei de vară, mişcarea proprie vîntului şi apelor, luminii, păsărilor, cu note de umanizare, cu animări de o subtilă frumuseţe alegorică. în unele secvenţe, strofe sau versuri, ne întîmpină ecouri din lirica indiană, din acea Nirvană spre care aspirau vechii hinduşi ca liman al fericirii supreme: ultima strofă din Vara este un asemenea eden, similar [şi stării euforice a lui Eutlia-nasius în fermecătoarea insulă din Cezura lui Eminescu. Întîlnim, de asemenea, personaje din mitologia noastră: balauri (cu valoare metaforică), pajuri măiestre, zmei, pitici, pe Gruia lui Novac, lupul din basme, zîne, Greul-pămîntului, Cal-galben. în poezia Vintul deosebim tonalităţi din poetul indian Bahtrihari. Apa şi vîntul sînt cele două elemente mai frecvente în lirica de peisaj coşbuciană, ele simbolizînd şi mişcarea, şi muzica, fluiditatea şi limpezimea, gingăşia şi frămîntarea, liniştea şi învolburarea dramatică, susurul sau vuietul —după cum corespondenţele cu starea sufletească le solicită. Coşbuc este un poet al mişcărilor, al dinamicii umane şi a naturii, într-o dialectică universală ciclică, în permanentă înnoire.
    Am mai reţine, din mulţimea de pasteluri, După furtună, alţi pentru metrica clasică (la care vom reveni) cît şi pentru a încerca sa subliniem, cu un exemplu unic în lirica românească, biruinţa noului, germenul vieţii eterne descifrat din gestul gingaş al copiilor strînşi ghem uimii, în jurul unuia care, după trecerea acelei furtuni bogate de vară,
       Duce pe palmă-i un cuib cu galbene ouă de mierlă.
       Parcă pămîntul întreg, şi lumea cu toate-ale lumii Strînse le-ar ţine-ntr-un pumn, aşa de trufaşă privire Scapără-n umezii ochi şi-aşa-i de cu-ncredere-n umblet.
    Acestui moment de beatitudine primitivă, elementară, rustică îi corespunde o puternică undă de tristeţe a omului dezrădăcinat, trecător purtat „pe-adîncuri de mări, în luptă cu valuri şi vînturi“. Biruinţei vieţii din simbolica asociere cu gloata copiilor i se opune trecerea anilor ireversibilă.
XXVI
    Vorbind despre modalităţile proprii lui Coşbuc în zugrăvirea naturii, G. Călinescu făcea, printre altele, şi observaţia că poetul „avea de fapt simţul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putinţa reprezentării lui se mulţumea a-1 sugera în orariul terestru. Dar uneori i se întîmpla să-i surprindă măreţia direct:
                                      Priveam fără de ţintă-n sus...441
    Dacă, de pildă, l-am asocia pe Coşbuc, din acest punct de vedere, lui Eminescu (autorul Luceafărului avea acest simţ al sublimului cosmic în cel mai înalt grad, ca un mare romantic şi visător hrănit cu lecturi fantastice şi înzestrat cu o fantezie abundentă), Coşbuc e tot ţăran şi In acest domeniu. El nu caută în constelaţii loc de refugiu şi nu construieşte lumi în care să se izoleze eroi plictisiţi de mizeria cotidiană, care, folosind formule magice şi semne astrologice, să transforme oameni de rînd în călători fantaşti.
    Pastelurile lui Coşbuc sînt, în totalitatea lor, o monografie a pămîn-tului românesc şi a ţăranului, a satului, „In ciuda simplităţii mijloacelor şi a totalei obiectivităţi, originalitatea lor e vădită; şi fiindcă nu se poate dovedi, inefabilă. Avem înainte nişte tablouri care povestesc momentele eterne ale satului şi care, izolate în cadrul lor perfect, stîrnesc acea emoţie de ordin contemplativ, pe care ne-o dă vechea pictură naraţi vă.442
    IdiJa-formează tocmai partea cea mai originală şi mai specifică pentru întreaga operă poetică a lui George Coşbuc. Dragostea rurală, aşa cum se manifestă în idilele sau baladele coşbuciene, mărturiseşte din plin forţe sufleteşti inepuizabile şi caractere puternice, primitive, ne-pîngărite de formele civilizaţiei urbane. Erotica este urmărită în toate fazele ei, de la criza puberală pînă la împlinire, cu variate trepte de bucurie sau tristeţe — cu cochetărie inocentă, igenuă, naturală, cu jocuri copilăreşti sau chiar maliţiozităţi —, ajungînd uneori la cele mai zguduitoare drame. în lirica erotică se poate observa cu mai multă evidenţă acel lirism obiectiv despre care am vorbit. Poetul ştie să creeze situaţii şi momente, unele nu lipsite de umor, uneori chiar mici anecdote, pretexte pentru a scoate din ele poezia.
    Lirismul acesta era considerat de către Călinescu drept „reprezentabil44. Intr-adevăr, cele mai multe idile sînt parcă scenete, scrise pentru a fi monologatesau dialogate pe scenă; ele se aseamănă foarte bine cu multe din schiţele lui Caragiale. Să luăm, de pildă,i Spinul. Dialogul se desfăşoară pe hotar, „pe-un răzor44. Aşa cum este scrisă,
    1  G-. Călinescu, op. cit., p. 521.
    2  Ibidem,
XXVII
idila poate fi interpretată pe scenă, fără nici un adaos regizoral; poetul a notat totul: decorul, dialogul, indicaţiile de joc scenic, costumaţia, mimica. Cităm doar prima strofă:
                 Stetea frumoasa pe-un răzor;
                 Voinicul lingă ea devale,
                 Să-i scoată spinul din picior.
                 Şi ea plîngea: — „Un spin în cale!
                 De ce tot rîzi? Ah, cum mă dor Aceste rîsete-ale tale!“
                                     Ea are flori de crîng la sin,
                                    Şi-n păr un trandafir sălbatic,
                                        Şi părul ei de rouă-i plin.
     Criza pubertăţii feminine în prima ei etapă, încă tulbure şi fără complicaţii, ca un mare semn de întrebare căruia încearcă să i se dea un răspuns, incomplet (pentru cărămîn încă taine nedefinite), o ilustrează La oglindă,Fddoi e cochetă, de o cochetărie naturală. Ea trece prin stări sufleteşti contradictorii, pe care poetul le-a notat cu multă înţelegere; gîndurile ei se desfăşoară într-o ritmică ciudată, cînd calmă, lentă, cînd alertă.
   | Lirica erotică a lui Coşbuc notează şi altfel de momente, mai grave, unele rezolvîndu-se în chip fericit, altele ducînd la drame. Uneori criza erotică se complică datorită geloziei feminine; mai potolită, (Dragoste învrăjbită), sau mai violentă (Duşmancele, unde complicaţiile sînt şi de altă natură—de opoziţie socială), alteori, în Recrutul, de pildă, gelozia bărbatului e de o violenţă capabilă de crimă. Nu totdeauna dragostea se desfăşoară ritual, încheindu-se cu căsătoria. Se întîmplă,deseori, ca fata să fie părăsită de către flăcău, din diferite motive (de multe ori greu de definit). în asemenea cazuri (Fata morarului, Cintecul fusului, Fata mamii) situaţia fetei este din cele mai dramatice. Obsesia părăsirii, cu perspectivele unui apropiat rod al iubirii, ruşinea în faţa satului, de cele mai multe ori neînţelegător şi condamnînd tocmai pe cea părăsită, se transformă în cîntec trist, monoton, halucinant, înnebunitor. Dacă în Cintecul fusului sau în Fata mamii natura sau părinţii participă înţelegători la suferinţa fetei, în Roata morii, ca şi în lirica lui Alfred de Vigny, natura îşi bate joc de suferinţa umană. De altfel, aici întregul proces sufletesc, întregul zbucium dramatic al fetei este amplificat de către natura terorizantă. Sentimentele au o desfăşurare puternică, gravă, complexă, profundă.
     Multe idile sînt pretexte pentru Coşbuc de a consemna momente de hîrjoană sănătoasă, spectaculoasă, sprinţară, mărturisind robusteţe sufletească, demnitate şi puritate. Asemenea mici scenete consemnează,
XXVIII
in variate ipostaze, diferite laturi ale sufletului îndrăgostit, dar reţinut^ jocuri şi glume, în care cochetăria este doar o modalitate de a sublinia frumuseţea fizică şi morală a fetei. Totul este natural, ca şi peisajul; nu avem nici un gest strident, care să contrasteze cu naturaleţea cadrului, a decorului. Şi asemenea idile (Scara, Rea de plată, La pârâu, Ispita) sînt mici piese reprezentabile. Ele sînt modalităţi de 'manifestare a acelui lirism propriu coşbucian. Asemenea poezii, ca, de altfel, cele mai multe din idilele erotice ale lui Coşbuc, încîntă prin varietatea manifestărilor sufleteşti rustice, cu deosebire a tinerelor ţărănci, prin naturaleţea acestor bogate resurse de frumuseţe. Este foarte evidentă, uneori, latura anecdotică a scenelor, cu acel umor curat care se degajă. Prin urmare, anecdoticul este o formă de expresie a lirismului obiectiv al lui Coşbuc.
    Nu totdeauna însă anecdoticul la Coşbuc este reuşit; în unele pupitre ale poeziei lui se întîmplă să fie o notă forţată, în ciuda veleităţii de a crea o bună dispoziţie (Cintecul redutei, Cetatea Neamţului). Coşbuc era însă capabil să dezvolte anecdota în balade de factură populară, unde umorul rezultă din situaţii, din contrastul dintre intenţii şi ceea ce se petrece (Dric de teleguţâ), cu evidente note satirice.
    Revenind la erotica lui Coşbuc, constatăm tonul jovial, anecdotic, umorul suculent şi degajat în ciclul de anacreontice publicate în Tribuna de la Sibiu, în 1888_(unele incluse şi în prima ediţie de Balade şi idile); în acestea sînt foarte evidente influenţele poeziei anacreontice, ale celei vechi indiene: se cîntă vinul şi iubirea. în această categorie intră şi bogatele Fresco-ritornelc, care oferă, aproape în fiecare terţet, o idilă comprimată. în asemenea poezii, motivele de origine străină se colorează cu note caracteristice vieţii româneşti rurale, ţărăneşti. Poeziile din această categorie sînt expresia directă a experienţei literare şi de viaţă a lui Coşbuc, poetul considerîndu-le, în parte, doar jocuri şi exerciţii de versificaţie, notaţii imediate, lîngă cupa cu vin a unui moment euforic.
    G. Călinescu a afirmat că „şi anecdoticul vesel are la Coşbuc aceeaşi provenienţă germană4'.1 în parte, observaţia este întemeiată. în Puntea lui Rumi, Toţi sfinţii, însă, anecdoticul nu poate fi de provenienţă germană, decît în măsura în care Coşbuc a putut cunoaşte fabulaţia prin versiuni germane; în cea dintîi se realizează o interesantă osmoză de motive indiene şi persane, iar în cea de a doua Coşbuc i
      i G. Călinescu, op. citp. 520.
XXIX
prelucrează, adaptînd la specific autohton, o poezie a poetului american Longfellow.
    S-a mai spus că poeziile erotice ale lui Goşbuc, lipsite de culoare, ar încînta prin „spectaculosul folcloric4*1. Chestiunea trebuie însă judecată din două puncte de vedere (pe care Călinescu pare a le privi împreună): etnografic şi folcloric. Etnografic, prin anumite mişcări rituale, prin sistemul relaţiilor în ansamblul lor, prin activităţi asociate idilei pentru a contribui la definirea sentimentului, prin îmbrăcămintea (mai ales a fetelor, cu menţionarea că iile, cămăşile etc. sînt lucrate de mîinile fecioarelor). Fata din Duşmancele declară:
                       Eu iarna singură-mi ţes tortul
                                                                                                     Şi umblu şi eu cum socot Că-i portul.
Exemple ne oferă Rada, Dragoste învrăjbită, Pe lingă boi ş.a. In Nunta Zamfirei aceste note etnografice (ca şi în Moartea lui Fulger) sînt mai numeroase şi, prin bogăţia lor, explicabile; evenimentele evocate sînt de o mare complexitate şi cu participarea largă a întregului sat, în virtutea unor ritualuri nescrise, dar vechi de cînd e lumea.
    Mult mai interesant şi mai complex ni se pare spectaculosul pur folcloric în erotica coşbuciană. Dacă etnograficul are şi rostul de a facilita reprezentarea dramatică, folcloricul oferă fie fabulaţia, fie osatura epică pe care se construieşte balada erotică laCoşbuc. în etapele de formare şi dezvoltare a poeziei de dragoste coşbuciană, folclorul a avut darul de a-1 îndepărta de lamentaţiile şcolăreşti, oferindu-i subiectele din Blăstăm de mamă, Draga mamei, Rodovica, Ceas rău, Fata craiului din cetini, Tulnic şi Lioara (şi chiar anecdota moralizatoare din Pe pămîntul turcului, Un pipăruş modern, Un pipăruş viteaz sau Leac pentru drac). Brîul Cosinzenii, Cicoarea şi, mai ales, Crăiasa zinelor se disting, în acest grupaj folcloric, prin motiv sau capacitate de sinteză a iubirii. Avatarurile erotice prin care trece Crăiasa zînelor se aseamănă cu acelea pe care le trăieşte Cătălina din Luceafărul lui Eminescu, contingenţele artistice dintre cele două poezii fiind evidente, şi din alte puncte de vedere, cu observaţia că la crăiasa lui Coşbuc nu avem o perioadă de criză a visului pentru luceferi; poezia lui Coşbuc a tratat această stare în Cicoarea şi Brîul Cosinzenii. Coşbuc a prelucrat, după cum se ştie, un basm popular transilvan, căruia i-a dat formă cultă, valorificînd şi acţiunea epică, şi diferitele mijloace prin care feciorul de împărat reuşeşte să cumpere naivitatea crăiese i. Crăiasa, zînelo^ cuprinde toate treptele eroticii coşbuciene, aşa cum o reiau idilele: La oglindă, Baladă, Rada, Supţiricadin vecini, Ispita, Cîntecul fusului ş.a. i
     i O. Călinescu* op. cit.t p. 521.
XXX
    Folclorul îi oferă lui Coşbucţschema de basm şi baladăj (cu terminologie de basm) pe care este construită N un ta Zamfire ^Treptele crizei erotice sînt depăşite, consemnate foarte lapidar prin alegerea, dintr-al prinţilor şirag, a lui Yiorel. In rest, asistăm la desfăşurarea nunţii, la un spectacol etnografic de o cuceritoare exuberanţă. Legănarea mulţimii adunate la ospăţ, cu acea horă devenită exemplu antologic pentru ilustrarea ritmului dansului în deplin acord cu ritmica exterioară a versurilor, se armonizează perfect cu întreaga legănare prozodică, săltăreaţă, viguroasă a poeziei. Asistăm parcă la un spectacol coregrafic excelent regizat, etnografic ilustrat:
                  Şi-n vremea cît s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci:
                  Feciori, la zece fete, cinci,
                  Cu zdrîngăneii la opinci
                                  Ca-n port de sat.
                  Trei paşi la stînga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
                  Se prind de mîini şi se desprind,
                  S-adună cerc şi iar se-ntind,
                  Şi bat pămîntul tropotind în tact uşor.
    întreg ceremonialul, folcloric prin onomastică, este, în fond, unul ţărănesc autentic: împăraţii şi împărătesele, prinţii şi prinţesele sînt ţărani în ipostaze de basm, pe măsura festinului rustic al nunţii, evenimentul cel mai antrenant în viaţa satului, cu larga desfăşurare de forme diferite ale artei populare româneşti. împăraţii şi împărătesele vorbesc ţărăneşte, în fraze rituale, atît de obişnuite la nunţile ţărăneşti.
    în cealaltă mare poezie, Moartea lui Fulger, folclorul i-a oferit lui Coşbuc acţiunea după modelul baladelor eroice atît de bogat reprezentate în literatura noastră populară. Dar, în acest caz, în cadrul ceremonialului funebru, desfăşurat după reguli arhaice (în care rămăşiţe de rit păgîn convieţuiesc cu ritul creştin), problematica este mai complexă. Problema centrală a poemei o formează acea taină care a preocupat totdeauna pe oameni şi căreia, în diferite trepte ale civilizaţiei, i s-au dat răspunsuri diferite — fie în religiile vechilor popoare primitive şi păgîne, fie în cea creştină: ce urmează dincolo de moarte, care este cheia acestui mister, poate fi el pătruns sau este impenetrabil. Concluzia finală:
                  Nu cerceta aceste legi,
                  Că eşti nebun cînd le-nţelegi !
                  Din codru rupi o rămurea,
                  Ce-i pasă codrului de ea!
                  Ce-i pasă unei lumi întregi
                                  De moartea mea!
XXXI
neagă orice tendinţă, orice încercare de a descifra misterul; revolta noastră este inutilă în faţa legilor imuabile ale rotaţiei universale. Viaţa trebuie trăită aşa cum ni s-a dat, fără a căuta o pătrundere dincolo de anumite limite care ne depăşesc pe noi. O dialectică implacabilă asigură desfăşurarea procesului vieţii, moartea este şi ea un lucru natural, o cădere de frunză. Dacă aşa stau lucrurile, atunci la ce bun reacţiile omului în faţa unui proces firesc. Undeva, în dosul gîndurilor neexprimate, se bănuie teama că acel suport moral „Credinţa-n zilele de-apoi“ e o himeră pe care o mai justifică doar acea impenetrabilitate a lumii de dincolo de mormînt. Tocmai de aceea, bătrînul sfetnic, în întreaga sa pledoarie pentru lupta vieţii, pentru trăirea clipelor ce ni s-au dat, sintetizează o îndelungată experienţă a generaţiilor care şi-au pus întrebarea şi ele, de fiecare dată în situaţii similare, şi au rămas fără răspunsul pe care-1 doreau. Lumea de dincolo de moarte, în concepţia religoasă,rămîne incognoscibilă şi inaccesibilă oamenilor. In cuvîntul bătrînului se pledează pentru o viaţă de luptă bărbătească şi se sfătuieşte la renunţarea de a încerca dezlegarea unor taine care ne depăşesc. Lupta compensează în viaţă imposibilitatea explicării misterului morţii.
  \..Lupta vieţii este una din laturile componente ale crezului literar al
lui Goşbuc. Concepţia că viaţa este o luptă ne întîmpină cu consecvenţă de-a lungul liricii patriotice, în evocarea unor momente semnificative din istoria poporului nostru, pentru apărarea pămîntului străbun împotriva cotropitorilor, pentru apărarea limbii, pentru cîştigarea şi asigurarea independenţei naţionale, pentru unitate naţională şi pentru dreptate socială. Scara istoricăeste lungă: de la Decebal pînă la începutul veacului nostru. Aspecte de satiră şi revoltă socială apar însă la Coşbuc chiar şi în idile — Hora, de pildă; în desfăşurarea viguroasă, aproape sălbatică a ritmurilor, săgeata se îndreaptă împotriva ciocoilor:
                 Ciudă-mi e pe lume inie Numai pe ciocoi.
                 M-a plesnit şi ieri cu biciul. Ici grămad-aş vrea să-l pui Jos pe podini ca ariciul,
                 Şi să-i joc, ca azi la nuntă, Care sîrbă-i mai măruntă Pe spinarea lui!
XXXII

Părinţii poetului: Sebastian şi Maria Goşbuc
Satul Hordou, astăzi Coşbuc
        într-un manuscris (păstrat Ia casa-muzeu „George Coşbuc“ din satul natal al poetului), variantă a Cîntecului XXXIII, publicat în cea dintîi ediţia a Baladelor şi idilelor, aflăm versurile următoare:
                         Am muncit o săptămînă!
                         Dar nu-i fiară mai păgînă Decît domnul de la noi,
                         Gă-i sîntem şi car şi boi.
                         M-am ales c-un leu în mînă Şi-am muncit o săptămînă.
                         Dar vin vremi şi de ciocoi!
                         Dumnezeu e bun şi mare!
                         Să iau lumea-n cap, să plec?
                         Multe vin şi multe trec Şi-un sfîrşit şi lumea are Dumnezeu e bun şi mare,
                         Dumnezeu nu-i pui de grec!
        De aici pînă la Noi vrem pâmintî drumul e foarte scurt; acest cîntec pare a fi scris doar cu un an înaintea fulminantului poem. Crescut, timp de opt ani, la gimnaziul superior întemeiat de către grănicerii năsăudeni, Goşbuc şi-a însuşit un anumit crez de viaţă luptătoare; încă în acele minore încercări de elev, în spirit paşoptist, se ivesc cele dintîi fire ale concepţiei că viaţa este o luptă, chemînd, ca şi Andrei Mureşanu, la ruperea lanţurilor tiraniei. Aşa cum observase Iorga, Coşbuc a rămas un spirit luptător şi provocant pînă la sfîrşitul vieţii sale. Un argument singur susţine această afirmaţie: revista Viaţa românească, publicînd în numărul de la 1 martie 1920 o poezie In opressores (cu totul alt text decît acela scris cu ocazia procesului Memorandum-ului), o însoţeşte cu următoarea notă: „Poezia inedită a lui Goşbuc, din acest număr, a fost lăsată de marele poet revistei noastre, spre a fi publicată după moarte. Motivul stă în conţinutul poeziei. Blîndul poet avusese de suferit mult de pe urma puţinelor, dar viguroaselor versuri «incendiare» tipărite de el...“ Redactorul acestei note se gîndea la acele glasuri care au cerut arestarea lui Coşbuc în timpul răscoalelor ţărăneşti de la 1907.
        Este interesant de constatat că, exceptînd Noi vrem pâmintî şi In opressores, poezia militantă, social-patriotică este mai frecventă după 1900, cînd poezia de dragoste se diminuează, pentru a dispare definitiv; este o perioadă nouă în creaţia coşbuciană. Culegerea Cîntece de vitejie adună poezie patriotică, în timp ce energiile poetului se concentrează spre traducerea şi comentarea lui Dante.
        Din grupajul de poezii social-patriotice, puţine sînt rezistente ca realizare artistică: Decebal călră popor, Un cîntec barbar, Moartea luiGelu, Pasa Hassan, O scrisoare de la Muselim-Selo, Pentru libertate,
3 G. Coşbuc — Opere alese voi. I XXXIII
                  Noi vrem pâmînt!, In opressores. Multe sînt perisabile, valabile doar ca document istoric sau pentru înţelegerea direcţiei gîndirii lui Goşbuc în context cu creaţiile viabile.
                     Istoria nu este înfrumuseţată de către Coşbuc. Romanii nu sînt decît nişte cotropitori. în discursul său războinic, Decebal condamnă laşitatea, murmurul, plînsetul, tăcerea. Moartea trebuie întîmpinată cu bărbăţie, pentru că „Din zei de-am fi scoborîtori,/ C-o moarte tot sîntem datori 1“ în opoziţie cu romanii, „un neam călău44, dacii, care-şi apără pămîntul străbun, sînt un „viteaz răsad44. Prin conţinutul ei mobilizator, prin motivarea luptei şi a necesităţii unităţii bărbăteşti, Decebal cătrâ popor vizează, ca şi Un cîntec barbar, situaţii contemporane lui Coşbuc, alegoria fiind evidentă. Contemporanii, mai ales transilvănenii, au înţeles sensul evocării coşbueiene. De altfel, cîntăreţ al libertăţii, Coşbuc a urmărit cu pasiune civică exemplară frămîn-tările contemporane, revolta şi pornirea revoluţionară a celor exploataţi, precum şi tendinţa şi lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională. Noi vrem pâmînt!, In opressores (amîndouă variantele), Morţi,—pentru cine? Doina, Graiul neamului vorbesc despre această adeziune entuziastă şi neînfricată a lui Coşbuc la problemele majore ale epocii sale; poetul este un profet, este „vîntul ce-a-prinde44 focurile luptei, ca un Tirteu modern al neamului românesc.
                     Un asemenea vînt a fost, în timpul răscoalelor de la 1907, poemul Noi vrem pâmînt!, care, încă la apariţie, a cunoscut o răspîndire peste hotarele României — în Catalania, printre ţăranii răsculaţi, sau dincolo de oceanul Atlantic—, incendiind, cu verbul său vehement, conace şi mobilizînd pe cei oropsiţi la răzmeriţe. Nici una dintre poeziile lui Coşbuc n-a cunoscut o circulaţie mai imediată şi pe o arie geografică atît de largă; şi aceasta fiindcă poezia corespundea unor frămîntări ţărăneşti mai largi, în condiţiile oprimării feudale. Procesul pe care-1 intentează Coşbuc, prin gura ţăranilor, este atît de bine motivat, argumentaţia atît de categorică, cu valori de acuzare perfect valabile pretutindeni unde exploatarea ţărănimii era feroce, încît chemarea revoluţionară era singura concluzie raţională şi practic posibilă. Prin gura agitatorului, respectiv a agitatorilor ţărani, vorbeşte nu numai conştiinţa celor oprimaţi, ci însăşi conştiinţa lui Coşbuc, care, după trecerea vaierului de la 1907, ca o luare de atitudine faţă de acuzaţiile ce i s-au adus cu acest prilej, îşi întăreşte crezul exprimat în Noi vrem pâmînt!: „Toţi am fost învinuiţi cîteodată de socialism primejdios. Am fost şi eu, şi sînt vrednic de învinuire. Am scris odată, şi l-aş mai scrie, dacă nu l-aş fi scris, cîntecul Noi vrem pâmînt/... Toţi cîţi ne iubim neamul avem datoria să primim cîteodată această
XXXÎY
         Învinuire... tlhii, atunci şi acum, au declarat câ au dreptul sâ mă bata, iar acum, ca şi atunci, am datoria să le primesc bătaia.441
             Doina ocupă un^loc apartejn lirica lui Coşbuc; ea poate fi definită ca o sinteză a întregii lirici coşbuciene, ca o sinteză a acelei epopei proiectate de poet în tinereţe. Concepută în aceeaşi vreme cu Noi vrem pâmînt /, In opressores, Lupta vieţii, Doina valorifică toate etapele creaţiei coşbuciene: folclorică, baladele, idilele, poezia socială,.cea de evocare istorică, poezia pentru copii, cea de peisaj, ca-ntr-un ghioc vrăjit, ca-ntr-o scoică marină în spirala căreia răsună deodată toate cîntecele mării, ale matrozilor, în care se aude bătaia de aripi a pescăruşului, a albatrosului, cîntecele de sirena; în sideful căreia se răsfrînge tot soarele, toate cerurile cu constelaţiile lor înalte; în care răsună acele chemări bărbăteşti la acţiuni îndrăzneţe pentru binele celor mulţi şi necăjiţi. Cîntare a cîntărilor neamului românesc, cum a fost foarte potrivit definită, doina însumează veacuri lungi de frămîntare a unui popor cu o structură sufletească complexă, cu uluitor de bogate resurse artistice, trecut prin grele încercări de-a lungul istoriei sale zbuciumate. Creaţie unică pe planul liricii universale, doina nici măcar nu-şi poate găsi corespondente lexicale în vreuna din limbile pămîntu-lui; doina, ca şi jalea, dorul şi urîtul, este intraductibilă, nu numai ca specie lirică, ca noţiune, dar şi ca tonalitate, varietate melodică şi de conţinut, ca bogăţie de motive; doina noastră este un cîntec specific, unic, cum nu mai are nici un popor din lume. De aceea, poate, definiţia cu rezonanţă stilistică de metaforă biblică este cuprinzătoare, indicînd mai degrabă acea bogăţie artistică, acea floră formată din bucurii şi tristeţi, fericire, dor, jale şi urît; cu atitudini virile, de luptă haiducească; cu atîtea năzuinţe adunate din zbuciumul poporului român de-a lungul istoriei lui aspre, mult timp nedreaptă, dar cu credinţa în zorii unei vieţi mai bune. Doina lui Coşbuc pare a fi un manifest de luptă naţională şi socială, în ciuda finalului elegiac, care ar putea potoli avîntul, punîndu-1 sub cheie minoră. Portativul doinei trece de la o tonalitate la alta, în contextul aceleiaşi teme melodice principale, cu modulări şi înfiorări erotice, cu tristeţi ale înstrăinării şi însingurării, cu cîntecul de leagăn sau cel de răzmeriţă. Chiar tristă, doina este tovarăşa credincioasă a românului şi sfetnicul căruia i se acordă toată încrederea. Personificînd doina sub chipul unei copile, Coşbuc a reuşit să-i sublinieze acea tinereţe veşnică, frumuseţea fără egal, prospeţimea şi mlădierea, supleţea dar şi hotă-rîrea, gingăşia dar şi pornirea pătimaşă. Aşa cum este scrisă, Doina este acea chintesenţă a întregii lirici a lui George Coşbuc. 1
             1 B.A.R,, fondul Coşbuc, mapa VÎIÎ.
XXXV
     în Doina iie întimpină şi cîntecul de leagăil
                                        Din scutece copilul Gînd plînge-n sahăidac Te duci şi-l joci pe braţe,
                                        Şi-l culci apoi pe sîn,
                                        Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra Căpiţelor de fîn,
                  dezvoltat de Coşbuc apoi în poezia Lingă leagăn. Aici, cîntecul mamei ţărance conţine şi elemente de magie populară şi anumite credinţe, izvorînd din cele mai bune dorinţe materne (flori care pot feri pruncul de deochi, ursitoare etc.). în duioasa alintare copilul este văzut ca un ţăran în devenire, trecînd prin diversele trepte ale iniţierii în lucrările agricole tradiţionale, pentru a se încadra apoi, cînd va fi mare, în ritmul muncii alături de tatăl său. în cîntecul ei, mama îl vede crescînd, cu gîndul ei ajungînd pînă la alegerea unei nurori.
                     \Dar, pentru cei mici, Coşbuc a scris mai multe poezii, unele viabile şi mărturisind o fineţe deosebită şi o sensibilitate surprinzătoare, în contrast cu vehemenţa din poeziile de revoltă socială. G. Călinescu observa, pe bună dreptate, că G. Coşbuc este „creatorul la noi al poeziei pentru copii441. Cităm, din acest domeniu, cîteva titluri: Vestitorii primăverii, Concertul primăverii, Nuntă în codru, Iarna pe uliţă, Cîntec [A venit un lup din crîng], Povestea gîştelor, Jucăriile celui cuminte, Cetatea Neamţului; interesante sînt, pentru grupaj şi caracterul de microfabule, cele douăzeci de poezii cuprinse în placheta 1 ilustrată Cartea celor doi zbîrliţi şi-a mai multor alţi pîrliţi (în genul celebrei opere Max und Moritz a poetului pictor Wilhelm Busch). O mulţime de poezioare pentru copii, vorbind despre anotimpuri sau diverse activităţi, a scris şi publicat Coşbuc în manualele şcolare pe care le-a scos în colaborare cu învăţători şi profesori (printre care şi Al. Ylahuţă): Cîntec de primăvară, Cucul, Cîntec de seară, Păianjenul şi melcul, Păianjenul şi musca, Plugarul, Tîmplarul, Vînătorul, Trenul, Vine ploaia, Oraşul verde, Iarna etc. în asemenea texte, Coşbuc (care a scris şi scurte proze pentru copii) procedează ca şi Ion Creangă, căutînd să prezinte lumea la nivelul de experienţă şi de sensibilitate ale celor mici, sti-mulîndu-le inteligenţa şi imaginaţia spre activităţi utile, plăcute şi frumoase şi pregătindu-i pentru viaţă. Scriind pentru manuale 1
                         1  Gr. Călinescu, op. cit, p. 519.
XXXVI
          şcolare sau, apoi, ca tată, Coşbuc îşi aduce aminte, cu stăruinţă, de propria sa copilărie, spre care se întoarce din drumurile aspre ale vieţii sale, ca spre un liman al unei fericiri de paradis rustic. Poetul a simţit copilăria şi a fost capabil s-o retrăiască cu o naivitate cuceritoare. Coşbuc, care şi teoretizase despre literatura pentru copii, spunea că pentru a putea ajunge la inima copiilor trebuie să ştii să le povesteşti „naiv şi simplu44, să te apropii de ei cu dragoste: „Ca să poţi povesti copiilor, trebuie să-i iubeşti, trebuie să cauţi a le pricepe firea şi lumea/ aparte în care trăiesc — să ştii să te cobori pînă ia nivelul personali- ' tăţii lor, considerîndu-i ca şi pe oamenii în vîrstă. Trebuie să iei parte împreună cu dînşii la toate manifestările lor sufleteşti: într-un cuvînt — rămînînd om mare, să fii cît se poate de copil.441 faoşbuc a scris pentru copiii de toate vîrstele, de la copilul care abia face cunoştinţă cu literele alfabetului, pînă la cel capabil de a înţelege bine unele realităţi. Ba mai mult: în Cintec, poetul se adresează copiilor preşcolari:
                            A venit un lup din crîng Şi-alerga prin sat să fure Şi să ducă în pădure Pe copiii care plîng.
                            Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu c-o nuia:
                                   — „Lup flămînd, cu trei cojoace, !
                                   Hai la maica să te joace44 —
                                   Eu chemam pe lup încoace,
                                   El fugea-ncotro vedea.
              Există în poezia lui Coşbuc un apreciabil număr de piese care prelucrează, imită sau chiar sînt traduceri din literaturile lumii.. Prezenţa acestora a stîrnit lungul proces literar Coşbuc. în grupa acestora amintim: Toţi sfinţii (o foarte reuşită localizare a unei poezii a lui Longfellow), Lordul John, Rugămintea din urmă (după Lermontov), Popasul ţiganilor (după Geibel), Cîntec I [Bea cîmpia ploi vărsate], (după Anacreon), Nedumerire (după Strodtmann), Faima, Zobăil, Hafis, Isus la împăratul, Oştirile lui Alah, Proverbe indice, Leii de piatră, Pentru tron, Călugărul, Greşala patriarhului, Bogatul din Siria, Scrisoarea luiFirdusi către şahul Mahmud, Isus şi lumea (după
          tradiţia..orientală a lui Saadi). Poeziile citate pînă aici au mai ales
          surse orientale (cu excepţia primelor cinci). Unele prelucrează legende sau evocă momente din istoria unor popoare europene: Regina ostrogo-1 ţilor, Jertfele împăcării, Corbul, Ştrengarii de pe Cyntus, Roca diManerba, Paul de Nola, Teotolinda, Inima mamei (după o tradiţie franceză, pe
              1 Prefaţă Ia Sergiu Cujbă, Povestiri din copilărie, Bucureşti, 1896,
XXXVII
                 care o prelucrează şi Richepin), Grandul Mercedes şi papa ş.a. Inspiraţia lui Coşbue este foarte variată în acest domeniu străin de specificul naţional; în unele adaptări însă poetul a transpus tema într-o ambianţă autohtonă, cu evidente adausuri personale. Mulţimea surselor se explică prin lecturile din cărţi germane (bogate în tot felul de traduceri din literaturile orientale şi europene), greceşti, latineşti.
                    Dar, în afara unor prelucrări ca cele amintite mai sus, Coşbue se impune în domeniul traducerilor în chip deosebit prin realizarea, în virtutea unei vechi pasiuni, de tălmăciri româneşti din mari scriitori şi opere reprezentative ale literaturii universale. Elev la gimnaziul românesc din Năsăud, este premiat cu 3 taleri pentru traducerea unui fragment din Odiseea; epopeea aceasta, rămasă în traducere aproape integrală în manuscris (poetul publicase mai multe cîntece în periodice), îmbracă nu numai haina vocabulelor româneşti, ci îmbracă şi eroii în straie naţionale, punîndu-le opinci în picioare. începuturile poetice ale lui Coşbue se fac prin exerciţii de traduceri din poeţi germani (Heine, Bodenstedt, Riickert, Freiligrath); ca student la Cluj îşi îmbogăţeşte lista cu alte nume (Zedlitz, Chamisso, Opitz, Waldau, Biirger, Strachwitz etc.), pentru ca, în anii maturităţii, să se „specializeze44 în traduceri din marii scriitori ai antichităţii greco-ro-mane, din literatura sanscrită şi, apoi, din cea italiană şi portugheză. A tradus din: Anacreon, Plaut, Catul, Yirgiliu (Eneida, Georgicele), Homer, Terenţiu, Kalidasa, Camoes, Dante, poeme şi proverbe indice. Eneida, după cum am văzut, primise un mare premiu academic, la propunerea lui Hasdeu. Lista traducerilor se completează cu: Antologia sanscrita, Mazepa deByron, Don Carloş de Şchiller. Pasiunea cea mai mare, mai îndelungată şi mistuitoare a manifestat-o Coşbue în traducerea Divinei Comedii a lui Dante. După ce primele cîntece sînt traduse după o versiune germană (Coşbue cunoştea foarte bine această limbă, aşa cum stăpînea la perfecţie greaca şi latina), pentru a realiza o înţelegere şi o tălmăcire cît mai bună, poetul s-a apucat să înveţe italieneşte, a făcut studii şi călătorii în Italia şi a realizat, cu eforturi uriaşe, o adevărată operă de biruinţă a limbii şi poeticii româneşti. Coşbue se plîngea de greutatea traducerii sub aspectul prozodic: „E o strofă a dracului terţeta, schimbi un rînd, trebuie să schimbi şase44, îi scria lui N. Petraşcu.1 Emanoil Bucuţa, unul dintre colaboratorii, alături de Perpessicius, ai lui Ramiro Ortiz la completarea unor versuri neînchegate, scria următoarele cuvinte elogioase despre traducerea lui Coşbue, valabile şi astăzi: „Coşbue a fost fără milă faţă de noi. Meşte*
                                1 I. E. Toroutiu, Studii şi documente literare, VI, p. 254.
XXXVIII
          şugul lui a vrht să fie al unui mozaicar năimit să schimbe cu altele pietrele unei opere de artă, la care, ca la o icoană, se ruga. Nu s-a gîn-dit să prefacă, ci numai să pună la loc, bucată cu bucată. Se poate să fie traduceri mai strălucite şi mai melodioase decît a ieşit cea românească a lui Coşbue, dar ar fi greu să se arate mai credincioasă şi mai în spiritul ei de obîrşie, decît a lui. Cine cîrteşte nu cunoaşte pe Dante, care nu e nici el trubaduresc şi n-a prins atîtea terţine şi pasagii în care, fără amăgitoare trufie, poetul român e cu totul deopotrivă cu poetul italian şi destoinic parcă, după ce numai l-a îngînat într-un idiom mai colţuros de la Dunărea de jos, să-i ia ultima imagine şi ultimul patos, ca să-l ducă, pe proprie socoteală, mai departe, “y Aprecieri elogioase au exprimat şi Tudor Yianu şi Alexandru Bălăci.
             în cazul celorlalte traduceri, Coşbue n-a întîmpinat greutăţi pe măsura celor care i-au fost puse de traducerea Divinei Comedii (căreia i-a consacrat 20 de ani de viaţă), pentru că, la poeţii greci şi latini, nu se punea nici chestiunea limbii, nici a terţetei, cunoştea limbile respective încă de la Năsăud şi avea un oarecare exerciţiu în această direcţie. Traducerile din literaturile orientale, făcute prin versiuni germane, nu-i puneau probleme deosebite şi pentru faptul că nu traducea opere prea întinse. Şi în aceste cazuri, traducerile lui Coşbue sînt valoroase (mai ales Sacontala), ele oferind cititorului român pagini minunate din poezia vechii Indii, într-o admirabilă haină românească.
             Din contactul cu literaturile străine, îndeosebi cu lirica şi epica orientală (indiană şi persană), cu cea grecească şi cu cea latină, au pătruns unele motive (anacreontice, indiene: Amaru, Bahtrihari etc., horaţiene, virgiliene) în acele poezii care cîntă vinul, dragostea, dansul şi îndemnul la trăirea clipei de faţă în sensul acelui sfat înţelept „cârpe diemu. în afara cîntecelor anacreontice din Tribuna, a celor din Balade şi idile (ediţia din 1893), de Fresco-ritor iele, asemenea motive se strecoară chiar şi în unele idile ale lui Co;buc, într-o concepţie şi osmoză originală, colaborînd la sublinierea acelei dragoste de viaţă şi sănătăţi morale caracteristice ţărănimii noastre şi la crearea gloriei literare foarte timpurii Ia un poet care aducea în lirica românească o lume nouă în forme cu totul proprii.
             Un sector încă insuficient cercetat şi cunoscut al operei lui Coşbue este acela al scrierilor în proză. G. Călinescu se mulţumea să amintească, foarte fugar, doar cele două „scrieri comandate de popularizare, Povestea unei coroane de oţel, Războiul nostru pentru neatîrnare povestit pe înţelesul i
              i Sâptâmîna lui Coşbue, în Boabe de grîu, III, nr. 34, 1932.
XXXIX
               tuturorcu observaţia că asemenea proză „nu poate interesa pe intelectual44.1 Dar proza lui Coşbuc, foarte bogată ca număr de titluri şi pagini, impresionantă cantitativ, conţine şi unele valori care pot „interesa pe intelectual44, şi nu numai pe acesta. O observaţie e necesară de la început: Coşbuc n-a fost un prozator care să ofere scrieri cu conflicte şi personaje, cu acţiuni dramatice şi antrenante. Coşbuc a fost un povestitor, uneori cu alura de moşneag hîtru, un povestitor de întâmplări de război, de amintiri din copilăria sa, de evocări interesante şi nu lipsite de o anumită căldură. Coşbuc a fost şi un bun reporter, unele pagini trădînd sensibilitate şi dar descriptiv care captivează cbiar şi pe cel mai pretenţios lector. Coşbuc era poet, şi proza nu-i plăcea; Liviu Rebreanu îşi aminteşte că „Mai tîrziu (la Bucureşti, n.n.) am încercat să-i citesc ceva din încercările mele. Totdeauna a refuzat. Mai întîi nu-i plăcea proza.442
                  Din numeroasele scrieri în proză ale lui Coşbuc, puţine sînt beletristică; cele mai multe sînt articole de popularizare a ştiinţei (publicate mai ales în Albina), depăşite, fără pretenţii din partea autorului (de vreme ce nici nu s-a gîndit să le adune în volum), scrise într-un stil simplist, în funcţie de cei cărora se adresa. Coşbuc aduna tot felul de date interesante de prin reviste străine şi almanahuri sau manuale şcolare, pe care le prelucra în articolaşe. De exemplu:
             | Cum e făcută lumea şi din ce?, E pâmintul stea?, In catacombele Vienei,
             J Popoarele nomade şi animalele lor domestice, Plante apărătoare de trăs-j net, Rîul Amazoanelor, O vînătoare de balene, Cultura bumbacului,
             ! Iarba de puşcă, Mijloace de comunicaţie etc. Mai importante sînt articolele despre medicina populară (Medicina populară, Leacuri băbeşti, Descintecile si boalele etc.), care, completînd acţiunea de combatere a superstiţiilor, au comentat critic anumite obiceiuri şi practici nesănătoase din lumea satelor. Avînd importanţa lor în cadrul activităţii de iluminare duse de Coşbuc, o parte din aceste articole au fost adunate de către poet în broşura Superstiţiile păgubitoare ale poporului nostru (1909).
                  Semnificative sînt, pentru cunoaşterea profilului intelectual al lui Coşbuc, articolele şi studiile referitoare la unele chestiuni de istorie şi critică literară sau de limbă. Aici, scriitorul, pasionat pentru probleme de filologie încă de Ia Sibiu, îşi spune părerea, antrenînd chiar polemici interesante. In cîteva prefeţe la diferite cărţi, Coşbuc îşi expune opiniile despre climatul literar contemporan, combă-tînd cu pasiune poezia lacrimogenă posteminesciană şi lipsa de sin-
                  1 Gr. Călinescu, op. cit., p. 523.
                  2 L. Kebreanu, Amalgam, p. 101.
                                  XL
         Meritate din scrisui „poeţiior farisei44*, vorbeşte despre importanţa poeziei în păstrarea conştiinţei unităţii naţionale1 2, despre originea şi răspîndirea poeziei populare3. De altfel, despre creaţia populară literară Coşbuc a scris cîteva studii care au atras atenţia specialiştilor prin motivarea convingătoare a celor mai multe din părerile exprimate, în Elementele literaturii poporale, Coşbuc afirmă că la baza literaturii populare a tuturor popoarelor există un fond comun, de mitologie indo-europeană, manifestată în diverse şi variate forme. Susţinînd însă că originea literaturii populare este cosmogonică, poetul greşeşte, văduvind-o de fapte şi adevăruri istorice, sau limitează istoria doar la funcţia de „închegare44 a unor fragmente epice existente. în alt articol, Baladele populare, Coşbuc vădeşte o evoluţie în concepţia despre originea epicii populare, susţinînd că „Fondul baladelor — sau mai bine zis al rapsodiilor noastre — este parte mitic, parte tradiţional-istoric44. în crearea acestui fond poetul constată trei etape cronologice: „un strat de rapsodii cu fond comun arian, apoi unul cu fond comun al popoarelor balcanice şi în urmă unul specific românesc naţional44.
            Menţionăm încă articolele: Simboluri erotice in creaţiunile poporului român, Un capitol din demonologia poporului român, Bocetul, Des-cîntecul, Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix, Cîntecul zorilor.
            Articolele filologice ale lui Coşbuc cuprind o arie foarte largă de probleme: limbă literară, cultivarea limbii (Pentru limba românească, Provincialismele scriitorilor noştri, Latin ori slav, Glasul sfintei Scripturi, Cărţile bisericeşti, Literatura didactică — articole publicate; „De“ ori „cit44, O formulă solemnă, Un plural ajuns de batjocură, Despre sărăcia limbii române — manuscrise păstrate la B.A.R., din Bucureşti). Încadrîndu-se într-o mişcare mai largă, alături de ceilalţi scriitori şi cărturari ai vremii, Coşbuc consideră că la baza limbii literare trebuie sa stea graiul viu al poporului, care „e acel balaur cu milioane de capete, care în chestiuni de limbă nu gîndeşte, ci numai simte, n-are creieri, ci numai suflet, şi el e singur curia (ţine minte asta!) carehotă-reşte în suprema instanţă44. Dar sarcina dezvoltării, cizelării şi formării limbii literare revine scriitorilor: „Nouă scriitorilor ne rămîne cioplirea materialului brut pe care ni-1 dă ţărănimea. Ea ne aduce blocul de marmură şi noi avem datoria să facem lucruri de artă din el.444 Coşbuc militează pentru dreptul provincialismelor de a contribui la îmbogăţirea posibilităţilor de expresie a limbii. Condamnă rătăcirile
             1 Prefaţă la I. Cost in, Spre primăvară, Bucureşti, 1896.
             2 Prefaţă la Nic. C. Velo, Cîntece junesti, Bucureşti, 1905.
             3 Prefaţă la George Madan, Suspine, Bucureşti [1897?].
             * Gr. Coşbuc, Latin ori slav, Românul, Arad, 19 febr. 1912.
XLI
                latiniştilor, ale purişiiior şi mai ales numeroasele greşeli din presă contemporană, pe care le adună într-o „gramatică a zăpăciţilor".
                    Informat nu numai în domeniul lingvisticii româneşti, ci şi în cel al romanisticii (şi nu numai atît), Goşbuc (care citise şi pe Max Miiller, pe Darmesteter, Brunot, Diez) scrie şi despre chestiuni de lingvistică generală, trădînd şi o judecată dialectică sănătoasă: Logica particulară şi Conservator şi revoluţionar.
                    Problemele de gramatică a limbii române şi mai ales numeroasele expresii şi zicători explicate (Vorba ăluia) întregesc imaginea filologului Goşbuc cu linii noi şi foarte originale, subliniind şi cunoaşterea de către poet a limbii populare, pe care o leagă de evoluţia istorică a poporului român. Iată expresii comentate de poet la rubrica „Vorba ăluia": Nici în clin, nici în mînec, A prins prepeliţa de coadă, Lasâ-l în moarea lui, La botul calului, Cu căţel, cu purcel etc.
                    Dar, ca autor de proze literare, Goşbuc este, după cum am mai afirmat, fie povestitor, fie reporter. Unele povestiri autobiografice completează cu detalii cunoaşterea cîtorva momente din copilăria petrecută la Hordou sau din anii de studii de la Năsăud (Cum învaţă omul carte, Limba nemţească, Pe culmea muntelui, De ce te temi nu scapi, Heu, quale portentum! Pregătiri de bacalaureat). Povestirile acestea refac întîmplări autentice, cu un umor suculent, rezultînd din ghiduşiile nevinovate ale copilăriei. Una dintre povestirile autobiografice consemnează clipe de beatitudine petrecute, în august 1902, pe lacul Garda din nordul Italiei, în compania unui mucalit de pescar italian. Gităm, din această amintire, un fragment descriptiv de o mare plasticitate: „Era într-adevăr o lună frumoasă pe cer, cînd am plecat. Şi era o minune lacul în reflexul lunei, liniştit şi cu dungi de aur pe luciul alb astru-verde. De-a dreapta uriaşele coaste ale muntelui Baldo se scăldau în lumină şi tot malul de sub poalele lor se vedea limpede cu turnurile de castele, cu pădurile de măslini şi vechile sate împrăştiate pînă sus pe coaste. Iar celalt mal era întunecat de pereţii de stînci cari pe partea aceasta cad parcă de-a dreptul din cer în mijlocul apei. Pe sub stînci pe-acolo era noapte, o dungă largă de întunerec..."1
                    Scrierile cu conţinut istoric sînt mai voluminoase, au apărut şi în volume (fie în culegeri eterogene: Dintr-ale neamului nostru, fie în volume speciale: cele două cărţi despre războiul de la 1877, Din ţara Basarabilor — care are şi caracter reportericesc). Evocînd războiul, Goşbuc a reuşit, pe alocuri, să scrie pagini remarcabile, capabile să creeze o anumită emotivitate. Lipseşte, însă, în general, un plus
                    1 Oc. Coşbuc, Amicul meu din Torbole, Universul literar, 23 sept. 1902.
XLII
         mai vibrant al vieţii; poetul n-a cunoscut războiul decît din cărţi şi izvoare, şi unele scene imaginate pe bază documentară nu conving totdeauna. Privind luptele cu ochii unui oştean ţăran (povestea curge pe alocuri ca la şezători în care bărbaţii îşi amintesc cu duioşie şi mîndrie de faptele de vitejie la care au participat), Coşbuc n-a neglijat nici situaţia grea din ţară, de la sate, ca urmare a încordării generale a neamului. Războiul nu este prezentat idilic, ci cu greutăţi, cu victorii, dar şi cu înfrîngeri. Dragostea de patrie este sîngele care pulsează în fiecare inimă de luptător; dorinţa de independenţă este pîinea.
             Ceea ce rămîne încă un interesant cîmp de cercetare, puţin explorat pînă acum, este arta poetică a lui George Coşbuc. Incidental sau în fragmente de studii care n-au îmbrăţişat toate laturile acestei arte s-a vorbit, ici şi colo, despre limba şi stilul, despre prozodia coş-buciană; amintim pe G.Bogdan-Duică,N. Drăganu, Al. Dima, Vladimir Streinu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Gavril Istrate, Mario Ruffini, L. Gâldi, Pompiliu Dumitraşcu, Al. Toşa. Cu toate' acestea nu avem încă o lucrare care să cuprindă monografic toate procedeele artei lui Coşbuc.
             S-a recunoscut, în general, de către cei mai competenţi interpreţi, că George Coşbuc este un mare artist, cu note profund originale. Cel dintîi critic competent care a subliniat particularităţile artistice ale poeziei lui Coşbuc a fost G.JBogdan-Duică, încă din perioada în care Coşbuc era la începuturile activităţii sale, în anii de ucenicie. Duică, vorbind despre căile urmate de scriitorii români din Transilvania pentru formarea limbii lor literare (limba scriitorilor munteni şi moldoveni şi limba vorbită a poporului), subliniază meritele lui Coşbuc în sensul valorificării limbii vii — ceea ce i-a asigurat frumuseţea, bogăţia şi noutatea vocabularului. O latură caracteristică a poeziei lui Coşbuc (pe care va analiza-o cu toată competenţa Vladimir Streinu) este aceea a prozodiei: „Pentru corectitudinea ritmului şi a rimelor — precum şi pentru producerea de rime nouă — are Coşbuc o deosebită dibăcie şi dragoste, şi ştie să reflecteze adeseori şi în sunetele cuvintelor la mersul mai sprinten şi mai întrerupt, mai agitat ori mai liniştit al acţiunii, ce le descrie44.1 Duică sesiza acea dragoste a lui Coşbuc pentru forme corecte. Nicolae .Iorga afirma că „în genere, poezia lui Coşbuc e de o virtuozitate extraordinară: subiectul e aproape indiferent44.2 Ioan Slavici scria prin 1906: „Dacă limba lui Eminescu
             1     Gr. Bogdan-Duică, Revista literară, în Tribuna, V, nr. 155, 10/22 iulie 1888, p. 617.
             2     N. Iorga, Istoria litevutwii româneşti contemporane. I. Crearea formei. Bucur eşti, 193 4, p. 366.
              mu
              e, precum s-a zis, de bronz, a lui Coşbuc e marmură, iar a lui Goga sună a clopot de argint, în care e amestecat şi mult aur, sombru şi duios — cum e firea românului".1 George Căljnescu, destul de rezervat în comentarea lui Coşbuc, scrie totuşi: „Coşbuc este nu numai un desă- / vîrşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor sempiterne cu un accent ardelenesc evident, inimitabil şi tocmai pentru aceea aşa de des imitat. El a izbutit, ca şi Eminescu de altfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de literatură.“2
                 Arta lui Coşbuc a cunoscut o evoluţie destul de rapidă, poetul devenind stăpîn pe toate mijloacele pe care şi le crease, încă la o vîrstă foarte tînără; culegerea Balade şi idile e cartea unui poet care nu împlinise 22_d&...ani, dar piesele incluse aici, cele mai multe, fuseseră scrise
              de Coşbuc cu ani în urmă. Drumul artei coşbuciene, aşa cum ni-1 atestă şi ni-1 reconstituie puţinele manuscrise, dar suficientele variante (cel puţin la cîteva poezii reprezentative), a fost marcat de eforturi continue pentru a găsi expresia poetică cea mai adecvată conţinutului. Se ştie că G. Coşbuc versifica cu o mare uşurinţă, talentul său se manifesta cu multă spontaneitate încă în cele dintîi încercări ale copilăriei. Amintindu-şi de acei ani de dialoguri competiţionale în versuri şi vorbind despre rapsozii populari, Coşbuc scrie: „Am cunoscut cîţiva cari improvizau cu o uşurătate de necrezut. Cu cel din satul nostru aveam mult de furcă: rivalizam într-una şi ne ciocneam uneori. Care pe care, asta era cestiunea. Eu îi eram superior în surprinderi: îl întrerupeam repede la mijlocul versului, umplîndu-i eu versul cu o rimă mai potrivită la rima anterioară—se înţelege, eu spuneam contra, rul celor ce vrea el să spuie, ori îi ridiculizam ideea. Se-ncurca bă-trînul, îşi pierdea rostul; ascultătorii rîdeau, şi eu cîştigam lupta. El nu era aşa iute la gîndire ca mine; dar îmi era superior în exprimare. Avea mai multe rime, eu nu întrebuinţam rime slabe, d.e. pămînt-urît, frate-calde, sau accente poporale, ca maicâ-stâ, avea locuţiuni, proverbii, expresii tipice. Eu mă încurcam şi cu vorbele — cultura, bată-o pîrdalnicul — eram obicinuit să întrebuinţez cîte o vorbă literară, ori „«savantă» şi în fuga versului mă opream zăpăcit la acest fel de vorbe, căci în grabă nu le găseam echivalentele populare. Şi o spun, fără ruşine, că în ultima instanţă el mă biruia pe toate cărările. Mă gîndesc şi acum cîteodată: dacă nu învăţam carte şi rămîneam în
                  i Ioan Slavici, Ce e naţional în artă, IX, în Semănătorul, V, nr, 4, 22 ian. 1906, p. 63.
                  a G. Căline seu, op, cit.f p. 523.
XLIV
          sat, după toate probabilităţile eu aş fi fost urmaşul acestui rapsod în satul nostru."1
             Aşadar, talent înnăscut, spontan, completat cu foarte multă muncă. E suficient să urmărim variantele unor poezii ca: Nunta Zamfirei, Crăiasa zînelor, Na Duna, Fresco-ritornele, Noapte de oară, pentru a ne da seama de rîvna cu care Coşbuc îşi retuşa mereu textele, chiar după publicarea lor în volum, de la o ediţie la alta a „aceleiaşi culegeri.
             în creaţia lui Coşbuc se distingicîteva etapei: o primă etapă a încercărilor şcolare — cu caracter folcloric sau mitologic — de Ia Năsăud şi Hordou; a doua etapă este cea de la Cluj, prelungită la Sibiu, marcată printr-o certă evoluţie, şi găsirea drumului propriu, original al creaţiei sale — etapa aceasta mai întîi folclorică se caracterizează, în ultima ei parte, prin începutul cultivării idilei, iar din punctul de vedere al limbii, printr-o curăţire a vocabularului preanăsăudean, foarte frecvent mai ales în baladele şi anecdotele de provenienţă populară. Experienţa folclorică i-a oferit procedee artistice cărora talentul lui Coşbuc le-a acordat potenţe majore, ca în Crăiasa zînelor, Nunta Zamfirei etc. Pentru a remarca regionalismele din perioada transilvăneană, ne vom opri puţin la varianta tribunistă a Nunţii Zamfirei. Luăm acest exemplu fiind semnificativ; variantele atestă procesul de definitivare a textului; în acest proces eliminarea unor cuvinte regionale se impunea în mod obligatoriu. Coşbuc înlocuieşte, de pildă, pe: ost (răsărit), bănzi (muzici, fanfare), drot (sîrmă), la care mai putem adăuga unele forme fonetice regionale, ca: ficiori, preste etc. (unele fiind şi forme arhaice). în poezia de pînă la 1889—1890, numărul regionalismelor este impresionant: aret, blid, căpeneag, comarnic, cujbă, cute, năprui, păcuini, păcurar, rit, rocoină, săhăidac (prezent şi în Doina), sîlhă, sluc, şod, tău (baltă), gazdă, ponciş, fapt, sfădi etc. Cele mai multe sînt cuvinte care numesc ocupaţii ţărăneşti. Influenţa limbilor maghiară şi germană este evidentă. De altfel, conştient de această influenţă negativă asupra griului năsăudean, Coşbuc, elev fiind la Năsăud, scrie o poezie în care ironizează utilizarea unor cuvinte luate din limbile amintite; e vorba de poezia Un exemplu de grai tistaş românesc de prin părţile Ardealului de miazănoapte dintru norod alcătuit şi tot pentru el alcătuit (1882), din care reproducem un scurt fragment:
                    I ciudat vileagul groaznic şi beciznic de cealâu:
                    U[i]tă-n sat colea vun fuicaş, de susig îl pui bgirău!
                    Trifaş tudoşagu-i gata, poate pâptiraş să fircălească: Olecătuit de colduş, leş dă să te zăkăiască!
              1 Prefaţă la George Madan, Suspine, Bucureşti [1897?].
XLV
                 O parte din cuvintele regionale au intrat şi în poeziile maturităţii sau în variantele ultime ale unor poezii din anii de ucenicie, Coşbuc considerîndu-le expresive; de altfel, poetul era adeptul ideii că pro-vincialismele, bine alese, pot avea, şi trebuie să aibă, dreptul de a intra în fondul lexical al limbii literare pentru a-i mări posibilităţile de expresie. E interesant de observat că în poezia Un exemplu de grai tistas..., elevul Coşbuc include şi unii termeni militari (fraitâr, obeş-ter, etc.), asemănători celor pe care-i utilizează Macedon Cercetaşu din romanul Ion al lui L. Rebreanu.
                 Coşbuc a utilizat cu măsură, am putea spune chiar cu zgîrcenie, mergînd spre sărăcie, mijloace artistice foarte frecvente, de obicei, în poezie (epitetul, personificarea, metafora etc.); o să vedem că, în compensare, poetul a acordat toată atenţia prozodiei care suplineşte figuri de stil şi tropi obişnuiţi. Dintre epitete, cel mai frecvent pare a fi cel evocativ. Epitetul are, la Coşbuc, foarte adesea, rol de a contribui la realizarea acelei acustici speciale, în lirica de peisaj, sau la portretizarea fetelor din idilele sale. Am putea lua exemple din Brîul Cosinzenii, unde ne întîmpină cu deosebire expresia metaforică. De altfel, metafora ca figură de stil colorează cele mai bune creaţii coşb'*:ciene (Nunta Zamfirei, Mama, în miezul verii, Moartea lui Fulger, Noi vrem pămînt! etc.). în general, epitetul şi metafora valorifică experienţe folclorice. Personificarea este fericit ilustrată nu numai în versuri răzleţe în cadrul unei poezii, ci şi în piese întregi cu mult meşteşug (Vîntul, Prahova, Ştrengarul văilor)y cu deosebire în animarea unor elemente fundamentale ale universului: apa, la care se adaugă vîntul.
                 Intîlnim la Coşbuc şi jun limbaj af or ist ic,\ cu deosebire în poeziile care formulează concepţia sa despre viaţă, o anumită înţelepciune şi experienţă concentrată în Lupta vieţii, în alt Gazel [Picurii cu strop de strop], unde fiecare distih este o expresie aforistică, de gen hora-ţian:
                                   Iar de n-are scop viaţa,
                                   Fă să aibă clipa scop.
              Cîteva expresii aforistice coşbuciene au intrat în fondul paremiologic al limbii române, pierzîndu-şi, pentrh mulţi, autorul; ca şi aforismul din Lupta vieţii, definind întreaga concepţie despre viaţă a lui Coşbuc:
                                   O luptă-i viaţa; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor.
              în Moartea lui Fulger ideea este exprimată bărbăteşte, viaţa „Război .e de viteji purtat44. Ultima strofă a acestei poezii este şi ea un aforism.
XLVI
           în poeziile Decebal cătrâ popor, La Paşti, Rugămintea din urmă, Numai una, Puntea lui Rumi, Logică, precum şi în cîntecele anacreontice expresia aforistică ne întîmpină frecvent.
              Asemenea figuri de stil şi, în general, de artă poetică (am mai putea adăuga metonimia, sinecdoca) nu sînt caracteristice pentru Coşbuc în sensul distanţării lui de anumite experienţe ale poeziei româneşti. Coşbuc este profund original în domeniul versificaţiei. Vladimir Streinu intuise perfect „excelenţa versului44 coşbucian, prozodia şi acuşticitatea acestuia. în capitolul George Coşbuc din cartea Clasicii noştri versul lui Coşbuc este comentat în ce are mai propriu, iar în Versificaţia modernă trimiterile la poetul năsău-dean stabilesc anumite relaţii cu versificaţia românească modernă. Criticul scria, în 1943: „în comparaţie cu numărul limitat de motive, faţă de cvasi absenţa invenţiunii epice, tehnica versificaţiei este copleşitoare. Bogăţia ritmurilor, raritatea, felurimea şi perfecţiunea lor fac din Coşbuc un poet unic la noi.441 în 1966, Vladimir Streinu, într-o excelentă carte de prozodie modernă, vorbind despre Iosif, scrie că acesta „urma, cu variaţia ritmurilor şi strofelor sale, pe celălalt mare auditiv al poeziei noastre, pe G. Coşbuc. înaintaşul folosise o cuprinzătoare felurime de strofe, născocise ritmuri după vechi prozodii şi frînsese măsurile, altfel totdeauna izometrice, cu atîta fantezie acustică, îneît, extrăgînd aproape tot ce se putea extrage din versul tradiţional, ne-a apărut într-un stadiu ca «geniu horaţian» al versificaţiei noastre.442
              Faţă de versificaţia clasică, vetustă prin monotona reluare de ritmuri şi mai ales rime şi organizare strofică săracă, George Coşbuc, clasic şi el în versificaţie, reuşeşte să împrospăteze mijloace obosite şi să dea o nouă strălucire vechilor prozodii, într-un efort de mare îndrăzneală, care subliniază posibilităţile largi ale limbii române poetice, împingînd spre „acceptarea versului liber443. înzestrat cu o ureche muzicală deosebit de sensibilă şi receptivă, Coşbuc a acordat o atenţie specială aspectului sonor al poeziilor sale, orchestrate în strofe din cele mai complicate, ceea ce a permis nu numai o ritmică variat combinată, dar şi o excepţională combinaţie de rime. Tip poetic înainte de toate auditiv, Coşbuc a compus parcă după o partitură invizibilă muzica versurilor, libretul rămînînd, de multe ori, doar un motiv extern de orchestraţie, dar esenţial. într-o mărturisire
              1  Vladimir Streinu, Clasicii noştri, 1943, p. 253.
              2  Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, 1966, p. 213 — 214.
              a Vladimir Streinu, Clasicii noştri, p. 257.
XLVII
              din 1897, Coşbuc declara: „Poeziile mele le compun cîntîndu-le, şi am atîtea melodii în cap, cîte poezii am scrise. Ca să le pot cînta, ori mă închid într-o odaie, ori plec pe cîmp, dar mai cu voie compun cînd călătoresc cu trenul; stau pe platforma vagonului şi acolo-mi bombănesc versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covîrşeşte cîntecul.441 Modul acesta de a compune versuri şi-l aminteşte şi Sadoveanu, care l-a întîlnit pe Coşbuc în gara Dolhasca, prin 1912, într-un compartiment de clasa întîi: „Venea de către Botoşani şi Dorohoi, unde ţinuse conferinţe la cercuri culturale. Privea pe geam primăvara tîrzie şi grăbită a Moldovei de miazănoapte şi murmura stanţe, cum îi era obiceiul.“2
                 Aspectul auditiv al versurilor, acumularea de imagini acustice, ritmica variată, de o varietate nemaiîntâlnită, confirmă cele spuse de poet. In Noapte de oară, de exemplu, accentul cade pe sonoritate, potolită în „pe furiş“, dar plină în: scîrţiind, mugind, hăulind, cîntind, zgomotoşi, vuiet, latră, sună codrii, se zbate apa-n dulce ropot, sau sugerată: s-alină zgomotele, liniştea-i deplină, vîntul tace, satul doarme. Exemple numeroase se pot lua din toată poezia lui Coşbuc.
                 Preocuparea pentru latura sonoră a versurilor, în dorinţa de a
              mări expresivitatea, a....dus la realizarea, de către Coşbuc, a unor
              consirucţii onomatopeice devenite antologice pentru ilustrarea acestei modalităţi poetice de valorificare a sunetelor în experienţe temerare. Iată cîteva exemple:
                              Şi zalele-i zuruie crunte
                                                 (Paşa Hassan)
                              în vînt avînd vestmîntul
                              Şi-n păr vuindu-i vîntul
                                              (Pe Bistriţa)
                              Prin vulturi vîntul viu vuia
                                            (Nunta Zamfirei)
                              Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea
                              A-nceput să ningă şişăind domol
                                                   (Dragoste învrăjbită)
                              Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
                              Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
                                                                   (Regina ostrogoţilor)
                 1 Gr. Coşbuc, Versuri şi proză, Caransebeş, 1897, p. 8 — 9. g Sadoveanu, Primăvara la Iaşi, în Anii de ucenicie, 1958, p. 167.
XLVIII
             Uneori, faptul poate fi remarcat şi în exemplele de mai sus, expresia primeşte un plus de expresivitate prin repetiţie; acest procedeu poetic este valorificat, de altfel, pe scară largă şi cu mult efect de către Coşbuc. Onomatopeea, aliteraţia şi asonanta contribuie la sublinierea unui aspect al naturii, al vieţii, la sugerarea unor stări sufleteşti în acord acustic cu peisajul.
             Pentru a înţelege însă ceea ce este mai specific lui Coşbuc în realizarea acelei recunoscute acusticităţi, a aspectului auditiv al poeziei sale, e necesară o cercetare a sistemului prozodic coşbucian; pentru că putem vorbi despre un asemenea sistem în care vom constata, chiar fugar prezentînd lucrurile, cită bogăţie în varietatea strofică, în aceea a ritmurilor şi rimelor ne oferă lirica lui Coşbuc. Sugestia sonoră rezultă din jocul acesta de formule clasice de prozodie, coclie-tînd cu modernismul în versificaţie, prin marea libertate ce şi-o permite poetul de a varia versul, de a combina rimele, de a răsturna curgerea corect clasică a ritmurilor. Mihail Dragomirescu, Vladimir Streinu au reţinut aceste laturi ale versificaţiei coşbuciene. Ritmica nu este însă, la Coşbuc, un joc gratuit, doar de dragul spargerii unor tipare vetuste; ritmica nouă se acordă conţinutului pe care-1 cuprinde poezia. Starea dramatică în care se găseşte Fata morarului se răs-frînge perfect în ritmul versurilor, „o combinaţie de trohei, dactili, amfibrahi şi iambi, care îşi păstrează poziţiile pînă la sfîrşitul bucăţii, vădind putere inventivă şi virtuozitate neîntîlnită la nici un alt poet".1 în general metrica versurilor se acordează cu o ritmică sufletească interioară. Deci nu se poate considera că este vorba, în acest sens, la Coşbuc de o intenţie pur impresionistă, din dorinţa de a înnoi, ci despre o structură poetică deosebită.
             Regretăm că George Coşbuc n-a scris mai multe poezii în hexametri, pentru care a dovedit că limba română, în ciuda deosebirilor calitative ale accentului faţă de latină (accentul de intensitate în locul celui de durată), este capabilă de a se „clasiciza", aşa cum o ilustrează excelent singura, din păcate, creaţie prozodică latinească, putînd fi scandată, După furtună: |
                 Insă de vînturi aduşi, ca vîntul pieriră şi norii.
                 Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur,
                 Vuiet de mii de ciocane-aducînd pe şindrilele casei,
                 Tulburi şivoaie pornind prin şanţul din marginea căii.
             Coşbuc n-a inventat ritmuri noi, ci le-a combinat pe cele vechi, dîndu-le o nouă viaţă.
             1 Vladimir Streinu, Clasicii noştri, p. 255.
4
XUX
                  Dar, prin distribuirea versurilor în strofe, Coşbuc este fără egal. Forma grafică a strofelor coşbuciene este de o mare varietate: de la distih pînă la strofa de 16 silabe întîlnim tot ceea ce poate fi combinat. Nu i-a fost străin nici terţetul; a cultivat, singur în lirica noastră, gazelul (după modele persane prin versiuni germane sau chiar după gazelurile lui Platen). Dar, cu foarte rari excepţii, respectînd versul tradiţional, Coşbuc a îmbogăţit structura strofică printr-o surprinzătoare inventivitate şi combinaţie de rime. Alexandru Toşa, cercetînd cu mijloace lingvistice şi statistice (matematice) rimele coşbuciene, a ajuns la concluzii dintre cele mai interesante: rimele bogate, foarte bogate şi leoniene sînt mai numeroase decît cele suficiente sau sărace; rimele primesc un plus de expresivitate prin conţinutul lor semantic contrastant pe fondul căruia sînt grefate; prin rimarea unor părţi de vorbire deosebite se realizează opoziţia de sens; prin asocierea unui sens abstract cu unul concret Coşbuc obţine rime neaşteptate, rare; Coşbuc e un maestru neîntrecut în crearea rimei strofice: cincizeci de tipare arhitectonice nu au corespondent în poezia românească şi străină, iar rima în decimă şi duodecimă este în întregime rodul inventivităţii sale, nefiind în-tîlnită cu tiparele coşbuciene la nici un poet român sau străin anterior.1 în strofa de zece versuri (frecventă la Coşbuc), putem întîlni asemenea scheme de rimă, ca în Povestea cîntării: abcccbadbd. Sau strofa senarie din Bradul: a b c c b a. Interesantă este strofa din Recrutul, grăbită şi oprită brusc, cu lungimi diferite de versuri, tră-dînd nervozitate şi nesiguranţă, starea sufletească a flăcăului silit să plece la oaste şi să-şi lase iubita; sentimentul geloziei, cu porniri nesigure şi împiedecări, teamă şi încredere, incertitudine otrăvitoare, ca un gîfîit surd al unei lupte pătimaşe, toate acestea şi-au găsit cea mai potrivită expresie strofică în structura:
                               a Poartă-i grija! Tot a mea b S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! c Dar de nu-i păzi-o bine, c Ţi-ai găsit duşman în mine, b Căci fac moarte a Pentru ea!
                  Starea emotivă, şi nu numai în cazul acestei poezii, este tradusă prin structură (înţelegînd aici şi rima), prin ritmică, realizînd împreună muzicalitatea, sonoritatea specifică a lui Coşbuc, structura poetică intimă a poetului. Ca valorificare artistică a clasicismului, Yladimir
                  1     Cf. Al. Toşa, Frecvenţa tipurilor de rimă în poezia lui Coşbuc, în Limbă şi literatură, Bucureşti, XII, 1966.
                                         t
          Streinu consideră că există un triptic, un triumvirat de poeţi, o „serie comună în privinţa perfecţiunii formei: Eminescu, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu".1
              S-a încercat să se diminueze meritul lui Coşbuc în realizarea im-presionantei structuri strofice, indicîndu-se izvoare sau modele pe care poetul le-ar fi cunoscut şi cu care, incidental şi nesemnificativ, prezintă identităţi; Gâldi Lâszlo, lasă să se creadă, sub forma unei întrebări, că George Coşbuc s-ar fi inspirat din „la variete des strophes dans l’ancienne poesie provensale", pe care ar fi cunoscut-o prin mijlocirea unor traduceri germane.2 Afirmaţia nu se poate susţine însă prin nimic, rămînînd o simplă supoziţie.
              încheind aceste sumare observaţii, nu putem să nu subliniem faptul că aspectul caracteristic al poeziei lui Coşbuc este modalitatea nouă, originală de a transpune un bogat conţinut, de a găsi ritmuri şi rime în deplin acord cu universul sufletesc de care vorbeam: frămîntările, zbuciumul sau liniştea, drama sau fericirea vieţii omului sau a naturii, într-o dependenţă permanentă. Talent puternic înzestrat, sprinten ca un izvor de munte şi cristalin ca acesta, în compoziţia poeziilor sale, G. Coşbuc a ştiut să armonizeze ecouri multiple ale vieţii sale, dar mai ales ale lumii satelor, într-o desăvîrşită obiectivare. Idei sau sentimente, mai ales sentimente, se repercutează în lirica lui Coşbuc în lumea unor versuri care reconstituie nu numai viaţa contemporană (în feţele ei cele mai pregnante), ci şi întreaga traiectorie a poporului român, într-o largă şi cuprinzătoare perspectivă istorică, deschisă categoric spre zilele noastre de libertate socială şi naţională.
              Epoca în care trăieşte Coşbuc, în care se încadrează perfect cu notele sale distincte, şi pe care o reprezintă, alături de Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici într-o familie împreună considerată de critică şi istorie literară, este epoca marilor clasici. în general, clasicismul în literatură (şi în artă) a însemnat o reînviere a tradiţiei clasice greco-romane, un respect faţă de operele mari ale antichităţii— opere pe care scriitorii le imită prin preluarea unor motive, a experienţei artistice (compoziţie riguroasă etc.), puritatea expresiei şi claritatea stilului, căutarea adevărului şi a naturalului, cultivarea idealului de frumuseţe echilibrată, promovarea unor categorii estetice considerate eterne, de cea mai înaltă valoare. Revenirea
              1 Vladimir Streinu, Clasicii noştri, p. 258.
              2     L. Grâldi, Esquisse d’une histoire de la versification roumaine, Budapesta, 1964, p. 144.
4*
LI
              la literatură antica a adus pe prim plan genuri şi specii in care poeţii greci şi romani excelaseră. Se cîntă eroismul, marile pasiuni umane.
                  Clasicism însemnează, în altă ordine de idei, etapa cea mai reprezentativă din istoria unei literaturi, epoca de aur a ei, o fază a dezvoltării caracterizată prin realizarea unor opere de foarte mare valoare artistică, expresie a epocii respective, a gustului ei literar ridicat la cel mai înalt grad; e un maximum de realizare artistică, sumă a colaborării mai multor scriitori excepţional înzestraţi, care reuşesc să creeze opere artistice fundamentale. Epoca clasicismului la diferite popoare se înscrie temporal în funcţie de variate condiţii de dezvoltare istorică.
                  Clasicismul, fără a fi un curent literar, o mişcare literară, românesc s-a manifestat în condiţiile luptei pentru crearea statului naţional român independent; conştiinţa naţională, dorinţa de libertate naţională şi socială (motive atît de solicitate de romantici), înnoirea limbii poetice, a stilului poetic sînt trăsăturile cele mai importante ale literaturii române în epoca marilor clasici. Bineînţeles că în acest clasicism se împletesc şi elemente romantice sau de neoclasicism voltairean. Clasicismul românesc, pe lîngă aceste trăsături, cultivă şi elemente ale clasicismului antic: genuri şi specii, experienţele prozodice, pasiunile puternice ale eroilor literaturii greco-romane, eroismul etc.
                  în familia marilor clasici români, Coşbuc se impune înainte de toate prin formaţia sa cultural-literară solid clasică. Cunoaşterea literaturii antichităţii nu putea să nu lase urme serioase în dezvoltarea lui Coşbuc ca poet. Dorinţa de a scrie o epopee naţională se subînscrie acestei stări; poetul care tradusese Eneida, Odiseea, Divina Comedie (care este, în fond, tot o epopee), care tălmăcise şi din clasicismul indian, nu putea să nu fie influenţat de maeştrii săi; Virgiliu este prezent în pasteluri. De domeniul clasicismului ţine şi arta poetica a lui Coşbuc, acea disciplină a formelor, a structurii strofice a poeziilor sale, cu respectarea rimei, chiar a hexametrilor [in După furtună, de pildă). Regulile tradiţionale moştenite de la clasici (claritatea stilului, a imaginii poetice, tonul, prozodia, în ciuda inovaţiilor numeroase) sînt uşor detectabile în lirica lui George Coşbuc. Dar, la Coşbuc, se altoiesc şi experienţe ale clasicismului european (Dante, Goethe, Schiller); cultura germană îi oferea bogate exemple de clasicism. Coşbuc este apreciat, de către cei mai competenţi comentatori, drept un clasic al versului românesc, în sensul perfecţiunii, al armoniei, al desăvîrşirii; un clasic prin
                                                      LII
            frumuseţea echilibrată a artei şi a acelor metafore sau „personaje lirice" în care poetul apare ca un alter ego în diverse ipostaze, de la tinereţea exuberantă la bătrînul „ca vremea stîlp rămas/ Din alte vremi", concentrînd înţelepciunea de veacuri a poporului său; un clasic prin prezenţa constantă a specificului naţional, a conştiinţei naţionale, a unităţii poporului român dincolo de fruntarii vremelnice; prin aderarea sinceră şi neînfricată la problemele cele mai arzătoare ale epocii sale atît de zbuciumate.
                Locul Iui Coşbuc este bine definit nu numai în familia marilor clasici, ci şi în ansamblul literelor româneşti. Poet al naturii şi al omului de la ţară, al exuberanţei juvenile, al iubirii, al revoltei şi al bărbăţiei, al luptei, Coşbuc se prezintă cu un profil moral şi artistic specific, cu o gîndire poetică originală, exprimată în formele cele mai proprii, mai revelatorii. In evoluţia uimitoare a liricii româneşti, Coşbuc este una dintre cele mai valoroase experienţe, surprinzătoare şi fecundă, la un ceas de răscruce, cînd, prin scrisul unei pletore de epigoni eminescieni, se crease o stare maladivă, din care se părea că poezia noastră nu va mai putea ieşi, fiind iremediabil condamnată la stagnare şi cu toate porţile închise spre perspective novatoare. în acest climat de mal de siecle) Coşbuc se înalţă dintr-o dată şi dovedeşte că Eminescu n-a epuizat toate resursele expresiv-artistice ale poeziei româneşti. George Coşbuc reprezintă, faţă de genialul său precursor, expresia unei lirici noi, menită a realiza o punte necesară şi îndrăzneaţă peste prăpastia care se deschisese între lumea de euforie a autorului Florii albastre şi acea potsie plaintive a epigonilor săi.
                Coşbuc imprimă o nouă direcţie poeziei noastre; această direcţie, începută în Transilvania prin mişcarea de la Tribuna din Sibiu, se caracterizează prin ceea ce Goga definea „un duh de dragoste sinceră pentru mulţimea de la sate, care în viaţa politică se manifestează prin principiile celei mai avansate democraţii... iar în literatură printr-un viu interes cu care se îmbrăţişa producţia folclorică.
                In această nouă constelaţie literară — continuă Goga — cres-cînd sub îndrumarea ei şi desfăşurîndu-se sub ocrotirea unui excepţional talent a început bogata carieră literară a lui Coşbuc, care a cîştigat desăvîrşita învingere pe seama acestui mare curent. Drumul început de Slavici în proză l-a continuat în poezie Coşbuc. Nu e aici locul potrivit şi nu sunt eu chemat a judeca opera literară a acestui mare meşter al versului românesc, atîta însă putem spune că condeiul lui a fixat noua formulă a poeziei româneşti, în Ardeal, hotăritoare pînă în pragul
LIII
               zilelor noastre.'441 Nicolae Iorga sesizase faptul că poezia lui Coşbuc „a fost o revoluţie surprinzătoare şi oarecum o jenă. Era o poezie cu totul nouă, cu care nu eram deprinşi/42 Iorga mai afirmă că George Coşbuc „nici n-a avut imitator la noi. Şi fondul şi forma sînt prea complicate, cer prea multă muncă, un devotament de care lumea de aici nu era capabilă/43 Afirmaţia lui Iorga este doar parţial întemeiată, în măsura în care imitatorii lui Coşbuc (Maria Cunţan, poetă coşbuciană per excelentiam, care-i dedică maestrului şi poezii, Maria Ciobanu, A. L. Bolcaş,Iosif Stanca — dintre ardelenii contemporani cu Coşbuc; apoi patriotarzii Vasile Militaru şi Mircea Rădulescu) n-au reuşit să se impună şi să depăşească nivelul unor mai mult decît modeste strădanii. Este vorba însă despre un alt fel de influenţă a unui poet care n-a făcut şcoală. O culme de înălţimea lui Coşbuc nu putea să nu fertilizeze în alt chip evoluţia poeziei noastre. Cîteva din direcţiile gîndirii sale poetice (acea poezie concretă, pămînteană, curgînd cu virtuozităţi extraordinare, ca rostogolirea unui rîu tumultuos de munte) se fac simţite în creaţia unor poeţi ca: St. O. Iosif, Octavian Goga, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, Mihai Beniuc.
                   St. O. Iosif este cel dintîi care valorifică extraordinara versificaţie coşbuciană în ritmica bogată şi în organizarea auditivă a strofelor, a versurilor, păşind însă în experimentarea poetică „dincolo de marginea extremă la care se oprise Coşbuc444 spre versul liber. Octavian Goga, entuziast admirator al autorului Doinei (căruia-i urmează la Academie şi pe care-1 elogiază într-un cuvînt cu deosebită căldură), continuă mai ales direcţia protestatară, mesianică a poeziei coşbuciene: poeziile Clâcaşii, Rugăciune, Un om, O ţară ştiu, Cosaşul şi alte „cîntece fără ţară44 conţin ecouri şi îndemnuri din lirica lui Coşbuc (Noi vrem pămînt!y In opressores, Doina, Cintecul cel vechi al Oltului, Dunărea şi Oltul, Decebal cătrâ popor etc.). Şi totuşi, lirica lui Goga aduce o urzeală nouă, o ritmică şi o dinamică nouă, cu totul proprie, urmînd imediat lui Coşbuc în acea succesiune de mari valori deschisă de Eminescu; Goga este urmaşul direct al lui Coşbuc. în direcţia poeziei social-politice, Mihai Beniuc îi continuă pe amîndoi.
                   Lucian Blaga se întîlneşte cu Coşbuc pe firul folcloric şi de mitologie autohtonă, populară. V. Voiculescu îl preia pe Coşbuc
                   1      Octavian Goga, Curente de idei în literatura ardeleană de la 1848 pînă în zilele noastre. Serbările de la Blaj, 1911, p. 258.
                   2  N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică. Bucureşti»
               1929, p. 197.                                                     .
                   3  Ibidem, p. 199.
                   4  Viadirair Streinu, Versificaţia modernă, p. 214.
                           uv
          in lirica de peisaj, îar Ion Pillat in orientarea sa spre motivele naţionale româneşti şi în unele experienţe de tehnică a versificaţiei, în începuturile sale poetice.
             Nu putem întreprinde însă, în limitele unei prefeţe, prin forţa lucrurilor condensată, o urmărire a influenţelor exercitate de lirica lui Coşbuc asupra procesului de creştere a poeziei româneşti; am dat doarcîteva exemple în acest sens. L-am putea lega de Şcoala ardeleană, de paşoptişti (mai ales de Andrei Mureşanu). Am plecat de la momentul Eminescu pentru a sublinia noutatea pregnantă a artei coşbuciene, izbucnirea ei categorică.
             De la Coşbuc încoace, într-un efort de mai bine de o jumătate de veac, poezia românească a cunoscut succese mari, într-o diversitate de direcţii, tendinţe, influenţe şi căutări din cele mai complexe.
             Coşbuc este un poet universal prin valoarea naţională a operei lui, prin specificul românesc introdus în circuitul spiritual al lumii, prin acea contribuţie autohtonă la universalitate. Circulaţia poeziei lui Coşbuc în traduceri străine nu este prea lărgită; ea aflîndu-se mai ales în traduceri maghiare, germane, ruseşti (în culegeri antologice), mai puţin a fost tradusă şi foarte fragmentar în italiană, sîrbă, engleză, franceză. O popularizare imediată şi fără precedent a cunoscut Noi vrem pâmînt!
             Valoroasa creaţie a lui Coşbuc poate fi un model, un stimulent, un indicator de direcţie în sensul orientării spre viaţa poporului, spre bogăţia de suflet şi spirit a celor mulţi.
                                                 GAVRIL SORIDON
9H
I
j
NOTĂ ASUPRA EDÎŢÎEÎ
          Prezenta ediţie îşi propune să cuprindă, pentru întîia oară, cea mai mare parte din opera lui George Goşbuc: poezia originală, proză literară, studii, publicistică, traduceri, corespondenţă.
          O ediţie cuprinzătoare a operei lui Goşbuc este o veche cerinţă a culturii noastre. Dacă după moartea poetului, între anii 1918 şi 1944, s-au publicat numeroase ediţii din opera poetică originală, din proza sa literară şi tălmăcirea Divinei Comedii a lui Dante, o ediţie completă, ştiinţific organizată, n-a stat în atenţia editorilor şi editurilor. Ediţiile tipărite în această vreme, cu excepţia volumaşului Poveşti în versuri (1929), editat de pedantul filolog Nicolae Drăganu, conţineau numeroase greşeli de text. Ediţiile de Balade şi idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie, publicate de Gartea românească, avînd la bază ediţii îngrijite de poet, au fost tipărite superficial, comercial, fără nici o atenţie la corectitudinea textului, Gu foarte serioase rezerve trebuie privite ediţiile scoase de Octav Minar (cunoscut şi ca autor de texte apocrife): Vatra (1923), Poeme şi poveşti (1923) şi Romanţe şi cîntece (1930), care au, totuşi, meritul că au pus în circulaţie piese — originale sau traduceri — mai puţin cunoscute.
          Poezii sau povestiri de Goşbuc au fost publicate şi în cîteva culegeri antologice. Un loc aparte ocupă placheta de poezii pentru copii Cartea celor doi zbîrliţi şi-a mai multor alţi pîrliţi, editată, cu ilustraţii, de Gartea românească, fără indicarea autorului şi a anului de apariţie (manuscrisul se găseşte la fondul de manuscrise Goşbuc de la Biblioteca Academiei).
          Ediţia prezentă urmăreşte, în limitele posibilităţilor şi ale exigenţelor, să cuprindă opera lui Goşbuc, reconstituind, în esenţă, drumurile creaţiei. Imaginea poetului original, a prozatorului, a pasionatului filolog, a traducătorului şi savantului comentator se reconstituie în timp, tot mai impunătoare, din mulţimea terenurilor pe care spiritul său — căutînd dezlegări de probleme complicate ale culturii lu-
                                    LVII
               mii — le-a cercetat în destul de scurta sa existenţă zbuciumată şi îndurerată.
                  Profilul moral şi ideologic al lui Coşbuc se va putea preciza, cu liniile sale caracteristice, abia după ce ultimele pagini ale acestei ediţii îşi vor usca cerneala tiparului. Ediţia noastră nu va putea oferi toate soluţiile, ci va încerca doar să adune, onest, materialele, necesare viitoarelor interpretări care să pună în adevărata lumină şi treaptă valorică pe unul dintre scriitorii noştri clasici.
                  Prezenta ediţie de Opere alese este proiectată să apară în mai multe volume, grupate pe următoarele secţiuni:
                  Secţiunea I ar cuprinde în primul rînd poezia originală, publicată de Goşbuc în culegeri; este vorba, adică, despre volumele Balade şi idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară şi Cîntece de vitejie. Poetul a îngrijit mai multe ediţii din fiecare culegere citată; între aceste ediţii — mai cu seamă faţă de primele dintre ele — deosebirile sînt legate fie de cuprinsul lor, fie de distribuirea poeziilor, de structura strofelor şi versurilor ori de ortografie. Publicînd, în acelaşi timp, în culegeri diferite, aceleaşi poezii, Goşbuc renunţă la ele, de la o ediţie la alta, Ie modifică, [preferind regionalismului sinonimul literar, include altele noi.
                  în cazul lui George Goşbuc, editorul nu întîmpină, în stabilirea textului, dificultăţile ediţiei Eminescu, fiindcă cea mai rezistentă parte a operei poetice coşbuciene a fost publicată nu numai în periodice, dar şi în culegeri îngrijite de poet. Dispunem, mai ales pentru primele volume ale ediţiei noastre, de mai multe ediţii de poezii îngrijite de Goşbuc, greutatea constînd doar în alegerea textului de bază. Reconstituind diferitele culegeri, avem în vedere următoarele ediţii îngrijite de Goşbuc, pe care le considerăm de bază pentru stabilirea textului.
                  Pentru Balade şi idile: ediţia a Vl-a din 1914 (deşi nu este ultima ediţie care apare în timpul vieţii lui Goşbuc: în] 1916 apare a VH-a, iar în 1918 apare cea de-a VUI-a, necontrolate de poet).
                  Am inclus toate cele 45 de Cîntece publicate de Goşbuc în prima ediţie, considerîndu-le semnificative pentru configurarea profilului artistic al poetului din perioada 1888 — 1893, precum şi: Cîntec oriental, Nuşa, Politică; Oştirile lui Alah a fost rezervată culegerii Cîntece de vitejie.
                  Pentru Fire de tort: ediţia a Vl-a din 1915 (deşi, ca şi în cazul Baladelor şi idilelor, a apărut ediţia a Vil-a, din 1918, a acestei culegeri, al cărei text nu a mai putut fi controlat de Coşbuc). S-ar putea ca ediţiile din 1918 (inclusiv Balade şi idile) să fi apărut după moartea poetului.
                  Pentru Ziarul unui pierde-vară: ediţia a Il-a, din 1909.
                                             LV1ÎI
           Pentru Cîntece de vitejie: ediţia a IlI-a (ediţie noua) din 1914.
           Am ales drept ediţii de bază pe cele îngrijite de Goşbuc pînă în 1915 inclusiv, avînd convingerea că, după această dată, poetul, ca urmare a pierderii fiului său, Alexandru, este atît de zbuciumat, încît nU'l mai interesează nimic, nici chiar propria sa operă.
           Secţiunea I mai cuprinde următoarele poezii rămase în periodice sau publicate postum:
           a)    versuri de inspiraţie folclorică (unele publicate şi în „Biblioteca poporală44 a Tribunei);
           b)    din volumul Versuri şi proză, editat în 1897, la Caransebeş, de către Enea Hodoş;
           c)     din ciclul de Anacreontice, publicate de Goşbuc în Tribuna de la Sibiu, în 1888 (dintre acestea, cîteva apar în cadrul notelor ca variante ale unor Cîntece din culegerea Balade şi idile, şi vor ieşi, în consecinţă, din această categorie);
           d) alte poezii publicate numai în periodice de către Goşbuc;
           e) poezii pentru copii;
           f)    începuturi poetice (între acestea vom include şi unele traduceri făcute de Goşbuc în timp ce era elev al gimnaziului românesc din Nă-săud, pe care le considerăm, mai degrabă, exerciţii de începător);
           g) poezii tipărite după moartea poetului.
           Pentru acest compartiment al secţiunii nu dispunem — decît cu rare excepţii — de ediţii îngrijite de poet (ne gîndim mai ales la broşurile publicate în colecţia Tribunei de la Sibiu); vom reda textele după periodice sau — acolo unde există — după manuscrise. Vom avea în vedere acele periodice la care Coşbuc a colaborat direct şi unde s-a făcut cea dintîi publicare a poeziei respective: Muza some-şanâ, Familia (revista în care debutează Goşbuc), Tribuna lui Slavici de la Sibiu, Calendarul pedagogic, Cărţile săteanului român, Amicul familiei, Constituţionalul, Lumea ilustrată, Gazeta săteanului, Vatra, Foaia interesantă, Albina, Calendarul unirii, (Blaj), Revista ilustrată, Pagini literare, Semănătorul, Universul literar, Şcoala română, Luceafărul, Revista noastră, Amicul tineretului, Viaţa literară,, Românul, Flacăra, Scena etc.
           Secţiunea a II-a cuprinde o parte din proza literară a lui George Goşbuc — povestiri autobiografice, schiţe şi povestiri (cu subiecte variate), povestiri cu caracter istoric (Războiul nostru pentru neatîr-nare, Povestea unei coroane de oţel etc.), povestiri pentru copii. De asemenea, vom include, în această secţiune, şi alte scrieri în proză cu o tematică variată: istorie şi critică literară (inclusiv studiile danteşti, în româneşte), literatura populară (tradiţii şi legende, despre creaţia
                              LIX
             literară populară), probleme de limbă (limbă literară, expresii şi zică-tori explicate, gramatică etc.), articole cu caracter cultural (lupta împotriva superstiţiilor, medicină populară, ştiinţă popularizată etc.).
                 Pentru secţiunea a Il-a vom stabili textele pe baza uneia din ediţiile îngrijite de Goşbuc pînă la 1915, sau — pentru cele publicate numai în periodice — periodicul respectiv.
                 Secţiunea a IlI-a este rezervată în întregime Divinei Comedii a lui Dante (Infernul, Purgatoriul şi Paradisul), traducerilor din literatura greco-romană: Eneida şi Georgicele lui Yirgiliu, Parmenoa lui Terenţiu, texte din Plautus, Catullus, Odiseea lui Homer, precum şi celor din literaturile sanscrită, germană, engleză, franceză etc. Antologia sanscrită, Sacontala lui Kalidasa, Mazepa lui Byron, Don Carlos de Schiller, poeme şi poezii din Zedlitz (Cuvintele Coranului), Opitz, (Zlatna), Langbein, Waldau, Coppee, Strachwitz, Chamisso, Ernest Maria, Freiligrath, Biirger, Heine, Petofi, Camoens, Prosper Merimee, Alexandre Dumas, Turgheniev etc. Nu vor intra în ediţie traduceri de scrieri ştiinţifice: Cîteva idei asupra educaţiunii, a lui John Locke, şi Psihologia pedagogică pentru şcoalele normale, a lui Emanuel Martig, publicate de Casa şcoalelor în 1912—1920, în traducerea lui Coşbuc, comandate fiind de instituţia în care poetul era re-ferendar.
                 în ultimul volum, dedicat documentelor referitoare la viaţa poetului şi a familiei sale (certificate, documente de familie, corespondenţă), vom da şi o descriere a manuscriselor, o bibliografie completă a operei lui Coşbuc şi o bibliografie selectivă despre viaţa şi opera poetului, un glosar pentru întreaga ediţie, indici etc.
                 Fiecare volum va fi însoţit de note, variante, indice de titluri. Notele consacrate pieselor componente ale unui ciclu, culegeri de versuri etc. vor fi precedate de o notă generală asupra grupării respective.
                 O notă consacrată unei poezii sau proze, în cadrul capitolului de iVo-te şi (wmnte, urmăreşte, în general, următoarea schemă (care nu se aplică obligatoriu fiecărui text): indicaţii bibliografice (unde apare pentru prima oară poezia, proza sau traducerea respectivă, includerea inediţii sau culegeri îngrijite de Coşbuc, comentarea, acolo unde este cazul, a titlurilor pe care aceeaşibucată le-a avut, înainteaultimei forme etc.). Pentru opera antumă indicaţiile bibliografice se opresc, cum este şi firesc, la anul 1918, anul morţii poetului; în afara ediţiilor antume, dăm şi trimiteri la periodice, dar numai la cele conduse de poet sau la care poetul a colaborat susţinut, precum şi la manualele şcolare editate de Coşbuc.
                              LX
             După indicaţiile bibliografice, urmează consemnarea selectiva â variantelor lexicale, stilistice, în ordine cronologică (de la cea dinţii publicare în periodic© sau volume; aici vor intra şi manuscrisele, care vor fi incluse, în variante, la locul cerut), pentru a se putea urmări procesul de perfecţionare a textelor. Numeroasele variante ale diferitelor poezii, marcînd uneori un drum îndelungat, vorbesc despre procesul continuu de cizelare a formelor, de ridicare a poeziilor la cea mai înaltă expresie artistică. (Deşi manuscrisele sînt foarte puţine, ediţiile îngrijite de Coşbuc — destul de numeroase — ne dau o imagine a drumului ascendent parcurs de la textele publicate într-o primă formă pînă la ediţia ultimă. Maturizarea se realizează destul de repede: Coşbuc atinge culmea în creaţia sa artistică, după un drum de 20 de ani de creaţie.)
             Urmează comentariile referitoare la condiţiile social-politice sau biografice care au generat opera respectivă, dacă este cazul. Se consemnează, cînd este necesar, şi izvorul ori izvoarele străine sau autohtone care s-au putut dezvolta în scrierea lui Coşbuc, subliniindu-se partea originală, contribuţia sa personală; se reproduc unele opinii referitoare la poet sau la o operă literară. Pentru întreaga ediţie se vor valorifica manuscrisele coşbuciene din diferitele locuri unde se păstrează. Din păcate, cu excepţia poeziilor Nunta Zamfirei, Crăiasa zînelor, Ştrengarul văilor, Na Duna, Colindători, Roata moriit Concertul primăverii, Dric de teleguţâ şi alte cîteva poezii din perioada năsăudeană, manuscrisele lui Coşbuc sînt mai degrabă un moloz din care cu greu au putut fi descifrate cîteva piese tipărite în ultimii ani. Ceea ce se păstrează integral sînt traducerile şi studiul dantesc şi de asemenea cîteva studii filologice. Mai amintim manuscrisul integral al Cărţii celor doi zbirliţi şi-a mai multor alţi pîrliţi.
             Pornind de la textele pe care le-am fixat drept bază, nu realizăm o literarizare absolută, în criteriile şi normele limbii literare şi ale ortografiei actuale a limbii române. Respectăm formele proprii scrisului coşbucian, în direcţia principiilor pe care le formulăm ceva mai jos.
             In stabilirea textului ţinem seama şi de faptul că în grafia lui Coşbuc, între anii 1880 şi 1918, au acţionat cîteva sisteme ortografice; astfel, în perioada năsăudeană, într-un număr mic de poezii (dintre anii 1880 şi 1881, pe cînd era elev în clasa a V-a), Coşbuc scrie în maniera latinizantă, cipariană. (Lucrarea lui Timotei Cipariu Principia de limba si scriptura, Blasiu, 1866, a însemnat un mare succes al eti-mologismului, autorul fiind o autoritate ştiinţifică unanim recunoscută — însuşi Coşbuc îi dedică o poezie, cu ocazia morţii.) Elev la
LXI

             gimnaziul românesc din Năsâud, Coşbuc scrie cil ortografia pe câreb învăţase de la profesorii săi. în manuscrisele lui Coşbuc din acea vreme se întîlnesc forme ortografice latiniste; nu se utilizează semnele diacritice pentru literele a,i,s,t, d, cînd acestea notau, de fapt, sunetele â,î,ş,ţ,z: catra (cătră), pament, (pămînt), frâng (frîng), plâng (plîng), dicea (zicea), si (şi), scola, definitiuni etc. Se găsesc şi alte forme de ortografie latinistă: grupul sce, sci9 în cuvinte ca liniscit (liniştit), pesce (peşte); acest grup se va păstra şi în sistemul ortografic academic oficializat în anul 1881. Dintre formele de scriere latinizată mai amintim cîteva, din aceeaşi perioadă, în poeziile lui Coşbuc: bene (bine), negra (neagră), santa (sîntă), betrana (bătrînă), pane (pîne), funtana (fîntîna), sera (seară), mormentu (mormînt). Se constată şi unele inconsecvenţe: z se notează şi cu d (ca mai sus), dar şi cu d: (paditoriu, diftongul oa, după cum am văzut şi din exemplele de mai sus, se notează şi cu 6 şi cu oa; u final, dispărut de mult din rostire, se notează de asemenea. Uneori, articolul enclitic feminin singular a se separă prin apostrof de cuvîntul respectiv: cofiti’a, Casian’a, ceea ce ţine tot de sistemul ciparian.
                în anul 1881, după dezbateri furtunoase, Academia Română stabileşte norme ortografice în care fonetismul cîştigă teren substanţial, etimologismul cedează, păstrînd cîteva elemente cumsînt: grupul sc urmat de e sau de i şi notînd pe st din rostire u final dispărut din rostire se păstrează scriindu-se cu semn diacritic:#; a se notează şi cu a, dar şi cu e; î apare ca d, î, şi 0; z se notează cir z sau cu $ (aceste caractere, avînd aceeaşi valoare fonetică, sînt utilizate grafic în funcţie de originea cuvintelor; avem un compromis între etimologism şi fonetism). în scrisul lui Coşbuc, acest sistem ortografic este adoptat în manuscrisele de pînă la 1904 şi în ediţiile culegerilor de poezii originale publicate pînă la această dată (Balade şi idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară). Întîlnim forme ortografice ca acestea: se duce, se spune (unde e notează pe ă din rostirea dialectală a pronumelui reflexiv se, pe care o păstrează Coşbuc şi mai tîrziu, destul de frecvent, în scrisul său); esci (eşti), scii (ştii) — alături de eşti, ştii (uneori întîlnim şi forme ca: cinstesci, cioplesc*’, hodorogesc*,); dici, Dumnedeu, dile, rîdlend, ve#ut — alături de zi, vezi, vezut; povoiu etc. Coşbuc nu respectă cu stricteţe normele ortografiei de la 1881 nu numai în cazul scrierii lui z, ci şi în notarea diftongilor oa şi ea, pe care-i găsim scrişi şi aşa, dar şi cu o şi e.
                în ortografia academică din 1904 principiul fonetic se accentuează: scrierea limbii române se simplifică, apropiindu-se foarte mult
LXII
         de sistemul ortografic actual; sînt notaţi, ca atare, diftongii oa, ea; z (nu d, d); a, â şi * reprezintă acelaşi sunet; şte, şti în loc desce, sci; prefixul des se scrie consecvent cu s, deşi, în multe cazuri, el trebuie să reproducă un z din rostire. în sensul ortografiei din 1904, Coşbuc îşi revizuieşte culegerile şi ediţiile tipărite după această dată (ediţia din 1909 a culegerii Ziarul unui pierde-vară este foarte apropiată de ortografia actuală — se scrie peste tot cu *, cu excepţia cuvintelor român şi a celorlalte cuvinte din aceeaşi familie, care se scriu cu â; se scrie pretutindeni sînt, niciodată sunt).
             Am delimitat şi în scrisul lui Coşbuc două etape distincte:
             Etapa năsăudeană a creaţiilor din tinereţe (limitată pentru noi la manuscrisele păstrate la Năsăud), continuată şi în anii de studenţie de la Cluj, pînă pe Ia 1887, şi, pentru unele piese, mai ales de inspiraţie folclorică, mergînd pînă la 1889.
             Etapa a doua este aceea a culegerilor editate, în care sînt incluse şi o bună parte din poeziile scrise (şi unele chiar publicate) înainte de 1889, data stabilirii lui Coşbuc la Bucureşti, poezii din care a fost înlăturat elementul lexical sau expresia regională, năsăudeană.
             în aceste două etape se constată, după cum s-a putut vedea, şi o schimbare a ortografiei, dar şi, mai ales, prezenţa (în prima etapă), a unor elemente puternic influenţate de graiul local, de la Hordou, unele notate şi fonetic, iar (în cea de-a doua etapă), stăruitoarea grijă pentru înlocuirea cuvintelor prea regionale prin corespondente din fondul limbii literare. E suficient să urmărim variantele Nunţii Zamfirei, pornind de la forma din Tribuna, pentru a ne da seama de atenţia permanentă acordată de Coşbuc hainei în care îşi îmbracă gîndirea poetică.
             Din variatele forme pe care le conţine scrisul lui Coşbuc, după o cercetare atentă, luînd în consideraţie şi preţioasele indicaţii de specialitate oferite de Romulus Todoran ori studiile lui Gavril Istrate (O problemă controversată: literarizarea, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, VII, 1956, fasc. 1, p. 1—46; Aspecte fonetice în opera lui Coşbuc, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, XII, fasc. l,p.25—36; Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui Coşbuc, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza“, secţ. III, tom. IV, 1958, p. 91—108), cît şi mai vechile preocupări ale lui Nicolae Drăganu (George Coşbuc la liceul din Năsăud şi raporturile lui cu grănicerii, Bistriţa, 1927 ş.a.), am ajuns la stabilirea următoarelor criterii pentru transcrierea textelor, în cadrul cărora am păstrat:
             a neaccentuat devenit ă: atăca, Cătrina, năinte, păhar, părăstas, sătană, tirănie etc.;
                                          IXJIÎ
                 ea redus la a: crangă (cu pl. crângi), pribag etc;
                 e transformat în & în cuvinte ca: braţă, cară (pl. de la subst. car), izvoară, înoţâlit, oasă (forme populare), săcure, tot în formele populare: dăsagi, fârmecat, năcaz, strâcurat (în care se păstrează şi forme etimologice) etc.; în pronumele reflexiv se (în rostirea populară foarte răspîndită să prind, să ridică, să rugă etc.);
                 e după labiale, alături de ie (forma literară) în cuvinte ea: fer, ferbinte, pele, pept, peptena, perdut, perit, să zbere etc., frecvente la Goşbuc mai ales pînă pe la 1890, dar prezente, inconsecvent, şi după această dată, chiar şi în ediţiile ultime ale culegerilor sale de poezii;
                 e neaccentuat devenit i în cuvinte ca: ficiori, galbin, îngălbini, vinea (tot rostiri dialectale);
                 i în locul lui î în cuvîntul tinâr, formă atestată în jurul Sibiului şi consemnată în Atlasul lingvistic român şi în Micul atlas lingvistic român (în general, Atlasul lingvistic român, inclusiv seria nouă, atestă foarte multe din formele populare prezente în scrisul lui Coşbuc);
                 î în locul lui i în formele hipercorecte: strimte, strimtoare, suride, zimbete;
                 u în locul lui o neaccentuat în: durmi, martur, în care u este etimologic.
                 Am păstrat, de asemenea:
                 a)    formele vechi şi populare cmi, adv. mine, mini (pl. de la mină);
                 b)    forme cu sufixul atee: iernatec, jăratec (alături de cele cu atic: jăratic etc., precum şi forme de tipul: întunerec, sălbatec etc.
                 Am transcris:
                 î în locul lui ă în cuvintele: mâhnit, până;
                 ă în locul lui e în: rezor, recoare (forme imposibile, explicabile prin dispariţia semnului diacritic de la e);
                 ie în locul lui e în: trebue, boer, voe etc.;
                 ea în locul lui ia în cias;
                 st în locul lui sc urmat de e, i în: drusce, să musce etc.
                 Grafia ţearâ, teri o notăm prin ţară, ţâri, ca în ortografia actuală.
                 De asemenea, vom reda pe e deschis prin e în formele dialectale: aş vre, vei avh, râmine.
                 Am transcris peste tot sînt (care în scrisul lui Goşbuc alternează cu sunt), dată fiind frecvenţa mai mare a acestei forme, proprii de altfel şi pronunţiei populare şi vorbirii poetului — lucru demonstrat şi de rimele construite totdeauna în armonie cu sînt.
LXIV
                în afara celor spuse pînă aici, vom păstra în texte următoarele forme populare (chiar dacă ele apar alături de forme literare sau chiar în dublete populare): adurmecă, almintrea, aripele, bărbile, bilbăi, blăstăm I blestem, cari (pl. pron. relativ interogativ), câciulele, cămaşe, cârmi, cafi (pl. subst. casă), câta, câtrâ, ceri (pl. subşt. cer), ceti, cîr-ciVna, cucoşi, daca, descalicâ, deseară, desmerdaj desmierda (în care păstrăm scrierea cu s a prefixului des, după cum avem credinţa că-1 rostea poetul), despreţ, direge, dirdăi, fârmecată, fereşti (pl. subst. fereastră, păstrată, în text, şi cu forma: fereastă), fîlfâi, gemăt, ghinărari giolgiu, giur, grije, grumazi, hăraciu, herestrâu, io (pentru eu), îmbla, invăli, jâli, jele, (să) joare, lacrămi / lacrime, lăcrăma / lăcrima, lucră, macar, mez-de-noapte, mînecâ, minele, mîngăiere, mîrăie, mormint, mulţâmesc, nâsip, negrilor (pentru negrelor), nice, păsări, părâu Ipârîuj pîrâu jpiriuj, părete, peire/perire, perină, perindă, pintre, pîntre, plumîni, preste, prietin, rădica, răgnind, rămîind, ră-paos, reîntors, rîpele, roşiul, rumpe, sămn, sărbare, schimonosi, scîrţâie, scoborî, sfârma, sfâşii (fişii), sită, (se) sparie, spaţiuri, speriete, staur, stetea, (să) stingă, străcoară, subt j supt, subţirică /supţirică, şindilită, tignă, tinâr I tînăr, tigvă, timp ("pl. timpuri), trebe, trimete, trupină, ţărnă, ţintă, vecinie /veşnic, vesmintjvestmintjveşmînt, vizunie, vîjăie, vrăşmăşie, vrea / vreu, zamă etc.
                Transcrierea textelor în ortografia actuală impune şi o atentă urmărire a punctuaţiei; punctuaţia scriitorului a fost respectată în limitele normelor actuale de punctuaţie. A fost eliminată virgula dintre obiectul (complementul) direct sau indirect şi verbul de care depinde, au fost introduse virgule în cazul construcţiilor incidentale, vocativelor etc.
                Evidentele greşeli de tipar şi de text vor fi corectate; vom scrie Ce ştiu în loc de Te ştiu (Poet şi critic), l-a spus s-o doară în loc de I-a spus-o doară (Voichiţa lui Ştefan), pierdut în loc de pierit (Roca di Manerba), vădea în loc de vedea, oase în loc de oaste (Fragment epic), băieţi în loc de bieţi (Pe deal) etc. Sînt numeroase asemenea cazuri în care intervenţia a fost obligatorie, renunţînd la forma din ediţia de bază şi restabilind cuvîntul sau expresia după o variantă mai veche; vom discuta în cadrul notelor toate cazurile care intră în această categorie.
                                                                              G. S.
            5 — Opere alese voi. I, G. Coşbuc
BALADE ŞI IDILE
iiL.
                   NOAPTE DE VARĂ
     Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş; Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine 5                   Pe furiş.
     Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrţiind; Turmele s-aud mugind,
     Şi flăcăii vin pe luncă 10                  Hăulind.
     Cu cofiţa, pe îndelete,
     Vin neveste de la rîu;
     Şi, cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete 15                  De la grîu.
     De la gîrlă în pilcuri dese Zgomotoşi copiii vin ;
     Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese 20                  Din cămin.
     Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Liniştea-i acum deplină 25                  Şi-a-nnoptat.
3
Focul e învelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte Iese luna din brădet Şi se înalţă, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet.
Ga un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vintul tace; Satul doarme ca-n mormînt — Totu-i plin de duhul sfînt: Linişte-n Văzduh şi pace
                  Pe pămînt.
Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr şi pribag.
Tainic se întîlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
                  Drag cu drag.
           MÎNIOASĂ
     Am să merg mai înspre seară Prin dumbrăvi, ca mai demult, în priveghetori să-mi pară Glasul Linei că-1 ascult.
  5 Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!
     Că-n zori Lina sta-n portiţă,
     Sălta-n vînt a ei altiţă,
                         Vîntul îi sălta-n cosiţă Şi-i făcea floare-n obraz: io Eu mergeam la plug în laz,
     Şi, cînd trec, Lina s-ascunde,
     Parcă nici nu m-a văzut, îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
                Nu-mi răspunde!
15  Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde !
     Şi mă mir — ce i-am făcut!
     Vreau de-aici să rump o floare!
     Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare,
20 Şi cicoare vreu să rump —
     Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!
     Că-n amiazi venind pe vale,
     Întîlnii pe Lina-n cale:
     Fragi i-am dat, ea mi-a zis: — „Na-le! 25 Ţi-am cerut eu ţie fragi?"
     Ochii ei frumoşi şi dragi Priveau tot spre poala rochii,
     S-a pus Lina pe tăcut,
5
       Şi vedeam că-i umblă ochii,
   30  *               Umblă ochii
       Ca la şerpi, îi umblă ochii,
       Si  mă mir — ce i-am făcut!
       9
       Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag!^
   35  Ieşi din neguri, lună plină,
       Să mă vezi la Lina-n prag — Mai ştiu eu ce-aştept în prag! Alte ’dăţi suna zăvorul;
       Lina pe furiş, ca dorul,
   40  Păşea-n degete pridvorul Şi’la mine-n prag venea, Mamă-sa cît ce-adormea.
       Azi ard hainele pe mine,
       Mi-e greu capul ca de lut,
   45 Stau în prag — şi ea nu vine, Nu mai vine!
       E tîrziu şi nu mai vine...
       Şi mă mir — ce i-am făcut!?
       NU TE-AI PRICEPUT
       Nu te-ai priceput!
       Singur tu nu mi-ai plăcut,
       Că eu tot fugeam de tine?
       0, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! 5 Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine, Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
       Şi eu toate le-am făcut,
       Ca să poţi să-mi spui odată,
       Să mă-ntrebi: „Mă vrei tu, fată?u 10 Şi plîngeam de supărată Că tu nu te-ai priceput.
       Nu te-ai priceput!
       Zici că-s mlndră şi n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale?
   15 Dar de unde ştii? In cale
       Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale, Şi-orişiunde te-am ştiut.
       Zile lungi mi le-am pierdut,
       Să mă-mprietenesc cu tine:
   20  Tu-mi umblai sfiios, Sorine,
       Şi plîngea durerea-n mine Că tu nu te-ai priceput.
       Nu te-ai priceput!
       Am fost rea şi n-aş fi vrut 25 Să te las, ca altă fată,
       Să mă strîngi tu sărutată?
       Dar m-ai întrebat vrodată?
7
           Mă-nvingea să te sărut Eu pe tine! Pe-ntrecut :iO Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi, şi mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput.
           Nu te-ai priceput!
                                                        35 Zici că de m-ai fi cerut Mamei tale noră-n casă,
           N-aş fi vrut să merg? E, lasă Că de-o fată cui-i pasă,
           Nu se ia după părut!
       40  De-ntrebai, ai fi văzut!
           Tu să fi-nceput iubitul,
           Că-i făceam eu isprăvitul — Tu cu pîinea şi cuţitul Mori flămînd, nepriceput!
                        FATMA
     In faptul dimineţii, prin parc, îngîndurată,
     Se plimbă visătoare Fatma, frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad —
     Iar tinerele-i plete de peste umeri cad 5 Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mină. Zîmbind s-aşează fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvlrle apa-n sus.
     Tiptil atunci din umbra tufişului răsare 10 Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare, S-apropie de fată, o prinde pe furiş,
     S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş.
     Fatma răsare-n ţipet, de spaimă îngălbinită.
     —       „El are fes ca-n Yemen şi haina zdrănţuită!“ — 15 Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind
     Ga şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin, şi-l prind.
     Fatma plingînd se duce la tată-său şi-i spune.
     —   „Voi pune servitorii să-l bată! Şi voi pune Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat
20  De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat! Mişelul 1“ Şi Ben-Omar izbeşte cu piciorul Şi dă un semn. în lanţuri legat, cutezătorul Nin-Musa intră palid, cu ochii la pămînt —
     El are fes ca-n Yemen şi-o zdranţă de vesmînt.
25  Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,
     Şi sclavul stă nainte-b El are fes albastru,
                              9
     Şi-albaştri are ochii, d-un farmec dureros;
     E tînăr şi e palid şi-aşa e de frumos! S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul 30 Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mină iataganul:
     —   „Acesta e?“ Şi fata se-ndoaie puţintel:
     —   „N-a fost acesta, tată ! — Să nu loveşti în
        NUNTA ZAMFIREI
     E lung pămîntul, ba e lat,
     Dar ea Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Şi-avea o fată, — fata lui —
  5  Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat.
     Şi dac-a fost peţită des,
     E lucru tare cu-nţeles,
     Dar dintr-al prinţilor şirag,
10  Cîţi au trecut al casei prag,
     De bună seamă cel mai drag A fost ales.
     El, cel mai drag! El a venit Dintr-un afund de Răsărit,
15  Un prinţ frumos şi tinerel,
     Şi fata s-a-ndrăgit de el.
     Că doară tocmai Viorel
                                                                  I-a fost menit.
     Şi s-a pornit apoi cuvînt!
20 Şi patru margini de pămînt
     Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător
                                                                  Decît un vînt! ll
                                                         ll
25  Ca ieri, cuvîntul din vecini S-a dus ca astăzi prin străini, Lăsînd pe toţi, din cît afund 0 mie de crăimi ascund,
     Toţi craii multului rotund 30                 De veste plini.
     Şi-atunci din tron s-a^ ridicat Un împărat după-mparat Şi regii-n purpur s-au încins,
     Şi doamnele grăbit au prins 35 Să se gătească dinadins,
             ; ; Ca niciodat’.
     Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit,
     Din munţi şi văi, de peste mări, 40 Din larg cuprins de multe^zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit.
      De cum a dat în fapt de zori Veneau cu fete şi feciori 45 Trăsnind rădvanele de crai,
      Pe netede poteci de plai:
      La tot rădvanul patru cai,
                     Ba patru sori.
      Din fundul lumii, mai din sus, 50 Si din Zorit, şi din Apus,
      Din cît loc poţi gîndind să baţi Venit-au roiuri de-mpăraţi Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi Cum astăzi nu-s. 55 * * * * 60
  55 Sosit era bătrînul Grui
                           Cu Sanda şi Rusanda lui,
                                                  Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
                              Cu Lia lui sosit a fost,
       Si Bardeş cel cu adăpost
   60  ’              Prin munţi sîlnui
12
65
70
75
80
85
90
95
Şi alţii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
                 Sclipeau de-argint.
Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinţ mai tînăr cînd trecea C-un braţ în şold şi pe prăsea Cu celălalt.
Iar mai spre-amiazi, din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
                 Veneau călări.
Şi ca la mîndre nunţi de crai Ieşit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulţi şi mult popor Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
                 De flori de mai.
Iar cînd alaiul s-a oprit Şi Paltin-crai a stărostit A prins să sune sunet viu De treasc şi trîmbiţi şi de chiu — Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E nemplinit!
Şi-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gînd răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
                 Cu pas uşor.
13
      Un trandafir în văi părea;
      Mlădiul trup i-1 încingea Un brîu de-argint, dar toată-n tot 100 Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot
                      Cu mintea mea.
      Şi ea mergînd spre Yiorel,
      De mînă cînd a prins-o el,
105 Roşind s-a zăpăcit de drag, — Vătavul a dat semn din steag Şi atunci porniră toţi şireag încetinel.
      Şi-n vremea cît s-au cununat no S-a-ntins poporul adunat
      Să joace-n drum după tilinci: Feciori, la zece fete, cinci,
      Cu zdrîngăneii la opinci
                      Ca-n port de sat.
115 Trei paşi la stînga linişor
      Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
      Se prind de mîni şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind,
      Şi bat pămîntul tropotind 120   ’              în tact uşor.
      Iar la ospăţ! Un rîu de vin!
      Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari,
      Tot crai şi tot crăiese mari,
125 Alăturea cu ghinărari
                      De neam străin.
      A fost atîta chiu şi cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt!
      Şi soarele mirat sta-n loc,
130 Că l-a ajuns şi-acest noroc,
      Să vadă el atîta joc
                      P-acest pămînt!
14
      De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat,
135 Frumoase toate şi întrulpi,
      Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
      Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
                      Cu păr buclat.
      Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
140 De-al căror buzdugan isteţ
      Perit-au zmei din iaduri scoşi!
      De-ai fi văzut jucînd voioşi Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
                      Şi logofeţi.
145 Ba Peneş-împărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor,
      L-a pus la joc! Şi-ntre popor Sărea piticu-ntr-un picior 150                  De nu-şi da rînd !
      Sînt grei bătrînii de pornit,
     ! Dar de-i porneşti, sînt grei de-oprit! Şi s-au pornit bărboşii regi Cu sfetnicii-nvechiţi în legi 155 Şi patruzeci de zile-ntregi
                      Au tot nuntit.
      Şi vesel Mugur-împărat Ca cel dinţii s-a ridicat Şi, cu păharul plin în mîni,
160 Precum e felul din bătrîni La orice chef între români,
                      El a-nchinat.
      Şi-a zis: — „Cît mac e prin livezi, Atîţi ani la miri urez!
165 Şi-un prinţ la anul! blînd şi mic,
      Să crească mare şi voinic, —
      Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez !“
6
         GlNTECUL FUSULUI
          Eu mi-am făcut un cîntec Stînd singură-n iatac —
          Eu mi-am făcut un cîntec, Şi n-aş fi vrut să-l fac.
                                                                5 Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu,
          Şi ce-mi cînta nainte Cîntam pe urmă eu.
          De-atunci îl cînt întruna 10 Că-mi vine-aşa nevrînd; De-aş face orice-aş face,
          Nu pot să-l scot din gînd. îl cînt torcînd la vatră Şi-l cînt mergînd pe drum 15 Şi nu pricep ce-i asta,
          Şi nu ştiu, biata, cum?
          Adese stînd la cină Simt lacrimile des,
          Nu pot mînca de lacrimi 20 Şi trebuie să ies Afară-n vînt, afară,
          Că-mi arde capul tot, Şi-ngrop în palme capul Şi-mi cînt amarul tot.
      25 Am stat la roata morii, ,
          Şi roata umblă des,
16
           Şi roata morii cîntă Cuvinte cu-nţeles.
           Ea cîntă înainte;
      30 Cînt şi eu după ea —
           Moraru-şi face cruce Privind în urma mea.
           Şi-am mers pe malul apei,
           In valuri să-mi îngrop Şi cîntecul, şi-amarul —
           Dar a-nceput un plop Să cînte, şi toţi plopii Cîntau duios în vînt,
           Şi m-am trezit dodată Că plîng şi eu şi cînt!
           Şi-am mers pe lunci, dar jalnic, D-a lungul peste lunci,
           Cum plîng şi cîntă toate!
           Şi-n crîng m-am dus atunci — 45 Nu-i loc mai bun pe lume De plîns decît în crîng!
           Ah, toate plîng, şi satul Se miră că eu plîng!
           Dar fusul e de vină,
      50 Că se-nvîrtea mereu,
           Şi el cîntă un cîntec,
           Şi-l ştiu d-atunci şi eu!
           Şi-ncet ce trece viaţa Cînd n-ai nici un noroc —
      55 Mai iute dac-ar trece,
           De-ar sta mai bine-n loc !
           De-ar sta pe loc mai bine!
           Ori loc eu să-mi găsesc Să pot să plîng cu hohot —
      60  Nici asta nu-ndrăznesc !
           Că mama mă tot ceartă Şi tata-i supărat,
35
40
6*
1?
          Şi-n ochii mei se uită Toţi oamenii din sat.
      65 Ah, seara, numai seara, Mă simt la largul meu, Că-ngrop în perne capul Şi, pînă-n zori mereu, Tot plîng ca o nebună
      70 Şi perna-n braţe o string, Şi plîng, că nu mă vede Măicuţă-mea că plîng.
                   BALADĂ ALBANEZĂ
     Fiul paşei din Ianina Un cal negru-n rîu adapă,
     Pe cînd vine după apă Cu vas alb pe cap Despina.
5   Dar din munte, de pe creastă, George cată-n văi şi vede Şi pe turc şi pe nevastă.
     Fiul paşei din Ianina De la pept o floare scoate 10 Şi-o aruncă-n val, să-noate Pînă-n vale la Despina.
     George-n munte pumnii-şi strînge, Buza cruntă-n dinţi o muşcă Şi de multă ciudă plînge.
15  Fiul paşei din Ianina Vesel braţele-şi întinde,
     Cînd se pleacă-ncet şi-i prinde Crinul de pe rîu Despina.
     Ce, la pept a pus ea floare?
20 Dar şi-n munte George pune Plumbii sub scăpărătoare.
     Fiul paşei din Ianina Blînd desmeardă alba frunte A nevestei, dar din munte 25 Moarte-aduce carabina.
19
    Nu în cal, nu-n fiul paşei, Plumbul a mers drept în crinul Pus pe albul pept al laşei.
                         Fiul paşei din Ianina 30 Sare-n şea, îndoaie brîul,
    Bate-n cal nebun cu frîul —
    Şi-l ajunge carabina:
    Nu-n pept strîns cu haină verde, Ci-ntr-un braţ, mai mult neveste 35 Cu-acel braţ să nu desmerde!
          ARMINGENII
     Pe eînd umbla Hristos prin ţară Lăţind euvîntul său frumos, Ovreii toţi i-au scos ocară Şi cărturari de-ai lor cercară 5 Prilegi să piardă pe Hristos.
     Aşa,-ntr-o noapte-ntunecată Cînd vecinicul Mîntuitor Dormea-ntr-o casă-ncreştinată, Găsitu-l-au ovreii-ndată 10 Şi sfat făcut-au de omor.
     La miezul nopţii aveau să vie La casa unde el dormea —
     Şi, casa pentru ca s-o ştie,
     Au pus ca semn şi mărturie 15 în faţa casei o nuia.
     Dar Dumnezeu, cel ce scoboară Şi-n glndul cel mai nevădit,
     Nu lăsă p-al său fiu să moară, Căci a răscumpărării oară 20 Şi vremea morţii n-a sosit.
     Şi Dumnezeu orbit-a firea Ovreilor împinşi la rău,
     Încît să n-aibă nicăirea Vrun chip de-a făptui perirea 25 Născutului din Dumnezeu.
21
     La mezul nopţii-n gloată mare Ovreii pe furiş pornesc —
     Sînt muţi ovreii de mirare,
     Că ei la casa fiecare 30 Ga semn cîte-o nuia zăresc.
     — „Dac-am pierdut şi astăzi prada, Cu greu putea-vom s-o găsim.“ Porneşte-apoi răgnind grămada, Perîndă-n zgomot toată strada 35 Tăcutului Ierusalim.
     Dar neputînd să mai găsească Pe Christ ca să-l omoare-n somn, Perdut-au noaptea duşmănească Şi n-au putut să-ndeplinească 40 Perirea veşnicului Domn.
     Şi dintr-acea zi-nainte Rămas-a obicei, şi spun,
     Ga pentru-aducerea-aminte De noaptea mîntuirii sfinte 45 Românii şi-azi armingeni pun.
  5
10
15
20
    REA DE PLATĂ
Ea vine de la moară;
Şi jos in ulicioară Punîndu-şi sacul, iacă Nu-1 poate ridica.
—„Ţi-1 duc eu!“—„Cum?“—„Pe plată !“ Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune cîte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sînt multe trei!
Cu două să-nvoieşte,
Iar unul mi-1 plăteşte,
Cu altul să-mi rămîie Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cît veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul P-un singur sărutat!
23
1
      FATA MORARULUI
     Sub plopii rari apele sună Şi plopii rari vîjie-n vînt,
     Iar roata se-nvîrte nebună!
     Eu stau la covată şi cînt,
5 Dar singură nu ştiu ce cînt,
     Şi-n ochii mei lacrimi s-adună.
     Aşa-i de-ntunerec afară!
     Din cer un iad pînă-n pămînt.
     Eu cînt tot un cîntec d-aseară 10 Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt,
     Şi tremur şi n-aş vrea să-l cînt,
     Şi-l tac, dar nevrînd îl cînt iară!
     O, stînge-te, lampă, te stînge!
     Că brîul de-ncins mi-a fost lung,
15 Dar brîul meu astăzi mă strînge,
     La copcii cu greu îl ajung!
     Aşa de cu greu îl ajung,
     Şi-n copcii el trupul mi-1 frînge!
     Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă, 20 Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
     Obrazul ascuns sub năframă E martur păcatului meu.
     E martur amarului meu:
     Tu n-ai băgat încă de seamă!
24

25  Sub plopii rari apele sună,
     Şi plopii rari vîjie-n vînt,
     Scot hohote parcă să-mi spună, In ris, ce nemernică sînt!
     Ce rea, ce nemernică sînt,
30 Iar apele-mi strigă: — „Nebună !“
     O, macină griul mai bine Şi-nvîrte-te, roată, mereu!
     Că lumea să-nvîrte cu mine,
     Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu !
35 Ba lasă, că ştiu eu ce vreu:
     Aş vrea să fiu, roată, supt tine!
                       CRĂIASA ZÎNELOR
       Orcanul însuşi stă domol
             Şi-n gînduri dulci să pierde,
       Cînd zînele cu pieptul gol Răsar pe lunca verde.
    5 Uşoare, ca de neguri, fug Prin liniştea adîncă,
                              Obrajii lor, ca flori de rug,
             Sînt nesărutaţi încă.
       Vezi tu departe-n Răsărit 10      Aprins lucind ca focul
       Palatul lor? împrejmuit
             Cu zid d-argint e locul:
       Acolo ele-n veci nu mor
             Şi vara-n veci nu moare,
   15 Iar ele-şi au crăiasa lor
             Şi toate sînt fecioare.
        La ţara lor nici zmei n-ajung!
             Dar într-o zi, la poartă,
        Bătu, de drumul greu şi lung,
    20     Slăbită şi mai moartă,
        O  fată de-mpărat, cerînd
             Un loc de mas, sărmana,
                              Si să ruga milos de blînd,
             — „Şi cum te cheamă?" — „Ana“.
26
   25  —„Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
            Acest drept al meu nu e. Crăiasei noastre am să-i spui Să vie să-ţi descuie.“
       P-un nor de aur lunecînd 30 A zînelor crăiasă Venea cu părul rîurînd,
            Rîu galben de mătasă.
       Crăiasa în purpur şi-n smarald S-ascunde, nu s-ascunde,
   35 Străbaţi cu ochii viul cald Al formelor rotunde.
       Ard flăcări ochii ei crăieşti Cum stă la zid plecată:
       —    „Descui. Dar eu mă tem că eşti
   40      Fecior \u — „Ba nu; sînt fată!“
       Şi dîndu-i zînele-adăpost Trăia cu ele soră.
       Dar într-o zi a fost ce-a fost Că nu s-a dus la horă 45 Şi-avînd inel, ea se juca
            Stînd singură-ntr-o vale; Pe-acolo doamna se plimba Si-a dat de Ana-n cale.
       —    „Ce ai tu, Ano?“ — „Uite ce-i!“
   50      Crăiasa schimbă feţe,
       Că n-a văzut în viaţa ei Inel, şi ce mîndreţe!
       Din piatra tronului din rai Cioplit în flori maestre,
   55 El singur unui fiu de crai
            D-ajuns i-ar fi fost zestre.
       —    „Şi cum îi zici?“ — „Inel îi zic!“
            Pe degetul suleget Al zînei pus, pe cel mai mic,
   60      Crescut părea pe deget.
27
65
70
75
80
85
90
95
       —   „O, dă-mi-1 mie!“ drăgălaş
            Se roagă ea-mbătată.
       —   „Ţi-1 dau, stăpîno, de mă laşi
            Să te cuprind o dată!“
       Crăiasa-n veselia ei
            Cu grabă se-nvoieşte:
       —   „Mă strîngi la pept, şi-atîta ee-i?“
            Şi peptul Anei creşte,
       Şi cum întinde braţul drept Mai viu îi bate peptul Şi tremură, strîngînd la pept Pe doamnă-sa cu dreptul.
       —   „Atîta ce-i?“ — „Dar m-a durut!
            Să nu pui mina stîngă!“
       Şi-n urmă zîna s-a zbătut
            Că prea mult vrea s-o strîngă. Aşa fac şi copiii-n joc
            Cînd nu-şi înţeleg vrerea,
       Dar zînei i-a părut d-atunci Că i-a slăbit puterea.
       A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă,
       Făcea, avînd mărgăritari,
            Dintr-înşii Ana salbă.
       Crăiasa vine iar. Zărind Frumoasa jucărie,
       Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind Să aib-acea mîndrie.
       —    „Ce-i asta?“ — „Salbă !“ Ard răzleţ
            Mărgeanuri roşii-n pară,
       Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ Al salbei, dînd o ţară.
       —    „Şi cui o dai tu?a Pătimaş
            Zîmbind crăiasa-ngînă:
       —    „Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
            Să te sărut, stăpînă!“
28
      Pe nimeni ea n-a sărutat,
          Ori poate flori şi fluturi,
      Dar pentru salbă i-ar fi dat 100 Şi-o sută de săruturi.
      Aşa fac doi copii în joc,
          Cînd nu-nţeleg ce-i jocul,
      Dar zînei i-a părut d-atunci Că i-a perit norocul.
105 A treia zi, privind în lac Copila, ca-n oglindă,
      Cerca şi nu putea pe plac
          Un brîu pe trup să-şi prindă. Crăiasa vine   iar. Grăbit
110       S-a-ncins  atunci crăiasa,
      Şi cît de strîns i s-a lipit De caldul trup mătasa!
      Ea bate-n palme, vede-n lac Că strînsă-i stă mai bine;
115 Rotunde, ca un cap de mac,
          Stau sînurile pline,
      Mai naltă pare, şi-n umblat Mlădie ca o vargă,
      Ea  simte cît   de rău i-a stat
120        In haina  ei cea largă.
      Şi ochii-i otrăviţi de dulci La brîu sălbatici cată.
      —   „Ţi-1 dau, cu tine de mă culci
          Alăturea o dată!“
125 —„Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei Altce, că am eu multe!“
      —   „Nu vreu!“ Şi-n urmă asta ce-i?
          De ce să n-o asculte?
      Ştiţi voi povestea, cînd un fiu 130 De împărat odată,
      In pept cu dor turbat de viu, S-a îmbrăcat în fată,
29
      Şi-avînd în loc de paloş fus,
          Şi-n loc de coif naframă,
                                              135 Pe peptul tînăr el şi-a pus Altiţă-n loc de-aramă?
      El stă pe tron, şi lingă el Ce trist crăiasa plînge!
      Cu mîna ei cea cu inel 140      Rupîndu-şi salba, strînge
      Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
          Şi brîul şi-l dezleagă,
      Şi păru-i desfăcut mănunchi li umple faţa-ntreagă. 145 * * * * 150
145  —„ Eu toate, toate le-am perdut!
          Şi Dumnezeu mă peardă
                                             Din ochii lui, că te-am crezut!“
          El rîde şi-o desmeardă:
      — „Acum nu-i timp să te boceşti;
150      Tu vii cu mine-acasă;
                         Crăiasă dacă nu mai eşti, j Vei fi împărăteasă!“
TP
Gimnaziul cel vechi din Năsăud
         jC« *s*\Sti* «*WV 4t **4rf/*       ^*wV« .
            U <7 0Ztt*£* ///">

                                                    «ft*/**:
         '**■**'''            ,4?^^            '*&£&' msp^i-'
         <M*y^*s**y£
pflllM^
               Cuvin tare rostită de G. Coşbuc la deschiderea societăţii „Vir-tus romana rediviva“
                  PUNTEA LUI RUMI
                                       I
                    Rumi adunase-n creier Toată cuminţia lumii — Şi-ntr-o zi regele Gupta Cheamă la palat pe Rumi.
                 5 — „Mîne-i Anul nou, ştii bine. Şi-obicei din vremuri este Ga-ntr-această zi să fie Sărbătoare de neveste.
                    Şi-aş dori vrun lucru mare!
                10  Tu eşti sfînt, aşa se spune, Faci minuni; şi mîne tocmai Ce n-aş da pentr-o minune, înmulţim splendoarea zilei — Vrei? Găseşti tu una-n pripă.“ 15 Rumi a rămas pe gînduri, Negăsind răspuns o clipă.
                    Şi-a plecat. Făcuse dînsul Mari minuni de altădată,
                           Dar acum avea prilejul 20 Pentru cea mai minunată.
                                  II
                     P-un şes larg sînt adunate Ginţile din Himalaia,
                                        31
7 — Opere alese voi. I, G. Coşbuc
                          Oşteni negri-n coifuri albe, Principi, preoţi, sclavi şi raia. 25 Toţi bărbaţii stau doparte,
                          Iar la mijloc stau fecioare Şi neveste-n largă horă, Toate-n port de sărbătoare.
                          Iar regina joacă-n frunte 30 Cu optzeci de principese.
                          La un semn s-alină jocul, Şi-acum Rumi-n mijloc iese.
                          El avea un cort doparte,
                          Iar în cort? Gine-ar şti spune! 35 El încet desface cortul Cu ascunsa lui minune.
                          Să ivesc doi stîlpi, în urmă Alţii doi, apoi mărunte Peste stîlpi cîteva scînduri.
                     40 Ce era? O simplă punte.
                          — „Rege, nimeni nu cunoaşte Ce-i în sufletul femeii,
                          Numai cei de sus! Şi iată Şi-ntr-un lemn s-arată zeii!
                     45 De va trece peste punte O femeie credincioasă,
                          Se va-nfrumoşa femeia Rămîind mereu frumoasă.
                          De va trece însă una 50 Care şi-a-nşelat bărbatul,
                          Ea se va negri ca noaptea, Astfel ispăşind păcatul.
                          Dar eu cred că nu-i nici una Cu păcate! Cea mai castă 55 Treacă-ntîi! Şi-apoi să treacă Rînd pe rînd cîte-o nevastă/4 Şi-a tăcut. Erau în şiruri Zeci de mii şi mii de sute De femei: ce de credinţă 60 La un loc, ce de virtute !
32
w
                    Dar virtutea — zice Veda-—
                    Este mută, vecinie, rece.
                    Gupta strigă, dă un ordin,
                    Dă pe-al doilea, dă vro zece 65 Ş-apoi zîmbitor priveşte
                    Spre regină: — „De să poate,
                    Treci tu-nţii* şi după tine Au să treacă-n urmă toate !“
                    —       „Dacă vrei, eu trec, nu-mi pasă! 70 Dar chiar eu? Nu să cuvine
                    Să pui, rege, la-ndoială Sufletul unei regine.
                    Mă-nroşeşte singur gîndul Că tu ai aflat cu cale 75 Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale!“
                    Şi-a rămas pe loc regina.
                    Regele-a privit sinistru Spre Nipunica, nevasta 80 Celui mai frumos ministru.
                    —   „Iartă, rege, zise dînsa,
                    Nu pot suferi privirea Multor ochi! Sînt sfiicioasă;
                    Eu aş trece, însă firea...“
               85 Principesele-nroşite
                    Bucuros voiau să treacă,
                    Dar putea să mintă puntea,
                    Vrun nedrept putea să facă.
                    Ori mai ştii? Bătrînul Rumi 90 Face-o glumă, cum se vede;
                    Şi-i atît de slabă puntea,
                    Că-n ea nu te poţi încrede.
                    Ş-apoi cum să creadă lumea Ce vor spune neşte lemne?
               95 Regele, muşeîndu-şi gura,
                    A tăcut, convins pesemne.
7*
33
100
105
110
115
120
125
130
                       <—„Dar minunea unde-i, Rumi?“ Punînd degetul pe frunte A zîmbit bătrînul preot:
                       — „Puntea e ca orice punte!
                       Nici virtutea n-o arată,
                       Nici păcatul, dar azi, rege, Dintr-o punte mincinoasă Trei minuni tu poţi alege.
                       Multe bunuri are omul,
                       Dar virtutea cea mai mare E să nu să ţie mîndrii Cu virtuţile ce are;
                       Deci nu-i o minune dacă Dintr-atîte mii de sute De femei, nici una mîndră N-am găsit de-a ei virtute?
                       Iar frumuseţa-i bun netrainic Şi ispititor la rele,
                       Ştiu nevestele acest lucru,
                       Şi, vezi, ce cuminţi sînt ele! Cînd ajungerea frumuseţii Este-atît de lesnicioasă,
                       Nu-i minune că nici una N-a voit a fi frumoasă?
                       Iar minunea cea de-a treia,
                       Care va fi vecinie nouă,
                       E că toţi noi pînă astăzi N-am ştiut pe cele două !“
                       A rîs regele, curtenii Toţi au rîs, şi-a rîs poporul Şi-a rîs însuşi sfîntul Rumi,
                       De minuni iscoditorul.
                       Dar rîzînd, priveau bărbaţii Neîncrezători la seînduri:
34
                      I-a cuprins o presimţire Şi-au căzut pe multe gînduri. Iar nevestele? Vădite Cu virtutea-n faţa lumii,
                 135 Făceau haz că d-astă dată A păţit ruşine Rumi.
                       GAZEL
                        Oamenii mă-nvinuiesc Că sînt tînăr şi iubesc!
                        Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat, să te-ntîlnesc,
                    5 Dar la moara dau de prieteni, Şi de prieteni mă feresc.
                        Te-am văzut şi ieri pe-o cale, M-am temut să te opresc,
                        Că de mama mi-e ruşine 10 Şi de tine mă sfiesc.
                        Mi-e necaz pe toată lumea Şi mi-e ciudă că trăiesc:
                        Te-aş lăsa şi mi-e cu jale, Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc!
                  RUGĂMINTEA DIN URMĂ
                      (după Lermontov)
                  Eşti schilav tot! Un cerşetor Te-ntorci acum acasă,
                  Şi ce fecior frumos erai!
                       Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
                                                                5 Tu vei vedea iar satul tău Şi casa voastră-n vale,
                  Şi biata mamă-ţi va ieşi
                                  Plîngînd în cale.
                  Şi eu rămîn să mor pe-aici 10      Cu liftele păgîne !
                  Ah, parcă simt că n-am s-ajung Să văd ziua de mine.
                  Cu douăzeci deodată-n car La groapă mă vor duce,
                                                          15 Şi, bun e Domnul, de-om avea La cap o cruce.
                  Noi de copii ne ştim, şi-am fost Ca fraţii, ba mai bine.
                  Eu de-am avut un singur ban 20      L-am împărţit cu tine ;
                  Şi tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare;
                  Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
                                  Că-i bun şi marel
37
                  25 Şi-auzi acum! De-or întreba In sat de-a mea venire Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine ştire,
                      Că n-am fost la un regiment —
                  30 Dar spune-le ce-ţi place.
                      Că pentru ei ori viu, ori mort, Totuna face.
                      Iar mamei — Doamne, cum aş vrea Credinţa s-o înşele!
                  35 Să-i spui că m-ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele,
                      Dar voi sosi cit de-n curînd.
                                                        Ascultă-mi rugămintea,
                      Că mama, dac-ar şti că-s mort,
                                     Şi-ar perde mintea.
                  40 Tu s-o amîi cu zi de zi Şi spune-i cîte toate,
                      Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate;
                      Şi pentru ce să-i amărăşti 45      Şi zilele puţine?
                      Că n-are-n lume bun şi drag Decît pe mine.
                                                                           Iar Linii, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniţi vrodată,
                  50 Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea S-o aflu măritată.
                      Tu uită-i-te-n ochi să vezi De-o doare ori n-o doare;
                      Iar dacă vei vedea-o stînd 55                 Nepăsătoare,
                      Să-i spui că m-ai lăsat rănit Pe umedele paie,
                          Că doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie,
38
                                                                  60 Că de dureri eu mă izbesc Şi urlu ziua-ntreagă,
                    Şi c-am murit gîndind la ea,
                                   Că mi-a fost dragă.
                    Şi dacă ochii ei atunci 65      Mai tulburi se vor face,
                    N-o mîngîia ! E de prisos,
                            Te rog s-o laşi în pace.
                    O   frunză veştedă nu-ţi dă
                        Cuvînt să zici că-i toamnă 70 Şi-o lacrimă în ochii ei
                                   Nimic nu-nseamnă!
                         Şi-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare,
                    Du Oltului din partea mea 75      O caldă salutare,
                    Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
                        Fă-mi cel din urmă bine: Pămîntul ţării să-l săruţi
                                   Şi pentru mine!
                       LOGICĂ
                        Popa Toader, din scripturi,
                            Dă lui Mitru-nvăţături:
                        —   „Mitre, ştii ce spune psaltul? Să nu faci în viaţa ta
                                5 Ceea ce te-ar supăra
                            De ţi-ar face-o altul!“
                        Mitru stă şi stă gîndind,
                        De el multe nu să prind.
                        —       „Dar mai ştiu eu cum e asta! 10 Altul da! zici înţelept,
                        D-apoi eu? Să n-am eu drept Să-mi sărut nevasta ?“
40
                              ROMANŢĂ
                          (după un cinlec grecesc)
                     Te-am strîns sărutindu-te, Radă, Tirziu intr-o noapte d-april — Azi mai fiecare copil Ne cîntă iubirea pe stradă.
                 5 Că oameni deşi n-au ştiut De noi şi de tainele noastre,
                     Dar stelele bolţii albastre Văd toate, şi ele-au văzut.
                     Şi-o stea, căzătoare din cer,
                10   Ea mării ne-a spus sărutarea,
                     Şi luntrei ne-a spus apoi marea, Iar luntrea ne-a spus la năier. Pe ţărm erau stoluri de fete Cu drag de năier ascultînd —
                15 Şi ele rîdeau scuturînd
                     Flori albe din negrele plete.
                     Iar fetele-un cintec făcură Şi-i deteră aripi de vînt; Batjocur-au pus ele-n cînt 20 Şi patimă, dragă, şi ură.
                     Şi astfel, de noaptea d-april în lume sînt cintece, Radă:
                     Ne cîntă iubirea pe stradă Azi mai fiecare copil.
41
                 GÎNTEC ORIENTAL
                        Nu-i ca ea-n oraşul bot
                              Mai frumoasă fată — Ea se-nchină? Cei atei Sînt bigoţi deodată.
                     5  lese-n stradă? S-a făcut
                              Pe-al ei pas lumină— Ea zîmbeşte? De e nor, Vremea se-nsenină.
                        Ea să scaldă? îngeri vin 10       Să s-ascundă-n spume.
                        Stă la geam? Pe sub fereşti Nu încapi de lume. Iese-n piaţă? Scad în preţ Florile deodată —
                    15  Nu-i ca ea-n oraşul tot Mai frumoasă fată!
42
5
10
15
20
                     EX OSSIBUS ULTOR!
                  A fost un tînăr împărat —
                  De la mişei a smuls averea Şi-a smuls de la tirani puterea Şi mulţi nebuni a spînzurat.
                       Dar patru inşi vorbind în şoapte L-au dus în giulgiuri învălit Şi-n codru cel mai tăinuit L-au îngropat tîrziu în noapte.
                  Cei tari au zis: „A fost mişel!
                        Ne-a prigonit prea multă vreme.“
                  Iar popii fulgerau blăsteme In cei ce mai vorbeau de el:
                       Nici voie să-şi cernească portul, Nici drept să-l plîngă n-au avut,
                  Şi niciodată n-au ştiut
                  In ce părnînt le doarme mortul.
                  Şi nu vor şti! Căci groapa lui în blăstemat părnînt s-ascunde.
                  Nici soare-acolo nu pătrunde,
                  Nici plîngerile nimărui.
                       Jurat-a iadul să-ngrădească Cu nopţi de veci acest mormînt;
                  Iar brazii tac, că nici un vînt Nu-i clatină ca să vorbească.
43
               25 Dar noaptea-n zare, uneori,
                    Gînd e furtună-n depărtare,
                    La margini de-orizont răsare
                 __Un fulger alb, tîrziu spre zori,
                        Şi-ntruna spre pădure arată 30 Şi scapără spre ea mereu;
                    E, parc-arată Dumnezeu Spre groapa cea de veci uitată.
                    Iar într-o noapte va lovi!
                    Şi spintecată de lumină 35 Fugi-va noaptea cea haină,
                    Şi brazii-n flăcări or vorbi:
                        Şi-atunci, cu fulgerul tovarăş, Ieşi-va mortul împărat,
                    Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat, 40 S-or prăbuşi tiranii iarăş.
  5
10
15
20
                       ClNTEC
                     Zice vodă: — „Iar la greu! Dragii moşului, în ţară Vin păgînii foc şi pară,
                     Dar cum vin s-or duce iară, Procleţii lui Dumnezeu!
                     De vom prinde-n ţară turcii, Să le dăm, şi voi şi eu,
                                    Cinstea furcii!“
                     Zice vodă: — „Bateţi voi Marginea, că e mai bine;
                     Ce-i la mijloc, las’ pe mine! Cu ei numai iadul ţine,
                     Iar Hristos e-n rînd cu noi! Haid’, să le stîrpim răsadul, Că e plin de marţafoi
                                    Ţarigradul!“
                     Vodă-n sîrg a şi purces;
                     După el oştirea-n fugă.
                     Uite, turcii lasă rugă,
                     Lasă tot şi-o rup la fugă,
                     Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes. Care-o fi scăpat din gloată Nu şi-a mai venit în ori
                                    Viaţa toată...
45
               25 Zice vodă:—„Sănătoşi,
                   Dragii moşului, cu bine! Roat-acum pe lingă mine,
                   Naiu-n mini, şi cupe pline, Pe-obiceiul din strămoşi.
               30 Cu voinicii-mi place traiul,
                   Ori îi văd cu spada-n mini,
                                  Ori cu naiul.“
                   Zice vodă: —„După vremi Mulţi păgîni am dat de smintă!
                     35 Să-imai judeci cînd s-alintă,— Cînd eşti bun şi ai o flintă,
                   Nici de dracul nu te temi.
                   Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma Prutul tot, dar cînd ne văd 40                 Fug de-a valma.“
                   Şi-acum fiul lui Bogdan Din brîu spada şi-o dezleagă,
                   Şi-a plecat cu oastea-ntreagă Loc de sfînt locaş s-aleagă,
               45 Căci aşa ştia Ştefan:
                   Unde-i loc să sapi morminte De păgîni, e loc să nalţi Case sfinte.
                                                POET ŞI CRITIC
                    •—„Ce ştiu nu vreu să ţin secret Te rog să laşi în pace muza,
                    Căci tu eşti cel^ mai prost poet In Siracuza.
                         5 Troheii şchiopi şi iambii duri;
                    Şi nici nu ştii măcar să-i furi!“
                    Dar n-a sfîrşit, căci Dionis,
                    Ga un al doilea Ajax mitic,
                    A rîs de furie şi-a-nchis io                   în turn pe critic.
                    P-un biet Omer îl poţi nega;
                    Dar cînd e prinţ, e altceva.
                    Orice poet ca rege-i prost;
                    Dar ca poet e orice rege 15 Un geniu cum puţini au fost!
                                    Deci să-nţelege:
                    De ce murind fu Nero trist,
                    Nu ca-mpărat, ci ca artist.
                                                                     Şi bietul critic, otrăvit 20 D-ale slujbaşilor insulte,
                    Trei părţi din zi era silit
                                    Mereu s-asculte Toţi iambii despre cari a zis Că-s cei mai proşti din cîţi s-au scris.
47
8
25
30
35
40
45
50
                      Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-ndeseară;
                      Aşa şi ieri, şi azi aşa
                                      Şi mîine iară.
                      Şi tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis.
                      Dar după ce-a trecut un an, Slujbaşul vine şi-l vesteşte Că-1 iartă nobilul tiran,
                                      Şi că-1 pofteşte Să meargă la palat curînd.
                      Poetul l-a primit rîzînd.
                      ■—„Am versuri iar! Un nou volum, Şi laude-mi spun toţi Zoilii.
                      Să vezi! Eu cred că fac acum
                                      Mai bun[i] dactilii. N-am nici un vers pocit şi rău,
                      Şi-aş vrea s-aud cuvîntul tău!“
                      Şi de pe sul cu mult avînt Ies odele, încet cu-ncetul.
                      Olimpic şi cu glasul sfînt
                                      Citea poetul.
                      Curtenii transportaţi răspund:
                      —   „Ce-artistic, ah! Şi ce profund!04
                      —    „Şi tu, ce zici? M-am îndreptat?44 Polixen, tremurîndu-i paşii,
                      Spre uşă pleacă, resignat,
                                      Privind slujbaşii:
                      —   „E cheia temniţii la voi?
                      Haid’, duceţi-mă înapoi!44
48
                        VlNTUL
                    De fete mari e lunca plină,
                    Iar vîntul răsfăţat copil
                    S-apropie tiptil-tiptil
                    De pe sub fagi, de pe colină.
                 5 Şi fetele cu drag suspină:
                    — „O, Doamne, Doamne, adă-ni-1!“
                    Pe umeri blondele lui plete Tresar şi sar încetinel.
                    El e frumos şi tinerel,
               10   Dar e sfiios cînd e cu fete.
                    Iar ele rîd şi rîd şirete Şi pe furiş privesc la el.
                    El umblă ca la el acasă Şi-ascultă fetele ce zic;
               15 Mai rupe-n palme cîte-un spic Şi răsfăţat apoi îşi lasă Pe spate capul şi nu-i pasă De fete şi de cîmp nimic.
                    Şi printre spice el şopteşte,
               20 Vorbind aiurea şi-alintat!
                    Şi, cum să plimbă-n lung şi-n lat, Cu fetele să-mprieteneşte Şi din copil sfiios el creşte \ Flăcău întreg de sărutat.
8*
49
25
30
35
40
45
50
55
60
                         Apoi ea-n glumă el le prinde De mînecă, şi-aprins de dor, îşi face joc prin părul lor, în urmă braţul şi-l întinde, ţe cea mai dragă o cuprinde Şi-o strînge cătră el uşor.
                         Tot mai aprins, tot mai aproape:
                         — „Să te sărut, drăguţo, vrei?
                         Ce ochi frumoşi ai, viorei,
                         Ca un întins adînc de ape.“
                         De el nu-i nici un chip să scape Şi-atîta lucru-n urmă ce-i?
                         Ea stă la peptul lui pierdută,
                         Dintîi cu ochii la pămînt.
                         El zice-aşa eîte-un cuvînt,
                         Ea zice trei şi-l tot ajută,
                         Şi uite-1, uite-1 c-o sărută —
                         Ei, vezi tu fetele cum sînt!
                         El a crezut că nu se poate,
                         Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
                         E greu să dai de căpătîi,
                         Dar dacă dai, merg strună toate;
                         Şi fata mult nu se socoate,
                         Cînd pierde mintea cea dintîi.
                         El o sărut-acum pe salbă,
                         Şi fetele-mprejur să strîng!
                         Dar e prea mult! Am să mă plîng La toţi vlădicii, să dau jalbă!
                         Auzi, să duci tu lume albă
                         P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng!
                         Ba ele-şi mai desfac şi sînul,
                         Şi-n sîn el li se joac-acum —
                         ÎI prind odată şi-l sugrum,
                         Că prea s-obrăznici românul!
                         Auzi, dar cine-i el, păgînul,
                         Ca să-mi sărute fete-n drum?
50
                 Nu ştie nimeni de-unde vine,
                 Şi capu-i stă la sărutat!
                 De-ar fi măcar de-aici din sat — Voi, cîţi sînteţi flăcăi ca mine,
             65 Să-mi spuneţi voi acum, e bine Să faci ca vîntul, nu-i păcat?
                 Adică stai ! Ce fată moare Dac-o săruţi puţin? Da’ zeu! Cum aş voi să fiu mereu 70 Un vînt şi eu, în zi cu soare, De-ar fi numai secerătoare O fată pe care-o ştiu eu!
                  VESTITORII PRIMĂVERII
                        D intr-alte ţări, de soare pline,
                        Pe unde-aţi fost şi voi străine, Veniţi, dragi păsări, înapoi - -Veniţi eu bine!
                    5 De frunze şi de eîntec goi,
                        Plîng codrii cei lipsiţi de voi.
                        în zarea cea de veci albastră Nu v-a prins dragostea sihastră De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor 10              De ţara voastră?
                        N-aţi plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor?
                        Voi aţi cîntat cu glas ferbinte Naturii calde imnuri sfinte,
                   15 Ori doine dragi, cînd v-aţi adus De noi aminte!
                        Străinilor voi nu le-aţi spus Că doine ca a noastre nu-s?
                        Şi-acum veniţi cu drag în ţară !
                   20 Voi revedeţi cîmpia iară,
                        Şi cuiburile voastre-n crîng!
                                   E vară, vară!
                        Aş vrea la suflet să vă strîng,
                        Să rid de fericit, să plîng!
52
m
                   25 Cu voi vin florile-n cîmpie Şi nopţile cu poezie Şi vînturi line, calde ploi Şi veselie.
                       Voi toate le luaţi cu voi 30 Şi iar le-aduceţi înapoi !
i
i
i
<
                          ZOBÂII
                       La mez de noapte morţii-n cor îşi cîntă jalnic imnul lor,
                   Iar albele giulgiuri bătute de vînturi Dau tact tînguioaselor cînturi.
                5      Ei sînt războinicii oşteni
                       Ai regilor asirieni:
                       Zobâil la moarte i-a dus ca pe-o turmă, Cu biciul bătîndu-i din urmă.
                       — „Ce fericit e cine-i viu!
              10       Noi putrezim într-un sicriu!
                   Ni-e dragă şi nouă viaţa şi-averea,
                       Dar regii ne-o iau cu puterea.
                       Frumos e, sfînt e să trăieşti Cînd pentru-ai tăi tu suflet eşti:
              15 Dar noi am trăit ca să dăm ajutorul La regi cari omoară poporul!
                       Tu, cel mai lacom dintre regi,
                       Ai umilit popoare-ntregi!
                   De dragostea unei regine frumoase,
              20       Umplut-ai pămîntul de oase!
                       Tu perzi bărbaţii tăi cei buni Să faci femeilor cununi!
                   Tu perzi în orgie al ţării tezaur,
                       Bînd vinul din cupe de aur.
54
            25 Te porţi în haine de argint
                     Şi-n ceasuri dragi de dulce-alint Săruţi pe Tofâle, femeia necastă,
                     Pe cea mai frumoasă nevastă.
                     Tu dai un semn, şi porţi să frîng,
            30 Şi zeci de milioane plîng;
                Oceanul de spaimă în lături s-abate De vuietul multor armate.
                     Dar tot ce ai, de noi ţi-e dat!
                     Şi tu rîzînd ne-ai îngropat!
            35 Mişelule! Astăzi, de-am fi în viaţă,
                     Te-am bate cu palmele-n faţă 1“
                     Şi cîntă morţii, cîntă în cor Şi plin de ură-i cîntul lor.
                Urgia mîniei le-neacă suflarea,
            40      Blăstem li-e şi gemet cîntarea.
                     Dar iat’! un scîrţiit la porţi!
                     Spre Ninive privesc cei morţi:
                Doi oameni purtînd un cadavru în spate Răsar pe tăcut din cetate.
            45      Sub ziduri pun povara lor.
                     încet al morţilor popor S-apropie-n şiruri de-o pînză murdară:
                     —   „Vro victim-a regelui iară?“
                     Văd bietul mort şi se uimesc!
            50      Apoi deodată izbucnesc
                Să rîdă cu hohot, de mîni să se prindă, Fanatică horă să-ntindă.
                     —   „Eşti tu, Zobâi]? strigă-n cor,
                     Şi sfînt acum e cîntul lor:
            55 Eşti demn să te batem cu palmele-n faţă, Eşti demn să te-ntorci în viaţă.
V
55
                       Dar din ce-ai fost, ce eşti acu? Ne-am răzbunat! cînd însuţi tu Atîta de ieftin norocul tău dai-1,
                       60 Intinde-ne mîna, Zobâil!“
                  PE LÎNGĂ BOI
                  Pocnind din bici pe lingă boi,
                  In zori de zi el a trecut
                             Cu plugul pe la noi.
                  Şi de pe bici l-am cunoscut,
               5 Şi cum teşeam, nici n-am ştiut Cum am sărit şi m-am zbătut Să ies de la război.
                  Şi-atita tort mi-am încîlcit Şi-n graba mare-am spart un geam, 10             Ştiu eu ce mi-a venit!
                  Am cap, dar parcă nu-1 mai am! Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori, şi eu voiam
                             Să-ntreb cum a dormit.
              15 Şi vezi aşa-i el, nu ştiu cum!
                                                                M-a prins de braţ şi m-a cuprins Să mă sărute-n drum.
                  Dar eu din braţe-i m-am desprins Şi l-am certat şi l-am împins —
              20 Dar n-am făcut cu dinadins,
                             Şi rău ce-mi pare-acum!
                  O, nu mi-e că mi-am sîngerat La prag piciorul intr-un cui,
                                                          Dar mi-e că e păcat!
57
                   25 Om bun ca dînsul nimeni nu-i, Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui EI toată ziulica lui
                                  Munceşte supărat!
                       RADA
                     Are Dochia mult cît are,
                     Nu e mult o fată mare? Că-ntre domni, dar orişiunde, Dacă-ţi ştie ea răspunde 5 Grai ales şi lin ca apa,
                     Apoi las’ că Rada ştie Şi-n ce fel să poarte sapa.
                     A fost şi ea-n şcoli o toamnă, Dar găseşti ca ea vro doamnă? 10 Cu cosiţă gălbioară,
                     Ea e naltă şi uşoară —
                     S-o vezi numai şi să tremuri! Şi de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri.
                            15 Sînt şi-n sat destule fete,
                     Cari de n-au cu ce să-mbete Ochii omului, au peptul ele Alb de taleri şi mărgele. iRada, cînd o vezi, te fură 20 Cu necontenitul zîmbet Şi cu-a vorbelor căldură.
                     Harnică, din zorii zilei Nu stau mînile copilei Fără lucru, tot să prindă,
                 25 Casa lor toată-i oglindă.
                     La izvor vezi pe Rodica
59
30
35
40
45
50
55
60
                       Pînă-n zori, cind pe sub streşini Încă doarme rîndunica.
                       Pe izlaz nu-i multă hrana,
                       Dar vezi albă ce-i Joiana!
                       Şi-n amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă,
                       Dar mu-mu, Joiana muge —
                       Radă, fă, s-alergi degrabă,
                       Că-n şopron viţelul suge.
                       — „Doar’ e tare! Haid’ mai iute!“ Şi din drum, ca să-i ajute,
                       Vin flăcăii totdeauna.
                       Nu-1 înjugi aşa cu buna Pe viţel, şi Rada-i slabă,
                       Ştiu flăcăii! Şi-şi fac seara Pe-aici vecinie ceva treabă.
                       Vaca-i tot ce-au ei, la biata! Toarce-n sat cu ziua fata,
                       Dar e veselă din fire;
                       De noroc şi-ndestulire Inima-i în veci e plină:
                       Gînd e fericită, spune-mi,
                       Mai mult ce-are o regină?
                       Rada-i nălucire vie,
                       Gînd aleargă pe cîmpie Şi-i bat vînturi în cosiţă,
                       Ori cînd seara stă-n portiţă,
                       Şi-o întrebi: „Ce-aştepţi, iubită?“
                       Şi pe dup-un stîlp s-ascunde, Galbenă de zăpăcită.
                       Dar la holdă! Arde soare,
                       Fetele săcerătoare
                       Rîd şi cîntă, snopi fac grîul,
                       Murmură-ntre sălcii rîul:
                       Fug la rîu vro patru fete,
                       E şi Rada? Fug flăcăii Şi ei toţi, şi nu le-e sete.
60
                                                        Şi-n genunchi atunci pe ţărmuri 65 Ea din pumni cit două sfărmuri Bea, iar Nicu: — „Dă-mi şi mie
                 —   „Taci! şi bea din pălărie !“ Cere el, cer mulţi să-i deie: Rada rîde, le dă apă,
             70 Toţi din pumnii ei să beie.
                 —   „Zece stropi nu pot să-ncapă: Prea e mic păhar de apă 1“ Şi-atunci ea, cînd el glumeşte, Joacă pumnii şi-l stropeşte
             75 Pe obraz, dar drăgălaşă
                 Tot ea-1 zvîntă,-n loc de cîrpă Mîneca de la cămaşă.
                 Şi cum ştie ea s-aleagă Ce-i frumos 1 Atît de dragă 80 i O dă portul îmbrăcîndu-1! i Cînd o vezi, te-mbată gîndul Că, iubind-o trei dumineci,
                 S-ar mira de tine-altarul Ce păcat ai să cumineci 1
             85 Ia t-o veselă şi-aprinsă ; i Joacă hora ! Cum e-ncinsă,
                 Cum îşi poart-a ei făptură, Toată-i ca-n zugrăvitură — Mamele, privind-o-n horă,
             90 Să cotesc: „Olio, tu leică,
                 Ce mai drac frumos de noră!“
                 De-o-ntîlnesc în drum bătrînii, Ei fac pod cu palma mînii Peste ochii slabi, s-o vadă:
             95 i „Draga moşului, tu Radă!“
                 Şi uimiţi de fata Dochii O desmeardă şi, cînd pleacă, Umezi au de lacrămi ochii.
61
                       Dar de-i Rada cît de blîndă,
                 100 Ea de mic-a fost osîndă Pentru sat. Şi nu-i mirare,
                       Ei flăcăi, ea fată mare:
                       Pentru-un rîs al ei să ceartă,
                       Şi din joc să prind feciorii 105 La trînteli, cît Doamne iartă!
                       Da! Şi Rada-i mare hoaţă,
                       Poate satul tot să-1 scoată Din sărit, ea ştie bine !
                       Dar se teme de-oarecine.
                 HO Mă-sa e? Ferească Domnul!
                       Alt temut: ca să nu-şi piardă Pe acel ce-i pierde somnul.
                       —   „Unde mergi?44 — „Mă duc la moară !“
                       —        „Viu şi eu!44 Şi din uscioară 115 Vladu iese-n cap de stradă.
                       —   „Nu m-ajungi!“ — „Te-ajung eu, Radă!a Dar fugind i să desprinde
                       Şorţul alb din brîu, iar Vladu Nu-i dă şorţul, ci i-1 vinde.
                 120 —„Ieri mi te-am făcut scăpată;
                       Azi nu-mi scapi nesărutată!“
                       —   „Cum nu scapi din mină fumul — Nu-mi eşti drag, de ce-mi ţii drumul?44 Ea nu-şi crede-a ei cuvinte;
                 125 De le-ar crede Vladu însă,
                       Rada şi-ar ieşi din minte.
                     ! Şi cum vrea şi nu vrea fata, j Dragul ia, dragul dă plata.
                       Un sărut păcat să fie?
                 130 Numai popa să nu-1 ştie,
                       Că te sperie cu iadul —
                       M-ar putea speria pe mine Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!
Hi

wa Mmua ua -
■f
//
■mmm,
    'Sfii’                                           </(
Coperta revistei manuscrise Muza someşană

                                                                                        v tiwtAiuA/.
                       {&&                        |**& fc&4* *^*«**£**1^^ $&-
         ^wdu^ i*k*X& ţvid^WUl m» «*W *m& m*Mm jm*m!> i^^f***#* .&* ^âk*^ ^•mU# tuMulUta*?* U îm «dta»«H*v t«w» 4#
         "W ***** fM) *\Kmw&<b 4olu&w>
         &%H*> ^nV*A«4*? W idUlU.' i&H&M* !*► ku&l&fcMU «j^»44*-        %&$#**
         ton4>;         *<***>*£< ^lUjş»    |*#nw£uX, v*** m<bawlt>W dm *m«
         fUt&H;, ^<k*MW>„ *Vw          «Mîf «M l«t**u   d«,         dţJ' #l*i$**k
         i«x.      Î. wM*>           |* WU«MSjt& Ou |w^ «w»*^Wu&
         "Md»           ** ^Kmw ^1*k**w           ,^m*> i%nt**L tâ*msd&< %***>- $*
         «Uw|<Mu Wm*& 4%                          **m*m*t I***      , <k**w
         **,« *&#0 |i- <»**«&£ ţ#t< Ww ($*ţmk, W*ifci»; , tK* t*%4u»jUlţM ţtv $**^«l*
                SipjwK*» * \gm *K**iUtf„
         $** k%*&*** **<*& £**&**& «k.i»l* *i^Mk/WI>*Mt j»«l»yi,m)^ kt'fcWV't
         **** H^vm.W ţ**»**»*. W*» *^**^*ufc«i 1 W%Mm. 4v**^
             •“* **yt*^bţJL*u &*i %a*&*AJ£ **ţ)»Mrţfc*ftţ   %i ’iLdUt^V^ - ^
         WIvmw <k            , t*M><^lv Ş*> fW*k «      ld<wsudwfc*^, 4&mu*M*£ »y «>
                                   *. Ui***.#*, &*£> «as«d*L u &m*mk' |*KjU*k 4*^U^ ^*£ ţi»*** |4M«tt^4ii«fc      ţMMdkw <K«W 4U*M*wJL»4 «w«l5 *&# jtf*-
         i&«k*          ~ ^          W*Imb^&..                          * ,* ,
         Î<^H4 WJăW»Xwd»»,**m W)«tuiuiLi:^ < a/ * l>
         AK^ iwkuW, t(WJk|4>M; ^ *»^*W
                       O^UB^ţct^u 4> ^od^AMîJld^jtiX W>*w«
        V» «(Uuiw iw tftWL) |&ţAad»> W4MAJUiţ$l( Î^O**) ^
         . *At t* iJ* 14k AAA J: . ^ A L * 4-.* 4 4 * W A ^**+  Jk.f
  t»*M li U4h1^<UwC           4u^<stx.
  ^wj£, I4#» l»4«A»X W 4iwAa*4c, cWftV^^^U- Ur 44fcuN&
  10^3^ « ţDH,W«E ^«k *k4^%^ u »WI»I«jIă ţ>V^
  Hwv I» WM«        jMd* <fc**»U>                    lĂwkl
  Y<ml«JU dim ********ty&M *%£ JkaM**» Wmâ#* 4iifc «M»k> W ^»4* *** ^ kdkjjlt         «Wkir «fc%uu utia»# l4uâw
  f«jU^     dV Ife! &ufoMt iA4W«df^ t ţ*ţ»t Mu***» <m o d*wfm°
t#JUU              Uii^klfeHW iA4d^WS*^nX
llUţJb ii «A*UW'            wXwUI4u      . W» A»<» *1^5^
^«WlyUw^ *Â*dx# %*m *k*pâw %w&mi> iU* ^aM4«u«ju 11#.$^, 1^
Facsimil după lucrarea de maturitate la literatură română.
                                            1884
                   TREI, DOAMNE, Şl TOŢI TREI
         Avea şi dînsul trei feciori,
         Şi i-au plecat toţi trei deodată La tabără, sărmanul tată !
         Ce griji pe dînsul, ce fiori,
                           5 Cînd se gîndea că-i greu războiul, N-ai timp să simţi ca mori.
         Şi luni trecut-au după luni — Şi-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină;
     10  Şi mîndrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul,
           Că s-au bătut nebuni.
         Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă în ţară 15 Toţi cei plecaţi de astă-vară —
         Şi rînd pe rînd veneau în sat Şi ieri şi astăzi cîte unul Din cei câre-au plecat.
                                                    Şi-ai lui întîrziau! Plingînd 20 De drag că are să-i revadă,
         Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă Cu ochii zarea măsurînd,
         Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gind.
9 G. Coşbuc — Opere alese voi. 1 53
iii
        25 Nădejdea caidă-n el slăbea,
             Pe cît creştea de rece gindul.
             El a-ntrebat pe toţi d-a rîndul,
             Dar nimeni ştire nu-i ştia.
             El pleacă-n urmă la cazarmă 50 Să afle ce dorea.
             Căprarul vechi îi iese-n prag.
             -„Ce-mi face Radu?“ El întreabă,
             De Radu-i este mai cu grabă,
             Că Radu-i este cel mai drag.
        35 — „E mort! El a căzut la Plevna In cel dintîi şirag!“
             O, bietul om! De mult simţea Că Radu-i dus de pe-astă lume,
             Dar astăzi, cînd ştia anume,
        40 El sta năuc şi nu credea.
             Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-1 înţelegea. -
             Blăstem pe tine, braţ duşman!
             —       „Dar George-al nostru cum o duce ?“ 45 — „Sub glie, taică, şi sub cruce,
             Lovit în pept d-un iatagan 1“
             —   „Dar bietul Mircea ?“ — „Mort şi Mircea Prin văi pe la Smîrdan/4
             EI n~a mai zis nici un cuvînt;
        50 Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
             Ca un Cbristos bătut în cuie,
             Ţinea privirile-n pămînt,
             Părea că vede dinainte-i Trei morţi intr-un mormînt. 55 * * * * 60
        55  Cu pasul slab, cu ochii beţi
                           El a plecat, gemînd p-afară,
                              Şi-mpleticindu-se pe scară,
                              Chema pe nume pe băieţi,
             Şi să proptea de slab, sărmanul,
        60 Cu mîna de păreţi.
                                       Ş4 '
           Nu se simţea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simţească;
           EI trebuia să s-odihnească —
           Pe o piatră-n drum sub un zăplaz 65 S-a pus, înmormîntînd în palme-i Slăbitul său obraz.
           Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
           Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre seară,
      70 Şi-n urmă soarele-a apus,
                                                                Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus.
           Treceau bărbaţi, treceau femei,
           Şi uruiau trăsuri pe stradă,
      75 Soldaţi treceau făcînd paradă,— Şi-atunci, deştept, privi la ei Şi-şi duse pumnii strins pe tîmple „Trei, Doamne, şi toţi trei!“
                                         LA OGLINDĂ
                 Azi am să-ncrestez în grindă — Jos din cui acum, oglindă! Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puişorul,
             5 Şi-am închis uşa la tindă Cu zăvorul.
                 lată-mă! Tot eu, cea veche ! Ochii? hai, ce mai pereche!
                 Şi ce cap frumos răsare!
            10 Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar al cui! Şi la ureche Uite-o floare.
                 Asta-s eu! Şi sînt voinică! Cine-a zis că eu sînt mică?
            15 Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Şi ce fată frumuşică Are mama!
                 Mă gîndeam eu că-s frumoasă! 20 Dar cum nu! Şi mama-mi coasă Şorţ cu flori, minune mare — Nu-s eu fată ca oricare:
                                                                           Mama poate fi făloasă Că mă are.
66
25
30
35
40
45
50
55
60
           Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
           A zis: —„Ce-mi tot spun ei mie! Am şi eu numai o fată,
           Şi n-o dau să fie dată;
           Cui o dau voiesc să-mi fie Om odată“.
            Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate! Multe ştiu, dar nu ştiu toate. Mama-mi dă învăţătură Cum se ţese-o pînzătură,
            Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură.
            N-am să ţes doar viaţa-ntreagă ! Las’ să văd şi cum să leagă Dragostea — dar ştiu eu bine ! Din frumos ce-1 placi ea vine — Hai, mă prind feciorii dragă Şi pe mine!
            Că-s supţire ! Să mă frîngă Cine-i om, cu mîna stingă!
            Dar aşa te place dorul:
            Supţirea, cu binişorul Cînd te strînge el, să-ţi strîngă Tot trupşorul.
            Braţul drept dacă-1 întinde Roată peste brîu te prinde Şi te-ntreabă: „Dragă, strîngu-l?“ Şi tu-1 cerţi, dar el, nătîngul,
            Ca răspuns te mai cuprinde Şi cu stîngul.
            Iar de-ţi cere şi-o guriţă — Doamne! Cine-i la portiţă?
            Om să fie? Nu e cine!
            Hai, e vîntul! Uite-mi vine Să văd oare cu cosiţă
                       Sta-mi-ar bine?
67
                O, că-mi sta mie-n tot felul!
                           . Să mă port cu-ncetinelul:
                Uite salbă, brîu, şi toate!
                Şi cosiţe cumpărate,
            65 Stai, să-nchei şi testemelul Pe la spate.
                Uite ce bujor de fată-—
                Stai să te sărut o dată !
                Tu mă poţi, oglindă, spune!
            70 Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată, Gînduri bune.
                De-ar şti mama! Vai, să ştie Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! 75 D-apoi! N-am să fiu tot fată, Voi fi şi nevast-odată:
                Las’ să văd cît e de bine Măritată.
                Că mi-a spus bunica mie 80 Că nevasta una ştie
                Mai mult decît fata, juna,
                Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna Şi mă mir eu ce-o să fie Asta una !
            85 Brîu-i pus! Acum, din ladă Mai ieu şorţu ! O să-mi şadă Fată cum îmi stă nevastă... Aolio ! Mama-n ogradă !
                Era gata să mă vadă 90             Pe fereastă.
                Ce să fac? Unde-mi stă capul? Grabnic, hai să-nchid dulapul Să mă port să nu mă prindă. Salbă jos ! Şi-n cui oglindă !
            95 Ce-am uitat? închisă uşa De la tindă.
68
     Intră-n casă? O, ba bine,
     Şi-a găsit nişte vecine,
     Stă la sfat... toată-s văpaie! 100 Junghiul peste piept mă taie; Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bătaie!
                    GALUL DRACULUI
               Iarăşi ea!
    li văd ochii şi guriţa —
    A deschis încet portiţa Şi ivită stă de-abia,
5 Zăpăcind cărarea mea.
    Nu ştiu ce-o fi vrînd portiţa, Ei, dar fata ştiu ce vrea!
               Dinspre drum Stă deschisă larg fereastra,
10 Şi-n ea baba! Ce-i şi asta? N-adormi, babo, nicidecum? Parcă-mi vine-acum-acum Să mă duc să sparg fereastra Şi pe babă s-o sugrum!
15            Eu mă fac
    Că pornesc în jos pe stradă, Să-nşel baba, să mă creadă; Plec şi fluier, stau şi tac — Dar de unde! Baba-i drac!
                        20 Şi chiar dracul gol să creadă Unui biet de om sărac?
70
                Sat pustiu!
     Pentr-o babă-ncîrligată Pierzi o zi şi scapi o fată!
25 Baba-i o momîie-n grîu — Las’ câ-i pui eu mîna-n brîu Cînd o prind pe punte-odată, O iau sus şi-o dau în rîu!
                         NUŞA
     —„Nuşa, dormi? N-auzi cum bat? Vino şi-mi deschide uşa!“
     —   „Cine eşti?u întreabă Nuşa.
     —   „Vladu sînt: al tău bărbat.“
 5 — „Nu eşti Vladu. Ştiu eu bine. Vladu pînă-n zori nu vine !u
     —   „Nu sînt Vladu? Nuşa, taci! Nu-mi cunoşti tu vorba, dragă?“
     —       „Vorba-i a lui Vladu-ntreagă; 10 Ei, dar poţi să ţi-o prefaci.
     Tu mă crezi că sînt ca toate;
                        Să mă-nşeli! Dar nu să poate!“
     —   „Vrei să-ţi jur că nu minţesc? Uite, nu-mi ajute Sfîntul.“
15 —„Ce-mi ajută jurămîntul?
     Juri şi furi, şi eu plătesc. Spune-mi semne, să ştiu bine, Vladu eşti ori altul cine!“
     —   „Nuşa, fă! Ce semn voieşti?
20 Colo-n colţ pe-o masă frîntă
     Ai în chip pe Maica sfîntăA
     —   „Am! Dar Vladu tot nu eşti! Toţi cari vin la noi în casă Ştiu pe Maica de pe masă!“
7.1
25  — „în dulap ai, draga mea,
     Zece ruble-ntr-o cutie/4
     —   „Am ! Dar şi cumătră ştie; Şi tu ştii că-ţi spuse ea!
     Nu eşti Vladu; mergi în pace, 30 Eşti şiret, nu te preface!44
     —   „Nu vii, Nuşa? Tot nu vii? Ai un semn sub ţîţa dreaptă.44
     —   „Vladule, tu eşti! Aşteaptă Asta numai tu o ştii !44
35 Ea acum deschide uşa — Cîte-or fi rîzînd de Nuşa!
                     DE PE DEAL
     E capul ei, şi pieptul ei —
         O  văd acum întreagă,
     O  strig pe nume şi-i vorbesc,
         Dar ea să mă-nţeleagă?
 5 Cu pieptul plin şi des bătînd,
         Cu faţa-mbujorată,
     A răsărit dintr-un tufiş Şi rîde-acum mirată.
     -— „Tu eşti pe-aici? Eu te-am crezut 10     Cu oile prin vale!
     De-aş fi ştiut că eşti în deal, Mergeam pe altă cale!“
     Subţire-n trup şi blîndă-n grai, Şi-n port aşa isteaţă,
15 Pe urma ei în fapt de-amurg Dau zori de dimineaţă.
     De-aş fi ştiut că n-a venit Anume pentru mine,
     Eu n-aş mai fi vorbit cu ea 1 20     Dar ştiu şi-aceasta bine
     Că m-a cătat de mult prin văi Pierdută-aşa cu gîndul;
     Şi dacă nu m-ar fi găsit, Umblat-ar fi de-a rîndul
74
întreaga zi din deal în deal Ca cerbul după apă — Cu greu te scapi de-un lucru Şi prost e cine-1 scapă!
5
10
15
20
25
                        EL-ZORAB
     La paşa vine un arab,
     Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
     — „Sînt, paşă, neam de beduin,
     Şi de la Bab-el-Manteb vin Să vînd pe El-Zorab.
     Arabii toţi răsar din cort,
     Să-mi vadă roibul, cînd îl port Şi-l joc în frîu şi-l las în trap ! Mi-e drag ca ochii mei din cap Si nu l-as da nici mort.
         9        9
     Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor;
     Şi de amar îndelungat,
     Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor!
                        Ai mei pierduţi sînt, paşă, toţi:
     O, mîntuie-i, de vrei, că poţi! Dă-mi bani pe cal! Că sînt sărac! Dă-mi bani! Dacă-1 găseşti pe plac, Dă-mi numai cît socoţi!“
     El poartă calul, dînd ocol,
     In trap grăbit, în pas domol,
     Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet goh
76
30
35
40
45
50
55
60
-—„O mie de ţechini primeşti?44 — „O, paşă, cît de darnic eşti! Mai mult decît în visul meu! Să-ţi răsplătească Dumnezeu,.
     Aşa cum îmi plăteşti!“
Arabul ia, cu ochii plini De zîmbet, miia de ţechini — De-acum, de-acum ei sînt scăpaţi, De-acum vor fi şi ei bogaţi,
     N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrăma;
Şi vor avea şi ei ce da Săracilor de-acum! —
El strînge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc, Şi-aleargă dus d-un singur gînd, Deodată însă, tremurînd,
     Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd Şi-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi: — „Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu,
     Tu ştii că eu te vînd !
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mina lor, • Ei n-or avea cui da!
77
65
70
75
80
85
90
95
Ei nu vor mai ieşi cu drag Să-ntindă mînile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rîud !
Ei nu vor mai ieşi rîzînd In calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun? Nevestei mele ce să-i spun,
Gînd va-ntreba de El-Zorab?
Va rîde-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-1 vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui şoim uşor Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt Ardun al tău în alb vestmînt^
Şi ca să simţi sosirea lui Mai mult de-acum tu n-o să pui Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum ţii tu nările-n pămînt Şi coada ta fuior în vînt, în zbor de rîndunea !
Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu, Cum iei pămîntul în galop Şi cum te-aşterni ca un potop De trăsnete-n pustiu!
78
100
105
110
115
120
125
130
Ştia pustiul de noi doi Şi zarea se-ngrozea de noi Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti De vînturi şi de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd,
Te-or înjura cu toţi pe rînd Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu; Lăsa-te-vor flămînd!
Şi te vor duce la război,
Să mori tu, cel crescut de noi!... Ia-ţi banii, paşă! Sînt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac;
     Dă-mi calul înapoi!“
Se-ncruntă paşa: — „Eşti nebun? Voieşti pe ianiceri să-i pun Să te dea cînilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta De două ori să-ţi spun!“
— „Al tău? Acel care-1 crescu Iuhindu-1, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-1 miel?
     Al tău? O, paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu Ai inimă! Tu poţi să ai Mai vrednici şi mai mîndri cai, Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi, M-arunci pe drum să pier.
Î0
?9
î 8 5
140
145
150
Şi lumea te va blăstema,
Că-i blăstem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
                         Dar mila voastră mo primesc — Ce bine-mi poţi tu da?a
Dă paşa semn. — „Să-l dezbrăcaţi Şi binele în vergi i-1 daţi!“
Sar eunucii, vin, îl prind — Să-ntoarce-arabul răsărind Cu ochii îngheţaţi.
El scoate grabnic un pumnal, Şi-un val de sînge, roşu val De sînge cald a izvorît Din nobil-încomatul gît,
     Si cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi. Şi-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nţepeniţi.
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Şi-aruncă ferul crunt din mini: — „Te-or răzbuna copiii mei! Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la cîni!“
155
  5
10
15
20
        „TOŢI SFINŢIT*
        (după o tradiţiune)
La Neamţu-n sfînta mînăstire Stau rînd toţi fraţii în Christos;
Au gîndul drept şi cuvios Şi clntă versuri din Psaltire.
E praznic astăzi, sînt „Toţi sfinţii4*,
Şi din bătrîni e obicei în cinstea sfinţilor să bei —
Iar legea n-o ştirbesc părinţii.
Ai legii trup în două-1 frînge Paisie, stariţul, apoi Desfundă dintr-un vechi butoi Al legii celei nouă sînge.
Diaconul citeşte-n carte,
Iar fraţii beau şi cinste fac In sănătatea cea de veac A fiecărui sfînt în parte.
— „Să-l aibă Domnu-n sfînta-i pază Pe Sit** — şi gîl-gîl-gîl! — „Pe-Adam** Şi iarăşi gîl! Şi sfinţi de hram Şi mucenici şi cîţi urmează!
Şi pentru cel născut în staul,
Pentru Christos închină ei,
Şi pentru fiul Timotei,
Şi pentru Luca, Petru, Paul.
81
25 Şi pentru alte feţe sfinte Din Capadokia şi-Anadol —
     Şi cît ce-aveau paharul gol Le mai venea un sfînt în minte.
     Ca să nu facă supărare,
30 Ei beau de suflet, beau cuminţi: Nici un păhar pentru doi sfinţi, Nici pentr-un sfînt două păhare.
     Sfîrşind toţi sfinţii de pe lume, Aduc pomelnicul grecesc;
35 Vrun nume sfînt de-aici citesc Şi beau şi mai citesc un nume. Scad sfinţii-ncet, şi vinul scade! Dar vin mai e, sfinţi nu mai sînt! Să nu poţi bea, căci n-ai un sfînt, 40 Şi-n gol să bei nu se prea cade!
     în timp ce capul şi-l frămîntă, Paisie geme scurt şi-apoi El cade mort lîngă butoi —
     Toţi fraţii sar şi se-nspăimîntă.
45 —’,Staţi, fraţilor! ia Chir cuvîntul, Cătăm un sfînt şi sfîntu-i el!
     Bem cel din urmă păhărel în cinstea lui Paisie sfîntul!“
    SUPTIRICA DIN VECINI
     Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune —
     Eu şpdeam pe prag la noi.
     Ea, ca şarpele prin foi, |
  5 Vine-ncet, pe oclii imi pune Mînile ei mici şi moi, în ureche-o vorbă-mi spune, Rîde lung şi fuge-apoi.
     Pieptul plin cu mîna-1 ţine,
10 Strîns îl ţine,
     Că-i piept tînăr şi mereu Ar sălta, şi-n salt e greu.
     Stă pe loc şi-i pare bine, Bate-n palme: — „Te ştiu eu: 15 Nu mai viu! De viu la tine, Mă săruţi şi nu mai vreu!“
     Eu o chem şi-i spui de toate, Multe toate,
     Multe bune şi-n zadar.
20 —„Nu-mi faci capul călindar! Nu te cred şi nu să poate!“
     Eu mă-ntorc: —„Ei du-te dar!“ Capul mi-1 proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar.
83
25 Stînd aşa, un braţ ridică,
         Blind ridică,
     Părul meu, pe frunte dat.
     Cînd mă-nalţ rămîn mirat.
     —       „Te-ai întors?“ Şi, supţirică, 30 Ea pe piept mi s-a lăsat
     Şi zîmbea c-un fel de frică:
     —   „Răule, te-ai supărat?"
                      NUMAI UNA!
     Pe umeri pl.etele-i curg riu — Mlădie, ca un spic de grîu,
     Cu şorţul negru prins în brîu,
         0   pierd din ochi de dragă.
5 Şi cînd o văd, îngălbinesc;
     Şi cînd n-o văd, mă-mbolnăvesc, Iar cînd merg alţii de-o peţesc, Vin popi de mă dezleagă.
     La vorbă-n drum, trei ceasuri trec 10 Ea pleacă, eu mă fac că plec,
     Dar stau acolo şi-o petrec Cu ochii cît e zarea.
     Aşa cum e săracă ea,
     Aş.vrea s-o ştiu nevasta mea,
15 Dar oameni răi din lume rea îmi tot închid cărarea.
     Şi cîte vorbe-mi aud eu!
     Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
     Şi tata-i supărat mereu,
20 Iar mama, la icoane,
     Mătănii bate, ţine post;
     Mă blăstemă: „De n-ai fi fost!
     Eşti un netot! Ţi-e capul prost Şi-ţi faci de cap, Ioane!“
                                                                        8-5
25
    îmi fac de cap? Dar las’ să-mi fac! Cu traiul eu am să mă-mpac Şi eu am să trăiesc sărac,
                                                     Muncind bătut de rele!
    La fraţi eu nu cer ajutor,
30 Că n-am ajuns la mila lor —
    Si fac ce vreau! Şi n-am sa mor ' De grija sorţii mele!
    Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
                                              Legat de dînsa, eu să ştiu 35 Că am urîtei drag să-i fiu.
         Să pot ce nu să poateţ Dar cu pămîntul ce să faci?
                                                  Şi ce folos de boi şi vaci?
                                                 Nevasta dacă nu ţi-o placi,
40      Le dai în trăsnet toate !
     Ori este om, de sila cui Să-mi placă tot ce-i place lui!
     Asa om nici vlădica nu-i Şi nu-i nici împăratul!
45 Să-mi cînte lumea cîte vrea,
     Mi-e dragă una şi-i a mea.
                                                  Decît să mă dezbar de ea,
          Mai bine-aprind tot satul.
                  REGINA OSŢROGOŢILOR
                   Jalnic vîjie prin noapte glasul codrilor de brad,
    Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.
    în castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
    Stă pe gînduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.
5 Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei —
    Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei!
    E regina ostrogotă! Dar in turn aici e roabă; Lacrămile-n ochii palizi îi sînt singura podoabă.
    în tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
                      10 Ea se-ntoarce tristă, blîndă: — „Tu-mi eşti rege şi bărbat.
                    M-ai privit întotdeauna ca pe-o pedică din cale,
    Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale?
    M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgîn, Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpîn.
                      15 Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic şi rîdeai că lumea plînge Cînd de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sînge.
    Şi-am tăcut, zicîndu-mi iarăşi: El a fost supusul tău, De-a făcut vrun rău, tu, rege, trebuie să curmi ce-i rău.
    Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Şi-am zis: e bine!
             20 Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.
8?
      Dar el nu era aî nostru, el era al ţării-ntregi, N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.
     Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina, Teodat, îţi temi domnia! O s-o perzi, a cui e vina?
25 Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
     N-am făcut-o, că-mi e milă! Nu de tine, de popor!
     Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
     Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpîn pe-o lume.
     Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît! 30 Dacă moartea mea ţi~ajută, vino, strînge-mă de gît.
     Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
     Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!“
     Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept Şi, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept.
35 Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic unda Sîngelui ţîşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.
     Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.
     A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stîncă 40 Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă.
     Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt, Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
     Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic. 45
               45 Teodat, tu rîzi I Dar moarta cea lipsită de sicriu îşi va răscula poporul, să te sfîşie de viu!
          BHlUL COSINZENII
        Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grîu; Vestmînt avea ţesut în floare Şi-un brîu purta pe-ncingătoare,
    5 Cum n-a mai fost pe lume brîu.
        Era de aur pe tot locul,
        Un fulger pe-al ei trup încins.
        El noaptea da lumini ca focul,
        Şi-n brîu sta fetei prins norocul 10 Precum e-n talismane prins.
        Vrăjit era că, de-1 va pierde,
        Norocul ei să piară-n veci,
        Nici flori mai mult să n-o desmerde, Să n-afle umbră-n codrul verde 15 Şi verile să-i fie reci.
        Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndeşte brîul — l-ar fura.
        Că lui de mult i-e fata dragă,
        Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
   20 Şi el acum şi-ar răzbuna!
        Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori şi doarme-n văi, Iar păzitor pe vînt îl are — întreaga viaţă vis îi pare 25 Şi joc îşi bate de flăcăi.
89
               Dar Făt-Frumos zîmbind s-arată,
               Şi-n drumul lui umblînd de-atunci Simţea de-ajuns frumoasa fată Că viaţa noastră nu ni-e dată 30 De dragul unor flori din lunci.
             , Din ochi albaştri de cicoare / Pe sînu-ialb de ghiocel
               Curg lacrimi calde acum! O doare,
               Ei inima de drag îi moare,
                       35 Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
               — „Atîta dragoste nebună!
               Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi Visarea ta la ce ţi-e bună? ^
               Vrei s-o visăm noi împreună?
                         40 Atunci tu brîul să-l dezlegi!“
               Ea tremură zîmbind şi geme:
               ___„Norocul meu întreg îl vrei!
               Ea numai pentru briu se teme,
               Că vor afla duşmanii vreme 45 Să-i fure-ntr-asta brîul ei.
               ___ ţDe ce te temi? Ne vom ascunde
                 In "noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, 50 Nici flori cu tăinuit miros.“
                 El zice-aşa, să zică iară,
                 Să-i facă gîndul ei uşor,
                 Iar gîndu-i se topea de..pară —
                 Şi-n codru des, în zi de vară,
             55 S-ascunde fată şi fecior.
                 Au fost ascunşi încît nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit.
                 Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare 60 Căzu pe brîu şi l-a răpit.
90
     Atunci Ileana şi simţeşte Gă-i arde plînsul în priviri;
     Ea după brîu în jur priveşte Ş-aprinsa-i faţă îngălbineşte 65 Că nu e brîul nicăiri.
     Şi cum ea varsă desperată Un plîns amar, un cald şiroi, Curgea din cer ploaie curată,
     Iar dintre ploi lucind s-arată 70 Frumosul brîu stropit de ploi.
     Şi-n ceruri călătorul Soare Rîdea cu hohot repetat Şi prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeţi răzbunătoare 75 De-a lungul brîului furat.
     — „Vai, brîul meu! gemea copila. Atît de mult eu l-am temut,
     Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!“ Şi-apoi plîngea, mai mare mila,
80  Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
     De-atunci totuna este firea,
     Dar multe nu-s din cîte-au fost Azi nu-i Ileana nicăirea,
     De-abia trăieşte-n pomenirea 85 Poveştilor cu dulce rost.
     Iar Soarele-n văzduhuri pline De zîmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine !
     Dar brîul cind în minte-i vine 90 îşi bate şi-azi de tine joc.
     Dac-ai murit, frumoasă fată, j Furatul brîu e viu mereu:
     Cînd plouă, vara, cîteodată Un brîu de foc pe cer s-arată,
95 Iar noi îi zicem curcubeu.
        DUŞMANCELE
     Las’ ochii, mamă, las’ să plîngă!
     Tu-n leagăn tot cu mina stingă Mi-ai dat să sug, de-aceea sînt Nătîngă!
5 Dar n-am pus doară jurămînt,
     Să merg neplînsă în mormînt!
     Nu plîng că mi-e de Leana teamă;
     De ciudă plîng eu numai, mamă. Cuvintele ei nu le ieu 10                       în samă,
     Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
     Că scoală satu-n capul meu.
     Ea duce sfat din casă-n casă i Că n-am broboade de mătasă,
15 N-am şorţ cu flori — şi dacă n-am
                          Ce-i pasă?
     N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam,
     Şi n-o să-mi meargă neam de neam.
     Stă-n drum de vorbă cu vecine 20 Şi bate-n pumni: —„Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea
                          Cu mine!
     Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
     Că-s proastă foc şi gură rea!
92
25
30
35
40
45
50
55
60
Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră, S-ajungă ea Lucsandei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi La horă ?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi; Fă cruce, fa, să nu-1 visezi.
Nu l-aş purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rînd de haine-o văd mergînd La muncă,
La joc şi hori acelaşi rînd, îl poartă-ntruna, şi de cînd!
Lucsanda-i doară preuteasă,
Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strîngă nora de pe drum.
Să-şi ieie noră pe-o satană ?
Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
                      Pomană ?
Nu-i casa lor în care stau Şi-n casă nici cenuşă n-au!“
A.uzi tu, mamă, cîte-mi spune?
Şi aleargă-n sat să mai adune Şi cîte porecliri pe ascuns
                                                                     îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns!
Ea-mi sare-n drum, că doară-doară M-apuc să-i spui o vorbă-n poară; Şi dacă tac, îi vin călduri
                      Să moară.
Să vezi tu, mamă,-njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri..
93
                         Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
                         Şi-i de otravă Leana toată —
                          Mi-ar pune capul sub picior,
                           Să poată.
                     65 Dar lor pe plac eu n-am să mor,
     Că n-ara ajuns la mila lor.
     De foame nu dau popii ortul!
     Eu iarna singură-mi ţes tortul Şi umblu şi eu cum socot 70  ’’                    Că-i portul.
     De n-am mătăsuri, am ce pot,
     Nici bun prea-prea, nici rău de tot.
     Mă prind cu ea? Cel sfînt s-o bată! Dar cum mă prind? Ea e bogată,
75 Ce haine mi-am făcut ca ea
                           Vrodată?
     La joc mă poţi oricînd vedea Cu fetele de sama mea!
     Ori am vorbit cu dînsa glume?
80 O fac de ris şi-i scot eu nume?
     Ori ies, gătită-n ciuda ei,
                           In lume?
     li  ştiu eu focul -— ochii mei! Lisandru e, că alta ce-i?
85 Dar ce? ll ţiu legat de mine? îl trag de mînecă? Ba bine!
                           El vine-aşa, de dragul lui,
                           Cînd vine.
     Eu nu pot uşa să i-o-ncui,
90 De stă prea mult, eu cum să-i spui?
     Sint eu la urmă vinovată,
     Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd O dată?
95 Şi clacă lui nu-i dă prin gînd,
     Ea blesteamă de nu-şi dă rind !
94
Coşbuc, absolvent al gimnaziului din Năsăud
G. Bogdan-Duică, cel dinţii critic al lui Coşbuc, 1888
      Dar poate da ea bobi cu sita! O fierbe ciuda pe urîta,
      Că-s mai frumoasă decît ea,
100                        Şi-atîta!
      Să aibă Leana-n frunte stea, Nud partea ei ce-i partea mea.
      Că boii-s buni, bine-i bogată; Dar dacă pui flăcăi odată 105 S-aleagă dînşii cum socot
                           O   fată:
      Bogata-şi pupă boi in bot, Imbătrînind cu boi cu tot!
XI ~ Opere alese voi. I, G. Coşbuc
                         GOSTEA
                             Vine Gostea din război,
                              Şi cu el vin alţii doi.
                             Faţa arsă, trupul supt,
                             Straiul colbuit şi rupt.
                           5 Dar de multă voie bună Sună codrii şi răsună.
                              Cel mai tînăr chiotea:
    —    „Alelei, puicuţa mea!
    De m-aş mai vedea acasă,
10 Mire eu şi tu mireasă 1“
    Gel mai vîrstnic dintre ei:
    —    „Dragi bujori, copiii mei!
    Ştiu că-mi ies mereu în drum, Doar mă văd acum-acum!“
                          15 Doi cîntau, cel mal vuia; Gostea, el tăcea, tăcea.
    —    „Alelei, tu, Oosteo, frate, Spune-ne, ce gînd te bate?“
    —        „Măi fărtaţi, nu-mi aflu rost 20 Vesel eu ca voi am fost.
96
m
     Mă gîndeam la maica, biata,
     Eu în foc, sub cruce tata —
     Şi deodat5 aşa din drum M-a prins jalea nu ştiu cum!
25 Voie rea să nu vă facă:
     Mi-a venit, dar o să-mi treacă!“
     Cei doi cîntă, codru sună,
     Şi tustrei merg împreună.
     Cînd ajung la moara nouă 30 Calea lor se facem două.
     Doi pe rîu în jos s-au dus, Costea, el pe rîu în sus.
     Singur şi pustiu ce-i malul 1 Şi-ndemna cu vorbe calul:
35 — „Zboară, murgule, cu mine ! Zboară, că să zbor îmi vine!
     Tînăr eşti de patru ierni,
     Cîmp ai larg să mi te-aşterni!
     Nu te-opri, fărtate drag,
40 Pînă la măicuţa-n prag!“
     Şi cu murgul el vorbea,
     Murgul treaz înţelegea.
     Gîndul fulgeră cu zborul,
     Dar mai fulger zboară dorul.
45 Zboară calul rîndunel —
     Costea tot cu jalea-n el.
     Cînd a fost pe la răstoace, Ochiul stîng a prins să-i joace.
11*
97
     în sat Costea cînd intra, Gucuvaia-n turn cînta.
     Iar cînd a bătut la poartă, Mă-sa-n casă caldă-moartă!
     Cît a plîns cu ochi merei Aşteptînd copilul ei!
     Şi n-a fost nici mîngăiată De-a-1 vedea măcar o dată! -—
     Şi prin noapte-n capul gol, Costea-n mijloc de oeoL
     Să-şi mai stingă-n vînt afară Capul foc şi gîndul pară.
     El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun.
     Parcă, de-şi iuţea el paşii,
     Mai curînd pereau vrăjmaşii.
     Şi-l mîna un singur gînd,
     Să se-ntoarcă mai curînd.
     Şi la ce? Pustiu şi gheaţă ! Mă-sa-1 mai ţinea-n viaţă.
     Cînd era sub plumbi şi fum, Numai ea ! Şi-acum — acum?
     De-ar începe iarăşi toiul,
     Ah, de-acum de-ar fi războiul!
                    SOMNUL CODRILOR
     La poalele pădurii, Arnulf pe lingă foc
     Stă singur. E-ntunerec şi plin de spaime locul,
     Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
     El şi-a-ncercat departe prin alte ţări norocul 5 Cu regii, cari porniră război la Sfîntul-loc.
     Aşa dorea Hatursa: bărbatul ei să fie Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
     Şi-Arnulf de dragul fetei, cînd fata i-a jurat, Vîndutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat —
10 Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
     E frînt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere; Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.
     Dar galbenele flăcări prin codru străbătînd Ajung pe la culcuşul de iederă uscată 15 Al negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată încet ridică ochii, se uită-nspăimîntată,
     S-apropie de flăcări şi-aproape-n urmă stînd Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
     Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
20 —„Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu? Cu gîndul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
     Să n-ai de gînduri pace, cum n-am de tine eu!“ Arnulf aude glasul; voinică-i este firea Şi ride, rîde-n hohot, s-alunge nălucirea.
25 Atunci bătrinul Codru, de hohot deşteptat, încet deschide ochii, ca două săbii crunte,
     Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
99
     Şi-i tremură-n mînie sprîncenile cărunte;
     El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
30 Cu glas adine de preot din zilele bătrîne
     Vorbeşte rar: — „N-am pace de rîsul tău, păgîne? Tu somnul veşniciei sub mine să-l petreci!
     Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci,
     Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!“ 35 N-a rîs acum viteazul; sta codrului în faţă Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.
     Şi cînd clăteşte Codru pletosul cap al său,
     Năvalnic din plete-i vuind răsare Vîntul:
     El vîjie din aripi şi-şi flutură vestmîntul 40 Şi cîntă, dar sălbatic şi fără şir e cîntul:
     — „Ce gînd nebun te mînă, de tulburi somnul meu? Furtună-ţi fie gindul, şi moartea o furtună;
     Sărac, pe căi să-ţi mîntui visarea ta nebună!“
     Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat 45 Dă frîu, cuprinde gîtul fugarului spumat
     Şi-aleargă-n vînt şi-n noapte năuc, şi sugrumat De gînduri troienite — şi nu mai sînt în cale Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.
     Şi-n zori la poartă bate, dar poarta ma răspuns,
50 Hatursa-i măritată. Pe cine câţi, străine?
     Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
     Arnulf ar vrea să plîngă, dar sînge-n ochi-i vine, Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
     El calul şi-l întoarce şi drumul i-1 arată,
55 Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!...
     Cu gîndul morţii-n suflet, cu nopţile de veci în suflet, ca o umbră pe apă tu să treci,
     Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
     Sărac, pe căi să-ţi mîntui visarea ta nebună •—
60 Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?
           RECRUTUL
          Eu o las în sama ta —
          Am să plec! Şi parcă-mi moare Inima, se rupe-n mine!
          Nu de voi, tu ştii de cine!
       5 Şi mă doare,
          De-aş ţipa.
          Omul fără de noroc Tot cu răul se-ntîlneşte —
          Tu-mi eşti frate dintr-o mamă, io Mă iubeşti! Ţi-o las în samă, Mi-o păzeşte Ca de foc!
          Vei vedea-o pe la hori.
          Să n-o laşi la vino-ncoace —
      15 Stăi cu ea, ce ştii tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alţi feciori.
          Tu s-o joci, dar mai aşa!
      20 Liniştit, cum joci pe-o soră,
          Să n-o strîngi prea mult la tine, Că ea, biata, de ruşine Mai mult horă N-ar juca.
101
           25 Tu o vezi şi n-o-nţelegi:
                De-o cuprinzi, ea ştie una: Moartă-n braţe ţi se lasă,
                Dar de ciudă plînge-acasă, Plînge-ntruna 30 Zile-ntregi.
                Calea ei să n-o colinzi —
                De-i vedea-o la fîntînă,
                Treci şi las-o-n bună pace,
                Nu glumi, că ei nu-i place.
           35 Nici de mină Să n-o prinzi!
                Ea va zice tot ce vrei;
                O   desmierzi şi nu te vede,
                O   săruţi şi-i pare bine.
           40 Ah, dar crede-mă pe mine Şi nu-i crede Vorba ei!
                Ce folos ai tu c-o strîngi?
                Simţi tu că pe ea o doare?
           45 Vezi! nici eu n-o strîng de frică: Ea-i atît de subţirică,
                Ca pe-o floare Poţi s-o frîngi.
                Dac-o fi pe drum, tu treci;
           50 Zi că eşti grăbit, şi-o lasă,
                Să n-asculţi orice să-ţi spuie, Şi-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. 55 * * * * 60
           55 Nu ştii cit îi faci de rău!
                Mă-sa-i rea şi nu o crede
                Şi-o primeşte de pe-afară
                Cu bătăi şi cu ocară,
                Cît ce-o vede
           60 C-un flăcău!
102
     Dar te uită să ştii ce-i Pe la casa lor! De iese,
     Ori de intră oarecine!
     Tu să ştii pe cel ce vine 65 Mai adese Pe la ei 1
     Ea, cu părul gălbior,
     Naltă, zugrăvită-ntreagă,
     Gînd îşi mlădie trupşorul!
70 A ursit-o-n faşe dorul De-a fi dragă Tuturor!
     De-i vedea pe cineva Pe la ei, în fapt de seară,
75 Prinde-1 într-adins, ca-n glumă: Frînge-i gîtul şi-l sugrumă,
     Ga pe-o feară Nu-1 cruţa!
     Şi-apoi, las’ să fie-al meu,
80 De-i păcat! La judecată Eu voi merge pentru tine!
     Eu dau sama! Şi pe mine Să mă bată Dumnezeu!
85 Poartă-i grija I Tot a mea
     S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine,
     Ţi-ai găsit duşman în mine,
     Căci fac moarte 90 Pentru ea!
                       CAROL IX
       La Saint-Germain de mult s-a dat Signal, că s-a deschis de-acum mormîntul, In sînge Noaptea şi-a scăldat vestmîntul, Să-l puie giulgi pe morţi. Şi, spinticat 5 De plumbi, gemea Parisul, cum în sînge Un laş rănit se-ntinde şi se strînge Cu răcnet zvîrcolind mişelu-i trup,
     Cînd dinţii lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană.
10 Şi-n vreme ce Parisul, plin
     De fum, murea, nepregătit să moară,
     Carol din Toullerii cînta-n vioară încet şi plîngător, un cald suspin Ca ruga unei mame la mormîntul 15 Copiilor. Simfonic sună cîntul;
     Iar ochii lui zîmbesc de-un cald fior,
     Dar tot mai mult îşi pierd seninul lor Strîngînd în ei furtuna.
       Sarcastic coardele vibrînd 20 Sub mîna cea cu joc ’ndemînatic
     Gemeau acum scîrbos, urlau sălbatic, Şi-artistul lor urla şi el, rîzînd.
     — „S-aduci pe Enric! strigă el şi lasă Vioara lîngă el pe-un colţ de masă.
25 Pe Enric, mai curînd! Nu pot cînta !u Plimbîndu-se grăbit, el aştepta.
       Şi-n urmă vine Enric.
104
30
35
40
45
50
55
60
    —   „Ce-i asta, sir! Aud de-un ceas Trosniri de puşti şi răcnete nebune;
    Eu simt miros de sînge. Rege, spune!
    Şi eu stau prins de ce?“ Atunci a tras Perdelele şi, deschizînd fereastra,
    Carol a hohotit: — „Mă-ntrebi ce-i asta? Sînt cîni ce mor pe drum, sînt hughenoţi; Eu vreau să scap de ei, să piară toţi, Pricepi ce-i asta, Enric?44
      Cu paşii largi şi tremurînd Ca omul beat de-o clipă bestială,
    Carol trecea înviforat prin sală,
    Şi-n urmă pept la pept cu Enric stînd L-a prins de braţ: — „Şi tu, de care lege? Eşti hughenot şi tu, aşa-i?“— „Eu, rege? Eu ţin să cred aşa cum au crezut Părinţii mei: sînt hughenot născut Şi n-am să mor catolic!“
    —   „Tu crezi ce vrei! Şi-atunci el supt De furie: Ce-i cîne azi să moară.44 Izbi cu pumnu-n masă spre vioară,
    Şi-n marmur carnea pumnului a rupt;
    Cald sîngele-a ţîşnit din lovitură —
    El, de dureri, urlînd a dus la gură Zdrobitul pumn şi-apoi, înnebunit,
    S-a tras doi paşi năvalnici şi-a ţintit
      In Enric carabina.
      Făcînd vioara scut, din cot Alt scut făcînd:—„Ei, dă! Ai fi zdrobit-o Cu pumnul; tot atît: De-am mîntuit-o, Zdrobeşte-o dar acum cu piept cu tot !44 Carol a tresărit. — „Nu, nu pe tine!
    Dar dă-mi un om, un om, pe orişicine, Vreau carne, sînge, moarte; vreau s-omor!44 Şi plumb a tras în primul trecător Pe drum, de pe fereastră.
105
         Mînia-i sîngerase-n nări,
   65 Aprinşii ochi şi-au dezlegat furtuna Sălbaticei porniri, şi cum e luna Cînd ziua cîteodată iese-n zări,
       Aşa era. O viperă flămîndă;
                  Şi cînd s-a-ntors, cu arma fumegîndă 70 Bătu-n pămînt şi, ca un scos din minţi, Cu ochii-nchişi, el a scrîşnit în dinţi:
         — „Vai, du-te, Enric, du-te!“
                     FRAGMENT
    Ea nu-i închide uşa, nu-1 prinde de vestmînt, Nu-1 roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare Să-i zică: — „Stăi, iubite!“ Nu cată plîngătoare In ochii lui —
5                 Năvalnic afară bate vînt,
    De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
    Dar dinsul vrea să iasă prin noapte şi furtună, S-alerge fără ţintă, nebun, un om pribag,
                                   Să fugă, să se ştie departe de-acest prag io Al casei locuite de cea mai rea femeie!
    Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie Nici mina, căci perirea e-nchisă-n mina ei;
    Nu vrea să-i vadă ochii sălbateci şi mişei! Femeie e şi dînsa! Gîndirea-i e infamă,
                                   15 înşală, şi-i soţie, ea minte, şi e mamă!
    A fost un mizerabil, efemeiat poet Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret — Pe-un Dumnezeu să-l nască satanl E blasfemie Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Mărie! 20 Şi dacă e să credem poeţii pe cuvînt,
    O dat-a fost ea numai Mărie pe pămînt,
    Dar ea de milioane de ori e Magdalenăl Vampir, cînd te iubeşte, şi-n ura ei, hienă —
    Un demon!
25             El năvalnic a pus picioru-n prag.
    Atunci din ochii veştezi de dornicul lui drag Tăcînd a şters femeia o lacrimă cu iia.
    Şi el, el a văzut-o! Şi-n pieptul lui mînia
107
        O  clipă şovăieşte, rămîne-ncremenit —
    30 Şi cum deştepţi din leşin pe om, cind l-ai izbit Puternic d-un părete, aşa era! Colosul De gînduri, la privirea femeii, s-a topit!
        Şi galben la picioare-i s-aşterne furiosul.
        L-a pironit acolo un strop, un singur strop 35 Cînd n-a putut tot cerul cu-ntregul potop!
                           POPASUL ŢIGANILOR
                                (după Geibel)
     In noapte, sub poale de codru-nverzit,
     E freamăt de glasuri, un tainic şoptit;
     Ard galbene flăcări şi-n zare de foc Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc.
  5 Ţiganii, drumeţii cei veciniei ei sint!
     Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt;
     La Nilul cel galben departe născuţi,
     Ei arşi sînt de soare, de vînturi bătuţi.
     Aproape de flăcări, pe pajişte stau 10 Bărbaţii sălbateci şi chiote dau, Femeile-aleargă mîncare făcînd Şi umplu păharul şi-l poartă pe rind.
     Ei cintece cintă şi basmuri îşi spun Din vremuri mai bune c-un alt cer mai bun 15 Bătrîna ţigancă, acolo sub brazi, Descîntece-nvaţă pe negri nomazi.
     Şi oacheşe fete se-nşiră la joc în cercul cel magic al zării de foc,
                     Răsună ghitara ferbinte şi-ntins 20 Şi jocul se-ncinge sălbatic şi-aprins.
     în urmă să culcă, odihnă cătînd;
     Le freamătă brazii s-adoarmă curînd. în vis, exilaţii pămîntului lor Văd Sudul, o ţară, şi ei un popor.
109
ti
i                25 Dar zorile roşii să varsă pe cer,
<                     Frumoasele visuri fantastice pier.
!                     Greu scîrţie carul, ei pleacă la pas —
I                     Dar unde? O viaţă de drum şi popas!
i!
ii
ii
ji
i|
i
j.
i
!|
'i
j j
ii
J,
j
li
i
                   LORDUL JOHN
                       Se zvonise prin ziare Că-n Irlanda e-ntr-un sat Un bărbat grozav de tare.
                       Lordul John, prinzînd de veste 5 Cine e şi de-unde este,
                       Pleacă-n grabă ca să vadă Dacă e adevărat.
                       Ga mulţi lorzi de viţă veche Din întunecatul Nord,
                   10 Lordul John e-ntr-o ureche:
                       Fluieră pe drum şi cîntă Şi e cel dintîi la trîntă.
                       Şi-i voinic fără pereche Şi e cel mai tare lord.
                   15 A găsit în urmă satul;
                       Pe ţăran el l-a găsit Ocupat cu măturatul Curţii. Şi, ochindu-1 bine,
                       Lordul drept spre dînsul vine 20 Şi descalică degrabă Făr-a zice „bun sosit“.
                       Ş-apoi gata de luptare!
                       —   „Tu eşti Willy Spucker?“— „Eu.“
                       —       „Spun că eşti grozav de tare 25 De ţi-a mers cuvînt prin lume,
                       Eu din Londra vin anume,
12
ni
                          Să ne punem la-neercare.
                          Trîntă deci cu tine vreau!“
                          Willy Spucker se cruceşte,
                      30 Simte palmele că-i ard,
                          Leneş tîrnul şi-l propteşte; Scuipă-n palme şi se-ntinde Şi pe lord de brîu îl prinde,
                                                                             Sus o dată-1 răsuceşte 35 Şi-l azvîrlă peste gard.
                          —    „O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? Auzi tu, cu ce gînd vine!“
                          Lordul John privind cu jale
                      40 Şi ţinîndu-se de şale:
                          —    „Să-mi azvîrli, te rog, creştine, Şi cel cal, să pot pleca!“
  5
10
15
20
                MOARTEA LUI FULGER
                în goana roibului un sol,
                Cu frîu-n dinţi şi-n capul gol, Răsare, creşte-n zări venind,
                Şi zările de-abia-1 cuprind,
                Şi-n urmă-i corbii croncănind Aleargă stol.
                El duce regelui răspuns Din tabără. Şi ţine-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi — Atîta semn de la război,
                           Şi-a fost de-ajuns!
                Pe Fulger mort! Pe-un mal străin L-a fulgerat un braţ hain! De-argint e alb frumosu-i port, Dar roş de sînge e albul tort,
                Şi pieptul gol al celui mort De lănci e plin.
                Sărmanul crai! Cînd l-a văzut Şi, cînd de-abia l-a cunoscut,
                Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături şi-a rămas Cu pumnii strînşi, fără de glas,
                           Ca un pierdut.
113
                   25 Să-i moară Fulger? Poţi sfărîma Şi pe-un voinic ce cuteza Să-nalţe dreapta lui de fer Să prindă fulgerul din cer?
                        Cum pier mişeii dacă pier 30             Cei buni aşa?
                        Dar mine va mai fi pămînt?
                        Mai fi-vor toate cîte sînt?
                        Cînd n-ai de-acum să mai priveşti Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
                   35 De dragul cui să mai trăieşti,
                                   Tu soare sfînt?
                        Dar doamna! Suflet pustiit!
                        Cu părul alb şi despletit Prin largi iatacuri alerga,
                   40 Cu hohot lung ea blăstema,
                        Şi tot palatul plin era
                                   De plîns cumplit.
                        La stat şi umblet slabă ce-i! Topiţi sînt ochii viorei 45 De-atîta vaiet nentrerupt,
                        Şi graiul stins şi-obrazul supt Şi tot vestmîntul doamnei rupt De mîna ei!
                        — „De dorul cui şi de-al cui drag, 50 Să-mi plîngă sufletul pribeag, întreagă noaptea nedormind,
                        Ca s-aud roibii tropotind,
                        Să sar din pat, s-alerg în prag,
                                   Să te cuprind! 55
                                                                  55 Nu-1 dau din braţe nimănui ! închideţi-mă-n groapa lui —
                        Mă laşi tu, Fulgere, să mor? îţi laşi părinţii-n plîns şi dor?
                        O, du-i cu tine, drag odor,
                   00              O, du-i, o, du-i!“
114
65
70
75
80
85
90
95
Ah, mamă, tul Ce slabă eştil N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mini de fer, ca fer să frîngi; N-ai mări de lacrămi, mări să plingi, Nu eşti de foc, la piept să-l strîngi, Să-l încălzeşti!
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trîmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi — Rîdeai de moarte prin bătăi,
                                 Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grîu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut In dreapta cea fără temut,
Şi-n mîna care poartă scut Ţi-au pus un ban.
Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci în noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
             Pe-un drum de veci.
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus Deplin armat, ca-n ceruri sus Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu Albastrul cer, la Dumnezeu Cînd vei fi dus.
Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzîndu-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
         Spre răsărit!,..
115
      Iar cînd a fost la-nmormîntat, Toţi morţii parcă s-au sculat Să-şi plingă pe ortacul lor,
100 Aşa era de mult popor
      Venit să plîngă pe-un fecior De împărat!
      Şi popi, şirag, cădelniţînd Ceteau ectenii de comînd —
105 Şi clopote, şi plîns, şi vai, Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
      Şi sfetnici, şi feciori de crai,
                 Şi nat de rînd.
      Şi mă-sa biata! Cum gemea 110 Şi blăstema şi se izbea
      Să sară-n groapă: — „L-au închis Pe veci! Mi-a fost şi mie scris Să mă deştept plîngînd din vis, Din lumea mea!
115 Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
      Ce urmă, peştii-n apa lor?
      Să fii cît munţii de voinic,
      Ori cît un pumn să fii de mic, Cărarea mea şi-a tuturor 120             E tot nimic !
      Că tot ce eşti şi tot ce poţi, Părere-i tot dacă socoţi —
      De mori tirziu ori mori curînd,
      De mori sătul, ori mori flămînd, 125 Totuna e ! Şi rînd pe rînd Ne ducem toţi!
      Eu vreau cu Fulger să rămîn 1 Ah, Dumnezeu, nedrept stăpîn, M-a duşmănit trăind mereu 130 Şi-a pizmuit norocul meu!
      E un păgîn şi Dumnezeu,
                 E un păgîn.
116
                         De ce să cred în el de-acum?
                          In faţa lui au toţi un drum,
135 Ori buni, ori răi, tot un mormînt! Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt! Credinţa-i val, iubirea vînt Şi viaţa fum!“
                          Şi-a fost minune ce spunea!
140 Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, şi sta-ngrozit. — Şi-atunci un sfetnic a venit Şi-n faţa doamnei s-a oprit, Privind la ea.
                     145 Un sfînt de-al cărui chip te temi Abia te-aude cînd îl chemi:
      Bătrîn ca vremea, stîlp rămas, Născut cu lumea într-un ceas,
      El parcă-i viul parastas 150             Al altor vremi.
      Şi sprijin pe toiag cătînd Şi-ncet cu mina ridicînd Sprîneenele, din rostu-i rar,
      Duios cuvintele răsar:
155 — „Nepoată dragă ! De-n zadar Te văd plîngînd.
      De cum te zbuciumi, tu te stingi Şi inima din noi o frîngi —
      Ne doare c-a fost scris aşa,
160 Ne dori mai rău cu jalea ta: De-aceea, doamnă, te-am ruga Să nu mai plîngi.
      Pe cer cînd soarele-i apus,
      De ce să plîngi privind în sus?
165 Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
      Să vezi pămîntul pe-unde treci!
      El nu e mort! Trăieşte-n veci,
                 E numai dus.
117
      N-am cap şi chip pe toţi să-i spui, 170 Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
      Că de copil eu m-am luptat In rînd cu Volbură-mpărat Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat Ca ţara lui.
                                          175 Ce oameni! Ce sînt cei de-acum!
                                               Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
      Ei şi-au plinit chemarea lor Şi i-am văzut murind uşor;
      N-a fost nici unul plîngător,
180             Că  viaţa-i fum.
      Zici fum? O, nu-i adevărat.
      Război e, de viteji purtat !
      Viaţa-i datorie grea Şi laşii se-ngrozesc de ea —
185 Să aibă tot cei laşi ar vrea Pe neluptat.
      De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
      Aşa se-ntreabă cei mişei.
      Cei buni n-au vreme de gîndit 190 La moarte şi la tînguit,
      Căci plînsu-i de nebuni scornit Şi de femei!
      Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
      Şi-a morţii lege n-o căta 1 195 Sînt crai ce schimb-a lumii sorţi, Dar dacă mor, ce grijă porţi?
      Mai simte-n urmă cineva
                 Că ei sînt morţi?
      Dar ştiu un lucru mai pe sus 200 De toate cîte ţi le-am spus: Credinţa-n zilele de-apoi E singura ţărie-n noi,
      Că multe-s tari cum credem noi Şi mîne nu-s!
118
205 Şi-oricît de amărîţi să fim Nu-i bine să ne dezlipim De cel ce vieţile le-a dat! —
      O fi viaţa chin răbdat,
      Dar una ştiu: ea ni s-a dat 210              Ca s-o trăim 1“
      Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-1 vedea Şi n-a mai înţeles ce-a zis Şi nu vedea cum au închis 215 Sicriul alb — era un vis Şi ea-1 trăia.
      Senini de plînset ochii ei,
      Vedea bărbaţi, vedea femei,
      Cu spaimă mută-n jur privea.
220 Din mult nimic nu-nţelegea;
      Şi să muncea să ştie ce-i.
                  Şi nu putea.
      I-a fulgerat deodată-n gînd Să rîdă, căci vedea plîngînd 225 O lume-ntreagă-n rugăciuni. — „In faţa unei gropi s-aduni Atîta lume de nebuni 1
                  Să mori rîzind...“
      Şi clopotele-n limba lor 230 Plingeau cu glas tînguitor; Şi-adînc, din bubuitul frînt Al bulgărilor de pămînt,
      Vorbea un glas, un cîntec sfînt Şi nălţător:
235 „Nu cerceta aceste legi,
      Că eşti nebun cînd le-nţelegi I Din codru rupi o rămurea,
      Ce-i pasă codrului de ea!
      Ce-i pasă unei lumi întregi 240              De moartea mea 1“
                      119
                     UN CÎNTEC BARBAR
    Voi laşi dătători de porunci, Mai rîdeţi! Nevolnică turmă, Mai rîdeţi, că-i rîsul din urmă ! S-apropie ziua! Şi-atunci 5 Vedea-veţi, sălbateci barbari, Cîmpiile voastre-necate De vuietul multor armate,
    Ca vuietul apelor mari — Veni-vom ca-n ziua de-apoi;
10 Va plînge cu hohote zarea De cară, de cai, de strigarea Mulţimei pornite spre voi!
    Ieşi-vor, din negru pămînt,
    In zale de-argint cavalerii,
15 Puternici ca grindina verii,
    Şi roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop Spre Roma! Şi miei vor fi leii, Fugi-vor de spaimă mişeii 20 Cuprinşi de pornitul potop
    Spre Roma! Călcînd pe cohorţi Răzbi-ţi-vom colosul de-aproape Şi nu va fi cine să-ngroape Mulţimea cea mare de morţi!
25 Din Istru vom face pîriu,
    Să-l umpli, romane, cu sînge,
120
w
     Cu lacrimi pe care le-or plînge Nevestele neamului tău!
     Şi nu vei putea să mai pui 30 In şiruri înfrînta-ţi armată,
     Şi-om face să fie odată Toţi corbii şi lupii sătui!
     Căci vultur să fii, un colos,
     Cu aripi de repezi furtune 35 Şi cuibul în cer de l-ai pune: De-acolo noi da-te-vom jos!
     Ce-i viu sfîşia-vom în dinţi; Aprinde-vom templele tale;
     Vom naşte pustiul în cale;
40 Vom face pe-ai voştri părinţi S-ascundă trufaşul lor chip în togă, plingînd de ruşine, l-om trece sub furci caudine, I-om pune cu fruntea-n nisip.
45 Şi fără de milă, călăi,
     în faşe strivi-vom poporul,
     Şi mîndri vom pune piciorul Pe gîtu-mpăraţilor tăi!
     Vom face cît cerul de nalt 50 Mormanul cadavrelor crunte Şi munte vom pune pe munte Şi cerului da-vom asalt.
     Pe-al vostru Zamolxe-pigmeu L-om prinde de barbă-nhăţîndu-1, 55 Cu tronu-i cu tot răsturnîndu-1 Din cer, căci acel Dumnezeu Ce lasă pe-al vostru pămînt Să crească atîta urgie,
     Acela nu poate să fie 60 Nici mare, nici tare, nici sfînt.
     Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura, în ziua din urmă a ta!
121
65 Că dacă voi toţi aţi muri De spaimele morţii nainte De-al nostru sosit, din morminte V-am scoate de-oriunde veţi fi! Şi răzbunătoarelor sorţi 70 Le-am face cu palma dreptate, Căci feţele voastre le-am bate, Scuipîndu-ţi pe fiii tăi morţi!
             GAZEL
         Picurii cu strop de strop Fac al mărilor potop —
         Zilnic cîte-un spic adună Şi-n curînd tu ai un snop.
      5  Mergi             încet şi las5 s-alerge
         Alţii cît or               vrea-n galop.
         Fii stejar, să creşti în laturi, Nu înalt şi slab, un plop.
         Nu uita trăind de corbul to Şi de vulpea lui Esop.
         Dacă eşti cinstit, n-ai teamă De duşman, de-ar fi ciclop.
         Fă cît poţi, şi las’ să rîdă Cei ce sar viaţa-n hop.
    15   Iar de            n-are scop viaţa,
         Fă să aibă clipa scop.
123
           PĂSTORIŢA
        Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi;
        De pe coastă, pe sub ulmi, Se scoboară mieii-n vale.
                            5 Obosit şi blînd popor!
        Şi cîntînd, păşeşte-agale O copilă-n urma lor.
         —   „Noapte bună, soare sfînt, Pînă rnîne ! Noapte bună !
    10 Mine iar vom fi-mpreună,
         Tu să rîzi şi eu să cînt.
         Mine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Şi le-aşterne pe pămînt!“
    15 Şi, murind, întinereşte Soarele de dragul ei,
         Şi-o cunună de scîntei El prin păr i le-mpleteşte:
         —   „Mîne dacă n-oi veni,
    20 Păru-n apă ţi-1 priveşte,
         Dor de mine de-ţi va fi!“
         Şi-i va fi de soare dor! Mîne blonda păstoriţă, Despletind a ei cosiţă
124
    25 Toată ziua Ia izvor,
         Va privi cu drag la plete Pline de-aur ce i-1 dete Soarele ascuns sub nor.
         JERTFELE ÎMPĂCĂRII
                             I
     în negura pădurii castelul îngrădit Cu şanţuri uriaşe sta trist, mucigăit,
     Şi numai cîteodată în jurul său revine Mişcarea vieţii calde, cînd paveze quirine 5 Răsar de după ziduri — de două ori pe an.
     Atunci legionarii colosului roman
     Ies grabnici ca furtuna şi tari ca răzbunarea,
     Dar nu le simţi nici pasul, nici nu le-auzi strigarea, Se-mprăştie deodată şi iar s-adună des 10 Şi pier în crîng. Se joacă? Dar iată-i! Dînşii ies Mai mulţi! Erau o sută şi-acum ei sint o miie,
     Mai iuţi şi mai năvalnici, mai plini de vijelie. S-amestecă, s-aruncă popor peste popor!
     Ies fulgere din suliţi, dar suliţele mor 15 Zdrobite de pieptarul puternicelor zale;
     Ajung acum la piepturi, cu pumnii-şi fac ei cale Prin şiruri teutone: nici ţipete de guri,
     Nici tropot nu s-aude! Vezi numai izbituri De pumn, mişcare mută de braţ şi de secure.
20 Şi-n muta zvîrcolire, ei intră în pădure Aşa-ncleştaţi: şi codrii iau flacără acum.
     Şi ei se luptă-n flăcări, s-azvîrl, se-neacă-n fum,
     Iar brazii cad pe dînşii aprinşi, se prăbuşeşte In capul lor tot codru, dar nimeni nu gîndeşte 25 La fugă—două neamuri aprinse de un gînd:
     Din doi protivnici unul să piară mai curînd.
126
T
G. Coşbuc, S. Alb ini, G. Bogdan-Duică, M. Pîrvu în 1889
 LUMEA ILUSTRATA
            «INE AŢI VENIT
                                                                                                          V«* ap «stern » $»* fey&sw ?&»»*# mm?t tSmW,
                                                                                                          **** <te*m trzgl 1%-M o^f -Mm iM w4 m-fsmm, ivMmiim-,          k-ap
                                                                                                          i'4 4<m# ** a mmxtr# m*
                                                #
%**'.!* ,,s-,; - , .„^ <* u, r,
H * -f'"" *< - -***« '«* «**.
               i '■»>», *.S3'
\> >" f i> ■'**■ ^ . „„MjJ.
                   iUi—
                   '' ' • -*'■. ' *'-:. v;î
                   ' ■; * >■: < ; ■
                             Varianta din Lumea ilustrată, î, nr. 9, 1892, p. 257, a poeziei Vestitorii primăverii
II
      De mult, de cînd e Tibull prefect peste cohorţi, E linişte. Stau moarte zăvoarele pe porţi Şi nu mai sar oştenii desculţi din aşternuturi 30 Să prindă-n miezul nopţii puternicele scuturi. Păreau şi teutonii de lupte-acum sătui,
      Căci Aripert trimese de mult solia lui La Tibull pentru pace. Şi toate-au fost de bine; De-atunci trăiesc frăţeşte oştirile vecine.
                             III
35 —„Cînd stai în pragul casei, e soarele în prag! Cînd treci visînd prin noaptea pădurilor de fag, Reverşi lumina-n noaptea dumbrăvilor ca luna;
      Oh, cît eşti de frumoasă, tu nu pricepi, Hiltruna! Cînd treci în zori pe colnic în albul tău vesmînt,
40 Cu ochii mari şi-albaştri, cu părul dat în vînt,
      Tu-n iernile vieţei eşti zi de primăvară!
      Sălbatico! Mă doare, cînd ştiu că eşti barbară •— Iubeşti pădurea numai; cu ochii tăi frumoşi Tu vreai să-mbeţi, copilă, bărbaţii-ntunecoşi 45 Cu plete lungi pe umeri, cu bărbi ce te-nspăimîntă, Puternici ca mînia pe care ei o cîntă Cu glasuri răguşite, cînd pleacă la război!
      De ce zîmbeşti? Aruncă cununile de foi Şi pune diademă pe frunta ta senină!
50 Ce-ţi pasă dac-ai noştri la alte legi se-nchină!
      O, de-ai vedea tu Roma cu turnurile ei,
      Cu lume şi lumină, cu roiuri de femei Frumoase; şi-ntre ele ca draga mea nici una,
      Ca fata cea frumoasă din codru, ca Hiltruna!“
55 Ca un copil ce-ascultă poveşti cu sori apuşi,
      Aşa-1 ascultă fata cu ochii mari şi duşi.
      Ea tremură şi-n ochii lui Tibull lung priveşte;
      Ar vrea să zic-o vorbă, n-o zice şi roşeşte,
      Ea simte că-i străină şi neamul ei barbar!
60 Ah, ce frumoase vorbe din rostul lui răsar;
13 G. Coşbuc — Opere alese voi. I 127
      El e roman, e nobil, deprins la vitejie!
      Nici un bărbat din neamul lui Aripert nu ştie Să-i spună ei cuvinte aşa de dragi ca el.
             In urmă ea zîmbeşte: — „Ah, nu, că e mişel 65 Un suflet cînd îşi uită pe-ai săi! Şi mă-nfioară De fulger să m-apropiu, căci fulgerul omoară!
      O, lasă-mă!“ şi fuge prin desetul de fagi,
      Dar parcă-i vin alături cuvintele lui dragi.
                            IV
      In zori de zi străjerul vesteşte pe-un străin.
                 70 E Aripert, e domnul pădurilor. — „Eu vin Să te poftesc, romane, la zilele serbării;
      Noi mîne-aprindem focul sub jertfele-mpăcării!“ Şi-a stat pe gînduri Tibull şi n-a fost învoit.
      —   „Te rog pentru Hiltruna. Ea singur-a dorit!“
 75 Hiltruna cea frumoasă din codri! Visătoarea!
      —   „Aşteaptă-mă, Ariperte! Găteşte-ţi sărbătoarea
                            V
      —   „Nimic nu-i mai puternic în om ca slăbiciunea Şi slab ce eşti tu, Tibull, s-asculţi de rugăciunea Femeilor! Barbarii au rele gînduri, cred !“
                  80 Dar nu-1 ascultă Tibull; şi-a doua zi purced Din zori centurionii spre silhele barbare,
      Ei şi-au ascuns cuţite sub albele pieptare De za—puternici marturi ai apărării lor,
      De-ar vrea să-i năvălească sălbaticul popor —
                 85 Şi-n codri ei lăsat-au, de-ar fi vro mişelie,
      Cu opt centurii Quintus pe-aproape să se ţie.
                            VI
      Acolo fete blonde cu ochii de azur Cîntau sinistre cînturi de luptă, şi-mprejur Flăcăi înalţi, sălbateci, jucau cu vuiet mare 90 Războinicele jocuri a ginţilor barbare.
128
      Pe laviţe-aşternute cu albe piei de ied Bărbaţii stau in şiruri, iar cupele cu mied Oprite lung la gură trec vesele şi-ntr-una,
      Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna,
  95 Copila cea frumoasă, că-i vechiul obicei Al neamului, paharul la zile mari să-l bei Turnat de cea mai dragă fecioară ce e-n casă. Tibull in fruntea mesei, şi-ai săi pe lingă masă, Cu Aripert, aleargă cu ochii însoţind 100 Mişcările de fulger a celor ce să prind
      Mereu mai mulţi la horă — sălbatic este jocul Şi tot mai mult Hiltruna cu mied hrăneşte focul.
                             VII
      — „E cald aici, romane; afară-i cer senin“ — Afară miedul curge mai vesel şi mai plin 105 In cupele făcute din coarne-ncăpătoare
      De bou; aici sub codru, pe pajiştea cu soare, Să prind la joc neveste: de ochii lor frumoşi De două ori să-mbată bărbaţii-ntunecoşi Ai codrilor. E vuiet, e chiot şi strigare.
110 Şi hora lor se-ntinde sălbatică şi mare. VIII
                                          VIII
      Deodată cîntul tace. Ca scoase din pămînt Răsar pumnale-n mina barbarilor. Un vînt Cînd trece prin frunzişul tomnatic al pădurii Asemeni e suflării sălbatice a gurii 115 Acestui mult amestec de oameni, cari grăbiţi Se apără şi-atacă, de jocuri obosiţi Şi beţi de vin — mulţime de vulturi la o pradă Puţină — se-ncleştează şi zece cad grămadă Pe-un singur om al Romei, se sfîşie muşcînd 120 Cu dinţii, se sugrumă, şi-n sîngele curgînd Şiroaie mari înoată zburaţi dintr-o izbire Şi ochi şi dinţi şi crieri. ■—
13*                            129
                                 La-ntîia lor pornire
     Spre Tibull vin o sută. Hiltruna vine drept Spre el şi îl cuprinde puternic peste piept Gu braţele-amîndouă. — „Iubite, nu te teme,
     Te apără Hiltruna!“ Şi strîns de fată geme Puternicul, s-azvîrle, căci e ţinut pe loc Şi mînile-i sînt prinse de fată. — „Ai noroc Să mori la mine-n braţe! Vezi, fruntea-mi e senină, Ce-ţi pasă dac-ai noştri la alte legi se-nchină?“
     El vrea să se desprindă şi urlă, e turbat.
     — „Ah, pînă cînd toporul nu-1 văd adînc intrat In pieptul tău de fiară, eu nu te las, romane.1“ Lovit se simte Tibull de multe buzdugane Şi sîngele-i ţîşneşte din calde tăieturi:
     Atunci eu nebunia supremei izbituri Se scutură, de fată abia se mîntuieşte;
     El prinde pe Hiltruna de mijloc şi-o izbeşte De-un brad — ea cade moartă cu blondul cap zdrobit, Şi cade-apoi şi dînsul de rane-acoperit,
     IVedînd măcar cu pumnul un semn de apărare,
     Dar a putut să geamă din ultima suflare Un semn ştiut de bucium.
                                           ;IX
                                    Şi semnul a intrat 145 Prin codri ca un ţipăt, şi codrii s-au mişcat. Atunci cu pas de vifor din negura pădurii Năvalnic iese Quintus cu cele opt centurii.
                                           X
      A fost o luptă scurtă; tot pumnul un omor. Dar gloatele barbare cu Aripert al lor 150 Primeau puteri întruna din gloate sositoare. Atît de slabă-n număr, puterea oştitoare A Romei în clipita dintîi a atacat,
      Şi ea mergea nainte; izbit-apoi a stat,
                                                                                       125
i
                                                                                          130
135
140
130
      Pe loc strîngîndu-şi şirul. în urmă şovăieşte,
155 Se apără, se-ndeasă, dar ferul o răreşte,
      Şi-n zid, format din piepturi, puterea-şi face porţi, Încet-încet, romanii, ducînd pe-ai lor cei morţi în mijloc, intră-n codri şi iau acum cărarea Spre şanţuri. Şi din urmă, din faţă răzbunarea 160 Barbarilor izbeşte pe cei puţini, mai des,
      Mai tare. Şi din codrii barbarilor cînd ies,
      Să văd o mină mică romanii, plini de rane,
      Să tîrîie pe şesul castelelor romane,
      Goniţi mereu. O sută, optzeci au mai rămas 165 Şi mai rămîn dintr-înşii la fiecare pas
      Pe cîmpi oşteni de-ai Romei. Cîmpia geme cruntă, Ei se retrag întruna, şi viforul înfruntă,
      Şi morţi de jumătate, ciuntiţi îngrozitor,
      Ajung în faptul serii în şanţurile lor.
                 PRAHOVA
                  Din pămînt, din locuinţa Mamei tale, ieşi zîmbind, Prahova! Si stai mirată Şi te tremură dorinţa Să vezi lumea cu lumină! Inima de plîns ţi-e plină;
                  Ochii tăi spre soare cată Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.
                  în pămînt cît e de rece Şi-n pămînt nu vezi nimic — Nu te mai întoarce-acasă!
                  Eu pe drum te voi petrece Cu poveşti şi cu poveţe,
                  Voi cînta a ta frumseţe!
                  Lasă lumea ta, o lasă,
                  Tu frumoasă, eu voinic!
                  Vino-ncet pe-aici, iubită!
                  Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale!
                  Tu tresari de fericită Şi-mbătată de viaţă;
                  Soarele-ţi răsare-n faţă — Haid’, acum fugind la vale Printre şoptitorii brazi.
                  Ce frumos să-mbracă dealul Cu flori roşii pe-unde treci!
\:\7
                 îţi întîmpină sosirea Munţii ce despart Ardealul, Codrii vechi şi plini de noapte, 30 Luncile cu mii de şoapte.
                 Rîzi cu hohot la privirea Neguroşilor Buceci?
                 Uite-acum cit eşti de mare, Uite ce frumoasă eşti!
             35 Tu, sălbatico-ntre fete,
                 Iată sate-acum în zare, Prahova, să fii cuminte!
                 Ţine cumpăt la cuvinte,
                 Stăi şi pune-ţi flori în plete,
             40 Mai frumos să te găteşti.
                 Potriveşte-ţi părul bine;
                 Strînge mijlocelul tău,
                 Pieptul plin ca să-ţi răsară! S-or uita flăcăi la tine 45 Şi copile tinerele:
                 Să vorbeşti frumos cu ele,
                 Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară Că tu eşti crescută rău!
                 Iată satul! E Azuga.
             50 Tu auzi acum întîi
                 Dulce vuiet de vioară —
                 Haid’, iubito, haid’ cu fuga,
                 Să jucăm şi noi chindia!
                 Cum te-aprinde veselia 55 Şi cum joci tu de uşoară,
                 Şi-ai voi să tot rămîi!
                 Dar te mînă-n lume dorul Să vezi lumea! Şi tu fugi Şi te pierzi visînd cu gîndul.
             60 Veselă-ţi mlădii trupşorul Şi la brîu pui flori de viţă, Flori de crîng pui în cosiţă
133
                   Şi pe-alesul tău visîndu-1 Treci prin văi, cu blînde rugi.
               65 Dar auzi! E plin pămîntul De răsunete! Pe loc Un balaur oît un munte Vine-nviforat ca vîntul Cu o sută de picioare —
               70 Cu mugiri şuierătoare,
                   Şi-i c-un ochi de foc în frunte Şi pe nări el varsă foc!
                   Prahova năvalnic sare,
                   Neştiind aceasta ce-i.
               75 Pletele-i rămîn răzleţe,
                   Ochii plini de spaimă-i are Şi cu pieptul gol s-aruncă Peste liniştita luncă —
                   Părul ei sînt valuri creţe,
               80 Spuma albă-i pieptul ei!
                   Te-ai speriat, frumoasă fată, Galbenă ce te-ai făcut !
                   A fost tren, n-a fost balaur! Plîngi acum şi, ruşinată,
               85 Pieptul plin, vădita taină,
                   Ţi-1 ascunzi sub larga haină Şi dai părului de aur Tot repaosul pierdut.
                   Dar tu uiţi curînd ! Şi iară 90 Salţi pe netedele lunci,
                   Şi cu rîsuri repetate,
                   Veselă din cale-afară, lai cîmpiile de-a latul,
                   Şi cînd vezi deoparte satul 95 Baţi în palme şi pe spate Capul gingaş ţi-1 arunci.
                   Iat-o! Pe sub rîpi înalte,
                   Ea cu hohote adînci
134
               Fuge, parcă-i urmărită;
          100 Strînge pieptul să nu-i salte Şi pe după stînci dispare —
               Şi tîrziu, departe-n zare, Leneşă şi obosită,
               Iese iar de după stînci.
          105 Gîteodată, mînioasă,
               Spumegînd la cotituri,
               Te azvîrli vuind la vale —
               Dar aşa eşti mai frumoasă! Ochii negri ţi-i întuneci;
          110 Şi sălbatică aluneci:
               De-al tău vuiet gem în cale Liniştitele păduri.
               Stai! Tu simţi un tremur rece! Garaimanul, pînă-n nori,
          115 Stă pîndind în cap să-ţi cadă Pe sub el dacă vei trece!
               Uite, parcă-1 mişcă vîntul!
               Să ne-ajute Domnul sfîntul! Iute-acum, să nu ne vadă —
          120 Am scăpat! dar ce fiori!
               Dar de ce-ţi astîmperi pasul? Prahova, de ce te miri?
               De ce vezi, îţi moare mintea Şi-ţi întinereşte glasul —
          125 Iată, vilele răzleţe
               Gu ciudate turnuleţe!
               Tu te-nchini pe dinaintea învechitei mînăstiri.
               Vezi castelul în lumină;
          130 Brazi trăsniţi pe dînsul cad.
               Şi sub codru, visătoare,
               Trece-n gînduri o regină Palidă — e Carmen Sylva!
135
1
                     Al ei nume pomeni-l-va 135 Codru-n veci, c-a fost sub soare Doamna codrilor de brad.
                     Să plecăm, frumoasă fată,
                     Să plecăm, că zăbovim!
                     Iată, Prahoviţa-n vale,
                140 Ca şi tine-o alintată,
                     Pribegind cu doru-i volnic! Iată, Cîmpina pe colnic,
                     Şi Doftana-ţi iese-n cale —
                     Şi noi tot călătorim.
                145 Şi-acum trenul cînd mai vine Nu te temi! Cu el în pas Fugi alături, salţi nebună,
                     Rîzi de el, şi el de tine!
                     El uşor şi tu uşoară —
                150 Dar el zboară, zboară, zboară, Şi prin văi departe sună Batjocoritoru-i glas.
                     Dar ce ai, frumoasă fată,
                     De ce-ţi bate pieptul des?
                155 Prahova, după movilă
                     Pentru ce te-opreşti mirată Şi pleci ochii? Colo-n zare Un flăcău frumos răsare,
                     E Teleajenul, copilă,
                160 Simţi că este-al tău ales.
                     Semne el cu mîna-ţi face;
                     Tu roşeşti rîzînd mereu,
                     Şi rîzînd te-neacă plînsul. Prahova, te las în pace!
                165 Nu mai ceri a mea-nsoţire, Te-am adus pînă la mire: Mînă-n mînă tu cu dînsul Să plecaţi cu Dumnezeu!
                          LA PÎRÎU
             Venea pe deal, voios cîntînd,
                              Flăcăul;
             Pe-un umăr coasa legănînd,
             Venea fără de nici un gînd 5                   Flăcăul.
             Dar iată-n drum îl află răul, în drum, în drum, dar ce-i în drum?
                              Părăul —
             Aşa de lat şi chiar acum!
        10 Dincolo cîmp şi lan şi flori Ei cată!
             Şi doine şi secerători;
             Părîu-i lat, şi să nu mori?
                              Ei cată!
        15 Şi-n grîu, ei bată-mi-l să-l bată!
             In grîu, în grîu? Dar ce-i în grîu?
                              O  fată —
             înoată-n spice pînă-n brîu.
             —   „Să n-ai, Catrino, zi de rău !“
        20                   Ea tace.
             —   „Ei, iacă naiba de părău,
             Mi-1 puse focu-n drumul tău!“
                              Ea tace.
             Deloc o vorbă! Să preface.
        25 Deloc, deloc, de ce deloc?
                              Că-i place
             Şi vrea de el să-şi bată joc.
137
                “ „Ai, fă, copii acasă mulţi?
                                                                        Ei, iacă!
           30 Nu vii, urîto, nu m-asculţi?
                De dragul tău să mă desculţi?
                                                                        Ei, iacă!
                Mai bine plec!“ Şi dînsul pleacă.
                Dar ea? Dar ea? Ce-şi zice ea?
           35                   Să treacă!
                Să facă-n urmă cum o vrea!
                Văzîndu-1, însă, c-a plecat,
                                Ea-şi pune
                Deoparte snopul: — „M-ai chemat ?“
                                                             40 El mina peste ochi mirat Şi-o pune.
                -„Să-ţi spun ceva! Cuvinte bune!“
                —   „Să spui, să spui! Dar ce să spui?
                                                                       Ei spune!
           45 Dar iute, vezi, că vreme nu-i!“
                —   „Dar eşti departe, dragă, hai !K
                                — „Ba bine,
                Atunci rămîi pe unde stai!“
                —   „Ce rea mai eşti! Ce suflet ai!“
           50                   Ba bine,
                Ca să n-o creadă rea, ea vine.
                —   „Te temi, te temi! parcă te temi
                                De mine.44
                —   „Ba nu! Dar pentru ce mă chemi?44
           55  —„Haid’, treci părăul! Ce te-ntreei,
                                                                       Catrino !44
                —   „Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?44
                —   „Dar nu-i cit Oltul, poţi să-l treci,
                                                                        Catrino !44
           60 —„Vecine, nu!44 — „Ba da, vecino !
                Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai? Haid9, vino!
                De-atunci şi peste mări treceai/4
138
           — „Ei iacă, viu! Dar (ie nu-mi spui 65                    Vro veste,
           Zi bună între noi de-azi nu-i 1“
           Ştia doar fata felul lui!
                            Vro veste,
           De unde-o iei, dacă nu este?
      70 Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
                                   .„..Poveste —
           Tot eu să spun? Ghiciţi şi voi.
                        FRESCO-RITORNELE
                             (improvizări)
                                1
        Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o. Sînt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina?
        A obrăjorilor cei cu gropiţi, şireato!
                                2
        Ea sta, cu sînul plin de pere, la fîntînă —
                5 Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sîn o pară.
        Şi m-am trezit că-mi dă deodată peste mină!
                                3
        Pe punte-am prins şi-am sărutat mai ieri o fată, Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul,
        Că fetele stau cîrd pe punte ziua toată!
                                4
    10 Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,
        Sărut şi mina preotesei, şi-aş lăsa-o,
        Pe fata popii n-o sărut, şi-aş săruta-o!
                                5
        Cu ochi frumoşi, cu piept rotund, aşa zglobie,
        Tu, Doamne, ai făcut-o numai ca să mintă 15 Şi numai ca să-mi faci necazuri mie!
140
6
    Pentru drăguţe ne-am certat vro trei la coasă, — Din ceartă m-am ales cu părul smuls şi mîna ruptă, Da-ncalte a rămas că-a mea e mai frumoasă!
                               7
     Cu şorţu-n brîu, cu mîna-n şold, ea, cea şireată,
            20 Stă-n drum, anume ca s-o văd, să-mi facă-n ciudă — De-ar fi ce-ar fi, tu azi nu-mi scapi nesărutată!
                               8
     li plac poveştile, încet şi la ureche,
     Şi ce-i spui nou! Dac-o sărut fără poveste, E veşnic nouă pentru noi povestea veche.
                              9
25 Ei, vezi cum eşti! In prag la noi te-am prins de
                                                   mînă,
     Şi-am vrut să te cuprind, şi pentru-atîta lucru Ai plîns şi n-ai venit la noi o săptămînă!
                              10
     De cînd eram noi mici, mi-ai fost ca soră,
     Şi prietenă mi-ai fost de cînd eşti fată mare, 30 Iar mama vrea d-acum să-i fii, drăguţo, noră !
                               11
     Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura: Guriţa fetelor cu sărutări s-astupă,
     Băieţilor eu le-astup cu pumnul gura!
141
12
                        Vorbim răstit şi ne-ngînăm răspunsul,
                     35 Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche, Iar seara noi ne sărutăm p-ascunsul!
                               13
        Uşor te nalţi, cînd te-ai deprins să birui greul — Cei răi mă-njură! Nu ştiu ei ce ştiu copiii?
        Pe cît smînceşti, pe-atît de sus se nalţă zmeul!
                                 14
                     40 Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta ştie!
        Eu ştiu: Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aş vrea să-mi fie!
                                   15
        Ieri ne-am certat! Şi mi-e necaz că uit prea iute Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă 45 Că ieri jurai să nu-1 mai las să mă sărute!
                                 16
        E galben soarele supt nor, şi-i galben lanul Prin care treci tu, cea cu galbene cosiţe — Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu sărmanul?
                                17
        Mai sfîntă-i dragostea decît orice psaltire —
    50 Cînd ai drăguţă, eşti cu ea mai sfînt în cîrcimă Decît fără de ea pe prag de mînăstire!
142
18
            Eu om cu minte n-am văzut, să nu sfîrşească Nebun, cînd a iubit, dar drept e şi aceea Că om cu minte n-am văzut să nu iubească!
                                  19
       55 Eu am drăguţe multe-n sat, dar nici o fată N-a zis că-i bine s-o sărut şi să-i ţin drumul, Dar nici că-i bine cînd o las nesărutată.
14
                       VARA
     Priveam Iară (le ţintă-n sus — Intr-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus,
                          5 Un uriaş cu fruntea-n soare,
                            De pază ţării noastre pus.
                                                         Şi ca o taină călătoare,
     Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin io Şi n-avea aripi să mai zboare! Şi tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare.
     Privirile de farmec bete Mi le-am întors către pămînt — 15 Iar spicele jucau în vînt,
     Ca-n horă dup-un vesel cînt Copilele cu blonde plete,
     Cînd saltă largul lor vestmînt. în lan erau feciori şi fete, 20 Şi ei cîntau o doină-n cor.
     Juca viaţa-n ochii lor Şi vîntul le juca prin plete. Miei albi fugeau cătră izvor Şi grauri suri zburau în cete.
25 Cît de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit!
144
                          Aş vrea să plîng de fericit,
                            Că simt suflarea ta divină,
                       30 Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
          Mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
                            O mare e, dar mare lină —
35 Natură, în mormîntul meu,
                             E totul cald, că e lumină!
                         NEDUMERIRE
                         (după Strodtman n)
     Cît de rău eşti, Doamne, Doamne! Tu mă-ntrebi grăbit şi-aprins Dacă te-am iubit yrodată?
     Ce-i cu tine? Ce te-a prins?
  5 Dac-aş şti, eu ţi-aş răspunde;
     Cum să ştiu, că n-am de unde!
     Eu la asta niciodată N-am gîndit cu dinadins.
     Tu mă ştii. Eu rid într-una,
10 Numai de glumit mă ţiu —
     Ei, dar cînd mă-ntrebi de-acestea Parc-aş vrea să nu mai fiu!
     Lumea de dureri e plină:
     Calea vieţii mi-e străină;
15 Tot aşa-mi vorbeşte mama,
     Iar eu, biata, ce să ştiu?
     Eu cu drag te văd la horă.
     Ochii tăi şi toate-mi plac !
     Orice-mi zici tu, nu mă supăr,
20 Şi cu orice faci mă-mpac.
     Dar să stăm tîrziu în noapte Tăinuind iubirea-n şoapte Şi să te sărut — ei, asta!
     N-am putere să o fac !
146
25
30
35
40
45
50
55
Nu mi-am dat anume seamă Niciodată viaţa ce-i!
De-mi zici „dragăct, rîd cu hohot, Ascunzînd obrajii mei.
Tu te superi dintr-o dată,
Mă faci proastă şi-ngîmfată, M-ameninţi c-o rupi cu mine — Rău ce eşti! şi multe vrei!
O, de m-ai lăsa vrodată,
De-ai fugi şi m-ai lăsa,
Din grădina maicii tale Eu o floare mi-aş fura Şi-aş purta-o-n sîn, o cruce!
Cînd s-ar vesteji, m-aş duce Să te fur apoi pe tine;
Nimănui nu te-aş mai da!
Mai aşteaptă! Cui dai biruri, Dac-aştepţi ce ţi-e iubit?
Să zic da, nu-mi vine bine Pînă cînd nu m-am gîndit;
Să zic nu? Aş zice toate,
Numai asta nu se poate:
Parc-aş plînge viaţa toată Dac-aş şti că te-am mîhnit.
Ei, acum ghiceşte singur De te am eu drag ori nu?
Să mi-o spui de altă dată,
C-aş roşi să-mi spui acu— Cumpăneşte bine toate,
Pînă mîne te socoate:
Şi de vei ghici, tu-mi spune,
Şi voi zice cum zici tu!
POLITICĂ
Tremuri şi vorbind te-neci — Parcă stai de silă!
Vrei să pleci! De ce să pleci?
      Cit eşti de copilă !
Dacă ai ceva să-mi spui,
      Spune-o verde, fată,
Asta e, ori asta nu-i,
      Ca să ştiu odată.
Că ai tată cu opt boi,
      Că te joci cu banii,
Că vro cîţiva-n sat la noi Te peţesc cu anii,
Că purtată-n sîn te vezi De mătuşi de toate: Spune-mi, pentru asta crezi, Pentru asta poate?
Ori îţi par eu prea sărac,
      Să mă prind cu tine,
Ori nu-ţi sînt de-ajuns pe plac?
      Bine, fată, bine!
Cînd mă vezi pe drum, tu pleci, Nu mă laşi în casă —
                                                            Tot atît cît douăzeci Altele mă lasă!
25
30
35
40
Crezi de dor că nu mai pot Şi mi-e teamă tare Că mă laşi cu dor cu tot?
      Prea te-ncrezi, îmi pare. Spune-mi tu, cînd te-am rugat Să-mpărţim cununa?
Sînt destule fete-n sat
      Şi-mi găsesc eu una!
Plîngi? Dar am vorbit glumind.
      Tu de-o lună-ntreagă Te-ai ferit să te cuprind —
      Mori de asta, dragă?
Cum zîmbeşti de drăgălaş!
      Cînd oi vrea de-acuma Să te strîng, să nu mă laşi,
      Dar pricepe-mi gluma!
                         UN BASM
     „Va veni să vă cuprindă Un flăcău cu negre plete Şi frumos cum nimeni nu-i:
                              Voi fugiţi să nu vă prindă!
5 Uşa s-o-ncuiaţi la tindă,
     Că, de vă sărută, fete,
     Veţi muri de dragul lui!“
     Şi-a venit flăcăul, cică,
                              Un voinic cum altul nu e!
10 Şi trei fete de-mpărat
     Grabnic s-au ascuns de frică,
     Numai fata cea mai mică N-a putut grăbit să-ncuie,
     Şi-a rămas la sărutat.
15 De-a murit, eu nu ţiu minte.
     Acest basm mi-1 spuse mama Adormindu-mă, demult!
     Şi-i mult basm, de-aci-nainte,
     Şi-am uitat a lui cuvinte !
20 Âh, (le-aţi şti să-mi daţi voi seama, Cum aş vrea să-l mai ascult!
     Vreau să ştiu, să ştiu sfîrşitul !
     A murit copila? Vine Iar flăcăul de-a plecat?
25 Ah, eu nu-nţeleg iubitul, —
     Spuneţi cum e isprăvitul?
     Că s-a repetat cu mine Basmul fetei de-mpărat!
150
                          SPINUL
     Stetea frumoasa pe-un răzor;
     Voinicul lingă ea devale,
     Să-i scoată spinul din picior.
     Şi ea plîngea: — „Un spin în cale!
  5 De ce tot rîzi? Ah, cum mă dor Aceste rîsete-ale tale!“
           Ea are flori de crîng la sîn,
           Şi-n păr un trandafir sălbatic,
           Şi părul ei de rouă-i plin.
                                              10 — „Ei, las’ să rîd! Tu ai cules Trei fragi, venind peste coline,
     Şi vezi cu ce mi te-ai ales!“
     —    „Trei fragi? Şi-atît e doară bine!
     Căci n-am putut în deal să ies;
15 Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine!“
                         Cu ochii-nehişi şi strlnşi de tot,
                                                      Ea de dureri izbea piciorul:
        — „Ah, lasă-mă, că nu mai pot!u
     —        „Fricoasă eşti!“ — „Da ! Te-aş vedea ! 20 Fricoasă, eu? Aşa e frica?
     N-ai milă de durerea mea!
     Nu-ţi pasă !“ — „Da ! Ca de nimica ! Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea Să-mi fie şchioapă nevestica !“
151
25       Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
           Şi-i înfloresc zîmbind obrajii Cei albi ca florile de măr.
     —   „Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?
     Că ce ţi-e drag, tot drag rămîne!“
                                            30 — „Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, dragă, e ca mine —
     Tu cum să joci? Sărac de noi!
     Să stai la masă-ntre bătrîne.44
         Ea-şi ţine braţul sting pe piept 35       Şi-ncetişor desmiardă fruntea
         Flăcăului cu braţul drept.
     •—„Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;
     Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?44
     —   „Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?
40 La nuntă-mi, bată-o năpasta,
     Să nu joc eu? De-aş şti că zac,
     La nuntă vreau să-mi joc nevasta!“
           Ea rîde-acum ! — „Nebun ce eşti!“ Flăcăul grabnic să ridică:
45       —„Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?44
     —   „Vrei plată? Uite, ai trei fragi,
     Şi din cosiţă-ţi dau bujorii...44
     —   „Şi toată frunza de pe fagi!
     De dor de fragi să plîng feciorii?
                                           50 De flori dă-mi ochii tăi cei dragi Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii !44
           Şi ea-1 loveşte-ncetişor,
           Zîmbind, cu palma peste gură.
           — „Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor! 55 * * * * 60
55 Dar las’ acum! E joi aici
     Şi nimeni, aşteptînd, nu moare!44
     —  „Mă porţi ca pe copiii mici! —
                                          Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!
     Şi joi tu n-ai ce să mai zici,
60 Că pentru multe-mi eşti datoare !44
CÎNTECE
                          I
    Bea cimpia ploi vărsate, Pomii sucuri beau din ea, Marea bea din rîuri late, Soarele din mare bea.
5 Luna bea raze de soare, Totu-n fire bea mereu — Numai eu să nu beu oare? Taci şi lasă-mă să beu!
II
    Ce bogată-i marea cu adîncuri mari I Plin e fundul mării de mărgărit ari.
    Vechile coroane preţuri au mai mari: Pline sînt cu totul de mărgăritari.
5 Dar cînd rîde Rada, mărgăritărei
    Sînt pe lume oare scumpi ca dinţii ei?
    Ce bogat e cîmpul înrouat în zori 1 Rouă-n mărgărele picură din flori!
    Ochii plini de lacrimi preţ mai mare au: 10 Scumpe mărgărele în acei ochi stau.
    Dar ce preţ mai are vinul, dragii mei, Cînd aruncă-n spumă mărgăritărei!
154
III
     Goi sînt umerii rotunzi, Pieptul gol — aşa-mbrăcată Treci pe cimp, frumoasă fată/ Cînd mă vezi, ascunzi deodată 5 Peptul tot. De ce-1 ascunzi?
     De sub văl nevrînd îţi ies Umerii scăldaţi de soare,
     Cînd te pleci să rupi o floare. Pentru ce zîmbeşti tu oare 10 Şi te pleci atît de des?
155
IV
   Pe sinul alb al fetei, cînd iese-n ziuă-n prag,
   O salbă de mărgeanuri se leagănă cu drag.
   Cînd unor pietre moarte le dai atîta drept, Atunci, eu viu şi tînăr, eu ce-aş avea s-aştept?
5 Tu pui pe sîn mărgeanul, te-mbeţi de dragul lui Dar cît ai fi de beată pe mine să mă pui!
156
V
        Şchiop! Dar şi eu am să mor: De ce să mă supăr oare,
        Dacă n-am două picioare?
        Pot muri şi c-un picior.
     5 Locul meu e hotărît:
        Iadul! nu-mi ajută ruga —
        Iar spre iad ori mergi cu fuga, Ori mergi şchiop, e tot atît!
        Şi-ntre şchiopi găseşti eroi:
   10 Cînd e vorba de băute,
        Mergeţi voi oricît de iute, Şchiopul merge-n pas cu voi!
157
VI
          — „Stai, iubito, la fîntînă, Rece-aşa, cu flori în mînă — Lasă-n pacoste gînditul,
          Căci e primăvară-n lunci!“
       5 El îi spune multe-multe,
          Ei-i place să-l asculte —
          Şi copila cea frumoasă Grîngul 1-a-ndrăgit de-atunci.
158
     BALADE SI IDILE
                    de
     i^^^ii^il^iiiiiî^
     l£$liltlii§£ill|illw;lli!lllllPR
                           BUCUREŞTI
                EDITURA LIBRĂRIEI SOCEC0 & Comp.
                        «i, Calea Victoriei, ai
                               1893.*
               Coperta volumului Balade şi idile, 1893
                Facsimil după declaraţia prin care părinţii poetului consimt căsătoria sa cu Elena Sfetea, arhiva Coşbuc de la Biblioteca Academiei, Bucureşti
VII
          — „Să n-am zi de veselie,
          Să n-am flori de pus în plete Şi să fiu de rîs la fete Dacă te mai las să pui 5 Mîna ta de-acum pe mine! între noi, să ştii tu bine, Dragoste de astăzi nu-i!“
          Astfel jură ea-n mînie, Pleac-apoi pe şes uşoară —
      10 Dar, cu ochi de căprioară,
          Ea privind pe cel rămas Nencetat în ochi îl ţine:
          Şi, văzînd că-n urmă-i vine, Tot mai mult slăbeşte-n pas.
15 G. Coşbuc — Opere alese voi. I J59
VIII
            Ieri pe-un trandafir de cîmp Am văzut un bobocel; M~am oprit în drum şi-am stat De poveşti cu el.
         5 Multe dînsul mi-a răspuns,
                  Dar mai multe mă-ntreba Dragă, ştii de ce-am vorbit?
                  De guriţa ta!
IX
     Cu noaptea-n cap, din casa lor Pe viscol am plecat,
     Şi-n deal m-am răzimat plîngînd De-un paltin fulgerat.
  5 Şi Oltul ca un leu rănit Gemea la cotituri Şi trist vuiau de-al toamnei vînt întinsele păduri.
     Părea că-mi plînge-n jur cu drag 10        Un glas de turturea —
     Şi mă durea un singur gînd:
           Că lumea nu-i a mea.
     Ca pe-un pahar eu jos s-o pun, Jos sub piciorul meu,
15 Şi s-o sfărîm şi să mă prind De piept cu Dumnezeu.
X
          Voi sălcii triste-n cimitir,
          V-aud şoptind duios în noapte, Voi despre ce vorbiţi plîngînd?
          Ce taine spuneţi voi prin şoapte?
       5 „Vorbim de morţii care dorm Sub noi, vorbim de dusul bine — O, las’, că nu va trece mult,
          Şi vom vorbi şi despre tine!“
162
XI
      Ah, cît eşti de frumoasă, doamna, Cînd stăm de vorbă amîndoi,
      Dar mai ales cînd spui blazată Că viaţa asta e noroi.
   5 Mi-arăţi briliantata mînă Şi obositul cap ţi-1 pleci —
      Eşti întruparea frumuseţii Visată de poeţii greci.
      Tu mă omori cu ochii nobili!
  10 Răceala ta m-a fermecat,
      La foşnetul cel cald al rochii, Dintr-un copil mă simt bărbat.
      Şi-atunci cînd rîzi aristocratic Cu vecinicul tău mon-ami,
                        15 Ah, nu-nţelegi, sublimă doamnă, Cu ce plaisir te-aş pălmui!
163
XII
   Eu am plecat în urmă-i şi-am prins-o de vestmînt Ea sta pe loc ca moartă, cu ochii la pămînt.
   „O, nu fi supărată! Zi-mi numai un cuvînt!“
   Ea a glumit cu mine, iar eu — ce fiară sînt!
              5 Ea a-nceput să plîngă de asprul meu cuvînt — Şi-acum ea stă ca moartă cu ochii la pămînt.
   „O, nu fi supărată! Zi-mi numai un cuvînt !“
   Eu aş fi vrut mai bine să intru în pămînt Decît s-ajung şi ceasul durerii ce vi-o cînt!
164
XIII
            De-aici culege fata fragi —
            De-o zi nu te-a văzut, copile,
            Şi-o zi e lungă cit trei zile Gînd nu să văd doi oameni dragi,
         5          De-atîta vreme dragi.
            De-aici adună fata flori —
            De dragul cui le mai adună?
            La ce ţi-ar fi o floare bună,
            Gînd plîngi mereu şi-ai vrea să mori! 10       Ai vrea-n curînd să mori!
            Ea rumpe crini de pus la sîn,
            Dar desfoindu-i, umple vîntul —
            Ah, dacă ţi-ar orna mormîntul Măcar aceste flori de crin,
        15       Flori veştede de crin! 16
                                                  16S
XIV
               Eu o văd ades pe stradă, Palidă, cu paşi grăbiţi — Rătăcită-i e privirea Şi obrajii desfloriţi.
                                                                      5 Uneori un rîs ironic înfloreşte-obrajii ei,
               Cine ştie ce-i durerea Astei palide femei!
               Mi-au spus mulţi că e nebună 10 Şi rîdeau. Eu n-am crezut, Şi-am voit s-o-ntreb odată, Dar am stat în faţă-i mut
               Şi-am plecat fără de vorbă Şi cu ochii la pămînt,
          15 Parcă eu m-apropiasem,
               Un profan de-un lucru sfînt!
XV
          Mîna el domol o pune Peste pieptul mîndrei fete Şi-o desmeardă, ca s-o-mbune. Dar ea mîna i-o aruncă 5 îndărăt, ca să-i arete Gă-i mînie-ntre ei doi, Murmurînd se-ntoaree-apoi Spre părete.
          Plînge, ca s-o lase-n pace,
     10 Şi se zbate prefăcută —
          Şi la urmă dînsul tace.
          — „Doarme?“ zice ea cu şopot Şi mult timp rămîne mută, Ridicată-ncetinel,
     15 Ea s-apleacă peste el Şi-l sărută.
167
1
                              XVI
         De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare Că dacă mori mai vezi vrun soare, Mai poţi iubi, auzi vrun cînt?
         Le ai aceste pe pămînt —
      5 Ce vrei cu viaţa viitoare?
         Cu orice om o lume moare.
         Zici nu? Dincolo de morminte Trăim tot noi ca mai nainte, Continuă ceea ce-a fost?
     10 Ei bine dar, tu eşti un prost Şi-n viaţa ceialaltă, Xinte,
         Cum poţi să crezi că-i fi cuminte?
168
XVII
       Pierdut privesc în urma ta,
       Cînd tu îmi treci pe dinainte,
       Ca Hamlet palid urmărind Fantoma mortului părinte.
    5 Frumoas-ai fost şi cum te-ai stins De-atîte ori mi-o zic cu jale — Azi te urăsc, şi totuşi stau Privindu-te cu drag în cale.
       Tu-mi eşti un jalnic suvenir,
   10 Un nor cînd a trecut furtuna;
       Tu treci prin sufletul meu trist Ca-n nopţile de toamnă luna.
169
XVIII
              Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic?
              Sar prin somn, mi-e somnul greu, 5        Visul mi-e sălbatic.
              Ca să uit ce-am învăţat,
                                                                      Tu mi-ai aşternut în pat Troscot şi sulfine —
              Dar în zori m-am deşteptat 10        Tot cu focu-n mine.
              Mamă, de-n zădar aştept!
              Azi aşterne-mi pe sub piept Flori de mătrăgună;
              Mamă, vreau să mă deştept Mîne-n zori nebună.
15
XIX
Pomule cu multe plete şi cu alb vestmînt de flori, Dacă-mi vei vedea iubitul, spune-i c-am ieşit din zori Să mă plimb pe lunci! Să vie, că-1 aştept aici afară: Primăvară-i lunca toată, sînu-mi altă primăvară.
171
1
fi                                                                     XX
! ii
                    Zeii beu nectaruri; sînt nebuni că beu? Evoe, dă-mi cupa! Ce fac ei fac eu!
                    Cei săraci duc greul: dar îl duc de plac? Evoe, dă-mi cupa! Şi eu sînt sărac!
                                                         5 Anii trec întruna: rupi tu cursul lor? Evoe, dă-mi cupa! Mîne pot să mor!
                    Beţi sîntem de grijă: toţi trăim plîngînd! Evoe, dă-mi cupa! Beat să mor cîntînd!
in
172
I
i
XXI
                       Unde-i apa mai adîncă,
                       Nu ridică haina lor —
                       Nu-i frumos ca să-şi arate Pulpa golului picior,
                    5 Şi-apoi sînt şi plopi pe maluri, Şi ei văd şi spun uşor. îndemnate de ruşine,
                       Ele lasă mult mai bine Să se ude haina lor.
                  10 Unde-i mai puţină apă, îşi ridică haina sus —
                       Ah, şi sînt flăcăi pe maluri! Sînt, dar cine i-a adus?
                       Să privească-ntr-altă parte!
                  15 Şi de văd, ce-au ei de spus? Decît hainele-nmuiate,
                       Tot mai bine e s-arate Gol piciorul cît de sus.
i
173
XXII
                          Gînd arhangelul, sunînd,
                          Va veni să mă dezgroape,
                          Eu, cu silă deschizînd Amorţitele pleoape,
                         5 Somnuros în loc de rugă Grabnic îl voi întreba:
                          „Ştii vrun birt pe undeva?04 Şi vrun birt de-o fi pe-aproape, Am s-o rup la fugă!
I
!
174
XXIII
                     O, vezi-1 tu cum e! Odată M-am prefăcut că-s supărată Şi-am zis: „O, du-te!“ Şi s-a dus.
                     Cît e de rău! El doară ştie 5 Că lui nu-i pot ţinea mînie, Şi-atunci, atunci de ce s-a dus?
                     Şi de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nţeleagă Că rea doar într-atîta nu-s!
                10 O, spune-mi tu, ce mă voi face? Un om am şi eu care-mi place Şi vrajba-ntre noi doi s-a pus,
175
XXIV
                         Un cuvint aş vrea să fiu! Căci atunci eu m-aş ascunde Chiar în versul care-1 scriu. Tu citind, pierdută-n gînduri, 5 Stihul meu de nouă rînduri, N-ai şti cît eşti de-amăgită! Tu-ţi prea temi guriţa ta, Dar eu tot te-aş săruta Dintr-al treilea vers, iubită.
176
XXV
   Ei veseli repetau cîntarea, Ciocnind paharele în cor —
   Eu mi-am lăsat pe mînă capul Şi n-auzeam cîntarea lor.
                        5 Departe-n vai e o căscioară Cu prispă netedă de lut,
   Şi mama coase, şi-a ei lacrimi Stau umede pe ce-a cusut.
i
I
ţ.
16*
177
XXVI
   Mă temeam că ea va plînge. Vorbele ce le-am ales Mi-au vădit prea mult gîndirea cea atît de vinovată — Grabnic ea, plecîndu-şi ochii, roşie s-a făcut deodată, Dar grăbit nălţîndu-i iarăşi, mă privea ca supărată 5 Şi zîmbea-ntr-aceeaşi vreme, ca să cred că n-a-nţeles!
178
XXVII
     Sărută soarele eu drag pămîntul Şi flori de prin cîmpii sărută vîntul,
     Izvoarele sărută roşii flori Şi rouă lunci şi văi sărută-n zori.
                     5 Azi-mîne poţi să fii de moarte sărutată, De ce te temi de sărutări, tu, fată?
     Nu vezi cum să sărută nor cu nor — Răsare foc ceresc pe buza lor!
     Sînt fulgere, puteri răzbunătoare: io Tot omul sărutat de ele moare!
     Dar niciodată-n lumea asta nu s-a dat Să vezi amor de fulger sărutat.
     Au fulgerile scop ! Nu cad pierdute,
     Cad tot in cei ce nu vreau să sărute!
179
XXVIII
            Arde moartea-n foc ca bradul! Numai trejii-n gheară-i cad:
            Ea pe beţi nu-i duce-n iad,
            Ca să nu-i revolte iadul —
         5 Şi-acum ciuda ei pe mine,
            Că-s tot beat, cînd dînsa vine!
            Dar mi-a spus cu mult necaz Că pîndeşte-nfricoşată Pină voi fi treaz o dată!
        10 Ce? Mă duci cînd voi fi treaz? De-i aşa, fă-ţi, moarte, cruce, Că-n curînd nu mă vei duce! ISO
                                                  ISO
XXIX
           Ieri ca azi şi azi ca mine — Pitpalacii cîntă-n grîne, Crinul a-nflorit în văi!
           Uite cum să prind de brîne 5 Fete-n horă cu flăcăi!
           Luncile sînt toate-o floare — Azi e zi de sărbătoare Şi pe lunci aleargă toţi! Fată, cînd ai lunci şi soare 10 Ce mai stai să te socoti?
181
XXX
     Cei osîndiţi, mergînd pe cale, Deodată liberi se vedeau,
     In calea lor de-i întîlneau Copilele vestale.
5 Cît de frumoasă-i poesia Acestei mîntuiri în drum —
     La noi, cu proza-ne de-acum, S-a-ntors filosofia.
                         Azi fetele se pun la pîndă, io Cu foi de zestre-n cale-ţi ies, Şi tu din liber te-ai ales
                                                                Cu vecinica osîndă !
XXXI
    Mama zice din Scriptură:
    — „Dacă doi prieteni ai, Vrînd să dai a ta avere Unuia, cărui s-o dai?
5 Unul tace, altul cere;
    Gest din urmă-i prefăcut — Dă-o dar cui n-a cerut!“
    Eu explic cuvîntul mamii: „Mamă, eu te-am priceput!
10 Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată Tu-mi tot ceri să te sărut,
    Ea nu-mi cere niciodată.
    Şi, după scriptura ta,
    Ghici, pe cine-aş săruta?“
183
XXXII
    Unii vreu să aibă multe,
    Alţii vreu să aibă tot —
    Două lucruri cer eu numai, Două, ah! şi nu să pot!
5 Eu aş vrea să fiu un fulger,
    Să scobor tunînd din cer,
    Să orbesc o lume-ntreagă O clipită şi să pier!
    Şi-n mormînt, culcat pe spate, 10 Eu să simt că nu mai port Greul vieţii, să am vecinie Conştiinţa că sînt mort!
134
XXXIII
La pămînt cu talpa goală! Vinul vechi să-l bem din oală! Şi-obosiţi, cînd încetăm,
Capul să ni-1 răzimăm La vro frumuşică-n poală —
La pămînt cu talpa goală; Haid’, copii, să ne-mbătăm»
XXXIV
Era în noaptea învierii, îngenuncheatului popor I se cînta legenda sfîntă A marelui Mîntuitor.
Nepăsător eu stăm de-alături Privind modernii cărturari — O copiliţă-ngenuncheată Mă tot privea cu ochii mari.
Văzînd că singur în picioare Aşa nepăsător rămîn,
Mi-a zis naiv şi cu mustrare: „Da ce? matale eşti păgîn?“
A fost un fuiger mititica Şi în genunchi eu am căzut Ca un fricos în faţa morţii; Şi-n clipa asta—am crezut!
XXXV
    Ţie ne-nchinăm, stăpîne! Dă-ne apă, cînd ni-e sete; Cînd ni-e foame, dă-ne pine! Dar tu schimbă apa-n vin;
5 Pînea pune-o pe la fete Şi pe la neveste-n sîn, Şi-apoi las’, părinte mare,
    Să şi-o caute fiecare Ca un drept şi bun creştin!
187
XXXVI
     Pe Caraiman ai pus o cruce, Creştin şi tu, ca toţi ai tăi —
     Dar vîntul a venit cu vuiet Şi-a smuls-o aruncînd-o-n văi!
  5 Acolo-n creştetul de munte Tu dovedeai că-n Domnul crezi,
     Că dînsul e stăpîn şi-acolo!
     El rîde însă de dovezi.
     E blasfemie să pui cruce 10 In cerul lui, într-acel loc In care Dumnezeu e totul —
     El arde crucea ta cu foc!
     Nu-n vîrf de munţi să pune crucea, Şi dac-o pui eşti un nebun!
                     15 Cruci pui pe pept de om nemernic Şi prin biserici cruci se pun!
XXXVII
                                Cînd vii, la pălărie port Şi eu o floare;
    Cînd Îmi zîmbeşti, în peptu-mi mort Răsare soare;
5 Neliniştit cînd te aştept,
         Ah, cum mă doare;
    Şi cînd nu vii, simţesc în piept Că viaţa-mi moare!
189
XXXVIII
           Inima dacă ţi-ar fi Mănăstire,
           Tu, frumoaso şi supţire,
           Mine m-aş călugări!
        5 Nimeni legea de creştin Să n-o strice —
           Te-aş ţinea la pept şi-aş zice Că ţin legea pe deplin.
           Noi am fi ascunşi prin văi! 10       Sărutarea
           Ştii ce-ar fi? Cuminecarea. Iar Psaltire — ochii tăi.
           Să tot cînt, să cînt mereu La prohimeni!
                       15 Cîntăreţ să n-am pe nimeni, Cîntăreţ de-ajuns sînt eu!
           Dar cu asta nu mă-mpac Cu nimica!
           Eu aş cere la vlădica 20 Slujbă de trei popi să fac.
           Ei, dar uite cum aş vrea, Frumuşică:
           Mănăstire-atît de mică, Numai eu să-ncap în ea!
190
G. Coşbuc cu soţia, Bistriţa, 1909
Moara coşbucenilor
i
i
XXXIX
Traiul cînd ţi să ureşte Lasă-ţi totul şi iubeşte.
De te doare-o grijă grea,
Nu te plînge! Taci şi bea!
5 Iar vrun dor de te frămîntă, Ga să te mingii, tu cîntă.
Trei aceste leacuri sînt Sufletului pe pămînt.
Tu să-ncerci cu toate trele,
10 Dar cind n-afli leac în ele,
Mori şi nu trăi nebun,
Mori, că numai mort eşti bun!
17 G. Coşbuc — Opere alese voi. I îyi
J
1
                                             XL
La noi sînt forme, forme toate! Sîntem creştini, ferească Domnul. Noi nu mai cugetăm nimic,
Şi-un cap deştept, care socoate, Infam e, căci ne strică somnul,
                                                                    E proclet eretic.
10
                                                      O, Crist, tu osîndit de soarte!
De te-ar renaşte noaptea gropii Şi de-ai veni şi-ai explica,
                                                     Te-ar condamna la moarte popii,
Ca pe-un nebun te-ar da la moarte Că-ţi tulburi legea ta.
192
XLI
      Dacă versurile mele Ar fi salbă de mărgele,
      Fetele m-ar cumpăra!
      De-ar fi cărţi de joc, hai hura 5 Numai cu literatura Doamnele s-ar ocupa!
      Iar de-ar fi pahare pline,
      Eu m-aş îndrăgi de mine Şi mereu m-aş recita!
193
XLII
           Pe Bistriţa, eîntînd O tînără fecioară,
           In yînt avînd vestmîntul Şi-n păr vuindu-i vîntul,
                         5 Cu pluta ei uşoară
           Trecea-n amurgul zilei — Pe Bistriţa eîntînd.
           închise între stînci, Sălbaticele ape 10 Gemeau ca-n agonie, Albastre de mînie, Izbindu-se să scape Cu vuiet şi cu vaiet — închise între stînci.
       15 La cîrma plutei sta Copila zîmbitoare: Mireasă-i astă fată Cu moartea cununată,
           Şi-n stingerea de soare 20 Părea un chip din basmur La cîrma plutei sta !
           Privind în urma ei, Vedeam cum dînsa trece Rîzînd pe lîngă stîncă — 25 De nu venea adîncă
           Din ceruri noaptea rece, Şi-acum aş fi acolo Privind în urma ei!
194
f
                              XLIII
     Umed îi răsare peptul alb şi plin de sub veşmînt, Răzimat de şold adoarme braţul drăgălaşei fete, Înclinat ea ţine capul cel îngreunat de plete Şi lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vînt.
5 Ea stă-n drum. Şi-i supţirică şi puţin ea stă plecată Şi-şi acopere cu-o mînă obrăjorii ei frumoşi, Îndrăzneţi purtîndu-şi ochii cei atît de ruşinoşi Printre degetele palmei, zîmbitoare şi şireată.
     Spune, dragă, ai tu gîndul să încurci pe trecători,
10 Ori ai anumit pe unul şi vrei astăzi să-l omori?
195
XLIV
                       Tu, ulciorule de lut,
                       Am avut aceeaşi soarte Amîndoi dintru-nceput —
                       Eu din tine m-am născut 5 Şi de-a pururi după moarte Iar vom fi acelaşi lut!
                       Astăzi plîng şi te sărut, Că-mi eşti singurul meu bine Şi eşti lut şi tu ca mine.
                  10 Din etern am fost un lut, Dar o soartă-ntîmplătoare Te-a făcut ulcior pe tine:
                       Om pe mine m-a făcut;
                       Ah, întors era mai bine!
196
                       XLV
     Toamna tîrziu,
     In noaptea cu lună, Cum vîjăie codru Şi geme, şi sună!
                           5 Din nordul cu neguri Un vuiet răsare,
     Şi vine, şi creşte Mai iute, mai tare:
     Iar codrul aude,
10 Puternicul rege Aude prin noapte Şi bine-nţelege Al oştilor vuiet Din norduri pornite — 15 El vrea să răscoale Puteri obosite Şi-njură şi urlă,
     Că-şi simte perirea.
     Şi galben se face,
                                                   20 Nu poate s-adoarmă, Nu-şi află nici pace,
     Şi tremură codru Cu inima ruptă De spaimă, se zbnte, 25 Cu vîntul se luptă, Pocneşte şi sună Şi-şi urlă durerea,
     Căci vîntul îl prinde Şi-l strînge de mijloc,
197
30 Topindu-i puterea!
     Şi codrul se-ndoaie; Şi-l biruie vîntul, Rîzînd, îl sugrumă Şi-i rupe vestmîntul, 35 Şi părul i-1 smulge Şi-n văi îl aruncă. Un ţipăt răsare Pe deal şi pe luncă: Grăbitele păsări 40 Cu vuiet aleargă Şi norii vin stoluri Pe-ntinderea largă, De spaimă s-ascunde Pîrîul sub gheaţă — 45 Şi regele codru,
     Din ultima viaţă, Suspină văzîndu-şi Pustiul, şi geme,
     Şi cade pe spate,
50 Şi moare cu fruntea Pe pieptul naturii,
     Şi moare natura De jalea pădurii în toamnă tîrziu!
NOTE ŞI VARIANTE
BALADE ŞI
IDILE
                    Prima ediţie, Balade şi idile, de George Coşbue, Bucureşti, Editura librăriei "Socec & comp., Calea Victoriei 21, 1893, 256 p., a avut următorul cuprins: Noapte de oară, Mînioasâ, Nu te-ai priceput, Fatma, Nunta Zamfirei, Cîntecul fusului, Baladă albaneză, Armingenii, Rea de plată, Fata morarului, Crăiasa zînelor, Puntea lui Rumi, Gazel [Oamenii mă-nvinuiesc], Rugămintea din urmă, Logică, Romanţă, Cîntec oriental, Poet şi critic, Vîntul, Vestitorii primăverii, Zobăil, Pe lingă boi, Rada, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, Calul dracului, Nuşa, El-Zorab, „Toţi sfinţiiu, Supţirica din vecini, Numai una!, Regina ostrogoţilor, Briul Cosinzenii, Duşmancele, Costea, Somnul codrilor, Recrutul, Carol IX, Fragment [Ea nu-i închide uşa, nu-l prinde de vestmînt], Popasul ţiganilor, Moartea lui Fulger, Un cîntec barbar, Gazel [Picurii cu strop de strop], Păstoriţa, Jertfele împăcării, Prahova, La pârău, Fresco-ritornele (improvizări), Vara, Nedumerire, Politică, Un basm, Spinul, Cîntece: I [Bea cîmpia ploi vărsate], II [Ce bogată-i marea cu adîncuri mari!], III [Goi sînt umerii rotunzi], IV [Pesînul alb al fetei, cînd iese-n ziuă-n prag], V [Şchiop! Dar şi eu am să mor], VI [„Stai, iubito, la fîntînă ], VII [„Să n-am zi de veselie^], VIII [Ieri pe-un trandafir de cîmp], IX [Cu noaptea-n cap, din casa lor], X [Voi sălcii triste-n cimitir], XI [Ah, cît eşti de frumoasă, doamnă], XII [Eu am plecat în urmâ-i şi-am prins-o de vestmînt], XIII [De-aici culege fata fragi], XIV [Eu o văd ades pe stradă],XV [Mîna el domol o pune], XVI [De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare], XVII [Pierdut privesc în urma ta], XVIII [Mamă, sînt silită eu], XIX [Pomule cu multe plete şi cu alb vestmînt de flori], XX [Zeii beu nectaruri; sînt nebuni, că beu], XXI [Unde-i apa mai adîncâ], XXII [Cînd arhangelul, sunînd], XXIII [O, vezi-l tu cum e! Odată], XXIV [Un cuvînt aş vrea să fiu], XXV [Ei veseli repetau cîntarea], XXVI [Mă temeam că ea va plînge. Vorbele ce le-am ales], XXVII [Să* rută soarele cu drag pâmîntul], XXVIII [Arde moartea-n foc ca bradul/]ţ XXIX [Ieri ca azi şi azi ca mîne], XXX [Cei osîndiţi, mergînd pe cale]? XXXI [Mama zice din Scriptură], XXXII [Unii vreu să aibă multe], XXXIII [La pâmînt cu talpa goală!], XXXIV [Era în noaptea
                                                 201
            Învierii], XXXV [Ţie ne-nchinâm, stăpîne!], XXXVI [Pe Ca-raiman ai pus o cruce], XXXVII [Cină vii, Za pălărie port], XXXVIII [Inima dacă ţi-ar fi], XXXIX [Traiul cînd ţi se ureşte], XL [La noi sînt forme, forme toate!], XLI [Dacă versurile mele], XLII [Pe Bistriţa, cîntînd], XLIII [Umed îi răsare pieptul alb şi plin de sub veşmînt], XLIV [Tu, ulciorule de lut], XLV [Toamna tîrziu].
               A. doua ediţie, din 1897, conţine în plus următoarele poezii: Legenda," Cîntec [Zice vodă: „Iar la greu!] Oştirile lui Alah, De pe deal, Lordul John. Coşbuc elimină poeziile Nuşa, Cîntec oriental, Politică, precum şi 41 din cele 45 de Cîntece, păstrînd doar următoarele patru: al XVIII-lea [Mamă, sînt silită eu], al XXXIX-lea [Traiul cînd ţi se ureşte], al XLII-lea [Pe Bistriţa, cîntînd], al XLV-lea [Toamna tîrziu], din ediţia princeps.
               Suprimarea poeziilor de mai sus se explică, presupunem, prin acuzaţiile de plagiat care i-au fost aduse lui Coşbuc, după cum vom vedea, din partea zeloşilor săi detractori. Considerînd că acuzaţiile nu sînt întru totul întemeiate şi avînd în vedere şi faptul că unele din piesele incriminate au fost păstrate în ediţiile următoare, reproducem, în ediţia noastră, textele cuprinse în ediţia din 1893, cu adaosul de poezii din ediţiile ulterioare.
               Ediţiile III (1902), IV (1907), Y (1911—1912), VI(1914), VII (1916), VIII (1918) reproduc pe cea de a doua ediţie, cu observaţia că, în cea din 1914, poezia Legendă primeşte titlul Ex ossibus ultor!.
                                            ★
                 Intr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, în 1893, George Coşbuc, înainte de a-1 ruga pe critic să-şi dea părerea în legătură cu Antologia sanscrită („ca să vezi de ce preţ e“), îl anunţă că-şi va edita poeziile: „M-am înţeles cu domnul Socec să-mi editeze poeziile într-un volum. Au să apară prin noiemvrie“ (I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. Y, Bucureşti, p. 116). Minerva din Bistriţa, II, nr. 5, 1/13 martie, 1892, p. 51, la rubrica „Diverse44 anunţă pregătirea pentru tipar a poeziilor „tînărului şi talentatului44 poet. înseamnă că scrisoarea adresată lui Titu Maiorescu este de prin ia-nuarie-februarie 1893; mai înseamnă că, la data respectivă, între critic şi poetul pe care-J_invitase la Bucureşti se statorniciseră relaţii bune, de vreme ce Coşbuc i se adresează, cerîndu-i sfaturi.
                 Volumul pe care-1 anunţă poetul şi periodicul bistriţean (unde Coşbuc, mai mult ca sigur, avea nu numai admiratori, dar şi vreun prieten căruia-i scrisese) apare mai repede decît luna noiembrie (indicată în scrisoarea către Maiorescu), fiindcă încă în vară apar recenzii (iunie 1893: Iuliu Tuducescu, în Românul literar; august: Ovid Densusianu, în
202
           Revista critică şi literară), Iar acelaşi periodic bistrîţean, la aceeaşi rubrică „Diverse“ din nr. 12, 15/27 iunie, anunţă elogios apariţia volumului Balade şi idile. în acea vreme, la Bistriţa, îşi făcea serviciul militar Aurel Coşbuc, fratele poetului, căruia îi scrie următoarele: „...zilele acestea o să-mi apară un volum de poezii. O să ţi le trimit şi ţie — vro două volume — şi să le citeşti cu ortacii tăi prin cazarmă... O să-ţi însemn pe volumul meu poeziile care s-ar putea recita — poţi recomanda atunci de acolo pentru declamatori44 (George Monahu [Grigore Găzdac], Din corespondenţa lui Coşbuc cu familia. Pe margini de vreme în Tribuna Ardealului, II, nr. 172, 19 aprilie 1941, p. 13). S-ar putea ca tocmai Aurel să fi fost acela care să fi anunţat pe cineva din redacţia Minervei. Tot în 23 iunie Moftul român al lui Caragiale anunţă entuziast apariţia volumului lui Coşbuc.
              Apariţia culegerii de Balade şi idile a grupat în tabere diferite pe literaţii vremii. în jurul volumului s-au purtat discuţii aprinse, contradictorii, care au degenerat, pe alocuri, în scandal.
              în articolul-necrolog din 14 mai 1918, publicat în Lumina, II, nr. 251, 1918, Li viu Rebreanu caracterizează excelent funcţia pe care a avut-o, în redresarea poeziei româneşti din ultimul deceniu al veacului trecut, apariţia Baladelor si idilelor şi, în general, apariţia lui George Coşbuc în România:
              „A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în imitaţii şi neputinţe.
              A adus lumină, sănătate, voioşie. A deschis larg perdelele odăiţii în care zăcea bolnavul, şi aerul proaspăt, românesc, a năvălit înlăuntru, ucigînd microbii, înzdrăvenind pe cei ce mai aveau putere de viaţă: Balade şi idile...
              Bolnavii şi schilozii s-au revoltat, au protestat, au huiduit cu glasuri stridente pe doctorul zîmbitor şi simplu care le tulburase somnolenţa. L-au făcut barbar şi opincar, l-au învinuit că nu ştie regulile bunei-cu^iinţe şi ale prozodiei, au ţipat că sistemul noului-venit nu e delicat şi chiar că nu e al lui. Dar curînd-curînd, gălăgia s-a potolit, boala s-a vindecat, oamenii au început o viaţă nouă, doctorul a dobîndit stima tuturor, dragostea multora.44 *
              Am citat aceste frumoase cuvinte ale lui Liviu Rebreanu pentru motivul că ele cuprind întregul calvar şi deplina biruinţă la care a ajuns Coşbuc, cu înţelepciunea şi stăpînirea de sine care l-au caracterizat toată viaţa.
              înainte de a urmări destinul celei dintîi culegeri de poezii a lui George Coşbuc, credem că e bine să ne întoarcem la anii cei mai
203
              frumoşi şi cei mai rodnici ai vieţii sale, la anii de ia Sibiu, pentru a cunoaşte începutul orientării poetului spre acel gen oarecum nou de lirică: idila, completată în cel mai fericit chip cu balada; să explicăm prin însăşi mărturisirea lui Coşbuc, chiar dacă indirectă, cuprinsul volumului şi simplitatea, bogată în conţinut, a titlului.
                 în legătură cu aceasta avem cîteva însemnări deosebit de preţioase ale celui dintîi critic serios al poeziei coşbuciene, G. Bogdan-Duică. Acesta, într-un articol intitulat Cu George Coşbuc, în Luceafărul, Sibiu, XIV, nr. 5, 1919, p. 93, ne relatează următoarele:
                 „Plecasem de la Braşov la Budapesta ; şi mă abătusem pe la Sibiu, ca să cunosc pe Coşbuc, despre care scrisesem nişte foiletoane în Gazeta Transilvaniei.
                 Ce deosebire între energicul ce-mi închipuisem şi ce găsii! Era plecat modest pe masa sa din redacţia Tribunei, scriind «varietăţi», serioase şi glumeţe! S-a înroşit cînd mi-a auzit numele; îl lăudasem «prea mult», mi-a explicat el mai apoi; şi se roşea şi acum.
                 —   Mai stai?
                 —   Nu! Haide îndată...
                 —   încotro?
                 —   Oriunde...
                 Am trecut două ulicioare dosnice şi ne-am oprit la o cofetărie unde G. Bariţiu venea să-şi ia cafeaua. Bătrînul era de astă dată acolo. Pînă atunci nu-1 văzusem. Lui Coşbuc îi plăcea moşul, care tremura fili-geanul pînă la gură: «Buni au fost bătrînii ăştia, Duică dragă. Dar aici la Sibiu sînt puţini. Se vede că de-aceea îmi place mie atît de mult Bariţiu»... Şi-l încălzea pe bătrîn cu privirile-i gînditoare.
                 Acolo şi din acest incident am discutat cu el, întîia oară, ce vom avea noi, tinerii, de făcut.
                 Ce va face el încă nu ştiahotărît; literatura critică nu-1 încălzise; înainta instinctiv; despre Ioan Slavici, care-1 chemase la Tribuna, îmi spunea că nu se amestecă în scrisul său şi că-1 lasă să facă ce vrea.
                 —      Şi totuşi, tu ai o direcţie; ai baladă, ai note idilice; le-ai luat din sat, numai din sat, n-ai auzit de idilişti?...
                 —      Cum nu?! Să vezi cum am început eu a visa idile româneşti. N-ai crede. îmi căzuse odată în mînă Salis-Seewis. îl cetii întreg; şi la sfîrşit îmi zisei: De-astea am să scriu şleu, dar mâi bine. Acum încerc.
                 Salis-Seewis este inferior lui Coşbuc; un model nu putea fi; dar îndemn a fost. Şi aşa Coşbuc începu idila sa.“
                 Cea dintîi prezentare elogioasă a volumului de Balade şi idile o citim în Moftul român, I, nr. 39, 23 iunie 1893; nesemnată, aparţinînd
204
           Iui I. L. Garagiale, unul dintre cei mai statornici admiratori ai lui Coş-buc:                                                                  _
               „Pe cîmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atîta spa- \ nac des şi abundent, a apărut în sfîrşit zilele acestea şi un copac, şi e aşa de mîndru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda, şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntînd gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcînd din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti — un volum de Balade şi idile de George Coşbuc, Editura librăriei Socec şi comp.
               Pînă să ne facem datoria pe deplin în privinţa acestei apariţiuni de cel mai mare preţ, credem de ajuns, spre a atrage asupră-i atenţia cititorilor noştri inteligenţi, a reproduce cîteva bucăţi din această încîntătoare carte. Fără multă vorbă, să începem.44 Şi, în continuare, se reproduc poeziile Unde-i apa mai adîncâ, Oamenii mâ-nvinuiesc, Popa Toader, din scripturi, Ahy cît eşti de frumoasă, doamnă, Şchiop! Dar şi eu am să mor, Ei veseli repetau cîntarea (adică mai ales din ciclul de cîntece asupra cărora va tăbărî, nu peste mult, denigrarea. Selecţia aceasta nu trebuie să ne surprindă: fiind vorba de o revistă umoristică, s-au căutat cîteva piese vesele, ca cele de mai sus).
               Lunga cronică literară a lui Iuliu Tuducescu, publicată în două numere consecutive din Românul literar, I, seria a Il-a, nr. 19,
           13 iunie 1893, p. 596—604, şi rir.^20, 20 iunie, p. 627—634, se distinge prin rapiditatea cu care a reuşit să răspundă unei onorabile comenzi sociale, apreciind pozitiv culegerea de debut a lui Coşbuc. Din partea introductivă a acestei cronici reţinem: „Bunul nume de care se bucură tînărul poet în literatura noastră nu mai are nevoie de vreo altă recomandaţie sau laudă. Dacă şi noi încercăm să vorbim de dînsul, e numai poezia care ne-a făcut, cînd cu bucurie am salutat apariţia într-un volum a poeziilor scrise şi publicate pînă acum de poet. De la început nădăjduim că poeziile lui vor străbate în toate părţile unde se vorbeşte graiul românesc şi că pretutindenea vor fi bine primite.44
               în continuare, Tuducescu ia pe rînd un număr mare de poezii, face cîteva consideraţii banale şi reproduce copios. Cronica lui Tuducescu a avut meritul de a atrage atenţia asupra volumului de Balade şi idile poate tocmai prin numărul mare de pagini pe cărei le-a consacrat. Concluzia recenzentului este, şi ea, la acelaşi nivel ca întreaga prezentare: „Cetind pînă la sfîrşit volumul de poezii, ne convingem că avem a face cu un puternic talent poetic şi cu un maestru al formei poeziei şi al versului44.
205
                 Ai doilea condei care a recenzat volumul a fost O vid Densusianu, în Revista critică şi literară, I, nr. 8—9, august-septembrie, 1893, p. 400—415. Din consideraţiile generale ale lui Densusianu, din partea introductivă a articolului, cităm cîteva fragmente:
                 „D. Coşbuc cunoaşte bine poporul român, cunoaşte traiul ţăranului nostru şi chipul în care simte şi gîndeşte acest din urmă în adîncul sufletului său. D-sa a trăit în mijlocul vieţei.de la ţară, atîta de frumoasă prin simplitatea şi farmecul pe care-1 revarsă în sufletul nostru ori de cîte ori venim în atingere cu această lume nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o vedem zilnic înlăuntrul zidurilor din oraşe şi în viaţa societăţei noastre, peste care s-a suprapus o spoială de pretinsă cultură şi civilizaţie apuseană. D-l Coşbuc mai cunoaşte poeziile şi poveştile noastre populare, obiceiurile şi credinţele de la ţară, strîns unite cu ideile şi sentimentele de care este frămîntată mintea şi inima ţăranului român. Lucrul acesta se vede în mai toate poeziile sale, şi atît din alegerea subiectelor, cît şi din forma în care sînt îmbrăcate creaţiunile din opera sa fiecare din cetitori poate vedea care a fost lumea în care a trăit poetul şi gradul pînă la care ea a influenţat asupra sensibilităţii lui. Cea mai mare parte din poeziile sale au ca temă scene din viaţa de la ţară; şi cu deosebire acolo unde poetul vine în intimitate cu ţăranul român, acolo el se simte în adevăratul său element şi acolo versurile sale primesc un farmec deosebit prin noutatea sentimentelor pe care ni le sugerează. D-l Coşbuc nu numai că cunoaşte viaţa de la ţară, dar în acelaşi timp simte o deosebită iubire şi atragere pentru ea. Această calitate se resfrînge în toate descrierile sale, descrieri în care vibrează acea seninătate şi linişte pe care o găsim numai în atmosfera limpede a vieţei de la ţară.
                 Meritul principal al d-lui Coşbuc, prin urmare, rezidă în împregiu-rareâ ca fondul asupra căruia d-sa şi-a ezercitat talentul său este luat din însuşi sînul poporului român şi dintr-o lume prin care puţin s-a avîntat pînă acum muza poeţilor români. Lucrarea d-lui Coşbuc pune în evidenţă o idee la care cu toţii trebuie să ne gîndim şi dă, într-un mod tacit, un fel de sfat celor ce voiesc să-şi încerce norocul în greaua carieră a luptei cu rimele. Viaţa şi istoria poporului nostru cuprinde în sine o bogată vînă de inspiraţiune poetică, pe baza căreia se pot crea opere de o valoare artistică nemăsurată. Şi numai cînd noi vom cunoaşte mai bine ceea ce pînă acum a rămas ascuns; numai cînd va dispărea şi se va şterge acel hiatus adînc dintre noi şi creaţiunile poporului nostru, numai atunci vom putea avea o adevărată literatură naţională, şi numai atunci vom avea dreptul să ne punem alături cu alte popoare mai înaintate. Acesta este idealul cătră
206
            care trebuie să-şi îndrepte privirea toţi scriitorii noştri şi în special poeţii; căci numai în chipul acesta va putea dispărea perioada de copilărie a imitaţiunilor palide şi a bâjbâielilor oarbe prin întunerec.“ în legătură cu lirica erotică a lui Coşbuc, Ovid Densusianu, înainte de a detaşa, în analiză, cîteva din cele mai reprezentative din poeziile volumului, arată care sînt trăsăturile proprii ale acestui gen de poezie: „Sentimentul cel mai des cîntat de d-l Coşbuc este sentimentul de iubire. Aici însă n-avem de a face cu iubirea plîngătoare şi de jelanie a pesimiştilor, nici nu se cîntă de poet numai iubirea sa proprie, ci ni se descrie iubirea dintre cei trăiţi la sat, iubirea dintre flăcăi şi fete în simplitatea ei sinceră şi naturală; iubirea glumeaţă şi plină de farmecul idilic al vieţii de la sat. Poetul ne prezintă pe fete aşa cum sunt ele: glumeţe, pline de viaţă, cînd îndrăzneţe, cînd ruşinoase, harnice, neastîm-părate, şirete, zburdalnice şi drăcoase. Şi toate acestea sunt descrise numai prin cîteva trăsături, fără paradă de vorbe şi fără multă îngrămădire de termeni adjectivali... Şi din chipul în care poetul caracterizează acest sentiment se vede o cunoaştere adîncă a simţimintelor ţăranului nostru şi o fină pătrundere psihologică/4
               în ordinea publicării, urmează broşura pe care o scoate un fost coleg de birou de la tribunalul din Botoşani al lui Mihai Eminescu, Grigori N. Lazu, Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc. Răspuns „Românului literar“, Tipografia Petru G. Popovici, în 1893. E o broşură de 44 de pagini, scrisă cu multă pasiune şi destul de repede — în luna august 1893, la Piatra-Neamţ, unde îşi avea domiciliul şi unde-şi desfăşura activitatea literară gloriosul denigrator.
               Grigori N.Lazu dispune de o ură care nu o dată lasă loc injuriei la adresa inofensivului Coşbuc. în broşura lui Lazu, pe lîngă unele trimiteri în literatura universală neargumentate, se fac şi cîteva observaţii întemeiate, mai ales în legătură cu unele influenţe pe care le-a resimţit poezia lui Coşbuc. Lazu nu-şi făcuse apariţia, ca literat, înainte de 1894 (publicase, în 1884, la Piatra, o prelucrare pe 104 pagini,; Francmasoneria. Alcătuirea, activitatea şi scopul activităţii sale. Prelucrată pentru publicul român după E. J. Beii de Grigori N. Lazu). Abia în anul 1894, Grigori N. Lazu publică 451 traduceri libere şi imitaţiuni de poezii antice şi moderne din Orient şi Occident, cu o prefaţă de A. D. Xenopol, vol.I-II, Iaşi, Editura librăriei şcoalelor Fraţii Şaraga. Această voluminoasă culegere de traduceri e dedicată lui A.D. Xenopol; din dedicaţie aflăm că traducerile sînt o parte din munca lui literară de treizeci de ani şi că preocuparea lui de căpetenie a fost să îmbrace tălmăcirile „în forma, în caracteristica limbei româ-neşti“. Nu e cazul să analizăm această formă: mai multă glorie şi-a
18
207
               asigurat Lazu cu broşurică îndreptată împotriva lui G. Goşbuc, deşi în 1897 tipăreşte şi un volum de poezii originale: Ultime raze, Poezii, Bucureşti, Editura revistei România muzicală, 277 p.
                   Grigori N. Lazu era destul de bine orientat în lirica universală, după cum se poate deduce din răsfoirea volumelor sale de tălmăciri şi din filipica anticoşbuciană. Cum broşura sa se găseşte destul de greu, vom cita ceva mai mult din ea. în fruntea ei, vajnicul critic pune un citat din Scherr Hammer: „Allein die osmanische Poesie bewâhrte sicii nur gross in der Nachahmung. Ihr Grundcharakter ist knechtische Nachahmung. Ihre Haupteigenschaft ist ein riesenhafter kompilatorischer Fleiss“, cu traducerea: „însă poezia osmană s-a adeverit mare numai în imitaţiune. Caracterul ei fundamental este o imitaţiune servilă. însuşirea sa de căpetenie este o colosală aplica-ţiune compilatorie.“ Ac^st moto îşi are tîlcul lui. în direcţia acestuia se dezvoltă conţinutul broşurii lui Lazu, încercînd să conteste aproape orice originalitate poeziei lui Coşbuc, punînd mai totul sub semnul furtului literar.
                   „Faţă cu înrîurirea ce trebuie să aibă poeziile d-lui Coşbuc asupra publicului nostru — începe Lazu — cu atît mai mult că sunt scrise cu mult talent; faţă cu darea de seamă ce faceţi despre aceste poezii în revista d-voastră, nr. 19 şi 20, Românul literar, prin care, printre altele, spuneţi că «partea cea mai mare a poeziilor sale sunt luate din viaţa poporului român»; dator mă cred să întîmpin următoarele din fuga condeiului, fără a mă preocupa mult de corectitudinea stilului întîmpinării mele. Mai întîi de toate, să fac ceea ce cred că sunt dator să fac...
                   Idila, propriu-zis, nu este poezie populară; ea este mult mai pretenţioasă şi mai artistică. între idilă şi poezie populară există o linie de demarcaţie bine determinată. Idila, de obicei, se scrie în stil literar, şi rare, foarte rareori, în stilul poeziei populare. Ei bine, ceea ce d-1 Coşbuc ne oferă sub anonimul de idile sunt, în realitate, unele din Extremul Orient, altele germane, iar absoluta lor majoritate au forma, stilul, ideile, spiritul şi caracterul poeziilor populare slave şi mai cu seamă ruteneşti, românizate, cu deosebit talent şi o perfectă cunoştinţă şi a limbagiului poporului nostru.“
                   în continuare, Grigori N. Lazu (care se vede că avea o cultură de formaţie mai ales germană şi care mai mult ca sigur că şi-a realizat traducerile şi imitaţiunile tot după izvoare germane) începe exemplificarea cu texte germane din Walther von der Yogelweide (două strofe din Gemeinsamme Minne).
                   Lazu încearcă să dovedească, prin argumente formale (cum ar fi frecvenţa cuvintelor jâluire, pagubă — deci a cuvintelor de origine
208
slavă), mai aies influenţa slavă, cu deosebire ruteană în poezia Iul Coşbuc.
    Urmează apoi o înşirare de vreo douăzeci de cîntece ruteneşti, numite Kolomeiki (şi Dumi, Dumki şi Szunki), din care nici cel mai bun prieten şi admirator al lui Lazu nu va putea, oricît de nobilă bunăvoinţă ar avea, să găsească argumentele pe care le promite marele specialist în literatură ruteană, care, triumfător, întreabă, la capătul pomelnicului: „Ei bine, d-le redactor, cum stăm cu inspiraţiile d-lui Coşbuc, sau cîntece populare slave, românizate?44.
    In cea de a doua parte a criticii sale, Lazu îl acuză pe Coşbuc pentru jDoeziile . anacreontice, care nu sînt în natura şi obiceiurile românului (criticul se referă la conţinutul erotic si bahic al cîntecelor incriminate).
    Cea de a treia parte a criticii se ocupă „de plagiaturile de-a dreptul44:
    Poeziile pe care Lazu le aduce în discuţie ca plagiate sînt Romanţă, Nuşa şi cîteva cîntece; la toate acestea vom reveni la locurile respectivelor note rezervate pieselor amintite şi vom vedea în ce măsură are sau nu Lazu dreptate. După ce discută, la modul propriu, cîteva^poe-zii, legîndu-le de diferite literaturi străine, Grigori N. Lazu îşi termină lunga diatribă în felul următor:
    „Mi-i grabă să sfîrşesc: deci pănă a nu ajunge la concluziune, voi spune că următoarele poezii ale d-lui Coşbuc, dacă sunt originale — şi o doresc din suflet — fac onoare literaturei noastre. Iată-le:
    Noapte de vară, Fatma, Nunta Zamfirei (mai ales), Baladă albaneză, Fata morarului, Crăiasa zînelor, Rugămintea din urmă, Poet şi critic, Vestitorii primăverii, Trei, Doamne, şi toţi trei, Calul dracului, El-Zorab, Brîul Cosinzenei, Moartea lui Fulger (deşi nu simpatizez cu aseminea poezii, nu ştiu cum, un amestec de basm, de fenomenele naturii, reminiscenţi mitologice şi cu colivă creştinească); Prahova (foarte frumoasă!); Un basm; din Cîntece: no. IX,X,XIII,XIV, XY, XXVII,XXX,XXXII,XXXIV,XLI,XLV. Şi sunt şi altele, dar mă voi pronunţa nu asupra frumuseţii lor, căci sunt frumoase cele mai multe, dar asupra provenienţei lor, adecă dacă sunt sau nu originale.
    Concluziunea?
    Foarte scurtă şi lămurită: De cînd există poezia, poet de la poet a învăţat, fiecare aspiră aceleaşi idei şi sentimente să le exprime şi mai bine: unul pe altul imită, precum pasere pe pasere stîrneşte să eînte; aşa că — putem spune — din veac în veac şi pînă astăzi există ca o singură şi mare şi sfîntă poezie compusă din atîte şi atîte poezii înrudite. Dar o asemenea imitaţiune şi emulaţiune are o limită. Dincolo
18*
209
de ea dai bîca în ponoarele escamotagiului şi a plagiărei literare; te duci de-a tăvălucul, şi ce păţeşti cu nimene nu-mparţi!
    Forma, feliul, spiritul şi caracteristica poeziei populare străine nu pot fi primite de popor ca idile, ci ca o înstrăinare a propriului său caracter naţional; o adevărată crimă de leznaţiune!
    Idila este un gen artistic deosebit poeziei populare.
    Plagiarea directă, făţişă este o păcătoşie, dar mai puţin periculoasă ca cea indirectă; cu atîta mai mult că întâia n-are, pe cînd a doua are mijloace şi arme de apărare.44
    De la această mascaradă critică a lui Grigori N. Lazu a început un proces literar Goşbuc, care, cu mici intermitenţe, a durat mai bine de zece ani. Vor intră în polemică Anton Bacalbaşa, Al.Vlabuţă, Al. Mace-donski, G. Stere, G. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Iorga, Gh. Bogdan-Duică, D. Evolceanu, I. Rusu-Abrudeanu, celebrul Caionşi alţi modeşti critici ascunşi în dosul unor iniţiale redacţionale. Pînă şi tînărul debutant Ion Theo (Tudor Arghezi) va apărea pe scena luptelor cu o inofensivă epigramă.
    De altfel, procesul literar Goşbuc, determinat mai ales de chestiunea mult discutată a plagiatelor, a continuat şi după moartea poetului.
    Broşura lui Lazu a stîrnit un întreg scandal. In numărul din 15 noiembrie 1893, în Adevărul, pe p.l, sub titlul încă un plagiatorf pornind de la descoperirea plagiatelor şi punerea pe două coloane a textelor, se spune:
    „Mai deunăzi — vă aduceţi aminte — a fost pus pe două coloane d-1 Yîrgolici, un inspector al învăţămîntului.
    Precum se vede, boala plagiatului nu cruţă pe nimeni, ea nu face deosebire nici de clasă, nici de salariu.
    Găci dacă d-1 Yîrgolici este mai mult sau mai puţin un învingător, d-1 Goşbuc e un biet proletar d-ai noştri! Şi cu toate astea, d-1 Lazu l-a strîns rău cu uşa atît în broşura d-sale, Adevărul asupra poeziilor d-lui Cosbuc, cît şi în Arhiva de la Iaşi. (E vorba despre O scrisoare adresată redacţiei revistei „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi“ cu privire la „plagiatele44 poetului G. Cosbuc. în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, IV, nr. 9—10, septembrie-octombrie 1893, p. 567 — 569, Lazu revine asupra plagiatelor lui Goşbuc şi arată că poezia [Bea cîmpia ploi vărsate] este tradusă după Anacreon, n.n.) Fără îndoială, d-1 Lazu are unele afirmări hazardate; dar poezia Nuşa şi mai ales cea după Anacreon sînt luate de bardul nostru pe de-a-ntregul, respectînd chiar punctuaţia, singurul lucru pe care l-a respectat (sic!).
    Nu-i aşa că sîntem în faţa unei colosale şi primejdioase epidemii?44 se întreabă autorul notiţei din Adevărul, înot [Anton Bacalbaşa].
210
    Tot în Adevărul, VI, nr. 1.704, 22 nov. 1893, p. 1, acelaşi înot, sub titlul L-a prins, prelucrează materialul unei scrisori pe care o trimisese Lazu; în scrisoare se demonstrează, prin texte paralele, cum Goşbuc a plagiat poeziile Romanţă (după Chamisso) şi din Fresco-ritornele după Ruckert. Lazu trimisese materialele simţindu-se acuzat, la rîndul lui, că nu-şi sprijină acuzele cu texte originale. Articolaşul din Adevărul se încheie cu următoarele:
    „D. Lazu s-a supărat pentru că eu am spus că are unele afirmări hazardate (e vorba de nota încă un plagiator, n.n.). Se înşeală acest Gristofor Golumb al plagiatorilor. Dac-am zis că sînt unele afirmaţii hazardate, cauza e că d-1 Lazu nu prea publică textele originare după care d-1 Cosbuc plagiază, ci dă aceste texte în traducere. Asta face pe mulţi să se îndoiască de exactitatea plagiărilor.
    De astă dată, d-sa a remediat acest rău şi-i sîntem recunoscători. Coloanele Adevărului îi stau la dispoziţie şi am vedea cu plăcere no-uăle d-sale explorări asupra terenului Cosbuc.
    Căci s-o spunem verde. Cînd d-nu Coşbuc a fost prins cu zece mîţe în traistă, noi nu putem jura că şi restul volumului d-sale nu-i şterpelit după diferiţi autori.
    Dacă d-1 Coşbuc ar fi un X oarecare, un june care să fi publicat cî-teva rînduri într-o foaie necunoscută, l-am trece cu vederea.
    Dar nu-i aşa. D-1 Coşbuc şi-a cîştigat un loc în literatura ţărei noastre. Auzim pretutindeni vorbindu-se de d-sa, şi nu se cuvine să lăsăm să se urce aşa nişte reputaţii nemeritate.
    Oricît talent ar avea plagiatorul, plagiatul nu-i mai puţin plagiat, însă şi nota de originalitate i-o contestăm: ea e produsul textelor sîr-beşti, greceşti şi aşa mai încolo.
    Pe de altă parte, d-1 Coşbuc n-a scris nici un rînd ca să se apere. Cum vine treaba asta?
    Fiat lux... pe de-a-ntregul.“
    în nr. 209 din 16 octombrie 1893 al Evenimentului, în articolul Coşbuc original?, un anonim L ia apărarea lui Coşbuc, cerîndu-i lui Lazu să dea publicităţii textele originare ale poeziilor rutene şi germane, pe care pretinde că le-a plagiat Coşbuc, şi „traducerea românească ad lit-teram a acelor texte pentru a ne putea astfel mai uşor convinge*4. L. obiectează că Lazu a publicat traducerile sale pentru a dovedi că-s „mai bune decît prefacerile d-lui Coşbuc“.
    Intră în discuţii Al.Vlahuţă cu articolul Procesul Lazu-Coşbuc (în Viaţa, I, nr.2, 5 dec. 18?37^tr^n care reproducem (Vlahuţă defineşte chiar din titlu procesul literar Coşbuc şi acuză indiferenţa gazetelor şi a revistelor faţă de culegerea de poezii a lui Coşbuc):
211
    „...nimeni n-a salutat splendida şi neaşteptata răsărire a acestui poet. Nici o gazetă, nici o revistă n-a băgat de seamă că apariţiunea acestui inspirat cintăreţ al cîmpiilor şi poporului românesc era un eveniment însemnat, o adevărată sărbătoare pentru literatura noastră. Ba mă-nşel, Garagiale a scris atunci în Moftul român cîteva rînduri, pline de o sinceră admiraţie, ş-a doua zi o mulţime de cunoscuţi m-au întrebat: «Dar bine, ce are Garagiale cu bietul Coşbuc?... ai văzut cum îşi bate joc?»... Şi nu s-a mai scris nimic nici de poezii, nici de poet...
    Nimic, nici chiar în Convorbiri literare! Tăcere pe toată linia. Ce revoltătoare nepăsare!... Cînd iată că apare o broşură în care d-1 Lazu arată că d-sa a găsit, în volumul lui Goşbuc, cîteva poezii cari nu sunt originale. Imediat toată presa se pune în mişcare. Gazetari cari habar n-aveau, ori se prefăceau că n-au, despre existenţa unui poet Goşbuc îşi freacă mîinile de bucurie, iau pana şi s-aştern pe lucru! «L-au prins!» A, ce fericire! Gu cîtă rea voluptate se răped toţi să dea lovitura... micului pătimaş, în gloria acestui poet, al cărui talent strica liniştea atîtor mediocrităţi!... «Apoi aşa ştim şi noi!»
    Ce zice Coşbuc? «Eu eram în străinătate: un prieten, la care îmi lăsasem cărţile şi manuscrisele, a scos volumul în lipsa mea; îmi pare rău că el, neştiind, a pus între poeziile mele cîteva bucăţi traduse, pe cari n-am avut niciodată gîndul să mi le însuşesc»...
    Noi rugăm pe poet s-arate publicului cari sunt acele bucăţi, pentru ca sa nu mai planeze nici o îndoială asupra poeziilor cari-n adevăr îi aparţin. Şi credem că d-sa se va grăbi să facă această lumină.
    Morala fabulii: poate Goşbuc să fie un geniu, poate seri el cele mai mari şi mai originale opere — aceasta nu ne atinge! nici nu vrem Să-l băgăm în seamă. L-a prins însă d-1 Lazu cu «mîţa-n sac»... a, atunci da, poetul Goşbuc devine foarte interesant: «Pe el, copii! daţi-i la cap, tăvăliţi-1 fără nici o milă!... Auzi d-ta, să ne ia partea noastră de glorie !»...
    Eterna sete de scandal!...“
    Credem că Ylahuţă, cu cea mai nobilă intenţie, apostrofa indiferenţa cu care revistele şi ziarele au întîmpinat Baladele şi idilele lui Goşbuc; presupunem că a avut cunoştinţă de recenziile apărute înainte de intervenţia insolită a lui Lazu. Afirmaţia lui Goşbuc nu corespunde adevărului, întrucît el însuşi a pregătit materialul culegerii din 1893 (am văzut, ceva mai înainte, explicaţiile poetului în legătură cu pregătirea editării Baladelor şi idilelor). In orice caz, intervenţia lui Vlahuţă pare a fi pornită din sentimente de preţuire sinceră şi din dorinţa opririi scandalului pe care-1 stîrnise Lazu.
212
w
          Intr-un articol de fond din Adevărul, VI, nr. 1.918, 6 decembrie 1893, p.l, Anton Bacalbaşa, pornind de la constatarea că ziarele nu acordă atenţia necesară producţiei literare (articolul se intitulează Ziarele şi arta), arată că acestea se interesează de literatură numai în măsura în care aceasta poate furniza material de scandal:
          „N-aţi văzut ce-a păţit Goşbuc?
          De şase luni de cînd a apărut volumul lui, nimeni n-a găsit să puie într-o gazetă o vorbă bună de dînsul, şi, slavă Domnului, are bucăţi care ar putea figura cu glorie în orice literatură.
          îndată însă ce d-1 Lazu a aruncat vorba că Goşbuc a plagiat, gazetele, care desigur că n-au citit cărticica d-lui Lazu, au repetat în cor acuzaţia adusă poetului/*
          Bacalbaşa îi cere lui Goşbuc să „afirme cîte din poeziile lui sînt traduse, pentru ca să nu mai asistăm zilnic la spectacolul sfîşietor al sfî-şierii unui poet!**
          Anton Bacalbaşa se apropie oarecum de Vlahuţă, pe care de bună seamă l-a citit. Bacalbaşa, după cum am văzut (ascuns sub pseudonimul înot), îl atacase pe Goşbuc, ţinînd isonul lui Lazu. In articolul Ziarele şi arta îşi face sua culpa, pentru a se acoperi în faţa eventualelor atacuri ale apărătorilor lui Coşbuc. In esenţă, Anton Bacalbaşa se situează acum pe aceeaşi poziţie neutră ca şi Vlahuţă.
          Nu ştim cine o fi Em., care semnează articolul în chestia Coşbuc, la rubrica „Notiţe literare** a Evenimentului, I, nr. 252, 9 decembrie 1893. Se pare că autorul s-a simţit atins de rîndurile lui Vlahuţă referitoare la incompetenţa şi indiferenţa gazetarilor. Răs-punzîndu-i lui Vlahuţă, Em. vrea să spulbere acuzaţia şi aduce o nouă dovadă de plagiere din partea lui Goşbuc. Em. spune următoarele:
          „între oamenii de litere şi amatori de literatură frămîntarea continuă în ce priveşte originalitatea poeziilor d-lui Goşbuc.
          Sfîrşitul săptămînelor trecute ne-a adus o sumă de păreri, de reflexii, de apărări şi acuzări asupra, pentru şi contra volumului de Balade şi idile de George Goşbuc.
          D-l Vlahuţă, în Viaţa, îşi revarsă un fel de amărăciune prin următoarele rînduri: «gazetari cari habar n-aveau, ori se prefăceau că n-au, despre existenţa unui poet Goşbuc, îşi freacă mîinile de bucurie, iau pana si s-aştern pe lucru!... „L-au prins!“ A, ce fericire! Gu cîtă rea voluptate se răped toţi să dea lovitura...».
          Satira aceasta a d-lui Vlahuţă mi se pare de o amărăciune exagerată, căci cei ce s-au ocupat de chestia Goşbuc, slavă Domnului, au dovedit că numai profani nu sunt, şi d-1 Vlahuţă ştie că s-a rătăcit mai pe la toate gazetele şi cîte unul din acei tineri care pot simţi şi
213
       gusta literatura şi care nu-şi freacă atît de iezuitic minele cînd e vorba de un scandal.
          Mai amară satiră am putea face noi întrebînd de ce literaţii ca Yla-huţă şi alţii n-au vorbit ei, înaintea apariţiei broşurei d-lui Lazu, de colegul lor, de «inspiratul cîntăreţ al cîmpielor poporului românesc». D-stră, care eraţi în curent cu cele ce publica Coşbuc în Convorbirile literare, şi în alte reviste; de ce d-stră n-aţi luat pana în mînă ca să ne relevaţi splendida şi neaşteptata răsărire a acestui poet? De ce astăzi îl apăraţi cu atîta zel pe Coşbuc, satirizînd pe bieţii profani de odinioară — n-aveţi o vorbă pentru colegul d-stră? Dar s-o lăsăm baltă: aşa e lumea azi; faci satiră oricînd şi oriunde, şi e destul s-o iscăleşti, pentru ca o samă de păcătoşi să roşească.
          După articolul d-lui Ylabuţă din Viaţa şi acel al inimosului şi iubitului nostru literat, d-1 Bacalbaşa, din Adevărul literar, chestia Coşbuc se pare că s-ar fi rezolvit deja cu totul în favoarea acestui din urmă.
          D-1 Coşbuc a invocat o scuză: că un prieten i-a scos, în absenţă, versurile şi n-a ştiut care-s a d-lui Coşbuc şi care nu-s. Nu pot admite această scuză, căci prea e... copilărească. Cum? în caietul de versuri nu erau indicate izvoarele d-lui Coşbuc şi nici o corectură n-a primit d-sa? Inadmisibil!
          Am văzut cu surprindere că d-1 Bacalbaşa s-a prea pripit a reveni şi a anunţa, ca bună, scuza d-lui Coşbuc. Se vede că principalul motiv a fost că d-sa nu prea vrea să se amestece într-un... scandal literar.
          Scandal literar? «Eterna sete de scandal», mi se va spune.
          Ei bine, ne vedem siliţi a face astăzi o nouă revelaţiune în chestia Coşbuc.
          E curios că Evenimentul a fost cea dintîi gazetă care a atins chestia aceasta; s-ar părea că am dori să fim cioclii lui Coşbuc. Ei bine, nu, cu toţii cetim Baladele şi idilele, gustînd dulceaţa lor, dar nu putem lăsa să se treacă cu vederea cînd tocmai gingaşele subiecte le vedem împrumutate de aiurea.“
          în continuare se arată cum Coşbuc a localizat Rugămintea din urmă după o versiune germană a poeziei lui Lermontov, Testament. Yom vedea, la locul respectiv, că această acuză este întemeiată şi o va recunoaşte chiar Coşbuc.
          Em. a avut dreptate nu numai în depistarea izvorului Rugăminţii din urmă, ci şi în criticarea atitudinii pasive a acelora care ar fi trebuit să-şi spună înainte de toate cuvîntul în legătură cu volumul de Balade şi idile, şi care s-au mulţumit să tacă. Chiar şi Caragiale, după ce promisese o revenire în Moftul român, n-a mai scris nimic.
214
          Ylahuţă, e adevărat că, de îndată ce a avut propriul său organ literar, a intrat în mijlocul procesului literar.
          într-un articolaş Iar Coşbuc..., publicat în Viaţa, I, nr. 3, 12 decembrie 1893, p. 3, este ceva mai potolit decît în prima sa intervenţie :
          „Evenimentul de la 9 decembrie, într-un excelent articol literar, aruncă o lumină hotărîtoare asupra originei uneia dintre cele mai frumoase poezii ale lui Coşbuc: Rugămintea de pe urmă. E din Lermon-tov. Lucrul e vădit, şi-mi plec capul, cu durere, sub cuvintele aspre pe care mi le adresează, şi mie personal, confratele de la Iaşi. Le merit şi n-am dreptul să mă plîng. Dar îmi pare foarte rău că d-1 Coşbuc stă la o parte şi priveşte c-o neiertată nepăsare la osteneala pe care şi-o dau cîţiva prieteni cinstiţi ca să-i apere originalitatea talentului său, originalitate din ce în ce mai şubredă şi mai cu dreptate atacată. Tăcerea dumisale începe să ne dea o impresie dezastruoasă. Poate că niciodată nu s-a petrecut în literatura vreunei ţări o asemenea mistificare. Şi poetul tace. Fericită natură!44
          A doua zi după acest răspuns al lui Ylahuţă, în Adevărul, I, nr. 1.724, 13 decembrie 1893, sub titlul Iar „L-a prins“ /, înot reintră în scenă la o temperatură mai ridicată decît în primele intervenţii. Iată ce spune:
          „Se complică rău de tot afacerea Coşbuc. Nici vorbă nu se mai încape azi că noul poet şi-a însuşit bucăţi din autorii străini cu o seninătate poetică.
          La ce să mai umblăm cu diplomaţii? Ritornella şi Rada, trimise nouă de d-1 Lazu, precum şi Nuşa şi altele, publicate de d-1 Lazu în broşura domniei-sale, sînt luate de-a binelea din alte literaturi.
          Acum Evenimentul din Iaşi a mai descoperit şi Rugămintea din urmă, împrumutată de la marele poet rus Lermontov. Evenimentul spune că acest împrumut e făcut după traducerea nemţească a lui Bo-denstedt. Ziarul ieşean citează bucăţi întregi, asupra cărora nu se mai încape discuţie, dar pe care lipsa de spaţiu ne opreşte de a le da şi noi.44
          în acelaşi număr al Adevărului se publică, sub titlul Plagiatorul Coşbuc, o lungă scrisoare a lui Lazu, în care acesta se războieşte don-chijoteşte cu trei ziare deodată: Adevărul literar, Curierul de luni, din Iaşi, şi Viaţa lui Vlahuţă, operînd cu raţionamente obtuze, în acelaşi limbaj lipsit de ţinută; reţinem de aici partea finală:
          „în fine, ajung la culminaţiunea acestei drame critico-literare. La scuza d-lui Coşbuc! Am cetit o dată şi de două ori şi de zece ori, şi tot nu-mi vine a crede că poate un om să se omoare singur în aşa mod! Auzi? Adevărul literar spune că Coşbuc n-a plagiat, dar că în lipsa acestuia
215
       editorul îl-a menţionat care anume poezii sunt traduse, care imitate şi care originale.
          Deci d-ta, d-le Coşbuc, nu obicinuieşti să însemni însuşi în momentul cînd scrii poezia dacă este tradusă, imitată şi de unde anume? Dar dacă d-ta, autorul, nu faci aceasta, de unde şi cum vrei s-o facă, cine? un editor? Enorm!
          Sau, pentru a vorbi de versiunea d-lui Vlahuţă, dacă d-ta omiţi, ceea ce nu te-aş crede că faci, ceea ce nu ai voie, ceea ce nu se poate să omiţi, de unde vrei ca prietenul d-tale să fi ştiut care sînt originale şi care nu? Şi spui singur că acel prieten, neştiind, a pus cîteva bucăţele traduse între poeziile d-tale, dar că nu ai avut gîndul să ţi le însuşeşti.
          Ei bine, nu este adevărat. Mai întîi, avem mica poezie a lui Ana-creon, care în Cîntecele d-lui Coşbuc poartă nr.l, pag. 207, care nu este o bucăţică tradusă, ci un întreg, şi despre a cărei plăgi are m-a deşteptat însuşi d-1 Steuerman (de la Iaşi), dacă nu mă înşel, redactor la Curierul de luni.
          Avem, tot între Cîntece, pag. 228—229, nr. XXII şi XXIII, nu două bucăţele traduse, ci două plagiări, prin transcripţiunea, una, a primei strofe din poezia lui Hafiz din Divan, nr. 12, şi a doua, o introducere artistică a unei poezii din Cîntecele lui Amaru, operaţiune pe care desigur nici editorul, nici prietenul nu a comis-o.
          Avem Romanţă compusă din trei originale: sîrbă, ilirică şi neogreacă, şi o traducere a lui Chamisso, şi, dacă este adevărat — şi de ce n-ar fi, precum pretinde Curierul de luni — că în Lumea ilustrată s-ar [fi] arătat nu ştiu cînd sorgintea acestei poezii (care din patru?), atunci o asemenea arătare trebuie să fi existat şi pe manuscris. Cum se face deci de n-a băgat-o de seamă nici prietenul, nici editorul, ba nici zeţarul?
          Avem acum pe Nuşa, compusă din o poezie populară ungară şi din Masa lui Ulianov. Aceasta iarăşi nu este o bucăţică tradusă, ci o pla-giare mai mult decît bătătoare la ochi. în fine, şi aici ajungem la cul-minaţiune, avem, d-le Coşbuc, no. 10 din n Ritornellele» lui RUckert, care în «Fresco-ritornelele» d-tale poartă un alt număr — no. 1 — şi este pusă foarte la locul ei, pusă în corpul unui complex de strofe, prin care aceeaşi idee poetică trece ca un fir roşu. Căci după ce in no. 1 te asigură că obrajii drăguţei nu se vor pîrli de soare; apoi inedita în no. 2 a fresco-plagiărei «te îmbeţi de cazi în gropi» de frumuseţa obrâjorilor/“
          Cu această scrisoare a lui Lazu se încheie capitolul 1893 al procesului literar Coşbuc; anul următor, 1894, va aduce noi materiale şi noi autori la rampă, acuzatori sau apărători ai lui Coşbuc, nume mai modeste sau personalităţi ale culturii şi literaturii româneşti. Toate vor
216
                              încerca să clarifice, într-un fel sau altui, discuţia pasionantă în jurul plagiatelor Coşbuc. E interesant că poetul acuzat va continua să tacă.
                              In Dreptatea, Timişoara, I, nr. 1 şi 2, ianuarie 1894,1. Rusu-Abru-deanu, în articolul George Coşbuc şi criticii săi, ia apărarea poetului.
          „Coşbuc e un poet original şi — după cum am mai spus — cel mai bun poet-ţăran... Că Coşbuc a citit mult din literaturile străine şi că din capitalul său bogat de cunoştinţe străine — ca să zic aşa — s-o fi strecurat ceva şi în poeziile sale, acesta e un fapt pe cît de necontestabil, pe atît şi de neînlăturabil şi de firesc, dar care nu atinge întru nimic fondul originalităţii sale.
          în tot cazul, de aci şi pînă la a fura sau şterpeli — vorba d-lui Lazu — e o mare distanţă...
          Orice om cu niţele cunoştinţe literare, care citeşte volumul de poezii al d-lui Coşbuc, poate vedea că unele din poezii — cîteva romanţe şi cîntece —sunt parte imitate, parte traduse direct din autori străini, ca Anacreon, Strodtmann, Geibel, Salis-Seewis şi alţii.
          Acest lucru îl spune clar chiar autorul în tabla de materii.
          Dar prin o neglijenţă scuzabilă — dată fiind firea nepăsătoare şi melancolică a poetului —, dînsul sau editorul au uitat a introduce izvorul la toate poeziile cele imitate sau traduse. Aşa, nu se spune izvorul Nuşei, care e imitată după un poet rus.
          în tot cazul, însă, e departe de autor ideea d-a ascunde adevărul sau de a se făli cu penele altuia.
          Gel dintîi care s-a arătat nemulţumit de chipul cum se prezintă volumul de poezii a fost însuşi autorul lor. Şi aceasta numai din cauza neglijenţei cu care s-a tipărit.“
          Convorbirile literare se simt obligate să-şi spună şi ele părerea, mai ales că George Coşbuc fusese popularizat, înainte de toate, în paginile lor, după cum bine observa şi Vlahuţă. D. Evolceanu scrie doua mari articole: Baladele şi idilele d-lui George Coşbuc, XXVII, nr. 10, 1 februarie 1893—1894, p. 817— 838, şi nr. 11,1 martie, p. 936—962, şi un al doilea »Evolceaniada“ d-lui Grigore N. Lazu, nr. 12, 1 aprilie» p. 1.086—1.101. Aşadar, un spaţiu grafic foarte întins şi girul moral al celei mai cunoscute şi de prestigiu reviste literare româneşti.
          După cronica lui Ovid Densusianu, aceea a lui D. Evolceanu este a doua masivă şi substanţială recenzare a volumului de Balade şi idile al lui George Coşbuc. D.Evolceanu a găsit suficiente argumente pentru a-1 combate pe Lazu:
          „Nu e de discutat tonul de care s-a servit criticul în aprecierea unui poet de valoarea d-lui Coşbuc; noi, românii, sîntem un popor destul de deprins cu acest ton atît în politică, cît şi în discuţii literare şi şti*
817
    inţifice, în ziare, ca şi în reviste, încît faptul în sine nu mai surprinde pe nimene...
       însă acest ton numai prin sine însuşi n-are nici un drept la atenţia altora, şi prin urmare broşura ar putea fi trecută cu vederea. Dar, din nenorocire, d-1 Lazu are un răsunet ce nu i s-ar fi cuvenit; setea de scandal, cum zice d-1 Vlahuţă, şi-a găsit cu această ocazie un mijloc uşor de satisfacţie; fiecare nevoiaş de ziarist se poate mîngîia cu descoperirea unei asemănări între vreo poezie a d-lui Goşbuc şi una străină...
       Faptul principal pe care se încearcă a-1 dovedi d-1 Lazu şi ceilalţi după el e că producţia poetului nostru e în parte o imitaţiune servilă, e «nu numai o plagiare, ci, mai rău, o escamotare, o introducere frauduloasă pentru viitor de elemente străine în sacrosantul poeziei noastre populare» (p. 9).
, în goana sa după plagiate, d-1 Lazu «a descoperit că şi Eminescu ! nu era aşa de sfînt pe cît îl cred oamenii şi se pricepea şi el din cînd în cînd la plagiat şi introduceri frauduloase. Probă e visul sultanului din satira IlI-a, imitat după Ovid: după cum sultanul visează că-i creşte un arbore din piept, tot aşa şi Rhea Silvia la Ovid — numai ea \ visează că-i cresc doi arbori, nu numai unul!» (Este afirmaţia pe care \ o face Lazu, n.a.)
'"4" Cît priveşte pe d-1 Goşbuc, ni se arată că aceeaşi poezie a sa poate fi în acelaşi timp tradusă după un original şi plagiată după un altul; aşa, d.e., o poezie nereprodusă în volum şi publicată în Lumea ilustrată sub titlul Iubita scrie şi dată de însuşi autorul ca traducere după un oarecare Schrottenholz ar fi, după Lazu, nu numai traducere din nemţeşte, ci şi «escamotare frauduloasă» după un cîntec rutenesc al unei servitoare din Cernăuţi, Husaruvna cu numele. Gum se poate asemenea minune, şi de ce merită numele de plagiator al unei rutence, cînd şi-a tradus poezia din Schrottenholz, nune lămureşte d-1 Lazu. Ei! ei! dacă citatul ar fi de ajuns omului! Şi tot acest chin pe capul d-lui Goşbuc, venit, se vede, ca zidarul din poveste, sau ca d-1 Lazu din realitate, să rătăcească din literatură în literatură şi din malurile Gangelui pînă la coastele Adriaticei, provine, după cum criticul său dă desigur cu socoteala, din lipsa de imaginaţie../4
       In legătură cu Iubita scrie e necesar să precizăm că poezia, publicată în Lumea ilustrată, este o prelucrare după J. Schrottenholz, iar autorul versiunii româneşti este un oarecare Endymion. Poezia Iubita scrie (în nr. 21,1891, p. 583 a revistei) este însoţită de o ilustraţie care încadrează toată pagina. Traducătorul nu poate fi Goşbuc. Acest Endymion publică tălmăciri şi adaptări după Heine (Sunt în preajma ta mereu, şi Doi fraţi), Schiller (Călătorul), Petofi (Hoţie), tot în Lu*
218
tnea ilustrata în anii 1891-—1893; maniera de a traduce, limba nu sînt ale lui Goşbuc; de altfel, nici una din poeziile publicate de Endymion nu figurează între cele publicate de Goşbuc şi nu se păstrează nici în manuscrisele poetului.
     în continuare, D. Evolceanu surprinde şi alte contradicţii în broşura lui Lazu. Una din deprinderile lui Lazu este confecţionarea de traduceri din germană într-o manieră foarte apropiată de Coşbuc, pentru a dovedi că poetul a furat; încercările lui Lazu sînt greu de controlat, fiindcă dă numai versiunea sa, nu şi textul originar.
     în partea a doua a studiului său, din nr. 11 al Convorbirilor literare, D. Evolceanu părăseşte tonul polemic şi se ocupă de conţinutul volumului de Balade şi idile. Iată, de pildă, ce spune despre idilă:
     „Nici unul din defectele de care va fi suferit cîndva genul idilic nu atinge poeziile d-lui Goşbuc. Gel mai natural, mai nesilit ton cîmpe-nesc trădează că poetul a trăit în copilăria sa la ţară; o naivitate de sentiment şi de expresie fără pereche în literatura noastră, imprimată cu gingăşie neaşteptată de la asemenea producţii, naturală însă şi caracteristică naraţiunii noastre — şi toate redate într-o limbă compusă din imagini, locuţii şi întorsături de frază din graiul popular, cuvînt după cuvînt! în limba noastră cel puţin nu s-a scris nimic care ar semăna măcar de departe cu asemenea flori de cîmp ale poetului nostru.“ Iritat, beneficiind de ospitalitatea Adevărului, VIII, nr. 1.788, 21 februarie 1894, p. 2—3, Grigori N. Lazu răspunde, la scurtă vreme, observaţiilor lui D. Evolceanu. Răspunsul lui Lazu se intitulează Evol-ceaniada şi este scris în acelaşi ton şi atitudine ostile lui Goşbuc. Gon-sideră că articolul lui Evolceanu „se bucură de toate calităţile cele rele: întunecime de stil şi de înţeles, denaturarea adevărului, rea-credinţă şi neştiinţă.
     Mai întîi de toate, voi spune că a fi plagiator nu implică cît de puţin prezumţiunea neonestităţii; a fi însă apărătorul plagiatorului şi mai cu seamă a plagiarei, o! pentru aceasta se cere un capital însemnat de... curaj, pentru a nu zice altfel. Plagiatorul de multe ori este un maniac; avocatul său este totdeauna un om de rea-credinţă, despre care ne ocupăm, este foarte inofensiv, şi sperăm că glasul lui va fi pentru marele public un glas pierdut în pustietatea şi întunecimea stilului său.“ în continuare, Lazu ia în zeflemea cultura literară franceză a criticului convorbirist, revine la unele acuze de plagiat aduse lui Coşbuc în intervenţiile sale anterioare, punînd sub semn de întrebare şi Nunta Zamfirei, şi Moartea lui Fulger:
                       „Sfîrşind, dator mă cred să dobor legenda ce s-a format în jurul poeziilor lui Goşbuc Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, atît în ce
219
    'priveşte conţinutul lor, cît şi forma. Aceste două poveşti alegorice nu se găsesc între poeziile noastre populare, cred însă că în curînd voi da de urma lor între poeziile populare sîrbeşti. Ele par a fi o reminiscenţă a poeziei indiane, păreche cu multe altele aduse de slavi, cei mai din urmă din popoarele asiatice care au invadat în Europa. Curînd deci voi dovedi că şi cu aceste două poezii suntem în faţa unei plagieri. Dar însuşi dacă admitem pentru un moment numai că ele sunt neplagiate, meritul, şi negreşit un foarte mare merit al poetului, este că a versificat limba, expresiunile, tropele şi metaforele, care nu sunt ale sale, ci luate de-a gata, de-a dreptul şi de-a-ntregul din popor. Şi eu am versificat, şi tot în forma poeziei Nunta Zamfirei din între vis şi viaţă a d-lui Delavrancea, lucrarea intitulată O poveste, dar niciodată nu mi-ar veni în gînd să mă fălesc cu limba populară culeasă din Delavrancea, colec-ţiunile Bogdan, Sevastos, Stăncescu şi scrierile lui Creangă, în totul peste 192 de locuţiuni, expresiuni, descrieri, proverbe, fraze şi metafore; plus cît mai ştiu şi eu.
       în ce priveşte forma, de dorit ar fi să nu ne trezim vorbind. Mai în-tîi de toate, forma acestor două poezii e pur şi simplu forma noastră populară, însă revăzută şi regulamentatâ. Şi să nu vorbim în zadar, căci ne vor rîde străinii; căci,cu mici variante, această formă s-a întrebuinţat de unii de azi în literaturile străine; deci d-1 Coşbuc nu este născătorul acestei forme, iar intrOducătorul ei în literatura noastră este întrucîtva Eminescu.“
       Şi apoi, victorios, Lazu, după ce dă cîteva exemple din franceză şi germană din care s-ar fi inspirat Eminescu, spune:
       „Limba d-lui Coşbuc? Frumoasă, dar trasă de păr, sau cum zice Era nouă, lăudînd pe literatul... Sfetea, o limbă răstogolită“
       în articolul „Evolceaniada“ d-lui Grigore N. Lazuy publicat în Corn vorbiri literare, XXVII, nr. 12,1 aprilie 1894, p. 1.086—1.101, d-1 Evol-ceanu revine asupra chestiunii pretinselor plagiate ale lui Coşbuc, dovedind că, în ciuda unor coincidenţe tematice cu poezia ruteană şi orientală, acuzaţia de plagiat nu se justifică, forma poetică a lui Coşbuc fiind profund originală.
       Lazu renunţă la polemică. (Disputa nu se încheie însă: la apariţia celei de a doua culegeri de versuri a lui Coşbuc, Fire de tort, Evolceanu îl va ataca din nou pe bătăiosul critic de la Piatra-Neamţ.)
       La scurtă vreme, intervine în polemică tînărul Nicolae Iorga. E semnificativ faptul că tardiva cronică a lui Iorga, Poeziile d-lui Coş-buc, apare într-o revistă transilvăneană de prestigiu deosebit, Familia lui Iosif Vulcan, în care, de altminteri, debutase şi Coşbuc.
220
    Din acest articol al lui Iorga, vom reţine acum doar chestiunile referitoare la problema generală şi atît de dezbătută a plagiatelor şi imitaţiilor coşbuciene:
       „Luaţi cele 7 bucăţi împrumutate, scrie Iorga. Pentru trei, cele luate din Hafiz, Anacreon şi Ruckert, e numai o bună traducere; aiurea însă e mai mult decît o prelucrare chiar, e o topire nouă a fondului, turnat apoi în alte forme, superioare adesea; cu adaosuri, ca (în Romanţa):
                      Şi ele rîdeau scuturînd
                      Flori albe din negrele plete,
    care dovedesc o originalitate. Pentru Rugămintea din urmă, superioritatea imitaţiei asupra lucrului imitat e atît de decisivă, încît, mutatis mutandis, ai putea asemăna lucrul cu adaptările — pe o vreme cînd erau mai permise decît astăzi — cu adaptările lui Pierre Corneille din teatrul spaniol. Şi ce bine i-ar fi stat poetului să arate izvorul, cît de îndepărtat, într-o mică notă, care ne-ar fi dat alte idei de onestitatea sa!... Nu pot să trec la o altă ordine de idei fără a-mi arăta adînca părere de rău pentru această mistificaţie, întemeiată desigur pe slaba cunoaştere la noi a literaturilor străine, afară de cea franceză. E cu atît mai regretabilă această mistificaţie cu cît descoperirile de felul celei a d-lui Lazu se fac foarte greu, şi întîmplarea pură le aduce. Cît citeşte fiecare din oamenii cu o cultură literară mai întinsă şi cît de cu greu i se întipăreşte în minte o bucată lirică mai ales! D-1 Lazu a tradus unele din originalele care au servit d-lui Coşbuc şi le-a recunoscut îndată. Mi s-a întîmplat acelaşi lucru cu Popasul ţiganilor lui Geibel (bucată a căreia provenienţă se indică numai în tablă) fiindcă cetisem de curînd poeziile acestui din urmă. Dar dacă d-1 Lazu nu făcea traducerile d-sale, dacă d-1 Coşbuc uita pe Geibel, pe care i-aş fi citit altădată, în tablă? Am fi făcut cu toţii serioase şi naive articole asupra naturii de spirit, concepţiei vieţii, idealelor d-lui Coşbuc, bazîndu-ne pe nişte poezii care au văzut lumina în cele patru colţuri ale lumii!
       Naivitatea aceasta n-o mai pot avea... nici pentru restul volumului. Şi, cu toate acestea, sînt unele care arată atîta de româneşte, care exclud aşa de complet ideea unei împrumutări, Prahova, de pildă, sau cîntecul XXXIV, dintre cele mai frumoase, prin urmare!“
       în legătură cu traducerile Iorga consideră că trebuie să ţinem seamă de valoarea artistică a acestora:
       „A traduce bine o bucată e a o crea din nou, într-o altă limbă, şi personalitatea traducătorului se întipăreşte neapărat pe bucata pe care a reprodus-o. Homer a fost tradus, între alţii, de trei oameni, de Pope, de Voos şi de Leconte de Lisle. Comparaţi: veţi avea un Homer,
221
poet corect, elegant, de curte, un altul, sec, rece, precis; un al treilea, cu energia originală cunoscută din limba energică a autorului Poemelor barbare. Aceştia sînt traducătorii artişti, cari lasă din ei în lucrul tradus: luaţi apoi versiunea lui Bitaube, şi veţi vedea că nu toată suflarea de poet cu talent poate traduce aşa cum traduce d-1 Coşbuc.44 Şi, după ce citează versuri din Armingenii şi din Vara, Iorga subliniază în chip magistral forţa talentului lui Goşbuc: „...Asemenea versuri (chiar de ar fi traducere, n.a.) arată pe cel chemat, pe acel în pieptul căruia se coboară zeul cînd scrie. Gînd traduce!“, pentru a prevedea culmea la care se va urca George Goşbuc, atunci cînd îl pune printre „acei cari sînt chemaţi a sta o dată în fruntea44 literaturii noastre.
    înainte de a trece la alţi comentatori ai volumului Balade şi idile, mai detaşăm din articolul lui Iorga un singur citat: „Forma, cum am zis, e aceeaşi, foarte românească şi foarte plastică. Lăsaţi la o parte cîteva transilvănisme imposibile şi neexistente poate (pal, suleget ş.a.), cîteva greşeli de accent (în anumite metre), cîteva concesii de sens făcute rimei, şi veţi avea bucăţi de marmură pură în volumul de o egalitate care nu se prea întîlneşte la poeţii tineri44 (Familia, XXX, nr. 23, 5/17 iunie 1894, p. 272—274).
    în aceeaşi lună, C. Şărcăleanu [G. Stere], într-un articol intitulat Omul perfect, publicat în Evenimentul literar din Iaşi, I, nr. 27, 20 iunie 1894, îşi exprimă satisfacţia faţă de farmecul lecturii Baladelor şi idilelor lui George Coşbuc:
    „De-abia am sfîrşit — Dumnezeu ştie a cîtea oară — Balade şi idile de Goşbuc.
    Totdeauna cînd simt nevoia de a respira măcar cîteva momente un aer mai curat, cînd nu mai pot şi nu mai ştiu unde să fug de toate acele nimicuri şi grozăvenii, ce umplu viaţa oricărui «om ca oamenii» în zilele noastre, de bucătăriţa care iar a furat şi iar s-a îmbătat, de anarhism şi de noul preşedinte francez, de Mărunţelu, Spanachidi, Viaţa, criza agricolă, împuşcarea ţăranilor etc., etc., atunci mă apuc să cetesc pe Goşbuc...
    Şi de la cele dintîi versuri:
                                    Zările de farmec pline...
nu mai pot lăsa volumaşul din mîini pînă ce nu sfîrşesc:
                                       Şi regele codru...
                         Şi moare natura De jalea pădurii în toamnă tîrziu!
222
‘fi.c «L«X>*         , ^W3 -VhMI Ua,
>•,

                         HjSM £ Q*<£)&- ■ "%#£ *îhS
                                                   • C*i- ^'fr';           /
                                                4                     ?fr
     %j& $u
WKMtM 4 * »• ^«%4^ ^^Ojf^Mf
         *lâ^î>k^e^ ÎW» ţya.ţftft o*
       %m yS %vmk %Sf.
           * * &A&, A* %> I^AwwI      Q
                                    , twk'W# - «oJo^UH \<z mji thâjti n'Xnsjţ i tb«je, vum ©3w$ <k? rwA»4<
         Lk *lt* ohx ce -«k» ww,    - W ta».
         ,.V WW !* *^«r 4                ii
                %% «.«? 4& (Vk% 0U<M&Jt< 5
               Crăiasa zînelor? ms, 32££ a? f. 21 ? B. A. R,
P&!
Ilii
  U
   ti      • C<V<XxU fX
                  ^1 _     •' f ^ *
   ,Sk1^*S •«#—
€
   flr &**+» ffi.               ;
   *^V\)W
   ^fcl^^iBMliBlBMiSgşliaBiisttliiiiBl^B^ i
                           %AOOsX*> «L*x ^«K» <|a^â »<JSJA^. ,
                 'Sb&SS | <x* ^HmjA        I
                      tu ^«U!i UAOf'..
                                                         HmvA i
                            ,«t <Uţ VV»**. - 0' ^
B;iu6uBa                              '
jî* r wtd mnnmM^ ţjA^                 4*1
", (tu. \jxsfskxx           v »w
•■ \iM ţ^OKaţj ftA , to3% \ţ%i,OJ*Jk 4jO'*W&t»^
   ' fuijyOHJMĂ O^So in. <zsS%
                   f\ âSjW^A kwu^HjtW* ’t^n. tc^Ckk^r
                       Nunta Zamfirei? ms. 32§6, f. 5, B. A. R.
    Şi mi se pare că sînt transportat, ca prin minune, pe un cîmp întins şi plin de flori, că miros aroma finului abia cosit, că aud cum în vale «Murmură între sălcii rîul»...“
    Omul perfect pe care-1 anunţă titlul articolului este ţăranul român ardelean.
    Din lista de articole despre Goşbuc apărute în 1894, mai cităm cîteva rînduri scrise de Tradem, uitatul autor al romanţei Călugărul din vechiul schit; într-un articolaş, George Coşbuc, în Evenimentul literar, I, nr. 10, 21 februarie 1894, p. 1, Traian Demetrescu încheie scurtul său profil literar cu următoarele:
    „Tot simţul său estetic constă într-un fel de cult pentru frumos. E un poet avînd ceva din natura inspiraţilor necunoscuţi ai literaturii populare. De aceea ignorează aproape cu desăvîrşire o parte însemnată din cultura modernă. Poeziile lui au numai farmec; într-însele nu se găseşte nici una din concepţiile puternice ale marilor poeţi filozofi sau sociali. Adeseori spune prietenilor săi că se va întoarce în satul lui pentru a se însura cu o ţărancă frumoasă — un vis idilic al lui.
    Acest fermecător artist e prietenul apelor, văilor şi crîngurilor — ce a căutat la oraş?“
    în discutarea poeziei lui George Goşbuc, a volumului de Balade şi idile şi a chestiunii plagierilor şi împrumuturilor, anul 1895 este un an de armistiţiu. Ceea ce maj rămăsese sub semne de întrebare (chestiunea izvoarelor străine în poezia lui Goşbuc) primeşte o anumită amînare; procesul literar Goşbuc pare stins pentru totdeauna. în acest interval liniştit, Goşbuc adună materialul pentru cel de al doilea volum al său de poezii, pe care-1 va publica în anul următor, 1896. Din focurile procesului literar mai pîlpîie o slabă flamă în Lumea nouă, nr. 9, 7 august 1895, prin publicarea, sub titlul Plagiatul Coşbuc (Mădchenrache) şi (Fatma) a celor două poezii, fără comentariu.
    în prima lună a anului 1896 se revine, în pagini puţine, la chestiunea plagiatelor Coşbuc: Hassan [H. Sanielevici], într-un articol Pretinsul plagiat Coşbuc, publicat în Adevărul literar, VIII, nr. 2.425, 15 ianuarie 1896, p. 3, pornind de la o acuză apărută în Convorbiri literare, scrie următoarele:
    „în ultimul număr al Convorbirilor literare găsim un articol prin care se dovedeşte că o poezie a d-lui Goşbuc, publicată în revista Carmen Sylva, este plagiată după o poezie germană de Mărie von Eb-ner Eschenbach. Gă poezia e plagiată nu rămîne îndoială, dar că Coşbuc a plagiat, iată ce contestăm, şi vom dovedi îndată că este o simplă neînţelegere la mijloc...
19 G. Coşbuc — Opere alese voi. I 223
    D-l Coşbuc a stat la o gazdă şi mutîndu-se a lăsat sau a uitat acolo nişte poezii neiscălite, pe cari i le va fi adus probabil vreun începător să le corecteze. Unul din tinerii cari au scos Carmen Sylva, profanînd numele bietei regine cu nişte poezii dinamitarde — mutîndu-se în locul marelui poet şi găsind poeziile — le-a publicat sub iscălitura d-lui Coşbuc, fără autorizaţia acestuia.
    D-l Goşbuc a protestat că se face un astfel de abuz de numele d-sale şi a ameninţat chiar pe unul din redactorii în chestiune că va protesta în gazete; din delicateţă de sentiment, însă, a rămas la ameninţare. Aceste amănunte le am chiar de la unul din colaboratorii revistei Carmen Sylva.
    Şi acum iată că Convorbirile declară cu patos ca pînă acuma l-a apărat în contra acuzării de plagiator, dar că acuma se pleacă înaintea evidenţei, şi-l sfătuieşte pe poetul idilelor să arate mai multă cinste.
    Şi d-l Coşbuc, blînd, senin şi de o caragialiană nepăsare pentru opinia publică, nu-şi dă nici măcar osteneala de a publica o dezminţire în vreo gazetă. De ce atîta dispreţ pentru publicul cititor ?“
    (E vorba despre Un cîntec mic, traducere despre care vom vorbi în nota rezervată acestei poezii.)
    De fapt, cu acest articol am depăşit sfera de discuţii suscitate de apariţia culegerii de Balade şi idile: avem aici doar un ecou marginal la discuţiile amintite.
    Procesul literar Coşbuc va cunoaşte însă o redeschidere de dosar după 1900, completîndu-se cu piese incriminatorii noi. Deşi nu sînt legate de Balade şi idile sau de Fire de tort, amintim în treacăt capetele de acuză şi pe acuzatori. Locul lui Lazu (care murise) îl ia, în această vreme, Caion, celebru mai ales prin procesul Caragiale.
    Poetul nu se angajase în mai vechea campanie pornită împotriva sa, nu ripostase în scris decît în cunoscutele Note de la sfîrşitul volumului Fire de tort din 1896. După 1900, Coşbuc avea şi o platformă morală solidă, se bucura de mare prestigiu, fusese premiat de Academia Română; nu mai era tînărul debutant din 1893 — se scurseseră aproape zece ani de la publicarea Baladelor şi idilelor. în vremea redeschiderii procesului literar, Coşbuc devine membru corespondent al Academiei Române.
    în Forţa morala, I, nr. 7,9 decembrie 1901, p. 4—6, Al. Macedonski, sub semnătura Luciliu, publică articolul Caion, Caragiale şi alţii, în care Coşbuc este acuzat că ar fi plagiat lucrările sale despre războiul de independenţă după o lucrare cu aceeaşi temă a lui St. Georgescu-Sergent. Nu ne interesează, deocamdată, această parte a operei lui George Coşbuc. Luciliu se vede că era foarte bine informat asupra în-
Wt
treguluî dosar al plofciesului Lazu-Coşbud, fiindcă face trimitere la acesta:
    „Pe cine n-a furat acest versificator? Repauzatul Lazu, în o serie de articole apărute în Adevărul, l-a dat de gol, crezînd că-i va pricinui vreun rău*.. Ce-are a face? De atunci, mai cu seamă, acest inteligent băiat a fost urcat la cer.
    îndată ce s-a ştiut că e hoţ, că n-are nici o idee proprie în capul lui, a fost adoptat şi de regim, şi de public. Acelaşi serviciu îl aduce azi d-l Caion, prin Revista literară, neîntrecutului şi marelui Caragiale, iar dumnealui, care scrie sub pseudonimul de Caion, i se va zice că e ungur şi trădător de neam.
    Revista literară a mai dat în cap, acum doi ani, pe acelaşi d-l Coşbuc, ale cărui urechi n-a izbutit să i le roşească repauzatul Lazu, dar această dare în cap a fost urmată de aceeaşi lipsă de succes, cu toate că, alb ca ziua, a făcut să răsară că acest scrib fură pînă şi proza pe care o scrie. Ca dovadă, acea revistă a pus faţă în faţă Coroana de oţel, ce s-a plătit pseudoautorului ei cu douăsprezece mii lei, şi o scriere anterioară a d-lui Georgescu-Sergent, soldat viteaz, cu pieptul sfărî-mat de gloanţe sub Plevna şi scriitor de valoare. I-a păsat însă ceva Coşbucului? A fost mai puţin lăudat şi coronat cu lauri? Beut-a mai puţină bere? Tăiatu-i-s-a vreuna din numeroasele pomeni oficiale? Afle d-l Caion că s-a întîmplat cu totul altceva. Niciodată Coşbucul n-a fost mai mare decît atunci. Tot aşa va fi şi cu d-l Caragiale."
    în acelaşi periodic al său, în acelaşi an, în nr. 8, 16 decembrie, p. 2, Luciliu publică articolul Plagiatul Caragiale şi plagiatul Coşbuc; amintindu-se din nou plagiatul Caragiale din autorul maghiar (imaginar, după cum ştim) Istvân Kemeny (e vorba despre acuzaţia ilustrului Caion [C. A. Ionescu] în legătură cu Năpasta), se pun pe două coloane texte din Georgescu-Sergent şi Povestea unei coroane de oţel.
    Semnînd, de astă dată cu propriul său nume, Alexandru Macedon-ski publică, în aceeaşi revistă, articolaşul Coşbucul şi domnii români (Forţa morală, II, nr. 11, 13 ianuarie 1902, p. 1; pagina apare cu un titlu de la o margine la alta, Noul plagiat Caragiale-Kemâny). Coşbuc este acuzat de denaturare a istoriei familiei Ghica şi, în consecinţă, de insultă la adresa acestei familii „respectate". în ce ne priveşte, trebuie să constatăm o schimbare a tonului spre injurie.
    Cel de al patrulea articol este semnat din nou cu pseudonimul Luciliu, fiind intitulat: Coşbucul, poet simbolist. Şi acest articol al lui Macedonski apare tot în Forţa morală, II, nr.12, 20 ianuarie 1902, p. 1—2. în acest articol al său, Macedonski răspunde, de fapt, lui Coşbuc, care, în articolul-pamflet Poetul de la Bîrlad, publicat
19*
225
!n Universul literar, XX, nr. 2, i4 ianuarie 190^, îşi bate joc de poeţii care doresc cu orice preţ să devină mari şi care mîzgălesc paginile revistelor, fără talent; aluziile la Macedonski erau evidente. Acesta, simţindu-se vizat, răspunde în Coşbucul, poet simbolist. Este, de fapt, ultimul articol virulent anticoşbucian al lui Macedonski:
    „Coşbucul e şi de spirit. Prin Universul literar de duminică, după ce a dat tava pe întreaga familie a Ghiculeştilor în persoana unuia din străbunii ei, vrea să se arete că ştie să cînte şi la clavir şi că pricepe simbolismul. Aşadar, ca să arete Coşbucul aceste, spune că nota sol este iahnie şi rasol; silaba mu este de altă parte — zice Coşbucul — mugirea patimilor, cînd în realitate mu nu este decît mugetul vitelor pe cari le-a păscut la Năsăud. Tot aşa cu sol: sol, în realitate, nu face parte decît din strachina cu fasole de care şi-a adus aminte că o mînca sub formă de fâsui, lucru ce-1 face să se fasolească azi şi să fasolească şi pe muza sa, Lena. Cît despre rime, Coşbucul are dreptate cînd spune că n-au toate cuvintele româneşti rime. De aceea, ca să poată rima, e şi nevoit Coşbucul să născocească alte cuvinte. Bunăoară:
                 Parcă-i mort de veacuri satul,
                 Şi trudit de-atîta clint,
                 Doarme-adînc întunecatul.
    Şi ştiţi de ce doarme satul ăsta aşa trudit de... clint? Iacă: doarme, întunecatul, numai ca să rimeze cu argint.“
    Macedonski pune articolului său un post-scriptum din care reţinem:
    „Simbolismul Coşbucului despre care a fost vorba la începutul acestui articol a apărut în Universul literar de luni, 14 ianuarie, sub titlul Poetul de la Bîrlad: o parte întreagă din această iahnie n-are însă nici cel puţin meritul să fie a Coşbucului, deşi a cutezat s-o semneze. O vom pune în curînd pe două coloane. Este ad-litteram, tradusă din un scriitor francez. Se vede că acest Goşbuc e de o neruşinare fără margini sau cu totul inconştient.
    Această punere pe două coloane o vom trimite Academiei Române şi întregei prese.“
    Macedonski n-a mai pus însă pe două coloane Poetul de la Bîrlad pentru simplul motiv că nu avea ce să confrunte.
    Forţa morală a lui Macedonski mai publică două mici acuze de plagiat, semnate amîndouă de Caion: Monstruozităţi istorico-coşbuciste în broşura „Din ţara Basarabilorli şi Monstruozităţi poligloto-coşbuciste
226
in traducţia „Infernului" de Danie; aceste două articolaşe apar în nr. 14, 3 februarie 1902, p.2 —3, şi respectiv nr. 15, 17 februarie 1902, p. 3,
    Cu acestea se încheie procesul literar Coşbuc; Macedonski mai face unele aluzii, destul de transparente, la adresa lui Coşbuc, fără a-i consacra articole întregi (Literatura română şi transilvănenii, în Românul, Bucureşti, XLVII, nr. 136, 9 octombrie 1903, p. 230—231 ş.a.).
    Ultimul ecou, răspuns invectivelor lui Macedonski la adresa lite-ratorilor transilvăneni, îl găsim în Viaţa literară, care apare în 1906 sub direcţia lui G. Coşbuc şi I. Gorun [Al. Hodoş], secretar de redacţie fiind Ilarie Chendi. în nr. 51 (penultimul număr de apariţie al revistei) din' 17 "decembrie 1906, p. 8, sub iniţialele A.C. [Al. Cazaban?] apare o notă: „Polemică măruntă. Glasul cafenelelor, în care Macedonski este satirizat pentru adversitatea sa faţă de literatura transilvănenilor.u
    Cu toate acestea, Coşbuc a apreciat talentul deosebit al lui Macedonski. într-un articol publicat în Vremea, X, nr. 507, 3 octombrie 1937, p. 9 (asupra căruia ne-a atras atenţia Adrian Marino), vorbind despre Destinul lui Macedonski, Karnabat relatează următoarele despre o convorbire cu George Coşbuc:
    „într-o noapte întîrziasem cu Coşbuc într-o bodegă din strada Academiei. Era cîteva luni înaintea morţii lui, care a avut în ea ceva misterios, năprasnic.
    —      îl mai vezi pe Macedonski? mă întrebă Coşbuc, nu ştiu de ce, ca o mocnire din firea lui mohorîtă şi taciturnă.
    —   Da, deseori.
    —       Mă, Macedonski are talent, talent mare. Are mai mare talent ca mine. Nu are însă caracter.
    Cuvintele acestea în gura lui Coşbuc m-au surprins. Mărturisesc că în noaptea aceea tîrzie le-am luat ca o glumă exagerată la un pahar, sau chiar mai multe, cu vin generos.
    A doua zi l-am întîlnit pe Coşbuc pe nepusă masă.
    —       Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus astă-noapte? îţi repet şi acum: Macedonski are talent, mare talent, mai mare ca mine. Nu are însă caracter"...
    în discuţiile despre plagiatele Coşbuc au mai apărut articole în Dreptatea din Timişoara, în Unirea de la Blaj. Abia mai tîrziu, după moartea poetului, se vor publica articole şi studii mai consistente în problema originalităţii lui Coşbuc.
    încheiem consideraţiile despre procesul literar Coşbuc cu citarea unor amintiri ale lui Liviu Rebreanu (dintr-o conferinţă pe care a ţinut-o în sala Bibliotecii centrale universitare din Bucureşti în 1931 şi pe care a publicat-o în voi. Amalgam, Bucureşti, Editura Socec, 1943, p. 77—10?) i
227
    „îmi amintesc totuşi la fel de clar că, puţină vreme după ce ne-a parvenit volumul lui Goşbuc, tata a primit nişte răvaşe care l-au cam nemulţumit. Nu le-a mai citit în faţa mea, ci numai mamei şi în taină. Fireşte, eu mi-am închipuit că trebuie să fie vorba de ceva neplăcut în jurul poetului nostru. Şi, într-adevăr, aşa era. Avusese prea mare succes cu Balade şi idile, scosese revista Vatra, împreună cu Slavici şi Garagiale, dobîndise oarecare glorie, cu toate că de-abia împlinea treizeci de ani, dar, în acelaşi timp, stîrnise şi multe, foarte multe invidii, care, fireşte, s-au pus în mişcare să înlăture sau măcar să tempereze puţin psihoza coşbuciană, ce se propaga vertiginos, amenin-ţînd să turbure liniştea atîtor mici gloriole de cafenea. Din fericire pentru Goşbuc, pe vremea aceea polemiştii literari încă nu ajunseseră la gradul de perfecţiune în insulte pe care l-au atins polemiştii contemporani. Cei mai violenţi s-au năpustit să-l facă boanghină, dezertor, plagiator şi atît...
    Durerea tatii a fost, cred, mai mare decît chiar a lui Goşbuc. Aci se amăra, aci se indigna: cum se poate să fie aşa de netrebnici nişte cărturari luminaţi faţă de un poet cum nici n-a mai avut încă neamul românesc?... Abia peste cîteva luni s-a mai potolit, cînd a citit undeva că Coşbuc pregăteşte al doilea volum de versuri.“
    Păstrăm şi o amintire, de prin 1954, a lui Ion Agîrbiceanu: „Apăruse întîiul volum al lui G. Coşbuc, Balade şi idile, şi elevii din ultimele clase de liceu ne întreceam care să ştie mai multe poezii pe dinafară. Ne copleşise farmecul nou al versurilor, ne umplea cu dulceaţă şi armonie sufletul.
    Seninătate, soare, însufleţire, optimism coborîseră parcă o dată cu poetul din munţii limpezi ai voinicilor grăniceri şi ai femeilor celor frumoase.“ (Amintiri despre G. Coşbuc, citat după ms.)
    Nu putem încheia aceste rînduri introductive la Balade şi idile fără a ne opri puţin la încă trei cronici literare consacrate acestei culegeri de poezii ale lui Goşbuc abia în 1897—1898.
    în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, VIII, nr. 1 şi 2, ianuarie-februarie 1897, p. 1—67, D.A. Teodoru scrie Ceva despre poeziile lui Coşbuc; de fapt, autorul cronicii vorbeşte tot despre poeziile din Balade şi idile, cu toate că între timp apăruse Fire de tort, fără a polemiza cu cineva sau a se angaja în amintitul proces literar, deşi face aluzii la acesta.
    în Convorbiri literare, nr. 5, 1898, p. 469—480, Mihail Dragomirescu publică un lung articol polemic: Replice. II. D-luill. Chendi, asupra valorii literaţilor noştri actuali. Dragomirescu porneşte de la un ar-
228
tîcol al lui llarie Chendi, publicat în Familia, din 3/15 mai 1898, în care tînărul critic ardelean îşi expune părerile în legătură cu studiul lui Titu Maiorescu consacrat poetului Victor Vlad Delamarina. In intervenţia sa, printre altele, M. Dragomirescu se referă şi la procesul literar Coşbuc:
    „Se va fi stricat Coşbuc venind în ţara românească, cum s-a stricat poetul ţăran Biirns în societatea cea cultă scoţiană. Influenţa acestui mediu n-a mers însă pînă a-1 face să-şi renege şi să-şi strice vechile lui Balade şi idile. Şi baladele şi idilele au lucrat foarte puternic şi continuă să lucreze asupra poporului ardelean, şi d-1 Chendi trebuie să ştie mai bine decît noi că Coşbuc în Ardeal are chiar o şcoală din care face parte şi o poetă de talent, Maria Cunţan.
    Ba cîtăva vreme opera lui Goşbuc a stîrnit oarecare discuţii, care puţin a lipsit să nu se ridice pînă la înălţimea unei adevărate lupte literare. Opinia publică, la noi, pînă la intervenirea Convorbirilor, a fost, mai în toate revistele şi gazetele literare, agitată de acuzaţia de plagiat ce se aducea noului poet, acuzaţie care ameninţa să întunece marile lui merite reale. Şi e explicabil de ce această discuţie s-a în-tîmplat aci, şi nu s-a întîmplat acolo. Aci Coşbuc nu era singurul poet; el cădea în mijlocul unei activităţi literare destul de dezvoltate, dar destul de inferioare; şi a trebuit să stîrnească dacă nu zguduirea din temelie a vreunei temelii estetico-literare, cel puţin gelozia unora şi altora, care îşi vedeau ameninţată reputaţia stabilită. Acest fapt, care e un semn destul de trist al stării reale în care se afla literatura din ţară, a făcut să se exagereze şi să se agraveze acuzaţiile de mică importanţă ce i s-ar fi putut aduce. în acelaşi timp însă, în Transilvania, unde de atîta vreme nu se auzise glasul unui puternic poet, Coşbuc era un soare, în care nimeni n-avea nici putinţa, nici curajul de a găsi pete. Entuziasmul pentru poetul care întrupase atîta de bine simţirile româneşti se împreuna cu adînca preocupare pentru chestiunea naţională, şi nu mai lăsa loc criticii. Acest entuziasm general, care domneşte şi astăzi (dările de seamă despre seratele literare din Ardeal ne-o dovedesc îndeajuns), este semnul cel mai vădit al unei renaşteri şi al unei mişcări literare cu rădăcini locale şi nu se poate tăgădui.“
    Ultima cronică contemporană apariţiei Baladelor şi idilelor se tipăreşte în Tribuna sibiană, XV, nr.129, 14/26 iunie 1898, nr. 130, 16/28 iunie, şi nr. 131, 17/29 iunie. Articolul Impresiuni din Coşbuc; Balade şi idile, semnat de George E. Pătăceanu, nu excelează în analiza şi înţelegerea poeziei lui Coşbuc.
    George Coşbuc a tăcut multă vreme, fără să dea nici cea mai mică atenţie în scris vacarmului polemic ce se stîrnise în jurul Baladelor
229
şi idilelor. Abia în Notele de la sfîrşitul celei de a doua culegeri Fire de tort, din 1896, după ce dă unele explicaţii în legătură cu unele poezii care fuseseră acuzate de plagiat, scrie:
    „Pentru celelalte, cari s-au găsit traduse, «copiate», n-am nici un cuvînt de apărare. Sînt traduceri; la o viitoare ediţie au să dispară; am tradus toate poeziile lui Anacreon — multe dintre ele sînt publicate în Tribuna —, am tradus poeziile lui Gatul: aceste sînt mai toate publicate într-o revistă Amicul familiei din Ardeal; am tradus metamorfozele lui Gvidiu; eclogele lui Yirgil — cea dintîi publicată în Antologia d-lui Manliu; am tradus comedii din Plaut, Terenţiu şi Aristofan, pe cari o să-ncep să le public îndată după apariţia acestui volum; am tradus din poeţii germani foarte mult şi, de multe ori, nu pentru mine! Apoi am şi eu un păcat: îmi ţiu într-o grozavă neregulă hîrtiile şi sînt nepăsător, scriu şi public ori scriu şi rup, totuna mi-e. Iar Baladele şi idilele s-au publicat aşa cam fără rînd, fără in-teresarea mea directă, şi s-a făcut o confuziune. Au ţipat atîţia şi m-au înjurat cum le-a venit în gură; refrenul era «necinstea». Ce motiv m-ar fi împins la necinste? N-aveam destul material ca să fac un volum? Aveam, cum am spus, şi pentru patru. N-aveam eu poezii originale bune, şi trebuia să-mi caut ajutor în traduceri, casă-mi spri-jinesc pe ale mele? Dar cum s-a făcut că toate traducerile din volum sînt poezii slabe, toate mai slabe decît poeziile originale ale mele? Ş-apoi ar trebui să fiu idiot ca să pun în volum nişte traduceri slabe şi să nu pun poezii de ale mele, pe care le aveam tipărite gata în Tribuna, şi poezii pe care le public numai acum! Cine să creadă că eu am dat afară Flăcări potolite sau Ideal ca să pun în locul lor pe Nuşa? Ş-apoi şi alta: dacă cei ce au ţipat că sînt necinstit ar fi cunoscut Tribuna, n-ar fi avut nevoie s-alerge pe la iliri şi hotentoţi ca să descopere un cîntec din volumul meu, o traducere din Anacreon. Nu. în Tribuna ar fi găsit, scris negru pe alb, că acest cîntec e tradus din Anacreon. Şi ce zor aveam eu să tac în volum ceea ce am spus odată în publicitate?
    Dar în urmă, greşala s-a făcut. Mi s-au scos destul ochii pentru ea. Am tăcut, căci, de o parte, puţin îmi păsa de învinuiri, cîtă vreme nu mă ştiam vinovat tocmai într-atîta; pe de altă parte, pentru că cei ce făceau mai mare gălăgie nu erau oameni cu cari să-mi prind eu mintea, căci ştiam că nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale. îşi făceau şi reclamă cu mine; apoi mă şi înveseleau adîncile lor cunoştinţe în cestiuni de artă.
    Le-am spus acestea, pentru că dator — nu! era gata să întrebuinţez banala frază a unui critic al meu, care tot a doua propoziţie o începe cu «dator mă simt», — dator mă simt a lovi pe acest plagiator,
230
dator mă simt să-l înjur etc. la toate dator se simte, numai a fi cu minte nu se simte dator — le-am spus acestea ca să întărit pe critici, nu pe cei serioşi, ci pe jandarmii rurali ai literaturii. Mi-am pierdut vremea cu ei, adevărat, dar în schimb îmi fac şi ei un bine: au să-mi cetească volumul cu multă furie, cu atîta atenţiune încît au să le rămîie în cap fraze de-ale mele, vorbe de-ale mele — fie chiar şi vorbe pe cari nu le înţeleg şi le întrebuinţează anapoda, cum a păţit unul cu «întrulp», cuvînt care nu există în limbă şi e creat de mine — şi astfel sînt sigur şi eu de cîţiva cetitori, şi — mai ştii?! — pînă la capăt le devin măestru. Aşa să converteşte lumea.
    Lor le dedic acest volum. Plagieri n-au să mai găsească; dar parcă de dragul plagierilor m-au iubit ei atîta!“ (Op. cit., p. 171—172.)
    întreaga dezbatere din jurul Baladelor şi idilelor, cu transformarea, pe alocuri, în polemică neacademică, a contribuit înainte de toate la popularizarea numelui şi poeziei lui George Coşbuc, la crearea unei glorii literare destul de rapide. In ciuda vehemenţei unor detractori, condeiele prestigioase care au scris despre valoarea internă a operei lui Coşbuc au reuşit să impună judecăţi în bună parte valabile şi astăzi. E suficient să reamintim numele lui Caragiale, Vlahuţă, Nicolae Iorga, Gherea, Ovid Densusianu. Dar cel mai bun apărător a fost însăşi poezia lui Coşbuc.
    N-am comentat, în această notă introductivă, diferitele acuzaţii de plagiat; o vom face, pentru fiecare piesă incriminată, la nota respectivă. Deşi sîntem de părere că circulaţia de idei şi motive în planurile largi ale literaturii universale nu trebuie să formeze obiectul unei cercetări savante care să contribuie la reducerea valorică a meritelor unui scriitor (o asemenea cercetare trebuie să urmărească ceva mai mult), va trebui, aşa cum am afirmat, să descifrăm diferitele opinii critice la adresa scrisului lui Coşbuc şi să elucidăm, în limitele posibile, acele semne de întrebare ridicate. Vom vedea în ce măsură unele obiecţii strecurate în procesul literar Coşbuc sînt întemeiate, care sînt adevăratele izvoare de inspiraţie şi în ce constă meritul poetului — cum a cules şi prelucrat diferitele surse străine, cu sublinierea liniilor artistice noi, originale.
p. a                  NOAPTE DE VARĂ
    Publicată pentru prima oară în revista Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 7,1892, p. 208, într-o variantă mult deosebită de aceea din Balade şi idile.
231
    Reprodusă, in prima ei forma sau in varianta din volum, în Minerea, Bistriţa, II, nr. 14, 15/27 iulie 1892, p. 133 ; Familia, Oradea, XXX, nr. 25, 20 iunie/2 iulie 1893, p. 291—292; Amicul poporului, calendar, Sibiu, XXXIV, 1894, p. 87—88; Călindarul din Arad, XVI, 1895, p. 104; Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 85, 10/23 mai 1903, p. 3; Calendarul poporului român, Budapesta, II, 1904, p. 7.
    Inclusă în Balade şi idile, Bucureşti, 1893 (şi în toate ediţiile antume) ; Carte de citire pentru divizia a IlI-a rurală, Craiova-Bucureşti, 1908. Idem., cl. a IV-a primară şi urbană, ed. a Il-a, Ploieşti, 1909; ed. a IlI-a, 1910.
Variante :
    Intrucît textul publicat în Lumea ilustrată se deosebeşte aproape integral de varianta definitivă, reproducem prima formă, din 1892:
                   Zările de farmec pline Strălucesc în luminiş;
                   S-ascund mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş.
                   Caru-mpovorat de muncă Trece-ncet şi scirţîind,
                   S-aud turmele mugind,
                   Iar flăcăii vin pe luncă
                                      Dăulind.
                   Vin neveste de la rîu;
                   Şi cu spice blonde-n plete Şi cu flori de cîmp la brîu,
                   Vin cîntînd un stol de fete
                                      De la grîu.
                   De la gîrlă în pîlcuri dese Zgomotoşi copiii vin;
                   Satul e de chiot plin;
                   Şi ca norii fumul iese
                                      Din cămin.
                   Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat,
                   Şi-ntun&rec s-a lăsat,
                   Muncitorii după cină
                                      S-au culcat.
                    Focul e-nvălit pe vatră,
                    Iar opaiţe le-au perit,
                    Şi prin satul liniştit Doar vreun cine de mai latră Răguşit.
                    Şi-acum plină, de pe munte,
                    Iese luna din brădet Şi se înalţă încet-încet Luminoasă, ca o frunte
                                         De poet.
                    Ca un glas domol de clopot Cîntă silhele de brad,
                    Ritmic valurile cad,
                    Cum să zbate-n dulce ropot
                                         Apa-n vad.
Cea de a 9-a strofă n-a suferit nici o modificare, iar a 10-a:
                    Numai dorul mai colindă,
                    Că-i dor tinăr şi pribeag,
                    Acu-i vremea, ctnd în prag Iese-ncet să se cuprindă
                                         Drag cu drag.
    Ga vrii Istrate, în Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui Coşbuc, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuzau din Iaşi (serie nouă), sec. III (ştiinţe sociale), tom. IV, 1958, comentează unele variante ale poeziei Noapte de vară. De pildă: s-ascund — zboară; dăulind — hâulind; luminoasă — gînditoare; silhele—codrii; cîntă—sună;pribeag—pribag etc., subliniind creşterea valorică a variantelor din volum faţă de cele din revistă. G. Istrate stăruie asupra valorii semantice şi stilistice a formelor discutate, punîndu-le, cînd o cazul, în contextul vorbirii populare. Aşa procedează în comentarea cuvîntului pribag, pentru care citează exemple din poeziile: Mînioasă, Fragment, Moartea lui Fulger, Ideal şi din Sacontala, motivînd frecvenţa acestei forme la Coşbuc prin aceea că „atît în nordul Transilvaniei, cît şi prin Maramureş cuvîntul nostru sună, pînă în momentul de faţă, pribag, pripag, cum l-am auzit eu însumi de foarte multe ori“.
    Cei mai de seamă critici şi istorici literari consideră poezia Noapte de vară drept una din cele mai izbutite şi mai reprezentative pasteluri ale literaturii române; opiniile se completează în chip armonios, concludent.
    C. Dobrogeanu-Gherea este primul care analizează acest pastel în cunoscutul său studiu Poetul ţărănimii:
    „Nu ştiu dacă înadins sau din întîmplare, Coşbuc a pus în capul volumului Balade şi idile poezia Noapte de vară. E sigur însă că locul
233
ales e cît se poate de nimerit; această primă poezie slujeşte de introducere la volumul întreg, ba întrucîtva e caracteristică întregii creaţii poetice a lui Coşbuc.“
    După ce compară Noapte de oară cu Sara pe deal a lui Bminescu, continuă:
    „Coşbuc însă nu zugrăveşte viaţa satului dintr-un sentiment străin acestuia, ci e însăşi această viaţă care îl atrage, care îl farmecă, şi de aceea el o cîntă. El n-a venit doar la sat pentru o întîlnire amoroasă. Satul zugrăvit de Coşbuc e satul lui. Acolo s-a născut el; codrii, dealurile, văile, apele murmur înde îi sînt tot atîtea rude; e viaţa atît de aproape şi atît de scumpă lui şi de aceea o va reda aşa de sincer şi natural; şi mai ales va zugrăvi «dorul tînăr şi pribeag» ce
                     Tainic să-ntîlneşte-n prag,
                                    Dor cu dor să se cuprindă,
                                   Drag cu drag.
    Gama toată a iubirii — de la prima trezire de-abia simţită a dorului zglobiu pînă la disperarea ibovnicei înşelate, de la glumele nevinovate ale copiilor care nu ştiu încă bine ce-i dragostea pînă la pasiunea adîncă — toate sînt zugrăvite de Coşbuc/4 (Poetul ţărănimii, în Studii critice, 1956, II, p. 189—191.)
    In monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini pină în prezent, Bucureşti, 1941, George Călinescu apreciază, de asemenea, Noaptea de oară drept una din cele mai ilustrative pentru darul descriptiv al lui Coşbuc, ale cărui descrieri de natură „nu sînt din acele contemplaţii ale singurătăţii totale, geologice, în care omul devine un simplu detaliu somnolent. Natura... e grupată pe îndeletniciri omeneşti, e socială, e calendaristică... Tonul e al unui Yirgiliu minuţios, făcînd programul zilei... Strofele nu trebuie analizate cu de-amă-nuntul. Se vor găsi banalităţi: zări «pline de farmec», lună «ca o frunte de poet» şi, în genere, o mare sărăcie de culoare. Dar durata evenimentului astronomic este împlinită printr-un mare număr exact de strofe, sugerînd prin diversitatea sonului învîrtirea limbilor pe cadran.44 (Op. cit., p. 520—521.)
    Dumitru Micu (Studiu introductio la ediţia Coşbuc, Versuri, Editura pentru Literatură, 1961, p. LVII-LX) califică Noaptea de oară un „pastel excelent44 şi observă că „farmecul poeziei vine tocmai din însumare. Fără să ne oprim asupra fiecărui detaliu al amplei imagini ce se înfăptuieşte pe măsura desfăşurării descrierii, ansamblul ne încîntă prin capacitatea lui de a ne deştepta nostalgii adormite
234
în cine ştie ce crîmpei de amintire aseuhsa în straturi subcofiştiente; Tabloului plin de mişcare al întoarcerii de la cîmp i se alătură acela al satului adormit. Aici consemnările sînt şi mai banale: în sat, zgomotele «s-alină» ,«muncitorii s-au culcat» şi «liniştea-i acum deplinăi nu-i nici un licăr de lumină, întrucît
                                  Focul e-nvelit pe vatră,
                                      Iar opaiţele-au murit;
nici un zgomot; doar, din timp în timp, se aude un lătrat răguşit de cîine; din brădet iese luna
             Şi se nalţă-ncet-încet,
             Gînditoare ca o (imagine nefericită!) frunte
                                                    De poet.
    Stînd să examinăm structura fiecărei propoziţii, cum face Ibrăi-leanu cînd analizează Vara, ne va fi, fără îndoială, imposibil să receptăm emoţia ce pulsează, asemeni sîngelui, în întreaga bucată. Numai renunţînd la despicarea didactică, lăsîndu-ne furaţi de imaginea liniştii, ce se făureşte prin asocierea tuturor amănuntelor, prozaice în sine, în sufletul nostru va vibra starea psihică din care a luat fiinţă Noaptea de vară. O poezie (cînd nu se naşte moartă) e un organism viu. O strofă luminează pe alta, şi toate concurează la reliefarea ideii lirice. In Noapte de vară şapte strofe de înregistrări de ajuns de cuminţi pregătesc starea de sublimă înfiorare din ultimele trei, dobîndind prin aceasta ele însele un spor de emotivitate. Satul doarme. în tăcerea adîncă se aud, ca venite din altă lume, vaierul pădurii de brad, cîntecul apelor:
                     Ga un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad;
                     Ritmic valurile cad,
                                                                                Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad.
    Sunetelor de afară le răspund unduiri sufleteşti. Înecînd în apele-i negre lumea văzută, întunericul a ridicat din străfunduri o altă lume, nu mai puţin reală. O lume făcută din linişti, susur de vînt printre brazi, căderi muzicale de valuri, tresăriri şi aşteptări, dulci temeri şi doruri timide. Sîntem oare într-o împărăţie de basm? Orice este cu putinţă într-un ceas de seară, cînd
                                                           Dintr-un timp şi vmtul tace;
                                                            Satul doarme ca-n mormînt —
                  Totu-i plin de duhul sfînt:
                  Linişte-n văzduh şi pace
                                                                                  Pe pămînt.
235
    Realitatea acestui cea§ e vraja. Sub stâpîhirea ei, îhcep tainici ritualuri, hotărîte de zeiţa iubirii în scopul necontenitei înnoiri a existenţei:
                      Numai dorul mai colindă,
                      Dorul tînăr şi pribag,
                      Tainic se-ntîlneşte-n prag,
                      Dor cu dor să se cuprindă,
                                   Drag cu drag.“
p. 5                         MÎNIOASĂ
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 69, 25 mar-tie/6 aprilie 1889, p. 273.
    Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile. Variante:
  1 Am să merg de câtră seară (Tribuna): Am să merg mai înspre seară (1893 şi urm.).
13 Eu vorbesc, ea nu-mi răspunde (Tribuna): îi vorbesc, şi nu-mi răspunde (1893 şi urm.).
17  Vreau să rump de-aici o floare (Tribuna): Vreau de-aici să rump o floare! (1893 şi urm.).
18  Ochii unui diavol scump (Tribuna): Ochii unui înger scump (1893 şi urm.).
19  Vineţi sînt ca o cicoare (Tribuna): Au albastrul din cicoare (1893, 1897), Au albastrul de cicoare (1902 şi urm.).
24  l-am dat fragi, ea mi-a zis: „Na-le! (Tribuna): Fragi i-am dat, ea mi-a zis: Na-le!“ (1893 şi urm.).
25  Dar ţi-amzis eu să-mi dai fragi? (Tribuna): Ţi-am cerut eu ţie fragi? (1893 şi urm.).
26  Şi-aprinşi ochii ei cei dragi (Tribuna): Ochii ei frumoşi şi dragi (1893 şi urm.).
29 Eu vedeam că-i umblă ochii (Tribuna): Şi vedeam că-i umblă ochii (1893 şi urm.).
    Varianta din Tribuna avea o strofă în plus, la sfîrşitul poeziei, pe care Goşbuc a eliminat-o din textul publicat în Balade şi idile:
                  Doamne! Gă-n pămînt mă bagă,
                  Cînd eu nu-mi ştiu vina mea!
                  O, de n-aş avea-o dragă,
                  Nici nu mi-ar păsa de ea —
236
                  Dar mi-e dragă numai ea!
                  Şi de ce-i azi supărată?
                  M-a văzut cu altă fată,
                  Am vorbit-o rău vreodată?
                  Alt ficior poate-i stă-n drum?
                  Să n-am rai, de nu-1 sugrum!
                  Lina, numai ea frumoasă,
                  Numai eu să-i fi plăcut,
                  Şi azi Lina-i mânioasă!
                                Mânioasă,
                  Ea chiar azi e mânioasă —
                  Şi mă mir ce i-am făcut!
    Vorbind despre Cei mai rodnici ani ai vieţii lui George Coşbuc. Poetul la Sibiu (Ed. şi tip. Dacia Traiană, 1938, publicaţiile grupării intelectuale ,,Thesis“), la p. 27, Al. Dima spune următoarele: „înlăturări de strofe prin concentrare artistică spre a evita repetarea motivului dominant întîlnim în Mintoasa, a cărei ultimă strofă din gazetă e suprimată44.
p. 7                NU TE-AI PRICEPUT
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 178, 5/17 august 1889, p. 709.
    Inclusă în toate ediţiile antume ale volumului Balade şi idile, începînd cu prima ediţie din 1893.
Variante :
2 Numai tu nu mi-ai plăcut ('Tribuna): Singur tu nu mi-ai plăcut (1893 şi urm.).
8  Ca sa vezi că sint zăludă (Tribuna): Ca să poţi să-mi spui odată (1893 şi urm.).
9  Simţeam ciuda cum m-asudă (Tribuna): Să mă-ntrebi; „Mă vrei tu, fatâ?“ (1893 şi urm.).
10  Şi-mi venea să pling de ciulă (Tribuna): Şi plingecm de supărată (1893 şi urm.).
13 Eu prea doamnă m-am ţinut (Tribuna): Zici câ-s m.îndrâ şi n-am vrut (1893 şi urm.).
11  N-ascultam vorbele tale (Tribuna): Ca s-ascult vorbele tale? (1893 şi urm.).
15 Dar ce om ţi-a spus? în cale fŢribuna): Bar de unde ştii? în cale (1893 şi urip.).
237
I
17  Orişiunde te-am ştiut (Tribuna): *Şi-oWşiunde te-am ştiut (1893 şi urm.).
18  Zile-ntregi mi le-am pierdut (Tribuna): Zile lungi mi le-am perdut (1893, 1897, 1902); Zile lungi mi le-am pierdut (1907, 1911, 1914, 1916).
19  Doar mă fac prieten cu tine (Tribuna): Să mă-mprietiiîesc cu tine (1893, 1897): Să mă-mprietenesc cu tine (1902 şi urm.).
20  Tu m-ai tot ferit, Sorine (Tribuna): Tu-mi umblai sfiios, Sorine (1893 şi urm.).
30 Câtarn chip cu viclenie (Tribuna): Chip cătam cu viclenie (1893 şi urm.).
37 N-aş fi vrut să merg? O, lasă! (Tribuna): N-aş fi vrut să merg? E, lasă! (1893 şi urm.).
41—44 în Tribuna:
                      Dar aşa! Yiaţa-ntreagă N-are ce să mi s-aleagă Din cît ştiu: ori nu-ţi sînt dragă,
                      Ori îţi sînt, dar tu eşti mut!
în Balade şi idile (1893 şi urm.):
                      Tu să fi-nceput iubitul,
                      Gă-i făceam eu isprăvitul —
                      Tu cu pîinea şi cuţitul Mori flămînd, nepriceput!
    Constatînd îmbunătăţirile aduse textului poeziei Nu te-ai priceput, publicat în volum, Nicolae Drăganu spune: „Cu toată uşurinţa de a versifica a poetului, poezia lui Goşbuc este deci o poezie studiată şi muncită în vederea efectului estetic. Mulţi dintre actualii versificatori ar putea să înveţe din pilda dată de Goşbuc cum se produc adevăratele opere de artă. «Nonum prematur in annum », spunea bătrînul poet latin, şi aşa făcea şi poetul nostru.“ (George Coşbuc la liceul din Năsăud şi raporturile lui cu grănicerii, în Anuarul liceului grăniceresc „Gh. Coşbuc“ din Năsăud, anul şcolar 1925/1926, p. 76.)
    G. Dobrogeanu-Gherea, în studiul său despre Coşbuc, scrie următoarele în legătură cu poezia Nu te-ai priceput:
    „...Fata se plînge împotriva naivităţii şi nepriceperii iubitului sau, care n-a înţeles că-1 iubeşte, cu toate că ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-l facă să înţeleagă:
                      Nu te-ai priceput!...
                      Zici că de m-ai fi cerut Mamei tale noră-n casă,
                      N-aş fi vrut să merg? laşă!
236
    Aceste versuri sînt atît de simple la prima vedere şi atît de frumoase în fond! E atît de duioasă aici evocarea mamei flăcăului: fata n-ar fi vrut numai să-i fie nevastă, dar ar vrea să ajungă nora mamei lui. Şi apoi e atîta discreţie şi delicateţă în exprimarea sentimentului: fecioară, ei îi vine greu şi ruşine să vorbească de măritat, de «nevastă», şi ea spune acelaşi lucru indirect, parcă întreaga ei preocupare ar fi să ajungă noră la soacră-sa. Dar aici e şi un adevăr economic-social. La ţară se însoară de obicei flăcăul nu atît pentru că el are nevoie de nevastă, ci pentru că părinţii au nevoie de noră, de încă o forţă muncitoare. In familia ţărănească, categoria economică de noră, dacă ne putem exprima astfel, e mai importantă decît categoria sentimentală de amantă, nevastă." (Studii critice, II, 1956, p. 200.)
    Yladimir Streinu găseşte, pentru idilismul coşbucian, o bună exemplificare în Nu te-ai priceput:
    „Iar dacă idilism însemnează de asemenea orice deformare a naturii omului în sensul inocenţei, atunci excursia cea mai încîntă-toare, propusă de poet, o vom face în peisajul moral. Cu acest înţeles, idilic, este instinctul sexual, a cărui liberă manifestare în om nu trezeşte nici o semnificaţie intelectuală; sîntem idilici în iubire cîtă vreme nu-i pricepem rostul final. întregul erotism coşbucian, ca un just complement al peisajului în care se desfăşoară, are acest farmec de elementaritate. Astfel, în Nu te-ai priceput, Sorin se află sufleteşte în desăvîrşit idilism, cînd — nedînd curs normal iubirii — i se lămureşte neînţelegerea de sine." (Clasicii noştri, cap. George Coşbuc, Bucureşti, Ed. Casei şcoalelor, 1943, p. 249.)
p. 9                         FATMA
    Publicată pentru prima oară în revista Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr.l, noiembrie 1891, p. 9, cu o frumoasă ilustraţie şi avînd ca subtitlu Baladă orientală, la care poetul renunţă atunci cînd o publică în volum.
    Reprodusă în Calendar, Arad, 1894, p. 84; Lumea nouă ştiinţifică şi literară, Bucureşti, I,nr. 9, 7 august 1895, p. 6.
    Inclusă în Parnasul român, culegere de poezii, Braşov, 1892, p. 259, şi în Balade şi idile, 1 îl93 şi în toate ediţiile artume ale acestei culegeri.
Variante:
8 La gura de balaur ce-aruncă apa-n sus (Lumea ilustrată): La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus (1893 şi urm.).
20
239
  14 „El are fes albastru şi haina zdrănţuită! “(Lumea ilustrată, 1893, 1897): „El are fes ca-n Yemen şi haina zdrănţuită!“ (1902 şi urm.).
  19 Să-l tîriie d-a lungul oraşului, legat (Lumea ilustrată): Să-l tîraie d-a lungul Bagdadului, legat ^(1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Să-l tîriie d-a lungul Bagdadului, legat (1914, 1916).
  23  Nin-Musa intră palid, cu ochii în pămînt (Lumea ilustrată): Nin-Musa intră palid, cu ochii la pămînt (1893, 1897, 1902, 1907): Nin-Musa intră palid, cu ochii la pămînt (1912, 1914, 1916).
  24  El are fes albastru şi-o zdreanţă de vesZmînt (Lumea ilustrată): El are fes ca-n Yemen şi-o zdranţă de vesmînt (1893 şi urm.).
  28  E tinăr! Şi ca palmul crescut e de frumos (Lumea ilustrată): E tinăr şi e palid şi atît e de frumos! (1893): E tinăr şi e palid şi-aşa e de frumos! (1897 şi urm.).
  29  S-aruncă furtunatic spre el atunci sultanul (Lumea ilustrată): S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul (1893 şi urm.).
     în legătură cu izvoarele acestei poezii exotice, Goşbuc, după cum am văzut la capitolul rezervat prezentării generale a volumului de Balade şi idile, a fost acuzat de plagiat. Revista Lumea nouă, în suplimentul său literar nr. 9, din 7 august 1895, fără a comenta faptele, reproduce poezia Fatma a lui Goşbuc şi Mădchenrache (Plagiatul Coşbuc. < „Mâdchenracheu şi „Fatma“> ). Vina ce i se aduce lui Goşbuc este aceea de a fi luat poezia sa din revista ilustrată germană Fliegende Blătter (1887). în legătură cu aceasta, Goşbuc spune următoarele în acele Note pe care le adaugă volumului Fire de tort (1896): „Povestea cu Fatma, c adevărat, am cetit-o în poezie — dar nu scrisă în limba germană, cum au găsit-o amicii mei, ci în limba italiană. Am văzut după aceea acelaşi subiect tratat în poezie de un ungur, sub titlul: Haide; am văzut după aceea tratat subiectul în poezie de doi germani. Asta era pe la 1885 — 1886. Eu am crezut că dacă acelaşi subiect e tratat de patru poeţi în felurite forme, am şi eu dreptul să-l tratez într-a cincea formă, cu totul deosebită de-a celorlalţi. în urmă s-a descoperit şi a şasea formă, a unui neamţ iarăşi, în Fliegende Blătter. Şi mi-aş pune capul că poezia există şi în limba rusească, şi-n cea franţuzească etc.‘‘ (p. 169—170).
     Leca Morariu scrie pe această temă două articole: „Fatma“ lui Coşbuc, şi ea numai o traducere (în Flacăra, VII, 1921—rl922, p. 220—221), în care discută numai izvorul maghiar al traducerii, considerat însă prin sursa germană care i-a fost accesibilă; un al doilea articol, Origir naiul poeziei „Fatmau de Coşbuc (în Revista Moldovei, II, nr. 6, 1922, p. 17—21), se îmbogăţeşte cu textul maghiar (îrţ traducere româr pească), alături de textele german şi roman. în cel dirţtîi articpl Lecş.
              W
Morariu spune, printre altele: „Faimă lui Coşbuc e şi ea numai o tfă* ducere din ungureşte, după Sândor Endrodi! Meritul de a se fi descoperit acest fapt îi revine d-lui profesor universitar dr. Constantin Berariu (apreciatul autor al feeriei Făt-Frumos în grădina Sf. Vineri, Suceava, 1903), care mi-a pus la dispoziţie traducerea în nemţeşte de Ladislaus Neugebauer a poeziei Haide de Sândor Endrodi. Iat-o deci aşa cum o găsim în Demetrius Schakutz, Declamatorium fur Haus und Welt (Leipzig, Max Hesses Yerlag), p. 95:
                                          haid£
             Haidâ, die schone Sultanstochter,
             Im Palmenhaine sich ergeht,
             Wo Wasser plătschern, Wipfel rauschen,
             Und trăumend still der Lotos steht.
             In einer Laube lausch’gem Dunkel Das Moos sie sich zur Rast ersieht —
             Da rauscht’s im Laub, es neigt sich jemand Rasch liber sie. Kiisst sie und flieht...
             «Ha, Elender! Zerlumpter Şklave!
             Ihm nach... Fasst ihn! — Sein Fez ist blau...»
             Sie Spahis fliegen, sie durchstobern Den Hain und des Palastes Bau.
             Der Sultan sitzt auf goldnem Throne,
             Geschewellt die Stirn von Zorneswut:
             «Schleppt ihn herbei! Er soli mir bussen Erbarmungslos den Frevelmut!»
             Haide lehnt an des Throns Pilaster,
             Als man den Tăter bringt herein:
             Sein Fez ist blau, — sein Auge aber Das flammt wie diistrer Feuerschein;
             Sein Fez ist blau, sein Mund ist aber So siiss...so bleich sein Angesicht —
             «Ist das der Frevier, meine Tochter?»
             Und Haidâ spricht: «Der ist es nicht!!»
    Intrucît textul maghiar dat de Leca Morariu este fără indicaţia bibliografică necesară, am luat poezia lui Endrodi Sândor din: Osszegyiijtott koltemtnyei, 1867 —1897. în volumul al III-lea al acestei ediţii, care cuprinde Tortânetek— emlâkek (Istorisiri — amintiri), Budapesta, 1898, am găsit poezia Haide, pe care o reproducem în continuare:
                    Haidâ, a szultân szep leânya,
                    Setâl a kerti fâk alatt;
                    Hallgatja: mit zokog a szello £}s mit cseveg a csacska hab?
20*
241
                  A lombos, arfiyas lorduionai,
                  Ahogy egy kisse megpihen —
                  Yalaki gyorsan megcsokolja ffis tova tiinik kirtelen...
                  «Ha! vakmero, szennyes rabszolga!
                  Fogjâtok el! — kaftânja kek...»
                  A hajsza folveri a kertet Es a palota belsejet.
                  Maga a szultân, tronjân iilve,
                  Iszonyatos haragra gyiil:
                  «Elo, elo a nyomorultat,
                  Meglakol irgalmatlanul!»
                  Mellette âll leânya, Haide,
                  Mikor behozzâk a rabot:
                  Kaftânja kek—■ de szeme pârja Lobogo, mely tuzben ragyog.
                  Kaftânja kek, de ajka kedves Es arca olyan halavâny...
                  —   Ez volt a vakmero, leânyom?
                  —   Nem ez! Gsak ennyit mond a lâny.
    Gomparînd originalul unguresc cu Fatma lui Coşbuc şi cu varianta germană, Leca Morariu ajunge, în articolul publicat în Revista Moldovei, la următoarele concluzii:
    „1. Traducerea germană copiază, cu destulă exactitate, în formă şi fond, originalul unguresc, dîndu-ne, ca şi acesta, 6 strofe cu aceeaşi repartizare a fondului şi introducînd doar mici inovaţiuni de amănunt, ca: «Haide lehnt an des Throns Pilaster» (Haidâ se razimă de pilastrul tronului) sau «Sein Fez ist blau» (Fesul i-i albastru — în loc de caftanul i-i albastru)!
    2.    Goşbuc a utilizat, evident, nu originalul unguresc, ci traducerea lui Neugebauer, traducere din care, cum ar zice d-1 Lovinescu (Critice, voi. III), Goşbuc n-a pregetat de a împrumuta «amănunte destul de umile», ca d.p.: «Fatma stă râzimatâ de-al tronului pilastru» şi: «El are fes albastru/»
    3.    în locul celor 6 strofe de cîte 4 versuri ale lui Endrodi şi ale lui Neugebauer, Goşbuc ne dă 4 strofe de cîte 8 versuri, adecă un plus de 2 strofe a 4 versuri, vădind şi în cazul acesta aceeaşi retorică epică şi aceeaşi mai copioasă desfăşurare a verbului, pe care o constatăm şi în celelalte traduceri ale lui Goşbuc.“
    Considerăm că traducerea sau, mai corect spus, prelucrarea lui Goşbuc s-a făcut după amintirea modelului german ; spunem amintirea fiindcă poezia lui Goşbuc este îndepărtată de poezia germană
242
prin unele elemente de conţinut (nume de persoane: Ben-Omar, Bagdad, Yemen, Musa-Nin, deci o oarecare localizare), şi mai ales prin interpretarea la un nivel superior a conflictului; la Goşbuc avem cu mult mai multă poezie, mai multă fineţe a gîndului şi o formă poetică superioară. în cele două variante amintite se spune doar că Haide este frumoasă, că cineva o sărută şi dispare subit. Goşbuc a îmbogăţit un conţinut destul de telegrafic comunicat de unul din cele două izvoare. Diferenţierile sînt calitative, încît putem vorbi de o creaţie originală la Goşbuc. De altfel, putem afirma că şi Endrodi Sândor a folosit, la rîndul lui, o sursă străină. Nu e cazul să facem proces de intenţie atunci cînd circulaţia de teme şi motive pe planurile literaturii universale este atît de bogată şi de fecundă. O analiză mai amănunţită a poeziei Fatma paralel cu izvorul detectat cu atîta „grijă“ ar scoate la lumină incontestabila superioritate a textului coşbucian.
    Despre modelul străin al poeziei Fatma au mai scris şi doi critici maghiari: Keresztury Sândor (Coşbuc es Endrodi Sândor, Napkelet, III, nr. 7, 17 aprilie 1922, p. 429), care-şi însuşeşte opinia lui Leca Morariu, şiBitayÂrpâd (Endrodi Sândor egyik koltemenye Coşbucnâl, Erdelyi irodalmi szemle, 1924, p. 335), arătînd că Fatma este un reflex al poeziei Haide, a lui Endrodi Sândor, pe care Coşbuc a putut-o cunoaşte prin mijlocirea traducerii germane a lui Neugebauer.
    Am văzut că poetul presupunea că poezia există şi în limba rusă, şi în cea franceză. Cercetări mai noi au confirmat ipoteza lui Goşbuc. Onofrei Yinţeler şi Ala Yinţeler de la Universitatea din Cluj au găsit motivul din Fatma lui Coşbuc, ce e drept destul de îndepărtat, în poemul lirico-epic Fatima al poetului osetin Kosta Hetagurov (1859—1906), care a scris în două limbi: osetină şi rusă (fiind considerat drept cel mai mare poet, dramaturg, publicist şi pictor al poporului osetin, foarte bun cunoscător al literaturii orientale). Bineînţeles, între Fatima lui Hetagurov şi Fatma lui G. Coşbuc există foarte serioase deosebiri, dar elemente comune se găsesc în cele două creaţii: izolarea fetei frumoase, dragostea unui băiat sărac. Dar poemul lui Hetagurov se dezvoltă pe linie epică într-o acţiune mai complicată, depăşind ceea ce relatează succint Coşbuc.
p. 11                NUNTA ZAMFIREI
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 108, 12/24 mai, 1889, p. 429—430.
    Reprodusă în Convorbiri literare, Bucureşti, XXIII (1889/1890), nr. 12, 1 martie 1890, p. 1.009—1.014 (într-o formă mai concentrată
243
decît aceea din Tribuna, apropiată, după cum vom vedea, de forma din volum); Constituţionalul, Bucureşti, I, nr. 211, 9/21 martie, 1890; Călindarul poporului, Sibiu, YI, 1891, p. 79—85; Călindarul poporului> Sibiu, XIII, 1898, p. 42—48; Scena, Bucureşti, II, nr. 129,12 mai 1918.
    Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile şi în: Balade, Bucureşti, 1913; Carte de citire pentru şcolile secundare şi profesionale, de A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, Bucureşti, 1902.
Variante:
    Varianta publicată în Tribuna este mai lungă cu două strofe decît varianta publicată în Convorbiri literare şi în ediţiile de Balade şi idile. Coşbuc a suprimat strofa 1 din versiunea sibiană:
                 A fost ce-a fost, de n-ar fi fost Nu şi-ar avea povestea rost,
                 Şi ce-ar fi drept din cîte-ascult?
                 A fost o nuntă mai demult Şi-a fost o vatră de tumult
                                    întregul Ost.
    Poetul a renunţat şi la strofa a 18-a din Tribuna: în haină de mireasă ea Ca Maica lui Hristos părea,
                 Cum plînşi îi erau ochii doi,
                 Cum alb de preste umeri goi Curgea sovon de fire moi
                                  Ca văl de nea.
    Această strofă suprimată de poet sau de altcineva (din redacţia Convorbirilor literare, unde o trimisese pentru publicare) apare şi într-o variantă pe care Coşbuc a scris-o ulterior; ea se păstrează în manuscrisul integral al Nunţii Zamfirei de la Biblioteca Academiei sub cota 3.286, f. 1—9:
                 Şi hainele ce bine-o prind! îi cade vălul alb foşnind Pe-un marmur cald de umăr gol,
                 Ca haina sfîntă p-un pristol;
                 Şi-obrajii ei, sub plîns domol,
                                  Ardeau zîmbind.
    Am putea bănui că poetul a încercat — după cum vedem, fără să reuşească — o înlocuire a strofei a 18-a din Tribuna, pe care o suprimase.
    Variantele de versuri în tiparul de 28 de strofe sînt următoarele (dăm mai întîi formele din Tribuna, apoi din manuscrisul autograf, după cum am văzut, aproape identic cu textul, din Convorbiri literare şi din ediţiile antume ale culegerii de Balade şi idile):
244
16  Şi fata s-a-ndrăgit in el (Tribuna): Şi fata s-a-ndrăgit de el (ms*, 1893 şi urm.).
22 Gînd a pornit să-şi deie zor (Tribuna, ms., 1893, 1897): Gînd a pornit s-alerge-n zbor (1902 şi urm.).
37 Şi cînd a fost, cînd a eem£ (Tribuna, ms.): Iar cînd a fost de s-a-m-plinit (1893 şi urm.)»
39  Din munţi cu nea, de preste mări (Tribuna): Din munţi, din văi, de peste mări (ms.): Din munţi şi vai, de peste mări (1893 şi urm.).
40  Din larg azur de multe zări (Tribuna, ms.): Din larg cuprins de multe zări (1893 şi urm.).
43 De cum se fâptuirâ zori (Tribuna, ms.): De cum a dat în fapt de zori (1893 şi urm.).
55 Sosit era-mpâratul Grui (Tribuna, ms.): Sosit era hătrînul Grui (1893 şi urm.).
57 Şi Ţinteş-impărat din Ost (Tribuna): Şi Stîlpeş) domn cu trainic rost (ms.): Şi Ţinteş, cel cu trainic rost (1893 şi urm.).
63  Şi fetele! Ce dragi comori (Tribuna, ms.): Ce fete dragi! Dar ce comori (1893 şi urm.).
64  Pe rochia lor ţesută-n flori (Tribuna, ms.): Pe rochii lungi ţesute-n flori (1893 şi urm.).
65  Şi hainele de pe feciori (Tribuna, ms.): Iar hainele de pe feciori (1893 şi urm.).
67 Superbii cai jucau în salt (Tribuna): Şi mîndrii cai jucau în salt (ms.): Voinicii cai spumau în salt (1893 şi urm.).
73  Şi mai spre-amiazi, din depărtări (Tribuna, ms.): Iar mai spre-amiazi, din depărtări (1893 şi urm.).
74  Ivitu-s-a crescînd în zări (Tribuna, ms.): Vâzutu-s-a crescînd în zări (1893 şi urm.).
77 Şi nouăzeci de fmioraşi (Tribuna, ms.): Iar nouăzeci de fecioraşi (1893): Şi nouăzeci de fecioraşi (1897 şi urm.).
79  Şi ca la nunţile de crai (Tribuna, ins.): Şi ca la mîndre nunţi de crai (1893 şi urm.).
80  Ieşit-a-n drum ales alai (Tribuna, ms.): Ieşit-a-n cale-ales alai (1893 şi urm.).
82  Gu patru bânzi in fruntea lor (Tribuna, ms.): Cu muzici multe-n fruntea lor (1893 şi urm.).
83  Şi-au aşternut pe drum covor (Tribuna): Şi drumul tot era covor (ms., 1893 şi urm.).
89 Şi vivat tot mai bidiviu (Tribuna): în ms. 3.286 versul a fost: Să scriu ce-a fost? Oricum să scriu; cineva, probabil din redacţia Convorbirilor literare, a şters versul şi l-a înlocuit cu următorul,
                                            24 5
     Or cum să spun, orcum să scriu; modificarea nu-i aparţine iui Coşbuc, scrisul e străin; dar nu numai grafia mărturiseşte intervenţia străină — versul a apărut în Convorbiri literare după modificarea redacţională, cu care Coşbuc n-a fost de acord; în ediţia din 1893 şi în următoarele, revine la formularea sa din ms., pe care o modifică puţin: Dar ce scriu eu? Oricum să scriu.
90 Mai neoprit (Tribuna): E nemplinit (ms., 1893 şi urm.).
92  Din dalb iatac de foişor (Tribuna, 1893 şi urm.): Dintr-un iatac de foişor (ms.).
93  Şoptind intre suspini înceţi (Tribuna): Zamfira iese-n mers isteţ (ms.): Ieşi Zamfir a-n mers isteţ (1893 şi urm.).
94  Ieşi Zamfira-n mers isteţ (Tribuna): Uşoară ca un gînd răzleţ (ms.): Frumoasă ca un gînd răzleţ (1893 şi urm.). Aici urmează strofa suprimată din Tribuna şi în redacţia Convorbirilor literare (pe care am detaşat-o mai sus, înainte de a urmări variantele pe versuri).
97 Piciorul alb in alb condur (Tribuna, ms.): Un trandafir in văi părea (1693 şi urm.).
99 Cu brîu d-argint, dar toată-n tot (Tribuna, ms.): Un brîu de-argint, dar toată-n tot (1893 şi urm.).
102 De pot să jur (Tribuna): Şi pot să jur (ms.): De-ar fi să jur (ms. corectat de mînă străină şi publicat aşa în Convorbiri literare) Cu mintea mea (1893 şi urm.).
108  Şi-ncetinel (Tribuna): ncetinel (ms., 1893 şi urm.).
109  Şi-n timpul cît s-au munat (Tribuna, ms.): Şi-n vremea cît s-au cununat (1893 şi ur .).
110  A prins poporul adunat (Tribuna, ms., 1893): S-a-ntins poporul adunat (1897 şi urm.).
116 Şi alţi trei paşi în dreapta lor (Tribuna): Şi alţi trei paşi la dreapta lor (ms., 1893 şi urm.).
124 Tot crai şi-mpărătese mari (Tribuna, ms.): Tot crai şi tot crăiese mari (1893 şi urm.).
127  De cînd răsare soare-n Ost (Tribuna): Şi-a fost atîta chiu şi cînt (ms.): A fost atîta chiu şi cînt (1893 şi urm.).
128  Atîtea jocuri n-au mai fost (Tribuna): Cum nu s-a pomenit cuvîntî (ms., 1893 şi urm.).
129  Ca-n plaiul lui Săgeată-crai (Tribuna): Şi soarele mirat sta-n loc (ms., 1893 şi urm.).
130  Şi-atîta veselie-n plai (Tribuna): Că l-a ajuns şi-acest noroc (ms., 1893 şi urm.).
131  N-a fost de cin-e raiul rai (Tribuna): Să vadă el atîta joc (ms., 1893 şi urm.).
246
132 Şi rostul rost! (Tribuna): P-acest pămînt! (ms., 1893 şi urm.).
135  Aşa frumoase şi întrulpi (Tribuna, ms.): Frumoase toate şi întrulpi (1893 şi urm.).
136  Cu rochii scurte pînâ-n pulpi (Tribuna, ms.): Cu ochi şireţi ca cei de vulpi (1893 şi urm.).
137  Cu ochi vicleni ca ochi de vulpi (Tribuna): Cu ochi şireţi ca ochide vulpi (ms., versul acesta este scris cu altă caligrafie decît a lui Coşbuc; în această formă a apărut şi în Convorbiri literare; faţă de varianta din Tribuna s-a schimbat cuvîntul vicleni prin şireţi): Cu rochii scurte pînă-n pulpi (1893 şi urm.) — exceptînd micile modificări de cuvinte, avem aici mai degrabă o nouă aşezare a versurilor 136, 137, 138.
138  Cu păr buclat (Tribuna, 1893 şi urm.): Păn-a-noptat (ms., şi acest vers este adăugat de altcineva, ca şi în cazul versului 137; în această formă a apărut şi în Convorbiri literare).
139  Şi principi nobili şi-ndrăzneţi (Tribuna): Şi prinţi războinici şi-n-drăzneţi (ms.): Şi principi falnici şi-ndrăzneţi (1893 şi urm.)
145  Ba Cetină, domn bun şi treaz (Tribuna, ms.): Ba Peneş-împărat, văzind (1893 şi urm.).
146  Vâzîndu-l stînd intr-un prilaz (Tribuna, ms.): Pe Barbă-Cot, piticul, stînd (1893 şi urm.).
147  Pe Stătu-Palmă-Barbă-Cot (Tribuna, ms.): Pe-un gard de-alături privitor (1893 şi urm.).
148  L-a prins la joc şi, mic de tot (Tribuna, ms.): L-a pus la joc! Şi-ntre popor (1893 şi urm.).
149  Juca piticul ca pe drot (Tribuna, ms.): Sărea piticu-ntr-un picior (1893 şi urm.).
150  Şi făcea haz! (Tribuna, ms.): De nu-şi da rînd! (1893 şi urm.).
152 Iar de-i porneşti, sînt grei de-oprit (Tribuna, ms.; în ms.: d-oprit):
     Dar de-i porneşti, sînt grei de-oprit! (1393 şi urm.).
159 Şi, cu păhar de vin în mîni (Tribuna, ms.): Şi, cu păharul plin în mîni (1893 şi urm.).
161 La orice mese de români (Tribuna, ms.): La orice chef între români (1893 şi urm.).
165 La anul un Viorel mic (Tribuna, ms.): Şi-un prinţ la anul! blînd şi mic (1893 şi urm.).
167  Şi noi să mai jucăm un pic (Tribuna, ms.): Iar noi să mai jucăm un pic (1893 şi urm.).
168  Pe la botez! (Tribuna, ms.): Şi la botez! (1893 şi urm.).
247
    Sesizînd grija poetului pentru o formă artistică superioară, AL Dima, în studiul consacrat celor mai rodnici ani ai vieţii lui Goşbuc, scrie: „Strălucitoarea Nuntă a Zamfirei, care aduna sintetic toate marile caii» tăţi ale basmului coşbucian şi pe care poetul o îmbrăcase în straiele celui mai cristalin grai popular, avea în paginile Tribunei unele asperităţi de străină origine, pe care scriitorul a ştiut să le înlăture. Strofa I a basmului, publicată în gazetă, lipseşte în întregime din volum...
    Era desigur o introducere inutilă o dată ce încerca să rezume foarte vag, anticipat, basmul, dar mai supărător părea sfîrşitul acel nemţesc «Ost». O adevărată goană de exterminare a acestei vocabule întreprindea de altfel Goşbuc. In aceeaşi baladă, mai apărea de încă două ori «ostul»...
    Un alt nemţism pe care Goşbuc îl va înlocui va apărea în una din strofele finale ale baladei, avînd totuşi acolo un rost umoristic vădit pentru localnicii care foloseau acest euvînt.
                    Văzîndu-1 stînd într-un prilaz Pe Statu-Palmă-Barbă-Cot,
                    L-a prins la joc şi mic de tot Juca piticul ca pe drot
                                  Şi făcea haz.
    «Drotul» acesta era aci de toată frumuseţea hazliu cum nu se mai putea. Purificarea limbii i-a provocat însă eliminarea, şi versurile au devenit mai puţin umoristice...
    Altă dată poetul elimina din aceeaşi baladă un latinism. In loc de: «Superbii cai jucau în salt», din gazetă, va modifica în volum: «Voinicii cai spumau în salt», vers mai bogat în imagini.
    O altă îndreptare dovedea apoi consacrarea expresiei autentice. în locul formei verbale: «De cum se făptuiră zori», refăcea formula românească: «De cum a dat în fapt de zori».“ (Op. cit., p. 27—28.)
    în intenţia lui Goşbuc, Nunta Zamfirei trebuia sa fie o piesă componentă a unei epopei a poporului român: „De cînd am început să scriu, m-a tot frămîntat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveştile poporului şi să le leg astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee. Ideal e un episod din această epopee, ca şi Nunta Zamfirii, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic şi Lioara, Craiul din cetini, Laur balaur, Patru portărei — aceste cinci din urmă publicate toate
248
in Tribuna, 1887—1888 —şi altele vro cîteva nepublicate. Am părăsit ideea însă, parte din pricină că am făcut greşala să încep a scrie poemele în.două feluri de metre — unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe —, parte că de cînd am venit în România am fost silit să mă ocup cu alte lucruri, nu cu poezia, şi de multe ori eram nevoit de mizerie să scriu ode în loc de poeme.
    La 1893, cînd am publicat- Balade şi idile, eram cunoscut în ţara românească' numai după Nunta Zamfirii, publicată în Convorbiri literare.11 (Note, la sfîrşitul culegerii Fire de tort, 1896, p. 167—168.)
    Scrisă, după cum am putut deduce din amintirile localnicilor, în primăvara anului 1889, la Gura-Rîului, un frumos sat de margine sibian, pe o parte de hotar numită Piatra Gurguiată (în acest sat Goşbuc a petrecut clipe de plăcută destindere în casa preotului Manta, of. AL Dima, op. cit.),. Nunta Zamfirei păstra încă numeroase forme lexicale de prin părţile Năsăudului; de altfel, Goşbuc afirmă, în Notele din 1896, că „poemul Nunta Zamfirii l-am scris la 1884 şi l-am publicat la 1888, iar Convorbirile literare după trei ani l-au reprodus numai, din Tribunau (op. cit., p. 168); publicarea în Tribuna, după cum am văzut, s-a înfăptuit în 1889, iar in Convorbiri literare, în 1890. Mai observăm că reproducerea în revista junimistă a avut la bază un manuscris dat de Goşbuc, acesta aflîndu-se atunci, la Bucureşti, în relaţii bune cu Maiorescu.
- Unii detractori ai lui Goşbuc puneau sub semn de întrebare originalitatea Nunţii Zamfirei. Izvoare străine, oricît au căutat, n-au găsit şi nu puteau sa găsească. Mai tîrziu, Ion M. Gane a detectat cîteva ecouri din Arghir şi Elena (Reminiscenţe din „Arghir şi Elenau în „Nunta Zamfirii“ de Coşbuc. în Convorbiri literare, LXXIY, nr. 11 — 12, 1941, p. 1.403—1.405). Autorul articolului, după ce afirmă că în Transilvania s-au tipărit îndeosebi cărţile populare şi că scriitorii români le-au cunoscut, scrie în continuare: „Este cazul lui Goşbuc, care, plecat de la ţară şi rămas toată viaţa cu sufletul alături de ţăran, trebuie să fi citit, în adolescenţă, cărţi populare. O dovadă: el reproduce, în traducerea lui Zanne, Parabola celor trei prieteni, din romanul Varlaam şi Ioasaf, în cartea sa de citire pentru clasa a IY-a urbană. (E vorba de Carte de citire, clasa a IV-a primară urbană, de G. Coşbuc, G. N. Gostescu, G.A. Dima şi G. Stoinescu, ed. I, Ploieşti,Progresul, 1908, n. n.)
    O carte ca Istoria prea frumosului Arghir, care stîrnise admiraţia unui Eliade, nu putea să nu intereseze pe cel care alcătuia, pe atunci, basme versificate. Cred că a cetit şi a recetit această carte înainte de 1889.“ (într-adevăr, printre cele 452 de volume cîte avea biblioteca
249
Societăţii „Virtus romana rediviva“, după evidenţa din anul şcolar 1883—1884, se găseşte şi Istoria preafrumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena, şi Coşbuc o citise, dacă dăm crezare cuvintelor unui coleg de şcoală, care afirmă că „Nu a fost carte din biblioteca societăţii de lectură care să nu fi fost citită de Coşbuc“. Vezi dr. Leon Scridon, Notiţe biografice, amintiri din viaţa de elev a lui George Coşbuc, în Gazeta Bistriţii, VI, nr. 12, 15 iunie 1920, p. 7, n.n.)
    Apropierile dintre cele două opere puse în discuţie de Ion M. Gane sînt: banul pus în mîna mortului, compararea Elenei şi a Zamfirei cu trandafirii, modalitatea artistică (superlativul) de zugrăvire a frurmr seţii mireselor, îmbrăcămintea acestora, jocul nuntaşilor, ospăţul cu lume multă, durata nunţii. Deşi nu avem convingerea că Barac l-ar fi influenţat pe Coşbuc în Nunta Zamfirei (ambii descriu o nuntă ţărănească şi similitudinile trebuie explicate în direcţia izvorului prim), stabilirea unor puncte comune între cei doi scriitori este interesantă.
    Nunta Zamfirei, cu mici excepţii care nu merită a fi citate, a fost primită cu entuziasm de către critica literară. Acest lung şi luminos poem, care trebuia să fie unul din elementele centrale ale proiectatei epopei coşbuciene, i-a creat autorului o faimă imediată, l-a scos din circuitul provincial transilvan, impunîndu-1 deodată atenţiei celor mai competenţi literaţi ai vremii.
    Titu Maiorescu — care-1 remarcase pe Coşbuc înainte de a fi apărut Nunta Zamfirei, citind poema aceasta a nunţii în Tribuna îşi consolidase părerea că este vorba despre un talent autentic — va sublinia „magistrala stăpînire a limbei“ şi „minunata notă distinctivă a ve-seliei“ în Nunta Zamfirei (Critice, III, 1928, p. 202).
    Această poemă, putem afirma cu certitudine, a influenţat în mod fericit însuşi destinul lui Coşbuc: îi oferă paşaportul moral, spiritual pentru plecarea la Bucureşti, unde-1 chemase Maiorescu; la acest drum Coşbuc se gîndea încă din 1888, după cum aflăm dintr-o scrisoare adresată tatălui său la 1 iulie 1888, din Sibiu: „Cu plecatul la Bucureşti stau gata oricînd să plec, dar numai ca să mă înţeleg cu ministru Maiorescu şi cu regina, şi apoi plec la Viena, căci acolo au ei de gînd să mă trimiţă. Metropolitul Vancea încă s-ar afla aplecat să-mideie bani, ca să studiez în Germania^ (preot George Coşbuc, Din scrisorile unchiului meu, în Arhiva someşanâ, 1926, nr. 5, p. 39).
    Printre cei care au scris despre Nunta Zamfirei amintim pe Iuliu Tuducescu, D. Evolceanu, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, Liviu Rebreanu (dintre contemporanii lui Coşbuc).
    Iuliu Tuducescu, într-o bogată cronică literară („Balade şi idileu de George Coşbuc, în Românul literar, I, seria a II-a* nr. 19,., 13 iunie
250
1893, p. §96—464, şi nr. 26, 26 iunie, p. 627—‘664), Vorbeşte şi despfâ măiestria de care a dat dovadă Coşbuc în Nunta Zamf irei „în felul de a descrie atît o acţiune întreagă de lucruri, cît şi nuanţele de mişcări singuratice, ca jocul şi coloritul în care îmbracă imaginaţia poetică“ şi „puterea imaginară cu care e înzestrat poetul“.
    Una din primele interpretări mai bogate şi mai interesante a Nunţii Zamfirei aparţine lui D. Evolceanu („Baladele şi idilele“ d-lui George Coşbuc, în Convorbiri literare, XXVII, nr. 11, 1 martie, 1894, p. 938—947).
    D. Evolceanu este primul care afirmă că Nunta Zamfirei „e una din cele mai popular simţite şi scrise produceri ce posedă literatura noastră. Ne întîlnim la această nuntă cu vechi cunoscuţi, cari ne amintesc poveştile din copilărie, sau cu persoane foarte înrudite cu cele cunoscute din poveste: bătrînul Grui cu nevasta şi fata sa, Ţinteş cu Lia, Mugur-împărat şi mai ales Bardeş... minunată colecţie de oameni cu nume poetice, unire încîntâtoare de realităţi cu poveste, persoane legendare luînd parte la o acţiune foarte reală, lipsită de orice element miraculos. Aceste nume nu sînt numai poetice, ci şi foarte potrivite cu tonul vesel al poeziei.“
    D. Evolceanu aminteşte şi pe Călin al lui Eminescu, sesizînd deosebirile dintre cele două poeme.
    De la Evolceanu preia Gherea substanţă comentariului referitor la strofa devenită celebră pentru armonia imitativă:
                Voinicii cai spumau în salt;
                Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vintul viu vuia,
                Vrun prinţ mai tînăr cînd trecea C-un braţ în şold şi pe prăsea
                                        Cu celălalt.
    G. Dobrogeanu-Gherea, în comentariul său la Nunta Zamfirei, este tributar lui D. Evolceanu; reţinem consideraţia generală despre poema nunţii:
    „Aici e o adevărată nuntă ţărănească, numai proporţiile îi sînt mărite — mărite pînă la dimensiuni epice — prefăcînd-o astfel într-o epopee a nunţii ţărăneşti. In balada lui Coşbuc, pentru moment s-ar părea că Nunta Zamfirei se face centrul preocupării lumii întregi, cînd bătrîni, tineri, neveste, fete, feciori, împăraţi, crai, prinţi, prinţese încep să pornească la nuntă din cele patru colţuri ale lumii. Şi acest popor imens chioteşte, bea, cîntă, joacă în jurul meselor ce cuprind un hotar întreg.“
251
    Un loc deosebit in cadrul acestui comentariu trebuie să-i acordăm lui Nicolae Iorga. In Partea românilor din Ardeal şi Ungaria în cultura românească. Influenţe şi conflicte (Vălenii-de-Munte, Tipografia „Neamul românesc'4, 1911, p. 31), Iorga atrage atenţia asupra valorii permanente a Nunţii Zamfirei: „Dar cine va scrie istoria literară a acestor ani nu se va opri atît asupra acestei părţi din opera lui Goşbuc. El va vorbi însă cu deosebită atenţie de acea Nuntă a Zamfirei care izbutea în chip fericit să amestece motivele vieţii româneşti de astăzi cu icoanele înviate ale străvechilor basme. Ya căuta şi mai departe în acea întreţesere de cuvinte, venite din multepărţişi lăsate să se piardă în voie, curentul de originalitate ardeleană.44 Tot Iorga, îutr-o culegere de articole din Semănătorul, O luptă literară (Vălenii-de-Munte, 1916, voi. II), la p. 125, scrie următoarele: „Acum cincisprezece ani, cînd nici. nu mai putea să fie vorba de o influenţă a Iui Vasile Alec-sandri, şi cînd aceia cari pretindeau că sînt în curentul poetic al lui Eminescu nu dădeau alta decît o sarbădă, din ce în ce mai sarbădă repetiţie a cîntărilor durerosului maestru, se află deodată în România noastră, unde şi cei mai mititei din poeţi şi poeţoi ajungeau răpede la o oarecare reputaţie cu ajutorul manufacturilor de gazete, se află deci că există în Ardeal un om cu numele George Coşbuc, care face poezii fără tiparuri. Adecă el făcea de mult, din o mare nevoie intimă a sufletului său, care nu învăţase poezia la nimeni, dar nu fusese încă descoperit. Ardealul acela era pe atunci foarte departe, cam de zece ori cît pînă la Paris. Ce se cînta acolo nu ajungea aici. Şi oare nu ştia toată lumea cultă că în Ardeal se vorbeşte altă limbă? Prin nu ştiu ce întîm-plare, Convorbirile literare dădură de urma lui Coşbuc, sau el dădu de urma lor. Nunta Zamfirei apăru, şi nuntaşii de-acolo aduseră la o mare petrecere a minţii pe tot publicul înţelegător de literatură. Mai aveam un adevărat poet, şi, ceea ce e şi mai însemnat, mai aveam o adevărată poezie.44
    Dar Nicolae Iorga sublinia valoarea Nunţii Zamfirei încă mai devreme. într-un articol, Poeziile d-lui Coşbuc, publicat în Familia, XXX, nr. 23, 5/17 iunie, 1894, p. 272, citim următoarele:
    „Poezia era frumoasă, mai frumoasă decît a unui începător — poetul publicase mult, se zicea, în Ardeal — dar nesigura încă şi plină de şchiopătări. Basmul nu fusese întrebuinţat cu acel meşteşug neimita-bil pe care-1 poseda autorul lui Călin; bucata mirosea a untdelemn, a muscă sălbatecă, a rime căutate, a provincialisme nenaturalizabile. Dar cine ar fi putut să nu recunoască pe cineva în cel ce se exprimă astfel:
                  Voinicii cai spumau în salt...
252
    îmi aduc aminte încă de cei care se abordau cu invariabilul: «Ai cetit Nunta Zamfirii?» Fără explicaţii; mai erau de nevoie? ! Cîte datorii i se impuneau poetului de singură această primire caldă, pe care el a avut-o de la început, ca un soare bun, trezitor de vegetaţie nouă, şi pe care alţii o aşteaptă, muncind şi cu inima frîntă, pînă-i înghite pămîntul.“
    într-o conferinţă pe care o rosteşte în anul 1931, în sala de conferinţe a actualei Biblioteci centrale universitare din Bucureşti, publicată în volumul Amalgam, smulgînd din amintirile copilăriei şi adolescenţei sale cîteva note, Liviu Rebreanu spune, printre altele: „Tata cunoştea Nunta Zamfirei de cînd apăruse întîi în Tribuna. în forma ei definitivă a citit-o într-un exemplar al Convorbirilor, trimis de însuşi Coşbuc, împreună cu o scrisoare în care poetul povestea cum s-a aşezat în Bucureşti, cum l-a numit Maiorescu funcţionar la Ministerul Cultelor şi cît de puţin îi place lui meseria de slujbaş de birou, dar mai cu seamă cît i-e de dor de valea Someşului...<c (op. cit., p. 90—91).
    Despre optimismul acestei poezii vorbeşte şi Mihail Dragomirescu (Teoria poeziei, ed. all-a, 1927, p. 126): „... în Nunta Zamfirii întîl-nim o vioiciune concentrată a construcţiei. Şi astfel, în loc să zică «E lung şi lat pămîntul», el zice:
                                 E lung pămîntul, ba e lat,
şi ne dă astfel nu numai ideea de întindere a pămîntului, în toate părţile, dar şi de acţiunea pe care ar trebui s-o facem ca să ne convingem de ea.“
    George Călinescu comentează împreună Nunta Zamfirei cu Moartea lui Fulger, în Istoria literaturii române, 1941, p. 523:
    „Celebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sînt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale lui Eminescu, sînt adică reprezentări ale nunţii şi înmor-mîntării, a două ceremonii capitale din societatea umană. Coşbuc are «filozofia» lui, exprimată şi într-o poveste veselă, şi care este absenţa oricărei filozofii dialectice, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gîndire sănătoasă în orice caz, pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv, ci de a o înscena în ritualul celor două evenimente. Şi într-o baladă, şi într-alta atmosfera este fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor, dar ţinuta grupurilor, vorbirea lor e ţărănească. în legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plînsul înfundat şi
plata resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care merge, exterior şi interior, inexorabil stă vraja acestor poeme al căror sens ultim liric este: inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate şi sentenţioase slujesc de minune scopului:
                 Şi-n vremea cît s-au cununat../4
    Dumitru Micu, după ce aminteşte tangenţial relaţia dintre momentele capitale ale existenţei umane, ca şi Călinescu, şi stăruie asupra bogăţiei şi feeriei nunţii, asupra plasticităţii şi dinamismului horei, conchide:
    „Tot ce urmează e strălucit. Asistăm la un ospăţ homeric. Mesele înconjurate de «oaspeţi rari»: crai, crăiese, «ghinărari de neam străin», se întind pînă în zare. Curg rîuri de vin. Proporţiile veseliei depăşesc sfera terestră:
                 A fost atîta chiu şi cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt!
                 Şi soarele mirat sta-n loc,
                 Că l-a ajuns şi-acest noroc,
                 Să vadă el atîta joc
                               P-acest pămînt!
    Descripţia petrecerii reliefează natura frenetică şi, în acelaşi timp, de o desăvîrşită decenţă a acestei manifestări. Nuntaşii beau vîrtos şi se avîntă în joc. Tineri şi bătrîni sar, cuprinşi de frenezie. Chiar în asemenea situaţii, păstrează însă măsura. în toate amănuntele, inclusiv beţia, nunta urmează un program strict, neformulat de nimeni niciodată, dar statornicit prin datini milenare. Citind poemul, urmărim un spectacol desfăşurat sub supravegherea unui regizor invizibil. Nuntaşii sînt nişte actori care, jucîndu-şi rolul, îl trăiesc, implicit, din plin.“ (Op. cit., p. LXIII-LXIY.)
p. 16                 CÎNTECUL FUSULUI
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, X, nr. 46, 28 fe-bruarie/12 martie, 1893, p. 181.
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, în toate ediţiile antume şi în: Cîntece şi versuri din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu litere chirilice); Drumul iubirii, Bucureşti, 1916,
Variante:
49 Ah, fusul e de vină (Tribuna, 1893): Dar fusul e de vină (1897 şi urm.).
254
54 Cînd n-ai în ea noroc (Tribuna): Cînd n-ai. mcî un noroc (1893 şi
urm.}.
    Glierea arată că în această „minunată poezie44 „e redată durerea cumplită din cauza dragostei stinse, e zugrăvită dragostea moartă: Eu mi-am făcut un cîntec
                  Şi nu ştiu, biata, cum?
    Biata fată, ea nu ştie ce e cîntecul acesta, ea nu ştie că milioane l-au cîntat şi milioane îl vor cînta. E un cîntec vechi, foarte vechi, într-un ceas rău, împreună cu dragostea s-a născut şi el, şi de atunci aşteaptă numai acel moment dureros cînd doi oameni făcuţi să se iubească se rup unul de altul, ca să se strecoare în inima celor suferinzi şi, furişat acolo, să înceapă să lovească cu putere coardele dureroase ale inimii; atunci îl cînţi, trebuie să-l cînţi vrînd-nevrînd, vechiul şi durerosul cîntec al dragostei nefericite.
    Cîntecul e vechi, e acelaşi, dar inimile, bietele instrumente suferinde în care el loveşte, sînt altele, de aceea şi exprimarea acestui cîntec e alta, veşnic alta. Şi sînt anume maeştri, aşa de rari, cari ştiu să prindă acest cîntec dureros şi să-l aştearnă pe hîrtie — aceşti maeştri se numesc poeţi.
    într-un sat depărtat, de la o biată fată de ţăran a prins acest cîntec maestrul Coşbuc şi l-a aşternut pe hîrtie, şi iată ce frumos şi dureros e: Şi-am mers pe malul apei,
                   Se miră că eu plîng.
     Da, acesta e un adevărat plîns, încît versurile înseşi par a plînge. Printr-o simpatie fierbinte pentru biata fată, poetul însufleţeşte natura întreagă şi o face să cînte şi să plîngă împreună cu fata nenorocită.
     Şi cu măiestrie face aceasta Coşbuc! La dînsul nu numai că plopii cîntă, dar e mai-nainte un plop care începe să cînte, iar ceilalţi îl urmează, ceea ce e de un efect admirabil, căci aproape preface plopii în fiinţe vii.44 (Studii critice, 1956, II, p. 195—197.)
     Dumitru Mi cu, subliniind „coşbucianismul44 din Cîntecul fusului şi Mata morarului, după ce presupune eventualele pricini ale trădării în dragoste, spune: „Oricum ar fi, Cîntecul fusului şi Fata morarului introduc un sunet nou în concertul de cîntece idilice. După socotinţa mea, acestea sînt cele mai vibrante, mai lirice dintre poeziile lui Coşbuc. Prezenţa lor dezminte o anumită prejudecată curentă altădată, anume, că autorul Nunţii Zamfirei ar fi un interpret exclusiv al senti-
21 G. Coşbuc — Opere alese voi. I 255
mentelor limpezi, diferenţiate, fără nuanţe, cîntăreţ pe o singură coardă, virtuos fără subtilităţi, răscolitor doar al regiunilor sufleteşti vizibile, distincte, fără acces în străfundurile tăinuite, învăluite în ceţuri, printre care văpăile pasiunii răzbat transfigurate, stranii.“ (Op. cit., p. LXXVI.)
p. 19                BALADĂ ALBANEZĂ
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 214, 20 septembrie/2 octombrie, 1889, p. 853.
    Reprodusă în Telegraful român, Sibiu, XLI, nr. 112, 12/24 octombrie, 1893, p. 446 (reproducerea s-a făcut, credem, după volumul de Balade şi idile).
    Inclusă în toate ediţiile scoase de Coşbuc ale culegerii Balade şi idile, începînd cu anul 1893.
Variant e:
  9 Un crin alb de la piept scoate (Tribuna): De la pept o floare scoate (1893 şi urm.).
11  Pe riu pînâ la Despina (Tribuna): Pînâ-n oale la Despina (1893 şi urm.).
12  Dar în munte, George strînge (Tribuna): George-n munte pumnii-şi strînge (1893 şi urm.).
13  Pumnii, buza-n dinţi o muşcă (Tribuna): Buza cruntă-n dinţi o muşcă (1893 şi urm.).
li Şi d-albastrâ ciudă plînge (Tribuna, 1893): Şi de multă ciudă plînge (1897 şi urm.).
16  Ca de-mbrâţişat întinde (Tribuna): Vesel braţele-şi întinde (1893 şi urm.).
  17 Braţele zîmbind, ca-i prinde (Tribuna): Cînd se pleacâ-ncet ?î-i prinde (1893 şi urm.).
19  Ce? La piept ea pune floare? (Tribuna): Ce, la pept a pus ea floare? (1893 şi urm.).
20  Dar în munte George pune (Tribuna): Dar şi-n munte George pune (1893 şi urm.).
28 Aşezat pe pieptul laşei (Tribuna): Pus pe peptul alb al laşei (1893): Pus pe albul pept al laşei (1897 şi urm.).
31  Bate-n cal rîndar cu frîul (Tribuna): Bate-n cal nebun cu frîul (1893 şi urm.).
856
p. 21                      AftMÎNCJfiNÎÎ
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, IV, nr. 161, 18/30 iulie, 1887, p. 641.
    Reprodusă în Calendar, Arad, XXII, 1901, p.113—114; Sfătuitorul, Huedin, I, nr. 11—12, 1 iulie 1911, p. 2; Albina, XVII, nr. 32,4mai 1914,p. 1.249—1.251;Câlindarulpoporului,Sibiu, XXXII, 1917, p. 79—80.
    Inclusă în volumul Balade şi idile, 1893 şi urm.
Variante :
  1  Şi cum umbla Christos prin ţară (Tribuna): Bre cînd umbla Hris-tos prin ţară (1893): Pe cînd umbla Hristos prin ţară (1897 şi urm.).
  2  Cu-apostoli, predicînd frumos (Tribuna): Lăţind cuvîntul său frumos (1893 şi urm.).
  3  Mulţi duşmani îl pîndeau să peară (Tribuna): Ovreii toţi i-au scos ocară (1893): Şi cărturari de-ai lor cercară (1897 şi urm.).
  4  Şi cărturari mereu cercară (Tribuna): Şi cărturarii lor cercară (1893): Şi cărturari de-ai lor cercară (1897 şi urm.).
  7 Cînd marele Mîntuitor (Tribuna): Cînd vecinicul Mîntuitor (1893 şi urm.).
  9 Făcut-au sfat jidovii-ndată (Tribuna): Găsitu-l-au ovreii-ndată (1893 şi urm.).
10  Şi plan făcut-au de omor (Tribuna): Şi sfat făcut-au de omor (1893 şi urm.).
11  Pe miez de noap te-aveau să vie (Tribuna): La raoazânoapte-aveau să vie (1893, 1897): La miezul nopţii aveau să vie (1902 şi urm.).
12  La casa unde Christ dwrmea (Tribuna): La casa unde el dormea (1893 şi urm.).
13  Şi, pentru ca siguri să fie (Tribuna): Şi, casa pentru ca s-o ştie (1893 şi urm.).
14  Au împlîntat, ca mărturie (Tribuna): Au pus ca semn şi mărturie (1893 şi urm.).
15  Şi semn la casă o nuia (Tribuna): In faţa casei o nuia (1893 şi urm.).
16  Dar Dumnezeu, care scoboară (Tribuna): Dar Dumnezeu, cel ce scoboară (1893 şi urm.).
17  Şi-n gîndul cel mai învălit (Tribuna): Şi-n gîndul cel mai nevădit (1893 şi urm.).
20 Şi ceasul morţii n-a venit (Tribuna): Şi vremea morţii n-a sosit (1893 şi urm.).
21*
257
21  Pe-atita el orbeşte firea (Tribuna): Şi Dumnezeu orhit-a firea (1893 şi urm.).
22  Iudeilor împinşi la rău (Tribuna) : Ovreilor împinşi la rău (1893 şi urm.).
23  Incît ei n-află nicăirea (Tribuna): Încît să n-aibă nicăirea (1893 şi urm.).
24  Yrun mod de-a împlini perirea (Tribuna): Vrun chip de-a făptui perirea (1893 şi urm.).
26  Şi cînd al nopţii miez se lasă (Tribuna): La mezul nopţii-n gloată mare (1893 şi urm.).
27  Fanatici jidovii pornesc (Tribuna): Ovreii pe furiş pornesc (1893 şi urm.).
28  Dar ce mirare grea-i apasă (Tribuna): Şi-ovreii urlă de mirare (1893): Sint muţi ovreii de mirare (1897 şi urm.).
29  Cînd ei la fiecare casă (Tribuna): Că ei la casa fiecare (1893 şi urm.).
31  Tot vom afla la capăt prada (Tribuna): „Dac-am pierdut şi astăzi prada (1893 şi urm.).
32  Răcnesc amar, „cuminţi să fim!“ (Tribuna): Cu greu putea-vom s-o gâsimct (1893 şi urm.).
33  Porneşte-apoi urlînd grămada (Tribuna): Porneşte-apoi răgnind grămada (1893 şi urm.).
    Urmează aici o strofă în varianta din Tribuna, pe care Goşbuc a suprimat-o în volum:
                    în fruntea cetelor turbate Păşeşte stol de-arhierei,
                    Şi stolul poftitor s-abate Prin orice colţuri de cetate,
                    Ca stol de tot atîţia lei.
36  Dar neputînd să nimerească (Tribuna): Dar neputînd să mai găsească (1893 şi urm.).
37  La casa, unde-i Christ în somn (Tribuna): Pe Christ ca să-l omoare-n somn (1893 şi urm.).
41  Şi din aceea zi-nainte (Tribuna, 1893): Şi dintr-aceea zi-nainte (1897): Şi dintr-acea zi-nainte (1902 şi urm.).
42  Rămas-a datină, şi spun (Tribuna): Rămas-a obicei, şi spun (1893 şi urm.).
    într-un articol, Armindenul, publicat la rubrica „Datinile noastre", a revistei Albina, XVII, nr. 32, 4 mai 1914, p. 1.249—1.251, Ârtur Gorovei explicînd acest obicei citează pe Coşbuc şi pe N. Beldiceanu şi reproduce poezia acestuia, Armindenul.
258
     în acelaşi an, tot în Albina, XVII, nr. 35, 25 mai 1914, p. 1.376 şi urm., V. Ursăcescu publică un studiu bine informat despre arminden. Fiind bogat în informaţii şi subliniind obiceiul sub aspectul lui laic, articolul lui Ursăcescu este deosebit de interesant. Tocmai de aceea reproducem din el fragmente mai lungi:
     „Ziua de 1 mai îi cunoscută sub numele de arminden. Cuvîntu! acesta ne aduce aminte, ori de cîte ori îl pronunţăm, de o zi aşteptată cu bucurie şi care-i destinată pentru petreceri vesele, sub cerul liber.
     Deşi azi cuvîntul îi în strînsă legătură cu petrecerile cîmpeneşti, origina lor însă îi cu totul deosebită căci armindenu îi cuvînt slavon format din Ermin > Erimia şi den > ziua, adică ziua proorocului Ieremia, a cărui prăznuire de biserica ortodoxă cade în această zi, şi din cuvîntul erminden prin vorbirea zilnică a ieşit armindenu nostru de azi; iar petrecerea la cîmp sau în pădure, pe iarbă verde, îi de origină romană.
     Romanii serbau în chip deosebit ziua întîi a fiecărei luni în cinstea larilor familiei, adică a zeilor protectori gospodăriei fiecărui cetăţean, dar mai ales ziua întîia a lunei mai. Se vede că această atenţiune deosebită dată acestei zile a fost şi atunci, ca şi acuma, favorizată de însuşi timpul frumos şi de natura înconjurătoare reînviată.
     Cum că romanii petreceau în această zi, ne-o spune cuprinsul unei inscripţii din acea vreme rămasă de la unul din colegiile din Dacia Traiană...
     S-ar putea zice că practica am împrumutat-o o dată cu numele de la ruşi...“
     Şi între postumele lui Eminescu, este amintit armindenul la începutul unui madrigal, al cărui titlu este chiar primul vers:
                     Azi e zi întîi de mai,
                     Azi e ziua de armindeni;
                     Eu te cat, drăguţa mea,
                     Eu te caut pretutindeni.
p. 23                    REA DE PLATĂ
    Publicată pentru întîia oară în Convorbiri literare, Bucureşti, XXV, nr. 9, 1 decembrie 1891, p. 794.
    Reprodusă în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 278, 15/27 decembrie 1891, p. 1.109; Deşteptarea, Cernăuţi, I, nr. 4, 1907, p. 62.
    Inclusă în sumarul tuturor ediţiilor antume ale culegerii Balade şi idile.
259
Variante :
3 Punînd un sac, în urmă (Convorbiri literare, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Punîndu-şi sacul, iacă (1914, 1916).
6  Şi ce cuminte fată (Convorbiri literare): Şi ea, cuminte fată (1893): Iar ea, cuminte fată (1897 şi urm.).
7  Noi ne-nvoim îndată (Convorbiri literare): Să şi-nvoieşte-ndată (1893, 1897, 1902,1907,1911): Se şi-nvoieşte-ndaiă (1914, 1916).
8  Că nu-mi prea zice ba! (Convorbiri literare): Şi nu prea zice ba (1893): De ce-ar şi zice ba? (1897 şi urm.).
9  l-l duc pe sărutate (Convorbiri literare): Eu plec cu sacu-n spate (1893 şi urm.).
18  Şi unul mi-1 plăteşte (Convorbiri literare, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Iar unul mi-1 plăteşte (1914, 1916).
19  Cu-al doilea să-mi rămîie (Convorbiri literare): Cu altul să-mi ră-mîie (1893 şi urm.).
21  Păi, iată-mă, săracul (Convorbiri literare): Dar n-am să-l văd cît veacul (1893 şi urm.).
22  Că n-am să-l văd cît veacul (Convorbiri literare): Şi iată-mă, săracul (1893 şi urm.).
23  Şi cum să-i duc eu sacul (Convorbiri literare): Să-i duc o poştie sacul (1893 şi urm.).
p. 24                   FATA MORARULUI
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 86, 16/28 aprilie 1889, p. 341.
   Reprodusă în Universul literar, Bucureşti, XIV, nr. 21, 20 mai/2 iunie 1896, p. 2.
   Inclusă în sumarul tuturor ediţiilor antume ale culegerii Balade şi idile.
Variante :
1  Sub duzii rari apele sună (Tribuna): Sub plopii rari apele sună (1893 şi urm.).
2  Şi duzii rari vîjiie-n vînt (Tribuna): Şi plopii rari vîjie-n vînt (1893 şi urm.).
3  Şi roata se-nvîrte nebună! (Tribuna, 1893): Iar roata se-nvîrte nebună! (1897 şi urm.).
5 Eu stau la covată şi cînt (Tribuna): Şi singură nu ştiu ce cînt (1893): Dar singură nu ştiu ce cînt (1897 şi urm.).
260
    In varianta din Tribuna urmează următoarea strofă-refren (după fiecare din strofele rămase în varianta definitivă), pe care Goşbuc a suprimat-o publicîndu-şi poezia în volum:
                    O noapte, numai o noapte,
                    Şi cît e de scurtă o noapte!
                    O, lasă-mă numai o noapte,
                    Iubita mea,-n casă la voi!
    în toate ediţiile, strofa a Il-a e formată din 5 versuri: în ed. I, versul 4 e: Şi tremur şi n-aş vrea să-l cînt, iar în ediţiile următoare: Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt, le-am păstrat pe amîndouă refăcînd strofa ca în Tribuna.
15 Dar brîul larg astăzi mă strînge (Tribuna): Dar brîul meu astăzi mă strînge (1893 şi urm.).
17  La copcii cu greu îl ajung (Tribuna): Atît de cu greu îl ajung (1893): Aşa de cu greu îl ajung (1897 şi urm.).
22  Ţi-a spus ce mă doare mai râu (Tribuna): E martur păcatului meu (1893 şi urm.).
23  Ţi-a spus ce mă doare mai râu (Tribuna): E martur amarului meu (1893 şi urm.).
24  Dar n-ai băgat încă de seamă (Tribuna): Tu n-ai băgat încă de seamă! (1893 şi urm.).
25  Sub duzii rari apele sună (Tribuna): Supt plopii rari apele sună (1893): Sub plopii rari apele sună (1897 şi urm.).
26  Şi duzii rari vîjie-n vînt (Tribuna): Şi plopii rari vîjie-n vînt (1893 şi urm.).
27  Ei parcă dau hohot să-mi spună (Tribuna, 1893): Scot hohote parcă să-mi spună (1897 şi urm.).
29  Ei rid ce nemernică sînt (Tribuna): Ce rea, ce nemernică sînt (1893 şi urm.).
30  Şi apele-mi strigă: „Nebună!“ (Tribuna, 1893): Iar apele-mi strigă: „Nebună 1“ (1897 şi urm.).
31  Hei, macină grîul mai bine (Tribuna): O, macină grîul mai bine (1893 şi urm.).
34  Dar lasă, că ştiu eu ce vreu (Tribuna): Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu! (1893 şi urm.).
35  Şi vreu şi eu nu ştiu ce vreu (Tribuna): Ba lasă, că ştiu eu ce vreu (1893 şi urm.).
  |Refrenul din Tribuna, pe care poetul l-a suprimat la publicarea în volum, avea, după ultima strofă, forma:
                    O noapte, numai o noapte,
                    Şi cît e de scurtă o noapte!
                    Indură-te numai o noapte Şi lasă-mă-n casă la voi!
261
    Al. Dima a observat bine că refrenul suprimat suna „cu totul banal, cu iz de slabă rezonanţă lăutărească44 (v. Anii cei mai roditori..., p. 27).
    Gherea, în consideraţiile sale asupra acestei poezii, spunea că „în Fata morarului fata de asemenea îşi cîntă durerea, dar se simte vinovată, ea a mers mai departe în dragoste decît permite morala omenească, şi nu numai durere, ci şi remuşcare, simţimîntul vinei îi sfî-şie sufletul, şi de aceea plopii nu-i cîntă duios, ci «plopii rari vîjie-n vînt», îşi bat joc, rîd cu hohot şi apele-i strigă: «nebună».44 (Studii critice, II, 1956, p. 197—198.)
    Dumitru Micu subliniază următoarele valori ale poeziei Fata morarului:
    „S-a spus (în trecut) că tot ce e remarcabil în Fata morarului este organizarea impecabilă a sonurilor, combinaţia excepţională de trohei, dactili, iambi şi amfibrahi, altfel totul fiind exprimat direct «ca-n proză». într-adevăr, Goşbuc nu răsuceşte vorbele într-un chip neaşteptat, nu caută cuvinte rare. Dar creează poezie. în vers şi îndărătul lui se simte o pulsaţie fără termen de comparaţie, o îndurerare imensă, prevestind dezlegări înfricoşătoare.44 (Op. cit., p. LXXVIII.)
p. 26                CRĂIASA ZÎNELOR
    Publicată pentru întîia oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 229, 9/21 octombrie 1888, p. 913—914.
    Reprodusă în Constituţionalul, Bucureşti, I, nr. 224, 25 martie/6 aprilie 1890.
    Inclusă în sumarul tuturor ediţiilor antume ale culegerii Balade şi idile.
Variante:
    Din Crăiasa zînelor se păstrează la Biblioteca Academiei două variante manuscrise, 3.286, p. 10—16, una din variante— care poartă la sfîrşit data: „Bucureşti, martie 189044 (data nu este scrisă de Coşbuc), şi p. 17—22, o variantă anterioară, mult diferită nu numai de cealaltă manuscrisă, dar şi de textele tipărite; din această variantă, strofe întregi sînt total deosebite de celelalte variante; s-ar putea să fie anterioară textului publicat în Tribuna, deşi grafia indică aceeaşi perioadă (şi hîrtia) cu varianta manuscrisă de la p. 10—16. Din cauza deosebirilor prea mari, vom
262
feproduce integral strofe din varianta a doua manuscrisă. Pentru deosebirea celor două variante manuscrise le vom nota: 3.286 a varianta de la p. 17—22 şi 3.286 b varianta de la p. 10—16. Vom prezenta variantele în următoarea ordine: Tribuna, 3.286 a, 3.286 b, ediţii.
  2  Şi-n reverii se pierde (Tribuna): Şi-n gînduri de iubit se per de (ms. 3.286 a): Şi-n gînduri dulci se perde (ms. 3.286 b): Şi-n gînduri dulci să pierde (1893 şi urm.).
  3  Cînd zînele, cu pieptul gol (Tribuna, 1893, 1897, 1902): Cînd zî-nele pe lunca verde (ms. 3.286 a): Cînd zînele, cu peptul gol (ms. 3.286 b): Cînd zînele cu pieptul gol (1907,1911,1914, 1916).
  4  Răsar pe lunca verde (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Răsar la joc, cu peptul gol (ms. 3.286 a).
    în Tribuna citim următorul catren, suprimat atît în variantele manuscrise, cît şi în ediţii:
                Frumoase, ca speranţe vii,
                      Cu trup ca nea de faur,
                Cu părul blond, cu ochi căprii,
                      Cu haine prinse-n aur.
  5  Uşoare, ca de neguri, fug (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Rîzînd prin liniştea adîncâ (ms. 3.286 a).
  6  Prin liniştea adîncă (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Uşoare, ca de neguri, fug (ms. 3.286 a).
  7  Obrajii roşi ca flori de rug (Tribuna): Obrajii lor, ca flori de rug (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.); în ms. 3.286 a: roşi a fost şters de o mînă străină.
  9 Nu vezi tu zid d-argint, cu porţi (Tribuna): Vezi tu departe peste mări (ms. 3.286 a): Vezi tu departe-n Răsărit (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
10  Cioplite-n roş ca focul (Tribuna): Lucind mai roş ca focul (ms. 3.286 b): Aprins lucind ca focul (1893 şi urm.).
    Versurile 10—14 din ms. 3.286 a:
                  Strălucitoarele palaturi Cu patru porţi spre patru laturi A cerului? Acolo-n zări Etern nevăduve de soare Stau zînele şi-n veci nu mor.
11  Ca sufletele celor morţi (Tribuna): Palatul lori Şi-mprejmuit (ms. 3.286 b): Palatul lor ? Împrejmuit (1893 şi urm.).
12  Atît de viu e focul (Tribuna): Cu zid d-argint e locul (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
263
15 Şi ele-şi au crăiasa lor (Tribuna, ms., 1893): Iar ele-şi au crăiasa lor (1897 şi urm.).
17 La ţara lor nici zmei n-ajung (Tribuna, ms. 3.286 &, 1893 şi urm.): Nici zmeipe-acolo nu s-abat (ms. 3.286 a).
             Pentru 18—23 dam toate versurile din ms. 3.286 a în continuare:
                   Dar într-o zi bătu la poartă,
                            Plîngînd de foame şi mai moartă,
                   De drum, o fată de-mpărat,
                   Gerînd un adăpost sărmana;
                   Scălda în lacrimi mîndru-i chip Plecîndu-şi-1 pînă-n nisip.
19  Veni, de drum atît de Iung (Tribuna): Bătu de drum atit de lung (ms. 3.286 b): Bătu, de drumul greu şi lung (1893 şi urm.).
20  Zdrobită şi mai moartă (Tribuna, ms. 3.286 b): Slăbită şi mai moartă (1893 şi urm.).
22  Un adăpost sărmana (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893J: Un loc de mas9 sărmana (1897 şi urm.).
23  Şi se ruga milos şi blînd (Tribuna, ms. 3.286 b): Şi se ruga milos de blînd (1893 şi urm.).
26  Acest drept al meu nu e (Tribuna, ms. 3.286 &, 1893 şi urm.): Că dreptul meu acesta nu e (ms. 3.286 a).
27  Crâiesei însă am să-i spui (Tribuna): Crăiasei însă am să-i spui (ms. 3.286 b): Crăiasa, numai ea descuie (ms. 3.286 a): Crăiasei noastre am să-i spui (1893 şi urm.).
28  Să oină să-ţi descuie (Tribuna): Şi-ncuie poarta; merg să-i spui (ms. 3.286 a): Să vie să-ţi descuie (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.). Pentru 29—32 din varianta 3.286 a dăm toate versurile în continuare :
                  Şi-n car d-argint crăiasa pleacă —
                  Pe-ai dînsei umeri viu s-aprind Cei doi luceferi, şi zîmbind Pe cap soarele-i joacă.
29  Pe-un nor de purpur lunecînd (Tribuna): Pe-un nor de aur lune-cînd (ms. 3.286 b, 1893): P-un nor de aur lunecînd (1897 şi urm.).
30  Ea, nobila crăiasă (Tribuna): A zînelor crăiasă (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
32 Fuior blond de mătasă (Tribuna, ms. 3.286 b): Rîu galben de mă-tasă (1893 şi urm.).
     Catrenul următor, publicat în varianta din Tribuna, a fost suprimat în volum:
                   Obrajii ei — un alb de fulgi Şi-un roş de curcubeie,
                   Pe cap un văl de gingaş giulgi Fantastic i se-ncheie.
264
    fîentru varianta ms. 3.286 a dăm întreagă strofa următoare,
corespunzînd versurilor 33—40:
                De-abia ascunsă sub vestmînt, în ochi cu nopţi senine,
                Cu zorile-n obraz ea vine,
                Cu galbine cosiţe-n vînt.
                La zid stă ea lung timp plecată,
                Şi Ana plînge pe sub zid.
                —    „De nu eşti fată, nu-ţi deschid.44
                —    „Deschide-mi, doar sînt fată.44
33  Şi trupul sub un fin smarald (Tribuna): Crăiasa-n purpur şi-n smarald (1893 şi urm.); lipseşte în ms. 3.286 b.
34  S-ascunde, nu s-ascunde (Tribuna, 1893 şi urm.); lipseşte în ms. 3.286 b.
35  Strâvezi prin haină viul cald (Tribuna): Străbaţi cu ochii viul cald (1893 şi urm.); lipseşte în ms. 3.286 b.
36  Al formelor rotunde (Tribuna, 1893 şi urm.); lipseşte în ms. 3.286 b.
37  Ce oii sînt ochii ei crăieşti (Tribuna): Ce viu ard ochii ei crăieşti (ms. 3.286 b): De foc sînt ochii ei crăieşti (1893, 1897,1902,1907,
    1911)  : Ard flăcări ochii ei crăieşti (1914, 1916).
38  La zid ea stă plecată (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893, 1897, 1902,
    1912)  : Cum stă la zid plecată (1914, 1916).
39  „Deschid, dar eu mă tem că eşti (Tribuna, ms. 3.286 b): „Descui. Dar eu mă tem că eşti (1893 şi urm.).
40  Fecior?“ „Nu, nu, sînt fată (Tribuna): Fecior!“ „Nu, nu, sînt fată44 (altcineva a scris peste primul nu— ba, ms. 3.286 b): Fecior/“ „Ba nu; sînt fată!44 (1893 şi urm.).
41  Şi dîndu-i zînele-adâpost (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Trăind cu zînele-ntr-un loc (ms. 3.286 a).
42  Trăia cu ele soră (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Era cu ele Ana soră (ms. 3.286 a).
43  De-atunci cu ele-n rînd a fost (Tribuna): Dar într-o zi a fost ce-a fost (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): De-atunci s-a prins şi ea la horă (ms. 3.286 a).
44  La jocuri şi la horă (Tribuna): Dar într-o zi n-a mers la joc (ms. 3.286 a): Că ea n-a mers la horă (ms. 3.286 b, 1893): Ea nu s-a dus la horă (1897, 1902, 1907, 1911): Că nu s-a dus la horă (1914, 1916).
45 Dar într-o zi crăiasa, ea (Tribuna): Sta singură, departe-n vale (ms. 3.286 a): Avînd inel, ea se juca (ms. 3.286 b, 1893, 1897, 1902, 1907, 1912): Şi-avînd inel, ea se juca (1914, 1916).
265
46  De Ana dă cu ochii (Tribuna): Şi c-un inel ea se juca (ms. 3.286 a): Siînd singurâ-ntr-o oale (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.),
47  Inel avînd, Ana-şi făcea (Tribuna): Pe-acolo, doamna se plimba (ms., 3.286 a, 1893 şi urm.): P-acolo doamna se plimba (ms. 3.286 b).
48 De joc în poala rochii (Tribuna): Şi-a dat de Ana-n cale (ms., 1893 şi urm.).
49  „Ce ai tu, Ano?“ „Jucârei!u (Tribuna, ms.): „Ce ai tu, Ano?a „Uite ce-i!“ (1893 şi urm.).
50  Crăiasa schimbă feţe (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Mirată zîna schimbă feţe (ms. 3.286 a).
51 Căci n-a văzut în viaţa ei (Tribuna): Că n-a văzut aşa mîndreţe (ms. 3.286 a): Că n-a văzut în viaţa ei (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.:) în toată vecinicia ei (ms. 3.286 a).
53  Din peatra tronului din rai (Tribuna): Inel cioplit în flori mâestre (ms. 3.286 a): Din piatra tronului din rai (1893 şi urm.).
54 Cioplit în flori mâestre (Tribuna, ms. 3.286 b): Cioplit în flori maestre (1893 şi urm.):       Din piatra tronului din rai (ms. 3.286 a).
57  „Şi cum îi zic?“ „îi zic inel“ (Tribuna, ms.): „Şi cum îi zici?u „Inel îi zic!“ (1893 şi urm.).
58  Pe degetul suleget (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.) : Şi-atunci pe degetu-i suleget (ms. 3.286 a),
59  Al zînei sta lovit, cît el (Tribuna): L-a pus crăiasa, şi pe deget (ms. 3.286 a): Al zînei, sta (lovit e şters de poet) cît parcă el (ms. 3.286 b) : Al zînei pus, pe cel mai mic (1893 şi urm.).
60  Crescut părea pe deget (Tribuna, 1893 şi urm.): Părea crescut şi nu altfel (ms. 3.286 a): Crescut a fost pe deget (ms. 3.286 b).
61  „O, dă-mi-1 mie!“ Drăgălaş (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): „O, dă-mi-1 miel“ Şi-mbâtată (ms. 3.286 a).
62  Se roagă ea-mbătată (Tribuna, ms. 3.286 b, 1907, 1911, 1914, 1916): Zîmbea cu ochii plini de grai (ms. 3.286 a). Să roagă ea-mbătată (1893, 1897, 1902).
63  „Ţi-l dau eu, doamnă, de mă laşi (Tribuna, ms. 3.286 b): „Şi ce mi-ai cere, să mi-l dai?“ (ms. 3.286 a): „Ţi-l dau, stăpîno, de mă laşi (1893 şi urm.).
65 Intr-un extaz atît de mut (Tribuna): Crâiasa-n veselia ei (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
266
    Pentru varianta ms. 3.286 a dam toate versurile 65—80, fiind
prea mari deosebirile faţă de celelalte variante:
                 S-ar fi lăsat, cu mintea ei,
                 Cuprinsă nu d-un braţ, de-o sută,
                 Chiar necerut, d-apoi "cerută.
                 S-o strîngă-n braţ! Şi-atîta ce-i!
                 Cînd poate cere lumea-ntreagă Ş-un tron etern, s-alege ea Cu-mbrăţişări? Dar Ana vrea Cu atîta să s-aleagă.
                 Şi-atunci încet, în chip nătîng,
                 Cu dreptul ea-i cuprinse peptul Şi-a strîns-o, cît s-o doară dreptul,
                 Şi-a pus apoi şi braţul stîng.
                 Iar de-i plăcea crăiesii jocul,
                 Ea n-a-nţeles de ce-i plăcea Şi pentru ce de-atunci cu ea S-a duşmănit norocul.
66  A stat crăiasa gata (Tribuna): A fost deauna (în ms. 3.286 b cineva a înlocuit pe deauna cu îndată) gata: Dodată sâ-nvoieşte (1 93): Cu grabă să-nvoieşte (1897, 1902): Cu grabă se-nvoieşte (1907, 1911, 1914, 1916).
67  S-o strîngă-n braţ chiar necerut (Tribuna): S-o strîngă-n (o mînă străină a scris peste aceste cuvinte: Mă strîngi în) braţ, ş-atîta ce-i? (ms. 3.286 b): „Mă strîngi la pept, şi-atîta ce-i?^ (1893,1 97, 1902, 1907, 1911, 1914): „Mă strîngi la piept şi-atîta ce-i?“ (1916).
68  Viclean a zîmbit fata (Tribuna, ms. 3.286 b): Şi peptul Anei creşte (1893 şi urm.).
69  Şi ea, cu ochi învioraţi (Tribuna): Şi-ncet, cu ochi învioraţi (ms. 3.286 b): Şi cum întinde braţul drept (1893 şi urm.).
70  Cu drag întinse dreptul (Tribuna):      Atunci întinse dreptul
    (ms. 3.286 b): Mai viu îi bate peptul (1893 şi urm.).
71  Şi strînse pe crăiasa-n braţ (Tribuna): Şi prinse pe crâiasa-n braţ (ms. 3.286 b): Şi tremură, strîngînd la pept (1893 şi urm.).
72  De piept lipindu-i pieptul (Tribuna): De pept lipindu-i peptul (ms. 3.286 b): Pe doamnă-sa cu dreptul (1893 şi urm.).
73—76 Lipsesc din Tribuna, ms. 3.286 b, iar în ms. 3.286 a, după cum s-a putut vedea mai sus, versurile respective sînt foarte departe de varianta publicată în volum.
77  Aşa se joacă şi doi prunci (Tribuna): Aşa se joacă doi copii (ms. 3.286 b): Aşa fac şi copiii-n joc (1893 şi urm.).
78 Cînd nu-şi înţeleg jocul (Tribuna): Cînd nu-şi înţeleg vrerea (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
267
80  Că i-a petit notocul (Tribuna): Câ i-a petit puteteâ (ms. 3.286 b): Că i-a slăbit puterea (1893 şi urm.).
81  A doua zi, sub umbre rari (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): A doua zi, sub larg umbrar (ms. 3.286 a).
82  într-un tufiş de nalbă (Tribuna, ms. 3.286 b; în acest manuscris cineva a modificat: De pomi, iar poetul a adăugat: cu floare, a şters pe n de la nalbă şi, astfel, versul a devenit, prin această colaborare: De pomi cu floare albă): De vechi cireşi cu floare albă (ms. 3.286 a): De pom cu floarea albă (1893 şi urm.).
83  Jucînd în pălmi mărgărituri (Tribuna): Nu vezi pe Ana? Are salbă (ms. 3.286 a): îşi înşira mărgărituri (ms. 3.286 b): Copil-avînd mărgăritari (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Făcea, avînd mărgă-ritari (1914, 1916).
84  Avea-n mini Ana salbă (Tribuna): Şi-şi face joc. Şi vine iar (ms. 3.286 a): Rîzînd Ana pe-o salbă (ms. 3.286 b): Dintr-înşii Ana salbă (1914, 1916).
85  Crăiasa vine iar. Zărind (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Crăiasa parcă vine-anume (ms. 3.286 a).
86  Frumoasa jucărie (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893, şi urm.): Stă-n loc la salbă lung privind (ms. 3.286 a).
8f Sălbatici ochii ei s-aprind (Tribuna, ms. 3.286 b): Şi-aprinşii ochi în dhişiiprind (ms. 3.286 a): Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind (1893 şi urm.).
88  De poftă, să i-o deie (Tribuna): Tot focul cîte-n lume (ms. 3.286 a): De dorul să i-o deie (ms. 3.286 b, 1893,1897,1902, 1907,1911): Să aib-acea mîndrie (1914, 1916).
89  „Ce-i asta?“ „Salbă 1“ Viu lucesc (Tribuna): „Ce-i asta?“ „Salbă!“ Ard răzleţ (ms., 1893 şi urm.).
90  Mărgeanuri cît dau pară (Tribuna, ms. 3.286 b; în ms. cineva a scris deasupra cuvintelor cît dau: de scot): Mărgeanuri roşi unul ca unul (ms. 3.286 a): Mergeanuri roşii-n pară (1893 şi urm.).
91  Şi ramuri înflorite cresc (Tribuna): Trei crai de şi-ar fi dat tot bunul (ms. 3.286 a): Şi n-ai fi dat al salbei preţ (ms. 3.286 b): Şi n-a fi dat d-ajunsul preţ (1893 şi urm.).
92  Şi scad şi s-aprind iară (Tribuna): Ei n-ar fi dat al salbei preţ (ms. 3.286 a): Chiar de-ai fi dat o ţară (ms. 3.286 b): Al salbei, dînd o ţară (1893 şi urm.).
93  „Aş vrea s-o am!“ Şoptea din grai (Tribuna): „Şi cui o dai?li Crâ-iasa-ngînă (ms. 3.286 a): „Şi cui o dai tu?“ Pătimaş (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
268
  94  Privind-o ca nebuna (Tribuna): Cu glasul stins de pătimaş (ms. 3.286 a): Zîmbind crâiasa-ngînă (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
  95  „Ţi-o dau eu, doamnă, dacă-mi dai (Tribuna): „Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi (ms., 1893 şi urm.).
  96  O gură, numai una! “(Tribuna): Să te sărut, stăpînă!“ (ms., 1893 şi urm.).
  97  Pe nimeni ea n-a sărutat (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Ea-n viaţa -ei n-a sărutat (ms. 3.286 a).
  98  Ori poate flori şi fluturi (Tribuna, 1893 şi urm.): Pe nimeni, poate flori şi fluturi (ms. 3.286 a): Or (scris peste ori) poate flori şi fluturi (ms. 3.286 b).
  99  Dar pentru salbă ar fi dat (Tribuna, ms. 3.286 b): Dar azi şi-o sută de săruturi (ms. 3.286 a): Dar pentru salbă i-ar fi dat (1893 şi urm.).
100  0 sută de săruturi (Tribuna): în schimbul salbei ar fi dat (ms. 3.286 a): Şi-o sută de săruturi (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
101  Aşa se joacă şi doi prunci (Tribuna): Aşa fac doi copii, cînd vrerea (ms. 3.286 a, versul e şters): Aşa se joacă doi copii (ms. 3.286 b): Aşa fac doi copii în joc (1893 şi urm.).
102  Cînd nu-şi înţeleg vrerea (Tribuna):       Copilului nepriceput
     (ms. 3.286 a — versul e şters; alături s-a adăugat: Ei înşii nu s-au priceput): Cînd nu-şi înţeleg jocul (ms. 3.286 b): Cînd nu-nţeleg ce-i jocul (1893 şi urm.).
103  Dar farmecul a prins d-atunci (Tribuna): Dar ei de-atunci i s-a părut (ms. 3.286 a): Dar zînei i-a părut de-atunci (ms. 3.286 b): Dar zînei i-a părut d-atunci (1893 şi urm.).
104  Să-şi duplice puterea (Tribuna): Că i-a perit puterea (ms. 3.286 a): Că i-a perit norocul (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
105  A treia zi, pe mal de rîu (Tribuna): A treia zi, privind în lac (ms., 1893 şi urm.).
106  Privind în valuri creţe (Tribuna): Cu zîmbet Ana ca-n oglindă (ms. 3.286 a): Copila, ca-n oglindă (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
107  C-un brîu se juca Ana, brîu (Tribuna): Cerca pe trup un brîu să-şi prindă (ms. 3.286 a): Cerca, si nu putea pe plac (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
108  în fel de fel de feţe (Tribuna): Şi nu-l prindea nicicum pe plac (ms. 3.286 a): Un brîu pe trup să-şi prindă (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
109  îl ia crăiasa-n mini, isteţ (Tribuna): Era şi scurt! L-a-ncins crăiasa (ms. 3.286 a): Crăiasa vine iar. Grăbit (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
269
110  în copcii sâ-l închidă (Tribuna): Pe-al ei trup stă ca zugrăvit (ms. 3.286 a): L-a-ncins atunci crăiasa (ms. 3.286 b): S-a-ncins atunci crăiasa (1893 şi urm.).
111  Cum stă pe trup! Cum strînge-n creţi (Tribuna): Şi cît de strîns i s-a lipit (ms. 3.286 a, 1893 şi urm.): O, cît de strîns i s-a lipit (ms. 3.286 b).
112  Purpurul din hlamidă (Tribuna):        De caldul trup mătasa!
     (ms., 1893 şi urm.).
TIS Ea bate-n pâlnii, că vede-n lac (Tribuna): Ea bate-n palmi (corectat de cineva: mini, peste cuvin tul palmi, fără a-1 şterge, Insă) cînd vede-n lac (ms. 3.286 b): Ea bate-n palme, vede-n lac (1893 şi urm.).
    Pentru versurile 113—120 (deci o strofă întreagă), varianta 3.286 a nu are nici un rînd.
    Varianta 3.286 b nu are versurile 117—120.
    în varianta din Tribuna, versurile 117—120 sînt atît de deosebite
    de textul de bază, încît considerăm util să le dăm în continuare:
                  Şi cît de neted o prindea!
                  Schimbat s-afla enormă,
                  Că-n larg vestmînt e toată ea Un trup fără de formă.
122  N-aveau mirării fire (Tribuna): Din cît sînt beţi mai mult se-m-batâ (ms. 3.286 a): Mai mult acum se-mbată (ms. 3.286 b): La brîu sălbatici cată (1893 şi urm.).
123 „Ţi-l dau eu, doamnă, de mă culci (Tribuna): „Ţi-l dau, şi-n schimb numai o dată (ms. 3.286 a): „Ţi-l dau, cu tine de mă culci (ms. 3.286 &, 1893 şi urm.).
124  La noapte-n pat cu tine!u (Tribuna): Cu tine-alâturi să mă culci“ (ms. 3.286 a): Alăturea o datâ!“ (ms. 3.286 6, 1893 şi urm.).
125  „Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): „Dar, Ano, am atît de multe (ms. 3.286 a).
126  Altceva! Am eu multe(< (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893, 1897,1902, 1907, 1911): Poţi alta, orice-ai vre, să-mi cei (ms. 3.286 a): Altce, că am eu multe(< (1914, 1916).
127  „Nil vreau!u D-a fost capriţul ei (Tribuna): „Nu vreau!“ De-a fost capriciul ei (ms. 3.286 a): „Nu vreau!il D-a fost capriciul ei (ms. 3.286 b): „Nu vreu!“ Şi-n urmă asta ce-i? (1893 şi urm.).
130 De împărat odată (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): De împărat, de mult, odată (ms. 3.286 a).
270
131  în piept cu dor turbat de viu (Tribuna): A mers la zîne-n port de fată (ms. 3.286 a): Purtat de-un dor turbat de viu (ms. 3.286 b):
.... în pept cu dor turbat de yiu (1893 şi urm.).
132  S-a îmbrăcat în fată (Tribuna, ms. 3.286 b, 1893 şi urm.): Purtat de-un dor turbat de viu. (ms. 3.286 a).
133  Cu glas schimbat, punînd pe piept (Tribuna): în loc de coif şi-a pus năframă (ms. 3.286 a): Luînd In loc de paloş fus (ms. 3.286 b, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Şi-avînd în loc de paloş fus (1914,1916).
134  Altiţa, nu arama (Tribuna): Şi-n loc de paloş luînd fus (ms. 3.286 a): Şi-n loc de coif naframâ (ms. 3.286 b, 1893 şi urm.).
135  Cu fus d-argint în braţul drept (Tribuna): Pe peptul tînăr el şi-a pus (ms., 1893, şi urm.).
136  Şi-n loc de coif naframa? (Tribuna): Altiţâ-n loc de-aramă? (ms., 1893 şi urm.).
    în varianta din Tribuna balada se termină cu următoarele cinci catrene, foarte deosebite şi de variantele manuscrise, şi de forma pe care a publicat-o Goşbuc în Balade şi idile. în forma ultimă avem două strofe a opt versuri, ca şi în variantele din manuscrise; varianta publicată în Tribuna are, în locul acestora, douăzeci de versuri; catrenele amintesc mult de strofele Luceafărului lui Eminescu:
                  P-un tron de aur el şedea,
                    Iar la a lui picioare,
                  Crăiasa zînelor plîngea,
                    O fată muritoare,
                  Cu ochii lîngezi de nesomn,
                    Cu părul preste faţă:
                  —   „Vai,, singur D-zeu e domn Şi moartea numai viaţă!
                  D-acum chiar vrînd să nu te-ascult,
                    Rămîn o amăgită;
                  Vai, cît te-ai priceput de mult La ducerea-n ispită!!“
                  Iar el, acel ce ieri a fost O Ană de smerenii,
                  Zicea zîmbind din vesel rost
                  —   „Pe fete cu vedenii
                  Le prinzi! Ce plîngi? Ai să primeşti Să vii cu mine-acasă,
                  Crăiasă cînd ţu nu mai eşti,
                    Vei fi împărăteasă.44 *
271
22
138  O fată muritoare plînge! (ms. 3.286 a): Ce trist crăiasa plîngeî (ms. 3.286 &, 1893 şi urm.).
139  Şi salba de la gît şi-o frînge (ms. 3.286 a): Cu mina ei cea cu inel (ms. 3.286 6, 1893 şi urm.).
140  Cu mina ei cea cu inel (ms. 3.286 a): Ea salba ei şi-o frînge (ms. 3.286 b): Rupîndu-şi salba, strînge (1893 şi urm.).
141  Cu brîul rupt şi de somn beată (ms. 3.286 a): Şi lung cuprinde-a lui genunchi (ms. 3.286 b): Genunchii lui, ea stă-n genunchi! (1893 şi urm.).
142  Ea lung cuprinde-a lui genunchi (ms. 3.286 a): Cu brîul rupt stă beată (ms. 3.286 b — deasupra acestui vers, fără să fie şters, cu o caligrafie străină s-a scris: Şi brîul şi-l dezleagă, ca în varianta definitivă): Şi brîul şi-l dezleagă (1893 şi urm.).
143  Şi păru-i, dezlegat mănunchi (ms. 3.286 a; în ms. 3.286 b un condei străin a şters pe legati înlocuindu-1 cu făcut: cuvîntul dezlegat, devenind desfâcuty formă care s-a definitivat): Şi păru-i desfăcut mănunchi (1893 şi urm.).
144  li umple faţa toată (ms. 3.286 a): li împle faţa toată (ms. 3.286 b; aici, acelaşi scris străin a şters pe toată şi l-a înlocuit cu ’ntreagă, ca-n forma definitivă): ’/ umple faţa-ntreagă (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): li umple faţa-ntreagă (1914, 1916). Ultima strofă din cele două manuscrise fiind foarte îndepărtată de varianta definitivă, o reproducem integral:
145—152, ms. 3.286 a:
                  Şi el zicea — el cel ce ieri A fost o Ană de smerenii:
                  —„Cum prinzi pe fete cu vedenii!
                  Dau tot ce au, cînd ştii să ceri.
                  Tu ce mai plîngi? Tu vii acasă Cu mine-acum, ai să primeşti!
                  Crăiasă dacă nu mai eşti,
                    Vei fi împărăteasă!" ms. 3.286 b:
                  Şi ol, acel care-a fost ieri O Ană de smerenii,
                  Zicea: — „Dau tot, cînd ştii ce ceri!
                    Pe fete cu vedenii
                  Le prinzi uşor! — Tu ce-ţi (o mină străină a pus:
                                                    ce te) jăleşti?
                    Tu vii cu mine-acasă,
                  Crăiasă dacă nu mai eşti,
                    Vei fi împărăteasă!"
272
    în legătura cil unele variante ale poeziei Crăiasa zinelor, a se vedea comentariile lui Gavril Istrate din comunicarea Probleme de limbă în variantele unor poezii ale lui Coşbuc, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşim(serie nouă), sec. III (ştiinţe sociale), tom. IV, anul 1958, în care sînt comentate pe larg unele variante din periodice faţă de volume (autorul nu se ocupă de variantele manuscrise) : reverii — gînduri dulci; doamnă—stăpînă etc. G. Istrate a subliniat şi înlocuirea de către Coşbuc a unor forme regionale prin sinonimele lor din limba literară: nea — zăpadă; prunci — copii; căprii — căprui; palmi — palme.
    In legătură cu geneza Crăiesei zinelor, în direcţia descoperirii unor izvoare naţionale sau străine, cercetătorii operei lui George Coşbuc au formulat ipoteze interesante. Două din aceste ipoteze sînt demne de a fi reţinute: a lui G. Bogdan-Duică şi a lui Ion Breazu. Ultima, a lui Breazu, credem că a reuşit să stabilească adevărata sursă a baladei lui Coşbuc. Dar să le vedem pe rînd.
    In revista Ramuri, Craiova, XVI, nr. 39, 29 octombrie 1922, p. 621 — 622, publicînd Studii mărunte despre G. Coşbuc, G. Bogdan-Duică vorbeşte despre „Crăiasa zinelor“ — un motiv internaţional şi scrie următoarele:
    „Povestea lui Coşbuc e veche.
    Ca şi la Coşbuc, nereidele erau zeiţe-surori; iar între ele era Thetis. Deşi ea nu l-a voit pe muritorul Peleus, Peleus a luat-o şi a născut cu ea pe Achile (Homer, Iliada, 24, 60; şi 18, 432).
    Bun şi promiţător început!
    Achile a făcut ce va fi auzit de la tată-său că a făcut tata. Achile auzi o vorbă mirată despre Deidameia, fata craiului Licomede al dolopilor, şi se hotărî s-o cucerească. Din Achile şi Deidameia se născu blondul Neoptolem.
    Despre felul cum Achile a cucerit pe Deidameia a scris Statius în poemul său Achilleis, după care eroul se apropie în haine de fată şi este primită ori primit de Licomede, ca slugă. Ca tovarăşă de joc, slujnicuţa însoţeşte pe Deidameia pretutindeni pînă face pozna, ca şi la Coşbuc, cu puterea.
    Legenda aceasta a plăcut totdeauna omenirii iubitoare de plăcere şi — la nevoie — cu mijloace care pot îngenunchea o femeie.
    în evul mediu, de ex., vienezul Jans Enenkel (mort la 1250) a povestit-o în cronica sa. Achile era de douăzeci de ani cînd auzi de
22*
273
frumoasa crăiasa şi se îmbrăcă fata, venind singur (nu cu fhetis) ia curtea regală, unde capătă rostul de-a fi dăscăliţa Deidameei.
    Motivul s-a lăţit şi îri alte, multe, poeme medievale, pe care Dâni-cke le aminteşte1, iar Sophus Bugge (pe care-1 urmez eu) le indică numai sumar.1 2
    Pe Sophus Bugge îl interesează, fireşte, mai ales formele nordice ale motivului, printre care, însă, una se apropie bine de legenda în forma lui Goşbuc. Acea formă apropiată este cea din Clarus-soga, în care amantul travestit îi aduce fetei felurite aurării...
    Lăţirea geografică a motivului lui Goşbuc este europeană. Cu Crăiasa zînelor Goşbuc a dat una din cele mai din urmă forme ale acelui motiv atît de zîmbitor şi atît de bine întemeiat în psihologia femeilor, încît cel mai înţelegător al lor, Goethe, a făcut din el — din sclipiciul aurului unui lanţ — piedeca de cădere a Margaretei lui Faust. Psihologic şi legendar, Crăiasa zînelor intră, astfel, în curentul literaturii mari europene.“
    Considerăm aceste note ale lui G. Bogdan-Duică foarte interesante pentru încadrarea atît de largă, în contextul literaturii europene, a motivului pe care, într-o formă originală, l-a dezvoltat Goşbuc în balada sa. Dar sursa apropiată (sîntem siguri că poetul a cunoscut şi el motivele surori din Iliada şi din Faust), aşa cum bine o demonstrează Ion Breazu, este naţională, folclorică, românească. Cercetătorii au acceptat explicaţiile profesorului clujean, aşa încît chestiunea este rezolvată, în cazul acestei poezii. Folcloriştii noştri n-au obiectat nimic tezei lui Ion Breazu, deşi de la publicarea ei s-au scurs 18 ani.
    în Studii literare, IV, 1948, p. 205—211, Ion Breazu publică studiul Izvorul folcloric al baladei „Crăiasa zînelor“ de Coşbuc, studiu pe care, avînd în vedere şi raritatea publicaţiei în care a apărut, îl publicăm in extenso:
    „Crăiasa zînelor face parte dintre cele mai realizate poezii cu subiect folcloric ale lui Gheorghe Goşbuc. Iată de ce tema ei a tentat încă de mult pe cercetătorii operei poetului ardelean. Gherea vedea în ea, pe bună dreptate, o asemănare cu tema biblică a căderii Evei, unul din cele mai străvechi, mai bogate în reflexe şi mai răspîndite
   1 Deutsches Heldenbuch, IV, p . XI—XLII.
   2    Studieri iiber die Entstehung der nordischen Gotter und Heldensagen t 1889, p. 141.
274
mituri ale umanităţii. Pentru că a gustat din fructul oprit, cunoscuta pereche biblică a pierdut paradisul, în urma unei crime asemănătoare, crăiasa zînelor din balada lui Goşbuc şi-a pierdut puterea supranaturală, şi-a pierdut palatul, a fost dată afară şi ea din paradis. Constanţa Marinescu găsea balada lui Goşbuc «inspirată din basmele poporane », fără să dea însă preciziuni din care basm anume şi-a luat poetul ardelean subiectul. De altfel, nu e singura dată cînd autoarea celei mai voluminoase monografii asupra autorului Baladelor şi idilelor se complace în afirmaţii nepreeise. Cu pasiunea lui de cercetător exact şi de admirator statornic al poetului, pe care el are meritul de a-1 fi lansat, Gheorghe Bogdan-Duică a încercat să meargă ceva mai departe în descoperirea temei pe care şi-a brodat Coşbuc balada...
    Cu toate că Coşbuc a fost mare admirator al literaturii clasice, nu cred că a trebuit să meargă pînă Ia Homer sau la mitologia antică, şi cu atît mai puţin la basmele nordice, pentru a găsi un subiect care înflorea în apropierea lui, pe cîmpia basmelor româneşti, atît de familiară poetului încă din copilărie.
    într-adevăr, în cunoscuta şi foarte răspîndita colecţie de Poveşti ardeleneşti a lui Ion Pop-Reteganul şe află un basm, Crăiasa zînelor, a cărui asemănare cu balada lui Coşbuc este izbitoare1.
    Iată cuprinsul lui: Plecînd la război, împăratul Roşu lasă celor trei fii ai lui cheile palatului, cu ordinul că pot intra în toate încăperile, cu excepţia uneia singură: «chiliuţa de către miazăzi». Fireşte că feciorii ard de curiozitatea de a intra tocmai în chiliuţa interzisă, o deschid şi dau în ea de icoana unei femei, a cărei frumuseţe îi ia de pe picioare. Cînd se întoarce împăratul din război, îşi află copiii «slabi, îmbătrîniţi şi schimonosiţi», bolnavi de frumuseţa femeii din icoană. Ei insistă pe lîngă tatăl lor să le spună cine este această femeie, căci vreau să i-o aducă de noră. «Dragii tatii, le spune împăratul, nu e nevastă, nu e fată, e Zîna-Zînelor, e crăiasa lor, dar e de cînd e lumea de bătrînă şi tot nu îmbătrîneşte, şi de nu se va mărita nu îmbătrî-neşte în veci, că numai măritîndu-se îşi va pierde puterea de zînă şi va începe a îmbătrîni. Şade departe de aici, în împărăţia zînelor,unde nu moare nimeni; oamenii pămînteni însă care merg acolo nu se mai întorc, toţi se prefac în dobitoace ori stăni de piatră; îi prefac zînele. Mulţi voinici au încercat să peţească pe crăiasa zînelor, dar bine n-au umblat, căci zînele i-au fermecat, deoarece de s-ar mărita cumva fata lor, atunci împărăţia lor trebuie să se stingă, căci e ursită de Dumnezeu atît a să trăiască, pînă vor fi toate fete-fecioare, şi călcînd numai
    1 îl rezum după Ion Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti, Bucureşti, 1943 (ediţie îngrijită de V. Netea), p. 181 şi urm..
275
ttha cuvin tul ursitoarei, împărăţia să se prăpădească, ele să piară deodată, iar cea măritată să se facă om pămîntean, supusă necazurilor acestei vieţi. Drept aceea pune-ţi-vă pofta-n cui de a mai gîndi la ea.» Dar feciorii nu se astîmpără. încearcă mai întîi cel mare să plece la zînă, dar nu ajunge decît pînă afară din oraş. Acolo calul se sperie de o namilă de urs şi trînteşte pe călător, care se întoarce ruşinat acasă. Aşa păţeşte şi feciorul mijlociu. Mai prudent şi mai inteligent, cel mai mic îşi alege din grajdurile tatălui mîrţoaga năzdrăvană care mî-nîncă jar. Yăzînd că începe bine, maică-sa, care se vede că era iniţiată şi ea în acest secret al împăratului, îi dăruieşte, să-i fie de ajutor în expediţie, un inel, un ceas şi o lădiţă de aur. Aceste trei daruri aveau un preţ foarte mare, deoarece inelul lumina ca soarele, ceasul strălucea ca soarele şi dacă-1 puneai pe masă deschis, cînta mai frumos decît toate muzicele din lume, iar lădiţa asemenea era strălucitoare ca un soare, şi cînd o puneai pe masă şi o deschideai, ieşeau din ea cele mai bune mîncări şi beuturi ce sunt pe lume.
    Pentru a înşela atenţia zînelor bănuitoare, feciorul de împărat se îmbracă fată. El reuşeşte astfel să pătrundă în «curţile lor» ca servitoare la crăiasa zînelor. La cîtva timp, după ce le-a cîştigat definitiv încrederea, el scoate inelul miraculos, care luminează întreg palatul. Crăiasa i-1 cere. El i-1 va da cu condiţia să-i îngăduie a-i săruta mîna. Crăiasa se în voieşte, dar după aceea «nu ştiu cum se simţiră amîn-două, parcă nu ca mai înainte». După ce mai trec cîteva zile, slujnica scoate lădiţa. Drept plată pentru ea, cere crăiesei să o lase să o sărute o dată «dulce». Crăiasa îi rade o palmă, dar se lasă sărutată. Se roşeşte însă ca para focului cînd buzele slujnicei se lipesc de ale ei. Zînele simţesc din nou că ceva s-a schimbat în natura crăiesei lor. Cu ajutorul mîncărilor care curgeau din lădiţă ca dintr-un corn al abundenţei, crăiasa face un ospăţ, la care invită tot poporul de zîne. în toiul veseliei, zînele cîntară, «dar aşa cîntară, încît îngerii din ceri să tacă înaintea lor». Şi-a scos şireata slujnică ceasul, care lumina de «gîn-deai că toate curţile sunt luminate de soare», şi a început să cînte atît de frumos, de au înmărmurit toate zînele. Crăiasa îl cere fetei, îi promite că îi va da şi ei puteri de zînă. Slujnica i-l oferă pentru un preţ mai modest: să o lase să se culce o dată cu ea. îi rade iar crăiasa o palmă, căci i se pare că de astă dată îndrăzneala slujnicei a atins culmea, dar ceasul era prea ademenitor şi se învoieşte la preţ. Ceasul complice începu apoi să cînte, încît toate zînele au adormit. Profi-tînd de prilej, crăiasa se strecoară în patul slujnicei... «şi se culcară amîndouă cuprinse una în braţele alteia.
276
    A doua zi, cînd soarele era la prînz, se deşteptară îmbrăţişaţi... bărbat şi nevastă. Ea începe a plînge, temîndu-se de furia zînelor, dar el o mîngîie, apoi se îmbracă, ies amîndoi afară. Nici urme de palate nu mai era, nici urme de zîne nu se mai vedea. în minutul cînd crăiasa a devenit nevastă, curţile zînelor se cufundară în pămînt, cu zîne cu tot, şi rămase afară numai căsuţa unde dormea crăiasa cu feciorul de împărat, Ceasul şi lădiţa încă le înghiţise pămîntul. Numai inelul mai rămase în degetul crăiesei, care încă îşi pierduse puterea de zînă şi rămase o femeie ca toate femeile, numai mai frumoasă decît toate. De atunci zîne nu mai sînt pe pămînt.» Dar crăiasa se împacă cu situaţia. Aşa i-a fost soartea. Ea pleacă cu soţul şi după cîteva peripeţii — care nu mai interesează aici, căci par luate din alt motiv — ajung la curtea împăratului Roşu, unde se face cununia şi nunta.
    Pop-Reteganul şi-a publicat mai întîi basmul în Familia ’ Oradea, nr. 34, 21 aug.—1 sept., şi nr. 35, 27 aug. — 8 sept. 1889. La sfîrşitul lui notează: «Auzită în Năsăud, de la un păcurar».
    în balada lui Coşbuc, crăiasa stă cu zînele ei, toate fecioare nemuritoare, într-un palat, împrejmuit cu zid de argint. O sărmană fată cere adăpost. Crăiasa i-1 dă, cu toate că la început bănuie ceva, căci întreabă fata dacă nu cumva e fecior. Ana — căci aşa spunea fata că se numeşte — trăieşte cu zînele ca o soră. Ea apare mai întîi în faţa crăiesei cu un inel, pe care i-1 va dărui acesteia dacă va fi lăsată să o «cuprindă» o dată. Crăiasa se învoieşte, dar simte că i-a slăbit puterea. A doua zi, Ana apare cu o salbă, pe care va da-o crăiesei pentru un sărut. Zînei i se pare că i-a pierit norocul, dar nu se poate opri pe panta căderei, căci a treia zi admite să se culce cu Ana, în schimbul brîului ce i-1 va da aceasta. Ea-şi plînge amarnic soartea. Feciorul o mîngîie:
                 — «Acum nu-i timp să te boceşti;
                 Tu vii cu mine-acasă;
                 Crăiasă dacă nu mai eşti,
                 Vei fi împărăteasă.»
    Asemănarea dintre basm şi baladă este izbitoare. Şi totuşi, nu basmul lui Ion Pop-Reteganul este izvorul baladei lui Coşbuc. Căci aceasta din urmă a fost publicată înainte de a apărea în volumul Balade şi idile din 1893, în ziarul Tribuna din Sibiu, nr. 299 din 9/21 oct. 1888, deci aproape cu un an înaintea basmului lui Reteganul. Ne găsim deci în faţa unui izvor comun local. Poate acelaşi păcurar care a povestit basmul lui Pop-Reteganul i l-a transmis şi lui Coşbuc. Nu-mi vine să cred că basmul lui Reteganul este o mistificare, adecă o prelucrare
277
după balada compatriotului sau, căruia, pentru a-i da un aer de autenticitate, i-a adăugat menţiunea că l-a auzit de la un păcurar. Prea a fost cinstit povestitorul ardelean pentru a întrebuinţa astfel de procedee. Cele cîteva expresii culte: feciorul-slujnică ce sărută mîna cră-iesei, lucru neobişnuit în lumea ţărănească, faptul că se vorbeşte de «natura» zînei, iar aceasta se lasă «condusă» de feciorul de împărat după ce a sedus-o, nu schimbă caracterul pronunţat ţărănesc al basmului. Probabil că ele nu se datoresc p o vestit orului-păcurar, ci lui Reteganul, care va fi auzit basmul în timpul cînd era elev la Năsăud, l-a transcris apoi tîrziu din memorie, dîndu-i stilul lui — procedeu care se poate constata şi în alte poveşti ale sale. E probabil apoi ca tocmai apariţia baladei lui Coşbuc să-l fi determinat a publica basmul, pentru a arăta astfel legătura cu folclorul local.
    De asemenea, nu cred în posibilitatea că păcurarul de la care a auzit Reteganul basmul să-l fi prelucrat după balada poetului pe care ar fi citit-o în foiletonul Tribunei.
    Rămîne deci ipoteza izvorului comun, într-un basm de circulaţie locală, năsăudeană, brodat pe acelaşi motiv.
    Să fi auzit Coşbuc în versiunea cunoscută de el elementele prin care balada lui se deosebeşte de basmul lui Pop-Reteganul? Noi credem mai degrabă că ele sunt modificări dictate de conştiinţa artistică a poetului. în povestirea lui Reteganul, mijloacele cu care flăcăul, travestit în fată, ademeneşte pe crăiasă sunt inelul, lădiţa şi ceasul. Ele cuceresc mai mult prin puterea miraculoasă decît prin calitatea lor de podoabe feminine, ca la Coşbuc, care a lăsat inelul, dar lădiţa şi ceasul le-a înlocuit prin salbă şi brîu. Modificarea lui Coşbuc impregnează balada cu o nuanţă de realism, cu o caldă, aproape senzuală feminitate. El a eliminat de altfel din basm toate celelalte episoade care nu scot în relief acest aspect al lui, singurul spre care geniul poetic a fost atras. Zînele lui Coşbuc îmblînzesc orcanul cînd apar în lunca verde, uşoare şi cu pieptul gol, neştiutoare de frumuseţa lor. Crăiasa, cînd vine să deschidă Anei:
                                S-ascunde, nu s-ascunde,
                   Străbaţi cu ochii viul cald Al formelor rotunde.
                   Ard flăcări ochii ei crăieşti...
    Ea se roagă «îmbătată» să i se dea inelul, care îi pare crescut pe deget. Slujnica nu cere, ca la Reteganul, să sărute mîna crăiesei în schimbul darului, ci să-i dea voie să «o cuprindă» — ceea ce ne intro-
278
duce; diritr-o dată, în jocul plin de farmec primejdios aî celor doi protagonişti ai baladei:
                                      Şi cum întinde braţul drept,
                   Mai viu îi bate peptul
                                     Şi tremură, strîngînd la piept Pe doamnă-sa cu dreptul.
                 — «Atîta ce-i?»— «Dar m-a durut!
                                        Să nu pui mîna stingă!»
                 Şi-n urmă zîna s-a zbătut Că prea mult vrea s-o strîngă.
    «Pătimaş», îngînînd abia, se roagă să i se dea salba; şi, «cu ochii otrăviţi de dulci», cere brîul. îndeosebi acesta din urmă are calitatea de a trezi feminitatea neştiutoare a zînei, de a-i pune în valoare fru-museţa, care duce la păcat:
                   A treia zi, privind în lac Copila, ca-n oglindă,
                   Cerca şi nu putea pe plac Un brîu pe trup să-şi prindă.
                   Crăiasa vine iar. Grăbit S-a-ncins atunci crăiasa,
                   Şi cît de strîns i s-a lipit De caldul trup mătasa!
                   Ea bate-n palme, vede-n lac Că strînsă-i stă mai bine;
                   Rotunde, ca un cap de mac,
                                           Stau sînurile pline.
                   Mai naltă pare, şi-n umblat Mlădie ca o vargă,
                   Ea simte cît de rău i-a stat în haina ei cea largă...
    Tot personalităţii artistice a lui Coşbuc atribuim sfîrşitul baladei, cu accentul lui de umor viril, cam ţărănesc. în basm, crăiasa se împacă repede cu soarta. în baladă, ea se tînguie amarnic după pierduta nemurire, pe cînd flăcăul priveşte lacrimile ei cu un zîmbet triumfător, spunîndu-i jumătate serios, jumătate în glumă:
                   —«Acum nu-i timp să te boceşti...»
    Procedeul acesta de selecţionare a elementelor şi episoadelor unui basm şi de coborîre pe planul realităţii, deci de umanizare a lui Coşbuc şi basmul lui Reteganul, nu împiedecă o cercetare mai atentă.
    Fireşte că această apropiere, pe care am făcut-o între balada lui Coşbuc şi basmul lui Reteganul, nu împiedecă o cercetare mai adîn-cită în folclorul universal a motivului pe care au fost brodate."
279
    Crăiasa zînelor este una din cele mai reprezentative poezii a lui Goşbuc; tocmai de aceea a interesat pe specialişti nu numai în direcţia stabilirii izvoarelor, ci şi pentru frumuseţile ei, pentru deosebita valoare artistică. în Anii cei mai rodnici,.., p. 25, Al. Dima remarcă: „...Basm şi acesta, fără cutremurări tragice însă, zglobiu şi glumeţ prin fapta feciorului de împărat care se strecura în chip de fată în palatul zînelor spre a răpi inima crăiesii lor. Piesa aduna ca într-un scrin cu juvaeruri multe din calităţile lui Goşbuc: fantezie sclipitoare, putere descriptivă strălucitoare, graţie şi acea notă şăgalnică ce-i era atît de proprie.<c
. Gherea consideră Crăiasa zînelor drept cea mai însemnată baladă a lui Goşbuc şi stabileşte puncte de contact cu Luceafărul lui Emi-nescu. „La Goşbuc e o temă asemănătoare cu tema biblică: căderea primei femei, a Evei, prin gustarea din pomul oprit. E, de asemenea, o asemănare între dezvoltarea iubirii la fiul de împărat şi crăiasa zînelor şi acelaşi sentiment la Cătălin, «copil viclean de casă», şi fata de împărat. Chiar lungimea versurilor şi ritmul e acelaşi.
    Dar însăşi această asemănare arată că Goşbuc e un adevărat poet, are nu imitează, ci-şi răsfrînge în creaţiile sale propria personalitate poetică, iar deosebirea caracteristică între sensul şi tonul psihic al acestor două poezii arată caracteristica deosebire dintre cei doi poeţi. La Eminescu e mai multă gingăşie, idealitate, humor iubitor în descrierea iubirii; la Goşbuc e mai mult simţimînt real de dragoste, de voluptate.“
    Dumitru Micu apropie Crăiasa zînelor de poezia lui Tudor Arghezi.
    „Experienţa crăiesei zînelor reproduce, în fond, mitul biblic al înfruptării din pomul interzis, descoperirea dragostei avînd semnificaţia dobîndirii cunoaşterii prin dispariţia nevinovăţiei copilăreşti. Peste cîteva decenii, Tudor Arghezi, reluînd tema, cu altă tehnică, va da, în Lingoare, o nouă expresie lirică, superioară ideii ce străbate poezia lui Goşbuc. După deplîngerea aparentei nenorociri a fetei înţepate în «spinul prins de crini şi laur», poetul revine asupra celor spuse, reflectînd, în final:
                      Dar de stai şi te gîndeşti,
                      Mai bine să fii cum eşti,
                      Să te-nţepi, să te striveşti Prin bucate pămînteşti.“
                            (Op. cit., p. XXXIV.)
280
PUNTEA LUI RUMI
p. 3l
    Publicată pentru întîia oara în Balade şi idile, 1893, inclusă fiind în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
Variante:
27 Şi neveste, şi duc hora (1893, 1897, 1902,1907,1911): Şi neveste-^ largă horă (1914, 1916).
61 Mai dă unul, dă vro zece (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Dă pe-al doilea, dă vro zece (1914, 1916).
&/„Iartă, rege, a stsdînsa (1893): „Iartă, rege, zise dînsa (1897 şi urm.). 109 Şi nu-i o minune, dacă (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Deci nu-i o minune dacă (1914, 1916).
115 Ştiu nevestele aceasta (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Ştiu nevestele acest lucru (1914, 1916).
    Poezie de inspiraţie orientală, ca şi El-Zorab şi Faima, după vreo legendă indiană veche, Puntea lui Rumi se înscrie în rîndul acelor creaţii în care spiritul anecdotic al lui Coşbuc se manifestă liber (Lordul John, Cetatea Neamţului, Logică, Nuntă în codru ete.), asociat cu un umor sănătos şi cu jocurile şăgalnice ale unui spirit vioi. Puntea lui Rumi conţine o doză suficientă de umor şi o morală care o apropie de fabulă, fiind caracteristică pentru creaţia poetului prin îmbinarea unor laturi de seamă ale spiritului coşbucian, spirit care, sub acest aspect, se dezvoltă în mult discutatele anacreontice şi în unele cîntece din ediţia primă a Baladelor şi idilelor.
    în aşa-numita vîrstă clasică a Indiei, în secolul al IV-iea, s-a ridicat dinastia Gupta, care a reuşit să creeze în ţară un climat din cele mai fericite pentru dezvoltarea vidţii spirituale, climat în care spiritul şi geniul artistic al poporului indian a ajuns Ia deplina sa dezvoltare. Epoca Gupta a continuat, de fapt, prin crearea condiţiilor amintite, străduinţele epocilor premergătoare. Se consideră că epoca Gupta este cea mai strălucită, cea mai rafinată, cea mai elegantă din istoria Indiei. Dintre reprezentanţii dinastiei Gupta, cel mai cunoscut este Chandragupta II (380—414), despre care presupunem că ar fi vorba în poezia lui Goşbuc; în timpul domniei acestuia, imperiul sclavagist indian a fost lărgit mult prin cuceriri şi expediţii; aceste cuceriri au avut ca rezultat şi o stimulare a vieţii culturale. Chandragupta II ar fi fost şi mecena lui Kalidasa; de domnia acestui rege se vorbeşte, în genere, pentru a defini şi stabili, în timp, epoca de aur a civilizaţiei indiene.
281
    Cercetătorul în indianistică S.E. Demetrian, în studiul Literatura indiană în poezia luiGeorge Coşbuc (în Limbă şi literatură, XII, Bucureşti, 1966), consideră că Puntea lui Rumi este construită din elemente indiene (locul şi oamenii: Ginţile din Himalaia, Veda) şi persane, luate din epoci diferite. Numele de Rumi „se dă uneori în India locuitorilor Romei, este totuşi rar folosit, iar personaje de oarecare însemnătate cu acest nume sau pseudonim nu se află în cultura indiană. Este sigur de aceea că poetul a avut în vedere pe marele filozof şi poet persan Rumi (Maulâna jalâlu-’d-din Muhammad Rumi), care, născut laBalkh înnord-estul Persiei, a trăit în secolul al XlII-lea e.n., în vechea provincie Galatia a romanilor, în sudul Turciei de azi, de unde şi numele de Rumi-Romanul. Opera lui de căpetenie, Mathanavi (Distihurile), este un sumar al sentimentelor şi doctrinelor islamice, interpretate de «sufii», înţelepţii mahomedani. Anecdota ce face obiectul poeziei nu este în sensul poeziilor moralizatoare ale lui Rumi cel adevărat, ci are o altă sursă, în măsura în care nu reprezintă o idee originală a lui Coşbuc.
    Elementele de cultură indiană nu sînt aşadar decît mijloace poetice pe care poetul le-a folosit pentru a localiza istorisirea.“
p. 36                        GAZEL
    Publicată pentru prima oară în Convorbiri literare, Bucureşti, XXV, nr. 9, 1 decembrie 1891, p. 797,
    Reprodusă în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 278, 15/27 decembrie 1891, p.* 1.109.
    Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile. Variante:
3 Tu mi-ai zis să merg la moară (Convorbiri literare) : Tu mi-ai zis să viu lâ moară (1893 şi urm.).
7 Te-am văzut şi azi pe stradă (Convorbiri literare) ; Ţe-am văzut şi ieri pe stradă (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Te-am văzut şi ieri pe-o cale (1914, 1916).
    Coşbuc a scris trei gazeluri: pe acesta [Oamenii mâ-nvinuiesc], un al doilea, tot în culegerea Balade şi idile [Picurii cu strop de stropi, şi un al treilea, în Fire de tort, intitulat Lupta vieţii, avînd subtitlul gazel [Copiii nu-nţeleg ce vor]. Cultivarea acestui gen de poezie se ex-
282
plică la doşbac pi*iri cunoaşterea (în tălmăciri germane) a literaturilor orientale, care au creat şi cultivat mai întîi gazelul. Putem presupune că un îndemn a putut primi Coşbuc şi de la poetul german August Hallermunde Platen, care a publicat un volum de gazeluri.
p. 37              RUGĂMINTEA DIN URMĂ
                                    (după Lermontov)
    Publicată pentru întîia oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 6, 1892, p. 177.
    Reprodusă în Călindarul poporului, Sibiu, XIII, 1898, p. 56—58; Foaia interesantă, Orăştie, IX, nr. 31, 31 iulie/13 august 1914, p. 125 (cu titlul Rugămintea din urmă a rănitului în război).
    Inclusă în Par nasul român, culegere de poezii, Braşov, 1892, p. 252— 255,Balade şi idile, 1893 şi în următoarele ediţii scoase de poet; înce-pînd cu a Il-a, din 1897, sub titlul poeziei s-a adăugat indicaţia: „după Lermontov".
Variante:
8  Şi ce voinic frumos erai! (Lumea ilustrată): Şi ce fecior frumos erai! (1893 şi urm.).
52  Şi uită-i-te-n ochi să vezi (Lumea ilustrată): Tu uită-i-te-n ochi să vezi (1893 şi urm.).
54 Şi dacă vei vedea-o stînd (Lumea ilustrată): Iar dacă vei vedea-o stînd (1893 şi urm.).
62 Să-i spui că mor gîndind la ea (Lumea ilustrată): Şi c-am murit gîndind la ea (1893 şi urm.).
65 Mai tulburi i s-or face (Lumea ilustrată): Mai tulburi se vor face (1893 şi urm.).
76 Sosind în ţară, eu te rog (Lumea ilustrată): Şi-ajuns în ţară, eu te rog (1893 şi urm.).
    Printre acuzaţiile de plagiat la adresa Iui Coşbuc se înscrie şi poezia Rugămintea din urmă. Un neidentificat de noi Em. publică, în Evenimentul, I, nr. 252, 9 decembrie 1893, la rubrica „Notiţe literare" articolul în chestia Coşbuc, în care, referitor la această poezie, spune: „E o poezie în volumul d-lui Coşbuc care trece drept capodopera creatorului: Rugămintea din urmă (vezi pag. 55—56).
    Această poezie o credem împrumutată de la poetul rus M. Lermontov.
283
    în operele complecte ale lui M. Lermontov, ediţia Mafk, Peters-burg, 1891, la pagina — ce fatalitate! — 55—56, găsim poezia Testamentul, scrisă în anul morţii poetului, în 1841.
    Un prieten mi-a tradus-o cuvînt cu cuvînt. Ne-am făcut convingerea că Rugămintea din urmă e o localizare a Testamentului, o localizare care, pentru noi, întrece originalul, dar e lucru împrumutat, şi presupun că d-1 Goşbuc a luat-o după Bodenstedt, care a tradus pe Lermontov aproape complect: poate ca acolo să fie şi cîteva adăugiri care nu-s în Lermontov. Nu e imposibil, şi rău îmi pare că n-am ediţia lui Bodenstedt, “
    După ce Em. reproduce traducerea textuală a poeziei lui Lermontov, cu sublinieri (care nu demonstrează, întru totul, apropierea pe care vrea s-o dovedească), citează şi cîteva strofe din Rugămintea din urmă a lui G. Goşbuc, conchizînd:
    „înc-o dată: localizarea lui Goşbuc e mult superioară; dar mărturisesc că am îndoială dacă n-a luat-o după Bodenstedt, şi poate acolo să fie mai dezvoltată. In orice caz, inspiraţia, subiectul e a lui Lermontov. Şi aici e chestia. E Coşbuc un mare poet, cu o imaginaţie atît de bogată, sau e numai un excelent localizator, cu o limbă originală? Dac-ar fi chiar numai atîta, încă folosul lui ar fi considerabil pentru literatura română.“
    Goşbuc nu ştia ruseşte, prin urmare, poezia lui Lermontov nu i-a putut fi accesibilă decît prin traduceri germane. Avînd în vedere faptul că singurul exemplar al traducerii lui Lermontov de către Bodenstedt se găseşte la Sibiu, în Biblioteca Brukenthal, şi ţinînd seama şi de mărturisirea lui Goşbuc pe care o reproducem mai jos, putem afirma, cu toată certitudinea, că poetul român a cunoscut Testamentul poetului rus din următoarea ediţie: Friederich Bodenstedt Gesammelte Schriften, Gesammt-Ausgabe in zwolf Bănden, Berlin, 1866; lap. 64—65, voi. YI, se găseşte poezia lui Lermontov, pe care o reproducem:
                                 EIN TESTAMENT
              Ich wollte leben in der Welt,
              Bruder, mit dir allein,
              Doch wird noch — sagt man — in der Welt Nur kurz mein Leben sein!
              Treibt bald nach Haus dich dein Geschick, Liegt schon mein Leib in Trummern,
              So sieh... doch glaub’ich, mein Geschick Wird wenige bekiimmern.
284
              Wenn aber Jemand — wer’s auch sei! —
              Verlangt nach meiner Kunde,
              Sag ihm, mich traf ein todlich Blei,
              Dass an der schweren Wunde Ich starb fur meinen Zaren,
              Was sehr den Tod versiisse, —
              Dass schleeht die Aerzte waren Und ich die Heimat griisse.
              Die Eltern sind wohl lange schon Ins feuchte Grab gesenkt,
              In Reue fiihlt der ferne Sohn,
              Wie oft er sie gekrănkt;
              Doch triffst du sie im Leben gar Noch an auf deinem Wege,
              So sprich: wohl oft zum Schreiben war Der ferne Sohn zu trage.
              Bald war er trag’, bald musst’ er auch Ilinweg mit den Standarten —
              Es war beim Heere niemals Braucli Auf euren Sohn zu warten —
              Doch hat er oft wohl in der Schlacht,
              Im Kampfgewiihl und Feuer,
              Der fernen Eltern treu gedacht,
              Er hielt sie lieb und teuer!
              Sie hatten eine Nachbarin,
              Du denkst wohl ihrer noch —
              Und kommt’s ihr auch nicht in den Sinn,
              Nach mir zu fragen doch Sag alles, was du weisst von mir,
              Gesteh ihr frei und ehrlich —
              Entlockt es auch viei Trânen ihr...
              Es ist nicht sehr gefăhrlich!
    Originalul rusesc al poeziei este format din patru strofe; traducerea lui Bodenstedt are o strofă în plus, cea de a patra, care-i aparţine integral şi pe care o dăm în traducere liberă în româneşte:
              Fie că-i era lene, fie că trebuia Să plece cu steagurile,
              Niciodată nu s-a întîmplat să fie aşteptat La regiment fiul vostru —
              Insă de multe ori în bătălie, în învălmăşeala luptei şi-n foc,
              Se gîndea, credincios, la părinţii săi îndepărtaţi,
              Pe care i-a iubit şi care i-au fost scumpi!
    Goşbuc, în Notele de la Fire de tort (1896), afirmă următoarele în legătură cu acuzaţia ce i s-a adus referitor la această poezie:
285
    „Cu Rugămintea din urmă sînt mai vinovat. Pe la 1888, în Sibiu, mi-a căzut în mînă o revistă ilustrată germană. Mi-a plăcut o ilustra-ţiune din ea, numită Die letzte Bitte: un soldat murind, înconjurat de alţi soldaţi, într-un spital. Am cetit ^xplicarea ilustraţiunii — se înţelege, scrisă în proză — şi neamţul spunea aceleaşi idei pe cari le spune Lermontov în poezie. Se vede că neamţul cetise poezia. Eu, după ideile neamţului, am scris poezia. Deci, fără să visez măcar, am plagiat pe Lermontov, pe cale indirectă. Dar şi în această poezie, plagia-rea e discutabilă: eu am idei pe care nu le are Lermontov, am două strofe la început, două la sfîrşit şi una la mijloc pe care el nu le are; chiar şi ideile lui Lermontov la mine au altă formă“ (p. 170).
    Goşbuc începe prin a recunoaşte că e mai vinovat decît în cazul altor poezii puse sub acuzaţie de plagiat. Dar prelucrarea lui e departe de Lermontov şi Bodenstedt şi este categoric o realizare superioară artistic.
p. 40 .                  LOGICĂ
   Publicată pentru întîia oară în Balade şi idile, 1893; inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
   Reprodusă în Foaia poporului, Sibiu, III, nr. 5, 20 ianuarie/10 februarie, 1895, p. 34.
Variante:
10 Altul de! zici înţelept (1893): Altul da! zici înţelept (1897 şi urm.).
p. 41                    ROMANŢĂ
                             (după un cîntec grecesc)
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 76, 4/16 aprilie 1889, p. 301, cu subtitlul „cîntec grecesc".
   Reprodusă în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 4, 1891, p. 112, cu subtitlul modificat: „după un cîntec grecesc nou".
   Inclusă în Balade şi idile, 1893, fără subtitlu; începînd cu ediţia a Il-a, din 1897, poartă subtitlul: „după un cîntec grecesc".
Variante:
6 De noi, dar în ceruri albastre (Tribuna): De noi şi de tainele noastre (1893 şi urm.).
286
7  Bat stelele drumuri sihastre (Tribuna): Dar stelele bolţii albastre (1893 şi urm.).
8  Şi ele din cer rce-au văzut (Tribuna): Văd toate, şi e/e-au văzut (1893 şi urm.).
13 Pe ţărm sta o ceată de fete (Tribuna): Pe ţărm erau stoluri de fete (1893 şi urm.).
17 Şi fetele-un cîntec făcură (Tribuna, 1893, 1897): Iar fetele-un cîntec făcură (1902 şi urm.).
19  Sarcasm au pus unele-n cînt (Tribuna): Batjocur-au pus ele-n cînt (1893 şi urm.).
20  Iubiri mestecate cu ură (Tribuna): Şi patimă, dragă, şi ură (1893 şi urm.).
21  De cîntecul nopţii d-april (Tribuna): Şi astfel, de noaptea d-april (1893 şi urm.).
22  Sintpline cetăţile, Radă (Tribuna): In lume sini cîntece, Radă (1893 şi urm.).
    Grigori N. Lazu, la p. 31—34 a broşurii sale, susţine că Bomanţa lui Coşbuc ar fi plagiată din două izvoare străine: unul din Iliria şi altul din Serbia. După ce reproduce întreaga poezie a lui Coşbuc* spune „că cele întăi trei versuri din strofa întâie şi «batjocura» pusă de fete în cîntec din ultima strofă, sunt sigur că le-am mai cetit undeva şi, cu toată cercetarea făcută, nu am putut da de urmă; totuşi, sper că pînă la iarnă să aflu ce caut. Pănă atunce însă vă prezint această poezie ca o transcripţiune plagiată şi trunchiată a două poezii populare, cea întâie din Serbia şi a doua din Iliria, cari sună astfel:
                   S-arătă-să doi pe cîmpie Şi-ar crede Că nimeni nu-i vede,
                   Dar cîmpul ce vede, ce ştie Le spune la turma cea albă;
                   Ciobanului turma degrabă;
                   Ciobanul o spune de-a bine Drumeţului,-n cale cum vine;
                   Drumeţul năierului spune,
                   Cu care la vorbă se pune;
                   Năierul la luntrea-i dă seamă Şi luntrea la mare, mi-i teamă,
                   Şi marea la mamă,
                   Şi mama la tata,
                   Şi blestemă fata — etc., etc.
                   Urmează blăstemul fetei. Iar în Iliria cam astfel se cîntă:
23 O. Coşbuc — Opere alese voi. I
287
                     Colo-n rariştea pădurei,
                     Sub mestecenii-nverziţi,
                     Doi ce se iubesc pe lume Stau la umbră pituliţi.
                     Vînt de-amiază le adie.
                     Jos pe iarbă precum şed,
                     Şi că[nimene le are &rija" lor, aşa ei cred.
                     însă iarba din poiană La pîndire mi s-a pus,
                     Şi la oi, la turma albă,
                     Taina iată că le-a spus.
                     De la turmă oblicit-a Ciobănaşul păzitor;
                     Ciobănaşul povestit-a La drumeţul călător.
                     Călătorullncă spus-a La năier/dar în secret;
                     Luntrea-ndată prinde vestea,
                     Legănîndu-se încet.
                     Luntrea mărei-ntinse spune —
                     Valurile s-au pornit Şi la florile grădinei Totul au distăinuit.
                     Flori cu graiul de miresme Taina teiului i-a zis;
                     Teiu-n graiul său de frunze Fetelor a spus-o-n vis.
                     De la frunzi privighetoarea Cîntecul l-a învăţat;
                     După dînsa de la păsări Vestea-n lume-a-mprăştiat.
                     Mai mult nu-i decît atîta! Luăm două poezii frumoase, ca mai toate cîntecele populare — poate şi trei (pănă ce voi găsi şi pe-a treia)
—   tratînd acelaşi subiect; scoatem de ici, adăogim de colo; esenţa acestor cîntece în idee şi espresiuni o îngrămădim în strofa din mijloc; imităm în toată puterea şi nuditatea cuvîntului, şi iată cum se fabrică diamantele falşe. Mai veniţi şi d-voastră, sau cine a scris articolul la care răspund, şi pretindeţi că d-nul Cosbuc e original în creaţiunile sale, şi iată nemurirea gata! Dar eu zic că aşa e lesne de făcut poezii
—   şi o sută pe zi! S-ar pricepe, cu sau fără talent, şi baba Rada,
288
mămuca sau bunica Radei din poeziile d-lui Coşbuc.“ (Op. cit., p. 31—34.)
    Lazu a găsit şi o a treia poezie după care a plagiat Coşbuc: o poezie grecească. La aceasta se referă Înot [Anton Bacalbaşa] în articolaşul L-a prins!..., publicat în Adevărul, VI, nr. 1.704, 22 noiemvrie 1893,
p. 1:
    „D-l Grigore N. Lazu, autorul broşurei Adevărul asupra poeziilor d-lui Coşbuc, ne trimite o scrisoare foarte interesantă. D-sa cunoaşte foarte bine literatura străină, în special pe cea germană. A tradus, pentru dumnealui, vreo trei sute de poezii, aşa că, fără să vrea, recunoaşte piagierile ce se fac în româneşte.
    D-l Coşbuc este nefericitul pe care d-l Lazu l-a descoperit mai cu succes. La pag. 31 a broşurei d-sale, d-l Lazu, vorbind de poezia d-lui Coşbuc, Romanţă, spune că afară de textul iliric şi sîrb crede că a mai citit undeva aşa ceva. Ei bine, a găsit. E tot o poezie populară, însă una greacă, şi d-l Coşbuc s-a servit de o traducere făcută de Chamisso acestei poezii.
    Sînt unii cari acuză pe d-l Lazu că face rău de nu dă operele originale în limba lor, ci le traduce d-sa, aşa că e greu de recunoscut pînă la ce punct operile incriminate sînt nişte plagieri. De astă dată însă d-sa scapă de această acuzaţie, trimiţîndu-ne textul german.44 înot mai publică şi traducerea în româneşte a poeziei lui Chamisso, făcută de Lazu, apoi versiunea lui Coşbuc, urmată de concluzia: „Plagiatul este evident44.
    Poeziile populare din Serbia şi Iliria, deşi conţineau unele linii comune — dovadă că motivul este de circulaţie mai largă —, nu puteau fi, în nici un caz, modelele după care a plagiat Coşbuc, poetul necunoscînd nici literaturile nici limbile respective.
    Afirmaţia lui Lazu referitoare la cîntecul grecesc în versiunea lui Chamisso, din care s-ar fi inspirat Coşbuc, a fost acceptată de Eugen Lovinescu. Acesta, în „cronica literară44 a revistei Sburătorul, I, nr.6, 24 mai 1919, susţine că Romanţa lui Coşbuc nu este, aşa cum indicase Coşbuc, „după un cîntec grecesc44, ci e o „simplă localizare44 a poeziei Verrathene Liebe a lui Adalbert von Chamisso şi dă alternativ poezia lui Chamisso în traducere textuală românească şi varianta coşbuciană, adăugind apoi: „Nu mai e nevoie de alte lămuriri...44 (Cf. şi Eugen Lovinescu, Critice, ed. a Il-a, voi. III, 1920, p. 147—149.)
    Unele lămuriri sînt încă necesare. Coşbuc, începînd cu cea de a doua ediţie a Baladelor şi idilelor sale (1897), indică, în subtitlu, „după un cîntec grecescla fel procedase şi Adalbert von Chamisso, care indicase, tot în subtitlu: neogrecesc. De altfel, şi Coşbuc, larepro-
23*
289
ducerea Romanţei în Lumea ilustrată, dăduse subtitlul „după un cintec neogrecesc“. Eugen Lovineseu face trimitere la o ediţie de poezii a lui Chamisso: Gedichte (Philipp Reclam, p. 87). Dăm aici poezia germană după o ediţie mai veche (Adalbert von Chamisso’s Werke, dritter Bând — Gedichte, Leipzig, Weidmann’sche Buchhandlung, 1836, p. 139):
                                    VERRATHENE LIEBE (Neugriechisch)
                           Da Nachts wir uns kussten, o, Mâdchen,
                 Hat keiner uns zugeschaut;
                 Die Sterne, die standen am Himmel,
                 Wir haben den Sternen getraut.
                 Es ist ein Stern gefallen,
                 Der hat dem Meer uns verklagt,
                 Da hat das Meer es dem Ruder,
                 Da Ruder dem Schiffer gesagt.
                 Da sang derselbe Schiffer Es seiner Liebsten vor,
                 Nun singen’s auf Strassen und Mărkten Die Mădchen und Knaben im Chor.
    Şi, în continuare, traducerea lui Eugen Lovineseu (mai corectă decît aceea a lui Lazu):
                 Pe cînd ne sărutam în timpul nopţii, fetiţo,
                 Nu ne-a zărit nimeni;
                 Stelele, care străjuiau pe cer,
                 Stelelor ne-am încrezut.
                 A căzut o stea Care ne-a spus mării;
                 Marea ne-a spus lopeţii;
                 Lopata corăbierului.
                 Corăbierul i-o cînta Iubitei lui;
                 Acum o cîntă pe străzi şi în piaţă Fetele şi băieţii în cor.
    Putem afirma cu toată certitudinea că George Coşbuc a cunoscut poezia lui Chamisso. De altfel, Lazu, în culegerea sa de 451 traduceri libere şi imitaţiuni de poezii antice şi moderne din Orient, Iaşi, 1894, voi II, p. 456, publică o poezie populară neogrecească, Amorul descoperit, foarte apropiată de creaţia lui Coşbuc.
290
    Opera lui Adalbert von Chamisso, ciudat şi multilateral poet şi om de ştiinţă german de origine franceză, a fost bine cunoscută de George Coşbuc; din Chamisso Coşbuc mai traduce poezia Tirg rău (publicată în Tribuna de la Sibiu în 1888). Chamisso este unul din poeţii romantici germani spre care Coşbuc s-a simţit atras prin acea chemare la puritate care se degajează nu numai din poezia, ci şi din viaţa autorului lui Peter Schlemihl.
p. 42                CÎNTEC ORIENTAL
    Publicată pentru prima oară cu titlul Nu-i ca ea, în Convorbiri literare, Bucureşti, XXV, nr. 9, 1 decembrie 1891, p. 795.
    Reprodusă în Tribuna, VIII, nr. 278, 15/27 decembrie 1891, p. 1.109, în Calendarul din Arad, XVI, 1895 (cu titlul schimbat: Cîntec oriental).
    Inclusă (cu titlul Cintec oriental), în ediţia I, din 1893 a Baladelor şi idilelor; nu ştim pentru care motive, probabil dintr-o exigenţă sporită, Cîntecul oriental n-a mai fost inclusă de Coşbuc în ediţiile urmă-oare.
Variante:
  7 Dinsa rîde? De e nor (Convorbiri [literare): Ea zîmbeşte? De e nor (1893).
10 De s-ascund in spume (Convorbiri literare): Să s-ascundă-n spume (1893).
p. 43              EX OSSIBUS ULTOR!
    Publicată pentru prima oară cu titlul Legendă, în Povestea vorbeit I, nr. 8, 29 noiembrie 1896, p. 1.
    Inclusă în culegerea Versuri şi proză, editată la Caransebeş, în 1897, de E. Hodoş, şi în ediţia a Il-a, din 1897, a culegerii Balade şi idile; poezia poartă titlul de Legendă în ediţiile 1897—1911; începînd cu ediţia din 1914, primeşte titlul Ex ossibus ultor!
Variante:
30 Şi scapără din ochi mereu (Povestea vorbei): Şi scapără spre ea mereu (1897 şi urm.).
    In legătură cu variantele titlului, adoptarea variantei latineşti se explică şi prin cunoştinţele de latinească ale lui Coşbuc, mai exact:
291
cunoaşterea temeinică a Eneidei lui Virgiliu, pe care o traduce în romă® neşte „în formele originale" şi o publică în 1896, şipentru care primeşte Premiul Năsturel al Academiei Române. Din Eneida, IV, p. 625, ia Goşbuc un fragment de vers: „Exoriare aliquis nostris ex ossihus ultora (adică: „Răzbunător al meu, cine vei fi, răsări din cenuşa-mi!) Acest titlu se potriveşte şi poeziei Moartea lui Gelu şi, ca atitudine, şi altor poezii ale lui Goşbuc.
    Credem că poetul s-ahotărît, în 1914, pentru titlul latinesc, fiindcă exprima, în esenţă, conţinutul evident patriotic al poeziei. Un îndemn pare a fi fost şi discuţia cu I.L. Caragiale, la'Karlsbad, în 1911; dramaturgul intenţiona să scrie o piesă despre Didona, inspirat din Eneida lui Virgiliu şi recitind, ca un obsedat, versul latin: „Exoriare aliquis..." (cf. George Goşbuc, Amintiri despre Caragiale, în [Flacăra, Bucureşti, II, nr. 7, 1 decembrie 1912, p. 49—50).
    Ex ossibus ultor! face parte din familia poeziilor Un cîntec barbar, Noi vrem pâmînt!, Doina, In opressores, Moartea lui Gelu. Momentul istoric în care apare Ex ossibus ultor! este imediat următor procesului Memorandum-xAmr cînd conducătorii acestei acţiuni populare au fost condamnaţi la închisoare. Putem presupune că acel tînăr împărat care De la mişei a smuls averea/ Şi-a smuls de la tirani puterea a fost^Horia; evocarea în legendă a Grăişorului avea funcţia unei ameninţări: se apropie ziua răfuielilor. Ex ossibus ultor! face parte dintr-un program de activitate revoluţionară a lui George Coşbuc, este unul din manifestele poetice deosebit de valoroase, subliniind o trăsătură fundamentală de caracter a poetului. Epoca din preajma anului 1896 este de mare tensiune politică în Transilvania; scoaterea din legendă, prin Legendă, a conducătorului răscoalei de la 1784 din Transilvania îşi găsise clipa istorică în care fierbeau frămîntările care au dus la eliberarea naţională a românilor transilvăneni, eliberare pe care Coşbuc o dorea cu ardoare. Poetul se angajase în lupta aceasta de eliberare cu toată hotărîrea, categoric şi inflexibil în atitudinea sa. Intr-un fragment de manuscris, Coşbuc, care era în relaţii apropiate cu unii din conducătorii partidului naţional român din Transilvania a cărui politică, nu suficient de hotărîtă, uneori o condamnă, scrie: „Cu rizicul de a servi un nou act de trădare naţională, dăm expresie convingerii noastre că este datoria conducătorilor partidului naţional românesc de-a începe fără amînare o acţiune energică prin adunări de popor. Tema politică a campaniei ar putea fi îndoită.
    Din parte-ne asigurăm onor. comitet naţional că va avea tot concursul nostru în campania aceasta.
292
     Noi ne-am făcut datoria atrăgînd atenţia partidului naţional, ne vom face datoria şi în lupta pe care o cerem. Este rîndul partidului naţional de a-şi face de asemenea datoria.“ (Arhiva Coşbuc de la Biblioteca Academiei, mapa VII, Carneţelul y.) Această însemnare din 1910 dovedeşte consecvenţa unei politici militante, începută mai devreme, încă prin strigătele acelui In opressores din 1893 şi încheiată cu celălalt In opressores, publicat ca un testament moral, politic în Viaţa românească din 1920 (martie, p. 57—58).
p. 45                       CÎNTEG
     Publicată pentru prima oară în „numărul de probă“ al Foii literare, Oradea, I, nr. 1, 6/18 aprilie 1897, p. 1.
     Reprodusă în Calendarul românului, Caransebeş, XX, 1908, p. 84, după ce apăruse, tot la Caransebeş, în ediţia Versuri şi proză, 1897, în volumul de Balade şi idile din acelaşi an şi în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
Variante:
12  Cu ei numai dracul ţine (Foaia literală, 1897, 1902, 1907, 1911) Cu ei numai iadul ţine (1914,1916).
ÎS Dar Hristos e-n rînd cu noi! (Foaia literară): Iar Hristos e-n rînd cu noi! (1897 şi urm.).
15 —16 lipsesc din ediţiile 1914, 1916 (o evidentă greşeală de tipar). 18 Şi-a plecat cu oastea-n fugă (Foaia literară): După el oştirea- n fugă (1897 şi urm.).
     Poezia aceasta, concepută probabil în perioada sibiană, sau chiar mai înainte, se înscrie în familia acelor piese de evocare istorică, cum ar fi şi acel Cîntec {Iar cînd Ştefan înceta...], scris la Cluj în februarie 1886—figura lui Ştefan cel Mare preocupîndu-1 pe Coşbuc îndeosebi dintre toţi domnii noştri (cf. şi poezia Fragment epic din Cîntece de vitejie),
p. 47                    POET ŞI CRITIC
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 13,1892, p. 362; însoţită la subsol de o notă a lui Coşbuc : „Dionis, tiranul Siracuzei, se ocupa cu literatura. Polixenos l-a criticat foarte aspru. “
293
        Retipărită în Câlindarul poporului, Sibiu, VIII, 1893, p. 64—66, şi în Gazeta Bucovinei, Cernăuţi, III, nr. 101, 23 decembrie/4 ianuarie 1894.
        Inclusă, începînd cu ediţia I, 1893, în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile.
     Variante:
      1       Ce ştiu nu vreu să ţin secret (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902, 1907): Te ştiu, nu vreu să ţin secret (1911, 1914, 1916). (înlocui-V ^     rea lui Ce prin Te se datoreşte confuziei tipografice; poetul o
^       fi dat textul ediţiei premergătoare după care zeţarul a cules tex-
         tul şi a confundat pe C cu T, litera iniţială fiind desenată — ca de altminteri toate literele iniţiale —, mai exact spus, are o formă specială în stilul alfabetului gotic. înlocuirea lui Ce cu Te modifică şi sensul; schimbîndu-se, datorită unei greşeli de tipar, nu numai înţelesul primului vers, ci şi raportul sintactic.
      7 Dar n-a sfîrşit, că Dionis (Lumea ilustrată): Dar n-a sfîrşit, căci Dionis (1893 şi urm.).
     16  Deci să-nţelege (Lumea ilustrată, 1914): Şi să-nţelege (1893 şi urm.).
     17  Clnd moare Nero, el e trist (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902,
         1907, 1911): De ce murind fie Nero trist (1914, 1916); (acest fie nu se poate explica decît ca o greşeală de tipar).
     21 Legat în lanţ, era silit (Lumea ilustrată): Trei părţi din zi era silit (1893 şi urm.).
     2k Gă-s cei mai răi din cîţi s-au scris (Lumea ilustrată): Că-s cei mai proşti din cîţi s-au scris (1893 şi urm.).
     26  La cap, citind pînâ deseară (Lumea ilustrată): La cap, citind
         pM-ndeseară (1893 şi urm.).
     27  Şi ieri, astfel şi azi aşa (Lumea ilustrată): Aşa şi ieri, şi azi aşa
         (1893 şi urm.).
     31 Dar după trecere d-un an (Lumea ilustrată, 1893,1897, 1902, 1907, 1911): Dar după ce-a trecut un an (1914, 1916).
     41  N-am nici un iamb pocit şi rău (Lumea ilustrată): N-am nici un vers pocit şi rău (1893 şi urm.).
         Nici Poet şi critic n-a fost în afara procesului plagiatelor, în măsura în care, în Notele din 1896 anexate culegerii Fire de tort, Goşbuc, amintind de „Toţi sfinţii“, pe care mărturiseşte că ar fi auzit-o sub forma unei anecdote, spune: „Tot aşa am auzit ca anecdotă subiectul poeziei Poet şi critic“ (op. cit., p. 169). Subiectul poeziei Poet şi critic este, fără îndoială, împrumutat de undeva, din povestiri sau legende
294
   străine. In parte, adevărul istoric oferă unele date din care s-a putut forma legenda sau anecdota. Dionysos, tiranul Siracuzei, ridicat la putere mai ales prin sprijinul armatei, începînd cu anul 405 î.e.n., a concentrat în mîna sa toată puterea în Sicilia. Sub Dionysos, constituţia democratică a Siracuzei, care fusese alcătuită după model atenian, a fost modificată. Sicilia devine o forţă de prestigiu, ceea ce atrage în insulă mulţi greci din peninsula grecească; Siracuza ajunge unul din cele mai prospere şi mai mari oraşe greceşti. Luxul deosebit de la palatul lui Dionysos era completat de o viaţă spirituală remarcabilă, prin prezenţa unor oameni de litere, cărturari, artişti, filozofi. (Chiar tiranul era poet, scria tragedii.) Printre aceştia a fost şi poetul liric grec Filoxen din Cytera (435—380 î.e.n.), care, după ce căzuse prizonier în 424 î.e.n., a fost vîndut ca sclav, la Atena, unui oarecare^ Agesilo. Mai tîrziu ajunge la curtea lui Dionysos, tiranul Siracuzei; aici, din cauza atitudinii sale prea libere în critică şi din cauza, în general, a limbii sale ascuţite, este închis. Reuşeşte să fugă în Creta şi apoi la Efes, unde se crede că ar fi murit. Din cei 25 de ditirambi pe care i-a compus, celebru este Ciclopul, din care au rămas cîteva fragmente. Tradiţia spune că sub figura ciclopului Filoxen a întruchipat pe tiranul care l-a persecutat.
      Subiectul anecdotei lui Coşbuc se întemeiază şi pe istorie, dar şi pe legendă. Poetul o fi citit, de bună seamă, o anecdotă ca şi aceea pe care o găsim în revista Magazin, IX, nr. 397, 15 mai 1965, p. 7.
      „Filoxen criticînd poemul tiranului Dionisie din Siracuza (sec. IV î.e.n.), acesta l-a trimis la muncă silnică într-o carieră de piatră. După ce l-a ţinut cîtva timp acolo, tiranul I-a chemat şi l-a pus să-i asculte din nou versurile. Filoxen a ascultat cu atenţie, apoi s-a ridicat şi a pornit spre uşă.
      —   Unde te duci? 1-ă întrebat tiranul.
      —   La cariera de piatră, i-a răspuns Filoxen.“
      Putem afirma că Poet şi critic, pe lîngă datele amintite, conţine şi o experienţă personală a poetului; este vorba despre relaţiile sale cu Carmen Sylva. Invitat la palat, ca unul ce cunoştea limba germană, Coşbuc se vede că a fost obligat să asculte versurile poetei şi rugămintea de a i le traduce în româneşte. Situaţia lui Coşbuc era, uneori, dificilă.
      „Nu se poate traduce în româneşte—i se plînge poetul lui G. B.-Duică. Iată, încerc de patru ani să-i fac o broşură de traduceri şi nu iese. Ţinea mult să-i traduc o poezie, cu doi fluturi care se iubesc o zi, se sărută şi mor. Mi-a trimis-o copiată cu mîna ei, s-o traduc. Voia îndată. Am lucrat cîte va ceasuri. Gardistul de la palat a venit de cîteva ori şi n-am dat-o gata. E ceva ce nu se poate prinde. E abstract." G. Bogdan-Duică în Cu George Coşbuc, Luceafărul, nr. 5, 1 martie 1919.
295
VlNTUL
p. 49
        Publicată pentru întîia oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 12 [iunie-iulie?] 1892, p. 331.
        Reprodusă în Câlindarul poporului, Sibiu, VIII, 1893, p. 57—59^ în Semănătorul, Bucureşti, IV, nr. 52, 25 decembrie 1905, p. 961.
        Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile. Variante:
     2  Şi vîntul răsfăţat copil (Lumea ilustrată, 1893): Iar vîntui răsfăţat copil (1897 şi urm.).
    10  Dar e sfios pe lingă fete (Lumea ilustrată): Dar e sfiios cind e cu
        fete (1893 şi urm.).
    11  Şi ele rîd şi rîd şirete (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902, 1907,,
        1911): Iar ele rîd şi rîd şirete (1914, 1916).
    17  Pe spate capul blond, nu-i pasă (Lumea ilustrată): Pe spate capul şi nu-i pasă (1893 şi urm.).
    38 Dintîi cu ochii în pămînt (Lumea ilustrată): Dintîi cu ochii la pămînt (1893 şi urm.).
    41  La urmă dînsul o sărută (Lumea ilustrată, 1893, 1897,1902, 1907, 1911): Şi uite-lt uite-lt c-o sărută (1914, 1916).
    58 Că 5-a obrăznicit românul! (Lumea ilustrată, 1893, 1897): Că prea s-obrăznici românul! (1902 şi urm.).
    60 Ca să sărute fete-n drum (Lumea ilustrată): Ca să-mi sărute fete-n drum (1893 şi urm.).
        în broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc Lazu dă o sugestie care ni separe interesantă: „întreb deci pe d-1 Coşbuc, nu ar fi bine ca în a doua ediţiune a poeziilor sale poeziei Vîntul să-i puie ca moto următoarele strofe ale poetului indian Bahrtrihari?
                      în juru-i vîntul alean suflînd,
                      Cu fata-n vorbă se aţîţă,
                      Şoptind cu drag şi sărutînd Şi gura ei, şi-acea gropiţă,
                      Ce face-n obrăjei zîmbind!
                      Pe sînuri pline adiind,
                      Rădică cămeşuica-uşor,
                      Şi-i spune multe-ncetişor!“
                                       (Op. City p. 19).
296
    G. Coşbuc a împrumutat ceva din tonul general, idilic, al poetului indian amintit, din care a şi tradus, după cum ne atestă manuscrisele sale.
    Vîntul este una din cele mai reuşite poezii de peisaj din lirica lui Coşbuc, după cum a subliniat, printre alţii, C. Dobrogeanu-Gherea (Studii critice, II, 1956, p. 216); Vladimir Streinu (Clasicii noştri, I, 1943, p. 248—249) evidenţiază elementul idilic:
    „Excursia însă nu s-a terminat. Peisajul, pe care de-acum înainte îl cunoaştem, încadrează de cîteva ori cele mai fragede scene de idilism*. Vîntul este răsfăţatul fetelor, pe cîmp, în al căror păr el se joacă îndrăzneţ, şi nu întîrzie să le umble chiar în sînul, pe care singure şi-l desfac; una dintre ele ajunge de:
                   • ..stă la pieptul lui pierdută...
    Dar nu numai cu vîntul, ci cu toate elementele naturii cîmpeneşti se drăgosteşte nevinovata lume a lui Coşbuc: cu soarele în Păstoriţa şi cu apele de munte în Pe Bistriţa cîntînd“
p. 52              VESTITORII PRIMĂVERII
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I,a nr. 9, 1892, p. 257, cu titlul Bine aţi venit (încadrînd o ilustraţie adecvată: ramuri cu flori şi păsări).
    Reprodusă în Amicul copiilor, Bucureşti, III, nr. 12,1893 — 1894, p. 365, cu titlul Vestitorii primăverii— titlu pe care-1 dă Coşbuc poeziei publicînd-o în ediţia I, 1893 (în aceeaşi revistă, Amicul copiilor, mar e reprodusă şi în anul IV, nr. 12, 1894—1895, p. 384); în Tribuna poporului, Arad, VII, nr. 85, 10/23 mai 1903, p. 3, şi în Telegraful român, Sibiu, LXVI, nr. 49—50, 8 mai 1918.
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii îngrijite de Coşbuc ale acestei culegeri.
Variante:
  1 Din alte ţări, de soare pline (Lumea ilustrată): Dm*r-alte ţări* de soare pline (1893 şi urm.).
  6 Plîng codrii toţi fără de voi (Lumea ilustrată, 1893): Plîng codrii» cei lipsiţi de voi (1897 şi urm.).
  9 De ce-aţi lăsat? Nu vi-a fost dor (Lumea ilustrată): De ce ce-aţi lăsat? Nu vi-a. fosh dor (1893, 1897, 1902): De ceea ce-aţi lăsat? Nu p-a fost dor (1907, 1911, 1914, 1916).
297
  17 Străinilor, cîntind le-aţi spus (Lumea ilustrată): Străinilor voi nu
      le-aţi spus (1893 şi urm.).
      în amintita sa cronică Ceva despre poeziile lui Coşbuc, în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, VIII, nr. 1 — 2, ianuarie-februarie 1897, p. 41—42, D. A. Teodoru, după ce compară poezia Vestitorii primăverii a lui Coşbuc cu pastelul intitulat similar al lui Alecsandri, conchide:
      „Observaţi ce seninătate, ce linişte măreaţă împrăştie toată poezia (e vorba de poezia lui Alecsandri, pe care o citează Teodoru, n.n.) şi amintiţi-vă fierbinţeala, aproape dogoarea sufletului din poezia lui Coşbuc: pripa, neastîmpărul, neliniştea, fiorul vieţei calde şi mai ales puterea cu care Coşbuc pătrunde în sufletul vestitorilor primă-verei contrastează în chip destul de izbitor cu pictura făcută de Alecsandri: într-o parte natura e văzută, în cealaltă ea este simţită, o poezie ne dă un tablou pitoresc, cealaltă ne dă un tablou psihic."
      C. Dobrogeana-Gherea apreciază şi el poezia Vestitorii primăverii pentru naivitatea copilărească, sinceră şi naturală cu care poetul în* tîmpină pe cîntăreţii vestitori ai anotimpului tînăr. (V. Studii cri-4ice, II, 1956, p. 209).
  p. 54                        ZOBÂIL
      Publicată pentru prima oară în ediţia I (1893) a culegerii Balade $i idile şi în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
  Variante:
  24 Beai vinul din cupe de aur (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Blnd vinul din cupe de aur (1914, 1916).
  41 Şi-auzil un scîrţiit la porţi! (1893): Dar iot’! un scîrţiit la porţi! (1897 şi urm.).
  48  „O victim-a regelui iară!“ (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): „Vro victim-a regelui iară?“ (1914, 1916).
  49  Şi trişti, cu fruntea-n pept privesc (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Văd bietul mort şi se uimesc! (1914, 1916).
  53  Şi urlă veseli, clntă-n cor (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): „Eşti tu9 Zobăil? strigâ-n cor (1914, 1916).
  54  Dar sfînt acum e cîntul lor (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Şi sfînt acum e cîntul lor (1914, 1916).
298
     56  Eşti vrednic sa-ntorci în viaţă (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Eşti demn să te-ntorci în viaţă (1914, 1916).
     58 Ne-am răzbunat! cînd însuţi tu (1893,1914,1916): Ne-ai răzbunat! cînd însuţi tu (1897, 1902, 1907, 1911).
     p. 57                  PE LÎNGĂ BOI
        Publicată pentru întîia oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 109*. 14/26 mai 1891 (cu titlul: Pre lingă boi).
        Reprodusă în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LVI, nr. 129, 13 iunie 1893; Calendarul plugarului, Braşov, III, 1895, p. 81.
        Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii antume; de asemeni în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897; Cîntece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu alfabet chirilic).
     Variante :
     15 Dar uite-aşa-i el, nu ştiu cum! (Tribuna): Şi vezi aşa-i el, nu ştiu cum! (1893 şi urm.).
     18  Dar eu din braţu-i m-am desprins (Tribuna): Dar eu din braţe-i m-am desprins (1893 şi urm.).
        Devenită de mult una din cele mai populare romanţe, Pe lingă boi a fost considerată de către critici drept o bună idilă coşbuciană; D.A. Teodoru îi rezervă un spaţiu apreciabil în studiul său Ceva despre poeziile lui Coşbuc (loc. cit., p. 47—48), asociind-o cu Supţirica din vecini; George Pătăceanu subliniază în Impresiuni din Coşbuc (loc. cit.> p. 517) naturaleţea şi naivitatea fetei şi modul cum poetul ştie să pătrundă în sufletul timidei îndrăgostite; aceeaşi putere de analiză sufletească o sesizează şi Sextil Puşcariu (v. articolul său Coşbuc, în Luceafărul, Sibiu, nr. 8, 1905, p. 171):
        „...E arătată altă fază a dragostei, cînd întreg sufletul începe să fie cuprins de acelaşi simţimînt puternic şi victorios...
        Frica şi ruşinea de a-şi recunoaşte dragostea, încîlcirea tortului, spargerea geamului, sîngerarea piciorului cu un cui —iată mijloacele atît de simple prin care ştie Coşbuc să redea simţimîntele adinei. Fata şi-a sîngerat piciorul cînd inima-i începe să sîngere.
        în Pe lingă boi fata iubeşte, dar nu îndrăzneşte încă singură să-şi dea socoteală de iubirea sa.“
299
RADA
$>. 59
       Publicată pentru întîia oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 2, 3/15 ianuarie 1889, p. 5.
       Reprodusă în Constituţionalul, Bucureşti, I, nr. 156, 30 decembrie 1889/11 ianuarie 1890; Lumea literară, Gherla, I, nr. 19, 1 octombrie 1893, p. 233—234; Calendarul plugarului, Braşov, VII, 1899, p. 69—70. Inclusă în toate ediţiile antume ale Baladelor şi idilelor.
    Variante:
     5 Grai p-ales, neted, ca apa (Tribuna): Grai pe-ales, neted, ca apa (1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Grai ales şi lin ca apa (1914, 1916).
       în Tribuna urmează următoarea strofă, pe care Goşbuc a suprimat-o din varianta inclusă în volum:
                        Anii sînt la sluţi părere,
                        La frumoşi ei sînt avere.
                        Pentru Rada de la sate Optsprăzece ani sînt, frate,
                        Tot atît de mult tezaur Ga-n palat urîtei Beţi Optsprezece mii în aur.
    15 Sînt şi-n sat un stol de fete (Tribuna): Sînt şi-n sat destule fete (1893 şi urm).
    16 Cari de nu pot să te-mbete (Tribuna, 1893, 1897,1902,1907,1911): Gări de n-au cu ce-mbete (1914 — aici este o greşeală evidentă de tipar; ar trebui: ce sd-mbete; greşeala se repetă şi în ediţia din 1916).
    19 Dar ea, Rada, ea te fură (Tribuna): Rada, cind o vezi, te fură (1893 şi urm.).
    20 Numai cu fiorul vorbei (Tribuna): Cu necontenitul zîrnbet (1893 şi urm.).
    21 Şi cu ochii de maură (Tribuna): Şi cu-a vorbelor căldură (1893 şi urm.).
    25 Gasa lor e ca oglindă (Tribuna): Gasa lor toatâ-i oglindă (1893 şi urm.).
    29 Pe imas nu-i multă hrana (Tribuna): Pe izlaz nu-i multă hrana (1893 şi urm.).
    SI Şi-n amurg ea, Rada-n tindă (Tribuna): Şi-n amurg copila-n tindă (1893 şi urm.).
    32 Foc pe vatră vrea s-aprindă (Tribuna): Foc în vatră vrea s-aprindă (1893 şi urm.).
    34 Radă, fă, să fugi cu doniţi (Tribuna): Radă, fă, s-alergi degrabă (1893 şi urm.)
300
    *38 Vin ficiorii totdeauna (Tribuna): Vin flăcăii totdeauna (1893 şi urm.).
    41 Ştiu ficiorii! Şi-şi fac seara (Tribuna): Ştiu flăcăii! Şi-şi fac seara (1893 şi urm.).
    4A]Lucră-n sat cu ziua fata (Tribuna): Toarce-n sat cu ziua fata (1893 şi urm.).
    47 Are-n veci inima plină (Tribuna): Inima-i în veci e plină (1893 şi urm.).
    49 Mai mult are vreo regină? (Tribuna): Mai mult ce-are o regină? (1893 şi urm.).
       Următoarea strofă din Tribuna a fost înlăturată de către Coşbuc în volum:
                        Caii sfîntului Ilie Purtînd nori! Atît de pie îi sărută ea-n icoanei Şi de Christ, cum e-n piroane Aburîndu-i rana sînge,
                        Nu de milă, cît de ciudă,
                        Că l-au răstignit, ea plîngel
    50 Rada-i toată poezie (Tribuna):       Rada-i nălucire vie (1893
        şi urm.).
    54  Şi-o întrebi: „Ce-aştepţi, copilă?“ (Tribuna): Şi-o întrebi: „Ce-aş-tepţi, iubită?“ (1893 şi urm.).
    55  Roşie după stîlp s-ascunde (Tribuna): Şi pe dup-un stîlp s-ascunde (1893 şi urm.).
    56  Drăgălaş, ca-ntr-o idilă (Tribuna): Galbenă de zăpăcită (1893 şi urm.).
    57  Şi la holdăI Arde soare (Tribuna): Iar la holdă! Arde soare (1893): Dar la holdă! Arde soare (1897 şi urm.).
    62  E şi Rada? Fug feciorii (Tribuna): E şi Rada? Fug flăcăii (1893 şi urm.).
    63  Şi ei, măcar nu li-e sete (Tribuna): Şi ei, toţi, şi nu le-e sete (1893 şi urm.).
    64  în genunchi Rada pe ţărmuri (Tribuna): Şi-n genunchi atunci pe ţărmuri (1893 şi urm.).
    65  Din pumni, mici cît două sfărmuri (Tribuna): Ea din pumni cît două sfărmuri (1893 şi urm.).
    66  Bea, iar Petrea: „Dă-mi şi mie!“ (Tribuna): Bea, iar Nicu: „Dă-mi şi mie!“ (1893 şi urm.).
    67  „Dar, taci I Bea din pălărie!“ (Tribuna): „Taci I şi bea din pălărie 1“ (1893 şi urm.).
301
72 Prea micuţ pahar de apă!“ (Tribuna): Prea e mic păhar de apă!“ (1893 şi urm.).
75 Tot p-obraz, dar drăgălaşă (Tribuna): Pe obraz, dar drăgălaşă (1893 şi urm.).
83  Nu te-ar mai primi altarul (Tribuna): S-ar mira de £me-altarul (1893 şi urm.).
84  Cînd ai vrea să te cumineci (Tribuna): Ce păcat ai să cumineci I (1893 şi urm.).
98 Le sînt uzi de lacrimi ochii (Tribuna): Umezi au de lacrâmi ochii (1893 şi urm.).
104 Şi, din hori, se prind feciorii (Tribuna): Şi din joc sâ prind feciorii (1893): Şi din joc să prind feciorii (1897 şi urm.).
106 Aşi Şi Rada-i mare hoaţă (Tribuna): Da! Şi Rada-i mare hoaţă (1893 şi urm.).
114 „Viu şi eu?“ Şi din usrioară (Tribuna): „Viu şi eu!“ Şi din uscioară (1893 şi urm.).
     Strofa care urmează nu este în varianta din Tribuna; poetul a creat-o şi inclus-o în Balade şi idile, 1893, şi a păstrat-o în toate ediţiile culegerii:
                 —   „Ieri mi te-am făcut scăpată;
                 Azi nu-mi scapi nesărutată!“
                 —   „Cum nu scapi din mînă fumul —
                 Nu-mi eşti drag, de ce-mi ţii drumul?4*
                 Ea nu-şl crede-a ei cuvinte;
                 De le-ar crede Vladu însă,
                 Rada şi-ar ieşi din minte.
131 Căci te sparie cu iadul (Tribuna): Că te sperie cu iadul (1893 şi urm.).
    Grigori N. Lazu încearcă să demonstreze că şi poezia Rada ar fi o prelucrare după un model străin: după o poezie — Hans und Verne — scrisă „în dialect popular, a lui Johann Peter Hebel, autorul cunoscutei idile Das Habermus“. Acuzele lui Lazu rămîn, în acest cazf doar prezumţii neîntemeiate.
p. 63            TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII,nr. 126, 5/17 iunie 1891, p. 501.
    Reprodusă în Gazeta Transilvaniei, Braşov, LVI, nr. 230, 17 octombrie 1903, p.l; Amicul poporului, calendar, Sibiu, XXXVII, 1897, p. 89—90.
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în toate ediţiile antume ale acestei culegeri, precum şi în volumul Balade, 1913.
302
Variante:
  1 Avea sărmanul trei ficiori (Tribuna): Avea şi dînsul trei feciori (1893 şi urm.).
13 Şi sta-n gazete că s-a dat (Tribuna): Scria-n gazeta că s-a dat (1893 şi urm.).
14  Poruncă să rentoarcă-n ţară (Tribuna 1893,1897,1902,1907,1911)t Poruncă să se-ntoarcă-n ţară (1914, 1916).
31 Un caporal îi iese-n prag (Tribuna): Căprarul vechi îi iese-n prag (1893 şi urm.).
33  De Radu i-a fost mai cu grabă (Tribuna): De Radu-i este mai cu grabă (1893 şi urm.).
34  Că Radu i-a fost cel mai drag (Tribuna): Că Radu-i este cel mai drag (1893 şi urm.).
41 Să-i moară Radu! Şi acest lucru (Tribuna): Să-i moară Radu! Acest lucru (1893 şi urm.).
69 Şi soarele-a clinat spre seară (Tribuna): Şi soarele-a scăzut spre seară (1893 şi Urm.).
71 El, bietul om, sta tot acolo (Tribuna): Iar bietul om sta tot acolo (1893 şi urm.).
    C. Dobrogeanu-Gherea arată că în poezia Trei, Doamne, şi toţi trei „e redată durerea şi jalea nebună a unui tată care şi-a pierdut feciorii în război. Ca putere de zugrăvire a durerii, poezia aceasta ar face podoaba oricărei literaturi.“ (Studii critice, II, 1956, p. 245.)
    Eugen Lovinescu, în articolul Coşhuc, „Trei, Doamne, şi toţi trei“, publicat în Sburătorul, I, nr. 1, 1919, p. 15—18, susţine că poezia nu este altceva decît o traducere destul de diluată a poeziei An Anfrag de Karl Stieler. Vezi şi ediţia definitivă, Critice, Bucureşti, 1928, p. 114—123; aici Lovinescu publică cele trei articole ale sale din Sburătorul referitoare la originea poeziilor lui Coşbuc: Rugămintea din urmă, Romanţă şi Trei, Doamne, şi toţi trei. înainte de a reproduce observaţiile lui Eugen Lovinescu, să reproducem textul originar, german, al poeziei An Anfrag:
                             AUF DER SCHARFEN SEITEN An Anfrag (1870)
                          A Bauer hat drei Buabn im Feld,
                  Sie lassen gar nix hărn,
                Jetz iser halt nach Miinka nein Zum fragen in d’Kasern.
24 — G. Coşbuc — Opere alese voi. I 303
               „Wie geht’s mein Toni?“ hat er gfragt,
                 Den mag er halt vor allen;
               Da schaugen s’ nach und sagen s’ihm:
                 „Der ist bei Worth drin gfallen.44
               „O mei Gott, nei! und unser Hans?44 „Der is mit siebez’g Mann
               Bei Sedan gfallen.44 — „Und der Sepp?“
                 „Der liegt bei OrleansI44
               Der Alte sagt koa Wort und geht.
                   Er hebt sich an am Kasten,
               Am Stuhl, am Turgschloss, an der Stiegn—
                   Er muass a wenig rasten.
               Drunt auf der Staffel vor dem Haus Da is er niedergsessen,
               Er halt sein Huat no in der Hand,
                 Er hat auf alls vergessen.
               Es gengant wohl viei tausend Leut,
                 Viei hundert Wagn vorbei.
               Der Yader sitzt no allweil dort...
                 „Drei Buabn und — alle drei!“
    (Am reprodus textul după Gedichte von Karl Stieler mit einer Ein~ leitung, Erlâuterung und Worterverzeichnissen herausgegeben von Fritz Gundlach, vierter Bând, Leipzig, „Universal Bibliothek44, nr. 5887, p. 7—8.)
    Eugen Lovinescu, urmărind paralel poezia lui Stieler şi pe aceea a lui Goşbuc, dovedeşte că:
    „Populara poezie Trei, Doamne, şi toţi trei este o prelucrare conştientă a poeziei An Anfrag a lui Karl Stieler, scrisă în dialect bavarez şi inspirată de războiul din 1870 (Bern, Deklamatorium, 478, Reclam). Din 6 strofe de cîte 4 versuri, Goşbuc a făcut 13 strofe de cîte 6 versuri; dar nici un moment din mica dramă a lui Stieler nu lipseşte din poezia lui Goşbuc. Nicăieri nu se poate urmări mai bine felul de prelucrare a poetului nostru, darul lui de amplificare şi retorica spre care-1 împinge uşurinţa versificaţiei. Pe lîngă poetul emoţionat, Goşbuc mai era şi un virtuos al dezvoltării retorice. în Trei, Doamne, şi toţi trei avem tocmai putinţa de a intra în atelierul artistului:
    Iată strofa întîia a lui Stieler:
                 Un ţăran are trei copii la război,
                   Despre care nu se mai aude nimic.
                 Acum se duce la Miinchen,
                   Ga să întrebe la cazarmă.
304
    La Goşbuc se preface în 5 strofe, adică în 30 de versuri! Poetul dezvoltă ideea războiului cu turcii, eroismul soldaţilor noştri (momente nefolositoare pentru acţiunea poeziei) şi neliniştea crescîndă a bătrî-nului tată, interesantă psihologiceşte:
                  Avea şi dînsul trei feciori,
                 El pleacă-n urmă la cazarmă,
                              Să afle ce dorea.
    Cele patru versuri ale lui Stieler se găsesc deci aproape intacte. Goşbuc a mai adaos 26 de versuri, din care unele sunt de prisos. Altele zugrăvesc însă zbuciumul bătrînului în chip progresiv.
    Iată strofa a doua a lui Stieler:
                 — «Cum merge Toni al meu? întreabă el,
                    Pe dînsul îl prefer tuturor»;
                 Atunci ei îl priviră şi-i răspunseră:
                    — «A căzut la Worth.»
    La Goşbuc e în traducere literară:
                 Căprarul vechi îi iese-n prag
                  — «E mort! El a căzut la Plevna In cel dintîi şirag!»
    La auzul vestei năprasnice, bătrînul lui.Stieler nu poate scoate
decît:
                 O, mein Gott, nein!
    Goşbuc diluează efectul concentrat al ţipătului bătrînului printr-o tiradă retorică:
                 O, bietul om! De mult simţea
                              El nu-1 înţelegea.
    Strofa a treia a lui Stieler este:
                —    «Şi Hans al nostru?» —
                —    «împreună cu 70 de oameni A căzut la Sedan.» — «Şi Sepp?»
                             — «Zace la Orleans!»
    La Goşbuc avem o simplă traducere:
                —    «Dar Gheorghe-al nostru cum o duce?»
                «Prin văi pe la Smîrdan».
24*
305
    Strofa a patra a lui Stieler este:
                   Bătrînul nu spune nici o vorbă şi pleacă,
                     Se sprijină de dulap,
                   De scaun, de uşă, de scară,
                     Ar vrea să se odihnească puţin.
    La Goşbuc găsim în loc două strofe, în care pateticul concentrat al lui Stieler este iarăşi dezvoltat retoric:
                  El n-a mai zis nici un cuvînt:
                  Şi se proptea, de slab, sărmanul,
                              Cu mîna de pereţi...
    Strofa a cincea a lui Stieler este:
                 i Jos pe o treaptă dinaintea casei Se aşează bătrînul,
                  El îşi ţine în mînă pălăria Şi uită de toate.
    La Goşbuc momentul de desperare mută a bătrînului se diluează iarăşi în două strofe:
                  Nu se simţea de-i mort ori treaz.
                  Iar bietul om sta tot acolo
                               Ga mort, [precum s-a pus.
    Şi acum strofa din urmă a lui Stieler:
                  îi treceau pe dinainte multe mii de oameni Şi multe sute de trăsuri.
                  Tatăl stătu multă vreme acolo...
                    «Trei copii şi [toţi trei!»
    La Goşbuc e cu toate amănuntele. Nu lipsesc nici trăsurile, nici oamenii şi nici energicul strigăt de la urmă:
                  Treceau bărbaţi, treceau femei,
                              «Trei, Doamne, şi toţi trei!»
    Nici unul din momentele poeziei lui Stieler nu e lăsat la o parte. Cîteva au fost numai dezvoltate, dintr-o necesitate psihologică uneori, din amplificare retorică cele mai adese.“
    Revista Luceafărul, XIV, nr. 9, 1919, p. 200, prin condeiul unui anonim, în articolul Iarăşi originalitatea lui Coşbuc> încearcă să demonstreze inutilitatea descoperirii lui Eugen Lovinescu:
    „în Sburătorul, d-1 Lovinescu reia seria faimoaselor revizuiri cu un articol asupra lui Goşbuc. E vorba iarăşi de vechea şicană în jurul originalităţii marelui poet. D-1 Lovinescu a descoperit că izvorul
306
inspiraţiei lui Coşbuc în poezia Trei, Doamne, şi toţi trei e o poezie germană a lui Karl Stieler. Şi, în numele istoriei literare, după o amănunţită comparaţie, d-1 L. ajunge la concluzia că poezia lui Goşbuc nu e decît o simplă traducere a poeziei germane.“
    Goşbuc, citind poezia lui Stieler, a rămas impresionat de zguduitoarea întîmplare, căreia i-a dat o viaţă artistică superioară într-o haină literară românească, dar respectînd momentele baladei aşa cum sînt în originalul bavarez.
p. 66                     LA OGLINDĂ
    Publicată pentru prima oară în Convorbiri literare, Bucureşti, XXIV, nr. 1, 1 aprilie 1890, p. 43—46, cu o indicaţie: „Bucureşti, ttiartie 1890“.
    Inclusă, începînd cu 1893, în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile.
V a r i a n t e :
14  Cine-a spus că eu sînt mică? (Convorbiri literare): Cine-a zis că eu sînt mică? (1893 şi urm.).
27  Te-am numai pe tine, fată (Convorbiri literare): Am şi eu numai o fată (1893 şi urm.).
28  Nu te dau, ca sa fii dată (Convorbiri literare): Şi n-o dau săffieăată (1893 şi urm.).
29  Cui te dau are să fie (Convorbiri literare): Cui o dau voiesc să-mi fie (1893 şi urm.).
38 Las’ sa-nvâţ şi cum se leagă (Convorbiri literare): Las’ să văd şi cum să leagă (1893 şi urm.).
41 Păi, mă prind feciorii dragă (Convorbiri literare): Hai, mă prind feciorii dragă (1893 şi urm.).
43  Şi-s subţire! Să mă frîngă (Convorbiri literare): Că-s supţire!kSă mă frîngă (1893, 1897, 1902, 1907, 1911, 1914): Că-s su&ţire! Să mă frîngă (1916).
    în varianta din Convorbiri literare, lipseşte strofa următoare, care este inclusă în poezie începînd cu ediţia 1893:
49—54           Braţul drept dacă-1 întinde
                Roată peste brîu te prinde Şi te-ntreabă: „Dragă, strîngu-l?“
                Şi tu-1 cerţi, dar el, nătîngul,
                Ca răspuns te mai cuprinde
                                  Şi cu stîngul.
307
56  Auzi! Cine-i la portiţă? (Convorbiri literare): Doamne! Cine-i la portiţă? (1893 şi urm.).
57  Om să fie? N-are cine! (Convorbiri literare): Om să fie? Nu e cine! (1893 şi urm.).
63  Dintâi salba cea cu poturi (Convorbiri literare): Uite salba, brlu, şi toate! (1893 şi urm.).
64  Şi pui brîul, pui inelul (Convorbiri literare): Şi cosiţe [cumpărate (1893 şi urm.).
65  Şi pe după spate-n chioturi (Convorbiri literare): Stai, sâ-nchei şi testemelul (1893 şi urm.).
66  Testemelul (Convorbiri literare): Pe la spate (1893 şi urm.). Următoarea strofă nu este în varianta din Convorbiri literare, fiind adăugată în ediţia 1893 şi următoarele:
67—72            Uite ce bujor de fată —
                   Stai să te sărut o dată!
                   Tu mă poţi, oglindă, spune!
                   Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată,
                                  Gînduri bune.
74 Ce-i fac eu, mi-ar da ea mie! (Convorbiri literare): Ce-i fac azif mi-ar da ea mie! (1893 şi urm.).
    Lipseşte din varianta publicată în Convorbiri literare şi următoarea strofă care apare în ediţia 1893 şi în celelalte ediţii antume:
79—84            Că mi-a spus bunica mie;
                   Că nevasta una ştie Mai mult decît fata, juna,
                   Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna —
                   Şi mă mir eu ce-o să fie Asta una!
85 Aşa vezi! Acum, din ladă (Convorbiri literare): Briu-i pus! Acum, din ladă (1893 şi urm.).
88 Hui, şi mama-i prin ogradă! (Convorbiri literare): Aolio! Mama-n ogradă! (1893 şi urm.).
97 Intră mama? O, ba bine (Convorbiri literare): Intră-n casă? O, ba bine (1893 şi urm.).
99 Şi stă-n sfat! Toată-s văpaie (Convorbiri literare): Stă la sfat... toată-s văpaie! (1893 şi urm.).
                      Ovid Densusianu, în recenzia pe care o publică despre culegerea de Balade şi idile, în Revista critică şi literară, I, nr. 8—9, august-septem-brie 1893, la p. 407—408, apreciază poezia în chip cu totul favorabil: „Aşa, în La oglindă, găsim analizată starea sufletească a unei tinere fete care, turburată de focul şi visurile tinereţii, îşi admiră singură în
308
oglindă gingăşia şi frumseţa chipului său blînd, de pe care încă nu s-a şters farmecul naivităţii şi nevinovăţiei copilăreşti; în întreagă această descriere găsim o pagină de psihologie răsfrîntă prin prisma luminoasă a imaginaţiei poetice. Gîte idei şi cîte reflecţii nu străbat mintea tinerei copile, şi cîte dorinţe şi simţiri vage şi neînţelese nu se ascund în inima ei, cînd, sfioasă şi încrezută în sine, priveşte în oglindă şi zice:
                               Iată-mă! Tot eu, cea veche!
                                                                                    Las* să văd cît e de bine Măritată.
    Şi toate acestea poetul ni le spune cu atîta bogăţie de colori şi într-o limbă atît de armonioasă prin însăşi simplitatea ei, încîtochii noştri pare că văd răsfrîngîndu-se chipul visătoarei copile în fiecare cuvînt şi-n fiecare vers ieşit din peana poetului/4
    D. Evolceanu, în Baladele şi idilele d-lui George Coşbuc, în Convorbiri literare, XXVII, nr. 11, 1 martie 1894, p. 958, remarcă şi el, în termeni elogioşi, poezia:
    „Una din cele mai frumoase e La oglindă: o fată mare de ţăran, foarte tînără, aproape copil, un tip de atîta frăgezime şi de o poezie atît de delicată, cum se poate întîlni la cele mai multe eroine din comediile lui Shakespeare, şi poate numai la acesta.44
p. 70                     CALUL DRACULUI
    Publicată pentru întîia oară sub semnătura „George Cujbă44, în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 18, 1892, p. 487.
    Reprodusă în periodicele Tribuna, Sibiu, X, nr. 1, 1/18 ianuarie 1893, p. 1; Amicul poporului, calendar, Sibiu, XXXIV, 1894, p. 88; Dreptatea, Cernăuţi, I, nr. 4, 1907, p. 51—52; Foaia interesantă, Orăştie, VI, nr. 3, 6 ianuarie 1911.
    Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile.
V a r i a n t e:
10  Şi-n ea baba. Asta-i asta (Lumea ilustrată): Şi-n ea baba! Ce-i şi asta? (1893 şi urm.).
18  Ba mai fluier, ba mai tac (Lumea ilustrată) : Plec şi fluier, stau şi tac (1893 şi urm.).
19  Ţi-ai găsit-ol Baba-i drac! (Lumea ilustrată): Dar de unde! Baba-i drac! (1893 şi urm.).
25 Baba-i o ohsigă-n grîu (Lumea ilustrată): Baba-i o momîie-n grîu (1893 şi urm.).
309
p. 72
NUŞA
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile din 1893; a fost eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
    Reprodusă în Calendarul din Arad, XVII (1896), p. 99—100.
    Eliminarea acestei poezii din culegerea Balade şi idile, începînd cu cea de a doua ediţie, 1897, se explică, presupunem, şi prin atacurile luiGrigori N. Lazu, care, în broşura sa Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh.Coşbuc, reproduce poezia Nuşa (cu următorul comentariu la subsol: „Aice vedem că drăguţa idilicului, fericitului şi vecinicului Vladu, se numeşte Nuşal De ce însă Nuşa?—-Ei, de ce? — fiindcă rimează cu «uşa», care uşă aice joacă un mare rol; precum în alte poezii Rada rimează cu «strada», tot pentru aseminea tehnică!“), şi continuă:
    „D-apoi eul — căci iată, reproduc două poezii, una populară din Ungaria şi a doua întitulată Masa, a poetului rus Ulianov. Bă începem cu cea ungurească:
                 —   «Dar deschide uşa-odată —
                 Nu-i un slav, ci ungur, fată!
                 Dar deschide, că-mi fac vînt —
                 Nu mai ştii tu cine sînt?»
                 —   «Ba te ştiu eu, dar mi-i teamă» —-Jură tînărul de seamă,
                 Şi se duce ca un vînt,
                 Şi rămîn c-un jurămînt!
    Iată şi Maşa lui Ulianov:
                 —   «Ei! la uşă cine bate —
                 Uşa casei, cea de lemn?»
                 —   «Eu sunt, soţul, scumpă Maşa!»
                 —   «Nu se intră — dă-mi un semn!»
                 —   «Iată stă-n ograda noastră —
                 Drept în mijloc, stă un nuc.»
                 —   «Un vecin ţi-a spus-o poate,
                 Vezi tu, rămăşag m-apuc.»
                 —   «Patul nostru de culcare —
                 Patul e de abanos.»
                 —   «Ţi-o fi spus-o manca poate —
                 Nu te lauzi, nu-i frumos!»
                 —   «Un negel ai drept la mijloc între sînuri — nu-i aşa?»
                 —   «A! deschid! Ivane, intră —
                 Na-ţi şi sărutarea mea!»“
                                 (Op. cit, p. 34—37.)
310
    Lazu reafirmă că Nuşa este o plagiere după „o poezie populară ungară*4 şi Maşa lui Ulianov în Plagiatorul Coşbuc, scrisoare adresată „domnului redactor" al Adevărului, publicată în nr. 1.724, din 13 decembrie 1893, p. 2.
p. 74                    DE PE DEAL
    Publicată pentru prima oară în Povestea vorbei, Bucureşti, I, nr 3, 24 octombrie 1896, p. 1.
    Reprodusă în Calendarul românului, Caransebeş, XVII, 1905,
p. 154.
    Inclusă în Versuri şi proză, Caransebeş,, 1897; Balade şi idile, 1897, şi în celelalte ediţii îngrijite de poet.
    Din puţinele comentarii pe marginea acestei poezii, cităm din articolul publicat de Ina Don, Sufletul femenin in poezia lui Coşbuc, Universul literar, L, nr. 18, 26 aprilie 1941:
    „Există însă o trăsătură caracteristică a psihologiei femenine: anume, acea teamă, mîndrie de a-şi recunoaşte sentimentul, dacă nu faţă de ea însăşi, cel puţin faţă de bărbat. Şi anume, o trăsătură specială care derivă din această mîndrie este reflexul impulsiv, aproape necugetat, pe care-1 găsim la mai toate femeile, şi anume, acela de a se preface în clipa în care îşi întîlneşte iubitul că nu l-a văzut şi de-abia cînd întîlnirea este inevitabilă să simuleze surprinderea"...
p. 76                      EL-ZORAB
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, 1893, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri, precum şi în volumul Balade, 1913.
Variante:
73 Mai mult, urmîndu-te la pas (1893): De-acum, urmîndu-te la pas (1897 şi urm.),
100 De arşiţe şi ploi? (1893): De vinturi şi de ploi? (1897 şi urm.).
124 Mai nobili şi mai mîndri cai (1893): Mai vrednici şi mai mîndri cai (1897 şi urm.).
    El-Zorab face parte din aceeaşi familie de poezii orientale cu Faima, Puntea lui Rumi, Zobăilt Scrisoarea lui Firdusi cătrâ şahul Mahmud şi alte cîteva, rezultat al lecturilor din literaturile orientale făcute de
311
Coşbuc în limba germană. Uneori motivul a fost prelucrat înaintea lui de poeţi germani, care se înfruptaseră şi ei, la rîndul lor, din aceeaşi plină de fantezie literatură şi filozofie a vechii Indii, a Orientului Mijlociu spre care se scurseseră valurile de civilizaţie sanscrită.
    Şi în acest caz Coşbuc a fost acuzat de plagiat. Ideea că El-Zorab nu este o creaţie originală a pornit din însuşi titlul şi conţinutul străin al poeziei.
    într-un lung articol, O problema de estetică literară — „El-Zorab“ de G. Coşbuci publicat în Convorbiri literare, LI, nr. 3, martie 1919, p. 264—271, germanistul Gheorghe Lazăr vorbeşte despre modul în care poetul nostru s-a inspirat din balada Die Perle der Wilste a poetului german Strachwitz. înainte de a reproduce opinia lui Lazăr, să facem cunoştinţă cu balada germană, în original, pe care autorul studiului din Convorbiri literare o valorifică doar parţial.
                                 DIE PERLE DER WtlSTE Journal de Smyrne
            Zum Pascha von Beirut, vor seinem Heere,
            Als just die Schaufel hielt der Bugelhalter,
            Her trat ein Araber vom rothen Meere.
            Es war ein brauner Scheich in rust’gem Alter;
            Weiss war sein Kleid, an dunkelrother Schleife Da hing sein Perserschwert, sein Turbanspalter.
            Es floss der Bart in vollster Schwârz’ und Reife Auf uns’res Emirs bronzebraune Biiste Er hielt ein Pferd am schmalen Ziigelstreife.
                     Dreimal die Erde schlug sein Mund und griisste Den Pascha, der, hinschielend nach der Stute,
            Gar gnădig sprach: „Steh’ auf, o Sohn der WiisteP4
            Darauf der Scheich mit schmerzbewegtem Muthe:
            „Ich bringe dir ein Ross, o Herr, zum Kaufe Von den Koylani allerreinstem Blute.
            Ein flucht’ger Staub der Wiiste ist’s im Laufe,
            Doch fest wie Sinai, der Wolkentrâger,
            So steht’s in des Gefechtes Feuertaufe.
            Kennst du den S’mum, den todtbeschwingten Jăger?
            Oft hab' ich ihn ereilt im tollsten Jagen Und ihn beim Bart gezaust, den Steppenfeger.
            Nimm hin das Ross, ich wiird’ ihm nie entsagen,
            Wenn nicht der Hunger mir, der Markzerfresser,
            Die diirren Krallen in das Fleisch geschlagen.
312
     Nimm hin das Ross, nie ritt ein Fiirst es besser,
     Nie trank ein edler Thier mit Durstgeliiste Der Wustenquelle beiliges Gewăsser.
     Ich gâb’es nicht um Ormu’s Perlenkiiste!
     Doch in der Oede hungern meine Knaben,
     Und meinem Weibe dorrt der Quell der Bruşte!“
     Also der Mann, und die Runde traben Liess er am Seil den vielgepries'nen Renner:
     Fur tausend Tamans solist das Thier du haben.“
     Der Tiirke schmunzelte, er war ein Kenner;
     Die Stute war von wundervollen Baue,
     Und schnurrbartstreichend staunten seine Mănner.
     Es schimmerte das Fell in reinstem Graue,
     Gleich mattem Silber oder weissem Sammte, Gestrichen von der Hand der schonsten Fraue.
     Schaumwellen glich die Mâhn’, das Auge flammte,
     Im Bogen flog der Schweif, wild schnb die Naşe, Wenn sich das Bein zum Niedersetzen strammte.
     Nicht eine Wunde schlug der Huf im Grase,
     So, selbstgefăllig an dem seid’ nen Stricke,
     Hinprahlte sie, die Tochter der Oase. —
     Der Pascha winkte freudig mit dem Blicke;
     Der Seckelmeister trat zum Beduinen,
     Aufs Zâhlbrett pflanzend tausend blanke Stiicke.
     Der aber stand mit schwermutvollen Mienen,
     Und wandte nicht sein Auge von der Stute,
     Als dăcht’ er ewig ihr zum Pfahl zu dienen.
     Und leise wiehernd sprang heran die Stute,
     Den kleinen Kopf auf seine Schulter sttitzend,
     Und klug und traurig sah ihn an die Stute.
     Er aber sprach mit Augen feucht erblitzend:
     „Du wirst nicht mehr mit mir die Luft durchsausen, Den Sand von deinen Fersenbiischeln spritzend;
     In Marmorstăllen wirst du fur der hausen,
     Du wirst nicht mehr im Zelt mein Lager wărmen, Nicht mehr mit meinen Kindern Datteln schmausen;
     Nein, federprunkend, unter Pracht und Lărmen,
     Mit goldnen ZiigeJn, perldurchwirkten Măhnen,
     Wirst du vor prăchtigen Geschwadern schwărmeni“
313
       Und reubewăltigt knirscht er mit den Zăhnen Und kusste auf den Hals das Thier und weinte,
       Und selbst die Stute weinte helle Trănen.
       Da vor dem Pascha, welcher hohniseh greinte,
       Kiisst’ er den Staub und schrie: „Nimm ab den Sold mir,
       Um den mein Ross ich zu verschachern meinte;
       Gib mir mein Ross; was soli das schnode Gold mir,
       Als dass mein Ross damit zur Schlacht ich schmuckte.
       Gib mir mein Ross zuriick, o Herr, sei hold mir!“
       Darauf der Pascha: „Juckt dich dein Genicke?
       Mein ist das Pferd, dein ist das Geld, so bleib’es,
       Und gehst du nicht, lass’ ich dich hau’n in Stuckei“
       Doch Jener, immer noch gebog’nen Leibes:
       „Nimm, Herr, dein Gold und lass mir meine Stute,
       Die Perle meines Stamms und meines Weibes.
       Und willst du nicht, so nimm mich samt der Stute Lass mich als Trossknecht deine Pferde striegeln,
       Ich kann nicht heimgehn ohne meine Stute!“
       Der Pascha rief, und aus den breiten Bugeln Mit draht’nen Peitschen sprangen die Tartaren,
       Dem Lâstigen die Sohlen zu beflugeln.
       Der aber griff den Renner bei den Haaren Und durch den shonen Hals mit festem Schlage Liess schneidend er die Perserklinge fahren.
       Der Sabel schnitt—und lautlos, ohne Klage,
       Sah er sein kostlich Thier zusammenknicken,
       Das blickt’ ihn an, als ob es Dank ihm sage.
       „Dich wird fiirwahr kein fremder Sattel driicken,
       Kein fremder Daumen wird dein Kammhaar fassen,
       Kein fremder Sporn die Flanke dir zerstiicken! —
       Mich, aber, Pascha — magst du pfâhlen lassen“!
    Am reprodus textul după Gedichte von Moritz Graf Strachwitz Gesammtausgabe, Leipzig, „Universal Bibliothek", nr. 1.009—1.010, ediţia din 1877 (după data prefaţatorului), p, 158—161.
    In articolul citat, Gheorghe Lazăr afirmă categoric chiar de la început : „«Die Perle der Wiiste» este prototipul direct al lui «El-Zorab»!
    Căci în balada poetului nostru se întîlnesc o sumă de transpuneri din textul german; chiar începutul ne apare ca o analogie semni-
314
ficativă: «Zum Pascha... Her trat ein Araber» (1,1—3), pe care Coşbuc îl redă, mai concentrat şi mai viu, înlăturînd cadrul marţial evocat în fugă de Strachwitz: «La paşa vine un arab » (1,1). Mai departe, autorul german, stăpînit de verva sa descriptivă, care adesea îl tîrăşte pe drumurile lăturalnice ale digresiunii, detaliază portretul eroului: «Weiss war sein Kleid» (Vesmîntul său era alb1, II, 2), element căruia Coşbuc i-a dat o întrebuinţare mai fericită în strofa XVII, versul 2 al baladei sale: «Ardun al tău în alb veşmînt». în poezia lui Strachwitz tînguirea şeicului către puternicul paşă din Beirut culminează în această impresionantă simbolizare a foamei: «Und meinem Weibe dorrt der Quell der Bruşte» (Iar soţiei mele îi seacă izvorul sinilor). Cu deosebirea unui singur amănunt, regăsim aceeaşi figură în El-Zorabi «Nevestei mele i-a secat al laptelui izvor» (III, 4—5). Reminiscenţele urmăresc însă şi mai departe pe Coşbuc. în [Die] Perle der Wiiste arabul îşi oferă calul spre vînzare în schimbul aceleiaşi sume ca şi Ben-Ar-dun. «Fur tausend Tamans solist das Tier du haben » (Cu o mie de tamani poţi avea calul). La Coşbuc: «O mie de ţechini primeşti?» (VI, 1). Singura diferenţă este numele monedei. Apoi cele două naraţiuni îşi continuă mersul paralel, cu apropieri vădite în momentele caracteristice. Ambii eroi dau prilej cumpărătorului să admire calul: «Und die Runde traben, Liess er amt Seil den vielgepries9 nen Renner» (Şi puse mult lăudatul său fugar să ocolească în trap, XI, 1—2).Fragment care devine la Coşbuc: «El poartă calul dînd ocol în trap grăbit» (V, 1—2). Aici localizarea s-a petrecut deci numai în parte...
    Asemănările înşirate mai sus — spune Gheorghe Lazăr în continuare — vor fi îndestulătoare pentru a dovedi legăturile de filiaţiune între cele două balade. însă Coşbuc nu s-a mărginit la împrumuturile acestea de natură întrucîtva mai mult formală. O analiză mai adîncită va descoperi o seamă de înrudiri intime, care s-au încheiat pe calea unei asimilări organice a cîtorva elemente din chiar ţesătura subiectului şi din arsenalul mijloacelor lui Strachwitz.
    Întîlnirile de acest fel dau pe faţă punctele de afinitate electivă ale sufletului celor doi autori. Şi ele nu sînt puţine şi nici întîmplă-toare.
    Vom arăta pe cele mai caracteristice.
    Spre pildă, aceeaşi figură de stil, hiperbola, serveşte în amîndouă baladele pentru a reda iuţeala de uragan a cailor. Singura deosebire stă în alegerea termenului de comparaţie: «Kennst du den S9mum, den todtbeschwingten Jăger? Oft hab’ich ihn ereilt im tollsten Jagen,
    1 în articolul lui Lazăr traducerile sînt la subsol.
315
Und ihn beim Bart gezaust, den Steppenfeger» (Cunoşti Simunul, vînă-torul purtat pe aripi de moarte? Adesea l-am ajuns din zborul cel mai nebun şi l-am scuturat de barbă pe acest măturător al stepei, VII, 1 —3). «N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, pe urma unui şoim uşor, ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor» (XVI, 2 — 4).
    Şi, de asemenea, atît eroul poetului german, cît şi Ben-Ardun simt nevoia de a exprima puternic greutatea cu care se despart de caii lor. Structura gîndirii merge pînă la identitate, în ce priveşte conţinutul: «Ich gâb’ es nicht um Ormu’s Perlenkiiste ! Doch in der Oede hungernmeine Knaben» (Nu l-aş da nici pentru coasta de mărgăritar a Ormuzului! Dar în pustie suferă de foame copiii mei, X, 1 — 2). « Mi-e drag ca ochii mei din cap şi nu l-aş da nici mort! Dar trei copii de foame-mi mor» (II, 4-5; III, 1).
    După ce pune în paralelă şi alte similitudini, Gheorgbe Lazăr subliniază următoarele deosebiri dintre cele două balade, referindu-se, mai ales, la valoarea lăuntrică a celor două versiuni:
    „Cea dintîi răsare izbitor de la început. Prin bogăţia exagerată a notelor descriptive, [Die] Perle derWiiste întrece cu mult pe El-Zorab, şi în această privinţă balada poetului român se dovedeşte dintru început superioară modelului său. în adevăr, popasurile pe care autorul german le face pentru a ne zugrăvi cu de-amănuntul înfăţişarea emirului (II, III), apoi imaginea elegantă a calului (XXII, 2; XIII-XV) au efectul aproape nemulţumitor al unor digresii rău venite. Şi în tot cursulpo-vestirei ne ciocnim la fiecare pas de aceste împiedecări ale ritmului epic. în poezia lui Coşbuc, elementul descriptiv, ca atare, lipseşte pe de-a întregul sau este subordonat cu o remarcabilă îndemînare necesităţilor imperioase ale tehnicii.
    în al doilea rînd, poetul german a răspîndit în atmosfera baladei sale o vibraţie de sentimentalism pe care nicăieri nu o întîlnim în El-Zorab cu această înfăţişare de moliciune sufletească;paşaîntîmpină «,gar gnădig» pe arab, cu invitaţia aproape declamativă: «Steh’auf, o Sohn der Wiiste!» (Ridică-te, o, fiu al deşertului, IV, 3). Aluzii la o stare deprimată a eroului revin adesea: «Darauf der Scheich mit schmerzbewegtem Muthe» (Iar şeicul atunci, cu sufletul zbuciumat de durere V, 1). «Der aber stand mit schwermutvollen Mienen » (El sta însă locului, cu faţa îndurerată, XVIII, 1). «Er aber sprach mit Augen feucht erblitzend» (Dar el vorbi cu fulgerări umede în priviri, XIX, 3). Această exagerare culminează în sensibilitatea aproape omenească pe care autorul o împrumută calului: «Und selbst die Stute weinte helle Trânen» (Şi chiar calul plînse cu lacrimi mari cît pumnul, XXII, 3). Aici se cuprinde, fără îndoială, o mare doză de melodramatism, care
316
atinge treapta ultimă în scena finală: «Und lautlos, ohne Klage, Sah er sein kostlich Thier zusammenknicken, Das blickt’ihn an, als ob es Bank ihm sage» (Şi el văzu fermecătorul animal prăbuşindu-se la pămînt, mut, fără tînguire, şi privindu-1 de parcă ar fi vrut să-i mai şi mulţumească, XXX, 1 — 3).“
    După cum s-a putut vedea, George Goşbuc a cunoscut de aproape poezia lui Strachwitz. De altfel, din germană traduce Coşbuc, încă de pe cînd era elev la Năsăud, şi alte piese cu conţinut exotic, oriental, printre care şi bucata în proză Roza Hahemului (citată uneori greşit Roza Haremului). Aşa stînd lucrurile, trebuie să privim cu rezervă afirmaţia lui Gherea referitoare la poezia El-Zorab: „Iubirea de cal e aşa de mare la Coşbuc, încît el a avut îndrăzneala să consacre un poem întreg zugrăvirii acestei pasiuni, pe care de asemenea o are de lapopor“... (Studii critice, II, 1956, p. 248.)
    Concluziile ultime la care ajunge Gheorghe Lazăr sînt cu totul favorabile lui George Coşbuc:
    „Poetul român a cunoscut balada lui Strachwitz, a folosit în cea mai largă măsură planul ei, fără nici o schimbare esenţială în succesiunea momentelor lui epice, a păstrat conturul sufletesc al celor două personaje de căpetenie şi nu s-a ferit de a împrumuta un şir de amănunte pe care le-a transpus, fie textual, fie prin adaptare, în povestirea sa...
    Deşi amîndouă baladele seamănă în chip netăgăduit prin arhitectura lor generală, o examinare comparativă mai apropiată descopere adînci deosebiri în ce priveşte economia internă. în [Die] Perle der Wiiste se dă o mare atenţie cadrului decorativ, pe cînd poezia lui Coşbuc îl nesocoteşte, lăsînd mediul sufletesc să emane cu spontaneitate din structura psihică a personajelor, din felul vorbirei lor şi din amănuntele, totdeauna caracteristice, ale situaţiunilor ce se desfăşoară ca de la sine...
    Iar fazele dramei se articulează între ele cu logica de fier a unei motivări şi pregătiri pe care am căutat-o zadarnic în balada germană. Apariţia lui Ben-Ardun, «cu ochiul stins, cu graiul slab», ne ajută să întrevedem o parte din urzeala acţiunii viitoare. Pe cînd portretul emirului din [Die] Perle der Wiiste nu cuprinde nici o notă care să evoce suferinţa foamei şi nevoia de a vinde calul cu orice preţ. Urmează apoi, de ambele părţi, lauda celor două animale. în El-Zorab cumpătarea aşa de expresivă a stăpinului, care lasă faptele să vorbească. în poezia lui Strachwitz, tonul emfatic, menit parcă să deştepte mai mult neîncrederea ascultătorului — nouă versuri de un
317
hiperbolism aproape neverosimil. Ben-Ardun e chinuit de gîndul că orice clipă de întîrziere poate să aducă moartea alor săi. De aceea, în nerăbdarea sa de a isprăvi tîrgul cît mai degrabă, el repetă [invitaţia, de trei ori una după alta, şi încheie lăsînd mărinimiei cumpărătorului să hotărască preţul. în poezia germană eroul nu e de loc zorit. El are timp să mai laude calul încă o dată, şi, la urmă, fără să mai aştepte cuvîntul paşei, arată singur suma care o doreşte. Cu atît mai semnificativă e scena care se desfăşoară acum în El-Zorab. Scînteie-rea ochilor paşei, admiraţia lui încremenită, apoi întrebarea dacă Ben-Ardun «primeşte» o mie de ţechini — această nuanţare puternică şi fină contrastează cu momentul corespunzător din balada germană, unde faptele sînt risipite în cuprinsul a optsprezece versuri. Poetul român a conturat aici în două-trei cuvinte motivarea luptei pe viaţă şi pe moarte ce se va da între Ben-Ardun şi cumpărător pentru stăpî-nirea calului. Şi acum, tranziţia fulgerătoare: explozie de recunoştinţă pentru dărnicia paşei, zorul de a se întoarce acasă, puhoiul de gînduri ce se învălmăşesc, unul mai îmbucurător decît altul, în mintea arabului «beat de mult noroc», şi, deodată, izbucnirea subită a sentimentului că se desparte pentru totdeauna de El-Zorab. E întorsătura tragică a baladei, piatra sa angulară. în poezia lui Strachwitz ea lipseşte. Tot ce urmează pînă la deznodămîntul naraţiei lui Coşbuc este o gradare a conflictului: drama interioară concretizată în admirabilul monolog — aşa de rudimentar schiţat în [Dîe] Perle der Wilste; apoi ciocnirea cu paşa — atît de lipsită de orice dezvoltare dinamică în poezia lui Strachwitz; duelul, pe rînd zguduitor şi patetic, viul schimb de lovituri şi replici între cei doi antagonişti, care îşi dispută cu mijloace inegale pe El-Zorab; încercările eroului de a birui neînduplecarea stăpînului puternic şi nemilos; în sfîrşit, după istovirea întregului arsenal, pasul deznădăjduit al omului care şi-a pierdut cumpăna şi nu se mai poate da înapoi de la nici o cutezanţă — pe cînd balada germană îl înfăţişează umilindu-se treptat în faţa adversarului său, şi astfel, pedeapsa bătăiei cu biciul ne apare ca o samavolnicie de prisos, iar uciderea calului nu reiese cu întreaga motivare psihologică.
    Iată pentru ce balada lui Strachwitz rămîne, de la început pînă la sfîrşit, o frumoasă naraţie plană, cu momente uneori pline de încordare, cu prea lungi pauze descriptive, cu dialoguri îndeobşte larg ritmate, cu adjeativări mai mult ornamentale decît tipice, cu numeroase încercări, adesea nefireşti, de a imita graiul colorat al primitivilor stepei arabice. Dimpotrivă, El-Zorab se înfăţişează neasemănat mai
318
unitar în conţinutul şi în forma sa. Gradaţia momentelor epice este înfăptuită prin admirabila dezvoltare dramatică a stărilor sufleteşti, care decurg una dintr-alta cu o înlănţuire fatală în cel mai artistic înţeles al cuvîntului. Toate mijloacele formale şi tehnice se înmănunchează pentru a conduce acţiunea epică la culminarea conflictului şi la deznodămîntul catastrofal. Prin temperamentul său de poet al mişcării sub toate aspectele ei, Goşbuc a ştiut să descopere în materialul baladei lui Strachwitz tocmai laturile care au scăpat în chip firesc intuiţiei lirice a scriitorului german."
    Nicolae Drăganu îşi însuşeşte teza lui Gheorghe Lazăr apreciind şi el că El-Zorab: „...este o mai preţioasă realizare poetică decît Die Perle der Wiiste de M. Graf Strachwitz, după care este prelucrată. Nu este croit deci după Li*Arabe et son cheval din M. D. Berlitz, Deuxieme livre pour Venseignement du frangais, 1913, p. 79 — 81, cum credeam altădată". (N. Drăganu, George Coşbuc la liceul din Nâsâud şi raporturile lui cu grănicerii, în Anuarul liceului grăniceresc „Gh. Coşbuc^ din Nâsâud, anul şcolar 1925—1926, p. 78—79. Drăganu se referă la un studiu al său, G. Coşbuc, poetul liceului grăniţeresc din Nâsâud, publicat în Transilvania, LII, 1921, p. 847, şi în Viaţa românească, XIV,
nr. 52, 1922, p. 292, atunci cînd aminteşte de eventualul izvor francez al poeziei El-Zorab.)
    Mihail Dragomirescu, în Ştiinţa literaturii, I, 1926, p. 218 — 219, abordînd problema circulaţiei de motive pe planurile literaturii universale, face referiri şi la poezia de care ne ocupăm aici:
    „...Aceşti critici (Eugen Lovinescu...) au făcut un cap de acuzare contra unor mari poeţi contemporani, pentru că la temelia unora din capodoperele lor se găsesc idei, directive şi elemente împrumutate din alte opere. în realitate, nu e vorba de împrumuturi, ci de imitaţi-uni reprezentative care, prin genialitatea creatoare, au fost transformate în imagini poetice. Greşeala acestor critici este că pun în opera de artă preţ nu pe imaginea poetică, ci pe materialul brut... Ei nu văd iarăşi că una din cele mai frumoase balade ale literaturii, El-Zorab de Coşbuc, nu e frumoasă prin faptul că poetul nostru a împrumutat toată fabulaţia din poema mediocră de Strachwitz, ci pentru că genialitatea sa creatoare, din intuiţiile reprezentative luate din această bucată, a putut să plăsmuiască o capodoperă."
    Frumuseţea baladei lui Coşbuc este subliniată pentru prima oară de D. Evolceanu, în cronica literară pe care am mai citat-o (Baladele şi idilele d-lui George Coşbuc, Convorbiri literare, XXVII, nr. 11, 1 martie 1894).
25 G. Coşbuc — Opere alese, voi. I 319
p. 81
„TOŢI SFINŢII"
(după o tradiţiune)
    Publicată pentru prima oară în ediţia I (1893) a culegerii Balade şi idile, fără indicaţia din subtitlu: după o tradiţiune, indicaţie care apare începînd cu ediţia a doua a culegerii, din 1897; aşa a fost inclusă apoi în toate ediţiile antume ale Baladelor şi idilelor.
    Reprodusă în Familia, XXIX, nr. 44, 31 octombrie 1893, p. 528.
V a r i a n t e :
  8 Şi legea n-o ştirbesc părinţii (1893): Iar legea n-o ştirbesc părinţii (1897 şi urm.).
35  Yrun nume lung de-aici citesc (1893): Yrun nume sfînt de-aici citesc (1897 şi urm.).
46 Gătăm un sfînt, şi sfîntu-i el (1893, 1897, 1902) : Gătăm un sfînt, sfîntu-i el! (1907,1911,1914,1916; e o evidentă greşeală de tipar).
    Şi în cazul acestei poezii trebuie să ne oprim pentru a dezbate chestiunea „plagierii". Grigori N. Lazu demonstrează, în Pocalul craiului Witlaf, articol publicat în revista Lumea ilustrată, II, nr. 22, noiembrie 1893, că „Toţi sfinţii“ este o localizare după un poem al lui Long-fellow. Coşbuc, în Notele de la sfîrşitulFirelor de tort, declară că n-a cunoscut poezia amintită: „In Balade şi idile s-a găsit însă şi altfel de fond străin, subiecte plagiate. Întrucît Toţi sfinţii e plagiată după Cupa nu ştiu cărui rege, eu nu ştiu, căci pînă azi nu cunosc poezia, cea crezută original: eu am auzit subiectul acestei poezii spus ca anecdotă şi l-am versificat" (op. cit., p. 169).
    Goşbuc nu ştia englezeşte de loc. Se poate totuşi bănui că a cunoscut poezia lui Longfellow după vreo versiune germană sau maghiară, în traducerea lui Hermann Simon a apărut Sâmtliche Poetische Werke in zwei Bănden von Henry Wadsworth Longfellow, Leipzig; în volumul întîi, p. 200—201 al acestei culegeri germane, publicată într-o colecţie cunoscută lui Goşbuc, se găseşte şi poezia Konig Witlafs Trinkhorn, o traducere foarte bună după originalul englez. Tot o traducere bună ă poeziei lui Longfellow găsim şi în limba maghiară, la un poet pe care l-am mai amintit în legătură cu Fatma lui Goşbuc: Endrodi Sândor. în ediţia Endrodi Sândor, Osszegyujtott koltemenyei, Budapesta, 1898, voi. IV, la capitolul Din poeţi străini, p. 250—252, găsim şi poezia Witlaf kirâly serlege, cu specificaţia, sub titlu, Longfellow. Poezia King Witlafs drinking-Horn se poate găsi în ediţia The Poetical Works of Wadsworth Longfellow, complete edi-
320
tion, containing „Flawer de Luce“ etc. with illustrations by John Gilbert, London, 1867, p. 220 — 221.
    Poezia lui Longfellow este formată din zece strofe a patru versuri, a lui Goşbuc din şase strofe a opt versuri, adică cu opt versuri mai mult decît originalul englez. Traducerile amintite din germană şi maghiară, pe care Goşbuc ar fi putut să le cunoască— şi a şi cunoscut una din aceste traduceri—, sînt credincioase originalului englez, fără nici un adaos de versuri sau de interpretare personală. „Toţi sfinţii“ lui Goşbuc este o prelucrare mult îndepărtată de Cupa regelui Witlaf di lui Longfelow, nu numai prin adaosurile pe care le face, ceea ce n-ar putea fi un criteriu de apreciere în acest sens, ci prin întreaga atmosferă pe care o creează. Goşbuc a pornit de la ideea poetului american, idee pe care a transpus-o într-un cadru românesc de călugări. Cheful călugăresc pe tema tuturor sfinţilor în memoria cărora trebuie să închine cîte un pahar şi moartea unuia dintre cheflii, declarat imediat sfînt pentru a motiva un pahar în plus, acestea sînt elementele comune la cei doi poeţi. în poezia lui Longfellow, călugării au îndatorirea de a bea şi de a se ruga pentru regele lor Witlaf:
           Witlaf, un rege al saxonilor, înainte de ultima lui răsuflare,
           Sfinţilor călugări ai Croylandului întinse cornul lui de băutură,
           Ca oricînd stau la închinăciuni
           Şi beau din cupe de aur
           Ei trebuie să-şi amintească jertfa
           Şi să înalţe o rugăciune pentru sufletul lui,
           Astfel stăteau odată la Crăciun Şi solicitau cupa de băut la întrebuinţare, în gîtlejurile lor vinul roşu aluneca Ga rouă pe iarbă.
           Ei au băut în sănătatea lui Witlaf,
           Au băut pentru Ghristos sfîntul Şi pentru fiecare din cei doisprezece apostoli Care au binecuvîntat cuvîntul sfînt.
           Ei au băut pentru sfinţii şi martirii Zilelor întunecoase din trecutul îndepărtat Şi de îndată ce cornul era gol îşi aminteau de încă un sfînt
           Diaconul mormăia de la pupitru...
25*
321
    Călugării lui Coşbuc n-au de îndeplinit nici o sarcină anume dată de cineva; ei dau satisfacţie unui vechi obicei legat de ziua tuturor sfinţilor. Tocmai de aceea avem, în poezia lui Coşbuc, o adunare de mucaliţi de o altă coloratură sufletească decît aceea din Cupa regelui Witlaf. Ultimele două strofe citate mai sus se apropie de „Toţi sfinţii“ prin etapele ceremonialului bahic mînăstiresc. Există, mai degrabă, paralelisme întîmplătoare de versuri, pînă la o posibilă suprapunere sintactică şi morfologico-lexicală, care se poate explica mai degrabă prin intermediul traducerii maghiare:
„And as soon as the horn was emptyl They remembered one Saint more“ (Şi de îndată ce cornul era gol/ îşi aminteau de încă un sfînt) —“Es mihelyt kiuriilt a serlegjEsziikbe jutott egy uj szent megint“ (Endrodi), “Şi cît ce-aveau paharul golJ Le mai venea un sfînt în minte“ (Coşbuc). Acest exemplu ne face să credem că George Coşbuc a cunoscut pe Longfellow prin intermediul traducerii maghiare a lui Endrodi Sândor.
    Oricum, Coşbuc a dat frîu liber umorului său sănătos, apropiindu-se, în acest sens, de poema eminesciană Umbra lui Istrate Dabija-voievod, pe care autorul poeziei „Toţi sfinţii“ nu avea de unde s-o cunoască.
p. 83               SUPŢIRICA DIN VECINI
   Publicată pentru prima oară în ediţia I (1893) a culegerii Balade şi idile.
    Reprodusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri şi în Cm-tece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu alfabet chirilic).
    D.A. Teodoru apreciază că în Supţirica din vecini „gingăşia, veselia dragostei şăgalnice şi fericite e descrisă cum n-avem nici seamăn, nici umbră în literatura noastră...“ (op. cit., p. \%).
    Sextil Puşcariu, în citatul articol din Luceafărul, sesizează faptul că, în Supţirica din vecini:
    „Mai complicată e starea sufletească a ţărăncuţei, pe jumătate copilă şi pe jumătate femeie... în sufletul ei încă nu sînt limpezite trăsăturile cari au să caracterizeze pe femeia viitoare. Zburdalnică şi dispusă la ştrengării, un drăcuşor pe care dragostea abia încolţită încă nu l-a subjugat". (Op. cit., p. 171.)
322
NUMAI UNA!
p. 85
     Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 71, 29 martie/10 aprilie 1889, p. 281.
     Reprodusă în periodicele: Adevărul, Bucureşti, VI, nr. 1.564, 28 iunie 1893; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LVI, nr. 162,25 iulie 1893; Câlindarulpoporului, Sibiu, XIII, 1898, p. 53—54; Calendarul poporului român, Budapesta, 1898; Calendarul românului, Caransebeş, XVII, 1905, p. 154; Foaia interesantă, Orăştie, VI, nr. 3, 6 ianuarie 1911.
     Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile, precum şi în Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
Variante:
   4 Atît îmi e de dragă! (Tribuna, 1893): O pierd din ochi de dragă (1897 şi urm.).
   9 In drum la sfat, trei ceasuri trec (Tribuna): La vorbă-n drum, trei ceasuri trec (1893 şi urm.).
11 Dar stau in drum şi o petrec (Tribuna, 1893): Dar stau acolo şi-o petrec (1897 şi urm.).
14 Aş vrea s-o iau, o, cît aş vrea (Tribuna): Aş vrea s-o iau! Atît aş vrea (1893): Aş vrea s-o ştiu nevasta mea (1897 şi urm.).
16 Mi-au tot închis cărarea (Tribuna) : îmi tot închid cărarea (1893 şi urm.).
23 Eşti un pustiu, ţi-e capul prost (Tribuna, 1893,1897): Eşti un netot! Ţi-e capul prost (1902 şi urm.).
28  Muncind bătut de vînturi (Tribuna): Muncind bătut de rele! (1893
     şi urm.).
29  împartă-mi fraţii tot! Căci lor (Tribuna): La fraţi eu nu cer ajutor
     (1893 şi urm.)
30  Eu n-am să le cer ajutor (Tribuna): Că n-am ajuns la mila lor (1893
     şi urm.).
31  Mâ-nsor de drag, dar nu mă-nsor (Tribuna): Şi fac ce vreau! Şi
     n-am să mor (1893 şi urm.).
32  La muta cu pămînturi (Tribuna): De grija sorţii mele! (1893
     şi urm).
36  S-o văd suflînd cu foii? (Tribuna): Să pot ce nu să poate? (1893
     şi urm.).
37  Dar ce folos de boi şi vaci? (Tribuna): Dar cu pămîntul ce să faci?
     (1893 şi urm.).
323
38  Şi cu pâmîntul ce să faci? (Tribuna): Şi ce folos de boi şi vaci? (1893 şi urm.).
40 îţi laşi în trăsnet boii! (Tribuna): Le dai în trăsnet toate! (1893 şi urm.).
44  Şi nu-i chiar împăratul! (Tribuna): Şi nu-i nici împăratul! (1893 şi urm.).
46 Dar Fira vreau să fie-a mea (Tribuna): Mi-e dragă una şi-i a mea (1893 şi urm.).
    Fără nici o îndreptăţire, prin versurile lui Johann Peter Hebel, Hans und Verne, pe care le reproduce în broşura sa, Grigori N. Lazu a încercat să arunce şi poezia Numai una sub acuzarea de plagiat (op. cit., p. 11—14). Lazu improvizează, de fapt, după Hebel. Riposta cuvenită o primeşte de la D. Evolceanu („Evolceaniada“ d-lui Grigore N. Lazu p. 1.098), care reproduce următoarele versuri din Lazu, urmate de originalul în germană:
                    Numai una îmi e dragă Ziua viaţă, noaptea vis;
                    Şi mi-i dragă şi îmi place,
                    Mult îmi place!
                    Nu ştiu singur ce m-oi face,
                    Lumea crede că e şagă,
                    Satu-ntreg mă ia în rîs.
                    Rîde satul — de ce rîde?
                    Doar că vreau să fie-a mea?
                    Cum să nu, căci e frumoasă,
                    Ce frumoasă!
                    Cu privirea-i lipicioasă Fără voie-n laţ te prinde,
                    Cine-aşa odor n-ar vrea!
     J.P. Hebel, Hans und Verne:
                Es gfellt mer numme eini,
                Und selli gfallt mer gwis!
                O weni doch das Meidli hătt,
                Es isch so flink und dundersnett,
                So dundersnett,
                ’s isch wohr, das Meidli hâtti gern!
                ’s het allivil e frohe Mueth,
                E Gsichtli wie Milch und Bluet,
                Wie Milch und Bluet,
                Und Auge wie ne Stern.
                      în subsol avem următoarea traducere a acestei poezii: „Mi-i dragă numai una şi mi-e fără îndoială! O, dacă aş putea avea această fată!
324
E aşa de sprintenă şi de drăgălaşă, aşa de drăgălaşă! Aş fi în paradis î E drept, fata mi-i dragă şi tare mi-ar plăcea să fie a mea. Totdeauna e veselă, obrăjori are ca laptele şi sînge, ca lapte şi sînge, şi ochii ca stelele.“
    Concluzia pe care Evolceanu o desprinde este că între textul german şi Numai una nu este nici cea mai mică legătură.
    Numai una se leagă de unul din cele mai emoţionante momente ale vieţii lui George Coşbuc: revenirea în Transilvania, în anul 1908, în urma amnistiei date de împăratul Francisc Iosif celor care fuseseră dezertori din armata austro-ungară (cum fusese şi poetul!). Octavian Goga evocă scena în care Coşbuc este recunoscut de entuziaştii săi admiratori la Sibiu, în oraşul tinereţii sale şi al celei mai rodnice perioade din viaţa sa:
    „Mi-aduc aminte—povesteşte Goga—la Sibiu, cînd a călcat întîi după 20 şi cîţiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl durea. Se nemerise tocmai o serbare culturală, lumea dimprejur era adunată într-o sală de conferinţe. Mi-a cerut să-l duc acolo, fără să suflăm un cuvînt. L-am dus. S-a retras într-un colţ de balcon şi sta pitit, să nu-1 vadă nimeni. Pri* vea cu un tremur de pleoape în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele de la Sălişte... O mişcare s-a produs subit în sală... Cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s-a ridicat în picioare, să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas... trăgănat a început cîntecul, şi într-o clipă femei, bărbaţi, copii s-au asociat, a cîntat toată lumea şi cînta şi el pîîngînd:
                   Pe umeri pletele-i curg rîu.
                   Mlădie ca un spic de grîu,
                   Atîta mi-e de dragă...“
(Octavian Goga, Precursorii, Bucureşti, Cultura naţională, 1930, p. 117—118, cap. Coşbuc; este discursul de recepţie al lui Octavian Goga la Academia Română, rostit în şedinţa solemnă din 30 mai 1923, publicat şi separat, în acelaşi an, în broşură.)
    Un oarecare Cinel-Cinel, scriind despre serbările organizate în satul Caţa din Transilvania (pe Tîrnava-Mare), cu ocazia inaugurării noului edificiu şcolar (ridicat de fraţii Mircea, din Bucureşti, ardeleni de origine, proprietari ai restaurantului „Caru cu bere“, pe unde trecea deseori poetul), reliefează entuziasmul cu care a fost primit Coşbuc în mijlocul poporului:
325
    „într-aceea îl încunjurară într-un colţ al vestibulului şcoalei fetele satului, la care se ataşaseră pe rînd nevestele tinere, domni din societate, domnişoare şi studenţi din cor, cîntînd cu toţii lin şi cu însufleţire «Pe umeri pletele-i curg rîu»... Şi a ascultat poetul frumoasa sa creaţiune pînă la sfîrşit şi a mulţumit în urmă celor ce-au voit să-i procure o mulţumire. Se plîngea însă că cîntarea e mult prea monotonă şi nu aşa precum el şi-a închipuit-o“ (Serbările de la Caţa. Poetul Coşbuc în Ardeal, Tribuna, Arad, XV, nr. 2, 4/17 ianuarie 1911).
    De altfel, peste tot, în drumurile sale prin Transilvania, după 1908, Coşbuc este primit cu romanţa Numai una, poetul alăturîndu-se, nu o dată, corului improvizat.
p. 87           REGINA OSTROGOŢILOR
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, 1893, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă în Calendar, Arad, XV, 1894, p. 80—81.
Variante:
12 Pentru ce-mi ţii tu ascunsă taina gîndurilor tale? (1893): Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? (1897 şi urm.). 35 A fugit infamul rege? Nu, el a izbit! Şi unda (1893): Iar mişelul stă, să uită, dă apoi; şi grabnic unda (1897, 1902): Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic unda (1907, 1911, 1914, 1916).
40 A împins rîzînd cadavrul în prăpastia adîncă (1893): Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă (1897 şi urm.).
42 Urletul suna sinistru ca un urlet din mormînt (1893, 1897, 1902): Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt (1907, 1911, 1914, 1916).
    în această baladă istorică, din aceeaşi familie cu Roca di Manerba, Carol IX, Coşbuc evocă, într-o reuşită dramatizare, asasinarea Ama-lasundei, fiica regelui ostrogot Teodoric cel Mare (454—526). Teodoric înfiinţase, la 493, un regat al ostrogoţilor, cu capitala la Ravena. Amalaşunda, după moartea pretimpurie a lui Atalaric (534), fiul ei, îl ia de soţ pe un nepot al tatălui ei, pe Teodat, pentru a salva coroana regală. Teodat, dorind să rămînă singur stăpîn, pune să fie ucisă soţia, arestată într-un castel pe lacul Bolsena (30aprilie 535). Pretextînd uciderea Amalasundei, Justinian declară război. Teodat este suspectat de trădare şi ucis din ordinul lui Vitiges, în timp ce fugea de la
326
Roma la Ravena, în toamna anului 536; Vitiges se proclamă rege al ostrogoţilor.
     Am putea presupune că George Coşbuc a cunoscut şi lucrarea lui Procopius din Caesarea, De bello gothico, inclusă în cel de al doilea volum al scrierii Corpus scriptorum historiae byzantinae, editată, în ediţie bilingvă (greceşte şi latineşte), la Bonn, în anul 1833. In această operă a lui Procopius din Caesarea, p. 12—29, versetele 2—5, se relatează domnia Amalasundei şi sfîrşitul ei tragic. Războiul cu goţii a fost publicat şi în româneşte, în traducerea lui H. Mihăescu (care semnează şi studiul introductiv), la Editura Academiei R.P.R., 1963 ; în cartea I, versetele 2—5, p. 28—35, se poate citi textul românesc al istoriei pe care o evocă G. Coşbuc în poezia sa.
    Vorbind despre poezia Regina ostrogoţilor, Gherea stăruie mai ales asupra elementului descriptiv, asupra naturii aşa cum este ea zugrăvită aici de Coşbuc, într-un acord deplin cu conţinutul dramatic; subliniind arta lui Coşbuc şi sub acest aspect esenţial al ei :
    „Cîteodată, codrul întunecat se preface în sinistru cînd Coşbuc, în marginile acestui cadru, vrea să zugrăvească o scenă sîngeroasă, o crimă înfiorătoare. Astfel e natura în poemul Regina ostrogoţilor...
    Poema lui Coşbuc ne zugrăveşte înfiorătoarea scenă din urmă şi începe cu următoarele versuri:
        Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad...
                       Iar cînd înfiorătoarea crimă s-a consumat, ucigaşul A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stîncă
         Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
                                                                            (Studii critice, II, 1956, p. 213-214)
p. 89               BRÎUL COSINZENII
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, IV, nr. 12, 17/29 ianuarie 1887, p. 45.
   Inclusă in Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
Variante :
1 Purta Ileana ochi de soare (Tribuna): Avea Ileana ochi din soare (1897, 1902): Avea Ileana ochi de soare (1893, 1907, 1911, 1914, 1916).
327
  2   Şi galbm păr, ca spic de grîu (Tribuna): Şi galben păr, un lan
     de grîu (1893 şi urm.).
  3   Vestmînt purta ţesut în floare (Tribuna): Vestmînt avea ţesut în
     floare (1893 şi urm.).
  7   Cu flori de diamant prelins (Tribuna): Un fulger pe-al ei trup în-
     cins (1893 şi urm.).
  8   Şi-ardea-n lumini, cum arde focul (Tribuna): Şi noaptea da lumini
     ca focul (1893): El noaptea da lumini ca focul (1897 şi urm.).
  9   Şi-avea noroc, căci tot norocul (Tribuna): Şi-n brîu sta fetei prins
     norocul (1893 şi urm.).
10 Sta-n brîu ca-n talismane prins (Tribuna): Precum e-n talismane prins (1893 şi urm.).
     Următoarea strofă este cu totul alta la apariţia ei în Tribuna:
11—15             I-au spus Ilenei flori duioase
                   Şi stele vii cu tainic dor Că va-nceta de-a fi frumoasă Şi-n veci va fi nenorocoasă,
                   Cînd ea va pierde-acest odor.
    Strofa următoare din Tribuna a fost suprimată Ia publicarea poeziei în volum:
                   Şi pentru-aceea fata ţîne Mult, mult la brîul fermecat;
                   Nevrînd să-l peardă azi ori mîne,
                   Ea-1 poartă tot pe lîngă sine Şi nu-1 dezbracă niciodat’.
    Următoarea strofă este substanţial modificată la apariţia ei în Tribuna faţă de Balade şi idile (1893 şi urm.). Iată textul din Tribuna:
16—20
                   Dar sfîntul soare lung pîndeşte.
                   Frumosul brîu să-l fure vrea,
                   Căci soarele-i jalus, priveşte Cu drag la fată şi-o iubeşte,
                   Dar fata? — Fata nu-1 iubea.
    în aceeaşi situaţie se găsesc şi strofele următoare, pe care le vom reproduce aşa cum au apărut ele în Tribuna:
21—55
                   Ea trece-n dulce nepăsare,
                   Vorbind cu stele şi cu flori; în sînul ei nici o-ncîntare
328
                 Nu ţine mult; copila n-are Simpatici ochi pentru feciori.
                 Dar Făt-Frumos zîmbind s-arată,
                 Păşind la fată-ncetinel, —
                 Şi-atuncea, pentru prima dată,
                 Se simte-n foc frumoasa fată Şi-atrageri simte pentru el!
                 Doi ochi de foc, mişcaţi alene,
                 Răpesc acum un plîns duios Din sinul dalbei Gosînzene,
                 Căci prin apucături viclene O poartă-n glumă Făt-Frumos.
                 —    „Atunci te voi iubi pe tine,
                 Gînd brîul tău vei dezbrăca!
                 Cutează, de-ţi e drag de mine,
                 Căci sîn rotund şi forme pline Din plin voiesc a-mbrăţişa!“
                 Ileana tremură şi geme,
                 Udînd doi ochi luceferei:
                 De brîu, de brîu amar se teme,
                 Căci, dezbrăcîndu-1, vor fi-n vreme Duşmani să fure brîul ei.
                 —    „De ce te temi? Ne vom ascunde In codrul cel mai păduros!
                 Ne-om duce noi acolo, unde Nici ochi, nici razi nu vor pătrunde,
                 Nici flori cu tăinuit miros!“
                 El zice azi, mîni zice iară;
                 Dintîi mai greu, apoi uşor Ascultă ea, purtată-n pară,
                 Şi-n crîngul des în zi de vară S-ascunde fată şi fecior.
    în aceste strofe, cuprinse, după cum am văzut, între versurile 21—55, faţă de varianta din 1893, în ediţiile următoare s-au operat următoarele mici modificări:
35 Iar Făt-Frumos, ah, cum e el! (1893): Iar Făt-Frumos, vai, cum e el! (1897 şi urm.).
45  Să-i fure astăzi brîul ei (1893): Să-i fure-ntr-asta brîul ei (1897 şi urm.).
53  Şi gîndu-i $â topea de pară (1893): Iar gîndu-i să topea de pară (1897): Iar gîndu-i se topea de pară (1902 şi urm.).
329
54   In codru des în zi de vară (1893): Şi-n codru des, în zi de vară (1897 şi urm.).
56   Ascunşi au fost, încît nici floare (Tribuna): Au fost ascunşi încît
      nici floare (1893 şi urm.).
57   Nici pasăre nu i-a zărit (Tribuna): Nici ochi de om nu i-a zărit
      (1893): Nici ochi de om nu i-au zărit (1897 şi urm.).
59 Din cer un singur raz de soare (Tribuna): Din cer un singur ochi de soare (1893 şi urm.).
62   Gă-i ard doi picuri în priviri (Tribuna): Gă-i arde plînsul în priviri
      (1893 şi urm.).
63   Obrazul ei pe loc păleşte (Tribuna): Ea după brîu in jur priveşte
      (1893 şi urm.).
64   Ea-n lături după brîu priveşte (Tribuna): Şi-aprinsă-i faţa-ngâlbi-
      neşte (1893, 1897, 1902): Ş-aprinsa-i faţă îngâlbineşte (1907, 1911, 1914, 1916),
65   Dar nu-i brîu, nu-i brîu nicăiri (Tribuna): Că nu e brîul nicăiri
      (1893 şi urm.).
67   Sălbatec plîns din ochii doi (Tribuna): Un plîns amar, un cald şiroi (1893 şi urm.).
69 Şi dintre ploi, albind s-arată (Tribuna): Iar dintre ploi lucind s-arată (1893 şi urm.).
71  Iar sus pe nori, grăbitul Soare (Tribuna): Şi-n ceruri călătorul
      Soare (1893 şi urm.).
72   Rîdea-ntr-un hohot repetat (Tribuna): Rîdea cu hohot repetat
      (1893 şi urm.).
73   Zvîrlind săgeţi răzbunătoare (Tribuna): Şi prin văzduhuri plutitoare
      (1893 şi urm.).
74   Prin largi văzduhuri plutitoare (Tribuna): Lăsa săgeţi răzbunătoare
      (1893): Izbea săgeţi răzbunătoare (1897 şi urm.).
76  „Vai, brîul meu!“ plîngea copila (Tribuna): „Vai, brîul meu!“
     gemea copila (1893 şi urm.).
77   Atît de tare l-am ferit (Tribuna): Atît de mult eu l-am temut (1893
     şi urm.).
79  Şi-apoi gemea cu toată mila (Tribuna): Şi-apoi plîngea, mai mare
     mila (1893 şi urm.).
80   Şi-n nopţi apoi s-a prăpădit! (Tribuna): Şi-n nopţi apoi ea s-a pier-
     dut (1893 şi urm.).
81   Schimbatu-s-a de-atuncea firea (Tribuna): De-atunci totuna este
     firea (1893 şi urm.).
82   Şi multe nu-s, din cîte-au fost (Tribuna): Dar multe nu-s din
     cîte-au fost (1893 şi urm.).
330
f
83 Ileana nu-i azi nicăirea (Tribuna): Azi nu-i Ileana nicăirea (1893 şi urm.).
    Pentru următoarea strofă reproducem textul din Tribuna: 86—90
                  Dar Soarele-i tot viu, tot tace;
                  Ileana nu-i mai arde-n gînd,
                  De dorul ei năcaz nu-şi face,
                  Cu toate-aceste tot îi place De brîu să rîză cînd şi cînd.
86 Dar Soarele-n văzduhuri pline (1893): Iar Soarele-n văzduhuri pline (1897 şi urm.).
91  Astfel, rîzînd cu haz de fată (Tribuna): Dac-ai murit, frumoasă fată (1893 şi urm.).
92  în gînd ni-o dă el tot mereu (Tribuna): Furatul brîu e viu mereu
     (1893 şi urm.).
94 Un brîu de foc Soarele-arată (Tribuna): Un brîu de foc pe cer s-arată (1893 şi urm.).
    C. Dobrogeanu-Gherea apreciază că în Brîul Cosinzenii George Goşbuc atinge „idealul întreg al personificării artistice", dar nu fragmentar, „nu în cutare sau cutare strofă, ci în armonia superioară a întregei poeme, una din cele mai frumoase din cîte a scris Goşbuc" (Studii critice, II, 1956, p. 220). Şi apoi explică în ce constă această valoare artistică enunţată:
    „Ceea ce face valoarea cu totul superioară a acestei creaţiuni poetice nu e numai zugrăvirea dragostei — deşi dragostea în această poemă e atît de sănătoasă, caldă, ademenitoare — şi nici numai zugrăvirea minunată a naturii, deşi o zi de vară cu ploaie caldă, cu soare şi curcubeu, cu tunete şi fulgere îndepărtate e evocată cu o putere artistică incomparabilă, dar ceea ce face mai ales valoarea superioară a acestei creaţiuni minunate e armonia în care se topesc dragostea şi natura toată, transformîndu-se una în alta".
    Fără îndoială că Brîul Cosinzenii conţine şi elemente eminesciene din Povestea teiului, din Luceafărul, într-o viziune însă particulară, tributară unei viziuni folclorice. Despre sursa populară a acestei poezii aminteşte şi D. Garacostea în studiul Un examen de conştiinţă literară in 1915; IV. Atitudini faţă de literatura poporană, în Drum drept, X, nr. 44, 29 noiembrie 1915, p. 704—705:
    „Cît priveşte pe Coşbuc, latura poporană are la el o coloratură specială. A fost în activitatea lui îndeosebi o perioadă, între 1887—1889, cînd era stăpînit de gîndul de a da în o serie de balade, larg concepute,
331
esenţa felului poporan de a vedea viaţa. Unele din balade sînt cunoscute, altele, ca Tilinca, Rodovica, Ceas râu, Tulnic şi Lioara, în care se văd elemente din Arghir şi Elena, au rămas în colecţia Tribunei. Ceea ce e surprinzător la Coşbuc este că el a văzut cîteodată însemnătatea elementului poporan nu în cadrul unei poveşti, ci în esenţa vieţii poporane. Nunta la români, moartea în felul filozofiei poporane, credinţa în iubire alcătuiesc fondul real, cîteodată mai larg decît cadrul imaginilor poporane. Se vede de aici cît de felurit poate să fie concepută înrîurirea felului poporan. Dar atît de mult a fost această înrîurire la noi un «fetiş», încît cel mai chemat scriitor pentru a da aspecte ale vieţii poporane s-a oprit, şi nu şi-a putut duce planul la îndeplinire, şi n-a găsit în încunjurimea lui îndemnul să continue.
    Părerile lui Coşbuc cu privire la originea motivelor poporane pot să explice sensul unor plăsmuiri ale poetului. El crede că la baza motivelor epice stă un fond comun, primitiv, arie, vădit în străvechile mituri cu caracter cosmogonic. Dincolo de acţiunea personajelor unei balade, unui basm, se poate — crede poetul — întrevedea fenomene şi aspecte ale naturei.“
    Motivul de la care porneşte Coşbuc în Brîul Cosinzenei este de provenienţă populară; o credinţă populară în legătură cu farmecele şi descîntecele de dragoste. în practica unor asemenea acţiuni magice, „curcubeul e reprezentat prin brîul ce-1 încing fetele cînd fac farmece" (George Coşbuc, Descîntecul, în Familia, Oradea, XXXVII, nr. 25, 24 iunie/ 7 iulie 1901, p. 289—291).
p. 92                  DUŞMANCELE
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, 1893, inclusă fiind în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă în volumul Versuri şi proză, Caransebeş, 1897, precum şi în revista Scena, Bucureşti, II, nr. 129, 19 mai 1918, deci la scurtă vreme după moartea lui Coşbuc.
Variante:
16 Nu merg să-i cer şi nu-i ceream (1893): N-am mers să-i cer, aveam-
     n-aveam (1897 şi urm.).
17 Şi nu-mi va cere neam de neam (1893): Şi n-o să-mi meargă neam
     de neam (1897 şi urm.).
29 Cu şorţul rupt, să nu-l visezi (1893): Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi (1897 şi urm.).
332
SO Câ-i din strămoşi! Ce zic să crezi! (1893): Fă cruce, fa, sâ nu-l visezi (1897 şi urm.).
50 Şi umblă-n sat să mai adune (1893): Şi aleargă-n sat să mai adune (1897 şi urm.).
56 Evidentă greşeală de tipar: M-apuc să-i spui o vorbă-n poartă (1902 şi urm.). Corect: poară (1893, 1897).
    Conflictul care animează această poezie depăşeşte sfera eroticii — el se întemeiază mai degrabă pe opoziţia materială, economică şi socială a celor două fete. Critica literară a trecut cu uşurinţă peste conflictul de bază al poeziei Duşmancele, generat de antagonismul de clasă, în condiţiile satului cu o ţărănime neomogenă, diferenţiată economic; Dumitru Micu, deşi nu este primul care remarcă acest antagonism, a reuşit să pătrundă în toate semnificaţiile lui. (Op. cit., p. LXXIII-LXXIV.)
    Nătîngia fetei este explicată de credinţa populară conform căreia copiii alăptaţi de mame cu mîna stîngă devin nătîngi.
p. 96                       COSTE A
    Publicată pentru întîia oară în Balade şi idile, 1893, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă în Telegraful român, Sibiu, XLI, nr. 85, 5/17 august 1893, p. 337; Calendar, Arad, XL, 1918, p. 196—198.
Variante:
26  Mi-a venit şi o să-mi treacă (1893): Mi-a venit, dar o să-mi treacă! (1897 şi urm.).
    Ion Poenaru, în articolul Balada românească, publicat în Românul, Arad, II, nr. 115, 27 mai/9 iunie 1912, p. 10, asociază balada Costea unei balade a lui D. Anghel:
    „Costea are perfectă asemănare cu Oluf, eroul baladei cu motiv scandinav a poetului D. Anghel. Pe Oluf îl ispitesc zînele, iar pe Costea, cei doi camarazi de ostăşie, cari cîntă spre casă de răsună codrul. Amîndoi rezistă ispitelor. Oluf e omorît de Zîna-Zînelor, logodnica lui înnebuneşte; lui Costea îi moare mama, iar el înnebuneşte/4
p. 99                SOMNUL CODRILOR
    Publicată pentru întîia oară în Balade şi idile, 1893, fiind păstrată şi în celelalte ediţii antume ale culegerii.
333
Variante:
27 Şi pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte (1893): Iar plete le-i cu freamăt îi tremură pe frunte (1897 şi urm.).
38 Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vîntul (1893, 1897, 1902, 1907): Năvalnic din plete-i vuind răsare Vîntul (1911, 1914, 1916).
54 El calul şi-l întoarce şi drumul il arată (1893, 1897): El calul şi-l întoarce şi drumul îl arată (1902 şi urm.); credem că ar fi corect i-l.
p. 101                    RECRUTUL
   Publicată mai întîi în Balade şi idile, 1893, inclusă fiind în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
   Reprodusă în Calendarul meu, Făgăraş, I, 1908, p. 67—68.
Variante:
15 Stăi cu ea, ce ştii tu ce-i spune (1893), evidentă greşeală de tipar: Stăi cu ea, ce ştii tu-i spune (1897 şi urm.).
49 Orişiunde-o vezi, tu treci (1893): Dac-o fi pe drum, tu treci (1897
    şi urm.).
50 Singură pe drum o lasă (1893): Zi că eşti grăbit, fi-o lasă (1897 şi
    urm.).
   D. Evolceanu constata că în această poezie există „un ton într-adevăr original, un humorism într-adevăr poetic, înrudit de aproape cu humorul englez şi neavînd nici o asemănare cu spiritul muşcător al francezilor" (op. cit,, p. 959).
   D.A. Teodoru comentează şi el Recrutul făcînd unele asociaţii interesante: „Ciudată poezie sau, mai degrabă, ciudat titlu, ar zice cineva; în cele 15 strofe cîte o alcătuiesc, nu e nici o vorbă despre oaste, despre sorţi, şi totuşi poezia e intitulată Recrutul! De ce nu Plecarea? sau Despărţirea?,,,       *
   Ce interes dramatic nu răspîndeşte peste toată poezia singur cu-vîntul care-i slujeşte drept titlu! Ca atinse de o baghetă magică, ne răsar în minte toate scenele dureroase de plînsete în sat, de despărţiri sfîşietoare la poarta cazărmilor, ne răsar înaintea ochilor acele figuri încă sănătoase pe care s-a întins paloarea morţii şi care au lăsat, poate, plug în brazdă, soră şi fraţi mici, ibovnică — poate tată, nevastă şi copil — şi care, fără să ştie de ce, fără să priceapă pentru ce, trebuie să plece..." (Op, cit., p. 13—14.)
334
    După acest comentariu destul de departe de sensul imediat şi mult mai restrîns al poeziei lui Coşbuc, unde frămîntările sînt limitate strict la sentimentul puternic al iubirii, la gelozia sălbatică a flăcăului care trebuie să plece la oaste, D.A. Teodoru se apropie de obiect şi constată zbuciumul şi contradicţiile din gîndirea şi inima flăcăului care se desparte de iubita sa:
    „Acum pricepem naivitatea lui, lipsa lui de judecată, nelămurirea vorbelor lui, teama lui de a numi lucrurile pe nume, contrazicerile lui nenumărate, stăruinţa pe care o pune cătră ţelul încă întunecat... toate acestea acum sînt limpezi, toate acestea semnele (sic!) pline de viaţă ale aceluiaşi sentiment: dragostea, puternica dragoste, sentimentul profund în tot ce era ea mai omenesc, profund în tot ce are ea mai specific ţărănesc:
                          Căci fac moarte Pentru ea!“
    C. Dobrogeanu-Gherea subliniază şi el contradicţiile şi nesiguranţa care-1 chinuie pe recrut în legătură cu fidelitatea iubitei sale; sentimentele sînt „violente": „Deosebirea între sentimente se arată mai ales cînd sunt ajunse la cel mai mare grad de expansiune. în Recrutul şi în Cîntecul fusului, în amîndouă e zugrăvită durerea pricinuită de dragoste; dar pe cînd fata voieşte să se omoare, flăcăul vrea să omoare4* (Studii critice, II, 1956, p. 205).
p. 104                  CAROL IX
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VI, nr. 8, 12/24 ianuarie 1889, p. 29, cu titlul Furia violonistului.
   Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri cu titlul Carol IX, precum şi în volumul Balade* Bucureşti, 1913.
Variante:
  1 La Saint-Germain în turn de mult au dat (Tribuna): La Saint-
     Germain de mult s-a dat (1893 şi urm.).
  2 Signal. Şi beat de urlete şi vaier (Tribuna): Signal, că s-a deschis
     de-acum mormîntul (1893 şi urm.).
  3 în aburi se-mbrâcase cruntul aer (Tribuna): în sînge Noaptea şi-a scăldat vestmîntul (1893 şi urm.).
26 G. Coşbuc — Opere alese, voi. I 335
4   Al nopţii, iar Parisul, spintecat (Tribuna): £a-Z puie giulgi pe
     morţi. Şi, spintecat (1893, 1897, 1902): Să-l puie giulgi pe morţi. Şi spintecat (1907, 1911, 1914, 1916).
5   De plumbi, era ca robul tăvălit în sînge (Tribuna): De plumbi,
     gemea Parisul, cum în sînge (1893 şi urm.)
6   Cind de dureri se-ntinde şi se strînge (Tribuna): Un laş rănit să-n-
     tinde şi să strînge (1893, 1897, 1902): Un laş rănit se-ntinde şi se strînge (1907, 1911, 1914, 1916).
7   Cînd cu ochi întorşi, cu pumni încirceiaţi (Tribuna): Cu râgnet
     zvîrcolind mişelu-i trup (1893,1897): Cu răcnet zvîr colind mişelu-i trup (1902 şi urm.).
8   Şi dinţii plini de spumă rup turbaţi (Tribuna): Cind dinţii lui cei
     plini de spumă rup (1893 şi urm.). Strofa care urmează este radical diferită la apariţia în Tribuna:
10—18.          Şi-n timpul cînd năimiţii lui Carol
                Zdrobeau pe cei surprinşi, făcînd troiene Din schilavi morţi, pe sofa prins alene Cînta-n vioară regele un cînt domol Şi piu ca ruga mamei la mormîntul Băieţilor. Sarcasm îi era cîntul.
                Ce linişte! Pe buze cît fior De zîmbet cald! Dar ca rupturi de nor Aşa-i fierbea prin suflet.
19   Destoinicele coarde, tremurînd (Tribuna): Sarcastic coardele vibrînd
     (1893 şi urm.).
20   Sub plimbetul de arc îndamînatic (Tribuna): Sub mina cea cu joc
     îndamînatic (1893, 1897, 1902): Sub mina cea cu joc ’ndemînatic (1907, 1911, 1914, 1916).
21   Gemeau acum greţos, urlau sălbatic (Tribuna): Gemeau acum
     scîrbos, urlau sălbatic (1893 şi urm.).
22   Şi regele, ca fulgerat d-un gînd (Tribuna): Şi-artistul lor urla şi el,
     rîzînd (1893 şi urm.).
23   Al crimei, a pus grabnic violina (Tribuna): „S-aduci pe Enric! strigă
     el şi lasă (1893 şi urm).
24   Pe masă; blond îl aurea lumina (Tribuna): Vioara lingă el pe-un
     colţ de masă (1893 şi urm.).
25   Din naltul candelabru şi-l făcea (Tribuna): Pe Enric, mai curînd!
     Nu pot cînta!“ (1893 şi urm.).
26   Mai palid. „Vie Henric! Eu aş vrea (Tribuna): Plimbîndu-se
     grăbit, el aştepta (1893 şi urm.).
27   Să-l vâd!“ Şi-a venit Henric (Tribuna): Şi-n urmă vine Enric (1893
     şi urm.).
336
28   „Ce-i asta, sir? Aud mereu d-un ceas (Tribuna): „Ce-i asta, sir!
     Aud de-un ceas (1893 şi urm.).
29   Trdsniri de puşti şi zornete de armă (Tribuna): Trosniri de puşti
     şi răcnete nebune (1893 şi urm.).
30   Simţesc miros de sînge, sună larmă (Tribuna): Eu simţ miros de
     sînge. Rege, spune! (1893, 1897): Eu simt miros de sînge. Rege, spune! (1902 şi urm.).
31   Pe străzi, şi eu stau prins!“ Atunci a tras (Tribuna): Şi eu stau
     prins, de ce?“ Atunci a tras (1893 şi urm.).
32   Gardinele şi, deschizînd fereasta (Tribuna): Perdelele şi, deschi-
     zîndfereasta (1893, 1897, 1902): Perdelele şi, deschizînd fereastra (1907, 1911, 1914, 1916).
33   Carol a hohotit: „Hah, asta, asta! (Tribuna): Carol a hohotit:
     „Mă-ntrebi ce-i asta? (1893 şi urm.).
34   Sînt cîm7 care mor! Sînt hughenoţi! (Tribuna): Sînt cîm ce mor
     pe drum, sînt hughenoţi (1893 şi urm.).
35   Eu vreau să scap de ei, să moară toţi (Tribuna): Eu vreau să scap
     de ei, să piară toţi (1893 şi urm.).
37   Cu paşii largi şi deşi, din piept suflînd (Tribuna): Cu paşii largi
     şi tremurînd (1893 şi urm.).
38   Ca viforul, şi faţa-i era pală (Tribuna) : Ca omul beat de-o clipă bes-
     tială (1893 şi urm.).
39   Carol, el se plimba prin sală (Tribuna): Carol trecea înviforat prin
     sală (1893 şi urm.).
41   Lipseşte din ediţiile 1911, 1914, 1916.
42 „Tu ce eşti, ha, eşti hughenot?“ —„Eu, rege? (Tribuna): Eşti hu-ghenot şi tu, aşa-i?u „Eu, rege? (1893 şi urm.).
46   „Aşa, aşa, tu ţii!“ ^-atunci el supt (Tribuna): Tu crezi ce vrei!
     Si-atunci el supt (1893 şi urm.).
47   De furie, lovi turbat în masă (Tribuna): De furie: Ce-i cine, azi să
     moară“ (1893 şi urm.).
48   Cu pumnul, şi sub dinţi sta buza-i trasă (Tribuna): Izbi cu pum-
     nu-n masă spre vioară (1893 şi urm.).
50   Roş sînge i-a ţtşnit din lovitură (Tribuna): Cald sîngele-a ţi'şnit
     din lovitură (1893, 1897, 1902, 1907): Cald sîngele-a. ţfşnit din lovitură (1911, 1914, 1916).
51   El, de dureri, nevrîndşi-a dus la gură (Tribuna): El, de dureri, urlînd
     a dus la gură (1893 şi urm.).
52   Zdrobitul pumn si-atunci, înnebunit (Tribuna): Zdrobitul pumn
     şi-apoi, înnebunit (1893 şi urm.).
26*
337
53  A prins o carabină şi-a ţintit (Tribuna) : S-a tras doi paşi năvalnici
     şi-a ţintit (1893 şi urm.).
54  Să tragă foc în Henric (Tribuna): în Enric carabina (1893 şi urm.).
55  Ca scut vioara preste piept, din cot (Tribuna): Făcînd vioara scut,
     din cot (1893 şi urm.).
56  Alt scut: „Cu pumnul tu ai fi zdrobit-o (Tribuna): Alt scut
     făcînd: „Ei, dă! Ai fi zdrobit-o (1893 şi urm.).
57  Şi, dacă eu grăbit |i-am mîntuit-o (Tribuna): Cu pumnul; tot atît:
     De-am mîntuit-o (1893 şi urm.).
60  Hai, dă-mi un om! Un om, pe orişicine! (Tribuna): Dar dă-mi
     un om, un om, pe orişicine! (1893 şi urm.).
61  Vreau moarte azi de om! Eu turb s-omor! “ (Tribuna): Vreau carne,
     sînge, moarte; vreau s-omor!“ (1893 şi urm.).
64 Mînia-i tremura-ncruntat în nări (Tribuna): Mînia-i sîngerase-n nări (1893 şi urm.).
67  Gînd ziua la ameazi stă albă-n zări (Tribuna): Cînd ziua cîteodatâ
     iese-n zări (1893 şi urm.).
68  Mai alb Carol, cînd şi-a văzut cumnatul (Tribuna): Aşa era. O
     viperă flâmîndă (1893 şi urm.).
69  Stînd tot în sală, a bătut cu stratul (Tribuna): Şi cînd s-a-ntors, cu
     arma fumegîndă (1893 şi urm.).
70  Grăbitei puşti şi, ca un scos din minţi (Tribuna): Bătu-n pămînt
     şi, ca un scos din minţi (1893 şi urm.).
    Baladă cu subiect istoric, inspirată din luptele religioase din Franţa dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), Carol IX evocă una din scenele înfiorătoarei nopţi a Sfîntului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572). Istoria consemnează cruzimea lui Carol IX, care trăgea cu arma în trecători. în poezie este vorba şi despre Henric de Navarra, cumnatul lui Carol IX, care fusese făcut prizonier la curtea regală (de către Carol IX), de unde evadează. Protestanţii (din care fuseseră ucişi în sălbatica noapte circa 30.000) s-au organizat şi politic şi au reuşit să obţină libertatea cultului prin edictul de la Beaulieu din 6 mai 1576.
p. 107               FRAGMENT
   Publicată pentru întîia oară în Balade şi idile, 1893, inclusă fiind în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
338
Variante .•
  7 Şi dînsuî vrea să iasă prin noapte şi furtună (1893): Dar dînsul vrea să iasă prin noapte şi furtună (1897 şi urm.).
11 Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednica să-i deie (1893, 1897, 1902, 1907): Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie (1911, 1914, 1916).
35 Cînd n-a putut tot cerul cu-ntregul lui potop! (1893, 1897, 1902, 1907): Cînd n-a putut tot cerul cu-ntregul potop! (1911,1914, 1916).
   Pe lîngă evidenta influenţă a lui Eminescu^JVenere şi Madonă), la originea poeziei lui Coşbuc, aşa cum a arătat Eugen Lovinescu (Critice, ed. II, voi. III, 1920, p. 144—146), stă un poem indian, Forţa lacrimilor, al poetului Amaru (din care se mai găsesc, în manuscrisele lui Coşbuc, versuri traduse, de bună seamă, după o versiune germană). Din opera acestuia a apărut în româneşte Grădina iubirei în traducerea lui George I. Stratulat, Bucureşti, 1915, în Biblioteca Minervei, nr. 207. Primul poem din acest volumaş, la p.5, este Forţa lacrimilor:
   „Fără să-ncerce să-l oprească, apucîndu-1 de vestmînt, fără să-şi întindă braţele să-i împiedice ieşirea, fără să-i cadă la picioare, fără chiar să-i fi rostit mîntuitoarea vorbă: «Rămîiî», ea îşi întoarse spre el doar frumoşii ochi încărcaţi de tristeţe. Şi amantul acesta, care, cu tot potopul de ploaie, era gata să plece, la lacrimile amantei lui, se simte oprit ca de revărsarea unui fluviu.“
   „Fragmentul lui Coşbuc are o mai mare dezvoltare epică. Ai crede că e numai o reminiscenţă literară. Comparînd poeziile, te convingi însă că poetul a avut dinainte textul lui Amaru, de care s-aţinut strîns pînă şi în unele amănunte destul de umile.“ (Eugen Lovinescu, loc. cit.) Criticul, după ce reproduce prima parte a poemului lui Amaru şi constată că la Coşbuc, pentru această parte, avem o traducere exactă, evidenţiază distanţarea, în continuare, a poetului român de originarul sanscrit.
p. 109             POPASUL ŢIGANILOR
                                  (după Geibel)
   Publicată pentru prima oară în Minerva, Bistriţa, III, nr. 11,1/13 iunie 1893, p. 101 (cam în acelaşi timp în care ieşise de sub tipar ediţia I din Balade şi idile).
339
    Reprodusă în Familia, XL, nr. 11, 14/27 martie 1904, p. 122; Gazeta Transilvaniei, Braşov, LXX, nr. 225, 12 octombie 1907, Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile.
    In ediţia din 1893 a Baladelor şi idilelor, Goşbuc indica doar la cuprins „după GeibeV\ începînd cu cea de a doua ediţie, din 1897, indicaţia apărînd chiar sub titlul poeziei. Este de fapt o traducere fidelă a poeziei lui Geibel, Zigeunerleben; avem acelaşi număr de strofe, aceeaşi lungime şi ritmică a versurilor, cu neesenţiale deosebiri. Dăm originarul german al poeziei, reprodus după Emanuel Geibel’s Gesammelte Werke in acht Bănden, erster Bând, dritte Ausgabe, Stuttgart, 1893, p. 4—5:
                                    ZIGEUNERLEBEN
           Im Schatten des Waldes, im Buchengezweig,
           Da regt sicii und raschelt’s und fliistert zugleich,
           Es flackern die Flammen, es gaukelt der Schein Und bunte Gestalten, um Laub und Gestein.
           Das ist der Zigeuner bewegliche Schar,
           Mit blitzendem Aug’ und mit wallendem Haar, Gesâugt an des Niles geheiligter Flut,
           Gebrăunt von Hispaniens siidlicher Glut.
           Ums lodernde Feuer im schwellenden Grun,
           Da lagern die Mânner verwildert und kiihn,
           Da kauern die Weiber und riisten das Mahl Und fullen geschâftig den alten Pokal.
           Und Sagen und Lieder ertonen im Rund,
           Wie Spaniens Garten so bliihend und bunt,
           Und magische Spriiche fur Not und Gefahr Verkundet die Alte der horchenden Schar.
           Schwarzâugige Mâdchen beginnen den Tanz;
           Da spriihen die Fackeln im rotlichen Glanz,
           Heiss lockt die Guitarre, die Zimbel erklingt,
           Wie wilder und wilder der Reigen sich schlingt.
           Dann ruhn sie ermudet vom nâchtlichen Reihn;
           Es rauschen die Wipfel in Schlummer sie ein,
           Und die aus der sonnigen Heimat verbannt,
           Sie schauen im Traum das gesegnete Land.
           Doch wie nun im Osten der Morgen erwacht, Verloschen die schonen Gebilde der Nacht;
           Lăut scharret das Maultier bei Tagesbeginn,
           Fort ziehn die Gestalten. Wer sagt dir, wohin?
340
  p. 111                   LORDUL JOHN
     Publicată mai întîi în Foaia interesantă, Bucureşti, I, nr. 3, 26 ianuarie 1897, p. 2.
     Reprodusă în Patria, Bucureşti, I, nr. 37, 1897, p. 1; Libertatea, Orăştie, I, nr. 54, 25 decembrie 1902, p. 4; Foaia poporului, Sibiu, XI, nr. 1, 11 ianuarie 1903, p. 5; Versuri şi proză, Caransebeş, 1897.
     Începînd cu cea de a Il-a ediţie din 1897 a Baladelor şi idilelor, inclusă în toate ediţiile pe care le-a îngrijit Coşbuc din această culegere.
Variante:
  6  Pleacă repede călare (Foaia interesantă): Pleacă-^ grabă ca să vadă
      (1897 şi urm.).
  7  Să găsească pe bărbat (Foaia interesantă): Dacă e adevărat (1897
      şi urm.).
18  Curţii. Şi cu vorbe bune (Foaia interesantă): Curţii. Şi, ochindu-l
     bine (1897 şi urm.).
19  Intră lordul John în curte (Foaia interesantă): Lordul drept spre
     dînsul vine (1897 şi urm.).
38 Spune, ce mai vrei cu mine? (Foaia interesantă): Auzi tu, cu ce gînd vine!“ (1897 şi urm.).
    Această baladă a lui Coşbuc, de inspiraţie străină şi într-o manieră umoristică englezească, îşi are izvorul într-o broşură conţinînd glume, anecdote. Ipoteza lui Nicolae Drăganu referitoare la preluarea motivului de la autori străini a fost confirmată de cercetarea lui Titus Pîrvulescu; acesta a dat peste izvorul baladei lui Coşbuc şi a publicat un studiu, Izvorul poeziei „Lordul John“ de G. Coşbuc, în Luceafărul, IV, nr. 18, 15 septembrie 1961, în care, după ce reproduce anecdota respectivă, comentează modificările aduse de poetul român: „Întîmplarea a făcut ca, urmărind alte lucruri, tot în legătură cu Coşbuc, să găsesc, în broşura lui Dimitrie Iarcu, intitulată Efemeride (anecdote) sau Românul glumeţ (Tipografia Colegiului «Sf. Sava», 1857, aflattă în Biblioteca Academiei Române, cota A/28.900, la p. 29), anecdota 63, în care sînt aproape toate elementele din cunoscuta poezie Lordul John a lui G. Coşbuc. Iată, cu ortografia şi punctuaţia din broşură, anecdota:
    «Un lord din Londra, iubitoru de întrecere la luptă, a plecatu tocmai la Scoţia, unde era unul vestit pentru puterea şi meşteşugul ce avea la luptă. Acesta la venirea lordului se afla muncind la o ţarină
341
am departe de casa sa. Lordul, descălecînd, se apropie de dînsulţiindu-şi calul de frîu, pe urmă, legîndu-1 de un pom: „Tovarăşe, i zise el, am auzit multe vorbindu-se de tine, şi de aceea am făcut o aşa lungă călătorie, numai ca să ne cercăm şi amîndoi să vedem care pe care va trînti“. Scoţianul, fără să-i răspundă, lăsă sapa jos din mină, lu apucă cu mîi-nile de mijloc şi-l aruncă peste gard afară din ţarină, şi cu cea mai mare răceală se apucă earăşi de lucrul său. Pe urmă, uitîndu-se la dînsul cum abia se scula de jos, i zice: „Mai altceva să-mi mai zici?“ „Nimic, îi răspunse lordul, decît, mă rog, azvîrle-mi şi cel cal dincoaci.“» Stilul greoi, unele întorsături de frază silite ne fac să bănuim că D. Iarcu nu a reelaborat anecdota citită sau auzită, ci a tradus-o.
    A citit Goşbuc anecdota în texul lui Iarcu sau în vreo culegere de anecdote? Ţinînd seama de elementele care se află atît în anecdotă, cît şi în Lordul John, şi, mai ales, de felul deosebirilor dintre ele şi tonul general şi de semnificaţia pe care o capătă anecdota trecînd prin sufletul şi mintea lui Goşbuc, ajungem la convingerea că George Coş-buc a cunoscut anecdota în forma pe care i-a dat-o Iarcu...“
    Titus Pîrvulescu arată în continuare care au fost modificările aduse de Goşbuc anecdotei, conchizînd:
    „Modificările pe care le-a adus Goşbuc materialului din anecdotă au ajutat poetului să creeze dintr-o snoavă searbădă o poezie plină de mişcare, de prospeţime şi de ironie la adresa unor clase şi orînduiri menite să fie aruncate... «peste gard».“
p. 113              MOARTEA LUI FULGER
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, 1893, fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă şi în Balade, Bucureşti, 1913, şi în Albina, Bucureşti, XVIII, nr. 4, 26 octombrie 1914, p. 123—125.
Variante:
  16 Dar roş de sînge-i albul tort (1893, 1897, 1902): Dar roş de sînge e albul*tort (1907, 1911, 1914, 1916).
  81 In noaptea largului pustiu (1893, 1897): în noaptea negrului pustiu (1902 şi urm.).
141 De mila ei şi de-ngrozit (1893): De mila ei, şi sta-ngrozit (1897 şi urm.).
160 Ne dori mai rău cu jalea ta (1893, 1897): Ne dori mai rău ca jalea ta (1911 şi urm.) (corect: cu jalea ta).
342
    Această coloană centrală a proiectatei epopei naţionale a lui Goşbuc a tentat la comentarii pe mulţi cercetători ai operei sale. Prin conţinutul bogat în idei, prin aspectele de viaţă pe care le conţine, prin întrebările legate de sensul existenţei, rostului vieţii şi mai ales de misterul morţii, prin toate acestea, Moartea lui Fulger solicită un popas prelungit. O să vedem, chiar dacă cu totul tangenţial, cum acest poem află germenii încă în cunoştinţele elevului Coşbuc din perioada Năsăudului. Este vorba despre versurile:
                   Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
                   Ce urmă peştii-n apa lor?
    O asemenea concepţie nu este caracteristică pentru Coşbuc. Ideea o preia de la poetul Jung, citîndu-1 în lucrarea sa din 1882, Despre salutare, unde citim următoarele:
    „Goethe numea viaţa o îndatinare dulce; Gay îi zicea partidă de şah; Lamartine o definea uşa prin care intri la veşnicie; Rabelais îi zicea un joc de culori la fotografie; Jung valora viaţa nici mai mult, nici mai puţin decît urma ce-o lasă o pasăre în aer, sau urma ce-o lasă un peşte în apă (s.n.); Bolintineanu îi zicea un rîu de rouă; Hugo îi zicea icoana anului, în vreme ce Schiller, cu entuziasm, zice: «pentru filozof nu e nimic»; Shakespeare îi zicea un fluviu în care, dacă te arunci, cu greu sau doară de loc din undele lui nu mai poţi scăpa; Dan te o numea o şcoală de pregătire, iar Heine îi zicea o luptă contra naturii. Dintre toate aceste definiţii mie mise pare cea mai bună a lui Heine, asta în adevăr. Viaţa aşadară e o luptă contra naturii/4 (Secţia documentară George Goşbuc, Arhivele Statului, Năsăud.)
    De aici mai desprindem o idee prezentă şi în consolările bătrînului sfetnic; opinia lui Heine, pe lîngă alte reformulări din poezie, e prezentă în cuvintele:
                  Zici fum? O, nu-i adevărat.
                  Război e de viteji purtat!
    Trecem peste încercările lui Grigori N. Lazu de a dovedi că şi în Moartea lui Fulger Goşbuc a preluat unele expresii din nu ştim ce poezie populară din Toscana sau chiar dintr-o poezie scrisă de Lazu, la 1866 (Lazu, op. cit., p. 40).
    Pasionat cercetător al operei lui Goşbuc, primul şi în ordine cronologică, într-un articol Coşbuc şi Firdusi din seria Studii mărunte despre G. Coşbuc, III, în Ramuri, XVI, nr. 34, 24 septembrie' 1922, p. 539—540, G. Bogdan-Duică stabileşte filiaţii între Moartea lui Fulger şi una din operele marelui poet persan. Firdusi i-a fost familiar lui Goşbuc, şi despre aceasta o să vorbim ceva mai mult în momentul
f
cînd vom comenta Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mahmud. Influenţa este vizibilă mai ales în unele laturi ale speculaţiei filozofice, bineînţeles cu rezerva pe care o facem imediat că acele apropieri sau paralelisme s-ar putea explica şi prin alte izvoare străine sau româneşti. In articolul lui Duică este reprodusă şi versiunea germană a textului din Firdusi, însoţită de comentarii care stabilesc posibilele puncte de contact dintre cei doi poeţi. Reproducem din Heldensagen des Firdusi, traduse de Adolf Friedrich conte de Sehack, voi. II, Stuttgart, p. 5, povestea lui Sohrab:
          Nun hore, wie die friiheren Berichte,
          Von Rustems Kampf mit Sohrab die Gesehichte! Erfiillen wird sie dir den Blick mit Zăhren Und wider Rustem dir das Herz emporen.
          Wenn die Orange, eh sie noch gereift,
          Der kalte Herbstwind von dem Zweige streift,
          Willst du darum als ungerecht ihn schelten?
          Soli er darum fur hart und grausam gelten?
          Was weinen wir und klagen wir vergebens?
          Der Tod ist doch das Ende jedes Lebens!
          Nach seinen Râtseln musst du nimmer fragen;
          Der Schleier wird dir nie zuriickgeschlagen.
          Sein gier’ges Thor hat alle aufgenommen.
          Und keiner ist von ihm zuruckgekommen.
          Doch, wenn wir sterbend in ein bessres Sein Eingehen, frei von Unruh und von Pein,
          So miissen sich, anstatt den Tod zu scheuen,
          Der Jiingling und der Brave seiner freuen.
          Nicht darfst du staunen, dass das Feuer sengt;
          Es brennt, solang es Nahrung noch empfăngt,
          Es brennt, solang ihm noch ein Brennstoff bleibt,
          Nie eine alte Wurzel Sprossen treibt.
          Der Hauch des Todes ist ein zehrend Feuer,
          Er schont nicht jung, nicht alt, nichts, was dir teuer! Was trotzt die Jugend auf der Wangen rot?
          Ihr, wie dem Alter droht derselbe Tod!
          Jedwebem tont allhier der Ruf: „Brich auf!“
          Stets spornt der Tod das Schicksalsross zum Lauf,
          So ward’s durch ein gerechtes Los verhăngt;
          Ein Thor, wer sich zu murren unterfăngt!
          Die Jugend und das Alter sind gleich viei,
          Denn sie gelangen an dasselbe Ziel,
          Ist rein dein Herz und ist dein Glaube echt,
          So unterwirf dich stumm als Gottes Knecht!
          Du musst in Andacht und Gebet beizeiten Dich auf die letzte Stunde vorbereiten Hast du dem Diw die Seele nicht ergeben So brauchst du nicht vor Gottes Spruch zu beben,
          Drum handle immer gut auf dieser Erde,
          Dass jenseits dir das Heil beschieden werde!
344
    în comentariul său, G. Bogdan-Duică alătură pe Coşbuc de Firdusi şi găseşte unele puncte comune. Şi în poemul filozofic al poetului persan este vorba despre un viteaz ucis, din greşeală, de propriul său tată; urmează apoi jalea mare a mamei. Se constată o apropiere mai ales în tonul filozofic al celor două poeme, cu implicaţiile lui mistic-religioase: egalitatea în faţa morţii, fericirea de dincolo. Ultima strofă din balada lui Coşbuc, în formularea ei artistică, ar avea sîmburele filozofic în următoarele versuri ale lui Firdusi:
versurile 10 —15
                       Der Tod ist doch das Ende jedes Lebens! etc.
ar avea corespondent în:
                    Nu cerceta aceste legi,
                    Că eşti nebun cînd le-nţelegi;
versurile 5—8
           Wenn die Orange, ehe sie noch gereift etc.
ar fi:
                    Din codru rupi o rămurea,
                    Ce-i pasă codrului de ea,
                    Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!
    Urmărindu-se vers cu vers, se pot găsi şi alte similitudini.
    Moartea lui Fulger a reţinut, în mod deosebit, atenţia criticilor chiar de la prima ei publicare; aproape unanim a fost considerată una din cele mai reuşite poezii din volumul Balade şi idile, cea mai bogată în idei, mai complexă, cu o problematică contradictorie, cu idealuri care se exclud, pe parcurs, oglindind frămîntările grave ale spiritului şi ale inimii omului într-un moment foarte dureros: moartea unei fiinţe iubite. Revolte, injurii, blesteme, penitenţe, încercări de a defini şi înţelege un destin nemilos, compasiunea colectivă, iată direcţiile principale pe care se mişcă lumea ideilor în Moartea lui Fulger.
    D. Evoleeanu, în studiul pe care l-am mai citat (Baladele şi idilele d-lui Coşbuc, în Convorbiri literare,nr. 10,1894, p. 828—838), încearcă o primă analiză mai amănunţită a conţinutului şi formei: Moartea lui Fulger este „profesia de credinţă a poetului în materie de religie şi filozofie, profesie de credinţă perfect optimistă şi care-1 deosebeşte radical de contemporanii săi...“ Cronicarul convorbirist
345
subliniază elementele populare ale baladei folclorice şi etnografice, descifrează bocetul încărcat de reflecţii, necesitatea imperioasă de a lupta în viaţă, ca expresie a unei concepţii sănătoase, fortifiante, optimiste.
    C. Dobrogeanu-Gherea reia şi el unele idei pe care le exprimase Evolceanu, dar stăruie mai mult în interpretare, caută să separe conceptele populare de cele culte în explicarea crezului filozofic care stă la baza baladei. „în Moartea lui Fulger, Coşbuc se ridică la cugetările cele mai înalte, atacă problemele cele mai grele din cîte există: a destinului, a scopului şi nimicniciei vieţii şi mai ales problema morţii şi a înfricoşatei veşnicii, şi toate cu aceeaşi limbă simplă, cu aceleaşi imagini, cu aceleaşi cugetări şi simţiminte ale poporului român.
    Gînd Coşbuc vorbeşte de nimicnicia vieţii, de imensul şi negrul pustiu, de destin, el nu aleargă la filozofia lui Schopenhauer, nici la poezia lui Leopardi sau Lenau. în filozofia, în poezia, în durerea poporului a găsit Coşbuc elementele care-i trebuiau44 (Studii critice,11, 1956, p. 227).
    Gherea stăruie în mod deosebit asupra optimismului spre care se orientează finalul baladei; criticul disecă, cu multă înţelegere, cuvîn-tarea bătrînului sfetnic, ca o învăţătură, ca o concluzie finală, ca singura cheie de înţelegere a unei filozofii populare, cu rădăcinile în îndepărtate veacuri de experienţă.
    Ion Agîrbiceanu, într-un articol comemorativ, George Coşbuc. Cu prilejul alor zece ani de la moarte, publicat în revista Transilvania, LIX, nr. 5, 1928, p. 405—407, în legătură cu Moartea lui Fulger, face aprecieri care merită a fi citate cel puţin fragmentar:
    „Se pusese pe sine însuşi în faţa morţii ca spectator. Şi nu avem alte versuri româneşti în care durerea părinţilor în faţa fulgerătoarei morţi a fiului, durerea spectatorului să fi fost mai cumplit simţită, mai monumental exprimată...
    Această concepţie Coşbuc a avut-o ca om, ca poet, ca gînditor, şi ea nu e alta decît aceea a neamului nostru, din adîncurile sufleteşti ale căruia a vorbit, cu care s-a identificat deplin prin însăşi structura şi moştenirea lui sufletească...
    Bătrînul e personificarea sufletului popular, a înţelepciunii străvechi a neamului, şi aprobîndu-1 pe el, Coşbuc ne arată şi concepţia sa asupra lumii şi vieţii.
                De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
                Că multe-s tari cum credem noi,
                Şi mîne, nu-s!
346
    Iar concepţia bătrînului asupra lumii şi vieţii e completată şi concentrată, în aprobarea poetului, de glasul ce se ridica din «bubuitul frînt al bulgărilor de pămînt»:
                Nu cerceta aceste legi
                Ge-i pasă unei lumi întregi
                De moartea mea!
    Este atitudinea naţiei noastre în faţa vieţii şi a morţii. A-şi plînge pe cei duşi cu mare frîngere de inimă, ca la sfîrşitul lumii, dar a şti că plînsul e zadarnic: legile lumii nu pot fi biruite; a te resemna în ceea ce nu poţi schimba, mîngîindu-te cu credinţa creştină şi străveche, tracă, a nemuririi:
                Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng
                Gîndurile morţii;
    A nu închide ochii, cînd durerea-ţi dă răgaz, în faţa frumuseţilor şi bucuriilor vieţii; a te încleşta cu eroism în lupta ei, a-ţi trăi viaţa — iată concepţia naţiei noastre şi a cîntăreţului său G. Coşbuc asupra lumii şi a vieţii.
    La temeiul ei stă un puternic fond de sănătate şi optimism, viaţa să ne-o trăim aşa cum ni-e dată, cum ne-o putem lupta; din gîndurile negre ale morţii nu te alegi cu nimic: un tînguit zadarnic. Ceea ce nu împiedecă însă simţirea pînă în adînc a marilor dureri, şi mai ales a acelei capitale care paşte pe pămînteni, a morţii.“
    Credem că nu greşim dacă afirmăm că această concepţie a poporului nostru cu care se încheie şi frumoasa evocare citată de noi mai sus este explicată chiar de poet în articolul Bocetul, publicat în Familia, Oradea, XXXVII, nr. 24, 17/30 iunie 1901, p. 277-279; Coşbuc, pornind de la versurile:
                    Ticălos tu, om de lut,
                    Că te baţi cu gînduri mult,
versuri care conţin un crez de viaţă pe care-1 găsim şi în Moartea lui Fulger, stăruie asupra optimismului poporului român, ilustrat prin bocet:
    „...Poporul are o concepţie optimistă a vieţii. Şi de aceea poporul nostru plînge pe cel mort, îl tînguieşte de curmarea vieţii. Iar popoarele care au avut sau au o concepţie curat pesimistă într-această privinţă petrec cu jocuri şi cu cîntece vesele pe cel mort şi se bucură că stîn-gîndu-se o viaţă de om s-a curmat un rău trimis de soartă ori de zei. Românul, oricît de asuprit, oricît de amărît ar fi, nu-şi cere moartea,
347
nu se bucură de ea; nu o priveşte ca pe o mîntuitoare (nici chiar în înţelesul învăţăturii creştine)... Pentru român moartea e totdeauna o siluire a voinţei sale, pentru că el iubeşte viaţa aşa cum is-a dat şi vrea să trăiască...44
p. 120              UN GÎNTEG BARBAR
    Publicată în Balade şi idile din 1893 şi în celelalte ediţii îngrijite de poet aîe acestei culegeri.
Variante:
62  Pre cît ni-e de plină măsura (1893): Pe cît ni-e de plină măsura
     (1897 şi urm.).
63  Ne vei cunoaşte tu ura (1893): Vede-vei ce multă ni-e ura (1897,
     1902, 1907): Vedea-vei ce multă ni-e ura (1911, 1914, 1916).
    E un cîntec al bărbăţiei, ca şi Decebal cătrăpopor, Noi vrempâmînt! şi In jopressores (atît cea din 1894, cît şi cea postumă din Viaţa românească, 1920, nr.l). înainte de a reţine cîteva din cele mai substanţiale aprecieri critice pe marginea acestei poezii, e necesar să aducem o precizare referitoare la geneza ei: s-a afirmat că ar fi vorba despre luptele dintre daci şi romani; s-a mai afirmat că Un cîntec barbar ar fi fost inspirată, ca şi In opressores, de frămîntările politice din Transilvania în perioada Memorandum-xxlxxi, că ar fi, deci, o chemare indirectă la lupta contemporană a românilor transilvăneni împotriva politicii de deznaţionalizare. în acest sens, poezia ar avea şi un caracter alegoric. Explicarea alegoriei o găsim în Cuvîntarea de predare (a bustului poetului, dezvelit la Năsăud, în 1926) rostită de profesorul Ion Păcurariu, care mărturiseşte că: „în această poezie—ştiu din gura poetului (s.n.)—romanul este asupritorul poporului românesc din Ardeal, iar dacul barbar este românul asuprit44. (Anuarul liceului grăniceresc „Gh. Coşbuc“, din Năsăud, anul şcolar 1925—1926, capitolul Serbarea de dezvelire a bustului poetului Gh. Coşbuc, p. 6—8.)
    Cu o singură excepţie, comentariile critice la Un cîntec barbar sînt favorabile, aproape elogioase, mai ales în direcţia sublinierii energiei şi avîntului extraordinar care o caracterizează.
    D. Evolceanu raportează Un cîntec barbar la Rugăciunea unui dac a lui Eminescu, la Andromaca lui Racine:
    „Dacă apropiem acest cînţec de geniala Rugăciune a unui dac a lui Eminescu, vedem mai bine decît în orice altă poezie deosebirea
348
radicală a celor doi poeţi. Dacul lui Eminescu e resignat la toate: durerile pe care a avut să le sufere de la împilători trebuie să fi fost aşa de mari, încît el nici nu le mai aminteşte nici cu un cuvînt măcar. Durerea a ajuns la sublim, cum se poate vedea într-un pasaj celebru din Andromaque a lui Racine, în care Oreste, care a ajuns la culmea nenorocirilor imaginabile, doreşte să le vadă realizate într-un grad şi mai înalt. Tot aşa e şi dacul lui Eminescu, ba încă el a ajuns la o impasibilitate filozofică, şi-şi începe monologul cu un sistem de cosmogonie, şi numai mai tîrziu trece la partea subiectivă. Cu desă-vîrşire altul e optimistul adorator al lui Zamolxe din cîntecul d-lui Coşbuc. A suferit şi el de la romani, curajul însă nu l-a pierdut, ci, din contra, ura şi setea de răzbunare au ajuns la sublim, după cum la celălalt disperarea. De aici acea grămădire de imagini de furie războinică şi de vandalism, şi care trebuia să culmineze în versul din urmă, care ar părea poate prea riscat. Răzbunarea, un sentiment perfect optimist, în faţa abnegaţiei pesimiste — iată cei doi poeţi comparaţi şi deosebirea dintre dînşii“ (op. cit., p. 960—961).
    Comentînd poezia Un cîntec barbar, Gherea subliniază forţa extraordinară a talentului lui Coşbuc în dezvoltarea unor teme războinice (Studii critice, II, 1956, p. 224—225).
    Mihail Dragomirescu susţine că poezii ca Noi vrem pâmîntlşi Cîntec barbar nu sînt de loc caracteristice pentru talentul poetic al lui Coşbuc; rezervele criticului se explică prin întreaga sa concepţie despre funcţia artei, tributară ideologiei literare maioresciene:
    „Negreşit, în năzuinţa spre întrupare, un poet, oricît de genial ar fi, este furat de foarte multe ori să cînte fericiri şi dureri, care nu se potrivesc pentru struna lui. Şi oricît de mare efect vor fi avut şi vor fi avînd, în anume cercuri ale societăţii româneşti sau ale ştiinţei literare româneşti, producţiuni practice (s.n.) ca Noi vrempâmînt! sau Cîntec barbar, nu acestea caracterizează firea adîncă a inspiraţiunii poetice a lui Coşbuc“ (George Coşbuc. însemnătatea lui în evoluţia conştiinţei noastre naţionale, în Critice, II, 1928, p. 64).
    Dumitru Micu apropie Un cîntec barbar nu numai de Eminescu, ci şi de Arghezi:
    „în versuri dogoresc toate flăcările iadului. Mîndra nesupunere ia, de data aceasta, forma sfidării făţişe a duşmanilor puternici; împotriva lor, prin glasul de tunet al dacului, poetul proferează ameninţări apocaliptice. Artistic, acest pamflet se alătură valorilor supreme ale liricii româneşti, ocupînd un loc în imediata vecinătate a Scrisorii a treia, a Prigoanei şi Blestemelor lui Arghezi“ (op. cit., p. LXXXYI).
349
p. 123
GAZEL
    Publicată pentru întîia oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă în periodicele Minerva, Bistriţa, III, nr. 13, 1 iulie 1893, p. 121, şi în Foaia poporului, Sibiu, IV, nr. 29, 14/26 iulie 1896, p. 225
    Distihurile Gazelului concentrează sentinţe şi înţelepciune, adunate din experienţa vieţii sau din lecturi. G. Pienescu explică versurile Nu uita trăind de corbul/ Şi de vulpea lui Esop prin fabula lui Esop, Corbul şi vulpea, pe care Coşbuc ar fi găsit-o în ediţia ^scoasă de Petru Bart la Sibiu, în 1795: Viiaţa şi pildele preaînţeleptului Esop, acum întiiaşi dată tipărite in zilele prealuminatului şi preaînâl-patului împărat Franţiscus al doilea. Şi cu slobozeniia împăratului crăiescului gubernii a tot Ardealului. în biblioteca Societăţii „Virtus romana rediviva“ a gimnaziştilor din Năsăud se găsea şi viaţa şi pildele lui Esop. Nu încape îndoială că poetul a cunoscut, fie din ediţia amintită, fie din altă parte (motivul a fost prelucrat şi în alte literaturi, pornind tot de la Esop), fabula în care vicleana vulpe a profitat de prostia corbului. Dacă nu în versiunea lui Petru Bart, apoi cel puţin în vreo versiune franceză, a lui La Fontaine, fabula era cunoscută.
    In ultimul distih: Iar de n-are scop viaţa/ Fă să aibă clipa scop, este reformulată concepţia horaţiană: cârpe diem. Cu Horaţiu, poetul nostru era familiarizat încă de la gimnaziul năsăudean, după cum deducem şi din povestirea autobiografică Heu, quale portentum! publicată în Epoca, III, nr. 355, 19 ianuarie 1897.
p. 124                PĂSTORIŢA
   Publicată pentru întîia oară în Minerva, Bistriţa, III, nr. 10, 15/27 mai 1893, p. 93.
   Reprodusă în Calendarul românului, XIV, 1902, p. 149. Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
Variante :
27 Pline de-aur, ce i le dete (Minerva): Pline de-aur ce i-l dete (1893 şi urm.).
   Publicarea pentru prima oară în periodicul bistriţean a acestei poezii, cu puţin timp înainte de a apărea în ediţia princeps a Balade-
350
lor şi idilelor, nu trebuie să ne surprindă. Am văzut că acest periodic era excelent informat în legătură cu intenţiile lui Goşbuc de a scoate un volum de versuri, a cărui apariţie o anunţă şi pe care-1 recenzează imediat. Poetul avea acolo, la Bistriţa, buni cunoscuţi: foşti colegi de şcoală de la Năsăud; fratele său, Aurel, era militar în Bistriţa etc. Bistriţenii aveau un adevărat cult pentru Goşbuc, îl considerau „nă-săudean“ de ai lor. De altfel, după ce Coşbuc revine în Transilvania (după 1908), bistriţenii îi fac o primire deosebită. Poetul se simţea, de altfel, obligat moraliceşte să sprijine periodicul românesc din Bistriţa. Publicarea Păstoriţei trebuia să pregătească pe cititori în vederea volumului ce urma să apară.
p. 126           JERTFELE ÎMPĂCĂRII
   Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893) ^ inclusă în toate ediţiile îngrijite de poet ale acestei culegeri.
Variante:
  53 Frumoase; intre ele ca draga mea nici una (1893): Frumoase;
    £i-72tre ele ca draga mea nici una (1897 şi urm.).
  94 Din om în om. Şi astăzi paharnic e Hiltruna (1893): Din om în om. Iar astăzi paharnic e Hiltruna (1897 şi urm.).
143 Un semn ştiut din bucium (1893, 1897, 1902, 1907): Un semn ştiut de bucium (1911, 1914, 1916).
p. 132                   PRAHOVA
   Publicată pentru prima oară în revista Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 23, 1892, p. 658—659.
   Inclusă în toate ediţiile antume ale culegerii Balade şi idile,
Variante:
152 Batjocoritorul glas (Lumea ilustrată, 1893): Batjocoritorul glas (1897 şi urm.).
   G. Dobrogeanu-Gherea reţine frumuseţea artistică a personificării rîului din poezia Prahova sub chipul unei fete frumoase:
   ,,Nu-i vorba, aici personificarea e şi mai lesne de făcut, pentru că aici amîndoi termenii de comparaţie sunt reali, concreţi. In unele
27 G. Coşbuc — Opere alese, voi. I
351
strofe, poetul nostru atinge aproape idealul personificărilor artistice. Spre pildă, în strofa următoare:
                     Vino-ncet pe-aici, iubito!
                     Printre şoptitorii brazi.
    Aici iluzia artistică produsă de poet e aşa de mare, încît Prahova pare într-adevăr transfigurată prin arta miraculoasă a poetului într-o fată frumoasă, iar fata, în Prahova, încîntătoare, şi amîndouă într-o fiinţă minunată ce întruneşte într-o armonie superioară frumuseţea şi-a uneia, şi-a alteia.
    In Prahova nu toate strofele sunt de aceeaşi putere, şi una care ne jpare chiar nereuşită e următoarea:
                      Gîteodată, mînioasă,
                      Spumegînd la cotituri,
                      Te azvîrli vuind la vale...
    Aceea care, mînioasă, spumegînd, se azvîrle la cotituri vuind în Vale, nu e nici frumoasă, nici fată, adică nu e frumoasă ca fată, dar e frumoasă ca Prahova, şi astfel armonia între cei doi termeni e distrusă, vraja e ruptă, şi noi vedem Prahova, şi nu fata, şi degeaba urmează poetul:
                                 Dar aşa eşti mai frumoasă!
                     Liniştitelor păduri.
    Şi aici noi urmăm a vedea Prahova sălbatecă şi frumoasă, iar nu fata“ (Studii critice, II, 1956, p. 219).
p. 137                   LA PlRÎU
    Publicată pentru întîia oară în revista Lumea ilustrată, Bucureşti, !, nr. 22, 1892, p. 614.
    Inclusă în toate ediţiile îngrijite de poet ale culegerii Balade şi idile.
Variante:
22  îl pune focu-n drumul tău! (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Mi-l puse focu-n drumul tău! (1914, 1916).
27 ArVrea de el să-şi bată joc (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): Şi vrea de el să-şi bată joc (1914, 1916).
352
SS  „Dar nu-i un munte, poţi să treci (Lumea ilustrată, 1893, 1897, 1902, 1907, 1911): „Dar nu-i cit Oltul, poţi să-Z treci (1914,1916). 63 De-atunci şi peste Olt treceai" (Lumea ilustrată, 1893, 1897,1902, 1907, 1911): De-atunci şi peste mări treceai “(1914, 1916).
p. 140              FRESCO-RITORNELE
                                    (improvizări)
    Publicată mai întîi în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 14, 1892, p. 406, sub titlul Ritornele, nenumerotate, avînd zece terţine; tot în această revistă bucureşteană, în acelaşi an, nr. 16, p. 431, Goşbuc publică alte nouă terţine sub titlul Fresco-ritornele, numerotate de la 1—9. în Convorbiri literare, Bucureşti, XXVI, nr. 5, 1 septembrie 1892, p. 429—432, Goşbuc publică, sub titlul Fresco-ritornele (improvizări), douăzeci şi una de terţine, într-o ordine pe care o păstrează apoi întocmai şi în Balade şi idile, ediţia I. Reprodusă în Universul ilustrat, Bucureşti, I, nr. 1, 18/30 septembrie 1892, p. 3; Tribuna,
Sibiu, X, nr. 1, 1/13 ianuarie 1893; Calendar, Arad, XVI, 1895, p. 111—114.
    Noi considerăm definitivă gruparea strofică din ediţia a Vl-a, 1914, a Baladelor şi idilelor, identică, de altfel, cu ediţiile antume ale acestei culegeri, începînd cu 1897.
Variante:
    Pînă la organizarea din volumul de Balade şi idile, ediţia a Il-a, aceste improvizări au fost publicate în trei serii, cu o grupare deosebită a strofelor, cu eliminarea unora, cu schimbarea numerotării lor; drumul acestor forme este destul de complicat.
    Urmărim, mai întîi, ordinea terţinelor din Lumea ilustrată şi Con-vorbiri literare; după aceea notăm variantele din cuprinsul ediţiilor antume ale Baladelor şi idilelor.
    Prima terţină din nr. 14 al Lumii ilustrate se păstrează tot ca terţina nr. 1 în Convorbiri literare şi Balade şi idile, 1893; a fost suprimată apoi de poet:
          Să nu alergi prea mult rîzînd pe cîmpuri, dragă,
          Te bate vîntul cald şi soarele te arde —
          Şi-obrajii tăi cei albi sînt zestrea ta întreagă!
    în Convorbiri literare, cel de al doilea vers al terţinei are forma următoare :
           Te arde soarele pe cîmp, te bate vîntul.
27*
353
    Cea de a doua terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, are nr. 4 în Convorbiri literare.
    A treia terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, are nr. 5 în Convorbiri literare şi în Balade şi idile, 1893.
    A patra terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, nu apare decît în această revistă:
                Noi din Psaltire-am învăţat despre iubire.
                Auzi, ce-nveţi prin şcoli! Şi-am pus Psaltirea-n ladă Că eu iubesc de merge foc, fără Psaltire.
    Terţina a cincea din Lumea ilustrată, nr. 14, a primit numărul 14 în Convorbiri literare şi în Balade şi idile, 1893, cu unele schimbări de formă.
    în Lumea ilustrată, nr. 14:
                Un trandafir s-a lăudat că-i alb ca tine,
                Şi-atunci i-a dat o palmă vîntul, incit floarea Din albă, vezi, s-a făcut roşie de ruşine.
    In Convorbiri literare şi în Balade şi idile, 1893:
                Un trandafir s-a lăudat că-i alb ca tine,
                Şi-atunci un vint l-a pălmuit, şi trandafirul Din alb s-a făcut roşu de ruşine.
    Această terţină a fost suprimată din Balade şi idile începînd cu ediţia din 1897.
    Terţina a şasea din Lumea ilustrată, nr. 14, n-a mai fost publicată în altă parte:
                De vesel că te-am prins, drăguţo, ieri pe punte,
                Am mers să beau în cinstea ta; şi-unui prietin, Nevrînd să bea, i-am dat cu sticla drept în frunte.
    A şaptea terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, ocupă locul 3 în Convorbiri literare.
    A opta terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, este cea de-a şaptea din Convorbiri literare.
    A noua terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, are numărul 18 în Convorbiri literare.
    A zecea terţină din Lumea ilustrată, nr. 14, este cea de a doua terţină din Convorbiri literare.
    Prima terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 10 în Convorbiri literare.
354
    A doua terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, nu a mai fost reprodusă fn altă parte:
             De-ar zice vodă: „Măi băiete, de eşti gata Trei seri să nu-ţi săruţi iubita,-ţi dau Moldova",
             Aş zice: „Stai întîi să văd ce zice fata".
    A treia terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, n-a mai fost reprodusă în altă parte:
             „Cît poţi s-aduni mereu-mereu, că viaţa trece“,
             Mi-a zis măicuţa mea murind şi-i ţiu cuvîntul,
             Că-mi tot adun şi am în sat păn-acum zece.
    A patra terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 12 în Convorbiri literare.
    A cincea terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, n-a mai fost reprodusă în altă parte:
             Tu ai brîu nou! Ce bine-ţi stă cu dînsul, dragă.
             Las’ să-l mai văd, că tu ai pus trei sfanţi, iar mă-ta Un ban a pus, dar bietul eu o rublă-ntreagă.
    A şasea terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 13 în Convorbiri literare.
    A şaptea terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 16 în Convorbiri literare.
    A opta terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 9 în Convorbiri literare.
    Cea de a noua terţină din Lumea ilustrată, nr. 16, are numărul 17 în Convorbiri literare.
    Şi acum variantele din ediţiile Baladelor şi idilelor faţă de Lumea ilustrată şi Convorbiri literare:
    In ediţia de Balade şi idile din 1893, Fresco-ritornele începe cu o terţină suprimată de poet din ediţiile următoare; am reprodus-o Ia p. 353 a acestei ediţii.
2  Sînt beat de cad în gropi, şi cine-i de vină? (Lumea ilustrată,
    nr.14): Sînt beat de cad în gropi, şi-a cui e vina? (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
3  Gropiţele din obrâjiorii tăi, şireato! (Lumea ilustrată, nr. 14):
    Al obrâjorilor cei cu gropiţi, şireato! (Convorbiri literare, 1893 şi urm.); Al este o evidentă greşeală de tipar.
7 Pepunte-am prins mai ieri şi-am sărutat o fată (Lumea ilustrată, nr. 14): Pe punte-am prins şi-am sărutat mai ieri o fată (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
355
  8 Şi-acum pe la prefect au dat sătenii jalbă (Lumea ilustrată, nr. 14): Şi-acum au dat sătenii jalbă la prefectul (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
     Versurile 13—15 apar pentru prima oară în Convorbiri literare în terţina numărul 6.
15  Şi numai ca să-mi faci pagubă mie 1 (Convorbiri literare): Şi numai ca să-mi faci necazuri mie! (1893 şi urm.).
22  „Eu ştiu ceva! E nou, şi-ţi spun, dar la ureche!“ (Lumea ilustrată,
     nr. 16): îi plac poveştile, dar lin şi la ureche |(Convorbiri literare): li plac poveştile, încet şi la ureche (1893 şi urm.).
23  Şi d-o sărut, fără să-i spui nimic, totuna (Lumea ilustrată, nr. 16):
     Şi ce-ispui nou! Dac-o sărut fără poveste (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
24  Câ-i vecmic nouă pentru noi povestea veche (Lumea ilustrată,
     16): E vecmic nouă pentru noi povestea veche (1893, 1897, 1902): E veşnic nouă pentru noi povestea veche (1907, 1911, 1914, 1916).
25  Ei, vezi cum eşti! la noi în prag te-am strîns de mînă (Lumea
     ilustrată, nr. 16): Ei, vezi cum eşti! în prag la noi te-am strîns de mînă (Convorbiri literare, 1893); Ei, vezi cum eşti! în prag la noi te-am strîns de mînă (1897 şi urm.).
26  Şi-am vrut să te sărut, şi pentru-atîta lucru (Lumea ilustrată,
     nr. 16): Şi-am vrut să te cuprind şi pentru-atîta lucru (Convorbiri literare, 1893, 1897): Şi-am vrut să te cuprind şi pentru-atîta lucru (1902 şi urm.).
     Terţina formată din versurile 28—30 apare pentru prima oară în Convorbiri literare, sub numărul 11.
28  De cînd eram noi mici, tu mi-ai fost soră (Convorbiri literare): De cînd eram noi mici, mi-ai fost ca soră (1893 şi urm).
30  Şi mama vrea d-acum să-i fii, drăguţo, noră! (Convorbiri literare):
     Iar mama vrea d-acum să-i fii, drăguţo, noră! (1893 şi urm.).
31  Eu am scriptura mea de mult, şi-mi ţiw scriptura (Lumea ilustrată,
     nr. 16): Eu am de mult scriptura mea şi-mi ţin scriptura (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
32  Cu sărutări astup copilelor guriţa (Lumea ilustrată, nr. 16): Gu-
     riţa fetelor cu sărutări s-astupă (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
33  Flăcăilor le-astup cu pumnul gura! (Lumea ilustrată, nr. 16):
     Băieţilor eu le astup cu pumnul gura (Convorbiri literare, 4893 şi urm.)
     Terţina constituită din versurile 34-—36 apare pentru prima oară în Convorbiri literare sub numărul 13.
356
35  Şi-n sat cred toţi că între noi e vrajbă veche (Convorbiri literare)?
     Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche (1893 şi urm.).
36  Iar seara noi ne sărutăm în prag p-ascunsul (Convorbiri literare):
     Iar seara noi ne sărutăm p-ascunsulI (1893 şi urm.).
38  Voi tot smîciţi, să cad! Nu ştiţi ce ştiu copiii (Lumea ilustrată,
     nr. 16): Cei răi mâ-njurâ! Nu ştiu ei ce ştiu copiii? (1893 şi urm.)
39  Pe cît smîceşti, pe-atît de sus se duce zmeul (Lumea ilustrată, nr. 16):
     Pe cît smînceşti, pe-atît de sus se-nalţâ zmeul (Convorbiri literare, 1893 şi urm).
41 Mi-e dragă şi n-aş vrea să-mi fie-atît de dragă (Lumea ilustrată, nr. 16): Eu ştiu: Mi-e dragă, şi n-aş vrea să-mi fie dragă (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
44  Azi, după ce m-a sărutat, mi-a dat prin minte (Lumea ilustrată,
     nr. 16): Azi, după ce m-a sărutat, mi-am dat de seamă (Convorbiri literare, 1893 şi urm.).
45  Că ieri juram să nu-1 iftai las să mă sărute (Lumea ilustrată, nr. 16, Convorbiri literare): Că ieri jurat să nu-1 mai las să mă sărute!
     (1893 şi urm.).
46  E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul (Lumea ilustrată, nr. 14, Convorbiri literare, 1893): E galben soarele pe nor, şi-i galben lanul (1897): E galben soarele supt nor, şi-i galben lanul (1902 şi urm.).
48 De ce te miri, că-ngâlbinesc şi eu, sărmanul ? (Lumea ilustrată, nr. 14): Ştii tu de ce-am îngâlbinit şi eu, sărmanul? (Convorbiri literare, 1893,1897,1902): Ştii tu de ce-am îngălbenit şi eu, sărmanul ? (1907, 1911, 1914, 1916).
     Terţina formată din versurile 49—51 apare pentru prima oară în Convorbiri literare sub numărul 19.
     Versurile 52—54 apar pentru prima oară în Convorbiri literare în terţina numărul 20.
     Terţina compusă din versurile 55—58 apare pentru prima oară în Convorbiri literare sub numărul 21.
    Unul dintre punctele de acuză ale lui Grigori N. Lazu, în stărui* toarea sa trudă de a dovedi furturile literare ale lui Coşbuc, a fost legat şi de Fresco-ritornele. Despre aceasta scrie înot [Anton Bacalbaşa], în articolul L-a prins, publicat în Adevărul, VI, nr. 1.704, 22 noiembrie 1893, p.l. Bacalbaşa publică şi comentează o scrisoare
357
trimisă redacţiei de către Lazu, cerînd lui Goşbuc să clarifice chestia unea plagiatelor:
    „Dar iată încă una, pe care ne-o trimite tot d-1 Gr. N. Lazu.
    Sub titlul Ritornelle, no. 10, Riickert scrie:
         Vergiss nicht, gehst du aus, dein Sommerhutchen,
         Dass Sonne dich nicht brăun’, o liebes Mâdchen;
         Denn deine Schonheit ist dein Heiratsgiitchen.
    S-o dăm în româneşte după traducerea d-lui Lazu:
         De ieşi, să nu uiţi pălăriuţa ta de vară Ga soarele să nu te ardă, scumpă fată,
         Căci frumuseţea ta ţi-e zestrea ta de nuntă.
    Iată şi pe d-1 Goşbuc:
            (.Fresco-ritornele, no. 1)
         Să nu alergi prea mult pe cîmpuri, dragă,
         Te arde soarele pe cîmp, te bate vîntul,
         Şi-obrajii tăi cei albi sînt zestrea ta întreagă !“
    Probabil această punere în paralelă a textului german cu prima terţină a grupajului lui Goşbuc, deşi apropierea e destul de problema* tică, l-a determinat pe poet să o suprime din Balade şi idile, începînd cu ediţia a doua (1897).
    Înot scrie în continuare :
    „D-1 Lazu are dreptate cînd ne scrie următoarele:
    «Să-ţi închipuieşti că în România puţină lume cunoaşte pe Ana-creon, se poate; dar să crezi tot astfel despre Riickert, drăguţul poet german, veselul, cinstitul şi iubitorul de oameni—Freimund, cum se intitula el singurasta e o culme.»
    Noi mai putem adăuga un lucru:
    D-1 Goşbuc este un tînăr care traduce în mod inteligent. Riickert vorbeşte de pălăria de pai pentru că-n ţara nemţească ţărancele poartă pălării. D-1 Goşbuc a eliminat acest obiect, care pe cîmpurile noastre nu se obicinuieşte. O localizare talentată.
    Rămîne un lucru de luminat.“
    Din Riickert Goşbuc tradusese încă la Năsăud, pe cînd era elev la gimnaziul românesc de acolo; poetul german îi era familiar, şi putem considera că grupajele de Fresco-ritornele i-au fost sugerate de Riickert, de care s-a îndepărtat, plasîndu-se într-un climat rustic românesc. Goşbuc a încercat mai multe terţine, pe care le-a tot mutat în combinaţii diferite sau le-a suprimat pînă ce a stabilit definitiv ordinea şi numărul din Balade şi idile, ediţia din 1897; faţă de ediţia din 1893,
                                                          4
358
poetul redusese numărul terţinelor de la 21 la 19 (în numerotarea din 1897 se sare de la 17 la 20—cad, deci, două; de fapt, se elimină terţina numărul 1, discutată mai sus, şi 14: Un trandafir s-a lăudat..., după ordinea din 1893).
    Nicolae Iorga sesizează acel climat spiritual de voioşie ţărănească din Fresco-ritornelele lui Goşbuc:
    „Şi «ţărănismul» ardelenesc, special năsăudean, păgîn şi rustic, cu violenţe aspre şi ghiduşii cochete, se întîlneşte şi în «fresco-ritornelele» care urmează:
           Mai sfîntă-i dragostea decît orice Psaltire —
           Cînd ai drăguţă, eşti cu ea mai sfînt în cîrcimă Decît fără de ea pe prag de mînăstire!
    In ele e ca un răsunet de chiuituri de horă, măestru scobite în graiul alor săi de un om care-şi are totuşi o bunăşcolire de clasicism şi de lirism goethean“ (Istoria literaturii romaneşti contemporane, Bucureşti, Adevărul, 1934, voi. I, p. 366).
p. 144                         VARA
    Publicată pentru prima oară, sub titlul Vară şi însoţită de o ilustraţie, în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 15, 1892, p. 414.
    Reprodusă în Carte de citire pentru clasa a IlI-a urbană, Graiova, 1909.
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, şi în celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
Variante :
1  Cu ochii plinşi priveam in sus (Lumea ilustrată): Priveam-fără
     de ţintă-n sus (1893 şi urm.).
2  iSi-ntr-o sălbatică splendoare (Lumea ilustrată):/ntr-o sălbatică
     splendoare (1893 şi urm.).
9 Plutea-ra nemărginit senin (Lumea ilustrată): Plutea-ntr-acest imens senin (1893 şi urm.).
13 Şi mi-am plecat iar la pămint (Lumea ilustrată): Privirile de farmec bete (1893 şi urm.).
li Privirile de farmec bete (Lumea ilustrată): Mi le-am întors cătră pămint (1893, 1897, 1902): Mi le-am întors către pămint (1907, 1911, 1914, 1916).
15 Şi spicele jucau în vînt (Lumeailustrată, 1893,1897, 1902,1907): Iar spicele jucau în vînt (1902 şi urm.).
359
16  Ca-n horă dup-un dulce cînt (Lumea ilustrată): Ca-n horă dup-un vesel cînt (1893 şi urm.).
19 Şi-n lan erau feciori şi fete (Lumea ilustrată): în lan erau feciori şi fete (1893 şi urm.).
33 Ai mei, şi-ncet mă-ngrop şi eu! (Lumea ilustrată): Ai mei, şi-o sâ mă-ngrop şi eu! (1893 şi urm.).
    Este o caracteristică proprie liricii peisagiste a lui George Coşbuc atenţia pe care o acordă anotimpului verii, dintr-o concepţie rustică: natura nu este un decor, un refugiu, ci leagănul în care îşi trăieşte viaţa activă ţăranul român; fiindcă vara este sezonul celor mai variate .munci agricole, ea este prezentă aproape pretutindeni în lirica lui Coşbuc — şi în cea erotică — dar într-o altă înţelegere şi viziune decît la Alecsandri sau Eminescu. între poeziile închinate acestui anotimp, Vara ocupă un loc special, ceea ce explică şi atenţia deosebită ce i-a fost acordată, în comentarii, de către Gherea, dar, mai ales, de către Ibrăiieanu.
    După ce afirmă că în această poezie avem „un sîmţimînt mai adînc, întovărăşit de o mare gîndire“, observaţie urmată de reproducerea integrală a Verii, Gherea scrie :
    „în a doua poezie, Vara, natura nu mai e la începutul vieţii, ea a ajuns la culmea vigoarei, puternică şi măreaţă ca însuşi Ceahlăul, care-şi ridică fruntea uriaşă spre soare,, încărcată cu viaţă ca norul greoi care nu se poate ridica deasupra Ceahlăului, parcă n-ar mea aripi sâ zboare. Natura nu mai e copilă, ea e mama viguroasă. Ajunsă la apogeul vigoarei, frumuseţii şi fericfrii, ea a dat pradă copiilor săi sînurile de lapte pline. Fructele pomilor rup ramurile, spicele grele joacă-n vînt, mieii aleargă spre izvor, păsările plăpînde ciripesc, iar ea, natura-mamă, frumoasă şi robustă, se uită la plăsmuirea sa cu pieptul crescut, plin de o fericire nespusă. Şi se uită liniştit şi serios, cu liniştea şi siguranţa pe care le dă vrîsta şi cu seriozitatea melancolică pe care o dă conştiinţa sigură că viaţa acum a atins apogeul, că trebuie să înceapă declinuk din însuşi prinosul vieţii va naşte moartea. Şi poetul aşa a priceput natura de vară^ aşa a simţit-o, a pătruns tainele ei, şi de aceea nu strigă de veselie: veselia aici n-ar fi la locul său, ar fi falsă. Sufletul e plin de fericire, atît de plin, încît îl doare, ar vrea să plîngă, inima-i nobilă e plină de lacrimi şi de recunoştinţă pentru atîta fericire şi de pricepere ascunsă că din tot prisosul acesta de viaţă va naşte moartea; dar moartea care vine din prisosul acestei vieţi, atît de calde, luminoase, bogate, ea însăşi e plină de căldură şi lumină:
360
    Nici un poet n-a simţit la noi aşa natura şi nici unul nu i-a cîntat un imn atît de sfînt. Se înţelege că un poet care pricepe şi simte aşa natura va şti s-o şi zugrăvească" (Studii critice, II, 1956, p. 208—210).
    Garabet Ibrăileanu, în studiul G. Coşbuc. Vara (consideraţii tehnice), publicat în Scriitori români şi străini, Iaşi, Viaţa românească,. 1926, p. 137—147, face o amplă analiză a poeziei:
    „Vara e poezia cea mai lirică din toată opera lui Coşbuc. Şi cea mai frumoasă. Dar acest adaos e pleonastic. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseţii în orice gen literar. Un lucru însă e sigur: o poezie cu cît este mai lirică, cu atît e mai poetică.
    Impresia de vară o dă Coşbuc în acest imn prin eîteva trăsături alese, cu un superior simţ artistic, din diversitatea aspectelor naturii».
    Din cele trei strofe ale poeziei, două conţin elemente descriptive, ăVînd fiecare o altă «temă», iar a treia este pur lirică — concluzia sentimentală a celorlalte, izbucnirea inimii în faţa măreţiei şi eternităţii naturii...
    Strofa consacrată Ceahlăului e mai mult sugestivă decît picturală. Ea evocă puternic priveliştea pentru cel care a văzut-o şi a iubit-o — şi spune mai puţin aceluia care nu o cunoaşte"...
    Urmîndu-şi consideraţiile, Ibrăileanu continuă:
                   „Şi ca o taină călătoare Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare!
    «Ca o taină călătoare», pentru că nouraşii albi şi străvezii, care se* opresc cu capul în Ceahlău în zilele de vară, au ceva ireal şi pentru că vin nu se ştie de unde, din necunoscut, din adîncimile cerului infinit.
    Imobilitatea, lenea norului ostenit de căldura verii e redată şi prin ritmul versului: «Pluteâ-ntr-ac^st imens senin» — în care, iarăşi,, toate accentele sînt principale şi cad toate, mai exact decît în versul analizat mai sus, pe sfîrşitul cuvintelor, făcînd dinei versul maxim al strofei şi al întregii poezii. Acest vers nu numai că-ţi îngăduie să ceteşti cu cadenţa care redă lenea norului, dar chiar te sileşte să-t scandezi astfel, din cauza acelei coincidenţe a accentelor lui, toate principale, la sfîrşitul cuvintelor. Afară de versul acesta şi de cel care îndepărtează Ceahlăul în fundul ţării, numai un singur vers mai are în strofa asta patru accente principale, care, însă, necăzînd pe sfîrşitul cuvintelor, permit acelui vers să fie mai scurt ori mai rapede. Acum, este sigur că Coşbuc n-a cugetat la toate acestea. Procesul intelectual
361
a fost inconştient — cum inconştient a tradus d-1 Sadoveanu în sonorităţi şi în ritm sunetul şi mersul fatal al rîului în fraza: «Moldova «curgea lin în soarele auriu, într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din vfeacuri».
     Actul creaţiei poetice arată mai bine decît orice cît e de complex sufletul omenesc şi ce rol are inconştientul în viaţa sufletească. Cînd a scris «sălbatecă splendoare», Goşbuc avea în conştiinţă numai aspectul naturii, dar cînd i-au răsărit în minte cuvintele care să redea no-ţipnal aceste aspect, i-a venit, fără să ştie, cuvinte nu numai proprii, *<îar şi cu o sonoritate adecvată. Şi tot aşa, în versul consacrat imobilităţii nourului, i-au venit, prin jocul delicat al inconştientului, cuvinte *care nu numai că zugrăveau spectacolul, dar încă, prin accentele lor, complectau pictura. (O astfel de sensibilitate a aparatului psihic nu are nevoie de «vers liber» pentru «mulajul» stărilor sufleteşti.)“
     Ibrăileanu îşi încheie comentariul cu aceste consideraţii generale:
     „Vara este triumful soarelui în poezia lui Goşbuc şi în poezia românească. Dar Vara are un caracter aparte în opera lui. Numai strofa a doua are analogii cu restul acestei opere, cu toate că poezia din această strofă este atît de deosebită de cea din idile prin idealizarea realităţii, prin emoţia ei muzicală, pe care nu o dă niciodată pictura ori acvarela din idile. — Strofa ultimă, care ar fi să exprime optimismul lui Goşbuc, nu are de loc a face cu poeziile în care el îşi exprimă «concepţia» vieţii. In acele poezii Goşbuc dă sentinţe, reguli pentru conduită, se adresează voinţei, face filozofia energiei în luptă ori a resemnării stoice. Aici e altceva: e sentimentul de comuniune recunoscătoare *cu natura, comuniune în viaţă şi moarte, e (dacă putem da acest nume unei astfel de stări sufleteşti) optimismul unui om care se simte o parte din natură, pe care o concepe maternă, inconştient de cruzimea •ei ofensatoare. Iar în strofA primă, unde acest mare pictor de peisagii a dat «pagina» lui cea mat frumoasă, tot atît de frumoasă ca cele mai alese din Eminescu, el şi-a schimbat cu totul viziunea şi atitudinea obişnuită. Nu mai pictează, ci evocă. Versurile din acea strofă au o rezonanţă puternică; «notele armonice » vibrează încă multă vreme după ce sunetul fundamental a încetat. Aş spune că în strofa aceasta Goşbuc •e aproape de Eminescu, dacă n-ar fi o deosebire esenţială: la Eminescu natura este expresia emoţiei lui, Eminescu transformă natura în pro-pria-i substanţă şi, în hipertrofia personalităţii lui, el tinde să acapareze universul. In Vara, din contra, Goşbuc se pierde, se dizolvă el în natură.
     în orice caz, vibraţia cea mai puţin deosebită de eminescianism 4in Goşbuc este emoţia din Vara.u
362
    Dumitru Micu consideră că:
    „Prin sensul ei', poezia e un cîntec de preamărire a pămîntului românesc şi a firii poporului nostru, ceea ce explică entuziasmul cu care o comentează Ibrăileanu, înfăţişînd-o, exagerat, drept principala capodoperă coşbuciană. Priveliştea ce se conturează în cele trei strofe e dominată de imaginea Ceahlăului, gigantul «departe-ii zări albastre dus», «într-o sălbatică splendoarejyîn opoziţie cu Ibrăileanu, găsesc versurile: «Un uriaş cu fruntea-n soare/ De pază ţării noastre pus» insuficient de expresive, ba chiar tocite, subminate de didacticism* Ideea ce se poate bănui dedesubtul lor e însă măreaţă: prin masivitatea lui, muntele cu creştetul în cer, trezind sentimentul sublimului, poate simboliza veşnicia — veşnicia pămîntului pe care-1 străjuieşte şi a poporului trăitor pe acest pămînt. în orice caz, parcurgînd poezia, cititorul se simte ispitit să stabilească apropieri între muntele maiestuos, înălţat în prima strofă, şi robustul optimism pe care-1 exprimă toate mişcările secerătorilor evocaţi în strofa a doua. Intorcîndu-şi «privirile de farmec bete» (iarăşi o imagine convenţională) «către pămînt», poetul le statorniceşte deasupra unui lan de grîu, în valurile căruia înoată oameni tineri. Tablou splendid:
                               Iar spicele jucau în vînt,
                             Şi grauri suri zburau în cete.
    Trecînd peste primele patru versuri, de ajuns de artificioase (natura gătită «ca o virgină cu umblet drag, cu chip iubit»), din strofa a treia şi ultima, ajungem îa exclamaţia din final, expresie directă, cuceritoare, a sentimentului de contopire afectivă cp meleagurile străbune* cu viaţa celor mulţi:
                 Mi-e inima de lacrimi plină,
                 Gă-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eul O mare e, dar mare lină —
                 Natură, în mormîntul meu,
                 E totul cald, că e lumină!“
                           (Op. cit., p. LVI-LVII.)
p. 146               NEDUMERIRE
                             (după Strodtmann)
                  Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893). Inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri. Indicaţia după Strodtmann apare, în ediţia din 1893, doar la cuprinsul cărţii;
363
fncepînd cu cea de a doua ediţie, din 1897, această indicaţie apare şi în interiorul volumului, în subtitlu.
   De fapt, Sdrodtmann nu are o poezie cu titlul Nedumerire. Coşbuc a procedat corect indicînd după Strodtmann; o poezie cu motiv similar, foarte apropiată de poezia românească, există, într-adevăr, la poetul german. Strodtmann are un ciclu de poezii grupat sub titlul Wally; a cincea piesă a ciclului, cu titlul în paranteză (Siespricht—Ea spune), este izvorul după care a prelucrat Coşbuc, destul de aproape, textul lui Strodtmann: acelaşi număr de strofe, acelaşi număr de versuri în fiecare strofă ;^la Coşbuc, numărul de silabe dintr-un vers este mai mare, deci versurile sînt mai lungi; la Strodtmann, versul curge mai sprinten. Iată originalul german după ediţia Gedichte von Adolf Strodtmann „Universal Bibliothek‘% nr. 1.102 —1.103, p. 166 —168; Ia cuprinsul volumului, poezia lui Strodtmann are titlul Du fragst so stiirmisch (Tu întrebi atit de pornit) care este, de fapt, primul ci vers (ciclul Wally e format din 14 poezii):
                                       SIE SPRICHT
                       „Du fragst so stiirmisch,
                         Du băser Mann,
                       Ob ich dich liebe?
                         Was fieht dich an!
                       Wie soli ich’s wissen Und dir es kiinden,
                       Da ich mich selber Nicht fassen kann?
                      Sonst hab’ ich lustig
                        Die Welt durchschwirrt —■
                      Nun stockt mein Odem,
                        Mein Auge flirrt!
                      So gross das Leben,
                      So fremd die Wege!
                      Ach, hat mein Fuss sich Denn ganz verrirt?
                      Ich seh’ dich gerne —
                        Was willst du mehr?
                      Mit dir zu scherzen Ist mein Begehr.
                      Allein dich kiissen,
                      Und mit dir kosen,
                      Und zărtlich fltistern,
                        Das fălit mir schwer.
364
■I:
                     Nie hab’ich ernst mir Die Welt beschaut,
                     Und lachen muss ich, Nennst du mich Braut. Dann wirst du traurig, Und schiltst mich Thorin, Und drohst zu scheiden — O schlimmer Lăut!
                     Ach, wenn du schiedest,
                       So raubt’ ich hier Aus deinem Garten Ein Bliimchen dir.
                     Und wenn’s verwelkte,
                     So kam’ ich wieder,
                     Dich selbst zu stehlen Auf ewig mir!
                     Musst dich gedulden Fein still und sacht!
                     Kein Ja nicht sagen,
                       Bis ich erwacht —
                     Doch nein dir sagen Konnt’ ich wohl nimmer, Dann wăr’ ja Alles Mir finstre Nacht!
                     Nun rathe selber,
                       Wie mir zu Sinn,
                     Ob ich dich liebe Und gut ich dir bin?
                     Und kannst du’s rathen, Und kannst du’s deuten, Und mir es kiinden,
                     So ni mm mich hin !“
p. 148                  POLITICĂ
    Publicată pentru prima în Balade şi idile, ediţia I (1893), dar eliminată din ediţiile antume ulterioare ale culegerii.
    O variantă apare în Lumea ilustrată, Bucureşti, II,nr.ll—12,decembrie 1893, numărul de Crăciun, broşura VI, p. 184, sub titlul Politica la sat} cu specificaţia, sub titlu, reproducţiunea oprită.
    Date fiind deosebirile dintre cele două variante — ambele apărute, după cum s-a putut vedea mai sus, în cursul aceluiaşi an — transcriem în continuare, în întregime, poezia după Lumea ilustrată:
365
POLITICA LA SAT
                   Vrei să pleci? De ce să pleci?
                      Parcă stai de silă:
                   Tremuri şi vorbind te-neci;
                      Cît eşti de copilă!
                   Dacă ai ceva să-mi spui, Spune-o verde, fată*
                   Asta e, ori asta nu-i,
                      Ca să ştiu odată.
                   Că ai tată cu opt boi,
                      Că te joci cu banii,
                   Că vro cîţiva-n sat la noi Te peţesc cu anii,
                   Că purtată-n sîn te vezi De mătuşi, de toate: Spune-mi, pentru asta crezi, Pentru asta poate?
                   Că-ţi baţi joc de satul tot, Crezi că-ţi şade bine?
                   Ori tu crezi că nu mai pot De mult dor de tine?
                   Cînd mă vezi, roşeşti şi pleci, Nu mă laşi în casă;
                   Fă cum ştii! că patruzeci Altele niă lasă.
                   Plîngi?! Dar am glumit! Nu crezi?
                     O, mai rîde-o dată!
                   Ce frumoasă eşti tu, vezi,
                     Cînd eşti sărutată!
                   Şi cum rîzi de drăgălaş...
                                   Cînd voi vrea d-acuma Să te strîng, să nu mă laşi!
                                     Dar pricepe-mi gluma.
p. 150                 UN BASM
   Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
Variante:
18 Basm e mult de-aci-nainte (1893, 1897, 1902, 1907, 1912): Şi-i mult basm de-aci-nainte (1914—1916).
366
25—26 Versurile apar inversate în felul următor:
    Spuneţi cum e isprăvituJ?/Ah, eu nu-nţeleg iubitul (189$., 1897, 1902, 1907, 1911): Ah, eu nu-nţeleg iubitul, —/Spuneţi cum e
    isprăvitul? (1914—1916).
27  Şi s-a repetat cu mine (1893,1897, 1902,1907,1911): Că s-a repetat cu mine (1914, 1916).
p. 151                    SPINUL
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idilef ediţia I (1893)* fiind inclusă în toate ediţiile antume ale acestei culegeri.
    Reprodusă în Familia, Oradea, XXIX, nr. 32, 8/20 august 1893, p. 375—376; în revista Dracu, Bucureşti, I, nr. 16, 27 martie 1897.
Variante:
  1 S-a pus frumoasa pe-un răzor (1893): Stetea frumoasa pe-un re* zor (1897 şi urm.).
                                      ClNTECE
p. 153                       I
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 5, 9/21 ianuarie 1888, p. 17, sub titlul Anacreontică (a Il-a).
    Reprodusă în Românul literar, Bucureşti, I, nr. 11, 25 martie 1891, p. 82 ; Voinţa naţională, Bucureşti, X,nr. 2.693,2 noiembrie 1893.
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, fiind eliminată din ediţiile ulterioare.
Variante :
  1 Glia bea din ploi vărsate (Tribuna): Bea cîmpia ploi vărsate (1893). 6 Tot în fire bea mereu (Tribuna): Totu-n fire bea mereu (1893)*
    Eliminarea acestui cîntec, şi nu numai a acestuia, din ediţiile culegerii Balade şi idile, începînd cu cea de a doua ediţie, din 1897*, a fost făcută de către Coşbuc în urma acuzaţiilor de plagiat iniţiate de Lazu; între capetele de acuză era şi piesa numărul 1 a ciclului de Cînlece de la sfîrşitul Baladelor şi idilelor.
    O scrisoare adresată redacţiei revistei Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi cu privire la „plagiatele" poetului G. Coşbuc (publicată
28 — G. Coşbuc — Opere alese, voi. I 367
în revista ieşeană, IV, nr. 9/10, sept,-oct. 1893, p. 567—569) reproduce o poezie din Anacreon, însoţită de traducerea acesteia făcută de Or. D. Bonacchi şi apoi de acest prim cîntec al lui Coşbuc. Lazu publicaşi următoarea parodie:
                      Bea pămîntul ploi vărsate:
                      Din el pomul meu-şi ia,
                      Precum Coşbuc, naşe frate,
                      Munca altora o bea!
                      Luna raze bea din soare,
                      Soarele din mări mereu;
                      Dar aşa de-i vorba oare,
                      De ce n-aş fur-bea şi eu...
    Bea cimpia ploi vărsate este o traducere a odei a XlX-a din Anacreon sau a unui cîntec anacreontic. Şt. Bezdechi, în Antologia liricilor greci, Cluj, 1927, p. 76, sub titlul Anacreontica, nr. 8, publică o traducere din cîntecele anacreontice (Coşbuc însuşi o considera anacreontică). Dăm textul grecesc al poeziei după Avocxpeovros Txiop          in Aedibus Palatinis, MDCCXC III, Typis Bodo-
nianis:
                                         yv) piXaiva rctvei,
                       Tulvei Se SevSpe’ ccurrp Trtvei OaXaaaa S5 aopa<;
                       6  -9’ T^Xt-oc; HaXacaav, tov S’^Xtov aeXvjvvj. ti (xot p,axeaO',Tatpot, x’dcuvco '9-sXoVTt 7UVSLV.
    In rechizitoriul său, Lazu citează traducerea pe care i-o trimisese Bonacchi. Acesta publicase în 1889 o antologie de cîntece ale lui Anacreon intitulată Anacreontos meii (symposiaka impambia), (hai ana-kreonteia) — Anakreon, cîntece lirice, text şi traducere cu note explicative precedate de un studiu asupra vieţei, scrierilor poetului şi aşa-numitelor cîntece anacreontice de Mihai Gregoriady de Bonacchi, Galaţi, tipografia „Cooperaţi vă“, 1889. Coşbuc nu putea cunoaşte traducerea lui Bonacchi (oda nr. XXII):
                       Pămîntul negru suge,
                       Sug arborii pămîntul Şi marea soarbe rîuri,
                       Iar soarele bea marea.
                       Şi luna bea din soare:
                       De ce dar vorb-atîta Cînd deci şi eu beu vinul?
368
      Traducerea lui Şt. Bezdechi:
                       Pămîntul negru suge,
                       Copacii sug pămîntul,
                       Şi marea suge vîntul,
                       Iar soarele pe mare.
                       Pe soare-1 suge luna.
                       De ce dar, voi, tovarăşi,
                       Mă-mpiedecaţi pe mine Cînd vreau şi eu să beau?
    Ca student la Cluj, Coşbuc a putut găsi la biblioteca universităţii numeroase ediţii din Anacreon şi cîntece anacreontice, unele ediţii bilingve. Faţă de originalul grecesc, fiindcă este vorba, fără îndoială, de o traducere, Coşbuc n-a adăugat decît o idee generalizatoare, con-cluzivă, Totu-n fire bea mereu, care pregăteşte concluzia bahică din ultimele două versuri. în nici unul din cîntecele acestui ciclu şi nici în anacreonticele publicate în Tribuna în 1888 (dintre care unele apar aici ca variante) Coşbuc nu este atît de aproape de textul originar, în legătură'cu acuzaţiile de plagiat din literatura greco-romană (mai ales din cea greacă), Coşbuc scrie următoarele în Notele de la sfîrşitul Firelor de tort: „...Am tradus toate poeziile lui Anacreon — multe dintre ele sînt publicate în Tribuna..." (p. 171). în continuare, poetul aminteşte pe Catul, Ovidiu, Virgiliu, Plaut, Terenţiu şi Aristofan. La cîntecele anacreontice se referă Coşbuc şi într-o scrisoare adresată lui loan Slavici, din satul Herina, de lîngă Bistriţa (sat în care locuia atunci preoteasa Angelina Pop, cea mai scumpă soră a poetului); scrisoarea e din iulie, 1887 ; între altele, citim următoarele:
    „Toată ocupaţiunea-n anul trecut şi-n anul acesta jumătate (adică anii 1886—1887, n.n.) mi-a fost compunerea unei antologii greceşti: vro 480 de poezii de toată mîna, din 92 de autori, traduse şi în hexametri, şi în versuri moderne; colecţiunea poeziilor mele încă am ordinat-o şi aş dori să-ncep publicarea poeziilor lirice în ceva foaie" (LE. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, p. 216).
    Acuzat de plagiat, Coşbuc elimină, după cum am văzut, aproape toate cîntecele pe care le publicase în ediţia I a Baladelor şi idilelor.
    Mai amintim, în legătură cu [Bea cîmpia ploi vărsate] intervenţia lui Aurel George Stino: Un duşman al lui George Coşbuc, în Gazeta cărţilor, VI, nr. 1—4, iunie şi iulie 1936, p. 1, din care cităm: „Aceste luminoase versuri ale lui Coşbuc, marele uitat de astăzi, arată nu beatitudinea primitivă a paharului, ci mai degrabă dreptul fiecăruia la dragoste. Un senzualism păgîn, acelaşi care ar fi însufleţit vreun păstor din fascinanta Heladă, străbate săltăreţele strofe în
28*
360
care omul îşi justifică dreptul de-a-şi căuta un paradisiac refugiu terestru.
    Parcă un discret şi universal rit planează asupra lumii acestor opt versuri, un adevărat cîntec al firii întregi, aşa cum întîlnim prin unele pagini ale lui Verhaeren, exaltînd viaţa şi natura."
    După ce susţine că traducerea lui Bonacchi este prozaică şi incoloră, Stino continuă: „Ceea ce este atît de banal şi greoi în Anacreonul lui Gr. D. Bonacchi devine o miniatură fin cizelată de mîna unui maestru vestit. Imitaţia atît de mult superioară aşa-zisului model ne face să ne gîndim la marele La Fontaine, care din nişte seci istorioare morale de ale lui Fedru, Esop şi alţii a scos acele fabule de incomparabilă artă, ceea ce a făcut pe atîţia să-l proclame drept unul din cele mai mari genii ale rasei.
    De altfel, Moliere, de ex., a imitat şi dînsul din belşug, dar fără dînsul atîţia dramaturgi şi prozatori spanioli şi italieni de la care împrumutase unele situaţii ar fi fost de mult în întunericul uitării."
p. 154                         Iî
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 38,18februa-rie/1 martie 1888, p. 149, sub titlul Anacreontică (a Vl-a).
    Reprodusă în Foaia interesantă, Bucureşti, XI, nr. 26,16/29 iunie 1916, p. 106.
    Inclusă în volumul Balade şi idile, 1893, eliminată fiind din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
  1 Mult preţ are marea cu afunduri mari! (Tribuna): Ce bogată-i marea cu adincuri mari! (1893).
  3 Vechile coroane mai mare preţ au (Tribuna): Vechile coroane pre-
     ţuri au mai mari (1893).
  4 Scumpe mărgărite pe coroane stau (Tribuna): Pline sînt cu totul
     de mărgăritari (1893).
  7 Mult preţ are cîmpul înrourat în zori! (Tribuna): Ce bogat e cîmpul
     înrouat în zori! (1893).
  8 Roua-n mărgărite picură din flori! (Tribuna): Rouâ-n mărgărele
     picură din flori! (1893).
370
  9 Ochii plini de plîngeri mai mare preţ au (Tribuna): Ochii plini de lacrimi preţ mai mare au (1893).
10  Zam/zu-mărgărele în acei ochi stau (Tribuna): Scumpe mărgăreîe
     în acei ochi stau (1893).
11  Oh, dar ce preţ are vinul, dragii mei (Tribuna): Dar ce preţ mai are
     vinul, dragii mei (1893).
p. 155                               III
    Publicată pentru prima oară In Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 21, 1891/1892, p. 605, în ciclul Cîntece, I.
    Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile ulterioare ale acestei culegeri.
p. 156                         IV
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 256t 17/29 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Gînduri risipite (poezia a Il-a a ciclului).
    Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile ur* mătoare.
Variante:
  1  Pe pieptul alb al fetei, cînd iese ziua-n prag (Tribuna): Pe sinul alb al fetei, cînd iese-n ziuă-n prag (1893).
  4  Atunci, eu viu şi tinăr, eu ce-aş pute s-aştept (Tribuna): Atunci, eu viu şi tînăr, eu ce-aş avea s-aştept? (1893).
p. 157                           V
    A apărut pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 276, 4/16 decembrie 1888, p. 1.101, sub titlul Anacreontică (a XV-a).
    Reprodusă în Românul literar, Bucureşti, I, nr. 11, 25 martie 1891, p. 82 (cu titlul Filozofia şchiopului); Calendarul poporului, Sibiu, XIII, 1898, p. 59,
    Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
371
1
    Variante:
  1 Şchiop ! Dar dacă am să mor (Tribuna): Şchiop! Dar şi eu am să mor (1893).
  3 Căci eu n-am două picioare (Tribuna): Dacă n-am două picioare? (1893).
  5  Scopul meu e hotărît (Tribuna): Locul meu e hotărît (1893).
  6  Eu în iad am să-mi duc gluga (Tribuna): Iadul! nu-mi ajuta ruga
     (1893).
  7  La iad ori mă duc cu fuga (Tribuna): Iar spre iad ord mergi cu fuga
     (1893).
  8  Ori merg şchiop, etotatît (Tribuna): Ori mergi şchiop, e tot atît!
     (1893).
10  Cînd zici: haide la beute (Tribuna): Cind e vorba de băute (1893).
11  Voi să mergeţi cît de iute (Tribuna): Mergeţi voi oricit de iute (1893).
p. 158                          VI
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile (1893), fiind eliminată din celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
p. 159                         VII
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 256, 17/29 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Ginduri risipite (a Vl-a poezie a ciclului).
    Reprodusă în Gazeta săteanului, Rîmnicul-Sărat—Bucureşti, X, nr. 2, 20 februarie 1893, p. 35 (cu titlul Să n-am parte de viaţă); Foaia pentru toţi, Bucureşti, II, nr. 28, 14 iunie 1898, p. 361; Amicul poporului, calendar, XXXVIII, 1898, p. 101.
    Inclusă în Balade şi idile (1893), fiind eliminată din celelalte ediţii antume ale acestei culegeri. Mai apare şi în Cîntece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu litere chirilice).
Variante:
  1 Pustiit să-mi fie traiul (Tribuna): „Să n-am zi de veselie (1893)
  9 Plecînd grabnic şi uşoară (Tribuna): Pleac-apoi pe şes uşoară (1893).
12  Necurmat în ochi îl ţine (Tribuna): Nencetat în ochi îl ţine (1893).
13  Şi, văzînd că şi el vine (Tribuna): Şi, văzînd că-n urmă-i vinej(1893).
372
p. 160
VIII
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 256f 17/29 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Ginduri risipite (prima poezie a ciclului).
    Inclusă în Balade si idile (1893), fiind eliminată din celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
Variante:
  2  Am găsit un bobocel (Tribuna): Am văzut un bobocel (1893).
p. 161                       IX
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din toate celelalte ediţii antume ale acestei culegeri.
p. 162                          X
    Publicată pentru prima oară în Balade si idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
    Reprodusă în Telegraful român, Sibiu, LXVI, nr. 49—50, 8 mai 1918, cu titlul Voi sălcii [triste.
p. 163                          XI
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 164                          XII
    Publicată o, singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 165                          XIII
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
373
p. 166
XIV
   Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 167                         XV
   Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p, 168                         XVI
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 69, 25 mar-iie/6 aprilie 1888, p. 273, sub titlul Anacreontică (a XlII-a).
   Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
1  Tu, Xint nebun! De ce-ntrebi oare (Tribuna): De ce te-ntrebi tut
     Xinte, oare (1893).
2  Că dacă mori mai vezi un soare (Tribuna): Că dacă mori mai vezi
     vrun soare (1893).
7  Zici ba? Dincolo de morminte (Tribuna): Zici nu? Dincolo de morminte (1893).
11  Şi-n ceealaltă viaţă, Xinte (Tribuna): Şi-n viaţa ceialaltâ, Xinte
     (1893).
12  Cum poţi spera să fii cuminte? (Tribuna): Cum poţi să crezi că i
     fi cuminte? (1893).
p. 169                         XVII
   Publicată doar o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 170                       XVIII
   Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893). Dintre cele 41 de cîntece, publicate în această ediţie, cele mai multe
374
                        au fost eliminate de Coşbuc din ediţiile următoare. Cintecul XVIII din 1893 a fost însă păstrat în toate celelalte ediţii, sub titlul de
Cin tec.
    Reprodusă şi în Cintece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu litere chirilice).
p. 171                               XIX
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, Ir nr. 21, 1891/1892, p. 605, în ciclul Cintece, III.
    Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 172                           XX
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 173                           XXI
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
    Surprinde asemănarea dintre acest cîntec al lui Coşbuc şi una din strofele vastei poeme Memento\mori a lui Eminescu, evocînd imaginea vechiului Liban.
                       Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare,
                      Şi pe lanuri secerate am văzut mîndre fecioare,
                      Purtînd pe-umerele albe auritul snop de grîu;
                     Alte vrînd să treacă apa cu picioarele lor goale,
                         Ridicară ruşinoase şi zîmbind albele poale,
                      Turburînd cu pulpe netezi faţa limpedelui rîu,
                       (M. Eminescu, Opere alese, II, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 123.)
p. 174                             XXII
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 21, 1891/1892, p. 605, în ciclul Cintece, V.
375

    Inclusă în Balade si idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
    Grigori N. Lazu, în broşura sa, îl acuză pe poet de plagiat din poetul persan Hafiz; după ce reproduce acest cîntec al lui Coşbucy Lazu adaugă:
    „In această privinţă, iată ce ne spune persanul Hafiz în prima strofă din unul din cîntecele sale din Divan:
                    De mă-ntorc iar pe pămînt,
                    Vreodată din mormînt,
                    Tot o fugă am să ţin
                    Pin’ la crîşma cu bun vin! etc., etc.
    Pun rămăşag că Hafiz a plagiat fără pic de ruşine pe d-nul Coşbuc...** (Op. cit., p. 38.)
p. 175                         XXIII
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 256* 17/20 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Ginduri risipite (fiind cea de a Vil-a piesă a ciclului).j
    Reprodusă în Gazeta săteanului, Rîmnicul-Sărat—Bucureşti* X, nr.2, 20 februarie 1893, p. 35 (cu titlul Ah! vezi-l cum el).
    Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri; mai apare şi în Cîntece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu litere chirilice).
Variante:
  1 Să-l vezi şi tu cum e! Odată (Tribuna): O, vezi-l tu cum e! Odată (1893).
     Terţinele II şi III, versurile 4—9, sînt complet schimbate din periodic în volum.
Textul din Tribuna:
               Dar dacă-i sînt atît de dragă,
               N-avea el cap să mă-nţeleagă Că rea doar într-atîta nu-s!
               Şi de-1 am drag, el doară ştie Că lui nu-i pot ţină mînie,
               Şi-atunci, atunci de ce s-a dus?
376
Textul din Balade şi idile:
                Gît e de rău! Bl doară ştie Gă lui nu-i pot ţinea mînie,
                Şi-atunci, atunci de ce s-a dus?
                Şi de i-ara fost vreodată dragă,
                N-avqa el cap să mă-nţeleagă Gă rea doar într-atîta nu-s!
    De fapt, după cum se poate observa, poetul a operat mai degrabă o schimbare a celor două terţine, cu unele modificări de versuri.
10 Şi fără el ce mă voi face/ (Tribuna): O, spune-mi tu, ce mă vot face? (1893).
12  Şi vrajba între noi s-a pus/ (Tribuna): Şi vrajba-rafr’e noi doi s-a pus (1893).
    Grigori N. Lazu stabileşte puncte de contact între Goşbuc şi poetuB indian Amaru; după ce, ca şi în cazul Cîntecului XXII, reproduce* poezia lui Goşbuc, scrie:
    „Iar Amaru, poet din India, care nici acesta n-are act de naştere* conform codului nostru civil, zice:
                  O  dată numai, numa-n şagă,
                  Gu glasul prefăcut, i-am spus,
                  Şi aspru: «Du-te!» şi s-a dus!
                  Ce nemilos!—Amică dragă,
                  Să-mi spui, acuma ce să fac —
                  Pe omul meu cum să-l împac?
    Gam greu, dar tot mai uşor se-mpacă doi amorezaţi indieni decît plagiarea şi cu originalitatea!*4 (Op. cit., p. 38—39.)
p. 176                     XXIV
   Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, VIII, nr. 256,. 17/29 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Gînduri risipite (fiind piesa a IV-a a ciclului).
   Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
2  Atunci, dragă, m-aş ascunde (Tribuna): Căci atunci eu m-aş ascunde (1893).
377
  & Acest stih de zece rînduri (Tribuna): Stihul meu de nouă rînduri (1893).
  *6 CU ai fi de păcălită? (Tribuna): N-ai şti cit eşti de-amâgitâl (1893). în Tribuna, poezia se încheie cu următorul vers: Iacă-ţi spunt te-ai supărat?
p. 177                      {XXV
    Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
    Inclusă în Cîntece şi versuri alese din cei mai buni scriitori români, Bucureşti, 1911 (cu litere chirilice).
    Sextil Puşcariu, în articolul Coşbuc, publicat tn Luceafărul, Budapesta, IV, nr. 8, 15 aprilie [st.v.] 1905, p. 168—175, după ce comentează poezia Mama, adaugă:
    „între cele patruzeci de cîntece din volumul Balade şi idile găsim md poezioară nepretenţioasă de două strofe, care-i identică cu poezia Mama. Deosebirea stă numai în aceea că ea e turnată dintr-o dată, că poetul de astă dată n-a avut tihna sufletească să scrie opt strofe lungi, .artistul n-a avut răgaz să pună surdină sentimentelor sale, ci ele au debordat de-a dreptul. La un pahar de vin. în mijlocul veseliei generale ?apare imaginea mamei, care plînge de dorul flui, şi capul lui cade de* «odatăpe mînă şi sufletul lui se topeşte în aceste versuri:
                 Ei veseli repetau cîntarea,
                 ^ i •(*««•*«        • t •
                 .Stau umede pe ce-a cusut.“
                              (Op. dt., p. 172 )
p. 178                      XXVI
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893) fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 179                      XXVII
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 274, 2/14 decembrie 1888, sub titlul Anacreontică (a XlV-a).
    Inclusă în Balade şi idile, 1893, fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
378
Variante :
2  Şi crini de prin livezi sărută vîntul (Tribuna): Şi flori de prim
     cîmpii sărută vîntul (1893).
3  Izvoarele sărută cîmpi cu flori (Tribuna): Izvoarele sărută roşii?
     flori (1893).
4  Şi rouă fagi şi brazi sărută-n zori (Tribuna): Şi rouă lunci şi văi-
     sărută-n zori (1893).
6  De ce dar nu mă mai săruţi, tu, fată? (Tribuna): De ce te temv
     de sărutări, tu fată? (1893).
8  Dă foc cind ei ating buzele lor (Tribuna): Răsare foc ceresc pe buza-.
     lor! (1893).
9  Sînt fulgere mînii răzbunătoare (Tribuna): Sînt fulgere, puterii
     răzbunătoare (1893).
11 Dar cîndy de cînd e lumea, cind s-a dat (Tribuna): Dar niciodată-n* lumea asta nu s-a dat (1893).
14   Cad tot în cei ce nu ştiu să sărute ! (Tribuna): Cad tot în cei ce ni& vreau să sărute! (1893).
p. 180                        XXVIII
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 42, 23 februarie /6 martie 1888, p. 165, sub titlul Anacreontică (ceade a VIII-a).-Inclusă o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
2  Hali, în iad, toti trejii cad (Tribuna): Numai trejii-n gheară-i cad (1893).
7  Dar mi-a spus-o ieri şi azi (Tribuna): Dar mi-a spus cu mult neca&
     (1893).
8  Că vasta pe paşi să-mi bată (Tribuna): Că pîndeşte-nfricoşată (1893)^
p. 181                        XXIX
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, 1^ nr. 21, 1891/1892, p. 606, în ciclul Cîntece, VII.
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (189&)„ fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
379
p. 182
XXX
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 21, 1891/1892, p. 605, în ciclul Cîntece, IV.
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 183                         XXXI
    Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 39, 19 februarie/ 2 martie 1888, p. 153, sub titlul Anacreontică (a Vil-a).
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
   1  Cetea mama din Scriptură (Tribuna): Mama zice din Scriptură (1893).
   2  „Dacă tu doi prieteni ai (Tribuna): „Dacă doi prieteni ai (1893).
   8  Aici eu îi curm cuvîntul (Tribuna): Eu explic cuvîntul mamii (1893).
   9  „Te rog, mamă, p-un minut! (Tribuna): „Mama, eu te-ampriceput! (1893).
10  Am doi dragi: eşti tu şi-o fată (Tribuna): Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată (1893).
13  După zisa din scripturi (Tribuna): Şi, după scriptura ta (1893).
14  Cui să dau eu dară gură?“ (Tribuna): Ghici, pe cine-aş sâruta?u (1893).
p. 184                     XXXII
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 21, 1891/1892, p. 605, în ciclul Cîntece, II.
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 185                     XXXIII
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
                               380
                                                                                   t
Var i a n t e :
Intr-un manuscris păstrat la Casa memorială „George Coşbuc“ din satul natal al poetului, Gîntecul XXXIII este continuat cu următoarele versuri:
                 Am muncit o săptămînă!
                 Dar nu-i fiară mai păgînă Decît domnul de la noi,
                 Că-i sîntem şi car şi boi. M-am ales c-un leu în mînă Şi-am muncit o săptămînă. Dar vin vremi şi de ciocoii Dumnezeu e bun şi mare!
                 Să iau lumea-n cap, să plec? Multe vin şi multe trec Şi-un sfîrşit şi lumea are; Dumnezeu e bun şi mare, Dumnezeu nu-i pui de grec!
p. 186                  XXXIV
   Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 187                       XXXV
    Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, I, nr. 21, 1891/1892, p. 606, în ciclul Cîntece, VIII.
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
  8 Să şi-o cate fiecare (Lumea ilustrată): Să şi-o caute fiecare (1893'*
p. 188                   XXXVI
   Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
381
p. 189
XXXVII
        Publicată o singură dată în Balade ţi idile, ediţia I (1893),. fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
     p. 190                      XXXVIII
        Publicată pentru prima oară în Lumea ilustrată, Bucureşti, 19 nr. 21, 1891/1892, p. 605—606, în ciclul Cînteee, VI.
        Inclusă în Balade şi idile, ediţia I (1898), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
     p. 191                      XXXIX
        Publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, V, nr. 68, 24 martie/5 aprilie 1888, p. 269, sub titlul Anacreontică (aXII-a).
        Reprodusă în Calendarul poporului, Sibiu, IX, 1894, p. 68, în Foaia interesanta, Bucureşti, VI, nr. 3, 6 ianuarie 1911.
        Inclusă în Balade şi idile din 1893, fiind păstrată şi în ediţiile următoare ale acestei culegeri.
     Variante :
      2  Caută dragosti şi iubeşte (Tribuna): Lasâ-ţi totul şi iubeşte (I89S şi urm.).
      3  Cind te-apasâ grijea grea (Tribuna): De te doare-o grijă grea (1833 şi urm.).
      4  Toarnă vin, frate, şi bea (Tribuna): Nu te plin gel Taci şi bea/ (1893 şi urm.).
      5  Iar cînd doruri te frămîntă (Tribuna): Iar vrun dor de te frămîntă (1893 şi urm.).
      6  Prinde lira-n mini şi cîntă ("Tribuna): Ca să te mingii, tu cîntă (1893 şi urm.).
     9 Tu probează toate trele (Tribuna): Tu sâ-ncerci cu toate treia (1893 şi urm.).
     11  Atunci — nu trăi nebun (Tribuna): Mori şi nu trăi nebun fi893 şi urm.).
382
■p. 192
XL
   Publicată o singură dată înBalade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 193
XLI
   Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
   Publicată pentru prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), păstrată în ediţiile următoare ale acestei culegeri; îneepînd cu cea de a doua ediţie (1897), purtînd titlul Pe Bistriţa.
    Publicată pentru prima oară în Tribuna; Sibiu, VIII, nr. 256, 17/29 noiembrie 1891, p. 1.021, sub titlul Gînddri risipite (a IlI-a poezie a ciclului).
    Inclusă în Balade şi idile, ediţia î (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
Variante:
1  La genunchi cu stingă ţine strîns vesmîntul, care-n vînt (Tribuna): Umed îi răsare peptul alb şi plin de sub veşmînt (1893).
2  Se încumetâ-n saltare gol piciorul să-l arete (Tribuna): Răzimatde şold adoarme braţul drăgălaşei fete (1893).
3  Atîrnat ea ţine capui cel îngreunat de plete (Tribuna): Înclinat ea ţine capul cel îngreunat de plete (1893).
4  Umed îi răsare sinul alb şi plin de sub vestmînt (Tribuna): Şi lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vînt (1893).
5  Ea stă-n drum. E fata-naltâ şi puţin ea stă plecată (Tribuna): Ea stă-n drum. Şi-i supţirică şi puţin ea stă plecată (1893).
6  Mina dreaptă este pusă pe obrajii ei frumoşi (Tribuna) Şi-şi acopere cu-o mină obrăjorii ei frumoşi (1893).
p. 194
XLII
p. 195
XLIII
383
29 G. Coşbuc — Opere alese, voi. I
  7  Şi-ndrâzneţ ea poartă ochii cei atît de rişinoşi (Tribuna): Îndrăzneţi purtîndu-şi ochii cei atît de ruşinoşi (1893).
  8  Printre degetele mînii, zîmbitoare şi şireată (Tribuna): Printre degetele palmei, zîmbitoare şi şireată (1893).
p. 196                       XLIV
    Publicată o singură dată în Balade şi idile, ediţia I (1893), fiind eliminată din ediţiile următoare ale acestei culegeri.
p. 197                       XLV
    Publicată prima oară în Balade şi idile, ediţia I (1893), păstrată şi în ediţiile următoare ale acestei culegeri, unde, începînd cu ediţia a Il-a (1897), poartă titlul Toamna.
    Cităm cîteva din aprecierile lui D. A. Teodoru despre Cîntecul XLV, din cronica pe care acesta o scrie: Ceva despre poeziile lui Coşbuc în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, Iaşi, VIII, nr. 1 — 2, ian-uarie-februarie 1897, p. 1 — 67:
    „...Natura capătă intensitatea vieţii omeneşti, cum n-o vedem în nici un poet de al nostru...
    E toamnă tîrziu şi codrul aude prin noapte cum vine şi creşte mai iute, mai tare un vuiet răsărit din nordul cu neguri...
                       Şi tremură codru
                       Cu vîntul se luptă, Pocneşte şi sună
                        în toamnă tîrziu!
    Sînt rari bucăţile în care să fie atît de bine simţit şi descris zbuciumul, frămîntarea dezordonată a luptei, cum e în această poezie, cu mijloace atît de simple, cu vorbe atît de fireşti, cu fraza atît de nemeşteşugită ;... vă atrag atenţia asupra puterei cu care poetul pe de o parte a văzut lupta aceasta, iar pe de alta a simţit-o în sufletul ei, în încordarea ei lăuntrică" (op. cit., p. 43).
    Sesizînd locul aparte pe care-1 ocupă această poezie în lirica lui Coşbuc, D. Micu o asociază cu piese de ale lui Bacovia:
384
    „Cît priveşte Toamna, cred că este cea mai puţin «coşbuciană» dintre poeziile lui Coşbuc. Poetul creează aici (conştient sau nu) «atmosferă», şi anume, una nedefinită, strecurînd înfiorări subtex-tuale în stihurile de o muzicalitate sfioasă, ce precede anumite acorduri din lirica română de factură simbolistă:
                        Toamna tîrziu, în noaptea cu lună,
                        Cum vîjăie codru Şi geme, şi sună!
                        Şi moare cu fruntea Pe pieptul naturii, Şi moare natura De jalea pădurii In toamnă tîrziu!“
                                                                     (Op. cit., p., LII—LIII.)
29*
f
I
{
INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR
               (după primul vers)
                                              A
A fost un tînăr împărat (Ex ossibus ultor!): 43 Ah, cît eşti de frumoasă, doamnă (Cîntece, XI): 163 Am să merg mai înspre seară (Mînioasă): 5 Arde moartea-n foc ca bradul! (Cîntece, XXVIII): 80 Are Dochia mult cît are (Rada): 59 Avea Ileana ochi de soare (Brîul Cosinzenii): 89 Avea şi dînsul trei feciori (Trei, Doamne, şi toţi trei): 63 Azi am să-ncrestez în grindă (La oglindă): 66
                                              B
Bea cîmpia ploi vărsate (Cîntece, I): 153
                                              C
Ce bogată-i marea cu adîncuri mari! (Cîntece, II): 154
Cei osîndiţi, mergînd pe cale (Cîntece, XXX): 182
Ce ştiu nu vreu să ţin secret (Poet şi critic): 47
Cînd arhangelul, sunînd (Cîntece, XXII): 174
Cînd vii, la pălărie port (Cîntece, XXXVII): 189
Cît de rău eşti, Doamne, Doamne! (Nedumerire — după
Strodtmann): 146
Cu noaptea-n cap, din casa lor (Cîntece, IX): 161
                                              D
Dacă versurile mele (Cîntece, XLI): 193 De-aici culege fata fragi (Cîntece, XIII): 165
389
De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare (Cîntece, XVI): 168 De fete mari e lunca plină (Vîntul): 49 Din pămînt, din locuinţa (Prahova): 132 Dintr-alte ţări, de soare pline (Vestitorii primăverii): 52
                                              E
Ea mergea căpşuni s-adune (Supţirica din vecini): 83 Ea nu-i închide uşa, nu-1 prinde de vestmînt (Fragment): 107
Ea vine de la moară (Rea de plată): 23 E capul ei, şi pieptul ei (De pe deal): 74 E lung pămîntul, ba e lat (Nunta Zamfirei): 11 Ei veseli repetau cîntarea (Cîntece, XXV): 177 Era în noaptea învierii (Cîntece, XXXIV): 186 Eşti schilav tot! Un] cerşetor! (Rugămintea din urmă
—   după Lermontov): 37
Eu am plecat în urmă-i şi-am prins-o de vestmînt (Cîntece, XII): 164
Eu mi-am făcut un cîntec (Cîntecul fusului): 16
Eu o las în sama ta (Recrutul): 101
Eu o văd ades pe stradă (Cîntece, XIV): 166
                                              F
Fiul paşei din Ianina (Baladă albaneză): 19
                                              a
Goi sînt umerii rotunzi (Cîntece, III): 155 I
Iarăşi ea! (Calul dracului): 70 Ieri ca azi şi azi ca mîne (Cîntece, XXIX): 181 Ieri pe-un trandafir de cîmp (Cîntece, VIII): 160 Inima dacă ţi-ar fi (Cîntece, XXXVIII): 190
                                              î
în faptul dimineţii, prin parc, îngîndurată (Fatma): 9 în goana roibului un sol (Moartea lui Fulger): 113 în noapte, sub poale de codru-nverzit (Popasul ţiganilor
—   după Geibel): 109
390
In negura pădurii eastelul îngrădit (Jertfele împăcării): 126
                                                 J
Jalnic vîjie prin noapte glasul codrilor de brad (Regina ostrogoţilor): 87
                                              L
La mez de noapte morţii-n cor (Zobâil): 54 La Neamţu-n sfînta mînăstire („Toţi sfinţii44 — după o
tradiţiune): 81
La paşa vine un arab (El-Zorab): 76 La pămînt cu talpa goală! (Cîntece, XXXIII): 185 La poalele pădurii, Arnulf pe lîngă foc (Somnul codrilor): 99
La noi sînt forme, forme toate ! (Cîntece, XL): 192 La Saint-Germain de mult s-a dat (Carol IX): 104 Las’ ochii, mamă, las’ să plîngă! (Duşmancele): 92
                             M
Mama zice din Scriptură (Cîntece, XXXI): 183 Mamă, sînt silită eu (Cîntece, XVIII): 170 Mă temeam că ea va plînge. Vorbele ce le-am ales (Cîntecey XXVI): 178
Mîna el domol o pune (Cîntece, XV): 167
                                               N
Nu-i ca ea-n oraşul tot (Cîntec oriental): 42 Nuşa, dormi? N-auzi cum bat (Nuşa): 72 Nu te-ai priceput!: 7
                                             O ■
Oamenii mă-nvinuiesc (Gazel): 36
Orcanul însuşi stă domol (Crăiasa zînelor): 26
O, vezi-1 tu cum e! Odată (Cîntece, XXIII): 175
                                              P
Pe Bistriţa, cîntînd (Cîntece, XLII): 194
30 — Coşfouc — Opere alese, voi. I 391
Pe Caraiman ai pus o cruce (Cîntece, XXXVI): 188 Pe cînd umbla Hristos prin ţară (Armingenii): 21 Pe sinul alb al fetei, cînd iese-n ziuă-n prag (Cîntece, IV): 156
Pe umeri pletele-i curg rîu (Numai una!): 85 Picurii cu strop de strop (Gazel): 123 Pierdut privesc în urma ta (Cîntece, XVII): 169 Pocnind din bici pe lingă boi (Pe lingă boi): 57 Pomule cu multe plete şi cu alb vestmînt de flori (Cîntece, XIX): 171
Popa Toader, din scripturi (Logică): 40 Priveam fără de ţintă-n sus (Vara): 144
                                               R
Rumi adunase-n creier (Puntea lui Rumi): 31
                                               S.
Să n-am zi de veselie (Cîntece, VII): 159
Sărută soarele cu drag pămîntul (Cîntece, XXVII): 179
Şchiop! Dar şi eu am să mor (Cîntece, V): 157
Se zvonise prin ziare (Lordul John): 111
Stai, iubito, la fîntînă (Cîntece, VI): 158
Stetea frumoasa pe-un răzor (Spinul): 151
Sub plopii rari apele sună (Fata morarului): 24
                                               T
Te-am strîns sărutîndu-te, Radă (Romanţă — după un
cîntec grecesc): 41
Toamna tîrziu (Cîntece, XLV): 197
Traiul cînd ţi să ureşte (Cîntece, XXXIX): 191
Tremuri şi vorbind te-neci (Politică): 148
Tu, ulciorule de lut (Cîntece, XLIV): 196
                                               T
Ţie ne-nchinăm, stăpîne ! (Cîntece, XXXV): 187
                                               U
Umbre mari răsar pe cale (Păstoriţa): 124
392
Umed ii răsare peptul alb şi plin de subveşmînt (Cîntece, XLIII): 195
Un cuvînt aş vrea să fiu ! (Cîntece, XXIV): 176 Unde-i apa mai adîncă (Cîntece, XXI): 173 Unii vreu să aibă multe (Cîntece, XXXII): 184
                                               V
Va veni să vă cuprindă (Un basm): 150
Venea pe deal, voios cîntînd (La pîrîu): 137
Viaţa mea de mult s-a stins şi-am îngropat-o (Fresco-ritor-
nele — improvizări): 140
Vine Costea din război (Costea): 96
Voi laşi dătători de porunci (Un cîntec barbar): 120
Voi sălcii triste-n cimitir (Cîntece, X): 162
                                               Z
Zările, de farmec pline (Noapte de vară): 3
Zeii beu nectaruri ;sînt nebuni căbeu? (Cîntece, XX): 172
Zice vodă: — „Iar la greu! (Cîntec): 45
393
I
i'i;
                  INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR (după titlu)
                               A
Armingenii: 21*; 257
                                  B
Baladă albaneză: 19; 256 Brîul Cosinzenii: 89; 327
                                          C
Calul dracului: 70; 309 Carol IX: 104; 335
C în tec [Zice vodă: — „Iar la greu !]: 45; 293
Cîntece: 158—197; 367—385
Cîntec oriental: 42; 291
Cîntecul fusului: 16; 254
Costea: 96; 333
Crăiasa zînelor: 26; 262
                                             D
De pe deal: 74; 311 Duşmancele: 92; 332
                                             E
El-Zorab: 76; 313 Ex ossibus ultor!: 43; 291
                                   F
Fata morarului: 24; 260 Fatma: 9; 239
    *) Cifrele cursive trimit la textul poeziei; următoarele Ia locul unde se află comentariul titlului respectiv în cadrul Notelor şi variantelor.
395
Fragment [Ea nu-i închide uşa, nu-1 prinde de vestmînt]: 107; 338
Fresco-ritomele (improvizări): 140; 353
                                            G
Gazel [Oamenii mă-nvinuiesc]: 36; 282 Gazel [Picurii cu strop de strop]: 123; 350
                                            J
Jertfele împăcării: 126; 351
                                            L
La oglindă: 66; 307 La pîrîu: 137; 352 Logică: 40; 286 Lordul John: 111; 341
                                           M
Mînioasă: 5; 236 Moartea lui Fulger: 113; 342
                                           N
Nedumerire (după Strodtmann): 146; 363
Noapte de vară: 3; 231
Numai una!: 85; 323
Nunta Zamfirei: 11; 243
Nu te-ai priceput: 7; 237
Nuşa: 72; 310
                                           P
Păstoriţa: 124; 350 Pe lingă boi: 57; 299 Poet şi critic: 47; 293 Politică: 148; 365
Popasul ţiganilor (după Geibel): 109; 339 Prahova: 132; 351 Puntea lui Rumi: 31; 281
                             R
Rada: 59; 300
Rea de plată: 23; 259
Recrutul: 101; 334
Regina ostrogoţilor: 87; 326
Romanţă (după un cîntec grecesc): 41; 286
Rugămintea din urmă (după Lermontov): 37; 283
396
                                                s
Somnul codrilor: 99; 333 Spinul: 151; 367 Supţirica din vecini: 83; 322
                                                T
„Toţi sfinţii44 (după o tradiţiune): 81; 320 Trei, Doamne, şi toţi trei: 63; 302
                             U
Un basm: 150; 366 Un cîntec barbar: 120 ; 348
                               V
Vara: 144; 359
Vestitorii primăverii: 52; 297
Vîn tul: 49; 296
                                            Z
Zobâil: 54; 398
397


                        TABLA ILUSTRAŢIILOR
Părinţii poetului: Sebastian şi Maria
   Coşbuc .........................,........\
Extras după matricola botezaţilor ........ I XXXII—
Casa în care s-a născut G. Coşbuc .......... I XXXIII
Satul Hordou, astăzi Coşbuc .................. i
Gimnaziul cel vechi din Năsăud ............. 30—31
Casa în care a locuit Coşbuc în timpul şcolii
   la Năsăud (1876—1884) ................... 30—31
Membrii societăţii „Virtus romana rediviva44 ..  30—31
Cuvîntare rostită de G. Coşbuc la deschiderea
   societăţii „Virtus romana rediviva44..... 30—31
Coperta revistei Muzasomeşanâ............... 62—63
„Prefaţa44 la Muza someşană ................ 62—63
Grigore Pletosu, cel mai iubit dintre profesorii
   lui Coşbuc .............................. 62—63
Facsimil după [lucrarea de maturitate la literatură română, 1884 ........................ 62—63
Coşbuc absolvent al gimnaziului din Năsăud       94—95
Coşbuc împreună cu S. Alb ini şi Tordăşianu
   în 1888 ...................................... 94—95
loan Slavici din perioada cînd a fost director
   al Tribunei ............................. 94—95
G. Bogdan-Duică ............................ 94—95
G. Coşbuc, S. Albini, G. Bogdan-Duică,
   M. Pîrvu în 1889 ........................ 126—127
                                            Redacţia Tribunei din Sibiu, pe la 1890; în centru: S. Albini, loan Rusu-Şirianu şi
   G. Bogdan-Duică.......................... 126—127
Coperta revistei Lumea ilustrată............ 126—127
Varianta din Lumea ilustrată a poeziei Vestitorii primăverii ................................. 126—127
399
Coperta volumului Balade şi idile, 1893.... 158_____159
Noapte de oară, compoziţie muzicală de
   I- Ivela ...................................  158—159
Facsimil după cîntecul XXXIII [La pâmint
   cu talpa goală] ......................... 158—159
Facsimil după declaraţia prin care părinţii poetului consimt căsătoria sa cu Elena Sfetea. 158—159
G. Coşbuc cu soţia, Bistriţa, 1909......... 190—191
Moara coşbucenilor ........................ 190—191
Facsimil după Crăiasa zînelor , ms. 3286 a, f. 21 222—223
Facsimil după Crăiasa zînelor, ms. 3286 b, f. 15  222—223
Facsimil după Nunta Zamfirei, ms. 3286, f. 1.     222—223
Facsimil după Nunta Zamfirei, ms. 3286, f. 5.     222—223
                     CUPRINSUL
George Coşbuc ............................... VA
Notă asupra ediţiei ........................••• LVII
                                  BALADE ŞI IDILE (199) *
Noapte de vară ................................ 3(231)
Mînioasă .....................................  5(236)
Nu te-ai priceput ............................   7(237)
Fatma ........................................   9(239>
Nunta Zamfirei ..............................   11(243)
Cîntecul fusului ............................. 16(254)
Baladă albaneză .............................. 19(256)
Armingenii ............................* ... 21(257)
Rea de plată .................................  23(2o9)
Fata morarului ............................... 24(260)
Crăiasa zînelor .............................. 26(262)
Puntea lui Rumi .............................. 31(281)
Gazel [Oamenii mă-nvinuiesc] ................. 36(282)
Rugămintea din urmă — (după Lermontov)------- 37(283)
Logică ...................................... 40(286)
Romanţă— (după un     cîntec grecesc) ........ 41(286)
Cîntec oriental ............................. 42(291)
Ex ossibus ultor! ........................... 43(291)
Cîntec [Zice vodă:—„Iar  la greul]........... 45(293)
Poet şi critic ............................... 47(293)
Vîntul ....................................... 49(296)
Vestitorii primăverii    ..................... 52(297)
   * Cifrele din paranteze trimit la pagina unde se află comentariul titlului respectiv în cadrul Notelor şi variantelor.
401
Zobail ......................................... 54(298)
Pe Jîngă boi .................................   57(299)
Rada ........................................... 59(300)
Trei, Doamne,    şi toţi trei .................. 63(302)
La oglindă ..................................... 66(307)
Calul dracului ................................. 70(309)
Nuşa ........................................... 72(310)
De pe deal ..................................... 74(311)
El-Zorab .....................................   76(311)
„Toţi sfinţii'4 — (după o tradiţiune)........... 81(320)
Supţirica din vecini ........................... 83(322)
Numai una! ..................................... 85(323)
Regina ostrogoţilor ......................... .. 87(326)
Brîul Cosinzenii ..............................  89(327)
Duşmancele ..................................... 92(332)
Costea ........................................  96(333)
Somnul codrilor ................................ 99(333)
Recrutul ...................................... 101(334)
Carol IX ...................................... 104(335)
Fragment [Ea nu-i închide uşa, nu-1 prinde de
   vestmînt] ..............................     107(338)
Popasul ţiganilor— (după Geibel) .............. 109(339)
Lordul John ................................... 111(341)
Moartea lui Fulger ..........................   113(342)
Un cîntec barbar ...............................120(348)
Gazel [Picuri! cu strop de strop] ............. 123(350)
Păstoriţa ....................................  124(350)
Jertfele împăcării .........................    126(351)
Prahova .....................................   132(351)
Lapîrîu ......................................  137(352)
Fresco-ritornele — (improvizări)                140(353)
Vara ......................................... 1^(359)
Nedumerire — (după Strodtmann) ........ 146(363)'
Politică ...................................    148(365)
Un basm ....................................... 150(366)
Spinul ......................................   151(367)
Cîntece
I        [Bea cîmpia    ploi vărsate].......... 153(367)
II       [Ce bogată-i   marea cu adîncuri mari!] 154(370)
III      [Goi sînt umerii rotunzi] ............ 155(371)
402
IV           [Pe sinul alb al fetei, cînd iese-n
             ziuă-n prag].....................   156(371)
V            [Şchiop! Dar şi eu am să mor]______ 157(371)
VI           [—„Stai, iubito, la fîntînă]_______ 158(372)
VII          [—„Să n-am zi de veselie].......... 159(372)
VIII         [Ieri pe-un trandafir de cîmp]_____ 160(373)
IX           [Cu noaptea-n cap, din casa lor].. 161(373)
X            [Voi sălcii triste-n cimitir]...... 162(373)
XI           [Ah, cit eşti de frumoasă, doamnă] 163(373)
XII          [Eu am plecat în urmă-i şi-am
             prins-o de vestmînt]............... 164(373)
XIII         [De-aici culege fata fragi]........ 165(373)
XIV          [Eu o văd ades pe stradă].......... 166(374)
XV           [Mina el domol o pune]............. 167(374)
XVI          [De ce te-ntrebi tu, Xinte, oare].. 168(374)
XVII         [Pierdut privesc în urma ta]------- 169(374)
XVIII        [Mamă, sînt silită eu]............. 170(374)
XIX          [Pomule cu multe plete şi cu alb
             vestmînt de flori] ................ 171(375)
XX           [Zeii beu nectaruri; sînt nebuni că
             beu?].............................. 172(375)
XXI          [Unde-i apa mai adîncă]............ 173(375)
XXII         [Cînd arhangelul, sunînd].......... 174(375)
XXIII        [O, vezi-1 tu cum e! Odată]-------- 175(376)
XXIV         [Un cuvînt aş vrea să fiul]........ 176(377)
XXV          [Ei veseli repetau cîntarea] ______ 177(378)
XXVI         [Mă temeam că ea va plînge. Vorbele ce le-am ales].............................. 178(378)
XXVII        [Sărută soarele cu drag pămîntul] 179(378)
XXVIII       [Arde moartea-n foc ca bradul]].. 180(379)
XXIX         [Ieri ca azi şi azi ca mîne] ______ 181(379)
XXX          [Cei osîndiţi, mergînd pe cale] .. 182(380)
XXXI         [Mama zice din Scriptură].......... 183(380)
XXXII        [Unii vreu să aibă multe].......... 184(380)
XXXIII       [La pămînt cu talpa goală!]........ 185(380)
XXXIV        [Era în noaptea învierii] ......... 186(381)
XXXV         [Ţie ne-nchinăm, stăpînel]......... 187(381)
XXXVI        [Pe Caraiman ai pus o cruce]_______ 188(381)
XXXVII       [Cînd vii, la pălărie port]........ 189(382)
XXXVIII      [Inima dacă ţi-ar fi].............. 190(382)
XXXIX        [Traiul cînd ţi să ureşte]......... 191(382)
                                              403
XL           [La noi sînt forme, forme toate!] 192(383)
XLI          [Dacă versurile mele]................. 193(383)
XLII         [Pe Bistriţa, cîntînd]................ 194(383)
XLIII [Umed îi răsare peptul alb şi plin
              de sub veşmînt] ...................... 195(383)
XLIV         [Tu, ulciorule de lut]................ 196(384)
XLV          [Toamna tîrziu] ...................... 197(384)
Note şi variante................................. 199
Indice alfabetic al poeziilor (după primul vers) 387
Indice alfabetic al poeziilor (după      titlu) ... 392
Tabla ilustraţiilor............................... 395
404