FIRE DE TORT I
DIN VIATĂ
MAMA
în vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale. 5    Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară — Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard, 10 Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacăra lor geme: Clipeşte-abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie, 15    Lumini cu umbre-amestecînd Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Si torc în rînd cu tine;
Sînt încă mici şi tată n-au 20 Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei Şi stai îngîndurată.
9
25
30
Şi firul tău se rupe des,
Căci gînduri te frămîntă, Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţîntă. Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfiră... Te uiţi la el şi nu-1 rădici,
Si fetele se miră.
Afară-i vînt şi e-nnorat, Şi noaptea e tîrzie;
Copilele ţi s-au culcat — 60 Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi de mine!
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti! La geam tu sari deodată, 35     Prin noapte-afară lung priveşti — — „Ce vezi?" întreab-o fată.
— „Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune, Şi fiecare vorbă-a ta 40 E plîns de-ngropăciune.
într-un tîrziu, nerădicînd De jos a ta privire:
— „Eu simt că voi muri-n curînd,
Că nu-mi mai sînt în fire... 45    Mai ştiu şi eu la ce gîndeam?
Aveţi şi voi un frate... Mi s-a părut c-aud la geam Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-1 văd venind, 50 Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind Să-1 văd o dată-n faţă. Aşa vrea poate Dumnezeu, Aşa mi-e datul sorţii, 55     Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"
10
LUPTA VIEŢII Gazel
Oricare-ar fi sfîrşitul luptei, 20    Să stai luptînd, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte; Iar cei fricoşi se plîng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară, Căci moartea e menirea lor.
Copiii nu-nţeleg ce vor: A plînge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume E un bărbat tînguitor.
Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul In ochii unui luptător.
O   luptă-i viaţa; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic Cînd n-ai un ţel hotărîtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare Cînd, biruiţi, oştenii mor,
Dar sînt eroi de epopee Cînd braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plînge, Si-i un neom, că-i dezertor.
12
ŞTEFĂNIŢĂ-VODĂ
Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste Apare-un cal, la cotituri. Nechezul înspumatei guri 5    Speria tăcerea din păduri Şi pacea văii-nguste.
în gura văii, lîngă pod Boierii stau cu frică:
Ei par o gloată de norod, 10    Pe cai pitici şi plini de glod —
în scări temutul voievod Cu hohot se rădică.
Strîngea de frîu şi tremura: Iar calul, ud de cale, 15    Pămîntu-n loc îl frămînta
Şi spuma alb-o mărita
Cu sînge roş ce picura Din strînsele zăbale.
— „Cînd vrei să-i afli, nu-i aduni! 20 Boieri, nu vi-e ruşine?
Vă văd aşa de-atîtea luni, N-aveţi acasă cai mai buni? Ori cum? Boieri, sînteţi nebuni? Vă bateţi joc de mine?"
25    — „E grea ocara ce ni-o faci" Spătarul îi răspunde.
— „Dar ţara-i suptă de haraci, De greci nebuni şi de cazaci; Săracă ţara, noi săraci,
30 Şi cai voinici, de unde?"
— „N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!"
Boierii-n tremurare Dau slujbe-n gînd lui Dumnezeu, Spătarul suflă des şi greu, 35    Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-1 mai are.
— „Măria ta, vorbim şi noi."
— „Ei, las-o încurcată! Vă văd aşa de rupţi şi goi 40    De latră cînii după voi!
Sînteţi boieri, ori marţafoi? Spătare, hai odată!"
Şi vodă sare jos din şea, De frîu, fugaru-şi ţine. 45    Spătaru-ngălbinit privea, Aredea ce e, şi nu vedea, Spătarul asta n-o credea — Spătaru-n urmă vine.
— „Aşa, jupîne, eşti cinstit, 50 Şi-al tău să fie darul.
Dar frîul nu! Mi l-am oprit — .' Şi vodă frîul 1-a smuncit Şi-apoi cu frîul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.
55    Cu ochii-nchişi şi fulgerat De spaima loviturii, Să nalţă roibu-nviforat, S-azvîrle-n lături şi, turbat, Ia cîmpu-n goană, îndreptat.
60 Spre rîpele pădurii.
14
15
r
Se duce-orbiş, fără stăpîn,
Cu vuiet ca furtuna. Boierii-ncremeniţi rămîn — Iar coama calului păgîn 65    Cu barba bietului bătrîn S-amestecă, sînt una.
— „Boieri! Mai ziceţi-mi apoi, Că vodă nu v-ajută!
Sînteţi săraci, flămînzi şi goi; 70     Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi, Că-n grajd mai am o sută!"
5
10
15
20
25
SUB PATRAFIR
Părinte, eu mă-nec din piept Şi n-am puteri de vorbă multă; Gît voi putea vorbi m-ascultă Să-ţi spun în grabă tot şi drept. Aş vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Şi raiu-n cap puţin mi-a stat. Şi-am fost şi prost Ia numărat — Şi n-am ce spune.
N-aveam nici vreme. Tata-i mort Şi mama-i cu copii, sărmana. Ei de la mine-aşteaptă hrana, Şi grija numai eu le-o port. De-acum ei singuri să şi-o poarte! Mi-e milă de durerea lor, De ei mi-e jale, nu că mor. Dar cum e scris!... Că sînt dator Şi eu c-o moarte.
Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs şi-n glume... Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Şi-am prea iubit ce-a fost frumos! Pe lîngă vin, voinicii roată, Şi chiote pe deal în zori, Şi ziua luncile cu flori, Şi hora noaptea-n şezători, Si viata toată!
17
2
Şi mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură
30     Şi cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu. Să văd cum se cotesc şirete Pe-ascuns nevestele, şi-aprins Să simt de peste brîu cuprins
35    Trupşorul cel supţire-ncins Al unei fete.
Păgîn sînt parcă, nu creştin! Bisericos n-am fost, părinte, Dar rar, cînd mi-am adus aminte,
40    M-am dus şi eu ca să mă-nchin. Eu am pe Dumnezeu în mine: Mereu îl simt, şi-1 văd mereu — Gîndesc aşa! Mai ştiu şi eu! Dar, taică, las'că Dumnezeu
45 Va şti mai bine.
N-am dat în viaţă nimănui Prilej să-mi poarte duşmănie, Eu n-am putut să ţin mînie Că n-am avut, părinte, cui, 50    Măcar mi-au tot făcut-o unii! Şi n-am fost slab şi nici fricos: Pe opt ţi-i dau grămadă jos — Dar m-am ferit să-mi fac ponos Cu toţi nebunii.
55    O dată numai... P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată... A doua zi a prins deodată La plug în deal să-mi pară rău, Şi nici la boi n-am dat mîncare
00    Şi-n brazdă plugul l-am lăsat Şi ca nebun am alergat Pe dealuri, pe flăcău să-1 cat Să-i cer iertare.
18
Si nu mai ştiu... atîta-i tot, 65    Ba, taică, stai! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creştinul
Şi drag m-avea ca pe-un nepot...
Şi eu i-am sărutat nevasta!
El moş, ea o copilă-abia. 70    Mi-a fost şi milă, cum plîngea,
Şi, Doamne, ochi frumoşi ce-avea-Păcat e asta?
Dac-am uitat ceva să spui, Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
75    C-am spus ce mi-a venit în minte Şi-oi spune tot, în faţa Lui! Şi-acum canon... îl ştiu anume! Â fost aşa, şi n-aş cîrti: Canon e că nu pot trăi!
80    Şi-ntr-altă lume n-o mai fi Ca pe-astă lume.
2*
2 5
30
SCARA
Am găsit-o ieri în prun, Dar — să nu grăbiţi ocara! I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: — „Eşti nebun? Pune scara!"
— „Dacă-njuri, eu n-o mai pun!"
Mai la urmă, pe-un cuvînt: Să se lase sărutată De atîtea ori deodată Cîţi fustei la scară sînt.
Sărutată — Lăudat fii, Tată sfînt!
— „Unsprezece", spune ea;
Eu zic: — „Bine", pe credinţă: Doar o fi avînd ştiinţă, Scara cîţi fustei avea,
Pe credinţă — Asta e pierzarea mea!
Şi-o sărut mereu-mereu: Orice-aţi spune, orice-aţi face, Nu ştiu cum, dar mie-mi place Să sărut — aşa sînt eu!
Orice-aţi face, Doar e dat de Dumnezeu!
35
40
45
50
Dar te uită! Azi mă duc Pe la ei, şi iată scara! Vrînd să pui la cale ţara, N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara, Şi cînd colo, stau năuc!
Dau să număr la fustei — Uite-i, frate, doisprezece! Şi-un cuţit prin piept îmi trece împlîntat de mîna ei!
Doisprezece, Iacă-mi moartea, dragii mei!
A greşit, îmi spuneţi voi? Cum de n-a greşit să spuie Treisprezece? Să mai suie, Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie Că e miercuri, cînd e joi!
Zici că poate n-a ştiut Cînd vorbea din prun cu mine? Dar i-a numărat ea bine Scoborîndu-i, şi-a tăcut!
Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind! Dacă-i fire mincinoasă, Ce folos e că-i frumoasă? Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă! N-o mai cred, s-o văd murind!
30
î
25 De mă-nşeli, te fac la noi
Poartă curţii: să te-ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi şi soare, Să te-mpungă 30 Vaci şi boi!
BRADUL
Bradu-mi spune bun cuvînt —
— „Să-i trimit?" Mi-a spus: — „Trimite-i!" Tot m-am judecat cu mine:
Să dau bradului mai bine 5    Ori iubitei
Grezămînt?
— „Nu-i trimete!" zise- ea.
— „Că n-am zor să ies în lume. De-i trimiţi, îi fac de-ocară,
10    Că-i arunc pe uşi afară — Scoată-mi nume
Cît or vrea!"
Am s-ascult de brad acum; Fata minte cum îi vine. 15     Şi trimit chiar astă-seară Peţitori la ea s-o ceară — Rău ori bine,
Tot un drum! '
De-o fi, brade, să ghiceşti, 20     Iţi încred o bogăţie:
Leagăn am să fac din tine, Şi-un copil — de-o fi cu bine — Ţi-1 dau ţie
Să mi-1 creşti!
22
10
15
UNUL GA O SUTĂ
Uite, de-ar fi lege-n ţară Să popim pe toţi aceia Gari fac vinului ocară Şi zoresc că-i om nebun Gine crede-n hori şi-n fete — Eu pe cinstea mea vă spun: De m-aţi bate-n toată ziua, Nici de dascăl n-aş fi bun!
însă, de-ar ieşi vreo lege Gă nevestele de-acuma, Nu bărbaţii, vor alege Pe primar, şi că-i iertat Să se caute vrednicia Numai după sărutat: De v-aţi pune-n cap cu toţii, Eu aş fi primar în sat!
NOI VREM PAMINTI
10
Flămînd şi gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut, Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi cîne eu ţi-am fost! Ciocoi pribeag, adus de vînt, De ai cu iadul legămînt Să-ţi fim toţi cîni, loveşte-n noi! Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Şi ham de cai şi jug de boi:
Dar vrem pămînt!
15
20
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri. înjuri ce-avem noi drag şi sfînt; Nici milă n-ai, nici crezămînt! Flămînzi copiii-n drum ne mor Şi ne sfîrşim de mila lor — Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pămînt!
De-avem un cimitir în sat Ni-1 faceţi lan, noi boi în jug, Şi-n urma lacomului plug Ies oase şi-i păcat! 25     Sînt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
24
25
Din case goi, în ger şi-n vînt, Ne-aţi scos şi morţii din mormînt; — O, pentru morţi şi-al lor prinos Noi vrem pămînt!
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim Că ni-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim. Orfani şi cei ce dragi ne sînt De-ar vrea să plîngă pe-un mormînt, Ei n-or şti-n care şanţ zăcem, Căci nici pentr-un mormînt n-avem Pămînt — şi noi creştini sîntem!
Şi vrem pămînt!
N-avem nici vreme de-nchinat, Căci vremea ni-e în mini la voi; Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat! Aţi pus cu toţii jurâmînt Să n-avem drepturi şi cuvînt: Bătăi şi chinuri, cînd ţipăm, Obezi şi lanţ cînd ne mişcăm, Şi plumb cînd istoviţi strigăm
Că vrem pămînt!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grîu? Dar noi strămoşi şi taţi,
Noi mame şi surori şi fraţi!
în lături, venetici! Pămîntul nostru-i scump şi sfint, Ga el ni-e leagăn şi mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Şi cîte ape i-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat —
Noi vrem pămînt!
N-avem puteri şi chip de-acum Să mai trăim cerşind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu Stăpîni luaţi din drum!
65     Să nu dea Dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt! Cînd nu vom mai putea răbda, Cînd foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
70 Nici în mormînt!
28
10
15
20
HAFIS
De ştii tu, băiete, să bei şi să taci,
Haid', vino cu mine! Ia    cupa cea largă şi-ai grijă ce faci;
Ascunde-o bine, Căci mufti ni-o vede şi mufti ni-o ia, Şi mufti la urmă se pune şi-o bea —
Şi dăm de ruşine!
în strada cea strimtă e cîrciumă-n fund;
Ghiaurii beau bine; Cînd merg eu pe-acolo, ghiaurii s-ascund,
Cu spaima, de mine. Eu beau cîte-o cană, beau două, ba trei; Eu singur beau zece, de vorbă cu ei,
Şi-i fac de ruşine.
îmi zise ghiaurul: — „Bătrîne poet,
îa spune-mi, e bine? Eu ştiu că e vinul oprit de profet!"
— „Oprit e, creştine! Dar nu e mirare că eu îl iubesc, Mirare-i că unii de-ai voştri-1 hulesc,
Si-aceasta-i ruşine!'"
Ghiaurii au haine lipite pe ei;
De dînşii e bine: Bei vinul, şi mufti nu-ntreabă 25 Dar alta-i la mine!
,ce
bei?"
Ulciorul plin, unde să-1 pot eu dosi? Dar haina-mi e largă — mai largă de-ar fi, Că scap de ruşine!
De ştii tu, băiete, să bei şi să taci, 30 '      Haid', vino cu mine;
Al meu să rămîie, de-i rău ce tu faci, Şi-al tău, de-i un bine!
Ah, tulbure-i, Doamne, impusul sorbet,
Şi limpede-i vinul oprit de profet — 35     ' Alah! Mi-e ruşine...
28
10
15
20
VOIGHIŢA LUI ŞTEFAN
Doamna lîngă Ştefan vine, Blîndă-n vorbe şi-n purtat:
— „Doamne, iar eşti supărat!"
— „Sînt, Voicnită, pentru tine!" Zăpăcită doamna sta Şi-nflorită de ruşine:
— „Ge-am făcut, măria ta?"
— „Tu?... Nimic!" Şi vodă strînge Mîna doamnei, gînditor.
— „Şerpii-şi au culcuşul lor... Ah, Voichiţo, cum aş plînge! Rău ca Radu nimeni nu-i: Uite-n pumni aşa aş frînge Gît de lup cum e al lui!"
Doamna i-a pătruns cuvîntul, Pînă-n suflet i-a pătruns. El tăcea, ea n-a răspuns. Noapte e, şi bate vîntul, Şi prin noapte, cu vreo doi Tari să baţi cu ei pămîntul, Pleacă Ştefan la război.
Dintr-acelaşi ceas Voichiţa Nu s-a mai oprit din plîns. Brîu pe trup ea n-a mai strîns, 25    Nu şi-a mai gătit cosiţa.
30
35
40
45
50
55
60
în genunchi, c-un dor păgîn
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sîn.
Unu-i soţ, iar altu-i tată, Pentru care se ruga? Zile-ntregi ea se lupta De fiori cutremurată; Cînd avea pe soţ în gînd Ea se pomenea deodată Pe părinte blestemînd.
„Ah! de-ar fi un zid de-aramă între dînşii, pînă-n nori!" — Şi prin plîns adeseori îi părea că ei o cheamă Să-i împace! Ea, dar cum? Pe ea cine-o bagă-n seamă? Prutul să-1 opreşti din drum!
Şi-ntr-o zi, sătui de sînge, Iată-i, moldovenii vin. Sufletul, de milă plin, AI Voichiţei cum se frînge: Pentru soţul ei dorit Rîde veselă, şi plînge Pentr-un tată biruit.
Ea cu paşi grăbiţi porneşte Să-şi cuprindă soţu-n prag; Ochii-i stinşi s-aprind de drag. Ştefan însă ocoleşte Ochii doamnei, e pripit. Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte Nici să-i zică „bun sosit".
— „Tu mă ştii, Voichiţo, bine! Neamul vostru-i neam de hoţi, Şi-i voi duşmăni pe toţi, Cum te duşmănesc pe tine!
30
31
Am să-i curm pe-ai tăi de veci Nu mai poţi trăi cu mine: Tu ai mamă, poţi să pleci."
Doamna-ngălbenind scoboară 65     Ochii umezi în pămînt, Făr-a zice vrun cuvînt. Iese-apoi. I-a spus s-o doară, Şi-a durut-o ce i-a spus — Un altar ce se doboară 70     Cînd vin trăsnete de sus!
Şi rămas acum viteazul Singur în iatac, şi-a pus Capu-n mîni, pe gînduri dus. El şi-a potolit necazul — 75     Dar pe doamnă o iubea! Şi-ngropînd în coif obrazul Ştefan vodă-acum plîngea!
GEORGr; COŞB.UC
FIRE DE TORT
VERSURI
a
—-—fi
ucure<
Hn.nu:s*;i
» irtTt t. \ flI.t.JMUI I ~4 „AU yi
***** - - Sm*î?»* Ln*»**^!,
J>3
Coperta primei ediţii Fire de tort, 1800
Variantă a poeziei Mama, fragment do manuscris, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
Variantă a poeziei Mama, fragment de manuscris, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
VATRA"
VORBA di; acv>.\
» >*t<m0 J» 4*4 '
«4,--*--*     & "-l-'"*
14»     4to «M #
ţ«M vH*«        ****** - >v4^W «Hw** *
Articolul-program al revistei Vatra
}t«Lţ*»iu  WxxU . .----- s
W*Ă .Mai ţuţ**. KottA», '
Ultima parte a manuscrisului poeziei Noi vrem pămînt '., originalul la Muzeul memorial „George Coşbuc" din satul natal al poetului
34. Noi vrem pământ.
âsm»*mmimit*«mr~*tr..M — «,».»»» .« <■*
f
/Voi urem pămînt ! muzica dc Emil Monţia
DOINA
Copilo, tu eşti gata De-a pururea să plîngi! Şi cînd eşti tristă, Doino, Tu inima ni-o frîngi. 5    Dar nu ştiu cum, e bine Cînd plîngi, că-n urma ta Noi plîngem toţi, şi-amarul Mai dulce ni-e aşa. Şi toate plîng cu tine 10    Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic Vorbeşte-un neam întreg.
Pe fete-n faptul serii Le-ntîmpini la izvor,
15    Tu singură stăpînă Pe sufletele lor. Le-nveţi ce e iubirea Şi rîzi cu ochi şireţi, Deodat-apoi te-ntuneci
20    Şi cîntece le-nveţi: Să cînte ziua-n luncă Şi seara cînd se-ntorc, Cînd triste-n pragul tinzii Stau singure şi torc.
33
3 — Opere alese, voi. II
25    Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Şi stai cu ei, ţi-e milă Să-i laşi pustii, să pleci. Cîntînd li-aduci aminte
30    De-o fată din vecini, De mame şi de-ogorul Umplut acum de spini. Şi cînd i-omoară dorul Şi-n jurul tău se strîng,
35    Pui fluierul la gură
Şi cînţi, iar dînşii plîng.
E plin de oameni cîmpul, Tu, Doino,-n rînd cu ei. Moşnegi şi oameni tineri
40     Şi tinere femei
Adună fînu-n stoguri Şi snop din spice fac — Din scutece copilul Cînd plînge-n săhăidac
45    Te duci şi-1 joci pe braţe Şi-1 culci apoi pe sîn, Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra Căpiţelor de fîn.
Din văi tu vezi amurgul 50    Spre culmi înaintînd, Pe coaste-auzi pîraie Prin noapte zgomotînd, Şi-asculţi ce spune codrul Cînd plînge ziua-ncet: 55    Ah, toate, Doino, toate Te fac să fii poet. Şi, singură cu turma, Privind pierdută-n zări Spui munţilor durerea 60     Prin jalnice cîntări.
Pe deal românul ară Slăbit de-amar şi frînt, Abia-şi apasă fierul In umedul pămînt.
6 5    Tu-1 vezi sărman, şi tremuri
Să-1 mîngîi în nevoi. Şi mergi cu el alături Cîntînd pe lîngă boi. Iar bieţii boi se uită 70 Cu milă la stăpîn — Pricep şi ei durerea Sărmanului român.
Eu te-am văzut odată Frumoasă ca un sfînt,
7 5     în jur stăteau bătrînii
Cu frunţile-n pămînt. Cîntai, ca-n vis, de-o lume Trăită-ntr-alte vremi, De oameni dragi, din groapă 80    Pe nume vrînd să-i chemi. Şi-ncet, din vreme-n vreme, Bătrînii-n jur clipeau Şi mînicile hainei La ochi şi-le puneau.
85    Dar iată! Cu ochi tulburi Tu stai între voinici, Te văd cum juri şi blestemi Şi pumnii ţi-i rădici! Pribegi de bir şi clacă,
90    Copii fără noroc,
Tu-i strîngi în codru noaptea Sub brazi pe lîngă foc. Şi cînţi cu glas sălbatec, Şi-n jur ei cîntă-n cor
95    Cîntări întunecate Ca sufletele lor.
34
3*
35
Cînd ştii haiduci în codru Te prinzi cu ei fărtat, Li-arăţi poteci ascunse,
100    Pe stînci li-aşterni tu pat. Cînd pun picioru-n scară, Ţii roibul lor de frîu; Grăbit, cînd prind ei puşca, Scoţi plumbii de la brîu:
105     Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi, căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi.
Ai tăi sîntem! Străinii HO    Te-ar pierde de-ar putea;
Dar cînd te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămînea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim: 115    Săraci sîntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămîi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
învaţă-ne să plîngem 120    C-atît ni-a mai rămas!
LA PAŞTI
Prin pomi e ciripit şi cînt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi salciile-n albă floare — E pace-n cer şi pe pămînt. 5    Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii.
Şi cît e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Si doi de se-ntîlnesc în cale 10    îşi zic: Hristos a înviat! Şi rîde-atîta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vînt de-abia clătinitor Şopteşte din văzduh cuvinte: 15    E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară Că Duhul Sfînt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar 20    Cîntarea-n stihuri repetate
Departe pînă-n văi străbate — Şi clopotele cîntă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Gum rîd a drag şi plîng a jale!
37
Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Gă-ntreaga lume este plină De-acelaşi gînd, din cer adus: în fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrîni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind cîte-o bătrînă Cu micul ei nepot de mînă.
Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plîngi pe-al tău copil dorit! La zîmbet cerul azi ne cheamă Sînt Pastile! Nu plînge, mamă!
SEARA
Ai durat prin aer punte Din făşii de foc: te-ai dus 1 Tot mai sus şi tot mai sus.
Stai acum pe-un vîrf de munte 5    Şi-ţi întorci senina frunte Spre apus.
Roşii, ca o lună nouă, Ai tu hainele subţiri, Lungi şi fără-mpodobiri. 10    Iar pe tîmplele-amîndouă Porţi, strălucitori de rouă, Trandafiri.
Ochii-i ţii la soare ţintă, Şi cu ochii tu-1 desmerzi: 15    E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frîntă... El s-a dus, şi jalnic cîntă Codrii verzi.
Umed aer te-mpresoară. 20    Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci: Roşii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.
39
25
30
35
40
45
50
55
60
Plîngi acum. Te-a-nvins iubirea 1 Albe lacrimi cad pe flori Şi pe frunze, cînd scobori Plînsă către văi privirea. Şi-o să plîngă toată firea Pînă-n zori.
Te-a cuprins necaz deodată Şi din ochi cu ciudă strîngi, Parc-ai vrea să rupi, să frîngi. Să-ţi răzbuni, frumoaso fată, Parcă lumea-i vinovată Că tu plîngi!
De pe turn — ce-i el de vină? -Aurul tu ni-1 despoi; De pe ape iai apoi Ce-i argint şi ce-i lumină! Codrii, tu, de ciudă plină, Ni-i laşi goi.
Fluturii de prin vâlcele Tu-i ascunzi acum cu zor, Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele, Şi pe uşa dragii mele Pui zăvor.
Iar în urmă, răzbunată, Moartea cum o simţi venind, Cu minie tresărind Scuturi fruntea-ntumecată Şi-atunci pletele-ţi, deodată, Se desprind.
Peste braţele rotunde, Peste pieptul tău frumos, Ca un rîu întunecos Părul ţi-se varsă-n unde Şi din creştet el te-ascunde Pînă jos.
65
Cu mişcări nespus de line Tu te nalţi apoi spre cer; Văi şi lunci şi toate pier — Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine, Fîlfăind din aripi pline De mister.
40
MINCIUNA CREŞTINILOR
Proconsulul îi judeca în largul tribunal din piaţă. Avea doi popi creştini în faţă. Un scriitor din ceata sa S-a ridicat ca să cetească Dovezi şi vorbe ce s-au spus De cei ce cred într-un Isus Şi despre legea creştinească.
— „Ei sînt o seamă de iudei
Răutăcioşi din cale-afară,
Cu ceialalţi iudei din ţară
Se gîlcevesc ca de-obicei,
Ei au un zeu, dar fără nume;
Ei rîd cînd noi jurăm pe zei;
Iar a muri, aşa zic ei,
E cel mai mare bun din lume!'
A rîs proconsulul: — „De-1 vor, Să fie-al lor de-acuma bunul! Dar ştiu că n-o să vrea nici unui Căci e minciună spusa lor; Hristos muri-n grozavă silă, Dar nu de bunăvoia lui: Ei de-ndărătnici spun ce nu-i Şi de-ndărătnici nu mi-e milă!"...
25
30
35
40
45
50
55
Dar iată, pînă cînd în chin Se zvîrcolesc cei doi pe roată, Alţi doi se dezlipesc din gloată Şi-n faţa judecăţii vin.
— „Omoară-ne!" — „Vă-nşeală gîndul, Că mă siliţi la crezămînt!
Dar nu vă cred, şi gata sînt Să vă omor pe toţi de-a rîndul."
O-ntreagă ceată din popor Spre tribunal acum păşeşte. Mirat proconsulul priveşte: Sînt ei nebuni, ori moartea lor E-ntr-adevăr credinţă vie?
— „Minţiţi! Şi-aruncă pumnii-n sus. A fost un mincinos Isus...
Cîţi vreau să moară deci, să viei"
Dar cînd văzu că dînşii vin Mulţime multă, să-i omoare, De-abia se ţine pe picioare De multă furie-Antonin.
— „Pornesc pe capul meu nebunii... Voi moartea de la mine-o vreţi? Ah, ticăloşilor, n-aveţi
Destule rîpi, destule funii?"
El dă un semn. Şi-un grabnic stol De călăreţi izbesc poporul...
— „Ei ştiu că e păcat omorul, De-aceea mor... Să-mi faceţi gol în jurul meu! O simt eu bine, Că moartea-i singurul lor ţel, Dar ei trăiesc c-un gînd mişel: Să facă toti călău din mine!"
42
43
60
65
70
Şi-n laturi se azvîri acum Cu vuiet îngrozit păgînii, — „A, iată-i! Mi s-adună cînii, Stau blînzi şi nemişcaţi în drum Să-i calce caii... mor grămadă... Loviţi-i dar şi-i spînzuraţi... Şi clinilor mîncare-i daţi Şi-i jupuiţi de vii pe stradă!
Ei cred ce spun! Dar vreau să
De ei societăţii seamă!
Tot rău-i stînjenit de teamă,
Şi team-aceşti nemernici n-au!
Cînd n-are zei această gloată,
Ce crime poate face ea!
Şi cînd pedeapsa cea mai grea
E pentru ei nimica toată!"
dau
IN MIEZUL VERII
O fîşie nesfîrşită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită, Toată culmea-i adormită, Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpînă Peste cîmpii arşi de soare, Lunca-i goală: la fîntînă E pustiu; şi nu se-ngînă 10 Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntr-una, parcă vine Din adîncul firii pline 15 De răpaos.
Şi cît vezi în depărtare Viu nimic nu se iveşte... Iată însă, colo-n zare, Mişcător un punct răsare 20 Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de soartă Care-aleargă pe cîmpie într-atîta lume moartă! Dor îl mînă, griji îl poartă, 25 Domnul ştie!
45
Singur vîntul, colo, iată. Adormise la răcoare Sub o salcie plecată — Somnuros în sus el cată Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie Scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră şi nu mai ştie Ce să facă.
Dar deodată se opreşte: Peste ochi îşi pune-o mînă Şi zîmbind copilăreşte Curios şi lung priveşte
Spre fîntînă!
Scîrţăind, din nou ea creşte. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni, şi se grăbeşte La copil şi-i răcoreşte 45 Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă. Merge iarăşi după asta La copil şi-i dă să sugă; Frînt-apoi, pe-o buturugă 50 Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri Ca-ntr-o mănăstire arsă; Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valuri-valuri 55 Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are Foc sub el să mai ascunză; Nici o pasăre prin zare, Nu se mişcă-n lumea mare 60 Nici o frunză.
Poţi acum să-1 vezi mai bine: E femeie, o sărmană, Strîns la piept în scutec ţine Un copil; şi-n sîrg ea vine, 30 Vine-n goană. 65
De călduri dogoritoare, Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e roşiul soare, Şi cărbune sub picioare 35     ' E nisipul. 70
Cînd ajunge la fîntînă,
Jos pe-o pajişte săracă ■ Pune-odorul ei. Din mînă Saltă cumpăna bătrînă 40 Şi se pleacă. 75
46
30
IARNA PE ULIŢĂ
35
A-nceput de ieri să cadă
Gîte-un fulg, acum a stat, i Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă 5 Peste sat. 40
Nu e soare, dar e bine, Şi pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine ' 10 De pe drum. 45
Sînt copii. Cu multe sănii, De pe coastă vin ţipînd Şi se-mping şi sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, 15 Vrînd-nevrînd. 50
Gură fac ca roata morii; Şi de-a valma se pornesc, Cum prin gard se gîlcevesc Vrăbii gureşe, cînd norii 20 Ploi vestesc. 55
Cei mai mari acum, din sfadă, Stau pe-ncăierate puşi; Cei mai mici, de foame-aduşi, Se scîncesc şi plîng grămadă 25 Pe la uşi. 60
Golo-n colţ acum răsare Un copil, al nu ştiu cui, Largi de-un cot sînt paşii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i.
Haina-i măturind pămîntul Şi-o tîrăşte-abea, abea: Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea!
El e sol precum se vede, Mă-sa 1-a trimis în sat, Vezi, de-aceea-i încruntat, Şi s-avîntă, şi se crede
Că-i bărbat;
Gade-n brînci şi să ridică Dînd pe ceafă puţintel Toată lîna unui miel: O căciulă mai voinică Decît el.
Şi tot vine, tot înoată, Dar deodată cu ochi vii, Stă pe loc — să mi te ţii! Colo, zgomotoasă gloată, De copii!
El degrabă-n jur chiteşte Vrun ocol, căci e pierdut, Dar copiii l-au văzut! Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.
— „Uite-i, mă, căciula, frate, Mare cît o zi de post — Aoleu, ce urs mi-a fost! Au sub dînsa şapte sate Adăpost 1"
48
i
4
49
Unii-1 iau grăbit la vale, Alţii-n glumă parte-i ţin — Uite-i, fără pic de vin S-au jurat să-mbete-n cale 65 Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă în cojocul rupt al ei Şi încins cu sfori de tei. Stă pe loc acum să vadă 70 Şi ea ce-i.
S-oţereşte rău bătrîna Pentru micul Barba-cot. — „Aţi înnebunit de tot — Puiul mamii, dă-mi tu mîna 75 Să te scot!"
Cică vrei să stingi cu paie Focul cînd e-n clăi cu fîn, Şi-apoi zici că eşti român! Biata bab-a-ntrat în laie 80 La stăpîn.
Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară Şi-o petrec cu chiu cu vai, Şi se ţin de dînsa scai, Plină-i strimta ulicioară 85 De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna Să-şi păzească drumul lor! Rîd şi sar într-un picior, Se-nvirtesc şi ţipă-ntr-una 90 Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul: Bate,-njură, dă din mîni: — „Dracilor, sînteţi păgîni? Maica mea! Să stai cu bătui 95 Ca la cîni!"
50
Şi cu băţul se-nvîrteşte Ca să-şi facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Şi mulţimea năvăleşte loo    '        ' Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce Lălăind în chip avan: Baba-n mijloc, căpitan, Scuipă-n sîn şi face cruce 105 De Satan.
Ba se răscolesc şi cînii De prin curţi, şi sar la ei. Pe la garduri ies femei, Se urnesc miraţi bătrînii no Din bordei.
— „Ce-i pe drum atîta gură?"
— „Nu-i nimic. Copii ştrengari."
— „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari, Parcă trece-adunătură
115 De tătari!"
4*
FLĂCĂRI POTOLITE
E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-1 mai ţin,
Şi-i cale pînă-n sat! El e flămind şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrîn.
Tot da către fîntînă zor. Sub tei, la margine de drum
S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor
Sfîrşit stetea acum.
Pe-acelaşi drum de soare plin, Veneau doi inşi: îngîrbovit
Un moş cu umblet lin, Şi-o copilită. S-au oprit
Sub tei, lîngă străin.
Şi-au dat bineţe şi-au tăcut. Străinul parcă se gătea
Să plece, şi-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut —
Şi sta şi se gîndea.
înţr-im tîrziu el a-ntrebat, Privind aşa pe deal, răzleţ:
— „Departe-i pînă-n sat? Să nu vă fie cu bănat:
întreb, că sînt drumeţ."
— „Cînd eşti voinic, ţi-e dealu-ntins Ca şesul ici... dar pentru noi
E drum cu dinadins." Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins 30 O jale pe-amîndoi.
Şi iarăşi a-nceput cuvînt Străinul, tremurat şi rar, Uitîndu-se-n pămînt:
— „Am mai umblat pe-aici... dar sînt 35 Amar de ani, amar!
Ştiam şi oameni..." El şi-a dus Pe tîmple mîna-ngîndurat:
— „Şedea pe vale-n sus... Ion al Anei... cică rus 40 Din moşi; l-or fi-ngropat?"
— „Ion al Anei... L-ai ştiut...
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a făcut. Dar multe, Doamne, l-au bătut — 45 i-a fost paharul plin."
— „Era bogat?" — „Era. Şi-a fost Cuminte om; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost. E rău, cînd anu-ntreg ţi-e post, 50 Şi masa cînd ţi-e-n drum.
Nevasta i-a murit; şi-apoi I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi. Trăia la praguri, şi-n nevoi 55 Gă-n urmă-a-nnebunit."
— „Nebun, din ce?" — „Cuvîntul meu Şi-al altora, e zvon prin sat;
Dar ştie Dumnezeu! Din multe toate, — zic şi eu, 60 Dar, urma, din băiat."
52
53
— „Era mişel?'1 — „Ba nu, de loc; Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc: S-omoare p-un flăcău la joc. Şi-i dus de-atunci, fugit."
— „E dus de-atunci... Dar ce-au avut?"
— „O fată... vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput. Nimicuri... ei!... şi ce-a făcut Destul de rău a fost.
De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit. Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-1 ierte Dumnezeu."
Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus,
Sta piatră şi tăcea. Deodată, parcă făr-a vrea
Ridică ochii-n sus.
— „Nepoată ţi-e?" Şi-a arătat Spre fată. — „Cresc copii şi eu.
E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Şi-i tînără, şi-i greu!
Sînt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
Averea la golani! Cînd faci copii, îţi faci duşmani,
C-atîta minte au!"
E gata moşul de plecat, Şi spre străin întors apoi:
— „Ţi-e drumu-ndelungat, Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi..."
— „Că n-am... dar uite, nu e vînt, Şi-i cald. Sub cap o mînă pui,
Dorm colea, pe pămînt. Iţi mulţumesc!" — „Păi, Domnul sfint 100 Te poarte-n paza Lui!"
El trist privind în urma lor Cum se duceau spre sat grăbiţi;
Rămase gînditor Şi frînt ca oamenii cînd mor, 105 Cu ochi încremeniţi.
Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n cîmp aci, Ca prins de friguri şovăi 110 Si-n urmă a căzut.
Tîrziu de tot s-a ridicat, Şi ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat — Şi spre fîntînă s-a plecat 115 Privind în fundul ei.
Apoi el scoase tremurînd Din traistă-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gînd, Strîngea cuţitu-n pumn, cătînd 120 Cu-atîta drag la el!
Mult timp în mînă 1-a-nvîrtit. De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit: Era pentr-un duşman menit — 125 Ce dulce gînd era!
Şi-acum... acum e de prisos! Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strîns virtos, Spre-adîncuri, vîjăind în jos, 130 Cuţitul a căzut!
54
Tovarăş drag! de patruzeci De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci — Dar taina voastră-n veci de veci 135 La nimeni n-o s-o spuil
Bătrînul s-a nălţat apoi, Spre deal ca un copil privind:
Ah, dealuri scumpe, voi! Bieţi ochii, slabi şi numai doi, 140 Puţine zări cuprind!
Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stînca de-adăpost >
Pe ploaie-n vremea grea; Şi parc-acelaşi vînt bătea, 145 Şi toate cum au fost!
E sat dincolo — drum umblat Şi dealul mic, uşor să-1 sui —
Aici 1-a legănat Măicuţa lui, şi-aici în sat 150 Sînt morţi părinţii lui!
Măcar din deal, aşa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor!... Vor fi bătrîni, ei poate mor. 155 Şi-atunci erau flăcăi!
Dar nu... în sat el ce-ar căta! El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa. Sînt morţi ai luil El un pierdut, 160 Mai bine-i poate-aşa!
Şi parcă neştiind nicicum, Prin iarbă el şi-a pipăit
Toiagul său acum, Şi-apoi porni... pe-acelaşi drum 165 Pe carele-a venit!
Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbînd un nor
De-un rece vînt adus. Zburau ţipînd cucori pe sus
Cu glas tînguitor.
Mereu se depărta de sat Bătrînul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat — Mergea de-un gînd nebun purtat
Să moară-ntre străini!
56
r
25    Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit şi l-am certat:
_ „N-âi nici tu, nici împăratul Bani să-mi cumpere băiatul! Pleacă-n sat, că-i mare satul,
30       Pleacă, pleacă!" Şi-a plecat.
CÎNTEC
A venit un lup din crîng Şi-alerga prin sat să fure Şi să ducă în pădure Pe copiii care plîng. 5    Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu c-o nuia:
— „Lup flămînd cu trei cojoace, Hai la maica să te joace" — Eu chemam pe lup încoace,
io       El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: — „Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!" 15    Şi-a venit la noi la poartă Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
— „Puiul meu e bun şi tace Nu ţi-1 dau, şi du-te-n pace! Eşti sărac dar n-am ce-ţi face!
20       Du-te, du-te!" Şi s-a dus.
Şi-a venit un negustor Plin de bani, cu vîlfă mare, Cumpăra copii pe care Nu-i iubeşte mama lor.
58
DIN COPILĂRIE
îndure-se Domnul de noi! Azi spaima cu ochii de sînge Aleargă prin codru şi plînge Iar pletele-i pline de ploi Se luptă prin noapte cu vîntul! Se-ndoaie stejarii bătrîni, Şi uşile gem în ţîţîni,
S-afundă pămîntul!...
Un muc de opaiţ ardea — Proptind pe genunchii tăi cotul, Sţam, mamă, pe gînduri cu totul; Şi ploaia-n fereastră bătea. — „Ah, dacă ştiam eu că minte De-atîte ori norul de sus, Pădurii de ce nu i-am spus Să fie cuminte!
Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare, Simţeam că el n-afl-alinare, Că, singur aşa, i-e urît. Dar ce-avea şi codrul să-1 cheme? Şi-atîta vru norul! Şi-apoi Âu prins să vorbeasc-amîndoi. Să-şi treacă din vreme.
25    Eu nu ştiu nimic ce-au vorbit Şi-atîtea vorbiră de multe! Dar n-a vrut în urmă s-asculte Pădurea, căci tot a clătit Din vîrfuri; iar norul, de ciudă,
30    Mai negru mereu se făcea, Mereu şi pădurea rîdea Nevrînd să-1 audă.
Şi-apoi, dup-o vreme văzui
Că dînşii la ceartă-ncepură, 35    Că norul tot spune din gură
Mai ştiu şi eu ce de-ale lui.
Tăcuse pădurea! Ah, mamă,
Aşa de puţin a tăcut!
Şi-apoi cu mînie-a-nceput 40 Deodată să geamă.
Stejarii cu hohot izbeau Adînc răzvrătita coroană, Iar norii-n văzduhuri în goană Cu urlet de groază veneau. 45    Ah, mamă, ce luptă cumplită! Şi-n urmă-n văzduh se făcu Aşa de-ntuneric! Şi fu Şi noaptea sosită.
Şi-auzi-i tu, mamă, cum gem? 50    Prin noapte se bat a perire,
Ca orbii se bat în neştire!
Dar codrul e slab, şi mă tem
Că poate să-1 bată duşmanul!
Eu nu vreau să fie bătut; 55    Eu codrului vreau să-i ajut, Să-1 apăr, sărmanul!"
Şi mila mă-mpinge spre prag. Tu, mamă, m-opreşti zîmbitoarc — „E codru voinic şi nu moare
60
61
60
65
70
75
80
85
Iar Domnului codru-i e drag, Şi-1 apără Domnul!" Mi-e ruptă Puterea, şi-n urmă mai rar: — „Aş vrea pe fereastră măcar Să-1 văd cum se luptă!..."
Mă culci. Şi n-am pace în pat. Sărmanul meu codru! Şi-ntr-una Tot creşte năprasnic furtuna Şi codrul e singur lăsat! Un trăsnet îmi sperie somnul; Pe perne eu capu-mi ridic: O, codru e mult şi voinic Şi-1 apără Domnul!
Tîrziu e, şi-opaiţul e stins. E linişte-n casă. Afară, E rară şi-ntr-una mai rară Vuirea — şi somnul m-a prins... Eu ţin ca un frate cu tine! Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Şi luptă-te bine!
Şi-a doua zi, cînd îmi văzui Iubitul meu codru-n picioare, Şi cerul albastru cu soare, De chiote-abia mai putui! Rîdea fericită pădurea, De luptă nimic nu-i păsa: Privea către cer şi cînta, Gîndindu-se-aiurea!
ISPITA
Ei, acum te uiţi la cană, Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! Nu-mi fi inimă duşmană Gînd vezi răul lîngă mine — 5    Haide, prinde-mă mai bine De mijloc!
Uite-mi hainele, ca spuma, Le-am ţesut cu mîna mea; Zici în gîndul tău acuma: 10    „Ce mai pui de căprioară! Vezi, aşa o văduvioară Mi-ar plăcea!"
Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste De şiret!... Ei, cine-mi eşti! 15    Tragi cu ochiul la neveste; Treci prin sate ca-mpăraţii! Da' te-or bănui bărbaţii Şi-o păţeşti!
Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată 20    Popii că păcate-ţi scriu Dacă-mbrăţişezi vreo fată? Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea, Dar ce foc o fi iubirea Nici nu ştiu.
63
25
30
Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacăl Uite-ai mei! Nu te uita Prea cu dor, că pot să-ţi placă! O, sînt tineri zeci şi sute Cari ar vrea să mi-i sărute Şi eu ba!
Ei, mă duc acum. Deseară Iarăşi viu! Şi spune-mi drept Vii şi tu? Te-ntîmpin iară Ca şi ieri, cu vase plinei Nu veni!... Şi să ştii bine Că te-aştept!
Hoţule! Te uiţi la mine; Ştiu eu ce gîndeşti acum, Ca de-aceea ţi-e ruşine — Eu de-aş fi flăcău odată 35    Nu m-aş ruşina de-o fată Nicidecum.
Iacă... stau pe la fîntînă! Dă-mi cîrligul... Aoleu, Nu mă strînge-aşa de mînă! 40    Nu m-ai strîns? Şi-ţi vine-a plînge? Haid' degrabă şi mă strînge, Că eu vreu.
Crezi că nu? Ba cum s-arată Ştii tu fata cum s-o-mpaci. 45    Ori te superi tu pe-o fată
Cînd o strîngi şi ea te-njură? N-ai păţit? Ia taci din gură, Că te faci!...
Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă 50    Sînt aprinsă; şi zău nu,
Nimeni nu m-a strîns în braţă Mijlocelul meu frîngîndu-1 — Dacă n-ai de-acuma gîndul, Poate tu!
55    Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă Că mi-e olul descîntat? Cine bea să poarte seamă Să sărute pe stăpîna Olului... nu pune mîna,
60 Că te bat!
VlNTOASELE
Să ne ferească Dumnezeu Şi-audă-ne din cer cuvîntul! Mi 1-a-nghiţit acu pămîntul, Şi-atîta om aveam şi eu! Mi l-am întors în pat cu mîna, Şi-am fost la babe şi la vraci Şi-am dat şi milă la săraci — Şi mi-a murit la săptămâna!
De suflet noi voiam să-1 dăm Şi-1 dedem gata-n mîna morţii! Era voinic; trăsese sorţii, Şi-am tot zorit să-1 însurăm. Găsisem una mai de gazdă — Căci nu eram nici noi din drum -Dintîi n-o vruse nicidecum Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.
Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi cîţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Crăciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!
66
25    Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă — El a ieşit de după masă îmbujorat de vin şi-aprins. Şi pînă să băgăm de seamă, 30    Vîntoasele-şi făcură rost — Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost, Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!
în curte el de vorb-a stat Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată, 35     Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat; Apoi cu mînile-amîndouă Şi-a rupt cămaşa de pe el — Flăcăii spun, dar nu la fel; 40    Dar drept e cum vă spun eu vouă.
Că vîjîia vîrtej de vînt, Pe cînd vorbeau: plecase răul! Şi undele-nghiţind flăcăul L-au ridicat de pe pămînt. 45     Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sînge-umplut — Băiatul meu era perdut Cînd s-a mai limpezit de ceaţă!
Ce-a fost apoi — la Dumnezeu 50    Sînt toate cîte sînt să fie!
Ce-a fost apoi, pămîntul ştie; Dar spui ce-am auzit şi eu — Că l-au văzut fugînd orbeşte. Se jură vameşul, de-i ceri, 5 5    Şi doar el nu-i copil de ieri Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!
— „Venea ca un nebun spre rîu, Din jos de pod! Şi cu mirare Eu stam să văd ce gînduri are, 60    Că-n vad e apa pînă-n brîu.
i
5*
Pe mal s-a desculţat în grabă, Trecînd prin rîu. L-aş fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Şi-mi prind cu Necuratul treabă.
Pe mal dincolo nu-1 văzui Să-şi tragă cizmele-n picioare. Fugea de-a razna pe răzoare Desculţ, aşa — de maica lui!" Vezi, nu i-au dat răgaz la multe! Şi eu l-am tot rugat frumos: — „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos". Dar parc-a fost el om s-asculte!
Şi-aşa-n neştire l-au purtat Cum nici nu te gîndeşti cu ghidul! Trei sate l-au purtat de-a rîndul! Şi-acolo, într-al treilea sat Bătu-n ferestre la o casă — Ei, vezi, şi să te miri ce spun: Din om întreg te fac nebun, Şi din voinic, neom te lasă.
Ei spun aşa, că s-a ţinut Cu văduva din cas-aceea. Dar eu nici nu cunosc femeia — Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut Să ştiu de ea. Şi-am stat într-una, Am stat de el ca să-1 însor, Şi el, văzînd că-i tot dăm zor, S-a lepădat de ea cu buna.
Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus, De ni-a stricat tot rostul vieţii!... Şi-1 aşteptam la horă, bieţii, — Şi, galbeni-ccară, cînd ni-au spus Flăcăii, cari au fost cu dînsul: Eu n-aveam lume pe pămînt Să ştiu pe care lume sînt, Aşa mă podidise plînsul.
A doua zi, perit zăcea în ieslea grajdului, pe paie. Şi-ar fi putut din el să taie 100    Bucăţi-bucăţi, că nu simţea. N-avea putere-n el să-şi tragă Nici sufletul, şi-aşa răpus Zăcea pe ţol cu faţa-n sus Cu ochii stinşi şi fără vlagă.
105     în două zînele l-au rupt,
l-au stors şi sîngele cu-ncetul Căci nu putea să-şi mişte, bietul, Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt Şi glasul, ca pe muţi lăsîndu-1;
110 Iar noi din gură-i n-am putut S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut, Şi nu-i puteam ghici nici gîndul!
îi dase ceasul rău în drum! De nu-mi ieşea atunci din casă,
HS     Eu n-aş fi de copil rămasă, Că l-aş avea băiat şi-acum! Aşa... mi 1-a-nghiţit pămîntul Şi-atîta om aveam şi eu — Să ne ferească Dumnezeu
■20    Şi audă-ne din cer cuvîntul!
68
DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz —
Nu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz
Şi umbla de colo pînă colo beată.
O vedea şi mă-sa că e supărată
Şi că-i joacă-n lăcrămi ochii arşi de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc;
Prinde-n mîni un lucru numai ca să-1 prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăşi iese-n tindă
Şi frămîntă casa cu nimic, aşa.
îeri, cît a fost ziuă, nu s-astîmpăra
Nici cît baţi în palme, şi-alerga silhuie,
O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie
Şi de multă trudă, n-a vorbit de loc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Şi prin somn într-una a vorbit cu şoapte.
Astă-dimineaţă s-a sculat de noapte'
Şi-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceialalţi ai casei. Şi-avea plînsă faţa.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineaţa
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă şi-apoi verde şi-a izbit din mînă
Fusul plin şi furca şi-a umplut de lînă
Laviţele vetrei. — „Bine, fă, dar ce-i?"
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori — cămaşă, soare de frumoasă —
Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu ştiu ce să-i spuie, s-a crucit privind
30       Cusătura fetei: — „Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în şir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci şi două le desparţi deoparte, 35       Ca să iasă forma scrisă ca din carte.
Florile altiţei, tu le spînzuri sus,
Roşul de pe margini uite cum l-ai pus!
Şi-ai cusut cu negrul fluturii pe coate...!"
A văzut Simina greşurile toate 40       Şi-a început să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc ş,i pară.
Cînd se întoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Şi-a pus mîna-n şolduri şi-a privit-o drept: 45       — „Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun; păi, uite mînecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată şi te uiţi la ele!"
Ea prinzîndu-şi toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte: — „Dă-le, mamă,-n foc!1
II
50       Avea biata fată ca de ce să-şi poarte Sîmbetele însăşi. Zi, că şi la moarte S-a gîndit Simina, dar la asta nu. Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: — „Du Cîteva şi Linei, că şi ea-ţi aduce!"
55       Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce Şi de gît s-o strîngă pînă va muri Lina, că din dînsa doar' le răsări Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată! Ieri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată
60       S-a izbit cu gîndul, 'tot pe gînduri stînd, Parcă e cu farmec! Tot acelaşi gînd, Parcă-i sta Lisandru prapur înainte! Se muncea Simina să-şi aduc-aminte Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce şi cum?
65       Ce-a zis el? Şi dînsa ce-a răspuns, şi-n drum Cine-a fost s-audă? El a zis: — „Ei lasă,
78
71
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă! Dac-am zis-o, iartă, n-am să ţi-o mai zic." Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic 70    Şi-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
— „Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine! Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat!"
El a hărţuit-o, n-a lăsat-o-n pace 7 5    Şi-o silea să rîdă. Hoaţa se preface!
Ea smucindu-şi însă grabnic braţul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Şi-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una: 80    L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i şi-a strigat aşa:
— „Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte! Dar aşa ţi-e portul? Bine. ţine minte:
Do pe mine-ţi crească iarbă verde-n prag." 85     Rău e şi Lisandru. Dacă-1 are drag într-atîta fata — şi el ştie bine, — Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine Suflet să mai umble zile supărat. Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat. 90    N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie — Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie De bani buni prostia oricărei femei? Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei, A voit să-şi bată joc de ea, s-o strîngă 95    Cu ţîţîna uşii — şi-i venea să plîngă De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut Şi-acum el în urmă vezi ce i-a făcut: I-a spus verde-n faţă că-i mai place Lina! Ea-1 iubeşte, biata, cum iubeşti lumina
100    Ochilor, şi toate-toate i le-a dat
Şi-acum el o poartă gurilor prin sat, O-ngloteşte-n vorbe ca pe-o vinovată. Tuturor le spune, că Simina-i fată Mai aşa şi-altminteri, toţi ştiu de la el
105    Că pe-un braţ Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?... Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Şi din toate una mai mult răsărea: Şi-a bătut Lisandru joc numai de ea. 110     Şi gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Şi strîngea din gură să-şi înghită plînsul.
III
A venit Joiana. Fata şi-a luat
Doniţa, să mulgă. Era bine seară.
Cald băi ea prin frunze vînt de primăvară.
115    Fratele Siminei, Nicu, tremurînd
Sta-n cămaşa-i lungă de copil, ţinînd Lumînarea-n preajma doniţei. Deodat.5 El clăteşte ceara şi-ngînînd arată Pe pămînt cu mîna: — ..Uite ce-ai făcut''.
120     Şi tîrziu la urma urmei a văzut Fata că de lapte doniţa e goală: Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală. Nicu e de vină! — „Nu mai văd de fel!" Şi-1 izbi deoparte, şi-a lovit în el.
125    Şi plîngînd copilul şi-a cătat cărarea. Ea luînd din mînă-i volnic luminarea O lipi de-o piatră ca să mulgă iar. Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar Ugerul. Iar vaca poate niciodată
130     N-a mai fost ca astăzi neastimparată. Şi-a-ncetat Simina, că s-a ostenit. Cînd era prin tindă, ea şi-a amintit C-a lăsat aprinsă albă luminare. „D-apoi ce? Atîta pagubă mai mare!"
135     Şi-i sări dodată gîndul la viţel: N-a lăsat în uger lapte pentru el Şi-1 auzi, sărmanul, cit de jalnic rauge: „Ei, dar ce-i o noapte! Mîne-n zori va suge!" Şi-a nălţat din umeri. îac-aşa!... Că-i pasă! 140      A intrat aprinsă şi grăbită-n casă, Doniţa punînd-o după uşă-n cui. Mă-sa stă crucită. — „Păi acol-o pui? Vino şi strecoară laptele odată!" Ea prinzindu-şi grabnic vasul, i-1 arată
73
145    Mă-sei şi-1 izbeşte: — „Ce să mai strecor?"
Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Şi s-a-ntors şi mă-sa negrăind de teamă.
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joci 150    Şi s-au pus la cină. Fata sta la foc
Şi cînd zise mă-sa: — „Haida, fă, la cină!"
— „Nu mănînc!" răspunse şi ieşi-n grădină.
IV
Se-nserase bine. Turmele trecînd Zingăneau vrun clopot, şi veneau pe rînd
155    De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt. Şi plîngea Simina şi privea-n pămînt Şi-şi vedea viaţa toată pustiită
160    Dintr-o vorbă numai! Se simţea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus! Şi din ce? Simina n-avea chip de spus. ieri, de către seară, a plecat Simina Ga să duc-o mustră de cusut la Lina,
165    Prietina ei, poate cea mai bună-n sat. Mă-sa-n tîrg fusese ieri şi-a cumpărat Mere; şi Simina a luat trei mere Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere, întîlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut
170    Pentru el! Ea-1 dete însă necerut:
De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface, Singur el s-aleagă mărul care-i place.
— „Dar dacă iau două?" — „Bine, dacă vrei îmi ajunge unul"! — „Dar dacă iau trei?"
17 5    Şi Simina rîde: — „Mi le iei pe toate!
Dacă-ţi place, ia-le!" — „Tu te superi, poate?"
— „Nu, Lisandre; uite aş fi vrut, aşa, Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da Altă dată; Lina n-are doar să piară!"
180    — „Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?"
74
— „Eu ţi-le dau ţie, nu i le dau ei."
— „Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine, Şi-aşa mi-e mai dragă Lina decît tine."
V
185    Ea stetea pe laiţ sub cireş. Cu ea A venit şi Turcu. Liniştit şedea Cînele de-alături şi-şi privea stăpîna. Braţul stîng nălţîndu-1, ea-şi aduse mîna Pînă peste-obrajii rumeni şi învoiţi
190    Iar cu mîna dreaptă, apucînd de colţ
Mîneca ei stingă, îşi ştergea plînsoarea. Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea A-nceput să ningă şişăind domol, Şi cădea pe peptul şi pe braţul gol
195    Al Siminii, stîndu-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii. Cînelui, şi-n urmă cînele a-ncepnt Mîrăind să mişte capul. A tăcut Cîteva clipe şi-a-nceput mai tare.
200    Fata, tresărită, se mira ce are
Cînele, şi blinda ea l-a mulcomit. N-auzea nimica. Vîntul a clătit Ramura pe care sta vro păsărică Şi dormea, şi biata s-a zbătut de frică,
205    Şi-acel zgomot dase cînelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Şi simţea că-i arde capul tot, ca fceu]",.
Şi de-amar năvalnic n-o mai ţine locul.
„Prea sînt eu nebună!" Şi pe cînd zicea 210     S-a nălţat cu totul, hotărît avea
Gîndul să se ducă liniştit în casă.
Dar simţea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul şi-o sugrumă, şi o ţine drept.
„Ce să fac în casă? Dar aici ce-aştept?" 215     Şi-i venea să ţipe ca dintr-o pădure
Şi-i venea să urle ca din foc, să-njure,
75
I
Şi-i venea să plece, noapte cum era, La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca? L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
220    L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină Şi plîngînd i-ar zice: „Nu fi supărat, Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!" El e bun ca lumea, el le iartă toate, El nu ţine minte şi-ar ierta-o poate!
225    Şi cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat —
Dar in clipa asta Turcu şi-a nălţat Capul, întorcindu-1 într-o parte ţîntă. S-a mişcat şi fata şi-a rămas ca frîntă Şi simţea că ochii-i ca de friguri ard.
230    Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăşi e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
235    Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită, Pe cînd toată lumea doarme liniştită. De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus Drept la gard, şi leicii furcă i-ar fi spus Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
240    Că de mult tot fură gardul, ş-apoi minte Dac-o-ntrebi, şi jură cînd e la prilej Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii. Ba a spus odată tatălui Siminii:
245     — „Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard, Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard! Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine; Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine? Ea-ţi despoaie gardul" —-
250 Şi Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza Să răsufle tare, ca să n-o audă Tudora, şi-a prins-o tremurul de ciudă, Şi simţea suindu-i sîngele-n obraz.
255    „Slabă eşti de înger!" Şi-i era necaz De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură. Cînele într-una mîrîie din gură. Ca să tacă, fata grabnic l-a adus, I-a pus capu-n poală şi pe ochi i-a pus
260    Mînile, deodată a simţit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece, Şi s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. A văzut cu ochii cum trecea un om Prin grădină. Iată-1! Ţine-n mîni zăbunul —
265     Parcă-s doi — e umbră! Nu, e numai unul. Un tîlhar! Să duce spre fereastră drept. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe Nu-i venea răsuflet. Şi-i venea să ţipe,
270     Se temea. Să tacă mai rău se temea. Ar fi mers în casă, dar dac-o simţea De pe paşi tîlharul? S-ar grăbi să vie Cătră ea, s-o bată. Doamne, cine ştie Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum?
275    Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum Şi te-omoară. Iată-1, s-a oprit dodată Şi tiptil s-aşează la fereastră, iată El îşi ţine-n mînă pălăria, stînd Ca lipit de ziduri, şi din cînd în cînd
280     îşi iveşte capul, numai cîte-o clipă
Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă.
Ui te-acum se duce şi-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des priveşte, tot mai mult s-arată.
285     Parcă n-ar fi-n casă cel pe ca.re-1 cată. Nu ştiu cum Simina nu se mai simţea, îi venea să creadă şi tot nu credea, Iar în urmă omul s-a întors odată Drept, aşa că lata îi văzu curată
290    Faţa-n zarea lampei. Roşie s-a făcut Şi-i venea să rîdă de ce s-a temut. Şi-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stingă Şi-a-nvelit obrajii şi-a-nceput să plîngă.
76
77
VI
Se zărea de lună. Gînele-a lătrat 295     La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna şi să i se arete
Prieten. Şi-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cheme cînele napoi,
Numai ca s-audă hoţul, că sînt doi 300     în grădină. Vîntul, gata să se culce, ' FATA MAMII
Murmura o rugă doinitor de dulce.
Cînta cu glas de-abia învoit O doină ce-au adus-o-n sat
Flăcăi de peste Olt. Spunea cum geme-n vînt pădurea 5     Spunea de-un trandafir brumat, în doina ei; de-un ulm rotat Şi de-o iubire cu păcat
Sosită de pe-aiurea.
Cosea pe prag. Dar nu ştiu cum 10    Azi prea se tot uitau la ea Creştinii de pe drum. în prag era şi prea lumină. A-ntrat în casă. N-ajungea Lumină-n geam, şi nu vedea; 15     S-a dus sub nuc. Dar îi părea Pustiu azi prin grădină.
Şi iar pe prag. Mai pe-nnoptat A mers s-aţîţe-n A'atră foc,
Să facă de mîncat. 20    Sosise tată-său din luncă Şi mamă-sa din iarmaroc. Ca un copil gonit din joc, Ea tot umbla din loc în loc
Şi-a greu, ca de poruncă.
79
— „Nu eşti supărată?   — „Nu, dar tu?" — „Nici eu! Şi mă ierţi? " — „Lisandre, eu am fost de vină!" Răsărise luna, galbenă şi plină, 305    Ca o fată blinda care-n chip duios Vine sus din ceruri să ne-aducă jos Liniştea şi pacea zărilor albastre Şi cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireş iubiţii mult timp au rămas. 310    Cînd din uşa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: — „Unde eşti, Simino? Ne culcăm! Pe uşă pui zăvorul, vino!"
25     — „Ţi-e, fată, rău, de nu cinezi?" — „Mi-e rău!" Şi-apoi ieşi curînd.
— „Mi-e rău... aşa cum vezi!" Iar tată-său, ca şi-altă dată, N-a dat acestor vorbe rînd. 30    Dar biata mamă,-nţelegînd,
A stat ce-a stat şi-i dete-n gînd
Să iasă după fată. PRUTUL
Bărbatu!, singur în bordei, S-a pomenit aşa ca-mpins
3 5        Cu ghidul la femei.
Şi se ciudea co-i asta iară? Şi dup-o vreme l-a cuprins Neastîmpărul, cu dinadins: Nebune sînt? Ori ce le-a prins
40       De stau aşa pe-afară?
Izbindu-şi pînea-nviforat, Bătu cu ciudă din picior
Şi repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă 45    Şi-şi mai făcu miniei zor.
Dar unde-or fi? De joc li-e dor? Pe unde-or fi, de maica lor,
Ce horă au să-ntindă!
Dar cînd ajunse la prilaz 50    A stat năuc, şi-un sloi părea Că-i trece peste-obraz. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ţinea în braţe strîns şi nu-i venea 55    Răsufletul, că le-auzea
Plîngînd ca la-ngropare!
— Prutule, tu vii turbat Şi cu sînge-amestecat, Şi n-ai pace şi-alinare Şi n-ai loc cum vii de mare: 5    Ce ţi-e iar de spumegare? Şi-aduci arme ghintuite, Trupuri de voinici ciuntite, Steaguri de oştiri păgîne Şi cai roibi fără de frîne!
't 0     Iar de maluri tu izbeşti Capete moldoveneşti Şi prin rădăcini încurci Bărbi cărunte, bărbi de turci Spune, Prutule, măi frate,
15     Spune-mi, ale cui păcate?
— Oliolio! Voinic durut! De cînd sînt pe lume Prut Ce văzui n-am mai văzut! Cît cuprinzi cu ochii-n zare
20     Numai tunuri, numai care, Numai turci bătrîni călare, Numai turci, numai cazaci. Multă-i frunza pe copaci, Dar de stai şi seama faci
25     Tot erau mai mulţi cazaci. Barba lor bătea-le brîul Şi ţineau cu dinţii frîul, Pe-unde trec ei duc pustiul!
61
Şi cînd i-am văzut, creştine, 30    Că iau calea către mine,
Şi cînd le-am văzut mai bine Ochii cu fulgerătura, Pletele cu zbîrlitura, Bărbile cu-ncîlcitura, 35    Eu de maluri m-am izbit Prins de friguri şi-ngrozit, Că mi se negrea vederea Şi mi se topea puterea Şi-amărît steteam ca fierea!
40    Dar cînd mă-ntorsei spre deal,. Maică, ce văzui pe mal! Cît ai face cruce-o dată, Măre iacă mi s-arată Moldoveni, ştiuţii mei,
45     Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei — Şi veneau, veneau, veneau, Turcii-n bărbi bolboroseau, Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
50     Vedeau fulgeru-n picioare, Alb de arme lucitoare Şi-nfrăţit cu sfîntul soare, Vedeau vodă bogdănesc: Dare-ar Domnul să trăiesc
55    Să mai stau să-1 mai privesc Zările-alergîndu-le, Vifor măsurîndu-le Fulger despicîndu-le! Calu-n vînt i se-ncura
00     Prin urdii îmi fulgera, Brazdă-n urmă-i revărsa, Brazda roşie-nflăcărată Tot cu sînge-amestecată — N-am mai văzut niciodată!
fi 5    Iar cel vodă bogdănesc Da năvala-n căzăcime, Şi da proaşca-n tătarime, Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
7 0     Desetul de mi-1 rărea
Şi, pe turci cum îi izbea, Zarea nu-i mai încăpea! Şi-mi părea de-atîta bine Că vedeam că vremea vine
75    Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!
Oliolio, ce pui de leu! Dragă-i fu lui Dumnezeu Şi mult bine-a mai avut Mama care l-a născut!
80     Că-1 vedeam cum umblă roată. Şi-alerga cîmpia toată, Luînd gloată după gloată Şi-mpingîndu-le mereu Tot încoa' spre-adîncul meu!
85    S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal, Şi din piepturi se izbeau Şi cu dinţii se rupeau, Şi grămezi-grămezi cădeau.
90     Morţii-mi închideau cărarea, Sîngele îmi mărea vărsarea, Groaza-mi mai creştea turbarea. Şi de aceea vin urlînd Arme, steaguri aducînd
95    Şi cai roibi fără de frîne Şi stăpîni de oşti păgîne. Şi de-aceea vin turbat Mînios şi spumegat Că de-atîta uluire 100     Nu mai pot să-mi viu în fire!
82
DECEBAL CĂTEĂ POPOR
Viaţa asta-i bun pierdut Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut! Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gîtul tău: E rău destul că ne-am născut. Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborîtori. C-o moarte tot sîntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngîrbovit: Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta şi-n primul rind. Ei tot atît de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicînd, E plînset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să rîdă! Bunii rîd şi ead! Să rîdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un bobotit şi-un chiu Din ceruri pînă-n iad!
'25    De-ar curge sîngele pîrău, Nebiruit e braţul tău Gînd morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari Cînd rîzi de ce se tem mai rău
30 Duşmanii tăi cei tari.
Ei sînt romani! Şi ce mai sînt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? 35    Şi nu le-am da nici lor pămînt Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război 40    E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vînzător vîndut Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus! Voi braţele jurînd le-aţi pus 45    Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi, Că zeii sînt departe, sus, Duşmanii lîngă noi!
84
FRAGMENT
In vale văd căscioara cu streaşină de brad; Aud, tîrziu prin noapte, păraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri In cor îşi chită doina, cu zeci de mii de guri. 5     Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat Un brad din faţa casei.
De vuiet deşteptat Tresar şi-n chinul spaimei fiorii mă cuprind Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zîmbind,
10     Şi caldă-ţi simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. — „De ce să-ţi fie frică? E sfîntul Dumnezeu Din cer, şi-acum vorbeşte cu brazii pe pămînt! A lui e şi furtuna, şi-ai lui, iubite, sînt Şi brazii. Şi nu face El rău la ce-i al Lui..."
15     Parcă ştiam eu asta, şi nu-ndrăzneam s-o spui! De ce să-mi fie frică?
Te pleci şi mă desmierzi; De drag, o dragă mamă, mă afli şi mă pierzi Din ochi; îmi iei o mînă şi-n mîna ta o strîngi
20    Şi-mi faci cu dînsa cruce pe piept, şi parcă plîngi.
Iar azi tu plîngi într-una... Ori poate-aşa cred eu, Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu şi Dumnezeu!
PE DEAL
I
Ah! e mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca; Dealul plin de flori era Şi albastră zarea.
Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum, Dealul e cu spini acum, Zarea mohorîtă.
Nu mai sînt copii s-alerge După cuiburi, după flori! Şi pe culmi, în sărbători Nimeni nu mai merge!
II
Mai trăieşti, şi-ţi merge bine, Vechi străjer? Nu m-ai uitat? E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine.
Tot aici? Amar e gîndul, Vecinie nemişcat să stai; Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul!
86
87
Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist aşa şi liniştit — Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate.
25    Tu cîntai, şi-n depărtare
Eu priveam rîzînd pe lunci: Eu m-am cuminţit de-atunci, IH4 aşa de-arare!
III
Iar de-aici, din zarea culmii, 30     Şir de dealuri eu privesc; Culmea lor o-mpodobesc Ca şi tine, ulmii.
Satu-n vale pe-o colină, Mic şi vesel: coîo-n fund, 3 5    Uite-1 verde şi rotund Nucul din grădină!
Iar, pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea 40        O încinge brîul.
Şi zburdalnic de pe coaste, Gureşe păraie cad; Plopii stau pe mal, la vad, Ca soldaţii-n oaste.
45     Plopii! Mă cunosc ei bine. De copil!... Acum şoptesc, Dau din cap şi lung privesc Buimăciţi spre mine.
IV
Iată luncile nainte; 50     Gardul ţarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus Şi de ast-aminte.
Gardul, în copilărie, Vecinie l-am asemănat 55    C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie.
Şi rîdeam, făcîndu-i glume; El tăcea răbdînd mereu. Cîte n-am văzut şi eu 60        De atunci pe lume!
Am văzut, minaţi de soartea Vremilor, băieţi sărmani Alergînd pe la duşmani Ca să-şi afle moartea!
65     Gardu-n zări rîzînd s-afundă, Şi mă tem a-1 mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă!
V
Pe sub marginea pădurii 70    Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii...
Văd, în zori, cum merg s-adune Mure fetele: doinesc, 7 5     Rîd pe drum şi hohotesc Ca neşte nebune.
Albe poartă-n mîni cofiţe; Albe rochii fluturind, Fug pe dealuri scuturînd 80        Roua din cosiţe.
E duminică. Din vale Se ivesc răzleţi flăcăi, Toţi îşi fac pe-ascuns din văi Către codri cale.
88
89
J
85    Sus senin şi jos verdeaţă! Ce cuminte-i să trăieşti, Cînd ţi-e dat să stăpîneşti Numai o viaţă!
Mai demult... ah, toate-acestea 9 0    Mai demult s-au întîmplat — Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea!
VI
Dar auzi... ce jalnic cîntă Clopotele-acum în sat; 95    Glasul lor e-ndurerat, Ruga lor e sfîntă.
Ele plîng, şi mi se strînge Inima cum stau şi-ascult, Ele plîng şi tot mai mult 100        Prin văzduhuri plînge.
Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! Iat-am tresărit uşor Ga de-o nălucire.
105     îmi părea  că după mine Cîntă ele — şi sînt viu! Doamne, şi-mi era-n sicriu Negrăit de bine!
VII
Toţi au dreptul cîteodată 110     Să se piardă-n aiurări! O, dar nu pentru visări Ni-e viata dată!
Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiţi ce sînt! 115    Şoimul se roteşte-n vînt Şi spre ei s-aruncă.
Ei poeţi sînt ai cîmpiei, Şoimul este-al lor despot — Firea lumilor e-n tot 120        Chipul tiraniei!
Legea ei e-nlănţuirea Unui şir de nedreptăţi: Dar eu văd de-atîtea daţi Ce cuminte-i firea!
125     Numai prin nedrept ea poate Pe cei slabi să-i facă treji, Pe fricoşi bărbaţi viteji, Dînd schimbării toate.
VIII
Nu mă pling! îmi pare mie 130    Uneori că sînt învins,
Sufletul mi-1 simt cuprins De melancolie.
Iar atunci îmi vine plînsul. Sînt copil, şi plîng uşor! 135     Plînsul meu e-al tuturor; Ce păcat e-ntr-însul?
Cînd mă văd în prada sorţii, Plîng —- eu ştiu! — dar nu mă plîng! Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng 140        Gîndurile morţii.
Soartea pe nedrept mă bate: Poate e mai bine-aşa! Iată, suferind, voi da Şoimului dreptate!
90
91
J
145     Plîng? Dar lîngă leagăn cîntul Mamei de-obicei e trist — O, eternule psalmist, Mare ti-e cuvîntul!
„De durere, chin mi-e somnul; 150    Foc şi fiere traiul meu: Dar tu laudă mereu, Suflete, pe Domnul!"
CORBUL
Murind pe cruce să trudea Să ţie ochii-n sus spre soare, Dar fruntea lui sîngerătoare Incet-încet spre piept cădea. 5     Iar mă-sa mîinile-şi frîngea
Ţipînd deodată: — „Moare!"
Atunci veni un corb zburînd Cu crocnet spre Mîntuitorul, Deasupra Lui oprindu-şi zborul, 10     Da roate şi ţipa flămînd.
Mărio! Junghi e al tău gînd Si fulger ti-e fierul!
Cu faţa albă ca de var. Spre corb ea-şi înălţă cuvîntul, 15     Izbind cu mîni întinse vîntul Spre el, dar le izbea-n zadar: N-avea puteri, de mult amar, Şi n-o ţinea pămîntul.
Atunci Hristos şi-a ridicat 20    Spre corb privirea milei sale Şi ochii-i s-au umplut de jale. Un zîmbet trist i-a luminat Din ochi pe chipu-i sîngerat, Şi-apoi privi la vale
93
25    Spre mă-sa şi, cu glasul frînt, A zis: — „Ştia el, de ce vine! O, lasă-1, mamă, lîngă mine; Că de-nsetat şi-aprins ce sînt, Cum face el din aripi vînt
30 îmi face, mamă, bine!"
Ea blestemînd la corb privea, Căci el pîndea pe Grist să moară, Şi-1 fericea dintr-altă oară, Căci singur el lui Grist făcea 35    Durerea cea nespus de grea Să-i fie mai uşoară!
10
15
BALADĂ
Sînt eu de vină, mamă, Sînt eu de vin-acum? El m-a-ntîlnit odată în zori de zi pe drum; Glumind m-a strîns de mînă, Şi ce-i dacă m-a strîns? Sînt eu copilă mică Să-mi fac din glumă plîns? Era să-1 las, măicuţă, Cu gluma şi să tac, Era să ţip obraznic, Ori ce era să fac?
Şi tot pe mine, biata, Şi vină şi ponos! Eram chemaţi la nuntă Si n-aveam brîu frumos, Că n-ai voit să-mi cumperi, Dar el mi-a cumpărat. Şi ce-i un brîu? Şi-n urmă Eu nici nu l-am rugat. Era să merg la nuntă Ca cei din neam sărac, Să fiu de rîs în lume? Ori ce era să fac?
95
25    De ce-mi arunci tu vina.
Tot vină cu păcat?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tata? 30     Şi-i vesel, sănătos?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos.
De bine cînd mă-ntreabă,
Eu cum era să tac? 35    Să-1 las în drum cu vorba,
Ori ce era să fac?
Şi-acum întreagă vina
Pe mine tu o pui!
El m-a-ntîlnit pe punte, 40     Şi ştii tu felul lui:
M-a strîns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta. 4 5    Te zbaţi, dar tu eşti slabă,
Şi puntea toată sloi:
Cădeam, fereşte Doamne,
Sub gheaţă amîndoi!
Şi-acum, tot eu, sărmana,
50    Cu vina m-am ales! Că nu-ţi venise vaca Şi-n cale-i m-ai trimes. El, iată-mi-1 că vine Să-mi fie soţ în crîng;
55     Era-ntuneric beznă, Şi nu vedea că plîng. Şi-apoi... să-mi spui pe suflet: Era să las pe plac La lupi în codri vaca,
60     Ori ce era să fac?
DIN ADÎNCIMI
Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Şi trişti, nemişcători de-a pururi, Aprinşii sori priveau la ea.
5    De la-nceput, de cînd e lumea, Izbită ea prin spaţiuri reci Să duce-ntr-una, să tot duce Şi se va duce-n veci de veci.
Se scuturau, gemînd prin noapte, io    Din visuri deşteptaţii sori Ca să-şi mai scuture urîtul, S-alunge-ai frigului fiori.
Şi se uitau cu jale-n drumul Pierdutului drumeţ acum — 15    O, de-ar putea şi ei vrodată
S-alerge-n veci pe-acelaşi drum!
Căci ei de la-nceputul lumii Stau solitari în gol aşa Şi-n lungul cel de veci al vremii 20    Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.
Dar nu ştiau că steaua-n treacăt îşi plînge-amarul ei noroc, Că, de-obosită, pizmuieşte Pe cei ce stau etern în loc.
97
7 — Opere alese, voi. II
V
NEBUNUL
— „O văd, o văd! Departe-n văi, Cu groază-n suflet, Tată sfînt, Cu părul despletit în vînt —"
Şi ochii lui s-aprind văpăi. 5    — „Te-nşală, Medre, ochii tăi; Nevasta ţi-e-n mormînt."
— „Şi mînile-i de mijloc ţin Copilu-n aer ridicat; Şi-alearg-aşa, ţipînd prin sat —"
10    Şi glasu-i slab de plîns e plin.
— „Ce gînduri fără rost îţi vin! Copilul e-ngropat!"
— „Şi-mi arde casa! Limbi de foc Ard lumile lui Dumnezeu;
15    Cad bîrne-aprinse-n capul meu —" Privirea-i stă ţintită-n loc.
— „Ei taci acum! Ai fost proroc Destul, nu fi mereu!"
— „Sînt cu săcuri... şi-mi vor izbi 20    Săcurea-n cap, că sînt ocnaşi!
Eşti tata meu, să nu mă laşi —" Şi-acum fricos în jur privi.
— „Să nu te temi! Ei n-or veni, Că-n jur ei au ostaşi."
25    Şi tata strîns de piept ţinea
Pe fiul său. Ofta duios,
Dar lung şi crunt de nemilos
în ochii fiului privea.
Iar fiul tremurînd stetea, 30       Plecîndu-şi ochii-n jos.
Era voinic. Ar fi putut S-arunce-n văi aşa ca-n joc Pe tată-său, dar sta pe loc Cu teama cînelui bătut. 35    El toate, toate le-a pierdut, Băiat fără noroc!
— „Cînd îl vedeam pe punte-n sat, Treceam pe-alături prin părău. Eu bine lui, el mie rău —"
40    Vorbea cuminte şi-aşăzat.
— „Era el, Medre, supărat Pe tine, de flăcău."
— „Ei, cînele! De m-a voit Pe mine fata, nu pe el,
45    Sînt eu de vină? Ba de fel —" Şi-acum vorbea grăbit-grăbit.
— „Ei, iar te-aprinzi! E un mişel, Şi lasă-1, că-i ocnit!"
— „Sub ţîţa stingă vreau să-i pui 50    Cuţitul... da, să-1 potrivesc,
S-apăs şi-apoi să-1 învîrtesc —-" Şi iar ardea privirea lui.
— „Ei taci acum! Să nu mai spui De el, că te lovesc."
55    — „Să-mi horcăie, cînd i-oi fi pus Pe piept genunchii amîndoi; Eu vreau să plec să-1 văd, apoi —" Acum sări turbat în sus.
— „Stăi, Medre, stăi! Sărac de noi, 60       Ce gînduri te-au răpus!"
99
7
E rîpă-n faţa lor. Tîrînd Pe tată-său, care-1 strîngea De mijloc şi-n zădar proptea Picioarele-n nisip, cătînd Să-1 ţie-n loc, acum urlînd Spre ripi el se ducea.
Un scurt, sălbatic sforăit Pe nări, e glasul luptei lor; Se-ncleaştă teama de omor Cu furia: se duc grăbit, Şi-acum pe ripi s-au prăbuşit Şi tată si fecior!
ROATA MORII
Stăteam pe gînduri. eu şi gloata. La roata morii ne uitam Si de-n zadar ne frămîntam,
» ■
Că de-adevăr noi tot nu dam: De ce să-nvîrte roata?
— „Păi, nu-nţelegi tu româneşte?
Vezi scocul?" — „Văd". — „Şi ce-i pe scoc?"
— „E apă." — „Bun! Stă apa-n loc?"
— „Ba vine." — „Ei, acum cioc-poc 10       Şi roata să-nvîrteşte!"
Moraru-şi scutura luleaua Rîzînd. Avea el azi ce-avea Căci alte-dăţi cînd ne vedea în jurul morii ne făcea 15       Primire cu nuiaua.
Eram voioşi că sta s-asculte Şi ne spunea ce e, ce nu-i. Dar cum era puţin năprui Făcea ca din cioc-pocul lui 20       Să nu-nţelegem multe.
— „Da' roata carului ce face? Se-nvîrte?" — „Da." — „Ba cum, ehei! Se-nvîrte ea de capul ei?"
— „Ba, cînd o-mpingi." — „Eu ce spusei? 25       Se-nvîrte-aşa, şi pace.
101
K,  nune ,
Iar roata ici... o-mpinge apa." Acum noi toţi am hohotit. Morarul ăsta e smintit: Cind vrea să doarmă pe-odihnit, 30       El pat îşi face grapa!
Că de-ar împinge-o, ea nebuna S-ar năpusti, ieşind din scoc, S-ar duce pe pîrău cioc-poc — Dar uite, roata stă pe loc 3 5        Şi totuşi Î2m6?ă-ntr-una.
— „Ei, bat-o Dumnezeu s-o bată! Dar cum să plece dac-o legi
De moară, mă! Nu mă-nţelegi? Cu voi nu mîntui zile-ntregi: 40       Ea stă, că e legată!"
Să-ţi faci acum, creştine, cruce! Priveam cu spaimă la morar. O legi? Şi stă! Dar e-n zadar! Şi roata doar o legi la car, 45       Si ea se duce, duce!
— „Se duce roata? Bun, dar carul? El stă pe loc ca mine-acum.
El fuge crezi? Ba nicidecum, Fug numai roţile pe drum —" 50       Ei, zi: nu-i prost morarul?
Şi ne temeam să nu ne bată, Că prea l-am zăpăcit de tot. Păi carul stă? Minciuni de-un cot! Ba carul fuge ca netot 55       Cu roatele deodată!
70
75
Moraru-şi puse-n sîn luleaua, Tăcut şi grav: se pregătea La sfat cu noi altfel să stea; Şi ce dovadă-i trebuia Mai bună ca nuiaua?
Iar ce-a urmat la ce-aş mai spune? Noi n-am ajuns la nici un rost. Tu zici: — „Erai, băiete, prost, Şi roata pentru tine-a fost A patra dimensiune!"
Şi-apoi? Eu văd şi astăzi gloata Făcînd aşa! Tu nu-ntîlneşti Atîtea fapte omeneşti, Le vezi, le-auzi, şi te cruceşti De ce se-nvîrte roata?
60
— „Am zis că nu? Ba, fuge doară —" Ei, fuge, vezi! Ştiam şi noi. De ce n-o ia la fug-apoi Şi moara ta cătră zăvoi Cu tot ce e prin moară?...
102
I
DIN POVESTE
LEGENDA RÎNDUNELEI
Din zori, de cum s-aprind, Tot cîntă rîndunica Sub streşini ciripind — Era şi fată mare    , )••. 5    Şi mîndră de-a cătare Şi-apoi, pe lîngă toate, Şi fată de-mpărat. Uşor se duce nume De-un lucru bun în lume,
i o    Dar mai uşor de-un lucru Frumos cu-adevărat. Şi-n toată lumea vestea I-a mers, cum merg de-acestea Cînd trec din gură-n gură
15    Grăbit din sat în sat.
Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rîndunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii, 20    Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plîns durerea:
— „O, dă-mă cui ţi-e vrerea, 25    Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!"
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo, 30    Veniţi de undeva.
105
Cad fulgi pe cîmpul gol Şi plînge-o rîndunica Pierdută dintr-un stol — Pe-un larg adînc al mării
35    Spre-adîncul larg al zării Să duc corăbii multe Cu fata de-mpărat. De-amar ea nu mai poate: Inelul scump şi-1 scoate,
40     Din deget, şi-1 aruncă în marea ce-o străbat. — „Atunci, să ştii tu bine, Vom mai vorbi cu tine, Cînd mi-or găsi inelul."
45    Iar mirele-a-ngheţat.
La cuib venind acum, Sfărmat găsi ea cuibul Iar puii morţi în drum — Ea blîndă se supune
50    Şi face tot cum spune Bărbatul ei, şi-n toate Nu-i dă nici un cuvînt De plîngere; nu-şi frînge Nici minele, nu plînge,
55    Ci rabdă datul sorţii. Dar, tare-n jurămînt, E mută a ei gură: Nici dragoste nici ură N-arată, ci rămîne
60     De-a pururi un mormînt.
Prin pomi sînt laţuri mii, Prin aer zboară şoimii, La cuib pindesc copii — Şi iată! azi răsună 65     De multă voie bună Palatul tot; cu vuiet La rege robii vin. Un peşte-au prins în mare Şi-n el, în bună stare,
7 0    Inelul scump al doamnei. 1-1 dau, de sînge plin! Stăpînul îl priveşte Şi vesel se porneşte La doamnă-sa să-i spuie,
7 5    Scăpat de-atîta chin.
Aripele i-au frînt, Se zbate-acum de moarte în ţărnă, pe pămînt — — „De-acum tu nu mai plînge 80    Şi-n braţe el o strînge. Cu mîna cea purtată Prin sînge pe inel, Bărbia el i-o prinde: Dar braţele-şi întinde
8 5    Cu ţipet doamna-n aer, -
Uitîndu-se la el. Iar braţele-i deodată în vînt încep să bată, Mişcări părînd de aripi
9 0    Cu umblet uşurel.
Şi s-a nălţat în vînt Deodată rîndunica! E negru-al ei vestmînt, Că-n negru se purtase
100    De cînd se măritase!
De atunci ea vesel zboară Pe dealuri şi pe lunci Şi-ntr-una ciripeşte Şi-ntr-una povesteşte
105    Tot ce-a tăcut o viaţă De jale şi de munci. Şi cum fu desmierdată De-o mînă-nsîngerată, E gîtul rîndunelei
110    Ca sîngele de-atunci.
106
1
IDEAL
Venise fata de-mpărat Cu alte fete pe-nserat S-aducă apă din izvor — Din zări un tînăr călător, 5    Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor.
Iar fata de-mpărat i-a dus Cofiţa ei; şi cînd i-a spus Flăcăul cel dintîi cuvînt, 10    Ea să uită speriată-n vînt, Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt.
— „Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu, Să fii aici să-mi dai să beu —"
15    Iar ea, tot nemişcată stînd Cu ochii-n jos, şi tremurînd De lupta ei, tîrziu şi greu Rosti sfioasă: — „Gînd?"
— „Şi mîine poate... mai tîrziu... 20    Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu.
Sînt fiu de crai. Cărarea mea Pe-aici va fi... Ne vom vedea: De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu iubita mea."
25    Apoi plecă in grabnic pas... Avea atîta dor în glas! Era voinic şi tinerel, înalt şi tras ca prin inel: De-atunci şi ochii i-au rămas
30        Si inima la el.
II
35
Şi fata de-mpărat veni Şi-a doua zi, şi-a treia zi, Şi-n toate zilele pe rînd, încete clipe numărind, Tot aştepta doar o veni Flăcăul mai curînd.
Grăbitul soare scăpata, Şi fata tot acolo sta; Şi Noaptea umedă din văi 4 0    Venea pe-ntunecate căi;
Tîrziu în noapte-abia pleca Şi fata la ai săi.
„O fi bolnav! O fi murit! O, Doamne, el ar fi venit 45    De-atîta timp! mai ştiu şi eu!" Şi doru-i plîngător mereu Creştea, de presimţiri hrănit, Din ce în ce mai greu.
Trecu şi vara, şi trecu 50     Şi toamna, şi pe văi căzu Zăpada iernii, şi-apoi iar Sosi-nfloritul Cireşar — Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar!
108
109
55    — „Dar totuşi, azi el va veni... Nici azi nu vine... unde-o fi? Dar mîne va veni! Ştiu eu, Că-mi spune inima! Şi-al meu, Al meu de-acum în veci va fi;
60        Ce bun e Dumnezeu!
Tu, vînt de seară,-n calea ta Nu l-ai văzut venind cumva? Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut Prin multe lumi cîte-ai trecut? 65    Să-i spui, te rog, de-1 vei afla Că-1 plîng şi că-1 sărut!
Să-i spui că florile din strat Le ud şi cresc mai răvărsat, Dar florile pe-obrazul meu 7 0    Pălesc, că prea le ud mereu; Şi cîte-amaruri am răbdat Ştiu, biata, numai eu!
Că pentru dînsul, că-1 iubesc, Părinţi i-n drum mă ocolesc 7 5    Şi m-au gonit din casa lor; Că toţi ai mei azi nu mă vor! Sînt singură, pe căi trăiesc, Sînt singură, şi mor!"
Treceau drumeţi pe lîngă ea, 80    Şoptind, dar fata nu-i vedea. Treceau şi zilele zburind, Treceau şi luni, treceau pe rînd, Treceau şi ani, ei nu-i trecea Răbdarea, aşteptînd.
III
85    Auzi! ca valuri după val
Năvalnic tropotit de cal!
Şi sună văile-ndrăzneţ,
O, ăsta e voinic drumeţ!
Şi-n zarea lunei vezi pe mal 90       Un tînăr călăreţ?
— „Ochi dragi, de-atîta timp pustii! Mi-ai zis plecînd: aici să fii, Şi-aici, aici tu mă găseşti! Dar uite, obosit ce eşti! 95    Ştiam eu doar că ai să vii, Ştiam că mă iubeşti!
Dar ah, cît m-ai lăsat s-aştept! Dar unde-ai fost? O, spune drept! De-acum tu nu vei mai pleca, 100    Să-ţi laşi plîngînd iubita ta: O, vino, strînge-mă la piept... Ce bine mi-e aşa!
Şi nu mă-ntrebi, ce plîns nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun 105     în vorbe-atîta gînd pribeag,
Şi cum să-ncep... O, dă-mi toiag! O, cît eşti de frumos şi bun Şi cît îmi eşti de drag!"
Dar n-a venit!... Şi ea cu zor 110    Oprea din drum pe călător, Rîzînd cu hohot îi spunea Povestea ei; apoi plîngea: Ei l-au văzut, dar ei nu vor Să-i spuie ce făcea?
110
ni
115
120
Pe unde-i el? Nu s-a gătit De-ajuns acum pentru nuntit? O, nu! Pentr-un alai domnesc Atîtea lucruri trebuiesc Şi-atîta vreme! N-a venit Că-i tînăr şi-1 gătesc!
145
150
IV
Pe-atunci erau vlăstari în lunci Copacii de-azi, şi tineri prunci Erau bărbaţii. Colo-n sat Copile mici; ea le-a purtat 125     Pe braţe, şi e mult de-atunci, De mult s-au măritat!
Acum pe cîrje să proptea! N-avea puteri, şi tot venea. — „Pe-aici, pe-aici, e drumul lui. 130    E noapte-acum... ba încă nu-i... L-am aşteptat: atît aş vrea Să pot de-acum să-i spui!''
Dar într-o seară ea simţi Că azi e cea din urmă zi: 135     Ori vine azi de undeva Iubitul ei şi-o va lua, Ori dacă nu, cînd va veni El n-o va mai afla.
Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat i'iO    Să se rădice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simţea Că-n veci de-acum nu va putea Să plece, nu, şi nemişcat Sta sfîntă, şi murea.
155
160
165
170
175
180
Veni atunci din răsărit, Pe drum o babă. S-a oprit, Căci auzise la izvor Gemut ca de creştini cînd mor — Şi capul fetei l-a proptit în poala ei uşor.
— „De jale plîng... Nu pot să-nec Amarul gînd că, iată, plec
Şi n-am putut să-1 văd măcar O dată! Ah, e gînd amar! Dar sus, în lumea-n care trec, Al meu va fi el iar!"
Iar sfinta Vineri o privea
Cu milă. — „Uite!" — zise ea —
— „Un veac de om tu aşteptînd Robit-ai fost de-un singur gînd — De-ai fi ştiut tu, draga mea,
Aceasta mai curînd!
El şi-a uitat de ochii tăi! De mult s-a-ntors pe alte căi, Căci lui menire i s-a dat — S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat; Flăcăii lui au alţi flăcăi: E Negură-mpărat."
A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit Şi-apoi o linişte de veci!
— „Din lumea asta într-alta treci, Şi nici nu ştii, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!"
Şi sfinta Vineri s-a plecat Spre moart-apoi, i-a sărutat închişii ochi: — „Te depărtezi Cu dragul gînd, că ai să-I vezi! Oh, omule, eşti înşelat în toate cîte crezi!
112
8
113
A ta e mergerea mereu Spre ţintă — drum îngust şi greu Dar ţinta niciodată nu-i A ta! Şi-n gînd tu tot ce-ţi pui 85    E numai vis, căci Dumnezeu Te poartă-n voia Lui!"
ŞTRENGARUL VĂILOR
Văzui prin văi al verii dulce vînt, Ştrengar frumos cum toţi pribegii sînt — Tîra mantaua-n urmă-i pe pămînt.
Plecînd vreo creangă-n drum o săruta, 5    Gînta o doină-ncet, şi-ncet cînta Gulcatul cîmp de iarbă sub manta.
„Mi-a zis mai ieri al văii tînăr crin: «Ai casă tu şi fraţi, voinic străin, Tu cel cu ochii rupţi din cer senin?»
10    «Am mamă-n deal, şi-albastră-i haina ei, Dar n-are brîu şi-adună sfori de tei; Iar tata-i dus să intre-argat la zmei!
O cas-avem şi noi pe-un vîrf de scai, Opt fraţi ce-i am s-au dus să vadă-n rai 15    De bea şi-acolo vin popa Mihai.»
Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat! Puteam să-i spun că-s dascălul din sat Şi văr cu Por şi Darie-mpărat.
De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui? 20    Nici eu nu ştiu de unde sînt şi-al cui, Prin vămi eu nu dau seamă nimănui.
115
8*
Eu sint copil al codrilor de fag, Alerg şi cînt, şi-n sîn aş vrea să bag Să fie-al meu de veci ce-mi este drag.
în zori mă duc pe-o margine de rîu Şi stau şi scot cavalul de la brîu, Prin lan mă joc cu spicele de griu.
Cînd trec copiii, sub tufă eu mă strîng, Deodată sar şi sun tufişu-n crîng, Şi-mi pare-n urmă rău cînd bieţii plîng.
Spre cei trudiţi cu boare eu mă plec, Pe fete-n şes cu glume le petrec, Şi-nvăţ pe toţi să cînte pe-unde trec.
Sărut neveste-n lunci şi flori le-adun, Străin cum sînt, ce-mi pasă ce le spun — Hei, cucuie, tu-mi eşti tovarăş bun!
Grozav ce-mi e fălosul de stejar: Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar, Că-n lumea ta trăieşti şi tu-n zadar!
Hoho, stejare-al meu! Tu cine eşti? Pămîntului faci umbră, şi vorbeşti Cu norii-n dodii tu şi-ndrugi poveşti!
Trăiesc şi eu pe vrerea Celui-sfînt: De n-ar vrea El să fie-n lume vînt De ce m-ar fi făcut aşa cum sînt?"
20
CUSCRI
Bătaia cea rară-n ceasornic
Acum a-ncetat. Hatmanul se uită mirat Deodată la marele vornic — — „E vînt şi pe ape-a-nnoptat 1"
Dar ce-au fost acestea cuvinte,
Şi-aşa din senin? Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă nainte, Dorindu-şi norocul din plin.
Şi-acum ei deodată tăcură
Cu ochii-n pămînt. Vorbi parcă glas din mormînt — Ce vorbe-avu vornicu-n gură, Cu noapte, cu ape, cu vînt?
Nici unul nu-ncearcă să rupă
Tăcerea. Le mor Mărgelele vinului lor în plina şi-uitata-le cupă, Şi-un gînd li-e pe inimi zăvor.
E noapte şi vîntul e rece
Şi norii-s a ploi. Mai steter-o vreme şi-apoi Hatmanul se scoală să plece — Aşa-s de-obosiţi amîndoi!
117
Dar vornicul n-are-alinare. Scutelnici chemînd:
— „Să-ncalece zece-n curînd!" Cu zece, el însuşi călare,
Dă pinteni şi-aleargă tăcînd.
Copitele sună prin noapte, Şi-i vînt jşi e nor.
— „Mai iute, voinici, că eu mor!" Miraţi ei se-ntreabă cu şoapte
De fapta stăpînului lor.'
Nu-i umblet, e goană nebună,
Sălbatec un hop, Cum fug cei ajunşi de potop — Deodată un tropot răsună Din stînga, de cai în galop.
Răspîntia căii le-aduce Un stol cunoscut: Hatmanul! E parcă făcut! Prin noapte el unde se duce, De-ai săi slujitori petrecut?
S-opriră din goană pe-o clipă
Bătrînii boieri — Dar nu! Au fost numai păreri. Tăcuţi ei s-alătură în pripă, Dînd goanei sporite puteri.
Ei n-aveau nimic ce să-şi spuie
Şi nu s-au mirat. Acum ei vedeau răsfirat Ce-amar li-e ursit să-i răpuie: E vînt şi pe ape-a-nnoptat!
Mai iute, mai iute! Prin ape
De-a dreptul de tot. Luaţi-mi şi Dunărea-not Şi cine-i cu zile, să scape! Şi-aleargă voinicii cît pot.
Gînd soarele-un drum dimineţii
Prin nori i-a făcut, El numai pe doi i-a văzut, Pe doi, că pe cale drumeţii 65     Pe rînd de-oboseal-au căzut.
Mirat el vedea de pe-un munte
Ga dou-arătări Alături boierii călări Şi-a bărbilor Dunări cărunte 7 0    Săltîndu-le vîntu-n suflări.
Departe-i petrece pe cale,
îi vede c-abat La dreapta spre marele sat Şi-n satul acela din vale 75    La casa cea mare-au intrat.
La vornic e plînset în casă
Şi fum de făclii. Alături, sărmanii copii Dorm fără de suflet, pe-o masă, 80    Frumoşi şi cuminte ca vii.
Pescarii pe apă-i văzură,
Pe-amurgul fatal, Şi-ntoarsă pe-o dungă de-un val Zbătîndu-se luntrea, căzură 85    Şi-acolo periră la mal.
Tu-ţi plînge-aeum, vornice, fata
Hatmane, pe-al tău, Boceşte-ţi frumosul flăcău, Daţi chiote! Totul e gata, 90    Şi-n umbră pîndeşte Ceas rău!
118
30
O NOAPTE PE GARAIMAN
35
Scoboară degrabă ciobanul La tîrlă cu oile lui. E seară pe culme, şi nu-i: * Se-ntunecă-ncet Caraimanul 5       Cum nu-1 mai văzui.
Stau neguri pe Jepi, pe Furnica, Şi neguri pe Vîrful-cu-dor: Se lasă din umedul nor Tăcerea şi noaptea şi frica io       Pe culmile lor.
S-a stins după muceda stîncă Şi ultimul roşu de-apus. Deodată, cu soarele dus, O noapte cumplită şi-adîncă 15       Se varsă de sus.
Iar alta se urcă din vale Cu spaima eternei tăceri — Ah, cum a fost ziua de ieri? Grozave sînt, Noapte,-ale tale 20       Tăcute puteri!
N-aude urechea, nu vede Nici ochiul nimic Şi de viu Te pari îngropat în sicriu Şi sufletu-n tine se crede 25       Un pom în pustiu!
Aşa înaintea creării A fost tohu-bohu, socot: Plutea peste-adînc Sevaot, Şi, neştiutor al mişcării, Sta haosul tot.
Aici, în sălbateca noapte Cunoşti ce e vecinie şi sfînt, Ce soli ai vieţilor sînt O rază şi cîteva şoapte Pierdute de vînt!
120
30
MUNTELE RATEZAT
Muntele şi-aeum ascunde între nouri fruntea lui; Trăsnet cînd prin stînci pătrunde Dintre stînci şi-acum răspunde 5    Vulturu-ngrijat de pui.
Fiarele şi-acum îşi cată Sus prin codri adăpost, Turme cînd pe culmi s-arată — însă vîrfu-i niciodată io    N-o să fie cum a fost!
Că pe culmi atunci, pe creste, Uriaşi trăiau cumpliţi, Gu copii şi cu neveste. Noi ştim numai din poveste, 15    Gă-s acum de mult periţi.
Ici, pe-un munte, cîte unul. Altu colo-n pisc era; Cînd vorbea, urla ca tunul; Gînd fugea pe culmi nebunul, 20    Supt el locul tremura.
Noi le ştim, românii, toate, Că trăiam şi-atunci pe-aici. N-aveam grija lor, nepoate: Le păream prin vale poate 2 5    Nişte biete de furnici.
Şi trecură vremi, trecură, Uriaşii puţintei Tot mai repede scăzură. Cei din urmă cari văzură Sfîntul cer, îi ştim pe trei.
Un flăcău şi două fete; Nimeni altu-n lung şi-n lat. Ele-umblau nemîngăiete Şi-ntre ele-o ceartă dete, Cui să-i fie el bărbat?
Preţul fu, ca-n vremi trecute, O cetate-n munţi la nori: Care-o va clădi mai iute. Deci clădiră pe-ntrecute Mînioasele surori.
Dar în dimineaţa-n care Cea mai tînără-şi avea Gata turnul ei cel mare, Ceealaltă-n supărare, De pe-alt munte cum privea,
Fier de plug luind în mînă Azvîrli spre turn cu el, Şi-a izbit aşa păgînă Zidul cel de-o săptămînă, Retezîndu-1 aşa fel
Că şi culme şi cetate, Cu flăcău şi fată-n zbor, Toate fost-au spulberate Şi prin văi întunecate S-a nălţat mormanul lor.
Ea, cea singură-n viaţă, Hohotind porni acu Şi-a perit pe culmi prin ceaţă. Dintr-această dimineaţă N-o ştim ce se mai făcu.
122
123
Noi, românii, ştim aceste, Că pe-aici ne-avurăm rost
65
Cînd trăiau capcîni pe creste: Multe ştim, că multă este Vremea de cînd ştim ce-a fost.
7 0
Vezi pe-un deal acolo satul? Dealu-ntreg e un mormînt: Piscul ras din Rătezatul. Moarta fată şi-ngropatul Uriaş acolo s'înt!
ŞARPELE-N INIMĂ
M-ai strîns ieri cu mînie-n crîng .
De braţul stîng — De ce mă spui la toţi că plîng?
„Să nu te văd cu vrun flăcău, 5       Că dai de rău!"
Dar ce, mă rog, sînt robul tău?
N-am plîns şi nu te lăuda!
Am plîns, ba da, Dar nu pentru mustrarea ta!
io    M-au întîlnit aşa pe drum, Mai ştiu eu cum, Iar tu eşti mînios şi-acum!
Şi-a fost şi soră-ta cu ei; Veneau tustrei, 15    Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei?
N-am voie nici atît, eu nu?
Dar ce crezi tu, Şi ochii să mi-i scot de-acu?
Ai răsărit ca din pămînt — 20        Ei, Doamne sfînt,
Iţi sînt nevastă, soră-ţi sînt,
125
De nu mă laşi din ochi mereu?
Nu pot şi eu Să mă-ntîlnesc cu cine vreu?
25    „De unde viu? Ce cat în prund? Ce flori ascund?" Eşti mamă tu, ca să-ţi răspund?
Şi-uitîndu-te şi-n jos şi-n sus Scrîşnind mi-ai spus: 30    „Săracă fată!" şi te-ai dus.
• Săracă! Dar de ce să fiu? Pe suflet viu, Cu nici o vină nu mă ştiu.
Apoi de ce tot spui şi spui 35       Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui?
Ce semn? Tăcui aşa mereu,
Că-mi fu cu greu, Şi ce-ţi puteam răspunde eu?
40    De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi, Tu, printre dinţi, Mi-ai fi răspuns la toate: minţi!
Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi! Te-nveninezi, 45    Şi toate cîte-ţi par le crezi!
Şi-am plîns şi ieri, gîndeam că mor
Că-mi tot dai zor Să-mi afli vina-n faţa lor.
De ce mă chinuieşti tu vrînd? 50       De ce ţi-e-n gînd
Mereu să mă tot vezi plîngînd?
T
Vrăşmaş de veci de te-aş avea,
Tu n-ai putea S-acreşti mai rău viaţa mea!
55    De-s rea, tu bate-mă să zac, De-ţi e pe plac — Dar nu-mi scorni şi ce nu fac!
126
CONCERTUL PRIMĂVERII
Chiar acum din crîng venii Şi c-o veste bună!
Iarăşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii, Mergem împreună.
Vrei programă, lămurit?
Stăi puţin să caut. Cucul, un solist vestit, De printr-alte ţări venit,
Va cînta din flaut.
Cântăreaţa dulce-n grai,
Cea numită „perla Cântăreţilor din mai", Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei" Corul dintr-un fag înalt. Vor cînta-n sopran şi-n alt
Graurii cîmpiei,
Turturelele-n tenor, Şi-alto voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor Fel de fel de-orchestre,
128
Soi. ' <>k,«s)\VvA
%
CW**** >mk WV ti^.
^«mt «**Xef KoaW A». '«&« \@%
W "X» ,tiv a ^a*^«\X«x
Trei strofe din poezia Roata morii, Biblioteca Academiei 1ondul Coşbuc
Moara coşbuciem-lor... Roata morii
Vwiui ^VAk "^AK\   hsXxA •v.HaA
v
2     tKv?      y • »vA**a v\; -• \z t
^ \>«\> ti-' CNW   \ 9*»   W *vKv&* >\l\U,
■ *5
<v ţ. Vv» , <ÎV« -*\ >>i   •NfvjviJ "V-v-v   CC   v. iACv.*\& VW «VW \*«vkv,  lv* W> \U\Nvu\ WvÂ^^a"
Ştrengarul văilor, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
"«•"•-'"VIA *~"
%%%
r11
«2 <v
îs»;*
3
fei/* ^
3
1
''2-
14
<Ljf %■
A
"1
P
JO y> O
u
C O
t3
ra
o
O)
a
.""■A tc %C <■<. 4v
Fragment de variantă   a  poez;ei   O   noapte pe CaraimaH, Biblioteca Academiei, Fondul Co.-jbuc
Us»4 \V* ^oJţ. vAu
Concertul primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
tiv»
Xull<! «Xoy^A WtţVa
ţv<\.v>«J C£Saxj y, sa
\i - jA\<.  •**t*  *.vC\cvkx
CowcotuZ primăverii, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
r^Ş?* >?
fJfc *  *   * *
«   «   * »
l'Jil Ju
Zitirul
ttlitlf
Pitixk'-Vcirâ
ZiamZ wnwj pierde-vară, coperta primei ediţii, 1902
Voci de gaiţe cari fac Să scoboare ploaia, Şi-ntr-o scoarţă de copac O să bată tica-tac 30       Tactul gheunoaia.
Iar naţionale-apoi,
Cobze şi-alte hanguri, Glas de fluier şi cimpoi, Pitpalaci şi cintezoi 35        Şi-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Pînă chiar şi surzii, Gînd vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc 40       Din tilincă sturzii.
Vom cînta şi noi ce-om şti,
Gîntece din carte. Şi, de va putea veni Vîntul, şi el va doini, 45        Că e dus departe.
Cine-i contra, să-1 vedem,
Ca să-1 ştie soţii! De-aveţi chef, tovarăşi, blem Ura-n cer! Cu toţii-avem, 50        Mergem dar cu toţii!
9 — Opere alese, voi. II
r
i
25
30
FLQAREA-SOARELTJI ŞI MACUL
i
Se-ntrebau, vorbind odată, | Două flori pe şes:
— ..Vecinie stai ingîndurată, Roşie şi mîndră floare!
5    Ce-ai pe suflet de te doare, Şi suspini ades?"
— „Stau aşa! Mi-e dus şi gînclu) Şi mi-e somn mereu.
Dar tu, capul tău plecîndu-1, i to    Pentru ce eşti tot trudită?"
— „Cum n-aş fi, căci nedurmită Sînt în veci şi eu.
Cînd amurgu-n văi se-ngînă, Vine din apus 15    Un flăcău; mă ia de mînă, Dă din cap şi semn îmi face, Tac şi eu că şi el tace
Si zburăm în sus. I
l
Peste mări, eu nu ştiu unde, 20        Peste munţi cu flori.
Nu-1 întreb, că nu-mi răspunde, Şi zburînd prin lume-moartă, El mă lasă-n rai la poartă Strajă pînă-n zori!"
60
Tristă zise ceealaltă:
— „Lungă cale ai! Floare galbenă şi naltă Şi cu-aşa de mîndru nume. Ce vezi tu pe ceea-lume,
Strajă pînă stai?"
— „Ce să văd! Deschide cerul Mîndrele lui porţi,
Şi-mpăratul vine, Lerul, Iar cu el, în haină albă, Vin purtînd cununi de nalbă Suflete de morţi.
Şi e cald şi e lumină.
Şi-ori pe unde treci, Valea de copii e plină, Prinşi de mîni îşi joacă jocul, Iar de cîntec plin e locul,
Plini de flori în veci.
Dar de ce suspini tu oare?"
Zise ea apoi Cătră ceealaltă floare,
— „Şi de ce m-asculţi mirată?" A răspuns, pornind deodată,
Cea cu roşii foi:
— „Ah, suspin că tot ca tine Strajă stau şi eu!
Din apus un tînăr vine Tot aşa, cînd amurgeşte; Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte, Şi zburăm mereu.
Şi mi-e ciudă cum se poate
Nopţile s-alerg. Uite, ziua, ştiu de toate; Seara însă plec uitucă: Nu ştiu unde-o să mă ducă.
Ştiu numai că merg.
l îl
9*
Stau la poartă-ntunecată Şi-ntr-un loc cumplit: Nu văd soare niciodată, Numai neguri şi furtună, 65     Şi prin nori un colţ de lună Mort şi-ngălbenit.
Şi vin suflete-amărîte;
Ochii lor, izvor: Udă haine mohorîte, 70    Udă pietrele pe cale,
Şi pornesc ca rîu la vale Lacrimile lor.
Ah, şi-n chinul lor cel mare
Ei, pe piept, icnind, 7 5     Pumnii-i strîng aşa de tare
Că-şi pătrund prin carne pieptul Şi sub coaste ei de-a dre*ptul
Inima şi-o prind."
— .,Amîndou-avem o soartă", 80        Suspinînd vorbi
Floarea care-a pururi poartă Ochii dornici după soare:
— ..Dar voinicul tînăr oare Cine poate fi?
85
9 0
Din apus mereu săracul,
Vine blînd şi bun." — „Nu-1 cunosc", răspunse macul Dar pe cînd vorbeau cuvîntul, Se opri-ntre sălcii vîntul
Şi-asculta ce-şi spun.
A zîmbit şi-apoi cu jale
Şuierînd s-a dus Trist pe lîngă rîu la vale. O să vie dînsul iară 95    Pe la flori în fapt de seară,
Singur, din apus!
ÎN ŞANŢURI
10
15
Burcel în şanţ muri strivind
O tigvă păgînească, Şoimu-n rădan căzu răcnind:
Moldova să trăiască! Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea, Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.
Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întâmplare Intre flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare. Iar cînd muri, strivind în şanţ
O tigvă păgînească, Strigat-a bietul dorobanţ:
Muntenia să trăiască!
Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor Găzură-n şanţ deodată;
Strigînd deodată ţara lor 20 Gea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea Căzut şi căpitanul
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchisi sărmanul.
133
25
El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere, Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
Privindu-i cu durere. Şi zise-apoi: „O ţară e
30
Cum una ni-e mînia! Muntenia, Moldova — ce?
Trăiască România!"
O POVESTE VESELĂ
Atunci şi Şoimu şi Burcel Cu faţa înseninată
35
Spre-acelaşi loc, spre nord privindT Şi sus apoi, tăria,
Priviră lung şi-adînc la el, Şi-au tresărit deodată.
Pe negre căi soseşte mortul La Aheron. — „Voiesc să trec. Aici dovada că sînt grec.
Toţi trei strigar-atunci murind: Tră iască Rom ân i a I
Şi-aici am paşaportul."
5    — „Kala1. In colţ un loc e gol — Dar dă-mi obolul înainte." — „Obolul? Nici nu-mi dă prin minte! Să nu-mi vorbeşti de-obol.
Spurcatul duh al tău să-ntrebe 10    Ce geniu sînt, ce facl-am fost; De-obol să-ntrebi poporul prost, Să-ntrebi nedemna plebe.
Netoţii vulgului profan Lui Hades îi adună mintă, 15    Lui Cerber îi aduc plăcintă Şi-n gură ţie un ban.
Dar tot ce fac e şi nelogic Şi lucru învechit şi rău — Tu tot nu ştii că banul tău 20       E simbol mitologic?
1 Bine (gr.).
135
Şi nu-nţelegi, luntraş albit, Cu ochi încinşi de flăcări roşii, Ce idioţi ne-au fost strămoşii, Şi noi ce neam orbit!
25     Eu sînt neoplatonic, frate, Şi-n Carpax un sotir vedem, Iar Carpax ne-a-nvăţat s-avem Idei înaintate.
Sau crezi ce-a spus Homer? l'n biet
3 0     Nebun! Homer e numai nume,
Homer nici n-a trăit pe lume Şi nici n-a fost poet.
-Nu vezi cum toarn-o epopee Din versuri fără nici un fond; 35     C-un prinţ şiret şi vagabond îţi umple-o Odisee.
Şi-acest Homer neghiob făcu
Din Zevs un zeu. Povestea-i tristă.
Căci Zevs al vostru nu există,
4 0        Cum nu exişti nici tu,
Nici Stix, pe care treci tu morţii! Cînd însuţi tu eşti numai mit, ' Ce-obol îmi ceri? Eşti un smintti. Tu paznicule-al porţii!"
4 5    Cu toţii au stat uimiţi privind, Asa de iute-a fost navala Cuvintelor cari alandala Porniră sforăind,
Dintr-alte lumi aduse, parcă, 50     Dintr-alte guri ce-aveau alt rost. Sta însuşi Caron ca un prost Uitînd de lac si barcă.
Apoi o mînă-ncet şi-a dus La cap, la piept şi la picioare, 55     S-a tras de păr, văzu că-1 doare Şi-atunci sări in sus.
— „Ce-mi tot îndrugi aici, sărace, De-Omer şi Stix şi Zevs din cer? De-obol e vorba! Şi ţi-1 cer:
60        Mi-1 dai, sîntem pe pace.
De nu mi-1 scoţi, am să-ţi arăt Că nu sînt mit. O dată gata — Obolul! că ridic lopata Şi-ţi trag pînă te-mbăt!"
65     — „Să-mi tragi! Eu am obolul meu, Am trioboli, şi ca lumina De-argint curat, şi din Aegina — Am drahme, dar nu vreu!"
— „Nu vrei? Atunci te duce dracul 70    Cu neoplatonism cu tot!
De-1 ai în gură, am să-1 scot, Şi-nfund cu tine lacul!"
Lăsînd mantaua jos, voinic Făcu luntraşul săritura: 7 5    L-a prins de fălci căscîndu-i gura, Privi-n gîtlej..., nimic!
I-a smuls din spate-apoi vetsmîntul, L-a-ntors, l-a scuturat, dar vai!
— „Nici copcii tu la haină n-ai 80       Şi bate prin ea vîntul!"
Şi rîse-apoi: — „Acum eşti gol! Salut pe Carpax! Sănătate Ideilor înaintate — Dar vorba e de-obol!
136
137
85    Tu ai un paşaport, vezi bine! E mit şi el? De ce-1 arăţi? Văzut-am noi şi de-alte daţi Pe-aici zevzeci ca tine!''
Rîdeau în cel mai vesel chip 90     în luntre toţi, cătîndu-i banul... Nu însă şi Clearh Spartanul, Ci,-ntors spre Melanip:
— „Aşa fac ei viaţa-ntreagă, Că este-apucătura lor. 95    Smintesc credinţa din popor, Pe ZeA^s din cer îl neagă.
Hulesc pe-Omer ca pe-un pitic, Dărîmă vechile tradiţii, Dar nu pot pune-n loc, smintiţii! 100       Nimic în loc, nimic!
Ei spun c-ar crede-ntr-alte cronici Cînd nu le ai, în ce să crezi! De-a pururi sar ca nişte iezi Aceşti neoplatonici.
105    Şi-ascund ce-i lucru evident
Prin fraze mari şi prin injurii Şi-acopăr, cu puterea gurii, Că n-au nici un talent!'
BORDEI SĂRAC
Pe-ai tăi, pe rînd pe toţi i-ai adunat Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine. Şi-adormi şi tu, bordei nealinat. E linişte-n văzduh, şi noaptea vine 5    Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat Zîrnbi-va-ndată discul lunii pline.
Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic Să creşti un stol de suflete sărace. A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic 10    Şi cel mai drag al tău... şi parcă tace. Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic, Pui capu-n piept, zîmbind, şi-adormi în pace.
E vremea să te-alini. Scurmat de vînt, Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne, 15    Trăieşti din mila lor pe-acest pămînt. Vai cum se zbat s-agonisească pîne, Sînt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sînt — Şi-acum ei tac şi iar vor plînge mîne.
Dar, poate crezi că va pluti mereu 20    De-a lungul nopţii pace-adormitoare? Acum tu crezi, sărman bordei al meu, Că-n alb veşmînt din cer o să scoboare Un înger blînd! Dar nu ştii ce ştiu eu: La noapte-un Duh cu hohote-o să zboare-
139
Porni-se-va, de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit şi-urmat dintîi de şoapte
Aşa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plîng prin lanurile coapte,
Şi-apoi sosi-va şuierînd pe sus
Cel vecinie mînios din miazănoapte.
Prin somn tu vei simţi trecînd fiori Prin trupul tău, şi deschizînd privirea Vei sta cutremurat; acum tu mori! Din mii de părţi s-a-nvîrtejit perirea: Cîmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori, Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea!
Tu-n pază suflete de oameni ai!
Să nu te dai! De te-o strivi pe tine,
Sînt toţi ai tăi perduţi! Să nu te dai!
El vine mînios, el vine, vine —
Te va urni din locu-n cafe stai,
Va smulge stuhul tău cu braţe pline.
Şi-ai tăi, deştepţi, vor plînge iarăşi toţi, Cînd el te va-ncleşta să te ridice. Trosnind te vei lupta ca să te scoţi Din mîna lui, dar ca un snop de spice, Tu strîns vei fi de el; şi ce să poţi, Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice!
Veţi fi puţin de-a valma amîndoi Şi nu vei mai avea-n curînd putere, Gemînd tu vei cădea strivit apoi. Vai, nu te va durea a ta durere, Dar uite-ai tăi pe cîmp desculţi şi goi, Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere!
Cu hohote de diavol va-ndrepta Şi-asupra ta va netezi nămeţii. Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta, Vai, nu de aspru ger al dimineţii, Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta: Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii!
UMB RĂ
Dacă tu vei căuta Să se nalte pacinic fumul Jertfei tale, nu uita Că, de ai spre soare drumul, 5    Umbra este-n urma ta.
Rob tăcut, pe care-1 cheamă Domnul său c-un gest tăcut, Ia aminte plin de teamă Orice gest i-ar fi făcut io    Şi de toate ţine seamă.
Umbra-i robul, cînd urmezi Drumul tău spre soare ţîntă: Nu te supără, n-o vezi; Chipul ţi-e-n lumină sfîntă, 15     Şi-n lumină naintezi.
Dar cînd vii de dimpotrivă Soarelui, ea-i sfetnic rău: Stăruind nemilostiva, Să-nnopteze chipul tău, 20    Ce supărăcioasă fi-va!
Umbră, soare,-al jertfei fum' De prisos mi-e tîlcul, dacă N-ai putut să-1 prinzi. Şi-acum Poţi s-alegi! Eşti cel ce pleacă, 25    Eu sînt cel de mult pe drum.
14)
PRIN MEHADIA
Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Garul-mare scoborîse jos de tot spre miazănoapte Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi; Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.
Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii. Eu mergeam pe strimta cale de sub marginea pădurii, Obosit şi de mînie şi de drum îndelungat. Uneori izbea copita calului descălecat Pietrele,-ngrozind tăcerea cîtă mă-nsoţea pe cale. Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra
vale.
Vîntul zbuciuma frunzişul şi prin stînci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.
Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre
moarte,
Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă
poarte,
Unde-o vrea. Mînia-n suflet parcă-mi tot sporea pe
drum
Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.
Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al
vieţii!
Cînd ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii, Sufletu-mi simţii deodată liber şi de uimire plin: încetase-acum şi vîntul, cerul scapără senin. Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna
Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa Muntelui, şi pînă-n vale ca şi ziua luminînd. Iată turle de biserici cum s-arată rînd pe rînd, 25    Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate, Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate, Iată, dealuri pe-unde viia îşi întinde viţa ei. Riul colo-n negre maluri ca un fulger cu schintei Ce-alergind în strîmbu-i umblet a-mpietrit păstrîndu-şi
locul
30     Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul Potolit ardea prin noapte lîngă carul ocolit De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit, Tulnicul cel trist la cîntec şi cu întorsături duioase, Şi cîntau cuvinte-ecolo, din adînc de suflet scoase —
3 5    Prin atîta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.
Trăgănat plîngea-n răstimpuri cîntecul ardelenesc:
„Colo-n vale la fîntînă Două fete spală lînă".
142
DINTR-O POVESTE
IN MUZEU
Port străin şi cărţi străine, Tot ce din străini ne vine: A ne-ntrece cu ocara Şi-a batjocori mereu Ori hulind pe Dumnezeu Şi nesocotind bărbaţii Care ne ridică ţara, Ori umblînd ca apucaţii Să ne batem vecinie pieptul: De-am fi oricît de nemernici Să ne credem toţi puternici, Toţi cu cap şi toţi cu dreptul De-a fi călcători de lege Şi-ntr-un sat fără de cîni: Astea sînt deocamdată Voi, iubiţii mei români, Marfa cea mai căutată. O, dar nu te-nspăimînta: Nu la noi, se înţelege, Gi-ntr-o ţarâ-ndepărtată Sub pămînt pe undeva.
20
144
Iar ulciorul mi-a vorbit, Vrînd, se vede, să mă mustre — „în colibile lacustre, Stind pe scaunul cioplit
De-un druid, eu fui podoaba Tribului întreg; şi-mi fu Drag pe-atunci. O vezi şi tu: Eu şi cu Dalvine roaba,
Fost-am de-un etrusc isteţ Peste lac în luntre-aduse. El sub laviţe-avea puse Multe altele de preţ,
Cari pe-acele vremi senine Artă şi minuni erau! Astăzi hîrburi poate stau, Bietele, pe-un raft cu mine!
Şi din toate şi-a ales Capul cetelor ilire Un u!cior — să nu te mire Că suspin aşa de des —
Un ulcior, şi-o roabă, biata! Văd trecînd pe-aici femei, Şi-mi evoc mîndreţea ei, Şi-n etern slăvi-voi fata
145
io
25    Cea de-acum opt mii de ani! Poate, albele ei oase, Din nămolul apei scoase, Poţi şi tu cu doi-trei bani
Să le vezi aici, străine, 30    Ori altunde-n vrun muzeu. Am perit, şi ea şi eu, Cînd din văile vecine
Au venit arcaşii goi, Mulţi şi tari, zvirlind tăciunii. 35    Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,
însă cei mai mulţi periră. Şi de-atunci, pe fund de lac Şi-astăzi părţi din mine zac. 40    Iar pe cîte Ie găsiră
Le-au adus aici, punînd Ciob la ciob ca să mă-nchege. Ah, dar ce pot înţelege Cîţi îi văd pe-aici trecînd?
45    Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost: Eu, ce-ntr-alte vremi am fost Ultima putinţă-n artă.
Şi desenul meu! Uşor 50    C-un cărbune de pe vatră
Mult mai bine-1 fac pe-o piatră Azi copiii-n jocul lor!
Tu ai sufletul mai larg, Scapă-mă! Ce chin ai stinge, 55    Dacă-n lături m-ai împinge Ca să cad şi să mă sparg!"
Cît m-a-nduioşat ulciorul! Şi aş fi vrut să-i fiu pe plac însă ce puteam să fac? 60    Să mă vază păzitorul,
Iar a doua zi, fatal, Să m-arete prin ziare: „Un nebun, pe cît se pare în muzeu, şi-un criminal!'
65    Şi-am întors fără speranţă Ochii şi-ncepui s-admir Cum steteau pe raft în şir Acele de siguranţă.
!
I
146
10-
FURTUNA PRIMĂVERII
POMUL CRĂCIUNULUI
Precum aduce-n sirg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vînt grăbit Cu norii după el cum vine.
Urlînd le cîrmuia cărarea Purtîndu-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimînte zarea.
Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cint de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.
Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimîntată De-atîta spaimă ce făcu, De-abia veni, perind deodată.
S-a dus cum a venit. Departe Spre-adîncul orizont s-a dus Si spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi rîde soarele lui marte!
148
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu,
Şi numai cîte-un viscol o bate uneori.
Ea plînge-aUmci cu hohot, cuprinsă de fiori.
5    Şi tace-apoi şi-adoarme cînd viscolele pier. în noaptea asta însă vin îngerii din cer
Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad Şi cîntă-ncet; şi mere şi flori din sîn le cad.
Iar florile s-anină de ramuri pînă jos 10    Si-i cîntec si lumină si-aşa e de frumos!
1
Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i, Se bucură şi cîntă ca îngerii şi ei.
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimise dintr-însa Dumnezeu.
f 15    Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii
Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării.
Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus, Şi îngerii, o, cîte şi cîte i-au adus!
' Dar el e bun şi-mparte la toţi cîţi îl iubesc,
-2 0    Tu vino, şi te-nchină, zi „Doamne-ţi mulţămes
* 149
T
GROPARUL
El cîntă, să-i treacă din vreme, săpînd, Şi hicru mai spornic să-i pară,
Şi galbene oase le-aruncă pe rînd
Din groapă pe lutul de-afară, 5     De cîte ori însă aruncă vrun os,
Găseşte vro glumă şi-o vorbă pe dos Să rîdă de bietele oase.
O hircă el scoate din negrul pămînt, Dar nearuncîndu-o bine, 10    Ea cade de-afară de-a dura-n mormînt.
— „Ge-i, hîrco? E tartoru-n tinei De-ţi place şederea cu viii la sfat, Haid' vino vrodată-n plimbare prin sat!"
Iar hîrca răspunse: — „La noapte!"
15    Groparul se nalţă deodată-nlemnit Şi-i piere răsufletu-n gură. Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit?
Căci limpezi cuvintele fură. „La noapte!" Rostite puternic şi rar — 2 0    Şi-aşa fioroase şi reci i se par
Şi sapa şi lutul şi groapa.
El lasă lopata şi sapa-n mormînt Şi lucrul negata şi-1 lasă. La nimeni pe cale nu spune-un cuvînt, -5 Nu spune nevestei acasă.
El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce-napoi; Şi scăpată ziua, se-ntunec-apoi
Şi-i noapte, şi-n pat el aşteaptă.
Alunecă uşa deodată-n ţîţîni 30 Şi-n prag un schelet se iveşte.
îi scapără ochii, şi mişcă din mîni Şi capul îi scade şi-i creşte.
Iar oasele-i toate mişcindu-se rar
Pe unde se-ncheie mai mucede par 35 Şi sună ca sloii de gheaţă.
— „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit
Şi-ai zis să te caut odată. Ce bine-i cu viii şi iat-am venit,
Căci morţii au vorbă jurată!" 40    Groparul întinde, de groază cuprins, O mînă spre oase, dar braţul întins
Se-ncurcă prin recile oase.
El ţipă, se scoală şi repede-acum
Luînd într-o mînă toporul, 45     împinge scheletul din casă pe drum, Şi trage pe uşă zăvorul.
Iar mortul de-afară: — „Nebune ce eşti!
Pe unul cel singur degeaba-1 goneşti,
Că mii eu chema-voi cu mine!"
50    Trezită de ţipet, din pat a sărit
Şi-aprinse-un opaiţ nevasta.
— „Feritu-ne-a Sfîntul şi nu ne-a ferit!"
Ce vorbă ciudată fu asta? îşi vede bărbatul cu ochii-ncruntaţi 55    Stînd strajă la uşă şi-n pumnii-ncleştaţi Gătit de lovire toporul.
îl strigă pe nume. Se uită-napoi
Spre strigăt şi lasă să-i cadă Toporul din mînă şi-n tremur apoi 60 în colţ el se strînge grămadă.
150
151
j
Ca unul ce-aşteaptă cu groază, slă-n loc — Atunci la fereastră deodată poc, poc, S-aude-o bătaie de-afară.
Sînt mulţi, sînt o sută, şi alţii-s pe drum, G5 Vin miile-acum să s-adune!
El joc îşi bătuse de dînşii, şi-acum Puternicii vin să-şi răzbune!
Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,
îi vede, tresare, clipeşte-aiurit 5 0 Şi mort el râmîne grămadă.
10
15
20
25
DRUMUL IUBIRII
Eu o ştiu din cartea sfîntă, Şi ţi-o spun, să te fereşti!
Baiazid, tălmăcitorul Vrerilor dumnezeieşti, Ale cărui vorbe-arată Drumul spre-adevăr, precum Catul de pe cer conduce Navele spre-al Nopţii drum, Predicâ-n moscheie-odată:
— „Dumnezeu, el ne iubi, Să-1 iubim şi noi". într-asta Ben-Said grăbit veni:
— „Mare-nvăţător al nostru Cel de-Alah din cer trimis! Mi-am pierdut de ieri măgarul,. Şi-am avut ast'noapte-un vis Să te-ntreb aici pe tine,
Că tu ştii şi poţi să-mi spui." Baiazid privi la dînsul Şi a zîmbit de vorba lui. Dar continuă cuvîntul:
— „Spuneţi care dintre voi Nu-i convins că, peste veacuri,, Pînă-n zilele de-apoi, Singura iubire este
Sfîntul drum adevărat?" Toţi tăcură. Ahmet singur, Un bătrin întunecat,
153
Ridicîndu-se răspunse: JO     — ,.La ce-a dat-o Dumnezeu? N-am ştiut-o niciodată, Spune-mi ce-i, s-o ştiu şi eu!" Baiazid încet se-ntoarse Şi-arătînd spre-acel bătrîn: 55    — „Ben-Said, tu caţi măgarul, Iată-1, ăsta-i, adă-i fîn."
Mi-a rămas aminte vorba Marelui învăţător. Ben-Saizii nu văd alta
iO     Decit tot durerea lor,
Şi cînd unii poartă lupta Plini de-avînt, grăbiţi răsar Ben-Saizii să-i încurce Cu pierdutul lor măgar.
45    Iar cînd vezi că mulţi iubirii Inima tăcuţi şi-o-nchid, Tu de-Ahmet iţi aminteşte Şi de ce-a spus Baiazid.
TRICOLORUL
Albastru, române, ţi-e steagul,. Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ. Albastru-nsemnează ciocoii, Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii 5    Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,. Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ. Dar rabdă, c-o fac din iubire: Să tern că te duce-n perire 10     Belşugul prin trai cu răsfăţ.
Şi galben, române, ţi-e steagul. Iar galbenul spune de voi, De cei de la pluguri, ţăranii, Voi galbeni de foame sărmanii,. De boale purtate cu anii — La scară, şi dracul vă ducă! Stăpînii au scumpe nevoi: Va banque şi dineuri şi păsuri Şi-amante cu cai şi mătăsuri, 20    Şi toată nădejdea-i la voi!
Şi roşu, române, ţi-e steagul.. Şi-un geniu e tîlcul, s-o ştii.-
155
Al neamului geniu, vezi-bine: E roşu de-o tristă ruşine, Că vremea-ndreptării nu vine, Că tot mai cu multe mînii Ne-ajunge voitul dezastru; Abisu-ntre galben şi-albaatru — Sat ano, de unde ne vii?
10
20
ISUS LA ÎMPĂRATUL
Pe-o stradă largă-n Nazaret Copiii se jucau grămadă, Şi-ajunseră din joc la sfadă. O tînără femeie-ncet
Venea spre ei pe stradă.
Văzu că tocmai fiul ei Plîngea şi se zbătea, şi toată Spre el zbiera-nglotita gloată. Iar ea a-ntrat să vadă ce-i Şi fiul să şi-1 scoată.
Porni cu el apoi pe drum Şi, blîndă, i-a vorbit cuvinte:
— „Sint răi, îi ştiu, şi fără minte. Ori tu eşti vinovat acum,
Ori toată gloata minte."
Abia vorbind de multul plîns Răspunse rugător certatul:
— „M-au dus legat la împăratul, Şi m-a durut că prea m-a strîns
Cu lanţul lui, soldatul.
Dar nu e, mamă, vina mea, Ei se jucau aici de-a hoţii. Dup-un tîlhar fugeau cu toţii, Să-1 ducă la-mpărat, să-şi ia Pedeapsa-n rînd cu soţii.
157
Acesta, mamă, mai ştrengar Fugi din joc, pe cîmp afară. Şi toţi soldaţii-atunci strigară: Pe cine-om duce-acum tîlhar, Să-1 batem jos, la scară.
Le trebuia un hoţ mişel, Şi-atunci văzui că unul vine, S-opri şi arătă spre mine: Să-1 ducem p-ăsta mititel, Şi iese jocul bine.
Eu, mamă, nu eram în joc, Priveam aşa, ca ş-altădată. Şi cînd mi-au zis: Ei, haid' la plată! Eu n-am vrut să mă mişc din loc Că n-am vrut să mă bată.
Şi-atunci cu ghionturi m-au împins Să merg cu hoţii la-mpăratul, Şi m-a legat la mîni soldatul Iar eu plîngeam, de ce m-au prins? Să-şi prindă vinovatul!"
Aşa i-a zis. Şi-1 asculta Măria, cu dureri ascunse. Dar ea tăcu, şi nu răspunse, Ci-n suflet, în adînc, ofta De-o jale ce-o pătrunse.
Eu cred că presimţea de-atunci Că jocul lor o să mai vie: Hristos cînd fiul o să-i fie, Va fi bătut şi pus la munci Şi dus la împărăţie.
Şi-aceşti copii, cînd vor fi mari, La Hanna lor au să-1 pîrască, Iar El va sta să-1 răstignească De bunăvoie-ntre tîlhari, Ca scrisul să-mplinească!
COLINDĂTORII
Cad fulgii mari încet zburînd,
Şi-n casă arde focul, Iar noi pe lîngă mama stînd De mult uitarăm jocul. .1    De mult şi patul ne-aştepta, Dar cine să se culce? Rugată, mama repeta Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos. 10        în ieslea cea săracă, Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă, Drăguţ un miel cum i-au adus Păstorii de la stînă 15    Şi îngeri albi cîntau pe sus Cu flori de măr în mînă.
Şi-auzi! Răsar cîntări acum, Frînturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum 20       S-aud acum în tindă —
Noi stăm cu ochii pironiţi Şi fără de suflare;
Sînt îngerii din cer veniţi Cu Ler, oi Domnul mare!
159
Ei cîntă nălţător şi rar Cîntări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plîng amar
De-a Iudei necredinţă, De spini, de-ostaşi, şi c-a murit... Dar s-a deschis mormîntul
Şi El acum e-n cer suit Şi judecă pămîntul.
CETATEA NEAMŢULUI
Şi pînă nu tăceau la prag, Noi nu vorbeam nici unul —
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag în casă-ne Crăciunul.
Sînt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea.
Şi cînd tîrziu ne biruia Pe vatra caldă somnul,
Dar cetesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate Care „Neamţul" se numea
Prin vis vedeam tot flori de măr Şi-n faşe mic pe Domnul.
5
Şi-au zidit-o, spune-n cronici, Nemţi, germani sau teutonici.
E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! 10    Cine credeţi că sînt eu Ca să ştiu atîtea fleacuri! Cui va şti, îi dau un leu. Zici că afli-n cărţi de şcoală? Aş! Rămîi cu mîna goală.
15    Deci, în ceasul dimineţii, Cînd prînzesc acei ce au, în cetate-aici erau, Lîngă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau,
20    Povestind şi-ntinşi pe iarbă, Chisăliţa să le fiarbă.
Dar, pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun 25     Sun-afurisit din goarnă.
161
11 — Opere alese, voi. II
Unu-i strigă: — „Eşti nebun!" Altul: — „Ce-ai tu dacă strigă? I-o fi dor de mămăligă."
Dar se-ntorc spre zid plăieşii; 30    Văd pe şes un nor de oşti.
— „Măi Istrate, tu-i cunoşti: Turcii sînt?" — „Ba, parcă leşii, Vin încoace." — „Păi, sînt proşti? Bat şi ei cel drum, ca mînzul,
35    Să ne strice nouă prînzul."
Leşi erau. Sobiesky-Vodă Rătăci pe-aici prin văi, Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, 40    Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova.
Şi plecau fără merinde Căci aşa era bonton 45    Să mănînce tot plocon, Ce puteau ici-colo prinde. Dar acest slăvit Ion îşi avu-n desagi slănina. Şi-i pierdu, să-i bată vina!
50    Deci, cu oşti, vestitul rigă, Cum umbla pe-aici flămînd Şi simţi, prin văi trecînd, Aburi calzi de mămăligă, Ştiu şi eu ce-i dete-n gînd,
55    Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgînd în vînt cu nasul.
— „E vrun praznic în cetate. Ştefan vodă... El mi-ar da!"
— „Cred că nu, măria ta, 60    Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa."
— „Mie, nu? Să-ncrunt sprinceana! Eu ori el bătu Vieana?
Domn ca mine cît trăieşte 65    Nu-i deprins să-nghită-n sec." Iar un general zevzec, Răspunzînd pe latineşte Zise: — „Dobre ciolovec" ! — Şi-ntinzînd sub zid armata, 7 0     Iată-1 ciolovecul gata.
Şi bum-bum apoi cu tunul,
— „Fire-ar ei de rîs, poleci! Mai pe vine să te pleci, Cîrlănaş! Şi dă ceaunul
7 5    Mai deoparte, tu, Berheci,
Că ni-1 sparg cu-mpuşcătura — Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura."
Dar plăieşii din cetate Răspundeau vîrtos şi ei: 80    Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate, Şi cu straiu-ncins cu tei, Dînd adînc zăvorul porţii, Se zbătea ca-n ceasul morţii.
8 5     Şi-au bătut o săptămînă
Leşii-n zid; dar zidul, prost, Sta pe loc, pe cum a fost. însuşi riga, într-o mînă C-un pistol, din adăpost,
9 0    Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rînd — copacii.
Deci, văzînd că nici nu-1 lasă Să se ducă-n treaba lui, Şi nici pomeneală nu-i 95    De-a-1 pofti la ei la masă,
Şi flămînd — vai, ce mai spui —
163
11*
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.
..Hai şi descuieţi odată! 100     Şi tovarăşi să vă fim.
Mîndru cîntec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că perim?
Poate-o ploaie să ne-apuce... 105    Nu ştim drumul, că ne-am duce.
După ce-au cetit pitacul, Onofrei ieşi pe zid:
— „Măi, poleci, eu vă deschid, Dar să nu vă puie dracul
HO    Să minţiţi, că — vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scîrhă, Trageţi-mi mai bine-o sîrbă!"
Iată poarta se descuie. Leşii,-n vale, pe sub plopi, 115    Se crucesc, se cred miopi — Ce văd ei? Din cetăţuie Doi cu doi, vro zece şchiopi. Onofrei ridică tonul:
— „Un, doi, un! Şi staţi, plutonul!"
120    Cu sprîncenile-ncruntate
Strigă rex: — „Sto pojo boi? Cine dracul sînteţi voi?"
— „Noi? Plăieşii din cetate. Zece-am fost, periră doi."
125     Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.
— „Pentru voi a fost gîlceava? Dar boierii?" — „Ce gîndeşti! Noi să ştim? Prin Tirchileşti."
130    — „Domnul unde-i?" — „E-n Suceava."
— „Dar poporul?" — „La Plăeşti."
164
— „Drace, asta-i de poveste! N-aţi ascuns prin turn neveste?" '
— „Noi? Da' ce, ni-e mintea slabă? 135     Noi sîntem creştini curaţi:
Ăştia nu sînt însuraţi, Eu de zece ani n-am babă. Voi după femei umblaţi? Zbîrlea are-n Huşi, săracul, 140     Dar urîtă, goală-dracul!"
— „Dar comori ascunse-n oală Şi-ngropate!" — „Oale, spui? Le-am lăsat să facă pui. Una-i ştirbă, şi-alta goală;
145     Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă — Ia, fugi, Zbîrleo, şi le adă!"
Rex atunci: — „Vă tai grămadă!" Dar a stat cu mîna-n sus 150    Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă: în Liow zălog şi-a pus Spada cea cu steme duble Pentr-un pol şi două ruble!
155    Dînd din mîini ca cel cje-alungă Gînduri rele: — „Eu sînt bun. Apropo, ce-am vrut să spun? Onofrei, te văd cu pungă, Dă-mi o mînă de tutun.
160    N-am fumat de-o săptămînă, Pune-1 ici, te rog, în mînă."
Şi-aprinzînd chibritu-n pripă, Mulţumit privea la fum.
— „Onofrei, să-mi spui acum", 165    Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
„Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă Ga să stai năuc de spaimă?
Dar glumesc aşa! mă iartă, 170    Eşti erou, s-a hotărît, Deşi porţi pe după gît Traistă... hai, şi nu-i deşeartă? O văzui numaidecât — Ai într-însa plumbi, de toate. 175    Brînză, caş şi pîne poate?"
— „Brînză nu, dar am pogace Ş-usturoi, măria ta."
— „Usturoi! Şi-1 poţi mînca? Dar la urmă, cui i place...
180    Mon Dieu! Nu te supăra: Tot făcurăm noi doi pacea: Ia să văd cum e pogacea?"
Şi-apucînd cu mîni grăbite, Rupt de foame ca un lup, 185    Rupe rex, cu toţii rup, —
— „Onofrei al meu, iubite, Vin la neică să te pup!" Şi-1 pupa viteazul rigă Şi-ndopa la mămăligă.
190    Ce-a mai fost puţin ne pasă. Au plecat polonii-n sus, Iar plăieşii-n jos s-au dus La Neculcea drept acasă, Iar acesta-n cărţi i-a pus.
195    Şi din Dorna pînă-n Tulcea,
Toţi cetesc ce-a scris Neculcea.
PSALM
Inchinaţi-vă, popoare!
Dumnezeu e bun — El a pus în soare focul Verii-a tot încălzitoare. Inima-i e sfîntul soare, Şi-alte lumi el pune-n locul
Lumilor ce-apun.
Inchinaţi-vă, popoare!
Dumnezeu e drept — B inecuvînta-va anii Celui ce-n dreptate moare, însă jalnic plîngătoare Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!
Inchinaţi-vă, popoare!
Dumnezeu e sfînt — Cel ascuns e-n veci de faţă, Cel etern într-una moare! Vă-nchinaţi, că-nvingătoare El renaşte-a sa viaţă
Dintr-al său mormînt!
167
VOCI DIN PUBLIC
UNUL DIN HIGII-LIFE
Iar omul în lume se naşte
Cuminte-ori netot, Şi scopul său ultim: să caşte. Trudit că vieţii nu poate Să-i afle menirea şi rostul, Cumintele cască; iar prostul Stă gură căscată la toate —
Şi-atîta e tot.
EXPLOATAŢII
Plec capul puternic, iar jugul
îmi geme pe gît. Dar fără de mine nici plugul, 20     Nici carul! Din negur-adîncă Prin mine se nalţă popoare. Eu ar, gîfăincî pe răzoare, Ovăzul. Dar caii-1 mănîncă, Nu boii. Si-atît.
UNUL DE LA MĂRCUŢA
2 5    Aici sînt nebunii? Şi-afară Cuminţii? Frumos. S-aude gîlceavă şi-ocară, Discută bărbaţii politici Şi toţi decadenţii fac gură, 30     Pe stradă dau ghionturi şi-njur Sergenţii şi vajnicii critici — Ce lume pe dos!
VORBEŞTE MĂGARUL
Intrat-ar fi-n sfînta cetate 10       Ştiutul Isus,
De nu l-aş fi dus eu pe spate?
Clădirăţi degeaba sofismul!
Puteam să-1 azvîrl de pe mine,
Şi-adio, Isuse, cu tine! 15    Dar vrui ca să nasc creştinismul. Voi ce-aveţi de spus?
168
r
10
15
20
POVESTEŞTE SCUTUL (Fragment)
In trupul meu de bronz scobise dalta Pe-un gal voinic, pe spate cum se frînge, C-o lance-n dreapta lui şi-n piept cu alta.
In fulgerul durerii mari el strînge Pe tîmple mîna ce ţinuse scutul Căzut acum pe cîmpul plin de sînge.
Veni de peste munţi necunoscutul Iber la noi, şi-n iscusita-i minte Şi-n sprintenele-i mîni îmi e-nceputul.
De-aş fi putut să ştiu mai de nainte Ce rane-adînci va face-n mine fierul, Mai bine-aş fi rămas lichid fierbinte!
Cumplit un vrăjitor a fost iberul — Eu, vechi de mii de ani, arunc blesteme Şi-acum pe el şi nu-1 mai ierte cerul!
în bronzul meu vrăji grozava vreme Ce-avea să vie-apoi, şi-a pus otravă In vorbele ce-ornau un şir de steme.
Tu nu-nţelegi. A fost supt o dumbravă Şi-amurg pe văi, cînd se loviră fraţii, Tăcuţi şi iuţi şi-n furie grozavă.
Doi nori ce vin şi-aduc, întunecaţii, Potop şi noapte, spre-a-nspaima pămîntul, Aşa curgeau pe urma lor bărbaţii.
25    Sălbatic îşi cîntau cu vuiet cîntul
Din buciume şi guri, şi-a lungul văii Urla, pornit de-amurgul rece, vîntul.
Vai! nu s-ar bucura de-a pururi răii De binele ce-1 vor! cînd vrutul bine 30    Ar fi să-1 ia prin spaimele bătăii!
Din nord veni Lodun cu oşti străine — Lodun al meu, aceasta mi-e răsplata: Să-nfigi acum şi fier străin în mine?
Din nord veni, cu cei de-a pururi gata 35     De-a-ncepe-un rău, cu gali de peste ape, Şi-n miazăzi iberi el ridicat-a
Să n-aibă Dardul nici un loc să scape. Doi fraţi erau! Şi mulţi ce-ncape-o lume, Dar vai, pe doi de-o mamă nu-i încape!
40 Curgeau de sînge-acum şiroaie-n spume. Cu pumnii se izbeau, muşcau cu dinţii, De gîturi se-ncleştau, să se sugrume,
Şi-ai tăi cîntară cîntul biruinţii, O, Dardul tu, c-al tău era să fie 45    Ce ţie ţi-au lăsat murind părinţii.
Vai tu, Lodune, tu, cel vecinie mie Dorit şi drag, tu cel frumos, cu braţul Voinic şi demn de marea ta mînie,
De ce n-ai vrut să-ţi judeci tu nesaţul 50     De-omor, Lodun, şi n-ai putut, nebune, Să nu-ţi întinzi tu singur ţie laţul!
170
171
Noi doi ne-am fost aşa de dragi, Lodune, Şi-aşa de bine-ţi stam pe mîna stingă, O spui şi-acum şi-a pururi o voi spune,
55 Căci nu ştia nici unul să mă strîngă Aşa de cald la piept şi să mă poarte Mai sprinten şi dibaci gătit să frîngă
Cu trupul meu şi lănci şi-altfel de moarte. Ne fu-mpreun-aşa de dulce traiul, 60    Şi-aşa de-amar ne-ajunse-amara soarte!
Căci nu eram al tău. Iar Dardul, craiul, El nu te-a dat, căci vorb-avea jurată, Dar minte n-aveai tu să-i judeci graiul.
Bătrînul rege-Olen, al vostru tată, 65    A pus pe-acel iber să sape-n mine: Că nu va trece scutul niciodată
Din casa lui de regi în mîni străine. Pe Dardul l-a jurat să aibă lege Acest cuvînt. Şi toate-ar fi fost bine,
70    Dar n-ai putut, Lodune, tu-nţelege!
„îl vreau", ai zis. „De nu-mi faci bucuria, Atunci să ştii, tu frate-al meu şi rege,
Că am să viu cu oşti să-ţi iau domnia, Şi-atunci va fi al meu de sineşi scutul!" 75    Dar scump, Lodun, plătit-ai nebunia!
Departe e de mine-acum trecutul Acelei vremi dar uneori se zbate Un sunet surd şi jalnic prin tăoutul
Şi mortu-mi bronz, şi-urechile plecate 80    Spre mine se uimesc ca de-o minune: Sînt vechi şi-amare gemete-necate,
r
De cîte ori, cutremurat, Lodune, Gîndesc la voi, cum vă lovirăţi, bieţii, Eu n-aş mai vrea să spun, dar galul spune.
8 5     Tăcuţi şi iuţi, tu-n focul tinereţii i Şi prea zglobiu, iar Dardul înţeleptul
Voinic ce sta la mijlocul vieţii.
Nici tu, nici el nu vă ferirăţi pieptul; N-aţi vrut să ştiţi de gloate, de nici una, 90    Ci orbi venind v-aţi şi lovit de-a dreptul.
Vai mie-atunci şi-acum şi totdeauna! Vai, fugi, Lodun, că iadul se deschide. Vai, fugi acum, că fulgeră furtuna!
Pe Dardul tu, o, n-o să-1 poţi ucide, 95    Că-1 apăr eu! Şi-mi ştii, Lodune, jocul! Vai, tot nu-1 ştii! Şi-avui gîndiri perfide,
Să-i cad din mînă, să-ţi descoper locul, Să-1 las, trădîndu-1 însumi, ca să cadă, Dar n-aveai tu puteri de-un fel cu focul
100 Din largu-i piept, şi-ar fi putut să vadă Şi unul mult mai slab că-n scut îţi este Puterea ta, şi nu-n voinica spadă.
Năluci păreaţi, grozave, din poveste; Şi multă vreme zăngănit-a fierul 105     Lovit de fier, şi-n urmă făr'de veste
Văzui pe-un gal — vai, nu-1 mai ierte cerul Pe cel ce-a scris şi chipuri şi cuvinte în bronzul meu, că demon fu iberul! —
Venind cu gali! Purtai şi tu vestminte 110    Ca ei, Lodun, şi te văzui deodată, Precum te-a-nchipuit mai de nainte
172
173
T
Iberu-n bronz, cu mîna rădicată
La cap, pe spate-adînc cum ţi se frînge
Voinicul trup de-o suliţ-aruncată,
115    Iar scutul jos, pe cîmpul plin de sînge! Un vaiet străbătu prin noaptea sură, Dar nu al tău! Şi-atunci simţii că strînge
Mai tare Dardul pumnii pe-armătură Şi-apoi, plecat deasupră-ţi, sărutat-a 120    Şi-obrajii tăi cei reci şi moarta gură,
Şi iarăşi a gemut: „Să-mpaci pe tata!" Dar rîse-atunci un glas cu-aşa putere, Că însuşi mortul parcă rădicat-a
Spre deal o clipă lîngeda-i vedere, 125    Şi rece-ntr-al meu bronz trecu fiorul, Căci glasu-1 cunoscui, sau fu părere?
S-a-ntors Dardul mirat. Şi vrăjitorul Sta drept şi nalt, şi l-am văzut o clipă Pe cîne-acolo-n deal, pe-aducătorul
130    Iberilor din sud. Cum jalnic ţipă
Cînd vede-al său copil în flăcări mama, Aşa ţipînd sări Dardul în pripă
Şi groaznic i-a vuit pe trup arama. Bătea şi vînt şi-ardeau stejarii tare, 135    Căci neagră noaptea cînd şi-a-ntins marama,
Păduri ei şi-au aprins, să aibă zare. Şi-ntregul cîmp o spaimă şi-o minune, Dintr-alte lumi fantastic-arătare
De umbre şi lumini jucînd nebune, 140    Şi-n jocul lor mulţimi de-a valma toate Ce iuţi se risipeau ca să s-adune.
Trecea-mpărţind amestecul de gloate Dardul, trecea ca volbura ce norii De-a valma-i zvîrle şi mugiri le scoate,
145    Trecea-ngrozind cu strigăt luptătorii,
Cu lancea lui, cea cît un brad de lungă, Gonea pe cîmp, pe văile strîmtorii
Pe cîne-acum, pe cîne să-1 ajungă! Cu salturi se piteau iberii-n cale, 150    Şi galii se fereau să nu-i străpungă.
Iar cînd ajunse-apoi departe-n vale, Iberul se opri, şi-ntors el stete: „Aici, Dardul, e piatra morţii tale,
Şi-a pus-o cel ce moartea azi ţi-o dete!" 155     Şi-o piatr-acolo sta, cum pun ligurii, Mormîntul celor buni ca să-1 arete.
Grozave-au fost batjocurile gurii Acestui om! Şi cum făcu de puse Acolo piatra-n marginea pădurii?
160    Dar vorba asta cea din urmă-i fuse!
174
ZIARUL UNUI P I ERDE-VARĂ
FAPTUL ZILEI
Ga lacrima-i limpede cerul Şi-aproape de ziuă. Frumos Stă-n mijlocul bolţii Oierul, Luceafăru-i gata s-apuie, 5     Iar Carul spre creştet se suie Cu oiştea-n jos.
Şi doarme şi apa şi vîntul. Iar spaima şi ostile ei Ţin mort, subt călcîie, pămîntul. 10    Şi-atîta e roua ce-o plînge
Cîmpia, că-n palme-o poţi strînge Ca-n cupă s-o bei.
Pe-ncetul tăria-nflorită Cu galben ca strugurii copţi 15    S-albeşte din clipă-n clipită. Pe culmi întunerecul piere, Dar valea e-n neagra putere, A umedei nopţi.
Pe sus, pe pustiile zgheaburi, 20     Prin rîpele munţilor suri,
Zac zmeii eu trupul de aburi, Şi ceaţa prin noapte-nchegată Stă-n hainele morţii-mbrăcată Pe-albastre păduri.
12*
179
25
30
35
40
45
50
60
Dar vîntul cel fără de pace începe să cînte-n brădet — Şi tot mai lumină se face; S-albeşte strîmtoarea cărării, Pe rînd depărtările zării S-apropie-ncet.
Văd clăile-n cîmp, pe coline Cunosc singuratecii ulmi, Şi-acum, la lumina ce vine, încep să se mişte greoaie, Făpturi purtătoare de ploaie, Se urcă pe culmi.
Din stînga, din dreapta, din faţă, Din rîpi şi pe-o sută de căi, Ies dungi plutitoare de ceaţă Şi-n cale s-adună cărunte Tîrîndu-se-alene spre munte De-a lungul prin văi.
E-n flacără bolta senină, Şi fără-ntrerupere-acum Se varsă tăcuta lumină, Se varsă grăbită, se-ntinde Pe dealuri, pe coaste, s-aprinde Pe şesuri, pe drum.
Şi parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci — O dungă de soare s-arată, Şi-i creşte pe şesuri lucirea, Şi iată-1 în toată mărirea Puterii pe veci!
Murmurul din dealuri pătrunde Prin văi, şi din vale-n păduri; Ca-n farmec, eu nu ştiu de unde E plin de mişcare pămîntul, Şi cîntă şi codrul şi vîntul Şi-o mie de guri.
Ici oameni cu coasa pe umăr, Şi fete cu secerea-n brîu, Iar gloata cea fără de număr A celor de-o sută de neamuri 65    Se joacă-n arinii cu ramuri întinse pe rîu.
Şi care, şi turme-n pripoare Pe umede coaste răsar — Sînt toate-ale tale, tu Soare! 70    Făptură tu dînd dimineţii, Eşti singur fiinţa vieţii Si-al lumii altar...
180
ANDROMAHE
Iată-i chiotind în cînturi, Cupe-ncununînd cu vin; Flota cu sprijin de vînturi Vîjăie sub cer senin — 5    O, nu fierbi adine al mării Şi furtuni tu nu stîrneşti Ca s-azvîrli îndepărtării Rămăşiţele greceşti; Zevs, nu zgudui tu rotundul 10    Cerului cu foc etern,
Ca să-i vînturi în afundul Nopţii veşnice-n Infern!
De-am putut scăpa de săbii, Flăcări ne-au încins pe loc;
15    Robi ajuns-am pe corăbii, De-am putut scăpa de foc! Vai, şi de-au scăpat o seamă De robie, unde sînt? Chinul ăsta cum se cheamă,
20    Cînd de viu eşti în mormînt? Rătăcind printre ruine, Troia moart-o vor vedea, Şi le-ar fi cu mult mai bine Dac-ar fi perit sub ea!
25    Dar şi-atît e mîngăiere,
Cu iubiţii tăi să fii
La un loc şi-ntr-o durere;
Şi e dulce gînd să ştii
Că cenuşa ta udată 30    De vrun binefăcător
Va zăcea amestecată
Vecinie cu cenuşa lor!
însă noi, pe mări, robite
Urgisiţilor ahei, 35    Noi ne ducem risipite
Prin pămînturi fără zei!
Tu mi-ai prevăzut mormîntul, Tu Casandra, şi-ai tăcut? Nimeni nu-ţi credea cuvîntul,
40    însă eu l-aş fi crezut!
Astăzi n-aş pluti spre Phtia, îndurînd potop de-ocări; Noi n-am suferi robia Celei mai mişele ţări!
45    Eu prin Skyros, tu-n Micene Roab-a regelui să gemi — Ţara unde cresc Helene Şi se nasc Neoptolemi!
Plînge tînguita gloată, 50    Plîng şi eu privind la ea: Ah, din lumea asta toată Eu am partea cea mai real îl urăsc, şi el, turbatul, Nemilos cu mine nu-i; 55    Cel ce mi-a ucis bărbatul Azi mă are-n voia lui! întunerec mă-mpresoară, Mîinile pe cînd îmi frîng, Şi vedenii-n jur îmi zboară 60    Şi-mprejuru-mi toate plîng!
182
183
Plîng lopeţile şi plînge Marea cu murmur amar — lată-1, gol şi plin de sînge, Hector, şi-i tîrît de car.
65     Risipită-n vînt viaţa
Strop de strop din el s-a stors, Şi, murind, strivit, cu faţa Bietul e spre Troia-ntors. De fiori încremeneşte
70     Largul apelor adinei,
Şi de vaiet lung vuieşte Golul mucedelor stînci!
Şi mă-ntorc... şi mi s-arată Singele-mproşcat pe zid,
7 5     Şi, gemînd cutremurată,
Lumea ochilor mi-o-nchid. Nici o milă n-au mişeii! De-un copil nepriceput Tremurau pierduţi aheii
8 0     Şi-Agamemnon s-a temut.
O, şi sînt viteji! şi tată Au pe Phoebus! Cum te mint, Şi tu nu-i stîrpeşti odată, Mîndre zeu cu arc de-argint!
fc5     Iar prin noapte, cînd, pe puntea Tigrului, eu de dureri îmi îngrop în palme fruntea, Vine-ncet printre străjeri Hector aducînd de mînă
90     Pe copil, frumos şi blînd; Glasul apelor se-ngînă, Pînzele vuiesc gemînd: Şi pe cînd la piept ne strîngem, Plînge tată şi copil,
9 5     Şi tustrei prin noapte plîngem"—
Evoe-n Infern, Ahil!
O, diolopi, şi v-amăgeşte Gîndul că, rîzînd de sorţi, Azi prin mine se-njoseşte Gel mai vrednic dintre morţi! Că din cercul nemuririi Smuls ieşi-va, voi păgîni, Cel ce v-azvîrli peririi Pe la Xantus, ca pe cîni? Iar tu crezi că-i trecătoare Jalea mea pe care-o gem? Că mă vei călca-n picioare, Barbare Neoptolem?
Blestemată fie ţara Care v-a născut pe toţi! Ura lumilor şi-ocara Moşteniţi-o la nepoţi! Iar pe tine-n rînd cu orbii Foamea poarte-te pe uşi, De pe cîmpi adune-ţi corbii Oasele-n scîrbos culcuş; Şi murind, de-i vrea cu mîna Să-ţi aduni pe-obraz nisip, Să se zvîrcole ţărîna îngrozită de-al tău chip!
Şi-n tesalicele maluri Rîuri milostive sînt Ca-n rostogolite valuri Să dea omului mormînt! Şi greceasca spadă scurmă Pieptul, ca şi orice fier, Curge de pe-a dînsei urmă Sîngele din cei ce pier. Şi-ori şi-n care ţări silită Să trăiesc, se va afla Vrun pămînt care să-nghită, Hectore, pe-aleasa ta!
184
MURIND
Pe creştet de dealuri e soare, Dar umbre-ale nopţii prin văi, Şi-n umeda nopţii răcoare Soldatul, departe de-ai săi, 5    Se zbate şi geme şi moare.
îi sîngeră pieptul de-arsură, Iar apa se zbuciumă rar Devale, şi-alene murmură — Ah, umed un deget măcar 10    Să-I puie pe vînăta gură!
Dar trupu-i e frînt de prin cruce. Voind să se nalte puţin, De-aseară-ntr-un zbucium o duce, De-aseară se-ncearcă s-apuce 15    Cu mînile-o creangă de spin.
El vede părîul! Măsoară Cu ochii, trei palme de drum. Aşa de cîneşte să moară! Se-ntunecă văile-acum 20    Iar noaptea grăbită scoboară.
El parcă stă-n noapte la pîndă, Puţin rădicat pînă-n brîu; Şi-i galben de-atîta osîndă, Cu ochii ţintiţi spre părîu, 25    Scrîşnind ca o fiară flămîndă.
S-astîmpără-n urmă şi ţine Pe inimă pumnu-ncleştat. Apoi, cu răsufluri puţine, Simţindu-şi tot trupu-ngheţat, 30     îşi trage mantaua pe sine.
O-ntinde cu dinţii şi geme, Iar gura-i şopteşte duios. Eu nu ştiu, sînt rugi ori blesteme, Dar ştiu c-a pierit fără vreme 35    Flăcăul voinic şi frumos.
Că iată-1 scăldat în sudoare, Şi-acum e tăcere prin văi. El nici nu mai simte ce-1 doare Şi nici nu mai strigă pe-ai săi, 40    Nu plînge, nu geme. El moare. —
Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doineşte şi vîntul într-una Cîntînd somnoroşilor ulmi, 45    Străbate prin vale-acu luna.
Ea vede pe mortul din vale. Şi trece tăcută, pe sus. Ce roşie-a fost, şi pe cale Ce albă se face spre-apus. 50    De jale, pesemne, de jale!
186
GHIAURA
Dincolo de Dnistru pe mal, Vin repezi cazacii ca vîntul; E galben de groază pămîntul Şi geme de zăngăte-n zare, 5 De vuiet de care,
De chiu şi de tropot de cal.
Hatmanul în cortul rotund Aşteaptă pe-oştenii cu pradă. Iar aurul curge grămadă, 10    Şi galben şi roşu ca luna, Iar cortul într-una Se face mai strîmt şi mai scund.
Cu zîmbet hatmanul voios Pe umeri oştenii şi-i bate 15    Cînd vin cu-averi mai bogate. El iese, şi intră, şi iară
Se uită pe-afară Şi-n sus pe cîmpie şi-n jos.
Sînt turme de-a lungul pe şes, 20    Şi dese ca picurii ploii: Dincoace sînt caii şi boii, Dincolo sînt oameni în funii, Şi-n ţeapă sînt unii — Vin turme mai multe, mai des.
188
I
25    Dar tot ce vede-i nimic!
Tot robi, şi tot aur şi vite. Şi-aruncă priviri înteţite De-a lungul pe şesuri, şi n-are Nici loc de-alinare,
3 0    N-ascultă cazacii ce-i zic.
Dar iată-1! Fugarul buiac, Părîndu-ţi de praf şi de spume Că vine din margini de lume, S-opreşte deodată cu zborul, 35 Şi-şi scoate piciorul
Din scară bărbosul cazac.
— „Priviţi-o tovarăşi, voi toţi — Frumoase sînt multe Bogdane, Dar una ca asta, hatmane,
4 0     De-aduce vrun altul ca mine,
Ascultă-mă bine: Am ochi şi ţi-i las să mi-i scoţi".
Şi roată cazacii se strîng, Şi-n mijloc hatmanul, şi-n roată 45     De marmură-i tabăra toată — Cel mult de s-aude-n tăcere
Gemută durere Din ochii femeii, că-i plîng.
Dar ce-i e acestei femei? 50     Deodată ca-n chip de poruncă Ea braţeie-n lături le-aruncă Şi capul pe spate, şi iată Dă hohot deodată, Şi groaznic ce-i hohotul ei!
55     Cu zgomot cazacii tresar,
Privind dintr-o parte femeia. Ea rîde, ea rîde-ntr-aceea, Se-nvîrte sălbatec ca dracii — De-uimire cazacii
00     Răsuflă cu frică şi rar.
189
T
— „Hatmane..." prin hohot a frînt Cuvîntul sălbateca fată Din ţara Moldovei furată; Şi, zis ca de-o gură nebună,
65 Cuvîntu-i răsună
Ca de bulgări căzuţi în mormînt.
— „Hatmane, priveşte-m-acum! Priviţi-mă cete cazace! Un semn al peirii voi face
70    Cu mîna vrăjită spre-oştire, Şi praf şi topire Voi face din oaste, şi fum"!
Cazacii s-azvîrl îndărăt, Şi-ngheaţă-n plinirea mişcării.
7 5    — „Sărman logodit al pierzării,
Hatmane, haid', ţine-te bine!
Ţi-e frică de mine? Dar iată, că vreau să-ţi arăt.
Nici glonţul izbit din pistol 80     Nu poate prin pieptu-mi pătrunde. Loveşte... hai vino... răspunde". Şi-n faţa-i sălbateca fată
Grăbit îi arată Albimile pieptului gol.
8 5    Hatmanul îşi iese din minţi:
Mînia-i sugrumă cuvîntul. Se-nvîrto sub dînsul pămîntul, Şi tremur cu spaimă-1 răzbate
De-a lungul prin spate, — 90    Şi-n urmă-şi ia inima-n dinţi. I
Şi galben, cu părul zbîrlit, El scoate pistolul şi-ntinde, El trage, şi flacăra prinde: In sînge ce-mproaşcă spre soare, 95 Ea cade şi moare,
Gemîndu-i: — „Atît am voit!"
Hatmanul o clipă stă drept, Nimic nu-nţelege din toate — Un gemăt de fiar-apoi scoate, 100    Şi bîlbîie vînăta gură
Cu spumeg: — „Ghiaură!" Izbindu-i călcîiul în piept.
190
CHINDIA
Stau acum pe-o buturugă
Şi mă uit prin văi, Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal; şi parcă-i oaste 5    Cum se văd în şir pe coaste Sutele de clăi.
împrejurul meu învie
Toate cîte sînt, Ce de joc şi veselie, 10    Cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă
Undele de vînt.
Una printre clăi s-ascunde; Umblă pe furiş, 15    După ea mai multe unde, Fuge care mai de care, Dar, cotind, gonită sare Repede-n tufiş.
Toate-n cîmp acum s-adună 20 Crîngul răscolind,
Iar frunzişul sună, sună! Dar pe cînd aleargă ceata, Iat-o, din tufiş, şireata, Iese hohotind.
2 5
30
35
4.0
50
55
6 0
Ies, cu capul dat pe spate,
Soaţele-i spre văi; Răzvrătesc, întunecate, Brazdele de fîn, se-ncurcă Printre spini şi iarăşi urca
Coasta, printre clăi.
Şi mereu aşa colindă
Dealurile-ntregi. Şi-n sfîrşit, cînd e s-o prindă Toate cad pe ea deodată, Din grămada-ncăierată
Nu le mai alegi.
Multe guri acum se-ngaimă,
Vălmăşag nespus; Paiele din cîmp, de spaimă, în vîrtej acolo prinse Se rotesc şi joacă-mpinse,
S3 ridică-n sus.
Liniştite-n urmă toate
. Tac şi stau pe loc. Nu ştiu, de-obosite, poate. Ori aleg prin Ugă-Bugă După cine să mai fugă într-al doilea joc.
Că-n curînd încep să salte
Pe sub tei; şi cern Flori de tei din crăngi înalte. Loc fâcîndu-le să treacă, Ierbi şi flori pe cîmp s-apleacă,
Spicele s-aştern.
Iar din tei, privind la ele,
Ispitiţi de joc, " Nişte pui de rîndunele Şi-âu uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-1 ştiură!
Cerule, fă loc!
192
■,193
13 — Opere alese, voi. II
Unu-ncepe-acum să-şi bată
Aripele-n vînt, Iată-i toţi acum deodată Ciripind în zări senine: 65    Iar pe sus pe-acolo-i bine, Nu ca pe pămînt!
Şi se-ncinge-o veselie,
Toate sar mereu, Flori şi ierburi din cîmpie, 7 0    Vînt şi flori şi rîndunele — Vesel, de-aş putea cu ele
M-aş juca şi eu!
Gîtul mierlele-ntinzîndu-1
Nici nu mai ajung "5    Să răsufle, — aşa li-e gîndul La ce văd, la cîte-ascultă, Şi-n uimirea lor cea multă
Şuieră-ndelung.
Veveriţa, de mirare, 80 Cînd e-n vîrf de fag,
Cînd p-un ram, cînd pe-altul sare, După cum mai bun e locul Printre crengi să vadă jocul Cel aşa de drag.
85
90
Iată-i iepurii, nebunii,
Coarne-n cap îşi pun, Stau în două labe unii, Alţii peste cap s-aruncă, Sturzii hohotesc pe luncă, Şi, de rîs nebun,
Pitpalacu-n grîu sughiţă,
Iar nepoţii lui După mama cea pestriţă, Mai pestriţi ca ea la pene, 9 5    Sprinteni fug prin buruiene
Doisprezece pui.
194
100
Şi mereu se-ncinge jocul, Pînă pe-nserat —
Şi e plin de rîset locul,
Plin de cîntec deal şi vale.
Cîte-un nor drumeţ pe cale, Galben de mirat.
Stă pe loc acolo-n naltul Gerului, privind. 105    Pleac-apoi. Dar vine altul. Nu ştiu ce gîndeşte norul, Dar atotstăpînitorul
Soare-n cer, zîmbind,
Ga un moş privind nepoţii, 110 Zice: — „Aşa, băieţi!
Veseli şi la joc cu toţii! Pentru asta-mi place mie Truda mea de-o veşnicie Să tot nasc vieţi!"
13*
STRIGOIUL
Acum tu poţi s-o-ntrebi, că n-ar răspunde Punîndu-şi pe genunchi uitatul fus, Pe-un scaun vechi, în faţa vetrei scunde Priveşte-n foc, şi Domnul ştie pe-unde E gîndul mamei dus,
E singură pe lume, şi pierdută. Bărbatul ei, sînt ani de cînd a dat Pe Bistriţa-n vîrtej, mînînd o plută. Rămase-aşa de Dumnezeu bătută Să toarcă biata-n sat.
Şi-acum de-abia s-a-nchis moimîntul bine Pe singuru-i copil ajuns flăcău, Şi-au şi-nceput cu şoapte-ntre vecine — N-au pe-altu-n sat? Dar cine ştie, cine? De ce-ar vorbi de rău?
Ea-i vede-n colţ mormîntul sur, iar şirul De plopi înalţi se zbuciumă cîntînd, Şi-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul — Tresare-acum. Ea dă să-şi toarcă firul, Şi-1 uită în curînd.
Deodată-ntoarce capul fulgerată Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut Că sună clanţa ca din mîni purtată. Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată, Dar geamul e tăcut.
196
Se uită lung la geam. E noapte-afară Şi lună-n cer ca ziua. Şi-i tîrziu. Se uită-n jur prin colturi, spre cămară... Şi-apoi se-ntoarce-ncet spre uşă iară — 3 0 Tăcere şi pustiu.
Se scutură, cu frig, pe scaun mama Şi-nchide ochii slrins, şi stă pe loc. A fost icoana-n colţ, pocnise rama. Ea-şi şterge ochii umezi cu năframa 35 Şi iar priveşte-n foc.
Dar iată pe mormînt lumini s-aratâ. Cum stau ţintiţi spre om, de prin strîmtori Doi ochi de lup prin noaptea-ntunecată, Aşa doi ochi de foc spre cruce cată 40 Şi stau nemişcători.
Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite Stă-n culme de mormînt, venit din iad: Dar crucea nu-1 înfruntă! Şi topite Se sting încet luminile-ndrâcite 45 Şi-n hăul nopţii cad.
Pe scaun a-ngheţat acum bătrîna, Căci tot mai mult se zbate pe mormînt Şi saltă slabă zbuciumată-n sus ţărîna, Părea că din adînc o zvîrl cu mîna — 50 Ferească Unul sfînt!
S-aud horcăituri de om ce moare Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept, Răsare-un cap cu plete zburătoare. Un piept, şi-un om, şi iată-1 în picioare 55 Stă-n zarea lunei drept.
Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle, Gîngave vorbe rari din gură-i ies, îi joacă şerpi în sîn, în păr şopîrle, Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvirle 60 Mai tare şi mai des.
I
Tîrîndu-şi giulgiul alb spre gard se duce. Iar roşii-i ochi ca două flăcări ard. întinde-un braţ spre par ca să-1 apuce, Punînd apoi piciorul sting pe-o cruce 6 5 El sare peste gard.
Nici paşii nu-i sunară pe morminte, Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut, Ca surul nor de fum trecu-nainte — Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte '0 Şi plînge-un glas gemut.
Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară. Îşi smulge giulgiul putred de pe trup, Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară, S-azvîrle peste cap, şi-n urmă iară, 75 Păziţi-vă că-i lup!
Şi bate-n fălci, să muşte şi s-omoare, Iar spume verzi îi picură fierbinţi Din gura cu gingii sîngerătoare, Pămînt împrăştie-n urmă-i, din picioare, 80 Şi mîrăie-ntre dinţi.
Cu labele pe giulgi, el îl sfăşie, Şi-n gură-1 ia şi-1 scutură prin vînt, Turbat el roade-n dinţi cîte-o făşie, Frămîntă-n loc pămîntu-n vrăşmăşie 85 Şi muşcă din pămînt.
îl vezi? Pe după gard în goană vine Şi iese-n drum; spre sat alearg-acum, Iar coada ridicată-n sus o ţine — De eşti pe drum, dă-n lături, tu creştine, 90 Să nu te afle-n drum!
Acum e la răscruci şi stă şi scurmă Şi-adurmecă pămîntul într-un loc — Suflarea bietei mame-acum se curmă, Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă. 95 Şi-aleargă val de foc.
198
i
El intră-n sat, ia drumul peste vale. încep să urle-a moarte cîinii-n sat Şi fug spre uşi de tinzi, ferind din cale; în turn, în clopot limba url-a jale 100 Un dang înfiorat.
Creştinii cîţi nu dorm cu spaimă cheamă Pe Maica lui Gristos şi-aprind grăbit Tămîie şi-usturoi pe-un vas de-aramă. Ea singură-n căscioară, biata mamă, 105 Stă chip înmărmurit.
Ea-1 vede cum despică-n două satul; E creţ la păr şi nalt cît un viţel, învîrte ochi de flacără, turbatul, Şi-i iute-n mers şi-i negru ca păcatul 110 Că-i Duhul rău în el.
Ea nici nu-nchide ochii să nu-1 vază, Nu tremură de el, nu-şi face cruci. Căzu icoana-n colţ. Putea să cadă! Strigoiul e aici, el e-n ogradă, 115 Sărit peste uluci.
Acum la uşa tinzii, iar zăvorul S-aruncă singur, zgomotînd, din loc. E-n tindă. E pe prag. A pus piciorul în cas-acum. A intrat ucigătorul, 120 Dar ea se uită-n foc.
Cu ochii fioroşi priveşte-o clipă La ea şi-nvîrtejit s-azvîrle-apoi, Cu dinţii-i prinde-a poalelor aripă, — Ea sare-atunci nebună-n sus şi ţipă: 125 — „Săriţi că e strigoi".
Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă; Căci nimeni din vecini n-o auzi. Dar moartă o găsiră-n zori, şi suptă, Şi-n jurul ei bucăţi de haină ruptă, 130 Creştinii-a doua zi.
PIERDE-VARĂ
Frunziş al pădurii bătrîne, Doineşti, o tovarăşe-al meu! Doineşte şi vîntul prin grîne, Iar apa-n izvoare murmură 5     Şi spune, tot spune din gură, Tot spune mereu.
Sub paltin aici e răcoare, Ies umbre pe dealuri şi pier, Născute din dungi plutitoare 10     De nori ce-n grăbire s-adună Pe munţi, aurită cunună Ea margini de cer.
.Mă uit la vulturul din zare Cum zboară puternic şi lin, 15     Acum e cît corbul de mare, Cît pumnul abia, cît albina, Şi-n urmă-1 înghite lumina Din largul senin.
S-aude pe coasă cum sună 20     Ciocanul; pe margini de rîu Poporul de pasări s-adună. E cîntec de luncă, pe creste; Flăcăi ce cosesc, şi neveste Prin lanuri de grîu.
25     Iar norii-şi tot schimbă făptura, Se zbuciumă-ntr-înşii-arătări — îşi cască balaurii gura; Văd cuiburi de pajuri măiestre, Şi roibii cei fără căpestre
30 Din smîrcuri de mări.
Prin mare trec zmeii cu-notul; Şi, iată-1, tîrînd un copac Piticul cu barba cît cotul, Ies scroafele-mării cu puii, 35     Şi sparge-nchisorile Gruii Bătrînul Novac.
Văd Lupul din basme, cu laba; Zmeoaice, şi codru ce-1 rod. Pe Greul-pămîntului baba 40    Cu vraje-1 ucide-ntr-o luncă, Şi uite, Cal-galben s-aruncă, Iar zmeu-i sub pod.
Frurnoasă-mi răsare-o Ileana. Şi cîntă-n cosiţa ei flori. 4 5    Văd zînele goale-n poiană,
Scăldîndu-se-ascunse-n pădure, Cînd vine-un voinic să le fure Cămăşile-n zori...
Dar iată-1 cu galbene plete, 50    Frumos, să-1 ucidă de drag La sîn îndrăgitele fete —-Copilul, născut, al tăcerii, Ge-ţi vine prin liniştea serii Şi-ţi şade pe prag.
55     Prin iarba-nspicată el vine Ieşit de sub mucede stînci; Tiptil se străcoară spre mine Şi capul din iarbă şi-1 scoate, Dar iute s-azvîrle pe coate
60 Şi-aşteaptă pe brînci.
200
201
V*.
Soseşte, s-apleacă de-aproape, Iar frunţile noastre s-ating; O pînză eu simt pe pleoape, Părînd d-un păianjen ţesută. Şi-n urmă pe ochi mă sărută, Iar ochii-mi se sting.
Mi-e teamă să-1 sperii; şi-alene, Vrînd ochii de vrajă să-i scap, Mă-ncerc să duc mîna spre gene. El simte, ştrengarul, se-ntinde Şi mîna cu zîmbet mi-o prinde, Mi-o pune sub cap.
Şi-n palme-ascunzînd obrăjorii Se pierde prin naltul porumb — S-amestecă dealul şi norii Şi-n noapte pămîntul se-ncheagă: Simt, parcă, topindu-se-ntreagă, Făptura-mi de plumb.
Iar vîntul doineşte prin grîne; Doineşte tovarăşul meu, Frunzişul pădurii bătrîne, Iar apa din vale murmură Şi spune, tot spune din gură, Tot spune mereu.
APOI VEZI...
„Cîte fete mîndre-n sat
Toate ţin cu tine —" Zic şi eu! Şi nu-i păcat,
Ele ştiu mai bine. 5    Cînd încep şi eu să joc
Intră junghiu-n fete Şi s-opresc drumeţii-n loc:
Ăsta-i joc, băiete! Voi săriţi ca un ileu, 10        Ici e şes, ici groapă — Apoi vezi! Frumoasa, eu,
Voi, pe cîte-o şchioapă.
Iar la plug de-oi vrea, apoi,
Să mă las pe coarne, 15    Brazda mea nici patru boi
Nu pot s-o răstoarne. Eu din umeri scot un car
Pînă-n dealul mare, Mut o piatră de hotar... 20       Ce vi-e de mirare?
Vouă şi-un butuc vi-e greu,
Eu ridic o bîrnă — Apoi vezi! Pe mîndra eu,
Voi, pe cîte-o cîrnă!
203
25
Beau şi eu, şi joc, şi-arăt Că mi-e lumea dragă,
r
Dar ca voi eu nu mă-mbăt Săptămîna-ntreagă.
Ce-mi tot cînţi de boi şi bani?
30
I-am găsit eu gata?
N-aveam cas-acu cinci ani, Şi-a făcut-o tata?
MOARTEA LUI GELU
Palmele, că-mi ard mereu, Capul, că mi-e moară —
35
Apoi vezi! Pe mîndra eu, Voi, pe cîte-o chioară.
Răzleţ din oştirea bătută, Fugind pe cîmpia tăcută, Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Şi piere. 5     Din rană şi-ar smulge săgeata Şi n-are putere.
Pierdut-a şi oaste şi ţară. E noapte-n văzduhuri; şi rară E zbaterea apei, cînd valul 10    Atinge cu aripa-i malul —
Iar Gelu, prin noapte stînd singur, Vorbeşte cu calul:
— „Vai, murgule, jalea mă curmă! Mă lupt cu durerea din urmă, 15    Căci ranele-mi sapă mormîntul, Degeaba împrăştii tu vîntul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pămîntul.
Mă chemi prin nechezuri păgîne 20     Şi parcă zici: «Vino, stăpîne! Vezi, picură ranele tale Şi neguri se nalţă din vale, E noapte, şi ziua de mîne
Ne-ajunge pe cale!»
205
25    Trei suliţi făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă Şi nu-mi mai simt braţul şi brîul; Tu-ţi rupi cu picioarele frîul —
Las', murgule, las' să ne-ajungă 65 30 Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cît va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormîntul pe margini de apă, 70 35    Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi-aruncă-mă-n groapă.
Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivăţul iernii,
Ca-n taberi al cailor tropot; , 75
40    Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii, O rugă de clopot.
Şi, poate, sosi-va o vreme 1 Cînd munţii vor fierbe, vor geme 80 45    Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece bărbaţii-n şiraguri Cînd bucium suna-va să cheme Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frăţioare, 85 50    Să-mi vezi luptătorii-n picioare, Atunci cînd sosit va fi ceasul, Abate-ţi pe-aice tu pasul: Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Gunoaşte-ţi-voi glasul! 90
55     Şi-armat voi ieşi eu afară, Şi veseli vom trece noi iară Prin suliţi şi foc înainte, Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, cînd e vorba de ţară, 95 60 Si mortii-n morminte!"
203
El zice, şi mîna şi-o strînge Pe pieptul cel umed de sînge — Iar calul stă singur de pază j Lui Gelu, şi trist el aşează La pieptul stăpînului capul Şi astfel veghează.
Şi-auzi! Ca un vînt ce clăteşte Pădurea, cînd ploaia soseşte, Aşa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. Iar vuietul vine, şi creşte. Mai iute, mai tare.
Şi iată-i, din umbrele văii Cu scuturi ies repezi flăcăii, Ga morţii ce-şi lasă mormîntul; Ies roibii cu umblet ca vîntul, Răsar de t'utindeni, de pare Gă-i varsă pămîntul.
Arcaşii lui Arpad! In goană Ei fug dup-oştirea duşmană. Şi, uzi de-alergare, se-ncură Fugarii prin negura sură, Cu frîul pe coamă, şi-arcaşii Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie paşii, Şi-n goana lor cîntă arcaşii, Şi-aşa de sălbatic li-e cîntul — Din piele de urs au vestmîntul, Şi-n bărbile lor încîlcite Se-mpiedecă vîntul.
Iar Gel, auzindu-i prin zare, De spaimă şi groază tresare — El moare! Şi cîntă paginii! N-au Domn şi n-au ţară românii Şi-aduşii de vînturi în ţară Sînt astăzi stăpînii!
207
Sin mînile cui e scăparea? Nu-i piept să le-nchidă cărarea'' Nu-i braţ de voinic, să-i abată? 100     Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad Adine să străbată?
Şi Gelu le judecă toate: Se nalţă proptindu-se-n coate 105     Şi-a calului glezn-o cuprinde, Cu grabă el arcul şi-1 prinde, Şi-nvîrte săgeata şi-o scoate Din rană, şi-o-ntinde:
Şi vîjie slaba săgeată 110    Cu gemetul morţii deodată — Arcaşii trec repezi în cale, Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale: Ce cînt de-ngropare lui Gelu Şi-oştirilor sale!
15 5     Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic răspunde 120 Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăşi de Zece, Şi scade, şi piere, şi trece, De data din urmă răsună — Tăcerea-mprăştiată s-adună 125     Şi-n neguri alunecă rece O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută; Cu coama de vînturi bătută, Stă-n noaptea cu neguri de pază 130     Lui Gelu; şi trist el aşează Pe pieptul stăpînului capul Şi astfel veghează.
203 '
li
Iar apa la maluri se frînge Şi cade pe spate şi plînge: 135    „Cu fierul potcoavei tu-mi sapă Mormîntul pe margini de apă, Şi-n urmă cu dinţii mă prinde Şi-aruncă-mă-n groapă!"
NUNTA ÎN CODRU
Ce mai chiu şi chef prin ramuri
Se-ncinsese-atunci! Numai fraţi, şi veri, şi neamuri De-ar fi fost umpleau o ţară! 5    Dar aşa, că s-adunară
Şi străini din lunci!
De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine,
Alţii poate ştiu — Ce să-ntrebi calici ca mine! 10    Ştiu că lumea dintr-o dată S-a trezit că-i adunată
Şi c-o duce-n chiu.
Că-ntr-o zi, purtînd în mînă
Un colac ş-un băţ, 15     Prepeliţa cea bătrînă
S-a pornit şi-n deal şi-n vale, Şi chema-ntîlnind pe cale
Lumea la ospăţ.
— „Ce-i tu, soro?" — „Ce să fie? 20 Nuntă mare-n crîng!
N-ai văzut tu veselie De cînd eşti şi porţi un nume. Şi-am plecat trimeasă-n lume, Oaspeţii să-i strîng."
210
25    — „Dar pe mire cum îl cheamă, Cine-i el şi-al cui?"
— „N-auzişi de sturz, bag' samă! Pînă şi-mpăratul ştie."
— „Şi-i bogat?" — „Ce-i pe cîmpie, 30 Tot ce vezi, i-al lui!
Iar mireasa! Din cosiţă
Numai flori îi cad. Mierla e. Şi e pestriţă, Şi gătită ca o cruce: 35    Cizme galbene şi-aduce
Tot din Ţărigrad."
— „Ei, atunci să ştii, verino,
C-am să viu şi eu."
— „Păi, de bună seamă, vino!" 40    Tot aşa, cu voie bună,
Prepeliţa-n sîrg adună Pe nuntaşi mereu.
Şi s-a strîns din zare naltă
Neamu-ntrar ipat, 45    Şi din crîng, şi de la baltă, Şi din şesuri, de prin grîne; Ba şi vrăbii mai bătrîne,
Musafiri din sat.
P înă-n noapte tot veniră 50 Şi prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră, Şi-n gorun aveau altarul — Ia-nchinaţi-mi cu paharul, Să-mi mai vie glas.
55    Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul, Soare-ntr-adevăr:
Dumnealui, mă rog, păunul!
Nună mare-a fost gaiţa,
Stete-acasă păunită, 60 Că-i murise-un văr.
211
14*
— „Pop-aveau?" Tu, maică sfinta!
Stai să mai vorbeşti? . Ştii pe ciocîrlan cum cîntă? Dumnezeu să-i ţie firea! ' 65    A-nvăţat trei veri Psaltirea La vlădici sîrbeşti.
Drusce-aveau o coţofană
Şi-un cîrstei bălţat. Pitpalacul, nene,-n strană! 70    Iar cădelniţa de aur O ţinea jupînul graur
Dascălu-nvăţat.
Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: 75     Piţigoiu-ritY-uri& sare,
Steag pe casă şoimul suie, Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori.
Iar prin cuhnii sfat şi vorbă, 8 0 Asta s-o vedeţi!'
Prepeliţa face ciorbă, Presurile fac friptură, Vin sticleţii şi le-o fură, Dracii de sticleţi!
85    Şoimii repezi scot în gheare Carnea din căldări,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintiţoii duc la masă 90 Piîndul de mîncări.
Şi, cu şorţ de jupîneasă,
Rindunele vin Şi deretică prin casă, Iar pe mese-aştern prosoape 95    Şi dau laviţele-aproape, < Cane-aduc cu vin.
212
100
105
110
115
120
125
130
Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna? Cucul sur, că-i meşter mare La urat şi-nchinăciune, E proroc şi-ţi ştie spune
Tot ce-o fi şi-o da.
Gîntă-n cobză-acum buhaiul
Cel cu gîtul strîmb. Mierla şuieră cu naiul, Cu cimpoiul cîntă cioara. Pitulicea cu vioara,
Bufniţa c-un drîmb.
Codcbituri iuţi ca focul, Tot bătînd din cozi,
Măturară-n clipă locul
Şi făcur-o bătătură,
Şi ce horă mai făcură Ca la voievozi!
Jucau sîrba porumbeii,
Că e jocul lor, Şi-au luat la joc cirsteii Pe-o răţuşcă — vai de mine! — Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.
Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el, Se bătea cu piţigoiul, Iar sitarul dup-o uşă Se certa c-o găinuşă
Pentr-un gîndăcel.
Vin de-ar fi, că cearta vine,
Altfel cum s-o zici? Să te superi tu, creştine, Pentru dinţii scoşi din gură? Pentr-un ghiont şi-o-mbrîncitură
Cheful să ţi-1 strici?
213
I
135
140
145
150
Şi ţipau de-a valma-n ramuri,
Miile de guri! N-alegeai străini şi neamuri, Şi pe plac cînta tot insul — Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei păduri.
— „Tu erai?" Mă-ntrebi ca prostul!
Vorba din bătrîni: Eu la chef ca-n marte postul. Vinu-1 beam din coji de-alună, Şi-azvîrleam, de voie-bună
Cu căciula-n cîni.
Ba, şi-n ciur le-adusei apa,
Ca să fiu în rost, Lemne le-am tăiat cu sapa — Şi, sărind pe-o buturugă, Am venit la voi în fugă,
Să vă spun ce-a fost!
ZÎNA PĂDURII
— „Iar mura-ntr-adins o făcu pe pămînt
Sălbatica Zîn-a pădurii, Căci ochii ei negri asemenea sînt
Cu negrele boabe-ale murii. 5     Iar unde e mură, sădită de ea,
Pot merge neveste şi fete, Flăcăilor însă vederea le-o ia
Şi junghiuri prin cap le trimete!
Şi zmeura-anume-o făcu pe pămînt 10 Sălbatica Zîn-a pădurii —
Obrajii ei rumeni ca zmeura sînt,
Obrajii şi rumenul gurii. Iar pe-unde sădeşte ea zmeură-n văi Pot merge femeile-n pace, 15     Dar floarea din faţă le-o ia la flăcăi Şi galbeni ca faguru-i face.
Iar muşchiu sub brazi într-adins l-a lăsat Sălbatica Zîn-a pădurii,
Ca muşchiul de moale e caldul ei pat, 20 Acolo sub umbra răsurii,
Iar pe-unde e muşchi, e pe-acolo şi ea: Pot merge să şează copile,
Flăcăilor însă odihna le-o ia
De pier şi se-ngroapă cu zile!"
215
r
25
30
— „Ei, parcă pe Zînă eu nu ştiu s-o-nşel!
Neveste şi mură să fie! Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel
Cărarea la fete-n cîmpie, Iar cînd o să văd eu că Zîna mi-e rea
Şi-mi fură tăria făpturii, O prind prin păduri şi-o sărut şi pe ea
Pe hoaţa de Zîn-a pădurii!"
CRĂCIUNUL ÎN TABĂRĂ (Pe cîmpia Smîrdanului, 1877)
Şi-acei ce de-a pururi au glume, Azi tremură muţi şi-ngheţaţi în jalea cea fără de nume; Pustii ei se simt, şi-aruncaţi 5     Departe la margini de lume.
Iar cortu-ngropat e-n zăpadă; Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc. în haine ca-n zi de paradă, Ţin pînea-ngheţată la foc, 10    Stînd unul într-altul grămadă.
E freamăt în zare: e tunul, Ori cîntec de clopot din sat? Crăciunul e astăzi, Crăciunul. Flăcăii ţin capul plecat, 15     Şi plînge-necat cîte unul...
Ard vesele flăcări pe vatră; Şi-ai casei, la masă, gătiţi. Vin oaspeţi, şi cînele latră; Le ies înainte grăbiţi 2 0    Ai casei pe pragul de piatră.
Iar pinea pe masă, vecină, Pe neted-întinsul ştergar, Cu vinul din oala cea plină; Şi însuşi bunicul, cel rar 2 5    La vorbe, azi rîde şi-nchină.
217
Cu cîrpa la spate legată Nevasta se-nvîrte, avînd Spre toţi cîte-o vorbă-mbunată Şi, locuri pe laviţi făcînd, 30    E suflet şi inimă toată.
Din leagăn îi bîlbîie-odorul, Se luptă din mîni şi e-n zor Să-şi ducă la gură piciorul. Afară e soare sub nor, 35     Dar haină de aur e norul.
Şi-i hohot de rîset în stradă, Şi însuşi bunicul acum Se-ndoaie spre geamuri să vadă Amestecul vesel din drum 40    Şi lupta cu plumbi de zăpadă:
O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puţini. Şi-aprinsă e lupta-ntre cete, Şi toţi de zăpadă sînt plini 45     Şi-n gură şi-n sînuri şi-n plete..
Şi-aici, în pierduta cîmpie, Sînt ninse cărările-acum, Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum 50     Dau roate prin zarea pustie...
PASTEL
io
15
Prin vişini vîntul în grădină Cătînd culcuş mai bate-abia Din aripi, şi-n curînd s-alină, Iar roşul mac închide floarea, Din ochi clipeşte-ncet cicoarea Şi-adoarme-apoi şi ea.
Eu cred p-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Şi tace-acum gîndind aiurea. Sub dealuri amurgeşte zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Şi-i umbră peste sat.
Peste culmi încet amurgul moare Şi-ntors cu faţa cătr-apus Dă semne nopţii din ponoare. Ea-mbracă haine-ntunecate Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.
Tăciunii-n vatră dau lumină; 20    Pe drumul de drumeţi sărac Mai vezi fugind cîte-o vecină Să ceară cu-mprumut jăratec; Grăbit, dă roate, singuratec, Tăcutul liliac.
219
25    Şi tot mai noapte-apoi se face, Păduri şi ape-adorm acum; Din cer scoboar-adînca pace. Ici-colo vrun zăvor mai sună — începe-a se zări de lună
30 Şi-i linişte pe drum.
Copiii dorm, visîndu-şi jocul. Mai toarce mama. în curînd, Pe vatră ea-nvăleşte focul, încuie uşile la tindă, 35     Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă S^aude-acum rozînd.
ŞTRENGARII DE PE CYNTHUS
Departe-n zarea culmii Pe Cynthus, pe sub ulmii Ce dorm pe la cascade, Din umed fapt de zori întins-au lanţ de hori O gloată de-oreade.
Şi rîd în joc şi cîntă Şi-n tropote frămîntă Pămîntul ud de rouă, io     Şi tot mai mult s-aprind — Iar ulmii stau privind Minunea asta nouă.
Ici una cu vestmîntul Săltat pe pulpi; iar vîntul 15    Dezleagă colo zînii
Frumosul brîu cu flori, D incoace-omorîtori Răsar din umbră sînii.
Ce zîmbete şirete, 20    Şi ochi aprinşi, şi plete Lăsate-n vînt plutirii! Pe umerii lor goi Cum plouă roşii foi Din plete trandafirii!
221
25     Iar ele rîd mai tare; Şi tot mai cu mirare Pletoşii ulmi s-apleacă Cu ochi aprinşi şi mari: Răsufletele rari
30     In piept acum le seacă.
Şi-un ulm, părîndu-i poate De rîs acestea toate, Dă hohote, nebunul. Şi toţi c-un gînd la fel 35     Rîd ulmii după el;
Treizeci de ulmi ca unul.
De spaimă zăpăcite Se-ntorc dezlănţuite Şi caută prin zare 40 Copilele-adăpost.
Dar asta ce-a mai fost? Iar ulmii rîd mai tare.
Din rîpi acum grămadă Ies satirii să vadă 45    Ce hohote răsună Pe culme, şi curînd Vin roiuri întrebînd, Şi tot mai mulţi s-adună.
Alt hohot se porneşte, 50    Rîd ulmii nebuneşte
Nevrînd nici să-i audă. Vuiesc din mii de guri Văzînd ce strîmbături Fac satirii de ciudă.
55     în loc ca să-i împace Pe satiri, rîsu-i face Mai răi, se smulg de barbă Şi sar cu pas de ţap, Cu pumnii-şi dau în cap
60    Trîntindu-se prin iarbă.
La urmă însă iată Rîd satirii deodată: Rîd ulmii că găsiră Pe satiri caraghioşi, Rîd satirii voioşi De ulmi că-nnebuniră.
Şi-acolo-n zarea culmii Şi satirii şi ulmii Cu rîsul lor urmară Mai ştiu eu cît şi cum ■ Dar cred că rîd şi-acum Şi-or rîde şi la vară.
222
LUMÎNĂRICA
Rîd cu toţii! Singur mortul
Tace-aşa, pe loc. Vine-o fată, pune ortul Mortului pe piept, sub cruce, O sărută şi se duce
Să se-nşire-n joc.
Patruzeci de mîni aşteaptă
Focul călător: Ce primeşte mîna dreaptă Ceealaltă mînă-alungă — Vezi abia o roşie dungă
Dintr-un punct în zbor.
Dar zbuiînd, slăbeşte focul,
Aripele-i scad, Se-ngusteşte-ntr-una locul Pînă n-o să msi rămînă: Cui i se va sticge-n mînă
Ţandăra de brad?
Dar ea zboară, zboară-n pace.
Grabnic îns-un glas Colo-n colţ: — „Ei na-ţi-o, drace!" Şi-ntr-aceeaşi clipă unul Mai din dos: — „Ei vezi, nebunul,
Mi-a zvîrlit-o-n nas."
221
s * i >:■! i,
, ii
«► : !s .. ,
- „ i
6„
' '      W    S £ «
**> l ■*- ?
tu
T3
■2 3
a. « 3 ii
'3
e ca
3 Q
■St
•5
S "3
■•'4 4
• > '* *
1 1 le :
HI '
li
I
... , ,fî »--
, ,   .11       V- .
;1 i» «f
■î
- ■ i    »   * *
«•I■fj'........ii
1 fi
, ii
* • -V «•
* ll\
li
e
•S
■3
V, v 1
.b-
, W 1
«JH
NUNTA ŢĂRĂNEASCA
ii-
j -1
i *  I * J * C/333
t 1 •   I     ■ II'
f   '   ' •
" t~;::-:c.il'':iv=*î.;:
. -     ■ "    : '    J    ' E
ţi      }      : ! . - -
r r * i'
Fragment manuscris al poeziei Hora, Biblioteca Academiei,
Fondul Coşbuc ' »,   *    i~ ~        - j    o- ■        j m j t-
Nunta ţărăneasca, muzica de Sigismund Toduţa, pe
şurile poeziei Hora
1
»• I   t» t
SEMĂNĂTORUL
KHVI*TA LiTKKARA HAITA*!* *L.V
«.«•►«k. - Un» »m»i»i   { , ,
♦i>.«. *»«•>* <     ! â   ll-AMIţi «I ta <«ţM I
U N I Ţ î
wkf fa» Mpunrat tnUhfnh* t>u«nc, a» %'«r.....,. ah
ţMtt IKfMWt cc tt 4t glwj «t • tuns
—pai ip&"'<»e<5îif fHitwi,        !>■ .1 n/m timp* h-
"   ţi mu n* tflMit-gf-n! ■■- a - .. IteîSs»*?*»' «I t*M Mg» «tM, 4c «1**11 «rnrt^itat ««* «f«â «MW» t» «Mtt fWaWB» «âm-nţ* i.lnl-» feriţii»
Şt Ml «*t 4* Mtfctt ttkgwa tm«4i     i-« at» 14â dl ce* wcdM» *** lafca*» iţwo t» ««***»    •■       ' • *»
ta mrtr « htfxmJe <« pHiK» »' )».«!«■
gMl fi 4t*al«Ml fi âe^MrwnttfMl. btt*t »<•<•*• «* ***" <«*** »•*' **......
■MOiMM «MMrW 11—ntof <*r tal |*<n Uf|< 1-riw* Ur itrAIBut (tmarţ. OMr IM MMM *c mtU pe ««•$»<•        Uu       n "   •- **' * €*vm, ci wm *ttr • ar*iw* twwntr. «i <« îs»»*»»" >*«* •**<•"•> n»b»«t AM» «ne c*r* er o '•«■*»«' |m»*tfi* «te |w U«u»< "«
la tani. ta» «tu» ■ my tii»a.J « *• '■■ lukl*TB»r*
,On4 <*»«iâ-**»t *> >«•»«« «■ ..... '■* 0&m--4^m
iar ■» t*S»»*, rw r <1 .ni mm* Mvţfflbftwfţiî .tr »fi par fim, rt «**» «*"• «wţmm"« * *N«""' ■" '*" "Hl . Mi MW! I   «T* «ufM ţ 1»rMc 't"<"UU *s ■»*•* **' r<* »*»«•. P «•**'•
'»»* ».**, f»>#»4 >*■ > ■ ■ ' < » 4<«W. •).»•> »5 j ■  > '«-•«'
IUI
t   - ■  ■ j »l i :» ■
;  •* • t   *. n vlti . t1* Ji
25    — „Petre, tu? Hai scoate banul! Sună-1, să-1 vedem. Ce-ai tu, Petre, cu tîrtanul?"
— „0 să-mi fie naş, cumetre."
— „Las' că ştim ! Eşti vrednic, Petre, 30 Vrednic să te bem."
Sună banul pe comoară —
Şi din nou la gard Zboară, tot mai mică, zboară Ca un fulg lumînărica, 3 5    Multe, multe mîni de frica
Stingerii, se ard.
Sfîrîiesc făclii aprinse
Lîngă mort acum. Numai gîturi vezi întinse, Numai ochi pierduţi cu firea, Stînd ţintiţi în urmărirea
Flăcării pe drum.
Iat-o nu-i! aşa-i de slabă;
Dar deodată ce-i? Nu ştiu care drac de babă Stînd pe vatră sus, ca ţapul, Ca să vadă peste capul
Altora femei,
S-a plecat prea mult, să vadă
Şi deodată hu! Şi nu singură să cadă, A mai tras cu ea vro două — Ce să vă mai spun eu vouă
Hohotul ce fu!
40
55     Haid! S-a stins lumînărica. Zarvă-ntre femei:
— „Aoleu, e la Florica!"
— „Nu-i la ea; e la Ileana." Iar flăcăii-şi trag cu geana.
60 Rîd apoi şi ei.
Articolul Uniţi, publicat de Coşbuc în cel de-al 2-lea număr al revistei Semănătorul, la 9 decembrie 1901
15 — Opere alese, voi. II
225
Rid cei moşi cu aibe plete.
Iar Ileana-i foc. Hohoteşte-un stol de fete, Iar nevestele s-adună; 65     — „Vino, fă, nu fi nebună,
Vezi că-i numai joc."
Şi cum stă proptit în coate.
Unul din bătrîni, — Cel mai mare domn pe toate. 70    Pînă şi pe-un fir de sare,
Dacă dă cel sfînt şi-1 are, — Ia nuiaua-n mîni:
— „Haid, şi de ţi-or pune, fato, Braţul după gît 75    O să-i răspopesc, că iat-o! Am porunci de la vlădică: Cine nu mi-o şti de frică, Nu mi-o şti, şi-atît!..."
De-aş putea eu spune fostul 80 Cum a fost întreg,
Meşter, neică, mi-ar fi rostul! Poate-aş isprăvi pe gheme Pînă mîni cam pe-astă vreme, Ei, dar nu mă leg!
85    Dintr-o vorbă hohot iese, Hohot dintr-un semn, Stau urcaţi acum pe mese, Pe cuptor, pe unde-apucă Şi nevrînd găsesc s-aducă
9 0 Rîsului îndemn.
Singur mortu-n sfînta-i pace Doarme somnul lui —
Să te miri de el că tace!
Iar lumînărica zboară, 95    Ride-n drumul ei uşoară, Iat-o iar că nu-i.
100
Las'să doarmă-n pace mortul
Om fără noroc! Vine-o fată, pune ortul Mortului pe piept, sub cruce O sărută şi se duce
Să se-nşire:n joc.
226
15+
DUPĂ FURTUNĂ
Bine că dete-n sfîrşit! Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, şi noapte făcură-n văzduhuri. Pulberea sură pe drum, în repezi vîrtejuri urcată, Plină de şuier fugea de-a lungul şoselei, iar plopii 5 Jalnic izbindu-se-n vînt sporeau bănuielile spaimei. Bietele pasări, gonite de vînt şi purtate ca frunza, Triste ţipînd rătăceau, dînd una prin alta-n amestec: Celea din sat se zbăteau prin noaptea străinului codru, Celea născute-n păduri tremurau pe sub streşini de casă.
10    Vaci, speriete de tunet, nevrînd să mai ştie de biciul Bietului om zăpăcit de mişcarea cea iute-a cirezii, Repezi aleargă spre sat, cu cozile puse pe spate. Vîntul trînteşte, gemînd, şi uşile tinzii şi poarta Curţii, îi zguduie stîlpii, şi şuieră jalnic prin hornuri,
15    Rupe cireşii-n grădini, şi scurmă prin stogul de paie, Duce şindrile cu el, şi vreascuri şi stuhuri şi frunze. Volbura creşte mereu, iar cerul se-ntunecă-n roşu, Norii de-a valma se zbat şi cîntă ca apa cînd fierbe, Tot mai aproape tîrîndu-şi greoiul lor trup de balaur.
20     Şarpele mării din nori, cu vuiete coada plesnind-o, Spintecă largul văzduh şi-nspăimînt-al zării-ntunerec, Urlă, iar văile gem şi geme şi urlă pămîntul. Plin de cutremur şi el, de spaima cumplitului urlet. Glasuri de clopote-n turn îşi plîng rugătorul lor cîntec.
25     însă, de vînturi aduşi, ca vîntul periră şi norii.
Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur, Vuiet de mii de ciocane-aducînd pe şindrilele casei, Tulburi şivoaie pornind prin şanţul din marginea căii. Repede însă-n văzduh risipindu-se negru-ntunerec
30    Colo şi colo dintîi, prin tot mai lărgita spărtură,
Galbenul soare-şi scotea, cu zîmbete, capul, şi-n urmă Vesel ieşit-a de tot, el singur pe-albastrele larguri. Singur-o' pală de nor, înfiptă pe creştetul bolţii, Vreme-ndelung-a rămas, cernîndu-şi măruntele-i ape,
35    Paşnic şi fără curmări, dînd cîmpului hrana dorită, Pînă s-a' scurs pe deplin, făcîndu-se una cu cerul.
Cît de frumos e pe lunci, şi cît de frumoasă pădurea! Soarele-aproape de deal, se uită de-a lungul cîmpiei, Mare cît roata de car şi-ntocmai ca stogul cînd arde. 40    Plopii pe margini de drum — umpluţi pretutindeni
de praful
Cel de copite stîrnit, în fuga căruţelor goale. Ori de drumeţul toiag şi de multele turme de vite — Veseli se uită spre cer, iar frunza rotundă li-e iarăşi Albă, cu faţa de-argint şi tremură-n freamăt de doină.
45    Grîul în floare, pe lunci, se clatin-alene-n bătaia
Celui din urmă răsuflet de vînt ce rămase pe cîmpuri Singur, străinul pribeag, din gloata trecută-nainte. Cine să ştie ce spun pe cîmp fericitele spice! Picuri de ploaie lucesc pe florile-n sute de chipuri,
50    Capul şi-1 pleacă duios de-a pururi drumeaţa cicoare, Macul, cu lacrămi în ochi, se uită spre soare cu zîmbet, Rîd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ţine potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrimi.
Nenumărat în păduri s-adună poporul de pasări.
55    Sturzii, sub poală de crîng, se joacă, şi-n gureşă gloată Zboară cu cîntec pe sus obraznice stoluri de grauri, Şuieră mierle-n tufiş şi cîntă din grîu pitpalacul. Iar în pădure,-n adînc, s-aude cum bate din aripi, Glasuri puternice dînd într-una cocoşul sălbatec.
60    Fără de-astîmpăr sărind din creangă pe creangă, cu
grabnic
Umblet, mişcîndu-şi frumos tot trupul în chip de şopîrlă, Sare pe fag nevăstuica, privind cu mirare Ia mine.
228
229
Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme Vîntul alene cîntînd deasupra pădurii, prin vîrfuri
65    Spune trăite poveşti din lumile-albastre-ale zării,
Bate din aripi domol, făcîndu-şi culcuşul în ramuri. Colo şi colo pe deal, cu coasa pe umăr, flăcăii Vin de pe multe poteci, cu chiot se-ntîmpină-n cale; Iată şi oameni călări, iar colo se vede cum vine
70    Carul cu boii trudiţi, pe culme, şi scîrţîie carul. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri, Veseli copii se ivesc şi umplu cîmpia de chiot. Toţi o grămadă, desculţi, prin umeda iarbă, iar unii Mici, în cămăşile lungi cu poalele pînă în iarbă,
75    Vin şi se-ndeasă şi cad, iar unul mai mare la mijloc Duce pe palmă-i un cuib cu galbene ouă de mierlă. Parcă pămîntul întreg, şi lumea cu toate-ale lumii Strînse le ţine-ntr-un pumn, aşa de trufaşă privire Scapără-n umezii ochi şi-aşa-i de cu-ncredere-n umblet.
80    Intră cu totul în el, să vadă şi iarăşi să vadă
Cuibul, iar alţii-şi-ntind ca-n chipul jurării o mînă, Multe de toate spunînd, de altele-asemeni trofee, Celor ce-ascultă pierduţi în muta tăcere-a mirării. Sufletu-mi tremură-n piept, uitîndu-mă vesel la dînşiil
85    Nouă, pe-adîncuri de mări, în luptă cu valuri şi vînturi, Cine-ar putea să ne dea, ce bine-ntr-atîta de mare — Glorii, putere şi-averi, oricîte-s dorite de oameni — Veseli de-aceasta să fim, ca dînşii de cuibul ce-aflară!
lată, din văile-adînci se urcă spre creştete-amurgul, 90    Umbrele nopţii se-ntind şi liniştea vine din ceruri, Luna-n curînd va ieşi s-aducă văzduhului aur — Mîndra fu ziua de azi şi mare e mila Ta, Doamne!
PACE
Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg, Şi-n noptateca răcoare Peste sat se nalţă fumul, 5    Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg.
în curînd o să s-aline Truda chinului de azi. Vei privi prin zări senine io    Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi.
Ca şi ieri rotundă luna O să ias-acum-acum, 15    Steag de aur pe cununa Dealului, privind în luncă Plopii doinitori ce-aruncă
Umbre peste drum.
Coasa va dormi şi sapa 20    Va tăcea cîntarea-n grîu.
Şi-o s-auzi ca-n vis cum apa Pe sub iaz se mai frămîntă, Şi privighetori cum cîntă Dincolo de rîu.
231
Noaptea-ntreag-o să-şi murmure Apele povestea lor — Şi ieşind de prin pădure, Căprioarele pe creste Vor căta prin văi de este Pace la izvor.
Şi va fi! De sus, va face Dătătorul de vieţi Parte tuturor de pace. Şi-o să-ţi uiţi şi tu raîhnirea,. Suflete,-aşteptînd ivirea Albei dimineţi.
GÎNDURI
După horă ieri ieşiră Toate fetele-n pridvor, Le vedeam cum îşi înşiră Flori la sîn, şi-n păr să-şi puie, 5    Cum se strîng mereu să-şi spuie Glume de-ale lor.
Tu, lipind de stîlpul rece Obrăjorul tău aprins, Nu vedeai nici cine trece; 10    Şi c-o mînă petrecută
Strîns pe după stîlp, tăcută Mi-1 ţineai cuprins:
Şi-aş fi vrut să-ţi ştiu anume Gîndul tău, pe cel mai drag. 15    Nu ştiu tu, dar eu pe lume
N-am mai drag, decît să-mi iasă Seara pe furiş din casă
Mîndra pînă-n prag!
Seceram în lan, iar plopii -0     Lîngă rîu sunau cîntînd.
Tc-am văzut legîndu-ţi snopii, Şi-adunînd dintîi plecată Tu cu snopul tău deodată
Dreaptă-n soare stînd,
233
25    Veselă-1 strîngeai spre tine Cum rădici copilul mic, Ca să-1 strîrigi la piept mai bine. Snopu-n braţe-aşa văzîndu-1 Tot îmi sta pe suflet gîndul
30 Să mă-ntorc să zic:
„Cum e-nvoaltă ca bujorul, Ce nevast-ar fi din ea! Ca să-şi strîng-aşa odorul De copil, drag ei şi mie, 35    Iar bunica lui să fie
Mama ei şi-a mea!"
La biserică, din uşă, Mă uitam şi eu la sfinţi; Cînd intra cîte-o mătuşă 40    Săruta d-abia pe frunte
Sfinţi de cei cu bărbi cărunte, Cuvioşi părinţi,
Dar, pe calu-i alb călare Tînăr mîndru şi-ncoifat, 45    Se zbătea sub sărutare
Sfîntul cel numit ca mine! Te-am văzut, frumoaso, bine, Cum l-ai sărutat,
Tu şi-ntregul stol de fete! 50    Şi-mi venea să-1 smulg din cui, Şi să-1 dau de vrun părete! Grija mea de n-ai ghicit-o Nici acum, mă mir, iubito,
Cum să ti-o mai
spui I
HORA
E frumoasă şi mireasa — Ce te uiţi a vreme rea? Haid', ţigane, cîntă deasa, Cîntă, cioară, tropotită — 5    Dar cînd stau să-mi văd iubita, Tot nu e ca ea!
Oliolio! cînd vînt de vară Culcă iarba la pămînt, Cînd văd fete-n cîmp afară io    Şi-aud mierla-n crîng, vecine, Nu mai ştiu nimic de mine Pe ce lume sînt!
Haid', săriţi, flăcăi, ce sfîntul! După mine, că-i potop, 15    Bateţi cu necaz pămîntul, Că tot el ne-nchide gura. Daţi cu toţi tropotitura, Tot mai scurt, şi trop!
Vezi aşa te vreau, băiete! 20    Fetelor, săriţi şi voi.
Uite-1, mă,-ntre patru fete! Ciudă, zici? De ce să-mi fie, Ciudă-mi e pe lume mie Numai pe ciocoi.
235
25    M-a plesnit şi ieri cu biciul. Ici grămad-aş vrea să-1 pui Jos pe podini ca ariciul, Şi să-i joc, ca azi la nuntă, Care sîrbă-i mai măruntă
30 Pe spinarea lui!
Zic aşa, dar facă-şi placul, Că-i bătut de Dumnezeu. Nu-i cu capu-ntreg, săracul. Şi-o să-şi afle singur plata — 35    Ce-mi tot strîngi, măi nene, fata, Las' s-o strîng şi eu!
Fă cu plosca-ncoa, voinice, Dacă-mi ieşi ispită-n drum, Sun-o-ntîi să văd ce zice! 40    Dă să-nchin, să-ţi zic pe nume: Cînd ţi-o fi mai rău pe lume Fie-ţi ca acum!
Vinu-i bun şi hora-mi place Iar tu, Doamne, fă-mi ce vrei, 45    Numai pustnic nu mă face! Fă-mă floare albă-n luncă, .Şi-apoi ia-mă şi m-aruncă Doamne,-ntre femei!
Săriţi lume, că se-ncinge 50    Moşul Dinu, hoţ bătrîn!
Uite-1, mă, că parcă-i minge! Vă păziţi acum, neveste, Că mănîncă, moş cum este, Măr luat din sîn!
55    Tot aşa şi-aşa şi iară
Şi ce-o fi să mai vedem. Dac-or da tătari în ţară Ne-om ascunde-n vizunie, Daca nu, noroc să fie,
60 Că noi chef avem.
ÎN ZORI
Supt un mal legata plută Se mai mişc-abia. Duios Geme apa-n veci zbătută, Ca prin vis, sub iaz la moară. 5    Luna tot mai jos scoboară, Tot mai jos, mai jos.
A apus! Şi dintr-o dată Nu mai vezi nici deal, nici drum, Totu-n zarea-ntunecată 10     Şi-a pierdut şi loc şi nume, Nu cred c-a mai fost pe lume Noapte ca acum.
Parcă-i mort de veacuri satul Şi trudit de-atîta clint 15    Doarme-adînc întunecatul Codru-n văi, iar la răstoace Plopii-au încetat să-şi joace Frunzele de-argint.
Dar din aripi bat cocoşii, 20     Răscolind văzduhul mut. Albe-ntîi şi tot mai roşii Zorile-şi-ntind lucoarea — Din zăvoi privighetoarea Iarăşi a-nceput!
237
10
1 5
20
BLESTEMUL TRĂDĂRII
Cu sfărmate catapulturi Turnul muced stă-nclinat, Iar în poartă surii vulturi Frîntă-şi au de mult aripa, Stînd să cadă-n toată clipa Peste pragul fulgerat.
însă-n veci vor sta la poartă, Că-i din cer blestem de veci. Noaptea-nvie-o oaste moartă, Şi-i de coifuri valea plină — Fă o cruce şi te-nchină, Călătorule, cînd treci.
Noaptea din ruini răsare Tot castelul, precum fu. Şanţ şi ziduri de-apărare, Turnuri albe cresc deodată, O cetate-nfricoşată Unde-Agripa cuib avu.
Iar din văi un prinţ se suie Alb de arme, spre castel; E tăcere-n cetăţuie, Dar stafiile pe coaste Repezi vin, o-ntreagă oaste, Toţi ai prinţului cu el.
25    Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strîns
Toate fiarele pădurii.
Sînt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale 30    Şi-au făcut pe-August de-a plîns.
Cînd ajunge la cetate Albul prinţ al celor morţi De trei ori cu pumnul bate Repede-n arama porţii, 35    Scări aduc în grabă morţii, Cu berbecii bat în porţi.
Şi-auzind cum vin barbarii, Uşa tainiţii-o deschid Şi tresar legionarii; 40    Ei din bărbi, din păr, cu mîna Iuţi îşi scutură ţărîna, Ies, aleargă, sar pe zid.
Sub un rîu de creste roşii Albe coifuri strălucesc, 45    Şi-n amestec furioşii
Respingînd pe cei de-afară Cad şi mor, se nalţă iară, Rane fac şi le primesc.
7ăngăt însă n-are-arama 50    Cînd se bate scut de scut, Tuba nu-şi cunoaşte gama; Fără zuzăt* lancea zboară, Iar al spăzii-oţel doboară Cald şi strălucind, dar mut.
55    Pe deasupra lor cu spaimă Luna se ascunde-n nor, Glas de bufniţe se-ngaimă Şi, cu aripi speriete, Lilieci zburînd în cete
60    Se izbesc de coiful lor.
238
239
i
„De-aţi avea voi pace-odată, Voi ce vă luptaţi mereu! Pacea însă nu vi-e dată, Ca să ştiţi în veşnicie Dreapta Domnului mînie Şi că-i unul Dumnezeu!
Cei trădaţi, ei dorm în pace! Vouă-al morţii dătător Partea asta nu vi-o face! Voi cînd aţi văzut pe-o seamă Că pe Crist cel mort îl cheamă Martor al jurării lor,
în nedreapta voastră ură
Vrînd să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Cîţi pe Crist l-au cunoscut.
Noapte-a fost. Pe zid creştinii Se luptau pentru-mpărat; Voi îns-aţi deschis, hainii, Toate porţile cetăţii — Dreapta cumpăn-a Dreptăţii lat-acum s-a răzbunat.
Cei trădaţi, ei în morminte Dorm în pace. însă voi Vă luptaţi şi-acu-nainte Cu oştirile chenlate Şi de-a pururi vă veţi bate Pînă-n ziua cea de-apoi."
Astfel parcă-ntr-una plînge Turnul obosit şi el De-a vedea tot morţi şi sînge. Căci de veacuri vede-ntr-una Noaptea cum aduc furtuna Morţ-ii-aceştia din castel.
240
Iar cînd ziua se revarsă i Pier şi ziduri şi cohorţi,
( Ruinată-n deal şi arsă
100     Stă cetatea tristă-n soare — Dar în noaptea următoare Vin din nou aceiaşi mo'ţi.
25    Acum nici Dumnezeu nimic nu poate. Degeaba-ntind ei mînile şi cer — în negrul Iad, şi unul pînă-n cer, Vîrteju-i domn,' el singur domn a toate.
PE MUNTE
Fugiţi cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării; ,
Grozavul vînt se zbate-n largul zării
Şi norii-mbracă haină de văpăi.
5    Soseşte-acum! cu ochiul cît cuprinzi Furtuna-n sîrg scoboară-n jos pe coaste, Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste Şi urlă-n cor: — „Tu fulgere, s-aprinzi,
i
Tu nor, să-ntuneci; vinte, tu să-mprăştii!" 10    Un brad se face ţăndări, cel mai nalt; Şi prins de vîrf, au smuls pe celălalt Purtîndu-1 roată-n largul chip al praştii.
Pe sus se-ntinde-amestecul nespus, Şi Duh în Duh prin aer se frămîntă, 15    Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cîntă Cîntarea ei de-oţel, căzînd de sus,
Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie, Şi sare iar la loc apoi mugind. Deodată stă. Şi iată-1, răpăind 20    Potop din cer turnatul rîu de ploaie.
Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt. Sporite neguri hrană dau per ir ii, De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii, Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesupt.
16*
i
i
i
ÎN MIEZUL VERII
Sub paltin aici e răcoare. S-aud rîndunele pe sus Cîntînd şi jucîndu-se-n soare. Tăcută e valea-nt'lorită 5     Şi-un nor ca o pînz-aurilă Se duce spre-apus.
Pădurea, pe culme, mai tace, Mai cîntă eu freamăt încet; Iar uneori vîrfu-şi desface, 10     Dînd vintului loc să colinde. Un grangure puii-şi deprinde Să cinte-n făget.
Eu văd cum se urcă pe-o creastă, Călare pe-o gloabă de cal, 15    Merinde ducind o nevastă.
El merge prin iarbă cu botil, în urmă s-opreşte cu totul Să pască la mal.
Nevasta pe coamă s-apleacă, 20     Trăgînd cu mînie de frîu.
Cu troscotu-n gură el pleacă, Şi-nghite de-abia-mbucătui a Şi iarăşi s-opreşte cu gura Să rupă din grîu.
25    Se-ntîmplă cu zgomot acestea, Şi tot cu mai mare necaz, Şi tot mai de rîs e povestea — Iar iepuri, din verdea săcară, Scot veseli urechile-afară —
30        Şireţii, fac haz.
în urmă, colina-i ascunde. Eu şuier o doină. Cînd tac Din cringuri o mierlă-mi răspunde. Din vale vin doine de jale 35    Şi roşu, ca focul, prin vale Văd cimpul cu mac.
Slăbite, de-atîta căldură Şi leneşe apele curg Iar pacea naturii te fură. 40    Şi deal   şi cîmpie-aromeşte Visînd cît de vesel doineşte Răcoarea-n amurg. —
Sub paltin aici e răcoare. S-aud rîndunele pe sus 45    Cîntînd şi jucîndu-se-n soare. Tăcută   e valea-nflorită Şi-un nor ca o pînz-aurită Se duce spre-apus.
24-1
CICOAREA
Pe cimpia-nrourată Dintr-al zilei revărsat Aduna frumoasa fată Rouă-n galbene ulcioare, Lia cea cu trup de floare, Fată de-mpărat.
Iată-n mîni cu suliţi crunte Cînd ieşi cu roibii săi Soarele de peste munte, El încremeni-n teleagă Şi-ntorcîndu-şi faţa-ntreagă S-a plecat spre văi.
Măsurind prin zări hotarul, El cînta pe gînduri dus, Şi lăsînd în voie carul îngropase-n palme fruntea, Şi cînta trecînd pe puntea Roşului apus. —
Mari minuni au fost acestea, Dar mai mari am să vă spui, Că de-acum încep povestea. Oameni buni, vă fie-aminte Ce-a făcut de-acu-nainte Pentru Lia lui.
30
35
iO
45
5 5
00
A trimes la ea, s-o ceară, Dintre fraţi pe cel mai mic, El, venind în fapt de seară Pe pămînt, şi-a dat solia.
— „N-o să-1 iau, răspunse Lia Mîndrului voinic.
El e veşnic călătorul Nesfirşitelor cărări — Cum s'ă-i duc eu veşnic dorul? Ziua zboară peste sate; Peste ape-ntunecate Noaptea, peste mări.
Poate-n car el nu mă lasă, Mă şi tem, aşa pe sus. Iar la mine-aici acasă N-o să stea! Şi cum să fie Fată de-mpărat soţie Celui veşnic dus?"
Soarele din umeri dete Şi-a zîmbit de-acest cuvînt Al nepriceputei fete, Şi-a trimes alt sol copilei, Frate-al său din faptul zilei, Stea din cerul sfînt.
— „N-o să-1 iau, că-1 ştie ţara Şi fricos şi şi-nrăit.
Iese-n zări devreme vara Hoinărind şi-aprinde lunca, Iar prin văi ucide munca Plugului trudit.
Iarna însă-1 înspăimîntă Negura şi mutul Ger. Cînd pe dealuri Crivăţ cîntă Şi cu glas de lup aleargă, Ca să prindă-n zarea largă, Soarele din cer,
246
247
El, în goana-nspăimîntării Galben şi necutezînd Să se naîţe-n largul zării, Tot pe lingă munţi se pleacă, Peste munţi în mări să-şi treacă Roibii mai curînd."
înnorat de gînduri stete Soarele, că l-au durut Vorbele-ngîmfatei fete — Ş-a trimes pe Doamna-Bună, Soră-n cer, tăcuta lună, Sol mai priceput.
— ..Dar mi-e teama mai amară: El, urindu-mă-ntr-o zi Şi-obosit să mai răsară îşi va părăsi nevasta, Şi la noi pe lumea asta Nu va mai veni.
Cui va rămînea-ngropată Lumea-n noapte şi eu cui? N-o să fie niciodată Soare-n zările senine — Să-şi păzească-n cer mai bine Drumurile lui."
Soarele-a   gemut de-amarul Vorbelor, sărind în car, Şi-i trăsni pe osii carul; Nor îi sta pe creştet ceaţa, Negre plete-umplură faţa Albă ca de var.
Fulgerau nebuni în zare Roibii-nspăimîntaţi acum Şi de bici, şi de mirare Că simţeau pe sub copite Alte zări. mai şovăite, Altă lume-n drum.
248
Flăcări vîlvîiau pe drumul Carului, şi-adînc din văi Se-nnora-n văzduhuri fumul 100    Alb de pe păduri cărunte,
Iar pe munţi pe cît un munte Se nălţau văpăi.
Ar fi ars topita iarbă De pe lunci, iar apa-n mări 105     Poate-ar fi-nceput să fiarbă: Dar ieşi-nspăimîntătorul Domn al lumilor din norul Zbuciumatei zări.
Iată-1, scuturîndu-şi rîul no    Pletelor. Venind mîhnit Prinse cu putere frîul — Şi cu gurile-ncruntate Nechezînd, întorşi pe spate, Roibii s-au oprit.
115     — „Nu-nţelegi tu nici din gura Tatălui! Şi-ţi spui mereu! Eu te-am pus să fii măsura Vremilor rătăcitoare — Ce ţi-e păsul? Spune-1, Soare,
120       Ca să-1 ştiu şi eu.
Tu ţi-ai pus păcatu-n minte, Şi pe-un drum al nopţii pleci 1 Pui alături, Soare sfinte, Biata pulbere-a cărării 125    Cu lumina-nflăcărării Soarelui de veci!
Mergi-ţi drumul tău spre seară Iar mîndriei şti-vom noi Ce să-i facem ca să piară!" 130    Şi plecînd stăpînitorii, începură-n vuiet norii Să reverse ploi.
Iar în ziua ceealaltă Soarele pe Lia-n lunci 135    N-o văzu din zare naltă; Dar zări, plîngînd tăcută, Floare-albastră neştiută Lumii pîn-atunci.
Ştim aşa, c-aşa cu toţii 140    Din strămoşi am apucat, Ca s-o ştie-aşa nepoţii, Cum s-a fapt din Lia floare, Cea cu trupul rupt din soare, Fata de-mpărat.
145    Ea de-atunci ca o sihastră Creşte-n margini de poteci, Ziua vezi că-i floare-albastră Şi te uiţi la ea cu milă, Ştii că-ntr-însa-i o copilă
150       Şi-un blestem de veci,
Că-n amurg închide floarea Şi, schimbata-n porumbe], Zboară cătr-apus cicoarea, Şi mereu strigînd pe nume 155    Soarele, printr-altă lume Umblă după el.
într-o goană nentreruptă Printr-al morţilor hotar, Ea e martoră cum luptă, 160    Negre Duhuri cum omoară, Şi-amărită, biata, zboară Tot pe lîngă car.
Şi cu soarele deodată Ea se-ntoarce iară-n văi, 165    Iar e floare biata fată Pe cimpiile tăcerii, Dar cînd vine-amurgul serii Iarăşi e pe căi.
însă-n ziua cînd cicoarea 170     N-o fi plînsă-n zori de zi, Va scăpa de blestem floarea Soare însă-n zare-albastră Veac de veac pe lumea noastră Nu va mai veni.
250
I
POVESTEA GÎNTĂRI1 I
35
— „Ai poate prin lume vro ţintă De-alergi, călătorule vînt?"
— „Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfînt-a cîntării | 40
5    Şi, singur, pe vremea-nnoptării
M-opresc pe-o colină şi cînt.
Şi-n urmă-mi pădurile cîntă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori pînă-n pămînt 10    Cu şuier de crivăţ prin noapte."
—„Dar care ţi-e veşnica ţintă De-alergi, călătorule nor?"
— „Ascult şi eu vîntul prin vale Cum şuieră doine de jale,
15     Iar dacă-mi întîmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cintarea ce vîntul ne-o cîntă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor ', 20    Şi trăsnete-n zi de furtună."
— „Ai poate pe dealuri vro ţintă 1 De-alergi tu, drumeţe pîrîu?"
— ..Ţin ochii la norul din zare Să-nvâţ aiurata-i cîntare;
2 5     De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare Eu cînt printre lanuri de griu:
Cînd noru-n văzduh se frămintă îmi urlu de-a lungul cîmpiei în goana mea fără de frîu Sălbatecul cînt al mîniei."
— „Tu singur eşti fără de ţintă, Poete, şi-n gînduri mereu?"
— „Ascult mim îşi freamătă cîntul Pădurea, pîrîul şi vîntul:
E cerul al meu şi pămîntul, Şi cînt, ca şi ele, şi eu. în urmă-mi popoarele cîntă Cîntări de la mine-nvăţate: Şi tot ce e-n sufletul meu E-n sufletul lumii mirate."
PE TÎMPA
ROCA DI MÂNEREA
Un nor ivit de cătr-apus
Se urcă-n sus Plutind încet spre miazănoapte Iar umbra lui prin văi căzînd 5    Acum întunecă pe rînd
Livezi şi vii şi grîne coapte.
Văd drumuri albe-n zări senine,
La margini munţi, mai jos coline
Şi, ca pe-o pînză zugrăvit, 10    Oraşu-n vale-adînc sub mine.
E pace-n cer şi pe pămînt;
Abia nestătătorul vînt
Venit de peste munţi, de-aiurea.
Tot spune ce din veci a spus — 15     Şi pînă-n văi, de-aici de sus,
Se zbate-ncet doinind pădurea.
254
Ies din Roca di Manerba Ţipete-nfiorătoare, Plînsul ultim care-1 plînge Un întreg popor ce moare
5    Adunat într-un castel. Şi li-e sete şi n-au apă Şi li-e foame şi n-au pîne Şi ca ieri a fost şi astăzi Şi ca astăzi va fi mîne —
10    Va pieri şi bietul tînăr Şi poporu-ntreg cu el!
A pierdut viteazul rege Cîte oşti putu să strîngă, A pus munţi şi ape-n calea
15    Francilor să nu-1 înfrîngă, Singur el a ridicat Bolovani, în rînd cu-oştenii, Şi-a-nălţat cetăţi în pripă, Dar furtuna de departe,
20    Vuietînd sosi-ntr-o clipă Şi-a trecut şi munţi şi ape Dărîmînd ce-a-ntîmpinat.
De doi ani e mort viteazul Rege-al ţării longobarde, 25    Şi de-atunci întreaga ţară Fumegă-n ruini şi arde, Risipiţi fugarii pier.
i
Iar cînd noaptea treci pe Garda, Sus pe stînca solitară Vezi oşteni în albe coifuri, Stînd gătiţi de sus să sară 65     După domnul lor în lacul îngrozit de ei şi el.
Braţul stîng din Sirmione 35    Pin' la Salo se întinde
Peste Garda-n şir de nave,
Iar cu braţul drept cuprinde
Roca oastea de pe mal.
Nicăiri nu e scăpare, 40    Nici pe şesuri, nici pe ape,
Dac-ar fi vulturi în aer
Ar putea spre nori să scape,
Dar aşa, li-e scris de soarte
Un sfirşit aşa fatal.
45    Amărîţi, ei stau pe st încă Şi aşteaptă zi cu ploaie, Ga din apa ei, sărmanii, Buzele să şi le-nmoaie, —
Altă ap-aici ei n-au. 1 50    Şi li-e frig şi dorm pe stînca-
Şi li-e foame şi n-au pîne |
Şi ca ieri a fost şi astăzi
Şi ca astăzi va fi mîne
Şi vor sta-ntre cer şi apă 55     Veşnic poate precum stau.
Ies din Roca di Manerba Ţipete-nfiorătoare, Plînsul ultim care-1 plînge Un întreg popor ce moare 60    Adunat într-un castel.
De doi ani acum o mînă De oşteni, — vai, cei din urmă 30    Dintr-un neam aşa de mare — Adăpost sub stînci îşi scurmă, Ge speranţă au ei, bieţii, Mila pietrelor de-o cer?
250
17 — Opere alese, voi. II
REGELE PONTULUI
Aproape de strîmbele maluri Corabia-n fugă trecea, Cîntau despicatele valuri, Cintau şi matrozii pe ea.
Iar noaptea şi marea-mprennă Făceau armonie deplin — Pe ape lucire de lună Şi pace-n văzduhul senin.
Trezit de puterea cîntării, Aude, tresare prin somn Din groapă-i, pe marginea mării, Puternicul Schiţiei domn.
încet se ridică-ntr-o mînă, Se uită pe mare mirat; Cărunta lui barbă bătrînă îi umple tot pieptul cel lat.
Furtunile mării grozave Urlat-au, cu trăsnet trecind, Şi valuri şi bîrne de nave Trosnit-au pe groapă-i căzînd,
Şi neamuri străine trecură Pe-acolo, cu vuiete mari: Pe groapa lui corturi făcură Si-altare drumeţii barbari.
258
25    El însă-ntre dune pierdute Somn fără curmare şi greu Dormit-a, de treizeci de sute De ani el dormit-a mereu!
Şi-acum îl deşteapt-o cîntare, 30    Un plînset de glasuri ce pier. Se uită de-a lungul pe mare La navă, la maluri, la cer,
La lună cum albă străluce, Şi-i pare că n-o mai văzu, 35    Şi-i pare c-aminte-şi aduce De-o lume uitată, ce fu.
O rază din vremile-apuse E cîntecul celor ce trec: Odată şi dînsu-1 ştiuse, 40    Copil al pămintului grec.
Şi vesel, ca valul şi vîntul, Cîntîndu-1, pe marea-a trecut, Uitatu-l-a însă-n pămîntul Acelor ce domn l-au făcut!
45     De ce şi-a pierdut el viaţa Cu taberi pe şesuri, cu oşti? Eu, mare, îţi cunosc ţie faţa, Tu mare, tu nu mă cunoşti! —
De ce-a alergat el prin lume 50     Cătînd şi mărire şi-averi?
Lăsat-a prin veacuri vrun nume Şi parc-au fost toate ca ieri!
Copil să fie-acum iarăşi Pe ionice maluri, sărac, 55     S-alerge cu dragii tovarăşi, Să vînture lumea pe plac 1
259
17
T
Dar nava se duce, se duce Dincolo de-albastru-orizont, Tot Pontul de lună străluce 60    Şi-un rege se plînge pe Pont.
PE PLAIUL MUNTELUI
Cîntînd arca pe munte bătrînul moţ călare; Mic roibul cal, dar molul şi-n spate-i ghioaga mare; Pe strimtul drum copita da pietrele-n adînc Pe rîpi; iar moţu-n traista de lînă la oblînc 5      Avea-ntr-o pungă galbeni din turmele vîndute. Cînta, să-ndemne roibul să facă pas mai iute — Dar colo unde plaiul se face mai codrean, Stoian ii iese-n cale, bătrînul hoţ Stoian.
— „Noroc, măi, moţ călare, de vrei o flintă bună, 10    Am, uite, una plină: cînd trag cocoşul, sună!
Ştiu eu, că poţi s-o cumperi; ai galbeni în desagi, Ţi-s dragi şi ei, sărmanii, dar zilele mai dragi. Ori vrei să mergi pe rîpă cu pietrele de-a valma? Deschide, frate, punga că-ntind deschisă palma!"
15     — „O-iO) Stoiene taică, mă crezi ori nu mă crezi, Pierdui a treia parte din preţuri la cirezi, O parte bir am dat-o la domnii din cetate, Că domnii şi cămaşa ne-o iau acum din spate. Iar ce-a rămas, Stoiene, nimica de haram.
20    Abia-mi ajung de pîne copiilor cîţi am —
Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte..."
Un gînd nebun deodată îi fulgeră prin minte. Descalecă-ntr-o fugă, îşi reazimă de cal Grozava ghioagă, scoate din traista lui un şal. 25     Grăbit îl desfăşoară, ia punga şi-ntr-o clipă Azvîrle-un pumn de galbeni cu darnica risipă A celui ce pe brazde stă vesel sămănînd.
261
Stoian se pleacă-n grabă s-adune mai curînd Cu grija ce pe-un lacom mereu îl înspăimîntă
30    Că n-are timp; iar moţul la el se uită ţintă,
Pîndindu-1 cum se mişcă, stă, vreme potrivind;
încet întinde mîna şi-o poartă pipăind
Prin gol, el simte coama şi traista lui de lînă,
El simte-acum dăsagii, şi-acu-i cu ghioaga-n mînă
35     îşi ţine răsuflarea în pieptul ostenit, Şi ochii lui şi gura şi tot e-ncremenit, Şi piatră pare-ntreagă statura lui voinică, Cu ghioaga numai mîna fît şoldul se ridică, Cît umărul, cît capul, stă dreaptă-n aer sus —
40     — „Stoiene, dau!" Şi-n vreme ce-i fu cuvîntul spus De-abia pe jumătate din strîns închisa gură, Cu vuiet răsărit-a plecata lui statură Şi mîna dreaptă dusă la stînga-ntr-ajutor Căzu cumplit, şi-n urmă... un vînt şuierător
45 Adus de sus de ghioaga cea repede plecată Izbi pe hoţ în fruntea cea-n pripă ridicată Să vadă ce-i, cînd moţul i-a zis: „Stoiene, dau" —
Şi calzi de mîna vie în pumnii morţi erau
Culeşii bani, cînd moţul i-a smuls cu hohot mare.
5 0    Un mort rămase-n urmă şi-un moţ trecea călare.
CASTELANUL
Spaima nopţii-ntunecate Tot mai multe spaime-adună, Pîn-o rade vro furtună Restul muced de cetate! 5     Au căzut şi stîlpii porţii, Turnurile cu suişuri; Nu se vede din tufişuri Tot acest castel al morţii, Iar din lumea cîtă fu io    Singur castelanul este
Viu rămas, ca-ntr-o poveste, Uhu, hui
Singur el în sala rece
A strămoşilor, nepotul 15     Celor ce-or pieri cu totul
Cînd şi el se va petrece.
între-un Mars de bronz şi-un faun
Şirul pînzelor arată
toată seria-ngropată; 20    Iar, în faţa lor, pe-un scaun
Stă de ani cum stă şi-acu
El, cel viu, cu ochii ţintă —
Huhurezu-n turnuri cîntă Uhu, hu!
263
25     Putrezit de multă vreme Se scufund-acoperişul; Colbăit, păienjenişul, Peste scuturi vechi şi steme, Ca un giulgi murdar s-anină.
30    Atmosfera e greoaie,
Pică picuri rari de ploaie Pe parchetul în ruină. Şi-ntr-acest locaş, ce fu, Cu strămoşii săi el moare,
35     Singur si ascuns de soare — Uhu, 'hu!
Noaptea, cînd scăzută luna
Printre nori spre-apus purcede,
Tot aşa pe jelţ îl vede 40    Mut şi mort ca totdeauna,
Vîntul geme-a groază-n ramuri.
Iar prin tinzi, prin sale zboară
Lilieci ce se strecoară
Printre ierbi, pe sparte geamuri. 45     El e nemişcat şi-acu;
Cad pe păru-i, iuţi se urcă
Si prin barbă i se-ncurcă —
' Uhu, hu!
Vîntul draperii desparte 5 0    Şi-n perdele scormoneşte. Cînd vro uşă se trînteşte Undeva pe-un gang departe, Furios răsună golul Dintr-o sală-ntr-altâ sală; 55    Cad bucăţi de tencuială, Şi-ngrozit zvîcneşte stolul Liliecilor acu. Crapă zgomotînd tavanul, Nemişcat stă castelanul — 60       Uhu, hu!
Iar cînd slaba luminare Ori de-un liliac atinsă, Ori de-al nopţii vînt e stinsă Castelanu-n nemişcare Şi prin bezn-aşa rămîne Tot cu ochii spre tablouri — Vin pe vînt din văi ecouri De lătratul vrunui cîne, Iar din gangul care fu Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii — Uhu, hu!
Cîntă-n sat acum cocoşii, Ziua-ncepe să s-arete — El cu ochii pe părete Tot îşi numără strămoşii. Urgisind să aib-o soartă Cu „mojicii" lui din vale, Nempăcatul vremii sale Stăruieşte-n lumea moartă, Fiu al lumii ce trecu: De-ai săi moşi să fie-aproape Si-ntr-un loc ei să se-ngroape Uhu, hu!
264
CÎNTEGE DE VITEJIE
ClNTEC
Ţi-ai minat prin veacuri turmele pe plai, Din stejarul Romei tu mlădiţă ruptă, Şi-ţi cintai amarul din caval şi nai. Dar cumplit tu fost-ai cînd te-au dus în luptă 5 Ştefan şi Mihai.
Cînd ţi-or pune piedici duşmanii să cazi Spada ta să fie şi de-acum, române Fulger care-aprinde, vînt ce rupe brazi, Şi te-ncrede-a  pururi că vei fi şi mîne 10 Tare cum eşti azi!
Sus ridică fruntea, vrednice popor! Cîţi vorbim o limbă şi purtăm un nume, Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor — Mindru să se nalte peste toate-n lume 15 Steagul tricolor!
269
IMNUL STUDENŢILOR
CÎNTEC OSTĂŞESC
10
15
Cîntăm libertatea şi numele sfînt Al ţării străvechi şi-al acestui pămînt! Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost Cîntămu-i supremul ei cîntec.
Cu vesele glasuri de tinere firi, Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri, Spre soare ni-e gîndul şi mergem spre el, Lumina ni-e ţintă şi binele ţel — Trăiască-ne ţara şi neamul!
Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus Jurat-am pe tot ce strămoşii ne-au spus: Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-1 iubim Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim Si sufletul neamului nostru.
2 u
Iar dacă protivnicii numelui tău Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău, Ridică-te mindră şi nu te-ngrijâ, Căci inima noastră e inima ta; Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.
25
Iar dac-ar peri de pe-ntregul pămînt Iubirea de neam şi-al credinţei avînt: Azilul lor vecinie găsindu-1 în noi Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi Mai tari şi mai trainice lumii.
10
Caii sar şi frîu şi muşcă Jos prin văi e fum de puşcă, Corbi s-arată croncănind. Stau de-atac duşmanii gata — Uite-o-n zbor întunecata Moarte-acum spre noi venind!
Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă! Sus spre Domnul mîna dreaptă Ridicaţi-o dar, jurînd! Pentru sfînta noastră lege, Pentru neam şi pentru rege Toti c-o inimă si-un eind!
Nu mi te mîhni, copile, Cine are-n luptă zile 15     Nu s-atinge plumb de el. Ori aici, ori dealtădată, Moartea nouă tot ni-e dată Fiecăruia-ntr-un fel.
Glas de trîmbiţă răsună 20     Şi coloanele s-adună Fiţi cu inimă, copii! Nu e rece glas de-aramă, Ci e jalnic plîns de marnă, Plînsul sfintei Românii!
270
271
Tu ne vezi din cer, Părinte, Fie-ţi Şi de noi aminte Că sîntem şi noi ai Tăi! Fie-i blestemat mormîntul Cui îşi calcă jurămîntu], Şi-am jurat pe cer, flăcăi!
Lasă tobele să bată! Căpitane, du-ne-odată Unde-i foc şi unde-i fum. Steagu-n vînt! Trăiască ţara! Vesel sune-acum fanfara, Dumnezeu cu noi de-acum!
DOROBANŢUL
Străcuraţi prin plumbi şi săbii,  dorobanţii drum
deschid.
Inimoşi s-azvîrl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.
Şi era prin şanţ perire şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.
5     Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad, Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.
Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pămînt, Valuri ce-necau reduta, scufundîndu-se-n mormînt.
Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ, 10     Zăbăvea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.
Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost Şi treceau, urmîndu-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.
Apucase strîns cu dreapta parapetul, ca-n asalt, Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.
15    Iat-un căpitan, din urmă, aducînd în foc pe-ai lui Dă de el. — ,,Cu sîrg, băiete! Ce-ntîrzii de nu te sui?"
El abia-şi întoarce capul. — „N-am putere să mă urc. Mă trudesc cu stînga numai! Bată-1 Dumnezeu de turc!"
18
273
— „Ţii la sîn, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o
ţinea." ,
2 0    — „Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să I
calci pe ea."
Ajutîndu-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet, Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet.
Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, /. DUNĂREA ŞI OLTUL
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.
25     El înalţă-n vînt chipiul, strig-un nume drag şi sfint Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormînt.
Ea era pămînt al nostru, smuls din sufletul turcesc, Şi voia şi el să moară po pămîntul românesc!
Dunărea vorbea cu Oltul:
— „Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale
Tulbure mereu — 5     Plouă mult la voi la munte, Sate şi cîmpii de-neci, Ori ţi-e firea ta de-a rupe Maluri pe-unde treci?"
— „Rup şi maluri cîteodată 10     şi fac holdele de pier,
Iar cînd plouă mult la munte
Cap de orn eu cer. Dar nu-i asta, maică sfîntă, Nu de asta-s tulburat, 15    Ci de cîte văd mi-e milă, Maică, şi-i păcat!
Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi şi ţări şi munţi frumoşi, Neamuri ce-şi vorbesc ferice 20 Graiul din strămoşi.
Toate laudă pe Domnul, Libere-a trăi cum vor, Vesele fiind de viaţa Si de soarta lor.
18*
275
Vezi şi-aei poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene şi mîndre fete
Şi flăcăi voinici. Şi ţi-e dragă ţara asta De români, căci te iubesc — Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul Neamul românesc!
Eu de unde vin, mîhnituî, Furios spre şes scobor, Căci de unde vin, e spaimă,
Groază şi fior. Tot români sînt şi pe-acolo, Neam din  veac pe-aici adus, Dar pe gîtul lor şi astăzi
Jugul este pus.
Ei n-au voie să-şi vorbească Graiul strămoşesc ce-1 au, Iar în coasta lor de-a pururi
Suliţele stau. Sfînta libertate este Nume gol pe-al lor pămînt: Cei nedrepţi sînt cei puternici,
Singuri au cuvînt!
Ah, de mila lor eu, maică, Vin aşa de tulburat, Şi de ciudă pe duşmanii
Cei ce l-au călcat. Iar de-nec şi mal şi oameni, Nu mai ştiu ce fac nici eu Că mă simt de-atîta jale
Tulbure mereu!"
PENTRU LIBERT Al E
Plîngem, da, că prea ne doare! Nu pe noi! Crescuţi în chin Ne-amintim de-un timp cu soare Şi-1 cunoaştem cel puţin! 5     Plîngem pe copii, sărmanii, Câ-ntr-al temniţii mormînt îşi încep în noapte anii, Neştiind ce-i soare sfint. Plîngem, da, şi strîns ne stringem 10    Lîng-olaltă, cîţi sîntem,
Dar să ştiţi că nu ne plîngem Ca nebunii cari se tem.
Robi, meniţi prin jocul sorţii, Noi ai chinului am fost,
15     însă nu, şi nu, ai morţii! Nu cătăm noi adăpost Nici în milă, nici în rugă; Asta cear-o de la voi Cel ursit să fie slugă —
20    Dar n-o cereţi de la noi! Vom răbda, privind în faţa Orişicui, şi-a orice chin, Că noi ştim că-i multă viaţa Şi în noi şi-n cei ce vin.
277
Blăstemaţi peri-vor regii Clari s-abat din drumul drept -Ne-aţi adus stricarea legii Şi ne staţi cu mîna-n piept. O, şi-n loc s-aveţi ruşine, Vă mîndriţi cu ce-aţi adus: Dar puterea, ştiţi voi bine, Nu vi-a dat-o Cel-de-sus, Nici Eternul Domn! Vi-e dată De-un vremelnic din Infern! Deci vi-e binecuvîntată Si la voi va fi-n etern!
Lumile-au văzut mirate Cît de mult iubirăţi voi Şuierul de bici ce bate Făr'de milă oameni goi! Dar şi pentru noi rămîne Timp — ah, cine poate şti! Şuierul acesta mîne Cînt al lui Tirteu va fi! Iar din lanţul ce-azi ne stringe Pot să iasă spăzi, şi pot Spăzile să vadă sînge, Nu de-al nostru însă tot!
Si sfîrsitul tău veni-va Azi ori mîne, ori mai apoi! Şi-o să poţi tu sta-mpotriva Poate-a celor mai vro doi, Dar mai tari prin răzbunare Şi prin ura lor turbaţi? O să fii destul de tare, Tot potopul să-1 abaţi? Eu nu chem această vreme, Dar tiranul braţ al tău Face totul ca s-o cheme, Rău îngrămădind pe rău.
CÎNTECUL CEL VECHI AL OLTULUI
— „Vine, tată, Oltul mare; Malul stîng de-abia-1 zăresc."
— „Las' să vie Oltul mare, Că, români de cînd trăiesc,
5    Oltul tot la piept ne are Şi-i al nostru şi ne ştie Şi nu bate cu mînie Malul cel băsărăbesc. Vine mare, las' să vie 10    Că ni-e sol dumnezeiesc."
— „Vine, tată, Oltul mare, Brazi trăsniţi rostogolind."
— „Las' să vie Oltul mare, Căci tătarii-ncoace tind,
15    Dar li-e Oltul în cărare Şi n-au inimă să-1 treacă Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă, Cu noi horă nu se prind. Las'să vie, că-i îneacă,
20    Neamul nostru mîntuind."
— „Vine, tată, Oltul mare, Şi cu sînge-amestecat."
— „Las' să vie Oltul mare, Că mulţimi de oşti tătare
25    El pe mal a apucat.
279
Lifte poartă, lifte duce, Lifte, bată-i sfînta cruce; Oltul capul le-a mîncat! Las' să vie să-i apuce Că ni-e scut de Domnul dat."
SCUT ŞI ARMĂ
Domnul sfînt să ne iubească, Şi-al său Duh ocrotitor Plin de pace să plutească Peste Ţara Românească 5    Şi-al românilor popor!
Noi prin vremi ce ne-ncercară Altă armă n-am avut Numai dragostea de ţară Ce strămoşii ne-o lăsară, 10    Şi pe Sfîntul Domn de scut.
Dar ne-a fost destul atîta! Fruntea sus, voi fraţi ai mei! Astfel Cerul hotărît-a Să se nalte amărîta 15    Ţară, prin puterea ei!
Mai făţiş, mai fără veste Ne-aţi lovit, duşmani de voi! Dar ce-a fost, a fost poveste! Dragostea de ţară este 20    Şi mai tare-acum în noi.
Şi de cine ne-o fi teamă? Mult a fost, să vă răbdăm, Nebăgaţi de voi în seamă — Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă, 25    Dacă nu, să vă-nvăţăm!
281
1
Numai Domnul ne iubească Şi-al său Duh ocrotitor Plin de pace să plutească Peste Ţara Românească 30     Şi-al românilor popor!
OLTENII LUI TUDOR
Vine-un chiot dinspre munte, Vine freamăt din păduri — Tudor domnul vine-n frunte, Cu mulţimea de panduri! 5     Iar din Jiu, din apă sfîntă, Iese cîntec vitejesc, Şi cu glas de surle cîntă Tot poporul românesc.
Las' să-i sune surle-n ţară, 10    Să-şi adune-olteni destui, Ţara s-o vedem noi iară Veselă pe urma lui — Mîndra patrie română Nu supt braţ de oameni slabi, 15    Ci voinică şi stăpînă
Cum a fost sub Basarabi.
Zboară corbi pe sus, băiete, Cîrduri negre se-nvîrtesc, Şi se zbat de-atîta sete 20    Şi de foame se izbesc:
N-au s-aştepte-oltenii rugă Să le dea de hrană-n văi — Oh, ciocoi, te-ajung în fugă Toţi răzbunătorii tăi!
283
5   Cine vrea părtaş să fie Dreptului pe-acest pămînt După Tudorin să vie! Că-i trimis de Domnul sfînt Să ne scape-acum odată De ciocoi, căci Dumnezeu însuşi s-a pornit să-i bată, Cum ne bat şi ei mereu.
Ridicaţi, români, Dreptăţii Steag cu sfîntul George-acum! Sfintei Legi şi Libertăţii Faceţi-i odată drum! Cine nu-i cu voi, să ştie Că izbit va fi de voi, De cei straşnici în mînie Şi din leagăn de eroi.
Domnul Tudor să trăiască! Sus cu toţii, pui de lei, Pentru ţara românească, Pentru drepturile ei! A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor, ca Hristos, Dar schimba-va pasul sorţii, Va trînti tiranii jos!
SĂRINDAR
Iar Matei în baltă stete Pînă-n zori, în stuf ascunr. Frigul nopţii l-a pătruns Şi prin suflet spaimă-i dete 5    Că perirea l-a ajuns.
— „Dumnezeule-al puterii, Vezi-mă-n ce stare sînt!
Fă, să scap de-acest mormînt, Depărtîndu-mi ianicerii, 10    Şi mă leg cu jurămînt
Că scurgînd această baltă, Chiar pe locul unde zac Mînăstire am să fac, Mîndra, veselă şi naltă, 15    Şi cu aur am s-o-mbrac."
Turcii însă-1 căutară Şi-altă zi, şi nencetat, Iar Matei în stuf a stat Şi-altă noapte, mai amară, 20    Mort de foame şi-nsetat.
— „Dat-ai prin Hristos, Părinte Cele nouă fericiri! Scapă-mă de prigoniri
Şi-ţi voi ridica, prea sfinte, 25    tot pe-atîtea mînăstiri!"
285
Ruga nu i-a fost primită Nici acum, şi-a stat Matei Ocolit de agarei înc-o noapte aşa cumplită, Şi plîngea, gîndind la ei:
— „Vai, Părinte-al îndurării, Depărteaz-acest pahar, Şi, scăpînd dintru amar, Minăstiri voi face ţării Cîte slujbe-n sărindar."
Şi-apoi fu, că tot plecară Nechemaţii venetici. Iar Matei a strîns voinici Şi-a gonit pe turci din ţară Şi-a-ngropat şi mulţi aici.
Iar pe locul unde-n baltă El ascuns trei nopţi a stat Sfînt locaş a ridicat Pe colin-acum înaltă, După cum s-a şi jurat.
Şi-apucat-a să clădească Alte nouă, rînd pe rînd, t Şi i-a dat Dumnezeu gînd Intr-o zi să le sfinţească, Toate-acelaşi hram avînd.
Iar în urmă ridicat-a Un altar după altar, Domnului cel sfînt ca dar —■ Cel din urmă dîndu-1 gata, î-a pus nume Sărindar.
ZECE MAI
în ziua cea sfîntă şi mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un pl
5    Cînd zorile-ncep să s-arete Acolo-n tăcutele văi, Din groapă ies moartele cete, De-a pururi jăliţii flăcăi.
Ei vin de prin locuri pe care 10    Ca vechile răni le cunoşti,
Pe unde-au stat şanţuri odată, Redute şi taberi şi oşti.
Striviţi şi cu mînile rupte Şi galbeni ca-n jalnicul loc 15     în ziua sălbatecei lupte Cînd bieţii pieriseră-n foc.
Fac roată, şi-o rugă murmură Iar Valter şi Şonţu şi toţi Mai-marii ce-n frunte căzură 20    Stau jalnici acolo-ntre soţi.
Şi stau cum stă omul ce-ascultă Şi nici o mişcare nu fac; Aşteaptă cu grijă şi spaimă Un semn de departe şi tac.
286
287
1
25    Deodată ei capul ridică,
Dau chiot şi-n zare privesc
Spre ţara din care ieşiră,
Spre scumpul pămînt românesc —
Şi-ascultă, căci tunul azi cîntă 30    Departe-n iubitul pămînt, Puternic ca-n ziua luptării, Dar altfel de cîntec mai sfînt.
Vi-e teamă că n-o să mai cînte, Că moartea vă fuse-n zadar — 35     Dar ţara trăieşte! Iar tunul Ce limpede-o spune şi rar.
Şi-ascultă... iar ţara-i departe, Sînt dealuri la mijloc şi văi, Şi rîul cel mare-i desparte 40    De mame pe bieţii flăcăi.
Şi moartea cea vecinică-nchise Pe urmă-le tristele-i porţi; Dar moartea lor viaţă ne dete: Ferice de asemenea morţi!
45    Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea Ce-ascultă cîntarea de tun Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate Pe morţi să-i audă ce spun.
Dar cred că se roagă, sărmanii: 50     — „Noi liberi pe voi v-am făcut Iar Tatăl din cer să vă aibă De-a pururi sub sfîntul său scut!"
Mormintele părinţilor lui Co.şbuc în cimitirul bisericii satul natal al poetului
I
i
CÂNTECE DE VITEJIE
GEORGE COŞBUC
BUCUREŞTI
«st x mi mm®. mmVL mv    m st. wmat
!«, «nUIJA DOAMNEI. 19
o p
UI Q
e» -i
3 O ui »-z « o
9 y e i d
• 'i	
	
-   • .i"	^ r.
f; .   j;   i j	"•■1 |i
' »«.* f'»'l 5l± JL	"*4 • 7.
!*N îl 1 ' :	Mi 1 - *	
. * v .» §   ^ V		
		
"» 'i« • iî » s. ■ •		\\
		*.?
' * * fs ;* -		ţjpl.
		
Silii*
«rai*JPiî « «Wi
i      -"Ml 8 ■
O
°3
o (d
3 u t, goo
o" <u S*
I 2
3 >
>>5
CU ^
O 3
ca
0)
g '3
o iu
>
Cîntece de vitejie, coperta primei ediţii, 1904
"W** •nnA ^v^p)^^
' 1    i    -      * » „ !
....... . î" Vi
Fragment de manuscris La Smlrdan, Biblioteca Academiei, Fondul Coşbuc
«>.( >.j • *»' '
j , tf.,   -    , ...   mm -W-t .V»».-j
■      />..- •—•* J
V,
> « j;
Poja Hassan, in Vatra, nr. 23, 1894, p. 750
10
15
20
PE DRUMUL PLEVNEI
Iar pe drumul care duce
de ia Dunăre spre munte Trec românii zi şi noapte
cătră Plevna, merg şi vin. Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte, Şir de cară cu provizii,
schiiăviţi în haine crunte — Scîrţiit şi chiu şi tropot
pe-acel drum de oameni plin.
Intr-acest pestriţ amestec,
scoborînd pe dealuri, iată Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrînă şi gemea, Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale îndelungată. Iar din văi, urcînd alene
se vedea venind o ceată De drumeţi din ţara noastră
şi s-opriră lîngă ea.
«. % 9
, ~. KJ
O <u 3 ■ ■ Q,3h V)
o o g <r\ => pa, j
a,     s- oi ™
! >cB CB >CB
i o 2 " & • • o
CD |-' C3
CB    - ţ; !-.
9- O « o
' CB CB
3 -a te _
S.8 S
W -
na cb
25
— „Bună calea", zise unul,
— „Inima vă fie bună, Oameni buni! Dar unde mergeţi?"
— „De ne-ajută Dumnezeu, Noi, la Plevna, maică dragă".
289
19
Opere alese, voi. II
30
35
40
45
50
55
60
— „Tot la Plevna! Cum ne-adună! Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună, Şi m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna şi-i al meu".
Repede-mprejur se strînse
ca prin farmec toată ceata Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchişi în ea? Ce mai zice Carol-vodă,
cînd o fi războiul gata? Şi-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata, îşi ştergea cu palma ochii
şi plîngînd le tot spunea.
Dar în urmă, ei de grija nopţii, ca să nu-i apuce:
— „Să rămîi în pace, maică, să te vadă Domnul sfînt".
Şi grăbiţi se ridicară
toţi de jos, făcîndu-şi cruce. Ea, cu ochii plini de plînset,
privea gloata cum se duce, Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i
şi-ntunerec pe pămînt.
Stete-aşa, mereu privindu-i
şi deodată-n fuga mare Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc. Cînd ajunse-abia trăgîndu-şi
puţintică răsuflare:
— „Dragi creştini, voi unde mergeţi? Aveţi milă şi-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo la băiatul meu, în foc!"
65
70
— „Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îţi sînt ştiute, Ţi-ai văzut şi tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum? Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ţi toiagul tău şi du-te. Noi sîntem cu toţii tineri
zor avem şi mergem iute, Tu eşti slabă şi puţină
şi e mult de mers pe drum".
75
80
Ea-şi întinse-atunci cu gemet
mînile, strigînd cu jale: — „Nu mă bateţi cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu! Voi fugi cu voi alături,
şi de voi muri pe cale, Tot atît! M-oi şti aproape
de băiat! în sat, acasă E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc şi eu!"
290
MORTUL DE LA PUTNA
Iar Ia Putna-n mînăstire, Noaptea, din tăcut mormînt, Iese-n plină strălucire Ştefan cel viteaz şi sfînt. 5    Lespedea ce-au pus-o popii Peste groapă,-ncet se dă îndărăt şi-n fundul gropii Ştefan plin de pace stă. Dar se nalţă-ncet eroul 10    Deşteptat din lungu-i somn, Luminat e-ntreg cavoul Si sumet viteazul domn.
Albu-i coif străluce-n lună Iar pe zaîe-i joacă zări
15    De lumini ce se-mpreună Ca-ntr-un basm cu arătări. Lunga suliţă şi-o poartă Răsucind-o-n mîndru chip — Eu credeam că-i umbră moartă
20    Ce se mişcă pe nisip, Dar e viu! Acum ridică Ochii săi, parc-ar lăsa Peste-o oaste inimică Toată vrăjmăşia sa.
25    Apoi stă plecat şi-ascultă; Poate-aude spre Hotin Vuiet şi-alergare multă De poloni şi turci ce vin, Poate-aude oşti tătare
30    Şi năvală peste Prut,
Ori sosind din depărtare Peste munte i-a trecut Regele Matei! Voi cete De cazaci şi de săcui,
35    Dumnezeu acum vă dete Gata iar pe mîna lui!
Sună zornăit de zale, Strigăt mare de război, Ard Moldova noastră-n cale
40    Cîţi duşmani şi vechi şi noi. Ştefan tremură-n mînie. Iese din tăcutul schit — Luna-n ceruri, argintie, Cu nori negri s-a-nvelit,
45     Şi cumplit din bucium sună Ştefan vodă; ca un nor Ies oşteni şi iuţi s-adună Roată lîngă domnul lor.
Iat-o, oastea lui voinică, 50    Toţi cei buni şi tari ai săi! Ştefan spada şi-o ridică Şi porneşte-n sîrg spre văi, Luna tot mai mult s-ascunde, Tot mai negri nori plutesc 55    Şi din văi grozav răspunde Buciumul moldovenesc. Se tot duce, duce-n noapte Zgomotul în jos spre Prut, Mai lăsînd în urmă şoapte 00    Din furtuna ce-a trecut.
292
293
E pustiu Ia minăstire, Gol mormîntul cel deschis! Toate-au fost o nălucire, Toate repezi ca-ntr-un vis.
65    Nu ştiu bine-n care parte,
Ştefane, .te-ai dus cu oşti, i. Ştiu că tu te-ai dus departe, Şi duşmanii ţi-i cunoşti! Bate-i, Ştefane, părinte,
70    Spulberă-i de pe pămînt:
Chiar şi mort învaţă-i mintej Cine eşti şi-ai tăi ce sînt.
I
STEMA ŢĂRII
Ca un zimbru-ntărîtat
Cînd a prins pămmtu-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne — 5    Ca un zimbru-ntărîtat Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.
Ca un leu sfîşietor Cînd cuprins de-arcaşi se vede, io    Prin mulţimea de popor
Trăsnet se repede — Ca un leu sfîşietor Star-oltenii-n munţii lor
într-un iad de latini.
15     Iar muntenii ce-au avut Cuib pe apa Dimboviţii, Ca vulturu-n munţi crescut
Apărînd răpit ii Pui ai săi — făcut-au scut 20    Ţării lor şi-au abătut
Negrul nor de hoarde.
„Zimbru şi vultur şi leu Fui cînd mi-a călcat păgînul Patria şi dreptul meu".
295
Şi va fi românul de-acum român mereu, nbru şi vultur şi leu
Şi viteazul lumii.
FRAGMENT EPIC
Iar pe lumea ceealaltă scoborînd acum flăcăii Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin, Cîţi sosesc pe rînd în stoluri, adunaţi în gura văii Stau s-aştepte alte gloate cîte se vedeau că vin. 5     Unii şterg de iarba udă cîte-o sabie-ncruntată, Din pulpana hainei alţii sîngele duşman îl storc, Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată Precum fac biruitorii din războaie cînd se-ntorc.
Cînd văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră 10     Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit Resfirîndu-se prin noapte, precum fumul se resfiră, Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit. Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură, Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian 15     Luptătorii din Mikene cînd îngălbeniţi văzură
Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.
Dar ai noştri morţi de veacuri, cîţi periră prin războaie, Apărînd a lor credinţă şi pămîntul românesc, Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie 2 0    Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc:
Văd români, şi-aud cuvinte româneşti! De-ai lor cu
toţii!
Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor — Şi-ndrăznind dintîi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii, Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din
noaptea lor.
297
?
25    Şi precum în neastîmpăr pasări grabnice cu zborul Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece-n stol, Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul Celor morţi umplînd de vuiet cîmpul mai nainte gol. S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa
30     Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium
nentrerupt,
Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.
Străbătînd genuni cu mersul, nesfîrşită li-e venirea, Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el —
35    Cîţi peiră făr' de urmă copleşiţi de năvălirea Asiei, şi-arcaşi cu glugă din cîmpiile lui Gel. Cîţi au înroşit cu sînge rîuri mari şi-ascunse plaiuri, Cînd prin văile bulgare loniţ-avea locaş Şi frumosul grai al nostru printre bîlbîite graiuri
40    Şi-1 păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.
Iată-i înşişi vin în frunte cei ce-au cîrmuit norodul, Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut, Şi cu Negru-Vod-alături vine Dragoş voievodul, Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut. 45     Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-1 mai
îngînă
Tînăr şi părînd ca Hector cel cu coif fluturător, Cînd cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mînă, Sare-n mîndru-i car şi umple cîmpii Troiei de omor.
Trăsnete-al mîniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii, 50    Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi Prins-au fulgerul cu palma! Braţ, ce pustiind
vrăjmaşii,
Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chiemi. Ce vei fi gîndit tu, Mircea, cînd vedeai pornit cum vine Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim? 55    Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine, Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim?
Iar   dincolo   vine-n   goană cel ce-n  numărate zile A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc, Cel cu nume sfînt de-Arhanghel — cu-al tău nume,
Mihaile,
00    Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.
Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul
leu!
Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă, Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.
65    Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvîrtindu-şi buzduganul Doi Buzeşti, ducînd   şi spaimă şi-al peririi-nghieţ
cu ei!
Spuie Neajlovul, Sinane, cîte oşti pierdu sultanul, Şi Şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei? Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată 7 0     Şi era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n Ţarigrad? Şi ce cale-avea să facă! Dar s-a tînguit vrodată Fulgerul că-i drum departe de la nor pînă la brad?
Iată-1 însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici, Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind
75    Suflet mînios şi-n toată strălucirea cîtă-n cronici Scrisă e c-a fost pe vremea cînd el ţara străjuind A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete Şi, arind de ciudă cîmpul, puse-n jug duşmanii lui— Pe mănunchiul spăzii sale mîna lui tot caldă stete,
80    Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.
El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale, Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podu-nalt, Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale Tremură, răzbit de spaimă, tot tărîmul celalalt. 85     El şi-aici e vîntul iernii, şi duşmanii săi sînt pleava! Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod — Faceţi loc! Sosesc ca rîul luptătorii din Suceava, Trec voinicii cei năpraznici ai lui Ştefan Voievod!
298
[
299
Şi Ion Cumplitul Vodă, jalnic sehilăvita strajă 90    A Moldovei, scut puternic al poporului de rînd, Şi nenfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducînd. Şi hatmani şi capi de oaste — daţi-mi voi acum o sută De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi! 95    Şi tu neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută, Făr' de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoti.
Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea
moartă, —
Ah, eă n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem — Ne avem şi noi Olimpul, şi pe a veşniciei poartă 100   Am intrat şi noi; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem! Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine, Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei
sorţi?
Soarele din noapte iese, din mormînt puterea vine: Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.
PE DEALUL PLEVNEI
E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniştit îşi mînă carul.
Roţile nu ştiu că plînge Dealul, pe-unde omul mînă; 5    Nu ştiu boii, că-n ţărînă, Pe-unde trec, e numai sînge.
Noaptea-ncet, încet scoboară, Lilieci prin aer zboară.
Pe-unde-a fost cumplire-odată 10    Doarme-actim întreaga fire, Peste-un iad de zvîrcolire Cade-o pace-ntunecată.
Numai luna e pe lanuri — Dar mai sus, pe sub rădanuri,
15    Unde-a curs fierbinte plumbul, Duhuri vin din vreme-n vreme, Cît e noaptea-n dealuri geme Şi se zbuciumă porumbul.
301
25
30
OŞTIRILE LUI ALAH
Noaptea care-ncheie anul — Noaptea sfîntă,
Cînd cetindu-şi El-Coranul
Trist mahomedanii cîntă 5     Pe răpuşii prin bătăi —
Noaptea asta ştie spune De-o minune
La Călugăreni prin văi.
Cînd e-n jumătate ruptă 10 Noaptea-n cale,
Pe uitatul cîmp de luptă Se porneşte-un glas de jale Şi-apoi multe, şi-mprejur Din păduri răsar o mie, 15 Din cîmpie
Plînge-un nesfîrşit murmur.
Şi murmurul creşte-ntr-una
Şi deodată, Urlă-n zare ca furtuna, 2 0    Şi prin zarea spintecată De blesteme şi de vînt Ies spahii în şiruri dese,
Grabnic iese Oastea-ntreagă din pămînt.
Căci acum, prm lumea lată,
Ies să jure Toţi cari au perit vrodată Pe cîmpiile ghiaure, Şi-aşteptînd un semn ceresc Stau gătiţi, potop să plece
Şi să-nece Tot pămîntul creştinesc.
Ei, cu genele-amorţite,
Nalţă mîna Iar din bărbile-ncîlcite Iuţi îşi scutură ţărîna Şi pe cai sărind grăbiţi, Invîrtesc duşmanii crucii
Săbii lucii, De năvală stînd gătiţi.
Furnicînd din mii de locuri,
Plini de ură Cu blasteme şi batjocuri Strigă toţi ca dintr-o gură Sfîntul nume-al lui Isus, Şi turbate şi-ndrăzneţe
Mii de feţe Alergînd privesc în sus.
Iar acum, fiind o gloată,
Numai una, Osie-ntr-această roată Se ridică Semiluna, De pe steagul care-n vînt Geme-o plîngere-ntreruptă
Şi se luptă; Iar ce geme  e cuvînt.
Şi-i a lui Alah cuvîntul,
Sfînt şi mare! Şi tăcută ca mormîntul Şi-mpietrit-acolo-n zare Oastea-ntreagă stă pe loc.
302
303
Codri, dealuri, riu şi luncă
Toate-aruncă Ochii-n sus, spre-un semn de foc.
65     Mii de guri atunci în vaier Umplu cerul: Crucea e, o cruce-n aer! Turcii toţi, zvîrlindu-şi fierul, Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vînt; 70    Noaptea rîde luminată Şi deodată Intră totul în pămînt.
GRAIUL NEAMULUI
„Fie-a voastră-ntreaga ţară, Şi de cereţi, vă mai dăm, Numai daţi-ne voi graiul Neamului" — Şi se sculară 5    Să ne vremuiască traiul
Cîţi duşmani aveam pe lume! Graiul ni-1 cereau anume, Să-1 lăsăm!
Dar nestrămutaţi strămoşii 10    Tot cu arma-n mîini au stat: Au văzut şi munţi de oase, Şi de sînge rîuri roşii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. 15     Graiul lor de voie bună Nu l-au dat!
Astăzi stăm şi noi la pindă, Graiul vechi să-1 apărăm; Dar pe-ascuns duşmanii cată 20    Să ni-1 fure, să ni-1 vîndă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-am dat noi graiul ţării, Azi, în ziua deşteptării, Cum să-1 dăm?
20
305
î
25     Repezi trec cu vifor anii, ,
Ispitind puterea ta,
Neam român! Cu ură mare
Vor căta mereu duşmanii
Graiului român pierzare; 30    Dar să piară ei cu toţii:
Nu l-am dat, şi nici nepoţii
Nu-1 vor da! DE PROFUNDIS
Pe sub dealurile Plevnei Doarme spaima şi fiorul, Soarele-şi ascunde faţa Şi-ngrozit se-ntoaree norul 5    Să se ducă-ntr-alte părţi. O, a fost acolo-n vale Moarte şi pierire-odată, Iar amara ei cumplire Scrisă vreme-ndelungată 10    Povesti-se-va prin cărţi.
Umblă mai încet cu plugul, Tu ţăranule, cu grapa, Poartă-te să dai ţărîna Mai deoparte-ncet cu sapa
15     Pe colnice cu porumb —
Poate unde scurmi pămîntul Tu să vezi că iese sînge, Plugul tău să dezvelească Vrun voinic ce-n groapă plînge
20    Zbuciumat de spăzi şi plumb.
Au venit din munţi cu soare Şi din văi întunecate, Au lăsat pustii acasă Stîne şi cîmpii şi sate 2 5     Şi-au trecut grozavul rîu. Moarte! Tu aveai eu tine Tot alaiul spaimei tale:
307
20*
Spune tu, putut-ai, moarte, Să opreşti voinicii-n cale, Să le pui mîniei frîu?
Pe sub dealuri pe la Plevna
Doarme spaima şi fiorul —
Plin de grije şi-n tăcere
Să străcoară călătorul
Prin pustiul loc de-omor.
Eu mă tem de-un semn, de-o şoaptă,
Căci din gropile tăcute
Vor ieşi cei morţi cu vuiet,
Sute-n luptă iar cu sute,
Repetînd perirea lor!
CAROL ROBEJRT
Stăpînul ţării feudale Rîdea de Basarab, pe cale Venind cu sutele de-arcaşi Turnaţi în zale, 5    Ce-i pentru-aceşti viteji ostaşi O ţară largă de trei paşi?
— „Sărmanul vodă, cum îl cheamă, O fi-n pămînt acum de teamă! Ce minte-o să-1 învăţ! Să-1 fac 10 Să ţie seamă
Că eu sînt eu, şi nu mă-mpac C-un biet ca el, cioban sărac!
Uitat-a că-i născut să fie Păstor de oi şi slugă mie? — 15    De barbă însă am să-1 scot Din vizunie. Ce cîni îl apără? Socot Să-1 spînzur eu cu cîni cu tot!
Curînd, flăcăi! E plin paharul! 20    Auzi ce-mi scrie-acum tîlharul — Dar cine crede el c-ar fi
Maghiarul?" Şi regele rîzînd s-opri Şi-aceste vorbe le citi:
309
25    „Mărite crai! îţi spui prin carte, Că vecinie dinspre-a noastră parte Vrem binele! Sîntem cei foşti
Şi mai departe — Şi-acum tu uiţi că ne cunoşti
30    Şi-alergi în strîngere de oşti!
Eu sînt mai slab. Zic eu de mine. Vi-am dat hăraci, că se cuvine, Pe plac eu multe v-am făcut Să fie bine. 35     Voi Sever inul l-aţi bătut:
Vi-1 las, măcar eu n-aş fi vrut!
Dar o rugare eu ţi-aş face: Să mi te-ntorci în bună pace, Să te fereşti, măria ta, 40 De drumu-ncoace.
Că mai pe-aproape de veţi da Nici unul viu nu veţi scăpa!"
De hohote' vuit-a malul; S-a dat cu spaimă-n lături calul 45    Lui Robert. — „Tomo, fii stăpîn Că-ţi pierzi Ardealul! Nu-i prost românul că-i bătrîn E prost că-i minte de român!"
Şi-aşa rîzînd, în zi de vară, 50    Frumoasele lor oşti intrară Adînc prin munţii româneşti,
Adînc spre ţară. O, nu ţi-aduc vulturii veşti, Roberte,-n drum ca să te-opreşti?
55    Căci iată, colo la strîmtoare, S-aude-un corn de vînătoare Şi multe-apoi, chiuituri
Răsunătoare. Se umple codru-ntreg de guri
60     Şi ies românii din păduri.
Jucîndu-şi coiful alb pe creste Ei vin, şi nu le prinzi de veste, Năvalnic cad şi iuţi răsar Ca din poveste. 65    Ei intră-n desetul maghiar Şi unde-ajung, îl lasă rar.
O, bieţi maghiari, striviţi în vale! Ce mîndri-aţi mai venit pe cale, Atîtea sute de arcaşi 70 Turnaţi în zale!
Cum pier acum aceşti ostaşi în ţara largă de trei paşi!
Şi fala lor uitînd-o toată Mureau zdrobiţi, şi ca să poată 75    Să-şi scape capul, rupţi şi goi Fugeau în gloată. O, şi la ziua cea de-apoi Vor rîde-aceste văi de voi!
Tu-n gînd bolboroseai o rugă 80    Şi nu gîndeai decît la fugă, Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus Vestmînt de slugă — Un gînd nebun mi te-a adus Şi-acum te bate Cel-de-sus!
85 Venit-a Dumnezeu să certe Mîndria ta, Carol Roberte! De nimeni n-ai voit s-asculţi,
Cel Sfînt te ierte! Din pilda ta cunoaştem mulţi
90    Că ştiu şi regii-umbla desculţi!
310
30
GOLIA TICĂLOSUL
La Cahul, pe cîmpie, din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii, Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor, Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii 5     Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii
Ca vînturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.
Iar cînd veni şi vremea să urle-n zare tunul, Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul: O lamur-a Moldovei prin sutele de ani! 10    Dar Golia ticălosul alt gînd avea cu soţii, Şi-n suliţi ridicîndu-şi căciulele cu toţii Lăsînd cîmpia noastră trecură la duşmani.
O clipă stete vouă cu inima trăsnită, întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită, 15     Pe Golia arătîndu-1 cu pumnii, cu-amîndoi:
— „Oşteni ai ţării mele! priviţi-1 cum se duce, El vinde sfînta ţară şi vinde sfînta cruce,
Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!"
Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mînie 20    Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii.
— „Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară! Să piar-acum pămîntul! Moldova-ne să piară, Dar Golia-ntîi de toate să piar-acum, copii!"
Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese In drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese, Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi. Şi neputind mai iute să-1 stingă de pe lume Rosteau cu glasul urei becisnicul său nume Prin gemete scrîşnite strivindu-i-1 în dinţi.
O, Golia, tu! Pîndit-ai aşa de-amară vreme! Dar toate ale ţării şi plîngeri şi blesteme Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit! Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură — Smintiţii tăi la Cahul cîneşte-aici căzură, Cazuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit!
Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei ţărînă Şi-n gură-ţi s-adunase şi sînge şi pămînt, Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea! Aşa sfirşit să aibă în veci de veci trădarea, Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormint!
Adîr.c în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă în care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă Nicicînd,  stau prinşi  în gheaţă ai lumilor mişei Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda — De-a stingă ţipă Cain, de-a dreapta urlă Iuda, Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei!
\
LA SMÎRDAN
— „Neam român, văzui odată Oastea Domnului Mihai" Zicea Dunărea-ntristată: „Fulger îns-atunci erai, 5    Şi-alergînd prin cer furtuna Cînta vorbe româneşti — Astăzi stau şi-ascult într-una Şi mă uit, şi nu mai eşti!''
Dar abia rosti cuvîntul 10     Dunărea, vuind prin văi,
Şi văzu gemînd pămîntul
Şi de cai şi de flăcăi.
Zornet auzi prin. zare.
Cum se-ncheagă stol cu stol 15     Şi năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.
Jalnic tu-ţi doineşti durerea Dunăre, şi iat-acum! Din mormînt ieşi puterea 20    Şi-n zadar îi stai în drum. Trec voinicii peste tine; Mersul lor e zbor de fulg, Şi din mîinile străine Stema libertăţii smulg.
25
30
35
40
45
50
55
60
Tresăriră iuţi românii Căci aminte şi-au adus Cît s-au străduit bătrînii Steagul să ni-1 ţie sus, Cîte plîngeri nentrerupte In mormînt or fi vărsat, Că nepoţii fug de lupte Şi că steagul e-nchinat.
Dunăre-ai văzut Smîrdanul? Spune tu, s-o spui şi eu! Şi noi ştim izbi duşmanul, Şi-n români e Dumnezeu! Ştim şi noi găti cununa Vitejiei ce-o doineşti, Şi cînd urlă-n cer furtuna Cîntă vorbe româneşti!
La Smîrdan — aşa vru Domnul Morţii dintr-această zi Vor avea cu spaime somnul Şi-aiurînd se vor trezi Apărîndu-se cu mîna Ca de-un tăinuit duşman, Vor muşca gemînd ţărîna Ca şi-n luptă la Smîrdan.
Că-ntr-această zi cumplită N-avu mila nici un rost, Şi mînia răzvrătită Lege tuturor ne-a fost. Astfel că văzînd perirea însuşi Dumnezeu de sus Galben întorcînd privirea Mîna peste ochi şi-a pus.
La Smîrdan pe unde drumul Da de-a dreptul spre vrăjmaşi, Risipeai cu mîna fumul Ca să vezi la patru paşi.
314
315
Şi-ntr-un iad fără de nume Unde-ai noştri iuţi pătrund Nu era nici cer nici lume, Numai noapte fără fund.
65    Şi-ntr-acel noian de ceaţă Dorobanţii dînd de-un riu, Au trecut prin sloi de gheaţă Şi prin apă pînă-n brîu. Rîu de apă — Prut să fie —
7 0 Cum era să-i ţie-n loc, Dacă n-a putut să-i ţie Din redute-un riu de foc!
La Smîrdan de-un gînd cu toţii
Fost-am braţ pustiitor, 75    Şi murind au dat nepoţii
Mîna cu strămoşii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane.
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ştefane, 80     Nu-ţi erau mai buni ai tăi.
De-o veni din nou vrodată Vuiet peste-al tău pămînt, Ţară dragă şi-ncercată, Vom ruga pe Domnul sfînt 85 Nu-ntr-alt chip să ne ajute Ca să-nfrîngem pe duşman, Decît dîndu-ne virtute De flăcăi ca la Smîrdan.
ClNTEC
Ţară-avem şi noi sub soare, Şi-o rîvnesc duşmani destui, Dar prin vremi asupritoare N-am lăsat-o nimănui.
5    E bogată, zici! Vezi bine, E bogată, căci în ea Multe inimi sînt, străine, Şi-i frumoasă, că-i a mea. Dacă-i mică, nu-i de-ocară, 10    Căci viteji în ea mai sînt, Şi-apoi şi Ia noi în ţară Creşte fierul din pămînt: Cînd voim, îl ştim culege, Ştim cum să izbim cu el
15    Cînd duşmani lipsiţi de lege Vin spre noi cu gînd mişel.
Steag avem şi noi, străine, Şi-1 iubim cu jurămînt. Ziua răului cînd vine,
20    Ce frumos se zbate-n vînt! E frumos şi steagul vostru, Dar pe-al nostru de-1 privesc Tot mai mîndru este-al nostru, Şi mai sfînt, că-i românesc.
25    Rupt de-asprimile furtunii Răscolite de duşmani L-au purtat cinstit străbunii Prin atît amar de ani.
317
De ne cheamă azi la moarte, Veseli mergem la război: Să dea Domnul să ni-1 poarte Şi nepoţii tot ca noi!
Ştim şi noi o lege sfinta, Şi de-un veac de ani acum Stăm cu ochii tot spre ţintă, Mergem tot pe-acelaşi drum. Pentru sfînta lege-a crucii, Pentru limba ce-o vorbim: Ce de-oţel pe săbii lucii Pus-am noi de cînd trăim! Stie Dumnezeu de-i bine Ori de facem vrun păcat — Dar noi ştim c-aşa e bine Să ţinem ce-am apucat. Pentru lege, pentru limbă, Noi cu gura prindem foc: Numai vîntul se tot schimbă, însă munţii stau pe loc.
Sînt şi neamuri mai cu nume, Mai vestite la război; Or fi multe poate-n lume, Cîte n-au ajuns la noi. Dar noi ştim ce ne-nvăţară Cei ce-au fost, şi cînd rostim Vorba sfîntă „neam şi ţară" Noi, străine, tresar im. Pentru cel ce ne iubeşte, Tot ce-avem noi dăm cu drag, Dar cînd neamul ni-1 huleşte Şi vrăjmaş ne vine-n prag, Mii de oşti cu el s-aducă: Noi sîntem români destui — Cînd de piept cu noi s-apucă, Aibă-1 Ceru-n mila lui!
CÎNTECUL REDUTEI
în redută numai lei; Uite-i, mă, başibuzucii, Eu de-aici le-aud papucii! Dar mai mare peste ei 5    Cine-mi e? Vrun Strîmbă-lemne? Cică şi mai şi, pesemne, Unul, Ciaca-Paca-Bei.
Cîte cinci pe-un ban să-i vinzi, Că sînt tot oşteni pe-alesul, 10    De viteji le saltă fesul, Pitulaţi pe după grinzi. Se-ntind, nene, de căldură De le-ajung genunchii-n gură — Maşala, cu ei te prinzi?
15    Ce te uiţi tu, că sînt goi?
Aşa-i turcu-n vitejie,
Zvîrle haina ca să fie
Sprinten-foc, cînd e-n război.
Dîrdăiesc din dinţi, mă, vere — 20    Lasă-i, mă, că-şi fac putere
Dinţilor, să muşte-n noi.
319
i-ntr-o zi — să vezi acu — ete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme cuie, 25    Şi-apoi, ce-o fi fost, ce nu, Că sări pe băţ călare Şi-alergînd în fuga mare Drept la Vadin s-abătu.
Strig-Osman: — „Păsat vâ fac!
30    încurcaţi pe-aicea treaba,
Şi-mi mîncaţi pilaf degeaba — Vă tai ciorba, vă dezbrac! Ahmet, Mahmet, cum te cheamă, Tu cam tremuri, bag de seamă,
35    Sări, ciyînd, că-ţi viu de hac!"
Turcii, toţi, gîndeau: „Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul — Cu ce-şi bate paşa capul!" Şi-i strigară: — „Cioc selim!" 40    Dar temîndu-se de vorba Că Osman le taie ciorba, Au mai zis: — „Sărim, sărim!"
Şi-au sărit cei lei de turci Care cum putea mai iute: 45    Vin românii spre redute, Şi să stai să-i mai încurci? Căpitanii-şi pierd şalvarii, Fac mătănii ghinărarii, Că-i la deal, şi-i greu să-1 urci.
50    Noi strigam atunci din tun:
— „Ce fugiţi, ca-n groaza furcii?
Nu vă vin din urmă turcii!
Staţi, şi daţi-ne tutun."
Ei de stat n-au stat nici unul 55    Dar ne-au azvîrlit tutunul,
C-aşa-i turcul, suflet bun...
320
VIAŢA LITERARA
Primul număr al revistei Viaţa literară, 1 ianuarie 1906
Un admirator al lui Coşbuc : Octa-vian Goga şi un colaborator : Ila • ria Chendi
Coşbuc între ofiţeri la Dra-goslavele, 1915
Acest cîntec îl făcui Eu, căprarul Păvăloae, Stînd de strajă noaptea-n ploaie, 60    Şi gîndeam: „Tu rîzi şi spui, Şi tu n-ai cămaşă-n spate! Las' că prind pe-Osman, măi frate, Şi-am să-mbrac cămaşa lui!"
POVESTEA CĂPRARULUI
io
1 5
20
Cînd ne-au respins de la movilă, Căzurăm mulţi pe-acele lunci. Şi-ntreg un regiment atunci, De ce-a văzut, a plîns de milă.
In şiruri strînse şi-mproşcînd Necontenit cu foc mulţimea, Se da-ndărăt dorobănţimea, Loc turcilor pe şes făcînd. Curgea şi mult şi iute focul, Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi Erau cel mult optzeci de paşi — Dar noi lăsam cu palma locul.
Şi, iată-n urma tuturor Un biet căprar, avînd un frate Ucis, s-opri să-1 ieie-n spate, Şi-apoi spre şir porni cu zor. Dar lunecînd pe iarba udă Fiind şi slab, căzu-n curînd, Iar noi strigam să intre-n rînd; El a rămas nevrînd s-audă.
25
30
40
45
50
La ochi cu puşca l-am văzut, Îngenuncheat acolo-n cale Trăgînd spre-arapii ce din vale Veneau mereu. O, n-am crezut Că omul în mînie poate S-azvîrl-aşa de mult omor, Că plumbii-n deznădejdea lor Curg rîu! Dar azi le cred pe toate.
Iar noi ne-ndepărtam mereu, Şi i-am strigat de-a multa oară Că e nebun, că stă să moară, Şi că-i păcat de Dumnezeu. Nevrînd să-1 lase pe cîmpie, Şi să-1 aducă neputînd, El sta cu mortul, dus de-un gînd: Străjer răzbunător să-i fie!
Dar turcii vin, tot vin, un roi, Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul — Acum nici nu ne-aude glasul, Acum el e pierdut de noi. Treizeci de paşi mai au nizamii, Au cincisprezece, zece-acum — Şi-aştepţi pe-ai tăi, plîngînd pe drum, Tu suflet pustiit al mamii!
Dar iată-1, cade! L-a lovit Pesemne-un plumb din multa ploaie Pe spate-acum murind se-ndoaie, Dar l-am văzut cum s-a-nvîrtit Spre frate-său, căzînd deodată Cu faţa-n jos, părînd c-ar vra Să-1 apere pe mort aşa — Si-atunci coloana-naintată
322
323
5 5
A turcilor, sosind povoi l-a şi cuprins, urmîndu-şi goana. Şi i-a-necat apoi coloana Şi nu i-am mai văzut apoi. înfiorat şi-acum îmi bate Cu jale inima, cînd scriu: Strivit de turci, să mori de viu, Veghind la capul unui frate!
COLOANA DE ATAC
Cînd ne-am retras pe-acele lunci Respinşi de turci de la movilă, Un regiment întreg, de milă, A plîns de ce-a văzut atunci!
Porniserăm din văi adinei
Şi ne tîram acum pe brînci
Să nu ne prind-Osman de vesle, Că năzuim la deal spre creste,
5    Căci veste de-ar fi prins ai săi, Noi n-am mai fi ieşit din văi.
Şi-aşa cu-ncredere vegheată Noi răsărim pe deal deodată.
Ne văd paginii, sar pe zid, 10    Potop de foc spre noi deschid.
Dar noi prin foc o rupem iute, Crezîndu-ne pe sub redute.
Şi nu eram! Vedeam de sus Că altfel e de curn ne-au spus,
15    Că pîn-acolo-i lungă cale,
O rîpă-n drum şi-adînca vale.
O clipă ca-mpetriţi am stat; Maiorul însă-a şi plecat
Şi ne-am făcut cu toţii cruce: 20    Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!
325
r
La vale,-acum, pe rîpi curînd — Un rînd e mort, mai moare-un rînd.
Cad bombele-n pămînt şi scurmă Şi altele mai vin pe urmă;
25    Ca grindina şi plumbii cad, Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!
Şi-un plumb veni cumplit cu zborul Şi fără glas căzu maiorul.
Atunci un ofiţer înalt, 3 0    Cu spada-n vînt, iar celălalt
Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front; iar pe colină
Noi după dînşii, cot la cot, Suiam orbiş, noi leatul tot.
35     Cît ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută
Nu plumbi curgeau, ci rîu de foc, Şi linii-ntregi cădeau pe loc.
Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul, 40    Căzuse vîrfuind mormanul,
Iar celalalt, acel ce-ochea, Muri trăsnit în faţa mea.
Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrîn ochind spre mine,
45    Iar bietul căpitan nu-ş' cum Se puse morţii drept în drum.
Am dat să-1 prind ca să nu cadă Şi-atunci căzui cu el grămadă —
326
Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost, 50    Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:
M-am pomenit la şanţ deodată Şi-o cîrp-aveam la cap legată,
De ce şi cînd, de mîna cui? Şi-atîta drum eu cînd făcui?
55    Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine, Căci tot străini pe lîngă mine.
Dar cîrpa, orice taină-avea, Atîta ştiu c-a fost a mea —
Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul 60    Şi scoborîm de-a valma şanţul,
Sărim şi noi şi turcii sar
Si-i moarte-n sant, e vai s-amar.
Ne batem ca-n pierzarea minţii, Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii
65     Şi piept la piept ne zvîrcolim, Străbatem repezi şi răzbim.
închid de veci nizamii gura, Iar noi îi dăm pe rîpi de-a dura.
Ieşim apoi, ca duşi de vînt, 7 0    Pe faţa negrului pămînt.
Pe lături ne-ntărim şireagul: Şi iat-un căpitan cu steagul
în fruntea noastră drum făcu: Ura, băieţi, acu-i acu!
75    Roiesc turbaţi pe zid paginii, Sub zid se-ndeas-orbiş românii
327
Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum, Străbat mereu făcîndu-şi drum.
— „Trăsniţi, copii, tot după mine! Noi trăsnet după el, vezi bine.
Şi iată-1, căpitanu-i sus, Pe meterez un braţ a pus,
Dar şapte turci pe el săriră, Şi şapte săbii-1 şi loviră,
Şi-al optulea, un turc bărbos, Izbi turbat de sus în jos
In piept cu patul puştii, fiara — Şi-atunci pocnind se rupse scara
Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atîta fu.
Căci s-adunau păgînii gloată Şi-un om era reduta toată
Şi-ntregul parapet un fes, Atîta se-ngloteau de des.
Cădeam ca frunzele de brumă, jar sîngele curgea cu spumă.
Nici loc să stai, nici drum să treci Şi fum de puşcă, să te-neci,
Şi ce-am văzut atunci — minune -Şi-n groapă morţilor voi spune!
Nici chip de-acu să mergi în foc, Nici chip să stai sub zid pe loc.
Se dete semn atuncea oaste i Să părăsească clinul coastei
105     Şi ne-am retras departe-n văi, Striviţi, o mînă de flăcăi,
Flăminzi şi uzi şi-ntorşi din cale, Cu sufletul topit de jale.
25
30
O  SCRISOARE   DE  LA MUSELIM-SELO
35
Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace! Pe-aici e vînt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace 5     De patru luni, şi-i slab şi tras, 40
Să-1 vezi, că-ţi vine plînsul, Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.
Apoi, să ştii c-a fost război 10 Şi moarte-aici, nu şagă: 45
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine 15     Şi n-avu loc, cît larg era,
Decît în piept la mine. 50
Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici de tot. 2 0 Dar vezi te rog de una: 55
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!
60
Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască! Tu mergi la popa-n sat să-1 rogi
O slujbă să-mi cetească. Puteri de nu vei fi avînd
De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricînd,
La-ntorsul meu acasă.
Pe Nuţu vi-1 lăsasem mic,
Cu creştetul cît masa — O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa? Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o? Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vîndut-o?
Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă De cînd rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o dare-ar Sfîntul, Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vîntul!
Ea lupte-se cum biet o şti,
C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea; Dar l-a ajuns şi pe Harap
Blestemele şi plînsul, Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dînsul.
Şi i-am făcut, măicuţă, vînt!
L-am scos de tot din ţară, Măcar stetea pe sub pămînt
Şi nu ieşea pe-afară.
330
331
Şi-am prins şi pe-mpăralul lor
Pe-Osman nebiruitul Că-1 împuşcase-ntr-un picio^
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.
Păi, ne ţinea pesemne proşti.
Să-şi joace hopa-tropa. Că nu putem să batem oşti!
Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot —
El cum şi-a dat juncanii? Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.
Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă. Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu cît
O lună chinuită, Şi-o să te strîng de după gît.
Măicuţa mea iubită...
Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-1 pămîntul! Şi-am tot lăsat, pîn-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvîntul. Să te mîngîie Dumnezeu.
C-aşa e la bătaie — Şi-am scris această carte eu
Căprarul Nicolae.
ÎN SPITAL
— .,Nu-nţelege vorba, sire" Zice-acelaşi general,
— „Camarazi, să nu vă mire Că-ntr-acest spital
5     Nu-nţeleg nici doi cuvintul Ce-1 vorbim, căci li-e străin, Sint vitejii din pămîntul Cel de rîuri plin
Pe-unde trec ei veseli vara Jo     Peste munţii suri şi goi; Ei de-acolo sînt, din ţara Turmelor de oi...,
Scoborînd din munţi de-a dreptu Par în lupte-oşteni bătrîni, 15    Aţi văzut, cum pun ei pieptul Sire, sînt români".
Astfel zise generalul Cătră tînăru-mpărat La Veneţia-n spitalul 20        Cel improvizat.
— „în supremele momente Cînd căzură peste noi Alte patru regimente,
în amurg cu ploi
333
25    Adunaţi românii-n vale Zid în urmă ne-au rămas, Stăvilind duşmanii-n cale Pînă ne-am retras.
Cîţi de moarte-atunci scăpară 30    Zilnic în spitale curg; Toţi ca leii se luptară, Tinere Habsburg,
Şi-au murit pentru-mpăratul Sute de viteji de-ai mei — 35    Dar acest de-aici, din patul Şapte sute trei,
Care zace-aşa-n neştire Şi-i lipseşte braţul stîng îl salut! dă-mi voie, sire, 40       Mîna să i-o strîng.
Noaptea scoborî cu ceaţă, Luptelor sfîrşit punînd, Pînă-n trista dimineaţă; Şi rănit zăcînd
45     Printre morţi ce-umpleau hotarul Lîngă steagul ce-1 avea Strîns în dreapta sa, stegarul Singur se zbătea.
Mîne-n zori o să-1 găsească, 50    Mîne-al vostru steag, români, Mîne stema-mpărătească La duşmani în mîni!
Ah! şi nimeni viu pe-aproape Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor 55    El chemîndu-1, să-şi îngroape Sfîntul steag al lor!
Şi el n-are, n-are-o mînă, Că-n bucăţi l-ar destrăma Şi cu mînile-n ţarină 60        Groapă i-ar săpa!
I-ar sapa-o-n stînci cu dinţii, Şi-ar muri apoi rîzînd! lată, Doamne-al biruinţii, Tu i-ai dat un gînd:
65    Steagul său, de lingă cruce Pînă-n poala de desupt Dînd cu dinţii să-1 apuce Rînd pe rînd 1-a rupt!
Şi lăsînd prăjina goală, 7 0     Ocoli păduri şi stînci, Doborit de răni şi boală Şi tirît pe brînci
Printre străji şi printre cete Ziua stînd ascuns prin văi, 7 5     Pîn-a patra zi cînd dete De fărtaţi de-ai săi.
N-avea grai, de răni umplutul Suflet, vai n-avea de fel — Dar un steag, pierdut crezutul, K)       Brîu în sîn la el!"
Cald bătea-n ferestre-amurgul; Nimeni n-a mai zis nimic, Şi plecat spre pat Habsburgul Cătr-acest voinic,
85    Blînd 1-a sărutat pe frunte; Spre români întors apoi: — „Vara, păşunînd pe munte Turmele de oi,
334
335
Şi-adunaţi pe lîngă masă 90     Iarna la ospăţ şi nunţi,
Spuneţi tuturor de-acasă Celor de prin munţi,
Şi le-nseninaţi viaţa Cu cu vînt înălţător,
95    Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa Voastr-a tuturor
Sărutîndu-1 împăratul L-a numit copil al său Şi c-am stat plîngînd pe patul
La ceasul trei pornirăm iuţi, Dar ne-am întors în văi bătuţi.
100
Bietului flăcău!..."
Din nou am dat asalt erou, Dar ne-am întors bătuţi din nou.
De-al treilea rînd deschis-am drum. Dar n-am bătut-o nici acum.
Ne-am dus de-a patra oar-apoi Şi-acum răzbim şi-i batem noi.
Ne-ar şi fi fost ruşine-amar io    De ne-am fi dus şi-acu-n zadar.
22
I
1 o
15
SPADĂ ŞI CREDINŢĂ
Ce furtuni n-au mai pornit Pofta răilor şi ura Ca să pieri tu, neam iubit! Dar de toţi ne-a mîntuit Spada noastră şi scriptura.
Sfîntul steag ne-a fost altar Şi supt el săream grămadă Să ne batem la hotar. Ghioagă dă orice stejar, Orice coasă dă o spadă.
Iar cînd braţul ne cădea Uneori fără putere, Nici atunci nu ne scădea Inima, c-aveam în ea Scris Hristos ca mîngîiere.
Ce de ură s-a pornit Căutînd a ta pierzare! Dar ai stat şi-ai biruit, Căci prin spadă-ţi a grăit 20    Domnul cel ce-n veci e tare.
PODUL LUI TRAIAN
Colo surele ruine Cătră Dunăre privesc Cum tot vine apa, vine — Martori vremilor trecute, 5    Cît sînt astăzi de tăcute, Numai inimii-i vorbesc.
Eu mă uit pe apa sură Increţit-abia de vînt; Apa lîngă mal murmură. 10    Trec şi vremile nainte, Trec şi-aducerile-aminte Cum trec toate pe pămînt.
Au perit acele glorii, Şi-alte-asemeni nu se nasc — 15    Ăh, dar iată luptătorii Scutul lor cum îl aruncă, Sapă, cum le-a dat poruncă Meşterul de la Damasc.
Grinzile de grinzi se leagă 20    Peste munţii de granit,
Lespezi peste bîrne-ncheagă Viaduct pe bolţi enorme Şi-uriaşele lui forme Parc-ajung pînă-n zenit.
338
339
22*
Şi din cîte-avea ţinuturi Roma-n stăpînirea sa, Iuti oşteni ascunşi sub scuturi Vin ca apa revărsată, Cum potopul tău odată, Iahve, peste lunii vărsa.
Podul îşi îndoaie ferul Sub atîţi legionari, Tubele-nspăimîntă cerul! istre-acum te baţi în spume! Mulţi văzuşi tu tari în lume, Insă nu pe cei mai tari!
Cine va mai sta-mpotriva Leului roman de-acum? Care fulger stăvili-va Goana răzbunării sale? Ai voinici tu, Decebale, Să opreşti furtuna-n drum?
Ori ai tăi sînt cei ce-n gloate ies din codri-ntunecaţi? De pe cîte rîuri toate Vin la moarte ca la nuntă Cu topoare-n mîini, şi-nfruntă, Şapte rînduri de-mpăraţi?...
Ah! visez. Eu la ruine Şi la Dunăre privesc, Cum tot vine apa, vine. Ele stau ruine mute Martori vremilor trecute, Numai inimii-i vorbesc.
PAŞA HASSAN
Pe vodă-1 zăreşte călare trec în d Prin şiruri, cu fulgeru-n mînă. In lături s-azvîrle mulţimea păgînă, Căci vodă o-mparte, cărare făcînd, 5     Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgînd,
Oştirea română.
Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frînele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deoialtă 10     Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.
Hassan de sub poala pădurii acum Lui Mihnea-i trimite-o poruncă: 15     în spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlînd ianicerii, prin flinte şi fum, — Dar paşa rămîne alături de drum
Departe pe luncă.
Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi, 20     Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvîrte el roată Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi, Şi-o frînge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vîntură toată-
V
341
25
30
35
45
50
60
Hassan, de mirare, e negru-pămînt; Nu ştie de-i vis, ori aieve-i. El vede cum zboară flăcăii Sucevei, El vede ghiaurul că-i suflet de vînt Şi-n faţă-i puterile turcilor sînt
Tăriile plevei.
Dar iată-1! E vodă, ghiaurul Mihai; Aleargă năvală nebună, împrăştie singur pe cîţi îi adună, Cutreieră cîmpul, tăind de pe cai — El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună.
— „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun Că nu te-am găsit nicăirea" —
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! Cu frîu] pe coamă el fuge nebun, Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun Mai dulce-i pierirea.
Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda din stînga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte.
— „Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi." Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gîtul i-1 bate cu pumnii-amîndoi; Cu ochii de sînge, cu barba vîlvoi
El zboară şoimeşte.
Turbanul îi cade şi-1 lasă căzut; îşi rupe cu mîna vestmîntul Că-n largile-i haine se-mpiedică vîntul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut; Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănîncă pămîntul.
Şi-i dîrdîie dinţii şi-i galben-perit! Dar Alah din ceruri e mare! Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit! 65    Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună 70    Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat O groază nebună.
342
SUS INIMA
Avem o mîndră ţară — Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpîni. Azi singur noi, românii Sîntem în ea stăpinii, Sus inima, români!
O lege-avem străbună — Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgîni. Ne-a fost Cel-Sfînt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români!
în ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrîni. Spre Domnul ţării gîndu1 De-a pururi noi avîndu-1, Sus inima, români!