DIN PERIODICE
I
!
I
i
REŢETA PRACTICA PENTRU A FACE O LUCRARE LITERARA, ÎN GENERE
lai o testea de hîrtie, un condei, o sticluţă cu cerneală.
Dacă luorezi numai ziua, nu-ţi trebuie nici lampă, nici luminare, şi nici tutun, dacă nu fumezi.
Pui hîrtia şi cerneala pe masă, iai condeiul în mînă, îl moi în călimară potrivit, ca să nu pice şi să-ţi facă ursuzlîc, te aşezi frumos pe scaun şi începi să scrii.
După ce ai scris o foaie, o dai la o parte şi te apuci de alta — e bine să sorii foile numai pe o faţă, nu pe amtadouâ, IiiBdcâ e mai practic pentru zeţar — căci dailfur lucrarea d-tale e menită să vază lumina.
Serii fi sorii pînă osteneşti, şi pe urmă iar scrii, şi tot aaa pînă isprăveşti.
Acuma, ce scrii — asta e treaba d-tale. După părerea noastră însă, dacă scrii, fă încailea o lucrare mare şi lungă — tot e mai lesne decît fleacurile mici şi uşoare, cînd ai o dată reţeta sigură.
227
O NOTIŢA FILOLOGICA
Ciobanii de pe coastele nordice ale Carpaţilor cari despart Ardealul de Maramureş au un obicei al lor particular de-a-şi numi cînii. Lucrul acesta m-a adus la un gînd ciudat.
Vechii grăniceri din ţinutul Năsăudului — oierii de pe coastele sudice ale Carpaţilor cari închid Ardealul în partea nod-estului — îşi numesc foarte des cînii „Tureu", „Rusu" şi „Burcuş". In graiul poporului din Ardeal „Burcuş" e sinonim cu „Prusian", cu neamţul din Prusia. Odată am întrebat pe un cioban dacă ştie cine e bur-cuşul şi de ce-şi botează cinele aşa. „Păi ! nu burcuşul ne-a bătut pe noi pe-acolo prin ţara lui ? Mare cîne burcuşul ! Şi cinele meu tot burcuş e." Năsăudenii au luat şi ei parte cu regimentul lor de plăieşi la războiul din 1866 şi au mîncat papara prusienilor, şi astfel mi-am explicat lucru de ce năsăudenii dau cînilor un nume urgisit, numele unui popor de la care au mîncat bătaie. [...]
Todauna s-au dat cînilor nume de oameni, de popoare urgisite. Vergiliu în cartea XI vorbeşte despre un cîne şi-i zice Umber, adică Umbru, numele unui popor urgisit de vechii latini. Creştinii au dat cînilor nume de zeităţi păgîne şi de eroi ai lumii păgîne greco-romane : Diana, Hebe, Hector, Pluto etc. Francezii îşi numesc cînii Guillom, Bismark, Teuton etc. Germanii şi-i numesc Franzos, Louis, Napoleon (mai scurt Poli), Uiui (oui, oui !) etc. Lucrul e vădit şi firesc de tot : aşa te-mpinge să
dai numele cînilor după numele omului pe care-1 urăşti. Ştiu şi eu în Bucureşti pe-un ardelean, înfocat ligist, care l       şi-a botezat cînii Tisa şi Wekerle.
Acum mă întorc la moroşeni. Pe creştetul Carpaţilor să întîlneau ciobanii noştri, năsăudenii, cu ciobanii din Maramureş. Eu într-o vară, acu vro cincisprezece ani, am petrecut multe zile cu ciobanii moroşeni. „Cum îţi cheamă cinele ?" „Hăbală."
Numele acesta e foarte des. Nici un cioban însă nu i      ştie ce însemnează Hăbală. „Dar pe-al tău ?" „Pe-al meu Piru."
Pe-al altuia Cimbru. Pe-al patrulea Zăgurta. i; j)Dar pe căţeaua de colo ?"
„Prusana."
Despre orice cîne voinic să zice că e hăbală de cîne ; iar despre cei răutăcioşi şi îndrăzneţi se zice : „au obiceiul lui hăbală, că s-aruncă orbiş pe tine", aceştia „hă-
)      bale.se" mu „habăiesc" — nu in înţelesul vorbei lui Do-
|     nici din fabula Lupul şi cucul:
Omul este blînd ea oaia Iar cînii nici hăbăiesc.
Numele Piru nu e numele plantei pir, pentru că acest cuvînt e rostit de moroşeni pcir sau pchir ; numele cînilor e însă rostit curat Piru. Cimbru poate să fie numele plantei cimbru. Prusana însă n-are a face nimic cu asemănătorul Prusiana (nemţoaică din Prusia), pentru câ întîi moroşenii zic burcuşoaică şi nu cunosc deloc
j numele prusian, şi a doua : chiar să cunoască numele ar zice prusiancă.
Gîndul meu cel ciudat e ăsta : nu sînt numele acestea
i moştenite de la romani ? Nu sînt nume de persoane ori de popoare urgisite de poporul latin ? Hăbală nu e Ha-nibal ? Piru nu e Pirhus ? Cimbru nu e numele poporului Cimbrii ? Zăgurta nu e Iugurta ? şi Prusana nu e Por-
J      sena ? N-ar fi lucru mare dacă ar fi aşa. Numele celor
228
229
mai temuţi duşmani ai Romei au fost date de ciobanii romani ca nume cînilor —, fără temere de greşală, poate oricine susţine că asta s-a făcut. Lucru frumos însă ar fi dacă aceste numiri de cîni într-adevăr ar fi păstrate de acum 2500 de ani ! I
Să pot face cercetări mai departe. Cei ce să ocupă cu folclorul şi cu filologia pot să lămurească lucrul. INVAZIUNEA LUI   PENTRU" *
Din capitolul acesta ai să te convingi că primejdia limbii noastre nu stă în partea lexicală — precum de obicei crede lumea — ci în partea sintactică. Ţipă scriitorii şi d. Gion, în broşura Cum vorbim, ne trage clopotul că perim din pricina multelor cuvinte franceze în limbă. Din pricina vorbelor ? Nici o limbă pe pămînt n-a pierit din cauza asta. Că astăzi auzi pe toate potecile vorbe ca : enuant, ambetare, bonjour, pardon, iniorent, musiu etc. — asta e chestie care, la urma urmei, nici nu merită atenţiune. „Las' să-şi meargă toate calea cea firească", zice poetul. Şi e firească, absolut firească, această invaziune de vorbe franceze. Am mai păţit-o noi aceasta, şi-au mai păţit-o şi alţii. într-o epocă a limbei noastre am avut mii de cuvinte greceşti : am pierit noi ? Au pierit ele. Am avut altădată zeci de mii de vorbe slavone. Cele mai multe dintre ele azi unde sînt ? Şi ce-o să ne facă vorbele franceze ? O să vie o redeşteptare, o să vie o reacţiune, o să vie zeflemeaua şi vorbele franceze din limba noastră o să pată ce au păţit şi cele greceşti.
Dacă toate substantivele limbii noastre ar fi străine şi dacă ar fi străine toate verbele noastre, însă am declina substantivele după sistemul declinării neolatine şi am conjuga verbele după sistemul conjugării latinilor, nimeni n-ar avea dreptul să conteste latinitatea limbii
* Din Gramatica zăpăciţilor sau 2.000 de monstruozităţi ale limbii române. Scrisă în 64 de capitole. Scrise în formă de epistole (n.a.).
231
noastre. Şi dimpotrivă : dacă toate cuvintele noastre ar fi latine, dar am declina şi am conjuga după sistemul vrunei limbi străine, oricine ar avea dreptul să ne contesteze latinitatea. Vorba e, deci : primejdia unei limbi nu stă în vorbe, ci în flexiunea verbelor, în sintactica lor.
Ruina limbilor se naşte prin atacarea sistemului declinării, conjugării, concordanţei, articulării, a regimului prepoziţional şi a structurii sintactice. Ţi-am arătat cum ne distrugem flexiunea : acum o să-ţi arăt cum ne distrugem regimul prepoziţional, care, din nefericire, e cel mai expus influenţelor străine. Ai să vezi că limba franceză ne-a adus într-un astfel de hal încît astăzi scriitorii nu întrebuinţează nici o prepoziţiune, nici una, în mod corect. Voi începe cu cea mai vinovată, cu pentru, mai ales că ea d-abia e încetăţenită în limbă — şi a şi făcut o invaziune. Pentru e cea mai glorioasă operă de distrugere a sintacticei române.
Laurian şi Massim spun în Dicţionar că pentru arată „scopul, interesul sau favoarea". Curat adevărat e că arată numai interesul sau favoarea :
..Cinste hotărîtă acelora cari Mor pentru împăraţi".
(Alexandrescu)
Adesea mor apărînd interesele împăratului, tot aşa în „cîntecul gintei latine" :
„Loveşte-n cruda tiranie Şi luptă pentru-al ei onor".
(Alecsandri)
Sau rugăciunea preotului : „şi pentru cei ce călătoresc pe mare... şi pentru cei bolnavi... şi pentru toţi drept-credincioşii creştini ai acestei biserici, Domnului să ne rugăm". Adică : ne rugăm în favoarea celor bolnavi etc.
Scopul pe care îl arată pentru e totdeauna întrupat cu interesul şi favoarea. D.e. în „am adus-o pentru tine, scriu pentru parale", şi într-alte cazuri analoage, singur : de-a arăta.
Asta e una. A doua : pentru, ca oricare altă prepoziţiune, se întrebuinţează numai înaintea substantivelor,
a pronumelor şi a verbelor cari înlocuiesc un substantiv. D.e. : pentru cine; pentru doi, pentru cîte; pentru toate ; pentru multe; pentru nimeni; pentru noi. Nu se întrebuinţează însă niciodată înaintea verbelor, nici nu suferă după el adverbii, prepoziţiuni, conjuncţiuni etc.
Dar cu ce ne pomenim astăzi ? Că pentru arată loc, mod, timp, provenienţă etc... Şi mai departe, că pentru se întrebuinţează înaintea verbelor, ba ia după el şi alte prepoziţiuni.
Şi-acum ascultă.
„Turmele au plecat spre munte. Trenul pleacă spre Iaşi. Turmele au plecat la munte. Tata a plecat la Iaşi." Sînt construcţiuni româneşti ? Dar citeşte :
„D. L. ... a plecat aseară cu trenul pentru Paris."
Am văzut de multe ori această frază. Credeam întîi că pentru Paris e un atribut al substantivului tren, aşa ar mai merge, ca în expresiunile analoage : fin pentru măgari, cămaşă de zale pentru nebuni etc. Dar nu ! „Pentru Paris" e o complinire a verbului pleacă. Dar iacă :
„Trenul care pleacă pentru Vîrciorova s-a înzăpezit la Costeşti".
„Trenul pleacă pentru Vîrciorova !". Deschide oricare ziar românesc şi te dumireşte tu însuţi. Va să zică, românii noştri nu pleca la Iaşi, ci pentru Iaşi ; ostile române n-au înaintat spre Plevna ! Şi la mai mare !
Alt soi de exemplu. Crezi că sînt româneşti construc-ţiunile acestea : „am cumpărat-o cu trei parale ?" şi „am schimbat pălăria pe-o căciulă ?" Dar acestea : „am cumpărat-o pentru trei lei" şi „am schimbat pălăria pentru 0 căciulă ?" Biblia zice despre Iosif : „Şi l-au vîndut pe el cu douăzeci de arginţi", nu-i aşa, franţuziţii cred că e mai corect: „l-au vîndut pe el pentru douăzeci de arginţi ?" Cum întreabă ţăranul : „Pentru cît vinzi finul ?" sau „cu cît vinzi fînul ?"
Dar şi mai monstruos e pentru cînd stă înaintea ad-verbiilor şi ţin locul lui pe. „Nu lăsa lucrul de azi pe mîine." „Ziua de înfăţişare e fixată pe miercuri." Aşa zice românul. Azi însă toate gazetele scriu la fel : „Nu lăsa lucrul de azi pentru mîine." „Pentru miercuri e fixată ziua de înfăţişare. S-a convocat un consiliu de mi-
232
233
niştri pentru astă-seară." Ridicol de tot e pentru în exemplul următor : Constituţionalul (nr. de la 22 decembrie 1895) vorbind de banchetul amînat al lui Lucaci scrie : „... fără a să da termenul fix pentru cînd a fost amînat banchetul..." Pentru cînd ! Eu să-mi fi muncit mintea o săptămînă întreagă ca să creez înfcr-adins o monstruozitate în limbă, n-aş fi creat una ca asta.
Rîdem cînd auzim pe ovrei zicînd pintră di ci, ori a plecat pi Bucureşti, dar acest pintră di ce şi acest pe rău întrebuinţat nu e cu nimic mai neromânesc decît pentru cînd l Toate ziarele din Bucureşti zic pentru cînd în loc de pe cînd, unele mai cu sfială, dar altele sfîrşesc pămîntul. Vorba cîntecul ui : O, sărmane cărăbuş, pe-a cui mînă încăpuşi !
Altă întrebuinţare rea a lui pentru e cînd stă înaintea numeralelor multiplicative. în cazul acesta nu avem numai un galicism, ci o nerozie goală. Pe afişele Teatrului Naţional ceteşti : „Astă-seară se va juca pentru a doua oară" ... iar pe strade auzi : „Pentru a zecea oară ţi-o spun..." Această greşală am întîlnit-o de cîteva ori şi la Alecsandri. Acum ce-o fi vrînd acest pentru ? Spune el ceva mai mult decît numeralul singur ? Şi dacă frazele : „astă-seară se va juca a doua oară..." şi „... a zecea oară ţi-o spun..." sînt perfect identice la înţeles cu cele mai de sus, ce caută pentru în fraze ? Are vreun rost ? Poporul zice : „.... l-am izbit a doua oară de-şi da sufletul să moară" ; iar cronicarul : „şi acum a patra oară se-nvîrteji Timus cu căzăceasca turmă..." Pentru în cazul acesta e un parazit; o vorbă degeaba vîrîtă unde nimeni n-o pofteşte şi unde nu e deloc trebuinţă de ea. Ce conciziune de stil ne mai aduc şi galicismele aceste !
Dar să-ţi dau alt soi de exemple cari să te puie la respect : „A venit de sărbători acasă. Să găteşte de plecare. Să găteşte de horă. Soldaţii vor fi chemaţi la toamnă." Bietele acestea de construcţiuni româneşti sînt schimonosite de franţuziţi aşa : A venit pentru sărbători acasă. Să găteşte pentru plecare. Să găteşte pentru bal. Soldaţii... pentru la toamnă. De ce n-or fi lăsînd d-lor pe de acolo unde i se cuvine şi unde trebuie să fie ? Şi aici înghesuie pe iubitul lor pentru '. Pentru la toamnă ! Nu ajunge să zici Za toamnă ? E zor-nevoie
234
să vîri şi pe pentru înaintea lui la ? O, dar elegantul pentru la e sublim, căci şi neghiobia poate să fie sublimă ! A pus varză pentru la iarnă. Şi-a cumpărat cravată pentru Za concert. Las-o asta pentru Za cafenea. S-a gătit pentru Za bal. Ce dracul o fi cătînd Za într-aceste fraze ? Ascultă. Francezul articulează substantivele după prepoziţiuni, românul însă nu (singura prepoziţie care cere substantiv articulat e cu, şi numai într-un singur caz) : românul zice Za cîmp, spre casă, lîngă apă etc, iar francezul pour le printemps etc. Bravii copii ai României, cum ştii, traduc pe pour cu pentru, deci pentru bal, pentru primăvară. Pînă aici e numai lipsă de pricepere. Dar lor le sună mereu în urechi fraza franceză : parcă pentru bal, pentru primăvară nu e frază deplină ca cea franceză. Lipseşte ceva. Da ! Articolul le, la al francezului. Mai stai să te socoti ? Trînteşte-1 în fraza românească ! Şi iată cum se găteşte de bal ajunge se găteşte pentru la bal.' Articolul francez devine prepoziţiune românească ! O, sanda stupiditas !
Am lăsat mai la urmă cazul cel mai des şi cel mai monstruos al întrebuinţării lui pentru: construirea lui cu un infinitiv scurt. Tu ştii de prin liceu cele două legi gramaticale : în limbile clasice de cîte ori atîrnă un substantiv de altul, el trebuie să stea în genetiv şi de cîte ori un verb atîrnă de un alt verb, el trebuie să stea în infinitiv. Legea dintîi e valabilă în toate limbile europene, a doua nu. Şi nici în limba noastră nu. Dar fiindcă toate limbile literare din Europa s-au format sub influenţa limbilor clasice, ele au primit din aceste limbi multe lucruri. Cronicarii noştri şi-au croit limba, unii imitînd sintactica latină, alţii sintactica polonă (care dealtfel însăşi ea e copiată după cea latină în multe părţi) şi astfel au primit şi întrebuinţarea infinitivului după alt verb. Ei zic : M-am străduit a scriere ; a uitat a spune; s-a năzuit a face etc. Limba literară a noastră a primit şi ea această construcţie, fie că păstrează tradiţia, imitînd pe cronicari, fie că o luase direct dintr-alte limbi, mai ales din cea latină, pe vremea latinizării. Construcţia : am încercat a vorbi, doresc a vă vede, sînt silit a face etc. e literară şi în general admisă, dar nu e lege. Eşti liber să scrii aşa, ori : am încercat să vor-
235
besc, doresc să vă văd, sînt silit să fac. Insă, corectă şi frumoasă românească e numai construcţia din urmă, căci numai pe aceasta o cunoaşte poporul.
Toţi zicem în cele zece porunci : „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe muma ta, ca să trăieşti mult şi bine pe pămînt". Aşa e poporul. Aşa au zis traducătorii cărţilor bisericeşti. Aşa au zis cronicarii. Dar cronicarii au zis şi aşa : Cinsteşte... spre a trăi... etc. Zicem şi noi, în limba literară, cîteodată. Dar franţuziţii cum zic ? „Cinsteşte... pentru a trăi mult...1' Aci e şarpele. Aci e scopul şi cauza amintită de Laurian şi Massim.
Noi introducem propoziţiunile secundare cari arată scop şi cauză prin ca să şi simplu să : am venit ca să te văd; am alergat să te prind etc. Dar, de cînd cu fran-ţuzismul, am început să vîrîm pe pentru şi aci. Şi ce greoaie sînt aceste eonstrucţiuni franţuziste : am venit pentru a te vedea, am alergat pentru a te prinde. Dar pentru nu s-a îndestulat cu propoziţiunile de scop şi de cauză, ci a luat stăpînirea, încet-încet, pe toate soiurile de propoziţiuni secundare, şi ne-a adus sintactica într-un galimatias vrednic de milă. Iată exemple :
Pentru a fi filozof să cere multe. Plugurile se tocesc, pentru a se ruina cu totul. S-au consultat pentru a abate epidemia. La Călăraşi s-au bătut pentru a şti care... Iar pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu, lamele se ung.
Trei dintre aceste fraze sînt luate din ziare, două dintr-o carte de cetire pentru şcoalele primare. Da ! acest galimatias se scrie şi prin cărţi de şcoală şi miniştrii cu comisiile şi paracomisiile cenzurătoare aprobă aceste monstruozităţi ! Pentru a fi filozofDe ce nu, limpede şi corect româneşte, Ca să fii filozof... ? Dar fraza din urmă — citită în Voinţa naţională — e tipică, eu o dau ca model de halul în care ne-a ajuns limba. „Pentru a... prin a Se înţelege, aşa e franţuzeşte ! Dar francezul zice aşa silit de sărăcie : verbele nu se pot întrebuinţa cu înţeles substantival în limba franceză decît numai la infinitiv şi, din nefericire, limba franceză are numai un infinitiv. Noi însă avem două infinitive şi unul e totdeauna verb (cel scurt), iar celălalt e totdeauna substantiv, şi mai departe : noi putem întrebuinţa şi par-
ticipiul verbului ca substantiv. în punctul acesta sîntem
*     limba cea mai bogată între cele neolatine.
Deci cînd zice francezul : pour exterminer, pour chanter etc. numai în anumite cazuri exterminer şi chanter sînt verbe, într-alte cazuri (asta atîrnă de frază) sînt substantive. Noi le vom traduce, prin urmare, în două feluri : cînd au rol de verb, cu infinitivul scurt sau cu subjonctivul, iar cînd au rol de substantiv, ori cu substantiv — dacă s-ar întîmpla să-1 avem — ori cu infinitivul lung, dar numai cu acesta şi niciodată cu cel scurt. De păcatul zăpăcim acestor două lucruri e plină limba noastră şi exemple ca :
1) Oratorul începe prin a înşira.
2) Se încăpăţânează în a nu ceda.
3) Djuma constă în a nu ieşi din casă.
4) El se avîntă la a crede
sînt cu miile prin gazete, şi chiar scriitorii buni ai noştri fac această greşală, chiar şi cei ce se ocupă în special cu limba. în toate aceste fraze, date ca exemplu, după propoziţiune trebuie să urmeze ori substantivul, ori infinitivul substantival, dar infinitivul verbal niciodată. Deci, oratorul începe prin înşirarea..., djuma constă în neieşirea din casă etc. La Adevărul însă, frazele de acest fel, în toată întregimea lor nu sînt româneşti şi, prin urmare, n-o să poţi să le cîrpeşti pe toate după cum zic eu.
Mă întorc la exemplul cu lamele. Vreau să ţi-1 analizez.
Pentru a nu sfîrşi e galicism. Fiind o secundară de scop, ea va fi introdusă prin ca, deci ca să nu sfîrşească. Prin a se uza e alt galicism. Aici, în franţuzeşte a se uza e substantiv, trebuie tradus deci prin substantiv : uzare. Aşadar, în loc pentru a nu sfîrşi prin a se uza, noi zicem româneşte, ca să nu sfîrşească prin uzare. Dar crezi că aşa e frumos ? Nu vezi îndrugătura de vorbe a francezului, abstracţiuni şi cuvinte degeaba ? Să puie gazetarul mîna pe inimă : nu e sfîrşirea o uzare a oricărei materii ? Atunci de ce-mi umblă cu : pentru a sfîrşi prin a se uza ? El zice : Lamele se ung pentru a nu sfîrşi prin a se uza prea de timpuriu, iar eu : Lamele se ung, ca
236
237
să nu se uzeze prea de timpuriu. A spus el mai mult decît mine ? Mai frumos ? Mai româneşte ?
Francezului i-or fi plăcînd cotiturile în vorbire, să îngrămădească mult pentru şi mulţi prin, dar noi ce zor avem de felul acesta de vorbire ? Cită pagubă ne aduc aceste construcţiuni cu infinitivele scurte după prepoziţiuni ! Cum se zăpăceşte felul nostru de gîndire, cum ne destrămează stilul! Şi dacă ar fi măcar frumoase ! Dar cum să fie frumoase atîtea îngrămădiri de prepoziţiuni şi de infinitive scurte, atîtea barbarisme claie pe grămadă ? Şi cîtă nelimpezime aduc aceste vorbe-umplu-turi, cari n-au nici un rost în frază.
m
LITERATURA DIDACTICA
I
La 1854, Nicolae Bălăşescu, om cu carte latinească şi bun profesor, a publicat un abecedar în care să străduia să-şi eăpătuiască toate inovaţiunile în limbă şi toate buiguielile filologice. Mi-a rămas în minte una dintre creaţiunile aceste, una care făcuse mult haz pe vremea de atunci :
inonorabilitudinaţionalitate.
Acest hexametru era menit să îmbogăţească lexiconul românilor şi, după cît înţeleg eu, avea de gînd să însemneze lipsă de mîndrie naţională — în înţelesul bun al cuvîntului mîndrie. Bălăşescu nu era numai un simplu apucat de nebunia latinizării ca alţii mulţi după dînsul; boala lui era mai complicată : îi plăcea felul în care puteau grecii să compuie cuvinte şi era supărat pe latini că nu puteau face şi ei ca grecii. Făcea deci probe în limba noastră, să compuie cuvinte înnodînd cîte trei-patru la un loc, cam aşa cum fac astăzi limbile germane. Bălăşescu nu căuta vorbe dintr-alte limbi, ca să le răsădească în limba noastră ; el crea însuşi prin fel de fel de derivări şi compuneri ciudate. Să deosebeşte aşadar de adevăraţii cultivatori ai neologismelor.
Cam acelaşi lucru îl încerca A. Pumnul, dar pe altă cărare. Şi el crea cuvinte prin derivare, dar numai unde i se părea de neapărată trebuinţă, şi numai din material românesc şi cu ajutorul sufixelor vechi ale limbii. Pumnul nu vrea latinizarea şi împrumutarea de cuvinte
239
dintr-alte limbi ; iar ca s-ajute unde n-avea vorbe în limbă, deriva din cuvinte româneşti alte cuvinte. Psihologia devenise sufletămînt, gramatica limbămînt, retorica un cu\vîntămint etc, etc. Chiar dacă primea în limbă vrun cuvînt latin, îl supunea tuturor alterărilor fonetice, ca şi cînd cuvîntul acela şi-ar fi trăit traiul prin veacuri alături cu vorbele moştenite ale noastre. Din compasiune făcea cumpăşune, din ocaziune, ocăşune. Pumnul voia să aibă o limbă română care să stea pe propriile picioare. Dar a căzut în Seylla.
Nu ştiu cum gîndesc alţii, eu însă cred că greş ala lui Pumnul, nu e vrednică de batjocură. Nici astăzi nu ne-am lăsat noi de gîndul că limba românească se poate îmbogăţi numai prin propriile mijloace, şi odată tot o să vie vremea cînd vom ajunge la acest lucru. Ţinta e aceeaşi, toţi o vedem, dar nu vedem adevărata cărare şi nu toate cărările duc la Roma.
Cu Pumnul însă avem altă socoteală. El îşi luase voie în Lepturariul său să schimonosească limba tuturor scriitorilor din cari reprodusese bucăţi de citire. El îşi crease o limbă proprie, şi apoi a tradus limba scriitorilor români în limba sa, astfel că nu puteai să vorbeşti de limba lui Alecsandri, de a lui Pralea, de-a lui Dosoftei, de-a lui Gavra, de-a lui Miron Costin şi de-a lui George Tăutul, căci toţi scriau perfect într-aceeaşi limbă. De ex. : zicea Alecsandri — „este de lăudat acest lucru", iar Costin — „de laudă este acest lucru", ori Tăutul — „lăudabil e lucrul acesta", ori altul altfel cine ştie cum — la Pumnul toţi scriau la fel : „e laudaver acest lucru". Uni-formarea limbii tuturor scriitorilor era pentru Pumnul un mijloc de a-şi răspîndi limba sa.
încercările lui Eliade şi ale lui Laurian ne sînt mai îndeobşte cunoscute. Creştinismul se plîngea de prigonirile lui Saul, iar Saul deveni la urmă Paul, întemeietorul creştinismului. Eliade al nostru tocmai întors : din Paul, întemeietorul limbii române, ajunsese la urmă un Saul, căruia limba noastră îi striga desperată : „Saule, Saule, de ce mă persecuţi ?" Cazul lui Eliade nu e aşa de interesant — o scrîntise omul la bătrîneţe. Dar cazul lui Laurian e vrednic de mirare. Laurian de cîte ori tipărea ceva cu litere chirilice — studii, mai ales în Ma-
gazinul istoric — scria într-o limbă frumoasă, curată şi apropiată de a cronicarilor. Iţi era mai mare dragul să-1 citeşti. Insă de cîte ori tipărea ceva cu litere latine, parcă intra dracul în cînepă; scria într-o limbă păsărească, înţeleasă numai de el şi de-ai lui. Forma literei schimba cu' totul felul de gîndire şi de vorbire a lui Laurian ! Atîta putere are chipul scrisorii. Păcat că nu şi-a scris întreg Dicţionarul cu litere chirilice !
II
Am scos la iveală aceste trei feluri de încercări întru îmbogăţirea şi statorirea limbii noastre, pentru că ele mi se par mai vinovate. Azi credinţa generală e că sîntem înţeleşi cu toţii în ce priveşte limba literară. Nu în toate, dar în multe. Şi mai credem că abaterile şi greşelile celor morţi au murit deodată cu ei, că un Bălăşescu redivivus e cu neputinţă.
Dar noi toţi avem ochii ţintiţi asupra literaturii poetice, şi adevărat e că aici nu ne mai izbim de încercări prea greşite, nici de îndărătnice mergeri pe căile lui Pumnul ori pe-ale lui Eliade.
Dai' avem şi-o literatură didactică. Cu aceasta nu se ocupă deloc cei ce să străduiesc cu fixarea limbii literare. Nu se ocupă presa, nu se ocupă nimeni afară de cei de-o fac. în loc ca literatura poetică să o ia de mînă şi s-o conducă, ea merge singură de capul ei. Cîţi dintre scriitorii noştri literari ştiu ce literatură didactică avem noi şi cum e scrisă ? Dacă avem şcoli trebuie să avem cărţi de şcoală : cine le scrie ? Mai ales cărţile de şcoli primare. Ţin autorii acestor cărţi pas cu limba literaturii poetice ?
Nu ne prea pasă nouă de-aceasta. Ni-e prea puţin lucru. Asta e treaba şcoalei. Dar atunci, e degeaba zbuciumul nostru de-a fixa o limbă literară, una şi nedespărţită. Literaţii clădesc, iar şcoala strică. Noi, zeii olimpici, clădim vîrful piramidei, iar muritorii de jos îl scurmă şi-i zguduie temelia.
La noi şcoala şi literatura s-au dezbinat. Am să trec în revistă limba literaturii noastre didactice şi am s-arăt
240
241
că Bălăşescu e viu într-această literatură şi aleargă ca un Ajax, tulburînd gloatele, că Pumnul e cap de şcoală cu mult mai puternic decît cred filologii, că tendinţa lui de-a uniforma totul e absolut generalizată, că proza lui Alecsandri şi Bălcescu e lăsată pe deplin la priceperea stilistică şi la sentimentul estetic al fiecăruia zgîrie-hîr-tie. S-arăt că toţi scriitorii noştri au scris într-aceeaşi limbă şi n-au nimic individual ca artişti... că Alecsandri n-are nimic deosebit de Prodănescu, şi că strofa :
„Să fii crăiasă mîndră aleasă
Şi calea toată să-ţi fie flori,
Şi casa casă şi masa masă, x Să te iubească fraţi şi surori"
e făcută de Alecsandri şi nu de domnia-lui autorul cărţii de cetire. Şi-am să arăt lucruri şi mai rele, intrînd mai adîne în partea materială, ca să se vadă în ce contrast stă literatura poetică a noastră cu cea didactică, şi cît de adevărată e vorba lui Firdusi : „Nimic nu e atît de neînsemnat încît să nu facă pe înţelept să fie precaut".
MURAŞUL ŞI OLTWL
Trăia odată un împărat pe vîrful unui munte, într-o cetate cu două turnuri. Şi, odată într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors. împărăteasa a trimis soli în toate părţile să ştiricească de soţul ei ; şi s-au dus solii cercetînd pînă la marginile lumii şi s-au întors după vreme îndelungată fără bucurie. Şi avea împărăteasa doi copii, care se jucau în ţarină cînd a plecat tata lor să se războiască, iar acum erau mari şi flăcăi de-nsurătoare. Unul crescuse în turnul despre miazănoapte, celalalt în turnul despre miazăzi, şi erau feluriţi la fire şi la gîndire, dar unul şi unul la chip şi la făptură.
Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tata lor prin lume. Mă-sa a plîns şi de bucurie, şi de durere, cînd le-a pătruns gîndul; de bucurie, că. are flăcăi aşa de vrednici, şi de durere, că pricepea că are să-i piardă. Dar le-a pus la inimă povaţa să ţie veşnic împreună, cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvîntat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii.
Dar abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, că erau feluriţi la fire şi la gîndire. Şi cel crescut în turnul despre miazănoapte a apucat spre miazănoapte, iar celalalt a apucat spre partea unde stase turnul în care a crescut.
Pe unul îl chema Murăşul, pe celalalt Oltul. Şi de-acolo, din creştetul muntelui, li s-a încrăngat cărarea, că Murăşul a pornit spre miazănoapte, iar Oltul spre
243,
miazăzi. Şi era Oltul sfărmăcios şi iute din fire şi-a apucat nebuneşte la vale, spre ziuă senină ; iar Murăşul era întunecat cu inima, şi liniştit ca noaptea pacinică, şi a apucat încet-încet spre noapte. După cîtăva vreme însă 1-a ajuns dor de frate-său şi i s-a mulcomit sufletul, şi de-aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle fratele. Şi nu 1-a mai aflat şi şi-a pierdut şi calea şi-a apucat într-altă parte, tot liniştit şi cu inimă de pace.
Iar mă-sa, cînd i-a văzut că ei s-au despărţit chiar de la casa părintească, a alergat să le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi-a plîns împărăteasa, şi-a rugat pe Dumnezeu să îndrepteze pe bună cale paşii băieţilor ei. Şi dintr-acel minut, amîndoi băieţii s-au făcut rîuri şi rîuri au rămas.
Şi de-atunci Oltul cel sfărmăcios şi iute din fire a dat năvală prin ţări muntoase şi s-a azvîrlit printre munţi cu prăpăstii şi s-a înfundat pe la Turnu-Roşu, clocotind şi izbindu-se de stînci. Şi lui i se cîntă cîntecul :
Oltule, rîu blăstemat
Te-ai făcut adînc şi lat,
Că vii, mare-spumegat
Şi cu sînge-amestecat.
Iar Murăşul, de-atunci, curge tot pe şes şi tot spre şesuri năzuieşte, liniştit şi încrezător, şi de-aceea i se cîntă cîntecul :
Murăş, Murăş, apă lină, Treci-mă-n ţară străină Şi-mi fă parte dc hodină.
ALBINA SI PĂIANJENUL
Era odată o femeie şi avea doi copii, un băiat şi-o fată. Copiii au plecat amîndoi în lume să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţîie.
Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pînză, iar fata căra petre pentru zidarii care făceau casă.
După cîtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi-a rugat pe un om din satul ei să ducă veste copiilor.
Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut şi, cînd i-a spus omul. de ce-a venit, băiatul răspunse : „Eu ce să-i fac ! Las' să moară că e bătrînă şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că prea am mult de lucru." Şi a rămas băiatul tot la război, şi-a ţesut mai departe şi n-a plecat.
Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu petre în poala hainei. Şi cînd i-a spus omul de ce-a venit, fata a lăsat petrele jos şi a început să plîngă şi a plecat tot într-un suflet spre casă.
Mamă-sa cînd a văzut-o s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul, dar s-a făcut neagră de supărare cînd i-au spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mîni şi a sărutat-o pe frunte şi-a zis : „Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă p-amîndoi ! Il iubesc şi-1 iert dac-a făcut el cu asta vrun păcat, să-1 judece Dumnezeu, că e drept şi puternic şi judecata lui e fără greşală !" Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătîi şi-a închis ochii şi-a murit.
245
Şi în. clipita aceea fata s-a făcut albină, "iar băiatul păianjen. Şi de-atunci păianjenul trăieşte singur, vecinie singur, fără fraţi şi surori şi fără părinţi. El fuge de lumină şi vecinie îşi ţesă pînza prin locuri întunecoase, şi e tot posomorit şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi oriunde îl află, îi strică pînza şi pe el îl fugăresc şi-1 omoară.
Dar albina de-atunci e veselă şi toată ziua zboară de pe-o floare pe alta, şi trăieşte cu părinţii ei şi cu fraţii, şi cu surorile la un loc. Iar oamenii o iubesc şi o văd cu drag, căci ea cu toţi împărţeşte ceea ce adună, şi tuturor le dă din mierea ei. Iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, şi din ceara albinelor fac creştinii luminările, pe cari le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.
CINE E AUTORUL SCRIERILOR LUI GOETHE ?
Cestiunea dacă Goethe însuşi oii altcineva e autorul scrierilor pe cari lumea le cunoştea ca scrise de Goethe a dat mult de lucru criticilor germani. Dacă scrierile pe cari le atribuim lui Homer sînt într-adevăr scrise de un singur om, de un Homer, ori dacă dramele atribuite lui Shakespeare sînt scrise de un om numit într-adevăr Sha-kespeare şi nu de altul numit Saco sau altcumva — astea sînt cestiuni vechi, cărora poate nu li se va da de că-pătîi niciodată ; cel puţin cestiunii lui Homer, nu. Dar Goethe e om care a trăit aproape în zilele noastre şi să nu ştim dacă „burghezul" Goethe e într-adevăr Goethe poetul ?
Că un Goethe a trăit nu încape îndoială.
Că a fost foarte talentat şi că a scris versuri e lucru sigur. Dar c-ar fi scris pe Faust e lucru îndoielnic şi mai îndoielnic e c-ar fi scris tot ceea ce e iscălit de Goethe. Se repetează aşadar chestiunea cu Homer şi Shakespeare : mai mulţi autori sînt reprezintaţi printr-un singur om şi au un singur nume.
La urma urmei nu importă dacă Odiseea şi Iliada sînt operile unui singur om sau a unui milion ; un singur elen sau toţi la un loc au fost în stare să creeze o operă nemuritoare pe care n-au putut-o crea alte neamuri. Dar, fie geniul particular ori colectiv, grecii au avut pe Homer.
Englezii au avut pe un Shakespeare şi-1 vor avea vecinie, ori c-a existat într-adevăr un singur geniu care a creat cunoscutele tragedii, ori c-au lucrat la ele doi, zece sau toţi englezii. Tot aşa cu Goethe : nu importă dacă consilierul de curte Goethe a creat singur opera
247
sau cu mai mulţi, destul că opera este o operă genială a germanilor. Ca exemplu analog ar fi o victorie strălucită într-o luptă dintre două neamuri : ce ne pasă dacă victoria a fost opera acestui general ori a celuilalt, destul că lupta a fost cîştigată şi victoria e a neamului întreg.
Duşmanii lui Goethe să năpustesc cu multă supărare asupra lui şi-1 învinuiesc de toate păcatele. Cei ce-1 apără n-au multe ziduri de apărare şi la adică nici nu voiesc să-1 apere : opera numită a lui Goethe e un monument naţional al neamului german, zic ei, ne mîn-drim c-o avem şi puţin ne pasă cîţi au făcut-o, destul că germanii au făcut-o.
Dar cum ajung criticii să contesteze iui Goethe paternitatea operelor sale, sau cum îndrăznesc să afirme că numele Goethe e un nume colectiv de autori ?
Au dovezi sau, cel puţin, cred oă le au. Din mulţimea de dovezi, îngrămădite prin cărţi şi reviste eu aleg pentru cititorii Epocei numai cîteva, pe cele mai lesne de înţeles şi mai hotărîtoare, căci cele mai multe dovezi nu pot fi pricepute decît de cei ce cunosc în amănunte viaţa şi scrierile lui Goethe.
Cea dintîi bănuială că Goethe nu poate fi autorul atîtor lucrări — ele umplu cam 40—44 de volume — s-a iscat dintr-o notiţă pe care a publicat-o unul din cei mai serioşi critici ai germanilor, Gervinus, un cercetător literar aproape infailibil pentru germani. Gervinus spune că Goethe n-a audiat nici şcoala elementară, nici liceul, nici universitatea ; el a avut profesori particulari totdeauna, astfel că niciodată n-a avut nici ştiinţa, nici sis-temizarea şi aşa cum se cere prin licee şi universităţi, căci trecea prin acele numai ca să fie trecut. Şi, pe lîngă altele, era peste măsură de leneş. Că Goethe a fost, din firea lui, leneş, o recunosc toţi biografii şi comentatorii săi. Unul dintre biografi se plînge că Goethe n-a ştiut deloc ce e sîrguinţa. „Activitate a dezvoltat Goethe în toate perioadele vieţei sale, dar ea era un fel de capriţiu şi o plăcere momentană. Acea sîrguinţa stoică şi hotărîtă, care se luptă în vederea unui scop îndepărtat, cu o putere plină de voinţă contra momentanelor dispoziţii de trîndăvie, sîrguinţa aceea amară şi chinuitoare, pe care, bunăoară, a arătat-o Schilîer la compu-
248
nerea dramelor sale — sîrguinţa asta Goethe n-a cu-noscut-o niciodată, cel puţin n-a dezvoltat-o."
S-a cercetat cît pot scrie în termen mediu scriitorii pe an şi s-a constatat că lui Goethe i-a lipsit timpul material ca să poată scrie atîta cit a scris. E adevărat că Goethe a trăit mult; luînd în considerare lunga sa viaţă şi primind ipoteza că el ar fi scris regulat în fiecare zi cîte şase ceasuri, mulţimea scrierilor lui nu ni s-ar părea enormă.
Dar ipoteza e prea riscată. Las' că Goethe nu era sîr-guitor şi muncea numai împins de dispoziţii momentane — cum am spus — dar sînt ani întregi cînd n-a scris nimic, dar absolut nimic. Pe el nu-1 lăsa firea să scrie şase ceasuri pe zi. E însă altceva, mai hotărîtor.
Goethe era funcţionar al statului şi sta regulat patru ceasuri pe zi în birou ; se mira lumea de pedantismul ce-1 arăta Goethe ca funcţionar : el era cel mai regulat cercetător ăl biuroului şi de o exactitate de maniac, în cele mai amănunte şi mai neînsemnate afaceri de biurou. Tocmai de aceea poetul Fulda zice într-o epigramă : „Tu, Goethe, ai fost născut funcţionar, nu poet; eşti mai pedant decît sluga care-ţi mătură biuroul, iar în sosirea şi în plecarea de la biurou tu eşti ceasornicul mahalalelor" ! Şi într-adevăr nu se prea potriveşte poet-geniu cu
slujbaş-ceasornic.
Astfel, patru ceasuri pe zi i le răpeau fleacurile migăloase ale biuroului. Alte patru ceasuri cel puţin i le răpeau cercetările lui de fizician. Goethe era pătimaş iubitor al ştiinţelor naturale. După-amiazi mai totdauna îl găseai ocupat cu studii asupra păianjenilor, asupra colorilor şi a opticii. Chiar pe terenul acesta a scris aşa de mult şi de temeinic, încît şi-ar fi făcut nume numai cu el. Însuşi Goethe spune că el şi-a pierdut mai mult timp din viaţă cu ştiinţele naturale decît cu poezia.
E cunoscut lucru că Goethe iubea cu patimă petrecerile, zgomotul şi societăţile. Nu era serată, nu era bal, nu era nuntă şi botezuri în oraş la care să nu fi fost de faţă şi Goethe. El era părtaş la toate excursiunile, la toate prînzurile mari, la toate petrecerile de la curte. Cît timp îşi pierdea el cu acestea ! Mai adaogă că el însuşi da serate şi petreceri şi-i plăcea să fie tot cu lume ;
249
î
1
mai adaogă că — fiind om aşa vestit — era zilnic împresurat de vizitatori şi stă în corespondenţă cu o mulţime de oameni, aşa că numai scrisorile, corespondenţa lui, umplu peste 20 de volume. Cînd vezi noianul de scrisori ale lui Goethe, îţi vine să crezi că el n-a făcut alt nimic în viaţă decît să isprăvească o scrisoare ca să înceapă alta. Şi cu toate acestea el a scris 44 de volume de literatură !
I se impută, dealtfel, şi alergarea după intrigi, mai ales literare şi politice ; el era vecinie gata „um eine Menge von Dingen zu bekiimmern, die ihn eigentlich nichts eingingen". Şi toate acestea îi răpeau o mulţime de vreme.
în urmă venim la partea cea mai slabă a caracterului lui Goethe : patima de femei. El a fost de multe ori însurat, a avut relaţiuni scandaloase cu un leghion de femei ; chiar la bătrîneţe se ţinea numai de „amoruri" cu neveste şi cu fete tinere. In relaţiunile lui cu femeile a dat dovezi de o nemăsurată perversitate, aşa că, judecat după ele şi după alte fapte ale lui, unii critici mai pătimaşi îl acuză că în neamul german el reprezintă chintesenţa imoralităţii.
îşi poate oricine face socoteala cît timp îşi pierdea Goethe cu mulţimea afacerilor sale de dragoste. I s-au adunat scrisorile, cîte s-au putut, adresate femeilor, şi mulţimea lor trece de 8 volume mari.
Aşa, după toate acestea, criticii cred că e destul de dovedit că Goethe n-a avut timp să scrie tot cît a iscălit, că i-a lipsit timpul necesar la acesta. Şi, ca vîrf la toate, ei aduc faptul că Goethe, cînd nu era în biurou — în virtutea vreunui concediu — cînd nu se ocupa cu păianjeni cînd nu scria scrisori politice ori amoroase, el era vecinie pe drumuri, fie prin ţară şi mai ales prin Italia.
Toate acestea sînt probe negative şi scopul lor e numai să dovedească că Goethe n-a putut să fie autorul scrierilor lui Goethe. Acum să vedem dovezile pozitive, anume că Goethe într-adevăr n-a fost cine-1 credem şi că alţii au lucrat pentru dînsul, că el e un uzurpator al meritelor altora.
250
Schiller improviza foarte des versuri, pe Goethe nu 1-a văzut nimeni improvizînd. însuşi spunea că n-are darul improvizării şi că scrie cu multă chinuire versurile şi că invidiază pe cei ce scriu repede aşa că versurile parcă le curg din pană. însuşi acest lucru dă de bănuit : să scrii cu greu, să te frămînţi cu versurile şi totuşi să fi scris aşa de multe ! Teama că va fi rugat să improvizeze la anumite ocaziuni îl zăpăcea pe Goethe şi căuta toate chipurile să-şi mîntuie capul — duşmanii mai răutăcioşi trag din acest fapt o concluziune prea desperată.
Apoi chiar după teoria atavismului, criticii nu pot ajunge la o concluziune că Goethe ar fi avut cine ştie ce aptitudini poetice, căci în toată familia lui n-a existat nici un individ cu aplecare spre poezie. Tata bunicului său a fost potcovar, bunicul său croitor, tată-său un burghez cinstit dar fără tragere de inimă spre arte. Goethe spune într-o poezie că darul poetic [l-]a moştenit de la mamă-sa. Cunoscătorii însă ai mamei lui n-au prea găsit-o „romanticoasă" ; ba dimpotrivă. Dar şi concluziunea trasă dintr-aceste lucruri mi se pare prea chinuită.
Hotărîtoare e însă împrejurarea că Goethe a publicat sub numele său poezii pe cari le-au trimes alţii ca să le vadă. Două femei sînt, mai ales, ale căror poezii sînt astăzi ale lui Goethe.
Una e Marianne Willemer, care trăia în relaţiuni mai delicate cu Goethe şi corespunde necontenit cu el şi se numea „Suleica" în scrisori: ea a trimes lui Goethe versuri făcute de ea, în care îşi cînta iubirea şi slăvea pe iubitul ei, pe Goethe, iar iubitul ei i-a publicat poeziile printre ale sale, sub numele său. Goethe a fost prins mai la urmă cu acest lucru ; el însă, cum era cam certat cu cinstea, a continuat să le publice şi într-alte ediţii ca ale sale.
Chiar şi astăzi, unii editori le mai iau ca ale lui Goethe, cei mai mulţi însă le scot din ediţiile lor *. Aceste poezii sînt în Westostlichen Divan şi aveau titlul Suleica. Altă femeie e Bettine von Arnim.
* Dintre aceste, cinci sînt unele dintre cele mai frumoase poezii ale literaturii germane, (n.a.).
251
Aceasta era femeie măritată şi adora pe Goethe. Iubea deodată pe soţul ei ca şi pe poet, dar cum zicea ea : pe soţul ei ca pe un bărbat, iar pe Goethe ca pe ua Dumnezeu. Cu Dumnezeul ei, Bettine a purtat mai mulţi ani corespondenţă literară — căci iubea literatura şi însăşi era poetă — iar acest Dumnezeu i-a luat frumuşel poeziile şi le-a publicat ca ale sale, iar de Bettine şi-a bătut joc, se înţelege nu ca un D-zeu, ci ca un bărbat pervers *.
Ceea ce a făcut Goethe cu Willemer şi cu Bettine nu sînt cazuri singuratice. Au mai păţit-o şi altele. Şi mai ales alţii. Se cunosc pînă acum vro opt inşi, cari şi-au trimes caietele cu versuri lui Goethe, ca să-şi dea părerea asupra lor, şi s-au pomenit cu versurile lor publicate sub iscălitura lui Goethe. Poetul parte i-a rugat să tacă, parte le-a făcut servicii — era doar ministru de stat în Weimar — parte i-a dezminţit şi lumea, natural, da dreptate celui tare : cum să aibă tocmai Goethe nevoie de lucrările unui nu ştiu cine !
Unii cred că Goethe făcea lucrul acesta fiindcă era prea fără nici un scrupul în ce priveşte onestitatea şi onoarea; alţii însă cred, şi poate cu mai multă dreptate, că Goethe era silit să facă aşa, silit de editori. Scrierile lui erau foarte căutate ; editorii făceau afaceri splendide cu ele, iar Goethe şi mai splendide. Editorii îi dădeau banii înainte, cu condiţiunea ca la un termen fix Goethe să dea manuscrisul. Termenul sosea şi Goethe era silit să facă pe dracul în patru şi să dea manuscrisele. Cum le înjgheba, asta e asta ! Editorii se învăţaseră să fie fără milă, după ce văzură că însuşi Goethe era fără milă. Unul dintre editori se plînge că n-a văzut om mai barbar, mai „cîne" decît Goethe, că i-a scos sufletul şi i-a ruinat averea. „Goethe numai nobil nu era" scrie însuşi editorul Cotta, omul care a lucrat mai mult pentru răspîndirea scrierilor lui Goethe, care a pierdut averea din cauză că ierta lui Goethe nepredarea manuscriselor la timp, şi că îi împrumuta bani ca aconturi,
* Corespondenţa lor e publicată în întregime Briefwechsel zivischen Goethe und Bet. v. Arnim şi e foarte instructivă şi dă mult de gîndit asupra caracterului lui Goethe (n.a.).
iar Goethe ca răsplătire a smuls prin tribunale lui Cotta •onorare — asupra cărora nu se învoiseră la anumită sumă — peste 90.000 de taleri !
Printre „alţii " cari au lucrat pentru Goethe, trei bărbaţi sînt mai ales de luat în seamă : von Arnim, Schiller şi Guttmann. Cei doi sînt nume cunoscute, Gut-tmann e un individ necunoscut, dar el are cea mai lungă poveste, pentru că el e însuşi Goethe, deşi era numai copistul poetului.
Arnim era bărbatul Bettinei, prieten intim cu Goethe ; el e cel mai vestit culegător de poezii poporale germane. Cetise grozav de mult şi cunoştea toate scrierile vechi ale germanilor. Avea adunate poezii de prin sutele XIII—XVIII, de prin cine ştie oe scrieri vechi, cari existau într-un singur exemplar pe care-1 avea el. Cum s-a făcut, cum nu, destul că Goethe — dovedit mai la urmă — a tipărit sub numele său poezii copiate din unele exemplare din cutare ori cutare carte veche. Exemplarul se distrugea apoi — cine mai avea să ştie că acea carte a existat şi că Goethe a copiat din ea ? Arnim era jurat să tacă.
S-a găsit, ce e dreptul, o singură carte veche în biblioteca lui Goethe — iscălit pe carte numele lui Arnim — din care a copiat poetul două poezii : dar e natural să crezi că el a făcut acest lucru cu mai multe cărţi pe cari le-a distrus şi, dintr-o întîmplare oarecare, cartea cu pricina a rămas nedistrusă, ca să acuze pe Goethe.
Poezii poporale, dealtfel, a luat Goethe foarte multe în volumele sale : a îndreptat ici colo o vorbă dialectală, a cioplit rimele şi le-a dat ca pe ale sale. Una (Ros-leift auf der Heide) a publicat-o ca a sa, fără nici o schimbare.
Cu Schiller lucrul e şi mai grav. Schiller era bolnăvicios şi sărac, caracter nobil, muncea zile şi nopţi de-a rîndul. Şi 1-a şi omorît munca. Dar mulţimea operelor sale nu stă în raport cu munca — el are puţine scrieri. Şi era prieten intim cu Goethe — adică Goethe îl prigonea cu dragostea — şi Goethe îi da bani de multe ori fără dobîndă (căci de obicei îi da împrumut cu dobîndă) şi ţinea foarte mult să-1 aibă tot pe lîngă sine. Cores-
253
pondenţa dintre Schiller şi Goethe e publicată, din ea criticii mai răutăcioşi scot multe pasagii şi le răstălmăcesc.
Iată cîteva :
într-o scrisoare, Goethe îi mulţumeşte lui Schiller pentru că a avut bunătatea să-i citească şi a opta carte din romanul Wilhelm Meister şi pentru că i-a îndreptat unele pagini, şi continuă : „Dacă acestea (îndreptările) sînt felul cum ai fi scris d-ta romanul, recunosc influenţa d-tale asupra operei, căci, nu încape îndoială că, fără relaţiunile ce există între noi, eu n-aş fi putut să duc la bun sfîrşit întregul, sau cel puţin nu în felul acesta" (denn gewiss, ohne unser Verhăltniss, hătte ich das ganze Raum, wenigstens nicht auf dieser Weise zu-stande bringen konnen). Pasagiul acesta e explicat aşa, că Schiller a citit întreg romanul lui Goethe — un roman prost — şi 1-a schimbat radical, făcînd un roman bun. Fără de Schiller, Goethe n-ar fi putut duce la sfîrşit lucrarea : asta zice că mai mult a scris Schiller decît Goethe : „sau cel puţin nu în felul acesta", adică însuşi Goethe nu şi-a mai recunoscut romanul într-atîta a fost de scărmănat de Schiller.
într-altă scrisoare, Goethe se roagă de Schiller : „continuă, ţe rog, a-mi face cunoscute propriile mele lucrări" (Fahren sie fort, nicht mit meinem eigenem Werke bekannt zu machen). Goethe publicase un volum şi nici nu ştia ce conţine : la criticele ce i s-au adus, Goethe n-a ştiut ce să răspundă, iar Schiller îl învaţă prin scrisori ce anume voia să zică cutare sau cutare pasagiu din scrierea lui Goethe ! într-adevăr, e curios cazul ca un autor să-şi cunoască operele din spusele altora.
într-altă scrisoare : „Aici îţi trimet restul din Xenii. Ce-ţi trimet astăzi, cum vezi, n-are nici o legătură între sine ; şi toate opintirile mele s-aduc în legătură feluritele grupe nu mi-au reuşit. Poate că o să mă scoţi d-ta din încurcătură" (...alle meine Versuche, die verschiedenen Grupen zusammenzubringen, sind mir missgluckt. Vie-leicht, helfen Sie mir aus der Not). Se înţelege, Schiller 1-a scos din încurcătură. Dealtfel, toată cestiunea Xeniilor a fost o exploatare din partea lui Goethe. Precum se ştie, frumoasele epigrame numite Xenii sînt scrise în
254
tovărăşie de Goethe şi Schiller; ei s-au înţeles aşa ca ele să fie proprietate comună sau cum scrie însuşi Goethe : „să nu descurcăm niciodată dreptul de proprietate asupra singuratecelor părţi şi dacă vom publica amîndoi poeziile noastre, fiecare să publice Xeniile în întregime ca ale sale". Şi aşa şi face : în operele lui Schiller găseşti toate Xeniile, ca ale lui Schiller singur, tot aşa le găseşti pe toate în operele lui Goethe ca ale sale proprii.
Goethe însuşi zice: „să nu descurcăm dreptul de proprietate" — şi ştia el de ce. încurcatul a fost Schiller, se înţelege. Cel dintîi care le-a tipărit în întregime, ca ale sale, a fost Goethe, şi-a băgat banii în buzunar.
Cestiunea Xeniilor se explică astfel. Schiller compusese o mulţime de epigrame literare, scrise toate în distihoane (un hexametru cu un pentametru) şi le-a arătat lui Goethe. Iar Goethe, avînd şi el cîteva epigrame cam în acest gen, dar scrise în fel de fel de versuri moderne, a şi căutat să speculeze pe Schiller : să refacă epigramele sale în distihoane, pentru unitatea lucrării să mai facă vreo cîteva, să le amestece cu ale lui Schiller şi să le publice, aşa cum am spus.
Schiller s-a învoit, iar Goethe s-a şi angajat c-un editor. Dar lucru mergea prost: Goethe nu putea reface epigramele, „nu putea aduce feluritele grupuri" la unitate, atunci le-a trimes aşa lui Schiller cu rugarea „să-1 scoată din încurcătură". Iar cînd Schiller 1-a rugat să-i trimeată şi epigramele cele făgăduite, ca să le refacă, dacă e nevoie, Goethe răspunde : „Nu-ţi pot trimete nici astăzi Xeniile. Copistul meu nu mai dă pe la mine" (Die Xenien kann ich heute noch nicht mitschicken. Mein Abschreiber ist ausgeblieben). Ce avea Goethe cu copistul ? Dacă el avea gata epigramele, putea să le trimeată, căci Schiller cunoştea scrisoarea lui Goethe ; sau putea să le dea altcuiva să le copieze sau să le transcrie însuşi. Dar se pare că acel copist, Guttmann, era însuşi autorul epigramelor, şi fiindcă tocmai atunci el era supărat, şi nu numai pe Goethe, poetul nu putea să compuie epigramele.
S-ajungem şi la copistul acesta. El se numea Willi-bald Guttmann şi a studiat deodată cu Goethe la Universitatea din Leipzig. Era băiat sărac lipit-pămîntului de-o
255
fire neexplicabil de blinda, sfiicios peste măsură — aşa că să temea chiar să iasă pe stradă unde era multă lume —, retras, un temperament de acele cari fac ca o individualitate să se topească cu totul într-alta. Bogatul Goethe s-a împrietinit la Universitate cu el, 1-a ajutat cu multe, 1-a luat apoi cu sine. Guttmann s-a devotat cu totul lui Goethe şi 1-a urmat pretutindeni unde se muta Goethe, de la Leipzig la Strassburg, de acolo la Wetzlar şi la Weimar şi a stat la Goethe pînă la moarte. Toţi îl cunoşteau ; „copistul lui Goethe, om cu talent, care îndreptează greşelile de condei ale lui Goethe". A murit nebăgat în seamă, sărac. Uneori el pleca de la Goethe, dar iarăşi se întorcea, de cîteva ori a plecat în Italia, trimis de Goethe, iar ce însemnau absenţele lui Guttmann vom vedea mai la vale.
Pe timpul cînd era student la Leipzig, Guttmann scrisese versuri, cari circulau ca manuscris iscălit cu W.G., adică iniţialele numelui Willibald Guttmann. Pe acelaşi timp începuse şi Goethe a scrie versuri.
Goethe s-a folosit de ocaziune să uzurpe meritele lui Guttmann şi strecura printre cunoscuţii săi şoaptele că poeziile-manuscris iscălite cu W.G. sînt ale sale — lucru uşor de crezut mai ales că W.G. sînt iniţialele numelui Wolfgang Goethe. Guttmann, sărac cum era şi nepretenţios, a primit ajutoarele materiale ale lui Goethe şi a tăcut, De-acum înainte el a rămas nedezlipit de Goethe şi cu timpul s-a obicinuit să se creadă oarecum dator să lucreze pentru altul, şi a lucrat necontenit.
Cîteodată totuşi se deştepta în el ambiţiunea, ori poate se mîhnea de purtările „stăpînului" său şi pleca de la Goethe. Absenţele lui Guttmann coincideau totdauna cu lipsa de activitate a lui Goethe. Patimile lui Werther au apărut tocmai într-un timp cînd Guttmann plecase supărat din casa lui Goethe. Şi lucru ciudat : romanul Werther a apărut anonim. După cîtăva vreme însă Guttmann s-a reîntors, se vede că Goethe i-a stat de cap şi bietul om a cedat. Abia după două săptămîni de la întoarcerea lui Guttmann, romanul Werther a apărut într-a doua ediţie — deşi nu era tocmai nevoie — dar acum iscălit de Goethe.
Dintre multe coincidenţe pe cari le caută cu luminarea criticii mai răutăcioşi dintre plecarea sau îmbolnăvirea lui Guttmann şi pauzele în activitatea lui Goethe pomenim numai două. După publicarea lui Gotz von Berlichingen, Clavigo şi Werther, Goethe spunea la toată lumea că are de gînd să se lase cu totul de literatură şi să se ocupe numai cu pictura. Şi într-adevăr n-a scris nimic cîteva luni. Intr-aceea, Guttmann a plecat să se Stabilească într-un orăşel, unde a stat aproape o jumătate de an. Vorbele lui Goethe şi ideea lui de a se lepăda cu totul de literatură o explică răutăcioşii aşa că Guttmann săturat de a munci pentru alţii şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărît să plece necondiţionat, iar Goethe a căutat în chip şiret să prepare opinia publică sau mai bine să-şi semneze de cu bună vreme lipsa de productivitate la cazul cînd Guttmann ar fi plecat cu totul.
Dar Guttmann s-a întors şi Goethe s-a ocupat mai departe cu literatura. Altă coincidenţă. La Weimar s-a îmbolnăvit odată Guttmann şi aproape doi ani n-a putut lucra. Şl tocmai într-acest timp atîtea afaceri de-ale .serviciului s-au îngrămădit pe capul lui Goethe — spunea el — încît n-avea timp să mai scrie. Şi într-adevăr, Goethe n-a scris aproape doi ani nimic. Altă coincidenţă e aceea pe care am spus-o cînd a fost vorba de xenii.
Unii critici s-au încercat să dovedească faptul că Faust nu numai că e scris de Guttmann şi de Schiller, dar că Guttmann şi-a simbolizat chiar pactul între el şi Goethe în pactul dintre Faust şi Mephistopheles. Dovezile lor sînt prea obositoare şi migăloase ca să mă încerc să le enumăr cititorilor mei.
Unii susţin chiar prostia că Faust e scris de Lessing.
In rezumat, cercetările de pînă acum au încercat să dovedească : negativ că Goethe, ca ministru de interne ocupat peste măsură, ca mare iubitor de studiu asupra opticei, ca pictor, ca amator de petreceri, ca un risipi-| tor al timpului cu femeile, ca om aplecat spre trîndăvie f etc. n-a putut să aibă destul timp să scrie cît a scris nici dacă ar fi trăit patru vieţi. Pozitiv : că Goethe a
256
257
plătit altora să scrie pentru el, mai ales lui Schiller şi lui Guttmann. Toţi cercetătorii recunosc că Goethe a fost genial, dar a scris foarte puţin şi a căutat să-şi apropieze lucrări geniale.
Eu am dat un rezumat numai al cercetărilor de pînă acum. Nu e aşa de negru dracul, spun oamenii, şi nici cu Goethe n-o fi stînd lucru aşa cum spun criticii. într-o operă atît de vastă ca a lui Goethe e cu putinţă să se fi străcurat şi lucrări străine mai ales că pe vremea lui toată literatura era stăpînită de două personalităţi, de Goethe şi de Schiller. Critica prea pesimistă sau tendenţioasă în toate numerile incoerente găseşte dovezi pentru sine, mai ales dacă cel ce o face e cît de cît ingenios.
Şi la urmă, cum am spus dintr-un început, oricîţi ar fi cei ce se numesc c-un singur nume Goethe, acest nume numeşte pe o singură individualitate artistică, un singur geniu, şi el a existat, căci opera lui există, şi germanii sînt mîndri de existenţa operei, nu de a omului care a făcut-o.
în aceste articole am arătat cititorilor Epocei numai învinuirile ce se aduc lui Goethe ; într-alte articole vom arăta dovezile cari apără pe Goethe sau mai bine care răstoarnă toate acuzările, de multe ori stupide şi mai totdauna răutăcioase ale unor duşmani ai poetului.
SIMBOLURI EROTICE ÎN CREAŢIUNILE POPORULUI ROMÂN
I
Dintre multele simboluri ale iubirii sexuale în crea-ţiunile poporului nostru, cele mai răspîndite sînt mărul şi cucul. Mai puţin apoi nucul şi măgheranul, în urmă cînepa şi buruiana clocotici.
Mărul e cunoscut ca simbol erotic din cele mai vechi timpuri. Chiar în Biblie iubirea sexuală e simbolizată prin măr : Eva mănîncă din el şi apoi îndeamnă şi pe Adam să mănînce. Dintr-un măr se naşte cearta între Iuno, Venus şi Minerva, şi mărul rămîne al zeiţii voluptăţii. In toate literaturile europene de astăzi mărul e simbol al sexualităţii. In literatura noastră poporală întîlnim foarte des mărul, cînd e vorba de iubire. Toţi cunoaştem vorba : „Cît e moşul [de] bătrîn, tot ar mînca măr din sîn", şi în colecţiunea lui Alecsandri avem frumosul exemplu de simbolizare în :
Aolică, ce văzui, Colo-n deal la Călmăţui, Fată mare, moş bătrîn Cere fetei măr din sîn,
şi fata rîde de moş că n-are dinţi să-1 mănînce mărul, iar moşul răspunde :
Tu n-ai minte, fata mea, Ochii văd, inima vrea — Copilu-i copilăros, El aruncă mărul jos..." etc.
259
Merele sînt lucrul cel mai scump pe care îl dă un flăcău iubitei ; şi de obicei cînd pleacă flăcăii departe, făgăduiesc să aducă fetelor, pe lîngă scumpeturi, şi mere.
— Unde te duci tu, bădica ?
— Peste Olt, dragă Anică.
— Dar Anicăi ce-i nduci ?
— Fustă albă şi papuci Şi-o cracă de mere dulci.
Se înţelege, lucrul acesta n-are nici un rost : s-aduci un măr, o nimica toată, de prin ţări străine. Dar îndată ce ştii că mărul simbolizează credinţa în iubire, ceea ce credeai proză în făgăduielile flăcăului devine poezie.
In poveşti, fata împăratului totdauna cînd are să aleagă pe placul ei vrun prinţ stă la fereastră cu un măr în mînă ; prinţii trec pe sub fereastră şi, în capul cui lasă ea mărul, acela are să-i fie soţ.
S-arupse steaua din cer S' părea că era un mer De-şi căzu pe una fată Laie ce-şi era muşată.
Ş'i-ntocmai cum în doinele noastre fata zice flăcăului să o ia şi pe dînsa în ţări străine, că se va face luminare să-i lumineze unde va cina, se va face măr etc, tot aşa în Macedonia :
— Fă-mă me mer, baga-me-n sin,
Sifterlu a meu.
— Va-mi m-agreşesc, va-mi te muşc,
Porumba a mea. *
Nuca a fost simbol al iubirii sexuale şi la greci, şi la romani ; şi e şi astăzi mai la toate popoarele din Europa. Nucul era arbore dedicat Afroditei. La noi, frunzele de nuc au cea mai deasă întrebuinţare în descîntece şi vrăji de iubire.
Şi-n poezia macedoromână mărul e simbol al iubirii.
* Colecţia lui Obedenaru, p. 178, şi a lui Vanghelie Cruşo-veanu, p. 85 (n.a.).
Anticipativ amintesc că nucul şi cucul sînt două elemente nedespărţite în simbolismul erotic ai românului, şi că nu e o întîmplare întîlnirea lor în versuri şi nici nu e o silă a rimei, dacă se zice :
Sus în vîrful nucului Cîntă puiul cucului,
căci în cîntecul :
Colo jos între hotară Este-un nuc cu frunză rară, Cîntă cucii de s-omoară,
ori în cîntecul de pe Olt :
Pe margine de Olteţ Răsări un nuculeţ : Nuca mare, frunza rară, S-au strîns toţi cucii din ţară Şi cîntă de se omoară,
în aceste cîntece ar fi putut foarte bine poporul să zică în loc de nuc : fag, plop, ulm, pom ; ar fi putut zice : pe margine de Olteţ răsări un făguleţ etc. Dar n-a zis, căci nucul exprimă o anumită idee. Şi dacă poporul înlocuieşte vrodată nucul, e uşor de înţeles cu ce. Cu mărul!
Colo-n jos între hotară Este-un măr cu frunză rară...
Şi
Sus în vîrful mărului Cîntă puiul cucului...
e natural : mărul şi nucul sînt simbolul aceluiaşi lucru.
Şi să se bage de seamă că totdauna mărul sau nucul, unde s-adună cucii, are frunza rară. Această idee nu e simplă umplutură a versului, ci îşi are rostul temeinic al ei.
La macedoromâni nucul e înlocuit cu lămîiul. Aşa într-un cîntec de iubire în colecţia lui V. Petrescu :
260
261
Feat, ce ai buza galbină ? Disi de hievra ai h-vrită, Disi lingoare ai zicută ?
Nu-mi dormii sub un limoniu Şi-mi căzu ş-una limonie Mastea galbenă mi aflai.
Celelalte simboluri erotice — magheranul, cînepa şi clocoticii — au un rol mai neînsemnat.
II
Cucul e însă par excellentiam simbol erotic. Codrul şi cucul sînt cele mai puternice două elemente ale poeziei noastre, dar din punct de vedere extensiv, cucul e în rîndul întîi.
Codrul simbolizează libertatea şi ura contra ciocoilor, şi iată tot sufletul românului descris în trei versuri :
Cucuie, seca-ţi-ar creasta ! Ce mi-e drag pe lumea asta, Numai codrul pi nevasta.
Nimic din natură nu e cîntat mai des decît cucul, nici altă pasăre, nici floare, nici copaciu. Şi e lucru de înţeles, căci iubirea sexuală şi în poezia poporală a noastră are întâietate, ca extensiune, asupra tuturor altor sentimente, iar cucul e simbolul ei. Se mai adaogă că firea tăinuită a cucului a dat românului prilej să-1 facă simbol şi al altor sentimente. Astfel cucul a dat prilej la naşterea a zeci de proverbe şi de zicători ; el are o mulţime de legende, şi cîntecele în cari se vorbeşte de el ocupă cel puţin a cincea parte din doinele noastre de iubire.
Ca să înţelegem mai pe deplin pricinile cari au făcut din cuc simbol erotic, e nevoie să arătăm mai întîi cum a ajuns el simbol al altor lucruri mai lesne de observat.
Cucul e pasăre singuratică, de felul ei. Ţăranul a văzut că toate păsările călătoare au obicei să plece în stoluri mari şi, astfel, el ştie cînd pleacă. Singuri cucii
*\ au alt obicei : ei pleacă unul cîte unul şi, după cum se crede, noaptea, aşa că nimeni nu ştie nici cînd pleacă,
- \ nici încotro zboară, nici cînd şi cum se întorc. Astfel, din capul locului, cucul e pentru ţăran o pasăre misterioasă, care umblă pe căi tăinuite. De aci s-a născut zicătoarea : a trece prin vămile cucului, adică dînd bir cu fugiţii şi pierzîndu-ţi urma prin ţări străine.
în Ardeal şi în Bucovina se zice : a căta vama cucului în înţelesul : ce te-ncerci să faci un lucru cu neputinţă, absurd. E o ghicitoare : „Cine n-are vamă ? Cucul. Şi cine trece prin vamă şi nu se bagă-n seamă ? Vîntul."
Astfel cucul e tipul contrabandistului, şi se potriveşte lucru că pe el îl roagă toţi flăcăii cari iubesc pe ascuns vro nevastă :
Cîntă cucu-n munte sus, Ne-am iubit, bade, p-aseuns ; Cine ne-a văzut ne-a spus, N-aibă parte nici de boi, Nici de staulul cu oi.
Dragostea tăinuita are un capitol însemnat în erotica noastră şl doinele cari o cîntă sînt cele mai pătimaşe, osci:
Dragostea de fată mare Ca o floare din cărare, Dar de dragosti nevesteşti Te usuci şi te topeşti.
într-o doină moldovenească se zice :
Dragostile nevesteşti Mi te bagă pe fereşti, Şi te scot pe unde pot, Pe sub streaşină prin pod.
Nevestele cari iubesc pe ascuns îşi încep doinele de obicei cu versul:
Cucuie, să nu mă spui,
şi apoi continuă :
262
263
La izvor şi la fîntînă, Prins-a dorul rădăcină : L-aş tăia să-1 duc acasă, Şase rădăcini nu-1 lasă ; L-aş tăia să-1 culc în sîn, Şase rădăcini mi-1 ţin.
sau într-altfel :
Dintr-un dor dorit aseară Face-ai foc s-aprinzi o ţară, Şi din lacrămi mărunţele Face-ai două fîntînele Să te-neci, bădiţă-n ele.
Dragostea tăinuită — sau „boala cucului" — e cîntată în versurile :
Cîte boale le-am bolit Dat-am slujbe şi-am trăit; Dar de boala ce-o bolesc Nu e chip să mai trăiesc.
Ironic e cîntecul în care se spune că :
Să-ntîlnea fată cu fată : — Ce ne facem noi, surată, Că băieţii cum se-nalţă Tot de neveste s-acaţă ?
şi se hotărăsc să ceară sfat tocmai de la cuc.
iii
Alt obicei al cucului e că el nu-şi face cuib niciodată şi, prin asta, e cel mai vădit exemplu al lipsei de seriozitate, e tipul omului fără căpătîi, iar românul, care ţine atît de mult să fie stator într-un loc cu ai săi şi să-şi aibă pămîntul şi casa lui, nu putea găsi mai bun simbol decît cucul pentru lucrul de care se teme el mai mult : de rătăcirea pe drumuri şi de negrija de soarta copiilor. De aceea mai în toate blestemele poeziei noas-
tre se repetă versurile cari, fără îndoială, conţin cel mai înfiorător blestem pentru român :
Aibă casa cucului Şi odihna vîntului —
adică să rătăceşti vecinie, singur şi lipsit de ai tăi.
Despre unul care crede că a cîştigat ceva, şi-n aievea e înşelat, se zice ironic : a găsit un cuib de cuc; iar cînd îndeamnă pe ţăran să mai aştepte că va găsi şi ceea ce caută (mai ales, d. ex. dreptate, în procese) îţi răspunde sceptic : ce să găsesc l poate cuib de cuc.
Cucii trăiesc rău între ei, de aceea fiecare trăieşte pentru sine, singuratic, căci niciodată doi nu se sufer într-acelaşi loc. Şi, probabil, această duşmănie de frate merge aşa de departe, încît cucul bărbat nu suferă nici chiar pe femeiuşcă lîngă el — după ce ea şi-a împlinit numărul de ouă — şi aşa e de explicat de ce ei nu au cuib, căci nu pot face casă împreună *. Trăiesc ca cucii e o zicătoare eu acelaşi înţeles ca trăiesc ca clinii. Zicătoarea spusa însă numai în singular trăieşte ca cucul însemnează altceva : a trăi bine, nesupărat de nimeni, Ură Să porţi grija altora, căci aşa trăieşte cucul, nesupărat de alţi cuci şi ca stăpîn pe partea lui de codru.
Cucul, neavînd cuib şi pui de cari să poarte grije, e vednic singur şi străin în lume. Iar străinului îi merge rău. Aceste idei au născut zicătorile : a rămas cuc, aplicată omului care a rămas singur; e singur cuc, are mila cucului, a fi pui de cuc (fără părinţi, fără nici un ajutor). în doină :
Străin sînt, un pui de cuc, N-am milă unde mă duc.
E un fapt vrednic de băgare în seamă că tocmai cucul a dat românului prilejul să exprime metaforic pe abstractul nimic şi niciodată. Dacă o găsi cuib de cuc
* Pasărea bărbătuş cloceşte pe rînd cu femeiuşcă, sau, cel puţin, bărbătuşul aduce de mîncare femeiuştei. Cucul însă nu. Femeiuşcă cucului ar trebui deci să moară de foame, clocind, sau să părăsească ouăle, ca să plece după mîncare. Instinctiv, ea îşi pune, deci, ouăle în cuiburi streine (n.a.).
264
265
concretizează nimicul, niciodată e concretizat prin cit o fi cucul sau cit o cînta cucul. Aceste zicători îşi au originea în credinţa nemuririi cucului : el, anume, va fi cea din urmă fiinţă vie care va peri la sfîrşitul lumei, iar această perpetuare a lui se datoreşte faptului că toate paserile sînt datoare să se împerecheze cu cucul şi să scoată pui de cuci din ouăle lor. Ţăranul găseşte pui de cuci în cuiburi de mierlă mai ales, de graur, de sturz, de potîrniche şi de grangur, şi, pornind de aci, a generalizat cazul. Credinţa poporului e că toţi cucii au o singură mamă — legendara mamă a cucilor, din doine -— iar ei toţi sînt bărbaţi şi toate păsările văzduhului, de parte femeiască, le sînt soţii. Astfel el a trebuit să devie pentru români tipul bărbatului donjuan al codrilor şi simbol al adulteriului.
E natural ca românul să creadă în puterea fermecătoare a cucului : cum ar putea el să placă tuturor păsărilor femei, dacă n-ar avea un deosebit dar de a se face plăcut ? El reprezintă deci pentru români puterea iubirei căreia nu te poţi împotrivi, el e însăşi iubirea. Astfel e simbol al oricărei iubiri sexuale.
Cucul dă pildă flăcăilor pe cari îi caracterizează românul cu :
Vai de mine, n-am opinci, Dar drăguţe nm vro cinci.
Se găsesc şi printre ţărani flăcăi cari se ţin numai de dragoste schimbătoare, cari au maxima :
Pişc-o, muşc-o pe lelea, N-aştepta să zică ea ; Nu zice că-i e ruşine, Dac-o pişti, îi pare bine.
şi
Dragă mi-e lelea bălaie,
Că mă cheamă noaptea-n paie,
Dimineaţa prin mălaie
Şi seara pe după claie.
De obicei tocmai acest soi de flăcăi sînt cei mai productivi poeţi ai satelor şi se ţin numai de cântec şi de voie bună :
Alelei, mergînd pe drum Bătrîneţele m-ajung : Cu cît beau, cu cît iubesc, Cu-atîta ştiu că trăiesc.
Cea mai frumoasă parte a poeziei noastre, pentru care vecinie avem să-i mulţumim cucului, e poezia iubirei dintre flăcău şi fată, poezia în care cucul e simbolul sentimentelor caste :
Cîntă cucu-n curmătură, Vine badea să-i dau gură, Dar eu gura nu i-oi da Pîn' n-oi topi cînepa.
O doină, în care avem două simboluri erotice, şi cucul şi cînepa : pînă la cununie nu vrea să-1 sărute ! Sau :
Cîniă-un pui de cuc în văi, Badeo, pentru ochii tăi M-au urît părinţii mei.
Şi gingăşia ce e în doina în care flăcăul se roagă de cuc să-i aducă pe iubită la fîntînă :
Că nimic n-am de cerut, Numai npă de băut Şi gura să i-o sărut.
O doină, pe care am- auzit-o eu pe Tîrnava, în Ardeal, dar n-am văzut-o încă publicată, spune :
La fîntînă mol şi tină, Subţirica spală lînă Cu doi pui de cuc in braţe : Vine badea, prinde-un pui, — Lasă-1, bade, că te spui, C-o veni vinerea mare Şi de pui va fi-ntrebare.
adică în vinerea Paştilor, la spovedanie, fata are să dea seama dacă a ciupit-o flăcăul de sîn. Cîte colecţii de doine cunosc, nici una n-are doină de iubire care să-mi
266
267
fi plăcut aşa de mult ca asta din 2 000 de doine din Ardeal :
Cucuie de pe Şieu, Mult mă rog lui Dumnezeu De-i muri, să mor şi eu, De-i trăi, să fii al meu !
Alt motiv al doinei de iubire : vrajba între iubiţi, are şi ea de-a face cu cucul. Deşi e greu de stabilit de ce e amestecat cucul în vrajba tinerilor, totuşi, cred că el, reprezentând pe flăcău, e cea mai potrivită aluziune la nepăsarea flăcăului, care îşi poate găsi altă iubită :
Poruncit-a mîndra mea Pe doi pui de turturea Să mă duc iarăşi la ea, Şi-napoi i-am poruncit Pe doi puişori de cuc Că la ea nu mă mai duc.
Şi cînd e vorba de necredinţă, de nestatornicie, cît de frumos se plînge fata care iubeşte pe flăcău şi-1 ştie că nu e om rău, ci numai slab de înger :
De-ar fi cucul voinicel, Mi l-aş prinde argăţel Şi i-aş coase şi i-aş toarce, Şi cămăşi subţiri i-aş face Şi l-aş purta cum îmi place.
Dar nu e de făcut nimic cu el,
...Cucul e pasăre rea, Zboară ici, zboară colea, Nu-i pasă de jalea mea.
Alt motiv al doinelor de iubire : despărţirea, e şi el lăsat pe seama cucului. Dar despre el vom vorbi mai tîrziu. In urmă, ultimul cuvînt erotic, moartea unuia dintre iubiţi, nu mai are nevoie de-a face cu cucul, pentru că acest motiv iese dintre doine si devine bocet.
IV
Ca pasăre cu fire tăinuită şi cu atîtea daruri neobicinuite, cucul s-a impus oarecum românului ca pasăre cu dar profetic. Corbul, coţofana, cucuvaia, cocoşul şi găina au darul de-a prevesti lucruri rele <— multe altele prevestesc numai schimbările vremii — cucul prevesteşte însă şi bune, şi rele. Două dintre credinţele noastre, referitoare la profeţia cucului, sînt de origină indo-germană şi astăzi există la toate neamurile Europei : întîi, că vei avea bani, ori nu vei avea, în cursul anului, după cum ţi s-a întîmplat să ai ori să n-ai bani cînd auzi de întîia oară cîntînd cucul primăvara ; şi al doilea, cine aude cucul întîi cîntînd şi vă număra de cîte ori cîntă, atîţia ani va trăi. Dintr-acest cerc de idei sînt zicătoarele : i-a cîntat cucul astăzi (a dat norocul peste om) şi : ascultă pînă-ţi cîntă cucul (fă pînă e vreme, sau bagă de seamă pînă ce e vreme).
Cu mult mai înrădăcinată e altă credinţă : că norocul oi'i nenorocul dă peste om, după cum i-a cîntat cucul (lin raţii ori din dos. Mi-a cîntat cucul în faţă, zice mini] nil merg trebile bine. Cînd cucul cîntă la spatele românului e mmn de J&lire, mai ales de despărţire, ple-OMrt de anina, Credinţa asta e dintre (-ele erotice ;
Pierlt-ai fi, pui de cuc, Tu mi-ai cîntat să mă duc, Mi-ai cîntat mie de cale, Şi mîndrei de lungă jale.
Toate elegiile în cari se cîntă despărţirea a doi iubiţi sînt adresate cucului, ca blestem ; la toate cucul e de vină. De aceea, românul, vrînd să scape de efectul cîn-tării cucului din dos, se întoarce repede şi aruncă după cuc : dacă-1 fugăreşte şi-1 sileşte să tacă, efectul profeţiei lui e zădărnicit ; dacă însă nu poate să-1 puie pe fugă şi dacă el cîntă înainte, românul e pierdut. In doină, românul aude cucul cîntînd a rău, se întoarce, aruncă spre cuc, dar :
Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă Şi tot cîntă de mă seacă.
263
269
Iar mai jos pe-o lămurea Gurlu[ie] şi-o turturea : Cucul cîntă de pornire, Turturica de jălire.
Cunoscută de toţi românii e doina :
Pasăre galbenă-n cioc, Rău mi-ai cîntat de noroc.
Dar trebuie de băgat bine în seamă că niciodată nu i se impută cucului că a despărţit pe flăcău de părinţi ori de prieteni; el desparte numai doi iubiţi, deci elegiile adresate cucului au caracter absolut erotic, şi oriunde vei întîlni o doină în care e pomenit cucul, să ştii dinainte că e vorba de o iubire sexuală şi înţelegi doina numai dacă ştii că „urgisitul" cuc e o simbolizare.
Cîntă cucul pe fîntînă, Că mai am o săptămînă Şi-apoi, sănătate bună ! Din Sibii mă duc la Cluj, Că m-am pus la număruş. Şi din Cluj la Bistriţa Şi-mi rămîne drăguţa.
E cîntecul recruţilor din Ardeal. Şi „Pasăre galbenă în cioc" în Muntenia se încheie cu :
Să las sasă, să las masă, Să las nevastă frumoasă.
De tot frumoasă e doina ardelenilor soldaţi, duşi cu anii prin Galiţia, prin Austria şi Tirol, doină care începe cu :
Cucuie, m-ai blestemat Cu blestem de vineri sara Să-nconjor lumea şi ţara.
în bocete, după cîte ştiu eu, niciodată nu e pomenit cucul, şi ar fi o blasfemie să simbolizezi în bocete despărţirea prin cîntecele cucului. Nu, căci el e pasărea iubirii sexuale :
Cîntă cucul doinile, Şi-1 ascultă fetele, Fetele, nevestele, Mai cu foc copilele.
Cucul e al tinerilor. E frumos exprimată de poporul nostru vestita zicătoare germană : „Wer nicht Hebt Wein, Weib und Gesang..." cu :
Cucuie, măria-ta ! De n-aş bea, de n-aş cînta, Şi pe puica de-aş uita, Eu cîmpii i-aş apuca.
„Măria-sa cucul" are cele mai frumoase cîntece în literatura noastră ; într-unele e blestemat, într-altele e glorificat. Şi atîta patimă e în cîte unele cîntece ! S-auzi la cîmp pe vrun flăcău îndrăgostit, ori vro nevastă, ori pe soldaţii însuraţi, în cazărmi, cu ce patimă cîntă cîntecul care începe cu :
Cucuie cu pană sură,
Muşca-ţi-aş limba din gură.
Ca simbol al furiei în iubire, cucul are un vers stereotip, un început de cîntec ; întregul cîntec variază, în Ardeal :
Unde-aud cucul cîntînd
Şi mierlită şuierînd,
Nu mă ţin om pe pămînt.
în Moldova :
Unde-aud cucul cîntînd Mă fac broască la pămînt, Nu mai ştiu nici cine sînt.
Şi în Muntenia : într-adevăr un tablou care îmbată simţurile :
Unde-aud cucul cîntînd, Apa-n vale ciuruind, Vîntul pe la muchi bătînd, Nu mă ştiu nici unde sînt.
270
271
V
Precum am spus, cucul e simbol al adulteriului, după credinţa că el se împărechează cu toate feluritele * păsări ale văzduhului. Simbolizarea lui într-acest fel e veche. Latinii numeau cuculus pe soţul necredincios; engiejii numesc cuckold, iar francezii cocu * pe soţia necredincioasă. Latinii numeau ovum cuculi (ou de cuc) o fapta streină, care să atribuia unuia care nici nu visa să o fi făcut.
O splendidă ilustraţie a credinţei în senzualitatea cucului o avem noi în balada cu fond indo-german (cum a dovedit d-1 Hajdeu) Cucul şi turturica : cucul, pătimaş, urmăreşte cu îndărătnicie turbată pe turturică, iar ea, simbol al credinţei în iubire, fuge necontenit de el.
Forma noastră diminutivă cuculeţ (sau cucuiete) e anumit întrebuinţată pentru flăcăii îndrăgostiţi, şi e pretutindeni cunoscută de români vorba băiete cucuiete pentru băieţandrii ajunşi la vîrsta adultă, cînd sînt necontenit preocupaţi de porniri sexuale ; de aceea e cîntecul :
Măi, băiete, cucuiete, Ce ţi-e capul tot la fete.
Cetitorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în cari se vorbeşte de mierlă şi de turturică. Mierla se crede că e între paserile femei ce e cucul între paserile bărbaţi, că ea se împărechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul. Mierla e tipul femeii de lume, al
Mărioarei dintre bălţi, Cu dragostea-n zece părţi.
Mierla e totdauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii. Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fată, e deci simbolul adulteriului.
* De fapt, ar trebui să fie : cocue ; cocu e soţul necredincios (n.n.).
Mierlă, mierlită, Pasăre pestriţă, Curvă de uliţă Şi de mahala, Mi-ai rupt inima.
Mierla are un singur dor :
De-ar fi lumea asta rai, Să iubeşti pe cine vrai.
în poezia macedoromână, mierla e acelaşi tip ca şi ]a noi, cu deosebire că macedonenii fac pe bărbat mierlă (mierloi) nu pe femeie. în colecţia lui V. Petrescu e un cîntec în care se repetează ca refren sifterlu al meu, adică (după traducerea culegătorului) mierloiul meu : Eu singură nu arămîn, Ci cu tine va să vin, Sifterlu al meu !
Şi într-o doină de-a noastră :
Frunză verde lemn de nuc. Zice mierla către cuc : — Hai, voinice, hai cu mine, Că ştiu calea-n codri bine. Că ştiu turme de berbeci, Izvoare cu ape roci Şi desagi cu rumenele Şi copile ocheşele.
Mierla şi cucul sînt tot acelaşi simbol. Turturica reprezintă credinţa în iubire ; ea nu e simbol curat erotic, căci de ea se vorbeşte şi în bocete.
VI
Aici mai putem lămuri un lucru. în poezia noastră avem şase păsări ale căror nume le întrebuinţăm ca epitete : păunul, turturica, rîndunica, porumbiţa, mierla şi cucul. Cu unul dintr-aceste nume se dezmiardă iubiţii. Dar cele patru dintîi sînt mai rare. Păunaş li se zice
272
273
mai ales haiducilor, în balade ; turturică şi rîndunică se zice fetelor, nevestelor şi copilelor, în bocete. Porumbiţa, deşi foarte rar, e nume dezmierdător în cîntecele de joc. In doină însă numele de dezmierdare sînt mierlă şi cuc. Acum e de cercetat : de unde avem noi cel mai frecvent nume de dezmierdare, în erotica noastră : pui şi puică ? Din miile de exemple, aleg :
S-a dus puiul d-îngă mine. Tuturor le pare bine, Numai mie-mi pare rău, C-a fost puişorul meu.
Sau cunoscutul cîntec : Răvaş, puică, răvaş, drag, sau celălalt cu : pui, pui, pui, vino-n cuşcă să te-ncui. Aşa de deasă şi de generală a fost întrebuinţarea numirii pui ca dezmierdare, încît astăzi nu ne mai dăm seama de ea. Astăzi zicem copilului puiul tatei, fără să ne gîndim că pui e dezmierdare erotică. înţelesul vorbei pui s-a generalizat : pui e orice noţiune diminutivă, ceva mic şi puţin ; de aceea vorbeşte românul despre un pui de chef, un pui de bătaie, un pui de somn, şi înţelege vorba pui într-Jaceste expresiuni ca şi în pui de om, pui de român, pui de turc.
E natural, ca în toate expresiunile, noţiunea pui să aibă caracterul drăgălăşiei şi al vredniciei.
în dialectul macedoromân, pullu * e şi mai frecvent decît la noi, ca formulă de dezmierdare erotică, dar pulliu * însemnează exclusiv pasăre (vorba pasăre a dispărut din dialectul macedonie). în limba latină pullus însemna numai pui de pasăre, nu ca la noi orice fel de animal de eurînd născut (pui de lup, de iepure, de urs, de vulpe etc).
Din doine te poţi convinge că pui, ca dezmierdare erotică, are înţelesul numai de pui de pasăre. A zburat puiul cu aţa tocmai cînd era dulceaţa.
Prins-am puiul la fîntînă, L-am iubit o săptămînă, Şi-acum mi-a zburat din mînă.
* De fapt: pul'u (n.n.).
** Dar puiul cărei anumite păsări e acest pui al doinelor ? Cercetînd doinele nu găsim nicăieri vorbindu-se, în înţeles erotic, de pui de alte păsări, decît numai de ai cucului. în balade se vorbeşte de puiul corbului ; fetele, pînă sînt la mame, sînt pui de rîndunică.
Pîn-eram la mama mea * Eram pui de rîndunea,
De cînd sînt la mama lui Nici sînt rîndunea, sînt pui Şi copila nimănui.
Nevasta care se plînge în doina asta nu e rîndunea în casa soacrei sale şi a bărbatului care n-o iubeşte, ci e pui, n-are mila nimănui.
Şi care pasăre e vecinie lipsită de mila altora :
Strein sînt, un pui de cuc, N-am milă unde mă duc.
sau :
Zboară cucul, bate-l-aş, Şi-a lăsat puii golaşi Pe tulpină de sulcină, Să-i crească mamă streină.
Lucrul e uşor de înţeles : dacă pasărea iubirii e cucul, numele lui trebuie să fie luat ea nume de dezmierdare. Cu atît mai mult puiul cucului. Să se compare, dealtfel, şi expresiunea tipică a românului cuc bătrîn pentru un moş berbant şi, ceea ce am mai spus, cuculeţ şi cucuiete pentru băieţii apucaţi de dragoste.
Şi e multă drăgălăşenie în ideea : pui de cuc '. El, care acum începe să înveţe a iubi, el, iubitul tuturor pasărilor, după credinţă, e pilda şi profesorul flăcăilor şi fetelor.
Cucuie, ce să-ţi plătesc Să mă-nveţi cum să iubesc ? Cucuie, eu ce ţi-aş da Să mă-nveţi a căruţa ?
274
Acesta e puiul ! A contribuit la fixarea numirii pui, ca dezmierdare erotică, şi alt fapt : fetelor le place cochetăria, şi cine-i cochetul luncilor şi al codrilor ?
Iar în vîrful nucului Cîntă puiul cucului, Şi-şi resfiră penele Ca mîndra sprîncenele.
Tipul cochetăriei în literatura noastră e cucul, tot el e şi al mîndriei. Iar mîndria e un dar al flăcăilor, cum e cochetăria al fetelor. Ceea ce exprimăm noi — nu ştiu cum şi de unde — „se umflă în pene ca păunul" se zice corect ţărăneşte „se umflă-n guşă ca un cuc".
VII
O legătură, oarecum sufletască, între cuc şi iubirea sexuală e faptul că el e cîntăreţul „lunii de miere" a naturii. Proverbul zice : Cucul pînă nu vede mugur nu cîntă, iar după înverzirea deplină a pădurilor el încetează cu cîntecul. Este apoi un fapt curios că românului nu-i place cîntecul ciocîrliei, al privighetorii etc. şi nicăieri în poezia poporului nu se vorbeşte despre aceste păsări cîntăreţe. Cîntăreţi pentru români sînt numai cucul şi mierla, probabil pentru că numai acestea cîntă prin păduri. Cucul, aşadar, cîntă tocmai în toiul redeşteptării naturii :
Vara vii, vara te duci, Cînd sînt dragostele dulci.
In primăvară, codrul n-are prieten mai bun decît cucul, iar românul n-are prieten mai bun decît codrul.
în tăcerea şi singurătatea cîmpiilor şi a pădurilor cîntecul păsărilor e aşa de recreator pentru suflet; şi nici o pasăre n-are cîntec răsunător şi puternic cum are cucul; ciocîrlia are cîntec slab, privighetoarea cîntă numai noaptea.
Apoi cucului îi plac numai pădurile cu frunză verde, iar frunza verde a codrului — mai tîrziu generalizată la tot felul de plante, iar astăzi ajunsă de batjocură * — îi este aşa de dragă românului, încît, vecinie preocupat de codru, şi-a început toate doinele cu o invocaţie a frunzei verzi din codru. Astăzi românii, în cea mai mare parte, trăiesc pe sub poalele pădurilor ; în cursul vremi-lor însă au fost siliţi să trăiască şi cei de la şes pe la munţi, de groaza urgiilor ce le aduceau neamurile străine. Pribegia şi haiducia sînt trăsăturile cele mai caracteristice ale poeziei noastre — şi-n doină şi-n baladă — alături cu iubirea. în ţările austro-ungare pribegia românului e de altă natură — groaza de cătănie la străini —■ dar tot pribegie e. Haiducia are, la toţi românii, aceleaşi cauze.
Munte, munte, piatră seacă, Lasă voinicii să treacă, Să troacă la haiducie, Să scape de căfânie.
Sau mai corect „să scape de tiranie", zic ardelenii,
căci
Decît la străini eătană Mai bine-n codru cu pană.
Ori :
Stau în codru şi gîndesc Ce să fac ca să trăiesc ? Să m-apuc de plugărie, Or să-ncep la haiducie ?
* Moldovenii şi cei din România mare au poezia cea mai coruptă de elemente nepoporale. La ei auzi — fiindcă vorbim de începutul doinelor — de frunză verde apă rece, frunză verde doi claponi, frunză verde bolovan. Iată din colecţia d-lui Canianu — una dintre colecţiile care au cele mai multe elemente streine în doinele adunate — modele : frunză verde tiriplic, frunză verde şi-un harbuz, frunză verde ş-on şalău, frunză verde ş-on lipan, frunză verde solz de peşte, frunză verde de ehiper, frunză verde foi de pai, frunză verde şi-o măgură, frunză verde de-abanos (n.a.).
276
27T
Zice munteanul şi apoi : ^
■ -5,
Mă-ntorsei iară pe plai, ^
Cu mireasa pe sub strai, * ■a
Să mai prind ceva de trai.
Şi nu ca să hoţească, dar ca să mai rărească lumea * de ciocoi, să izbească măciuca
Pe din dosul fesului, Unde-i cald ciocoiului.
Căci oriunde a căutat, dreptate n-a găsit, de aceea
Lăsa-m-oi de rezăşie Să m-apuc de haiducie, Ca să-mi fac sfînta dreptate Cu cea ghioagă de pe spate.
E desperarea omului care nu mai ştie unde-i stă capul :
Bate-i, doamne, pe ciocoi, Cum ne bat şi ei pe noi,
că ciocoiul e răutatea lumii : ţ
Nu mi-e ciudă ele muscali, Nici de nemţii bochinoari, Cît mi-e ciudă pe ciocoi Că ne lasă la nevoi De ţipă sufletu-n noi.
Aşadar pribegii şi haiducii au o singură fortăreaţă naturală pentru ei : codrul.
Cîtă dragoste are românul de codru, o vezi în doine.
Codrule cu frunza lată, Cade bruma, nu te bată !
Şi toţi cunoaştem cîntecul :
Eu mă duc, codrul rămîne, Plînge frunza după mine.
E un vers clasic în doina lui Alecsandri (nr. 28) :
Cătat-am pădurea deasă Ca să ţin cu dînsa casă.
Iată că codrul nu e numai frate cu românul, nu ; ci amîndoi ţin casă !
Acum, fie că luăm pe român ca plugar, fie ca haiduc, fie ca simplu poet, el are o expresie frumoasă : primăvara, mama noastră l şi, cînd e bolnav, el nu ştie altă cauză a boalei decît :
Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete, Ori ţi-e dor de codru verde.
şi aşa întreabă el pe toate fiinţele iubite lui, pe cal, pe cuc, pe corb * etc. Cine vrea să înţeleagă întreg sufletul românului să citească doina (la Alecsandri, nr. 51) primăverii, şi să ţie minte vecinie versurile :
Şi la para focului, Zac de dorul codrului
şi superbul tablou de la sfîrşit :
Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Iarba verde-n şesuri dînd ; Să mai văd focuri p-afară, Copilaşi în pielea goală, Caii-n cîmpuri nechezînd Şi voinici pe plai suind.
Şi acest neam de oameni, românii, cari iubesc în-tr-atîta codrul, au legat de noţiunea de codru şi noţiunea cuc, pentru că, la urma urmei, singur cucul e fiinţă vie în adîncimile codrului, fiinţă care s-apropie de om.
* Corbul (şi calul) simbolizează haiducia. Corbul e simbolul urei contra duşmanilor şi ciocoilor. Calul a numit totdauna frăţioare şi sînt' negrăit de poetice doinele noastre în care vorbeşte calul cu stăpînul (n.a.).
278
279
Şi cînd cîntă soldaţii prin cazărmi, şi voinicii pribegiţi în lume, şi cei depărtaţi de munte spre şesuri, cînd toţi aceştia cîntă despre cuc, îşi reamintesc codrii de acasă, iar de codri leagă toate sentimentele cele puternice ale vieţii lor — şi iubire, şi ură — şi astfel cucul şi codrul se contopesc în inima lor. Si orice sentimente ar zgudui sufletul, totuşi iubirea locului natal şi iubirea sexuală rămîn cele mai puternice sentimente, iar cucul a fost ales ca simbol al sentimentului din urmă.
CONSERVATOR SI REVOLUŢIONAR
Sînt unele triburi australiene a căror limbă evoluează fără sfîrşire, în scurt timp şi într-un chip radical, aşa că o generaţiune actuală nu mai poate înţelege limba vorbită de o generaţiune trecută. Aceste limbi, cari îşi schimbă necontenit şi fondul şi forma, sînt limbi ideale, aşa cum ar trebui să fie toate limbile. Despre adevărul acestui lucru se străduieşte Max Muller * să convingă lumea, în prelegerile sale.
Dar, cu toată cuminţenia lui Max Muller, spusele sale prea sar în ochii lumii. Protivnici învăţăturii lui Muller, alţi filologi sînt cu totul de altă părere, şi mai ales A. Darmesteter **, în toate lucrările sale, susţine că limbi ideale sînt numai cele conservatoare, cari îşi ţin cît pot de mult statornică forma şi neschimbat fondul. Numai acestea pot ajunge la o dezvoltare deplină, iar exemple de acest soi de limbi sînt latina şi elena.
Faptul că Max Muller se sprijineşte pe întunecatele limbi rudimentare ale unor triburi sălbatice, şi că, dimpotrivă, Darmesteter cu ai săi se reazimă pe splendidele limbi clasice ale celor mai culte popoare din vechime, acest fapt nu ajută, nici nu slăbeşte dovezile celor două păreri. Şi limbile primitive ale barbarilor şi cele dezvoltate ale neamurilor civilizate sînt supuse aceloraşi legi psihologice şi aceleaşi puteri le stăpînesc pe toate deopotrivă.
* Friedrich Max Muller (1823—1900), filolog şi orientalist, membru de onoare al Academiei Române (n.a).
** Arsene Darmesteter (1846—1888), filolog francez (n.a.).
281
Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de „fond inatacabil", şi se împotriveşte înnoirilor cari pot zgudui temelia limbii şi-i pot schimba caracterul.
E o putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele ; de o parte uniformizează excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă ceea ce e nou şi oricând e învoită cu schimbările radicale, fie acestea în conformitate ori nu cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în limbă, deodată, merg totdauna paralel, controlîndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.
Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor — adică marea extensiune teritorială a lui — e
0 depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o păţeşte necontenit limba poporului chinez şi aşa poate să o pată limba germană. Deşi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît într-alte limbi germanice, deşi la germani sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem ; şi cu toate că literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor, cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă să se rupă de limba comună şi să devie limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin, şi într-alte limbi; căci, în parte, acestui fapt
1 se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.
Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei, evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice,
descoperirile ştiinţei şi înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu toată i§    împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. I Ş    Limba latină a fost una dintre cele mai conservatoare %    limbi — şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării :     ei — dar,' ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea ; niciodată ea n-a putut să fie tîrîtă, ca să cedeze tendinţelor revoluţionare. Caracterul mîndru şi inflexibil al romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc : limba lor era de bronz. Şi pe cînd limba literară dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele vremilor, limba poporului se dezvolta mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că e moartă, iar limba rustică s-a afirmat ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă îndărătnicie ; ea, ca „limbă sfîntă", nu poate primi forma nouă şi străină, cari tocmai din această cauză numai „sfinte" nu pot fi [sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd  limbi vii, hebraica n-a născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă **      nouă, şi de aceea ovreii n-au limba lor      care, natural, ar fi o hebraica modernă — şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.
Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie mîndre de originea şi de continuitatea lor într-acelaşi loc — căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de nobleţe — şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-1 avea e limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi, iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de vanitate şi de interes la limba părinţilor şi se împotrivesc la înnoirile ei şi la
282
283
introducerea elementelor străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de originea sa dintr-un popor războinic şi cunoscut, cît de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem născuţi din romani.
Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune.
Mînă în mînă cu tradiţia, conservînd popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură pune piedici curentelor revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice. Grado-metrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau, valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos, fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi ; dar cine va avea mai mult folos : cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză — punînd cazul că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii ? Limba latină şi cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor; şi, dacă s-ar găsi într-o bună-dimineaţă o superbă literatură africană — cum s-a găsit cea sanscrită — acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului, de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor, adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie să fie masivă : limba ei să fie una, continuă şi omogenă. Intr-o carte budistă e pasagiul acesta : „Iar poporul cel puternic s-a despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri, fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor." Dacă preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.
Cît timp limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să se depărteze şi nici
, if   să se altereze formele, căci „aşa şi nu altfel sînt scrise "k    în carte". Tradiţia şi literatura au fost lanţurile cari au
!ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă şi lacom de-a face rău vecinului ; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a ajuns de spaimă ; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauder-welsch, care te abaţi de la tradiţiile literaturii ; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi „divina limbă a lui Dante", iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc de „Majestatea-Sa limba engleză". Noi avem puţină tradiţie literară, dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra tendinţelor revoluţionare *■    cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din limba poporului celui mai iubit de noi, dintr-a francezului. E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că ^    triburile de cari vorbeşte Max Mtiller îşi schimbă limba y    în 50 de ani atîta încît nu o mai cunoşti. Dar şi dimpotrivă : la acele triburi nu se poate naşte o literatură *     din cauza prefacerii necontenite a limbii. Literatura însă î     nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează curentelor i     revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrînează **     numai şi le abate. Dacă ar fi putere absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa.
Limba franceză e foarte revoluţionară ; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină ■— „distrugere" numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul de vedere al tendinţei revoluţionare e o „dezvoltare" — şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu formele şi sensurile vorbelor, aşa > că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii. Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintică ei literatură bisericească, a rămas statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe care-1 poţi vedea din compararea ei cu
284
285
latina şi franceza * ...nu fugă, ţintind ordinea în care au să urmeze părţile — şi cu toate acestea ele tot fug.
Limba engleză dă un exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. în dezvoltarea ei, pînă a nu avea o literatură, engleza a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar articolul şi 1-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire — ceea ce nu e pricinuit de cauze psihologice, ci fiziologice — şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire şi scriere.
* în periodic lipseşte un rînd (n.n.).
AZVÎRLE CU BARDA-N LUNA
Se zice despre omul cu fire iute, omul cu capul a mînă, care se duce orbiş spre primejdie şi cu care nu e bine să te prinzi tovarăş.
Eu cred — pînă la găsirea vrunei alte explicări — că zicătoarea e de origine antică şi-şi are începutul în vechile obiceiuri juridice ale popoarelor. Aruncarea bar-dei joacă un rol important în procedura limitării moşiilor, într-alt loc am arătat obiceiul vechi — păstrat dealtfel mai pînă în zilele noastre — că strămoşii noştri cînd limitau hotarele satelor ori ale moşiilor, luau cu ei copii, pe cari îi băteau pe locul unde se punea petri de hotar, ca să ţie minte viaţa întreagă locul bătăiei şi prin asta hotarele.
Dar pentru limitarea însăşi era alt obicei : mărimea unei proprietăţi atîrnă de puterea fizică a proprietarului. De la un anumit punct, omul arunca o piatră, o măciucă, dar mai ales o bardă, şi cît putea să arunce de departe atîta pămînt era al lui. De la acest punct arunca alt om, şi aşa mai departe. Astfel se regula proprietatea. Acest obicei mai există la popoarele slave — şi ca reminiscenţă şi la noi — căci unele neamuri slave (d.e. bulgarii, cazacii) au proprietăţi comune şi fiecare lucrează atîta pămînt cît îl poate cuprinde cu aruncarea bardei.
Acest sistem de împărţire al pămîntului, numit al maximului, se practică şi astăzi, baza împărţirii fiind tot puterea fizică. [...]
287
Cuvîntul bardă e de origine obscură. El există însă în toate limbile romanice, e cunoscut în limbile germanice, e cunoscut şi e frecvent în cele slave. *
Probabil obiceiul aruncării cu barda e de origină slavo-germană ; pe timpul învălmăşim popoarelor, obiceiul s-a răspândit peste toată Europa.
Zicătoarea noastră : azvîrle cu barda-n lună e o exagerare, vrea să zică : pînă-n lună. S-au întâmplat cazuri că la limitarea moşiilor să se afle cîte unii oameni foarte puternici sau bine deprinşi cu azvîrlirea, cari aruncau barda la distanţe foarte mari şi astfel îngrozeau pe ceilalţi aruncă toii, căci oarecum le răpeau pămîntul. Aceştia, încrezuţi în puterea lor şi avînd drepturi mai mari decît alţii, erau tiranii celor slabi, le călcau moşiile, şl la vreme de judecată tot aruncarea bardei da sentinţa hotărîtoare. „Cu ei să nu te prinzi, că-ţi azvîrl barda pină-n lună."
Deşi înţelesul zicătoarei a evoluat, totuşi e uşor de văzut cum a ajuns zicătoarea la înţelesul de astăzi.
Omul care azvîrle cu barda pînă în lună e îndrăzneţ şi încrezut şi se poate prinde de piept cu cine vrea. Aici e izvorul celeilalte zicături, dă cu barda-n Dumnezeu, care se raportă la omul nebun, la cel ce se răzvrăteşte contra tuturor legilor sociale şi morale, la anarhist.
* Bardă există în cuvîntul halebard (lande cu bardă) care (n.a.l °ngma  g°tiCă: helembart   =  săcure de despicat coiful
MAREA CU SAREA
A făgădui marea cu sarea (în Muntenia cu adausul : şi Oltul cu totul) se zice despre cel ce face făgăduieli peste măsură de mari şi din capul locului cu intenţiunea de a nu le ţinea.
Echivalentul zicătoarei în limba latină e.: magnos montes promittere. (La Persius, 3, 63.)
Aceasta era forma cunoscută de popor : forme mai puţin întrebuinţate erau : montes auri polliceri sau montes aureos promittere. Latinii ziceau prin urmare a promite munţi. Şi aşa zice şi francezul promettre monts et merveilles, tot aşa italianul promettere monti.
Zicătoarea franceză promettre montagnes d'or e savantă.
Cum au ajuns însă românii să se depărteze de forma latină şi în loc de munţi să zică mare ? Era mai uşor oricărui popor nelatin să schimbe munţii cu marea, căci şi italienii şi portughezii şi spaniolii şi francezii trăiesc pe malurile mării şi o cunosc, dar românii ce au avut cu marea ?
E adevărat că-n autorii latini se găseşte zicătoarea şi aşa : măria montesque polliceri (Salustiu, Catil., * 2, 3) şi tot aşa au păstrat-o italienii : promettere mari e monti. Dar cum, au perit munţii în zicătoarea noastră şi a rămas marea ?
Românii au avut odată putere pe ţară şi pe mare, atunci cînd Marea Neagră era „lac moldovenesc". S-a născut zicătoarea pe vremile acelea, ori cel puţin s-a
* Probabil Despre conjuraţia lui Catilina (n.n.).
289
cristalizat atunci ? Ori că românii, trăind în munţi, nu aşteptau să le făgăduiască nimeni munţii căci erau ai lor — şi au simbolizat făgăduiala neîndeplinitâ cu marea cea necunoscută, depărtată şi fabuloasă pentru dînşii. Eu bănuiesc că zicătoarea a fost: marea cu zarea, adecă cu toate îndepărtările, cu tot cuprinsul orizontului, iar orizontul e în aparenţă creştetul munţilor. Astfel ne-am apropia de tipul latin al zicătoarei. Că în loc de munţi s-a zis zare, e lesne de explicat: şi azi zice ţăranul despre vrun loc : n-are zare, adecă e închis de dealuri, apoi zarea dealului etc.
Pe lingă acestea rima e mai puternică în frazele stereotipe decît iubirea de-a conserva un cuvînt, deci e mai favorabil pentru memorie să zici mare şi zare decît mare şi munţi. * Iar în urmă ce ar căuta sarea alături cu marea şi nu mai bine alături cu munţii de unde se scoate ?
A VORBI DE CALARE
Vorbeşte de călare (sau de-n călare, adecă de pe cal) vrea să zică a vorbi cu mîndrie, cu dispreţ, a vorbi de sus şi a te uita peste umăr la cel cu care vorbeşti. Zicătoarea e moştenită de la romani şi îşi are origina în felul de viaţă al patricienilor cavaleri cari erau în Roma totdauna oameni bogaţi şi din familii vestite.
Mîndria călăreţilor în Roma era dealtfel cu mult mai explicabilă şi mai întemeiată decît a „Ritterilor" din evul mediu sau a călăreţilor din oştirile moderne.
Romanii aveau expresia sermo equestris (felul de a vorbi al călăreţilor) care apoi s-a generalizat, întrebuin-ţîndu-se pentru orice mîndrie în vorbe şi în purtare. De la romani au împrumutat în urmă grecii expresiunea : rimata ippobamona. Ca contrastul acestui sermo equestris romanii numeau în batjocură felul de a vorbi al omului sărac şi nevoiaş, sermo pedestris, iar grecul logos pezos. Sermo pedestris ar corespunde cu : a vorbi cu gura de jumătate.
Tot de origină romană şi tot din viaţa călăreţilor sînt zicătorile noastre a-şi juca calul, îşi cunoaşte calul.
a T^0t-diV pr,icina "mei zice italianul: Promettere Roma LTro7'(nl)!OC dC Pr°mettere R°ma e tutti-> T^a n-are °nTd
A-ŞI FACE CAPUL CĂLIND AR
Adecă a-ţi umplea capul ou lucruri de nimic, a te ocupa cu lucruri fără de nici un folos, a-ţi frămînta firea cu ceea oe nu e treaba ta. Românul are un proverb : „De ce îmbătrâneşte nebunul ? De grija altora, căci sînt într-adevăr oameni cari se ocupă numai de ce fac alţii şi critică mereu şi se supără de faptele altora, deşi întru nimic nu-i priveşte. Aceştia sînt cei ce-şi fac vecinie capul călindar. Compară şi zicătoarea : „îşi bate capul cu împărăţiile".
Filimon (Ciocoii, II, 96) : „Eu fac ca filosoful, vorbesc puţin şi ascult multe, adecă îmi fac capul ceaslov de havaduşiri".
Era o vreme cînd singurele cărţi cunoscute de popor erau călindarele. * Şi astăzi mulţi ţărani nu cunosc alte cărţi.
Cu deosebire Gromovnicul sau calendar pe o sută de ani întocmit după cele 7 planete e o carte care, împreună cu Alexandria, patimile lui Christos, vămile văzduhului şi încă vro cîteva, formează biblioteca ţăranilor din generaţia trecută.
în Ardeal, cele dintîi cărţi pentru popor, scrise anume pentru popularizarea ştiinţei şi a lucrurilor de folos, au
* Vezi despre călindare, C. Negruţi, Cum am, învăţat româneşte : Pe la începutul veacului, pe cînd uitasem că sîntem români, pe cînd lipseau şi cărţi şi tipografie etc, cîţiva boieri, ruginiţi în românism, „jăleau, pierdeau limbi uitîndu-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit". ...Şi tatăl meu era unul din. românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar pe care să nu-1 aibă el întîi... (n.a).
§ fost călindarele cari apăruseră în Buda, cam pe la 1818. f Asachi a început în Moldova cu călindarele sale, ale i Albinei, în Muntenia s-apucase şi Eliade de călindare. : Azi avem o întreagă literatură calendaristică, toată pen-| tru popor.
Precum se ştie, călindarele au o variaţie de material - cît se poate de mare. Pe lîngă partea curat calendaristică, ele cuprind prognosticuri asupra timpului, poveşti, poezii, glume, sfaturi cum să faci băile, cum să-ţi curaţi unghiile, cum are să taie moaşele buricul, cum mănîncă şi beau japonezii, cum se face oţetul, cît timp clocesc găinile şi la cîte luni fată oile, de cîţi ani îi regele cutare şi cum îi cheamă nevasta, apoi învăţăturile trepetnicului cu „chica de ţi se va clăti un musafir îţi va veni" şi alte o sută şi o mie de năzdrăvănii şi de drăcovenii. Cine ştie toate cîte sînt în călindare, acela are capul plin — dar nu totdeauna de lucruri folositoare pentru ţăran.
Cine se ocupă cu lucruri cari nu-1 privesc, care se pierde cu firea să ştie toate nimicurile nefolositoare şi face „caz" mare dintr-un lucru ridicol pentru alţii, acela îşi face capul călindar. De aceea zice ţăranul, cind vrea să arete că nu-1 interesează un lucru şi nu vrea să ştie de el, „n-o să-mi fac eu capul calendar" — căci nu-1 interesează lucrul, cum nu-1 interesează să ştie cum cheamă pe copiii regelui din Portugalia şi cîţi ani trăieşte morunul.
Tot aceeaşi idee e exprimată în zicătoarea : „ne~a împuiat capul cu vorbele lui".
292
ŞI-A PIERDUT SĂRITA
Şi-a pierdut sărita, sau şi-a ieşit din sărite, se zice despre un om cînd îşi schimbă deodată obiceiurile şi felul de gîndire sau de purtare. Pe un om pacinic îl scoţi din sărită cînd îl înfurii; un om moral şi-a perdut sărita cînd începe să cadă moraliceşte. Se poate ca omul să-şi găsească iarăşi sărita — aceasta se zice, cînd revine la calea bună — sau să îşi dea în petec, cînd cel rău revine la apucăturile-i rele după o scurtă îmbunătăţire a firei.
Tabloul e luat de la roata morii. Unele roţi sînt în-vîrtite de apă pe dedesupt, sînt minate ; altele sînt în-vîrtite de apa ce cade de deasupra, acestea au sărita. E numită sărita apei căderea volumului de apă în cupele roţii. Dacă sărita e prea mare, apa se azvMe prea departe şi roata nu se mişcă; asta se întîmpla cînd plouă mult şi vine apa mare. Dimpotrivă, cînd e secetă, roata ori se mişcă cu greu, ori stă pe loc, sărita apei e prea mică. Se zice că roata îşi iese din sărită, e scoasă din sărită, ori şi-a pierdut sărita. Sărita e totdeauna bine chibzuită ; cea mai puternică [sic] schimbare în rostul ei dă de lucru morarului.
Mersul regulat al roţii a dat terminul de comparare în zicătoarea : el e mersul regulat al firii, al gîndirii, al purtării unui om. în mînie însă, omul îşi pierde bunul cumpăt, întocmai ca roata cînd îşi iese din sărită. Deci cînd zicem la vreo ceartă : „mă face să-mi ies din sărită", parcă am vrea să zicem : nu turna prea multă apă pe scoc, căci roata minţii mele îşi pierde mersul regulat.
Tot de la sărita morii e împrumutat, probabil, tabloul din zicătorile : „e în apele lui" şi „nu e în apele lui". Cînd scocul nu are toate apele — asta e o expresiune morărească — cîte sînt anume chibzuite pentru sărirea ei, roata se învîrte rău, se zăticneşte, stă pe loc şi iarăşi dă înainte, e, cu o vorbă, smintită.
De aceea omul într-o ureche, zănatic, căruia acum îi plouă, acum îi iese soarele, al cărui umblet intelectual e ca al roţii zăticnite, acela nu e om în toate apele. Dimpotrivă, omul cuminte şi cumpătat e „în apele lui". * De la moară mai avem împrumutate tablouri în mai multe zicători, aşa în „i-a luat apa de la moară", „i-a venit apa şi pe moara lui", „e luat de pe grăunte", „moară hodorogită", „îi umblă gura ca o moară stricată", „n-are grăunţe", „se-nvîrte în gol" etc.
* Această zicătoare însă s-acontopia ^rntt a!t mg».
^t^ocLfXei vorba nu e de apă în craniu, « de alt-ceva (n.a.).
294
I
A CAR A APA CU CIURUL
A-NTORS-O P-ALTA FOAIE
Adecă a te trudi cu un lucru absolut fără nici un rezultat, a-ţi face osteneala degeaba. Zicătoarea era frecventă în limba latină : Plautus (Pseud., I, 3, 135) * in pertusum doleum aliquid ingerere, sau Lucreţiu (3, 949) in vas pertusum congerere.
Chiar în forma zicătoarei noastre, la Plautus (Pseud., I, 1, 100) : imbrem in crebrum ger ere. Zicătoarea e cunoscută mai de toate popoarele europene (germanii : Wasser in ein Sieb schopfen).
Noi întrebuinţăm zicătoarea mai rar, în graiul zilnic, şi o spunem despre cei cam într-o doagă. Dar e frecventă în poveşti, ca element stereotip de încheiere. Povestitorul, vorbind de nunta lui Făt-Frumos cu fata împăratului, zice : „şi eram şi eu pe acolo, şi făceam treburi, tăiam lemne cu o sapă şi aduceam apă cu ciurul".
în poveşti, zicătoarea e un element mitologic din credinţele grecilor : e mitul danaidelor, cari au fost pedepsite, fiindcă şi-au ucis bărbaţii, să care în infern necontenit apă într-un butoi ciuruit.
Butoiul danaidelor e cunoscut în poveştile popoarelor : germanii vorbesc de : Eine Danaidenarbeit, francezii de : Le tonneau des Danaides.
* E vorba de comedia lui Plautus, Pseudolus (n.n.).
296
A-ntois-o pe altă foaie, vrea să spuie că lucrurile s-au schimbat, au luat altă faţă. S-a întors foaia însemnează că soarta şi-a luat alt drum.
Pentru explicarea zicătoarei sînt mai multe păreri. Unii cred că ea îşi are origina în credinţa spusă de . Biblie, în cartea sorţii, în care Dumnezeu are scrise toate peripeţiile vieţei oamenilor. Textul variază de la foaie la foaie şi după cum întoarce Dumnezeu foile aşa se schimbă soarta omului.
Alţii sînt de părere că origina zicătoarei trebuie căutată în panglicăriile de bîlci. Odată — înainte de a lua avînt panoramele — se aflau prin bîlci „cărturari *■    de foaie", cari aveau cărţi cu chipuri colorate, conţinînd de obicei, ilustraţiuni fără vorbe .a vreunei poveşti fioroase, a vrunei întîmplări de groază. Aceste cărţi erau tipărite prin apusul Europei, unde luase avînt negoţul cu astfel de cărţi. Cărturarii de foaie explicau mulţimii chipurile de pe foaie. „Aici vedeţi cum se întîlneşte flăcăul cu fata... etc, etc." Se spunea cîte-n lună şi-n soare. „Acum întoarcem foaia şi vedem că flăcăul..." etc. Acest „întoarcem foia" era o legătură între un episod şi altul şi totodată introducerea-ntr-altă situaţie a povestei. Astfel, se întoarce foaia însemnează trecerea la altă situaţie.
Sînt alţii cari cred că zicătoarea şi-ar avea origina în muzică. Cînd au văzut ţăranii mai întîi — sau şi astăzi — pe muzicanţii cîntînd după note, adecă după foi, au văzut că se schimbă cîntecul deodată ou schimbarea foaiei : fie că în mijlocul melodiei s-a schimbat cîntarea, fie că se începea altă melodie. Pentru expli-
297
carea aceasta ar sta mărturie şi vorba : „şi-a schimbat cîntecul", „dacă e aşa, apoi stăi să schimbăm cîntecul", adică ne schimbăm purtarea, o întoarcem p-altă foaie şi procedăm altfel.
Explicarea unora că zicătoarea ar fi născută din observaţia că la citirea evangheliilor preotul, întorcînd foaia, îşi schimbă felul vorbelor — adică de pe o foaie blestema şi de pe alta binecuvînta, sau altceva în sensul acesta — e lipsită de temei serios. Tot aşa de bine ai putea zice că zicătoarea s-a născut la citirea Alexandriei, ori a că-lindarului, ori a altei cărţi. Absolut fără temei ni se pare explicarea după anecdote. *
Probabilă e însă altă explicare — dacă într-adevăr zicătoarea e o creaţiune românească — anume că ea e luată de la suflarea vîntului prin foi. După direcţia vîntului, foile se întorc înta>o parte ori într-alta : în faţă, în dos, în dungă. S-a întors foaia ar însemna : s-a schimbat bătaia vîntului, s-a schimbat situaţia. Compară şi doina :
Foaie verde de pe baltă Bine mi-a fost mie-odată — Dar s-a-ntors foaia pe tău Şi-acum mi-e destul de rău.
(Cîntecul lui Iancu).
Dar, la urma urmei, zicătoarea poate e luată, aşa cu cap şi cu picioare cu tot, din limba polonă sau din cea germană. Germanii zic tocmai pe dos : Es wendet sich das Blatt, er hat das Blatt gewendet, într-acelaşi înţeles ca noi. De la germani au luat-o polonii. Echivalent în limbile romanice n-are, în forma aceasta.
* Popa citea din Evanghelie despre Eva : „şi era carne din carnea lui Adam" ; — aici el întoarce foaia, continuînd „şi era plină de smoală pe dinainte şi pe dinafară", căci popa întorsese două foi şi-a continuat citirea la descrierea corăbiei lui Noe.
Un bogat avea pricină cu un sărac. Săracul avea dreptate.
Merg la judecător. Bogatul corupe pe judecător. Acesta ia cartea,
o deschide, citeşte pe o foaie şi — de ochii lumii dă dreptate
săracului; „însă" — zice el întorcînd foaia — „pe laturea aceasta
spune că..." şi înşiră ce-i trece prin cap, dînd dreptate bogatului  fr, r, )
anul nou. sărbătorile creştine. carnavalul
Toate popoarele creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adecă la o săptămînă după Crăciun. Turcii şi ovreii şi popoarele păgîne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede : fiecare popor şi-ar putea începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsîndu-i puţin de ceea ce fac alte popoare. Ziua, de la care începem a număra un an nou, poate să fie volnică, precum volnică ni se pare a noastră a creştinilor. De ce începem anul la Sf. Vasile, şi nu la Sf. Gheorghe, ori la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare ? Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să :. începem anul şi nu la mijlocul verii, la începutul toamnei, ori altcîndva ?
Ce să ştii răspunde la asta ! Iată ce. Din pricina învîrtirii pămîntului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sînt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sînt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sînt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu şi cresc mereu, aşa că tocmai cu cît scade ziua, cu atît creşte noaptea, şi aşa o duc ele întruna anul întreg. Sînt ca o balanţa. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot aşa de lungă cît ziua, şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă.
Astfel se întîmpla că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri : o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mă-
299
rie-mare, sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (11 Septembrie). într-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii ; unul dintre ele e începutul primăverii, celalalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest lucru. Au mai băgat de seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adecă la Sîn Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sînziene ; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana, sau trei zile după Sîn-Nicoară (Sfîntui Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altui de iarnă; cel dintîi e începutul verii, al doilea al iernii.
Avem, aşadar, în cursul unui an, patru anotimpuri vrednice de băgat în seamă — patru popasuri ale soarelui — două echinocţii şi două solstiţii, cari răspund la cele patru schimbări de vreme ale anului : primăvara, vara, toamna şi iarna.
Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput. Oamenii, în afacerile lor cu alţi oameni, îşi numără anii de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1 ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. * Oare să fie ziua aceea ? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu ; ea trebuie să aibă un rost, aşa că toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii s-au învoit să înceapă anul de la echi-nocţiu ori de la vrun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sînt îndeobşte cunoscute şi uşor de găsit.
Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu au venit la alt gînd
* Turcii însă nu. La ei Anul nou se schimbă, aşa că poate cădea, în vreme de mai mulţi ani, în orice zi a anului, şi vara şi iarna, şi toamna şi orişicînd (n.a.).
300
şi şi-au început anii de la echiniocţiul de primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era întîia lunăj aprilie a ■doua etc. Septembrie a şeptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a zecea. De aceea, azi nu se potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor in an, căci bunăoară septembrie vrea să zică „luna a şaptea", octombrie „a opta" ; la ei, într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă începem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei.
Alte popoare, cari trăiau pe vremea naşterii lui Christos, şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer, şi sărbătoreau începutul anului cu mare alai, căci ziceau ei „această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunerecului şi a frigului".
După ce a început să prindă aripi creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-1 înceapă de la martie, ca romanii ? Popoarele păgîne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor; iar părinţii bisericii, vrînd să încreştineze pe păgâni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul paginilor, de la 9 decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru : să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea pagină. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile : părinţii bisericii au lăsat pe păgîni să-şi serbeze şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la solstiţiu. *
II
Părinţii bisericii au fost siliţi să treacă cu vederea şi alte lucruri de-ale paginilor. Numai Pastele — cu sărbă-
* în biserica noastră însă cu 22 de zile după solstiţiu. Pricina e deosebirea de calendar, căci noi smtem cu 12 zile in urma calendarului întrebuinţat în biserica Apusului (n.n.).
301
torile cari se schimbă, atîrnînd de Paşte — sînt stabilite de biserica creştină, fără să fi avut amestec şi înrâurire păgînismul la stabilirea lor. Dar sărbătorile statornice, acele cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale paginilor cari s-au încreştinat. De ce ? Fiindcă era greu să faci pe paginii încreştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi, să-şi lepede sărbătorile, să-şi uite idolii lor şi zeii. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel s^au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor, cu încetul, s-au rânduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgîni au fost înlocuiţi cu sfinţi creştini. Iată ce scrie Papa Grigore cel Mare, către nişte călugări, cari căutau să facă silă paginilor încreştinaţi ca să se lepede de zeii lor : „Spuneţi lui Augustin că, după multă chibzuire, iată la ce convingere am ajuns, în ce priveşte încreştinarea englezilor. Anume, cu nici un chip să nu dărîmaţi bisericile păgâneşti ale lor ; nu, ci să daţi jos numai idolii, să stropiţi clădirea cu aiazmă, să clădiţi un altar şi să puneţi icoane. Căci, dacă acele clădiri sînt trainice, noi trebuie să le prefacem din temple păgîne în adevărate case ale lui Dumnezeu, ca astfel poporul, cînd va vedea că nu i se dărîmă templele, să aibă tragere de inimă spre creştinism, să se întoarcă cu drag de la păgânism spre noi, să cunoască pe Dumnezeul nostru cel blînd şi îngăduitor, şi cu atîta mai cu drag să s-adune la biserică, ou cît vor şti că se adună la locul unde au fost obicinuiţi să s-adune şi părinţii lor... Oamenilor inculţi şi spiritelor înăsprite nu le poţi tăia deodată felul lor de viaţă."
Dintre aceste sărbători, Crăciunul e cea mai de căpetenie. Cum am spun, germanii-păgîni sărbătoreau cu jertfe de vite şi cu jocuri începerea, adecă naşterea anului lor, 9 zile. Cum să facă părinţii bisericii pe ger-manii-încreştinaţi să se lepede dintr-odată de sărbătorile acestea ? Era cu neputinţă. Deci le-au lăsat, dar le-au dat un caracter creştinesc: au înlocuit „naşterea anului" cu „naşterea lui Christos". Sărbătorile paginilor erau solare, adecă sărbătoreau fenomene din natură şi mişcările soarelui. Aşa, tocmai în toiul verii, popoarele nordice aveau sărbătoarea lui Donnar zeul tunetelor, la
302
şase săptămîni după solstiţiu (20 iulie). Sărbătoarea le-a fost lăsată, o are şi astăzi întreaga biserica creştină. Donnar însă a fost înlocuit cu un sfînt, cu Ilie prorocul. Ba chiar şi puterile zeului păgîn au rămas pe seama sfîntului nostru. Donnar alerga peste nori cu carul de foc, tunînd şi fulgerând. Iar Ilie tot aşa, în credinţele poporului. Dintre zilele de sărbători ale romanilor-păgîni mai însemnată e Parilia, pentru noi. Ea se serba la 21— 23 aprile, tocmai în toiul primăverii, la 6 săptămîni după echinocţiu şi cu 6 săptămîni înaintea solstiţiului de vară, şi însemna biruinţa luminii şi-a căldurii asupra întu-nerecului şi-a frigului iernii. Sărbătoarea a rămas şi la creştini : la 23 aprile, sărbătorim pe eroul care biruie asupra balaurului din peşteri întunecate, pe sfîntul Gheorghe.
III
Multe lucruri de-ale paginilor au făcut însă încurcături bisericii creştine. Aşa, obiceiurile carnavalului. Romanii aveau, cam pe la sfârşitul lui decembrie al nostru, nişte sărbători numite Saturnalia, iar la sfîrşitul lui februarie altele, numite Lupercalia. Ele ţineau cîte 9— 12 zile, şi erau împreunate cu fel de fel de beţii şi mascarade şi cîte comedii toate. Tot pe la sfîrşitul lui decembrie, aveau şi iudeii sărbători cu jocuri, măscări-ciuri şi tot soiul de veselie. Iar popoarele nordice aveau sărbători de primăvară, numite ale lui Iul, tot cam în felul romanilor. Astfel, biserica creştină a fost silită să îngăduie aceste sărbători, ca să nu strice obiceiurile atâtor popoare înoreştinate. Aceste sărbători sînt originea carnavalului.
La început, „carnaval" se numea săptămînă de dinaintea postului Pastelor, chiar numele carne vale (rămas bun, carne !) arată că în acea săptămână se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne : un fel de lăsata-secului. Dar, fiindcă după Crăciun se făceau serbări, cu beţie şi jocuri şi mascarade, şi după cîteva săptămîni altele tot aşa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după Crăciun iar carnavalul să-1 înceapă tot mai
303
devreme, pînă ce s-au pomenit că o ţin lanţ cu cheful de la Crăciun pînă la lăsata-secului.
în evul mediu, petrecerile din carnaval speriaseră pe oamenii cuminte. Pînă la o vreme, petrecerile se făceau mai omeneşte ; cu negrăită pompă, dar cinstit. în Veneţia, mai ales, carnavalul era splendid. Se aranjau lupte cu lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de oameni îmbrăcaţi numai în aur, toate casele se iluminau ca ziua : pretutindeni, prin oraş, se plimbau gondole iluminate, pline de flori, cu femei mascate, în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni şi verdeaţă. Şi aşa în toate zilele. Seara, apoi, baluri mascate. Din toate părţile Europei, veneau străinii să vadă „carnavalul". în Germania şi în Franţa, tot aşa dar mai puţin lux, şi mai mult caraghioslîc : pe pieţele publice declamau polichinelii şi hanswurşt-ii, se strîmbau, să dădeau peste cap, ca clovnii.
Dar, cu timpul, au degenerat petrecerile. într-o vreme, a trebuit să intervină biserica şi poliţia. Mai ales în Franţa. Aici ajunseseră lucrurile aşa de departe că în marţea de dinaintea lăsatului de sec — numită marţea grasă — se frigea un bou în piaţă, femeile se adunau grămadă în jurul boului şi cîntau cele mai neruşinate cîntări, apoi mîhcau boul, se îmbătau, se împrăştiau prin oraş jucînd, chiuind şi cîntînd obscenităţi. Chiar regele Henric III — regele ! —•, într-o iarnă, s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier veneţian, şi se agăţa de toate femeile să le sărute.
Reformaţiunea în Germania a pus capăt acestor nebunii. Protestanţii s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi, în oraşele catolice din Germania, ca Munehen, Diisseldorf, în carnaval se fac mari petreceri şi cu zgomot, dar în oraşele protestante nu se face nimic, de-aceea Berlinul e cel mai plictisitor oraş în carnaval.
Astăzi, carnavalul nu mai este ce-a fost. Cu ■ toate acestea, Veneţia şi mai ales Roma — sub ochii papei ! — sînt cele mai vestite oraşe în cari se fac petreceri de carnaval. Şi spaniolii se ţin bine. în general, numai popoarele catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval.
La noi, românii, se găsesc urme de obiceiuri romane, deci păgîne, care ne amintesc Lupercaliile şi Saturna-
•f lille. La Saturnalii, se jertfea un porc, al cărui cap se £. punea la picioarele zeului — asta e întocmai Vasilca r noastră. Obiceiul sorcovei exista la toate popoarele vechi, iar la romani, la sărbătorile de primăvară, la Lupercalii : jp atunci să sorcoveau romanii, urîndu-şi an bun. Sorco-•  virea să făcea ia ei la începutul anului (în martie), cînd | se naşte zeul soarelui; la noi, obiceiul a trebuit să-şi schimbe timpul, fiindcă s-a schimbat începutul anului. '■'  Mascarea şi travestirea, aşa de obicinuită la Saturnalii, o avem şi noi în obiceiul celor ce umblă cu steaua şi cu vicleimul. Steaua e un obicei păgîn : şi romanii şi germanii, ia serbările solare, în decembrie, închipuiau soarele, ce se renaşte, printr-o stea pe care o purtau prin oraşe, cîntînd laude soarelui. Vicleimul e un obicei creştin, în parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de ?   fel de haine şi mascarea irozilor ne amintesc pe satirii şi bacanţii de la Saturnaliile romanilor.
Tot îa începutul anului, .romanii îşi făceau urări de an bun la semănături şi-şi făceau daruri cîte un plug, mai ales că era tocmai vremea aratului. Acest obicei e ?.:   Pluguşorul nostru, trecut şi el la Anul nou al nostru, •f   în loc să fi rămas în martie. în urmă colindele. |        La noi niciodată carnavalul n-a fost ceea ce-a fost I    el in ţările apusului. în cronicarii noştri nu găsim nimic c-ar fi existat şi la noi obiceiuri zgomotoase şi luxoase ;     în carnaval. Petrecerile, cari se fac azi, balurile mascate şi celelalte sînt lucruri introduse din Franţa.
304
S-A DUS PE URLAŢI
DIN ŢINTAR, ARMĂSAR
Adecă s-a dus urlînd (după ce a mîncat o bătaie). Urlaţi e un sat în Muntenia. Zicătoarea e un simplu joc de cuvinte ; umorul poporului face mai des jocuri de cuvinte între un nume de oraş şi un verb.
Iată exemple din limba franceză. Cachan e un sat lîngă Arcueil; cînd francezul zice: aller ă Cachan, înţelege : se cacher. Aici e simplu joc de cuvinte, bazat pe asămănarea de sunete între cacher şi Cachan.
Tot aşa francezul zice: aller ă Clichy, iarăşi joc de •cuvinte între Clichy şi cliche.
Exemple din limba germană. A fugi pe furiş se exprimă în zicătoarea : nach Saufenburg apellieren; a te culca : nache Bethlehen gehen ; a fi femeie de lume : aus Flaudem sein ; despre un bătăuş : er ist vous stamme nimm; despre un zgârcit: er ist nicht aus Schenkendorf. Exemple din limba nidererlandeză : A fi mămos : van Gremberg komen ; a fi prost: vom Domburg zijin ; a fi flămând : in Hongarije wonen.
In limba noastră sint multe exemple de felul acesta. Ele nu se generalizează ; căci sînt improvizări individuale ale vrunui om mai cu spirit. Mai îndeobşte cunoscute dintre cîte am auzit eu sînt: a fi beţiv : e cra-iovean (jocul de cuvinte : crai, Craiova); despre unul îmbrăcat în paradă şi-n gală : a sosit din Galaţi; un tată despre fiul care-i face numai supărări : nu mai dau prin Bucureşti cu el; ironic despre unul care se grozăveşte : ai moşie-n Grozăveşti.
* Din Grundriss der germ. Philologie, I, 6971
Ovidiu (Epistolae ex Ponto, II, 5,23) zice : E rivo-flumina magna facere tocmai în înţelesul pe care-1 are zicătoarea noastră a face din ţînţar armăsar, adecă a exagera peste măsură un lucru neînsemnat. Aceeaşi idee, exprimată însă cu mult mai intuitiv, o aflăm la Cicero (Pro Plaucio, 40, 95) : arcem facere ex cloca.
Ideea exprimată de zicătorile citate există într-o mulţime de limbi şi e foarte veche. Frumos o exprimă idiomul german de la Hanovra : a face din muşuroi, munte. Frivol dar bine o exprimă sasul din Ardeal : er macht de furz zem donner.
Apropiată de felul cum o exprimăm noi e zicătoarea din latina medievală : Elephantum ex musca facis. Probabil această zicătoare  latină e prototipul zicătoarei româneşti şi e lesne de tălmăcit cum la noi elefantul a devenit armăsar şi musca ţînţar. Necunoscînd românii elefantul, l-au schimbat cu alt animal mare — se poate că tocmai în latina medievală să se fi zis : admisarium ex musca facis — şi astfel au luat armăsarul. Apoi musca a devenit ţînţar nu numai pentru că ţintarul e şi mai mic decît musca şi astfel s-a făcut contrastul mai puternic între mic şi mare, ci şi din pricina rimei, care dă mai multă tărie şi stabilitate zicătoarei precum am
arătat într-alte locuri.
Tot aceeaşi idee e exprimată de noi — dar numai despre cei ce exagerează lucruri auzite — în zicătoarea :. o înghiţit un ac şi a scos un fier de plug.
(n.a.).
CA PE UN BOU BREAZ
CÎND O FACEPLOPUL PERE
Toţi îl cunosc ca pe un bou breaz, zice românul despre unul care e cunoscut de toţi şi pretutindeni, nu însă pentru virtuţile lui ci pentru defecte sau pentru curiozităţile vieţii. Zicătoarea nu se aplică la oamenii respectaţi, ci la cei despreţuiţi ori ridicoli.
în loc de bou breaz să zice tot aşa de des cal breaz. O zicătoare analogă e : toţi îl cunosc ca pe un cline scurt ■de coadă.
De obicei boii sînt „într-un singur păr", adică au o singură coloare, ori albi, ori negri, mai rar roşii. Cei suri au tot o singură coloare, cenuşie. Boii pestriţi sau prieni .„cu pete" sau brezi sînt mai rari. Cel mult dacă e unul în sat. Acesta, prin felul curios al părului, e cunoscut de tot satul. Caii tot aşa, sînt ori negri, ori roibi, ori suri, ori albi, mai rar galbeni, iar cei cu pete sînt rari. Acelaşi lucru cu coada clinilor : pe cel cu coada retezată toţi îl cunosc.
Zicătoarea are însă şi partea negativă : nu e numai un bou breaz, un cal breaz, dar mai ales : nu e numai un cline scurt de coadă. Adică : după semnele exterioare nu poţi judeca pe om, iar aparenţele te înşală, sau : un •semn singuratec nu ajunge ca să cunoşti o persoană ori «n lucru.
Zicătoarea e comună popoarelor slave şi germane.
O zicătoare din ciclul celor ce arată intuitiv pe abstractul niciodată. Latinii ziceau ad graecas calendas, din pricină că călindarul grecesc n-are calende ca cel latin (sau cum am zice noi : la 30 februarie). Se mai zicea anno magno Platonis sau chiar post annum magnum Pla-tonis, căci Plato visa o împărţire a timpului tot aşa de ideală şi de utopică ca şi republica lui. Dar aceste erau zicători savante. Poporală era : cum mulo pepererit, cînd
va făta catîrul.
Ideea asta o găsim exprimată la toate neamurile. Iată cîteva mai cu spirit: La Sîn-Petru pe gheaţă, cînd o
■ face dracul mînăstiri, la sfîntul niciodată, cînd va face
■ salcia prune, cînd va ninge zăpadă coaptă şi galbenul va fi de un zlot.
308
absurditatea unei expucatiuni
Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o pînă acum culeasă de vreo opt ori şi totdauna absurd redată. Baba trimite pe noră-sa — zice povestea — cu o lină neagră să i-o înălbească. Ii mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfînt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rînd pe rînd cîte un cojoc, pînă ce rămase în cămaşă şi îngheţă de frig.
Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei că Dochia e Dacia — fie fata, fie ţara lui Decebal — că sfântul care ajută nurorei e Traian-îm-păratul, şi aşa mai departe. Pe scurt: legenda e o închipuire a oucerirei Daciei. Ferească Dumnezeu !
Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei, şi mai absurdă.
întîi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Cînd e vremea caldă, pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se îmbrace cu cojoace, cînd e vreme caldă ; iar cînd dă zăpadă cu viscol şi ger, să se dezbrace,  aruncîndu-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace, pe timp cald, şi cînd o ajunse gerul, îşi lapădă cojoacele. De ce ?
Nu e aşa povestea. E nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă : baba, cu cît o răz-310
beşte gerul, cu atîta se îmbracă mai bine, tot luînd un cojoc peste altul — şi totuşi îngheaţă.
Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sîrbii, bulgarii, ruşii, f:polonii şi chiar ungurii. Al doilea : povestea nu e românească — vreau să zic, nu e numai a românilor — şi, după cît e dovedit pîn-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa.
Litvanii o spun mai scurt, aşa : Baba, răutăcioasă, trimite pe noră-sa să-i facă neagră lîna cea albă. Sf. Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lînă neagră. Iarăşi îi ajută sf. Petru. îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rînd nouă cojoace şi totuşi îngheaţă.
Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare.
Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul.
Noi tot români rămînem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sîrbească ori bulgărească; nu e nevoie să tragem cinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.
Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi ca de ce ? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet: ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au de-a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sînul cu gheaţa şi nuca cu păretele.
Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie.
Dar, vezi, legenda Dochiei e o poezie adîncă, are un rost uimitor de frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de 2 mii de ani, dar poate de 4, de 5 mii de ani, dacă nu aici, dar prin Asia, de unde au pornit.
Şi tocmai fiindcă o spun atîtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi ou Traian. Ce-or fi avînd de împărţit
311
ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei * există, probabil, si la arabi, şi ia persieni, şi la popoarele de pe lîngă Gange ; ce-au avut ăştia cu Traian ? Şi încă cu mii de ani înainte de-a fi Traian pe lume ! Ştiu însă că ea există în Lap-landa. Cum a ajuns acolo de la români ?
Legenda „Dochiei" e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumei, nu a românilor, şi una dintre cele mai pretutindeni cunoscută.
E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vînturile, cu schimbările lunei, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întîi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, cînd tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se cutremură pămîntul, se mişcă peştii pe care stă pămîntul, şi cîte nenumărate ! Toţi ştim lucruri de acestea măcar cîte un leghion la număr.
Ce sînt sf. Toderii ? Prorocul Ilie ? Atanasie al Ciu-mii ? Moşii ? Haralambie cu aripi de foc ? Alexia ? Fi-lipii ? Martinii ? Foca ? Paliile ? Ce sînt ielele, vîntoa-. sele, Făt-Frumos, Ileana Cosinzeana ? Şi ce e în urmă baba Dochia ?
. Toate acestea sînt întrupări ale fenomenelor din natură.
Credeţi că e întîmplare că de la Sf. Gheorghe pînă la .Sf. Dumitru e tocmai atîta vreme ca de la Sf. Dumitru pînă la Sf. Gheorghe ? Şi că sfîntul Gheorghe e tinăr şi omoară balaurul, iar sf. Dumitru e bătrîn cu barba albă şi-1 ţin ţin închis în Sîn-Toderii de toamnă? Sf. Gheorghe e ţinăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii ; sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă.
E întîmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia ? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică ? Nu, Toate sînt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi vecinie schimbător de la începutul primăverii. Nora ei — care ... dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele ' poveşti — e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorfi, ţeală, cîmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Gi-P nerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sfîntul Petru e soarele. Restul povestei e acesta : ;       E iarnă. Pămîntul e acoperit cu zăpadă — ca şi cu o lînă albă* —• cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lînă neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lîna cea albă, neagră. Ce adică ? Să topească zăpada, ca să se vadă pămîntul care e negru. ;ţ   Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care
e sfîntul Petru.
Acu cere baba : să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să ră-mîie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului. Aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora
":'   nu poate face, dar o face soarele.
Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere
'.- nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă în-
ţ    verzuirea cîmpiilor.
4 Amăgite de căldură, răsar flori în martie ; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin „zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întîmpla în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd
;    nouă cojoace.
Ce sînt aceste nouă cojoace ? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea
; nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (eehinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vînturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.
De ce e vorba de o babă ? Pentru că babele sînt de
■fl    felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii
* în revistă, greşit: Daciei (n.n.).
* în periodic : neagră (n.n.).
812
313
rele. De ce noră sau fată vitregă ? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia ? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi in calendar. Des-chide-1 : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară ? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine, desigur nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis doar : haid să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei.
Nu. Intîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca „babă" a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.
UN CAPITOL DIN DEMONOLOGIA POPORULUI ROMÂN
Credinţa în „întorsură" să manifestează în două chipuri : ori negativ, adecă singur aducînd asupra-ţi mînia demonilor, ori pozitiv, aruncînd adecă răul de la tine asupra celora ce ţi l-au trimis, fie oameni, fie demoni. Totul e rezumat deci în formulele : „Nu face, ca să nu ţi se întîmple", şi „fă, ca să fie făcut".
Credinţa aceasta este aşa de complicată, manifestările ei aşa de multe, încît e greu de tot să sistemizezi obiceiurile izvorîte din ea. Eu cred că jumătate din manifestările vieţii sufleteşti ale ţăranului român sînt bazate pe credinţa „întorsurii". Multe din obiceiurile poporului sînt de neînţeles, ori pentru că nu putem găsi imediatul lor motiv psihologic, ori că poporul însuşi a pierdut temeiul credinţei şi a rămas numai cu manifestările fără rost ale unei cauze dispărute — cum au rămas de multe ori, în limbă, vorbe derivate ale unor tulpini pierdute — ori că amestecă două credinţe felurite şi le înlocuieşte, dînd astfel naştere unui adevărat nonsens psihologic. De aceea e grea sistematizarea.
Mie n-o să-mi scoată nimeni din cap, că toate credinţele poporului — fără excepţie, toate — sînt lucruri foarte înţelepte şi mai ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le înţeleagă. Dacă e absurditate metafora şi alegoria în artă, atunci fără îndoială credinţele „deşarte" ale popoarelor sînt şi ele absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia formelor aşa cum o vreau popii, dar cu religia inimii sîn-tem totdeauna de acord. Iar credinţele deşarte nu sînt alta decît o religie a sentimentelor. Logică ? Logica a
315
fost născocită atunci cînd au început oamenii să fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz să fac cînd abuzul începe să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pîne, dar numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.
în Biblie se spune cum a scos Dumnezeu pe Lot din Sodoma, poruncindu-i să nu se uite îndărăt. Nevasta lui Lot nu s-a ţinut de poruncă, şi s-a făcut stîlp de sare. Dreptcredincioşii sînt convinşi că aşa s-a întîmplat cum zice Biblia; necredincioşii rid de acest basm al lui Mo'ise. Cuminţi sînt aceia, cari explică prin metaforă cuvintele lui Moise : Femeia s-a făcut stîlp de sare, de spaima lucrurilor ce-a văzut, aşa cum am zice noi „s-a făcut piatră, de spaimă" şi cum într-adevăr zicem cu verbele a încremenit de spaimă, a înlemnit, a împietrit, a înmărmurit.
Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru ră-mîne în picioare : iudeii credeau în „întorsură". Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului iudaic : „să te păzeşti de uitătura îndărăt că-ţi aduce peire".
Biblia spune hotărât că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite îndărăt. *
Mitologia greacă povesteşte că Orfeu a scoborît în Tartar şi prin cîntec a înduplecat pe Pluto să-i dea îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a fost ca Orfeu să meargă înainte şi să nu se uite, cît va ţine drumul pînă în lumea de deasupra, îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a putut stăpîni şi cînd era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi atunci Euridice a dispărut ca prin farmec. **
Şi acesta e un basm. Dar şi el e întemeiat pe credinţa „întorsurii" : căutătura îndărăt îţi aduce peire. Vir-
* ..Şi a fost, după ce i-au scos pe ei afară, zise unul dintre îngeri : caută de-ţi mîntuieşte viaţa; înapoi să nu  te uiţi, nici să stai... etc." (Cartea facerii, Cap. XIX, verset 17) (n.a.). ** Restitit, Eurydicenque suam, jam luce sub ipsa
Immemor, heu ! victusque animi respexit. Ibi omnis Effusus labor, atque immitis rupta tyranni Foedera...
Virgil, Georgica, IV, v. .489 sequent (n.a.).
316
gil spune şi el hotărît că Pluto a cerut de la Orfeu să nu se uite îndărăt „nac hanc dederat Proserpina legem". Iar Proserpina e doamna duhurilor din Tartar, cu care . poţi face legămînt. De aceea vorbeşte Virgil de „călcarea t -legămîntului cu Stăpânul" rupta tyranii joedera. Acesta e chipul pozitiv al „întorsurii" : tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile demonice.
Oameni luminaţi îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiunilor, nu s-ar întoarce pentru nu ştiu ce din cale, cînd au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum aminte că şi-au uitat acasă batista ori altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întîmpla vreun rău, şi cu toate acestea nu ştiu dacă sînt doi într-un oraş care să fie absolut liberi de această credinţă. Ea e cu mult mai puternică decît toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin •sute de veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi.
Pornind de la credinţa în demonica putere a căutăturii îndărăt, nu e de mirare de ce ţăranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită nici ziua cînd trece printr-o pădure, cu carul printr-un rîu, pe o punte. De-
geaba-1 strigi.
Cînd fac fetele farmece ori vrăji, una dintre cele mai de căpetenie condiţiuni ale reuşitei este căutătura drept înainte. „Pe cale, atît cînd se duce la pârâu cât şi când se întoarce cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici să vorbească cu nimeni, căci cum se va uita îndărăt... desfacerea nu e de nici un folos." 1
în chip negativ, întorsură e o alungare a puterilor demonice prin simplul mijloc că faci întors un lucru : mergi cu spatele Înainte, sari îndărăt peste un lucru, numeri ori recitezi invers o serie de numere ori cîteva vorbe, arunci îndărăt un lucru etc.
A intra cu spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obicinuit şi cerut chiar de legile
1 D-l S FI Marian, în Vrăji, farmece şi desfaceri, insistă asupra acestui lucru şi-1 spune şi iarăşi îl spune. Vezi pag. 134, 182, 189 (n.a.).
317
„etichetei" ţărăneşti într-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă acasă, zice ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu drumul, se întorc iute şi bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi. De aceea morţii sînt scoşi cu picioarele înainte din casă, tot aşa sînt duşi pînă la groapă. „Capul poate să ştie drumul de la groapă pînă acasă, numai picioarele să nu-1 ştie." Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-1 întorc cu faţa în jos în sicriu. Cînd nu poate să moară omul, ai casei îi întorc aşternutul cu capul la picioare.
Cînd bea ţăranul apă, suflă peste ea şi varsă cîteva picături. Cînd a băut din pahar, apa cea rămasă o azvîrle îndărăt peste cap. Cînd bea rachiu, întoarce paharul cu fundul în sus şi zice „atîta rău !" Departe griva de iepure, dacă socotim că prin întoarcerea paharului, el vrea să arate că a băut pînă la fund şi că atîta rău îşi doreşte cît rachiu a mai rămas în pahar. „Atîta rău" e o formulă şi e adresată puterilor demonice.
Credinţa în întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar toate s-ar putea reduce la cinci tipuri.
1. Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă aceasta, din cele două exemple, al Bibliei şi al mitologiei greceşti, şi din credinţa noastră în răul întoarcerii din drum. Aceasta în chip negativ. în chip pozitiv, credinţa se manifestează în mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele înainte : adică prin alungarea duhurilor rele, prin „desfacere".
Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii îndărăt se întemeiază cele două zicători ale noastre „a merge pînă la calea întoarsă" şi „a întoarce capul cuiva". E de sine înţeles că „duce-te-ai pînă la calea întoarsă" e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesuc-ces, ci pentru că îi pofteşti întîlnirea cu duhul-rău. Iar „întoarcerea capului" e oarecum o vrăjire, o căutătură îndărăt, o cădere în puterea demonilor. „Gîndul omului se poate abate spre bine, dar că capul i se întoarce numai spre rău." Tocmai asta, că „a întoarce capul
318
cuiva"  are totdeauna înţeles rău, e mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele*.
2. Azvîrlirea unui lucru îndărăt. Condiţiunea principală este să nu te uiţi îndărăt cînd azvîrli lucrul. Iar acel lucru trebuie să fie ori vrăjit şi descîntat — şi atunci poate să fie orice luoru — ori să aibă în sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pămînt de la capul unei punţi, sînge de nouă fraţi, păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri adunate de pe maidan, cap de şoarece, scurmătura de cioară, cuib părăsit de rîndunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu făină furată etc. ** Azvîrlirea se face totdeauna peste cap, ori peste umărul sting, peste cel drept niciodată. Cînd un om visează că va muri, stă trei zile de-a rîndul cu spatele la fereastra deschisă şi azvîrle peste umăr în drum usturoi — ca s-alunge demonii şi să scape de moarte. Apa descîntată, cîtă a rămas neîntrebuinţată, să azvîrle de vrăjitoare îndărăt peste  cap :  toată puterea iadului s-ar aduna asupra vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descîntată n-ar fi azvârlită peste cap. în poveşti e un sine qua non al mîntuirii feţi-frumoşilor, ca să azvîrle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui de Sfînta Vineri (nu e corect, cînd povestea spune că i s-au dat de Sfînta Joi, ori Luni, ori altă sfînta). Acele trei lucruri variază în poveşti, dar peria nu lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul stîng, sau cel puţin scuipă spre sînga, ca s-alunge demonii. Curios e faptul că ţăranul îşi azvîrle peste cap măseaua scoasă din gură şi nu se uită unde-i cade, „ca să crească altele", zice el. Nu lui ci oamenilor în general ; azvîrlirea ei se face în numele omenirii întregi, îţi aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti.
* întoarcerea ulcelei cu gura în jos joacă un rol de căpetenie in descîntece. Şi de obicei se zice : „Eu nu întorc ulcica/ Eu întorc gîndul / Şi cuvîntul/ Şi inima lui X cu totul." Vezi Vrăji, farmece etc. de d-1 S. FI. Marian, la „Făcutul cu ulcica" (n.a.).
** Toate acestea sînt numai hocus-pocus. Vezi cartea d-lui Marian la descîntecul de fapt, p. 197 cele 99 de feluri de lucruri fermecătoare (n.a.).
319
Dinţii scoşi şi-i aruncă ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr, ori peste casă e acelaşi lucru ; tot aşa peste un rîu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale oamenilor într-acest trio : e totuna trupul, locuinţa şi rîul. Apa descîntată s-azvîrle şi peste casă. Cînd s-au împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare azvîrle peste casa sa un lucru ; cu al treilea merg împreună la un rău, şi cu faţa întoarsă, îl azvîrl dincolo. Rîurile despart triburi şi neamuri ; poate că ei azvîrl ura lor peste rîu într-alt trib ? Un obicei frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi azvîiiirea banului peste-o gîrlă peste care a trecut mortul : un bărbat azvîrle de pe un mal un ban dincolo, şi aşteaptă pînă trece convoiul peste pod, uitîndu-se înainte. Dincolo alt bărbat azvîrle alt ban, dar acest bărbat stă ou spatele spre rîu. îmi explic că un bărbat, prin azvîrlirea banului, privind înainte dă pe mort în puterea morţii ; celălalt întors, alungă duhurile rele.
3. Recitarea formelor, pe dos. îmi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care însumi eu am spus-o în copilărie, ca să scap de gîlci. îmi descântase o babă, apoi îmi spusefse] două versuri, pe cari le-am rostit după ea, stînd cu faţa spre ulcică — tot aşa şi ea — şi am recitat după dînsa tot aceleaşi versuri. Formula
"De-o fi făcut cu una Eu îi fac cu două De-a făcut cu două Eu îi fac cu trei
şi aşa mai departe pînă la zece e foarte obicinuită în descîntece de făcătură, şi e o simplă inversiune. Tot aşa, cealaltă :
9 babe, nouă fete, nouă şopărlaiţe, Nici o babă, nici o fată nici o şopărlaiţă 8 babe, opt fete ... Nici o babă, nici o fată 7 babe, şapte fete etc. *
* Vezi Şezătoarea, III, 141 (n.a.).
320
#       O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărancelor, la Săn-Vasiu, cînd dau grăunţe descîntate găinilor j§{ străine şi zic : „Mie ouăle, ţie penele" — adecă veci-jjf nei — iar vecina ştiind că i-a vrăjit cineva găinile, bor-W  boroseşte singură asupra unei pene de găină : „Penele ■ ţie, ouăle mie". Adecă invers. Şi cum toate vecinele ar W  vrea să puie mîna pe ouă străine şi să-şi apere pe ale '¥   lor, cît e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile f   borborosesc formula aceasta şi direct şi invers. ! 1        Recitarea pe dos a formulelor magice a fost cunoscută !      în toate timpurile. Maccareus, tovarăşul lui Odiseu, povesteşte mîntuirea sa şi a fîrtaţilor săi de fermecătoriile Circei, spunînd :
Spargimur inocuae sucis melioribus herbae, : Percutimurque caput conversae verbere virgae ;
Verbaque dicuntur dictis contraria verbis. *
i        Iar în povestea lui Iason, care vrăjeşte lumea dedesubt se zice :
i Tergeminam turn placat heram Stygiasque supremo
! Observat ig ne domos jam exerdbilo retro
Carmen agens. **
^ în evul mediu existau o mulţime de formule magice, care nu erau nimic alta decît vorbe luate din vînt şi cari citite invers rămâneau tot aceleaşi. îndeobşte cunoscută e „Sator arepo tenet opera rotaş" care a încurcat multă vreme pe filologi : ei căutau un înţeles într-a-ceste vorbe, pînă ce unul mai deştept le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decît că se pot ceti invers.
5. întoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai întîi îmbră-carea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele, ciobanii cînd ies cu oile la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos, ori cu gura la spate. Cînd femeile înţărca j4     pe copil, îmbracă pe dedesubt o cămaşă cu gura la
* Ovidiu, Metamorf, XXV, v. 299—301 (n. a.). ** Valerius Flaccus, I, 37 (n.a.).
spate. * Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Cînd n-ai intenţie, şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie — dar scapi de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. ** însăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simplă cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul. Credinţa e foarte răs-pîndită; prin mahalalele oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales printre femei. Eu am cunoscut o studentă de la universitate, care îşi îmbrăca întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul e cu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.
Despre întoarcerea ulcelei, la descîntec şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face nici un fel de vrajă, în descîntece „de leac" tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i torni în cap cărbunii ou apa în care au fost stinşi, întorci pe urmă ulcica cu gura în jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba.
Iar întoarcerea lucrurilor din casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cît toate zilele de lung. Femeile, cari nu lucrează vinerea, merg aşa de departe cu credinţa lor, încît vinerea întorc cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc. Dacă ar veni sfînta Vineri prin casa lor, ca să vază dacă lucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă, că n-au lucrat. Aceasta li-e
* De obicei ţăranii caută să se explice de ce fac ori nu fac un anumit lucru, pe care nu-1 înţeleg, iar explicarea e totdeauna naivă şi adeseori un nonsens. Aşa d.e. fetele să nu mănînce despletite, că le cade părul. Să nu coşi vinerea că te vor mînca lupii. Cîţi păianjeni omori, atîtea păcate ţi se iartă etc. Partea întîi a acestor credinţe „deşarte" — fă ori nu face — e într-adevăr credinţă, şi are un rost, fie igienic, fie moral, fie psihic, mitic ori altfel; partea a doua — argumentaţia — e căutată ad libitum şi nimeni nu crede în ea cu seriozitate. Toate nevestele, cînd înţărca, poartă cămaşa pe dos, de ce ? Unele: „ca să crească copilul drept", altele „ca să se depărteze duhurile de el" (ăsta e adevăratul motiv) altele „ca să se întoarcă copilul de la ţîţă, ca haina", ori „ca să fie drag fetelor" ba şi asta : „ca să nu-i plouă la nuntă !" (N. a.)
** In vrăji şi făcături totul atîrnă de intenţie. Cu acelaşi lucru poţi face bine şi rău — ce e aşa, îl întorci, şi ce e întors îl pui iarăşi cum a fost (n.a.).
răspunsul. * Întoarcerea lucrurilor din casă e mai obicinuită cînd e un mort în casă. Pe cel ce să luptă cu moartea îl dau ai casei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de la cap la picioare. însăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc cu gura în jos şi o ţin aşa şapte zile. Pe timpul cînd lumea petrece mortul la groapă, ai casei răstoarnă patul cu picioarele în sus ; chiar masa, pe care pun mîncările pomenei în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. întoarcerea omului cu capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormînt se dau peste cap şi se fac strigoi. In poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce voieşte.
împotrivit puterilor demonice e orice obiect de fier, întors spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni cu partea ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun — vrăjit cu ulcica, pe dragoste — nimic nu-1 poate opri din cale, decît un cuţit împlîntat ou mănunchiul în pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, cînd bate piatra. Se înţelege că furtuna şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfrînge puterea.
Obictele întoarse se pot conjura ori contra demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atîrnă de intenţia omului. Un exemplu cunoscut de conjurare a lucrurilor _îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un strigoi se iu-
* Este o zicătoare : toate pe dos, şi nunta marţea, pe care d-1 S. FI. Marian o explică aşa, că în casa cutare toate merg pe dos, rău, şi pe deasupra, fac nuntă într-o zi nefastă, căci marţea nu se cunună ţăranii. Eu mi-o explic altfel — poate că nu _ i-am pătruns înţelesul — în casa cutare sînt superstiţioşi (îmbracă haina pe dos, întorc lucrurile vinerea etc.) şi totuşi fac nuntă marţea. Va să zică nu o potrivire de lucruri, ci o nepotrivine e în casa aceea. Ca şi cînd ai zice: „Toată ziua mătănii-n biserică, şi seara horă cu dracul" (n. a.).
322
323
bea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă. Cînd a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut să-i deschidă, fata n-a voit. „Deschide tu, masă !" Zise strigoiul. Masa : Nu pot, că sînt întoarsă !" Strigoiul a chemat pe rînd toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe toate, şi nici unul n-a putut să deschidă. „Deschide tu cleşte, tu scaun, tu pîne, tu cojocule..." în urmă : „Deschide tu, opaiţule !" Şi iată, că opaiţul care ardea şi era ne-întors a sărit de la locul lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să nu mai vie.
ELEMENTELE LITERATURII POPORALE
Dacă ar fi versificat, să zicem, mitropolitul Dosoftei un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitînd versul şi limba doinelor şi schimbînd numele biblice în nume româneşti, şi dacă acest cîntec ar fi pătruns prin-tr-o minune în popor — ce caracter naţional şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cîntec ? Ce-ar fi într-însul „care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor" cum zicea Odobescu vorbind de f   baladele noastre ?
4       Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu
tputinţă. El n-ar prinde. Subiectul cîntecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a româ-p nilor, ar fi prea felurit ca concepţiune a naturii şi a i vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele 4 noastre.
Se înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară „tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc". Aceste sînt vorbele d-lui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot atîtea documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sînt „pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine".
Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei ariene. Dar cum „fără seamăn în literaturile străine ?" Dimpotrivă, toate poeziile poporului român — afară de doină —
325
au seamăn. în toate literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste „documente" ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român.
Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de felurit celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi, întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a tuturor mdo-germanilor. Toate cîntă fenomene de ale naturii, toate sînt adaptări ale cîtoirva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte sînt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul. Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot pe un şarpe pe apele Cernii.
Făt-Frumos, sau numească-jse cum o vrea, cînd se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă ou turcii, cu Costea care se lupta cu Fulga „cel cu barba neagră", totuna cu Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş, — e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului ; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu „vidra lătrătoare" ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu Sfînta Duminecă, sau Maica Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.
E tot unul ! în toate genurile noastre de literatură — afară de cea lirică şi anecdotică — e tot unul. E tot
acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme Se luptă, ou aceiaşi duşmani, şi dacă moare tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturile indo-germane.
Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi : Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Per-cunas, Romulus, ori Sfîntul George.
Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cînrece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie epică, fiindcă a secat izvorul — putinţa de a crea mituri — iar dacă mai produc, toate aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive, sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.
Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, cînd nu s-ar găsi.
Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd o studiem. Căutăm în ea idealuri de ale poporului ? Urme istorice ? Sentimentele lui ? Concepţiunile lui despre viaţă şi lume ? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemerişti cu explicările.
Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată ! Ce coneluziuni mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu caută înţelepciuni înalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e vecinie sehim-
326
327
bătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc. ? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pămîntului, plantele ? Într-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină, brumă, grîu, fel de fel de copaci. Pe Pallas Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt cam de felul acestora : Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimînd o revoluţie ; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi — ca să le verse, cum spune mitologia — Saturn ar fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Nep-tun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.
Pe aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii — dacă se pot numi aşa —, cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul „Roma nati" că Slatina e „Stella latina", pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii populare. Arghir era Traian, Elena era „Da-chia". Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări ! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu : şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratul Romei ! Însuşi Alecsandri, deşi poet şi cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar
328
- î   fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. |   Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care f   se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm re-^   petat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă t W  neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de lucru decît ' jr  să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală ! Ş        Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare ? Unirea ţărilor sub Mihai ? Robia turcilor ? Moartea lui Tudor ?' Nimic. E falşă părerea că un fapt neînsemnat — ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă — că aceste fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila ; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi ?
Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie 4    o descriere a unui fapt perfect asemuitor cu un mit care
tea „motiv" e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. în realitate se întîmpla aşa : motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi ; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ca să i-o dăm lui.
Aşa se explică variantele, atît ale noastre între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. D-l Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladi-mirescul e imitată după Visid Maicii Domnului şi arată ! . cîtă vreme a trecut de la apariţia în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba cîtă vreme i-a trebuit cîntecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau
329
această poezie — căci e dintr-un mit solar — înainte de-a fi fost pe lume Tudor ; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai pe tocmai — afară de numele Tudor în ea — înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile ; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cîntecul o fi existat de cînd sîntem — binenţeles, poate ca basm ; ca poezie, poate, mai tîrziu — dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or visa şi de-acum înainte mulţi eroi : poporul va uita pe Tudor, cîntecul va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic mai mult.
Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva : pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „ou creastă roşie-n cap şi cu coarne de ţap". Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecînd în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic : Cînd se va rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural : soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire, în balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul dă fetei inelul :
Cînd inelul o rugini Să ştii dragă c-oi muri
şi iată numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul ; în balada aceasta : flăcăul vede năframa — un simbol
330
âl cerului — ruptă şi destrămată, şi se întoarce, iar ca x pretext ce zice ? „Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat ■■ ff pe-o masă verde aruncat." Asta o zice soarele iernii : i ţkt, n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe ( m cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt j Ş in două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soa-! i: rele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, : '*    în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui
Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de
Tudor.
Iar şarpele, din visul lui, e reprezentantul puterii în-tunereeului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Fur-Z~    tuna — deci şarpele ucide, vremelniceşte, pe erou. însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri ale învierii feţi-frumoşilor şi a eroilor solari. ►     Moare eroul, dar învie „mai frumos de cum a fost". De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei ; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei M     de al doilea rang — Baldr, Otr, Vali — şi acelaşi lucru *    se întîmplă cu Christos. * ** Ce legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii
Domnului ? Poate numai fiindcă sînt visuri amîndouă.
Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa.
Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente ale soarelui : ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui — în dublă concepţiune : soră blîndă şi bună ca lumina şi căldura blîndă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus i mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana,
care în mitologia poeţilor mai tîrziu s-a confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu
331
cîni muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-1 face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea pămîntului în faptul că eroii se împietresc pe rînd, pînă la genunchi, pînă la brîu, la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie — şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.
La noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că „din cosiţă floarea-i cîntă". Alături de f?ate-său, cu soarele cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea „la soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba !" In înţeles rău, sora soarelui n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului ; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. îl trimet deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească cînii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu ; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotizează contra soarelui „să-1 ucidă" (să întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd tac vînturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă ; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risi-
£.„   pese norii, şi soarele învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea „Soare cu dinţi", întrebuin-
I: ţaţă mai ales pentru soarele iernii. In treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în f basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din * §R-  fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, : W& cînd frunzişul codrilor e galben-roşu şi cîmpiile pustii,
Ie tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul spin în basme, care caută să ţie în robie soarele, * precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concep-ţiunea mitică a arşiţei şi a iernii.
în legende şi tradiţii, soarele are cai şi car ; în basme |    are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd — soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului — e absurd numai că sîntem obişnuiţi a gîndi cărturăreşte, cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, H    şi păpuşă şi pat în oare o culcă, şi plapomă şi pernă, m    şi mama păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie ft lucrurile.
< Ş        Calul soarelui — fiind soarele însuşi — fuge ca gîndul w    şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un Jf    Vîrf de deal, se urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus ~     iarăşi pe un vîrf de deal, calul soarelui „se urcă cu stă-f     pînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n jos, încet-încet". Soarele iernii e slab, palid, fără putere : îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în ima-, «     ginaţia poporului ? Acel tipic şi vecinie cal, pipernicit şi 3     slab, din fundul grajdului, pe care-1 alege Făt-Frumos
......... ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc,
şi după ce-1 mănîncă, se scutură şi se face Cal-galben. ~T     Identic acelaşi  lucru cu armele voinicului :  el alege ;i     spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele pri-; %■    măverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său
332
333
„calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai vitejit" — tată-său fiind închipuit ca soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îm-bătrînit.
Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă. în baladele noastre te întîlneşti aşa de des „cjun voinic cu calul mic" încît te miri de ce acest vecinie voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă — vechile cîntece ale noastre au ca lege asonanta nu rima — ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţiu-nea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stânei şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergând „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ" înghite stincile şi codrii : pe Făt-Frumos ori nu-1 poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura ! Cît e de mic faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-1 ucidă, ori ou care se luptă  „în  trântă  că-i mai dreaptă". Poetic şi plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme : „deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a mării şi cu picioarele pe cealaltă margine, şi de mult ce dormise, i se lipise genele şi nu putea să-şi deschidă ochii ; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele. * „Băieţii reprezintă vînturile cari risipesc ceaţa aşezată statornic : ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului •—■ ai cetii, ai negurii, ai norilor, ai iernii — şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere brută ; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul „Fulga cel cu barba neagră şi cu mintea neîntreagă". Luînd ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba :
* Fundescu, Basme etc, 1875, pag. 135 (n. a.). Este vorba de Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori. Cu o introducere despre literatura populară de B. P. Hasdeu, ediţiunea a doua, Bucureşti, Socec, 1870 (n.n.).
„cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic" care a ajuns să fie o credinţă — deşi n-are nici o bază reală, decît mitul — că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic, şi că numai acesta e „năzdrăvan", fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.
Soarele însuşi e acel cal pe care-1 cîntă baladele, calul care în colindul Pluguşorul e „cal Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd sînt". Sau „cînd copita scapără, toate bălţile seca". Asta numai soarele o face. Sau în balade : „cînd pe fugă s-aşter-nea, văile se limpezea", de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele mării (soarele iese din mare, din noapte) ; calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte.
Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte istorice, sau adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte în vreun cîntec despre curse de cai, despre „corăbii veneţiene" şi cîte altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le află, chiar cînd eroul căruia î s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări în viaţa lui. în toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului „slove ovreieşti" — în Edda „ru-nele", beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitul vorbind de fulger l-a numit „semne latineşti" sau „slove", e o explicare cel puţin poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în versurile
Piatră mare necioplită Şi cu slove rîcăită.
Sau altfel
Racle mari împărăteşti Purtînd semne latineşti.
334
335
Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte !
într-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, „are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decît aducător de primejdie" şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie. Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, cînd zice : „Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare" — şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.
Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute ? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Că-tănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau cu noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui Miul. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-1 lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-1 închidă ; acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cît şchiopul cu barba cît cotul (Negură). Şi dacă Hera la greci e imorală, ce moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe cînd se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o roagă să-i lege brîul că-i piere puterea : „Ba eu nu ! că oricare o birui, eu cu dînsul m-oi iubi !" Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărin-du-i „cavalerismul" că ea iubeşte pe cel mai tare ; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român, din purtarea acestei neveste ? Românul a creat tipul acesta ? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare ; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.
Fragmentele epice — adecă mitice — stau de obicei ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt
336
Iascunse prin poeziile lirice, care vecinie sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine versuri care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. ■■■ Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cîntecul î Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cîntec le au risipite prin doine ; şi cînd vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri, el caută ci-H    ment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi %    n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de „adjustare" pot să varieze. •       Fragmentele mitice ale bocetelor, descîntecelor, colin-■j Şm-.   delor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric ' |j|   nu poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega, aşi    De aceea sînt vecinice fragmente, de aceea sînt formule £    sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum î 4»    am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi con-j m    cepţiune, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un Sg    singur fond mitic, indo-germanic.
B Bineînţeles, eu nu voiesc să zic că toată poezia WL noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-S germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă na-şt tură — dar aceasta e foarte puţină — şi poezie cu fond J| străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai ^ puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe remi-%    niscenţe istorice şi culturale, precum un rîu duce cu el
pămînt de prin toate locurile pe unde a trecut. însă pre-*y cum rîul nu porneşte de la obîrşia sa, numai ca să ducă \ cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa f poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să *Ş      culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă
nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.
Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău prin
furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate .;; şi a folclorului. într-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi W-    cîntec în Italia şi Englitera, de exemplu, s-apucau căr-
turarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel
cîntec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau
337
chiar hartă geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării ; dar iată, cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt popoare ariene. Atunci data naşterii cînteculiui în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile preistorice ; iar drumurile cele cu atîta „savantlîc" dovedite că ar fi fost în toate direcţiunile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune : de la est spre vest. Acum, ca să explici „masa" de cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.
Odobescu s-a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare, Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e soarele, maica bătrînă e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec egiptean ? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un „drappa" (bocet) din mitologia nordică şi-1 voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi „emigrat" cîntecul lui Adonis pînă la scandinavi ? Cînd Făt-Frumos al nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pămîntului, Na uşorul vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd fra-te-său sau fratele-de-cruce plînge şi pleacă să-1 caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata — nu e acelaşi subiect cu cel din Mioriţa ?
In baladă e mioara, în basm e inelul, oare prevesteşte moartea eroului ; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. în baladă eroul nu se apără cu cînii de duşman, deşi ar putea ; în basm nu se apără, că-i sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui — de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace — e natural — căci natura îşi merge drumul ei ; oricît s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară. Soarele trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. în baladă eroul e cioban ; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai norilor (Zevs, adunătorul de nori, Odin etc), iar norii „sînt turme de vite ale Soarelui" pe cari le adună — prin căldură — şi le risipeşte prin vînturile sale, căci vîn-turile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne, în anumite cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sînt trei ciobani, e lucru limpede : toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei — nouă — e număr sacramental în cultul şi în obiceiu-ril arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare — omul primitiv crede că din pricina vînturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere — şi învie tot prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara împrăştie norii.
Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba : mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi — Strîmbă-lemne şi Sfărîmă-piatră — pe alt tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul ? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi
338
339
Strîmbă-lemne sînt geloşi de fata cea mai mică a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-1 omoare, cum ştia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. în basm a intervenit apoi alt mit. Făt-Frumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pămîntului pînă la un loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărîmă. în treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice ; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rea lui Hronos să o înghită în locul lui Zevs. Şi dacă Hronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura : Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei pajuri, iar pajura — vulturul lui Zevs, lupul lui Odin — îl înghite (de bucurie) şi iarăşi îl varsă „mai frumos de cum a fost", cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.
Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-1 Densusianu (în Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. în varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul — dar sfîrşitul e tot acelaşi ; el moare; trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu se poate altfel.
îmi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor. şi n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi gennanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum două-trei sute de ani în ţară. Şi de ce ? Pentru că cultul lui Adonis — probabil de origine semitică, şi în special iudaică, al lui Adonai — e şi el un cult solar ? La greci se pare a fi solar — căci multe lucruri nu ştim despre el — dar solar a fost în Egipet ? Nu l-au răstălmăcit grecii ? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu
Imai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi intru toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol) ; maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Precista ? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos... Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bătrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi la greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şah-| nameh la Firduzi — ce vrea să zică asta ? Să ne certăm, fi care de la care ? Sînt mituri comune, născute pe pla-#>'   tourile Gangelui. Dacă d-1 Hasdeu a aflat la Zenzi mitul
{„Cucul şi Turturica", e numai decît nevoie să „imigrăm" balada din golful persic la delta Dunării ? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e simplu mitul iubirii soarelui cu norul, e una cu mitul lui « Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile m poporale — abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele —, p dar odată şi-odată lumea va rămînea mirată văzînd că -|t totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele poli  poarelor ariene e identic.
M Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. w Cine Dumnezeu s-o nege ! Dar precum evhemeriştii au ^ căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitînd J§ că toate miturile, şi de aici basmele etc. sînt creaţiuni -Ş   ale poporului de rînd, ale celor mai primitivi oameni.
* cari nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei „zece mii de-deasupra", e
* lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi cîte altele ; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la rîuri : suprafaţa zbuciumată, adîncul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului
<; nostru — bine să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, •"   credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de
poezie — după cărţile citite de popor. Iată un exemplu.
Nu e carte mai citită decît Alexandria. Şi o citesc ro-
340
341
mânii de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit ? Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui „Ha-mon Dumnezeu", bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc, etc, toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie la ele. Nu l-au influenţat pe român, unde I-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe cari le cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu scoboară în tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar — lucru simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe „alt tărîm" ca să caute pe fata împăratului.
Şi aşa şi cu alte cărţi — cînd judeci drept, nu cînd întorci lucrurile cu „capul unde stau picioarele".
Sînt lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului omenesc. Ca exemplu povestea potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ci amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc, etc.
Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică ; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile streine şi legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea, şi vezi cît de încurcate sînt şi cît de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. în descîntece, bocete şi colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos
— sau Sf. Ion — a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo —- în fond mitul a rămas neatins.
Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente „flotante" cari se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc ; fondul lor e neschimbător, de multe [ori] e stereotipă şi forma, dar aceasta trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune ; altele sînt în stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni cu aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi într-acest caz au caracter provincial.
342
BABELE SFINTE ÎN MITOLOGIA NOASTRĂ
Eroul solar face în drumul său popasuri la vro sfîntă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte : Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdauna gata să ajute pe erou ; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc căci ele reprezintă principiul răului.
Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hoous-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie •cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu altceva şi că stă acolo unde-1 vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însuşiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd — şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă — nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.
Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar însuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să
344
corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi, privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezintate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri „zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări, înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.
Numele Vineri n^are nevoie de demonstrări întru cît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul M'ercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică, e una cu zeiţa Venus, iar sfînta Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină, şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini.
Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vre-milor tîrzii ale vieţii greceşti ; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii, şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei ? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei, şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul,
345
şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul : Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. * Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul, ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosibeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartarul. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-1 închipuiau cei vechi şi cum şi-1 închipuiesc toate popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, ou pămîntul ? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar. Aici o ceartă pentru şi şi cu. Dar înşişi cei vechi au discutat acest şi. Plato în Symposion reproduce versurile lui Hesiod şi dă afară pe râptapa înloouindu-1
cu TfXVTCQV.**
Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti, ilnitr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a născut cu mult în urma
* Compară ce spune Moise în geneză (n.a.). ** Acelaşi lucru îl face Aristotel în două rînduri ; Zenon şi Sextus Empiricus, asemenea (n.a.).
lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Mitul cu Afrodita s-a născut mai tîrziu. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos (cerul) după ce a născut pe toţi zeii — adică se săvîrşise creaţiunea — şi-a tăiat mădularul bărbătesc (greceşte niî5sa) şi l-a aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal ; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie oare în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De-aceea se numeşte născută din spume. * Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca „o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă : tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost personificată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. Jocul de cuvinte cu <piMonr|8fi<;e posterior, s-a născut într-a treia epocă a mitologiei greceşti, cînd grecii se moleşiseră şi făcuseră din Afrodita o zeiţă a iubirii sexuale, înlocuind-o şi pe ea, ca zeiţă a zorilor, cu Eros, şi dîndu-i ei alte ocupaţiuni demne de-o epocă destrăbălată. **
Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului.
* Această concepţiune nu e singuratecă. Hefaistos (Fulgerul) a amăgit pe Minerva în fierărie şi a voit s-o dezvirgineze. Fata a fugit, Hefaistos după ea. N-a ajuns-o, dar în fugă i s-a împrăştiat sămînţa pe pămînt şi din ea s-a născut Erichtonios (Trăsnetul) cel cu picioarele strîmbe. Trăsnetul e o descărcare a fulgerului. Erichtonios, născut fără mamă, a zidit Atena şi a fost strămoşul atenienilor. Oraşul a fost numit după Athene, căci ea a privit pe Erichtonios ca pe copilul ei (n.a.).
** Afrodita e numită <piMtO|4iTiSf|<;(cea iubitoare de mădular bărbătesc) şi comentatorii cred că acest nume e născut prin joc de cuvinte <paouuEi8r|<; şi că de-aici ş-ar fi luat naştere mitul eu spumele (n.a.).
346
347
Dar şi Afrodită a scăpătat, şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei 1-a luat Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis — aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.
Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului.
Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele „mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus, şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene — zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes — tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi — Apollo — ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce : soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blinda, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezintă zorile, dar le reprezintase odată, şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezintă anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezintă anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei ; ea nu reprezintă razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul — care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului — dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am zice noi, necununată, şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici
348
1 H   ziuă, nici noapte *. Afară de asta toate mitologiile spun , ||   că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros ! jj   al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte tîrziu, se ţ m  vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mi-I *   tologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-1 I £  aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au % m   dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici. I v        Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vi-neri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul ** se î;   potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile •   şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui „Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes , ,f    într-adevăr e amurgul şi vîntul serii.
într-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele)' cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni — în toate mitologiile 4»    indo-germane vînturile sînt personificate în cîni — de | f    Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi 1       pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide
ipe zmeul cu atîtea capete ; cînii sînt, cum am mai spus : N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească : , j, „Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mi-
|-    tului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate I    şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute"*** — adecă pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii.
* Hermafroditus era jumătate bărbat, jumătate femeie. Noi $' nu putem înţelege acest lucru aşa bine ca grecii; la noi noapte şi zi sînt amîndouă cuvinte feminine, tot aşa la latini. Dar în greceşte niispa (ziuă) e masculin vuE, feminin. în limba germană der Tag, die Nacht. Cît era bărbat reprezenta ziua, cît era femeie, noaptea (n.a.).
** în loc să fie reprezentat prin Sf. Miercuri. Vezi mai jos *     de ce (n.a.).
*** Vezi mai încolo despre căţeaua Doica din baladele noastre, care se luptă cu Fulga tîlharul ce furase oile lui Costea (Alecs.) (n.a.).
349
Sarama are doi căţei, numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala, nume care vine, fără îndoială după congeeturile lui M. Weber, de la adjectivul sarvara «negru» *. Intr-un imn către Jama (zeul morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale : ^Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten^...
M. Kuhn a recunoscut în cinele Sarameya, care deschide cele încuiate, care conduce sufletele în infern, aduce somnul şi goneşte boalele, pe zeul grec 'Eţjueiag sau "Et,\ir\q.
Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri : el duce lui Phrixos lina de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos (Cerber) în regatul morţilor Ia Pluto."
Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii **. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cinele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinie vorbăreţ, e vecinie pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura ; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecă-rească. Vîntul cîntă ; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca
* în sanscrită s se rosteşte ca un fel de teta grecesc (n.a.).
** «Cîne negru» Vezi despre el la capitolul «Clinii lui Făt-Frumos». (n.a.).
350
. soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de - vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-1 vedem ca "| amurg. întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare ! * cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea I ochilor noştri. Amurgul „fură" lumina, strălucirea soa-■ . relui de pe deal şi cîmpie. Hermes ? El e zeul tâlhăriei. \ %■ Pură tot ce poate. Abia născut, ija furat lui Apolo lira f ţ. şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din [ $   fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.
Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ : cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului : lumină, înviere, întunerec, moarte. Pe lîngă acest fapt k şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) f pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi şerpi încolăciţi ale căror capete se ating
> * sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi [ şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între eî, | :    iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei
care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricât
> â s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi „poe-f    zia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua
\Ţ şi noaptea se luptă ; amurgul stă între eî, se âneolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating paci-nice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se
| luptă, ca personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice : era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.
După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nse-rate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă, dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat — ca două lucruri opuse să-şi schimbe locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă ;
351
sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea „negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezintă zorile odată — şi chiar astăzi simţi că ţăranul nu şi-a per-dut cu totul conştiinţa despre acest lucru — dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri, şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul solar, sau cu însuşi soarele cel adevărat nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri, şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplină — aproape de 2000 de ani, şi poate n-o fi niciodată — Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură : în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte puternic,  şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînă-tăţii ei.
Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos ; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei.
în basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sfînta Miercuri e o pînză neagră — noaptea—, iar îndărăt de la Sfînta Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfînta după Sf. Vineri e Sf. Sîmbăta. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbăta e un product al legendei creştine. întîi
352
de toate : sîmbăta toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbăta a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbete. A doua : repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor-rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfînta. Prin analogie i se zice sfînta, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinie posomorită. în basme, sîmbăta n-are ce căuta.
E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos, şi pe la o Sfînta Sîmbăta. Nu, ea nu e sfînta decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi deseîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor ? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri — nori, neguri, arşiţă etc. — dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet.
Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită, şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sfînta Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Compară şi zicătoarea noastră : „A-i purta sîmbetele".
Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită „pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhu-
333
rilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfînta şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfînta, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.
Marţa şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele : 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori „pe nemîncate" cînd „se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. „Intr-această zi s-a pornit lumea". Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele — a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-1 întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului ; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu D-zeu în creaţiune : soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de „pe mânecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. „Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate (mari) nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi „drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoară : a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă..." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai înrădăcinate în poporul nostru. în general, marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. 3. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi
354
î
ţi
joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc..., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferiî. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf. Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecin-gene, albeaţă etc, etc, va să zică pedepse corporale, şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. „Femeile să'nu taie guri de cămăşi că e semn de moarte." „Femeile, cari se Iau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată etc, etc. „Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din oasă într^aceste două zile." *
Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personificate în Sf. Miercuri. în grădina ei creşte bradul lumii, despre care voi vorbi mai tîrziu, într-un capitol. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dubla însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precista. între sf. Joi şi sf. Duminecă e un antagonism vecinie Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar âu felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. într-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precista, „cu vestmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.
A rămas Sfînta Luni. în mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă
S. FI. Marian, Sărbătorile la români, I, 103 (n.a.).
355
cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui, şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. în schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de credinţe, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă şi „nu e iertat" (!) să fie înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată. Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui — fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci — Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dul-cei lumini a lunei pe cîmpie, adică „bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Aoteon, e alergarea razelor pe „munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină ; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută !
Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. în basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui «ău cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce
reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte ? în imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost* are.
Să rezumăm. Sfînta Vineri e amurgul, Sfînta Miercuri, revărsatul zilei. între ele e Sfînta Joi, care personifică căldura cea distrugătoare, şi Sfînta Duminecă, personificînd lumina şi căldura ca puteri învietoare şi rodnice.
Marţea şi Sîmbăta sînt reprezentări ale nopţii ; cea dintîi personifică timpul mînecării, cea de-a doua, timpul din amurg pînă la cîntatul cocoşilor de întîi.
în urmă, Sfînta Luni probabil e personificarea lunei.
Nu sînt sfinte Marţa şi Sîmbăta ; celelalte sînt sfinte dar gradatim Sfînta Joi e mai puţin iubită de popor, pentru că, prin caracterul ei răutăcios, se apropie cu atributele de Marţi şi de Sîmbăta, şi pentru că creştinismul i-a uzurpat drepturile, înlocuind-o cu Sf. Duminecă. Dar nici aceasta nu se bucură de multă simpatie. Adevărat sfinte sînt numai Miercuri şi Vineri. *
* Acest articol e numai un fragment : Am expus numai rezultatele. O să revin (n.a.).
356
LIMBA NEMŢEASCA
Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe unde. închinase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.
Eu, copil de vro şapte ani, „absolvent al clasei întîi primare", mă învîrteam toată ziua pe lîngă ferărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.
întreb într-o zi pe neamţ cum se zice pe limba lui apă ?
— Du Esel, m-a învăţat el. Eu scot din buzunar o hîrtie şi scriu : apă se zice nemţeşte Duezel.
— Da, pîne cum se zice ?
— Du Lump.
Scriu iarăşi, pîne se zice Dulumb.
— Da, bună dimineaţa ?
— Verfluchter Kerl.
Şi o scriu şi pe asta : fărflugtă chel.
Dar aceste vorbe nici gînd nnaveau să însemneze bună dimineaţa ; dimpotrivă, o cam aduceau la tîlc cu voiniceasca binecuvîntare a românului : „fire-ai al dracului să fii de pungaş !" Şi tot aşa, vorba care avea să însemneze pîne, însemna măgarule, iar cea cu apă însemna nemernicule.
Şi mi-a spus mai multe. Toate pe calapodul acesta.
Şi parcă naiba îmi scosese în cale pe Baier. Abia intru în casă şi dau cu ochii de el. îl cunoşteam de mult. Era şi el neamţ, un croitor dintr-un sat vecin, care colinda satele şi cosea în casa omului mai una, mai alta, pe mîncare şi pe băutură. Era bătrîn şi n-auzea bine.
Venise acum vro patruzeci de ani pe la noi, şi cum era din Bavaria, răspundea sătenilor care îl întrebau de unde e : Bayern. Da cum te cheamă ? Bayern. Spunea numele ţării lui, şi oamenii l-au poreclit Baier.
Stase Baier patruzeci de ani între români şi abia o rupea pe româneşte. Se însurase cu o româncă ; nevas-tă-sa a învăţat iute-iute nemţeşte, dar Baier neamţul în patruzeci de' ani, în sate unde sînt numai români, n-a avut vreme să înveţe româneşte. Ce ţi-e şi neamţul !
Aşa de pocit vorbea româneşte şi atîta de disperate gesturi făcea, muncindu-se să scoată vorba, încît dacă vorbea pe uliţă, toţi cînii începeau să chelălăiaseă şi să sară în ruptul' capului peste garduri. Dăbăilă, văcarul satului, se jura că odată copiii lui aşa s-au speriat de vorbele lui Baier că s-au deşteptat noaptea şi-au dat să sară pe păreţi. ^
Şi iacătă-1 pe Baier în casă la noi ! îmi venea să sar de bucurie. Iute alerg şi iau o bucată de pîne şi un pahar cu apă şi mă întorc la Baier. Să-i arăt eu neamţului că sînt mic dar ştiu nemţeşte.
— Fărfluctă chel! zic eu, cu tot respectul, şi serios ca un copil cuminte care dă bineţe musafirilor.
Se vede că nu m-a auzit bine. Şi-a plecat urechea. Eu, tare în urechea lui, fărfluctă chel !
El hondro-bondro către mine, în limba lui. Credeam că-mi mulţumeşte, cu toate că nu mi se părea.
li întind atunci pînea şi-i zic Duezel. El îmi dă peste mînă. Ii întind paharul cu apă şi... zic Dulumb. El atunci văd că apucă foarfecele, să mă croiască pe semne pe mine, nu pînza, şi din gură hugăn-dugăn, supărat foc. Eu fug pe uşă, el după mine. Ies în curte, el după mine. Şi nu pricepeam ce e.
Tata cîrpea nu ştiu ce la poarta curţii. îl vedeam cu un ciocan şi cu piroane. Baier, cît ce-1 vede, începe hondro-bondro către tata, şi auzeam că spune de făl-fluctă chel şi arată cu degetul, cînd în piept la el, cînd la mine.
Tata se ridicase de jos şi asculta. Mi se părea că are să-1 umfle rîsul. Dar la urmă văd că-mi face semn, să merg la el. Mă ia de urechi şi mă pune-n genunchi.
358
359
— Ce i-ai spus, mă băiete, neamţului ?
— Nimic, tată. I-am zis bună dimineaţa.
— Cum i-ai zis ?
— Fălfluctă chel.
— Păi asta e că-1 dai dracului de neamţ. Cine te-a învăţat să zici aşa ?
— Neamţul potcovarul.
Tata şi-a bătut piroanele în poartă ; apoi s-a sculat şi a intrat în casă, lăsîndu-mă tot în genunchi. îndată ce-a plecat, eu am sărit gardul şi m-am dus în vecini la bunică-mea.
■— De ce-ai plîns, Gică ? M-a întrebat ea.
I-am spus toată povestea. Bunica şi-ar fi scos ochii pentru mine şi-mi da totdauna dreptate.
— Ei taci ! Aşa e cum spune fierarul, că doară e neamţ.
— Dar tata ştie nemţeşte.
— Asta ! Ştie şi el cît am uitat eu. De unde să ştie ? Bunică-mea era convinsă că limba nemţească e o
limbă păsărească, şi că toţi nemţii sînt nişte vagabonzi şi dezmăţaţi. Şi ea cunoştea doară pe ginere-său, şi-1 ştia că e om aşezat şi în toată firea, nu neamţ vagabond.
— D-apoi Baier, bunică...
— Ce Baier !? Te pui tu cu surdul ? Nu te-a înţeles... Şi zi, i-ai zis bună dimineaţă ? Dar cum se zice asta pe nemţeşte ?
— Păi, fălfluctă chel...
— Aoleo ! Urîte vorbe. O fi fiind ele bună dimineaţa dar eu rn-aş supăra de mi^ar zice cineva aşa. Urîte vorbe. Da la mă-ta ai fost astăzi ? Nu ? Ei, apoi mai du-te şi la ea.
Mama era cu servitoarea, în capătul satului; culegea cînepa. Drumul pîn-acolo era pe la cocioaba fierarului.
Cînd m-apropiam de fierărie, văd băieţi adunaţi la uşa fierăriei. Şi cîteva femei. Mai de-aproape aud vorbe de ceartă. Era glasul tatei.
Mă apropiu de băieţi. Bănuiam eu ce e, şi nu-mi era inima întreagă.
Fierarul încrusta cu pila un drug de fier şi nu se uita la tata. Iar tata zbiera şi, după semne, înjura pe fierar. Vorbea nemţeşte.
*
Tata era tocmai să plece. Era pe prag, cînd nu ştiu ce naiba bodogăni neamţul printre dinţi. Tata se întoarse furios, cu pumnul strîns, şi era cît p-aci să cîrpească pe neamţ. Şi-i zise multe vorbe pe nemţie, dar numai una am îiiţeles-o. între altele îi zise fălfluctă chel.
Aha ! Mă gîndeam eu. Neamţul mi-a spus că fălfluctă chel e bună dimineaţa. Apoi tocmai acu s-a găsit tata să-i dea neamţului bună dimineaţa ?
Şi vedeam bine că de m-o prinde tata mă snopeşte, în ciuda neamţului, şi de m-o prinde neamţul mă snopeşte în ciuda tatei. Şi n-am aşteptat sfîrşitul certei şi-am apucat-o la sănătoasa. Şi toată ziua am umblat pustiu şi seara nu îndrăzneam să intru în casă să dau ochi cu Baier şi cu tata.
360
CURIOZITĂŢI DE-ALE LIMBII ROMANEŞTI
Curioase lucruri are şi limba românească ! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aibă mai mult de cinci anumite consonante — dentale, rostite printre dinţi — iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba crîng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi şi cu buzele puţin desfăcute : nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine : strîng, strimt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r la nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar pute exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.
Acestea nu sînt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei silabe — cine îl caută, o să-1 afle — sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-adevăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în urmă, ai patru ! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată !
Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe,
ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acele de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta ! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-1 invers, în loc Bă ai un verb, ai trei ! Cine are vreme poate să-1 caute.
Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rînd cîte o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, rămîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă : eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează : în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvintelor are de-a face ortografia. Dar, din capul locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o „şmecherie" ortografică în ce vă spun.
Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d. e. ţin în dinţi ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc, o frază caret parcă e ţiţăit de şoarece. în poezie însă, poetul de multe ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de ţ) în loc să fie cacafonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt : nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e
362
363
vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice : „Deodată se aude un tropot pe pămînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi : 10 t şi 8 p.
Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă —• şi urîţenia e frumoasă ! -— e : s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa : trăiesc acu ca cucu cu cucuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten : „Ştii tu ce e româneşte ra ra va ra ra ra ra ?" Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-1 asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîn-deam la fraza : „Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă ..." etc.
Luorul acesta e o jucărie; dar, oricum, o jucărie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul, şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat, şi ştiu bine că şi d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază.
O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune ; înşişi românii se încurcă spu-nînd-o. „Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă ? Vechi sînt nouă, nouă două : două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." *
Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet, şi nu mi-e că obosesc şi
* Pentru înţelegerea mai repede : „Cîte ouă vechi, cîte proaspete ? cîte nouă, cîte vouă ?" — „Vechi sînt 9, proaspete 2 ; 2 nouă, 9 vouă : nouă, 2 ouă proaspete, vouă 9 ouă vechi" (n.a.).
eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastra cetind şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau sa va las şi vreme ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate ; să v-o dea Dumnezeu, şi daca nu le veţi gasi; Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci sa ştiţi ca n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.
364
AMINTIRE ISTORICA
MANIA DIMINUTIVELOR
Cuza-Vodă se plimba într-o zi prin Bucureşti, îmbrăcat civil, întovărăşit numai de un sergent care îi venea în urmă la vro treizeci de paşi. Tocmai trecea pe dinaintea cazărmii din strada Izvorului — care se numeşte astăzi cu numele său, cazarma Cuza — şi-i trăsni prin cap să facă o glumă cu soldatul care stătea de pază la uşa cazărmii. Cînd ajunse în dreptul soldatului, se opri deodată şi zise răstit:
— Haide, mitocanule, nu prezinţi arma ? Soldatul nu răspunse nimic. Dar fiindcă vodă-i stătea
drept înainte ca o luminare, încruntat şi fără să aibă de gînd să plece, soldatul îi zise :
— Caută-ţi de drum, domnule !
— Să-mi caut de drum ? Aşa cunoaşteţi voi pe omul care vă dă pîine ! zise vodă, prefăcîndu-se furios şi înaintînd spre soldat cu pumnii strînşi.
— Aşa ! Adică d-ta mi-ai fost păcătosul de brutar care ne dai pîini aşa de mici şi necoapte ? zise soldatul cu dispreţ, apoi sugîndu-şi gura ca s-adune scuipat adaogă printre dinţi : Şi vrei să-ţi prezint arma ? Hai cară-te de aici, că să mă ia pe mine dracul dacă nu te scuip şi-ţi înjur un regiment de rubedenii !
Vodă n-a aşteptat de la soldat să^şi împlinească fă-găduiala şi a plecat ca să se oprească din nou la cîţiva paşi să vadă mutra soldatului, căruia sergentul i-a spus din urmă că a înjurat pe vodă. Urmarea a fost că vodă chiar în ziua aceea a chemat pe brutarul cazărmii să-1 întrebe de ce nu coace pîinea.
Francezii iubesc diminutivele ; spaniolii şi italienii, românii, le urăsc. Intre virtuţile limbii române poţi enu-
a mera şi ura ei faţă de diminutive. Diminutivarea nu e decît o degradare a înţelesului vorbelor. Şi nici nu e de dorit ca românii să aibă o limbă „diminutivată". Fără îndoială sînt limbi cari au farmec tocmai prin diminutive. Pildă : limba rusească. In ruseşte prind diminutivele, îţi plac ; naivitatea lor n-are nimic degradator, nimic respingător. Ruşii vorbesc de colosul lor : „împără-ţioara" noastră ; de puternicul ţar : „părintelui nostru"
^ sau „tăiculiţa nostru" ; de o durere grozavă : „durerioara mea" — aşa li-e limba. Dar noi, noi am rîde cu hohot
-i.- cînd am auzi vorbindu-se de „regişorul nostru", de „Bucureştio-rul nostru", de „metropolitaşul nostru" etc. Noi simţim o degradare, o bătaie de joc, în diminutive. In felul acesta, limbile germane sînt ideal de limbă : nu sufer de diminutivare decît ca umor şi caricatură. Aceasta e un eflux al energiei limbii.
Nu ştiu cine s-apucase odată să tăgăduiască adevărul clasificării popoarelor europene după origine. „Adecă sînt popoare de origine romană, germană şi slavă ? Originea lor etnică e baza împărţirii ? Nu, ci aceea ce beau. In Europa sînt popoare cari beau vin : francezii, spaniolii, italienii etc. ; popoare cari beau bere : germanii, englezii etc. şi popoare cari beau rachiu : ruşii, polonii, sîrbii, bulgarii etc." Şi într-adevăr se potriveşte împărţirea popoarelor după origine, ca şi după felul băuturii lor predilecte. Asta nu e o întîmplare : tocmai deosebirea de băutură, de mîncare, de trai, de gîndire etc. e
366
367
deosebirea de săminţii, de popoare, de rase. Acum, eu vorbeam de diminutive. Şi iată cum să potriveşte : popoarele slave iubesc grozav diminutivele, popoarele romanice ţin o cale mijlocie, iar popoarele germane sînt duşmani ai diminutivelor. Nici asta nu e o întîmplare.
Limba latină, energică şi „cazonă" cum s-ar zice în graiul militar, nu suferea diminutivele. Era limbă aspră, limbă de comandament. Limba romană rustică însă se bălăbănea binişor cu diminutivarea. O mulţime de diminutive au trecut de la romanii rustici în limbile neolatine, mai ales în cea franceză, unde formele s-au tocit mai curînd. Dar ele şi-au pierdut înţelesul diminutival şi-au ajuns oarecum tulpini. Exemple în româneşte : fecior din feţiol (letus), ureche din auricula, ochiu din oculus, păreche, picior, căprioară etc. De ce românii au mai puţine diminutive şi francezii mai multe ? Explicarea e de natură psihologică şi fiziologică. Francezii au alterat de timpuriu, şi tot mai mult, tot mai mult vorbele latine, deci trebuiau să s-ajute cumva prin adăogarea de sufixe, dacă nu voiau să piardă cuvîntul. Românii au fost mai conservatori. Din digitns francezul a ajuns la doa (doigt), românii însă au rămas la deget; ce depărtare între doa şi deget, în privinţa alterării fonetice ! Pe multe cuvinte alterările fonetice le ameninţau cu peirea d.e. solem (sol). Românii au rămas la soare, francezul nu putea să rămînă la sol, deci a alergat la diminutiv şi din sol a făcut soleil, adecă soliolus = = sorişor. Francezul a alergat la diminutivare de mare silă, în urmă a prins dragoste de ele. Noi n-am cerut niciodată ajutorul lor, şi nici nu ne sînt iubite. N-am rîde astăzi, de-am auzi : „a apus sorişorul ?"
Popoarele neolatine au de trei ori mai multe sufixe diminutive decît limba latină. Şi limba noastră are foarte multe : pe lîngă cele primare, moştenite direct, multe secundare, şi terţiare (d.e. miel — care însuşi e diminutiv din amn, agnus — din agnellus, ajunge miel-uş apoi miel-uş-el, poartă, portică, porticică ; Ana, Anică, Anicuţă etc.) apoi multe străine.
Dar ce e de mare interes ştiinţific e că limba română nu face uz de diminutive decît în graiul familiar şi acolo cu o rezervă foarte apropiată de sfială. Zicem d. ex. :
căscioară, scăunel, fluturaş, copilaş etc. dar cînd vorbim serios nu le putem întrebuinţa. în limba literară sînt ridicole :
Acolo am eu căscioară Pe un vîrf de deluşor Curge-n vale o apşoară Murmurînd încetişor. (I. Văcărescu)
Care român cu bun simţ nu rîde de aceste versuri ? Criticul literar vede şi o sărăcie absolută de rimă în aceste versuri : casă nu rimează cu apă, nici deal cu încet, dar diminutivează, poete, şi rima e gata ! Bo-lintineanu era neîntrecut în diminutivare : „Aripele, vulturel, lacrimele, săbioară (a lui Mihai Viteazul !) etc. Ce-aţi zice, cînd Alecsandri ar fi scris :
Hai să dăm mînuţă cu mînuţă
Cei cu inimioara română ?
Noi, vorbind cu bună dreptate, n-avem diminutive — abstrăgînd de la limba copiilor. Toate diminutivele, pe cari le întrebuinţăm în general, s-au individualizat. Noi zicem furculiţă, orăşel, portiţă, morişcă, puşculiţă, căluşel, ulcică, clopoţel, cărticică, tăicidiţă etc, dar acestea, nu acestea : mai toate au încetat să mai fie diminutive, sau sînt pe calea încetării. Furculiţa nu mai e o furcă de adunat fîn, o furcă mică, ci o unealtă cu care mănînci ; puşculiţa nu e o puşcă mică, ci o cutie în care adună copiii parale * ; căluşel nu e un cal mic, ci ceea ce numesc nemţii Ringelspiel şi francezii ca-roussell; morişcă nu e o moară mică ci o rîjniţă ori o jucărie copilărească etc, etc. Poţi număra pe degete cuvintele diminutive cari îşi păstrează în limba latinească înţelesul lor primitiv, aşa d.e. frăţior, surioară, cămă-şuie etc.
în limba ţăranilor însă e altfel. în Muntenia şi Moldova se întrebuinţează foarte mult diminutivele : tocmai despre mania aceasta voiam să vorbesc
* Născut, dealtfel, prin etimologie poporală din nemţescul Buchse (n.a.j.
368
369
Contactul cu ruşii nu putea să rămîie fără rezultat. Mai ales după ocupaţiunea rusească răsar în limba noastră diminutivele pe toate potecele. Scriitorii noştri pînă la 1830 sînt foarte zgîrciţi cu diminutivele. în limba cronicarilor celor mai vechi diminutivele sînt corbi albi.
De la 1830 încoace e potop. Din capul locului spun că în literatură n-au intrat. Pînă şi gazetarii observă că diminutivele sînt scârboase. Atunci trebuie să fie mare lucru ! Dar în graiul zilnic —■ ah, îţi vine să apuci cîmpii.
„Am făcut o mămăliguţă. Nu poftiţi, d-le, brînzi-şoară ! Ah, uită-te ce untişor ! Copilul meu bea lăpticel cald. Ia turnaţi un vinişor. Mai iute cu ţuiculiţa. Vreo cîteva măslinioare ! Cumpărai o gîsculiţă. Aveam şi noi o văcuţă ! Mai rupe din pînişoară şi din cozonăcel, mai ia din fripturică. Ce mai mîncăturică şi ce mai ciorbu-liţă ! O bietul, bărbăţelul ! Fusei la bisericuţă, dădui cerşetorului un gologănaş. îmi beau berişoara ! îmi luai paltonul şi beţişorul şi plecai la măiculiţa ! îmi făcui o ţigăruşe, îmi dai puţin focşor ? Ce mai face ginerica ?"... şi aşa mai departe.
Nu e nici o primejdie din faptul acesta, cîtă vreme literatura nu va da mîna cu mahalalele. Un lucru însă rămîne de ştiut : diminutivele acestea corup gustul estetic al mulţimii. Prea sună ţigăneşte !
Cu rusul s-a întovărăşit francezul. Sub masca eufemismului noi voim să ascundem prostia diminutivarii, va să zică a scîrbosului. Să vă dau numai două exemple. Care cocoană, şi care mahalagiu, îndrăzneşte să zică astăzi porcului porc şi cînelui cine ? Un porc cît toată ziua de mare e numit purcel şi un dulău cît un bou e numit căţel. „Avem carne de purcel la masă" şi te aştepţi să fie carne de purcel, de ceea ce românii numesc purcel, şi te pomeneşti cu carne de porc bătrîn. „Uite-mi căţelul !" şi în loc de căţel de cîteva luni vezi un ogar de douăzeci de ani. E eufemism la mijloc. Porcul e porc, degeaba îl botezi purcel — atunci de ce sucim şi învârtim limba românului degeaba ?
A mai venit şi grecul să ne zăpăcească. Limba grecească modernă iubeşte diminutivele — şi e de mirare, căci elenul le ura. Dintre multele sufixe diminutive ale
370
grecilor n-am primit decît pe unul (ascu şi andru nu sînt deloc răspîndite), dar pe cel mai urît şi mai scîrbos, pe cel mai caraghios : pe achi. Grecii, cari şi-au bătut atîta amar de vreme joc de noi, că anume ne-au silit să primim ce au ei mai prost în limbă, achi şi sachi '. Pînă mai acum 50 de ani limba noastră era plină de verbe, parte greceşti, parte vechi româneşti, cu cachi la coadă, îndată ce-am început să avem şi noi o literatură poetică, bunul-simţ a trimes pe cachi la Patrida. Astăzi numai în glumă sau în mod batjocoritor se mai aud vorbe ca : bastonache, paltonache etc. Dar sufixul a rămas în numele proprii. Cum nu se ruşinează odată lumea de acest caraghioslâc ! Se diminutivează numele aşa de pocit, încît ţi-e peste putinţă să-1 recunoşti : de multe ori se ia un singur sunet din adevăratul nume şi lîngă el se trînteşte un achi şi e gata românul ! Filip ajunge Pache, Dumitru Tache, Anastasie Sache, Alexandru Alexache şi mai scurt, Cache, Ion Ienache, Manole Lache. Şi aşa avem nume româneşti : Bache, Cache,  Dache, Gache, Lache, Mache, Nache, Pache, Rache, Sache, Tache — o, te-admir progenitură de origine romană ! Ridicol e însuşi faptul că diminutivăm numele bărbaţilor — ale bărbaţilor ! — cîtă vreme alte neamuri dau nume dimi-nutivate numai copiilor, pisicilor şi cînilor ! Mă mir cum nu ne-a trăsnit prin cap pînă acum — ori s-au făcut încercări şi eu nu ştiu ! — să tipărim în manuale de istorie : Mihalache Viteazul, Ştefanache cel Mare, Ra-ducachi cel Mare, Cachi Cuza, Traianache — ori Tra-hanachi ? — împăratul Romei etc.
Unii zic : întrebuinţăm numele diminutivate, fiindcă sînt mai scurte. Da, unele. Dar Mihalache, Raducachi, Ienachi, Manolachi, Lascarachi, Petrache etc, sînt mai scurte decît Mihai, Radu, Ion, Manole, Lascar, Petre ? Alţii zic : trebuie să avem un nume mai familiar pentru ai noştri, mai intim. Bine, dar n-avem noi atîtea sufixe diminutive ? Nu putem diminutiva numele îh-tr-un chip mai omenesc ? Ion trebuie să fie Ienache şi nu Ionel ? Alexandru nu poate fi Sandu, trebuie să fie Cache ? Dacă aţi rămîne măcar în familie cu Cache al vostru !
371
Cele trei milioane de români din ţările Amt™ tt ganei nu cunosc acest sufix grecesc-, „î"" voit să-1 primească. g 6U Cled' ca n"au
TRADIŢII EROICE
\ De multe ori basmul a primit în sine tradiţii eroice
- şi le-a dezvoltat după firea şi fiinţa sa în sens mitic. Luptele eroului din basme au fost influenţate de tradiţii, întru atît încît poporul, simţind nevoia de a păstra tra-| diţia şi uitînd în cursul vremii persoanele şi faptele anu-mite, le-au alipit neschimbate de eroi imaginari, fie în basm, fie în cîntece.
Dar acestea le lăsăm pe seama basmului. Tradiţiile eroice, aşa cum le avem limpezi, ca fapte mai mult ori mai puţin istorice, se grupează în poezie pe lîngă două centre, pe lîngă Novac bătrînul şi pe lîngă haiduci, sau pe lîngă eroul cavaler şi eroul democrat. «■ Eroul cavaler e tipul basmelor noastre, un erou, în-
3 tru-toate medieval, care pleacă în lume numai ca să facă vitejii : în basme, de obicei, scoate din robia zmeilor pe vreo fată de împărat. în basm, precum e de înţeles, el are puteri supranaturale, e erou mitic ; în balade însă e om cu puteri mai deosebite, dar nu e năzdrăvan. Putem deosebi trei tipuri, eroul care aleargă după vitejii cum e Miul Copilul, ori care îşi apără numai onoarea cum e Stoian care se luptă ca să-şi apere soţia, ori eroul care apără moşia.
Novăceştii sînt tipul pe lîngă care s-au adunat mai multe tradiţii. Unul pleacă în vitejie la Ţarigrad ca să mai vadă lumea, iar aci e prins ; celalalt pleacă să-şi scape fiul şi bate pe turci. Grue Grozovan îşi apără moşia.
Eroul democrat nu se luptă pentru apărarea moşiei, a onoarei şi a legii lui, nici nu caută vitejii, el se luptă
373
pentru stîrpirea unui rău social, a asupritorilor poporului. Ei sînt haiducii cari ucid pe ciocoi nu însă din patima uciderii şi a jefuirii, căci averile luate de la ciocoi le dau săracilor şi în chipul acesta caută să restabilească echilibrul social. Haiducismul în literatura noastră a fost confundat multă vreme cu banditismul. Haiducii însă nu sînt bandiţi, sînt figuri simpatice de eroi, aşa cum îi înţelege poporul asuprit, sînt pentru el trimişii lui Dumnezeu. Nici un fel de erou nu se bucură de atîta simpatie în popor ca haiducul, nimic nu iubeşte poporul în poezie mai mult decît codrul verde şi haiducia. Dacă ne gîndim la vremurile amare care au trecut peste poporul român, înţelegem de ce românului îi era aşa de dragă libertatea codrilor şi de ce ura lui asupra veneticilor şi asupritorilor îl făcea haiduc.
Tradiţia populară îngrămădeşte fel de fel de tradiţii împrejurul haiducilor, îi face oameni superiori, aleşi de cer : unii au sabie ce taie şi în fier, alţii au găsit iarba fiarelor, pe alţii nu-i poate ucide glonţul, alţii văd noaptea ca ziua, tot însuşiri supranaturale create de ad-miraţiune şi mirare. Pe haiduci îi iubeşte poporul aşa încît în balade se identifică cu dînşii, tremură de grija lor şi le descrie scăparea din primejdie cu o vădită bucurie, care merge pînă la chiotire. Rar avem vreo baladă haiducească în care să fie cîntată moartea unui haiduc : poporul s-a ferit de acest lucru, el cîntă numai scăparea eroului şi vitejilor lui, aşa cum Homer s-a ferit să descrie moartea lui Ahile. Tipuri de haiduci avem în balade pe Codreanul, Bujor, Tunsu, Jianu, în Ardeal — Pintea.
Noi avem o zicătoare : l-a muşcat şarpele de inimă. Prin şarpe înţelegem ispita de a face rele, duhul necurat al răzbunării, pisma şi pofta de-a nimici binele de-a-proapelui. Inima e locaşul gîndurilor bune, tot ce e frumos şi nobil porneşte — aşa credem — din inimă. De aceea ne şi rugăm ca Dumnezeu să scoboare „în inimile noastre". Şi e poetică ideea, mai ales poetic exprimată, că şarpele a otrăvit acest locaş curat al lui Dumnezeu, că răul a biruit binele.
Duhul răului, sau cum îl numeşte Biblia, Satana, a înşelat pe Eva luînd chipul şarpelui. Şi cînd zice Biblia: „iar tu, Adame, vei trăi din sudoarea feţii tale... şi şarpele va păzi călcîiul tău, iar tu vei strivi capul şarpelui..." ea nu vorbeşte de adevăratul şarpe, de năpîrcă, ci de ispita răului, de păcat şi de putinţa de-a strivi pofta păcatului.
Balaurii din poveştile noastre sînt duhurile rele cari pricinuiesc nefericiri oamenilor, de aceea se luptă cu ei voinicii feţi-frumoşi cari sînt întruparea binelui. Balaurii sînt cu mai multe capete ; tai unul, creşte altul. De ce ? Căci aşa e păcatul, are multe rădăcini; tai una, creşte alta în loc. Balaurii ni-i închipuim ca nişte dihănii urîte şi grozave — şi ce e păcatul altceva ? — cu făptură de şarpe, căci şarpele e întruparea răului. Ei trăiesc prin peşteri întunecoase, se hrănesc cu carne de om, fură fete de împăraţi : păcatul şi răutatea fuge de lumină, plănuieşte la întuneric, nimiceşte oamenii prin , pismă, ^zîzanie, ură, aşa că trupul oamenilor e hrana răutăţii păcatului. Iar fetele de împărat sînt nevinovăţia,
375
sufletele curate, şi povestea nu spune altceva decît că nevinovăţia cade şi ea jertfă răutăţii.
Acesta e rostul balaurilor din poveştile noastre. Aşadar ei nu sînt „fleacuri de-ale ţăranilor" şi „minciuni de-ale basmelor" — nu, balaurii au trăit şi trăiesc, iar basmele cu balauri nu sînt nerozii, ci lucruri adevărate, dar spuse în chip poetic, deci cu atîta mai frumoase, cu cît sînt şi adevărate şi cu iscusinţă spuse.
Voinicii din poveşti se luptă cu balaurii, ca să dezrobească fetele de împărat. Adică lumina şi virtutea voiesc să biruiască întunerecul şi păcatul, să mîntuie nevinovăţia şi iubirea binelui. Uneori virtutea cade în luptă cu răutatea, dar ea iarăşi învie, şi la urma urmei tot virtutea biruieşte : şi Făt-Frumosul de multe ori e biruit de balaur, rămîne mort, mai ales fiind vrăjit, dar prin cine ştie ce întîmplare dumnezeiască învie. „Vai, ce somn greu am dormit", zice voinicul. „Ai fi dormit de vecie, dacă nu eram eu", zice mîntuitorul său. Acest somn însemnează înfrîngerea vremelnică a virtuţii, dar Dumnezeu nu voieşte să piară virtutea — şi „sînt eu aici, şi tu n-ai să dormi pe vecie" — şi dă virtuţii puteri noi, dar acum cu mult mai bărbăteşti şi mai hotărîte : Făt-Frumos învie totdeauna „mai frumos de cum a fost".
Aşa trebuie să înţelegem basmele, căci numai acesta e adevărul vecinie al lor; ele nu sînt făcute de un mincinos, ci de un om înţelept. în ele ca şi în proverbii e ascuns un adevăr mare, şi e rău de cine se uită la vorbe şi nu la înţelesul lor. Un prost cînd aude proverbiile : „Capul plecat nu-1 taie sabia" sau „Nu poţi ţine doi pepeni într-o mînă" rîde cu hohot şi jură că e nebun cel ce crede aceste proverbii : el îţi dă şi probă că poate ţine doi pepeni într-o mînă, puindu-i unul peste altul, că sabia taie capul ori îl ţii sus, ori plecat. Aşa face prostul. Dar înţeleptul ştie altfel, ştie că vorba din proverbie şi basme trebuie altfel înţeleasă nu cum e spusă.
BOCETUL
Bocetul, în fond, este un panegiric, un cîntec, In care se laudă vredniciile şi faptele bune ale mortului. Dintre toate genurile de literatură poporală el este cel mai realist şi cel mai filosofic, căci se încearcă a da răspunsuri despre scopul vieţii, despre moartea şi lumea viitoare, în bocet însă intră şi elemente tradiţionale şi mitice, apoi legende, credinţe religioase şi metafizice, aşa că de multe ori bocetul se contopeşte cu colinda.
[A.] Bocetul se cîntă de obicei la capul mortului.
Unele bocete, curat mitice, se cîntă însă departe de casa mortului, pe vro colină. Şi iarăşi, de obicei numai femeile bocesc. Rar bocesc bărbaţii, mai ales flăcăii, dar numai prin unele părţi locuite de români şi numai într-o anumită împregiurare. Prin unele părţi bocetul e înlocuit prin cîntec de fluier. Pretotindeni mai mult sau mai puţin esistă obiceiul la români să bocească pe mort cu cîntec de bucurie, de pe dealuri. Femeile cîntă despletite. Melodia bocetului e plîngătoare şi trăgănă-toare. Femeile bocitoare trebuie să fie, după tradiţiunile noastre, în număr de 9. După împregiurări însă, pot să fie şi mai puţine, pînă la trei. înainte de a începe bocetul, ele cheamă mortul de trei ori pe nume. Versurile, pe care le cîntă, pot să fie improvizate, fondul însă li-e stereotip. Improvizările sînt relative la starea mortului — la bogăţie ori mizerie — la familie, la vîrsta şi temperamentul lui, la timpul în care a murit. Variaţiile bocetului sînt nenumărate după împregiurări : altul e bocetul ce se cîntă unui moş, unui bărbat în puterea vîrs-tei, oare lasă familie multă în urmă, unui flăcău, unei
377
fete, unui copil singur la părinţi, unei neveste, unei orfane de amândoi părinţii etc.
Ideile bocetului sînt simple şi aşa cum e întreg felul de a gîndi al oamenilor de la ţară, dar sînt esprimate energic. Despre moarte zice bocetul :
Ea e-n lume cea mai mare, Că pe nimeni prieteni n-are, De bătrîni nu i-e ruşine La cei tineri încă vine, De bogaţi nu se fereşte, De viteji nu se sfieşte, De săraci mi-i este milă.
Această „a lumii crăiasă" cum îi zice poporul în rapsodia Mioriţei e descrisă în bocete ca puternică, fără milă şi fără teamă şi din alăturarea atotputernicei morţi cu slabele puteri ale omului a răsărit în popor o concepţiune pesimistă a rostului vieţii, căci
împăraţii şi cu craii Fac cetăţile cu aii,
şi le întăresc ou ziduri şi cu turnuri, încît nu le poate birui o lume de oameni, dar toate sînt zadarnice cînd vine moartea, căci ea
Din curţi bine-mpodobite Şi pînă-n scînduri cernite, Din cetate sus la vînt Şi pînă jos sub pămînt.
Şi şi mai limpede spune bocetul:
Cît ai trăit ai lucrat, Pentru trei scînduri de brad ; Cît ai trăit ai muncit, Pentru trei coţi de pămînt.
Şi de aceea
Ticălos tu om de lut,
Ce te baţi cu gînduri mult.
Insă această concepţiune e unilaterală, priveşte viaţa numai dintr-un punct de vedere (— al slăbiciunii sale
faţă cu puterea morţii). Şi nu e cea hotărîtoare în fi-losofia poporului. Alături cu ea, poporul are o concepţie optimistă a vieţii. Şi de aceea poporul nostru plânge pe cel mort, îl tînguieşte de curmarea vieţii. Iar popoarele care au avut sau au o concepţie curat pesimistă într-această privinţă  petrec cu jocuri şi cu cîntece vesele pe cel mort şi se bucură că stingîndu-se o viaţă de om, s-a curmat un rău trimis de soartă ori de zei. Românul oricît de asuprit, oricît de amărît ar fi, nu-şi cere moartea, nu se bucură de ea ; n-o priveşte ca o mîntuitoare — (nici chiar în înţelesul învăţăturii creştine) — şi nici ca o întoarcere acasă la tatăl său, cum o priveau popoarele nordice şi nici ca un somn după o oboseală lungă, cum o priveau grecii. Pentru români moartea e totdauna o siluire a voinţei sale, pentru că el iubeşte viaţa aşa cum i s-a dat şi vrea să trăiască. Dar e de băgat de seamă un lucru. Nicăieri din bocetele noastre nu iese limpede la iveală că românul ş-ar fi dorind viaţa de însuşi dragul ei, adică a luptelor pentru esistenţă, a muncii şi a trudei, cari sînt fondul serios, dar jalnic al vieţii. Poate că grelele împregiurări în care a trăit şi trăieşte poporul îl satură de viaţă şi nu pentru ele ar vrea să mai trăiască... Limpede însă iese la iveală că românul iubeşte viaţa de dragul naturii, de al codrului cu umbra deasă, de al văilor, de al munţilor, de al cîmpiei bătută de vînt. Cînd zice bocetul :
Zori de ziuă se revarsă Şi tu dormi închisă-n casă.
Parcă aminteşte mortului de frumuseţile naturii de afară şi că el ar trebui să se deştepte numai de dragul acestei frumuseţi :
Scoală, scoală frăţioare,
Că pe-afară-i mîndru soare
Şi te uită pe fereastră
Cum îţi cîntă cucu-n coastă. Şi într-alt bocet, zice însuşi mortul :
De nimic nu-mi este jele,
Făr de glas de păsărele,
Drag mi-ar fi să fiu cu ele.
378
379
Şi iar această idee se repetează des în bocete şi e oarecum un clişeu al dorinţii mortului să-i facă o fereastră în mormînt, ca să vadă primăvara pomii înflorind şi păsările cîntînd :
Zi să-ţi fac-o ferestruică, Ca să-ţi cînte-o păsăruică.
Nemărginita iubire de natură e frumos redată în tablourile din vestitul bocet alegoric al nostru în care se ceartă viaţa cu moartea personificate în cuc şi corb. Cucul ca pasăre a soarelui şi a vieţii se laudă către corb ;
Va veni primăvara Şi-om începe a cînta, Şi pe. unde merg şi cînt, Ies plugari cu plugurile Şi ciobani cu oile, Neveste cu prînzurile, Bărbaţii merg şuierînd, Şi nevestele cîntînd Şi voie bună făcînd.
Rar plînge românul în bocet averea lăsată pe urma lui. îşi plînge, ceea ce e de sine înţeles, copiii, dar lucrul care într-adevăr îl face să plîngă este că el nu va mai fi :
In aratul plugului, In cîntarea cucului, Pe-nflorttul fiorilor, Pe-nverzitul codrilor. Şi te va-nghiţi pămîntul Şi n-auzi cum bate vîntul Şi te-o pune la răcoare, Să nu mai vezi sfîntul soare, Iarbă verde nu-i călca, Nici rouă nu-i scutura.
Acestea sînt durerile românului, verdeţea codrului şi cîntecele cucului, doina ce o doineşte vîntul,
Cum intră în pămînt verde, Cît e lumea nu-1 mai vede.
fp Şi de-o gingăşie într-adevăr poetică este versiunea
* ||, mamei care-şi vede copilul prefăcut în felurite plante :
F Jş; Din negrii tăi ochişori
. Vor ieşi doi pomişori,
' W Din picioare strat de flori.
Şi ca o metamorfozare completă : Dragile picioruţe, Cum s-or face flori albuţe, Şi din mîni tot viorele, Din cosiţe micşunele, Din guriţă tămîiţă, Pomişori din ochişori
B. Elementele metafizice în bocet. Centrul acestor elemente este, ca şi în colinde, soarele cu păsărelele şi plantele, care îl personifică sau care îi sînt des reamintite în cucul şi bradul, corbul şi şarpele, cerbul şi trandafirul.
Soarele e des pomenit în bocete ca o vecinică şi binefăcătoare călăuză a mortului prin lume. După credinţa poporului, fie religioasă, fie metafizică — în lumea morţilor sînt două cărări, una este a apelor (ale sîmbetei) şi alta a soarelui. Probabil iadul şi raiul, după învăţătura creştină. Dar credinţa e mai veche decît creştinismul. E credinţa în infernul cu cele patru rîuri de foc, locul apelor şi Eliseul cel cu sorii săi proprii. De aceea zice bocetul :
Nu te lua după apă, Că apele-s curgătoare, Şi-napoi nentorcătoare, Ci te ia pe-acea cărare, Că merge cu sfîntul soare, Că soarele-i mergător Şi-napoi întorcător.
Iar întoarcerea însufleţirii naturii în primăvară este prototipul întoarcerii sufletului în trup şi reîncarnaţiu-nea sa, şi deci baza credinţei în nemurirea sufletului.
în bocetul unde se (cîntă) ceartă pasărea vieţii, cucul, cu pasărea morţii, corbul, se vede lămurit lupta
380
381
între lumină şi întuneric, între principiul a toate născător şi cel a toate distrugător.
Şi dacă mortul de pe acea lume îşi va trimite vreodată cămaşa neagră, ca să i-o spele pe lumea noastră :
Tu trimite-ne-o pe lume,
Cînd o fi noaptea senină. Şi de-aeolo din mormînt să trimeată celor rămaşi :
Dor pe stele, dor pe soare
Şi pe lună voie bună,
Iar pe vînt cîte-un cuvînt.
Iar dacă va fi să se întoarcă vreodată în viaţa cea tristă, să vie
Cînd va fi şi ziua mare, Cînd or fi grînele-n floare, Cînd o fi şi fînu-n clăi Şi-a cînta cucul prin văi.
Şi precum în doină românul îşi începe cîntecul in-vocînd numele unei plante cu frunză verde, tot aşa în bocet aseamănă pe mort cu vreo plantă, şi în general îşi leagă ideile de flora patriei noastre. Cînd vrea să facă o comparaţiune aleargă la lumea plantelor :
Dulcişor măr din grădină,
Cum te-a rupt din rădăcină,
Moartea neagră şi haină.
Scobori, Doamne, pe pămînt, Să vezi moartea ce-a făcut; A luat frunza din fagi Şi-a despărţit pe cei dragi.
Mişcător este felul în care mortul îşi cere iertare de la ai săi; de la rude şi cunoscuţi. Parcă nu-1 doare atîta despărţirea de ai săi, cît despărţirea de natură : De la fraţi, de la surori, De la cîmpul cel cu flori.
Un bocet, care ne-a păstrat curate toate elementele sale mitice şi e prin urmare în întregime un cîntec pă-
382
gîn, este bocetul din Banat al Bradului. Cuprinsul cîn-tecului este acesta: sufletul, după ce iese din corp, pleacă spre ceea lume şi ajunge la o mare, la un rîu grozav de mare, rîu frumos, care
Vine-n tulburare, Greu urlînd,
Toată lumea-nspăimîntînd, Unda ei aduce Lumea s-o îmbuce f. Tot,
Brazi din rădăcină.
In malul rîului însă este un brad al zmeilor şi nu-g mai el singur e trecător peste rîu. De aceea se roagă jj   sufletul:
II Brade, brade,
i Să-mi fii frate !
* întinde-ţi întinde,
Ca să le pot prinde, Ramurile tale, Să trec peste ele Marea în cea parte Ce lumea desparte!
Bradul răspunde că nu poate să întindă ramurile fiindcă în ele şi-a făcut cuibul şi-a scos pui un sorin roşu, cu ochii sumeţi şi cu mină speriată şi puii aceştia vor simţi sufletul şi vor şuiera, iar sufletul speriat va cădea şi se va îneca în mare. Rîul vine mereu furios, aducînd brazi dezrădăcinaţi, iar sufletul se roagă iarăşi bradului, „nu pot" răspunde bradul, căci în crăngile mele a scos pui „o vidră lătrătoare, de oameni pînditoare" şi te vor simţi puii şi tu de groaznicul lor lătrat te vei speria şi te vei îneca. La a treia rugare a sufletului, bradul zice că în ramurile sale a scos pui „o galbenă şerpoaică", ce moare de foame şi sufletul se va speria de şuieratul ei. * Atunci sufletul ameninţă bradul că el are un frate şi acela va veni cu voinici feciori şi va tăia bradul şi vor veni meşterii şi îl vor ciopli.
In periodic : lor (n.n.).
383
Şi din el vor face Ca să fie pace, Punte peste mare S-aib-o trecătoare, Suflete — ostenite Către rai pornite.
Bradul atunci şi-a întins ramurile şi sufletul a trecut. Pînă aici bocetul e curat mitic. De aici înainte intră în el şi legende creştine. Sufletul se duce prin cele şapte vămi şi ajunge unde drumul se desparte :
Spre stînga e o salcie mare şi înaltă şi de aici înainte cîmpii semănate cu spini şi udate cu lacrămi. Iar acolo stă „Zîna bătrînă" şi ia călătorilor paloşul din mînă. La dreapta însă sînt cîmpii cu flori şi în mijloc mărul lui Sîn-Petru mărul lui e descris cu multă putere poetică :
Măru-i mare şi rotat
Şi de poale-i aplecat,
Cu vîrful ajunge-n cer,
Iar cu poalele pe mări
Şi pe vîrfuri e-nflorit,
Iar pe poale împupit,
Jos la rădăcină
E lină fîntînă.
Şi acolo şade Sfînta Măria, care dă apă călătorilor, le arată drumurile mai departe spre Poarta raiului.
DESCÎNTECUL
V
Descîntecele sînt nişte formule (stereotipe) cărora li se atribuie din partea poporului o putere magică de a îndepărta răul şi de a aduce binele. Nici un popor de pe pămînt nu e lipsit de descîntecele sale. Ele, la multe popoare primitive, sînt chiar şi astăzi singura literatură. Din vechimea lor, descîntecele stau în fruntea tuturor genurilor de literatură poporală.
Origina descîntecelor trebuie căutată în credinţele metafizice ale popoarelor. Orice rău are o cauză, iar cauza fiind ascunsă omului primitiv, şi-o esplică prin mînia unui zeu, a unui răufăcător, a unei puteri supranaturale, înseşi popoarele culte de astăzi vorbesc despre „bătaia lui Dumnezeu" cînd nu pot explica o nenorocire căzută fără veste asupra unui om. Dacă un om e, bunăoară, trăsnit, poporul vede o bătaie a lui Dumnezeu. Grindina, înecurile, furtunile pustiitoare sînt toate pornite din mînia Tatălui din cer, asemenea epidemiile, lăcustele şi cîte altele. Cauza naturală — aşa cum o dovedeşte ştiinţa — este ori prea ascunsă pentru omul primitiv, ori verosimilă. De aceea poporul nostru şi astăzi crede că grindina e adusă de solomonari şi o poate îm-pedica prin formulele mistice ale descîntecului, ori rugind, ameninţînd pe geniul rău, ce o aduce; poate speria pe acel geniu cu un topor înfipt în pămînt, ori cu un cuţit al cărui vîrf stă spre cer. Un fir de usturoi descîntat, adică deasupra căruia s-au rostit formele mistice, poate apăra pe om de orice dureri rele, dacă îl poartă în sîn. Cîţiva cărbuni stinşi în apă, deasupra căreia s-a rostit formula magică, pot mîntui de boală pe copilul
385
deocheat, adică îmbolnăvit prin voinţa unui geniu rău întrupat în cutare sau cutare om.
La început formulele magice se întindeau numai asupra relelor aduse de cauze neounoscute ; cu vremea s-au întins şi asupra relelor cu cauze cunoscute. Aşa asupra serintirii unui membru prin cădere, asupra otrăvirii prin muşcarea unui şarpe, asupra tuturor felurilor de rane, de bube, de junghiuri şi de altele.
Formula magică însă prin sine însăşi nu are putere, dacă nu e însoţită de anumite ceremonii mistice cu caracter religios-păgîn. A merge cu faţa întoarsă, a sări îndărăt peste anumite lucruri, a ţinea în mină un ban, a învîrti o ulcică, a căuta apă „neîncepută" în zorile zilei, într-un vas nou, a număra parii gardului, a săpa pămîntul sub călcîiul piciorului stîng, a săruta pragul : toate acestea sînt ceremonii fără de care descîntecul nu prinde. Numărul acestor ceremonii neînchipuit de mare ; oricît de ciudate ne par, au un adevăr în ele, adevăr religios, metafizic şi odată au fost ceremonii sfinte, ale cultului naturii. Astăzi, cînd nici origina nu li se cunoaşte, nici uzul nu li se poate esplica ştiinţificeşte, ele sînt ciudăţenii. Un scop însă au, căci omul trebuie să creadă în ceva ; aceasta este o trebuinţă a sufletului omenesc.
Afară de aceste ceremonii religioase, descîntecele mai au o parte medicinală. Mai ales plantele joacă rol principal în descîntece. Puterea vindecătoare a plantelor o cunosc popoarele prin experienţă proprie de veacuri. Medicina, aşa numită „băbească", a fost de multe ori de folos medicinei ştiinţifice, căci a îndrumat-o pe cărări necunoscute. Fără îndoială, se face mult abuz din partea babelor descîntătoare cu lucrurile lor, mai ales cînd ele nu cunosc boala.
Adevărul, deşi puţin, este însă că poporul cunoaşte puterea medicinală a multor plante. Şi dacă descîntă-toarea cunoaşte boala şi întrebuinţează adevăratele plante, descîntecul ajută. Cea dintîi şi supremă ştiinţă pentru om este medicina. Ea este într-adevăr cea mai veche ştiinţă. Astfel, descîntecele dacă le urmărim în adîncurile vremii, au fost singurile depozite a tot ce ştia omul : a medicinei şi a religiei, a ştiinţei fizice şi a celei metafizice. Această ştiinţă era pusă în versuri stereotipe, în
formule închegate. E de sine înţeles că dintru început popii erau singurii cunoscători ai descîntecelor (precum şi astăzi la popoarele primitive preoţii sînt totdeodată şi medici), căci tot ce are ştiinţă, adică la început medicină, mai tîrziu astronomie şi drepturi — sta în legătură cu cultul religios şi toate se sfîrşeau în teologie.
Ca ecou al acestor lucruri, misticismul descîntecelor e cunoscut şi astăzi numai de anumiţi oameni, mai tot^-dauna femei, cari învaţă cum să-1 propage din generaţie în generaţie şi pe sub ascuns. Astăzi descîntecele îşi au numai o importanţă medicinală prin buruienile vindecătoare ; importanţa religioasă şi-au pierdut-o. Din gloria lui de odinioară n-a mai rămas aproape nimic ; dar importanţa folcloristică a lui e de netăgăduit, pentru că el ne reconstruieşte o lume veche, în el se păstrează amintiri de o lume a zeilor, care s-a stins ; el e primul cîntec al omului şi din el s-au născut imnurile în onoarea zeilor, sau poate chiar întreaga poezie epică a antichităţii.
Nici un fel de literatură poporală nu se poate urmări mai adînc în istoria omenirii, ca descîntecul. In cărţile sfinte ale neamului indic de la Gange, în Vedele scrise cu vreo 1500 de ani înainte de Christos aflăm un des-cîntec :
„De este rupt, de este frînt,
Un os în trupul tău,
Aşează-ţi-1, să-1 vindece
Dathar, ce-i rupt să puie lîngă rupt.
Şi măduvă la măduvă
Şi os să puie lîngă os.
Să crească iarăşi carnea veche
Şi osul tău să crească iarăşi,
Lipească-se măduvă cu măduvă
Şi pielea ta lipească-ţi-o de piele
Aşa să crească sîngele şi osul tău
Şi carnea ta să crească lîngă carne
Şi părul lîngă păr
Şi pielea lîngă piele
Şi sîngele să crească osul,
Tu vindecă, buruiano, ce e rupt.
Dathar (Atarva-Veda, 4. 12, 2—5)
386
387
Acest descîntec e întru toate descîntecul nostru. Descântecele, după natura lor, sînt cîntece epice. Toate au aceeaşi tehnică — dintru început povesteşte o întîm-plare — probabil un mit, vreo acţiune de a vreunui zeu — iar la urmă vine formula magică, vraja, spusă în sentinţe.
Numele zeului e înlocuit în descîntece prin numele omului cui i se cîntă. Descîntecele încep aşa : „A plecat A pe cale, pe cărare, într-o joi de dimineaţă", sau „Mî-necat-a, sinecat-a X pe cale, pe cărare", iar cînd a fost la un loc i s-a întîmplat cine ştie ce : l-au întîlnit moroii, strigoii, bubele, junghiurile etc. Acţiunea apoi se complică, la plîngerile lui X vine într-ajutor alt zeu, care ameninţă strigoii şi moroii şi toate puterile întunericului, şi în urmă rosteşte formula mîntuitorilor zei, care vin într-ajutor [şi care] au fost substituiţi. In descîntecile păgîhe sînt zei de ai luminii, care vin într-ajutor ; într-ale noastre sînt de obicei sfinţi, dar mai ales Maica Precista, ca întrupare a luminii şi a soarelui.
B. Farmece. Afară de descîntecele proprii, al căror scop e vindecarea boalelor, fie ale oamenilor, fie ale animalelor, poporul cunoaşte o mulţime * de formule magice, prin care conjură demonii. Acestea sînt de două feluri : faceri şi desfaceri.
Printr-unele descîntătorul cheamă puterile demonice într-ajutor, fie ca să-i aducă lui însuşi un bine, fie ca să arunce asupra duşmanilor săi vreun rău ; iar prin-tr-altele descîntătorul se apără de răul trimis, „desface făcătura" sau împiedică împlinirea răului. Toate aceste sînt farmece sau vrăjitorii. (O împărţire corectă şi limpede dovedită a făcut mai întîi d-1 S. FI. Marian în cartea sa Vrăji, farmece şi desfaceri.)
a) Aruncăturile sînt faceri (mai bine „făcături") al căror scop e totdauna răutăcios, bunăoară : să vie duşmănie între prieteni, între fraţi, între fii şi tată, între soţi; să desparţi doi soţi, să împiedice căsătoriile ; să aduci grindine asupra semănăturilor; să îmbolnăveşti
* In periodic: e vindecarea boalelor, poporul cunoaşte o mulţime, fie ale oamenilor, fie ale animalelor — topică puţin dificilă (n.n.).
copiii prin deochi şi săgetătură, să iei somnul copiilor, să iei laptele vacilor şi al oilor ; să aduci ură şi necinste omului, boale, nenorociri şi chiar moarte.
Toate aruncăturile sînt bazate pe credinţe deşarte. Superstiţia li e singura bază şi unicul scop. De-aceea misterul joacă un rol cu mult mai însemnat în aruncături, decît în nevinovatele descîntece; mijloacele de care se serveşte aruncătura sînt de obicei criminale.
„Pe cînd descîntecele fac uz de puterea vindecătoare a plantelor, aruncătura face abuz de puterea stricătoare şi otrăvitoare a lor. E lucru fizic că numai prin întrebuinţarea unor plante veninoase sau a unor obiecte spurcate şi molipsitoare pot vrăjitorii să buimăcească şi să înnebunească pe cineva de cap, să-1 nenorocească în privinţa corporală ori spirituală şi chiar să-1 mîntuiască de zile". (S. FI. Marian, Vrăji, farmece şi defaceri, p. 8.)
b) Farmecele au un scop egoist cu totul : de a se face pe sine însuşi frumos, plăcut lumii, bogat, vorbit de bine şi stimat ; iubit de toţi. Mai ales fetele îşi fac farmece, ca să fie iubite de flăcăi şi nevestele ca să fie iubite de soţii lor. Farmecele se servesc de mijloace nevinovate, de plante binemirositoare, de rouă, de ceară, de o mulţime de lucruri cărora li se atribuie putere miraculoasă. Farmecele se fac în zorii zilei.
c) Desfacerile se apropie de descîntece prin scopul ce-1 au : de a depărta de la sine aruncăturile altora : desfacerea făcutului. Ele sînt deci simple mijloace retroactive şi defensive „de a depărta de la sine toate aruncăturile şi făcăturile, tot faptul şi datul, toată mînia, urgia şi urîciunea, toată iubirea impusă cu de-a sila".
C. Simboluri. Atît descîntecele cît şi farmecele se servesc de simboluri, înlocuiesc lucrurile abstracte prin altele concrete. Acest fapt e baza magismului. Vrăjitorul străpunge cu acul o bucată de hîrtie şi-şi închipuie că străpunge inima duşmanului său cu sabia, el face un chip de om din ceară şi îl topeşte în faţa focului şi crede că topeşte pe duşmanul său etc.
Nesfîrşit de multe sînt acest fel de simboluri în descîntece şi farmece. Noi vom arăta pe cele mai frecvente.
388
389
IADUL LUI DANTE
Dante a fost unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi a trăit acum vro şase sute de ani. A fost italian, născut în Florenţa, şi a murit alungat din ţara lui.
El e vestit pentru scrierea sa în versuri : Divina Comedie, în care povesteşte o călătorie a sa, în vis, prin iad, rai şi purgatoriu. El era catolic, iar catolicii pe lingă rai şi iad cred că mai este şi un „loc curaţi tor" unde merg cei ce n-au făcut nici rele aşa de mari ca să meargă în iad, nici atîta bine ca să meargă în rai. De aceea el povesteşte şi despre acest loc curăţitor.
Partea cea mai frumoasă a povestirii lui este iadul. Se înţelege, pentru grozăveniile ce le descrie cu închipuirea lui cea aprinsă.
Precum am spus, călătoria asta o face numai în vis — aşa zice el — dar într-adevăr n-a visat-o, ci şi-a închipuit-o. Om luminat şi cu multă carte cum era, apoi cu marele dar al lui Dumnezeu într-însul : cu duh mult şi cu putere de poet, el a descris iadul aşa de cu de-amănuntul şi cu atîta meşteşug încît nimeni nu 1-a putut întrece şi, poate, nici n-o să-1 întreacă, măcar că mulţi s-au încercat să descrie iadul din închipuire.
Poetul spune că el a intrat de pe pămînt în iad într-o vineri seara, din săptămînă patimilor, aşa că vineri noaptea a fost tot în iad pînă sîmbăta pe la amiazi cînd a intrat în purgatoriu, şi a trecut prin el, iar duminecă în ziua Paştilor, în zori, a intrat în rai. El nu era singur, ci călăuzit de alt poet mare, de Virgil, care trăise înainte de Christos şi cunoştea iadul şi purgatoriul, fiindcă era mort, adecă duh. însă în rai nu 1-a călăuzit Virgil, pen-
ii Iru că el nu putea intra în rai — căci fusese păgîn nebo-" tezat, înainte de Christos — şi prin rai poetul a fost că-• lăuzit de un înger.
M Virgil, călăuza, a dus pe Dante pretutindeni prin iad M şi purgatoriu, i-a arătat toate şi i-a spus toate, apărîn-|1 du-1 şi de dracii cari nu voiau să lase pe un om viu
P. — pe Dante — să treacă prin lumea morţilor. Dante în scrierea lui povesteşte deci cele ce-a văzut şi-a auzit pe unde a umblat.
Pentru frumuseţea lucrurilor povestite de Dante, am socotit că e bine să vi le arăt pe scurt toate acestea şi să cunoaşteţi măcar dintr-atîta spusele marelui poet şi felul cum şi-a închipuit el lumea ceealaltă a morţilor.
După spusa lui Dante, iadul e o deschizătură în pămînt, care merge pînă în mijlocul pămîntului, strîmtîn-du-se mereu, aşa că e ca o pîlnie, iar în fundul ei stă înfipt în gheaţă pînă în brîu uriaşul Lucifer cel azvîrlit din cer. Iar deschizătura asta, pîlnia, n-a fost făcută de cînd lumea şi nici nu s-a gîndit Dumnezeu s-o facă, pînă nu s-au ridicat îngerii asupra lui. Atunci Dumnezeu a azvîrlit pe îngerii cei răzvrătiţi jos din cer ; Lucifer a căzut cu capul în jos, şi aşa de mare şi de grozav era, încît s-a speriat pămîntul şi apa mării cînd l-au văzut l,    căzînd, şi s-a tras într-o parte apa mării din calea lui, i,   iar pămîntul s-a grăbit să-i facă loc. Pămîntul cît a fugit, a lăsat loc gol în urma lui, ca să aibă unde să intre Lucifer, şi a ieşit pe altă parte a pămîntului nostru şi a făcut munţii care-i vedem astăzi. Şi aşa pămîntul a rămas sfredelit, iar Lucifer s-a înţepenit tocmai în mijlocul pămîntului. La toate acestea să nu uiţi că pămîntul e rotund ca un măr, şi aşa Lucifer e înfipt tocmai cum e sîmburele în măr. Lucifer însă n-a căzut din cer pe partea noastră, ci pe ceealaltă parte a pămîntului, şi de-aceea deşi a căzut cu capul în jos el" stă spre noi cu capul, nu cu picioarele, adecă pentru noi e cu capul în sus.
în pîlnia asta, care e iadul, grozav de adînc şi de larg deasupra, stau păcătoşii după felul păcatelor lor. Pîlnia are inele, adecă poliţe sau terase, închise cu ziduri înalte spre prăpastie, şi pe aceste terase stau păcătoşii, şi de la o terasă la alta mai jos ori mai sus nu se pot duce. Mai
392
393
bine vă puteţi închipui aceste terase dacă vă gîndiţi la felul cum sînt aşezate băncile într-un circ : cercul cel mai jos de bănci e cel mai strimt, deasupra alt cerc de bănci care cuprinde mai multă lume, deasupra lui altul, şi apoi altul, tot mai încăpător şi mai depărtat de centru. Aşa sînt terasele în iad, una deasupra alteia, ca cercul băncilor în circ, despărţite unele de altele cu ziduri. Iar în mijloc, unde este în circ locul de joacă caii, acolo în iad e fundul unde stă înfipt Lucifer.
Aceste cercuri în iad sînt grozav de mari, ca să încapă atîta mulţime de păcătoşi. De toate sînt nouă. In cel dinţii, cel de dasupra, stau cei cu păcate mai uşoare, aceştia sînt cei mai mulţi, şi cercul e cel mai mare. Apoi, vin într-al doilea cerc păcate mai grele, apoi într-al treilea şi mai grele, şi tot aşa pînă în fundul iadului la Lucifer. Cu cît te scobori mai jos, cu atîta e mai mare cazna, dar mai puţin numărul păcătoşilor, tocmai fiindcă cercul e tot mai mic.
Fiecare cerc are altfel de caznă. Dar dacă te-ai putea uita de la gura iadului pînă în fund ai putea vedea că iadul are trei popasuri cu trei feluri de pedeapsă mare. Pînă la un loc pedeapsa e vîntul şi apa : mişeii sînt purtaţi de vînt ca frunzele pe sus şi izbiţi apoi de stînci, stau în bălţi murdare pînă în gît, stau în ploaie vecinică şi se tîrăsc ca cînii pe brînci în bătaia grindinei şi a ploii. Apoi pe la mijlocul iadului pedeapsa e focul şi ferbinţeala : mişeii sînt închişi în sicrie de fier înroşit, stau goi în ploaie de foc şi pe pămînt fierbinte, ard ca lemnul şi se fac cenuşe şi iarăşi din cenuşe se fac oameni ca să ardă din nou, stau în rîuri de sînge clocotind şi în smoală fierbinte.
Apoi, către fundul iadului încetează focul şi începe gerul şi gheaţa, întunerecul de veci şi liniştea. Aici nici nu pot plînge păcătoşii, căci lacrimele le îngheaţă în ochi ; ei stau în gheaţă pînă în gît cu capul pe spate. Cît e iadul de mare, e zgomot, plîngere, vaiet şi sorîşnire de dinţi, dar în fund de tot, nimic nu se mişcă, nimic nu s-aude şi e vecinică noapte tăcută.
Astfel cele trei feluri de pedepse generale : apa şi vîntul, focul şi apoi gheaţa şi gerul sînt rînduite pentru cele trei feluri de păcate. Cele făcute din lăcomie şi
' *   minte uşoară, cum e lăcomia la mîncare şi băutură, lă-, II  comia de femei, de bani, risipirea şi altele. La mijloc ! m cele făcute cu ştiinţă din inimă răutăcioasă şi cu gîndul i X- de a face rău, cum e înşelătoria, asuprirea, aprinderea i T   de case, jefuirea, tîlhăriile, minciuna, linguşirea, năpăs-/   tuirea, cămătăria şi altele. Iar în fund sînt păcatele cele făcute din inimă de fiară, uciderile de părinţi şi de fraţi, trădarea prietinilor şi a binefăcătorilor. Aici e şi Cain şi Iuda.
Acestea vi le-am spus pe scurt, ca să înţelegeţi mai bine cele ce vi le voi spune mai cu de-amănuntul. Şi ca să nu greşim şi ca să le spunem pe deplin, ne vom ţinea pe urmele poetului şi vom arăta rînd pe rînd toate, aşa cum le-a văzut el.
Era o pădure mare şi deasă, iar poetul se rătăcise printr-însa. A venit atunci Virgil, ca umbră, şi luîndu-1 de mînă, l-a întrebat dacă vrea să vadă lumea morţilor, învoindu-se Dante, au plecat amîndoi şi au trecut prin pădure pînă au ajuns la poarta iadului. Ea este de-a pururi deschisă şi nimeni nu stă de pază la ea.
Au intrat amîndoi şi au ajuns în tinda iadului, unde mai era încă puţină lumină. Dintru început nu se auzea :" nimic ; dar mergînd mai spre afund, deodată au început J§ să s-audă vaiete de oameni bătrîni, de femei şi de băr-baţi, plîngeri nesfîrşite, cuvinte în toate limbile din lume, ţipete de oameni mînioşi, loviri cu palme şi înjurături, blesteme şi oftaturi. Iar departe se vedea o gloată de oameni, mergînd după un steag ce se învîrtea mereu, şi erau un şirag aşa de lung, încît nu-i vedeai sfîrşitul. Toţi erau goi, şi viespi şi tăuni şi muşte otrăvitoare îi înţepau de pretutindeni, iar feţele lor erau numai sînge şi lacrimi ce le curgeau pînă .în pămînt, şi viermii scîr-boşi sugeau lacrimele lor de prin ţarină. Aceştia erau oameni cari n-au făcut nici bine, dar nici rău în viaţă, şi au trăit numai ca să trăiască, nici urgisindu-1 pe Dumnezeu dar nici crezînd în el.
In vremea aceasta, pe altă parte se vedeau duhuri adunîndu-se necontenit pe malul unui rîu. Aici era tre-cătoarea sufletelor peste rîul iadului. Pe mal era o mulţime nespusă de morţi, aşteptînd să treacă dincolo, iar luntraşul Caron, cu ochii de foc şi cu barba zbîrlită îi
394
395
ajuns la poartă, dracii au ieşit pe zid şi întrebau cu mî-nie : „Cine e omul acesta, care viu fiind vine în lumea morţilor ?" Atunci Virgil le-a făcut semn, dracii s-au mai liniştit, iar el s-a dus să-i roage să deschidă poarta. Dracii nu s-au învoit şi au ameninţat pe poeţi cu caznele iadului. Iar aceştia nu ştiau ce să facă.
Şi iată că răsăriră atunci pe zid trei femei, cu hainele pline de sînge, şi încinse cu năpîrci, iar în loc de păr aveau şerpi. Ele făceau zgomot mare, se băteau cu palmele şi zbierau zicînd : „Vino, Medusa, şi împietreş-te-1 !" Chemau pe a patra, care ar putea să facă stană de piatră pe oricine o vede. Virgil însă a întors pe Dante şi i-a pus pe ochi palmele, ca să nu vadă pe Medusa. Pe Virgil nu-1 putea împietri, căci era duh, mort o dată.
în vremea aceasta însă se auzi pe baltă un vuiet grozav, apa sărea de spaimă pe maluri şi tremurau malurile de groază. Iar pe baltă, ca pe uscat, se vedea venind în goană arhanghelul Mihail, cu un toiag în mînă, şi cu dreapta tot alungind pe dinaintea feţii fumul şi aburul gros de pe baltă. Duhurile din baltă se împrăştiau din calea lui, în toate părţile, ca broaştele cînd văd venind o viperă vrăşmaşă. Arhanghelul veni la poartă, dete într-însa cu toiagul şi o deschise şi cu vorbe ameninţătoare a certat pe draci, că au închis cărarea poeţilor. Apoi s-a întors iarăşi pe unde a venit, fără să se uite la Virgil şi la Dante. Iar aceştia au intrat în cetate.
Aici văzură lucruri grozave. Un cîmp larg pe care erau aşezate la rînd sioriuri de fier, fără capace, toate roşii de văpaie, iar din ele se auzeau groaznice gemete, fără ca să se vadă morţii dintr-însele. Aceştia sînt ereticii şi necredincioşii, şi se coc aşa în sicriuri fierbinţi, Arie şi Fotie, şi mulţi filosofi şi dascăli de erezii.
De-aci printr-o surpătură de zid, poeţii au scoborît la vale pînă au ajuns la un rîu de sînge, care fierbe cu clocot. Rîul la deal e mai mic şi se face tot mai mare cu cît ajunge mai spre vale. într-acest sînge stau tiranii şi vărsătorii de sînge, tîlharii de drumul mare şi omorî-torii. După greutatea păcatului lor, unii stau în sînge numai pînă la glezne, alţii pînă în genunchi, pînă în brîu şi piept, iar cei mai răi pînă peste ochi. Aici a văzut poetul şi pe Atila, regele hunilor, şi pe mulţi împăraţi.
398
Trecînd rîul de sînge, pe unde era vad, au ajuns într-o pădure grozavă, fără drumuri. Tufiş sterp, roşu, fără nici o roadă, cu crăci pipernicite şi noduroase, cu spini numai otravă. Iar nişte pasări scîrboase, mari, cu faţa de om, zboară văitîndu-se pe aceşti copaci şi le ciupesc frunzele. Aici de pretutindeni se auzeau gemete şi poeţii nu vedeau pe nimeni. Dante era tulburat de acest lucru, şi atunci a zis Virgil : ca să ştii ce este, rupe o cracă dintr-un copac. Şi iată, cînd a rupt-o, a început să curgă sînge putred din copac şi gemete ieşeau din-tr-însul. Şi plîngea copacul : „De ce mă sfîşii ? Ar trebui să-ţi fie milă de noi, chiar de-am fi suflete de şarpe. Noi am fost oameni şi-acum sîntem copaci !u Toţi aceşti copaci erau oameni, duhuri — acei ce s-au sinucis în viaţă. Aceasta e cazna celor ce-şi fac singuri seama : sufletul lor cade în iad în pădurea aceasta undeva, acolo el prinde rădăcină, din el creşte copac pe care-1 rod scîrboasele pasări. Pedeapsa lor e însă şi mai mare : toţi morţii, la înviere, orice păcat ar fi făcut, vor ieşi din iad cu trupurile pe cari le-au avut în viaţă, singuri sinucigaşii nu vor putea intra în trupurile lor, căci Dumnezeu vrea astfel ca ei să nu mai poată avea ce au lepădat odată (adică trupul lor) şi astfel la judeţ morţii vor merge în trupurile lor, iar sinucigaşii ca duhuri nevăzute îşi vor tîrî cu ei copacul în care au stat în iad. Aceşti copaci se fac uneori oameni acolo în iad, dar atunci vin zăvozii, cu sutele, toţi iuţi şi mari şi negri, şi-i gonesc şi le sfîşie trupul aşa de rău, încît toţi cîinii se întorc cu bucăţi de carne caldă în gură.
Vecini cu sinucigaşii sînt cei ce au fost mîndri cu Dumnezeu, cei ce l-au tăgăduit şi l-au despreţuit. Aceştia sînt pe o cîmpie cu nisip aprins, iar peste ei cade zăpadă de foc, cu fulgii mari, grei şi înceţi, cum ninge uneori pe vreme liniştită. Şi arde cîmpia ca iasca uscată. Mişeii aceştia sînt goi, unii aleargă necontenit în deal şi-n vale, urlînd de durere, şi dînd din mini mereu, ca să scuture fulgii de foc, ba de ici, ba de colo. Alţii zac pe spate, zgîrciţi şi-ncolăciţi, şi văitîndu-se amar. Acei ce zac n-au voie niciodată să se ridice şi să umble, iar cei ce aleargă n-au niciodată voie să stea pe loc nici măcar o clipită. Unii dintre aceştia sînt pedepsiţi s-alerge,
399
învîrtindu-se cîte trei, unul pe lîngă celalalt, aşa cum se învîrtesc paiele şi frunzele în vîrtejul de vînt.
De la aceştia mai spre adînc stau cămătarii. Ei stau stîrciţi, cu capul între călcîie pe jăratec aprins, şi fiecare dintre ei are la gît o pungă, şi stă cu ochii vecinie la ea — ca şi în viaţă. De sus ninge foc pe ei ; faţa lor e arsă, de parcă e cărbune, trupul numai arsuri şi rane, iar ochii vecinie plîngători arată nespusă durere din inima lor. Cu minele, cu picioarele, cu capul ei dau necontenit, ca să scuture fulgii, astfel cum dau cînii vara cînd cu botul, cînd cu labele ca să se apere de muşte şi de ţînţari.
Cămătarii sînt cei din urmă din iadul de mijloc. Ei sînt despărţiţi de mişeii mai de din adînc printr-o apă mare păzită de-o fiară spurcată cu chip de om şi cu trup de şarpe. Pe spatele acestei fiare au scoborît poeţii în adîncul iadului care este împărţit în două : într-un fel de cetate cu nouă rînduri de şanţuri, numite Văile-rele, şi într-un puţ adînc care e Fundul-iadului.
Era grozav, cum scoborau poeţii pe spatele fiarei, pe apa cea neagră. Intunerec grozav, şi nu s-auzea şi nu se vedea nimic, decît fiara ce plutea la vale. Şi cînd au ajuns aproape de malurile Văilor-negre, au început poeţii să vadă prin întuneric focuri pe mal, s-audă atîta gemet şi plînset acolo în adîncimea nopţii, încît i-au prins fiorii. Au ajuns în valea dintîi, unde au găsit pe linguşitori şi pe cei desfrînaţi cari strică case şi precupeţesc femei. Valea e plină de nespusă putoare, malurile sînt numai putregai şi mucezeală, iar mişeii stau în murdărie mai rea decît e cea ce-o scoţi din privaţi. Toţi stau înfundaţi pînă în nas în murdărie, toţi pufăiesc pe gură şi pe nas, şi murdăria le stă închegată pe cap, iar cînd îşi scot capul din noroi nu mai poţi cunoaşte capul lor. Din vreme în vreme, vin dracii cu bice mari, scot pe mişei din murdărie şi-i plimbă de-a lungul văii, bătîndu-i cu bicele cumplit, aşa că ei de durerea bătăii doresc s-ajungă mai iute în noroi, iar în noroi, de putoare, doresc să vie dracii mai curînd şi să-i bată. Linguşitorii sînt amestecaţi cu desfrînaţii din valea a doua şi au aceeaşi pedeapsă.
în valea a treia stau simoniacii, popii cari precupeţesc lucrurile sfinte. Aceştia stau închişi în găuri de stînci,
'".     aşa că numai picioarele li se văd pînă în glezne, ca şi cînd le-ar fi puse în butuci. Iar pe tălpile lor aleargă fla-
I* cări şi în sus şi în jos şi le ard picioarele, aşa că tălpile * lor sînt tăciuni, nu carne. Iar ei ţipă din stîncă şi se izbesc, dar n-au loc nici măcar de izbire, şi atîta dau din picioare încît dac-ar fi legaţi cu lanţuri de fier, ei ar rupe lanţurile. îşi scrîntesc oasele, îşi rup vinele în zvîr-colirea lor.
De aci soobori într-a patra vale a cărturăreselor, a vrăjitorilor, a profeţilor mincinoşi şi a tuturor cari zic că pot spune viitorul. Aceştia au trupul sucit, de la brîu în sus, avînd pieptul unde trebuie să fie spatele. Şi fiind aşa suciţi, încît faţa li-e către călcîie, ei merg cu faţa « îndărăt şi nu pot vedea niciodată ce este înaintea lor. Şi aşa sînt de strîmbi şi de pociţi, încît nici cea mai rea dambla nu poate poci mai rău pe un om. Ei plîng de durere, iar lacrimile lor — cum zice poetul care-i văzu — le udă şezutul. Toate ghicitoarele, toate vrăjitoarele, cîte au fiert ierburi şi au învârtit ulcele şi au dat cu bobii, cîte s-au încrezut în descîntece şi farmece, toate sînt în valea asta.
într-a cincea vale este lacul de smoală fierbinte, grofi zavă, umplînd aerul de putoare şi de fum, şi fierbînd încet, groasă şi cleioasă, umflîndu-se şi căzînd cu băşici. £ Draci sălbateci, cu alergătură de ogar şi cu aripi întinse, vin de pe toate potecile în goană cu cîte un păcătos care le stă cocoţat pe umeri, şi de sus de pe stînci îl azvîrl în smoală. Păcătosul se duce dintîi pînă în fund, şi apoi iese cu capul afară, pufăind cumplit şi urlînd de durere, dar atunci dracii de pe mal îi dau cu căngile în cap şi-I apasă, scufundindu-1 în smoală, cum scufundă bucătarii carnea spre fundul cazanului cînd ea pluteşte pe deasupra. Şi 'rid dracii : „Să stai la fund, că aşa ţi-a plăcut şi în viaţă şi de vrei să nu ne cunoşti căngile, nu-ţi scoate capul afară". Aceşti mişei sînt judecătorii cari au vîn-dut dreptatea pe bani, funcţionarii care au făcut abuzuri, advocaţii cei cu chiţibuşuri, toţi cîţi au făcut gheşefturi pe ascunsul. Cumplită li-e pedeapsa ! Ici şi colo cîte unul îşi scoate capul să mai răsufle, atunci dracii ca sşl mai schimbe lucrul, întind cîrligele şi-1 scot de plete
400
401
în sus, cum scoţi peştele cu undiţa, îl pun pe mal şi apoi se joacă cu el ca pisica cu şoarecele, îl sfîşie cu ghearele aşa că-i rup carnea şi-i lasă osul gol. îl chinuiesc, încît păcătosul se roagă să-1 azvîrle iarăşi în smoală să fiarbă.
Uneori, cînd dracii sînt într-altă parte, mişeii ies pe lîngă mal, numai cu capul, aşa ca broaştele în baltă, dar cînd se iveşte vrun drac, ei toţi s-afundă deodată adînc în smoală.
De-aici poeţii au scoborît într-a şasea vale, a făţarnicilor şi a celor ce înşeală trăgînd pe sfoară. Aceştia au în spate mantale de aur, dar pe dinăuntru cu plumb — cum le-au fost' şi vorbele în viaţă, dulci dar mincinoase —-şi aşa de grele încît li se rupe 'mijlocul şi abia se tîrăsc cu ele. Glugile mantalelor le au înfundate adînc pe ochi, semnul făţărniciei lor care umblă tot ascunsă. Ei nu pot nici să geamă, de greutate. Cei mai păcătoşi dintre ei stau răstigniţi pe pămînt, cu ţepuşe prin mîni şi picioare, şi toţi cei ce trec pe acolo trebuie să calce pe ei, ca să le simtă greutatea. între aceştia era Ana şi Caiafa şi toţi jidovii din sinedriu care au judecat pe Christos.
într-a opta vale e cea mai scârboasă pedeapsă. Aici sînt tîlharii şi cei ce fură cu dovezi mincinoase, cei ce jură strîmb şi jăfuiesc. Cît e valea de largă, sînt numai şerpi de toate neamurile, scîrboşi, mari şi mici, şi în toate feţele. Şi prin potopul acesta aleargă mişeii goi, nehuni de spaimă, ţipînd. Iar şerpii se urcă pe ei, le umblă pe cap, îi muşcă, le intră prin burtă. Şi ca să fie pedeapsa mai cumplită, nici un păcătos n-are mînile libere ; ale tuturor sînt legate cot la cot cu şerpi cari fac nod la spate şi apoi intră cu capetele şi cu cozile prin şalele şi burta păcătoşilor şi fac al doilea nod la piept. Aici poeţii au văzut o minune. Pe cînd se uitau la un păcătos, veni un şarpe şi sări pe un păcătos, vîrîndu-şi capul prin beregata lui. în acea clipă păcătosul se aprinse şi arse cu flăcări, iar cenuşa lui căzu risipită pe jos. Dar cenuşa se adună de sine, pe cînd era încă ferbinte, şi se făcu iarăşi om şi începu să alerge ţipînd de spaimă. Acest păcătos era un tîlhar de lucruri sfinte. Dar iată că în vremea asta văzură un şarpe cu şase labe sărind pe alt păcătos, cu două labe îi sta pe umeri, cu două îl prinse de peste mijloc, cu două îi sta proptit pe
¥ coapse, iar coada şi-o vîrî printre picioarele lui lungind-o pe spate. Iar cu gura îl muşca cumplit de obraz, înfigîn-du-şi colţii în carne. Şi cum stăteau aşa încleştaţi s-a ! \ intîmplat o minune : fiara şi omul au început să-şi amestece fiinţa. S-a amestecat capul şi trupul şi picioarele, şi
t din om şi şarpe s-a făcut o singură fiară, scîrboasă, care a început să meargă la vale cu paşii greoi. Abia s-a is-
W     prăvit asta, şi iată altă minune. Un şarpe mic şi negru
* ca piperul, iute de tot, sări pe alt păcătos cu mare iu-ţime ca o şopîrlă, şi-şi înfipse capul în burta păcătosului, drept prin buric. Apoi căzu jos. Din rană ieşea fum, din gura şarpelui fum, iar fumurile se întîlneau. Păcătosul a căscat o dată, a întins mînile ca un somnoros şi să uita la şarpe iar şarpele la el. Şi iată picioarele omului au început să se lipească, şi vedeai cu ochii cum se fac coadă, iar coada şarpelui s-a crăpat şi se vedea cum ies din ea picioare iar mînile omului s-a scurtat şi s-au făcut labe ; labele dinainte ale şarpelui s-au lungit şi s-au făcut mîni. Capul omului şi tot trupul lui s-a prefăcut în cap şi trup de şarpe, iar trupul şarpelui în trup de om. în urmă fostul om căzu ca şarpe pe pămînt, iar fostul şarpe se înălţă ca om ! Şi începu şarpele, adecă, fostul om, s-alerge şuierînd la vale : iar omul, adecă fostul şarpe, scuipă după el şi înjurînd îi zise pe nume : „Mai aleargă acum şi tu ca fiară, cum am alergat eu !"■
* Poeţii ajunseră într-a opta vale unde îşi ispăşeau păcatele viclenii şi înşelătorii, mincinoşii cei mari. Sufletul lor e ascuns în flacără şi arde de-a pururi ; cit e valea, vezi numai flăcări mişcîndu-se şi alergînd. Toate sînt duhuri. Şi cu cît ard, ele de durere fug ca să-şi astîm-pere focul, dar cu atîta focul s-aprinde mai tare. Iar plînsul şi vaietul lor s-aude din flacără ca duduitura focului cînd arde în lemne verzi.
Scîrboasă e pedeapsa dintr-a noua vale, a schismaticilor, a celor ce au băgat zîzanie între oameni şi ură între fraţi, a celor ce au umblat cu intrigi şi au stricat case. Pe aceştia dracii cu săbii mari îi spintecă în două, din creştet pînă în burtă, aşa că o parte a trupului le cade în stînga, alta în dreapta. Poeţii au văzut aici pe unul despicat : o parte pe un umăr, altă parte pe alt umăr. Toţi plini de sînge şi schilodiţi amarnic. Iar cînd
402
40$
li se închide rana, ei merg iarăşi la draci care-i spintecă din nou precum au fost. Pe Mahomed proorocul l-au văzut poeţii tăiat în două şi spintecat pretutindeni, aşa că i se vedeau plămînile şi inima bătînd, iar maţele îi spînzurau printre picioare şi se tîrau prin praf pe pămînt. Unii erau cu limba tăiată, alţii cu gîtul crăpat, altul cu mîinile tăiate din coate şi cu rana proaspătă aşa că viind să întindă mînile în sus ţîşnea pîrîu de sînge din mîni şi-i curgea pe obraz şiroaie. Pe unul l-au văzut fără cap, umbrind, şi el printre ceilalţi, iar capul şi-1 purta în mină ţinîndu-1 de plete, aşa cum ai purta un felinar. Acesta era unul care băgase ură între tată şi fiul său.
Poeţii au scoborît într-a zecea vale, cea din urmă a Vailor-rele, unde sînt pedepsiţi falsificatorii, plastografii, şarlatanii. Această vale era în nespusă ticăloşie. Dacă ţi-ai închipui că ai aduna pe toţi bolnavii din lume şi i-ai azvîrli pe toţi grămadă pe un cîmp, n-ar fi mai rău decît aici. Erau parcă adunate toate boalele, şi aerul putea cum pute puroiul din rana putredă. Unii zăceau pe burtă, alţii pe spinările altora, mulţi se tîrau ca cînii pe cale. O seamă erau plini de rîie şi de lepră din creştet pînă-n tălpi şi vecinie se scărpinau de-a lungul trupului, parcă se ţesălau * ; alţii sînt umflaţi ca tobele, de boală de apă, o seamă se coc în aburi ferbinţi. Poeţii au văzut cum un duh a sărit pe altul şi apucîndu-1 cu dinţii de ceafă 1-a tîrît peste petre şi spini, cu burta pe jos, aşa că i-a sfîşiat şi pieptul şi burta. Dincolo alte două duhuri se goneau unul pe altul, amîndouă goale, ticăloase, şi se muşcau cu dinţii, şi păreau ca doi porci scăpaţi din poiată.
Poeţii ies acum din Văile-rele şi intră în Fundul-ia-dului. Acesta este un fel de puţ adînc, iar pe margine stau uriaşi îngropaţi în pămînt pînă-n buric. Dante la început a crezut că sînt turnuri de cetate.
Unul dintre ei era legat în lanţuri şi cînd s-a scuturat o dată, s-a cutremurat pămîntul sub el. Uriaşii steteau înfipţi aşa pe marginea puţului ; unul singur era liber
* In periodic : ţesală (n.n.).
I     şi acesta a luat pe poeţi în braţe şi i-a scoborît în fundul
* unde zace Lucifer.
I Acest fund are patru cercuri după patru feluri de
1 trădare.
De-aci începe grozăvenia cea mai cumplită. Intr-acest f iad nu mai este plîngere şi scrîşnire, ci vecinică tăcere, |     în nesfîrşit intunerec.
I Poeţii scoboară spre adînc, şi merg repede. Nimic
? nu văd, nimic nu aud ; cîmpul e de zăpadă. Deodată răsare un glas din pămînt : „De ce calci pe noi ?" Şi poetul, uitîndu-se în jos, a văzut că sub el este un lac îngheţat, pînă în fund, iar păcătoşii stau pînă-n gît în gheaţă ; şi cît e lacul vezi numai capete pe deasupra gheţii. Toţi clănţănesc din dinţi ca berzele din cioc, toţi ţin faţa în jos ; şi gura lor vînătă mărturisea de gerul cumplit, iar ochii lor mărturiseau durerea din inima lor. Capetele unora erau lipite şi îngheţate la un loc, încît nu puteau să-şi mişte capul, iar cînd şi-1 mişcau ţipau toţi deodată de durere. Unii n-aveau urechi, alţii nas, şi toţi erau degeraţi. Aceştia sînt trădătorii de prieteni şi de rude, iar cazna li-e că vecinie nu pot să se mişte ci stau prinşi de-a pururi în gheaţă. Aci Dante descrie cea mai fioroasă scenă din tot iadul. Anume vede într-o groapă îngheţată pe doi, unul mai jos, altul mai sus în
* spatele celuilalt şi cu dinţii îl apuca de ceafă şi-i rodea oasele capului, cu creieri cu tot. Cînd 1-a văzut poetul a strigat : cine eşti tu, şi de ce rozi capul celuilalt ? Iar duhul care rodea s-a oprit şi rădicînd gura plină de sînge şi-a şters-o cu pletele din capul celui ros şi a spus poetului că a fost în viaţă contele Ugolino, iar pe cine-1 roade a fost arhiepiscop şi rudă a lui. Acesta însă 1-a pîrît pe Ugolino că şi-ar fi trădat ţara, 1-a prins şi 1-a închis într-un turn pustiu, cu patru copii ai săi, şi a azvîrlit cheia turnului în mare. Şi povesteşte Ugolino cam aşa : „Cînd am auzit că închide turnul şi pleacă, am ştiut ce este şi m-am uitat la copiii mei, fără să zic un cuvînt. Nu plîngeam, aşa eram împetrit de groază, dar copiii plîngeau şi Anselimo cel de cinci ani mi-a zis : «Ce te uiţi, tată, la noi aşa, ce ai ?» Dar eu nu i-am răspuns, şi n-am vorbit nimic toată ziua aceea şi toată noaptea următoare, iar a doua zi cînd a răsărit soarele
404
405
şi o rază a pătruns în temniţă, mi-am văzut copiii galbeni şi flămînzi, şi atunci de groază şi de desperare mi-am muşcat mînile. Iar bieţii copii credeau că-mi muşc mînile de foame ; să ridicară şi venind la mine mi-au zis : «Tată, mănîncă-ne mai bine pe noi, tu ne-ai dat carnea de pe noi şi ai dreptul să ne-o iei». Eu atunci m-am liniştit ca să nu-i întristez şi mai tare. Şi toată ziua aceea şi a treia zi am stat cu toţii muţi. Ah, cum nu ne-a înghiţit pămîntul ! Dar cînd a fost a patra zi, Gaddo, cel de 4 ani, mi s-a aruncat întins la picioare şi leşinat de foame mi-a strigat : «Nu mai pot de foame, tată, de ce nu ne ajuţi ?» Şi a murit la picioarele mele. Iar a cincea zi a murit ai doilea, şi aşa cum te văd pe tine înaintea mea, aşa văzui pe toţi patru copiii mei murind unul după altul. Şi în întunericul tem-niţii eu orb de durere mă tîram de la cadavru la cadavru şi-mi pipăiam copiii morţi şi-i sărutam. Şi la urmă durerea a putut mai mult decît foamea, şi-am perit de durere acolo între copiii mei. De aceea rod capul acestuia, că dacă eu am fost vinovat, ce-au fost vinovaţi bieţii copii, ca să mi-i omoare cu foamea ?"
Poeţii apoi au trecut înainte şi au ajuns la mişeii cari aveau faţa întoarsă pe spate în gheaţă şi nu puteau nici să plîngă, căci lacrimile le îngheţau şi se făceau ace sub pleoape. Şi minunea lui Dumnezeu ! Aceştia nu erau morţi ci vii : Ei sînt trădătorii binefăcătorilor lor. Trupul lor e viu în lume, dar sufletul li-e în iad şi se chinuieşte.
In tăcerea ce era prin întunericul de veci, poetul a simţit deodată că bate vîntul. Şi s-a mirat cum bate vîntul unde nu este aer, dar a înţeles îndată ce este, căci scoborînd tot mai spre adînc, a văzut prin ceaţă ceva ca o moară de vînt care se învîrteşte. Iar în gheaţă steteau mişeii cei mai din urmă, adînc în gheaţă, prinşi cu totul în ea, şi se vedeau aşa cum se văd nodurile negre în sticlă, sau cum în gheaţă se văd pietrele îngheţate la fund. Unii steteau întinşi, alţii încolăciţi cu obrajii la tălpi —• toţi în vecinică nemişcare !
Şi iată că moara de vînt era Lucifer însuşi. Grozav de mare, înfipt în gheaţă pînă-n brîu, nespus de urît, cu capul cu trei feţe : una roşie ca de sînge, una neagră şi alta galbenă. Şi de sub fiecare faţă îi ieşea un rînd
de aripi, aşa de mari cît pînzele de corăbii, aripi negre, lucii ca de liliac, şi bătea mereu din ele şi stîrnea trei vînturi, grozave şi'reci şi acestea îngheţau tot iadul. Şi plîngea Lucifer şi-i curgeau balele din trei guri în care sfîsia pe cei trei păcătoşi ce-i atîrnau de la brîu în jos în 'gură. El îi strivea în dinţi şi le sfîsia carnea. Unul dintre ei era Iuda.
Aici era fundul iadului, şi buricul lui Lucifer era centrul pămîntului. Picioarele lui erau de ceealaltă parte a pămîntului, dincolo de centru. Şi pe lîngă picioarele lui, prin gheaţă, poeţii au ieşit din iad prin partea ceealaltă a pămîntului şi 'au mers înainte spre Purgatoriu.
Acesta era pe scurt cuprinsul călătoriei prin iad. Frumuseţea cea mare a poeziei eu n-am putut să vi-o arăt, pentru scurtimea locului. Această frumuseţe este că poetul vorbeşte mereu cu păcătoşii, iar ei îşi spun povestea păcatelor lor şi cum au ajuns în iad. Ca pildă eu am arătat numai povestea lui Ugolino care a murit de foame, însă poveşti de acestea sînt multe în cursul scrierii. Poetul descrie pe amănuntul drumurile, întîmplările şi multe de toate, pe cîte eu nici n-am putut să le pomenesc. *
* Iadul lui Dante e tradus de două ori în româneşte, de d-na Măria Chiţu, în proză, şi de mine în versuri (n.a.).
406
„A ZICE" ŞI „A SPUNE"
Nu e lesne pent.ru toţi, cîţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea între spun şi 22c. Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu pot face deosebirea. Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici avocaţii, nici doctorii, ba nici mulţi dintre profesori.
Afişele Teatrului Naţional ne spun că „...între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri". Afişele Ateneului Român, cînd sînt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare concursuri, spun tot aşa : vreun domn oarecare va zice o anecdotă. Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa : „Gazetele zic că d. cutare ministru 'va zice un discurs în cameră, în care va zice"...
Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către altul : „Am să te zic la tata !" Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos româneşte : „Ei, domnule, mie-mi zici .'" Dar ăsta era un pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă la mislete. De la mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.
Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un punct, scuza ei. Sinonimele sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu sufere luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. A zice şi a spune sînt pînă la un loc sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt tot atîtea sinonime pînă la un loc cu a zice şi a spune.
Cînd zicem : zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te ! noi spunem tot acelaşi lucru. De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice îşi are o scuză în sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci * relativă, are deci graniţe. Unde e graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.
Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru : „Tu eşti fiul lui Dumnezeu ?" Hristos a răspuns stereotip „Tu zici !" Aşa traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au tradus „Tu spui" ? Pentru că răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit să zică : Nu eu o afirm asta, tu o afirmi ; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi a susţine o părere se traduce româneşte cu a zice. în generalitatea cazurilor, a zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact : spun = anunţ, zic = enunţ. Nu e totuna : „tu ce spui" ? cu „tu ce zici" ? Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm : „Dar tu ce zici ?" Sau... „ce zici tu ?" Dar nu : „Da tu ce spui ?" Pentru că aşteptăm sus-j ţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de aceea : „mi-a zis tîlhar, mi-a zis prostule" etc. — nu însă : „mi-a spus tîlhar etc."
în cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amîndouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia spune, ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof, ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune opiniunea sa filosofică.
Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (ci-că) nu cu se spune, căci se zice e tradiţional şi moştenit, din bătrî-nescul dicitur, şi e şi o chestie psihologică la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului „Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie" ori „zis-a badea c-o veni luna
408
409
cînd o răsări" ori „Spusu-ţi-am, mîndruţo, spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauţi în versurile Văcărescului :
„Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi spun" — alături de povestesc nu poate sta zic, ci numai spun.
E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe ; şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi pe afişele Teatrului că „d. X va zice o poezie", am crezut că e vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a cînta. Dacă ne temem de verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap opincile. Ţăranul zice : a spus o minciună, a spus o snoavă etc, dar cine 1-a auzit zicînd : a zis o minciună, i-au zis o snoavă ? Atunci ce e prostia noastră cu : va zice o anecdotă ? Va zice un discurs ? „Am să-ţi zic toate greşelile" sau „am să-ţi zic eu ce eşti" sau „îţi voi zice de altădată" etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.
BATRÎNUL CRĂCIUN
în colindele noastre, alături de domnul Christos se mai face pomenire de sfîntul Petre, bătrînul Crăciun şi Ion sfînt-Ion. Toţi patru, în mitologia noastră sînt unul şi acelaşi sfînt : sfîntul soare. Zic în mitologia noastră, care e păgînă pînă în ziua de astăzi şi e o cestiune cu totului tot felurită de cea religioasă creştină.
Bătrînul Crăciun reprezintă soarele de toamnă, de aceea, cum spune colinda, se scaldă în rîu de vin şi e vînător. Sfîntul Petru e soarele verii, de aceea e păstor în colinde. Sfîntul Ion e soarele iernii de după solstiţiu, soarele care începe să se renască şi se scaldă în rîu de mir. Iar Christos e soarele primăverii, în toată puterea lui tînără şi atotînviitoare. Din colinde se recunoaşte foarte bine cum ei patru personifică soarele în patru anotimpuri.
Una din cele mai vechi colinde, păgînă în felul ei, ne descrie cum Christos, bătrînul Crăciun şi Ion sfînt Ion „se tot scaldă şi se întreabă cine e mai mare şi mai de demult ?"
Christos susţine că el. Bătrînul Crăciun însă : „Tu vei fi mai mare şi mai de demult, dar de bătrîneţe sînt mai bătrîn eu". Răspunsul ar fi o contradicţie : cum e mai de mult Christos decît Crăciun şi totuşi Crăciun e mai bătrîn decît Christos ? Dar răspunsul are noimă. Soarele primăverii, cronologiceşte, e mai de mult decît soarele toamnei tîrzii ; dar soarele toamnei, ca soare scăpătat, ni-1 închipuim bătrîn, pe cînd pe al primăverii ni-1 închipuim tînăr, vecinie tînăr. Şi aşa punînd alături pe bătrînul cu tînărul, Crăciun răspunde corect. Ion
411
sfînt-Ion — soarele iernii — răspunde lui Christos : „tu eşti cel mai mare numai de mărire dar mai mic de zile" şi se fereşte să pomenească de bătrânul Crăciun, pentru că vorbind cronologiceşte Sfînt-Ion e mai tînăr decît Crăciun — iarna e mai aproape de noi decît toamna — şi chiar după cum ni-1 închipuim, ca soare ce se renaşte, e mai tînăr decît Crăciun. Şi mai zice : „tu cînd te-ai născut eu te-am sprijinit în poală de vestmînt şi te-am înfăşat, în braţe te-am luat şi te-am rădicat sus'la înaltul cer".
După spusa sfintelor noastre cărţi, Ion nici n-a fost de faţă la naşterea lui Christos, nici în braţe nu l-a purtat. Tradiţiunea asta nu e deci a creştinilor, ea în fondul ei e păgână solară, şi nici nu o cunoaşte poporul decît numai în colinde. Dar e foarte adevărată, dacă o raportăm la soarele iernii care se tot apropie de echinocţiul cînd se naşte soarele primăverii. Soarele, iarna, se tot înalţă pe cer pînă ce, primăvara, stă drept în naltul cerului şi de-aceea : „eu te-am rădicat sus la naltul cer" şi de-aceea : „eşti mai mare la mărire" căci soarele primăverii e în toată puterea lui „dar mai mic de zile".
Cum se vede, avem un amestec de creştinism şi de păgînism. Lucruri curat creştineşti sînt potrivite vederilor păgîne, sau şi întors. Precum am spus, aceasta se întâmplă numai în mitologia noastră şi numai în colinde. Bătrînul Crăciun e o fiinţă curat mitologică ; legea creştinească nu ştie nimic de un sfînt Crăciun. Pe Petru şi pe Ion îi ştim din sfintele cărţi altfel de cum ni-i arată colindele, iar Christos e într-adevăr soarele, dar nu cel din mitologie, ci soarele dreptăţii vecinice, lumină din lumină şi Dumnezeu adevărat !
f
1
POETUL DE LA BlRLAD
Tînărul nostru amic, dacă se va mai bucura de dulcea lumină a soarelui, trebuie să ajungă poet mare. Trebuie să ajungă, zic eu, pentru că-1 ştiu zăpăcit din tălpi pînă în vîrful celui mai lung fir de păr ce-1 are în creştet.
Venise din Bârlad, de-a dreptul de pe banca cea mai din fund a clasei a treia gimnaziale. Nu putuse suferi tirania profesorilor săi cari cereau — hainii de ei ! — să-şi tundă părul şi să-şi ştie lecţiile. Auzi d-ta, să ceri unui poet în perspectivă să-şi tundă părul ! Asta ar fi ca şi cînd ai să razi coama fluturătoare a celui mai frumos cal, ori ca şi cînd ai cere codrului să-şi lapede podoaba frunzelor în mijlocul verii !
Simţea focul „sacru" în inima sa. Făcuse versuri admirabile, despre care o mătuşe a lui spunea că sînt perfecţiunea întrupată, iar un copist de la tribunal, bun prieten, de cîte ori îi cerea cîte o ţigară, îl numea divine cântăreţ. Iar copistul ştia ce spune, căci fusese prin Bucureşti lipitor de fâşii cu adrese la un ziar, şi venise „în contact cu literatura".
Astfel tînărul amic din Bîrlad veni la Bucureşti să se facă poet. Ce uşor e şi ce frumos să fii poet! Meşteşugarii ori slujbaşii şi alte soiuri de oameni trebuie să muncească mult ca să ajungă la liman, dar poetul e iubitul muzelor. Umblă pe uliţi noaptea, cu gura căscată la luna plină, fluierînd vro sîrbă ori mai ştiu eu ce şi adună vorbe cum le găseşte, una de la răsărit şi alta de la apus, le aşează în şiruri ca soldaţii şi le potriveşte la coadă : ceaca-paca, tranca-fleanca, ala-bala, calea-valea, şi e gata poezia ! Şi iată-ţi numele tipărit prin toate
413
gazetele, şi curg laudele, şi pe stradă toţi te cunosc ca pe un cîine scurt de coadă, bărbaţii te invidiază, femeile te admiră, birjarii se sfiese să-ţi ia leul cînd te dai jos din birjă, prin birturi poţi mînca degeaba, căci stăpînii birtului sînt fericiţi că te-au avut musafir şi spun după aceea la toţi : vezi, la masa asta a mîncat vestitul cutare şi cutare.
în provincie e mai greu. în Bîrlad mai ales. Toţi te cunosc şi-ţi zic pîrlitul. Dar în Bucureşti răsări deodată ca soarele-n zori. Cine să stea să întrebe de unde vine soarele ? Apoi poezia nu întreabă de atestate şi de diplome ca toate celelalte secături de meşteşuguri, şi industrii, şi slujbe, de cari nu te poţi apuca pînă nu'arăţi pitacul că ştii ceva şi eşti om cinstit.
Ajuns la Bucureşti, a alergat direct într-o redacţie. Cu talentul pe care ştia că-1 are, cine să nu-i facă loc ?! Are să umple foiletoanele cu versuri, să tune şi să fulgere în proză contra ignoranţei ce domneşte în învăţământul ţării, contra stricatei societăţi, contra înfricoşatului bigotism ruginit, contra bisericii şi a lui Dumnezeu, care să mai crede stăpîn al lumii ! Din nefericire îi luaseră alţii înainte, tot ca el, şi nu mai era loc în redacţie. N-a disperat amicul, a primit deocamdată să fie încasator.
Poezia îi sta ghimpe la inimă. Dar cei din redacţie îl luau la vale cu versurile lui. Nerozii, ce pricep ei ! Şi nu ştiu cum s-a făcut, că într-o zi s-a pomenit la un maestru al poeziei cerîndu-i sfat. Maestrul, punînd ochelarii pe nasul său, prin care dealtfel şi vorbea, a început să-i dea poveţe.
—■ Totul este, iubitul meu, să ai rime diamantine şi ritm de trompetă. Ce ai să spui în vers e indiferent, cu atîta mai bine cînd n-ai nimic de spus. Ascultă clapele clavirului do-do-mi-fa-mi-sol-re. Silabele versului să corespundă tonului clapelor. Iată de pildă un vestit vers al meu : E gnu? Ba nu, e mu, e mu, e, mi, e mo ! Nu înţelegi ? Vezi, asta e taina poeziei. Gnu e un patruped prin care eu reprezint virtuţile astrale. Sînt aceste virtuţi în societatea noastră ? Observă delicatul răspuns : Ba nu ! care ascunde două comori ale spiritului meu. Ce virtuţi ? Banu, asta e tot, şi vezi cum am adus lu-
cru ! Nu sînt virtuţi în lume, ci mu. Prin acest mu înţeleg mugetul patimilor, mi simbolizează plîngerile nefericiţilor, ale copiilor mici, iar cînd zic mo parcă vezi căscîndu-se o prăpastie înfiorătoare. Lumea noastră este idioată, dar în poezie aşa se spun lucrurile, prin alegorii şi simboluri.
Bietul amic se zăpăcise şi mai rău. Rime diamantine, ritm de trompetă, clape de clavir şi mi-mo-mu ! S-a trudit ziua întreagă să facă şi el ceva la fel, dar tot ce ieşea i se părea prostie fără pereche. Nu ştia că tocmai asta era culmea poeziei. Tot ce i s-a părut mai bun a fost versurile :
Fa-mi-re-mi-la-sol Iah-ni-e-si-ra-sol,
Aceeaşi vocală şi sus şi jos. Dar ce să înţeleagă lumea prin iahnie şi rasol ? I se părea şi lui prea de tot. A doua zi însă, mergînd la maestru, acesta era să-1 sărute de bucurie.
— Perfect ! Aceste două versuri sînt de o uimitoare sugestiune. Un psalm modern ! Totul e un amestec de mizerii în lume, şi acest lucru îl simbolizăm prin iahnie, iar rasolul vrea să zică...
Ce trebuia să zică rasolul, nu ştia în grabă nici maestrul. Dar trebuia să simbolizeze ceva, mare, profund, neînţeles de toţi profanii. Şi ori şi ce ar fi simbolizat, cuvîntul era perfect ales, turnat în bronz, cel mai potrivit pentru ceea ce avea şi trebuia să spuie.
La vreo cîteva zile, tînărul amic, care se pusese cu tot temeiul pe rime diamantine, s-a întîlnit, prin nu ştiu ce întîmplare cu un alt maestru al prozei, şi din vorbă în vorbă, i-a spus povestea rimelor.
— Nu, domnule ! Rimele nu sînt totul în poezie. Se fac poezii foarte frumoase fără de rimă. Ticăloşi or mai fi fost grecii şi romanii care au îndrăznit să aibă o vastă literatură poetică, fără să cunoască rima ! Dacă toate cuvintele limbei noastre ar avea rimă, luxul ar fi cuminte şi frumos. Dar avem nespus de multe cuvinte care n-au rimă. Ce te faci cu ele ? cu ce rimezi suflet, inimă,
414
415
patimă, fulger, cadru, galben, lînced, aspru, şubred, muced, cerb, capră, vecinie şi cîte şi mai cîte ! Alte cuvinte au o singură rimă, pinten — sprinten, crînguri — singuri, îngeri — plîngeri, mult — ascult, dulce — culce şi aşa mai departe. Cînd vezi un vers în coadă cu dulce, ştii cu ochii închişi că al doilea o să aibă în coadă pe culce '. Şi cum strîng în chingi poeţii voştri limba şi cum se întorc pe toate părţile să aducă oarecum într-acelaşi loc două vorbe, cari nu se întîlnesc poate-n viaţa lor în gura oamenilor cuminţi, numai ca să aibă o rimă ! Iar mu-mi-mo al d-tale este nebunie goală.
Şi i-a mai spus multe altele şi a zăpăcit şi mai rău pe bietul amic de la Bîrlad. Şovăia acum între proză şi poezie, dar fiindcă focul sacru nu-1 slăbea deloc, el n-a stat mult să se gîndească.
Uitasem să vă spun că amicul e tînăr. Veţi fi înţeles asta şi d-voastră, din clipa în care v-am spus că ajunsese pînă în clasa a treia a gimnaziului. Dar aş vrea să nu vă înşelaţi, ca să-1 credeţi cumva copil. Nu, avea cînd a plecat de pe bancă optsprezece ani, căci de multa iubire a cărţei zăbovise, tot cîte doi într-o clasă, şi cu o lăudabilă perseverenţă. Acum e de douăzeci de ani, şi are s-ajungă poet mare, mai mare şi decît maestrul său, judecind după epitetele — nu ornante, ci necesarii — cu oare maestrul îl recomandă publicului cititor. Iar maestrul ştie mai bine.
Amicul nostru scrie acum mereu într-o gazetă, scrie veşnic. în proză tăbărăşte măcar o dată pe săptămînă asupra profesorilor de la Bîrlad, că nu ştiu să conjuge substantivele şi să decline verbele latineşti, că nu ştiu carte, că învăţămîntul nostru e în continuu regres graţie mizerabililor profesori ce-i avem în toată ţara. Şi dă soluţii, şi atacă, şi îndreptează programele, şi citează pe Ziller, şi pe Herbert, şi pe Aristotele. Tabără apoi asupra a tot ce se poate discuta şi face teorii, ferească sfîntul să încapi pe mîna lui, că ştie toate şi toate le vede. Iscăleşte cu pseudonime, cînd ceartă şi dojeneşte. Să nu crezi că nu-şi iscăleşte numele de teamă că va fi dat pe faţă că e pîrlitul din Bîrlad ! Aş ! El are tăria convingerilor.
I Probă ? Probă e că poeziile le iscăleşte cu numele său. I Da ! Să-1 stie toţi, mai ales cei din Bîrlad. îţi spun eu f că are s-ajungă om mare, mai ales că toate poeziile lui sînt înţelese de el şi de maestru, şi azi lumea o să fie l      biruită prin iahnie şi rasol.
416
DE CE TE TEMI NU SCAPI
E vechi exemplul — de pe timpul filosofiei neoplatonice — că un om beat care merge în zig-zaguri, măsu-rînd drumul de larg, cade cu siguranţă în groapa de care el vrea să se ferească. Dacă el a văzut de departe groapa şi şi-a fixat atenţiunea asupra ei, îşi dă toată silinţa să meargă drept înainte pe partea stingă, ocolind groapa care e pe partea dreaptă a drumului. Şi într-adevăr se ţine bine, merge pe stînga, dar cînd e în dreptul groapei, el s-abate la dreapta ţintă spre groapă şi — cade în ea. Dacă n-ar fi văzut-o de mai nainte, poate n-ar fi căzut într-însa ; însă aşa, atenţia lui a fost fixată spre un loc şi de ceea ce s-a temut n-a putut scăpa.
Pe fixarea atenţiunii este întemeiată şi autosugestiu-nea, şi nu e fabulă că au murit oameni la ziua şi ceasul prezis de altul, mai ales de-o „vrăjitoare". E destul să-ţi fixeze cineva atenţiunea, sau însuţi tu să ţi-o fixezi, că ai să păţi vrun rău, ori chiar să mori, în cutare lună şi în cutare zi, şi dacă eşti destul de sugestionat, ai să păţi răul într-adevăr, şi ai să mori de-a binelea.
O păţanie de felul acesta vreau să vă povestesc acum. Am văzut-o cu ochii; şi cu toate că nu e nu ştiu ce întâmplare deosebită, dar are haz şi întăreşte adevărul că nu scapi de ce te temi.
Eram student în clasa a şesea a liceului. Printre noi aveam un coleg străin, nu din ţinutul de unde eram toţi ceilalţi. îl chema Sever, şi, pe semne, avea tată bogat, un avocat care învăţase şi pe la Paris. Sever era ciocoiul clasei, îmbrăcat după modă, şi dumineca purta mănuşi,
418
iar noi toţi copii de ţărani şi rămaşi tot pe lîngă hainele ţărăneşti.
Pe Sever l-am poreclit dintru început Papă. Se înţelege, după obiceiul studenţesc, toţi aveam cîte o poreclă, ba şi cîte două şi trei, fel de fel de nume inventate şi consacrate. Iar Sever a ajuns la porecla Papă prin obiceiul ce avea de-a numi pe tată-său papă. Noi nu ştiam pînă atunci minunea asta, şi cînd l-am auzit întîi zicînd „papă" l-am întrebat ce e aia. Cînd am înţeles că papă va să zică tată, ne-am uitat miraţi unii la alţii, iar cînd am priceput că aşa zic boierii şi că Sever al nostru zice cu toată seriozitatea lui tată-său papă, am izbucnit în hohote de ne scutura rîsul mai rău decît frigurile. Şi i-a rămas numele Papă şi-1 cicăleam cu porecla toată ziua, şi-1 sileam să ne zică Tatăl-nostru care este în ceruri, ca să vedem cum sună : „Papă al nostru care eşti în ceruri", şi-i repetam de zeci de ori pe sub nas începutul simbolului credinţei : „Cred într-unui Dumnezeu, papă al tot-ţiitorul" şi de mai la vale : „Şi s-a suit la cer şi şade de-a dreapta la papă".
De-ar fi fost cîne, Sever ar fi turbat de atîta necaz ce-i făceam. Dar din fericire, omul e mai rezistent decît cinele. în urmă ne-am plictisit şi noi de porecla Papă şi am prefăcut-o. Evoluţia numelor era, dealtfel, la noi, o urmare firească. Papă a devenit Papalovsky, întrunind două idei. Anume, Sever se mutase în gazdă la un strungar polon, numit Comalowsky, un tip de om. Şi aşa Papă a luat terminaţia patronului său, şi porecla Papalovsky ne amintea şi de tata şi de gazda lui Sever.
Numele Papalovsky suna în gura noastră mai românizat, Păpălusky.
Acum, era la examene, prin iulie. Public mult în sală ; profesorii toţi, plus un comisar regal, ungur care nu vorbea multe şi se uita urît pe sub ochelari, iar vorbă românească ştia puţină. Ajunsesem la limba latină. Sever era mai la sfârşit după alfabet.
Cînd i-a venit rîndul s-a ridicat, a deschis pe Cicero la pagina indicată de comisar — care mergea pe întâmplare, aveai să traduci ori de unde cerea comisarul, nu numai din puţinul pens citit în clasă.
419
Sever a cetit limpede şi afară de cîţiva hăm-hăm a tradus frumos şi fluent. A mai citit o frază, şi alta şi alta, şi deodată, în mijlocul uneia, s-a oprit brusc.
— Mai departe, mai departe, domnule Sever, zise profesorul, dar Sever nici nu răsufla. S-au uitat profesorii la el şi-au aşteptat să-i vie glasul. Şi nu-i venea. Se uita în carte şi mişca sprîncenile. în urmă, şi-a ridicat şi comisarul capul şi s-a uitat la Sever ; se vede că bănuia că Sever nu ştia să traducă vreo formă mai grea. Să te miri însă, frazele erau uşoare şi, mai ales unde se oprise el, urmau propoziţiuni simple şi cunoscute de înşişi începătorii la latineşte.
Ne-am mirat şi noi colegii lui, şi nu-i înţelegeam îndărătnicia. Profesorul se necăjise şi bătea cu creionul în masă : „Ceteşte, domnule, odată !" şi apoi „haide, omule, ce e asta ?" Degeaba.
Eu mărturisesc că nu înţelegeam nimic. Ca mine mulţi dintre colegi. Unii însă dintre noi — după cum ne-au spus după ieşirea din clasă — au înţeles ceva, aveau o bănuială vagă de ce nu vrea Sever să cetească mai departe. Dar nici ei nu puteau crede. Pe ceilalţi dintre noi nici nu ne tăia capul.
Bietul Sever ! Se temea de un cuvînt din text, şi de aceea tăcea. Dar în urmă, silit de ochii comisarului, şi-a luat inima în dinţi şi a început cu foarte multă încordare să citească rar — se vedea că se opinteşte să scape de o viitoare, s-o ocolească şi replică : Senatus păpălusky rom...
Ei, acum ştiam ! Era fraza cu care începeau toate deriziunile senatului, obişnuita formulă senatus populusque romanus (senatul şi poporul roman). Noi am rostit-o de multe ori, şi n-am băgat de seamă niciodată asemănarea între „populusque" şi „păpăluschi". Bietul Sever a observat-o, şi acum se temea că nu va rosti clar populusque, şi s-a trudit să răspice clar şi corect, şi a răspicat-o tocmai cum nu voia !
Noi am chihotit pe la spatele lui; el, roşu ca racul şi cu boabe de sudoare pe obraz, abia oe-a rostit rom- şi a auzit rîsetul, a închis cartea şi a lăsat-o pe bancă, şi-a ţintit ochii fix pe tablă şi acolo i-a ţinut. N-a fost chip să mai scoţi o vorbă din el. Comisarul, cel ce se uită aşa
*    de urît pe sub ochelari, a întrebat pe profesori ce se pe-
Itrece aici ; iar unul dintre ei, profesorul clasei noastre, nu ştiu ce i-o fi spus, ce nu, că s-a liniştit comisarul. Ce-a mai fost apoi n-am la ce s-o povestesc. Sever e astăzi inginer, băiat vesel şi bun. Cînd mă întîlnesc, rareori, cu el, totdauna ne aducem aminte ori eu, ori el, de întîmplarea cu Cicero la examen şi rîdem amîndoi. — Cum naiba o potrivişi tu să-ţi ceteşti tocmai numele, mă Severe ?
— Ştie Hantătarul ! Şi cît m-am trudit să cetesc corect şi mă trăgea parcă de sfoară să cad în groapă !
— Ia zi acum : senatus populusque.
— Acu zic şi de o mie de ori şi n-am să greşesc, dar atunci, vezi, îmi era fixată atenţiunea la primejdie şi n-am putut scăpa de ea.
420
AMICUL MEU DIN TORBOLE
M-am oprit dinjos de satul Maderna, pe drumul ce duce pe lîngă lac la vale spre cîmpiile Lombardiei. Aerul era plin de miros de floare de lămîi şi de portocal, cerul senin avea o coloare albastră întunecată şi aşa de limpede cum n-am văzut pînă atunci niciodată. Vîntul Ora, care bate regulat de-a lungul lacului în fiecare zi la anumit timp şi cu anumită putere, încă nu se stîrnise de dincolo de Insula Gardei; lacul era liniştit cu totul şi suprafaţa apei părea oglindă.
Mă uitam în apele limpezi ale lacului la peştii ce se vedeau jucîndu-se la mari adîncirni. Treceam cu ochii întinderea lacului de-a latul pînă la turnurile oraşului Garda şi urmăream cîte un vaporaş care cu pînzile lui se vedea plutind încet ca o rîndunică albă, pe sub sudul veronez al lacului.
Am stat multă vreme aşa. începuse acum apa să se încreţească ; sosise vîntul de la sud, şi era timpul să sosească şi vaporul care făcea cursa între Riva şi Desen-zano.
Abia atunci am băgat de seamă că aveam un vecin. Se vede că venise demult şi s-oprise lîngă mine, fără să-mi zică bună ziua. Se uita şi el pe lac. Un om mai mult bătrîn decît tînăr, frumos la chip şi la statură.
Cînd am dat cu ochii de el era să izbucnesc de rîs. Pofta rîsului mă biruise, dar m-am stăpînit şi am chiho-tit numai cu gura închisă. Avea omul o pălărie cu bordurile aşa de late, că ar fi putut să doarmă patru oameni sub umbra lor. Unde Dumnezeu o fi găsit el aşa monstru de pălărie ! Aşa mi s-a părut la început; mai la urmă,
obicinuindu-mă, văzui că pălăria lui nu era aşa de uriaşe, dar tot era prea din cale-afară. El m-a văzut că rîd, şi-a rîs şi el, prietinos şi vesel, glumind în limba lui: „Ei, vezi, sub asta nu mă arde soarele !"
Şi am intrat în vorbă. Eu avînd de mult gîndul să încerc o glumă cu vrun italian şi nu găsisem prilej pînă acum : să-i răspund şi să-1 întreb româneşte, ca să văd cum ne vom înţelege. Acum mi-a fulgerat prin minte să încerc gluma cu vecinul meu, că-1 vedeam vesel din fire şi pricepător de glumă.
— Văd că nu te arde ! am zis eu rîzînd mai cu inimă.
El a mişcat puţin capul, cum face omul cînd observă un lucru nou. A înţeles bine ce-am zis, căci toate vorbele mele sînt aproape tot aşa şi italieneşte, dar a simţit că ori sînt străin care nu rostesc bine, ori sînt italian dintr-alte părţi şi vorbesc un grai deosebit.
— De unde vine domnul ? m-a întrebat el. •—- De departe. Din ţara românească.
începutul răspunsului meu i-a sunat italieneşte, dar sfîrşitul i-a părut vorbit fără îndoială, în limbă păsărească.
— Nu înţeleg.
— Cum să înţelegi ? Dă pălăria jos că-ţi astupă urechile.
Acum, ori a înţeles din vorbele mele, ori din semnul pe care l-am făcut cu mîna, ori că singur a venit la gîndul acesta, ştrengarul şi-a dus amîndouă mîinele la fundul pălăriei, a apucat-o tacticos de două părţi şi şi-a dat-o jos încet, ţinînd-o apăsată pe piept. Şi făcea o mutră aşa de ştrengărească, zîmbind dintr-un colţ al gurii !
Văzîndu-1 aşa, mi-a dat prin suflet bănuiala că ori e vrun măscărici ori nu e în toate minţile. Şi m-am uitat împrejur, să văd cît de departe e satul. Ce, era lucru de rîs să mă văd aici, singur, intrat în horă cu omul acesta ?
— Si, si, signore, si, i-am zis eu pe curată italienească, îmi trecuse pofta să mai fiu al dracului cu el.
în urmă ni-am desluşit amîndoi, şi cine sîntem şi de unde. El era pescar de la Torbole, sărăcăciosul, dar ves-
422
423
titul sat de pe lacul Gardei. Văzuse el mulţi străini în viaţa lui şi le cunoştea obiceiurile. Dar îndată ce-am înţeles că el îmi făcuse ştrengăria cu luarea pălăriei aşa de tacticos numai în vederea unui pahar de vino trentino, iarăşi m-am făcut de către pădure, şi-am început să-i vorbesc româneşte din nou.
Vaporul încă nu se ivise. Am plecat amîndoi spre sat. Pe drum am tot vorbit, bineînţeles, eu tot româneşte. Dar nu mai avea haz gluma, după ce m-am trădat că pot să mă înţeleg cu el şi italieneşte.
La o cîrciumă-cafenea, în piaţa ce se întinde în dosul bisericii de lîngă port, i-am plătit italianului meu truda ce şi-a dat-o că m-a însoţit pînă aici. Era un vin negru de toată bunătatea — şi numai 30 de centime litrul ! — să tot bei.
Vaporul a început să so ivească, dincolo de Gardone. Mai este vreme, a zis italianul. Vaporul a intrat acum în sînul lacului şi s-apropia de port. Mai este vreme de un pahar — a zis el iarăşi. în urmă vaporul s-a oprit la punte.
— Acum nu mai este vreme, am zis eu. Trebuie să merg repede. Şi am apucat-o în pas gimnastic.
— O, segniore, te petrec şi eu. Un domn aşa de prietenos ca d-ta... Şi amîndoi am început să fugim.
Deodată el m-a prins de mînă şi m-a oprit.
— O s-ajungem la vapor pînă nu pleacă. Poate că n-ajungem. Haid, ne întoarcem îndărăt la vin.
— Ce vorbeşti, omule ? Alt vapor nu e pînă mîne. Unde să dorm eu în satul acesta ? Şi trebuie să fiu deseară la Riva.
— Ne ducem cu luntrea. Este vreme. Dacă ne apucă noaptea e lună plină. Şi e frumos noaptea pe lac... Că n-o să găsim luntre ? O, segniore. Dar poate crezi că eu am venit pe jos, de-a lungul lacului, de la Torbole pînă aici ?
Ciudat era omul ăsta. Aşa de bine îmi petrecusem cu el jumătate de oră la vin, şi era dintre aceia care te fura cu vorba şi cu portul şi vinul era aşa de bun, şi mai era atîta vreme de ajuns la Riva, şi pe lac e aşa de frumos noaptea şi e ademenitor gîndul să faci un drum mai
W   lung cu luntrea... şi, şi ne-am întors amîndoi la locurile
1% noastre. 1 Gîndeam că de vom pleca peste un ceas, tot vom t ajunge la Riva pe înnoptate. Dar pe înnoptate, cînd au | aprins o luminare în circiuma din Maderno, eu şi cu f scumpul meu amic din Torbole eram tot la masă şi jucam mora, due due, tre... r Era într-adevăr o lună frumoasă pe cer, cînd am ple-
cat. Şi era o minune lacul în reflexul lunii, liniştit şi cu dungi de aur pe luciul albastru-verde. De-a dreapta, uriaşele coaste ale muntelui Baldo se scăldau în lumină şi Iţot malul de sub poalele lor se vedea limpede cu turnurile de castele, cu pădurile de măslini şi vechile sate împrăştiate pînă sus pe coaste. Iar cellalt mal era întunecat de pereţii de stînci cari pe partea aceasta cad parcă de-a dreptul din cer în mijlocul apei. Pe sub stînci pe-acolo era noapte, o dungă largă de întunerec, pe care numai din vreme în vreme o lumina deodată cîte-un fulger puternic ce cuprindea sub orbitoarea lui lumină liniştitele ape de la un mal pînă la cellalt. Erau reflectoarele electrice ale vaporaşelor de poliţie italienească, staţionate la Gargnano, care noaptea cutrieră lacul spre nord pînă la satul Limone, unde e graniţa austriaco-ita-liană, şi luminează lacul ca să prindă luntrile care se strecoară pe lîngă maluri cu mărfuri de contrabandă. în lumina aceasta luntrile să văd ca nişte năluci în enorme depărtări aparente. Şi abia se naşte fulgerul şi lîngă luntrea ta se şi iveşte vaporaşul — torpedo, răsărit ca din pămînt — sau mai bine ca din apă — şi funcţionarii te şi întreabă de sănătate şi dacă n-ai în luntre lucruri ce nu pot trece mai departe nevămuite.
424
DOUA VORBE
E adevărat că pe lîngă lucrurile cu care ne-am obicinuit din copilărie, noi trecem fără să le mai băgăm de seamă. Ne mirăm numai de lucrurile ori de fiinţele pe care nu le-am mai văzut, ori pe care le vedem rar de tot. Aşa o păţim şi cu vorbele limbii noastre. Sînt atîtea şi atîtea minuni în limbă, dar nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pomenit în lume cu ele, rostindu-le fără să ne dăm seamă de ce şi cum. Dar o vorbă neobicinuită a unei limbi străine, un mod de-a vorbi al altora deodată ne atrage atenţia şi ni se pare vrednic de a fi studiat.
Iau ca pildă din limba noastră două exemple : lapte de pasăre şi brînză de iepure. Le întrebuinţez şi eu, şi tu, şi cu toţii grămadă, le auzim din gura altora, şi nu ni se par nici curioase, nici străine de logica omenească, nici vrednice de-a ne bate capul să le aflăm rostul : de unde au răsărit, ce noimă au ele, şi cum a ajuns românul la o împărechere de noţiuni aşa de nepotrivite. Le înţelegem cu toţii ; amîndouă caută aceeaşi idee : neexistenţa şi imposibilitatea, idee exprimată plastic, cu mult umor şi cu oarecare pretenţie de-a avea duhul lui Păcală. A scoate lapte din piatră, ori a căuta paseri pe care să le mulgi e tot atîta, cu toate că despre omul vrednic să zice într-adevăr că este aşa de om încît scoate şi din piatră lapte. In cazul acesta exagerarea e dusă pînă la absurd.
Brînză de iepure e vorbă veche, au cunoscut-o şi strămoşii noştri, romanii. Dacă e de crezut ce spune Pliniu, romanii ar fi făcut experienţă şi au găsit că dintre toate soiurile de lapte cel ce se încheagă mai uşor este al vacii,
iar cel care nu se încheagă niciodată este al iepuroaicei. Dacă este aşa, brînză de iepure nu este numai o născocire a fantaziei şi a umorului, ci un adevăr al naturii, o imposibilitate probată.
Va să zică, brînză de iepure am fi moştenit-o de la strămoşi.
Cealaltă însă, lapte de pasere, n-a fost cunoscută de romani. Prea cunoscută le-a fost vorba limba paserilor, sau limba păsărească. Şi grecii cunoşteau vorba : a vorbi ca paserile, pe care o întrebuinţau spre a batjocuri orice grai străin, neînţeles de ei. De lapte de pasere însă nu ştiau nici grecii. Se vede că vorba e mai nouă. Dar nu e numai a noastră ; o cunosc şi al'te popoare, deşi nu tocmai în înţelesul nostru. Popoarele din apus zic despre un lucru de care te miri căci nu l-ai mai văzut : e lapte de pasere, tocmai aşa cum zicem noi, ironic, celui ce ne-ntreabă mirat de un lucru absolut nevinovat : e moarte de om !
426
LUCIFER
Omului îi trec multe prin cap. Cîteodată îţi vine aşa ca din senin cîte un gînd despre cine ştie ce şi te miri cum ai ajuns să te gîndeşti tocmai la asta. Aşa am păţit-o eu acum. Stam la masă şi mă jucam cu condeiul pe hîrtia albă, scriind cîte-o literă, frumos ca de po-runceală, şi iarăşi stricînd-o. Şi jucîndu-mă aşa, nu ştiu cum mă pomenii scriind vorba Lucifer. După ce-am scris-o m-am uitat lung la ea şi abia atunci am băgat de seamă ce am scris.
Acu, vorba Lucifer e vorbă foarte frumoasă, latinească, şi însemnează aducător sau purtător de lumină. Din Lucifer noi am făcut luceafăr, iarăşi vorbă frumoasă.
învăţaţii numesc Lucifer steaua dimineţii, steaua care apune în urma tuturor. Ea este de obicei planeta Venus — rar planeta Mercuriu —■ şi e totuna cu Hiperion sau steaua serii, steaua care răsare înaintea tutulor stelelor, şi e mare şi frumoasă şi uneori parcă e o flacără. Ea e luceafărul nostru de seară şi de dimineaţă. Fiindcă Venus e cea mai mare stea, după vedere, şi e cea pe care o vedem mai frumoasă pe cer, şi tot pe lîngă soare, noi zicem că e fratele soarelui şi al lunii. Abia apune soarele, şi luceafărul iese ; şi dimineaţa, cînd apune luceafărul, iese soarele. El e steaua din cîntec : „Cîte stele sînt pe cer toate pînă-n ziuă pier, numai luna cu o stea ştie de durerea mea". într-adevăr, cînd e lună plină, mai toate stelele dispar, că nu pot birui lumina cea multă a lunii, singură Venus se vede pe cer ; tot aşa în zori, cînd pier stelele una după una, şi se face tot mai
alb cerul, luna singură şi luceafărul se mai văd călătorind spre apus, ca o soră mai mare cu un frate mic.
Toate aceste gînduri mi-au trecut prin minte, uitîn-du-mă la vorba scrisă. Frumos nume şi frumoasă stea ! Dar atunci — ierte-mă Dumnezeu — cum am ajuns noi să-i zicem duhului rău, Satanei, Lucifer ?
Duhul întunericului să fie numit purtător şi aducător de lumină ? Necuratul să fie numit cu numele celei mai frumoase stele, cu al luceafărului care aduce zorile şi ne vesteşte biruinţa luminii şi venirea sfîntului soare ?
Satana şi frumuseţea. Satana şi lumina !
Cum s-a întîmplat minunea asta ? Cine i-a zis întîi şi întîi Lucifer Satanei şi de ce ? Noi numim luceafăr pe un om mai presus decît alţii, Minai Viteazul a fost un luceafăr al neamului românesc, apostolul Paul a fost luceafărul creştinătăţii — şi Satana al cui luceafăr e ? îi zicem luceafăr şi lui, dar cum şi de ce ?
încurcătura asta a făcut-o Biblia, vreau să zic acei ce-au tălmăcit şi tălmăcesc Biblia. încurcături de-acestea au făcut ei mai de multe ori, şi mai toate le-au făcut din zelul de-a împăca testamentul cel nou cu cel vechi.
Apostolul Ioan în Apocalips (Cap. XII) descrie lupta pe care a purtat-o arhanghelul Mihail cu grozavul şarpe care este Diavolul şi Satana. Mihail cu cetele sale a biruit pe şarpe şi pe îngerii lui şi l-a aruncat din cer pe pămînt ca pe toţi îngerii lui.
Asta este fundamentul credinţei noastre în căderea îngerilor, credinţa că dracii sînt îngeri răzvrătiţi şi aruncaţi din cer, iar vătaful lor este „balaurul cel mare, vechiul şarpe care se cheamă Diavolul şi Satana".
Ioan însă nu numeşte pe acest Satana nicicum altfel decît „balaur" cu chip de şarpe. De Lucifer nici pomeneală, îl numeşte draco, ceea ce latineşte însemnează şarpe, sau aşa un fel de animal cu chip de şarpe şi cu aripi, vărsînd foc şi apă pe nări, deci tocmai cum ne închipuim noi balaurul.
Atîta. Că necuratul ia chip de şarpe, asta a spus-o şi testamentul vechi, în cartea facerii, cînd şarpele a înşelat pe Eva. în testamentul vechi însă nu se pomeneşte de draci nicăiri. Acolo la început se vorbeşte de şarpele ispititor, dar după aceea cît e Biblia de mare nu se mai
428
429
vorbeşte nici de şarpe, nici de duhul rău, căci într-adevăr iudeii n-au avut credinţa în draci şi duhuri rele. Abia tîrziu, după întoarcerea iudeilor din robia Vavilonului, încep a vorbi despre Satana, care e „protivnicul, îndărătnicul şi ispititorul".
Acum, din întîmplare, profetul Isaia (Cap. 14) vorbeşte despre vaviloneni şi — ca omul amărît şi plin de furie pe cei ce-1 asupresc — îşi varsă focul şi profeţeşte căderea puterii Vavilonului. Şi zice aşa, vorbind despre ce va fi :
„Cum ai căzut tu din cer, lucefere, stea mîndră a dimineţii." Acest luceafăr, se înţelege, era Vavilonul, care pe atunci era împărăţie mare şi puternică şi supăra cu puterea ei volnică pe toate popoarele mai mititele, le făcea războaie, le robea, le făcea nedreptăţi. Şi era fudul Vavilonul de puterea sa, şi se credea nebiruit. * Şi mai zice Isaia, tot despre Vavilon :
„Aruncat ai fost la pămînt tu călcătorul popoarelor ! Căci în inima ta zis-ai : Sui-mă-voi la cer şi tronul mi-1 voi pune mai presus decît stelele lui Dumnezeu, sui-mă-voi pe înălţimele norilor şi asemenea voi fi cu cel Prea înalt ! Dar iată, în adînc te-au aruncat, în cea mai întunecoasă groapă. Cei [ce] te vor vedea mira-se-vor de tine şi vor zice : «Acesta este care făcu să tremure pămîntul ? El e cel ce surpă împărăţiile, cel ce face lumea ca un pustiu şi doboară cetăţile lumii ? Acesta e cel ce nu dă drumul acasă robiţilor de el ?»"
In toate acestea e vorba numai de Vavilon, cum era el atunci şi cum ar fi voit Isaia să fie. In versul din urmă e vorba şi de iudei : erau robi ai Vavilonului, iar Vavilonul nu voia să le dea drumul acasă.
Vorbele lui Ioan din Apocalips, că şarpele-balaur a fost aruncat din cer în cea mai întunecoasă groapă, se potrivesc cu vorbele lui Isaia că „luceafărul a fost aruncat din cer, în adînc, în groapa cea mai întunecoasă (în iad)". Cu toate că ei doi vorbesc de două lucruri fe-
* Am acum înaintea mea Biblia de Buzeu (1855). Cînd am scris articolul n-o aveam la îndemînă. Văd că ceea ce am spus eu o spune însăşi Biblia de Buzeu. în notă, jos, la pag. 340, voi. III, zice despre versul acesta: „De împăratul Vavilonului întîi, apoi de căderea dracilor din cer se înţeleg acestea" (n.a.).
iurite, unul de Satana, de şarpe, iar altul de Vavilon, de „luceafărul între popoare", tîlmăcitorii Bibliei au -%     apropiat lucrurile şi le-au făcut unul. Astfel numele Lucifer (adecă luceafăr), pentru Satana, a fost luat de
Ici ISâîcl
| Apostolul Ioan nu spune nicăieri că şarpele-balaur
1 ar fi avut şi chip de om peste măsură de frumos. Dar dacă odată l-au numit, mai tîrziu, Lucifer, trebuia ca luceafăr şi ca înger să fi fost foarte frumos, şi aşa e credinţa noastră că Lucifer e pe atîta de urît astăzi pe cît de frumos a fost înainte de cădere.
Toţi creştinii îi zic Lucifer pentru că s-au luat după limba latinească.
Vreau acum să vă spun că toate aceste lucruri, cu vorbele lui Ioan şi Isaia şi apropierea între ele, nu sînt băgările mele de seamă. Eu le-am cetit în scrierile sfîntului Augustin, într-o carte numită Despre religiunea cea adevărată (1,13) şi ştiu că tot el a mai scris acest lucru într-altă carte Despre împărăţia lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă el a fost cel dintîi care a băgat de seamă lucrul acesta, dar ştiu că pomenesc de el şi alţi sfinţi părinţi şi scriitori, şi Grigore cel Mare, şi Grigore Na-zienzeanul şi chiar Ioan Gură de Aur.
I
430
NAŞTEREA PROVERBIILOR
Cum se nasc proverbiile ?
Zicem că ele sînt create de popor, dar poporul e un nume al mulţimii şi mulţimea nu poate crea nici proverbe, nici versuri, nici basme. Pe toate le creează un singur om, din popor, iar poporul le răspîndeşte. Iată cum se nasc proverbiile :
a) Din experienţa de toate zilele. Din experienţa că un om care a pornit repede pe drum şi mergînd pînă la un loc a obosit, pe cînd altul, care a pornit mai încet, n-a obosit şi a ajuns la ţintă înaintea celui ce-a plecat repede, poporul a scos învăţătura : Mergi încet şi ajungi departe.
Experienţa e mama proverbului. Fiecare om are oca-ziunea să pată; păţania lui şi-o exprimă într-o formă oarecare, şi de aici înainte păţania îi serveşte ca învăţătură, să se ferească de cazurile analoage. învăţătura lui şi-o ridică deci la rangul unui adevăr experimentat. Iar dacă vin păţanii analoage ale altora, adevărul acesta se generalizează. Zicem ca exemplu : Un ţăran s-a încrezut în rudele sale, în afaceri băneşti, iar ele l-au tras pe sfoară. El atunci din păţania sa a scos învăţătura : Cu rudele să bei şi să mănînci, dar daraveri să n-ai. El şi-a spus păţania sa în lume, deodată cu învăţătura ce-a scos-o din ea. Dacă, după aceea, au păţit şi alţii tot aşa, aceştia repetează vorba celui ce-a păţit întîi şi zic : bine a zis X că cu rudele să bei şi să mănînci etc. în cazul acesta învăţătura devine proverb şi e introdus cu vorbele : în legea celuia sau vorba ăluia, adecă a primului care a dat învăţăturii o formă mai plastică.
Aceeaşi învăţătură scoasă dintr-o păţanie poate fi redată de mai mulţi păţiţi, în mai multe feluri. Cea care e mai plastic spusă, mai precis, biruieşte pe celelalte şi, generalizîndu-se cu totul, pentru toate cazurile analoage, devine proverb. Fără îndoială, la început cînd se naşte proverbul — ele se pot naşte zilnic — se pomeneşte mai totdeauna numele aceluia care a dat învăţăturii forma cea mai plastică şi mai iubită de mulţime. Aşa să zice : Nu da bani cu împrumut, căci vorba lui Toader podarul : dacă dai, n-ai. Acest Toader a fost acela care i-a exprimat mai întîi, în forma dai, n-ai, învăţătura scoasă din păţania sa. Cu timpul sau cu locul, dispare din amintire numele propriu, dispare şi amintirea că unul Toader podarul a zis întîi aceste vorbe, şi atunci generaţiile viitoare — sau locuitorii satelor vecine cari nu cunosc şi nu înţeleg ce caută Toader în proverb — îi repetează vorbele, devenite proverbiale, în chipul acesta : Nu da bani, căci vorba ăluia: dai, n-ai * Cu timpul nu mai ştie nimeni cine a zis întîi cutare vorbă, dar vorba a rămas, a fost cu încetul primită de întreg poporul, a devenit proverb.
Mai bine se observă acest lucru la naşterea zicători-lor. După cum numirea multor lucruri în viaţă a rămas proverbială, după numele celuia ce le-a inventat, d.e. : pălării ă la Rembranăt, fiindcă el în tablouri dă damelor această pălărie, a purta barba ă la Napoleon III etc, frezură ă la Măria Antoinetta etc, şi după cum un nume propriu devine apelativ, d.e. o Panama, o Mecca, un Ierusalim, un Mejisto etc, tot aşa o vorbă cu spirit a unuia, o întorsătură de frază fericită. Unul o fi zis întîi : d-aia n-are ursul coadă, şi ceilalţi au găsit că vorba e plastică, voind s-arăţi cu mod ridicol nepotrivirea între cauză şi efect. Zicem : o minciună cu coarne, o minciună cît toate zilele, unul a venit cu gîndul să facă o compa-raţiune nouă şi a zis : Minciună cît turnul Colţii. Vorba a plăcut, ea a rămas şi azi, cînd turnul Colţii nu mai
* Nu numai proverbul e vorba ăluia, adecă a unui om cunoscut, ci şi cîntecele. Ţăranul zice: cîntă-mi cîntecul meu, ori cîntecul lui Ion al Florii etc. E o doină favorită a cutăruia şi cutăruia (n.a.).
432
433
există. într-o mahala în Bucureşti era o văduvă a unui boier Manta, şi curtea i s-a ruinat; trecătorii, ca să se apere de cîni, rupeau din gard. In urmă gardul a dispărut. Atunci unui glumeţ i-a venit în gînd să peri-frazeze zicătoarea a da de unde nu-i cu a da din gardul Mîntulesei şi vorba fiind plastică a rămas.
Foarte multe localităţi, rîuri, munţi etc, îşi au numele după vrun lucru oarecare, devenit proverbial. în Bucureşti e locul la Episcopie şi nu înţelegi de ce, căci nu e nici o episcopie acolo. Dar a fost. Episcopia a dispărut, numele a rămas. Un munte numit Trecătoarea tătarilor, ori Virful cu dor, ori Crucea de piatră, ori Pietrele arse sînt numiri proverbiale. Stradele prin oraşe tot aşa (strada Doamnei, Foişorului, a Zaverei etc.) Acestea intră în domeniul tradiţiilor şi al legendelor.
Un exemplu nou : Caragiale într-o comedie are un tip de beţiv care întreabă mereu : Da noi cu cine votăm ? Vorba a ajuns proverbială, pînă acum, binenţeles, numai în literatură. De cîte ori unul e zăpăcit şi nu ştie ce face, se zice despre el : Vorba lui Caragiale, noi cu cine votăm ? Exemplul arată şi altceva : numele Caragiale fiind necunoscut ori neînţeles e înlocuit cu ăla : vorba ăluia : noi cu cine votăm ?
b) Istoria. înţelegem fapte istorice, bine ştiute, vorbe istorice ale unor personagii cunoscute. De la Alexandru Lăpuşneanu avem vorba : Proşti, dar mulţi. Zicători cari ar fi avînd origine istorică : Vodă da şi Hîncul ba, a lua lumea în cap, ca vodă-n lobodă etc.
Vestite vorbe proverbiale au neamurile, în comun, ca Veni, vidi, viei, a lui Cezar, Cunoaşte-te pe tine însuţi, a lui Socrate, Galileene, ai biruit, a lui Iulian Apostatul, E pour si muove, a lui Galilei, Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi a lui Christos, Să fie lumină a lui Ze-baot spuse de Moise, Statul sînt eu, a lui Louis XIV. Din geografie : a se face Dunăre, a făgădui Oltul cu totu şi marea cu sarea, cît e Prutul şi pămîntul, cît o fi Ardealul.
c) Ridicolul. Căutarea unei însuşiri reale a oamenilor dintr-alte părţi ale ţării, zeflemisirea obiceiurilor provinciale. De ex. : gură de Tîrgovişte, a spune braşoave,
oltean cu 24 de măsele, la Dumnezeu şi în ţara românească toate sînt cu putinţă.
Batjocorirea neamurilor vecine : Cal verde şi sîrb cuminte, A vorbi sîrbeşte, a fi ţigan, drept ca neamţul. Numele ciorii — al ţiganului, capră — al grecului etc.
d) Observaţiile naturii. Aşa sînt observaţiile asupra obiceiurilor animalelor, aplicate la un om : A trăi ca cinele cu pisica. Şi rima, cînd o calci, se întoarce să te muşte. Găina bea apă şi se uită la Dumnezeu. Peştele de la cap se impute. Cioara trage la cioară. A-şi spurca casa ca pupăza cuibul. A sta cît cioara-n par. Caprei îi cade coada de rîie şi tot în sus o ţine. Pină nu-ncaleci calul nu-i cunoşti năravul. Ariciul cu meşteşug se prinde şi vrabia cu mei. A umbla ca o curcă beată.
Dar şi alte observaţii ale lucrurilor din natură: Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă etc. Apa trece, pietrele rămîn. Cînii latră şi luna trece.
e) Snoava, fabida, tradiţia, legenda. Aici avem acele proverbii mai ales cari au o poveste a vorbei şi sînt de cele mai multe ori învăţături scoase dintr-un fapt întîmplat. Aşa : Ţiganul ajuns împărat, întîi pe tată-său l-a spînzurat. Anton Pann în colecţia lui a adunat şi versificat o mulţime de de-acestea. A tunat cînd i-a adunat. A venit, la spartul tîrgului. Aici toate acelea cu nume proprii : A dat ca Eremia cu oiştea în gard. Bea, Grigore, aiazmă. Dă nas lui Ivan că se suie pe divan. După ce e prost, îl cheamă şi Vlad. Tronc Marico l
E de observat că precum snoavele (adecă întîmplă-rile) vesele, cari au rămas de pomeneală pot da naştere la proverbe, tot aşa se poate întîmpla dimpotrivă, ca un proverb să fie motivul unei snoave alcătuite anume.
f) Literatura, mai ales „Biblia". Am dat exemplul noi cu cine votăm, a lui Caragiale. Alecsandri a dat literaturii zicătoarea : Cuiul lui Pepelea din farsa sa Ar-vinte şi Pepelea.
Vorbe din literatură rămase proverbiale : Viitor de aur România are a lui Bolintineanu ; Românul are şapte vieţi (Alecsandri), Deşteaptă-te române (Murfeşanu]),, Vnde-s doi puterea creşte (Alecsandri).
Din Biblie : Ca~n sinul lui Avram. Apelativul ludă, A vinde ceva pe un blid de linte (din povestea lui Esau).
434
435
Ca înţeleptul Solomon. Ca Pilat în „Crez". S-a lepădat ca Petru de Christos. A purta pe cineva de la Ana la Caiaja. Şi-a spălat mînile ca Pilat. Ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Inel de aur în ritul porcului.
g) Spiritul. înţelege toate acele vorbe cari au ajuns proverbiale numai pentru spiritul lor şi au fost spuse de un om spiritual, ca simple scăpărări intelectuale, fără ca ele să fie bazate pe experienţă ori observaţii ale naturii, ori pe un adevăr. D.e. Bate şeaua să priceapă iapa. Poate că un hazliu a făcut într-adevăr aşa, şi-o fi pus şeaua jos şi a bătut-o, chipul ca să înţeleagă calul că are s-o pată. A trage pe dracul de coadă. Nu-i ajungi cu prăjina la nas. Şi-a luat nasul la purtare. Culcă-te pe urechea aia. Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii. Mă-nîncă sfinţi şi scuipă draci. A prins prepeliţa de coadă, li sfirîie călcîiele. Scump la tărîţe, ieftin la făină.
Nu atît fondul, cît forma lor e cauza că proverbele sînt aceea ce sînt şi că trăiesc. Poporului îi place forma lor, şi numai prin formă pot ele să se întipărească în mintea mulţimii. Proverbele au o formă stereotipă, cristalizată. Nimeni n-o poate schimba, tocmai pentru că poporul atîta a sucit şi a răsucit la o formă pînă a redus-o la cea mai simplă şi mai plastică expresiune. De aceea proverbele sînt tipuri de sintactică populară. Ca să dea proverbului vioiciune şi plasticitate, poporul aleargă la fel de fel de mijloace artistice.
1. O scurtime neobicinuită. Urma alege. Dacă dai, n-ai. Ai carte, ai parte. Cine face lui îşi face. Azi mie, mîine ţie. Stai strîmb şi judecă drept. Greu la deal şi rău la vale. Şi-a găsit sacul peticul. Toate merg după neam.
2. Rima. Mai bine azi un ou decît mîine un bou. Nu e suiş fără coborîş. Bună ţară rea tocmeală. Cu un rac tot sărac. Ori Stan ori căpitan. Sutele mărită slutele. Din ţînţar armăsar. Năravul din fire n-are lecuire. Cîte bordeie atîtea obiceie. Marea cu sarea. Gura duce ura. Capul face, capul trage.
3. Spiritul şi gluma. Ţiganul la mal se-neacă. Prinde orbul scoate-i ochii. Nu strica orzul pe gîşte. Ca nuca-n perete. Du-1 la nuntă, să-ţi zică şi la anul. Trage nădejde ca spinul de barbă. Frate ca frate, brînza pe bani. Femeia a îmbătrînit pe dracul. Se uită ca dracul la popă.
#    Brînză bună în burduf de cîne. Pe uliţă Chiriţă şi acasă ij chisăliţă.
4. Tropi şi figuri, fraze eliptice, fraze enigmatice, pa-Z radoxale, contrastul. Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o. Soa-j§" rele să-mi fie bun, luna s-o mănînce vîrcolacii. Bun e %! Dumnezeu, meşter e dracul. Fă bine şi aşteaptă rău. J Bani albi pentru zile negre. La aşa cap, aşa căciulă. Unde ţ    nu-i cap, vai de picioare. Cine dă lui îşi dă.
Formele gramaticale stereotipe ale proverbelor sînt cam acestea :
a) Nici-nici. Nici drac să vezi, nici cruce să nu-ţi faci. Nici carne cu oase, nici frigare arsă. Nici în car, nici în teleguţă. Nici să-1 vezi, nici să-1 visezi.
b) Mai bine. Mai bine sărac şi cinstit. Mai bine azi un ou etc. Mai bine la colţ de ţară şi la mijloc de masă. Mai bine o zi şoim decît o vară cioară. Mai bine cu un voinic la pagubă decît cu un nevoiaş la cîştig.
c) Cum-aşa. Cum e turcul, aşa pistolul. Cum e sfîntu, aşa tămîia. Cum e domnul, aşa e sluga. Cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Cum îţi cîntă, aşa să joci. Cum e ţiganul, aşa-i ciocanul. Cum ţi-e bună ziua, aşa ţi-e mulţumită.
d) Cine. Cine dă, lui îşi dă. Cine mînecă nu întunecă. Cine-ntreabă nu greşeşte. Cine are bătrîn să-1 vîndă şi cine n-are să-1 cumpere. Cine nu-nţelege de vorbă nu-n-ţelege de ciomag. Cine tace mai multă treabă face...
436
PREGĂTIRI DE BACALAUREAT
Iar Toma cel fără credinţă n-a vrut să-nţeleagă ! El rîdea de neliniştea noastră, şi cînd era sătul de rîs se culca şi durmea somnul drepţilor. Căuta locuri răcoroase, pe sub pomi în grădină şi, în vreme ce noi ne băteam capul şi ni-1 înfundam cu toţi psametihii şi tiglat-pile-sarii Orientului, Iuda cel fără de lege vorbea cu zeii Olimpului prin somn şi sforăia cu atîta putere încît speria pasările cerului. Fericit temperament !
Toma era colegul nostru de şcoală. Ne pregăteam de bacalaureat; umblam tot cu spaima în sîn şi cu groaza condamnaţilor la moarte. Adecă, după cum e obiceiul, n-aveam somn noaptea de grija lui Horaţiu şi a lui Tacit, visam numai logaritmi şi împăraţi de-ai Bizanţului, îmbrăcaţi în haină de purpură împestriţată cu formulele chimice ale azotului şi oxigenului. Tot, după cum e obiceiul. Iar Toma cel fără credinţă stetea întins pe iarbă şi fluiera pînă ce îl prindea somnul şi apoi durmea pînă ce-1 deştepta foamea. Nouă ne era ciudă pe el, şi-1 certam că nu pune mîna pe carte. Cum o să treacă el examenul ? O să ne facă de ruşine clasa. O să stea ca viţelul la poarta nouă. O să rîdă şi curcile de el. Şi cîte şi mai cîte. Dar el nu voia să înţeleagă nimic, ca Iuda cel fără de lege.
în cea din urmă zi, în ajunul examenului, s-a sculat însă şi el mai de dimineaţă şi a venit cu noi într-o livadă din marginea oraşului, unde hotărîsem să ne adunăm cu toţii şi să facem o repetiţie generală a tuturor materiilor. Ne-am aşezat sub un nuc bătrîn. Toma cu noi, de prima oară. Şi asculta cu atenţiune cum istorisea
438
cel mai bun dintre noi războaiele pentru succesiunea tronului în Spania. El era mai slab la istorie ; încolo, bun student, nu prin străduinţă, ci prin inteligenţă. Noi ascultam. Toma asculta şi sfertul de oră trecu. Eram toţi întinşi pe iarbă, în jurul povestitorului. Acesta începu acum despre cultura asiriană şi vorbea despre zeii Babilonienilor. Deodată, în mijlocul tăcerii generale, un sunet ca de ferăstrău a speriat liniştea zeilor din Ba-bilon. Era sforăitură. Toma cel fără de lege adurmise.
Dar n-a apucat Toma să armonizeze pe nas decît două sforăituri, căci două ghionturi puternice şi din dreapta şi din stingă, potrivite drept în coaste, i-au stricat bunătatea de somn. Se înţelege că a urmat o scenă între el şi noi iar sfîrşitul a fost că Toma s-o învoit să-1 batem dacă va mai adurmi.
Şi n-a adurmit Toma. După ce a ascultat el ce a ascultat, a sărit drept în picioare şi a zis :
— Să ştiţi voi că cestiunea ce-o să-mi cadă mie mîine la istorie o să fie războaiele lui Carol XII din Svedia. Am visat şi sînt sigur. Ia, lăsaţi Orientul. Hai, Popescule, spune ceva despre Carol ăsta.
Unii dintre noi eram pentru Carol — mai mult în glumă şi batjocorind pe Toma —■ alţii nu. Şi fiindcă şi Popescu era contra lui Carol XII al Svediei, istorisirea a continuat cu coloniile greceşti pe malurile Adriaticei. Toma atunci, supărat, a trîntit o înjurătură tuturor coloniilor greceşti şi, în rîsul nostru al tuturor, şi-a luat iarăşi poziţia din care îl scosese Carol XII. Şi acum mereu făcea observaţii şi arunca vorbe, parodiind pe Popescu. Cînd spunea Popescu despre Dionisiu tiranul Si-ciliei, Toma adăuga : fiul lui Vladislav regele Spaniei pe timpul lui David prorocul. Uneori rîdeam şi noi de felul cum le potrivea. Dar la urmă a început să ne supere.
—• Ei, iacă tac acum ! zise la sfîrşit Toma, după ce-am stăruit destul să-1 facem să tacă. Şi a tăcut. Pînă ce iarăşi a adurmit. La primele sforăituri amîndoi vecinii lui s-au ridicat pe coate şi s-au uitat la Toma. Iar Toma, cu faţa în sus, întrebuinţa parcă în ciuda noastră şi gura şi nasul în nobila sa stăruinţă de a scoate cele mai straşnice sforăituri cu putinţă.
439
Acu, nu-mi aduc bine aminte căruia dintre noi i-a dat prin cap gîndul să-i jucăm o farsă lui Toma. Intr-un moment, ca o inspiraţie, am şi conceput planul şi l-am şi pas în executare. Plan simplu, dar sigur — iar sfîrşi-tul, o tragicomedie.
Eram într-o livadă străină, călcam iarba unui om. De asta vorbiserăm noi, înainte de a ne aşeza sub nuc, şi ne făceam socoteala ce vom face dacă stăpînul livedei ar veni pe acolo. Farsa plănuită era întemeiată tocmai pe acest lucru.
Pe cînd Toma sforăia liniştit, unul dintre noi izbi cu piciorul în coastele Tomei, îl deşteptă pe acesta din somn, cu ţipătul : „Iute, iute, că vin cu ciomegele ! Fugiţi, mă !"
Toma, la ţipătul acesta, sări buimăcit în sus. El ne văzu pe toţi cîţi eram fugind de-a lungul gradinei în ruptul capului, cel ce-1 deşteptase — Sinon al Troiei — făcea în fugă nebună semne desperate lui Iuda să-şi mîn-tuie capul şi să apuce la fugă.
Bietului Toma îi fulgeră prin cap numaidecît gîndul, e o primejdie ! A venit stăpînul livezii cu argaţii. A auzit prin somn : „Vin cu ciomegele", a auzit vorbele : „fugiţi, mă !" şi iată-i că toţi fug, colegii lui, parcă le arde pămîntul sub picioare ! Dau ca orbii înainte, prin gropi, peste gard !
El, fără să se uite împrejur, se repezi să-şi adune lucrurile. Ghetele îi erau lîngă el, jacheta era aninată de o creangă a nucului, vesta tot acolo, şi peste ea gulerul cămăşii. Şi, desculţ, cu ghetele într-o mînă, cu vesta şi pălăria şi cu gulerul într-alta a rupt-o devale. Asta era fugă ! Noi ne oprirăm dincolo de gard şi ne uitam ce face. El se credea, într-adevăr, într-o poziţie critică, alungat din urmă de argaţi cu ciomege. Altfel de ce-am fugit noi aşa, de ce-am fi dispărut dintr-o dată din livede ? Lui i se părea că Sinon amăgitorul prea ocoleşte prin grădină şi nu dă de-a dreptul peste povîr-niş ca s-ajungă mai iute la gard — căci Sinon acesta, într-adevăr, umbla de colo pînă colo, abătîndu-se — şi de aceea se despărţi de el şi o luă razna spre partea cea mai înclinată a livezii. A dat orbiş în gard, s-a căţărat ca o pisică peste el şi a căzut lat şi întins din vîrful lui
de ceealaltă parte, între urzici, s-a ridicat iute-iute şi-a apucat-o înainte peste cîmp. Ştia numai una şi bună : înainte ! Nu căuta unde calcă, nu se uita peste ce dă — „vin cu ciomegele" atîta ştia.
Noi ne prăpădeam de rîs. Ce poate face închipuirea ! Ce poate face zăpăceala omului !
Noi strigam din urmă, ba oprindu-1, ba îndemnîndu-1 să fugă şi mai iute că-1 ajung argaţii, ba batjocorindu-1 : fugi, Xerxe, fiu al lui David prorocul din Grecia major, ba schimbîndu-ne glasurile şi imitînd pe nişte slugi care gonesc pe cineva. Şi era chiot şi hohot mare. Şi Toma
fugea, fugea mereu.
Toată ziua am rîs de comedia asta. Cu încetul s-a potolit şi furia lui Toma cel fără de lege, iar Popesou i-a repetat războaiele lui Carol XII de care era sigur colegul nostru că au să-i cadă la sorţi.
Şi i-a căzut Carol XII ! Dar tocmai asta era să ne facă să izbucnim în hohot, acolo la examen. Cînd a strigat profesorul pe Toma al nostru şi i-a cetit cestiunea noi toţi ne-am dus mîinile la gură, iar fericitul Zaharia, căci aşa-1 chema pe Toma, a tuşit puţintel şi s-a uitat triumfător peste noi. Da, fericit, cînd într-adevăr i-a căzut cestiunea visată : Carol XII ! Dar, deodată cu triumful, i-a venit şi ruşinea. O, nu e fericire deplină pe pămînt! El, cu fuga lui de ieri, abia îndrăzni să scoată din gură titlul cestiunei lui — căci titlul suna : Fuga lui Carol XII după lupta de la Pultava !
440
Acu, nu-mi aduc bine aminte căruia dintre noi i-a dat prin cap gîndul să-i jucăm o farsă lui Toma. Intr-un moment, ca o inspiraţie, am şi conceput planul şi l-am şi pus în executare. Plan simplu, dar sigur — iar sfîrşitul, o tragicomedie.
Eram într-o livadă străină, călcam iarba unui om. De asta vorbiserăm noi, înainte de a ne aşeza sub nuc, şi ne făceam socoteala ce vom face dacă stăpînul livedei ar veni pe acolo. Farsa plănuită era întemeiată tocmai pe acest lucru.
Pe cînd Toma sforăia liniştit, unul dintre noi izbi cu piciorul în coastele Tomei, îl deşteptă pe acesta din somn, cu ţipătul : „Iute, iute, că vin cu ciomegele ! Fugiţi, mă !"
Toma, la ţipătul acesta, sări buimăcit în sus. El ne văzu pe toţi cîţi eram fugind de-a lungul gradinei în ruptul capului, cel ce-1 deşteptase — Sinon al Troiei — făcea în fugă nebună semne desperate lui Iuda să-şi mîn-tuie capul şi să apuce la fugă.
Bietului Toma îi fulgeră prin cap numaidecît gîndul, e o primejdie ! A venit stăpînul livezii cu argaţii. A auzit prin somn : „Vin cu ciomegele", a auzit vorbele : „fugiţi, mă !" şi iată-i că toţi fug, colegii lui, parcă le arde pămîntul sub picioare ! Dau ca orbii înainte, prin gropi, peste gard !
El, fără să se uite împrejur, se repezi să-şi adune lucrurile. Ghetele îi erau lîngă el, jacheta era aninată de o creangă a nucului, vesta tot acolo, şi peste ea gulerul cămăşii. Şi, desculţ, cu ghetele într-o mînă, cu vesta şi pălăria şi cu gulerul într-alta a rupt-o devale. Asta era fugă ! Noi ne oprirăm dincolo de gard şi ne uitam ce face. El se credea, într-adevăr, într-o poziţie critică, alungat din urmă de argaţi cu ciomege. Altfel de ce-am fugit noi aşa, de ce-am fi dispărut dintr-o dată din livede ? Lui i se părea că Sinon amăgitorul prea ocoleşte prin grădină şi nu dă de-a dreptul peste povîr-niş ca s-ajungă mai iute la gard — căci Sinon acesta, într-adevăr, umbla de colo pînă colo, abătîndu-se — şi de aceea se despărţi de el şi o luă razna spre partea cea mai înclinată a livezii. A dat orbiş în gard, s-a căţărat ca o pisică peste el şi a căzut lat şi întins din vîrful lui
de ceealaltă parte, între urzici, s-a ridicat iute-iute şi-a apucat-o înainte peste cîmp. Ştia numai una şi bună : înainte ! Nu căuta unde calcă, nu se uita peste ce dă — „vin cu ciomegele" atîta ştia.
Noi ne prăpădeam de rîs. Ce poate face închipuirea ! Ce poate face zăpăceala omului !
Noi strigam din urmă, ba oprindu-1, ba îndemnîndu-1 să fugă şi mai iute că~l ajung argaţii, ba batjocorindu-1 : fugi, Xerxe, fiu al lui David prorocul din Grecia major, ba schimbîndu-ne glasurile şi imitînd pe nişte slugi care gonesc pe cineva. Şi era chiot şi hohot mare. Şi Toma
fugea, fugea mereu.
Toată ziua am rîs de comedia asta. Cu încetul s-a potolit şi furia lui Toma cel fără de lege, iar Popescu i-a repetat războaiele lui Carol XII de care era sigur colegul nostru că au să-i cadă la sorţi.
Şi i-a căzut Carol XII ! Dar tocmai asta era să ne facă să izbucnim în hohot, acolo la examen. Cînd a strigat profesorul pe Toma al nostru şi i-a cetit cestiunea noi toţi ne-am dus mîinile la gură, iar fericitul Zaharia, căci aşa-1 chema pe Toma, a tuşit puţintel şi s-a uitat triumfător peste noi. Da, fericit, cînd într-adevăr i-a căzut cestiunea visată : Carol XII! Dar, deodată cu triumful, i-a venit şi ruşinea. O, nu e fericire deplină pe pămînt ! El, cu fuga lui de ieri, abia îndrăzni să scoată din gură titlul cestiunei lui — căci titlul suna : Fuga lui Carol XII după lupta de la Pultava !
440
cea mai veche a duelului, mai ales că motivul cel mai obicinuit al luptei era ofensa.
Cam de felul acesta este şi ghicitoarea lui Samson despre care vorbeşte Biblia în Cartea judecătorilor. Samson află în coşul unui leu pe care-1 ucisese el mai înainte un roi de albine şi faguri. Ajungînd la filisteni — cu cari iudeii trăiau în ceartă — Samson propune acestora o ghicitoare : Din cel ce mînca a ieşit mîncare şi din cel puternic a ieşit dulceaţă. Samson se gîndea la leu şi la fagure. Dacă filistenii îi vor dezlega ghicitoarea, în timp de 7 zile, Samson le va da 30 de cămăşi şi 30 de haine de schimbat ; iar dacă nu, să-i dea filistenii lui Samson aceleaşi lucruri. Filistenii n-au putut ghici decît cu ajutorul nevestei lui Samson, care şi-a amăgit bărbatul să-i spuie ghicitoarea.
Ii
Ghicitorile sînt de două feluri. Unele sînt simple întrebări glumeţe, al căror răspuns e bazat ori pe vreun joc de cuvinte, ori pe vreo asemănare întâmplătoare între două obiecte, ori pe vreun fapt particular şi altele de acestea.
Acest soi de ghicitori afară de spirit n-au alta nimic ; nici fantezie, nici inteligenţă, nici putere de observa-ţiune şi nici mai ales de logică. Ele fac uz nelimitat de împrejurarea că inteligenţa caută răspuns demn de seriozitatea întrebării şi deci aleargă departe după el, pe cînd răspunsul e aproape şi nu e serios.
De aceea răspunsurile de multe ori ofensează inteligenţa şi supără pe omul serios.
Aşa de ex. la întrebarea : de ce stă cioara în par ? * inteligenţa caută răspuns serios, vro cauză oarecare naturală, vrun obicei al ciorilor etc. Iar răspunsul e o păcăleală : fiindcă nu poate şedea pe ** par. Tot aşa : Cîte ouă putea să mănînce Goliat, uriaşul, pe nemîncate ?
* No. 355 la Gh. D. Teodorescu, pag. 249 (n.a.). ** în periodic : în (n.n.).
444
far .Desigur, foarte multe, ca uriaş ce era. Nu, unul singur, Mf căci al doilea şi celelalte erau pe mîncate. Sau alta : . B încotro merge iepurile cînd e de doi ani ? Iţi baţi capul Z să afli un răspuns cuminte, dar e un simplu joc de I 9 vorbe : merge pe trei ani. Multe dintre aceste ghicitori I X .au subiectul luat din Biblie. Cînd a cîntat cocoşul de ' *  ,1.-a auzit toată lumea deodată ? La potop, în corabia lui W   Noe. Cine a murit fără să se nască şi cine s-a născut şi I 3   n-a murit ? Adam şi prorocul Ilie care s-a suit de viu I   in cer.
( ţ        Adevăratele ghicitori însă sînt altele, cele descriptive. |        Ghicitoarea descriptivă este în fondul ei o alegorie. Ea descrie un obiect oarecare dînd mai multe însuşiri | £    ale lui, fără să-1 numească. Ca să fie ghicitoarea corectă I |    trebuie să ne dea cît de multe predicate ale subiectului ce este de a se ghici. Forma în care se exprimă aceste I       predicate poate să fie serioasă ori glumeaţă ; predicatele |      au dublu scop, ori să lămurească subiectul, ori să-1 scoată din mulţimea de subiecte asemănate, ori dimpotrivă, să-1 întunece şi să-1 amestece cu alte subiecte, deci cum zic, scopul lor e ori să-ţi deschidă capul, ori să te zăpăcească.
Fiindcă ghicitoarea e o definiţiune a subiectului, predicatele trebuie să fie precise. *, Ghicitoarea nu e corectă : a) cînd predicatele sînt
prea puţine, aşa că subiectul nu poate fi cunoscut din predicatele sale, ori că predicatele se potrivesc la mai multe subiecte.
Ce nu poţi să pui Să şază în cui (oul).
Predicatul „nu poate sta în cui" nu se potriveşte numai oului, ci orişicărui lucru rotund, mingii, mărului etc. Din cauza aceasta însuşi poporul dezleagă ghicitoarea în mai multe feluri.
b) Cînd predicatele sînt prea multe, mai multe decît e nevoie, ca să recunoşti subiectul.
în cazul acesta ele ori te zăpăcesc, iar mintea oboseşte căutînd să înlăture predicatele prisositoare, ori subiectul e recunoscut prea cu înlesnire. De exemplu :
445
E rotund şi nu e ou, are coarne şi nu-i bou îşi poartă în spinare casa şi se suie pe copaci.
Aici recunoşti subiectul melc prea lesne.
c) Cînd unul sau mai multe dintre predicate e falş şi nepotrivit subiectului. A induce în eroare este iertat, dar numai atunci cînd poate face un joc de cuvinte, o comparaţie cu spirit, nu însă şi atunci cînd falsifici un predicat cu ştiinţa şi cu gîndul de a duce în rătăcire cu el.
Pe apă înoată şi în pămînt nu putrezeşte,
şi e roşu ca din foc.
Subiectul e cărbunele. Cele 2 predicate de la început sînt adevărate, ele ajung ca să facă o ghicitoare. Al treilea e falş cu ştiinţă : da, cărbunele e roşu, cînd arde, dar aici e vorba de cărbunele stins care e negru. Iar amestecarea aceasta a cărbunelui aprins cu cel stins e anume spusă ca să te rătăcească.
d) Nu e frumoasă ghicitoarea cînd e prea uşoară, adecă atunci cînd predicatele arată prea lămurit subiectul. Aceasta se întîmpla cînd predicatele date se potrivesc numai unui singur subiect. Frumuseţea ghicitorii cere ca lucrul ce este a se ghici să nu fie recunoscut numaidecît. De ex. :
Ciuşti prin apă, zup sub piatră (1 356)
Dintre aceste două predicate, „aleargă prin apă, s-ascunde sub piatră", recunoşti numaidecît că e vorba de peşte.
Să luăm ca exemplu ghicitorile despre ou ca să vedem varietatea de predicate ce i se pot da unui subiect.
1. Am un butoiaş rotund,
2. In el se află şi vin, şi rachiu ;
3. Cu toate acestea nu s-amestecă ;
4. Vinul e alb şi rachiul e roşu.
5. Dacă se strică butoiaşul nu e nici un meşter să-1 mai dreagă.
6. El, cînd îl arunci în sus, e alb, cînd cade jos e galben.
7. N-are nici doage, nici cercuri, nici vrană
8. Şi pînă să-1 spargi, nu poţi scoate ce este în el.
9. E asemenea unei case văruite, dar n-are nici uşi, nici ferestre şi
10. Locuieşte într-însul un viu.
(Colecţia d-lui Gorovei, pag. 262—270.)*
Din această varietate de predicate, poporul alege numai cîte unul, două, aşa că-şi creează mai multe ghicitori despre acelaşi subiect. Predicatele se pot enunţa în felurite chipuri. Cea mai frumoasă formă de ghicitori e aceea în care predicatele se contrazic — binenţeles, în aparenţă — de ex. :
Musca: suflet n-are, sînge are. Patul: e făcut gata şi tot trebuie în fiecare zi făcut.
Găurile de caşcaval: cu cît sînt mai multe, cu atît el cîn-tăreşte mai puţin.
Morarul: cînd are apă bea vin, cînd n-are vin bea apă. Roţile morii sînt două surori, cînd una mănîncă alta se spală, cea nespălată e mai frumoasă decît cea spălată.
Groapa : dacă iai creşte, dacă pui scade.
Puterea de observaţiune şi spiritul ghicitorilor se observă mai bine în faptul că ele caută asemănări la lucrurile cari sînt deosebite prin firea şi fiinţa lor şi, dimpotrivă, la lucrurile de aceeaşi fire şi fiinţă caută deosebiri.
Subiectul ghicitorilor e mai totdeauna comparat cu altul şi cu cît sînt mai ingenios căutate punctele de comparaţie, cu atît ghicitoarea e mai frumoasă.
De ex. : Soarele e comparat cu un mare măr de aur, cerul cu o piele întinsă : am un măr mare de aur, joacă pe o piele de taur. Aici avem trei comparaţiuni, măr, joacă, piele. Cînd n-are la îndemînă o comparaţiune, poporul se mulţumeşte cu un tablou. Poporul român are tipul moş şi babă, mai rar un animal domestic, noţiuni în care el îşi ascunde numele lucrului dat ca ghicitoare. De ex. :
* Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, ediţiunea Academiei, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol G6bl, 1898 (n.a.).
446
447
Am un moş mititel Face gardul frumuşel.
Am o iapă albă şi o duc de coadă la apă, Am un bou roşu, unde paşte se cunoaşte.
III
Comparaţia însă nu se face numai în însuşiri de ale lucrurilor, ci şi în acţiuni întregi. Acestea, după cercetările folcloriştilor, sînt cele mai vechi ghicitori, prototipul lor, şi au o origină mitologică. Forma acestor ghicitori este epică, narativă. Ele descriu o întâmplare oricare ; de multe ori chiar fac genealogia lucrului, îi arată părinţii şi fraţii, ursita lui, luptele etc. Lucrurile în ele sînt personificate, iar folcloristul vede în acţiunea descrisă faptele vreunui zeu sau a vreunui fenomen din natură, care a fost zeificat, a naturii personificate. Ceea ce e lucru vădit într-acest fel de ghicitori este că toate se ocupă cu fenomene de ale naturii, cu puteri elementare : au un subiect cosmic şi caută să explice oarecum legile naturii într-un chip, se înţelege, foarte naiv. Se poate cunoaşte într-însele şi partea religioasă.
Apa mă naşte,
Soarele mă creşte,
Toată lumea mă iubeşte
Şi cînd pe mama întîlnesc
Eu cad jos şi mă topesc. (Sarea)
Şi-a pierdut doamna cheile, Vine luna, nu le ia, Vine soarele, le ia.
Mai amintim, în treacăt, că ghicitorile au dat naştere multor snoave, tradiţiuni, basme etc. E o trăsătură caracteristică în basmele popoarelor că un uriaş, bunioară, ţine prinşi pe doi fraţi, pe cari îi scapă al treilea frate prin ingenioasele răspunsuri ce le dă la ghicitorile ce le pune uriaşul. De multe ori acest fapt e denaturat şi în loc de a răspunde la ghicitori, eroul vorbeşte în pilde (tot un fel de ghicitori). Sau spune absurdităţi şi biruieşte
448
| ift pe uriaş. Compară O prinsoare la I. C. Fundescu (p. 83)
' -M ftau tot la el basmul cu minciunile (p. 93) :
; -mk     Morarul face o azimă şi o coace, spunînd că o va da
iwm- aceluia dintre ţărani care va spune o minciună mai flp mare.
W      Toţi spun, dar fără folos. în urmă un băiat cîştigă m azima prin absurdităţile ce spune. Fondul povestii e de-f*'  naturat, numai tipul a rămas. | într-adevăr, morarul avea să spuie ghicitori, iar azima
avea să fie a aceluia ce le va dezlega. E tipul Sfinxului. într-alte basme ori snoave, fondul povestii a rămas nealterat. De ex. : Bogatul şi săracul au judecată. împăratul i Ie caută dreptatea prin ghicitori : Ce e mai iute ? Ce e mai dulce ? Şi ce e mai gras pe lume ? (sau alte asemenea întrebări). Bogatul răspunde : iepurele, marea, un porc îngrăşat ; săracul : soarele, somnul şi pămîntul. j        Săracul cîştigă procesul.
Tot pe tema ghicitorilor e bazată povestea : Fata cea cuminte. împăratul, auzind că este o fată isteaţă într-un sat, îi trimete un fuior să-i facă din el haine pentru j -    toată oastea. Fata trimite împăratului un băţ şi făgă-' i,    duieşte că va face haine pentru oastea întreagă dintr-un | J|   fuior, dacă el îi va face întîi din băţ războiul întreg şi toate jt   uneltele de ţesut etc. Tot ca un fel de ghicitoare e cînte-$    cui numit numeric, care astăzi are două tipuri, unul '-    religios dogmatic de origină semitică, altul oarecum di-\    dactic de origină ariană. Cel religios ia pe rînd numărul pînă la zece, dînd pentru fiecare un răspuns de ordine 1 religioasă.
I ■-. Ce e unul ? Dumnezeu. Două sînt tablele legii. Trei feţele
lui Dumnezeu. Patru evanghelişti. Cinci cărţi ale vechiului tes-
I « tament. Şase ranele Precistei (?). Şapte taine. Opt fericiri. Nouă cete de îngeri. Zece poruncile Decalogului.
Celălalt tip cu mult mai popular şi mai vechi : ( ;.i Unul soarele.  Doi  ochii. Trei picioarele pirostriei. Patru
.      roatele carului. Cinci degetele. Şase găurile fluierului. Şapte, la I _      o casă şapte fete cu fîntînă sub perete, crapă cinele de sete. Opt, plugul cu opt boi bine ară. Nouă, unde sînt nouă fraţi, coada să nu-ţi bagi.
449
Aceste cîntece numerice sînt foarte vechi; şi la semiţi, şi la arienii vechi erau cîntece ale cultului. Pentru popor erau o profesie a credinţei, căci dogmele principale ale religiunii lor erau adunate în acel cîntec.
Cîntecul nostru cel religios e făcut de preoţi şi e un amestec bizar de lucruri.
9ei P°P°ral e un fel de şcoală a memoriei şi al spiri- COLINDELE NOASTRE
turui de observaţiuni, dă poveţe şi satirizează.
Colindele au fost cîntece solare, fragmente şi rămăşiţe din cîntările liturgice ale cultului naturii.
Unele dintre ele — probabil minoritatea lor — în aparenţă sînt imnuri religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cîntările pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult : biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau din-tr-însul un erou ; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apu-nerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt, începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui — pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuiarea naturii — iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plîns în cîntece, şi este plîns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de pămînt, el era eroul biruitor,
451
care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cîn-tau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.
Colindele erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis sfînta Măria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri : cînd cîntecul cîntă naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgîne ; rar însă, sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cîntece păgîne.
Avem două feluri de colinde :
1. Unele sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză -— căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre — preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi în-tîmplări din tabără.
Toate colindele din colecţia G. D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei, sau pe un fiu
al său, numindu-1 cu numele. în colind de tînăr (pag. 49), 86 povesteşte simplul fapt că „în prundurile mării, în ^- marginea ţării" stau două oşti, a leşilor, cari au domn, ^; şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara Ş să-şi afle domn şi în urmă aduc că :
Ast domn bun de casă
Are un cobori
Bun de-a-1 face domn.
Şi-1 cer. Dar mă-sa nu-1 dă, căci e prea tinăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar „coconul" pleacă apoi cu ostile.
Tot aşa, în colind de viteaz (p. 53) se cîntă o faptă vitejească a unui tinăr, care biruise o cetate. în colind de oştean (p. 56) se cîntă vitejia unuia care a scăpat din război, trecând marea călare.
Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile.
Aşa în colindul lui Dumnezeu (p. 29) ni se spune că se scălda în rîu Dumnezeu, sfîntul Ioan, sf. Crăciun şi toţi sfinţii ; iar mai jos de vadul lor se scălda stăpînul casei. Atunci Dumnezeu întreabă : „Cui te potriveşti tu. w. omule, de te scalzi în rînd cu noi ? Mie, ori unuia dintre sfinţi ?" „Nici unuia, răspunde omul, ci mă potrivesc binelui ce am făcut. Am făcut casa lîngă drum şi-am miluit pe toţi trecătorii, am făcut fîntîni pe cîmpuri şi pe locuri fără apă."
Acest fel de colinde sînt rare, fiindcă binefacerile sînt fapte reale şi nu pot fi minţite, adică puse în socoteala orişicui, cînd nu le-a făcut; dar vitejiile războinice cîntă fapte închipuite, pe cari le spui. ca să fie spuse.
2. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghe-lişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi res-tignirea.
Origina lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origină — fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul -— n-au de-a face cu el aproape nimic, ba
452
453
de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul sf. Marii (p. 31), ni se spune că Măria, maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, sfîntul Ioan.
Atunci „sfînta Măria" de ciudă şi de mînie, „dete în foc ca să ardă", dar
Busuiocul stinse jocul.
Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a înecat-o.
A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a sf. Măria, şi pentru ce lucru puţin !
Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o ou drag, şi a născut Măria. Această legendă e mai mult etnică, şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colin-dării, şi în special sasul, care e zgîrcit şi cum spune colinda : „de veste cînd a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a^ dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a luat".
Într-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi creştine. Aşa în Colindul sfintei Vineri se spune : că sfînta Vineri venea la Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar „Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi, şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat.
Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită sfînta Vineri, devine o martiră : cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii ! Apoi sf. Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atâtea confuziuni, sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau însuşirile unor ani-
male, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale folositoare. Boul „răstoarnă pămîntul de răsare griul roşu"; calul „te duce, te şi aduce" ; iar „oaia hrăneşte şi te îmbracă". într-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut griul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
Două colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă.
Amîndouă sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică.
într-una se spune cum se scaldă „bătrînul Crăciun", Ioan sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai mare.
Care e mai mare Şi mai de demult.
Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat „soarele şi luna" şi raiului cununa.
454
DE DEPARTE ŞI DE-APROAPE
Vedeam că bietul creştin era preocupat numai de călătoria lui şi de ţinta acestei călătorii, la Constantinopol. Nu ieşise, în viaţa lui, dintr-un orăşel al Austriei de jos, iar acum se pornise deodată pe un drum aşa de lung, ca să ia în primire averea rămasă pe urma morţii unei rude în capitala Turciei.
S-a oprit o zi, două, la Viena şi s-a zăpăcit de viaţa complicată a marelui oraş. Din Viena a luat bilet de-a dreptul la Predeal, ca să treacă la Constanţa. Avea însă nu ştiu ce de lucru cu consulatul austriac din Bucureşti şi deci trebuia să zăbovească puţină vreme şi în capitala noastră.
Acum, în vagon, n-avea astîmpăr. Tuturor le spunea cine este şi unde merge, şi cerea informaţiuni de la toţi — cîte nimicuri toate, de-a valma, unde e consulatul din Bucureşti, cît coastă drumul pînă la Constanţa, unde ar putea dormi el în Constantinopol, este cineva să ştie nemţeşte în Orient, şi cîte şi mai cîte.
Eu îl observam de mult. N-avea nici idee de ţara noastră. Trăia cu gîndul tot în „Valahia cea sălbatecă", după cum o ştie, prin tradiţie, descrisă de răuvoitori. Am căutat să-i stau în drum, ca să intre şi cu mine în vorbă.
— Da, sînt din Bucureşti.
— O, atunci eşti pentru mine trimisul lui Dumnezeu. Eşti german ?
— Nu. Sînt român. Neam de neamul meu n-a ştiut nemţeşte pînă la mine.
456
Zîmbetul, ironic şi neîncrezător, îmi spunea ce gîndeşte austriacul. Român şi să ştie nemţeşte ! Inculţi pînă la barbarie, cum îşi închipuia el românii, nişte ciobani murdari care nu se scoborau din munţi decît ca să declare război civilizaţiei de prin văi, să strice podurile şi Bă facă să deraieze trenurile, să jefuiască pe drumuri carele cu marfă ale negustorilor şi să facă nesigură viaţa călătorilor pacinici — dintre românii aceştia eram eu ?
— E departe de la graniţa noastră pînă la Bucureşti ?
— Drum de cinci ceasuri cu trenul. —■ Prin bălţi ?
— Dimpotrivă. Printre munţi. Trecătoarea este la o înălţime de peste o mie de metri.
— Asta n-am ştiut-o. Dar oraşul vostru cum e ?
— Bucureştii ? Un sat mare, cu strade înguste şi strîmbe şi cu cîni mulţi pe strade.
— Asta am ştiut-o. Tocmai de aceea mi-e tare grijă.
— Să nu te muşte cîinii ?
— A ! Dar n-am pe nimeni cunoscut. Consulatul e departe ?
-— De la vecini pînă la consulat nu e departe, dar din marginile oraşului e departe de tot. Ţi-e grijă unde să dormi ?
— Tocmai. Bănuiesc că nu sînt oţele.
— Nici unul. Sînt hanuri. O să te duc eu.
Şi cam în felul acesta am vorbit multe de toate. Eu îi descriam Bucureştii cum nu se poate mai defavorabil — luînd la vale pe austriac, cu ciuda omului năpăstuit — şi mă făceam că mă mir pînă la necredinţă de lucrurile pe cari le spunea că se găsesc prin oraşul lui, dară mi-te prin Viena ! La ei e aşa şi aşa, şi altfel, cum spune unul lăudăros cînd crede prost pe cellalt. Şi era convins omul că Bucureştii sînt cam aşa cum ne închipuim noi un sat de hotentoţi.
Sfînta Treime a vileatului nostru de pe Prahova, Predeal, Buşteni şi Sinaia, l-au desconcertat pe austriac, iar Azuga cu fabricile ei i-a dat prima lovitură care i-a zguduit convingerea. Se uita mirat, ca la lucruri neînţelese ori nenaturale. La Ploieşti l-am luat cu mine, l-am scos din gară şi i-am arătat bulevardul. Priveliştea asta n -o mai avuse el în oraşul lui. Nu-i intra în cap că
457
într-adevăr ceea ce vede e admirabil, că acest lucru de admirat, un bulevard, şi mai ales că asemenea bulevard e în Valahia cea sălbatecă.
Şi privea la mine, şi iarăşi pe bulevard. „Aber das ist merkwurdig !" *
Acum la ce se referea „merkwiirdigul" lui nu ştia anume, poate la mine, căci începuse austriacul să simtă că-mi bătusem joc de el.
în gara Bucureşti, i-am ajutat să-şi scoată bagajul. La toate se uita, pe toate le judeca — probabil, făcînd comparaţii în mintea lui, cu cele ce le ştia —■ tot aşa cum ne uităm noi oamenii la maimuţe ca să surprindem tot mai multe asemănări între ele şi om. Şi, se vede că de cîte ori se mai adăuga în el un rînd de convingeri că hotentoţii din Valahia au apucături şi instituţiuni ca şi occidentalii, murmura aşa pentru el, dînd din umeri : „Aber das ist wirklich merkwurdig !"
Am lăsat bagajul la portar şi, vrînd să port pe neamţ dintr-o surprindere în alta, n-am ieşit în faţa gării, ca să nu vadă şirul de birje ; ci l-am dus pe dindos la tramvaiul ce merge de la Luter la Filaret. O, aici austriacul iarăşi şi-a venit la vechile convingeri, recăzînd în păcatul strămoşesc. Era noapte, strada din dosul gării de o pustietate tristă, cu bolnavele-i lămpi cu petrol, cu gardurile-! ticăloase şi cu gropile ei — aha ! iată Bucureştii, într-un tîrziu soseşte tramvaiul cu un cal, hodorogit şi gol. Ne urcăm cu austriacul în tramvai, şi haida-haida pe stradele întunecoase şi urîte, cari într-adevăr îţi fac impresia unui sat uitat de Dumnezeu. îi venise neamţului apa pe moară şi începu să-mi spuie ce tramvaie sînt prin Viena şi mi le descria cu de-amănuntul, fiindcă mă făceam că nu pricep cum e un tramvai electric.
Bucureştii nu ne-au dat de ruşine că sînt un sat, de la gară pînă în bulevardul Schitu Măgureanu. Aici, austriacul dete deodată cu ochii de lumina electrică de pe bulevardul Elisabeta şi prin faţa noastră trecu zbîrnăind tramvaiul electric.
— Ce era asta ? zise el.
— Tramvai electric.
* Asta e curios, vrednic de mirare (n.a.).
458
— Ce ?
— Ca în Viena. Uite altul. Din partea opusă, despre Calea Victoriei, venea alt vagon electric încrucişîndu-se CU al nostru cel tras de mîrţoagă. Neamţul s-a uitat după
pil lung, lung — da, ca în Viena şi iarăşi bătu cu palma Ipe genunchi, murmurînd : merkwurdig !
Bulevardul i-a pricinuit altă mirare. Dar dacă el a ' ştiut fals ce-a ştiut, şi Bucureştii nu sînt un sat de ho-tentoţi ?
Sub Hotel de France ne-am dat jos. Eu îmi stabilisem de la gară programul : am să dau austriacului cel mai puternic ghiont de deşteptare din somn. La „Carul cu bere" !
în gura străzii Stavropoleos ne-am oprit. Aici e un punct ale cărui împrejurimi îţi fac impresia unui oraş modern. Hotel de France, Casa de economii şi Palatul poştelor — e priveliştea cea mai frumoasă din toată capitala. Acum : „merkwurdig" ar fi fost prea puţin pentru austriac, ar fi fost banal.
în berăria „Carului cu bere" a deschis nişte ochi cît toate zilele. Un local aşa de frumos — anume pentru bere — n-a văzut el în orăşelul lui, ba n-a văzut nici în Viena !
Bînd berea, se uita în toate părţile şi studia oamenii, „într-adevăr oamenii ăştia vorbeau o limbă străină !" — „Fireşte. Limba lor, cea românească." — într-adevăr sînt români !" — „Da. Sălbatecii valahi, pe care îi ştiţi d-voastră inculţi şi..." „O, lasă-mă în pace !" şi trînti o înjurătură, care mi-a adus aminte de francezul de la Balta-Albă, cum îl descrie Alecsandri.
Birjele noastre cu mulţimea lor şi dibăcia birjarilor să se strecoare în goană unul pe lîngă altul pe strimta Cale a Victoriei l-au impresionat într-un chip pentru mine ridicol. „Stai să ne uităm! Stai te rog !" şi sta cu gura căscată ba ici ba colo, privind birjele în goană, una după alta şi iarăşi începea cu merkwurdig. La început nu voia deloc să se urce într-o trăsură pe care o chemasem. L-am purtat cu trăsura multă vreme, ba ici ba colo, ca să vadă oraşul. Mereu îi era groază de preţul trăsurii, iar cînd am plătit birjarului şi i-am explicat austriacului cît costă trăsurile în Bucureşti, mirarea lui a fost mai mare decît totdeauna, judecind după „merkwurdigul"
459
care acum luase gradaţia superlativului : „Aber das ist das merkwiirdigste !"
Mare impresie i-au făcut băcăniile noastre, iar într-însele mai ales ţuica şi felul cum o -bem noi înainte de masă.
Iar cînd a fost să plece la Constantinopol, după patru zile de şedere în Bucureşti, austriacul meu era parcă mîhnit că trebuie să plece. Nu ştiu dacă s-a mai întors prin Bucureşti, dar ştiu că la plecare spunea cu mult entuziasm că dac-o mai trăi pe lume, are să vie prin sălbateca Valahie numai ca să poată rîde mai cu poftă de prostiile pe care le-a crezut atîta vreme.
DOUA VORBE ROMANEŞTI
De multe ori am băgat de seamă că vorbele noastre „sărăcie lucie" şi „putred de bogat" sînt rău înţelese de unii cărturari ai noştri, vreau să zic că nu le cunosc adevărata lor însemnătate şi deci le întrebuinţează unde nu trebuie.
„In casa ţăranului e mizerie completă, sărăcie lucie în toată puterea cuvîntului." Aşa am citit într-un articolaş al unuia care descrie starea ţăranului. Că în „casa ţăranului e mizerie" ştim cu toţii, şi ne doare sufletul. Dar că ar fi sărăcie lucie, asta — eu cel puţin — n-am ştiut-o şi n-o ştiu. Pentru că nu prea are cum să fie, Dar mi-te „în toată puterea cuvîntului !" Să ne ferească Dumnezeu de vremea cînd o fi şi în casa ţăranului sărăcie lucie, ca în casele orăşenilor şi ca în palate. N-o zic că în portul ţăranilor, mai ales al femeilor, este multă sărăcie lucie, şi cu cît hainele lor sînt mai luxoase cu atît sărăcia e mai lucie. Dar asta e numai în hainele cele cumpărate din tîrg.
Sărăcia lucie trăieşte prin palate, nu prin bordeie ; ea se plimbă în automobil, nu în car mocănesc, ea mînîncă trufandale, nu borş şi ştir, şi se îmbracă în mătăsuri aduse din Paris, nu în straie făcute în casă. Zdrenţele sînt o sărăcie goală, dar hainele croite după cea din urmă modă sînt de multe ori sărăcie lucie. O cămaşă de pînză încinsă cu tei nu e sărăcie lucie, cum nu e sfîntul soare un bulgăre de noroi, dar cerceii cu briliante şi inelele cu diamante pot să fie toată ziua sărăcia de cea mai lucie speţă.
461
Sărăcia goală e sinceră, cea lucie e ipocrită. Cine n-are ce mînca şi n-are cu ce se îmbrăca şi trăieşte flă-mînd şi gol e sărac lipit pămîntului. Asta e sărăcia goală. Dar dacă tot acest nevoiaş face ce face şi drege ce drege, prin minciună şi datorii şi prin alte mijloace necinstite, să „facă pe grozavul", asta e sărăcie lucie. Să te plimbi în trăsură cu cauciuc, la şosea, şi să n-ai para chioară în buzunar, asta e sărăcie lucie. Să te porţi ca un boier mare şi făcînd lux ca să orbeşti lumea, iar toate acestea să le faci pe datorie şi să vezi cu ochii cum te prăbuşeşti spre temniţă ori spre revolver, asta e cea mai lucie sărăcie dinte cîte or mai fi.
Sărăcia lucie este o sărăcie acoperită care vrea să aibă aparenţa bogăţiei. Ea ascunde starea adevărată a lucrurilor : te face să crezi că are pietre scumpe, dar acestea sînt sticle colorate ; te face să crezi că are argintării şî trăsuri, dar acestea sînt împrumutate. Şi aşa şi alte multe.
Tot ce e rău şi are aparenţă că e bun, tot ce e prost şi te minte că e vrednic, tot ce e ieftin şi s-arată că e scump, tot cel sărac care te face să-1 crezi bogat — toate acestea sînt adevărată sărăcie lucie.
însuşi numele „lucie" vrea să zică atîta că lucrul cutare străluceşte, îţi ia ochii, dar într-adevăr e numai „sărăcie" îmbrobodită. De-aceea zic că ea trebuie căutată în palate, nu în bordeie. Ce are ţăranul în casă, ca să fie sărăcie lucie ? A, da, hainele femeilor, pe unde ele au port de tîrg. O rochie care îţi ia vederea cu culorile ei strigătoare la cer, şi care ţine de joi pînă mai apoi, este o sărăcie lucie. Toată marfa pe care o vînd unii neguţători — şi dreptul lui Dumnezeu, şi ai noştri, românii ori altfel de creştini — e sărăcie lucie : stambă, americă etc, marfă putredă şi ticăloasă, care n-are altă vrednicie, dacă şi asta e una, decît că înşală ochii. Dacă te întinzi cît ţi-e plapoma bineînţeles că eşti nevoiaş şi sărac cînd ţi-e plapoma scurtă, dar asta nu e sărăcie „lucie". Cînd însă te întinzi mai mult decît îţi ajunge plapoma, numai ca să arăţi că ai fi avînd plapoma lungă, ei, atunci bogăţia asta e sărăcie lucie !
462
Un pahar de fier, suflat în aur, e o sărăcie lucie, că îndată ce zgîrii puţin şi dai deoparte aurul, găseşti fierul. Vorba noastră „a-şi da arama pe faţă" se poate bine aplica şi la sărăcie lucie, deşi ea s-aplică mai mult la însu-şirile sufleteşti : un ban, ori alt obiect, îl crezi de aur scump, şi cînd colo găseşti că sub pojghiţa de aur e aramă goală.
Ceealaltă vorbă, „putred de bogat" este tot aşa de înţeleasă pe dos. Am auzit-o de multe ori, din gura orăşenilor, am citit-o prin gazete, şi am băgat de seamă că necunoscătorii ei cred că e vorba de sentimente şi de însuşiri sufleteşti. „Acest bogat care, ca toţi oamenii bogaţi, e putred pînă în adîncul sufletului său, cum zic ţăranii" — asta e dintr-o cuvântare, şi „bogat şi putred pînă în oase", asta dintr-o gazetă. Adecă, putred pînă în oase de corupţiune, de boale, de lene şi mai ştiu eu de ce ! Aci, deci, ar fi vorba de sănătate, fie trupească, fie sufletească.
înţelesul, după orăşeni, ar fi deci metaforic Cum am zice bunăoară : „acesta e un om negru" nu la faţă, ci la suflet. Acesta e putred ca suflet, fiindcă e bogat şi bogăţia este o cauză a corupţiunii.
Dar cei ce au plăsmuit vorba nici n-au visat de toate aceste comedii. Un om bogat care are de toate din prisos e putred de bogat. Cum ? Are să zicem porumb în coşare de doi trei ani, are fîn făcut clăi de mai mulţi ani, aşa că şi fînul şi porumbul îi putrezeşte neîntrebuinţat. Are haine atîtea, încît ele îi putrezesc prin cămară, are încît nici el nu ştie cît are. Omul sărac, care trebuie să-şi cumpere porumbul primăvara, să-şi cumpere nutreţul, se uită la cel ce are nutreţ şi porumb încă din anul trecut şi dintr-al treilea an, şi zice : E putred, nene, e putred de bogat.
Asta e toată înţelepciunea vorbei. Orăşenii cari, după felul vieţii lor, trăiesc din mînă în gură, nu pot înţelege rostul putrezirii hranei şi a hainelor din prea multă avere.
Ei — să zic mai bine „noi" — umblă tot după lucire şi strălucire, modă şi risipă. Şi cîte-o bucată de vreme părem „putrezi de bogaţi", iar cînd vine cîte-o criză ne găsim „lucii de săraci", căci odată şi odată tot îşi rupe şi diavolul opincile.
JOILE RELE
Sărbătorile cele mai „legate" dintre cîte le ţin femeile — şi pe-alocuri şi bărbaţii — sînt negreşit joile rele. Acestea sînt de obicei nouă la număr, dar pot să fie şi douăsprezece şi cincisprezece. Ele sînt de două feluri : „fulgerătoarele" şi cele de după Paşti. Fulgerătoarele sînt trei şi un fel de treime nedezlipită : joia din săptămîna albă, cea din săptămîna luminată şi cea din săptămîna de după Rusalii, adică cea dintîi din postul mare (dacă-1 luăm de opt săptămîni cu a brînzei), cea dintîi de după Paşti şi cea dintîi de după Rusalii. Aceste se numesc prin Banat joi nepomenite, iar femeile le ţin ca să nu le joace Nepomenita, cum sînt Sîn-Toaderii ca să nu le joace caii. Sfînta asta, Nepomenita, e un fel de Mamă a pădurii şi n-are alt nume, şi dacă-1 are nu e bine să i-1 pomeneşti. Aceste deci sînt 3 joi nepomenite între joile rele. Acum joia din săptămîna patimilor e joi-mare, şi după numele ei au iscodit oamenii altă gogoriţă, vestita Joimăriţă, ori mai bine joimăriţele, care ar fi, chipul, tot nişte mame ale pădurii, ori nişte iele, ori altceva aşa în felul Rusaliilor şi a Todorusaliilor şi a cailor lui Sîn-Toader.
Dar în joia asta se lucrează de ale casei ; ea stă singură de capul ei, cu toate că joimăriţele au putere asupra tuturor joilor celor rele oricîte-ar fi. Adevăratele joi rele încep cu joia de după Paşti şi o ţin lanţ, una după alta, pînă se împlineşte numărul obicinuit, după locuri. Ori pînă la sfîntul Onofrei (12 iunie), ori pînă la Sîn-Petru. Lucrul, cum vezi, se încurcă rău. Ba se încurcă şi cu joia Ispasului, căci dacă e vorba să ţii nouă joi, ce 464
te faci cu joia asta care e sărbătoare bisericească şi o ţii „de poruncă", iar joile rele trebuie să le ţii de bunăvoie. Deci ea scurtează joile rele cu una, prin urmare tre-- buie împlinită cu alta, anume cu joia dintr-a doua săptămîna de după Rusalii. Şi tot n-ajunge ! Obiceiul e să ţii nouă joi „de după Paşti". Pînă la Rusalii sînt şapte, dar una e [a] Ispasului, deci numai şase. Ca să faci nouă, ţii şi joia dintr-a treia săptămîna de după Rusalii. Dar prima joie de după Paşti o poţi scoate şi pe ea dintre cele 7 pînă la Rusalii, fiind a treimei de care am vorbit, deci ea una, a Ispasului două, rămîn cinci. Ca să faci nouă, trebuie să ţii şi joia dintr-a patra săptămîna de după Rusalii. Ei, acuma mai am una şi sînt gata. Joia din săptămîna întîi de după Rusalii e şi ea din treime, deci o poţi scoate dintre joile rele — căci e dintre nepomenite — şi atunci, ca s-o împlineşti trebuie să ţii joia dintr-a cincea săptămîna după Rusalii. Şi iacătă-ne la sfîntul Onofrei. Ba în anul acesta a noua joie, socotită în chipul arătat, cade după Onofrei, deci tocmai bine să le lungeşti pînă la Sîn-Toader, că sînt numai trei pînă atunci, şi iată că se fac tocmai creştineşte douăsprezece în cap.
Ţi-a rămas ceva în cap din socoteala asta ? Să ţi-o ? mai spun o dată pe scurt : o joi-mare, care stă singură, în săptămîna patimilor ; trei joi-nepomenite, în săptămîna albă, în cea luminată şi în cea de după Rusalii şi nouă joi după Paşti. Acestea de după Paşti însă au un clenci, între ele intră şi o sărbătoare bisericească, joia Ispasului, şi două dintre joile nepomenite. Deci ca să le împlinească, iau alte trei joi de după Rusalii. Joile cele nouă se pot întinde, pînă la 12 şi la 15, după obiceiul local şi după an, aşa că toate aceste joi să fie pînă la douăzeci.
Ce de vreme pierdută, Doamne ! Mai pune în socoteală cele 6 joi ale postului mare, pe cari multe femei le ţin tot pentru cuvîntul pentru care ţin joile nepomenite şi cele rele, şi vei avea 26 de zile pierdute. Dintre aceste şase una, cea dintîi, e a Sîn-Toaderului, şi e îndeobşte ţinută de femei, fiindcă e „la mijloc" între marţi cînd se aşează Sîn-Toaderii şi sîmbăta cînd cade vestitul Sîn-Toader cel mare.
465
E adevărat că joile acestea le ţin mai cu osebire femeile şi nu pretutindeni tot după acelaşi calapod. într-o parte a ţării femeile sînt mai harnice, într-alta mai leneşe, iar eu nu vorbesc de ce este într-o anumită parte a ţării, ci de cele ce se pot aduna din toată ţara. Iată, ca pildă, într-unele locuri femeile ţin nouă vineri în loc de nouă joi după Paşti ; vezi că obiceiul e felurit, dar tot acolo vine. Acestea cu vinerile lor mi se par dintre ce]e harnice, căci celea ce ţin joile au cîte două zile după-olaltă sărbătoare, fiindcă vinerile, ori aşa ori aşa, le ţin toate femeile neamului românesc, şi nu numai anumite vineri, ci pe toate la rînd cîte sînt, cincizeci şi două.
Să nu-mi uit vorba, cu două sărbători dupăolaltă. Bine le merge, dragă-Doamne, în postul mare femeilor cari ţin joile ! în postul mare e o potrivire ciudată de zile. Joia nu lucrează femeile, căci e legată. Vinerea nu, căci unde-i pomenit ţărancă să lucreze vinerea, iar sîmbăta cît ţine postul mare sînt ale morţilor, căci de la sîmbăta Sîn-Toaderului celui mare încep sărindarele pentru cine le face, iar pentru cine nu, încep pomenirile şi moşii şi cîte se ţin de cultul morţilor. Iar duminicile sînt dumineci. Şi aşa, regulat, cu bună rînduială ca de cîntec, în cele şapte săptămîni ale postului mare, femeile au patru zile de sărbătoare pe săptămînă, una după alta. Acum du-te şi cu gîndul la cîtă muncă se pierde cu sărbătorile acestea. Femeile nu torc, nu ţes, nu cos, nu spală cămăşi, nu sapă, nu plivesc, nu fac nimic pe lume în zilele de sărbători băbeşti. Să stai patru zile din săptămînă, nelucrind nimic, aproape două luni ! Postul mare, cum ştii e al „cînepei", cum ziceau bătrînii, femeile au să toarcă, să răschireze, să depene, să urzească, să ţeasă, ca să aibă pînză nouă la Paşti, din care să facă tradiţionalele cămăşi de sărbători. Dar după cum merg zilele acum : pusei pînza cînd dă frunza şi-o gătii la Sîn-Văsii ! ■Cînd ne plîngem că femeile cumpără mai bine americă putredă, că obiceiul pînzăriei de casă piere ! E adevărat, dar cînd Dumnezeu să toarcă şi să ţeasă femeile, dacă •aproape întreg postul mare sînt oprite de superstiţie să lucreze ! Zic aproape întreg, căci afară de zilele înşirate, două săptămîni întregi-întreguleţe nu lucrează nimic de
Jt   luni pînă sîmbăta în săptămînă Sîn-Toaderilor şi în cea luminată.
»Dar, uite, mă iau cu altele şi uit de joile rele. Ce pricină aşa de mare or fi avînd femeile de ţin aceste joi cu atîta sfinţenie ? Ca să nu se pornească urgia lui sfîntul Ilie asupra lor, cu foc şi cu apă. Aşadar pentru trăsnete, pentru grindină, pentru vifor, pentru înecuri şi revărsări de ape şi pentru ploi mari, pentru zloate, secetă şi arsită, crivăţ ger şi îngheţuri. Mai pe scurt, pentru mînia văzduhului. Asta întîi. Apoi al doilea, pentru boale anumite, cum e boala cea rea, ameţeala şi înnebuneala, cari toate sînt lăsate pe seama joimăriţelor şi a nepomenitelor. Iar al treilea, pentru sănătatea vitelor şi rodirea pomilor şi a semănăturilor.
îndeobşte toţi românii spun cel dintîi lucru, mai ales. (    Oriunde vei întreba de ce ţin aceste joi, răspund : ca să nu bată piatra, ca să nu aprindă trăsnetul, ca să nu fie ploi mari. Pînă la un loc lucrurile s-ar potrivi cu credinţele strămoşilor noştri, ai românilor, al căror Dumnezeu, cel dintîi şi cel mai mare, era tocmai poruncitor al schimbărilor din văzduh, al trăsnetelor şi ploilor şi al celorlalte, şi se chema Jove, din care noi avem numele joi dat zilei care era sfînta acestui zeu. Iar joimăriţele noastre sînt, cum se vede, tocmai aceste schimbări ale văzduhului, întrucît ele strică şi sănătatea omului şi po-T~    milor şi holdelor, ca secetă, ca grindină, ca îngheţuri, ca vînturi mari, ori reci şi aducătoare de boale, apoi — pentru cei slabi de îngeri şi cu boale nervoase — ca spaime ale furtunii şi ale trăsnetului şi ale potopurilor de apă, cari pot face' pe unii să capete ameţeli şi boala cea rea şi să înnebunească, pot face să capete samca ori să lepede femeile însărcinate, pot băga în boale copiii şi altele de acestea. Dar ce joimăriţe ! Toate acestea sînt vreri şi puteri ale lui Dumnezeu cel atotputernic, nu sînt fiinţe-vii cari să zboare prin văzduh şi să ţie socoteală de cei ce n-au ţinut joile rele, ca să vie şi să-i pedepsească,, umblînd din casă în casă. Să se închine numai românul cu inima lui curată lui Dumnezeu, şi să lase în plata. Domnului joimăriţele, că de-o vrea Dumnezeu să fie într-un fel, joimăriţele doar n-o să aibă mai multă putere decît el ca să facă într-alt fel.
466
46T
Şi poţi, cred, să luminezi pe ţăranii din satul tău, că prea multe sînt joile acestea. E adevărat că toată munca plugarului atîrnă de cele ce se petrec în văzduhul lui Dumnezeu, deci mintea lui e vecinie îndreptată spre schimbările văzduhului, şi ţăranul ţine sărbători pentru cele ce-1 dor pe el. Noi, orăşenii, nu înţelegem tot aşa lucrurile, căci noi nici nu arăm, nici nu semănăm, deci nouă puţin ne pasă că bate piatra ori e secetă, că se rup pomii de chiciură, ori dă îngheţ în luna lui Undrea pe pămîntul negru. Vreau să zic cu astea că sărbătorile plugarilor au, întru adîncul lor, o pricină dreaptă. Dar nu e cuminte să te închini păgîneşte joilor rele şi să pierzi vremea lui Dumnezeu, degeaba. Atîtea joi ţinute. Şi dac-ar fi numai ele, dar sînt şi alte zile pentru trăsnet şi grindină, ba Palie, ba Ana-Foca, ba Sîn-Petru de iarnă, şi Ciuda lui Arhanghel, şi Marina şi ziua Iudei şi Armindenul, şi întreagă săptămîna luminată cu Izvorul tămăduirii, pe lîngă partea care-o au Sîn-Toaderii, şi Fi-lipii de vară şi de iarnă, şi altele, şi pe lîngă rînduitele sărbători bisericeşti, pe cari nu le ţine ţăranul fiindcă cinsteşte pe vrun sfînt, ci tot numai pentru credinţele lui.
Poporul ţine atîta amar de sărbători, ca să-i meargă bine. Ce lucru întors ! Cine nu munceşte n-are ce-i trebuie, iar românul ca să aibă ce-i trebuie nu lucrează. Căci acolo vine. Dacă [nu] lucrează în zilele acelea, zice că-i va merge bine şi va avea spor, deci cine vrea să aibă spor, să nu lucreze.
Mă mir de una. De ce ţin femeile şi nu bărbaţii joile rele ? Că mai cu multă cădere ar fi să se teamă bărbaţii de schimbările văzduhului, căci ei ară, ei seamănă, ei cosesc iarba, ei au să vadă de nevoile hranei şi de bir şi de dijmă, ei sînt ciobani pe munţi şi cărăuşi pe drumuri, iar * femeile să vadă de-ale casei, de furcă şi de ac, de haine şi de copii, de pasările din curte şi de grădină. Femeile ţin vinerile pentru lucruri femeieşti : de sînt fete să fie jucate şi frumoase, ca să se poată mărita şi să aibă bărbat după plac; iar de sînt neveste, ca să nască copii frumoşi, ca să le iubească bărbatul şi ca să aibă spor la lucrul din casă. Ce-ar zice, dacă s-ar apuca
să ţie vinerile bărbaţii, nu femeile, pentru toate aceste lucruri femeieşti ? Eu tare mă tem că femeile ţin joile rele numai din lene şi de dragul hoinăritului. Joile sînt adevărate sărbători băbeşti, cari n-au temei decît uritul furcii si al războiului, şi poţi cunoaşte pe femeia vrednică şi pe cea ticăloasă, după răspunsul ce dă cînd o ispiteşti despre joile rele, cîte le ţine. Cea care le ţine pe toate, cu multă asprime, are să ţie toate sărbătorile băbeşti şi să nu facă altceva decît să socotească în gînd ori să întrebe prin sat ce sărbătoare e mîne, şi cînd cade cutare sărbătoare. Ce casă vrei să aibă o femeie ca asta, şi ce să aibă în casă ?
Ştiu şi eu că nu e lesne să scoţi din capul femeilor superstiţia şi să le faci să se lase de joile lor. Dar datoria preoţilor şi a învăţătorilor, şi a oamenilor mai luminaţi, este să se lupte mereu cu superstiţiile acestea, cu încetul, pînă ce le stîrpesc. Lucrul e cu putinţă. Ca pildă îţi dau obiceiul ce-1 au moţii din Ardeal, întru ţinerea joilor rele. Fiindcă la toţi românii se ştie despre joile rele, şi moţii le ştiu, dar nu după placul femeilor, ci după hotărîrea bătrînilor fruntaşi din sat. Aceştia s-adună adecă, în Dumineca Tomei, la unul dintre ei şi se sfătuiesc dacă au să ţie ori nu joile rele în anul acela. După cum e anul şi după cum e vremea de muncă, ei hotărăsc într-un fel ori într-altul, iar hotărîrea lor o aduc la cunoştinţa preotului, ca să zică şi el da ori ba. Apoi hotărîrea luată se face cunoscută în tot satul, şi femeile se ţin de ea cu dreptate şi fără nici o abatere.
în periodic : şi iar (n.n.).
468
m
BALADELE POPORALE
Fondul baladelor — sau mai bine al rapsodiilor noastre — este parte mitic, parte tradiţional-istoric. Fapte inventate nu cîntă şi nici nu poate cînta poporul, şi astfel nu avem în toată literatura lui nici o rapsodie al cărui subiect să fie o curată născocire a fanteziei, cum sînt subiectele celor mai multe rapsodii ale literaturii culte. Rapsodiile noastre, al căror fond e mitic, le avem, mai mult sau mai puţin, asemeni cu ale altor multe popoare indo-germanice, fiindcă sînt un bun comun. Acele cu fond tradiţional-istoric sînt şi ele de multe ori comune cu ale popoarelor creştine din Peninsula Balcanică, fie că au un fond comun, fie că sînt împrumutări reciproce. Tocmai de aceea e greu să constaţi origina acestor rapsodii, căci împrumutările s-au făcut şi dintr-o parte, şi dintr-alta, şi de multe ori o rapsodie împrumutată s-a reîntors după o anumită vreme iarăşi la împru-mutător, ca împrumut.
Altele dintre rapsodii cîntă fapte din trecutul ţării şi al poporului nostru, toate învelite în negurile tradiţiei ; fapte de-ale haiducilor, ori de-ale eroilor populari. Acestea sînt specifice ale noastre.
Fondul rapsodiilor îţi arată totdeodată şi vechimea lor. Cele mai vechi sînt cele cu fond mitic ; cele mai tinere sînt ale eroilor populari.
Rapsodiile mitice, avînd elemente păgîne, dovedesc că ele ori sînt din timpurile păgîne, ori din timpurile creştinismului mai de pe la început, cînd elementele păgîne erau încă nedistruse. In timpurile mai de tîrziu nu se puteau naşte aceste rapsodii, căci elementele păgîne ale
|   fondului lor chiar, dacă n-ar fi dispărut, veneau în con-flict cu creştinismul. Aşa e bunioară cununia fratelui cu A   sora în rapsodia mitică Soarele şi luna, o cununie frec-f-   ventă în toate credinţele popoarelor păgîne ; acelaşi lu-
I" cru pe care grecii îl aveau în cununia lui Zevs cu sora sa Hera. Rapsodiile eroilor populari (haiducii codrilor, Codreanu, Tunsul, Jianu, ori haiducii Dunării, ca Vîl-can etc, apoi eroi ca Tudor în Oltenia şi Iancu în Ar-f deal) sînt de pe timpul acestor eroi, cu toate că în ele sînt împletite multe tradiţiuni cu mult mai vechi şi chiar şi elementele mitice, care trăiesc răzleţe — fragmentate din cîntece dispărute — sau sînt „versuri zburătoare" care se alipesc de colinde, de bocet, de descîntec şi astfel cutreieră întreaga literatură şi de multe ori le regăsim ca doine.
între rapsodiile mitice ale timpurilor vechi şi cele ale eroilor populari din timpuri relativ foarte apropiate, avem acel strat de rapsodii al căror semn distinctiv este că se regăsesc şi la alte popoare balcanice.
Aşa e rapsodia Mănăstirea Argeşului, pe care o au şi sîrbii, şi bulgarii, şi grecii, binenţeles felurind în amănunte şi avînd caractere locale. Astfel e ciclul de rapsodii al Novăceştilor, rapsodia Doncilă etc.
fAvem deci, eronologiceşte, un strat de rapsodii cu fond comun arian, apoi unul cu fond comun al popoare-Ht   lor balcanice şi în urmă unul specific românesc naţional.
Această grupare se poate cunoaşte nu numai din fon-;?. dul rapsodiilor, ci şi din forma poetică a lor şi din limbă. Cele vechi mitice sînt întunecate, au de obicei versuri scurte de cinci şi şase silabe ; expresiunile sînt îndesate şi concise. Asonanta e foarte frecventă şi, ca un semn caracteristic, fac uz de aliteraţiune, un lucru pe care nu-1 mai au rapsodiile de mai tîrziu, iar cele mai mo-f derne nu-1 cunosc aproape deloc. Apoi, au multe particularităţi sintactice, eonstrucţiunile neobicinuite şi ieşite din uz, forme gramaticale arhaice şi cuvinte neîntrebuinţate astăzi. E de necomparat energia versului rapsodiilor vechi cu al celor de mai tîrziu.
Forma rapsodiilor mai moderne este inferioară cu totul din punct de vedere artistic. Versuri fără energie, descrieri întinse şi fără putere, şi prolixitate : acestea sînt
470
471
caracteristica rapsodiilor mai tinere. Pe cînd rapsodia veche, cea mitică, este curat epică, are acţiuni strînse şi repezi, e întunecată şi ca mijloace artistice întrebuinţează sunetul, cea mai nouă se pierde în descrieri tîrzii şi răzleţe, e mai senină şi iubeşte culoarea, e cu mult mai subiectivă şi lirică.
Acest lucru nu trebuie explicat numai prin faptul spus de unii (dar nu prea dovedit) că epoca de înflorire a poeziei epice poporale a trecut, că energia poetică a secat în popor şi că tot ce mai produce poporul e poezie lirică.
Explicarea este alta : selecţiunea literară. Rapsodiile cari trăiesc de veacuri au avut vreme să lepede tot ce era trecător şi nepoetic în ele, aşa ca să rămîie numai lamură, au trecut prin „strecurătoarea" timpurilor şi ale atîtor poeţi populari, adevăraţi poeţi, cari le-au dat forme stătătoare. Astfel, adăogînd părţi poetice şi eliminînd părţi prozaice, toţi poeţii poporului au conlucrat prin veacuri să ne lase opere atîta de desăvîrşite pe cît le poate da geniul neamului nostru şi timpul.
Aşa vor păţi şi rapsodiile cele mai tinere în cursul vremii şi vor tinde spre desăvîrşire.
Nici rapsodiile cele vechi n-au ieşit din popor de-a gata, cum sînt ele astăzi.
Cînd zicem că poezia populară este opera colectivă a mai multor poeţi sau a poporului întreg, acesta e un adevăr relativ.
Orice poezie populară, fie doină, fie rapsodie, ori altceva, este croită de un singur poet, căci nici nu se poate altfel.
^ Atîrnă de talentul acestui poet să dea o formă mai stătătoare, mai închegată, ori una mai şubredă poeziei sale. Forma primitivă însă niciodată nu rămîne aşa cum a dat-o el, căci poezia trece din gură în gură şi din loc în loc, şi astfel alţi poeţi ai neamului îi schimbă, îi adaogă, îi înfrumuseţează forma. Şi cu cît poezia trece prin mai multe generaţiuni, şi cu cît este mai răspîndită şi mai iubită, cu atîta ajunge mai mult spre desăvîrşire. în-tr-acest înţeles zicem că întreg poporul a conlucrat la literatura sa poetică. E de sine înţeles că nu toţi ai unui popor au putinţa de a conlucra ; masa cea mare
I v
este pasivă şi numai ici şi colo capete alese, poeţii (rari nantes in gurgite vasto) sînt părtaşi ai operelor poetice.
Cu atît o operă poetică a poporului e mai răspîndită, cu cît e mai veche. Timpul şi locul stau în proporţiune directă. De la aceste două atîrnă apoi desăvîrşirea artistică a operelor poporale, chiar şi limba lor.
Rapsodiile mai tinere, cum sînt acele ale haiducilor Dunării (vezi de ex. coleeţiunea de G. Dem. Teodorescu), sînt pline de provincialisme, pe cînd cele vechi au o limbă unitară, aşa cum o înţeleg toţi românii. De bună seamă, la început şi ele au purtat portul provinciei în care s-au născut, dar în cursul vremii au lepădat portul lor ; tot ce era neînţeles într-altă provincie a trebuit să dispară şi astfel s-a'făcut un control reciproc, din provincie în provincie, şi numai aceea a rămas ce au înţeles toţi. Nici un provincialism nu se poate lipi astăzi de o rapsodie veche, căci ea îl scutură numaidecît de pe sine. Rapsodiile mai noi născute, mai la şes, mai ales pe lîngă Dunăre, sînt încă opere provinciale şi n-au străbătut tot pămîntul românilor, ca cele vechi, născute prin munţi. Ele nu sînt încă controlate nici de puterea timpurilor, nici de a locurilor, sînt un bun provincial, nu comun. Deci, limba provincială a literaturii poporale este un criteriu, nu numai pentru stabilirea locului, ci şi a vechimii ei.
Vechimea rapsodiilor se poate cunoaşte mai ales din arhaismele lor, cînd fondul şi forma lor nu poate dovedi asta. Poporul a păstrat multe forme vechi gramaticale şi sintactice în rapsodiile vechi, dar în cele mai noi nu a mai putut face uz de ele, căci erau împotriva uzului limbi şi nici nu le înţelegea.
Şi tocmai faptul că pretutindeni între români şi-au păstrat aceleaşi forme arhaice, excepţional numai între aceleaşi cîntece, ne dovedeşte răspîndirea şi vechimea lor.
Formele azi arhaice făceau parte din limba vie, de toţi înţeleasă pe acele vremuri ; azi nimeni nu le mai înţelege, ele însă îşi afirmă cu îndărătnicie existenţa. De ce ?
O fi spiritul de conservare, o fi o neînţeleasă iubire a lucrurilor din trecut, ori poate prin spiritul limbii,
472
473
poporul le mai simte înţelesul şi le cunoaşte frumuseţea ? Nu putem răspunde. Dar sigur e că nu iubirea, ori mania de a se juca cu vorbe, pe cari nu le înţelege (căci artificialităţi de acestea de simbolism nu le pricepe poporul), nici sila ritmului nu este cauza acestui fenomen. Arhaismele sînt multe în colinde, descîntece şi rapsodii, şi ceea ce n-au dărîmat veacurile, dărîmă azi, fără ştiinţă de ce fac, culegătorii de poezie poporală.
PUTEREA MISTICA A FIERULUI
Usturoiul şi fierul sînt două din cele mai puternice mijloace de vrajă şi de apărare ale românului împotriva duhurilor şi a boalelor. Despre cele ale usturoiului vei fi luat şi tu aminte, căci îţi sar în ochi cu păruta lor prostie, dar despre ale fierului poate mai puţine, fiindcă deasa întrebuinţare practică şi naturală a fierului ne ascunde multe obiceiuri şi credinţe deşarte despre el.
Gîndeşte-te şi tu puţin la tainele cîte sînt ascunse în fier şi judecă, aşa cu minte de copil şi de om care vede *    întîia-şi dată fierul, dacă nu este o minune a lui Dum-î    nezeu puterea şi slăvia fierului. întîi de toate, fierul [ ţ    este lucrul cel mai tare dintre cîte le poate cunoaşte .        poporul, că piatra este într-adevăr tare, dar pe lîngă fier e ca un putregai. Deci fierul, ca lucru cel mai tare din lume, trebuie să fie şi cel mai puternic, o întrupare a lui Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi. Nici o silă pe lume nu i se poate face fierului prin singură mîna omului, nici să-1 rupi, nici să-1 îndoi, nici să-1 spargi, nici să faci semn pe el. Toate i le poţi face însă prin el însuşi, adecă cu unelte tot de fier. Deci e un lucru care nu cunoaşte altă frică decît de sine însuşi. Apa o poţi stăvili şi o poţi abate, focul îl poţi stinge cu apă şi-1 poţi stăvili, tăindu-i hrana ; muntele îl poţi căra într-altă parte, codrii îi poţi nimici, suflarea vietăţilor, fie cît de mari, o poţi stinge.
Numai fierului n-ai ce-i face. Da, fulgerul lui Dumnezeu e negrăit de puternic, grindina norilor e urgia lumii, vînturile cele mari sînt spaima pămîntului. Sînt mai tari acestea decît fierul ? Sînt. Dar cu fierul poţi să
475
duci fulgerul unde vrei tu, nu unde vrea el, cu fierul poţi clădi case cari să se împotrivească orişicărui vînt — deci tot fierul e mai puternic. De aceea, cu un topor, după credinţa poporului, poţi ameninţa fulgerul şi-1 poţi alunga într-altă parte, cu un cuţit înfipt în pămînt poţi abate grindina, cu o bucăţică de fier azvîrlită în calea vintului, poţi potoli vîntul, ba poţi potoli vîrtejurile, numai seuipînd spre ele şi rostind „fier !". Căci şi fulgerul şi grindina şi vînturile sînt aduse de duhuri rele, iar acestea se tem de fier.
Din nimic nu poţi face arme mai tari, mai ascuţite şi mai grele, decît din fier. De aceea nu te mira că în toate descîntecele babele întrebuinţează cuţite, cuie, ace, frigări, ori chiar numai bucăţele de fier, ca arme contra duhurilor şi boalelor. Despre acestea însă îţi voi vorbi deosebit, la cuvenitul loc.
Dar fierul cel aşa de tare se face moale în foc, încît poţi să-1 îndoieşti cum îţi place şi să faci ce vrei din el. Lucrul acesta a înspăimîntat mintea omului şi i-a oprit-o în loc. Un lucru aşa de tare, ba cel mai tare din lume. se face aşa de moale ! Nimic alta, nici lemn, nici piatră, nici plumb şi toate cîte sînt, nici una nu se slăbeşte ca fierul cînd îl bagi în foc, fără să-şi schimbe firea. Că piatra rămîne ce-a fost, osul şi lemnul se fac cenuşe, plumbul se topeşte. Singură ceara mai îngăduieşte o minune ca a fierului, cînd o încălzeşti. De aici apoi mintea morală a omului a făcut o apropiere între firea înrudită a fierului şi a cerii, şi într-adevăr poporul spune că fierul e făcut de Maica Domnului din ceară. De aici apoi, fierul şi ceara au rostul lor în vrăjile de dragoste, de ursită şi de fapt. Fierul şi ceara * în apă îţi arată ursita prin chipurile ce le iau cînd se sleiesc. Cînd vrei să faci un bărbat voinic şi cu multă voinţă să ajungă un papă-lapte, ca să-1 porţi de nas cum vrei, ori să-1 faci neputincios într-ale bărbăţiei ca om însurat, îi faci vrajă cu fier înroşit pe care baţi cu ciocanul dîndu-i diferite forme (şi cu ceară), ca să se slăbească şi el aşa cum slăbeşte fierul. „Cum bat eu fierul şi-1 întorc după plac,
* Pilituri de fier. Astăzi e mai lesne să întrebuinţezi plumb in loc de fier (n.a.).
|   aşa să pot întoarce pe cutare." Şi „cum n-are putere
Ifierul ăsta, aşa să n-aibă cutare putere bărbătească în i el". Vraja asta o face ori nevasta care vrea să-şi supuie t       bărbatul ca să cînte găina în casă şi nu cocoşul, ori o 81  femeie străină care vrea să facă rău nevestei cu bărbat. m       Vezi, e lesne s-ajungi la asemănarea asta de lucruri, jf   Şi tot aşa de lesne e s-ajungi la asemănarea cea cu totul î m   împotrivită acesteia : pe cel slab, fie trupeşte, fie sufleteşte, să-1 vrăjeşti cu fier călit, ca să fie tare. Aşa să prindă putere, cum prinde fierul roşu cînd îl răceşti în apă. Iar la vraja ce-o fac fetele, ca să întoarcă mintea vreunui flăcău şi să le iubească, tot acelaşi gînd e stă-pînitor : dragostea e un foc, o fierbinţeală care slăbeşte »     mintea flăcăului, îl face orb, deci vraja se face înroşind \    un fier în foc şi descîntîndu-1 cu vorbele : „eu nu înro-:°    şese în foc fierul acesta, ci inima cutăruia".
Curiosul fapt că fierul se înroşeşte în foc a dat naştere altor credinţe deşarte. Gălbinarea se vindecă tot cu ^    lucruri galbene, cum ţi-am arătat într-alt loc, albeaţa n     tot cu lucruri albe. Tot aşa lucrurile roşii au să vindece r    boale roşii : deci roşeaţa, aprinderile pielei, şi mai ales *r    vărsăturile de sînge, curgerea sîngelui din nas. între |     aceste lucruri roşii îşi are partea sa şi fierul, pentru f *     simplul motiv că se înroşeşte. Ba cu fierul înroşit se ;.A     deseîntă (sau li se pune sub pernă) fetelor cari sînt *     prea ruşinoase şi se îmbolnăvesc lesne de năpădirea sîngelui în cap. La unele vrăji se întrebuinţează fierul în tovărăşie cu ochi de rac, cu pielea ori cu ouăle racului. -     Cred că ai ghicit de ce ? Dintre cîte le ştie românul, numai fierul şi racul au obiceiul să se facă roşii, din negre cum sînt, cînd le supui acţiunii focului. Şi, deci, iată-le, minunata putere care-i înfrăţeşte.
Altă minune a fierului a fosit pentru ţăran graba cu î care ascultă el de magnet. Puterea ascunsă a magnetului de a trage spre el tot ce e fier — dar numai fier şi nimic alta — l-a dus cu gîndul la alt soi de vrăji de dragoste, putinţa găsirii comorilor şi la vestita iarbă a fierului. Mult-puţin, cît a putut prinde de la vrăjitori şi de la satani cari făceau de-ale lor cu ajutorul magnetului, a dat poporului ideea că tot în felul acesta poate să atragă comorile, inimile fetelor şi bunurile străine.
476
477
Deci cine are la el un magnet descîntat — căci nedes-cîntat nu şi-1 poate închipui : e peste puterea lui să priceapă puterea naturală a magnetului — poate face să fie iubit de toate femeile, poate să fure cu uşurinţă, ba chiar fără să fie văzut, poate găsi banii îngropaţi în pămînt. Chiar şi prin oraşe e credinţa că potcoava bătută undeva la vro uşă, pe prag ori la uşorii ei, aduce noroc. Potcoava aceasta închipuieşte un magnet — căci magnetul se păstrează mai bine în fier cînd acesta are chip de potcoavă — si dintru început oamenii puneau o adevărată potcoavă magnetică, iar acum orice potcoavă, dar mai ales una găsită, căci tuturor lucrurilor găsite li se atribuie o putere magică. Ba chiar şi o frîntură de potcoavă. Poate ştii că mai ales negustorii cred în puterea potcoavei, căci la ei o găseşti mai des bătută pe la uşi, avînd credinţa că potcoava cea magnetică atrage cumpărătorii. Poţi să ai marfă cît de rea, dacă ai potcoava la uşă, se bat muşteriii după marfa ta. Am văzut în Cîm-pulung pe un negustor ovrei, la un bîlci, care tot pe un sfert de ceas punea mîna pe ceva sub tejghea şi apoi îşi freca amîndouă mînile şi le întindea în aer. Ne-avînd de lucru, şi cum sînt eu foarte ispititor în lucruri de acestea, l-am urmărit cu ochii multă vreme şi am descoperit în urmă că el punea mîna pe o potcoavă magnetică. Credea, negreşit, că luînd în mînă şi împrăştiind în aer magnetism, trage la marfa lui pe ţăranii din tîrg.
Cum poţi atrage muşterii, tot aşa poţi să te faci „cu lipici" să te iubească toată lumea, dacă porţi fier magne-tizat la tine, fie ca amulet la gît, fie ca cercel într-o ureche, ori într-alt chip oarecareva. Mai ales îl poartă fetele ca să atragă flăcăii la ele. Rar se întîmpla ca să aibă babele cîte un magnet — dar îl au şarlatanii pe la oraşe — fac însă vrăji de dragoste cu fier simplu sim-bolizînd magnetul *.
La ţiganii cei călători, cînd li se caută printre lucrurile ascunse, totdeauna şi negreşit se găseşte cîte un
* N-o să uit pînă la moarte mirarea şi spaima unei babe care se ţinea mare descîntătoare, în Moldova, cînd eu — ca' sa-mi bat joc puţin de ea — am pus pe masă o busolă mică ce o port legată de lanţul ceasornicului (n.a.).
';.  magnet. îl ţin în credinţă că le ajută să fure. Despre l   asta vei afla mai multe într-alt loc unde-ţi voi vorbi despre superstiţiile ce ni le-au adus ţiganii. Tot acolo îţi m voi desfăşura şi credinţa că magnetul e iarba-fierului,
fi adică o iarbă a tîlharilor, şi că acel ce o poartă la el poate să fure nevăzut şi să dezgroape comori. Dar ca să ". nu faci zăpăceală între lucruri, să citeşti cu luare-aminte şi cele ce ţi le spun despre credinţele în fulger şi în lucrurile apărătoare de trăsnet, că în credinţa despre iarba-fierului s-au amestecat multe alte credinţe cu mult mai vechi şi mitologice, aşa că această iarbă e şi o buruiană de leac şi magnetul şi praful de puşcă, e şi o tăinuită rădăcină pe care o ştie numai ariciul şi şarpele (adică soarele şi fulgerul). Sînt cinci deosebite lucruri, dar, fiindcă poporul le numeşte la fel, însuşirile uneia le dă alteia şi aşa face o amestecătură greu de descurcat,
Bănuiesc numai şi n-o spui ca anumit că tot pe puterea atrăgătoare a fierului magnetic e întemeiată nebuna credinţă în oprirea şi coborîrea din văzduh a celor ce aleargă călare pe prăjină, vrăjiţi de dragoste. Despre purtarea prin văzduh a flăcăilor vei afla cuvenitele desluşiri într-alt loc, aici mă ţin numai de scoborîrea lor, căci asta se face prin puterea fierului. Aşa merge vorba că dacă vezi zburind pe prăjină flăcăul vrăjit, împlînţi un cuţit în pămînt şi rosteşti nişte vorbe magice şi atunci flăcăul se lasă pe pămînt şi cere apă. Poţi vorbi cu el, iar cînd vrei să-i dai drumul ■— de milă, zic cei ce povestesc, căci prea se zbate — scoţi cuţitul din pămînt şi flăcăul se ridică iarăşi şi-şi urmează calea. Se vede că toată această comedie nu e alta decît o analogie a acţiunii magnetului ; cît ţii cuţitul, stă flăcăul lîngă cuţit, cînd îl ascunzi, flăcăul ieşit de sub puterea magnetului se depărtează. înţelegi că, neavînd magnet adevărat, întrebuinţezi un fier ce-1 ai şi mai uşor e să ai un cuţit la tine. Alţii cică o fac cu sfredelul — la urmă totuna e, fier numai să fie.
Taina cea mare a fierului însă rămîne tot puterea nebiruită ce-o are asupra duhurilor rele, ca armă de spaimă nu numai pe lumea asta ci şi pe cealaltă. Aici e tărîmul cel adevărat al credinţelor despre fier. în sute de împrejurări aleargă românul la ajutorul fierului, ca
478
479
să se apere cu el, să lege, să alunge, să îngrozească şi să ucidă puterile Necuratului. N-am loc să ţi le înşir pe toate cîte le ştiu, dar nici nu e nevoie, căci din cîteva credinţe şi obiceiuri le poţi cunoaşte pe toate.
Cînd o femeie nu poate să nască şi să zbate în dureri, bărbatul ei ocoleşte casa cu toporul în mînă, ame-ninţînd, sau împlîntă două topoare în cruciş în vrun stîlp al cerdacului, ori într-o grindă, ori în prag. Tot aşa se face cînd nu poate un om să moară şi se luptă, într-amîndouă cazurile poporul crede că duhurile stau împotriva, şi a naşterii şi a morţii, deci caută să le alunge.
înainte de naştere, femeii i se pun la cap arme, o furcă de tors, o frigare, un cuţit, un topor, o măciucă. Nu e adevărat că poporul pune aceste lucruri „ca să tragă fata, ce se va naşte, la furcă, iar băiatul la topor şi la măciucă". Se pune pentru altceva. Căci, atunci de ce tot aceste lucruri le pune şi la capul celui ce trage de moarte ? într-amîndouă împrejurările vrea să înspăi-mînte duhurile. Iar furca de tors a intrat între celelalte lucruri ca Pilat în Crez: trebuie să se puie o furcă de fier, vestita furcă în superstiţii cu care poţi alunga pricoliciul — omul-lup — şi cu care străpungi inima strigoiului în mormînt.
îndată ce se naşte copilul, moaşele descîntă de deochi si leagă nelipsitul fir roşu al deochiului, apoi îl bat cu o bucată de fier — fie cui, cuţit ori ac — deasupra uşei. în Bucovina bat un cui, în Moldova împlîntă un ac, în Transilvania un topor în prag şi tot în prag împlîntă un cuţit moaşele din Macedonia şi din Istria şi spun anume că fac aşa „ca să nu s-apropie duhurile rele şi să ia copilul". Tot aşa, fără fir roşu, căci el nu e numai al deochiului, fac îndată după ce moare omul. Cuţitul ori toporul în grindă rămîne trei zile, pînă ce se întorc oamenii de la îngropăciune.
în faşa copilului pun moaşele o bucăţică de fier. Multe mame înfăşează copilul totdeauna cu fierul între scutece. în leagănul copilului pun un ac, mai ales sub pernă, un foarfeci. Românca nu lasă niciodată copilul singur în casă, fără să nu puie lîngă el în leagăn fier, ori cuţitul, foarfecele, ori cleştele, ori ce are la înde-
480
mînă de fier, sfredel, daltă, frigare, ori de nu cel puţin un ac. Iar dacă n-are, pune o mătură, căci mătura e dintre armele cele mai puternice ale superstiţiei. Asta o fac, ca să nu vie Puternicile şi să-i schimbe copilul. Copiii nebotezaţi nu se lasă niciodată singuri, fie acasă, fie pe cîmp pe vremea muncii, fără ca să li se puie sub cap drept scut o bucăţică de fier împotriva duhurilor rele şi a strigelor. După botez, frica mumei e mai puţină, căci îl crede dat în puterea botezului, cu toate acestea, în lipsa ei de lîngă copil, îl dă în paza fierului. Credinţa aceasta îţi explică destul de limpede de ce pe la ţară găseşti totdeauna în leagănul copiilor şi în albie cîte o bucată de metal, mai ales foarfeci, pe cari le clănţăneşte înainte de a le pune lîngă copil, ca s-audă duhul rău acest sunet şi să fugă.
Cauza o spun mamele în multe feluri : să nu-i schimbe duhurile copilul, să nu-i sugă inima, să nu-1 pocească, să nu i-1 fure. Orice-ar fi, fierul alungă pe cel necurat.
Acestea, deci, în albia copilului. Mortului în sicriu tot aşa i se pun lucruri de fier. Dar aici sînt mai anumit căutate. Pe lîngă cuţit i se pun frînturi de coasă ori de seceră şi cuie. Sub cap i se pune un ac — de obicei cu aţă, chipul ca să aibă cu ce-şi coase hainele pe ceea lume -— şi un pieptene. Ştiu că pe-alocuri îi pun şi săpun, sub cap, ca să se spele pe lumea cealaltă, dar asta n-are nici un înţeles. Se vede că e un zel, rău înţe'es al unora, cari văzînd că după vechiul obicei pui mortului sub cap un pieptene şi un ac şi îşi dau cu gîndul că e nevoie să-i pui şi săpun, ca să aibă de toate ca în viaţă. Lasă că nici acul nu i se pune pentru cusut, nici pieptenele pentru pieptănat, ci ca să aibă armă la el, fierul adică acul, şi scut pieptenele, căci pieptenele e simbolul pădurii şi în basme şi în descîntece, din el se face cînd îl arunci în calea zmeului un codru ne-sfîrşit şi pînă în cer. în unele locuri e obicei că după înmormântare fac mortului o jertfă, iar o babă încun-joară mormîntul cu un cuţit în mînă, ameninţând şi des-cîntînd în şoapte, apoi înfige cuţitul lîngă cruce şi-1 lasă acolo. Dar obiceiul acesta are şi altă însemnătate : atîta loc îi dau mortului, cît ai ocolit cu cuţitul. E credinţa în strigoi. Deci, strîngi pe mort într-un cerc magic, ca
481
să nu iasă din mormânt şi să facă rău celor vii. Despre acest cerc îţi voi vorbi acolo unde iţi arăt ce sînt strigoii. Trecerea prin cămaşă a cărbunelui, a fierului.
în faşa copilului cos româncele usturoi şi fier. De un capăt al faşei leagă toporele de metal, ori ciocănele. Cele dintîi haine ale copilului se trec pe sub topor; prin cămaşa cea dintîi a lui se petrece o bucată de fier, băgată pe gura cămăşii. în toată Muntenia e obicei ca în ziua botezului să pui lîngă copil, unde doarme, o bucată de fier şi să-1 împresori cu cenuşe, adică cu cercul magic, ca să nu-1 ducă Mama-pădurii. Femeile lehuze nu ies niciodată din casă fără să ia cu ele o bucăţică de fier, un cui, ori un ac, chiar numai de-ar merge să aducă lemne ori apă, ori ar trece drumul la vecini. Cînd se întîlnesc două lehuze, schimbă între ele, drept dar, bucăţele de fier, de obicei ace.
Ţi-am înşirat numai obiceiuri de la naştere şi de la moarte, pentru că la aceste e mai mare frica şi grija de duhuri. La cununie nu prea joacă rol fierul, căci mai toate obiceiurile de la nuntă fiind solare, credinţele legate de ele sînt de alt neam, nu de-ale credinţei în duhuri.
Dar să-ţi arăt aşa în treacăt cîteva întrebuinţări ale fierului într-alte obiceiuri. La sărbătorile de primăvară, cînd înconjoară ţăranii casa şi cuprinsul de pe lîngă ea, aprind focuri, afumă cu cîrpe şi tămîie, stropesc cu agheasmă şi fac zgomote cu unelte de fier. Bat un ciocan de altul, clănţănesc cu foarfecile, zuruiesc lanţuri, fac sunet de clopote, zăngănesc cuţite, bat coasele. Vorbele ce le rostesc sînt cam acestea : „cît ajunge sunetul fierului acestuia, atît loc să n-aibă putere şarpele". Ori-cînd ar face aceste înconjurări ale casei, după obiceiul locului, într-una din sărbătorile bisericeşti ori populare de la solstiţiul de iarnă pînă la Sf. Gheorghe, ceremoniile sînt aceleaşi. La Paşti, ori la Anul nou, ori la Sîn-george, românii pun o bucăţică de fier sub prag, ca să le apere casa. într-una dintr-aceste zile, se ciocănesc cu o bucăţică de fier în frunte „ca să le fie capul tare ca fierul", zic ei. Purtarea la gît, ca amulet, a unei bucăţi de fier cusută în cîrpă e îndeobşte cunoscută. Cînd
îţi fură strigoaicele lapte, e bine să baţi în şuştar un cui, în fund, aşa ca să mulgi laptele pe vîrful cuiului.
Şi aşa nesfîrşite altele. Cunoşti dintr-astea cît temei pune românul pe fier, ca apărător de boale şi de duhuri. Dar s-o ştii că nu numai fierul e spaimă pentru duhuri, ci orişice lucru făcut cu ajutorul fierului. Bagă bine de seamă, căci multe credinţe te încurcă şi nu le poţi explica dacă n-ai în vedere generalizarea puterii fierului, adică trecerea puterii sale asupra celor făcute prin el. Ţi-am spus că însăşi rostirea vorbei „fier" înspăimântă duhurile, tot aşa le ţine departe de tine ta-laşul, căci aminteşte duhului despre rindea, făina lemnului îi aminteşte de sfredel, aşchiile îi aminteşte toporul, cusătura îi arată acul, ciurul îi aduce aminte de sulă, iarba cosită îi spune despre coasă. Şi în chipul acesta tot mai departe şi mai departe pînă la absurd. Un simplu băţ dacă e rupt n-are putere, dacă e tăiat şi, mai ales cioplit puţin, e cu putere, căci cunoaşte cuţitul. Bineînţeles, acestea se întîmplă rar, căci cîtă vreme ai fier, de ce să te aperi cu lucruri cari amintesc numai fierul. Zic rar, înţelegînd, chipurile, căci nu sînt mai multe decît degetele de la o mînă, dar întîmplările sînt multe şi poate că eşti drumeţ ori cioban pe munte şi n-ai nimic de fier la tine.
482
PRICOLICIUL
Să-ţi spui acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbatecii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.
Dar e o încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face lup ori cîne, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu pentru relele lor, şi astfel aleargă cît e noaptea ; iar alţii, că se prefac de bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii se prefac animale nu cînd voiesc, ci cînd le vine sorocul, adecă „boala", care ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbarea pelii la şerpi ori a coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sînt alţii cari ştiu că nu vrăjitorii se prefac animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor prefac pe alţi oameni, pe cari au ură, şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie vrăjitor omul care se preface pricolici ; poate să fie om cinstit şi cum se cade, şi se face ori lup, ori cîne fără să ştie, tocmai cum lunatecii umblă fără ştirea lor pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie, ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum să zice, ori că are „boala" în el. Nu o spun toţi la fel nici cînd e vorba de animalul în care se preface omul. Unii, că numai în cîne, alţii numai în lup, alţii că într-amîndouă acestea, iar alţii că în orice fel de animal răutăcios,
434
i     alţii că în orice fel de animal negru, iar o seamă zic că "      numai într-anumite animale, cam acestea : lup, cîne, pisică, bivol, porc, capră, cal, păianjen, muscă, scorpie, f-     şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor, nu
fse poate preface în oaie şi porumbel, că sînt animale blînde şi sfinte. Iar după cît ştiu eu, nu se mai poate preface în animale cari au fost şi sînt sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rîndunică.
Vezi d-ta ce lucruri de-a valma ! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile rele, că de-aceea se zice totdeauna în descîntece : „Du-te unde cocoş negru nu cîntă, cîne negru nu latră, vaca neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toacă", şi totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri cînd are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o pentru bogăţia lumii. Că e dracul în cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare ? O cruce făcută cu limba sperie pe dracul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea lucruri sfinte cîte le vede, cu toate că pe cîmp ori pe deal, cînd arunci după el numai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai arăta, că sînt cîţi peri în cap.
Să ne întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere, ca să te luminezi. Dar mai întîi, să bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii că strigoiul şi pricoliciul sînt una. Amîndoi se prefac în animale, dar unul e suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar strigoiul e un mort care se scoală din mormînt ca să ia ori să nu ia chip de animal, căci strigoiul poate veni şi în chipul avut, al celui de om. Vezi că nu. ştii care e minune mai mare : că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă
485
lucrurile, numindu-i strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi — şi mai ales strigoaice — şi pe vrăjitorii cei ce [se] îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu furatul somnului] copiilor, cu descîntece şi alte solomonarii mai lesne de făcut.
Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune cînd va veni rîndul.
Acum, întîi de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are asemănare cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii. Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe furiş, deci are firea unor cîni. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa mai departe. De aceea şi numim pe oameni cu numele unui animal, care spune mai mult cu o singură vorbă decît aricite alte tălmăciri. Cînd zici : „e un cîne de om", „e un şarpe", „e boul lui Dumnezeu", „scorpie ce eşti !", „porcule !", şi cîte altele, nu-i aşa că ajunge ca să-mi arăţi omul ?
Dintre toate însuşirile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgîrcit, ori mîndru, ori lacom, ori stricat, toate sînt ale omului. Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii — acestea sînt ale diavolului. De unde vine atîta răutate în suflarea lui Dumnezeu ? Nici temei n-are răutatea de inimă, ca alte însuşiri rele, căci toate strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi dărîmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a cînelui ; lupul ca hrăpăreţ şi cinele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate înţelegi acum de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup ori cîne. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup, nu mai e om, ci lup, zic cei ce-1 cunosc. Dar dacă el e într-adevăr un lup în chip de om ? E lesne s-ajungi pînă la credinţa că el, neputîndu-şi sătura poftele răutăţii lui, ca om, din cînd în cînd se face lup ca să omoare şi să facă răul după poftă. Să-1 facă orişicum şi orişiunde, căci prico-
liciul lup muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mînie.
Se spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră duşmanii, şi după ce a văzut pe copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început să latre în felul cînilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a apucat un copil şi ţinîndu-1 de picioare 1-a izbit cu capul de pereţi, iar biata nevastă-sa fugind cu celălalt s-a aruncat într-o fîn-tînă. Vezi dintr-asta că în nebunie regina se închipuia cîne, iar regele leu.
Gîndesc că ai priceput din toate că oameni cari să se facă lupi şi cîni nu sînt. E peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de inimă, peste fire de multă, a cîte unui om. Nu-1 putem înţelege răutăcios într-atîta decît numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se poate face lup, ci lup care se poate face om.
Cînd vin toanele prostului, face prostii întruna, cînd i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n neştire. Aceste sînt „atacuri" ale „boalei". Atunci omul răutăcios se face lup sugrumător, şi apoi iarăşi îi trece.
Se vede că dintr-aceste „atacuri", numite de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele „sorocurile" pricoliciului, şi-au luat ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă. Noi zicem „în furie omul devine fiară", cu apucături de fiară adică, să zicem de „lup", dar nu luăm vorba în înţelesul că într-adevăr omul se face cu patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca în pădure. Dar poporul aşa a luat-o. Asta e tot.
436
nu ne temem de nici o primejdie, căci nu este talent care să poată sluji unei cauze urîte — şi întotdeauna în -   lucrul bine spus, chiar cînd n-ar fi adevărul întreg, tre-■■   buie să fie o părticică măcar de adevăr, care să merite § a fi ţinut în seamă.
f       Acesta e primul cuvînt — al nostru. Al doilea, cel UN PRIM CUVÎNT hotărîtor, va fi acela al publicului căruia ne adresăm,
cu năzuinţa de a-i pune la îndemînă o publicaţie care să-1 intereseze întotdeauna şi să-1 mulţămească, poate, uneori.
începînd această revistă, nu avem alt gînd decît acela ce se oglindeşte, credem, destul de lămurit în titlul ei. Dorim şi vom năzui ca ea să fie o icoană cît mai credincioasă şi mai întreagă a vieţii noastre literare şi artistice în desfăşurarea ei. Coloanele acestea se vor deschide dar primitoare tuturor scriitorilor noştri — şi nici unul nu va găsi aci vreo constrîngere sau vreo restrîn-gere a talentului său. Pe de altă parte, vom căuta să informăm publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieţii literare şi artistice, prin cronici şi bibliografii, ce-şi vor avea locul regulat în fiecare număr al revistei.
Programe nu vom formula ; orice s-ar zice, mai la urmă programul unei reviste de orice fel rămîne numai... lista colaboratorilor ei. Se poate întîmpla chiar, mai ales în partea de critică, sau de apreciere a unei opere, sau „direcţiuni", ori „curent", ca nu toţi colaboratorii acestei reviste să fie de una şi aceeaşi părere ; nici o iscălitură deci nu angajează pe alta.
Nici pretenţia de a porni curente noi, sau de a înnoi curente vechi, cum se vede, nu o avem. Curente bune, curente sănătoase au fost totdeauna în literatura românească de la începuturile ei, şi uneori a voit Dumnezeu c-a fost şi cine să le urmeze ; acele curente se vor urma şi azi, şi credem că nu importă atît trîmbiţa-rea, cît susţinerea lor prin scrieri cari în materie literară constituiesc faptele.
Pe colaboratorii noştri nu-i vom întreba de curent sau de program ■— îi vom întreba însă de talent, întru-cît îl va putea recunoaşte modesta noastră apreciere. Şi
488
PENTRU POPOR
Anii cari au sfîrşit veacul ai nouăsprezecelea vor fi însemnaţi în istoria culturală a neamului nostru prin mişcarea poporanistă, ce s-a început în ei. Cărţi de popularizare a ştiinţei practice, gazete şi reviste pentru ţărani, începuturi de bănci populare şi de cercuri pentru răspândirea poveţelor utile prin grai viu între plugari, agitarea cestiunelor ţărăneşti din punct de vedere politic şi economico-naţional, înfiinţarea de coruri şi de teatre săteşti, de scoale de meserii, de grădini şcolare ca model pentru sate şi altele de acestea. Iar mai presus de toate năzuinţa — deocamdată anevoioasă prin mulţimea piedicelor de tot felul — de a da învăţămîntului primar îndrumarea pe o cale mai apropiată de nevoile obşteşti ale vieţii românilor.
Mişcarea aceasta a fost pornită din două direcţii, de sus în jos, de la guverne spre pătura ţărănească ;' şi de jos în sus, nu de la înşişi ţăranii noştri, ci de la cei' mai apropiaţi de ei prin felul de viaţă, de la învăţători. Nu-mi e în gînd să arăt cum s-au pornit aceste' două mişcări centripetale şi cum s-au unificat cu încetul. Le constatez numai. Negreşit pentru dezvoltarea lor mai repede şi mai cu folos a contribuit şi un factor de mare importanţă : literatura, care, mai ales în partea ei poetică, s-a îndreptat în timpul din urmă spre poporanism şi a întors limba scrierilor noastre cu totul spre popor şi spre simplicitatea plastică a felului de a vorbi al ţăranului.
Iar această Şezătoarea săteanului poate şi ea în mijlocul acestor mişcări să se laude ca Eneas vorbind de lup-
tele troienilor : Quorum magna pars fui *. Lucru vrednic a fost gîndul inimosului întemeietor al acestei reviste, d. Dumitrescu-Bumbeşti — cînd a pornit revista, dar şi mai vrednic lucru este că fără şovăire s-a trudit s-o scoată departe de drumul cel mare şi să n-o lase, după obiceiul multor începători de reviste, cari abia scot carul lor din curte şi îl lasă îngrămădit în uliţă. Eu am admirat de multe ori sufletul stăruitor spre bine şi neclintita năzuinţă spre lumină a multor învăţători de-ai noştri şi ştiindu-le trudită viaţă ce o duc cei mai mulţi, m-am gîndit totdauna la paradoxalele cuvinte ale Bibliei: „Tu, Doamne, în cei slabi ai pus puterea !"
în cei şapte ani de muncă, Şezătoarea săteanului s-a luptat cu stăruinţă pentru izbînda mişcării poporaniste. Mai ales pe două terenuri : al băncilor poporane şi al cercurilor culturale. Revista a agitat pe gorjeni şi gor-jenii au agitat ţara întreagă. A izbutit apoi să adune în jurul ei luptători cari să sporească propaganda şi cu scrisul lor să propovăduiască poporului calea pe care toţi o dorim. Şi între acei adunaţi pe lîngă ea, dacă e lucru vrednic să-1 spun, sînt şi eu. Şi vor fi şi alţii, mulţi şi cu multă putere. Şi cei ce au stăruit şapte ani, vor stărui înainte cu sufletul crescut şi cu inimă crescută. Şi va birui odată neamul nostru românesc, şi se vor bucura şi luptătorii acestei reviste că se pot lăuda cu o cit de mică parte a lor la îndeplinirea biruinţei. Nu vor fi făcut ei multe, căci spre a face multe trebuie puteri mai tari, dar vor fi făcut mult, că mai mult preţuieşte în ceruri dinarul văduvei, a zis Mîntuitorul, decît talanţii bogatului. Quod potui feci, faciant meliora potentes. **
* La care fui părtaş în mare parte (n.a.).
** Cît am putut făcui ; să facă mai bine cei puternici (n.a.).
490
PROVINCIALISMELE SCRIITORILOR NOŞTRI
E caracteristic în literatura noastră faptul că ne învinuim unii pe alţii că scriem provincial. Voiam să zic că ne învinuim mai mult decît e cu cale, şi că de multe ori anatemizăm pe un scriitor pentru cîte va cuvinte provinciale din opera sa.
Lucrul acesta îşi are şi partea sa veselă pentru că, într-adevăr, noi nici nu ştim pentru ce ne anatemizăm unii pe alţii. Nu ştim cari cuvinte se pot numi, fără drept de apel, provincialisme şi cari nu. Dacă limba noastră ar fi aşezată şi fixată în margini bine hotărîte, cum e bunăoară cea franceză, controlată prin dicţionare academice şi poleită printr-o literatură veche, atunci am şti şi noi, anumit ca şi francezii, ce este provincial şi ce este solecism în limba noastră. Dar noi acum ne începem literatura şi tradiţiile ei sînt puţine şi nu de-aşa multă vreme şi, şi acestea sînt unilaterale, pe teren bisericesc şi istoric. Fiindcă noi sîntem rău nărăviţi de-a compara totul ce-avem cu ceea ce au popoarele culte ale Apusului, în special cu ceea ce au francezii, sîntem vecinie cârtitori ai noştri înşine şi vecinie zăpăciţi. Pe scriitorii noştri nu-i putem privi altfel, decît alăturîn-du-i cu scriitorii cunoscuţi ai Apusului, limba ne-o găsim barbară şi săracă, pentru că mereu o alăturăm cu cea franceză, şi aşa cu toate celelalte. Slugarnica vorbă, şi lipsită de demnitate, a boierilor lui Cantemir — mî se pare : „Ticăloşi, măria-ta !" — asta ni-e înalta înţelepciune cînd vorbim de-ale noastre.
Cînd se încheagă o limbă literară, ea îşi adună toate elementele cîte şi le are răzleţite pe teritoriul ei, de pre-~
402
4*f
tutindeni. Culege şi-apoi alege. Dar şi alegerea se face cu multă încetineală, iar criteriile alegerii sînt multe şi impuse de multe nevoi. Iar dacă limba noastră literară abia acum se încheagă, e lucru firesc că toate elementele ei constitutive trebuie să s-adune de pe-ntregul ei teritoriu, din toate provinciile. Eu nu înţeleg să se adune în dicţionar, ci în literatură, acolo unde elementele limbii sînt vii şi circulează. Graiul toscan a[l] lui Dante a fost numai un sîmbure, pe lîngă care s-au alipit şi se alipesc, chiar şi astăzi, elemente de prin toate feluritele graiuri provinciale ale italienilor, ca să formeze limba literar.ă italiană. Tot aşa graiul în care şi-a tradus Luther biblia ; limba literară a germanilor şi astăzi primeşte cuvinte provinciale, şi germanii se bucură ori de cîte ori răsare un cuvînt provincial care vine să le îmbogăţească limba.
Nici nu se poate forma o limbă unitară a unui popor cînd un grai oarecare, oricît de mult ar fi fost impus de o literatură puternică, exclude cu îndărătnicie elementele specifice ale altor graiuri.
Ce este, deci, învinuirea noastră reciprocă în literatură, că unul ori altul aduce cuvinte provinciale în limbă ? în care limbă ? în cea care se formează acum ? Dar cu ce să se formeze, dacă nu cu elementele pe cari şi le adună de pretutindeni ? Fireşte, unii neorientaţi cred că limba literară ni-e formată şi constituită, iar baza ei ar fi graiul muntenesc. Aceştia au să ţipe grozav împotriva moldovenismelor şi ardelenismelor şi mai ştiu eu împotriva ce, nu pentru alt motiv, ci numai fiindcă aceste nu sînt muntenisme. Frumos criteriu de a face selecţiune între elementele unei limbi, care este şi trebuie să fie una şi de toţi românii înţeleasă, nu numai de o parte dintre ei !
îmi aduc aminte că un scriitor muntean dintre cei mai de frunte, fiind de faţă şi el, pe cînd noi trei, d. Slavici, Caragiale şi eu, ne frământăm să găsim un nume pentru revista ce am scos-o împreună pe la 1894, s-a indignat de noi că ne-am hotărît să numim revista cu un cuvînt provincial (bănuiesc că-1 credea ardelenism). Spre mirarea şi spre spaima mea, scriitorul meu credea într-adevăr că vorba Vatra — cum am numit revista — este un provincialism şi că ar fi un sinonim de
493
prisos al vorbelor moşie sau teritoriu, fiindcă nu cunoştea accepţiunea adevărată a vorbei şi era zăpăcit de metafora vatra strămoşească.
în cazul acesta, neştiinţa era judecător şi condamna ca provincialism, un cuvînt îndeobşte cunoscut. Lucru se întîmpla des, şi nu e spre lauda noastră că orice cuvînt pe care noi n-am avut ocaziune să-1 auzim pîn-atunci — cum o pat cei născuţi prin oraşe cu sute de cuvinte de la ţară — sau pe care nu-1 ştiu din cine ştie ce cauză (mai ales dintr-o sfînta necunoştinţă a limbii), orice cuvînt ca acesta îl osîndim şi „cu scîrbă" îl respingem ca provincialism şi pe bietul scriitor îl hulim că nu-şi cunoaşte limba. O s-aduc exemple lămurite.
PENTRU LIMBA ROMÂNEASCA
Limba românească a trăit, de cînd ni se pomeneşte prin cărţi, în rele condiţii de dezvoltare, dar gîndesc că niciodată nu i-au fost aşa de rele ca acum. Mult ori puţin, pe la curţile voievozilor noştri tot s-a vorbit româneşte, s-a vorbit şi prin casele marilor boieri, şi, negreşit, boierii au căutat să vorbească mai pe alesul decît mulţimea slujitorilor şi-a locuitorilor de la ţară, şi lucrul acesta, oricît ar fi fost de neînsemnat, contribuia la cultivarea şi dezvoltarea limbii. Şi pe atunci, însă, cei ce se „osteneau" de-a ridica „proasta limbă românească" erau necăjiţii de cărturari scriitori. Mai ales cei bisericeşti, şi poate că numai ei. Traducînd, ei erau siliţi să caute şi, unde nu mergea altfel, să creeze echivalentele româneşti ale cuvintelor traduse, îşi frămîntau capul să dea frazelor forme frumoase, după modelele originalului şi se străduiau să unifice limba celor împărţiţi sub multe stăpîniri „ca nu cumva moldoveanul să fie nepriceput cînd îl ascultă munteanul", şi ştiind că „acele vorbe sînt bune cari ca banii cei buni umblă în toate ţările", ei croiau o limbă mai aleasă şi unitară. E de admirat munca acestor adevăraţi frămîntători ai limbei noastre, şi urmîndu-i de la cel mai vechi pînă la cei din urmă, te uimeşti de marile progrese ce le-a făcut limba în cursul vremii, îmbogăţindu-se şi poleindu-se.
Cu mult mai puţină vrednicie au arătat scriitorii de cărţi de petrecere, adecă de „povestiri lumeşti". Şi jos de tot stă meritul cronicarilor. Unii dintre aceştia scriu foarte vioi şi ţi-e mai mare dragul să-i citeşti, dar ei se gîndeau numai la ceea ce aveau să spuie, nu şi la
495
felul în care spun, şi de aceea stilul li-e neîngrijit, limba li-e cea obişnuită în vorbirea zilnică şi frazeologia întru toate ca a poporului. Negreşit tocmai în naivitatea şi plasticitatea aceasta stă frumuseţea scrisului lor şi numai la ei găseşte filologul formele adevărat poporale ale limbii de pe atunci, căci scriau frazele aşa cum le aveau în gură, fără să se ostenească, asemeni scriitorilor bisericeşti, să culeagă şi s-aleagă, să creeze şi să cizeleze. O dezvoltare, deci, văzută a limbii româneşti nu o aflăm în cronicari. Şi nici nu trebuie să le-o cerem, căci scopul lor a fost altul, cel istoric, nu cel literar.
Şi aşa, de cînd am început şi noi să pricepem că limba e cel mai puternic mijloc al dezvoltării culturale a unui popor şi că, deci, dezvoltarea şi cultivarea limbii devine de sineşi un scop, de-atunci limba noastră a fost abătută cînd la dreapta, cînd la stînga de cei ce credeau că au găsit adevăratul drum pe care să fie îndrumată şi mijloacele cele mai prielnice cari s-o dezvolte şi s-o cultive. încercări silnice ale filologilor. într-adevăr a lor e chemarea şi ştiinţa de-a arăta căile pe cari s-a format şi s-a dezvoltat o limbă, dar a lor e numai ştiinţa, nu şi putinţa. Un drum ne-ar fi dus spre o limbă latină cu forme pocite rău, nici latineşti curate, nici româneşti neaoşe ; iar altul spre o limbă creată ad-hoc şi pe repezeală numai din elemente româneşti.
De pe urma acestor încercări nu ne-am ales cu nimic. Mijloacele noastre, acum, sînt şi puţine, şi slabe. Biserica a încetat să mai fie mijlocul cel puternic al cultivării şi al dezvoltării limbii. Cărţi religioase nu se mai citesc ; limba cărţilor bisericii e tot cea veche, îngheţată în vechile forme şi păstrîndu-şi arhaismele. Şcolile, fără îndoială, sînt un uriaş propovăduitor al unităţii limbii, ele ajută şi la cultivarea ei, dar pentru dezvoltarea limbii nu pot face nimic.
Societăţi literare, cum au avut şi au pretutindeni popoarele culte ale Europei, noi n-am avut niciodată şi nici n-avem. E adevărat că Academia Română e înfiinţată tocmai pentru scopul cultivării şi dezvoltării limbii româneşti. Dar ea există de scurtă vreme şi, deşi lucrează cu inimă într-acest sens, n-a putut produce nici o mişcare în literatură şi, din lipsa unui contact mai
întins al ei cu publicul, lucrările ei sînt aproape necunoscute de public. Nici curtea noastră regală n-a avut contact cu literaţii şi nici un fel de legătură cu ei.
Ar mai fi teatrele şi saloanele. Dar teatrul nu poate da publicului decît ceea ce însuşi teatrului îi dă literatura şi el nu poate să cultive, cu atît mai puţin să dezvolte limba, ci numai să popularizeze ceea ce iese din condeiele autorilor. Iar cu saloanele ne cam bate Dumnezeu pentru nu ştiu ce păcat... [...] „Cei zece mii de deasupra" ai obiditului neam românesc au în dispreţ limba valahă şi o vorbesc numai de nevoie cu servitorii cari, din întîmplare, sînt români, căci şi aceştia sînt aleşi tot din neamuri străine, şi aduşi de prin Fran-cia şi din insula britanilor. Saloanele româneşti — nu spun o blasfemie că le numesc aşa ? —■ n-au nici o stimă de literatura noastră, de obiceiurile noastre, de nici o manifestare a vieţii româneşti. Ele nu numai că ne refuză orice ajutor şi, deci în chip negativ, ne fac răul, dar în chip pozitiv ne sînt duşmane prin stăruinţa de-a batjocori năzuinţele naţionale şi de-a zădărnici interesele ideale ale statului românesc. Fapta saloanelor noastre merge pînă la trădare de neam şi de les-majestate a naţionalităţii române. în loc să fie pîrghia cea mare întru ridicarea limbii româneşti, ele sînt veşnicul pumnal în mîna nesocotitului.
Şi rămîn singuri scriitorii, fără de ajutor dintr-o parte şi batjocoriţi dintr-alta, singuri ei ca să se ostenească a dezvolta şi a îmbogăţi limba. Puţină putere, chiar cînd am fi un neam cu mult mai mare şi mai cult. Ce să facă ei mai mult decît ceea ce-i iartă tristele împrejurări, şi cum să se dezvolte literatura pe toate ale ei tărîmuri, cînd toată putinţa îi este luată ?
496
MĂRŢIŞORUL
Dintre simbolurile soarelui, cel mai des întrebuinţat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mîndrie şi din neştiinţă, că nu e totuna a afuma cu tămîie în biserică ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primăverii, pe care toate popoarele şi-1 închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, căci albul este al biruitorilor. Soarele verii, cînd e în toată puterea sa, e roşu, iar al iernii e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate că metalul soarelui e aurul, iar argintul al lunii, obiceiul a făcut ca simbolul soarelui primăverii să fie un ban de argint, numai din pricină că trebuie să fie alb. Lucrul trebuie să-1 înţelegi aşa că nu banul într-adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotundă de argint, un semn, o mărturie de botez, un mărţişor, pe care îl putea înlocui aşa de lesne cu un ban.
Iată, tocmai mărţişorul de la luna babei Dochia este ■cel mai cunoscut simbol al soarelui. La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-1 are mărţişorul, că-1 facem din aur ori din tinichea galbenă, cînd el trebuie să fie numai alb de argint, şi mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de porc şi de alt animal, cînd el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sînt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor. Pe la ţară, pe unde n-au ajuns negustorii de mărţişoare să fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea tăiată în chip de ■498
purcei, mărţişorul nu se face altfel decît dintr-un ban de argint.
Mărţişorul să leagă ou un fir roşu — care însuşi este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui — ori la mînă, ori la gît. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte ţi-1 ţine în mare cinste, deşi acum nu-1 mai poartă decît copiii, fetele şi numai rar şi nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire. Mărţişorul să leagă ori înainte de răsărirea soarelui, ori mai bine deodată cu roşirea, şi scopul purtării lui este să aduci o jerftă soarelui, purtîndu-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sîn. Printr-asta te faci prieten ou soarele, ţi-1 faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire, nevoie şi curăţie de suflet. Ţăranii zic că pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat, dar cu mult mai limpede îşi spun gîndul fetele care zic că-1 poartă ca să nu le ardă soarele. Fireşte că stă în puterea soarelui să le înnegrească faţa, de aceea, cine poartă mărţişoare nu mai e pîrlit de soare ; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie să poarte dacă vreau să fie albe la faţă. Poporul mai ştie încă bine că în purtarea mărţişorului este o adorare a soarelui, căci el crede că trebuie purtat ca lucru sfînt, nu aşa ca podoabă, ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa, ori cine uită că poartă mărţişor, acela e mai rău în ochii soarelui decît unul care nu-1 poartă deloc. Şi mai departe, cînd lapezi ori arunci mărţişorul, să nu te vadă soarele, că e păcat şi-1 superi, încît te pîrleşte peste vară.
Mărţişorul să poartă de la baba Dochia — întîi martie, ziua care începe primăvara — pînă ce se arată neclintitele şi neîndoioasele semne ale biruinţei primăverii, adică după locuri şi tradiţii, pînă ce aude cucul cîntînd,. pînă ce înfloresc trandafirii, ori păduceii, ori cireşii, pînă ce vin berzele ori rîndunelele, pînă ce auzi tunînd şi aşa altele. Atunci ori îl leagă de vreun trandafir, de vreun, pom înflorat, ori îl aruncă după cuc şi după barză, ori
493»
*>an. Pe \mM ace^tl^ f™.1' *"« oa pe orice 4 altele S^taLS?"'?. tod"bS*> ^iutâ, Sal s £t
PNEUMONIILE SI CAUZELE LOR IN SUPERSTIŢIILE POPORULUI
* în periodic : tălmăcite (n.n.).
Mi-ai scris într-un rînd şi m-ai întrebat cît adevăr este şi cîtă minciună în zvonul că fetele fac în noaptea spre Anul nou farmece şi vrăji într-un chip de necrezut,, adică dezbrăcate de tot, afară în gerul iernii. Ziceai că una dintre cele mai frumoase fete din sat ar fi murit de junghiuri în ajunul Bobotezei, şi că gurile rele o învinuiau tocmai de asta.
Eu nu ştiu de ce-a murit fata din satul vostru, dar tare mă tem că gurile rele vorbeau adevărul. Nu o singură fată şi nici două, şi nici zece, nu şi-au făcut de petrecanie cu nebuniile lor din noaptea de Sîn-Vasii. Se îmbolnăvesc de junghiul numit pneumonie, capătă junghiuri zise cuţite, reumatisme, dureri de gît, amorţeli de mîini şi de picioare, unele îşi pierd graiul şi auzul. Ba se întîmplă, cu deosebire la vraja zisă cu oglinzile, că o seamă de fete mor atunci pe loc, de spaimă poate mai mult decît de frig. Număratul parilor şi semăna-rea cînepei la tăietorul lemnelor, căutatul în fîntînă şi tropotitul porcilor ţine cîte-o jumătate de ceas. înţelegi acum că a sta atîta vreme în pielea goală pe gerul Bobotezei, noaptea, afară, este o nebunie dintre cele mai nebune. Eu aş vrea să se facă un catastih de toate fetele şi femeile cari se plîng de întîlnitura cu ceas răur de pişcături de iele şi de pocituri, şi să se întrebe din ce le vine răul. Că nevestele, adevărat, fac puţine farmece iarna, goale ca Eva, dar răul a intrat în ele de pe cînd erau fete şi umblau cu vrăji. Apoi multe se îmbolnăvesc în ziua lui Haralambie cel cu ciuma, şi pe la Sîn-Toader cînd trag caii de coadă şi la Mucenici şi la
50î
Alexii cînd alungă şarpele. Iar altele mai puţine pe la Florii cu scăldatul făcăturilor, ori pe la Sf. Gheorghe cu trasul oalei legată de picior prin iarbă.
Dezbrăcarea pînă la piele şi despletirea părului îşi are rostul ei într-o mulţime de obiceiuri superstiţioase, nu numai la farmece şi la Anul nou, ci peste tot anul. Obiceiul uneori e foarte primejdios, înţeleg pentru răceli iarna, iar alteori e neghiob şi întru toate necreştinesc — cum e la ameninţarea furtunii cu toporul vara —, iar de alteori e scandalos, cum e la afumarea grădinilor la începutul primăverii. Ca să fii pe deplin lămurit despre acest obicei, îţi scriu mai cu amănunte : Ce rost are, cînd şi cum şi unde se practică.
Apostolul Pavel, într-o scrisoare a lui, zice că femeile să meargă la biserică în haine fără podoabe, fără cercei şi salbe, fără nimic ce este dintr-ale deşertăciunilor lumii. Adică, smerite şi dezbrăcate de trufie şi de avere. Şi lui Moisi i-a poruncit Dumnezeu din rugul ce ardea să s-apropie de el fără încălţăminte. De altarul Domnului şi noi bărbaţii creştini ne apropiem fără acoperămînt al capului. Aşa se cuvine să ne apropiem de Dumnezeu. Acum înţelegi de ce toate popoarele păgîne, şi şi cele creştine, cînd s-apropiau de altar ori îşi începeau rugăciunile, lepădau toate podoabele ca să fie smeriţi şi curaţi. Femeile despleteau părul şi ca să nu aibă această podoabă a părului împletit şi şi pentru celelalte podoabe scumpe ale capului. Desculţe, despletite şi numai în cămaşa albă, fără brîu, aşa trebuiau să se roage. De-aici, urmărind acelaşi gînd, ajungi şi mai departe, să lapezi şi cămaşa. Dar mai este şi alt temei, pentru duhurile rele. Oamenii au purtat şi poartă fel de fel de amulete ca să depărteze duhurile rele — cum ţi-am spus într-alt loc chiar şi brîul şi salba, cerceii şi inelele sînt amulete. Cîtă vreme le ai la tine, duhurile te ocolesc. Ce trebuie deci să faci cînd vrei să chemi duhurile, să le ceri ajutorul, să le apropii de tine? Să dai jos de pe tine toate lucrurile cari le stau împotrivă, toate piedicile lor. Gîndul acesta te duce tot la dezbrăcare, şi ca să fii încredinţat că n-ai nici un amu-let — poate fără ştirea ta — lapezi toate hainele. Gîn-
502
■v
I
dese că-ţi ajung acestea, ca să vezi care e rostul dezbrăcării pînă la piele în obiceiurile superstiţioase.
Anumite buruieni de leac, în anumite nopţi, le culeg ţărancele ori goale de tot ori numai în cămaşe. Mai ales în noaptea spre Ziua Crucii, toamna, şi în noaptea spre Sîn-Toaderul cel  mare, primăvara.  Dacă  nu noaptea atunci   în   zori,   între   cîntatul   cocoşilor   şi răsărirea soarelui. Pe cele ce le culeg bărbaţii, cum e spîn-zul pentru ierbarea vitelor la Sîn-Toader sau la Dra-gobete, ei le culeg goi pînă la brîu — căci nici într-un obicei superstiţios bărbaţii nu se dezbracă de tot — ori cu braţul gol. Fetele culeg şi busuiocul menit pe dragoste tot în pielea goală. înţelegi că orice plantă pe care ai s-o deseînţi, mai ales pentru vrăji şi pentru făcut pe ursită şi pe dragoste, trebuie s-o culegi în cămaşe, ori cel puţin despletită şi desculţă. Cu atît mai bine dacă o culegi dezbrăcată de tot. Nu e nevoie să ţi le înşir pe toate cîte le culeg aşa, căci unele femei se ţin mai strîns de obicei, altele nu. însăşi babele nu-şi mai ţin legea, decît atunci cînd sînt plătite să culeagă cutare buruiană şi, fiind de faţă şi fata pentru care culeg, umblă cu fel de fel de şmecherii de-ale lor, ea să umple de spaimă şi de cutremur pe biata fată.
Pentru alungarea duhurilor, într-anumite zile, ţărancele au obiceiul să măture, dezbrăcate pînă la piele, casa-Tot în ziua Sîn-Toaderului fac şi acest lucru, în ziua Sfîntului Andrei, la Sf. Gheorghe, şi într-alte zile de acestea, cînd ung uşorii uşilor cu usturoi şi se luptă cu strigoii. Astăzi ţărancele spun că măturînd casa în chipul acesta alungă purecii.
Dintru început toată măturarea asta a fost pentru duhurile negre ale văzduhului, şi tot pentru ele e şi astăzi, dar vezi pînă unde a ajuns neînţelegerea vorbelor ! Căci, pe lîngă măturare, femeile spun un deseîntec, vorbe obicinuite : „să fugiţi, boi negri, din casa mea, de pe lîngă casă, că de nu vă mătur cu mătura, vă afum cu cîrpe, vă bat cu trestia", şi celelalte. Acei boi negri sînt duhurile rele, şi fiindcă şi purecii sînt negri, vrăjmaşele duhuri s-au făcut pureci.
De la pureci a trecut obiceiul şi la alte gîngănii, Ia omizi, la furnici, la gîndaci de tot neamul, la stelniţe. Şi
503
în loc să ţie curată casa, s-o spele şi s-o scuture mai des, ţăranca se dezbracă în pielea goală şi descîntă în mijlocul casei, ca să se sperie purecii şi ploşniţele. Asta o face mai des, nu numai în zilele strigoilor, căci a pierdut adevăratul înţeles al obiceiului.
Nu l-a pierdut însă, şi ştie bine că se dezbracă pină la piele, ca să aibă mai multă putere asupra strigoilor şi duhurilor rele, la sărbătorile soarelui de primăvară. Acum, fie într-o zi a Martinilor sau a Filipilor de iarnă, fie la Sîn-Toader, fie la Mucenici, la Alexii ori la Bunavestire, ţăranii au obiceiul să încunjure de trei ori casa şi tot coprinsul de pe lîngă casă afumînd cu cîrpe, făcînd zgomot cu lucruri de fier, stropind cu apă desculţată ori cu aghiazmă şi spunînd din gură descîntece sau rugăciuni de-ale poporului. Obiceiul e vechi, strămoşesc. Cu zgomotul de fier sperie, cu fumul supără duhurile, cu apa şi cu focul curăţesc casa, vitele, pomii. De obicei femeile duc cîrpa aprinsă şi afumă, iar bărbaţii fac zgomotul zurăind lanţuri, bătînd cleştele ori su-nînd un clopot. Dar femeile trebuie să fie în pielea goală. Acest lucru însă nu e tocmai de lăudat, căci ele umblă despuiate aşa în vederea altora, mai ales a copiilor. Adevărat e că unele îşi iau cămaşa în dinţi, ceea ce în anumite obiceiuri are o anumită însemnătate, dar aici nu e alta decît o acoperire a trupului pornită din ruşine. Ţăranii ştiu şi spun că ei înconjoară casa în zilele acestea, ca să nu intre şarpele — nu cel ce se tîrăşte cum îţi vine a crede, ci necuratul — şi ca s-alunge pe diavolul, într-adevăr e însă vorba de fulger.
Necreştinesc şi vrednic de ocară este obiceiul femeilor de-a se dezbrăca în pielea goală pe vreme de furtună vara, ca să înconjoare casa cu un topor în mînă, ameninţând norii. Credinţa asta e neghioabă. Precum ţi-am spus, poporul crede că norii sînt aduşi de duhuri rele ori de solomonari, şi că cu toporul îi poţi speria să plece cu grindina şi cu trăsnetele într-altă parte. Numai păgînii pot scorni o credinţă ca asta. Mai mare ruşinea să crezi că Dumnezeu cel atotputernic — că doar el poartă norii şi furtunile — să sperie de o biată babă guşată care aleargă fără nici o haină pe ea ameninţînd cerul cu un topor ! Să înspăimânţi puterea cea fără de
504
■margini şi atotînţeleaptă cu buiguielile ce le spune din gură baba Sanda ori Manda. E să te prăpădeşti de rîs, cînd vezi cum iese de iute şi de înfocată cu toporul, uitîndu-se dincotro vin norii şi înconjurînd casa parc-ar fi vrînd să caute pe Dumnezeu şi să-1 pocnească ! Şi aşa umblă şi aşa se uită, încît parcă într-adevăr poate
turti pe Dumnezeu.
Toate cîte ţi le-am spus pînă acum sînt împotriva duhurilor, adică au scopul să sperie şi s-alunge puterile întunecate ale Necuratului. Acum să întoarcem foia, să vedem şi cele ce se fac cu ajutorul acestor duhuri. Mai întîi furarea manei, cu deosebire a laptelui. în noaptea Sf. Gheorghe, ori în zorii zilei, femeile cari vreau să fure laptele altora, se duc pe un cîmp şi, legîndu-şi o oală, o doniţă, de un picior, umblă cît e cîmpul în pielea goală, tîrînd vasul prin iarbă ca să s-adune rouă în el. Cît de multă rouă adună, atîta lapte fură de la alţii. Ori adună roua cu o pînză descîntată — lucrată toată într-o noapte, meliţată, toarsă, năvădită şi ţesută din amurg pînă la cîntători : vezi tu, grabă, nu glumă ! Pînză de cămăşi nu ţes ori o ţes cu lunile, dar pentru vrăji se zoresc cu pînza de dau în brînci. Acum, altele n-au credinţă că fură, ci că adună lapte pentru ele, dar oricum ar fi obiceiul e nebunie curată. Poate că dintru-ntîi a fost numai credinţa în puterea rouei, din zorii zilei de Sf. Gheorghe, bună de păstrat în casă ca aghiazma. Şi e ceva din vrun cult solar. Dar aşa cum e credinţa azi, îţi aduce aminte de strigoaicele cele date dracului cari zboară pe mătură. Cu vrăji d-acestea n-ai să faci nici un bine vacii tale şi nici un rău vacii altuia, că vaca dă lapte după hrana, îngrijirea şi sănătatea ei, nu după cîtă rouă ai adunat. „Se zice că strigoaicele furătoare de lapte totdeauna, după ce isprăvesc cîte o furătură de astea, cad bolnave la pat şi zac cîteva zile." Cred şi eu. Cum să nu te îmbolnăveşti, umblînd gol ca napul noaptea pe cîmp, pînă ce aduni o doniţă de rouă ! Tălmăcirea temeiului celui firesc al credinţei ţi-am scris-o într-alt loc.
Tot cu chemarea duhurilor necurate fac babele vrăji pe ursită şi pe dragoste, cu foarte multe ciorovăieli de-ale lor, între care se înţelege că e şi dezbrăcarea în pielea goală ca să fie mai cu putere vraja. Aşa ţi-o po-
505
menesc numai aici iar în alt loc îţi voi spune mai multe pentru alte cuvinte mai ticăloase.
Tocmai acum mă întorc la vorbele de la început. Vrăjile fetelor în noaptea de Anul nou sînt de două feluri, unele sînt numai căutări ale ursitei, ce fel de bărbat va avea fata, încotro se va mărita, peste cîtă vreme, cum va trăi cu bărbatul şi altele de-acestea. Iar celelalte sînt farmece : fata caută să lege inima cutărui flăcău anumit, să-1 despartă de altă fată, să-i facă „de urît" acelei fete, s-o vrăjească trimeţîndu-i nebunie şi urîţenie şi boale din Sfinte şi fapt şi aruncătură. Vezi tu bine că vrăjile cele dintîi sînt nevinovate şi au gîndul numai să ispitească cele viitoare, iar acestea din urmă, farmecele, sînt făcute cu gînd rău să strice altora. Dar acestea se pot face orişicînd peste an, de aceea le las la o parte acum.
Sînt multe chipurile de-aş căuta ursita. La Anul nou se fac cu ajutorul apei, la Sîn-Toader şi la Sîn-Gheor-ghe cu ajutorul focului. Dacă vrei, întoarce foile cărţii şi caută unde vorbesc anumit despre ele şi despre nebunia lor. Cele mai multe fete îşi fac de cap cu căutarea ursitei. întîi că se îmbolnăvesc de răceală. Desculţe, despletite şi goale de tot, s-apucă să numere cu ochii închişi cei nouă pari şi pe cel din urmă să-1 lege. Asta nu ţine multă vreme, dar oricum destulă ca s-o străbată gerul pînă în oase, dacă e o noapte mai senină. Dar după asta s-apucă să numere nouă stele şi la a noua să spuie un descîntec. Pînă ce-1 spune îi dîrdîiesc dinţii, şi tot nu intră în casă. Merge şi izbeşte porcii ori boii cu piciorul, ca să vadă după a cîtea lovitură vor răspunde, şi după asta socoteşte anii măritişului. în urmă seamănă cînepa la tăietor, o grăpează cu cămaşa, ia un pumn de ţărînă şi cu el intră în casă, pune ţărîna sub pernă şi se culcă. îţi poţi închipui în ce hal se găseşte biata nebună, după ce a stat atîta vreme pe zăpada îngheţată, desculţă şi goală ! Degeraturile sînt lucru cel mai mic de care se plînge a doua zi ; dar dureri prin cap şi prin oase şi junghiuri, şi cîteodată ţărîna de sub pernă i-o pune mă-sa sub cap în sicriu. Altfel de căutare a ursitei este încercarea să vezi în apă ori în oglindă
fchipul ursitului. Acesta e primejdios, căci de multe ori l.fetele leşină, se îmbolnăvesc rău şi uneori cad trăsnite de fepaimă. De aceea lîngă fata care încearcă felul acesta, Istă totdeauna vro prietenă ori mă-sa, pentru vreo în-pîmplare cu primejdie. Cu oglinda se face în casă : fata .►.stă pe scaun, goală, în faţa oglinzii şi se uită ţintă în-I tr-însa la flacăra luminării care îi arde în spate. Iar la •puţ se face aşa : fata ţinînd o luminare în mînă, stă plecată şi uitîndu-se ţintă în fundul puţului pe luciul apei. Peste ea e aruncat un cearceaf, care acoperă gura puţului.
Şi vraja cu oglinda şi cea cu fîntîna o fac fetele ca să li se arate vedenii, din cari să cunoască viitorul. Chipul, şi celelalte cu număratul parilor şi sămănatul cînepei tot pentru asta le fac, la urma urmei. Şi într-adevăr cele cu oglinda şi cu fîntîna au de multe ori vedenii, iar dacă nu atunci, au după ce se culcă visuri. Lucru e foarte firesc, şi-ţi voi vorbi despre el în capitolul următor.
Ţi-am spus destule cit trebuie ca să ai cunoştinţă despre răul acesta al vrăjitor în pielea goală. Toate ca toate, obiceiuri şi credinţe vechi, dar cînd ne fac numai rău îngreunîndu-ne sufletul cu păcate împotriva credinţei creştineşti şi aducîndu-ne boale în oase, de ce să nu le mai lăsăm în plata Domnului ? Dacă ar conteni fetele cu vrajele de Anul nou, poate n-ar avea atîtea femei prin sate boale reumatice şi junghiuri, pe cari le aruncă în spinarea cailor lui Sîn-Toader şi a ielelor şi a joimariţelor. Te miri cum nu bănuieşte românul pricina atîtor boale în nebuniile lui, şi ori o caută tot în altă parte, ori se plînge că i-a venit aşa din senin.
506
CULTUL FRĂSINELULUI
într-un număr din Albina părintele N. Bărzeanu ne-a descris obiceiul serbării frăsinelului * în judeţul Dolj. Eu citisem în multe locuri despre obiceiul acesta, dar nicăieri aşa pe larg.
Şi am multe nedumeriri. Obiceiul e, lucru ştiut de multă vreme, de origină din Asia Mică, introdus cam înainte de noi cu vro trei mii de ani în insula Creta, unde şi astăzi se practică în toată puterea. Cultul frăsinelului e grecesc-candiot, dar cum a ajuns el din Creta în Oltenia noastră ? Prin grecii cretani de-a dreptul ? După numele celor două zîne, Cinteza (?) şi Dobriţa, obiceiul pare a fi intrat în Oltenia prin Serbia. Dacă îmi aduc bine aminte folcloristul Mangiuca din Banat aminteşte c-ar fi existînd şi într-acest ţinut cultul frăsinelului. Asta ar întări dovada că obiceiul e sîrbesc.
în tot cazul, obiceiul nu e moştenit de la strămoşii noştri, nu e nici românesc, nu e nici vechi. Numele ştiinţific al frăsinelului e dictamnus albuş, ori dictamnus fraxinella. Botanistul Grecescu l-a găsit „în locuri aprice, prin tuferişe, mărăcinişuri, pe lîngă poduri, poieni, Ploieşti, Buda, Filipeşti, Verciorova, Tîrgu-Jiu, spre Bum-beşti de Jiu, Craiova, Comana, Iveşti, Tecuci". Iar botanistul Brânză l-a găsit prin Dobrogea, pe la Ciermet şi colinele aride dintre Medjidia şi Cernavodă.
* Cît am cetit pînă acum, eu am găsit numele plantei numai frăsinel, nu frăsinet. E greşeală de tipar în Albina pretutindeni în articol (n.a.).
508
El e aceeaşi plantă cu sfîntul dictamnon al cretanilor, însă degenerată. Frăsinelul din Creta are rădăcina foarte i frumoasă, albă, cu o aromă dulce şi îmbătătoare şi e , plantă de leac la o seamă de boale interne ale femeilor : şi mai ales la femeile însărcinate. Atîta tot şi nimic mai f mult. Frăsinelul nostru nu se poate asemăna în aromă şi în puteri lecuitoare ca cel din Creta. Cretanii au fost ; totdauna de credinţă că această plantă creşte numai pe insula lor, fiindcă într-adevăr într-alte insule greceşti, în Asia Mică şi în Elada nu s-a găsit mai demult, dar acum botaniştii au dovedit că există. Dictamnonul cretanilor era planta sfînta a lunei, a zeiţei Dictimna, fata lui Zeos. Zeiţa purta totdauna o cunună de frăsinel; ea era cînd Britamartis (fecioara cea dulce), ca aducă-toare de lumină, cînd Hithyia, ca ajutătoare la naşteri. j într-altele e totuna cu Artemis sau cu Diana.
Frăsinelului i se închinau femeile bolnave şi cele în-„ sărcinate, pe vremea cînd înflorea frăsinelul şi anume -, în ziua întîi a lunei nouă. îi aduceau jertfe — cum îi
* aduc şi oltenii pîne şi vin — şi apoi cu cîntece de laudă
* îl săpau şi-i păstrau rădăcina ca să-şi fiarbă din ea leacuri.
Va să zică tot lucrul se reducea la culegerea rădăci-|' nilor de frăsinel, într-o anumită zi hotărîtă de luna-
* nouă, cu anumite cîntece şi procesiuni de femei. Numai de femei, căci era de leac numai la boale femeieşti.
în Oltenia, obiceiul s-a generalizat; însă pe cîtă x'reme în Creta el avea un rost, în Oltenia n-are nici unul şi e curată superstiţiune. Femeile cretane căutau un leac natural, rădăcina plantei ; oltenii cred în minuni şi lecuiri supranaturale. Fac şi ei semn cu împlîntarea cuţitului la rădăcina plantei c-ar avea de gînd să sape rădăcina care singură ar putea fi leac la boale, dar n-o sapă. Probabil că rădăcina frăsinelului nostru nici n-are puteri lecuitoare ca ale celui din Creta. Ca în multe obiceiuri pe care le-am luat de la păgîni, noi am întors adevărurile " cu capul în jos. Şi ce era cuminte la păgîni e superstiţie la creştini. Oamenii din Creta, cu mult înainte de Hristos, au cunoscut puterea rădăcinii plantei de a lecui unele boale femeieşti, dar n-au crezut niciodată că ea ar avea puteri supranaturale, ci simple naturale, au cu-
509
noscut şi fireasca pulverizare a vârfurilor florii în epoca coacerii seminţelor, dar n-au văzut într-această pulverizare nici semne superstiţioase, nici minuni ale zînelor, ci un fenomen natural. Vîrfurile plantei au adecă firea de a se preface praf — lucru care se întîmpla şi la alte plante — cînd floarea şi-a împlinit misiunea ei. Asta e minunea cea mare a oltenilor că dimineaţa ei nu mai află la unele plante vîrfurile cum le-au văzut seara, la altele se află. De aici apoi prorocesc nu ştiu ce. Vîrfurile dispărute sînt ale plantelor care au ajuns la maturitate ; cele ce nu dispar au să dispară a doua zi, ori a treia zi, căci nu toţi frăsineii sînt deodată răsăriţi şi deodată fructificaţi şi deci şi ceasul maturităţii lor nu e la toţi acelaşi.
Dacă paharul cu vin e pus aşa încît pulverea vârfului plantei să cadă în el, atunci vinul negreşit are să se turbure niţel. Şi asta e semn şi minune ? Iar dacă se găsesc uneori vîrfuri de acestea, nepulverizate, în cîte un pahar, atunci — chiar cu rizicul de a insulta sfintele credinţe ale celor ce cred în frăsinel — explicarea stă în iutile degete ale babelor care umblă descîntînd printre bolnavi şi ştiu ele ce ştiu şi-şi cunosc bolnavii. In cazul acesta, vîrful e necopt, nu poate cădea de sine şi, deci, e rupt cu mîna. Iar şarlatanăria nu e nici semn dumnezeiesc, nici minune a ursitorilor.
PIATRA TRĂSNETULUI
Mititica aşchie de piatră numită a trăsnetului, pe care am văzut-o în vara asta ca amulet la gîtul unei fetiţe într-un sat de prin Gorj, era un vîrf de săgeată, de cremene puţin cam roşietică. Fetiţa ştia de la părinţii ei că „scumpetea" ce-o purta înfăşurată în frunză de bine-mirositor dumbravnie într-o punguliţă de postav roşu, legată de gît, este piatra ce cade din cer cînd trăsneşte în apă, şi că e aducătoare de noroc.
Eu le ştiam acestea încă de pe vremea cînd eram tot ,aşa de mic ca fetiţa asta, şi-mi aduc aminte cum am şi căutat odată piatră de-a trăsnetului, cu mai mulţi, şi de vîrsta mea şi mai mari, pe-o vîlcea de pe dealul de deasupra casei noastre. Un vecin, om bătrîn, văzuse trăsnetul căzînd în vîlcea, şi după potolirea furtunii s-a dus să caute piatra căzută din cer. Noi, copiii după el, gloată. Şi ca să ne aflăm treabă, căutam pe întrecute, şi orice pietricică mai altfel decît altele ni se părea că e cea adevărată. Dar moşul, ştiu eu, cunoştea acest soi de piatră, şi aşa cu tot zelul nostru de-a face isprava asta mare, n-am găsit nimic pe voia moşului şi am lăsat treaba încurcată.
Ce e anume piatra trăsnetului eu n-am ştiut niciodată de la oamenii din satul nostru, căci nu ştiau nici ei anume. Unii au auzit numai, alţii au şi văzut-o, cei mai lăudăroşi au şi aflat-o. Dar în sat la noi n-o avea nimeni. Atîta se vorbea numai cu ştiinţă de obşte că ea cade odată cu trăsnetul din cer, cînd loveşte în ape şi că aduce noroc.
511
Mai tîrziu, cînd eram pe la şcoalele cele mari, am învăţat de prin cărţi şi despre piatra asta şi am aflat că nu numai la noi în sat aduce trăsnetul pietre din cer, ci prin toată lumea, şi că nu numai un singur moş ca vecinul nostru s-a străduit s-o caute.
Scrie în istoria romanilor că, nu multe zeci de ani după Hristos, comandantul Galba a văzut odată trăsnind într-un lac din Calabria şi că a pus oştirea să scurgă lacul şi să-1 pescuiască spre a găsi piatra trăsnetului. Şi a găsit pe fundul lui douăsprezece pietre de acestea, toate în chip de topor, de cremene linsă ca sticla.
Pentru Galba, ele au fost semnul unui mare noroc şi o prevestire că Dumnezeu l-a ursit să ajungă pe tronul împărătesc. Şi, miră-te omule, a şi ajuns într-adevăr împărat al Romei ! Dar asta a fost o credinţă deşartă a lui Galba, a lui şi a lumii de pe atunci, cum e şi astăzi. Pentru că nici topoarele acelea n-au ajuns în lac fiindcă le aduse trăsnetul şi nici Galba n-a ajuns împărat fiindcă a găsit topoarele. Altă pricină a avut şi una şi alta.
De mai mare mirare ar fi lucru] că piatra asta a trăsnetului are totdeauna chipul unei unelte, al unui topor, al unui cuţit, al unei săgeţi ; cîteodată e ciocan, ori pilă, ori daltă, alteori e sulă şi ac şi mai ştiu eu ce. Parcă se joacă cineva în nori şi închipuieşte unelte de muncă, toate de cremene, unele făcute mai din topor cum se zice, dar altele aşa de linse şi de drăguţ cioplite că ţi-e mai mare dragul să le vezi. Şi se găsesc mai ales prin lacuri, dar mai rar şi prin peşteri şi pe vîr-furi pe coline deschise şi nu numai colea şi colea, ci peste tot pămîntul şi în multe locuri. Iar oamenii fără ştiinţă de carte le caută şi se miră de ele, de unde vin şi ce e cu ele, şi cred că numai trăsnetul le poate ciopli din cremene aşa de frumos. Iar oamenii învăţaţi le adună şi ei şi le rînduiesc în rafturi prin muzee, dar ei ştiu ce sînt şi de unde vin şi pricep că s\nt făcute de mînă de om, pentru nevoi omeneşti, şi nu de trăsnet aşa numai de-o toană.
Ele sînt arme şi unelte de-ale oamenilor vechi, pe cînd nu era cunoscut fierul şi nu ştiau oamenii să-1 lucreze. Meşteşugul lucrării fierului l-au învăţat oamenii mai tîrziu ; ba înainte de a cunoaşte fierul, ei îşi făceau
arme şi unelte din aramă şi bronz, iar înainte şi de asta le făceau numai din piatră. Mai la început se ajutau cum puteau; s-au găsit şi bucăţi de cremene despicată în chipul unui topor, avînd coada de lemn, dar coada nu Irigată într-un ochi găurit în piatră ci legată cu strune di maţe de capătul cel gros al cremenei. Deci nu ştiau şi jnu aveau cum, pe atunci, să găurească piatra. Cu vre-m/.'a şi-au tot îmbogăţit uneltele, pînă au ajuns să şi le fflcă toate din cremene, aşa de bine şi de frumos încît te prinde mirarea.
Aceste unelte şi arme vechi, vechi de tot, sînt vestitele pietre ale trăsnetului despre cari credinţa deşartă a născocit că ele cad din cer în apa unde trăsneşte. Negreşit, acum şi-au dat bine oamenii seama de ele ; dar pînă a nu şti ce sînt, le era de mirare : ce pietre sînt acestea în chip de unelte ? Cine le-a făcut aşa de bine din piatră dătătoare de foc ? Că le-ar fi făcut oamenii de demult, asta nu le da prin gînd, şi de-aceea au ajuns la încheierea că le face fulgerul din piatra care dă foc sub amnar şi se joacă cu ele azvîrlindu-le prin lacuri.
Credinţa că lacurile îşi au rostul de-acolo că unel-. tele acestea vechi s-au găsit mai întîi şi se găsesc mai multe la un loc prin lacuri, pe margini pe unde nu e apa adîncă. Dar la un loc cu aceste unelte se găsesc şi alte lucruri, hîrburi de oale, lucruri de podoabă, stîlpi afundaţi în pămînt în şir şi stînd sub apă de sute de sute de ani. Acum ştim bine ce-a fost acolo : locuinţe omeneşti, în mijlocul apei, ridicate pe stîlpi pentru mai buna pază de oameni duşmani şi de fiare.
Precum am spus, ele se găsesc pretutindeni pe pă-mmt. Romanii şi grecii le cunoşteau bine şi le numeau tot piatră a trăsnetului, dar nu se puteau dumeri ce sînt ele ? învăţatul enciclopedist roman Pliniu scrie despre ele, după un autor mai vechi : „Sotacus cunoaşte două feluri de piatră a trăsnetului, una neagră şi una roşie, şi amîndouă seamănă cu topoarele. Cea neagră ajută la cucerirea cetăţilor şi prinderea flotelor : se numeşte baetyle cînd e rotundă, iar cînd e lungăreaţă îşi ţine numele de ghioagă a tunetului. Se mai cunoaşte şi al treilea soi, care însă e foarte rar şi e căutati(cu
512
513
multă stăruinţă de vrăjitorii din Persia, pentru că se găseşte numai în locurile unde a trăsnit."
Superstiţia că piatra trăsnetului poate face minuni — Pliniu credea că poţi prinde cu ea flote întregi — o au toate popoarele. E curios că aceeaşi superstiţie, care a îmbătat de cap Europa mai pînă în veacul trecut, se găseşte şi în China, şi în Japonia, şi în Africa. Iată ce spun chinezii într-o enciclopedie veche a lor, numită a împăratului Cang-hi : „Piatra trăsnetului. Forma şi substanţa acestei pietre e deosebită după locuri. Mongolii nomazi o întrebuinţează în Ioc de aramă şi de-oţel. Multe topoare de acestea de-ale trăsnetului sînt ca topoarele adevărate, altele ca un cuţit, altele ca ciocanul. Pietrele trăsnetului au culoare felurită ; sînt unele negricioase, altele verzui. O poveste din timpul lui Tang spune că Yu-men-si era un templu mare dedicat tunetului şi că locuitorii ţării jertfeau acolo felurite lucruri ca să capete acest fel de piatră. Dar fabula asta e ridicolă. Pietrele trăsnetului sînt metale*, piatră, cremene, pe cari focul fulgerului le-a schimbat, despicîndu-le deodată şi unind în chip nedespărţit felurite substanţe. în multe pietre de acestea se cunoaşte limpede o cristalizare."
Iar în Japonia se explică sumedenia de resturi de arme şi de unelte din epoca de piatră a omenimii aşa, că ele ar fi plouat din cer, sau că în fiecare an o oaste de duhuri zboară prin aer cu ploi şi furtună şi aduce pietre, şi după liniştirea furtunii ies oamenii să caute prin nisip săgeţi de piatră, pe cari le-au azvîrlit duhurile.
Tot aşa cred prin lava şi prin peninsula malaieză.
1 ">
* Probabil, înţelege arme şi unelte de bronz şi de aramă, cari au prins culoare verde (n.a.).
IRODIA DOAMNA
într-un număr trecut al acestei reviste, d-1 Săpunaru spune, după credinţele poporului, că : „De cele mai multe ori însă boalele sînt aduse de către zîne, cari sînt un fel de iele ; şi mai ales de către Irodia, doamna zînelor. Zînele acestea zboară nevăzute pe vînturile văzduhului, aşa că omul nici nu ştie cînd a fost atins de ele."
D-1 Săpunaru scrie din judeţul Rîmnicu-Sărat. Nu ştiu dacă Irodia aceasta e cunoscută în toate părţile teritoriului locuit de români. Eu, acasă, n-am auzit nimic de-o Irodie, şi o cunosc numai din cetite. Mai întîr am găsit-o în colecţiunea de poezii poporale a lui G. Dem. Teodorescu (pag. 384 în descîntecul De-dînsele):
S-au luat nouă Irodiţele Pe toate mlădiţele Pe toate costiţele... Descîntînd de-a dînsele. Irodiţa cea mai mare, C-un pahar de-argint în poale etc. etc.
Apoi am găsit-o a doua oară în scrierea părintelui Sim. FI. Marian, Sărbătorile la români, voi. I, pag. 54, unde e refren după fiecare vers într-un cîntec :
Cine trece şi petrece, Irodia Doamna ! Trece Toma cel bogat Cu bici de foc înfocat —
515
Acest cîntec, după structura lui, mi se pare a fi sacral şi are întunecimi mitologice. îl cîntă un vergelător, în vreme ce bate toaca cu două beţe de pom verde pe marginea unui ciubăr plin cu apă în care fetele, anume adunate în noaptea spre Anul nou, spre a face vrăji ca să-şi cunoască ursita, pun felurite semne, una inel, alta ban, alta peptene, şi vergelătorul profeţeşte, după cum scoate semnele din vas. Acest obicei e prin ţinutul Dornei, în Bucovina. îl au însă şi cei de prin Moldova de sus. Aici Cîntecul e şi mai frumos :
Ce sună, ce răsună ? Luncile cu juncile Văile cu oile Omizile cu caprele — Da prin vaduri cine trece ? Trece Toma cel bogat Cu cinci bice-1 bat, Sună din inele Bate din vergele, Arodiia Doamna !
Irodia noastră e îndeobşte cunoscută, chiar de pe la începutul creştinismului în ţările catolice. Ea înlocuieşte în superstiţia creştină ori pe Venus, din care creştinismul a făcut o strigoaie tot pe-atîta de urîtă pe cît era de frumoasă Venus-Afrodita în mitologia greco-ro-mană. Ori pe Hecate, stăpîna lumii dedesupt, înfricoşata regină a strigoaicelor antichităţii, care aleargă în goană nebună peste mormintele din cimitire, cu chiote şi vaiete, urmată de ogari aduşi din iad şi încunjurată de şerpi şuierători, şi trece peste răspîntii, peste cîmpii şi sate, îngrozind lumea. Hecate reprezintă furtuna nopţii cu urletele ei, cu întunerecul şi cu vârtejurile vîntului.
Irodia s-a numit aşa după fata lui Aristobulus, acea legendară Irodiadă care a cerut capul lui Ion Botezătorul.
Irodia se înfăţişează, în superstiţiile creştine, în două chipuri, fiindcă substituie două zeităţi păgîne. Ca Hecate trece cu ielele după ea şi aduce boale, amuţiri, dezveleşte case şi pustieşte holdele, lucruri pe cari le fac vînturile iuţi şi reci. Ca Venus însă e stăpîna vrăjitoarelor,
a femeilor cari călăresc noaptea pe mătură şi s-adună la locul lor de întîlnire. Ele nu fac rău nimănui, şi se • întîlnesc numai spre a-şi face sabatul, sărbătorind pe Iro-'T dia, jucînd şi mîncînd, ori chiar pe diavolul care li s-a-: rată în persoană în chipul unui ţap. Puţinele noastre credinţe despre aceste vrăjitoare, despre „salba" dracului cu care se ung ca să poată zbura, despre adunarea lor etc. se deosebesc mult de-ale popoarelor din apus, se vede că noi nu le-am avut niciodată şi-au ajuns pe la noi numai ca ecouri răzleţe de prin ţările catolice, unde aceste superstiţiuni zăpăciseră pe toată lumea, încît preoţimea catolică a pus la cale acea vestită inchizi-ţiune, pentru stîrpirea vrăjitoarelor şi a celor în legături cu dracul, şi a chinuit milioane de oameni arzîndu-i pe rug.
Am găsit pe Irodia întîia oară pomenită într-un canon, vestitul canon numit Caput episcopi, care se atribuie papei Damasus (veacul al patrulea), însă abia în veacul al zecelea se află scris într-o colecţiune de deci-ziuni de-ale papilor şi de-ale sinoadelor. Zice canonul : „Episcopii şi preoţii să urmărească cu siguranţă ca să , stîrpească pînă în temelie din eparhiile lor primejdioasa |j şi de dracul iscodită magie şi artă a vrăjitoriei şi să nu
§scape din vedere că unele femei păcătoase întorcîndu-se cu inima spre diavolul şi seduse de înşelătoriile şi mo-9 melile lui, cred şi mărturisesc că în puterea nopţii ur-mînd pe Diana, zeiţa paginilor şi pe Irodia, călăresc pe anumite animale, făcînd cu alte femei o nenumărată gloată, şi în tăcerea miezului nopţii trec deoparte peste mari întinderi de ţări, şi că ascultă întru toate poruncile acelor stăpîne cari le cheamă într-anumite nopţi în serviciul lor".
La noi, la români, s-au confundat credinţele ce ne-au venit din apus. Descîntecul cules de G. Dem. Teodorescu vorbeşte de nouă Irodiţe (iar culegătorul neştiind ce să înceapă cu acest nume, ni-1 explică în notă : „adică vrăjitoarele, descântătoarele"), iar între ele una mai mare „c-un pahar de-argint în poale". Aici confuziunea e de-: S   plină : descîntecul ia pe Maica Domnului drept Irodia, |      mama dracilor ! Pentru că paharul de-argint ori de aur î      în descîntece e luna plină a nopţii, şi-1 poartă în mînă
516
517
ori în poală Maica Domnului — fiindcă ea însăşi reprezintă în descîntece luna cerului senin, iar fiul ei, soarele. Ea e care scoboară pe scară de argint, cu albastrul ei vestmînt „lung din cer pînă în pămînt" — prin ceea ce se înţelege negreşit cerul senin — şi numai ea dă vecinie ajutor celui ce se „văicăreşte şi s-oli căleşte" cînd nimeni în lume nu-1 aude, decît „Maica Domnului stînd în poarta cerului". Acum, în descîntecul de care vorbim, Irodia e cu pahar de-argint în poale, ea vine şi pune bolnavului cap la cap, coate la coate, glezne la glezne, şi aşa mai încolo, adecă vindecă pe unul pocit de iele. E învederat că asta o face numai Maica Domnului, nu Irodia care tocmai dimpotrivă ea aduce ielele şi îmbolnăveşte oamenii. Confuziunea, ce e dreptul, e mai veche : Diana era luna, Hecate tot luna, dar a nopţilor cu furtună, cu nori şi cu vînturi, şi la început şi Venus era tot luna plină a nopţilor senine.
în cîntecele de vergelat, Irodia e redată mai limpede : e stăpîna furtunii. Bicele de foc au fost în toate mitologiile simboluri ale fulgerelor, şi tot aşa Toma — care mitologiceşte a înlocuit pe Bachus-Dionisios — e reprezentantul furtunii.
Jipr '
ŢARA POPII ION
Despre ţara popii Ion ştiu să povestească, mai mult ori mai puţin, toate popoarele Europei. în Spania, în Franţa, în Olanda şi prin Germania vestică e un proverb de toate zilele „o trăi ca în ţara popii Ion". Şi noi românii cunoaştem proverbul şi ştim şi cîte ceva despre ţara acestui popă. Dar, după cum am luat cunoştinţele despre fabuloasa ţară a lui Ioan de la unguri ori de la popoarele slavice, noi vorbim de ţara popii Ivan sau a popii Ianoş *.
In ţara popii Ion plăcintele cresc pe garduri, găinele jfe fripte zboară prin aer, cîrnaţii plouă din cer, prin rîuri Jf curge vin şi bălţile sînt de lapte dulce cu malurile de * mămăligă. Adevăratul rai al leneşilor. Fantazia popoarelor a îmbogăţit ţara popii Ion cu toate bunătăţile din lume şi sînt de tot hazul descrierile glumeţe ale ei. Acum sînt glumeţe şi ştie omul că toate sînt numai născociri goale, dar odată le credea aievea, ca avînd fiinţă. Le credea lumea, şi cîţi oameni nu şi-au pierdut averile ca sâ afle ţara popii Ion ! Ce e America astăzi, unde fug oamenii căutînd raiul pămîntesc, ce e pe lîngă ce era pe atunci ţara aceea ! în America trăieşti, cred oamenii, ca în sînul lui Avram, dar muncind, pe cîtă vreme în ţara popii Ion toate veneau pe degeaba.
Am pomenit de America, pentru că acest continent l-au găsit oamenii tocmai căutînd ţara popii Ion. Ca să
* Peste Carpaţi popa Ianoş s-a prefăcut în nume propriu : ţara lui Pap Ianoş (n.a.).
519
înţelegeţi cum, trebuie să iau povestea acestei ţări mai de la început.
în Oceanul Atlantic, nu tocmai departe (cam vro 20 de ceasuri de drum) de coasta Africei, se găsesc şapte insule, numite astăzi canarice. Insule foarte frumoase şi cu munţi înalţi cari ţi se par că ies de-a dreptul din faţa mării şi-şi ridică piscurile roşietice în albastrul senin al cerului, cu păduri nesfîrşite, prin văgăunile cărora ies ape limpezi, şi întregul cuprins al insulelor scăldat într-o tăcută majestate, plină de pace şi singurătate în mijlocul nemărginitului ocean. Pe timpul naşterii lui Hristos se ştia din zvonuri nelimpezi despre acestea insule, cercetate rar de navigatori îndrăzneţi, cari spuneau minuni despre ele. Faima lor umpluse toate ţările de pe lîngă Marea Mediterană şi oamenii le priveau ca un rai pămîn-tesc, cuib al fericirii, ţinuturi pline de cele mai minunate lucruri. Naturalistul Pliniu le descrie în colori fantastice ; vestitul comandant Sertoriu visa să se retragă la bătrîneţe în aceste insule şi însuşi poetul Horaţiu se ducea cu gîndul să-şi sfîrşească zilele acolo. De altă parte însă, se povesteau grozăvenii despre primejdiile drumului pînă acolo. După vechea tradiţie, marea se închidea la stîlpii lui Hercule (Gibraltarul şi Cadixul de astăzi). Se spunea că drumul pe ocean e împiedicat de uriaşe vînturi şi de alge cari acoper faţa oceanului pe întinderi nesfîrşite, aşa că nici o corabie nu poate străbate prin ele. Pe lîngă acestea s-au adăogat cele ce spunea filosoful Seneca, anume că pe lîngă acele insule e cu neputinţă navigaţiunea, fiindcă marea stă de-a pururi liniştită ca apa în pahar şi nu bate niciodată nici un fel de vînt care să împingă corabia, că acolo e veşnic amestec de lumină slabă de nori cu un întunerec jalnic de amurg şi că nu se văd stele pe cer, care să conducă drumul; şi dacă se văd stele, ele sînt necunoscute, ale altei lumi.
Dar, cu toate acestea, îndrăzneţi navigatori căutau să ajungă la minunatele insule. Prin veacul al şaselea după Hristos, se vorbea pretutindeni de sfîntul călugăr Bran-danus, care rătăcise 7 ani pe marea cea mare a apusului (Oceanul Atlantic) şi că ar fi găsit paradisul pămîntesc
In mijlocul mării. Ce insulă găsise ? Nu se ştie ; poate Insulele acestea canarice, destul că o mie şi mai bine de ani oamenii au căutat insula lui Brandanus, şi chiar prin veacul al şasesprezecelea englezii şi portughezii îşi băteau mereu capul în ce direcţiune trebuie s-o caute.
Pe la anii 1 100 d.C. insulele canarice erau cunoscute de navigatorii arabi şi vestitul geograf Edrisi le descrie. Dar creştinii, după răul obicei al lor de atunci, n-au vrut să creadă ce spune „un păgîn" şi mai ales n-au vrut să creadă, fiindcă Biblia nu vorbeşte nimic despre asemenea insule şi tot ce nu spunea Biblia era minciună. Abia într-al treisprezecelea veac, după ce s-a stins puterea maritimă a arabilor, au început italienii a se încumeta să treacă dincolo de Gibraltar, pe ocean, şi lor le urmară portughezii şi francezii. în veacul viitor, insulele canarice erau binecunoscute şi cîteva dintre ele chiar colonizate cu europeni. La 1346 papa din Roma, după al său obicei, numise chiar un guvernator civil şi un episcop într-acele fericite insule, dar amîndoi au fost numai o jucărie a papei, căci cucerirea insulelor a costat sînge mult şi abia peste vro trei sute de ani s-a făptuit deplin, căci trăia un popor viteaz şi inteligent pe insule, şi nu l-ar fi biruit lesne europenii, dacă n-ar fi întrebuinţat acel ticălos mijloc de care uzau cei de pe atunci, anume să-i atragă prin trădare în curse ori să-i ucidă cî-neşte cu nemiluita, ori să-i aducă în Europa ca robi. Mijloace foarte nevrednice, cum au întrebuinţat şi spaniolii în America sudică şi englezii în cea nordică, pentru că pe atunci era maximă că cu paginii e iertat să faci toate mişeliile, şi că prin mizeria cumplită a sclaviei faci un enorm bine paginilor, căci îi botezi cu de^a sila şi îi scapi astfel de peirea iadului !
Insulele au fost cucerite pe încetul, iar după ce europenii s-au aşezat statornic în ele, au început să se uite împrejur după alte cuceriri. De pe vîrfurile munţilor insulelor se vedea malul vestic al Africei ; gîndul le' era acum spre acest mal, mai ales că un călugăr spaniol, de acei ce rătăcesc cerşind prin lume, aduse vestea că el a fost pe malul acela, că acolo sînt coline de aur şi că ar fi existînd un stat fabulos de bogat al unui popă Ion. Azi o veste, mîine alta, şi în sfîrşit normanii, cari mai
520
521
întîi se statorniciseră în insule, se gătiră cu corăbii să ocupe ţara popii Ion. Fireşte că nu se gîndeau s-o ocupe cu război, ci tot cu sistemul vechi : să facă o vînătoare de oameni pe malul african, ca din vînzarea lor să-şi scoată cheltuielile. Apoi, să-şi facă o cetăţuie cu şanţuri şi din ea să facă expediţii în interior şi să ucidă tâlhăreşte şi să fure femei şi copii cîţi vor putea. Ei au făcut aşa şi-au scoborît pe mal la capul Bojador, dar nu le-a mers după socotelile de acasă. Cei din pretinsa ţară a popii Ion i-au alungat, şi toate planurile au rămas baltă. Dar apucaseră europenii să puie mîna pe-o mulţime de femei şi pe-o şi mai mare mulţime de cămile, pe care le-au aclimatizat cu timpul în insulele canarice. Mulţimea cămilelor prinse — peste 3000 — le-a întărit credinţa că interiorul ţării popii Ion trebuie să fie foarte bogat, căci de ce ar fi crescut atîtea cămile oamenii aceştia, dacă nu spre a căra bogăţii din interiorul ţării ?
Şi aşa a rămas de poveste ţara popii Ion, şi toată Europa era plină de faima ei, numele i-a rămas şi după ce portughezii pătrunseră în interiorul ţării şi văzură că nu există nicăieri nici un stat al popii Ion cu coline de aur. Chiar şi după ce europenii au cunoscut întreg malul african pînă la capul Bunei Speranţe şi n-au găsit nicăieri ţara cea fabuloasă, totuşi odată legenda intrată în popor a stăruit să trăiască şi trăieşte pînă în ziua de astăzi.
lli
SĂRBĂTORI FARA DE ROST
i
Despre sărbătorile cele multe ale voastre, cîte nu sînt rânduite de biserică, n-aş mai face pomenire, dacă n-ar fi cu adevărat prea din cale-afară multe. Acum, numai că sînt multe, n-ar fi mare rău ; dar e rău mare că zilele anului sînt numărate şi dacă iai multe zile de sărbă-:,■ . toare o să rămîie puţine zile de muncă. Socotind duminicile şi sărbătorile legiuite, sunt optzeci de zile pe an în care legea ne opreşte de la lucru. Apoi, fără frică de păcat, eu zic că voi mai aveţi alte optzeci de zile în care nu lucraţi, pentru primejdie de foc, de grindină, de || boale vouă şi vitelor. Sînt la un loc o sută şasezeci de W zile ; fac 23 de săptămîni. Cît pe aici jumătate de an ! . Bărbaţii mai ţin, mai nu ţin sărbătorile băbeşti, dar femeile se ţin cu dinţii de ele. Nu torc, nu ţes, nu pun mîna pe ac, ba nu fac nici foc. Prin nordul Moldovei şi prin Bucovina, toată săptămîna dintîi a postului mare, vestita săptămîna a Sîn-Toaderilor, nu fierb femeile nici de mâncare, căci aşa e legea să nu facă fiertură de frica nărăvaşilor cai ai Toaderului. Dar mă mir ce mănîncă ? Mare ţi-e lumea ta, Doamne, şi multă nebunie mai încape în ea !
Să stai să te miri ce sărbători îşi croiesc femeile. Cam aşa : ziua furnicilor, ziua gândacilor, a şerpilor, a broaştelor, a gîngăniilor, a puricilor, a lupului, a ursului. Toate sunt primăvara, afară de-a lupului, care nu e mulţumit numai cu o zi, ci cu multe, ba ţinute şi cîte trei lanţ ca la Filipii de iarnă. Astea toate ca să te apere de dihăniile acestea. Apoi ziua chimii, a vărsatului, a ho-lerii şi a altor boale ; apoi zile cari te apără de strigoi,
523
de moroi, de iezme, de rusalii, de potcă şi ceas rău, de obrinteală şi de zgaibe, de uime şi de scurte. Apoi sînt altele nu ştiu pentru ce, ziua boului, a treia zi după Sfîntul Gheorghe (poate că pentru Marcu din ziua asta, căci Marcu evanghelistul are în icoană un bou lîngă el) ; ziua cailor, în sîmbăta Sîn-Toaderilor, cînd femeile trag caii de coadă ; ziua iepelor, într-o joi, înainte de a cailor ; ziua porcului, sau Ignatul, cînd n-ai voie să lucrezi nimic pînă nu vezi sînge. Ziua ouălor la mijlocul postului mare : ziua urzicilor, cînd urzicile îşi fac nunta lor. Vezi, ce frumos le ştiu potrivi femeile,, toate în ciuda fusului şi-a furcii ?
Apoi sînt alte sărbători împreunate cu anume obiceiuri, dintre care beţia, se înţelege, e cea mai de dai Doamne. La Mucenici e de-a valma cu cele patruzeci de păhărele de vin, şi părinţii silesc şi pe copii să dea peste cap sfintele păhărele. La Spolocanie, ori ziua nevestelor, se-ncumetresc numai femeile, prin Moldova, şi toată ziua beau ca să-şi spele gîtul de mîncările de dulce la intrarea în Postul Paştilor, o zi în care :
Ticălos bărbatu-meu,
El munceşte şi eu beu !
La Ropotin, o sărbătoare mai ales a oltenilor, femeile fac ţesturi toată ziua şi se cinstesc ca moldovencele la Spolocanie, iar fetele de măritat bagă în cuptorul fierbinte un cocoş viu şi-1 ard aşa chinuindu-1, ca să se mărite mai curînd. Prin Muntenia mare au ţăranii nu ştiu ce Gherman ori Caloian, în chip de păpuşă, pe care o îngroapă şi-o plîng ca pe un om mort, într-o zi anumită din postul mare, şi la nebunia asta iau parte şi bărbaţii, lăsîndu-şi plugul în brazdă şi bocindu-se ; apoi Caloianul învie, şi tot satul o dă pe chef şi pe voie bună !
Sînt unele sărbători băbeşti luate după ale bisericii, dar calendarul bisericii le însemnează cu cruce neagră numai pentru preoţi ; iar pe cele legiuite pentru toţi creştinii le scrie cu cruce roşie. Acestea cu cruce neagră cad în zile de sărbători păgîneşti, de dinaintea venirii Domnului Hristos, pe cari biserica nu le-a putut înlătura ca să nu tulbure pe păgînii ce se încreştinau şi cari tot mai ţineau la ale lor. Acum n-avem, creştinilor, nici
524
un zor să le mai ţinem, căci doar nu sîntem păgîni ! Şi mai ales cu obiceiuri păgîneşti, cu zuruit de lanţuri şi cu umblare în pielea goală pe lîngă casă şi livadă, ca la | Xi   ziua de Mucenici ori a lui Alexe omul lui Dumnezeu, ?        nici cu credinţe deşarte ca beţiile reglementare şi furarea ■j   •    toacei de la biserică şi nici cu vrăjitorii, ou făcuturi pe I        dragoste, şi nici cu frica babelor guşate că ne apărăm de strigoi şi de Todorusalii. Nici cu gogoriţe, că de vom lucra în ziua paserilor, o să ne mănînce vrăbiile cînepa — pe care n-o prea semănăm — ori că vor trage lupii la vite cum trage baba cu acul în ziua lupilor.
Nu aşa, creştine, nu. Acestea sînt lucruri de rîs. Şi ne sperie degeaba. Şi ne fac să ne pierdem vremea. Voi poate credeţi că faceţi bine şi nu e bine. Şi poate nici nu ştiţi că faceţi rău, ţinînd zile nelegiuite. Dar ascultaţi preoţii şi întrebaţi-i că ei vă pot spune din altar în fiecare duminică dacă sărbătorile sînt băbeşti ori nu, cîte s-ar potrivi în săptămînă ce vine. > Dacă răspundeţi că şi strămoşii noştri le-au ţinut şi
nu s-au mai plîns că-şi pierd vremea cu ele nu-i adevărat. E scris prin cărţile vechi, cum se plîngeau şi pe f    atunci preoţii şi episcopii că neamul nostru ţine sărbă-,       tori fără socoteală de creştin şi de om cuminte. Şi-apoi W   să vă fie aminte că strămoşii noştri n-aveau nevoie de *r   atîta vreme ca noi acum, şi nici de atîta muncă. Ei erau mai mult păstori, cu turme mari, şi nu ştiau de atîta grîu ca astăzi, cînd toate păşunile ni le-am făcut loc de arătură. Şi nevoile lor erau mai puţine, şi nu erau pe atunci trenuri şi atîtea fabrici şi atîtea maşini. S-a schimbat lumea, şi cu ea şi felul muncii, şi-a sporit şi munca plugarilor şi s-a împuţinat şi vremea.
Şi apoi să nu credeţi că toate acestea sărbători băbeşti sînt din moşi strămoşi, şi că păstrarea lor ar fi un lucru de evlavie şi de credinţă către cele din străvechi. Sînt cîteva pe care le-au scornit acum mai de curînd femeile. Şi iacătă şi cu asta te biruiesc că noi pierdem mai multă vreme degeaba decît strămoşii noştri. %        Dintre   aceste  sărbători,  scornite   mai   de curînd, *'   aproape văzînd cu ochii, sînt bunăoară Barbura, Todo-rusaliile şi Miezul-păreţilor. Toate trei sînt înjumătăţiri : 1       Barbura împarte în două postul Crăciunului şi cade cu
525
Crăciunul într-o aceeaşi zi de săptămîna ; Miezul-păre-ţilor împarte în două postul Paştilor, iar Todorusaliile taie în două timpul dintre Paşti şi Rusalii, şi amîndouă cad miercurea.
Credinţa în rusaliile care te umflă şi în caii lui Sîn-Toader sînt lucruri pe cari le-am luat noi de la ruşi — că ei au rusaleele, nişte zîne ale apelor, şi pe vestitul Ftoador al vînturilor —■ şi ne-am făcut sărbători mari din zilele acestor cai, la începutul postului mare, şi din împărecherea spaimei de Toader şi a groazei de rusalii am scornit sărbătoarea Todorusaliilor.
Barbura ne-au adus-o grecii din ţara lor, şi nici n-a ajuns pe la toţi românii, iar Miezul-păreţilor ni l-am făcut noi singuri, adică nevestele noastre. Strămoşii numeau postul mare păresimi, iar înjumătăţirea postului miez-post sau miezu-păresimi. Vorba paresimi începe să fie uitată, dar miezu-paresimi o dăinuieşte şi nemaifiind înţeleasă ni se pare că e vorba de păreţi, căci cam aşa sună.
Şi-apoi de aici, haide, şi-au şi născocit femeile o sărbătoare a păreţilor. Ce-o fi şi aia ? N-au ştiut femeile ce poate fi, dar ceva trebuie să fie, au gîndit ele. Şi^apoi ici una, colo alta a tot scornit cîte ceva : că în ziua asta nu e bine să te atingi de păreţi, să nu-i văruieşti, să nu baţi cuie în ei. Acum, urzeala pînzei se face pe cuie bătute în părete, vezi tu, de aici altă poznă : în ziua asta nu e bine să urzeşti ! Apoi ide la urzeală s-a întins scornitura la toate lucrările cîte au vreo legătură cu pînza, la furca de tors, la război, la fus, la răschitor, la suveică, la perie şi daraci, la ac, la foarfece.
Şi aşa e păcat de moarte în ziua asta să coşi, să teşi, să torci, să croieşti ; apoi mai departe : să speli rufe, să faci leşie.
Vezi tu, cîte nebunii născute dintr-o vorbă luată pe dos !
Şi cică dacă lucrezi în ziua păreţilor, te dă Dumnezeu cu capul de păreţi şi te apucă nebunia şi „tehuiala" şi ţi' se încurcă minţile, şi că o femeie ar fi urzit în ziua asta şi a venit Dumnezeu şi a înnebunit-o de umbla cînd încolo cînd încoace (cum umbli cînd urzeşti de la un cui
9 la altul) şi o tot izbea cu capul de părete şi zicea Dum-JE. nezeu, de ciudă ca s-o înveţe minte :
Wm Mlez-miez-miez-păreţi,
Jk Buf cu capu de păreţi !
S Şi de atunci ba să mai lucreze o femeie în ziua asta.
IE Vezi acum, creştine, cum îşi stîrnesc femeile cre-
*s dinţa deşartă, şi cum îşi fac spaime şi năluci degeaba !
Apoi, ştii mai bine decît mine că sînt sărbători băbeşti cari se ţin lanţ, cîte trei şi patru zile şi săptămîna încheiată. Adevărat că le ţin aproape numai femeile, la lucrul lor de casă, mai rar la lucrul de pe cîmp. Dar le r-   ţin şi bărbaţi destui, după locuri.
Uite, o săptămîna întreagă, fără nici un fel de lucru, a femeilor e cea dintîi din postul mare, a Sîn-Toaderilor. *.    Aceşti Toaderi nu mai ştie nici Mama-pădurii cîţi sînt, că unul dintre ei îi pune, altul îi scoate, altul e şchiop, atîta e ştiut că acel ce cade sîmbăta e Sîn-Toaderul cel mare. îndeobşte ţin de marţi pînă marţi. Altă săptămîna de nelucru e a patimilor, alta e săptămîna luminată, deci două săptămîni una după alta, vreme pierdută. Acum aici, fireşte, le dau răgaz şi sfintele sărbători |n   ale Paştilor. Dar ce răgaz le dau Filipii de toamnă, cu 3, 4.s  ori 4 ori 5 zile de nelucru, cu pe deasupra o lăsată a secului ? Dar Filipii de iarnă şi Circovii şi Antanasiile, toate una după alta, cu puţin răstimp ? Şi alte sărbători îngrămădite pe lîngă Sf. Ilie, cu Palie, Pintilie, şi Ana-foca şi Marina ?
Apoi sînt sărbători cari se ţin lanţ într-altfel. Aşa sînt marţele rele, ori joile rele, ori joile mari, de după Paşti. Vinerea nu lucrează femeile de la ţară cît e anul, aşa că pentru femeile noastre dumineca e de prisos ca f    sărbătoare, căci adevărata zi a Domnului peste săptă-|    mînă pentru ele e vinerea. Altele apoi se leagă, cine i    ştie pentru ce, să nu lucreze toate lunile de peste an, ori miercurile.
»»        E adînc greşită şi credinţa asta că Dumnezeu, ca să-ţi «-   împlinească o dorinţă, îţi cere să dormi toate miercurile dintr-un an. El ne cere muncă, nu hoinăreală, că de ne-a poruncit să ţinem sărbătorile bisericii n-a făcut-o pentru
526
527
trîndăvia noastră, ci ca să mergem la biserică şi să ne vedem şi de suflet măcar la zile mari, iar pentru odihnă ne-a orînduit dumineca. Ce să-i placă lui şederea pe prispă ori pe cuptor atîtea miercuri ori atîtea vineri.?
Ştiu ce răspund ele. Nu lui Dumnezeu îi plac acestea, ci sfintelor. Bătăioase mai sînt sfintele acestea, cînd lucrezi în ziua lor ! Sfintei Luni nu-i place să torci, sfintei Marţi să coşi, sfintei Miercuri să teşi, sfintei Joi să croieşti, sfintei Vineri nu-i place nimic pe lume numai să şezi cu mîinile în sîn şi să te uiţi în sus pe coş, sfintei Sîmbete nu-i place să speli rufe. Şi aşa fiecare zi cu lucrurile ei oprite, nu cu unul ci cu o sută ; nu dă voie „sfînta zi de astăzi" să te gîndeşti deloc la sfînta zi de mîine, numai biata Duminecă e îngăduitoare, căci ea e a lui Dumnezeu şi Dumnezeu ştie că ai copii şi bărbat şi trebuie să mai pui mîna pe ac pentru ei şi să faci cîte ceva.
E poznaşe credinţa asta că o zi e rea de foc, alta de apă, a treia de pagubă, a patra de ploi şi secetă, şi aşa mai încolo — parcă n-ar fi toate zilele ale aceluiaşi Dumnezeu — şi de aceea fiecare e „rea" de anumite lucruri. Asta de o parte face că ţărancele au capul plin ca un muşuroi de furnici de lucrurile pe cari pot să le facă ori nu în ziua cutare, toate categorisite frumuşel, şi ca-tegoriseala a mers aşa departe că e regulamentat în ce zi nu e bine să pui cloşca ori să culegi surcele. Şi pe deasupra să mai încurcă cu lună nouă şi veche. Acum, la ce sînt bune comediile acestea ? De altă parte, ele stînjenesc lucrul, căci îl fac în răstimpuri ; ţesutul trebuie întrerupt în ziua cutare şi cutare, căci nu e bine să teşi ; ai început să coşi o cămaşă, trebuie să faci popas în ziua cutare şi cutare, că nu e bine să coşi. Apoi aşa se face, pe une locuri, că pentru cîţiva coţi de ur-zeala :
Pusei pînza cînd da frunza Şi-o gătii la Sîn-Văsii.
Pe une locuri, zic : că ne-a ferit Dumnezeu să fie pretutindeni aşa. Şi apoi şi într-acelaşi sat sînt femei de toată mîna, unele mai harnice, altele mai leneşe, unele mai sperioase, altele mai cu inimă. Că, la urmă, pe lîngă superstiţie, boala cea mai mare e tot lenea.
LUMEA S-A PORNIT ÎNTR-O MARŢI
Marţea nu e bine să croieşti cămăşi, nu e bine să legi „gura pînzii" şi nu e bine să îmbraci haină nouă, dar mai ales nu e bine să pleci la un drum mai lung, fiindcă într-o marţi a urzit Dumnezeu lumea, adecă lumea s-a pornit într-o marţi. Asta e o credinţă de obşte a românilor. Alţii, mai puţini, cred că toate acestea nu e bine să le faci sîmbăta, tot pentru acelaşi mare păcat, fiindcă sîmbăta s-a pornit lumea. De unde ne-a venit nouă credinţa asta şi ce rost are ea ? Acum, eu n-am să mă ocup să vă înşir vorbe ca să vă lămuresc că această credinţă e o superstiţiune, pentru că asta o ştiţi dumneavoastră poate mai bine de cum o ştiu eu. Dar gîndesc că poate nu ştiţi de unde şi cum ne-a venit superstiţiunea, şi încă eu aş încerca să văd de v-o pot spune.
Mai întîi de toate, credinţa că marţea s-a pornit lumea a prins rădăcini între popoarele ortodoxe ale Europei. Apoi de la acestea au luat-o şi alte popoare, de alte religii, dar n-o au întru atîta sfinţenie ca neamurile de la cari au luat-o. Aşadară credinţa de care vorbim are ceva strînsă legătură ou religia ortodoxă a creştinilor, şi numai a celor din Europa.
După Biblie, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Nu se spune în ce zi a început, dar se spune în care zi s-a odihnit; şi dacă s-a odihnit sîmbăta, a şaptea zi, atunci ziua dintîi a lumii a fost duminecă. Apoi atunci de ce nu spunem că duminecă a pornit Dumnezeu lumea ? Şi că duminecă nu e bine să pornim la drum lung ? Aşa ar fi după cele ce ni le arată Biblia. Dar credinţa din taifasul nostru n-are de lucru cu Biblia, măcar că
529
tot facerea lumii îi este temeiul şi de acolo porneşte, de la ziua dintîi a lumii.
S-au făcut fel de fel de socoteli, cam cîţi ani pot să fie de la facerea lumii, aşa cum înţelegem facerea ei după spusele Bibliei. Acum, unii au scos un număr de ani, alţii altul, cîte-o seamă de numere mai apropiate, altele depărtate foarte cîte cu 2 000 de ani şi mai mult. Aşa că nu se potrivesc doi cu doi şi anumit tot nu ştim nimic.
Dar feluritele popoare au primit ca adevărată anumită numărătoare de care se ţin.
Aşa, iudeii spun că lumea a fost făcută cu 3760 înainte de anul naşterii lui Hristos.
Catolicii o spun în trei feluri, dar şi ortodocşii tot în trei feluri o spun : cei ce se ţin de patriarhul Alexandriei o spun într-un fel, cei de sub patriarhul Antiohiei într-alt fel, iar cei din Europa se iau după cum s-a hotă-rît în Constantinopol.
Anul acestor din Europa e 5508 înainte de Hristos. Acesta e anul de la facerea lumii, de la Adam, „leatul" sau „veleatul" de la zidire. Toate cărţile noastre bisericeşti pînă mai acum o sută cincizeci de ani întrebuinţau numai leatul de la facerea lumii, tot aşa şi cronicarii, numai că ei puneau pe lîngă leatul acesta şi anul de la Hristos, de cele mai multe ori. *
Cum au ajuns cei din Constantinopol să statorească anul 5508 înainte de Hristos ca an al facerii lumii, şi cum au ajuns alţii să statorească alt an, e o socoteală lungă şi nu e pentru noi. Pentru noi ajunge atîta, că aşa au statorit lucrul şi unii şi alţii.
Dar orice an ar fi statorit pentru facerea lumii feluriţii învăţaţi, un lucru au trebuit să-1 ţie toţi la fel : să potrivească aşa anii, încît cel din urmă an al veacului vechi să fie an viseet, şi aşa că anul 1 de la Hristos (adecă anul care începe era creştină) să înceapă într-o sîmbăta. Adecă, ziua întîi a întîiei luni, a întîiului an
* La numărul 5508 adaogă anii de la Hristos şi ai leatul de la facerea lumii. Ştefan cel Mare a murit la a. 1504, asadară (5508 + 1504) la anul de la Adam 7012. Noi trăim în anul'de la zidire 7417. Cînd dai de un an de la zidire, scazi din el 5508 şi ai găsit anul de la Hristos (n.a.).
530
care începe veacul cel nou trebuie să fie sîmbăta. Şi aşa este pentru toţi creştinii. Dacă noi spunem că întîiul an al erei creştine e anul 5509, dacă unii catolici spun că e 5201, alţii altfel, e totuna, pentru că toţi aceşti ani, feluriţi după număr, arată acelaşi an care a început (1 ianuarie) cu o sîmbăta.
Toţi aceşti ani se potrivesc la sfîrşitul lor, adecă li se încheie şirul în anul 1 al erei creştine, dar fireşte nu se potrivesc la începutul lor, la capul şirului. Iar această nepotrivire face că lumea „a pornit" după unii într-o zi, după alţii într-alta. Toţi zic că cea din urmă zi a veacului vechi s-a sfîrşit într-o vineri şi cu sîmbăta s-a început noul veac, dar nu toţi au la fel aceeaşi zi ca întîia zi a tuturor zilelor la începerea lumii.
După numărul nostru, al ortodocşilor din Europa, în anul 5508 înainte de Hristos, ziua întîi a anului (1 ianuarie) a fost marţi. Aşa urma. Căci dacă anul 1 după Hristos s-a început cu sîmbăta, anul de dinaintea lui (anul 1 înainte de Hristos) s-a început cu joi, * anul 2 s-a început cu miercuri, anul 3 cu marţi, anul 4 cu luni, anul 5 ca viseet cu sîmbăta şi apoi tot aşa mergînd înapoi spre începutul lumii vezi că anul 5506 a început cu joi, 5507 cu miercuri, iar anul începăturii 5508 cu marţi.
Aşa dară întîia zi a întîiului an al lumii a fost marţi. Marţea a pornit lumea.
Numai după calculele bizantinilor „începe lumea" într-o marţi. Deci numai popoarele ortodoxe ale Europei au în veleatul lumii lor marţea ca prima zi a tuturor zilelor.
Acum, eu cred că prin călugări a ajuns la ştiinţa poporului că marţea s-a urzit lumea şi apoi ştiinţa asta a
* Cetitorul îşi poate face singur socoteala. Tot după 28 de ani (un crug solar) datele calendarului revin pe aceeaşi zi a lunei. Acum 5508 :28 = 196 cu rest 20. Dacă în amil 1 al lumii anul începe cu marţi, tot cu marţi va începe şi în anul 29 al lumii (28-1) în anul '57 (2 X 28 + 1) şi deci tot cu marţi în 5489 (ăsta e 28 X 196 + 1) iar anul acesta e al douăzecilea înainte de Hristos. Anul al 19-lea înainte de Hristos începe cu miercuri, al 18-lea cu joi, al 17 cu sîmbăta (fiind viseet), al 16-lea cu duminecă, şi scoborînd mereu ajungi la anul 2 care începe cu miercuri, anul 1 — ultimul al veacului vechi — cu joi şi se încheie cu vineri, iar anul 1 de după Hristos începe cu sîmbăta (n.a.).
531
fost adusă în legătură cu credinţele lui superstiţioase şi aşa a devenit şi ea credinţă fără nici un rost. Că unii vorbesc şi despre sîmbăta ca zi în care s-a urzit lumea, poate că vine din faptul că au auzit ceva despre sîmbăta ca zi de începătură a erei creştine, a noului veac, sau — poate mai curînd — fiindcă şi sîmbăta se poate lua ca întîia zi a lumii, dacă te ţii de cei ce încep anii cu martie. (în evul-mediu se obicinuia şi una şi alta : numărau anii îneepîndu-i ori de la ianuarie ori de la martie şi lucrul acesta face şi astăzi cronologiştilor multă încurcătură pentru cele 2 luni ianuarie şi februarie cari puteau fi luate şi într-un an şi într-altul de după el.) Iar în anul 1 al lumii ziua întîi de martie a fost sîmbăta.
LATIN ORI SLAV?
Cu neologismele de origine franceză ai oarecare dreptate. Dar n-ai nici una, cînd crezi că literatura noastră actuală ar avea vinovata tendinţă de-a lua la goană cuvinte de origine latină spre a le înlocui cu sinonime de origine slavonă. Cazurile izolate nu dovedesc decît o rătăcire din neştiinţă a scriitorului respectiv, dar nu o pornire generală a literaturii de-a fi îndrăgostită de sla-vonisme în paguba latinităţii noastre.
Chestiunea stă aşa. Cînd am două cuvinte, unul de neam latin şi altul de neam străin, pe care să-1 primesc în limbă ? D-ta răspunzi, ca român care-ţi iubeşti neamul şi limba, că pe cel latin. Tot aşa şi eu. Dar cu o mulţime de rezerve. Aleg pe cel mai bun şi dacă, din întîmplare, cel mai bun e slavon, voi alege şi voi primi pe acesta, chiar cu rizicul de-a fi dispreţuit de Cicero şi de Virgiliu la o eventuală întîlnire cu ei pe ceealaltă lume.
Nu. Să-mi fie mai drag un cuvînt numai fiindcă e de origine latină, şi altul urgisit numai fiindcă e de origine străină ? Asta nu. încă o dată o zic că în cazul acesta voi alege cirvîntul cel mai bun, fără să-mi pese de ce
* Acest articol e scris în fuga condeiului, drept răspuns la o întrebare a d-lui dr. A. Vaida dacă într-adevăr literatura actuală a noastră are tendinţa de a înlocui cît poate cuvintele latine cu vorbe slavone ? Subsemnatul, zăpăcit de aderenţii d-lui Vaida —• între care erau dr. Pop, Bontescu, Vecerdea, Maniu, Veliciu, Goldiş etc. — şi-a rezervat dreptul să răspundă a doua zi în scris. Aceasta e geneza acestui articol, dealtfel nerevizuit de autor (n.a.).
533
origine e cuvîntul, cum nu-mi pasă de ce fel de papuci va purta preşedintele republicii chineze.
Dar care e cel mai bun ? Răspunsul e cam lung dar limpede. Vorba traducătorului celei dintîi Biblii româneşti : „Aceia sînt bani buni care umblă în toate ţările, aşa şi cuvintele..." Cuvînt bun e acela care e cunoscut de toţi românii şi avînd aceeaşi accepţiune (adecă să nu însemneze aici un lucru, şi într-altă parte alt lucru). Acum, dacă pui alături morb şi boală, pe care ai să-1 primeşti ? Cuvîntul morb e neologism, deci d-ta, fiindcă eşti doctor, du-1 la clinica neologismelor. Ce mi-e bun, dacă nu e cuvînt de baştină al limbii noastre. E împrumutat şi el pe datorie, ca şi boală, cu deosebirea că pe acela l-au împrumutat cărturarii, iar pe cestalalt poporul întreg, şi cauţiunea e mult mai sigură dincoace, căci la orice caz, poporul întreg e mai veche casă şi mai de încredere decît cazinourile şi cluburile cărturarilor. Na also ! aş zice şi eu cu nenea lancu. *
Dacă n-aş avea deloc alt argument, mi-ar fi destul acesta : unul şi tare.
Dar în chestiunea aceasta s-amestecă şi tâlharii de scriitori literari, mai ales poeţii. Breasla asta de oameni nu prea poate da poliţe cu bani buni şi cu scadenţa la termin, dar în schimb toate poliţele dezvoltării unei limbi sînt trase asupra capului lor, şi ei au nemărginita răspundere de felul cum se desfăşoară drumurile intelectuale ale unui popor. Acum, mă tem să nu fi spus vreo vorbă prea mare, dar mă vei ierta, fiindcă şi eu sînt unul dintr-această breaslă, şi de ce n-aş avea şi eu dreptul să trag puţintică cenuşă la oala noastră ?
Vezi acum că scriitorii literari sînt mai ales cei chemaţi să hotărască în chestia asta a cuvintelor. Zic, mai ales, pentru că marele chemat e poporul — acel balaur cu milioane de capete — oare în chestiuni de limbă nu gîndeşte, ci numai simte, n-are creieri, ci numai suflet, şi el e singur curia (ţine minte vorba asta !), care hotă-reşte în suprema instanţă. Iar bieţii cărturari, dimpo-
* Aluzie la o inciză a d-lui advocat dr. Cornel lancu, făcută cu mult spirit în cursul discuţiei (n.a.).
T trivă, gîndesc şi gîndesc, şi nu simt nimic, şi de aceea 4- toate sistemele lor, fie cipariene, fie cihaciene, sînt mi-f> rese la moară şi cîne surd dus la vînat. Jr Nu e nevoie să-ţi mai arăt lipsa de trăinicie a ori-9f cărei încercări de a „crea" o limbă prin speculaţiuni m. gramaticale, chiar de te-ai gîndi la volapuk şi esperanto,
* cari sînt lucruri la modă şi ţin de joi pînă mai apoi şi ; dreptul lor la existenţă stă numai în faptul că de ar fi i o modă oricît de nebună o să-şi găsească admiratori, căci f   lumea e mare şi are multe feluri de oameni.
Scriitorul ţinînd calea de mijloc, prin însuşi felul său de a fi, simte alături cu poporul (vorbesc de scriitorii buni, nu de orice plevuşcă), şi gîndeşte alături cu cărtu-
* rarul. Deci el corectează şi pe cărturar, şi pe popor ;. rafinează simţul poporului şi ţine în frîu speculaţiunile cărturarului.
Deci în alegerea cuvintelor el are ca îndrumare şi. frumuseţa cuvîntului. Altfel de ce te-ai entuziasma de 1    un scriitor care „scrie frumos" ? Vorbim fireşte numai, î'    de limbă, numai [de] dicţionarul ei. Cu ce te fură un scriitor mai întîi şi întîi ? Cu frumuseţea limbii. Un singur cuvînt urît în cea mai frumoasă poezie te face să teii    scuturi ca de vederea unui lucru scîrbos şi să-ţi strice-j|    toată plăcerea estetică.
|!        Acum, rogu-te, cînd am să aleg între două cuvinte,.
*_     unul latin şi altul slavon, ca să-1 aşez în versul meu,.
■: crezi că am s-aleg pe cel latin care e urît, şi să dau deoparte pe cel slavon cu toate că e admirabil de frumos; şi e însuşi el o poezie întreagă ? Urîţenia poate să fie de multe feluri, şi nu mă pot întinde să ţi-o arăt, dar să crezi că noi, cînd periem, şi netezim, şi călcăm cu fierul versurile, avem atîtea greutăţi şi trebuie să ne-ferim de atîtea lucruri de care nici nu visează cetitorul 1 Cred că mai întîi te gîndeşti la cacofonie. Bine, dar gîn-deşte-te că poate cuvîntul să fie melodic, foarte armonios,, dar pentru poet să fie urîţenie şi scîrbă. întoarce-te la cuvîntul de care am zis să-1 ţii minte : sună frumos pen-
î tru cine sună, pentru urechea românului nu sună bine, pentru că jigneşte bunul-simţ. Aici exempla sunt odiosa. Dar să-ţi dau exemple de nobleţe a unui cuvînt (ah ! poţi să fii poet cît de democrat, şi totuşi să fii cumplit.
S34
535.
de gelos de nobleţea limbii tale !). Te-ai gîndit vrodată de ce nu putem zice feciorul lui Dumnezeu în loc de fiul lui Dumnezeu ? Amîndouă sînt cuvinte latine, frumoase, de ce însă îi zicem lui Hristos numai fiul şi nu feciorul ?
Nu crede că am luat vorba din latină de-a dreptul din filius Dei, sau că ne suna apropiat de Vos al grecilor. In vechile traduceri se vede lupta pentru această expre-siune şi într-adevăr i s-a zis lui Hristos şi fecior; i-au zis şi prunc, i-au zis şi cuconul lui Dumnezeu şi chiar copilul lui Dumnezeu. Dar de ce dintre toate cel biruitor a rămas fiul ? în cînt XXXIII din Paradisul lui Dante eu am avut multă bătaie de cap şi îndrăzneală să zic despre Măria : „Fecioară mamă, a fiului tău fată". Nu simţi că nu se cuvine să-i zici Măriei fată ? A fiului tău fiică, da. Şi de ce ? Amîndouă sînt cuvinte latine, frumoase, dar — tradiţie, bun-simţ, demnitate, nobleţe, justeţe şi altele şi altele, tot judecători aspri, dau sentinţa asa şi nu altfel.
Dar este un criteriu şi mai superior după care ai să faci alegere între două cuvinte şi să înlături pe cel latin. E utilitatea. Tot ce e nefolositor trebuie stîrpit, şi dintre două cuvinte alege pe acela care îţi dă mai multă putinţă de-a fi folositor. Vezi, doctore, limba românească se poate dezvolta prin augmentare de dinafară (neologisme) şi din sineşi (derivare, căci de compunere ca în germană sau cea ungurească nu e nici măcar pomeneală). Dintre două cuvinte primeşte deci pe acela care poate da mai multe derivaţii. Iată trei cuvinte — onoare lor, că sînt latine ! — morb, mur, nea. Alături, trei ■—■ fire-ar ele de rîs, că sînt slave —• boală, zid, zăpadă. Eu îmi aleg pe cele trei slavone, fiindcă îmi dau putinţa de-a îmbogăţi limba, cele trei latine nu.
Cele trei latine sînt crengi moarte, cele trei slavone sînt copaci vii.
Ce mi-e bun latinul, cînd din el nu pot face nici verb, nici adjectiv, nici adverb, nici altceva nimic ? Din boală avem verbul a boli. Din morb ? a morbi ? a morba ? a morbeea ? Nu este.
Din boală avem adjectivul bolnav. Aici şi morbul ne dă pe morbos.
Da, dar morbos stă pe loc, pe cînd bolnav ne dă un nou verb a îmbolnăvi. Ce facem cu morbos ?
A înmorbi ? a înmorba ? a înmorboşi ? Nu se poate. Dar din verbul a îmbolnăvi avem participiul adjectival îmbolnăvitor, un cuvînt de mare preţ...
Cum ai zice altfel : vînt îmbolnăvitor, climă îmbol-năvitoare, dacă am goni din limbă vorba boală ? Cu vorba morb nu ne putem ajuta. Dar bolnav ne dă putinţa de a-1 diminutiva :
Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară ?
Ce frumuseţe de vorbă şi ce gingăşie poetică în vorba bolnăvior, bolnăvioară ! O ştiu mai bine decît mine mamele cari au copii mici.
Ei, acum dă-o cu morboşică, ori morboşioară ! Da, şi eu aş primi acest cuvînt morb (care e o piatră a scandalului în România, căci după el cunoşti numaidecît pe românii din Ungaria, şi-a ajuns vorbă de batjocură), dacă n-ar fi cuvînt mort. El măcar ne-ar mai îmbogăţi rimele, că sună frumos alăturea cu corb, orb, sorb, şi poate vreun poet ne-ar trînti vreo strofă : A te-ndrăgosti de fete, Nu e nici un morb, băiete, Dar în dragoste-a fi orb Este foarte mare morb.
Vorba mur nu ne dă verb. Verbul ar fi a muri, sau a mura, sau a murui. Cele două dintîi au avut omonime prea puternice (mor şi murez) ca să se poată susţinea — pentru cel dintîi e lesne de înţeles, pentru al doilea, ştiu şi eu ? Dacă e iertat să glumim, atunci românului, popor sărac şi trăitor în bordeie, i-a păsat mai mult de murăturile lui de peste iarnă decît de murarea (=zidirea) caselor, şi deci murarea verzei a ucis murarea păreţilor. Verbul a murui a rămas, probabil, dar şi-a schimbat înţelesul, şi nu mai însemnează a zidi, ci a lipi păreţii cu lut.
Şi iată-ne murul latin, că e slab rău pe lîngă zidul străin. Zidul ne-a dat pe zidire, zidar, zidărie, murul
536
537
nimic. Apoi cu murul latin n-am fi în stare nici să dăm cuvenitul atribut lui Dumnezeu : ziditorul ceriului şi al pămîntului, căci nu putem zice nici murătorul, nici mu-ruitorul cerului. Ori îi putem ? Cei cu latina au cuvîntul.
fc>a ne spuie aceştia cum să zicem în loc de • omul e zidirea lui Dumnezeu, şi toate cele spuse de mine cad m baltă. *
AMINTIRI DESPRE CARAGIALE
în vara cealaltă, cea din urmă a întîlnirii noastre, făceam amîndoi planul, prin colonadele din Carlsbad, şă ne întîlnim la Dresda în vara asta — care a fost să fie cea din urmă a vieţii lui, ca să supărăm pe un prieten al nostru din capitala Saxoniei cu primirea în gazdă pe vro două, trei zile. Era prin mai, şi el venise prin oraşul apelor fierbinţi nu de dragul acestor ape, pe care nu i    voia nici măcar să le guste, ci numai ca să se plimbe. Pentru că sosise în Carlsbad, mai de vreme ca altădată, medicul nostru român, dr. Vaida-Voievod, deputatul ar-' l    delenilor în parlamentul din Budapesta, şi lui Caragiale 1    foarte mult îi plăcea, în anii din urmă să se ocupe cu j    trebile politice ale românilor din Ungaria şi mai ales să ' f    puie la cale cu doctorul Vaida, mai în glumă mai cu "     dinadinsul, soarta tronului habsburgic. Dar venise şi pentru c-a fost auzit nu ştiu de unde că sînt şi eu prin Carlsbad. Aşa am înţeles în cele dintîi ceasuri ale revederii, că ar fi venit anume ca să-mi arate un manuscris şi să-i dau o informaţiune, o foarte curioasă informa-ţiune : anume dacă pot să-i spun care poet latin, afară de Virgiliu, a mai scris ceva despre relaţiunile lui Eneas cu Dido şi despre moartea tragică a acestei regine semite.
Mi s-a părut tot lucrul o glumă de-ale lui, dar spre destula mea uimire, mi-a scos din geantă un manuscris, de vro optsprezece pagini, şi cît am putut frunzări prin el, prin amurgul serii, într-o odaie a otelului Kroh,
__ --     unde-şi stabili nenea Iancu reşedinţa, am văzut că în-
* piinticit,,i o,,t^ „i      t •        , tr-adevăr avea ceva de lucru cu Dido. Patru pagini erau
a DromiteSiS (naT *        at aici bmSC fără ^rise fără nici o corectură, celelalte erau toate o neis-
539
prăvită de-a valma cu corecturi îngrămădite în cîte două şi trei caturi.
Manuscrisul era în versuri, şi versurile de felurite lungimi. Avea, pesemne, să fie o feerie, sau o melodramă scurtă, sau ştiu şi eu ce. Atîta ştiu că acţiunea se concentra întreagă pe lîngă arderea pe rug a reginei. Ce voia să facă, la urma urmei, cu moartea Didonei, nu ştiu; poate vrunul dintre directorii teatrelor noastre să ştie ceva, sau să ştie cei ce conduc societatea pentru crearea unui fond de teatru român în Ungaria. Mie nu mi-a spus altceva decît atîta că, la nedumerirea mea ce-ar putea el scoate dintr-un fapt atît de divers de nevoile noastre româneşti, mi-a răspuns apăsat :
— Vreau s-o fac patriotică, Ghiţă, vreau s-o fac patriotică !
Şi văzîndu-mi sporită mirarea cum ar putea face patriotism românesc împrejurul morţii unei regine din Car-tago, a adăogat:
-— Dar Virgil cum a îngrămădit atîta patriotism pe lîngă moartea Didonei ?
Şi-a repetat de vro cîteva ori, cu mare respect, versul lui Virgil din Cartea a patra :
Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor.
Şi mi s-a părut că ar fi avut de gînd să facă într-adevăr ceva patriotic, judecind după versurile din Virgil, pe care le-a scos din portmoneu şi le-a întins pe masă, în trei exemplare pe trei foi, rupte din cărţi, pe una textul original al lui Virgil, pe alta tradus franţuzeşte şi pe-a treia foaie versurile aşa cum le-am tradus eu. Acele cumplite versuri (584—630) pline de nepotolită furie şi de-o clocotitoare ură, şi din început pînă în sfîrşit numai durere şi blestem. Fireşte, e vorba într-aceste versuri de „roiurile Asiei" şi dacă avea de gînd Caragiale să publice ceea ce voia să scrie, după cum îmi spunea, în Românul din Arad, e de crezut că lucrarea aceasta o făcea anumit pentru românii de peste Carpaţi, pentru că repeta mereu acele versuri :
„Răzbunător de s-ar naşte oarecine din oasele mele, care cu fier şi cu foc să gonească ale Asiei roiuri, azi şi de-a pururi şi-oricînd mai găsi-se-vor braţe prin veacuri ! Maluri cu maluri în luptă, şi valuri cu valuri, să
t * > ■»
m
geamă; taberi cu taberi, şi-n veci să se bată şi ei şi nepoţii."
Dar poate să fi fost şi altceva. Pentru că dintîi bănuisem, şi nu mi-am pierdut nici la urmă bănuiala, că versurile au un caracter cu totul subiectiv, pe care caută să-1 învăluiască cu o manta străină. Dar eu am puţin contact cu lumea şi nu ştiu multe feţe ale ei.
Acum, manuscrisul i se va găsi şi se va vedea oe in-tenţiuni a avut. Poate că aş fi ştiut şi eu de-atunci, dar vorba de-acel manuscris ne-a fost foarte scurtă, nici trei minute în odaia otelului, căci am ieşit din otel vorbind despre altele, şi-apoi trei zile cît a stat prin Carlsbad nu ne-am mai găsit vremea şi ocaziunea să mai vorbim de Dido, din cauza întâlnirii cu alţi şi cu alţi oameni şi din cauza soartei tronului habsburgic, pe care-1 puneam la cale amîndoi cu foarte mult de el iubitul dr. Vaida.
Am fi putut vorbi în pace despre acel manuscris în vara asta, cînd aveam să ne întîlnim la Dresda. Să ne întîlnim ! Doamne, şi pe vremea aceea, eu, din cauze neprevăzute, eram pe marea tyrhenică şi bietul Caragiale era mort...
540