DIN PERIODICE FILOSOFII ŞI PLUGARII (după o poveste poporală) Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată, Ca să facă p-o cîmpie o primblare-ndatinată. Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare înşira cîte-o legendă, cîte-un basm ori o-ntîmplare ; 5 Craiul însă, dus pe gînduri, n-asculta vorbele lor, Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor. Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace — îl lăsară-n dragă voie, să gîndească orice-i place, Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat : l° Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat ? •— După o dispută lungă, după sfaturi fără nume, După ce critică totul, ce este şi nu-i în lume, Aduc la conclus, în fine, că pe-acest rotund pămînt; Cei mai înţelepţi în toate dînşii sînt. Ah, dînşii sînt ! 15 Cum ? S-ocupă din juneţă numai cu filosofie ; Logica-i o jucărie pentru minţile lor ! Fie, Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic O posed toată ; în fine, nu e pe lume nimic Lucru nenţeles de dînşii ; toate, toate-s bagatele : 20 Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe-Aristotele ; Fiecare dintre dînşii, chiar pe cînd era copil, Cetea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil ! Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei ? Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu — nu poţi să găseşti ca ei ! 25 Apropos ! Am zis că dînşii s-au disputat. Să se ştie, Că ei, ca toţi „filosofii lipsiţi de filosofie", 9 Au zberat, au făcut larmă, încît craiul, deşteptat Din gînduri, atent la toate a privit şi-a ascultat. Zîmbea craiul, dar în urmă şi-a perdut răbdarea. „Drace ! 30 Ei mai înţelepţi în toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face !•' Astfel cugeta în sine, apoi, zise tare : — „Eu, Pe-al meu sceptru tot de aur şi pe-ntreg poporul meu, Jur că-nţelepciunea voastră este numai vorbă goală : J Sînteţi proşti ca cel din urmă prost ce nu ştie de i şcoală ! 35 Un plugar fără ştiinţă, — şi pe asta pun rămas, — E în stare să vă-nvîrte şi să vă poarte de nas !" — „Un plugar !" sfetnicii strigă, „un plugar mai mult să ştie ? ! Iartă-ne pentru-ndrăzneală, dar vorbeşti o nebunie !u' — „Nebunia cîteodată îşi are înţelesul său : 40 O să facem dar o probă şi mă jur pe Dumnezeu, Că de nr-oi ave dreptate, vă dau vouă-a mea crăime Şi mai mult, ca om cuminte să nu mă mai ţină nime !" Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce craiul vorbea, Dar în sinul lor mînie fără de capăt ardea. 45 Ce batjocură ! O, Doamne ! Un plugar şi-un sfetnic mare Puşi în cumpăna ştiinţii ! Puşi acu-n asemănare !... Glumind, craiul zice-atuncea : — „Ştiu că nu v-a căzut bine, Dar aşa îmi este firea : voi mă ştiţi destul de bine ! . Am glumit numai ! în urmă eu v-aş da vouă un sfat, 50 Adecă — să-ntoarcem caii, să plecăm iar spre palat." Alergînd preste cîmpie, au zărit în calea lor j Un moşneag arînd, deoparte. Soarele cam binişor S-a-nclinat cătră sfinţite, dar moşneagu-abia arasă Cîteva brazde. La dînsul, craiul cu sfetnicii pasă. , 55 —. „Noroc bun, om d-omenie !" zice craiul salutînd. — „Să trăieşti cu sănătate !" răspunde moşneagul blînd. Sfetnicii zîmbeau ironic şi priveau la vîjul, care Curios stătea pe brazdă, căutînd la fiecare Dintre filosofi. în urmă, craiul iar a cuvîntat : co — „Ei, bătrîne, eşti cam leneş ! Prea de tîrziu te-ai sculat !" Vîjul, răsucind mustaţa, din fundul inimii geme : — „Nu mă mai mustra degeaba ! — M-am sculat destul devreme, M-am sculat, cinstite doamne, deodat' cu-a zorilor foc, Dar mi-a-mblat cruciş norocul, bată-i pacostea noroc!" 65 Craiul, ascultînd, cu jale : — „Ce să faci ! Aşa-i sub soare ! Dar te rog spune-mi, moşnege, lat e drumul nostru oare ? Mare de n-ar fi ! Altmintrea pînă la viaţă nu-i ?" Vîjul îi răspunde-ndată : — „Pune-ţi, doamne, grija-n cui ! Drumu-i mic, fără putere, cam aşa ca-n miez de vară : 70 La primejdie n-ajunge din potcoavă pînă-n scară !" Vîjul tace ; craiul rîde ; sfetnicii se fac ocol : Pentru dînşii, cum se vede, cată vîjul numa-n gol ! — „Moşule, mai spune-mi una ! Văd bine că eşti slab tare, însă nişte oi cu lapte, să le mulgi ai fi în stare ?" 75 Zise craiul, şi cu zîmbet cătră sfetnici lung privi, Şi-apoi vîjului, cu stîngul, una pe ascuns ochi. Vîjul pricepu-ntrebarea, deci ochind şi el o dată, Zice : — „Doamne, ce mai vorbă ! Pare că-i din drum luată ! Fost-am eu voinic pe lume, cînd eram în vremea mea, 80 Toţi feciorii de pe sate pe mine mă cunoştea. Dar acum... hăi, n-avea grije, că-s voinic, mă simţ acasă, Măcar că soarele trece după dealuri ! Nici că-mi pasă ! 11 Pot să mulg oile, doamne, de la asta nu mă trag ; Chiar berbeci încă ţi-aş mulge, de ţi-ar fi mai mare drag ! 85 însă, n-am cu dor pe nime să-mi deie berbecii-n strungă !" — „Fii pe pace !" zise craiul, „şi noroc o să te-ajungă ! M-oi face eu păcurarul ; bagă numai seamă bine ! — Rămas bun, moşnege dragă !" — „Dumnezeu fie cu tine !u După ce se-ndepărtară, craiul zise : — «Aţi văzut 90 Ce moşneag cuminte-acesta ? Aşadar că v-a plăcut ?■' Sfetnicii toţi într-o gură prind a rîde : — „Ce cuvinte ! Să ne placă un om, care nu e, zău, de loc cuminte, E nebun ! Atîta-i totul !... La-ntrebarea cea dinţii A răspuns moşneagul bine, a vorbit cu căpătîi ; 95 însă cît şi-a deschis gura la a doua întrebare — Am văzut pe loc că dînsul legică firească n-are, Nu cunoaşte nici sintaxa, nici gramatica, în ftne, N-a vorbit nimic pe cale şi nimic n-a răspuns bine ! Nici măria-ta-ntrebarea bine de tot nu i-ai pus, 100 Dar, apoi, dînsul răspunse cît se poate de confus ! La-ntrebarea ce-a de-a treia, am văzut că el vorbeşte Lucruri nemaipomenite, simplamente buiguieşte : Noi după-atîta ştiinţă şi de-nvăţătură-amar, N-am cetit că să se poată mulge şi berbecii chiar !" 105 Regele uimit întreabă : — „Cum ? Dar vîjul a vorbit Foarte bine, şi pe cale, şi destul de lămurit! Nu l-aţi priceput ?" — „Nu !" strigă sfetnicii ca mai nainte. —■ Atunci, o idee mare trecu regelui prin minte. — „Nu l-aţi priceput ? ! Ei bine ! Vom vedea cine-i nebun. HO Ascultaţi dar toţi acuma, ce doresc şi vreau să spun : Dacă nu-mi veţi şti da seamă de tot ce-am vorbit acuma Cu bătrînul de pe brazdă, atunci, las deoparte gluma — 12 Şi pe toţi, pe toţi vă spînzur ! Mă jur pe cerescul soare, Că deşi sînteţi voi sfetnici, vă pun în spînzurătoare '!" 115 Craiul a zis aste vorbe resolut, aprins şi tare, Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare. Sfetnicii, la aste vorbe, au încremenit pe loc : Pe crai bine cunoscând u-1. îl ştiau pară de foc. Ce vor face ? Mîne craiul îi va pune-n furci înalte, 120 Dacă n-or şti să explice întrebările schimbate ! — „Lucrul naibii ! Nu-i de şagă ! E un «ce» periculos ! — Vorbele vîjului fură anapoda şi pe dos ; Apoi în întreaga lume non datur1 filosofie, Vorbe, nonsensuri ca astea, a le tălmăci să ştie !" 125 Sfetnicii, sărmani-acuma înghiţeau la boroboţi : Au întrat, precum se vede, într-un „corn de capră" toţi ! — „Doamne-acum ! nimic n-ajută, zic nimic psihologie, în zadar ar veni Criton, cu-o nouă apologie ; în zadar şi-ar pune vorba cel cu tandem usque 2 chiar ; 130 Hippocrat să-şi sfarme capul, şi-ar fi totul în zadar. Cum ? S-a mai cetit vrodată prin Tit Liviu Patavinul, Prin Salustiu Crisp, prin Tacit, sau prin Xenofon Elinul, Că popoarele vechimii, celţi, romani, latini ori grecii, Sau ilirii, sciţii, perşii — şi-ar fi muls cîndva berbecii ?" 135 Şi-au sfărmat capul, sărmanii, au cercat în mii de părţi. Au cetit prin lexicoane, prin gramatici şi-alte cărţi, Au ţinut consiliu mare ; sfătuiescu-se, s-adună, însă vai, Frustra conatur cui Deus non... 3 pace bună ! — Bolboresc şi schimbă feţe, zor de spaima mi-i apucă ! 140 Ultima speranţă numai este că ei să se ducă La moşneag şi să-1 întrebe, că ce naiba-a povestit Cu măria-sa, cu craiul, Bravo ! Iacă-au nimerit ! 13 155 Dar — era mare ruşine, că ei, domni cu-nvăţătură, Capul să şi-1 plece-n faţa unui vîj de pe-arătură ! 345 Cam şod lucru-i, zău, acesta ! Dar altceva ce să faci ? Bine-a zis cine-a zis asta : de nevoie mînci colaci ! Astfel, sfetnicii aşteaptă pînă ce-nnoptează bine, Ca nu cumva din tîmplare să-i zăpsească oarecine, Apoi se duc toţi la casa unde moşneagul şedea, 150 (Pe care, nu ştiu de unde, unul din ei o ştia). Aci, dînşii bat la uşă şi să între cer în casă. Bătrînul, cam fără voie şi cu mare greu îi lasă. — „Bună seara !" — „Seara bună ! Vai de mine ce păcat, Ce năcaz vă poartă oare, de umblaţi noaptea prin sat?!" Sfetnicii i-au spus năcazul. — „Te rugăm dar şi ne-ajută, Căci de nu, viaţa noastră mine în zori de zi-i perdută !" Vorbeau cam sfiiţi, sărmanii : se temeau, temeau amar, Că s-a supăra moşneagul şi-i va da pe uşă-afar'. Dar moşneagul e cuminte : şti' să-nvîrtă bine jocul. Şi, cînd are ac şi aţă, coasă al dracului cojocul. Hăi ! Era şiret ca vulpea ; se-nvîrteşte-ntr-un picior ; Ca ciuperca stînd în mijloc astfel le vorbeşte lor : — „Vai de mine şi de mine ! Boieri mari, din sfetnicie, Năcazul care vă roade, greu năcaz trebe să fie ! Nu s-a pomenit sub soare lucru-aşa de minunat ; De la un plugar să ceară sfetnicii vorbă şi sfat, Nici nu s-a pomeni-n lume cît va fi iarnă şi vară !" Mai umblă vîjul prin casă, mai rîde şi zice iară : — „Haida de ! Glumă să fie, chiar de-ar fi aşa cum nu-i 170 Şi-aţi ajunge pîn' la vorba şi sfatul ţăranului : Totuşi nu v-aş putea spune, (deşi mi-aş face pomană) Omul cîte mai vorbeşte, fără ca să bage seamă ! Apoi, sînt bătrîn şi-aminte nu mai pot toate să ţin : AÎta-i mintea cea de tinăr, alta mintea de bătrîn !" 175 Sfetnicii priveau în faţă la moşneag cu grije mare. L60 165 Oare-1 criticau şi-acuma ? Ce fel de logică are ? Nu-i poveste ! Chiar de cumva bătrînu-ar fi cuvîntat Nonsensuri cît Himalaia, dînşii n-ar fi observat : Logica nu-şi are locul, cînd dă omul de năcaz, 180 iar frica oricînd te face să uiţi cum că eşti viteaz ! — „Dar, bătrîne ! Ştim noi totul, domnia-ta numai explică !" •—■ „N-aveţi gust rău, cum se vede, aşa numai pe nimica. Ia scoateţi pungile-afară, ca să văd pe ce vorbesc !" Sfetnicii privesc prin casă, apoi la moşneag privesc, 185 Şi-i promit cincizeci de galbeni, pentru osteneală ! Fie, Că aruncă-atîta aur numai pentru-o nebunie ! însă dracu-i drac şi-n ceruri ! Vîjul clătina din cap Şi gîndea : „Am prins pe dracul, deci să-1 ţin, ca să nu-1 scap !" Apoi răsucind mustaţa, zice resolut, în fine : 190 — „Banii-s scumpi, însă viaţa e mai scumpă la oricine ! Dragii mei, sînteţi pesemne, azi, pe dungă de cuţit, N-am ce face ! Cu bani — totul; cu nimica — nicidecît ! Daţi-mi trei sute de galbeni fiecare şi-apoi poate Că mi s-a deschide gura, ca să vă tîlmăcesc toate !" 195 Era pretensiv moşneagul, dar din faţă-i se cetea Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea ! Trei sute de galbeni ! Doamne ! Trebe multă chibzuială Pînă să te-nduri a face aşa jertfă colosală. Sfetnicii de altă dată, auzind atare ton 200 Ar fi exclamat în pripă : „Magna petis, Phaeton \" 4 Dar acum se-ndestuliră c-un „brr" lung, mai lung de-un cot Şi fără să reflecteze, pungile afară-şi scot. „Una sălus restat victis" 5 a număra cît de iute Galbenii rotunzi ! Ce sună ! De nouă ori tot trei sute !. 205 Asudau sărmanii sfetnici fără voie numărînd ; 14 15 Iar vîjul ţinea revistă de norocul său rîzînd. — „Acuma sîntem la cale, vorbeşte vîjul îndată, Grăbind să-şi adune banii şi să-i pună sub lăcată, Apoi zice cu-ngîmfare şi cu un ironic rîs : 210 „Ei ! dar spuneţi-mi acuma, ce-a zis craiul, cum a zis Unul dintre sfetnici prinde vorba : — „Prima întrebare A fost că de ce eşti leneş şi te scoli tîrziu ? Îmi pare. Că ai răspuns : «Cinstite doamne ! m-am sculat devreme, dar Norocul mi-a stat în contră şi-mi fu totul în zadar !» 215 Aste vorbe le-nţelegem : te-ai sculat cam tîrzior Şi-ai avut acasă ceartă, cu vro fată sau fecior !" Bătrînul ocheşte-atuncea, zicînd : — „Ştiţi voi foarte bine Să tîlmăciţi lucrul, însă nu aşa cum se cuvine. N-aveţi căpătîi la gînduri... Craiu-adecă m-a-ntrebat, 220 Că de ce-am fost oare leneş ? De ce nu m-am însurat ? Eu să am feciori acuma, ei să-mi umble pe ogor, Nu eu, care[-s] slab de zile şi în groapă c-un picior ! I-am răspuns : O, doamne, doamne. Mă-nsurai de tinăr încă, Să am razăm şi sprijoană, cînd voi fi la vîrstă-a- dîncă. 225 Dar pesemne-a vrut norocul să nu-mi dea cale şi drum. • Toţi feciorii mei sub glie zac înmormîntaţi acum ! Dar a doua întrebare cum a fost ? ! Băgaţi de seamă ! Aţi avut un rîu să treceţi ? Mare-a fost ? Craiu-avea teamă Că va fi adînc ; de-aceea m-a-ntrebat dacă-i afund. 230 Să-i minţesc n-am vrut, deci iacă craiului aşa-i răspund : Fii pe pace ! Nu-i primejdie, căci e săc ca-n miez de vară. Apa de-abia o s-ajungă pînă într-a şelii scară ! Cea din urmă întrebare tot pe-aceeaşi cale vine, Voi deşi n-aţi înţeles-o, craiul a-nţeles-o bine ! 235 M-a ochit craiul adecă, şi rîzînd m-a întrebat, C-aş putea nişte oiţe să le mulg ? I-am cuvîntat : Nu oi, numai, ci berbeci chiar aş pute să mulg, dar iată, Nu-i cine să-i deie-n staul !... Asta ne-a fost vorba toată... Apoi, de, precum se vede, craiu-i om, dar om la loc, 240 i-a fost milă de-alde mine şi mi-a făcut azi noroc !" Tace vîjul, lin cu mîna fruntea şi-o mai netezeşte, Mai tuşind, mai dînd cu capul în urmă aşa vorbeşte : — „Acum eu stau la mulsoare şi vă mulg de bani cum vreu : Voi sînteţi dară berbecii pe cari i-am înţeles eu !..." 245 — „Noi. berbeci ?! strigă deodată sfetnicii plini de mirare, Fulmen. tonitra et ventum6 ! Noi berbeci ? noi la mulsoare ? — Joe din Olimp şi Pluto din Tartar ! Voi lari, penaţi, Semizei, nimfe şi graţii, şi voi furii, ascultaţi ! Unde s-a văzut vrodată un atare lucru ! Drace ! 250 Hic cntdelis, haec maliţia, hoc malumque 7 ! Punct şi pace !" Astfel zbiară, dar se-nmoaie, pleacă feţele-n pămînt ; Iese unul după altul, făr' de-a zice vrun cuvînt. Noaptea-ntreagă nu durmiră de năcaz, crepau de ciudă, Cum ? Deşi totul e taină, dar putea lumea s-audă 255 Şi-atunci cu filosofia dînşii au rămas pc- jos ! — „Dracul să se vîre-n rege, dar in moşneag mai vîrtos !"... Dimineaţa pînă-n ziuă ei la rege s-au grăbit. Regele c-un zîmbet dulce, dar ironic i-a primit. — „Ce-aţi visat, dragii mei sfetnici ? Aşa-i dar c-aţi durmit bine ? 200 Aţi văzut chiar pe Sofocles, pe jupîn Plato şi-n fine Aţi întins o conversare cu Qmer măria-sa ? — Fericit e muritorul care se poate visa Discutînd cu Aristotel de berbeci şi de cîrlani, Despre dreptul filosofic în numărarea de bani ! — 16 17 265 Ce mai spune păscălia ? şi planeţii cum o duc ? Saturn, cum s-aude-n ţară, şi-a fost perdut un papuc, Fu silit dar să rămînă acasă şi să cetească Cîntul douăzeci şi patru din Odiseea grecească ? Ah, uitam... ce-i cu bătrînul cel de ieri ? Ce-aţi tîlmăcit ? 270 Desigur Pallas Athene totul v-a descoperit !" Sfetnicii ard de mînie. Unul dintre dînşii-ncepe Să spună c-acele vorbe aşa şi-aşa le pricepe. Craiul, care ştie totul, glumind, iarăşi i-a-ntrebat : — „Conversarea cu Apollo cam cîţi galbeni v-a costat ?" 275 Sfetnicii tăceau ca piscis in torente 8 ; tăceau, dar Nu puteau de ciudă multa nici să respire măcar. Craiul serios atuncea, dezbrăcîndu-şi ironia : — „Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filosofia ? N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc, 280 Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc. Nu ! — Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie : Să trăiască-n lumea mare şi iar' de filosofie ! Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ, Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sînteţi ! 285 Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume, Cînd v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume !... Nu-mi pasă * Pe-Omer, pe Plato cetiţi-i, dacă puteţi ; Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de păreţi, Lui Virgil îi faceţi ode, invitîndu-1 cu plăcere, 290 La un prînz bogat, de gală, ori la o tură de bere — Nu-mi pasă ! —■ însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult : Nu vă lăudaţi ştiinţa ; asta nu pot s-o ascult ! Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte Despre-nţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte, 295 Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos ■— Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos ! Cest din urmă-i om cuminte, cel dintîi o tidvă seacă : Spicul gol de grîu se nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă ! în urmă să ştiţi şi-aceea că sînt mulţi dintre plugari, 300 Ageri, cumpeniţi la fire ca oricare cărturari, — Nu filosofia-1 face pe om înţelept sub soare Ci mintea cea sănătoasă, cîştigată cu sudoare, De-aceea nicicînd plugarul nu-1 luaţi în rîs de sus : în oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus !" Cluj 18 II GHICITURI I Intre toţi şerpii din lume Am eu unul cunoscut. Fără seamăn, fără nume, 5 Şi-n iuţeală neîntrecut. Cît de iute zboară dînsul Să-mi închipuiesc nu pot, Căci omoarâ-n o clipită Cal cu călăreţ cu tot. 10 Lui îi place să trăiască Sus pre piscuri — şi pre loc Poate face orice casă, Toate pară, toată foc. El striveşte-un arbor mare 15 Ca pe-un pai suflat de vînt. Căci pre dînsul să-1 înfrunte Nu-i putere pre părnînt. Glasul lui aşa-i de groaznic, încît tremură de el 20 Omul cel ce-i mai în fire întocmai ca un mişei. Acest monstru niciodată Nu-i de nime fugărit : Şi cînd moare, în foc moare, 25 Dacă moare —- a murit. Care rege n-are ţară ? Ce fel de plugari nu ară ? Care piepten nu-i de os ? 30 Care scai nu e ghimpos ? Care ceri e fără stele ? Ce cioboată nu-i din piele ? Ce părete nu-i de piatră ? Care cal şede pe vatră ? 35 Care om nu poate rîde ? Care cheie nu închide ? Care pom nu înfloreşte ? Care vaci nu mugeşte ? Ce fulger e fără tunet ? 40 Care clopot fără sunet ? 20 21 DOUA ÎNTREBĂRI UNDE ZBOR. Şi ştiţi voi ce e moartea Şi viaţa iarăşi ce-i ? Ah, moartea-i noaptea, viaţa E ziua, dragii mei ! 5 Ştiţi voi, din aste două în giur ce-mi dominează ? Nici ziua, dar nici noaptea, Ci-acuma înserează ! Unde zbor, ah, unde zbor Lacrămile din amor ? Poate-n cer, poate că-n lună, Poate-n flori, poate-n furtună ? 5 Ori să uscă numa-n vînt, Făr' de urme pe pămînt ? Nu ! Menirea lor e sfîntă ; Nu să uscă, nu să zvîntă, Ci conduse d-un lung dor 10 Drept în inimă scobor... Din ea ies, în ea scoboară : Oh, sărmană inimioară ! 22 23 BLÂSTAM DE MAMA Legendă poporală din jurul Năsăudului L Frunză verde tulburea, Avea Lena — nici ca ea — Trei feciori frumoşi avea ; Trei feciori şi-o fată mare Lena cea veselă are. Trei feciori ca nişte zmei, De-a dragul să cauţi la ei, Iar copila rîzătoare, Subţirea şi-ncîntătoare Ruptă dintr-un raz de soare : Mult cu mă-sa sămăna, Deci Lenuţă-o boteza Pe numele maică-sa. Cîţi feciori au fost prin ţară Toţi venit-au să o ceară, Mîndri şi viteji ficiori, Venit-au ca peţitori. Dar Lenuţa, ţi-e mirare, Răspundea la fiecare, Că-i prea tinără şi-aşa încă nu s-a mărita. Mai la urmă s-arătară Peţitori din altă ţară : Doi feciori, ca două flori. Lenuţa cît ce-i vedea Mamei sale-aşa zicea : — „Vezi, iubită maica mea ! Din voinicii aceşti doi, Cari au venit azi la noi, 30 Mie-mi place unul tare Şi la mers şi la cătare, Că-i înalt şi supţirel Şi m-aş duce după el !" Dar Lena pe gînduri sta ; 35 Gîndurile-o frămînta Şi cu jale cuvînta : — „Draga mea, Lenuţă fată ! Fiind aşa-ndepărtată Dor de tine-o să m-apuce, 40 La mine cin' te-a aduce ! ?" Doi fii ai Lenei strigau Şi din gură cuvîntau : — „Pe Lenuţa nu o da Şi de noi n-o strămuta !" 45 Dar feciorul cel mai mic, Constantin, copil voinic, Lăcrima din ochi cu jale Şi-aşa-i zise mamei sale : — „Nu eşti, mamă, cu dreptate 50 Nici la soră, nici la frate ! Că sîntem doară trei fraţi, Toţi crescuţi ca nişte brazi Şi noi ţi-om pute aduce Pe Lenuţa ta cea dulce !... 55 Ascultă, mamă iubită, Pe Lenuţa o mărită : N-o lăsa nemăritată Fire-ar cît de-ndepărtată : Căci, de te-a ajunge dor S0 Io-ţi rămîn doară fecior. Eu la dînsa duce-m-oi, Acasă aduce-o-voi." Şi Lena se-ndupleca Pe Lenuţa-o mărita. II 65 Dar a fost ce-a fost să fie, C-au dat boale şi urgie 24 25 Şi-a dat Dumnezeu cel sfînt Vremuri grele pe pămînt. Şi de multă răutate 70 Mureau oamenii pe sate Şi-au murit şi trei feciori Ai Lenuţii frăţiori : Constantin încă-a murit Gîndul nu şi 1-a-mplinit. 75 Lena singură rămase, Fără de feciori în casă : De dor o inimă arsă. Şi ea, biata, supărată, De jale multă sfărmată, 80 Se ducea pe-al lor mormînt Şi se văieta plîngînd Şi plîngea şi suspina Şi din suflet cuvînta : — „Dragii mei ! D-al vostru dor 85 Stau pe gîndul să mă-omor, Fie-vă somnul uşor !" De-altă dată blăstăma Şi blăstămînd cuvînta : — „Constantine, Constantine ! 90 Blăstămat să fii de mine ! Blăstămat de mamă-ta Că ai dat pe soră-ta ! Fraţii tăi mie-mi striga : Pe Lenuţa nu o da ! 95 Tu ai dat-o, blăstămate, Pe hotară-ndepărtate ; Dar te blastăm, blăstăm greu Din tot sufleţelul meu : Pămîntul nu te primească, 100 Ţărna nu te mai voiască, Lutu-afară te izbească, Căci de dorul Lenuţii Rumpu-mi firul vieţii !" Astfel dînsa blăstăma 105 Şi-azi şi mîni şi-alaltă mîni Şi zile şi săptămîni. Şi de multul blăstămat, Vai, blăstămul s-a legat. III Intr-un amurgit de seară, no Constantin ieşi afară Din groapă, galbin la faţă, Cu trup rece ca de gheaţă. El plîngea şi lăcrăma Şi cu jale cuvînta : 115 — „Duce-m-aş că-s blăstămat, Dar nu pot că-s îngropat, Duce-m-aş că maica cere, Dar nu pot, că n-am putere ; Nici am cal, nici căpeneag ; 120 N-am pe lume om cu drag, Căci oricine m-a vede S-a-nfrica, s-a spăria Făcîndu-şi răpede cruce... Nici la mama nu m-oi duce, 125 Căci m-a blăstămat măicuţa, Că eu i-am dat pe Lenuţa !" Şi cum sta şi cugeta Gîndurile-1 asuda, El prin lacrămi se ruga : 130 •— „Sălaş, mîndru sălăşel, Fă-te-un şoim de căluşel, Şi tu, pînză din sălaş, Fă-te un căpenegaş, Şi tu, cruce, schimbă-te, 135 Spadă de fier fă-mi-te, Iar tu, Doamne, mă învie, Dă-mi putere astăzi mie : La Lenuţa duce-m-oi, Acasă aduce-o-voi". 140 Dumnezeu 1-a ascultat : Putere de viu i-a dat; Sălaşul 1-a ascultat : Şi-ntr-un cal s-a preschimbat; 26 27 Giolgiu-n căpeneag îndată, 145 Crucea-n spadă de fier, lată. Constantin suie călare Şi porneşte-n fuga mare ; Şi fugea calul ca vîntul, De-abia atingea pămîntul, 150 Şi zbura, dar nu glumea, Ci ca dorul se ducea, Căci stăpînul îi zicea : — „Zboară, murgule, cu mine, Căci zbor alături cu tine, 155 Zboară, murgule, pe cale, Căci zbor pe urmele tale !" Şi murguţul, pui păgîn, Duce-se cu-al său stăpîn, încît n-a fost bine seară, '60 Cînd ei îşi descălecară, La Lenuţa-n altă ţară. IV Lenuţa cît ce-a zărit P-al său frăţişor iubit, Din grai dulce i-a vorbit : 165 — „Constantine, Constantine, Spune-mi dacă-i rău sau bine ; Nouă ani, vezi, au trecut, Că pe voi nu v-am văzut, Ba nici veşti nu mi-aţi trimis, l'O Nice carte nu mi-aţi scris !" Constantin a cuvîntat : — „De cînd tu te-ai măritat Rău nimic nu s-a-ntîmplat : Sîntem sănătoşi acasă, i"5 Mama înci-i sănătoasă. Veste nouă n-am ce-ţi spune Totuşi îţi aduc veşti bune : Fraţii noştri se-nsurară, Dar ei pe gînd se luară, 180 La nuntă nu te chemară ! Eu ţi-s frate mai cu dor, Şi fiindcă eu mă-nsor, Am grăbit aici ; de-i vre, Vino dar la nunta mea !" î?5 Astfel zise Constantin Cu glasul de jale plin, Din ochi lacrămi îi cădea Şi suspine-1 năpădea ; Dar Lenuţa-1 cunoştea 195 Şi de nou 1-a întrebat : — „Spune-mi, frate,-adevărat De mă chemi la veselie, Să mă-mbrac a bucurie, Să-mi pun struţ roşu şi dalb 195 Şi cai suri la hinteu alb ; Dar de mă chemi la jelane, Eu să-mbrac de jale haine ; Să iau cai şi hinteu negru Să pornim, frate, pe-ntregu !" 2001 — ^Ba io-ţi spun drept, soră, ţie, Că te chem la veselie." Şi ea mîndru s-a gătat, Haine albe şi-a luat Şi-apoi ambii au plecat 205 pe cărarea cea mai lati De voinici codreni călcată, Pe cărarea cunoscută De codreni voinici bătută. Iar pe cale cum mergeau -io Pasările-i urmăreau, Munţii răi din grai grăiau : — „De cînd soarele e soare Şi pe cîmpuri floarea-i floare, Şi de cînd e lumea lume -15 N-a mai fost aşa minune : Să meargă viul cu mortu Tot alăturea cu codru, Să meargă viul aproape Cu cel mort, ieşit din groape ! 220 Alelei ! minune mare, Viu cu mortul p-o cărare !" 28 29 Constantin bine-auzea, Lenuţa nu-nţelegea, Dar glumind aşa zicea : 225 — „Auzi, frate Constantine, Ce vorbesc munţii de tine ? !" Constantin din greu gemînd îi răspunde-aşa zicînd : — „Lasă-i, soră, să vorbească, 230 Minţile să-şi prăpădească ; Ei să fie cu cîntatul, Noi să fim cu ascultatul, Ei păzească-şi cîntecul Cum păzim noi umbletul !" 235 Asta-n seamă n-o băgară, Calea lor că şi-o urmară. Patru zile lungi de vară Ei au tot călătorit, Puţintel au odihnit. v 240 Cînd a fost a cincea zi, Soarele cînd răsări, Au zărit şi satul lor, Plin de negură şi nor. Cînd aproape-au fost de sat, 245 Constantin a cuvîntat : — „Lenuţă ! Cu-al tău căruţ Vină mai cîtelenuţ, Căci eu cu-al meu căluşor O să merg mai tărişor, 250 Ca să dau mamii de ştire Să-ţi facă bună primire, Să-ţi deschiză porţile, Să-ţi aştearnă mesele, Să-ţi umplă păhărele !" 255 Şi el frîu calului da, Calul îşi împintena Şi-ntr-o fugă alerga, Nu la mă-sa, pe cuvînt, Ci de-a dreptul la mormînt. 260 Aci a descălecat Şi din gură-a cuvîntat : — „Cal crescut sub glii ierboase, Sălaş strîngător de oase ! Dusu-m-ai şi m-ai adus 265 Şi pe cale şi pe sus Şi-ai făcut un mare bine Pentru mama, pentru mine, Pentru mamă, pentru fată, Pentru mine totodată ! 270 Şi tu, căpeneag iubit, Pînză albă de-nvălit, Şi tu, spadă lucitoare, Crucea mea de la picioare : Ni-a sosit vremea, sosit, 275 Să-ntrăm de unde-am ieşit ! Tu, cal bun năzdrăvănaş, Schimbă-ţi trupul în sălaş, Şi tu, spadă lucitoare, Fă-te cruce la picioare, 280 Şi tu, căpeneag iubit, Fă-te pînză de-nvălit, Iar tu, Doamne, Doamne sfînt, Dă-mi iar locul din mormînt, C-am scăpat de ce fu greu, 285 împlinit-am gîndul meu : La Lenuţa dusu-m-am, Acasă adus-o-am !" Dumnezeu 1-a ascultat, Pămîntul s-a despicat, 290 Lutul iar s-a ridicat : Constantin era-ngropat. VI Şi Lenuţa cît ce-ntra în sat, mult se minuna, 30 31 Căci erau toate schimbate, Toate de jale sfărmate, Dar mai mult s-a minunat Cînd acasă c-a aflat Porţile stricate, rele, De puteai sări prin ele, Staulul stricat şi gol, Iarba mare prin ocol. Ea sărmana aştepta, Că fraţii vor alerga în prag a o-ntîmpina, Dar nimeni nu s-a ivit : Constantin n-a fi venit. Ea la uşă se repede, Uşa încuiată-o vede ; Deci începe ca să bată In cea uşă încuiată : — „Lasă-mă, mămucă, lasă, Lasă-mă să întru-n casă, Că îţi sînt iubita fati, Lenuţa cea-ndepărtată !" Mă-sa din casă, plîngînd, O alungă blăstămînd : ■—■ „Du-te-n foc şi-n cîte rele, N-amărî zilele mele, Du-te-n foc, te du d-aci Şi nu mă batjocori ! Trei feciori eu am avut, Pe toţi trei i-am pus sub lut, Pe toţi trei i-am pus sub glie, Sfîntul Dumnezeu să-i ştie i Iar Lenuţa, scumpa-mi fată, Măritată-i, măritată, într-o ţară depărtată : N-oi vedea-o niciodată ! însă fie blăstămat Cine o a-ndepărtat !" Dar Lenuţa nu-nceta, Tot bătea şi se ruga : — „Lasă-mă să întru, lasă !" Şi mă-sa cu greu o lasă, 'mm iii 335 340 345 350 355 360 365 370 Şi pe scaun o punea Şi la dînsa cum privea, Pe Lenuţa-o cunoştea. —• „Draga mea şi-a mamii floare Nu mă-ncred, că tu eşti oare ? Oh, că nice n-am visat, Că te-oi mai vede vrodat' !" Şi plîngînd, Lena spunea Cîte-a mai suferit ea : — „A dat sfîntul Dumnezeu Multe boale şi mult rău Şi-au murit feciorii mei Şi-am rămas fără de ei ! Măcar tu, scumpa mea fată, De nu erai măritată într-o ţară-ndepărtată !... Mi-ar fi traiul mai uşor Şi mi-aş mai uita de dor ; Tu m-ai ajuta pe mine, Eu m-aş bucura de tine ! Dar să fie blăstămat Cine mi te-a-ndepărtat : Pămîntul să nu-1 primească, Ţărna să nu-1 mai voiască, Lutu-afară să-1 izbească !" Lenuţa se-nfiora, Reci fiori o-mpresora Şi cu glas rupt cuvînta : — „Vezi, măicuţă,-ai blăstămat Şi blăstămul s-a legat ! Constantine, Constantine, Cum m-ai amăgit pe mine Ca să plec pe drum cu tine !" Şi spunea măicuţii sale Cum a venit ea pe cale, Cum Constantin o aduse Şi cîte mai cîte-i spuse. Lena-atunci se-nfiora Şi cum sta, cum asculta, Lacrămile-o îneca, 32 33 375 Trupu-ntreg îi tremura, Minţile-i se tulbura, Fruntea i se înnora, Pe Lenuţa săruta Şi i-a zis cu glas înfrînt : 380 — „Haid', Lenuţă, la mormînt, Haid', Lenuţă, să grăbim La morminte-n cintirim !" VII La mormînt dacă sosiră, Jos pe el se prăvăliră 385 Şi-ncepură-a lăcrima Şi din gură-a cuvînta : — „Constantine, ieşi afară, Vină, Constantine, iară ; Mai ieşi, dragă Constantine, 390 Că ni-e dor, ni-e dor de tine !" Pămîntul însă rîdea, Groapa de rîs hohotea ; Constantin amar gemea. — „Ieşi din groapă şi vorbeşte, 395 Spune şi ne povesteşte Cum trăieşti în groapă, cum ? Vină şi ne spune-acum ! Vină să ne vezi măcar, Vină, Constantine, iar !" 400 Pămîntul nebun rîdea, Groapa de rîs hohotea, Lutul glumind răspundea : — „Nu te mai ruga de mine, Blastema, Lenă, mai bine, 405 Nu te tot ruga mereu : Ce-i al nostru, nu-i al tău î" Pămîntul mereu rîdea, Groapa de rîs hohotea, Lutul nencetat glumea. 410 — „Morminte, nu fi păgîn, Slobozi-mi pe Constantin ; Oh, nu fi, morminte, rău, Slobozi-mi copilul meu, Ori măcar dă-i glas, morminte, 415 Pentru cîteva cuvinte !" Pămîntul atunci tăcea, Groapa nimic nu vorbea, Constantin din greu zicea : — „Oh, mamă, tu eşti de vină, 420 Că n-am pace şi odihnă, Că n-am loc nici în mormînt, Că n-am stare sub pămînt. Nici sînt mort, nici cu viaţă, Nici sînt foc şi nice gheaţă, 425 Nici în groapă nu pot fi, Nici afar' nu pot ieşi, Căci m-ai blăstămat, măicuţă, Pentru scumpa ta Lenuţă : Pămîntul nu mă primească, 430 Ţărna să nu mă iubească, Lutu-afar' să mă izbească ; Lutu-afară m-a izbit, Ţărna m-a batjocorit, Pămîntul m-a prigonit !... 435 Mamă, dacă-mi vrei tu bine, Fă-1 acuma pentru mine Şi-mi dezleagă blăstămul Că-mi apasă sufletul !" Lena din suflet ofta, 440 Gînduri grele o mustra Şi ea, biata, cuvînta : — „Dragul meu ! Să fii iertat Şi de blăstăm dezlegat, însă... fie blăstămat 445 Pămîntul, că nu m-ascultă, Bată-l jalea mea cea multă, Şi nu te mai lasă-afară, Bată-1 jalea mea amară !" Ţărna-atuncea tremura, 450 Lutul mînios urla ; Pămîntul se despica : 34 35 — „Nu-i destul c-ai blăstămat Pe-un copil nevinovat, Acum mă blastemi pe mine, Blastămu-te eu pe tine ! Căci n-ai inimă de mamă, Nu ţi-e sufletul de seamă, Nici eşti vrednică sub soare Să mori cum tot omul moare, Ci pămîntul prin urgie, Să te înghită de vie !" Ţărna-n laturi se-mprăştia Pămîntul se deschidea ; Lena din mormînt zicea : — „Blăstămată să fiu eu, Vai, pentru blăstămul meu ! Şi ca mine pe vecie Fie blăstămată, fie Orice mamă s-ar afla Pe copil a-şi blăstăma ! Fie dînsa blăstămată, N-aibă pace niciodată, N-aibă prapori la-ngropare, Nici popă la comandare ! Vai de-aceea mamă, care Blastămă fără mustrare Pe copilul ei, căci ea Blastămă pe fiul său, Dar pe dînsa Dumnezeu !"'... PE PĂMÎNTUL TURCULUI Nu era în sat nevastă, ca frumoasa Veronica : Tinără şi vorbăreaţă, silitoare ca furnica, Din neam bun, cu zestre multă ; tinărel bărbat avea Şi cu el în armonie şi-nţelegere trăia. 5 Constantin era din fire blind şi pacinic pe tot locul : Om cu gînduri ; ura foarte strugurii, pipa şi jocul, Dar era cap de ispravă, cîntăreţ şi se credea Fericit, ştiind prea bine, că nevastă-sa-1 iubea — Şi din astă cauză dînsul nu ştia decît să tacă, 10 Iar nevasta-i putea face, orişice voia să facă. într-o toamnă-au ieşit ambii la holdă, la secerat. Lanul era chiar pe lingă drumul ţării aşezat ! Deci mirare nu-i că ochii nevestei din cînd în cînd Rătăceau pe drum, să vază cine naiba-o fi trecînd. I5 — „Tu bărbate !... Vai de mine ! of, priveşte cine trece ! — Lasă snopul în năpaste, seca-i-ar viţa să-i sece !" Constantin ridică ochii. Un flăcău tinăr trecea, Nalt ca fagul, lat în spate. — „Eşti nebună, draga mea !" Zise Constantin. — „Ce vorbă ? ! Eu, nebună ! O, bărbate! 20 Un voinic frumos, ca ăsta, nu găseşti în şepte sate ; Vezi cît de-ndesat păşeşte şi cît e de subţirel? Să-1 sorbi într-un picur de-apă şi să fugi flămînd cu el ! Mult e tinăr ! Ca o fragă ! Şi se vede de-omenie ! Cît e de frumos !... Bărbate, ce gîndesti, de und' T. ' să fie ?" 37 25 Constantin vorbeşte-n glumă : — „Eu-1 cunosc destul de bine ! Cum ? Tu nu ştii unde merge ; nu ştii tu de unde vine ? !" Nevasta e în uimire : — „D-apoi eu n-am cum să ştiu ; De-1 cunosc, bată-mă dragul şi-a minunilor să fiu !" Cam rîzînd el mai adaugă : — „Nu-1 cunoşti ? Destul de rău î — 30 E drumar şi doarme noaptea chiar în pod la noi." — „Ba, zău, Chiar în podul nostru doarme ?" Veronica iar întreabă, „Dar la noapte ?" — „Tot acolo", răspunde bărbatu-n grabă. Ambii tac. Nevasta-ncepe planuri tainice : „O drace ! El doarme la noi şi asta n-am ştiut-o ! Cum aş face, 35 Ca să mă-ntîlnesc cu dînsul ! Nu ştiu ce plan as afla!..'. A ! te-am prins, măi Constantine !" Ea gîndea ; el şuiera. — „Vai bărbate, rău mă doare mijlocul ! Bat-o s-o bată Holdă, căci m-apucă junghiuri stînd aici mereu plecată ! Arde-mi capul şi obrajii, pare că-s pusă pe foc ! 40 Vai de mine şi de mine, nu pot săcera deloc !•' Şi suspină şi se plînge şi se văietă nevasta : — „Doamne, de cînd sînt pe lume n-am păţit una ca asta începînd să verse lacrimi, geme şi oftă din greu, Tînguindu-se amarnic, că nu poate sta de rău. 45 In sfîrşit : — „Oh, bărbăţele, nu pot sta — mă duc acasă, Căci durerea mă topeşte şi junghiul nu mă mai lasă ! Doar va şti cumătră Floare ceva leac ! — mă duc la ea î" Constantin cu jale multă la Veronica privea : — „Du-te, scumpa mea, dar du-te ! Numai să nu fii beteagă ! 80 Căci tu eşti aşa de bună şi atîta-mi eşti de dragă ! Du-te dar !" Biata nevastă, suspinînd printre fiori, N-aşteaptă să-i spună popa predica de două ori, Ci se-mbrobodeşte bine şi prin vaiete porneşte : Face-un pas şi stă şi iarăşi face-un pas şi iar s-opreşte, B5 Tot aşa pin' ce-ncorda după-un deal. Acu-i de ea ! Se ducea ca vîntuită, căci bărbatul n-o vedea. Constantin, cum zic, la holdă a rămas. Nevestei sale I-a spus cum că nu-şi va face atîta năcaz şi cale Să mai meargă — peste noapte — ci va rămîne la cîmp : 60 Căci e cam departe holda, pierzi pe drum atîta tîmp. Ei ! această hotărîre a lui Constantin era Bună pentru Veronica ; de minune îi venea ; „Doamne, mulţumescu-ţi, Doamne ! Cît e de frumos şi bine, Că mi-e cam prostuţ bărbatul şi acasă nu mai vine ! 65 El crede că io-s bolnavă, ba încă bolnavă rău — Bată-1 crucea ca pe dracul, căci, vai, mult e nătărău l Ce socoti ? Voi merge-acasă, am să fac plăcinte bune, Mai frig şi-o găină grasă, am s-aduc vinars de prune Şi-apoi o să chem în casă pe voinicul din podeţ... 70 Vai de mine, mult plăteşte un om harnic şi isteţ !" Astfel povestea nevasta singură pe drum mergînd Şi păşea ca opt de tare, Iar acasă ajungînd Face foc, plăcinte coace şi vinars din crîcimă aduce : 75 Nu ştia în graba-i mare de ce naiba să s-apuce ! Vesel rîde, ba se-nschimbă în haine sărbătoreşti : Nu e oare-o sărbătoare c-un voinic să te-ntîlneşti ? Scurt grăind : le face toate cum fac oamenii isteţi. După ce-nserează bine, pune scara la podeţ 80 Şi se urcă-ncet pe scară. Aoleo ! De altă dată Nu s-ar fi suit nevasta în podeţ nice legată, Dar acum suie de zboară. Mamă, mămulica mea î lute-ncepe ca să caute, prin podeţ. Cum mai zîmbea. 33 39 Şi cerca şi ici şi colo pînă-n urmă se bufneşte 85 De-un om. Ca trăsnită sare şi-n sin repede scuipeşte: Sfinte Iacob şi Procopi ! Mare mucenic Trofim Şi toţi sfinţii din biserici, pe cari îi blagoslovim ! Sfinte Filip cu ceaslovul, sfinte arhanghel Gavrilă, Tălălău, Maxim, Păncrate, Avacum şi Ezechilă ! 90 Cuvioasă Paraschivă, sfinţi apostoli, mucenici ! Cruce-n frunte, frunte-n cruce, că-i Ucigă-1 crucea-aici ! Pei ! Satană ! fugi în codri ! fugi în pietri ! piară-ţi glasul !... Atîte şi mai pe-atîte vorbe goalc-au răsărit Pe buzele Veronichii. Diavolul, cel pitulii, 95 Murmură şi plin de teamă zice : — „Iartă, jupîneasă, Io-s drumar, mă culc aice, căci mi-e greu să viu în casă !" Cu mînie prefăcută strigă dînsa : — „Ce drumar ? Doar drumaru-n pod nu doarme ? Hoţ şi lotru şi tâlhar ! Că m-am spăriat de tine de-am răcit pînă la glesne, 100 Batăr că eu n-am năravul să mă spariu aşa lesne !" El se roagă plin de milă ; ea pe-ncetişor devine Tot mai blîndă, mai domoală, pînă ce-i vorbeşte-n fine : — „D-apoi, bade, vino-n casă, căci vezi cum e frig aci !" Străinul încet răspunde : — „Aş veni, cum n-aş veni, 105 Dar vă cad spre greutate : nu s-a mania bărbatul ?" — „Nu, bădiţă ! Nu-i acasă. N-ar mai fi să calce satul ! Vină-n casă fără teamă, că-i un mut şi-un nătărău : Cel mai nătărău din ţară şi lumea lui Dumnezeu !" Dar străinul nu voieşte din podeţ să se coboare 110 Nice pentru lumea toată. — „Vai nătîng eşti, bădişoare ! Vină deci ! Vei mînca ceva, am plăcinte, si — vei be !" ■— „Nu cobor, nu, chiar un munte de plăcinte de-ai ave !" — „Dar de-aduc aci vro două, vei mînca ?" Străinu-n fine : — „De-i aduce, bine-i face, clacă nu, iar va fi bine !" 113 Pe loc Veronica pleacă şi s-arunca, dragii mei, Pe fustei, sărind degrabă cîte patru-cinci fustei ; Zboară-aleargă şi se duce, ca de duhul rău purtată, Şi se-ntoarce-n cîtă vreme baţi cu fălcile o dată. — Omul meu o ia vulpeşte, şi a sale-mbucături, 180 S-ajungea una pe alta pe grumazi, prin călcaturi. Mai la capăt zice dînsul : — „Mi-aş lua două plăcinte, Care-au mai rămas, în traistă, vreu si am ceva merinde, Căci plec mîne dimineaţă." — „Mîne seară unde-i fi ?" 11 întreabă Veronica. — „~Dav eu nu ştiu, poate aci !" 125 Des-de-dimineaţă pleacă cel voinic la drum. în fine Se făcu ziuă şi timpul „prînzului cel mare" vine. Veronica-şi ia coşarcă : pune borş şi-un mălai rău Şi-apoi pleacă, ca să ducă de prînz la bărbatul său. Cînd a fost de holdă-aproape, se cîrligă de spinare, 130 Prinde-a geme, scapă lacrimi, blăstămînd în gură mare Toate boalele din lume. — „Vai, bărbate, stau să mor ! Am dureri de cap, am junghiuri, toate oasele mă dor '. Mă dor ochii şi grumazii : tusă, trochnă şi lingoare, Lîngă ele, friguri, junghiuri de la cap pîn' la picioare ! 135 Numai Dumnezeu mă ştie cum trăiesc, ca vai de mine ! Ah, vezi cît sînt de perită ? Nu mă vezi tu, Constantine ? Nici n-am fost în stare măcar de mîncare să îţi fac. Căci de ieri, de pe-astă vreme, mă tot vaiet, plîng şi zac !" Constantin cu jale multă, blînd, îi zice : — „Văd, iubită. 140 Că eşti galbină ca ceara şi ca floarea de perită : 40 41 Dar te du acasă, dragă, şi te culcă, nu lucra !" Ea se-ntinde şl—1 cuprinde şi-apoi prinde-a-1 săruta : — „Bun eşti tu, bun, Constantine, ah, cum te iubesc pe tine ! Şi-i aşa că eu ţi-s dragă ? Drag îmi eşti tu, Constantine — 145 Dar deseară, bărbăţele, vei veni acasă ?" — „Nu !" Si nevasta pintre lacrimi murmura : „Vai prost esti tuV- Ce să mai spun ? Veronica merge-acasă, i'ace iară Foc, plăcinte şi friptură, precum a făcut aseară. Străinul drumar bea, mîncă, însă e posomorit, 150 Nu vorbeşte, deci nevasta 1-a-ntrebat numaidecît : — „Eşti bolnav doară, bădiţă, ori eşti supărat pe mine ?" Străinul suspină, geme : — „Supărat ? De ce — pe tine ?... Draga mea, spune-mi cu dreptul, place-ţi ţie Constantin ?" Veronica rîde dulce, bate-n palmi şi scuipă-n sîn : 155 — „Vai, mănînce-1 vîrcolacii şi l-ar bate nouă stele, Bată-1 praporul şi crucea şi blăstămul maicei mele ! De poznit el n-are capăt şi ca dînsul nu găseşti Mai năprui, mai rău la gură, prin trei ţări împărăteşti ! Sfada-n gură-i cînd se culcă şi cu ea-n gură se seoală : 160 Murmură şi mi se-nhoalbă, de stă să mă bage-n boală ! Tot la cleşte-i scapă ochii, la cociorbă, la corbaci, Cît de spaimă întră-n mine şeptezeci de mii de draci ! De-i fac zamă — se răsteşte, dînd vina, că nu-i sărată ; De-i pun sare — el înjură, că-i zama slatină toată '. 165 De fac foc, el toarnă apă preste el ; de merg în sat, Mă pîndeşte pe tot locul, nu vorbesc cu vrun bărbat. De-aduc apă, el o varsă ori o toarnă preste mine : Pentru el nimica-n lume nu-i făcut cum se cuvine ! Pune-mi nume de ocară, şi mă face «pui de drac» 170 Şi într-adevăr, bădiţă, şti-mă Domnul ce să fac ! Io-s o mută şi-o tîndală şi dorm ziua pe picioare, Că mă vaiet ziua-ntreagă ! E cuminte dînsul oare ? Io-s o leneşă, nu mătur, vasele-n veci nu le spăl ; Io-mi ţin ibovnici anume şi-1 batjocoresc şi-nşel. 175 Că mi-e pînza nebilită şi ţăsută-n lătunoi ; Că n-am torturi, că n-am gheme, că n-am ragilă ; apoi, Că-mi stau fusele prin poduri de trei ani nerăschirate ; Nu ştiu ţese, nu ştiu coase, cu suveica nu ştiu bate ; Că nu iau acul în mînă, să-i prind cămaşa măcar 180 Că stau toată ziua-n casă şi nu ies de loc pe-afar' Să port grije ca găzdoaie, ba de gîşte, ba de raţă, Ba de — uliul le mănînce ! Ba îmi spune verde-n faţă. Că-mi fac sărbători anume şi nu lucru niciodată : Vinerea, că-i sfînta Vineri ; lunea, că nu mi s-arată ; Cine lucră-n zi de mercuri, îl mănîncă lupii ; iar Marţi deseară e Marţolea ; joia-i a lui Han-tătar ! Sîmbăta-ntreagă mă piepten. Apoi, bată-le norocul ! Alte sărbători am Focă şi Dochie cu cojocul, Alexie, Dric de iarnă, Mercurea de la miez-post, Sfîntul Urs, sfîntă Lupoaică : apoi nu-i bărbatul prost ? Şi-mi tot spune, şi-mi tot cîntă şi-mi tot bate zăpistracul, Iar eu tac, de nu tac — Doamne — minteni mă-ntîlnesc cu dracul ! Că, vai, multe boale-n lume ni-a dat sfîntul Dumnezeu, Dar nu-i boală cu 'primejdii ca bărbatul nătărău 195 Străinul rîdea cu dulce ascultînd pe Veronica Şi cît a ţinut „elogiul" n-a borborosit nimica. — „Aşadar ţie nu-ţi place Constantin ?" — „Nu-i de vorbit !" —■ „Atunci, dragă Veronica, ştire-ai tu ce-am socotit ? Eu ţi-s drag şi tu mi-eşti dragă, astfel n-ar fi cu bănat ! 200 Tu să-ţi strîngi hainele tale şi să fugi de la bărbat ! 185 190 42 43 Constantin rămînă-n pace, bată-se măcar de scară, Căci noi mîne dimineaţă o să fim în altă ţară, Unde nu-i nici răutate şi nici o nevoie nu-i : Auzit-ai tu vrodată de «Pămîntul turcului» ? !" Hop, copilă ! Veronica nu-si dă timp de cugetare, Ci cu multă bucurie rîde lung şi-n gura mare : — „O ! mă duc, mă duc, bădiţă, cu tine şi-n iad mă duc !"' Şi-apoi rîde şi iar rîde şi se face toată hue. Ambii se cobor în casă. — „Să aprindem dar lumina, Să ni se zărească-n casă !" — „N-o aprinde, bat-o vina, Căci se poate prin fereastră să ne vadă cineva ! Caută-n grabă tot ce-ţi trebe, poartă-te dar si nu sta !" Şi nevasta caută haine şi-ntr-un sac afund le bagă, Caută perini. cergi şi ţoale şi le pune-ntr-o desagă. — „Ici am perini de la mama, ici năfrămi — le-am ; cumpărat De la jidov, eu anume — n-am nimic de la bărbat. Nouă zadii, trei alese toate-n păr de Cătălina, Am un şurţ — bat-o nevoia ! — nu mi 1-a adus vecina, De cînd i l-am dat la clacă ! De la soacra eu n-am ţol ; Ţolul meu e de la mama, deci rămînă patul gol ! Eu string tot, nu las nimica !" — „Strînge dar şi nu vorbi ! Dar ia ceva de merinde, că asta mai bună-a fi !" După ce s-au pus la cale, cel străin mai zice : — „Na, Cu degrabă eram gata să uităm aici ceva... Pe la noi sînt cam puţine mori, acolo nu se poate i Să macini mălai, iubito, făr' cu mare greutate. Dar cum văd se află-n tindă o morişcă : n-ar fi rău : S-o luăm cu noi ! în urmă vom pleca cu Dumnezeu !" Şi nevasta pune-n spate cea desagă cu vestminte Şi cu piatra de morişcă ; străinul pleacă nainte, Duce traista cu mîncare : el mergea cam tărişor, Neavînd povară-n spate, putea merge pe uşor. Iar nevasta păşea-n silă : se-ndoiau genunchii ei. Răsufla ca-n oara morţii, căci desagii erau grei. 235 — „Vino, dragă, numai vino !" — „Ah, cît pot, iubite, vin, Dar te duci, te duci prea tare !" Şi vicleanul de străin O tot duce preste dealuri, dar o poartă tot cu fuga ; Ea se roagă să mai steie, dar nu i s-ascultă ruga. — „Vino, dragă, păşi mai iute !" Cîte dealuri au trecut, 240 Cîte văi şi cîte rîpe şi cîf loc necunoscut ! Ce ţară-i Ţara turcească ! N-are drumuri bătucite ! Umbli numai d-a mandela pe cărări nepomenite ! Măcar de n-ai fi să porţi, ah ! piatra, vai ! dar ce să faci ! Dragostea aşa te poartă ! Cinci strigoi şi şepte draci ! 245 In urmă-au ajuns în pace pînă într-un vîrf de coastă. — „Vezi, iubită Veronica, d-aci-ncolo-i ţara noastră !" Ea suspină sub povară. — „Vai, să ne-odihnim aci !" — „Ba nu, scumpo, vină numai, căci îndată vom sosi '." Duplică străinul paşii, iar nevasta se topeşte 250 De-ostenită şi-i tot roagă, ca să stea. El se răsteşte : — „Draci cu sucnă l1 Hm, ori vină cumsecade, ori te lasă !" — „Dar nu pot !" — „Atunci, nebună, de ce n-ai şezut acasă !" Ce să facă Veronica ? S-a rugat de-atîtea ori, Iar el zbiară. Lin cu mîna şterge fruntea de sudori 255 Şi păşeşte, scăpînd lacrămi. Ziua nu era departe ; Aurora se ivise. — „Acest cîmp ne mai desparte Numai, scumpă Veronica, de «Pămîntul turcului». Trebe deci să merg acuma pîn' la graniţă, să spui 260 Celora ce stau la vamă, c-o să trec în altă ţară." El se duce, ea rămîne. — „Am ajuns în pace dară ! 45 265 275 280 285 290 Strigă biata Veronica, punîndu-şi desagii jos. Ce păduri mai sînt p-aice, vai de noi, ce cîmp frumos !" Şi fiind prea obosită, pune capul pe desagă Şi-aşteptînd — pe-ncet adoarme. A trecut acum de şagă ! Soarele-i sus. Păcurarii scot turmele de la stîn'i La păşune. — „La ce naiba latră tîlharii de cîni ?" Se-ntreabă rîzînd păstorii. — „Măi, priveşte, cum stau roată Colo pe răzor şi urlă de răsună valea toată ! Sfinte Trandavela ! Oare nu-i Satana printre ei ? Haideţi să vedem pe dracul ! Pe picior, băieţii mei !" Fug copiii pe cîmpie, ca minaţi de vînt să vadă. „Ce minune-i oare-acolo..." Cine-ar fi putut să creadă, Că Sătana-i o nevastă, ce-i culcată-n cîmp aci, Durmind dusă. — „Halo, drace, d-apoi asta ce-o mai fi ! Priviţi, măi, sub cap desagii ! Ce mai poznă şi minune !" Şi glumeau, glumeau păstorii, repetînd rîsuri nebune. O privesc cu de-amănuntul şi-n urmă la cale vin ! Bre ! Dar asta-i Veronica, nevasta lui Constantin ! Toţi se miră, ce să fie,, deci o deşteptară-n fine. Ea se nalţă somnoroasă : — „Doamne, Doamne, ce-i cu mine? Unde-i badea cel de-aseară ? Dar voi ce lucraţi aici ? Se miră bieţii voinici. „Cine a fugit de-acasă ? Ce bade ?" Nevasta-ncepe ca să' zbiere mînioasă : — „Badea, care astă-noapte şi ieri-noapte a durmit In podeţ la noi ? Şi care cu min' de-acasă-a fugit ?" Păcurarii zic : — „Eşti beată, ori te-a bătut Dumnezeu ! Unde-ai fugit tu ast' noapte, căci tu eşti în satul tău ! Pentru ce-aţi fugit de-acasă 9" Şi o-ntreabă plini de grije : Nu cunoşti tu doară bine, nu cunoşti cîmpia asta, Că-i din'jos de sat?" Se miră, ba se-nspăimîntă nevasta, Lung priveşte-n giur de sine : cine şti' ce-a cugetat, Căci pune desagii-n spate şi porneşte cătră sat. 295 „Bată-1 stelele şi luna şi blăstămul meu să-1 bată ! N-aibă-n lume bucurie nici de mamă, nici de tată ; Vai, ucigă-1 sfînta cruce, că rău m-a batjocorit : M-a purtat pe cîte coaste şi la capăt a fugit ! Am bătut, oh, numai calea mînzului ! Speria şi pară ! 300 M-a făcut de rîs la lume, de batjocură la ţară !... Satu-ntreg pînă deseară de păţita mea va şti. Ce mişel ? vrînd ca să-şi bată joc de mine, m-amăgl Să fugim în altă ţară, unde nu-i râu, numai bine : Unde cînii mă lătrară şi păstorii-au rîs de mine ! 305 Ba mi-a pus desagii-n spate, plini de haine, ba mi-a dat Şi morişcă, mincinosul, şi pe dealuri m-a purtat, Moartă sînt de obosită ! Bată-1 stelele şi luna Şi-1 ajungă tot blăstămul veci de veci şi-ntotdeauna ! Ba fugi şi cu merinde şi cu traistă ! Mama mea 310 Şi mergînd tot înspre casă în ăst chip se jăluia. Era timpul, cînd să ducă demîncare la bărbat. Ia coşarcă, pune-ntr-însa tot ce biata-a mai aflat Prin casă şi pleacă. „Doamne, cum să dau faţă cu dînsul ? Dar de cumva ştie toate?!" Şi-o-neca jalea şi plînsul. 315 Constantin, cît ce-o zăreşte, prinde-a rîde-n voie bună : — „Odihnit-ai astă-noapte ? Somnul bun puteri adună '. Mi-ai adus de prînz, nevastă ? Doară n-or fi chiar plăcinte ? De-o mîncare-aşa de bună nici nu mi-a trecut prin minte. 46 47 Pentru ce vii cu coşarcă ? Ori n-ai trăisti, iubita. mea ? 320 Constantin rîde ; nevasta ca păretele tăcea. Tot beteagă eşti, drăguţă ? Ori de ce eşti aşa mută Ca o piatră de morişcă ? Te ştiam eu mai limbută ! Haide, de, glumele-s glume : gluma place orişicui, Dar tu taci, parcă eşti, Doamne, din «Pămîntul turcului» !" 325 Vede Veronica bine că bărbatul ştie toate, Dar de unde ştie ? Biata nu ştia că-acel străin De ast' noapte fu chiar însuşi bărbatul ei, Constantin ! Tremura dar Veronica şi-nnegrea şi-ngălbinea. Dară Constantin, cuminte, el singur se sfătuia : 330 „De-i voi spune că io însumi am făcut-o de minune, S-a-ndrăci cu mult mai tare : deci mai bine nu-i voi spune ! Totuşi o să-i cînt troparul pe glas douăzeci şi trei, Ca să ştie dînsa bine cum că io-s vlădica ei !" Deci tuşind o ia de mînă şi-i vorbeşte cu niînie : 335 — „Ştii tu cum zice diacul din ceaslov, la cununie ? Zice-aşa : «Femeia trebe să se teamă de bărbat Şi de frica lui să umble toată noaptea pe sub pat». Dar tu ţi-ai uitat de-aceasta, nu ţi-a stat în gînd diacul, Căci de-o zi, de două numai, s-a vîrît în tine dracul! 340 Dar aibi grije, căci pe dracul să-1 alungi uşor se poate : Domnul îl scotea cu «vorba», eu cu «cleştele»-! voi scoate ! — Ai fugit în altă ţară ? Goală casa mi-ai lăsat, Clevetindu-mă-n tot chipul ? Nu te-ai temut de păcat ? Bagă minte-n cap, nevastă, şi nu te juca cu focul, 345 Că de-i face-a doua oară, o să-ţi sune rău cojocul !..." A tăcut Constantin. Dînsa încă stînd numai tăcea ; Nu stiu ce gîndea, sărmana, destul numai că gîndea, Si scăpînd cîteva lacrămi, a privit cu-nduioşare Spre bărbat, privirea asta însămna : să-mi dai iertare ! — 350 Nu stiu ce-a urmat de-aici ; cum au mai trăit, n-am veste, însă ştiu atîta cum că... Am gătat cu-a mea poveste. Cluj, 1885 48 ANGELINA Baladă din Albania Ca Dumitru-n albanime Mai viteaz nu era nime, Nici la braţ mai viguros, Nici la umblet mai frumos : Era înger la iubire, Zmeu era la războire ; între fete curcubeu. La bătăi trăsnet şi leu. El cu dragii săi tovarăşi La război pornit-a iarăşi, Dar pe drumul lat şi-ntins L-a cuprins un dor pe cale : Dorul Angelinei sale. Şi el zice cătră fraţi : — „Dragii mei ! Voi m-aşteptaţi, Pînă-n seară, pînă-n noapte. Pînă mîne-seară poate, Pîn' mă duc la draga mea Căci nu pot de dor de ea !" Astfel zise lin şi blînd Şi-apoi pleacă şuierînd Pe poteca mult bătută, Care duce la palută ! La palat dacă-a sosit Porţile-nchise-a găsit. „Ce-i aceasta ? Niciodată N-a fost poarta sub lăcată, Şi-acum pentru-ntîia oară Geme poarta sub zăvoară ? !" 30 Greu uimit d-aceste, el Bate-n poartă-ncetinel. Vine-o babă şi-1 priveşte, De pe zid apoi vorbeşte : — „Ce tot baţi ? Mergi înapoi î 35 N-ai să caţi nimic la noi !" Şi Dumitru greu mîhnit De răspunsul ce-a primit, Bate-n poartă cu piciorul, Sparge poarta cu toporul : 40 întră-n casă şi gemea ; Căci în casă ce vedea ? Un fecior — oh, bată-1 vina ■— Tînea-n braţe pe-Angelina, Şi glumea, şi-o dismerda 45 Şi cu foc o săruta. Trist Dumitru geme, zbiară Şi-n mînia lui amară Prinde lemnul sclipicios : Angelina cade jos, 50 Crud bolboroseşte-n sînge, Lin oftează şi se stinge. — „Viperă cu două limbi ! Astăzi juri şi mîni te schimbi ! Astăzi juri pentru-a-nşela, 55 Mine-nşeli pentru-a jura : Deci să moară mişeleşte Inima care minţeşte !" Apoi crunt şi desperat Cătră tinăr s-a-nturnat : 60 — „Vezi cadavrul !... Duplă crimă... Este chiar a ta victimă... Sîn zdrobit de două ori... Pleacă fruntea... taci şi... mori !" Barda fulgera prin aer : 65 Un suspin înfrînt şi-un vaier, 50 51 Şi-un fecior tinăr, frumos, Mort de bardă cade jos. Ucigaşul lung priveşte Sîngele cum abureşte 70 Şi tăcut ca fierul stînd El se pare tremurînd : Simte-ale mustrării icuri Şi din gene-i lunec picuri. Iar în urmă s-a plecat, 75 Trupurile-a ridicat Şi-aşteptînd pînă deseară, Cu ele-a grăbit la moară Şi la ţărm groapă săpa, Acolo le-nmormînta. 80 Şi de-atunci Dumitru n-are Linişte şi zi cu soare ; Şi d-atunci mereu plîngea Lîngă moară şi zicea : — „Moară ! pentru orişicine 85 Macină fărina bine ! Căci copila ce-am ucis A fost singurul meu vis, A fost blîndă cum e steaua Şi mai albă decît neaua ! 90 Macină fărina bine, Moară, pentru orişicine ! Căci voinicul ucis azi A fost nobil şi viteaz !" Şi pe locul, unde fu 95 Tinăru-ngropat, crescu Un cipres cu frunză lată ; Unde-a fost dînsa-ngropată. Au crescut viţe de vii. — Şi d-atunci prin bătălii 100 Toţi la chiparos s-adun Şi pe rane frunză pun : Căci e frunza fermecată, Vindecă ranele-ndată. Iar la vie rînd pe rînd 105 Curg bolnavii, căci gustînd Fructul viţei fermecate Iar le dă lor sănătate. Cluj, octomvrie 1885 52 ATQUE NOS ! 1 Iarna, cînd e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii Şi-apoi povestesc de-a dragul, stînd pe laviţele vetrii. Despre crai cu steamă-n frunte, despre lei şi paralei... Oh ! că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă, Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă. Să văd ce distăinuieşte frazul cel îndătinat : „Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat". Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie Singur el pe sine însuşi în poveşti — şi-mi place mie S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris ; Ascultîndu-1, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri : Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem — ; Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri Imaginaţiunea noastră : văd înamorate lacuri, Văd cîmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc, 20 Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc, Văd zăbrele şi prin neguri văd crăieştile palute Apoi parcă tot înăint, prin regiuni necunoscute Şi prin lumi de-alegorie ; pe cărări cu trandafiri Văd şi-ntîmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri. 25 Văd pe Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă, Recunosc pomul sub care Arghir a durmit ca strajă, Pre cînd a venit Elena cu porumbii după ea. Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea Şi-mi fac semn ; văd pe-o cîmpie trei draci, cu mînii turbate, 30 Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate. Basmul fiiuiui Medenii, prin sublimă-alegorie, Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie Sub un ideal s-ascundă palide realităţi. Şi de cîte ori văd basmul lui Arghir, de-atîte daţi 35 Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă într-o haină-aşa de caldă gîndiri reci, poate să facă Mult, şi poate să se nalte pajură de pe pămînt : Omul află fericire nu numa-n negrul mormînt ! Văd pe Pipăruş-yiteazul trecînd muntele de aur, 40 Şi-1 văd" cum se războieşte c-un nedumerit balaur, Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat. Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat Şî cercîndu-le-n tot locul, zmei pe sub pămînt alungă, Lumea galbină-o străbate din o dungă-n altă dungă : 45 Ca- i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei, El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei Şi-apoi, urmărit în urmă de curagi şi de norocuri, El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri, 54 55 Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie... 50 Pipăruş-viteaz ! Curagiul întrupat în vitejie ! Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit, Tu porţi flamură de-nvingeri ! Susţinut de-a tale-ncrederi, Eşti rubin mitologiei : cap încoronat cu iederi ! Văd apoi pe Împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat. 55 Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una Şi era de tot frumoasă : p-a ei frunte juca luna Şi-i juca prin dezmerdare soarele pe tipul ei Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei ! 60 Văd pe sfînta Luni în codru, păzind tainicele bercuri Cu izvor de apă-vie ; văd apoi pe sfînta Mercuri Povestind cu şepte stele ; adunînd neguri şi ploi Şi-mpărţind viscole-n lame, eu zăresc pe sfînta Joi. Aci văd pe sfînta Vineri, lîngă muntele de glajă 65 Culegînd flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vrajă Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinînd sfîntul Soare-n loc ; Văd pe sfînta Marţi cum rîde şi descîntă de, noroc Şi-alungînd pe baba Dochie, dezvăleşte primăvara, Şi pe fete mai isteţe le-nspăimîntă cu Marţi-seara. 70 Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri, Ele ştiu să profeţească prin descântătoare guri Şi prin visuri întreite ani din soartea omenească Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească ! Văd apoi Cîmpul-vieţii cu mohor acoperit; 75 Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit, Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copilită, Purtînd flori de mac în mînă, pe sîn flori de tămîiţă Şi-mpletiţi în păr de aur purtînd tainici trandafiri. Ea-i comoară de frumseţe, simbol dulce de iubiri 80 Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirare sfînta : Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiţă-i floarea cîntă ! Sub serinele-i surîsuri, ierni se schimbă-n primăveri ; P-a ei urmă azi renvie crinul veştezit de ieri ; Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte 85 Şi cînd pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte ; Şi cînd ea-ngînă vrun cîntec, greu tresare prin fiori Cerul înflorit cu stele, cîmpul înstelat cu flori, Ea-i născută-n faptul zilei şi-n restimp de lună-nouă Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n rîu de rouă 90 Şi-i copilă descîntată cu trei roze-n bobocei, Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei ! Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana. Căci de mult iubeşte dînsul pe Ileana Consintiana Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag 95 Rătăcit-a zi şi noapte preste ţări, şi de-al ei drag El plîngînd încălecase pe Cal-Galben de sub soare, Căci e năzdrăvan din fire acest cal, ştie să zboare Prin văzduh, pînă ce lasă stelele-ndărătul său !... Făt-Frumos şi Cosintiana ! O, cu tot ce Dumnezeu 100 A lăsat frumos şi nobil şi fermecător în lume, V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blînde cu blind nume, Şi-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseţi ! în voi personificate stau ascunse două vieţi De-ncîntare fără margini : vulturească fantazie 105 V-a creat şi întreite facultăţi de poezie. Vi-a depus un tron de aur p-un pămînt de-ntipuiri ! Văd apoi zîne maestre şi văd alte năluciri : Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce La cele trei urzitoare, lîngă tău de lapte dulce ; 110 Văd pe gingaşa din Dafin : mă-ntîlnesc cu paraleii Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii, Făcînd sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat ; Apoi văd pămîntu-n care munţii-n capete se bat ; 56 57 Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzînd pureci la trăsură ; Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncînd din gură ; Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot; Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mîncînd mazere pe vatră Şi mai văd pe Strîmbă-Lemne sfătuind cu Si'armă-Piatră ! Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost ; Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vîntul, Pe N-Aude, pe Nu-Vede şi pe Na-Greu-ca-Pămîntul ; Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi. Văd apoi Gerul în straie trecînd pe hotarul Ciumii ; Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufnesc de Toarta-Lumii, Eu de-aici mergînd la vale prin păduri de siminic, Eu ajung în ţara unde, cînd scuipeşti, scuipi în nimic ! Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte Şi-mi revoacă timpuri bune, zile de vieţi senine : Şi-atunci amintiri duioase se trezesc rîzînd în mine, Şi-atunci gîndurile mele îndărăt prin secol! trec, Şi, zburînd prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec. Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri, Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii, Pe cari le-a creat avîntul exaltatei fantazii. 140 şi privind adînc la ele, îmi par toate-a fi asemeni Cu-ale noastre tipuri ; toate îmi par rude, îmi par gemeni : Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin poveşti Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strîns pînă ce-n fine 145 Din subiectele-nrudite un subiect comun devine ! — Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins pînă la noi, Pentru ca să mărturească sîngele cu grea dovadă. Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă 150 Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc Tainic înrădăcinate prin poporul românesc Şi cari numai cu viaţa deodată au să se scurgă. Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgâ Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu ; 155 Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu : Ast din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri ! Cel dintîi, pe-aceea cale, cu zmei negri şi balauri. Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat, Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat ; 160 Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgîne, Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zîne, Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi Sfînta Marti si Sfînta Vineri, Sfînta Mercuri, Sfînta Joi ! Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit ; în infinituri 165 Se-ntîlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri Harpie şi grifi de spaimă ; în sălbatecii noşti zmei Afli taberi de himere şi-un popor de briarei ! lat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana : Dînsul nu-i decît Apollo, dînsa nu-i decît Diana ; 170 El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său, Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu ! 58 59 Soartea noastră-i profeţită prin eterne urzitoare, N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare ?... Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris ! Ascultîndu-1, fără voie parcă mă cuprinde-un vis Şi zăresc poporul nostru, cu zîmbire drăgălaşe Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleşi faşe Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp ! Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoară şi mă-nghimp ; Simţesc strimt atunci pămîntul pentru dezlipite ramuri, Cari născutu-s-au din sînul unor domnitoare neamuri ; Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos Şi să strig în lumea largă : „Et in Arcadia nos2 !"— Cluj, februarie 1886 FATA CRAIULUI DIN CETINI Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimîntat De spada şi curajul lui Tabără-mpărat, Domn mare şi puternic din Ţara cu nenorii. El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii 5 Prin holdele răscoapte ; cu braţul său robust Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust Şi zboară fortunatec prin rîndurile dese Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese. Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări 1° Şi s-a perdut în umbră de-albastre-ndepărtări Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul, Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul ! Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit, Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit 15 Şi cît e ziua dînsul cu nimeni nu vorbeşte, Cît parcă ceva-1 doare şi nu ştiu ce-i lipseşte ; Că-i tot mereu pe gînduri şi-i vecinie supărat. Dar pentru ce ?... De-aceea, că bietul împărat Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele, 20 Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori : Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori, Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbîndă ; Era mezinul Grangur, om bun, inimă blîndă, 25 Milos ; şi era fiul din urmă, Trandafir, Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir ! Aşa erau feciorii : iar Tabără-mpăratul Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul, 61 Sta-n cumpănă şi-n gînduri şi mult îmi chibzuia Şi mult îşi bătea capul, căci dînsul nu ştia La care dintre principi să lase-mpărăţia ? Din ei care-i mai vrednic ? în care-i vitejia Mai mult înoţălită ? Un suflet creştinesc, Menit pentru mărirea de tron împărătesc, Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte ? O minte mai vicleană pe care-1 fericeşte ? Din ei care-i mai vrednic ? — Iubindu-i pe tustrei, El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei, Iar neputînd s-aleagă, era tot trist, sărmanul, Şi tot pe gînduri grele cu lunile şi anul ! Dar iată, veste mare prin lumi s-a străcurat, Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat, Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină Şi dorul şi-1 desmiardă pe-un fir de rocoină, Pe-un snop de vîzdogele, pe-o creangă de bujor : Căci are craiul fată frumoasă ca un dor Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii ! Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur, Şi-o fată mai plăcută, prin şepte ţări crăieşti, Ca dalba Viorica nu-i modru să-ntîlneşti ! Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele, Purtînd pe cap cunună de-albastre viorele — Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat. Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat, Pe-acel ce va fi-n stare S-ajungă Ja fereastra zăbrelei, din călare, Luîndu-i de pe frunte cununa cea de flori !... Şi-n darn mi se-ncercară vitejii peţitori, Căci nici unul nu poate să facă vitejie, Să capete pe fata crăiască de soţie ! Pe loc ce vestea fetei lui Crai-încetinat Ajunse pîn' la curtea lui Tabără-mpărat, Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte, Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte : — ,,0, dragii tatii ! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu Voi şti din voi pe care să-1 las în locul meu ! Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate 70 Şi-ace'l ce-aduce fata, acela va domni !"... Âşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zîmbi. Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge Ia staur* ; Alege-un roib sălbatic, cu frînele de aur Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat 75 Cu gîndul să-mi alerge la Craiu-încetinat Şi-acolo să cîştige pe fată de soţie : Pe fată de-o cîştigă, cîştigă-o-mpărăţie ! S-a dus, s-a dus voinicul, perdut în negre zări Lăsînd în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări 80 Şi nori de praf ; şi mers-a trei luni şi jumătate Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate, Cu turnul de mărgele şi-n giur cu bărbănoc. La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc Şi caută-n giur, căci roibul cu spaimă sforăieşt 85 Şi-azvîrle din copite şi-n laturi se izbeşte, Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum. Descăleca Voinicul şi vede lîngă drum Pe-o babă răzimată de cîrja-i noduroasă, Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oa?-90 Topitu-s-a fost carnea de ani şi de năcaz. Zorilă, cît ce-o vede, întoarce-al său obraz Şi scuipă-n sîn cu scîrbă, iar baba zice : — „Bin° Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine ?. Căci măcar eu-s bătrînă, dar sfatu mi-e frumos 95 pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau ! Răspund Din care parte-a lumii grăbeşti şi pînă unde ?" Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvînt, Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vînt 100 O frunză ; roibul tinăr de spaimă beat aleargă, Lăsînd un nor de aburi pe narea sa cea largă Şi nu s-opreşte pînă la poartă, la palat. Pe loc înalţii' sfetnici şi domni s-au adunat Să vadă pe voinicul venit din depărtare, 105 De cumva-i dînsul vrednic de fapte mari şi-n sta * în părţile năsăudene nu se zice staul, ci staur (n.a.j. 62 63 110 115 120 125 130 135 140 145 Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat. A doua zi voinicul norocul şi-a-ncercat : Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna, Pe buze purtînd zîmbet, pe cap purtînd cununa De flori ; fălos Zorilă împintenă-al său cal Şi-aleargă, dar — deodată grăbitul animal Se-mpedică şi cade şi trei picioare-şi fringe, Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sînge. Pe loc craiul se duce la el ; 1-a ridicat Şi dusu-l-a-n palută ; Zorilă ruşinat N-aşteaptă zorii zilei ; în mez de noapte lasă Âst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă. Şi Tabără-i vorbeşte : — „Ispravă nu-i nimic ? Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic !..." Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte Şi-alege-un şoim, a cărui copită străluceşte De-argintul din potcoavă ; apoi blîndul fecior încalecă şi pleacă cu gînduri şi cu dor Să capete pe fata crăiască de soţie : Pe fată de-o cîştigă, cîştig-o-mpărăţie ! Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut, Prin şepte ţări de-a rîndul, ca vîntul a trecut Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate Cu turnul de mărgele şi-n giur cu bărbănoc. La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul Şi nu mai vrea să plece. Descăleca feciorul Şi-n giur priveşte : vede o babă, care sta Ee cîrje răzimată şi care-apoi era Mai slabă decît moartea cu faţa schimosîtă, Cu mîni ca reschitoare şi-aşa de mult urîtă. încît de groază Grangur privirea şi-a-nturnat ; Iar baba-nhoalbă ochii şi-i zice aşezat : — „De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine, Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii... Dar unde mergi, copile ? din care ţară vii ?" Ci Grangur nu răspunde. încalecă şi pleacă Şi-aleargă-ncît în fugă nici vînt să nu-1 întreacă ; Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat Şi nu s-opreşte pînă la poartă, la palat. Îndată prin Cetate cuvîntul se lăţeşte Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte 1B0 Să ia cununa fetei lui Craiu-încetinat. A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat; Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna Purtînd surîs pe buze, pe cap purtînd cununa De flori ; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc IM Aleargă roibul tinăr săltînd, dar la un loc Se-mpedecă fugarul grăbit şi gîtu-şi fringe, Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sînge îndată sărind craiul, de jos 1-a ridicat Şi dusu-l-a-n palută, dar Grangur ruşinat 160 N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă : în cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă. Şi Tabără-i vorbeşte : — „Nimic ? Ştiut-am eu Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu î" Atunci Trandafir plînge şi din palută iese, KI5 La staule grăbit-a şi dintre cai alese Pe cel cu şea de-aramă ; încalecă pe el Şi pleacă şi se duce şi zboară rîndunel Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-1 apasă, 170 S-ajungă mai degrabă la Craiu-încetinat S-arete că la-nvingeri de mult el s-a dedat, Să capete pe fata crăiască de soţie : Pe fată de-o cîştigă, cîştig-o-mpărăţie ! Şi mers-a crăişorul cu gîndul ce şi-a pus 176 Ţări multe şi străine ; o lună s-a tot dus Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate, Cu turnul de mărgele şi-n giur cu bărbănoc. La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc 180 Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbîrleşte. Descăleca voinicul şi lîngă drum zăreşte Pe baba cea urîtă, pe care mi-o-ntîlnir' Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir, Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mîna 185 Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrîna : 64 65 — „O, scumpe Trandafire ! de vrei să biruieşti, întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere ! Intoarnă-acas', întoarnă la tatăl tău şi cere 190 Vestitul Cal-din-Spumă cu păr într-aurit, Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit. El singurul pe lume e calul care-aleargă Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări ; 195 El zvîrle foc pe gură şi flacără pe nări Şi poate să vorbească cu stele şi fortune ! încalecă pe dînsul, căci dînsul îţi va spune Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu !..." Atunci încet se lasă prin aer un nor greu 200 Şi-acopere pe babă ; iar Trandafir s-aruncă Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat. A rîs Voinic-Zorilă şi Grangur încă rîs-a 205 Cînd l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a : — „Şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol ? Mă mir !..." Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir : — „întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimica, Decît să-nving, părinte, pe dalba Viorica, 210 Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei ; S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei ! Dar n-am un cal de seamă, precum aş vre să fie ; Oh, dă-mi, înalte tată, un cal nă^dravăn mie, Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr într-aurit !" 215 Atunci Tabără plînse din greu şi i-a vorbit, Cu inima sfărmată de dor şi de durere : — „Ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere, Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu, Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu ! 220 Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire în ce loc mai trăieşte ! Ci caută-1, Trandafire, Prin staule, căci poate să dai de urma lui : Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i !" Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec 888 Şi-apoi pe rînd el scoate cîte-un fugar sălbatec Din staul şi-1 îndeamnă mereu să mînce foc : Dar care cum atinge jăratecul, pe loc Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba, 180 Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit. Era-ntr-un fund de staul un cal îmbătrînit, Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec* ; Pe el nu-1 încercase voinicul la jăratec, Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzînd 335 Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil' însă, rîzînd Şi vrînd el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte Şi scoate-afară calul şi-apoi în rîs vorbeşte : — „Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat ! încalecă-1 şi-aleargă la Craiu-încetinat 840 C-acesta-i Cal-din-Spumă !" Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă Jăratecul sub barba fugarului... Minuni! Căci iată calu-ncepe să mînce din cărbuni Cu poftă fără margini, cît nesăturat pare ; 848 Şi-n vreme ce mănîncă, se-ngraşă tot mai tare •T : Şi tot mai mult, şi-n urmă, cînd el şi-a isprăvit Ciudatul prînz, nechează, şi-n giur mi s-a rotit W' De zece ori şi-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui ^T** Frumseţă n-avea seamăn pe-acest pămînt, căci păru-i 880 Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir, Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir', Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare : — „Atît-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare Că-s veacuri ! Dar acuma stăpîn mi-am căpătat ! 255 încalecă, stăpîne, că-i vremea de plecat ! Dar bagă numai seamă, stăpîne mult iubite, Căci dalba Viorica nu vrea să se mărite Decît după Viteazul Ostrovului cu flori, Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori ! * Fînul care îl consumă vitele în timpul iernii e iernatec (n.a.). 66 67 260 265 270 275 280 285 290 295 mele da Ea numai de rîs poartă pe toţi cari vreau să-i placă, Căci dînsa ştie bine că ei nu pot să facă Atîta vitejie, încît pe cal în zbor S-ajungă la cunună ; în darn e truda lor ! Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a Cînd noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele, Şi cînd din mînă craiul un sămn încet va Aproape de fereastra copilei voi zbura Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire, Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire, Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat' Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat..." Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează ; Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează Şi-n vreme ce aceştia poftitu-i-au noroc, El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gîndul; Străbate-n o clipită crăimile de-a rîndul Şi-ndată se trezeşte la Craiu-încetinat. Şi vestea despre dînsul pe loc s-a străcurat Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară Şi domni şi lume multă : cu drag ei aşteptară Să vadă pe voinicul din lume rătăcit, Să vadă dacă dînsul va fi mai fericit Ori nu cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna, Stă fata-ntr-o fereastră, purtînd pe cap cununa Şi rîsuri pe guriţă ; şi craiul semn a dat : Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat Şi fuge nebunatec şi zboară porumbeşte Şi trece ca săgeata cît aerul plesneşte Şi vîjăie sălbatec. Un semn -de nou se dă. Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră : Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră ; Strîngînd la pept, sărută pe fata din fereastră, Apoi se perde-n aer cît nu s-a mai zărit ! — Un ţipet lung atuncea din turn a răsărit ; Era ţipetul fetei învinse ; era graiul Copilei înecate de dragoste. Iar craiul Se miră, se cruceşte şi-ntreabă-nmărmurit, Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit 110 tis 820 830 Şl unde-a mers ? Răspuns-au acei ce-au prins de veste Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat ! Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară, Pe cai fără de splină cu toţi încălecară, Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau Şi-apoi cu veselie plecînd ei se duceau Trecînd prin tot oraşul din ţară, prin tot satul Şi-ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul ! Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cîntări Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări, Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună Cu dalba Viorica. Atunci în voie bună Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese Şedeau în zi de praznic vestite-mpărătese Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi Şi sfetnici luminaţi. Iar cînd era sărbarea mai dulce şi mai lină, Mireasa ia paharul şi mirelui închină Şi-i zice : — Trandafire, în veci să fii al meu Şi-n veci cu veselie a ta să rămîn eu !" Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire Şi rîde şi iar zice : — „Viteze Trandafire, Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat, Pre cînd eram eu fată : ci dă-mi un sărutat, Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă !" Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă, Stă Tabără-mpăratul rîzînd şi-nveselit, Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit : ■— „Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume. O mare-mpărăţie !... Mulţi ani tu să trăieşti Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpîneşti !..." De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul Strîngîndu-mi-se-n braţe cu Tabără-mpăratul ! Cluj, februarie 1886 68 is ÎNGERUL MORŢII Pe-ai său tron stă mult vestitul şi-nţeleptul Solomon, Povestind cu-al morţii înger, carele stă lîngă tron Şi vorbea de bunătatea vecinicului Dumnezeu Chiar voia să plece-n urmă îngerul, cînd s-a ivit Sfetnicul crăiesc în sală, un vîj slab si-ngîrbovit, Ce venea la sfat, dar sfatul i-a fost azi fără noroc • îngerul, cît ce zăreşte pe bătrîn, uimit stă-n loc Şi priveşte lung la dînsul şi se miră, stă crucit Şi tot măsură cu ochii pe moşneag necontenit... îngerul s-a dus. Bătrînul prinde-a tremura din greu Şi prin lacrimi el priveşte cătră Solomon mereu : — „Pentru ce-a privit la mine îngerul cu-atîta dor ?! Desigur voia să-mi spună cum că-i timpul ca să mor! Va veni şi mă va duce !... Solomon, te-am servit Cu credinţă totdeauna, dar nimica n-am poftit De la tine, — îns-acuma cer, stăpîne, ca să-mi dai Calul cel mai nebunatic dintre cîţi în staul ai ! Căci n-am linişte şi pace ! Gînduri grele mă distrug : Vreu să fug departe-n lume, eu de moarte vreu să fug! Dă-mi un cal, te rog, stăpîne ! Lasă-mă să mă grăbesc, îngerul să nu mă afle, căci eu vreu să mai trăiesc !" Solomon zîmbeşte dulce : — „Pentru ce să fugi ?" Plîngînd, Iarăşi mai zice moşneagul : — „Oh, dă-mi calul mai curînd ! 80 3B 80 B5 Vreu să fug ! N-ai văzut doară îngerul, cum s-a uimit Şi se-ntreba el pe sine : oare cum de n-a murit Pîn-acum vîjul acesta !... Oh, dă-mi calul să grăbesc, îngerul să nu mă afle, căci eu vreu să mai trăiesc !" Solomon cu drag răspunde : — „Calul ţi-1 voi dărui, Dar de moarte niciodată, dragul meu, nu poţi fugi !" Pe-un cal, iute ca furtuna, zboară palidul bătrîn Şi se duce dus pe gînduri, iar pe urma lui rămîn Văi şi coaste, cîmpi şi sate : multe mile-a alergat Şi de seară-ntr-o pustie sub o stîncă nalt-a stat. El descăleca, priveşte jur în jur, apoi voios Zice : „Mi-am scăpat viaţa de-un balaur furios !... Desigur, îngerul morţii la palat mă va cerca, Dar io sînt aici, departe, unde nu mă poate-afla !" Zice el şi-n bucurie rîde lung şi plin de foc Şi priveşte-n sus : atuncea el a-ncremenit pe loc Şi-n uimirea fără margini plecă fruntea suspinînd, Căci pe stîncă el zăreşte îngerul cu fală stînd ! Desperat, bătrînul cade în genunchi şi-ncet vorbi : — „Spune-mi, îngere, oh, spune-mi, înainte de-a muri, Pentru ce-ai privit la mine aşa lung şi-aşa cu dor ? Nu mi-ai dat tu a-nţelege cum că-i vremea ca să mor ?" îngerul întinde mîna şi vorbeşte : — „Dragul meu ! Dumnezeu mi-a dat poruncă din viaţă să te ieu — Şi mi-a spus că-n seara asta să te-aştept pe tine-aci, Dar mi-a spus că pe-amurgite desigur tu vei veni ! Te-am văzut însă, moşnege, astă-dimineaţă eu La palat şi-n grea uimire nu credeam ochiului meu ; Nu credeam, căci stînc-aceasta e departe de palat Şi-un vîj nu poate s-alerge aşa drum îndepărtat, Cît să fie-aici deseară ! Nu credeam eu nicidecît : Şi-acum iată p-amurgite eşti la locul hotărît !... 70 71 Omule, ce-ncunjuri moartea ? Fii cuminte cît trăieşti Şi măreşte totdeauna căile dumnezeieşti !" Astfel îngerul vorbit-a, iar bătrînul a murit, El care, fugind de moarte, chiar la moarte a fugit DRAGA MAMEI Baladă 10 15 20 25 Colo-n jos, în jos, Este-un plop frumos, Plop cu frunza plină, Neted la trupină, Cu crăngi rătezate, Spre pămînt plecate ; Iară lîngă plop Este-o casă nouă Cu fereşti vro două, Casă şindilită Mîndru văruită, Cu faţa spre soare. Cu ograda mare, Cu porţi ridicate, Cu uşi largi şi late, Şi cu prag de fag. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, In amurg de seară Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înşira Pentru fată-sa. C-aşa-i dacă are Fira fată mare : Mi-o tot sfădeşte, Căci fata iubeşte Şi se prăpădeşte 73 Dup-un feciorel, Şi-apoi pentru el Ea rabdă ocară Şi-n casă şi-afară De s-a dus prin ţară Poveste şi veste, Şi-apoi nu-i poveste, Firei plăcea tare Feciorul pe care Fată-sa-1 iubea, însă el n-avea Averi grămădite, N-avea căsi şi vite ; Fira deci ferbea Şi mi se ciudea, Căci dînsa voia Fata-i să iubească Pe-un fecior cu stare Şi cu vîlfa mare... Tot aşa şi iară Şi-acum stînd afară Fira se ciudeşte Şi mi se sfădeşte ; Fata tort răschira, Fuse-pline-nfiră Şi-nfirînd oftează, Jalnic lăcrimează Şi lăcrimînd tace, Căci h-are ce face. Fira mi-o vedea Şi din cap dădea Şi din grai grăia : — „Fată, draga mea ! Nu ştiu cum, nu-i bine, Nu ştiu ce-i cu tine, Că tot porţi bănat De te rîd prin sat, Şi porţi jale-amară De te rîd prin ţară ! 70 75 80 Nu ştiu ce-i cu tine Că deloc nu-i bine Că oftezi mereu, Lacrimi verşi din greu Şi tot gemi de sună, Parcă eşti nebună, Şi-apoi zile întregi Tu tot vii şi-alergi Şi-ţi tot plîngi norocul Şi nu-ţi afli locul ! Nu ştiu ce-aş direge, Ca să-ţi dai de lege Şi să fii cuminte Ca şi mai nainte !" Fata răschira, Mama depăna Şi iar cuvînta : 85 — „Draga mamii, fată, Nu fi supărată, Nu tot suspina, Nu tot lăcrima, Că-mi faci gînduri grele, 90 De mă-omor cu ele ! Fii tu veseloasă, Căci tu eşti mireasă, Ai mire, ca el, Tras prin un inel •— 95 Şi el ţi-a adus, Dar eu nu ţi-am spus, La grumazi mărgele, Pe deget inele, Brîu şi-ncingători, 100 Zadie' cu flori, Năfrămi de mătasă Toate-n aur trase, Pe margini tivite Toate-ntr-aurite !" 105 Fata suspina, Mama sta ce sta 74 75 Şi iar cuvînta : — „Draga mamei, fată, Fii cuminte-odată Ji° Şi-ţi alină plînsul, Du-te după dînsul, Căci găzdac e tare, Multe moşii are ; Are vaci şi boi, 115 Turme-ntregi de oi ; Are zece juguri Şi pe-atîtea pluguri. Are vii de struguri ; Are-o casă naltă 120 Mîndru ridicată, Casa şindilită Mîndru văruită !" Ana suspina, Fira sta ce sta 125 Şi iar cuvînta : — „Draga mamii, fată, Fii cuminte-odată Şi-ţi alină plînsul, Du-te după dînsul, 130 Căci el e frumos La căutătură, La scuturătură, Nalt e de statură Şi-ndesat păşeşte 135 Şi se potriveşte ■— Potriveşte bine, Draga mea, cu tine. Lasă pe Ionel, Nu gîndi la el, 140 Căci sărac e tare Şi nici neamuri n-are Şi-i din viţă rea — Ce zici, draga mea ? !" Fata răschira, 145 Din greu răsufla Şi-apoi cuvînta : — „Mamă, orice-i face, Unul numa-mi place, Unul singurel : 150 Numai Ionel ! Alt fecior în lume Nu-mi trebui şi-anume Io ţi-o spun o data : Decît măritată 155 După alt fecior, Mai bine mă-omor ! S-o ştii, mamă, bine Asta de la mine '." Fira greu rîdea 160 Şi se cătrănea Şi-apoi se răstea : — „Fă dar cum vei foce. Fă precum îţi place, Fă de capul tău, 165 Cum vei şti mai râu ! Du-te unde vrei, Pieri din ochii met, Pieri-mi dinainte, Fată fără minte >."... 170 iubea-şi Fira fata, Încît era gata Pentru ea să sară Prin apă şi pară Şi d-aceea ea 175 De năcaz plîngea Cînd mi se gîndea. Cum că-i lucră fata Cum nu lucră alta ! 76 77 Şi d-aceea sta 180 Şi se cugeta Şi trăia cu gîndul Zilele de-a rîndul Şi-ntrebat-a finii Şi-a-ntrebat vecinii 185 Şi-ntrebat-a fraţii Şi-a-ntrebat cumnaţii Doar vor şti să-i spună Vro povaţă bună. Şi-a umblat, umblat 390 Zile-ntregi prin sat Şi-a tot întrebat, Dar i-au spus cumnaţii, Rudele şi fraţii Şi i-au spus vecinii, 195 Oamenii şi finii Să nu-şi bată gîndul Unde nu-i cu rîndul, Să n-apuce codru, Unde nu-i cu modru. 200 însă Fira sta, Sta şi cugeta, Mult se frămînta Şi-ntrebat-a iară Prin lume şi ţară 20? Şi-a-ntrebat anume Prin ţară şi lume Pe la vrăjitori Şi descîntători ; Pe la crai de meşteri, 210 Cari trăiesc în peşteri Şi cari pot s-adune Dragoste p-alune Şi pot munţi să-nşire P-o sîrmă subţire, 215 Şi pot face vrajă Şi scot fier din glajă Şi din nea scot sînge Şi pot dealuri strînge, Şi ei string un munte 220 Pînă-1 fac grăunte ! Şi-apoi vrăjitorii Şi descîntătorii Bobi pe masă-ntins-au, . Pascalii deschis-au, 225 Bobi au înşirat, Stele-au numărat Şi răspuns au dat Că Fira să pună Sîmbure de-alună 230 Şi iarbă nebună, Mugure de paltin Şi iarba lui Tatin. Aripă de-albină, Fir de rocoină, 235 Măduvă de soc, Fir de busuioc Să fiarbă la foc în apă curată Bine străcurată 240 Pin' va aburi, Pîn' va clocoti, Pînă ce vor fi Ierbile-ncîlcite, Arse şi topite. 245 iar apoi şi-apoi Fira le va scoate, Le va pune toate într-o băndurică, într-o cîrpă mică 250 Şi-apoi le va duce Unde-i drumul cruce Şi le va-ngropa Şi-n pămînt vor sta Din zori pînă-n seară 255 Şi pînă-n zori iar?., Farmecul să piară, Răul să se stingă, Vrajele să strîngă Firicele coapte : 78 79 2(i0 Ceasul rău de noapte ; Dragostea copilei, Ceasul rău al zilei ! Şi-apoi Fira-n zori Pe la cîntători 2t)5 Să le scoată-afară, Şi-apoi de cu seară Cînd se va culca, Le va aşeza Sub perina sa — 270 Căci din vrăjitură Şi din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci şi bune 2?r> Şi-n vis îi vor spune, Ce să facă biata Să-şi mîntuie fata. Fira-aşa făcea, Ea la foc punea 280 Sîmbure de-alună Şi iarbă nebună, Mugure de paltin Şi iarba lui Tatin, Aripă de-albină, 285 Fir de rocoină, Măduvă de soc, Fir de busuioc Şi-apoi le fierbea Pînă clocotea 290 Apa din ulcea, Pînă se topea Ierburile stoarse, Apoi mi le scoase Şile-a îngropat 205 Şi ie-a dezgropat Şi le-a aşezat Sub perină-n pat ; Apoi se culca Şi greu vis visa, 80 300 Vis de vrăjitură, Vis de făcătură, Vis bun de cu seară Pentru jale-amară ; Vis de miezul nopţii 305 Pentru vraja morţii ; Vis de dimineaţă, Vraja de viaţă. iii Iar a doua zi, Cît ce se trezi, 310 Fira veseloasă A ieşit din casă Şi s-a dus prin sat Şi-apoi mi-a umblat Pe la toţi cumnaţii 315 Şi pe la toţi fraţii, Pe la toţi vecinii Şi pe la toţi finii, Şi le-a spus curat Visul ce-a visat, 320 Că adeca-n vis O babă i-a zis, Că Fira pe fată S-o prefacă moartă — Şi s-adune fini, 325 S-adune vecini Şi neamuri să strîngă Pe fată s-o plîngă Şi să mi-o bocească Să mi-o dăulească, 330 Şi să mi se poarte Chiar precum se port Oamenii la mort. Singur Ionel, Numai singur el 335 Să mi se prefacă Că nu-i supărat, 81 Nu-i înnegurat, Să umble rîzînd — Căci Ana auzind 340 Glumele pe rînd, Se va năcăji ; Şi ea-1 va urî, Cînd va auzi, Că de rîs o poartă 345 Măcar că ea-i moartă. Fraţii şi cumnaţii, Finii şi vecinii, Dacă-mi obliciră Ce vrea lelea Firâ, 350 Mi se învoiră, Căci altmintrea zău, N-aveau încătrău. Lelea Fira-apoi Dusu-mi-s-a dus 355 Cu capul pe sus Pînă la Ionel Şi-a vorbit cu el, Şi mi-1 mai sucea Şi mi-1 amăgea 360 Nu ştiu ce-i spunea, Destul că-1 făcea De mi se-nvoia Să rîdă de fată Măcar că ea-i moartă. 365 Şi-apoi veseloasă Fira-ntoarnă-acasă Şi precum rîdea Neîncetat glumea Şi fetei zicea : 370 — „Draga mamii. fată, Nu fi supărată, Nu fi-nnegurată ! Căci am socotit, Singură-am gîndit, 82 375 Că n-am făcut bine Ce-am făcut cu tine, N-am umblat pe cale Şi-n voile tale ! Dar de-acum te las 380 Să faci cum îţi place, Fă dar ce vei face — Placă-ţi Ionel, Dacă-ţi place el ! Dar el totuşi nu-i 385 Chiar aşa cum spui Şi el, cum văd bine, Nu trage spre tine, Căci te ocăreşte, Te batjocoreşte. 300 Nu te mai voieşte." Ana-ngălbinea Şi din cap dădea ; Mă-sa iar zicea : — „Dînsul, cum văd bine, 305 Nu trage spre tine, Şi-apoi dacă vrei Poţi proba o dată, Draga mamii, fată : lat' te fă tu moartă 400 Şi-ţi voi pune eu Giolgi pe-obrazultău Şi-apoi se vor strînge Rude şi te-or plînge Ca pe morţi, căci ei 405 Moartă te-or gîndi, Şi-apoi va veni Şi-al tău Ionel, Iară dacă el Plînge după tine, 410 Atuncea vezi bine, Că el te iubeşte De se prăpădeşte, Insă dacă el Nu va fi-ntristat, 415 Nice supărat, 83 420 425 430 435 440 445 Atunci nu te are Dragă, cum îţi pare Ţie, că te are !" Ana-ntîi rîdea. Căci bine ştia, Că de-ar muri ea, Ionel ar plînge Pînă ce s-ar stinge. Dar Fira din. greu îi zicea mereu : Că Ionel glumeşte însă n-o iubeşte. IV Anei nu-i plăcea Mă-sa ce zicea, Deci se tot gîndea, Moartă se făcea Şi mi se punea P-o laviţă lată Mîndru ridicată, Iar Fira-i punea La cap făclioare, Făclii la picioare, Giolgiul preste faţă, Cruce peste braţă Şi-apoi Fira mea Prin casă plîngea Şi se dăulea Şi ieşea p-afară Şi-ntra-n casă iară Tot cu jale-amară. Clopote sunau, Oameni s-adunau, S-adunară finii Şi-au venit vecinii, 450 S-adunară fraţii Şi-au venit cumnaţii Şi-au venit nepoţii Supăraţi cu toţii ; Care cum venea 455 Prin casă plîngea Şi se dăulea. Ana-i asculta, Se cutremura Şi mi se-nnora, 460 Căci vedea prin casă Lacrămi cum se varsă Şi-auzea p-afară Bocete amare •— Şi biata copilă 465 Se umplea de milă Şi era mai gata, Era p-aci fata Lumina s-o stingă, Pînza să o-nfrîngă, 470 S-arete la lume, Că nu-i moartă-anume, S-arete la ţară, Că ea-i vie iară. Dar pre cînd voia 475 Giolgiu-a sfăşia Iată — vai de ea ■— Ionel venea ! Fira veseloasă Cît ce-1 vede-n casă, 480 Prinde-a suspina, Prinde-a lăcrima, Prinde-n gura mare Să geamă mai tare. . însă cum plîngea 485 Inima-i rîdea : Dinafară plînsul La inimă rîsul, Pe limbă suspinul Sub limbă veninul. 84 85 490 495 500 505 510 515 520 525 530 Ana tremura, Fira cuvînta, — „Vezi drăguţa ta ? ! Doamne, Doamne, ea Pînă ce trăia Cît te mai iubea Şi te mai dorea ! llljp Şi mi-a spun anume, Şt Că nu-i trebe-n lume Numai el şi el, Singur Ionel ! Iar cînd îi spuneam Şi-n glumă ziceam, Că mie nu-mi place Cum vrea şi cum face, Atunci biata fată ?;ll§* Umbla supărată Şi plîngea mereu Suspinînd din greu ; :■ .ilp O, scumpa mea floare, Raza mea din soare ! Ce-am făcut cu tine Nu mai facă nime Şi ce-am făcut eu, Ierte-mi Dumnezeu !" Atunci Ionel, Dalbul feciorel, De Fira-nvăţat Mai întîi zîmbea, ■■'rilsfj Mai apoi rîdea Şi glumind grăia : — „Multe se vorbiră, Multe, lele Firă, Dar adevărate Nu-s în lume toate ! Auzit-am eu Povestind mereu, Că Ana mă place încît moartea-şi face Şi că mă iubeşte De se prăpădeşte ! Ci nu-i drept, căci ea De mine fugea Şi mă ocolea Şi nu-ngăduia 535 Să vorbesc cu ea ! Căci aşa zicea, Că io-s sărac tare, Om fără de stare — Nu-i de casa mea 540 şi eu nu-s de ea !..." Ionel zicea însă cum zicea El îngălbinea Şi rău îi părea, 545 Că-a vorbit minciună, N-a zis vorba bună, Şi-i venea să zică, Că n-a zis nimica Precum trebuia, 550 Şi_i venea, venea Lumini să le stingă, Pînza să o frîngă, Feşnici să dumice, P-Ana s-o ridice 555 S-o pună-n picioare Şi apoi să joare, Că fata nu-i moartă Făr' Fira o poartă De ocară-n ţară 560 Şi la sat de-ocară ! Şi să joare-apoi, Că el cum vorbise Fira-1 amăgise. Dar pre cît el sta 565 Şi se frămînta, . Lelea Firâ-1 scoase .Greu plîngînd din casă. 86 87 Iar dacă se-ntoarse Fira iar în casă, 570 Dusu-mi-s-a-ndată La draga ei fată Şi rîdea, rîdea Şi din grai grăia : — „Vezi ! Drăguţul tău 575 Te-a vorbit de rău Şi te ocăreşte ! Crezi că te iubeşte ?" Dar Ana tăcea, Deci Fira mergea 580 Şi mi-o dezvălea, Giolgiul ridicat-a, Dar şi-acuma fata Tot tăcea, tăcea, Fira mi-o privea 585 Şi cum o privea, Faţa-i înnegrea Şi-mi înalbăstrea. Albă se făcea ; Inima-i bătea, 590 Ochii-i se-nvîrtea, Creieri i-i fierbea Căci Fira privea : Rugă 1 albă ruptă, Faţa fetei suptă — 595 Doi bujori tînjiţi, Doi ochi veştejiţi, •— Două flori pălite, Buze-nalbăstrite — Cărunjea 2 brumată 600 Ana, fata moartă ! Şi cînd mi-o vedea Fira — vai de ea, Jos pe loc cădea Şi plîngea, plîngea SJJJ mi 605 Cît de jale-amară Inima să-i sară : Iar după ce finii, Fraţii şi vecinii La dînsa-alergară 610 Şi mi-o ridicară, Ea strîngea în braţă Trupul fără viaţă Şi cu-amor gemea Şi cu-amor zicea : 615 — „Bujorel, bujor, Inimă cu dor, Scumpe buj orele, Inimă cu jele, Cît te-am iubit eu 620 Sufleţelul meu ! Te-am iubit pe tine Mai mult ca pe mine, Pentru-al tău noroc Aş fi mers prin foc, 625 Aş fi mers în ţară Şi din lume-afară ! Vai, de-aceea eu Te-am sfădit mereu, Ca să nu iubeşti 630 Pe cine voieşti ■— Ci s-asculţi de mine Că eu îţi vreu bine Să te dau departe După om de carte ; 635 O, de-ar fi să fie Să fii iarăşi vie, Cum te-aş asculta, Pe braţ te-aş purta Şi te-aş mărita 640 După placul tău... Ierte-mi Dumnezeu ! Blăstămat să fie Ceasul de urgie, 88 89 lam- Care m-a-ndemnat 645 Să alerg prin sat Şi s-alerg prin ţară Pe la vrăjitori Şi descîntători ! Blăstămaţi să fie 650 Finii şi cumnaţii, Cumetrii şi fraţii, Că nu mă opriră, Nu-mi desfătuiră Vrajul de cu zori 655 Pentru ca să mori !" Şi Fira, sărmana, Plîngea după Ana Şi plîngea, plîngea, Mînile-şi frîngea. 660 Căci aşa mult, biata, îşi iubise fata ! VI Iar a treia zi Clopotele grele Răsunau cu jele 665 Şi preoţi cînţau, Oameni s-adunau, Pe-Ana o-ngropau. Fira supărată Neagră şi sfărmată 670 Păşea-rncetinel După sălăşel, Iar pre lîngă ea, Ionel mergea Negru şi sfarmat, 675 Ars de supărat. Ei precum mergeau Nimic nu ziceau, Nu se dăuleau Căci nu mai puteau ■1 mm- JMfc 680 iar cînd fuse-aproape Pe moarta s-o-ngroape, Fira mi se-ntinse Şi de mînă prinse Pe bietul Ionel 685 Şi-a privit la el Cu durere grea Şi din greu gemea Şi cu-amar zicea : — „Blăstămat să fie 690 pe veac de vecie, Blăstămat de nori, De iarbă şi flori, Blăstămat de lună Şi de vreme bună, 695 Blăstămat de soare. Blăstămat de mare. De văzduh şi zare Acel om, pe care Mi-1 împinge firea 700 Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior şi fată ; Şi pînă-n vecie Blăstămate fie 705 Mamele cari fac Farmece de leac Pentru dragosti rele ; Blăstămate-s ele, Blăstămate fie — 710 Lumea să le ştie, Să le ştie bine, Cum mă şti' pe mine !" Şi zicînd aşa Ea mi se pleca, "15 Ţărna-n mini lua • Şi mi-o arunca Preste fată-sa : 90 91 — „Dormi, draga mea fată, Cum dormeai odată Dulce legănată, Dormi dar, şi mă iartă, Iar tu, Ionele, Floarea zilei mele, Tu, sufletul meu, Dacă n-am ştiut eu Să te preţuiesc Pînă ce trăia Scumpă fată-mea — De-acuma voi şti Te voi preţui ! Tu vei fi al meu, Căci aşa o vreu, Să trăieşti la mine, Ca să-ţi fie bine, Să-mi ţii loc de fiu Pînă vei fi viu !" Şi ea cum zicea, Spre mormînt privea, Lacrimi îi venea, Dulce cuprindea Pe Ionel, bietul, — Şi-ncetul, cu-ncetul Fruntea ea-şi pleca, Fruntea-i asuda, Lung îmi răsufla, Nemişcată sta. — Iară Ionel O ţinea spre el, O ţinea doios Să nu cază jos ■— Lung el mi-o ţinea, însă cînd privea, Ionel vedea, Cum că-n braţ el poartă Vai, pe Fira — moartă ! Năsăud, 1883 „AMIN" STRIGA STÎNCILE Bătrîn, slăbit de zile, şi gîrbovit de chin Prin lume trece Beda ; ca vecinie peregrin El nu-nceta prin ţară să tot călătorească Vestind, prin evangheliu, credinţa creştinească. 8 Dar pentru că bătrînul părinte nu vedea, Un prunc, ca drept tovarăş, de mînă-1 conducea. Odată călăuzul condus-a prin o vale Pe Beda : era locul închis şi fără cale, Pustiu fără viaţă, cu stînci îmbrobodit. 10 Nemaiputînd bătrînul să meargă de-ostenit Stă-n loc şi, dup-atîta drum greu, se odihneşte. Copilul nebunatic glumind aşa vorbeşte : — „O, dragul meu părinte ! Nu-i bine-a sta in drum — Poporul te aşteaptă, deci scoală-te acum l"> Şi predică..." Bătrînul îndată se rădică, Cercînd un text începe vorbirea şi explică, Aşa de blînd şi dulce, cît lacrime cu drag Brăzdau şubreda faţă a bietului moşneag. Copilul tot într-una rîdea cu desfătare, 20 Văzînd cum sfîntul ţine la pietri cuvîntare, Cum vorba lui răsună în gol şi piere-n vînt. Dar iată că... bătrînul încheie-al său cuvînt, Cînd face semnul crucii, atunce deodată Din crînguri se porneşte o şoaptă fermecată 25 Şi mii [de mii] de glasuri din vale strigă lin : „P-a veacurilor veacuri amin, părinte,-amin !" 93 30 35 Se sparie băiatul. Pe cugete se pune Şi tremură. Cu plîngeri se-nchinâ el şi spune Păcatul său lui Beda, cu suflet pocăit. Bătrînul rîde dulce şi zice umilit : — „Tu n-ai cetit, se vede, scriptura ce vorbeşte Cînd tace omenirea chiar stîncă glăsuieşte ! înseamnă-ţi asta bine şi nu o mai uita, Căci tot aşa se poate o piatră înschimba în inimă umană, precum inima încă Adeseori se schimbă în piatră, chiar în stîncă !*' DRAGOSTEA PACURÂREASCA Sună coasta ; turma-ncet Preste cîmpuri face-şi calea ; Latră cîni de sună valea, Iar de-alături prin spinet 5 Se iveşte, aiene vine Flăcău nalt cu păsuri line. S-opresc turmele-n izvor Şi din răcoroasa apă Ele-n vreme ce s-adapă, 10 Păcuraru-n preajma lor Razimă-se de-un fag ; şede Supărat, zdrobit se vede. Pe-a lui frunte nori s-adun Şi privirile-i curate 15 De grei picuri par udate ; El tresare : nu-i semn bun, Căci tot stă căzut pe gînduri Şi suspină-n dese rînduri. „Cum nu-i neamţul blăstămat, 20 Căci se face, ce se face, Multor feciori nu dă pace Şi nici mie nu mi-a dat, Că m-a scos din sat afară Să mă ducă-n altă ţară ! 95 Vai, şi neamţul nu-i milos, Nu se uită şi nu cată De-i eşti frate, de-i eşti tată, Numai om să fii frumos : Te dezbracă şi te tunde Şi «cătană» te răspunde. Iar cătană... n-ar fi greu Şi plăcea-mi-ar, plăcea mie Să tot fiu în cătănie, Dac-aş fi-n pămîntul meu Să trăiesc, cum se trăieşte, Cum ştim noi, ardeleneşte ! Dar te duc, ca să fii dus Şi să nu mai vii acasă, Căci cu anii nu te lasă Din porunci ; şi-acolo nu-s Oameni cu inimă bună, Vorbe dulci măcar să-ţi spună ! Vai, să merg în loc de chin, Unde n-am cu dor nici frate Şi nici om cu bunătate, Căci străinu-i tot străin : Tragi de moarte şi te vede, El te bate, nu te crede... Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile, să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag Şi din bucium cîteodată Să cînt hora legănată ! Să văd codrul plin de-areţi Şi cîrlanii cum s-alungă ; Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi — Şi să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă ! Oh, şi-acum să dau de greu, Să mă ducă doru-n lume Şi să fiu silit anume, Ca să-mi las pămîntul meu ; 65 Să las fraţi, să las o mamă, Supărată-a bună seamă ! Vai, să mă despart acum De berbeci şi miorele Şi de voi, dragile mele 70 Oi, care-mi făcurăţi drum Prin senin, ca şi prin ploaie La livezi şi la zăvoaie. Să las lunca cea cu spini Şi să nu mai văd pe luncă 75 Lătrînd cînii cum s-aruncă Peste rît, cînd păcuini Intricate de vreun tropot Fac să sune glas de clopot ! Să las multe lucruri dragi ; 80 Eu să mă despart de stînă, Să las sîlha cea bătrînă, Să las codrul cel cu fagi, Să las crînguri, să las hucii, Şi poiana cu bulbucii ! 85 Să las văi, unde scobor Capete de curcubeie ; Să las stanişti şi nedeie 1, Şi să schimb tăcerea lor Cu mult zgomot, multă larmă 90 Din cetate şi cazarmă ! Şi să las fluierul meu, Şi să nu mai cînt pe dînsul Doine vechi ; îmi vine plînsul, Cînd ştiu bine, cum că eu 95 Am s-apuc în loc de fluier Puşca cea cu rece şuier ! 97 Oh, şi-apoi... atîta dor, După doi ochi de mărgele, Dup-un struţ de viorele, 100 Strîns lipit de sînişor ! ■—• Doamne, Doamne, cu ce soarte Tu mă dai de viu la moarte ! Ştiu eu că la străini sînt Cîte lucruri de minune, 105 Cî*e nu se mai pot spune Şi n-au semăn pe pămînt : Turnuri mari pînă la stele, De te pierzi privind la ele ! Şi pe-acolo-s numai mări, HO Şi corăbii şi ostroave, Potcoviţi cai cu potcoave De argint; şi-n alte ţări Umblă cel din urmă faur, îmbrăcat în strai de aur ! 115 Şi spun cum că poţi vedea Alte lumi, şi-acolo, Doamne ! într-un an sînt două toamne Şi nu cade iarnă grea ; Ba mai spun, că este-o ţară, 120 Unde-i de-a pururea vară ! Poate fi, căci ce folos ! Pentru mine, ard-o focul, Ard-o, chiar să fie locul Cum e raiul de frumos ! 125 Nu vreau ţări de fală pline, Lase-mă p-aci pe mine ! Căci p-aicea m-am dedat Cu vremi grele, cu vremi bune Şi cu ploi şi cu furtune 130 Şi cu cer înnegurat : Eu ştiu munţii, dar mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine ! 98 De pe-aceste locuri eu, Nu m-aş duce niciodată, 135 Căci în ţară-nstrăinată Ştiu că plînge-voi mereu ; Vai, putea-voi trăi oare Fără miei, fără mioare ? Tot cu dorul eu să fiu ? 140 Tot cu jale fără seamă Şi de tată şi de mamă Eu nimica să nu ştiu ? De părinţi, de fraţi, sărmanii, Să port dor, să-1 port cu anii ? 145 Vai, şi-n sate pînă cînd Hori de brîu se vor întinde Şi cu fete se vor prinde Veselii flăcăi jucînd, Singur eu în altă ţară 150 Să mă lupt cu jale-amară ? Şi la clacă şi la nunţi Şi la glume-n şezătoare Numai eu să nu fiu oare ? Şi pe coamele de munţi 155 Să facă ce-or vrea păstorii, Eu s-ascult ce zic maiorii ? Oh, şi-apoi să fiu închis între ziduri de cetate, Unde soarele străbate 160 Numai rar şi ca prin vis •— Şi să plîng cu lacrămi crunte, Largul meu, ce-aveam la munte ? Ţări străine ! Mult amar, Mult amar de cine-şi lasă 165 Mamă şi fraţi buni acasă ! Vai, şi mie-aşa-mi lăsar' Sorţile, ca să am parte De trai greu şi-n ţări departe ! 99 Scrisu-mi-e cum să petrec ! 170 Să vă las cîmpii iubite, Oi de mine păstorite Să vă las, căci mîne plec ! — Oare după ani de jele Iar veţi fi voi ale mele ? 175 Renturna-voi oare cînd ? Prin poiana «de la Cruce» Mai putea-mă-voi eu duce, Mai putea-voi eu, lătrînd Şi pitit dup-o movilă, 180 Să-nspăimînt cîte-o copilă ? Mai trăi-voi primăveri Să-mi văd turmele şi cînii ? Şi cu baciu-n preajma stînii Mai cerca-ne-om în puteri, 185 Spre-a vădi care-i mai harnic De pus caşii pe comarnic ? Şi de-acum în sărbători, Părăsindu-mi mieluşeaua, Mai juca-voi arcăneaua ? 190 Şi de-acum în şezători Voi mai fi să fiu pe lume, Fetele să-mi pună nume ? ■— Nu ştiu cum am să trăiesc Colo-n ţările străine, 195 Insă ştiu atîta bine Că-n dor am să mă topesc, Şi-n veci nu-mi va bate vîntul Să-mi mai văd din nou pămîntul ! Ştiu eu, că de-acum mai mult 200 N-am să văd cîmpii cu soare, N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult, Şi vătui pe coasta lată N-am să mîn eu niciodată ! 205 N-am să văd preste răzor Mai mult mieii cum aleargă, Nici miori pe lunca largă, Nici înterţii la izvor ; N-am să văd de-acuma iezii 210 pe la marginea livezii ! Şi pe coasta cu hemei Nu mă va mai duce dorul, Ca să tai eu cu toporul Din fag frunza, pentru miei ; 215 Şi-n poiana «de la Cruce» Veci de veci nu m-oi mai duce !" 100 FULGER Poveste în versuri Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul Tătîne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul, Să ceară de soţie pe Salba. — „Dragul meu — Blînd Volbură vorbeşte —- cunosc în tine eu 5 Pe omul bun şi vrednic ! Ci-ţi dau trei lucruri ţie, Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea ! Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va place Copila, dă-mi cuvîntul că stai la toate gata !" 10 La fată merge Fulger în turn ; şi-i place fata, Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos, Cînd Fulger îi dă vorba, că dînsul o peţeşte ; Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte, 15 Pre cînd zicea : — „Tot pasul, p-al casei noastre prag, Să-ţi fie pas de aur ! Tu-mi eşti atît de drag Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place ! Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori — 20 Să nu te temi de vorba lui Volbură : vor fi Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul, Dar vino tu la mine, căci da-ţi-voi ţie sfatul, Cum ai să faci acele trei lucruri !" A-ntornat La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat 25 Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce La masă-i împăratul ; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia Şi-1 dă vorbind lui Fulger : — „Din veci dorinţa mea A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul 30 Cu apă din fîntina lui Negură-mpăratul ! Aşa-nţeleg din oameni, că-n Ţara lui Amurg Sînt şepte fîntînele şi toate şepte curg i La Negură-n palaturi ; aceste fîntînele Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele W E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu. De mult doresc din apa lui Negură să beu. Dar n-a fost nici un modru, căci la fîntîni stau pază Trei taberi pînditoare şi rar voinic cutează Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti, •— 40 Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti, Găteşte-te şi-aleargă ! încalecă-ţi fugarul Şi-mi fă dară pe voie !" Blînd Fulger ia paharul Şi iese din palută ; cînd nimeni n-a zărit, Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit, - 4-B Cum Volbură departe la Negură-1 trimite. Şi cînd aude fata, din lăzi într-aurite A scos năframa dalbă, pe margine cu flori, Şi dîndu-o lui Fulger i-a zis : ■— „Pentru feciori '■* ' Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă ! ''t W Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă Pe nici un om ce trece pe graniţele lui : ~W° Tu însă năfrămuţă pe inimă s-o pui Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rînduri Şi-atunci vei pute face tot ceea ce-ţi stă-n gînduri, 85 Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci." Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci, Trei tări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul, Şi-ajunge-n pace ţara lui Negură-mpăratul. ' Iar cînd a fost aproape de curţi, încetinel 00 Pe sîn a pus odorul şi-n patru colţuri el Sărută năfrămuţă, şi-atunci simţi pe tîmple Foc nobil : la fîntînă se duce şi, cum umple Paharul său de apă, trei taberi îl pîndea, Dar nici un om din taberi cu ochii nu-1 vedea, 68 El fură şi se-ntoarce ; fugea fugaru-n fugă, Cît pare că din frîie vrea suflet să mai sugă, 103 Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat. Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă, 70 Căci toţi ziceau că dînsul nici mort măcar nu scapă De Negură, de domnul din Ţara lui Amurg. Iar Volbură surîde ; din genele lui curg Doi picuri ; el pe Fulger cu drag îl ia de mînă Şi-apoi 1-a dus la Salba şi-a zis : — „Nădejde-ngînă 75 Slăbită mea putere şi-s plin de fericiri, Cînd Domnul logodeşte speranţele de miri !" Şi strînge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strings, Pre cînd de bucurie duios copila plînge Şi-aruncă ochi de dragosti la Fulger pe furiş. 80 Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi Şi veseli, ca la nuntă ; a fost o veselie, Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie. Iar cînd, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară, La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară 85 Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce La masă-i împăratul; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, un frîu de aur ia Şi-1 dă vorbind lui Fulger : — „Din veci dorinţa mea Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină, 90 A fost să văd vrodată cal galbin fără splină Din Ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat Sînt şeptezeci de stave de cai cu păr de aur ; Şi spun că-i păstoreşte pe cîmpuri un balaur, 95 Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc, Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc, Atîta-s de.sălbatici ! Şi nimeni nu-i în stare Să-i prindă, nime-n lume, afar' de-acela care îi pune-n frîu de aur, de zîne făurit. 100 Şi-acum, avînd eu frîul, aşa m-am socotit, Să-ţi pun la încercare crăiască vrednicie. — Toiagul meu te-aşteaptă ; te du, şi-al tău să fie !14 Şi-1 dă lui Fulger frîul; iar el de nou s-a dus La Salba, pre cînd nimeni nu 1-a zărit, şi-a spus 105 Că Volbură departe la Pajură-1 trimite, S-aducă cal de aur din stave într-aurite. 110 115 120 las 135 140 145 Şi cînd aude Salba, surîde graţios Şi blînd ea de pe deget inelul şi 1-a scos Şi-1 dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul : — „Aibi griji şi bagă seama, că-i fermecat inelul, Precum a fost năframa : din deget cînd îl scoţi Şi cruce faci cu dînsul, te-ascultă cîmpii toţi Şi văi şi căi şi oameni te-ascultă ; în trei rînduri Poţi fermeca prin dînsul tot ceea ce-ţi stă-n gînduri !" Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc încalecă ; se duce, ca flacără de foc, Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul, Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul. Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fieros, încît el să nu cadă de greu cutremur jos, Văzînd pe cîmpuri stava de cai ! în herghelie, Nebuni şi sîlhuietici săltau fugari o miie, Toţi galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit; Balaurul pe gură zvîrlea necontenit Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare, Grozav suna pămîntul sub clocot de-alergare Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia Balaurul şi stava ; tot cîmpul înnegrea De spaimă şi de temeri, dar Fulger sîmte pace : Rîzînd inelul trage şi cruce cu el face Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc, Feciorul prinde frîul şi-un cal din stavă-nfrîuă ; Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă, Cînd bate la palatul lui Volbură-mpărat. Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat De Fulger, care-aduce cal galbăn fără splină, Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină De spaimă şi primejdii. Iar Volbură cu drag S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag 1-1 pune-n mîni şi zice : — „Toiagul de domnie Ţi-1 dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie !" Âu mers apoi în casă şi prînzuri au întins ; Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins 104 105 150 155 160 165 170 175 180 Zîmbea pe-obraz cu lacrămi, şi răsuna palatul De cînt şi veselie. A patra zi-mpăratul Chema cu drag pe Fulger şi-a zis : — „Eu te-nţeleg Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg, Dar timp e pentru fapta de-a treia" ; — şi se duce La masă-i împăratul; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia Şi-1 dă vorbind lui Fulger : — „Cînd Lia, doamna mea. Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete Şi-a zis că-n Ţara Dalbă sînt treisprezece fete Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port' In sîn mărgele scumpe : de-atingi pe omul mort Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie. Vai, cît mi-a stat de-atuncea mereu în gînduri mie, S-aduc din Ţara Dalbă mărgele şi s-ating Pe Lia, să-i dau zile ! Dar iată, zile ning Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul ■— Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea Eu n-am putut aduce ! Mi-a spus-o doamna mea Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu. — Oh, Doamne, de-aş fi tinăr, de mult aş fi mers eu î Dar eşti voinic, tu, Fulger ; eşti desigur feciorul Menit s-aduci mărgeaua dorită ! Ia fuiorul Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat, Căci fetele veni-vor şi-ndată-ţi vor deschide : Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide Cu glume pentru glumă ! Ca schimb pentru fuior, Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sînul lor, — Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte !" Blînd Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte Şi iese din palută. Cînd nimeni n-a zărit, La Salba el se duce şi tot i-a povestit, Cum Volbură departe la Cetină-1 trimite S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite ft" 185 _ „Vai, Doamne ! — strigă Salba şi dulce-n braţ a strîns Pe Fulger — astă-noapte visatu-te-am în plîns, Iubitul meu ! Şi plînsul cu dor se tîlmăceşte ! Oh, ce să-ţi dau ? Năframa nimic nu-ţi foloseşte, Nimic acum inelul, tot farmecul nimic ! 190 Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic Şi poţi să mergi cu zîmbet la Cetină-mpăratul, — Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul : Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu ! Tu eşti frumos şi tinăr, acesta-i chinul meu ; 105 Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para, Şi-un singur al lor zîmbet te poate fermeca ! Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da, Dar n-am acum ! Păstrează-mi inelul şi năframa, 200 Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama, Tu să m-omori pe mine ! Oh, tot poţi face tu, Din cîte cere tata, dar asta numai nu ! Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine, Căci eu plîngînd voi face mătănii pentru tine Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca ; Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da Prescuri şi sărindare, să cînte glas de clerici Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici. —" Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte, Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte. Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu. Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu, 215 Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face Si-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place. — Degeaba ! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat, Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a renturnat. 23 septemvrie 1886 106 DEDESUPT ŞI DEASUPRA (după Langbein) Un angleuş, acolo-n ţară, Trăia-n chirie şi trăia Destul de cu prisosuri, dară Podagra-n veci îl năcăjea. Ci doftorul, cap larg şi mare, I-a spus că leacul stă-n mişcare. „Aşa voi face dar, anume Tot, tot cum doftorul mi-a zis ! Dar ce ? să ies eu şchiop la lume, Să fiu privirilor de rîs ? Ba nu ! Mai bine o să fie, Să merg să fac vînătorie ! Dar pot vîna eu şi prin casă ! Voi pune pomi şi voi forma Prin casa mea pădure deasă ; Şi cîni apoi voi cumpăra Şi iepuri; asta-i mai cu modru, De-a face vînătoare-n codru !" El face dar. Şi prin chilie Sădeşte pomi, cumpără cîni, Apoi cu multă bucurie Vînează azi, vînează mîni Şi face zgomot ca la moară ; Căpăii latră de s-omoară. 25 Dar în etagi ţinea chirie Un filosof, cap învăţat, Cui britica vînătorie Mult greu şi pacoste i-a dat. Deci într-o zi la brit el pleacă, 30 Şi-1 roagă frumuşel, să tacă. — „Ei ! Ce grăieşti ? îi zice-n grabă Anglezul meu, casa-i a mea Şi nimeni n-are nici o treabă, Să-mi dea porunci, cît stau în ea ! 35 Nu-i nici o lege să mă-nculpe ! — Hei ! Hei ! Mîne-am să prind o vulpe !" Surîde filosoful; tace Şi iese-apoi încetişor. Anglezul a rămas în pace, 40 Precum a fost, tot vînător : Ii sună casa-n gură mare De trîmbiţe şi schieunare. Dar într-o zi, dintre podele Deasupra prinde-a da şiroi, 45 De apă curg izvoare grele Şi rîuri mari, şi fac povoi, încît în trei secunde britul Stătea de-a moi, precum stă chitul. El blastămă şi-şi face cruce 50 Şi-njură tot cu ah ! şi of ! Apoi el pleacă şi se duce Pe trepte, pîn' la filosof, Să vadă, să cunoască modul, Cum pacostea de-i plouă podul. 55 Cel filosof stătea pe-o masă Cu-o unghiţă şi pescuia, Un lac întreg era prin casă Şi-n lac peşti mulţi ; el îi prindea Şi-apoi, punîndu-i la scutire, 60 De nou se da la pescuire. 108 109 — „Hei, domnule, ţi-e pozna dragă ? Vorbeşte britul supărat, Prin casă-mi curge Volga-ntreagă Şi-abia de nu m-am înecat ! Goddam '. 1 Voieşti, domnule, doară Prin casa mea să mîi o moară ?" — „Eu fac în casa mea, vecine, Ce vreau ! aici e casa mea Şi tot ce fac, e făcut bine ! Tu n-ai să-mi porunceşti în ea ! Chiar legea încă-mi recunoaşte ! — Hei, mîne-aduc în casă broaşte ! Dar ca să nu mai ştie satul, Putem uşor a ne-nvoi : Tu lasă-n pacoste vînatul, Căci eu renunţ de-a pescui." — „Să fie !" angleuşul zbiară ; Şi-aşa vecinii se-mpăcară. mm IZVOR DE AP A-VIE „Cînd Prier-alb, feciorul lui Tulnic împărat, Din casa părinţască la taberi a plecat în alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă 5 Şi-a zis : «In toată ziua poţi şti de soartea mea ! Priveşte-mi năfrămuţă, şi tu cînd vei vede Pe mijlocul ei dungă de sînge, dungă lată, Să ştii, iubite Prier, că-s mort !»- Şi zilnic cată Năframa-i Prier-negru, iar cînd a opta zi 10 De sînge lata dungă pe mijloc o zări, E mort! a zis şi-n clipă a-ncălicat feciorul. Pe Vînteş, cal sălbatec, să-şi caute frăţiorul. Găsindu-1 într-o silhă de fagi, în stan schimbat, La sfînta Luni se duce şi sfînta Luni i-a dat 15 învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie..." Aşa spun din poveste bătrînii. Din vecie Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti Că mulţi viteji năzdraveni şi fii împărăteşti Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri 20 Izvorul de apă-vie. Şi spun că era-n crînguri Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări, Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plumînii. Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrînii, 25 Cum palidul balaur ajunse păzitor Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie. Să vezi, ce mîndru-i rostul din basm cu apă-vie ! Ill Pe vremea cînd balauri şi sarbede-arătări Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase, Cînd zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase, Cereau în largi palute molatec adăpost : P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume, Cum n-aveau crunt atîta toţi monştrii de pe lume ! Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat Ca vîrful gol de munte cu cer înnegurat, Şi orb în judecată, sălbatec în mînie ; Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie. Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc De inimă el poartă un foc, demonic foc, Ce-1 arde şi-1 zdrobeşte şi-n veci nu-1 poate stinge. Decît numai beţia de lacrămi şi de sînge ! Crai-Sînger ! Toată lumea Crai-Sînger 1-a numit. Tot omul, care-o dată pe Sînger 1-a zărit, Cădea-n lîngori şi friguri, sîlhui trăia cu anii, Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii, Căci Sînger numai sîngiuri prin lume răsădea ; El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-1 iubea. Mereu încreţea gene, cătînd la spăzi tăişul, Cu toată lumea largă sta Sînger de-a poncişul, Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit Alt om ca el ; nici fiară n-a fost aşa ca dînsul, Căci el a fost Crai-Sînger ce n-a cunoscut plînsul. Ci spun că Sînger, totuşi, iubiri mai cunoştea, Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sînger : Frumoasă era, blîndă, cu sufletul de înger. Şi n-a fost decît roabă ! Căci Sînger a zidit Un turn cu temelia din piatră de granit, Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina : Ea n-avea nici un umblet afară din grădina Tătîne-său, nici oameni la dînsa nu s-au dus, Căci dusul era moarte. Şi crudul crai a pus în preabătul1 gradinei pîndaş, iară pîndaşul Nici somn n-avea, nici pace, căci Sînger, pătimaşul, A prins de la o vreme pe-argat a-1 bănui, 70 A prins apoi a-1 bate, mereu a-1 chinui, Să-i spună ce om are cărări de turn aproape ? Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape De-atîta bănuire, i-a spus neadevăr, Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr. 75 Şi-atunci, cum a fost Sînger om negru de furtună, Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună, Roşi pînă la creştet şi, negru, de turbat, A-nfipt recele paloş în palidul argat, Sfărmîndu-1 bucăţele cu spada şi toporul. 80 — „Aşa ! Pe rînd cu toate ! Să prind acum feciorul !" A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţi Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţi 85 Trăgîndu-i mişeleşte cadavrul ţăndurit, Pîn' oasele pe drumuri de-abrust s-au fărimit. Căci astfel era Sînger; spun basmele de dînsul, Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plînsul ! De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci. 81 în preabătul grădinii lui Sînger-Crai de-atunci 1 La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază Prin tot cuprinsul ţării, să prinză şi să vază Feciori vorbind cu fete ; cum basmele ne spun Nici nu ştia ce face Crai-Sînger de nebun ! 08 Şi, cît a fost crăimea de-ntinsă şi de lată, N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr, în tot feciorul ţării vedeau un Calapăr Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă, 300 Acesta li-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă. Apoi a dat Crai-Sînger porunci, de-au năruit întregul turn, cu zidul din piatră de granit, A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni, Făcînd zidirea toată pămîntului asemeni. 112 113 105 110 115 120 125 130 135 140 Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori; A pus la lucruri grele pe fete şi feciori, Siliţi au fost să lucre, muncind din greu cu anii, Şireag întins de temniţi, tot pentru ei, sărmanii ! Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns Amoruri criminale, tiranul crai 1-a tuns Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară, Dînd semne biata fată că nu-i mai mult fecioară — Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş, Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş Cu zgomote şi chiot de-o lume păgînească ! Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărească Mai greu sfîrşitul vieţii, la servi porunci a dat S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat, Căci astfel era Sînger; mai monstru decît dînsul N-a fost vrun om ; pe lume, el n-a cunoscut plînsul. Trei zile lungi în codru noptatec s-a luptat Cu temere şi tremur copila. I-au legat Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul ; Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea Pe fata lui Crai-Sînger. Şi biata, cum plîngea Vărsînd din ochi albaştri de lacrămi mari o vale, Veni pe gînd să beie din lacrămile sale, Şi-a zis cu gemet aspru : — „Vai, Doamne, văd că-i scris, Să mor cum nu mai moare alt om ! Căci arse mi-s De largi văpăi plumînii şi buzele-mi albastre ! Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre Şi vremurilor grele ! Să n-am eu nici sălaş, Nici preoţi ; numai lupii, de sîngiuri pătimaşi, Să-mi sfîrtice cadavrul, şi corbii duşi de vînturi Să-mpartă-a mele oase pe-o miie de pămînturi ! Oh, Doamne ! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător, Oh,'nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor, De fiare sfâşiată." Şi plînge ; precum plînge, Pe palmi adună lacrămi şi ca-n pahar le strînge Mai multe, tot mai multe ; al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop Nu perde cărăruşa spre pălmile vecine. Cînd pălmile-mbinate de lacrămi au fost pline, 1*0 Copila blînd se-ndoaie, din greu a suspinat, Apoi beu din lacrămi. De-abia i-a lunecat In pept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte Cel strop rămas pe palmă, cînd Lina şi simţeşte, Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating : W Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling, ■ Pe frunte-i cade bură ; din braţe-i curg şiroaie, Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie Şi hainele-i se-ngreun, tot. trupul e părău, Căci membrele sub apă topindu-se mereu IBfi Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie ; Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie Rămase numai urmă de-un limpede izvor ! Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor. Un şopot lin, ce pare că spune tot de dînsul, .110 De Sînger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plînsul. j:ft- Dar Sînger-Crai, tiranul, din ce era nebun L? Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţii S-a prins de el; sălbatec crîşca din dinţi, cît dinţii Sudori storceau de sînge, dar nu-i părea lui rău De-atîtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său, Ci numai pentru fată simţea mustrare dînsul, Dar nu plîngea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plînsul. Şi, ca să-şi amăgească mustrările din pept, El a chemat la curte pe cel mai înţelept Din cîţi ştiau să-ţi afle pe stele soartea toată — Şi-acela, prin văzduhuri trecîndu-şi ochii roată, Prin zece nopţi de-a rîndul mari taine le-a pătruns Şi-n urmă lui Crai-Sînger aşa i-a dat răspuns :. 175 — „O stea văd eu pe ceruri, cu semne de răpaos.... în pieptu-ţi furtunatec lipseşte-un larg adaos De linişte şi pace, Crai-Sînger ! Şi din stea Cetesc acel adaos. Cînd nu vei mai avea în tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată, 18° Cînd orice fel de armă prin ţara ta cea lată 114 115 185 190 195 200 205 210 215 220 Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor ; Cînd liber va fi-n drumuri oricare călător Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste, Cînd zece sărindare şi zece sărăcuste Plini-vei pentru Lina : scăpat vei fi atunci De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci! Atîta-i tot; fă toate, Crai-Sînger, bagă seamă Şi fă ; cînd vei fi gata, atuncea tu mă cheamă De nou, să cat voinţa puterilor de sus." Aşa i-a zis. Iar Sînger pe cugete s-a pus, Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dînsul, Căci Sînger era craiul ce n-a ştiut ce-i plînsul. Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat Şi fiece colibă ă pus de-au adunat Săgeţi şi lănci şi suliţi şi spăzi înveninate Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate Pe zece mii de care, la fiecare car Părechi tot cîte patru de bivoli înjugar' Şi, două luni de-a rîndul mergînd, în depărtare Le-au dus la mări afunde şi le-au zvîrlit în mare. Apoi au prins să sune mari clopote întins Şi jalnic, prin biserici pii preoţi au aprins Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite, Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite Treceau în rînd cădelniţi cu fumul lor domol, Iar sfînta rugăciune curgea de la pristol : Erau pentru copila lui Sînger sărindare. A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat — Şi-n urmă pe ceteţul de stele 1-a chemat. Acela, dac-aude, că simte încă grele Mustrări în suflet Sînger, de nou privi la stele, Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap, A zis : — „Stăpîne ! Iartă, dar nu pot să te scap De chinul tău sălbatic, pe cîtă vreme-n ţară Mai este înc-un paloş ! — Cînd servii tăi legară Pe Lina şi-o duser-în codru, au perdut Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut, în ce loc e ; dar pleacă, stăpîne, însuţi pleacă Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-1 facă Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vînt, Aşa să-ţi piară chinul, cum pere pe pămînt Cenuşa-nvolburată ! La paloş dar ! printr-însul Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e : plînsul !" 225 în zori de zi Crai-Sînger spre crînguri a plecat Să caute paloş. Chinul atît a măcinat Puterile-i cît sarbed d-abia-şi trăgăna traiul, Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul. Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu, 230 Prin silhe mari, cu ochii bătînd suişul greu Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul Desimilor un paloş căutînd cu de-amăruntul. Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat, Şi-n alb de ochi un purpur de sînge-i s-a lăsat 235 Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini, Iar faţa lui primise color ca de funingini : Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hîdos ! Mergînd aşa, pe vremea cînd soarele se-ngînă 240 Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă Şi, căci i-au ars plumînii de sete, a beut — *■■<■ Din apele curate, ci Doamne ! n-a ştiut, Că bea schimbate lacrămi a Linei şi bea sînge Din fată-sa, şi iată ! El bea —■ şi-ncepe-a plînge ! El, crudul şi tiranul, ce-atîtea vieţi a stîns Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plîns Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte Potop întreg, sub plîngeri gîndeai că se topeşte ; Atît era de gemet înfrînt şi abătut, 250 Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut Pe crai, putea să joare, că nu-i acela dînsul, Nu el e Sînger, craiul ce n-a cunoscut plînsul ! Oh ! N-avea ce să caute mai mult în codru des Pierdutul paloş ! Craiul atunci a înţeles 255 De prima oară-n viaţă, că-n plînset stă balsamul Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaşte lacrămi : iar cei care nu plîng Sînt tot acelaşi suflet cu fiarele din crîng ! 116 117 Atunci de prima oară, cu sfînta limpezime, 260 în ochi i se desfăşur întregite lui crime : El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind ; Feciori ucişi se nalţă şi-1 blastămă murind, Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată Acel ucis pe uliţi de cai sumeţi ; o ceată 265 De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sînul drag ; Şi fete vin şireaguri, ci-n ultimul şireag Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete Apare-un trup cu lanţuri, un cap orfan de plete, Şi —■ Doamne ! Craiu-nchide cu groază ochii săi; 270 Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi Cuprins, mai tare plînge şi-1 arde-n suflet vina. Cînd ştie că izvorul e Lina ! Şi pe Lina Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strîngă-n al său braţ î Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi 275 încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură Şiroi curgea de pară, schintei o miie cură Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac, Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac' Şi gheare-i cresc la mîni şi la picioare gheare, 280 Limbi mari acum învîrte şi colţi are de fiare ! Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns Pornirii lui de monstru ! Să-1 ştie toţi, că dînsul A fost un crai sălbatec, ce n-a cunoscut plînsul ! ★ 285 A fost demult odată, spun oameni, un izvor Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor ; Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape, Căci cine bea din ele oricînd putea să scape Din orice rău : bătrînii pe loc întinereau, 290 Bolnavii totdeauna se însănătoşeau, Durerea trecea-n visuri, plînsoarea-n bucurie Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie. Mai spun că sta balaur acolo şi păzea Mereu acele ape, şi nimeni nu-1 putea 295 Cu braţul său învinge, cu arma omenească Era preste putinţă vrun om să-1 biruiască, Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni... Azi nu mai stie nimeni de-acel izvor ; se pare 300 Că-i sec de tot : şi totuşi, în pept tot omul are Acel izvor, de cumva voieşte a-1 avea : E lacrima ! Căci poartă un cer întreg în ea, Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii : izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii ! I Aprilie 1886 118 • *4' PAUL DE NOLA 10 Trecea cu oşti Alaric craiul Şi-n drumul său vandalic Schimba-n pustietate raiul Pămîntului italic. De spaimă tremura poporul Din mare pînă-n mare, Că-n piept de got s-aprinse dorul De-omor şi răzbunare. Trecea ducînd fărădelege Şi crimă pe tot locul; Sub paşii goticului rege Perit-a fost norocul Şi pacea lumei ; p-a lui urmă Sta lanţ şi tiranie : 15 Ducea pe oameni, ca pe-o turmă, Cu sutele-n robie. In drumul hoardelor păgîne Mulţi fii îndură spadă Şi mulţi rămas-au fără pîne, 20 Cerşind într-o grămadă. Rămas-au gloate-ntregi în ţară De-orfani, a căror soarte Era ca-n foamete să piară, Ori singuri să-şi dea moarte. 25 Dar s-au aflat inimi creştine Şi oameni cu virtute, Cari s-au jurat să mai aline Din chin, să mai ajute Pe cei săraci : şi-au dat parola 30 piînsori de-orfani să şteargă — Iar dintre ei Paul de Nola Ţinea casă mai largă. El tot a dat ce-avea : şi turmă, Şi pajişte, şi case, 35 Şi haine, bani, încît în urmă Sărac de tot rămase. Aşa de mult i-a fost iubirea De-aproapelui în gînduri, Căci sta plîngînd din toată firea 40 In zeci de zeci de rînduri. Şi-aşa-ntr-o zi, cum sta la masă, Cu lacrime pe geană, Veni plîngînd la el în casă O văduvă sărmană. 45 Ea geme greu, rupe vestmîntul. Se roagă-n desperare, Genunchii ei aştern pămîntul : — „Aibi milă şi-ndurare ! Mi-am mîngăiat în lume dorul 50 C-un singur fecior numa', Dar goţii mi-au răpit feciorul ! Ah, n-am nimic acuma, Căci el mi-a fost întregul bine Şi cea din urm-avere 55 Şi, dacă-1 pierd, e vai de mine : Âibi milă, dă-mi putere !..." Stă-n grele gînduri arhiereul Şi plin de drag ascultă, Apoi suspină din tot greul 60 Şi-a zis cu jale multă : 120 121 — „Oh, draga mea ! Cumplit mă doare Şi stropi din ochi îmi pică ! Dar nu-ţi pot da nimic sub soare, Căci nici eu n-am nimica ! Dar Dumnezeu e cale dreaptă Şi-n veci nu ne-amăgeşte... Pe fiu trei zile tu-1 aşteaptă, Că-n trei zile soseşte !" Prelatul Nolei blînd cuvînta ; Iar văduva se duce, In ochii ei nădejde sfînta Şi-ncredere străluce. Trei zile-aşteaptă ea-n suspine Pe fiul său, şi iată ! A patra zi feciorul vine Cu faţa-nseninată, Lung mă-sa, lung la el priveşte Şi-ascultă cu mirare, In timp ce fiul povesteşte De-a lui eliberare. — „Eu mamă, mă topeam cu plînsul Şi n-am avut tăria S-ascult ca să-mplinească dînsul Tortura şi robia. Dar m-a rugat pe cer şi îngeri, Cu lacrime nebune, Şi m-a silit prin dese plîngeri Să fac ceea ce-mi spune. O, dac-ai fi văzut tu, mamă, Amarnica-i durere ! Şi cum mai tremura de teamă Că n-am să fac ce cere ! Plîngea cu-atîta umilinţă Şi jale milostivă, încît a fost cu neputinţă De-a-i face împotrivă !" ii' Vai ! Biata văduvă s-abate Sub vorba ce primeşte, Şi toată lumea din cetate 100 Se miră, pătimeşte — Şi toţi de-a lungul şi de-a latul 6 ştiu şi văd cu toţii, Că-n locul unui rob, prelatul S-a dus ca rob cu goţii ! 105 Acest cuvînt, grăbit ca focul, Trecea din gură-n gură, Şi pentru Paul, pe tot locul, Suspine s-auziră. Tot ochiul s-a schimbat în vale 110 De lacrimă fierbinte, Şi toţi îl deplîngeau cu jale Ca fiii pe-un părinte. O, nobil suflet cu iubire Ce curge din tot naltul 115 Puterilor de peste fire ! Să meargă pentru altul La chin şi moarte duşmănească Un om, numai cu gîndul Ca pe vecin să-1 fericească, 120 De moarte grea scăpîndu-1 ! Să meargă Paul, el să poarte Tiranul lanţ, să fie De bunăvoie dat la moarte, La chinuri şi robie ! — 125 Nimic mai sfînt decît iubirea Din suflete curate, Nimic mai nobil ca jertfirea De frate pentru frate. Aşa trecură luni, şi Paul 130 Uitat a fost, ca toate... Din dalbul de rubine staul Măreţul soare scoate 122 123 Frumoşii cai a suta oară, De cînd prelatul geme ; Vin zori şi zile, seri scoboară, Trec luni de lungă vreme. Uitat a fost Alaric craiul Şi neamul său vandalic, Un rai ajunse din nou raiul Pămîntului italic. S-au vindecat atîtea rane ; O, singur Paul plînge Departe-n plaiuri africane, Sub lanţul care-1 strînge ! Dar iată ! într-o zi răsună Tot cîmpul de strigare Şi tot mai mult, mai mult s-adună Poporu-n piaţa mare, Pe strade creşte greu potopul De lume creştinească : — „Trăiască Paul episcopul ! Prelatul să trăiască !" —- „E Paul !" strigă obştea toată, Iar Paul lăcrimează ; El vine aducînd o gloată De robi cari îl urmează Din castrele de sîngiuri pline. Văd robii-a lor căminuri, Scăpînd prin voile divine De moarte şi de chinuri. O, cum s-a-ntors din nou norocul Şi dulcea veselie ! Şi pentru Paul pe tot locul Săltau acum o mie ! Şi toţi îl strigă, toţi îl cheamă, Şi-s veseli toţi, dar nime N-a fost mai vesel ca o mamă, Pierdută prin mulţime. în colţ de stradă, unde saltă 170 Potopul din tot greul, Stă fiu şi mamă laolaltă. Cînd trece arhiereul, Ei pleacă fruntea, mama geme, Şoptind cu stinse graiuri : 175 — „Oh, ţine-1, Doamne, multă vreme Şi pune-1, Doamne,-n raiuri !" 1887 124 NON OMNIS MORIAR J La mormîntul lui Timotei Cipariu j { I. Clădit-au grecii doară cetăţi de fală pline | Şi temple mari şi ziduri ciclopice-au zidit. \ Dar toată măiestria clădirilor eline, : Columnele de marmur şi templele divine, De mult s-au năruit. Trăiesc numai imagini, hrănite de-amintirea Condeiului istoric, ca vis numai trăiesc : Dar cine poate zice că li-a perit mărirea ? Ce cap va fi-ndărătnic să nege nemurirea Poporului grecesc ? Nu murii ţin pe-o gintă, căci murii pot să cadă ; Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc şi mor : Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă, Dar nu prin fier şi lance, ei nu înving prin spadă, Ci-nving cu mintea lor. Se nasc, avînd în suflet mari, nobile destinuri ; Trăiesc, ca să creeze, şi trec ca nişte regi. Umplînd a lumii goluri, golind a mării plinuri, Ei mor deplînşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri, Nicicînd nu mor întregi ! Aceia sînt bărbaţii, cari pot s-alunge norii Naţiunilor uitate prin noapte şi sub fier, Bărbaţi superbi cari poartă menirile-Aurorii, Au larg avînt de vultur şi-n şir, ca şi cocorii, Ei fură foc din cer. Oh, sfînt şi nalt e darul, cînd ori la care neamuri Trăiesc bărbaţi cu suflet, cum nouă ni-a trăit Cipariu, căruntul duce, purtînd a limbii flamuri, Cătînd să lămurească prin vii şi mîndre lamuri 30 Un grai îmbătrînit. Căci 1-a trimis Geniul luminii să-şi unească Puterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin : Să caute şi să afle, să frîngă-a lumei mască, întregi să ne redeie şi iar să ne renască 35 Prin grai de la Quirin. Şi-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul Pămînturilor unde un grai găseşti şi-un port, Că varsă lacrimi şipot tot colţul şi tot satul, Că gem la groapă flamuri cernite, că bărbatul 40 Naţiunii doarme mort ! Gîndirea lui, aprinsă de-a neamului iubire, Azi doarme-n glii şi doarme întreg avîntul lui ! Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire O limbă românească şi-a limbii noastre fire, 45 Cipariu de-acum nu-i ! E mort Cipariu ? Voi spuneţi că-i mort ? Dar oare poate Să moară omul care dă vieţi, care-i trimis ? Nu-i mort ! în mii de piepturi, în piepturile toate, Trăieşte el de-a pururi ; nici moartea nu ni-1 scoate 50 Din piept, unde ni-e scris ! Trei scînduri şi-o movilă de glii nu pot s-ascundă Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari î Un neam întreg, ce plînge, stă gata să răspundă Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă 55 Pe marele Cipariu ! 1837, septembre 126 TULNIC ŞI LIOARA I De cînd e lumea lume şi rostul vorbei rost, Domn bun, cum a fost Stîlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost Şi, de-ar trăi pămîntul oricît să mai trăiască, Alt domn aşa ca dînsul nu cred să şe mai nască. Era-mpărat puternic şi mare nume-avea, O ţară, cît o lume, toiagu-i stăpînea, Şi oşti avea din plinul, şi-a gurei sale graiuri, Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri, Căci mejdele lui Stîlpeş băteau hotar rotund : Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare, Trec mejdele trei sute de cîmpi şi văi vioare Spre munţi pînă-n movile, pe cari le-au ridicat Bătrînii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat, De-aici apoi ţîn aţă pe-a muntelui cunună Şi dau hotar lui Ţinteş şi craiului Fortuna, Şi trec pe la Crai-Sînger, se pierd apoi mai sus La Trăsnet împăratul, în margine de-apus. Aşa era ! Şi lumea de-a lungul şi de-a latul Mirat-a fost de vestea lui Stîlpeş Împăratul, Căci el nu numai taberi a-nvins de multe daţi, Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie, Pe cîmpuri păcurarii purtau în grija lor Trei stîni de oi lînoase şi toate cu ampror ! Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara Lui Stîlpeş era înger, tip blond, era Lioara, 128 mm. Căci Stîlpeş avea doamnă pe Lia şi avea 30 O fată, numai una, iar fata să numea Lioară, după gîndul frumoasei doamne Lia, Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia. De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei Şi-a fost fără păreche pe vremurile ei De blîndă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara, De trei ori, ba de şese, de zece ori Lioara Cu multa ei frumseţe pe mamă-sa-ntrecea ! Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie —■ Pe umeri doi luceferi de-o nobilă văpaie Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol, Şi sînul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare ! •— Oh ! las', că fost-au fete destule de~mpăraţi, A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ Şi dor al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cît ea Un înger din icoana bisericii părea. Ş-atît avea copila mişcări de fermecate, Cît soarele, că-i soare şi-i trup fără păcate, Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfînt Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezămînt Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască Din om aşa făptură pe-o lume pămîntească ! II Dar vestea despre fata Iui Stîlpeş a trecut Din ţări în ţări ; departe prin lumi a străbătut Şi-ajunse preste rîuri şi late mări albastre 60 La cele mai de margini şi cele mai sihastre Pămînturi, unde luna şi soarele se par De gheaţă, căci o dată pe an numai răsar. Acolo, pe hotarul apusurilor pale, Prin locuri, unde-i vîntul fricos a face cale 129 35 40 45 50 55 Şi iarba primăverii fricoas-a răsări, Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci, Din alte lumi mai negre ca lumea care este, Şi zmeii toţi de-a rîndul au prins de fată veste. Şi-atunci, ca niciodată, pămîntul dinadins Gemu de groază multă şi greu fior cuprins, Căci zmeii duşi de patimi din peşteri alergară Spre munţi, de vuiet aspru toţi codrii se mişcară, Şi glasul lor de dealuri aşa greu s-a izbit, Cît munţii din adîncuri ca frunza s-au clătit. Zbierat-au ei sălbatici, cît negurile zării, S-au strîns un punct de spaimă, iar rîurile ţării, Din curgeri întorcîndu-şi întreagă matca lor, Năval-au dat s-alerge spre munţi cătră izvor. „De ce să stau pe gînduri, cu lunile şi anul ? Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul, In fer, şi voi adauge venin de şerpi ucişi Şi-oţel de-un lat de mînă pe-al spadelor tăiş, Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemînatic, Un cal apoi voi prinde, pe cel mai furtunatic, Şi voi zbura ca vîntul, ca gîndul de turbat, Şi voi răpi pe fata lui Stîlpeş Împărat ! — Trei zile numai ! Vreme destulă-i doară asta ! Trei zile, şi-n palaturi aduce-mi-voi nevasta..." Aşa strigau, şi-n clipă tot zmeul se grăbea Mai mult oţel să pună pe paloş ce lucea, Şi caută cai, cu aripi de spaimă şi-ntunerec, Şi-otrăvuri pun pe spade şi-n pante se înferec. Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat Pe şeptezeci şi şepte de munţi era durat, De-abia primi cuvîntul de fata-mpărătească, Cînd el a fost de-a una gătit ca să pornească Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfînt, Cu zîne prin văzduhuri şi fete pe pămînt ■— Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata, S-alerge, din palaturi să fure dînsul fata. Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse ; Grei nori a pus pe umeri, lat paloş el încinse Şi greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji ; Pe doi balauri negri i-a pus apoi de străji ion ho im Palatului, cu vuiet clătindu-şi ale sale Mari capete de spaimă, a zis : — „Mi-oi face cale Pe vînturi şi furtune şi volbure, ca vînt Voi trece ţări o miie şi-o lume de pămînt, Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară, Şi voi răpi lui Stîlpeş fumseţile din ţară ! Am paloş şi-al meu paloş de trei ori e-nădit Cu tot oţelul, care trei munţi l-au tăinuit în sînul lor, am calul cu strana din Ostroave Şi-i cal ce nu cunoaşte nici frîie nici potcoave, Ci vînt numai şi zare deschisă de-alergat ! — Aşteaptă dar, aşteaptă, tu Stîlpeş împărat, Să vezi a mea putere, să simţi tu din tot greul Mînia mea..." Sălbatec aşa vorbit-a zmeul ; Şi-abia muri cuvîntul pe buza lui de fer, Cînd aripi el întinse de-a una şi, sub cer Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare. Creştea mereu mai negru, mereu creştea mai tare Şi tot mai mult : de patimi şi negru dor învins, El dat era cărării ca fulger dinadins. O sută de pămînturi cu nouă mii de sate Şi munţi şi văi şi silhe şi plaiuri, abur ate De plîngerile nopţii, şi rîuri a trecut Grozavul zmeu, pe aripi de ceaţă, s-a perdut In zări ; turbat să clatin' a cerului rotunduri, Greu zările să mişcă, şi sarbedele-afunduri Cu ceaţă pe-a lui urmă şi neguri să-nvălesc. Iar cînd trei mii de mile cu zboru-i să-mplinesc, El stă pe loc, să trage sub neguri şi s-ascunde Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde Şi ţintă ţine ochii la Stîlpeş împărat, Pîndeşte pe Lioara, s-o vadă prin palat Şi, cînd va fi copila mai veselă, dodată S-o fure şi s-alerge prin zarea depărtată. III Prin dalba grădinuţă cu strat de toporaşi Şi crini, ce poartă rouă pe sînul drăgălaş, 130 131 145 150 155 160 165 170 175 180 în zorii zilei dalbe cînd cerul rumeneşte Noptatecele piscuri şi-n aur le-nvăleşte, Să plimbă rîzitoare cu pasul legănat Lioara, mîndră fata lui Stilpeş împărat. Mai des-de-dimineaţă ca alte daţi ea lasă Chilia şi-aşternutu-i cu cergă de mătasă Şi perini moi, scoboară pe prag într-aurit Şi trece prin pridvorul de marmoră, cioplit Cu barda şi să duce de-a dreptul la portiţa Gradinei şi-apoi întră cu zîmbet copilita Pe-o aripă de uşă, că-i uşa cu zăvor Şi două aripi are de-argint strălucitor, Cioplit ciudate-n formă de aripi de balaur. Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur, Şi stropii mari de rouă, sub paşii ce să plimb, în mari mărgăritare şi salbe mari să schimb. Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciş să taie, Copila trece blîndă şi pletele-i bălaie Le-alunecă pe vîntul frumoasei dimineţi, Iar vîntul le resfiră mai late şi mai creţ Şi-n taină el sărută tot părul dalbei fete, Cînd tremură de dragul frumoaselor ei plete. Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc, Şi frunze de smaralde şi flori de siminoc Ea poartă ; pe vestmîntu-i, ţăsut cu măiestrie Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o miie De stele, şi pe mîneci ea poartă porumbei D-argint, cusuţi cu sîrmă pe fir de mîna ei. Un brîu îi strînge trupul la mijloc, de mătasă Şi plin de flori e brîul şi-aşa de strîns s-apasă Pe trup, încît să cugeti că dînsul a crescut Cu mijlocul deodată, şi-apoi mai e ţăsut Din fir de diamante, şi-atît îi stă de bine, Şi unde se-ncopciază, stau copcii de rubine. Şi, cum se duce fata mereu privind la straturi în urmă dă spre stînga şi-apucă drum în laturi Şi merge la izvorul ce-n murmurul alin Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin. S-apleacă preste faţa izvorului, voioasă în ape clari se caută copila de frumoasă Şi rîde, cînd zăreşte doi ochi sărini şi mari Clătindu-se, ca faţa izvorului mai clari, Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie — Şi-n vreme ce-şi admiră frumseţile-i bălaie, 185 Ea pleacă dalba-i frunte şi-o razimă cu drag D-o creangă, aplecată din codrul unui fag, Şi tot mai visătoare privind a ei talie, Să perde lin în visuri şi dulce reverie. Ea nici nu mai aude cum murmură de lin 180 Doioşii stropi de apă pe lespezi de rubin, Ea nu-nţelege boarea, ce-i clătină vestmîntul; Şi granguri cîntă jalnic, dar n-o răpeşte cîntul Ca alte daţi : în apă doi ochi i s-oglindea Şi-n ochii ei distrasă alţi ochi îi surîdea, 185 Ochi nobili ai lui Codru, frumoşi ca lampa zilei, Căci el era de Stîlpeş logodnic dat copilei ; în apă dar părîndu-i că vede surîzînd P-alesul ei, Lioara şopteşte-un nume blînd Şi arde, cum ard fagii cu foc cînd îi împresuri. 300 Pe cînd stătea cuprinsă de-atîte nenţelesuri, Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus, Crescînd mai greu, mai tare, mai sus şi tot mai sus Prin larg văzduh, străbate trei cîmpuri în trei clipe ; Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe, 205 Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat Şi cade spre grădina lui Stîlpeş împărat — Văzut-au toţi curtenii de-afară şi din casă, Văzut-a împăratul şi nalta-mpărăteasă Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor 210 De-a dreptul în grădină ţinti cătră izvor. Şi cînd a văzut Lia, frumoasa împărăteasă, f- Că norul greu din zarea văzduhului se lasă De-a dreptul în grădină şi cînd a văzut ea Că zmeul prinde-n braţe făptura supţirea 815 A fetei, şi cu fata se duce şi s-afundă Prin negre zări şi negre palaturi să-i ascundă Tezaorul, atuncea de-abia s-a stăpînit Frumoasa-mpărăteasă şi repede-a fugit 132 133 Prin largi chilii, cu ţipet plîngînd, cu toată mila, 220 S-a dus sîrmana Lia să-şi apere copila. Nebună de durere pe scări a alergat ; Dar cînd a fost aproape de fagul rourat Şi cînd văzu departe, că-n nori ajunge norul Cu fata, desperată lovi ea cu piciorul In glii, şi de mînie foc greu avea-n priviri : „Oh, draga mamei, dragă ! Tu nu eşti nicăiri ! Te-ai dus ! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie Şi fără simţuri cade pe glii frumoasa Lie. 225 230 235 240 245 250 IV O lume de pămînturi atunci s-a deşteptat în plîngere ; pe-o mie de plaiuri a sunat Cuvîntul greu, că-i moartă copila-mpărătească. Şi cît a fost în larguri hotar ca să primească Acest cuvînt, hotarul întreg a fost cuprins De jele fără margini şi gemete dinadins. Mari crai din ţări vecine şi ţări de-a zecea ţară, Primind această veste, din capete mişcară Cu drag şi milă multă, iar cîţi aveau mai drag Pe Stîlpeş dezlipit-au piciorul lor de prag Şi-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă Să mîngîie pe Stîlpeş în jelea lui cea lungă. Şi trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat, Departe-avînd toiagul prin colţuri aruncat Şi spada lui departe şi coiful la picioare — Mai galben era Stîlpeş ca omul care moare, Şi slab de-atîta jele şi negru de zdrobit. Cînd el pe nalţii prietini în casă i-a zărit, Roşi fără de voie şi capul ridicat-a Şi-a zis : — „Ori poate-aduceţi voi fata ? Poate fata Lui Stîlpeş pătimaşul din nou va fi a mea ? Vai, Doamne, spuneţi iute : trăieşte oare ea ? Trăieşte ? De trăieşte, pe ce loc poartă pasul ? Vai, spuneţi... Doamne, Doamne, tîrzii sînteţi cu glasul ! 134 Şi cum cerea s-audă, de dorul'său învins, • Crai-Galben cu tot dragul de mîn-atunci a prins 255. pe Stîlpeş şi cu milă făţiş în ochi cătîndu-1 A zis : —' „O, scumpe prietin ! împacă-te cu gîndul, Şi vezi, că tocmai trebe tîrzii să fim la glas! întreabă-mă, ce gînduri am eu, de n-am rămas La vatra mea ? Şi-ntreabă, de ce-am plecat eu oare ? 260 Puteam să şed acasă ; dar nu ştiu cum mă doare De dorul tău, mă doare durerea ta, şi ştiu Că-aşa numai se poate şi-i bine-aşa să fiu ! Copiia ta-i perdută : atîta ştim noi bine, Iar ce ştim mai departe ? Nimic nu ştim, ca tine !" 265 Şi-au prins atuncea craii să-1 mîngăie, cătînd Să-i facă dorul aspru din inimă mai blînd, în cît li-a fost puterea cuvîntului mişcară Pe Stîlpeş, a lui jele pe-ncet o alinară Cu vorbe şi cu sfaturi de milă şi de drag — , 270 Şi-atunci ieşi-mpăratul pe prag şi de pe prag Chema pe cel mai harnic din argitani în casă Şi-a zis plîngînd : — „Durerea aşa de greu m-apasă, Cît nu mai ştiu de mine nimic, şi nu mai pot Nimic, cînd' ştiu pe lume că-s singur ! Cînd socot 275 La pierderea'Lioarei, mă-nec în noapte-amară Şi n-am nici gînd că vesel pot fi vreodată iară ! Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit, Atunci cînd eu mai tare ca oricînd te-am iubit ! Şi plînge, Stîlpeş plînge şi zice iarăşi : Scrie 280 Prin ţări şi lumi, ca lumea şi ţările să ştie De-a lungul şi de-a latul, că Stîlpeş a perdut Odorul cel mai nobil din cîte le-a avut ! Tu scrie şi dă veste să vadă fiecare Cuvîntul' scris ; tu scrie, aşa cum ţi se pare 285 Mai drept şi mai cuminte să scrii; în orice sat Să sune glas de clopot trei zile necurmat Şi oamenii să lase deoparte bucuria Şi popii toţi să ţină priveghiuri pentru Lia Să facă sărăcuste cum datini au rămas, fc 200 Prohoade să citească cu stări şi parastas, Şi-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare, Să facă lumea toată copilei sărindare ! 135 Ic. 295 300 305 310 315 320 325 330 Aşa să scrii, iubite, că doar pe rînd, pe rînd Voi perde dorul negru şi flacăra din gînd, Şi nu voi fi pe lume silit de-atîta jele Să-mi perd a mea domnie prin patimile grele." Aşa vorbi-mpăratul şi stropi au lăcrimat Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat, Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvîntul, O carte, cum să poată pricepe tot pămîntul Întreagă slova cărţii : cu sfaturi mari şi lungi, La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi, De aur, căci o lume avea să o cetească Ş-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească. De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat De patimi, acel suflet în sîn era-ngropat De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă Părea de jale Lia, frumoasa ţării doamnă. A plîns cît era ziua perdută-ntr-adevăr, A rupt găteala-i toată şi-a smuls din al ei păr Frumosul ac de aur şi primele, ce-i leagă Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă ; în haină de mătasă cernită şi-a-nvelit Frumosul trup : şi astfel, cu părul despletit, Cu ochii roşi şi umezi de plîngerea cea deasă Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă Şi strig-un nume dulce şi geme cu fior — Tot caută mama, caută pierdutul ei odor. Şi, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece Cu pas grăbit şi lînged prin cele treisprezece Chilii şi la chilia din capăt a stătut : Aici era războiul, în carele-a ţesut Frumoasa ei copilă cu drag şi cu-ndemînă, Aici erau talpigii, şi caierul de lînă Şi ghemele şi tortul, precum le-a rînduit Lioara ; gol sta patul, cel mîndru şi gătit Anume pentru fata lui Stîlpeş împăratul, Căci tot lucea-n mătăsuri şi-n scumpe haine patul. Şi, cum stetea cu ochii la haine ţintiţi drept, Şi-a pus mâinile dalbe de-a crucea preste piept 136 Şi-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă. — „O draga mamei, dragă ! De ce te-ai dus de-acasă ? De ce te-ai dus ? Acasă de cumva ai fi stat, Eu aş fi dat să facă pe seama ta un pat £•38 Din aur şi mărgele cioplit şi din smaralde, Să dormi un înger nobil pe paturile calde Mai blînd decît în leagăn un fiiu născut de-o zi ! Iar cînd în zorii zilei din somn te-ai pomeni Şi-ai vrea să cauţi o haină mai scumpă decît toate, 840 Atunci din lăzi de aur o haină tu ţi-ai scoate De purpur mai frumoasă ca orişice frumos : Ţesută de pe umeri şi pînă-n poală jos Din fir de diamante, pe margine tivită Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită MS Cu stele mici de sîrmă şi fluturi de rubin, O lucitoare haină ca soarele deplin. Şi, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fată Mai mult şi mai de-a dragul ca tine desmerdată, Eu aş fi pus pe-un meşter, din alte lumi venit, §W Din paltin să cioplească război într-aurit Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe ; Suveică făurită din mîndru lanţ de salbe Eu ţi-aş fi dat şi bregla din aur şi fustei Ciopliţi în strug şi patru talpigi mai uşurei Ca fulgii de zăpadă : făceam pe-această cale, Să nu mai fie staţi vi ca stativele tale !... Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus Să torci fuior din furcă de aur, şi cu fus De-argint să torci, şi pînza să teşi în patru iţă, Să coşi a ta cămaşe din flori din crucită, Pe margini cu mătasă, cu sîrmă la prinsori, Pe pepţi apoi să preseri un stol de puişori Albaştri, cum ţi-s ochii, ori galbini, cum ţi-e părul, Ori roşii, cum ţi-e faţa, cînd arde adevărul Pe faţa ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori ! Puteai să fii tu farmec, şi dragă la feciori Să fii ; trei ţări să rîdă cu rîsetele tale Şi feţi-frumoşii lumei nebuni să bată cale De dragul tău, şi oameni, din alte lumi, trecînd Prin lata noastră ţară şi chipul tău văzînd, 137 375 380 385 390 395 400 Să zică : Mai sînt fete frumoase cum e luna, Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una, Nici trup ca trupul dînsei, nici ochi aşa dalbi ochi ■ Atîta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi..." V Aşa vorbeşte Lia, frumoasa-mpărăteasă, Privind cu ochi de patimi tot colţul de prin casă, Căci dulce suvenire găsea-n fiece colţ, Iar Codru; sub rotundul chiliilor cu bolţi, Trecea-n această vreme cătînd ca să-ntîlnească Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească Şi^un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n pept., Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înţelept. Şi cînd ajunge Codru de numără chilia De-a treisprăzecea, află la furcă stînd pe Lia Zdrobită de durere, plîngînd de-al fetei. drag ; S-opreşte dar feciorul şi stă pe-al casei prag, La doamnă cu mirare şi lung fior priveşte, S-apropie de dînsa şi-n patimă vorbeşte : — „Oh, nu mai plînge, doamnă, te rog să nu mai plîngi ! Atîta eşti de slabă-şi pală, că te stingi Şi pieri văzînd cu ochii ! Te uşti pe zi ce vine Şi, nu ştiu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine ! Căci, vai, eşti numai umbră cu nume şi cu glas, Şi te-ai topit, stăpînă, topit, de n-ai rămas ! De ce să plîngi ? Cu plînsul omori numai viaţa ! De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ţi vezi o dată faţa In ape clari : de tine tu însăţi te-ai mira Ce mult este topită şi slabă faţa ta ! Dă-ţi fire şi mai curmă din plîngerea cea deasă, Căci eu gîndesc — oh, iartă-mi durerea ce m-apasă — Gîndesc să las în lume o lume de femei, Să merg după Lioara, să caut urmele ei ! S-aduc, s-aduc odorul, acesta gînd mă poartă : Să mor cu ea alături, de cumva-i dînsa moartă ! 138 1 40B Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comanac Cu penele de vultur ? O, Doamne, ce să fac De astăzi cu săgeata-mi atît de mult deprinsă La ţăl şi-a cărei pană de trei ori e prelinsă Cu palid colb de aur ? Cu straiele ce port Şi care sînt ţesute din cel mai nobil tort Eu ce să fac ? Cu lancea-mi dedată-n alergare Eu ce să fac ? Şi-n urmă cu paloşul, la care Trei meşteri din trei colţuri de lume-au asudat, Eu ce să fac ? O, Doamne, să mor eu blăstămat *1S De ţară şi de oameni, şi veşti de rău să-mi iasă, Că n-am' atîta suflet să caut a mea mireasă ? D-aş şti c-alerg o lume, eu totuşi am s-alerg ; jr Dar lasă-mă, stăpînă, vai, lasă-mă să merg!" li El zise. Şi-mpăratul aude suspinînd IftO pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rînd, Şi-atunci, mişcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus Şi braţul drept cu dragosti pe umeri i 1-a pus Şi-n ochi privindu-1 zise : — „Fă, Tulnic, cum îţi place ! Dar fă cum ştii că-i bine, cum ştii că-i drept a face ! BIS Noi nu te-oprim !" Şi Tulnic aşa i-a dat răspuns : — „O, Stîlpeş împărate ! Mă simţ eu îndeajuns De vrednic să bat lumea ! S-o bat din dungă-n dungă, " Cruciş cît e de lată şi-n larg cît e de lungă, Să trec din Răsărituri spre margini de Apus, i Să cat în care lume şi-n care părţi s-a dus Lioara mea ! M-aşteaptă, aşteaptă-mă,-mpărate. Cu post şi cu mătănii, trei luni şi jumătate, Trei luni m-aşteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot, Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot, Sl35 Dar cînd. înaltă doamnă, tu vei vede pe cer, Că zorii zilei dalbe tot vin şi trec şi per, '*>■' Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amînă, Că luni mereu s-adaug din zi şi săptămînă, HPT Atunci tu ia-ţi tot gîndul şi nu mai aştepta, |Bj§ll40 Căci mort voi fi eu, Lie, şi moartă fiica ta. 139 445 450 455 460 465 470 475 480 Prin ţări înstrăinate, tu nu ne duce dorul, Şi nu ne plînge ; pleacă cu dragoste piciorul Şi-ai tăi genunchi la masa bisericii, plîngînd, Tu pentru noi te roagă cu inimă şi gînd ; Dă slujbe-n zece mercuri şi-n zece mari dumineci, Gîndeşte la Lioara, cînd mergi să te cumineci Şi n-o uita ! D-a pururi în minte să ne ţii, Căci tu, tu ne-ai fost mamă şi noi ţi-am fost copii ! O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăşi Speranţei tale prietin şi-amorului tovarăş !..." Aşa vorbi feciorul, de nalte patimi dus, Şi fără de zăbavă pe capul său a pus Un coif ornat cu pene de pajură de munte, Cu creasta de aramă şi dungi d-oţeluri crunte ; Pe pept a pus peptarul, cum poartă la război Vitejii toţi de-a rîndul, şi s-a-mbrăcat apoi Cu cele mai frumoase şi mai vestite straie ; A-ncins apoi la mijloc un paloş de bătaie, Frumos şi cu mănunchiul de zece ori lucrat In piatra de mărgele ; în urmă, a-mbrăcat Pe dalbele picioare papucii săi de aur, Cusuţi pe dinăuntru cu piele de balaur. Şi-atuncea împăratul i-a strîns mîna cu drag, Iar dalba-mpărăteasă stînd palidă pe prag Şi, vorbele-necîndu-şi în lacrămi fără număr, I-a sărutat cu milă vestmîntul de pe umăr Şi-a prins să plîngă jalnic, mai jalnic ca oricînd, De nu-i venea nici suflet, aşa gemea plîngînd, Iar Stîlpeş, bietul Stîlpeş, plîngea cu drag şi dînsul, Văzînd cum doamna Lia topeşte-se cu plînsul. In urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu, La mijloc încopciază mai strîns paloşul său Şi-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară Şi servii-aduc îndată fugarul roib la scară ; Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc Şi tropotă-n picioare şi nu-şi găseşte loc, Iar Tulnic îl adie şi-1 bate-ncet pe coamă, Cînd roibul să izbeşte uşor ca o fantoamă, Şi-ncalecă feciorul, dă frîu calului nalt Şi calul prinde aripi, s-aruncă şi-n asalt s Izbeşte trupul nobil în toată-a lui putere ': Şi fulgeră pe faţa pămîntului şi pere J Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopţii per. f Nebun răsună petri sub pas de rece fer |§BS Al iuţilor potcoave, sdîntei răsar în zare I Şi calul pe cîmpie mereu, mereu dispare, I» Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpîn. f La scări, cu inimi triste, zdrobiţi şi pali rămîn Părinţii trişti, din pepturi mereu vărsînd şiroaie \v 4tl0 De gemete scăldate în larg potop de ploaie A ochilor, cari umezi de plînsul mult şi des închid privirea tristă şi plină de-nţeles. "i5 S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale, I Să bată cîmpi şi codri, să bată deal şi vale, HB4 S-alerge tot pămîntul şi-n negre depărtări f- Să caute pînă-n margini de margine de ţări Comoara lor perdută ; s-ar duce, duce-i dorul, j|; Şi totuşi ei stau marmur, legat li e piciorul. D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească Prin zări luate-n fugă d-un roib aşa păgîn : Albaştri codri-n urmă-i să-nşiră şi rămîn Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe Şi calul înteţeşte turbat a lui aripe Şi zboară, dînd în vînturi o coamă de păr creţ, Pîn' zarea prinde-n noapte şi cal şi călăreţ... VI S-a dus ! Atîta jele s-a dus cu el pe-un pas Şi-n urma lui acasă cît dor a mai rămas ! m: Şi Stîlpeş, doamna Lie tot plîng şi zi de zile Jţfc B10 Aşteaptă' trişti întorsul iubitei lor copile, înalta Lie face mătănii la pristol Şi şoapte pii rosteşte din peptul slab şi gol De orişice nădejde, căci ceas de ceas s-amînă, Şi luni mereu s-adaug prin zi şi săptămînă, 515 Şi vremea troienită lung şir de ani a tors De cînd e dus feciorul şi nu s-a mai întors ! 140 141 Ce veşted era Stîlpeş şi cît de slabă Lia ! Din peptul lor perise cu totul veselia Şi zîmbetul; de-atuncea dureri i-au frămîntat Cît nu puteai cunoaşte pe veselu-mpărat Şi nu puteai pe Lia, căci ea-şi schimbase portul Şi slab păşea, ca grija, ş-obraz avea ca mortul Şi nu-i mai era trupul frumos şi plin şi drept, Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în pept. Dar Stîlpeş, încă Stîlpeş ! Ce mult şi-a schimbat statul, Să nu-1 mai poţi cunoaşte că el e împăratul ! Şi ei, furaţi de gîndul nădejdii, nencetat Aşteaptă ceasul zilii şi-al vremii de-nturnat, Visează, cît e noaptea de lungă şi de mare, De-o zi, cînd au s-audă pe drum în depărtare Un viu nechez şi-un tropot de cal, carele-n zbor Venind o să s-oprească la poarta curţii lor. Rîzînd fugi-va Lia mari porţi să le deschidă : Vai, Doamne ! bucuria va sta să o ucidă, Cînd biata mamă-n toiul sositei bucurii Va strînge-n braţ copila-i, pe ambii săi copii ! Şi cît va plînge Lia şi Stîlpeş cît va plînge Şi-n braţ unii pe alţii cu drag cum se vor strînge Şi iarăşi vor fi veseli, cum poate n-au mai fost, Şi iar vor ţinea dînşii, cu rostul lumii, rost. De nou va zîmbi Lia făloasă de-a ei fată Şi fata va fi iarăşi de-o lume lăudată. Cînd ea prin grădinuţa cu strat de toporaşi Plimba-va iar piciorul cel mic şi drăgălaş. Şi-i vor luci pe haina ţesută-n măiestrie Din fire lungi de aur, mici stele vii, o miie De stele, şi pe mîneci luci-vor porumbei De-argint, cusuţi cu sîrmă pe fir de mîna ei, Căci haina va fi mîndră ca orişice frumos : Ţesută de pe umeri şi pînă-n poală jos Din petri şi mărgele, pe margine tivită Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită Cu stele mici albastre şi fluturi de rubin, O haină, ca un soare, ca soarele deplin. Dar nu ! Să-ntoarne numai Lioara ! De-ar veni ! Căci mamă-sa va face şi tot va rîndui Din nou pe seama dînsei, să nu mai fie fată Aşa de mult frumoasă şi-atît de desmerdată, Ca ea ! Va chema Lia pe cel mai povestit 3 Din meşteri, să cioplească război într-aurit Copilei ei, şi suluri ca grindina de albe Şi nobilă suveică din lanţ frumos de salbe, Şi breglă de rubine, şi iţe şi fustei De-argint, şi-n urmă patru talpigi mai uşurei 605 Ca fulgii de zăpadă : aşa va face Lia, De-ar fi numai să fie să-şi vadă iară fia... Şi tot visează doamna, şi lacrimi o înec, Iar anii trec ; trec zece şi cincisprăzece trec ! VII în colţul lumii, zarea de miazănoapte poartă 870 Pe cîmpii mari o umbră cu tip de fată moartă Cu ochii stinşi, cu faţă de ceară şi zăpezi, Ce cînd o vezi, îţi pare că-n vis numai o vezi. Şi umbra pe cîmpie s-aleargă ca nebună, De ţipetul ei jalnic viu văile răsună ; 175 Ea pleacă, stă, priveşte, să-ntoarce, pleacă iar Şi măsură tot largul întinsului hotar. A cincisprăzecea oară să-nvîrte zodiacul, Pe cerul nalt să-ntoarce de nou în cale veacul A cincisprăzecea oară, de cînd s-a pomenit Prin zări această umbră venind din Răsărit; Era o fată blîndă, cu ochi ca viorele, Cu plete lungi şi primă d-argint purta prin Cu haină de mătasă ca îngerii din rai, Aşa cum poartă numai copilele de crai. Aşa era, dar anii de-atunci au trecut deşi ; E pal acum obrazul şi-ndată ce-1 apeşi Rămîne locul vînăt, şi pletele-i sînt rupte Şi buzele-i albastre ca patima de supte, Şi ochii stinşi, de-ţi pare că-n vis numai zăreşti jjjHJO fjn tip creat din ceară şi doruri sufleteşti. Nici ea nu se cunoaşte, nici ea nu se mai ştie, Aleargă-n hohot numai nebună pe cîmpie ele, 142 143 Şi rîde cît e ziua de rupe din vestmînt Bucăţi, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vînt. 595 iar cînd îşi vine-n fire arareori, ea plînge Şi petecile hainei pe trupu-i şi le strînge Şi-n cap adună gînduri, mii doruri i s-adun Şi-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată 600 Trăia-mpăratul Stîlpeş şi Stîlpeş avea fată Iar fata avea mamă pe Lia ; căci avea Frumoasa Lia fată şi fată era — ea ! Gîndirea troienită sub doruri uriaşe îi redă pe-ncetul, ca pruncului din faşe, 605 Simţiri să recunoască, să-şi vină iar în firi Să cheme din trecuturi doioasele-amintiri A zilelor vieţii ; şi-atunci, oftînd din greul, Ea vede grădinuţa de flori, ea vede zmeul, Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor, 610 Ea întră în palatul înalt şi lucitor Al zmeului, trăieşte mereu în dor şi plîngeri, Simţind rumperea minţii şi-a sufletului frîngeri. Ea tremură, cînd vede în gînd acel palat Pe nouăzeci şi nouă de dealuri ridicat, 615 Dar cît o prinde groază şi tremur cînd zăreşte Pe zmeu murind în sînge şi foc ce-1 învăleşte Din capetele nalte jos pînă la genunchi !... Hah ! Iată-1, vine Tulnic ! E Tulnic ! Un mănunchi De petri şi mărgele străluce-n brîu mai tare 620 Ca paloşul ! Vezi coiful frumos şi aurit, Şi coiful străluceşte mai palid ca obrazul Lui Tulnic ! Uite, straie de cel mai nobil tort, E dînsul, — el e ! Doamne ! E mort, e Tulnic mort ? Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Mercuri, 625 Eşti piatră, tu ! eşti piatră, în negură de bărcuri, Afund în codri !... Rîde, lung rîde cîmpul tot Şi ochii pali ai fetii văpăi doioase scot Şi ultimile lacrimi îi cad şi i s-adună P-obraz ; ea perde firea şi-aleargă iar nebună 630 pe cîmpi, pînă ce noaptea o prinde-n braţul său Şi-adoarme-n văi, scutită de cer şi Dumnezeu ! 144 VIII In zori, cînd doamna Lie din somnu-i se trezeşte. Un plîns în ochi şi-un tremur în suflet ea simţeşte Şi lumea ei să-nvîrte, ea cade jos plîngînd : 635 în mintea ei murise chiar cel din urmă gînd Al veştedei speranţe, nimic ea nu mai crede, Pe fată n-o mai are, şi-n veci nu o mai vede. îndată ea-şi îmbracă vestmîntul ei cernit, Deschide uşa, trece pe prag într-aurit 640 Şi iese pe pridvorul cel larg, cu stîlpi de aur Ciopliţi în patru feţe de cel mai meşter faur, Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi. Acolo-i stă cu bobii bătrîna vrăjitoare ; 645 Ea murmură cuvinte şi caută-n sus la soare, Desface din năframă boscoanele pe rînd Şi numără-n şoptire pe degete, zicînd : — „E Tulnic stan de piatră şi doarme-n des de bărcuri, Căci n-a ţinut cuvîntul şi sfatul sfintei Mercuri, 650 Iar fata — fata fuge pe cîmpi din Răsărit ; Trei luni, şi-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit, Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra. Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări, 655 Atunci a ta copilă din neguri va veni Şi iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă — Aşteaptă, doamnă Lie, trei luni numai aşteaptă..."' Trei luni ! Ziua de mîne trei luni se-ntorc cu ea. Aşteaptă, doamno Lie, căci mîne vei vede ! STRÂJERUL 10 15 20 Ce blizguie zăpada pe cîmpi ! întregul cer Azi poartă iar cămaşă cu tivituri de fier, E tot o pînză albă prin tot întinsul zării, Cu dungi de neguri, negre ca dorul răzbunării ; Din osturi bate crivăţ, şi plaiul alb al ţării Greu scapără de ger. în pas grăbit, Amurgul adună-n braţ de vrajă Mari umbre cari s-alătur şi ţin cu noaptea strajă Pămîntului ; azi umbre aşa de multe sînt ! E tot un iad din ceruri jos pînă pe pămînt, îngheţul pe sub streşini dă sloi, pe cîmp dă vînt Şi flori pune pe glajă. E iarnă, cum e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort, precum pe leşuri stă-n basme un balaur A cărui limbi de gingini se bat mugind, ca taur în lanţ, şi cruntul muget e viscolul din faur, E moartea, dragii mei. Oh, vai de cei ce noaptea stau străji, lăsînd să cearnă Pe ei văzduhul negru un larg troian de iarnă Cu ger, pînă ce semne de viaţă nu mai dau ! Dar vai de oameni mizeri, cari rupţi de foame stau Şi zac pe faţa căsii în frig, cînd bieţii n-au Nici ţol măcar s-aştearnă ! 146 25 Şi vezi nămeţii colo, la margine de sat ? Ce slab e coperişul şi cît e de-ngropat Sub iarnă, ca un suflet sub patimile vieţii ; Hîrtii în loc de geamuri şi fără mal păreţii, Bordei urnit cu totul sub vîrsta bătrîneţii, 30 Scîrbos ca un păcat. Pe prag acolo moartea sta zi de zi la pîndă, La uşi acolo grija stă goală şi flămîndă, Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt ! Sînt doi : un fiu şi-o mamă ; ea slabă, el mărunt — 35 Sînt doi acei ce sufer al iernilor înfrunt Si-a morţii lor osîndă.. 40 Ce trist e prin odaie ! Cînd domnii vin şi ieu Tot, tot ce ai, sînt dînşii cari pun pe om la greu, Cînd dînşii nu-ţi dau chinuri, tu singur doară dai-ţi ?' în fundul căsii doarme, din vremuri vechi, un laiţ Bătrîn şi rupt, pe vatră dă licur un opaiţ Din ultimul oleu.. ; Şi masă nu-i, căci masă au numai cînd e soare ; Prînzesc pe cornul vetrii, ci-n zi de sărbătoare i'4S Cînd au şi pot ca alţii să ţie zile mari, î Atunci iau uşa tinzii şi-o pun pe patru pari " De fag, cari stau în faţa odăii lor şi cari Ţin masa pe picioare. Trei scînduri, cari au capăt pe vatră aşezat }' 50 Şi merg pînă pe laiţ, fac slujba unui pat Mai gol şi mai nemernic ca tot ce-i prin odaie ; Şi ghem făcut, pe dungă de scîndură ce-1 taie, Trist zgribură, sub coaste-i avînd cîteva paie, Copilul îngheţat.. 55 De calzi genunchi aproape lipiţi stau obrăjorii ; Ca paiele mai palid, mai rar avînd fiorii, Pe-ncet el aţipeşte şi-adoarme tremurînd ; Oh, mă-sa nu-i dă pîne şi-1 culcă tot flămînd ! E mult de cînd e dusă, ea nu vine curînd 00 Şi vai, departe-s zorii ! 147 S-a dus de mult ! Sărmana, din fapt de-amurg s-a dus, Aleargă cît e satul spre vale şi spre sus ; Ea cere lucru, cere şi roagă să muncească, Nu-i trebuie pomană şi nu vrea să cerşească, 65 Nu ! Cînd te-ai pus să cauţi vreo milă omenească, Eşti bun sub piatră pus ! Şi nimeni nu-i dă lucru, flămîndă ea rămîne ; Dar cum să-ntoarne biata la fiu fără de pîne ? Grozav trebe că-i simţul din pept de mamă, cînd 70 Se tîrîie copilul de slab şi de flămînd, Şi n-ai ce-i da ! Nu cugeti c-atunci tu eşti în rînd Cu cel din urmă cîne ? Ea trece pragul, tristă ca om fără noroc, Aşează două sfărmuri de pîne la un loc, 75 La pat apoi grăbeşte şi caută trist în faţa Copilului ; el doarme, dar rece-i tot ca gheaţa Şi parcă-n peptu-i lînged de mult s-a stins viaţa, E pal ca fiert la foc. Sub cap avînd o mînă, şi rupt un ochi de glugă SO Pe glezne, mititelul, cu şopot el îndrugă Prin somn un şir de vorbe lipsite de-nţeles ; Din ochii pali ai mamii ca bobul picuri ies, Se scurg p-obrazul care se mişcă-ncet şi des Sub vii suflări de rugă. 85 Zdrobită de năcazuri stă multă vreme-n plîns ; Aşa-i de frig în casă ş-opaiţul s-a stîns. Ea vrea s-aţîţe măcar trei zări, vrea foc să vadă, Un foc — din trei surcele culese de pe stradă, Dar ele-s tari ca fierul şi-s pline de zăpadă 90 Şi tari precum le-a strîns ! Şi-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare, Deştept copilul geme şi oblu-n sus trasare Cu ţipet, avînd ochii mai sarbezi ca de mort, Se zbate, ca pe ţărmur un peşte, parcă-1 port 95 Furtuni, din poala hainii nebun destramă tort Şi ţipă tot mai tare. In urmă să răstoarnă pe pat, fără de vrere ; Mai mult, mai mult răsuflu-i scăreşte din putere, l Stă mort întreg ; şi ochii pe pod i-a ţintuit — l 100 Un doctor ! Biata mamă de tremur a-nnegrit; Să plece ? Dar desculţă prin ger : E de pierit ! — Ori el, ori dînsa piere !... Piciorul ei dă sînge pe drumul grunzuros Şi viscolul izbeşte cu şuier viforos 105 In faţă-i fulgi ; cu pieptul mai gol de jumătate, E crunt de frig obrazul şi pulpile-s crăpate, Ea tremură ca frunza, căci frigul o străbate Prin carne pînă-n os. în turn ciocanul geme de zece ori în clopot; ,110 S-a stîns de mult pe stradă chiar cel mai palid şopot Al buzelor, căci nimeni nu stă pe-aceste vremi în vînt şi ger, cînd trupul ţi—1 scuturi şi ţi—1 gemi Tot pas de pas, cînd însuţi de tine tu te temi Ca fiarele de tropot. |115 Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame Cînd vrea să moară-n locul copilului ! Sînt legi, Sînt lanţuri, sînt pumnale ca-n sîngiuri să o-nchegi, Dar dragostea-i din suflet nici cei mai lupavi regi «120 Nu pot să i-o destrame ! Oh, nu-i ! — Atunci o mînă de om cu suflet crunt Se-ncleaştă nod puternic în părul ei cărunt Şi voci de mari sudalme străbat mai greu ca gerul în pieptul ei ; ea ţipă, iar el, lovindu-şi fierul Î123 De pulpi, o îmbrînceşte, căci aspru e străjerul Şi greu al său înfrunt. Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame, Cînd apără cu viaţa pe fiu : Nici lumi întregi Bâ30 Cu monştrii toţi, nici arma cu sîngele, nici regi, Cu lanţ din tălpi la creştet, prin fier şi aspre legi Nu pot să i-o destrame. 148 149 Nebun s-aruncă dînsa din tot al ei avînt, Dar lunecă şi cade de-a pluta pe pămînt. — „Au ! cum nu cad pe tine, sălbatico, păreţii ! Tu mergi să furi; eşti prinsă ! în numele dreptăţii Te cer să vii, femeie, la casa judecăţii ! Mă vezi tu cine sînt !" —■ „Să fur ! Şopteşte dînsa zdrobită de ruşine, Dar astfel umblă furii ? Priveşte-mă mai bine Şi vezi că nu-mi dă gîndul prin minte ca să fur !" Şi-n laturi ea s-aruncă gemînd, dar braţul dur Al legii nu-i dă liber, şi el cu larg înjur O tîrîie cu sine. De ghimpii gheţii crunte picioarele-n alerg Se sfîşie, se taie mai tare şi se şterg De nu rămîne carnea pe os. Ei merg de-a valma, El blastămă, ea plînge. — „înceată cu sudalma ! Zdrobeşte-mă cu pumnii şi-ncruntă-mă cu palma, Dar lasă-mă să merg !" Dar legea nu cunoaşte pe nimeni ; e poruncă, Pe fur în timpul nopţii în temniţi îl aruncă, La chin. Sărmana mamă se zvîrcole-n plînsori ; La casa judecăţii ogrăzile-s prinsori : Sînt largi ogrăzi ; în ele stă mama pînă-n zori, în gol, ca pe o luncă. Şi-n ger, cît a fost noaptea, ea fuge prin ogradă, Nebună fuge, zbiară ş-aleargă prin zăpadă, Cu ochii roşi şi umezi, cu pieptul aburit Şi plin de bruma cruntă, ca ielele din mit, Un gînd numai o ţine, un gînd neisprăvit : Pe fiu să şi-1 mai vadă. Şi cînd în zorii zilei veniră logofeţi Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei drumeţ, Aşa păşea de grabnic şi iute biata roabă — Ce slab e coperişul, ce şubredă cocioabă, Sub pumni o poţi ascunde de mică şi de slabă, De-ascunsă sub nămeţi ! 150 Hîrtie nu-i pe geamuri, căci a suflat-o vîntul; în casă urlă crivăţ pustiu, cum urlă cîntul Sărmanei mame ; tristă se pleacă ea spre pat. E sloi copilul, pielea pe-obrazu-i a crăpat, Tot trupul lui e vînăt, şi supt şi de-ngheţat E rece ca pămîntuL Oh, cît e de sălbatic al iernilor înfrunt ! Cum smulge mama plete din părul ei cărunt Şi blastămă. — Vai, Doamne, fereşte-o de osîndă ! Pe prag acolo moartea stă zi de zi la pîncta, La uşi acolo grijea stă goală şi flămîndă, Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt ! III ANACREONTICA Ca Gyges, sardicul despot, Eu nu-s setos după renume, Nimic nu-nvidiez pe lume Şi-a fi gelos de fel nu pot. 5 A mele griji şi tăinuiri Sînt toate numai să port salbe Şi să-mi dedic pletelor albe Ghirlandele de trandafiri. De alte griji alţi oameni ştiu ; 10 Eu numai pentru azi port grijă, Căci timpul e cu braţ de spijă — Şi mîne pot să nu mai fiu ! Ii Tu lauzi în cîntări mărirea Tebanilor, el cîntă firea Şi tot ce Thales cunoştea : Eu cînt însă robia mea. Nu flote m-au învins pe mine, Nu regi cu tolbe largi şi pline, Altfel de trupe m-au robit : Doi ochi de foc şi-un glas iubit. UNEI COPILE De ce fugi, copilo, de mine ? Obrajii tăi, rumeni ca tine, Aprinşi par de rumeni şi plini, Ca rozele vara-n grădini. 5 De ce fugi ? Am creţe pe frunte, Am pletele rari şi cărunte ? Ca părul tău alb de ninsori, Nu-i alb nici un crin între flori. Sînt crin eu, tu roză de vară io Şi flori cînd aşezi tu-n pahară, Ce flori au un farmec mai plin Ca roza lipită de crin ? IV 10 15 Am scris vecinei mele Să ştie că mi-e dragă, I-am scris o faţă-ntreagă, Dar n-aşteptam răspunsul — Ce bună-i dînsa totuşi ! Pe cînd răsăreau stele, Frumoasa mea vecină Cetind ce-am scris, p-ascunsul A rîs de milă plină ■— Ce bună-i dînsa totuşi ! Şi ca să nu cred doară Că nu-i sînt drag, stă gata Răspuns să-mi deie fata, Dar cum ? Ea nu şti scrie — Ce bună-i dînsa totuşi! 152 153 20 Văzîndu-mă-n uscioară, Ea însăşi deci se fură De-acasă, ca să vie Răspuns să-mi dea din gură Prea bună-i dînsa totuşi ! V Aperi tu cu mîna tare Pe pilotul dus pe mare, Venus tu ! Dar pe-acela ce-ţi serveşte, Pe-un poet care iubeşte, Pe el nu ! 10 Las' pilotul ! Căci din apă Undele cu timp îl scapă, De-i bărbat. Venus ! Apără-ţi poetul, Căci de-1 laşi se-neacă bietul Pe uscat! VI Cîţi picuri de rouă pe frunze sclipesc, Atîtea pahare de vin să golesc ! Şi cînturi atîtea să cînt eu cu drag, Cîţi muguri în vară pe codru de fag. Şi cîte steluţe pe cerul azur, Atîtea săruturi de fete să fur. Şi cîţi sînt aceia pe care-i iubesc, Eu numai atîtea clipeli să trăiesc ! VII MI-A ZIS MAMA Mi-a zis mama, dragă fată, Că-i păcat a săruta — Nu te mai sărut ! Cu tine Prea sînt păcătos aşa ! A, dar mama mea pe mine Cît de mult m-a sărutat, Şi-a făcut păcat ? Hai, fato, Te sărut, că nu-i păcat ! 10 15 VIII „SOMNOROASE PĂSĂRELE" Somnoroşii de cu sară Prin culcuşuri se adună, Se ascund în vro cămară — Noapte bună ! Proştii pot să beie apă, Cei beţi meargă să se culce ■— Cîrcimăriţa-i ca un înger, Vinul dulce ! Ce draci ! A săcat izvorul Vinului ? Cîrcimarul tace ■— De te dă pe uşă-afară, Ieşi în pace ! într-a nopţii feerie Numai gura noastră sună — Deja-i ziuă, cînd ne zicem : Noapte bună ! 154 155 I 10 15 20 25 PROFEŢIE. Caligenes sfîrşeşte moşia de arat; O seamănă. Pe urmă — roman adevărat ■— Dă goană-n urbea Romei să-ntrebe toţi augurii Că da-vor zeii nobili rod bun semănăturii ? In Roma, cel mai vrednic augur, Aristofil, E om cărunt, serveşte de cînd era copil, Şi poate să-mblînzească şi viforul cu ruga. La dînsul vine dară Caligenes în fuga, Zicînd : —• „Aristofile, să-mi spui tu de va fi An bun şi toamnă lungă, de pot nădăjdui Să secer grîne coapte şi pline-n spic ?" Păşeşte La scîndura-i augurul, ia bobi, îi rînduieşte Vrăjind ; apoi mai face cu băţul său figuri ; îşi încruntează fruntea cu-atîtea-ncreţituri, Dă roată prin odaie şi numără într-una Pe unghii,'roagă cerul cu stelele şi luna ; Mai face-un hocus-pocus şi-odată stă pe loc ; Se-ntoarce şi grăieşte cu tonul de proroc : — „De cumva e sămînţa destul de roditoare Şi bine semănată, la caz dacă e soare Şi cald, pe cîtă vreme sub brazde ea va sta, Pe loc ce ploi mănoase şi calde vor uda Cîmpiile, îţi iese sămînţa toată plină ; Fii sigur că de cumva nu vei avea neghină Şi alte ierburi, grîul va creşte ca un rîu La caz că n-o să bată furtuna peste grîu. Rupîndu-i paiul; însă — de vei avea norocul In orice fel să-ţi aperi de cerbi şi vite locul, Ca nu cumva să-ţi pască din grîu — presupumnd Că piatra nu te-o bate, nici bruma, şi scăpînd De pasări să nu-ţi fure din boabe semănate — Oricum, orice... In fine, spun zeii că tu poate Avea-vei grîu, căci anul va fi dintre cei buni ; Dar ţine minte bine : necopt să nu-1 aduni ! Atunci ţi-or fi desigur grînarele înguste De-or vrea din ceruri zeii să scapi fără lăcuste !" 156 — „Mulţam de ostăneală ! Tu vrei să-nveţi pe fiu în ce mod să trimite la iad ? Să plătesc taxă La şcoală ? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă ? Pe mulţi trimit, amice, la iad l Deşi nu ştiu 30 ' Nici boabă de sintaxă !" 10 15 GRAMATICA ŞI MEDICUL Odată îmi trimise un medic renumit Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul Isteţ era la vorbă şi gînd, un îndrăcit, Da-n lună cu piciorul. în şcoală eu, fireşte, voind să-1 introduc în taină de gramatici, încep cu poezia ; Iau versul Iliadei: „Să-mi cînţi, muză, mînia, Căci ea pe mulţi trimite la iad", apoi apuc Să-i spun ce-i prozodia. Deseară, cînd băiatul se duce la părinţi. El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite : „Să-mi cînţi, muză, mînia, căci ea pe mulţi trimite La iad"; vestitul doctor a prins să crîşte-n dinţi Ca cei scoşi din sărite. 20 Atîta i-a fost şcoala băiatului ; de-atunci El n-a venit la mine, căci tată-sâu pesemne Ţinea c-aceste versuri sînt oarecum nedemne De-un doctor ; dar în fine dai versuri unor prunci Ca versul să-i îndemne. 25 Trecură zile multe, şi-odată mă-ntîlnesc Cu doctorul pe stradă ; făţiş venind spre mine, El rîde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine, Eu resalut, şi dînsul cu glasul prietinesc Mi-a zis şoptind în fine : 158 ATLETUL DIN ARGOS io 15 20 Eu, Stratofo din Argos, n-am braţe de titan, Dar merg la Phliu şi Pyton în fiecare an La luptele cu pumnul ; mă prind şi eu la trîntă, Alerg, arunc cu discul — azi nu. Că-mi socotesc : Eu dau vîrtos în alţii, dar alţii mă lovesc Cu pumni, încît tot capul dogit trei luni îmi cîntă, Şi, braţ la braţ, rivalul mari unghii el împlîntă în carne-mi, mă ridică, mă vîntură pe jos, De-mi pîrăie spinarea şi-mi fringe os de os. De ce să-mi strămut oare din loc eu tot atomul, De ce să-mi rup grumazii ? Ori ultimul meu scop E sfînt ? Cum văd, sfinţenia pofteşte să fiu şchiop Şi orb, să nu mai samăn cu oameni ? Poate omul Menit e să îngraşe cu sînge hipodromul ? Ori, dacă am dinţi, cere al Ledei mare fiu Să-i samăn, să-i împrăştiu pe cîmpii de la Phliu ? Azi ce folos am oare din pofta mea de luptă ? Piciorul meu e schilav şi mîna mea e ruptă ; N-am păr pe cap, căci părul la Pisa mi-a rămas în mînile lui Dandes, acel războinic, care Aşa mi-a tras în ceafă trei pumni, încît îmi pare Că-i simt mereu ; ca dînsul aşa pumni nu mi-a tras Nici Clitomach din Teba, deşi boleau cu anul Acei ce-aveau să lupte din cesturi1 cu tebanul. 25 Aveam doi ochi odată, şi ce dinţi aveam eu ! Dar am donat lui Timon un ochi, şi lui Menalca Toţi dinţii, pe deasupra lăsîndu-i gratis falca Şi buzele şi nasul, căci dînsul lovea greu Şi nu voia să-mi creadă că-s domn pe capul meu ! 80 Un rest de dinţi în gură lăsîndu-mi însă cestul Lui Dandes, venea Dorus să-mi tabere şi restul ! Homer, dacă vorbeşte cu drept cuvînt minciuni, Ar sta mirat s-audă, că eu de patru luni Lipsesc numai din Argos şi ce toi se mai naşte H5 Din pricină că1 nimeni din tot oraşul meu Nu ştie şi nu crede că Stratofo sînt eu ! Homere, tu, războinic de şoareci şi de broaşte, Tu spui, că bietul Argus, ogarul, el cunoaşte Pe domnu-său, cu toate că lînged de dureri 40 Nu-şi vede el stăpînul de douăzeci de veri ! Eu am lipsit de-acasă trei părţi din an, şi iată ! Azi nu numai ogarii din Argos, dar privesc Chiar oamenii la mine ponciş şi mă numesc Străin ! Ba chiar eu însumi mă-nfior cîteodată 45 Cînd îmi zăresc obrazul în apă, căci m-arată Aşa diform de Pyton, de Phocis şi de Phliu, încît, de nu-s Tersite, dar pot Esop să fiu ! Şi nu mi-ar păsa mie de oameni ! Dar îmi pasă Că mi-am pierdut tot dreptul la acaret şi casă, W Căci dac-a murit tata, lăsînd averea-ntreagă Feciorilor, Olimpic, el frate-meu, azi neagă Şi nu vrea să mă ştie că-s Stratofo, zicînd : — „Ce vrei ? Eu am un frate, dar dînsul are-n rînd Şi ochi şi nas şi gură şi păr şi fălci şi toate ; '85 Tu n-ai nimic, străine, şi tot ceri să-mi fii frate ?" Şi toţi jucătorii tot astfel îmi vorbesc ; Portretul, mai nainte d-a merge eu la luptă, Mă dă frumos şi1 chipeş şi fără mînă ruptă Şi nesucit la falcă : prin el mă dovedesc, °I0 Căci nici decît nu-i samăn. Cînd eu nu-s eu, fireşte Ori eu minţesc pe Ares, ori Ares mă minţeşte. 160 10 DE CEA DIN URMA DATA (spanioleşte) Veni-vor rîndunele de nou la primăvară Şi iar vor face cuibul sub streşini peste prag, Pe marginea ferestii cînta-ţi-vor ele iară, Jucîndu-se-n amurgul seninului de seară, Cînd dragul naşte doruri şi dorul naşte drag. Dar nu se vor întoarce nicicînd, iubită Lină, Acele, cari odată zburau cu vesel joc în giur de noi, sub nucul cel mare din grădină, Cîntînd a ta frumseţă de dulce farmec plină, Cîntînd al meu noroc ! Dar vecinie nu va bate, iubită Lină, vîntul Acelor vremi, cînd ambii prin văi adunam fragi, \' " Tu flori puneai pe peptul aprins ca jurămîntul Amorului, eu vesel visam că e pămîntul 30 Prea strimt de oameni dragi ! în inima ta, dragă, de nou va da mlădiţă Iubirea ; ştiu eu bine, că iar vei iubi tu, Şi iar vei pune roze în blondele cosiţă Şi el, pleeîndu-şi fruntea pe sînul tău, pe viţă !H§ 35 De păr lipindu-şi gura, tu nu vei zice : „nu". Dar las' ! Te vei convinge că nu-s porniri curate, Nu-i dor cum era dorul din arsul pept al meu, Nu vei afla un suflet cu-atîta bunătate ■— l Şi nu te-a iubi nimeni, cu-aşa sinceritate, 40 Precum te-am iubit eu ! Pe frunzele de iederi etern va cădea rouă, Şi vînt în zorii zilii cu drag va scutura Etern picurii limpezi din frunzele ce-i plouă Mai clari ca două lacrimi din genele-amîndouă 15 Cînd ceasuri de durere muncesc inima ta. Dar arse vor sta vecinie acele iederi care Plîngeau cu ploi de rouă, cînd veseli şi zglobii Clăteam noi lin frunzişul şi, cînd vedeam că sare Un strop pe haina noastă, rîdeam cu desmerdare 20 Distraşi ca doi copii. Al serii vînt va bate etern peste huceaguri, Etern va plînge fiul în fapt de demineţi, Tu iar vei juca hora, perdută prin şireaguri, Să fluturi în vînt părul cel pal ca palii faguri 25 Cînd el pe albii umeri alunecă-n val creţ. 16*2 TILINCA împărat cu părul creţ Iese-n fapt de dimineţi în cerdac cu stîlpi în dungi Şi cu scări de marmor, lungi, 5 Şi cum iese şi cum vine Sar argaţi să i se-nchine, Şi pe praguri el cum trece Sar curteni să i se plece, Să-i sărute din genunchi 10 Mîna dreaptă pe mănunchi, Şi-aşternuţi pămîntului, Să-i sărute dînşii lui Marginea vestmîntului. împărat cu părful] creţ 15 Vine lin, vine măreţ, Şi cum iese şi cum vine Mi-1 cunosc argaţii bine De pe pas, de pe umblat, De pe coiful de-mpărat, 20 De pe sunetul de pinten, Că la paşi e des şi sprinten Şi-apoi are comînac, Preţul lui trei ţări îl fac, Şi mai are paloş, are, 25 Fără chip de cumpărare, Că-i la vîrf cu vîrf de-argint Cu plăsea de mărgărint, Să n-am parte, dacă mint. 164 30 35 40 45 50 55 60 65 Şi cum vine împăratul, Stă la cap de scări argatul, Cel mai mare din argaţi Cu trei suliţe pe braţ, Cu trei frîne-n mîna dreaptă, Şi tot stă şi tot aşteaptă Pînă-i vremea de plecat, Pînă-i sămn de la-mpărat, Să mai scoată din cel staur Trei cai înşelaţi cu aur. Cînd aduce caii trei, Scapără piatra scîntei, Joacă pajiştea sub ei, Căci sînt cai de vijelie, Cum nu-s alţii-n herghelie, Unul negru ca pămîntul, Unul repede ca vîntul, Altul — apere-te Sfîntul ! Că-i turbat de n-are loc Parcă-i flacără de foc Şi cînd fuge, zări el suge, Zboară ca porumbi cum fuge, Şi s-aruncă rîndunel : Nu fug plumbi, cum fuge el. Calul negru, cel dintîie, Are-argint cusut pe frîie, Şi stăpîn are voinic Pe-argitanul cel mai mic, Că-1 frămîntă şi-1 aleargă Cît e zarea-n larg de largă ; Cel mezin, iute ca vînt, Are frîul tot de-argint Şi stăpîn voinic el are Pe-argitanul cel mai mare, Că-1 frămîntă şi-1 alungă Cît e zarea-n larg de lungă ; Dară cel de-al treilea murg, Ochii după el se scurg, Şi frîu are scump tezaur, Frîu din pele'de balaur Ţintuit cu flori de aur, 70 iar stăpînul lui anume Numai unul e pe lume, Numai naltul împărat, Că de mici ei s-au dedat, Şi la salturi şi la păsuri 75 Se cunosc numai din glasuri. Şi ca vîntul frunza moartă, Calul p-al său domn îl poartă Nu-1 aleargă, nu-1 alungă Cît e zarea-n larg de lungă, 80 Nu-1 alungă, nu-1 aleargă Cît e zarea-n lung de largă, Fără-1 vîntură şi saltă Cît e zarea-n nalt de naltă ! Aşa cal nu s-a mai dat 85 Nici la Volbură-mpărat, Şi-aşa roib de strană bună Ca tăiat dintr-o furtună Nu găseai, de-ai fi dat roată Rotogol prin lumea toată, 90 De-ai fi tot umblat anume Dintr-un colţ în colţ de lume. Nu mergea, precum se merge, N-alerga numai s-alerge, Dar izbea potcoava-n glii 95 Şi trecea ca spaime vii, Scăpărînd al urmei loc Şi pe nări scăpărînd foc Şi din ochi scăpărînd pară, Scăpărînd potcoavă iară, 100 Căci dintîi zbura porumb Mai apoi zbura ca plumb, După plumb zbura ca vîntul, După vînt zbura ca gîndul, Se topea sub el pămîntul ! 105 Pentru el întinsa zare N-avea larg şi depărtare, Căci era crescut în zări Şi născut pe mal de mări — Nu ştiu caii din ostroave 110 Nici de frîu, nici de potcoave, 166 Şi tot fug şi nu s-alină, Că-s nezdraveni fără splină. Şi ce bine-i mai şedea Cînd pe domn în scări avea, 115 Scări de-argint frumos gătite, De mari meşteri făurite, Cum mai bine se lovesc Pe picior împărătesc ; Cînd stăpînul îi da frîie 120 Şi-I strîngea greu din călcîie, Sărea ca trăsnit atunci Năvălind pe şes şi lunci, De sta lumea din tot satul Să se mire de-mpăratul. 125 Căci era-mpărat frumos, Ca din spuma mării scos, Subţire şi nalt cu statul, Rar bărbat om ca-mpăratul. Blînd la glas, la minţi deştept 130 Şi cu toată lumea drept, Avea ţări pe zece plaiuri, Zece ţări ca zece raiuri, Avea sute de ostaşi Şi comori avea-n oraş 135 Şi de tot avea prin ţară, Nu-i lipsea nimic pe-afară, Dar lipsea-i, lipsea-i în casă, Nalta doamnă-mpărăteasă. II Împărat cu părul creţ 140 Iese-n fapt de demineţ în cerdac cu stîlpi în dungi Şi cu scări de marmor, lungi, Şi cum iese şi cum vine Mi-1 cunosc argaţii bine 145 Şi pe loc grăbesc la staur, Scot trei cai cu sea de aur. 167 150 155 160 165 170 175 180 185 Argitani cu păr bălai, Doi s-aruncă pe doi cai, Şi-mpărat cu păr creţ sare Pe cal roib, pe cel mai tare Şi tustrei pe caii lor, Per din ochi, se perd în zbor Şi se duc, ca duşi de zbor, Şi, cum era loc frumos, împăratul se dă jos. Şi ca el fac argitanii, Ei descăleca şoimanii, Şi tustrei în codru pasă Şi săgeţi din arcuri lasă După pui de turturele Stînd părechi pe rămurale. Sus pe creangă de fag vechi Vezi părechi după părechi, Iar deasupra lor mai sus Stă, ca om pe gînduri dus, Turturea fără soţie ■— — „Şi d-ar fi orice să fie, Eu din arc tot am să trag Turtureaua de pe fag ; Că, de-i singură lăsată, Singură ea moartea-şi cată, Haid' ! S-o văd dar săgetată !" împăratul cum grăieşte, Cum el arcul şi-1 găteşte, Şi din mîni el coardă-ntinde Şi din ochi cărare prinde, Cînd e însă chiar la dat Turtureaua s-a mişcat Şi din grai a cuvîntat : — „împărate ! Mila ta ! Aibi tu milă şi nu da, Că nu-s de-a fi săgetată, Că-s de maica blăstămată Vînturile să mă bată, Să n-am'loc şi pămînt drag, Să trăiesc pe crengi de fag ! Am fost fată de-mpărat, Maica mea m-a blăstămat Să fiu turturea, ca ele, 190 Să zbor între turturele, Să port aripi tmpenate Nouă ani şi jumătate : 195 Şi-aceşti ani, întorcători Rînd cu rînd de nouă ori, Astăzi sînt împlinitori !" TEOTOLINDA Născută-n pat de rege din mamă-ncoronată, Era Teotolinda cea mai frumoasă fată P-a craiului pămînturi, şi craiul o iubea Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea. 5 Rotunzi avea obrajii şi ochii vii, albaştri, Ca-n ţara Lumii-albe doi Feţi-frumoşi sihastri, Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creţ : De beat, te trezesc ochii, de treaz, de ei te-mbeţi ! Şi dac-a fost frumoasă, venit-au s-o peţească 10 Feciori înalţi ca steagul, .de viţă-mpărătească, Viteji aducînd zestrea în aur cumpănit, Din patru părţi a lumii, cu-alai nepomenit. Cîţi principi pe cai trupeşi şi albi ca nea de faur Cu straie de mătasă cusute-n flori de aur ; 15 Cu perle, cu inele, cu noapte de comori, Vineau, mai mare dragul d-aşa frumoşi feciori. Dar fata privea rece la perle şi inele, Căci toată bogăţia şi prinderea din ele N-aveau atîta farmec, ca ochii vii şi dragi 20 A pagului, a celui mai tînăr dintre pagi. Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie, Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie, Şi dac-a fost un,înger pe străzi nenorocos, Luat a fost la curte, căci prea era frumos. 170 30 35 25 Şi cum avea stat chipeş ş-obrazul ca oglinda, Privea tot pe furişul la el Teotolinda, Iar el glumea cu dînsa, distras şi nu ştiu cum, Şi ambii ziua toată ştiau să-şi steie-n drum. Pe ea mai mult o-mbată un pag în două clipe, Decît pe viaţa-ntreagă splendoarea de principe, Şi, de-ar veni toţi regii călări pe stol de zmei, Ea mai cu drag se uită la pag decît la ei. Dar dragostea stă-n inimi, în suflete stă firea, De-ascunzi o fire totuşi, nu poţi s-ascunzi iubirea ! Şi cînd tu porţi o taină în inimă, din grai, Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai ! Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda, Şi, ce-a văzut p-ascunsul, nimic n-a spus oglinda, Şi n-au trădat-o ochii, nici zîmbetul deschis, ',40 Dar visul — ah ! iubirea te vinde mult în vis ! Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul Cu ochi de tată, dînsa şoptind alene graiul Mişca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins D-o altă gură peptul şi-obrazul ei aprins. El stă, el înţelege că fiică-sa iubeşte Pe pag : de grea mînie el tot înalbăstreşte Şi bate cu piciorul şi tremură plîngînd : Atîta umilire lui nu-i încape-n gînd ! Un pag şi-o principesă ! Mai bine mort să fie Decît s-audă, bietul, atîta mişelie ! Ha, moară ei ! Să moară scăldaţi în plumb topit ! Amor infam ! Nici iadul nu-i chiar aşa-ndrăcit. A doua zi, şi-a treia, din faptul alb al zilii S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilii, Şi, dacă ea distrasă nimic n-a observat, El n-o pierdea cu ochii din zori pînă-n culcat. 171 Şi-n vreme cînd Amurgul dă umbre preste soare, Copila întîlneşte la colţ de coridoare Pe pag ; şoptesc în treacăt, ea-i prinde braţul drept, 60 El blind îi pleacă fruntea şi-o duce cătră pept. Un zîmbet — nu ! un ropot de sarbedă-njurare, Un pas ca din afundul pămîntului răsare, Şi două braţe vînjuri pe umerii lor cad ; în flăcări arde craiul, şi-i negru ca un iad. 65 Turbat încleaştă mîna şi tort în mînă rumpe, Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe, De-a lungul se destramă pe-ntregul ei tivit, Cînd fata, izbind trupul, degeaba 1-a izbit. — „Nemernico ! Păcatul azi colcăie din tine ! 70 Cu zi de zi simţi-vei că răul este-un bine Şi-n urmă vei ajunge, perzînd al tău onor, Pe paturi criminale nevastă tuturor ! Să nu mai fii de astăzi născuta mea ! Să piară Şi numele tău ! Ochii mai bine vreau să-mi sară, 75 Dar nu te iert ! Să-mi sece şi mîna pe mănunchi, Chiar Dumnezeu să vie să-mi plîngă din genunchi !" Apar atunci argaţii din uşă sub părete, Ei prind pe pag sălbatici şi-1 tîrăie de plete, Şi prind pe principesa, şi craiul scos din minţi 80 Scrîşneşte cît dă sînge din gingeni între dinţi. în larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată, Acolo lasă craiul pe amîndoi să-i scoată, Acolo el, mai vînăt ca vînătul talaz, Loveşte-n principesa cu palma peste-Obraz. 85 Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură, Cald sînge năpădeşte cu şipote pe gură, Şi ochii ei sînt tulburi precum în zi cu nor E tulbure părăul cînd fulgeră-n izvor. 90 95 lio Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-1 bată, Cu bici în patru plesne s-o smicure 1 pe fată, în urmă să-i închidă sub gratii deschilin — Făcut-au servi fanatici porunca din deplin. Şi i-au legat cu lanţuri de stîlpii din ocoale Şi-n vînt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale Şi rupt picura pieptul pe ţărnă brazde lungi De sînge stors din rană de pleasnă-n şese dungi. I-au pus apoi în temniţi, în unghiuri de odaie, Sub zid îngust şi muced, p-un umed pat de paie, Să zacă morţi de foame, de chinul repetat : Atîta-i pentru tigri amorul un păcat ! Şi dînşii sufer toate ; trec luni şi ani în urmă, Slăbitul pept să rupe, puterea-n ei se curmă, Dar nu-i ucidea chinul cît doru-i ucidea, Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea. Şi chinurile grele şi dorurile crunte Lăsat-au ierni pe plete şi brazde largi pe frunte, Culcuş era al morţii slăbitul pept al lor, Dar peptul mort adese e viu pentru amor. Şi nu mai credea nimeni în alt întors de soarte, Trec şese ani, trec zece, trec zilele spre moarte : De cînd Teotolinda şi pagul nu văd sori Se-nvîrte pe cer anul de douăzeci de ori. Dar într-o zi de toamnă, cînd fulgi acoper plaiul, A prins a fi mai veşted din oară-n oară craiul, Şi toţi vedeau cum ochii în frunte i se trag, Iar cînd a fost în iarnă sta moartea lui pe prag. în cel din urmă suflet tot omul simte milă. Iertînd, el vrea să moară iertat de-a sa copilă, O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurînd, Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricînd. 172 173 Căruntă, oase numai, ca jelea de tăcută, Ea vine lîngă rege şi mîna-i o sărută, Şi nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plîns De tatăl-său, văzîndu-1 aşa de slab şi stîns. 125 El vrea s-o agrăiască, dar sînge, nu cuvinte, Ii bîlbîie pe buză cu larg şiroi fierbinte, Şi-1 tremură durerea şi junghiurile-1 prind, EI urlă-n năduşeală, văzînd pe pag venind. Bătrîn, să nu-1 asameni cu cel d-odinioară, 130 Doi servi îi proptesc pasul şi-1 ţin de subsuoară Cînd el abia se trage păşind încetinel ■— Zîmbind Teotolinda se-ntoarce cătră el. Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă, Greu inima-şi alungă tot sîngele spre faţă, 135 Şi-s ochii de văpaie, ca pofta din tirani ; Mult dor se troieneşte în douăzeci de ani ! Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă, Să măsură cu gîndul, se-nfioră de teamă, Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal, 140 Şi — braţ în braţ ei tremur ca valul lîngă val. O clipă, numai una, ei gem de fericire, Devin apoi mai palizi, şi slaba lor privire Se-nchide ostenită, icneşte peptul lor. Şi, strînşi în braţ, se clatin şi cad apoi şi mor. 145 Şi cînd îi vede craiul, îl fulgera deodată Mînii şi nebunie, el scuipă peste fată Şi bîlbîie : — „Amorul ! Nebun ca orişicînd !" Apoi aşează capul şi moare blăstămînd. August 1885 : m PATRU PORTĂREI I Din larguri de paiaţă ies patru portărei: Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei. Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă, Trei cai cu el alături p-acelaşi pas s-aruncă. 8 Şi zice portărelul, al cărui cal e corb : — „Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-1 sorb !" — „Ţi-1 string, pînă ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete", r Vorbeşte cel ce fuge pe cal stropit cu pete. 10 Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel : — „Aşa să trăiesc ! Astăzi îngrop suliţa-n el !" — „De nu-1 fac eu cenuşă, să n-am de mama I Se joară cel cu roibul frumos ca scris în carte. parte !" II Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-împărat Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat. Şi cine-o va aduce din Ţările măiestre O ia pe Veta doamnă şi nouă ţări ia zestre. 175 Să pleci orbiş la moarte, cînd zestrea-i lumi deloc, Cînd ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc. E ţara toată şesuri, ca ploaia-i de mănoasă ; 20 Şi n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă. Ca malura de negri sînt ochii ei duioşi, Obrajii ei molateci ca zmeura de roşi. E ruptă din zori palizi, căzută e din soare : Căci glia, cît de stearpă, pe urma ei dă floare. III 25 Şi patru cai aleargă cu patru portărei, Topeşte-se pămîntul cum tremură sub ei. Ajung la mănăstirea din crîngul de fagi tineri, Cer sfat, şi le dă sfaturi vrăjite sfînta Vineri. Le spune că departe, pe rîu de mărgărint, 30 Sînt poduri cu părcane cioplite din argint. Sub nalt grindiş d-aramă stau cîşiţe de aur, Şi-acolo străjuieşte mereu cîte-un balaur. De scapi de dînşii teafăr, ajungi să poţi vedea Palatele de glajă pe-un munte de mărgea 35 „Şi cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-1 omoare, Stăpîn va fi pe Veta, pe chei şi pe zăvoare. IV Hei, Trăsnet-împărate ! Mulţi ani cu har de domn ! Feciorii tăi deşteaptă tot iadul azi din somn ! De-ar da spre cer năvală, şi-n cer ar face strungă, 40 Voinici, cît să-ţi răstoarne pămîntul într-o dungă. Ei per în Răsărituri, ca şoimii zboară zbor. Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor. Ei trec în Lumea-neagră, trec rînduri de movile Şi trece-o zi, trec două, trec cinci şi şepte zile. 45 Dar cînd a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat, în zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat : Cu tarniţa pe şolduri, cu frînele-n picioare Şi galbin călăreţul ca prinsul de lingoare. Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei ; 50 Să-i vezi şi să-ţi faci cruce de bieţii portărei ! Ei fug mîncînd pămîntul, ar soarbe-n gură marea Căci nu-i încape şesul şi nu-i cuprinde zarea. Şi geme portărelul, al cărui cal e corb : — „E nalt, cît e nalt cerul, cît iadul e de orb !" 55 — „Hu, tot îs de cutremur, şi gheaţă simt în spete", Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete. Şi cel pe calul muced oftează tulburel : — „Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el !4t — „Nu, da' să-mi dai tot cerul şi şi din rai o parte", 60 Vorbeşte cel cu roibul frumos ca scris în carte. Şi cum izbesc ei fuga răzleţi într-un şireag îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag. Din cîrjă ea ridică bătrînele sprîncene, Şi dă din cap privindu-i la margini de poene. 65 — „Sînt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit ; Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit1. 176 177 R RODOVICA Baladă din popor *3 Tot cerul la vest era-n purpur scăldat — Doinind treceau veseli flăcăii prin sat Cu luciile coase pe-un umăr robust, Şi fete, cu ochii din soare de-august, 5 Treceau avînd furcă la brîne. Pe-un laiţ, sub veche tulpină de fag, Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc La sate tot mersul de trai românesc, 10 Ca sfînt trai din vremuri bătrîne. Era după Paşti, şi era un timp bun. Vedeam îndeparte un vînăt cordun 1 De munţi şi pe dînşii al iernilor giulgi; Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi 15 De albă şi nobilă floare. Ici-colo vreo fată fugea la fîntîni, Veneau păcurarii cu tulnice-n mîni, Şi boi tăngăneau cîte-un clopot la gît, Copii se jucau lîngă plopii din rît 20 Şi-un fluier plîngea-n depărtare. Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat, Lenos avînd capul pe spate lăsat, Priveam într-un loc la o cruce de străzi : Stăteau înaintea cutării ogrăzi 179 <*5 Flăcăi într-o deasă grămadă. Pe rînd s-adunară mai mulţi, trecători, Eram curios eu, la ce-s privitori ? întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei, Şi-mi spune ; şi plec eu să văd dară ce-i ? 30 Am stat şi-am privit de pe stradă. Pe prispă de lut, avînd furcă la brîu, Stă Vica, şi părul ei galbin ca grîu Desprins din pletenci, preste umărul drept, Se varsă val blond pe rotundul ei pept, 35 Aşa, ca-n icoane la îngeri. în mînă cu fir, el se-nfiră pe fus, Dar gîndul copilei departe stă dus, Şi blînzii ochi, negri ca sufletul trist, Ca noaptea cînd Precesta naşte pe Crist, 40 Sticlesc într-o rouă de plîngeri. Şi mă-sa, stînd palidă jos lîngă ea, Cu dragoste drept între ochi îi privea, Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi, Dar fata se-ncoardă şi geme-ntre dinţi 45 Şi bate-n pămînt cu ciobota ; Apoi stă domoală, cu fruntea-n pămînt, Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfînt, O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz 50 La crucea de lemn din Golgota. — „Tu, Vică, m-auzi, Rodovica ? Socoti, C-aşa-i de cînd lumea şi nu mai mor toţi; Şi haida, că doară tu nu eşti de plumb, Tu dragostea mamii şi-al mamii porumb, 55 Mă faci tu să plîng eu de tine ! Că nu-ţi mai stă gîndul la fus şi la tort, Totuna-i, dar răul din viu te dă mort, De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău, Şi vezi că stau satele-n plînsetul tău — 60 Să nu te gîndeşti că-ţi stă bine !" Şi lung o sărută şi-o strînge la pept, *"* Şi capul plecat i-1 aşează ea drept, Şi blînd i se joacă p-obrazul de nea, Şi rîde, că doară va rîde cu ea, 65 Şi. plînge şi cît o mai roagă. în aste vremi, pilcuri de oameni veneau, Miloşi cîte-o seamă, iar alţii rîdeau ; Alături de mine primarul din sat Zbera prin mulţime c-o gură de sfat : 70 — „La doctor ! Căci n-are o doagă !" Sărmana ! Ei, oameni care nu o-nţeleg, O mînă la doctor, cînd satul întreg Vorbeşte că Vica de mult îl iubea Pe Nandru, că beată de dragoste ea 75 Perdutu-şi-a capul şi firea. La clacă, ori seara cînd ţin şezători, La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori, Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel, Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de 'el, 80 Că vai ! cum o-nvinge iubirea ! Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus Pe Nandru-n cătane, ea-n gînduri s-a pus, Ş-o doare durerea de milă cu drag Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag, 85 Nici moaie şi nici nu trăieşte. Şi-acum, înspre seară, cu păr despletit, Şi galbină-n faţă ca cei ce-au murit, Nebună plecase, cu furca în brîu, La moară, cu gînd să s-arunce în rîu, 90 Şi mă-sa a prins-o, fireşte. — „Vai, lasă-mă, mamă ; de ce nu mă laşi ? Mai bine cu giolgiul p-obraz în sălaş, Mai bine sub moară de hrană la peşti, Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti ? 180 181 95 100 105 110 115 120 De vrei, cu săcurea mă taie ! Că n-am, cît pămîntul, tot fată să şed ! Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-1 mai văd, Cînd văd eu că neamţul mi-1 pune-n şireag Şi-1 poartă cu trîmbiţi şi-1 joară pe steag, Şi-1 duce să moară-n bătaie !" Şi plînge, ea plînge de varsă părău, Stă ruptă şi suptă de-al inimii rău, îmbăieră mînile-n părul blondin, Şi palidă, parcă beuse pelin Nu-şi află răpaos copila. Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus, Şi ea-n zvîrcolire nebună gemea — Mereu mă cutremur cînd cuget la ea, Şi-atunci am stat veşted de milă. Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum ; Şi iarăşi primarul da sfaturi : — „Nicicum ! Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi : Să-i trag eu din zdravăn vro cîteva palmi, S-o vezi cum se scutură-ndată ! S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc, O dată, dar numai o dat' să-i apuc Cosiţele-n stînga ş-apoi s-o plesnesc Cu dreapta, să-i sară cel sînge drăcesc, Că-i prea îndărătnică fata !" 125 130 A fost într-o mercuri aceasta ; iar joi, în zori am plecat la oraş., şi napoi, D-atunci neputînd a mă-ntoarce la sat, Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat De firul povestii cu Vica. Ţineam, dintru-ntîi, că plînsorile ei Sînt lacrimi de care plîng mulţi farisei, Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit, Că tot acel joc a fost joc făţărit, Ori prea mult jocat din nimica. Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis Din sat, între altele cîte mi-a scris Un prieten, eu aflu că Nandru e mort, Şi Vica — ea, fblîndă la vorbă şi port, 135 Ea n-a fost făţarnică biata. Cătană la tunuri de cînd a plecat Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat Beteagă de friguri, şi boala crescînd Prin dorul iubirii, prin unicu-i gînd, 140 Ca moartea topitu-s-a fata. Pe Nandru, cum sta cercelind 2 într-o zi Un cal, plecat fiind, calu-1 lovi : I-a-ntrat pînă-n crieri copita de cal, Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital 145 Muri sub cuţite de medici. Şi, cînd a prins veste de mortul recrut, A rîs cu amar şi din greu a gemut Copila : de-atunci în zadar a mai fost S-o mîngîie mă-sa cu vrăji şi cu post 150 Şi zilnic c-o miie de predici. Şi, cînd într-o noapte cu pal luminiş De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş Din pat ea se scoală şi iese-n ocol încet, în cămaşă, desculţă,-n cap gol, 155 Şi pleacă spre moară, grăbită. Şi roata să-nvîrte şi surd vuiet dă. Deodată — tac apele, roata, ea stă : Cînd iese morarul să-i caute de chip Dă-ncolo, dă-ncoace şi află pe slip 160 Sub roată pe Vica zdrobită. Mai bine sub moară de hrană la peşti ! Tu n-ai cetit cărţi cu novele domneşti, Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon, Cochetă-ntrupînd paragrafi de bonton : 182 183 Să leşini, să plîngi în nimica. Cu inima caldă, cu sufletul viu, Cu-ntregul lor clocot de sînge, azi ştiu Puţini să iubească, > şi tu ai ştiut, Dormi blînd ! Şi-n etern pe mormîntul tăcut Răsară-ţi crini albi, Rodovică ! Sibiiu, 15 mai 1888 10 15 20 25 CEAS-RAU Baladă Pe cînd clopotul de sară Sună lung şi legănat La biserica din sat, Nina şade-n prag afară Şi-ascultînd cum bate raia Boarea-n crengile de fag, Fata toarce ; stînd pe prag Fata toarce ; Plinul fus uşor se-ntoarce Pe sub degete cu drag. N-are Nina scumpă salbă, Nici înauriţi cercei, Că-s săraci părinţii ei, — Dar ea are faţă albă, Ca tăiată-n flori de nalbă, Oblu trup ca bradu-n plai Ea mai are ; păr bălai Ea mai are, Şi-apoi doi ochi, pentru care Două-mpărăţii să dai ! Blîndă ea, ca faptul sării, Vara cînd e cer senin, Visător, cu un suspin, Ea priveşte-n latul zării Cum, din negrul depărtării, 185 30 35 40 45 50 55 60 Vine-un nor, privind la nor Nina cîntă ; cu mult dor Nina, cîntă, Şi-a ei gene tainic zvîntă Picurii din preajma lor. Dar pe loc ea schimbă glasul Şi sileşte zîmbet plin, Căci aude pas vecin ; Bate-n casă şase ceasul, Cind s-opreşte-n tindă pasul : Lîngă fata tinerea, Mă-sa vine ; lîngă ea Mă-sa vine. Şi-o întreabă cu suspine : — „Ce-i cu tine, draga mea ?!" — „Nu-i nimic ! răspunde fata, Mamă dragă, nu-i nimic ! Pentru dragosti de voinic, Gata-i sapa şi lopata Şi făcliile stau gata, Căci o jale-ncetişor Îmi tot vine ; negru dor îmi tot vine Şi gîndesc cum c-ar fi bine, Mamă dragă, eu să mor !" Fata zice şi zîmbeşte, Mă-sa greu a tresărit : — „Vai de mine ! Ce-ai grăit ? Draga mamei, ce-ţi lipseşte ? Taci, că vraja te pîndeşte Cu păcat, de capul tău Să se lege ; cu ceas-rău Să se lege ; Nu-1 chema, că te-nţelege ! Ne ferească Dumnezeu !" ■ — „Ceasul-rău — fata suspină - Unde-i, mamă, ceasul-rău ? Bun şi drept e Dumnezeu, Dar la toate-s eu de vină !" 65 Zice Nina şi deşdină Din bălaiul păr buclat Roze două ; a sfărmat Roze două, Şi-n potop întreg de rouă 70 Ochii ei i s-au scăldat. —• „Oh, tu ştii de bună seamă, Că din suflet îl iubesc Şi tu ştii că pătimesc Pentru Sandru, dragă mamă ! 7S Cît de cu iubiri mă cheamă Sufletul, să mi-1 fac steag Pentru Sandru : cîte trag Pentru Sandru ! El abia-i un copilandru, 80 Vai, dar cît îmi e de drag ! Cînd în sat porneşte hora, El mă jură p-un inel, Să-mi ţin ochii tot la el — Şi, ca fratele şi sora, 85 Noi în ciuda tuturora Stăm cu glume, rîzători Pînă-n noapte ; şi din zori Pînă-n noapte, Purtăm vorbe tot în şoapte — 00 Nu mi-1 las, să mă omori ! Vai, ş-aseară în şezătoare El de mine s-a ferit, Mamă ! Parcă-i otrăvit, Ori drăguţă alta are ! 95 Tot rîdea cu fiecare, 186 187 100 105 110 115 120 125 130 Numai mie nu-mi rîdea Vesel dînsul ; povestea Vesel dînsul, Pe cînd mie-n taină plînsul Brîu din inimă-mi rupea. Tot aşa o seară-ntreagă Numai cu străine-a stat Şi făcea cu ele sfat, — Şi da semne să-nţeleagă Că lui Nina nu i-e dragă ! Iar eu, mamă, suspinînd Stam pe laiţ ; tremurînd Stam pe laiţ, Mai la foc, mai la opaiţ Ochilor de lucru dînd. Dar duşmancele-s, măicuţă, Tot duşmance cum văd eu ; Căci ştiind năcazul meu, Mi-a zis Fira lui Sulcină : «Ce ţi-ai pus de gînd tu, Nină ? Poate-n rîs te-a supărat Sandru doară ? te-a lăsat Sandru doară ? De, dar taci tu, surioară, Că mai sînt feciori în sat» Oh, şi Sandru, Doamne sfinte ! El care de alte daţi, Ar fi smicurit bucăţi P-acel om cu-aşa cuvinte, Tot rîdea ca scos din minte, Şi-n batjocură privea Lung la mine ; ochi ţinea Lung la mine Şi cotind fete străine, Pricină de rîs făcea. Mamă, pentru ce se ţine Sandru chiar aşa-nţinat ? Ştiu că nu-i el de-mpărat ! De ce-şi bate joc de mine ? 135 Dacă-i place oarecine, Mai frumoasă de-a dorit, Las' să-i placă ; de-i orbit Las' să-i placă, Dar, de-am fost fată săracă, 140 Pentru ce m-a amăgit ? Aşa-i mamă, oare-n ţară, Tot aşa-i în orice loc ? Dragostea-i numai de joc ? Sînt sătulă de joc dară !" 145 Şi plîngea cu jale-amară Şi ţinea privirea-n jos Tot într-una ; dureros Tot într-una Vărsa lacrimi, pe cînd luna 150 Răsărea de dup-un dos. — „Bată-1 crucea, că s-arată Vai de mine ! ceasul-rău ! Ne ferească Dumnezeu !" Strigă mă-sa-nspăimîntată, 155 Şi priveşte lung la fată, Lung, căci fata-ngălbenea Tot mai tare ; ea strîngea Tot mai tare Pumnii săi ; mă-sa-n rugare 160 pe toţi sfinţii miluia. Dar copila hohoteşte ; Lasă caier, lasă fus. Veselă s-aruncă-n sus Şi tot cîntă şi horeşte Si la mă-sa lung.priveşte. 165 188 189 — „Hei, pe mine m-au hrănit Ceasuri-rele ; m-au iubit Ceasuri-rele..." Pentru doruri tinerele, 170 Multe fete-au-nebunit ! 1888 I mi- lo 15 20 LA LOGODNA Baladă — „M-aşteaptă Nora la palat ? Marcele, iute, iute ! P-un cal, pe cel mai înfocat, Să fiu în trei minute !" Marcel s-a dus, el a venit ; La scări un cal, frumos gătit, Nechează, sare-n tropot. Pe cînd steluţe-n cer apun, Trill bate drum de-a dreptul, Se duce calul, cal nebun, Cît strimt îi pare peptul. Menard, ca şi Trill, o iubea Pe Nora ; doi, iubiţi de ea, Din doi s-alegi pe cine ? Frumoşi şi nobili amîndoi, Război trebe să poarte, Şi, cel ce biruie-n război, E cel iubit de soarte. Rivalii-ncruntă arma lor, Cîştigă Trill acest amor, Menard e-n pat de moarte. — „Hei ! plîngă, geamă cel murind Şi mii de griji apese-1 ! Deasupra mea doi sori s-aprind 25 Şi-mi văd sufletul vesel ! 191 Chiar azi, haihui ! eu voi chema Pe cel ce moare, hahaha, La joc, că-i azi logodna ! Mă cheamă Nora la palat, Al ei sînt pe vecie ! Cînd n-am rival, ea mi-a păstrat întreg amorul mie ! Menard e mort; eu l-am ucis ! Dar piară ! Pentr-un dulce vis Aş perde lumea-ntreagă !" Greu suflă peptul; raze vii Apar în răsărituri, Se duce calul pe cîmpii Ca-n gînd, aşa ca-n mituri. Dar — iat-un lup ! Stă roibu-n loc, Nechează, sare plin de foc Şi-aleargă fuga spaimei. In pept sta capul, coama-n vînt, Crunţi aburi ies pe nară ; în scări piciorul, pe pămînt Un trup de conte ară Şi, cum ara, de el spăriat Aleargă duplu de turba+ Spre punţi şi porţi fugarul. Acolo stă ; duc servitori în sală pe sfărmatul, Dar vai ! îl fulgeră fiori Şi nu-1 încape patul. E Nora ea ? El e Menard ? Obrajii ei ca focul ard, Şi ochii lui ca focul. „A fost rănit, dar nu din greu, Precum credeai tu, Trille — El azi trăieşte şi-i al meu ! De mîne-n şepte zile 65 70 75 80 90 Vom fi, amor în Crist jurat, Nevastă eu, şi el bărbat; Azi, Trille, e logodna." •— „Şi m-aţi chemat voi, să vă fiu Eu martor fericirii ? ■— Hah, iadule, că nu-s azi viu !" El crunt priveşte mirii, Se zvîrcole ca un copil; Menard s-apropie de Trill Să-i lege rana triplă. — „Pe mine vrei tu să mă legi ? Menarde, tu pe mine ? Dar n-ai ochi, n-ai, să mă-nţelegi C-aş rumpe azi din tine, Aş rumpe-n dinţi ?! Vai fugi, vai fugi, Că-mi pari vampir, că tot îmi sugi Răsufletul din suflet !" Spre Nora-ntoarce-un ochi zdrobit : — „Aşa să-1 vezi, în rană Perind, pe cel ce l-ai iubit, Tu fiară, tu Satană !" Apoi el moare blăstămînd, Căci lui îi pare ca şi cînd în rîs Menard i-ar zice : — „Hei, plîngă, geamă cel murind Şi mii de griji apese-1 ! Deasupra mea doi sori s-aprind Şi-mi văd sufletul vesel ! Chiar azi, haihui eu voi chema Pe cel ce moare, hahaha ! La joc, că-i azi logodnă..." Hordou, 1886 192 LEAC PENTRU DRAC Anecdotă poporală I Stă Cinica supărată De trei zile-n pat culcată, Nici nu doarme, nici se scoală, Bat-o pustia de boală ! 5 Iar bărbatul supărat Stă pe laiţă lîngă pat. — „Vai de mine, Filimoane ! Stai ca sfîntul din icoane, Şi-ţi înholbi ochii Ia mine, 10 Nu vezi tu că nu mi-e bine ?! Ce-mi tot stai plouat ca ceuca, Parcă eşti lovit cu leuca ? Eu mă macin de beteagă Şi tu iai lucrul de şagă ; !5 Nu ţi-e milă, nu ţi-e greu ! Valeo, vai de capul meu, Că mă strînge-n pept amarul Şi tu nici că-mi ai habarul !" Filimon, el om milos, 20 Sta năuc, din fire scos : — „D-apoi ce să fac, Cinică ? Spune-mi; că nu-mi spui nimica !" Pricepînd că asta-i asta, A-nceput la plîns nevasta : 25 — „N-am odihnă şi n-am stare, Nu-mi tigneşte de mîncare ; Noaptea numai mă-nvîrtesc, Nu pot să mă odihnesc ! 30 35 40 45 50 60 65 Parcă ard pe jar şi foc Şi mă mut din loc în loc, Şi tot stau şi tot mă duc, Nu ştiu de ce să m-apuc ! Mi-a spus lelea Catarină, Că m-au prins dureri de splină, Boală rea, dar încă boală : Rar om din bolit se scoală ! Şi de mor eu, — mor, vezi bine - Ce te faci tu fără mine ? Adă-mi leac ! Aducă-1 dracul ! Şi rozole A-mi este leacul, Şi-n rozole presărată, Nucă de mare sfărmată Ca s-o fierb apoi la foc Cu muştar şi busuioc, Iar din astă beutură Să trag cîte-o-nghiţitură, Pînă mi s-a-ntoarce buna, Dimineaţa să beau una, La amiazi două, ba trei, Mai deseară cîte vrei. Mi-a spus lelea Catarină Că junghiul mult e de vină, Şi de multul ridicat Spată ruptă-am căpătat, De vreau să fiu sănătoasă Nu-i bine să ies din casă. Vai, bărbate, de ţi-s dragă, Fii tu bun, fii bun şi-aleargă Pînă-n tîrgul lui Cărare Şi-mi adă nucă de mare ! Te rog ca pe Dumnezeu, Bagă-te la făgădău Şi-mi adă-o glajă de bere Ori vin, că-1 beau cu plăcere, Iar de nu-i aduce vin, Adă-mi măcar rostopcin — Nu că l-aş be bucuroasă, D-apoi — vai, mîndru miroasă !. 194 195 Şi-mi adă trei pîni de grîu 70 Din şatră de la Tîrziu, Dar pîni — ştii tu, cucuiete, Pare că mănînci burete ! Căci precum sînt de morboasă Cu mălaiul nu fac casă, 75 Dar din pită cumpărată Tot voi ciuguli vrodată..." II Bun şi bucuros ! De frica Ce-o purta pentru Cinica, Filimon ia traista-n spate 80 Şi-apoi — drumul la cetate. Mergea iute şi-ndesat, Ca de vîntul rău mînat; Nu-şi da rîndul să se ducă La cetate după nucă — 85 Şi-n oraş cînd n-ar afla Leacuri la nevastă-sa, Hotărît era, săracul, Să se ducă chiar la dracul ! In cetate dacă pică, 90 El s-a dus la apotică, Acolo de tot se are, Şi găseşti nucă de mare. Poticareşul Proţap, Om cu multă lume-n cap, 95 Ii dă nucă, şi-I întreabă : — „Ce stai, bade, ca o babă ?" Filimon n-ar fi prea vrut Să-şi deie gîndul ştiut Căci de ! Eu socot în mine, 100 Că i-a fost poate ruşine. Dar gîndea : „Nici eu nu-s prost !" Şi i-a spus precum a fost. — „Ce ! S-a betejit Cinica ? Las' că nu-i va fi nimica ! 105 110 115 120 125 130 135 140 Zice chir Proţap, la dracul ! Ştiu eu petec la tot sacul ! D-apoi nuca ? Ea nu-i bună, Căci împrăştie, n-adună : Ci de vrei, îţi dau îndată Medicină minunată — Vezi bine, e scumpă tare, Rar apotecar o are — Dar atîta e de bună, Cît nevasta, nu-ntr-o lună, Ci priveşti la ea prin casă Pîn' se face sănătoasă !" Filimon pare că-nvie ! — „Zău că-i scumpă ! D-apoi fie ! Şi-apoi scutură din cap, bă-mi-o, domnule Proţap !" Chir Proţap e om cu sfaturi; Chir Proţap păşeşte-n laturi Şi deodată — trosc ! Pe loc, Filimon se face foc, Şi de spaimă-n şepte calcă Şi se văietă de-o falcă, Bună palmă ! Şi-n curînd, Trosc ! Ce lucru fără rînd ! Şi —■ gîndeai, că Proţap zboară — Palma, trosc ! a treia oară ! Filimon clăteşte capul, Ce draci, e nebun Proţapul ? Dar Proţap, el : — „Dragul meu, Vezi ce leacuri ştiu da eu ! Ei, dar leac ! Aşa mi-e leacul, De-nvăţ polca şi pe dracul ! Du-te, dragul meu, acasă, Pune-te lîngă boreasă, Şi o strînge lîngă tine, Şi cînd îţi va cade bine, Dă-i aşa o lovitură, Cît să-i joace dinţii-n gură — Ş-apoi o să vezi, fărtate, Că-i per junghiurile-n spate ! 196 197 145 150 Şi de-a mai dure-o splina, Repetează-i medicina, Şi-apoi oricînd va dure-o Tot la trei parale ia-o ! Şi te jur pe D[umne]zeu Că ea nu va duce-o rău !" III 155 160 165 170 175 180 „Leac de splină-n palmi! Sărace ! Ce zmei roşi voi şti eu face ? Să-i dau palmi ! Să-i dau din plin Pumni, în loc de rostopcin ? Şi-n loc de pîni cucuiete, Să-i dau raci, ca să se-mbete ? Ba eu nu ! Dar, cine ştie, Chir Proţap nu-i ciocîrlie ; Chir e chir şi-i om cu veste, Şi-a văzut multe neveste ; N-am ce zice, chir e drac ! Tot atîta ! Haid' să fac !" — Acasă dacă soseşte, Nevasta-i plîngea morţeşte, Că : ■—• „Nu pot şi nu mai pot ! Vii, bărbate, şi-aduci tot ?" — „Viu ş-aduc ! Da' cum nu, dragă, Numai să nu fii beteagă !" Şi-o cuprinde-n braţe el, Tot cu drag, cu frumuşel, Şi cînd i-a venit la cot, I-a lipit o palmă-n bot De-i săriră trei măsele, Şi vedea prin casă stele ! — „Ce-ţi mai spuse Catarină ? Doare-te ş-acuma splina ? Mai ai junghiuri, mîndrulucă, Să-ţi mai dau sîmbur de nucă, Că-am adus cîte pofteşti, Numai să te lecui eşti !" 185 190 Şi turbat el se răsteşte ; iar nevasta-ngălbineşte ; Mîna el iar o ridică, Dar atunci biata Cinică : •— „Vai bărbate, stăi odat' Stăi, că mă scobor din pat! Nu mai da, căci faci păcate ! Ard-o focul de cetate ! Mulţumesc lui Dumnezeu Că m-am mîntuit de rău !" Şi din pat se scormoneşte, Ia peptar, se-mbrobodeşte, Şi de-atunci ■— minune-ntreagă N-a mai fost de fel beteagă ! IV 195 200 205 210 215 După cîtva timp, măi frate, Filimon pleacă-n cetate, Nu ştiu cum şi după ce. Vorba numa-atîta e, Că umblînd el prin cetate, Pe la chir Proţap se-abate. Poticarul cît ce-1 vede îi dă scaunul de şede Şi-1 întreabă cum a umblat Cu leacul ce i 1-a dat. Mai are Cinica boală ? Filimon atunci se scoală, Face-un pas spre chir şi — trosc ! Bună palmă ! —■ „Recunosc Cum că-i leacul bun anume ; Dar eu încă-s de pe lume ! Trei palmi bune mi-ai cîrpit, Pe tustrele le-am primit : Una, căci mi-ai dat-o mie, Ca de-nvăţ dînsa să-mi fie, Şi să nu plîng pe femeie Chiar să văd că stă să pieie ! 198 199 220 225 230 235 240 N-am ştiut, am învăţat-o, Mulţumesc, deci, că mi-ai dat-o ! Cea de-a doua palmă-a fost Leacul tău ; mi-ai spus de rost, Că s-o dau nevestei mele, Spre-a o ispăşi de rele : Mulţumescu-ţi şi de asta, Că mi-am lecuit nevasta ! Pîn-aicea-i omenie ; D-apoi palma cea de-a treia ? Împrumut mi-ai dat-o numa : Şi-apoi, vezi, ţi-o-ntorn acuma ! Şi ţi-o dau de-nvăţ, vecine, Căci dacă-am venit la tine După leacuri oarecui, Ai putut atunci să-mi spui, Să-mi spui numai ce-am de-a face, Nu să-mi dai tu palmi ! De-ţi place, Mulţumeşte-mi, chir, din gură Că ţi-am dat învăţătură, Ca să ştii că nu stă bine Să dai palmi la orişicine ! Sîntem chit, Proţapul meu ! Domniata, Cinica, eu, — Tustrei ştim că palma-i leacul, Care face blînd pe dracul !..." 10 15 20 25 SULAMITA La nucii din livezi m-am dus, Să văd ce e prin vale, Am mers la vii pe deal în sus Şi mi-am făcut o cale Pe cîmpii de cătră Damasc — De ce m-am dus eu oare La locul unde turme pasc ? Vă jur, fete fecioare, Să nu cercaţi voi a trezi Iubirea-n piept cu sila, Căci ea de sine va veni ! Cunoaşteţi voi copila Sionului ? Cine-i ca ea ? Frumoasă ca ea, cine ? Frumoasă eşti, iubita mea, Nici roza nu-i ca tine ! Vai, las' să te mai văd, căci fierb ! Vii, scumpă porumbiţă, Sărind pe deal ca pui de cerb, Jucînd a ta cosiţă Prin crinii cîmpului, dar las' Să-ţi văd obrajii, dragă, S-aud fermecătorul glas, Să tremur ziua-ntreagă ! Căci te aseamăn, roza mea, Cu roibii de la carul Lui Faraon — şi-am zis : Ca ea Nici una n-află harul ! 201 Oh, cît de drag ştii să zîmbeşti ! Plăcută eşti ca luna, Ca soarele curată eşti, Tu singură-a mea una ! Al tău sînt eu, a mea eşti tu ! Am optzeci de regine, Dar nu-mi sînt dragi ca tine, nu ! Vezi, dragă, vara vine, Pe cîmpuri viţele dau flori Şi merele granate Se nasc, iubito, noi din zori Vom merge-n vii la sate. Dar trage-mă de mînă, hai, Cu fuga după tine ! La Baal-Hamon, la vii, să-mi dai Săruturi, fi-va bine ? Da, beţi de multe sărutări, Ne va umbri smochinul, Ştii tu, c-a tale desmerdări Mai dulci sînt decît vinul ? lntoarce-te să te privim La joc între fecioare ! Voi, fete din Ierusalim, Vă jur pe căprioare, Să nu-mi rîdeţi voi draga mea ! E neagră Sulamita, Căci soarele-a privit la ea, Dar cine-i ca iubita Lui Solomon ? Frumoasă eşti, Tu blîndă porumbiţă, Un crin în văi, aşa-nfloreşti ! Şi neagra ta cosiţă Ca purpura lui Dumnezeu, Cum fir de fir s-alege, Şi-n lanţ făcut din părul tău, Tu sclav ai prins un rege ! 65 Grădină-nchisă eşti, izvor Oprit ca sub pecete, Priveşte-o, tu uimit popor ! E soare între fete ! Ca un sigil ea mi s-a pus 70 Pe inima rănită ; Cu văl p-obraz, la spate dus, Atît e de iubită, Ea, cea mai scumpă-ntre femei ! Cuvintele-i ca mustul, 75 Ca palmul e statura ei Şi trupul ei ca bustul De fildeş în vestmînt safir Din pept pînă-n călcîie, Tu, Sulamito, deal de mir 80 Şi munte de tămîie ! Şiragul dinţilor tăi, des, Ca turmă păscătoare De oi nesterpe, care ies Şireag din scăldătoare ! 85 C-un turn de marmur oare nu-i Frumosul gît asemeni ? Şi ţîţele-ţi sînt ca doi pui De cerb ce se nasc gemeni ! Doi crini sînt buzele şi strat 90 De flori îţi e obrazul; Şi nu sticlesc înviorat Nici apele din iazul Lui Heşbon, ca şi ochii tăi, Pe faţa ta senină 95 Ei seamănă cu porumbei Pe ţărm de apă lină ! O, spune-mi, unde stai în văi Şi unde porţi tu turma ? Fugi, dragă, fugi de soţii tăi, 100 Căci eu, pîndindu-ţi urma, Veni-voi cătră-miez de zi Tiptil preste coline, 202 203 105 110 115 120 125 130 135 140 Acolo unde tu vei fi — Aş merge pentru tine Şi-n munţi cu pantere şi-n gropi Cu lei şi pe tot locul ! Oh, dă-mi să beau măcar doi stropi De vin, căci ard ca focul ! Cu ochii m-ai aprins de tot; Cînd gura'ta zîmbeşte, Eu nici să mai respir nu pot Şi sîngele-mi vuieşte ! Ai tăi fraţi, în mînia lor, Te-au pus străjer la viie ; Cei răi cu gîndul, din popor, Ne-au zis într-o mînie : —■ „Ea are rochia pînă-n pulpi, Ce vrea cu el băiata ? Sînt ambii tineri, dar sînt vulpi !: Veniţi să prindem fata !" De ce aşa ? Căci m-ai iubit. Vigilii de la poartă Bătutu-te-au şi te-au rănit De te-au lăsat mai moartă ; Oh, nu ieşi-n Ierusalim, Căci ei îţi rump vestmîntul ! Dar ce ne pasă ! Ne iubim Chiar de-ar pieri pămîntul ! Şi noaptea eu la voi am mers, Tu nobilă mireasă, La poartă rugătoru-mi vers Cerea să întru-n casă. Şi tu mi-ai zis : — „M-am dezbrăcat Şi cum să mă-mbrac iarăşi !" Şi-atunci tu toat-ai tremurat. Mîncaţi şi beţi, tovarăşi, Că eu d-acum nu sînt cu voi ! Mă bate noaptea vîntul Şi, cum sînt plin de-a nopţii ploi» îmi picură vestmîntul, Şi părul meu de rouă-i ud ■— Voi patimi mai dormi-veţi ? Deşteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu crivăţ ! 145 Eu ard în flăcări, ard de tot ! Prin mii de mări aş trece, De-aş şti că ele-n parte pot Iubirea să-mi înece ! Aş vinde sceptru şi popor 150 Şi-n joc mi-aş pune soartea, Dar bine ştiu c-al meu amor Mai tare-i decît moartea ! Ca'iadul, gelozia lui Atît e de turbată : 155 De ce nu poţi oare să-ncui Şi-amorul sub lăcată ? ! Veninul dragostei îl sug Şi-s bolnav de iubire, Căci tu m-opreşti, d-aş vrea să fug, 160 Cu-o singură privire ! Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine ! O, daţi-mi vin şi must să beu, Să-nec durerea-n mine ! 165 Atîta farmec d-unde-1 ai ? Tu cea mai dragă floare, Eu tremur cînd te văd şi vai, Cînd nu te văd mă doare ! Oh, cînd va face Dumnezeu 170 Văpaia să se stingă Şi stînga mea sub capul tău Şi dreapta să te strîngă ? Nu mi-ar păsa de m-ar vede O lume ; să mă vadă ! 175 Oh, dac-ai fi tu sora mea, Te-aş săruta pe stradă. 204 205 * 180 185 190 Era-n amurg. Şi Solomon Cînta pe Sulamita. Castelul nalt de pe Sion, Frumos împodobita Cetate, strălucea-n amurg Cu turnuri de metale, Şi s-auzeau domol ce curg Păraiele din vale. Sub nuci, sub boltuitul arc De frunze, sta poetul, Şi-un vînt pribegitor în parc Bătea-n frunziş duetul. Durmeau toţi cei din Israel, Şi noaptea ea venit-a, Tîrziu în noapte însă el Cînta pe Sulamita. NEBUNA Voi o vedeţi fugind prin sat, Cu zdrenţele şiroi, Desculţă-n ger, cu ochii supţi, De cine rîdeţi voi ? 5 Şi după dînsa curioşi, De ce fugiţi în roi ? Ce fel de rău v-a făcut ea, De-i faceţi rău ? Scuipînd In urma ei, o huiduiţi 10 Cînd iese-n drum, şi cînd Vă vine-n prag flămîndă, voi O bateţi înjurînd. Ii ştiţi povestea ei ? De-o ştiţi, Ce mult vă cred mişei. 15 Dar nu ! Atunci aţi fi miloşi, Cu dînsa, dragii mei, Veniţi dar, vreau azi să vă spun Povestea vieţii ei. Pe deal, în revărsat de zori, 20 Un bucium repetat Da sunet, şi lătrau zăvozi; Bărbat lîngă bărbat Ieşea din văi, suia pe culmi Cu groful la vînat. 207 25 Sărmani iobagi ! Un sat întreg Cu sila-n codri dus, Pe placul unui domn nebun ! Şi sus şi tot mai sus Treceau, purtînd în ochi grăbiţi 30 Un cerb pe goană pus. Şi şir de şir gonaci stăteau în umbră de copaci, Şi contele pe-un tînăr cal Da frîu ca dus de draci, 35 Dar iată ! Calul sub picior A prins p-un biet gonaci ! Arama potcovită,-n piept Un larg mormînt făcu, Au stat iobagii marmor toţi, 40 Dar Arpad groful nu : Zburînd pe cal privea napoi Cu rîsete, huhu ! Luptîndu-se cu moartea, el în pat se zvîrcolea, 45 Şi biata mă-sa ! Vezi-o azi Cum plînge-n hohot ea ? Acelaşi plîns, pe care-atunci Sărmana îl plîngea. Sărmana ! Şi vă bateţi joc 50 De traiul ei d-acum ; Dar mama voastră n-ar putea S-ajungă oarecum Nebună ? V-ar plăcea s-o ştiţi De rîs obştesc pe drum ? 55 Oh, leacul ! unde-i ? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos ! Erau săraci. Bărbatul ei, De mult bolnăvicios, Zăcea şi el, puteai de slab 60 Să-i numeri os de os. Pe laiţ ficior, părinte-n pat, Pe răni al cîrpei nod, Şi-n vatră focul stîns de mult Şi nu-i porumb în pod : 65 Trei zile, iar a patra zi Doi morţi sub un prohod ! Iar azi cînd se trezeşte-n ea Nelimpedele gînd Al morţii lor, ce rîs aflaţi 70 în plînsul ei ? Urlînd Morţeşte, biata, iat-o iar, De zid cu fruntea dînd. Şi vezi cum face gesturi ea, Aşa precum în joc, 75 Desmierzi copii ? Cum rîde ea, Ca omul în noroc ? Apoi răsare blăstămînd ; Şi-i varsă gura foc. Rusanda e, copila ei ! 80 In uşa tinzii-n prag, O desmierda ea nopţi întregi Ca un odor pribeag, Ea singură i-a mai rămas Din tot ce-avuse drag. 85 Privindu-şi fata, îi părea Şi traiul mai domol, Frumoasă, ca un sfînt potir P-al schitului pristol, Şi harnică, din ceas în ceas 90 Umplînd al casei gol. Dar într-o zi, la casa ei S-abate un argat : — „Vrea domnul o cămaşă-n flori Cu portul de la sat — 95 Tu, Sando, coşi cea mai isteţ, Să mergi dar la palat !" 208 209 S-a dus. Dar Arpad, el ferbea De patimi păgîneşti. — „De ce-ncui uşa ? Ce vrei tu ? 100 Turbatule ce eşti !" Şi capul ea şi I-a zdrobit De drugii din fereşti. 105 110 115 120 125 A fost prea mult ! Cînd i-au adus Pe Sanda doi argaţi, Ea n-a mai plîns, a stat ca stan, Cu pumnii ridicaţi, Cu gura plină de blastăm, Cu ochii îngheţaţi. Eşti om nebun, cînd vrei să porţi întreg onorul tău ! Nimic nu-i sfînt ! Căci cei tari pot Sîli pe slabi la rău, Şi domnii sînt d-aceea tari, Căci rîd de D[umne]zeu ! Şi-aici i-a izbucnit din ochi Plînsoarea bob de bob, Şi jos, săcată de simţiri, Căzu ea toată zdrob. Domn groful, domn şi D[umne]zeu, Ei ambii rîd de rob. Şi noi ? Să rîdem înjurînd Pe robi ? De ce pe ei ? De ce nu domni ? Giganţi în drept Şi-n suflete pigmei. Cu crucea-n mîni să pălmuieşti Pe domni, ca pe mişei ! io 15 20 UNUI POET Poet cu fruntea lată, de lauri troienită, Ce netedă-i cîntarea pe „harfa-i" aurită, Ce dulce-i este doina „cavalului". Şopteşte O lume-ntreagă-n urmă-ţi şi-n cale se opreşte Setoasă, biata lume, să-ţi prindă o privire, Că te-a zărit, să poată oricui să dea de ştire. Dar tu ? Să bagi în seamă o lume muritoare, Pitică, ce nu poate mărimea să-ţi măsoare ? Alene-ntorci tu capul în alte părţi de lume, în sfere fără nume Şi gîndul, îndrăzneţul, îl mîni, poete mîndru. Şi-n inima-mi îngustă Să pot şi eu ca tine Să-1 torn apoi în versuri şi gîndului suită Să-i dau „aripii boarei" o „rază aurită" Trei „/Zori de portocală", şi fără a mă teme De-aşa caricatură ; vro „roză" prea devreme * Din stratul ei ieşită, să scriu şi eu un vers, Dar mult mă roade ciuda că-n falnicul tău mers, Eu nu pot fi ca tine, ci-n urma ta rămîn, Simţind din glodul prozei, că nu-s de versuri bun „Te-admir şi te ador !" trezeşte-se un dor, vrun gînd înalt să prind, Ci te-am văzut, poete, cum stai scriind la masă, Cînd fruntea ta pe palmă gîndirile-ţi apasă : „Onujrie ? Aştepte şi doarmă liniştit 25 De multă povestire şi el a obosit. * Plagiate din Th. Alexi (n.a.). 211 30 35 40 45 50 55 Chiriţă ? Supăratul, că nu are mănuşi, Iar poate să aştepte; în lume introduşi De meştera mea peana, vor pierde dulcea pace Căci lumea pace nu-ţi dă, cînd ce ceteşte-i place ; Onufrie, Chiriţă din minte o vor scoate Şi s-a convinge lumea că multe peana-mi poate Să scrie. Un proverb s-aleg şi să propag, Să trec înţelepciunea la oameni peste prag Şi fără să voiască ; şi astfel să-nţeleagă Că-n lume azi norocul de frîul său ne leagă, Că-i bine pentru fete, de naltele călcîie Patinele să lege, de vreau vrodat' să ţie Tot sub papuc bărbaţii, ce-adesea i-au găsit Pe gheaţă, de la gheaţă în nunte s-au trezit.* Să scriu o poezie ? Ce naiba să mai scrii, Cînd sferele gîndirii de gînduri sînt pustii ? E greu, e greu" — Şi astfel ridici a ta privire Şi nu vezi cum hîrtia domol, de fericire Se mişcă, că tu-n spate azi nu-i încarci nimic : „Decît un vis prea sarbăd, mai bine un nimic". ** „O, muza mea divină, De ce nu vii la mine, de ce aşa haină Tu eşti şi-n al meu creier de ce n-arunci vrun gînd, Cînd vezi că după gînduri atîta-i de flămînd ? Coboară-te, o muză, şi varsă inspirare în sufletul ce-aşteaptă, pătruns de admirare". *** Şi fruntea ta pe palmă gîndirile ţi-o-apasă Şi frînt de aşteptare tu eşti. Poete, lasă Nocturna ta veghere ! Ba nu ! Ba nu ! Aşteaptă. N-auzi ? Din care parte un zgomot se deşteaptă 1 Din colţuri, din ferestri, de sus şi de pe jos Nu simţi tu o suflare de zefir răcoros ? Nu simţi tu că-mprejuru-ţi pe line adieri Se mişcă... Hei ! Poete ! Ce vesel eşti ! Din cer 60 S-au scoborît odată atîtea limbi de foc, Şi-atîta veselie, şi-atîta inspirare ! Cu-a ta însă nici una nu are-asemănare, Cînd opera-n urzeală îţi creşte cu noroc ! De bună seamă muza şoptitu-ţi-a-n ureche 65 Că-n scrinul de alături o carte prea străveche îţi zace prăvuită şi moliilor pradă Şi ţi-a fi spus, poete, — spunînd şi ea o şagă -Că-n cartea cea străveche e tot ce dînsa are Şi poate de pomană să dea pentr-o rugare... { *. 70 Poete, crede-i saga ! Poete, tu o crezi, } % Deschizi, poete, scrinul, minunea să o vezi, i § Şi-ntorc-i mereu la file, nervos de nerăbdare, jgţ Şi-aştepţi ca preste frunte-ţi „joc nobil" * să coboare - Dar nu-i, nu simţi nimica şi „ochii bulbucaţi" ** '5 îţi scînteie ; la file-ntorci şi caţi, şi caţi..., Şi cînd pe fruntea-ţi lată ies stropii de sudoare Şi-aprinsă-ţi este faţa de-atîta căutare, Hei ! Vesel eşti, poete, pe pagină e scris „Ciocoii vechi şi noi" — Şi ochii i-ai deschis 80 Mai mari, de mulţumire mai plini, şi ai zărit, Spunîndu-ţi că fusese al ei magaziner, Că-n carte cuprinsese averile-i din cer, De unde şede muza, de mintea lui răpite Şi filă după filă cu grije rînduite... 85 „A ta să fie vina, prea darnica mea muză Că ascultai cuvîntul de pe cereasca buză *** Şi astfel îndrăzni-voi, sub pavăza ta pus, De sfatul tău cuminte, la ăşti ciocoi adus Din lumea lor uitată **** să-i scot, să-i pomenesc, 90 Cînd oamenii ceti-vor, să-i văd că înlemnesc * Subiecte de romane şi vorbe ardeleneşti (n.a.). !-* Plagiat din Eminescu (n.a.). ** Plagiat din Alecsandri (n.a.). * Plagiat din Coşbuc (n.a.). ** Dtto din Eminescu (n.a.). *** Rime plagiate din Arghir şi Elena lui Barac (n.a.). **** plagiat din Eminescu (n.a.). 212 213 95 100 105 110 115 120 125 De-atîta fantazie şi-avînturi prea înalte Mira-se-vor, şi veseli vor trebui să salte..." * Sărmane Filimoane, abia răcită-i glia, De cînd naturii veciniei plătit-ai datoria, Şi nimeni sărăcuşte şi nimeni parastase Pe glia ta nu-ţi face, ca sfinţii să te lase Uşor să treci în raiuri, dar ce-ai lăsat pe lume Să nu te uite lumea, să-ţi ştie toţi de nume, Ciocoii din vechime şi cei mai noi ciocoi, Sărmane Filimoane, acuma printre noi Sumeţi, fără păreche, cu nume adoptiv, Au dat năvală-n lume ! Din care catastiv Atîta fărdelege, găsi-va judecată ?... Zăritu-te-am, poete, stînd iarăşi, de-altădată, în jilţ ; de tine-alături un prieten de demult. Cînd tu grăieşti, poete, toţi oamenii ascult, Căci oameni sînt, şi omul prea este doritor De vorbe înţelepte şi e pescuitor De orice fel de fraze. „Bei-vodă nu mai este ! Prin lume el colindă, ducînd de mine veste. Vezi slovele ce-mi scrie un prieten redactor, Geniul meu în slujba-i ar vrea să mi-1 cobor ; Mai vezi ce scrie şi-altul. Şi cine îndrăzneşte Să-mi măsure mărimea, cînd lumea povesteşte, Că-n cer mi-ajunge capul, piciorul pe pămînt ** Giganţii nu se clatin de-o „batere de vînt" Sfios din uşă iese copilul şi grăieşte : — „Stăpîne, o hîrtie". Trei zloţi îmi socoteşte El pentru treaba asta ? Şi cinci pentru bumbac ? De unde pînă unde ? Mi-o face chiar pe plac. Se-ngroaşe, frate, gluma, opt cere pentru lînă, Se poate ? Să nu facă el socoteală bună ? Şi patru mărunţişuri ? Deci douăzeci de-arginţi ! Amar e traiul, frate, cu-o lume fără minţi ! — „Hei ! Mergi şi-i dă hîrtia şi că e scump îi spune. 130 135 140 145 §1150 155 îeo Plagiat din Psaltirea lui Dosoftei (n.a.). Plagiat din Homer (n.a.) Plagiat din Eminescu (n.a.). I Să fie dar mai ieftin şi-n schimb tu îi vei pune Pe masă pe «Bei-vodă»- şi versurile mele." Şi versurile sale se duc, merg sprinten ele — De „Vodă" cîrmuită, nezdravănă oştire, Să mai cuprindă lume şi să mai dea de ştire, Că-n cer ţi-ajunge capul, piciorul pe pămînt... Giganţii nu se clatin de-o batere de vînt! Nu-i nime, singur dînsul se razimă de pult, Visează-n grindă ochii, un gînd mai de demult Se par că iau la goană. „O lume ce rea eşti ? Prea lesne, prea degrabă tu genii zdrobeşti ! Ce dreaptă este vorba : profet de vreai a fi Te du în ţări străine, străinului vorbeşte, Străinul te-nţelege, străinul te iubeşte. Ce ? Nu simt eu avînturi înalte de genii ? Nu-i capul meu cu capul lui Schiller dintr-o stofă, Nu curg dintr-însul rime ca vinul vechi din cofă, Nu simt eu cum sfioasă tragedia răsare, Şi umple de lumină, ca soarele ce-apare, Lucind prin neguri dese, o lume literară ? Nemernici criticaştri ! Şi voi m-aţi da afară Din templul nemuririi ? Dar rîdă lumea, rîdă ! La fetele urîte şi Venus ar fi hîdă ! Dar mila eu ave-voi şi-n ciudă voi mai scrie Tragedia lui Tudor ! O, Schiller ! Poezie ! Poftim şi-mi staţi alături şi versul sprijiniţi De-a mea tovărăşie veţi fi prea măguliţi. Şi Wallenstein de astăzi ave-va lîngă sine Pe Tudor şi cu Schiller ave-mă-vei pe mine." Poete şi gigante, de cumva versul meu E şchiop de vreo silabă, lipsit de Dumnezeu, De n-are-n coadă rime, * să sune mai frumos Şi-n sfere mai înalte nu poate maiestos Şi sprinten să colinde, mă iartă şi-mi dă voie Să chem şi eu pe muza, la vreme de nevoie, Să-nvăţ şi eu ca tine, dibace măiestrie. Atunci ? Atunci tăcea-voi, vom fi-n tovărăşie, Plagiat din Eminescu (n.a.). 214 215 E 165 170 Potop, volume groase în lume vom trimite Şi minţile la oameni le-or sta încremenite In faţă stînd piticii, cu doi giganţi, doi munţi — Poete, nu sînt munţii ce nasc şoareci mărunţi, „Poet cu lată frunte, de lauri troienită", * Primeşte pîn-atuncea, cîntarea mea smerită. Eu ţie ţi-o închin Ca un smerit vecin, Cum este lîngă munte un biet de muşinoi, Şi n-a avut vreo parte din vechi şi noi ciocoi. Mă plagiez şi pe mine însumi aici (n.a.). DR. JURIS Ştiu şi eu că dreptatea de multe ori omoară Mai mult decît minciuna ; e drept, că nori înnoară Pe suflet, şi-atunci Thales ca gardul e de prost ; Da ! Nu mai e poetic azi omul, cum a fost 5 Pe vremea lui Hystaspes : dar totuşi am dreptate Să zic, cum că izvorul de orice libertate, De pace şi frăţie stă-n suflet de iurist ! Căci începînd cu Eva, finind cu Antichrist, Prin veacuri vedem lupta ce-o poartă tot atomul 10 Cu alt atom, în urmă să nu se lupte omul ? Căci cine e în lume lumina din lumină ? Nu legile ? Nu jura ? Cine-ar putea să ţină în frîu atîtea patimi lumeşti ? O nobil scop ! De cinci ori dau la dracul pe Kant şi pe Aesop, 18 Şi mai de cinci ori încă pe Solon din Atena — Ce vrea filosofia ? Din veci de veci hiena Gîndirilor şi-a minţii şi-a dreptului privat A fost psihologia, un demon blăstămat. Ci-n urmă ştim cu toţii ce preţ au filosofii : 20 Valoarea lor in neto e simplu toarta cofii. Vorbesc în gura mare, că mintea-i for suprem Lucrărilor, că-n suflet izvor de vreri avem Şi-aceste vreri de-a pururi sînt libere, că-n lume Se naşte liber omul : dar ce sînt astea ? Glume SB Din Plaut şi din Mîinchhausen ! E bine, dragii mei, Ce-i tabla de-apelare şi curia oare ce-i ? Nu-i for suprem ? Cu mintea degrabă o fineşte Asesorul, căci legea din pravile pofteşte 217 Supunere şi ordin, cum stă-n articuluşi. 30 De ce stau paragrafii sub cifre oare puşi ? Nu cumva ca tot omul, cu liberă voinţă, Să scoată ochi, să rupă urechi şi-n prisosinţă Să facă rău şi pozne vecinului ? Ivlă rog, De glonţ de puşcă-i vrednic oricare psiholog : 35 De sînt voinţe-n suflet, nu sînt desigur regii Lucrărilor, ci sclave, supuse-s ele legii Şi dreptului politic ; iar sufletul nu-i crai, Ci un „Cuşomo Diener" lui Puchta şi lui Gai ! Dreptatea nu stă-n vorbe şi sfaturi, ci-n edicte 40 Şi deciziuni şi norme, decrete şi rescripte Şi-n cărţi de „Jus civile" : pe stoicul Epictet Nu dau nici trei parale ; Homer, el ca poet, E demn de furci, în urmă pe Flacc şi Aristofane Nu dau nici două slove din legile romane. 45 Poeţi, istorici, retori, toţi merg pe-un calapod. Cînd văd în ochi gramatici, simţesc în gură nod Şi, făr' d-a vrea, cu luna vorbesc în solicisme, Precum vorbea Lucillius ; cu sarbede sofisme Ne-mbată ei, căci zilnic dispută — ce delict ! •— 50 Că „fix" e zis mai bine ca fipt, ca fips ori fict. Ce ! Steaua cînd e fixă, e fixă, de-i chiar fiptă, Dar limba de gramatici cu fier trebuie friptă ! Îndrugă legi şi forme de topici şi sintaxă ; Se năcăjesc, se sfarmă cu teorii şi praxă 55 Şi-n urmă dînşii află că bietului copil Uşor îi deparţi foamea cu versuri din Virgil ; Iar dacă eşti profesor, eşti monstru ca toţi zmeii, Căci vecinie îţi stă capul la „Andres Atinei" Şi cînd ai o manie şi vrei s-o pui în „phrasis", 60 Studentul o simţeşte în Criton ş-Anabasis ! Ştiind aceste toate, pe gînduri m-am pus eu Şi-am dat pe Plato-n lături; tot timpul din liceu L-am petrecut cu drepturi şi deciziuni elene, Căci mă-ngrozeam cu stilul lui Crisp şi Demostene 65 Ba draci şi zmei ! Sofocle de multe ori mi-a dat Secundă ; din Salustiu cu greu am învăţat Trei şire, căci în urmă silitu-m-a fost lipsa, Să cam cinstesc pe domnii Iugurta şi Micipsa. Ce fleac ! Lui Catilina să-i ştiu întregul neam ; 70 Dar ce ştiu despre Ştefan şi Mircea-vodă ? N-am Idei despre Moldova, atît cît am de China, Nu ştiu cine-s românii, dar ştiu ce-i Catilina. Mai bun e „far nienti", decît e Patavinul ! Cînd în pahare nalte vedeam cum toarnă vinul, 78 Atunci eram în stare să spînzur într-un cui Pe Virgil cu pe toate Bucolicele lui ! Nu-i vorbă ! Cînd şarmanta Măriţi, recte Roza, Mă cuprindea în braţe, uitam d-abrustul proza Latinilor, în minte Horaţ numai îmi sta HO Cu Giiikis şi Lalagis şi întreagă oastea sa De zîne şi neveste frumoase şi blondine : Dar cînd privea prea stoic profesorul la mine, Mă turburam în suflet şi-atunci aş fi zdrobit Pe Bion şi pe Solon, pe Crisp şi Teocrit, BB Pe sceptici şi-academici şi alte vulpi turbate ! O, tu moşneag cu mintea sucită, tu Socrate, Pe urma ta ne vine şi bietul apolog, O, fost-ar fi el, Plato, de rîs ! Apoi mă rog, Să taci ? Virgil e-n Roma poet adevărat, îiflO Precum aud, ci-n dînsul dreptate n-am aflat Şi nici măcar o vorbă de Codex şi Pandecte. Ovid a scris desigur epistole perfecte, ' Şi Flacc satire bune, Properţ e genial : Dar unde-i dreptul public şi dreptul natural ? Ei scriu nimicuri numai, căci am interes oare Să ştiu eu că pe Flaccus a fost mai să-1 omoare Un pom ce se răstoarnă slăbit şi scorburos ? Fricosul ! însuşi spune, că el a căzut jos, Cînd un biet lup în codru sabinic i s-arată. Ş400 De ce să ştiu că Flaccus bea vin cîteodată Şi-apoi pe Via Sacra din datini să plimba ? Să-1 cînt şi eu ? Aş, drace ! Şi jalea-i din exil De ce s-o ştiu ? Păstorii din cartea lui Virgil Se văietă de dragosti, se scheaună mereu ; sJOfl Dar scheaune-se-n pace ! De ce să am griji eu, Că Titirus sub umbră de fagi comodizează : Că Gallus nebuneşte, iar Coridon visează ? Eu n-aş ceti din clasici, chiar aur să-mi aşterni ! Mai drept fac totdeauna poeţii cei moderni, 218 219 110 115 120 125 130 135 140 145 Căci ei prin poezie vorbesc în gură mare De legi şi constituţii, de treburi financiare, De dietă şi guverne, de titule de graf, încît mai în tot versul găseşti un paragraf ! In lături filosofii ! In suflet şi-n natură, Ştiinţa lor e haina croită-n cîrpitură ! Ei au simbol ! In urmă trăiască-le simbolul : Minerva şi cu buha ! Se dau ei de tot golul Cu buhele, căci astfel explic şi comentez : Minerva e ştiinţă, iar ei sînt — huhurezi ! Mă ştiţi, sînt doctor Iuris. De mic aveam mania, Să urgisesc pe dascăli, şi-aşa filosofia Cu greu mi-a deschis ochii şi gura ; m-am dedat Să fiu tot drept, deci dară sînt astăzi advocat. Atîta drept în suflet, în gînd atîta drept! Statura mea-i înaltă şi dreaptă, sînt deştept ! La om privesc în faţă de-a dreptul; pe cărare, Merg drept, ca o ţepuşă ; chiar Bachus cînd îşi are Un drept privat pe minte-mi, merg drept neclătinat, In toată-a mea viaţă dreptăţi am căutat Şi oameni drepţi; vrodată pe drumuri de-am plecat, Ales-am cea mai scurtă cărare, căci e dreaptă. De-a/pururi adevărul şi-n cugete şi-n faptă Mi-a fost un drept tovarăş ; şi numai drept vă spun, Cînd spun că sînt din fire om nobil şi om bun. Pe-obrazul drept ţ am pată, pe mîna dreaptă semne ; Lucrările-mi de-a pururi sînt nobile şi demne De templele dreptăţii; e lucru înţelept, Că nu caut contraziceri în ce ştiu că nu-i drept. Aş vrea să fac dreptate la toţi, dar e cam greu ! Pios sînt; nu stric legea ce sfîntul Dumnezeu Ni-o dete, ca o normă de drept şi de dreptate. Eu nu stric armonia naturii, fraţi cu frate împac eu totdeauna, şi chiar cu fraţii mei Am fost tot drept, cu toate că drepţi nu mi-au fost ei. Puteam să fac odată o dreaptă pretensiune La partea de moşie ş-averile străbune, Puteam în trei şi patru cu fraţii să le rump, Căci ius ereditatis e dreptul cel mai scump Din drepturile lumii, ca drept născut din fire : 150 Dar n-am luat nimica din dreapta-mi moştenire, în sin eu port lumină şi dor după dreptăţi ; Pe masa mea stau scrieri de drept, autorităţi Pe-acest teren; în taşcă port acte şi fragmente, întreaga mea dreptate de legi şi documente. 155 Desigur îmi daţi dreptul, la ce vorbesc cu drept, De-acum numai dreptatea de veci o mai aştept, Să pot ieşi din lume cu fruntea-nseninată : Urăsc filosofia, vi-o spun şi de-astă dată, Şi dacă mă scriu Dr., nu vezi tu ce subscriu ? 160 Un „Dr." mereu arată că-s al Dr-eptăţii fiu ! Aşa vorbea odată un doctor şi, mă rog, Accentua cu fală superbu-i monolog, Precum se-ndatinează toţi doctorii-n vorbire. Avea, se poate, dînsul, tot dreptul : eu n-am ştire, 165 Dar ştiu atîta cum că un filosof a stat Pe-acesta timp la uşă şi tot a ascultat. El dă din cap şi zice : — „A fi expert în iură E a fi dres în arta de-a face-ncurcătură. Eşti drept, dar e-ntrebare : cu dreptul care-1 ai 170 Cum au să te primească pe tine drepţii-n rai ?" 220 10 15 20 ÎN BISERICA O, prinde-mă de mînă, iubito, şi mă du Aproape, să ne fie vecin iconostasul, ■— Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul, Şi eu voi fi cucernic cît eşti de blîndă tu. Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun. O, dacă ştii tu, Fanny, că-mi eşti atît de dragă, Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă, Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun ! Eşti tare, cît să-mi spulberi a sufletului mumii Cu cel mai gingaş tremur al ochilor azuri, Tu risipeşti c-un zîmbet a mele-nvăţături, •—■ O, vino şi-mi răstoarnă pe toţi savanţii lumii ! Credinţele-mprăştiate le voi uni mănunchi, Din patima iubirii mă voi renaşte iară, Ca-n sufletul meu veşted speranţa să răsară, Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi în faţa sfintei mame, sub bolţile-ncrustate D-albastrul zugrăvelii ; şi-o cruce sărutînd, Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd, La candela eternă cu mîni împreunate. Şi eu voi prinde ruga din piui tău respir, Precum din gura mamei copilul ia cuvinte Să zică tot aceea ce zice ea nainte ; Pristol îmi vor fi ochii şi gura ta potir. 25 Atît de ideală, blîndeţa ta mă-nbete Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist, Şi crede-te-voi înger, cum ştii să zîmbeşti trist Şi-ţi scuturi alba frunte sub Dunărea de plete. Vorbeşte-mi de speranţă, de rai şi Dumnezeu, 30 De tot ce nu-mi încape în inima pustie : Ce n-am crezut d-a pururi, eu îţi voi crede ţie, Şi face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău. Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet Şi-atîta poezie din ochi am să culeg ; 35 Zîmbindu-ţi inocenţa din sufletul întreg, Eu voi cunoaşte raiul din fiecare zîmbet. . „ Voieşte numai, dragă, şi-atît de bun voi fi ! |ţg Eu nu iubesc pe nime, sînt lut sălbatic, Fanny, Dar cere-mi tu, şi vecinie îmi voi iubi duşmanii, 40 De-mi zici să iubesc petri, eu petri voi iubi. Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă ! Din cît sînt rău o, vino, cuprinde-mă-n sublim, Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari un cheruvim, îmi fac din tine idol şi-atît" îmi eşti de dragă ! |:P Oh, prinde-mă de mînă, iubito, şi mă du ft Aproape, să ne fie vecin iconostasul, — Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul, Şi eu voi fi cucernic cît eşti de blîndă tu. 222 IL i . un piparuş modern Parodie 35 10 15 20 25 A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,, Achim ar fi şezut acasă ; Dar după ce Savinca Iasă Pe-Achim în ajunări şi post, El, zău ! nu face lucru prost, De-şi cată draga-i jupîneasă. Dar vezi ! Achim era-nsurat Cu fata lui Mihai Terinte : Femeie bună şi cuminte, Cum alta nu găseşti în sat, Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat Şi rumenă, părea o fragă — Rar om, să n-o găsească dragă ! Avea doi ochi de brebenei, Să mori cercînd viaţă-n ei; Şi-avea obraz rotund, molatec : Deci nu-i mirare, dragii mei, Savinca da din ochi scîntei Şi-Achim era tot-tot jeratec. Dar într-o zi, •— poznit itros ! — Savincă-n sus, Savincă-n jos, Savinca taie cruce-n grindă : Din casă iese pînă-n tindă, Din tindă iese pînă-n drum, Din drum — „Dar flacără şi fum Şi patruzeci de zmei şi-un drac Şi mai pe-atîţia draci cu frac ! S-a dus Savinca, dus ? Pojar Şi-un car de draci şi mai un car !" 40 45 50 60 65 224 Achim se plînge-acum degeaba : Savinca-i dusă ! Gata-i treaba ! Ea face noduri în năfrămi Şi pleacă-n ţară fără teamă ; Scăpat-a de gendarmi şi vămi, Căci pe la vămi, cum bag de seamă, Nevestele cam rar dau vamă ! Achim Cotor al lui Ignat Rămase ars de supărat. Ce zmei ! Fără nevastă-i lesne Să fii desculţ şi dezbrăcat : Sumanu-i subsuori crepat Şi cioarecii-i sînt rupţi în glezne, Pieptaru-i ros şi destrămat — Şi-Achim se teme-a prinde acul, De ce să-1 prindă ? Prindă-1 dracul ! Prin casă-i nor întreg de fum, Prin oale nu-i nimic acum Şi-apoi, — să fim mai scurţi şi repezi, Achim.e singur, stă ca-n drum, Şi dinţii lui pocnesc de străpezi, Dar nu pocnesc c-aşa li-e firea, Ci foamea aduce pocnirea. „Nu-i modru, nu ! De ce stau par ? îşi zice el: Ce dracu-i asta ? Mă duc ca să-mi găsesc nevasta; — Mă duc, duc, zău ! Plec astăzi chiar !" El îşi tocmeşte deci opinca Şi pleacă-n ţări după Savinca. P-un cal ce varsă foc din guri Şi veci de veci nu s-osteneşte Şi-i văr cu tufa din păduri, Achim Cotor călătoreşte Trei zile lungi de lungi torturi, Şi-a patra zi, cam pe-nserate, La Crai-din-Peşteră s-abate. Vestitul crai, măcar e crai, Nu-i vrednic preţ de trei surcele : Dar trei groşiţe dacă-i dai, Te poate ridica prin stele, 225 70 75 80 85 90 95 100 105 110 Cît poţi să dai „bonjour" cu ele. Achim Cotor i-a povestit Din fir în păr tot adevărul, Zburlindu-şi de mînie părul. — „Ei vezi ! Savinca mi-a fugit ! — Mă rîde-acuma tot norodul. Că stau de foame să rod podul : Şi mult mă mir, de ce nu-1 rod ? Să-i fie-afurisit prohodul Şi-i facă dracii-n gură nod ! Dar fii bun, cată-n păscălie Şi-mi dă din bobi cuvînt curat, Savinca-n ce pămînt să fie ? De cine zmeii s-a legat ?" Cel Crai-de-Peşteră suceşte De trei ori capu-i luminat, Apoi înşiră bobi pe sîtă, Vrăjind cu voce răguşită ; începe-apoi la descîntat, Tocmindu-şi barba ca păunul : —■ „Voi patruzeci şi-n capăt unul ! Ieşiţi în stele şi-n văzduh, — Vă dau amînă pămătuh Şi mături groase şi-nnodate S-aduceţi pe Savinca-n spate ! Din lut şi petri şi din rîu, Din sfîntul trup al lui moş Soare, Din cîte-s vii şi-ascultătoare ! Din flori de mac, din spic de grîu, Din mintă creaţă, pădureaţă, Cu dragosti la Savinca-n braţă, S-o văd pe bobi şi s-o cunosc..." Şi-aşa tot hodorosc şi trosc, Din fălci mereu se-nvîrte crugul, Că-aşa-i, vezi Doamne, meşteşugul! — „Măi, frate Chim ! Eşti norocos — Vorbeşte iară păscălăul, Să nu ne mai audă răul ! Vezi bobul est mai negricios ? Arată drum şi zile bune, Că vezi tu, bobul ăsta spune : 115 120 130 135 140 145 Savinca ta nu ţi-a fugit ! Savinca ta s-a prăpădit, Umblînd pe deal după căpşune. . Dar om eşti tu cu mult noroc ! O poţi afla ca scrisă-n carte, Vezi bine, că-i pe drum departe, — E chiar la craiul Poloboc. Dar ştii tu ce ? Pleacă pe loc ! Tot mergi spre răsărit de vară, Tot mergi, dar nu te mai opri, — Şi cînd d-un deal te vei bufni, Opreşte-te, căci eşti în ţară ! Şi-aici de nu vei isprăvi Nimic, ia un fuior, fă aţă Şi caut-un pom şi — te acaţă !" Achim porneşte. Ars de foc Se duce, duce ; d-apoi unde ? Nu ştie singur, ci-şi răspunde, Că-n ţări la craiul Poloboc. Drum bun, Achime, şi noroc ! S-a dus o săptămînă-ntreagă, — Dar nu ştiu cum a rătăcit, Că nu mergea spre răsărit, Şi astfel, fără să-nţeleagă, Ajunse-ntreg şi fericit La toarta galbină de-aramă : La capul lumii, bag de seamă. Şi ce gîndiţi ? Achim era Cu nenoroc ori desperase ? De unde zmei ! Se bucura, Cît sta din pele mai să iasă ! Pe el de mult îl tortura Dor greu, de-a sta cu sfinţi la masă Şi-acum în orice caz va sta ! Dar cum ? Achim cetise-n carte, Că sfinţii-şi au crăimea lor Şi-apoi pe sfinţi cam binişor Chiar toarta galbină-i desparte De celalalt lumesc popor ! 226 227 150 Şi-acum Achim — trei paşi, oh, bată-1 ! Şi iată-1 sfînt, ca sfinţii, iată-1 ! Dar ăşti trei paşi au fost cam grei : Sufla un vînt, iubiţii mei, Atîta de nebun şi tare, 155 Cît munţi în aer ridica Şi prin văzduh îi legăna. O poznă şi minune mare, Că n-a rămas pom în pămînt, Toţi pomii fluturau în vînt, 160 Gîndeai că au pornit tătarii, Răzmiriţi cu solomonarii ! Iar biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai, —- Dar el scuipeşte-o dată-n barbă, 165 S-aşterne iute la pămînt, Se prinde-apoi d-un fir de iarbă Şi — vîntul doară-i numai vînt ! Cu greu trecu pe-aici Cotorul Şi se plîngea că-1 poartă dorul 170 Prin ţări, cu gînd să fie sfînt ! Că vezi, mă rog ! Pe-aici e locul! Pustiu şi numai pipirig, ■— Şi zău, p-aici aşa-i de frig, Cit creapă-n trei şi-n opt cojocul, 175 Se face bradul tot covrig Şi-ngheaţă flacăra şi focul! Dar el, Achim, avu norocul Să scape teafăr, dezgheţat : Din întîmplare şi-a luat 180 De-acasă cremene şi iască : Şi, ca ţiganul, dragii mei, Scăpa de ger, avînd scîntei ! — Dar sfîntul Dumnezeu ferească Pe tot creştinul cu gînd bun ! 185 De-aici prin tufe de alun S-a dus Achim mereu la vale Şi-ajunse-n urmă pe cordun, La ţara sfinţilor. Pe-o cale D-aramă dalbă de lulea, 190 Achim ca vîntul se ducea, 228 Lăsînd fuior după călcîie ; Şi nasul astupat ţinea, Că el mirosul de tămîie Cu mare greu îl suferea. 195 La sfîntul Soare mai întîie Ajunse Chim ; cu pas domol, Se bagă dînsul în ocol. Sta sfîntul Soare cu zîmbire Pe prispă-afară şi cetea 200 Cu glas înalt dintr-o Psaltire, Dar în cetit cam slovenea, Strîmbînd din nas în mod idilic : Bag-seamă el cu greu cetea Scrisori cu alfabet cirilic. 205 .— „Noroc şi galbeni ! Aferim, Dar cum mai poţi ?" a zis Achim ; Iar Soarele cu grabă pune Deoparte sfînta rugăciune Şi-i zice : —■ „Eh ! jupîn Achim ?! 210 Dar ce păcat ? — Poftim, poftim La umbră dulce, la răcoare !" Şi tot rîdea jupînul Soare. Iar Chim, asemenea rîzînd, S-a pus pe prispă. El îşi strînge 215 Sumanul bine petecit, Apoi cu suflet asuprit Se tînguieşte şi se plînge, Că-n ţări nevasta i-a fugit. — „Ba draci ! îi zice pe loc sfîntul, 220 Îndată ce-auzise tot, Ba draci ! Cu tine-n circă pot Să-ncungiur mîne tot pămîntul ! Dar facem mai întîi prinsori, Auzi ! Te port pe cer şi nori, 225 Cît da-voi pară din potcoavă, Iar tu să-mi spui, dar să fii drac, Să-mi spui vro glumă şi vro snoavă Că snoavele de tot îmi plac ! Primeşti ? De cumva nu te-oi duce, 230 Să n-am noroc de sfînta cruce ! Dar şi tu — ştii ! Tu spui, eu tac." 229 235 240 245 250 255 260 265 270 Achim, plăcîndu-i târguiala, Tuşeşte-o dată, lung şi greu ; Şi prinde-a spune de Pîcala, Cum face nebunii mereu, Şi pune coarne unui mire ; A spus de cînd s-au jeluit Ţiganii la metropolit, Să-şi facă şi ei mănăstire ; A spus cum lingurar Achire Fura prescură de la schit : Aşa spunea de lung şi jelnic, Ca popa Spic din molitfelnic ! A spus Achim cîte minciuni Şi cîte pozne şi minuni, Cit Soarele murea de rîs. — „Hei, cioară neagră ! Ce ţi-am zis Răsun-atunci un glas de-alături, Şi ca din pod porni din dos în modul cel mai furios Război de cleşte şi de mături! Şi rap ! şi zup ! şi zup şi rap ! Şi-n fel şi-n formă preste cap, Cît sta biet Chim făcut suveică : Iar sfîntul Soare — tunde-o neică, Să nu-ţi bat colbul din scurteică ! Ei, hei ! Dar cine bombarda ? Chiar sfînta maică-a lui sfînt Soare ! Zău ! Flacără pe nări lăsa, Şi-avea priviri răzbunătoare Şi-n mîni avea un — hopsasa ! — „Ce ? Nu-ţi mai stîmperi obiceiul Şi nu te-ai săturat de sfat ? Triodul zace pe sub pat Şi-a mucezit acum mineiul, De cînd în ladă l-ai lăsat ! Iar tu, — cătră Cotor, ■— te cară ! Să nu te văd p-aici! Auzi ! De nu vrei să minei cucuruzi, Porneşte ! Haid', speria şi pară... !" 275 280 285 290 295 300 305 310 230 Achim Cotor e om cu minţi ; El dă din cap scrîşnind în dinţi Şi-o cam grăbeşte din picioare. „O, bată-1 pacostele, Soare ! Dar ce-a păţit ! în adevăr, Bătut e bietul ca un măr ! Al dracului." — Şi se tot duce, Făcînd de spaimă cîte-o cruce. „Mă duc la sfînta Luni ! La ea, Să-ntreb de Savincuţa mea !" Cu-acest gînd el se uşurează. Deci merge-ncet la sfînta Luni Şi întră-n casă şi s-aşează Pe-o vatră plină de cărbuni. Bătrîna sta-ntr-un colţ de masă. Şi-avea nişte pantofii mari, Puteai în ei din pod să sari. Avea trei scaune prin casă Şi-un pat făcut pe patru pari. Avea pe masă dinainte Cilindru plin de „Konig-Tinte" 1 Şi-avea condei şi ochelari, Şi tot făcea la mestecuşuri Şi tot pe rînd şi pe răvaş Făcea trăsuri şi sămădaş 2 Din slove şi din număruşuri. — „Cinstită jupîneasă Luni, Vorbeşte-Achim dintre cărbuni, Ian vezi ! Ai oameni buni în casă !" Atunci de scris baba se lasă Şi repede, ca vînt cu nor, Ia-n mîni o cofă de sub masă Şi zvr ! în capul lui Cotor. Povoi întreg şi grindini grele, Cît biet Achim, ud pînă-n piele, Ia uşa-n cap, că nu-i de stat. — „Aşteaptă, gureş blăstămat! De-amar de vremuri tot fac planul, în ce mod aş pute vîrî O zi-ntre zile : cu o îi Mai lung de-acum să fie anul, 231 315 320 325 330 335 340 345 350 încît, pe calculi noi şi buni, Să cadă Paştile-ntr-o luni ! Şi cum ? Dumineca să fie Tot baştină de sărbători, Iar noi, mă rog, şese surori, Să n-avem strop de omenie ? Ba foc şi fum ! Am tot gîndit; Şi mai că reuşeam cu planul, — Dar uite colea ! Mitocanul, M-a scos din gînduri, m-a smintit ! Dar las' pe mine ! Ştiu eu plata, Că am s-apuc în palmi lopata !'• Achim se duce făr' de-a vre ; Lopata nu-1 prea-nveseleşte, Deci, nici n-aşteaptă după ea. „O, bat-o Luni ! Dar ce gîndeşte ! Şi ce plan are ! Cum scria De-al dracului" — Achim se duce, Făcînd de spaimă cîte-o cruce. „Mă duc la sfînta Joi ! La ea, Să-ntreb de Savincuţa mea ! " Se duce dar. Bătrîna sta La foc şi depăna pe gheme ; Cotor de cam cu bună vreme Priveşte-n giur ; el planisa 3 : La caz, cînd Joi i-ar coase gluga, Pe ce cărări să-ntindă fuga ! — „Bun lucru, jupîneasă Joi, Bun lucru !" zice el din tindă, Şi-atuncea poc ! cu fruntea-n grindă Şi — fulger, trăsnete şi ploi ! Şi-ocări şi sfăzi şi nenvoială ! Şi-n fel şi-n formă păruială ! Pe grinzi sihastra şi-a-ntocmit Ulcelele cu borş adică, Dar cînd Achim a pocănit Cu fruntea-n grindă, ele pică Şi borşul — borş, pe jos e borş Şi peştii pe uscat şi storşi ! 355 360 — „Valeu, păgîne ! Om de-osîndă ! Mă laşi săracă şi flămîndă ! Cu zile tu-n pămînt m-astupi, Valeu !" Ia baba un tăciune Şi-aprins întreg pe vînt îl pune Şi-azvîrle-n Chim, ca după lupi; Iar biet Achim pe la portiţă Fugea cum fuge-o veveriţă, Şi nu-şi da rînd, iubiţii mei, în loc de-un pas, făcînd tot trei ! 365 370 375 380 385 Achim Cotor e om cu minţi; El dă din cap scrîşnind în dinţi. „Măi, măi ! — zicea cu indignare — Oricum şi cum e lucru mare, Să n-am eu cinste pe la sfinţi ! Dar, haid' să cerc ; ce-o fi, să fie ! Să văd, afla-voi omenie La sfînta Sîmbătă !" S-a dus, Deşi nu chiar în voie plină. Bătrîna sfînta sta-n grădină Şi se grăbea lucrînd, cu pus De cepe-n strat. — „Cu tot norocul ! Să-ţi fie ceapa cum e focul ! Cinstită Sîmbătă, să fii Tot verde, cum e bărbînocul !"" Bătrîna scutură cojocul Şi zice : — „Da' de unde vii Şi unde mergi ?" A spus Achim Tot lucrul, după cum îl ştim. — „Ţi-aş da eu sfat, cît — nu te teme ! Dar vezi, Achime, că n-am vreme ! De cumva însă vei pofti Un strat de cepe-a răsădi, Atunci —• de-mi răsădeşti trei straturi, Eu ţie-ţi dau treizeci de sfaturi ! Primeşti ?" Primeşte chir Achim, Se pleacă jos, ia snop de cepe Şi-apoi la răsădit începe. — „Aşa, tîlharule ?! Poftim, 232 233 390 395 400 405 410 415 420 425 Aşa ştii tu strica răsadul ?! Umple-mi-s-ar cu tine iadul ! Tu vreai să mă batjocoreşti ? Aşteaptă, căplăuz ce eşti !" Şi sute de mustrări încarcă Sihastra dintr-un suflu — zup ! Achim şedea pe straturi pup, Şi-acum Achim e sub cotarea 4 Şi prins în staul ca un lup ! Cotarca-i mare şi-nvăleşte Pe-Achim întreg, întreguşor ; El strigă, zbiară sub zăvor, Din răsputeri se zvîrcoleşte, Dar baba-1 ţine apăsat: Ea petri pe cotarea urcă, Ba ea chiar însăşi s-a urcat ! ■— „Aşa ! Să-mi vezi cum şede-o curcă ! Aici să-mi stai trei zile-ntregi, Flămînd ! Auzi tu ? Mă-nţelegi ?" E totuşi mult, şi-Achim nu poate Să rabde-acest canon, cam sfînt ! El face vînt şi-aruncă în vînt Cotarea de pe cap şi scoate Cinstitul cap de la pămînt. Şi ce gîndiţi ? A stat de poară ? Ba zmei ! Fugea de sta să moară ! Şi cum, mă rog ! Cu frica-n sîn Şi-apoi şi cu ruşinea-n spate Să nu fugi ? Ba să fugi, fărtate, Să nu stai pînă-n Dobriţin ! Achim Cotor e năcăjit. Atîta mai dorea de-acasă Să poată sta cu sfinţi la masă, Şi-acum Achim e hotărît Să lase-n pace pe toţi sfinţii, Că prea i se rărise dinţii, Dar iarăşi, iarăşi,se-ntorcea : Savinca lui e-n ţări străine Şi nu cunoaşte drum la ea ! 1 € „Oh, vai şi vai, sărac de mine ! 430 Mă duc la sfînta Mercuri ! Duc, Căci nu m-a bate doar butuc — Şi poate să mă-nveţe bine !" A zis şi face. A-nturnat Pe drumul cel cu tămăiţă. 435 Bătrîna sta chiar în portiţă Şi, măcar e călugăriţă, Cetea rîzînd din Leonat. — „Să deie Domnul sănătate ! Mătuşe dragă, nu mă bate, 440 Că viu să cer la tine sfat !" Bătrîna rîde cu căldură, Mişcînd un singur dinte-n gură Şi zice blînd şi linişor : — „Cu drag îţi dau a bună seamă ! 445 Dar spune-ntîie cum te cheamă ?" Achim se pleacă-ncetişor : — „Eu sînt Achim al lui Cotor." Se-ncruntă-atuncea sfînta Mercuri Şi zbiară : ■— „Tu ? Cotor păgîn ?! 450 Te cară, cioară blăstămată ! Mă mir că zmeii te mai ţin Cu zile ! Hei ! Tu niciodată, De cînd pe lume-ai răsărit, în zi de mercuri n-ai postit! • 455 Şi totuşi ai obrăznicie Să vii pe-aici ? Ocară vie Şi drac ce eşti ! Fugi, că te-omor Şi fac să te cunoască satul !" Şi-atuncea zvr ! cu Leonatul 460 în capul Iui Achim Cotor : Aşa de bine-i unge-o falcă, Cît bietul Chim în şepte calcă ! — „Aşteaptă tu, s-apuc un şchiap 5 Să-ţi scot de-dulcele din cap !" 465 Dar Chim e om ; cinsteşte-obrazul Bătrînelor ; Achim e ţap : Aşa uşor trece prilazul ! Ce lucru sarbăd şi pocit! Asa-1 lovise sfînta Mercuri, 235 234 Cît el era acum silit Să-şi lege capul tot dogit Şi preste fălci să puie cercuri ! Voia să-ntoarne-acas-acum, Să lase la năpastea toate ! Să-ntoarne ? Oh, dar nu se poate, Că el avea să-şi facă drum Prin locuri vechi : întîmplămintea Cerea drum chiar pe dinaintea Căsuţei sfintei Luni şi Joi. Şi, dragii mei, ştiţi bine voi Că-n locul unde-ai păţit moară, Cu greu mai mergi de-a doua oară ! Dar ce ? Achim e om cu minţi ; Se duce pe-unde-1 duce dorul ! Va merge-ncet, cu-ncetişorul, Va da de sate fără sfinţi, Şi-şi va găsi de nou odorul ! Va nimeri — într-un noroc Şi-n ţări la craiul'Poloboc ! El face dar o sfînta cruce Şi -un „mulţumesc că mă deparţi" Şi-apoi s-a dus. Dar cum se duce, Nevrînd pe plai străin s-apuce, Soseşte chiar la sfînta Marţi. El dă din umeri, tot e rece Şi strigă plin de jale : — „Dec ! Mă tem pe-aicea chiar a trece ! Dar am să trec ! Că dacă trec Şi-n treacăt sfat nu voi pofti Eu cred că nu m-a părui !" El n-are pricini să se teamă, Că sfînta Marţi tocmai stătea La foc, tivindu-şi o năframă, — Achimul însă cum trecea, Mereu în lăture privea, Şi cînd el ca scăpat se ţine, Năcaz şi poznă ! Sare-un cîne, Şi-i sare tocmai după cap ! „Aşa-i, că nici aici nu scap !" 236 510 Îşi zice-Achim, strigînd pe nume ' Tot, „nea Bălan, Cloţan, Sobol", Şi strigăt tot precum în lume Strigi cîni, dar strigă tot în gol. — Mai dă cu bîta, dă din braţă, 515 Degeaba ! cînele-1 înhaţă ! — „Na, na Colţun !" strigă din prag Bătrîna şi se duce-n grabă La chir Achim şi mi-1 întreabă De sat şi nume. Cu mult drag 520 îi zice ea, după ce ştie Năcazul lui Cotor : — „Vezi, vezi ! Tu trebuia să cercetezi Pe sfînta Vineri mai întîie ! De-a dreptul să fi mers la ea, 525 Că desigur nu te bătea, Dar sfat îţi da cu căpătîie !" Sărman Achim ! Acum se-neacă D-atîtea gînduri. Şi el pleacă, Făcînd un aspru sămădaş : 530 Atît a fost de pătimaş ! Bătut cu mătură şi cleşte ; Cu foc şi schiapuri huiduit, Cu apă-n urmă opărit — închis, cum nu se pomeneşte 535 Pe lume lucru mai olog : închis el sub cotărci, mă rog ! Cu ochii scoşi, pe fălci cu cercuri, Din pricina cinstitei Mercuri ! Of ! Doamne, Doamne, cum vedeţi, 540 E om cuminte şi drept are Acel ce-a zis, că Saul n-are Nici strop de cinste-ntre profeţi ! La sfînta Vineri merge dar. Sihastra chiar îşi soarbe cafa : 545 C-un ochi ea măsura garafa, C-un ochi ceteşte-ntr-un bazar. Ea cînd aude ce păţise Achim pe-aici, murea de rîs, Asa de cu din suflet rise. 237 550 5G0 585 570 575 580 585 Apoi domol şi blînd a zis : — „La Crai-din-Peşteri, dragul meu, Să nu mai mergi, că totdeauna Vrăjeşte gol, precît ştiu eu, îndrugă vorba şi minciuna ! Ascultă tu cuvîntul meu ! Tu caţi pe Sava ? Ea-i răpită De Cîrc Ciolan, care-i nepot Lui Pavel Drug al lui Răchită. Auzi, Achime, eu socot, Că-i treaba mai ca isprăvită ! Te du mereu de-aici în jos, Pe Dunăre ; la stînga lasă Trei fagi, un deal şi-un rîu şi-o casă ; La dreapta treci un pod frumos : De-aici încolo-i drum de-aramă, Prin Ţara-Verde, bagă seamă ! Aici în ţară, cum ţi-am spus, Sînt mulţi tîlhari pe nas cu creste, Cari fură fete şi neveste, ■— Şi Cîrc Ciolan aci ţi-a dus Odorul tău ! Dar nu-i poveste, De-aflat tîlharul uşor este. în ţară este-un sat sărac Şi-n sat, Achime, este-o claie, Şi lîngă claie stog de paie, Şi-n dos de stog holdă de-alac; De-aci, mergînd trei paşi pe coastă, Vezi nouă pari şi-un bolovan, Şi-aici stă chiar lîng-un bostan O casă mică, slabă, proastă, Şi-n casă şede Cîrc Ciolan. Auzi ! Ai ploscă ? Ai, e bine ! Tu mergi la cîrcimă, ia cu tine Cinci litre mari de rostopcin, Şi-apoi te du, te du, creştine, La Cîrc Ciolan. Ca bun creştin, Te fă că tragi la el de gazdă Şi-i dă vinars : întîi mai lin, Dar mai tîrziu bagă-1 în brazdă ! 238 590 Şi tot un şluc 6 şi iar un şluc, Tu-i dă pe urmă plosca-ntreagă, Ruseşti înghiţituri să tragă, Şi-1 fă la capăt turduluc ! Iar după ce va fi butuc, 595 Tu ia-ţi de mînă pe boreasă Şi cară-te cu ea spre casă !" Achim Cotor e-mbucurat. Şi suflet de voinic iar prinde Şi-a babei mîni a sărutat. 000 Bătrîna trei şuştaci i-a dat Şi-un corn de pîne ca merinde. Şi-Achim pe drumuri a plecat. Se duce lîngă-mpărăţie, Ca sfîntul Dumnezeu să-1 ţie : 605 Trei ceasuri merse-ntr-un tîmpău ! Dar era cald, arşiţa mare ; Achim se-ntoarce cătră soare Şi zice : — „Zău, tu frate, zău ! Aşa mă frigi de rău şi tare ? 610 Măi, soare ! Fii mai cu-ndurare ! Căci ştii tu ce-mi făgăduia! : Ai zis că mi-i purta pămîntul, — Dar precum văd, nu ţini cuvîntul ! Ei, bag de seamă, tu minţeai!" 615 Şi soarele — să n-am păcate ! Amar de Chim s-a ruşinat, Acasă iute-a alergat Şi n-a ieşit pe cer, măi frate, Trei ani şi-o zi şi jumătate ! 620 Noroc a fost, că-n acel veac Cinstita lună era plină Şi da lumină, ştii, lumină : încît şi omul cel sărac Vedea mîncări şi carne-n oale, 625 Deşi ştia că toate-s goale ! Atunci Achim Cotor stă-n loc, Adună vreascuri, face foc, Şi mîncă bine, se întinde Şi trage-un somn ca de noroc. 239 630 635 640 645 650 655 660 665 670 In zări, departe, el zăreşte Ca şerpe Dunărea curgînd, Şi preste Dunăre trecînd, Un pod de aur străluceşte, Cît nu-ţi încape nici în gînd : Lucea ca zugrăvit în ramă, Gîndeai că-i acurat aramă ! — „Hei, hei ! vorbeşte Chim Cotor, Cercîndu-şi traistele de-afunde, Hei, hei! Acuma pot ascunde Vrun bulz... voi merge-ncetişor Căci nu văd străji ! Aşa, măi,frate, De pot, fur podul jumătate !" Cu-acest gînd slab, dar foarte şod, Voios Achim în fugă pleacă Şi merge ca un voievod, Ţinînd cărarea cătră pod. Dar — hui ! Achim Cotor se-neacă Şi limba i se face nod. — Pămîntul ferbe loc d-un jugăr, S-aude glas ca de călugăr Şi din pămînt, odată, rap ! Ca fulger, iese un balaur, Cu barbă-ngustă, ca de ţap, Cu şapcă pistriţă pe cap Şi plin de zgură, ca un faur. Avînd cănaci pe umeri puşi, El vine aducînd o oală Şi-un car de vrescurele-n poală. — „Hei, mă ! jupîne Pipăruş ! Aud că eşti om cu prilege : Beai dohot şi mănîncigătege Şi rozi piper pe număruş ! —- Vorbeşte Namila cu hohot, — Aici am vreascuri şi-aici dohot — Voinice ! Să te văd acuşi ! Ian, ian, învîrte niţel crugul Şi-arată-ţi, frate, meşteşugul !" Nu-i vorbă ! Umblă vorba-n sat, Că omul, dacă dă de frică, Se face popă şi-mpărat, 240 680 685 690 695 700 70b '10 Chiar fără voia lui... adică Să beai chiar dohot ! Draci cu chică ! Nu-i nici de rîs ! Achim, săracul, A dat de-atîtea neplăceri, încît el simte-se-n puteri De-a duce-n cîrcă şi pe dracul, Ba chiar să-1 suie-n vîrf de peri, Dar — zmei cu veriguţă-n coadă ! Gătege cum bătăi să roadă ! — „Ce, frate ! Nu vreai să mănînci ? Aibi grij' că la minut voi face Să treci pe pod în patru brînci ! De-ţi place, place ; de nu-ţi place, Te-nvăţ eu vitejii, sărace ! Zău, zău ! Adecă dar tu vrei Să cauţi prin şepte ţări sihastru Pe fata craiului Albastru ? Ţi-ai pus de gînd să mergi la zmei ? Dar ce poţi face tu la ei ? De eşti viteaz, dă-mi mîna ! Adă ! Din pumni, din trîntă ori din spadă ? Că şi eu doar' sînt bătăuş — Aibi grij' că te fac tot grămadă, Degeaba eşti tu Pipăruş ! Te bat, cum baţi mărul cu şchiapuri, Trei luni de zile să beai hapuri !" Şi pune mîna pe mănunchi Balaurul, scoţînd o spadă, Dar Pipăruş e la spovadă, Şi de viteaz era-n genunchi ! — „Proslavnice balaur mare ! Te rog, aibi milă şi-ndurare Şi nu lovi, că faci păcat ! Te rog, cu sufletul curat, Cum rogi pe sfîntul din icoane, Să nu confunzi două persoane ! Eu nu mă duc acum la zmei, Căci n-am nimic să fac cu ei; Şi nici nu caut, umblînd sihastru, Pe fata craiului Albastru, Că n-am văzut de cînd sînt crai ! 241 Cinstită-n veci să-ţi fie faţa Şi-ţi ţină Dumnezeu viaţa, Şi locul prea cinstit ce-1 ai ! 715 Măria ta ! Ascunde-ţi dinţii, Că nu sînt Pipăruş, mă jor ! Mă bată sfîntul Jov, toţi sfinţii Şi toţi vlădicii din sobor ! Io-s biet Achim al lui Cotor 720 Şi iată că mă-nhaţă vina !" Balaurul bufneşte-n rîs Şi zice-apoi aprins ca focul : — „Cum, nu eşti Pipăruş ? Ai zis, Că eşti —, o bată-te norocul ! 725 Eram să-ţi petecesc cojocul ! Eşti Chim Cotor ? De eşti Cotor, Te du cu Dumnezeu şi bine, Că n-am nici un prilegi cu tine !" Se scoală Chim încetişor, 730 Nu cumva graţia-i să-şi strice. Balaurul atunci îi zice : — „Eu pot, vezi bine, rău să-ţi fac în şepte sute de privinţe, Dar vezi tu ! Buna mea voinţă 735 Te lasă-n pace ! Mergi pe plac ! Dar stăi, mă rog ! De cunoştinţă Să-mi dai o pipă de tabac ! O pipă numai, că adică N-am timp să merg pe la trafica" ! 740 Cotor cîştigă-ncuragiări ; El caută-n pungă, zice-n pripă : — „Zău, zău ! Că n-am tabac de pipă. Dar am mai mîndru de ţigări." — Şi atunci iute, pre cît poate, 745 Achim îşi face mîna drob, Şi-un pumn de magyar finom 8 scoate Şi-apoi hîrtii Houblon şi Job. Balaurul îi mulţumeşte. Achim Cotor la drum porneşte. 750 Şi Dunărea pe pod trecînd, Ajunge-chiar în Ţara-Verde. De-aici apoi fălos păşind 242 75o ■ 760 765 770 775 780 785 790 Pe căi de-aramă, el se perde, Pe-un drum făcut de meşter faur : Aşa sclipea, gîndeai că-i aur ! Cu rostopcin în plosca plină, Se duce-n ţara cea străină Şi-ajunge chiar la Cîrc Ciolan. Savinca lui ? Aman, aman ! Savinca-i astăzi gospodină, Se-nvîrte numai pe-un picior Şi nu gîndeşte la Cotor ! Sărac Achim ! Multe păţeşte Cercînd odorul prăpădit : Dar vai, odorul se fereşte De Chim ! Pe loc, cînd a zărit Savinca pe Cotor în casă, Ocheşte lui Ciolan rîzînd Şi — Doamne, lucru fără rînd ! — Ciolan se scoală de la masă Şi zice : — „Servus ! frate-Achim, Poftim la masă-ne, poftim ! Savinca hei : Auzi, mătuşe ? Ian fă-te tu de cătră uşe !" Achim Cotor pricepe sfatul ! El zvîrle plosca la amar, Ia uşa-n cap să fugă, — dar Pe uşi Savinca-a pus lacătul ! Achim e-n păruială iar ! Oh, mare Doamne, fie-ţi milă ! Hambar şi laiţ, sucitor Şi lemne, cute, cleşte, pilă, Şi blide, linguri, podişor —■ Şi cofă, fuse, răschitor Şi fer de pluguri şi cobilă Şi — toate-n capul lui Cotor ! Şi pumni şi palmi şi trîntitură, Prăjini, părechi după părechi, Şi-1 trag de păr şi de urechi Şi-1 bat cu mături preste gură, Şi-n fel şi-n formă mi-1 întind Şi-1 ciuciură şi-1 trag -şi-1 pişcă, 243 li 795 800 805 810 815 Prin păr îi găuresc morişcă, De nas cu cleşte roşi îl prind Şi-1 opăresc şi-1 bat ca napul, Şi-i sparg cu laboşele capul ! Achim mai dă cît dă din mîni : Dar ce-i o vulpe printre cîni ? Sub pat s-ascunde, pe sub masă, Dar Cîrc Ciolan pardon nu-i lasă, Iar ea ? Savinca nu stătea Pe loc, ea lovituri împarte Cu foarfeci, sîtă, ce-i cădea La mînă, haid' ! Zup, zup ! dădea, Vitează cît un Bunăparte, Al dracului ! Cotor era Aproape mort, de el e gata ! Zdrobit şi lat cum e lopata, Şi nu mai poate nici răbda. El sare pe fereastră-n drum Şi haid' la drum ! Fugea ca vîntul, Gîndeai că-i pare strimt pămîntul! Acum era la el acum ! Iar ce gîndea, boieri cinstiţi, Puteţi chiar singuri să gîndiţi ! 820 823 830 Ce-a fost de-aicea mai departe, Nu-i lipsă să mai scriu în carte, Că orişicine poate şti, Că biet Achim nu-şi găsea locul Şi, blâstămînd mereu norocul, Trăia — cum zmei va mai trăi ? El n-a voit de-atunci să ştie De popi şi de căsătorie, Şi nu credea, iubiţii mei, In sfinţi, în drumuri şi femei ! El a trăit tot singur, tare Şi verde, ca un bolovan, Şi n-a murit de mult : îmi pare, Că-n holera de-acum un an Muri în Blaj un biet sărman, Şi tot mă mustră şi azi dorul, Că el a fost Achim Cotorul ! PIPARUS-VITEAZ io 15 20 Pe-acele vremuri vechi şi bune, Cînd n-avea plugul încă plaz, Jupînul Pipăruş-viteaz Făcea minuni, precum se spune, Că singur el era minune. Fireşte, a trăit demult, în vremuri tare-ndepărtate Şi într-un veac de tot necult : Siguri de dînsul n-avem date — Şi chiar d-avem, stau puse-n pult, Ca ştiri puţin adevărate ! Istoricii din acel veac Se dau de la dreptate-n laturi, De Pipăruş nu prea fac sfaturi, Iar cînd din întîmplare fac, Să-i vezi ce spun ! Iau fîn în coarne, Vreau lumea toată s-o răstoarne, Şi spun că bietul Pipăruş A fost egumen pe la schituri Şi-a fost de viţă angleuş, De profesiune cărăuş, Iar faptele-i poveşti şi mituri ! Adecă mit ? Ce oameni buni ! De Pipăruş, orice istoric Va şti să-ndruge la minciuni în mod aşa de categoric, încît cetind, îţi cresc perciuni 245 Şi-ţi vine dor să ieşi în slavă Să paşti, ca vitele, otavă ! 30 Istoricii contimporani Spun rău de Pipăruş-viteazul, Cu glod îi feştelesc obrazul Şi-1 vînd cu patru gologani, II fac apoi de tot năcazul 35 Şi-1 numără printre mocani ! Poftim ! Curat Eumenide ! — Dar altă poznă mă ucide : Mi-au spus părinţii de părinţi Că Herodot şi Tucidide 40 Au fost istorici mai cuminţi — Şi totuşi gura lor se-nchide Şi-ascund dreptatea între dinţi : Vorbesc a dorso şi cu frică, De Pipăruş nu ştiu nimica ! 45 Săracul, bietul Pipăruş, Ascuns de oameni prin pănuşi ! El s-a născut. Faimă pătrunde, Că Pipăruşul s-a născut. Dar pe tapet e vorba : unde ? — 50 Atît e numai cunoscut Că-n vîrstă de cinci ani se-mbie La Crai-Albastru ca păstor De gîşte, dar încetişor Ajuns-a rang de sub-major 55 Şi colonel de-artilerie. La care an ? După Christos ? Aceasta n-o ştiu, nu voi şti-o, Căci doarme buna muză Clio ! O, Doamne, mult ar fi frumos, 60 Să ştim noi cronologic toate, Dar vezi, e rău, că nu se poate ! Mereu îmi fac capul bostan Şi paie-mi ard mereu în crieri, Dar nu găseşti măcar un an 65 Sigur, să-1 presărez prin scrieri! Că n-avem un cronologist, Să facă trei-patru tabele Cu ani şi fapte, ca din ele S-aflăm — curagi de concepist 70 Şi date, cari să nu ne-nşele ! S-aflăm an, lună zi, minut, Secundă,-n care s-au născut Viteji ; s-aflăm chiar tot nimicul, Să ştim curat, cînd a-nceput 75 Să sugă ţîţă, cît a supt-o ? Şi toate ce-a făcut voinicul Să ştim curat şi ex abrupto l Atîta numai ştim noi siguri, Că Pipăruş era cam chior 80 Şi totdeauna-n mărţişor Bolea de tusă şi de friguri; Avea negele pe picior Şi chiar p-un braţ avea negele, Şi-adeseori bolea din ele. 85 Din babă ştim că-a fost născut, Deşi el n-a fost tocmai babă ; Purta mereu cioareci de habă, Şi-un pieptăraş cu flori cusut — Mai spun că-avea o faţă slabă, 90 Dar om era bine făcut, Apoi pe ţări se duce veste, Că el vinars deloc nu bea — Dovadă-avem şi vom avea : Noi n-auzim nici o poveste 35 Şi mit, în care-am fi siliţi Să dăm de glăji cu şliboviţ. Dar cine-i Pipăruş ? Anume Cu greu poţi da curat răspuns, Dar totuşi ne va fi de-ajuns, 100 Spunînd că Pipăruş în lume A fost un suflet greu pătruns 246 247 De taina multelor curagiuri : Wm Un om de pozne şi voiagiuri ! mm El sta s-apuce lumea-n cap, m/L 105 Şi chiar cu timp a apucat-o flp Precum ne povesteşte Cato B Şi Cicero. Precum un ţap, JHB Sărea cu inimă rănită ; mm Pe loc ce dînsul pricepea, |Hb HO Că-i vro princesă iar răpită, mm Şi fuga, bade, după ea ! mm Oh ! multe pozne mai făcea, wSt Cît trece-n miie număruşul ! Mf Dar a murit biet Pipăruşul ! mm. lis Şi, Doamne, măcar s-a luptat |H Cu inima d-amoruri friptă, Wm>- Dar nici un crai nu i-a păstrat mmm. Vrun loc, ad gloriam, în criptă, mmm Deşi toţi craii l-au stimat ! jflHj 120 De parastas şi sărindare, sLmm Nici vorbă pentru Pipăruş ! mm Şi vezi ! Grămadă cum stau puşi |^H| Vitejii toţi prin călindare, j^H Dar el, — fugi, neică, din cărare, ^mm 125 Că nu văd timbru pe posuş 1 ! j^H Dar ce ? Ştim noi că lumea noastă j^H La multe pricini e cam proastă jHH Şi n-are strop de căpătîi, j^H Dar eu mă mir întîi şi-ntîi wmm 130 De Pipăruş ! El, om cu slavă mmm Şi d-un caracter eminent, mmm Cum zmei de n-a făcut ispravă, flB Lăsînd în urmă testament ? j^H Că multe-avea de pus la cale : jHH 135 Avea o traistă cu săgeţi, Un cal arab cu părul creţ mmm Şi pe curea podoabe-n zale, — wmW Dar cui năpastele-a testat mmm Papucii, roşi d-atîtea uliţi ? mmm 140 Şi bunda, cuşma cui le-a dat ? ■! Şi cele treisprezece suliţi, în mîna cui au mai picat ? Da : Pipăruş a ştiut multe Şi-a fost desigur poliglot, 145 boar a umblat pămîntul tot; Trăind la curţi, în cercuri culte, Era savant şi eu socot Că pricepea filosofie Şi logaritmi — cine mai ştie ! 248 CETINA-DALBA De trei ori dă craiul poruncă, dar nime Nu vrea să-1 asculte. Din toata crăime Nu iese nici măcar un singur ficior Să zică : „Stau gata;s-alerg şi să zbor, înaltul meu rege ! Mă jur că stau gata Cărărilor ! Doamne, ştiu bine că-i fata Răpită de Laur ; ştiu bine că-i greu Să lupţi libertatea copilei, dar eu Port patima-n suflet, port inima-n braţă, Port dorul ce-n lume dă singur viaţă ! Ci-mpacă-te, doamne, cu negrele sorţi, Că-n mine tu paloş de-nvingere porţi." Oh, cît e crăimea de-ntinsă şi mare Nu-i om aşa harnic, nu-i suflet în stare Să meargă să lupte cu Laur-bradat, Cu toate că riga de trei ori a dat Poruncă şi carte cu litere d-aur, Că cel ce va-nvinge pe Laur-bălaur, Primeşte trei părţi din crăime ca dar. — „Aduceţi voi fata la tatăl său iar", Cu lacrimi pe gene blînd craiul vorbeşte ; „Căci cel ce-o aduce soţie-o primeşte." Aşa zice craiul şi zice cu-amar, De trei ori el zice, dar zice-n zadar : Slăbia de suflet pe toţi înverigă Şi-n dar[n] numai sună cuvîntul de rigă. Şi veste de fata lui Codru s-a dus Departe prin lume şi veştile-au spus, 250 30 35 40 Că-i riga tot veşted, tot negru, căci nu e Voinic pe pămînturi în stare să-şi puie Puterile-n cumpeni cu Laur-bradat. Şi cît ce prin lume cuvînt a zburat, •— De ceea ce Codru promite să facă, — Voinicii se-nspăimînt, nici unul nu pleacă Să lupte cu Laur, că-i Laur păgîn Şi-n braţe-i viteji d-a pururi rămîn Zdrobiţi : el ucide pe cel ce-i stă-n poară, Cu flăcări din limbă, şi-i groaznic ş-omoară Trei sute de taberi c-un tremur de braţ ! — Şi-n urm-apoi oare de ce să te baţi Cu-atîtea primejdii, cînd poţi sta p-acasă Şi n-ai nici o lipsă de ţări şi mireasă. 45 50 55 60 65 Dar scris era-n ceruri că totuşi va fi Sub soare vrun suflet în stare-a grăbi La Laur ; de Salba veşti bune dau bobii, Că nu-i ea născută să moară ca robii, Nu-i prinsă ea-n farmec cu rău de rămas ! O sută şi-o miie de bravi s-au retras Din luptă, ci-n urmă retrage-s-o miie ! Tot omul e numai un om, ci-n vecie Mai mult cumpăneşte p-al faptelor crug Un om ce cutează, ca mii care fug ! — A fost dar ! A fost, că se duse cuvîntul De Salba departe şi-ajunse-n pămîntul Lui Fulger, crai mare cu mare popor. Şi-avea craiul numai un singur ficior Pe Cetină-Dalbă, frumos precum este Frumos Făt-Frumosul din dalba poveste Cu zîna ce-i soră cu soare din Ost. Şi ce-a fost să fie chiar astfel a fost, Că-ndat' ce ficiorul de Salba-nţelege, Se pune pe gînduri şi-şi face de lege Să-şi măsure braţul cu Laur-bradat : Se simte puternic, se vede chemat Să scoată pe Salba de moarte. Deci spune Lui Fulger tot gîndul ce-1 are. — „Nebune Vorbeşte cu spaimă crai Fulger, chiar tu ? Dar stii tu că cine-i balaur ori nu ?" 251 Aşa-i zice craiul, mereu îi vorbeşte, Mereu însă fiiul tot una păzeşte : — „De ce să stau oare pe gînduri d-un an ! O, tată, ştiu bine că-i Laur duşman Puterilor mele, că-i tare, ştiu bine, Dar nu ştiu cum ard eu şi nu ştiu ce-mi vine, Că simt al meu suflet în flăcări mereu ! M-aş bate cu lumea, m-aş bate mereu Cu mii de balauri, în sute de rînduri! Căci ziua şi noaptea mă tabără gînduri, Mă mustră; n-am pace, degeaba fac cruci, Şi-mi strigă : « Dar du-te, de ce nu te duci !» De ce ? Dar iau martor trei veri şi trei toamne ! Mă duc ! Mă voi duce ! Nu-i bine ? O, Doamne ! Nu-i bine ? Dar face cînd vrea Dumnezeu Chiar sînge din apă, chiar bine din rău ! De ce nu zici. tată, să merg ? Dar zi, tată ! E bine, nu-i bine ? Dar spune-mi odată ! O, spune-mi să ştiu deci de ce să m-apuc ! Dar zici ori nu zice, eu totuşi mă duc !" Tot astfel vorbeşte şi nici n-o mai curmă Şi zice, tot zice, iar Fulger în urmă Cu dragoste multă dă vorbă şi glas : — „Eu n-am zis, copile, că nu vreau să las Cărări pentru tine ; am zis că mi-e frică ! Tu eşti încă tinăr, tu n-ai prins nimica Din greul şi-acuma tu vrei să grăbeşti La Laur ! Ci du-te şi fă ce doreşti, Că-mi place de tine ! Ce faci mie-mi place, Dar numai mi-e teamă, că nu o poţi face !" — Dar Cetină-Dalbă se-ncrede. De-abia 100 Primeşte cuvîntul lui Fulger şi-şi ia Din staule calul şi-i gata să plece. Trei văi şi trei dealuri, trei ţări le petrece Cu fuga ; trei zile se duce ; s-a dus Şi-a patra zi dînsul piciorul a pus 105 Pe-otarele sfintei Dumineci. Cu graba Descalică, bate la uşe, iar baba Răspunde : — „Hei, cine-i ? Femeie-ori bărbat ? De cumva eşti om să doreşti ceva sfat, 70 75 80 85 90 95 Apropie-ţi paşii ; ci dacă eşti fiară, HO Te du şi te-afundă şi-n codru peri iară !" Atuncea voinicul în casă păşi Şi spuse bătrînei tot dorul. Tuşi Sihastra şi zise : — ..De-ar fi să se poată, Ţi-aş da ţie sfaturi din inima toată ! 115 Dar nu pot, copile ! Eu sfat nu mai dau La cei ce nădejde şi dragoste n-au ! Ci du-te, dar du-te la sora mea Vineri, Căci singură dînsa dă sfaturi la tineri Şi singură dînsa dă dragosti ! Eu tot 120 Ce pot a mai face, e numai că pot Să-ţi dau pe cal-zdravăn, ce n-a văzut siaur Şi ştie cărarea spre ţara lui Laur !" Şi-atuncea bătrîna pe praguri ieşind, Lung fîşcăie-n palmă şi-n zbor nechezînd, 125 Apare cal-zdravăn din zarea cea largă. — „încalecă-1! zice sihastra, şi-aleargă La Vineri !" Ficiorul s-aruncă pe şea Şi-n cîteva clipe la Vineri stătea. Descalecă-n grabă şi bate la uşe, 130 Din casă-i vorbeşte vrăjita mătuşe : — „Hei, cine mă strigă ? Femeie-ori bărbat ? De cumva eşti om şi doreşti ceva sfat, Te chem în căsuţă, ci dacă eşti fiară, Te du şi te perde şi-n codru peri iară !" 135 Şi Cetină-Dalbă la Vineri a-ntrat Şi-a spus că-i din viţă de mare-mpărat Şi caută pe Salba şi merge la Laur, Pe cal-zdravăn, calul ce n-a văzut staur ! — „O, Cetină-Dalbă, bătrîna i-a zis, 14° Cu Laur-bălaur nu-i lucru de rîs ! El ţine hotarul şi ţările Ciumii Şi-s ţările-aceste la marginea lumii, Şi-s puse-ntre dealuri de fer şi de plumb ! Prin ţara lui Laur nici măcar porumb 145 Nu poate să treacă ; nu-i arbor, nu-i floare, Nimic nu-i pe-acolo, chiar sfîntului soare Nu-i vine cu dragul să-mpartă lumini Pe-acolo ! Mai bine să stai să te-nehini, 252 253 150 155 160 165 170 175 Tu, Cetină-Dalbă ! Mai bine fă-ţi cruce Şi lasă tot gîndul, căci nu te poţi duce !" Dar Cetină-Dalbă răspunde rîzînd : — „O, scumpă mătuşe ! De-mi stă mie-n Să lupt cu balaur, dă-mi sfaturi mai bine Şi-ndemnuri, căci astea le vreau de la tine ! O, nu face vorbă de spaimă mai mult, Nu, nu, căci atuncea de loc nu te-ascult ! Tu cugeti că tremur ? Că-s frunză de nalbă ?' Lung baba priveşte la Cetină-Dalbă, Cu-ncredere-i zice : — „Eşti suflet voinic, Deci du-te, dar du-te, căci nu e nimic în stare cu spaima pe loc să te ţină. Ai grije dar ! Ţara lui Laur e plină De cîte-primejdii şi numai cu greu Poţi trece prin ţară ! Ci tu, dragul meu, Dă-ţi suflet, fii suflet şi treci bărbăteşte Şi nu căta-n lături ! Potopul ce creşte Să nu-1 bagi în seamă, căci drumul ce-apuci E plin de fantasme, de cîte năluci, Şi toate veni-vor cu spaimă la tine. Vedea-vei, copile, cărările pline De lauri-bălauri, de lei-paralei ; Tu treci fără grije şi lasă-i pe ei Să joace, să strige şi-n veci să nu tacă. De treci fără frică, ei nu pot să-ţi facă Nimic ! Dar ai grije, că-n drumuri vei da De pedeci mai grele ! în cale-ţi vor sta Copile şi zîne şi fete măiestre, A căror frumseţă de-ajuns ţi-ar fi zestre, Vor sta, zic, în drumul de tine călcat Şi semne-ţi vor face să te-aibă bărbat. Te poartă ! Căci ele pot scoate din fire Pe oameni cu rîsuri şi mult-amăgire, Şi cîntă, şi joacă şi-n jocuri s-aprind Şi braţe de farmec cu dragoste-ntind, Şi cheamă şi strigă şi plîng cu mustrare Şi-aşa-s de frumoase, cît nu eşti în stare Să nu-ţi perzi curagiul în mînile lor ! Dar bagă de seamă, căci dînsele-omor 254 gînd Pe cel ce le-ascultă ! Tu treci, dar la ele 190 Să nu-ţi apleci ochii ; de-or vrea să te-nşele, Tu cată-ţi de drumuri şi nu da răspuns ! Iar dacă la Laur tu fi-vei ajuns, Răpeşte pe Salba şi dă frîu s-alerge Fugarul..." îşi curmă cuvîntul şi merge 195 La masă bătrîna şi caută-apoi ea Hambarul şi scoate rîzînd o surcea Şi-o piatră şi-o glaje şi-un picur de apă. —■ „Aceste trei lucruri pe tine te scapă De Laur-bălaur, — bătrîna vorbi 200 Cu dragosti şi grije, — căci el va porni Pe drum după tine, cu gînd să te-ngroape ; Ci cînd tu vede-vei că-i Laur aproape Şi mai că te-ajunge cu-o mînă de paşi : Aruncă-i în cale surceaua ! S-o laşi 205 Cu vorbele-aceste : «De spije, de spije !» Apoi de balaur să nu mai porţi grije ! Şi-aşa în trei rînduri să faci cum îţi spui : Aruncă-ntîi lemnul şi-n căile lui Zi vorbe de vraje, arunc-apoi piatra 210 Şi-arunc-apoi stropul! Tot ziua de-a patra Ţi-o-nseamnă ! Aşa scapi, dar altmintrea nu Şi-aicea bătrîna sihastra tăcu. Ficiorul lui Fulger cu drag mulţumeşte De sfat şi stă gata de drum. Ci-1 opreşte 215 Rîzînd sfînta Vineri : — „Aşteaptă şi taci Şi-ascultă-mă totul ce trebui să faci ! Tu du-te la Rugă, căci Rugă mi-e frate Şi-i plin de credinţă şi plin de dreptate Şi ştie mai multe ca soră-sa .' Eu 220 Te rog dar pe tine să mergi, dragul meu, La Rugă să-ţi spună vreun sfat ! însă du-te Pe căile-aceste de volburi bătute, Mergi, Cetină-Dalbă, ţinînd vorba mea, Mergi pană ce-n drumuri paşi mulţi vei vede L; 225 Şi-o vale, şi-un codru, şi-o pajişte lungă, Poiana-nflorită din dungă la dungă Şi-n dreapta trei dîmburi, şi-n stînga trei nuci, Şi peşteră ! Du-te, dar zic să te duci !" 255 230 235 240 245 250 260 265 Ficiorul lui Fulger se-nchină şi iese Şi pleacă la drumul bătut mai adese De volburi, se duce, se duce perdut Şi-n urmă când dînsul paşi mulţi a văzut, Şi-o vale şi-un codru şi-o pajişte lungă, Poiana-nflorită din dungă la dungă, Şi-n dreapta trei dîmburi şi-n stînga huci trei, Soseşte şi întră la Rugă... — „Tu vrei Să mergi după Salba !? sihastrul vorbeşte. Aibi grije ! Palatul lui Laur sclipeşte Sub aur ; să-1 afli ţi-e lucru uşor, Pe poartă-i de-a pururi mijeşte zăvor Şi nime nu poate zăvorul să frîngă : Ci bagă de seamă că-n laturea stingă Trei uşi stau la casă şi-aceste uşi trei Port cale la Salba. Şi seama să iai, Că-n preabătul triplelor uşi înfloreşte Un păr cu frunzişul de-aramă. Grijeşte, Voinice, şi-ndată ce-ajungi tu la păr Loveşte-1 cu petri, ci dă-ntr-adevăr Să sune, căci pală vede-vei tu fata Grăbind la fereastră şi-atunci să fii gata De drumuri, căci Salba veni-va plîngînd La tine ! De Laur tu nu purta gînd, Căci Laur departe va fi de palaturi..." Şi dînd mulţumită de vorbă şi sfaturi, Voinicul porneşte. Dă pinteni pe loc Şi calul s-aruncă văpaie de foc, Cît parcă din frîne vrea suflet să sugă ; Şi trece ca vîntul prin ţara lui Rugă, Şi-a doua zi calcă pe graniţi. De-aici E calea mai aspră şi rar sînt voinici S-o bată. Dar fiiul lui Fulger nimica Nu vede, n-aude, nu simte vro frică, Deşi-i ies în cale balauri şi zmei Şi taberi răzleţe de lei-paralei, Şi cîte fantasme şi iasme. Grăbeşte Voinicul şi-n laturi defel nu priveşte' ; Iar zmeii şi dracii, cu rece fior, S-azvîrl nebunatec şi-opresc pe ficior 270 ^£.75 280 285 în cale-i ; dau urlet şi joacă şi-ntind ei O miie de braţe cu strigătul „prinde-i !" Şi latră şi cască guri roşii de foc. Lui Cetină-Dalbă nu-i pasă de loc : Curagiul său arde şi-s ochii lui ţintă, De tipuri de noapte el nu se-nspăimîntă Şi pare sălbatec în zbor porumbesc. Şi-i ies lui în cale şi hori învîrtesc Copile şi zîne ; frumoase ca stele, Se joacă pe cîmpuri ca-n zbor rîndunele Şi cîntă şi strigă şi braţele-ntind La Cetină-Dalbă ; mai tare s-aprind, Şi rîd tot într-una cu mult-amăgire, Pe cel ce le vede să-1 scoată din fire, Şi lui ca neveste pe rînd i se-mbiu. Dar nu le ia-n seamă sălbatecul fiu Din ţara lui Fulger ; el nu cată-n laturi, Căci astfel îi spuse sihastrele sfaturi A sfintei. Se duce, se duce şi-n zbor Zăreşte-n departe palat lucitor, Şi lesne-1 cunoaşte că-i zidul de aur, Şi nu-i decît numai palatul lui Laur. Şi-ndată ce-ajunge, cal-zdravăn s-a pus Aproape de poartă, iar domnul s-a dus La părul cu pere de-aramă. Loveşte Cu petri-n frunzişul ce greu zîngăneşte, Crengi multe şi muguri o miie rumpînd. Atunci din chilie, copila-auzind, înlatur-oblonul şi-apare-n obloane : Frumoasă ca cerul, ca Maica-n icoane, Cu părul ce-ajunge mai jos de la brîu, Dar pildă,-ntocmai cînd joacă pe rîu Luceafărul. Salba priveşte din casă La Cetină... Doamne, şi-i zice distrasă : — „Voinice, voinice ! Oricine să fii Şi ori pe ce cale de farmec să vii Din lumea cu oameni, te rog bagă seamă Şi nu lovi-n părul cu frunză de-aramă, Căci baţi la urechea stăpînului meu Şi-aude şi vine..." — „Şi ce griji am eu, 256 257 310 315 320 325 330 335 340 Că bat la urechea stăpînului ! Pace ! De-i place m-audă şi vie de-i place !" Copila se-neacă de spaimă. — „Te du ! Vai, du-te, că astăzi per eu şi peri tu ! O dragul meu, du-te ! Că Laur, — soseşte !" Ci plin de nădejde şi-ncrederi vorbeşte Voinicul : — „O, Salbă, m-alungi şi te temi ? ! Mai bine-ar fi, uite, cu drag să mă chemi în casă, că doară sîntem dintr-o lume ! Şi eu de departe venit-am anume Să lupt cu balaur şi-apoi să te scot Din ţările-aceste, dar tu eşti de tot Prea dată lui Laur! O, scumpă copilă, De cumva de tată, de mamă ţi-e milă, De cumva porţi dorul şi vrei să trăieşti în ţara cu oameni, pe care-i doreşti, Atuncea tu vino ! Dar nu perde vreme, Ci vino ! Grăbeşte să vii ! Nu te teme !" De-abia-1 înţelege copila ce vrea Şi-ndată scoboară din casă ; plîngea Şi scris avea dînsa pe-obraz de zăpadă Nădejdea şi dorul, cum are să-şi vadă Părinţii şi fraţii şi tot ce-i iubit ! — „Eu nu ştiu, eu nu ştiu ce gînd te-a hrănit, Să vii tu, voinice, din ţări după mine ! Străin eşti şi totuşi mă-ncred azi în tine, Că-n ochii tăi luce tot sufletul lor !... Totuna-i cu tine ! Mi-e dulce să mor !" Şi Salba-1 încinge cu braţe de-ncrederi, Aşa cum s-acaţă mici viţe de iederi De-un pom în grădină, şi dulce rîdea. Atuncea ficiorul lui Fulger o ia De mînă; cal-zdravăn nechează şi sprinten Dă glas loviturii grăbitului pinten. — 345 Ficioru-i de flăcări şi calu-i de vînt: Se duce-armăsarul şi-abia de pămînt Şi-atinge potcoava, se duce spre casă. De-abia însă-n urmă palatul rămase. Cînd muget sălbatec pe deal clocoti : E Laur, e Laur ! El cît ce veni 350 355 360 3G5 370 375 380 385 Din desele crînguri simţeşte şi vede Că-i Salba răpită de-un om ; se repede Pe drumuri sălbatec şi lasă din guri Pojaruri şi pară şi-aprinde păduri, Cu negru-i răsuflet ; de temeri îngheaţă Copila lui Codru la Cetină-n braţă ! Crunt vîntură Laur cîmpia din dos, C-o falcă pe ceruri, c-o falcă pe jos, Şi-i aspru şi negru ca noaptea din groape. El vine, tot vine şi-acuma-i aproape De Cetină-Dalbă : voinicul fugind e fulger în cale, ci Laur e gînd, Şi-aleargă-ntr-o clipă, pe zarea cea largă, Un drum ce porumbul trei zile-1 aleargă. Oh, nu-i nici un modru, nu-i drum de scăpat Ficiorul lui Fulger atunci a lăsat Surceaua din mînă şi vorbe vrăjeşte : Deodat-o pădure se-ntinde şi creşte, Mai deasă ca părul pe capul de om — Tot paltin la paltin şi pom lîngă pom, Şi-i naltă cît cerul, cît lumea de lungă, Că bate pămîntul din dungă la dungă Şi-nchide cărarea lui Laur-bradat. Lung Laur mugeşte, cît mai a crepat A cerului haină, el urlă şi zbiară Şi-ncearcă-apoi preste pădure să sară, Dar nu-i cu putinţă. Şi pieptul său gol Dă flăcări albastre; el face ocol Pădurii, dar capăt şi margini de codru Nu vede. Pe gînduri se pune şi modru Găseşte : să roadă pădurea pe loc Şi drumuri să-şi taie. Cu flăcări de foc Străbate şi-aprinde copacii pe rînd Şi-i roade cu dinţii şi, cale rozînd, Se duce-n frunzişuri ca focul în paie. Trei zile tot arde, trei zile tot taie Şi-a patra zi iese, cînd ziua sfinţea. Iar Cetină-Dalbă pe drum se ducea Ca desele neguri ; trei zile tot merge Şi nu-i mai sta gîndul, că trebui s-alerge 258 259 390 395 400 405 410 415 420 425 De frica lui Laur ; el strînge cu dor Pe Salba, rîd ambii şi-n rîsetul lor Se duce cal-zdravăn ca tip de fantomă, Cu spumă-n zăbală, cu frîul pe comă. Ci-n ziua de-a patra, cînd cerul sfinţi, Voinicul în spate căldură simţi Şi zice : — „Vai, Doamne, ce rău mă pătrunde Căldura de soare !" Iar calul răspunde : — „O, Cetină-Dalbă, nu-i soarele, nu-i .' Că-i Laur-bălaur : răsufletul lui Te arde, stăpîne ! Dar fii tu bărbat Şi nu-ţi face temeri !" De-abia şi-a gătat Cuvîntul şi iată că Laur apare Cu groază pe frunte, cu noapte-n spinare. Şi vine, dar vine turbat de nebun. Şi flăcări se-mpart şi pojaruri s-adun Şi geme pămîntul ; greu zarea vuieşte. Că Laur acuma puterea-ndoieşte Şi trece-n văzduhuri ca munte plutind, Dar calul se duce cît nici nu-1 cuprind Cîmpiile-n cale, se duce nălucă, Precum ştie singur că-i chip să se ducă ! Se duce, dar Laur e meşter la drum Şi iată-1 ! O, iată-1 aproape acum De fiiul lui Fulger : s-apasă în şea crăişorul şi-aruncă şi lasă Bucata de cremini şi vorbe-a vrăjit. Atunci din pămînturi o stînc-a ieşit De cremene toată, mai aspră ca ferul, Mai lungă ca lumea, mai lată ca cerul, De n-avea nici capăt, nici nume de spus. Crunt Laur aruncă privirile-n sus Şi-n lături, el cată vrun modru să poată Sări preste stîncă ; apoi mai dă roată Spre marginea petrii, dar tot e-n zadar. Şi geme şi ferbe, să zvîrcole-amar Şi bate pămîntul cu neagra lui coadă Şi-n urmă s-apucă de piatră s-o roadă. El roade, mari sfărîmuri din gura lui cad. Cum sfredelul trece prin lemnul de brad, 260 430 Aşa trece Laur şi macină piatra Trei zile de-a lungul; şi-n ziua de-a patra, Cînd cerul sfinţeşte, din stîncă ieşea. Iar Cetină-Dalbă ca vîntul mergea Pe drumul cu soare, el nu mai gîndeşte 435 La Laur-bălaur ; cu dragosti priveşte La Salba şi-i spune cuvinte de-amor Şi rîde, rîd ambii şi-n rîsetul lor Se duce cal-zdravăn trei zile de-a rîndul, Ca norul, ca dorul, mai iute ca gîndul. 440 Ci-n ziua de-a patra, cînd dealuri se scald în razii de seară, porneşte-un vînt cald Şi bate din preajma lui soare-răsare. •— „Ce vînturi mai suflă !" vorbeşte-n mirare Voinicul şi-adie fugarul. — „Vînt rău ! 445 Şopteşte cal-zdravăn, că-i Laurul tău !" Şi-abia găta vorba, dînd goană cărării, Cînd Laur departe-n albastrele zării Dă clocot şi-aleargă pe drumul umplut De spaimă. Şi-n clipă trei cîmpi a trecut, 450 Trei şesuşi, trei dealuri, cu triplă mînie Şi vine ca norul de grea vijelie. Grăbeşte cal-zdravăn cum n-a mai grăbit De cînd e pe lume ; dar Laur cumplit Grăbeşte de trei ori mai mult şi mai tare, 455 Cît mîncă pămîntul şi-n oarba-alergare Se perde ca vifor, cu tunet urlînd. Iar Cetină-Dalbă de-aproape văzînd Duşmanul, ia picuri de apă din glaje Şi-1 zvîrle şi spune cuvinte de vraje. 460 Atunci din pămînturi un lac răsărea Cît lumea că mărgini avea La marginea lumii. Şi Laur soseşte Pe ţărm, dar acuma el nu mai gîndeşte La-ncungiur, ci sare sălbatec de tot 465 în undele-albastre şi trece cu-not Trei nopţi şi trei zile. Şi iese şi pleacă Pe drum şi' se duce, cît stă să-şi întreacă 261 470 475 Gîndirile minţii ; se duce turbat, Că vede din mînă fugarul scăpat. Mai tare, mai tare s-apropie dînsul; Şi-i Cetină palid, iar Salba cu plînsul Ascunde-a ei faţă sub recile mîni. Şi calul se duce cît n-are-n plumîni Răsuflet, de spaimă el fulgeră-n fugă Şi iată-1, s-opreşte pe graniţi la Rugă. —• „Scăpat-ai, cal-zdravăn, din mîna mea iar ! Vorbeşte-atunci Laur şi-ameninţ-amar, Scăpat-ai acuma, dar ţine-o tu minte, Că Laur e tare ! Cu-un pas mai nainte, 480 C-un singur pas numai de-aş fi plecat eu, Tu nu vedeai ţara lui Ruga ? Dar vreu Să ştii tu că barda-mi ca sigur te ţine : De n-ai perit astăzi, peri-vei tu mîne ! Noroc tu avut-ai c-ai fost cu voinic, 485 Cu Cetină-Dalbă ! Nu-mi pasă nimic De perderea Salbei ! Nu, nu pentru-o Salbă Mi-oi trage eu seama cu Cetină-Dalbă !..." Şi tremură, geme, să clatină Laur, De-albastra-i mînie el geme ca taur ; 490 iar Cetină rîde şi strigă voios : — „Ni-om trage noi seama : Să fii sănătos !" Prin ţara lui Rugă trec repede mirii, Trec iute p-otarul bătrînei ce dă Cuvinte de vraje şi farmec iubirii — 495 Bătrîna vorbeşte, cînd Cetină stă : — „Scăpat-ai, voinice, scăpat de peire ! Ştiut-am eu cum că eşti harnic şi-n fire Să mergi la balaur. Dar drumul e greu Şi-n cîtva de tine temutu-m-am eu 500 Să nu faci cum alţii făceau mai nainte, Căci nu-mi ascultară nici două cuvinte Şi-n urm-apoi Laur pe toţi i-a zdrobit !" Şi-atunci sfînta Vineri p-ascuns a şoptit Lui Cetină ceva, cu-aşa-ncetişorul, 505 Să n-audă Salba, ci numai ficiorul. Şi pleca de-aicea. Trei zile, nopţi trei S-au dus ei ca vîntul şi dusu-s-au ei Ca dorul; ajuns-au în ziua de-a patra Pe-otarul lui Fulger, ajuns-au la vatra 510 Părinţilor. Doamne, ce bine-a părut Lui Fulger, cînd dînsul în curte-a văzut Pe Cetină-Dalbă... Şi-au mers cu grăbire Doi oameni la Codru să-i facă de ştire Că Salba trăieşte, — să-i ducă de veşti, 515 Să iese naintea copilei crăieşti ! Şi-ndată ce-aude mîhnitul părinte, Le iese cu pompă şi-alai înainte ; Şi sfetnici ieşit-au cu mare popor, Cu steagul de nuntă pe umerii lor. 520 o lume de oameni din ţări alergat-a Să vadă pe fiiul lui Fulger, pe fata Lui Codru s-o vadă. Şi hori au întins, Trei sute de mese de-abia mi-au cuprins Pe oaspeţi şi, Doamne, era veselie 525 Cum alta pe lume nu poate să fie ! Ci cînd era jocul mai lung şi mai lat Se face tăcere... pe ceteri a stat Cîntarea, sub arcuri întinsele strune Nu vreau să mai lase glas dulce... Minune ! 530 Pe-un pom mai de-a laturi zburînd s-a oprit O pasăre toată cu trup aurit Şi-aşa de frumoasă, cît sta să te-orbească, Căci n-avea făptura să fie lumească ! Şi pasărea-ncepe să cînte. Oh, nu-i, 535 Nu-i modru de-a spune, degeaba vă spui Ce cîntec măiestru răsuna din ciocul Nezdravenei pasări ; cuprins era locul De farmec şi-uimire, chiar soarele sta, Cuprins de mirare. Precum asculta, 540 Tot omul simţeşte că nu ştiu ce-1 strînge. — Şi plînge crai Codru şi Fulger crai plînge, Iar Salba se-neacă de jale plîngînd. Dar Cetină singur e vesel : rîzînd 262 263 545 550 555 560 565 570 575 580 Spre pasăre dînsul aţîţa săgeata. — „Oh, ce vrei ?" îi strigă cu patimă fata, — „Dar ce vrei ?" repetă toţi sfetnicii-n cor Şi scaldă-n uimire privirile lor. Ficiorul lui Fulger nimic nu răspunde, Ci pune săgeata la ochi. — „Da' de unde ! Nebun eşti, copile ?" strig cei mai bătrîni Din oaspeţi, iar Fulger îi dă preste mîni, De-i cade săgeata. Precît se silea S-azvîrle, nu poate, că-n ciuda perzării li stau împotrivă toţi oaspeţii ţării, Dar mai ales Salba se roagă plîngînd, Să lase, să lase ce-şi puse de gînd, — Şi geme şi plînge şi tremură fata Iar Cetină-Dalbă stă gata, e gata Să cruţe — pe Laur, dar iute-i veni Cuvîntul sihastrei în minte : ţînti, Săgeata se duce de-a dreptul în pieptul Nezdravenei paseri, ea cade d-a dreptul Sub pom şi, o Doamne ! se schimbă pe loc în Laur-bălaur, dă flăcări de foc Şi ţîuie tare şi bate din limbă, Acum bucuria de oaspeţi se schimbă în spaimă şi tremur, căci Laur s-a-ntins Şi şepte hotare sub el a cuprins ! — „îţi pasă, măi Laur, ori nu, pentru-o Salbă ? Căci seama ţi-ai tras-o cu Cetină-Dalbă !" Iar Laur mugeşte cu moartea luptînd : — „Ni-am tras-o, vecine, dar fie-ţi în gînd, Că Laur mai are trei fraţi, da, mai are Şi nime nu scapă de-a lor răzbunare !" Şi geme, se-ntinde, din răni de la brîu Mult sîngeră sînge, se strînge părîu. —- „Mai ai ! îi răspunde voinicul, ştiu bine, Dar am eu răspunsuri cum am pentru tine ! Căci dacă eşti meşter, nu crede că nu-s Alţi meşteri! Vrăjita sihastra mi-a spus Tot chipul de vraje ! Mi-a spus-o bătrîna, în ce mod se poate pe voi să pun mîna !" 585 590 Au fost apoi vremuri cum nu s-au mai dat Şi zile cu soare şi nemaicurmat Tot hori pe tot locul, tot hori în tot satul. Şi-o lume de-a lungul şi-o lume de-a latul Creştea-n veselie şi dalbe cîntări : Venit-au la nuntă o sută de ţări, Căci fost-a o nuntă cum n-are păreche Nici lumea cea nouă, nici lumea cea veche ! 264 ACTUL AL CINCILEA (după Edwin Bormann) Aş ! N-am durmit deloc, am sens O tragedie. Stăi ! Ce-am zis ? „E umbră tot, zic filosofii, Şi tot ce-i umbră e şi vis", — 5 Dar unde dracul mi-s pantofii ? Eroul trebuie de-acum Să moară ! Trebuie, dar cum ? In nori fac să-i apună steaua ; Aici figuri, colori, parfum, — 10 Matildă, nu-mi aduci cafeaua ? Trei morţi ! Ha, bravo, lîngă ei Mai pot să mai omor pe trei ! Acum să schimb o dată peana, E actul ultim, domnii mei, ■— 15 Matildă, adă-mi o Havana. E bine tot, frumos şi nou ! Şi-acum în urmă un tablou, Persoanele mor cu grămada ! Efect la cel mai nalt nivou, •— 20 Matildă, ce-i cu limonada ? Din act în act mai mult avînt, Şi privitorii-n loge sînt Frapaţi, cît nu se poate spune, E o tăcere ca-n mormînt, — 25 Matildă, un vinars de prune ! Toţi plîng şi-aplaudează toţi; O piesă clasică ! Socoti Ce bine-a mai jucat şi trupa. Şi toţi, toţi cheamă pe poet, 30 — „Bărbate, haid', că-i rece supa !" 266 30 Acolo nimeni nu cîntă solo, La toate ţîne duet Apolo •— O, şi-aici lumea cît e de rea ! Acolo-n Osturi, iubita mea, Vino să mergem şi noi acolo ! ROMANŢA 10 Negura nopţii doarme pe mal, Ca răzbunarea unor blăstămuri, Reci sînt de crivăţ negrele vremuri, -Te voi cuprinde ca să nu tremuri, Dragă, şi-al feţii rumăn oval Culcă-1 la peptu-mi, stînd visătoare. Ochii tăi negri îmi vor fi soare, Şi prin săruturi, iubita mea, Te-oi face caldă de-ţi va părea Orişice crivăţ vînt de răcoare. 15 20 Vino cu mine ! Tinăr sînt eu, Tu eşti frumoasă, floare de nalbă ! Noaptea voi face-o să-ţi fie albă, Din stele roşii face-ţi-voi salbă, Brîu îţi voi face din curcubeu — Să te cunoască îngerii soră ! De te vor prinde zîlele-n horă, Cea mai frumoasă zînă vei fi Şi-a lor crăiasă îţi va găti Rochii de purpur din Auroră. 25 Soarele-n Osturi are palat, Cît de idilic stă-n orizonuri ! în tot tabloul el are tonuri, Numai credinţa află-n el tronui i, Numai amorul e-ncoronat. 268 10 BĂTRÎNUL ŞI COPIII Cu părul alb ca de zăpadă, Un biet bătrîn trecea pe stradă. Slăbit de ani, de griji perdut, Sărmanul om, el a căzut în stradă jos. L-a părăsit puterea toată Copiii s-adunară roată Pe lîngă el şi toţi de-a rîndul Rîdeau de el răutăcios, Batjocorindu-I. Dar eu n-am rîs, n-am rîs deloc. Copilul, care-şi bate joc De cei bătrîni, ce minte are ? E vrednic el să crească mare ? E vrednic el de ce-i acu ? Nu-i vrednic, nu ! IARNA 10 Iarna-i un vestit dulgher, Că ea poate, cînd voieşte, Peste rîuri pod să puie Fără lemn şi fără cuie, Fără nici un pic de fier. Şi găteşte aşa deodată Pod întreg dintr-o bucată. Iarna-i meşter iscusit. Că pe deal şi pe cîmpie Ţese-o pînză minunată, Fără iţe, fără spată, Fără fir de tort urzit. Şi din drăgălaşa-i pînză Dă si vîntului să vînză. 15 20 Iarna-i grădinar, cînd vrea : Pune albe flori pe geamuri, Fără frunze şi coloare, Fără dor să aibă soare, Numai cum le ştie ea. Mie-mi plac, că sînt de gheaţă Dar cînd sufli, pier din faţă. 270 271 ZILE DE TOAMNA Ieri vedeam pe luncă flori, Vedeam fluturi zburători Şi vedeam zburînd albine. Ieri era şi cald şi bine. 5 Azi e frig şi bate vînt, Frunzele cad la pămînt; Florile stau supărate, Vestejesc de brumă toate. Ieri era frumos pe-afară, 10 Ca-ntr-o caldă zi de vară. Azi e iarnă pe pămînt, Vreme rea şi bate vînt. SONETE DE LUX CURRICULUM VITAE Puţin ne pasă cine-i, al cui, şi cum îl cheamă. El a trecut liceul cu cea mai slabă notă, Apoi s-a făcut actor. Dar faţa-i idiotă N-a încîntat pe nimeni, cel mult pe cîte-o damă. 5 A-ntrat apoi în oaste şi-a stat, cum bag de seamă, In lazaret trei toamne, pus bine de-o cocotă. Ieşind, a scris novele, dar n-a scris bun o iotă ; Apoi s-a făcut pictor şi-artist la panoramă. Cu timpul un istoric i-a dat să scrie copii, 10 Dar nu ştia sintaxă, scria ca-n timpul mitic — S-a hotărît în urmă să-şi deie ortul popii. S-a spînzurat ! Dar bietul rămase paralitic, Că l-au tăiat din ştreanguri, şi-atunci ştergîndu-şî stropii P-obraz, şi-a dat de petec, fondînd un ziar critic. II VIZITE Vrei tu să fii eroul saloanelor ? Ascultă. Tot ce ştii nou, vorbeşte. Sfîrşind, schiţează harta Laplandei, apoi spune ce regi au fost în Sparta, Ce preţ are făina, pe scurt fă vorbă multă. 272 273 5 A sta deoparte singur tăcînd e o insultă. Mergi dar şi-ndrugă mofturi cu Miţa ori cu Marta ; De pleacă vreo cocoană, dezvoltă-ţi toată arta De critic, clevetind-o că-i slută şi incultă. Zîmbeşte şi aprobă, orice prostii să-ţi toace 10 Stăpînă casei, vesel primeşte-i tot reproşul; Dar cînd începe doamna distrată să se joace Cu micul ei ceasornic, e semn că-ţi dă paşoşul. Atunci „bonjour" încolo, „bonjour madam" încoace Şi zi: „la revedere — cînd va-nvia strămoşul !" III CRESCIT EUNDO1 Ce-i drept, e drept, poete ! Şi-ţi spun : eşti de talent ! Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare Şi toţi avem defecte) •— în fond, mi se cam pare. Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent. 5 Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sînt competent Să judec tot ; fireşte, greşeli de conjugare Pentr-un talent ca tine sînt oricum lucru mare — Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment. Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece 10 Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul — ah, a fost In drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece ! încolo versuri bune, cam rari şi fără rost — Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece ! Ce dracul ! Furi într-una şi furi aşa de prost ! IV DOC. X Trei zile-a stat în peşte vestitul profet Iona, Şi-a fost el pentru asta savant ihtiolog ? Iar X e matematic şi mare pedagog Fiindc-a stat şi dînsul trei zile prin Sorbona ? 5 Cînd era mic, de dînsul prinsese groază bona : Spunea prostii mai zdravăn decît un filolog — Iar azi cu tot refrenul : „aşa-i, cum zic, mă rog", Nu ştie domnul doctor ce-i tropicul şi zona. De-a scris numai trei rînduri, sub nume el şi-a pus 10 Şi diploma, subscrisă altcum de vrun Gambrinus. Iar de-ai vorbit cu dînsul, sînt sigur că ţi-a spus De zece ori, că-i doctor în cosinus şi sinus. Şi te-ai convins ! Prostia e uneori un plus Al minţei, însă mintea lui X e proastă-n minus. V POLEMICA LITERARA Susţii că Iuliu Cezar mînca des murătură ? Stupidule ! Citeşte în pravila Moldovii. Ce ? „Slav" e rădăcina ceaslovului şi-a slovii ? Şi morcovii-s dactilici ? Curat caricatură. 5 Tu zici că fur citate ? Dar toţi măgarii fură ! Şi nici nu-i furt : în dogme oprescu-1 blagoslovii ? De mai repeţi citatul grecesc : Quod licet bovi" 1, La proxima-ntîlnire îţi vîr umbrela-n gură. Eşti idiot ! De vorbă nu stau c-un de-alde tine, 10 Dar dacă nu-ţi ţii gura, să ştii că-s hotărît Să-ţi scriu d-acum răspunsuri lipsite de ruşine. Şi de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecît Cu altele, că-n urmă de ştii să-njuri, te ţine Că şi eu ştiu ! Şi-aibi grije că-ţi sar odată-n gît ? 274 275 [AŢI VÂZUT-O ? EU MA MIR] O ISTORIE VECHE Aţi văzut-o ? Eu mă mir Cum n-o au şi sfinţii dragă Cum se-nchină şi se roagă Sărutînd pe sfinţi în şir. 5 Eu nu cer a ei privire, Soare scoborît de sus ; N-ar ave nimic de spus Popii la mărturisire. înger e fiinţa ei — 10 în biserică, vezi-bine, Cînd e pe genunchi la mine, Numai eu ştiu dracul ce-i ! 276 10 15 Cu flori de crîng Te-mpodobeşti, de tine beată ; Dar n-ai simţit tu niciodată, Că florile din plete plîng ? Sărmană fată ! Trecînd pe lunci Tu rupi o floare-mbobocită, Şi-o floare ce-i ? Nu eşti oprită S-o rupi, cînd vrei, şi s-o arunci Apoi strivită. Şi tu socoti Că toată vorba e jurată, Că tot ce spui e spus odată — Iubitul tău e cum sînt toţi, Şi ce-i o fată ? 20 Tu vrei să placi Acelui ce, cuprins, te-aprinde Cînd tu aprinsă-1 vei cuprinde, Tu vreai un pat de flori să-i faci ? Si el te vinde ! 25 Şi va peri Din veselii tăi ochi splendoarea, Te vei topi, tu-nfloritoarea, Şi aruncată-n drum vei fi Şi tu, ca floarea. 277 30 Şi poate crezi, Că floare iarăşi te poţi face, Că plînsetul cu vremea tace ? Dar caută-n peptul tău, să vezi E-ntr-însul pace ? INIMA MAMEI (după o legendă franceză) Era băiat frumos la chip şi blind, El a venit acasă azi oftînd ; Şi mamă-sa, văzîndu-1 supărat, L-a strîns la piept, pe ochi 1-a sărutat 5 Şi-a zis, privind cu drag în ochii lui : — „Tu ai ceva pe suflet şi nu-mi spui ! Parcă te temi că-ţi mustru gîndul tău. De ce nu-mi spui ? Nu vezi cît eşti de rău !" Şi ea plîngea, cum plînge fiul mic, 10 Şi-a plîns şi el, şi n-a răspuns nimic. Să-i spuie mamii ! Da, cînd a plecat p De la iubita lui, el revoltat *. Venea nebun şi dus d-un singur gînd S-ajungă lîngă mă-sa mai curînd, 15 Să-i spuie tot ! Dar cînd a fost în prag, Cînd mă-sa a privit la el cu drag, A stat pierdut în loc — o, laşul ce-i ! Azi îl ardea privirea cald-a ei, Şi braţele-i, care-1 strîngeau cu dor, 20 Azi îl dureau cu-mbrăţişarea lor, Şi toată vorba mamei îl durea — Şi silnic el s-a smuls de lîngă ea. El a fugit de mă-sa. Abătut, O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut 25 Şi la iubita lui el să gîndea, Şi la cuvintele ce le-a zis ea : ,,Eu voi iubi pe unul dintre toţi; Din pieptul mamei tale, dacă poţi 279 Să-mi dai tu inima — al meu vei fi ! 30 Voiesc un talisman ! De voi iubi, Să fiu iubită ! Vreau să ştiu cum eşti, Eu cer un singur semn, că mă iubeşti !'j Şi el s-a îngrozit d-acest cuvînt ! Ea-şi bate joc de ce-avea el mai sfînt, 35 Şi, ca d-un demon, el s-a rupt de ea, Dar o iubea nebun, el o iubea Mai mult acum — fără-nţeles Vorbea cu sine, şi' gemea mai des ; Şi se-ngrozea de gîndul că-ntr-o zi 40 Această fată-1 poate birui. Să-şi piardă mama-n chip atît de laş, De două ori să fie ucigaş ! Şi-a doua zi s-a dus şi-a întrebat Pe draga lui, dar ea şi-acum i-a dat 45 Răspunsul vechi. Şi el gemea plîngînd Şi nu putea să fugă d-acest gînd — Şi nouă nopţi cu gîndul s-a zbătut Şi-n urmă a dus iubitei ce-a cerut. El n-a putut să plîngă şi-ar fi plîns, 50 In mînă tremurat ţinea, dar strîns Odorul drag, o inimă — şi-a cui ? Aceasta este răsplătirea lui! Ea 1-a iubit, ca ochii ei, şi blînd Plîngea şi ea, cînd îl vedea plîngînd, 55 Şi şi-ar fi dat şi capul pentru el : Şi-acum o răsplăteşte-aşa mişel ! El nu mai are mamă ! El a pus Iubirea unei fete mai presus D-a mamei lui — ce mult a dat €0 Şi-n schimb el nu ştia ce-a cumpărat ! Fiori simţea cum îl îneacă reci ; îi răsunau blăstemele de veci A mamei, numai şoapte fără glas, El o simţea venind cu pas de pas €5 Pe urma lui, el o vedea plîngînd Cu degetul spre dînsul arătînd ■— 280 Şi-atunci, d-atîtea gînduri abătut, împleticindu-se, el a căzut în drum, ţinîndu-şi talismanul strîns 70 La piept. Şi-un glas amestecat cu plîns A răsărit atunci înduioşat Şi plin d-o milă dulce 1-a-ntrebat : — „Tu te-ai lovit, iubitul meu ? Să-mi spui ! Era inima moart-a mamei lui. PRIMĂVARA CORNUL Baladă germană Cu peptul gol, în haină albă îmbrăcată, Prin parc cea mai frumoasă fată Venea zîmbind, cu pas domol, 5 De vîntul zilei sărutată. în braţul drept Avea flori albe, dragi odoare, Şi flori avea la-ncingătoare Şi-n mînă flori, şi flori la piept 10 Şi însăşi ea era o floare. Şi s-a oprit La trandafiri, şi mîna-i dragă S-a-ntins la flori, ca să aleagă. S-o vezi aşa, ş-un chip iubit 3a Te va-nsoţi viaţa-ntreagă. Şi cînd a rupt Pe cel mai drag, a ei privire Zîmbea mai plină de iubire, Şi vechiul gînd i s-a-ntrerupt — 20 Nu ştii nimic tu, trandafire ? Cum geme-ntreg Tirolul de vuiet de bătăi ! O singură colibă stă pacinică în văi. Şi-ntr-însa plînge-o mamă. Ce bine şi-a pierdut ? Ea plînge că bărbatul în luptă i-a căzut. 5 Şi cei doi fii ai mamei căzură la hotar ; Cel mic îi mai trăieşte şi chinul ei amar. Un fiu de-ţi mai rămase, la pieptul tău să-1 strîngi, Tu eşti încă bogată, tu mamă, de ce plîngi ? Şi-auzi ! Ce sunet trece puternic, plin de foc ? 10 De ce-a tresărit mama, stînd galbenă pe loc ? — „Auzi, măicuţă dragă, ce glas a răsunat !" — „E nuntă, dragul mamei, sînt clopotele-n sat!" — „Măicuţo, nu e cîntec de nuntă ce-aud eu !" — „Vor fi ducînd la groapă p-un mort, iubitul meu !" 15 — „E corn, iubită mamă, nu-i cîntec de mormîiit, Cunosc eu acest sunet şi ştiu şi acest cînt ! Prin văi şi munţi cu vuiet întîi cînd a sunat, Ne-a strîns în braţe tata şi grabnic a plecat. Şi-apoi d-a doua dată cînd a trecut sunînd, 20 Doi fraţi ai mei plecară, că ei erau la rînd. 282 283 Şi-acum el sună iarăşi, să plec armat şi eu, Cei morţi şi-au făcut rîndul şi-acum e rîndul meu ! E rîndul meu, măicuţo, dă-mi armele din cui, Tirolul să mi-1 apăr, să-i apăr munţii lui, Acolo unde-n luptă vitejii cad mereu — Rămîi cu bine, mamă, rămîi cu Dumnezeu !" El grabnic află arme şi-n noapte s-a pierdut, Şi mă-sa plînge dusă şi cornul a tăcut. ( LEGENDA TRANDAFIRILOR O mamă tînără-ncr-un sat Al Indiei, trăia iubită De soţul ei şi fericită De multe cîte i s-au dat. 5 Statornică-i trecea viaţa, Cum trece-n farmec dimineaţa P-un cîmp frumos şi plin de flori. Şi i-au dat zeii-ndurători Un copilaş, ca el să fie 10 Cea mai înaltă bucurie In traiul ei de rău scutit. Dar într-o zi s-a-mbolnăvit Cel desmierdat din mînă-n mînă, Şi s-a zbătut o săptămînă !5 Şi-a opta zi el a murit. Din lut era ; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor ! Şi mama-şi blăstăma trecutul Şi se-ngrozea de viitor : 20 Vedea întreaga ei viaţă Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-şi ducea Durerea timpului de faţă. Şi cu copilul mort la piept, 25 Aleargă nebunită mama Şi la picioarele lui Brama în templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele măreţe A zeului cu patru feţe 30 Şi-n hohot tînguios de plîns, Obrazul şi—1 lipeşte strîns De piatra cea din veac cioplită. — „Tu, patimă nebiruită A dragostei, ce-o ai de noi, 35 Părinte ! de ne dai un bine De ce-1 ceri iarăşi înapoi ? O, lasă-mi viu copilul, Doamne ! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primăveri 40 în noaptea pustiitei toamne ?" Şi-atunci prin templul luminat Un sunet vîjîind scoboară, Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară Şi-n piatră Brama s-a mişcat: 45 — „Femeie ! Eu sînt mila milei, în stînga am lumina zilei Şi vorbele, în dreapta port Lumina gîndului şi fapta — îmi voi deschide dară dreapta 50 Ca să-ţi înviu copilul mort ! Tu mergi şi cată pe pămînt O casă-n care niciodată N-au fost dureri şi nici nu sînt, Şi-acolo pune jurămînt 55 Că ai să plîngi viaţa toată ; Că de lumină vei fugi, Fiind d-a pururi supărată, Că n-ai să rîzi cît vei trăi ■—■ Cel mort atunci va fi în viaţă !" 60 Şi cu nădejdea scrisă-n faţă Ea pleacă, şi din sat în sat Prin toate casele-a-ntrebat. Şi a găsit în casa ceea Că p-un fiu mort plîngea femeia, 65 Şi-ntr-altă casă plini de dor Copiii plîng pe mama lor, Şi un bărbat în casa asta Plîngea că i-a murit nevasta. Şi nici o casă n-a găsit 70 Fără dureri, un loc scutit. Şi s-a întors la templu mama, — „Nu-i nici o casă-n lume, Brama, Scutită de dureri şi-amar. Părinte-al vieţii, e-n zadar, 75 D-aş alerga prin lumea toată — O, lasă-mi viu copilul, tată !" Şi ca un tunet depărtat, Prin templul sfînt s-a ridicat Un vuiet aspru de furtună 80 Şi-un glas puternic : — „Eşti nebună ! Vreai întuneric ? Dar să-mi spui, Poţi face-ntunecime plină, în locul unde nu-i lumină ? Şi întuneric unde nu-i 85 Tu faci lumină ? Zile triste Fără plăceri tu cum le crezi ? Şi de există alb, nu vezi Că negru-1 face să existe ? Aceasta tu nu o-nţelegi, 90 Vrei pentru tine alte legi ? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimbă zeii ce-au făcut — Ce-a fost în veci ce au trecut, în veci va fi de-acu nainte. 95 Şi cei vii de vor înceta Să rîdă, blestemîndu-şi soartea, Cei morţi din groapă s-or scula Şi-or rîde ei ! Nimic nu-i moartea. 286 287 Viaţa-i tot ! Auzi cuvîntul : 100 Nebunii n-au nimic d-ajuns !" Şi biata mamă n-a răspuns — Plîngînd a-nmovilit pămîntul Pe fiul ei, 1-a dat lui Iama. Şi-a plîns o zi întreagă mama, Mormîntu-n braţe ea 1-a strîns, Şi-o noapte-ntreagă a tot plîns. Şi-a tresărit în zorii zilei Şi-o clipă s-a pierdut în vis : O mîngîiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei ! Din lacrimile plînse-n zori A răsărit o albă floare, Şi peste noapte-a ei plînsoare S-a prefăcut în roşii flori. Erau frumseţile luminii — Dar aveau spini, şi-atîta ce-i ? Ea, biata, nu mai vede spinii Şi-adună flori, şi mîna ei îi sîngera, dar nu o doare, Că pentru-un spin avea o floare. — 105 110 115 120 125 130 135 Aşa e scris în cartea sfînta. A legii legilor. D-atunci. Răsar aceste flori pe lunci. Flăcăii-n poezii le cîntă Şi le slăvesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Şi fetele le pun în plete. Şi-n templul zeilor doi miri împodobesc cu flori vestmîntul, Şi mame triste pe mormîntul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-şi ascunde faţa De teamă că de ghimpi sînt plini ? Şi dacă viaţa are spini, De ce te plîngi că-i rea viaţa ? 10 15 20 25 ZIUA-NVIERH E soare-n cer şi cîntec de clopote e-n sat. Biserica e plină de cei cari au plecat Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune. Sînt Pastele ! Văzduhul e parc-o rugăciune, Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe cîmpii, Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocîrlii : El, El dă zilii farmec şi farmec dimineţii, El morţii dă răpaos, dă dragoste vieţii ! Dar colo într-o casă la margine de sat Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat, Nici loc măcar de-astîmpăr în ceasul învierii. Cu faţa pustiită de viforul durerii Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat In leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat De-o dungă răbdătoare, cu mîinile sub dînsul. Ea. vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plînsul In zilele fetiei, şi-un gînd o-nsenina De cînd e măritată : că Domnul îi va da O fată. drăgălaşă, cu ochii de cicoare Ca tată-său, şi blîndă şi vecinie zâmbitoare Ca mă-sa ! Puişorul ! Oh, bine ce va fi ! Şi va zîmbi copila cînd mă-sa va zîmbi, Şi una o să-ndemne la rîs pe ceealaltă. O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă, Şi-i creşte fata. creşte, bujor şi ghiocel, Şi uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel Şi bîlbîie şi cade, dar rîde şi se scoală. Ce veseîă-i cînd vine să-şi puie capu-n poală 289 30 35 40 45 50 55 CO 65 La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei. Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i ? Cit masa e de naltă, şi ajunge la zăvor Şi singură-şi deschide, cînd iese-n foişor. O vede-n gînd şi rîde şi tremură nevasta — O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta ! Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plîngă, Să-i frîngă rostul vieţii şi sufletul să-i frîngă Prin zbuciumul durerii ; — de două săptămîni Copila mamii n-are răsuflet în plămîni De multă izbitură şi nopţi făr-alinare. Degeaba-i mai descîntă, că leac într-asta n-are, Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut. Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă ! Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă în braţe cu odorul, sub sfîntul pătrahil Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil ! E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie. E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie Din casă la-nviere, — şi s-ar fi dus şi ea, Dar azi se liniştise copila şi durmea. Cum stă aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă, O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă. Pe-ncet ea-nchide oohii : e cald şi e frumos Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros, Şi ea de nedurmire e galbenă şi frîntă, Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cîntă... Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai Copila mamii, albă ca îngerii din rai Şi capul mic şi vesel pe spate şi-1 aruncă ! E linişte pe dealuri şi cîntece pe luncă Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat, Se joacă-n scînteiarea văzduhului curat Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse. Copila mamii-n zarea cîmpiilor întinse Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea. Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă : O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă ! Dar uite-acum ! Din vale vin popi, cădelniţînd, 70 Şi-n capetele goale creştinii vin cîntînd : Sînt toţi bătrîni ca vremea, iar preoţii nainte Sînt mai bătrîni şi cîntă, dar slabele cuvinte Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor Prin bărbi tremurătoare ; iar cîntecele lor 75 Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate Ca plîngerile toamnei prin frunzele uscate. Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas Dar cînd zăreşte mortul rămîne fără glas, Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape, 80 Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o-ngroape... Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte Copila, o ridică din leagăn, o priveşte în ochi : ei sînt de sticlă şi morţi ca de pămînt, O ţine sus, dar capul copilei cade frînt, 85 O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă, Cum ţii de piept pe unul şi-1 scuturi să-ţi răspundă, Şi-o strînge furtunatic — un urlet a gemut, Era durerea mamii, căci ei i s-a părut C-aude roata morii şi roata stă deodată. 90 Să uită lung în giuru-i, să-ntoarce-nspăimîntată, Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns D-un fulger : parcă vede în cas-aici ascuns Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume. 05 — „Să nu ne laşi, măicuţo !" îi zice de la piept Copila ei cea moartă, — „Nu, nu ! răspunde biata, Te apără măicuţa, pe tine şi pe tata !'• Şi strînge-apoi copila la sufletul ei plîns, Că moartă să nu fie, murea de-atîta strîns, '00 Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate — Cu ochi aşa năprasnici, cu mînile-ncleştate, Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum Ce n-au văzut în viaţă : văd groaza şi păcatul. 105 Dar ea aleargă-ntr-una să-şi apere bărbatul, 290 291 Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi Duşmanul înainte, ea nu-1 va mai găsi. Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire, Smerit plecînd genunchii şi limpedea privire, HO Iar clopotele cîntă ; — dodată ei tresar : Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par, Năvalnică s-azvîrle să-şi facă drum cu sila Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila Din tinda-ndesuită de-o lume de femei. us S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei, Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate. Cu ochi aşa năprasnici, cu mînile-ncleştate Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun, Desculţă, nedurmită, şi hainele ei spun 12° Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare, Pedeapsă peste dînşii, în ziua asta mare. Ea însăşi buimăcită în giurul ei privea, Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea Cărările ; — în faţa bărbatului, pierdută 125 Privea într-altă parte, el mut şi dînsa mută. Iar cînd el zise-n urmă : — „E moartă ?" Ca din drum Un om grăbit, ea silnic răspunse : — „D-apoi cum ?•' Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mînă ; Ardea de-ntunecată privirea ei păgînă 130 Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros. Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos, El azi omoară moartea cu vecinica viaţă, E sfînt şi e puternic, şi stă aici de faţă Cu mine şi cu tine, că toţi sîntem ai lui : 135 Iar dacă plîngi, el tace ; sub pază-i de te pui, El tace ; şi durerea cînd urlă şi te face Să rupi pămînt cu dinţii de mult amar, el tace ! Şi ea, lăsînd copila din mîni, a ridicat Cu vuiet pumnii-n aer : — „Da, cît nu l-am rugat ! 140 Lui cîntec şi tămîie, lui rugile şi plînsul, Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dînsul ! Că zece bani de are un biet de pe cărări în loc să-şi ieie pîne, îi dă pe luminări, Pe fumuri de tămîie ; — el toate ni le cere H5 Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere." Muriseră creştinii în giur de-acest cuvînt, Iar preotul din mînă scăpă paharul sfînt, Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul : Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul. 150 — „Dar cine-1 pune oare să fie Dumnezeu ? Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu : De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă ? Lăsaţi-mă ! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă !" Cu vuiet ea s-azvîrle, dar zece mîni o ţin. 155 Ea plînge, tot altarul de hohot este plin, Ea ţipă şi scrîşneşte şi bate din picioare, Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare. Aşa-necată urlă, la Christ cătînd mereu ; — „Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu : 160 De-al lui îl doare numai —" şi iarăşi e curmată De mînile-ngrozite, de multe mîni deodată, Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi ne-ngrămădesc, Iar Christ rămîne singur, căci toţi acum privesc, La zbuciumul durerii : de mulţi încercuită, 165 Mîniile slăbiei o fac mai zvîrcolită, Şi-o clipă, mîntuindu-şi vorbirea, de sub mîni Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgîni Şi geme ca jungheată : — „De-al altora nu-1 doare ! Pe-al lui să şi-1 învie, pe-al meu să mi-1 omoare !" 170 Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat Să ţipe-n zvîrcolire, lovind pe cei ce-o poartă. Bărbatul ei în urmă, avînd copila moartă La piept, e dus cu gîndul şi vine-ncet şi trist. — '.175 E soare-n cer, puternic şi mîndru, ca un Christ, E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfînta Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cîntă. E ziua veseliei, cu glas de ciocîrlii, Cu zîmbete şi jocuri şi rîsuri de copii, U.80 Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare, Si nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare ! 292 293 IN OPRESSORES 30 Prigoniţi de soarte noi ? Slabi şi de virtute goi ? Laşi copii din taţi eroi ? E minţit cuvîntul ! Azi ne prigonesc acei Cari ne cred bărbaţi mişei, Că privim tăcînd la ei Cum ne-nchid mormîntul. Fericit va li cine va lua copiii lor din faşă şi va zdrobi capul lor de pietrele drumului... Psalm 123 Tu te plîngi că milă nu-i ? Mai aştepţi tu mila lui ? Haina el ţi-o ia din cui, Pînea de pe masă. Casa ta, şi ei stăpîni ! Prindeţi ce vă cade-n mîni, Şi-i loviţi la mir, români, Că-i la voi acasă. 35 40 Staţi cu mîna-n sin, flăcăi N-auziţi plîngînd prin văi Ceru-i roşu de văpăi Şi se umflă vadul : Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor Dacă şi El e de-ai lor, Nu-1 mai vrem ocrotitor : Ne-nfrăţim cu iadul. Numai temniţi ne-au zidit, 10 Numai lanţuri au gătit, Numai cuie-au făurit. Cruci de schingiuire : Dar, pe moşi şi pe nepoţi Şi pe iad, pe dracii toţi. 15 Nu mai vrem să fim iloţi, Nu vrem umilire ! Noi ne-am plîns şi-am plîns de-ajuns: Ne-au bătut, şi ne-am ascuns ; Ne-au scuipat, şi n-arn răspuns — Am crezut în soarte. Noi murim de mii de ori : Şi e laş aşa să mori ! Sus, români ! Sîntem datori Numai cu o moarte. 294 1. 15 20 UN VOINIC ŞI UN CUMINTE Turci, tătari, război şi ciumă Bîntuie în ţara toată — E o vreme blestemată ! Trece un voinic călare înnoptat pe drumul mare. Arşi de sete, morţi de spaimă, Zboară cal şi luptător. Puţurile-s otrăvite Sate, ţarini pustiite Pier în urma lor. Munţii se scufundă-n zare, Drumul nu se mai zăreşte ; Calul pas cu pas slăbeşte, Pas cu pas se poticneşte Şi tresare ; Şi singurătatea creşte Tot mai înspăimîntătoare... Stins, în liniştea de moarte, Se aude-n glas departe... Vine cineva pe drum ?... Un vrăjmaş ?... I s-a părut ?... Stă ş-ascultă... De acum E pierdut ! 10 30 35 40 45 Peste rîpe şi ponoare Cal cu călăreţ dispare... O prăpastie adîncă îi înghite ! Dar în urma lor, pe cale, Glasul tot răsună încă, Se apropie-ncet, vine... Se aude-acuma bine : „Aolică, ce păcate ! Turci au dat, tătari au dat, S-au închis crîşmele-n sat, S-au închis crîşmele toate, Şi eu tot m-am îmbătat! Nici de turc, nici de tătar, în viaţă n-am habar !..." E un biet creştin cuminte : A băut, A petrecut, Şi tot cîntă înainte : „Aolică, ce păcat ! Turci au dat..." Şi se pierde-n depărtări încurcînd două cărări. 25 Aiurit întoarce calul, Sar schintei de sub copite. DINTRE-ALTE LUMI 25 Voi asculta de-al meu tovarăş Ca-n veci să scap de nenoroc Ori poate-n veci aşa vrea soarta Să repetăm acelaşi joc ? Cînd am plecat dintr-altă lume Venind cătră pămînt din cer, Un spirit mi s-a prins tovarăş Zburînd cu mine prin eter. Precum o rîndunea-n văzduhuri, Văzînd pe-o altă rîndunea, S-apropie grăbit şi zboară Prin zări alăturea cu ea. Aşa zbura cu mine-alături, Şi-mi tot vorbea cu ochii plini De lacrimi, cum vorbeşte-un tată Cînd pleacă fiul prin străini. Eu însă beat de fericirea Venirii mele pe pămînt, Nici n-auzeam ce spune dînsul ; Şi-acum nemîngîiat ce sînt ! El mi-o fi spus vro taină mare ! Şi parc-o ştiu şi c-o răspic ; Dar cînd e s-o rostesc în vorbe Simt bine că nu ştiu nimic ! O, după mii de ani, cînd iarăşi Din cer, ca spirit, voi veni, Voi fi cuminte, căci viaţa Atît de dragă nu mi-o fi. 298 SONET (cu contraziceri şi cu tendinţe) CÎNTEC 10 Să zice şi s-a zis că-i un secret Al artei, să compui macame-arabe, Să ştii să faci o odă unei babe Şi, fără fond, să faci un bun sonet. Deci vreau cu orice preţ să fiu poet — N-am fond, precum vedeţi, şi versuri slabe, Şi-njur şi număr tropotind silabe Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet. Opt versuri le-am făcut ! aşa cu gluma, Dar stanţe pede iată mai un vers, O, de-aş găsi acum o rimă-n urna; Dar haid'! şi fără rimă văd c-a mers. Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma ! Arhangheli, trîmbiţaţi prin univers. io 15 20 Zice Vodă : — „Iar la greu i Dragii moşului, în ţară Vin păgînii foc şi pară, Dar cum vin s-or duce iară. Procleţii lui Dumnezeu ! De vom prinde-n ţară turcii, Să le dăm, şi voi şi eu, Cinstea furcii ! Zice Vodă : Bateţi voi Marginea, că e mai bine ; Ce-i la mijloc, las' pe mine ! Cu ei numai dracul ţine, Dar Hristos e-n rînd cu noi ! Haid', să le stîrpim răsadul, Că e plin de marţaf oi Ţarigradul." Vodă-n sîrg a şi purces Şi-a plecat cu oastea-n fugă. Uite, turcii lasă rugă, Lasă tot şi-o rup la fugă, Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes. Care-o fi scăpat din gloată Nu şi-a mai venit în ori Viata toată. Zice Vodă : — „Sănătoşi, Dragii moşului, cu bine ! Roat-acum pe lîngă mine, Naiu-n mîni şi cupe pline, Pe-obiceiul din strămoşi. Cu voinicii-mi place traiul, Ori îi văd cu spada-n mîni Ori cu naiul. Zice Vodă : După vremi, Mulţi păgîni am dat de smintă ! Să-i mai judeci cînd s-alintă, — Cînd eşti bun şi ai o flintă, Nici de dracul nu te temi. Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma Prutul tot, dar cînd ne văd Fug de-a valma." Şi-acum fiul lui Bogdan Din brîu spada şi-o dezleagă, Şi-a plecat cu oastea-ntreagă Loc de sfînt locaş s-aleagă, Căci aşa ştia Ştefan Unde-i loc să sapi morminte De păgîni, e loc să-nalţi Case sfinte. O-NTÎLNIRE Cînd m-a văzut, dintre femei S-a dezlipit dodată ; Cînd i-am vorbit, privirea ei Zîmbea înviorată. Dar a privit în ochii mei Si-a stat întunecată. Nici braţele să le ridic Eu n-am avut puterea, Şi nici cuvinte să răspic : 10 Şi mă-ngrozea durerea Că nici c-un semn, nici cu nimic Ea nu-mi mustra tăcerea. Ce-am zis pe cînd mă săruta Eu nu-mi aduc aminte ; 15 Şi-am stat încremenit, şi sta Şi ea fără cuvinte : Şi morţii se revăd aşa Cînd ies de prin morminte.. Eu am visat... Dar mă gîndesc 20 Că poate-aşa mi-e dată, Aievea visul să-împlinesc, Vai, mamă supărată, Decît aşa să te întîlnesc, Mai bine niciodată ! 10 15 20 25 ÎN VIS Cînta-n grădină glas de foi; Şi stam cu draga mea-n umbri.ş, Şi mă uitam pe sub frunziş Cum cată luna după noi Prin crăngi, furiş. Şi, cum proptisem capul meu în poala dragei, binişor, Tot ascultînd un cînt de dor, Şiretul somn fără să vreu M-a luat uşor. Atunci văzui cum despre cer Miimi de stele se desprind, Urzesc în raze — şi-mi întind O scară plină de mister Şi fiori mă prind ; Pe trepte luna se lăsa în chip de zînă din poveşti, Frumoasă —■ cum de nu gîndeşli, Şi-n mîini prinzîndu-mă zbura Spre lumi cereşti. Şi sus de tot dac-am ajuns, Din aur tron mi-au fost gătit Şi mi l-au dat spre odihnit; Iar eu de ne-nţeles pătruns Rostii mîhnit : 304 — „Frumos, frumos e pe la voi Dar lună. nu ştiu ce gînd ai ; De ce, drăguţă,-n acest rai Din lumea noastră de nevoi, — 30 Adusu-m-ai ? Venit-am robul [tău] să fiu Stăpîn sau vreun iubit pe veci Cu mine traiul să-ţi petreci ? Că uite — ochiul nu ţi-e viu, 35 Şi mîni ai reci ! Vorbeşte, lună. nu mai sta ; Aştept din gura ta cuvînt. De nu — în grabă pe pămînt Mă-ntoarce lîngă draga mea, 40 Pe-aripi de vînt." Ca fri'ntă — cum a fost rămas De mine luna se propti, în părul ei mă-nvălui, Şi dornică şi. blîndă-n glas 45 La rînd grăi : — „Nu te-am adus de pe pămînt Ca robul meu să te numesc ; Dar vreau să-1 uiţi, atît doresc Şi tot ce am aici mai sfînt 50 Ţi-} dăruiesc. Pe veci. un trai îţi voi urzi Din cîntece, lumini şi flori, Ţi-oi face noaptea şezători Şi-ntre luceferi om găsi 55 Desmerdători. Ţi-oi da, din aur, tronul meu, Stăpîn d-acuma chiar îmi eşti, Orice-i voi să-mi porunceşti Te ascult ca şi pe Dumnezeu 60 Doar să primeşti." 305 :1 Co 70 — „Destul, destul, zisei atunci ; O ! lună, cît te-ai înşelat ! Zadarnic gîndul mi-ai purtat Zadarnic mreji ca să-mi arunci Te-ai încercat. N-ai tu aşa de mari averi Să-mi poţi întrece cu folos Comoara ce-am lăsat-o jos, De-ar fi şi soarelui să ceri Pentru prisos." Ah ! trăsnet dac-ar fi picat Şi rana n-ar fi fost mai grea ; — „Dar care e comoara ta ?■'■ Pe dată luna m-a-ntrebat. — „E draga mea.'1 Atît a fost —... şi tremură. Pe dată stele mii de mii In flăcări cerul se topi Şi tronul meu se sfărîmă 80 Şi mă trezii Cînta-mprejur tot glas de fol Cu draga stam tot în umbriş Şi ne uitam pe subt frunziş Cum cată luna după noi 85 Prin crăngi, furiş. STEFAN-VODA Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară, Cu boieri bătrîni ai ţării şi hatmani treceau călări. Iată-n drum, pe-o stradă strimtă, ei p-un mort întîmpinară, Un sărac ! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară 5 Şi nici plîns ca la-ngropări. Un copil ducea o cruce ; şi-ngînînd cîntarea sfînta După ei bătrînul preot vine-ncet în sfîntu-i port ; Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, şi cîntă. — Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăimîntă 10 ' ' Cît de singur e-acest mort ! El descăleca şi-a-'.vîrle straiul ce de-argint străluce, Unui pagi el Iasă calul şi s-apropie grăbit De sicriu, şi-urmînd sicriul, umilit îşi face cruce Şi, purtînd în mînă coiful, după mort încet se duce 15 ' Ca dup-un amic iubit. Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu, Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere : îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere 20 Şi se duc după sicriu. 307 Şi cu guri făr' de răsuflet stă mulţimea-ntîmpinată De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum ; Nici ei nu-nţeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată, Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată, Nestiind de ce si cum. 30 Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale, După mortul fără nume se strecoară lungul şir De popor, de domn şi sfetnici şi de-oşteni în albe zale ; Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale Spre mormîntul strimt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir. 40 Şi deasupra groapei Ştefan, cu boieri ce-1 înconjoară, Ia sicriul şi-1 aşează pe frînghie. Şi-n mormînt însuşi el, prinzînd frînghia cu alţi trei, încet scoboară Mortul în pămînt, el însuşi peste mort de-ntîia oară Zvîrle-o mină de pămînt. Spre popor apoi se-ntoarce : — „De-aţi venit aici cu mine, Nu-,ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu, Om a fost, şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine Şi să-1 ierte Dumnezeu !" 45 Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte în genunchi un Tatăl-nostru, şi e sfînt murmurul lor. Astfel codrii-şi cîntă psalmii, cînd frunzişul se clăteşte, Iar deasupra lor în aer duhul Domnului pluteşte Cel atotstăpînitor. 50 Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă ! Răsărirea unei spume Nu e volnică : ea-şi are rostul hotărît de cer ! Cînd tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume, Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume Pentru cei ce plîng şi pier. 308 1 PE CERI Pe ceri în miezi de noapte Stau stelele în rînd, Iar luna printre ele Păşeşte meditînd. 5 Acolo îşi spun ele Durerile lumeşti, Dar omul nu e bine S-asculte-a lor poveşti. Eu însă în o noapte 10 M-am pus de le-am pîndit, Dar vai ! o tristă şoaptă Urechea mi-a lovit. Dar limba lor posede Un „ce" misterios 15 Ce-abia putu pătrunde Din cer la mine jos. Ci şoapta auzită Atîta m-a pătruns încît de-atunci o jale .'-0 Mă roade în ascuns. 1 ii' 1 io CÎNTEC Mărirea voastră n-o socot ! Nu sînt setos să-mi fac renume, Nimic nu-nvidiez pe lume ; Să string averi, ca voi, nu pot ! A mele griji sînt fericiri : Să cînt, să string în braţe fete, Şi să-mi dedic albelor plete Ghirlande roşi de trandafiri. De alte griji alţi oameni ştiu — Eu numai pentru azi port grijă ! Că timpul e cu braţ de spijă, Şi mîne pot să nu mai fiu ! 310 311 PETREA Urlă Petre prins de trude Şi răpus de munci. Tată-său din coast-aude, Stă mirat şi pari înşiră ; Iar ascultă, iar se miră, Pleac-apoi pe lunci. — „Ce ţi-e, Petre, cu strigarea ? Dat-au lupii-n oi ? Isprăvit-ai, poate, sarea ? Ai vătui de şarpe supte, Ori opincile-ţi sînt rupte Şi ţi-e dor de noi ?" — „Adormii prin vale, tată, Sub un tei bătrîn. Vîntul s-a stîrnit deodată Şi-a tot nins pe mine floarea, Pînă m-a-ngropat ninsoarea Şi mi-a-ntrat un şarpe-n sîn. Şi mă strînge, biet de mine, Parcă-i lanţ de fier —■ Invăleşte-ţi, tată, bine Cîrpe groase pînă-n coate, Pleacă-te-n genunchi şi-1 scoate Tat-al meu, că pier." 25 — „Am să-1 scot eu, nu te teme, Capul să i-1 crap — Dar acum n-am, Petre, vreme. Fînu-i ud pe coasta luncii, Rag de sete-n brazdă juncii, 30 Cată să-i adăp." Urlă Petre prins de trude, Urlă-n chip păgîn. Maică-sa din cas-aude, Fir şi fus şi ghem aruncă 35 Şi-şi găseşte fiu-n luncă Şarpe-avînd în sîn. — „Invăleşte-ţi în năframă Mîna pînă-n cot Că să nu te muşte, mamă ! 40 Tu n-ai boi să duci la apă, Fă-mi un bine şi mă scapă, Că m-a rupt de tot." — „Petre-al meu, tu muşti ţarina, Vezi, că fot visam — 45 Cum să prind eu şerpi cu mîna ? Fără mînă nu mi-e bine, Dar mi-e lesne fără tine, Că băieţi mai am !u Urlă Petre prins de trude, 50 Url-acum murind. Fata din grădină-aude — Cu cosiţa despletită Şi cu inima sărită Pleacă hohotind. 55 60 Şi de plînset mult se-neacă Alergînd grăbit ■—■ Şi soseşte şi se pleacă, Şi sumeasă pînă-n coate, Ea din sîn mirată-i scoate Brîu într-aurit. 312 313 Petrea rîde, fata plînge ; Dar sărind de jos, Vesel Petrea-n braţe-o strînge : — „Poartă-1 sănătoasă, dragă, Ca să-mi ştie lumea-ntreagă Pe-omul credincios !" ClNTEC Româneşte-aşa a fost, Să te-nduri, după putere, Să fii bun cu cel ce-ţi cere Milă şi-adăpost ! Doine din caval să cînţi Cum te-nvaţă-n codri vîntul Cînd e horă-n sat, pămîntul Vesel să-1 frămînţi. Româneşte-aşa a fost, io Nendurat să dai din coate Cînd duşmanul vorbă-ţi scoate Că eşti slab şi prost ! Cînd vrăjmaşii vin sumeţi Să ne calce scumpa ţară, 15 Tu-i izbeşti şi-i dai afară, Minte să-i înveţi. Româneşte-aşa a fost — Ştim şi noi ce se cuvine Şi-mpărţim şi rău şi bine 20 Cum e mai cu rost ! 315 10 15 OSMAN-PASA Acum te cutremuri! Cunoşti Că drumul ţi-e-n marginea gropii. Degeaba te-azvîrli şi te-apropii Cu vuiet şi tropot de oşti. în frunte, pe calul tău murg, Pornit-ai urgia pieririi, Strivit-ai în şanţ grenadirii — Dar iată, că ranele-ţi curg, Se sperie murgul de puşti, Şi-ţi scapă din scară piciorul. Turbat e-mprejuru-ţi omorul, Cu dinţii tu gura ţi-o muşti. Se-ncurcă taberele-n drum Şi-ţi fug călăreţii de-a valma, — Ridică-ţi, puternice, palma Şi-opreşte-ţi tabiile-acum ! 25 Şi-n sine-ţi tu zis-ai : E rău ! Ca norii ce-ntunecă luna, Curgeam de pe dealuri într-una Noi, răii poporului tău. De-a lungul întinsei cîmpii 30 Aleargă sălbatica spaimă Şi, plină de gemet, îngaimă Şi rugi şi blesteme pustii — Gaziule-Osmane, eşti prins ! Şi toate cetăţile tale 35 Vor sta-ntunecate de jale, Că soarele lumii li-e stins. Dar astfel e soarta, eroi ! Căci soarele care se stinse La voi, o războinici, s-aprinse 40 Mai vrednic de viaţă, la noi ! Martie 1902 Cuvîntul ce-odată fu zid Cînd vrut-au nizamii să fugă, Azi lor li se pare că-i rugă 20 S-alerge mai iute spre Vid. Ai aripi, grăbitule vînt, Tu şoimule,-a cerului cale ! Fă locuri oştirilor tale, Să intre mai iute-n pămînt. 316 BISERICA RUINATA Biserica stă tristă pe golul mal al mării — O noapte-a fost, cumplită, iar valul răvărsat Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. Şi bîrne şi cadavre şi semne-ale pierzării Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol Cînd apa se retrase lăsînd iar cîmpul gol. Cînd trec corăbierii în dreptul ei, pe mare, Fac cruce, şi cu vîsla bat apa mai grăbit. Se joacă vîntul jalnic cu clopotul dogit, Prin spartele ferestre cîntînd cu desperare. Amurgul vine roşu, vin galbenele zori, Şi noaptea peste lună trec turmele de nori, Ea stă, tăcutul martur, pe veşteda colină Umplînd singurătatea de spaimă şi fiori... 318 PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI Mare pentru noi e ziua, cînd tu, Mircea, la Rovine Ai strivit păgînătatea ce s-a prins de piept cu tine. Peste Dunăre-azvîrlind-o, iar pe morţii ei în iad ! Mari au fost şi-acele zile, cînd tu, vecinice Ştefane, 5 Ai înfrînt în multe locuri groaznicele-oştiri duşmane Şi-ai văzut pierind turcimea ca şi frunzele ce cad. Ah, dar voi vedeaţi cum vine vîntu-n unde, vine-ntr-una Tot mai tare, iar în urmă cum se va stîrni furtuna, Şi porni-se-va potopul cel atoate-necător ! 1° Cine să ne fie scutul într-o vreme-aşa de-amară, Cui să cerem ajutorul pentru neam şi pentru ţară, Şi al cui vei fi prin veacuri, românescule popor ? Şi-a venit în urma noastră şi furtună-ntărîtată Şi potopul larg ! Iar mila Celui vecinie cîteodată 15 Chiar de ne-nălţa pe-o clipă cîte-un Domn viteaz pe tron, Noi eram ca rîndunica în brumar, o prad-a morţii ! In zadar gemu prin aer, ca să schimbe pasul sorţii, Spada lui Mihai Viteazul şi-a cumplitului ion. Dar virtuţile străbune nu s-au stins în noi cu totul —■ 20 Oceanul ne cuprinse, însă l-am trecut cu-notul, 319 Cerul ne căzuse-n creştet, în^ă n-am murit sub el.' JA Ni s-a luminat văzduhul tot mai mult, şi-n urmă soare Răsări din albe neguri, şi-ntr-o zi răzbunătoare Prin ruini găsirăm mîndră o coroană de oţel. A cîntat la Plevna tunul cîntul sfînt al învierii Precum clopotele cîntă la-nceputul primăverii Pe Christos mântuitorul ce se-nalţă din mormînt! Iată ziua cea mai sfîntă, cea mai mare dintre zile ! Multă vreme-ai stat de-o parte, duh străbun, ca şi Ahile, Dar cînd ai sărit în luptă, fost-ai fulger pe pămînt ! UN GLAS DIN ADÎNCUL TEMPLULUI Ce-i scris de zei în cartea sorţii, Şi semnul ce ne-a fost trimis, Rămîne scris. Noi toţi visăm acelaşi vis, 5 Iar viaţa este uşa morţii. De-ţi este scris un trai cu fapte, Chiar paria născut de-ai fi — Tu-1 vei trăi, Dar gol în noapte vei pieri, 30 De-ţi este scris să pieri în noapte. Mai jos, decît e scris, nu cade Nici cel cu silnicie dus, Nici un răpus — Cel bun nu merge mai în sus, 15 Căci la extrem sînt baricade. Stai zeci de ani pe lîngă rîuri ; Pustiul însă ţi-e menit : Cînd a venit Al vremii curs de s-a-mplinit. 20 Te duce soarta prin pustiuri. De ce-ţi învinuieşti tu casta ? De eşti victimă ori călău, E scrisul tău, Ori sus, ori jos, e tot un rău 25 Şi-amar e toată viaţa asta. 321 Nu fi-ncrezut în zile bune, In zile rele să nu gemi, Şi-n orice vremi, De ce va fi să nu te temi, 30 Pe viaţă nici un preţ nu pune. Eu nu te-nvăţ : urăşte viaţa, Te-nvăţ să ştii vedea prin fum. Trudit de drum Abia mai mergi, şi-i noapte-acum, 35 Dar stăi şi-aşteaptă dimineaţa. Da, poţi să scapi de-a ta povară, Tu poţi stîrpi şi poţi scurta Durerea ta, Ci-ntr-alte lumi ce-or exista Tu-ţi vei trăi-o mai amară '. Tu ceri să-ţi spui ce e putere Şi-n cer şi-n iad şi pe pămînt ? E un cuvînt. Dar e dincolo de mormînt, Dincoace totul e părere. 40 45 O, ştiu ! Tu vezi averi şi glorii. Dar celor ce le-am dat averi, Le-au zis poveri, Azi suferi pentr-un dulce ieri, 5° Ce vor cu-averea muritorii ? Cît poate, cînd e plin, să-ncapă Ulciorul tău şi-al tuturor Cîţi ştiu ce vor ? Din ocean ori din izvor 55 încape tot atîta apă. Aceasta deci să-ţi fie cheia În lumea ta de plîns şi chin : Cînd olu-i plin, Ori iai din mult, ori din puţin, 00 Cînd iai destul, e tot aceea î SUPÂRARE-MPACIUITA — „Guraliva gură tace, Capul ţi-e-n pămînt acum ; Alta, dragă, n-ai ce face ?" ■—■ „Să mă laşi odată-n pace 5 Şi să-ţi vezi de drum !" — „Să te las ! Ei, ard-o focul Lume-atunei, să ard cu ea, Şi să-mi scap numai cojocul ! C-a zis David proorocul : io Tu eşti draga mea !" — „Dragă eu ? Ţi-oi fi, vezi bine. Fie-ţi dragă cui eşti drag. Ce-ţi pierii vremea după mine ? Te văd oameni, şi-i ruşine, 15 Tot la noi în prag." — „Las-o asta. că mi-e frică ! Moşul popa mi-e duşman, Şi de-o şti, el ce-o să zică ? Uite, fa, ce praf rădică 20 Hora-n drum la han !" — „După joc eu niciodată Ştiu că ochii nu mi-am scurs — Nu mă duc ! Pricepe-odată !" — „Singur eu ? Să stea mirată 25 Lumea ca la urs ? 323 Mama o să vadă hora Şi-o să-nceapă : vai şi hui, Să se plîngă tuturora, Mi-au mîncat tăunii nora, 30 Unde-o fi, că nu-i !" — „Poate-ţi afli vro mătuşă Pe sub gard. De nu şi nu, Ia şi tu de după uşă Mătura de zi-i păpuşă, 3o Sari în joc şi tu !" —• „Bine, dacă zici şi lasă !... Şi c-un tîrn de măturat. Dar de tine cred că-ţi pasă, N-o să stai închisă-n casă Cînd e horă-n sat." 40 45 50 — „Sănătos să-mi fii ! Te-omoară Grija mea ? Atîta rău. Nu sînt slută eu, nici chioară, O să-mi aflu şi eu doară Biata, vreun flăcău." — „O să-1 afli... Zi-i pe nume, Cum îi zic... Dar vorba ta : Ce tot umblu eu cu glume, Nici tu nu eşti una-n lume ; Zece-mi pot afla. 55 Eu să vreau, mă roagă toate, Bun ori rău, aşa cum sînt. Nu aşa frumoase, poate, Ei, dar nici să dea din coate, Stînd cu nasu-n vînt. 60 Iată trei, de peste vale, Flori nu alta, vin acum — Ana, prietenă de-a tale, Dumnezeu mi-o scoate-n cale, Ca să-mi văd de drum." Ea rămîne ; el se duce Dar s-opreşte-apoi. Rîzînd Vine ea şi-şi face cruce, Dă de-o mînă să-1 apuce 65 Ca să-1 mustre blînd 70 — „Bine,-aşa ţi-a fost purtatul ! Vezi şi tu, cît eşti de rău. Eu glumesc, tu-mi porţi bănatul Cum să las să rîdă satul De necazul tău ? 75 Las-o dracului de Ană ! Decît ea, mai bine-mi pui Foc pe ochi şi sare-n rană ! Care-o ştiu eu mai duşmană —■ Spune-mi ce-ţi făcui ?" Noiemvrie 1902 324 ŢAPUL Iarăşi e ţapul aici ! Omoare-m-odată, mai bine ! Colo-n poteca din crîng, pe spate cu bietele vreascuri Cîte putui să le-adun prin negru-ntuneric de codru, Păsuri mărunte făceam, de teama pămîntului umed. Tocmai voiam să-mi apăs, în pripă, cu degetul spuza Focului stins în lulea, şi stetei o clipă-n cărare. Drace ! Deodată mă văd, cît colo, grămadă pe brusturi. Moşul aici, şi luleaua pe rîpi, şi dincolo prin baltă Traista, ca broasca plutind — că goală de-a pururi e traista Moşului, bietul de el — şi-alături de traistă căciula. Bată-1 pustia de ţap ! Sta mîndru-n cărare, ca vodă, Ţintă la mine privind, şi-ucizîndu-mă-acolo cu ochii, Barba mişcînd-o mereu, fălos de prostia-i vitează. Stetei ca morţii, lungit, cu tremurul spaimei prin oase Pînă ce-i dete prin cap să plece la vale, nărodul. Uite, mă doare şi-acum, şi şoldul şi braţul din umăr. Spuneţi odată şi voi, e lucru cuminte să-şi bată Ţapul de mine-aşa joc ? Şi ce-are nebunul cu mine ? Doamne, mai bine să mor, decît să vă supăr cu vorbe, Uite, cu lacrimi vă rog, — dar ţapul, el nu vi-e cuminte ! Meargă-vă toate pe plac, şi-audă-vă Domnul din ceruri ! Asta de-a pururi o zic, mergînd prin pădure spre casă, Ziua, suind pe poteci, ori stînd pe răzor să răsuflu, Seara uitîndu-mă-n foc, ori noaptea cînd scutură vîntul 25 Bietul bordei şî, deştept, mă-nvîrt de pe-o parte pe alta. Lapte de cer, într-o cupă mi-1 daţi, cît baniţa cupa, Urda cea stoarsă-ndeajuns şi dulce ca mursa din străcuri, Caş, o bucată de caş, de-i tremură moşului mîna. Iar pe căldură de viu, cu zer mă cinsteşte sterparul. 30 Beau şi mă satur, şi simt răcoarea că-mi stîmpără pieptul : Toate, cu mila de om, la voi, le găseşte creştinul : Dacă m-aş plînge de voi, m-ar bate pădurea şi cîmpul. Uite, că ziceţi şi voi, e slab şi cu zilele-n mînă, N-are pe nimeni în sat, şi-i dau de pomană creştinii 35 Peste sicriu la mormînt şi schimburi şi-opinci şi de toate. Ţapul, el singur mi-e rău, şi-mi face sfîrşire vieţii, Iată-1 m-alungă de voi, m-alungă, nevrednicu-n lume ! Cinele, colo, cel sur, cu coada tăiată, mă latră Cînd mă zăreşte pe deal, dar numai lătrarea-i de dînsul. 40 Ştie de frică de-atunci de cînd în mînie-1 lovise Baciul Gavrilâ c-un ghiont, izbindu-1 cît colo grămadă. Şchiopul de colea şi el — dar ce-are, de tremură bietul ? — Cît e cu mine de blînd, dar colo sub runcuri odată Dete năvală spre moş, şi-i prinse sumanul cu dinţii, 45 Pînă ce Gheorghe-a ieşit din văi cu găleata de apă. Nu mă mai latră de-atunci, că strajnic fu Gheorghe-n dojana, 326 327 50 55 60 65 Grabnic vârsîndu-i în cap găleata cu apă ca gheaţa. Iată-i, şi ceialalţi toţi, se gudură bieţii cînd vine Moşul, se-ntind pe pămînt, şi-şi tremură cozile-ntr-una Dacă mă plec în genunchi, netezindu-i pe cap şi pe spate — Ţapul să-1 bată cel sfînt, m-alungă nevrednicu-n lume. Uite, tiptil mă strecor, prin vale, gîndindu-mă vesel : Ţapul acum e pe deal, că-n deal e şi turma de capre. Iată-1, duşmanul aici, e-n vale şi-aşteaptă pe moşul. Repede-acum ocolesc, pe dealuri, căci ţapul e-n vale, însă, pe creştet în deal, îmi piere pămîntul sub mine, Ţapul, nărod şi fălos, stă ţapăn acolo pe culme. Unde mă-ntorc îl găsesc, şi spaima i-o port pretutindeni. Singur, pe drumul din sat, cînd merg şi s-aude vrun zgomot Repede sar tresărind că-mi pare că-i ţapul în urmă. Noaptea din visuri tresar, cu gîndul'că-i ţapul pe vatră. Pînă şi-n sfînta biserică stau şi mă-ncrîncen, cînd popa Cîntă tropare pe nas, că-mi pare-ntr-o doară că-i ţapul. Rîde şi moşul, ca voi, cînd vede că-1 tulbură spaima Numai degeaba — ş-un ţap e şi el făptură cerească ! Zice şi moşul aşa. Dar lasă că-i ştiu eu năravul, Nu-i dobitoc blăstemat şi mai prost decît ţapul pe lume. Altul, mai tare, de-aş fi ! Că poate l-aş prinde de coarne, Poate-aş fugi ca să scap ! Dar astăzi nici fuga n-ajută ! N-ai tu picioare să fugi, şi-n fugă la vale-mi aluneci 70 Ori mi te-mpiedeci şi cazi, şi iată-1, că ţapul te-ajunge ! Singur, pe drum mă gîndesc, şi rîd ca nebunii de-un lucru Dacă pe coastă-ntr-o zi, cînd ţapul îmi ţine cărarea, Fără de veste mi-ar da Dumnezeu şi putere şi suflet Drept ca făclia să stau, iar ţapul, dintâi cu mirare, *7B Stînd şi privindu-mă lung, în urmă cu spaimă nebună Cum ar mai rupe-o prin văi la fugă nărodul, iar moşul Cum ar mai rîde şi el, ar rîde din inima toată. Bietul ! Văzîndu-1 aşa, fugind cu răcorile spaimei, Mila m-ar prinde de el, că-i şi el făptură cerească. '10 Uite-o putere să am, nimic nu i-aş face pe lume, Numai de barbă să-1 prind şi straşnic să-1 scutur o dată Pîn-o ţipa de dureri şi capu nălţîndu-i-1 bine : „Prostule-al taichii — să-i zic — mai lasă-ţi năravul odată ; Bagă-ţi tu minţile-n cap, fii blînd şi cinsteşte pe moşul !" Poate că mîne-o să mor, că Precista-n visuri mi-o spune. Zile-am avut şi zile-am trăit şi-mi ajunge viaţa. Vesel apusul mi-ar fi şi caldă pe groapă ţărîna, Numai să ştiu eu că mor, în satul acesta, cu oameni Dragi şi pe care-i cunosc de cînd am venit eu pe lume. iflO Unde s-alerg în pustiu prin lumea cea largă, eu singur Fără de nimeni, sărac şi slab şi cu zilele-n mînă, Unde să fug şi la uşile cui să mai aflu vro milă ? Ţapul m-alungă din sat, m-alungă pe lume, nebunul —• Fie-vă milă, creştini, şi-omoare-m-odată mai bine. 328 10 35 20 PERIREA DACILOR* „Prea se-ntinde veselia Tot cu praznic şi desfrîu ! Veţi tăia cu toţii via, Şi veţi duce toţi la rîu Vinu-n sticle ori în vase Să-1 vărsaţi pe apă tot : Cel ascuns de voi prin case Cu putere am să-1 scot. Aşa vreau. Aşa veţi face Că-i tai capul cui nu-i place !" Fost-a jale-n tot regatul Şi la munte şi la şes ; Plînse-oraşul, vai, şi satul, Cînciumarii mai ales. Şi vărsat-au lacrimi dese Popii şi poeţii lor, Cele două tagme-alese Cari la orişice popor Sînt apostoli ai mulţimii, Deci la vin de-a pururi primii. La cetatea Buridava Ei făcur-un meeting. Nu ştiu care-a fost isprava, Căci de-acestea nu m-ating. 25 Ştiu că cinci senatul dete, Camera pe alţii cinci Delegaţi, cu mîndre plete, Bernevici avînd şi-opinci, Să supuie majestăţii 30 Plînsul ţării şi-al dreptăţii. Unul singur avea cizme (Primul dac ce le-a purtat) Şi vorbea cu galicisme, Că-n Paris trei ani a stat 35 De-a învăţat geologie, Şi-avea „Takowa" pe piept, II chema sarab * Ilie, De spun cronicele drept, Iar în mînă-avea cravaşa 40 Semn distins, ca bulibaşă. Zise el : — „De vrei, ne-aruncâ Peste-un milion de scări, Dar cinstita ta poruncă Prea ne scoate din răbdări ! Cînd nu-i strop de vin în ţară Ce să bem noi ? Petroleu ?" — Regele cu vorba rară : — „Oh, Sarailie-al meu ! Tu cunoşti pe Leon papa, Vorba lui mereu e : Apa !" 45 50 * Istoria spune că regele Deceneu, înspăimîntat de necontenitele beţii ale dacilor, a poruncit să se distrugă toate viile din regatul său (n. a.). 330 — „Rege mare ! Mai cu-ncetul ! Apa-i lucru cel mai bun, După cum Pindar poetul, Popa Kneip şi mulţi o spun, 55 însă dacii, ca păgînii, Nu beau apă, nici să-i pici. Zic şi ei, cum zic românii Cei ce-urmîndu-ne pe-aici * „Sarab" în limba dacilor însemnează prinţ (n.a.). 331 De strămoşi ne-or recunoaşte 60 Apa-n burtă face broaşte ! La o mie două sute După Crist ! Iar noi sîntem Morţi de tot, cînd ni-e ulciorul Gol o zi, ca la golani, Cum deci îi vom duce dorul Treisprezece sute de-ani ! Pîn-atunci ne ia tătarul, Tot cu gînd că-i gol paharul." 65 75 Ascultînd aceste spuse, Regele-a zîmbit perfid. Dete-un semn şi-un serv aduse Zece cupe c-un lichid. — „M-am gîndit fără-ncetare ; Ceva trebuie să beţi — Iat-aici zece pahare. Iar dincoace-aveţi pezmeţi Spuneţi, principi, de vă place, Si cum vreţi, asa voi face !" 80 85 Sar fruntaşii daci cu ura ! Să ia toţi paharul plin, Căci aveau ca focul gura De cînd nu băură vin. însă care cum înghite Dă să scuipe mai curînd Şi cu feţe-ngălbenite Se privesc pe rînd, pe rînd. —- „Rege, asta-i vrăşmăşie ! Ce ne dai să bem leşie ? 90 95 Auzim că mult li-e dragă Celor scoborîţi din Crum — Un lichior ce-i zice braga Şi şi-o-mpart de cinci pe drum. Da ! întîi cînd am văzut-o, Am crezut că sînt lături, Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto : Taina ăstei băuturi N-o-nţeleg — s-asculţi de mine — Decît cei cu gusturi fine !" — „O, fruntaşi cu mîndre coame ! too Asta-i braga ! Şi se bea Şi de sete şi de foame." — „Mama dracilor s-o ia ! Acest soi de băutură Nu-i de noi ! Ne vîră-n draci. 105 Să le-o torni cu sila-n gură N-au s-o-nghită bieţii daci. Parcă-i terciul cu lămîie De-oblojeli pe la călcîie !" — „O veţi bea ! răspunse tare no Şi-n mînie Deceneu, Dacă nu-mi daţi ascultare Şi-agitaţi poporul meu, Am s-o-mpun, Sarailie, Astăzi prin decret regal, 115 Toţi s-o bea ! A, terci să fie, însă terci naţional ! Haid' să bem, uitînd trecutul Beţi, să-i facem începutul." 120 Pe fereşti săriră prinţii Careşi încotro văzu ! Unu-n goană-şi rupse dinţii, Altul într-un puţ căzu. Cel cu cizme, dînd din coate Se izbea de boi şi vaci, Tropăind cele ciuboate, Că-1 băgase braga-n draci ! Şi-au rămas cei prinţi de-ocară Apăsînd popor şi ţară. N-au fost însă lucruri bune 130 Ce-acest rege-a făptuit, Căci istoria ne spune Cum că dacii au perit : 332 333 Ori de dor de băutură, Ori de caznă-n ciuda lor, — 135 Deci luaţi învăţătură, Regilor, în viitor : Dac-aveau ce soarbe dacii, Poate şi-azi trăiau, săracii ! Ianuarie 1893 LÎNG LEAGĂN 10 15 Dormi acum, odorul mamei, Dormi că eşti pe prag, Strînse-n aripa năframei Flori de rug ţi-am pus, din vale, Roşii strămăhjiri de bete, Să fii drag aşa la fete, Cum eşti drag măicuţii tale, Dragul mamei, drag. Ieri pe cînd cîntau cocoşii, Peste piept ţi-am pus La cămaşă panglici roşii, De deochi, ca el să piară Unde spaime-1 înspăimîntă Şi cocoşii-n zori nu-i cîntă — Să rămîi curat, ca faţa Soarelui de sus. Dormi în pace şi te scoală Tînăr plugărel ! Azi prin somn mi-ai rîs în'poala 20 Şi te-am dus plîngînd sub cruce. Maica Domnului cînd vine Pune-o mînă peste tine, Măr de aur ea-ţi aduce Să te joci cu el. 335 25 Nouă luni în zori, pe rouă, Tot ţi-am descîntat, Joi curate, alte nouă — Să ai inimă curată Şi să fii păzit de ele, 30 Şapte stele, logostele Fie-ţi scrise-n cer şi-o fată Mîndră de-mpărat. M-am rugat de ursitoare Pentru capul tău, 35 S-odrăsleşti, ca' rupt din soare, Toată lumea să te placă ; Dar nici fapt şi pus-din-ură, Nici un fel de-aruncătură, Nici un farmec să nu-ţi facă 40 Nici un rău. Dormi, plugarul meu, în pace, Scumpul meu odor ! Mare-al mamei, te vei face ; Să te văd cu noi la masă, 45 Şi-alergînd cu drag pe'luncă După tatăl tău la muncă, Tînăr voinicel, prin casă Mamei de-ajutor ! Uite-1 ici şi-ntr-altă parte, 50 Ochii-n cap îi fug ; 11 trimeţi şi-i şi departe — Ş-aduci poala cu surcele. Ş-aduci apa cu cofiţa, Tatei să-i deschizi portiţa 55 Cînd se-ntoarce, frînt de trudă Seara de la plug ! O, de te-aş vedea eu mare, Să mă duc şi eu La amiazi cu demîncare 60 Unde-ţi fi, la plug, la coasă ! Să-mi ochesc atunci la horă Dintre-atîtea fete-o noră — Dormi şi creşti, şi fă-te mare Plugăraşul meu ! Ianuarie 1893 336 30 CÎNTEC DE PRIMĂVARĂ Cît e iarnă cu ninsoare, Stă şi doarme calda boare, Dar Sîn-Toaderii-o pornesc. Haida, să culegem, fete, Ghiocei la Dragobete Şi brînduşe, că-nfloresc — Şi-au să iasă iarăşi muguri, Şi pe cîmp români cu pluguri, Va fi cald şi va fi bine Că-ncep zilele de cresc. 40 Sfîntul soare-o iarnă toată N-a-ndrăznit din nori să scoată Faţa sa,-ngrozit de ger. Mărţişor însă-1 deşteaptă, Căci pădurile-1 aşteaptă, — Florile şi mieii-1 cer — Şi-au să vie rîndunele, Şi Floriile cu ele, Pastele cu ouă roşii Şi cu chiot pînă-n cer. Stat-au ploile-ncuiete, Pînă sfîntul Prier dete Drumul ploilor de sus. Sari şi cîntă, Paparudă, Vino, ploaie, şi ne udă 338 Să răsară grîu nespus, Cît un pumn să-i fie spicul, Şi de-o-ntra prin grîu voinicul Să nu-1 vezi, s-avem la toamnă înmiit de cît am pus. Mîndr-ai fost tu, primăvară, Mîndră eşti şi mîndră iară Sfîntă salcă-n mini să porţi ! Adă hori şi adă glume, Cite cîntece pe lume, Brazde verzi la uşi şi porţi, Şi te-om preamări cu jocuri, Şi pe culmi vom face focuri închinîndu-ne puterii Celui ce-a-nviat din morţi. Martie 1903 POVESTEA GIŞTELOR 30 35 15 20 25 Un gîscan cu pene lucii Cum trecea pe pod prin sat Şi-ntr-o mîn-avea papucii, Nu ştiu cum i s-a-ntîmplat Că papucii lui căzură, Ce păcat, o, ce păcat ! Căci erau cu-alesătură, Fără leac de tivitură — Ce păcat! Gîştele-auzind cum zbiară : „Aoleo ! Papucii mei !" într-un suflet alergară Şi-ntrebau, mirate, ce-i ? — „Am rămas, plîngea gîscanul, Păgubaş de patru lei ! Iată-mă desculţ, sărmanul '. Ce mă fac acum, golanul, Fără ei !" — „Haideţi toţi, şi moşi şi babe Să-i cătăm pe rîu acu !" Repede-notînd din labe Cîrdul tot pe rîu trecu. — „I-ai găsit ?" — „Eu, nu, surată, Ce mă-ntrebi aşa şi tu !" Toate-apoi strigau deodată : — „Bată-i pacostea să-i bată ! Nici eu nu !" 40 45 50 Vara-ntreagă tot umblară, Dar papucii duşi au fost ! Şi-au să umble şi la vară Pînă ce le-or da de rost ! Iar gîscanul merge, vine, Face cruci şi ţine post, — „Nu-i găsesc ! Sărac de mine, Iar desculţ e, vezi tu bine, Lucru prost !" Gîştele de-atunci, în cale, Cînd văd apa undeva, Căutînd pornesc agale Tot crezînd că-i vor afla. Vin şi raţe să le-ajute : Mac-mac-mac şi ga-ga-ga ! Mac-mae-mac ! Haid', vino, du-te, Zile-aşa pe rîu perdute ! Ga-ga-ga ! Iar cînd gîştile stau gloată Şi prin dreptul lor te duci, Sare tabăra lor toată Să te-ntrebe : — „Ce ne-aduci ? Ai găsit papucii ? Spune !" Tu la fug-atunci s-apuci ! Sî-sî-sî ! Tot fac nebune Şi te muşcă, doar le-ai spune De papuci ! 342 10 15 20 UN IMN PREASFINTEI GRAMATICE Te salut pe tine,-articol cauzal şi omogen Indirect contras în fraza cu subiectul epicen '. Voi, interjecţiuni concrete şi-optative principale, Rădăcini prin apoziţii singular adjectivale, Voi, cantitative-abstracte subiective-n viitor, Unipersonale-n modul cu plural hotărîtor, Vă salut ! Şi tot asemeni te salut, o prezumtive. Număr genetiv în cazul numelor intranzitive. Tu, obiect concret şi simplu, tu, circumstanţial de loc, Locativ pasiv, conjuncţii, complimente reciproc ! Unde să găsesc puterea de-a trăi, de nu la tine, supine ? mod moţiune, comune, Gen subordonat prin verbul reflexivelor Cardinale-acuzative, virgulă şi period, Două puncte-adversative strict coordonate-n Şi superlativ prezinte derivat din vocative, Prin vocala secundară cu terminaţiuni pasive, Declinări adverbiale negative-n absolut Cu perfecte-adversative sufixate-n atribut, Relativ invers compuse prin adverbii ca Pozitiv improprii-n număr, ori neutre, ori Mod superlativ generic omonim adversativ, Plenison ca negaţiune iar în fond apelativ, Cu prefix şi cu gerundii posesivo-cardinale, Morfologice prin sunet şi prin stări adverbiale, Daţi cu fuga sinonime prin funcţiune şi raport, Că mai-mult-decît-perfectul lui Cipar acum e mort ! Dar în locu-i înviiară prezumtive şi oblice Şi-un dubitativ pro-contra ortografico-propice. 344 30 35 40 I 45 50 Propoziţii şi-apoziţii ce ne-arată rupt anume Locul timpului şi cauza modului unui pronume Prefixat dintr-un adverbiu femenin cu derivate Prin triftongii declinării verbelor neregulate. Ce-aţi făcut, o voi ai ţării prea războinici voievozi, Pentru naintarea noastră ? V-aţi luptat nişte nerozi Cu tătari, cu turci, cu unguri ? Luptă-i asta ? Alte lupte Purtăm noi, mai glorioase, cu învingeri nentrerupte Cu negaţii şi-afirmaţii şi-optativul indirect, Al interogării proprii şi-al pasivului perfect. Iată se deschide cerul şi dintr-însul cad nespuse Şi contrarii şi contrase şi opuse şi compuse Cu diftongi şi relative şi-ablative şi vibrante Şi jumări şi fleici şi-ntreaga tabără de consonante : Labiale şi dentale şi nazale şi minuni Ps ! br ! hr ! he ! ho ! ha, huide, şi-alte-asemeni conjuncţiuni Cătră, spre, prin, la, în, peste, de la, din şi-ntr-un ulcior Joac-o sîrbă vocativul unison într-un picior Cu funcţiuni şi cu rapoarte şi-alergînd în fund li-e ţelu Spre azbuchevedeglagoldobreiestjivetezelu Şi-o harababură sfîntă văd, mă tulbur, cad, mă-nchin : Să trăiască-n veci sintaxul ! Aleluia şi amin ! GRANDUL MERCEDES SI PAPA Cînd a primit solemn tiara Bătrînul papă Hildebrand, Era-ntre-ambasadori un grand, Un domn Mercedes de Navarra. 5 Flăcău abia, dar şi-n cuvinte Şi-n fapte braţ şi cap deschis, De-aceea Filip 1-a trimis Ca Spania s-o reprezinte. Dar papei nu-i plăcu să vadă io Un om aşa de tînăr stînd Cu-atîţi ambasadori în rînd, Şi toţi de-un fel ca o pleiadă. Bătrîni şi gravi, bărboşi cu toţii, Cuim însuşi Hildebrand era : 15 între bătrîni flăcăul sta Părînd că-si ofensează soţii. Deci cînd veni ca să vorbească Acestui tinăr grand acu, Sumeţul papă nu putu 20 Dispreţul său să-1 stăpînească. Şi-i zise scurt : — „Eu iert păcatul Amicului iubit al meu Filip ! îi fu aşa de greu Să afle-un om în tot regatul, 25 De mi-a trimis pe unul care Nici barbă n-are ? N-a aflat în ţara lui nici un bărbat ?" Mercedes, de ruşine mare, Privi-n pămînt, apoi deodată 30 Nălţînd privirea lui, aprins : •— „Filip al meu a fost convins Că pot să-ţi stau în faţă, tată ! Cînd m-a trimis aici pe mine, Ştia ce sînt, sfinţia ta, 35 Ştia şi-n faţa cui voi sta — Şi ce-a ştiut, ştia el bine. Căci dac-ar fi putut el crede, Că-n bărbi stă meritul, cum spui, Ţi-ar fi trimis din partea lui Un ţap aici, nu pe-un Mercede." Iulie 1903 346 BĂRĂGANUL 10 15 20 Soare, pretutindeni soare, Foe din zori pînă-n apus. Şi-mprejur, dogoritoare Zări pustii fără coline, Nici pe cîmp cîntări de-albine, Nici o pasere pe sus. Numai groaza şi fiorul Stăpînesc pustiul loc, Trenu-şi înteţeşte zborul, Mai curînd de-aici să scape, Din pămînt lipsit de ape Şi mustrat de-atîta foc. Colo-n fund e parcă turmă Ori îmi pare-aşa, ştiu eu ! A rămas şi-aceasta-n urmă, Iar cîmpia fără viaţă Are tot aceeaşi faţă Ici şi colo şi mereu. Iat-un car ! Agale vine Tras de boi cu umblet rar. Şi mă uit, mă uit mai bine ; în pustia asta mare Parcă n-am văzut, îmi pare, Niciodată boi si car. 25 Şi-apoi iarăşi golul zării Pînă-n cerul jos ajuns Nicăiri îndepărtării Nu-i găseşti deosebire, Unde-alergi a tar privire 30 Tot acelaşi trist răspuns. La canton, cu steguleţul, Un copil zglobiu şi mic. Grav ce stă pe loc, isteţul Maică-sii, şi-arată drumul ! Cînd se dă-ntr-o parte fumul, Cîmpul iarăşi, şi nimic ! 35 Şi nimic, nimic ! în soare Doarme galbenul pămînt, Doarme-nfiorat şi moare, 40 Fără umbră, fără cînturi, Fără de-ngăimări de vînturi, Făr' de rugă-la mormînt ! August 1903 348 „ŞI-ADINC DE-ACUM MORMÎNTUL" „Acum e Gelu * mort ! Ieri noapte-a dat zăpadă, Şi-ai noştri-n cîmp grămadă Durmind s-acoperiră 5 Cu scuturile sparte, Lipsite de-orice cort — Iar văile sînt ninse Şi munţii sînt departe, Şi-aşa de mulţi periră, 10 Şi oştile-s învinse, Iar Gelu, Gelu mort !" Acum e Gelu mort, Şi munţii sînt departe ? „Sunaţi din corn, flăcăi ! 15 Treziţi din somn pădurea Şi-aici, şi-aici, şi-aiurea, Şi munţii goi treziţi-i, Şi-ai noştri să s-adune Din codri şi din văi ! — 20 Ah, nu ! Lăsaţi răniţii Să doarm-o noapte-n pace : Treziţi, ei n-au ce face * Gelu a fost principe al românilor din nordul Transilvaniei pe timpul năvălirii ungurilor. El s-a împotrivit năvălitorilor, dar a fost bătut lîngă Someş, aproape de Cluj, si a căzut în luptă. Ungurii i-au luat în stăpînire principatul. Geiu, după cît se ştie, nu era nume de botez, ci titlu, ca : vodă, duce etc. E singurul „gel" pe care-1 ştim (n.a.). Decît numai să plîngă ; încet din corn, flăcăi !" 25 Să nu treziţi, flăcăi, Pe cei ce-ar vrea să plîngă ! „Seca-ţi-ar apa-n veci, Tu Someş, matcă lată — Că soţ ne-ai fost odată, 30 Jurat să ne faci bine ! Să prinzi cu stăruinţă Duşmani şi să-i îneci. Nădejdea însă în tine Ne-o daşi ca să ne-omoare : 35 Cu ce-ţi greşirăm oare ? Tu rîu fără credinţă, Seca-ţi-ar apa-n veci!" Seca-ţi-ar apa-n veci, Tu rîu fără credinţă ! 40 „Acum e Gelul mort, Pe şes duşmani şi pradă, Pe munţi şi văi zăpadă — Vai, ţiu mă mai cunoaşte Nici rîul, nici pămîntul, 45 Nici spada care-o port ! Un pumn de sfinte moaşte Vom duce-n munţi şi-n lume, Şi-adînc, fără de nume, Ne-o-nchide-n el mormîntul 50 Cu Gelul nostru mort !" Acum e Gelu mort, Şi-adînc, români, mormîntul. Octombrie 1903 350 25 FANTAZIE 30 In flacăra lămpii e horă ! Zglobii Sar demoni încolo şi-ncoace. De-abia li s-aude murmurul. Sînt mii, Cuprinşi în de-a valma să joace. Acum li s-aude mai limpede-a lor Cîntare, şi-i lungă, e lungă ■— Şi lung li-e şiragul, părînd meteor Urmat de-auria sa dungă. Ies strofe din cîntec, răsună-ngînat De voci trăgănate refrenul, Şi lunecă-n ritmuri precum legănat Cînta anapestii helenul. Iar tactul îl bate un preot de sus în albă hlamidă ca crinii : „Tutmosis e mort şi-Osiris 1-a dus în vecinica noapte-a luminii". Şi plîng — iar cu fruntea-n ţărînă s-aştern Psalmodice imnuri de-agape : „Cu Zeii cei mari în ostrovul etern Din mijlocul pacinicei ape". Şi tot mai fantastic e galbenul joc Şi vorbele-ntr-una mai pline : „Iar oasele tale sînt toate la loc, Şi inima, rege, e-n tine. 35 40 E-n tine, Tutmosis. E-n tine... Tu moit De veacuri în stîncile tale ; Dar sufletu-ţi viu se răsfaţă-ntr-un cort Cu Horus în vesela vale." Şi-un larg ocean de lumină-mprejur Se varsă ca apa ce sună — Un chiot, un vaiet, un dulce murmur Şi-n toate-o mişcare nebună. Dar flacăra scade şi ochii .mă dor Că-n lampă stau ochii mei ţintă : Acum e un haos tot umbletul lor Şi nu se mai ştie ce cîntă. Se stinge cu-ncetul al flăcării foc Şi noapte-n odaie se face Şi horă şi cîntec s-opriră pe loc Şi-i iarăşi tăcere şi pace. 352 IEDERA PĂMÎNTUL UITĂRII Iedera care să-ntinde Pe pămînt, rămîne slabă, Toţi o sfarmă cu piciorul, Şi ea veştejeşte în grabă. 5 Dar, cînd iedera să-nalţă, Tot mai sus şi mai umbroasă, Cine-o vede, o iubeşte, Lăudînd-o, că-i frumoasă. Astfel omul, cînd rămîne '0 Numai pe pămînt cu gîndul, Toţi îl ocolesc, cu mîna De departe arătîndu-1. Dar cînd omul îşi înalţă Gîndul către Cer mereu, 15 îl iubeşte toată lumea Şi-i ajută Dumnezeu ! Acesta-i un cîntec de bard ostenit, De bard din pămîntul uitării. Strămoşii-mi acolo pe stîlpi de granit Cu albe portaluri un templu-au clădit 5 De marmură-n marginea mării. „Să-1 aibă nepoţii prin veacuri de-acum Spre-a lor şi spre-a noastră mărire !" Dar mută veni nepăsarea pe-un drum, Iar pe-altul stîrni-necătoru-i samum io Atotucigaşa hulire. Azi templu-i ruină ; prin curţile lui Culcuşuri îşi caută cerbii, Prin mîndrele ganguri scot viezurii pui, Se joacă pe lezpezi de-altare-ale lui 15 Şopîrle tăcute-ale ierbii. Cu galbene oase-ale moşilor mei S-amestecă-n praful cărării Strivite statui ale marilor zei. Azi rîdeţi, şi vai, cum veţi plînge, o, mişei, 20 Cu hohot la ziua-nfruntării ! Dar noaptea din frîntele marmuri răsar Luciri ca de fulger, şi şoapte : Stau jalnicii zei la ruine, şi par Cuprinşi de mînie şi galbeni de-amar 25. Şi zboară cu vaiuri prin noapte. 354 355 30 35 40 45 Şi iese-al lor bard şi s-aşează plîngînd. Pe-o piatră sub zidul de-afară, Şi cîntă şi plînge, ghitara bătînd, Iar alba lui barbă ca rîul curgînd Se-mprăştie peste ghitară. „Prin lanuri obsiga şi sterpul ados Şi-n peptul lor inimi nebune ! Batjocura-i astăzi al nostru prinos. Ei uită, voind, cu ce .trudă i-am scos Din jalnica morţii genune ! Ascultă proroci ai minciunii, şi plini De-a lor o nebună-nvrăjbire. Le-alunecă gîndul spre zeii străini, Fac neamului nostru cunună de spini : Spre-a lor şi spre-a noastră mărire !" Eu nu mă voi plînge nepoţilor tăi, Pămîntule sfinte-al uitării ! Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi, Căci iată-i pe toate gătitele căi Răsar conjuraţii pierzării ! PARABOLA SAMÂNÂTORULUI Evang, Marcu, Cap. 4 şi Matei, 13. 10 15 20 25 Vorbind apoi, a zis Mîntuitorul : — „Căzu din boabe-o parte pe cărări, Şi paseri au venit, de sus cu zborul, Şi-obraznice-au mîncat şi-au dus în zări Atîta grîu ! Şi-amin, amin zic vouă, Că-n mine"'am slujbaşii-acestei ţări. Din boabe-o parte-n loc fără de rouă Crescînd pieri, dar el de vină nu-i, Căci Tatăl vrea, şi-a lui e că nu plouă. Căzu-ntre spini o parte şi-o văzu Pierind de spini şi umbră şi cucută, i-amin vă zic c-aceasta-i vina lui. i-a fost şi-o parte-n bun pămînt căzută, i patruzeci o boabă fost-a dînd, Şi-o seamă şasezeci, şi multe-o sută." Sfîrşitul, Doamne, l-ai păstrat în gînd ? Că oameni răi, aduşi din multe locuri, De-acel presimt ce mîn-un lup flămînd Spre-alţi lupi venind cu bici şi cu batjocuri, Bătură omul şi-al lui grîu l-au dus în lacomul ponor al lor, în docuri. El bietul. încrezut în Cel-de-sus, In caldul Prier îşi va-ncinge brîul, Să semene din nou, precum ai spus : Ei iarăşi vor veni să-i prade grîul. Si Si S 357 Şi, dacă-i laşi tu, Doamne,-aşa mereu Din mîna cui să simt-aceştia frîul ? De ce n-ai spus şi-aceasta, Doamne-al meu ? Tăcut, tu poate-ngrămădeşti mînia ? 30 Ori poate, vai, deşi eşti Dumnezeu, Nu ştii nimic ce-amar e-n România ? NA DUNA Se tîrîie robii spre-adîncul mormînt Prin noaptea cea fără cărări, Iar caii, cu coame zbîrlite de vînt, Cu sînge-n amestec au aburu-n nări 5 Şi capul cu gura-n pămînt. Scurmată de viscol zăpada-n grămezi Li-e stavilă-n drumul bătut, Şi drumu-ntîrzie pierdut în zăpezi : Sfîrşită-i merindea şi-amnarul pierdut, 1° Şi nori şi pustie cît vezi. Şi-n locul pe unde făcură popas Acei ce trecuseră ieri, Auzi de departe şi-al lupilor glas Şi-n neagra zăpadă vezi zdrenţe şi peri, 15 Şi oasele cîte-au rămas. Pe galbene oase, cu toţii-ntr-un loc S-aşează să moară de-acum : Să vadă sărmanii-o lucoare de foc, O dungă măcar să zărească de fum, 20 Şi-ar plînge de-atîta noroc ! E vaiet de oameni şi vuiet de vînt Şi-n vale-ntunerec ca-n iad. Lipite de tine, tu goale pămînt, Nu-ţi cer obositele inimi ce cad 25 Mai bun să le dai un mormînt ! 359 Iar dacă străjerii scot cojile lor De pîne-ngheţată şi-o rup, De mil-ar întinde şi celor ce mor, Dar sute-şi întind zguduitul lor trup 30 De-al poftei năprasnic fior. O seamă ţin ochii la pîne, şi-urmînd Tot drumul doritei mîncări, Ard ochii lor lacomi, de fiară părînd — Aşa-şi urmăreşte stăpînu-n mişcări 35 La masă-i şi-un cîne flămînd. Dar fără de suflet stau unii ca morţi Cu capul pe piepturi lăsat ; Totuna-i, şi foame, şi vesele porţi Prin care-o să-i treacă vrăjmaşu-ngîmfat 40 Urmaţi-vă drumul voi sorti !... De zgomot de guri şi de plute e plin Şi Tigrul şi marele Phrat, De aur e golful şi cerul senin, S-aud clopotele şi tobe ce bat, Şi trec caravane şi vin, Şi-n dulcele freamăt al vîntului rar Cîntînd palmierii s-aud, Sclipind minarete-n lumină răsar Şi norii de spumă-n plutire spre sud Ca giulgiuri de purpură par... 45 50 Căci patru-mpreună legaţi într-un rînd Se tîrîie, bieţii de ei, Dar unul slăbeşte şi cade-n curînd, Şi-mpiedică-n cale pe ceialalţi trei, 65 Si iată-i si-aceştia căzînd : Rod nodul din ştreangul ce-i leagă, dar fier E ştreangul. Rod mîna-i sub nod, Iar mortul îi ţine la sine-şi, în ger, De furie gîtul şi tasta i-o rod, Şi pier, ticăloşii, şi pier ! 70 „Tu, Doamne-al puterii, de ce ne-osîndeşti Cînd totu-i din Tine şi-al tău ! Popoare tu naşti şi cuvinte vesteşti Şi scară nălţării dai neamului rău 75 iar bunului groapă tu-i eşti! Dar fie-a ta voie, căci însuţi ai vrut Să judeci pe buni şi pe răi — Cu noapte şi nori şi ghiauri ai umplut Pămîntul din nord, dar aleşilor tăi 80 Ce cald un Eden le-ai făcut ! Şi n-o să-1 mai vadă nici unul din noi ! Dar strînge-ne-n inima ta, Căci singur eşti pomul, iar oamenii foi. Şi-a noastră durere tu n-o vei uita 85 La ziua cea mare de-apoi !" Şi-n noapte, departe, departe de-ai lor, Tu inima lumii, Alah, O moarte cumplită e moartea ce-o mor Vitejii războinici ai marelui şah, 55 Ai milă de sufletul lor ! 60 Spre ţara robiei, pe drumul de veci, Plecară, din Plevna, trei mii. Trei sute mai sînt pe cîmpiile reci, Şi bun e Alah de-or ajunge ei vii La rîul cel mare treizeci. 360 10 15 20 25 FRAGMENT In faţă-mi se-ntinde-al cîmpiei cuprins In limpedea serii splendoare, Cu galbene lanuri pe şesul întins. în jur, ca zăpada ce-az-noapte ne-a nins Stă volbura-n alba ei floare. Iar soarele-apune, şi-acolo-ntr-un loc Cu roata-i pămîntu-l-atinge : Cum cercul şi-1 bate copilul în joc, Eu nu ştiu ce mină şi discu-i de foc Pe marginea lumii-1 împinge. Un tren a trecut în nebunul său fel Şi-a dreptul spre soare-acum pasă, în soare s-afundă, şi parcă prin el Vrea lacoma fiară să-şi scurme tunel Şi-n golul cu stele să iasă. Acum e vărsare de flăcări spre-apus Ca-n noapte cînd arde-o pădure. Se stinge şi-aceasta, şi soarele-i dus, Şi-amurgul din vale ia drumul în sus Spre munţii cu creştete sure. Şi fluturi şi paseri aripile-şi string Cătîndu-şi vegheate limanuri, îşi freamătă boarea doinirile-n crîng, Izvoarele cîntă şi spicele plîng Cînd lunecă vîntul pe lanuri. Soseşte-apoi timpul cînd cerul a prins. Tutindeni egală coloare în toate-ale lui din imensu-i cuprins, Iar noaptea tăcută-n văzduhul învins 30 în linişte-ncepe să zboare. învie-ale firii tăcute puteri Şi-urzesc, miriade de multe, Şi leagă pe mîne cu astăzi de ieri ; Văd ochii cei tainici ai altei vederi, 35 Vin alte auzuri s-asculte. Şi-atîta durere şi galben amar Şi-atîta nelinişte tace, Şi inimi trudite ce plîng în zădar — O, cît eşti de bună, cea fără hotar 40 In taina ta sfîntă, tu Pace ! 362 10 NUCUL Tot mai ceri puţin-rămasei Inimi să mai simtă mult ? Nucule din dosul casei, Tot al meu şi-aici şi-aiurea : Ziua-n vînt îţi văd doinirea, Noaptea ţi-o ascult. Umbra te-nvălea rotundă Masa cea de nu-ştiu-cînd Şi-amîndoi pe banca scundă, Eu robind suflarea-n gură, Şi, cu acu-n cusătură, Mamă-mea cîntînd. 25 Ca şi-atunci, mai coase mama, Coase şi suspină rar, Dar cînd dă-ndărăt marama Dezvălindu-şi cîmpul frunţii, Părul ei e alb ca munţii 30 Iernii lui ghenar ! A murit pe luncă macul, A murit şi-i mult de-atunci. Răzvrătit se miră acul Mîni trudite-acum că vede — 35 El e tot copil, şi crede Că-i tot vară-n lunci. Plînge-acum cîntînd sub tine, Nucule, pe cel ce-i dus — Nu mai vine,-o, nu mai vine ! 40 Şi-şi îngroapă-n palme faţa : Cît de tristă-i sting ei viaţa Neguri din apus... Jale tu, din legănată Doină, ce de-amar omori ! 15 Dar tu ştii că niciodată Nu cîntam, urmîndu-i cîntul, Numai, nuce, tu şi vîntul O-nsoteai aori. Şi-urmărind fugara-mi minte, 20 Mă-nvăţai, prieten bun, Cum s-adun în gînd cuvinte Şi-mi cîntai spre-a-mi da cărare Şi vedeam că ies cîntare Vorbele ce-adun. 364 VLAD-VOD CĂLUGĂRUL (Din condica unui monah) Nesfîrşit un praznic are Raiul azi, o frate Vlad ! Ca-mpăratul David sare Patriarhu-n Ţarigrad, >r> Iar în iad e plînset mare. Ni s-a-nvrednicit pămîntul Să-1 scăpăm de-amar şi munci, Har aşa de mult preasfîntul Nu ne-a dat decît atunci 10 Cînd intrat-a-n trup cuvîntul ! Domn, prea cuvioase frate, Din Paisie Vlad tu eşti! O, ce fapte minunate Scrise-ţi sînt să făptuieşti — 15 Salt-acum, creştinătate ! — Dacă vor veni-mpotriva Ţării tale agarei, Scoţi pe sfînta Paraschiva Şi cu mila dumneaei 20 Le mănînci la toţi coliva. 25 Iar popor cînd o să vie : „Noi pierim, mărite Domn !" Iai ceaslovul unde scrie Rugăciunile spre somn Şi spre pace-o să le fie ! 366 Oh, păgîna tălmăcire Cu acel „Io Voievod" ! Dar de-a pururi fericire Cînd va-ncepe-orice izvod 30 Cu „de la Matei cetire" ! Iar boieri tăind vrodată, N-o să moară făr' de popi, Tu, cu mila ta de tată, Pui odăjdii şi-i îngropi, 35 Prohodindu-i fără plată ! Glasuri opt tipicul are, Opt boieri în taina ta, Cîte-un glas de fiecare Şi-ntr-acesta-şi vor cînta 40 Orice-ar spune-n adunare. Iar divan, mărite Vlade, Orişicînd ar fi s-aduni, Precum Domnului se cade, Tu-1 deschizi cu rugăciuni 45 Celui ce pe nouri sade. Tu dintîiu cînţi Iordanul, Hangu-1 duc cu toţii lin, Cîntă-n urm-o peasnă 1 banul, Face-apoi, cîntînd amin, 50 Opt mătănii-ntreg divanul. în genunchi, pe sub icoane, Le va dărui Cel Sfînt Mintea ta, o, Solomoane, Ca să-şi spuie-a lor cuvînt 55 Glăsuind în antifoane. 60 O, ce cîrmuire-aleasă Pentru-atîta neam creştin, Salţi, Eleno-mpărăteasă, Cu-al tău fiu, cu Constantin Joace-a lui Isus mireasă ! 367 65 70 75 80 85 Ci-n porfiră să se-mbrace Şi să salte drepţii-n rai, Cînd la zile mari'vei face Mîndrul tău domnesc alai, O, spre-a lumii dulce pace ! Cor de popi, mergînd în frunte, Vor deschide calea ta, Toţi cu bărbile cărunte Şi tot drumul vor cînta : „O, Basan, frumosul munte !" Şi-ndreptar a tot erezul, Tu, apoi, cadelniţînd, Vornicul va spune Crezul, Tretilogofăt purtînd Căldăruşa cu botezul, Şi boierii-apoi grămadă Cu cadelniţi şi potcap ■— Sfinţii-n rai de-aşa paradă Nici în piele nu-şi încap, Nici n-au saţ, mereu s-o vadă ! O, de-acum tu nu te teme, Luntre-a lui Hristos pe drum ! Vruşi să mori, sătul de vreme, Dar în veci — trăind acum N-ai mai vrea, Metusaleme ! PATRIA NOASTRĂ Patria ne-a fost pămîntul Unde ni-au trăit strămoşii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, 5 Şi la Neajlov te făcură Fără dinţi, Sinane,-n gură, Şi punînd duşmanii-n juguri Ei au frămîntat sub pluguri Sîngele Dumbrăvii-Roşii. — 10 Asta-i patria română Unde-au vitejii strămoşii! Patria ne e pămîntul Celor ce sîntem în viaţă, Cei ce ne iubim frăţeşte, Ne dăm mîna româneşte : Numai noi cu-acelaşi nume, Numai noi români pe lume Toţi de-aceeaşi soartă dată, Suspinînd cu toţi odată Şi-avînd toţi o bucurie ; Asta-i patria română Şi ea sfîntă să ne fie ! 15 20 Patria ne-o fi pămîntul Unde ne-or trăi nepoţii, 25 Şi-ntr-o mîndră Românie De-o vrea cerul, în vecie, 369 30 S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească Şi vor face tot mai mare Tot ce românismul are : Asta-i patria cea dragă Şi-i dăm patriei române Inima şi viaţa-ntreagă. JUCĂRIILE CELUI CUMINTE Un copil, cînd jocu-i place, toată lumea joc îi face. Iar el toate le pricepe şi cu ele un joc începe. 5 Zice tufa de zambile : •— „Bună ziua, drag copile !" Floarea zice : — „Opreşte-ţi paşii !" ■— „Prinde-ne !" zic fluturaşii. — „Eu sînt netedă şi mică, 10 ia-mă !" zice o petricică. Cîntă rîndunica iară : — „Eu de mult te chem afară !" Căţeluşul şi el vine : — „Hai şi joacă-te cu mine !" 15 Vrăbii zboară pe tot locul ; vezi aşa e vesel jocul ! Patru roţi de la trăsură strigă : — „Iute alergătură !" Vîntul zice : — „Aşa mi-e placul 20 să-ndoiesc de vîrf copacul !" Mărul zice : — „Mă voi coace Vin' atunci pe fuga-ncoace !" Toate aşa cu drag îl cheamă şi el vesel ia de seamă. 25 Numai cel ursuz nu ştie Cum să-şi facă o jucărie, şi numai posomoritul nu-şi ştie alunga urîtul! 371 PĂIANJENUL ŞI MUSCA PĂIANJENUL ŞI MELCUL Păianjenul : — „Muscă, ştii cît te iubesc ! Pentru ce nu vii la mine ? Eu sînt bun şi, ştii tu bine, Că am suflet creştinesc. 5 De mîncare toată viaţa Am dulceţuri! Ce zici tu ? Vii la mine ?" Musca : — „Cum să nu ! Mie-mi place mult dulceaţa.'" io 15 La dulceţuri deci chemată Musca merge bucuros ; Dar ea s-a văzut îndată Prinsă-n pînză şi-ncurcată. Ea se bate-n sus şi-n jos. Nu mai poate de-oboseală. — „Am păţit-o ! Iată mor !" Zicea ea tînguitor. — Pe cel lesne crezător Toată lumea îl înşeală. Păianjenul : — „Melcule, mă mir de tine, Ai o casă în spinare, Cel puţin de-ar fi mai mare ! Altceva tu n-ai nimic ! 5 într-o casă mititică, Te ascunzi mereu de frică ! A ! Dar vezi-mă pe mine, Sînt bogat, nu sînt calic, Eu ţes pînza mea cea deasă, La boieri şi'regi în casă !" Melcul : — «Poţi s-° teşi oriunde-ai vrea ; Tu trăieşti în curţi străine, însă eu am casa mea, Este mică, văd eu bine, Dar • sînt singur domn în ea !" 10 15 372 373 TlMPLARUL VARA 10 Ţiş, ţiş, ţiş, rindeaua sună, Din rindea talaş s-adună, Fîşiind, talaşul iese. Şi tîmplarul face mese ; L-ai văzut lucrînd şi-ţi place ? El atîta ştie face ; Face porţi şi scări la case, Face scaune frumoase ; Taie scînduri şi lipeşte Uşi şi paturi pregăteşte ; Şi atunci, cînd ne-am născut, Dînsul leagăn ne-a făcut; Dar atunci, cînd omul moare, Cosciug cine-i face oare ? Vară, vară, timp de muncă, Seceriş în lan, pe luncă, Şi belşug de pînă acum ! Iarba o cosesc flăcăii, Scîrţîie de-a lungul văii Carele ce trec pe drum. 10 Vine-un vînt, se-nalţă norii Şi s-ascund secerătorii ; Toată munca stă pe loc. Se găteşte-a fi furtună, Şi-ntrerupt, departe, tună Şi s-arată şerpi de toc. Plouă !, dar curînd s-alină ; Bolta rîde iar senină, 15 Şi-n văzduhul răcorit Cîntă-n fugă rîndunele, Cîntă inima cu ele Celui ce ne-a dăruit. 374 375 ZILE DE TOAMNA CEL MAI BUN CUVÎNT 10 Bate vîntul, frunza cade Vestejită de pe ram, Nourii se-ntind pe ceruri, Ploaia-ncet loveşte-n geam. Negura din văi se-nalţă Către ceru-ntunecos, A pădurilor podoabă Aşternutu-s-a pe jos. Buciumul nu mai răsună, Cîmpurile sînt pustii; Nu se mai' zăresc pe dîmburi Cîrdurile de copii ! 10 15 20 25 Veni-ntr-o zi la pustnic un bărbat. — „Eu ştiu că Domnu-n ceruri e-mpărat, Iar tu te lupţi şi-1 rogi întru suspine Să n-aib-ostaş mai bun decît pe tine. Şi-acum eu biet un rob al lui Hristos, De pacea lui şi de-adevăr setos. La tine viu ca să mă-nveţi, părinte, Să-mi spui pe cel mai bun dintre cuvinte. Spre-a mea-ntărire şi folosul meu, Tu fă ceva să văd pe Dumnezeu." Cel vechi privi la el cu bunătate. — „Să-1 vezi pe Dumnezeu, îmi ceri tu, frate ? Răbdat-a Moisi-al ascultării jug, Şi nu-1 văzu nici el decît în rug, Şi nu-1 vedeau cei scoşi pe cale-amară Altfel decît în nor şi-n stîlp de pară, Căci scris ne e-n scripturi de duhul Lui Că El, acel ce este-n veci, El nu-i, Şi nimeni, om fiind şi-avînd viaţă Nu poate sta cu Domnul faţă-n faţă. Ci-n chipuri multe îl aud mereu Şi mulţi proroci şi oameni sfinţi şi — eu. Deci, frate-al meu, rugîndu-mă voi cere Să nu te las lipsit de mîngîiere, Căci glas din cer şi tu poţi auzi. Deci du-te-acum, şi peste-a treia zi 376 377 Te-ntoarce-aici ca să găseşti plinire, Iar pîn-atunci tu mergi prin cimitire Şi-n gură vorbe de blestem să porţi 3'J Vorbind de rău şi defăimînd pe morţi." S-a dus uimit de-nvăţul ce i-1 dete, Trei zile-acesta-n cimitire stete : Lovea-n morminte cu toiagul său, Vorbind pe cei dintr-însele de rău, 35 Cu pietre-n cruci lovea, scuipa pe cruce, Şi nu ştia ce-ocări le-ar mai aduce. — „Ieşiţi, spurcaţilor, la mine-acum, Mişei pierduţi pe-al necredinţii drum ! Pe care v-au crezut mai sfînt nebunii 40 Satan-a fost şi vas al spurcăciunii, Şi-acei ce-au slove lungi pe cruci mai mari Aceia sînt cei mai cumpliţi tâlhari, Şi-aceia sînt burduf al fărdelegii Pe care i-au crezut mai vrednici regii. 45 Şi tu, şi tu, şi toţi, nu sfînt, ci drac, Vă ştie-acel ce-acum v-a strîns în sac ! Ghehena aibă-te,-nrăită turmă, Rusine-n veci adîncului din urmă !" 05 — „Făcui, a zis, şi-această vrere-a ta." Şi-n faţă-i stînd, Macarie-1 asculta. — „Ce veseli or fi fost cei din morminte... Şi ce răspuns ţi-au dat ?" — „Nimic, Părinte >' — „Ascultă deci, ce-mi ceri spre harul tău. 70 Ei n-au răspuns cînd i-ai vorbit de rău, Nimic n-au zis cînd i-ai vorbit de bine. Te du şi intră-n lumea ta, creştine, Şi fă ca ei. In lume răii-s mulţi. Nici laudele lor să nu le-asculţi, 75 Şi nici ocara lor. Tu nu răspunde, Şi nu căta pe Dumnezeu aliunde. Acum, tu vezi şi altora să-1 dai, Căci cel mai bun dintre cuvinte-1 ai." 50 55 60 — „Făcui, precum ai spus, porunca ta." Şi toate i le-a spus, şi-1 asculta Macarie-acum, cu inima-ncordată. — „Şi care ţi-a răspuns ?" — „Nici unul, — „Atunci, te du din nou, precum ţi-am spus, Şi laudă pe morţi." Şi el s-a dus. Plîngea-n genunchi, le fericea părinţii, Numindu-i tari toiege-ale credinţii Şi gura şi-o lipea de-al lor mormînt. — „Voi, sfinte slove-a numelui cel sfînt, Potir de veci şi-arhangheli ai oştimii Ce-n cer veţi face hori cu serafimii, Ferice tu, şi tu, şi toţi cei duşi Că-n scaun de heruv veţi fi voi puşi, Şi Domnu-n voi făcu a sa minune." Şi nu ştia ce laude-ar mai spune. tată !" 378 25 30 TÎLCUIRE HP 35 — „Popa din psaltire spune : Wm Toate sînt deşertăciune — IB Creadă-1 orbii, da' eu nu ! mm D-apoi crîşma, Doamne iartă, 5 Cînd o vede el deşartă ? IV Spune tu !" ' \M 40 10 — „Altu-i tîlcul ce s-ascunde, Numai nu poţi tu pătrunde..." — „Ce-mi vorbeşti că nu pătrund ? Intru-n crîşmă, dau din coate Şi pătrund prin zece gloate Pînă-n fund !" 45 15 — „Ce tot crîşmă, măi creştine ? Solomon, el spune bine..." ' — „Mie-mi spui ? Da' ce-s copil ! D-apoi Solomon, fireşte, Că doar el cîrciumăreste, ElcuSmil!" 50 20 — „Alta spune, măi, psaltirea : Nu de crîşmă e vorbirea, Că prin crîşme n-a umblat Preanţeleptul în cuvinte Solomon, proroc cuminte Şi-mpărat." 380 — „Nu ? Şi-avea, cum umblă veste, Şapte sute de neveste, Cîtă frunză e pe pom... Şi ce păţi numai cu una ! Ce pat eu cu-a mea, nebuna, Vai de om !" — „Ahaha ! Vrei tîlcul, frate ? Nu cu crîşmele se bate Solomon, cum am gîndit ! Iacă, de femei el spune : Toate sînt deşertăciune, Şi-a gîcit !" — „Ba nu, mă ! Bătu-te-ar Sfîntul ! Nu-i despre femei cuvîntul, Nici de crîşme nu-i cuvînt. Mai adînc aici vorbeşte Solomon bisericeşte Ca un sfînt !" — „Ce spui tu ? Deşertăciune El despre biserici spune ? Orb ce-am fost cu ochii mei ! Zău aşa, că-s goale toate — Vezi acum, pricep, nepoate, Şi eu ce-i ! Gol pîrjol la Născătoarea La Arhangheli numai Floarea Baba lui Drindei Tarhon — De biserici drept o spune ! Mă, da' multe-a mai spus bune Solomon !" SOARTA FLORILOR FLORII Floarea din cîmpie se plîngea odată : — „Ah, eu sînt menită pe cîmpii să pier; Ploaia să mă ude, vîntul să mă bată, De toţi trecătorii eu să fiu călcată. Vecinie să mă ardă' soarele din cer ! Ah, de-aş fi-n pădure ! Ce bine-i de-o floare, Cînd îi dau copacii umbră şi răcoare !" Floarea din pădure se plîngea odată : — „Tristă-mi este soarta ! Mai bine-aş muri! Eu trăiesc la umbră, tristă şi uscată ; Nimeni nu mă vede şi eu mor uitată ! Ah ! de-aş fi-n cîmpie, ce bine ar fi! Vîntul cald să bată, să mă ştiu că-s floare, Noaptea să văd luna, ziua să am soare !" Sînt Floriile, şi-n sat Azi nu cîntă naiul. Dar în prund s-au adunat Fete, şi-a ieşit din sfat 5 Jocul „de-a mălaiul". Prinse stau de mîni, în rînd. Două cîte două, Se despart apoi fugind, Fiecare căutînd 10 O-ntîlnire nouă. lată-le-ntr-un joc zglobiu Cu desprinse bete ■—■ Mult e-n lume rîs şi chiu, Dar atîta tot nu ştiu 15 Ca-ntr-un joc de fete ! Ana fuge spre răzor, C-o strigă vecina ; Dar e Lina-n drumul lor. Ea se-ntoarce-atunci de zor. 20 Spre-a scăpa de Lina. Dar picioru-n grabă pus Nu cu-ntreagă pază, Poate-n cîtă vreme-am spus Lunecînd pe ierbi, s-a dus 25 Şi-o făcu să cază. 382 383 Acum eu, care vă spui, Nu mă plîng de spaimă, Că speriată-o şi văzui ; Dar... e lumea, şi ea cui 30 Nu i-a scos de faimă ? Deşi puse-un braţ, lipind Pe genunchi opregul, El, necredincios fiind... Ei ! acum tu zici, mă prind : 35 „Vezi ce face zbegul !" Hohotiră-n jur cu foc Fetele deodată, Şi s-opriră toate-n joc. Şi mai sta, căzută-n loc 40 Zăpăcita fată ! ■— „Te-ai lovit, surato ?" — „Nu ! Ce: tot rîzi ?... o proastă !" Rîset şi mai mare-acu. — „Rîd aşa ! Te aperi tu 45 Şi-ai căzut spre coastă !" Cît au rîs n-oi rîde eu Tot de-a lungul vieţii. Dar peTete-aşa le vreu ! Şi de-atîta rîs mereu 50 S-au oprit drumeţii. — „Ano ! tot la om bogat Tragi nădejdea-n bine ! Ş-apoi ? Parcă-i vrun păcat... Drag îţi e, şi alta-n sat 55 Nu mai e ca tine !" Dar deseară, cînd i-au spus Cum a fost cu Ana, Şi-a zvîrlit căciula-n sus Şi-apoi plin-a mai adus 65 ' înc-o dată cana. — „Măi, fărtaţi, de-ar vrea şi-ar vrea Mama să se plece, Am să fac la nunta mea Vinul, cît îl poate bea 70 Satu-ntreg, să sece ! Să bem preţ de patru boi ! Şi mă fac răstoacă Şi-un vlădic în sat să chem, Şi să-1 facem să vedem 75 ' Şi-un vlădic cum joacă !" 60 Cel din deal, el n-a ştiut, Ei, dar nu te teme, Că sughiţ de-o fj. avut Şi-a zis „Ana !" i-a trecut Intr-aceeasi vreme. 384 385 ISUS ŞI LUMEA (După tradiţia orientală a lui Saadi) Iar Isus •— cu el mereu Pacea-mpărăţiei sfinte ! — A rugat pe-al său Părinte : —• „Din nimic, Părinte-al meu, 5 Lumea ţi-o făcuşi odată : Las' s-o văd aievea. Tată, S-o cunosc deplin şi eu !~ Şi ieşind apoi s-a dus Singur în pustiu, avîndu-1 10 Soţ cu sine singur gîndul. Ci-ntr-o zi-n pustiu, pe-apus, O femeie-i stete-n cale Ce, ca-n ziua nunţii sale, Tot ce-i scump pe ea şi-a pus, 15 Şi-a-ntrebat-o : — „Cine eşti ? Ce cărări îţi dă pustia ?" Ea rîdea cu viclenia Destrămării femeieşti : — „Serva ta, de vrei, rămîne 20 La porunca ta, stăpîne, Şi-am venit că mă doreşti !" —• „Minţi, femeie ! Ochii mei Nu s-au umilit să cate Fără-ntreaga demnitate 25 Niciodată spre femei ! 386 Cel ce te-a-nvăţat minciuna, Va plăti pe-această una Cu Ghehena-n focul ei!" ■— „Dar e drept ! răspunse ea. 30 Şi-n văpăile mîniei Faţa fiului Măriei Lac de flacără părea. Dar e drept ce-am spus, Isuse ! Lumea sînt, şi-aici m-aduse 35 Dorul tău de-a mă vedea !" — „Dacă-i drept, răspunsul dă-1 într-al Tatălui mau nume ! Dacă eşti această Lume Vălul de pe trup desfă-1 !" 40 El a zis, şi-atunci căzură Cîte-avea-mpodobitură Mîndrul şi-nfloritul văl. Vai cumplitul chip netot ! Galbenă şi-uscat de slabă, 45 Numai suliman, o babă Strîmbă, chioară, ciung şi ciot ! Plin de sînge-n dreapta laţul. Dar frumos şi-un farmec braţul Celalalt, şi-o floare tot ! 50 El privi-ngrozit la braţ. — „Dar de ce ţi-e mîna cruntă ?" — „Am avut, Isuse, nuntă, Şi-am ucis pe mire-n laţ. Nu pe unul, ci pe-o miie, 55 Căci li-e dată lor şi mie Foamea celui făr' de saţ. 60 Pînă cînd pe-un mire-omor, Florile şi mîndra-mi mînă Pe-alt nebun spre mine-1 mînă, Cu mireasma dulce-a lor. 387 Insă eu rămîi tot castă ; Nu-i sînt nimănui nevastă, Dar iubita tuturor..." — „Ah, nemernico, blăsfemi ! 65 Tu ce-n hainele-amăgirii Chemi şi-omori cu laţul mirii, Scîrb-a vecinicilor vremi ! Zilnic sute te-mpresoară : Cum rămîi mereu fecioară. 70 Cînd tu singură ţi-i chemi ?" — „Eu îi chem, c-aşa mi-e dat. Dar din cîţi mă urmăriră Şi spre laţ se năzuiră, N-a fost pîn-acum bărbat 75 Cui prin minte gînd să-i cadă Să mă-ntrebe şi să vadă Cine sînt cu-adevărat. Nimeni cu-ndrăzneli de leu Nu s-a-ncumetat să-mi rupă 80 Vălul mincinos ce-astupă Mincinosul trup al meu. Iar în laţ dacă-mi încape, Chiar de-ar vrea apoi să scape, Tot nu vrea, şi vrea ce vreu ! 85 Iar pe oameni tu-i cunoşti. Cu podoabele minciunii Eu atrag numai nebunii Şi-i omor numai pe proşti. Nesfîrşit mi-e cimitirul, 90 Căci nenumărat e şirul Vecinie înşelatei oşti. Iar cîţi sînt bărbaţi întregi Şi cunosc ce-i rău şi bine, Nu mă vreu şi fug de mine. 95 Deci, urmînd acestei legi, Eu, nevast-a miia oară, Cum rămîn mereu fecioară, Lesne este s-o-nţelegi..." Ce-ai gîndit de cîte-a spus ? ioo Răzvrătire-n tine-aduse Tristul fel al ei, Isuse, Ori odihna păcii-a pus ? Ai zîmbit tu cel ce-n viaţă N-ai avut surîs pe faţă — 105 Plîns-ai dulce-al meu Isus ? I 388 10 15 20 25 POVESTIRI ORIENTALE CĂLUGĂRUL Umblînd monahul tîndălind odată, Văzu o vulpe-n crîng, ca vai de ea. Căci nici picioare şi nici ochi n-avea — Şi-a stat privind cu inimă mirată. De unde-o fi venit aici şi cum, Lipsită de-ambele puteri de drum ? Şi-n care chip îşi află zilnic hrana, în starea ei de plîns cum e, sărmana ! Pe cînd el combina ascunse căi Pe cari s-aproprie Cel-etern de-ai săi, Văzu un leu ce-n dinţi un cerb aduse Şi foarte-aproape lîngă vulpe-1 puse. Ş-apoi mîncînd de-ajuns, cît a rămas Pe urma lui, destul şi vulpii fuse. O, nesfîrşit de-ascuns ţi-e blîndul pas, Eternă milă, care-atot prevede ! Iar gîndul meu se-nchină adînc. şi crede. A doua zi veni un corb, purtînd O pradă-n cioc, din care-apoi căzînd (Cu vrere-ori fără, nu ştiu) o bucată, Fu biata vulpe şi-astăzi săturată. Şi-aşa din zi pe zi văzu mereu Cum grije-avea de vulpe Dumnezeu. Călugărul atunci crezu că-i vine Lumină nou-a mintii cei divine. 30 35 40 45 50 55 60 Precum avu şi Paul la Damasc. — „O sfinte Doamne ; iată, mă renasc ! Pe-a vieţii mare singur eşti pilotul Ce duce singur cătră ţintă totul l De-acum te ştiu deplin, căci te-am văzut !" Crezi rău tu cel ce crezi c-a fi-ncrezut Ar fi credinţa dreaptă-a mîntuirii — De vrei dovezi, urmează-mi povestirii. Călugărul voi să-i facă deci Şi lui ca vulpii Tatăl cel de veci, Şi stînd la rugă pe genunchi şi-n coate Să-i poarte Dumnezeu de grije-a toate. Se-ntinse deci în zdrenţele lui vechi, Şi-adînc şi-a tras potcapul pe urechi, Şi-aşa zicea : — „Eu îi vestesc mărirea, îi cînt pricesne şi-i repet psaltirea, Şi-a lui putere-o spui din loc în loc, De poartă grije-astfel de-un dobitoc, Pe-atît mai mult de mine El purta-va, Spre-a-i fi printr-asta mai sporită slava, De umblă pentr-o vulpe-ascunse căi, Ce drum va face pentru-aleşii săi !"... Şi-a stat, şi-a aşteptat, şi-o zi, şi două, Ori mană ca-n pustiu, ori lapte-n rouă, Ori ploi de pătîrnichi, ori ştiu şi eu Ce gînd avea că-i face Dumnezeu. Dar n-a venit nici leu şi corb, nici mană ! Şi-aşa dorind printr-o minune hrană, Slăbi pin-a rămas un lemn uscat. Pe cînd acum aproape leşinat De foame-ardea-într-o ultimă răbdare, Ieşi, dintr-un părete. — aşa se pare, Un glas zicînd : — „Bătrîn nărod ce eşti ! Pe Cel-etern vreai tu să-1 ispiteşti ? Tu crezi că poţi ştirbi a mea mărire Precum îmi cînţi, sau nu, dintr-o psaltire ? Şi crezi tu, vierme ce-ntr-o clipă treci, Că poţi spori puterea mea de veci 390 391 65 70 75 80 85 90 95 Cu-a ta credinţă ? Da, şi-aceasta-ncape «Credinţa ta pe tine-o să te scape», Dar nu şi-n felul ce tu orb îl vezi Şi nu cum ţie-ţi place-a şti ce crezi! Căci e şi-alt adevăr ce-n veci nu trece : «Credinţa proprie-a ta o să te-nece !»-" Acum eu zic : Călugăre nebun, Ca toţi cari mîntuirea-n lene-o pun Fii leu şi corb, nu vulpe oarbă, biata, Ce-aşteaptă hrana ca să-i vie gata. Ca leu lucreaz-agonisind să ai, Nu duce din cerşire-al vulpii trai. Şi vezi că ei nevoie-i este-atare, Dar ce doreşti tu, cel voinic şi tare ? Mergi, prinde prăzi, nu sta un ticălos Pîndind vulpeşte-al altora prisos, Trăind din ce-ţi azvîrl, cum face-un cîne ! De poţi, cu braţul tău adună-ţi pîne ! «N-ai lipsă*, zici. Aşa zic cei nebuni, Atunci tu pentru cei ce n-au s-aduni, Şi pentru-al altor bine tu munceşte. Mişel e cel ce sieşi îşi trăieşte, Şi numai lui, dar mult e mai mişel Acel ce-a altui trud-o fură el ! Ia tu de mînă pe-alţii şi-i condu, Nu cere-a fi condus de alţii tu. Văzut-ai leul ce-a făcut, şi corbul ? Şi-i ceri lui Dumnezeu milog, ca orbul ? De-acea făptură-i vesel Dumnezeu In care vede-al luptei bold mereu Şi care face (chiar fără să ştie) Şi altora făpturi o bucurie. Dar cum să fie vesel el de voi ? Mult n-o să-ntrebe el la zi de-apoi De rugi şi psalmi, ci mai cu dinadinsul : Cu-a sale fapte la cîntar tot insul! GREŞ ALA PATRIARHULUI 10 15 De poţi, fii darnic orişicînd şi-oriunde, Şi-oriunde poţi s-ajuţi, tu nu te-ascunde. Dar pentru că eşti bun, nu-ţi bate pieptul Şi nu uita ce-a spus cîndva-nţeleptul : Sînt mulţi haini, ce par a fi miloşi, Şi par, fiindcă vreu, că-s vanitoşi, Şi-i cea mai rea, ce-o ştiu, nemernicie A tot vorbi de propria-ţi dărnicie ! Tăcut, cu dreapta dă, dar cînd vei da Să nu faci semne-n vînt cu stînga ta. Mai bine să privească mulţi spre tine, Decît tu să priveşti spre mîni străine : Cînd vede mulţi plîngînd în drumul său, Cel bun e vesel şi-i mîhnit cel rău ! Tu dă mereu şi nu-ntreba cui dai, Căci dacă-ntrebi, azvîrli ce-ai vrea să ai, Şi-n loc de scop, aprobi numai mijlocul — Şi-aici cîndva greşi chiar şi prorocul. 20 25 30 35 N-avuse-o săptămîn-acum deplin La masă-i Avraam nici un străin, Şi sta-ntristat şi-şi tot lăsa bordeiul. Căci el avea drept lege obiceiul Să nu mînînce-n orice dimineţi Decît atunci cînd îi veneau drumeţi, Săraci şi osteniţi şi făr' de casă, Şi-aşa mînca tihnit cu ei la masă. Şi-acum, ieşea din cort, pe drum cătînd, Şi-ntra mîhnit şi iar ieşea-n curînd. Dar iat-un om, la margine-n pustie Cum stă şi-o salcie singură-n cîmpie, Bătrîn, cu-albitu-i păr, tăcut stă-n loc. Spre el se duse veselul proroc : •— „O, dulce-al meu amic, să vii, bătrîne, Să-mparţi cu noi ce-avem, şi vin şi pîne !'' Bătrînul a primit, pornind cu el, Căci bine cunoştea frumosul fel 392 393 40 45 50 55 60 Cum blîndul patriarh primea străinii. Ajunşi apoi sub bolţile grădinii, Primiră servi pe noul oaspe-adus Şi-n capul mesei scaunul i-au pus. Veni apoi pe rînd familia toată Şezînd, la masa cea de piatră, roată. Şi pîne-apoi, şi poame-au pus, şi vin, Şi-un dar ales, gătit pentru străin. Cînd însă Avraam şi-ntreag-oştirea De servi, şi-au ridicat spre cer privirea, Şi — „Acum cu Dumnezeu !" ei s-au rugat, Bătrînul stete-n scaun nemişcat, Nici semne n-a făcut, n-a zis cuvinte, Ci, ca şi-o piatră, fix, privea nainte. Privi la el prorocul, roş făcut : — „Că nu ştii cuviinţă, nu-ţi imput; Dar eu mă mir de-o sută de-ani ai vieţii Că nu ţi-au dat evlavia bătrâneţii ! Nu ştii c-al nostru gînd, oricînd mîncăm, Datori sîntem spre cer să-1 ridicăm ? Răspunse el : •— „Icoane, Avraame, Oricîte poţi schimba-ntr-aceleaşi rame. Eu am icoana mea ; tu alta vrei ; Dar altfel mă-nvăţară magii mei !" Văzu atunci şi cunoscu prorocul Că-n cortul său aduse-un rău bătrîn, Ce crede-n magi, şi-n legea sa păgîn De-acei a căror Dumnezeu e focul. 65 70 Cu scîrbă deci privindu-1 1-a gonit Flămînd aşa, şi gol, cum a venit. — „Eu nici în cort să nu te văd, străine, Şi nici să-mpart un fir de mac cu tine !" Spre-ai săi se-ntoarse-apoi, aşa zicînd : — „Bătrîn nebun ! Spre cer curat nicicînd Un fum al relei jertfe nu se urcă, Şi-un necurat pe cei curaţi îi spurcă !" Veni atunci, trimis de Domnul sfînt, Un sol şi-a zis cu-asprime-acest cuvînt: 394 75 80 —■ „De ce n-ai tu să-mparţi nimic cu dînsul ? Ce-ntrebi pe cei ce plîng, cui varsă plînsul ? De-o sută de-ani îl ţin eu pîn-acum, Şi-n clipa-ntîi tu-1 şi goneşti pe drum ! Ce vreau cu el, ştiu Eu care-i sînt Tată ; Eu singur ştiu de-i inimă curată. Şi chiar şi dacă crede-n foc şi-n magi, Tu mîna de la el de ce ţi-o tragi ? Ori vrei să pari mai drept şi decît mine ? Tu milă fă, şi nu-ntreba la cine'". BOGATUL DIN SIRIA 10 Am fost cîndva prin Siria şi eu Şi-am vrut să văd ce n-aş mai vrea să vreu. Dar de-altă parte-am auzit cuvinte Cum n-am mai auzit, nici mai cuminte, Şi nici mai sincer spuse de vrun om. Acum, fiindc-al cunoştinţii pom Şi fructe dulci produce, ca şi-amare, Eu rupe-voi din el ce mie-mi pare Că-i dulce fruct, deşi mi-e faptul clar Că dulcele la mulţi le pare-amar. 15 In zori cînd eşti trezit de-un corn ce cîntă, Ştii tu ce noapte-avu acest străjer ? Pe-un cîmp al luptei vezi ucişi de fier. Şi poate-a lor mulţime te-nspăimîntă —■ Eu însă milă de-a lor chin ţi-o cer ! Ce-ţi pasă, zici. Că nu eşti tu ucisul. Ascultă, deci, şi ia-mi în suflet scrisul. 20 25 In Siria fu odat-un an cumplit, încît părea că veacul s-a-mplinit. Atît de-avar fu cerul cu pămîntul Că luni de zile n-a bătut nici vîntul. Nici ploi n-au scurs din nori al verii dar, Şi-atîta foc a fost că nici măcar Umbrind vrun nor n-a mai scăzut arsura, Şi cerul astfel a ucis natura. 395 30 35 40 45 50 55 60 Nici ape-n puţuri, nici izvoare-n munţi Şi nime n-avea lipsă-acum de punţi Spre-a trece rîuri cari purtară nave, Atari călduri domneau pe sus, grozave, Secase-orice izvor şi-orice talaz Afar' de-acel ce ochii-i scurg pe-obraz ; Pustiu era-n amiazi şi-n zori tot drumul Şi nu ieşea-n amurg pe case fumul, Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste, Şi pomii goi lăcustele-i mîncau, Iar oamenii trăiau mîncînd lăcuste. Văzui pe-această vreme-un bun amic, Deşi cu multe-averi şi-un om voinic, Atît de slab şi de pierit la faţă, Încît credeam că trece din viaţă. •—■ „Oh, dulce-amice ! — am zis — ce chinuri porţi, Şi ce te-alungă-n noaptea negrei morţi ?" Iar el atunci mîhnit : ■— „Tu vezi prea bine, Şi ştii, şi tot întrebi ce chin e-n mine ? Nu vezi acest amar ce ne-a cuprins, Cum peste-orice măsur-acuro s-a-ntins, Cum pier sărmanii fără pic de hrană Şi-i bate-astfel o soarte-a lor duşmană..." — „Ba văd ! i-am zis. Dar cum ţi-e asta chin ? Cum mori de-otravă, negustînd venin ? Pe acel ce n-are-1 înţeleg că plînge, Dar omul sănătos nu-şi lasă sînge. Ce-i pasă muntelui că mor furnici ? Şi tu ; cum eşti bogat, ce simţi aici ? Tu vezi şi treci: ce grijă, deci, te pleacă ? Stă raţa şi-n potop, şi nu se-neacă !" El m-a privit atunci aşa cum unul Cuminte stă privind ce-a zis nebunul : — „Acel ce din corabia spartă scapă Nu stă-ngrijat de-amicul său din apă ? Cînd arde satul, şi tu-n munte eşti, Nu plîngi că ard ai tăi şi te mîhneşti ? Căci nu de-al meu amar ăst trup îmi piere, 65 Ci simt în el a miilor durere ! Să vadă răni, pe-un om milos de-1 pui, Mai rău îl doare-a ta decît a lui, Căci pentru-a lui el rabdă-n el şi tace. Ci-a' ta, precum te zbaţi, să plîngă-1 face, 70 Deşi n-am răni, eu singur mi le dau, Căci simt pe toate-a celor ce le au. Eu carne-mi sînt, dar alţii-mi sînt' ca osul. Cum poate rîde vesel sănătosul Cînd geme-alături un bolnav lui drag ? 75 Cînd văd plîngîndu-mi un sărman la prag, Mîncarea-n gîtul meu se face-otravă. O, vorbe goale ; bogăţii şi slavă ! Pe-un dulce-amic îl duc să-1 ardă-n foc, Iar eu ? cu alţi amici să merg la joc..." 80 S-aprinse-odat-o casă pe-nserate Şi-a ars din ea Bagdaduh jumătate. — „Ei, slavă ţie, Doamne ! a zis un ins, C-a mea căscioară nu mi s-a aprins !" — „Vai, om nebun ! a zis un om cuminte, 85 Eşti demn să arzi, c-ai zis atari cuvinte ! Mai zis-a vrun nebun cuvînt mai prost Decît al tău de-acum nebun,- ţi-a fost ! Un foc întreg oraşul să-1 cuprindă, Dar numai casa mea să nu s-aprindă ! 90 Vai, cum nu. cad pe tine-aceşti păreţi" Iar voi, bogaţi, cari burta vi-o umpleţi Şi numai „voi" şi „voi" şi numai „vouă" : Blăstăm vă fie-n lumile-amîndouă ! Dar cel ce-ascultă vorbele ce-i spui, 95 Noroc şi bine avea-va-n casa lui, Şi fagure de miere fi-i-va pragul Şi-ntr-altă lume n-o simţi toiagul. Destul îţi este chiar şi-o vorb-a mea De-o ştii păstra şi nu te-abaţi de ea, 100 Că-ntr-însa-i plata orişicărui bine : Cînd sameni spini, nu poţi s-aduni smochine ! 396 II SCRISOAREA LUI FIRDUSI CÂTRA ŞAHUL MAHMUD De-ţi baţi de mine joc, Alah ne-aude Şi-n veci bătut de el vei fi, Mahmude ! Fiindcă porţi şi tu regescul semn Şi stai pe-un tron de care eşti nedemn,* Credeai că nimeni nu se va-ncumete Să-ţi fie-acuzator, ca să te-arete Şi-n faţă să-ţi arunce-al său dispreţ : Dar iată-mă că sînt aşa-ndrăzneţ ! De ce n-aş şi-ndrăzni să fiu atare ? Fiindc-aş fi prea mic, iar tu eşti mare ? Şi-aş fi un prost de rînd şi-un geniu tu Şi-un om cinstit şi nobil, iar eu nu ? Te-ascult, Mahmude, şi-ţi admir ştiinţa ! Toţi regii răi s-asamănă-n credinţa C-ai lor supuşi o turmă sînt de robi. Cu toţii orbi şi-asemeni de neghiobi ; Căci dac-ar fi altfel, nu se-nţelege De ce-ar răbda orice le f ace-un rege. Şi-aşa credeai că dacă-ţi sînt supus, Eu n-am să văd cum sînt pe cruce pus ; Şi, chiar văzînd, eu n-o să am tăria Să zbier, ca să-ţi arăt neomenia ! 10 15 20 O, şah Mahmud, de m-ai crezut un miel, Cumplit război avea-vei tu cu el, Mahmud a fost fiu de negustor şi a ajuns prin vredniciile sale pe tron. Un rege bun ; dar Firdusi, în scrisoare, mereu îi aminteşte originea sa de jos (n.a.). 398 25 30 35 40 45 50 55 Căci nu-s un miel fricos precum m-ai crede, Ci leu flămînd ce-n pripă să repede, Şi n-ai ştiut ce furii-n mine sînt, Ce suliţi port în sprintenu-mi cuvînt, Ce fulger mi-e-n condei şi-aprins ce scapăr ! Ei, da ! Tu m-ai lovit, iar eu mă apăr, Şi-oricine vede clar că asta vreu Şi-n cearta asta nu-s de vină eu, Căci tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Şi, dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă ! Mişeii-au îndrăznit a mă huli. Că nu-s devot cu totul lui Aii, Iar tu, un biet bătrîn, le dai crezare. * Dar iată, jur pe sceptrul tău, pe care Mai bine-ar fi să-1 schimbi într-un ciomag, Mi-e drag profetul, cum şi-Aii mi-e drag ; Şi-oricît m-or fi hulind prigonitorii, Pe-aceştia doi, şi demni şi plini de glorii, Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci. Tu poţi să mă sugrumi, ori să mă-neci, Şi poţi să pui ■— cum cer şi sicofanţii, Sub tălpi să mă strivească elefanţii : Şi totuşi sfînt pe-Ali îl voi ţinea. Oh, ce-ngrijat eşti de credinţa mea ! Dar, rogu-te, Mahmude, vezi de tine, De-a ta credinţă şi de propriu-ţi bine. Şi vezi să nu te-abaţi din drumul viu ! Căci mintea, cit-o ai în cap, ţi-o ştiu Cît firul de nisip, dar nor ţi-e fumul Şi-un biet ca tine lesne pierde drumul! Căci dac-a mea credinţă vrei s-o pui Cu-a ta-n cîntar, atîta pot să-ţi spui Că ştie Dumnezeu şi-adună-n carte. * Vina de căpetenie ce i-o găsea Mahir.ut lui Firdusi (pe nedreptul, dar ca pretext) era că în epopee poetul n-ar fi fost destul de religios şi nu da cuvenita veneraţiune lui Aii, nepotului lui Mohamed prorocul. Firdusi întoarce acuza, nu atît la adresa regelui, cît la a poeţilor ce-1 duşmăneau (n.a.). 399 60 65 70 75 80 85 Scăzînd oricui ce-ntîi şi-ntîi împarte. * Şi cred că-n faţa Lui, cînd noi vom sta, Cu-a mea credinţă eu, şi tu cu-a ta — Eu, biet cum sînt, în faţă-i pot protege Şi-o sută de patroni ca tine, rege ! Şi acum declar solemn că eu, poetul, în numele lui Mohamed profetul Şi-al lui Aii, am scris al meu poem, Dar nu pentru Mahmud, pe care-1 chem Şi-acum şi peste veci în judecată, Şi-Alah din cer ca pe-un hain să-1 bată ! Cu-al meu poem, Mahmude, te mîndreşti : Ci-n care chip părtaş la el tu eşti ? Cîţi regi au azi şi-n veac de-acum fiinţă, Aşa să aibă toţi întru ştiinţă : Că nu-1 cunosc pe-acest Mahmud, că eu N-aştept să-mi dea Mahmuzii premiul meu Dar cine-i el să-şi bată-n faţă-mi pieptul ? Puţini sînt cei ce-au nume dat cu dreptul Dar nesfîrşit de mulţi sînt proştii cari Numiţi ne sînt de cei nemernici : „mari" ; Dar nume, dacă vrei, al meu e nume, Căci nimeni n-a mai fost Firdusi-n lume ! Puterea lumii prea puţină fu Să nască pe-un Firdusi pîn-acu. Ca stelele pe cer roiesc poeţii, Mulţi buni, dar mulţi o pacoste-a vieţii, Şi cîntă tot ce ştiu prin univers. Găseşti la unii şi putere-n vers, Dar cei mai mulţi sînt triste roţi de Nu-i vulturul ce e, fiindcă zboară, moară * O dogmă. Dumnezeu dă, din graţie, talente şi puteri (fie spirituale, fie materiale, ca frumuseţe, avere, poziţie), însă la ziua judecăţii cînd cîntăreşte faptele bune, el scade întîi darurile graţiei. Dacă doi fac aceeaşi faptă, ea nu cîntăreşte la fel de greu. 5n cazul că unul a făcut-o ajutat de-o graţie divină, iar celalalt prin propriile puteri. Şi pe cît omul a avut mai mult bine din graţie, pe atîta i se scade din valoarea faptei. Cu totul altfel sună dogma creştinilor catolici (n.a.). 400 90 95 100 105 110 115 120 Căci zboară şi-un gîscan din gard pe gard ; Şi nu-s aloe-orice tăciuni ce ard. Asculte-aceşti poeţi şi vorbe crude, Căci prea te faci de rîs cu ei, Mahmude ! * Eu mi-am clădit acest al meu poem Din tot ce noi mai plin de glorie avem Şi-n grai, şi-n sunet, şi-n coloare : Poem ce-i rîu de raze scurs din soare. Dar nu-s acestea care-1 fac etern, Ci-al artei simţ, prin care-avui să cern Tot ce-am putut din basm şi cărţi alege, Şi-al meu talent care-a putut să-nchege. De fapte mari, de regi, de bătălii, Cuprinde-o sută douăzeci de mii De versuri cartea mea, şi-această carte Istoria ţării în două ne-o desparte. ** Eu vi-am cîntat şi-amici şi inimici, Femei frumoase şi bărbaţi voinici, Şi cai şi care, corturi de corăbii Şi scuturi, coifuri, paveze şi săbii Şi lănci şi lanţuri, arcuri şi săgeţi — Cît n-au cîntat o miie de poeţi! Cîmpii şi văi, pustiuri şi păduri, Şi munţi şi ape, oraşe mari şi sate Şi clocot de mulţimi nenumărate Cu vuiete de oşti, cu vai de guri, Şi tropot, freamăt, muget, şi-ntre ele Şi zmei şi gini şi draci şi duhuri rele Şi regi cari-au făcut, de sînge uzi, Cît nu vor face-o miie de Mahmuzi ! Am scos din cronici fapte şi istorii Şi-am fost oglinda vecinicelor glorii. Trecutul vechi, de praf acoperit, Luceşte-acum, prin mine-ntinerit — * Aici batjocureşte pe poeţii de la curte (n.a.). ** Face epocă. Timpul pînă la Firdusi şi după el. în versurile re urmează traducerea dă numai un rezumat, căci Firdusi înşiră o mulţime de nume proprii, care-ar cere prea multe note (n.a.). 401 Iranul vechi, de mult făcut ruine, Trăieşte o viaţă-n veci, de-acum prin mine ! 125 Acestea le-am făcut. Şi-aş vrea s-aud Ce parte-ai tu la ele, şah Mahmud ! Vai, şah zgîrcit! Eu ţi-am lăsat avere, Ce-a pururi e tot ea şi-n veci nu piere. Cînd fi-vei mort de mult şi cînd uitat 130 Va fi chiar faptul c-ai trăit şi-ai stat, Atunci, departe-a vremii-ngrămădire Prin mine va mai da de tine-o ştire ; Atunci de tine-atîta scris va sta : Că eu, Firdusi,-am scris pe vremea ta '. 135 Nu tu mă vei purta prin timp ce vine, Povară pe-al tău gît, ci eu pe tine ! Acum văd eu ce vinovat îti sînt !... Bătute de furtuni, de ploi şi vînt, Cu timpul cad palatele regale 140 Şi zboară stol de lilieci prin sale, Clocesc pe scumpe tronuri cucuvăi Şi regi ajung paiangenii-n odăi, Iar pe-unde vi-aţi plimbat mărirea seacă, Şopîrle şi guzgani au să petreacă ! 145 Dar ce-am clădit eu, rege, pentru voi, Nu-i turn ca să-1 dărîme vînt şi ploi Şi nici furtuni pe lumea toată vruna ! Afară, poate, de-ar veni furtuna Ce-ntregul neam ni l-ar strivi-ntr-un fel, 15° Că n-ar mai rămînea nici praf din el, Şi nici atunci ! Mi-ar stinge, cred, cuvîntul, Furtuna, numai, ce-ar strivi pămîntul ! Bătrîn de-optzeci de ani, bolnav ce zac Şi-acum aproape orb şi om sărac, 155 Eu totuşi ridicai şi-acea povară La care şi-alţii-o mie se-ncercară Şi n-au putut-o nici urni ; dar eu Cu drag am biruit şi-atîta greu. Trăiam în lipsă şi scriiam cu anii ; 160 Plîngeau amicii şi rîdeau duşmanii De truda mea şi gîndul meu sumeţ. Dar eu, acoperit de-al lor dispreţ, Mi-am rupt din nervi bucată de bucată, Căci tu-mi promiseşi altfel de răsplată. 165 Uşor îţi este-a sta pe-un tron răpit, Mîncînd şi bind, pe perne tolănit; Dar eu, şi zi şi noapte-n trudă mare, Treizeci de ani muncii fără-ncetare Să-ţi fac un monument, şi l-am făcut. ! !7Q 175 180 185 190 Iar tu, nărodul de noroc bătut, în loc să-mi dai făgăduita parte. Spre-a nu mai fi sărac şi mai departe Şi-n pace să-mi petrec al vieţii rest, Tu, şah Mahmud, în nobilul tău gest Ţi-ai strîns la piept enorma ta avere Şi plată tu mi-ai dat — un ol de bere ! Priviţi-l, veacuri ! Şi vă fie-ndemn, Poeţilor, de-a scrie pentr-un rege ! Acest lipsit de cinste şi de lege, Ce nici de-un strop de apă nu e demn, îmi ia-n dispreţ puterea ce mi-e dată De cel ce-ntregii lumi îi este tată, De cel ce m-a ursit din veci să fiu Firdusi-acel ce-acestea i le scriu ! Vai, tu, ciupercă de pe vîrf de cracă ! Bătrînule neghiob, ce crezi, că dacă îţi puse-o soartă tristă mîna-n păr, Eşti mare om şi rege-ntr-adevăr ? Dar soarta asta, care-orbeşte vine, Putea nălţa — cum te-a nălţat pe tine — Pe-oricare-un biet golan şi prost la fel Şi chiar şi pe-un nărod şi mai mişel De cum eşti tu — deşi-n mişelătate Nu cred că ai vrun naş, nici măcar frate ! 195 De-ar fi acest Mahmud, născut din rob, Pe-atît de darnic cît e de neghiob, Iar mintea lui de nu i-ar sta-n picioare, De mult el mi-ar fi dat regeasc-onoare ! 403 402 200 205 210 215 220 223 230 235 De-ar fi el nobil cît e de poltron, Alături lui el m-ar fi pus pe tron, Dar ce să ceri acelui ce nu ştie Ce-i drept şi demn şi ce-i mărinimie ? Cînd ia, e sănătos, cînd dă-i bolnav, Şi ce să ştie-altce un pui de sclav ! Un fiu de sclav nu-nvaţă maiestate, Şi teama lui e numai că-1 vei bate ! Şi cînd ridici din pulbere-un mişel Şi-apoi aştepţi răsplată de la el, E ca şi cînd ai creşte-n sîn un şerpe Şi-ai cere grîu din piatra stîncii sterpe, Pe-un spine poţi să-1 răsădeşti şi-n rai Şi hrană, miere şi nectar să-i dai ; El tot ghimpos va fi şi-a pururi spine Şi-amare boabe dînd, dar nu smochine ! De cei ce vînd parfum cînd eşti atins, Tu-n haine prinzi mirosul lor distins ; Dar cînd te-ating acei ce vînd cărbune, Pe haine-un scrum de zgură ţi se pune. Poţi face strîmbături din drepţi copaci, " Dar drepţi pe cei ce-s strîmbi nu poţi să-i faci, Pe-un negru nici trei mări nu pot să-1 spele Şi-un rău născut va face-a pururi rele. învaţ-acestea, rege drept şi bun, Şi ia-le-n cap, căci ţie ţi le spun ! în versuri tari şi pline de mînie De-aceea scriu ce-am scris, ca să se ştie, Ca nu cumva să crezi că eu mă tem De ura ta şi-al popilor blăstem ; Şi nu cumva să lase-acum şi-odată Becisnicul tău nume, rege, o pată Pe-al meu poem ; şi minte ca să-nveţi Să nu-ţi mai faci distracţie din poeţi. Bătîndu-ţi joc de ei, ca azi de mine ! Căci vrunul dintre ei —■ mîhnit, vezi bine —■ îţi toarnă-n cap mînia-i de poet Şi-ţi zvîrle-n faţă-atare vrun pamflet, Că zece mii de bivoli din rovine Să n-aib-atît noroi pe ei, ca tine. i40 245 Si teme-te de el ! Că-n zi de-apoi _ Cînd sta-veţi la judeţul sfînt voi doi -Tu mîndru si neghiob privind profetul, Dar blind privindu-1 şi-umilit poetul. Alah va zice îngerului său : Fă mare-abisul între bun şi rau !_ Si-n foc să-1 arzi pe şah, că ede vina ; Dar du poetu-n vecinica lumina ! 404 Iar tu mi-esti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu, Si secolii-nchid'-ori deschidă cum vreu Eterna ursitelor carte, Din suflet eu fi-ţi-voi, tu neamule-al meu, De-a pururi nerupta sa parte . POETUL 10 Sînt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cînt bucuria şi-amarul •— în ranele tale durutul sînt eu, Şi-otrava deodată cu tine o beu Cînd soarta-ţi întinde paharul. Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci. Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci Unindu-ne steagul şi larul, Şi-altarul speranţei oriunde-o să-1 duci, Acolo-mi voi duce altarul. 15 20 Sînt inimă-n inima neamului meu Şi-i cînt şi iubirea şi ura •—• Tu focul, dar vîntul ce-aprinde sînt eu Voinţa mi-e una, că-i una mereu în toate-ale noastre măsura. Izvor eşti şi ţinta a totul ce cînt ■—■ Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvînt Cum. nu-ţi glăsuieşte scriptura, Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfînt, Şi-nchide-mi cu fulgerul gura ! 25 Ce-s unora lucruri a toate mai sus, Par altora lucruri deşarte. Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus, Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus, De-i alb ori e negru ce-mparte ! 406 FRAGMENT Tristă-n zori stă-nţepenită Pasărea pe-un ram, avînd Aripa de-un, plumb strivită. Ochii ei ce căutară Alte daţi să le răsară Semnul zilei mai curînd, Ca din cuib ea guri s-audă Dulci ciripituri cum scot, Şi să-nceapă dulcea-i trudă ; Azi n-au grija dimineţii, Azi s-afundă-n noaptea cetii Ochii ei, şi ea, şi tot ! li aude-acum de-aseară, Noaptea-ntreagă cum au plîns. Ea-i aici, dar au să piară ! Şi e plin de cîntec locul Şi-i aşa de vesel jocul Neamului prin ramuri strîns ! Dar pe ea o ţine rana, Şi ea piere lîngă pui. Ce să facă ea, sărmana ! Unde-i mila şi-ajutorul ? Vai, neputincios e zborul, Rob al libertăţii lui. 408 25 Neclintit să stea sâ-i vadă Pînă mor ? Ori încercînd Ea departe jos să cadă ! Dar de-acolo, cum să ştie Dacă-şi plîng o mamă vie, 30 Ori dac-au murit plîngînd ? Ori să-nchidă cu putere Ochii stinşi, spre-a nu-i vedea ? Şi cînd toate-or fi-n tăcere, Şi cînd n-o să-i mai audă, 35 Să-şi urmeze-o soartă crudă , Şi să moar-apoi şi ea ? Ieri, cînd făr' de veste-o soartă I-a gătit cumplitul chin, A zburat spre cuib mai moartă 40 Dar scurgînd pe drum viaţa, Rănile-o opriră-n faţa Cuibului, pe-un ram străin. Mai departe nu se-tncrede Cîţi se-ncred, de-acoalea mor, 45 Şi cu-ntinse ciocuri vede Fîlfîiri de-aripi plăpînde, Vede guri cum cer flămînde De la dusă mama lor, Vede supt un vesel soare 50 Largu-aceluiaşi senin, Iar ea-nvaţă pui să zboare Şi cîntînd le-arată chipul Cum să schimbe-n cînt ciripul.. Vede iar un cuib vecin ! 55 60 Şi spre frînta sa aripă Lasă capul ca răpus. Ar dori să doarm-o clipă, Dar atît de dulce-i sună Glasuri ce pe sus s-adună, Si ea vesel cată-n sus : 409 65 Şi-n lucoarea dimineţii, Cit-o dau seninii zei, Vede farmecul vieţii Cea cu-atîta drag văzută, Vede-ntinderea tăcută — Vede iarăşi cuibul ei... 10 15 [LUI SPIRU HARET] Bîrfirea ca monstru-o văzui alergînd, Iar gura ei numai ecouri, Cu negrul cărării noroi măritînd Virtutea din cel ce-i virtute cătînd, Dar faima cea putred-a celui flămînd De faimă purtînd-o prin nouri. Nici team-ori mînie, ci-uimire mi-a pus în suflet durerea acestor Nevrednice-ntoarceri cu josul în sus : Căci nu-i apăra să nu fie ce nu-s Nici braţul pe-Ahil şi pe Socrate voOq1 Nici vîrsta cea multă pe Nestor. Cu scut şi săgeată vrei lupta ? S-o laşi Copile, căci scut îţi e timpul, Săgeţi însă zeii şi drepţii tăi paşi. Priveşte tăcînd vuitorii trufaşi : Pe-un munte fu munte urcat de-uriaşi Şi tot nu bătură Olimpul. 411 25 AGHIOTANTUL Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi te miri că mă clatin în scară ! Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut ? Vai nu, ci de mine că-s fiară ! 5 Atunci la plecare plînsesem tustrei Şi mama, sărmana, bătrîna Ţinîndu-ne-alături în mînile ei De-o parte şi de-alta de mînă. Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel, 10 Şi mie, zicîndu-mi pe nume : „Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el, Voi singuri ai mamei pe lume !" Acum el e mort şi departe de-ai săi Şi parcă-mi tot sună cum geme. 15 Dar eu alergam la redută, prin văi, S-ajung cu porunca la vreme. Muşcase cu gura pămîntul de chin, Şi strînse pămîntul în mînă ; întreaga sa faţă şi părul său plin 20 De sînge-nchegat cu ţărînă. Luîndu-1 în braţe mi-1 dusei apoi La umbră sub poala pădurii, Spălîndu-i pe gene lipitul noroi Şi spumele crunte-ale gurii :J0 Şi-ncet ridicîndu-1 de spate puţin Ii pusei la gura-ncleştată Să prindă din ploscă vrun picur de vin. Dar moale căzut-a deodată. Şi iarbă smulgînd i-am făcut căpătîi. Şi tristă fu vorba ce-mi spuse, Şi nu ştiam bietul ce-aş face dinţii, Dar calul aminte mi-aduse Că nu era vreme, şi-acolo-1 lăsai, Să-1 văd la reîntoarcere iară — Vai, frate, murind, tu de tine oftai, Ori poate de mine, că-s fiară ? La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii Poruncă de spaimă, şi iată-m-acum Departe de poala pădurii, Departe de' unul ce-aşteaptă mîhnit Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate. Departe de unul ce poate-a murit Minţit de nevrednicu-i frate ! Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi cînd te-am bătut eu pe tine ? Dar iată-1, blăstămul trădării-a-nceput Şi plata cea jalnică-mi vine ! Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii ! şi mi-e greu 50 Cuvîntul ce-n cumpăn-apasă : Dar mamei, eu mamei, de fratele meu Ce-oi spune eu mamei acasă ? 40 45 412 CÎNTA PILOTUL SCUMPA ŢARA ROMÂNEASCĂ Dacă te-am rugat vrodată, suflete, să spui, să spui, Ai tăcut ! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut şi zale. Eu am fost sărmanul cui. Palmele spre rugă-ntinse îi sînt toată arma lui : 5 Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinţei sale ! Iar cînd te-am rugat odată, inimă, să taci, să taci, Ai vorbit ! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuşi este Codru-ntreg între copaci, Decît cum ai fost tu gata trista jerfă să mi-o faci ! 0 Că sînt inimi şi de ceară, asta nu-i numai poveste ! Acum ce ? Plîngînd te vaieţi că eşti pustiit de tot, Suflete ! Şi ţipi de groază, inimă,-n strivirea sortii. în zădar v-am fost pilot : Inima un rob nevolnic, sufletul stăpîn despot -— 1 Doi nevrednici, nu de viaţă, ci de sfînta pace-a morţii ! Scumpă ţară românească, Cuib în care ne-am născut, Cîmp pe care s-a văzut Vitejia strămoşească, 5 Scumpă ţară românească Te salut ! Şi-a mea frunte ţi se-nchină Ca-naintea unui sfînt, Căci, deşi copil eu sînt, 1° Inima de dor mi-e plină, Să te văd mereu regină Pe pămînt. Să ai viaţă de vecie. Să sporească-al tău popor ; 15 Sub stindardul tricolor Să nu vezi decît frăţie, Şi-atunci, dac-o fi să fie, Pot să mor ! 414 415 MORŢI, — PENTRU CINE ? Şi iarăşi mi-e gîndul la patru nepoţi, Copii ai surorilor mele, Şi iarăşi la soarta ce-i bate pe toţi. Sînt patru mai vrednici de lacrimi, ori trei ? Căci uneori milă mi-e numai de ei, Iar alteori numai de ele. Al tău e la Crasnic, şi-i mort. Si de-acum Ţi-e-n linişte inima tristă. Al alteia, bietul, e gata de drum, De-al morţii,-n spital, şi rentors din război ; Dar zilnic a treia îşi cată pe doi In şirul de morţi de pe listă. Sărmanii ! Vi-i văd cum se joacă-n nisip ! Cum cresc, ca din apă de iute ; Cum, ars şi de soare, ia floare-al lor chip ; Cum chiuie-n deal cătră casă-n amurg ; Şi-n mintea mea toate de-a rîndul se scurg Şi-n ordinea vremii trecute. Şi-azi iată-i şi-n vaiet, şi-n vuiet, şi-n foc, Şi-n oarbă uitare de viaţă ! Şi cad şi rămîn şi se zbuciumă-n loc Şi-ai morţii fiori îi zgîrcesc şi-i întind : Dar parcă-s asemeni cu cei ce zîmbind Prin somn, au lumină pe faţă. - 25 Eu nu mai simt jale, şi-n sufletul-nchis Atît mi-e acuma de bine * Cu gîndul la dînşii ! Şi parc-ar fi-n vis, Şi nu mă mai doare că-s morţi, şi-i privesc ! Mi-e parcă-s pe-o navă, şi-adorm, şi plutesc 30 Pe-ntinderi de ape senine. Dar nu ştiu, vorbit-au ori morţii-ntre ei Şi şoapta mi-e-n suflet ajunsă, Ori fost-a cum este cînd nu-nţelegi ce-i Tresar şi-mprejuru-mi văd roi de români, Vreau parcă să prindă şi nu mai au mîni, Vreau strigăt, şi-au gura străpunsă, 35 Şi mor, şi mă mir şi mă prinde-un fior : Cui duc ei ce duc să răpuie ? Căci trista lor moarte nu nouă ni-o mor ! 40 Şi caut cu spaimă răspunsul : „Dar cui ?" Şi stau şi mă uit cu cutremur că nu-i Vrun glas lîngă mine să-mi spuie. 416 GESTA Vedeam c-a zis : — „De este Dumnezeu Şi nu-i numa' poveste, El este-n cerul lui şi-n braţul meu ! Prin mine singur dă dovezi că este ; Cînd pumnul va cădea sunînd pe ţeste Veţi şti, popoare, cine-i el şi Eu !" ■■4 30 Şi-atunci, trezit, cum Biblia povesteşte De Cain, în spaima lui, Striga, fugind din faţa orişicui : — „M-omoar-acum oricine mă-ntîlneşte !" Ei, da ! Că-n Biblie-i scris : „A fost şi nu-i Acel dragon ce-n cer se războieşte." 10 15 20 Zîmbind din cer întinse-acesta laţul Şi-a prins pe cel ce-atît se-ncumeta. Gemu cel smuls din locul d-unde sta, Cînd mort căzu, în jos pe coapse-i, braţul. — „Ce demon m-a strivit ?" — „Trufia ta ! Că-i scris să piară-n propriu-i laţ nesaţul." Şi-a fost c-a zis : — „De este Duhul Sfînt Şi-i gura ce nu minte, Al Meu şi-al lui e cerul pe pămînt, Căci eu aici îi sînt Suprema Minte. Şi vreţi voi, turme, a-mi sta mie nainte ? Voi face-aşa să ştiţi voi cine sînt !" Dar Duhul rupse-un văl. Şi-atunci deodată In faţă-i sta feroce-acel erou, Cum plin de sînge-un leu cînd rupe-un bou, Cumplit şi lacom furia şi-o arată. — „Ce monstru-i acest chip ?" Centaur cui i-a fost Ixion tată." „Esti tu, cel nou, 418 25 30 OŞTEANUL ŞI DRAPELUL 3o De demult, de tine, taica îmi spunea mereu poveşti, Ca de steaua cea mai mîndră A oştirii româneşti ; 5 Şi pe cît mi-aduc aminte, Pomenind numele tău, Se nchina precum se-nchină Un creştin lui Dumnezeu. îmi spunea că în altarul 10 Patriei nu-i alt odor Mai de preţ decît drapelul Unui neam biruitor. „Pînza ta", zicea bătrînul, în grai blînd şi mîngîios, 15 „E cinstită ca şi giulgiul Sfînt al Domnului Hristos" ; Şi-apoi, cică-n ţesătura-ţi De mătase s-a-ntrupat Cerul zilelor de vară 20 Limpede şi nepătat, Spicu-mbelşugat al holdei, Ce se leagănă de vînt, Sîngele ce-a curs spre slava Strămoşescului pămînt. Avusese el norocul Să te poarte fluturînd în război, cînd prin văzduhuri Treceau plumbii şuierînd; Şi-acum, poate nu m-ăi crede, Stînd de streajă lîngă tine Mă gîndesc la bietul taica Şi s-aprinde dor în mine : Să te port şi eu odată în vîrtejul bătăliei, Că eşti nou şi ţi-ar sta bine „Crucea Stelei României" ! 420 10 15 20 SPÎNZURATUL Veneam odată, singur, pe-nserat Pe lungul drum pustiu pînă-ntr-un sat. Un vînt ce-a tot bătut de cătră munţi Stîrni spre seară nori, dintîi mărunţi, Apoi mai deşi şi tot mai deşi, şi-apoi Tunau cumplit, vărsînd potop de ploi. Şi-atîta noapte fu, ce tot sporea, Că nu puteam să-mi văd nici mîna mea. Erau acolo-n cîmp nişte ruini, Un loc sălbatec, plin de scai şi spini. L-am mai văzut, şi-atît de trist era, Că, şi numai gîndind, mă-nfiora ! Dar noaptea, ploaia, vîntul, toate-acum Silit m-au abătut spre el din drum. Nici eu nu ştiu, de groază, cum mi-a fost ! o tind-aflai, un jalnic adăpost : Scutit de ploi, dar nu scutit de vînt, Şi-aici zăceam, întins pe gol pămînt. Iar cînd m-am deşteptat în zori de zi, Vai, nu-ntreba, cum fu ce mă-ngrozi. Că-ntîi privind în sus, spre-al casei pod, Văzui de-o grindă prins un ştreang cu nod. Iar laţul rupt, aşa cum mai văzui Căzut din ştreang un trup al nu ştiu cui. 25 Şi rece-n sîn simţii al spaimei foc Şi-n clipă mă-nvîrtii acolo-n Ioc. Vai, iată-mi-1! Grămadă şi-ncurcat — Şi-aproape aşa, ca doi ce-s într-un pat. Eu n-am crezut mult timp pe-acei ce spun 30 Că spaima face-n clipă pe-om nebun. Şi-acum mă mir că nu vru Dumnezeu Să dau dovezi acelui spus chiar eu ! De-ţi poţi tu-nchipui, din cît citeşti, C-ai fi putut să fii sau chiar că eşti 35 In'locul meu de-atunci, te simţi tu viu ? Şi-mi simţi tu groaza mea, şi-acum cînd scriu ? O noapte-ntreagă, vai, şi-aşa cum fu ! — Ai vrea să dormi, lipit de-un mort, şi tu ? Ah, ce-ar fi fost, de-aş fi ştiut că am 40 Aşa de-amar vecin, cînd mă culcam ! Ori dacă-n somn, ştiu eu în care fel, Speriat m-aş fi trezit cum dorm subt el!... Erau acolo-n cîmp nişte ruini, Sălbatec loc, şi numai scai şi spini. 45 Şi-acolo-n zori de zi, cîndva, văzui Ce n-aş fi vrut să văd şi să vă spui ! 422 VINE PLOAIA VULTURUL Hăi ! Vine ploaia ! Las' să vie ! De ce-i bună ploaia, ştie Iarba arsă din cîmpie Las' să vie ! Las' să vie ! 5 Vine ploaia ! Bine-mi pare ! In grădină am o floare ! Ploaia mi-o va creşte mare Bine-mi pare ! Vine ploaia ! Las' să vie ! 10 După ploaie toate-nvie In grădină şi-n cîmpie Las' să vie ! Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ş-apoi din rotiri tot mai strîmte-n cuprins Căzu, ca să prindă vro pradă, 5 Cum uneori parcă vezi fulgerul stins Pe cînd nici nu-ncepe să cadă. Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel Ocol ce-1 făcui împreună cu el, Că-ntîi îmi păruse că-i :,vis şi mă-nşel —-io Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul văzut în rotire la fel Cu ani de viaţă nainte. Un pisc singuratec al muntelui plin De colţuri de stîncă, cu zborul său lin 15 Acela-1 rotea prin văzduhul senin In sute de cercuri egale, Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin Umbririlor nopţii din vale. Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui, 20 Că-n rece cuib scoate părechea sa pui Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugători ce se culcă sătui Sub brazii ce-acopăr izvoare. 424 425 Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag îmi era nesătulei vederi ! Cînd singur în largul înaltei tăceri Brăzda cu rotirea sa golul ; Şi-uimit cum de-a lungul atîtora seri Eu stam urmărindu-i ocolul. Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus O noapte cu-atîta-ntuneric c-a pus în minte-ne stăvili putinţii de-adus Aminte ce-i timpul şi locul, Şi-urlau în cumplita cădere de sus De-a valma şi apa şi focul. Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori, Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori, Se-ntoarse, şi soare fu iară, Şi-apusu-i stîrnit-a minuni de culori, Cum nu mai fu-n lume vro seară ! Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura, De farmec cuprins, ca pierdut se mira ! Dar unde-o fi piscul ? Căci nu mai era Şi-n locul lui gol şi lumină •— Vulturul, el însă şi-acu-nconjura O stîncă trăsnită-n ruină. Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi, Ca unul ce-şi schimbă gîndirea, şi-apoi Spre văi, şi departe, cu zborul greoi încet ni se stinse vederii. De-atunci nu-1 văzură nici alţii, nici noi Rotind în luminile serii.