VERSURI ŞI PRGZĂ 1897
VORBA ĂLUIA
Zicători explicate 1. Nici în clin, nici în mînec
Aproape toţi rostim rău această zicătoare, din mînec făcînd mlnecă. Deoarece clinul e o parte a hainei •— îndoiturile sau aripile de dindărăt ale sucmanului ori ale anteriului — a fost uşor să amestecăm noţiunile mînec şi mînecă, crezînd că dacă vorbim de clin e natural să vorbim şi de mînecă. Dar zicătoarea n-are a face nimic nici cu clinul hainei, nici cu mînecile ei.
Clin e vorbă veche, de origine slavonă şi însemnează „povîrniş". Corespunde pe deplin neologismului „pantă". Ţăranul vorbeşte de „clinul dealului", de „clinul apei", etc. Orce drum din deal în vale e clin. Mînec e vorbă latinească şi înseamnă „a te scula de cu noapte ca să pleci la drum". Vorba aceasta începe să dispară ; ni se păstrează încă în proverbiile „cine mînecă nu întunecă". „Mî-necatul de dimineaţă şi însuratul devreme nimănui nu strică" şi în locuţiunea „pe mînecate". Drumul ţăranului e pe dealuri, el mînecă deci, ca să urce dealul şi să scoboare iarăşi în vale pînă nu întunecă, pînă nu-1 apucă noaptea. Prin asociaţie de idei, a mînecă e sinonim cu a urca dealul. Mînec e drumul la deal. In Bănat se numeşte orce suiş pe deal „mînecul dealului".
Deci zicătoarea are înţelesul : „n-am cu el de-a face nici pe drum la deal, nici pe drum. la vale". Explicarea zicătoarei e asta : Cînd drumul la deal (mînecul) e greu şi boii nu pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot aşa pe rînd carele în deal. La vale (la clin) îşi împrumută lanţurile, ca să împiedece roţile. Ţăranul, fie cît de străin, cînd vede pe alt ţăran că nu-şi
11
poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-1 ajută. Un om care îl duşmăneşte, ori un tîrgoveţ, trece pe lîngă ţăran şi-1 lasă neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul „n-are nici în clin, nici în mînec", sînt oameni care nu fac cauză comună cu el : nu şi-au prins niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale.
2. La botul calului
Sînt frumoase zicătorile românului, cînd, făcînd aluziuni la temperamentul sau apucăturile unui om, vorbeşte de calul lui. Ingîmfatul „vorbeşte de pe cal", omul sigur „vorbeşte din şea", isteţul „bate şeaua să priceapă iapa", prostul „umblă să facă uşor calului" *, cel conştiu de sine „ştie cum să-şi joace calul" iar nevoiaşul „a ajuns din cal măgar".
„La botul calului" e un tablou idilic. „A cinsti la botul calului" însemnează a bea cel din urmă pahar. Ţăranul „s-a cinstit" destul cu finii şi cu cumetrii, e gata de plecare, dar înainte de a încăleca, ţinîndu-şi calul de frîu, e silit să mai bea un pahar, cel din urmă „la botul calului". „A bea la -roată" cu înţelesul de „a fi beut destul, a fi beat" are aceeaşi origine : înainte de a se sui în căruţă, stînd gata să puie piciorul pe butucul roţii ca să se avînte, el mai bea un pahar. Am auzit şi „a bea la toartă", dar nu înţeleg expresiunea. Poate' „toartă" să fie născut din „roată", ori poate are o explicare ; nu ştiu.
3. Cu căţel, cu purcel
„A plecat cu căţel, cu purcel" însemnează : a plecat cu tot ce-a avut, cu toată casa, pentru totdeauna sau
* Povestea vorbii : Un ţăran prost mergea călare ducînd pe umere nişte desagi grei. Altul îl întreabă : „Esti prost, mă ? De ce duci desagii în spate şi nu-i pui pe şea?i" Cela răspunse: „De ! nu sînt io calului destulă greutate, să-1 mai încarc şi cu desagii ? Las, să duc io desagii, ca să-i fie mai uşor calului !" (N. a.)
pentru cîtăva vreme. Deci are şi înţelesul : a te muta, a-ţi schimba locuinţa.
Căţelul şi purcelul nu sînt lucrurile cele mai de căpetenie la o gospodărie, ca să ajungă prin importanţa lor proverbiale, nici nu sînt aşa de nebăgate în seamă, încît să exprime noţiunea infimităţii, ca „firul de păr" şi „firul de aţă". Se aude în popor şi altă zicătoarea :> ,',a plecat cu vătrai şi cu cociorvă". Asta o înţelegi mai lesne : vătraiul şi cociorva sînt lucrurile cele mai ieftine şi mai uşor de găsit. Cînd ai plecat luînd şi pe aceste, ai plecat luînd tot „pînă şi cuiul din părete".
Tabloul cu căţelul şi purcelul e luat din viaţa nomadă a ţiganilor de laie. Ţiganii au o deosebită dragoste să crească purcei, iar cîte un cîne îşi ţin, rogu-te, să le păzească tabăra. Purcelul şi căţelul sînt toată averea acestor ţigani : cînd se scoală satul asupra lor, ori îi urmăresc autorităţile, ţiganii o rup la fugă lăsîndu-şi, la primejdie, şi căruţele şi nevestele şi copiii, dar căţelul şi purcelul niciodată. Ştiu ţiganii că numai aceste două dobitoace i le-ar lua românul, purcelul că-i frate cu slănina, iar căţelul că-i bun şi el la casa omului. Dar cu căruţele hodorogite şi pline de zdrenţe şi cu dîrloagele de cai ce să facă românul ? Prin sate vezi trecînd căruţele ţiganilor încet şi rînduite ; copiii „învăscuţi, cum din mame-au fost născuţi" alergînd pe marginea drumului, iar dinapoia căruţelor, fără excepţie, legaţi de cîte o sfoară vine încet căţelul melancolic şi purcelul flegmatic.
Felul de-a trăi şi de-a gîndi al ţiganului a dat românului cea mai bogată materie de satiră şi glumă. Proverbial a ajuns ţiganul în zicătorile : „Şi-a mîncat omenia ca ţiganul biserica", „s-a obişnuit cu răul, ca ţiganul cu schinteile", „s-a înecat la mal ca ţiganul".
4. Lasă-I în moarea Iui
„Nu-i cunoşti tu moarea lui", sau cum zice falş Creangă „n-ai băut din moarea lui", şi tot aşa de falş Is-pirescu : „nu i-ai mîncat moarea" însemnează : nu-i cunoşti firea şi năravurile. Cînd laşi pe om să facă ce ştie, cum îl taie capul şi-1 trage aţa, se zice că-1 laşi în moarea
12
13
lui. Acelaşi înţeles : a-1 lăsa în apele lui, în banii lui, în boii lui.
Cuvîntul moare e latinescul morem (obicei, nărav ; la Cicero, „o tempora, o mores !") şi nu se mai întrebuinţează în limbă decît în zicătoarea aceasta.
In Ardeal s-aude des „sînt mîncat de moarea lui", o vorbă aproape stereotipă a femeilor care se plîng de traiul rău cu bărbaţii, ori a slugilor care se plîng de stă-pîni. Expresia „a fi mîncat de moarea cuiva" e croita după felul metaforelor : „sînt mîncat de necazuri, mîncat de griji, mîncat de rele" etc. Confuzia zicătorii a produs-o omonimul moare. Cuvîntul moare (cu înţelesul zeamă de varză) a circulat mai des decît moare cu înţelesul de nărav, astfel noţiunea din urmă a omonimului a început să dispară, mai ales că vorba era strîmtorată şi de sinonimele sale.(nărav şi obicei). De aici se explică de ce zicem „nu i-am beut moarea" : credem că vorbim de zeamă de varză. O adevărată curiozitate e confuzia cu a „mînca moarea cuiva". Românul a zis „m-a mîncat moarea lui Nicolae", cită vreme era conştiu că moarea însemnează obicei ; perzînd însă această conştiinţă, n-a mai înţeles zicătoarea. A rămas zăpăcit. Cum adecă ? Moarea mă mănîncă pe mine, nu eu mănînc moarea ? A cătat deci să schimbe vorba, să-i dea înţeles logic, şi-a zis : „am mîncat moarea lui Nicolae".
Dealtfel şi la Creangă şi la Ispirescu se găseşte zicătoarea corect redată în cîteva locuri.
5. Opt cu a brînzei
„Du-te opt cu a brînzei" e o înjurătură : du-te unde vrei, că puţin îmi pasă, du-te măcar la dracul. Cu acelaşi înţeles : du-te pe unde şi-a spart dracul opincile şi pe unde şi-a înţărcat copiii, du-te unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata şi să te întorci cînd te-oi dori eu !
în poveşti se zice des : şi s-a dus cîte zile-s într-un an". în colinda pluguşorului :
Şi s-a dus nenea Troian Cîte zile într-un an,
iar în vorbirea zilnică auzi zicîndu-se : s-a dus cîte zile-n postul mare, sau : cît ţine postul mare. Zicătoarea „opt cu a brînzei" spune tot acelaşi lucru. Postul-mare ţine şapte săptămîni. întîia săptămînă înainte de postul cel mare e numită săptămînă brînzei, căci în această săptămînă nu-i oprită brînza. Prin urmare, zicătoarea spune : du-te şapte săptămîni ale postului şi opt cu săptămînă brînzei. Adaosul „şi nouă cu a ouălor", cum s-aude prin Muntenia, e falş. Poporul din alte părţi nu cunoaşte această întregire fără rost, căci o săptămînă numită a ouălor nu există. Chiar dacă pe undeva s-ar numi aşa vro săptămînă, ea n-ar fi a noua înaintea Paştilor, ci tocmai a Paştilor, căci atunci se fac ouă roşii. Dar săptămînă Paştilor pretutindeni e numită „luminată". Adaosul s-a născut, se vede, numai din pricina asonantei.
6. I-a suflat în borş
înţelesul : a supăra pe cineva, a-1 lua pe dinainte, a-i face în ciudă, a-1 lăsa cu buzele umflate.
Am cetit undeva — nu-mi mai aduc aminte unde — că zicătoarea se explica aşa : eu am o mîncare anai bună, tu ai borş ; eu nici nu mă uit la borşul tău, îl despreţuiesc şi suflu în el.
Explicarea e cu totului tot neadevărată. E departe griva de iepure. Originea zicătoarei trebuie căutată în credinţele şi obiceiurile ţăranului.
Mai întîi să lămurim o credinţă. „A sufla" în zicătoarea noastră are înţeles propriu : a sufla în borş, cum sufli în foc ori în mîncarea ferbinte. „Suflarea" omului e o putere fărmecătoare, căci „sufletul omului e de la dracul" (suflet în înţeles fizic, aerul respirat). Dumnezeu are duh care învie şi susţine, omul are suflet care vrăjeşte şi distruge, iar animalele au bleasc: duhul e spirit imaterial, sufletul e şi spirit şi materie, iar bleas-cul e numai materie (aer). Duplicitatea sufletului omenesc „a făcut-o dracul în ciuda lui Dumnezeu", şi e de înţeles mirarea satirului din poveste, care nu vrea să facă tovărăşie cu omul şi se sperie cînd vede că dintr-aceeaşi
14
15
gură omul suflă şi fierbinte, ca să-şi încălzească mînile, şi rece, ca să-şi răcorească ciorba. „A sufla peste voinici" însemnează a-i răpune ; de aceea, în poveşti, dau vrăjitoarele poveţe celor ce vreau să facă vrun rău vitejilor. „Unge-1 cu unsoarea asta pe la gene şi suflă-i de trei ofi peste ochi, că va adormi buştean." Baba, care se teme de cînii na-vede, n-aude, na-greul-pămîntului, dă voinicului trei fire şi-1 roagă să sufle peste ele ; puterea cînilor a fost vrăjită şi degeaba-i. sumuţă stâpinul, căci ei nu se mişcă din loc. De obicei voinicii adorm cînd e primejdia mai mare, căci „suflă peste ei" un vînt trimis de zmei, sau zmeii înşişi sînt vîntul. Şi caii au aceasta putere — dar numai cei năzdrăvani : pe o nare suflă foc să înfierbinte baia feciorului de împărat, pe cealaltă suflă crivăţ, ca să răcorească baia Ilenii Consinzenii.
Noi, tîrgoveţii, suflăm în apă, în vin, în bere, ori ca să depărtăm praful de pe suprafaţa lichidului, ori numai aşa. Ţăranul însă, ferească Dumnezeu. El varsă cîteva picături „de sufletul morţilor", ca să depărteze praful de pe suprafaţa lichidului, în joc sau de distracţie nu suflă niciodată. Bărbaţii sînt mai „abuzivi", iar cei ce au a face cu orăşenii suflă şi în vin şi în apă, ca şi în bere, ca să depărteze spuma. Femeile se ţin însă ca orbul de gard de această credinţă şi foarte des întîlneşti ţărance care nu vreau să sufle nici măcar în luminare ca s-o stingă.
Cînd ţăranca pune borş, iese în curte ori în stradă şi trage de ureche ori de cap pe cel dintîi creştin, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit omul de supărat, că-1 tragi de păr. „Acru borşu !" zice ea. „Acru să-ţi fie !" zice rîzînd cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin. „Ba fie-ţi al dracului borşul !" zice supărat altul. Acesta, tocmai fiindcă înjură, e „omul borşului", căci ţăranca 1-a „înăcrit", aşa cum ar vrea să-i fie borşul. Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, ţăranca după el, şi dau năvală-n odaie pe întrecute. Vorba e : cine ajunge mai întîi să sufle în borş. Dacă suflă stă-pîna-casei mai întîi, o să mănînce borşul în pace; daca
16
nu, are să i se întîmple cine ştie ce supărare pe vremea cît va tine borşul. Şi de obicei îi vine vro supărare — căci ele vin multe — dar nu din pricina suflării-n borş. Ţăranul crede aşa. „Şi cumătră asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle-n borş", adică să ne prevestească rele.
7. Pe deasupra ca fuiorul popii
înţelesul zicătorii „pe deasupra ca fuiorul popii" este : a face un lucru de prisos, a da ceva fără nici un scop.
Zicătoarea face aluziune la fuiorul pe care-1 dau creştinii pe la Bobotează popii. în oraşe popii „botează" creştinii pe fiecare lună o dată ; la sate, o dată pe an, la Bobotează. Orăşenii dau popilor bani, sătenii însă — după obiceiul locului — ori bani şi grîu, ori grîu şi miere, ori vin şi pîne, ori toate deodată. Mai rar dau şi cîte un fuior.
La greci şi la romani exista credinţa că morţii au nevoie de un ban şi de-o lumânare : cu banul să plătească trecerea peste rîul Stix, iar cu lumânarea să-şi lumineze cărările prin infern. Această credinţă a influien-ţat şi asupra creştinismului : lumânarea mortului a fost primită ca o cvasi-dogmă în biserica lui Hristos ; banul de trecere peste rîul infernului a rămas ca o credinţă a poporului.
Preoţii creştini au mers mai departe. Ei au spus că morţii n-au trebuinţă numai de ban şi de lumânare, ci şi de mîncare, de beutură şi de îmbrăcăminte. De aceea, ei au cerut creştinilor grîu, vin şi fuior — pentru că tot ce se dă popilor, se dă de sufletul marţilor, adecă pentru nevoile sufletelor de pe ceea lume. Bazată e această pretenţie a popilor pe vers 35—36, Cap. XXV din evanghelistul Matei : „flămând am fost, şi m-aţi săturat" (griul), „setos am fost, şi m-aţi adăpat" (vinul), „gol am fost, şi m-aţi îmbrăcat" (fuiorul), „străin am fost, şi mi-aţi arătat calea" (lumânarea), în temniţă am fost, şi aţi venit cătră niine".
I
17
Astfel şi griul, şi vinul, şi fuiorul, şi lumânarea au o origine biblică ; numai banul nu-şi poate dovedi originea biblică, decît poate prin semistihul din urmă : „şi aţi venit cătră mine", căci se ştie că banii cam vin cătră popi. Explicarea banului, precum am spus, trebuie căutată în mitologia greco-romană. Mierea care se dă popilor a intrat în stol prin uzurpare de drept : ar trebui să dăm popilor ceară de făcut lumânare, dar popii au găsit că e mai bună mierea decît ceara.
Pînă aici sînt toate lămurite. Dar acum e întrebarea : de ce tocmai fuiorul e lucru de prisos, e „pe deasupra" ? De ce n-ar fi grîul, ori banul, ori mierea pe deasupra ?
Explicarea — cred eu —- trebuie căutată în credinţele bogomilice. D. Hasdeu a dovedit cu mai multe dovezis în Cuvinte din bătrini, că eresul bogomilic a stăpînit multă vreme între români şi a avut foarte mulţi închinători, însuşi Petru Rareş era bogomil.
Prorocul sectei bogomilice era apostolul Paul : toate vorbele lui din Epistole se interpretau ad litteram. După vorbele lui Paul, morţii au trebuinţă pe ceea lume de hrană şi de lumină, nu spune însă nicăieri că au trebuinţă şi de îmbrăcăminte. Bogomilii cereau desfiinţarea hainelor chiar şi în viaţa pămîntească ; unii dintre preoţii lor făceau mare propagandă, ca oamenii să umble goi. „Gol m-am născut şi gol voi merge pe ceea lume", zice Biblia. Prin urmare morţii umblă goi, iar Paul întăreşte această credinţă, nu vorbind despre ea, ci tăcînd.
Acum dacă morţii n-au trebuinţă de haine, pentru ce să dea popilor fuiorul ? Căci nu popilor dai fuiorul, ci morţilor. Secta bogomilică a înţeles de ce dai popii vin şi grîu — mai ales că acestea erau totodată şi simbolul trupului şi al sîngekti lui Hristos —, a înţeles de ce le dai ceară şi bani, însă n-a putut înţelege şi n-a voit să înţeleagă : de ce le dai fuiorul. Fiindcă obiceiul dării fuiorului era o datorie la ceilalţi creştini, secta bogomilică vedea într-acest obicei un lucru de prisos, pentru ei într-adevăr fuiorul popii era pe deasupra.
în rezumat, părerea mea este că această zicătoare e de origine curat bogomilică, şi ea e o mărturisire mai mult a existenţei bogomilismului între români.
8. Burtă de popă
Potrivită vorbă ! Adevăratul egoist şi epicurean are de obicei burtă de popă. El trăieşte numai ca să mă-nînce şi să omoare vremea lui Dumnezeu, iar de alţii habar n-are : el închină, el bea, căci milă i-o fi fiind de alţii, dar de el i se rupe inima.
Nemţii au zicătoarea : „a trăi ca Dumnezeu în Fran-cia", voind să arate că un cutare ori cutare trăieşte numai pentru sine, mănîncă şi bea cît opt şi duce lume albă din munca altora, acesta e omul numit „burtă-verde". Adevărat, în Francia (dar toţi popii catolici de orişiunde) au lefuri de la stat, nu muncesc nimic şi sînt rotunzi de grijă multă, căci de familie n-au să îngrijească, iar creştinii au să se facă luntre şi punte, ca traista popii să fie totdeauna cu grăunţe.
Popii tuturor religiilor, cîte au existat şi există, au trăit cu puţină muncă şi cu mult belşug. Vorba noastră „burtă de popă" era cunoscută şi latinilor : într-o comedie latină se vorbeşte de „Popa Venter", tradus : „popa burtă". Se vede că şi romanii luaseră pe popa ca model de om care trăieşte bine şi numai pentru el. Eu nu susţin că vorba noastră e moştenită de la romani — deşi poate să fie —, eu cred că noi am creat-o, cum am creat şi altele despre popă.
Popii din veacurile trecute — cu deosebire călugării, nişte pîrliţi de grecotei — erau oameni peste măsură ipocriţi. Bizantismul e exprimat de poporul nostru în clasica zicătoare : „mănîncă sfinţi şi scuipă draci". Popii, care de obicei erau „în gură cu Dumnezeu şi la inimă cu dracul", una spuneau şi alta făceau, erau oportunişti de cea mai rea specie şi avea deci ţăranul dreptate să ia pe popă ca tip de om nestatornic : „Uite popa, nu e popa". Toate observaţiunile făcute asupra caracterului popilor în curs de veacuri le-a cristalizat ţăranul într-o singură povaţă : „fă ce zice popa, dar să nu faci ce face el !"
Strămoşii noştri, în slăbiciunea lor pentru religie, au făcut păcatul că cele mai frumoase moşii ale ţării le închinau mănăstirilor greceşti de la Atos, aşa că într-o vreme pămîntul românesc, aproape jumătate, era dat de
18
1*
pomană grecilor. Aceştia făceau sat pe spinarea românului şi erau acasă aici la noi, căci erau pe moşiile lor. Legea era. să ne mănînce capul, dacă nu am fi avut cîţiva domni care au văzut prăpastia. Gloriosul Matei Basarab a pus mai cu îndîrjeală piciorul în prag şi le-a tăiat grecilor apa de la moară. Ţăranii erau parte robi ai boierilor, parte ai mînăstirilor. Călugării înşelau poporul cu tertipuri, îl furau şi-1 scurtau pe nedreptul, şi apoi pretindeau cucernicie şi respectarea demnităţii de preot. Ţăranii, robi ai boierilor, căutau dreptate la divan, iar dreptatea era „adă-1 şi-1 dezbracă şi bate-1 la picioare să-i vie mintea la cap". Boierii cu durere de inimă apărau pe ţărani şi căutau dreptate la împăratul, îi mîngăiau cu Dumnezeu. Bietul ţăran se scărpina în cap şi zicea : „Pînă la împăratul, rabzi încaieră tul", iar robii mînăstirilor adăugau : „Şi pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii".
Românul nu vede cu ochi buni pe popa, îşi bate joc de el, popa e subiectul celor mai ironice snoave. Ba popa a ajuns şi piază rea, căci ţăranului, care întîlneşte în zori de zi un iepure ori un popă, toată ziua-i merge rău, căci a luat dracul stăpînire pe ziua aceea. Afară de spanioli, nici un popor nu-şi bate joc de popi ca românii. Bineînţeles : nu de popă ca reprezentant al bisericii, căci în punctul acesta românul e virtuos, ci de popă ca om care nu munceşte nimic şi-şi minte profesia. E deosebire între vorba „preot" şi „popă" ; acesta din urmă are după locuri o nuanţă de dispreţ şi de injurie chiar, In faţa umilirii şi a prigonirii din partea popilor, românul n-a avut altă armă decît ura şi ridicolizarea.
Astăzi ţăranul e împăcat cu popii, ura s-a stins, dar dragostea de a-şi bate joc de ei s-a perpetuat, căci firea ţăranului român e glumeaţă. Azi nu se pot naşte zică-tori despre popi, ca în veacurile trecute, poate cel mult cîte una ca : „Sus, părinte, că se udă evanghelia" sau „Dă-ţi, popo, pintenii şi bate-ţi iapa cu călcîiele", şi altele cam aşa, în care de multe ori popa figurează tot aşa de cu dreptate ca şi Pilat în Credeu. Azi popa e supus ace-lorfaşi] nevoie ca şi ţăranul. S-o fi împotrivit popa la această egalizare şi n-o fi vrut să plătească biruri, dar vorba : „a plăti ca popa" e mărturie că ori a vrut, ori nu, a trebuit să plătească, ba încă „tocma pe tocma".
9. E pecetluit cu roşu
Zicătoarea se aude mai des prin părţile sudice ale Ardealului, cu deosebire în ţara Oltului. în Muntenia, am auzit-o de vro cîteva ori. Scrisă n-am văzut-o. înţelesul ei. e : a fi sigur de un lucru, ex. „îţi dă Ion banii îndărăt ?" — „Aşa ! E pecetluit cu roşu !" Sau „Crezi că ai să câştigi procesul ? — „Ba bin' că nu ! E pecetluit cu roşu !" Originea zicătoarei — o bănuiesc numai, dar nu o discut — e de căutat în obiceiul domnilor noştri din veacurile trecute de-a pune pecete roşie pe hrisoave. Numai domnii întrebuinţau astfel de pecete, cînd iscăleau cu mina proprie ; funcţionarii statului dădeau hîrtii pecetluite cu ceară galbenă. Cantemir în Descrlptio Mol-daviae spune că, atît în Muntenia, cit şi [în] Moldova nu era nimănui iertat să pecetluiască cu ceară roşie, căci acest lucru era prerogativa domnilor, era pecetea gospod. Acest lucru îl spune şi episcopul Paul de Aleppo, care a trăit pe la sfîrşitul veacului XVII, pe la curţile lui Matei Basarab şi Vasile Lupul. Confirmat e lucrul şi prin hrisovul lui Dobromir, banul Craiovei (1569), precum şi prin cartea marelui vornic al Ţării Româneşti, G. Rustea, de la anul 1569 (amîndouă publicate de d-1 Has-deu în Arhiva istorică a României, tom. I, partea II, p. 30).
10. Tîrţa-pîrţa
Cu adaosul „şi-o nimica !" Zicătoare de provenienţă ardelenească. E răspîndită prin Moldova ; prin Muntenia s-aude mai rar. S-a născut aşa. De cîte ori românii din Ungaria se mişcau în veacurile trecute cerînd pămînt şi reforme agrare, nobilii unguri le făgăduiau a treia parte din bunurile lor, ca să-i liniştească. Nobilii discutau ces-tiunea, pentru ochii lumii, dar lucrurile rămîneau baltă. Fiind limba parlamentară cea latină, deputaţii vorbeau de „iertia pars domenii1' (a treia parte de pămînt). Românii au auzit azi, au auzit mîne de tertia pars şi au văzut că totdeauna au fost traşi pe sfoară. Cînd le mai făgăduiau nobilii drepturi, românii ziceau : „Aş ! Ne daţi
20
21
iarăşi tlrţa-plrţa.'" Vorbele au ajuns zicătoare. „Vorbeşte şi el tîrţa-pîrţa !" se zice despre unul care spune fleacuri, ca nobilii unguri care vorbeau ca să fie cu vorbă.
11. Altă căciulă
Cu înţelesul : asta e altă vorbă, altă socoteală, altă stare de lucruri.
Din obiceiurile şi credinţele poporului nu se poate explica zicătoarea. Căciula e simbolul bărbăţiei şi al cuminţeniei. Un om cum trebuie să fie, e „român cu căciulă", nevoiaşul „nu-i vrednic să poarte căciulă", iar despre omul strîmtorat din multe părţi se zice, că „i-a fătat pisica-n căciulă". Românul nu-şi ia căciula din cap înaintea orişicui ■— mai ales ardeleanul, nu ; ţăranul din regat e mai umilit, căci nevoile şi ciocoii i-au robit mîn-dria naţională — şi de aceea e aşa de despreţuită „că-ciulirea". A te căciuli e a te tîrî, a trăi din linsul farfuriilor de la mesele boiereşti, a săruta mîna care te bate. „Pune-ţi căciula-nainte şi te judecă singur" zice ţăranul, pentru că omul cinstit rămîne ruşinat în faţa căciulei şi-şi cunoaşte relele şi bunele, căci „la aşa cap, aşa căciulă". Nu tot omul care are căciulă are şi cap, dar „cine are cap are totdeauna căciulă".
Vorba „altă căciulă" se vede că-şi are originea în pan-glicăriile comedianţilor de bîlci, care mănîncă hîrtie şi scot gologani din gură. Tot de aceeaşi origine sînt zicătorile : „pe unde scoţi cămaşa ?", „a scuturat-o din mînecă", „a băgat-o pe mînecă" şi „1-a tras pe sfoară".
Constantin Căpitanul, în cronica sa, povestind nunta fiului lui Radu-Vodă cu fata lui Duca-Vodă, pomeneşte de nişte panglicari turci, care făceau fel de fel de comedii cu căciulile românilor.
Alex. Odobescu, descriind petrecerile poporale date cu prilejul nunţii celor două fete ale doamnei Chiajna, zice : „Pehlivanii arapi şi hindii, ce-i aduse (ginerii) din ţara turcească făcură şi ei feluri de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre : unii săreau în văzduh, cu capetele-n jos, peste opt bivoli puşi în rînd ; alţii călcau cu iuţeală pe o făşie de tulpan întinsă, fără de-a se
cufunda, iar unul mai ales schimba în tot chipul o căciulă, care cînd o arunca de pămînt pe loc se prefăcea în feluri de căciuli dosebite". Despre schimbarea căciulilor vorbesc şi nişte tradiţii despre o nuntă de pe vremea lui Constantin-Vodă Ipsilant. „De acolo, adaugă Al. Odobescu, a ieşit vorba românească : altă căciulă, cînd vrea omul să arate că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru." Rămîne, deci, că zicătoarea îşi are originea în panglicăriile comedianţilor turci. O dovadă pentru asta ar fi şi împrejurarea că ardelenii, care n-au avut a face cu turcii, nu cunosc zicătoarea.
12. A lua lumea-n cap
Una dintre cele mai îndrăzneţe metafore ale limbii noastre. Tabloul e uriaş, ideea lui are aparenţele absurdităţii, şi tocmai de aceea e de-o energie izbitoare. Fan-tazia celor vechi a creat pe Atlas, care purta pămîntul pe umere ; metafora noastră e mai puternică : pămîntul întreg, dar nu pămîntul — lumea întreagă o poartă românul în cap ! N-am găsit nici într-o limbă mai viu zugrăvită suprema desperare, decît în tabloul acesta. O energie sălbatecă şi o fantazie nebună e în metaforele : „i-a fulgerat prin cap gîndul", „i-a trăsnit prin cap", „îi umblă în cap", „îl frămîntă gîndurile" etc. dar „a lua lumea în cap" e poate cea mai extremă treaptă a imaginaţiei poetice.
Aşa cred străinii, care traduc zicătoarea şi află un tablbu cu neputinţă de închipuit.
Aşa credem şi noi, creatorii acestui tablou. Chiar noi nu mai putem să ne lămurim înaintea ochilor tabloul, căci prea ni se pare abstract.
Azi e abstract într-adevăr; odată însă a fost aşa de concret! Tabloul nu e product al fantaziei, ci al realităţii. El e martorul unui vechi obicei românesc, e esenţa unei tragedii sfîşietoare din trecutul istoric al nostru. Azi ni se pare poetic prin energia lui, într-adevăr poetic însă îl face istoricul său.
Străinii şi toţi pripăşiţii au căutat totdauna să dez-moştenească pe românul moşier; îl sileau să-şi vîndă
22
23
pămîntul, îi călcau răzoarele, îngustîndu-i sfoara de moşie, îi intrau pe sub piele în tot chipul. Cînd era c ceartă pentru răzoare, jurămîntul — după vechile pra-vili ale ţării — era singura şi ultima dovadă. Străinul zicea că răzorul e pe ici, românul ba pe ici : nu străinul, ci românul trebuia să jure pentru dovedirea răzorului. El păgubit şi tot el năpăstuit, tot el „hoţul de păgubaş". Jurămîntul se făcea cu ceremonialul acesta : ţăranul lua o brazdă din răzorul pe care-1 arăta ca adevărat şi, cu brazda pe cap, urmat de martori, cu alte brazde pe cap, mergea pe răzor cît era moşia de lungă. în Muntenia — cum arată hrisovul lui Vodă Alexandru Mircea pentru moşia Chiseletul a mînăstirii fondată de Radu-Vodă, şi alt hrisov a lui Radu la anul 7048 relativ la moşia Pirs-covul a episcopiei de Buzeu * — ţăranii umpleau o traistă Cu pămînt din moşia lor şi jurau cu traista pe cap. Acest lucru se numea „a-şi lua pămîntu-n cap". Jurămîntul era cam aşa : „jur şi mărturisesc pe trupul şi sufletul meu, pe dragostea nevestei şi fericirea copiilor mei, că aşa stă răzorul cel adevărat — să nu-mi putrezească trupul în pămînt şi să n-am parte de odihnă după moarte, dacă nu mărturisesc eu adevărul şi dacă pămîntul ce-1 port în cap nu este pămînt din pămîntul meu şi bucăţică din moşia mea". Sforicică de pămînt era pentru ţăran „lumea" toată, căci altceva nu avea. Şi cînd ajungea la pricină cu boierul, el ştia că pierde şi această din urmă avere, şi-n deznădăjduirea lui, „îşi lua lumea în cap" şi jura.
în veacul XVI, cînd a început ciocoismul să prindă aripi, toate relele căzuseră pe capul ţăranului într-un lanţ : robiile turcilor, războaiele necontenite, năvălirile cazacilor, jafurile tătarilor, birurile grele şi multe, vrajba între pretendenţii la tron şi, mai pe sus de toate, foametea nepomenită de la 1574 şi 1585. Ţăranii au ajuns să mănînee mămăligă din făină de scoarţă de copaci. Proprietarii mari au folosit prilejul : parte au silit pe ţărani să-şi vîndă moşiile împreună cu persoanele lor şi, bietul ţăran, ca să scape de lihneala foamei şi de
* Amîndouă hrisoavele sînt publicate de d-1 Hasdeu în Arhiva istorică, partea I, pag. 47 şi 107 (n. a.).
bătăile perceptorilor, s-a vîndut rob ; parte au căutat pricini ţăranilor, care „şi-au luat lumea în cap" să jure, dar, văzîndu-se trăgănaţi şi nedreptăţiţi, şi-au lăsat moşiile şi au pribegit încotro au văzut cu ochii, au luat lumea în cap de desperare, ca să scape de „răutăţi şi de mâncătorii", cum zic toate hrisoavele de pe acel timp.
Obiceiul luării pămîntului în cap a dispărut în urma pravilelor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, care au stabilit oarecum proprietatea fondară rurală. Mărturia obiceiului o avem însă şi astăzi în zicătoare. Deci „a lua lumea în cap" nu e o metaforă poetică după origine, ci numai după înţelesul ei de astăzi. N-a creat-o fantazia, ci realitatea. Astăzi ţăranii noştri nu mai iau traistă de pămînt în cap ca să jure — căci cei mai mulţi n-au nici atîta pămînt cît să poată umplea o traistă — şi stau mai rău decît ţăranii din veacurile trecute : cei vechi îşi luau lumea în cap avînd pămînt, cei de azi fără pămînt îşi iau „lumea în cap ! *
13. A prins prepeliţa de coadă
înţelesul : a fi lăudăros peste măsură, închipuit din cale-afară.
Coada animalelor a dat prilej la naşterea multor pro-verbii şi zicători, aşa bunăoară : „Din coada de ** pisică nu faci sită de mătase", „Coada cînelui nouă ani s-o în-dreptezi că ea tot colac rămîne", „Caprei îi cade coada de rîie, şi ea tot în sus o ţine", „D-aia n-are ursul coadă", „Şi-a făcut coada colac", „A plecat cu coada între picioare" etc. Lipsa cozii i s-a părut românului aşa de caracteristică încît a făcut-o termin de comparaţie. Despre un om cunoscut de multă lume, românul zice : „îl ştie tot satul ca pe o iapă albă, ca pe un bou breaz", dar mai ales : „e cunoscut ca un cîne scurt de coadă".
* Despre acest obicei şi altele relative la judecăţi pentru moşii — vezi hrisoave publicate în Arhiva d-lui Hasdeu (tom. I, partea I, p. 24), în Magazinul istoric al lui Laurian (t. I, p. 206 şi 210). Toate pomenite de Brezoianu în Vechile instituţiuni ale ţării, pag. 46 (n. a.). ** în original : din.
24
25
Dintre toate animalele cunoscute de ţăran, cea mai scurtă coadă o au caprele, urşii, iepurii, iar prepeliţele n-au coadă deloc. „Prepeliţa se ţine că e cu coadă, şi îi e numai pînă la noadă" zice Anton Pann şi adaugă „aşa e şi săracul mîndru". Prin urmare, prepeliţa n-o poţi prinde de coadă, fiindcă n-o are deloc. Lăudărosul şi închipuitul însă e în stare să ţi se laude că poate face şi acest lucru. Despre aceşti oameni zice ţăranul ironic : „Ehei ! Au făcut multe, au prins chiar şi prepeliţa de coadă !" A te lăuda deci cu lucruri pe care nu le poţi face însemnează a prinde prepeliţa de coadă.
Această zicătoare e întrebuinţată şi cu înţelesul : a fi turtit de beutură. Aici avem un amestec, sau mai bine un compromis, între două zicători : „a prinde prepeliţa de coadă" şi „a prinde purceaua de coadă" (a fi beat). Confuziunea s-a născut din asemănarea lor ; ele sînt cu totul deosebite după înţeles şi după origine. Fără îndoială, amestecul lor se poate explica prin faptul că omul beat e lăudăros, deci, cel ce prinde purceaua de coadă prinde şi prepeliţa. Dar e mai de crezut că zicătorile se confundă, fiindcă nu li se cunoaşte originea şi înţelesul, ori că expresiunea e eufemistică : „prepeliţă" în loc de „purcea".
CE NE-AU DAT SLAVII ŞI GRECII
I
Studiind vorbele slave şi cele greceşti din limba noastră, din capul locului observi că popoarele slave au avut asupra noastră o influenţă culturală cu totului tot deosebită de-a poporului grec. Cîte vorbe greceşti avem în limbă, mai toate se referă la biserică şi şcoală, la comerţ şi industrie. Nici un cuvînt, nici măcar unul singur, dintre vorbele împrumutate de la greci nu se referă la ciobănie, la creşterea vitelor şi la lucrarea pămîntului. Cuvintele slave, dimpotrivă, se referă mai ales la acestea.
Fără îndoială, grecii ne-au adus comerţul şi industria. Asta o vădeşte nu numai dicţionarul, ci şi poezia poporală. *
Şcoală ne-au dat deopotrivă slavii şi grecii. Religie noi am avut : religia creştină, înainte de-a veni în atingere cu grecii şi slavi, căci noi aveam pe Dumnezeu, credeam în cruce, aveam legea creştină şi aveam rugăciuni, deosebeam creştinul de păgîn, credeam în suflet şi ne feream de păcat. Toate aceste vorbe de origine latină dovedesc că n-am primit creştinismul de la slavi, pentru că deodată cu noţiunile — dacă le-am fi primit de la slavi — am fi primit şi vorbele slavone pentru acele noţiuni. ** Slavii şi grecii ne-au stăpînit şi politiceşte şi bi-sericeşte, şi astfel am fost siliţi să primim numirile „oficiale" ale lucrurilor.
* Pe cine-1 interesează cestiunea să studieze cîntecele bă-trîneşti din colecţia d-lui G. D. Teodorescu (n. a.).
** Lămuriri mai multe, în această privinţă, vezi în Columna lui Traian, anul 1883, articolul lui G. Chiţu despre cuvintele creştine în lmba română (n. a.).
27
Dar şi aşa tot le rămîne slavilor şi grecilor un merit destul de mare.
E adevărat că, după mulţimea cuvintelor străine într-o limbă, poţi judeca starea înapoiată în cultură a poporului pe vremea cînd le-a primit — iar noi avem foarte multe ! — şi e adevărat că popoarele primesc de obicei vorbe străine care numesc noţiuni necunoscute lor pîn-atunci. în acest fel, cuvintele străine sînt cel mai nepărtinitor şi mai adevărat istoric al culturii popoarelor. Aşadar, studiind care cuvinte străine, cînd şi cum au intrat în limba noastră, reconstruim stările sociale şi culturale ale vremurilor trecute.
Dar această studiere trebuie să fie făcută cu o rezervă. Şi anume :
Noi n-am luat de la străini numai de acele cuvinte, care numeau noţiuni necunoscute nouă.
Am împrumutat vorbe în două feluri : am împrumutat vorba cu noţiunea deodată, şi am împrumutat vorba singură, o vorbă pentru care avem echivalent în limbă, în cazul din urmă, împrumutul e de importanţă mai puţină. De multe ori pe lîngă cuvîntul nostru romanic întrebuinţăm şi cuvîntul străin — precum s-a întîmplat totdauna şi în toate limbile — şi uneori cuvîntul străin a biruit pe cel moştenit.
Aşa, de exemplu, cine poate zice că noi am învăţat plugăria de la slavi, fiindcă vorba plug e slavă ? Sau ci'o-bănia de la străini, pentru că cioban e vorba neromânească ? Oricît ar fi plugul împrumutat de la slavi, noi am învăţat a ara de acasă din Roma, căci altfel în loc de vorba latină a ara am fi zis slavoneşte a plugui. Şi chiar dacă ciobanul e străin de origine, noi avem păcurarul (în Ardeal şi în Macedonia) care e totuna cu pecu-arius al latinilor.
într-adevăr, e de mirat cum au biruit cuvintele străine pe ale noastre moştenite. Dacă bagi de seamă că numirile părţilor corpului sînt mai toate latine (cap, păr, frunte, ochi, nas, gură, faţă, dinţi, limbă, barbă, gît, piept, mînă, deget, picior etc., etc), că tot aşa sînt numirile de rudenie (tată, mamă, frate, soră, fiu, fecior, fată, cumnat, ginere, noră, socru, unchi, nepot etc), tot aşa numirile animalelor şi ale copacilor (bou, vacă, cal, iapă, cîne, porc,
oaie, berbece, lup, urs, vulpe, iepure etc. fag, prun, nuc, alun, tei etc.) şi numele zilelor (luni, marţi ... etc.) — îţi vine să zici : toate aceste cuvinte sînt latine, pentru eă românul cunoştea noţiunile şi, avînd cuvinte pentru ele, n-a simţit nevoia să schimbe numirile noţiunilor. Se poate.
Dar atunci cum rămînem cu numirile lucrurilor care se raportă la ciobănie şi la plugărie ? Dacă vorbele lapte, caş, cheag, zer sînt latine, de ce sînt străine vorbele brînză, urdă, smîntînă ? Nu cunoştea românul aceste noţiuni ? Omul care, să ocupă viaţa întreagă cu laptele să nu ştie ce e smîntînă ? Şi cine ştie ce e caşul şi cheagul să nu ştie ce e brînză ? Noi am moştenit de la latini noţiunile şi vorbele oaie, berbece, mulsoare, păşune, şi nu' cunoşteam noţiunile stînă, Urlă, baci, găleată ? Adică să ştii ce e mulsoarea şi să nu ştii ce e găleata ? Să te ocupi veacuri cu pregătirea brînzei şi să n-ai nume nici pentru brînză nici pentru cel ce o pregăteşte ? Ori : să ştii de la latini ce înseamnă a ara şi a semăna, şi să n-ai idee de plug, de grapă şi de brazdă? Să ştii ce e moara şi făina şl să nu pricepi ce înseamnează a măcina ?
Nu. Aici avem dovadă că vorbele străine au omorît vorbele moştenite. Dacă există în limbă amintitele vorbe străine, nimeni nu poate susţine că ele au intrat în limbă deodată cu noţiunea pe care o arată. Ca să dau o tristă pildă de omorîre a vorbelor moştenite, eu întreb : nu cunoşteau românii, ca muncitori de pămînt, sapa ? Nu cunoşteau, înainte de a cunoaşte pe slavi şi greci, lopata ? Şi cu toate acestea, sapa e vorbă grecească şi lopata e vorbă rusească ! [...]
Iar omorîrea vorbelor noastre moştenite prin vorbe străine dovedeşte şi altceva, dar numai în ce priveşte poporul slav. Dovedeşte intimitatea traiului, amestecul de ţară şi de sînge al poporului român cu popoarele slave : •alături a ciobănit şi alături a plugărit românul veacuri întregi cu slavul şi e natural ca ei să-şi fi amestecat şi vorbele. Slavul şi-a părăsit multe cuvinte şi în loc a luat cuvinte româneşti. Românul tot aşa. Dacă bulgarii vechi şi ruşii-mici au în limba lor ciobănească vorbele româneşti clag (cheag) şi berbeci şi multe altele, asta nu vrea să însemneze că ei au împrumutat noţiunile de cheag şi
28
29
berbece de la români, ci au părăsit vorbele lor şi au primit pe-ale noastre, precum noi am primit de la ei vorbele găleată şi stînă etc. Am învăţat, oarecum, unul apucături d-ale celuilalt, dar fiecare a rămas ce a fost: nici slavul nu s-a făcut român, nici românul, slav. [...]
Noi am luat multe de la slavi, am luat obiceiuri şi credinţe (Vîlfa, Vija, Ielele, cîntecul cu Lado la nunţi etc.) le-am împrumutat portul şi jocurile (chindiile şi sîrbele), am împrumutat felul lor de a cînta — muzică şi poezie — iar tradiţiunile şi poveştile ni le-am amestecat în mare parte. Şi cu toate acestea, tocmai acolo unde credem că ne-au izbit slavii mai tare, tocmai acolo nu ne-au izbit aproape deloc. Toate redutele ni le-au luat, dar fortăreaţa n-au putut s-o cuprindă. Şi această fortăreaţă e limba. Străinii se leagă tot de punctul acesta şi se silesc să ne dovedească slavi pe temeiul că limba noastră e aproape slavonizată.
Mare minciună ! — limba noastră n-are nimic slav, afară de vorbe. Nu-mi pasă cîte sînt ; pot să fie jumătate şi mai mult. Şi ce-i asta ? Limba spaniolă e arabă, pentru că are atîtea cuvinte maure ? Ori limba ungurească e şi ea slavonă, fiindcă aproape jumătate din vorbele ei sînt de origine slavonă ?
II
Nu e mirare că Cihac a găsit atîtea mii de vorbe slavone în limba noastră. Cine vrea poate găsi şi mai multe, dacă va lua de prin toate hrisoavele vechi şi de prin toate zapisurile şi de prin Dumnezeu mai ştie ce, mulţimea de vorbe străine şi le va da ca „elemente" slavone ale limbii noastre.
„Elemente" ? De ce ? Scriitoraşii de prin sutele trecute, grămăticii care nu ştiau româneşte, sînt ei autori- • taţi în ce priveşte limba ? Ei întrebuinţau vorbe slavone fiindcă nu ştiau pe cele româneşti; şi acum vin filologii, fie români, fie străini, şi, ca orbul de gard, se ţin morţiş de năzdrăvăniile grămăticilor şi ale tuturor pîrliţilor de traducători din slavoneşte. Aberaţiunile grămăticilor sînt elemente ale limbii române ! Cică aşa vorbea românul
3 odată, cum a scris grecul Coresi; şi monstruoasele vorbe - slavone — pe care nici atunci nici acum românul nu ^ le-a întrebuinţat — sînt toate dovezi de graiul viu al j|L poporului de pe-atunci ! Adecă, dacă va găsi peste vro Strei sute de ani vrun filolog scrieri române în limba cea fs mai latinizată, se va apuca să susţie că acesta era graiul 'Z viu al poporului ?
|t Cînd te îneci, te apuci şi de un pai; şi cînd n-ai alte scrieri româneşti de prin veacurile trecute, te agaţi şi de zapisuri scrise de oameni care abia o rupeau pe româneşte. E bine şi asta, dar să le iei sintactica şi dicţionarul lor ca model, şi de aici să scoţi concluziuni — asta e prea copilăreşte. Aşa e uşor să dovedeşti ce vrei, dacă toate păcatele copiştilor slavoni le încarci în capul românului.
E interesant cazul cum Cihac imputa d-lui Hasdeu că în Cuvinte din bătrini a primit ca autoritate toate greşelile şi ignorantele traducătorilor slavoni — ceea ce, într-adevăr, d. Hasdeu n-o făcuse — că d. Hasdeu stabilise ca lege : „fiecare zapis, scris de orişicine trebuie luat drept regulă şi lege în ortografie şi gramatică, numai să fie scris în veacul XVI" *, că d. Hasdeu susţinea că : „acei scriitori, lipsiţi de orce cultură ortografică, îşi dădeau silinţa de a transcrie întocmai pronunciaţiunea cea poporană" **. Dacă d. Hasdeu s-ar fi ţinut orbeşte de vorbele acestea, Cihac ar fi avut tot dreptul să-1 critice, pentru că zicea Cihac : „Ca să sprijini o asemenea întîmpinare, ar trebui dovedit mai înainte de toate că ortografia texturilor se potriveşte într-adevăr cu glăsuirea limbii din acel timp... că aceste texturi au fost scrise de autori cu nume bun, vrednici de toată credinţa şi cu-f    noscînd limba lor din talpă".
Avea toată dreptatea Cihac : texturile vechi nu sînt autorităţi în ce priveşte limba, cită vreme nu sînt scrise de români, ci de străini care abia bîlbăiau româneşte. Şi mai era greşala lui Hasdeu să creadă că acei scriitori „fără cultură ortografică" — şi fără să ştie limba ! —
* Convorbiri literare, XIII, pag. 82 (n.a.). ** Cuvinte din bătrîni, p. 2. (n.a.).
30
31
transcriau întocmai rostirea cuvintelor graiului viu. Asta ar fi ca şi cînd am lua ca autorităţi, în rostirea cuvintelor române de astăzi, pe cizmarii unguri din Bucureşti : nici ei nu ştiu limba română, şi nici ei n-au cultură ortografică — deci cu toată strădania lor de a scrie vorbele române tocmai pe tocmai cum le rosteşte românul, ei ne-ar duce unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata !
Am zis că e interesant cazul acesta : d. Hasdeu, care a emis părerea că trebuie să ţinem ca la Biblie la textele vechi, nu şi-a pus niciodată în practică teoria şi-a mers pe calea cea dreaptă, iar Cihac, care bătuse toba că d. Hasdeu greşeşte, tocmai el s-a înnămolit cu totul în această greşală şi în Dicţionarul său, partea II, ne-a hărăzit ca elemente ale limbii române cele mai monstruoase vorbe slavone pe care le-a găsit la grămătici şi prin zapisuri, şi ni le-a dat plocon — nu atît nouă, cît străinilor — ca vorbe ale graiului viu „numai fiindcă se găsesc scrise în veacul XVI !" Vezi, să faci ce zice popa, dar nu şi ce face el.
Goana asta după „texte vechi", după fel de fel de zapisuri de vînzare şi de cumpărare şi acte de danii şi alte mărunţişuri de acestea, ca să scoţi din ele cele mai ridicole vorbe străine, vorbe izolate, ale nevoiaşului de scriitoraş grec ori bulgar, şi să le aduni şi înşiri după alfabet şi să le îndesuieşti într-un dicţionar al elementelor străine în limba română şi să ne scoţi ochii cu ele — iată o nouă manie şi un nou gen de şarlatanărie literară de a ajunge „savant". S-adună vorbe care nici atunci nici după aceea n-au existat în graiul viu al poporului şi nu vor exista niciodată, care au fost trîntite în vrun înscris de scriitorul străin care nu ştia echivalentele româneşti ; scrise îngrozitor de falş şi după bunul plac, şi iată-ne ! Vai de noi şi de noi românii, că n-avem vorbe să ne înţelegem, şi-am fi perit dacă nu venea Udrea şi Gudrea şi Effendi şi Agatoclis să ne înveţe cum să vorbim.
Sînt curios să ştiu dacă se va afla vrunul să adune bunăoară „elementele franceze" în limba română şi dacă o să ne dea ori nu ca „element" pe antrenat, ambalat, depăşind, trişează, mori (năravuri,: moeurs) ete. fiindcă
32
le-a găsit scrise prin Monitorul oficial în discursul vrunui ; deputat care ştie româneşte tot atît de mult cît ştie mocanul ce e şofranul, ori prin vro scriere a vrunui distins : jurist, a vrunui distins medic ori a altor distinşi strică-' limbă ? Toţi înţelegem că asta ar fi o prostie ; dar cu ce ar fi asta mai oarzănă decît adunarea elementelor slave şi greceşti ori a elementelor turceşti şi ungureşti în limba română ?
Ca rezumat : cel ce va cerceta serios elementele străine în limba noastră va fi silit să-şi calce pe inimă şi să renunţe la ispititoarea grandomanie a „savantlîcului" şi să nu dea goană după toate năroziile îngropate în pergamentele pe care şi-a pus talpa gîştii vrun biet de scriitoraş bulgar sau grec. Această goană, pe lingă că e o rătăcire ştiinţifică, e o izbire făţişă şi o pălmuire a românilor.
Aş vrea să mă lămurească cineva : Ce rost au textele vechi — nu toate, dar cele mai multe — ca să se înşire cronologic şi să se dea şcolarilor să le citească ? înţeleg de ce Şincai şi Maior şi după ei şcoala lui Cipariu cu Laurian şi Maxim în vîrful suliţii de luptă, au voit să latinizeze limba : voiau să ne dovedească şi nouă şi străinătăţii latinitatea noastră. Azi, cînd acest luciu e axiomă, încercarea de a mai latiniza limba ar fi o prostie. Înţeleg de ce facem caz mare cu vrun „torna, torna, fratre", căci şi acesta e un pai de care ne legăm ca să nu ne înecăm : cu el voim să dăm dovadă că şi prin suta cutare şi cutare a existat limba română.
Dar cu textele vechi ale scriitoraşilor bulgari şi greci ce voim ? Să dovedim poate că şi pe atunci exista limba română ? Dar nimeni nu cere dovada asta. Dacă e dovedit istoriceşte că noi am trăit în veacul XVI ; şi dacă azi trăim şi asta e altă dovadă că şi acum trei sute de ani am trăit, ce mai alergăm la jargoanele bulgaro-greceşti ? Vor fi avînd ele fără îndoială vreo importanţă pentru istorie, dar pentru limbă ? Cartea de citire a lui Lam-brior şi crestomaţia lui Gaster au intenţiunea să facă pe studenţi să cunoască toate aberaţiunile textelor vechi. Cu ce scop ? De ce nu s-ar vîrî atunci într-o carte de citire
33
şi jargonul ovreilor din Iaşi şi a simigiilor din Bucureşti şi a bivolarilor din Giurgiu ?
Că aşa vorbeau pe atunci românii ? Cum se face că mai tot pe aceeaşi vreme Grigore Ureche scrie aşa de frumos româneşte şi aşa de apropiat de limba de astăzi ? Simplu de tot : Ureche era român şi scria româneşte, iar zapisurile etc. sînt scrise de străini într-o limbă care nu e nici una dintre limbile pămîntene.
HEU, QUALE PORTENTUM «
Cînd am ajuns cu citirea scrierilor lui Horaţiu la oda lui cu lupul, toţi am izbucnit dintrodată şi ne-am pornit pe un rîs de nebun. Multe năzdrăvănii am găsit noi în Horaţiu — citeam mult latineşte, şi repede — dar asta prea era cu vîrf. Horaţiu, cum spune însuşi, îndepărtîn-du-se cu plimbarea prea mult de oraş, a ajuns într-o pădure şi aici i-a ieşit un lup în cale. Heu, quale portentum vidi! * strigă Horaţiu şi de spaimă era gata să-şi dea ortul popii. Noi toate le atribuiam într-adevâr slăbiei de înger, şi nu fantaziei şi exagerării lui Horaţiu. Să fii om in toată firea şi să vezi un lup, ziua în amiaza-mare, vara şi aproape de oraş, şi să te aşterni pămîntului de spaimă — toate acestea erau tabloul cel mai comic dintre cîte nl le puteam noi închipui. N-avea păreche decît doară pe : Patruzeci de nemţi calici se bătură c-un arici. Şi apoi pe lîngă toate şi tragica exclamare : Heu, quale por-tentum I
Doisprezece dintre patrusprezece, cîţi urmam clasa a Opta a liceului din Năsăud, eram băieţi de ţărani oieri, şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram „domnişori", iar acasă eram ciobani. E deci lucru înţeles că avusesem prilejul să cunoaştem lupii şi urşii din experienţă, din întîlniri „faţă la faţă", şi nu numai din elementele de zoologie ce se învaţă prin licee.
Rîsul nostru a izbucnit deodată, ca la comandă. Profesorul a înţeles, şi a rîs şi el. Noi acum ne-am pornit
* Vai de mine, ce monstru am văzut! (N.a,)
35
pe rîs mai cu suflet. Il vedeam pe Horaţiu, om scurt şi gros, cum aleargă peste răzoare ca un smintit cu toga-n vînt şi cu pălăria — vorba vine — în mină ; iar cînd ajunge la marginea oraşului şi-1 întreabă unul care-1 întâlneşte : „Ei, ce-i, poete ?" gîfăind îi răspunde poetul şi ţinîndu-se cu mîna de inimă : „Heu, quale portentum vidi" şi fuge înainte, căci i se pare că lupul îi vine pe urmă. Şi deodată cu asta, ne vinea în minte şi ţiganul care fugea fuga orbului peste cîmpii, de groază că auzise pădurea vîjăind.
Din ceasul acesta, vorbele lui Horaţiu au rămas proverbiale între noi. De o sută de ori pe zi îşi aducea ori unul ori celalalt aminte de ele, şi abia le rostea şi clasa întreagă se prăpădea de rîs. Era o nebunie, parcă eram plătiţi să rîdem. Şi rîdeam ca femeile isterice. Ajunsesem să nu ne mai putem stăpîni : era destul să zică unul „heu", ca să începem din nou rîsul. Scăpa unul dintre noi creionul jos : altul de lîngă el sărea repede într-o parte, făcea o faţă speriată, se uita la creion şi striga : heu, quale portentum ; şi noi izbucneam deodată. Vedea unul o cioară, altul un cîne, al treilea vio găină pe uliţă, veşnicul „heu, quale" ne silea veşnic la acelaşi rîs. Mergeam seara să bem bere : unuia îi trăsnea prin cap să strige : heu, quale... cînd vedea halba plină, şi rîsul era gata. Altuia îi da prin cap să strige aceleaşi vorbe uitîndu-se la halbă după ce a golit-o, acum rîdeam din nou. Nu trecea o clipită şi vinea chelnerul : acum vorbele heu, quale erau adresate chelnerului, şi rîsetul nostru speria berăria.
Şi aşa zi cu zi. Rosteam vorbele poetului într-o mie de ocaziuni şi niciodată nu ni se părea că sînt rău potrivite, însă cu timpul am început să ne aducem mai rar aminte de ele, să rîdem mai în silă, căci prea ne simţeam şi noi prostia. Acum începusem să gonim cu vorba pe cine nu le potrivea mai cu spirit. Ne săturasem.
Dar într-o zi iată că s-a redeşteptat gloria stinsă a vorbelor lui Horaţiu.
Aveam concurs de limba grecească. Profesorul era un om peste măsură de aspru şi poate şi răutăcios. îi duceam frică. Toţi stăteam acum în bancă aşteptînd cu spaimă şi cu cutremur venirea fulgerului lui Zevs. Cînd
M a intrat profesorul, grav şi dătător de spaimă, noi tăceam M ca peştii. Dar ce-i trăsneşte unuia prin cap ? Pe cînd M profesorul înainta de la uşă spre catedră, s-aude de-abia, H de-abia o şoaptă de prin băncile din fund :
■„Heu, quale portentum intrat !" 9      Tot hohotul pe care l-am rîs noi toţi aproape-o jumă-I tate de an, tot acel hohot adunat la un loc, n-ar fi fost %   nici aşa de puternic, nici aşa de pornit din inimă, ca -   hohotul din clipa asta. Pînă acum parodiam în toate chipurile versul lui Horaţiu, o, dar acum nu mai era parodie, era adevăr, curat adevăr ! Şi cum nu I-am găsit noi pînă acum !
Şi rîdeam de tragi-comedia asta, rîdeam ou bucuria răutăţii, căci multe nume îi găsisem noi profesorului şi-i aplicasem multe citate din autori, şi nimic n-a prins — dar asta, asta : heu, quale portentum l Contrastul între proastele potriviri de mai înainte ale versului şi plina de spirit potrivire de acum, şi sosirea acestei bombe deodată cînd nimeni nu s-aştepta, şi privirile speriate şi nedumerite ale profesorului, şi absoluta libertate pe care ne-am luat-o să rîdem înaintea unui profesor de care tremuram : toate acestea ne-au izbit cu atîta putere încît n-a mal fost cu putinţă s& ne oprim din hohot. Şi precum Xtfxe» a bătut degeaba cu biciul marea ca să-şi UftlştMICâ valurile, tot aşa se silea degeaba profesorul iftSRru sâ ne oprească rîsul. Seriozitatea şi asprimea lui •râu acum note comice, erau tocmai esenţa lui „quale portentum" şi noi rîdeam mai cu inimă.
Profesorul a plecat furios ; concursul a rămas baltă in ceasul acela, iar noi am ajuns pe mina consiliului profesoral. Ni s-au dat pedepse mari : ne-au închis de-a rîndul cinci dumineci cîte opt ceasuri pe zi, iar la sfîrşi-tul anului ne-au clasificat purtarea cu nota cea mai rea. De-atunci n-am mai rîs de vorbele acestea. Ni se părea că Horaţiu are totuşi dreptate ; căci dacă pentru noi era o dihanie de spaimă un om pe care-1 vă-zuserăm cinci ani de-a rîndul, de ce nu i s-ar fi părut lui Horaţiu dihanie un lup, cel dintîi poate pe care-1 văzuse în viaţă.
Iar la urmă de tot, am început să nu mai înţelegem de ce-am rîs noi atîta vreme de bietul Horaţiu.
36
PE CULMEA MUNTELUI
Nici n-am apucat să vedem bine norişorul ce se ridicase ca un pumn negru dinspre răsărit şi, ca prin farmec, s-a întunecat dintrodată cerul întreg. Şi cît ai bate din palme se făcu frig, şi-a început să ne răzbească o ploaie repede şi deasă şi cu picuri cît boabele de grindină.
Noi eram pe coasta muntelui, pe coama goală. Caii nu voiau să ne urmeze, degeaba îi tîram de căpestre. Nici nu era de înaintat, căci nu mai puteam s-alegem plaiul prin întunericime, şi apoi ne bătea şi vîntul din faţă, mestecînd ploaia cu zăpadă. Culmea pe acolo-i netedă, nici colnic, nici stâncă. Eu mai ales tremuram ca varga şi-mi dîrdăiau dinţii. în cîteva clipe apa ne răzbise la piele, parcă ne-ai fi aruncat în gîrlă.
Am adunat degrabă caii unul lîngă altul în şir şi i-am acoperit cu sumanele de-a lungul spinării pînă peste cap. Iar noi ne-am îndesuit sub pîntecele lor. în felul acesta şi caii erau adăpostiţi de izbirile ploii şi ale vîntului, şi noi. Dar ce adăpost ! Apa cădea de pe sumane şiroaie peste noi, de pe laturi ne izbea vîntul, iar pe sub noi se făcuse baltă. Eram cinci. Şi stăteam vîrîţi unul într-altul. Eu tăceam şi m-apucase grija că o să mă-mbolnăvesc din răceala asta. Moşul Gavril murmura supărat că-i stinsese ploaia hîrbul de lulea ş-acum n-avea loc şi chip să şi-o aprindă. Unul înjura şi scuipa şi se da dracului, iar al patrulea — Tudor — nu ştiu ce avea de împărţit cu al cincilea care era ţigan.
— Mă, stai pe loc odată, că te-mping de sari pînă-n vale ! zicea Tudor.
— Da nu stau, mă ? Da stăi şi tu ! Haoleo, o să m-apuce măseaua !
— Fă-te mai aşa, să-mi încapă umărul.
— Iaca, mă fac.
Dar cînd făcea loc lui Tudor, scotea din echilibru pe cel ce înjura. Acesta se îndesa la locul avut, dar atunci ne zguduia pe toţi şi ne pierdeam cumpăna. Ca să ajungem din nou la stătu quo ante, ţiganul era silit să se dea îndărăt, şi prin asta iarăşi împingea pe Tudor cu umărul afară şi conflictul începea da capo.
După vro cinci minute, ploaia s-a liniştit. Eram gata să ne părăsim şi noi în linişte adăpostul, cînd deodată un fulger înspăimîntător de puternic ne luă vederile şi deodată cu el un tunet — aproape la urechea noastră — se rostogoli cu atîta muget, încît am tresărit cu toţii. S-au mişcat şi caii, iar ţiganul scoţînd un „ha-o !" sări spre noi şi apoi se prăvăli îndărăt, căzînd pe spate. în săritură, a lovit cu capul în burta unui cal ; calul, speriat şi de trăsnet şi de lovitura ţiganului, se dezlipi de ceilalţi cai şi deodată toţi caii se răzleţiră. Noi, cei patru, izbiţi de ţigan şi învălmăşiţi de picioarele cailor, ne-am lungit cu toţii în baltă şi toate sumanele ude ne căzură în cap. Toate acestea s-au întîmplat aşa de repede, încît n-am avut vreme nici unul să zicem măcar o vorbă.
Ne-am dat noi vînt supărării, care după felul său, dar Tudor nici una, nici alta, îşi încleştase o mînă în gîtul ţiganului.
— Să ştii tu, mă cioară, că te pisez ca pe sacul cu porumb.
Ţiganul a spus multe de toate, iar la urmă m-a luat judecător pe mine. Asta se întâmpla mai totdauna, şi pentru că eram de o fire mai blîndă şi mai împăciuitoare, şi pentru că eram mai priceput, „băiat cu carte" şi m-a-veau mai la capul mesei. Iar în pricina de faţă eram şi stăpîn, căci Tudor era sluga tatei. Le-am făcut legea, că acum să s-astîmpere, iar Tudor să bată pe ţigan după ce vom ajunge la stînă.
Ploua mereu, dar mai încet. Am plecat. Uzi aşa, am mai mers vro trei ceasuri. Am ajuns la stînă pe înserate.
începuse să mă doară capul. Mi se părea că au să mă scuture frigurile. M-am dezbrăcat iute şi m-am vîrît în
38
39
nişte cojoace calde. Am lăsat să-mi înfierbinte zer, ceaiul ciobanilor — am băut şi m-am culcat încolăcit pe lîngă foc. Nu cred să fi trecut cinci minute şi-am adormit.
Cînd stam în munte, nu dormeam în tîrle cu ceilalţi ciobani din pricina fumului de tăciuni, care nu voieşte nici de silă să se ridice în sus, ci se lasă tot pe jos parc-ar fi cununat cu plămînii omului. Altă pricină era cearta ce-o aveam cu mama cînd mă întorceam acasă : ea ştia că ciobanii nu-şi schimbă cămăşile — pe care le poartă scăldate în unt — cîte o jumătate de an şi că prăsesc astfel animale înduşmănite de moarte cu zacherlina, iar eu aduceam acasă cîte un corpus delicti. Eu dormeam în coliba bouarului pe stanişte, căci aici era altă întocmire a vetrei şi făceam foc numai pentru căldură, nu şi pentru fiertul laptelui. Dar de data asta, oboseala mă îngrozise să mai fac şi cei vreo două sute de paşi de la tîrlă pînă la stanişte.
Peste noapte, aşa într-o vreme, mă deştept dintrodată c-un om căzut peste mine. Era ţiganul.
— Ce dracu mă, ai prostit ?
— Haoleo ! Ne papă de-a gata, domnişorule !
— Ce vorbeşti ? şi-mi ridic capul. îmi trăsnise prin cap că-1 bate Tudor, ori fac glume ciobanii cu el.
Afară ţinea tunetul întruna, dar departe. Ca prin vis, auzeam lătrături de cîni. în stînă, nici un cioban. Am bănuit îndată ce e.
— Vine la noi ! Da dac-o veni la noi ? zise ţiganul, abia răsuflînd.
— Cine, mă ?
— Cine ! ăla din pădure, cum îl cheamă, de mormăie. M-am sculat cu grabă de jos. în stînă era zare slabă,
focul împrăştiat. Da, era „ăla din pădure" al ţiganului. Dase ursul roata printre boi. Trebuie că am adormit adine, dacă nu m-am deşteptat eu pînă acum, pentru că vizitele ursului sînt întovărăşite de un zgomot drăcesc şi de-o mişcare ca-n furnicar. Ursul, cît e de prost, are apucături isteţe cîteodată. Oile sînt prea puţin lucru pentru el; de obicei, atacă boi. Pe vreme senină, cînii — cîte 50-80 — dorm risipiţi ca avant-gardă împrejurul stînii, ici şi colo pînă la îndepărtări de sute de metri. Sînt dresaţi aşa. Pe vreme de ploaie însă s-adună şi s-adăpostesc
pe lîngă colibă. Asta o ştie ursul. De aceea vine şi atacă boii pe vreme cînd e greu să-1 simtă cînii, cînd dorm. •< Dar ursul nu caută numai nopţi cu ploaie, ci nopţi cu tunete, căci tunetul face să nu s-audă grozavele mugete ale boului atacat. Iar ploaia îi face şi alt bine ursului. Ciobanii au numai două mijloace, afară de cîni, să alunge ursul : zgomotul şi focul. Puşti n-au. Cînii sar grămadă spre urs, dar nu s-apropie de el; ciobanii strigă cît le ţine gura şi aruncă tăciuni aprinşi în urs.
Cum e părul ursului plin de răşină ce picură din brazii pe sub care trăieşte, el dintr-o dată ia foc : ursul aprins fuge, dar curentul de aer înfurie flacăra ; dacă îl gonesc cînii, fuge pînă cade mort; dacă e lăsat în pace, se aşterne jos şi se freacă de pămînt în toate chipurile şi-şi stînge focul. Pe vreme de ploaie însă, ursul e sigur din partea asta, căci ploaia stinge tăciunii ciobanilor. Iar acum ploua tare, şi tunetul o ţinea întruna.
— Haid, să plecăm şi noi, zic cătră ţigan, că dacă o veni aici, să nu ne găsească.
Eu glumeam, numai ca să-mi prind sufletul, căci mă cam străbătuse răcorile spaimei. Ştiam că spre tîrlă nu vine ursul; dar orcum, noaptea cu întunericul ei gros, de-1 puteai prinde cu mîna, vremea asta de furtună, vuietul munţilor, lătratul cînilor şi zgomotul ciobanilor amestecat cu răcnetele boilor îngroziţi, toate nu erau lucruri oare să-mi ţie inima. Şi apoi ce tovarăş aveam ! Parcă tot e mai bine singur la spaimă, decît c-un tovarăş slab de înger.
Vîntul se întoarse deodată şi se auzea venind spre noi tot amestecul acela de glasuri surde, tot mai tare şi tot mai limpede. Cînii urlau rupt ca la fiară, şi schelălăiau rar ca la primejdie, dar după glasul lor se cunoştea că veneau în goană, pentru că glasul le suna tot mai tare, iar chiotele ciobanilor s-auzeau tot mai înecate de lătrături, semn că ciobanii rămîneau tot mai în urmă şi tot mai departe.
— Ne-am topit ! s-auzi glasul ţiganului de după găleţi.
— Taci, mă, că dacă vine aici, îl prindem şi ţi-1 dau ţie, să umbli cu el prin sate, tananâ, şi tananâ...
Şi — mare ţi-i minunea — zgomotul venea drept spre tîrlă ! Tot mai aproape, şi mai grozav. Am adunat, cu
40
41
un fel de grabă plină de furie, toţi tăciunii care ardeau rezleţi, ca să fac flacără mare. Ursul venea silit; cînii îl aduceau încoace. O să-i schimb eu drumul, cu flacăra ? Aş fi aprins întreaga tîrlă, de era la adecă.
Zgomotul a început să slăbească. Se depărta. Şi în cîteva clipe s-a stins de tot.
Am înviat şi eu, şi ţiganul; ne-am uitat unul la altul, dar n-am vorbit nimic.
Cînd s-au întors ciobanii, au început să rîdă văzîn-du-ne. Ne-au cunoscut că ni-a fost spaimă. Şi-mi era grozav de ciudă.
— Ei, ce-a fost ? A omorît vrun bou ?
— Ei, parcă i-am dat răgaz. A sfîşiat puţin pe unul. Dar nu-i nimic. Să nu ne fi omorît vrun cîne.
— Şi încotro l^au gonit cînii ?
— Spre sîlhă... Vezi, tot e bine că a rămas cineva în tîrlă, că ni-a ţinut focul să nu se stingă.
— Să vă ia dracul focul ! Am zis eu cu necaz, căci se stîrnise în mine gîndul ce caraghios am fost cu puţină vreme înainte. Să cred eu că zgomotul s-apropia de tîrlă ! Acum înţelegeam părerea. Cînii ieşiseră cu ursul din vale şi-1 goneau la deal pe coasta din faţă ; cu cît înaintau, cu atîta zgomotul venea în linie mai dreaptă — mai orizontală — cu tîrla, şi e lucru firesc, ca treptat-treptat să fie auzit tot mai limpede. Cînd au trecut cînii de ceealaltă parte a culmii, vuietul s-a stîns deodată.
Ciobanii au început apoi să-şi spuie întâmplările. Unul una, altul alta, ba aşa, ba pe dincolo, şi dă-i, şi dă-i ! Eu eram istovit cu totul, mă zdrobise spaima şi nu eram bun de nimic, nici măcar să dau pe faţă necazul care-mi prinsese rădăcini în inimă. Am tăcut multă vreme. Ţiganul, mai altfel de fire, sta gură căscată şi asculta. Cum îi venise spaima, aşa-i trecuse.
— Haoleo, mîncate-aş, da cum era ?
Rîsul ciobanilor a început să-mi facă rău. Mă înfiorase mânia.
—• Ce rîdeţi atîta de om, dacă v-a întrebat cum era ? De unde să ştie el ?
— De ce n-a venit cu noi să-1 vază ? Ei, vino acum să-1 vezi, că e colea de vale.
Şi Tudor înhaţă pe ţigan de ceafă şi-1 porni. Acum se puseră [cu] toţii pe hohote. Era într-adevăr lucru de
:  rîs cum se zbătea ţiganul ca în gura şarpelui şi schelălăia ticălos ca un cîne din lanţ, cînd e bătut, şi s-aruncase jos
~>" şi da din mîni şi din picioare, cum bat caii cu picioarele în vînt vara cînd se tăvălesc de căldură.
Şi, cu cît se împotrivea ţiganul, cu atît Tudor îngroşa gluma. Şi rîdeau cu toţii, şi rîdeau ; şi mă uitam şi eu la ei, şi nu puteam să rîd. îmi sărise inima şi nu-mi mai venea la loc.
42
NEAGA
Sîntem trei.
Cei doi sînt : eu cu vizitiul Samson. Al treilea n-are nume. Da, e un om sucit, încît n-are nume, de sucit, se-nţelege. Vizitul are nume, dar nu e al lui, e din „sat de căpătat, mulţămesc cui mi 1-a dat". Şi într-adevăr, mulţămeşte oricui îi rosteşte numele, cu înjurături şi dacă se poate şi cu pumni. Samson adică e o poreclă, care face zile fripte bietului vizitiu. Şi cu cît îi rosteşti porecla mai cu bunăvoinţă, cu atît mai răutăcios îţi răspunde Samson. Aşa e lumea, faci bine şi-ţi aştepţi răul.
Dealtfel, şi Samson e om sucit. Şi-1 cheamă Tănase, din mila lui Dumnezeu şi din graţia popii. Şi cînd îl chemi Tănase, nu se supără ! Să te miri !
Şi aşa. La început era cuvîntul şi cuvîntul era la Dumnezeu şi — pardon ! Samson al meu era neam de popă şi în tinereţele sale cerceta des biserica şi rar circiuma, acum însă a întors lucru, fiindcă — să-i dăm lui însuşi cuvîntul, ca s-arate filosofia acestei întoarceri de lucruri : „fen-că şi vremurile se-ntorc, iar omul la o adică nu ştie nici cît ştie o musculiţă, anume că una cu una face două, şi cu trei fac mai multe !" Ei. mai vrei explicaţii ? Din vremea cînd era bisericos, Samson învăţase stihul începător al evangheliei lui Ioan ; iar acum, de cînd e frate cu circiuma, s-a apucat să inventeze o melodie cvasi-bisericească şi să cînte stihurile lui Ioan pe melodia proprie. O bombănea toată ziulica. Mă obişnuisem cu ea ; iar versurile îmi intraseră şi mie în cap, încît le recitam fără voie şi — ceea ce e mai scandalos — Ie cîn-tam chiar pe melodia lui Samson.
44
Va să zică aşa.
Acu, într-o zi aveam să plec la oraş. -   Samson punea caii la căruţă. Eu stam în poartă. Pe 4rum trecea un car de lemne. ■   — Ei, n-ai putut să pui mai multe ?
Al treilea, căci era el, pocni din bici şi atinse pe boul de cătră om. Nu m-a învrednicit însă cu răspuns.
— Unde le duci ? întrebai eu.
Era de la sine înţeles că le duce în oraş. întrebarea mea era aşa de fără rost, încît însuşi devotatul meu Samson se uită lung la mine şi începu deodată să cînte : „întru început era cuvîntul" — probabil cînta, ca să nu-1 năvălească rîsul.
Dar la aşa cap, aşa tichie. Răspunsul celui de-al treilea a fost vrednic de întrebarea mea :
— La mama focului !
Adică, al treilea voia să-mi deie un răspuns, chipul, [sic] injurios cam aşa : la mama zmeilor ori la dracul ! Dar s-a păcălit :
— Ba bine că nu ! Păi ştiu eu că la mama focului, că d-aia sînt lemne. N-o să le duci la mama apei !
Samson a făcut o dată he-he ! o tusă cam vară-pri-mară cu rîsul, dar n-a isprăvit bine he-heul şi a continuat „şi Dumnezeu era cuvîntul".
Al treilea s-a oprit pe loc, s-a uitat o clipă urît la mine, apoi s-a întors liniştit şi şi-a văzut de drum. Adevărul e că vorba mea cu „mama apei" a fost să fie un simplu joc de cuvinte, şi a ieşit un blestem. Căci „mama apei" însemnează înecare, în graiul ţăranilor de pe la noi, şi aceste vorbe se întrebuinţează numai în blesteme. Eu nu ştiam ; mi-a spus Samson mai tîrziu. Atunci am înţeles de ce Samson a scos acel he-he neexplicabil şi, parcă fricos ca să nu-1 observ, a început să cînte. He-heul era un fel de reprobare a vorbelor mele.
— O să te văd eu la Dealul-Tîrgului ! încarci după doi boi ca după şase. Minte de cioban dus la biserică ! zisei eu celui de-al treilea.
Al treiela se întoarse izbucnind :
— N-o să mă vezi! Şi n-o să te rog să-mi dai boii tată-tău, ca să urc dealul... şi mai ţine-ţi gura odată !
45
Samson iarăşi a scos un : „O-lio !" dar fără întrerupere a continuat „la Dumnezeu era cuvîntul". Acest o-lio ! era o interjecţie, care voia să zică : „dai- bine-i potrivi răspunsul, aşa mojic nici io nu puteam să-i răspund !" iar continuarea cîntecului era o apucătură, sau un zor al temerii, că io voi observa că el aprobă mojiciile celui de-al treilea.
în urmă...
Eu cu Samson am plecat abia după un ceas. Ni se în-tîmplase ceva. în realitate cam următoarele : Samson se aproviziona totdeauna, cînd pleca la drum, cu un clondi-raş de ţuică. Precaut, omul! Acu, nu ştiu unde îşi ascunse clondirul — căci celelalte două slugi îi cam băteau urmele şi-1 păcăleau. în aparenţă însă Samson pierduse cheia lăzii de la trăsură, iar în ladă erau hăţurile. Samson căută cheia pe sub paturi, prin paturi, prin podul cu fîn, prin coteţul găinilor, în grădină pe după clăi, în şură pe după care, pe la chiotorile casei, în scocul de la fîn-tînă şi aşa mai încolo. în urmă a găsit cheia — ei ! în ieslea grajdului, şi lucru curios : odată cu cheia găsise şi clondirul.
Am plecat. Cînd ara ajuns pe Dealul-Tîrgului, iacătă şi pe-al treilea, înţepenit cu carul în mijlocul drumului, îşi bătea boii de sta să-i omoare.
— Ei, nu vezi ? am zis eu cătră al treilea.
— Nu ţi-am spus ? zise Samson, tot cătră al treilea.
— Ce să văd ? al treilea cătră mine. Ce mi-ai spus ? — tot al treilea cătră Samson.
— Că ai pus prea multe lemne !
— Păi, asta o văd eu !
Samson s-a uitat la mine, eu la Samson, apoi amîndoi la al treilea, iar al treilea se uita, nu ştiu cum, la amîndoi noi deodată.
— Vezi acum că o să te rogi să te ajut ?
— Ba, mă ferească Dumnezeu !
— Da ce, o să dormi aici ?
— O să dorm, şi lasă-mă în pace !
Şi al treilea iarăşi începu să croiască pielea boilor. Samson se uita la al treilea lung, lung, fără să răsufle. Trebuia s-ajutăm creştinului.
— Tănase, dă-te jos, deshamă caii şi prinde-i dinaintea boilor.
— Da nu vreau, mă, nu vreau ! N-auzi tu, mă, nu vreau ! zise al treilea şi se repezi la Samson, prinzîndu-i
amîndouă mînile.
— Da stăi, mă, omule ! că doar ţie îţi vreau binele !
răspunse Samson.
— Să fii tu al dracului cu bine cu tot ! Nu vreau, mă ! Poi, dacă nu vreau, mă... Şi al treilea împinse pe Samson la o parte.
A urmat o scenă nostimă. Eu mă uitam din trăsură. Samson faţă în faţă cu al treilea, foarte apropiaţi, aşa că nasurile mai-mai li se atingeau; amîndoi cu capul puţin dat într-o parte, cu corpul plecat tare, parcă îşi făceau complimente, şi amîndoi cu mînile după spate.
— Da ce, he ? zicea Samson, rînjindu-se, ca un copil care face altuia în ciudă.
— He, ce he ?
— Nu vrei, hai ?
— Iacă nu !
— Să-ţi omori boii... he ?
— Ce he ? Sînt ai tăi ?
— Ai băut ? he ?
— Ce he ? Tu, mă !
Aici al treilea îşi luă mina de la spate şi o vîrî în ochii lui Samson.
— O să le duci pielea-n spate, he !
— Ce he ? Nu vreau, mă, n-auzi !
— Da nu vrea, mă ! Şi să fii tir al dracului!
— Ba tu, mă ?
— Eu, mă ?
Aici Samson îşi luă amîndouă mînile de la spate şi le vîrî în nasul celui de-al treilea.
S-ar fi încăierat. Am intervenit, însă, din trăsură :
— Lasă-1 în pace, Tănase ! Desprinde caii ! Al treilea veni furios spre mine.
— Da nu vreau, n-auzi! se răsti el. Scuipă o dată, apoi continuă : Pti! comedia dracului! Nu vrei şi nu vrei, şi ei să-ţi facă peste voie !
Wm
— Bine, nu vrei. Dar n-am mai pomenit om ca d-ta. Eşti la nevoie, şi parc-ai mîncat ceapa ciorii: nu vrei şi nu vrei ! Parcă ţi-am cere plată ! Dar sucit mai eşti.
Al treilea nu-mi răspunse, ci se repezi la Samson, care desprinsese un cal de la trăgătoare.
— Mă, te ia dracul, dacă nu mă laşi în pace ! Nu înţelegi tu că nu vreau ! şi apăsă de după cap spre pămînt pe Samson, care sta plecat. Samson se ridică, dete din umeri, uitîndu-ise la mine. Al treilea apucase acum ştreangul şi voia să-1 prindă iarăşi de trăgătoare.
— Ia ascultă-mă ! zisei eu, sărind din trăsură şi lu-îndu-i ştreangul din mînă. E trăsura ta ? Sînt caii tăi ? Fugi de-aici, şi lasă pe vizitiu să desprindă caii. Ce dra-cu ! N-o să am eu dreptul să-mi desprind caii mei de la trăsura mea ! Desprinde, Tănase, caii şi paşte-i pe marginea drumului!
— Da paşte-i pîn-or crăpa ; pe mine să mă lăsaţi în pace ! zise el, trăgînd mereu ştreangul spre trăgătoare.
— Lasă, mă, ştreangul ! Du-te la carul tău; ce cauţi la trăsura mea ?
în urmă, se duse. Tănase desprinse caii şi-i păştea pe marginea şanţului. Al treilea, acum furios începu să-şi bată din nou boii. Am stat şi m-am uitat. Dar de la o vreme un bou începu să mugească de durere. Acum nu m-am putut stăpîni.
— Eşti nebun ! Tănase, adă caii şi prinde-i înaintea boilor !
Al treilea se întoarse spre mine, stînd ca o statuie. Samson a adus caii, i-a potrivit, i-a prins la proţap. Al treilea stătea tot nemişcat privind la mine. Credeam că s-a cuminţit. Deodată însă se repede la cai, îi desprinde şi le dă drumul. Eu am început să rid, nu atît de îndărătnicia ţăranului, cît de mine. Omul ăsta era de legat! Mi-a dat prin cap să spui lui Samson să ţină bine pe ţăran în braţe, iar eu să prind caii la proţap şi să-i scot carul în deal. Dar am cercat întîi cu buna :
— Ei, să scoatem caru ; ce mai stăm aici !
— Da cine focu vă ţine aici ! Plecaţi şi duceţi-vă în-vîrtindu-vă !
— Cum să ne ducem şi să te lăsăm aici ? O să ne ajungă bătaia lui Dumnezeu...
Şi altele multe. El însă, nu, şi nu, şi iarăşi nu. Sam-gon turba de mînie.
- * — Acum, să mă ia pe mine dracul, dacă nu te leg butuc aici, am zis eu, şi o să văd ce-ai să-mi faci ! Toată
glumea o să-mi dea dreptate... Adu o funie, Tănase... :    Tănase atîta aştepta. Acum a început o zvîrcoleală. Auzi tu, să legi pe om, ca să-i poţi face binele ! Dar ce
era să faci ?
L-am fi legat, dar — ţiganul la mal se îneacă.
— Ei, mai iute şi tu Samsoane, strînge-i mînile spre pept...
Samsoane ! Am rostit io vorba Samson ! Vizitiul meu era foarte devotat. îl ştiam de mic copil tot vizitiu la noi ; mă respecta. îl respectam şi eu. Credea că-1 cred om foarte vrednic. De aceea o vorbă a mea îl supăra mai rău decît l-ar fi supărat tot satul. Mă feream şi eu să-i zic Samson, ca să nu-1 supăr. Odată numai într-o iarnă l-am chemat pe poreclă — eram în sanie. El s-a întors repede spre mine, a mişcat puţin din sprinceană şi a tăcut. Dar la cea dintîi încordaturi* a drumului, eu zăceam în zăpadă. Răsturnase vizitiul sania. Nu m-a lovit, dar mi-a intrat zăpadă pe după gulerul cămăşii pînă în sîn. El a început să înjure caii şi drumul, în vreme ce mă scuturam de zăpadă : eu m-am prefăcut că-1 cred şi că nu înţeleg care e adevărata cauză a înzăpădirii mele.
Şi acum a doua oară ! I-am zis Samson !
El deodată îşi desfăcu mînile de peste pieptul ţăranului, azvîrli funia şi se întoarse spre cai.
— Ce-i, Tănase ?
— Ce să fie ? Sînt eu nebun, să sar la oameni în drum ca să-i leg ?
— Asta-i acum !
— D-apoi care alta ! Are dreptate omul : cine dracu a mai văzut să legi pe creştin cînd n-ai nimic cu el !
Ei, na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o l Ţăranul, lucru de mirare, în loc să înjure mai departe şi să se lege cu răul de mine, tăcea şi se învîrtea de aei pînă colo, uttîndu-se pe jos, ca şi cînd ar căuta ceva, şi scuipînd cîteodată într-o parte. Era ca o ciocârlie beată. Samson se aşezase pe malul şanţului, cu picioarele-n şanţ, cu faţa întoarsă încolo spre pădure. Tăcea şi el.
48
43
Eu nu ştiam ce să fac. M-am suit în trăsură şi mi-am aprins o ţigară. Cît am fumat ţigara, am tăcut toţi trei. Tunase cînd ne adunase ! Să plec, să las pe ţăran in drum ? Să încerc să îmbunez pe Samson ? Să încerc să conving pe ţăran că-i trebuie ajutor ?... Mai ştiu şi eu ! în urmă am scos o carte din buzunar, m-am tolănit pe jeţul trăsurii şi am început să citesc. Eram hotărît să nu încep eu vorba, chiar de-aş fi stat acolo pînă seara. O să se sfîrşască comedia asta într-un fel! Timpul trecea.
In sfîrşit m-a prins neliniştea. Samson parcă are dreptate ! Ce avem noi să ajutăm cu sila cui nu vrea ? O să rîdă satele de mine ! Şi cu gîndul ăsta, m-am ridicat de pe jeţ să poruncesc lui Samson, să prindă caii şi să plecăm. Dar, cînd am văzut carul, mi s-a părut că totuşi eu am dreptate. Aş ! Nu pot pleca aşa. De-aş şti că ajung în puşcărie, eu trebuie s-ajut omului, trebuie să-1 leg. Cu gîndul ăsta am sărit jos din trăsură. Ei, dar Samson nu vrea ! Eu singur ce să fac ?
M-am suit iarăşi în trăsură. Ce motiv o fi avînd ţăranul ăsta, să nu primească să-1 ajuţi ? E smintit ? e mîn-dru ? şi ce dracu aşteaptă ? Acum sta proptit de-un bou şi se uita-n pămînt. O fi nădăjduind că soseşte vrun ţăran ori din jos, ori din sus, ca să-i ajute. Dar de ce nu primeşte ajutorul meu ?... Şi-mi venea să-1 întreb ce are cu mine ? Ce i-am făcut ?
M-a coprins mînia. Tot atît! Mă duc şi-1 prind de piept şi-1 izbesc o dată să i se scuture creierii. Mişelul! Mă ţine aici în drum ! Tot atît! îl izbesc o dată ş-apoi îl las cu boi cu tot aici şi-mi văd de drum. Ei, aşteaptă tu !
— Ce mă încurci, mă, în cale, şi nu mă laşi să plec odată ?
Al treilea se uită lung la mine şi începu să rîdă.
— Ei, năravul dracului ce-1 ai, boierule ! Da, aştepţi să te rog în genunchi ca să-mi dai caii înaintea boilor ?
Poftim ! Obraznicul îmi făcea acum imputări ! Şi cum rîdea, ah, cum rîdea.
— Piei, drace, de-aici ! Piei, că-mi fac păcat cu tine ! Da nu ţi-am zis că-ţi dau caii ?
— Ai zis ; faci ca sasul. Dar nu zice şi dă-mi-i ! Ce focu de suflet ai să mă ţii în drum ca pe-un cîne ! Că jidan să fiu, şi tot n-ar trebui să mă laşi să mor pe cale !
Ori te temi că-ţi vor plesni caii, dacă i-oi prinde la proţap pînă colea în vîrful dealului ? Ce mai suflet, maică sfîntă !
— Fire-ai tu al dracului cu cine te-a încălţat cînd ai fost mic ! am zis io prinzînd-1 de piepţii cămăşii. Da nu ţi i-am dat ? şi l-am izbit cu capul de loitra carului. Dar nu ţi i-am dat ? Şi-acum sări cu gura, păcătosule ! şi l-ara izbit la dreapta, spre şanţul lui Samson. Ţăranul s-a dus împletecindu-se şi a dat drept în spatele Samso-nului. M-am mirat însumi de izbitura asta, căci de obicei io n-aveam atîta putere.
Ţăranul sări, cum am spus, în spatele lui Samson, care nu se întorsese deloc spre noi să ne vadă cearta. Unul preste altul se prăbuşiră-n şanţ, claie pe grămadă.
— întoarcă-mi-te ou cearşaful, nătărăule ! izbucni Samson din gură, dar în acelaşi timp şi din mîni. îi căra ţăranului pe după cap, parc-ar fi fost plătit cu numărul.
— Ce dai, mă ? M-a împins boierul !
Samson însă simţea grozavă trebuinţă să dea. îşi răzbuna sufletul, dar greşise adresa : pe mine avea el supărare.
— Mă, Tănase, eşti nebun ? Zisei eu.
Tănase conteni cu pumnii. Ţăranul fie că se temea — noi eram doi ! — fie c-a luat pumnii drept o glumă, s-a scuturat de praf şi a ieşit din şanţ. Io eram zăpăcit de tot. Rămăsesem împetrit pe malul şanţului.
— Ei, plecăm odată, ori nu plecăm ? întrebă ţăranul cu tonul cel mai prietenesc şi mai vesel din lume.
— Plecăm, mă ! Bine că ţi-ai venit şi tu în fire ! răspunse Samson cu acelaşi ton prietenesc şi vesel.
Am început să rid, din toată inima să rîd. Aşa oameni mai rar î Se schimbaseră cu totul. Ba, Samson îşi căută clondirul şi trase o înghiţitură, apoi îi dădu ţăranului.
Am prins caii la proţap. Eram toţi în chef ; ei doi, mai ales din pricina clondirului ; eu din pricina aplanării lucrurilor, începusem, în duet cu Samson, a mormăi : „Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvîntul". Carul pornise.
— Ei, lasă-i acum, nene, odată ! Nu-i tot plesni, zisei eu cătră al treilea, care tot mereu biciuia caii.
— Asta-i ! De ce sînt cai !
50
51
Dar conteni din bici. După o vreme iară :
— Ei, lasă-i că merg ei ! Ce-i tot baţi !
Ţăranul stătu în loc, parcă n-ar fi înţeles : cum e asta, să nu bată caii.
— Da de ce să nu-i bat ?
— Fiindcă nu-mi place !
— Asta-i una !
— Aşa ? Apoi uite a doua : sînt caii mei ! Apoi uite a treia : dacă mai dai cu biciul, te izbesc colo în şanţ grămadă !
Ţăranul, ca semn că s-a convins de cele spuse, trînti una după alta cîteva bice pe spatele cailor, din toată puterea.
— Nu fi nebun, mă ! strigai eu mînios. Nu-i mai bate, n-auzi! Căci, în adevăr, caii trăgeau bine, carul mergea repede, iar bicele erau de prisos.
Ţăranul începu acum să bată boii.
— Nu bate boii, nene ! Nu bate boii ! Nu bate caii ! Nu bate, auzi!
— Sînt boii mei !
— Pot să fie !
Ţăranul iarăşi stătu pe loc.
— Boii mei să nu-i bat, caii d-tale să nu-i bat ! Pe cine să bat dară ?
— Bate-ţi soacra ! zise Samson glumind.
— Ba, bate-ţi capul de pietre ! adăogai eu.
— Ba caii şi boii ! De, o să mă iau după nebuni ! Şi pleosc, trosc, pe spatele cailor şi ale boilor. Samson, care ţinea foarte mult la cai şi nu-i biciuia
niciodată, a tăcut pînă acum — un lucru neexplicabil pentru mine — dar deodată îi sări ţandăra. El smulse furios biciul din mîna ţăranului şi-1 izbi departe în urma carului.
— Ce-a fost asta !
— Asta a fost să-ţi bagi minte în cap ! Ia seama, mă omule, că tu astăzi îţi pui boii în cîrd cu dracul!
Ţăranul îşi aduse biciul. El mîna vitele, eu cu Samson împingeam de leuci. Dealul era repede, dar nu înalt; am lăsat trăsura fără pază, căci o vedeam întruna chiar şi din vîrful dealului. Mai înaintarăm vreo cîţiva metri. Ţăranul iarăşi cu biciul pe spatele cailor. Acum Samson
ş1-
se repezi la ţăran, îl prinse din spate peste mijloc, îl ridică sus încît ţăranul bănănăia cu picioarele în aer, îl cîrni într-o parte şi-1 puse cu faţa în jos în drum. Samson era voinic, că doar voinicia îi adusese porecla.
— Aşa, ţine-1 Tănase ! Ţine-1 aşa, pînă duc eu carul în deal!
Am dus carul în deal, l-am oprit într-o margine a drumului; am desprins repede caii, am suit călare pe unul şi m-am întors la trăsură în vale. Samson se zvîr-colea cu ţăranul, care stătea tot cum l-am lăsat, cu faţa în jos şi cu Samson în spate.
— Ei, mai ţine-1 Tănase, pînă aduc trăsura !
Am alergat la trăsură, am prins caii şi-am urcat dealul. Cînd ajung la cei doi luptători, Samson lasă pe ţăran, dîndu-i şi de cheltuială doi pumni peste cap, apoi în fuga trăsurii se urcă lîngă mine pe capră. îndată începură să curgă pietrele după noi, una chiar a căzut în trăsură.
Ţăranul fugea după noi bombardîndu-ne. Ştiam noi că aşa o să fie, şi-a fost bine că Samson a dat ţăranului drumul numai în clipa din urmă, căci altfel n-am fi putut trece pe lîngă el cu trăsura, în urmă-i, căci ne-ar fi spart capul cu pietre.
Cînd am fost de cealaltă parte a dealului, şi departe de ţăran, Samson cu nişte binesimţite cuvinte m-a convins că el simte absoluta nevoie de o zdravănă înghiţitură din clondir, după atîtea peripeţii pline de pericol. De, parcă simţeam şi io această trebuinţă şi-am înghiţit şi io din clondir. Eram foarte abătut, aşa că vrînd să-mi fac o ţigară, de tremurătură am împrăştiat de vreo trei ori tutunul de pe foiţă.
— Ei ce zici, Tănase ? am întrebat eu într-un tîrziu.
— Hm ! Bine i-am făcut ! Auzi tu ! Să-i dăm şi caii, ca să iasă în deal, să-i dăm şi ţuică, şi el, mişelul, el...
— El, mişelul, să rabde şi o bătaie ca să-i ţie măcar pe-o săptămînă !
52
O POEZIE NEMŢEASCA DE ALECSANDRI
Nu ştiu cum, mă împretenisem în Miinchen cu un neamţ tînăr, pictor. Era băiatul unui băcan. Cuminte băiat ; avea însă o dragoste a focului să discute necontenit teoriile artei. Lucrul acesta pe mine mă supără. Teoriile sînt socoteala de^acasă, iar producerea operelor de artă e socoteala din tîrg. Neamţul meu era mai mult critic, decît artist. în urmă l-am făcut să priceapă că pe mine mă supără teoriile lui şi că, peste tot, io dau foarte puţin pe toate teoriile în artă. A rîs, cînd i-am spus că românii au o vorbă mojică, dar foarte potrivită, în ce priveşte pe criticul care dă poveţe artistului : „Te apuci să-nvaţi pe tată-to cum să fac copiii !"
Băcanul, tata pictorului, cam pe aceeaşi urmă. Fusese bogat, ţinuse odată cel mai elegant hotel din Miinchen „Â quatre saisons". Scăpătase rău; era chefliu şi darnic, n-^avea apucături de negustor. Bavarez întreg. Odată prietinul meu mă chemă acasă la el. Băcanul era văduv. Avea numai pe Edgar, pictorul, şi o fetiţă blondă de vro 10 ani. Am băut cîteva pahare de vin împreună. Făcea băcanul mare haz de numele meu, îl rostea în toate chipurile, numai corect nu „Oşoboc, Cşocob — na, ein verflixter Name !" Şi ridea-nridea. Io ca să-i răsplătesc, am făcut cîteva versuri, în care-i schimonoseam numele, îl chema Grumme; eu îi ziceam Grummel, ca să rimez cu Hummel şi cu Bummel. A rîs cu hohot. Din vorbă în vorbă, a aflat că sînt român.
„Cee, român ? adică valah, nu-i aşa ?" Eu, cu toate că din gura unui străin mă înghimpă vorba valah, i-am răspuns : „Da, sînt valah !"
„Asta am ştiut-o numaidecît." Apoi, ciocnind paharul şi rîzînd, adaogă : „Toţi românii ăştia sînt poeţi, dar toţi fac versuri proaste !"
„Ai mai văzut vrodată români ?" am întrebat.
„Oho, dar cîţi. Buni băieţi, dar fără cap. Toţi cheltuitori. Nu ştiu nici cît au în pungă, nici cît scot din ea. Ştiu io de la Karlsbad. Aveam un restaurant acolo. Şi-apoi poeţi... he, he, ca d-ta ! Să vezi!"
Băcanul meu aduse o bucoavnă, un fel de album, de pe vremea cînd avea restaurant în Karlsbad şi ţinea otel în Miinchen.
„Toţi musafirii mei, cei mai de dai-Doamne, scriau cîte ceva în album. Am şi români, uite-i !"
Frunzărind albumul am găsit în vro opt locuri versuri scrise de „români". Improvizaţii, epigrame, aprecieri asupra paturilor şi mîncărilor. Mai toate mi s-au părut scrise de ovrei de prin Galaţi, Brăila, Craiova etc. Versuri proaste, nărozii. Toate epigramele aveau comentarii, iar acestea alte comentarii. Papara paparei pînă într-a opta spiţă.
„Dar ăsta-i întrece pe toţi. Na, şi ăsta e poet... aşa mai rar !" zice băcanul şi-mi arată un nume.
Era Vasile Alecsandri. Stase poetul nostru cîteva zile în Miinchen, la otelul Grumme, şi-a fost hărţuit de stă-pînul otelului să-i scrie ceva în album. Scrisese patru versuri. Le copiez întocmai :
Der Beafteak hier ist miserabel Der Wein ist aber vil amabel. Erforsche nicht woher und wie — Ein Dichter aus die Roumanie.
„Ei vezi ! Versul al 5-lea e al meu !" Acest vers de otelier e : „genannt Herr V. Alecsandri".
Versurile sînt scrise cu litere latine. Versul al treilea nu e al lui Alecsandri, aşa cred eu. E prea corect scris. Se vede că poetul îl ştia de undeva şi 1-a trîntit aici, s-o potrivi, nu s-o potrivi. Cuvîntul vil din versul al doilea e şters cu o trăsătură de condei ; deasupra lui e scris de-o mînă străină sehr, dar şi acest cuvînt e şters şi deasupra lui e scris de a treia mînă recht. Alături de versurile lui
54
55
ft
Alecsandri sînt alte două versuri, un comentai- gramatical :
Du verstehst nicht einmal das A-B-C: Wir schreiben vil mit einem e.
Iar mai jos, un adept al purismului în limba germană a scris relativ la adjectivele amabel şi miserabel următoarele rînduri :
So'ne Fabel Mit amabel: Miserabel.
Steck dir anderswo den Schnabel.
(L. von Babei)
Versul al patrulea e mojic de tot, şi de aceea bănuiesc că 1-a scris vrun student, care-şi permite toate glumele, după obiceiurile de pe acolo. Pe marginea din stingă a albumului e scris, referitor la aus die din versul al patrulea :
Mein liebster Herr Dichter, Wir sagen deutsch aus der.
Aceste versuri au cel mai mare haz dintre toate comentariile : cuvîntul Dichter (poet) e accentuat fals, pe silaba ultimă, ca să rimeze cu der: o batjocură fină.
Dar nici acest zeflimist cu Dichter n-a scăpat teafăr. Sub aceste două versuri, sînt scrise altele cu cerneală roşie şi în jargon ovreiesc :
In diesem Falie, Herr, Entweder die, noch der — Â daitscher Proffesăhr.
„Ei, vezi ce poeţi..." zise băcanul meu. „Ei, dar acest domn din România era un băiat foarte de treabă ; îi plăceau al dracului fetele şi muzica."
De aici băcanul a început să-mi spună ce e poezia şi cum trebuie făcută, şi începuse să-mi ţie o conferinţă despre poeţii lui favoriţi. Mai la urmă, cînd l-am rugat să-mi lase albumul să copiez versurile lui Alecsandri, mi-a zis :
„Ia, spune-mi, aveţi şi d-voastră românii literatură ? Aveţi poezie ?"
„Nu !" i-am răspuns eu. „Noi ne ocupăm mai ales cu pictura. Avem pictori renumiţi...".
„Ce dracu ! zise el. Nici nu-mi închipuiam ! Pictori renumiţi... care mama-pădurii ?"
„Las', tată, că mergem într-o zi în Glasspalast şi vedem !" zise Edgar, care ştia că io glumesc, căci vorbisem noi de pictura română mai înainte.
„Vreau să văd ! Auzi d-ta !... Nici nu-mi închipuiam..."
Nu m-am întîlnit cu el cît am mai stat în Miinchen. Mă temeam să nu dau de ruşine. In Glasspalast se expun de cîţiva ani în fiecare vară mii de tablouri : e o expoziţie internaţională. Toate naţiunile sînt reprezentate ; dar de români nici vorbă.
Aşa am găsit io aceasta a doua „poezie" nemţească a lui Alecsandri. Cea dinţii ar fi cunoscuta declaraţie de amor, ce-o făcuse poetul unei germane care-1 ruga să-i scrie în album :
So viei der Schwabe liebt die Bier, So viei und mehr viei lieb ich dir.
Aceste versuri însă, la urmă, poate că sînt numai inventate. Nu ştiu unde le-am citit şi nu-mi aduc aminte nici de greşelile lor ortografice, nici dacă iscălea cineva pentru autenticitatea lor.
56
j
POPA COJOC
Curînd după suprimarea revoluţiei de la 1848 în Ungaria, tînărul împărat Francisc Iosif a vizitat Ardealul. I s-au făcut ovaţiuni din partea românilor şi, pe unde trecea, îl saluta poporul în frunte cu preoţii. Intre acei preoţi, care 1-^au salutat, a fost şi popa Cojoc, dintr-un sat din sudul Ardealului. Acest preot era în vîrstă de vro cincizeci de ani. împăratul adresa cîte-o vorbă, două fiecărui preot şi uneori şi bătrînilor mai respectabili dintre ţărani. Cum s-a potrivit, cum nu, împăratul a întrebat pe preotul Cojoc dacă are copii.
— Am, majestate. Sînt toţi aici.
Şi din şirurile poporului au ieşit patru flăcăi, unul de vro douăzeci de ani, şi ceilalţi trei fiecare mai tînăr decît celalalt cu un an. împăratul s-a uitat la flăcăi, s-a uitat lung la popa, s-a întors apoi spre generalii din suita sa. Generalii s-au apropiat, privind cu mirare. Popa era un voinic înalt, plin de viaţă, flăcăii asemeni de voinici, zdraveni şi frumoşi.
— Să trăieşti părinte, şi să-ţi trăiască flăcăii. O să facem soldaţi de frunte din ei.
Generalii continuau să şoptească între dînşii : împăratul se uita cu ochii plini de zîmbet la flăcăi: erau români, acei români pe care s-a răzimat imperiul habs-burgic în vremuri de grele primejdii, voinicii lui Ianou, oare a ţinut streajă tronului, cînd răzvrătitorii lui Kossuth au ameninţat cu ruină colosul imperiului.
— Să-mi laşi, părinte, doi flăcăi, să-i duc cu mine la Viena.
Garda imperială a fost totdeuna compusă în majoritate din români, mai ales năsăudeni şi bănăţeni, băieţi
58
din cele două „confinii militare" care dădeau două regimente de grăniceri : păzitori de plaiuri în timp de pace, purtători de steaguri şi avantgarda oştirilor imperiale în vremuri de război. în garda imperială românii erau în majoritate, nu numai căci împăraţii cunoşteau credinţa şi alipirea lor de tron, ci şi pentru că erau toţi voinici ca brazii şi frumoşi mai mare dragul.
— Cum porunceşte măria-ta, răspuse preotul. Cînd le-o veni vremea, am să dau cu drag şi pe ăştialalţi doi şi pe cei mai mărunţi, să slujească ţara şi pe împăratul.
— Numai pe unul ţi-1 mai vrem, că prea e voinic. Unul să-ţi rămîie acasă, să-ţi sprijine bătrîneţele, zise împăratul, familiar acum cu preotul şi încîntat de el şi de băieţii lui.
— Pentru bătrîneţe avem noi alţii mai mici. De va vrea Dumnezeu, vor creşte mari spre bucuria şi mîngăie-rea noastră. Şi apoi avem şi fete.
— Mai ai copii, părinte ?
— Mai am, măria-ta ! Dacă te înduri să-i vezi, sînt aici.
împăratul n-a răspuns, a zîmbit numai clipind din ochi şi a sărit din şea jos, apropiindu-se de mulţimea poporului. Cîţiva din generali au descălecat şi ei.
Popa Cojoc şi-a adus copiii. împăratul s-a dat un pas înapoi, crezîndu-se ori mistificat, ori batjocorit. Erau trei fete mari, frumoase şi frumos îmbrăcate, în urmă doi flăcăiandri, subţiri şi îndrăzneţi la umblet, apoi patru copii mai tineri. Preoteasa venea în mijloc, şi de o parte şi de alta a rochiei i se ţineau doi copii mai mici, iar în braţe purta alţi doi cojocei de faşe, gemeni. Ei au venit în faţa împăratului făcînd un grup cu cei patru flăcăi. Erau şaptesprezece suflete, o spuză de copii, şi toţi ai popii. Asemănarea tipului copiilor şi buna-credinţă a popii au liniştit pe împăratul care la început n-ar fi crezut în schimbul împărăţiei sale cu un toiag de cerşetor, că toţi aceşti copii sînt fraţi de la un tată şi de la o mamă.
— Ce ziceţi, domnilor, de lucrul acesta ?
—- E o minune, majestate, o minune, răspund generalii.
59
Bătrînii generali nemţi credeau că e o minune lucrul că tînărul popor al românilor poate da probe de atîta fecunditate. împăratul bate pe umăr pe popa Cojoc.
— Ai avere ?
— Am, cîtă a dat Dumnezeu !
— Şi ce zici, cînd te gîndeşti că ai atâţia copii ?
— Ce să zicem, măria-ta ? Noi nici nu ne gîndim cînd îi facem, nici nu ne batem capul cu ei cînd îi avem. Ne sînt grei pînă sînt mici. Dacă apucă să crească, ne sînt de ajutor, că nu mai muncim cu braţe străine. Copiii sînt averea românului, şi apoi noi românii de copii şi de coate goale nu ne plîngem niciodată !
Generalii ascultau vorbele popii cu atenţiunea omului care ar auzi pe altul povestind de o călătorie în lună. împăratul îşi strînse sprîncenele, ca izbit de-o lumină puternică : parcă înţelegea acum de ce se plîng cele două naţiuni conlocuitoare ale Ardealului, ungurii şi saşii, că românii se lăţesc şi învie, iar ei se răzleţesc şi se pierd. Numărul biruie ! Românii număr vreau să aibă, şi număr au, şi cîtă vreme saşii caută averea în bani şi ungurii în fala exterioară, românii au coatele goale şi zic că averea sînt copiii !
împăratul a luat pe flăcăii lui Cojoc la Viena. Ca să-şi susţie familia — mai ales însă ca o recompensă, sau ca un premiu pentru „merite" — împăratul a poruncit să se deie popii Cojoc o penziune de cincizeci de fiorini pe lună, pînă cînd „cel din urmă copil va fi mare".
Au trecut într-acestea ani mulţi. Austria purtase războaie cu Prusia şi cu statele nordice italiene. împăratul îmbătrînise.
Era pe la 1880.
într-o zi cancelarul anunţă împăratului că un bătrîn preot român vrea să aibă audienţă. I se acordă.
Preotul, un om bine făcut, de vro optzeci de ani, impunător cu statura lui, cu faţa blîndă, cu părul cărunt de tot şi cu barba albă, spune împăratului că el e popa Cojoc. împăratul, lucru înţeles, îl uitase.
Preotul îi aminteşte întîlnirea de acum treizeci de ani. împăratul îşi aduce aminte şi, împărat cum era. s-apropie respectuos de venerabilul bătrîn oa să-i strîngă mîna.
V      — Cum o mai duci, părinte ? Iii      — Bine, măria-ta, audă-ţi D-zeu rugăciunea şi te ţie Dumnezeu, ca să ne stăpîneşti cu pace şi cu dragoste !
— Şi ce-ţi fac copiii ?
— De aceea am venit, măria-ta. Fetele le-am măritat, mai pe aproape, mai pe departe, cum le-a fost scris şi cum a rînduit Dumnezeu. Da cu fetele nu faci casă ; ele sînt date, şi date rămîn. De băieţi mi-i jale, măria-ta. Trei mi-au murit la Cînecreţ, *, şi doi acolo cu pă-mîntejii * — trei sînt cătane aici în Beci *. Am avut opt feciori, toţi opt au slujit măriei-tale, cătane cu credinţă. Acum am acasă unul, singur unul, al optsprezecelea copil, pe care măria-ta nu l-ai văzut atunci, căci e născut în urmă, şi vrea stăpînirea să mi-1 ducă şi pe el cătană. Io-s bătrîn şi preoteasa bătrînă, şi mila măriei-tale n-o mai avem, că mi-au rupt-o şi ne-au spus că bani nu ne mai dau, pentru că cel din urmă copil e acum mare. Şi vreau să ni-1 jure sub steag, şi noi nu putem munci, că-n el ni-i toată puterea — şi-am venit să cad la picioarele măriei-tale să te rog să ne cruţi băiatul, că opt băieţi am avut şi pe toţi opt cu dragoste i-am dat în slujba împărăţiei, dar pe al nouălea nu putem, că sîntem neputincioşi, şi eu cu baba mea nu mai avem pe nimeni.
Opt soldaţi să dai ţării ! împăratul, mişcat, se plimba prin sală. Deodată s-opreşte.
— Părinte ! Opt băieţi ai avut, şi opt băieţi au fost soldaţi. Mai ai unul ; lasă~l şi pe acela să fie soldat !
Şi popa Cojoc s-a întors acasă. Are să-1 dea şi pe-al nouălea ! Are să-1 dea.
Doi dintre băieţii lui Cojoc, amîndoi căpitani în Viena, au fost puşi în disponibilitate prin ordin împărătesc. Ei aveau să ia leafă îndoită, cu condiţiunea să îngrijească de bătrînii lor părinţi cît îi va mai ţinea Dumnezeu cu zile. Era frumoasă, era vrednică de un împărat porunca ce-a dat-o împăratul, şi popa Cojoc putea să se mîndrească şi să spuie tuturor vorbele monarhului :
„Opt copii am avut, şi toţi opt au fost soldaţi! Am mai avut unul, şi l-am dat şi pe acela soldat, ca să se pomenească de popa Cojoc şi de băieţii lui !"
* Koniggrătz, Piemont, Viena (n. a.).
60
DINTR-ALE NEAMULUI NOSTRU 1903
ClNTECUL ZORILOR
Cerul abia începuse, la răsărit, să se facă alb, iar stelele erau toate pe cer, mari şi scînteietoare, cum de obicei par stelele în zorii zilei după o noapte senină şi fără lună. Văile erau încă sub puterea nopţii şi numai slaba pînză de lumină revărsată la marginea cerului te făcea să bănuieşti apropierea zilei.
Deodată în liniştea ce stăpîneşte totdauna în zori — pe vremea cînd dorm şi apele, cum zice poporul — un cîn-tec nespus de jalnic începe să străbată peste satul adormit, tot mai jalnic şi tot mai puternic, nu ca tărie de glas ci ca melodie plîngătoare. Sînt mai multe glasuri, un cor ; nu, sînt două coruri, în două locuri deosebite, şi cînd încetează unul, începe celalalt, şi astfel alternativ plîng prin noapte.
Eu le aud bine, disting uneori şi vorbele versului cîntat, şi — mi se pare că visez. Da, sînt voci trăgănate, ca în corul vechiului teatru grecesc, recunosc strofele şi antistrofele cîntate, deosebesc bine răspunsurile ce le dau, şi stau şi ascult cu uimire trista melodie şi mă cutremură ritmul clasic al cîntării. Dar, cum stau cu ochii închişi, zăpăcit de somn, mă mir de vorbele cîntecului : sînt româneşti. Ascult mai bine. Da, sînt vorbe româneşti, iată am auzit desluşit de tot: „Unde-aţi zăbovit, de n-aţi înflorit şi astă-dimineaţă ca ieri dimineaţă" şi din răspunsul celuialalt cor nu pot alege multe, dar lămurit am prins şi de aici vorbe răzleţe : „vidră lătrătoare, negru şoimuleţ, vine marea mare, vine în tulburare toată lumea-nspăimîntînd"...
65
Sub impresia că am halucinaţii auditive, am sărit din pat şi am alergat la fereastră. Abia acum mi-am dat seama unde sînt şi mi-am adus aminte că sînt în casa unui învăţător, că am sosit aseară obosit de drum, că omul acesta bun — cunoscîndu-mă după nume — m-a găzduit la el şi că acum mă găsesc în odaia în care m-a culcat. Dar cîntecul de-afară ce e ? Nu e vis, că-1 aud şi acum, tot aşa de jalnic şi de lămurit. Nu e nici un teatru grecesc cu coruri ce cîntă strofe şi antistrofe. Eu sînt într-un sat românesc ; cîntecul, asta o ştiu limpede, e cîntat de femei. Dar ce cîntec e acesta ? Hotărît, după ritmul jalnic, este o elegie, pare a fi un bocet. Insă pe vremea aceasta, în zorii zilei, şi cîntat alternativ de două coruri, din două deosebite puncte ale satului, şi dus aşa de dulce şi liniştit în plîngere, nu ca obicinuitul bocet care de multe ori e furios în exprimarea durerii, şi avînd vorbe aşa de mistice şi obicinuite numai rar în colinde şi în descântece !
Şi am stat la fereastră şi am ascultat. Acum începui s-aud plînsete şi voci de femei ce se boceau în obicinuitele versuri ce se cîntă la capul mortului, ţipete de guri pline de lacrămi. Insă toate acestea s-auzeau ca din pămînt, înăbuşite, nelimpezi ; iar cîntecul corurilor nu era decît puţin tulburat de acel amestec de ţipete. Simţeam bine că femeile ce cîntau în cor erau undeva pe un loc mai înalt ce domina o mare parte a satului, iar cele ce ţipau în neorînduială erau în vale.
Pe vremea aceea eu nu cunoşteam obiceiul acesta al Cîntării zorilor. E un obicei parţial al românilor din Banat, restrîns numai la ei. In celelalte provincii româneşti el e necunoscut. *
Obiceiul, după toate probabilităţile, este o rămăşiţă dintr-un vechi cult al naturii şi e, aproape în întregimea amănuntelor lui, păgîn. Cîntecul este un bocet, însă felurit cu totul de celelalte bocete ce se cîntă la capul mortului, felurit prin misticismul vorbelor sale, prin concepţia ciudată a lui. Vorbele cîntecului nu se adresează
* Dar sînt probe în literatura noastră populară că obiceiul a fost odată cu mult mâi răspîndit, ba poate general, la români (n. a.).
mortului, ci zorilor, iar aceste zori sînt închipuite ca nişte zîne, adică sînt fiinţe mitice, personificări ale zorilor. Bo-
li' cetul se cîntă departe de mort, departe de casă, pe un 1 Ş deal undeva, şi, dacă nu este deal în sat, femeile care-1 1 m    cîntă se urcă pe vreo claie cu fîn, pe vrun acoperiş de
ş    casă, ori într-un pom.
-:        Cînd moare vreo fată sau vreo nevastă, totdauna se cîntă Cîntecul zorilor, în răvărsatul zilei. Femeile care I ^    cîntă sînt totdauna în număr de nouă, şi se împart în i '    două coruri. Cînd e satul mare şi destule femei cari I       ştiu cîntecul, fiecare cor are cîte nouă bocitoare. Mai '       puţine de nouă pot să fie — de unde să iei multe dacă nu se găsesc — dar mai multe decît nouă niciodată nu intră în cor. Cum se vede, numărul nouă e sfînt, e legiuitul număr.
\ Femeile acestea, cu părul despletit, împărţite în două
' taberi, cîntă alternativ strofele bocetului, fiindcă aşa e făcut bocetul, o strofă întreabă — corul întreabă pe zî-nele zori — iar antistrofa răspunde ca din partea zînelor. Corurile stau departe unul de altul, şi totdauna cu faţa spre răsărit, privind cerul pe care încep să se reverse ! zorile. Pînă ce cîntă un cor, celalalt de departe ţine isonul. Bocetul e cîntat pe tot timpul cît se luptă zorile să lumineze cerul ; îndată ce se face ziuă bine, femeile încetează cîntecul.
într-acest cîntec se vorbesc de lucruri cari nu prea au multă legătură cu chestiunea morţii. Şi pe cînd în toate bocetele se plîng cei rămaşi despre cîte toate de care îşi aduc aminte, vorbesc despre suflet, despre rai şi despre iad ■—■ mai scurt despre tot ce poate intra într-un cîntec cu concepţie creştină, în Cîntecul zorilor se apostrofează nişte închipuite zîne, se vorbeşte despre drumul soarelui, despre ielele cu chip de neguri, despre bradul care face legătură între pămînt şi cer, şi în care s-a încuibat vînăta şerpoaică a mării, despre mărul care umbreşte întreg pămîntul şi cu rădăcinile lui ajunge în j iad, despre trandafirul care duce cu el pe ceea lume vie-I ţile. Şi multe de acestea, tot lucruri din mitologie şi concepute în chip păgîn, aşa că prin fondul şi forma sa Cîntecul zorilor e foarte apropiat de colinde.
66
67
Ori de ce origine ar fi acest cîntec şi oricare i-ar fi fost însemnătatea primitivă, el în literatura noastră populară stă unic, un specimen curios ca fond şi formă. Iar ca obicei tot aşa. Şi nu cred că mai încape discuţie că e unul dintre puţinele obiceiuri cu adevărat poetice, care fie şi numai pentru frumuseţea lui merită să străbată veacurile şi să trăiască de-a pururi între noi.
Cînd într-un sat liniştit, în răvărsatul zorilor se deşteaptă ţăranii în cîntecul acesta jalnic — mai ales cînd se întîmplă o moarte fără de veste — şi ascultă cu inima strînsă cîntecul ce străbate pe dasupra satului ca un memento mori pentru toţi : cîtă poezie şi cîtă religiozitate e în faptul acesta. Un cîntec frumos, cîntat de voci frumoase, în răvărsatul zorilor de pe-o colină, cu un ritm jalnic şi care îţi aminteşte în vorbe neînţelese, mistice ca ale marilor preoţi şi ale oracolelor, despre dispariţia încă a unuia dintre semenii şi iubiţii tăi, un astfel de cîntec e poezia cea vecinică a durerii.
|
DOUA BÎLCIURI
Două bîlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi avînd un caracter deosebit cu totului tot de alte bîlciuri. Prin originalitatea lor, amîndouă sînt nişte curiozităţi etnografice; nici popoarele străine de primprejurul nostru n-au vrun obicei asemuitor cu acesta, şi nici românii ceilalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecînd şi la ei asemenea bîlciuri.
Unul e bîlciul fetelor, celalalt al nevestelor. UnUl se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară — în ziua Sîn-Toaderului — altul cam pe la solstiţiul verii, după Sîn-Pietru. Bîlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, într-un colţ de ţară care e oarecum închis între izvoarele a şase rîuri ale celor două Someşe (cel Cald şi cel Rece), ale celor trei Crişuri (cel Repede, cel Negru şi cel Alb) şi al rîului de aur, Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii români cari în dialectul dunărean al limbii noastre au rotacismul, iar de ceealaltă parte trăiesc crişenii.
Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două creştete ale sale, cam atîta cît Ceahlăul din Moldova. Intre cele două creştete, se întinde un platou întins, [sic] şi aici se face tîrgul fetelor. în ajunul Sîn-Toa-derului, pe amîndouă coastele muntelui, crişenii de către apus şi moţii de către răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cît e ziua pe strimtele plaiuri, şi de cîntec de fluiere şi de
69
vioare sună pădurile de brazi. Pe cîte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrîni şi cîni puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare ; şi e nesfîrşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.
înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai moţilor şi doi ai crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire pînă unde au să se întindă şi unii şi alţii cu corturile. Tot aceşti patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sînt judecători fără apel pe tot timpul bîlciului în neînţelegerile ce s-ar ivi. Dar nu se întîmplă neînţelegeri mai niciodată, decît atunci cînd s-amestecă între ţărani poliţia oficială a ungurilor.
Care familie cum soseşte îşi întinde cortul. în ziua bîlciului platoul într-adevăr pare cuprins de un popor în exod, de un neam care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţă într-alt pămînt. Părinţii cari au fete întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pînzeturi — tot ce a ţesut fata însăşi ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o expoziţie mai complectă de lucru manual al femeii române, ca aici în creierii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Pînă pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri ; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe pe-ţirea.
Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră, în faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri — trebuie să arate şi asta că sînt neam mare de oameni — şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.
Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbînd nu două inele ci două năfrămi. Iar cei patru bătrîni delegaţi au oarecum oficiul de mari
preoţi. Logodnele însă nu se fac la întâmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n-a visat şi plăcîndu-i, o cere, sau că fata s-ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sînt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinii.
Apoi, sfîrşite fiind logodnele, începe cheful cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vîrful muntelui, pe iarbă verde şi în tabăra aceea de corturi cu mii de suflete.
Cei logodiţi n-au voie să se cunune decît în anul viitor, după Crăciun, din cauza bîlciului celuilalt, al nevestelor-. Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hăl-magiu, un tîrguieţ între munţi. Aci târgul geme de nevestele cari s-au măritat anul trecut — numai cele ce s-au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou — toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, avînd ulcioare cu rachiu, cutreieră târgul, duse de mînă de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută.
Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta aleargă după ei şi-i sărută. Nevestele intră prin circiume, şi de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută.
Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. In schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cît poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceea şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n-o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sînt săraci ori zdrenţuroşi, îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate : este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într-un mod cu totul original.
70
GURA LUPULUI
Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan — cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos — îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui domn. De cînd însă s-au descoperit urice de ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul Său Bogdan numindu-1 totodată şi Vlad, s-a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul cînd Vlad cînd Bogdan, cînd cu amîndouă numele.
Numele Vlad se vede că era „cumpărat" şi i-1 pusese mamă-sa de frica duhurilor rele. într-adevăr, Bogdan-Vodă trebuia să se numească Lupu nu Vlad.
E cunoscută credinţa că mamele, ca să-şi mântuiască fiul de vro boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vinde" pe ferestră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede că şi Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vîndut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-1 chema Vlad.
Istoria noastră e plină de „Lupi", în cronice întîlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu pîrcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecvent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine că numele Lupu la noi românii a fost — şi este şi astăzi — aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfînt numit Lupu, martir, al cărui nume se prăznuieşte
72
la 23 august, dar ce năzuiesc românii aşa de mult tocmai la numele acesta, cîtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?
Pe lîngă forma Lupu, românii întrebuinţează şi alte forme născute din acesta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Păşcan. Apoi de aici nume de familii.
Nume de sfînt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crîncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit.
E obicei al bisericii că omului care se călugăreşte i se schimbă numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cît ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s-a renăscut pentru altă viaţă, cu numele Ioil ori Paisie.
în fond tot acelaşi lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări pre-domneşte a idee simbolică, în popor una superstiţioasă.
Poporul schimbă numele copilului, crezînd că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoră. Părinţii ca să-1 scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămîn cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-1 mai află, cînd îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n-au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, cînd crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat ! Dar e frumoasă credinţă, şi e bine s-o păstrăm, căci e nevinovată.
Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbării numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Cînd unei mame îi mor copiii pe rînd, ori cînd unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s-a încurcat
73
cu catastihul ce-1 poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-1 mai poate recunoaşte şi nu-1 mai poate regăsi să-1 ucidă ori să-1 chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze" pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-1 lasă acolo, ca şi cînd l-ar lepăda.
în casă, mama plînge, că i-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plînsetul, vede şi crede, că într-adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, cînd vrea să plece, o femeie — cu care s-a înţeles mama — vine cu copilul la fereastră şi vrea să-1 vîndă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-1 cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?" „Atît şi atît." „Nu aşa de mult că e urît, şi al meu era frumos." în urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?" — „Lupu." — „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-1 încoace !" Şi femeia i-1 dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut tîrgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi neavînd ce mai căuta în casa asta.
Se poate face însă şi altfel cumpărarea unui copil străin după cum poate inventa mama. Principalul lucru este că fiul vîndut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid, nu pe drumul cel firesc, pe uşă) ca să zăpăcească şi mai rău pe duhul necurat.
Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezînd că într-adevăr au în faţa lor un lup care le poate mînca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crîncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de a face cu un om mai tare decît ele, cu unul grozav şi crîncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sînt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe care o cunoaşte românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvînt mitologic.
Lupul, ca şi cîinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vîntului care urlă cutreierînd văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă,
aşa cum risipeşte el şi oile cînd intră între ele. Vîntul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunerecului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi cîte arătări de spaimă.
Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul !" cînd plîng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n-are ce e lupul.
Vorbele „vine lupul" le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău decît lupul (adică vîntul) şi cînd, stînd lîngă leagăn ori lîngă copilul care plînge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsînd copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început şi asta e într-adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-au întunecat lucrurile, încît explicarea o căutăm într-altă parte.
Numele Lupu se întîlneşte des chiar şi printre oamenii de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sînt tot mame, tot mai cred în superstiţii, cînd e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.
LEGENDELE MĂNĂSTIRILOR NOASTRE
Noi cunoaştem legendele multor mănăstiri româneşti. De cînd ne ocupăm cu adunarea a tot ce este creaţiune a fantaziei şi credinţei poporului, am cules multe din ce s-a mai putut culege din rămăşiţele cele din urmă ale tradiţiilor şi ale legendelor referitoare la mănăstiri. Am zis mult, deşi eu unul nu cred să fi rămas ceva neadunat în punctul acesta : mănăstirile sînt puţine, în proporţie cu dealurile, văile, munţii, satele şi cîte toate care-şi au legendele şi tradiţiile lor, apoi mănăstirile au fost şi sînt mereu cercetate de vizitatori cari pot culege la faţa locului toate amănuntele tradiţionale. Şi, după cum toată istoria noastră artistică, culturală şi în mare parte cea politică, este legată de mănăstiri, toate cercetările noastre asupra istoriei interne a ţărilor româneşti este aţintită spre mănăstirile trecutului. Ele n-au fost numai şcoli şi centre ale artei picturale şi muzicale, dar totodată stabilimente tipografice, şi mai presus de toate cetăţi de apărare şi puncte de observaţie.
E greu de aflat dacă anumite legende şi tradiţii, referitoare la mănăstirile noastre, sînt creaţiuni originale ale poporului nostru — un fapt oarecare istoric, împodobit cu invenţii poetice — ori sînt simple împrumutări de la alte popoare. Tradiţiile şi legendele se adaptează mai uşor decît basmul.
Legenda clădirii mănăstirii Argeşului, bunăoară, cu zidirea unei neveste de vie în temelia mănăstirii, este comună tuturor popoarelor creştine din Peninsula balcanică. Sîrbii, grecii şi albanezii povestesc tot despre zidirea unei neveste vii în temelia unor anumite poduri monumentale, cari se surpau noaptea şi n-au putut fi rădi-
cate pînă ce meşterul, adecă arhitectul, nu şi-a sacrificat soţia, în urma unei porunci ce-a primit-o în vis.
Se poate, prin urmare, că această legendă este creată de noi, şi de la noi au împrumutat-o celelalte popoare, ori poate că am împrumutat-o noi de la alţii ? Dar poate că legenda n-a fost creată de nici unul dintre popoarele care o povestesc şi a fost moştenită de la alte popoare mai vechi, din timpul pe cînd exista într-adevăr nu numai credinţa în îngroparea unui om viu în ziduri ca să dea trăinicie clădirii, dar pe cînd exista însuşi faptul care astăzi ni se pare o superstiţie.
Nu încape nici-o îndoială că au fost timpuri, cînd se făceau jertfe de oameni vii ca să dea trăinicie zidurilor. Superstiţia de astăzi e o substituire şi o rămăşiţă a acestei credinţe. Nu numai la noi, dar pretutindeni în Europa există superstiţia că dacă meşterul clădirilor măsoară umbra unui om cu o aţă şi apoi îngroapă acea aţă în temelia zidurilor, el dă trăinicie clădirii. Va să zică, tot aceea este ori îngropi omul de viu într-un zid, ori dacă nu-1 poţi îngropa pe el însuşi, îi îngropi chipul sau măcar umbra lui.
La această superstiţie s-a adăogat alta, anume că acel om a cărui umbră a fost îngropată, trebuie să moară în cursul anului. De aici apoi meşterul clăditor poate să fie criminal — în înţelesul superstiţiei — căci poate ucide pe un duşman al său îngropîndu-i umbra.
In Svedia acu doi ani a fost un proces în sensul acesta, care a mirat lumea : un om, aflînd prin trădarea zidarilor că arhitectul i-a îngropat umbra, a tras în judecata tribunalului pe arhitect.
Altă dovadă despre existenţa jertfirii de om viu s-a păstrat la popoarele nordice : de cîte ori se dă drumul pe apă unei corăbii nouă, proprietarii vaporului aruncă duhurilor rele ale mării chipul unui om făcut din ceară, ca să le împace şi să nu ceară mai mult. Dacă din întîm-plare cade în apă unul dintre vîslaşii corăbiei celei nouă, nimeni nu sare să-1 scape, ci-1 lasă ca jertfă mării.
Legenda mănăstirii Argeşului este deci născută din superstiţia aceasta. E singura legendă la noi cu această temă ; mănăstirea Argeşului singura mănăstire cu o legendă curat păgînă.
76
77
Tema cea mai favorită a legendelor mănăstirilor noastre este copacul arătat în vis. Cu puţine excepţii, toate mănăstirile noastre au fost clădite pe locul unui copac bătrîn, pe care i 1-a arătat clăditorului o viziune orecare-va, ori un înger, ori o icoană a vrunui sfînt, apărută pe copac, ori un foc sub tulpina copacului, ori în urmă un glas ce ieşea din copac şi alte semne, toate raportîndu-se la o localitate anumită : aici şi nu altundeva are să se clădească mănăstirea. Cultul copacilor, mai ales ai celor seculari, pe culmi de dealuri, s-a stins tîrziu după introducerea creştinismului, şi avem destule mărturii că prin suta VIII şi IX creştinii cei de-abia întorşi de la păgi-nism, prin unele ţări s-adunau să se închine mai cu drag sub un copac bătrîn, după vechiul obicei, decît în biserici. Copacul, ales de toţi ca sfînt, era locul de adunare al poporului nu numai în cauze religioase ci şi în cele juridice şi de ordine publică, sub el se făceau judecăţile şi legile, bîlciurile şi ospeţele. Locul rămînea sfînt, şi după moartea copacului, şi în cursul veacurilor se păstra multă vreme amintirea despre acel copac perit de mult.
E natural, deci, că în veacurile de mai de mult, pe cînd încă păgînismul nu era şters cu totul în sufletele creştinilor, oamenii căutau să facă templul cel nou — adică biserica sau mănăstirea creştină — pe locul templului celui vechi, adică al copacului.
Slaba şi tot mai slaba amintire despre acest fapt a dat naştere legendei că un semn ceresc, arătat mai ales în vis, a ales cutare ori cutare copac „sfînt" pe locul căruia trebuie zidită mănăstirea.
Aceşti arbori seculari erau de mărime impunătoare, ca sub umbra şi adăpostul crengilor să poată adăposti multă lume. Eu cred că precum la slavi există mănăstiri mai mici clădite din lemnul sfîntului copac tăiat, tot aşa noi am făcut încercarea să clădim o biserică întreagă din lemnul unui singur stejar secular, sfînt şi acesta se înţelege, şi deci poate e fapt istoric ce să spune despre Mănăstirea dintr-un lemn, iar dacă e legendă îşi are explicarea.
Trecem acu peste legenda mănăstirii Slatina, clădită pe locul unui stejar din care ieşise un glas ce îndemna pe un cioban să spuie lumii că acolo Dumnezeu cere mănăs-
tire, trecem peste legenda copacului care singur cu umbra mai ţine în viaţă pe Radu Negru flămînd şi înconjurat de duşmani, pe arşiţa verii, pe dealul Flămînda la Cîmpu-lung, unde el apoi face mănăstire, trecem peste copacul sfîntului Nicodem, care a fost găsit de acest călugăr după inspiraţia unui înger pe locul unde a clădit mănăstirea Motrului. Mănăstirea Cotmeana, Bistriţa, Socola au aproape aceeaşi legendă în amănunte, cu copacul pe care să arată icoana vorbitoare.
Tot vorbitoare a fost icoana ce s-a arătat lui Mihai Viteazul pe copacul de la Mănăstirea Dealului, şi lui Mircea cel Mare, pe copacul de la Cozia. Despre amîndoi se spune aceeaşi poveste. Obosiţi şi bătuţi — cel dinţii de turci, al doilea de unguri — au adormit obosiţi sub un copac bătrîn, şi în somn li s-a arătat o icoană vorbitoare care i-a îndemnat să plece din nou la luptă. Biruind ei, ca mulţămită Domnului, au ridicat mănăstirile lor pe locul copacului. Nici Mircea cel Mare, nici Mihai n-au fost bisericoşi şi clăditori de multe mănăstiri, dar de amîndoi spune poporul că au clădit mănăstiri îndemnaţi prin aceeaşi viziune pe copac.
Cea mai frumoasă dintre legendele mănăstirilor făcute pe locul unui copac este fără îndoială aceea a lui Ştefan cel Mare, clăditorul Putnei. într-însa pe lîngă elementul vechi păgîn (copacul) şi elementul creştin (arătarea icoanelor şi îngerilor) mai intră şi elementul eroic. Legenda e destul de cunoscută din cronica lui Neculce şi mai ales din frumoasa poezie a lui Alecsandri. Ştefan vrea să facă mănăstire. Unde ? Se urcă pe o colină, urmat de oşteni şi popor, şi apoi să ia la întrecere în aruncarea săgeţii, cu cei mai buni arcaşi ai săi. Arcaşii trag întîi ; săgeţile lor merg departe. Trage apoi Ştefan, săgeata lui zboară cu mult mai departe si se împlîntă într-un „paltin vechi". Acolo va fi altarul, zice Ştefan, şi face mănăstire pe locul copacului.
Aceasta e o tradiţie rămasă în popor. Ori o fi încercat Ştefan lucrul acesta, ori nu, mănăstirea Putna este edificată şi ea, potrivit obiceiului păgîno-creştin, pe locul unui alt templu mai vechi, al unui paltin sfînt.
78
TABLOURI PAGÎNE
E o vorbă românească, veche : „A prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. „Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta.
Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci ? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu păcat să te gîndeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea Stan.
Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu ?
Dar, românul mai are şi altă vorbă : „La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e „la spate" sau „după spatele lui Dumnezeu". Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dumnezeu, e mai lesne de înţeles ; asta însă mai greu : nu e Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă ? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup ?
Aşa e. Duh, pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-1 zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-1 închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate prinde
şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare „să se prindă şi cu Dumnezeu de piept". E des întrebuinţată vorba asta. Iată-1 dar pe Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-1 poţi ameninţa, că-1 prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni cari „dau cu barda în Dumnezeu". De ce tocmai cu barda ? O să vedem îndată de ce.
Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că „i-a pus Dumnezeu mîna în păr" sau „în cap". Asta e mai poznaşă decît toate ! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva ! Şi e lucru sucit ! Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-1 dezmierzi, ci ca să-1 scuturi şi să-1 înveţi minte : dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap, omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea ?
înţelegi bine proverbele : „Dumnezeu nu bate cu ciomagul ; „Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă" ; „pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii" şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate : a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap ?
Expresiunile acestea sînt păgîne. Nici nu se poate altfel : Cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta ?
D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar, bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele ? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu barda în Dumnezeu ? Şi ce rost au ? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea să le aflaţi rostul. Am să mă încerc să vi-1 spun eu.
Toate cîte sînt, cinci, sînt de origine latină. în limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi : a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frînt piciorul idolului etc.
Zeii aveau temple, şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de scăpare pentru toţi
80
cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-1 mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-1 scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea ; ba s-au întîmplat cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au în-•mormîntat de viu pe vinovat înăuntru.
Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă „zeul de picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgînătate şi de-aici e expresiunea, că „e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl protegea, un zeu patron ; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oraş. Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenită noastră vorbă : a fi la spatele lui Dumnezeu.
Astăzi e fără rost vorba „a da cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfă-rîmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi — bineînţeles — ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi şi îşi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma
€2
decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel „a da cu barda în Dumnezeu" este totuna cu a da cu barda în zeu, în statuie, ca să-1 necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui — toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca „a da cu barda" în el, căci aici avem un tablou plastic, şi apoi e energic şi gîndul de' a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-1 ucide cu o lovitură !
E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători : a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gîndim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-1 răsturna de pe soclu, de a-1 apuca de gât, făţiş !
Şi precum zeul — statuia — îşi arată mânia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice „şi pleacă urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot la statuie se gîndea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea minei şi aşezarea ei pe capul celui ce-1 ruga. Semnul bine-cuvîntării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a. pus mîna pe cap, cînd stai la picioarele lui şi te rogi, este semn că eşti ascultat de el cu suprema bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvântările lui te vor ânsoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este „mîna în cap" sau în păr, şi nu „pe cap" cum ar trebui, cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a gîndit — poate — că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face cînd scapi pe un om de înecare.
83
mult, au dispărut stati,îi* i ,.Zei1 au dlsPărut de
şi credinţaSr Tnffii».^ acelui vechi pre toate acesîea! mSiS ne ™ r? "fă mărturii des~ le înţelegem si n  £££L^S ,Z * °" nu
FAT-FRUMOS AL NOSTRU ŞI PASAREA FENIX
In basmele noastre eroul Făt-Frumos — sau orice nume ar avea el —• are ca notă esenţială reînvierea. El se luptă cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în luptă cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vrun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o eondiţiune fără de care nu poate exista erou-în basme.
Ideea reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fizice, a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinie care iarna scăpată spre sud şi-şi pierde puterea căldurii, iar primăvara, se întoarce spre nord cu putere şi căldură.
Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într-o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om.
Dintre popoarele vechi pe cîte le cunoaştem din istorie, afară de egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi. trăiesc vecinie, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome" cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai tîrziu. cătră creştinism încoace, au început să crează şi romanii şi grecii într-un rai şi iad, cu răsplătiri şi pedepse.
Iudeii n-au crezut niciodată că sufletul trăieşte şi după moarte, niciodată n-aU crezut în învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici rai nici iad. După concepţia iudeilor omul cînd moare e de-a pururi mort, şi sufletul
85
lui piere deodată cu trupul. în felul acesta iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinie, răzbunător şi mînios mereu, iar oamenii nişte jucării în mîna lui, cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii-vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de pedeapsă dacă eşti rău — oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te sileşte să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimîntă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cît de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seamă de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum au fost bune ori rele !
Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise, care a luat o mulţime de învăţături de la egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe iudei.
Egiptenii, simbolizînd reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cît un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrînă, după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tînără şi mai frumoasă" şi zboară cu fiul său îndărăt.
Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinie. Cînd a mîncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din paradis au mîncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mîncat şi de-aceea trăieşte de-a pururi.
După legenda iudaică, deci, nenriritori în lume sînt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă, necrezînd în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană
%     tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi în-|' vierea.
■ §'• Pasărea în legenda egipteană se  numeşte Fenix.
a: Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi I fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta 1 şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zăpăceală. I Aşa în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va înti-f neri ca finicul". Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă cîte o frunză şi în locul
ei creşte alta tînără ?
Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mîntuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tînără aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate.
Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi pasări Fenix — în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezintări ale vieţii viitoare. în loc de pasări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul, cu desmierdăriîe ei, apoi vine tata puiului şi atîta îşi sfîşie pieptul cu ciocul pînă iese sînge, iar cu sîngele inimii sale stropeşte puiul mort şi-1 învie. Sîngele pelicanului se numea apa vie a morţii.
în mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pa-săre-Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost", tocmai cum credeau egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul.
Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decît întru atîta că şi el şi ea învie. încolo sînt două concepţii cu totul felurite.
86
CAPUL, MÎNA ŞI NASUL
E lucru mare tabloul într-o limbă. în loc să-ţi spună o vorbă, poporul îţi arată un tablou, o icoană, şi spune de-o sută de ori mai limpede şi mai mult decît cu vorba. Iar mie mi se pare că toţi acei ce se plîng că limba românească e săracă habar n-au — nu de vorbele limbii, ci de tablourile ei. Cînd citeşti prin gazete ori auzi pe stradă „am făcut tot imposibilul ca să reuşesc", nu-ţi vine să rîzi ? Lasă, că e prostie mare cît drumul de la Bucureşti la Paris să zici că faci imposibilul („ceea ce e cu neputinţă") cîtă vreme el nu se poate face, dar e şi de rîs o vorbă „aşa de umflată" şi nici nu vezi nimic înaintea ochilor sufleteşti cînd o spui. Acelaşi lucru e spus în tabloul : „m-am făcut luntre şi punte şi tot n-am ajuns la sfîrşit". Aici vezi un tablou : încerci să treci peste rîu, ori cu luntrea ori făcîndu-te punte, şi, de bună seamă ai încercat şi cu notul — şi tot n-ai putut ajunge la malul de dincolo.
Nenumărat de multe sînt tablourile unei limbi.
Din mulţimea cea mare, eu vreau să vă scot la iveală o grupă de tablouri înrudite între ele, cari sînt un fel de curiozitate a limbii. Toate sînt relativ la cap, la mină şi la nas.
Gîndiţi-vă întru început la aceste trei : peste cap, peste mînă, peste nas. Trei tablouri : e dator pînă peste cap şi acum îi este peste mînă să dea altora peste nas. Ce imaginaţie ! Parcă datoriile ar fi o apă, care tot creşte, creşte, îţi ajunge pînă la piept, ,pînă la gît (e dator pînă-n gît) ! pînă peste ochi, peste cap şi te îneacă. Cît de plastic a spus cine-a spus întîi această vorbă : era poet, vedea ce
88
vorbea. Astfel peste cap însemnează oarecum viaţa, existenţa omului care se îneacă, piere ! Alta e cu peste mină. Eu îmi explic tabloul în două feluri : ori că ai să te întinzi s-apuci ceva de sus şi n-ajungi cu rnîinile, ori că ai să apuci cu dreapta un lucru din partea stingă şi, în-tinzîndu-ţi mîna peste piept şi peste mina stingă, fie că nu poţi apuca lucrul, fie că nu-1 apuci cu „îndemînă". Oricum ar fi tabloul, un lucru se vede : peste mînă arată o lipsă de putinţă fizică. Tabloul cu peste nas nu e nevoie să-1 căutăm, e evident. Să băgăm de seamă că numai un om mai bun poate da peste nas altuia mai rău, dar întors niciodată. Vinovatului îi poţi da peste nas, nu însă nevinovatului. Cînd dai peste nas, umileşti omul. Tocmai asta e a da peste nas cuiva : a-i face o modală. Şi iată că tabloul peste nas se raportă la moralitatea omului.
Acum, omul are trei puteri. O putere intelectuală, o putere fizică şi una psihică : tăria minţii, a trupului şi a sufletului ; are deci, după tablourile românului, cap, mînă şi nas.
Cap arată trei lucruri :
1. Existenţa. E uşor de înţeles de ce. Omului îi poţi tăia un picior ori amîndouă, mînile, urechile, nasul şi, mai pe scurt, oricare membru văzut al corpului, şi omul tot poate exista ca om. Dacă îi tai însă capul, el încetează de a exista. Românul zice : „cît mi-o sta capul", cît voi fi viu, cît voi exista. „Nu mă las o dată cu capul" sau „ai să plăteşti cu capul", cu viaţa ta, cu existenţa. Cel ce se vîră în primejdii cari pot să-i răpuie viaţa „îşi face de cap". Cel prea îndrăzneţ e „om cu capul a mînă".
2. Individualitatea. Zicem „capete" ca să arătăm indivizi. „A mustra, a sfătui, pe capete", însemnează că ai mustrat, ai sfătuit pe fiecare individ singuratec, luîndu-i pe rînd din grămadă. O deosebire, în limba noastră — deşi mai de curînd — e aceea că vorba capete se întrebuinţează mai ales cînd vorbim de animale ; cînd vorbim de oameni, zicem suflete. Cîte capete de boi, cîte capete de oi are cutare ? Dar : cîte suflete hrăneşte în casă ? Mai demult a fost una dacă ziceai : România are peste cinci milioane de capete, ori peste cinci milioane de suflete. Astăzi e în uz numai expresiunea din urmă. Omul care nu ascultă de alţii „face de capul lui".
89
3. Dar ceea ce arată mai ales vorba cap este puterea intelectuală. E credinţa, de cînd lumea, că inteligenţa stă în cap, bunătatea în inimă, răutatea în maţe. De aceea zicem noi : om cu cap, om cu inimă, om cu maţe pestriţe. Dumnezeu îl ştie ce are în maţe. Cel deştept are cap bun, ori e uşor de cap ; cel tîmpit are capul greu, ori e greu la cap, nu-i intră nimic în cap ; a lămuri pe cineva însemnează a-i deschide capul; a amăgi spre rău : a întoarce capul cuiva. Cînd stăruieşti să convingi pe unul, iţi baţi capul. Vezi mulţi oameni cari îşi bat capul cu împărăţiile, îşi fac capul calendar, îşi sparg capul cu lucruri cari nu-i privesc. E uşor să umpli capul, sau să-i împuiezi capul celui lesne crezător. Cel zăpăcit de nevoi îşi bate capul de pereţi, căci nu ştie ce să-şi facă capului, nici nu ştie unde-i stă capul, şi n-are cap'să mai judece.
Mînă însemnează putere trupească. Cu mîinile ridici ori apeşi, tragi ori împingi greutăţile. Precum cîinii îşi arată colţii ca să dea dovezi de puterea lor, aşa omul îşi sumete mînecile şi-şi arată braţele. Ca să arătăm că ori ce ori cineva e în puterea noastră, zicem : mi-a încăput pe mînă, mi-a căzut pe mînă, îl am în mînă, am pus mîna pe el. Se înţelege că aceea ce [e] în puterea noastră, e proprietate şi posesiune : ce e în mînă nu-i minciună.
Puterea fizică creşte şi scade cu vîrsta. De aceea vîrsta se arată tot prin vorba mînă. Doi de-o etate sînt „oameni de o mînă". Un om mai bătrîn, vorbind de un cunoscut, zice : nu l-am văzut de mult, dar ştiu că eram de-o mînă, ori : eram cam de mîna lui. A fi de-o mînă : ca şi cînd daca s-ar prinde la trîntă, ar avea putere egală în braţe, pornind de la gîndul că doi oameni de aceeaşi vîrsta trebuie să aibă aceeaşi putere.
Dar însăşi averea se arată tot prin vorba mînă, căci averea e privită ca un fel de putere fizică : cine e bogat e mare şi tare. Şi la urmă averea nu e putere nici intelectuală, nici morală, ci materială, ca şi puterea trupească. De aceea zicem : Om cu dare de mînă; celui bogat îi dă mîna. Şi, după cum nu toţi oamenii sînt bogaţi la fel, nici „mîna" lor nu e la fel. Vorbim de negustorii de mîna întîi, de mîna a doua, de a treia, pînă de a şaptea mînă. Poate să fie în această expresiune şi ceealaltă idee : negustor producător, negustor care cumpără direct de la
fabrică etc, deci marfă trecută din mînă în mînă. Poate să fie, dar nu ea ne-a hărăzit expresiunea. Căci şi marfa însăşi e de mîna întîi, a doua etc, şi fiindcă principala cond'iţiune a mărfurilor e trăinicia — cel puţin, pentru popor, — „mînă" arată puterea materială, trăinicia marfei.
Nasul e reprezentantul puterii morale. Prin el arătăm , îndrăzneala ; obrăznicia, umilirea, mîndria, frica, supă-
f rărea, veselia şi cîteodată toate de-ale sufletului. Umilitul pune nasul în pămînt, obraznicul şi-1 ia la purtare, închipuitul nu-şi cunoaşte lungul nasului, lesne crezătorul e purtat de nas, vinovatul n-are nas, mojicul are nas şi cînd n-ar trebui să-1 aibă. Unui om îi poţi tăia nasul, i-1 poţi lungi, îi poţi pune ceva pe nas, ba îi poţi face un nas, îl poţi purta de nas.
Ceea ce e nepotrivit cu omul se exprimă prin : asta nu e de nasul tău !
Şi cîte şi mai cîte feluri de-a vorbi are românul, toate bazate pe ideea că nasul reprezintă puterea morală a omului.
Şi iată, cu aceste tablouri, ce fraze curioase putem face noi românii :
Nu-mi dă mîna să-mi bag capul unde nu-i de nasul meu. Mi-e peste mînă să-mi bat capul cu afacerile voastre. L-a purtat de nas pînă şi-a spart capul. A dat din cap, că nu-i dă mîna să-i dea nas. îmi rîde în nas şi îmi spune că nu-şi bate capul cu asta, căci i-ar fi peste mînă, iar pe sub mînă îşi pune capul.
90
cum Înţelege românul colorile ?
Cînd zicem : „Duce lume albă", „A văzut stele verzi", „e pestriţ la maţe", prin adjectivele alb, verde şi pestriţ noi n-arătăm culori, ci altceva. Poţi duce lume albă chiar şi în cea mai neagră pivniţă, cînd ai vin şi lăutari ; cît pentru stele, ele sînt roşii, albe, galbine, verzi însă nu • nostim e că românul vede stele verzi tocmai cînd nu vede nimic — din pricina unei palme ce a căpătat-o —, cînd i se face negru înaintea ochilor. e cu neputinţă să afli în lume un cal verde, cu toate acestea ce e mai uşor decît să scrii cai verzi pe pereţi ?
Să începem cu albul. Coloarea albă pentru români însemnează întîi şi întîi curat şi luminos, apoi nevinovat şi bun.
Lumina e albă. De aceea zice românul a intrat alba în sat, adică ziua. Şi iarăşi e ziuă albă, adică e ziua mare, s-a făcut de mult ziuă. Ziua mare cu înţelesul de zi lungă, cum e vara, e o vorbă pe care o ştie toată lumea, dar cu înţelesul de lumină mare, toiul zilei, e vorbă neaoş românească. Leneşii se scoală în ziua mare ; tîlharii îţi sar în drum ziua mare. Acest mare e curios în două compoziţii ale poporului : în ziuă mare şi fată mare. Precum ziua mare nu e zi lungă, tot aşa fată mare nu vrea să zică o fată înaltă de statură, nici o fată „mare de ani", ci o fată fecioară.
Zile albe sînt zilele bune, fericite şi cu belşug, zilele mari, spre deosebire de zilele negre cari sînt mai dese. De aici apoi lume albă, care în poveşti însemnează lumea noastră, căci celalalt tărîm unde sînt zmeii e lumea neagră ; însă în graiul obicinuit însemnează o viaţă fără griji
şi veselă. Povaţa românului — dar e numai vorbă, că n-o prea urmează — este să aduni bani albi pentru zile negre. Banii albi ar fi de cei de argint ori cei noi de nichel, însă nu la coloarea banilor se gîndeşte omul, bani albi sînt acei cari te ajută să duci lume albă. Alb, fiindcă însemnează luminos, are înţelesul de frumos. Unei fete frumoase i se zice albă. In baladele poporului se numeşte albă faţa eroilor, a voievozilor ; sînt fără schimbare versurile :
Pînă-n ziuă se scula Faţa albă că-şi spăla Barba neagră-şi peptăna.
Şi vrînd să zică simplu că plîngea din ochi frumoşi udînd cu lacrămi o faţă frumoasă, zice balada : Din ochi negri lăcrămînd Faţa albă umezind.
Alb apoi însemnează curat. o cămaşă „albă" poate să fie şi roşie ori neagră.
Vitele mari le numeşte ţăranul vite albe — poate pentru că sînt mai multe de cît cele negre pe care nici nu le iubeşte — dar poate că vorba e mai adîncă. Numai cu vitele îşi alungă omul sărăcia din casă şi numai în vitele mari îi stă toată puterea şi de aceea sînt vite „albe" şi chiar se spune în colinde că boul, calul şi oaia au fost binecuvîntate de Dumnezeu. Tot aşa numeşte el cerealele (pe alocurea pe toate, pe alocurea numai pe unele) pine albă.
Avînd în vedere coloarea adevărată a părului, românul zice : om alb. De aici apoi zicătorile : a impleti coadă albă, despre fetele bătrîne ; a scoate cuiva peri albi, adecă a supăra rău pe cineva. Tot coloarea adevărată o are în vedere cînd zice negru pe alb, vorbind despre scrisoarea pe hîrtie. Săptămînă albă e numită după mîn-cările albe, — brînză, lapte, unt — cari sînt iertate după canoane în cea dintîi săptămînă a postului mare.
Unul dintre tablourile cele mai aţîţătoare la rîs, ale românului, este alba şi vînăta, adecă mîrţoagele de iepe, mai ales ale ţiganului. Un cal slab, prăpădit de foame şi de muncă, îţi face milă, dar şi un fel de silă să rîzi cînd
92
93
stăpînul lui e ţanţoş, iar caii albi de obicei se văd cu mult mai slabi ca alţi cai de altă coloare, li se văd mai bine coastele şi şoldurile ieşite prin piele. Un cal alb, prăpădit, şi alături un ţigan negru, fudul, care se ţine şi el om cu avere în vite, e un tablou vecinie cu haz pentru român. „E mîncat de supărări ca alba de ham", zice ţăranul şi, ca un trist adevăr : „sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul n-o mai vezi". Ţiganul căruia i-a murit alba a jupuit-o şi a venit acasă cu pielea pe mînă ; dănciucul văzîndu-1 a strigat din bordei : „Dec mamo ! Albei noastre nu e cu-ndemînă că-i aduce tetea pielea pe mînă". Şi iarăşi e proverbială zicala ţiganului, care o duce tot în bucluc cu alba lui, că acum îi cădea în bot sub căruţă, acum o mai ducea ţiganul în căruţă.
Alba-n car, alba sub car.
Alba în tot locul, peri-i-ar norocul !
Dintre comparaţiunile iubite de popor, ale albului, mai dese sînt: alb ca laptele sau ca spuma laptelui, alb ca fulgul de ninsoare, ca păretele, ca hîrtia, dar mai ales poetic e : alb ca oaia, întrebuinţată mai ales cînd vorbim de cărunteţe.
Precum prin alb arătăm frumuseţa, aşa prin roşu arătăm sănătatea ; prin negru arătăm urîţenia, iar prin galben boala. în ironie zice ţăranul : E galben de gras. Faţa roşie şi buzele roşii sînt frumuseţe, pentru că nimic nu-i mai frumos decît sănătatea. E o expresie tipică roşie ca mărul, cînd vorbim mai ales de o fată cu obrajii plini, rotunzi şi rumeni. Şi nu numai fetelor, dar tuturor oamenilor nu le stă nimic mai bine pe lume decît roşeaţa feţei, căci ruşinea îţi înfloreşte obrajii şi ţi-i face roşii. Cine şi-a pierdut ruşinea nu mai înroşeşte. Ciuda te face vî-năt, spaima te face galben, supărarea te face negru ori alb, pizma te face verde, ruşinea şi mînia te fac roşu, iar omul prins cu ocaua mică se face în toate felurile, căci schimbă feţe-feţe.
Românul zice : s-a înroşit pînă-n vîrful urechilor. Mai plastic însă zice : s-a înroşit pînă în albul ochilor. E adevărat că urechile înroşesc foarte tare la tinerii sfiicioşi, cînd se ruşinează, dar ochii ? Ochii nu se înroşesc de ruşine, şi tocmai de aceea e frumos tabloul românului : toată
faţa e roşie aprinsă, singuri ochii sînt albi. Şi ochii pot să fie roşii, de nesomn. O, d-apoi nasul roşu ! El arată vitejia beţivilor, precum barba roşie arată răutatea de inimă a celui ce o are. Să te fereşti de oameni însemnaţi de Dumnezeu, române ; dar mai ales de cei ce au nasul roşu şi barba roşie !
Verdele e coloarea trăiniciei, a puterii. Românul iubeşte natura. Mai ales cînd se renaşte, „Primăvară, mama noastră" cîntă el. Cît de mult iubeşte el natura, cu verdele cel mult al ei, ne-o dovedeşte vecinicul început al doinelor cu „frunză verde". Dealtfel, în portul său, în ţesături, în mobilierul casei sale, românul nu iubeşte verdele. Lucru curios !
Fiindcă verdele arată trăinicie şi putere de viaţă, românul zice şi despre omul voinic că e verde şi mai ales însuşi neamul său „român verde". Un om poate să fie, într-acest înţeles, „bătrîn, dar încă verde".
Frunzele şi semănăturile, pînă sînt tinere, sînt verzi ; cînd sînt îmbătrinite, sînt galbene. De-aceea verde mai însemnează şi necopt. Vorbim de „poame verzi", nu pentru că le e coloarea verde, ci pentru că sînt necoapte. Metaforic, zicem despre un om că e verde, cînd e necopt la minte, deci „e bătrîn, dar verde" va să zică încă n-a ajuns la mintea cîtă ar trebui s-o aibă. „E verde încă" zicem despre tinerii cari s-ar ţinea bătrîni la minte. Dar şi altfel : un lemn poate să fie oricît de alb, şi totuşi e verde. Avem deci lemn uscat, şi lemn verde, care e de curînd tăiat şi nezvîntat.
Un om verde e însă şi răutăciosul. „E verde de fiere." Cel apucat de ciudă „se face verde".
Frumos e felul românului de-a exprima sinceritatea. „A vorbi verde", „mi-a spus-o verde". Sinceritatea prea multă poate să fie şi obrăznicie. De-aceea şi obraznicul „ţi-o spune verde" şi nu altfel, „ci în faţă" sau „în nas".
Despre albastru n-am ce vă spune multe. Vorba „inimă albastră" nu e a românului ; e adusă de prin ţările apusului de ciocoi, a ajuns prin mahalale, şi de-aici s-a răs-pîndit prin satele de pe lîngă oraşe. E a românului însă vorba haine albastre, cînd vorbeşte de orăşeni, mai ales de funcţionari, de „surtucari", de „guleraţi".
94
93
Latră, ciocoi blestemat,
Că sînt prost şi că sînt beat —
De trei zile n-am mîncat !
Românul n-are vorbă pentru coloare. El zice faţă. Vorbeşte de feţele curcubeului. Un om supărat e în faţa pămîntului. Purpura e în faţa focului, şi aşa mai departe. Ironic, pentru o coloare pe care nu o poate specifica : e în faţa trăsnetului.
Numele colorilor se iau ca nume ale unor anumite lucruri. Am arătat mai sus că prin culori se arată mai ales caii. Nu toate popoarele au acelaşi calapod de-a arăta prin culori anumite lucruri. Iată cîteva de-ale noastre : din alb am făcut cuvîntul albeaţă, care nu însemnează orice lucru alb, ci numai o anumită boală a ochilor. Albitură nu e orice lucru albit, ci numai hainele de pînză. în limba veche am avut frumosul cuvînt alboare, însem-nînd zorile zilei. Prin verdeaţă înţelegem frunza şi iarba cîmpiilor ; prin verdeţuri numai legumele. Gălbenare nu e orice lucru galben, nici măcar îngălbeneala feţei celor bolnavi ori speriaţi, ci o anumită boală de ficat. Multe sînt galbene în lume, dar numai unul e galben şi acela se întâlneşte rar cu noi, căci e ban de aur. Tot aşa sînt cuvintele : roşeaţă, vinătăi, roşior (călăreţ în haine roşii), albăstrime (lume de oraş), negreală (în Ardeal şi Bucovina : cerneala) etc.
Şi ca nume se întrebuinţează unele culori, ca nume de botez : Negru — avem pe vestitul Negru-Vodă —, ca nume de familie Albu, Albişoru, Albeneţ, Roşu, Roşculeţ, Suru, Negru, Negruţ, Negrilă. Cele terminate în eanu şi eseu (Negreanu, Albeanu, Albescu, Roşescu), nu sînt româneşti de baştină, sînt făcute, nu născute. Ca nume sînt întrebuinţate culorile foarte des în basm : împăratul Verde, împăratul Roşu, Alb, Negru etc.
MEDICINA POPULARA
Cu toate că e aşa de batjocorită medicina populară, eu sînt convins că oamenii de ştiinţă ar putea să înveţe multe de la babe. Poporul nostru cunoaşte o mulţime de plante medicinale, ştie cum să le culeagă şi cum să le păstreze, şi mai ales cînd să le întrebuinţeze. Prea bine ştiu şi eu că babele sînt, în cele mai multe cazuri, o primejdie pentru sate, că doftoriile lor sînt întemeiate foarte des pe simple analogii, că dacă, întâmplător, o boală şi o plantă au acelaşi nume, prin nimic nu poţi vindeca boala decît prin planta asta — d.e. sîngerul vindecă scursorile de sînge, urechelniţa vindecă boalele de urechi — şi că fac experienţe cu diferite plante la boale pe care încă nu le cunosc bine. Despre descântece şi celelalte ceremonii, ce le fac cînd s-apucă de „meşteşug", n-ar trebui să vorbim tocmai cu atîta dispreţ, căci aceste sînt rămăşiţe de-ale ceremoniilor religioase din timpii primitivi şi pagini, cînd medicul era una cu preotul, şi deci ele fac parte dintr-acele frumoase obiceiuri despre cari strigăm mereu : „Se pierd, se pierd ! Să nu le lăsăm să piară !"
E lucru ştiut că ştiinţa medicală a fost făcută adeseori atentă asupra practicii medicinale a poporului, şi că multe medicamente, astăzi cunoscute şi recunoscute de terapeutică, au fost luate de-a dreptul de la popor. Despre ceaiul de flori de românită, despre puterea alinătoare a cataplas-melor de in, despre usturoi ca dezinfectant al ranelor, ştiinţa medicală nu ştia nimic şi nici nu bănuia. A trebuit să treacă vreme de veacuri, pînă ce oamenii de ştiinţă au binevoit a luat în cercetare acestei trei doftorii ale „pros-
67
timii" şi le-au găsit excelente, iar azi sînt primite în far-macopee.
In cronicile noastre eu am găsit pomenite trei plante : odoleanul, păpădia şi coada cocoşului, cu boalele pe care le vindecă. Odată, avînd vreme, am căutat într-o enciclopedie farmaceutică aceste plante şi am găsit într-adevăr că ştiinţa le recomandă exact la boalele pomenite de cronici. Ce e însă interesant e că numita carte spune despre două dintre aceste plante că abia pe la începutul veacului trecut (1810—1820) au fost descoperite ca vindecătoare şi că numai de atunci au fost recunoscute de ştiinţă. Va să zică pînă acum 90 de ani, medicina habar n-avea de ele, cu toate că babele le-or fi ştiut cine ştie de cînd, iar cronicile noastre pomenesc de ele cu trei sute de ani înainte !
Ştiinţa medicală în evul mediu era o ştiinţă tare poznaşă. Am văzut o carte care se ocupă cu felul doftoriilor ce se găseau pe acele vremuri într-o farmacie, şi la ce fel de boale se întrebuinţau. Cel mai vestit şi mai „savant" medic de pe acele timpuri era convins de puterea vindecătoare a pielii de şarpe, a ochilor de raci, a părului de cămilă fiert în lapte de femeie, a aripilor de ţînţar, a măruntaielor de broască şi a cîte şi mai cîte bazaconii şi spurcăciuni de animale (de cari, dealtfel, nici pînă azi ştiinţa „cea înaltă" nu s-a putut dezbăra şi mai ţine încă excremente de animale prin elegantele borcănaşe ale farmaciilor moderne !). Şi apoi să te miri de popor că mai crede în ochi de rac, inimă de cioară, colţi de lup, cap de şoarece, cuib părăsit de rîndunică, maţe de arici, fiere de viezure, păr de cîine turbat, inimă de peşte, cui de potcoavă găsită şi cîte altele. Dar acum nici poporul nu mai întrebuinţează aceste doftorii miraculoase la boli ştiute, ci mai mult la vrăjile şi desfacerile lui de aruncătură şi de fapt. Iar că aceste doftorii îşi au şi misterul lor anumit, iarăşi nu e de mirare într-un sistem religios păgîn în fondul său, cum îl are şi poporul nostru şi toate popoarele Europei, oricît de culte ar fi. Că anume, colţii trebuie să fie ai unui lup alungat de cîini şi muşcat, că ochii au să fie ai unui rac prins dumineca în zori, că maţele au să fie ale unui arici străpuns drept prin inimă cu un cuţit descîntat — toate acestea sînt explica-
bile ori prin formalităţile prescrise ale cultului care se practica odată cu o minuţiozitate de spaimă, ori sînt porţile de scăpare ale babei descîntătoare, căci dacă leacul „nu se prinde", atunci n-au fost împlinite formalităţile cu prinderea racului dumineca în zori, cu străpungerea ariciului, şi celelalte.
Eu am apărat şi apăr totdauna obiceiurile poporului, cînd sînt frumoase şi nevinovate, şi-mi place să le cunosc pe toate întru adîncul lor, adică să-mi explic şi originea şi cauza lor. Care nu sînt vrednice de trăit, pot să piară în bună pace, şi care sînt urî te — cum e Jujeul — şi barbare, ar trebui chiar scoase din deprinderile poporului, fie chiar şi cu sila legilor. Dar nu trebuie să le fierbem pe toate într-aceeaşi căldare ! Multe le credem noi că sînt superstiţii în popor şi le rubricăm între „nerozii de-ale oamenilor inculţi", pe cînd ele sînt simple reminiscenţe şi frînturi dintr-un sistem metafizic care odată îşi avea rostul său. Şi, fiindcă nu le înţelegem, sînt prostii ! : -
Astea le zic şi de medicina poporului. Eu, bineînţeles, nu năzuiesc să-mi pun capul sănătos sub evanghelie şi nici nu m-aş încrede în doftoriile babelor niciodată. Ho-tărît nu ; babele mai mult strică şi omoară, decît ajută şi vindecă. Oamenii de la sate pot crede ce vreau — şi pot crede şi eu ca ei cîte unele — dar pentru aceea nu-i învăţ să alerge numai şi numai la babe, fugind ca de ciumă de doftor. Pot să stea alături babele cu doftorii, căci nu se poate tăgădui că la unele boale mai uşoare îşi are şi poporul ştiinţa sa experimentată de veacuri. O să vie vremea cînd babele au să piară de pe faţa pămîntului, cu tot bagajul lor, atunci cînd doftorii înşişi vor stăpîni acest bagaj. Da, numai atunci. Doftorii ar trebui să se intereseze mai mult de ceea ce ştiu şi fac babele, căci fără îndoială este ceva de învăţat de la ele. Şi ar mai trebui să s-apropie de felul de a gîndi al ţăranilor în materie de medicină. Poporul îşi are stabilite diagnozele sale, cauzele boalelor, tratamentele lor — falşe ori adevărate, puţin îmi pasă, doftorii trebuie însă să le cunoască, altfel degeaba li-e toată truda de-a se apropia de ţăran. A, ţăranul e îndărătnic, încăpăţînat, nu vrea să priceapă ştiinţa medicinii ! Fie şi aşa, dar, să-mi daţi voie să fie şi în-
98
99
tors. De ce să ne batem joc de apa descîntată, şi să ne mirăm că ţăranul nu ia chinină ? Ia, să probăm în glumă, să ne facem că credem în apa descîntată şi să i-o dăm ţăranului s-o bea după ce am pus chinină într-însa. Are să ia chinina, are să ia orice doftorie îi vei cere, dacă îi vei pune-o în apa descîntată. El va crede că tot apa lui i-a ajutat, nu chinina. Dar ce ne pasă nouă ce crede copilul şi ţăranul; sănătos să-1 facem !
Era să închei articolul acesta, cînd am dat cu ochii de cel mai nou număr al Gazetei săteanului. într-însa văd un articol tratînd despre doftoriile poporului. într-un loc zice articolul: „Din acestea nu urmează însă că lunga experienţă a omenirii trebuie despreţuită cu totul şi că n-au nemerit şi peste ceva bun. Iată de ce doftoria populară trebuie cercetată ca să se vadă ce e bine şi ce nu în ea." Şi urmează un alineat şi mai interesant. Se spune adecă despre animale, că ele îşi au doctoriile lor şi, cînd sînt bolnave caută anumite plante pe care le mănîncă. Ştim cu toţii cum pisicile caută iarbă numită catuşnică, şi cum cîinii caută şi rup firele unei buruieni purgative. „Astfel multe plante lecuitoare sînt cunoscute de animale, iar oamenii le-au învăţat de la acestea." Iată un adevăr la care eu nu m-am gîndit, şi-mi pare bine că-1 aflu, căci îmi sprijinesc cele ce le spuneam. Acum, dacă omul poate să înveţe de la animale chiar, cum să nu poată doftorii să înveţe de la oameni, fie ei chiar şi ţărani „inculţi şi superstiţioşi" ?
DRACUL IN ZICATOARELE ŞI PROVERBIILE NOASTRE
Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume : ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim, şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-1 rostească cu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem : Necuratul, Ucigă-1 toaca, Du-că-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte chipuri.
Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini înţelegi noima lucrului : nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu ? Frica de a numi pe Dumnezeu, ori pe dracul, e pornită din superstiţiunea omului primitiv, că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap" să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plă-nuieşte vrun rău. Tot analog e oazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el : cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.
La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.
101
Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui.
„Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el, şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel ! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul : am să te bag în draci! Dar atunci, mă mir de ce dăm pe om „dracului" unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur.
V-aţi dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cît e ziua ? Zice românul că : dracul nu face biserici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are de lucru, căci atunci „îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vîră dracul coada, se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate.
Şi mai ştie românul că „dracul nu şeade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte." Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în circiumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii. Cîte rele se fac prin el se fac, căci păcătosului „parcă-i şopteşte dracul la ureche", iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale : „Dracu m-a pus să fac" l Dar parcă numai românul e aşa ? Atîta rău ! „Rîde om de om şi dracul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-1 mai „tragi de coadă", ba te lasă bucuros să-1 apuci cîteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care
„ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coarne". Tot dracii cei bătrîni fac acestea ; cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea : Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrîneţe".
E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci", dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el „că şi dracul are stăpîn", şi că la urmă „îşi sparge şi dracul opincile", ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cît o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci „Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic : „Am să scot eu pe dracul din tine", adeseori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelaşi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia : nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul : „Femeia a îmbătrînit pe dracul". Dealtfel femeia şi dracul sînt prieteni buni şi tovarăşi : ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta :
Sub călcîiul cizmei mele Şade dracul şi-o muiere Şi mă-nvaţă a face rele.
Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tă-mîe", sau „ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea : „se uită ca dracul la popă" aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii !
Are dracul tată, mamă, copii ? Are de toate. Cînd ni se cere un preţ prea mare, zicem : cere cît dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba : „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii", căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca ? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: „5a-
102
103
nul e ochiul dracului". Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac", de „drac bătrîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbă-trîneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vro-dată ?"
Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea" o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi : „Bun e Dumnezeu, meşter e dracul". Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătîi", şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe dracu-n patru", că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă". Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-ajutor, ci scuipi şi : „scoate drace ce-ai furat"; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu ? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate carul ! Nu-i aşa ? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate ? Cînd întrebi pe român de ceva, ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dumnezeu ştie ? Nu, totdeauna : „Dracul ştie l" Va să zică dracul ştie toate ; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea : „numai dracul nu-l cunoaşte" ?
Tot e meşter dracul ! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt „ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi ; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt „date dracului". Vedeţi că, de omul răutăcios peste măsură, se zice tot aşa de bine că e „omul dracului", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher, care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului" ori ,|e tăiat din dracul". Mărunţelu e tot aşa de „dat dracului" cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem : „Ei,
monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea
draci !
Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît „s-a-prinzi dracului luminări" ori să dai ceva „de sufletul dracului" că el nici suflet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia „fire-ai al dracului" sau „du-te dracului". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm,'ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi cîti îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.
Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră : drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol — ca urîţenie, — iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta ?
Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. „Cîte parale sf. Gheorghe?" „Optzeci de bani!" Babei i s-a părut cam scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe sf. Dumitru. „Da sf. Dumitru cîte parale ?" Iar vînzătorul : ..sf. Dumitru ori sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.
104
ClMPIA LIBERTĂŢII
Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii" pe cîmpia Blajului, numită de atuncea Cîmpia Libertăţii.
E frumos numele acesta ! O cîmpie unde aveau să se adune românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pămîntul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpîni în ţara cea largă a Ardealului.
Ei s-au adunat în sfîntul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cît entuziasm şi cîtă iubire de limbă şi de legea românească umplea amărîtele inimi ale ţăranilor care, venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborît de prin munţi şi au călătorit cîte-o săptămînă şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, pînă în mijlocul ţării, pe cîmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului românesc din Ardeal. Aproape pe toţi, căci, deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii", pe cîmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vîrstei, dar amînîndu-se adunarea din porunca guvernului unguresc, neputînd să aştepte mai mult de douăzeci de zile — cît era pînă la ziua hotărîtă pentru adunare — au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta ! A fost ! La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă —• era primăvara —• şi au alergat sute
de kilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într-un gînd să-şi ceară dreptul.
Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul că românii s-au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S-au concentrat ca trupele la o' comandă.' Âu rămas, într-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrînii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintîi zile, pe cîmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, cîţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mîntuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moisi şi îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori cîte zece mii".
Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituin-du-se într-un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni şi poeţi cari înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul că ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se rezvrătiră maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi •— singura poezie războinică Deşteaptă-te române a fost scrisă mai tîrziu, după ce au început vărsările de sînge.
Ce era să facă românii ? De unde s-o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu ungurii, ori să li se ■opuie ? Şi cum şi cu ce să Ii se opuie ? Conducătorii românilor, de groaza unui războiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în
106
107
puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăj-duiau să le ajute măcar norocul.
Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tînăr advocat, fost mai tîrziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Si-mion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă, într-o proclamaţiune cătră popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat pretutindeni, şi deodată tuturor românilor, zăpăciţi pînă acum de atîtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.
Cel dintîi lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să ia hotărîri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gîndul era frumos, dar greu de îndeplinit.
Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi — Dumineca Tomii — în care să se adune românii. N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii ; chemarea s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.
Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întîmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştiinţa unui lucru îţi trebuie vreme multă. Lozinca „Dumineca Tomii" trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stîni, pretutindeni pe unde trăia vro suflare românească.
Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Oamenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în cîteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „Dumineca Tomii" şi rugîndu-i ca numaidecît ei să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea şi numaidecît zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducînd vestea. Iar dintr-aceste sate plecau alţii spre alte puncte. înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n-aveau oameni la îndemînă, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele
vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întîmpla ca un preot să fie vestit din cinci-şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decît să rămîie din întâmplare nevestit.
Şi aşa s-a făcut că vestea despre Dumineca Tomii a fost' a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atîta de repede a cutreierat această lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut pînă în creierii munţilor.
Loc de adunare s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal.
Şi s-a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste rîurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar românii au trecut cum au putut, mai prin apă pînă la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţi, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.
Episcopii amîndoi, şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor.
Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în Dumineca Tomii, ci mai tîrziu într-o zi pe care pot s-o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vie.
Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Dumineca Tomii căzuse la 30 aprilie, într-adevăr, mulţi ţărani s-au întors îndărăt, dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 mai.
Eu n-am de gînd să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s-a întîmplat atunci la Blaj, nici ce hotărîri au luat românii, căci n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost fericite : ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au trimes oşti asupra lor. în urmă românii s-au organizat şi ei ca oaste şi au început sînge-roasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al munţilor Apuseni,
108
109
Avram Iancu, numit pînă astăzi Regele munţilor. Sfîr-şitul şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic.
Adunarea din Blaj rămîne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămîne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă naţională şi o dovadă că şi românii, cînd e vorba de dreptul lor, sînt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa că-n cîteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.
LUCRURI SFINTE
Cred că v-aţi gîndit vreodată să căutaţi pe cari lucruri le numeşte românul sfinte ? Adică, ce ţine poporul nostru sfînt pe lume.
Lăsăm la o parte lucrurile şi persoanele cari intră în sfera religiosă a credinţei creştine şi a cultului ei. Aceste sînt numite sfinte pentru o cauză bine ştiută. Aşa, sfînta biserică, sfînta cruce, sfînta evanghelie, sfîntul mir, sfintele Paşti, sfîntul Dumitru etc.
Nu de-acestea ne-ar fi vorba, ci de lucruri cari nu au a face nimic cu credinţele religioase şi totuşi sînt numite sfinte. De toate, acestea sînt numai cîteva, iar cele mai de căpetenie sînt numai patru : soarele, luna, ziua de astăzi şi bătaia. Dintre aceste sfînt într-adevăr, tot aşa de sfînt ca şi lucrurile ce ţin de religie — ba, gîn-desc că şi mai mult decît acestea — este soarele. Românul vorbeşte de sfîntul scare ca de Dumnezeu. Cîtă religiozitate e în vorba românului cînd vorbeşte de faţa sfîntului soare ! El nu ştie nimic pe lume mai vrednic de iubire, de admirare, de respect decît „sfîntul soare cînd răsare". Cîte credinţe poporale, cîte obiceiuri sînt legate de sfîntul soare ; şi de multe te-o fi-njurînd românul în necaz, dar soarele nu-1 pomeneşte, pentru că-1 ţine mai sfînt decît însuşi Dumnezeu. Şi e natural să fie aşa. Dumnezeul creştinilor e prea abstract, duh nevăzut şi pretutindeni, iar popoarele vreau pe Dumnezeu concret, să-1 vadă, să-1 audă — de-aici pornesc idolii. Iar soarele este într-adevăr dătătorul de viaţă a tot ce e pe pămînt : de ce să nu i se închine oamenii, ca puterii celei mai de căpe-
lil
tenie a lui Dumnezeu, şi apoi ca şi cînd însuşi el ar fi Dumnezeu unul şi singur.
Sfînta lună e mai jos pe calea sfinţeniei. Poporul nostru a fost şi este adorator al lunii în toată puterea cuvîntului. Luna nouă, mai ales, este centrul unui cult cu mult mai răspîndit şi mai adînc înrădăcinat în poporul românesc decît al crucii şi al evangheliei. Vă miră lucru, dar e adevărat. Căutaţi şi vă daţi seama cîte obiceiuri avem noi la luna nouă, cîte superstiţii (dacă vrei să le zici aşa), cîntece şi descîntece de lună nouă, cîtă credinţă în Crai-nou, în Sîn-Toaderii primăverii, în paparude şi într-alte sărbători de lună nouă. Bineînţeles, soarele are un cult ou mult mai larg decît luna, şi într-o mie şi-o sută de chipuri i ne închinăm lui şi-1 facem obiectul cultului nostru. Despre asta o să vă mai vorbesc eu altădată. Acum le pomenesc în treacăt.
Ziua de astăzi e sfînta pentru alte cuvinte. Pe ea o invocăm ca să ne-ajute. Eu de multe ori am stat şi m-am gîndit la lucrul acesta : românul toată ziua îţi cîntă de sfînta zi de astăzi, tot numai la ea se gîndeşte, şi niciodată nu-1 taie capul să se gîndească şi să-ţi vorbească şi de sfînta zi de mîine. La mîine nu se gîndeşte românul niciodată — aşa e firea lui — şi, dacă îmi este iertat să glumesc, şi-o fi zicînd şi el : „Ce poţi face astăzi, nu lăsa pe mîine", şi-şi cheltuieşte astăzi tot ce are în pungă, fie în tîrg, fie în circiumă, că de ce s-aştepte cu banii să-i cheltuiască mîine dacă-i poate cheltui şi astăzi.
Ei ! şi-apoi bătaia ! E sfînta pentru român. De unde pînă unde ? Cînd îţi trage românul o sfînta de bătaie, apoi las' că-ţi ajunge. Mult a fost şi el bietul bătut de soartă, bătut de toţi cîţi au trecut prin ţara lui, de toţi cîţi s-au aşezat în ea, de ce să nu bată şi el ca să-şi mai răzbune sufletul ? Iar ce faci să faci cu inimă ; cînd baţi, bate să ştii că ai bătut, bătaie zdravănă, o sfînta de bătaie care de altfel poate fi totodată şi sfînta şi „a dracului". Că românul îţi trage şi o bătaie a dracului, cînd se supără.
Sfînta de bătaie a fost de cînd lumea un mijloc pedagogic. Unde n-ajută vorba, ajută băţul, iar bătaia e sfînta pentru că e din rai, sau ruptă din rai. Acu, vorba asta cu raiul, văd că mulţi o înţeleg pe dos, şi cred că ar fi o
învăţătură a românului anume că bătaia e bună şi iertată. Că e bună cîteodată zic şi eu (cînd aş avea s-o dau, nu s-o iau), numai că vorba românului nu spune asta, ci constată un adevăr. Românul spune că bătaia e cunos--Ş cută încă din rai — nu din cela al drepţilor, de după jfV    moarte, ci din raiul pămîntesc al lui Adam şi al Evei —
* şi că bătaia se pomeneşte chiar de la facerea lumii, pen-trucâ Adam şi Eva au fost bătuţi de Dumnezeu iar Arhanghelul sta gata cu sabia să le mai tragă cîteva dacă ar fi căutat să se întoarcă în rai.
Asta e tot : omul a ştiut de bătaie încă de pe cînd era în rai. De aici e pornită vorba ; oamenii, vezi bine, au căutat s-o potrivească după cheful lor şi să-i dea înţelesul care le venea lor mai bine la socoteală, ca să-şi poată dovedi dreptul de-a bate.
Afară de acestea patru, mai sînt cîteva lucruri „sfinte", dar numite aşa mai mult în glumă, afară de „sfînta frică". Iar unele sînt necuviincioase. De căpetenie însă, şi îndeobşte cunoscute şi rostite, sînt tot numai cele patru.
Spusesem mai înainte că la noi cultul lunii şi al soarelui e mai răspîndit decît al crucii şi al evangheliei. Sîn-tem adică răi creştini ? Credem mai mult în soare şi lună decît în biserică şi evanghelie ? Eu n-o zic, şi aş putea-o zice, că e adevăr văzut şi dovedit. O zic numai că avem
* foarte mult fond religios păgîn. Că nu e ţăranul religios ? Ba dimpotrivă e religios pînă la spaimă, pînă la absurd — dar nu în cele creştine, ci în cele păgîne şi moştenite din moşi-strămoşi. Superstiţiile sînt un fond religios al poporului şi toate popoarele creştine îl au, o, şi încă în ce măsură ! Iar asta nu e totdeauna bine.
Iată, românul zice cu gura plină şi-i şade bine cînd zice sfîntul soare, şi dacă zic eu şi tu şi altul aşa, nu ne cade nici cum vorba, e naturală, e întrupată în noi. Cînd însă auzim pe cineva zicînd că a fost la sfînta biserică,, că a sărutat sfînta cruce, ne jigneşte vorba sfînta şi numaidecît se naşte în noi bănuială că cel ce le rosteşte ori e bigot, ori făţarnic şi că nu le spune fiindcă aşa e vorba românului, ci pentru că le caută anume ca un fariseu. Şi poate că nu e, dar asta e impresia ce ţi-o face. Şi apoi altă mărturie : în frazele clasice ale poporului, în pro-
112
verbii, românul nu întrebuinţează pe sfînt ca atribut niciodată pentru lucrurile religioase. Căutaţi d-voastră pro-verbiile şi veţi vedea. „Nu-mi pun capul sănătos sub evanghelie" — „cine crede în cruce, ca crucea se usucă" — „nimeni nu-i prag de biserică" — „a purta pe la icoane" — nu sfînta evanghelie, sfintele icoane etc. Dar în comparaţiile sale zilnice, în proverbii, zice dimpotrivă : „curat ca faţa sfîntului soare" — „să n-am parte de sfîntul soare" şi altele.
Lucrurile din sfera religioasă nu le • ţine sfinte în adîncul sufletului. Dovadă e şi purtarea lui şi limba în •care întrupează gîndurile. Iar lucrul acesta, adecă nepăsarea lui de religia creştină, nu e tocmai de lăudat. Dacă zice sfîntul Gheorghe, sfîntul Dumitru etc, o face de-o parte că n-are încotro, căci altfel n-ar fi desluşit şi nu s-ar şti despre ce Dumitru vorbeşte (sînt oarecum termeni tehnici), iar de alta, că aceşti sfinţi şi alţii corespund persoanelor mitologice păgîne pe cari le ştie înainte de a fi fost creştini pe lume.
Unul singur e sfînt pe lume alături cu soarele : Dumnezeu. Dar pe el îl scoate românul cu totul dintre ceilalţi „sfinţi". Băgaţi de seamă că românul tuturor lucrurilor şi persoanelor din sfera religiei creştine le pune atributul sfînt înainte : sfînta cruce, sfîntul mir, sfînta biserică, sfintele taine, sfînta cuminecătură, sfîntul apostol Pavel, sfînta Minodora, sfinţii părinţi, sfinţii arhangheli — însă niciodată lui Dumnezeu nu i-1 pune înainte, ci numai după el : Dumnezeu sfîntul ! Nu zice : ştie-o sfîntul Dumnezeu, ci, ştie-o Dumnezeu sfîntul, şi aşa în toate. Iar asta nu e întîmpiare.
ROMÂNII TTNÎND DRUMUL LUI NAPOLEON CEL MARE
^Episod din istoria
militară a românilor ardeleni)
Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796— 1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat — pe atunci numai general, tînăr, de douăzeci şi şapte de ani — trei zile s-a zvîrcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.
In raportul ce-1 face însuşi Napoleon cătră directorul republicei spune limpede că singur acest batalion 1-a adus în neputinţa de-a încungiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit" şi n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemţi, a căror rezistenţă a fost într-adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea. el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.
Napoleon însă nu ştia pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemţi. în întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-1 chema Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului pînă la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de-a rîndul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe rîul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.
Era batalionul al doilea dintr-al doilea regiment de plăieşi români, din nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la
115.
Rin, cu oştirile republicii. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri, şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n-a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă — unul în nord la Năsăud, altul în sud, la Făgăraş — a fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau habsburgii să alerge cu încredere vegheată pe cîmpul de luptă".
Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secunda, tertia" pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, pînă la 1866, date pe timpul luptelor cîte le-au purtat habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „falange" au fost avangarda oştilor imperiale, şi de nenumărate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da cîte un batalion „transilvanico-valah" sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, cîte o „phalanx valachica" era scoasă şi lăudată în faţa întregei armate („in conspectu totius exercitus" e termenul întrebuinţat ■de generali, în rapoarte).
După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. împăratul Austriei, văzîndu-se strîmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. într-unui din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amîndouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. în cele dintîi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi, după cîteva zile e la Verona, iar în a treia luptă, la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austrieci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atîta rezistenţă încît a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celalalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-1 avea în faţă, ca să-1 împingă îndărăt şi să-şi facă larg.
Poziţiunea cea mai importantă pe care trebuia s-o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Vene-
ţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost, la rîndul ei, ea acum încungiurată şi atacată pe ia spate, şi ar fi fost, fără îndoială, nimicită.
Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor.
Chiar în capul podului stetea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor.
Nu e de comparat, bineînţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amîndouă aceste lupte au puncte de asemănare. Francezii izbiră pe români cu adevărată iurie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. în învălmăşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el ; Lannes, generalul, a fost rănit şi însuşi Napoleon, apucat de vîrtejul soldaţilor săi cari fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroi.
A doua zi, lupta la pod, cu românii, a ţinut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a în-cungiurat poziţia şi a făcut, a treia zi pe la amiazi, să se retragă austriecii din poziţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta pînă în amurg şi apoi s-au retras şi ei.
într-acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. în mînile românilor au încăpat 350 de francezi, luaţi ca prizonieri. într-aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atîţia francezi cîţi şi austrieci.
Acesta a fost „îndrăcitul" batalion pe care-1 lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică". Iar fapta ei, care i s-a părut aşa de eroică şi îndrăzneaţă
116
117
celui mai îndrăzneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi § neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai cît 11 — se înţelege — batalionul e numit „de nemţi" sau cel 9
puţin „batalion austriac", dar nimeni nu-şi mai aduce       f- UN EMIGRANT
aminte că el într-adevăr era „transilvanico-valah". i*
Din România pîn-acum n-au plecat ţărani de-ai noştri în America ; au plecat însă mulţi din Ardeal şi din Ungaria, dar mai ales din Bucovina. Pricina nu e atîta sărăcia, care te face uneori — e adevărat — să iai lumea în cap, căci românul care a scornit vorba : „nu da, Doamne, omului cît poate răbda", rabdă cu putere nevoile sărăciei şi nu se depărtează de pămîntul strămoşesc şi ştie că pîinea străinului, oricît ar fi de bună, tot nu e ca-n ţara ta. Românului îi este frică de drumuri şi de apă, şi sărăcia nu este în stare să-1 urnească din loc, ca să bată oalea mînzului prin lume pînă la calea întoarsă. Pricina, după cum se vede, este alta : ademenelile străinilor, cari speculează munca braţelor şi caută, de cînd cu desfiinţarea sclaviei negrilor în America, să-şi facă trebşoara cu ţăranii ademeniţi de dincoace de ocean. Se înţelege, sărăcia pleacă foarte uşor urechea şi foamea face să te laşi ademenit de toţi traşi-împinşii oare-ţi făgăduiesc marea cu sarea şi în urmă, cînd nu mai au nevoie de tine, te lasă cum e mai rău şi unde ţi-e mai supţire aţa.
Veţi fi cetit prin gazete, pe ici pe colea, ce scriu amă-rîţii şi vrăjiţii de ei emigranţi în America despre traiul lor. Le plîngi de milă, ce spun, şi cum s-ar întoarce şi nu mai au cum. Dar fiecare să secere ce-a semănat.
Vreau să vă povestesc acum tocmai despre un astfel de îmbrobodit, care a emigrat acum cincizeci de ani în America, nu ştiu de ce şi pentru ce. I-am cunoscut fraţii şi surorile ; şi mi-a spus că 1-a văzut acum mai de curînd, un prieten al meu care a fost prin America, unul care bate ţările aşa numai de florile-mărului, ca iubitor de
119
aventuri cum este. Prietenul meu, om dealtfel cu carte şi cu dare de mînă, a apucat să colinde lumea. Abia s-a întors din America şi iarăşi nu l-am văzut. Am auzit în urmă că a plecat în Africa, în Transvaal, luat de după gît cu nişte ofiţeri engleji, cari umblau şi poate umblă şi acum după nebunateci prin ţările Europei, ca să-i ducă, cu bună plată, să se lupte contra burilor. Măcar dac-ar fi fost întors lucru : să se bată pentru buri, căci bieţii de ei sînt de zece ori mai vrednici.
Eu vă povestesc acum în locul prietenului meu ; de aceea cînd voiu zice „eu" în povestire, să ştiţi că nu sînt eu, căci n-am fost prin America şi nici n-am de gînd să mă duc. Povesteşte scumpul meu prieten, iar eu numai însăilez vorbele lui.
„Plecasem într-o primăvară. Auzind cei din sat că plec în America, aşa numai ca să văd lumea lui Dumnezeu, Ion al Anei mi-a dat o scrisoare pentru Pavel al Anei, care-i era frate bun şi era dus de mult în America. Ştia că e acolo, dintr-o scrisoare a lui Pavel, de acum patruzeci şi opt de ani, căci de atunci n-a mai scris acasă, în America ! Dar în ce oraş ? Nu se ştia. Acum, ce-o da Dumnezeu, America doar n-o fi aşa de mare ca să nu găsesc eu pe Pavel al Anei. Dar dacă a murit ? Dar dacă a plecat din America în China, ori în lună ori pe tărî-mul zmeilor, ori în ţara lui Por-împărat pe unde a umblat numai Alexandru Machedon ! Dar dacă s-a făcut boier mare şi şi-a schimbat numele ?
Ei, într-un noroc. De mă voi întoarce cu scrisoarea tot în buzunar, cine să mă ducă la judecată ?
Pe mare se învîrtea lumea cu mine. Parcă intrase în capul meu un batalion de draci. Şi-mi era rău, rău de nu voiam să mai văd soarele, şi de zăpăcit ce eram nu ştiam nici cum mă cheamă.
Am ajuns la New York seara. Ce de lume, ce de corăbii, ce de zgomot. Dac-o fi în fundul iadului numai pe jumătate ca aici, apoi — tot mai bine în rai fără vin şi fără nai ! Şi ce mutre de oameni, maică sfînta, şi vorbeau ca la Turnul Vavilonului ! Şi nu înţelegeam pe nimeni. O mai rupeam cu ei pe nemţeşte, mai făceam semne ca muţii, şi mai stam şi ca viţeii.
f Mi-am dat cufărul unui hamal, să mi-1 ducă la un
I otel apropiat de port. Hamalul, un ticălos de englez cu 1 nişte favorite de-un cot, apucase razna înainte. Eu după 4 el. îmi fuge cu cufărul ! îl ajung, ca vai de mine, şi-i fac § semne că eu n-am picioare aşa de lungi ca el. Că le şi § avea ! Curat răşchitoare. Şi iarăşi a început să alerge, | fără să-i pese de vorba mea. A trebuit să-mi iau picioa-f     rele de-a umărul şi cu limba scoasă să fug după el. în
cale s-a întîlnit cu alt hamal, ce venea spre noi tot aşa
de iute.
— Cît ai luat ?
— Mai nimica toată.
Eu am rămas cu gura căscată. Cine-a vorbit aşa ? Eu nu. Hamalii ! Dintîi îmi venea să rid. Vorbiră din fugă, fără să se uite unul la altul, aşa cum nu ne putem noi vorbi oamenii de prin Europa.
■— D-ta eşti român ?
Hamalul, fără să se mire de mine, parcă 1-siş fi întrebat în limba lui englezească, răspunse :
— Eu nu. Celalalt.
Acesta era într-adevăr englez şi trăise cîţiva ani prin Brăila. Cît de bine mi-a părut de «englezul român», nu vă pot spune. Celalalt «românul englez» care era cu adevărat român, avea no. 347. L-am căutat anume. Era din-tr-un sat de pe lîngă Temişoara. De părere bună, am speriat pe-un cîrciumar cu vinul cît l-am băut. De la acesta am ştiricit multe lucruri şi-am aflat şi despre Pavel al Anei, se înţelege, după multe cercetări şi după multe zile. Ţineam mult să-i dau lui Pavel scrisoarea.
După spusele cîte le-am adunat, Pavel era bătrîn de tot şi orb, sărac lipit, şi trăia ca vai de om, cu baba lui, într-un bordei din marginea unui sat de pe lîngă New York. Făcuse parale — ghici cu ce ? — cu vînzarea de sfîrleze ! Auzi, tu, să te prinzi cu America. Faci bani cu sfîrleze ! Dar tot ca o sfîrlează i s-a învîrtit norocul şi a ajuns pe drumuri.
L-am căutat o dată acasă. Un bordei cît o ciupercă ; într-însul un pat fără perne, o masă şi un singur scaun, pe care şedea bătrînul, slab şi numai oase. Avea la vreo şaptezeci de ani.
120
121
Cînd am intrat, baba lui a început să ţipe cam aşa cum ţipi cătră un cîine străin, cînd îţi intră în curte.
— Ce e, femeie, iarăşi, ce e ? întrebă el englezeşte, şi parcă vorbea din fundul unui mormînt. Ce-a răspuns femeia nu ştiu, căci nu ştiam englezeşte decît vro cîteva vorbe. O vedeam însă că e foarte supărată de venirea mea. Atunci eu am întrebat dacă sînt în casa lui Paul Jefrison — aşa îşi schimbase numele — şi cînd mi-a răspuns bătrânul, dealtfel foarte plictisit, un yes, eu am întrebat pe româneşte :
— în casa lui Pavel al Anei Morarului din Plopeni ?
El îşi ţinea coatele pe răzimătorile scaunului. La vorbele mele şi-a ridicat mîinile puţin, apoi şi le-a lăsat să-i spânzure ca moarte pe lîngă scaun în jos. Dar altă mişcare n-a făcut nici una, nici din cap, nici din buze, nici din sprîncene. Şi tăcea.
M-am uitat în faţa lui, mult, mult. Sta tot aşa. în urmă, am întrebat a doua oară. El însă a stat tot ca mai înainte şi nu mi-a răspuns nimic.
într-un tîrziu, întoreîndu-se femeiea în bordei, căci a ieşit cînd am intrat eu, bătrînul şi-a ridicat capul şi parcă mă căuta cu ochii cei orbi :
— D-ta cine eşti ?
— Sînt din Plopeni. Ţi-am adus o scrisoare de la fratele d-tale, de la Ion.
— Mai trăieşte bietul Ion ? Şi a dat din cap, cum face omul cînd îi vin lacrămile. Vai, vai, frate Ioane ! şi şi-a lăsat capul în piept.
M-a rugat să desfac scrisoarea să i-o citesc. Era lungă şi încurcată ca de la un ţăran.
«De eşti mort, să te ierte Dumnezeu, scumpe frate Pavele, că şi pe Nicolae rotarul 1-a iertat şi pe la noi se fac bucate destule da n-am putut să viu eu la tine, că tare mi-e dor să te văd, şi tu nu mai vrei să ştii de noi să vii acasă. Da noi te aşteptăm»
— Mă aşteaptă ! zice el, răspicînd silabele. Pe mine mă aşteaptă ei ? Dar al cui eşti tu din sat ?
I-am spus. îşi aducea aminte de părinţii mei.
—• Eşti tînăr, cum se vede. Şi ce vrei tu în lumea asta ? Vrei bani, ca mine ? Du-te îndărăt, băiete, du-te că eşti tînăr. Pe mine mă aşteaptă ei ? O, să fiu tînăr, aş
lăsa aici averile lumii, şi m-aş întoarce acasă. Aş trece peste mare, cîtă e, aş trece peste lume şi m-aş întoarce acasă. De sînt mort, să mă ierte Dumnezeu ! Vai, cum nu m-a iertat pîn-acum ! Blestemat să fie ceasul cînd mi-a dat gîndul să plec ! Să vie el la mine, zice Ion. El la mine. Iacă el m-a iubit, bietul Ion, şi ar veni pînă aici ca să mă vadă. Eu, eu sînt ticălos, eu nu i-am iubit pe ei ! De i-aş fi iubit m-aş fi întors ia dînşii ! Pe mine m-aşteaptă ei ! Vai, pot să m-aştepte ! Dac-aş şi avea puteri, ce să caut eu acasă ? Bătrîn, să rîdă lumea că am colindat lumile ca să mă întorc sărac acasă. Uite. cînd stau aşa, văd cu ochii sufletului meu rîul şi satul, pădurea de lîngă sat şi lunca. Le văd şi mi-e bine aşa, şi mi-e rău de mi se rupe sufletul ! Ce să fac acasă ? Cît de dor mi-e de toate, şi eu să fiu între ele, orbul de mine, şi să nu le pot vedea şi să nu mă pot bucura de ele. Şi cum aş putea trăi străin între ai mei ! Ce să fac eu acasă ! Lăsaţi-mă aici, să-mi plîng viaţa întreagă, o viaţă pierdută... Vai Ioane, scumpe frate, pe mine m-aştepti tu..."
122
legea DIN bătrîni
Cuvîntul nostru „legea din bătrîni" cuprinde toată mulţimea aceea de lucruri cari deosebesc pe-un popor de altul şi-1 fac să fie aşa cum este şi nu altfel. Cuvîntul e frumos, căci într-adevăr lege sfînta este tot ceea ce ajută la unitatea şi trăinicia unui neam. Alte popoare au alte cuvinte pentru acest lucru, numai noi, românii, ne-am obişnuit să-i zicem lege.
Cel dintîi lucru pe care-1 cuprinde legea din bătrîni este religia neamului. Românii sînt de religie creştină ortodoxă, şi din partea asta ar fi de-o lege cu ruşii, cu grecii, cu sîrbii şi cu bulgarii. Dar nu sînt. Putem zice că avem o religie cu ei, dar nu sîntem de-o lege. Religia creştină e dată de însuşi Dumnezeu, dar numai în temeliile ei; de-aici încolo şi-au făcut-o oamenii, după felul lor de a fi, după trebuinţele feluritelor locuri, după obiceiurile pămîntului. Fiecare neam are alte tradiţii religioase, alte porniri sufleteşti, şi toate acestea influenţează religia. Şi aşa, deşi religia cu al său cult este una în temeliile ei la toate popoarele creştine, ea e totuşi foarte deosebită la creştinii din apus şi la cei din răsărit, şi apoi e deosebită chiar şi la aceştia după locuri şi neamuri. Biserica românească n-a fost niciodată şi nu este biserică rusească ori grecească, ci curat biserica legii româneşti şi să dea Dumnezeu aşa să rămîie cît o fi pămîntul. Roa-ge-1 fiecare neam pe Dumnezeu în limba pe care o are, noi îl rugăm în limba românească pentru că ne-a ascultat şi ne ascultă.
în legea din bătrîni e cuprinsă apoi firea şi obiceiurile unui popor. Firea popoarelor e felurită după viaţa lor, 124
după sînge : aici se potriveşte vorba că toate merg după neam. Aşa din firea sa spaniolul e sumeţ, italianul iute şi aprins, francezul vesel şi uşuratec, germanul posac şi serios, englezul închis şi lacom [...]. Iar noi, în felul acesta, sîntem de o lege cu francezii, cu italienii şi spaniolii, căci sîntem de o viţă şi de-un sînge, de aceea îi numim fraţi ai noştri. Şi ne şi potrivim, într-adevăr, în nespus de multe lucruri cu aceşti fraţi ai noştri, cu toate că sîntem depărtaţi unii de alţii, în lucruri în care ne deosebim de popoarele vecine cu totului tot.
Iar obiceiurile ori le moştenesc neamurile de la părinţi, ori le învaţă. Felul cum te îmbraci, cum şi ce mă-nînei, ce cîntece ai, ce jocuri, ce datini, ce obiceiuri ai la nunţi, la înmormîntări şi la praznice, cum şi la ce te taie capul să faci : toate aceste sînt obiceiuri. Şi ele merg după neam, şi de aceea penale nostre le găsim cu sutele şi cu miile la popoarele de-un neam cu noi, la italieni şi la spanioli şi la francezi, căci le-am învăţat de la aceiaşi părinţi. Obiceiurile acestea însă se schimbă şi ele după locuri şi vremuri. Peste noi au trecut alte vremuri şi toate grele — ba năvăliri de barbari, ba stăpînire turcească — iar peste fraţii noştri altele, de aceea multe obiceiuri nu le avem la fel. Apoi, felul pămîntului ţării şi vremurile pot să schimbe nu numai obiceiurile dar şi firea unui popor. Englezii au fost un neam leneş şi beţiv, dar avînd o ţară săracă, muntoasă, şi-au schimbat firea, ca să nu piară de foame, şi au alergat la industrie, iar astăzi sînt neam muncitor şi econom. Erau plugari de felul lor, dar neavînd ce ara, şi-au schimbat obiceiurile după felul ţării : aveau marea de toate părţile şi s-au apucat de negoţ pe apă, aşa că astăzi stăpînesc mările pămîntului. Altfel e cu italienii, şi ei sînt înconjuraţi de toate părţile de mare şi-ar putea să poarte negoţ pe apă, dar nu i-a tăiat capul niciodată să-1 poarte. De-o parte, n-au fire de negustor — cum n-o avem nici noi şi nici unii dintre fraţii noştri — de alta, nu i-a silit nevoia, căci au mult pămînt roditor, şi au rămas plugari. Şi iarăşi : năravul din fire n-are lecuire. Prin cîte ţări şi printre cîte neamuri şi de cît amar de vreme trăiesc ovreii şi se ţin aşa cum sînt şi nu-şi schimbă nici firea, nici obiceiul. [...]
125
Dar „legea din bătrîni" cuprinde în sine un lucru cu mult mai mare decît toate acestea : limba. Ea, mai ales deosibeşte pe un popor de altul. Nu pot fi mai multe popoare cu aceeaşi limbă, căci aceeaşi limbă însemnează acelaşi popor ; şi nici acelaşi popor nu poate vorbi mai multe limbi, căci ar înceta de-a fi unul singur. în Elveţia, într-un singur stat, poporul vorbeşte, ce e dreptul, trei limbi : nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte, dar e un singur popor ca stat, ca organizaţie, dar nu un popor ca neam. Italienii rămîn tot cu obiceiurile, cu firea şi cu religia lor, ca şi germanii şi francezii cu ale lor, şi tot la maică trag ei fiecare.
Limba e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului, e firea şi fiinţa lui. Aceleaşi vorbe nasc. în noi aceleaşi gînduri. Iar toţi cîţi au aceleaşi gîn-duri — orişicum se numesc ele : aspiraţiuni naţionale, idealuri, năzuinţe — merg pe aceeaşi cărare, biruiesc aceleaşi piedici şi au aceiaşi duşmani : ei fac un neam, unul şi nedespărţit. Religia poate să fie felurită la acelaşi neam : germanii şi francezii sînt şi catolici şi protestanţi şi siiit neamuri puternice, ungurii sînt neam vrednic de mirare, cînd te uiţi numai la puterea neamului lor, şi sînt şi ei catolici şi calvini şi mai ştiu eu cum. Noi, românii, ne ţinem de două biserici, cei mulţi de-a răsăritului, cei puţini de-a apusului, dar limba ni-e una, năzuinţele si obiceiurile aceleaşi şi sîntem un neam. Limba e, la urma urmelor, legea din bătrîni a unui neam, căci prin ea trăieşte neamul. Religia şi limba se sprijinesc una pe alta : religia trăieşte prin limbă — căci vai de neamul care e silit să se închine într-o limbă pe care n-o pricepe — iar limba trăieşte prin religie, căci dacă ar şi începe limba unui neam să piară, cîtă vreme va trăi în biserică şi în cărţile ei, ea nu poate să se stingă. Asta o ştim noi, românii, mai bine...
STAN ŞI BRAN
Iacă doi fraţi de cruce ! Unde te învîrteşti tot de ei dai. Stan e, cu toate acestea, om mai de frunte decît Bran, căci totdeauna el e pomenit întîi : Stan şi Bran.
Afară de asta, Bran n-a ieşit din satul lui, iar Stan a umblat lumea, căci e Stan păţitul. Apoi, colac peste pupăză, Stan e pus alături cu oamenii cumsecade, căci dacă nu e căpitan, e cel puţin ordonanţa căpitanului, de-aceea se zice : Ori Stan ori căpitan. Dar de Bran nu se pomeneşte una ca asta. în schimb însă oamenii au lăsat în pace pe Bran şi au luat la vale pe Stan, că i-au scos o vorbă urîtă : Caută Stan iapa şi el călare pe ea. Zăpăcit trebuia să fie bietul Stan ! Unii zic că nu Stan îşi caută iapa, ci Nan. Acum, fie cum o fi, Stan ori Nan, ce ne pasă nouă ! Bran ştiu că n-a fost. Bran nu s-amestecă în multe, dar Stan e ca mărarul, în toate bucatele. Ba, şi în război a fo>t, Ştiţi că în poezia Peneş Curcanul se zice într-un loc :
Pe-o noapte oarbă Stan şi Vlad Erau de santinele —
Ce noroc, că era Vlad acolo cu Stan ! Las', că nici Vlad nu e nu ştiu ce de capul lui, căci i-au ieşit vorbe multe, ba e ca Vlăduţul mamii, ba că după ce e prost îl mai cheamă şi Vlad, dar tot mai bine decît Stan.
Eu cred că toată lumea ar fi zîmbit, dacă s-ar fi zis în Peneş :
Pe-o noapte oarbă Stan şi Bran Erau de santinele.
127
Dar vorba e cine Dumnezeu e Stan şi Bran, de au ajuns de poveste ? Numele Stan se vede că e rupt din Costan, ca şi acesta din Constantin. E nume obicinuit numai în România, peste Carpaţi nu se cunoaşte. Bran e mai ales nume familiar, dar nu în România, ci numai peste Carpaţi, în părţile mărginaşe cu Ţara Românească. E luat după satul Bran şi după vestitul castel al Branului. Va să zică Stan era muntean şi Bran ardelean, şi se vede că s-au asemănat şi s-au adunat. Cînd s-au adunat, Dumnezeu să ştie, dar de bună seamă nu numai o dată şi nu într-o singură zi. Asta o spui aşa într-o părere. Dar poate că ei amîndoi nu sînt români, sînt de peste Dunăre : Stancu şi Brancu, ori Stanciu şi Branciu. Ştiu eu !
I-a adunat şi graiul, căci zicătoarele şi proverbiile caută împerecheri de cuvinte asemănătoare la sunet. Stan şi Bran e tot aşa ca şi : mare şi tare, luntre şi punte, calea-valea, multe şi mărunte, Iacul şi dracul, marea cu sarea, una şi bună, casa şi masa, tace şi face, jură şi fură, cu căţel cu purcel, ori ca vorbele dealtfel fără înţeles : ciga-miga, tercea-bercea, trosc-plosc, hodoronc-tronc, ciaca-paca, treanca-fleanca, hurduz-burduz, cioc-poc, tîrţa-pîrţa, şi cîte altele. Dar Stan şi Bran, ca tipuri, mai au pereche pe Tanda şi Manda, pe vestiţii Tîndală şi Păcală ori pe Hodorosc şi Trosc.
E adevărat că s-ar fi putut face o pereche de prieteni şi dintr-alte nume asemănătoare la sunet : Radu şi Vladu, Lache şi Tache, şi tot aşa de scurte ca Stan şi Bran ar fi fost Dan şi Nan. Pe mine să mă cheme Nan ori Dan mi-ar fi ruşine să ies în lume : adecă, de ce toată lumea să vorbească numai de Stan şi Bran şi de mine Dan ori Nan nici să nu-i pese ?
UN CAPITOL DESPRE LENE ŞI SUPERSTIŢIE
Ce poţi să vorbeşti despre zilele săptămînii ? Că sînt şapte, şi că le cheamă aşa şi aşa, că într-una nu e bine să torci, într-alta să speli, într-alta să frămînţi (tot lucruri femeieşti, săracele femei !) că una te apără de foc, alta de boale, alta de trăsnet ?
Iată, chiar de n-ai avea alta de vorbit, ţi-ar ajunge şi-ar- şi-ntrece cu de-amănuntul chiar numai despre cele ce le-am înşirat. Iar femeilor lesne-crezătoare, şi mai ales celor leneşe, atîta le trebuie s-audă că în cutare sat a orbit vro Sandă ori vro Mandă pentru că a prins cu acul într-o vineri o spărtură în cămaşa copilului, ori că Sitei i-a căzut viţelul în puţ pentru că n-a ţinut joile ! Atîta le trebuie, ca să se jure pe sfîntul Haralambie, cel cu aripi de foc, şi pe marele Trofim care face-n rai căldări pentru ghehena, să nu mai puie mîna pe ac vinerea, nici pe sită mercurea, nici pe mătură joia, nici pe fus marţea, nici pe pieptene sîmbăta, ferească Dumnezeu ! Cum să facă biata femeie una ca asta ? Da n-are bărbat, n-are copii, n-are purcel ori căţel pe lîngă casă, ca să li să tragă răul din negrija ei ?
Mă mir numai că femeile cari se jură că n-au să puie mîna pe ac, pe sită ori pe fus, într-o anumită zi, nu s-apucă să jure, cele de la oraş că în cutare zi n-au să puie mîna pe suliman, iar cele de la sat că n-au să puie mîna pe clondirul cu ţuică !
Bat-o Dumnezeu de muncă ! Nu poţi tu, creştine, nici cu gîndul să gîndeşti, cîtă pacoste e pe-o femeie ! Ar vrea să muncească şi n-are cînd, că în fiecare zi e „legat" cîte-un lucru cu „legătură mare", iar cu legătură mică
129
sînt legate mai toate. Singură biata duminecă e zi cu îngăduială. Vinerea n-ai putut cîrpi ceva la haine, că e cu primejdie, nici sîmbăta n-ai putut să te speli şi să te lai pe cap, că „scormoneşti morţii din somn", dar dumineca, de, mai coşi ici-colo, căci Dumnezeu doar ştie că ai copii şi trebuie să le cîrpeşti petecile, şi te iartă ; şi te speli şi te lai şi te pepteni, bineînţeles pe vremea cînd e popa la biserică — dar cînd vrei ? că după sfînta slujbă trebuie să fii gata la circiumă, că s-adună creştinii şi începe hora.
Lunea e capul săptămînii. Nu e bine să dai nimic din casă, că e pocinog, şi ai să dai săptămînă întreagă. Nu e bine nici să lucrezi nimic afară din casă. Nici să sapi, nici să seceri, nici să aduni fîn, nici măcar să culegi surcele. Vai de mine, nu ştii că lunea e rea de apă ? Aduce ploaie şi înecuri, şi de lucrezi lunea nu-ţi mai creşte părul, de eşti fată, şi-ţi cade de eşti nevastă. Nu ştii că Tudora, fata, lucra lunea şi-ai văzut cum i-a plouat la nuntă, de n-a fost nici horă, nici veselie, nici nimic. Degeaba i-a fost plînsul şi necazul. Şi-apoi ce să mai lucrezi lunea ? Nu eşti destul de obosită de hora de ieri, şi nu ţi-e capul ca oala spartă de puiul de chef ce s-a încins cu basamac la circiumă ? Las' că e mare săptămînă, este vreme de lucrat.
Marţea nu e bine de plecat la drum, nici să ieşi la cîmp, că e rea de boale şi de lupi. Să mă fi tăiat, eu n-aş fi crezut că vine marţolea şi ia şi mintea şi glasul nevestelor cari torc marţea. Te pui cu Necuratul ? Ba şi Mama-pădurii se ţine de tine, şi Drăgaica, ba te umflu rusaliile şi rămîi oloagă. Bată-te pustia furcă ! Da să nu vezi fir de aţă în viaţa ta şi să n-ai cămaşă cu ce să te îmbrace cînd vei muri, şi mîna pe furcă să n-o pui marţea.
Să trăieşti, cinstită miercuri, că eşti zi mare şi mijloc de săptămînă, şi eşti zi curată că de aceea este miercurea sfînta-văduvă curată. Cine-o pune mîna pe sită, să cearnă, focul iui Dumnezeu pe capul ei. Şi bube pe cap, albe ca tărîţele ce rămîn în sită, şi junghiuri prin cruce, şi să n-aibă astâmpăr ca făina cînd o cerni, şi frămîntată să
fie de necazuri şi de rele ca aluatul din albie cînd îl frămînţi. Nu e bine miercurea nici să baţi porumb, nici să alegi fasole ca s-o pui la foc, nici să speli haine, nici să întinzi pînză la soare, că toate aşa ţi se întâmplă cum le faci, pe semnul lucrării şi bătută ai să fii de draci în gheena, ca porumbul în saci şi întinsă pe cărbuni aprinşi ca pînza la soare şi zolită în cazanele iadului ca o cămaşă pe care o zoleşti în mîini ca să scoţi murdăria, şi cum storci cămaşa udă învîrtind-o sul, aşa te-or stoarce balaurii din ceea lume între mîini !
Joia e zi legată. Cine fierbe cămăşi ori face leşie joia, ori cine pune cloşcă ori ia ouăle din cuibar, vai de ea şi de satul ei ! Că peste capul ei aduce junghiuri şi săge-tături, iar peste sat piatră cît nucile, şi fulgere şi trăsnete. Cine se spală joia îşi aduce boală-n oase şi urît în casă. Numai cheful e bun joia, şi peţitul, şi logodnele, şi nunţile, şi ospeţele. Cine-o ştie altfel, altfel s-o spuie, şi cine-o zice că n-am dreptate, să dea joimăriţa peste el !
O, d-apoi vinerea ! Sfînta sfintelor şi ziua luminilor. Vinerea nu e bine să lucrezi nimic pe sfînta lume, că toate relele din lume stau în mîna sfintei vineri. Cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi întoarce maţele, cine ţese îşi scoate singură ochii pe ceea lume — ei, dar astea sînt nimicuri ! Cine sparge ou vinerea face culcuş moroilor în casa ei ; cine-şi taie unghiile îşi pune spini pe drumul pe care-o merge ea desculţă la judeţ ; cine se spală pe mîini n-are parte de colivă, iar cine aţîţă focul îşi aţîţă flacăra de sub cazanul în care va fierbe ea în iad. Mai poftim, dacă eşti femeie cuminte, să lucrezi !
Sîmbăta e ziua morţilor. Cine mătură prin casă, cine aşterne patul, cine aduce apă, supără pe morţi, căci ei cred că le stai cu mătura de pază, să-i alungi şi că nu le dai voie să se odihnească în casa ta şi în patul tău. Să nu te puie Dumnezeu să pleci la drum sîmbăta, ca şi marţea, căci într-aceste două zile a fost urzeala lumii : Marţea s-a pornit lumea şi sîmbăta s-a încheiat şi e rău să te pui cu Dumnezeu la întrecere. Moarte de năprasnă îţi vine, dacă te apuci să coşi cămăşi sîmbăta ! Nu e bine sîmbăta să porii cămaşa cu gura la piept, ci numai întoarsă cu gura la spate. De cinstit e bine să te cinsteşti
130
131
sîmbăta, că de bei ceva bei pentru sufletul morţilor, încolo
Sîmbăta de-o luera moaşa Oi lucra şi eu şi naşa.
Aşa e cu poznaşele aceste de zile. Ai lucra şi n-ai cînd. Lunea nu e bine să umbli cu sapa şi cu secerea, marţea cu fusul şi cu furca, miercurea cu sita, joia cu albia de spălat, sîmbăta cu mătura, iar vinerea cu nimic.
Dar două lucruri să le ţineţi minte de la mine : nu e bine să coşi şi să te speli :
Lunea, că de eşti fată îţi plouă la nuntă, de eşti nevastă îţi moare bărbatul. Marţea, că de eşti fată, nu-ţi creşte părul, de eşti nevastă îţi cade. Miercurea, de eşti fată, rămîi nemăritată, de eşti nevastă rămîi văduvă. Joia, de eşti fată, te ia unul urît; de eşti nevastă, îţi îngropi norocul. Vinerea, ori eşti fată ori nevastă te poceşte sfînta vineri ; iar sîmbăta, de eşti fată o să te deoache, de eşti nevastă ai să naşti copii morţi. Dumineca nu e rea de lucrat, că n-are nici o putere, dar vorba aia : de-o lucra popa, oi lucra şi eu.
Şi aşa. Acum, că femeile noastre cele harnice nu pun mîna pe ac nici într-o zi a săptămînii, nu e lucru mare. Las' să coasă calicele şi cele ce vreau s-o pată pe ceea lume ! De ! Parcă nu pot copiii pînă sînt mici să umble pe uliţi după vorba cîntecului „îmbrăcaţi şi învăscuţi cum din mame au fost născuţi", iar celor mari şi bărbatului şi ţie, cinstito gospodăreasă, nu vă puteţi cumpăra de-a gata cusut tot ce vă trebuie, din oraş ? Iar dacă se rupe cămaşa, ce să umbli cu acul, poart-o ruptă, mai încinge-o cu curmei şi-o leagă cu sfori de tei.
Şi cu spălatul tot aşa. Lunea nu te speli, marţea nu, şi aşa cîte zile are săptămînă. *
* Nu o spun în glumă. Asta e credinţa femeilor noastre. D-l Sim. FI. Marian, membru al Academiei, în scrierea sa Sărbătorile la români, voi. I, pag. 100—104 zice vorbind de zilele săptămînii : „Marţi... să nu te speli şi să nu faci leşie..." „Miercuri... nu l'ace leşie, nu fierbe cămăşi" (nu spăla). „Joi... să nu te speli că e rău de năpaste." „Vineri... nu spăla cămăşi..." Lunea, ştiu de-acasă, de copil, că nu e bine să te speli. In toate acestea „spălaturi" intră, se înţelege, şi scăldatul (baia), de aceea nu face baie românca mai niciodată (n.a.).
De ce ? Dumnezeu a dat apa pentru alte cele, să poarte morile de apă, să rupă malurile, şi să facă noroi pe uliţi. Alţi oameni zic că a dat-o Dumnezeu şi ca să ne spălăm cu ea şi s-o bem. Iartă-le, Doamne. Dar atunci ţuica şi basamacul de ce l-ai dat ?
132
CUM ÎNVAŢĂ OMUL CARTE
Am făcut şi eu o dată, în viaţa mea, o vitejie. Am. biruit pe bătrînul, pe Toma Pădurarul. Acu, ei se chema Torna din Capu-satului, şi nici aşa. Toma Bandrea se chema cu adevărat, dar avusese casă în marginea satului, pe vremuri. Pe vremea mea nu locuia tocmai în margine de sat, căci se mai făcuseră case, dar numele i-a rămas. Iar cu numele lui, Pădure, vorba era şi mai veche decît casa. îşi adusese nevastă de peste nouă sate, pe una Si-nefta Pădure. Iar la noi în sat era neobişnuit numele Sinefta ; dar nici oameni să-i cheme după părinţi Pădure nu erau. Şi de-atunci i-a rămas lui Toma porecla Pădurarul, pentru că, ziceau oamenii — avea să păzească o pădure.
Era om trecut de şasezeci de ani, dar voinic şi sprinten. Şi n-avea copii. A îmbâtrmit şi el şi Pădurea, făcînd avere. Că era oier mare, ţinea cîte trei sute de oi cu lapte. Era isteţ şi la cap şi la vorbă şi nu-1 biruiau cu una cu două, cînd steteau oamenii la sfat şi chibzuiau cum s-o rupă mai înţelepţeşte.
Dar eu l-am biruit o dată. Numai o dată şi bine. Şi-am cîştigat şi cincisprezece mioare. Au murit săracele, dar neamul lor trăieşte în sat la noi şi s-au făcut neam mare.
Eu nu ştiu cum a fost de la început, că precum începi un lucru şi nu ştii unde o să iasă, tot aşa ies lucruri mari la iveală şi nu ştii de unde au început. Cum a fost, cum nu, ştiu atîta că eu mă apucasem să-1 învăţ carte pe moşul, pe Toma. La noi în sat nu ştiau mulţi să citească. M-aş fi prins cu satul că eu am mai multe degete la o mînă decît el cărturari. Dar asta e altă vorbă.
Nu i-ar fi dat moşului Toma una ca asta prin cap niciodată, dacă nu i-ar fi căzut, în mînă o Alixandrie. O căpătase, o cumpărase, o găsise, Dumnezeu să aleagă. Dar o avea. Şi-a arătat-o unui cărturar de-al satului. Acesta i-a spus ce e şi i-a citit din ea. O fi crezut, n-o fi crezut moşul ce-i spuse cărturarul, căci a mers cu cartea în sîn la circiumă, să întîlnească pe alt cărturar. I-a citit şi acesta, — mai mare minunea — a spus tot ca şi celalalt. Moşul Toma a ridicat sprîncenile şi o cumplită bănuială i-a prins rădăcină în suflet. Oamenii aceştia sînt nişte înşelători, cari vreau să-şi bată joc de el. Cum de-au spus ei la fel, aceleaşi vorbe de pe zdreanţă de hîrtie ? Au fost înţeleşi. Moşul a smuls cartea din mîna cărturarului, nu i-a zis nici bună ziua, şi-a plecat.
Al treilea cărturar era departe în vîrful dealurilor, că era pe vremea coasei şi sta acolo să-şi facă fînul. Mai era dintre săteni cîntăreţul din strană, pe care l-ar fi putut întreba moşul. Dar cu cîntăreţul avea ce-avea de împărţit, căci se duşmăneau de multă vreme, aşa de mult, încît moşul Toma zicea că nu merge la biserică cu lunile „numai de urîtul cîntăreţului". Pe el, nici vorbă să-1 întrebe.
Mai era notarul şi popa, dar notarul venea tot la săptămînă prin sat şi era aspru şi îndrăcit şi om scurt la vorbă. Naiba să stea să-1 întrebe ce spune cartea ! Iar dascălul, bietul, venit dintr-alte părţi prin sat, se îmbolnăvise rău încă de cu iarnă şi era acum în spital în oraş. că era flăcău şi străin şi n-avea pe nimeni în sat. Şi acum mergea la şcoală popa de învăţa pe băieţii oamenilor. Iar popa — ferească Dumnezeu ! La popa nu s-ar fi dus o dată cu capul. Ce-ar fi zis popa de treaba asta ? în loc să-i citească ce spune cartea aceea, popa ar fi avut toată dreptatea să se apuce să-i citească din Ceaslov de ceas-rău şi de nebuneală.
D-apoi cum ! Auzi dumneata, să se ţie moşul Toma de drăcii ca astea, să vadă ce spune-o hodoroagă de carte, ca aia pe care o avea.
Ce să facă Toma acum, ca să afle ce spune cartea ? Dumnezeu să ştie ce carte era, că băieţii cîţi umblau la şcoală nu ştiau nici unul să citească în cartea moşului. Ce-or fi învăţînd şi băieţii ăştia la şcoală ? Cei mai mă-
134
135
rişori, care ieşiseră din şcoală, flăcăiandrii, spuneau că pîrlita de carte a lui Toma e jidovească. Dar nu era, căci întrebase el pe jidovul din sat şi i-a spus că e rusească. Dumnezeu să aleagă ! Dacă e jidovească, de ce nu spune jidanul ? Ori nu vrea ! Dar cum să fie jidovească, dacă ăi doi cărturari, oameni cinstiţi şi bătrîni, au spus că e românească şi scrie : Povestea lui Alexandru Machedon ! Atunci minte jidanul, că nu e rusească ! Tot românească e ! Numai e de mirare că băieţii din şcoală citesc în cartea lor, iar într-a moşului nu. Iar flăcăiandrii spun că e psaltire de-a jidovilor. Ei, poftim !
Şi tot mai tare creştea bănuiala în bietul creştin că toţi cîţi se laudă că citesc sînt înţeleşi să spuie la fel; că nu spune aşa în carte cum spun ei. Şi nu îndrăznea să-şi zică nici lui însuşi, dar de-ar fi venit cineva să zică : „Moşule, toată cartea e minciună ! în carte nu scrie nimic. în carte face nişte încîrligături, cum îl taie capul pe ăl ce le face, şi moftangiii ăştia ţin ochii pe ele şi se fac că spun ce scrie acolo, spun aşa ce le vine în gînd, bunăoară cum aş face eu !" De-ar fi zis aşa cineva, moşul ar fi strigat: Amin ! Aşa zic şi eu !
Dar iarăşi se lua de gînduri. Şi popa spune minciuni ?
Spune el din evanghelie aşa cum îl taie capul ? Nu scrie nimic în cartea lui ? Cum ar fi vrut să ştie citi, să vază el cu ochii dacă tot aşa ar spune şi el cum spune popa ! Cîntăreţul minte, de asta nu se îndoia Toma. Minte, că e om pestriţ la maţe. El spune din cap ce i-o fi spus popa să spuie. Dar notarul ? Cum ţine în cap atîtea nume de oameni şi atîtea năzdrăvănii cîte le spune din bucoavnele lui ? Şi-apoi e omul stăpînirii. Minte şi el, şi stăpînirea, şi toată lumea ?
Ei, tot nu ! Sînt oameni cinstiţi. Dar cum fac ei că spun toţi la fel ? Trebuie că e lucru mare scrisoarea ! Mare de tot ! Aş, mare, dar băieţii din şcoală cum citesc ?
îl ardea la inimă pe Toma. Şi n-a avut astîmpăr. Şi-a călcat pe inimă şi într-o bună dimineaţă a plecat tocmai în runcurile dealurilor, la spatele lui Dumnezeu, la cărturarul de-acolo, să vadă ce spune cartea. Dar mai ales, dacă are să spuie şi el la fel cu ceilalţi.
A scos cartea din sin şi i-a arătat-o. „Alicsan-dri-a, poves-tea..."
— Spune aşa, acolo ? întrebă moşul Toma, uitîndu-se drept în vîrful degetului pe care-1 purta cărturarul pe sub rînduri.
— D-apoi, vezi bine. Ia stai ! Unde-am rămas ? Uite aici... „lui A-li-csan-dru Ma-che-don...**
— Spune acolo Machedon ? zise iarăşi Toma şi făcea din gură, ca omul care a mîncat pere înecăcioase şi să trudeşte să înghită.
— Aşa spune. Ce ? Nu ştiu eu citi ? Ori ce mă tot întrebi ? Ascultă tu ce-ţi spui.
— Da nu spune-aşa, strigă moşul Toma, nu spune aşa ! îmi pui capul că acolo nu scrie nici un Machedon. De unde ştii tu că scrie Machedon ? Apoi, mi-au spus mie şi alţii că scrie Machedon, dar de unde ştiu ei ? Aşa pot şi eu să zic : Uite aici scrie Alicsandru Machedsn, şi cînd colo scrie — ştiu eu ce scrie ! Dar nu scrie Alicsandru Machedon. Ia, lăsaţi-mă în pace !
Şi apucîndu-i cu mînie cartea din mînă, vru s-o bage în sîn. Dar se opri. A scuipat o dată aşa, ca la copii ca să nu-i deochi, şi s-a uitat lung la litere. Apoi, ca un lu-natec, a purtat degetul pe sub rînduri, încet-încet ca unul ce silabisează.
— Unde scrie Machedon aici ? zise el într-un tîrziu. Celalalt, supărat şi dîrz acum, ca omul, se uită pe
sub sprîncene. Apoi îşi întoarse capul şi se uită spre vale. Deodată, ca învîrtit cu mîna, se întoarse, puse degetul pe hîrtie şi vorbi răstit.
— Unde scrie ? uite aici !... şi căutînd cîteva clipite : Uite : M-a ma k-e che-d-o-n don Machedon. Ei ! Poţi să întrebi pe cine-i vrea.' Da ce ? Nu ştiu eu citi ? Ce mă tot întrebi.
Moşul Toma parcă nici nu 1-a auzit. S-a uitat lung, lung la încîrligăturile gurguiete pe care i le arătase cărturarul. Vedea, precum le mai văzuse, nişte semne crăcănate în toate chipurile, dar nu putea s-aleagă nimic din ele. Machedon ! acolo scrie Machedon ! Trebuia să fie scris aşa, căci altfel cum ar fi citit trei oameni la fel acele semne. Mare lucru ! Celelalte vorbe erau mai omeneşti : Alixandria, povestea lui Alexandru. Dar Machedon ? Ce e asta ? Şi toţi au zis Machedon ! Şi toţi într-a-
136
137
celaşi loc. Cum ştiu ei că acolo scrie aşa, şi nu altfel, cine ştie cum. Dar dacă nu scrie aşa ?
Şi iarăşi i s-a părut cu bănuială. Dumnezeu ştie ce-o fi gîndit în sufletul lui, că în urmă a închis cartea, a pus-o pe genunchi, a bătut cu pumnul în ea şi s-a uitat drept în ochii omului, apoi a făcut odată hm ! şi a început să vorbească despre fîn şi ploaie. Şi tot întreba, de frică să nu-1 întrebe omul de ce-a venit pe-aici. N-ar fi spus pentru lumea asta că pentru carte. Şi-i era ruşine. Şi cu toate acestea, simţea în inimă că, acum mai ales, acum ar fi fost în stare să se suie pînă-n vîrful munţilor să vadă ce e cu cartea lui.
O fi văzut el cărţi în viaţa lui, ba evanghelia popii, ba psaltirea cîntăreţului din strană, ba protocoalele de subsuoara notarului, dar mîna pe carte el n-a pus niciodată. Nici nu-i trecea prin gînd să-şi bată capul cum e scrisoarea şi ce meşteşug împeliţat e acela să spui din carte vorbe parcă le spui din cap. O fi vrun lucru mare ? Nici la asta nu s-a gîndit; o fi mare, o fi mic, totuna. Nu s-a gîndit. Tot aşa cum nu s-a gîndit văzînd vrăbii — şi a văzut destule în viaţă — să ştie cîte pene are o vrabie pe ea. Cartea e meşteşug popesc, ce să-ţi baţi capul cu meşteşugul altuia ?
Dar cartea asta, cea dintîi pe care o cunoştea, îi smintise capul. Adevărat, gîndea şi el că dracul îşi bate joc de om la bătrîneţe. II apucase dragostea să ştie ce spune cartea aceea. Habar n-avea că mai sînt şi alte cărţi pe lume afară de-ale popii şi ale cîntăreţului. Ale notarului erau nişte hîrtii de-alea pe care scriu birul şi nevoile oamenilor. Iar cartea lui era povestea lui Alexandru. Psaltire nu era, că în psaltire nu sînt poveşti cu Alexandru. Nici evanghelie nu era, că evanghelia e mare şi groasă de-o ţine popa cu amîndouă mîinile. Şi apoi Machedon ! Cine o fi fost ! Vrun viteaz mare, vrun sfînt ca Hara-lambie cel cu aripi de foc ori ca Palia care scaldă pe Scaraoţchi în leşie ? Vrunu de-ăia care s-a bătut cu turcii, ori cine ştie.
Eu nu vă pot spune cu de-amănuntul toate cum au fost, că eu — vezi bine — nu eram pe acolo. Mi le-au spus mai tîrziu cărturarii cei trei şi moşul Toma, iar eu am spus numai aşa cum mi-au spus ei c-a fost. Eu le
ştiu cu de-amănuntul mai de dincoace, de cînd m-a luat şi pe mine moşul Toma la întrebare cu cartea lui.
Cîte vi le-am spus au fost aşa mai spre vară. Şi o fi trecut poate o lună şi mai bine pînă ce să mă întorc eu iarăşi în sat acasă, de la şcoala din oraş. Că învăţam carte latinească, să mă fac şi eu popă, ca tata.
Acu nu ştiu, o fi fost a doua zi, o fi fost a treia zi, după ce am venit de la şcoală acasă, dar ştiu că era în cele dintîi zile şi într-o miercuri. Treceam pe uliţa satului singur. Văzusem că după mine venea moşul Toma, şi tot la aceeaşi depărtare, aşa că dacă mergeam mai încet, parcă şi el zăbovea, iar cînd apucam mai iute, el tot ca mine. Ieşisem din sat; eram printre semănături ; el tot în urmă. în sfîrşit, m-am întors şi mi s-a părut că moşul Toma a stat o clipă pe loc şi parcă a voit să se întoarcă şi el, să meargă înaintea mea, ca şi cînd ne-am fi jucat. Dar poate de ruşine, ori ştiu eu de ce, a tot venit înainte spre mine. Atîta ştiu că n-avea nici un drum pe acolo.
Mi-a dat bineţe şi-a trecut înainte. Eu l-am întrebat de sănătate şi de altele, dar el parcă se temea să nu-1 întreb ce-ar fi vrut el să mă întrebe, şi a plecat.
Mai spre seară iarăşi l-am întâlnit. Stam în faţa casei, în uliţă. Iar acum nu mi s-a părut, ştiu anume, că venind drept prin mijlocul uliţii, cînd a fost aproape, a pornit spre mine. Dar şi-a luat seama, şi dîndu-mi bună-seara iarăşi s-a întors spre mijlocul uliţii. Şi s-a dus.
A doua zi, cînd am ieşit din casă, cu cine m-am întâlnit ? Cu Toma. Parcă mă pîndea.
— Ei, moşule Toma, numai noi doi sîntem pe uliţă cît e ziua ! am zis eu glumind.
Nu ştiu ce mi-a răspuns. Dar s-a apropiat de mine. Şi ne-am dus aşa amîndoi pe uliţă la vale, şi am ieşit din sat. Am mers multă cale, vorbind de cîte toate. Apoi ne-am întors. Şi cu cît ne apropiam de sat, moşul parcă se făcea tot mai zăpăcit, nu-mi răspundea la întrebări şi aş fi putut să jur că nu ştia ce-mi vorbeşte.
Deodată se opri în loc.
— Uite, pînă nu intrăm în sat... să nu mă vadă oamenii... că d-ta eşti om cu carte... spune de Machedon, da aşa o fi ?
138
139
Şi-şi băgă mîna repede în sîn, dar o ţinu acolo şi se uita la mine. Se înţelege, eu nu ştiam nimic din toată povestea şi nici nu bănuiam ce e.
— De Machedon ? De Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile ? am zis eu, mai mult în glumă, căci credeam că e vorba de alt Machedon.
— Aşa ! De Alexandru Machedon ! răspunse moşul, uitîndu-se cu ochii mari la mine, parcă ar fi voit să mă întrebe : „dar de unde ştii ?" Apoi suflînd o dată lung, parcă i s-a uşurat sufletul, [î]şi scoase cartea din sîn.
— Ei, da. E Alixandria, zisei eu, uitîndu-mă la carte. O cunoşteam. O aveam şi eu acasă, cu litere latine. Asta era cu chirilice. Dar o ştiam şi pe asta.
— E Alixandria ? Povestea lui Machedon ?
— Aşa, moşule. A fost un crai mare şi a făcut vitejii multe şi aici îi spune povestea vitejiilor. Dar de unde ai cartea ?
— O am. Tot aşa mi-au spus-o şi ei. Da n-am crezut. O am de mult, şi aş vrea să ştiu ce spune într-insa. Da eu nu ştiu să citesc. Păi, nu i-am crezut, că, uite, ce ştiu ei ? Dacă mi-ar fi spus trei în trei feluri, i-aş fi crezut, că doară ei ştiu carte. Dar mi-au spus la fel, şi nu i-am crezut. Ce ştiu ei ! cartea e meşteşug mare...
— Nu-i aşa mare, moşule Toma. Da stai şi spune-mi : D-ta ai muls multe oi în viaţă, e meşteşug a mulge vite ? Poate oricine să le mulgă ?
— Oricine, nu. E meşteşug... da ce meşteşug ! numai cine nu vrea nu-1 învaţă.
— Apoi tot aşa e cartea, moşule. Nu toţi ştiu să citească. E meşteşug, dar numai cine nu vrea nu-1 poate învăţa.
— Zici, d-ta, că ştii carte multă !
— Ba eu zic altfel. E mai greu meşteşug a mulge oile, şi a face o mămăligă, decît a citi într-o carte. D-ta dacă vrei, pînă duminecă, poţi să citeşti ce scrie în cartea asta.
Moşul dintîi dete din umeri. Apoi s-a uitat repede la mine, apoi la carte şi iarăşi la mine.
— Eu ? Pînă duminecă ? Mai greu să mulgi oile ? Da cum, Doamne ? Cum e asta ? Să ştiu ce scrie aici ? şi bătu cu dosul mînii în carte.
— Aici, şi într-altă carte, şi-n psaltire şi unde vrei. Acestea erau prea multe deodată pentru Toma. N-avea
cap să cuprindă atîtea lucruri pe dos cîte i-am spus. Să citească el ? Pînă duminecă ? El, Toma Pădurarul, să ştie ce spun nebunele alea de cîrlige strîmbe din carte ? S-a uitat el de multe ori la ele şi i se păreau aşa de poznaşe, încît îl umfla rîsul. Una stă într-un picior, alta în două, una e cu ureche, alta fără, ba stau orăcănate, ba stau drepte ca funia în traistă, ici una cască gura să te îmbuce, colo alta stă şi plînge. Şi să le ştie el alege şi culege ?
Dar nu trecuse nici săptămînă, şi moşul îşi schimbase părerea. Cunoştea toate literile şi silabisea. E şi de prisos şi anevoios să vă spui cu de-amănuntul cum am dres şi cum am făcut, pînă ce văzui pe moşul meu silabisind. I-am arătat literele, cu un cărbune, pe o lespede frumoasă pe care o căutaserăm anume pe marginea rîului, între stînci. Şi voia să înveţe, voia cu tot dinadinsul, şi-i rîdeau ochii de mulţumire şi de bucurie cînd găsea în carte litere de pe lespede. Să scrie nu l-am putut face, şi nici n-am voit; îi desemnasem numai literile cum sînt în tipar şi-1 puneam să le caute în cartea lui. Şi le-a învăţat iute, cu atît mai iute cu cît vedea că este aşa de lesne să citeşti.
— Că, zău aşa, îmi zise el odată, nu e nu ştiu ce meşteşug mare să citeşti !
— Fireşte că nu. Ţi-am spus eu că e mai greu să mulgi oile. Numai să vrei.
— Vreau, vreau ! Să rîdă baba mea de mine cît o vrea ! Să rîdă satul. Las' să rîdă ! Rîd proştii. Cine e cuminte cum să rîdă ?
Şi m-asculta ca un copil. Şi stam şi mă miram de el, cît de adînc îşi înfipse el gîndul în cap să înveţe carte, om la vîrsta lui!
★
Toamna, cînd începe şcoala, eu am plecat în oraş şi 1-iam lăsat pe moşul Toma silabisind în Alexandria lui. Cînd m-am întors iarăşi în sat, aproape peste un an, am găsit pe moşul Toma cărturar gata. Şi m-am mirat de ce-am găsit!
140
141
Sosisem sîmbăta seara acasă. Duminecă m-am dus la biserică. Nu-mi credeam ochilor şi n-aş fi crezut odată cu capul — dar era adevărat ! Moşul Toma era în strană, lîngă eîntăreţ. Doi oameni duşmani, care o viaţă întreagă nu s-au putut suferi; cînd se întîlneau la punte, unul da prin apă, cînd intra unul într-o casă, celălalt ieşea. Şi acum erau acolea amîndoi, în faţa mea, numai ei doi în strană ! Şi moşul Toma îi ţinea parcă de urît cîntăreţului : mormăia încet, cînd o lua cîntăreţul mai tare, iar cînd mai slăbea cîntăreţul, moşul Toma îi apuca din gură vorbele şi cînta mai cu glas, parcă ar fi cîrpit la cîntec ca să nu se rupă.
Ce s-a întîmplat cu oamenii aceştia ? De-abia puteam aştepta să se sfîrşească slujba şi să-i întreb. Eu singur nu mă puteam dumeri !
Moşul Toma stătuse tare de Alexandria lui. Acum citea cu fuga şi în ea, şi în Psaltire şi în Ceaslov. S-a mirat satul şi-a rîs. Rîdea şi moşul, dar de părere de bine. Mergea serile la cărturarii satului şi citeau împreună. Dintru început citea în faţa lor, numai ca să vadă dacă într-adevăr el citeşte cum e în carte şi dacă şi alţii spun tot ca el din cartea lui.
De la o vreme cîntăreţul a băgat de seamă că moşul Toma nu se mai fereşte de el. Ba, începuse să-i dea bună ziua. Odată 1-a găsit în circiumă şi, m loc să se întoarcă din prag, cum făcea de obiceiu, moşul a ink-at şi a cerut un pahar de rachiu şi pentru eîntăreţ. Ei, moş Toma putea face cinste, că era bogat, iar cîntăreţul sărac şi cu copii mulţi. Cîntăreţul n-a ştiut de zăpăcit şi de mirat pe ce lume se mai află, cînd a văzut că Toma îl cinsteşte. Şi apoi a fost — Dumnezeu să le ştie pe toate de-a rîndul — că din zi în zi moşul Toma se întîlnea tot mai des cu cîntăreţul. Ba într-o zi s-a dus la el acasă, la eîntăreţ. Şi după ce s-au întrebat de sănătate, moşul a scos de sub suman un caş ca de vro patru cupe şi 1-a dat cîntăreţului. Iar pentru copii a adus urdă.
Acu, ce să lungesc vorba ? Cîntăreţul are azi de toate. A dat norocul peste el. Ba porumb, ba brînză, ba lapte, pînă şi bani gata, toate le are în cinste de la Toma. şi nu cînd cere, căci Toma are peste cap de mult şi-î trimete acasă. Si stau amîndoi în strană si cîntă. Iar
seara ori vine cîntăreţul la Toma, căci e casa liniştită de copii, ori merge Toma la eîntăreţ şi citesc din carte, căci dascălul i-a adus de la oraş vreo cîteva cărţi bisericeşti, Vămile văzduhului, o Pascalie, un Gromovnic, Pildele lui Esop şi mai ştiu eu ce. Iar pentru biserică a cumpărat moşul Toma o Evanghelie nouă, altă Psaltire şi două Ceasloave — unul anume pentru el, să-1 aibă pe al lui cînd cîntăreţul citeşte în celălalt. Şi un Apostol şi-a adus anume pentru el. Şi are de gînd să cumpere şi Mineiul şi Triodul pentru biserică.
Iar pe dascăl, că era străin şi flăcău şi sta în casă plătită, 1-a luat moşul Toma în casă la el, de cinste, că avea două odăi, iar pentru doi bătrîni ca Toma şi baba lui era destul o odaie. Şi stetea dascălul la Toma, şi mînea la el şi avea de toate cîte putea să-i le facă Toma, toate de cinste. Şi steteau seara amîndoi de vorbă, că-i plăcea lucru mare lui Toma să asculte pilde şi învăţături de prin cărţi, că, Doamne, multe lucruri frumoase ştie cartea ! Şi aducea dascălul cărţi lui Toma din oraş şi-] învăţa să scrie şi să facă socoteli, şi-1 îndrepta unde nu scria bine şi-i ascuţea penele de gîscă şi-i îndoia hîrtia.
Aşa se schimbase moşul Toma. Nu mai stetea cu zilele la oile lui. Avea slugi pentru asta. Îşi vedea de gospodărie ca şi mai înainte, dar nu aşa cu zor. Avea alte gînduri acum. Sta pe prispă şi citea. Iar cînd ieşea în sat, oprea copiii de şcoală în drum şi-i ispitea dintr-ale cărţii, şi-i săruta şi le da gologani, iar cînd pleca îi erau ochii plini de lacrimi. Şi măcar o dată pe săptămînă se abătea pe la şcoală şi întreba pe dascăl cum îi învaţă copiii, iar celor mai silitori şi mai săraci le cumpăra opinci şi căciulă. La examenul cel mare, a cumpărat pentru toţi cărţi, şi le-a dat şi bani, iar băiatului lui Fior ea de lîngă moară i-a dat o viţeluşă, să-i crească vacă din ea, şi 1-a luat în braţe ca pe copilul lui şi 1-a sărutat, căci era cel mai bun băiat din şcoală.
Cît a fost iarnă, la şcoală au ars lemne din care le-a adus Toma, cu carele lui, şi a făcut Toma pe a lui cheltuială un cuptor nou în şcoală, şi a dres ferestrele şi a adus bănci mai frumoase din oraş. Spuneau oamenii că s-ar fi lăudat moşul Toma că de-o mai trăi cinci ani are
142
143
să arate el satului ce şcoală are să facă în sat, singur, din ceea ce i-a dat Dumnezeu ! Căci şcoala era o casă veche şi scundă. Apoi cîte a făcut pentru biserică ! A cumpărat un patrafir, cum n-au mai văzut ei în sat, a întraurit potirul, a cumpărat făclii domneşti şi icoane de cele scumpe. Şi are de gînd să cumpere odăjdii şi alte clopote, iar cînd o muri — zicea el — ştie el cui să lase averea lui, că nepoţi n-are.
Cînd m-am întîlnit cu el, s^a uitat la mine lung, lung, şi n-a vorbit nimic, iar ochii îi jucau în lacrimi. Nu ştia ce să zică. Şi m-am uitat eu la el, şi el la mine.
— Ei, cum o duci cu Alixandria, moşule Toma ? Ai citit-o toată ?
Şi-a dat să-mi sărute mîna. Şi atîtea mi-a spus, şi atîta s-a bucurat de mine şi umbla ca un miel pe lîngă oaie, şi atîta mă fericea, pe mine şi pe părinţii mei, şi cu atîta dragoste îmi vorbea de cărţile lui, încît mi se umplură şi mie ochii de lacrimi. Şi m-am dus cu el acasă, şi mi-a arătat cărţile şi scrisoarea lui, şi mi-a scris şi mi-a citit şi era vesel ca un copil. Şi-a adus rachiu, să mă cinstească, şi a trimis după vecini să vie şi ei, şi ar fi fost în stare să cheme tot satul, să-şi petreacă cu toţii şi pe toţi să-i cinstească, de bucuria cea multă din suflet.
CRAI NOU ÎN ŢARA
Am arătat în Tribunalul satidui ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate.
Mai este un obicei popular „al Craiului nou", care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Crai nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sînt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar, pe cînd cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul nou n-are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi_ dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de curînd însuraţi.
întru toate, Craiul nou este un obicei cu apucături războinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau — dacă ni se iartă această apropiere de lucruri — de felul cum îşi alegeau romanii consulii lor, tot pe la începutul primăverii.
Obiceiul Craiului nou e practicat, după cît ştiu pînă, acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudu-lui, şi la sud în ţara Oltului, de cătră Muntenia. [...] Cred însă că obiceiul o fi existînd şi în Muntenia pe sub munţi, dar pînă acum nu l-am putut dovedi.
în părţile sudice e obicei să se aleagă numai un crai, iar în cele nordice doi. Şi între alte cîteva amănunte se^ deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum
145.
îl cunosc cei din sud şi cei din nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s-au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atîtea ori.
Aici se aleg doi crai. In ziua de Paşti, după sfînta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva, în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. In jurul lor se adună fetele, într-un cerc. Amîndouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sînt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrînii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime aşa, că la mijloc, ca un sîmbure, stă grupa compactă a flăcăilor înconjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.
Cînd sînt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerea şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un rezultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat, al nevestelor, ca a doua instanţă, şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întîmpla să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrînilor. Foarte rar — şi numai din auzite se ştie — că s-a întîmplat cazul, că nu s-a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie crai, şi atunci se cheamă preotul satului, care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru.
Toată această alegere, cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în caz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma.
Îndată ce craii avi fost aleşi ■— de obicei doi dintre flăcăii care au mai bune purtări, ori, dacă Pastile cad mai tîrziu, cei doi flăcăi care au ieşit mai întîi cu plugul să are — îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecît pe crai, îi pun pe cîte o grapă adusă anume, şi ridicîndu-i cu grapă cu tot pe umeri îi duc la rîul cel mai apropiat, urmaţi de satul
întreg, într-un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Crai nou în ţară".
Ajunşi Ia rîu, îi dau jos. Craii intră în apă pînă la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii azvîrl apă pe mulţime şi o alungă. în urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă.
Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sînt puşi iarăşi pe grapă si aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe craii de trei ori, strigînd iarăşi : „Crai nou în ţară" şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de acum au putere de crai un întreg an, pînă la Pastile viitoare.
în momentul acesta, un flăcău care s-a urcat în turnul bisericii strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară ! Grîu destul la vară" şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vînzării lor, bunăoară : griul cu atîţia bani, porumbul cu atîţia, o coasă atîta, un plug atîta, lîna atîta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor — astăzi mai mult glumeaţă — este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului mărfurilor şi a dărilor, cum se obişnuieşte la domnie nouă.
Un ceremonial simbolic urmează după această strigare : flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-1 prindă, căci nu e iertat să-1 lase să atingă pămîntul. Dacă sumanul ar atinge pămîntul, craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a-şi arăta încrederea în craii aleşi !
Cei patru ajutători ai crailor au în mînă vergi de alun — de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari cîtă se face de la Paşti pînă la Dumineca Tomii, se numeşte Vergel.
După ce s-au aşezat pe scaun, începe bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva se apropie şi spun.
146
147
Unul dintre crai judecă, iar celalalt execută pedeapsa. Rînd pe rînd vine la scaun cîte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău — numai flăcăii sînt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine — că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, că doarme cînd ar trebui să fie dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu cîte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gîl-cevitor cu toată lumea. Şi altele cîte şi cîte.
Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dîndu-i lovituri rînduite de crai. Al doilea crai, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-1 lovesc prea cu duşmănie (căci se întîmpla şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea ■asta craiul-judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri.
Lumea adunată rîde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lîngă scaun, să audă acuzările care pentru oamenii mari au mai mult interes decît bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acuzaţi nu poate să se sustragă judecăţii ; nimeni n-are voie să fie încăpăţînat, să nu se supuie „legilor apucate din bătrîni", căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.
FOCURILE MORŢILOR
Pentru morţi se fac focuri mai de multe ori pe an. E greu de stabilit — şi dealtfel nici nu e nevoie — cari focuri sînt pentru morţi şi cari se raportă la cultul soarelui, pentru că focurile se aprind parte pentru morţi, parte pentru soare. Cultul soarelui şi cultul morţilor sînt strîns unite în credinţele poporului nostru, si de multe ori au aproape aceleaşi ceremonii. Focurile de primăvară, de la Sîn Toaderul cel mare, sînt cu precădere ale soarelui ce se renaşte, dar şi morţii au partea lor. Tot aşa ţin de cultul solar focurile ce le aprind românii vara pe la Sînziene şi cele ce le aprind toamna pe la Sîn-Medru. Tot solare sînt focurile din noaptea Crăciunului. Dar toate se fac cu anumite acţiuni religioase care intră în cultul morţilor.
Focuri speciale pentru morţi sînt numai cele ce s-aprind la Moşii de primăvară, iar ziua anumită a acestor focuri este Joia-mare de dinaintea Paştilor. Ele, după dreptul lor, ar trebui să cadă exact într-o zi cu luna plină ; dar fiindcă ziua lor e stabilită totdeauna pe joi, această zi nu poate să fie totdeauna într-o zi cu lună plină, ci |cu una pînă la trei zile, ori înainte, ori după. Aceasta atîrnă de felul cum cade dumineca Paştilor.
Joia-mare este prin excelenţă ziua cultului morţilor la români. Ceremoniile, acţiunile religioase, obiceiurile legate de această zi sînt aşa de multe încît ar putea fi subiectul unui studiu voluminos.
Credinţa poporului este că în zorii zilei acesteia morţii vin de pe unde sînt la casele lor şi se adăpostesc pe sub
149
straşini, pe colacul fîntînilor, ori după uşa casei, şi stau acolo pînă sîmbăta, adică trei zile. Iar sîmbăta care e ..ziua morţilor" îşi primesc darurile şi pleacă de unde au venit. Pe ici pe colo e credinţa că ei stau pe lîngă case şase săptămîni, de aceea atîta vreme toate fîntînele sînt sfinte şi e sfînt şi locul de după uşă.
în chip naiv şi poetic explică ţăranul focurile morţilor. Ca să se încălzească morţii, zice el. Aceste focuri le face din anumite plante, nu din oricare. Ales e bozul şi alunul. Dar ceremonialul cere ca şi bozii şi crengile de alun să fie rupte cu mîna, şi niciodată tăiate cu cuţitul ori cu toporul. E o acţiune simbolică, des repetată in cultul poporului : să rupă cu mîna şi să nu întrebuinţeze fier. Tot aşa face cu colacul Paştilor, cu colacul cununiei, îl rupe, nu-1 taie. Obiceiul e vechi, al multor popoare, şi chiar „frîngerea pînii" de către Hristos, la Cina cea de taină este explicată printr-acest obicei. Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai în cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele. De aceea în descîntece şi vrăji cuţitul joacă rol aşa de mare ; de aceea i se pune mortului în sicriu o bucată de fier — vra să zică cuţit ori sabie — ca să se apere de duhurile întunericului ; de aceea cuţitul sau toporul înfipt în pămînt sperie norii şi grindina. Apoi cei ce ştiu să-şi amintească de cuţitul înfipt în grindă, ori în vatra focului, de acul (tot fier) cu care străpunge baba căţelul de usturoi, toporul înfipt în cheotoarea casei ori în doi fagi îngemenaţi etc, etc.
Lemnele aduse pentru sfîntul foc al morţilor, adică alunul, sau bozul, trebuie culese în zori pe rouă, nu trebuie să vie deloc în atingere cu pămîntul, pentru că pămîntul este locuinţa duhurilor inferioare şi necurate şi el profanează lemnele focului sfînt. Din cauza asta cel ce aduce lemnele le aduce pe cap, nu le lasă niciodată jos, iar acasă — pînă la vremea focului, le ţine într-un loc sus, departe de pămînt. Acest lucru e absolut cerut de ceremonial. Un caz analog ar fi apa pe care o aduceau virginele vestale la altar, de la izvoare depărtate : nu era voie ca apa aceasta să vie în atingere cu pămîntul, de aceea vestalele o aduceau pe cap în ul-
cioare anumite şi astfel făcute la bază că nu puteau fi puse jos, avînd fundul ca oul.
Să nu atingă pămîntul ! în cultul morţilor, pămîntu'i e necurat, pe cînd în ceremoniile de la naştere, pămîntul e privit ca prima zeitate, de aceea românii pun copilul îndată după naştere pe pămîntul gol şi toarnă pe lîngă el apă şi-i pun la cap mîncare şi vin. Toate acestea sînt sacrificii pămîntului, libaţiuni. De obicei, ca să fie copilul mai sigur, îi aleg un loc scutit, mai ales sub masă, dacă nu e podită casa, iar de e podită, afară sub pom, căci copilul trebuie negreşit să vină în atingere cu pămîntul gol.
Focul sfînt se face de obicei în curte. împrejurul acestui foc se aşează scaune pe care femeile aştern pături, velinţe albe şi prosoape. Totul alb ! Scoarţe sau pînză-turi colorate, din tîrg, nu se pot aşterne. între scaune aprind tămîie, iar în jurul lor şi al focului toarnă apă. atît pentru morţi, cît şi pămîntului ca să-1 îmbuneze şî să iubească pe cei ce-i are în sînul lui. Pe lîngă foc se pun cofe pline cu apă şi colaci. Iar morţii vin şi se încălzesc la foc, mănîncă şi beau apă şi vorbesc acolo în limba lor pe care cei vii nu pot s-o înţeleagă şi nici n-o aud.
Focul îl face pînă în ziuă un copil. Mai ales o fetiţă. Omul mare n-are voie să se atingă de acest foc, nici să-1 aprindă, nici să-1 întreţie.
Matroana casei, femeia oare are morţi, în vremea aceasta, în zori, se duce la cimitir şi plînge între morminte. Unde s-a păstrat obiceiul curat şi deplin, plîn-gerea aceasta e într-adevăr de o putere izbitoare. în faptul zilei toate femeile din sat sînt în cimitir şi-şî plîng duiosul lor cîntec, cu luminările aprinse în mînă şi chemînd sufletele pe nume.
După ce a plîns destul, femeia care are copii oii rude moarte se ridică, face cu luminările semne în aer pe deasupra capului, strigă din nou pe nume sufletele şi le cheamă cu ea acasă : „sculaţi, sculaţi ai mei şi veniţi cu mine", apoi ea pleacă şi sufletele vin, un convoi, tăcut şi nevăzut, vin cu ea acasă şi s-aşează pe scaunele de dimprejurul focului.
Frumoasă şi mişcătoare e poezia credinţei acesteia ?
150
15t
Mai de mult, şi chiar şi azi prin unele părţi pe la munte, focul sfînt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se pune o doniţă cu apă, o pine frintă într-atî-tea bucăţi cîţi morii erau. Tăietorul — butucul pe care se taie lemnele, a fost şi este considerat ca loc sfînt într-unele obiceiuri religioase, sfînt ca şi vatra focului, ca şi altarul roman din mijlocul casei. Se pomeneşte şi azi în glumă de „cununia la tăietor", şi să zice de doi care trăiesc necununaţi că s-au cununat la tăietor. Gluma are însă rostul ei, e o reminiscenţă a unui lucru serios. Da, odată, în vremile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se făceau la tăietor, la vatră, la altarul casei. Rămăşiţa din această „învîrtire" pe lîngă altar — fie tăietor, fie vatra ■— o avem şi astăzi în „învîrtirea" pe lîngă un altar improvizat la cununie : „Isaia dănţuieşte" nu e altceva decît asta. Pe altarul improvizat în mijlocul bisericii — sau o vatră sfînta în mijlocul casei, sau un buştean retezat în chip de masă în mijlocul curţii între vitele care sînt toată averea unui popor agricultor — pe acest altar e foc, pine şi miere şi tămîie. Obiceiul e vechi, patriarhal, de pe cînd părintele familiei era şi preot al casei sale, şi vatra — sfînta vatră pe care o pomenim şi noi aşa de des ca simbol al legii strămoşeşti şi al pămîntului ţării — era altarul acelei case.
Pe lîngă foc, femeile mai aprind şi lumînărele, adică nişte crenguţe de boz şi de alun, rupte şi acestea cu mîna, nu tăiete, şi culese încă de la Bunavestire de copii. Ele sînt „menite", adecă sînt atîtea cîţi morţi sînt în casă şi fiecare e dată pe nume unui mort : asta e a lui Ion, asta a lui Petru etc. Femeia — niciodată bărbatul — stă între aceste lumînărele, înconjurată de copiii din sat, şi oficiază ca un mare preot, săvîrşind acţiunile simbolice ale cultului. Copii mici, şi mai ales săraci, stau în genunchi şi se fac că se încălzesc la aceste lumînărele, întinzînd palmele spre foc. Iar femeia le dă „sîmbe-cioarele" şi colacii cei anume făcuţi, le dă ulcele cu apă curată şi împodobită cu priboi şi brebenei, de a căror toartă e lipită făclioara de ceară albă.
cimiliturile cârtii
„Gîsca ară, omul mînă" zice ghicitoarea. Unui neam de plugari ca al nostru nu putea să-i cadă mai la în-demînă alt tablou decît unul luat din propriile sale îndeletniciri, ca să facă ghicitoarea „scrisorii". Cel ce scrie ară, trage brazde negre pe hîrtie. Pana de gîscă e plugul care lasă brazdele. Comparaţia e frumoasă şi simplă.
Am zis că românul şi-a luat tabloul din viaţa sa de plugar. Dar românul e totodată şi cioban. Şi iată, într-adevăr ceealaltă ghicitoare a scrisorii este alcătuită cu elemente din viaţa de păstor : „Cîmpul alb, oile negre ; cine Ie paşte le cunoaşte". într-amîndouă ghicito-rile, hîrtia e comparată cu un cimp, iar şesurile negre ale scrisorii sînt ori brazde ori oi. Intr-una s-a copiat pe sineşi plugarul, într-alta ciobanul, şi amîndouă sînt caracteristice şi neaoş româneşti.
Eu nu ştiu alte ghicitori, în limba noastră, cari să aibă ca subiect acţiunea scrierii. Da, sînt altele cari au ca subiect bunăoară condeiul : „taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau şi apoi vorbesc" — una dintre cele mai frumoase ghicitori dintre cîte le-or fi avînd popoarele — altele au ca subiect cartea ori epistola : „am o găină pestriţă duce veste lui Gheorghiţă" sau „o găină pestriţă la popa pe poliţă". Aceste două din urmă arată un subiect dat de-a gata, nu unul în acţiune; ceealaltă, a condeiului, arată o acţiune, însă subiectele ei sînt într-adevăr pana de gîscă şi cerneala pe care o bea pana ca să poată vorbi. Acestea toate arată mai mult ceea ce-ţi trebuie ca să poţi scrie, nu arată acţiunea scrisorii însăşi.
153
Dar mi se pare că totuşi mai avem o ghicitoare care are ca subiect acţiunea scrierii : „Rădăcină-mpleticină.. rar voinic care-o dezghină". Aici acţiunea scrierii e comparată cu acţiunea împletirii. Coadele literelor ale lui d,. t, f, în sus, ale lui g, p, în jos, i-au dat românului putinţa de-a asemăna literele cu rădăcini care ies de-a valma, cînd în sus cînd în jos, iar meşterul le împleteşte. Se înţelege că tot numai împletitorul rădăcinilor acestora le poate şi despleti, sau „dezghină" — cine nu le poate dezbina nu le poate nici îmbina, şi dimpotrivă. E o observaţie a ţăranului asta, dar nu adevărată întru totul, căci, dacă e adevărat că nimeni nu ştie scrie dacă. nu ştie ceti, nu e adevărat lucrul întors. Mulţi ţărani ştiu să citească — mă gîndesc mai ales la slovele vechi —-dar nu ştiu să scrie nimic.
Asta e însă socoteala cea mai mică. Socoteala cea mare e alta, e cuprinsă în versul : „Rar voinic care-o dezghină". Adevărul acesta e trist, El vrea să zică : rar om care ştie carte. După cum au fost vremile ce-au trecut peste noi, lucrul se explică lesne de ce în neamul nostru erau mai înainte rari „voinicii" cari puteau să „dezghine rădăcinile" de pe hîrtie. Aşa de rari, încît poporul le dă atributul de „voinici", cu puteri uriaşe, năzdrăvane poate. Mare minune i se părea românului cartea ! In casa lui nici pomeneală de carte : o vedea numai la biserică. De aceea zicea : „Găină pestriţă la popa pe poliţă", şi de aceea zice şi astăzi : „cartea e meşteşug popesc", şi cel dintîi gînd şi cuvînt ce-1 are cînd îi ceri băiatul la şcoală, este : „Doar n-am să-1 fac popă". Pentru ţăran popa a fost întruparea ştiinţei de carte.
Dar acum, de ce i-o fi zicînd poporul cărţii „găină" ? Că e pestriţă, înţelegi. De ce însă scrisoarea care duce vestea lui Gheorghiţă e tot găină ca şi psaltirea de pe poliţa popii ? Cine dintre d-voastră s-ar găsi voinic s-o ştie, să ne spuie şi nouă. Eu cam bănuiesc de ce, dar n-aş vrea să vă înşir lucruri pe care nu le ştiu anumit. Poate că altul le ştie mai bine.
Dar să vorbim acum de alte lucruri care stau în legătură cu scrisul şi cu cetitul şi din care putem vedea ce idei are românul despre carte şi despre cărturari.
Vedeţi, românul are o vorbă : minte ca din carte. Minciuna poate să fie mare „cît toate zilele", ba poate să fie şi cu coame — curioasă expresiunea asta, minciună cu coarne ! — dar minciuna cea mai cu şart e tot cea din carte. Astăzi, mai ales de cînd avem atîtea gazete, nu e lucru mare să vezi născîndu-se zicătoarea : „minte ca din gazetă". Dar ea e de mult născută, veche, de pe vremea cînd nu erau gazete, de pe vremea cînd românul nu cunoştea alte cărţi decît cele bisericeşti. Atunci cum a ajuns românul să zică despre carte că minte „de îngheaţă apele" ? Că doar n-o fi zicînd că minte evanghelia şi psaltirea ? Care carte i-a dat lui prilej să cunoască minciunile ? Calendarul, bată-1 norocul. Calendarul a fost înainte de gazete ; le cumpără şi astăzi ţăranii, mai ales pentru arătarea vremii, căci asta îi interesează mai mult. Dar tocmai aici calendarul e mai mincinos. Cu cît ţăranii cer calendare cu mai multe „prorocii de cum va fi vremea", cu atît negustorii pun mai multe prorocii. Şi apoi, de obicei, ele se potrivesc ca nuca în perete. Pe cutare zi, prorocul spune : „ger de vor îngheţa apele" şi cînd colo, în ziua aceea cald şi bine. Apoi să nu zici că minte ca din carte, de-ţi îngheaţă apele ?
Asta e cu cartea. Acum, pentru scriere, românul are vorba : „scrie cai verzi pe pereţi". Cine ? El nu că nu ştie scrisoare. Să băgaţi mai întîi de seamă că ţăranul nu poate face deosebire între a scrie, a desena, a zugrăvi, pentru el toate sînt a scrie. De-o faţă frumoasă, el zice că e scrisă ca în icoană ; în cîntece, descriind hainele brodate, zice : „colo sus pe umerei sorişi sînt doi luceferei", iar pe poale soarele, luna şi cu stelele. Astfel, a sicrie pe pereţi însemnează, poate, a zugrăvi. Dar unde vede el cai zugrăviţi pe perete ? Şi i-a văzut vreodată verzi, cum poate a văzut — mai încoace la o biserică renovată — calul sfîntului Gheorghe roşu-roib şi nu alb cum trebuie să fie totdeauna după tradiţia bisericii ?
Nostime sînt expresiunile noastre : „e tobă de carte" şi „ştie carte pînă la glezne". Spiritul şi umorul românului se văd aşa de lămurit într-aeeste expresiuni. Toba e umflată şi sună tare ; şi burduful e umflat. Deci, poţi fi şi burduf de carte. Dar amîndouă au înăuntru vînt !
154
155
Şi — cel puţin în majoritatea cazurilor — omul cu multă carte e cu puţină practică a vieţii, adevărat burduf şi tobă care, la cea mai mică înţepătură, se răsuflă şi z-ă-mîne ca vai de lume.
Româneşti şi de netradus sînt expresiunile „a învăţa carte" şi „a şti carte". Dacă bagi seamă, românul numai de două lucruri zice că le învaţă : „învaţă carte" şi „învaţă minte". Multe le poate el învăţa, dar nu prea vrea să le înveţe, căci nu se mai învaţă minte. Dar dă Dumnezeu, cu încetul, să înveţe ai noştri şi minte şi carte şi tot ce e spre folosul neamului. Ştie românul că cine are carte are patru ochi.
TRIBUNALUL SATULUI
Pe dealul care mărgineşte satul despre răsărit începu să ardă focul mare, tot mai mare. Se părea, prin întunericul nopţii, că este un stog de fîn ce arde.
De cu ziuă veniseră flăcăii în deal, urmaţi de o droaie de copii, fiecare ducînd cîte o sarcină de paie, cîte o despicătură două de lemn de fag. De prin păduri şi-au adunat un morman de uscături şi de frunze, din care acum tot luau cu braţele şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.
De jos, din sat, se vedeau în zarea focului, furnicînd ca nişte stafii ale nopţii, tinerii ce erau în deal. Ne-am aşezat, eu şi preotul satului, pe două scaune în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal. Eu nu cunoşteam obiceiul acesta, al „strigării peste sat", şi-mi părea acum bine că am ocaziunea să-1 cunosc.
Era miercuri seara, spre joia mare, în săptămînă patimilor. Timpul cald şi frumos.
— E o judecată aspră strigarea peste sat, îmi zise preotul. Dar ajută ! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate, să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta.
De-acolo din deal strigă unul — om priceput la asta — numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste, şi apoi începe să înşire toate păcatele celui nurnit.
Mai mare ruşinea.
— Şi ce păcate anume îi le înşiră ? Şi de unde le ştie el pe toate aşa cu de-amănuntul ?
— Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunătăţile si toate relele din sat! Sîntem o mînă de oa-
157
meni, şi ne cunoaştem unul pe altul. Ion cel ce strigă nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe, vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n-are de unde să le ştie. Vin înşişi părinţii şi-1 informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor, cari n-ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat e o binefacere pentru părinţi. O sută de bătăi să dea un tată copilului său, şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetei, nu fac atîta cît o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mîndreşte anul întreg şi e privită ca fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia care a fost strigată de două ori într-acelaşi an.
— Toate bune, am zis eu, dar eu am o bănuială, care-ţi răstoarnă toată lauda ce-o aduci acestor strigări.
—■ Ce bănuială ?
— Că se face nedreptate şi abuz. Informaţiile pot să fie neadevărate, pot să vie de la oameni pizmătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci ? Năpăstuieşti oamenii nevinovaţi, faci de rîsul satului pe tinerii cari nu merită batjocură. Şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar, presu-punînd că e de absolută bună-credinţă, nu poate fi tras pe sfoară de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi ?
— S-a întîmplat şi se mai întîmpla să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni, şi face slujba aceasta de vreo zece ani, că e bun de gură şi ţine bine minte. Cînd. fără vrere, face vreo nedreptate, a doua zi ori de altădată caută pe cel năpăstuit şi se împacă cu el.
De e flăcău îl ia cu buna şi-1 cinsteşte cu ceva vin. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele, în faţa bisericii, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întîmpla poate la trei ani o dată. Şi nu poate [face] nedreptăţi şi abuzuri, de-o parte că nu vrea, de alta că nu-1 lasă satul. E sub control. Ne adunăm la primărie, noi vro douăzeci de bătrîni ai satului şi mă duc şi eu, şi acolo hotărîm ce are să se strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rînd ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm
şi hotărîm şi judecăm ce are să se strige, asta da, şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă, şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun a fi -strigat.
S-au întîmplat cazuri, dar mai demult, că o fată s-a aruncat în fîntînă în urma celor ce i s-au strigat peste sat, iar o nevastă s-o otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s-a strigat bărbatului ei.
Dar astea au fost demult.
în vremea aceasta au început să cînte cu buciumele în deal.
— Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină. Nu e nimeni prin case, pînă şi ovreiul cu ai lui iese din circiumă şi ascultă.
.„Aure, maure, ho, ho !"
Acesta fu strigătul care, ieşit din vro cîteva zeci de guri, străbătu pe deasupra satului, de sus din deal şi trecu puternic umplînd de fiori tăcerea nopţii şi sufletele atîtor oameni din sat. Şi deodată cu strigătul acesta începu un joc de artificii pe deal ; unii aruncau cocoloaşe de paie aprinse, alţii purtau prăjini învelite cu paie ce ardeau vîlvăind, alţii lăsau s-alerge pe rîpi roţi de car pe lîngă care legaseră cîrpe şi frunze uscate şi paie şi apoi le deteră foc ?
— Ce-i maure, ce te-a prins ?
Aşa răspunseră alte glasuri, întrebînd. Munci „maurele" singur — marele preot al acestei datine — a strigat cu un glas puternic, răsunător, şi foarte limpede :
— Mă doare capul.
— Şi de ce te doare, mă ?
— De cojocelul lui Ion al Tudorei că 1-a pierdut în tîrg şi 1-a găsit Avrum de lîngă pod. Cine nu-1 crede tot ca el să pată.
Preotul a rîs cu atîta poftă încît am început şi eu să rîd, ca mirele surd. Şi nu ştiu, era adevărat, ori părere, de prin grădinile de primprejur s-a ridicat un hohot de rîs, un hohot mare neţărmurit; poate că în-
158
159
tr-acel moment rîdea satul întreg, de pe garduri, de pe case, de prin pomi, singur bietul Ion al Tudorei sta undeva ascuns şi, prins de ruşine şi de necaz, înghiţea noduri seci şi mormăia printre dinţi. Eu, într-adevăr, n-am înţeles multe din povestea cu Ion şi cu Avrum, de aceea am întrebat pe preot. El mi-a spus că acest Ion îşi băuse cojocelul în tîrg la un anumit Avrum, iar nevestei sale şi satului i-a spus că şi-a pierdut cojocelul umblînd prin tîrg. Gluma era bine potrivită, mai ales că Ion era un făţarnic, dojenea pe alţii să nu bea şi o dată cu capul n-ar fi vrut să se ştie cu siguranţă că şi-a băut cojocul.
— Aure, maure, ho, ho, răsună din nou de pe coastă şi din nou aceeaşi întrebare din vale : ce-i maure, ce te-a prins ? şi iarăşi răspunse maurele. Şi lucrul a continuat mereu aşa.
Răspunsurile maurului, limpede şi desluşit auzite, erau pentru mine tot atîtea oracole, fiindcă vorbea în pilde şi despre relaţii pe care nu le cunoşteam. Atîta ştiu că a trecut în revistă peste o sută de persoane, cri-ticîndu-le purtările, arătîndu-le omenia şi dojenindu-le firea. Flăcăilor şi bărbaţilor le-a imputat şi i-a mustrat că şi-a lăsat cutare loc nearat, că nu-şi adapă vitele la timp, că umblă cu cizme împrumutate, că vecinie cer tutun de la alţii, că şi-au băut cutare lucru, ori cutare haină, că-şi bat nevasta pentru că şi-o tem de nu ştiu cine, şi aşa cîte şi mai cîte.
Cu mult mai variate şi mai bine spuse au fost strigările nevestelor şi ale fetelor. Ba că una ar voi să se mărite şi ea adoarme la furcă, alta că a jucat în post, că una şi-a dat mărgelele ca s-aducă ţuică mă-sei, alta doarme pe sub streaşini şi pe după clăi, alta nu ştie să puie aluatul pe lopată pînă nu-1 leagă cu funia, cealaltă are cinci cămăşi, două rupte, două sparte şi la una n-are spate, una a rămas fată bătrînă, căci toată ziua stă cu mîinile în şolduri şi se uită în sus pe coş, alta pentru că sperie vacile din curte cînd iese între ele cu capul gol.
Acesta este ceea ce am numit eu „tribunalul satului", într-adevăr, un tribunal, sau mai bine o Curte cu juraţi,
I în tnată Wea Sentinţa maurelui e fără apel şi e vala-> Slă^tă^nul^ultora ^.^"ffl: consecinţele sentinţei maurelui smt de multe on ho ta rîtoare în soarta fetelor: maritarea lor atind ^ ^ ii judecăţile maurelui. Tineretul mai^ ales^ m saptamma postului mare, se trudeşte să aiba purtare cit mai buna ca să încapă în bunele graţii ale maurelui.
160
GROAPA DIN DRUM
Pretutindeni sînt oamenii aşa. Credeam dintîi că numai în satul nostru, în Murga-de-sus, poate sta o groapă în drum atîta vreme, dar am văzut mai în urmă că ori în care sat şi oraş din ţara noastră se întîmpla tot aşa. Parcă într-alte ţări nu ! Tot aşa şi acolo, căci pretutindeni sînt oamenii aşa.
Plecasem pînă în ziuă la oraş. Pînă să ies din sat mă uitam din trăsură la stelele care începeau să dispară una cîte una, de lumina zorilor. Acum au mai rămas cele din miazănoapte, cele apropiate de pol, acum s-au stins şi aceste. Carul-mare însă tot mai strălucea şi se vedea aşa de limpede şi de frumos, singur !
în urmă nu l-am mai văzut. Adormisem. Trăsura mergea repede ; vizitiul tăcea şi el, se vede că închisese ochii şi bănănăia cu capul. Deodată o zguduitură puternică ne deşteptă pe amîndoi. Mie mi se păru că ne-am dus pe rîpă. Mi-se scuturaseră creierii. M-am deşteptat cu spaima în oase, iar vizitiul cu nişte înjurături dumnezeieşti în gură.
— Ce-a fost aici ? am întrebat eu, văzînd că trăsura merge iarăşi repede şi liniştit.
— E groapa aia, fire-ar... ! De patru zile acum îşi prăpădesc bieţii oameni vitele, pînă să iasă din ea.
Seara, cînd ne-am întors, am_ văzut groapa. M-am dat jos din trăsură, de groaza zguduiturii, şi-am ocolit-o. Era o spărtură în pămînt, un ponor făcut de un părîu umflat de ploi. Vreau să zic. pariul a fost numai inginerul care a dat planul pe unde are să fie groapa, de celelalte s-au îngrijit oamenii cu carele lor, căci era
162
,* toamna pe vremea adunării bucatelor de pe cîmp şi dru-'J mul era bătut toată ziua de care. Era largă şi intrai în
* ea pînă aproape de genunchi.
A doua zi am căutat pe primarul satului. Nu era t; acasă. Şi m-am dus să văd din nou groapa. Stăi, omule, f- acum şi te miră !
* Venea carul încărcat şi de departe vedeai pe român cum se scarpină în ceafă de groaza gropii şi se învîr-tea pe lîngă boi. Iar la groapă zdup ! carul în ponor, şi apoi bice pe spinarea boilor şi zgomot şi înjurături şi zvîreoliri cu umărul pe la leuci, şi da Dumnezeu în sfîrşit de ieşea carul din groapă, scos de cîte opt şi zece bărbaţi ce se adunau. Fireşte, pînă ce carul zăbovea în ponor, îl ajungeau din urmă cîte alte cinci şase care, stînd înşirate cu boii trudiţi şi aşteptînd şi ei cu spaimă şi cu cutremur să se vadă dincolo de groapă şi numă-rînd parcă în gîndul lor bicele cîte au să primească.
Şi aşa toată ziua. Cine era de vină ? Dumnezeu cu ploaia, primarul cu datoria lui de a drege drumul, ori ţăranii cu nepăsarea lor ? Dacă ar fi adus cîte o piatră fiecare ţăran de cîte ori trecea pe acolo, şi ar fi trîntit-o în groapă, într-o zi ea s-ar fi umplut. Rău ar fi fost şi aşa, dar de o sută de ori mai bine decît acum, căci ar fi fost măcar pod peste ponor. Le-am spus-o eu asta ţăranilor, dar aşa de îndîrjiţi erau de necazul gropii şi aşa de miraţi de îndrăzneala poveţii mele încît, chiar de şi-ar fi adus pietre cu ei, lejar fi azvârlit în capul meu, nu în groapă.
După-amiazi am găsit pe primar şi i-am spus.
— Adecă, domnule, ce pot eu face ? Ce te amesteci în trebile mele ! Crezi că merge aşa uşor ?
— Cred. lai doi-trei oameni şi astupi groapa.
— De unde să-i iau ? Trebuie să le plăteşti. Cine dă parale ? D-ta n-ai idee de legile ţării ! Ce, asta crezi că e datoria mea de primar, să astup gropile din drum ?
— Dar cine s-o astupe ? Ai străjerii satului, plătiţi de comună, du-i să lucreze.
Primarul a rîs aşa de răutăcios, de credeam că aş fi spus vro prostie.
— Străjerii mei ? Apoi, domnule, nu ştii că e cale vicinală ? Cînd e de reparat drumul ori podul, trebuie
163
să ia parte şi Murga-de-jos şi Todirenii din sus de noi. Străjerii mei sînt ai mei ; sa trimită şi cei din Murga-de-jos şi cei din Todireni pe ai lor, şi vom repara. Doar n-o să lucrez eu şi pentru alţii !
— Atunci trimite ştire primarilor din cele două sate, să aducă oameni.
— Asta-i ! Parcă merge aşa. Trebuie să adunăm consiliul comunal şi să luăm o deciziune. Asta o trimitem celorlalţi primari, cari adună şi ei consiliul comunal, şi decid. Apoi, aşa în unire, facem un raport subprefectului...
— Aoleo ! subprefectul face apoi raport prefectului...
— Se înţelege.
— Iar prefectul la minister. Pentru o groapă din drum. Şi după şase luni vine de la minister poruncă la prefect, iar la anul la d-ta ! Pînă atunci nu mai rămîne nici car întreg, nici bou teafăr în satul d-tale ! am zis eu ieşind.
A doua zi am luat cu mine servitorul nostru, cu topor şi târnăcop. Ne-am dus la vestita groapă.
— Uite, Ioane. Gîrla nu e departe. Adă bolovani mici şi aşterne în groapă. Taie apoi nuiele ori crengi de salcie şi umple groapa bine, iar deasupra pune pămînt din mal.
Neacşu, servitorul, s-a uitat la mine şi a izbucnit în hohote.
— Da ce ! Să-.mi trudesc eu oasele pentru sat ! Um-plă-şi satul groapa din drum, dar nu eu ! Ce-mi plăteşte mie satul?
— Mă, Neacşule, ce-ai tu cu satul ? Tu eşti plătit de mine, să m-asculţi şi să faci ce poruncesc eu. Nu-ţi dau eu leafă cinstit ? Şi nu ţi-am spus că n-ai voie să te abaţi din vorba mea ?
— Ba, cinstit, şi cu inimă bună. Şi nu m-abat din vorba poruncită. Da aici e alta. Nu lucrez pentru noi, ci pentru sat. Vorba e, ce ai domnia-ta cu satul ? Iţi plăteşte ceva ?
— Nu-mi plăteşte nimic. Mi-e milă de vitele oamenilor, nu de ei. Ei haid acum ; fă-ţi de ici de la mine
164
o ţigară, că eu am să stau aici cu tine, să văd cum astupi.
— Ţigară fac ...u, ce tutun frumos... da zău groapa asta, las-o încurcată. De ce să lucrezi d-ta pentru sat ! Ei ! şi de-ar fi numai satul nostru ! Dar cei din Murga-de-jos şi din Todireni ! Pentru arţăgoşii ăia ! Nici vorbă !
Şi trînti târnăcopul din mînă. Cu răul nu aveam ce începe. După multă vorbă, mi-na dat prin gînd să-i spun că-i plătesc cinci lei, ca să tragă un pui de chef, iar banii aceştia am să mi-i scot eu cu subprefectul, din cele trei sate.
In sfârşit, a adus bolovani. O, dar făcusem socoteala fără birtaş. Oamenii care veneau cu carele, făceau gură că le oprim trecerea ; unii rîdeau că m-am făcut argatul satului, alţii mă batjocoreau, că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala şi că sînt nebun, că lucrez pentru sat şi cîte şi mai cîte. Tuturor le spuneam că pentru binele lor fac, aş ! cine te-a rugat, răspundeau ei.
N-a fost chip să astupăm groapa, căci oamenii veneau mereu cu carele şi aveau zor să treacă. Dar tot am astupat-o peste noapte. A muncit servitorul meu şi am stat lîngă el pînă a făcut-o asemenea cu drumul.
Spre mulţumirea mea, a doua zi m-am dus să văd carele treeînd în pace şi linişte pe podul ce-1 făcusem. Nădăjduiam să văd pe ţărani bucuroşi că au scăpat de ponor. Ţi-ai găsit ! Parcă le-am făcut cine ştie ce rău, aşa se uitau la mine. Şi mă măsurau cu ochii. Ce ştiam eu, ce au ei pe suflet !
— Ei, neică Tudore, îţi place aşa ? am zis cătră unul.
— Place ! răspunse cu vorba scoasă ca şi cu cleştele. Ce. să-mi placă ? Mai bine ar fi rămas aşa cum a fost. Tot bir şi podvadă...
— Cum a fost ! Dar nu vezi că pmorîţi boii ?
— Eh ! Ori mîncaţi de lupi, ori daţi în prăpastie, tot .acolo ajungi.
M-am întristat de vorbele lui. Ce ţi-e omul ! Va să zică nu făcusem bine !
In vremea asta, iaca şi primarul, şi de departe :
— O-ho, domnule ! N-o să-ţi plătim nici o para chioară, aşa să ştii. Ai făcut fără autorizaţia noastră.
— Ce să-mi plătiţi ? Pentru groapă ?
165
— Bineînţeles. Ai de gînd să ceri prefectului ştiu eu cîte zeci de lei. Noi ştim, nu prefectul.
— Dar nici vorbă nu e. N-am să cer nimănui nimic.
— Ba ai să ceri, căci ai spus satului întreg că dai servitorului cinci lei, pe care-i vei scoate înzecit de la prefectul. N-o să-i scoţi ! Trebuie iscălitura noastră, şi n-o punem ! Autorizaţia noastră, şi n-o dăm ! Aşa să ştii.
—- Eu am glumit cu servitorul. Cinci lei i-am dat e drept, dar de la mine. El o fi spus ceva oamenilor ! Dar să-mi fii d-ta sănătos ! Nici bani, nici iscălitură, nici autorizaţie n-am să cer de la nimeni. Am cheltuit cinci lei, ai mei, şi atît. în loc să-mi mulţumeşti, uite !
— O-ho, bani poţi să nu ceri. Te priveşte. Dar autorizaţie, e alta. De asta nu scapi. Aşa să ştii.
— Ce autorizaţie ?
— Autorizaţia să umpli groapa. Cine ţi-a dat voie s-o umpli ? Drumul e lucru obştesc ; cum n-ai voie să-1 strici aşa n-ai voie să-1 repari fără autorizaţie ! Asta e contravenţie. Şi apoi şi alta. Eu am scris subprefectului că e groapă aici, şi cer să ia măsuri. Da dacă vine astăzi el, ori o anchetă, şi nu găseşte groapa ? Rămîn eu mincinos ? Rămîne că am raportat neadevăruri şi am indus în eroare autorităţile ? Aşa să ştii !
Ce mi-a mai spus e de prisos să vă spun. Sînt amă-rît. Dacă vrea primarul şi satul, strice ce am lucrat eu şi facă iarăşi groapă, căci trebuie să fie acolo, s-o găsească subprefectul. Se înţelege, cheltuiala stricării podului meu am s-o plătesc eu, poate voi plăti şi groapa, adică stricarea drumului (căci nu se ştie cît a fost groapa de mare la început şi primarul poate s-o facă mare cît să încapă o biserică), voi plăti şi contravenţie. Sînt sigur că le voi plăti pentru că primarul cu satul întreg m-a dat în judecată. Dar de asta îmi pasă mai puţin ; îmi pasă mult că am devenit în vremea asta un calomniator infam, căci primarul m-a dat în judecată că din cauza mea el a raportat lucruri neadevărate şi a indus în eroare autorităţile !
UN CONCURS LITERAR LA 1848
Vasile Alecsandri a luat parte la 1878 la un concurs literar al tuturor poeţilor de neam latin — care s-a ţinut în Francia, la Montpellier — şi a cîştigat pentru sine premiul şi pentru noi românii lauda, prin poezia cunoscută de toţi Cîntecul gintei latine.
Nu ştiu dacă Alecsandri a mai concurat vrodată în viaţă la vrun premiu literar afară de premiul Academiei Române, cel mai mare premiu al ei, pe care 1-a luat la 1884, cu una din dramele sale. Dar ştiu că, indirect, el a mai concurat o dată, în tinereţea lui, nu la un premiu, ci numai la o glorie literară — şi n-a cîştigat.
Sînt foarte puţini care pot să ştie acest lucru, pentru că de o parte e vechi, iar de altă parte e închis în coloanele unei foi de peste munţi, care astăzi se găseşte foarte rar şi numai prin biblioteci.
A fost un concurs de uriaşi, căci au luat parte la el răposatul, pe atunci, poet Vasile Cîrlova, Ion Eliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Dumitru Bolintineanu şi Andrei Mureşeanu. Zic, indirect, căci nimeni n-a publicat nici un concurs, nici un premiu, şi precum vedeţi a luat parte şi un poet, mort de mult, la această întrecere. Dar se vede că era o concurare de puteri, din însăşi felul lucrului şi din timpul în care s-a făcut.
Era în anii revoluţiei, în 1847 şi 1848. începuse fră-mîntările mai în toată Europa. Se înţelege, f'erbea şi Muntenia şi Moldova, iar în Ardeal se pregăteau românii să apuce armele. La noi, dincoace de munţi, nu aveam pe atunci nici o gazetă — nu puteam să avem — care să vorbească verde şi să îndrăznească a-şi spune
167
focul. Eram încă ai regulamentului muscălesc. Ardelenii însă aveau mai multă libertate şi gazeta lor săptămî-nală Foaie pentru minte, inimă şi literatură, redactată de vrednicul de vecinică pomenire George Bariţ, era singurul organ politic al neamului românesc.
în povestirea mea Cîmpia Libertăţii spusesem că ungurii erau superiori românilor în multe de toate, că aveau arme, cetăţi, oameni politici şi poeţi. [...]
George Bariţ a simţit această nevoie şi, fiindcă în Ardeal n-avea cui să se adreseze, a scris lui Eliade Ră-dulescu să facă ceva, vrun cîntec eroic sau războinic, care să fie marsellieza românilor, în urmă a făcut apel la poeţii din principate. Nu vreau să zic să acest apel ar fi fost îndemnul de a scrie pentru cei patru poeţi, îndemnul exista în însăşi firea lor de scriitori şi publicişti şi în inima lor românească.
Eliade, neavînd nimic gata, a trimes lui Bariţ poezia lui Cîrlova, cunoscută sub numele marşul lui Cîrlova, scrisă pe la 1836, părîndu-i nu numai cea mai potrivită, dar într-adevăr singura, pe acele vremuri, poezie cu caracter eroic şi tirteic. Ea începe cu „Fraţii mei, feciori războinici, ascultare mamei daţi ; iată vremea mic şi mare armele să îmbrăţişaţi", Bariţ a publicat-o în no. 1 al Foaiei sale din 1848 (la 5 ianuarie). Eliade i-a trimis în urmă, mai în vară, un cîntec de cinci strofe scurte, semnat Un român şi publicat la 14 iunie, intitulat Hora Ardealului, care s-a cîntat multă vreme în Ardeal, pe melodia unei doine, dar n-a fost nici eroic, nici războinic şi afară de versurile „a sosit ziua dreptăţii, ziua sfînt-a libertăţii" n-are nimic din ce trebuie să aibă un cîntec naţional în vremuri de furtună. Interesant e acest cîntec numai întru atîta că el a inspirat, unsprezece ani mai tîrziu pe Alecsandri să scrie Hora Unirii şi strofa întîi („Hai să dăm mînă cu mînă") e luată de-a gata fără nici o schimbare din Hora Ardealului a lui Eliade.
Marşul lui Cîrlova a făcut lucruri mari în Ardeal. Era crezul românilor. Dar nu spunea, totuşi, pe deplin, ceea ce le trebuia românilor. Se înţelege, trebuiau să vie şi alţi poeţi să-şi încerce lira şi norocul. Cel dintîi a fost Alecsandri. în no. 2 de la 24 mai al Foaiei el publică poezia Cătră români, care dealtfel se publicase mai
%   întîi, ciuntită de cenzură, într-o gazetă din Moldova. Cu mult mai puternică decît a lui Cîrlova, ea totuşi nu era potrivită să devie o marseilîeză, fie a ardelenilor, fie a *    întregului neam românesc, pentru că era prea parţială "5    în cereri şi revendicări şi prea teoretică, fără să expuie nimic practic şi să puie degetul pe rană.
După Alecsandri a încercat Andrei Mureşeanu, care şi-a publicat al său Răsunet — poezia de astăzi Deşteap-tă-te, române — la 21 iunie tot într-aceeaşi Foaie. Bo-lintineanu şi-a publicat poezia sa Cătră români la 15 noiembrie, însă, dintre toate, aceasta a fost cea mai fără efect din cauza lirismului prea dulce şi gingaş — ca pildă, zice într-un loc : „sub protecţia străină patria a suferit cum în mîna unui barbar suferă o albă floare", într-un marş războinic să vorbeşti de flori albe, e una, şi alta să vorbeşti ca Mureşeanu „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă". Aici miroase a praf de puşcă !
Dintre aceste cinci poezii care au năzuit să ajungă la gloria unei marseilleze, numai una mai trăieşte astăzi, se mai recitează şi se mai cîntă şi e îndeobşte cunoscută. Şi nu e a celui mai bun poet, e a celui mai slab dintre ei, dar devenit mare tocmai prin faptul că a scris această poezie. Fără îndoială, Mureşeanu, ca ardelean, ştia mai bine ce are şi ce trebuie spus ardelenilor ; a priceput însă să spuie totodată păsurile neamului întreg. Melodia a contribuit şi ea la perpetuarea poeziei. Dar n-avem să căutăm noi aici oare au fost cauzele de a rămas această poezie, iar celelalte au fost uitate, căci aceasta se poate face într-un studiu literar. Eu am voit să fac numai cunoscut cititorilor un episod din istoria noastră culturală, un „concurs literar" din vremea părinţilor noştri.
168
FECIOR DE POPA
Auzita-ţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu eu ce ? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba : „taie popa limba" ?
Ah ! Taie popa limba ! Iacă o vorbă veche, creştinească şi românească, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii cînd fac vrun rău. în glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are nici un rost. Vreau să zic că încă nu s-a întîmplat ca vrun popă să taie limba unui creştin, pentru că ar fi mîncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor cînd era să cheme pe Dumnezeu !
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întîmplat de multe ori.
Li s-a întîmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori aproape o sută de ani de-a rîndul. Li s-a tăiat preoţilor limba numai pentru că şi-au făcut sfînta datorie şi au propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată dinilor s-o mănînce, iar ei muţi şi nenorociţi au fost puşi să care pămînt boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi — spre ruşinea omenirii — au fost puşi să mănînce carne de hoit de cal şi să boteze cîinii în apă sfinţită şi cu toată sfînta rînduială a botezului !
Nu s-a întîmplat la noi în principate, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele re-
170
ligioase în vremea aceea erau nesfîrşite în toată Europa, între catolici, luterani şi calvini. în Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întîlniseră dintîi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpînitor, era acum biruit de lute-ranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. îar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile pe cînrp, se ardeau pe rug femei şi copii şi era urgie a lui Dumnezeu.
în urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Pînă ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, cîtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă. Dar după ce au ajuns calvinii tari şi mari au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cît au îndurat românii atunci ! Cîte legi barbare n-au adus împotriva lor : căutau calvinii şi cu vicleşugul şi cu moartea să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi şi de aceea pînă azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sînt de origină română, renegaţi. Istoria îi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au reîntors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.
Religia ortodoxă a românilor a fost decretată în toate dietele ţării ca neapărată de legi, proscrisă, străină şi suferită numai din mila boierilor unguri, pînă la alte dispoziţii. Nici unul dintre sultanii Turciei n-au prigonit mai rău pe creştini în împărăţia lor decît ungurii calvini pe românii ortodocşi.
Popii români erau puşi sub ascultarea protopopilor şi episcopilor calvini, le erau robii acestora, trebuiau să îe facă robotă, să le oare apă, să le taie lemne ; iar cînd se plimba episcopul calvin, patru preoţi români îl purtau pe umeri într-un pat, iar al cincilea preot român, desculţ — aşa era legea — şi cu patrafirul după gît,
171
trebuia să alerge înaintea patului şi să dea lumea la o parte.
In dieta ţării de la 1658, s-a adus legea că principele Ardealului să poată spînzura oricînd pe oricare popă român, pe care-1 va denunţa episcopul calvin pentru o vină cît de mică, ba chiar şi închipuită. Iaca legea : „să-i dea morţii ca pe nişte oameni îndărătnici şi cutezători, pe aceşti popi -«valahi» pentru că nu sufăr pe episcopii calvini impuşi lor, că nu ascultă de învăţăturile episco-pilor şi că ţin la «ticăloasa» şi vrednic de scuipat lege valahă".
In 1573, dieta a proclamat libertatea conştiinţei : să creadă fiecare ce va voi şi nimeni să nu se atingă de legea omului. Frumos ! Dar paragraful glăsuia astfel : „aici se înţelege numai cele patru confesiuni ale ţării, dar să nu fie înţeleşi şi aceia ce se ţin de secta olahilor sau a grecilor, cari sînt suferiţi de milă numai de azi pe mîine, pînă cînd îi va plăcea principelui şi dietei să-I mai sufere".
Românii erau suferiţi — în ţara lor ! — numai ca să aibă boierii unguri pe cine să stoarcă. Asta o spune curat şi legea din 1579. Românii nu sînt număraţi între naţiunile ce constituie statul, nici religia lor între religiile ţării, dar vor fi suferiţi să aibă şi ei un loc pe pămîntul ţării cită vreme vor fi de folos calvinilor şi vor avea cu ce munci şi plăti birurile. Episcopi li se voi- da din partea principelui „oameni credincioşi principelui, care să-1 ajute să ajungă prin ei şi alte scopuri". Ce scopuri or fi vrut să ajungă principii prin episcopii calvini puşi cu de-a sila în fruntea românilor ? Şi ce obrăznicie să spui că ai s-ajungi prin uneltele tale, prin episcopi, şi alte scopuri.
Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinie, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini. Veniturile preoţeşti afară de saracuste, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini ; şi cununiile şi îngropările şi botezurile şi toate celelalte.
Prin legea din 1646 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi în locul lui s-au statornicit deriziunile calvineşti. Tot pe vremea aceeea li s-a impus românilor — şi ce e mai trist şi preoţilor — să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olanii le numesc mari „legate şi împărăteşti", „să nu umble, cu mofturi de acestea, pentru că ei sînt un popor suferit în această ţară numai pentru folosul public, dar dispreţuit". Şi aşa se întîmpla ca tot satul în frunte cu preotul trebuia să are şi să semene lanul boierului în sfînta duminecă a Paştilor ! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spînzurat — pentru că legea spunea limpede : „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români şi atît pe ei cît şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor afla ei cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva".
E uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, cînd puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, dealtfel, după legea din 1665 puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară şi ceea ce e barbarie curată — n-aveau dreptul să aducă martori ! Erau osîndiţi fără de a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mîinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii".
O, da, după feciorii preoţilor făcea mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi într-alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcîndu-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.
E şi tristă şi comică goana aceasta a ungurilor după fii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat chiar şi atunci cînd ei ar locui sub un acoperămînt cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preo-
172
173
ţi lor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi la iobăgie, sau dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei ce vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.
Vînătoarea după fii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Măria Tereza a stîrpit-o. Cîţi n-au fost aruncaţi în temniţi pînă atunci, cîţi n-au fost spînzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă" !
SUPERSTIflUNILE PĂGUBITOARE ALE POPORULUI NOSTRU. DESCÎNTECUL ŞI LEACURILE BĂBEŞTI. DUHURILE NECURATE. VRĂJI ŞI FARMECE. SĂRBĂTORI FĂRĂ DE ROST
1909
I. MEDICINA SIMPATICA Leacurile băbeşti
1
„Leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie !" de vorbele acestea ar trebui să-şi aducă aminte fiecare om cînd merge la baba desicîntătoare. Ştiu şi eu că omul, cînd e bolnav ori are pe cineva bolnav în casă, întreabă şi în dreapta şi stingă pe pricepuţi şi nepricepuţi şi la urmă tot la descîntec ajunge. Şi iarăşi ştiu că sînt multe femei cari cunosc fel de fel de buruieni lecuitoare, şi cunosc şi otrăvurile din buruieni. Şi cunosc şi anumite boale, mai ales de-ale femeilor. Eu nu tăgăduiesc că sînt şi babe pricepute la cîte-o boală şi au bunăvoinţă de-a ajuta cît pot bolnavilor. Dar sînt şi babe nepricepute,, care nu prea umblă cu crucea în sîn şi descîntă numai pentru cîştig, altele o fac numai de lăudăroşenie ori numai ca să le meargă numele şi să bage spaimă în oameni de ce putere au ele. „Oho ! să ştiţi voi că una e baba Floarea !" Şi bieţii oameni cred că baba Floarea poate cînd vrea să îngheţe apa de la foc, să cheme pe dracul din baltă, să trimită boale şi să fure peste şapte sate laptele vacilor, să poarte oamenii zburînd pe prăjină, şi cîte alte nerozii de acestea. Ba poate să oprească norii lui Dumnezeu, şi vînturile şi grindina, şi cînd i-ar plăti cineva bine ar putea să facă să nu mai răsară soarele, iar luna să nu-şi mai poată umplea sferturile ei şi să rămîie pînă în veci numai ca o secere. Bat-o Dumnezeu de babă nevrednică, n-o vezi cu ce umblă să sperie lumea ?
Apoi sînt şi altfel de babe, cam puţintele de minte, cari cred că le pot face toate acestea. Cu adevărat cred, şi nu le poţi scoate nebunia din cap, şi la urmă ar fi
17T
păcat să le bagi vină că vreau să înşele lumea. Nu voiesc s-o înşele, ci pe ele însele le înşală capul lor cel neîntreg, că sînt bolnave la minte. Mai de vină sînt oamenii cari se iau după ele şi le dau crezămînt. Aceste babe spun de ele că zboară prin văzduh pe mătură, că s-adună cu altele de spiţa lor, pe la răspîntii noaptea, că stau de vorbă cu Dracul ăl mare din baltă, că merg pînă într-al nouălea sat şi sug inima copiilor, şi cîte toate. Sînt biete babe cari buiguiesc cu ochii deschişi, şi în aiurarea lor zboară pe mătură, şi vorbesc cu Satana, şi acest vis al lor, adică vedenia ce au, o cred, urgisitele de ele, că se întîmpla într-adevăr.
Nu-i tot una baba Rada cu Rada baba ! Una îşi vede de buruienele ei şi descîntă numai unde e de vindecat o boală, şi voieşte numai mîntuire şi bine, iar doftoriile ei sînt văzute de toată lumea. Şi de acestea sînt multe femei prin sate, şi neveste şi mai în vîrsta, femei cinstite şi aşezate şi cari s-ar ruşina pînă în albul ochilor cînd le-ai bănui că umblă cu boscoane şi cu vrăji şi cu dracul prin ulcele. Dar cealaltă babă descintă numai unde e să facă rău, să trimeată cuţite, să facă pe ursită, să fiarbă buruieni tari ca să lege bărbaţii ori să facă de urît. Asta umblă cu cenuşe de broască arsă în vatra focului, cu sînge de liliac, cu mîna de om mort şi cu gîtlej de lup, ori cu doftorii pe cari le pregăteşte pe ascunsul şi le tăinuieşte. Toate gîndirile îi sînt numai spre rău, aşa că de ea cu adevărat poţi zice că şi-a dat sufletul ei diavolului. Babe de soiul acesta sînt vrăjitoare îndrăcite, şi mai de mult le ardeau de vii, ca să cureţe de ele pămîntul. Nu că doară ele ar fi putut face lucrurile cu care se lăuda, dar pentru că vrînd să facă răul, li se încîinea sufletul aşa de mult încît l-ar fi făcut de-ar fi putut. In ele e numai vrerea de a face rău, dar nu şi puterea. Din păcate, multă lume e rea şi vrea să facă rău altora, iar aceşti răi parcă sînt anume făcuţi pentru vrăjitoare, şi vrăjitoarele anume pentru ei. Şi neputînd face ei răul, îşi pun nădejdea în babă, şi babele în dracul. Dar uite că nici dracul nu e aşa de rău ca oamenii aceştia şi ca babele, că nu le face pe plac, şi se sperie şi el de cîte-i cer. Că baba şi omul care-şi face vrăji vreau să facă răul, şi Satana nu-1 vrea. Frumoasă
m
tovărăşie de trei cinstiţi : omul, baba şi diavolul,_ şi la urmă tot diavolul cel mai cinstit dintre toţi trei ! Ar trebui să ne fie ruşine, creştinilor, de alergarea dupa. vrăjitorii şi să ne gîndim la focul iadului.
Acum să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meşteşuguri în plata Domnului. Să vedem ce încredere poţi să ai, creştine drag, în femeile cele de bună-credinţă cari voiesc să-ţi fie de ajutor la boale.
Ca să poţi da doftorii cu folos, trebuie mai întîi să ştii anumit ce boală are omul. Pentru că orice boală e cu doftoria ei. Iar boalele se cunosc după anumite semne ale lor, la unele lesne de văzut, la altele mai cu încurcături care te fac să iei o boală drept alta. Acum doctorii învaţă ani de-a rîndul de prin cărţi tot ce ştiu şi au ştiut alţi doctori de prin lume, şi văd cu ochii boalele la sute şi sute de oameni prin spitale, şi aşa lor le e lesne să cunoască boala cînd o văd. Dar biata femeie din sat, cum ? Nici bolnavi cu sutele nu vede, ca din multă vedere să poată judeca felurile boalelor, nici altă învăţătură n-are afară de ce a auzit de la alţii tot ca ea cu puţină pricepere.
Doftoresele din sat cînd nu se dumeresc, nu caută ca doctorii semnele, ci umblă cu descîntece şi cu bazaconii.. Ai copil bolnav şi chemi baba. Ea se uită şi nu ştie ce boală are copilul. Ca să ştie, stinge cărbuni în apă : dacă se scufundă cărbunii, copilul are deochi ; dacă plutesc, are boală din sfinte. Acum ce încredere să ai în doftoriile ce le va da, dacă nu ţi se dă după ştiinţa ei, ci după noroc ? Altă babă pune copilul pe prag cu faţa în jos, îi întoarce pe spate mîna dreaptă şi piciorul stîng ca să s-atingă, tot aşa mîna stingă cu piciorul drept. Dacă nu s-ating copilul are strînsori, ori deochi, dacă s-ating are altă boală. Care ? O să-i găsească baba şi un nume, aşa ca la urmă cu toate că mititelul e bolnav de plămâni, va trebui să înghită doftorii pentru boală de stomac. Ce au cărbunii din apă ou felul boalei copilului ? Şi ce are de împărţit gălbenuşul oului cu jun-
178
179
ghiul ? Căci la bănuiala că are copilul junghiuri, îi poartă un gălbenuş peste tot trupul şi unde se sparge gălbenuşul acolo e junghiul şi acolo trebuiesc puse oblo-jelile. Vai de lume şi de bietul copil ! Iar dacă nu se sparge nicăieri, copilul n-are junghi, ci altă boală pe care i-o găseşte baba tot aşa, cu acul ori cu o bucată de pîine şi mai ştiu eu cum. Acum, copilul poate că are junghi, dar gălbenuşul spune că n-are, şi baba, fireşte, caută copilul de altă boală. Ori poate că într-adevăr copilul n-are junghi, ci boală de gît, dar gălbenuşul se sparge şi spune că-1 are, deci baba o să-1 oblojească aşa cum cere junghiul. Vezi unde ajungi dacă te iei după babe, iar babele după gălbenuşul de ou !
Dintr-aceste cîteva pilde poţi cunoaşte toată înţelepciunea babelor. La oamenii mari se mai schimbă lucru, căci ei pot spune ce au şi pot face de ocară gălbenuşul. Dar şi la ei babele găsesc felul boalei tot prin mijloace de acestea simpatice, cum le zic cărturarii. Ga să ştii dacă omul are într-adevăr rînză răsturnată, îi descînţi şi-1 pui să stea cu capul în jos, şi dacă se simte alinat în vremea asta, are răsturnată rînza ; dacă nu, are vreo boală din „balele vrăşmaşului". Lucru ar fi de rîs, dacă nu ţi-ar fi milă de bietul om. Rînza răsturnată e un catar al stomacului, unul de cel rău. iar ţăranii cred că el vine din răsturnarea cu josul în sus a stomacului. Şi dacă bolnavul s-aşează cu capul în jos, aşa credeţi voi, stomacul îşi vine iarăşi în starea lui firească, şi nu te mai doare. Se poate că întîmplător unuia să-i aline pe o clipită răul, şi altuia nu, cînd se dă peste cap, dar de aici nu se poate scoate nici o încheiere, nici pentru rînza răsturnată, nici pentru „bale" de ale vrăşmaşilor. Singura încheiere e, că baba n-a nimerit boala.
Voi aţi băgat de seamă şi vă miraţi că doctorul, cînd mergeţi la el cu vro boală, vă întreabă cîte minunăţii toate, ce aţi mîncat ieri şi alaltăieri şi în postul cutare, şi ce aţi băut şi cum aţi dormit şi unde, şi cîte-n lună şi în soare. Ba vă ciocăneşte în spate, vă întreabă cîţi copii aveţi şi ce părinţi aţi avut. Dar ce are, urîtul de el, să le ş,tie toate acestea ? Ce-i sînt bune ? Apoi, îi sînt bune, căci multe boale nu se dau deodată pe faţă
şi dăinuiesc ascunse multă vreme, şi n-au pricină numai de ieri de alaltăieri, şi nu vin aşa „numai din senin", şi altele se trag din părinţi şi din cine ştie ce lucruri de cari bolnavul nu-şi dă seama. Asta se zice că doctorii caută pricina boalei. Iar voi, dragii mei şi doftoroaiele voastre, nu se gîndesc niciodată la pricina boalei [sic].
E adevărat că multe pricini ale boalelor sînt ascunse şi greu de înţeles şi trec peste puterile priceperii voastre. Atunci apoi credeţi, aşa de neînţelepţeşte, că boala v-a venit „din senin" şi „Dumnezeu ştie cum" şi alergaţi apoi la închipuirile voastre, la iele, la sfinte, la Mama-pădurii. la joimariţe, ba mai rău ca asta, vă închipuiţi că boala v-a trimis-o cutare şi cutare vrăşmaş ori babă. Cînd vă doare capul de o beţie straşnică, ştiţi şi voi limpede pricina durerii. Cînd aţi ridicat ceva greu şi a doua zi vă vine vătămătura, ştiţi iarăşi limpede din ce vă vine. Dar cînd simţiţi săgetături prin oase, junghiuri prin încheieturi nu vă puteţi dumeri şi aruncaţi vina pe jele şi pe şoimane. Tot ielele sînt vinovate cînd aveţi reumatisme, ori cînd vi se înstrîmbă gura şi gîtul, ori vă rămîne mort piciorul ori nu vă puteţi mişca o mînă, ori aveţi dureri de şale şi de crucea spinalii.
Cîtă nebunie goală nu e în credinţa femeilor cari au boala de plămîni zisă pneumonie. Nevestele cred că boala li-e trimisă de vro duşmancă, vro fată rămasă bătrînă şi care rîvneşte la bărbatul ei. Asta se zice de ursită, sau de cuţite trimise, şi bolnava în loc să meargă la doctor cheamă babe să scoată cuţitele cu descântece şi să le trimită înapoi la „vaca neagră" care le-a trimis. Altă. nebunie e în credinţa în fapt. Eu văd că nici voi nu ştiţi bine ce e faptul, unii spun că sînt bube rele pe tot trupul încît nu mai poţi umbla, alţii că e slăbiciune în om de te usuci pînă mori, alţii spun alta. Orice ar fi, nebunia stă acolea că vă închipuiţi că e trimis de babe, ori că-1 capeţi călcînd cel dintîi în descîntece zvîr-lite de babe pe drumuri, ori puse anume în cale, şi că el se leagă de om, copil, cîne, vită. Mare meşter baba, că poate împărţi boale în dreapta şi în stînga, parcă ar fi colăcei la îngropăciune ! Eu din parte-mi aş lăsa pe babe să se umfle în pene că pot face şi treaba asta, dar
180
18ţ.
e păcat de Dumnezeu, că ea orbeşte ochii voştri aşa de mult încît de bunăvoie credeţi în dracul !
După cît am băgat de seamă, pricinile boalelor voi le căutaţi în trei locuri. Şi într-al patrulea loc, în cel adevărat, le căutaţi cîteodată, dar aşa de puţin. Vreau să zic, că nu ştiţi, şi ierte-mă Dumnezeu, nici nu vreţi să căutaţi boalele în pricini fireşti, văzute şi pricepute de om. Vă trebuie tot pricini tăinuite, ascunse, de printr-altă lume — mistice după vorba cărţii — nu din viaţa asta, ci de pe subt pămînt de la Necuratul, de prin văzduh de la duhurile necurate. Iar această nebunie vă face să luaţi într-un. nimic pe doctorii din oraşe, căci de unde să ştie ei ? îi dispreţuiţi şi vi-e groază de ei. Eu ştiu de ce. Pentru că ei vă caută la boale pricini fireşti, adevărate, văzute, şi vă dau doctorii luate de ici şi puse dincoace. Dar voi nu vă dumeriţi sufletul cu asta. Dacă e aşa cum spun doctorii, atunci de ce mai sînt pe lume iele şi sfinte şi draci, şi babe ? Vouă vă trebuie pricini mai de taină, şi ce leac e ăla nedescîntat şi netrecut pe sub pragul casei şi nefiert în trei luni pe luna nouă? Ce s-ajute buruiana dacă nu i-ai dus pîne şi sare duminecă pînă a nu răsări soarele şi n-âi descîntat-o şi n-ai rugat-o, şi n-ai plămădit-o în stropi de apă de la o moară a cărei roată se învîrteşte împotriva soarelui ?
Cîte drăcovenii ştiu să facă babele la descîntece, şi cu cît fac mai multe, voi cu atîta credeţi doftoriile lor mai bune, şi vă umpleţi de cutremur în faţa babei, parcă aţi fi creştini adevăraţi în faţa sfintelor taine din biserică. Ferească Dumnezeu, ziceţi voi, doctorii umblă cu dracul ! Şi nu vedeţi că ei umblă cu luoruri fireşti, şi tocmai voi chemaţi pe dracul ? Căci spuneţi voi, dacă buruiana babei e aievea de leac, de ce o mai boscorodeşte şi o descîntă atîta cu vorbe cari sînt ca toate vorbele ? De ce să fie bună numai dacă o tai cu cuţit furat, şi numai dacă o amesteci în oală cu pai de mătură părăsită, şi o bei cu faţa către răsărit ? Alt cuţit nu e bun ? Mătura furată e mai a lui Dumnezeu decît a ta ?
Vezi, omule, vezi ! Că toate acestea sînt degeaba, cu adevărat copilăreşti şi ieşite din minte de babă. Şi dacă le crezi, eşti şi tu în mintea babei şi a copilului.
Vorbeam de trei locuri unde căutaţi voi pricinile boalelor. în duhuri necurate, în oameni care stau în legătură cu Dracul, şi în lucruri nevinovate de cari nu ştiu ce să zici, să rîzi ori să-ţi faci cruce. Acum, despre duhurile necurate am să vorbesc eu mai încolo, la locul lor, căci pe supt pămînt şi în văzduh nu le-am găsit nicăieri, şi spun oamenii de prin alte ţări cît e pămîntul că nici pe la ei nu se găsesc. E greu să desluşeşti ce boale anume or fi toate acelea pe cari le îngrămădiţi voi la un loc că vi le-au adus moroii, strigoii, milostivele, zmeul şi zburătorul, ceas-rău, mama-pădurii, strigele, joi-măriţele, rusaliile, apoi pocitura, întîlnitura, lipitura şi celelalte cîte vă umblă prin cap ca albinele din roi. E greu, căci mulţi zăceţi cu anii şi muriţi neştiuţi prin sate, fără să ştie doctorii de voi. Iar cînd la urma-urmei, în pragul morţii, veniţi la doctori, vă găsesc cu boale fireşti ce s-ar fi putut lecui. Dar sînt, asta e aşa, creştinilor, duhurile acestea sînt, dar numai în capul celor bolnavi şi neînţelepţi. Nici eu nici tu, nici celalalt n-a văzut ielele niciodată, dar unul zice că i-a spus cutare că le-ar fi auzit celalalt, iar acesta nu jură că le-ar fi auzit el, dar ştie de la altul că i-ar fi spus prietenul său că a auzit şi el de la altul. Ei, creştini dragi, ia lăsaţi-mă în pace !
Oameni vrăjmaşi, prin ei singuri ori prin babe, fireşte tot cu ajutorul diavolului, credeţi că pot trimete deochiul, faptul, cuţitele, balele, pe-ursită, iar copiilor strînsori şi nesomn. Toate acestea sînt boale cu pricini închipuite, şi, la urmă n-ar fi lucru mare să credeţi ce vreţi, dar răul e că leacurile le căutaţi tot în închipuire, şi pe cît de năroadă e pricina pe atîta de nărod e leacul. Fiindcă credeţi că sînt boale „trimise", credeţi apoi că ele trebuie înapoiate cu vrăjmăşie la cel ce le-a trimis. Şi apoi pe lîngă trimiterea înapoi a boalei se învîrteşte toată dandanaua, descîntece peste descîntece, vrăji peste vrăji, împlîntare de topor în grinda casei, înţeparea turtei din spuză cu acul, broaşte arse de vii sub oală în jăratec, oase de liliac îngropate la răspîntie şi toate
182
183
acele nesfîrşite bazaconii, unele aşa de ticăloase de ţi se zbârleşte părul auzindu-le. Ce Dumnezeu să-ţi ajute toate acestea ? Bine, creştine al meu, nici astea nu sînt drăcii curate ? Sufletul nu ţi-1 vindeci cu ele, ci cu ticăloşiile lor mai rău ţi-1 încarci ; trupul nu ţi-1 vindeci, de vreme ce cauţi leac în ceea ce nu poate lecui. Dacă ai mînca oasele de liliac şi broaştele arse, şi ai înghiţi fusul cu care străpunge baba turta, aş mai crede că sînt ceva de leac, ca alte doctorii înghiţite, dar aşa ce să-ţi ajute liliacul că-1 prinzi şi-1 îngropi, şi ce broasca arsă că-i azvîrli cenuşa spre casa de unde bănuieşti că ţi s-a trimis boala ? Nu rîzi şi tu creştine de cuminţe-niile acestea ? Nu, fără glumă, cînd eşti bolnav de cuţite trimise (pneumonie) ori de făcut pe ursită (anemie, şi mai ales tuberculoză), şi baba străpunge boala cu frigarea, încearcă odată şi înghite frigarea, da de-ţi trece boala ! Ori sileşte pe babă s-o înghită ea ! Haide, babo, cum poţi trimite şi scoate boale din om cu înţepături de frigare într-o turtă, o să poţi să faci şi p-asta !
Altor boale le cauţi pricini care n-au a face unele cu altele cum n-are scripca cu iepurele. Dintr-atîtea multe, mă gîndesc la boalele de maţe, care credeţi voi că v-au venit din intrarea şarpelui pe gură. Ce să caute şarpele în om ? Şi cum să trăiască în căldura din stomac, şi ce să facă el fără broaşte şi şoareci, căci astea îi sînt hrana ? Acum, că vi se pare că e şarpe în burtă, asta o fac maţele bolnave cari au mişcare în chipul umbletului de şarpe. Că vine şarpele pînă în gură cîteodată, poate o fi părere, poate o fi că stomacul şi gîtlejul e cuprins de răul boalii. Acum zici tu : „şarpe ori neşarpe, ce este rău că eu cred că e un şarpe ? Ştiu că este un rău acolo în maţe." Da, este, răspund eu, este, dar nu acesta e răul cel mare. Căci pe acesta poate l-ar vindeca doctorii iute-iute. Răul e că voi, crezînd c-aveţi şarpe, nu vă gîndiţi să vă vindecaţi maţele de o boală, ci cum să omorîţi un şarpe ! Tot gîndul vi-e la un şarpe viu — care, vezi, că nu este ! — şi toate doftoriile le potriviţi bine pentru uciderea şarpelui, dar rău pentru tămăduirea boalei. Spînzuraţi omul cu capul în jos peste căldarea cu lapte fierbinte, ca să tragă şarpele la lapte dulce şi să iasă din om. îi daţi să mănînce inimă de
184
barză ori să bea scrum de pene de barză, în credinţa ca duşmanul şarpelui, barza, o să-1 ucidă ori să-1 alunge. Dacă ar putea, bolnavul ar înghiţi barza întreagă vie, şi atunci s-ar isprăvi cu şarpele ! Toate doftoriile ce le dau babele la acest soi de boală sînt căutate numai în vederea unui şarpe viu şi adevărat care trebuie ucis. Vezi, dar, că nu e totuna ce crezi ! Voi cu şarpele vostru, duceţi-vă la doctor, creştinilor, nu la barză, căci barza măcar că e dobitoc ştie prea bine că în maţele omului nu prea au obicei şerpii să-şi facă culcuş.
Tot aşa pricină fără nici un rost îi căutaţi turbării, ori altei boale ce seamănă cu asta. Ziceţi că vine, cînd aţi mîncat fiertură în care a picurat apă din capătul unui lemn verde cînd a ars. Ştiu, din copilăria mea, ce lucru mare e apa asta sfîrîitoare şi cum se tem ţăranii de ea. C-ar fi lacrimile lemnului, şi sfîrîiala e plînsul lui, şi că se răzbună pe oameni. Şi la asta, credinţa, luată numai ca credinţă, treacă-meargă. Dar răul e ca şi cu şarpele, căci ţăranii cari au boala aceea ca a turbării se învîrtesc tot pe lîngă leacuri fără nici un rost, legaţi şi ţinuţi pe loc de credinţa lor.
Ce doftorii nu dau babele, pînă ce asurzesc de tot pe bieţii bolnavi de urechi cărora cică le-ar fi intrat urechelniţă în vreo ureche. Şi aici leacurile se învîrtesc pe lîngă gîndul că trebuie să scoţi ori să omori, cu pui cu tot, o urechelniţă vie. Acum, dacă o fi intrînd urechel-niţa în ureche, lesne e s-o scoţi înecînd-o cu untdelemn. Dar vorba e că voi căutaţi urechelniţă şi cînd nu este şi aruncaţi pe ea vina şi cînd biata ureche are alte boale, rele, care lasă surd pe om.
Pricini închipuite aveţi voi, dragii mei, mai ales Ia boalele copiilor. Şi iarăşi o zic, eu nu pentru pricina boalei vorbesc acestea (că la urmă, puteţi cretie orice voiţi) ci pentru felul nepotrivit cum vreţi să vindecaţi boala. Cînd suflă copilul greu şi ţine gura căscată, voi spuneţi că are boala şarpelui. Cînd cască mereu şi trage a somn fără să doarmă şi nu suge, are boala lupului, iar
185
cînd slăbeşte văzînd cu ochii şi se topeşte pe picioare pînă piere, ziceţi că are boala cînelui. Un nume trebuie să aibă boalele, iar acestea trei au numele acestea. Bine. Dar nu e bine că babele în loc să caute pricina adevărată a boalei, o iau dată de-a gata de la moşi-strămoşi şi nu-şi mai bat capul.
Vezi, cînd ştii adevărata pricină a boalei, e mai uşor s-o vindeci, că ştii rădăcina răului şi o tai. Dar dacă n-o ştii, te învîrteşti pe lîngă boală şi n-o izbeşti cu leacurile la rădăcina ei. Cînd se usucă un pom în grădină, nu e aşa, dragii mei, că întrebaţi ce-o fi avînd ? Care e pricina ? Adevărul e că-1 ucid furnicile, dar tu nu ştii. Vine unul şi zice că gardul e de vină, că e prea aproape. Te trudeşti şi dai gardul mai încolo. Pomul se usucă mereu. Vine altul şi te învaţă că are prea mulţi pomi-şori pe lîngă el şi-i sug puterea. Te apuci şi tai toţi po-mişorii. Degeaba, pomul se usucă. Vine al treilea şi spune că nu l-ai udat cu agheasmă. Te apuci şi-1 uzi, el se istoveşte înainte. Tocmai în urmă îţi dă prin gînd să întrebi pe unul priceput, şi el îţi spune de furnici şi să ia cu mînile de cap, că acum e prea tîrziu să scapi pomul. Aşa faceţi voi cu boalele voastre, căutaţi pricinile lor tot pe alături, şi, urmînd pricinilor, şi îndreptarea răului tot pe alături o căutaţi, şi cîteodată nebuneşte ca cel din pilda cu mutarea gardului. Iar în sfîrşit daţi şi pe la doctor, cînd s-a uscat bietul pom şi cînd nu mai poate nici priceputul să-1 mai învie ! Aşa, oameni buni, aşa e cum vă spun şi mi-ar părea bine dacă măcar zece dintr-o sută mi-aţi lua cuvîntul la inimă.
începusem cu boala lupului şi a şarpelui. Una e boala de plămîni, şi cealaltă de stomac. Pricinile lor sînt aco-lea, în coşul copilului, ori din răceală, cum ar fi bunăoară din punerea pe pardoseala bisericii sub patrafir a copilului desfăşat, ori din hrana nechibzuită, cum ar fi „mîncările de om mare" la copii neînţărcaţi. Acum, unde vă duce pe voi capul să căutaţi pricinile ! La sperietură ! Boala lupului o are din pricină că mama, pe cînd era însărcinată, s-a speriat de un lup (dacă nu aievea măcar în vis) ; iar a şarpelui, că s-a speriat de un şarpe. Mult vă mai sperie pe voi babele cu sperietura ! Că uite şi boala cînească e tot din sperietură, de cîne. Cărturarii
186
Izic limfatism acestei boli cîneşti, şi ştiu că e mamă a multor altor boale, iar pricina ei este, pe lîngă o hrană şi îngrijire proastă, şi starea sănătăţii părinţilor, şi mai ales măritişul mamei prea de copilă. Dar ce au cînii cu boala asta ? Nimic alta decît că bietul copil slăbeşte aşa de tare, ca şi cînii cînd au jigăraie. După al babelor meşteşug lecuitor, toate sperieturile se vindecă cu fumuri. „Sperietura" copilului de zgomote mari şi de zbierete ori de lucruri urîte (ziceţi voi, dar într-adevăr e vro boală nervoasă a copilului) i-o vindeci afumîndu-1 cu păr de urs, pentru că ursul nu e sperios. Boalei şarpelui deci voi îi căutaţi vindecare în fumuri cu piei de şarpe, boalei lupului în fumuri cu păr de lup, iar părul de cîne negreşit are să vindece boala cînească. Toate „fumurile" acestea n-ajută nimic, ba mai întîi strică. Fiindcă am prins aici vorba, să vă spui că prea nesfîrşită şi fără de leac e încrederea voastră în fumuri. Eu nu zic că la anumite boale n-ar fi ajutînd şi fumurile, dar de te-ai lua după babe toate boalele din lume şi-ar avea leacul în fum. Pînă şi pîntecareţa copiilor .' Şi cîte buruieni otrăvitoare şi cîte leacuri scîr-
Iboase n-amestecă babele într-o oală, deasupra cărora ţin copilul — cîteodată cu capul în jos — peste fumul pu-turos, pînă ce leşină. Săminţe de măsălariţă şi de cî-T nepă sălbatecă, oase de peşte şi cap de cal, găinaţ de cioară şi scîrnăvie de lup, amestecate toate şi coapte în cuptor : dintr-aceste scot fumuri pe cari le trag în plămîni bieţii bolnavi ! Chiar şi atunci cînd au junghiuri ori cuţite (adică au boale de plămîni, pe cari le numesc doctorii bronşite şi pneumonii) sau cînd au boala cînească a slăbiciunii, ceea ce uneori nu e decît oftică. Pe aceştia îi omor, negreşit, cu fumurile. Apoi de cîte ori vă afumaţi cu balegă de vacă, şi ştiu eu de ce ?
Stai şi te miră acum de babele ştiitoare ! Ştiu cîte ceva şi ele, şi nimeresc ca găina oarbă cîte un grăunte, dar nu-şi bat capul prea mult să facă deosebire între boală şi boală şi pe toate le amestecă într-o căldare şi pentru toate au acelaşi leac. Adică au ele multe leacuri, dar la urmă, cînd nu ajută nici unul, nici scaldele des-cîntate, atunci tot la acesta aleargă, la fumuri. Ştiu că era o vreme cînd la orice boală ai fi avut îţi „lăsau
187
sînge". Acum nu se mai aude de leacul acesta, dar fumurile care sînt tot de pe vremea aceea o dăinuiese înainte în ştiinţa babelor. Adevărat e că lipitoarele şi lăsarea sîngelui n-au făcut niciodată parte din meşteşugul de doctor al babelor noastre, decît doară prin Moldova. Dar am cetit, în multe rînduri, că babele au omorît cu fumurile oameni mari. De copii, cine mai ţine seamă, că. ei vin ca azi şi se duc ca mîne.
II. DUHURILE NECURATE
Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare-tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sînt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot zbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lină roşie le tai toată puterea zburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descîntat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate ostile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici ce putere au rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cît ai bate în palme ?
Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ? Despre duhurile necurate se spun atîtea şi atîtea, şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi — acolo unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi ce sînt moroii, şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii care mor nebotezaţi, şi că plîng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr-altă parte de ţară, moroi se fac oamenii
188
cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune, şi vin şi mănîncă inimile rudelor mai de aproape. Aş ! ştii şi tu cît măgarul morarului, zice unul dintr-alt judeţ, moroii ;se fac altfel, se fac din oameni morţi peste care a trecut un cîne ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice altul : moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într-o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii, şi strigele •cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul cînd vă bîntuieşte. Haida-de, numai voi cu min-•ciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vîrcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mînecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.
Acum pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac •o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, eu alt steag şi cu alte meşteşuguri : oastea duhurilor cari pocesc. Aici sînt ielele cu nesfîrşitele lor nume, Vîntoase, •Şoimane, Albe, Frumuşele, Brune, Milostive, Miluite, apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile, şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Samca, Caii Sîn-Toade-rilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă, şi mamă pe Mama-pădurii, şi toate se învîrtesc şi trăiesc de-a valma în mintea bietului român !
De rîs, e de rîs, creştine al meu, dar şi de plîns este. E de rîs că-ţi umpli capul cu atîtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezînd că toate acestea sînt fiinţe vii, aievea, şi că n-au alta de lucru decît să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinie speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om care, în mijlocul drumului, ar da cu ciomagul în dreapta şi în stînga, acum ar străpunge cu cuţitul în vînt, acum ar scuipa în sîn, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul cu o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să
189
prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi cînd l-ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut, şi s-ar da peste cap şi-ar mînca ţărînă şi s-ar unge cu noroi şi cu balegă şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mîna pe ciomag şi ar striga : „Hai fugiţi, ielelor, în lături, zmeule, dă-te încolo, moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, potco, nu mă strîngeţi, rusaliilor, aoleo mă omoară striga !" Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stăi, măi omule, că sînt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, cîţi aveţi credinţa în duhuri şi descîntece. Căci toate cîte le-am spus le faceţi aievea, ori le face baba în locul vostru cînd descîntă, cu mătura, cu frigarea, cu ţarina de la mormînt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.
îmi vin acum în minte stafiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi rîd de cei ce se tem de stafii. Cei cu minte ştiu că stafii nu văd decît fricoşii şi bolnavii. Cu cît e mai fricos omul, cu atîta şi stafiile sînt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu ? S-or fi temînd de el ? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sînt aievea, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sînt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămîie descîntată.
Lucru e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n-are nevoie nici de usturoi, nici de nimic, ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj cînd ştie că are la el lucruri descîntate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiile nu s-apropie. Asta, la adecă, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul cînd trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule ? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi : Dar ţie, pilă ? Dar ţie, barosule ? el întreba, el răspundea, şi-şi făcea curaj, şi lupii de care se temea ţiganul n-au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.
190
Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-1 apără nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi-n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce, şi dacă e bun de gură face din ţintar armăsar — şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci •orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decît el, şi minciuna e mai iute crezută decît adevărul. Da unde nu văd fricoşii stafii ! Negreşit, mai curînd prin locuri care îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n-aş mai zice nimic, că sînt oameni care n-ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n-ar intra noaptea în biserică, nici mort, căci e dracul în biserică ! Nu-ţi crapă obrazul de ruşine să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul ? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămîie descîntată, şi de atîtea icoane sfinte din biserică, de atîtea cruci, de sfîntul pahar cu trupul lui Hristos nici nu-i pasă ?
De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sînt în trup aievea, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, cînii, paserile ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun cîte nerozii, că le văd şi caii şi cînii. De cai să-i lăsăm într-ale lor, căci între animalele de casă sînt cele care îşi fac mai lesne spaime. Cînii visează mult şi se pomenesc lătrînd în somn. Dar că ei aud cîntînd ielele, ori simt strigoiul şi că fug urlînd şi tre-murînd pe după casă, astea sînt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.
6
Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu moroii şi oastea cealaltă care suge inimi ? De ce vorbesc oamenii de ele, de cînd e lumea ? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni? ori e numai minciună?
191
Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lingă ele mai e una : boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Cînd în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strînge cineva de gît, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Cînd ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Cînd te izbeşti în somn cu piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întîmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus fra-te-meu mîna rece pe piept, şi eu am sărit ţipînd, că mi s-a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sînt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzînd aşa în vis ielele cari le înstrîmbă gîtul, ori strigoi care le sug sîngele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămîie limpede în cap, că întîi e durerea ori boala apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întîi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întîi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. încă o dată : boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.
Şi acum, asta e adevărat că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, cîne, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr-o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de cîne, bolnavul va visa un cîne ; pe unde credeţi că e strigă-fluture, bolnavul va visa că-1 suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta — hai să-i zicem moroiul tău — e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descîntece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă visezi că-ţi suge cineva maţele — fie şi ăsta tot moroi — ce crezi tu că cu descîntece o să-1 alungi ? Da nici cinele nu te crede ?
Sînt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bol-
navii cînd îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strînge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre măruntăi, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boalele acestea, pe viţă şi pe sămînţă, şi ştiu să le vindece lesne, şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit zburător, care bîntuie nevestele şi fetele. Că tîlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău, şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vro boală numai a femeilor, dar e adus adeseaori şi de stomacul încărcat cu mîncări nemistuite, aşa că de zburător sufăr mult femeile prea din cale-afară de mîn-căcioase. Stomacul îndopat (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi cînd e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bîntuie-lile zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricina firească, şi unde o căutaţi voi cu ochii închişi.
Astea toate sînt în vis. De aceea, toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho ! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-1 vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a-n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a-n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cînd ai friguri nu te uiţi în pod, şi tot buiguieşti ? Şi apoi sînt visuri cîteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.
Poate acum gîndeşte unul să zică : „Toate bune, dar de ce pînă la vis am fost sănătos, şi de la vis, de la cel dintîi, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N-a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala ?" Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă, ori nu ţi s-au părut cu îngrijorare. Iar atunci, cînd ai visat întîi, ţi se înteţise boala şi s-a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi-ai avut-o e lucru firesc, ca izvorul: cît a stat sub pămînt
192
193
a fost ascuns, cînd a ieşit la faţa pămîntului a început să curgă şi de-atunci el curge.
7
Mare poznă fac duhurile acestea care sug, că nu se mulţumesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Cînd vine moroiul şi duce un copil, apoi rînd pe rînd tot duce cîte unul, pînă ce goleşte satul. Iar strigoiul cînd duce un om mare, apoi omoară pe rînd toate rudele cele de mai de aproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi ? Eu o cred, că văd că şi holera şi ciuma tot aşa fac. Tot aşa face şi rîia, că întîi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine că rîia se ia de Ia om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lîngă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n-o pricepeţi, căci nu vă lasă scîrbele de moroi.
Că, uite, oameni buni, singuri voi v-aduceţi moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-1 poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai cînd te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gîlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi ; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceilalţi molima. Acum ştiu că voi, în strimtele voastre case, n-aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi, şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasă să-1 sărute. Să-mînţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav, şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană cămăşile lui la
PT feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală
lîf. satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rînd toţi din casă ; noroc că e boală
l_ mai blîndă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare — numit scarlatină — acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gîlcile cele rele, la angină, la strîn-sul cel'mare sau la falcariţă. Tuşea măgărească n-are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l-au scos la pensie fără descîntece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi cînd murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat, şi dintr-alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n-a rămas, de cînd doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poată lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpînire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.
Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul, ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea * se spune pretutindeni că el omoară întîi pe rudele de aproape. Mai de mult, cînd nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare — galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop — credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintîi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boală să moară mai întîi, şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s-au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întîi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.
Că strigoiul suge pe cei vii, asta e de o parte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor, care creşte din zi în zi. Apoi, au
194
195
5
1
băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una : aceştia sînt cei ce sug pe cei vii, strigoi care îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sîngele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormînt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mînă, ori zăcînd, că aveau sînge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele cîte le năluceşte închipuirea cînd o îmbeţi puţintel !
Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-1 omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-1 prind noaptea, cînd e prin case ? 11 caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit, ori un par, ori o frigare prin inimă, ori îl scot şi-1 ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă, că tot aşa nu sînt strigoi în morminte, cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descîntătoarelor înfipt în turta din vatră : cum străpungi tu, strigoiule, inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de cînd un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească, arzînd pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aş-ternuturile lor şi aşa a stîrpit sămînţa boalei. Şi astăzi, doctorii cer să ardem, cît ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s-a arătat molima mai întîi e un cuib de spurcăciune de unde s-a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s-au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într-unui sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma,
că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo pînă ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.
Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime, ca holera şi ciuma, vin aşa de cu mînie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vînturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea, şi acum ele şi-au pierdut din putere de cînd ştim unde le stă sămînţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi crdeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atît cît ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra o dată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descîntece, nu cu căpăţîni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi ou minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutăm pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai de mult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atîtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi : ce babe şi ce descîntece poate păzi pe om să nu capete boala asta, cînd nu se păzeşte singur ? Gîndiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor — febra aftoasă — cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintrodată toate vitele din sat. Asta o vedţi, şi gîndesc că o să vi se deschidă o dată ochii că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpînirea, ce e drept, vă deschide ochii cu jandarmii, şi nu vă lasă să treceţi vite dintr-un sat cu boală într-altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s-o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.
196
197
8
Acum, ce să vă spun de iele şi de rusalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeală, din ceaţă, din vînturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecît, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v-a apucat din senin, ori v-au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cîntînd pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnavul. Vîjîitul urechilor, cînd eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cîntec dulce de gură. Cine poate s-audă ielele cîntînd ? Numai bolnavul. Dar întîi e bolnav, şi apoi le aude ; nu întors, să le audă întîi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sînt la începutul boalei. Fireşte, că pe lîngă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gîndul ca să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mîndrească prin sat că ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decît alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vînd.
Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau cîteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva într-o încăpere strimtă. E multă lume şi toată înfierbîntată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s-arate că sînt voinice, şi vin la horă fără haine groase. înfierbîntată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vro cîteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămîni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plînge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de măsele, ori de urechi, ori între coaste,
ferice de ea că a scăpat cu atîta. Nu toţi oamenii sînt la fel de tari din născare şi mai rău e că fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rînd cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrînd să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam acestea îşi fac singure de petrecanie. Dealtfel comedia asta e de rîs, cum fetele cele urîte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sînt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice, şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.
Dar este un drac şi mai mare. Cîte răceli nu intră în fete şi în neveste în nopţile cînd îşi fac de dragoste şi farmece, la Anu nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, cînd numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără ste-lele-logostelele ca să^şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, dezbrăcate pînă la cămaşă, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi, române, că le lovesc ielele, şi că se plîng de dureri prin oase şi la încheieturi, şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac de dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe cînd erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sînt de vină, ci singură prostia femeilor.
Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe cîmp. Unde înnoptează acolo doarme, şi eu de multe ori m-am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea, pe pămînt, să-şi aştearnă sub el fîn cînd are, el se culcă sub car pe pămîntul gol. Nici căpătîi n-are, nici învălitoare. Pămîntul umed şi rece şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decît trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sîn-gelui, aşa că se scoală românul cu gîtul ţeapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mînă amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Cînd se scoală, dă vina pe iele, că s-a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s-a culcat în ceas rău. Unele
198
199
ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsa graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele ! Şi apoi se întîmpla ca omul să nu simtă durerile a doua zi ; le simte mai după o vreme, şi poate că tocmai pe un timp cînd n-a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură, şi atunci se miră năuc de unde-i vin ? Acum mai ales din iele, că au trecut astă-noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea, sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăsnet şi nici boală. Şi mare lucru e că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. „Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală ? Atunci şi atunci n-am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi îmbolnăvit." Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-1 bănuieşti, asta o pricepe, dar la boală nu.
Tusa din sfinte, după cit ştiu eu, sînt acele aprinderi de plămîni pe cari le capeţi cînd prea înferbîntat bei apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară, căci junghiurile te prind numaidecît. Aici pricina şi boala sînt repede una după alta, şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n-au băut sfintele, nici balele necuratului n-au fost în ea, nici vrăşmaşul n-a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfărbîntaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s-o bea cît de multă şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s-ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci sfintele au avut numai cu mine de lucru, şi numai de mine s-au legat. S-au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înferbîntat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.
9
Sărăcia e, negreşit, bună prietină cu ielele. Cînd vezi prin sate, tîrziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşa zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plîngeţi atîta de boalele ielelor. Vai,
de oasele lor ! Răspundeţi că sînt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum se învaţă : numai că bieţii mor ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai cînd se învăţase să trăiască nemîncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătîi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai tîrziu ca vai de om, ologi şi strîmbi, şi pociţi, şi mai ştiu eu cum, şi la toate ielele sînt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-1 dă pe mîna măestrelor, dar, ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sînt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii, şi nu-i îmbracă. Cresc ei şi aşa ! Şi sînt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici ? Eu nu m-am putut dumeri niciodată, ce obicei e acela pe care-1 au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă, şi numai în izmene ? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n-ar da ielele năvală ?
Dar au zînele acestea alţi doi prieteni şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Cîţi beţivi nu ies din circiumă înferbîntaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vînturi ce te taie ; cîţi beţivi n-adorm prin şanţuri, pe pămînt umed, în vînturi reci ! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întîlnesc cu pocitura, şi rămîn ţăpeni de mîni şi de picioare, ologi, damblagii, cu gîtul strîmb, cu gura strîmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întîlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sîngelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi în epilepsie, rămîn prostiţi, se plîng de lipitură, au mintea smintită şi rid şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi, şi n-au toate sîmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are, şi în copiii lui pînă într-a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s-adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi în cîrje, tîrîn-du-se pe brînci, cu faţa strîmbă, cu obrajii mîncaţi de
200
201
fi
frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul, şi toţi cu aceeaşi plângere, cu ielele, că pe unii i-au pîrlit, pe alţii i-au spuzit, i-au călcat, i-au izmenit, i-au ologit, şi cîte toate.
Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagriei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pîrleală şi roşeaţă, vine din mămăligă de porumb stricat. Auzi tu, să iai boala din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într-un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, că şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-1 mîncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră. Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pîrleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele : „decît bucate stricate, mai bine maţe crăpate", adică mai bine să te îmbolnăveşti decît s-arunci o mîncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n-am văzut, dar aud, că unii culeg necopt porumbul, îl usucă în cuptor, ori nu-1 usucă deloc, şi că boabele sînt aşa de mucede că nu le mănîncă nici găinile, şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase cîinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mîncaţi, şi o mănîncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi, şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii care aduc molime, şi ielele care aduc pociturile şi cîte boale are ducă-se pe pustii !
io
Aşa e cu ielele acestea. Cînd e vorba numai de pocituri, boalele vin din răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar cînd e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la care tot noi sîntem de vină, şi de care ne putem feri întru cît ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţînă de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descîntece.
202
Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. începînd de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lîngă casă. Apoi murdăria fîntînelor din care scoatem apa, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rînd, creştine, ca să le vezi mai desluşit.
Cînd nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul, şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălînd-o, că ea are nesfîrşit de multe găurele mici, prin care intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Cînd sînt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n-ar putea ieşi sudoarea i s-ar otrăvi trupul. Pielea murdară face rîie, şi bube şi buboaie, şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta pînă în cealaltă. Drept e, şi e bine, că mîinile şi le udă — eu nu zic că le spală — înainte de a începe a mînca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Atîta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gîndul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se bagă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli, şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa, fac mai mult rău decît bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, „bale ale vrăjmaşilor" şi ale „necuratului". Eu ştiu oameni, cari n-au intrat în apă, să facă baie, din tinereţele lor, oameni bătrîni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine), a oamenilor mai în vîrsta, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s-a dezbrăcat pînă la piele. Eu vorbesc numai de gîrle şi bălţi, că de vro putină acasă în care să facă baie acei ce n-au ape în sat, de asta nici nu mă încument a vorbi, ca să nu ziceţi că n-am toate doagele.
Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s-adună pe pielea ţăranului, din vara asta pînă în cea-
203
laltă. Apoi de nevoie, ori şi de trîndăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, aşa că sudoarea se îndesuieşte în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi cînd merg din Paşti în Crăciun la biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rînduială, ea îi mai stă de cap şi-1 cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e nesimţitoare, apoi s-a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n-au primeneli, şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n-au, că atîta sărăcie tot nu e în lume încît să n-aibă nici cămaşă. La asta nevestele sînt de vină şi sfînta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste !). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de cînd o îmbracă pînă cînd o fac zdreanţă pe ei. Hainele de lînă sînt aceleaşi vara şi iarna, şi tot praful drumurilor e în ele, şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cizme şi din opiniei le usucă în odaia de dormit, pe cuptor, şi nici nu-i vorba să le schimbe cu altele cu anii pînă ce nu mai rămîn decît potloage din ele.
Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. „Toate buboaiele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scîrnăvie : uimele cu scîrnă ferbinte de cîne, buboaiele cu scîrnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, zgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gîlcile cu murdărie de om, făcută oblojeala ferbinte. Şi aşa vrei să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boală peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decît la praznice. Ii mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci
nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Cînd le cauţi pieptenele, nu-1 au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă — ard-o focul ! — că scutecele copiilor nu e bine să le speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s-adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi, Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea, şi nu e bine să le întinzi afară, ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n-aş avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojină. Nu vorbesc eu numai de cei săraci.
Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pînză n-au pe pat, dar le au pe tron, şi stau acolo ca să aibă unde să îmbîcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.
11
Apoi ce e prin casă ! întîi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sînt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide, şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n-aibă pe unde intra strigoiul ! De, dar el tocmai pe acolo intră ! în casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sînt case, în care e de spaimă ce vezi iarna, într-un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă, amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urît al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de cîne plouat. Viţelul e lîngă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pîraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sînt cloştele pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă, şi de la coşarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre
204
205
toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atîtea răsuflete de gură!
Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, ori cît i-ai închide ferestrele şi oricît le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. „Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri", răspundeţi voi. Nu aşa se răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu : Aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atîta vlagă şi putere, şi atîta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de se miră alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !
Iar pe lîngă casă, pe bătătură, toate gunoaiele, şi balega vitelor din coşar. Bălţi prin curte, apă clocită prin şanţuri, mlaştini în jurul satului. Fîntînile rău făcute, lîngă grămada de gunoi, de se scurg zămurile lui în fîntînă ; pe lîngă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul român, ci ca să vezi, române, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bîn-tuiesc atîtea boale. Acestea îţi sînt vrăjmaşii care îţi trimit boale, ele sînt moroii şi strigoii care ies din pămînt, şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descîntat!
Pe lingă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrana şi băutura. Vina şi păcatul lumii întregi, cînd e vorba de hrană şi de băutură, e necumpătul, adică a mînca şi a bea mai mult decît trebuie. Acum la băutură, române, nu te laşi în urmă, şi e necumpătat ce faci. dar tot necumpătat e că la mîncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănînci puţin şi prost, dalbei mult şi bine ! Cîte nevoi îţi vin din beţie şi ţi le-au spus şi alţii, şi ţi le-am spus şi eu, că te săcătuieşti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu că mănînci mămăliga goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapa nu e hrană.
206
III. VRĂJI ŞI FARMECE
l2
p
Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate — şi ai văzut că nu sînt — şi c-ar avea putere mai mare decît omul, şi ai văzut că n-o au, asta tot nu e aşa nebunie mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plîns. Haid să zicem că ar fi duhuri, şi nu le cu-noştri firea şi puterea, dar firea omului n-o cunoşti ? Şi puterea lui nu i-o ştii ? Om eşti, române, şi ştii bine cît poate omul, apoi de ce să crezi copilăreşte că alt om poate purta din mînă ori din gură norii cu piatră ? Că poate duce pe prăjină, prin văzduhul păsărilor, pe cîte un ieşit din fire ? Că poate băga boale în om şi le poate scoate din el, numai cu gîndul, peste zece sate ? Ce te laşi prostit aşa de cîte le auzi ! La bîlci cunoşti şi tu că pîrlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas o face cu şmecherie şi că nu-i adevărat, şi că în-şală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o ticăloasă bucată de pîne. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale zodiaşilor sînt mai pe jos decît ale nevoiaşului din bîlci, căci el ţi le face pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă. Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e cinstit.
Dar cu ce să le facă ? Ştiu eu bine că sînt babe în cîte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o dihanie dintr-altă lume. Că ar fi babă vrăjitoare, că poate trimite boale, că leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un buştean în locul copilului, că trimite grindină pe pămîntul cui vrea, că deoache şi oameni şi cîni şi vite şi pomi şi sămînături. Bine, oameni buni, dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea ? Cu deochiul, ziceţi, cu des-cîntecul, cu buruieni rele, cu puterea diavolului.
207
Acum, cu diavolul s-o lăsăm cum spune baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în descântecele lor cînd scutură parii noaptea şi cheamă pe tartorul :
Oschi, oschi, Scaraoschi Eu din gură mi te-nvăţ Dar în ochi să nu te văz !
Apoi dacă nu vreau să-1 vadă, cum să se înţeleagă amîndoi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pe babă, ci aşteaptă să-1 înveţe baba pe el. Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aş sta eu cu dumneata, că face legămînt cu el, şi că baba îşi dă diavolului sufletul ca el s-o înveţe descîntece, şi' cînd colo baba nici nu vrea să-1 vadă în ochi ! Cred şi eu ! Ori-cît de îndrăcită babă să fii, da pe diavolul tot nu vrei să-1 vezi aşa deodată nas în nas.
Aşadar, asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor care au prins frica babei. Drac în lumea asta e numai voinţa rea şi gîndul rău al omului ; cine vrea să facă rău are destul drac într-însul. Şi, dacă baba gîndeşte şi vrea să facă rău altora, atunci e stăpînită de Satana. Intru atîta aveţi dreptate, că în multe babe e multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-1 gîndesc. Numai dacă-1 pot ! Căci la urmă cine nu poate face rău altuia, cînd vrea să i-1 facă ? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de aşa vreri) şi altul oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atîta şi baba. Poate face rău cu lucruri fireşti, pe care le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mîncări şi băuturi, să-ţi facă vreo pagubă, şi aşa.
Mai demult cam cu otrăvurile au băgat babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din buruieni. Nu erau doctori decît prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi, şi nu ştiau de ce, şi mureau şi erau morţi, şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate otrăvurile, şi oricît de pu-
I ţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o gâ-sesc şi în omul mort după îndelungată vreme de la I moarte. Şi apoi vin procurorii şi ocna. Azi nu mai umblă ^ babele cu otrăvuri, pentru că le e frică şi lor. Şi apoi, f    adevărul lui Dumnezeu  că s-a făcut mai bună lumea
* şi s-au împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atîtea cîte credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia, masala-riţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu sălămîndra arsă şi pisată, cu omizile „fapt" şi „cinele babei" sînt palavre.
Şi dacă se întîmpla otrăviri prin sate, şi mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai întîi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă feriţi de asta. La nu ştiu care boală, vă dă baba mătrăgună şi „ori crapă omul ori se face sănătos", că dintîi înnebuneşte şi e nebun cîtăva vreme, apoi se face bine şi ... crapă ! Vreau babele s-ajute şi nu ştiu măsura otrăvii, şi pun prea multă şi omoară omul.
Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi descîntecul. Cărturarii, mai cu amăgeli mai cu gologani, au făcut pe multe-multe babe să le spuie descîntecul, şi l-au
* scris. Acum descîntecele sînt prin cărţi, şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele ? Curate fleacuri băbeşti. întîi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare frumos şi voios şi la mijlocul drumului 1-a întîlnit lupul şi lupoaica, zmeul şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au' trîntit şi l-au izbit, şi apoi vin blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada şi să le vîndă pielea Ia negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă, adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descîntec, ori ai ^număra pînă la o sută, ori ţi-ai face socoteală cîţi bani ai dat pe căciulă, tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi, pe lîngă vorbe sînt anumite lucruri de făcut, cînd descînţi : să căşti, să învârteşti o ulcică, să datini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de usturoi, să înveleşti şi să dez-
208
209
veleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un cîne şi minunăţii de acestea aşa că la urmă tot cinele săracul le plăteşte pe toate. Că îl şi uzi şi îl şi baţi de-1 topeşti : că dacă se scutură de apă, va fi de folos descîntecul, dacă nu, nu. Vai de cîne, dacă nu se scutură !
Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba mintea ! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într-un fir de usturoi descîntat ! Ce putere să aibă decît ceea ce i-a dat Dumnezeu, şi ce i-a făcut baba că 1-a cules marţi pe răsăritul soarelui şi că 1-a ţinut trei zile sub prag şi 1-a copt în jăratec adunat de la nouă case fără copii ? Acum ţi 1-a descîntat, ce poţi face cu el ? Să-1 porţi cu tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi mănînce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sfîntul Gheorghe, şi cu acel cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti comori, toată lumea s-ar scălda în aur topit, şi cinstita babă mai întîi, căci şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-1 descînte ! Ca şi cu usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descîntat, flori descîntate, cocă descîntată, apă descîntată, ţarină descîntată. Nici ţiganul n-a fost prost că s-a dus la vrăjitoare să-i descînte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată !
13
Vrăjile, încalţe, sînt şi mai poznaşe. Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele : Fetele bătrîne, rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătareţele, urîtele şi neisprăvitele şi toate cîte fac umbră pămîntului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răzbuna altfel, decît um-blînd cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul — dacă l-ar putea. Dar nu-1 pot. Şi ierte-mă Dumnezeu, îl pot! După vrăji de făcut pe ursită, se îmbolnăvesc de multe ori aceia cui li s-au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se îmbolnăvesc.
Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e un moft băbesc, şi nu vraja îmbolnăveşte şi omoară ci frica de
210
ff   vrajă. Ea e ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi f    el nu ştie nimic, el n-are cum să se gîndească la bles-§    temui tău, şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai |   blestemat, şi-i stă gîndul la blestemul tău, o să fie mîh-f    nit, ori mînios, ori speriat, şi blestemul îl poate ajunge, 1    pe atîta mai rău şi mai iute pe cît i-a stat gîndul mai î   tare la blestem. Apoi poate că alt om să se ştie de blestemul tău, şi să nu-i pese nimic, şi nici n-o să i se în-tîmple nimic. Aşa e cu sudalma, că dacă eu n-am auzit şi nici n-am ştiut de ea nimic, n-am de unde să mă supăr. Aşa e cu ocara, pe atîta vei fi mai supărat, pe cît îţi stă mai mult gîndul la ea, şi poate să te şi îmbolnăveşti de gîndul mult, şi să şi mori de supărare. Astea sînt toate după cum le-ai luat la inimă, după cît de mult ţi-au intrat la suflet.
Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le fac, toate boscorodelele lor se duc în vînt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cît de multă credinţă ai tu în vrăji, pe atîta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cît de mare ţi-e frica pe atîta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi, dragii mei, credinţa o aveţi că se pot face vrăji, frica de babă o aveţi. Ce mai lipseşte ? * ştiinţa că vi s-a făcut vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi,, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul, fireşte pe şoptit, că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă,, vi-e gîndul tot la vrajă, că v-a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea, nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mînie, chemaţi altă babă să vă desfacă cuţitele trimise, şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietinii duşmanului şi oriunde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se îmbolnăvesc rău chiar şi cînd nici o babă. n-a făcut nici o vrajă, dar a împărtăşit numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscoroadele ei ori nu le face, e totuna, căci nu ele aduc răul ci gîndul, frica. Te laşi tu singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi
211
să te prostească, ori să te lege la ochi şi să te poarte de nas cineva.
Vraja aceasta este boala celor slabi de înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţă dar nu şi faptă aieve (afară de cazul cînd dă în băutură ori în mîncare ceva otrăvuri, dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decît frică (îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca omul care se crede urmărit. E o poveste cu vînătorul care crezîndu-se urmărit de un urs a căzut, şi peste cap îi căzu geanta de vî-nătoare, şi a stat nemişcat, în credinţa că geanta este ursul, pînă ce l-au găsit alţii aproape mort şi, bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor slabi de înger cu vrăjile : tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se întîmpla cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum poate omorî puţină pricină pe om, cînd în loc s-o ştie aievea şi-o închipuie că vine dintr-altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare s-a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlînte ca dovadă un cuţit în pragul bisericii. S-a dus, dar cînd a împlîntat cuţitul, cum sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi cînd a vrut să se ridice a simţit că-1 ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită dar anume scornită ca s-arate puterea spaimei.
Noroc pe bieţii slabi de înger că de unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate şi vrajă cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin contra-vrajă îi dă tărie de înger, îi ridică spaima şi-1 face să-şi vie în fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a
I baba-oarba ! îşi trimit boalele de la una la alta parcă I şi-ar arunca o minge şi, pînă se desfată babele cu „arun-I catul" şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu I ai destulă vreme să dai ortul popii. Un împărat avea I două neveste, şi el era cam în vîrsta cu părul înspicat I cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de cîte ori I putea îi smulgea perii cei albi ; celeilalte îi mai plăcea | să-i fie bărbatul cu păr alb, şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri pînă l-au lăsat chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele : una-i trimite boală, v   alta i-o scoate, pînă ce-1 dau gata.
Nu crede, române al meu, în vrăji. Cînd nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi, şi, întîmplător, îţi vine o boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate să fie o boală care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini care n-au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n-o s-o alungi cu vraja, încearcă şi tu, că eşti bărbat, şi cheamă pe alt bărbat, pe doctor, să curme el gîlceava între cele două babe. Tu te temi de vrăjile babelor ; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi ulcelele lor, şi pe spaima ;» voastră dă şi doctorul ceva, dar pe boscorodeala babelor nu dă o ceapă degerată.
14
Oricîte feluri de vrăji fac babele toate sînt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii mici şi pe cei mai mărişori, pînă n-au înţelegerea deplină, nu-i pot vrăji babele. Nu-i poţi speria cu lucruri oare nu le pricep. De aceea, la copii au găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi, creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea ! Deochiului nu îi este aici locul, căci
212
213
el nu se poate face departe ca vraja, ci numai de-a-proape, ochi în ochi.
Apoi mai înţeleg una. Că nu se pot vrăji vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învîrti baba ulcelele toate din nouă tîrguri, că boul şi calul nu ştiu nimic de văicăreala babei de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă, şi vraja nu-1 poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sînt oameni să creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt dobitoc, atunci vrednici sînt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al calului la iesle.
Acum mă întorc la furarea somnului şi a inimii. Asta o cred mamele cînd văd că plîng copiii toată vremea şi nu dorm deloc, şi cînd slăbesc văzînd cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sînt duhuri necurate, ştiu şi eu ce femei ori fluturi mari ori lilieci ori alte animale cari sug. Le fură şi le mănîncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni cînd intră şi el în odaie trăgînd la lumină. Dealtfel toţi flurii de noapte, cari intră prin case, sînt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea sînge-lui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea moroiului cum ţi-am scris-o mai înainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să fie vrun rău trecător al copilului, dar de Obicei sînt boale în toată legea şi mai mare ţi-e mirarea că vin din hrană proastă, din neîngrijire destulă a copilului. îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atîta, creştine, că nu e totuna a hrăni cuminte pe un copil şi a-1 hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul că dacă dai copilului dintr-a treia lună să mănînce fasole şi ardei şi covrig muiat în ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure somnul şi strigoaicele au să-i mănînce inima ! Negreşit, de asta nu mă îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mîncaţi inima capiilor voştri, şi să lăsaţi strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mîncaţi cu acea învăţătură, de unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii copii
214
m trebuie să mănînce încă din leagăn tot ce mănîncă oa-W   menii mari.
1        Ca să se obişnuiască, zic unii. Da ! Se obişnuiesc cu m   cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la li   mîncare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n-ajung pînă la w   vîrsta cînd pot să aleagă, căci pleacă înainte în lumea §   unde nu este alegere. Ba, îi mai omorîţi şi cu postul, căci f   şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi i    siliţi să mănînce de post în rînd cu voi. Eu zic că întîi şi întîi hrana nechibzuită vă ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită, ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în seamă, ca şi cînd n-ar fi, şi apoi vă miraţi că vi-e copilul mereu bolnav şi piere. Apoi mai sînt şi alte rele care trec asupra copilului : că le cam place părinţilor clondirul, că mama a fost prea tînără de măritiş, că au casă într-o baltă şi că In casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă ;    taie capul să vă gîndiţi, şi vă uitaţi tot într-altă parte după striigoaice. Ce au a face astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a face, române, şi întrebarea ta e ca şi cînd mi-ai zice : dar ce are a face călătorul cu drumul ?
Tot din neîngrijire şi din hrană proastă vine şi fura-* rea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fură strigoaicele laptele ? De ce nu le pîndiţi să le prindeţi şi să le spar-geţi şuştarul de cap ? Aşa spuneţi că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sînteţi ? Dacă ar şti strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu şuştarul în mînă venind în coşar, aşa ştie orice guşat să-1 fure. Iar dacă nu vi-1 fură aşa, din coşar, ci altfel — dar cum, nu. ştiţi nici voi —, căci tot ce ştiţi sînt poveşti, auzite de la alţii —, dacă vi-1 fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-1 aducă îndărăt. Văd că spune un des-cîntec de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărîţe cu sare nouă zile de-a rîndul, îi descînţi apă şi i-o dai să bea de nouă ori pe zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi boscorodeşti ceva pe lîngă vacă, şi uite, că începe să-i vie puţintel lapte. Asta o ştiu din sat de la noi, şi o cred.
215
Vaca hămisită de foame o să mai prindă puteri din tă-rîţe, şi apa bună o s-o mai învioreze. Dacă ar îi hrănită şi îngrijită vaca mereu aşa ca pe vremea descîntecului, nici o strigoaie nu i-ar putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, cînd e tristă şi-şi pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.
Cum nu poate o femei străină să fure prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite, cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacile lor. In noaptea spre Sfîntu Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe cîmp, desculţe, ba aud că şi despuiere de tot, tîrîrad după ele prin iarbă un şuştar legat de picior şi cîtă rouă adună atîta lapte o să aibă vaca. Eu tare mă tem că asta n-ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri din umblarea ei în pielea goală într-o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se plîngă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie cînd şi cum, la unmă toată drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atîta că ea ca orice lucru făcut de florile mărului, e o nebunie goală, învăţătura ar fi că precum nu poate femeia aduce lapte, tot aşa nu-1 poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti cu luarea laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice : oho, apoi n-ai auzit de moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luînd un sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a zbiera ? Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder vale, dar ciobanul nalbei şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a început şi moşneagul de la car să se vaiete aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai fac ! Vezi c-am auzit şi asta, şi să ştii că n-ai auzit dumneata atîtea cîte am auzit eu, şi cîte le-am cetit, şi să mai ştii că astea sînt vechi ca lumea şi toate Ia fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proştii i-au luat gluma într-adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta s-a întîmplat în Ne-buneni, dar cei din Nebuneni spun că s-a întîmplat în Prosteşti, şi aşa toţi spun că s-a întîmplat într-alt loc, nu la ei.
f De celelalte furaturi ale babelor nu mai vorbesc, că
I     mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti, i     Fură strigoaicele de toate, şi mana holdelor, şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi ouăle găinilor, şi zice că sînt î    sorocite fiecare pe furâtura ei, nu pe toate furaturile I     deodată. Iacă aşa ! Cum s-ar mai îmbogăţi babele, de-ar f     putea face asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit pînă şi broaşte să fure boabele de grîu, şi furnici ca să fure laptele oilor şi a[l] vacilor. Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sînt vrăjite şi trimise de vreo babă  asta e credinţa nărodului. Mare putere are o babă neputincioasă, măre române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se ducă şi ce să facă !
15
Dar ce vorbesc eu de furnici ! Ştiam că printr-alte ţări, mai de mult cînd era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau oamenii că sînt babe şi vrăjitori care poartă norii pe unde le place, şi fac să cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se j uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, r aud că o cred acum românii noştri, mai ales prin Mol-* dova. Adevărat vă spun că aici nu ştiu ce să zic : să mai fie, Doamne, români într-atîta întuneric al minţii ? Că sînt „vraci" de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sînt oameni care să-i creadă. Mai acum cîţiva ani am cetit că într-un sat moldovenesc (şi vezi tu în Moldova unde e sărăcia românului mai mare acolo e şi cel mai mare întunerec al minţii !) am cetit că un solomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le apere de piatră sămănăturile şi-i ameninţa cu atîtea vorbe mari că li se făcea părul măciucă. „Păi, d-ta nu-i fi crezînd" zicea către cei ce nu se lăsau îngroziţi „dar lasă că ai să vezi !" Şi aşa pusese la bir pe mulţi din sat, şi trăia omul boiereşte, ani de-a rîndul, căci bieţii săteni se învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase holdele în pace. Oamenii cuminţi aleargă
216
217
la societăţile de asigurare, care la o întâmplare nenorocită plătesc pagubele celor bătuţi de grindină, dar voi, creştinilor, aţi găsit mai bună asigurarea la solomonarul vostru ! Societăţile acelea fac contract cu oamenii, aşa; şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui Dumnezeu, o fi ori n-o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu contractul, să nu fie grindină. îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu pîrlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi cum vă lăsaţi voi orbiţi pînă într-atâta de pricăjitul de vraci,, care rîde în pumni de prostia şi de spaima voastră şi huzureşte din tainul de bir ce vi-1 stoarce, aşa de florile mărului.
Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani ce gîndesc eî că e balaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într-adevăr de spaimă, care iese de pe văi, şi aduce ori piatră, ori potop, ziceau unii. Că e puterea care-1 duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vîntul. Ştiu ţăranii că vîntul poartă norii, dar cînd nu se simte pe jos vînt deloc, li-e de mirare cine mână cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales cînd se întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învîrticuş de nora, nu se dumiresc ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vînturi mari, în vreme ce pe jos la faţa pămîntului e linişte, cum se poate altă dată să fie pe jos vînturi mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii cînd stau pe loc. Acele vârtejuri de vînt, din văzduh, fac mare război cu norii, că-i sucesc şi-i învîrtesc şi-i dau peste cap ca apa în viitoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vîrtej şi vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe cînd jos în valea Prahovei era pace încît nu se clătina frunza. Ţăranii care văd aceste vîrtejuri spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luînd felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se zvîr-colesc ; fâşiile de neguri cari urrnînd vîntului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale de balauri, şi în pîlnia vârtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi îngroaşe îngrămădirea de neguri.
218
Toate bune, sînt nori pe cari îi frămîntă vîntul, dar ce crezi tu că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii aşa ? El să poruncească vânturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci balaur viu nu este acolo sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ? Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s-asculte balaurul ? Că degeaba n-o să-i fie slugă nici balaurul ! Şi-i dă de băut şi de mâncare ? Da ce mănîncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie agonisi singur demîncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraci, care singur el n-are ce mînca dacă nu i-aţi da voi !
Vracii aceştia sînt şi oameni bolnavi, cari cred ei înşişi că au într-adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos, altul are alta în cap, şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S-a întâmplat de multe ori că vraci de aceştia, luaţi de scurt de autorităţi, au fost ameninţaţi cu spânzurătoare, şi ei au dovedit cu martori că n-au luat bani niciodată de la săteni, că n-au ameninţat pe nimeni cu grindină, că n-au chemat niciodată balaurul „dar pot să fac dacă vreau" ziceau în urmă. Aşadar aceştia nu voiau să insele pe nimeni, n-aveau rea-credinţă, nici rea-voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţă că au putere de a porunci norilor, şi-i puteai spînzura că tot nu-şi lepădau gîndul şi credeau că mor nevinovaţi pentru un lucru pe care nu-1 fac, dar îl pot face. Unii spuneau că au văzut balaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăieri, că le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.
Aceştia sînt cu mintea într-o parte, lipsiţi de o doagă, măcar dealtfel oameni în toată firea într-altele, cu „idei fixe", ca şi babele care cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. însă vracii cei mai mulţi sînt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi, şi el vă pungă-şeşte. S-au prins şi vraci de aceia cari erau tovarăşi cu
219
cîrciumarii de prin sate. Iar cîrciumarii speriau lumeai din circiumă şi lăudau pe vraciul cutare şi se făceau el mai speriaţi decît toţi şi mai crezători şi plăteau ei mai întîi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile-între oameni şi vraci în circiumă, iar cîrciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi de la ţărani. Acum. cîţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei pentru doi vraci solomonari. Doi cîrciumari din două. sate îşi aveau fiecare vraciul năimit să poarte norii. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine minciunile şi cîştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu. oamenii din satul celuilalt vraci, destul că cîrciumarii s-au luat la ceartă, şi la judecată ş-au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, căci unul ca să scape înfunda pe celălalt. Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cîrciumari, şi cu asta mare dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe păgubaşi, cu amenzi, că s-au lăsat înşelaţi şi s-au încrezut în puteri drăceşti. Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într-un singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste patrusprezece mii de lei.
Aşa e, creştine, cu vracii cari poartă grindina. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de cîte ori vei auzi pe alţii vorbind şi stînd cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo şi colo vrun vraci cu balaurul lui. Dacă e nebun, lasă-1 în apele lui şi nu te potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-1 pe mîna judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani cu ameninţarea.
Ştiu eu că sînt şi de aceia cari aleargă ei după vraci şi-1 roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia o fac ori de spaimă, ori de orbi ce sînt, că e un fel de oameni pe lume cari cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decît cred ceilalţi cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e vraci, ei ţin una şi bună că este şi-1 fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sînt prin satele noastre.
16
Şi să n-alergi după zodiaşi şi după păscălitori, ro-I       mâne, după descîntători şi cărturărese, şi după ghici-i       tori şi proroci mincinoşi. îţi pierzi degeaba numai vre-[       mea şi banii. Ba îţi pierzi şi liniştea sufletului, căci din [f      minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de atîtea '*      ori gîlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile lor se nasc atîtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zîzanii care i        strică pacea şi sparg casele. închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi netrebnicii cari nu pun umărul să muncească şi ei ceva şi vreau să trăiască din purtarea de nas a altora.
Ce cauţi tu la ei ? Mîngîiere, ca la preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin ? Cauţi minte, pace, putere ? Ce cauţi alta, decît ce nu-ţi poate da nimeni pe lume, afară de Dumnezeu. Căci cine să ştie cele viitoare ? Cînd s-a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au întrebat i apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi le-a răspuns Hristos : „Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe care Tatăl le-a pus întru a sa putere" (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum, apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile bisericei sale, şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele viitoare. Şi apoi un zodiaş beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă ticăloasă, toţi umblînd cu scorniturile lor să cîştige gologanii tăi, ei să poată mai mult decît apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai pe seama sa ? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele.
Cele ce au fost şi cele ce sînt ţi le poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: „Mare lucru ne mai spui !" Apoi zodiaşul n-a avut de unde s-o ştie cine sînt eu şi ee-am păţit şi ce pagubă am avut, şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic ba a ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiaşii aceştia şi cărturăresele şi ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile, şi te prind din vorbă, şi te aduc aşa din întrebări că tu
220
221
singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul ghibaci — şi ghibaci ce sînt într-asta prorocii tăi — ţi le prind, şi din ele te judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămîi cu gura căscată. Rămîi uluit, ce taină ţi-a ghicit, şi cînd colo el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Cînd te întreabă ţi se uită în ochi, şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr-un singur semn ce-1 faci cu mîna ; iar cînd nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din ochi, uitîndu-se pe furiş la tine. Iţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gînduri umbli. Iar din trei întâlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n-o ai, dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi cîte toate. Şi cunoscîndu-ţi aşa starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi spune lucruri pe cari le ştie bine. Apoi îşi învăleşte zodiaşul de obicei spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de bazaconii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sînt tari, toată vremea nu fac altă treabă decît să născocească întorsături de vorbe şi răspunsuri isteţe, că de-1 prinzi minţind s-o întoarcă repede şi să cadă ca pisica tot în picioare ; şi noaptea pînă adorm tot fac planuri şi întocmesc în minte răspunsuri în doi peri, şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la toată lumea şi la nici unul.
într-o vară, veneam noi vro cîţiva orăşeni pe jos de la Predeal la Azuga. Eu ceteam o carte şi veneam în urmă singur. Cei de dinainte au întîlnit o ţigancă cu cărţile şi în glumă au lăsat-o să le spuie din palmă. Cînd am ajuns la ei, i-am găsit rîzînd, şi cu mare voie bună de vorbele ghicitoarei, şi unul care îmi era mai prietin, m-a tot cicălit să-mi caute şi mie în palmă ţiganca. I-am întins palma şi i-am făgăduit un leu, dacă-mi spune cum mă cheamă. Spre mirarea şi ciuda mea, şi spre hohotul de batjocură al prietenilor, ţiganca s-a uitat în palmă şi-a zis : „Apoi Gheorghe te cheamă !"
H Eu eram convins că n-a spus acest nume într-o doară,
|| ci 1-a ştiut, şi spuneam prietinilor că nu se poate altfel '1 decît că ori ea mă cunoaşte cine ştie de unde, ori că ei I în rîsetul lor pînă să ajung la ei mi-au pomenit numele. I      Nu şi nu, că nu l-au pomenit, că nu s-au gîndit la mine.
* Eu necăjit şi pe ei şi pe toată povestea, i-am făgăduit ţi-î găncei alt leu dacă îmi spune de unde ştie. După multă l      ciorovăială şi ca să nu piardă leul, ţiganca mi-a spus :
„Apoi de, eu nu te vedeam că erai departe, şi cum vorbeau cu toţii aşa, şi rîdeau, am auzit pe domnul ăsta (şi a arătat cu mîna spre cel ce-mi era mai prietin) zi-
1 cînd : bre, că nu vine şi Gheorghe. Şi cînd ai venit, am socotit aşa că d-ta eşti de care a vorbit, şi apoi am zis că Gheorghe te cheamă." Iacă taina ! Prietenul meu nu-şi aducea deloc aminte să mă fi pomenit, şi e de înţeles, că i-a alunecat vorba aşa, şi nici ceilalţi n-au băgat-o de seamă, în rîsetul şi voia bună a lor, dar ţiganca şi-a luat-o în cap. Căci, precum am spus, toţi ghi-
; citorii sînt foarte băgători de seamă şi au aminte lucruri pe care tu nici nu visezi că le spui ori le faci. Şi oricît ar fi de mult pe pază omul — dar mi-te că nu e deloc — cînd vorbeşte cu ghicitorul, tot se dă de gol cît de cît. Se dă, căci tu, omule, ori eşti supărat, ori eşti
• mînios, ori plin de gîndurile tale, cu sufletul încătuşat, dar ghicitorul e cu sufletul slobod şi liniştit, şi toate gîndurile lui sînt îndreptate numai să vîneze şi să prindă gîndurile tale.
Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate spune ghi-|        ci torul, ce cauţi la el ? El ştie numai ce ştii tu, ce a prins de la tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc P      atîţia bani cărturăresii, încît ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă pînă şi sub fundul patului. I        Şi e ruşine, pentru că umblă, şi e păcat de Dumnezeu ! Ba ştiu şi negustori, alergînd pe la zodiaşi, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n-are nevoie de descântători şi de păscălari. îşi amăgesc aşa sufletul, că da de le-o ieşi aşa cum cred ei, fie şi în lucruri rele, şi păscălarul parcă
222
223
e aşa de prost să zică altfel, el se dă după păr şi te incintă tot cu lucruri care vede că-ţi plac. Bani să iasă.
Ce lucru de rîs, române, să mergi la zodiaş să-ţi spună înainte dacă vei cîştiga o judecată, ori nu. Poftim ! De ce nu numeri parii mai bine, din gard, şi de vor fi cu soţ vei cîştiga, de nu, nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiaşii cît ştiu parii. Dacă e de la Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în scorniturile zodiaşilor, că-i atotputernic. Şi ce de rîs e să-ţi pierzi zilele cu săptămînă, din zodiaş în zodiaş, căutînd unde sînt comori. De-ar şti zodiaşii unde sînt ascunse comorile, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutînd pe la pungaşi acea iarbă care n-a fost şi nu va fi pe lume, şi pesemne e scornită de cei ce n-au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el fierul. Şi e de rîs că umblaţi pe la zo-diaşi, ca să vă afle pagubele. Astea cu adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în pungă. Şi pentru cîte şi mai cîte nu alergaţi la ei, şi e de rîs, române !