DIN POVESTE LEGENDA RÎNDUNELEI Din zori, de cum s-aprind, Tot cîntă rîndunica Sub streşini ciripind — Era şi fată mare , Şi mîndră de-a cătare Şi-apoi, pe lingă toate, Şi fată de-mpărat. Uşor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai uşor de-un lucru Frumos cu-adevărat. Şi-n toată lumea vestea I-a mers, cum merg de-acestea Cînd trec din gură-n gură Grăbit din sat în sat. Dă roate şoimu-n zbor Şi ţipă rîndunica Şi n-află ajutor. Cum vin în şir cocorii, Yenit-au peţitorii: Ieşea din casă unul, Iar celălalt intra. Şi ea şi-a plîns durerea: — „O, dă-mă cui ţi-e vrerea, Măicuţo, dar străină Departe nu mă da!“ Şi-n ciuda bietei fete, Ea, vitrega, o dete Străinilor de-acolo, Veniţi de undeva. 105 Cad fulgi pe cîmpul gol Şi plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol — Pe-un larg adînc al mării 35 Spre-adîncul larg al zării Să duc corăbii multe Cu fata de-mpărat. De-amar ea nu mai poate: Inelul scump şi-l scoate, 40 Din deget, şi-l aruncă în marea ce-o străbat. — „Atunci, să ştii tu bine, Vom mai vorbi cu tine, Cînd mi-or găsi inelul.“ 45 Iar mirele-a-ngheţat. La cuib venind acum, Sfărmat găsi ea cuibul Iar puii morţi în drum — Ea blîndă se supune 50 Şi face tot cum spune Bărbatul ei, şi-n toate Nu-i dă nici un cuvînt De plîngere; nu-şi frînge Nici minele, nu plînge, 55 Ci rabdă datul sorţii. Dar, tare-n jurămînt, E mută a ei gură: Nici dragoste nici ură N-arată, ci rămîne 60 De-a pururi un mormînt. Prin pomi sînt laţuri mii, Prin aer zboară şoimii, La cuib pindesc copii — Şi iată! azi răsună 65 De multă voie bună Palatul tot; cu vuiet La rege robii vin. Un peşte-au prins în mare Şi-n el, în bună stare, 106 7 0 Inelul scump al doamnei. 1-1 dau, de sînge plin! Stăpînul îl priveşte Şi vesel se porneşte La doamnă-sa să-i spuie, 75 Scăpat de-atîta chin. Aripele i-au frînt, Se zbate-acum de moarte In ţărnă, pe pămînt — — „De-acum tu nu mai plînge 80 Şi-n braţe el o strânge. Cu mâna cea purtată Prin sînge pe inel, Bărbia el i-o prinde: Dar braţele-şi întinde 8 5 Cu ţipet doamna-n aer, - Uitîndu-se la el. Iar braţele-i deodată în vînt încep să bată, Mişcări părînd de aripi 9 0 Cu umblet uşurel. Şi s-a nălţat în vînt Deodată rândunica! E negru-al ei vestmînt, Că-n negru se purtase 100 De cînd se măritase! De atunci ea vesel zboară Pe dealuri şi pe lunci Şi-ntr-una ciripeşte Şi-ntr-una povesteşte 105 Tot ce-a tăcut o viaţă De jale şi de munci. Şi cum fu desmierdată De-o mînă-nsîngerată, E gîtul rîndunelei 110 Ca sîngele de-atunci. IDEAL I Venise fata de-mpărat Cu alte fete pe-nserat S-aducă apă din izvor — Din zări un tînăr călător, 5 Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. Iar fata de-mpărat i-a dus Cofiţa ei; şi cînd i-a spus Flăcăul cel dinţii cuvînt, io Ea să uită speriată-n vînt, Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt. — „Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu — “ 15 Iar ea, tot nemişcată stînd Cu ochii-n jos, şi tremurînd De lupta ei, tîrziu şi greu Rosti sfioasă: — „Gînd?“ — „Şi mîine poate... mai tîrziu.. 20 Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu Sînt fiu de crai. Cărarea mea Pe-aici va fi... Ne vom vedea: De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu iubita mea.“ 108 25 Apoi plecă in grabnic pas... Avea atîta dor în glas! Era voinic şi tinerel, înalt şi tras ca prin inel: De-atunci şi ochii i-au rămas 30 Şi inima la el. II Şi fata de-mpărat veni Şi-a doua zi, şi-a treia zi, Şi-n toate zilele pe rînd, încete clipe numărind, 35 Tot aştepta doar o veni Flăcăul mai curînd. Grăbitul soare scăpăta, Şi fata tot acolo sta; Şi Noaptea umedă din văi 4 0 Venea pe-ntunecate căi; Tîrziu în noapte-abia pleca Şi fata la ai săi. „O fi bolnav! O fi murit! O, Doamne, el ar fi venit 45 De-atîta timp! mai ştiu şi eu!“ Şi doru-i plîngător mereu Creştea, de presimţiri hrănit, Din ce în ce mai greu. Trecu şi vara, şi trecu 50 Şi toamna, şi pe văi căzu Zăpada iernii, şi-apoi iar Sosi-nfloritul Cireşar — Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar! 109 55 — „Dar totuşi, azi el va veni... Nici azi nu vine... unde-o fi? Dar mine va veni! Ştiu eu, Că-mi spune inima! Şi-al meu, Al meu de-acum în veci va fi; 60 Ce bun e Dumnezeu! Tu, vînt de seară,-n calea ta Nu l-ai văzut venind cumva? Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut Prin multe lumi cîte-ai trecut? 65 Să-i spui, te rog, de-1 vei afla Că-1 plîng şi că-1 sărut! Să-i spui că florile din strat Le ud şi cresc mai răvărsat, Dar florile pe-obrazul meu 7 0 Pălesc, că prea le ud mereu; Şi cîte-amaruri am răbdat Ştiu, biata, numai eu! Că pentru dînsul, că-1 iubesc, Părinţi i-n drum mă ocolesc 7 5 Şi m-au gonit din casa lor; Că toţi ai mei azi nu mă vor! Sînt singură, pe căi trăiesc, Sînt singură, şi mor!“ Treceau drumeţi pe lingă ea, 80 Şoptind, dar fata nu-i vedea. Treceau şi zilele zburind, Treceau şi luni, treceau pe rînd, Treceau şi ani, ei nu-i trecea Răbdarea, aşteptînd. 110 III 85 Auzi! ca valuri după val Năvalnic tropotit de cal! Şi sună văile-ndrăzneţ, 0, ăsta e voinic drumeţ! Şi-n zarea lunei vezi pe mal 90 Un tînăr călăreţ? — „Ochi dragi, de-atîta timp pustii Mi-ai zis plecînd: aici să fii, Şi-aici, aici tu mă găseşti! Dar uite, obosit ce eşti! 95 Ştiam eu doar că ai să vii, Ştiam că mă iubeşti! Dar ah, cît m-ai lăsat s-aştept! Dar unde-ai fost? O, spune drept! De-acum tu nu vei mai pleca, 100 Să-ţi laşi plîngînd iubita ta: O, vino, strînge-mă la piept... Ce bine mi-e aşa! Şi nu mă-ntrebi, ce plîns nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun 105 In vorbe-atîta gînd pribeag, Şi cum să-ncep... O, dă-mi toiag! O, cît eşti de frumos şi bun Şi cît îmi eşti de drag!“ Dar n-a venit!... Şi ea cu zor 110 Oprea din drum pe călător, Rîzînd cu hohot îi spunea Povestea ei; apoi plîngea: Ei l-au văzut, dar ei nu vor Să-i spuie ce făcea? m 115 Pe unde-i el? Nu s-a gătit De-ajuns acum pentru nuntit? O, nu! Pentr-un alai domnesc Atîtea lucruri trebuiesc Şi-atîta vreme! N-a venit 120 Că-i tînăr şi-l gătesc! IV Pe-atunci erau vlăstari în lunci Copacii de-azi, şi tineri prunci Erau bărbaţii. Colo-n sat Copile mici; ea le-a purtat 125 Pe braţe, şi e mult de-atunci, De mult s-au măritat ! Acum pe cîrje să proptea! N-avea puteri, şi tot venea. — „Pe-aici, pe-aici, e drumul lui... 130 E noapte-acum... ba încă nu-i... L-am aşteptat: atît aş vrea Să pot de-acum să-i spui!" Dar într-o seară ea simţi Gă azi e cea din urmă zi: 135 Ori vine azi de undeva Iubitul ei şi-o va lua, Ori dacă nu, cînd va veni El n-o va mai afla. Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat ito Să se rădice de-unde-a stat Sărmana, căci de-ajuns simţea Că-n veci de-acum nu va putea Să plece, nu, şi nemişcat Sta sfîntă, şi murea. 112 145 Veni atunci din răsărit, Pe drum o babă. S-a oprit, Căci auzise la izvor Gemut ca de creştini cînd mor — Şi capul fetei l-a proptit 150 în poala ei uşor. — „De jale plîng... Nu pot să-nec Amarul gînd că, iată, plec Şi n-am putut să-l văd măcar O dată! Ah, e gînd amar! 155 Dar sus, în lumea-n care trec, Al meu va fi el iar!“ Iar sfinta Vineri o privea Cu milă. — „Uite!“ — zise ea — — „Un veac de om tu aşteptând ICO Robit-ai fost de-un singur gînd — De-ai fi ştiut tu, draga mea, Aceasta mai curînd! El şi-a uitat de ochii tăi! De mult s-a-ntors pe alte căi, 165 Căci lui menire i s-a dat — S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat; Flăcăii lui au alţi flăcăi: E Negură-mpărat.“ A fost un gemet întreit 170 Din totul inimii pornit Şi-apoi o linişte de veci! — „Din lumea asta într-alta treci, Şi nici nu ştii, tu, om trudit, Ce-i lumea-n care pleci!" 175 Şi sfînta Vineri s-a plecat Spre moart-apoi, i-a sărutat închişii ochi: — „Te depărtezi Cu dragul gînd, că ai să-l vezi! Oh, omule, eşti înşelat 180 în toate cîte crezi! 113 8 A ta e mergerea mereu Spre ţintă — drum îngust şi greu Dar ţinta niciodată nu-i A ta! Şi-n gînd tu tot ce-ţi pui 1^5 E numai vis, căci Dumnezeu Te poartă-n voia Lui!“ ŞTRENGARUL VĂILOR Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ştrengar frumos cum toţi pribegii sînt — Tîra mantaua-n urmă-i pe pămînt. Plecînd vreo creangă-n drum o săruta, 5 Ginta o doină-ncet, şi-ncet cînta Culcatul eîmp de iarbă sub manta. „Mi-a zis mai ieri al văii tînăr crin: «Ai casă tu şi fraţi, voinic străin, Tu cel cu ochii rupţi din cer senin?» 10 «Am mamă-n deal, şi-albastră-i haina ei, Dar n-are brîu şi-adună sfori de tei; Iar tata-i dus să intre-argat la zmei 1 O cas-avem şi noi pe-un vîrf de scai, Opt fraţi ce-i am s-au dus să vadă-n rai 15 De bea şi-acolo vin popa Mihai.» Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat! Puteam să-i spun că-s dascălul din sat Şi văr cu Por şi Darie-mpărat. De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui? 20 Nici eu nu ştiu de unde sînt şi-al cui, Prin vămi eu nu dau seamă nimănui. 115 s* 25 30 35 40 45 Eu silit copil al codrilor de fag, Alerg şi cînt, şi-n sîn aş vrea să bag Să fie-al meu de veci ce-mi este drag. In zori mă duc pe-o margine de rîu Şi stau şi scot cavalul de la brîu, Prin lan mă joc cu spicele de grîu. Cînd trec copiii, sub tufă eu mă strîng, Deodată sar şi sun tufişu-n crîng, Şi-mi pare-n urmă rău cînd bieţii pling. Spre cei trudiţi cu boare eu mă plec, Pe fete-n şes cu glume le petrec, Şi-nvăţ pe toţi să cînte pe-unde trec- Sărut neveste-n lunci şi flori le-adun, Străin cum sînt, ce-mi pasă ce le spun — Hei, cucuie, tu-mi eşti tovarăş bun! Grozav ce-mi e fălosul de stejar: Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar, Gă-n lumea ta trăieşti şi tu-n zadar! Hoho, stejare-al meu! Tu cine eşti? Pămîntului faci umbră, şi vorbeşti Cu norii-n dodii tu şi-ndrugi poveşti! Trăiesc şi eu pe vrerea Celui-sfînt: De n-ar vrea El să fie-n lume vînt De ce m-ar fi făcut aşa cum sînt?“ CUSCRI Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. Hatmanul se uită mirat Deodată la marele vornic — 5 — „E vînt şi pe ape-a-nnoptat!“ Dar ce-au fost acestea cuvinte, Şi-aşa din senin? Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă nainte, 10 Dorindu-şi norocul din plin. Şi-acum ei deodată tăcură C A»* :.fe 1% "\©W% «u^Vâ %f i»* ** ^*** | '*• ^ ^ ' XKH '<** ****&»*. ' _ ^ a 4 V \H * \iv t4A tt * * f C- '" - ia» : | Trei strofe din poezia Roata morii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc .1 V«AU U&U 'JVyV , ţp^' — . ’ t 3 \ 1 : *i" v ;: . . * « -: NW o MAA^wSş,» "t> iirtWAK 0 VC^Huţoi ( ţfij^ <> - ţ SV V '"«U^ tâdAi Wţ ţ.cv^* ,i* C«.ţW ^t» UANta 'U% VvsM. tn-SN ■ ,. ţX’ ocv\« ti 'v W, \«CwH i \v* o& <-« «&* ^ tac Kvv* * '• ?W -***v*vo a ,’ .jnl v ajcţo-^ii • W^o *u ^ om W y,^'Wi* 'Vh ''-'\z $ -v -isOn ta ucwi, ^ WV ţ*-' <*»* > ^ ^ U m V ‘ VtO^C \HY ^ W\y.«, . . . u; %\>» . - vv* <-lr*“^' YA\>v*ie\wiţ 1 ^sCVc. &>•*.' \*i*' >^nw*i un ■ ' w-koAaiA |, sj«.ţ ti» C:sk U . ‘.'St ŞvSn s ie n\ ;y*,\ ■'moJ vna.* cc-v iţ\^!*' "Y\\^ ţ.vj. VNttta tk,NS^ V - 3-ţ tvvi i ’î VA-Vi 1v> 'W.\ 'W> \?.O.W YaYjÂvaU m -.ivN »,>'(* v tcivl«rf \* Y^i ţ, ' . v ţJv^,. V i \W. &A V-X* ^**1 :î| Vi . WV k -Ht‘V W* vi. * Ştrengarul văilor, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc YJţ. O 'XOW<\V*.C k* ’W V &OV* V VtO^ VO^oAmJ. Wu , Vx«tv' AXJJ ‘Cu. «jţw'uAfi V O^ixu , -X 'v>»ji> bvU «-O^xU’, \_iiV "\v-\o, tex 'VxM> vk>v 1*1 mv*a, "iî C "WkvV tv. V»»^« ivliAM<, ^U,4*^«r- 9^ **•*»*■* ^ «**« ‘ :fW «4^ ■ ^ .. : ţ* .^.‘V ;■■>, v^- ^ ** »y vw_^r ; V « ^ u V V** ** *“* "* : ÎKHl^ Ai-' Xt > ivvwti it \VhT |ţ»-(LeUuy . . ■ ' X ■ 'v'--* * ,' tx\%v v*jd> % t-5 • x-yj, ®|«vX& 1« l« - 1. '^oVb ,%*■•*>* ly*. \*$*.<*cU V»1 ui - W“ t 'ţ.Ae-'xwS »ke \Vţw v.,4% VV *p'V**- *.<^1 . ► Ww,>ASt*A --- ItkV iţ\.Ak\* V ux »*v- •,A;^ Kt .M, V-Ac ' c\0«: \ ... , . ^\«e e o,v- Ot «xv > \i>- • t»u : Uf. ktfi t&A^ t'\«>»AXM' ,^eW*kr - ţjM \ ţto * &***>» i :. - ]^ruw> ţM V&’ Concertul primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc M V '4*r'e Mfcoa^E ^ t*%** i Vh %«&» *Uto> -*W \ V* v«* V • V* "WoĂ^ ^kfi t* VK tîkiidU V ăfrti.'* . ^vxifcA* AtwN* ws W ii XC ti-Ac W\i t> V' "^Wk *\*. WasI tW\l>t .%** uA V xcl *.* «-**■ ^ tc\nNiSt,C *W 'lvA* , t‘, &« sVCk v*xi «A s^' N^ÂcxnaoA* ^kuXtţ > «|v«Xu* W«> XXv'mjAiî ,. ^C*ta Xict.ua, ItaliU •»& Acwvi AiV» VCVk\,l Xutlc ici»A xatAct \ '\\cwk ouţic' «ai ^oSA *f 0 ft & • • ■■ l»
    i\t**btVsJv* — V - ^5Âv NV£t> AvCVA&m; *\V< •*c •■*■ V * OlUwvvV vet i( WVNi* & W î£i .ÎS 'Ml ie M f u Im <\cv\t t.aHj \,xe Ut vtcVoO"*-* ’ Concertul primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc I ^ .r*?. /«v A * -_f>» - * î XOX«K ‘•forat* Oişihi* l'Ji.! Iu tllltlf Pimk*-Vîirâ V * v -,ii tir o j t$*»f < v h * { f! v « 1 W2 Ziarul unui pierde-vară, coperta primei ediţii, 1902 Voci de gaiţe cari fac Să scoboare ploaia, Şi-ntr-o scoarţă de copac O să bată tica-tac SO Tactul gheonoaia. Iar naţionale-apoi, Cobze şi-alte hanguri, Glas de fluier şi cimpoi, Pitpalaci şi cintezoi 35 Şi-un taraf de granguri. Se vor pune-apoi pe joc Pînă chiar şi surzii, Gînd vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc 40 Din tilincă sturzii. Vom cînta şi noi ce-om şti, Gîntece din carte. Şi, de va putea veni Vîntul, şi el va doini, 45 Că e dus departe. Cine-i contra, să-l vedem, C.a să-l ştie soţii! De-aveţi chef, tovarăşi, blem Ura-n cer! Cu toţii-avem, 50 Mergem dar cu toţii! 9 — Opere alese, voi. II 1 FLQAREA-SOARELUI Şl MACUL Se-ntrebau, vorbind odată, Două flori pe şes: — „Vecinie stai îngîndurată, Roşie şi mîndră floare! 5 Ce-ai pe suflet de te doare, Şi suspini ades?“ — „Stau aşa! Mi-e dus şi gîndu) Şi mi-e somn mereu. Dar tu, capul tău plecîndu-1, io Pentru ce eşti tot trudită?" — „Cum n-aş fi, căci nedurmită Sînt în veci şi eu. Cînd amurgu-n văi se-ngînă, Vine din apus 15 Un flăcău; mă ia de mină, Dă din cap şi semn îmi face, Tac şi eu că şi el tace Şi zburăm în sus. Peste mări, eu nu ştiu unde, 20 Peste munţi cu flori. Nu-1 întreb, că nu-mi răspunde, Şi zburînd prin lume-moartă, El mă lasă-n rai la poartă Strajă pînă-n zori!" 130 25 Tristă zise ceealaltă: — „Lungă cale ai! Floare galbenă şi naltă Şi cu-aşa de mîndru nume. Ce vezi tu pe ceea-lume, 30 Strajă pînă stai?“ — „Ce să văd! Deschide cerul Mîndrele lui porţi, Şi-mpăratul vine, Lerul, Iar cu el, în haină albă, 3 5 Vin purtînd cununi de nalbă Suflete de morţi. Şi e cald şi e lumină. Şi-ori pe unde treci, Valea de copii e plină, 40 Prinşi de mini îşi joacă jocul, Iar de cîntec plin e locul, Plini de flori în veci. Dar de ce suspini tu oare?11 Zise ea apoi 45 Gătră ceealaltă floare, — „Şi de ce m-asculţi mirată?11 A răspuns, pornind deodată, Cea cu roşii foi: — „Ah, suspin că tot ca tine 50 Strajă stau şi eu! Din apus un tînăr vine Tot aşa, cînd amurgeşte; Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte, Şi zburăm mereu. 55 Şi mi-e ciudă cum se poate Nopţile s-alerg. Uite, ziua, ştiu de toate; Seara însă plec uitucă: Nu ştiu unde-o să mă ducă. 60 Ştiu numai că merg. l îl 9* Stau la poartă-ntuneeată Şi-ntr-un loc cumplit: Nu văd soare niciodată, Numai neguri şi furtună, 65 Şi prin nori un colţ de lună Mort şi-ngălbenit. Şi vin suflete-amărîte; Ochii lor, izvor: Udă haine mohorîte, 70 Udă pietrele pe cale, Şi pornesc ca rîu la vale Lacrimile lor. Ah, şi-n chinul lor cel mare Ei, pe piept, icnind, 7 5 Pumnii-i st.rîng aşa de tare Gă-şi pătrund prin carne pieptul Şi sub coaste ei de-a drăptul Inima şi-o prind.“ — ,,Amîndou-avem o soartă", 80 Suspinînd vorbi Floarea care-a pururi poartă Ochii dornici după soare: — ..Dar voinicul tînăr oare Cine poate fi? 85 Din apus mereu săracul, Vine blînd şi bun.“ — „Nu-1 cunosc", răspunse macul. Dar pe cînd vorbeau cuvîntul, Se opri-ntre sălcii vîntul 9 0 Şi-asculta ce-şi spun. A zîmbit şi-apoi cu jale Şuierînd s-a dus Trist pe lingă rîu la vale. O să vie dînsul iară Pe la flori în fapt de seară, Singur, din apus! 95 ÎN ŞANŢURI Burcel în şanţ muri strivind O tigvă păgînească, Şoimu-n rădan căzu răcnind: Moldova să trăiască! 5 Curcanul cel voinic şi bun, El, Peneş, spune-acestea, Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun Deplin acum povestea. Burcel era oltean, un pui, 10 Ajuns din întâmplare între flăcăii din Vaslui, Viteaz minune-mare. Iar cînd muri, strivind în şanţ O tigvă păgînească, 15 Strigat-a bietul dorobanţ: Muntenia să trăiască! Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor Găzură-n şanţ deodată; Strigând deodată ţara lor 20 Gea-n două despicată. Alăturea de ei gemea Căzut şi căpitanul Izbit de moarte se trudea Cu ochii-nchişi sărmanul. 133 25 El auzise pe cei doi Ce spuseră-n cădere, Şi jalnic se-nălţă-n noroi, Privindu-i cu durere. Şi zise-apoi: „O ţară e 30 Cum una ni-e mînia! Muntenia, Moldova — ce? Trăiască România!“ Atunci şi Şoimu şi Burcel Cu faţa înseninată 35 Priviră lung şi-adînc la el, Şi-au tresărit deodată. Spre-acelaşi loc, spre nord privindr Şi sus apoi, tăria, Toţi trei strigar-atunci murind: 40 Trăiască România! O POVESTE VESELĂ Pe negre căi soseşte mortul La Aheron. — „Voiesc să trec. Aici dovada că sînt grec. Şi-aici am paşaportul.“ 5 — „Kala1. In colţ un loc e gol — Dar dă-mi obolul înainte.“ — „Obolul? Nici nu-mi dă prin minte! Să nu-mi vorbeşti de-obol. Spurcatul duh al tău să-ntrebe 10 Ce geniu sînt, ce facl-am fost; De-obol să-ntrebi poporul prost, Să-ntrebi nedemna plebe, Netoţii vulgului profan Lui Hades îi adună mintă, 15 Lui Cerber îi aduc plăcintă Şi-n gură ţie un ban. Dar tot ce fac e şi nelogic Şi lucru învechit şi rău — Tu tot nu ştii că banul tău 20 E simbol mitologic? 1 Bine (gr.). 135 Şi nu-nţelegi, luntraş albit, Cu ochi încinşi de flăcări roşii, Ce idioţi ne-au fost strămoşii, Şi noi ce neam orbit! 25 Eu sînt neoplatonic, frate, Şi-n Carpax un sotir vedem, Jar Carpax ne-a-nvăţat s-avem Idei înaintate. Sau crezi ce-a spus Homer? Un biet 30 Nebun! Homer e numai nume, Homer nici n-a trăit pe lume Şi nici n-a fost poet. Nu vezi cum toarn-o epopee Din versuri fără nici un fond ; 35 C-un prinţ şiret şi vagabond îţi umple-o Odisee. Şi-acest Homer neghiob făcu Din Zevs un zeu. Povestea-i tristă, Căci Zevs al vostru nu există, 4 0 Cum nu exişti nici tu, Nici Stix, pe care treci tu morţii! Gînd însuţi tu eşti numai mit, ’ Ce-obol îmi ceri? Eşti un smintti. Tu paznicule-al porţii!“ 4 5 Cu toţii au stat uimiţi privind, Aşa de iute-a fost navala Cuvintelor cari alandala Porniră sforăind, Dintr-alte lumi aduse, parcă, 50 Dintr-alte guri ce-aveau alt rost. Sta însuşi Caron ca un prost Uitând de lac şi barcă. 126 55 60 65 70 75 80 Apoi o mînă-ncet şi-a dus La cap, Ia piept şi la picioare, S-a tras de păr, văzu că-1 doare Şi-atunci sări în sus. — „Ce-mi tot îndrugi aici, sărace, De-Omer şi Stix şi Zevs din cer? De-obol e vorba! Şi ţi-1 cer: Mi-1 dai, sîntem pe pace. De nu mi-1 scoţi, am să-ţi arăt Că nu sînt mit. O dată gata — Obolul! că ridic lopata Şi-ţi trag pînă te-mbăt!“ — „Să-mi tragi! Eu am obolul meu, Am trioboli, şi ca lumina De-argint curat, şi din Aegina — Am drahme, dar nu vreu!“ — „Nu vrei? Atunci te duce dracul Cu neoplatonism cu tot! De-1 ai în gură, am să-l scot, Şi-nfund cu tine lacul!“ Lăsînd mantaua jos, voinic Făcu luntraşul săritura: L-a prins de fălci căscîndu-i gura, Privi-n gîtlej..., nimic! I-a smuls din spate-apoi vetsmîntul, L-a-ntors, l-a scuturat, dar vai! — „Nici copcii tu la haină n-ai Şi bate prin ea vîntul!“ Şi rîse-apoi: — „Acum eşti gol! Salut pe Carpax! Sănătate Ideilor înaintate — Dar vorba e de-obol! 137 85 Tu ai un paşaport, vezi bine! E mit şi el? De ce-1 arăţi? Văzut-am noi şi de-alte dăţi Pe-aiei zevzeci ca tine!u Rîdeau în cel mai vesel chip 90 în luntre toţi, cătîndu-i banul... Nu însă şi Clearh Spartanul, Ci,-ntors spre Melanip: — „Aşa fac ei viaţa-ntreagă, Că este-apucătura lor. 95 Smintesc credinţa din popor, Pe Zevs din cer îl neagă. Hulesc pe-Omer ca pe-un pitic, Dărîmă vechile tradiţii, Dar nu pot pune-n loc, smintiţii! 100 Nimic în loc, nimic! Ei spun c-ar crede-ntr-alte cronici Gînd nu le ai, în ce să crezi! De-a pururi sar ca nişte iezi Aceşti neoplatonici. 105 Şi-ascund ce-i lucru evident Prin fraze mari şi prin injurii Şi-acopăr, cu puterea gurii, Că n-au nici un talent!' BORDEI SĂRAC Pe-ai tăi, pe rînd pe toţi i-ai adunat Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine. Şi-adormi şi tu, bordei nealinat. E linişte-n văzduh, şi noaptea vine 5 Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat Zîmbi-va-ndată discul lunii pline. Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic Să creşti un stol de suflete sărace. A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic io Şi cel mai drag al tău... şi parcă tace. Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic, Pui capu-n piept, zîmbind, şi-adormi în pace. E vremea să te-alini. Scurmat de vînt, Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne, 15 Trăieşti din mila lor pe-acest pămînt. Vai cum se zbat s-agonisească pîne, Sînt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sînt — Şi-acum ei tac şi iar vor plînge mine. Dar, poate crezi că va pluti mereu 20 De-a lungul nopţii pace-adormitoare? Acum tu crezi, sărman bordei al meu, Că-n alb veşmînt din cer o să scoboare Un înger blînd! Dar nu ştii ce ştiu eu: La noapte-un Duh cu hohote-o să zboare. 139 25 Porni-se-va, de-o rece boare-adus, Un ger cumplit şi-urmat dintîi de şoapte Aşa cum trec, pe-al soarelui apus, Năluci ce plîng prin lanurile coapte, Şi-apoi sosi-va şuierînd pe sus 30 Cel vecinie mînios din miazănoapte. Prin somn tu vei simţi trecînd fiori Prin trupul tău, şi deschizînd privirea Vei sta cutremurat; acum tu mori! Din mii de părţi s-a-nvîrtejit perirea: 35 Cîmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori, Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea! Tu-n pază suflete de oameni ai! Să nu te dai! De te-o strivi pe tine, Sînt toţi ai tăi perduţi! Să nu te dai! 40 El vine mînios, el vine, vine — Te va urni din locu-n care stai, Va smulge stuhul tău cu braţe pline. Şi-ai tăi, deştepţi, vor plînge iarăşi toţi, Cînd el te va-ncleşta să te ridice. 45 Trosnind te vei lupta ca să te scoţi Din mîna lui, dar ca un snop de spice, Tu strîns vei fi de el; şi ce să poţi, Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice! Veţi fi puţin de-a valma amîndoi 50 Şi nu vei mai avea-n curînd putere, Gemînd tu vei cădea strivit apoi. Vai, nu te va durea a ta durere, Dar uite-ai tăi pe cîmp desculţi şi goi, Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere! 55 Cu hohote de diavol va-ndrepta Şi-asupra ta va netezi nămeţii. Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta, Vai, nu de aspru ger al dimineţii, Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta: «0 Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii! 5 10 15 20 25 UMB RĂ Dacă tu vei căuta Să se nalte pacinic fumul Jertfei tale, nu uita Că, de ai spre soare drumul, Umbra este-n urma ta. Rob tăcut, pe care-1 cheamă Domnul său c-un gest tăcut, la aminte plin de teamă Orice gest i-ar fi făcut Şi de toate ţine seamă. Umbra-i robul, cînd urmezi Drumul tău spre soare ţintă: Nu te supără, n-o vezi; Chipul ţi-e-n lumină sfîntă, Şi-n lumină naintezi. Dar cînd vii de dimpotrivă Soarelui, ea-i sfetnic rău: Stăruind nemilostiva, Să-nnopteze chipul tău, Ce supărăcioasă fi-va! Umbră, soare,-al jertfei fum’ De prisos mi-e tîlcul, dacă N-ai putut să-l prinzi. Şi-acum Poţi s-alegi! Eşti cel ce pleac Eu’sînt cel de mult pe drum. 14) PRIN MEHADIA Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Garul-mare scoborîse jos de tot spre miazănoapte Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi; Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi. 5 Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii. Eu mergeam pe strîmta cale de sub marginea pădurii, Obosit şi de mînie şi de drum îndelungat. Uneori izbea copita calului descălecat Pietrele,-ngrozind tăcerea cîtă mă-nsoţea pe cale. 10 Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale. Vîntul zbuciuma frunzişul şi prin stînci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte, Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, 15 Unde-o vrea. Mînia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum. Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii! Cînd ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii, Sufletu-mi simţii deodată liber şi de uimire plin: 20 încetase-acum şi vîntul, cerul scăpăra senin. Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna 142 Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa Muntelui, şi pînă-n vale ca şi ziua luminînd. Iată turle de biserici cum s-arată rind pe rînd, 25 Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate, Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate, Iată, dealuri pe-unde viia îşi întinde viţa ei. Riul colo-n negre maluri ca un fulger cu schintei Ce-alergînd în strîmbu-i umblet a-mpietrit păstrîndu-şi locul 30 Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul Potolit ardea prin noapte lîngă carul ocolit De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit, Tulnicul cel trist la cîntec şi cu întorsături duioase, Şi cîntau cuvinte-acolo, din adînc de suflet scoase — 3 5 Prin atîta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc. Trăgănat plîngea-n răstimpuri cîntecul ardelenesc: „Golo-n vale la fîntînă Două fete spală lînă“. DINTR-0 POVESTE Port străin şi cărţi străine, Tot ce din străini ne vine: A ne-ntrece cu ocara Şi-a batjocori mereu 5 Ori hulind pe Dumnezeu Şi nesocotind bărbaţii Care ne ridică ţara, Ori umblînd ca apucaţii Să ne batem vecinie pieptul: 10 De-am fi oricît de nemernici Să ne credem toţi puternici, Toţi cu cap şi toţi cu dreptul De-a fi călcători de lege Şi-ntr-un sat fără de cîni: 15 Astea sînt deocamdată Voi, iubiţii mei români, Marfa cea mai căutată. O, dar nu te-nspăimînta: Nu la noi, se înţelege, 20 Gi-ntr-o ţară-ndepărtată Sub pămînt pe undeva. 144 5 10 15 20 ÎN MUZEU Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre: — „în colibile lacustre, Slînd pe scaunul cioplit De-un druid, eu fui podoaba Tribului întreg; şi-mi fu Drag pe-atunci. O vezi şi tu: Eu şi cu Dalvine roaba, Fost-am de-un etrusc isteţ Peste lac în luntre-aduse. El sub laviţe-avea puse Multe altele de preţ, Cari pe-acele vremi senine Artă şi minuni erau! Astăzi hîrburi poate stau, Bietele, pe-un raft cu mine! Şi din toate şi-a ales Capul cetelor ilire Un ulcior — să nu te mire Că suspin aşa de des — Un ulcior, şi-o roabă, biata! Văd trecînd pe-aici femei, Şi-mi evoc mîndreţea ei, Şi-n etern slăvi-voi fata 145 25 Cea de-acum opt mii de ani! Poate, albele ei oase, Din nămolul apei scoase, Poţi şi tu cu doi-trei bani Să le vezi aici, străine, 30 Ori altunde-n vrun muzeu. Am perit, şi ea şi eu, Cînd din văile vecine Au venit arcaşii goi, Mulţi şi tari, zvirlind tăciunii. 35 Au scăpat pe luntre unii Dintre-ai noştri, cei vro doi, însă cei mai mulţi periră. Şi de-atunci, pe fund de lac Şi-astăzi părţi din mine zac. 40 Iar pe cîte le găsiră Le-au adus aici, punînd Ciob la ciob ca să mă-nchege. Ah, dar ce pot înţelege Cîţi îi văd pe-aici trecînd? 45 Văd şi ei o oală spartă Dintr-un lut sărac şi prost: Eu, ce-ntr-alte vremi am fost Ultima putinţă-n artă. Şi desenul meu! Uşor 50 C-un cărbune de pe vatră Mult mai bine-1 fac pe-o piatră Azi copiii-n jocul lor! Tu ai sufletul mai larg, Scapă-mă! Ce chin ai stinge, 55 Dacă-n lături m-ai împinge Ca să cad şi să mă sparg!“ 146 Cit m-a-nduioşat ulciorul! Şi aş fi vrut să-i fiu pe plac. Insă ce puteam să fac? 60 Să mă vază păzitorul, Iar a doua zi, fatal, Să m-arete prin ziare: „Un nebun, pe cît se pare, în muzeu, şi-un criminal!‘; 65 Şi-am întors fără speranţă Ochii şi-ncepui s-admir Cum steteau pe raft în şir Acele de siguranţă. FURTUNA PRIMĂVERII Precum acluce-n sirg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vînt grăbit 5 Cu norii după el cum vine. Urlînd le cîrmuia cărarea Purtîndu-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi i 0 De-a valma să-nspăimînte zarea. Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cint de rugă, Trăsniră, şi-un potop era 15 Urgia ce-au făcut-o-n fugă. Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimîntată De-atîta spaimă ce făcu, 20 De-abia veni, perind deodată. S-a dus cum a venit. Departe Spre-adîncul orizont s-a dus Si spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus 25 Şi rîde soarele lui marte! 14» POMUL CRĂCIUNULUI Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu, Şi numai cîte-un viscol o bate uneori. Ea plînge-atunc-i cu hohot, cuprinsă de fiori. 5 Şi tace-apoi şi-adoarme cînd viscolele pier. In noaptea asta însă vin îngerii din cer Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad, Şi cîntă-ncet; şi mere şi flori din sîn le cad. Iar florile s-anină de ramuri pînă jos 4 0 Şi-i cîntec şi lumină şi-aşa e de frumos! Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i, Se bucură şi cîntă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimise dintr-însa Dumnezeu. 15 Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării. Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus, Şi îngerii, o, cite şi cîte i-au adus! Dar el e bun şi-mparte la toţi cîţi îl iubesc, -20 Tu vino, şi ţe-nchină, zi „Doamne-ţi mulţămesc“. 149 5 10 15 20 25 GROPARUL El cîntă, să-i treacă din vreme, săpînd, Şi lucru mai spornic să-i pară, Şi galbene oase le-aruncă pe rînd Din groapă pe lutyl de-afară, De cîte ori însă aruncă vrun os, Găseşte vro glumă şi-o vorbă pe dos Să rîdă de bietele oase. O hircă el scoate din negrul pămînt, Dar nearuncîndu-o bine, Ea cade de-afară de-a dura-n mormînt. — „Ge-i, hîrco? E tartoru-n tinei De-ţi place şederea cu viii la sfat, Haid’ vino vrodată-n plimbare prin sat!“ Iar hîrca răspunse: — „La noapte 1“ Groparul se nalţă deodată-nlemnit Şi-i piere răsufletu-n gură. Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit? Căci limpezi cuvintele fură. „La noapte!“ Rostite puternic şi rar — Şi-aşa fioroase şi reci i se par Şi sapa şi lutul şi groapa. El lasă lopata şi sapa-n mormînt Şi lucrul negata şi-l lasă. La nimeni pe cale nu spune-un cuvînt, Nu spune nevestei acasă. 150 El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce-napoi; Şi scapătă ziua, se-ntunec-apoi Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă. Alunecă uşa deodată-n ţîţîni 30 Şi-n prag un schelet se iveşte, îi scapără ochii, şi mişcă din mini Şi capul îi scade şi-i creşte. Iar oasele-i toate mişcindu-se rar Pe unde se-ncheie mai mucede par 35 Şi sună ca sloii de gheaţă. — „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit Şi-ai zis să te caut odată. Ce bine-i cu viii şi iat-am venit, Căci morţii au vorbă jurată!" 40 Groparul întinde, de groază cuprins, O mînă spre oase, dar braţul întins Se-ncurcă prin recile oase. El ţipă, se scoală şi repede-acum Luînd într-o mînă toporul, 45 împinge scheletul din casă pe drum, Şi trage pe uşă zăvorul. Iar mortul de-afară: — „Nebune ce eşti! Pe unul cel singur degeaba-1 goneşti, Că mii eu chema-voi cu mine!“ 50 Trezită de ţipet, din pat a sărit Şi-aprinse-un opaiţ nevasta. — „Feritu-ne-a Sfîntul şi nu ne-a ferit!11 Ce vorbă ciudată fu asta? îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi 55 Stînd strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi Gătit de lovire toporul. îl strigă pe nume. Se uită-napoi Spre strigăt şi lasă să-i cadă Toporul din mînă şi-n tremur apoi 60 In colţ el se strînge grămadă. 151 Ca unul ce-aşteaptă cu groază, sl-ă-n loc — Atunci la fereastră deodată poc, poc, S-aude-o bătaie de-afară. Sînt mulţi, sînt o sută, şi alţii-s pe drum, G5 Vin miile-acum să s-adune! El joc işi bătuse de dînşii, şi-acum Puternicii vin să-şi răzbune! Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit, îi vede, tresare, clipeşte-aiurit ’;0 Şi mort el rămine grămadă. DRUMUL IUBIRII Eu o ştiu din cartea sfintă, Şi ţi-o spun, să te fereşti! Baiazid, tălmăcitorul Vrerilor dumnezeieşti, 5 Ale cărui vorbe-arată Drumul spre-adevăr, precum Carul de pe cer conduce Navele spre-al Nopţii drum, Predicâ-n moscheie-odată: 10 — „Dumnezeu, el ne iubi, Să-l iubim şi noi“. într-asta Ben-Said grăbit veni: — „Mare-nvăţător al nostru Cel de-Alah din cer trimis! 15 Mi-am pierdut de ieri măgarul Şi-am avut ast’noapte-un vis Să te-ntreb aici pe tine, Că tu ştii şi poţi să-mi spui.“ Baiazid privi la dînsul 20 Şi a zîmbit de vorba lui. Dar continuă cuvîntul: — „Spuneţi care dintre voi Nu-i convins că, peste veacuri Pînă-n zilele de-apoi, 25 Singura iubire este Sfîntul drum adevărat?'1 Toţi tăcură. Ahmet singur, Un bătrîn întunecat, 153 Ridicîndu-se răspunse: O — ,.La ce-a dat-o Dumnezeu? N-am ştiut-o niciodată, Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!“ Baiazid încet se-ntoarse Şi-arătînd spre-acel bătrîn: 5 — „Ben-Said, tu câţi măgarul, Iată-1, ăsta-i, adă-i fîn.“ Mi-a rămas aminte vorba Marelui învăţător. Ben-Saizii nu văd alta 0 Decit tot durerea lor, Şi cind unii poartă lupta Plini de-avînt, grăbiţi răsar Ben-Saizii să-i încurce Cu pierdutul lor măgar. 5 Iar cînd vezi că mulţi iubirii Inima tăcuţi şi-o-nchid, Tu de-Ahmet îţi aminteşte Şi de ce-a spus Baiazid. TRICOLORUL Albastru, române, ţi-e steagul,. Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ. Albastru-nsemnează ciocoii, Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii Din mila căldurii şi-a ploii Al lor e, şi-acum şi de-a purur Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ. Dar rabdă, c-o Iac din iubire: Să tem că te duce-n perire Belşugul prin trai cu răsfăţ. Şi galben, române, ţi-e steagul Iar galbenul spune de voi, De cei de la pluguri, ţăranii, Voi galbeni de foame sărmanii De boale purtate cu anii — La scară, şi dracul vă ducă! Stăpînii au scumpe nevoi: Va bartque şi dineuri şi păsuri Şi-amante cu cai şi mătăsuri, Şi toată nădejdea-i la voi! Şi roşu, române, ţi-e steagul.. Şi-un geniu e tîlcul, s-o ştii- Al neamului geniu, vezi-bine E roşu de-o tristă ruşme, Că vremea-ndreptării nu vine Că tot mai cu multe mînii Ne-ajunge voitul dezastru; Abisu-ntre galben şi-albastru -Satano, de unde ne vii? ISUS LA ÎMPĂRATUL Pe-o stradă largă-n Nazaret Copiii se jucau grămadă, Şi-ajunseră din joc la sfadă. O tînără femeie-ncet 5 Venea spre ei pe stradă. Văzu că tocmai fiul ei Plîngea şi se zbatea, şi toată Spre el zbiera-nglotita gloată. Iar ea a-ntrat să vadă ce-i 10 Şi fiul să şi-l scoată. Porni cu el apoi pe drum Şi, blîndă, i-a vorbit cuvinte: — „Sînt răi, îi ştiu, şi fără minte. Ori tu eşti vinovat acum, 15 Ori toată gloata minte.“ Abia vorbind de multul plîns Răspunse rugător certatul: — „M-au dus legat la împăratul, Şi m-a durut că prea m-a strîns 20 Cu lanţul lui, soldatul. Dar nu e, mamă, vina mea, Ei se jucau aici de-a hoţii. Dup-un tîlhar fugeau cu toţii,. Să-l ducă la-mpărat, să-şi ia 25 Pedeapsa-n rînd cu soţii. 157 Acesta, mamă, mai ştrengar Fugi din joc, pe cîmp afară. Şi toţi soldaţii-atunci strigară: Pe cine-om duce-acum tîlhar, Să-l batem jos, la scară. Le trebuia un hoţ mişel, Şi-atunci văzui că unul vine, S-opri şi arătă spre mine: Să-l ducem p-ăsta mititel, Şi iese jocul bine. Eu, mamă, nu eram în joc, Priveam aşa, ca ş-altădată. Şi cînd mi-au zis: Ei, haid’ la plată! Eu n-am vrut să mă mişc din loc Că n-am vrut să mă bată. Şi-atunci cu ghionturi m-au împins Să merg cu hoţii la-mpăratul, Şi m-a legat la mini soldatul Iar eu plîngeam, de ce m-au prins? Să-şi prindă vinovatul!“ Aşa i-a zis. Şi-l asculta Maria, cu dureri ascunse. Dar ea tăcu, şi nu răspunse, Ci-n suflet, în adînc, ofta De-o jale ce-o pătrunse. Eu cred că presimţea de-atunci Că jocul lor o să mai vie: Hristos cînd fiul o să-i fie, Va fi bătut şi pus la munci Şi dus la împărăţie. Şi-aceşti copii, cînd vor fi mari, La Hanna lor au să-l pîrască, Iar El va sta să-l răstignească De bunăvoie-ntre tîlhari, Ca scrisul să-mplinească! COLINDĂTORII Cad fulgii mari încet zburînd, Şi-n casă arde focul, Iar noi pe lingă mama stînd De mult uitarăm jocul. 5 De mult şi patul ne-aştepta, Dar cine să se culce? Rugată, mama repeta Cu glasul rar şi dulce Cum sta pe paie-n frig Hristos. 10 în ieslea cea săracă, Şi boul cum sufla milos Căldură ca să-i facă, Drăguţ un miel cum i-au adus Păstorii de la stînă 15 Şi îngeri albi cîntau pe sus Cu flori de măr în mină. Şi-auzi! Răsar cîntări acum, Frînturi dintr-o colindă, Şi vin mereu, s-opresc în drum,. 2 0 * S-aud acum în tindă — Noi stăm cu ochii pironiţi Şi fără de suflare; Sînt îngerii din cer veniţi Cu Ler, oi Domnul mare! 159 Ei cîntă nălţător şi rar Cîntări de biruinţă, Apoi se-ntorc şi plîng amar De-a Iudei necredinţă, De spini, de-ostaşi, şi c-a murit... Dar s-a deschis mormîntul Şi El acum e-n cer suit Şi judecă pămîntul. Şi pînă nu tăceau Ia prag, Noi nu vorbeam nici unul — Sărac ne-a fost, dar cald şi drag în casă-ne Crăciunul. Şi cînd tîrziu ne biruia Pe vatra caldă somnul, Prin vis vedeam tot flori de măr Şi-n faşe mic pe Domnul. CETATEA NEAMŢULUI Sînt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea. Dar cetesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate 5 Care „Neamţul“ se numea Şi-au zidit-o, spune-n cronici, Nemţi, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! 10 Cine credeţi că sînt eu Ca să ştiu atîtea fleacuri! Cui va şti, îi dau un leu. Zici că afli-n cărţi de şcoală? Aş! Rămîi cu mina goală. 15 Deci, în ceasul dimineţii, Gînd prînzesc acei ce au, In cetate-aici erau, Lîngă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau, 20 Povestind şi-ntinşi pe iarbă, Chisăliţa să le fiarbă. Dar, pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun 25 Sun-afurisit din goarnă. 161 11 — Opere alese, voi. II Unu-i strigă: — „Eşti nebun!" Altul: — „Ce-ai tu dacă strigă? I-o fi dor de mămăligă." Dar se-ntorc spre zid plăieşii; 30 Văd pe şes un nor de oşti. — „Măi Istrate, tu-i cunoşti: Turcii sînt?" — „Ba, parcă leşii, Vin încoace." — „Păi, sînt proşti? Bat şi ei cel drum, ca mînzul, 35 Să ne strice nouă prînzul." Leşi erau. Sobiesky-Vodă Rătăci pe-aici prin văi, Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, 40 Regii meşteri în bătăi Să-şi ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. Şi plecau fără merinde Căci aşa era bonton 45 Să mănînce tot plocon, Ce puteau ici-colo prinde. Dar acest slăvit Ion îşi avu-n desagi slănina. Şi-i pierdu, să-i bată vina! 50 Deci, cu oşti, vestitul rigă, Cum umbla pe-aici flămînd Şi simţi, prin văi trecînd, Aburi calzi de mămăligă, Ştiu şi eu ce-i dete-n gînd, 55 Că-şi opri deodată pasul, Tot trăgînd în vînt cu nasul. — „E vrun praznic în cetate. Ştefan vodă... El mi-ar da!" — „Cred că nu, măria ta, 68 Că-i un drac şi jumătate, Nu prea dă, că-i el aşa." 162 — „Mie, nu? Să-ncrunt sprinceana! Eu ori el bătu Yieana? Domn ca mine cit trăieşte 65 Nu-i deprins să-nghită-n sec.“ Iar un general zevzec, Răspunzînd pe latineşte Zise: — „Dobre ciolovec“ ! — Şi-ntinzînd sub zid armata, 7 0 Iată-1 ciolovecul gata. Şi bum-bum apoi cu tunul, — „Fire-ar ei de rîs, poleci! Mai pe vine să te pleci, Gîrlănaş! Şi dă ceaunul 75 Mai deoparte, tu, Berheci, Că ni-1 sparg cu-mpuşcătura — Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.“ Dar plăieşii din cetate Răspundeau vîrtos şi ei: 80 Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate, Şi cu straiu-ncins cu tei, Dînd adine zăvorul porţii, Se zbătea ca-n ceasul morţii. 8 5 Şi-au bătut o săptămînă Leşii-n zid; dar zidul, prost, Sta pe loc, pe cum a fost. însuşi riga, intr-o mină C-un pistol, din adăpost, 9 0 Da pe Ştefan la toţi dracii Şi-mpuşca la rînd — copacii. Deci, văzînd că nici nu-1 lasă Să se ducă-n treaba lui, Şi nici pomeneală nu-i 95 De-a-1 pofti la ei la masă, Şi flămînd — vai, ce mai spui — 163 11* O luă mai pe departe, Pe genunchi scriind o carte. ..Hai şi descuieţi odată! 100 Şi tovarăşi să vă fim. Mîndru cîntec ce mai ştim, Marş francez, fără de plată. Nu vi-e milă că perim? Poate-o ploaie să ne-apure... 105 Nu ştim drumul, că ne-am duce. După ce-au cetit pitacul, Onofrei ieşi pe zid: — „Măi, poleci, eu vă deschid, Dar să nu vă puie dracul HO Să minţiţi, că — vă ucid! Iar de marşuri mi-e cam scîrbă, Trageţi-mi mai bine-o sîrbă!“ Iată poarta se descuie. Leşii,-n vale, pe sub plopi, 115 Se crucesc, se cred miopi — Ce văd ei? Din cetăţuie Doi cu doi, vro zece şchiopi. Onofrei ridică tonul: — „Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!" 120 Cu sprîncenile-ncruntate Strigă rex: — „Sto pojo boi? Cine dracul sînteţi voi?“ — „Noi? Plăieşii din cetate. Zece-am fost, periră doi.“ 125 Rex făcu o mutră lungă, De credeai că vrea să-mpungă. — „Pentru voi a fost gîlceava? Dar boierii?" — „Ce gîndeşti! Noi să ştim? Prin Tirchileşti." 130 — „Domnul unde-i?“ — „E-n Suceava." — „Dar poporul?" — „La Plăeşti." 164 — „Drace, asta-i de poveste! N-aţi ascuns prin turn neveste?1'' — „Noi? Da’ ce, ni-e mintea slabă? 135 Noi sîntem creştini curaţi: Ăştia nu sînt însuraţi, Eu de zece ani n-am babă. Voi după femei umblaţi? Zbîrlea are-n Huşi, săracul, 140 Dar urîtă, goală-dracul!“ — „Dar comori ascunse-n oală Şi-ngropate!“ — „Oale, spui? Le-am lăsat să facă pui. Una-i ştirbă, şi-alta goală; 145 Nici o pricopseală nu-i! De le vrei plocon ori pradă — Ia, fugi, Zbîrleo, şi le adă!" Rex atunci: — „Vă tai grămadă!" Dar a stat cu mîna-n sus 150 Căci aminte şi-a adus Că-i e teaca fără spadă: în Liow zălog şi-a pus Spada cea cu steme duble Pentr-un pol şi două ruble! 155 Dînd din mîini ca cel cje-alungă Gînduri rele: — „Eu sînt bun. Apropo, ce-am vrut să spun? Onofrei, te văd cu pungă, Dă-mi o mină de tutun. 160 N-am fumat de-o săptămînă, Pune-1 ici, te rog, în mînă.“ Şi-aprinzînd cbibritu-n pripă, Mulţumit privea la fum. — „Onofrei, să-mi spui acum", 165 Şi-apăsa cu unghia-n pipă, „Cum mi-ai stat tu mie-n drum? 165 . Nu ştiai tu de-a mea faimă Ga să stai năuc de spaimă? Dar glumesc aşa! mă iartă, 170 Eşti erou, s-a hotărît, Deşi porţi pe după gît Traistă... hai, şi nu-i deşeartă? O văzui numaidecît — Ai într-însa plumbi, de toate. 175 Brînză, caş şi pine poate?“ — „Brînză nu, dar am pogace Ş-usturoi, măria ta.“ — „Usturoi! Şi-l poţi mînca? Dar la urmă, cui i place... 180 Mon Dieu! Nu te supăra: Tot făcurăm noi doi pacea: Ia să văd cum e pogacea?“ Şi-apucînd cu mini grăbite, Rupt de foame ca un lup, 185 Rupe rex, cu toţii rup, — — „Onofrei al meu, iubite, Vin la neică să te pup!“ Şi-l pupa viteazul rigă Şi-ndopa la mămăligă. 190 Ce-a mai fost puţin ne pasă. Au plecat polonii-n sus, Iar plăieşii-n jos s-au dus La Neculcea drept acasă, Iar acesta-n cărţi i-a pus. 195 Şi din Dorna pînă-n Tulcea, Toţi cetesc ce-a scris Neculcea. 5 10 15 20 PSALM închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e bun — El a pus în soare focul Verii-a tot încălzitoare. Inima-i e sfîntul soare, Şi-alte lumi el pune-n locul Lumilor ce-apun. închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e drept — B inecuvînta-va anii Celui ce-n dreptate moare, însă jalnic plîngătoare Vor avea-o-n veci tiranii Inima din piept! închinaţi-vă, popoare! Dumnezeu e sfînt — Cel ascuns e-n veci de faţă, Cel etern într-una moare 1 Vă-nchinaţi, că-nvingătoare El renaşte-a sa viaţă Dintr-al său mormînt! 167 VOGI DIN PUBLIC UNUL DIN HIGH-LIFE Iar omul în lume se naşte Guminte-ori netot, Şi scopul său ultim: să caşte. Trudit că vieţii nu poate 5 Să-i afle menirea şi rostul, Cumintele cască; iar prostul Stă gură căscată la toate — Şi-atîta e tot. VORBEŞTE MĂGARUL Intrat-ar fi-n sfînta cetate 10 Ştiutul Isus, De nu l-aş fi dus eu pe spate? Clădirăţi degeaba sofismul! Puteam să-l azvîrl de pe mine, Şi-adio, Isuse, cu tine! 15 Dar vrui ca să nasc creştinismul. Voi ce-aveţi de spus? 168 EXPLOATAŢII Plec capul puternic, iar jugul îmi geme pe gît. Dar fără de mine nici plugul, 20 Nici carul! Din negur-adîncă Prin mine se nalţă popoare. Eu ar, gîfăincl pe răzoare, Ovăzul. Dar caii-1 mănîncă, Nu boii. Şi-atît. UNUL DE LA MĂRCUŢA 2 5 Aici sînt nebunii? Şi-afară Cuminţii? Frumos. S-aude gîlceavă şi-ocară, Discută bărbaţii politici Şi toţi decadenţii fac gură, 30 Pe stradă dau ghionturi şi-njur Sergenţii şi vajnicii critici — Ce lume pe dos! POVESTEŞTE SCUTUL (Fragment) In trupul meu de bronz scobise dalta Pe-un gal voinic, pe spate cum se frînge, C-o lance-n dreapta lui şi-n piept cu alta. în fulgerul durerii mari el strînge 5 Pe tîmple mina ce ţinuse scutul Căzut acum pe cîmpul plin de sînge. Veni de peste munţi necunoscutul Iber la noi, şi-n iscusita-i minte Şi-n sprintenele-i mini îmi e-nceputul. 10 De-aş fi putut să ştiu mai de nainte Ce rane-adînci va face-n mine fierul, Mai bine-aş fi rămas lichid fierbinte! Cumplit un vrăjitor a fost iberul — Eu, vechi de mii de ani, arunc blesteme 15 Şi-acum pe el şi nu-1 mai ierte cerul! în bronzul meu vrăji grozava vreme Ce-avea să vie-apoi, şi-a pus otravă în vorbele ce-ornau un şir de steme. Tu nu-nţelegi. A fost supt o dumbravă 20 Şi-amurg pe văi, cînd se loviră fraţii, Tăcuţi şi iuţi şi-n furie grozavă. 170 25 30 35 40 45 50 Doi nori ce vin şi-aduc, întunecaţii, Potop şi noapte, spre-a-nspaima pămîntul, Aşa curgeau pe urma lor bărbaţii. Sălbatic îşi cîntau cu vuiet cîntul Din buciume şi guri, şi-a lungul văii Urla, pornit de-amurgul rece, vîntul. Vai! nu s-ar bucura de-a pururi răii De binele ce-1 vor! cînd vrutul bine Ar fi să-l ia prin spaimele bătăii! Din nord veni Lodun cu oşti străine — Lodun al meu, aceasta mi-e răsplata: Să-nfigi acum şi fier străin în mine? Din nord veni, cu cei de-a pururi gata De-a-ncepe-un rău, cu gali de peste ape, Şi-n miazăzi iberi el ridicat-a Să n-aibă Dardul nici un loc să scape. Doi fraţi erau! Şi mulţi ce-ncape-o lume, Dar vai, pe doi de-o mamă nu-i încape! Curgeau de sînge-acum şiroaie-n spume. Cu pumnii se izbeau, muşcau cu dinţii, De gîturi sc-ncleştau, să se sugrume, Şi-ai tăi cîntară cîntul biruinţii, O, Dardul tu, c-al tău era să fie Ce ţie ţi-au lăsat murind părinţii. Vai tu, Lodune, tu, cel vecinie mie Dorit şi drag, tu cel frumos, cu braţul Voinic şi demn de marea ta mînie, De ce n-ai vrut să-ţi judeci tu nesaţul De-omor, Lodun, şi n-ai putut, nebune, Să nu-ţi întinzi tu singur ţie laţul! 171 Noi doi ne-am fost aşa de dragi, Lodune, Şi-aşa de bine-ţi stăm pe mina stingă, O spui şi-acum şi-a pururi o voi spune, 55 Căci nu ştia nici unul să mă siringă Aşa de cald la piept şi să mă poarte Mai sprinten şi dibaci gătit să frîngă Cu trupul meu şi lănci şi-altfel de moarte. Ne fu-mpreun-aşa de dulce traiul, 60 Şi-aşa de-amar ne-ajunse-amara soarte! Căci nu eram al tău. Iar Dardul, craiul, El nu te-a dat, căci vorb-avea jurată, Dar minte n-aveai tu să-i judeci graiul. Bătrînul rege-Olen, al vostru tată, 65 A pus pe-acel iber să sape-n mine: Că nu va trece scutul niciodată Din casa lui de regi în mini străine. Pe Dardul l-a jurat să aibă lege Acest cuvînt. Şi toate-ar fi fost bine, 70 Dar n-ai putut, Lodune, tu-nţelege! „îl vreau“, ai zis. „De nu-mi faci bucuria, Atunci să ştii, tu frate-al meu şi rege, Că am să viu cu oşti să-ţi iau domnia, Şi-atunci va fi al meu de sineşi scutul!" 75 Dar scump, Lodun, plătit-ai nebunia! Departe e de mine-acum trecutul Acelei vremi dar uneori se zbate Un sunet surd şi jalnic prin tăoutul Şi mortu-mi bronz, şi-urechile plecate 80 Spre mine se uimesc ca de-o minune: Sînt vechi şi-amare gemete-necate, 172 De cîte ori, cutremurat, Lodune, Gîndesc la voi, cum vă lovirăţi, bieţii, Eu n-aş mai vrea să spun, dar galul spune. 85 Tăcuţi şi iuţi, tu-n focul tinereţii Şi prea zglobiu, iar Dardul înţeleptul Voinic ce sta la mijlocul vieţii. Nici tu, nici el nu vă ferirăţi pieptul; N-aţi vrut să ştiţi de gloate, de nici una, 90 Ci orbi venind v-aţi şi lovit de-a dreptul. Vai mie-atunci şi-acum şi totdeauna! Vai, fugi, Lodun, ca iadul se deschide. Vai, fugi acum, că fulgeră furtuna! Pe Dardul tu, o, n-o să-l poţi ucide, 95 Că-1 apăr eu! Şi-mi ştii, Lodune, jocul! Vai, tot nu-1 ştii! Şi-avui gîndiri perfide, Să-i cad din mînă, să-ţi descoper locul, Să-l las, trădîndu-1 însumi, ca să cadă, Dar n-aveai tu puteri de-un fel cu focul 100 Din largu-i piept, şi-ar fi putut să vadă Şi unul mult mai slab că-n scut îţi este Puterea ta, şi nu-n voinica spadă. Năluci păreaţi, grozave, din poveste; Şi multă vreme zăngănit-a fierul 105 Lovit de fier, şi-n urmă făr’de veste Văzui pe-un gal — vai, nu-1 mai ierte cerul Pe cel ce-a scris şi chipuri şi cuvinte în bronzul meu, că demon fu iberul! — Venind cu gali! Purtai şi tu vestminte 110 Ca ei, Lodun, şi te văzui deodată, Precum te-a-nchipuit mai de nainte 173 Iberu-n bronz, cu mîna rădicată La cap, pe spate-adînc cum ţi se frînge Voinicul trup de-o suliţ-aruncată, 115 Iar scutul jos, pe cîmpul plin de sînge! Un vaiet străbătu prin noaptea sură, Dar nu al tău! Şi-atunci simţii că strînge Mai tare Dardul pumnii pe-armătură Şi-apoi, plecat deasupră-ţi, sărutat-a 120 Şi-obrajii tăi cei reci şi moarta gură, Şi iarăşi a gemut: „Să-mpaci pe tata!“ Dar rîse-atunci un glas cu-aşa putere, Că însuşi mortul parcă rădicat-a Spre deal o clipă lîngeda-i vedere, 125 Şi rece-ntr-al meu bronz trecu fiorul, Căci glasu-1 cunoscui, sau fu părere? S-a-ntors Dardul mirat. Şi vrăjitorul Sta drept şi nalt, şi l-am văzut o clipă Pe cîne-acolo-n deal, pe-aducătorul 130 Iberilor din sud. Cum jalnic ţipă Cînd vede-al său copil în flăcări mama, Aşa ţipînd sări Dardul în pripă Şi groaznic i-a vuit pe trup arama. Bătea şi vînt şi-ardeau stejarii tare, 135 Căci neagră noaptea cînd şi-a-ntins marama, Păduri ei şi-au aprins, să aibă zare. Şi-ntregul cîmp o spaimă şi-o minune, Dintr-alte lumi fantastic-arătare De umbre şi lumini jucînd nebune, 140 Şi-n jocul lor mulţimi de-a valma toate Ce iuţi se risipeau ca să s-adune. 174 Trecea-mpărţind amestecul de gloate Dardul, trecea ca volbura ce norii De-a valma-i zvîrle şi mugiri le scoate, 145 Trecea-ngrozind cu strigăt luptătorii, Cu lancea lui, cea cît un brad de lungă, Gonea pe cîmp, pe văile strîmtorii Pe cîne-acum, pe cine să-l ajungă! Cu salturi se piteau iberii-n cale, 150 Şi galii se fereau să nu-i străpungă. Iar cînd ajunse-apoi departe-n vale, Iberul se opri, şi-ntors el stete: „Aici, Dardul, e piatra morţii tale, Şi-a pus-o cel ce moartea azi ţi-o dete!“ 155 Şi-o piatr-acolo sta, cum pun ligurii, Mormîntul celor buni ca să-l arete. Grozave-au fost batjocurile gurii Acestui om! Şi cum făcu de puse Acolo piatra-n marginea pădurii? 160 Dar vorba asta cea din urmă-i l'osc!