PAUL C0RNEA ORIGINILE R OM A N TISMULUI ROMÂNESC SPIRITUL PUBLIC, MIŞCAREA IDEILOR ŞI LITERATURA ÎNTRE 1780—1840 EDITURA MINERVA BUCUREŞTI — 1972 SUMAR Introducere ............ 9 în jurul definirii romantismului...... 9 Probleme de metodă......... 16 Influenţe străine şi realităţi naţionale .... 18 Chestiunea preromantismului....... 24 t CARTEA ÎNTÎI Preliminarii. 1780—1821 Criza societăţii fanariote.......... 35 Recesiunea otomană şi progresul autonomiei româneşti 35 Agravarea tensiunilor sociale....... 38 Ecourile Marii Revoluţii Franceze..... 43 Fanarioţii ca intermediari ai integrării europene . . 48 Schimbări în gusturi, moravuri şi stil de viaţă . . 53 „Simbioza" greco-română şi renaşterea elenismului . 61 Manifestări ale conştiinţei naţionale româneşti ... 65 Elanuri şi inerţii ale mişcării literare...... 7& Statutul literaturii.......... 75 Dimensiunea „clasicistă" a creaţiei..... 7 7 Modalităţi şi limite ale preromantismului în Principate şi-n sud-estul Europei......... 89 Ce ne dezvăluie traducerile de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea ... 95 Toate drepturile rezervate Editurii Minerva Intre „neo-clask" şi „neclasic" 115 Tranziţia. 1821—1830 Anul 1821............. 161 Programul mişcării revoluţionare de la 1821 şi semnificaţia sa............ 162 Mitul lui Tudor.......... 170 Un prag de epocă.......... 172 După 1821............ 181 Criza intelectuala şi morală........ 188 Consideraţii preliminare........ 188 Literatura politică a anilor 1S21—1823 ..... 192 „Mărturisirea adevărului" şi „sofismele" marii boierimi 192 „Cărvunarismul" boierilor mici...... 197 Programul „luminist" al redresării....... 211 Denunţarea critică.......... 211 Limite ale gîndirii luministe....... 226 Bazele programului de îndreptare...... 232 Eforturi de conceptualizare....... 236 Primatul virtuţii.......... 243 Înfăptuirea programului luminist........ 255 Societăţi literare în deceniul al treilea „Mecenatul" boierimii........ învăţămîntul şi presa......... 263 Clasicism şi preromantism........ X Ecourile literare ale evenimentelor de la 1821 Costache Conachi......... gQ4 256 260 267 278 Continuitate şi metamorfoză în circulaţia motivului 120 134 j 143 146 1 149 j Corespondenţa dintre Nicolae ; i lancu Yăcăreccu . 152 J 157 CARTEA A DOUA Gh Asachi........... 320 Iancu Văcărescu.......... 343 Barbu Paris Mumuleanu . . ....... 364 Autnril marginali . . . 381 G. Peşacov .......... 387 Ienache Gane........... 391 Daniil Scavinscai.......... 400 Vasile Fabian Bob......... 402 Concluzii........... CARTEA A TREIA Emergenţa romantismului. 1830—1840 Cadrul istoric............ 407 Bazele regimului regulamentar...... 407 Antagonisme sociale şi politice...... 413 Metamorfozele luminismului......... 423 Elanuri şi contradicţii........ 423 Cele două generaţii : „luminiştii" şi „revoluţionarii" 427 Instituţionalizarea culturii: cadru şi preocupări . . . 434 învăţămîntul........... 435 Societaţ ile............ 437 Teatrul............ 439 Presa............. 441 Tiparul............ 447 Publicul............ 461 „Ideea naţională" între 1821—1840 ....... 458 Naţiunea ca descoperire a naţionalităţii şi statuare a concivilităţii........... 460 Contribuţia Transilvaniei la elaborarea conceptului modern de naţiune.......... 470 Individualizarea naţională prin limbă..... 477 • Conştiinţa naţională şi istorismul...... 483 Descoperirea folclorului........ 498 '„Conştiinţa naţională" şi romantismul.....509 Expansiunea romantică.......... ^-^l Structurarea „curentului"........ 612 ' „Arderea etapelor" şi „amestecul vîrstelor" literare . 516\ „Literarizarea literaturii" şi preponderenţa romantică . 624 6 Conceptualizarea romantismului........ ^33 Adoptarea termenului „romantic" şi a derivatelor sale 533 Discrepanţa dintre „numele" şi „sensul" termenului „romantic" ............ 538 Antiteza „clasic — romantic"....... 542 1 Chestiunea regulilor . . . ~"...... 547 Statut'.'.] poeziei şi solia" poetului ..... 561 Spre un concept de romantism naţional .... 570 itinerar literar romantic.......... °7° Ţara Românească.......... 575 Moldova........ ... 588 Transilvania ........ 598 Post-scriptum............. 6.2 Note şi referinţe bibliografice Introducere........... 607 Cartea întîi........... 616 Cartea a doua.......... 638 Cartea a treia.......... 664 Post-scriptum.......... 701 R e s u m e........... '03- Indice de autori........ 73! INTRODUCERE în jurul definirii romantismului Urmînd un sfat binecunoscut al lui Voltaire : „Dacă vreţi să staţi de vorbă cu mine, definiţi-vă termenii", s-ar cuveni poate să începem această lucrare explicînd ce înţelegem prin cuvîntul „romantism". Socotim totuşi mai înţelept să evităm o discuţie lungă, obositoare şi, la urma urmei, inutilă. Inutilă, fiindcă termenul „romantism" aparţine acelor unelte lingvistice de statut semantic incert, care sînt în acelaşi timp suficient de limpezi ca să permită comunicarea şi suficient de obscure ca să alimenteze nesfîrşite dispute ale erudiţilor. în adevăr, pe terenul experienţei cotidiene (şi nu numai pe acela), cuvîntul „romantism" serveşte necesităţilor uzuale, fără ca marja sa de indeterminare să provoace grave neajunsuri. în schimb, el devine un izvor interminabil de perplexităţi şi disensiuni de îndată ce specialiştii îşi propun să-i găsească o definiţie riguroasă. 1 Povestea e veche. Se spune că, pe la începutul secolului al XlX-lca, Fr. Schlegel, căruia nu-i lipsea geniul formulării pregnante, a consumat 125 pagini în încercări zadarnice de a reduce fenomenul deja pletoric al romantismului la un numitor comun. în 1925, un universitar belgian, A. Vermeylen, a numărat nu mai puţin decît 150 de definiţii diferite, propuse în decursul timpului de diverşi cercetători, toate plauzibile, dar mei una absolut satisfăcătoare. în faţa acestei colosale irosiri de energie intelectuală, se pune desigur întrebarea dacă n-au dreptate empiricii sau agnosticii, S. Mercier, discipol al lui Rousseau, care spunea, încă în 1801, că „romantismul îl simţi, nu-1 defineşti", sau modernul Paul Valery : „A mcerca să defineşti romantismul înseamnă a-ţi fi pierdut orice spirit de rigoare". 2 Esenţial e de a şti dacă o definiţie e principialmente posibilă. Oare cei ce © caută nu gonesc cumva după o himeră ? în acest sens, păţania cele- brilor Dupuis şi Cetonei e cum nu se poare mai instructivă. 3 Auzind vor-bindu-se în dreapta şi în stînga de „romantici" şi de „romantism", cei doi eroi ai lui Musset întreprinseseră — după cum se ştie — o asiduă campanie de autoelucidare, interogînd pe cei mai competenţi şi procedînd în Hui ce! mai melodic, cu diligenta, s^tir-aţia, doigur *i ridicolul uax burghezi de provincie snobi, complexaţi de ivirea unei noutăţi misterioase. Sforţările acestea, demne de o cauză mai bună, sfîrşiră printr-un impas : ~e iio.are dată, explicaţia găsita, oeşi părea a clarifica totul, se dovedea, in ultimă analiză, insuficientă şi trebuia abandonată în favoarea alteia, ^ aparenţe tot atît de verosimile, insa, in realitate, tot atît de puţin sj .îsflcatoare ca şi cea pe care o înlocuise. Fără îndoială, Dupuis şi Cotonet erau victimele unui cartezianism abuziv : ei voiau să determine esenţa romantismului printr-o propoziţie. Dar nu orice concept e forma-hzabil. Şi mai puţin decîi alici;, di:; ...vaza pluralităţii de sensuri ş; a armonicelor sufleteşti, cel de „romantism". Adevărul este că în cazul acestui termen, ca şi în cazul altor noţiuni cheie ale ştiinţelor umane, cu frontiere fluide, datorită diversităţii uzurilor şi complexităţii calitative a conţinutului, nici nu se pune problema unei definiţii de tip matematic, redusă la un enunţ concis, atotcuprinzător şi universal aplicabil. A o căuta înseamnă a voi, ca Dupuis şi Cotonet, să te serveşti de mijloace finite ca să masori infinitul, cu alte vorbe, să umbli după cuadratura cercului. Ceea ce e cu putinţă (şi e necesar) e doar să restrîngem cîmpul aproximaţiilor, distingînd între eroare (adică interpretare falsă a faptelor) şi subiectivitate (adică viziunea obiectului din unghiul unei experienţe ireductibile). In felul acesta devine posibilă o circumscriere corectă a problematicii, înlăturînd erorile şi — ceea ce e mult mai anevoios — forţînd subiectivitatea să ia act de propria-i limitare. Erorile cele mai frecvente şi mai comune pe care le întîmpinăm in folosirea termenului „romantism" sînt de două feluri : unele provin din sensurile diferite atribuite numelui, altele din protcismul inepuizabil al obiectului. Cele dintîi se referă la confuzia — reperabilă nu numai în conversaţiile profanilor, ci şi în lucrări pretenţioase de specialitate — între accepţia de „curent" literar sau artistic a romantismului, aceea de „epocă" sau aceea de „concept tipologic". Or, deşi interferenţe, aceste uzuri ale termenului se referă la lucruri diferite. Prin romantism se poate înţelege : 1. o grupare de autori într-un domeniu definit al creaţiei (literatură, arte plastice, muzică, istorie, filozofie etc), cu o existenţă istoriceşte determinată, bazată pe comunitatea unor principii sau afinităţi intelectuale, explicitate sau nu într-un program („curent", „şcoală") ; 2. o mentalitate sau o stare de spirit caracteristică unor zone largi ale producţiei intelectuale din prima 10 jumătate a secolului al XlX-lea, avînd repercusiuni în domeniul concepţiei despre lume, a moravurilor şi a stilului de viaţă („epocă", „cultură romantică") ; 3. o configuraţie psihică, traductibilă stilistic, care exprimă o dispo- ..:.;„ permanenta a spiritului uman, putmd fi întîlnită pe toaTe meridianele şi în cele mai diverse vîrste ale istoriei (romantism în sens „tipologic", „arhetipal" sau „stilistic"). 4 Intre aceste trei accepţii există desigur legături trainice, imposibil de tăgăduit. Astfel, „curentul" literaturii romantice încarnează sub forma cea mai expresivă „tipologia" romantică şi îşi trage istoriceşte rădăcinile din atmosfera intelectuală şi morală a , epocii romantice". Insă transgresarea arbitrară a atributelor unuia dintre sensuri asupra altuia dă loc Ia inadvertenţe grave. Aceasta se intîmpiă îndeosebi cînd cercetarea curat istoristă a unui curent sau a unei epoci se face pe baza unor criterii ideale, deduse pe cale speculativă, sau cînd noţiunea de „stil" e modelată printr-o inducţie incompletă. Un exemplu, între multe altele, ni-1 oferă interesanta lucrare a cehoslovacului Vâclav Cerny, Essai sur le titanisme dans la poesie romantique occidentale entre 1815 et 1830. 5 Pornind de la revolta luciferică a cîtorva mari romantici, indignaţi că Dumnezeu tolerează existenţa răului şi hotărîţi a-i cere socoteală, Cerny construieşte, inspirîndu-se din mitologie, conceptul de „titanism". El îl defineşte ca un antropocentrism antiquietist, antipanteist şi antimistic, care postulează, în numele luminilor şi al ineismu-!ui kantian, că atotputernicia raţiunii şi legea morală sînt unicele forţe motrice ale Omului emancipat de teroarea cerului. Uitînd că această „Uber-wertung der Werte", această nouă aşezare a raporturilor dintre oameni şi divinitate nu apare nicăieri în forma coerentă a schemei conceptuale pe care o elaborase, lăsîndu-se furat de logica propriei sale speculaţii, Cerny ajunge să acorde noţiunii de „titanism" un statut ontologic. In loc să caute elemente titanicne în operele lui Byron, Shelley, Lamartine, Hugo, Leopardi, Browning, Espronceda, el îi explică pe aceştia în funcţie de „titanism" ; astfel, sistemul îşi subordonează faptele, istoria e deformată ca să poată verifica supoziţiile teoriei... O a doua cauză de eroare în folosirea termenului „romantism" rezultă din extraordinarul proteism al obiectului. în realitate, noi nu avem niciodată a face cu acelaşi „curent", cu aceeaşi „mentalitate" sau cu acelaşi „tip ideal" de romantism. Ceea ce cunoaştem sînt numai variante, de la o limbă naţională la alta, de la un domeniu al cunoaşterii la altul (literatură, arte", filozofie, istorie etc), de la o zonă de civilizaţie la alta. Nimic mai firesc decît ca diversităţii obiectului să-i răspundă diversitatea punctelor de vedere, în-tiucît, cele mai adesea, interpretarea dată „cuvîntului" generalizează o experienţă intuitivă nemijlocită. Dar dacă aşa stau lucrurile, oare relativismul 11 nu ne înghite ? Mai e posibilă ştiinţa, dacă particularul o asediază din toate părţile ? Trăgînd concluziile acestei stări de lucruri, renumitul istoric american al ideilor Arthur O. Lovejoy combate pretenţia de a universaliza concw.! ue „romantism" în oricare din sensurile sale. „Cuvîntul romantism înseamnă atît de multe lucruri — afirmă Lovejoy —, încît, în el însuşi, nu mai însemnează nimic. El a încetat să îndeplinească funcţia unui semn verbal." Protestind împotriva „scandalului" istoriei literare, care favorizează haosul şi arbitrarul prin aceea că eti.'kctează cu acelaşi luvîui fenomene dirente, istoricul american recomandă cercetătorilor să-şi restrîngă ambiţiile şi să se limiteze la explorarea domeniului naţional. Efortul de a găsi un „inva-i'ant" al feluritelor tipuri de tomantism e utopic, deoarece „romantismul dintr-o ţară poate avea puţine in comun cu cel dintr-o alta şi, în fapt, există o pluralitate de romantisme, adică de complexe spirituale absolut diferite".6 Dar dacă e absurd să căutam o definiţie — „passe-partout" — care sa rezume în mod concis şi exhaustiv toate aspectele romantismului, nu e mai puţin adevărat ceea ce observa Paul Van Tieghem, şi anume că „în faţa textelor, aricît de diverse ar fi ele, bunui-simţ şi u,n fel de vag instinct ne spun că nu sîntem. victime ale iluziei sau seduşi de o noţiune pur verbală, ci că există realmente un fond comun, un acelaşi substrat. în Feţele unui veac (1926), Lucian Blaga îşi punea, la fel, întrebarea dacă „există într-adevăr im numitor comun al fenomenelor romantice". în pofida dificultăţilor, „actul de cuprindere într-un tot trebuie încercat" — arăta el —, convins, ca poet al intuiţiilor originare şi filozof atent la morfologia culturilor, că ,.în cele mai disparate creaţiuni ale unei epoci, fie într-un gînd filozofic sau într-o ipoteză ştiinţifică, fie într-o dramă sau într-un tablou subsisră o înclinare de ansamblu, o pasiune toarte susţinută pentru anumite forme şi o foarte hotărîtă identificare a creatorilor cu anumite atitudini spirituale". Dar ce poate fi acest „fond comun", acest „numitor comun" sau „substrat", care permite istoriei literare să încadreze în aceeaşi categorie pe La-martine, Byron şi Puşkin, pe Heine, Manzoni şi Eminescu, pe Mickiewicz, Espronceda şi Măcha ? Rene Wellek, în total dezacord cu Lovejoy, scrie : „Dacă examinăm caracteristicile literaturii prepriu-zise care s-a numit sau a fost numită «romantică», găsim, în întreaga Europă, aceleaşi concepţii despre poezie şi despre funcţia şi natura imaginaţiei poetice, aceeaşi concepţie despre natură şi despre relaţia ei cu omul şi, în esenţă, acelaşi stil poetic, in care imaginea, simbolul şi mitul joacă un rol cu totul deosebit de cel jucat în poezia neoclasică a secolului al XVIII-Iea". Wellek procedează prin eliminarea a o serie de factori însemnaţi, totuşi dispensabili, întrucît nu sînt cu totul specifici: subiectivismul, medievalismul, folclorul. El susţine însă că 12 pentru orice romantism minimal obligatorii rămîn : imaginaţia, interpretarea organicistă a naturii, simbolurile şi miturile ca modalitate stilistică. Ni se pare că e totuşi prea puţin. în dorinţa de a integra cît mai multe laturi ale romantismului şi a proba unitatea europeană a curentului, Wellek extrapo-, caracteristici care convin în ir.edu: cel mai direct romantismului german, însă definindu-le atît de larg, încît ele sfîrşesc prin a-şi pierde identitatea şi a se aplica tuturor speţelor. 7 In schimb, ia Gaetan Picon, in sclipitoarea prezentare a curentului dm Histoire des litteratures, II, găsim o exagerată scoborîre în detalii şi o înşiruire de aporii, de pertinenţa inegală, care rezultă din oscilarea continuă a autorului între polul istoricităţii şi cel al intuiţiei tipologice. Romantismul e caracterizat prin multiple perechi de atribute opozitive .- prin simbolul metafizic, dar şi prin spontaneitatea fără transparenţe ; prin imperialismul f.'.l i. dar şi prin topirea eului într-o transcendenţă religioasă sau socială ; prin subiectivitatea pură, dar şi prin gustul realităţii obiectuale, concrete, particulare ; prin intimism, dar şi prin fervoarea pitorescului ; prin contemplarea abulică şi în acelaşi timp prin voinţa de acţiune ; prin nostalgie, melancolie, angoasă, ca şi prin energie, entuziasm, încredere în viitor ; prin sinceritate în aceeaşi măsură ca şi prin poză ; prin reintegrarea omului în univers, dar, nu mai puţin, prin divorţul între spirit şi lume. Existenţa acestor contradicţii îl determină pe Picon să vadă în romantism nu atît „o ordine pe care o definesc anumite forme şi valori de expresie, cît ansamblul dezordonat al unor inspiraţii individuale, care concordă datorită exigenţei comune de sinceritate şi toleranţă". Cu alte cuvinte, esenţial în romantism ar fi că el nu implică o definiţie riguroasă a formei sau conţinutului, ci că acordă pur şi simplu fiecărui autor permisiunea de a fi el însuşi. în felul acesta, libertatea şi originalitatea devin însuşiri fundamentale. 8 Propunîndu-şi să studieze originile romantismului românesc, sub dublul acpect de „mentalitate" şi „curent", lucrarea de faţă se situează net pe terenul istoriei ideilor şi al istoriei literare. Pentru noi, termenul de „fond comun" al romantismului capătă un sens numai după o operaţie de decantare a datelor istorice obiective. Noi nu ne întrebăm aici ce poate fi romantismul ca „ideal-typus" (aşa cum a făcut-o bunăoară G. Călinescu într-un eseu strălucit), ci ceea ce el a fost efectiv, ca încarnare a dialecticii raporturilor dintre individ şi societate în epoca de tranziţie de la feudalism la capitalism, marcată prin marea Revoluţie Franceză, aventura imperiului şi perioada restauraţiei. Or, din acest punct de vedere, al realului istoric, şi nu a] logicii speculative, ni se pare indispensabil să deosebim, pe de o parte, în funcţie de structura socială a Europei occidentale şi a celei răsăritene (unde feudalismul dăinuie pînă tîrziu în secolul al XlX-lea), şi, pe de altă 13 parte, în funcţie de fazele evoluţiei dintre 1789—1848, existenţa a cel puţin trei „romantisme" : romantismul apusean dinainte de 1830 (anti-lumi-nist, monarhic, religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ etc.) ; romantismul apusean de după 1830 (umanitarist, socializant, energetic, activ, tit-anian etc.) ; romantismul răsăritean (pro-luminist, naţional, idealist, fol-clorizant, carbonar, militant etc). Există, aşadar, trei „fonduri comune" corespunzînd celor trei tipuri fundamentale ale romantismului, pe care, din păcate, mulţi autori au adesea tendinţa să le confunde. Bineînţeles, analiza poate fi împinsă mai departe, spre conceptualizarea particularităţilor romantice la scara naţională. E însă necesar să atragem atenţia că pe acest plan — cum o învederează o serie de cercetări despre „originalitatea" diverselor mişcări romantice naţionale — se simte acut pericolul de a considera că fiecare trăsătură distinctivă observată reprezintă un element specific, ireductibil. Credem că între' conceptul de „romantism european" (care ignoră diferenţe majore de natură politică, ideologică, estetică etc, fiind prea larg şi, de aceea, inoperant în cercetarea concretă) şi conceptul de „romantism naţional" (care ignoră afinităţile în cadrul zonelor geo-politice şi etapelor istorice, fiind prea îngust ca punct de sprijin pentru cercetările comparatiste), cele trei „tipuri" propuse sînt de mare importanţă din punct de vedere metodologic. Fireşte, ele constituie, deocamdată, simple ipoteze de lucru, susceptibile de remanieri importante, atît pe planul clasificării „zonale", cît şi pe acela al definirii trăsăturilor distinctive. Determinarea riguroasă a structurii lor (şi ne referim îndeosebi la tipul denumit „răsăritean") e o sarcină a viitorului. Dar esenţial în momentul de faţă e să se pună problema. 9 Se iveşte acum întrebarea : există oare o similitudine de substrat între diversele „romantisme", un fel de „fond comun" al „fondurilor comune" ? Fără îndoială. în lipsa acestui „substrat", discuţia însăşi ar deveni Imposibilă şi ar trebui să constatăm, împreună cu Corneille, că „la lutte cessa faute de combattants". „Fondul comun" al oricărui romantism, principiul intern decisiv care-1 structurează, rezidă, după noi, în ruptura de prezent si de formele realului, în revendicarea intensivă sub raport afectiv a eliberării din diversele constrîngeri posibile (religioase, politice, sociale, estetice, etice etc.) şi depăşirea inautentică a contradicţiei dintre subiect şi obiect. Fiindcă natura constrîngerilor diferă, diferă şi libertăţile cerute, după cum diferă, în special, accentul pus pe o latură sau alta. Dar pretutindeni romantismul e o formă a contestării, un olan al personalităţii comprimate : pe plan politic — de absolutism sau de un regim de opresiune naţională ; social — de o clasă privilegiată ; economic — de reificarea raporturilor mercantile; în religie — de un Dumnezeu injust sau de o ierarhie clericală dezisă din rolul ei evanghelic ; în artă — de „reguli" şi obligaţia imită- 14 rii ; în morală — de un „cod" duplicitar, pus de fapt în serviciul ordinti existente ; în existenţa cotidiană —- de alienarea adusă de revoluţia industrială, urbanism şi tehnologie etc. încît, spre a aproxima oarecum viziunea noastră despre elementul ireductibil al romantismului şi a fixa ideile, am putea schiţa, după cum urmează, atributele sale cele mai generale : depăşirea finitudinii în scopul resorbirii prăpastiei dintre subiect şi obiect (evadarea din prezentul care frustrează, din realul care apasă ; aspiraţia spre infinit, transcendent, exotismul geografic şi istoric ; patosul mişcării, angajarea revoluţionară, naţională sau umanitară — totdeauna ostilă ordinei existente etc.) * ; egotismul (conştiinţa imperativă de sine înnuşi, interiorizarea, solitudinea ; asumarea individualităţii, originalitatea) ; aspiraţia spre genuin, aurora!, existenţă nefalsificată (întoarcerea la natură, preţuirea poeziei populare, a oamenilor simpli şi curaţi sufleteşte, fascinaţia originilor ; nevoia sincerităţii, a unui acord între conştiinţă şi existenţă, între idei şi acte etc.) ; simţul misterului (neliniştea metafizică, intuiţia unităţii sub diversitate, a unui adevăr ascuns sub aparenţe, a analogiei universale ; atracţia sau numai conştiinţa puterilor tenebroase ale fiinţei, valoarea acordată simbolurilor şi miturilor ; resurgenţa religiozităţii etc.) ; reacţia intensivă a sensibilităţii (nu un simplu surplus afectiv, ci un raport disproporţionat între incitaţie şi ripostă, o hiper-sensibilitate, un dezechilibru, o febră a inimii ; reacţia poate fi depresivă — nostalgie, angoasă, decepţie, sau stenică — entuziasm, idealism, mesianism şi, nu o dată, ea este la acelaşi individ, cînd de un tip, cînd de altul, în mod alternativ etc.) ; poetică a invenţiei, spontaneităţii, persuasiunii emoţionale (fantezia şi observaţia devin sursele inspiraţiei, în dauna „regulilor" şi a imitării; personalizarea stilului, valorificînd emoţia, pitorescul, culoarea lexicală, lirismul, mijloacele patetice ale exprimării : metafora, interogaţiile, exclamaţiile si repetiţiile etc.) 10. » în paranteze explicităm atributele definitorii ale romantismului, sugerînd diverse concretizări posibile, care nu sînt nici limitative, nici nu au caracter obligatoriu. Formele individuale romantice combina in modul cel mai diferit, sub raportul intensităţii şi al calităţii, trăsăturile respective. Ceea ce susţinem e că prezenţa acestora se face simţită, mai viguros sau mai anemic, în toate variantele coerente de romantism. 15 Probleme de metodă Studiul originilor unuia oarecare dintre „curentele" romantice, în speţă a literaturii romantice româneşti, impune o dublă recurenţă ■ de 'i rtiv:-Ivl piopiiu-zis literar la „starea de spirit" a epocii şi de la aceasta la contextul istoric. Motivul pare evident. De vreme ce alături de literatura romantică există o pictură romantică, o istoriografie roraur.licâ, o aiozofie romantică etc, înseamnă că geneza „romantismului" nu poate fi căutată numai în cauze de natură literară. Pe de altă parte, pcatXu „starea de spirit" romantică e caracteristică unei epoci determinate, şi numai acesteia (prima jumătate a secolului al XlX-lea), e legitim a prezuma că examenul aprofundat al contextului istoric respectiv va fi în măsură să ne explice atît circumstanţele naşterii, cît şi particularităţile primelor manifestări romantice, în alţi termeni, deoarece romantismul românesc sau oricare altul este expresia mediatizată prin „starea de spirit" a unor metamorfoze survenite în structura existenţei sociale, e necesar ca explorarea originilor sale să implice, sub o formă sau alta, cele trei niveluri : literatura, mentalitatea, realitatea istorică. Fireşte, nu toată lumea e de acord cu acest punct de vedere. O serie de autori, fie din cauza scepticismului faţă de sociologia culturii, fie dintr-o aversiune împotriva ipotezelor de tip „genetic" (care prelungeşte O reacţie anti-pozitivistă mai veche, profund eronată prin refuzul ei de a lua act că istoricitatea e o dimensiune ontologică a cunoaşterii), expediază rapid chestiunea „originilor" prin cîteva consideraţiuni spirituale sau de „acoperire", în genere, neccncludente. Rolul preponderent în schimbarea „Weltanschauung"-ului şi a axei estetice a literaturii la începutul secolului al XlX-lea îl atribuie, ca pe vremea lui Brunetiere, unor factori intrinseci domeniului literar. Chiar atunci cînd încearcă o inserare în istorie, făcînd, de pildă, trimiterea la marea Revoluţie Franceză, subevaluează de obicei uriaşa însemnătate a acesteia şi se ocupă într-un mod vădit mecanicist de repercusiunile sale, ca şi cum ar fi vorba de o enumerare de parametri independenţi unul de altul. în felul acesta, rezultatele obţinute sînt iluzorii : de multe ori, explicaţiile propuse lasă un reziduu insolubil, care e însuşi romantismul. Un exemplu ne va ajuta să înţelegem mai bine cum stau lucrurile. într-o carte excelentă prin bogăţia materialului documentar adus în discuţie : Le debat romantique en France, 1813-—1830, Edmond Eggli şi Pierre Martino — doi specialişti notorii în istoriografia literară interbelică — sistematizează cauzele interne ale romantismului francez (cele externe redueîndu-se la influenţele anglo-germanice) în trei puncte : evoluţia gustului, schimbarea tehnicii literare, dezacordul dintre tradiţia lite- rară şi starea societăţii. în primul rînd, ei notează reacţia produsă cam pe la jumătatea secolului al XVIII-lea împotriva tipului de literatură la modă pînă atunci, caracterizată prin pasiunea dialogului, spirit filozofic, ■■rvă satirică şi epigramatică, absenta aproape to'aîX a lirismului. R ou soseau relevă unei generaţii obosite de rafinamentele culturii şi de saţietatea voluptăţii farmecul vieţii simple, apropiate de natură, valoarea morală şi «Aiiâ a aciuinieauilui. De la el, poezia redevine poetica. Un al doilea impuls puternic în direcţia romantismului îl constituie ^fuzul rutinei. „Se resimte oboseala formelor de artă prea conştiente, prea elaborate — scriu Eggli şi Martino —, se iveşte gustul expresiei spontane care păstrează prospeţimea imaginii şi a sentimentului". Apare astfel şi ciştigă teren o estetică a primului „jet", care restituie impresia fără modelaj. în fine, cea de-a treia cauză invocată se reieră Ia dezacordul tot mai evident în lungul secolului al XVIII-lea între literatura clasică, produsă de o elită şi destinată unei elite, şi publicul din ce în ce mai numeros, dar de o compoziţie aristocratică tot mai scăzută, datorită rolului crescind jucat de burghezie în viaţa naţională. Revoluţia accelerează acest proces. „Se constată dezvoltarea unor genuri ca melodrama şi romanul negru, de caracter net popular, al căror succes se răsfrînge însă asupra tuturor claselor sociale, pentru că se află în concordanţă cu noile dispoziţii spirituale generalizate de evenimente." 11 E de netăgăduit că cele trei „cauze" pe care se bazează Eggli şi Martino ca să explice naşterea romantismului îşi au valoarea lor. Dar ele eludează problema în loc s-o rezolve. Căci se pune întrebarea : ce a determinat spre mijlocul secolului al XVIII-lea reacţia lui Rousseau în favoarea sensibilităţii ultragiate şi de ce s-a bucurat ea de o audienţă colosală ? Şi încă : de ce s-a „ivit", la un moment dat, nevoia expresiei spontane ? De ce îm-burghezirea publicului a avut drept rezultat o mutaţie a gustului în sens romantic (în vreme ce, de pildă, îmburghezirea publicului englez în secolul al XVII-lea n-a avut de loc aceste urmări) ? Cu alte cuvinte, şi ducînd pînă la capăt ceea ce implică demonstraţia lui Eggli-Martino, reiese că naşterea romantismului se explică prin apariţia sensibilităţii romantice. După un ocol, ne întoarcem, aşadar, în punctul de pornire. Dar problema nodală e tocmai aceasta : ce a determinat naşterea sensibilităţii romantice, a acestei „stări de spirit" generalizate, care a dus la schimbarea gustului şi reorientarea creaţiei, nu numai în literatură, ci şi în arte plastice, muzică, istoriografie etc. ? E limpede că un răspuns satisfăcător poate fi obţinut numai analizînd, în spiritul sociologiei marxiste a culturii, raporturile dintre „conştiinţa socială" şi „existenţa socială". Tocmai din această pricină un mare număr de autori, de Ia C. Roe la Northrop Frye şi de la Mărio 16 17 Puppo la H. H. Remak, deşi nu acceptă în întregime şi, uneori, nici în parte, principiile de analiză preconizate de materialismul istoric, încadrează totuşi romantismul în fluxul epocii şi admit, fără greutate, că originea lui c în marile transformări de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi începutul veacurui al XlX-lea. 12 Dacă, în genere, din punctul de vedere metodologic, explicarea unui fenomen complex, cum este cel romantic, presupune referinţa la contextul istoric şi infrastructura socială, se poate afirma că lucrul acesta e cu atît mai necesar, e chiar indispensabil, în cazul particular al cercetării originilor romantismului românesc. De ce ? Fiindcă la noi, în prima jumătate a secolului trecut, literatura nu-şi cîştigase încă statutul de domeniu autonom. Ca atare, orientarea ei era determinată numai într-o mică măsură de dinamismul contradicţiilor şi propulsiunilor lăuntrice, de acea legitate internă a auto-dezvoltării, care transformă, pînă la un punct, orice sistem constituit într-un univers regizat de propria-i inerţie. De fapt, naşterea romantismului românesc coincide cu însăşi naşterea literaturii moderne, deci cu procesul de emancipare a beletristicii din activitatea intelectuală difuză a cărturarilor boieri şi clerici, mai tîrziu, profesori şi jurnalişti, oameni care îşi aşezau scrisul în prelungirea nevoilor momentului, învestin-du-1, îndeosebi, cu sarcini educative. într-o asemenea mişcare literară incipientă, transformările de semn estetic nu puteau rezulta din acţiunea unor forţe specifice — de pildă, nevoia de a duce mai departe o experienţă artistică sau, invers, de a-i pune capăt, înmrucît practica creaţiei i-ar fi dovedit sterilitatea etc. în această fază a dezvoltării, e normal ca schimbările de gust să traducă schimbări de mentalitate, mentalitatea însăşi nefiind altceva decît răspunsul global, de o coerenţă relativă, pe care oamenii îl dau provocărilor istoriei. Influenţe străine şi realităţi naţionale Una dintre problemele capitale ale oricărei cercetări dedicate originilor romantismului românesc (sau a altor romantisme, aparţinînd unor naţiuni ajunse mai tîrziu la conştiinţa politică şi elaborarea formelor culturii moderne) este de a şti dacă procesul „naşterii" are un caracter autohton sau se desfăşoară pe o bază imitativă, dacă el este generat de factori interni sau constituie produsul influenţelor străine. Cîtăva vreme au predominat în istoriografia literară românească reprezentanţii celui de-al doilea punct de vedere, ceea ce nu trebuie să surprindă, dată fiind marea autoritate de care s-au bucurat la noi, între cele două războaie, cercetările comparatiste inspirate de principiile şcolii franceze (Paul Hazard, F. Baldensperger, Paul 18 Van Tieghem, J. M. Carre), care tindeau să descrie în termeni de cauzalitate orice similitudine dintre doua opere, despărţite printr-o frontieră lingvistică. Dar încă mai înainte, la începutul secolului nostru, lucrările lui Pom-r:!it: Eliade şi, îndeosebi, Nr. I. Apostolescu acreditaseră opinia că romantismul românesc ar fi o plantă exotică, un simplu reflex al romantismului francez, desigur în forme stîngace, lipsite de puterea iradiantă a originalu-iui prin însuşi actul inferior ai imitării. „Se poate spune — declara N. I. Apostolescu — şi e un lucru destul de evident că începutul romantismului în i'âriie Române nu a fost, ca in Franţa, o mişcare literara, o luptă de idei, o reacţie şi, uneori, o revoluţie. Aici ea a fost pur şi simplu continuarea influenţei franceze începute spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Şi pentru că literatura victorioasă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, multă vreme singura existentă, era literatura romantică, aceasta a fost adoptată, citită, tradusă şi, pe nesimţite, imitată şi apropriată." Mai mult decît atît. După Apostolescu, strălucita pleiadă de poeţi, dramaturgi şi prozatori ai Franţei, în frunte cu Hugo, Lamartine, Dumas, Lamennais, Michelet etc, a determinat printr-un fel de contagiune mimetică, nu numa: înfăţişarea, tipologia şi fronturile de luptă ale romantismului românesc, ci pînă şi particularităţile stilistice, pînă şi caracterul neomogen al evoluţiei sale.13 E foarte probabil că succesul extraordinar al teoriei „influenţelor" în mediul intelectual interbelic nu s-a datorat numai argumentelor aduse de Pompiliu Eliade sau N. I. Apostolescu, ci şi faptului că junimismul familiarizase spiritele cu ideea că întreaga civilizaţie română modernă e rezultanta unui „import", de altfel nefast prin inaderenţa lui la „fondul" local. Era deci firesc pentru toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, considerau cu suspiciune mişcarea literară a paşoptismului, să vadă în primul nostru val romantic un ecou al străinătăţii, şi nu un dat originar. în acest sens, non-conformistul şi demistificatorul inteligent care a fost Paul Zarifopol denunţa prin 1936 caracterul artificial şi mimetic al romantismului românesc de început : „Melancolia întrucîtva insistenă —• scria el —, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului sînt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe-atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărît de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 pînă la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză." u E evident că pentru Zarifopol romantismul din vremea lui Alecsandrescu şi Bolintineanu constituia o impostură, una din acele false valori pe care el se ostenea să le răstoarne de pe soclu. 19 2* Cele mai puternice manifestări ale teoriei influenţelor şi, pînă la un punct, cele mai nocive s-au produs însă pe terenul studiilor de „izvoare". Oportunitatea acestora nu e desigur în discuţie : orice autor posedă o genealogie ideologică şi estetică, pe care criticul e dator s-o releve. Eroarea vine din exces, din faptul că o serie de cercetători da.', acestei genealogii, care e prezumtivă şi inefabilă, implicînd resorbţii şi combustii misterioase, un statut de determinism rigid, nesocotind esenţa însăşi a actului creator. Comparatiştii vulgari îşi închipuie că literatura se naşte doar din literatură, că toată problema e de a clarifica acest proces de sciziparitate, regăsind în spatele fiecărei opere „sursa" generativă. Astfel, cercetarea izvoarelor devine „izvorism", o goană poliţistă după prototipuri livreşti, ca şi cum n-ar exista invenţie şi nici observaţie proprie a vieţii, ci numai reminiscenţe de lectură, conştiente sau involuntare. Aşa, de pildă, Apostolescu raportează pastelul înserării din Zburătorul la Chateaubriand (Les tombeaux champetres), Lamartme (o strofă din La guerre), dar şi la necunoscuţii G. de Mancy, P. Hedouin şi Elisa Grant, poeţi publicaţi de Annaies romantiques din 1824, 1832 şi 1834 ! Pentru „silf" trimiterea e la Boucher de Perthes şi A. Esquiros. Heliade s-ar fi „impregnat" de toţi aceştia, fără să-i „imite" în sensul propriu al cuvîntu lui. Cavalcada din Mihnea şi baba lui Bolintineanu ar deriva din Erl-konig de Goethe. tradus de Gerard de Nerval, şi... din Damnaţiunea lui faust de Berlioz, pe care poetul român ar fi ascultat-o la Paris : „în 1846, cînd au avut loc primele audiţii ale Damnaţiunii lui Faust, Bolintineanu sc afla la Paris şi, creator de ritmuri, nu e nici o îndoială (? ! — P.C.) că s-a inspirat din legenda marelui romantic" ! Orice limită o întrece însă explicaţia propusă pentru Mai am un singur dor, unde sursele sînt : Dt t'election de son sepulcre de Ronsard şi Epilogul de Paul Bourget. „Inspiraţia lui Eminescu — afirmă criticul, cu o candoare pe care i-o concurează doar bunacredinţă — nu este, aşadar, personală, ea e datorată aproape pe de-a întregul lui Ronsard şi lui Paul Bourget". 15 Exemple ca acestea ilustrează, de bunăseamă, un comparatism diletant, care ne apare azi aproape caricatural. Nu e mai puţin adevărat că voga depistării de „surse" a contribuit între cele două războaie, chiar şi atunci cînd cercetarea era executată cu rigoare metodică şi punea în lumină dependenţe efective (cum au făcut Ch. Drouhet pentru V. Alecsandri, I. M. Raşcu şi V. Ghiacioiu pentru Gr. Alecsandrescu, N. Camariano pentru C. Negruzzi, D. Caracostea pentru G. Asachi etc., etc), la întărirea prejudecăţii că romantismul românesc dinainte de Eminescu e inautentic, fiind, în mai mare sau mai mică măsură, după autori şi opere, o grefă apuseană pe un organism plăpînd şi încă nevertebrat.16 20 Merită a observa că cercetătorii înclinau să abordeze „influenţele" sub unghiul „imitaţiilor" sau al „succesului", deşi ambele perspective sînt colaterale şi nesemnificative din punctul de vedere al creaţiei veritabile. T-;uî;itia" constituie forma cea mai rrivia'ă a inf'u'mel îivru'î* bazează pe o investiţie minimă de capital intelectual. Cu cit „modelul" e reprodus mai fidel, cu atît procentul de artă e mai mic, iar „influenţa" res-ycL.iVa tapeta an «-a.an.er mai derizoiiu pe pian uterai (pastiuiidu-si rvident importanţa pe plan sociologic). Căci „influenţa" nu e o tehnică a -u^iciii, Li o palingenezie, „iriccanisiiiui suoui şi mister ipini care o opca naşte o alta". La fel, diferenţa e mare între „succes" şi „influenţă". „Succesul" înregistrează ecouriie materiale stîrnite de o operă sau un autor — numărul de traduceri, adaptări, referinţe critice, indicele de difuzare şi popularitate etc. —, aşadar, gradul coincidenţei cu cererea pieţei, acordul spontan al operei sau autorului respectiv cu publicul. In schimb, „in-Mucnţa" se exercită pe căi invizibile, randamentul ei fiind uneori invers proporţional cu tirajul cărţilor sau cu voga publicitară a scriitorilor. După cum remarcă judicios A. M. Rousseau şi Claude Pichois în manualul lor de Literatură comparată, „influenţa" e calitativă şi trebuie intuită, „succesul" e cantitativ şi poate fi măsurat. 17 Concentrarea atenţiei asupra „imitaţiilor" (sursele lor liind uşor de identificat, iar pozitivitatea muncii garantată) şi asupra „succesului" (traseul st.atistic al „influenţei" liind la rîndu-i lesne reperabil) deplasează centrul de greutate al cercetării spre 1 actorul „emitent" (modelul), lăsînd în umbră factorul „receptor". în felul acesta, studiul „influenţelor" devine studiul dependenţei culturilor mici de cele mari, iar romantismul românesc capătă — cum credea N. I. Apostolescu — configuraţia unui fenomen de import, ideologic. Astăzi, într-un moment în care vechea metodologie pozitivistă a com-paratismului e criticată din toate punctele cardinale — marxiştii, structuraliştii şi empiriştii unindu-se în adversitate, fapt prin ei însuşi semnifica-îiv —, e clar de ce în relaţia „emitent" — „receptor" tocmai termenul din urmă trebuie privilegiat : el decide, în ultimă instanţă, printr-un proces dialectic complex de raportare la „modelele" străine, care dintre acestea va fi adoptat, cu ce remanieri substanţiale sau periferice, cu ce fel de repercusiuni asupra celulei spirituale germinative proprii. 18 Căci (simpli-ficînd lucrurile), pentru ca o „influenţă" să aibă loc trebuie ca incitaţia conţinută potenţial în opera „emitent" să întîlnească un „receptor" capabil să-i perceapă mesajul şi să-1 asume, să-1 decodeze şi să-1 însuşească, transfor-mîndu-l din alogen în autohton. Această integrare a unui „corp" exterior într-o structură organică şi personalizată (ultimul atribut e esenţial !) pre- 21 supune o anumită consubstanţialitate între subiect şi obiect, existenţa unei omologii difuze între „emitent" şi „receptor" fără de care n-ar fi posibilă ma simpla comunicare, cu atît mai puţin procesul complicat al asimilării creatoare. Rezultă că ..influenţa" e definită mai adecvat prin termenul de „absorbţie" decît prin acela de „transmitere" şi că ea nu se produce niciodată la întîmplare; dacă o „imitaţie" e posibilă oricînd, deoarece nu implică un consun; laborios de energie sufletească, o „influenţă" e posibilă numai dacă se întemeiază pe preexistenta unor afinităţi ascunse. Exercita ecou şi emulează în sens creator acei autori sau aceie opere care se pot înscrie în perimetrul spiritual al „receptorului", pentru care acesta dispune de antene în intelectul şi sensibilitatea sa. „E foarte sigur — afirma i . Laldensperger, încă in 1904 — că o epocă literară care descoperă şi anexează idei sau forme exotice gustă şi reţine cu adevărat doar acele elemente a căror intuiţie şi a căror aspiraţie, ca urmare a propriei sale evoluţii organice, le purta în ea însăşi." „Influenţa" poate fi deci considerată drept o însuşire de valori congenuine, aflate însă pe o treaptă mai înaltă de explicitare sau de expresivitate. Tudor Vianu -utiliza denumirea sugestivă de „alianţă", care are însă dezavantajul că atribuie un sens raţional unui proces ce se desfăşoară de obicei la nivelul subconştientului şi, chiar atunci cînd e ţinut sub observaţie, depăşeşte oricum stadiul deliberativ. 18 Aşadar, „emitentul" furnizează cu ingenuitate „contexte" sau numai „pretexte", care declanşează în „receptorul" branşat pe aceeaşi lungime de undă un proces de fermentaţie şi deşteptare a latenţelor, avînd drept rezultat transformarea (uneori totală) a „modelului" şi auto-depăşirea calitativă. „Influenţele" lucrează catalitic, şi rolul lor major e de a pune în mişcare şi a valorifica resursele ce somnolează în „receptor". Montaigne spunea că se ocupă de Plutarc şi Seneca „pour d'autant mieux nous dire". Dar dacă apelul la exterior e determinat de dispoziţiile interioare, înseamnă, în mod paradoxal, că influenţatul îşi prestabileşte „influenţa", mai întîi selectînd din infinitatea incitaţiilor posibile pe aceea care convine optim nevoilor, mijloacelor şi aspiraţiilor lui obscure, apoi, într-o a doua etapă, prefăcînd-o pe aceasta, prin metamorfoze şi decantări succesive, in propria sa natură. Astfel oaia devine leu, tigru sau şarpe boa — cum observa spiritual Etiemble — în funcţie de organismul care o digeră. De-plasînd problema în planul global al culturii, reiese că felul şi valoarea „influenţelor" exercitate depinde în fiecare moment de caracteristicile mediului social şi intelectual dat. Sau, venind la problema care ne interesează, că originea romantismului nu e în influenţe, ci în contextul social-istoric şi de mentalitate care le face posibile. 20 Cu alte cuvinte, a explica naşterea romantismului românesc prin lecturi, călătorii, tinerii trimişi la studii în Apus, voga ideilor franceze înseamnă, de fapt, a nu explica nimic. în adevăr, ceea ce rămîne de lămurit e : — de ce lecturile, călătoriile, trimiterile la studii se intensifică, iar j-i!e franceze se difuzează mai eficient în epoca 1820 —184? - — de ce asupra scriitorilor români din această perioadă se exercită ..influenţa" romantică (şi nu a lui Marmontel, Florian sau Gessner — autori ie „succes"), de ce e ocolit romantismul de tip Musset-Yigny, şi preferat romantismul de tip Lamartine-Hugo ? E evident că răspunsul ia aceste întrebări nu poate fi găsit decu efectuînd o analiză în profunzime a societăţii româneşti (factorul „receptor" !). Ea va trebui să arate ce dislocări de mentalitate şi ce exigenţe de renovare a vieţii intelectuale au făcut la un moment dat posibii şi necesar romantismul, ce transformări economice, sociale şi morale au favorizat marea conversiune a gusturilor, sensibilităţilor şi ideilor din jurul anilor 1820—1830, care se concretizează, între altele, şi prin asimilarea unor modalităţi romantice străine. Rolul curentelor de idei şi al mişcărilor literare ale Apusului în modelarea gîndirii şi a sensibilităţii româneşti este considerabil. El trebuie recunoscut fără nici un simţămînt de jenă : istoria literară a tuturor naţiunilor demonstrează că împrumutarea de teme, concepte, tehnici artistice etc. constituie un fenomen permanent, datînd din cele mai vechi timpuri şi sporind în proporţii imense o dată cu victoria capitalismului şi revoluţia industrială. Lanson spunea că o naţiune care se anchilozează într-o auto-contemplare sterilă, de teamă să nu-şl obnubileze geniul prin contacte externe, seamănă cu părintele care ar refuza să-şi trimită copilul la şcoală ra să nu-i strice originalitatea. Dacă uneori proliferarea „influenţelor" certifică o fază de depresiune (cînd „modelul" străin duce la prelucrări de rutină, de caracter epigonic), în schimb, adesea prezenţa lor denotă un surplus de vitalitate, voinţa de a îmbrăţişa diversitatea realului şi a experimenta inovaţia. Or, tocmai aceasta e situaţia la noi, între 1830—1840, epocă de dezvoltare impetuoasă şi energică afirmare a personalităţii naţionale. 21 De aceea, integrînd influenţele străine contextului istoric şi subordo-nîndu-le transformărilor de mentalitate, noi nu le tăgăduim rolul, ci-1 motivăm. La originea romantismului stau factori interni, ţinînd de mutaţiile produse în societatea românească în primele decenii ale secolului al XlX-lea şi îndeosebi după 1821; dar nu e mai puţin adevărat că „influenţele" — importate, aşa cum vom încerca să demonstrăm în paginile următoare, 23 22 fiindcă se găseau în concordanţă cu evoluţia organică a vieţii intelectuale româneşti — constituie termeni de referinţă, emulaţie şi propulsiune care ajută mişcării difuze a spiritelor să capete formă şi să se sublimeze în literatură. Chestiunea preromantismului Pare rezonabil ca în virtutea unei înclinări fireşti a cugetului nostru, care ţine de esenţa însăşi a tipului de gîndire diacronică, să căutăm înaintea fazei de plenitudine a unui sistem o perioadă de incipientă şi dibuire, în care elementele acestuia există în stare de dispersiune, de obicei fără conştiinţa specificităţii lor. Pe această bază s-au ivit o serie de termeni, mai mult sau mai puţin precişi, dar omologaţi de diversele ştiinţe umane, întrucît se raportează la clase de fenomene distincte, dispunînd de o relativă stabilitate : „prerenaştere", „preclasic", „presocratic", „prerafaelit", „premodern" (propus la noi, în vremea din urmă, de Al. Piru) etc. Nu a fost deci nevoie de un mare efort de imaginaţie ca să se inventeze cuvîntul „preromantism" în scopul denumirii acelei perioade de tranziţie din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în care romantismul apare, dar fără a fi încă el însuşi, iar clasicismul domină, însă fără a mai putea controla totalitatea cîmpului literar. Şi totuşi, soarta acestui concept s-a dovedit a fi dintre cele mai vitrege : astăzi încă, patru decenii după ce Paul Van Tieghem şi Andre Monglond i-au oficializat oarecum uzul în istoria literară, unii îi contestă pur şi simplu legitimitatea, în vreme ce alţii îi discută sensul de pe poziţii contrare şi uneori inconciliabile. Dat fiind scopul pe care-1 urmărim în lucrarea de faţă, credem că e inutil să explicăm de ce e necesar să ne oprim asupra acestei chestiuni spinoase. 22 După cum se ştie, în accepţia originară pe care a popularizat-o îndeosebi Paul Van Tieghem în cele cinci volume ale lucrării : Le preroman-tisrne. Etudes d'histoire litteraire europeenne, termenul de „preromantism" înglobează într-un tot multiplele reacţii împotriva poeticii clasice şi a mentalităţii luminilor, survenite în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi avînd drept principiu de structurare „sensibilitatea". Se postulează deci un clivaj, vizibil cam de pe la mijlocul secolului — punctul de cotitură reprezentîndu-1 opera lui Jean Jacques Rousseau — între o perioadă de prevalentă a raţiunii şi o alta de descătuşare a elanurilor inimii, una, anterioară, dominată de intelectualism, spirit filozofic, convenţii retorice, imitaţia anticilor, alta, posterioară, bazată pe sentiment, naturism, renovarea surselor de inspiraţie, eliberarea de sub imperiul regu- 24 Iilor. „Preromantismul" ar fi, aşadar, faţa declinantă, patetică, tulbure şi anarhică a veacului, corespunzătoare crizei luminilor şi mocnirilor surde ale revoluţiei. 23 Dar numeroase cercetări făcute în ultimele două decenii, dintre care amintim pe cele ale lui Robert Mauzi (L'idee de bonbeur dam la litterature et la pensie )rancaise au XVIU-e siecle, Paris, 1%0), R. Mortier (Unite ou icission du siecle des lumieres, Studies on Voltaire and the Eigbteenth Century, t. XXVI, Geneve, 1963), Rene Porneau, (L'Europe des lumieres, cosmopolitisme et unite europeenne au XVUI-e siecle, Paris, 1966), au demonstrat lipsa de fundament a divizării secolului al XVIII-lea conform unei psihologii schematice şi grosolane a facultăţilor, într-o epocă a raţiunii şi o epocă a sentimentului, dispuse succesiv. Fără îndoială, nimeni nu contestă că spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea procesul de dezagregare a valorilor clasice cîştigă în intensitate, că elemente iraţionale irup în literatura majorităţii ţărilor europene şi din toate părţile se fac eforturi pentru a le legitima prezenţa, că se impune tot mai mult o estetică degajată de coerciţia regulilor, întemeiată pe spontaneitate, imaginaţie, explorarea zonelor tenebroase. Această lărgire a orizonturilor literare şi filozofice nu este însă rezultatul unei mutaţii bruşte, determinate de opera lui Rousseau, şi nu se poate exprima în termenii unei alternări sumare între „raţiune" şi „sentiment". Orice sondaj întreprins în interiorul secolului al XVIII-lea, la nivelul oricărei etape a dezvoltării sale, releva permanenţa dialogului dintre logică şi fervoare, fantezie şi disciplină, imanenţă şi transcendenţă, voinţă de eliberare a inspiraţiei şi supunere la regulile implicite sau explicite ale modelării. Ceea ce unui spirit geometric, înclinat să spaţiaiizeze şi să judece în abstracţii, i se pare antagonist se dovedeşte complementar şi reversibil. Chiar şi Voltaire, prinţul filozofilor, are momente de interiorizare sumbră, de inchietudine şi delir afectiv, iar Diderot pendulează tot timpul între tumultul pasiuniloi şi netezimea cristalină a disciplinei logice. Cartezianul şi asociaţionistul Helvetius îşi intitulează unul dintre capitolele tratatului De l'Esprit în mod polemic : On devient stupide des qu'on cesse d'etre passionne. Dorat, cunoscut ca poet al badinajului şi galanteriei, autor al plicticosului poem didactic, în patru cînturi, La declamation theâtrale, într-un Coup d'oeil sur la litterature, laudă entuziast traducerea lui Letourneur din Ossian : „Poeziile au un ton de mîndrie, grandoare şi independenţă, ce subjugă imaginaţia, atrage spiritele viguroase şi se înalţă cu mult peste poemele noastre atît de lăudate, în care omul de lume, incapabil să sfărîme cătuşele ce-1 înlănţuie, îşi resimte, ca martor sau victimă, sclavia". „La Thomas Warton — scrie Rene Wellek —, găsim, în mod cert, recunoaşterea normelor clasice, însoţita de aprecierea temperată a pitorescului şi sublimului 25 gotic, o teorie a unei norme poetice duble, pe care a susţinut-o fără să aibă, pare-se, conştiinţa vreunei contradicţii". 24 Exemple de felul acesta se pot înmulţi la nesfîrşit. Ele probează că împărţirea duală a veacului luminilor, pe care, amendînd-o subtil, o admi-'?a totuşi, ir. l?4b. Pa:: î Hazard, in -dipnoarea iui sinteză La perna europeenne au XVIII-e siecle (Paris, 1946), nu convine unui examen riguros şi bine circumscris al faptelor. Dar dacă e înlăturată antiteza didactic rigidă dintre „raţiune" şi „sentiment", ce devine preromantismul ? Un romantism de rangul al doilea, mai decolorat şi mai puţin violent ? O excrescenţă a organismului clasic, manifestă în ultimele decenii ale veacului şi propulsată de Revoluţia Franceză, care se traduce prin transformarea gustului, o nouă valoare atribuită individualismului, concretului, puterilor obscure ale fiinţei ? Un protest împotriva rococo-ului şi Arcadiei, caracterizat prin promovarea spontaneităţii şi a naturalului în sensul herder-ian de Naturpoesie ? Chestiunea rămîne deschisă. Conceptul de „preromantism" suscită şi o obiecţie din alt unghi, foarte frecventă în vremea din urmă. I se reproşează anume o implicaţie „finalistă", faptul că i-ar împinge pe cercetători să neglijeze realitatea literară specifică de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi să se ocupe de identificarea şi punerea în valoare a anticipărilor romantice. In adevăr, în loc să se studieze această perioadă în ea însăşi, ca o epocă „plină" şi de sine stătătoare, constatăm că e dezmembrată, în vederea izolării numai a acelor trăsături stilistice sau psihologice care prezintă similitudini cu caracterele predominante în etapa următoare. Deci, pe de o parte, antecedentul ar fi judecat prin prisma ulteriorului, ceea ce evident deformează optica cercetării şi conduce la o imagine unilaterală a fenomenelor. Pe de altă parte, s-ar naşte primejdia unui nominalism amăgitor. Căci a lua drept romantism orice manifestare izolată de melancolie, impulsivitate sau angoasă înseamnă nu numai a persista în vechiul atomism pozitivist, ci şi a proceda prin analogii iluzorii, care rup semnele de conţinutul lor semnificativ. Crebillon nu devine romantic fiindcă în prefaţa la Idomenee, din 1703, declara că în tragedie e necesară „o iubire impetuoasă, violentă, teribilă, în stare să ne împingă la crimele cele mai mari sau la acţiunile cele mai virtuoase". Cuvintele acestea capătă sensul valabil numai în contextul întregii opere, ştiind, de pildă, că Crebillon voia să integreze romanescul în tragedie, dar menajînd regulile, şi veghind ca scrisul să nu jignească „nici delicateţea, nici cuviinţa" („Ies bienseances"). La fel, Du Bos continuă a se afla, prin concepţia de ansamblu a tratatului său de la 1719, sub semnul clasicismului şi al lui Quintilian, deşi soluţionează în sens antiraţionalist vechea controversă a retoricii antice între „docere" şi „movere" : oamenii preferă — spune el — „plăcerea de a fi emoţionaţi plăcerii de a fi in- 26 struiţi". Pot fi oare asimilaţi romantismului diverşi autori obscuri din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care protestează contra abuzului de mitologie — cum face un oarecare Imbert, in poemul Le jugement de "arh (Amsterdam, 1772) —, ori fiindcă enunţă opoziţia literară Midi-Nord exact în spiritul D-nei de Stael — cum avem surpriza să constatăm în prefaţa anonimă a traducerii poemului sentimental Les quatre parties du our de Zaharia (Paris, 1769) ?2j Teza iui Daniel Moinct că romantismul ..a fost descoperit mai înainte de a fi fost inventat" şi că „sentimente şi ictei romantice au existat înainte ca cineva să se fi gîndit să facă din romantism o teorie şi o doctrină" e vulnerabilă pentru că amestecă romantismul în sens tipologic, care poate fi întîlnit în toate culturile lumii şi pe orice treaptă a dezvoltării societăţii, cu romantismul istoriceşte circumscris, Je la începutul veacului al XlX-lea. 26 Procedînd în felul acesta, am putea împinge originile romantismului mult îndărăt, în epoca 1690—1740, cum propune Geoffroy Atkinson în cartea sa The Sentimental Revolution, sau mai înapoi, la Ariosto şi Tasso, cum face V. Russo, şi ne putem întreba de ce n-am coborî şi mai adînc în noaptea timpurilor, spre Petrarca şi trubaduri, sau direct spre antici, ia Euripide şi Sapho. Fără îndoială, istoria spiritului omenesc e plină de tautologii, şi ceea ce ni se pare nou e adesea o formă travestită a vechiului. Să convenim, pe de altă parte, că demistificarea „noului" e o operaţie captivantă, cu rezultate surprinzătoare şi, în orice caz, salutară prin corijarea aplicată orgoliului nostru instinctiv. Dar a subestima deosebirile fundamentale dintre epoci, a nu înţelege că fiecare veac îşi are un spirit al său, unic şi ireductibil, înseamnă a reveni la concepţia pozitivistă despre istorie ca flux indisociabil de idei şi evenimente, adică a renunţa la orice sistematizare operaţională a materialului empiric (împărţire în epoci, stiluri etc). O asemenea perspectivă e comparabilă cu aceea a privitorului de pictură care s-ar aşeza la cîţiva centimetri de tablouri şi desigur nu ar distinge din ele decît un păienjeniş incomprehensibil de linii şi culori : din punctul său de vedere, un mare maestru şi un zugrav ar dovedi aptitudini egale de zmîngălire a pînzei. 27 Trăsăturile identificate drept comune între scriitorii din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi romantici, chiar atunci cînd par în mod foarte plauzibil aceleaşi, sînt de fapt altele din punctul de vedere al funcţiei îndeplinite şi semnificaţiei generale. „Fără îndoială — scrie italienistul N. Jonard într-un recent articol —, există la un Bertola sau Pindemonte o anumită sensibilitate care ni-1 aminteşte pe Leopardi, dar această sensibilitate depinde de structura fiziologică şi psihologică a acestor poeţi, cu alte cuvinte, ea ţine mai mult de ordinea biografiei decît de cea a istoriei. Nu .27 putem recunoaşte nişte precursori ai romantismului în cîţiva poeţi doai pentru că au savurat sumbrele plăceri ale inimii melancolice." 28 Tocmai finalismul acesta spontan, pe care-1 implică în opinia multora orice încercare de definire a prer.-rnantismala;, cjn^itnic i_au.za principală a contestărilor care recuză pur şi simplu utilitatea termenului ca noţiune operatorie a istoriei literare. Astfel, marxistul italian G. Petronio vorbeşte cu ironie de acei „straniu moment istoriografie mitic, aşa-numittt! preromantism", care separa in cadrul veacului al XVTII-Iea tot ce anticipă romantismul, sărăcind in reim acesta conceptul de „literatură a luminilor" şi degradîndu-1 pînă la a-1 face incomprehensibil. Sorbonnard-ul Jean Fabre respinge şi el „artificialul concept de preromantism", deoarece îngăduie pedanţilor „să trieze şi să izoleze în dezvoltarea luminilor acel talmeş-balmeş pitoresc şi sentimental care Ie pare concordant fie cu vagul pasiunilor, fie cu bătălia lui Flernani". Or, cu asemenea simplii icări şi construcţii fanteziste, istoria literară încetează de a mai surprinde realul in plenitudinea sa, „ea nu mai apucă decît umbre". -9 Foarte discutată e şi problema tranziţiei dintre clasicism şi romantism. Este ea omogenă — cum lasă să se înţeleagă mulţi cercetători francezi sau cei care au în vedere experienţa literară a Franţei ? Este ea eterogenă — cum se întîmplă în Italia şi în ţările din răsărit ? Dar în acest al doilea caz, reducerea la un singur numitor comun pe care o operează preroman-tismul devine contestabilă. G. Petronio observă astfel că la finele „sette-cento"-ului nici un curent literar n-a reuşit să-şi impună supremaţia în Italia şi să le unifice pe celelalte sub semnul său : „se difuzează în Italia Rousseau şi nordicii..., se cultivă neoclasicismul cu diversele sale caracteristici ; şi adesea cele două gusturi se încrucişează într-un mod inextricabil, amesteeîndu-se în plus cu vestigii arcadice sau cu urme sensistice".30 Goncluzia ? E tot atît de puţin legitim să se caracterizeze esenţa perioadei de tranziţie prin termenul de „preromantism", cît şi prin cel de „neoclasicism" . Dar chiar dacă nu extindem sfera noţiunii asupra tuturor manifestărilor literare dintre 1780—1820, menţinîndu-ne pe terenul unei definiţii restrictive, constatăm că în varianta tradiţională (Van Tieghem, Monglond, cu anumite rezerve şi Walter Binni) „preromantismul" apare ca un fenomen proteic, a cărui logică internă face impresia că se întemeiază exclusiv pe reacţia împotriva clasicismului. Căci el se constituie din însumarea următoarelor componente : o poetică bazată pe senzitiv, natural, superioritatea geniului asupra regulilor ; substituirea idealului estetic francez şi latin prin cel anglo-germanic ; descoperirea lui Shakespeare şi a mitologiei nordice; crearea dramei domestice (Lessing, Diderot), a romanului sentimental (Richardson) ; inspiraţia biblică, idilismul şi pastorala (Gessner, 28 Florian) ; poezia sepulcrală şi nocturnă (Young, Gray) ; gustul pentru simplitatea rustică, primitivitate, pentru natura incultă, pentru tot ce e spontan şi nefalsificat (Rousseau). în felul acesta ajungem însă din nou să facem din preromantism o simplă antecameră a romantismului, în care se .....c -.ccâ directive dintre cele mai eterogene. 31 După părerea noastră, nici una dintre obiecţiile aduse împotriva conceptului de „preromantism" nu e capitală şi deci nu e de natură să-i runeee autoritatea ; e adevărat că eie ne obligă să-1 gîndim altfel. Faptul că "ecolul al XVIII-lea nu mai e azi privit sub prizma sciziunii, ci a unităţii, şi că nu se mai ipostaziază o antiteză rigidă între raţiune şi sentiment r.u schimbă cu nimic situaţia obiectivă că spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea roetica clasicismului satisface din ce în ce mai puţin spiritele, iar simpto-mele crizei luminilor se accentuează în apusul Europei. Pe de altă parte, deşi ni se par pertinente criticile aduse raţionamentului de tip analogic 'care neglijează că în ştiinţele umane similitudinea nu e niciodată chestiune de pretext, ci de context) şi modului „finalist" de a valorifica prezentul in iuncţie de cerinţele viitorului, concluzia unora de a renunţa la însăşi denumirea de preromantism ni se pare excesivă şi — ceea ce e poate mai râu — gratuită. în adevăr, fie că o voim, fie că nu, în pofida suspiciunilor şi a criticilor acerbe pe care le provoacă, termenul „preromantism" prosperă nesperat de bine, iar adversarii săi cei mai îndîrjiţi sînt obligaţi a-1 lua mental în consideraţie. Căci problema nu e a cuvîntului, ci a lucrului. în ioc de „preromantism" putem spune — cum se şi întîmplă în U.R.S.S., Ungaria, Cehoslovacia — „sentimentalism", dar se înţelege că în felul acesta nu producem nici un miracol. Totul e de a şti dacă există realmente c perioadă de tranziţie între clasicism şi romantism, în care se înmulţesc rebeliunile împotriva esteticii rigide a regulilor şi se afirmă o sensibilitate axată pe o acută conştiinţă de sine. Or, la această întrebare, răspunsul e clar şi de netăgăduit ; urmează că termenul de „preromantism" (sau cel de ..sentimentalism", sau oricare altul, care i-ar fi luat locul sau l-ar înlocui), întrucît corespunde unei configuraţii specifice a mişcării literare, e necesar şi binevenit. în ce priveşte evaluarea mai precisă a conţinutului său, deocamdată e recomandabilă circumspecţia. Noi credem că doar studiul aprofundat al variantelor occidentale şi răsăritene — studiu ce trebuie de-abia întreprins în anii ce vin — va permite să se constituie, ca şi pentru romantism, o listă minimală de atribute caracteristice. în orice caz, o trăsătură generală pare de pe acuma evidentă. După cum arată Rene Wellek, preromantismul este expresia unei epoci literare neomogene, în care, pe lîngă sistemul dominant, al normelor neoclasice, tinde să se formeze un al doilea sistem, mbiacent, de tip romantic, alcătuit din elemente irelevante dacă le privim 29 în mod izolat, dar semnificative de îndată ce le raportăm unele la altele şi le punem în perspectivă. „Dacă în secolul al XVIII-lea — scrie Wellek — n-ar fi existat elemente pregătitoare, anticipaţii şi curente subterane care să poată fi considerate preromantice, ar trebui să facem presupunerea că Wordsworth şi Coleridgr at: căzut din cer şi că epoca neoclasică a avut, netulburată, o soliditate, o unitate şi o coerenţă pe care nu le-a cunoscut niciodată vreo epocă de dinaintea ei sau de după ea". Aşadar, o primă evidenţă ar fi că preromantismul e un romantism neemancipat, romantismul ambiguu şi înfrînt al unei epoci de clasicism declinant. 32 Această eviuenvă înseamnă incă foarte puţin. Pe deasupra, ea e plină de echivoc, deoarece termenul de „normă" e destul de evaziv la Wellek, el putînd însemna o mulţime de lucruri, iar modalitatea prezenţei unor elemente romantice în zona dominată de clasicitate dintre 1780—1820 poate fi în orice caz înţeleasă foarte diferit. Spre a preciza lucrurile, cercetarea ar trebui condusă în două direcţii : 1 — să examineze ce raporturi întreţine preromantismul cu contextul istoric în care ia fiinţă ; 2 — să-i studieze principiile de structurare, pe baza unei analize intrinsece a creaţiilor reprezentative. în ce priveşte prima chestiune, menţionăm încercarea de a lega ivirea preromantismului de lupta burgheziei şi a păturilor mijlocii împotriva aristocraţiei feudale, la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Acest punct de vedere e pledat recent de Arnold Hauser în Soziaigeschichte der Kunst und Literatur (Miinchen). Deşi perspectiva lucrării e amplă, intenţia autorului fiind de a expune istoria socială a artelor şi literaturii din antichitate pînă în zilele noastre, problema preromantismului devenind în acest cadru un detaliu, tratat în grabă, cu mari simplificări, totuşi ideea de bază e fecundă. Hauser consideră poezia naturii lui Thomson, Nopţile lui Young, elegiile ossianice ale lui Macpherson, sentimentalul romanesc din proza lui Richardson, Fielding şi Sterne drept manifestări literare ale individualismului clasei mijlocii, de acelaşi ordin cu politica lui „laissez faire" şi revoluţia industrială. Sentimentalitatea vădită la jumătatea şi spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea nu-şi are originea în artă de unde „coboară" în spirite, ci izvorăşte din viaţă, fiind absorbită şi reflectată de literatură. Prin intermediul ei se exprimă un conflict între idealul feudal şi idealul burghez, însă în condiţiile unui raport de forţe defavorabil burgheziei. De-aici, climatul de subiectivism şi melancolie, dez-nodămîntul tragic, morala laică a sensibilităţii, efortul de a smulge poezia din frivolitate, restituindu-i demnitatea civică. Fără îndoială, unele consecinţe nu rezultă în mod necesar din premise, presupunînd trepte intermediare, care s-ar cuveni examinate în toată complexitatea lor, şi nu lăsate de o parte. Ceea ce i se poate reproşa lui Hauser e că lucrează cu 30 generalităţi prea vaste, care scapă adesea printre degete materia concretă şi rebelă a realului.33 Pe aceeaşi linie se situează şi studiul maghiarului Antal Weber, A "o< des problcmes theoriques et histcriques du style sentimental. Preromantismul (denumit sentimentalism) constituie, în ultima esenţă, o auto-exprimare a personalităţii, limitată de existenţa unor condiţii sociale defa-vuid'oile. El rezultă din contradicţia între puterea viguroasă şi brutală a feudalismului, condamnat la pieire, şi slăbiciunea politică a clasei burgheze, potenţial învingătoare. Resimţind dominaţia aristocraţiei ca o opresiune insuportabilă, dar neputînd acţiona eficient pe plan social şi politic, burghezia îşi transpune aspiraţiile înăbuşite pe plan afectiv şi etic. Weber face ooservaţia interesantă, din păcate neutilizată în corpul demonstraţiei, ca ..nu e permis să se confunde exigenţa artistică a expresiei intime a sentimentelor cu o anumită luare de poziţie spontană, anti-raţională, subiectivă a scriitorului". 34 Weber, ca şi Hauser, discută problema semnificaţiei transestetice a preromantismului într-un spirit insuficient de dialectic. Admiţînd că preromantismul, sub ipostaza de curent literar, e asociat intim de momentul crizei societăţii feudale, că el corespunde situaţiei politice şi universului moral al burgheziei, clasă în ascensiune, dar neputincioasă încă să obţină controlul asupra statului şi să-şi impună revendicările, considerăm că cir-cumscriem în mod necesar şi oportun sfera determinărilor, dar în acelaşi timp, că sîntem încă departe de a o epuiza. O nouă determinare e indispensabilă dacă vrem să obţinem concretizarea, deci istorizarea explicării. Aceasta apare de îndată ce examinăm raporturile dintre preromantism şi revoluţia burgheză. Anume, studiul acestor raporturi pune în lumină faptul de importanţă fundamentală că preromantismul se iveşte înaintea revoluţiei burgheze sau — dacă acceptăm teza lui Jacques Godechot, împărtăşită azi mai ales în lumea anglo-saxonă — concomitent cu revoluţia „atlantică".35 Fiind anterior (sau, în cazul extrem, concomitent) cu revoluţia burgheză, preromantismul nu ilustrează o problematică a „înfrîngerii". Regretul că revoluţia a răsturnat ordinea tradiţională sau, dimpotrivă, că ea nu a mers destul de departe, pînă la anihilarea rupturii dintre Natură şi Societate, îşi vor avea locul mai tîrziu, după marele seism social şi politic din Franţa, în cadrul romantismului, de esenţa căruia aparţin. Sentimentalismul preromantic exprimă nemulţumirea de prezent, protestul împotriva unei ordini aristocratice, care-1 însingurează pe individ, îi fixează locul după criterii de rang şi naştere, îl împiedică să-şi afirme personalitatea prin bariera legilor şi existenţa unor „coduri" morale şi estetice consacrate de tradiţie şi apărate de mecanismul instituţional în fiinţă (monarhia absolută, biserica, saloanele, publicul recrutat din rîndurile nobilimii). Preroman- 31 tismul e o manifestare a crizei raporturilor individului cu lumea, dar înainte ca deznodămîntul revoluţiei să adauge peste nemulţumirile vechi imensa amărăciune a năruirii speranţelor ; e o revendicare frenetică a libertăţii, dar înainte ca istoria să fi demonstra: inur.itauea idealurilor. Fiind prerevoluţionar, preromantismul nu este în mod obligatoriu anti-luminist. Dimpotrivă, după cum o arată exemplul lui Rousseau, el îşi ' asociază adesea programul de emancipare a luminilor. Acelaşi Rousseau, care descătuşează puterile tainice ale sentimentului, enunţă teoria contrac- | tuîui social şi principiul suveranităţii poporului. Fielding şi Richardson, Diderot şi Mercier, Marmontel şi Florian, toţi cei ce laicizează elanul inimii, care fusese în secolul al XVII-lea invocat aproape numai de biserică, promovează ţeluri egalitariste şi filantropice, căutînd să extindă în sens democratic limitele sociabilităţii. Această situaţie determină ambiguitatea raporturilor cu clasicismul. Ostilitatea de care vorbesc mulţi cercetători e rareori o stare de spirit conştientă. Preromantismul caută desigur tărîmuri noi în artă, dar nu neapărat renegînd moştenirea clasică a antichităţii sau a secolului al XVII-!ea francez. El nu luptă, de fapt, împotriva raţiunii, ci pentru sentiment — ceea ce e cu totul altceva. El nu se simte oprimat de raţiune, ci de abuzurile comise în numele ei, de raţiunea care se instituţionalizează şi devine o pavăză a Ordinei, prin aceea că enunţă ,jeguli", sufocând astfel iniţiativa individuală. De altfel, preromanticul e de un raţionalism mai mult decît evident atunci cînd îşi susţine ideile, chiar şi atunci cînd compune şi vrea să dea zbor liber fanteziei şi elanurilor sufletului. Reacţia lui de adversitate se îndreaptă contra epigonismului clasic, a artei protocolare şi canonice, mărginită la teme minore, acomodată gustului unei nobilimi rafinate, dar plictisite, care aşază manierele şi spiritul deasupra sincerităţii şi adevărului. Dornic de un umanism veritabil, care să nu sacrifice prerogativele inalienabile ale individului şi să nu-i falsifice personalitatea, e! combate viziunea arcadică şi rococo-ul, descoperă virtutea cathartică a lacrimilor, încearcă să regăsească vechea demnitate socială şi cetăţenească a poeziei. Ca mişcare generală, şi nu în unul sau altul din cazurile de excepţie (a căror determinare e mai mult psihologică decît socială), preromantismul nu ajunge să dispere de om, deoarece nu posedă, nu poate poseda decît o palidă intuiţie a alienărilor pe care le va aduce cu sine epoca post-revoluţionară. 36 în ce priveşte cea de-a doua latură a cercetării, cea intrinsecă, trebuie spus că dincolo de reticenţele obişnuite ale istoricilor literari cînd e vorba să se ocupe de analize stilistice, survine şi o altă dificultate : aceea a clasificării fenomenelor de studiat întrucît definiţia preromantismului se află la capătul drumului, şi nu în punctul de plecare. Riscul e deci de a 32 demonstra o teză anterioară examenului critic sau de a include în perimetrul cercetării (pe baza unei selectări empirice a materialului) elemente atît de divergente, încît ele să nu mai permită degajarea unui concept opera-toriu util. Desigur, ca şi în alte cazuri de acest fel, ştiinţa procedează prin aroximaţn succesiv». Esenţial e doar ca specialiştii să se preocupe, pe lingă studiul teoriilor poetice ale secolului al XVIII-lea (W. Folkierski, .'. G. Robertson, mai recent Margaret Gilman), al „ideilor" şi „sentimente-ror" (ideea de „fericire" — Robert Mauzi, sentimentul naturii — Daniel .Mornet, Paul Van Tieghem), „sensibilitatea" (Pierre Trahard) etc. şi de analiza structurilor stilistice, narative şi prozodice ale operelor produse spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în perioada de insurgenţă (mărturisită viu tacită) împotriva „modelului" neo-clasic, încercînd a circumscrie cîmpul particularităţilor diferenţiale. Evident, problema e mai uşor de pus decit de rezolvat. Dificultatea ei sporeşte şi prin aceea că procesul de revizuire fundamentală a vechilor tehnici de analiză, declanşat actualmente de structuralism!, nu s-a concretizat deocamdată printr-o metodologie clar definită. 37 Ar fi totuşi greşit să se creadă că ne aflăm pe un teritoriu virgin. Cercetările de istorie literară, chiar şi cele întreprinse îndărăt cu decenii, cum este cea a lui Henri Potez L'elegie en France avânt le romaniisme, 1778—1820 (Paris, 1897), conţin numeroase observaţii valoroase despre trăsăturile stilistice ale operelor preromantice, îndeosebi cu referire la poezie. In genere, toată lumea e de acord să constate dezacordul dintre sensibilitatea „nouă", ce apare către sfîrşitul secolului al XVIII-lea, şi „forma" veche •— raţionalistă, plat descriptivă, lipsită de intensitatea imaginii şi de simţul muzicalităţii versului. Daniel Mornet vorbea de contrastul dintre puterea sentimentului şi debilitatea senzaţiei la J. J. Rousseau. în acelaşi sens, preromantismul a fost descris recent ca un „hibrid", avînd drept însuşire distinctivă raţiunea „îmbibată" de „sensibilitate". Cum însă „sensibilitatea" implică doi componenţi : „senzaţia" şi „sentimentul", iar aceşti parametri nu funcţionează armonic, ci inegal şi în permanent dezechilibru, reiese că preromantismului i-ar fi proprie o anumită ruptură interioară, vizibilă în inadecvarea dintre conţinut şi expresie. Am avea de-a face fie cu un sentiment viu şi o senzaţie anemică, fie, invers, cu un sentiment deficitar ?i o senzorialitate robustă. Cooperarea defectuoasă dintre „sentiment" şi „senzaţie" ar motiva în felul acesta aparenţa nesinceră, artificialitatea şi ■crispaţiile multor opere preromantice, chiar dintre cele celebre. Pe de altă parte, lipsa de unitate o relevă şi ingerinţele raţiunii în desfăşurările sentimentale, ceea ce e lesne de observat şi în Anotimpurile lui Thomson, şi în Nopţile lui Young, şi în Idilele lui Gessner, şi în faimoasa Elegie a lui Grav. Deficienţa metaforică şi senzorială ar constitui, aşadar, o trăsătură definitorie a preromantismului. E vrednic de menţionat că o serie de cerce- 33 Originile romantismului românesc tăii, mai ales angio-americane, aşezate pe un teren pur stilistic, confirmă această prezumţie. Ele semnalează prezenţa intensivă a elementelor clasiciste in sorierile preromantice : alegorii, personificări, abstracţiuni etc, a tipului „metonimic" de construcţie a imaginii, şi nu a celui „metaforic" — ca să reluăm c celebră dis-luetic ptupusă de R. Jakobsen. Ipoteza înfăţişată mai sus e seducătoare, deşi e limpede că manipulează concepte generale, cu un sens destul de nebulos, şi conservă vestigii ale anacronicei „psihologii a facultăţilor". Ea are totuşi meritul de a centra atenţia asupra confruntării la nivelul expresiei între voinţa de renovare a stilului şi inerţiile limbajului, adică între cele două principii concurente, unul de sorginte clasică, altul romantică, a căror coliziune dă coloritul specific operelor preromantice. Încheiem, fără a conchide : chestiunea preromantismului e dintre cele care rămîn mereu pe rol, cu toate că cercul cunoştinţelor noastre progresează continuu. în paginile care urmează, vom avea ocazia să revenim t asupra problemei, explorîndu-i implicaţiile şi dificultăţile rezultate din în- f scrierea în perimetrul social şi ideologic românesc. 38 !: CARTEA ÎNTÎI PRELIMINAŞI!. 178 3—1321 CRIZA SOCIETĂŢII FANARIOTE Spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea apar primele simptome ale unei schimbări decisive în mentalitatea claselor stăpîni-toare din Principate — singurele care, prin avere, cultură, poziţie socială, influenţă politică aveau posibilitatea să se confrunte cu lumea, să se ocupe de activităţi intelectuale, să-şi dubleze reprezentările spontane printr-o explicaţie raţională, cu motivări ideologice. Cauza acestor schimbări e complex?.. Ea rezidă în acţiunea conjugată, de o mare energie impulsivă, a unor factori economici, politici şi spirituali care accelerează criza regimului fanariot şi, o dată cu el, a societăţii feudale româneşti. Desigur, în paginile de faţă nu ne propunem să examinăm detaliul procesului istoric. E însă necesar să ne interogării asupra sensului său. După cum e necesar, întrucît avem nevoie de termeni de referinţă la care să putem raporta desfăşurările ulterioare anului 1821, să schiţăm cadrul general al transformărilor ce se produc şi al forţelor lor motrice. RECESIUNEA OTOMANA ŞI PROGRESUL AUTONOMIEI ROMÂNEŞTI Unul dintre factorii determinanţi ai situaţiei Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îl constituie accentuarea recesiunii otomane. Datorită războaielor dintre 1768— 1774, 1787—1792 şi 1806—1812, încheiate toate prin victoria armatelor ţariste, prestigiul politic şi militar al Turciei e ştir- 35 3* bit în mod grav, iar poporul român, ca şi celelalte popoare creştine din Balcani, capătă mijloace sporite de a-şi desfăşura lupta de eliberare. Pacea de la Kuciuk-Kainardjî din 1774,. deşi nu dezleagă provinciile dunărene cie vasalitatea Porţii ^ menţine regimul fanariot, prevede libera navigaţie pe Dunăre şi mare şi atribuie Rusiei statutul de „putere protectoare", acordindu-i dreptul de a interveni la Constantinopol in favoarea Principatelor. Prin instituirea dublei dependenţe (de vechiul „suzeran" şi cie noul protector'), Muntenia şi Moldova capătă o libertate de manevră sporită şi devin dintr-o dată un punct sensibil al politicii europene. Marile puteri se grăbesc să umple vidul creat prin diminuarea catastrofală a influenţei turceşti, intensifieîndu-şi activitatea diplomatică în această regiune, intrată în chip evident într-o fază de efervescenţă politică şi de echilibru fluid al raporturilor de forţă. Rusia şi Austria deschid consulate la Bucureşti şi Iaşi, în 1782, urmate curînd de Prusia, Anglia şi Franţa. Numărul călătorilor străini care străbat Principatele şi al lucrărilor informative ce li se dedică sporeşte considerabil.1 Ca o ^consecinţă a situaţiei create, după 1774 şi, îndeosebi, după războiul austro-ruso-turc de la 1787—1792, încheiat fără anexiuni teritoriale, printr-o „pace albă", dar care consolidează situaţia specifică a Principatelor de punct de intersecţie a sferelor de influenţă, bunul plac al Porţii este, cel puţin formal, îngrădit. Ga bază a reglementării raporturilor dintre puterea suzerană şi provinciile vasale încep a fi acceptate „capitulaţiile", aşa-zisele tratate de închinare turcilor, consimţite de bună voie la 1393 şi 1460, de fapt plăsmuite de boieri la 1772, cu intenţia de a furniza un argument inatacabil, de drept istoric, cererii Munteniei şi Moldovei de a li se prezerva autonomia în cadrul Imperiului Otoman. 2 O dovadă că Poarta e obligată la concesii o constituie aşa-zisele „hatişerifuri de privilegiu", care desfiinţează tributul în grîne, interzic rechiziţiile fără plată şi iau măsuri împotriva abuzurilor funcţionarilor turci însărcinaţi să colecteze haraciul. Consulii ruşi capătă dreptul de a supraveghea aplicarea acestor „hatişerifuri", rămase totuşi, în cea mai mare măsură, simple petice de hîrtie. 3 Netradusă în fapt, dar nu mai puţin importantă în principiu,, rămîne şi hotărîrea din 1802 ca toate furniturile pentru Constantinopol să corespundă posibilităţilor de livrare recunoscute şi acceptate de Ţara Românească şi Moldova. în felul acesta, din situaţia înjositoare de ţări supuse, administrate după liberul arbitru al stăpînului, Principatele accedă, cel puţin / -n teorie, la un statut de „asociere", care le consfinţeşte un drept limitat de autodeterminare. Un alt fapt semnificativ, care demonstrează, pe lîngă declinul puterii turceşti, ascendentul politic a! Rusiei, se pe- , trece la 1802. Un mare număr de boieri munteni, refugiaţi în acest an la Braşov ca să scape de exacţiunile bandelor lui ' Pasvan Oglu, petiţionează ţarului, lui Napoleon şi împăratului ! Austriei, solicitînd în acelaşi timp la Constantinopol acordarea domniei pe viaţă lui C. Ipsilanti. Poarta, care trăgea mari • rsrofituri din licitarea tronului Principatelor şi nu voia să-şi | limiteze pretextele de intervenţie în treburile lor interne, nici I să renunţe la un mijloc redutabil de intimidare, se opune din răsputeri. Pînă la urmă, ea e totuşi silită să cedeze în parte, acceptînd să garanteze domnia pe o perioadă de 7 ani. 4 Se înţelege că în această situaţie, de declin continuu a * puterii otomane, apar tendinţe politice centrifugale, care ca-I păta, de la un moment dat, cristalizarea de „partide" devotate I uneia sau alteia dintre marile puteri ce par a domina jocul \ diplomatic. în timpul imperiului, boierii i se adresează în eîţeva 1 rînduri lui Napoleon, cerîndu-i ajutorul împotriva „tîlhăriilor | Turciei". Ei îl trimit în 1802 pe risipitorul N. Dudescu într-o ! misiune confidenţială la Paris, iar în 1807 adresează un me-j moriu împăratului, propunîndu-i să constituie un stat format ' din reunirea celor două Principate, sub numele de Dacia sau Ide Valahia Mare. 5 însă, cum e şi firesc, Rusia e cea care polarizează simpatiile şi speranţele clasei conducătoare. Cît de mare devine prestigiul ei, mai ales după războiul din 1806—1812, se vede din succesul extraordinar al acţiunii de prozelitism a Eteriei. Faptul că această organizaţie conspirativă reuşeşte să recruteze în rîndurile ei pe mulţi dintre boierii cei mai de seamă se explică prin ideea, acreditată cu dibăcie de interesaţi, şi, de altfel, nelipsită de un fundament real, că în spatele mişcării de eliberare elenică stă marea putere de la Răsărit. însa, îndată ce se va afla că ţarul îl dezavuează pe Ipsilanti, boierii se vor grăbi să bată în retragere, abandonînd un steag sub care se înregimentaseră mai mult din interes decît din convingere. 36 37 AGRAVAREA TENSIUNILOR SOCIALE Paralel cu această lentă, dar ireversibilă mişcare de desprindere de sub tutela otomană, care stimulează energiile •atcuit ,w v;rt>ej stăpînitoare, forţiad-o să iasă uin pasivitate şi să-şi elaboreze o strategie politică, are loc un fenomen de agravare a tensiunilor sociale. în primul rînd, se înăspreşte şi atinge limite extreme conflictul secular dintre boieri şi ţărani. Una dintre cauze e disoluţia economiei naturale. Deşi pînă ia 1829 exportul Principatelor este redus, fiind limitat de existenţa monopolului turcesc, totuşi cererea mărită de grîne, datorită războaielor desfăşurate pe teritoriul românesc, sporului rapid al populaţiei şi dezvoltării centrelor urbane, acţionează în sensul tansformării gospodăriei moşiere:;!: autarhice într-o întreprindere de cereale-marfă. Dar de îndată ce proprietarul începe a produce pentru piaţă, în vederea stoarcerii profitului, el tinde să intensifice renta feudală, sub cele două forme ale ei : claca şi dijma. „Lipsită de capital, de cunoştinţe tehnice, de deprindere de muncă sistematică şi de spirit de prevedere — scrie A. Oţetea —, boierimea n-a ştiut să pună în serviciul producţiei de cereale-marfă decît munca silită a clăcaşiîor". 6 O a doua cauză joacă un rol şi mai însemnat în degradarea situaţiei ţărănimii : fiscalitatea crescută fără nici o limită, pînă la secătuirea materiei impozabile. Cercetări recente au dovedit că la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea exploatarea populaţiei rurale se exercita în mai mare măsură prin intermediul statului decît prin obligaţiile servile impuse de propietar. De fapt, exploatatorii erau aceiaşi, dar ei îi despuiau pe ţărani în primul rînd în calitate de dregători fiscali şi administrativi, şi numai în ai doilea rînd în calitate de stăpîni de moşie şi arendaşi. înmulţirea dărilor, aşezate cu o ingeniozitate diabolică, şi cruzimea inumană a executării contribuabililor insolvabili au rămas de pomină. Mărturii impresionante atestă brutalitatea sălbatică de care uzau agenţii puterii publice.7 Iată cum înfăţişează Dionisie Eclesiarhul perceperea dajdiei pe văcărit — doi zloţi pe cap de vită — impusă de Hangerli, la 1799. Oamenii stăpî-nirii, sub conducerea unor „mumbaşiri" rînduiţi de domnie, cutreieră satele în toiul iernii, cerînd împlinirea imediată a birului, deşi criza de numerar face aproape cu neputinţă achitarea sumelor datorate. „Slujbaşii închideau oameni şi 38 muieri prin coşeri şi-i îneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi-i ţinea închişi ziua şi noaptea flămînzi să dea bani, pe alţi-i lega cu mîinile îndărăt şi cu spatele de garduri, bătea cu bicele, pre alţii legaţi îi baga cu picioarele goa!-; în zăpadă geroasă, aşa chinuia pe creştini, o amar de bieţi creştini, că plîngea şi se văieta, şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbaşi, că avea urechile astupate ca aspidele..." * Naum Rîmniceanu relatează câ sub unui dintre uliiinu fanarioţi, Alexandru Şuţu, trimişii administraţiei „legau co-pii tineri, de cîte unsprezece şi doisprezece ani, spate la spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi, turnînd apă peste dmşii, se lipea de Îngheţa ticăloasele trupuri, şi era o jalnică privire văzîndu-se pieile rupte şi sîngerate cînd în silă se deslipea trupurile şi părinţii lor erau siliţi să-şi vîndă tot, pînă şi boul ce-i scotea hrana din pămînt, ca să scape pe copiii ior de cumplitele tiranii. Pe alţii îi căznea cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemîncaţi şi neadăpaţi." 9 Grozăvia acestor execuţii pune în lumină nu numai cinismul unei administraţii căreia puţin îi păsa de poporul oblăduit de ea, dar şi aviditatea de bani ce face ravagii spre sfîrşitul epocii fanariote. Dacă boierii adună imense averi, nu e ca să le investească în agricultură sau în industria manufacturieră (extrem de înapoiată pînă la 1829), ci spre a-şi păstra poziţiile, împinşi la asta de însuşi sistemul de guvernămînt. Deoarece tronul Principatelor ajunsese o arendă, negociată la Constantinopol şi obţinută cu bani grei, preocuparea de căpetenie a domnitorilor e să-şi răscumpere imensele cheltuieli făcute cu instalarea, să strîngă în grabă sume cît mai mari, cu care să-şi întîrzie mazilirea, oricum de neînlăturat, şi să-şi asigure o viaţă confortabilă după scoaterea din scaun. în acest scop, ei transformă statul într-un aparat de extorcare a ţărănimii — singura clasă productivă a ţarii — şi fac din licitarea slujbelor un mijloc sistematic de îmbogăţire. Asociaţi sistemului, boierii urmăresc la rîndu-le să-şi exploateze cît mai rentabil funcţiile, împilînd şi jefuind, ca să-şi recupereze datoriile şi să-şi poată cumpăra alte dregătorii, mai însemnate şi mai aducătoare de procopseală. Domneşte toleranţa reciprocă, iar venalitatea e în ordinea lucrurilor : fiecare închide ochii la samavolniciile celui de dedesubt, cu condiţia ca el însuşi să nu 39 fie stingherit de superiorul ierarhic. Jaful — remarcă un cercetător al epocii — constituie „temelia întregului sistem de ocîrmuire".10 într-o asemenea^ lume, în care, de sus pînă jos, de la tron pînă la ultima vătăfie de plai, totul se vinde, iar cheltuielile somptuare (îmbrăcăminte şi echipaje, îndeosebi) măsoară importanţa cuiva în societate, goana după numerar nu e totdeauna semnul implantării relaţiilor capitaliste. Dar ea impulsionează _ puternic procesul acumulării primitive, contribuind la dinamizarea vieţii sociale şi ruina felului de viaţă patriarhal. Regimul fanariot face din ban mijlocul principal al câştigării bunăvoinţei celor puternici, pîrghia înălţărilor,, semnul prestigiului social, garanţia stabilităţii şi supravieţuirii ; de aceea, toţi îl caută cu sete şi cu o lipsă de scrupul în faţa căreia păleşte tabloul sălbăticiilor comise de vagabonzii şi dezmoşteniţii ce invadaseră lumea nouă în căutare de aur. Pe lîngă încercarea de a spori prestaţiile feudale şi stoarcerea populaţiei prin biruri şi ,,havaeturi" (venituri neplătite ale slujbelor), clasa stăpînitoare îşi intensifică, spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, politica de încălcare a proprietăţilor răzeşeşti. Ea răşluieşte pământurile ţăranilor liberi, nesocoteşte dreptul străvechi al satelor h folosirea pădurilor, islazurilor şi heleşteielor. Boierii îşi rezervă monopolul băuturilor spirtoase şi adaugă la tot ce smulg pe calea dreptului seniorial spolierea locuitorilor prin abuz administrativ şi extorcări arbitrare. Pe de altă parte, datorită creşterii considerabile a scutelni-ciior^şi posluşnicilor, sarcinile fiscale cad pe umerii unui număr din ce în ce mai mic de contribuabili. în plus, aceiaşi ţărani, împuţinaţi pe rolurile fiscale, trebuie să suporte întreaga povară a furniturilor către Poartă şi a prestaţiilor pentru cetăţile de la Dunăre. Totuşi boierii se opun cu îndărătnicie oricăror încercări domneşti de reglementare a încasărilor vistieriei sau de ameliorare a situaţiei locuitorilor. Astfel, ei obţin prin intrigi şi pîri repetate mazilirea şi uciderea lui Grigore Ghica, fiindcă nu voise să impună ţăranilor să lucreze din zece zile una, şi mai tîrziu a lui Mavrogheni, care intervenise şi el în favoarea claselor de jos. _ în felul acesta, şi la noi, ca şi în alte ţări ale Europei, consolidarea legăturilor gospodăriei moşiereşti cu piaţa şi lărgirea raporturilor băneşti duc la intensificarea exploatării feudalo-iobăgiste în ansamblu. Procesul dramatic al acumulării. primitive, decalat cu cîteva secole faţă^de Occident, jiu are drept consecinţă proletarizarea în masă şi exodul ţăranilor spre oraşe, deoarece acestea sînt puţin dezvoltate, iar indus-tria manufacturieră se află la primii paşi. în vreme ce boierii — după cum spune călătorul englez Robert Ker Porter — „trăiesc într-un lux şi o splendoare care abia pot fi întrecute i în vreo capitala din Europa", ţărănimea, care _ alcătuieşte * marea majoritate a naţiunii, e cufundată în mizerie. Anii de I după Kuciuk-Kainardji îi aduc înrăutăţirea regimului de I muncă şi a drepturilor uzufructuare pe pămîntul^ boieresc, re-1 ducerea standardului de viaţă sub limita demnităţii omeneşti, â cu un cuvînt, creşterea asupririi în proporţii extreme. „Poate că nu există un alt popor — scrie Wilkinson, fost consul britanic la noi, între 1814—1818 — care să îndure o mai mare apăsare din partea puterii despotice şi să fie mai greu împovărat cu impozite şi taxe decît ţărănimea din Muntenia şi Moldova^ şi nimeni n-ar suporta nici jumătate din sarcinile lor cu o răbdare şi o resemnare egală". în privinţa „răbdării", Wilkinson se înşela : el nu ştia să descifreze semnele de exasperare din ce în ce mai evidente în lumea satelor şi n-avea cunoştinţă de înmulţirea ameninţătoare a actelor de protest. în adevăr, spre sfîrşitul epocii fanariote, nemulţumirea cronică a ţărănimii izbucneşte anarhic, dar din ce în ce mai frecvent, sub forma nesupunerii la clacă, a fugii de pe .moşie^ a răfuielii directe cu unul sau altul dintre reprezentanţii stăpînirii, cîteo-dată luînd aspectul unei răzvrătiri în toată puterea cuvîntului. Documentele atestă — arată A. Oţetea — „o serie aproape neîntreruptă de răscoale între 1793—1821 în satele celor două Principate".12 Destrămarea economiei naturale, rapida extindere a ^aporturilor băneşti şi conjunctura stimulativă a transformării producţiei pentru subzistenţă în producţie-marfă accentuează stratificarea clasei boiereşti şi adînceşte în sinul ^ ei lupta_ diverselor pături şi grupări de interese. Marea boierime, tradiţional împărţită în facţiuni ce-şi disputau aprig puterea, are de suportat consecinţele transformărilor economice, pe care nu e pregătită să le înţeleagă şi cărora nu e totdeauna în stare sa li se adapteze. Cheltuielile pe îmbrăcăminte, echipaje, giuvaie-ruri etc, fără a mai vorbi de banii necesari cumpărării favorurilor sau evitării dizgraţiilor, ajung să-i irosească surplusurile şi să-i atace rezervele. Stoarcerea locuitorilor şi exploa- 40 41 tarea moşiilor nu sînt în măsură să-i acopere nevoile, în vertiginoasă_ creştere. De aceea, ea e obligată să contracteze împrumuturi oneroase şi să recurgă la expediente pline de riscuri. Ca urmare, se amanetează moşii, multe averi -e risipesc, au loc degringolade senzaţionale ; se produc, e drept, şi salturi spectaculoase din anonimat pe treptele cele mai înalte ale notorietăţii. De pe la 1780—1800 înainte, structurile tradiţionale _ par a-şi pierde rigiditatea, mişcările ascensionale şi regresive se înmulţesc, întreaga viaţă socială intră in fermentaţie. Pe acest fundal se agravează conflictele între favoriţii şi^duşmanii prinţului, între partizanii Rusiei, Turciei sau Austriei, între vechile familii de ţară şi clientela fanariotă, venită în suita domnitorilor, cu intenţia de a se împămînteni în Principate şi a pune mîna pe slujbe şi privilegii. Cu deosebire însă se conturează şi cîştigă progresiv teren opoziţia dintre boierimea mare şi boierimea mică, aceasta din urmă nemulţumită de relegarea ei în posturi subalterne, departe de pîrghiiie de comandă şi gestiune ale treburilor publice. Boierimea mică reprezintă în această perioadă o pătură activă, căreia vîntul îi suflă în pînze, de o omogenitate relativă, jntrucît pe treptele de jos titlurile se cumpără, dar redutabilă, fiindcă în noua epocă banii preţuiesc mai mult decît rangurile. Angrenată în schimbul de mărfuri, fără a fi obligată la imensele cheltuieli somptuare şi la investiţiile improduc-tive ale protipendadei, îşi face tot mai simţită ponderea în viaţa economică şi presează tot mai energic în vederea ieşirii din starea de minorat politic. Ea are şi avantajul, tocmai din cauza poziţiei periferice pe care o ocupă în cadrul societăţii fanariote, de a nu fi implicată nemijlocit în funcţionarea sistemului. Va fi deci mai receptivă la ideile Revoluţiei Franceze, atît sub aspectul egalitarist, vizînd înlăturarea regimului discriminatoriu, practicat de marea boierime, cît şi sub aspectul naţional, al conştiinţei că poporul român constituie o comunitate de viaţă şi aspiraţii, cu o personalitate distinctă. 13 Dar burghezia ? E greu de vorbit de ea ca de o clasă cu un profil distinct. în orice caz, extinderea circulaţiei băneşti şi a raporturilor de schimb îi favorizează dezvoltarea, nu însă şi definirea în sens revoluţionar, căci procesele economice care au loc la noi se menţin într-un stadiu larvar şi, pînă la 1821 cel puţin, nu pun pe tapet problema răsturnării feudalismu- 42 1 1 • I I lui. Burghezia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, slabă numericeşte şi incapabilă să exercite un rcl preponderent în viaţa publică, este eterogenă sub rat-ortul compoziţiei, cuprinzînd negustori, arendaşi, mici funC- ţiUii^i \, junct cie vedere Li'Oiii c*e a«.eii meşteşugari >- srerrnani, evrei, pe etnic, fiind alcătuită din armeni, greci, bulgari, lîm a ioane puţini romani, eterogena, m fine, şi în privinţa convingerilor politico-sociale, dispuse în evantai între două extreme : între idealul liberal, al unei societăţi laice, emancipate de cătuşele feudalismului, şi idealul retrograd, al economiei de breasla, încremenite în tiparele tradiţiei şi supuse autorităţii bisericii. Mai degrabă decît ele o „burghezie" în sensul occidental al termenului, adică de o clasă legată de dezvoltarea industriei, abolirea servajului şi existenţa muncii salariate, la noi e vorba de o pătură de mînuitori ai capitalului comercial şi cămătăresc, care se acomodează cu relaţiile iobăgiste şi ierarhia feudală, nepropunîn-du-şi să cucerească puterea pe cont propriu. A atribui în această fază de incipientă un potenţial revoluţionar burgheziei înseamnă a ignora specificul istoriei româneşti, a judeca realitatea noastră socială sub unghiul concepţiilor şi schemelor deduse din experienţa Apusului — aşa cum a procedat pe vremuri, într-o carte frumos construită, dar foarte vulnerabilă, Ştefan Zeletin. Un exemplu edificator al viziunii înguste, obscurantiste şi bisericoase, care avea curs în păturile orăşeneşti de mijloc în preajma anului 1821, îl oferă cronica meşteşugarului Ion Dobrescu, publicată recent de Ilie Corfus. 14 ECOURILE MARII REVOLUŢII FRANCEZE în această stare de lucruri, nu poate fi surprinzător că ecourile directe ale Revoluţiei Franceze în Principate sînt mai degrabă slabe în perioada iniţială. Ele nu declanşează un curent puternic de opinie, ale cărui repercusiuni să se faca simţite în practică, deşi — e cazul s-o subliniem ■— judecind numai clin punctul de vedere al prezenţei antagonismelor sociale şi al carenţelor profunde ale regimului fanariot, terenul părea favorabil receptării mesajului revoluţionar. Dar, după cum a arătat Lenin, existenţa unei „situaţii revoluţionare" e o condiţie necesară, nu însă suficientă, pentru ca o mişcare 43 revoluţionară să ia naştere. Mai este nevoie de un „conducător", în stare să organizeze lupta maselor, să unească forţele ostile guvernului şi să le dea un program. Or, o asemenea forţă socială, decisă să-şi asume riscurile unei rupturi deschise cu ordinea de drept, capabilă să asimileze ideile revoluţionare, să încerce a le adapta împrejurărilor locale şi să le transforme în mijloace de mobilizare politică a naţiunii, nu exista în societatea românească. Ţărănimea, redusă la ignoranţă şi paupertate, îşi manifesta protestul sub forme anarhice şi spontane, de obicei lesne de reprimat. Burghezia era incipientă, intelectualitatea, dispersată şi anemică, mica boierime, prea puţin preparată să preia steagul luptei împotriva unui regim susţinut de baionetele otomane. Germaine Lebel, care a urmărit într-o teză raporturile dintre Franţa şi Principatele Române clin secolul al XVI-lea pînă la căderea lui Napoleon I, constată pe drept cuvînt că „din Principate lipsea cu desăvîrşire acea categorie de intelectuali, fără avere şi onoruri, idealişti şi nemulţumiţi, care constituie un efectiv de elită pentru orice mişcare urmărind suprimarea inegalităţilor sociale. Clasa burgheză, ferment activ şi eficient al Revoluţiei Franceze, exista în Ţările Române numai sub o formă embrionară." 13 Situaţia aceasta nu are, de altfel, nimic excepţional. Ea e analogă aceleia din întreaga Europă de la răsărit de Elba, rămasă în urmă ca dezvoltare economică şi tehnologică, unde burghezia apare peste tot într-o postură de clasă neemancipată, atît ca poziţie în societate, cît şi ca mod de gîndire. în acest sens, Jacques Godechot, unul dintre istoricii căruia i se datorează conceptul de „revoluţie atlantică" (tinzînd să solidifice într-o aceeaşi mişcare procesul revoluţionar declanşat în coloniile engleze din America puţin după 1763, continuat cu insurecţiile din Elveţia, Ţările de Jos, Irlanda şi, în fine, cu Revoluţia Franceză de la 1789), observă într-una din ultimele sale lucrări : „Pe măsură ce ne îndepărtăm de Franţa spre răsărit, ideologia revoluţionară îşi pierde din eficacitate. Masele ţărăneşti sînt din ce în ce mai puţin instruite, servii, din ce în ce mai numeroşi. O dată depăşită Elba, burghezia nu mai ocupă decît un loc mediocru în societate. în aceste condiţii, nu e de loc surprinzător că ideologia revoluţionară ■n-a putut produce în Germania, cu atît mai puţin în Polonia, Austria şi mai departe, spre răsărit, mişcări insurecţionare, 4A « fi comparabile celor pe care le-am văzut dezvoltîndu-se în Marea Britanic şi în Ţările de Jos." 16 Cu toate astea, în anumite cercuri ale boierimii şi în rîn-duriîe unora dintre negustorii străini, marile zguduiri ale Revoluţiei Franceze produc o impresie profundă. Unele mărturii sînt nesigure, deformate de entuziasm partizan sau pur şi simplu de naivitate. Ar fi astfel uşuratic să credem exactă declaraţia agentului francez Hortolan, care voia să-1 asigure pe Dtscorche, ambasadorul Franţei la Constantinopol, în octombrie 1793, că la Bucureşti „nu e decît un glas pentru Republica Franceză" şi că „mai toţi negustorii din Janina şi Albania, stabiliţi aici, sînt sans-culoţi". Hortolan îl socotea „republican" şi pe Ienăchiţă Văcărescu, luînd desigur o manevră diplomatică a îndemînaticului boier drept profesiune de credinţă veritabilă. Alte informaţii par credibile, şi, în orice caz, din totalitatea ştirilor se deduce că în îîndurile claselor de sus evenimentele din Franţa stîrniseră interes şi chiar simpatie. „Am fost admirabil primit de boieri — scrie Cado de Lille, în 1796 — l-am găsit pe mai mulţi pronunţîndu-se făţiş în favoarea revoluţiei noastre, în vreme ce alţii, care nu îndrăzneau să-şi spună părerea pe faţă, nu erau totuşi mai puţin de acord." Consulul Parrant notează la rîndu-i : „Revoluţia Franceză nu e absolut lipsită de farmec pentru mica pătură de boieri care ştie să raţioneze". Cît de „mare" e această „mică pătură" care ar aproba în parte revoluţia şi i-ar „admira" isprăvile n-avem de unde şti, dar, în orice caz, e prudent să nu ne facem iluzii. 17 Menţiunea despre revoluţie pe care o găsim în De obşte gheografie, traducerea lui Amfilohie Hotiniul din Claude Buf-fier (Iaşi, 1795), sugerează o circumspecţie extremă. La un moment dat, abătîndu-se de la original, traducătorul inter-polează o referinţă la evenimentele ce zguduiseră Franţa. El a auzit că s-ar fi sculat norodul, „cerîndu-şi slobozenie", că l-ar fi izgonit pe crai, „dară noi, neştiind adevărul, pentru ca să nu vorbim în deşert, avînd această scrisoare pe mînă, nu vom arăta alta decît acele vechi obiceiuri". Se putea oare spune mai mult într-o operă încredinţată tiparului, avînd drept autor o faţă clericală ? O mărturie mai amplă despre evenimentele din Franţa ne lasă Dionisie Eclesiarhul în Cronograful din 1814. Versiunea sa e fantastică, dar nelipsită de un sens aluziv. în adevăr, sub 45 condeiul micului cărturar, puţin introdus în secretele istoriei, j faptele _ reale se amestecă la fiecare pas cu legenda, „gesta" , revoluţiei devenind un fel de Alexandrie grotescă. Esenţial j e însă că autorul se ser-eşte de cele povestite ea 51 .eoată Pj ; primul plan cea mai delicată şi mai actuală problemă a epocii : eliberarea de iobăgie. După Dionisie, totul ar fi izbucnit în ! Franţa ue la cearta „craiuki" cu boierii : cei dinrii voia să ! înfiinţeze o oştire permanenta, cei din urmă refuzau să se lipsească de iobagii ce le lucrau moşiile. „Şi unindu-se toţi 1 boierii Franţei au însoţit şi pe miniştrii craieşti, şi făcînd sfa- ' turi şi divanuri în multe rîr.duri, mai la urmă au găsit cu cale ' să _ taie capul craiului lor, ca al unuia ce a căutat să strice ; obiceiurile şi stăpînirile Franţei, şi cu divan l-au dat morţii, şi pe feciorii lui, încă şi pe crăiasa lui..." Miniştrii şi boierii au J ales-apoi 12 judecători divanişti ca să ocîrmuiască Franţa. Dar !'A după 2—3 ani „s-a scociorît altă tulburare între boierime şi între acei 12 judecători". Bonaparte, „fecior de neam greco-romeos şi în copilăria lui trecut în legea papistăşească" (!), ajuns căpitan mare în oştirea nemţilor şi de-aci trecut la francezi, se pune în fruntea luptei pentru „slobozenia de rumânie" (!). „Toată mulţimea norodului s-a sculat şi s-a adunat | la palaturile de judecătorie, cu un glas toţi au cerut slobozenia de rumânie, sau va porni zurba asupra boierilor." Atunci boierii 1 au făcut „dezlegare" de rumânie, iar Bonaparte a ajuns I „mare" ! 18 i\ Dacă în fazajniţială, de pînă pe la 2 800, ideile Revoluţiei \\ Franceze nu-şi găsesc la noi purtători de cuvînt autorizaţi, în I deceniile următoare^ paralel cu agravarea tensiunilor sociale '[ şi afirmarea tot mai impetuoasă a micii boierimi, care preia j rolul de principal exponent al revendicărilor libertare, ter- ;j menul de „revoluţie" apare în vocabularul politic şi începe a Ş} suscita efectiv reacţii de opinie. Caracteristică în acest sens e j| o scrisoare anonimă din 1804, emanată din cercurile micilor <| boieri moldoveni, care provoacă vîlvă în sînul protipendadei i şi-şi atrage o replică aspră a Divanului. Autorii necunoscuţi ' sînt înfieraţi ca „netrebnici", stăpîniţi de „duhul cel turbură- f| tor", întru care este „încuibată răutatea şi cugetul răzvrătirii". [ „Nu numai că — jpun marii boieri, cuprinşi de o sfîntă mînie :j — (ei) nu s-au arătat recunoscători şi mulţămitori, ci încă au \ ajuns într-o^ atît de mare nesimţire dobitocească, încît fac î pomenire arătătoare de un cuget nesupunerii franţuzeşti, cu- j 46 tezînd a zice şi către stăpînire cuvinte de îngrozire, cu chipul acesta că, de nu se vor împlini fără prelungire voinţele lor, se vor ridica cu toţii." Un hatişerif al Porţii, din acelaşi _an,_ îşi însuşeşte aprecierile Divanului şi combate agitaţia egalitaristă a boierilor mici, invitîndu-i să nu tindă „peste starea lor", ameninţîndu-i cu exilul si „mai cu straşnică pedeapsă" pentru cazul de insubordonare. 19 Revelatoare este şi corespondenţa luministului rus V.^ Mali- novski .....- pe care V. A. Urechiă 1-a crezut un V. Mălinescu, moldovean, trimis cu treburi la Petersburg — cu mitropolitul Veniamin Costache. Cel dintîi descrie cu multă compasiune starea nenorocită a ţăranilor, arătînd că refuzul unora dintre ei de a împlini cele 12 zile ale boierescului nu se poate învinge „numai cu sila". Cauza principală a decăderii agriculturile că ţăranii sînt deposedaţi de pămînt şi ca atare n-au nici o tragere de inimă să lucreze pe moşii. Malinovski a auzit că boierii de mijloc „îngrozesc cu pilda Franciei". „Se vede — spune el — că sămînţa rea cu bună seamă se ascunde în ţară". Dar revoluţia e favorizată cîtă vreme cei _ năpăstuiţi „nici putere au, nici mijlocire de a-şi putea cîştiga mulţă-mirea cu chipul cel cu rînduială. De aceea, după a mea gnomi cea slabă, pentru de a putea întîmpina toate urmările cele rele, se cade a deschide un drum legiuit, spre descoperirea voinţelor şi a nevoilor a fiecărei stări de oameni... că toată revoluţia să cuibăreşte în inimile oamenilor cari n-au drum legiuit de a-şi arăta ahturile şi necazurile sale, ca o seînteie şi se tăinuieşte în cenuşă." 20 La 1816, în plină preparare a subversiunii eteriste, se descoperă un complot împotriva lui Ion Caragea, căruia rapoarte consulare austriace îi atribuie 150 de participanţi, iar stăpînirea, prin gravitatea pedepselor date, între care cîteva condamnări la moarte, pare să-i acorde o mare importanţă. Actul de acuzare îi învinovăţeşte pe împricinaţi că şi-ar fi propus „o omorîre groaznică de boieri, aţîţînd poporul pentru răsturnarea totală a sistemului politic, la revoltă împotriva guvernului de aici, împotriva clerului, a nobilimii, să-1 arunce în abisul anarhiei prin momeala unei pretinse eliberări de tribut şi iobăgie". 21 Desigur, manifestări de ideologie radicală, ca cele de mai sus, sînt rare. Ele constituie reacţii izolate şi marginale ale unor indivizi sau ale unor minorităţi care nu pot influenţa desfăşu- 47 1 rările istorice.22 Important e însă că, în ansamblu, clasa stăpî-nitoare e cuprinsă de vîrtejul prefacerilor, că un proces obiectiv irezistibil îi transformă lent, dar sigur, felul de viaţă şi mentalitatea. Fiindcă limita externă a expansiunii turceşti, stabilizată de un secol în ţările noastre, tinde de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea sa coboare la sudul Dunării, iar Europa încetează de a mai fi un continent străin, redevenind o prezenţă vecină şi tutelară, speranţele politice ale românilor se concentrează tot mai mult spre Petersburg, iar axa vieţii intelectuale se deplasează de la Constantinopol spre Paris. Chiar boierii din primele trepte contribuie adesea, fără să-şi dea seama, la procesul de emancipare a spiritelor. Căci în aviditatea lor de a-şi moderniza cît mai repede îmbrăcămintea, interiorul domestic şi stilul de viaţă, ei aruncă mereu punţi spre lumea Apusului, peste care se strecoară şi cărţile insidioase, şi ideile novatoare, şi doctrinele heterodoxe. La săvîrşirea acestei prefaceri, un rol important îl joacă fanarioţii şi, în genere, mişcarea de renaştere elenică. FANARIOŢII CA INTERMEDIARI AI INTEGRĂRII EUROPENE Calitatea de intermediari ai culturii moderne şi, pînă la un punct, ai luminilor franceze, pe care au îndeplinit-o domnitorii fanarioţi, a fost de multe ori pusă în evidenţă de la conferinţa lui A. D. Xenopol Influenţa franceză în România (1887) şi lucrarea clasică a lui Pompiliu Eliade De l'influence franqaise sur l'esprit public en Roumanie (1898), pînă la opera magistrală a lui D. Popovici, La litterature roumaine a Tepoque des lumieres (1945). Desigur, o serie de fapte pot completa vechile sinteze, dar nimic esenţial nu e de modificat. Se ştie că prin însăşi poziţia lor de foşti dragomani, însărcinaţi cu relaţiile externe ale Porţii, deci stăpîni pe toate resursele jocului diplomatîc şi cunoscători ai manierelor ce aveau curs în cancelarii şi saloane, fanarioţii ţineau pe lîngă ei secretari şi profesori străini, chiar şi bucătari aduşi de la Paris, ca acel Maynard, „chef de cuisine de son altesse le prince de Valachie". Ei nu s-au arătat totdeauna foarte exigenţi în alegere. Astfel, un aventurier ca Gaspar de Belleval ajunge dragoman pe lîngă Const. Ipsilanti, iar emigrantul Beaupoil 48 de St. Aulaire, cu care cel dintîi se întrecea „în încuviinţarea unul către altul a titlurilor lor de nobleţă, cu atîta mai dulci oe buzele lor, cu cît desigur erau uzurpate", devine preceptorul copiilor aceluiaşi domnitor, deci şi al lui Alexandru Ipsilanti, nefericitul conducător al insurecţiei din 1821. Printre secretari şi în anturajul curţii, s-au aflat însă şi oameni destoinici, Linchou, La Roche — care serveşte sub mai mulţi prinţi, în total 28 ani —, Jean Louis Carra — autorul cunoscutului memorial, contele de Hauterive — secretarul lui Alex. Ipsilanti, Panzini — biograful lui Giannone, Raicevich — ambii profesori ai copiilor lui Ipsilanti ş.a.m.d. Athanasie Christopulos, poetul anacreontic atît de cunoscut şi de celebrat de generaţia lui Mumuleanu şi Iancu Văcărescu, e un devotat al lui Alex. Moruzi, profesor, împreună cu francezul Clemaron, al fiului acestuia, şi tovarăş de exil al domnului, după mazilire. Chiar vestitul Rhigas Fereul, cea mai nobilă figură a emancipării neo-elene, serveşte un timp la curtea lui N. Mavrogheni, apoi la aceea a lui Mihai Şuţu. 23 Majoritatea fanarioţilor era formată din oameni instruiţi, dar cîţiva s-au distins în mod deosebit prin aptitudinile intelectuale şi întinderea cunoştinţelor. Mai important e poate faptul că ei îşi aduceau cărţi şi gazete din străinătate, emulîn-du-i în acest sens pe boierii români din preajmă. Mavrocordaţii îşi constituie astfel o bibliotecă impresionantă, în care se găseau incunabule şi tipărituri rare. Constantin Mavrocordat, pe care opinia europeană despre opera sa reformatoare îl interesa în aşa măsură încît publica în Mercure de France din iulie 1742 o schiţă a proiectului de desfiinţare a robiei, urmărea mai multe hebdomadare străine, între care foaia abatelui Des Fon-taines Observations sur Ies ecrits modernes, cuprinzînd dări de seamă regulate despre noile apariţii literare, ştiinţifice şi filozofice. Pe Constantin Ipsilanti îl vedem, în 1802, coman-dîndu-şi Enciclopedia. Alţi fanarioţi iau parte directă la opera de răspîndire a luminilor sau o încurajează. Nicolae Caragea, domnitor între 1782—1783, traduce din Voltaire Essai sur Ies rnoeurs et l'esprit des nations şi Le siecle de Louis XIV, din Gaspar de Real o parte din voluminosul său tratat La science du gouvernement şi redactează o Gramatică greco-franceză, tipărită la Viena, în 1806. Alex. Mavrocordat-Firaris traduce din italieneşte o Istorie a Chersonesului tracic şi, după pierderea scaunului din Moldova, retras la Moscova, publică o operă 49 4 originală, în care. N. Iorga descoperea tendinţe rousseau-iste, Bosforos en Boristenei, Fiul lui Hangerliu lucrează un mare Dicţionar jrancez-arab-persan-turc şi traduce în franceză o culegere de proverbe arabe. Beizadeaua Iui Mihai Şuţu provoacă uimirea filozofului englez Bentham. în trece:.' prin Bucureşti, la 1785, declarîndu-se adept al materialistului Hel-vetius. Deosebit de cultivat este şi faimosul Ion Caragea, intrat în legendă prin iubirea de arginţi şi politica sa brutal represivă : el traduce în neo-greacă teatrul lui Goldoni şi Paul et Virginie, duiosul roman al Iui Bernardin de Saint Pierre; fiica sa, domniţa Ralu, care gusta muzica lui Mozart şi Beethoven şi citea în original pe Voltaire şi Goethe, se ocupă de organizarea primelor reprezentaţii teatrale la Bucureşti, cu elevii şcolii de la Măgureanu, în 1817.24 Apare adesea în exemplele de mai sus o contradicţie între poziţia fanarioţilor de mici despoţi într-o lume barbară şi condiţia lor de oameni culţi, sau, în orice caz, posedînd sentimentul culturii şi un interes viu pentru ceea ce se petrece în Europa. în acest sens, puţine sînt exemplele în stare să scoată mai limpede în evidenţă insolvabilitatea sistemului decît păţania fiilor lui Alexandru Ipsilanti. Ea e în acelaşi timp caracteristică pentru limitele foarte anemice a ceea ce am putea numi „contestarea" dinăuntru a regimului. în noaptea de 15 spre 16 decembrie 1781, cele două beizadele, Constantin, de 18 ani, care avea ulterior să ajungă pe tron, şi Dimitrie, de 16 ani, se strecoară tiptil din palatul domnesc, îmbrăcaţi „alia tedesca", şi o pornesc în mare grabă pe drumul Braşovului, spre Austria. Domnitorul, înspăimîntat de această imprudenţă, care-i putea fi fatală — cum i-a şi fost —, expediază în urma fugarilor un boier abil şi devotat, pe poetul Ienăchiţă Văcărescu. Ştim din Istoria prea puternicilor împăraţi otomani cum s-au desfăşurat lucrurile. Ienăchiţă Văcărescu încearcă să-i ajungă pe cei doi tineri la Braşov, apoi la Buda, în cele din urmă la Viena. Făgăduielile, reproşurile şi ameninţările lui rămîn fără efect. Beizadelele, care vor să epuizeze aventura şi dispun probabil de subsidiile necesare în acest scop. nu se grăbesc sa se întoarcă, iar autorităţile habsburgice, deşi promit să intervină, ezită să procedeze la o extrădare. Dar de ce fugiseră cei doi flăcăi ? Desigur, din curiozitatea de a cunoaşte lumea, înteţită de mirajul fructului oprit; ei 50 ii evadaseră dintr-un palat, care era, de fapt, o închisoare poleită, i, In scrisoarea pe care o adresează, în ianuarie 1782. generalului j Eichholtz, comandantul Braşovului, an.-.r şi raţiuni mai ::;a!t:, , ^^use parca uin iectura filozofilor. Fie că e la mijloc o simplă i declamaţie retorică, fie că e vorba de o convîngere cu rădăcini I -rofunde, cuvintele sînt, în orice caz, pline de tîlc. „Un om ! iu Turcia — arată ei — care nu e turc e dispreţuit, lipsit de ! orice pnvilegai, privit ca un rob, fie principe, fie boier, fie I mojic. Această singură cauză este, credem, suficientă pentru un ■ om care posedă un oarecare principiu de onoare şi de senti- • ■ ment ; un om în Turcia nu poate fi sigur de nimic, nici chiar gţ de viaţa sa, fie de a face bine, fie de a face rău —■ pe iiecare zi se văd principi şi particulari omorîţl sau spînzuraţi, ,t. Iară să fi greşit întru nimic, ba chiar după ce au făcut bine." î Şi, în fine, ei îşi justifică fuga, invocînd „marea iubire ce : avem pentru frumoasele litere, lucru care nu se poate cîştlga f în acele ţări din lipsa de oameni demni şi instruiţi, cum a fost I abatele Panzini, de felul căruia n-am mai putut afla pe urmă i un om învăţat şi înţelept ca să ne folosim întru ceva". 25 I Pînă la urmă, topindu-şi resursele, cei doi prinţi s-au întors 1 şi au făcut amendă onorabilă. Mica escapadă le-a fost iertată, I iar ei şi-au reluat locul în lumea pe care o execraţi. E de I crezut că reancorarea în conformism n-a fost pur formală, de 1 vreme ce unul dintre răzvrătiţi va sui mai tîrziu pe scaunul I Ţării Româneşti. Perpetuarea „sistemului" presupunea iman- ii gibilitatea sa. în aceasta a constatat, de fapt, impasul celor I mai buni dintre fanarioţi : ei voiau să înfăptuiască o serie de Ii reforme, însă cu condiţia menţinerii intacte a bazei sociale şi II politice a regimului, ceea ce, bineînţeles, era imposibil. i| Le-a rămas să-şi satisfacă ambiţia de promotori ai lumi- I nilor, care nu le putea lipsi în plină epocă de Aufklărung euro- 1 pean şi nici nu era legată de mari riscuri, date fiind mijloa- 1 cele modeste puse la bătaie. îi vedem, de aceea, stimulînd cu prudenţă — căci sabia lui Damocles le era suspendată deasupra capului — acţiunea de culturalizare. Poeţi sau literaţi de curte găsesc totuşi prilejul să-i ridice în slăvi. Un Emanoil Băleanu, autor al unei istorii a vechii Dacii în greceşte (de la 2 000 a. Chr. pînă la 1 204 p. Chr.), după ce notează că popoarele sînt fericite atunci „cînd cîrmuitorii lor sînt filozofi ori filozofii iau conducerea", îşi dedică lucrarea unui domnitor 51 4* nenumit, despre care spune că e „stăpîn pe ştiinţă şi prive-ghează oamenii de ştiinţă", că e înţelept şi „judecător Inflexibil".26 Există însă şi realizări efective, dincolo de parada vorbelor pompoase. Grigore Ghica reorganizează la 1765—1766 şcoala grecească din Iaşi, transformînd-o într-o „Academie a învăţăturilor şi epistimurilor", cu o orientare care rupe cu exclusivismul umanist, făcînd loc printre obiectele de studiu matematicii şi fizicii. Alexandru Ipsilanti aşază şcoala din Bucureşti, ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino, pe temelii laice, dispunînd învăţămîntul pe patru cicluri, de la elementar la superior, şi îmbogăţind programa cu discipline noi, între care matematicile, limba franceză şi italiană. Hrisovul de înfiinţare, din ianuarie 1776, face elogiul raţiunii în termeni dragi filozofilor şi conţine un admirabil îndreptar pedagogic, străbătut de ideea, vrednică de Rousseau şi Pestalozzi, că individualitatea elevilor nu trebuie strivită sub o disciplină cazonă şi un potop de reguli scolastice. 27 De altfel, Alexandru Ipsilanti, care se înconjoară de oameni învăţaţi şi „merită a fi pus printre cei mai buni domni ai noştri din secolul al VUI-lea, dacă locul său nu e în fruntea lor chiar", continuă opera de mecenat cultural a Mavrocordaţilor, sprijinind cu subsidii diverse tipărituri. Mânase Heliades îl laudă într-o Oratio panegirica, în latineşte şi greceşte, la 1781, iar Nicolae Vellara îi închină un volum de poezii encomiastice, alcătuit de mai mulţi autori şi apărut la Lipsea, în 1783. Un volum de acelaşi tip, dedicat de căminarul Manolachi Persiano. în anul căderii Bastiliei, lui Nicolae Mavrogheni, care finanţase probabil omagiul, conţine o sumedenie de colaborări, între care a lui Alexandru Calfoglu, Ioan Geanet şi Iordache Slătineanu, viitorul traducător român al lui Metastasio. Tot cu sprijinul lui Mavrogheni, apare curioasa lucrare a clucerului Ioan Geanet, Refutation du trăite d' Ocellus sur la nature de Vunivers (Viena, 1787), o critică a doctrinei pitagoreicului Ocellus din Lucania, care susţinea că lumea e veşnică, fără început şi sfîrşit. O iniţiativă rodnică e şi cea a lui Alex. Mavrocordat-Firaris, Dicţionarul greco-franco-italian, în 3 volume, publicat de Vendoti la Viena, în 1790, la care, din ordinul domnului, conlucrează peste 30 de persoane, dintre boierii curţii şi elevii Academiei domneşti. Din însărcinarea lui Mihai Suţu, secreta- 52 1 rul acestuia, Codricas, pe care agentul francez Stamati îl caracteriza drept „onest şi filozof", „devotat pe de-a întregul cauzei libertăţii", traduce Entretiens sur la pluralite des mondes î lu! Fontenelle. 28 SCHIMBĂRI ÎN GUSTURI, MORAVURI ŞI STIL DE VIAŢA în felul acesta, stimulînd să se traducă şi să se publice, înmulţind contactele cu Apusul, fanarioţii contribuie ia surparea zidului impenetrabil care despărţea Ia mijlocul secolului al XVIII-lea societatea românească de Europa luminilor. Mai mult decît să difuzeze un spirit propriu-zis novator, care contravenea atît rolului de împuterniciţi ai Porţii, cît şi calităţii de reprezentanţi ai unei aristocraţii orgolioase şi strict ierar-; izate, ei introduc — se înţelege, numai în lumea restrînsă a boierimii — un climat favorabil importului de „noutăţi". Tendinţa de a scoate Principatele din izolare şi a apropia, fie şi timid, viaţa clasei superioare de lumea Apusului constituia desigur expresia unei evoluţii necesare. Că boierii români, purtaţi pe aripile aceleiaşi necesităţi, ar fi putut să-şi croiască drum de-a dreptul spre stilul cel nou de comportament şi viaţă sufletească — e incontestabil. Ei nu erau legaţi, ca grecii, de o tradiţie culturală acaparantă prin vechea-i strălucire ; pe de altă parte, elasticitatea fibrei morale îi ajuta să se adapteze rapid noilor cerinţe, iar instinctul naţional îi împingea să-şi caute sprijin şi protecţie în afara Orientului musulman, stagnant şi anacronic. Dar aceasta nu micşorează rolul jucat efectiv de fanarioţi, cu voie sau fără voie, în stimularea şi accelerarea procesului de integrare europeană a spiritului românesc. Profitînd de exemplul lor, poate, îndeosebi, de ferestrele pe care ei le deschid spre lumea modernă, boierii români îşi aduc, la rîndu-le, profesori străini, îşi cumpără cărţi şi se abonează la gazete, se apucă de traduceri sau pun să li se copieze traducerile făcute de alţii, iar atunci cînd nu întîmpină prea mari obstacole, îşi trimit copiii la studii peste hotare. Numărul profesorilor, cei mai mulţi francezi, emigranţi aruncaţi de valurile revoluţiei departe de patrie, dar şi aventurieri sau oameni dornici de căpătuială, e considerabil ; Ledoulx de Sainte-Croix, care în afară de lecţii se ocupă şi de propaganda 53 irancmasonică ; Dositei Obradovici, unul dintre iniţiatorii renaşterii culturale sîrbe, profesor al nepoţilor luminatului episcop de Roman, Leon Gheuca, şi al iiilor marelui vistier Lalş ; Flcury, zis „le regicide" (deşi in conventul care hotărise decapita r»;; Uu Ludovic al XVI-ka votase doar pci.tru detenţiune), profesor al poetului Conachi şi al inimosului N. Rosetti-Roznovanu, unul dintre iniţiatorii şcolii lancasteriene în Moldova, cu reiaţii la Paris printre foştii iacobini ; Dopagne, monarhist, care ajută la formarea lui Alexandru S. Sturdza, consilier al ţarului şi teoretician al ortodoxismului : abatele L'Homme, educatorul viitorului domn al Moldovei, Mihai Sturdza, care, la Lunneville. la adînci bătrîncţi. va priveghea un timp şi formarea lui M. Kogălniceanu ; apoi, Colson — profesorul lui Iancu Văcărescu, fraţii Trecourt, Mondoville, Lauren-con, Recordon, Brancovitz —, emigrant polonez, profesorul lui C. Negruzzi ş.a.m.d.29 Gazetele străine, a căror lectură se limitase, pînă spre jumătatea veacului, după spusele lui Raicevich, doar la domnitor şi anturajul său, încep să fie din ce în ce mai răspîndke. Ele vin din principalele ţări europene, dar Franţa, furnizoare dubioasă pînă la revoluţie, devine cu totul inoportună după : e evident că marii boieri îşi chibzuiesc abonamentele ţinînd seama şi de suspiciunile la care ar putea da naştere. De aceea, la Bucureşti şi Iaşi, se citesc jurnale de informaţii culturale şi literare, magazine pentru dame, publicaţii de curiozităţi. Gazetele propriu-zis politice sînt mai puţine, aduse de obicei din Germania, Olanda, Austria, de orientare conservatoare şi monarhistă, în orice caz, „bien pensante", ca Journal de Franc-fort, Die verreinigte Post und Oţener Zeitung şi Gazette de Vienne. Cu atît mai vrednic de semnalat e cazul unui ecleziast, ca episcopul Chezarie al Rîmnicului, cititor al Enciclopediei şi abonat, în 1778, la Journal encyclopedique de la libre propagande pbilosophique. Destul de citit pare a fi cel dintîi ziar în limba greacă, Ejimeris, apărut la Viena, în 31 decembrie 1790, şi suspendat la 1797, o dată cu arestarea lui Rhigas şi a complicilor săi. O scrisoare din 1798 arată că „mulţi din boieri, din neguţători au scris pentru gazeturi, au şi dat bani şi nu le-au venit". 30 Nevoile învăţămîntulul propus în casele boiereşti, ca şi curiozitatea, care — după cum se ştie — creşte în directă proporţie cu încercările de a o satisface, apoi, o nevoie de 54 îi romanesc, hrănită de lipsa de activitate a femeilor şi intrigile de alcov, determină laolaltă interesul pentru cartea străină, îndeosebi cea franceză. Carra notează în 1777 că „operele lui '. „luare >e găsesc in midiile cîtorva tineri boieri" şi că gustul pentru scriitorii francezi ar face ravagii dacă patriarhia din Constantinopol n-ar stăvili lectura lor prin drastice ameninţări eu alunsenia. Sulzer vorbeşte şi el de circulaţia tragediilor, operelor filozofice şi a istoriei universale a lui Voltaire, ca şi a istoriei romane a lui Roliin. Un anonim, după toate probabilităţi ie, ofiţer al armatei austriace comandate de principele de Koburg, scrie într-o corespondenţă din Moldova a unui ziar maghiar, apărută ia 25 noiembrie 1791, că operele lui Voltaire >i Rousseau se găsesc în casele multor boieri moldoveni. 31 In genere, bibliotecile marilor boieri se umplu cu clasici francezi ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, cel puţin tot :.tit din motive de snobism, cît şi din plăcerea de a citi. Interesant e că pe listele de cumpărături, alături de lucrări serioase, dintre acelea care ilustrează ceea ce în înalta societate trece drept cultură, se află uneori scrieri subversive sau romane libertine şi picante. în 1797, Marchides Puliu, din vestita familie de librari aromâni, vine la Bucureşti cu un transport de noutăţi franceze, care scandalizează atît de mult, încît domnitorul dispune expulzarea negustorului. Ambasada austriacă din Constantinopol aprobă măsura luată, sub cuvînt că „multe cărţi erau pline cu cele mai vinovate maxime revoluţionare de modă nouă" . E adevărat că în lista Iui Marchides figurează : Histoire politique de la revolution en France, His~ toire de la convocation et des elections aux etats generaux en 1789, De la souverainete du peuple (2 t„ Paris, 1790) Philoso-phie de la nature (D. Holbach ?), un discurs a lui Mirabeau şi un Manuel du citoyen. Majoritatea cărţilor e însă de alt tip, cultivînd senzaţionalul şi frivolitatea, ca de pildă : Les amants cloîtres ou l'heureuse inconstance, Conjidence d'une jolie jemme, Les aveux d'une galante femme de lettres, Journal d'une esclave persanne, Venus dans le cloître, Histoire d'un bon frangais ou l'espion d'une nouvelle espion (sic !), Le desoeuvre ou l'espion du Boulevard du Temple, Delices du cloître ou la nonne eclairee, Venere, la generation de l'homme ou tableati de l'amour conjugal etc. 32 O altă listă de cărţi, aflată printre hîrtiiîe lui Iancu Văcărescu, provenind, se pare, dinainte de 1815, face dovada unei 55 opţiuni călăuzite de criterii de cultură. Ceea ce iese în evidenţă nu e atît direcţia lecturilor imediate ale poetului (căci nu găsim aproape de loc literatură contemporană), cît ceea ce el considera demn să posede în bibliotecă. Găsim clasici vechi : Aulu> Geliius, Les Attiques (Paris, 1789) ; Amonien Marcellin ou les 18 livres de son histoire (Lyon, 1778) ; Aristofan, Theâtre avec les fragments de Meandre ct Philemon, trad. Poinsinet de Sivry (Paris, 1790) ; Arlstot, Politique, trad. Charles Milion (Paris, 1803) ; Ciceron, Lettres a, Brutus et de Brutus â Ciceron (Paris, 1802) şi Les deux livres de la divination. Dintre autorii mai noi, doar La Fontaine şi Evariste Parny, cu La guerre des Dieux (ed. a IlI-a din anul 8 !), şi Madame Genlis, cu Le petit La Bruyere oh Caracteres et moeurs des enfants de ce siecle (Hambourg, 1799). Cîteva lucrări politice şi filozofice : Oeuvres de Condillac (Paris, 1798), Bibliotheque de l'homme public ou analyse raisonnee des principaux ouvrages frangais et etran-gers sur la politique en general de M. Condorcet (Paris, 1792) :, Memoires de Mauprat (Paris, 1792); Precis de l''histoire uni-verselle ou tableau historique presentant les vicissitudes des nations de M. Anquetil (Paris, 1811). Cărţile de informaţie generală predomină : Dictionnaire des grands hommes (20 volu-mes) ; Dictionnaire geographique ; Tableau de l'amour conjugal ; Grammaire des fleurs ; Chansonnier frangais ; Almanach de familie ; Maison rustique ; Le doctuer de Cythere. De notat prezenţa a nu mai puţin decît patru manuale epistolare : Nouveau secretaire du Cabinet, contenant des lettres familieres sur toutes sortes de sujets Paris, 1793) ; L'art de la correspon-dence (Paris, 1804) ; L'art epistolaire ou dialogue sur la maniere de bien ecrire les lettres de Jauffret (Paris, 1802) ; Ma-nuel epistolaire â l'usage de la jeunesse de Philipon de la Ma-delaine (Paris, 1807). Pe lîngă indicaţia sumară : Corpus vizan-dinae historiae, mai găsim — nu întîmplător — un Recueil precieux de magonnerie adouhiramite (Philadelphie, 1787). 33 în alt sens — dar probabil mai aproape de nivelul mijlociu al vremii — e biblioteca unei tinere boieroaice, Marieta Canta-cuzino, dinaînte de 1821. Printre felurite manuale didactice şi dicţionare, dăm aci peste Delille şi Telemaque (în italieneşte), dar şi peste Ars amandi a lui Ovidiu (în traducere franceză) şi La vie et les ampurs du chevalier de Faublas în 14 volume, scriere care 1-a îneîntat şi pe Heliade Rădulescu în tinereţele 56 sale, dar de care se va lepăda mai tîrziu, cu o cuvioasă indignare. 34 De fapt, ceea ce se citeşte efectiv la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea sint, în primul rînd, romanele. Discreditul pe care opinia respectabilă îl întreţine în jurul lor (cum se întîmplase şi în Apus. cu un veac îndărăt) nu dă nici un rezultat (cum nu dăduse nici în Apus). în deşert Alexandru Kalfoglu, în ale sale Stihuri, morale, poem satiric de 1492 versuri, scris în 1794, critică lipsa de interes a tineretului pentru filozofie şi cultura clasică şi, în schimb, favoarea de care se bucură romanele franţuzeşti la modă. Datorită emigranţilor francezi — arată el — credinţa e subminată, morala batjocorită, gustul pentru Mirabeau, Voltaire şi Rousseau prinde teren, tinerii îşi fac de cap : ,,Ei zic : avem cărţi şi romane franţuzeşti, toate celelelate cărţi sînt melancolice. Sîntem luminaţi, elevi de filozofi, toţi scriitorii mai vechi erau făţarnici. Şi la Constantinopol mulţi tineri au început să se lumineze şi să înveţe de la francezi dogmele ateismului."35 Desigur, Kalfoglu exagera, luîndu-şi în serios propriile spaime. Tineretul avea toate cusururile, nu şi pe acela de a suferi de prea multă învăţătură. Că unii se delectau cu lectura romanelor galante e foarte probabil, de un public „filozofic" nu putea fi însă vorba. Un rol important în intensificarea comerţului intelectual cu străinătatea îl joacă trimiterile la studii peste hotare. Ele încep să se multiplice de-abia de pe la 1780—1800, deşi va trece încă destulă vreme pînă să capete amploarea unui fenomen de masă (fireşte, de „masă boierească"). Interdicţiile care trebuie învinse sînt nu numai de ordin politic, ci şi moral. Astfel, un oarecare Călinescu, plecat pe ascuns în Germania, ca să înveţe medicina, e prins înainte de a trece graniţa, readus acasă şi pedepsit cu 26 beţe la tălpi. Totuşi, curentul favorabil luminării se impune pas cu pas. E interesant însă de observat că drumul centrelor de cultură ale Apusului nu-1 iau, la început, odraslele marilor familii, care dispuneau de mijloacele necesare, ci tinerii fără nume ilustre, aparţinînd micii boierimi, uneori de o extracţie socială şi mai joasă. Pe lîngă Scarlat Sturdza, care studiază cu Nichifor Theotokis la Iaşi şi apoi trece pentru doi ani de universitate la Lipsea, îl găsim la Roma, prin 1772, pe modestul Amfilohie Hotiniul, traducătorul Geografiei Iui Buffier (1795). iar pe la 1790, îi întîlnim la Viena pe puţin însemnaţii Fotie 57 Filaret, A. Nenciulescu, Dimitrie Belu, şi la Livorno, pe Constantin Manu-Bondi. Ceva mai tîrziu, se află în capitala Habsburgilor un C. Conachi, vărul poetului, cu doi fraţi ai sai, apoi Tancu Văcărescu. Costachc Fălcoianu, doi fraţi Cantacu-zino. G. Asachi, după ce sudiază la Lemberg, unde însă nu obţine nici diploma de doctor în filozofie, nici pe cea de inginer şi arhitect — cum s-a crezut multă vreme —, trece şi el prin Viena, între 1805—1808, pentru ca din iunie 1808 să se aşeze pentru cinci ani, pînă in august 1812, la Roma.38 Semnificativ e că Parisul e puţin frecventat pînă spre 1800, desigur din cauza temerilor pe care le inspirau evenimentele revoluţionare. Cazul bănăţeanului Paul Iorgovici, care se găseşte în capitala Franţei între 1790—1793, mai .or ocular al uneia dintre cele mai zbuciumate perioade ale revoluţiei, e singular : în orice caz, prezenţa unui român din Principate în acelaşi loc şi în acelaşi timp n-a fost semnalată pînă acum şi rămîne improbabilă. Dr-abia în 1803 găsim la Paris pe un Gh. Bogdan, student în drept, care refuza să-şi scoată işlicul înaintea domnitorului, apoi, în apropiere de 1821, pe cei doi fraţi, viitoriî domni George Bibescu şi Barbu Ştirbei, pe fraţii Filipescu, pe un Vlădoianu, un Nicolae Răsti, Petru Manega, doi Bălăceni. 37 Se pare că un factor determinant în schimbarea felului de viaţă al clasei superioare îl constituie ocupaţiile străine, survenite în urma războaielor de la 1787—1792 şi 1806—1812. Ele permit boierilor -— şi, ceea ce e încă mai plin de urmări, femeilor lor — să vină în contact cu o ofiţerime franţuzită în îmbrăcăminte, gustînd mondenităţile şi regulile etichetei, care-şi impune discreţionar felul de a fi. Curentul de modernizare capătă un impuls puternic, şi nu numai pe planul raporturilor sociale de suprafaţă. Potemkin, care se purta ca un mic suveran rîzgîiat, uimin-du-i pe bărboşii nobili ai Moldovei prin fastul recepţiilor şi pompa anturajului său, constituit într-o adevărată curte, iniţiază publicarea, la 1790, în tipografia de campanie a comandamentului, a gazetei în limba franceză Courier (sic !) de Mol-davie — primul ziar apărut pe teritoriul ţării noastre. Cele cinci numere cunoscute din Courier de Moldavie conţin informaţii cu privire la viaţa garnizoanei din Iaşi (decorări, un bal cu un magnific supeu de 200 tacîmuri în cinstea lui Potemkin, îmbolnăvirea generalisimului etc), precum şi ştiri asupra des 58 «surârii evenimentelor politice din turopa, dominate moartea neaşteptată a lui Iosif II şi_ de Revoluţia Frâna de moartea neaşteptată a iui losit li şi de l< evoluţia Franceză. Comentariile se menţin într-o rezervă prudentă, lăsînd totuşi să trrmspară simpatia pentru revendicările liberale. Astfel, se acorda puuiiuiate deciziilor Auunăru naţionale clm Pan», ';. legătura cu democratizarea avansărilor în armată, egalitatea de ţ.v»? în ocuparea funcţiilor publice, reducerea prerogativelor ordinelor monastice. Faptul că regele, împreuna cu minişTr'i se duce pe jos, în 4 februarie 1790, la Adunare, ţinînci un discurs „care nu mai lasă nimic de dorit prietenilor noii constituţii", e considerat drept „o nouă epocă în istoria Revoluţiei Franceze". De fapt, poziţia gazetei c moderată, înclinînd spre monarhia constituţională şi agreînd pe reprezentanţii centrului, de felul lui Barnave, care, într-o aprinsă dezbatere asupra coloniilor, sugerase, după cum o afirmă în franceza lor aproximativă redactorii, „le point milieu d'une reduction con-ciliatoire".33 Date asupra realităţii româneşti nu filtrează prin paginile gazetei. Găsim doar o curioasă odă în limba latină, adresată în numele locuitorilor laşului de un oarecare A.M., în care e salutată cu entuziasm înfiinţarea gazetei, „faptă încă nemaivăzută" („nova res ab origine rerum"), menită să dea „lumină". Ignorăm ecoul lui Courier de Moldavie printre localnici, dar e fără îndoială că această publicaţie, atît de puţin ortodoxă sub aparenţe inofensive, ne face să înţelegem cam ce fel de idei puteau raspîndi fercheşii ofiţeri ţarişti în mediul atît de receptiv al boierimii moldovene. îşi capătă astfel deplina semnificaţie cuvintele rostite de M. Kogălniceanu, la 1843 : „Armiile ruseşti, care cuprindea destui bărbaţi mari suiţi aşa de sus din aşa de jos, fiind în Moldavia, rupseră valul prejudecăţilor care ne ascundea civilizaţia Europei şi ne puseseră în contact cu ideile drepte şi liberale a Apusului. Atunce aristocraţia primi cea dintîi lovire." 39 Totuşi principala influenţă a ocupaţiei ruseşti se situează pe terenul transformării moravurilor. Observaţiile lui Lange-ron, des citate, sînt edificatoare : „în 1806 am găsit multe cucoane îmbrăcate oriental, case fără mobilă şi soţi foarte geloşi. Dar revoluţia care se săvîrşi de atunci, la Iaşi întîi, apoi la Bucureşti şi în provincie, a fost pe cît de rapidă, pe atît de totală : într-un an de zile doar, toate doamnele moldovence şi valahe au adoptat costumul european... Se putură vedea în cu- 59 rînd, în toate casele, mobile puţin demodate, aduse cu mare cheltuială din Viena... Apărură servitori străini, bucătari francezi şi nu se mai vorbi decît franţuzeşte în saloane şi iatacuri." ^ în adevăr, eu o repeziciune pe care o confirmă toate mărturiile, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, se produce o mare prefacere în decorul vieţii ele toate zilele a claselor de sus: mobilele europene se substituie sofalelor aşezate în lungul pereţilor şi măsuţelor scunde, la care se prînzca turceşte sau tolănit pe o rînă ; rochiile cu mîneci bufante „â l'imbecile", corsajul umflat şi talia înaltă, pe de altă parte, pantalonii şi jiletca iau locul veştmintelor orientale, largi, complicate, vo-luptuoase, croite pentru o existenţă sedentară, care nu pretindea bărbaţilor bravură şi virilitate, nici femeilor etalarea provocatoare a farmecelor ; caleştile de Viena înlocuiesc primitivele, dar solidele harabale locale ; muzica europeană începe a izgoni mererhaneaua turcească, iar arcuşul lăutarilor ţigani, pe lîngă vechile pestrefuri şi cîntece de lume, cu tremolouri duioase, execută arii din opere şi romanţe apusene ; mazurcile, polonezele şi valsurile capătă prioritate asupra brîielor, horelor şi sîrbelor, iar balurile şi „soarelele", asupra ospeţelor bătrî-neşti, în care cele două sexe petreceau separat ; femeia iese din claustrare, trecînd din iatac în salon, unde începe să regen-teze, îndulcind moravurile şi transformînd frivolitatea bădărană în cochetărie. Mai anevoioasă e schimbarea de mentalitate : deşi în permanentă coroziune, deprinderile morale, felul de a gîndi lumea, configuraţia spirituală a clasei stăpînitoare continuă a se subordona societăţii fanariote. Dar regimul fanariot îşi dezvăluie tot mai mult incapacitatea de a răspunde nevoilor reale ale dezvoltării. Socialmente — cum am văzut —, e minat de conflicte irezolvabile, politiceşte e anacronic, moralmente oferă pilda celei mai deşănţate corupţii. Nemulţumirile pe care le stîrneşte cresc pe măsură ce conştiinţele se luminează, iar comparaţia cu Europa îi scoate şi mai mult în evidenţă cusururile. Se poate spune că în primele decenii ale secolului al XlX-lea el îşi pierde orice raţiune de a fi, chiar şl pe aceea că reprezintă o administraţie loială Porţii. Dacă supravieţuieşte încă e pentru că turcii se tem să modifice „statu-quo"-ul ; cu alte vorbe, prelungirea existenţei sale se explică prin inerţie. O inerţie care apasă greu asupra cugetelor,, deşi e subminată din toate părţile ; dar, ca alte provizorate, şi ,n~esta durează. JIOZA" GRECO-ROMÂNA RENAŞTEREA ELENISMULUI De pe la 1790 înainte, o dată cu răspîndirca continentală a Declaraţiei drepturilor omului, care intensifică pretutindeni conştiinţa de sine a grupurilor etnice, apare un factor nou de disoluţie a regimului fanariot: naţionalismul. Acţiunea lui în Principate nu e nici liniară, nici limpede, întrucît mişcarea de emancipare naţională a românilor se asociază în mod subtil şi contradictoriu cu lupta anti-otomană a grecilor pentru restaurarea Heladei. O bună bucată de vreme, cele două tendinţe colaborează, pentru ca, apoi, să se ciocnească violent. împrejurările care asiguraseră elementului grecesc un rol preponderent în viaţa publică şi intelectuală românească din secolul al XVIII-lea sînt bine cunoscute : recrutarea candidaţilor Ia tronul Principatelor din aristocraţia fanariotă a Constantinopolului ; penetraţia grecilor în rîndurile boierimii indigene prin mariaje şi dregătorii ; întrebuinţarea limbii greceşti la curte, în administraţie şi biserică ; caracterul grecesc al învăţămîntului superior, de la Bucureşti şi Iaşi. Ceea ce se bagă mai puţin de seamă e că în afara unor reacţii xenofobe concurenţiale, de obicei fără mare amploare, pătura de sus a. societăţii româneşti a absorbit elementul grecesc şi şi-a asimilat moravurile şi cultura fanariotă cu o mare facilitate. Această situaţie, pe care D. Popovici o descrie ca „un fel de comuniune spirituală, în care ceea ce era grec şi ceea ce era român pierd caracterele distinctive în năzuinţa lor simultană către cultură", iar savantul german W. Theodor Elwert o denumeşte „simbioză" — nu devine o servitute pentru spiritul românesc. Dimpotrivă, constatăm că tocmai perioada de maximă expansiune a grecismului în Principate, dintre 1790—1821, corespunde cu o vie recrudescenţă a conştiinţei naţionale româneşti. Prima tentaţie ar fi să explicăm fenomenul printr-o reacţie de semn contrar : orice tendinţă de diferenţiere într-un mediu mixt atrage după sine o opoziţie, cu atît mai violentă, cu cît armo- 60 01 I nia părea mai deplină în punctul de plecare. Deşi nu poate fi respinsă de plano, această explicaţie răspunde insuficient problemei ridicate, între altele pentru motivul că la mişcarea de renovare a elenismului ian nnrtc mulţi ' " " „ vcm, ^;;r!tre < ^;r11e 1 e cele mai distinse ale epocii şi — lucru paradoxal pentru cine judecă în antagonisme sumare — protagonişti, în egală măsură, ai emancipării culturale, româneşti. ;i Astfel, la 1746, un grup de mari boieri din Ţara Românească, între care un Brîncoveanu, un Văcărescu, un Dudescu, insistă pentru întărirea învăţământului grecesc. Anaforaua din 1792—1795 privind Academia domnească din Iaşi, atribuită de obicei mitropolitului iacov o iama te (dar pe care St. Bîrsănescu o consideră, într-o lucrare recentă, operă de colaborare, în cadrul căreia rolul principal i-ar fi revenit lui Scarlat Sturdza), document de mare valoare prin concepţia sa pedagogică înaintată, apropiată de Komenski şi Pestalozzi — deşi preconizează utilizarea latinei în studiul dreptului şi al altor limbi moderne, apără ideea supremaţiei limbii greceşti. Citind pe Cicero, autorii spun că pînă şi Zeus, dacă ar fi voit să se adreseze oamenilor, s-ar fi slujit de elină. Predarea ştiinţelor trebuie, aşadar, sa se facă în greceşte, aşa cum se procedează la Gottingen, „pentru că nici o limbă alta nu poate ca dînsa, aşa potrivit şi lămurit, să tălmăcească cele ce să paradosesc în epistimuri şi meşteşuguri". Şi mai semnificativ e faptul că unii dintre boierii pe care-i vedem semnînd, în decembrie 1817, anaforaua prin care se instituie şcoala lui Lazăr întăriseră cu iscălitura lor, numai cu puţin înainte, la 1814, o altă hotărîre domnească, privind dezvoltarea Academiei greceşti de la Măgureanu.42 E clar că, în toate aceste cazuri, boierii români nu simt o contradicţie între statutul lor naţional şi sprijinirea învăţămîn-tului grecesc. Ei se folosesc de limba greacă fără a avea sentimentul unei înstrăinări, întrucît le e cunoscută din anii fragezi ai copilăriei, aproape ca limba maternă (şi uneori mai bine !). Apoi, ea trece în opinia generală drept singurul instrument plauzibil de cultură. De aceea, numeroşi cărturari români participă intensiv la mişcarea de renaştere a elenismului, contribuind, în acelaşi timp, la dezvoltarea culturiî româneşti, fără a avea conştiinţa unei rivalităţi între cele două direcţii de activitate. Grigore Brîncoveanu, elev al lui Lambru Fotiade, 62 lucrează aproape numai în greceşte : el traduce pe Heineccius din latină (Viena, 1808), rezumă o Logică a lui Evghenie Vulga-ris, după Wolf. La fel, un Dimitrie Sturdza traduce din nemţeşte, în 1788, o istorie a Rusiei, intitulată Ecaterina II, adică •'•'?'•.*,? sinoptica a imperiului rusesc de Ia începutul Iui pînă la anul de faţă, Iar transilvăneanul Zenobie Pop publică la Viena, în 1803, un tratat de poetică. în schimb, Chesarie din «imnic, editorul Mineelor. în care ridică problema originii romanice a poporului român, compune în greaca veche o Istorie a războiului dintre ruşi şi turci, iar Văcăreştii, Goleştii, Ior-dache Slătineanu şi mulţi alţii practică bilingvismul, creînd opere literare, deopotrivă, în greacă şi română. Iordaehe Go-lescu, pe lîngă dialogurile satirice, scrierile moralizatoare şi filozofice în româneşte, traduce în neo-greacă Paul et Virginie şi cîteva opere de Montesquieu, dintre care Les lettres per-sannes. Iordaehe Slătineanu traduce în româneşte din Florian şi Metastasio (Abilefs la Scbiro) şi în greceşte pe acelaşi Me-tastasio (Demetru), fără a mai vorbi de versurile omagiale în cinstea lui Mavrogheni, menţionate mai sus. Dintre Văcăreşti, Alecu e cel mai ilustrativ pentru fenomenul digîosiei. Dar Iancu Văcărescu însuşi e socotit de unii drept autorul versiunii greceşti a Morţii lui Cezar de Voltaire. Mai pot fi citaţi Constantin Manu-Bondi, Gheorghe Peşacov, judecătorul Gr. Andronescu, toţi trei prelungindu-şi activitatea dincolo de hotarul anului 1821, ultimii doi, dincolo şi de 1830.43 Ce altă concluzie putem trage din exemplele de mai sus decît că în rîndurile boierimii şi — subliniem ■— pe planul culturii, nu există o ostilitate împotriva grecilor, iar afirmarea personalităţii naţionale româneşti se produce, o bucată de vreme cel puţin, în condiţiile cooperării, nu ale confruntării. Colaborarea aceasta e facilitată, pînă la un punct, de mişcarea de renaştere a Greciei, care nu se înfăţişează ca un pan-ele-nism, urmărind ştergerea particularităţilor naţionale, ci ca o chemare adresată tuturor popoarelor din Balcani, de a se uni într-o luptă comună pentru scuturarea jugului otoman. Rhigas, în orice caz, propovăduia acest nobil crez internaţionalist. în art. 7 al Constituţiei sale, inspirată de Constituţia franceză din 1793, „poporul suveran" cuprinde totalitatea neamurilor ce locuiesc în Balcani, „fără deosebire de religie şi limbă, greci, 63 albanezi, valahi, armeni, turci şi orice alte rase", iar în înflăcă-ratul marş revoluţionar Thurios se spune : La răsărit, la apus, la miază-noapte, la miază-zi Cu toţii sus inima pentru patrie, Pentru ca hecare să trăiască liber în credinţa sa, Să alergăm laolaltă la izbîndă ! Bulgari, albanezi, armeni şi greci, Negri şi albi, cu acelaşi entuziasm Să încingem cu toţii sabia pentru libertate. 44 în acelaşi spirit este redactat unul dintre manifestele lansate la_ 1807 pentru formarea corpului de voluntari al maiorului Nicolae Pangal, care trebuia să lupte alături de armatele ruse. Atribuit lui Constantin Manu-Bondi, acest manifest e adresat grecilor, moldovenilor, muntenilor, bulgarilor şi albanezilor, îndemnîndu-i să se unească şi, urmînd exemplul sîrbilor, care „i-au îngrozit pe tirani", să se răscoale împotriva turcilor.43 „Simbioza" dintre boierimea românească şi aristocraţia fanariotă se menţine pînă la 1821 pe plan cultural, în parte şi pe plan politic, după cum o dovedeşte adeziunea celei dintîi la Eterie. „Simţul naţional — observă I. G. Filitti — nu împiedica pe români de a se asocia Eteriei, al cărei scop nu era asuprirea Principatelor de către greci, ci eliberarea lor, o dată cu a Greciei, de stăpînirea turcească şi, prin aceasta chiar, de cîrmuirea fanariotă".46 Nu se poate trece nici peste faptul că o serie de învăţaţi greci dau o contribuţie importantă operei de valorificare a patrimoniului naţional românesc. Daniil Philippide publică la Leipzig, în 1816, o Istorie a României, care menţionează în exergă : „Cel ce nu-şi cunoaşte geografia şi istoria patriei e un copil în ţara sa". Tot de la el ne-a rămas în manuscris o Geografie a României, lucrare masivă de 520 de pag. Dionisie Fotino, elev, ca şi Brîncoveanu, al lui Lambru Fotiade, mare adversar al spiritului revoluţionar, compilează o Istorie a vechii Dacii, acum a Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei, apărută în două volume, la Viena, în 1818. Mai puţin cunoscută pînă deunăzi, cînd un articol al lui Nestor Camariano a scos-o din umbră, e activitatea Societăţii greco-dacice, înfiinţată la Bucureşti, în 7 iulie 1810. Formată din boieri, negustori, clerici, membri ai profesiunilor liberale, prezidată de Gr. Brîncoveanu şi pusă sub protecţia Iui Capo- •64 distria, care era ţinut la curent cu desfăşurarea lucrărilor, societatea se întrunea în sala de festivităţi a Academiei din Mă-gureanu, străjuită de busturile de marmură ale lui Aristot şi Pindar, cum şi de portretele cîtorva dascăli de seamă şi elevi remarcabili (între cei dintîi, Evghenie Vulgaris, Theotokis, Lambru Fotiade ; între cei din urmă, doctorul Caracas). în şedinţa inaugurală, din 22 iulie 1810, mitropolitul Ignatie prezintă obiectivele urmărite cu o mare înălţime de spirit: „îi văd pe români şi greci, pe care sfînta religie şi acelaşi drum i-au unit de multă vreme, că se unesc azi printr-o nouă legătură, aceea a filozofiei religioase. Fiind foarte recunoscători de ospitalitatea primită din partea Daciei, grecii se străduiesc să-şi plătească această sfîntă datorie cu ajutorul luminilor învăţăturii şi ale filozofiei. Dacii, fiind generoşi, nu vor să rămînă mai prejos, ca atare, cele două părţi unite în noua societate se sforţează să-şi împărtăşească luminile Daciei şi Greciei." Membrii societăţii iau poziţie în controversa lingvistică dintre arhaizanţi şi modernişti, alăturîndu-se celor din urmă. Varda-lah prezintă într-o şedinţă un manual de fizico-chimice, iar doctorul Piccolo — traducerea greacă a lui Emile de Rousseau. Se hotărăşte ca opera lui Rousseau să fie tălmăcită şi în româneşte, în aşa fel încît ea să poată fi publicată în ambele limbi. Din păcate, din cauza depunerii lui Ignatie, societatea îşi încetează activitatea prin august 1812. 47 MANIFESTĂRI ALE CONŞTIINŢEI NAŢIONALE ROMANEŞTI Cu toate acestea, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, se face din ce în ce mai mult simţită o tendinţă de segregare brutală a intereselor greceşti de cele româneşti. Fenomenul era inevitabil. Procesul de adîncire a individualizării naţionale, în desfăşurare în toată aria Europei centrale şi sud-estice, conducea la ciocnirea celor două culturi, deoarece, grefîndu-se pe acelaşi mediu nutritiv, dezvoltarea uneia trebuia pînă la urmă să Impieteze asupra celeilalte. Cînd, de pildă, se iveşte un embrion de şcoală românească la Iaşi, Govdelas şi colegii săi pun cu vehemenţă problema legitimităţii acestui învăţămînt propus într-o limbă primitivă şi lipsită de termeni, pe care — supremă sfidare a tradiţiei — îl girează „un inginer ce n-are habar de filozofie". De fapt, îndărătul invectivelor pline 65 5 — Originile romantismului românesc I I de sarcasm, se ascundea teama pierderii poziţiilor. Nu era de loc o chestiune de orgoliu,_ era vorba de însăşi existenţa învă-ţămîntului grecesc, căruia iniţiativa lui Asachi, urmată curînd de aceea a lui Lazăr, îi vesteau o apropiată ruină. Căci —• ş; aici era punctul sensibil —, dispunînd în prea mică măsură de o bază de recrutare proprie a elevilor, grecii contau pe şcolarii populaţiei majoritare, adică pe români ; însă era de aşteptat ca aceştia să abandoneze clasele de elinică şi să-i părăsească pe dascălii erudiţi şi „filozofi", dar străini aspiraţiilor lor sufleteşti, de îndată ce avea să ia fiinţă şcoala naţională. Pe^de altă parte, falimentul politic al fanariotismului, tot mai vădit spre 1821, scoate la suprafaţă grave conflicte de interese. Mica boierime, violent ostilă regimului, tinde să atribuie „grecilor" culpabilitatea care revenea doar „fanarioţilor". Această identificare abuzivă e înlesnită, paradoxal, de mişcarea eteristă, fiindcă ea unea în lupta antiotomană de eliberare pe toţi membrii naţiunii greceşti, inclusiv aristocraţia fanariotă şi, în unele cazuri, chiar pe titularii scaunelor domneşti din Principate. Şi cum Eteria se încheie printr-un dezastru, agravat de exacţiunile arnăuţilor şi dezordinele comise de trupele invadatoare otomane, suferinţele îndurate determină o reacţie compensatorie, pe cît de furioasă şi de generalizată, pe atît de puţin rezonabilă. Printr-una din simplificările proprii momentelor de erupţie pasională şi precumpănlre a mişcărilor gregare de opinie, la 1821, „grecismul" va fi solidarizat cu „fanariotismul" : lepădarea de trecut, reclamată de toată lumea ca un leit-motiv, va însemna eliberarea de „grecism". Şi, ceea ce pare o ironie, nici măcar acea parte a marii boierimi care colaborase intim cu vechiul regim şi fusese iniţiată în secretul Eteriei nu ezită, din locurile de refugiu unde o risipesc evenimentele, să se asocieze corului anti-grecesc : atitudinea xenofobă era pentru ea o bună diversiune, permiţîndu-i să arunce pe umerii altora propria-i răspundere pentru deplorabila situaţie a Ţărilor Române. Iniţial, fiindcă se afirmă într-un spaţiu dominat de neo-elenism, directiva naţională în cultură nu tinde decît să facă act de^ prezenţă şi să-şi semnaleze dreptul de a exista. Chesarie din Rîmnic observă cu satisfacţie în prefaţa Mineiului pe ianuarie (1779) : „însă eu dintru aceste descoperiu lucruri minunate, aflu linia neamului rumânesc, din vechi trăgîndu-mă din slăvit neam al romanilor (valahii numindu-să după limba 66 slovenească), a căror slavă au strălucit împreună unde şi-au întins şi soarele razele". Grigore Rîmniceanu, în prefaţa Logicii, insistă asupra necesităţii de a cultiva limba românească, dînd ca exemplu celelalte neamuri ale Europei la care „erau muzele închise în mînăstiri şi în palaturi", cîtă vreme se slujeau de limba latină, dispreţuind idiomele naţionale. Dar în prefaţa la Triodul din 1798, el acoperă de laude pe mitropolitul grec Dositei Filitti, bucurîndu-se că s-a cunoscut vrednic a se socoti „ca o parte a trupului ţării noastre". Ienăchiţă Văcărescu, poliglot şi autor de stihuri greceşti, are şi el mîndria descendenţei romane : „limba românească urmează limbii talieneşti şi celorlalte ce sînt asemenea aceştia, carele au început în limba latinească". Şi, justificîndu-şi îndrăzneala de a fi abordat complicata problemă a clarificării gramaticii române, deşi, „plin de amathie şi neştiinţă", el invocă „iubirea patriei, a vecinătăţii şi a românilor ce vorbesc cu această limbă". Şi pentru Chesarie, şi pentru Grigore, şi pentru Ienăchiţă, efortul de a dezvolta cultura română era compatibil cu prezenţa spirituală tutelară a grecilor. 4S Lucrurile se schimbă însă peste puţină vreme. Pe la 1815, un cărturar de origine modestă, ca Naum Rîmniceanu, deşi îşi recunoaşte datoria de gratitudine faţă de „profesorii corifei" ai Academiei din Bucureşti, cărora le fusese „ucenic începător", ajunge în focul indignării anti-fanariote să intenteze un proces grecismului în genere. „După ce au început domniile din fanarioţi — scrie el —, cu toate mijloacele lor cele politiceşti, prin faptele lor cele diavoleşti, încet, încet ne-au dus supţ^ cu totul vrerelor lor. Ne-am impopilat necazului, ne-au slăbit braţul armelor, ne-au răpit dragostea patriei şi, cu un cuvînt, cu totul ne-au adus mai rău decît pe popoarele cele din Africa şi America." Altă dată exclamă : „Oh! Dachie! Fiii tăi plîng şi suspină, ca un pom ce îngrădire n-are, cine trece pe cale rumpe şi te lasă jale." Evenimentele de la 1821 îl împing într-un xenofobism prăpăstios şi coleric. După el, grecii eterişti ar fi ursit un Saint-Barthelemy pentru a îneca în sînge pe „boierii ţării şi toţi cei mari ai românilor" şi a da foc Bucureştilor ! De altfel, Naum e un spirit retrograd, bisericos, devotat boierimii şi mîndru că nu se trage din poporul de rînd, fără înţelegere pentru Tudor Vladimirescu. 49 Zilot Românul e, ca şi Naum, un partizan incondiţional al boierimii pămîntene şl un adversar implacabil al fanarioţilor. 67 5* Dar el nu mai are reticenţele fostului învăţăcel al dascălilor de la Măgureanu. Decăderea neamului românesc e pricinuită — crede Zilot — de exemplul prost al grecilor : „Iar mai ales de mîndria grecilor pre mult s-au stăpînit. Din care degrab ajunseră de şe dezbrăcară cu totul de vitejia părintească ce le curgea^lor din dragoste şi unire, şi se îmbrăcară cu trîndăvie, care născu lor urâciunea şi dărghinarea..." Faţă de fanarioţi e agresiv : Am ajuns negustorie Grecilor din Ţarigrad : Cine dă mai mult să fie Domn ţării, neapărat ! Ş-apoi după aceste toate Cu piciorul toţi ne dau. Care precum va şi poate Ne rumpe, şi milă n-au ! 50 în genere, mişcarea de eliberare neo-elenică pare a avea un efect de „bumerang" : îi împinge pe români să lucreze în sensul propriei eliberări, ceea ce înseamnă că îi opune fanarioţilor, în cele din urmă grecilor înşişi. V. A. Urechiă observa în acest sens că numai datorită grecilor generaţiile de la „începutul veacului al XlX-lea au prins a simţi româneşte". Dar, adăuga el, „găina a clocit şi condus puii de raţă, care au lăsat pe vitrega mamă pe malul bălţii". Grandea arăta şi el că „imnul lui Rhigas şi lecţiile lui Christopulos au avut aceeaşi influenţă asupra grecilor şi românilor, cu deosebire că pe greci i-a îmbărbătat contra turcilor, iar pe români contra grecilor ; căci grecii, sclavi în Turcia, erau împăraţi în România. Rhigas şi Christopulos au produs şi pe Alexandru Ipsilanti cu mavroforii lui, şi pe Tudor Vladimirescu, cu pandurii Olteniei." 51 Divorţul s-a manifestat chiar şi în rîndurile marii boierimi, unde, cam de prin deceniul al doilea, se semnalează un partid „naţional", în frunte cu Goleştii şi Filipeştii, ostil Eteriei şi, implicit, politicii ruseşti. în 1817, bătrînul vornic Constantin Filipescu, patronul poetului Barbu Paris Mumuleanu, are curajul — pe care-1 va plăti de altfel cu exilul — să-i înfrunte într-o adunare secretă pe uneltitorii răscoalei elene împotriva Porţii. E interesant că Filipescu se erijează în calitatea de reprezentant al unei opoziţii mai largi, care include, pe lîngă boieri, şi pe starostii breslelor şi pe diverşi orăşeni. 53 68 i Principala forţă de susţinere a mişcării naţionale provine totuşi din rîndurile păturilor mijlocii, a micii boierimi şi a profesiunilor liberale, cărora li se alătură, de pe poziţii mai rezolute, deşi mai puţin „conştientizate", elemente de extracţie joasă, ridicate din ţărănimea liberă, datorită comerţului, slujbelor, serviciului militar în armatele ruse. Aceştia din urmă îl vor da din rîndurile lor pe Tudor Vladimirescu şi-şi vor dovedi combativitatea cu prilejul evenimentelor de la 1821. însă semnul cel mai revelator de trezire a conştiinţei naţionale, anterior prăbuşirii fanariotismului, îl constituie întemeierea învăţămîntului gimnazial şi liceal în limba română, la Iaşi, în 1813, de către G. Asachi, şi la Bucureşti, în 1818, de Gh. Lazăr. Acest eveniment memorabil se cuvine tratat cu sînge rece, debarasîndu-1 de legenda ţesută în juru-i de-a lungul unui secol şi jumătate de exegeză encomiastică. Dă de gîndit, îndeosebi, faptul că înfiinţarea cursurilor lui Asachi şi Lazăr se săvîrşeşte sub oblăduirea fanariotă, cu aprobarea binevoitoare şi nemijlocită a domnitorilor, cu concursul celor mai de frunte reprezentanţi ai marii boierimi, atît a spiritelor liberale, de felul lui Dinicu Golescu, cît şi a conservatorilor înveteraţi, de tipul lui Mihai Sturdza. în primul ceas — şi subliniem : în primul ceas —, pare că toată lumea e de acord. Dar acest acord global ascunde un mare echivoc. Pentru domnitor şi cei mai mulţi dintre boieri e vorba de a încuviinţa o formă sumară de învăţămînt românesc, destinată a răspunde unor nevoi presante : pregătirea de slujbaşi mărunţi şi de agrimensori, cei dintîi reclamaţi de treburile administraţiei, ceilalţi, de înmulţirea pricinilor de proprietate. Principiul unui asemenea învăţămînt în limba ţării nu mai trebuia demonstrat în Europa anilor 1815 şi, în orice caz, prin caracterul său elementar şi pragmatic, nu apărea nici subversiv, nici îndreptat împotriva şcolii superioare greceşti. De aceea, consimţămîntul e dat cu relativă uşurinţă, iar conducerile Academiilor din Bucureşti şi Iaşi nu fac opoziţie. Reiese deci că prezentarea acţiunii desfăşurate de Asachi şi Lazăr în termenii unei lupte dramatice împotriva ^adversarilor şcolii naţionale e în mare măsură fantezistă. Luptă a fost, dar drama s-a ivit mai tîrziu. Şi anume ea s-a ivit pentru că în intenţia unora dintre iniţiatorii învăţămîntului românesc — ne referim, în speţă, 69 I la Lazăr şi cîţiya dintre boierii luminaţi şi naţionalişti —, cursurile de scris, citit, socotit şi hotărnicie nu constituiau o limită, ci un început. Introducerea limbii române în predarea ştiinţelor ^reprezenta pentru ei o primă breşă în sistemul atotputernicie^ limbii greceşti : şcoala nou înfiinţată, departe de a se mărgini la pregătirea de cadre subalterne, destinate unor scopuri practice, strict circumscrise, trebuia să devină o tribună de prozelitism naţional, un centru de gravitaţie al firavei intelectualităţi româneşti. De-abia cînd va începe sa iasă la iveală divorţul dintre intenţiile înguste ale oficialităţii şi perspectivele reale ale învăţămîntului lui Lazăr şi Asachi, de-abia atunci conflictele se vor declanşa brutal, ca-pătînd repede un caracter ascuţit. In Moldova, o „luminată ţidulă domnească" a lui Scarlat Callimachi, din 15 noiembrie 1813, autoriză deschiderea unui curs de inginerie şi hotărnicie de către G. Asachi, în chiar incinta Academiei greceşti. Cursul începe în 1814 şi e frecventat de feciori de boieri din primele familii ale ţării : Balş, Beldiman, Buhuş, Greceanu, Cantacuzino, Crupenschi, Sturdza. Ia parte şi fiul domnului, Alexandru Callimachi. Raporturile cu Academia grecească sînt, în punctul de plecare, bune : „Colegiul elin — va explica ulterior Asachi — considera acest studiu mai curînd ca o meserie ; de aceea nu se împotrivi ca el să se ţină în propria-i clădire". Cu timpul, se naşte însă o rivalitate, probabil complicată şi de resentimente personale, între cei doi directori, Govdelas şi Asachi. Rezultatul este că cel dintîi se adresează domnului, la 20 august 1819, pe un ton cominatoriu şi ultimativ, cerînd desfiinţarea şcolii româneşti şi înlocuirea membrilor Eforiei, care o susţineau (M. Sturdza şi C. Mavrocordat). Domnitorul nu ezită să tranşeze disputa în favoarea lui Govdelas : în toamna anului 1819, Asachi se vede silit să-şi înceteze cursul. 53 în Ţara Românească, datorită în bună parte personalităţii de „Aufklarer" combativ şi vocaţiei misionariste a lui Gh. Lazăr, învăţămîntul capătă o orientare naţională mai pronunţată şi are efecte incomparabil mai profunde : el contribuie la formarea unei generaţii de patrioţi militanţi şi aprinşi. E foarte cunoscut episodul, cu aer de legendă — relatat de Petrache Poenaru în 1871, o jumătate de secol după deschiderea şcolii de la Sava —, că Lazăr ar fi măsurat grădina boierului C. Bă-lăceanu, spre a-şi dovedi competenţa, garantată totuşi, pentru 70 j oricine ar fi vrut să se convingă, de atestatele sale universitare, în schimb, rămîne în umbră că pînă la hrisovul domnesc I din 6 martie 1818, care înfiinţează şcoala românească de la Sf. Sava, au mai fost alte două. In cel dintîi, din 10 decembrie 1817, membrii Eforiei, aîcă-1 tuită din : mitropolitul Neetarie, episcopii de Argeş şi Buzău, Const. Bălăceanu, Iordaehe Golescu, Grigore Băleanu, Mihai Mânu, Gr. Slătineanu, Alex. Mavrocordat şi Alex. Filipescu, ; propun un plan de organizare „pentru luminarea_ poporu-j lui... prin învăţătură". Se prevede deschiderea unei şcoli cu | trei dascăli, la Sf. Gheorghe, în care să se predea „atît studiile gramaticale, cît şi catehismul sfintei noastre religiuni i şi cîteva din cele mai de trebuinţă ştiinţe, ca să poată din I această şcoală să se formeze buni impiegaţi pentru cancelarii ' şi judecătorii". Elevii să fie deprinşi cu „măsurarea moşiilor şi , locurilor". Anaforaua se ocupă şi de învăţămîntul în provincie, , hotărînd aşezarea de dascăli în toate capitalele de judeţ, I sub răspunderea directă a mitropolitului^ şi a celor doi epis-copi, potrivit cu oraşele repartizate fiecăruia. Caragea sanc-! ţionează propunerea prin nizamul din 15 decembrie 1817, dis-punînd în plus ca toţi candidaţii la preoţie să urmeze, cel i puţin şase luni de zile înainte de hirotonisire, cursurile şcolii 1 de la Bucureşti. u Din conţinutul acestor două acte rezultă destul de limpede că învăţămîntul în limba română nu decurge din ini-! ţiativa lui Gh. Lazăr, ci, dimpotrivă, că aceasta se integrează | unui plan mai vast, urzit de cîteva figuri proeminente ale clasei conducătoare şi acceptat cu simpatie de domnitor. La data descălecării dascălului ardelean în casa logofetesei Bărcă-| nescu, cauza învăţămîntului în limba română nu mai trebuia ' pledată : ea intrase pe ordinea de zi a realizărilor. Nu rămîne j mai puţin adevărat că planul lui Lazăr mergea cu mult mai j departe decît proiectul rudimentar pe care-1 chibzuise Eforia j lui Caragea. Oricum, faptul că terenul era pregătit nu^ scade cu nimic din meritele profesorului ardelean, ci îi explică ^doar izbînda şi înlătură speculaţiile celor dispuşi să vadă în el un fel de demiurg, care a înălţat „ab ovo" edificiul conştiinţei I naţionale. i De-abia cea de a treia anafora a Epitropiei, din 6 martie ! 1818, menţionează numele lui Lazăr şi-i fixează atribuţiile. I Boierii arată că n-au putut găsi pe nimeni altul capabil ! ! I să^se ocupe de predarea învăţăturilor bisericeşti şi filozofeşti, „fără pe un Lazăr inginer, ce a venit acum de curînd din părţile Transilvaniei aici într-acest pămînt". Deşi el a dat fagăduială^ că „la orice meşteşug filozoficesc este destoinic", ei opinează, din cauza impreparării totale a elevilor, ca, pentru moment, şcoala ce urmează a lua fiinţă în nişte odăi dezafectate de la mănăstirea Sf. Sava să aibă un caracter elementar : să se „paradosească" „aritmetica cu geografia istoricească pe harţe şi apoi geometria teoretică şi geometria practică". Domnitorul îşi dă aprobarea la 24 martie 1818. în august 1818, Lazăr lansează o înştiinţare către „de toată cinstea vrednică tinerime", anunţînd că şcoala sa va avea trei trepte : „pentru slăbănogi sau de tot nedeprinşi", pentru mijlocii şi_ pentru avansaţi. „Slăbănogii" trebuiau să înveţe^ scrisul, cititul, cele patru operaţii, gramatica, istoria biblică şi^ catehismul. Mijlociii urmau să studieze „gramatica desăvîrşită, poetica cu mitologhii şi ghiografia globului pă-mîntului, retorica şi istoria neamului cu a patriei dimpreună şi alte ştiinţe ce sînt de trebuinţă spre înţelesul acestora". Pentru avansaţi se prevedea : „aritmetica cu toate părţile ei, ghiografia despre toată faţa pămîntului, gheometria teoreti-cească, trigonometria, algebra şi gheodezia, sau întinderea cîm-pului cu iconomia şi arhitectura". în treacăt se schiţa şi un program de învăţămînt superior, prin trecerea „la cele mai înalte tagme filozoficeşti, fieştecare după rîndul său, aşişderea la tagmele iuridiceşti". Se vede că Lazăr, .mai puţin conformist decît Asachi, încerca să depăşească aprobarea primită, şi în litera, şi în spiritul ei. 54 Cu toate acestea, şi în ciuda apelului înfocat din Înştiinţare : „Veniţi, toţi de toate părţile şi de toată starea, veniţi Ia izvorul tămăduirii", elevii nu se prea înghesuie. Primii veniţi — după cîte îşi aminteşte Heliade — erau „cîţiva grămătici sau ţîrcovnici panachideri sau ucenici din şcoalele din Colţea şi Sf. Gheorghe", care abia ştiau să slovenească, încît, excedat de c~l<'tatea sub-mediocră a învăţăceilor, Lazăr îşi frîngea mîink_ . „Doamne, pînă cînd anii blestemului ?" însă în toamna lui 1818 intervine o neaşteptată, dar salutară răsturnare de situaţie : Caragea îşi încarcă într-o noapte în chervane toată imensa-i avere şi ia drumul munţilor ; aproape în acelaşi timp, Academia grecească se sparge, ca urmare a disensiunilor interne şi a exilării directorului ei, Veniamin din Lesbos, înlocuitor de recentă dată al lui Neofit Duca, ce fusese învinuit că „împroşca în poporul întreg, dar mai cu seamă în cler şi boieri, cu vorbele sale răutăcioase şi barbare". în urma izgonirii lui Veniamin şi a sistării cursurilor Academiei de la Măgureanu, un mare număr de elevi ai claselor greceşti trec la Lazăr. „Dintr-o şcoală fără şcolari de nădejde — scrie Bogdan Duică —, şcoala lui Lazăr deveni, dintr-o lovitură, o şcoală de mare spor." Ea se populează cu elevi recrutaţi îndeosebi din clasele mijlocii, unii regulaţi, alţii numai auditori, venind doar cînd se propunea filozofia, cum făcea negustorul Alexandru Tell, tatăl paşoptistului. Printre „regulaţi" se numărau P. Nănescu, D. Tomescu, T. Paladi, Gr. Pleşoianu, Mihai Drăghiceanu, Gh. Ioanide, I. Palama şi mulţi alţii, între care nu trebuie uitaţi, îndeosebi, Heliade, Simion Marcovici, C. Moroiu, Eufrosin Poteca, I. Pandeli (ultimii patru trimişi în străinătate cu burse, în 1820). Reiese, aşadar, că nu deschiderea şcolii lui Lazăr ^pricinuieşte destrămarea Academiei greceşti, ci, dimpotrivă, criza^ de care aceasta e zguduită în toamna lui 1818, cînd rămîne fără director şi fără cîţiva profesori, are drept rezultat indirect consolidarea noului învăţămînt în limba română. De altfel, după ce clasele greceşti se restatornicesc sub Vardalah, o parte dintre elevi vor reîncepe să le frecventeze, fără a-1 părăsj totuşi pe Lazăr. Raporturile între cele două şcoli sînt de bună vecinătate, dacă e să-1 credem pe Heliade — chiar armonioase : „Filozofia înfrăţise pe şcolarii greci cu români, pierzînd grecii rugina pedantismului vechi şi cunoscînd prin filozofie folosul ştiinţelor învăţate în orice naţie în limba sa".55 Nu e locul să insistăm asupra desfăşurării învăţămîntului de la Sf. Sava. E cert că dincolo de împărtăşirea unor cunoştinţe pozitive, de care auditoriul era însetat, Lazăr întreprinde o operă de difuzare a unui crez cetăţenesc şi patriotic, cu consecinţe din cele mai însemnate. „Mergea lumea la lecţiile lui şi-1 asculta ca pe un profet" — spune Christian Tell. „Pare că era într-adins preursit pentru a deschide un drum ele regeneraţie. El îşi simţea vocaţia sa. Cînd se afla în clasă, el vorbea însuflat. Catedra lui semăna cu un amvon ; vedea cineva cum i se bate pieptul" — îşi aminteşte Heliade. El arăta „marile fapte ale strămoşilor noştri, făcea să se cu- 73 noască luptele şi virtuţile patriotice ale bărbaţilor care au ilustrat naţiunea" — relatează P. Poenaru —, atît a eroilor, ca Mihai, Ştefan, Mircea, cît şi a apostolilor regenerării intelectuale : ca Văcăreştii, Şincai, Petru Maior. 56 Nu e de mirare că figura dascălului ardelean, a cărui moarte survine prematur, la 1823, după retragerea de la conducerea şcolii Sf. Sava, va trăi pentru urmaşi mai mult în legendă decît în istorie. Trăinicia mitului se justifică prin valoarea simbolică a acţiunii sale : într-o epocă de dezolaţie şi întuneric, Lazăr îi făcuse pe români să aibă încredere în ei înşişi. Dai mitul învederează şi o stare de labilitate a conştiinţei sociale. După un veac de înjosire, exista o imensă sete de transcendenţă, nevoia de a proiecta peste realitatea murdară umbra gigantică a unor chipuri de eroi. încă înainte de a se încorpora literar, romantismul apare astfel ca realitate sufletească difuză, operînd joncţiunea dintre „lumini" şi idealizare, dintre voinţa de a croi drum progresului intelectual şi poezia inimii, înăbuşită atîta vreme de imoralismul şi vulgara senzualitate fanariotă. ELANURI ŞI INERŢII ALE MIŞCĂRII LITERARE STATUTUL LITERATURII în acest context politic, social şi intelectual dintre 1780— 1821, care relevă, sub imuabilitatea rînduielilor, o lentă, dar ireversibilă eroziune a bazelor materiale ale existenţei colective şi o dislocare puternică de mentalitate, se înscriu sensurile, rezultatele şi limitele evoluţiei literare. Produsă de diletanţi, sufocată de uzul generalizat al limbii greceşti în clasele înalte, neavînd -un statut autonom din cauza lipsei de profesionalizare, neputînd trăi din favorurile domniei, deoarece regimul fanariot, cu toate ambiţiile unor prinţi de a-i da lustru „luminist", n-a fost decît un despotism semi-oriental, literatura epocii rămîne săracă şi timidă în manifestări. Ea nu se totalizează într-o mişcare, nu e nici oglindă a vieţii naţionale, nici interogaţie asupra destinelor colective. Ea reflectă disjungerea societăţii în clase şi un stadiu incipient de experimentare a resurselor limbii. în genere, se poate considera că deosebirile de statut social corespund cu diferenţele de tipologie stilistică. Literatura produsă de nobilime, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, e predominant raţionalistă, convenţională prin tematică, imagine, compoziţie, aspirînd să atingă un plafon „retoric". La polul opus, în lumea satelor, înfloreşte creaţia folclorică, neştiută şi dispreţuită, orientată nu de modele livreşti, ci do mituri şi cutume, adînc înrădăcinate în memoria subconştientă a maselor, pe care indivizii le asumă „dinăuntru", în mod spontan, resorbindu-se în tradiţie ca într-o matrice ideală. între aceste niveluri extreme se situează creaţia micilor boieri şi 75 îndeosebi a păturilor citadine (mici slujbaşi, dieci, copişti, cîn-tăreţi de strană etc), cînd mai influenţată de atitudinile şi stilul cărturăresc, cînd mai apropiată de literatura populară ; ea îşi dovedeşte vitalitatea în două genuri : cîntecul de Iunie şi cronica rimată, dar e departe de a-şi determina criterii proprii de gust şi a favoriza manifestarea unor talente autentice. Deşi tendinţele de diferenţiere generate de criza economiei naturale polarizează ,,sus" privilegiile, „jos" mizeria şi asuprirea, accentuînd astfel prăpastia dintre clase, frontierele culturale rămîn permeabile în tot lungul epocii, iar valorile artistice circulă în dublu sens : mai substanţial totuşi de „jos" în „sus" decît în direcţia inversă. în plin proces de civilizare, dar încă grobiani şi inculţi, fără acces în zona superioară a ideilor, mulţi boieri se delectează cu produsele imaginaţiei populare, citesc cu interes Alexandria, Halimaua sau Erotocri-tul şi cultivă snoava pipărată, obscenă adesea, în orice caz, plină de culori lingvistice tari. Nu întîmplător, o serie de imagini, motive şi procede folclorice străbat în poezia Văcăreştilor şi a lui Conachi. în schimb, influxul de sens contrar se întîl-neşte pe o scară mai redusă ; dar ■—• fapt caracteristic — pe măsură ce exerciţiul spontan al condeiului se transformă în „literatură", iar literatura tinde să-şi dea o coerenţă, totali-zîndu-şi manifestările dispersate într-o mişcare unitară, sporeşte considerabil impactul zonei „culte" asupra celei populare, cu tot ceea ce acesta presupune : transfer implicit de principii estetice şi transfer explicit de „modele". Trebuie notat totuşi că dacă acest fenomen de iradiere a literaturii esteticeşte mai evoluate spre teritoriile inculte vecine se săvîrşeşte lent, cauza rezidă îndeosebi în lipsa de in-stituţionalizare a scrisului, în faptul că Văcăreştii, Conachi şi ceilalţi tipăresc numai o infimă parte din ceea ce compun. Altminteri, din punctul de vedere al posibilităţilor comunicării, deci al „codurilor" utilizate, diferenţa între „sus" şi „jos" nu e prea mare. Spre deosebire de situaţia din Apus, în ajunul revoluţiei burgheze, la noi —, în pofida antagonismelor violente şi ireductibile dintre boieri şi ţărani —, nu se constată o gravă eterogenie a structurilor mentale. Şi aceasta nu numai în Transilvania, unde condiţiile specifice de climat istoric au apropiat pătura intelectuală de popor şi au diminuat la maximum şansa ridicării unei aristocraţii, ci şi în Principate, unde fanariotis- 76 mul n-a dispus de suficient răgaz şi destulă forţă ca să rupă deplin boierimea din matca vieţii naţionale. 57 Oricum^ trăsătura cea mai caracteristică a literaturii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea e ca ea se străduieşte să-şi afirme un „statut beletristic", prin cultivarea metodică a poeziei, tendinţa încă sfioasă de delimitare a genurilor, în special, prin exploatarea expresivă a resurselor limbii. Altfel spus, ea voieşte să croiască nişte drumuri practicabile prin vegetaţia sălbatică a vorbelor, să dea reguli, să clasicizeze ceea ce e încă anarhic, nebulos, veleitar, încătuşarea graiului în diverse tipare prozodice, îmbogăţirea şi şlefuirea vocabularului, efectuarea de traduceri, căutarea înfrigurată a bazelor unei gramatici naturale, transformarea impulsurilor spontane într-un stil — iată cîteva dintre principalele laturi ale acţiunii de disciplinare a materiei limbii pe care o întreprind scriitorii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea : Văcăreştii, I. Cantacuzino, Iordaehe Slătineanu, Matei Milu, Al. Beldiman, C. Conachi, N. Dimachi ş.a. DIMENSIUNEA „CLASICISTĂ" A CREAŢIEI O primă chestiune : se poate vorbi de apartenenţa de „curent" (sau de „şcoală") a acestor scriitori din aurora literaturii moderne („premoderni" — după terminologia utilizată de A. Piru) ? Sînt ei exponenţi ai clasicismului ? în ce măsură, cu ce limite ? Şi oare noţiunea de ,clasic" (cu specificările introduse eventual de o analiză la obiect) acoperă deplin fenomenul literar de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea ? Iată întrebări care interesează în cel mai înalt grad definiţia intelectuală şi estetică a epocii. Existenţa unui „clasicism" românesc între 1780-1821 e contestabilă pentru cine pleacă de la înţelesul restrîns al noţiunii, în epoca Văcăreştilor, lipsesc la noi multe dintre trăsăturile caracteristice unei „epoci clasice" : nu există o grupare compactă de scriitori, care să se afle într-un acord de gust şi convenienţe cu un public rafinat şi intelectual ; literaturii îi lipseşte voinţa de a realiza universalul, puterea de a întrupa în forme desăvîrşite frumuseţea ideală, gustul pentru naturaleţe şi verosimil, armonia proporţiilor, acel control de sine însuşi I care impune „echilibrul în tensiune" şi disciplinează materia poetică în funcţie de reguli şi de anumite normative morale („les bienseances"). Nu întîmpinăm, pe de altă parte, decît puţine semne de inserţie autentică (deci substanţială şi directă, nu exterioară şi mediată) într-o tradiţie clasică mai veche, fie ea a antichităţii greco-romane, fie a secolului al XVII-lea francez. Singurul care face, pînă la un punct, excepţie este Gh. Asachi. (în Transilvania, situaţia e oarecum diferită, deşi e o întrebare dacă singura operă literară reprezentativă, extraordinarul poem eroi-comic al lui I. Budai-Deleanu, e o operă de structura sau numai de aparenţă „clasică".)58 Dacă raţionăm restrictiv, riscăm să nu găsim „epoci clasice" nici acolo unde totul ar părea să le legitimeze. Astfel, Henri Peyre, unul dintre bunii specialişti europeni ai chestiunii, observa recent că în marea avalanşă de revizuiri a conceptelor tradiţionale, actualmente în curs, „un număr crescînd de istorici literari din Germania şi Europa centrală, din Spania şi Italia preferă azi să întrebuinţeze termenul de baroc, nu pe acela de clasic, cînd e vorba de arta şi chiar atunci cînd se discută despre teatrul, lirismul, proza ţării lor". Unii împing îndrăzneala pînă acolo încît se ating chiar de cea mai sacră şi mai intangibilă dintre valorile franceze, de clasicismul marelui secol, afirmînd că n-ar fi altceva decît „un baroc ruşinat sau travestit". Fără a credita asemenea opinii haz.ardate, Henri Peyre recunoaşte totuşi că „noţiunea de clasicism nu e cîtuşi de puţin esenţială pentru studierea literaturii spaniole sau italiene" şi că „perioadele pe care am fi cel mai lesne ispitiţi să le numim clasice în aceste literaturi sînt cele care, datorită istovirii sevei naţionale, se situează la remorca străinătăţii, îndeosebi a Franţei clasice". în schimb, „barocul" ar constitui un concept realmente fecund în studiul artei contra-reformei, a literaturii spaniole din vremea lui Lope de Vega şi Gongora şi a celei italiene pe un parcurs destul de lung, de la Tasso pînă la Metastasio şi Alfieri. 59 Reducînd pretenţiile, judecînd la scara de referinţe a culturii române şi deci la modalitatea particulară în care ea realizează antiteza apolinic-dionisiac, acest „manicheism estetic" propriu dialecticii spirituale a fiecărei naţiuni, vom putea conveni că orientarea principală a literaturii din Muntenia şi Moldova, întrelZSO-lSZl.este precumpănitor clasicizantă. E vorba de un clasicism tendenţial, care nu exclude — cum vom vedea — 78 derogări în toate sensurile, spre preromantism şi romantism, spre realismul spontan, spre manierismul baroc; îndeosebi, din cauza inexistenţei unei vieţi literare, mijlocind confruntarea ideilor gruparea „scriitorilor" în jurul unor centre de „polarizare" (gazete, saloane, un comerţ organizat al cărţii etc), el nu se organizează ca o grupare distinctă şi nu-şi formulează un program. 60 N. Iorga a pretins o dată că în Principatele Române singurul „clasicism" veritabil în secolul al XVIII-lea s-a născut în jurul curţilor princiare de la Bucureşti şi Iaşi, în limba greacă, bineînţeles, nu fiindcă aceasta era prin definiţie limba principilor, „ci pentru că era o limbă clasică, înfăţişîndu-se ea însăşi drept o anumită concepţie despre viaţă, gîndire, literatură, de esenţă clasică". Dar din motive destul de binecunoscute ca să mai fie nevoie să le rememorăm aici, clasicismul acesta avea un caracter epigonic, exaltîndu-se cu reminiscenţele şi fantomele unui trecut de mult transformat în pulbere, îndeosebi promovînd o artă a zilei perfect anacronică,_ bazată pe poezie encomiastică, erotism galant sau lucrări erudite, pe cît de subtile, pe atît de puţin străbătute de un autentic suflu creator. Deşi de pe la 1770-1780, sub impulsul mişcării de resurgenţă naţională elenică, promovată tot mai îndrăzneţ de burghezia „companistă" situată în afara Imperiului Otoman sau la con-finele sale (Viena, Pesta, Bucureşti, Iaşi, Oradea), are loc o vie difuzare a ideilor luminilor şi se declanşează o vastă operă de traduceri, cultura fanariotă pare să persevereze pînă spre 1800, în izolarea ei orgolioasă, în acel monolog steril, care se întorcea mereu şi mereu la capitalul intelectual elenic, încercînd să stoarcă din el, prin răsucirea firului în patru şi glosa filologică, seve de mult epuizate. Spiritul de conservare, poate şi prudenţa, desigur exemplul literaturii franceze contemporane, de un pronunţat caracter didactic şi raţionalist, menţinea la curţile din Bucureşti şi Iaşi o atmosferă de eleganţă pretenţioasă şi alexandrinism pedant. „Exista aici — scrie un istoric .recent al literaturii neo-elene — o atmosferă protocolară şi ceremonioasă, un aer afectat, o predilecţie pentru valorile străine, o simulare de ireproşabil, un frumos exterior, dezgustul de a privi în faţă realităţile crude." 61 Nimic nu ne-o ilustrează mai bine decît povestirea pe care unul dintre fanarioţi, Alexandru Moruzi, de două ori domn în Muntenia (1793—1796 şi 1799—1801) şi de trei ori în Mol- dova (1792—1793, 1802—1806 şi 1806—1807), o compune şi o publică în revista Le spectateur du Nord, din Hamburg, în 1801. „Alteţa sa — explică redactorul gazetei într-o notă — a izbutit să combine astfel firul povestirii, încît acesta să integreze şapte cuvinte, fiecare propus, în prealabil, de o altă persoană din anturaj". Cele şapte cuvinte erau : satana, sultan, iubire, elefant, diamant, var, absint. E vorba deci de un exerciţiu de îndemînare, ceva similar cu confecţionarea de versuri pe rime date. Semnificativ e comentariul redactorului, scris cu condeiul plin de fiere al emigrantului, dispus să flateze pe un prinţ apropiat în spirit de vechiul regim, cu amuzamentele şi strălucirea lui superficială. „în timp ce Franţa devenea barbară (citeşte : se angaja în revoluţie !), existau ţări barbare care deveneau franceze şi în vreme ce sîngele nostru nevinovat înroşea ealdarîmul Parisului, la curtea din Bucureşti erau în floare jocurile de spirit. Gospodarul însuşi, educat de un francez, prieten al francezilor, vorbindu-ne limba cu uşurinţa unui compatriot, înconjurat de cîţiva concetăţeni de-ai noştri expatriaţi, din care-şi făcuse societatea intimă, le dădea exemplul reflexiunii şi moralei pînă şi cu prilejul celor mai frivole distracţii." 62 Cărturarii români, integraţi lumii fanariote prin origine socială, formaţie, rang, prin confesiune şi lecturi, pentru care limba greacă nu era doar un intermediar savant, ci o formă de expresie originară, comparabilă ca putere de a fertiliza inspiraţia creatoare cu limba maternă, au trebuit să sufere desigur contagiunea mediului ambiant. în genere, o bună parte a literaturii Văcăreştilor, Goleştilor, a lui Iordaehe Slătineanu, Matei Milu, în mai mică măsură a lui Costache Conachi se caracterizează prin raţionalism, intelectualizarea elanului liric, preponderenţa meşteşugului asupra sentimentului, substituirea efuziunii spontane prin artificii retorice, recurgerea la imitaţii şi „modele", culese — de obicei — din zonele periferice ale clasicismului european. Nedispunînd de exemple înlăuntrul frontierelor lingvistice proprii sau crezînd că nu dispun de ele, scriitorii boieri — atunci cînd vor să facă „artă", şi nu piese ocazionale (deci, mici satire în care-şi persiflează duşmanii sau exerciţii lirice de uzaj intim) — recurg la surse livreşti străine, în primul rînd neo-greceşti, apoi, din ce în ce mai mult, franceze. Ei nu împrumută, ci ex-propriază, căci de obicei nu anunţă izvoarele şi nu manifestă 80 nici o căinţă a deposedării altora. Actul de a scrie nefiind nici profesionalizat, nici ţinut în stima societăţii, indiferenţa faţă de proprietatea operei de creaţie era totală. Circulau i.cxteie, nu autorii, iar ceea ce ajungea să placă devenea repede bun public. De altfel, trimiterea la antici şi accentul pe ideea de „mimesis", propovăduite de teoreticienii clasicismului, ca şi valul de epigonism, revărsat în poezia franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, nu erau de natură să încurajeze iniţiativa şi non-conformismul. Nimic nu părea mai legitim decît a folosi teme, imagini şi modalităţi stilistice tipizate. Singura problemă era de a discerne judicios izvoarele. „La ieşirea din barbarie — spunea Marmontel —, s-a început prin imitaţie : nimic mai natural, s-a întîmplat însă ca şi cum ar fi fost vorba de harpii (monştri mitologici marini, n.n.) «contactuque omnia foedant». Modelele frumoase au fost dezonorate, s-au ales îndeosebi cele rele." Spre a corija alegerea greşită — arăta acelaşi Marmontel —, Longin i-ar fi sfătuit pe autori să se întrebe : „Ce ar gîndi Homer sau Demostene dacă m-ar asculta ?" Dar desigur era mai uşor să dai asemenea sfaturi decît să le urmezi. 63 în adevăr, cine examinează atent literatura de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea are surpriza să constate că, în pofida înglobării cărturarilor români în sfera culturii greceşti, antichitatea elină rămîne pentru ei o „terra incognita", reperată doar în cîteva puncte ale circumferinţei şi în cîteva proeminenţe, nu totdeauna cele mai semnificative. Traducerile, adaptările şi imitaţiile directe sînt puţine. Dintre operele de seamă pot fi amintite : lliadu — 200 versuri ale primului cînt traduse de Iordaehe Golescu (probabil înainte de 1821), Odiseia — trad. parţială în proză de AI. Beldiman, Etiopicele Iui Heliodor — trad. de logofătul Toma Dimitriu din Castoria, la îndemnul lui Leon Gheuca, episcopul Romanului (1772—1773). De adăugat — Esopia, cunoscuta carte populară (foarte răspîndită — 22 copii manuscrise ! —, cel mai vechi ms. 1436 din 1703 !) şi o serie de poezii tălmăcite din Anacreon, Sapho, Moschus, Bion, selectate oarecum la întîmplare şi rezultînd, măcar în parte, din contactul cu un izvor intermediar. Lacunele acestei liste sînt atît de evidente, încît orice comentariu devine de prisos. Dar şi mai rău decît cu Atena stau lucrurile cu Roma. Deşi problema latinităţii poporului român şi a limbii sale consti- p tuie o tradiţie vie, neîntreruptă pe întregul traseu istoric dintre cronicari şi paşoptişti, numai doi scriitori, G. Asachi şi Iancu Văcărescu, ambii situaţi la limita extremă a epocii fanariote, aparţinînd, de fapt, prin ponderea principală a operei, perioadei următoare, dau semne palpabile de cunoaştere a civilizaţiei romane şi se inspiră din marii ei scriitori, în speţă din Horaţiu şi Ovidiu. în genere, prezenţa antichităţii în literatura de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea se reduce la un repertoriu de motive „gramaticalizate", de nume proprii şi personaje mitologice, fără a fi vorba de o explorare mai adîncă sau de o exploatare mai generoasă a resurselor vechiului umanism. Asimilarea spiritului clasicităţii e înlocuită printr-o serie de „citate". Chiar şi acestea sînt adesea intermediate de literatura secolului al XVIII-lea, şi anume de reprezentanţi ai ei destul de obscuri. îndeosebi, scriitorii noştri preiau viziunea asupra antichităţii pe care o sugerează lirica neo-greacă şi mica poezie franceză neoclasică, ilustrată de Delille, Parny, Dorat, Leonard, Colardeau etc, care neglija pe marii tragici, acordînd în schimb preferinţă lui Sapho, Anacreon, Horaţiu, Ovidiu, Catul, adică eroticii, în dubla ipostază de pasiune inextenghibilă şi experienţă a simţurilor. Poezia anacreontică — expresia cea mai coerentă a clasicismului românesc fanariotic — presupune un ritual de declaraţii şi jurăminte, care uzează de locuri comune tradiţionale : dragostea care se transmite prin ochi şi incendiază sufletul, conform psiho-fiziologiei safice a sentimentului ; personificarea Iui Amor într-un copil năzdrăvan, capricios şi irezistibil ; portretizarea petrarehista a iubitei ; motivul catulian al „sărutului nesăţios" şi libaţiile bahice în faţa paharelor cu vin etc. Fără îndoială, trebuie să imputăm sărăcia acestui contact cu antichitatea, în bună măsură, învăţămîntului superior grecesc, care — contrar de ceea ce s-a afirmat uneori în vremea din urmă — reiese că nu a condus la rezultate de masă notabile şi, în orice caz, nu pare a-i fi introdus pe elevii români în substanţa umanismului vechi.64 O literatură întreţinînd cu antichitatea raporturi formale — într-o ţară fără tradiţii de „cultism" literar, dispunînd de un instrument lingvistic primitiv — nu putea elabora o noţiune organică de „frumos", asociind, ca orice clasicism autentic, plăcerea formelor cizelate cu reprezentarea plenitudinii umane. Trebuie apoi ţinut seama de faptul că între 1780—1821 practica 82 scrisului e de mică amploare, că ea ocoleşte — et pour cause ! — atît tragedia, cît şi poezia epică, genuri „clasice" prin excelenţă, în funcţie de care, de la Aristot pînă la Boileau şi Marmontel, toţi autorii de poetici normative şi-au formulat crezul estetic. Lipsind materia de reglementat, era firesc să nu se ivească nici reglementarea, sistematizată într-o doctrină sau numai enunţată într-un program. Clasicismul de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea nu dispune de o conştiinţă de sine. De aceea, hotarele lui sînt fluide, iar manifestările impure. Teoretizări parţiale încearcă Ienăchiţă Văcărescu, în partea a doua a cărţii Observaţii sau Băgări de seamă asupra regu-lelor si orînduelelor grammatici româneşti..., Rîmnic, 1787, şi Costache Conachi, în manuscrisul Meşteşugul stihurilor româneşti. Dar acestea se mărginesc la o expunere generală şi Ii-minară de principii, vizînd mai mult arta de a scrie decît modul de a scrie cu o anumită artă. Căci în teoria literară există un teritoriu care nu e nici clasic, nici romantic, privind fiinţa însăşi a poeziei, terminologia şi instrumentaţia ei genuină. Cînd Conachi explică ce e un vers, ce e o rimă, ce e măsura, ce e „ocsia" (accentul), ce sînt stihurile „drepte", „încurcate" şi „slobode", el nu îndrumă spre un anume chip de a înţelege creaţia literară, ci defineşte minimal statutul literaturii, al oricărei literaturi. E adevărat că, de la un moment dat, deosebirea dintre „invariant" şi „va-riant", dintre condiţiile de valabilitate universală şi condiţiile particulare uneia sau alteia dintre diversele „şcoli" estetice, devine anevoioasă. Conachi, de exemplu, socoteşte rima indispensabilă şi recomandă a „tărăgăna noima în multe şiruri", adică a prelungi aşteptarea spre a face cu atît mai percutant efectul. Obligativitatea rimei e oare o cerinţă clasicizantă ? Ar fi greu de spus. Cu toate astea nu încape îndoială că, prin simplul fapt că-şi spaţializează viziunea, scriitorul începe să facă opţiuni (cutare lucru e bun, cutare lucru e necesar etc.) şi, implicit, să dea norme, să legifereze. Intenţional, Ienăchiţă Văcărescu şi Conachi se ocupă, aşadar, de criteriile minimale şi imanente care prezidează la conv punerea textelor poetice, situîndu-se, din acest punct de vedere, într-un soi de „no man's land" estetic. Ei depăşesc însă acest prag, deşi, cum am mai spus-o, timid, fără a încerca — şi pe bună dreptate, dată fiind situaţia „terenului" — să înalţe schelele unei construcţii speculative. Clasicismul lor e incontes- 83 6* I tabil, dar difuz şi tendenţial, admiţînd necesiutea „regulilor", chiar şi existenţa „modelelor", dar reglementînd sumar, la limita bunului-simţ şi a instinctului spontan de „frumos". Ienăchiţă declară că gramatica învaţă „regulile" scrierii corecte şi ale compunerii poetice : „versuri înmeşteşugite arată d-a să face". El întreprinde o incursiune în istoria poeziei spre a evidenţia cîteva piscuri : dintre greci, pe Homer, Aristofan, Hesiod, Euripide, care au compus versuri „vrînd a să numi poetici, şi nu logografi", dintre romani, pe Ovidiu şi Vergiliu cu frumoase alcătuiri", dintre moderni, pe Petrarca, Ariosto, Tasso, Metastasio şi Voltaire. Ultimii doi au parte de elogii speciale. Ienăchiţă e sensibil la operele „prea înţeleptului şi plinului dă istorie şi dă ştiinţă, şi mai vîrtos de duh născătoriu Metastasie". „Filozoful" Voltaire e admirat pentru Henriada : „nu să poate uita lesne dă către cei ce au cititu nici dulceaţa Enriadii..." Teoria literară a lui Ienăchiţă, despre care D. Po-povici spunea că „nu corespunde acelei zile a Creaţiunii în care s-au despărţit apele de uscat", balansează între observaţii juste (că limbile romanice versifică după numărul silabelor) şi ne-juste (că limba română, în mod excepţional, admite şi versul bazat pe cantitate). Lipsa unui material concret de referinţă îi căşunează autorului în aşa măsură, încît el se lasă călăuzit de prozodia „prea învăţatului Antonie Catiforo", chiar şi unde ea vine în contradicţie cu firea limbii române, iar dintre variatele feluri de versuri, se ocupă numai de cele „dactiliceşti" şi „iambiceşti", sub cuvînt că acestea „se obicinuiesc astăzi dă greci". De notat, în legătură cu ceea ce ne interesează, că în incheierea lucrării sale Ienăchiţă pare a situa inspiraţia şi talentul mai presus de tehnică : „aflarea şi evglotia alcătuirii şi gîndirile cele înalte rămîn la duhul şi isteciunea făcătorului dă stihuri". E o constatare înţeleaptă, dar care nu depăşeşte locul comun, căci nici un clasicism, oricît de dogmatic, n-a pretins vreodată că „regulile" singure îl fac pe poet.65 Costachi Conachi e net superior : el scrie cu aproximativ trei decenii mai tîrziu, bazîndu-se pe o experienţă lirică incomparabil mai bogată. Micul său tratat, închegat cu o logică impecabilă — mărturie a unui spirit ordonat, clar şi sistematic — nu copiază teoria versului din izvoare străine, ca Ienăchiţă Văcărescu, ci se serveşte de acestea, adaptîndu-le condiţiilor proprii limbii române. Prejudecata versificării cantitative, ca-re-i va da încă de furcă lui Heliade, e abandonată ; în schimb, 84 Conachi ignoră aşa-zisul alexandrin românesc, descoperit sau utilizat printre primii la noi de autorul Zburătorului. Astfel, stihurile care-i permit „stihurgosului" să grăiască „mai viu, mai înalt şi mai împodobit" sînt, după el, cele de 8 şi de 16 silabe, cu rima împerechiată, sau cele de 4 şi 6 silabe, cu rima încrucişată. în genere, opusculul lui Conachi e clasic prin calităţile lui intrinsece, de simetrie şi măsură, prin impresia de lucru proporţionat şi bine strunjit. Sub raportul îndrumării, el dă consilii restrînse la „meşteşugul" prozodiei, perfect aplicabile atît versului romantic, cît şi versului simbolist parisi-labic. Clasice în mod necondiţionat sînt însă două idei implicate mereu de autor, de-a lungul consideraţiilor sale, dar fără s-o mărturisească : întîi, că poezia e un artizanat laborios, al doilea, că frumuseţea se atinge prin „împodobire" şi înlăturarea „greşelilor". 66 Reiese, aşadar, că la noi clasicismul nu apare ca o directivă literară autonomă şi nimeni nu încearcă să-i legitimeze teoretic principiile. în orice caz, literatura dintre 1780—1821 nu are conştiinţa existenţei unui cod imuabil în funcţie de care să-şi ordoneze mişcarea. Din această pricină, reacţiile de adversitate, a căror forţă agresivă e totdeauna în raport cu trăinicia dogmatismului ce pretinde să tuteleze creaţia, sînt extrem de anemice. Formele de artă concurenţială (preromantice sau romantice) nu apar, ca în perioada Sturm-und-Drang-ului sau în Franţa restauraţiei, ca proteste împotriva unei estetici de înăbuşire a libertăţii inspiraţiei. La noi nu există duel, pentru că nu există alternative : teoria estetică e virgină ; nefiind codificat, clasicismul nu impune scriitorilor nici o servitute ; literatura se „face" spontan, în funcţie de propensiunile şi limitele proprii unei epoci de accelerare a cadenţei istorice. Bineînţeles, în aceste propensiuni şi limite se includ atît impulsurile energetice, care vin din lumea grecească şi din Franţa luminilor, cît şi presiunile moderatoare exercitate de biserică şi tradiţie. Această libertate de manevră, determinată de condiţiile unui spaţiu literar în care nu s-au jalonat drumuri, cu atît mai puţin locul viitoarelor edificii, merge mînă în rnînă cu o concepţie artizanală a exerciţiului poetic. Unul dintre semnele cele mai caracteristice ale clasicismului de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea îl constituie deosebirea pe care autorii o intuiesc şi o propagă între scrierea ordinară — „proasta scriere", 85 I cum spune Zilot Românul — şi „arta" veritabilă, „canonisită" în tratatele de retorică. în mediul cultural al vremii, stăruie ideea că poezia constituie un stadiu elevat şi ornamental al vorbirii obişnuite, care presupune „meşteşugul" unui condei iscusit. „Poetica iaste aceia ce arată a se face stihuri", spune Ienăchiţă Văcărescu în Grammatică. Cei care scriu au conştiinţa că literatura nu consta într-o simplă reproducere a experienţei sau a lumii înconjurătoare ; la ea se ajunge prin depăşirea expresiei naive sau familiare, prin transformarea mîniei, tristeţii sau bucuriei în „artă", adică în altceva decît realitatea curentă, într-o formă elaborată şi rotunjită prin efort metodic. Există deci un limbaj profan şi un limbaj ales, adecvat marilor subiecte şi cerinţelor frumosului. Autorul anonim al Versurilor pentru moartea domnului Grigorie Ghica, simţind că priceperea lui literară nu e la înălţimea evenimentului pe care ar vrea să-1 evoce, începe cu o semnificativă protestare de modestie : O limbă riţoricească Ar trebui să vorbească, Să arate aciastă tîmplare Gro(a)znic(ă) şi de mirare... Dionisie Eciisiarhul regretă şi el în Cuvînt-ul cătră iubitorii de cetire din fruntea Hronografului Ţării Rumâneşti de la 1764 pînă la 1815 că nu are „practica lăudaţilor istorici a împodobi povestirea cu cuvinte ritoriceşti", de unde rugămintea ca opera să-i fie primită cu bunăvoinţă, deşi e „istorită după aplotita mea". 67 Desigur, „limba riţoricească" nu era la îndemîna oricui: cronicarul anonim şi Dionisie Eciisiarhul nu o foloseau, din cauza lipsei de instrucţie, boierii care studiaseră la Academie, fiindcă nu aveau decît arareori în vedere un ţel publicistic. Trebuie anume ţinut seama de faptul că o serie întreagă de aşa-zişi „poeţi", de la Matei Milu pînă la Vasile Pogor şi N. Dimachi, nu şi-au conceput scrierile ca „opere", ci ca simple piese de circumstanţă, ca amuzament între prieteni ; statutul de „literatură" le-a fost conferit de posteritate, printr-un act de valorificare retrospectivă. E deci firesc ca ei să nu fi învestit o mare energie intelectuală în realizarea unor ocazionale, destinate să rămînă îngropate între cartoane. Neglijenţele de stil şi crudităţile limbajului, atît de frecvente în operele primilor 86 scriitori, nu relevă în toate cazurile debilitatea talentului sau indiferenţa faţă de „retorică", ci pur şi simplu renunţarea la efortul de a „compune", situarea conştientă pe poziţiile improvizării, ale lipsei premeditate de finalizare artistică. Dacă poezia anacreontică îndeplineşte într-o măsură mai însemnată cerinţele „clasice" e pentru că ea implica un „public", un public feminin, capricios şi greu de convins, căruia important era să i se sm ■ V t>»----- ---- ' Al ulgă consimţămîntul, nu doar^un suns platonic.^ lre- -----o— --t-------»-- . _ buind să exercite persuasiune, să urmărească şi să seducă, autorul se vedea obligat să-şi cureţe limbajul de trivialităţi, să supraliciteze în sensul graţiei, eleganţei, stilului, într-un cuvînt, să-şi „clasicizeze" forma. Ideea că gradul de „literaritate" sporeşte pe măsura îndepărtării de expresia cotidiană, că arta e un „meşteşug" şi reclamă o iniţiere reprezintă la noi, ca şi în întreg spaţiul sud-est european, o tradiţie de origine bizantină, cu rădăcini în re-toricienii antichităţii, Isocrate, Denis din Halicarnas, Longin şi gramaticii epocii antonine. Academiile de la Bucureşti şi Iaşi, cu învăţămîntul lor filologic, axat pe studiul modelelor şi automatismul memorizării, au întărit în mediile culte prevenţia împotriva spontaneităţii, gustul pentru expresia savant elaborată şi floricelele de stil. Neo-clasicismul francez epigonic, cu elegantele lui căutate, excesul perifrazei, selectarea vorbelor nobile, grija respectării convenienţelor (aşa-zisele „bien seances"), a consolidat idealul acesta al unui frumos obţinut prin calcul şi artificiu. 68 Nu e nevoie de nici un efort de fantezie ca să înţelegem dificultăţile pe care le-au întâmpinat primii scriitori în privinţa disciplinării inspiraţiei şi a cizelării formei. O parte enorma a eforturilor le-a fost absorbită de punerea la punct a instrumentului lingvistic : îmbogăţirea lexicului prin adoptarea de neologisme, fixarea unor uzuri semantice preferenţiale, mlădierea frazei şi a propoziţiei folosind metoda variantelor contextuale (inclusiv „calcurile" de topică sau construcţie din alte limbi, mai ales inversiunile din latină, arborescentele din greacă etc). Nu e de loc întâmplător că în această fază de pionierat preocuparea literară se asociază cu cea propriu-zis filologică. Lucrul e vădit nu numai la un cărturar ca Budai-Deleanu, exponent al renaşterii transilvane, cu ochii mereu ţintiţi asupra limbii — indicele cel mai puternic al comunităţii de neam —, dar şi la toţi scriitorii din Principate. 69 87 în rezumat, clasicismul românesc din epoca fanariotă nu se constituie pe temelia genurilor cu adevărat „clasice" : epopeea şi tragedia, şi nu se întemeiază pe asimilarea modelului antic. Cu Franţa însăşi, de care e legat mai intim, prin afinităţi, curiozitate şi simpatic, contactele rămin episodice, atin-gînd mai mult suprafaţa creaţiei decît substanţa ei. De o importanţă greu de supraestimat e faptul că el nu dispune de centre de polarizare, fie acestea saloane aristocratice, societăţi sau publicaţii periodice. Permeabil şi tolerant faţă de manifestările străine, e ferit de închistare de însuşi veleitaris-mul şi nevertebraţia sa. El încearcă, pentru prima dată în mod metodic, să înscrie în perimetrul artei materia limbii uzuale, folosită doar ca mijloc de comunicare, să transforme, cu alte cuvinte, prozaismul cotidian în literatură. Tot aşa, se aplică să disciplineze elementul folcloric, nerecunoscut ca „valoare", dar receptat ca „substanţă" — cum e şi normal într-o cultură care posedă zăcăminte de poezie populară de o bogăţie nesecată, unde circulaţia motivelor şi a tiparelor prozodice de „jos" în „sus" se săvîrşeşte spontan şi în proporţie de masă. Dar nici într-o direcţie, nici în alta, clasicismul acestei epoci nu parvine la capodoperă, nu se fructifică în structuri rotunde, armonioase, al căror modelaj laborios să fie invizibil, deşi desăvîrşk. Şi dacă autorii sînt conştienţi de puţinătatea realizărilor lor şi le regretă, regretul acesta nu e formulat în numele doctrinei nesocotite. Cerinţele ei plutesc în vag, opţiunile sînt instinctive, şi nu premeditate. Teoretizarea actului de a compune e — cum am arătat — într-un stadiu liminar. Nimeni nu pare a se sinchisi de existenţa diferitelor poetici, de ciocnirea dintre ele, de apartenenţa la o „şcoală" sau alta. Criteriile care au curs sînt elementare şi elastice : ele cedează în faţa experimentului reuşit, chiar daca acesta se slujeşte de elemente eterogene, de provenienţă preromantică, spontan realistă sau folclorică. Domneşte, ca în orice perioadă de renaştere intelectuală, cînd energiile latente încep să se trezească la viaţă, un pragmatism spontan şi se profesează senin eclectismul. Raţionalismul vo(ltaire-ian trăieşte lîngă sentimentalismul lui Rousseau ; mitologia veche se încurcă în urmele încă proaspete ale literaturii religioase ; Văcăreştii combină preţiozitatea pînă la eufuism cu naturaleţea populară ; Etiopicele lui Heliodor, Halima-ua şi Erotocritul sînt gustate alături de romanele istorice ale Iui Florian, povestirile moralizatoare ale lui Marmontel şi Baculard d'Arnaud, dramele lui Metastasio, idilele lui Gessner, mica poezie de „marivau-dage" a lui Leonard şi Dorat, heroidele lui Colardeau etc. Aceiaşi autori, un Alecu Văcărescu şi I. Cantacuzino, un Iancu , a^ărescu şi un Conachi, sînt în acelaşi timp clasici şi preromantici (sau protoromantici). MODALITĂŢI ŞI LIMITE ALE PREROMANTISMULUI ÎN PRINCIPATE ŞI-N SUD-ESTUL EUROPEI Dacă noţiunea de „clasicism" acoperă numai în parte literatura de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, şi încă suportînd — după cum am văzut — numeroase ajustări, noţiunea de „preromantism" pare şi mai puţin plauzibilă ; unii îi contestă cu desăvîrşire oportunitatea, lipsindu-se de ea în descrierea peisajului epocii. Dificultăţilor legate de starea fluidă a obiectului, li se adaugă vagul şi imprecizia instrumentului de măsură. Căci dacă sub anumite limite specialiştii se înţeleg în privinţa semnificaţiei termenului „clasic", ei se contrazic flagrant în chestiunea a ceea ce este „preromantismul", şi controversa nu dă de loc semne de aplanare. Fără a reveni asupra explicaţiilor date în Introducere, ne mărginim aici să observăm că, în orice ipoteză, nu poate fi vorba la noi de existenţa unui „curent" preromantic, că nici o operă literară a acestei perioade nu poate fi calificată drept, „preromantică", în sensul plin al cuvîntului — aşa cum îl utilizăm cînd ne referim la Wertber, Paul şi Virginia, Noua Eloiză, Nopţile lui Young, Cimitirul lui Gray, că, mai mult decît atît, ar fi zadarnic să căutăm în scrierile vremii semnele evidente ale acelor contacte fertile cu marii iniţiatori europeni, cu Rousseau, Ossian, Young, Vol-ney, care, aiurea, au fost decisive în croirea noilor drumuri ale lirismului.70 în schimb, constatăm că pe măsură ce ne apropiem de marea răspîntie a anului 1821 se manifestă tot mai viu o problematică a sentimentului şi o tendinţă de inserare a individului în coordonatele universului real, ceea ce înseamnă întoarcerea spre natură, explorarea vieţii interioare, angajarea explicită în istorie. E vorba însă de elemente disparate, fără stabilitate, care se afirmă şi dispar, punctînd peisajul literaturii, fără 89 să-1 transforme în esenţa sa. Ele nu se înfăţişează decît arareori pure, neavînd parcă îndrăzneala de a-şi legitima prezenţa insolită sau poate luciditatea de a lua act că există. Găsim în multe scrieri tumultul sensibilităţii, intuiţia adevărului interior, melancolia plutirii spre moarte, sentimentul solitudinii într-o societate ostilă — aspecte tratate de obicei stîngaci, îr-tr-o formă înfeudată clasicismului, totuşi de un netăgăduit caracter preromantic. Nici unul dintre poeţii epocii nu e în totalitate sau în latura majoră a creaţiei sale preromantic. Conachi, cel mai profilat în acest sens, încalcă limita anului 1821 şi dă cele mai caracteristice mostre ale noii orientări după Eterie şi mişcarea pandurilor. La fel, Asachi. Desigur, un preromantism potenţial subzistă în faptul dramatic de viaţă, care-1 confruntă pe membrul protipendadei cu nestatornicia fortunei sau îl pune dintr-o dată în conflict brutal cu societatea, al cărei răsfăţat fusese pînă cu o clipă înainte. Risipirea năprasnică a buneistări şi dizgraţia politică, absurditatea morţii sau obstacolele în calea dragostei — toate acestea pot determina o răzvrătire împotriva destinului, o desolidarizare de ordinea naturală ori socială, dar scriitorul boier îşi înăbuşe ţipetele sau le lasă să-i scape intermitent, sau încă le înfăşură în alegorie şi-n rece declamaţie retorică. Peste tot, în cazul cel mai bun, o grefă preromantică pe o tulpină clasică. De aceea e şi greu să operăm distincţii şi să trasăm limite. Ceea ce pare preromantic e uneori o simplă distorsiune a substanţei clasice, o bruscă, dar fugitivă irupţie dincolo de canoane şi stil, căreia îi lipseşte conştiinţa insubordonării. Alteori, spre sfîrşitul perioadei, îndeosebi după 1821, preromantismul e curat romantism, numai că ezită să-şi desfacă aripile. Temperamental, unii dintre scriitorii epocii suportă comparaţia cu confraţii lor apuseni cei mai neguroşi şi mai frenetici. Alecu Văcărescu are nervii delicaţi, psihologia labilă, sufletul mistuit de pasiuni violente. Corespondenţa dintre Nicolae şi Iancu Văcărescu relevă un rafinament al sensibilităţii şi o aptitudine a exaltării de care nu s-ar ruşina un Senan-cour. Că asemenea oameni şi-au vărsat aleanul în versuri anacreontice şi s-au mulţumit să producă bagatele de un gust desuet poate părea surprinzător. Şi totuşi, nimic nu e mai firesc. Oare ce împiedică preromantismul să se constituie într-o directivă durabilă a literaturii dintre 1780—1821, deşi e pro- 90 pulsat în lumea boierească prin lecturi, răspunde, macar^in parte, ecuaţiei sufleteşti a cîtorva scriitori şi nu întîmpma o adversitate de program estetic ? Pentru cine vede în istorie n^^itatea sub contingenţă, răspunsul e clar : fiindcă, m ca- zul cel mai bun, constituie un răspuns individual dat neajunsurilor epocii, şi nu o reacţie colectivă. După cum am mai arătat, preromantismul e o revoltă plebee (de fapt, burgheză) împotriva nobilimii, o revoltă a individualităţii oprimate împotriva vieţii artificiale a saloanelor şi a moralei aristocratice, care cultivă voluptatea, falsifică relaţiile umane şi—1 înstrăinează pe individ de natură. Or, chiar dacă în societatea fanariotă există oameni ca Alecu Văcărescu, pe care-i obsedează conştiinţa turpitudinii regimului, şi chiar dacă avem motive să presupunem că nu lipseau, ici şi colo, cititori capabili să ude cu lacrimi duioase paginile dedicate de Rousseau fericirii utopice de pe insula Clarens, nici critica celor dintîi, oricît de fulminantă, nici emoţia celor din urmă, oricît de profundă, nu se exprimă dinafară, de pe poziţiile omului de rînd, sătul de injustiţie, eliberat de prejudecata rangurilor, încrezător în puterea lui creatoare, convins că o nouă lume, mai bine întocmită, trebuie să ia fiinţă pe ruinele celei vechi. Fără îndoială, Alecu Văcărescu, I. Cantacuzino sau Iordaehe Slătineanu sînt, din punct de vedere strict intelectual, nişte spirite emancipate, în curent cu filozofia luminilor, adversari declaraţi ai abuzurilor şi corupţiei ce bîntuie ca un flagel în societatea fanariotă. Totuşi, prin poziţia de clasă ei sînt în acelaşi timp profitori ai regimului, nemulţumiţi, dar nu revoluţionari, nişte tipici reprezentanţi ai unei morale de seniori „cumsecade", care laudă virtuţile filantropiei, dar admit munca iobagilor. Şi chiar dacă ne-am închipui că unul dintre cei ce trăiau printre dantele ar fi ajuns prin studiu sau printr-o experienţă crucială de viaţă la concluzia că e necesară schimbarea sistemului, el n-ar fi avut posibilitatea să-şi propage deschis ideile, sau, dacă, prin absurd, ar fi reuşit s-o facă, e neîndoielnic că vocea i-ar fi răsunat în deşert. în fond, principalul motiv pentru care preromantismul subzistă, pînă la 1821, într-o stare de dispersiune şi fragmentarism, e lipsa unei forţe revoluţionare hotărîte şi conştiente de propriile-i revendicări, în stare să-i coalizeze pe toţi nemulţumiţii şi să le dea ocazia să-şi formuleze protestul împotriva ordinei existente. 01 Cu toate înnoirile survenite în această epocă, mentalitatea medie a cărturarului boier reflectă poziţia sa de membru I al unei societăţi ierarhizate, în care biserica, deşi în pierdere , de autoritate, exercită încă un mare rol de arbitru al moravurilor, avînd căderea să cenzureze iniţiativele prea liberale ; j pe de altă parte, vicisitudinile politicii, ameninţarea perrna- ' nentă a pieirii sub sabia gîdelui şi căderea în dizgraţie împing, cum e şi firesc, la prudenţă şi conformism. Joacă, apoi, un rol ( incontestabil, snobismul, voinţa aristocraţiei fanariote de a se j potrivi în gusturi şi etichetă cu nobilimea vechiului regim, de I la care împrumută — cum fac totdeauna cei supuşi capriciilor ! modei — multe aspecte de suprafaţă şi valori intrate în eroziune, deci, pe Delille, pe micii poeţi neo-clasici, care ştiu să ( vorbească elegant de lucruri triviale, pe Voltaire şi pe vol-taire-ieni, partizani ai frumosului rezonabil şi naturii selectate. Un alt factor care împiedică o primenire radicală a cli- l matului intelectual e de ordin extern ; e vorba de reacţia ; claselor dominante şi a marilor puteri din centrul şi răsăritul Europei împotriva Revoluţiei Franceze şi a lui Napoleon, care j ia formele unei restauraţii a absolutismului şi clericalismului, oficializată ca normă de drept public de Sfînta Alianţă. Deşi boierimea română nu împărtăşeşte decît în parte şi cu echi-vocuri linia anti-franceză şi anti-luministă a forţelor europene conservatoare, totuşi violenţele consumate la Paris, j decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi teroarea o umplu de teamă. în condiţiile înăspririi vigilenţei marilor puteri, a cordonului sanitar pe care ele îl instituie împotriva ideilor li- j berale, îndeosebi a frămîntărilor anti-iobăgiste la sate şi a nemulţumirilor crescînde din oraşe, manifestarea făţişă a ten- j dinţelor novatoare devine anevoioasă. Funcţionează un re- | flex de inerţie, care însă nu opreşte procesul subteran de radicalizare ideologică şi nici nu atinge gustul, căci gustul ur- | mează mai lent fluctuaţiile conjuncturii, dar influenţează creaţia şi viaţa intelectuală în genere. Procesul pe care-1 schematizăm în aceste rînduri nu e '■ specific doar ţării noastre, ci, în marile linii, se desfăşoară j pretutindeni în Răsărit. Datorită decalajului de vîrstă istorică, preromantismul apare aci, în acelaşi timp, anterior şi poşte- 1 rior revoluţiei : anterior revoluţiei burgheze proprii, dar poşte- ! rior Revoluţiei Franceze. Faptul acesta ni se pare de o im- I portantă hotărîtoare ; e cu atît mai curios că implicaţiile Ini 1 92 1 trec de obicei neobservate. E totuşi clar că el antrenează consecinţe contradictorii; pe de o parte, constatăm că năzuinţa de eliberare a persoanei se contopeşte cu marea mişcare de emancipare a naţiunii, ceea ce impune programul de difuzare a luminilor ca un obiectiv vital, admis unanim ; pe de altă parte, că temerile pe care le inspiră claselor mijlocii, încă ne-searegate de organismul feudal, cursul din ce în ce mai sînge-ros al Revoluţiei Franceze, ca şi incapacitatea lor de a smulge puterea nobilimii prin coalizarea şi lupta revoluţionară a tuturor deposedaţilor alimentează un climat de interogaţie anxioasă şi de prudenţă ideologică. Optimismul raţionalist, care v degajă din sforţarea de a şcolariza poporul, de a micşora prin reforme şi filantropie prăpastia care-1 separă de cei de sus, predomină. Există însă şi reacţii de mefienţă faţă de noile dezvoltări istorice, de tip anti-mercantil, fiziocratic, reînno-dînd cu mentalitatea patriarhală precapitalistă. Dacă, în Apus, preromantismul fusese o încercare de eliberare a personalităţii din arcanele unei ordini strivitoare, răsfrîntă îndeosebi pe plan estetic, în Răsărit, unde feudalismul, deşi zdruncinat, se menţine, iar burghezia parvine să se integreze sistemului, preromantismul exprimă o răzvrătire în genunchi, combinînd protestul cu utopia unui „uman" intangibil, teama în faţa istoriei cu speranţa într-o redresare morală. De fapt, el e flancat, pe o latură, de un clasicism capabil încă de puritate şi ideal, nu numai de deliciile obosite ale galanteriei, de acel rococo „fin de siecle", pe care aristocraţia cosmopolită 1-a anexat pretutindeni ca un semn distinctiv de eleganţă şi rafinament; pe altă latură, de un romantism naţional în plină expansiune. Asistăm, de aceea, mai peste tot, la o bizară interferenţă de curente şi opţiuni artistice. în Serbia, după cum demonstrează Miodrag Popovic într-o carte recentă, clasicismul şi luminismul întîrzie pînă la jumătatea secolului al XlX-lea, iar romanticii din prima generaţie, ca Vuk Karadzic şi Petar P. Njegos, îmbină elemente vechi şi noi, mai ales în prima fază a creaţiei, care coincide, ca şi în Principate, cu efortul perfecţionării limbii literare.71 în Boemia, J. Jungmann, unul dintre promotorii renaşterii naţionale cehe şi al panslavismului literar, reformator al limbii, comparabil cu Heliade prin vastitatea iniţiativelor şi ebuliţia spiritului, uneşte în aceeaşi admiraţie pe Voltaire şi Chateau-briand, pe Milton şi Goethe. Jurnalul său intim, publicat pos- 93 turtii, relevă — după cum spune H. Jelinek — psihologia complicată a unui om la care raţionalismul secolului al XVIII-lea se amestecă în chip bizar cu romantismul, iar opiniile metafizice par să oscileze între panteism şi deismul voltaire-ian72 Paul var. Tieghem remarca în Polonia, între 1815—1822, o renaştere a idilei gessner-iene (care cunoscuse o mare vogă, încă pe la 1770—1780, cu Kniaznin, Zablacki, Karpinski) ; dar ea coincide cu reînnoirea interesului pentru ossianism, cu influenţa ideilor D-nei de Staei, succesul lui Schiller, prima revelaţie a lui Byron şi Walter Scott.73 Mai semnificativ încă pentru noi e cazul literaturii neo-elene. Deşi clasicitatea e mai tenace şi demarajul preromantic pare mai dificil, de la un moment dat ne găsim şi aci în prezenţa unui amestec încîlcit de vîrste literare şi tendinţe artistice. După cum remarcă D. Popovici, unele aspecte „evocă Arcadia sau Risorgimento-ul, altele ne aduc înapoi la atmosfera comediilor lui Moliere, altele, în fine, ne aşază în plin preromantism". Astfel, în cartea lui Zizi Dauti, negustor thesa-liot, apărută la Viena, în 1818, Memnon de Voltaire figurează alături de cîntece de lume, declaraţii erotice în stil „con-cetti"-st, apropiate de maniera lui Alecu Văcărescu, de satire împotriva boierimii decăzute, în felul lui Mumuleanu, de bucăţi care deplîng vremelnicia tuturor măririlor omeneşti şi fac să răsune vechiul motiv ovidian al lui „ubi sunt" : „Unde e Moldova cea strălucitoare şi vestita Ţară Românească ? Unde e topuzul, spada, unde e alaiul celor cu suliţi ? Unde sînt po-cloanele, unde sînt prinoasele ? Unde boierii, unde căpitanii şi unde ostaşii ? Unde e grămada mîncărilor şi cei ce o înconjoară ?" Prelucrarea e însă făcută în spirit omiletic, ceea ce indică un izvor bisericesc, şi nu laic : „...Unde sînt toate acestea, o Doamne, şi încă pe atîtea, de se sfieşte mintea şi limba ce le spune ? Toate s-au zădărnicit, căci zădărnicie sînt toate cele omeneşti, o Doamne, şi ticăloşie. Mormintele sînt o dovadă, gropile o strigă, o vestesc osămintele şi o mărturisesc. Ci vezi şi suspină, ci vezi şi plîngi ; vezi zădărnicia şi opreşte-te de la rău." Cărticica lui Dauti e cu atît mai interesantă pentru noi, cu cît autorul, în prefaţă, mărturiseşte a-şi fi cules bucăţile din care e compusă, „acum destui ani", la Bucureşti şi Iaşi. 74 94 CE NE DEZVĂLUIE TRADUCERILE DE LA SFÎRŞITUL SEC. AL XVIII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SEC. AL XIX-LEA Simptomcle de depăşire a neo-clasicismului epigonic şi dislocările produse de inadaptarea sistemului său expresiv la cerinţele noii sensibilităţi, apărută pe fundalul crizei societăţii fanariote, se concretizează în traducerile efectuate la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XlX-lea. Jntrucît reprezintă preferinţe cristalizate, de natură materială, s-ar părea că traducerile constituie un excelent mijloc de depistare a predilecţiilor şi alergiilor unui mediu intelectual dat. E însă cazul de a preveni împotriva unui entuziasm uşuratic : se cuvine să examinăm lucrurile cu multă circumspecţie, deoarece, dacă orice traducere e o opţiune, nu orice opţiune e definitorie pentru psihologia sau ideologia grupului social. Inventarul traducerilor seamănă cu o hartă marină, cuprin-zînd toate detaliile utile, dar care, spre a-1 feri pe navigator de perfidia stîncilor ascunse, trebuie corect descifrată. Or, din păcate, cercetările comparatiste abundă, de obicei, în explorarea „influenţelor" şi a „surselor", lăsînd în umbră sau ig-norînd cu totul implicaţiile de psihologie socială ale momentului „recepţiei". Din această cauză, principiile decriptării semnificaţiilor sociologice şi psihologice ale traducerilor se găsesc într-un stadiu incipient de elaborare : de o „lectură" semiotică a traducerilor, tinzînd să diagnosticheze mentalitatea celor ce le efectuează şi a celor ce le citesc, se vorbeşte încă prea puţin. 75 Fără a intra în amănunte, care nu-şi au locul aci, notăm totuşi că valoarea „reprezentativă" a traducerilor e foarte diversă, şi dacă toate îl interesează pe erudit, prea puţine satisfac criteriile sociologului literar sau istoricului ideilor. Există, de pildă, traduceri-„exerciţlu", cu rostul de a perfecţiona îndemînarea într-o limbă străină sau în limba maternă ; traduceri-„divertisment", izvorîte dintr-o nevoie intimă — adesea efemeră — de descărcare nervoasă, sau de trăire prin; procură ; traduceri „utilitare", servind unui scop pedagogic (fie el instructiv, moral, politic etc.) şi oglindind nu starea de spirit existentă, ci cea dezirabilă ; traduceri „comenzi", să-vîrşite fiindcă cineva le finanţează, nu neapărat fiindcă societatea are nevoie de ele. în toate aceste cazuri — e oare ne- 95 cesar s-o mai spunem ? —, preferinţa individuală se abate mai mult sau mai puţin de la mentalitatea medie a epocii, fiind | uneori cu totul excentrică, prin urmare absolut irevelantă din punctul de vedere al climatului general de opinie. Referitor în mod special la perioada dintre 1780—1821, o ' serie de condiţii proprii contextului istoric impune precauţii | suplimentare în interpretarea faptelor. Pe de o parte, inexistenţa vieţii literare şi a profesionalizării scrisului, pe de alta, l dificultatea comunicaţiilor intelectuale între Europa şi Princi- ! pate îngustează foarte mult sfera „opţiunilor". Ceea ce se tra- [ duce e adesea rezultatul întîmplării, nu e opera cea mai re- 1 comandabilă, _ci_ aceea care cade în mîini. Apoi, o însemnată parte a boierimii ştiind greceşte, ulterior franţuzeşte, se înţelege că ea nu trebuia să recurgă la traduceri româneşti spre ' a lua cunoştinţă de marii autori. Ca atare, în multe cazuri, ' traducerile nu exprimă nici gusturile „celor de sus", care n-au I nevoie de ele, nici ale_„celor de jos", pe care nimeni nu-i întreabă ce vor ; ele evidenţiază felul în care cei dintîi gîndesc exigenţele spirituale ale celor din urmă — judecată, după cum > se ştie, susceptibilă de grave erori şi orientată de obicei într-un sens pesimist. în fine, să nu uităm că într-o epocă de paşi timizi pe tărîmul_ culturalizării şi într-un stadiu primitiv de manipulare a limbii, traducerile sînt privite de cărturarii vremii ca nişte acte patriotice, ţinute să răspundă, înainte de toate, unor scopuri educative. în această optică, ceea ce „trebuie" primează asupra a ceea ce „place". Din aceste considerente reiese că, în ansamblu, traducerile I dintre 1780—1820 reflectă în mod incomplet şi cu mari aproximaţii mentalitatea păturilor intelectuale. Cu siguranţă că ele reprezintă doar un infim procentaj din lecturile boierimii şi ale oamenilor^ de cultură, iar omisiunile surprinzătoare pe care le învederează nu constituie totdeauna dovezi de dezorientare | sau de anacronism al gustului, ci expresia unor ingerinţe extra-esţetice.^în această situaţie, principalul criteriu care ne j poate ajuta să deosebim o traducere „reprezentativă" (oglin-dind o predilecţie efectivă a spiritului public) de o traducere | „incidentală" (consemnîpd o opinie marginală în contextul spiritual al epocii) îl constituie circulaţia scrierii respective (difuzarea — dacă e vorba de o operă tipărită sau numărul de i copii, dacă e vorba de o operă manuscrisă, şi frecvenţa unor | opere similare sau aparţinînd aceluiaşi autor). 76. j 96 i I Să încercăm acum, ţinînd seama de elementele aduse în discuţie, care îndeamnă la o mare prudenţă a inducţiei, să desprindem caracteristicile mişcării traducerilor dintre 1780— 1821. O primă constatare e că, alături de tălmăcirea operelor cu caracter ştiinţific — denotînd deschiderea spre lumea modernă, ale cărei cunoştinţe şi tehnici cărturarii voiesc să le Tansplanteze pe solul românesc, războindu-se cu lipsa unei terminologii adecvate —, sporeşte considerabil interesul pentru literatura profană, în sensul nemijlocit beletristic. Această îndrumare nu întîmpină rezistenţa bisericii. Vîrfurile ierarhiei clericale nu numai că nu se împotrivesc avîntului spre însuşirea „luminilor" Europei, dar, în cele mai multe cazuri, îl sprijină, supunîndu-1 doar unei „cenzuri" de natură etică şi, fireşte, de dogmatică ortodoxă. Episcopii de Rîmnic, Chesarie şi Fila-ret, editorii Mineelor (1773—1780) nu se sfiesc să se adreseze Enciclopediei ca să găsească argumente spre a fortifica temeiurile credinţei. Urmaşul lor în scaunul episcopal al Rîmnicu-lui, Grigore, e un cărturar de seamă, autor al T riadului (1798) şi traducător al romanului popular Varlaam _ şi loasaf (ms. 2510 şi 2577), a două manuale de aritmetică, din care unul de Manuel Ghyzunia, compilator sau numai copist al unei Istorii a Tării Româneşti (ms. 4650). Mitropolitul Iacov Stamati anexează la Psaltirea din 1794 o listă a domnitorilor Moldovei şi se ocupă de traducerea romanului baroc spaniol El Criticon de Balthasar Grâcian (1794). Mitropolitul Leon Gheuca foloseşte şi el, pare-se, Enciclopedia, în lucrarea Despre ştiinţa stihiilor (ms. 194), traduce fragmente din Platon, Seneca, Massillon şi comandă lui Kir Toma logofătul traducerea Eti-opicelor lui Heliodor (1772—1773 ;_ms;_355). 77...... Rolul important jucat de slujitorii bisericii, ca iniţiatori sau executanţi ai traducerilor (printre traducători şi copişti se numără mulţi călugări sau grămătici ai mitropoliilor ori scaunelor episcopale), ca şi destinaţia a o mare parte din scrieri, care e de a complini predica de amvon printr-o lectură edi-fiantă, explică voga literaturii apoftegmatice, de altfel, tradiţională în sud-estul european. De la vechile „cărţi de înţelepciune", cuprinzînd maxime şi pilde, adunate de la filozofii antichităţii şi părinţii bisericii, tip Floarea darurilor sau Pilde filozofeşti, se trece însă, pe nesimţite, la culegeri de aforisme întocmite de moderni, cum ar fi traducerea Cugetărilor hn Oxenstiern (Gabriel Thureson) sau, sub titlul Hrisun Engolpion, 97 7 _ Originile romantismului românesc a unor fragmente din Massillon, succesorul lui Bossuet şi Bourdaloue, ultimul dintre marii predicatori ai clasicismului francez, cel care făcea mai mult caz în cuvîntările sale de elocvenţa inimii. Cugetările lui Oxenstiern (din care Eminescu ^1 -aanscnsese doua pasaje), prin morala stoică şi pasionata căutare a credinţei în contactul direct cu Dumnezeu şi în exploatarea interiori taţii, denote de zarva deşartă a lumii constituie o bună introducere în atmosfera preromantismului de tip nordic şi protestant, deci în lectura lui Young şi a poeziei sepulcrale. Existenţa a nu mai puţin decît 20 copii ale traducerii dovedeştecă ea a fertilizat sensibilitatea românească a epocii. Pe aceeaşi linie, se situează lucrarea contelui de Chcstcrfield Indienescul filozof (tradusă întîi de un anonim : ms. 1496), tălmăcită apoi şi publicată, în 1833, de D. Jianu şi încă o dată, în 1834, de I. Buznea. 78 Acelaşi imbold de a umaniza îndrumarea morală şi a o adapta exigenţelor unui cititor care preferă epicul didacticului conduce la traducerea unor opere edifiante, menite a ilustra preceptele prin povestiri, ca Zăbava fandasiei de Francesco Loredan (partea I copiată de Toader Jora, la 1786 ; partea a Il-a tradusă de cămăraşul C. Vîrnav şi scrisă de Grigore Hu-deci la 1788, cu cheltuiala viitorului mitropolit Veniamin Cos-tache). Cărţile populare Archirie şi Anadam, Sindipa, Bertoldo etc. st orientează într-o direcţie similară, ca şi, de altfel, povestirile lui Marmontel, cu deosebirea că acestea din urmă „li-terarizează" pretextul, transformîndu-1 într-o nuvelă cu sens de sine stătător. O interesantă tendinţă novatoare apare şi pe terenul operelor de tip „Flirstenspiegel", de veche tradiţie în toată zona sud-esţică a Europei. De la o lucrare ca Theatron politicon, atribuită lui Ioan Avramios, care discută îndatoririle domnului faţă de supuşi sub forma unui tratat de morală practică, împărţit în funcţie de diversele însuşiri necesare celui ce cîrmu-ieşte, se trece la romane parenetice, ca Belisaire de Marmontel sau Numa Pompiliu de Florian, unde virtuţile conducătorului de popoare sînt încarnate în personaje.79 Schimbări semnificative se înregistrează şi în domeniul cărţilor populare. Ceea ce trebuie subliniat din capul locului e că traducerile aparţinînd acestui sector sînt cele mai răspîndite. în ^ primul rînd, continuă să circule opere binecunoscute încă din secolele anterioare: Alexandria, Varlaam şi Ioa- saf, Esopia, Floarea darurilor. Dar caracteristice sint traducerile făcute chiar în secolul al XVIII-lea. Alături de ,,romane ale înţelepciunii" ca Archirie şi Anadam (cea. 30 cop ii), Bertoldo ! pînă U 1820 şi o tipăriTură. Sibiu. 1799). Iitor'm lu> Skinder (4 copii), Sindipa (19 copii şi o tipăritură, Sibiu, 1802). j Halima (3 versiuni, 11 copii), se ivesc romane cavalereşti şi ero-uvw . Lihlopivcle (14 copii), Li'olocnt (2 versiuni, 13 copii), | Istoria lui Imberie (ms. 1817) şi Istoria lui Filaret cu Antuza, pe I idic Dan Siuionescu o consideră prelucrare a unui roman, inspirată de Erotocrit (4 copii), Istoria viteazului Polition. Din simplul examen al acestei liste reiese că în cadrul cărţilor populare capătă un loc tot mai însemnat literatura ro-1 manescă, depănînd intrigi complicate, care prelungesc „suspen-se"-ul cititorului pînă la extrema limită a compasiunii şi neliniştii. Eroii tipici sînt doi tineri inocenţi, cărora încăpăţîna-rea unui destin vitreg le refuză mereu împlinirea dragostei, ; supunîndu-i la încercări grele şi chinuitoare. Ei sfîrşesc la altar, dar numai după ce traversează o sumedenie de aventuri j după tipicul ariostesc al răpirilor de piraţi, pierderilor şi regă-■ firilor, travestiurilor, coincidenţelor bizare, al unor jilternărs I neverosimile de şansă şi nenoroc. Finalitatea educativă rămîne t prezentă : ca în toate produsele imaginaţiei populare, sau asimilate de ea, sistemul pesonajelor e reglementat de un mani-cheism spontan, iar deznodămîntul, întotdeauna favorabil celor „buni", face inutilă o reparaţie justiţiară în lumea de apoi. i E însă limpede că ceea ce importă sînt peripeţiile, că interesul se deplasează spre anecdotă, spre întîmplările care înduio-j şează sau înspăimînta, spre ceea ce procură emoţii şi da aripi fanteziei. 80 Gustul pentru romanesc se manifestă încă mai puternic în traducerile propriu-zis beletristice. Faptul cel mai izbitor în această privinţă îl constituie marele ascendent pe care începe să-1 capete în opinia cititorilor genul proteiform, suveranul I indiscutabil al literaturii moderne, romanul. între_ 1780—1820, ' traduc cea. 20 romane, număr ce poate părea infim cui judecă luînd drept termen de comparaţie una dintre literaturile occidentale avansate, dar care e considerabil în raport cu împrejurările specifice din Principate şi, îndeosebi, dacă ţinem seama de prejudecăţile ce aveau curs în mediul intelectual. Faţa de roman exista, în adevăr, o adversitate generalizata , şi redutabilă. 98 99 E binecunoscut că estetica clasică repudia genul, socotin-du-1 nedemn de ceea ce se numea „la belle litterature". Motivele refuzului sînt la noi altele, dar efectul e acelaşi : romanul e «umectat a vehicula idei subversive, de marca franceză, a difuza o moralitate dubioasă, preconizînd, în ultimă instanţă, dislocarea tradiţiilor şi aţîţarea simţurilor. Desigur, cuconiţele boierilor, tinerii şi cărturarii emancipaţi îşi aduceau romane franţuzeşti, savurîndu-le cu delicii. Dar opinia oficială era împotrivă : spirite bisericoasc şi retrograde, sub obedienţa patriarhiei din Constantinopol, ca Alexandru Calfoglu, sau severe şi obtuze, incapabile să suporte futilitatea, ca autorul anonim al memoriului din jurul anulai 1790, publicat de Th. Codrescu, condamnau cu tărie practica acestor lecturi neserioase şi nocive.81 Şi cu toate astea, o serie de traducători, sensibili la „cererea" existentă, deşi neformulată, se încumetă să treacă peste avertismentele şi Interdicţiile lansate de adepţii rigorişti şi prăpăstioşi ai mentalităţii vechi, ocupîndu-se cu tălmăcirea de romane. Ei aleg cu precădere istorii de amor, situîndu-se în continuarea Ethiopicelor şi a Erotocritului, doar că protagoniştii, contrariaţi în dragoste de împrejurări, de adversitatea unor personaje malefice, sau — ca în Manon Lescaut — de propria lor inconştienţă, aparţin vremurilor noi şi aduc o psihologie conturată în sensul unui fel de rousseau-ism vulgarizat, care converteşte emoţiile în lacrimi şi propovăduieşte să îndurăm asprimile sorţii, fără a despera de mizericordia divină. Altminteri, tipul picaresc al intrigii, peripeţiile ariosteşti, lipsa de atenţie pentru situarea istorică şi geografică a naraţiunii dau textelor parfumul vetust şi naiv al cărţilor populare. Asemenea romane, ca Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei de Voiture completat de Des Barres (tradus în 1783 de un anonim din porunca lui Iordaehe Darie Dărmănescu, ms. 343, copii, ms. 1337 şi 4807 B.C.S.), întîmplările lui Ismin şi ale Ismeniei (versiunea franceză a lui P. Fr. de Beauchamps a unui roman bizantin de Eumathios Macrembolites, tr. în 1794 de I. Canta-cuzino, ms. 4807 B.C.S., copie 4246 din 1799), Istoria lui Rai-mond şi a Marinei, amorezaţi, şi a maică-sa Ameliei (tr. Al. Beldiman, 1801—1802, ms. 457 ; copii ms. 445, I. Gorovei, 1808 şi ms. 1226), Ammorven şi Zallida, „romanţ chinezăsc" (!) (ms. 11. 521 B.C.S. — 1802, copie voi. II, ms. 1224) sînt 100 perfect salubre prin morala lor plină de respect pentru biserică, ierarhia socială şi regulile de conduită tradiţional admise. Totuşi, pentru că genul romanului e privit cu suspiciune, Mlnd considerat că împinge la frivolitate şi la destrămarea legăturilor de familie, îi vedem pe traducători preocupaţi să se disculpe. Ei îşi încredinţează în mod insistent cititorii, chiar din formularea titlului, că operele pe care şi-au luat osteneala să le îmbrace în haină românească nu ruinează temeliile moralei evanghelice, nici ale bunei-cuviinţe, că eie aduc o „zăbavă" folositoare, întrucît servesc în chip exemplar virtutea. Târlo (trad. de Al. Beldiman ; copie St. Stîrcea — 1786 ; ms. 25) e recomandat prin adaosul unui calificativ : „istorie ithiciască şi interesătoare" ; la fel Moartea lui Avei (trad. de Al. Beldiman, în 1808, copie Matei Gane — 1813 ; ms. 532) : „istorii ithiciască şi foarte interesătoare" ; Alexii sau căsuţa din codru a lui Ducray-Duminil (trad. de acelaşi infatigabil Al. Beldiman, în 1821 ; ms. 31—32) capătă şi ea, deşi merită mal puţin, o carte de vizită liniştitoare : „istorie ithiciască şi foarte interesantă, între care se va vede încît este vrednic de tînguiri omul sămţătoriu". Prefeţele desluşesc şi mai neted fondul chestiunii. Insistenţa cu care traducătorii îşi caută justificări dovedeşte că ei sînt conştienţi de cutezanţa întreprinderii lor. în fruntea unui manuscris din 1818 (ms. 126) intitulat Istorie a celor mai gingaşe amoruri a Parisului (pare-se, după Restif de la Bretonne) traducătorul (din greceşte) Ioan Beldiman notează : „Această istorie, cu toate că cuprinde în sine numai fapte de amoriu (lucru ce să obişnuieşti acum în veacul nostru la toată stare omenească), dar cetind-o bine cu luare-aminte nu numai va înţelege că toate aceste eroticeşti patimi s-au mărginit, nu prin altă, decît prin însuş taina ce sfîntă a însoţirii, spre care scoposul şi pohta ce silnică a tinerilor libovnici au privit, dar şi pildă de agiuns va lua întru însuş a vieţii sale petrecire". Cu alte vorbe, deşi cartea se ocupă de „fapte de amoriu" — horribile dictu ! —, nu vă sfiiţi s-o luaţi în mînă : ea arată că dragostea conduce la altar şi fortifică printr-un exemplu pozitiv germenele dumnezeiesc al virtuţii, răsădit în orice suflet. în Târlo — spune traducătorul — cititorul va vedea „o faptă bună biruitoare şi răutate pedepsită, pre care şi numai să cade să cerci cineva la acest feliu de scriere". 101 I Romanul lui Gracian, El Criticon, mai exact cele 9 capitole ale părţii I, care apar la Iaşi, în 1794, din îndemnul mitropolitului Iacov Stamati, sub titlul Critil şi Andronius, are de ^'or'' — explică în Grefată ^ă glorifice p.^otnw?'"vcic divină. Căci Critil, care încarnează „giudecata", îl face pe Andronius, adică ,,pe omenire", a cunoaşte şi a înţelege ,,ore Dumnezeu, ziditorul a toate, că este nemărginit, nespus, necuprins, pre mare înţelepciune, pre milostiv — şi, în scurt, nimic liu-i lipseşte, încît însoţindu-se în cuvinte, îi dau toate iaudile, pre cît poate sluji mintea omenească". Explicaţia denaturează semnificaţia celebrului roman baroc spaniol sau, în orice caz. îi reduce filozofia la o expresie simplistă ; in schimb, ea justifică traducerea : „această dar minunată carte, judeeînd-o noi că este vrednică de a să da la lumină în stampă pre limba noastră moldovinească şi că poate sluji la deschiderea iubitorilor de ştiinţă şi înţelegătorilor cititori, o am giudecat a fi de trebuinţa a să da la lumină neamului moldovinesc". Manon Lescaitt pune probleme mai delicate ; de aceea, traducătorul, Alecu Beldiman, după ce expune pe scurt soarta tragică a cavalerului Des Grieux, conchide astfel : „Cei ce vor fi întru întreaga cunoştinţă nu vor socoti această alcătuire ca o zăbavă nefolositoare, căci afară de dulceaţa ce va gusta din cetire unii istorii minunate, puţine întîmplări va afla care să nu-i fie spre pildă şi spre îndreptare la buna petrecirea sa" (ms. 193). 82 Toate aceste protestări de bună intenţie arată că, în pofida dificultăţilor, noua literatură, întemeiată pe cultul omului sensibil, îşi croia drum, că cititorul era tot mai mult tentat de trăirea imaginară a aventurii şi sentimentelor, alături de eroi cu care să simpatizeze pînă la identificare, opunîndu-se împreună cu ei celor ce-i persecută, reprezentanţi a tot ce e execrabil în umanitate. E vădit că în şi mai mare măsură decît scrierile apoftegmatice sau cărţile populare, beletristica tradusă acuză o metamorfoză în sens romanesc. Pare că interesul se deplasează spre ceea ce în literatură e doar literatură, deci creaţie de universuri plauzibile, mai pitoreşti şi mai semnificative decît cel în care ne-a fixat destinul. Nevoia de fabulos şi de ideal, latentă în orice suflet, dar exacerbată de o viaţă fără perspectivă, unde elanurile sînt strivite, iar aptitudinile personalităţii constrînse să se piardă, îşi caută în mod firesc o împlinire compensatorie în planul ficţiunii. Această sarcina de substitut al eşecului cotidian, de divertisment şi, în acelaşi timp, de supapă, cu care se încarcă şi la noi literatura către sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, constituie unul dintre semnele premonitoare .tic disoluţici mentalităţii feudale. Examinînd mai de aproape traducerile efectuate, constatăm că, din punctul de vedere al noilor concepte literare, orientarea generală e sfioasă : marii autori clasici sint slab reprezentaţi ; cu excepţia singulară a lui Voltaire, ştim, de pildă, ca Vasile Kogăiniceanu, fratele cronicarului lenache, ar fi tradus La princesse d'Elide de Moliere, dar asemenea gesturi sînt izolate, aproape rarisime ; preromantismul e abordat pe uşa din dos, prin autori periferici, situaţi uneori la limita colportajului ; totuşi, precăderca sa e neîndoielnică şi ea creşte pe măsură ce ne apropiem de 1821.S3 Judecînd după prezenţa operei în biblioteci, numărul de traduceri şi spiritul propriilor lor compuneri, Voltaire pare a fi una dintre principalele opţiuni ale cărturarilor boieri. într-o primă etapă, el suscită interesul îndeosebi prin lucrările politice sau istorice. Printre cele mai vechi traduceri se numără : Essai historique et critique sur les dissensions des eglises de Pologne (semnalată de Sulzer) ; două scrieri de propaganda antiotomană : Toaca împăraţilor şi Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokov (1771—1772 ; ms. 499 şi 1408); Istoria craiului Sfeziei Carol al Xll-lea (tr. de Gherasim, arhimandritul Mitropoliei laşului, 1792, ms. 17, Bibi. Univ. „M.E."-Iaşi, copie ms. 4619 ; alte versiuni : M-rea Putna, copie Andronache Popovici şi V. Vîrnav — pierdută). Dintre lucrările literare, Al. Beldiman traduce tragedia Orest, publicată la Buda în 1820 (o altă versiune de un anonim, în ms. 3696), iar C. Conachi se ocupă de Zaira şi Alzira, din care lasă fragmente în ms. 137. Tot aici un scurt extras : Din Anriada şi un catren intitulat Voltaire, combătînd pretenţia raţiunii de a judeca opera lui Dumnezeu : Muritoriu ! ori în ce stare eşti din ceruri rînduit Fii supus şi mulţumeşte celuia ce te-au zidit; Iar dup-a Da slabă minte nicidecum nu te lua, Dumnezeu cere credinţă, iar nu cercetarea ta. C. Stamati începe şi el, prin 1817, să-şi încerce condeiul în tălmăcirea tragediilor, însă nu-i cunoaştem izbînda, întrucît manuscrisele s-au rătăcit. 102 103 La toate acestea să adăugăm că simpatia pentru Voltaire e atestată de călătorii străini, de Carra, Sulzer, de germanul Joseph Rohrer, care găsea în 1803, la Botoşani, pe un Balş traducînd un roman şi posedînd multe din cărţile sale, >i e întărită de diverse aprecieri, între care cea a lui Ienăchiţă Văcărescu, de natură pur estetică : „nu să poate uita lesne dă către cei ce au^ citit nici dulceaţa Enriadii, ce au alcătuit în limba galicească filosoful Volteru" încă mai semnificativ este însă jfaptul că după 1821, şi anume cam între 1825—1833, numărul traducerilor din Voltaire va spori considerabil, prin versiuni ale tragediilor: Brutus (Daniil Scavinschi — 1824 ?), Alzire (Gh. Asachi — între 1822—1827 ; Gr. Alexandrescu — 1835), Zaire (V. Cîrlova — un act, înainte de 1830 ; Heliade Rădulescu — 1834 ? ; V. Pogor — 1837, ms. 5288 ; Manolachi Mânu, fragmentar — 1838), Le fanatisme ou Mahomet (Heliade, 1831), Merope (Catinca Sîmboteanca, 1835 ?) şi cîteva povestiri filozofice : Memnon (C. Negruzzi, 1823 ; Gr. Pleşo-ianu, 1831), Jeannot et Colin (Stanciu Căpăţineanu, 1830), Zadig (Stanciu Căpăţineanu, 1831), Histoire des voyages de Scarmentado (anonim, 1831, ms. 4191) şi, în fine, prin La Hen-riade, tradusă integral şi publicată în 1838 de V. Pogor. O asemenea vogă nu poate fi întîmplătoare ; a-i lămuri pricinile înseamnă a cîştiga puncte de reper solide în definirea stării de spirit a păturilor culte româneşti. 84 Pentru boierii pe picior de modernizare, îndeosebi pentru boiernaşi, e incontestabil că Voltaire — „francezul suprem", CUIP .sPunea Goethe — e un autor care excită, naşte perplexităţi, impune admiraţie prin varietatea cunoştinţelor şi a dome-nhlor atinse, atrage cel puţin tot atîta prin limite, cît şi prin temerităţi. Spiritul său muşcător e concordant cu propensiunea spre zeflemea a românului. într-o aristrocraţie profund divizată, în care chestiunile de persoană primează asupra celor de principiu, persiflajul voltaire-ian urbanizează duelul dintre diversele coterii, transformînd răfuiala în satiră, împroşcarea vulgară a adversarului într-un asalt ucigător de ironie şi maliţie. Apoi Voltaire e liberal, dar monarhist, teoria lui socială urmărind, ca şi aceea a micilor boieri, înlăturarea privilegiilor „sus",_dar menţinerea inegalităţii „jos", iar teoria politică — un regim de stabilitate şi ordine, în care despotul luminat are jnenirea să introducă reforme şi să legifereze egalitatea civilă. El e un adversar al fanatismului religios, un militant pentru toleranţă, însă nu un ateu, ci un deist, ceea ce desigur nu putea fi tocmai clar pentru boierul român, dar, oricum, nici n-avea de ce să-1 înspăimînte, el nefiind bigot :-,:.:s\ iad în urmă-i o tradiţie de ardere a ereticilor. Pe planul gustului, Voltaire e mai puţin evoluat decît pe plan politic : e clasic, devotat canoanelor impuse de secolul rnterior, cerebral şi transparent pînă la extirparea imaginii de orice ambiguitate, de un lirism uscăţiv şi devitalizat, dar iccmai prin nonşalanţă, naturaleţe, graţie, disciplinare a materiei, accesibil unor cititori cruzi, care capătă o mai bună idee despre ei înşişi văzînd că s-au înălţat la nivelul filozofiei, cînd de fapt aceasta era coborîtă la nivelul lor. în schimb, tocmai tragediile, care se bucură la noi de atîta căutare, exprimă faţa sensibilă a filozofului, pregătind spiritele pentru acceptarea preromantismului şi anticipînd, în felul lor, dezlănţuirea puterilor obscure ale fiinţei şi elocvenţa sentimentului. în Mahomet (1741) apare un erou romanesc prin lipsa de scrupule şi pateticul declamator al conduitei, aproape luciferic în pornirea sa irezistibilă de a săvîrşi răul. Despre Zaire, „cel mai mare succes de lacrimi pînă la Noua Heloiză a lui Rousseau", Voltaire afirmă că „este prima piesă în care am îndrăznit să-mi dezvălui toată sensibilitatea inimii". El dăruia, aşadar, cărturarilor noştri, sub forme limpezi, mai lesne asimilabile, intr-o atmosferă saturată de preocupări etice, satisfacţia delicioasă de a-şi exersa emoţia şi a compătimi cu cei în suferinţă, în acelaşi timp, încrederea lui Voltaire în raţiune, într-o ordine universală, în mersul ascendent al societăţii era de natură să reconforteze nişte oameni care trăiau într-o permanentă tensiune. E ştiut că Voltaire s-a bucurat pretutindeni de sufragiile nobilimii luminate, dispuse să nu considere lumea o „vale a plîngerii" şi să culeagă din viaţă, în limite rezonabile, toate plăcerile pe care ea le poate oferi. Brunetiere observa că aliaţii lui naturali au fost totdeauna „aristrocraţii spiritului, oamenii din lumea mare, fericiţii, epicurienii facili care găsesc că viaţa e bună" şi care — adăugăm noi — ar găsi-o cu mult mai bună dacă privilegiile n-ar fi mereu ameninţate de coaliţia deposedaţilor, iar şansa de a răzbi teafăr şi fără prejudiciu din incertitudinile prezentului n-ar fi adesea atît de aleatorie. 104 105 Cum e şi de aşteptat însă, imperiul de care se bucură Voltaire în lumea literelor româneşti cunoaşte şi momente de eclipsă sau de recul. Originea adversităţilor -— şi lucrul acesta -> rlr^n" rniŢi-i jiilni- Prin numărul de traduceri, durata perioadei de notorie-Tnui viilorrea '~.°!nr care ^? apuca s?-l tălmăcească 't"Vtre alţii, nota bene, toţi primii romantici : Cîrlova, Alecsandrescu, Heliade, Negruzzi !), Voltaire ocupă un loc special printre autorii „selectaţi" la începutul secolului al XlX-lea. Fără a rivaliza cu el, există însă şi alţi cîţiva scriitori care se bucură ie o circulaţie relativ intensă, fiind ca atare reprezentativi pentru predilecţiile mediului intelectual. Dintre aceştia, foarte gustat e Fenelon, cunoscut însă printr-o singură operă : Les aveiitures de Telemaque. Versiunea românească cea mai veche, realizată de Constantin Stăncescu, cu cheltuiala boierului francmason Iordaehe Darie Dărmănescu, la 177S (ms. 342), ne-a parvenit în nu mai puţin decît 9 copii, probabil doar o parte din numărul celor existente. Se pare că mitropolitul Leon Gheuca intenţiona să tipărească romanul lui Fenelon (şi Cugetările lui Oxenstiern). Cartea vede însă lumina tiparului ceva mai tîrziu, prima oară la Buda, în 1818, în traducerea (din italiană) a lui Petru Maior, şi a doua oară în 1831, în traducerea lui Gr. Pleşoianu. Prin apartenenţa la tipul „Ftirstenspiegel", tradiţional în vechea literatură românească, referinţele la antichitatea clasică şi preocuparea constantă de a servi o lecţie prin intermediul agreabil al naraţiunii, Intîmplările lui Tele-mah, fiul lui Odisefs, nu propuneau cititorilor un salt în necunoscut. Amestecul de ideologie conservatoare şi luminism prudent nu avea de ce să suscite dezaprobarea boierilor români. Potrivnici mobilităţii sociale într-o epocă de răsturnări şi conflicte ascuţite, fiziocraţi în chip spontan, ca orice moşieri prinşi în cleştele raporturilor băneşti, ei trebuiau să admire fără rezervă cetatea ideală, Salente, atît de patriarhală, virtuoasă, austeră şi poetică. La fel, nu le putea displace opoziţia aris-trocratică împotriva absolutismului, pe care o încarnează Fenelon, cu atît mai mult, cu cît ea se dubla de loialitate faţă de principiul monarhic şi de o profundă credinţă religioasă. Cît priveşte ideile proprii luminilor, că politica se reduce la morală sau că trebuie efectuate reforme în vederea amelio- 106 107 rării situaţiei claselor sărace, ele apăreau ţesute în utopie, lipsite de un punct concret de aplicaţîe şi, de aceea, acceptabile fără dificultate. 86 Udca receptarea lui jbeneion se explica prin ideologie, ciuvi se explică „succesul" lui Metastasio, unul dintre autorii cei mai frecvent traduşi ? ..Atmosfera arcadică, simplicitatea intrigii amoroase, sentimentalismul lin şi patosul liric sînt elemente ce puteau fi înţelese de cititorii boieri" — remarcă Al. Ciorănescu. Desigur. Dă totuşi de gîndit faptul că traducătorii români nu destină scenei nici una din melodramele cunoscutului poet aulic. Or, numai în Principate, şi pînă la 1821 —• în afară de încercarea de tălmăcire a primului cînt din Temistocle, făcută de I. Budai-Deleanu — se cunosc 5 traduceri de piese, dintre care 3 în cîte două versiuni. Astfel, Milosîrdia lui Tit şi Hosrois sînt traduse de Al. Beldiman, în 1784 (ms. 181) şi de un anonim muntean, pe la 1800 (ms. 3454), iar Ahilefs la Schiro, de Iordaehe Slătineanu (Sibiu, 1797) şi Vasile Diacul, din porunca lui Gh. Beldiman, pe la 1783 (ms. 1818 ; copii, ms. 4747). în afară de acestea, anonimul muntean din ms. 3454 mai dă Caton, iar serdarul I. Gorovei, un Arta-xerxu (1807, ms. 445). E posibil, cum sugera încă de mult Ramîro Ortiz, ca voga lui Metastasio în Principate să se datoreze, măcar în parte, lui Ienăchiţă Văcărescu. Marele boier muntean, ajuns la Viena, pe urmele fiilor lui Ipsilanti, în 1783, puţin tîmp după moartea lui Metastasio, avusese ocazia să constate la faţa locului extraordinara notorietate a dispărutului şi să ia act de preţuirea acordată scrierilor sale. Acest contact direct cu un mediu intelectual dominat încă de amintirea prolificului autor de melodrame, decedat în plină glorie, la 84 ani, explică poate aprecierea encomiastică din Gramatică : „...prea înţeleptul şi plinul dă istorie şi dă ştiinţă şi mai vîrtosu, dă duhu născătoriu Metastasie, păntru care îndrăznescu a zice că nu s-au împodobit acestu poetă cu poezia italienească, ci au împodobim poezia italienească, cu duhul şi cu condeiul său". Aprecierea lui Ienăchiţă Văcărescu va fi cîntărit desigur în popularizarea lui Metastasio la noi, după cum e neîndoielnic că interesul pentru operele scriitorului italian a fost stimulat în lumea românească şi de traducerile neo-greceşti, îndeosebi de culegerea în două volume a melodramelor, apărută în 1779, la Veneţia, dar şi de circulaţia unor traduceri manuscrise, ca cea din ms. gr. 807 datînd din 1758.87 Un alt autor de succes este Florian, cu romanul istoric Numa Pompiliu (I. Cantacuzino, 1796, ms. 1550 ; Alecu Beldiman, Iaşi, 1820, 2 v., însă trad. e din 1795 — ms. 3192 şi 3621) şi nuvelele Sofronim (Iordaehe Slătineanu, Sibiu, 1797) şi Gala-icea (C. Stamati, 18G8r, ms. 3502, din greceşte, şi ms. 150, 1813, din franţuzeşte). O mare preţuire îi acordă Gh. Asachi. El menţionează în ms. 3075 povestirile lui Florian cuprinse în culegerea Six nouvelles, apărută la 1784, şi dă un lung extras din Batbmendi, nouvelle persanne. care ilustrează ideea că adevărata fericire rezidă într-o viaţă calmă şi retrasă, dăruită faptelor de bine şi bucuriilor simple. Cu o idilă din Florian, adaptată după Gessner, Mirtil şi Hloe, Asachi iniţiază spectacolele în limba română pe o scenă improvizată din casele hatmanului C. Ghica, în decembrie 1816. O altă traducere a acestei virtuoase pastorale e făcută de un moldovean anonim, la 1819 (ms. 2364). Celestine, nouvelle espagnole cunoaşte nu mai puţin decît trei versiuni, dintre care una a lui C. Negruzzi (ms. 474 ; celelalte : ms. 452, 4365), toate probabil cu puţin posterioare anului 1821. (O copie tardivă, în colecţia de Romanse istorice adunate şi prescrise de medelnicerul Ianacachi Ionaşco, 1846, ms. 211, f. 219—241.) De altfel, pînă la 1840, Florian — „arcadic tardiv şi romantic prematur", cum îl caracterizează G. Călinescu — va continua să se bucure de multe simpatii, îndeosebi ca autor de circulaţie şcolară. „După Telemah — îşi aminteşte Kogălni-ceanu — cartea cea mai plăcută pentru noi era Florian". 88 Din Gessner, se traduce Moartea lui Avei, prima dată pe la 1784 (ms. 4242), a doua oară în 1808 de Al. Beldiman (ms. 532). După această ultimă versiune se fac copii (I. Anagnoste, 1812 ; Matei Gane, 1813—1814) şi o ediţie, la Buda, în 1818—1820. Exceptînd Luntrea de antea (Der erste Schiffer), apărută ca anexă la gramatica ardeleanului Ştefan Crişan-Korosi, Orto-graphia latino-valacbica, Cluj, 1805, următorul Gessner e din 1822 : Erast, tradus de Zoiţa Grigoriu, după intermediarul grecesc al Roxanei Samurcaş. Marmontel oferă prin romanul Belisaire, biografia patetică a unui credincios general al lui Justinian, una dintre cărţile care vor atrage decenii de-a rîndul atenţia românilor. O primă traducere, din 1782, a lui Samuil Micu, nu ne-a parvenit. O alta, nedatată şi neiscălită, e atribuită de Bogdan-Duică lui C. Conachi (ms. 2235). în 1821, C. Diaconovici-Loga îşi anunţa intenţia de a o tălmaci. Ca şi în cazul lui Florian şi Gessner, 109 108 voga lui Marmontel supravieţuieşte şi în perioada următoare, dintre 1821—1840, ceea ce însă nu demonstrează imobilitatea gustului, ci lărgirea publicului : ingenuitatea noilor contingente de cititori din păturile mijlocii şi răspunderea educativa pe i.iUi iUJruinâiuiii cuituru din deceniile trei şi patru explică persistenţa lui Marmontel şi a celorlalţi sentimenta-lişti. faptul că numai într-un singur an. în 184 3. Befheir* vc> fi tradus m toate provinciile româneşti : în Muntenia, de Simion Marcovici, în Moldova, de Th. Codrescu [fragmentar] şi în transilvania, de un D.P.G. [fragmente versificate], că în 1844 apare în Curierul românesc cap. XII al romanului tălmăcit de Alexandrina Magheru şi că un proiect de traducere i! preocupă cam în aceeaşi vreme şi pe vicarul de Argeş, Teodor Seree.;.'» Din Baculard d'Arnaud, promotor, alături de Marmontel, al povestirii sentimentale edifiante prin culegerea în 5 volume : Les tpreuves du sentiment (Paris, 1772—1781), se traduc Adel-son şi Salvini (Fotis Calafati, 1806, ms. 558) şi Istoria lui Mlichen (I. Cantacuzino, 1794, ms. 3099). Din M-me Cottin, autoare de succes la începutul secolului al XlX-lea, care variază, sub ipostaze ostentativ melodramatice, dilema Juliei din La nouvelle Heloise, împărţită între iubirea fidelităţii şi fidelitatea iubirii, se preia Mathilde, ou memoires tires de l'histoire des croisades (1805), tradusă de Conachi înainte de 1821, dar publicată de-abia în 1844 (în colaborare cu tînărul A. Fătu). O dramatizare a aceluiaşi roman va fi încercată de Cezar Bolliac, la 1835. Tot M-me Cottin, însă prin intermediul probabil al lui Gilbert de Pixerecourt, furnizează materia înduioşătoarei melodrame : Elisaveta, sau cei surguniţi în Siberia, tradusă de Al. Beldiman la 1815 (ms. 437 şi 538). Ea se deschide prin-tr-un peisaj nordic, de o asprime necunoscută la noi : „Teatru! înfăţoşază privitorilor o sălăşluire cîmpiască, copaci sălbatici di multe feliuri în adîncurile unor munţi acoperiţi de ghiaţă şi de zăpadă. Toate aceste fac privelişte unii pustietăţi înfricoşate şi a unii groaznice ierni." Despre două traduceri din M-me de Genlis, căreia i se recunoaşte îndeobşte că a excitat gustul pentru romanul istoric la începutul secolului al XlX-lea, înainte de Walter Scott, ştim numai din relatările lui C. Negruzzi, deoarece manuscrisele respective — e vorba de Cavalerii Lebedei şi înconjurarea cetăţii Roşe'a — s-au pierdut. Manipulînd eroi inocenţi printre urzeli tenebroase, dar nealegîndu-şi mijloacele de stoarcere a lacrimilor, F.E. Ducray-Duminil, cu romanul căruia Alexis nu la -;■--■?:""-■ dr-î- 1? bois. in fatic--'- :v.l M. 'Beldiman ri e. ::''■-! eet clipele de restrişte ale refugiului din 1821, e un autor situat la limitele colportajului, ca şi, dintre cei mai sus pomeniţi, v'-rne Cotim. Traducerea Iui Beldiman cuprinsă în ni>. .">;, 52 --a bucurat de preţuire ; o atestă cele 4 copii păstrate, două a B..-V..R. : ms. 572 şi 1181 (Alecu Baiica, din 1852 !), şi doua ia Bibi. univ. „M. Eminescu" din Iaşi. 90 Cu siguranţă că aspectul cel mai izbitor al traducerilor iintre 1780—1821 îl constituie lipsa autorilor preromantici de ; .*rru mărime, în primul rînd, a lui Rousseau, dar, alăntri deci, a lui Ossian, Young, Goethe cu Werther, Volney, Bernar-din de Saint Pierre. Cîte ceva există, dar foarte anemic : în cercările pot fi recenzate în cîteva rînduri. Rousseau e prezent cu o singură scriere, şi aceasta absolut irelevantă, comedia de tinereţe Narchis sau îndrăgitul însuş de sine (tr. I. Canta-euzino, 1794, ms. 3099). E drept că la societatea greco-română :m 1812 se vorbeşte de traducerea lui Emile, totuşi prima ver-suae românească a unei opere reprezentative e, după datarea lui Al. Duţu, de-abia din jurul anului 1835 (La Nouvelle Helo'ise, Emile, ms. 3481), iar prima tipăritură a Noii Eloize. realizată de Heliade, din 1837 (o copie a trad. în ms. 2654). Young e tradus întîia oară de protoiereul Lazăr Asachi, tatăl scriitorur lui, în 1819 (ms. 1771), însă scrierea, după toate aparenţele, rămîne în sertare, neînregistrînd nici un ecou public. N. Iorga susţinea că ar fi posedat o traducere manuscrisă a lui Volney din 1790, rătăcită ulterior, însă afirmaţia marelui savant e discutabilă, întrucît Ruinele apar în primă ediţie de-abia la 1791 In orice caz, voga lui Volney, considerabilă la noi, după cum vom vedea mai la vale, e posterioară anului 1821. Primul Ber-uardin de Saint-Pierre, Bordeiid indienesc (La chaumiere indien-ne), al aceluiaşi Lazăr Asachi e din 1821. în schimb, Ossian, Goethe, Foscolo, Chateaubriand, M-me de Stael lipsesc cu de-săvîrşire.91 Omisiunile acestea surprinzătoare dovedesc că receptarea preromantismului se realizează indirect, prin opere periferice, şi că are loc pe un front relativ îngust. Cauza fenomenului e complexă : contribuie să-1 producă incertitudinea gustului, sedus tocmai de vulgarizatorii noii sensibilităţi, şi nu de repre- 110 111 zentanţil ei de seamă, pentru că cei din urmă, autentici artişti, lucrează cu nuanţe şi subtilităţi, pe cînd primii nu se sinchisesc decît de şocul provocat ; se adaugă, desigur, lipsa de informaţie, necunoaşterea ierarhiilor de valoare funcţionînd in caurul literaturilor apusene. Totuşi, cu cît ne apropiem de 1821, e clar că ponderea acestor factori scade, datorită contac-'■?lor Toţ mai strînse cu Europa. încît, trebuie să admitem că un rol important în determinarea profilului traducerilor îl are si pcTriologia cărturarului care se apucă să tălmăcească, în şi mai mare măsură încă, destinatarul ostenelilor sale. De ce pînă la 1821 nu se receptează la noi lirismul funebru şi melancolic ai lui Young şi Gray, nici poezia ossianică, nici tragismul crizei insolubile, de tip Werther sau Iacopo Ortis, de ce Rousseau însuşi, apostolul noii religii a sentimentului, pare a fi ignorat ? Pentru că traducătorul român e un om cuminte şi pios, care crede în răsplătirea drepţilor şi în sfinţenia „ordinii", deşi aceasta se întîmplă să-1 apese şi să-i interzică expansiunea personalităţii. îndeosebi însă pentru că traducerile sînt, în cele mai multe cazuri, inspirate de un obiectiv etic şi cetăţenesc : de ideea că „publicul" trebuie călăuzit pe calea virtuţii printr-o lectură graduală, că pe primele trepte sînt necesare opere de un acces lesnicios, avînd o morală tonică şi socialmente constructivă. Răzvrătiţi în stare să spargă acest plafon de literatură edifiantă, care pledează posibilitatea reconcilierii individului cu societatea şi cultivă utopia compensatorie a unei lumi în care totul se termină cu bine, nu se ivesc pînă la mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu. Aceasta e o nouă dovadă că mentalitatea păturilor culte româneşti traversează între 1780—1821 un proces de decantare şi prefacere treptată, fără rupturi violente şi fără a permite „contestării" să se instituţionalizeze. Cu toate astea, după cum am mai atras atenţia şi la începutul capitolului de faţă, am săvîrşi o imensă greşală dacă am socoti că traducerile de care vorbim exprimă deplin universul spiritual al claselor culte. Boierii şi cărturarii vremii citesc incomparabil mai mult decît traduc şi traduc cu mult mai mult decît compun. Această diferenţă de niveluri, reprezentând stadii regresive de spontaneitate şi progresive de răspundere, reflectă un decalaj forţat între gustul autorilor şi literatura oferită cititorului, între ceea ce se simte şi ceea ce se scrie. Un asemenea decalaj e bine cunoscut şi în alte litera- 112 turi. „Dacă vrem să ne facem o idee exactă despre literatura noastră clasică — scrie Antoine Adam —, trebuie să admitem ca toată această epocă se hrăneşte cu lectura romanelor, că ea ■e funciarmente romanescă, găsindu-şi încarnarea miturilor şi expresia viselor în opere de cea mai deşănţata fantezie". Dacă totuşi marii scriitori din epoca lui Ludovic al XlV-lea ..alizează o artă a ordinei, echilibrului, măsurii, naturalului, e pentru că ei îşi asumă servituti, acceptînd „reguli" şi eliminînd din siera artei ceea ce făcea preţul lecturilor ilicite : fabulosul, aventura, extravaganţa, exaltarea sentimentală. La noi, restricţiile aplicate în domeniul traducerilor şi restricţiile încă mai ,-iari, ce guvernează compunerile originale, nu sînt atît estetice, cît etice şi politice. Nu există un clasicism doctrinar, care să impună „modelarea" expresiei, există însă o conştiinţă lumi-nista, dornică să asigure fericirea poporului printr-o înţelepciune filtrată precaut, picătură cu picătură, şi mai există iarăşi o atmosferă generală ostilă oricărui non-conformism intelectual. 92 De citit, în clasele de sus, se citeşte considerabil mai mult decît lasă să se vadă traducerile efectuate, iar orizontul preocupărilor cîştigă în extensiune pe măsură ce avansăm spre 1821. „Mergând prin biblioteci de mînăstire, de episcopie, de casă boierească — declara N. Iorga —, m-am mirat nu o dată de cîte cărţi franceze şi de ce cărţi franceze am găsit acolo". Desigur, avem motive să presupunem că în predilecţiile intelectualilor boieri nu intră Pascal sau Racine, adică angoasa existenţială şi patetismul interior pur, nici Bayle, care introdusese critica în exegeza biblică şi o viziune cvasi-spino-zistă în aprecierea puterii divine, poate nici Diderot, plurivalent, volubil, dar prea agil şi prea contradictoriu, nici ideologii amatori de controverse filozofice. Dar boierii îi cunosc pe unii clasici din vremea şcolarităţii : nu numai pe Fenelon, ci şi pe La Fontaine, Moliere, La Bruyere, Boileau, îl preţuiesc pe Voltaire, dar nu-1 ignoră pe Montesquieu (Lettres persannes, în primul rînd), citesc multe romane, şi printre ele e sigur că se numără La Nouvelle Heloise, Paul et Virginie, Die Leiden des Jungen Werthers (într-o versiune franceză), probabil şi operele lui Richardson, atît de populare în epocă, ale lui Restif de la Bretonne, ceva mai tîrziu ale lui Chateaubriand şi M-me de Stael. „Cel puţin patru scriitori români posedau opera abatelui Delille •—• spune G. Călinescu —, şi anume : Iancu Văcă- 113 8 rescu, G. Asachi (acesta Îşi nota, probabil în 1813, că ,,cel dintîi dintre poeţii moderni, Jacques Delille, a fost răpit literelor"), Heliade Rădulescu şi M. Kogălniceanu (care cumpăra Oeuvres completes în 1835). Privitor la ecoul stîrnit de uni iii t'x;]c îiiurazncye, romanul Corintic, un amănunt interesant ne furnizează Kosmali, un călător străin de pe la sfîrşitul epocii fanariote. El spune că ar fi gSţ.V într-c ce.să boierească, unde era des invitat, cartea D-nei de Stael, adnotată de sta-pîna loculuî, o cuconiţă pasională de literatură. „Prea iubitul Oswald —- observă Kosmali — nu aflase în ochii cititoarei aceeaşi graţie ca înaintea acelor orbiţi ai eroinei romanului. Mal pretutindeni unde el apărea şi spunea ceva sau stătea chiar mut, era salutat pe margine ca un «dobitoc» sau ca un <-măgar» şi alte de aceste epitete." Se vede că boieroaica moldoveana, fie ca o răbufnire împotriva claustrării femeii în iatac, fie în numele noii morale a sentimentului, condamna compromisurile în dragoste, dictate de raţiunea practică şi de teama opiniei publice. 93 Se poate, aşadar, afirma, că în vreme ce lecturile păturii culte tind să se sincronizeze cu Europa şi sînt în bună parte impregnate de atmosfera preromantică de la începutul veacului al XTX-lea, traducerile, obligate să suporte ingerinţele unui mediu incipient de cultură, rămîn cu un pas îndărăt. Dar creaţia e şi mai puţin liberă să caute şi să experimenteze : fără a mai vorbi de limitele dictate de paupertatea limbii, de lipsa vocabularului şi rigiditatea sintaxei, cerinţa de a nu depăşi nivelul de înţelegere al cititorilor, de a nu contraria biserica, nici „opinia" celor de sus, nici ideile politice dominante îi obligă pe autori să producă mai mult pentru sertar. Astfel, ceea ce se scrie e departe de a exprima potenţialul de sensibilitate şi inteligenţă existent în lumea românească dintre 1780—1820, e numai ce rămîne după ce „intenţia" traversează vămile succesive ale politicii, moralei sociale şi limbajului. în sensul acesta, se poate susţine că înregistrările obiective de preromantism sînt inferioare temperaturii reale a spiritului public. De-abia spre sfîrşitul epocii fanariote, adîncirea crizei regimului tinde să suprime dezacordul dintre gîndire şi acţiune, dintre sensibilitate şi poezie. h\ I ;<.;• ...\|A )-v.i .-vm. ;?! „ah^laoiv, După războiul ruso-turc de la 1806—1812 şi înfrîngerea lui Napoleon, pe fundalul crizei acute care zgîlţîie regimul fanariot, încep să se contureze semne mai palpabile ale unei schimbări de mentalitate. Aceste semne, deocamdată timide, scot •a iveală existenţa unui proces de lungă durată, care transformă treptat certitudinile în interogaţii şi-i detaşează pe oameni de valorile tradiţionale. Chiar în rîndul marii boierimi, beneficiară alături de fanarioţi a privilegiilor regimului, se manifestă — cum am văzut — atitudini ostile. Ele par să depăşească obişnuitele răfuieli între titularii şi aspiranţii la favoruri, aducînd pentru prima dată în discuţie aspecte de fond, care privesc însăşi natura sistemului. Membrii mai luminaţi ai clasei stăpînitoare — un Alecu Văcărescu, un Nicolae Văcărescu. un Iordaehe Slătineanu, un Conachi sau Goleştii —■ denotă cu toţii, sub forme diferite, potrivit cu temperamentul, datele biografice şi orizontul filozofic al fiecăruia, o egală repulsie faţă de lumea în care trăiesc şi o căutare înfrigurată a unei soluţii care să-i recupereze ca fiinţe morale. Drumul lor e diferit. Nemulţumirea devine, în cazul lui Alecu Văcărescu, frondă verbală şi capătă o violenţă pamfletară, se manifestă, la Iancu Văcărescu, prin explorarea in-teriorităţii şi luarea de contact cu izvoarele proaspete ale vieţii (natura, rusticitatea), este. pentru Iordaehe Golescu sau C. Conachi, un prilej de reflecţie etică. Pe măsură ce ponderea păturilor mijlocii sporeşte în lupta de culturalizare, iar elanul 115 afirmării naţionale smulge sufletele din apatie, literatura începe a se lepăda de frivolitate, a-şi căuta un principiu de referinţă morală şi o încadrare în problematica prezentului. Alături de anacreontism, care-şi menţine, prin Chrisromilnc atracţia exercitată asupra spiritelor (volumul acestuia de Lirice iese la 1811), apare o poezie de a rezonanţă mai adîncă şi-şi croieşte drum un concepi, mai înalt despre literatura, axat pe ideea că scriitorul e dator să-şi lumineze compatrioţii şi să-şi pună lira în slujba deşteptării naţionale. Purtătorii de cuvînt cei mai energici ai noilor tendinţe sînt tineri, în mare majoritate de origine mijlocie sau joasă (Gh. Asachi, Barbu Paris Mumuleanu, Eufrosin Poteca, Iancu Văcărescu) ; pentru ei, neo-grecismul nu e un ţel, ci doar o punte de trecere spre cultura apuseană, de unde-şi împrumută idealul politic, ierarhiile de valoare şi criteriile de gust ; scopul lor e de a contribui la înfrîngerea stării de înapoiere şi umilinţă în care se zbăteau Ţările Române, la angajarea societăţii noastre pe calea progresului material şi intelectual. 94 Cu ocazia deschiderii învăţămîntului românesc la Sf. Sava, Barbu Paris Mumuleanu scrie o înflăcărată Odă rîvnitoare la învăţătură. Iancu Văcărescu salută, în acelaşi an, inaugurarea unei tipografii pe locul numit Cişmeaua lui Mavrogheni (aproximativ Biserica Albă de azi), iar în 1819 scrie un Prolog cu ocazia primelor spectacole de teatru românesc la Bucureşti, unde figurează vestitele versuri: O maică-patrie aveţi, Un duh de fraţi vă poarte ; Supuşi, unirei supuneţi Puterea relii soarte ! Uniţi vă înţelegeţi voi, Cu de romani mărime, La tot d-o glăsuire voi L-a dragostii-ntregime. V-am dat teatru, vi-1 păziţi Ca un lăcaş de muze ; Cu el curînd veţi fi vestiţi, Prin veşti departe duse. 116 în el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte : Podoabe limbei noastre daţi P" r-o-T'âr^'' rnv'.:i''" Gh. Asachi dă, la finele traducerii tatălui său, Bordeiul in-:".enesc, de Bernardin de Saint-Pierre (Iaşi, 1821), un frumos sonet, în care, după evocarea secolelor de întuneric ce copleşi-s;ră Moldova, încît „musele în nemernicie spăimmtate umbi? şi mute", anunţă semnele îmbucurătoare ale resurecţiei : însă proniia îndurată ne-au sfărmat fatale fiere Şi în zare acum răsare dulcea zorelor seînteie, Ce pre soarele vesteşte de la depărtate sfere. Tiparul stilistic al acestor poezii care salută renaşterea culturii, în numele unui luminism din ce în ce mai colorat în sens naţional, e neo-clasic ; tot neo-clasice sînt şi poeziile încredinţate sertarului de un Conachi sau Asachi, chiar atunci cînd ele încearcă să transcrie o experienţă intimă şi par a ceda iniţiativa sentimentului. Căci pronumele „eu" nu e încă dovada confesiunii, deşi de la impersonalitatea anacreontică la tînguirea lui Iancu Văcărescu sau Conachi e un progres notabil al individualizării. Tot aşa, cîntarea „patriei" nu conferă automat valenţe romantice sau preromantice oricărei compuneri. Este însă incontestabil că lărgirea inspiraţiei spre explorarea universului interior, pe de o parte, în direcţia apropierii de realităţile naţionale şi luptele prezentului, pe de alta, e plină de făgăduinţe. Ea declanşează un mecanism care, prin propria lui inerţie, împinge la patetizarea verbului, desfăşurarea mai libera a resorturilor afective şi personalizarea expresiei. Totuşi, pînă la 1821, saltul hotărîtor nu se produce. 95 Adevărul e că preromantismul se conturează cu mult mai pregnant, după cum am arătat, în domeniul traducerilor. Iată, spre exemplificare, o listă cronologică a traducerilor beletristice efectuate în Principate între 1815—1821 (deci eliminînd scrierile de caracter religios, etic, geografic etc.) : 1815 — Abatele Prevost, Manon Lescaut (Al. Beldiman). M-me Cottin, Elisaveta sau cei surguniţi în Siberia (Al. Beldiman). 117 lui lu-.rm... 1816 — Florian, după Gessner, Mirtil şi Hloe (Gh. Asachi). jucăria norocului sau istorisirea pentru Prinţipul 1817 — Voltaire, Oreste (C. Stamati). 1818 — Istorie a celor mai gingaşe amoruri a Parisul ni (I. Beldiman). Marmontel, Adelaida sau păstoriţa alpiecască ^aa.alCuu '.). Gessner, Moartea lui Avei (A. Beldiman). 1819 — Tragedia lui Lentor şi a prea iubitei sale Ar-z'di (A. Beldiman). Plîngeri sau gindnrile cele de noapte a (Lazăr Asachi). 1820 — Voltaire, Oreste * (Al. Beldiman). Ammorven şi Zallida Florian, Numa Pompilie ■■' (Al. Beldiman). 1821 — Bernardin de Saint-Pierre, , Bordeiul indi-enesc ;;" (Lazăr Asachi). Ducray-Duminil, Alexii sau căsuţa din codru (Al. Beldiman). La acestea se adaugă, după toate probabilităţile, şi traducerea Mathildei de M-me de Cottin (C. Conachi), efectuată în intervalul 1815—1820, poate şi a lui Belisaire de Marmontel (a aceluiaşi). Lista de mai sus frapează prin abundenţa materiei romaneşti. E drept că aceasta e subordonată în toate cazurile, chiar atunci cînd se forţează lucrurile şi se ating situaţii-limită, unor rezolvări în spiritul moralei sociale şi a preceptelor bisericii. Totuşi —■ experienţa e generală — orice literatură edifiantă care pune accentul pe acţiune şi pe sentiment exercită emoţia şi fantezia mai mult decît simţul moral. Pe de altă parte, dintre autorii enumeraţi, cel puţin Young şi Bernardin de Saint-Pierre, traduşi pentru prima oară, dacă nu şi Florian şi Gessner, tipăriţi întîia dată, afirmă tipul de sensibilitate pe care-1 numim „preromantic" sub o formă relativ explicită şi coerentă. Să ::' Asteriscul indică opere tipărite, anii se referă la data pre7.un1-.iva a elaborării (imprimarea unor lucrări, ca de ex. : Mirtil şi Hloe, MathilJa etc, e uneori foarte tardivă). 118 ne amintim şi că în societatea greco-dacică de la 1810—1812 se discuta traducerea greacă a lui Emile de Rousseau şi se hotă-rîse efectuarea unei tălmăciri româneşti. Dacă, deci, îndeosebi traducerile divulgă spiritul preromantic, nu e mai puţin adevărat că acesta se face simţit, sub aspecte uneori mal nete, alteori mai tulburi, şi într-o serie de compuneri originale. Fără a parveni să-şi instituţionalizeze prezenţa, el constituie totuşi un principiu intern de disoluţie a substanţei clasice, un factor de tumult şi dezordine, pe care limbajul epurat de imagine şi lipsit de putere sensibilă al clasicismului epigonic nu e în stare să-1 stăpînească. La un scri-uor ca I. Cantacuzino, intuiţia noilor orientări europene, formată din lecturi care merg de la Rousseau la Gray şi de la Marmontel la Young, sugerează inaderenţa conceptului tradiţional de poezie, deşi nu se conturează, în termeni limpezi, o alternativă estetică. Mai interesant e cazul lui Alecu Văcărescu : descoperim la el un prematur sentiment de „mal de siecle" şi o trăire febrilă, de un dramatism efectiv, anevoie disimulată sub convenţia anacreontică. Nicolae Văcărescu, prin două poezii de o vibraţie proaspătă şi o surprinzătoare libertate a manipulării emoţiei, demonstrează şi el, dar în alt sens, efortul de a descătuşa lirismul din ritualul complimentaţiei galante şi al tîngui-rilor stereotipate. în special însă cele cîteva scrisori schimbate de Nicolae cu nepotul său Iancu, cel mai tînăr descendent al dinastiei literare a Văcăreştilor, sînt extrem de semnificative din punctul de vedere al înregistrării simptomelor de criză a valorilor clasice : peisajul sufletesc de frustraţii şi traumatisme pe care ni-1 relevă această corespondenţă dovedeşte că sub raportul viziunii interioare romantismul ar fi putut fi inventat la noi şi înainte de 1821, dacă climatul social ar fî îngăduit-o şi dacă poeziei nu i-ar fi lipsit curajul de a fi ea însăşi. în fine, merită amintit şi un fenomen de ordin mai general, care atinge însăşi instrumentaţia lirismului : într-o serie de scrieri se întrevede transformarea în sens preromantic a străvechiului motiv „fortuna labilis" şi, în legătură cu aceasta, ivirea unui simbol nou, denumit de noi, al „bărcii în furtună" destinat a ilustra zbuciumul existenţei individuale sau obşteşti, încît, pe scurt şi rezumînd, se poate spune că din pricina divorţului dintre conştiinţă şi realitate, în cele două decenii care preced prăbuşirea fanariotismului, devine tot mai evident că 119 raţionalismul neo-clasic contravine, într-o serie de cazuri, tensiunilor de adînc ale fiinţei, că felul de a spune întîrzie asupra modului de a simţi. In cele ce urmează, vom trece în revistă tocmai acest..' «pcţ..-de literatura care confruntă şi pun în conflict modalitatea neoclasică a formei şi modalitatea neclasică a sensibilităţii. Spunem „neclasică" pentru ca nici Alecu Văcărescu, nici Nicolae Văcărescu, nici I. Cantacuzino, nici N. Dimachi nu sînt „preromantici" în întregul scrisului şi-n întregimea scrierilor ; în schimb, în grade diferite — şi probabil fără s-o premediteze —. ei se îndepărtează cu toţii de ceea ce constituie esenţa interpretării „clasice" a lumii (esenţialism, echilibru, raţionalitate, idealism moral, aptitudinea supunerii la obiect etc). Activitatea lui Conachi, Asachi, Mumuleanu, Iancu Văcărescu, începută în această etapă, dar cu punctul de greutate după 1821, va fi studiată într-un capitol ulterior. CONTINUITATE ŞI METAMORFOZA IN CIRCULAŢIA MOTIVULUI „FORTUNA LABILIS" începem cercetarea noastră examinînd destinul motivului „fortuna labilis", deoarece, în felul acesta, avem posibilitatea să urmărim schimbările ce se produc pe o suprafaţă întinsă şi să le surprindem traiectoria de la punctul de inserţie în vechea literatură religioasă pînă Ia hotarele romantismului. Una dintre cele mai caracteristice manifestări preromantice de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea o constituie meditaţia pe tema coruptibilităţii materiei şt a nestatorniciei soartei, înscrisă literar în aria motivului „fortuna labilis" sau a uneia dintre variantele sale : „ruinele", „triumful morţii", „ubi sunt ?..." etc. Motivul „fortuna labilis" nu are o identitate de şcoală literară : el concretizează, sub o formă expresivă, eterna confruntare a eului omenesc cu alteri-tatea duşmănoasă sau indiferentă a universului. Datînd din cea mai îndepărtată antichitate, e comun tuturor popoarelor şi apare în cele mai diverse contexte spirituale, servind atît gîndirea laică, de sens hedonist („cârpe diem), cît şi pe cea religioasă, de tip ascetic. Din acest motiv, încercările de a stabili genealogia motivului în cadru comparatist, ca cea a lui Ramiro Ortiz, din 1927, 120 se dovedesc mai mult spectaculoase decît concludente. Ele nu fac decît să repertorieze din inepuizabilul rezervor al fenomenelor analoge cîteva piese caracteristice, grupîndu-le în serii ..rbitrare, deoarece disjungerea între partea care revine „influenţelor" şi cea determinată de tradiţia autohtonă rămîne, de obicei, indemonstrabilă. Oare motivul circulă sau e mereu ..inventat'" de fantezia popoarelor ? Asemănările sînt „receptări" sau pure „coincidenţe" ? De fapt, se poate considera că nu există civilizaţie ajunsă la conştiinţă de sine, deci aflată in stadiul de a-şi gîndi evoluţia în termeni de istorie, care să nu descopere în mod spontan că nici o întreprindere umană nu e perenă şi că primul aspect sub care se înfăţişează veşnica schimbare e — cum arată Hegel, într-o pagină celebră — al „negativităţii." Propensiunea spre înţelegerea şi deplîngerea efemerităţii omului şi a operelor sale devine foarte accentuată în perioadele de criză şi instabilitate cronică a existenţei sociale. E ceea ce explică voga imensă a motivului „fortuna labilis" în epoca medievală şi a motivului „ruinelor" la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. între operele care ilustrează aceste motive sînt desigur privilegiate în circuitul public cele ce sugerează într-o interpretare mai pregnantă şi mai adecvată momentului istoric respectiv neputinţa omenească şi arbitrarul destinului. Nu întîmplător epistola a IV-a, Ex Ponto, a lui Ovidiu a furnizat gîndirii medievale cîteva dintre imagi-nile-stmbol cele mai răspîndite : „roata norocului", „viaţa suspendată de o aţă subţire", „ubi sunt... ?" (evocarea nominală a puternicilor nimiciţi) etc. în schimb, pictura lui Hubert Robert, pe care Diderot o lăuda în Salonul din 1767, apoi Ossian, şi, îndeosebi, Volney (Les ruines ou meditations sur les revolu-tions des empires, Paris, 1791), au fixat atitudinea modernă, de meditaţie crepusculară în faţa ruinelor, transportînd problema finitudinii umane de pe planul metafizic în planul istoric. 96 în vechea literatură românească, motivul „fortuna labilis" a cunoscut o întinsă circulaţie, prilejuind două prelucrări culte de o remarcabilă valoare expresivă : poemul Viaţa lumii al lui Miron Costin (1672—1673) şi dialogul filozofic al lui Dimitrie Cantemir Divanul sau gîlceava înţeleptului cu lumea (1698). După Virgil Cîndea, ultimul şi excelentul editor al Divanului, la Miron Costin şi, îndeosebi, la Cantemir, s-ar face 121 simţită o interpretare laică a motivului, in sensul că viziunii creştine a vieţii concepută ca o simplă anticameră a unui „dincolo" paradisiac i s-ar substitui, deşi nu în mod consecvent, o atitudine umanistă, de regret pentru pierderea bunu-rurilor tangibile ale terestritâţn. Totuşi, cum e şi de aşteptat, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, punctul de vedere religios primează în tratarea motivului soartei nestatornice, aşa cum se vede în textul Sf. Ion Hrisostom din Mărgăritare (versiunea Ştefan şi Radu Greceanu, lb91) sau în dialogurile de tip „Mustrarea sufletului şi a trupului", din care un manuscris a publicat şi Anton Pann, la 1849 (ediţia a Il-a, 1854). După cum a arătat N. Cartojan, tipul acesta de controversă edifiantă asupra bunătăţilor lumeşti, încheiată totdeauna prin îndemnuri la renunţare şi anahoretism, a trecut din literatura anglo-normandă a sec. al XH-lea în franceza medievală, intrînd apoi în ciclul cărţilor populare şi de colportaj, de unde s-a difuzat în întreaga Europă, inclusiv în literatura neo-greacă. în perioada dintre 1780—1821, motivul „fortuna labilis" capătă semnificaţii care se îndepărtează din ce în ce mai mult de ortodoxismul monastic, inserîndu-se într-o perspectivă de gîndire modernă, fie religioasă sub formă deistică, fie de-a dreptul laică. Vechea tendinţă, însă colorată de un puternic moralism stoic, se manifestă în Cugetările lui Oxenstiern, carte binecunoscută la noi — după cum am arătat — şi apare, sub forma unei polemici energice împotriva aparenţelor poleite ale lumii, în traducerea romanului lui Gracian, Critil şi Andronius, din care transcriem un pasaj : „O viiaţă ! cinstească-te cine nu te cunoaşte. Dară acela care ar vre să fie înţelept s-ar dezamăgi de a tale năzi şi de a tale înşălăciuni ; s-ar osteni, cu adevărat, numai pentru aceasta, de la leagăn pînă la ţărnâ şi de la pat pînă la mormînt ? Lacrămile de la naştere vestesc o prorocie pre încredinţată asupra ticăloşiilor ce ia tîraşte cu sinej cel mai fericit a oamenilor încetează de a fi, îndată ce el intră în lume : sunetul muzicanturilor care întovărăşesc viiaţa crailor nu sînt decît nişte plînsuri prefăcute. Ce să cade dar la o vnaţa care maica o i atitea vaete şi ;ări şi pre care copilul o priimeşte cu atîtea lacrămi şi plîn-?" Dar, cu mult mai semnificative decît traducerile, din să aşteptăm de strigă suri care s-ar putea culege numeroase alte exemple ilustrative, smt încarnările motivului în opera de creaţie a autohtonilor.97 122 Astfel, pentru Zilot Românul, care vede în întîmplărilc l.toriei binefaceri sau sancţiuni hotărîte direct de Dumnezeu, ■ peetacolul ascensiunii şi al decadenţei imperiilor c un straşnic ratca măririlor şi a-i face, în felul acesta, să se pocăiască, so-iv;nd îndurarea cerului. în bucata intitulată Judecată, alegre şi hoiănre pentru începutul Ţării Româneşti şi starea in-• ■' ,y/k- e*te acum supt domnia grecilor fanariot', Leatul 7R18, motivul „fortuna labilis" capătă o prelucrare tradiţională in versuri notabile prin fluenţa manevrării de pentasilabi, dintre cele mai bune pe care ie-a compus autorul, pe cît de prodig însăilările sale poetice, pe atît de iremediabil refuzat de muze : Aşa sînt toate Nasc, cresc, au moarte. Vezi primăvara Urmează vara. Apoi vezi toamna. Iată şi iarna ; Ca iarba, toate Răsar, au moarte. Vezi seminţie Astăzi să fie Nepomenită, Nesocotită, Că-ncepe-a creste Si biruieşte Pre-alte supune, Subt bir le pune Şi le domneşte. Le stăpîneşte, Le porunceşte. Le rînduieşte. Oricum voieşte, Pravili croieşte : S-aşa vezi mcartc Pre cele-nahe Şi cele moarte Cununi să poarte Unde-i Siria ? 123 1 Unde-i Asiria ? Macedonia ? Karhidonia r Si alte multe enan şi mâiunte r Toate căzute W.™-,; vt?,-.. Prin cărţi, oglindă Menţionăm, deşi chestiunea iese din cîmpul cercetării noastre, că reflecţia asupra voartei nestatornice, asociată de obicei ou tema „lumii amăgitoare", se regăseşte într-o serie întreagă de manuscrise de tip semi-popular, frecvente îndeosebi în Ardeal, compuse de intelectuali modeşti, cu ceva ştiinţă de carte, dar încă trăind în atmosfera spirituală a satului. Motivul apare adesea în „versurile" la morţi — cîntec ritual de îngropare, tipic vetrei folclorice transilvănene — prin contaminarea stereotipului jelaniei celui ce se desparte de lume cu stereotipul „deşertăciunii vieţii". Intenţia subiacentă e moralizatoare : a îndemna la săvîrşirea binelui şi a-i readuce pe cei rătăciţi sau indiferenţi la simţul divinului. „Versuri" de o remarcabilă expresivitate, dintr-un manuscris păstrat la Bibi. univ. din Cluj, datînd de prin 1840—1850, dar părînd a fi copiile unor originale mai vechi, a publicat I. Breazu, care nu se sfia să-1 denumească pe autorul lor un „Alecsandri al Ardealului". Un admirabil „vers" a publicat şi dr. M. Gaster, încă în 1883, după un manuscris aparţinînd lui A. Densuşianu. „Verş"-urile au circulat şi dincoace de munţi. O mostră interesantă găsim în ms. miscelaneu 830, f. 70, sub semnătura unui oarecare Andrei Colţea. Mircea Anghelescu a reprodus de curînd un fragment din acest „vers", datînd de pe la începutul secolului al XlX-lea, remarcînd, pe drept cuvînt, „scepticismul laic al autorului". 99 Motivul „fortuna labilis", într-una sau alta din ipostazele sale caracteristice, e curent la autorii cronicilor rimate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Uciderea lui Grigore Ghica e o „groaznică" întîmplare Din care îi cunoscut foarte Halul lumii cei deşarte, Şi cum n-are nici un bine Lum ia, statornic în sine. 124 Să cugete orice om Tîraplaria acestui domn. Ca să vază înnaha stare Ce primejdie gre arc. La fel, autorul cronicii despre moartea cneazului Potemkin (Gheorghe Nacul ?) începe printr-un comentariu despre ceşertăciunea măririlor : Ţie zic, o lume, lume. Nu te-ai cinsti cu alt nume Pentru a tale schimbări Ce faci ori în cce si5n ■ Văz în tine norociri Covîrşite cu măriri, Cu aşa aşezămîni Ca cînd n-ar ave sfîrşit. Şi cînd acolo rădici, Căci mai mult n-ai ce să zici, Atunci te arăţi şi schimbată Precum firea ţi-i lăsată. Şi, ori cu a morţii grăbire, Ori altă nenorocire. Aşa n-ai întrebat de nime, îl ei dar iar la tine Şi pre ticălosul om îl dărîmi ca pre un pom... 100 Un exemplu în acelaşi sens găsim la Petru Maior în cea de-a treia „propovedanie", cuprinsă în volumul apărut la Buda, în 1809, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, unde e comentată comparaţia făcută de proorocul Ezechil între viaţa omului şi o corabie. Dar cu reflecţii de felul acesta, situate în axa spirituală a Eclesiastului („vanitas vanitatum, omnia vani-tas"), nu depăşim mentalitatea veche, bisericească şi providen-ţialistă, care verifică în istorie aplicarea justiţiei divine şi uzează de „fortuna labilis" într-un sens moralizator. Există însă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea o variantă a motivului, pe care o regăsim la cîţiva autori, dotată cu un potenţial sporit de incitare emotivă şi fertilizare intelectuală. Ca şi la Petru Maior, e vorba tot de analogia dintre existenţa umană şi o barcă sau o corabie tîrîtă de valuri pe o mare în furtună. Cu deosebirea că această alegorie capătă des- 12i5 fisurări largi la Ienăchiţă Văcărescu, C. Conachi, N. Dimachi, Zilot Românul şi apare în treacăt, ca o trimitere semnificativă, la Alecu Văcărescu şi G. Asachi. Dar şi într-un caz şi-n celălalt, motivul nu e solidificat, ci încă fluid, utilizabil în agregări mai mult sau mm merir -)-»r'or>.n1c. Tc.-.vs* mmmtv mm:--vale uc manevra, care îngăduie angajarea directă a „particularului", şi nu numai manipularea de „universale", deschide fe-restreie sure îcri'nrnl^ m^crommemee. E necesar să facem precizarea că motivul „bărcii (corăbiei) în furtună" direr* ^şcnrial ele motivul „promenadei în barcă', îndrăgit de preromantici şi romantici, larg folosit de Rousseau (La nouvelle Heloise, IV, 17), Goethe (admirabila romanţă Auf dem See), M-me de Stacil (Corinne, XIII, 5), Lamartine (Le golje de Baya), iar la noi, Gr. Alexandrescu (Barca) şi I. Cătina. La toţi aceşti scriitori, „plimbarea în barcă" e o plutire euforică peste ape cuminţi, în tovărăşia iubitei, un moment de jubilaţie, de contopire voluptuoasă în marele tot. Dimpotrivă, „barca în furtună" e o alegorie dramatizata a adversităţilor ce asaltează existenţa individului sau a popoarelor : aşa cum, corăbierul nu mai e stăpîn pe vasul său cînd vijelia se dezlănţuie şi valurile ameninţă să-1 scufunde, omul nu-şi poate determina destinul pe marea vieţii, iar şansa lui de a supravieţui şi a atinge limanul dorit e incertă. Se înţelege că această imagine se încarcă de rezonanţe profunde într-o epocă de convulsiuni şi dezagregare a ordinei constituite, de instabilitate şi arbitrar, cînd, în pofida optimismului luminilor, părea că idealul fericirii obşteşti şi al securităţii indivizilor e mai puţin plauzibil decît oricînd. Recurgerea ca termen de comparaţie la peisajul marin e probabil unul din acei „topoi" de care vorbea Ernst Robert Curtius, căci e puţin probabil ca vreunul dintre scriitorii noştri să fi plecat de la o observaţie directă. De altfel, în genere, Paul van Tieghem atrăgea atenţia că „literatura secolului al XVIII-lea ignoră cu desăvîrşire marea, nu numai emoţiile călătoriilor transoceanice, dar pînă şi spectacolele radioase sau înfricoşătoare pe care le oferă valurile celor ce privesc de pe mal", că englezii înşişi, „popor de marinari, care au iniţiat întreaga Europă în evocarea peisajului, nu acordă măn: aproape nici un loc în secolul al XVIII-lea", la fel ca şi celelalte popoare de navigatori : danezii, norvegienii sau portughezii. Comparaţia existenţei cu o barcă în voia valurilor 126 pare a fi de orîgine biblică ori poate sugerată de una din celebrele furtuni marine ale literaturii, descrise în Eneida (I, 80—123), în Tristele lui Ovidiu (1,11), în Telemaque de '"'idon (v). roman atît de citit la noi în secolul a! XVHI-lea, sau chiar în Paul et Virginie al lui Bernardin de Saint-Pierre. 101 CxivUir. ar fi, important e că mermru! „Mt1'! în furtună" aduce o mai mare încărcătura literara potenţială, atenţia fiind iulicitată nu numai de semnificaţie, ci şi de semvificnnt, în speţă, de decor (marea întărîtată) şi comportamentul eroului (confesiunea sa, lupta cu valurile). Un prim exemplu îl găsim la Ienăchiţă Văcărescu, într-o poezie pe care nu o cunoaştem decît în versiunea greacă şi in traducerea franceză data de Pierre Augustin de Guys, „negociam, de PAcademie de Marseille" ( !), în cartea sa, Voyage litteraire de la Grece ou Lettres sur le Grecs anciens et modernes avec unh Parallele de leurs moeurs, Paris, 1771. Germanul J.L.S. Bartholdy, care vizitează Grecia în 1803-1804, reproduce şi el bucata lui Ienăchiţă în memorialul său de călătorie, tradus în franţuzeşte la 1807, sub titlul Voyage en Grece fait dans les annees 18C3 et 1804... traduit de l'allemand par A. du C::':;':;'. în fine, în 1825, poetul uitat astăzi, dar de oarecare notorietate în epocă, J. L. Nepomucene Lemercier, aflînd manuscrisul grecesc al lui Ienăchiţă la un prieten orientalist, îl traduce, îl versifică şi-1 include în volumul al II-lea al culegerii sale Chants heroiques des montagnards et ma-telots grecs. Iată textul lui Ienăchiţă \ ăcărescu, în versiunea Iui J.L.S. Bartholdy : „Je suiş ballotte câ et Iâ sur une mer orageuse, expose au courroux des flots qui s'elevent sur moi tout en leu : s'entassant comme des montagnes, les vagues ecuman-tes s'elevent jusqu'â la voute des cieux. Au milieu du siffle-:nent des tempetes, au milieu de ce brtiit qui porte l'effroi dans mon âme, je vois les nuages s'epaissir, de profondes tenebres enveloppent toute la nature ; ma voilure ne resiste plus, le danger croît â chaque instant ; je vois ma barque prete â se dissoudre, et d'aucun cote la terre ne s'offre â mes regards. Cette nuit d'alarmes et de horreur aneantit tou-tes mes esperances et je ne sais plus de quel cote me diriger. L'esprit qui habite en moi est hors d'etat de me soutenir. Eperdu lui meme, il tremble devant les abymes qu'il voit 127 i entr ouvertes. Au milieu de ce tumulte, puis-je raeme penser a des moyens de salut ? Sans pilote au milieu de la tempete puis-je encore compter sur un liberateur ? Oui, â l'instant meme ou tout semble perdu pour toi, et oii tu te figures qu'il peut-etre ne te rcste plus qu'a î'.ibar.doiiner au desespoir que le destin travailîe â preparer la delivranee." Aeceptînd ca dată de elaborare a poeziei Iui Ienăchiţă anii 1765—1770 (prima publicaţie a lui Guys fiind din 1771) şi pla-sînd această bucată de tinereţe (Ienăchiţă parc a se fi născut la 1740) în coordonatele vremii, ea cîştigă mult în interes. Clasicismul e vădit prin modalitatea alegorizării (un simbol transparent, învestit cu o solemnitate „homerică"), desfăşurarea discursivă şi gradată, într-o enumerare completă, a vijeliei marine, factura stilizată, oarecum demonstrativă, a lamentării. Sînt de observat însă două aspecte care introduc o notă de variaţie, poate chiar de erezie. în primul rînd, e izbitoare intensitatea sentimentului ; sub vestmîntul retoric al frazei, se ghiceşte frămîntarea reală a unui suflet zbuciumat, pe care regimul fanariot, cu alternarea sa brutală de favoruri şi dizgraţii, putea să-1 arunce de la un moment la altul, cum s-a şi întîmplat, de altfel, din culmea gloriei în abisul deznădejdii. A doua remarcă priveşte o uimitoare omisiune ; plin de tîlc în textul lui Ienăchiţă nu e atît ce există, cît ce lipseşte : Dumnezeu. în adevăr, pentru un „dicheofilax a bisericii mari a Răsăritului" —• cum se auto-recomanda pe frontispiciul Gramaticii — pentru autorul moliftelor de rugăciune către Sf. Fecioară, e fără îndoială surprinzător că în lupta cu stihiile dezlănţuite nu e invocat ajutorul cerului. O simplă scăpare din vedere ? Sau un indiciu că paternitatea lui Ienăchiţă nu e absolut sigură ? Existenţa unui deism filozofic, care ar proceda intenţionat la înlocuirea termenului „providenţă" prin eufemismul „destin", e în orice caz ipoteza cea mai puţin verosimilă. Oricum ar fi, poezia lui Ienăchiţă, presupunînd că-i aparţine realmente, deşi iese din sfera literaturii naţionale (prin limba originalului), constituie un document psihologic revelator, o dovadă că numai vitregia împrejurărilor şi lipsa de profesionalizare au împiedicat lirica românească să realizeze încă din secolul al XVIII-lea o ieşire mai largă spre modernitate.102 128 X. Dimachi, poet moldovean obscur, prieten şi afin de familie lirică al lui Costache Conachi, are şi el o Corabie pe valuri, reprodusă în parte, după o relatare orală, de G. Sion, în Suvenire contimporane. în întregime, poezia se găseşte în ni». -1^9, sub titlul : Puma lui Necidai Dimachi asupra visiU-resei Anica Roset. Data elaborării pare a fi anterioară anului 1S?2, cînd un anonim însemnează primele patru versuri (însi dublindu-le, prin segmentare în emistihuri) pe ultima foaie tt manuscrisului Zăbava fandasii, copiat de Toader Jora încă ia 1786. Mai puţin dotat decît confratele său de baricadă literară, Dimachi uzează de un decapentesilab care-şi croieşte drum anevoie prîn mărăcinişul limbii. Poetul se compară cu o „corăbii spartă ci-au fost giucată de vînt". în vijelia stîrnită, exerciţiul raţiunii devine inutil : Pi a stării lumii valuri cu cărma minţii înot Cătînd să zăresc limanul, din primejdii să mă scot ; Alerg cu pînzăle întinsă pe luciul cel de foc, Pe mare ace aprinsă a vicleanului noroc. La un moment dat, poetului i se pare câ visează şi pieirea ce-î ameninţă e iluzorie, dar, vai !, lacrimi adevărate îi inunda obrazul şi o durere ascuţită îi împunge inima — totul e ae-vea, scăparea nu se întrevede de nicăieri ! : Aş faci o hotărîri să mă întorc înapoi, Cătînd să zăresc limanul, din primejdii să mă scot : Nainte tunerec mari, înapoi vîntul vîrtej, Cu totul spre pierzare furtunile cat prilej Şi aşa cu cîrma lăsată stihiilor mă jârtlesc In stînca ace înaltă ajung şi mă pră(pă)dese Dar voi striga în piiri într-acel cias cu amar Răsplătiri, răsplătiri, şi voi be acest oahar. Cu mult mai sus, ca îndemînare a versificaţiei şi limpezime a gîndului, se află poezia lui Costache Conachi, Lumea, pe care o bănuim scrisa înainte de 1821, deşi un argument ho-tărîtor în sprijinirea acestei datări ne lipseşte. E o meditaţie filozofică pe tema norocului nestatornic, care se poate divide în trei părţi, destul de tranşant conturate : o descriere a fur- 129 9 — Originile romantismului românesc i tunii marine, o evocare sumbra a avatarelor existenţei şi un neaşteptat elogiu al prieteniei. Prima parte schiţează tabloul dramatic al dezlănţuirii stihiilor cu o anumită uşurinţă a zugrăvelii sinistre : îndată furtună să scorneşte Şi, după ce văzduhul negreşte. Întregi munţi de valuri înspumate Umflă din prăpăstii adîncate, Şi, vârsind, soarbe în adîncime Orice putere, orice mărime. Nenorocit omul să uimeşte înţălegînd că să prăpădeşte, Fără a nădăjdui mîntuire în vîrtejul acel de peire. Stîncile i să par a fi moarte, De maluri văzîndu-să departe, Şi holburile neînfundate, Mormăituri de ape tulburate. Partea a doua înregistrează realităţile crude ale existenţei cu un fel de ardoare a lucidităţii, care nu capitulează în faţa iluziilor. Tonul devine amar şi violent: O lume, lume amăgitoare, Ce te-nvîrteşti din stare în stare Şi undeşti pre om ca o vicleană, Spune-mi de ce este aşa tirană ? De vreme ce tinerii „per cu inima arsă", iar bătrînii „să topesc în chinuri", singurul chip de scăpare — se întreabă poetul — nu e oare de a pune capăt vieţii ? Totul aici jos e numai deşertăciune : Pre pămînt este numai otravă. Căci nu poate a fi bucurie Nici cinste, nici amori, nici bogăţie, Nici stăpînire, nici înălţare, Nici mărime cu îndelungare, Cu toate să trec într-o clipală, Lăsînd pe om în starea cea goală. 130 Totuşi ,,o zare de fericire" există : este prietenia, omagiată cu o fervoare ce aminteşte de cea de a doua Noapte a lui Young : O, prieteşug, rai Je pîâcorj, Ce te începi numai din vedere Şi eşti păstrat şi după orbire Şi ispitit in nenorocire... Deşi de o structură clasică în felul cum transcrie discursiv lirismul şi conceptualizează imaginile, poezia lui Conachi se apropie oarecum de preromantism. E întîi accentul altruist, care face din relaţia umană dezinteresată singura oază respirabilă în pustietatea existenţei ; apoi, o anumită subiecti-vizare a motivului „fortuna labilis", semn că ideea inanităţii omului şi a arbitrarului destinului solicită conştiinţa poetului în mod afectiv, ca o traducere a dramatismului cotidian al existenţei, şi nu ca un simbol ritual, fără acoperire sufletească ; în fine, zugrăvirea furtunii, cu toată insuficienţa mijloacelor coloristice puse la bătaie, depăşeşte desigur peisagismul abstract al secolului al XVIII-lea.104 Motivul „bărcii în furtună" apare de mai multe ori în scrierile prolificului Zilot Românul. Menţiunea cea mai interesantă o găsim în cronica celei de-a treia domnii a lui Alexandru Şuţu, sub forma unei „vedenii", pe care scriitorul ar fi avut-o într-un ceas de descumpănire, cînd dezesperase de putinţa lecuirii suferinţelor ţării. El povesteşte că o dată, pe cînd se afla „pe un ţărm de mare" privind la o corabie ce înota şi lupta cu o groaznică furtună, „cînd povîrnindu-se, cînd ascunzîndu-se în fierberea valurilor, cînd mai mai afundîn-du-se, şi mă jeleam de nenorocirea şi primejdia ei şi a călătorilor dintr-însa, apoi, luînd mai bine seama, văzui că are badiera, adică steagul Ţării Româneşti, iar sub steag văzui înfocată scrisoare cu slove roşii aşa." „Scrisoarea" e versificată, căci, după cum mărturisea Zilot, „poezia mi-au fost lesne şi mi-au fost dragă din firească pricină sau pornire". Pe „badieră" se puteau citi următoarele cuvinte : Alt vifor mă apucă Mai grozav m-aruncă Şi mă spăimîntez. D-această furtună 131 Că-nfricoşat sună S-oi să m-afundez. Vîmurile toate între ele să bate şi eu la mijloc Al tuturor valuri, <~a munţi şi ca dealuri, Ardic stînd pre loc. Ceea ce vrea sa ne spună autorul, căruia folosirea alegoriei îi era familiara, nu e greu de sesizat. Totuşi, note de subsol precizează că „viforul" simbolizează domnia lui Alexandru >uţu, iar prin „vînturile toate" trebuie înţelese „împărăţiile" ce înconjoară Tara Românească şi se înfruntă pentru a o stăpîni. Caracteristic, aşadar, e că în motivul „bărcii" colectivitatea se substituie individului, iar lupta cu valurile furioase ale sorţii ilustrează primejdiile ce ameninţă existenţa naţională. Deplasarea accentului de la individ la obşte încarcă motivul cu o semnificaţie patriotică.105 Foarte frecvent apare motivul „bărcii", şi anume în interpretarea lui transindividuală, vădind preocuparea pentru soarta ţării, în lirica lui G. Asachi, unde e posibil să vină — după cum arăta D. Caracostea •— de la Horaţiu (oda Republicii), întîlnim pentru prima dată compararea Moldovei cu o „luntre" în oda Cătră împăratul Alexandru 1 (1817). E vorba aci de „luntrea" ţării, care s-ar fi sfărîmat de stînci, înainte de liman, de-abia putînd să lase posterităţii amintirea numelui. în Cătră moldoveni la restatornicirea domnilor pămînteni (1822), poetul reia alegoria, atribuindu-i însă un sens optimist, adecvat sentimentului de speranţă pe care-1 stîr-nise reîntoarcerea domniei în mîinile autohtonilor. Cele două strofe pe care le reproducem tratează motivul după canoanele retoricii, cu o solemnă emfază, într-un vers bine bătut, care expulzează emoţia, mărginindu-se să ofere ideea : O puternică fortuna pe Moldov-au fost împins Să plutească pe o mare, de primejdii presurată Şi p porul fără cîrmă, de mii tunete atins, Aştepta a sa sfărmare şi peire-nfricoşată. Obosite elemente mug şi sună mai încet, \ intui stă. s-alină marea, de port ne-am apropiet. 132 Ne s-arată la vedere un frumos liman vecin, Priinciosul Zefir suflă şi lucesc senine stele ; însă cursul cela este de mii stînce încă plin, Şi trezire cere dreaptă cu-ndoite opintele, Căci o luntre struncinată, ce-au scăpat din Oc--.fi. Deacă uită privegherea va pieri chiar în liman. ulterior, Asachi va imita Cătră vasul lui Virgilius de Horaţiu şi va omagia, cu ajutorul aceluiaşi motiv, suirea pe tron a iui Grigore Gliica, în 1849 (Vasul Moldaviei). De notat câ „luntrea" apare în lirica poetului moldovean şi înainte de a fi devenit o pură convenţie retorică. E vorba de versiunea românească a două bucăţi compuse în italiană, probabil, între 18C9—1812, la Roma : Al mio planeta şi II vaticinio. Aici, „lun-tiea" nu mai asumă rolul de imagine-sirnbol, ea este pur şi simplu corabia ce-1 poartă pe poet departe de iubita sa, pe „marea de pieire", separîndu-1 fizic, nu şi spiritual, de aceea care-i umpluse sufletul de lumină.106 Nu mai stăruim asupra altor prelucrări ale motivului „bărcii în furtună" (ca, de pildă, cea a lui Zilot Românul : Omul cu daruri şi nenorocit), care nu aduc nimic nou faţă de cele două variante discutate, ambele evocînd, în planul destinului individual sau obştesc, tragismul existenţei, veşnic suspendată pe marginea abisului.107 E cazul să ne oprim însă, în încheierea acestui capitol, asupra unui fapt din cele mai semnificative : anume că faimoasa temă a „ruinelor", care a procurat atîtea delicii comparatiştilor şi a făcut să curgă atîta cerneală în trecut, e inexistentă pînă la 1821. Chiar dacă am accepta că traducerea din Volney, de care vorbea N. lorga, ar data din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, şi ad-miţînd că operele celebrului republican şi pelerin prin regiunile deşertice ale Orientului au fost citite la noi cu mult înainte de Tudor Vladimirescu (ipoteză cu totul plauzibilă), e totuşi un fapt că versiunile româneşti din Les ruines ou meditations sur les revolutions des empires pe care le cunoaştem, a lui Ionică Tăutu (Sfărîmările. Procetire asupra revoluţiilor împărăţiilor, ms. 182, Bibi. Univ. Iaşi, şi ms. 2502 şi 2696, B.A.R.) şi a lui Stanciu Căpăţineanu (anunţată în Biblioteca desfătătoare, 1830) sînt de după 1821. Pe de altă parte, e ştiut că „volney"-ismul dă primele rezultate creatoare în jurul anului 1830, în poeziile binecunoscute ale lui Cîrlova, Alecsandrescu 133 şi Heliade, deşi nu e de loc clar (şi rămîne imposibil de precizat) raportul dintre implicaţiile directe ale „modelului" şj inspiraţia proprie a autorilor (convergenţele putînd fi, în cazul amintit, rezultatul „coincidenţelor", nu numai al „influenţelor" !). De ce oare nu se invocă „ruinele" şi înainte de 1830, respectiv, înainte de 1821 ? Răspunsul e simplu : pentru că procesul de cristalizare a conştiinţei naţionale nu ajunsese in stadiul enunţurilor limpezi şi al formulărilor imperative. Pietrele trecutului nu suscitau nici lacrimi, nici tresăriri de orgoliu, fiindcă apăsaţi de tiranie, rupţi de propriile lor rădăcini, oamenii uitaseră că semnele istoriei dezvăluie lecţiile şi promisiunile destinului. Iată ce ne spune în această privinţă autorul unui memoriu anonim, datînd dinainte de 1812 : vorbind de decăderea Moldovei, el deplînge mai ales apatia locuitorilor, „plini de frică şi cu simţirile amorţite, neavînd nici pe dinafară sprijinire, nici pe dinlăuntru vreo putere, ei se află astăzi o turmă smerită şi speriată". „Aşa este norocul şi prefacerile lucrurilor omeneşti — remarcă autorul —, strănepoţii vechilor vestiţi daci şi romani, o dată cu slobozenia, au pierdut şi caracterul lor acel cătră războaie, cătră învăţături şi cătră meşteşugurile trebnice, plecare şi învăpăiare. Rămăşiţurile unor aşa luminaţi strămoşi, a cărora se păzesc încă în ţară oarecare ruinuri, nu fac nici cea mai mică lucrare, în sufletele smerite din pricina împilării, care, fără să facă cea mai mică aducere-arninte pentru vechea lor de mai înainte mărire, le părăsesc fără slavă, şi înstrăinate de tot feliul de vitejească socotinţă." Aşadar, tema „ruinelor" va putea mobiliza spiritele doar atunci cînd acestea se vor impregna de sentimentul conştiinţei naţionale, care solidarizează prezentul cu trecutul, transformînd vestigiile istorice în simboluri şi surse de exaltare patriotică. Declanşarea acestui proces hotărîtor va avea loc la 1821, dar concretizarea lui în planul creaţiei va fi opera primilor romantici şi va mai reclama încă un deceniu.108 ALECU VĂCĂRESCU Dintre toţi poeţii secolului al XVIII-lea, cel care încape mai puţin în limitele unei etichetări simpliste, atît prin complexitatea psihologiei, cît şi prin intuirea unor perspective 134 1 m I lirice insolite este desigur Alecu Văcărescu. Dînd cîteva dintre realizările cele mai expresive ale anacreontismului, el îl depăşeşte totuşi prin rafinamentul asocierii de stări contrastante, gustul ornamentaţiei verbale, viziunea megaloscopică a cusururilor umane — semnul unui temperament nevrotic şi pasional, căruia viaţa i-a hărăzit încercări din cele mai dure. Din datele destul de lacunare ale biografiei celui mai mare dintre feciorii lui Ienăchiţă Văcărescu, se desprinde imaginea unei existenţe zbuciumate, intrate de la un moment dat pe povîrnişul unui declin catastrofal şi ireversibil. Divorţat de soţie, în proces cu mama vitregă, Ecaterina Caragea, pentru împărţirea moştenirii lui Ienăchiţă, pe punctul de a ajunge la completă ruină, Alecu e acuzat în 1797 de o odioasă complicitate Ia asasinarea unei mătuşi, Veneţiana Văcărescu. El trebuie să lupte din răsputeri ca să-şi păstreze rangul şi să-şi apere onoarea — cele două atribute esenţiale ale unui om din clasa sa. în acest sens, jalba adresată în 1798 lui Vodă Hangerli, ca să se disculpe de grava învinuire ce i se adusese, relevă dincolo de chiţibuşurile avocăţeşti ale argumentării, o psihologie de om hăituit şi irascibil, care nu mai aşteaptă mari împliniri de la viaţă, dar înţelege să-şi răzbune, cu vîrf şi îndesat, umilinţele îndurate. într-un loc, Alecu vorbeşte de „dezgustul ce am de a mai trăi", în altul, de „tristele zile ale vieţii mele cei pline de dureri". Impresionantă e mai ales răbufnirea împotriva defăimătorului său, Scarlat Cîmpineanu. Aici, suplica se transformă în pamflet, iar cerneala în vitriol. Cu o furie a indignării şi un talent de a înnegri care-1 anticipă pe Heliade Rădulescu, Alecu hiperbolizează cusururile adversarului şi prăvale asu-pră-i un potop de injurii : „Osîndeşte pe acel vistier Scarlat Cîmpineanu, a cărui gură vicleană şi plină de toate răutăţile a cutezat să verse atîte neadevăruri împotriva unui om care nu i-a făcut nici un rău !... Osîndeşte, măria ta, pe această himeră în chip de om, imagine vie a răutăţii şi a pizmei, obştesc vrăşmaş al compatrioţilor săi, suflet plin de venin, stîr-pitură împuţită a naturii, dobitoc ce se trage din tătari, şi cel mai adevărat următor al neamului şi strămoşilor săi, care din nenorocire se numeşte om şi care, prin reputaţia, norocul şi influenţa pernicioasă a stelelor, pătează onorabila ceată a 135 boierilor ! Pe vestitul revoluţionar, care s-a revoltat de doua ori pînă acum împotriva stăpînirii, care a înşelat trei împărăţii, care a bîrfit fără ruşine în contra stăpînirii şi s-a hrănit în ucideri, ca să se deprinză a lupta şi a ucide, vai ! chiar pe stă-pînitori, care s-a hrănit cu cadavre şi s-a adăpat cu pîrae de sînge, cel ce în prezenţa tuturor a intrat în nenorocita sa patrie ţinînd în mîini cu triumf spada din care pica sîngele cel încă cald al stăpînitorilor, care nu are nici o cunoştinţă despre Dumnezeu şi n-a adorat nimic niciodată, pe cel străin de mustrarea cugetului şi fără omenie, carele cu nedreaptă judecată au osîndit pe cel nevinovat de această nelegiuire !" ,,)9 Interesul acestei pagini memorabile vine nu numai din energia clocotitoare a verbului, ci şi din capacitatea autorului de a-şi domina tumultul interior şi a croi fraze, aplicînd o strategie a discreditării adversarului prin insinuări şi aluzii, cu o „artă" consumată a persuasiunii emotive. E neîndoielnic că Alecu Văcărescu îşi stilizează, la modul acut retoric, dezlănţuirile eruptive ale mîniei şi orgoliului rănit. Trecînd la cercetarea operei propriu-zise, să observăm întîi că, după toate aparenţele, numai o parte din compunerile lui Alecu Văcărescu au străbătut pînă la noi. Printre contemporani şi printre succesorii imediaţi, scriitorul s-a bucurat de o reputaţie considerabilă, pe care — după părerea noastră — o justifică supoziţia unor scrieri pierdute. în ochii fratelui mai tînăr, Nicolae, el întruchipa starea de graţie poetică, talentul şi facilitatea creatoare. Vasile Pop, în deceniul a] treilea, îl proclama „Ovidiu al românilor". Gh. Peşacov, poet veleitar şi prolific, în limba bulgară, română şi sîrbă, îi transcria versurile cu pietate, planuind chiar o ediţie ; pentru el, cum se vede dintr-o dispută cu Mumuleanu, faptul de a fi un „zelos imitator al prea strălucitului fruntaş poet... al prea stimatului Alecu Văcărescu" constituia un deosebit titlu de laudă. Mai tîrziu, sub zodia romantismului, o dată cu schimbarea climatului intelectual, cu apariţia unui nou public, a noi trebuinţe şi gusturi, notorietatea lui Alecu Văcărescu s-a risipit. Totuşi, în 1874, în plină expansiune a literaturii moderne, Al. Odobescu îi acorda încă înaintaşului, vag profilat în ceaţa începuturilor, o cauţiune care uimeşte. „Nu mă tem a zice — declara el în Pseudokinegheticos — că pînă acum nici un poet 136 român n-a avut mai mult foc şi mai multă graţie. Aceste calităţi răsar scînteietoare prin limba învechită şi uneori, azi, chiar ridiculizată a versurilor sale". Fără îndoială, în cuvintele lui JJobescu există o anumită ostentaţie de „ancien", care întîmpină cu rezervă operele „modernilor", probabil şi o implicaţie de zel patriotic. Dar ar fi greşit să credem că aprecierea elogioasă ar fi fost dictată unui om ca Odobescu, cu gustul format ia marea şcoala a clasicităţii, numai de intenţia demonstrativa şi voinţa de a-i înălţa pe ctitori.110 Ceea ce ne interesează aici nu este cercetarea integrala a operei, ci doar semnalarea punctelor de ruptură, de unde începînd devine problematică înscrierea în clasicism. Alecu Văcărescu nu procedează prin opoziţii estetice făţişe. El preia formulele curente, extrapolîndu-le şi contaminîndu-le pînă la infuzarea unui nou spirit. Un exemplu edificator în acest sens este Oglinda, poezie de tip anacreontic, însă cu o nuanţă de preţiozitate. Tema e că imaginea iubitei, reflectată dc oglindă, se situează, din cauza impasibilităţii materiei, mai prejos decît oglinda ochilor poetului, care redau nu numai frumuseţea tangibilă, ci şi armoniile interioare : Oglinda cînd ţi-ar arata întreaga frumuseţea ta ; atunci şi tu ca mine te-ai închina la tine. Ci cită eşti să ştii, de vei, dă crezămînt ochilor mei, fiindcă nu te-nşală, nici face vreo greşală. în ei te cată să te vezi întocma pă cît luminezi şi d-într-a lor vedere vezi cîtă ai putere. Aceeaşi subtilitate a flatării e vădită în versurile greceşti, dedicate diverselor obiecte de podoabă ale iubitei : un cordon, un turban, un saric — toate pizmuite pentru şansa de a-i servi 137 în mod intim, de a-i atinge pielea parfumată sau părul mătăsos. Motivul e străvechi ; îl găsim în Antologia greacă (I, 84), în Oda III a lui Anacreon : Ah, de-aş fi eu oglinda-ţ: Să tot priveşti la mine ! De-aş fi a ta tunică, Ca tu să mă porţi veşnic, De m-aş preface în apă Să scald cu unda-mi corpu-ţi De-aş fi, iubito, balsam, Ca corpul să-ţi pot unge etc. (trad. M. Gregoriady de Bonachi) Ronsard îl tratează în Ode a sa maitresse, din 1555 : Mais je voudrois estre tniroir Afin que toujours tu me visses : Chemise je voudrois me voir, Afin que souvent tu me prisses. I■ olontiers eau je deviendrois Afin que ton corps je lavasse, Estre du parfum je voudrois Afin que je te parfumasse. Je voudrois estre le ruban Qui serre ta belle poitrine, Je voudrois estre le carquan Qui orne ta gorge yvoirine. în Distih cusut pe un colan, Alecu Văcărescu scrie : ,,Dacă s-ar lua în băgare de seamă gradele de fericire ale lucrurilor neînsufleţite, ar fi o mare fericire pentru mine să-ncing un mijloc atît de frumos ! Mă mulţumesc, dar, să fiu cerc şi să am de centru nu pămîntul, ci sfera graţiilor şi izvorul amorului !" Tetrastihul cusut pe un saric: „După ce m-am învrednicit a servi de legătură unor atît de străluciţi comeţi şi unor peri cu totul de aur, ce sînt locaş al graţiilor şi cuib al amorului, de-acuma înainte să nu mai cuteze a mă privi ochii cei geloşi ; ci numai cei ce varsă pîraie de lăcrămi pentru ochii tăi cei frumoşi şi plini de viaţă, să mă privească cu bucurie !" 111 E evident că în planul intenţiei artistice (nu al realizării), prin uzul perifrazei şi căutarea „pointei", Alecu Văcărescu de-138 păşeşte atît pe poetul antic, cît şi pe cel renascentist. Scopul iui e de a uimi prin ingeniozitatea exprimării. Nu-1 interesează verosimilul, ci efectul, de aceea mizează pe exagerare, arti-*:ciu şi surpriză. îi convine oare calificativul de poet „baroc" ? Dacă luăm ca bază criteriile avansate de W. fheodor El-wert în La poesia harocca nei paesi romanzi. Concordanze e aivergenze stilistiche, şi anume că poezia barocă derivă din petrarchismul Renaşterii, prin intelectualizarea tematicii şi complicarea expresiei, atunci Alecu Văcărescu, deşi e departe de exuberanţa inventivă a lui Marino sau de muzicalitatea zglobie a unui Chiabrera, se apropie, în esenţa demersului liric, de aceşti poeţi volubili, ai metamorfozelor şi simulaţiei, pentru care limbajul e un arsenal retoric. Delimitările lui El-wert sînt însă mult prea generale, conducînd la o extindere „sans rivages" a conceptului de baroc. O viziune mai plauzibilă şi mai nuanţată propune Jean Rousset în cartea sa La litterature de l'âge baroque en France — Circe et le Paon (Paris, 1960). El distinge între „baroc" şi „preţiozitate", cel dintîi desfăşurîndu-se pe largi spaţii, cea de a doua claustrîndu-se în salon, primul tinzînd spre asumarea lumii ca mişcare perpetuă şi ondulaţie a formelor, cealaltă spre transformarea problematicii sufleteşti într-wn joc de societate. „Preţiozitatea" ar fi un aspect monden al „barocului", un „baroc" în stadiu-limită, redus la imobilism şi stereotîpizat, acordînd prioritate aluziei şi cuvîntului bine găsit, un „rococo" literar. Spre deosebire de cuplul „baroc-clasic", prin natură antagonist, aşa cum l-au descris toţi cercetătorii, de la Wolf-flin, la Eugenio d'Ors şi de la H. Focillon la Franz Strich, între „preţiozitate" (sau „manierism") şi „Daroc" pot exista raporturi de interferenţă, uneori chiar de asociere. 112 Un caz ilustrativ e tocmai cel al literaturii de la sfîrşitul epocii fanariote, care conţine elemente de tipologie clasicistă, deşi în stare difuză — cum am arătat — şi, în acelaşi timp, datorită tendinţelor de artificializare aristocratică a raporturilor umane, elemente de manierism. în schimb, pentru „baroc", artă a contrareformei, închisă la apelul istoriei, care presupune o limbă devenită „limbaj" şi o tehnică înaltă a metamorfozării, nu există condiţii propice în societatea românească a vremii. De aceea, oricît ar fi de excitant conceptul de „baroc", ajuns astăzi la modă, utilizarea lui în scopul clarificării începuturilor literaturii noastre moderne trebuie făcută cu o mare prudenţă. 139 Nimic nu e mai uşor decît a atribui statut ontologic unor analogii de suprafaţă, dar nimic nu e mai ieftin şi nimic mai contrariu ştiinţei veritabile. Dacă, în adevăr, barocul e caracterizat de exagerare, ingeniozitate, dezordine a inspiraţiei, nu rezultă de loc câ oriunde identiticâm unul din aceste atribute sau toate trei laolaltă avem de-a face cu o operă barocă. Ca totdeauna, interpretarea părţilor depinde de context, iar fizionomia contextului, în speţă, starea de spirit de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, nu ne îngăduie să vorbim de nişte puncte de cristalizare barocă fermă, ci, cel mult, de unele tendinţe izolate, de valoare iradiantă limitată şi de semnificaţie incertă. Aşa, de exemplu, faptul că, în 1794, mitropolitul Iacov Stamati tipăreşte, sub titlul Critil şi Andronius, o traducere parţială a celebrului roman El Criticon, scris de iezuitul Bal-thazar Gracian între 1651—1657, nu e o dovadă de asentiment la viziunea barocă a universului. „Selectarea romanului spaniol — observă cu îndreptăţire Al. Duţu — ne dezvăluie fră-mîntarea unei epoci care, solicitată în multiple direcţii, caută peste tot concretul, autenticul, fără să ţină seama de stiluri". Prezentînd sub o formă alegorică cele trei vîrste ale vieţii (tinereţea, maturitatea, bătrîneţea), El Criticon e un ghid de morală practică, o denunţare a iluziilor şi vanităţilor care asaltează existenţa umană, îndepărtînd-o de cultul adevăratelor valori şi de pietatea credinţei. Tema aceasta iniţiatică, binecunoscută în literatura medievală, e prelucrată într-o compunere originală a transilvăneanului Vasile Aaron, din jurul anului 1820, intitulată : Reporta din vis, de un foarte accentuat caracter alegoric. Şi în cazul mitropolitului Iacov Stamati, şi în cazul poligrafului ardelean, se poate spune că „barocul" e receptat nu din cauza elementului său stilistic propriu, ci în pofida lui, pentru materia anecdotică pe care o procură şi moralismul subiacent.113 Revenind la Alecu Văcărescu, să remarcăm că meritul său, ca al tuturor „preţioşilor", e de a transforma declaraţiile curtenitoare, uzuale în mediul sofisticat al înaltei societăţi, în „concetti" şi a supralicita eleganţa exprimării printr-un soi de încifrare graduală. Gh. Peşacov ne dă amănuntul interesant că lui Alecu Văcărescu îi plăcea să scrie poezii cu versuri în mai multe limbi (greceşte, turceşte, franţuzeşte), 140 „pre carii — spune el — le-am văzut în diferite locuri de persoane mari cetindu-se, cinstindu-se şi ţiindu-se ca nişte mo-numenturi foarte scumpe şi ramice". Predilecţia aceasta pentru ^lupaneiea Li- şi plurilingvă (d;n ultima nu r.i s-nu păstrat mostre) e o dovadă în plus de plăcere a artificiului şi lirism decorativ, destinat unui public restrîns, deprins să aprecieze \ irtuozitatea mai mult decît adevărul sentimentelor. 111 Remarcabil la Alecu Văcărescu e că manierismul acesta clasicizant, unind gustul pentru „concetti" cu spiritul raţionalist şi ardoarea petrarchistă, exprimă o sensibilitate efectiv traumatizată. Deşi, la petrarchişti, expresia nu e neapărat o traducere efectivă a sentimentului, ci o simplă declaraţie ,.ad pompam", un lux al vorbelor, şi, ca atare, „chinurile" pe care îndrăgostitul le confesează, „pîraiele de lacrimi", „văpaia inimii", „suspinurile" interminabile sînt simple figuri de stil, în cazul lui Alecu Văcărescu pare că un suflet realmente contorsionat se află îndărătul poetului galant, meşter în răsucirea frazelor. Această tensiune a sensibilităţii lesne excitabile, care se disciplinează cu greu prin înscrierea într-o structură retorică, răzbate din versurile greceşti, ca şi din cele două satire, satira nr. 8 (ed. E. Piru) şi Tatăl nostru parodiat. Versurile deplîng suferinţele iubirii, aşa cum se obişnuieşte în poezia vremii, dar cu o sfîşiere lăuntrică pe care ornamentaţia stilului n-o anulează. Oricît i-am suspecta sinceritatea, Alecu Văcărescu pare el însuşi cînd scrie : „Eu doresc să ajungă o dată la auzul tău că nu mai voiesc să trăiesc în silă o viaţă pe care cu drept cuvînt o urăsc, nu o mai pot suferi şi mă îngrozesc de dînsa mai mult decît de numele iadului". Tonalitatea gravă şi încruntarea prematură a acestui poet, mort la 30 ani, în condiţii misterioase, sînt însă frapante în satire. Satira nr. 8 e un rechizitoriu violent la adresa societăţii fanariote, cu o vădită intenţie de a înălţa critica la o treapta de universalitate omenească şi a scoate din faptele zugrăvite un înţeles mizantropic general. Spre deosebire de colegii săi de clasa şi condei, un Matei Milu sau un Vasile Pogor, care practică pamfletul în scopuri de vindictă personală, ca să-şi răzbune pe duşmanii nominali sau, prin transparenţă, nominali-7abili, Alecu Văcărescu se războieşte cu societatea. Viziunea lui 141 c acut pesimistă : el expune o situaţie incurabilă, care afectează însăşi esenţa umană. Individul apare încercuit, victimă inexorabilă a dezamăgirilor de tot felul, tratat de prieteni, de rude, de cei de deasupra şi cie cei de dedesubt, pînă şi de slujitorii bisericii, cu ipocrizie, duplicitate şi perversiune. Nimic nu subzistă curat în aceasta lume, nici dragostea, nici prietenia : ca atare, mintuirea apare imposibilă. E interesant că noţiunea de bază în jurul căreia se articulează această critică implacabilă c aceea de „mască" — una din reprezentările predilecte ale barocului. Alecu Văcărescu e sensibilizat mai ales de prăpastia care există între aparenţă şi conţinut. Dar dacă Gracian, fascinat de decor, ca toţi exponenţii barocului, formulează în El Discreta o morală a ostentaţiei şi disimulării, poetul nostru e mai aproape de Rousseau, care condamnă orice deghizare a fiinţei ca minciună şi artificiu. între o teorie care transformă individul în personaj, aplicîndu-i o mască, şi o teorie care demască personajul, reducîndu-1 la individ, Alecu Văcărescu optează pentru cea de-a doua, în acord cu secolul său şi cu preromantismul. 115 Prin Tatăl nostru parodiat străbate acelaşi dezgust faţă de corupţia şi silniciile sociale şi se întrevede acelaşi spirit amar şi blazat, incapabil să se împace cu lumea. Deşi porneşte din atmosfera liricii anacreontice, cultivîndu-i în parte temele şi procedeele, traiectoria lui Alecu Văcărescu încalcă zone diverse ale poeziei. Prin fabricare de „concetti" şi gustul pentru redundanţe stilistice, se apropie de manierism. Vibraţia acută a sensibilităţii şi setea purităţii inaccesibile îl situează alături de preromantici. De fapt, personalitatea literară îi rămîne nedecisă, captată între limitele de gust ale unei epoci care-şi căuta ea însăşi fizionomia, neştiind încotro să-şi fixeze privirile. Ca şi Cîrlova, Alecu Văcărescu întrupează un destin ne-norocos. Dacă soarta i-ar fi acordat favoarea unei vieţi mai lungi, ne putem imagina că, debarasat de contingenţele unei arte care-1 încorseta şi evoluînd cu veacul, ar fi izbutit poate să descopere, înaintea altora, lirismul romantic. Desigur, ipoteza e incontrolabilă, un simplu joc al spiritului. în orice caz, Alecu Văcărescu dovedeşte cît de fluide sînt frontierele clasicismului românesc şi cît de delicată e încercarea de a defini categorial un scriitor, cînd ambianţa nu oferă puncte de sprijin ferme, experienţa literară nu e conceptualizată, iar nniile de forţă interioare sînt ele înseşi echivoce. IOAN CANTACUZINO Opera lirică a lui I. Cantacuzino constituie un exemplu de dilatare a conceptului „clasic" pînă dincolo de hotarele a ceea ce se consideră obişnuit „preromantic", acordul între cele două directive fiind însă menţinut tot timpul, deoarece autorul nu are de loc conştiinţa că aruncă punţi între continente esteti-ceşte opuse. Dar erau ele realmente opuse ? Ideea unei segregări brutale între „clasicism" şi „preromantism" nu e oare proiectarea în trecut a unei viziuni contemporane de ideologie literară ? Despre Ioan Cantacuzino a vorbit încă Bălcescu, într-una din biografiile publicate în Magazin istoric pentru Dacia, dar fără să se ocupe de activitatea literară, ignorată pînă la contribuţiile recente ale lui G. Ivănescu şi N. A. Ursu. Cei doi cercetători au adus o importantă contribuţie, revelînd că Ioan Cantacuzino a publicat, după toate aparenţele, pe la 1796, la Dubăşari, prin grija lui Mihai Strelbiţchi, un volum de versuri intitulat Poezii noo, iscălit cu iniţialele I.C.116 Deosebit de interesant Ia acest volum, primul de versuri profane tipărit în literatura noastră, e în primul rînd titlul. Ce semnificaţie are denumirea de „poezii noo" ? Autorul voia să sugereze că mai publicase versuri în trecut şi că se înfăţişa acum cititorilor cu o culegere inedită ? Presupunerea e puţin plauzibilă. Trebuie oare interpretat cuvîntul „nou" ca o aluzie la caracterul versurilor, la faptul că ele nu seamănă celor tradiţionale, că se îndrumă în sensul „modernităţii" ? S-ar părea că tocmai aceasta era intenţia scriitorului. Volumul lui Ioan Cantacuzino cuprinde 13 poezii originale şi 8 traduceri. Alegerea autorilor tălmăciţi (dintre care unii sînt numiţi, alţii nu) e din cele mai grăitoare : cardinalul de Bernis (probabil Description poetique du matin), Metastasio 142 143 (Partenza şi o arie clin Nitteti), Gray (Lăcaşul morţii), Marmontel (Dajne), Pope (Satiră : Omul), La Fontaine (Poveste după La cigale et la jourmi). în bună vecinătate, aşadar, clasicism, raţionalism luminist şi acorduri preromantice, sentimentalism elegiac şi idilă. Un fragment remarcabil e tradus din Cintarea Cîntărilor: prin versul liber, cursiv şi aerisit, scăpat ue sub apăsarea tiranică a cadenţei, străbate ceva din parfumul senzual şi naivitatea rustică a textului biblic, atît de aproape de sufletul ţăranului român : Sînt neagră, iar frumoasă. Şi mult drăgăstoasă. Felele locului Ierusalimului. Poţi să le priveşti Ca sălaşe crăieşti. Eu la chip neagră sînt Dă soare şi de vînt. ...Spune-mi unde cîmpe-c Unde la miaz umbresc, Unde oiţile tale, Iubite, în ce vale Pascu şi să odihnescu. Să vin să te găsescu, Schimbată, neştiută, Ca o vită pierdută. Versurile originale par a ilustra în mai mare măsură decît traducerile apartenenţele neo-clasice ale scriitorului. Găsim erotică anacreontică, satire, cîntece de pahar (Cîntec beţivesc), două Cîntece păstoreşti, un Cîntec grădinăresc, dar şi un elogiu rousseau-ist al vieţii simple în sînul naturii, Veacul de aur sau cel scump : O ! Tirana vieţii, s'.ăpîna multor crai, Ajungă-ţi atît că lor pravilă dai ! Turburînd odihna stăpînilor lumii, Nu merg la păstor, în lăcaşul glumii, Supt colibioara lui, unde stă în ticnă, Dă schimbi pacea sa în rea neodihnă. 144 m II poezia Răsuflarea face o teorie a liricii artizanale. Deşi instinctul poetic există la toate popoarele, chiar la cele sălbatice» el dă roade optime în societăţile civilizate, unde intervine _u \tre-! modelează şi-1 desăvîrşeşte : Iar noroade pricepute Au fătat cu multe cute, Chibzuirea lor ce-a-naltă, Dînd poezii drum dă saltă, Pîntre munţi, pîntre flori, Piste ape, pîntre nori. Au întrerupt ne-ntrupări. Au iconit nevediri. Interesant e că raţiunea („chibzuirea") şi efortul de cizelare („făţarea") au, în ultimă instanţă, scopul de a pune în mişcare imaginaţia, prin întruparea „ne-ntrupărilor" şi „iconirea" „ne-vedirilor", sau, cu alte vorbe, prin producerea imponderabilului şi jocul de umbre al ficţiunii. Fără îndoială, e un mod nu tocmai clar de a concepe exerciţiul poetic, dar în deplin acord cu linia evazivă a esteticii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care vorbea de „entuziasm raţionalizat" şi, sub firma liniştitoare a „mimesis"-ului aristotelic, făcea tot mai mult caz de „geniu" ca putere creatoare autotelică, prin care natura prescrie legile sale artei. De la Ioan Cantacuzino ne-au rămas trei manuscrise, con-ţinind traduceri din operele unor scriitori caracteristici atit fazei de expansiune, cît şi celei de declin a luminilor. Manuscrisul 3099 din 1794 cuprinde Istoria lui Machen de Baculard d' Am aud, Arsacbe şi Ismenia de Montesquieu şi Narchis, sau îndrăgostind însuş de sine de J. J. Rousseau. Dintre acestea, mai interesant e Arsacbe şi Ismenia, utopie orientală de Montesquieu, publicată postum, de-abia în ediţia de Opere complete din 1783 a scriitorului (ceea ce denotă că traducerea română constituie o receptare rapidă !). Tema tradiţională a amanţilor fideli, care triumfă asupra tuturor puterilor malefice ce vor să-i separe, serveşte aici nu numai educării virtuţii, ci şi unui scop edifiant, de natură politică : în Arsace, Montesquieu încarnează pe monarhul luminat, pro-punînd exemplul său meditaţiei oamenilor rezonabili. 145 10 Cel de al doilea manuscris (ms. 1550, din 1796) e traducerea romanului istoric moralizator al lui Florian, Numa Pompilius, care-1 va interesa şi pe Alecu Beldiman. într-o dedicaţie către mitropolitul Gavril Bănulescu, Ioan Cantacuzino observă că cpera lui Florian — „om adăpat mult istorii vechi" —, deşi lucrată „după placul inimii sale", nu se îndepărtează „prea" „de ideea ce însuş istornicii cei mai de crezut au avut de acest crai al Romii". Cu alte vorbe, raţiunile inimii concordă cu raţiunile istoriei — opinie încurajatoare, dacă nu adevărată, exprimînd o perspectivă optimistă, pe care explorarea romantică a trecutului avea s-o pună în curînd sub semnul îndoielii. Traducătorul îl elogiază pe Florian şi pentru elevaţia morală : „să prea vede că avea şi în băirile inimii sale multă cucernicie păstrata". Referinţa repetată la „inimă", căreia i se asociază termenul de „cucernicie", nu este desigur întîmplă-toare : începuse să facă şi la noi ravagii apetitul romanescului acţionat de mobile altruiste, acea tipică îngemănare de lacrimi şl predicaţie a virtuţii, care colorează mai toate derivaţiile preromantice de origine rousseau-istă. Nu mai puţin caracteristică e şi cea de-a treia traducere a lui Ioan Cantacuzino, Cercarea asupra omului, celebra operă a lui Alexander Pope, cu a cărei tălmăcire s-a îndeletnicit şi Conachi (ms. 6002, probabil din 1807). Spre deosebire de cel din urmă, care se servise de intermediarul francez al lui Du Resnel, Cantacuzino urmează versiunea lui Silhouette, redînd-o integral, într-o proză românească de o fluiditate remarcabilă. Deismul moderat al lui Pope, care integra examenul neajunsurilor lumii într-o perspectivă optimistă, de un raţionalism seducător, era făcut să placă unor oameni ca I. Cantacuzino şi Conachi, degajaţi de noţiunea tradiţională a ortodoxiei, dar străini de orice tentaţie iconoclastă.117 NICOLAE VĂCĂRESCU Nicolae Văcărescu, care se aşeza modest în umbra talentatului său frate, considerîndu-se „slabul şi în condei şi în idei", ne-a lăsat în afara versurilor anacreontice, în nota obişnuită, două poezii remarcabile. Ele dovedesc că poetul nu dezonorează titlurile de merit ale familiei. E vorba de cîntecul 146 I haiducesc Durcla, care anunţă Doinele lui Alecsandri, şi elegia Un pic de nădejde, anticipînd, prin muzica dodecasilabului nmiibrahic, O fată tînără pe patul morţii de Bolintineanu si, prin atitudinea de resemnare in laţa fatalităţii tragice, Mortua est. Drept este că paternitatea lui Nicolae Văcărescu asupra Ditrdei a fost pusă Ia îndoială de Al. Piru, şi — după noi — ■-n bun temei. In adevăr, această poezie, scrisă în metru popular, e nu numai diferită de celelalte versuri ale lui Nicolae Văcărescu, dar trădează o altă mentalitate — robustă, combativă, integrată organic naturii şi rotaţiei sempiterne a anotimpurilor —, care nu are multe puncte de tangenţă cu starea de spirit a unui boier crescut în edulcorările iatacului fanariot. Iată trei strofe caracteristice prin prospeţimea şi vigoarea sentimentului : Roibule, mi te găteşte, Şalele-ţi înţepeneşte, Să mă duci peste pripoare. Văi şi coaste la strimtoare, Pre potecă făr-de soare. Daleo, daleo, dragă durdă, Fă-te-ncoace, nu fi surdă, V in să te-ngrijesc mai bine, C-a-npuiat greierii-n tine. Daleo, durdă, vai de mine ! Oleo, leo ! vremea-nvitează P-ăl cu inima vitează, Să nu stea să se clocească, Ci-n sînge să bălăcească, Pomina să-şi înflorească. E de notat, de altfel, că în manuscrisul 332, conţinînd poezii româneşti şi greceşti ale Văcăreştilor, unele copiate de Gh. Peşacov, Dttrda figurează sub titlul Primăvara se iveşte (f. 45) într-un grupaj de şapte compuneri aparţinînd lui Ienăchiţă şi Alecu ! Manuscrisul 421 îl dă peremptoriu autor pe Nicolae (f. 53), însă copistul se arată atît de inventiv în 147 10* rezumarea unei scrisori a acestuia către Iancu Văcărescu, din 31 octombrie 1815 (f. 54), scornind pur şi simplu lucruri inexistente, numai „spre a da un caracter genera] şi pronunţat patriotic" textului respectiv (I. Yîrtosu), încît sin tem îndreptăţiţi să-i punem la îndoială aserţiunile de oricîte ori nu le putem controla prin alte izvoare — ceea ce tocmai se întîmplă în cazul de faţă. Paternitatea lui Nicolae ni se pare improbabilă din unghiul psihologic ; ea e, în orice caz, dubioasă sub raport documentar. Desigur, s-ar putea admite că Durda constituie prelucrarea unui cîntec aflat de la lăutari, cum ar sugera-o exhortaţia ..Daleo, daleo, draga durdă". Oricum, pătrunderea unei poezii de o culoare folclorică atît de intensă printre manuscrisele Văcăreştilor e o dovadă de permeabilitate a frontierelor culturale dintre clase şi, implicit, a puterii contagioase a liricii populare. 118 Cea de a doua reuşită poetică a lui Nicolae nu ridică probleme de atribuire. E un strigăt de dezolare a unui om cu mima împovărată, ferecat în versuri de o admirabilă înlănţuire ritmică. Un pic de nădejde d-aş şti c-o să-mi vie, Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie, Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă. Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să se rumpa. Xemaiintrezărind nici o licărire de speranţă, omul preferă să se „rumpă aţa", deoarece moartea îi acordă nesimţirea. Ultima strofă, alcătuită în ms. 287 din doua versuri : Şi poate atuncea, de n-o li simţire Să fiu în odihnă, să am fericire, e completată în ms. 1651 cu alte două : Dar cînd din rea soartă voi simte ş-aco!o Oriunde aiurea să merg mai încolo. Ne aflăm în faţa unui surprinzător eminescianjsm „avânt la lettre", realizat atît în planul conţinutului, cît şi în planul formei. Pe de o parTe, e revendicarea nefiinţei şi ipostazierea fericirii într-un fel de impasibilitate a increatului ; pe de alta. muzica versului, tocul alternativei : „de-aş şti... atuncea" şi acel 148 „rumpă", termen ornamental şi sonor, dotat cu luxurianţa mătăsurilor scumpe şi vechi. \rersurile finale, adăugate în ms. 1651, aduc o dezinvoltură a elanului imaginativ cu totul - obişnuită în atmosfera de clasicism didactic a vremii. Autorul riscă ipoteza că nici moartea nu-i va oferi ataraxia pe care o caută, starea de suspendare a „simţirii", de odihnă absolută, sufletului torturat nu-i va rămîne atunci decît să pribegească „aiurea", într-un „oriunde", care e de fapt un neant la puterea a doua. Tristeţea se inaiţă aici la o demnitate ontologică, depăşind romantismul ieftin şi declamatoriu al tînguirii, atît de cultivat mai tîrziu, în perioada dintre Alecsandrescu şi Eminescu. NICOLAE DIMACHI Un moldovean care „stihuieşte" ca şi Nicolae Văcărescu pe temele curente ale anacreontismului, dar, ca şi acesta, dă semne de emancipare lirică prin recursul la natură şi sensibilizarea stărilor interioare, este N. Dimachi. Din cele 19 poezii din ms. 2189, care i se atribuie, majoritatea nu aduce nimic nou ; şi în erotică, şi în satiră, scriitorul diletant versifică locuri comune. O individualizare a viziunii în sens preromantic apare în Piima asupra vistieresei Anica Roset, de care am, amintit mai sus, îndeosebi însă într-o delicată invocare a lunii : Pentru ce străluceşti, lună ? N-auzi frunzele cum sună Şi cu-a vîntului suflări Răspund la a mea întristări ? Ce slobozi a tale rază Peste unul ce oftează... Pentru ce a ta lumină, Ce se vede pe cer lină, Cu o dulce revărsare, Face o asemănare La a razălor clipire Ce se vede pe cer lină, Şi străbate printre frunză Peste unul ce s-ascunză... 149 Accentul sincer al sentimentului, debarasarea de manieră, simplitatea surprind în aceste versuri, în care se realizează un fel de sincronizare spontană a pulsului sufletesc cu respiraţia prozodică. Poezia nu e încă ţipăt al adîncurilor, dar nu mai e nici simplu protocol stilistic. Dimachi îşi comunică mîhnirea fără să declame, pe un ton murmurat : Luna lume luminează, Dar inima me oftează, .Şi in tot ceasul ca o moartă într-a ei lacrămi înoată, Şi petreci fără milă Toată viaţa sa în silă. Ah, dar văd şi piste tine Un cumplit nour ce vine, Au şi firea ţa-i să fii Tot în nestatornicii, Au zîdire toată este în oftări şi să trudeşte ? într-o poezie care se numeşte De parapotrisire, scriitorul îi reproşează lunii impasibilitatea : Lună, lună, te văd lună, Şi-nfocată cu lumină, Răvarsă a tale rază O dulceaţă de viiaţă. Pe semne nu porţi simţire La a me nenorocire, De priveşti făr-de-ndurare A lucrărilor vărsare, Şi priveşti cu o răpire Jalnica me tînguire. Monocromia paletei lirice devine însă stînjenitoare pe măsură ce meditaţia selenară progresează ; cum e şi firesc, constrîns de mecanica rimei şi de locul comun anacreontic, poetul alunecă lesne din inefabil în convenţie : Deci în lume nu-i alt bine Decît cînd amoriul vine ; Că acea minuntă-ndată Cumpăneşte viaţa toată. 150 De fapt, stereotipul sentimental şi stilistic domină, iar tonalitatea generală a versurilor se atmosferizează în spirit neoclasic. Ca toţi poeţii boieri, Dimachi îşi transformă tînguirea î.i discurs, uzînd de simbolurile curente ale petrarchismului fanariotic : Ai hotărit să mă arz, acest ioc im pare dulce ; Tu mi-ai zis ca să trăiesc, iar tu la mormînt mi-i duce, Şi-oi muri pre mulţămit, fluturaşului urmînd, Căci văd bine că mă ard, dar voesc să mor arzînd. Pe vechea temă că lumea devine pustie cînd iubita lipseşte, întîlnită la Petrarca : Ogni loco m'attrista, ov'io non veggio Que begli occhi soavi..., (Rime, II, XXXVII) reluată de Rousseau şi Chateaubriand, dar căreia Lamartine îi va da în L'isolement o expresie memorabilă („Un seul etre vous manque et tout est depeuple"), Dimachi rimează prolix, într-un vers desesperant de prozaic, cu toată voinţa evidentă de dramatizare : Cît îmi pare mare ziua care petrec fără tine, Nici o frumuseţă-a firii nu mă mîngîie pe mine, Şi verdeaţa cea mai vie seamănă sălbăticită, Cînd într-însa nu-nfloreşte faţa ta cea strălucită ; Şi cînd ziua petrec toată, oh, lipsit de a ta privire, Cercetez urmele tale într-o deznădăjduire, Care dacă nu se află, vărsînd lacrimi nesecate, Plîng al meu ticălos suflet ce atunce-şi cere moarte ; Dar cînd glasul tău s-aude, ah, cît inima se bate Cît mîngîie-a ta vedere simţirile tulburate. Sîntem desigur departe de Lamartine, dar, s-o recunoaştem, mai mult din cauza limbii înţepenite decît a inaptitudinii de simţire. Ceea ce-i lipsea lui Dimachi era instrumentul, nu muzica interioară. 151 119 1 CORESPONDENŢA DINTRE NICOLAE ŞI IANCU VĂCĂRESCU ircspondcnţa purtată de Nicolae Văcărescu cu nepotul sau, Iancu Văcărescu, între anii 1814—1817, constînd din 30 scrisori ale celui dintîi şi 6 ale celui de al doilea, păstrate în cea mai mare parte în ms. 1651, reprezintă un document de importanţă excepţională pentru cine vrea să surprindă starea de spirit a cărturarilor boieri in epoca de declin a fanariotismului, din anii ce preced marile tulburări de la 1821. Dar nici măcar în dialogul intim cei doi preopinenţi nu reuşesc să se dezbare pînă la capăt de „poză". în orice caz, tendinţa de a caligrafia sentimentele şi opiniile e pe-alocuri străvezie.120 Scrisorile relevă în filigran un mediu artificial, în care regula generală e duplicitatea, nimeni n-are încredere în ceilalţi, toţi cîrtesc şi trag sfori. Boierii au dificultăţi băneşti şi sînt mereu în căutare de procopseală, urzind intrigi sau parîn-du-le pe ale confraţilor. Cei doi Văcăreşti, oameni luminaţi şi de o delicată complexiune sufletească, vlăstare ale unui neam ilustru, intrat deja pe panta declinului, îşi găsesc cu greu locul în veacul fanariot care expiră, deşi aparent se înscriu în limitele sale de comportament şi convenienţe. De fapt, şi în cazul lor, ca şi în al altora, straiele şi tabieturile orientale constituie un ceremonial de suprafaţă, sub care ghicim o problematică a dezadaptării şi eşecului proprie marii crize morale traversate de conştiinţa europeană la începutul secolului al XlX-lea. Nicolae şi Iancu se întîlnesc nu o dată cu Obermann şi Joseph Delorme în sentimentul frustraţiei, voinţa de a depăşi cotidianul, poate şi în imposibilitatea de a-şi salva energiile interioare prin asumarea unei discipline. Nicolae îşi ţine nepotul în curent cu bîrfelîle scornite asupră-i, îi comunică noutăţile zilei în pricini domestice şi obşteşti, îi dă sfaturi de bună purtare. Evită însă tonul pater-nalist — are doar 6 ani în plus —, afectînd a fi un camarad mai vîrstnic. Iancu este „iubitul meu şi mult dorit", „iubitul meu şi dulce", „iubit şi dorit obraz". Scrisorile le termină cu : „sînt al dumitale, unit şi legat şi dăn sînge şi dăn cuget, unchi şi prieten" sau : „sînt al tău iubitor şi libovnic şi apururea, tot cu aceeaşi fierbinţeală, slugă". Cînd i se pare că Iancu exagerează cu genuflexiunile şi semnele de respect, îl probozeşte amical : „multele plecăciuni dă slugă ce-mi scrii mă împovă- rează şi mă împofilează tare. Apoi dă ce să nu strig : sînt obidit ! Dumneata ştii la cine scrii, eu cunosc pe cel ce-mi scrie. Deci. dă ce ne tratarisim parcă am fi fiteşcare din nou aduşi de la polurile cele opuse ?" Reproşurile acestea au în vedere forma socială de manifestare a raportului de vîrstă, nu intensitatea legăturii afective dintre corespondenţi, nici expresia ei încorporată în limbaj. în privinţa dragostei pe care şi-o poartă, Nicolae şi Iancu se întrec în exaltare şi pompă stilistică. Declaraţiile, jurămintele, făgăduielile plouă literalmente ; consumul de asigurări şi reasigurări de fidelitate e pur şi simplu obositor. „Nu intra în bănuială — scrie Nicolae — că te-am lepădat uitării şi nepome-nirii", sau : „niciodată nu poci a te uita, să fii încredinţat, fiindcă această axiomă este pravilă la mine", sau, încă : „ştîi lucrarea ce poate face un cuvînt al dumitale în sufletul mieu, ştii şi puterea ce ai asupră-mi". Iancu nu se lasă mai prejos ; într-un caz el ajunge la o supralicitare paroxistică : „Fie mîinile tale, şi ochii, şi gura, şi mai vîrtos nuna ce mi-au scris, de mii de fericiri şi de plăceri înconjurate şi de mine de mii de ori prea sărutate !" Neînvestindu-şi resursele lăuntrice într-o activitate productivă, complăcîndu-se într-o trîndăvie aurită, ca toţi boierii mari, infestaţi de alexandrinismul fanariotic, sufleteşte anxioşi, instabili şi dubitativi, unchiul şi nepotul sînt dispuşi mereu să se introspecteze, să zăbovească pe nuanţe, să-şi complice senzaţiile, să caute insolitul în vorbă, dacă nu în faptă. Ca un Ovidiu refugiat printre troienii sarmatici, Nicolae de-plînge ravagiile frigului, însă perifrastic şi elegant : „Nemuritorii sînt nesimţitori, pentru că, cînd or simţi, nu ne-ar lăsa să ne împresoare îngheţul iernii". Se plictiseşte, cu un fel de voluptate a conservării stării de inerţie : „Mă întrebi ce fac ? Şăz într-un unghi de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu poci mişca." Uneori îşi afişează singurătatea şi mizantropia cu un fel de resemnare blazată : „De eşti vesel, scrie-mi, ca să-mi pară bine şi să-mi placă să înviez ! Iar de nu, lasă-mă cum sînt, şi crede că sînt mai mulţumit în mormîntu-mieu, decît cei ce să socotesc nemuritori, neavînd asupră-le nici un dar al vieţii celei vrednice de vreo mirare". 152 I 153 Iancu îşi suportă şi el existenţa cu un sentiment de ne- l\ mulţumire, punctat încă mai mult decît în cazul lui Nicolae *,' de o încruntare romantică. Era şi mai tînăr. într-o scrisoare din 12 ianuarie 1814, vorbeşte de „oareşce amestecătură întristări, frici şi scîrbi, ce din ceasul ce am sosit în Bucureşti au ! început a mă coprinde, fără a-mi da îngăduială nici măcar ' un secund al minutului ca să poci să răsuflu". „Ce faci, cum l petreci ? — îl întreabă pe Nicolae, în noiembrie 1814. Eu n-am ! ah nimic, decît îmi măsor mormîntul in lung, şi în larg." De I ziua naşterii, e într-o dispoziţie sumbră : „Oamenii toţi alerg, dar eu sînt mai fericit căci poci să vorbesc cu dumneata, fie ' şi puţin ; dăstul îmi este, cînd şi atît mă lasă să mă trezesc, j furia nenorocirii". Urarea pe care o face trădează un fond de , filozofie sceptică : „Naşte-s-ar cu acest bine şi acele fericiri pentru noi, care pentru oameni (de cînd este lumea în starea aceasta, care prin istorici, prin mai bătrîni şî prin însuş simţirile noastre) am cunoscut că nu au fost". I Este evident că cei doi interlocutori îşi situează schimbul } epistolar pe un plan transcendent existenţei obişnuite. E între ' ei o complicitate în distincţie, dorinţa diferenţierii de mediul j ambiant şi plăcerea de a-şi demonstra reciproc îndemânarea | condeiului. De o parte şi de alta, se croiesc fraze, scrisorile nu l sînt simplu „scrise", ci compuse, cu înflorituri stilistice şi „concetti". La un moment dat, Nicolae îşi întîrzie cu premeditare răspunsul. De ce ? „Vrusei, însă, să văz de-ţi place a suferi să i aştepţi scrisori şi să nu-ţi vie de la unul ce ţi-au făgăduit. Am pătimit de la dumneata astă cercare, şi vruset să mi să facă răsplătire şi să te fac mai delicat spre astă madea (=pricină, chestiune). Dăzleg tăcerea şi scriu dumitale acum, nemaiputînd ; suferi a fi cufundat în noianul său şi a nu şti despre ale sănă- j taţii dumitale, cei scumpe mie." într-un â propos despre împa- , chetarea unei cărţi, demn de acea preţiozitate caracteristică secolului al XVIII-lea, denumită de francezi „mievrerie", Iancu ' ironizează în cîteva versuri pretenţiile vestimentare ale fiicelor ! Evei : ^ Dar ce podoabă, ce haine să-i facă, j Ca să poată, la oameni să-i placă ? j Acu vremea aceia nu este : Smochini nu-mbrac pă neveste !... Nicolae preia motivul : „Iată şi pentru partea soiului celui frumos, răspuns, nu împotrivă, ci într-o glăsuire" : Acum smochinul nu le îmbracă, Insă nici mărul nu crez să placă La dumnealor. Acum Lipsea, Parisuri, Sînt de bajocură şi de răsuri : Sînt altfel toate la gustul lor. îneîntat de virtuozitatea poetică a nepotului, Nicolae îl com-plimentează cu o adevărată voluptate a înfăşurării vorbelor în dantele : „Dă piatră d-aş fi fost, iarăşi dulceaţa şi ritmul ce are lăuta ta cea poeticească putea, fără alt, să mă însufleţească ! Cu cît mai ales, însă fiind simţitor, şi mai vîrtos tot d-un sînge cu tine, să putea să fiu decît nesimţitoarele mai nesimţitoriu ? Ba, aceasta ar fi fost, decît toate greşalile mele, cea mai neiertată, şi poci zice că şi elementurile s-ar fi supărat, obidindu-să asupră-mi, şi m-ar fi avut multă vreme la gazep." ( = mînie) Acest gust al piruetelor şi exhibiţiilor de limbaj îi aşază pe Văcăreşti în familia spirituală a epistolierilor galanţi din vremea regenţei. Cu două deosebiri majore, totuşi, una, care ţine de afinarea moravurilor şi progresele civilităţii, cealaltă, de alcătuirea sufletească. Şi Nicolae şi Iancu plătesc tribut unei epoci de răspîntie, care combină fineţea bizantină cu gro-bianismul, un pragmatism lipsit de scrupule cu o aspiraţie enormă de aliniere culturală la nivelul Europei. Ei nu dispun de o limbă literară, cu atît mai puţin de un limbaj al conversaţiei şi salonului. Pe de altă parte, lumea în care trăiesc practică eticheta şi cultivă virtuţile sociabilităţii numai de puţină vreme. E deci firesc ca expresia grosolană sau de-a dreptul trivială să se etaleze cu o superbă inocenţă alături de formulările înzorzonate şi chinuite. Apoi, pe planul interior, e de notat propensiunea spre gravitate, acel aer mohorît şi abscons al preromanticilor, care nu mai ştiu sau nu mai vor să glumească. Văcăreştii sînt însă departe de a fi nişte werther-ieni devita-lizaţi şi clorotici. Sentimentalismul lor e tulburat de patetismul safic, care e numai flacără şi violenţă, iar o senzualitate 154 surescitată ii împinge să caute delicate tehnici ale răsfăţului şi dezmăţului. O singură dată corespondenţa de care ne ocupăm atinge o chestiune de interes naţional. în 31 octombrîe 1815, Nicolae îi trimite iui iancu o copie a preleţei iui Ienăchiţă Văcărescu la Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduele-lor gramaticii rv.mâneşti din 1787. Cu acest prilej, el are o tresărire de elan patriotic : amintirea înaintaşului, care a trudit Ia înălţarea edificiului culturii româneşti, îl zguduie, tre-zindu-1 din inerţia unui trai egoist. în lumina exemplului ilustru, urmaşul feneant îşi descoperă întreaga-i nimicnicie. Ca şi pentru romantici, mai tîrziu, trecutul devine izvor de pilde. „îl trimit — e vorba de un exemplar copiat al prefeţei — ca să-1 vezi, îl trimit ca să te invitez şi să te aţăţ, îl trimit ca să te aprinz, să te fac să fii foc viu, mai mult dăcăt eşti, şi apoi, tot ce am păţit şi eu, ca să te fac să-ţi aduci aminte cu toată puterea şi virtutea duhului şi a inimii şi a cugetului ce porţi, ce au fost părinţii noştri: tată-tău şi moşu-tău, şi să plîngi cu inimă înfrîntă şi cu duh slobod, dar supus dăn întâmplări a purta jugu". Prin expresia atît de caracteristică : „duh slobod", însă deprins „a purta jugul", Nicolae se referă probabil la condiţia sa şi a nepotului de membri ai unei naţionalităţi înrobite, dar nu e exclus să se fi gîndit şi la servitutea morală, la sechestrarea într-o societate profund alienantă, care-i împiedică pe indivizi să te aprinz, să te fac să fii foc viu, mai mult dăcăt eşti, şi deplore eşecul. Şi lacrimile acestea se şi revarsă în rîndurile care urmează — semn de emoţie veritabilă, fiindcă rezultă din confruntarea lucidă a unui ideal patriotic tangibil cu conştiinţa neputinţei de a-1 înfăptui : „Ah, dorite ! Mult şi scump iubite sînge al mieu ! Ah, ramură a trunchiului celui obicinuit în slavă şi laudă ! Mă crede că, de atunci, adică din mult norocita şi amară noapte ce am cetit această epigramă, istorie şi ce ori alt vei vrea, îmi arde inima în flacără nestinsă şi în cumplită văpaie, şi mă amarase, cît mă simţ muscă. Mă arz atît, încît şi în ceasul ce-ţi scriu mă podidesc lăcrămile, simţind ce era acei oameni şi văzînd că noi nu sîntem nici de a face cevaş fiteşcine în parte, nici măcar oameni dă a ne uni şi a face." BILANŢ ŞI PERSPECTIVE Am urmărit în paginile anterioare procesul de eroziune a •rcntalităţii păturilor culte româneşti în timpul epocii fanariote, fenomenele de dezagregare şi semnele de înnoire ce se acumulează şi sporesc în intensitate cu cît ne îndepărtăm de limita t!e jos a perioadei considerate — 1780 — şi ne apropiem de limita superioară — anul 1821. Concluzia care se desprinde e a unei continuităţi, din ce în ce mai ameninţată să se surpe, totuşi rezistînd fără nici o perturbare deosebit de gravă. Cu toate că survin rupturi de echilibru şi mişcarea ideilor se înviorează, cu toate că, îndeosebi în primele decenii ale sec. al XlX-lea, regimul fanariot intră într-o criză atît de flagrantă încît pînă şi beneficiarii săi direcţi încetează să-i mai acorde sprijinul, nu poate fi încă vorba de o transformare decisivă a spiritului public. Fără îndoială, se citesc romane, uneori şi cărţi politice străine, se manifestă, ici şi colo, compasiune pentru suferinţele ţării şi preocupare faţă de viitorul ei, există o vie curiozitate, care ascunde uneori invidia, pentru rînduielile bine întocmite ale Apusului, se exprimă dorinţa sinceră a unei înnoiri. Totuşi, în imensă majoritate, pătura intelectuală boierească nu pare a trece dincolo de deziderate vagi şi opţiuni şovăitoare. în vreme ce guvernul, cu cinismul inconştient al celor ce se îndreaptă spre dezastru, hipnotizaţi parcă de abis şi incapabili să se oprească din marşul lor sinistru, agravează fiscalitatea şi tolerează stoarcerile dregătorilor pînă la epuizarea ţărănimii, clasa boierească — inclusiv spîritele luminate şi, asa-zieînd, „liberale" — huzureşte în palate poleite, ţese intrigi, trăieşte — cum o va mărturisi ulterior cu ruşine Dinicu Go-lescu — din „dări nepravilnice". Desigur, unele reacţii faţă de deteriorarea neîntreruptă a situaţiei se manifestă. Dar ele sînt reticente şi disimulate. Caracteristic fazei de declin a fanariotismului e duplicitatea, distanţa tot mai evidentă şi tot mai dramatică între poza cotidiană şi atitudinea lăuntrică, între ceea ce conştiinţa reprobă şi ceea ce gura vorbeşte. Ca în orice regim despotic, ros de o criză incurabilă, oamenii învaţă să mintă ca să-şi salveze o zonă îngustă de adevăr interior. Am văzut că o serie de cărturari consideră realitatea fanariotă detestabilă, că ei nu-i recunosc regimului nici o legitimitate politică sau morală, că se înăbuşă în atmosfera stătută, 156 157 lîneedă, izolată de vînturile primenitoare ale istoriei, dominată de spaime, nesiguranţă, plictiseală, umilinţă şi laşitate. Oameni ca Văcăreştii, Goleştii, I. Cantacuzino, Iordaehe Slătineanu, C. Conachi — sensibili, de o complexiune nervoasă delicată, cu antenele spiritului branşate deja spre Apus, nu doar spre Constantinopol — se găsesc în multe privinţe pe poziţii absolut potrivnice mediului în care trăiesc. Ei ilustrează cu toţii, fireşte în grade diferite, potrivit cu temperamentul şi forţa lucidităţii fiecăruia, drama individului ce se rupe de ordinea socială dominantă. Să notăm însă bine faptul : e vorba de o ruptură ambiguă, deoarece ea repudiază fanariotismul, dar nu condamnă raporturile iobăgiste şi privilegiile boiereşti. întrebarea care se pune este de ce drama dezadaptării, a spiritului ce-şi pierde treptat punctele de sprijin, iluziile şi speranţele, nu devine obiectul predilect al literaturii, de ce scriitorii nu oglindesc în creaţie, mai desluşit şî mai energic, tensiunile care-i consumă omeneşte ? De ce „opera" e surdă la apelul vocilor interioare ? De ce „scriitorul" se agaţă de o fărîmă de existenţă mutilată, îndeplinind de dimineaţa pînă seara un ritual pe care-1 dezaprobă în forul său intim ? De ce nu se eliberează de minciună noaptea, la masa de lucru ? Din asemenea antagonisme brutale între un mediu sufocant şi nişte indivizi care se înăbuşă, dintre mocirla vieţii şi aspiraţia la puritate au ţîşnit în alte părţi operele preromantice şi romantice. La noi, pînă la 1821, experienţa acută a dedublării şi a stării conflictuale nu se sublimează într-o literatură de „stijrmeri" sau într-una de sentimentalism exacerbat. Scriitorii refuză să-şi exploreze universul lăuntric dincolo de hotarele convenţionale sau să-şi proiecteze revolta în ficţiune. Ei văd „răul social", dar îl depăşesc neautentic : îşi plîng neputinţa, cum o face N. Văcărescu în scrisoarea adresată lui Iancu, la 31 octombrie 1815 ; îşi convertesc indignarea în pamflete corosive, dar alegorice, de circulaţie manuscrisă, ca Alecu Văcărescu ; îşî ocupă ceasurile de tihnă cu traduceri, servind cultura naţională şi înălţîndu-se astfel în propriii lor ochi, ca Iordaehe Slătineanu şi Alecu Beldiman ; ori, în fine, pentru că inspiraţia anacreontică e cîteodată un mijloc de evaziune sau o sursă de compensare imaginară a tragismului existenţei, cei mai mulţi compun versuri care cîntă avatarele şi deliciile iubirii, fără nici o incidenţă cu realitatea. I Pînă la 1821, dimensiunea principală a literaturii rămîne I cea neo-clasică. Şi anume e vorba de un clasicism care nu fertilizează resursele adînci ale interiorităţii, un clasicism în } mare măsură frivol, scos din timp şi izolat de preocupările I vitale ale oamenilor, „deschis" şi ingenuu — nefiind legi- I ferat —, totuşi inclus în reflexele cărturarilor datorită gustului fanariotic. tradiţiei retorice a învăţămîntului grecesc, autorităţii modelelor petrarchiste şi anacreontice. De-abia după războiul ruso-turc de la 1806—1812, care accelerează europenizarea clasei superioare în moravuri şi îm-j brăcăminte, dinamizînd în acelaşi timp circulaţia ideilor (vz. Societatea greco-română a mitropolitului Ignatie !), încep sa se ; ivească semnele unei renovări efective a mentalităţii. Două j lapte fundamentale marchează cel de-al doilea deceniu : naş- terea învăţămîntului mediu românesc şi intrarea în cultură a ! unei generaţii de cărturari de origine mijlocie sau măruntă. I Prin şcolile lui G. Asachi şi G. Lazăr se învederează că I ideea naţională devine impulsul energetic al noii culturi ; lu-I minismul, proclamat teoretic în prefeţe, încetează să mai fie o declaraţie de principii „ad pompam", transformîndu-se în-I tr-un instrument efectiv al resurecţiei naţionale ; în fine, mişcarea intelectuală capătă un centru de polarizare, a cărui însemnătate avea să se dovedească imensă în deceniile ce vor urma. în acelaşi timp, o pleiadă de cărturari, între care G. Asachi şi G. Lazăr, Barbu Paris Mumuleanu, Eufrosin Po-■' teca, Iancu Văcărescu (reprezentant al unui neam boieresc în declin !), P. Poenaru etc, cei mai mulţi dascăli, adică profesionişti ai luminării, recrutaţi din afara boierimii sau din pătu-î iile ei marginale, preiau pîrghiile de comandă ale cukurii, "* scoţând activitatea intelectuală din punctul mort al suspinelor j fără adresă, al dezesperărilor mute şi al bunelor intenţii risi- I pite în acţiuni diletante. j în acest climat, apar — o ştim — cîteva poezii patriotice, | cu caracter ocazional, se accentuează tendinţa romanescă în ! traduceri, nu fără a se încerca şi explorări mai îndrăzneţe pe i teren sentimentalist (Young, Bernardin de Saint-Pierre), se i conturează interesul pentru natură şi unele motive folclorice, i se ivesc atitudini meditative şi înfiorate în faţa spectacolului veşnicei deveniri. Totuşi, revirimentul e anemic. Literatura rămîne încă departe de marile elanuri ale vieţii şi istoriei. In mediul fanariotic, factorii de inerţie covîrşesc forţele renovării. 158 159 Marea cotitură o aduce anul 1821. Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu aşază societatea românească sub reflectorul gîndirii critice, scoţînd din anonimat şi obscuritate numeroase probleme majore ce-şi aşteptau dezlegarea. Ea sintetizează cîteva decenii de lentă evoluţie a ideii naţionale şi de fermentaţie surdă a principiilor drepturilor omului, formulînd un program cuprinzător al eliberării politice şi sociale. Deşi nu aduce prăbuşirea feudalismului, nici înlăturarea boierimii din poziţia de clasă dominantă, ea croieşte drum unor profunde transformări de mentalitate. După Tudor Vladimirescu se va gîndi altfel decît înainte, în primul rînd, fiindcă mulţi dintre membrii clasei conducătoare vor traversa o criză de conştiinţă cu întinse repercusiuni, carc-i va pune pentru prima dată în situaţia de a-şi măsura răspunderea socială şi de a înţelege că existenţa naţiunii trebuie aşezată pe alte baze. în al doilea rînd, fiindcă rolul principal în mişcarea culturală îl vor juca, din ce în ce mai mult, după 1821, reprezentanţii claselor mijlocii şi mici, oameni fără ataşe puternice în vechea societate fanariotă, formaţi în spiritul renaşterii naţionale şi la şcoala Europei, adepţi ai acelui liberalism generos, dar moderat, care, pretutindeni în Est, adapta opera revoluţiei la cerinţele unor socîetăţi agrare, irupte deodată în plină febră a secolului. în felul acesta va deveni posibil romantismul. Expresie a setei de libertate şi a revoltei împotriva autorităţii, fie ea a guvernelor, a lui Dumnezeu sau a legislatorilor Parnasului, romantismul nu putea fi emanaţia unei clase de stăpîni de iobagi, care se ridica din genunchi numai cînd trebuia să poruncească celor mai mici decît dînsa şi nu putea să ajungă la conştiinţa de sine în condiţiile unei literaturi ce de-abia se sforţa să-şi instituie autonomia şi să-şi găsească termenii de referinţă. I CARTEA A DOUA %! TRANZIŢIA. 1821—1830 ANUL 1821 I ! Mişcarea revoluţionară declanşată de Tudor Vladimirescu la 1821, de conivenţă cu Eteria, constituie, prin amploarea desfăşurărilor şi intensitatea repercusiunilor, un moment de răspîntie în istoria românească. Expresie a unor contradicţii acumulate în lungul anilor şi ajunse într-un stadiu exploziv, ea dă glas mîniei populare, încercînd să renoveze în sens democratic organizarea politică şi socială. în acelaşi timp, ea proclamă în faţa lumii dreptul imprescriptibil la auto-determi-narea unei naţiuni cu un trecut glorios, dar pe care vitregia împrejurărilor o redusese de mult la neputinţă şi înapoiere. Deşi nu are drept rezultat nici înlăturarea relaţiilor iobăgiste, nici cîştigarea independenţei naţionale, ea zdruncină din temelii ordinea existentă : conduce la alungarea fanarioţilor şi prăbuşirea monopolului cultural al neo-grecismului, creează condiţii de accelerare a ritmului evoluţiei economice şi politice a Ţărilor Române, precipită criza mentalităţii feudale. Ca toate datele hotărîtoare ale istoriei, anul 1821 e, deopotrivă, un sfîrşit şi un început de epocă. în desfăşurarea tumultuoasă a evenimentelor, care fac efectiv ţara să se mişte, de la vlădică pînă la opincă, îşi manifestă prezenţa şi-şi exercită acţiunea factori de disoluţie, pe care i-am urmărit la lucru în paginile anterioare. Pe de altă parte însă, mişcarea pandurilor jalonează drumurile viîtorului, reprezentînd un cap de serie, un exemplu şi un imbold pentru paşoptişti şi toţi cei care, după ei, vor continua să creadă că emanciparea naţională şi emanciparea socială a românilor sînt laturi inseparabile ale 161 11 — Originile romantismului românesc aceleiaşi lupte. Anul 1821 poate fi considerat, în mod simbolic, V drept linia de clivaj care desparte societatea veche românească -B — încremenită în ortodoxie, patriarhalitate, moravuri semi- «§| orientale, smulsă din timp şi pasivă la apelurile istoriei — de societatea nouă — laică, occidentalizată, dinamică, reaşezată în fi confluenţa vremii şi deschisă dialogului culturilor. I In aceste pagini, nu ne propunem să studiem evenimen- i tele de la 1821 nici în geneza, nici în desfăşurarea lor. Ceea ce (,j ne interesează e ca, bazînuu-ne pe rezultatele obţinute de .-1 istoriografia mai veche (C. D. Aricescu, N. Iorga, I.C. Filitti, J E. Vîrtosu) şi de cea mai nouă, dominată de lucrarea lui *'! A. Oţetea : Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în Ţările -A Româneşti, 1821—1822 (Bucureşti, 1945), să desprindem semnificaţia mişcării revoluţionare de la 1821, în planul major al « istoriei ideilor, şi să-i urmărim implicaţiile, directe şi mediate, în conştiinţa românească. 1 i PROGRAMUL MIŞCĂRII REVOLUŢIONARE DE LA 1821 ŞI SEMNIFICAŢIA SA Dacă, în genere, nici o întreprindere umană nu realizează în mod complet ţelurile pe care şi le propune, se poate afirma că în cazul mişcării revoluţionare de la 1821 decalajul acesta obligatoriu dintre intenţii şi rezultate a fost parcă mai spectaculos decît totdeauna. Dacă admitem teza enunţată în 1945 de A. Oţetea (pe care documente găsite ulterior par să o confirme), şi anume că Tudor a trecut la acţiune din împuternicirea Eteriei, s-ar părea că scopul său iniţial n-ar fî constat nîci în emanciparea ţăranilor, nici în schimbarea regimuluî politic, ci în protejarea trecerii trupelor lui Ipsilanti la sudul Dunării, prin provocarea unei diversiuni în Oltenia. Insurecţia —• scrie ] A. Oţetea — trebuia să fie primul act al „revoluţiei eteriste, 1 care avea ca obiectiv dezrobirea tuturor creştinilor din Impe- f riul Otoman". 2 Dar Tudor nu s-a mărginit să aplice directivele Eteriei, fie pentru că în sinea sa îşi propusese, din capul locului, să dea răzvrătirii un caracter social, fie pentru că, aşa cum se întîmplă adesea în^momentele de dezlănţuire a furiei populare, masele l-au depăşit dinspre „stînga", obligîndu-1 să-şi radicalizeze platforma politică. Indiferent cum ar sta lucrurile, fapt e că 162 Tudor încarnează de la început în ochii ţăranilor, care se îmbulzesc sub steagul său de luptă, pe conducătorul unui război de clasă. De bună voie sau de nevoie, prizonier al forţelor pe care le stîrnise sau justiţiar al unei revolte ce-i mocnea de mult in suriet, mai probabil şi una şi alta, el însuşi se comportă ca un exponent al maselor. „Eu alta nu sînt — îi scrie lui v;,v^1-,f> VScărescu — decît numai un om luat de către tot nerodul ţării cel amărît şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să 1p fi'i rnrnisiror în treaba cererii dreptăţilor". 3 Proclamaţiile şi scrisorile lui Tudor nu definesc un program amănunţit de reorganizare socială, dar enunţă principalele obiective ale luptei de eliberare a maselor, de pe o poziţie net antifeudală, cu un accent de o rară plasticitate şi căldură comunicativă. Bolintineanu, în 1868, recunoştea în Tudor Vladimirescu, cu o intuiţie care-1 onorează, „un mare poet". „Operele sale — scria el — sînt patrioticele lui proclamaţiuni către poporul român, chemîndu-1 la arme pentru dezrobirea patriei". George Călinescu, din perspectîva conştiinţei estetice a timpului nostru, îl omagia şi el pe „scriitor", pentru stilul „viguros şi biblic, folosind imagini multicolore de zugrăveală de tinda bisericească". Gîndîtorul politic pare a fi reţinut în mai mică măsură atenţia, deşi ideile lui Tudor Vladimirescu reprezintă, clin multe puncte de vedere, o piatră de hotar în istoria ideologiei sociale româneşti. 4 Dintre proclamaţii, cea dintîi, lansată la Padeş, e cu siguranţă cea mai semnificativă. Aici este invocat dreptul de „rezistenţă la opresiune" pe care-1 menţionează în art. 2 şi Declaraţia dreptpirilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789 : „Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sînt libertatea, proprietatea, securitatea şi rezistenţa la opresiune." Argumentarea nu citează desigur ideea contractului şi a drepturilor naturale ale individului, dar le presupune, fără a putea şti dacă e vorba de o influenţă propriu-zisă, sau pur şi simplu de formularea spontană a concepţiei burgheze despre om, care plutea în atmosfera intelectuală a vremii. Ideea e ilustrată pe înţelesul tuturor, într-un stil simplu şi familiar : „Şarpele cînd îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-1 loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care de mai multe ori nu se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele bisericeşti, cît şi cele politiceşti, 163 11* pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi, pînă cînd săj le fim robi ?" Afirmînd cu tărie şi în mod deschis legitimitatea împotrivirii la abuzurile puterii, Tudor demistifică „autoritatea" de' caracterul ei sacru, de intangibili ta tea pe care şi-o atribuia, M confundîndu-şi fiinţa cu opera providenţei. E pentru întîîa data "ŞH la noi că „individul" capătă statutul de „persoană", adică drep-tul de a dispune de drepturi, între care acela de a alege şi a 2 revoca pe cei chemaţi să-1 cîrmuiască. Rezultă că supunerea ~ laţă de stăpînire e subordonată modului în care aceasta îşi 'flfl exercită prerogativele ; dacă prin ţeluri sau metode, deciziile M ei vin în contradicţie cu binele public, individul e îndreptăţit ■ să protesteze şi să se răzvrătească. Nu-1 împiedică de la asta nici legile civile („nici o pravilă nu opreşte pre om de a întîm-pina răul cu rău"), nici legile dumnezeieşti : „Dacă răul nu este primit lui D-zeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui D-zeu ! Că bun este D-zeu, şi, ca să ne asemănăm lui, trebuie să facem bine. Iar acesta nu se face pînă nu se strică răul !" Poarta însăşi nu poate avea ceva împotrivă, de vreme ce puternicul împărat de la Constantînopol „voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-1 pun peste cap căpeteniile noastre !" După cum se vede, Proclamaţia se ocupă mai puţin decît ar fi de aşteptat de nedreptăţile şi ticăloşiile care făceau insuportabilă viaţa maselor populare. Pe drept cuvînt : era inutil să se vorbească de un lucru binecunoscut tuturora, pe care orişicine îl simţea pe propria-i piele. în schimb, cu o perfectă comprehensiune a psihologiei omului simplu, Proclamaţia încearcă să înlăture obstacolele morale, pe care, cînd sună ceasul răzvrătirii, le are de învins orice exploatat şi cu atît mai mult un iobag analfabet, crescut în ideea că stăpînirea e de la D-zeu, iar rînduielile sînt imuabile. Pentru a-1 smulge inerţiei, trans-formîndu-1 din obiect în subiect al istoriei, e nevoie să i se învingă reticenţele sedimentate în lungul anilor de biserică şi stăpînire, mai ales să-i fie eliminată spaima de încălcarea legii, consolidată prin atîtea straşnice pedepse corporale sau privative de libertate, înscrise în memoria şi în carnea locuitorilor. Trecerea aceasta de la starea pasivă, a invocării milei celor puternici, la starea insurgenţei, de impunere prin forţă a dreptăţilor refuzate, e de fapt primul act al revoluţiei. De aici şi insistenţa Proclamaţiei pe ideea că răzvrătirea e legitimă, că 164 D-zeu, sultanul, pravila şi bunul simţ sînt de acord — ceea ce nu se întîmplă prea des ! — cu ridicarea norodului. Spre deosebire de proclamaţiile revoluţiei de la 1848, făcute de intelectuali, cu ambiţii programatice şi excursuri savante sau numai lirice pe marginea revendicărilor enunţate, Proclamaţia de la Padeş se concentrează asupra esenţialului şi nimereşte exact la ţintă : e netăgăduit că autorul ei posedă o cunoaştere exemplară a sufletului ţărănesc, că el nu compune, ci-şi varsă năduful. Frazele nu stilizează nici durerea, nîci indignarea, ele au spontaneitatea caracteristică momentelor de încordare, cînd vorbele par a ţîşni singure de pe buze, încărcate de lava adîncurilor. Limbajul e frust şi colorat, uzînd de pilda biblică şi retorica predicii de amvon, binecunoscute omului de rînd. Un alt pasaj de o importanţă excepţională e cel al chemării ia luptă armată : „Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine !... Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii : care aveţi arme, cu arme, iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci." Ne aflăm dincolo de Montesquieu, care proclamase teoretic dreptul poporului la rezistenţă, şi de Rousseau, care, pe temeiul contractului social, pusese în evidenţă caracterul eligibil, deci revocabil, al oricărui guvern. Ne aflăm dincolo şi de un Hol-bach, deoarece el refuza în mod explicit revoluţia ca mijloc de a suprima dezacordul dintre societatea civilă şi principiile dreptului natural, pe motiv că remediul e mai crud decît răul pe care voia să-1 elimine. Ne aflăm, de fapt, dincolo de luminismul filozofilor sec. al XVIII-lea, pe un teren pur revoluţionar. Şi dacă trecutul românesc cunoscuse nu o dată tulburări născute din exasperarea suferinţei, cum a fost marea răscoală a lui Horia, era întîia oară cînd se depăşea momentul anarhic şi iraţional al izbucnirii mîniei populare : revoluţia era recunoscută drept metodă a transformării sociale. în continuare, Proclamaţia pune problema suveranităţii naţionale ; ea transformă pe rebelii strînşi în jurul lui Tudor într-un corp reprezentativ : „Să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orînduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ce va povăţui mai marii adunării, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi." în fine, de semnalat e şi apelul la salvgardarea proprietăţii. Răsculaţii sînt îndemnaţi să nu se atingă „măcar cu un grăunţ 165 de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşean sau ţăran sau de al vreunui (alt) locuitor ; decît numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească". Important iu accii. pasaj c de a clarii tea ultima propoziţie : ludo. nu condamnă „averea" în genere, deci privilegiile şi imunităţile boierimii, ci doar „averile cele rău agonisite ale tiranilor I boieri". Fără îndoială, deosebirea era imposibilă pe teren prac- j tic, şi, de altfel, ţăranii n-au înţeles-o sau n-au voit s-o înţe- > leagă. Se pune întrebarea dacă prezenţa în text a acestei dis- j tincţii, formulată discret şi înecată printre chemări combative | la luptă revoluţionară, urmarea, în adevăr, să „excepteze" pe cineva sau dacă nu era vorba mai degrabă de o simplă declaraţie de acoperire, de o precauţie de pură formă, destinată a-1 justifica pe Tudor faţă de boierii eterişti ce-i favorizaseră acţiunea (Gr. Brîncoveanu, Barbu Văcărescu, Grigore Ghica, membri ai consiliului de regenţă constituit după moartea lui Alexandru Şuţu, îi promiseseră concursul în cazul ridicării norodului). E însă probabil câ în formularea restrictivă a Proclamaţiei se răsfrînge şi optica de burghezie rurală a lui Tudor, apropiată de aceea a micii boierimi interesate în comerţ şi economia bănească ; fiind integrate societăţii feudale prin interese materiale şi concepţii, aceste clase voiau să înlăture regimul iobăgist fără să distrugă „boierismul". 5 Scrisoarea către boieri din 4 februarie dă un nou conţinut termenului de „patriot". Boierii au fost, datorită exacţiunilor şi nelegiuirilor lor, „vrăşmaşi ai patriei". Dacă ei vor să reintre în comunitatea „patrioţilor adevăraţi" atunci trebuie să pună capăt acţiunilor de represiune militară pe care le iniţiaseră : ,,să urmaţi — li se adresează Tudor — precum au urmat strămoşii noştri, adică să vă învoiţi cu norodu la cererile ce fac, pentru că ei nu cer vreun lucru necuviincios sau care să nu-1 fi avut, ci cer o dreptate care poate fi dumneavoastră dă mai mare folos". Conceptul de „patriot" presupune deci obligaţia reconcilierii cu masa naţiunii, el se aplică nobililor numai dacă aceştia nu nesocotesc aspiraţiile mulţimii. „Patriotul" nu este doar un conaţional, cum credea Chesarie din Rîmnic, sau un comiliton al luminării, cum sugera Ienăchiţă Văcărescu ; el trebuie să posede — cum spunea cavalerul de Jaucourt în j L'Encyclopedie — „virtutea politică a renunţării la sine | însuşi, capacitatea de a pune interesul public mai presus de cel personal". 6 Cu mai multă claritate şi într-un spirit net democratic, aceeaşi idee e formulată în scrisoarea adresată lui Nicolae Văcărescu. Nu minoritatea exploatatoare constituie „patria", ci masa celor care, prin număr şi prestaţii, poartă pe umeri sarcinile ţării. „Ci pă senine dumneata pă norod, cu al căruia sînge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic şi numai pă jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu o socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă popolul, iar nu tagma jăfuitorilor ?" Tudor nu are în vedere abolirea privilegiilor, ci numai stîrpirea abuzurilor ; totuşi, ideea de justiţie socială animă întregul text. El nu face astfel decît să reflecte tendinţa egalitaristă a păturilor nevoiaşe din Principate. Dar prin superbele cuvinte citate, se strecoară desigur şi ecouri ale luptei asupriţilor împotriva asupritorilor, luptă care se desfăşura la scara întregului continent, deşi în ritmuri inegale şi cu intensităţi variabile. O aluzie la contextul european apare în termeni destul de expliciţi : „O, ce mare jale ! Dar dacă este tagma jăfuitorilor dreaptă şi norodul vinovat, cum dă nu trimiteţi dumneavoastră şi pă la învecinatele neamuri ca să vedeţi pă cine catigorisesc, pă norod sau pă dumneavoastră, şi cu cine voiesc a ţinea, cu dumneavoastră sau cu norodul ? Căci aceasta s-au vestit în toate laturile." Cine sînt aceste „neamuri învecinate" ? Dacă e vorba — cum s-ar părea — de popoarele în luptă pentru libertate dîn Serbia şi Balcanî, atunci ceea ce insinuează Tudor e solidaritatea internaţională a celor oprimaţi. Invocarea străinătăţii ar servi, în acest sens, drept exemplu şi avertisment. Pe planul intern, această solidaritate a năpăstuiţilor, „veri de ce neam veţi fi", puternic subliniată la început, trece însă în umbră, pe măsură ce revolta progresează, iar Tudor devine din subordonat al Eteriei un conducător independent care dispută puterea lui Ipsilanti. Separat de cel din urmă prin divergenţe tot mai vădite, el e împins în chip firesc să supraliciteze ideea de „neam", chemînd sub steagul său pe toţi fiii naţiunii, indiferent de rang şi avere. Din clipa în care se află că ţarul îl dezavuează pe Ipsilanti, abandonîndu-i pe eterişti furiei represive a oştilor turceşti, tactica lui Tudor se schimbă în strategie : el încearcă să înfiripe un front solid de luptă împotriva ameninţării otomane, pe bază naţională, 166 167 renunţînd pentru moment să agite în sensul dreptăţii sociale, ca să nu-şi pericliteze orice şansă de colaborare cu boierii. La 20 martîe, în ajunul intrării în Bucureşti, apelează pentru prima dată la conştiinţa unităţii de „neam". Pentru „câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre", e necesară conlucrarea tuturora, „mici şi mari" : „Fraţilor ! Cîţi n-aţi lăsat să stingă în inimile D-stră sfînta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi părţi ale unui neam ; şi că, cîte bunătăţi aveţi, sînt răsplătiri din partea, neamului către strămoşii noştri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimile cele dobitoceşti şi vrăjbile care ne-au defăimat atît, încît să nu mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unîm dar cu toţii, mici şi mari ; şi ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa." în preocuparea de a-şi proteja flancurile şi a căuta luptei sale toate alianţele posibile, Tudor îşi pune, la un moment dat, problema conlucrării cu moldovenii, fiind astfel printre cei dintîi care situează chestiunea Unirii într-o perspectivă politică. La 5 aprilie învită pe mitropolitul Dionisie şi pe marele vistiernic Alexandru Filipescu-Vulpe să poarte corespondenţă „cu dumnealor boieri moldoveni, ca uni ce sîntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpînire şi ocrotiţi de aceeaşi putere". „Urmează să ştim cele ce se fac acolo — declară Tudor — şi să le vestim ceste de aici ca, fiînd la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorindu-ne unii pe alţii".7 Şi această idee, ca şi toate cele pe care le-am trecut rapid în tezistă, învederează că, deşi elaborate în vîltoarea luptei şi fără concursul unor intelectuali versaţi în ştiinţele politice, proclamaţiile lui Tudor definesc opţiuni revoluţionare coerente, deplin corespunzătoare cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale româneşti. E o dovadă că mişcarea pandurilor a dat expresie _ unor forţe de mult active în Ţările Române, că ea cristalizează de fapt, în seria istorică a formării conceptului modern de naţiune, o etapă esenţială, aceea a „conştiinţei de sine". Se poate spune — ca să vorbim în termeni hegelienl — că fiecare dintre punctele înscrise de Tudor pe steagul său de luptă „raţionalizează realul', aducînd în felul acesta istoria în^ bătaia puştii, cu alte cuvinte, dînd oamenilor posibilitatea să-i accelereze cursul. Justificarea căii revoluţionare, identificarea concepţiilor de „popor", „patrie" şi „naţiune', viziunea democratică a suveranităţii, ideea de justiţie socială pe bază burgheză (deci prezervînd proprietatea), prefigurarea unirii Munteniei cu Moldova — Iată adevăraţi tactori de polarizare ai energiei revendicative a maselor ; ei vor acţiona intensiv în etapa următoare, constituind coloana vertebrală a paşoptismului. E aproape uimitor să constaţi cum cancelaria improvizată a unei revoluţii populare, alcătuita din oameni fără o pregătire specială, a izbutit să pledeze legitimitatea insurecţiei şi sa-i definească linia strategică în formulări adecvate împrejurărilor locale şi, în acelaşi timp, concordante cu gîndirea europeană înaintată a vremii. Lucrul acesta extraordinar nu dovedeşte oare că inspiraţia programatică a Iui Tudor şi a secondanţilor săi a fost dictată de experienţa istorică însăşi dar şi că principiile revoluţionare proclamate la 1789 şi 1793 îşi croiseră drum în cugete ? Ne putem, desigur, întreba de ce a fost lăsată aproape cu totul în suspensie problema reorganizării sociale şi politice de după încheierea revoluţiei ? O explicaţie ar fi de căutat în originile eteriste ale mişcării luî Tudor, o alta — cel puţin tot atît de plauzibilă şi nu de mai mică pondere —, în intuiţia sa de autentic conducător revoluţionar. în ceasul de explozie a mîniei populare, el va fi înţeles că orice discuţie care să prelimine viitorul ar fi nu numai superfluă, dar de-a dreptul dăunătoare. Esenţial era ca energia maselor să fie mobilizată în direcţia luptei, a operării unui transfer de putere. De aceea, Tudor s-a mărginit să cheme, patetic şi răscolitor, pe toţi nemulţumiţiî, de orice neam şi condiţie socială, în lupta pe viaţă şi pe moarte pentru cîştigarea „dreptăţilor, ocolind sarcina de a preciza în ce constau ele. Această rezervă, impusă de împrejurări, a avut darul să înlesnească jocul subtil al relaţiilor cu Eteria ; ea a contribuit, de asemenea, la rapida întindere a mişcării, de vreme ce impreci-ziunea ţelurilor îndreptăţea pe fiecare să-i atribuie propriile sale scopuri. Dar echivocul a fructificat mai ales în mintea urmaşilor, în fapta ieşită din comun a lui Tudor, ei au putut saluta „revoluţia" în forma pură şi-n angajamentele sale de bază, care vor rămîne pe ordinea de zi de-a lungul întregului secol al XlX-lea : lupta pentru a scoate „naţiunea' din beznele istoriei va fi de-aci înainte împletită cu aceea de a smulge „po- 168 169 porul" din servitute. în lumina acestei semnificaţii majore a evenimentelor de la 1821, Tudor capătă o funcţie exponenţială, identificîndu-se cu aspiraţiile obşteşti. Pentru a fi luat în posesie de mit mai era nevoie de o contingenţă a destinului ; ca a venit sub forma unui final zguduitor, amestecînd oribilul şi ignobilul, ca într-o dramă shakespeare-iană. Grandoarea sumbră a acestei morţi a făcut să amuţească resentimentele celor ce trăiseră prea aproape de erou, fiind martori la cruzimile, mărunţişurile, poate la incertitudinile iui. Tudor va fi acaparat de poezie şi de imaginaţia populară, devenind un imbold al redempţiunii naţionale şi dreptăţii sociale. El va păşi în legendă încă înainte ca istoria să fi avut vreme să rostească asupră-i o judecată echitabilă. 8 MITUL LUI TUDOR Contemporanii ne-au păstrat despre Tudor o imagine uşor aburită, însă dintr-un singur bloc, care nu oferă prilej de controverse, nici surpriza vreunor descoperiri insolite. „Theo-dor — scrie F. G. Laurencon — era om de înfăţişare destul de comună şi care n-a primit nîci o educaţie ; dar avea spirit natural şi o anumită dîrzenie de caracter care-i ţineau oare- 1 cum loc de cunoştinţe. Pe cît de puţin respectat şi de temut era Ipsilanti de soldaţii pe care-i comanda, pe atît era Tudor de ai săi". „Vladimirescu era fireşte om al războiului — reia- 'jl tează Chiriac Popescu, unul dintre căpitanii săi —, îndrăzneţ I şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nele- | nevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos". Zilot Românul, i care i-a fost ostil, pătrunde — după părerea lui A. Oţetea | — „mai adînc în sufletul lui Tudor" : „Cu adevărat avea omul ' duh firesc şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gînduri, şi cînd ! îl frigea cărbunele ce-1 avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei". în ianuarie 1819 i-ar fi spus episcopului Ilarion : „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece veliţi din Divan". Altă dată, despre boierii pribegiţi la Braşov : „îi voi scurta de-o palmi pe cîţi şînt boieri divaniţi ; îi voi umple apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu ; căci acolo e locul lor, lîngă 170 hiarele sălbatice". La Piteşti, unde fusese prins şi dus în lanţuri, M. Cioranu l-ar fi auzit spunînd următoarele vorbe, demne de oricare dintre marii eroi tragici ai istoriei : „Vreţi ::: mă omorîţi ? Fu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat in cămaşa morţii." " Din toate relatările se desprind cam aceleaşi coordonate ale personalităţii : o fire aspră, posacă, bănuitoare ; un om sever cu sine şi cu alţii, dîrz şi vindicativ, prea mîndru ca să-şi dea pe faţă perplexităţile, prea orgolios ca să-şi recunoască slăbiciunile, dintre aceia care nu uită cînd şi de cine au fost umiliţi ; un răzeş inteligent, ridicat prin avere, ranguri şi experienţa vieţii cu mult peste pătura din care ieşise, peste viziunea despre lume, ambiţiile şi limitele ei ; un militar curajos şi destoinic, obişnuit să poruncească şi să fie ascultat ; un solitar, necăsătorit, fără copii, care-şi revărsa căldura sufletească neconsumată asupra neamului său oropsit ; un revoluţionar de convingere şi instinct, inflexibil în voinţa de a nu se lăsa îngenuncheat de nici o adversitate ; un suflet de flacără, zăvorit sub lacăte grele de tăcere, din care numai cîteodată răzbăteau, ca semne ale fierberii din adîncuri, nişte cuvinte clocotind de ură şi durere ; un patriot, în fine, în înţelesul cel mai înaintat şi mai nobil al termenului, care îşi contopise soarta cu a maselor populare şi-şi accepta cununa de spini fără să cîrtească împotriva Providenţei. Prin întreaga lui configuraţie morală, Tudor se situează la antipozii tipologiei sufleteşti create de epoca fanariotă : e un om al principiilor, nu al compromisului, al austerităţii, nu al luxurii, al promptitudinii, nu al pertractărilor, al liniarităţii gîndului, nu al rococoului stilistic, al bărbăţiei şi jertfei, nu al moleşirii şi egoismului, al discreţiei şi stăpînirii de sine, nu al impudorii confensive şi istericalelor. Nu e greu a vedea că Tudor e un mesianic din familia lui Bălcescu şi Mickiewicz, avînd în minus faţă de aceştia cultura, dar, în plus, intuiţia nemijlocită a psihologiei omului simplu. Bălcescu a simţit în el un congener şi i-a invidiat soarta : „Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti 171 fanarioţi, _ pe cari şi după moarte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţară".10 Un luptător pentru drepturile naţiunii, marcat de destin, care şi-a asumat lucid cutezanţa de a asalta ceru — aşa îj ede pe Tudor Băle el însuşi sold at a! dezrobirii, stins în solitudine şi amărăciune, fără ca vreo rază de speranţă să-i însenineze ultimele clipe. în această viziune, conducătorul revoluţiei de ia 1821 devine nu numai precursorul luptelor de eliberare naţională şi socială ale sec. ăl XlX-lea, ci şi înainte mergătorul mesianismului romantic românesc. UN PRAG DE EPOCA Mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu are semnificaţia unui prag de epocă, dar nu prin soldul dobîn-dirilor de moment, ci prin perspectivele deschise şi efectele de ricoşeu. Pentru cine vrea să-i sesizeze dimensiunea reală, esenţial nu este să vadă ce s-a obţinut atunci în mod concret, ci să urmărească valul tulburărilor de adînc : cît de profund a fost agitată ţara de frămîntările sociale şi politice, ce zguduiri au declanşat ele în conştiinţe, în ce măsură au intensificat şi accelerat ritmul prefacerilor de structură. Cu alte cuvinte, mai însemnate decît rezultatele de moment, sancţionate legal sau instituţional, sînt situaţiile ireversibile, create în procesul confruntării forţelor de clasă, care vor determina, la scadenţe mai apropiate sau mai îndepărtate, transformări hotărîtoare în planul istoriei şl al mentalităţii. O observaţie care se impune din capul locului e că evenimentele anului 1821 (denumire sub care cuprindem atît mişcarea pandurilor, cît şi Eteria) au ca teatru de desfăşurare ţara^ întreagă şi ca participanţi, toate clasele populaţiei, de la ţăranul birnic pînă la marele boier de protipendadă. Sub forme şl în grade felurite, ele nu cruţă pe nimeni. Moldova e străbătută şi în parte guvernată de mavroforii lui Ipsilanti, Ţara Românească, de oştirea lui Tudor. în vreme ce ţăranii se revoltă, nevoind să mai execute corvezile, iar arnăuţii trimişi să-1 prindă pe Tudor dezertează, îngroşînd rîndurile rebelilor, administraţia, paralizată de spaimă şi redusă la neputinţă, intră în dezagregare. în martie, cînd se află că Eteria e dezaprobată de ţar, începe exodul în masă : boierii munteni caută 172 adăpost la Braşov şi Sibiu, moldovenii, dincolo de Prut. Oraşele se golesc, activităţile normale încetează, drumurile se umplu de bejeniţi, exacţiunile se înmulţesc : arderi de conace, atacuri la drumul mare, jafuri şi pustiiri. în special, elementele declasate care-i însoţesc pe eterişti se dedau la acte de vandalism. Urmarea e panica, iar panica produce,_ la rîndul »i, panică şi anarhie, într-un soi de ciclu infernal, ireversibil. Pînă la încheierea unui acord, de altfel efemer şi ineficace, între Tudor şi Ipsilanti, menit a rezolva vidul dc putere, nimeni nu e stăpîn şi fiecare e stăpîn. Peste puţină vreme, venirea turcilor în expediţie punitivă — eventualitate care îngrozea de mult populaţia — aduce noi şî cumplite suferinţe. Privit de aproape, prin relatările martorilor oculari, tabloul acesta dramatic sugerează o experienţă umană de o densitate şi o tensiune neobişnuite. Iată cîteva instantanee care ne dau „tonul", atmosfera de surescitare a momentului. ,,în-tr-una din zile — povesteşte biv vel sărdarul I. Dîrzeanu în cronica lui, editată prima dată de Cezar Bolliac, în 1868 —-aprinzîndu-să un coş de la o casă din tîrg şi alergînd oamenii ca să-1 stingă, precum este obiceiul, au început deodată arnăuţii să alerge pă poduri şi pă drumuri strigînd : turcii, turcii au venit ! Şi cu aceasta făcîndu-să mare spaimă şi turburare în politia Bucureştilor, au început ziua namiezea mare a fugi toţi în toate părţile. Şi era mare jale să fi văzut fămei cu copiî în braţe, oameni cu dăsagi la spinare alergînd să iasă din poliţie numai cu trupurile, pînă ce s-au prins dă veste pentru iangînul ce era şi că nu este nimic. Apoi s-au întors cei mai mulţi şi fieşcare încăreînd prin casă au ieşit din politie apucînd care încotro au putut, neştiind dă ce fug, unde merg şi care le este spaîma. Dintre cari unii s-au dus la mănăstirea Căldăruşani, unii la schitu Cernica, unii la schitu Ţigăneşti, unii la Tîrgovişte, unii la Vălenii-de-Munte, unii la Cîmpina şi alţii pe la moşiile lor, cereînd cu toţii greotatea vremii ce era : noroaie, zăpadă şi ninsori cu ploi amestecate." Un anonim moldovean schiţează astfel cadrul general al întâmplărilor de la 1821 : „La anul 1821, toţi boierii şi neguţătorii au fost siliţi a lăsa în lacrimi amare ticăloasa lor patrii, cari se înfricoşa di cele mai mari nenorociri. Fieşte-cari dar au căutat scăpare a vieţii lui supt stăpînitile streini megieşăşti, lăsînd tot care părinţii şi strămoşii lui cîşti-gasă, şi necăutînd scăpări di cît a vieţii. Eu aice nu mai 173 întind a face prescriere tuturor nenorocirilor ce fieştecari în parte au suferit în vremea pribegirii lor prin locurile unde alergaseră mai cu grăbiri ; dar neci a grozăviilor întîmplate în patrie, unde au scormolit averile ticăloşilor lăcuitori şi în celi mai ascunsă crăpături a pămîntului ; focul au pustiit capitala, multe tîrguri şi sfînte lăcaşuri, şi sabia au jărtvit mulţi nevinovaţi. în patrie nu rămasără dicît foarte puţin număr di deznădăjduiţi, care nimica nu pierde scămbînd viaţa ni moarti, dar cred a cîştiga mult întru nişte aşa de grozavi întîmplări şi între obştească răsturnare." Un alt anonim, acesta muntean, pătrunde mai concret în dramatismul evenimentelor : „Drumurile spre munte era băc-site de carăle băjănarilor, în vremea lapăviţii lunii Iul februarie, cînd de greutatea noroiului unele cară să înţepenea în vă-gaşe adînci, iar la altele să frîngea osiile, şi altele să răsturna. Putea a vedea cineva atuncea boieri şi neguţători mari, puind umerîle la osiile carălor şi opintindu-se a le rădica din noroaie ; putea a privi cu ochi umiloşi cocoane de bun neam şi gingaşe cum mergea desculţe prin zăpadă şi prin noroi, tre-murînd de frig ca vai de capul lor." „Lăcuitorii şi boierii nu ştia ce să mai facă şi încotro să mai apuce, că aicea avea numai frică de jăfuire, iar cîţi se trăgeau spre munţi sau vrea să intre în ţara nemţească găsea jăfuirea în faptă, că sau în mîinile arnăuţilor cădea, sau în mîinlle Ipsilanteştilor ; şi ori aceia, ori aceştia îi prăda şi îi despuia de îi lăsa napi. Deci nu mai găsea altă ferire decît prin mînăstiri şi prin hanuri, iar mulţi umpluseră mănăstirile după afară : CăldăruşanI, Znea-govul şi Cernica şi alte schituri." Dar iată cîteva rînduri datorate unei înalte feţe bisericeşti, însuşi mitropolitului Veniamin Costache. Deşi el scrie cîţiva ani după evenimentele de pomină, îi simţim condeiul încă tremurînd între degete de oroarea celor petrecute : „La anul (1821) fevruarie, 22, seara spre 23, cînd fără de legile noastre au încordat arcul d(u)mnezăieştii urgii şi l-au gătit pre el şi într-însul au găsit vasele morţii, ca un trăsnit din ceriu au căzut preste ticăloasa ţară aceasta complita răzvrătire a grecilor şi îndată după aceasta, nemaiputînd suferi grozăviile şi relele ce urma cu necontenire şi cu sporire, au început fie-ştecarele a-şi căuta scăparea vieţii sale. Toate averile clirono-misite şi agonisite era de nespusă supărare celui ci le avea şi unde apoca zvîrlindu-le le mistuia, de nimic alt îngrijin-du-să fără numai de viiaţă. Cîmpi cu necuprinsă de ochi întindere era plini de norod, ceriul avînd acoperămînt şi aşternut numai pămîntul : şiraguri necurmate pre drumuri de bărbaţi şi femei cu copii în braţe înbulzindu-să, năvălea la scăpare. Codrii cel mai adînci gemea de norod rătăcind. Cel mai ticălos bordei în locul de scăpare să părea palat la cei carii mai înainte nu încăpea în cele mai desfătate curţi, iar cei mai mulţi dintru aceştia să desfăta pe subt trăsurile lor, do-sindu-să de soare şi de ploaie." Mitropolitul însuşi îşi abandonează turma şl, sub haine de împrumut — ceea ce duşmanii săi îi vor reproşa ulterior — o porneşte şi el spre limanul izbăvitor al Rusiei : „întru o aşa înfricoşată privelişte, am dat şi eu dosul urgiei şi am trecut peste hotar într-o căruţă proastă îmbodolit peste obraz cu un brîu de lînă, cu o mîntă nemţească îmbrăcat şi cu o pălărie pe cap : ticălosul om... ce nu-şi închipuieşte ca să-şi apere viaţa". Refugiul dorit în Rusia sau împărăţia Habsburgilor nu era insă uşor de atins. Adesea, chervanele sînt oprite, sau locurile de popas, unde boierii odihnesc peste noapte, sînt călcate de răsculaţi ori de tîlhari. Doi dintre boierii însemnaţi al Ţării Româneşti, Iordaehe şi Grigore Oteteleşanu, sînt astfel surprinşi la conacul lor întărit din Beneşti-Vîlcea de o ceată răzleţită de panduri, condusă de Hagi Prodan. După o rezistenţă inutilă, care-i îndîrjeşte pe atacanţi, fără a-i pune la respect, Oteteleşenii sînt siliţi să se predea. Oamenii lui Hagi Prodan încarcă tot ce găsesc prin sipete şi cufere, lăsînd neatinse doar lucrurile lui Petrache Poenaru, deoarece acesta se angajase să treacă de partea răsculaţilor. Dar de abia pleacă Hagi Prodan, şi se ivesc alţi nepoftiţi : doi panduri beţi, Iova şi Ienciu, în fruntea unui grup de oameni fără căpătîi, anarhi-zaţi, gata să taie şi să jefuiască. Ei fură tot ce mai rămăsese, pînă şi argintul icoanelor, dau foc acareturilor, îi batjocoresc şi-i înspăimîntă pe boieri, inclusiv pe Petrache Poenaru, care protesta zadarnic că se alipise „armatei mîntuirii". Din fericire, Tudor se află prin apropiere ; intervenţia lui salvează lucrurile „in extremis". înştiinţat de cele petrecute şi preocupat, ca totdeauna, de reprimarea indisciplinei, dă un exemplu straşnic : pune să se taie capetele celor doi instigatori, Iova şi Ienciu. Apoi acordă Oteteleşenilor trei panduri de escortă, care să-i întovărăşească pînă la mănăstirea Horezu. 174 175 Starea de spirit a victimelor o reflectă rîndurile de mai jos, extrase din însemnările lui Iordaehe Oteteleşanu : „Ar fi prea trist şi îngrozitor să descriu cu d-amănuntul toate suferinţele noastre. Şi ar fi peste putinţă. Căci numai dacă ar trăi şi acuma toţi cîţi eram p-atunci şi să arate fiecare ce a suferit de frică în cele opt zile de la plecarea lui Tudor şi pină la venirea celor trei panduri, pe care ni-i trimisese de pază, la drum. Căci, cum vedeam nescai panduri trecînd, ceea ce se întîmplă în toate zilele, noi fugeam în pădure, unde ră-mîneam şi noaptea de dormeam pe aşternut de crăci cu frunze uscate de tufă, puse peste zăpadă, şi fără nici un acoperiş, numai cu hainele ce se milostiviseră jefuitorii, rebeliştii lui Prodan, de ni le dideseră de pomană, deşi era tot dintr-ale noastre. Şi apoi şi puţina şi proasta hrană ce era numai de mălai şi fasole sau, cîteodată, şi cu varză acră, şi aceasta puţină." E revelator procedeul la care recurg boierii înfometaţi pentru a-i intimida pe ţărani şi a-i obliga să le procure hrană. „Pînă cînd am trimis căpăţînele celor doi tîlharî de le-au pus d-oparte şî de alta de poarta curţii caselor noastre, înfipte în lîmbele stoborîlor curţii, de le-au văzut şi oamenii din satul Beneşti şi le-au cunoscut că sînt ale celor ce ne-au jefuit şi că i-a tăîat Tudor, abia după aceea au venit la noi preoţii din Beneşti şi isprăvnicelul moşiei, care ne-au adus făină de grîu, legume, varză acră (că era în post), rachiu şi vin, toate din ale noastre." Nicolae Văcărescu, poetul, trimis de boieri în fruntea cîtorva detaşamente de lefegii ca să-1 înduplece pe Tudor să se predea sau să-1 supună prin puterea armelor, a înţeles repede că sarcina îi depăşeşte mijloacele şi a făcut cale întoarsă. Circumstanţele le-a explicat astfel lui Iordaehe Golescu : „Todor, cum a intrat în Craiova ,a împărţit prin toate satele publicaţii că nici un sătean să nu să mai supuie la nici o poruncă d-ale stăpînirii, decît numai la poruncile lui, că iei s-a sculat asupra stăpînirii, ca să scape pă norod dă chinurile fanarioţilor, şi cel mai dă temei cuvînt, ca toate moşiile boiereşti, mănăstireşti, şi ale eparhiilor să le facă ale ţăranilor ; iei să le împartă între ei ; să nu mai dea nici dîjmă, nici clacă, ci ca nişte stăpîni să le stăpînească lei desăvîrşit". După cum se vede, caracterul antifeudal al mişcării lui Tudor nu e obiect de înterogaţie pentru Nicolae Văcărescu, ci realitate efectivă, cunoscută la faţa locului. „Aşa invierşă- nîndu-se ţăranii — continuă el —, pă unde treceam tot cu ciocoi mă zgornea : «Uideo, ciocoiule ! Uideo, ciocoiule !», auzeam în urma mea. Iar pă boieri, boiernaşi, negustori, negusto-arîndaşi, meşteri şi orice om vedea cu o jăbea, cu un an-ternaş mai curat îmbrăcaţi, pînă la piele îi dăspuia craii, numindu-să unii ai lui Todor, alţii ai lui Farmachi, alţii ai iui Duca, şi alţii cu felurimi dă numiri dă căpitani." Cei doi Goleşti, Iordaehe vornicul, autorul dialogurilor dramatice şi al dicţionarului, şi Dinicu, logofătul, autorul celebrului memorial de călătorie, cunosc şi ei incidente din cele mai dezagreabile. Pe Iordaehe, care părăseşte Bucureştiul numai după ce află de eşecul misiunii lui Nicolae Văcărescu, ar-năuţii îl jefuiesc de două ori, o dată pe drumul spre Piteşti, apoi la Curtea de Argeş, unde venise să-şi regăsească familia, fugită în pripă de la Goleşti. ,,Dă acolo (Curtea de Argeş — n.n.), neputînd scăpa, fiind mănăstirea înconjurată de craii lui Simeon, şî unde pă toată zioa trecea cîte un căpitan dă zavergii şî le dam, dimpreună cu ceilalţi acolo închişi, îndestulă cheltuială, dă iznoavă intrai în tocmire dă bani cu cei dă acolo crai, şi, dîndu-le şî banii ce-mi mai rămăsese şi hainele toate, pină la cămaşă, şî şaluri, şî ceasornice, şî scule dă diamant, şî nişte sfinte moaşte — ce le purta Marghiolita pururea asupra dumneaiei —, d-abea îmi deteră voie să intru la vamă, şî aşa scăpai şî ieu". Păţania lui Dinicu Golescu e asemănătoare : „...Cum so-siiu la Cîmpina, acolo m-a coprins Duca cu arnăuţii lui ; ne-ferii miei îşi deteră coatele cu iei şî să uniră cu iei. leu rămăsei în mîinile lor, singur. Mă despuieră, îmi luară tot după mine, şî arme, şî haine, şî bani ; îmi propuse Duca că or să intru cu iei în Eteria lor şi a tutulor Fanarioţilor, împotriva pămîntenilor, sau să mă întorc înapoi la Braşov, că în-tr-alt chip nu poci scăpa dă baltacele şi dă chîlomurile lor. Dă voie, dă nevoie, mă întorsei în Braşov." 11 Fără îndoială că amintirea acestor bejeniri în pripă, a acestor goane năpraznîce prin zloată, a nopţilor petrecute în capul oaselor, adulmecînd scene de groază, a zilelor de umilinţă şi deznădejde, în care mai nici una dintre înaltele feţo ale ţării nu scăpase de furia plebei sau de vandalismul bandelor de arnăuţi, nu putea să se şteargă fără urme din memorie. Spre deosebire de alte ceasuri de cumpănă, cînd un război, o incursiune a pazvangiilor sau o intrigă politică îl silise pe 176 177 cutare sau cutare boier să-şi caute scăparea în fugă, dincolo de munţi, de data aceasta evenimentele păreau să conţină în rostogolirea lor dramatică şi imprevizibilă ceva ireparabil. în primul rînd, amploarea desfăşurărilor făcea inoperantă orice comparaţie cu trecutul. Unele izvoare contemporane evaluează la 17.000 numaî pe refugiaţii din Ţara Românească, adăpostiţi la Lugoj, Sibiu, Braşov şi în satele de-a lungul frontierei, dintre care 12.000 la Braşov. Reiese că în majoritatea sa clasa conducătoare părăsise ţara, fenomen în adevăr neobişnuit, care amplifica în proporţii enorme spaimele şt anxietăţile indivizilor. Apoi, ca niciodată pînă atunci, boierii fuseseră confruntaţi cu puterea devastatoare a revoluţiei. „Fugiseră — după cum o declarau singuri într-un arz către Poartă — de frica ţăranilor hoţi ce năvăliseră, cu mari vrăşmaşii şi răutăţi asupra ţării, ca nişte fiare sălbatice şi înveninate". Cuvintele incendiare ale proclamaţiilor lui Tudor şi ecoul fulgerător, înregistrat de ele în rîndul maselor, ca şi manifestările de violenţă ale ţărănimii exasperate le revelaseră ceva oribil : că tensiunile de clasă interne, contradicţiile dintre interesele marii mase a populaţiei şi instituţiile anacronice ce reglementau viaţa socială ajunseseră la o limită explozivă. Era greu ca în contextul european al Sfintei Alianţe, care transformase vigilenţa faţă de orice fel de insurgenţă într-o politică de conservatism rigid şi anacronic, boierii refugiaţi la Braşov şi Sibiu să nu sesizeze legătura evenimentelor petrecute în Ţara Românească şi Moldova cu undele seismice declanşate de Revoluţia Franceză, active pretutindeni şi cu neputinţă de stăvilit, în pofida represiunilor, a afuriseniilor bisericii şi alianţei împăraţilor, ideea că Ţările Române au ajuns într-o răspîntie a istoriei, că fără a proceda la reforme clasa conducătoare e ameninţată să cunoască dezastre şi mai mari decît acela din care tocmai ieşise, flutura într-un fel mai desluşit sau mai confuz, prin toate minţile.12 De aceea, exilul din 1821 a putut avea mai puţin decît oricînd caracterul unei sieste confortabile. Desigur, boierii mari s-au ostenit, mai ales la început, să facă „bonne mine â mauvais jeu" : aparent, şi-au menţinut raporturile guvernate de eticheta curţii fanariote, cu petreceri, vînători şi spectacole de teatru italienesc, cu cheltuielile somptuare şi comerţul social de cerc închis al vremilor de tihnă, ca şi cum nimic 178 esenţial nu s-ar fi schimbat şi singura lor preocupare ar fi fost să-şi conserve „ighemoniconul" în faţa negustorimii placide şi cuminţi a Braşovului ori Sibiului.13 Dar destul de repede rezervele pecuniare au început să se istovească. Pe de ana parte, perplexităţile născute de mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi modificările politice intervenite în statutul Prin--'psTelor i-au determinat <ă încerce a-şi fixa locul în cadrul uoiîor aşezări. Boierii mici, care nu se considerau responsabili de nenorocirile ţării şi nu aveau de apărat, ca cei mari, privilegii exorbitante, nici atîtea ataşe la viaţa orientală, s-au arătat clin capul locului mai receptivi faţă de ideile noi. Ei .oecteau momentul potrivit ca să revendice înlăturarea hegemoniei protipendadei şi un rol mai important în conducerea treburilor publice. Fapt e că, în întregul ei, boierimea nu se putea sustrage, ca în reşedinţele poleite din Bucureşti şi Iaşi, întrebărilor supărătoare : de ce ? şi mai ales : ce trebuie făcut ? în cele mai multe cazuri nu era vorba de un examen de conştiinţă, aşa cum, fără menajamente pentru vanitatea rănită, cu o veritabilă furie autocritică, va întreprinde, în 1826, Dinicu Golescu. Nu scrupule morale îi chinuiau de obicei pe membrii clasei conducătoare, ci instabilitatea timpurilor, incertitudinea •viitorului propriu, conştiinţa tot mai imperioasă că surpările anunţate de Revoluţia Franceză au devenit inevitabile şi la noi. Eî îşi dădeau seama că preponderenţa fanariotă era pe punctul de a se prăbuşi ; vidul crear oferea posibilităţi de afirmare sporite, dar şî răspunderi greu de asumat. „Cu tactul lor fin, format de practica îndelungată a intrigilor, boierii români înţeleseseră că, învingînd sau ba cauza Eladei — şi cu atît mai mult în cea de a doua eventualitate —, s-a sfîrşit cu influenţa fanariotă în Turcia". De aceea, încă înainte de zdrobirea eteriştilor, din momentul în care se aflase că ţarul îl dezaprobă pe Ipsilanti, ei manevraseră în sensul desolidarizării poporului român de orice legătură cu mişcarea de eliberare a grecilor. în aceste împrejurări, restabilirea domniilor pămîntene constituia mai mult un început decît un sfîrşit de^ epocă De-abia de aci înainte se puneau marile probleme, căci, din fundătura în care zăcuseră un secol şi mai bine, aştepjînd pasiv ca împărăţiile vecine să le reglementeze soarta. Ţările Române păşeau dintr-o dată în istorie, proclamîndu-şi prin 179 12* Tudor Vladimirescu voinţa de a-şi auto-determina existenţa naţională. Şi în acelaşi timp — fapt de excepţională gravitate —, clasa conducătoare intra în epoca nouă cu prestigiul ştirbit în urma tulburărilor anului 1821. Cine ar fi putut să uite spectacolul înfricoşător al plebei dezlănţuite, care-şi pierduse cuviinţa, respectul secular faţă de autoritate şi stăpîni, teama de represalii ? Oricît ar fî voit unii dintre boieri să reducă cele întîmplate la proporţiile unui incident trecător, un fapt esenţial survenise, pe care nimeni nu-1 mai putea ignora : anume, evenimentele de la 1821 scoseseră la iveală şi ia noi, ca şi în celelalte ţări ale continentului, rolul poporului ca factor creator de istorie. Sub comanda lui Tudor Vladimirescu, el însuşi om de jos, masele ajunseseră, fie şi pentru un moment, în poziţii de a dicta : în faţa mîniei şi exasperării lor, boierii trebuiseră să se umilească sau să fugă, să-şi abandoneze averile paraginei şi devastării sau să încerce, prin vicleşug, să ajungă la o tranzacţie. Pînă la urmă totul se aranjase : Tudor fusese omo-rît, cteriştii nimiciţi, dar viaţa nu-şi mai putea reînnoda firul, sărind peste anul 1821, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Erupţia care avusese loc putea să izbucnească iarăşi; era deci necesar, în primul rînd, ca prin exemple straşnice şi întărirea mijloacelor de represiune, să fie paralizată pe viitor orice încercare de răzvrătire. Apoi, trebuia restabilită autoritatea clasei stăpînitoare. „Să se stingă cu totul orice duh de răzvrătire de pe pămîntul Ţării Româneşti — cer boierii — în chipul în care au fost împrăştiate şi zădărnicite toate revoluţiile din Europa".14 Dar dincolo de acest obiectiv, care făcea unanimitatea privilegiaţilor, începeau divergenţele : toţi simţeau necesitatea reformelor, însă fiecare le vedea în altfel. Mişcarea lui Tudor şi Eteria aşezaseră o lespede între trecut şi prezent; ele învederaseră labilitatea structurilor feudale şi inadaptarea Principatelor la cerinţele vieţii moderne. Nu se putea avansa fără a proceda la o reorganizare a administraţiei şi o reîmpărţire a puterii. Dar cum şi în ce sens ? Tocmai în provizoratul refugiului de la Braşov, Sibiu, Cernăuţi, care-şi pierdea lustrul pe măsura prelungirii şi a secătuiriî treptate a resurselor, boierii mari, boierii mici, intelectualii — în limita restrînsă în care se poate vorbi de ei ca de o categorie independentă — s-au văzut obligaţi să-şi 180 regîndească destinul, proiectîndu-1 pe ecranul tulbure al epocii. Au rezultat proiecte de constituţie, memorii, scrieri politice, pamflete, apoi, după ce convulsiunile sufleteşti s-au resorbit şi s-au sublimat, opere literare în versuri şi proză de un accent nou, prin căldura tonului şi vibraţia sensibilităţii. încît cuvintele rostite în 1825 de Chezarie, episcopul de Buzău, la instalarea sa în scaunul episcopal, pătrund surprinzător de exact în miezul faptelor : „Acest an (1821 — n.n.), deşi este amar ia sufletul românescului trup, dar însă meşter povă-ţuitor românilor pentru vremile viitoare. Acest an, cu adevărat s-au arătat alt Apelis, zugrăvind pe de o parte înnegri-;ul suilet al grecilor, cu cele mai adevărate văpsele ale adevărului, şi pe de alta, arătînd românilor poteca dezrobiei lor şi a dobîndirii binelui lor ! O, anule cu leatul 1821 ! Tu cu adevărat prin intrare-ţi ai şi pricinuit românilor amărăciune, dar deodată şi deşteptarea ! Lunile tale academii s-au închipuit pentru români, zilele tale învăţături s-au făcut pentru români, ceasurile tale dascăli s-a aşezat pentru români, iar minuturile tale ca nişte sori luminători s-au înfipt în simţirile românilor !" 15 DUPĂ 1821 Evenimentele anului 1821 scoseseră la iveală exasperarea clasei ţărăneşti şi neajunsurile cronice ale rînduielilor feudale. Dar măsurile de îndreptare reclamate nu numai de victime — de ţăranii reîntorşi la traiul de obidă şi asuprire, ci de înşişi beneficiarii represiunii, de marii boieri, lezaţi în interesul lor de producători de cereale-marfă şi speriaţi de amploarea nemulţumirilor obşteşti — aceste măsuri de îndreptare, socotite indispensabile de toată lumea, deşi gîndite în mod contradictoriu la nivelul „privilegiaţilor" şi al „plebei", vor fi tărăgănate ani în şir, deoarece regimul instituit după 1821, denumit al „domniilor pămîntene", perpetuează vechea neputinţă şi incurie ce adusese Principatele pe marginea pră-pastiei. Este adevărat că cei doi domnitori numiţi de Poartă în iulie 1822 (fără asentimentul Rusiei, ceea ce le-a făcut tronul şubred de la început), Grigore Ghica, în Ţara Românească, şi Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova, au preluat o succesiune 181 grea : ei găsiseră vistieria goală, o datorie externă de peste 10 milioane taleri, agricultura în paragină, comerţul dezorganizat, administraţia în destrămare. în plus, Turcia îşi exercita tutela ca şi înainte : dreptul de monopol asupra produselor, plata tributului, posesiunea de enclave pe teritoriul românesc, garnizoană de ocupaţie pînă la restabilirea ordinei etc. Dificultatea cea mai mare nu izvora în^ă din existenţa acestor dificultăţi, ci din imposibilitatea noului regim de a le depăşi. Domnitorii trebuiau să aplice directivele Porţii şi, in acelaşi timp, să nu dăuneze intereselor ruseşti — situaţie cu atît mai incomodă, cu cît suspiciunea era mare de ambele părţi, iar libertatea lor de manevră aproape nulă. Aritmetica elementară a politicii îi împingea să ia unele măsuri în favoarea populaţiei, ca o contrapondere faţă de influenţa excesivă a nobilimii, dar în atmosfera de supralicitare conservatoare de după revoluţie chiar cele mai timide iniţiative riscau să fie tălmăcite drept slăbiciune sau drept complicitate la întinderea anarhiei. O grea ipotecă o constituia existenţa unor emigraţii boiereşti ostile, la Braşov şi Cernăuţi, care urmăreau să agite spiritele în ţară şi, îndeosebi, să-i compromită pe noii cîrmuitori în faţa marilor puteri. în aceste condiţii, atacaţi dinăuntru şi dinafară, obligaţi să tolereze răfuielile diverselor coterii boiereşti, în lupta pentru reîmpărţirea dregătoriilor bănoase, domnitorii se mulţumesc să expedieze afacerile curente şi să acţioneze în funcţie de oportunităţile momentului, renunţînd la iniţierea reformelor, care singure le-ar fi putut justifica opera de guvernare. Dar procedînd astfel, ei nu făceau decît să sporească nemulţumirea generală. Era un cerc vicios. în fapt, în timpul domniilor pămîntene, vechile racile ale fanariotismului se menţin aproape fără ştirbire, iar situaţia populaţiei de la sate continuă să se deterioreze. în conflictul dintre boierii mari şi cei mici, primii cîştigă partida sau, în orice caz, reuşesc să limiteze la maximum concesiile pe care sînt obligaţi să le facă. împărţită în facţiuni care se concurează în privinţa distribuirii funcţiilor remuneratorii şi a exerciţiului puterii, clasa conducătoare îşi regăseşte însă solidaritatea de oricîte ori e vorba să folosească slăbiciunea domniei şi să exploateze teama de „jacquerie" ce stăpînea spiritele, ca să arunce noi poveri pe spatele ţărănimii. 182 Avizi de numerar mai mult decît oricînd, datorită cheltuielilor somptuare (pe îmbrăcăminte, veselă, mobilier, echipaje) ^ împrumuturilor contractate în exil, dornici să tragă toate foloasele posibile din extinderea relaţiilor de piaţă, boierii pre-lii... şi obţin mărirea rent.i feudale. Ncfiind posesori de capital sau, în cazul afirmativ, neavînd nici un chef să-1 învestească în procurarea de maşini şi în efectuarea de ameliorări funciare, ei caută să intensifice producţia de cereale-marfă, storcind ţăranului mai multă muncă silită. Astfel, impun legalizarea a 12 zile de ciaca (acolo unde se practicau mai puţine), sporirea dijmelor şi plata unor redevenţe în muncă sau bani către proprietari, cu titlu de despăgubire pentru pagubele suferite în timpul răscoalei. Pe de alta parte, în i: a Românească, îl silesc pe domnitor să aplice cu străşnicie consemnele primite, întreprinzînd o campanie punitivă împotriva pandurilor şi celor suspectaţi de a-i fi ajutat. Cum e şi de aşteptat, aceasta dă loc la grave abuzuri şi samavolnicii. „Trupele valahe — citim într-o corespondenţă consulară, din 27 iulie 1823 — fac arestări, şi adesea se poate întîmplă, probabil se şi întîmplă, ca o duşmănie personală să le conducă paşii... E foarte de temut că printre aceşti nenorociţi se află mulţi nevinovaţi. Dacă s-ar urmări închiderea tuturor celor mai mult sau mai puţin amestecaţi în revoluţie — notează cu ironie raportul —, atunci ar trebui golită curtea domnească şi despopulat Bucureştiul." 17 Nu e de mirare că, în această situaţie, entuziasmul stîrnit de restaurarea domniilor naţionale în rîndurile unei fracţiuni luminate a boierimii, îndeosebi de origine mijlocie şi mică, se stinge destul de repede. „Noi tot ce-am învăţat urmăm — scria Zilot Românul, cu amărăciune, după reîntoarcerea din exil, în octombrie 1822 —, ba încă acele ce mai înainte le numea grecii pre limba lor Katahrisis, adică urmări împotrivă, nescrise şi necanonisite, noi ne apucarăm acum de le potrivirăm, le scriserăm şi le Iegiuirăm". Consulul prusian Kreuchely raporta şi el că „o mare parte a valahilor, care-i detestau odinioară şi-i detestă şi astăzi pe greci, le-ar dori totuşi reîntoarcerea pe tronul Principatelor, afirmînd că, oricît de anevoios le-ar fi fost jugul acestor străini intriganţi, se simţeau totuşi mai fericiţi atunci, decît acum, sub cîrmuirea unor conaţionali".18 183 i Cinci ani după mişcarea pandurilor, după jertfa lui Tudor Vladimirescu şi a tovarăşilor săi de arme, totul părea a fi revenit la ceea ce fusese : într-un decor schimbat — fără fanarioţi şi cu eliminarea din poziţiile influente a boierilor greci neasiinuaţi —, se ]oacă aceeaşi dramă a unui popor spoliat de dreptul existenţei omeneşti, umilit, redus la mizerie şi deznădejde. Totuşi era cu neputinţă ca unei societăţi trecute prin purgatoriul revoluţiei şi în care raporturile patriarhale se dizolvau într-un ritm rapid, să i se aplice „â la longue" metodele de guvernămînt şi gestiune ce conduseseră la faliment. După zdruncinarea temeliilor ordinei vechi şi punerea sub semnul întrebării a legitimităţii ei, ceea ce fusese resimţit în trecut ca anacronic era şi mai puţin compatibil cu aspiraţiile oamenilor. Spiritul de răzvrătire creştea nu numai fiindcă, în mod obiectiv, situaţia ţării se înrăutăţise, ci mai ales pentru că, în lumina confruntării cu Europa şi a mişcării de la 1821, această situaţie devenea din ce în ce mai insuportabilă. Dovada tensiunilor sociale în creştere o constituie răbufnirea violentă a mîniei populare. în 1826, se produce chiar în Oltenia, unde amintirea lui Tudor se păstrase vie, un început de răscoală, sub conducerea a doi foşti panduri, Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui. Ei adună o ceată de răzvrătiţi, lansează o proclamaţie, îl prind pe vătaful de plai al Cloşanilor şi se întăresc în mănăstirea Topolniţa. Scenariul e cel al mişcării de la 1821, lipseşte însă concursul circumstanţelor favorabile şi, îndeosebi, inteligenţa şi magnetismul personalităţii lui Tudor. Insurecţia e izolată şi eşuează înainte de a fi apucat să-şi desfăşoare steagul în văzul oamenilor. ' Stăpînirea recurge la pedepse straşnice spre a servi de exemplu : cei doi conducători sînt spînzuraţi în marginea Bucureştilor, iar complicii trimişi la ocnă. Şi totuşi, în pofida hotărîrii autorităţilor de a curma din faşă orice încercare de dezordine, nemulţumirea acumulată la sate explodează ici şi colo, delicventa e îmbrăţişată ca ' formă de protest, cetele haiduceşti se înmulţesc. Ele cutreiera pădurile şi atacă la drumul mare, uneori coborînd pînă în marginea oraşelor. Kirdjali — un haiduc, pare-se de origine f bulgară, care luptase alături de eterişti, săvîrşind minuni de [ vitejie la Sculeni, evocat şî de Puşkin într-una din povestirile j sale — umple de groază boierimea Moldovei în vremea lui Ioniţă Sandu Sturdza. El împinge cutezanţa pînă la a-i adresa domnitorului un adevărat ultimatum : cere să i se predea, în termen de 8 zile 2000 de ducaţi austrieci, ameninţînd în cazul contrar că va da foc Iaşilor. 19 Starea de fierbere a spiritelor, pe de altă parte, dezechilibrul tot mai evident între nevoile ţării şi instituţiile ce-i guvernau existenţa conduc în cele din urmă la punerea pe ordinea de zi a mult aşteptatelor reforme. La Akerman (25 sept./7 oct. 1826), Rusia şi Turcia hotărăsc ca domnii şi diva-nurile Munteniei şi Moldovei să se ocupe „fără cea mai mica întîrziere" „de măsurile necesare pentru îmbunătăţirea stării Principatelor încredinţate îngrijirii lor". Se precizează anume că „aceste măsuri vor forma obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie, care va fi pus imediat în aplicare".20* Pe baza stipulaţiilor convenţiei de la Akerman se creează comisii însărcinate să elaboreze proiecte de reformă. Munca acestora e însă paralizată de opoziţia surdă a marii boierimi, care se temea că va fi constrînsă la concesii în favoarea ţărănimii. Procedînd cu abilitate, ea caută să conjure pericolul unei dizidente în tabăra proprietarilor, străduindu-se să asocieze boierimea mică în apărarea privilegiilor comune. Preconizează astfel semnarea unor angajamente secrete, aşa-zise „legături", prin care toate feţele boiereşti, indiferent de treaptă, se obligă sub jurămînt să-şi acorde sprijin reciproc. „în frunte cu Preasfinţitul arhipăstor — citim într-unui din aceste documente —, ne cunoaştem în corps d'etat, noi între noi, toţi, şt aceasta vrea să zică că nici un sfat, nici o lucrare pentru ale pă-mîntului să nu primim a se face fie în obştia, fie în particular, fără de noi toţi, prin în scris chemare". Scopul urmărit e limpede : trebuia evitat ca noile reforme, a căror adoptare o impusese convenţia de la Akerman, să aducă vreo atingere prerogativelor feudale ale proprietarilor. „Privileghiile, fie a statului, fie particularnice — se spune mai departe în «legătura» citată ■—, atît acele cît oarecum încă mai stau în fiinţa lor, cît şi acele cîte s-au strămutat sau s-au stîrpit, avem a le aduce în adevărata formăzuire aşezămîntului lor, şi nicidecum a suferi lucrare de împotrivă". Rezultatul acestei prevalente a marii boierimi îl constituie în Moldova reducerea la tăcere a boierilor mici, cu idei liberale, aşa-zişii „cărvunari", care încercaseră fără succes să 184 185 impună adoptarea unor proiecte de reformă, de altfel — cum vom vedea — fără nimic revoluţionar. Prin faimoasa Anafora pentru pronomiile Moldovei, sancţionată de Ioniţă Sandu Sturdza, la 12 aprilie 1827, protipendada smulge domniei — ciupă cum observa cu dreptate A. D. Xenopol — „nişte privilegii afară din cale, precum nu le avusese niciodată în Ţările Române clasa boierească". în adevăr, documentul prevede imunitatea fiscală a tuturor stăpînilor de moşie, indiferent de rang ; dreptul de proprietate absolută asupra pămîntului, pădurilor, islazurilor, ca şi asupra velniţelor, morilor, fabricilor sau subsolului aferent ; oprirea mutării locuitorilor fără încuviinţarea stăpînilor ; alcătuirea divanului numai din boieri de prima treaptă ; menţinerea intactă a sistemului scutelnicilor şi posluşnicilor ; acordul obligatoriu al divanului pentru a da putere executorie sentinţelor domneşti împotriva boierilor. în chiar momentul în care ţara căpăta posibilitatea de a păşi pe un drum de înnoire, marea boierime oferea încă o dată spectacolul rapacîtăţii şi egoismului, dovedind că nu învăţase nimic din lecţiile dure ale istoriei. Ea bloca, pur şi simplu, perspectivele progresului.21 încît, de aproape, fără o situare în perspectivă şi un examen al vieţii spirituale ce clocoteşte sub decorul rînduielilor mutilate de orice sens al umanului, imaginea deceniului al treilea pare cenuşie, apăsătoare, îndeosebi, nesemnificativă. Adevărul e însă altul. Cu tot imobilismul de suprafaţă, cu toate câ ordinea veche pare să se cramponeze şi să găsească mijloace de a rezista valurilor care o asaltează, în adînc factoriî de disoluţie se acumulează : procesul de erozîune al structurilor feudale, accelerat de evenimentele anului 1821, se desfăşoară cu şi mai multă vigoare decît în trecut, contradicţiile cresc în intensitate şi energie propulsivă, forţele ostile regimului încep să-şi conştientizeze protestul, ceea ce va avea drept consecinţă schimbarea rapidă a înseşi condiţiilor de desfăşurare a luptei anti-feudale. Viaţa ideologică intră într-o perioadă de efervescenţă, iar literatura, sub influenţa comoţiei produse de mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, se apropie de viaţa oamenilor, de visurile şi neliniştile lor. De îndată ce ne îndepărtăm de aparenţe şi scrutăm realitatea interioară a epocii, fie în planul mutaţiilor sociale, fie în cel care ne interesează aci — al mişcării ideilor, se vede că marele şoc al anului 1821 nu încetează să genereze desfăşurări hotărîtoare şi ireversibile, că perioada dintre 1821—183C este, de fapt, dramatică, interesantă şi fecundă. Ca orice tranziţie, ea amestecă noul şi vechiul, făgăduielile ■> Hwului y rănile necicatrizate încă ale trecutului.^ Ca orice tranziţie, ea pare o continuitate, deşi reprezintă un viraj al istoriei. 186 I CRIZA INTELECTUALĂ ŞI MORALA CONSIDERAŢII PRELIMINARE Am văzut în paginile anterioare că încă de la sfîrşitul •secolului al XVIII-lea contextul social şi politic al Principatelor generează unele condiţii favorabile manifestării luminilor, mai întîi pe baza emulaţiei cu neo-grecismul, apoi, pe cont propriu, în pas cu afirmarea conştiinţei naţionale. Dar acest luminism se menţine la un nivel restrîns : el are de biruit rezistenţa bisericii ortodoxe, climatul neprielnic întreţinut de absolutismul şi instabilitatea domniilor fanariote, îndeosebi, însă, indigenţă paralizantă a mijloacelor propăşirii intelectuale (lipsesc şcoli superioare în limba naţională, centre laice de polarizare a cărturarilor, o tradiţie publicistică în domeniul profan etc). Intîmpinînd atîtea obstacole şi nedispunînd de stimulente, luminismul nu reuşeşte să se încorporeze ideologic, manifestîndu-se sub forma unor iniţiative izolate, de un caracter mai mult practic şi de o eficacitate limitată. De-abia în ajunul mişcărilor de la 1821 el pare a ieşi din starea de dispersiune şi a nu se mai reduce fie la contactul episodic cu ideile Apusului, fie la formularea programatică a necesităţii ■culturalizării. Furtunile anului 1821 îl transformă într-o realitate interioară a spiritului românesc. Căci ele împing la un proces amplu de elucidare, la o traducere în termeni de conştiinţă a situaţiei istorice a poporului român în marea răspîntîe a trecerii sale din evul mediu în epoca modernă. Prima manifestare semnificativă a acestuî proces de autocunoaştere o constituie literatura politică a anilor 1821—1822, mărturie auten- E88 tică a mentalităţii claselor conducătoare în momentul cotiturii traversate de societatea românească după Eterie şi Tudor Vladimirescu. în adevăr, încă înainte ca flăcările revoluţiei să se fi stins şi marile puteri să fi avut vreme sa se pronunţe asupra soar-tei Principatelor, boierii refugiaţi la Braşov, Sibiu, Cernăuţi sau cei rămaşi în ţară iniţiază un adevărat război al memoriilor, petiţiilor şi proiectelor de reformă. De prin vara anu-Iui 1821 pînă în iulie 1822, cînd Grigore Ghka şi Ioniţă Sandu Sturdza capătă firman de domnie şi, într-un ritm mai puţin, intensiv după această dată, îi vedem pe reprezentanţii diferitelor „partide" boiereşti, feţe simandicoase din protipendadă sau nume obscure, condeie înzestrate sau stîngace, beneficiari direcţi ai vechiului regim sau pretendenţi la favorurile celui ce urma să fie instalat, interogîndu-se asupra celor întîm-plate la 1821 şi formulînd propuneri de îndreptare. Dintr-o statistică efectuată de Vlad Georgescu rezultă că în 1821—1823 s-au elaborat nu mai puţin decît 86 memorii şi proiecte de reformă (47, în 1821 ; 27, în 1822 ; 12, în 1823), cifră care devine relevantă ştiind că în 60 ani, între 1769—1830, numărul, total al memoriilor întocmite a fost de 208, iar anul cel mai „productiv", în afara celor citaţi, 1802, a cunoscut doar 11 scrieri de acest fel.23 O asemenea neobişnuită propensiune spre analiză şi declaraţii de principiu la o clasă puţin dedată exerciţiului intelectual, ale cărei preocupări politice se reduseseră multă vreme la traficul de influenţă şi intrigile de palat, se poate explica numai admiţînd gravitatea şocului resimţit la 1821 şi existenţa, măcar în stadiu intuitiv, a convingerii că „pacificarea" Principatelor, înfăptuită cu concursul baionetelor turceşti, anunţa o nouă fază a istoriei lor. Evident, pasiunea boierimii şi a intelectualilor de a examina, trecutul apropiat spre a pune un diagnostîc şi a găsi o terapeutică adecvată avea şi o cauză imediată : dorinţa de a umple un vid politic. Prin zdrobirea Eteriei, fanarioţii îşi pierduseră nu numai poziţiile dominante în lumea otomană, ci. pînă şi nădejdea de a le mai putea recîştiga vreodată ; în Ţările Române urma să se producă nu o simplă schimbare de domn, ci o schimbare de regim. Ca atare, prerogativele şi atributele puterii trebuiau să fie redistribuite ; de-aici, speranţele-unora, temerile altora şi apetiturile tuturora. Fiecare dorea. 18£> să-şi fixeze rostul în cadrul noilor aşezări : boierii mari voiau să-şi consolideze privilegiile, eliminînd concurenţa grecilor şi restrîngînd arbitrarul domnului ; boierii mici, care nu se simţeau responsabili de falimentul statului fanariot si erau de multa vreme nemulţumiţi de monopolul politic al protipendadei, socoteau nimerit prilejul ca să treacă la ofensivă, ce- -mclu-şi dreptul de a participa Ia cînnuirca ţării ; burghezia incipientă, de o compoziţie încă eterogenă, revendica, de acord cu boierii interesaţi în comerţul de grînc, introducerea de instituţii care să promoveze şi să asigure extinderea relaţiilor de piaţă. In felul acesta, redactarea de memorii, libele şi proiecte de reformă nu constituia doar expresîa unei comoţii sufleteşti, semnalul reîntoarcerii umile la datele concrete ale experienţei — aşa cum se întîmplă totdeauna în momentele de criză, cînd certitudinile pe care se clădeşte viaţa se prăbuşesc şi spiritul simte nevoia să-şi reconsidere coordonatele între care se mişcă. Subita expansiune a literaturii politice la 1821 manifestă de asemenea voinţa diverselor grupări şi categorii de interese de a modifica în favoarea lor raportul de forţe, de a-şi legitima dreptul la o poziţie mai influentă în viaţa socială, plecînd de la analiza neajunsurilor existente şi a perspectivelor de îndreptare. Cîţiva ani maî tîrziu, după instaurarea domniilor pămîn-tene şi după ce falimentul lor devine evident, problema reorganizării cadrului politic al vieţii de stat va trece pe planul al doilea, în centrul atenţiei situîndu-se chestiunea reformei morale şi intelectuale, ca o condiţie a lichidării tristei moşteniri a trecutului şi a trecerii într-o fază superioară de civilizaţie. Această schimbare vremelnică de opţiune e impusă de împrejurări : fiindcă răsturnarea stăpînirii retrograde nu poate fi obţinută prin mijloace politice, „luminismul" cîştigă teren, devenind principalul recurs ideologic al spiritelor înaintate şi generoase. Scrierile caracteristice anilor 1825-1830 vor fi cele ale lui Dînicu Golescu, Eufrosin Poteca, Ionică Tăutu, adevărate discursuri adresate naţiunii, rostite cu patos şi cu o nobilă dezinteresare. Ele se ridică peste obiectivele momentane de ordin tactic, procedînd la o analiză temeinică a crizei societăţii româneşti şi la elaborarea unei strategii de depăşire a impasului prin culturalizare. Desigur, în aceste scrieri, nici analiza, deşi întreprinsă cu o-imensă pasiune a adevărului, nu coboară pînă la rădăcina râului şi nici soluţiile preconizate nu duc la înlăturarea sa. Totuşi, centru prima dată în Principate, luminismul devine o teorie relativ coerentă a instruîrii şi educaţiei morale, implicînd o politică a şcolarizării şi a reformei, elaborată jnbaza unei analize concrete a situaţiei interne şi a confruntării cu realizările şt experienţa intelectuală a Europei. în felul acesta, luminismul capătă o fundamentare originală : el nu mai constituie, ca odinioară, preocuparea cîtorva privilegiaţi, care-1 citeau pe Voltaire şi Rousseau, cu o curiozitate distantă^, ca şi cum ar fi fost vorba de scriitori de pe altă planetă, fără contingenţă cu realitatea socială a Ţărilor Române. Acum, ideile luministe-sînt receptate organic, deoarece istoria însăşi le impune drept un răspuns plauzibil dat problemelor ridicate de accederea poporului român într-o nouă etapă a dezvoltării. Acest răspuns,, care vrea să se înscrie în axa desfăşurărilor obiective, implică un diagnostic al situaţiei, un program de redresare, o filozofie de colorit etic, preocupată de fundamentarea criteriilor şi conduitelor recomandabile în epoca nouă, în fine, o acţiune de traducere în fapt a obiectivelor propuse. Vom, urmări în paginile următoare criza de conştiinţă declanşată în pătura intelectuală românească după 1821, mai întîi prin intermediul memoriilor şi proiectelor de_ reformă ale anilor 1821—1823, apoi prin analiza manifestărilor ideologice, literare şi programatice ale „valului luminist" din deceniul al treilea. 390 LITERATURA POLITICA A ANILOR 1821—1823 „MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI" ŞI „SOFISMELE" MARII BOIERIMI Una dintre cele mai caracteristice trăsături ale proiectelor de reformă^elaborate la 1821 — 1822 este simbioza dintre „vechi" ■şi »nou", mai pregnantă în textele provenind din cercurile marii boierimi, dar vizibilă şi în celelalte. Apar mereu doua tendinţe, care, deşi contradictorii, nu se confruntă, ci se conciliază : pe de o parte, voinţa de a conserva privilegiile feudale, nu numai fără ştirbire, dar eventual cu adaosuri în direcţia sporirii obligaţiilor ţărănimii ; pe de altă parte, revendicarea de măsuri în sens liberal, tinzînd la modernizarea vieţii I •de stat a Principatelor (organizarea creditului, siguranţa co- f merţului, deschiderea căilor de comunicaţie, înlăturarea mono- j polului economic al Porţii, limitarea arbitrarului domnesc, renovarea administraţiei etc). Combinaţia aceasta bizară de ; reformism burghez şi conservatism nobiliar e, de altfel, cum \ am mai spus-o, caracteristică nu numai Principatelor, ci şi I tuturor ţărilor de la răsărit de Elba, unde capitalismul n-a avut destulă forţă ca să zdrobească prin revoluţie infrastruc- ! tura feudală. în orice caz, citind documentele revendicative -emanînd din rîndurile boierimii mari, avem nu o dată impresia că aceasta înţelege necesitatea de a pune în acord struc- j turile statale cu nevoile unei economii antrenate din ce în 1 ce mai intens în circuitul pieţei internaţionale şi că este, pînă I la un punct, conştientă de situaţia ireversibilă creată în urma -evenimentelor anului 1821. j Astiel, Alexandru Vilara, unul dintre capii protipendadei cnuntene, într-un memoriu din februarie-martie 1822, rect> i92 noaste că mişcarea lui Tudor Vladimirescu a izbucnit datorită „suferinţelor poporului" de pe urma „nedreptăţilor şi jafurilor" ce i se făcuseră. „Există acum un spirit de nesupunere şi îndărătnicie — constată Vilara —, care nu poate fi lUpîmt cu biciul. Locuitorii nu mai au sfiala de altă dată şi nu se -.-or mai lăsa asupriţi." Cu toate acestea, Vilara nu propune nici o schimbare în raporturile dintre proprietari şi _ ţâram, mărginindu-se la cîteva măsuri folositoare, dar insuficiente : scutirea de bir către Poartă pe 5 ani, desfiinţarea havaeturilor slujbelor şi retribuţia fixă a dregătorilor, domn pămîntean pe viaţă, despăgubiri pentru stricăciunile cauzate de armatele otomane/liberarea negoţului pe_ uscat şi pe apă, reorganizarea poştelor, întemeierea de fabrici etc. Se prevede şi discutarea bugetului, la 5 ani o dată, într-o ^adunare compusă din mitropoliţi, episcopi, boierii din capitală şi „deputaţii de judeţe" — ceea ce înseamnă un pas foarte timid înainte pe ealea către un sistem reprezentativ. De fapt, marii boieri voiau o modernizare controlată, înfăptuită sub propria lor egidă, care să realizeze turul de forţă de a nu le reduce din prerogativele puterii, acordîndu-le în schimb toate avantajele instituţiilor burgheze. într-o lungă petiţie adresată din Braşov, ţarului, scrisă probabil de acelaşi Vilara, dar revizuită şi completată de Grigore Brîncoveanu — unul dintre cele mai importante memorii provenite de la boierii de prima treaptă —, se cere sporirea rentei în muncă la 27 zile şi se pledează necesitatea scutirii de impozite a clasei stăpînitoare. în favoarea locuitorilor se preconizează desfiinţarea ludelor, „ce era — se afirmă cu rea credinţă — toată pricina împovărării şi sărăcirii ţăranilor". Autorii petiţiei, care vor să facă impresie bună, dovedind că şi-au însuşit lecţia de civilizaţie a Europei, se declară pentru un sistem reprezentativ, însă de o strucutră net aristocratică ; în plus, ei reclamă „negoţ slobod", deschiderea de fabrici, reorganizarea vistieriei şi^ a administraţiei, salarizarea slujbaşilor, tarife vamale fixe, înlăturarea grecilor din dregătorii, ^acordarea de „rusumaturi" (concesia vămilor, ocnelor, dijmăritul, oieritul etc.) numai pămîntenilor. De notat preocuparea pentru autonomia internă a Principatelor. Conform unei tactici vechi, experimentată prima dată la 1772 — tactică de care se vor servi şi paşoptiştii —, revendicarea autonomiei ia forma unei cereri de repunere în drepturi : nu se pretinde ceva nou, ci doar re- 193 13 — Originile romantismului românesc venirea la vechile „capitulaţii", prin retrocedarea raialelor Brăila, Giurgiu, Turnu şi stabilirea hotarului cu Turcia la jumătatea Dunării. Extrem de caracteristica este grecofobia documentului. Autorii nu se mulţumesc să separe definitiv cauza românească de noua Eladă şi de idealurile acesteia ; ei denunţă cu atît mai pătimaş şi mai vehement rolul dăunător jucat de greci în Principate, cu cît îşi simt propria culpabilitate. Principalul redactor al materialului, Grigore Brîncoveanu, fusese un eminent elev al Academiei de la Măgureanu şi luase o parte activă la prepararea complotului eterist. Rechizitoriul pe care-1 rosteşte e în acest sens o auto-apărare şi măsoară amploarea virajului executat de o bună parte a boierimii. Grecii sînt un neam „turburător, răzvrătitor şi vătămător", vinovat de schisma creştinătăţii, care prin intrigi şi rafinament a ajuns în graţia Porţii, pentru ca apoi să se infiltreze în Ţările Române, ca să „surpe din fiinţa lor pă toţi pământenii". La 1821, socotind că a sosit „vremea cea îndemînatecă" a înfăptuirii ambiţiilor lor nesăbuite, au înălţat steagul revoltei, aducînd peste Muntenia şi Moldova zăbranicul de doliu al ruinei, dără-pănării şi prăpădului. 24 Chiar în acele puţine proiecte în care egoismul de clasă al marii boierimi pare mai puţin imperativ, iar gîndirea mai liberală, ca în „închipuirea" de reforme a moldoveanului Rosetti-Roznovanu, la o analiză atentă se vede că „noul" şi „vechiul" pînă la urmă alternează şi—şi fac cumpănă. Rosetti-Roznovanu, pe care vornicul Negel, fratele mitropolitului Veniamin Costache, îl acuza de a se fi unit cu „ciocoii", propune ceva cu adevărat „revoluţionar" : desfiinţarea imunităţii fiscale a boierimii prin instituirea unei dări unice pe pămînt, plătită de proprietari şi de ţărani în proporţie cu partea lor de folosinţă. „Obşteasca legătură în contribuţie — scrie el, dezvoltînd înţelesul principiului egalităţii în faţa legii din Declaraţia drepturilor omului — va face legătura na-ţionalicească... De la cel mai mic... şi pînă la cel mai mare... vor fi legaţi a sprijini cu un deopotrivă interes şi durere aşezarea aceasta... şi cine va putea atunci să biruiască neamul unit ?" Alături de această propunere progresistă, apare însă cererea de a se înmulţi numărul zilelor de clacă.25 Memoriile boierilor munteni şi moldoveni prezentate Porţii în aprilie 1822, poate din cauza urgenţei cu care se 194 făcuse redactarea şi a dorinţei de a nu crea complicaţii, lasă cu totul în umbră măsurile de reorganizare internă. Accentul cade pe limitarea puterilor domnitorului şi înlocuirea grecilor cu pămînteni în slujbe, învăţămînt, administrarea mană, f.riîsr închinate. Aceeaşi preocupare de a garanta poziţiile boierimii împotriva arbitrarului domnesc se observă în proiectele moldoveneşti descrise de Alecu Russo în Amintiri. Un „shedion de reformăluirea stăpînirei ţărei Moldoviei" preconizează o stăpînire „moralicească pămînteană şi un divan alcătuit din reprezentanţii primelor 6—8 familii". Intenţia clară — după cum remarca Alecu Russo — era de „a restrînge puterea ocîrmu-irii şi a pune ţara sub epitropia boierilor". Toate funcţiile, vhiar cele mărunte, urmau să fie atribuite numai boierimii : „Afară de ştiutele şi ispititele familii şi acei cu ştiinţă şi prae-sis de a oblădui, alţi netrebnici şi de neam prost şi fără moşie mai vîrtos, sau altă stare, să nu poată intra în slujbele orişicare a ţării, măcar şi un ocolaş". O timidă adaptare la „nou", în măsura în care nu clintea din rosturile lor privilegiile vechi, e vizibilă în cele trei memorii întocmite de N. Rosetti-Roznovanu, discutate recent de Valerian Popovici. Cu toate că ne-am aştepta ca acest învăţat boier — care avea legături în Rusia, Austria, Bavaria, Franţa şi Anglia, cunoscuse pe Korais, Capodistria şi conlucrase cîţiva ani cu un discipol al lui Condorcet, fostul iacobin M. A. Julien, pedagog de oarecare faimă şi partizan convins ale metodei alilo-didactice — să dea dovadă de mai multă îndrăzneală şi generozitate în propuneri, constatăm că acestea nu se disting prin nimic de celelalte. Şi aici apărarea privilegiilor boiereşti, cu toată lipsa lor de motivare pe plan etic şi în pofida contradicţiei în care se găseau cu noul concept al drepturilor individului, se îmbină cu măsuri de acomodare la cerinţele dez-\ oltării capitaliste : libertatea comerţului, încurajarea manufacturilor, sporirea producţiei agricole, stabilirea precisă a bugetului, organizare vamală, înfiinţarea miliţiei naţionale etc. Pe drept cuvînt conchidea Russo, cu agerimea ce-i era proprie, că în pofida unor îmbunătăţiri locale şi a unor concesii impuse de spiritul vremii, marea boierime rămăsese şi după 1821 tot „oligarhia de mai înainte", iar logica ei piezişe („hor-ţişă" — spune Russo) şovăia între „mărturisirea dreaptă a adevărului şi a cugetului şi între sofisme". 26 195 13* „Mărturisire dreaptă a adevărului" sau „sofisme", boieri) divaniţi nu-şi precupeţeau în orice caz cuvintele. Acolo unde textele^ nu cuprind simple enumerări de „ponturi", ci şi o analiză a situaţiei sau o argumentare, stilul merită o atenţie cel puţm egală aceleia acordată conţinutului. Lunga introducere a petiţiei Vilara-Brîncoveanu, amintită mai sus, e un model _ de elocvenţă pompoasă, rezultată din combinarea perioadei ciceroniene cu oratoria de curte bizantină. Fraza e lungă, dar arborescentele se înşiră liniar, introduse prin gerunzii, subordonate atributive cauzale şi de scop, menajînd pauzele respiratorii şi intensificînd caracterizările prin propoziţii cu_ epitete ornamentale, care se succed în gradaţii duble ori triple. Dar clocotul pasiunîi răzbate din schema bine ticluită ; peste ceea ce putea sugera logica clasică a discursului, se produce o adevărată patetîzare a materiei : petiţia se transformă într-o suplică, raţiunea e pusă în slujba sentimentului, faptele sînt înscenate ca să provoace un efect de şoc : „...Acum, după ce ne-au covîrşit creştetul nevoile, scîrbele şi cea desăvîrşit obştească pustiire, năzuim cu mare credinţă, noi ticăloşii şi deznă(dăj)duiţii, înălţînd jalnicele noastre strigări, cu suspinuri din adîncul inimii ; şi într-această vreme — cînd, din dumnezeiască pronie, ni s-au deschis uşile ascultării —, aşternînd la pămînt genunchele noastre înaintea strălucitului împărătesc scaun al marelui şi prea puternicului monarh (ţarul Alexandru I — n.n.), cu izvor de lacrimi cerem milostivire, mîntuire şi dreptate, arătînd cu mare jale tot adevărul dintru început, de unde au izvorît scăderea fiinţei noastre, necurmatele şi nepovestitele jafuri şi acum cea desăvîrşit prăpădenie, cu hotărîre ca să se stingă de tot neamul nostru şi să rămîie străinul şi vrăjmaşul neam moştenitor averilor şi patrii noastre, schimbîndu-i şi numirea, ca să nu să mai pomenească nici urma moştenirii şi fiinţei noastre !" Sau : „Cel ce va ceti istoria, văzînd cele vremi întîmplate la împărăţia lor (Bizanţul — n.n.), negreşit că să va cutremura, pentru că şi cerul şi pămîntul au arătat la acele vremî multe şi groaznice semne, scîrbindu-să de sălbaticile şi necuvioasele lor fapte şi însemnîndu-le mai nainte căderea şi zdrobirea ce era să le vie, cu toate că răutatea, împietrindu-le inîma, nu i-au lăsat să se deştepte şi să înţeleagă !" 27 196 [ i „CĂRVUNARISMUL" BOIERILOR MICI 1 O deschidere mai largă spre ideile egalitariste şi demo- i cratice ne întîmpină în literatura politică a boierimii ^secuii-i dare. Categorie activă, în plină ascensiune economică, însă hb angrenată în mecanismul conducerii statului, nemulţu-| mită de poziţia subalternă pe care o ocupa, ea era în chip i 'iresc atrasă c le ideile liberale ale Apusului, interpretîndu-le ' desigur în sensul propriilor aspiraţii : o vedem punînd la în-i cloială drepturile naşterii, revendicînd egalitatea^ cu cei de ,,us, enunţînd ideea că boieria e o funcţie socială, decî des-! chisă celor cu merite, că patria nu se reduce^ la grupul îngust al privilegiaţilor. Ca totdeauna, observăm că frustraţia sporeşte energia contestării şi sensibilizează spiritul, orientîndu-1 spre tendinţele de înnoire din viaţa socială. Ar fi cu toate acestea iluzoriu să atribuim boierimii mărunte — cum s-a făcut uneori în trecut — un potenţial revoluţionar autentic. De fapt, agitaţia eî novatoare şi reformistă ela origine ■o simplă reacţie de adversitate împotriva oligarhiei, rareori teoretizată, ca în scrisoarea anonimă din 1804, care înspăimîn-tase divanul şi stîrnise alarma domnitorului. Insă acte de felul acesta nu surveneau în fiecare zi, nici măcar în fiecare an, şi, obişnuit, nu depăşeau agresivitatea verbală._ Cu timpul, procesul de diferenţiere a boierimii a avansat, ideile noi şi-au îndeplinit opera de fermentaţie, nemulţumirile au crescut. La 1821, mica boierime iese dintr-o dată din obscuritate, impunîn-j du-se ca o forţă distinctă, conştientă de sine, redutabilă. în i Moldova, ea desfăşoară pe faţă lupta pentru preponderenţa politică şi elaborează un program cuprinzător, cunoscut sub numele impropriu de „constituţia cărvunarilor". După I. C. Filitti, pretenţiile boierimii secundare si împotrivirea ei din ce în ce mai înverşunată la hegemonia protipendadei s-ar explica prin influenţa revoluţionarilor poloni, refugiaţi în Moldova la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Dar revoluţionarii poloni nu făceau decît să reflecte regruparea j politică şi radicalizarea ideologică pe care le-au ocazionat < pretutindeni în Europa principiile de la 1789. E evident că f în Ţările Române n-a fost nevoie de nici un intermediar ca } să ia naştere, în condiţii similare, fenomene similare. De alt- • fel, chiar şi faptul că la o luptă energică şi pe un front larg i împotriva marii boierimi s-a ajuns de-abia la 1821 —1822, deci 197 un sfert de veac după contactul cu emigranţii poloni, e o dovadă a fragilităţii ipotezei lui Filitti.28 în realitate, consolidarea micii boierimi era rezultatul obiec-al ,u. în tui ui economie de după Kuuuk-Kdiiiardji, ai diso-luţiei gospodăriei patriarhale şi extinderii relaţiilor de piaţă, iar amploarea şi vehemenţa protestului ei au depins în mod direct de agravarea contradicţiei între puterea efectivă de care dispunea şi cea nominală. Punctul critic s-a ivit la 1821, nu fiindcă această contradicţie ar fi ajuns într-un stadiu culminant, ci fiindcă sistemul oligarhic şi-a dovedit atunci slăbiciunea. Cît de important a fost rolul micii boierimi în evenimentele anului 1821 o demonstrează, între altele, o statistică efectuată de I. Neacşu, privind originea socială a 116 căpetenii de panduri. Această interesantă cercetare arată că din cei 85 de conducători militari ai mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu, cu originea identificată, 52 sînt boieri mici sau „parte boierească", 11 sînt clăcaşi, 8 tîrgoveţi şi negustori, 4 moşneni, 3 slujbaşi şi 7 provin din sate cu clăcaşi şi moşneni. 29 Faptul că din rîndurile micii boierimi se recrutau forţele conducătoare ale opoziţiei anti-oligarhice şi anti-fana-riote nu e greu de explicat. Pătură intermediară — mica boierime dispunea de cîteva atout-uri considerabile : o stare economică prosperă ; relaţii atît „sus", cît şi „jos", deci posibilitatea de a-şi ramifica influenţa şi de a sparge izolarea dintre boierime şi popor ; neamestecul intim în ruajul cîrmuirii fanariote, de unde lipsa de răspundere pentru degringolada regimului şi capacitatea de a polariza nemulţumirile existente ; în fine,^o oarecare iniţiere ideologică şi culturală, care-i permitea să-şi pledeze cauza în termeni de drept constituţional modern. Totuşi, prin poziţia ocupată înlăuntrul societăţii feudale, ea nu avea nici interesul, nici posibilitatea de a împinge lucrurile spre un deznodămînt revoluţionar. Lupta declanşată împotriva marii boierimi, deşi violentă şi fără menajamente, îşi păstra caracterul unei dispute de familie, între rude bogate şi rude sărace. Căci realmente în joc era o mai echitabila repartizare a beneficiilor puterii, nu o răsturnare a sistemului în favoarea celor mulţi şi exploataţi. Mica boierime unea sub aceeaşi firmă proprietatea funciară, proprietatea mobiliară şi capacităţile. în rîndurile ei intrau „urmaşi scăpătaţi ai unor neamuri vechi..., intelectuali I si foşti negustori bogaţi..., oameni de casa şi slugi boiereşti, I ridicaţi prin favoarea stăpînului". Această compoziţie sociala | eterogenă sporeşte între 1821 — 1822, mai ales în Moldova, datorită boieririlor pe care le face Ioniţă Sandu Sturdza. Astfel, ..„mai în trei ani noua domnie conferă ranguri şi _ „caftane" ! unui număr de 245 persoane : negustori, arendaşi, mici patroni I sau proprietari de manufacturi, profesori şi funcţionari — ceea ! ce reprezintă aproape jumătate din totalul boierilor catagra-| flaţi la 1822. Pînă la convenţia de la Akerman, în ciuda pro-| testelor marii boierimi (vehemente şi repetate, ca în cazul vi-I itorului domn, Mihai Sturdza, sau moderate şi „filozofice", ca ! în cazul poetului Costache Conachi), se fac încă 155 noi boie-riri. Ajungînd la 400, căftăniţii mărunţi dobîndesc astfel^ superioritatea numerică în sînul clasei dominante. Vor şti însă prea puţin să profite de ea. După cum am văzut^ marea boierime, susţinută de autocraţia ţaristă şi de Poartă, reuşeşte să i cîştige prima repriză a luptei împotriva boiernaşilor. | Dar dincolo de imixtiunea factorului diplomatic şi de jo- { cui, adesea conjunctural, al grupărilor de presiune din jurul I scaunului domnesc, e o întrebare dacă mica boierime ar fi f putut obţine sau ar fi fost interesată să obţină şi altceva 1 decît o colaborare de clasă. Incoerenţa structurîi ei nu putea I să nu se oglindească în ambiguitatea obiectivelor de luptă, j Boierii mari o calificau de „ciocoime", în sensul pejorativ, pe ţ care 1-a preluat şi Filimon, de slugărime înălţată prin mij- ! loace dubioase. Ea îi ironiza veleităţile liberale drept „căr- j vunarism". De fapt, ambii termeni sînt nepotriviţi, şi poate I mai mult al doilea decît primul. în optica interesată, dar şi mărginită a boierilor divaniţi, care aruncau lesne cu vorbele, • „revoluţionar" era oricine cuteza să conteste monopolul pu- ! terii politice a protipendadei. Pentru ei, fostul caimacam Vo- j goride, fiindcă boierise slugi ca să-şi cîştige partizani, se^fă- ! cuse vinovat „nu numai (că) a adus atingere pronomiilor ţării, j dar a introdus şi un spirit revoluţionar (subl. ns.), căci toţi J aceşti indivizi care s-au văzut scoşi din cele din urmă clase j voiesc să se menţină în demnităţile lor trecătoare şi de aceea s-au declarat duşmani neîmpăcaţi ai nobilimii". _ în sensul acesta, epitetul de „cărvunar" era rostit în scopul intimidării, t dar acoperea o realitate inofensivă ; în orice caz, „cărvuna- . rismul" micii boierimi n-avea nimic comun cu practica italie- | nească a subversiunii. 30 ' 199 198 în adevăr, mica boierime nu urmărea să acapareze prin conspiraţie puterea şi să răstoarne bazele sociale ale regimului. Pe de o parte, ca mică proprietară, ea nu ridica obiec-ţiuni împotriva menţinerii relaţiilor iobăgiste la sate ; pe de dtă parte, ca burghezie incipientă (căci frontiera ce o despărţea de burghezie era incertă şi fluctuantă), bazată pe capitalul comercial şi cămătăresc, formula revendicări compatibile cu feudalismul : libertatea negoţului, organizare vamală, căi de comunicaţie etc. Conturată imprecis la bază, grupînd interese divergente, nevertebrată^ ideoiogiceşte, era ameninţată să se fărâmiţeze la fiecare solicitare mai presantă a evenimentelor. Nu e de mirare că după 1840 aveau să iasă din rîndurile ei atît adversari implacabili ai regimului regulamentar, cît şi campioni ai compromisului de clasă. însă la 1821—1822, într-o etapă mai puţin stratificată a evoluţiei sociale, într-un context internaţional domînat de restauraţie şi într-un moment de explozie revoluţionară, cînd spi-ritek se înfierbîntă şi se eliberează în mod spontan de conformismul anilor de linişte, rolul ei progresist a fost, în ciuda limitărilor de tot felul, deosebit de însemnat. O însemnătate care nu rezidă în faptul de a fi proclamat nişte principii coerente de dreptate socîală (pentru înfăptuirea cărora nu sunase încă ceasul), ci de a fi supus unei critici aspre şi îndreptăţite pe principalii sprijinitori ai feudalismului şi de a fi forţat spiritul_ românesc,, printr-o raportare continuă, deşi adesea nemărturisită, la standardul Europei, să ia cunoştinţă de necesitatea introducerii unor reforme profunde în toate sectoarele vieţii publice. Deşi pretindea egalitatea în „sus", lăsînd în suspensie problema realizării ei în „jos", mica boierime a constituit, la 1821—1822, un factor puternic de subminare a vechiului regim şi o rezervă a gîndirii înaintate. Scrierile ei politice, pe care le vom analiza în continuare, relevă că mişcarea pandurilor, fără a găsi totdeauna aprobare, a aflat de multe ori înţelegere ; mai ales că ideile semănate de proclamaţiile lui Tudor au rodit, intrînd într-un dialog creator cu conştiinţele cele mai diverse, ostile sau partizane, obligîndu-le să-şi pună întrebări şi ajutîndu-le, deopotrivă, să se scuture de tirania gîndirii tradiţionale. Criza morală şi intelectuală produsă de evenimentele de la 1821 nu s-a mărginit, desigur, la micii boieri, dar în rîndurile lor pare a fi declanşat efectele cele mai 200 I ' importante. Aşa, de pildă, dacă între Ionică Tăutu şi Dinicu [ Golescu există, sub raportul ideologic, o serie întreagă de tră-| saturi comune, cel dintîi ne apare ca un purtător de^ cuvînt, 1 cel de al doilea ca un dizident ; căci Tăutu exprimă revendicări!,, viatei sale, pc cînd Golescu le îmbrăţişează pe ale i alteia. . | Dintre manifestările programatice ale boierimii _ de_ la I 1821 —1822, cea mai caracteristică este aşa-zisa „constituţie a. j cărvunarilor", un memoriu înaintat Porţii, împărţit în 77 de j ponturi, în aceiaşi timp declaraţie de principii şi enumerare i sistematică de măsuri privind organizarea statului. După ' I. C. Filitti, „constituţia" datează din aprilie 1822_, după D. Bar- noschi, ar fi fost redactată între sfîrşitul lui iulie şi începutul lui septembrie 1822, după N. lorga, ulterior lui 9^ noiembrie 1822. Manuscrisul publicat de A.D. Xenopol_ poartă însă data de 13 septembrie 1822. Opinia general acreditată azi, pe baza mărturiilor lui Alecu Russo şi N. Istrati, e că autorul_ documentului e Ionică Tăutu. Unele îndojeli subzistă totuşi : Andrei Rădulescu socotea mai plauzabilă paternitatea pravilistu-lui Andronache Donici. I. G. Vîntu a presupus că_e vorba de o operă colectivă, la care ar fi conlucrat marii vornici Iordaehe Donici şi I. Tăutu (bunicul scriitorului), apoi Andronache Donici, eventual şi un agă Greceanu, redacţia definitivă aparţi-nîndu-i însă lui Ionică Tăutu. 31 Memoriul „cărvunarilor" a fost discutat în repetate rînduri de istoriografia noastră, stîrnind uneori entuziasme frenetice, alteori — mai rar — rezerve exprese. D. V. Barnoschi, într-o carte din 1822, care are marele defect al operelor aniversare (se împlinea un secol de la elaborarea „constituţiei"), şi anume că transformă fenomenul studiat într-un obiect de cult, aşeza documentul de la 1822, la „originile vieţii de stat modern democratic". Suplinind cu fantezia paupertatea informaţiei, autorul vedea în „cărvunari" pe membrii unui centru activ de rezistenţă anti-feudală, care „vor fi avut obiceiul de a se întruni cu toţii în ascuns şi poate chiar în codrii laşului pentru discutarea reformelor sociale". în schimb, I. C. Filitti, criticînd cu justificare exagerările lui Barnoschi, a manifestat tendinţa inversă, de a scoborî meritele „constituţiei de la 1822". Pentru el, ideile novatoare ori fuseseră deja consemnate în proiecte mai vechi, ori figurau numai decorativ, ,,ad pompam", ori, 201 în fine, erau depăşite de prevederile mai înaintate ale altor texte, în special de provenienţă muntenească. 32 Dacă trebuie să convenim că nu poate fi vorba de o preponderenţă a spiritului revoluţionar moldovenesc — • cum susţinea Barnoschi — şi că. sub raportul radicalismului politic, există în epocă scrieri mai reprezentative, îndeosebi munteneşti, nu e mai puţin adevărat că proiectului „cărvunarilor" îi revine mare'e merit de a fi sistematizat, într-o formă de drept public modern, principalele doleanţe ale micii boierimi şi de a fi încercat să elaboreze un program cuprinzător de reorganizare statală. „Constituţia" de la 1822 amestecă şi ea — cum am mai aratat-o în cazul altor documente programatice — „nou!" cu „vechiul". Dar „noul" vine direct din Declaraţia drepturilor omului, iar vechiul nu constă în menţinerea cu orice preţ a ,,statu-quo"-ului pe plan social şi politic : nu există desigur revoluţionarism, dar sîntem departe şi de conservatorismul uşor amendat al proiectelor marii boierimi. De altfel, pentru a înţelege corect lucrurile, e^esenţial să subliniem că aşa-numita „constituţie" nu reprezintă un document preparat în liniştea cabinetului, de un teoretician dezlegat de contingenţe, ci, dimpotrivă, ţin text menit a fi promulgat ca lege, care deci trebuia să ţină seama de imperativele momentului politic intern şi extern, să conjure, prin formulări abile, rezistenţele partidei adverse, cu alte cuvinte, să consimtă la concesii şi să recurgă la abilităţi tactice. Numai judecind din acest punct de vedere putem evita atribuirea valorii de simptom unor stipulaţii consemnate din considerente de conjunctură. în orice caz, printre ideile „noi" reţin luarea-aminte cele referitoare la limitarea prerogativelor puterii executive şi „ponturile" privind libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului. „Constituţia"^instituie domnia legii : domnul însuşi e obligat să nu serbată de la dispoziţiile legii, chiar dacă el le-a iniţiat. „Pontul" 77 declară : „pravilelor ţărei şi hotărîrilor celor să-vîrşite de domn unit cu Sfatul obştesc este supus însuşi domnul şi Sfatul_obştesc, pînă cînd se schimbă aceste hotărîri". în caz de conflict între domn şi adunare, voinţa celei din urmă precumpăneşte. Comentînd acest punct, Xenopol vorbeşte de „recunoaşterea unui principiu fundamental al sistemului constituţional : guvernarea naţiei prin ea însăşi". Aşa ar fi dacă adunarea ar emana realmente de la popor şi ar fi reprezentativă. 202 însă pentru „cărvunari" — după curn notează I.C. Filitti —, i „naţiunea o formează partea conştientă a poporului", şi anume boierimea de toate treptele, ca pe vremea cronicarilor, care se .cfcreau nwrcu la „obştea boierimii". Ceea ce yoiesc ce re.pi „cărvunarii" — şi constituie însuşi miezul gîndirii lor —_ este | să smulgă puterea politică din mîinile protipendadei şi s-o i extindă asupra întregii boierimi, inclusiv cea măruntă, j „Ponturile" privitoare la libertăţi şi drepturi reproduc dispoziţiile similare ale Declaraţiei drepturilor omului, insa cu corecturi semnificative. Se prevede egalitatea înaintea legii : „înaintea pravilei să fie socotiţi deopotrivă şi _ fără j deosebire, avînd a fi şi pravila una şi aceeaşi pentru toţi, sau pentru a ocroti, sau pentru a pedepsi" (art. 18). Numirea în funcţii să se facă „numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fieştecăruia pentru slujba ce este să^se încredinţeze" (art. 46). Libertatea individuala e acordată „fără deosebire de obraji" (art. 8), nimeni neputînd fi închis sau pedepsit „decît numai în întîmplările hotărîte de pravile" (art. 6). Dar „constituţia" tace în privinţa robiei ţiganilor, admite arestarea preventivă fără probe, dacă „trebuinţa ar cere neapărat de a se pune la închisoare" (art. 9), mai ales însă nu se pronunţă în privinţa principalei cauze a mizeriei poporului : existenţa relaţiilor iobăgiste. ; Definind libertatea muncii şi a comerţului, ea formulează i echivoc : „lucrarea pămîntului în tot chipul, meşteşugurile, ' deschiderea de fabrici... să fie neoprite în pămîntul Moldovei' ; (art. 13). Acest „în tot chipul" consacră de fapt aservirea ţă- j ranului. La fel, statuarea caracterului absolut al dreptului de proprietate îi favorizează numai pe moşieri, care sînt eliberaţi de obligaţia de a ceda ţăranilor o parte din pămînt, sub forma uzufructuară consfinţită de tradiţie. Caracteristic e îndeosebi art. 53, de o formulare evazivă, care arată că deşi „cărvunarii" doreau îmbunătăţirea soartei ţăranilor nu erau | în stare să depăşească simpla declaraţie de intenţie : „Adetul | lăcuitorilor ţărani către stăpînii moşiilor să se îndrepteze în- ! tru o potrivire, ca nici stăpînii moşiilor să nu să păgubească din dreptul ce li s-ar cădea de pe drept pămîntul lor, ce-1 dau lăcuitorilor ce se hrănesc, dar nici lăcuitorii să nu se asuprească". Reiese de-aici că boierilor li se garantează po- 203 sesiunea feudală asupra pămîntului, în vreme ce ţăranilor li se acordă un singur drept, şi acela inoperant, pentru că depinde de bunul plac : să nu fie „asupriţi". Proiectul „cărvunarilor" cuprinde şi o seric de alte prevederi, care_ corespund revendicărilor formulate în genere, în epoca, privitor la modernizarea structurilor statale : autonomie libertate religioasă ; şcoli obşteşti în limba naţională ; salarizarea funcţionarilor (dar fără a desfiinţa havaeturile !) ; organizarea finanţelor ; organizarea justiţiei etc. în ultimă instanţă, nu e greu de văzut că prin proiectul lor de „constituţie" cărvunarii nu urmăreau să zdruncine temeiurile ordinei sociale existente, ci numai să amelioreze funcţionarea sistemului şi să determine o reîmpărţire a puterii în sînul clasei stăpînitoare. în locul cîtorva sute de persoane care cîrmuiau ţara, ei ar fi voit să aşeze cîteva mii, ceea ce constituia evident un progres, dar mediocru. în cîuda măsurilor pozitive preconizate, simplul fapt că păstrau neatinsă infrastructura feudală făcea utopică perspectiva unei îmbunătăţiri efective a vieţii poporului. Se pune însă întrebarea dacă în condiţiile date şi în limitele unui act semiconstituţional, trebuind a fi aprobat de domn şi sancţionat de Poartă, „cărvunarii" ar fi putut revendica în mod esenţial altceva ? Pe de altă_ parte, dacă majoritatea comentatorilor, de la Xenopol şi Filitti pînă la Dionisie Ionescu, Gh. Ţuţui şi Gh. Matei, autorii volumului Dezvoltarea constituţională a statului român (Bucureşti, 1957), au subliniat mereu democratismul insuficient al proiectului „cărvunarilor", să nu uităm totuşi că ceea ce apare azi ca o „limită" era la 1821 o enormă îndrăzneală. E destul să luăm act, în această privinţă, de cri-ticile pe care le aducea proiectului una dintre cele mai autorizate figuri ale _ protipendadei, viitorul domnitor Mihai Sjurdza. El aprecia că documentul e întocmit „pe principii răsturnătoare şi îndeobşte reprobate", că dispoziţiile sale „nu se pot împăca cu Jhniştea Principatelor şi cu buna stare a locuitorilor săi", că „răstoarnă vechile aşezăminte şi sfarmă astfel mănunchiul binefacerilor create prin o jumătate de veac de salutară protecţiei Nu e de mirare că în jurul „constituţiei" s-a desfăşurat o luptă înverşunată. Ea a contribuit la delimitarea poziţiilor de clasă, a accentuat controversele dintre diversele „partide", accelerînd astfel cursul dezvoltării politice şi ideologice. 204 în fine, prîn cea ce conţine explicit, nu prin cea^ce trece cu vederea, proiectul „cărvunarilor" constituie o etapă în marele proces de elaborare a unei vîziuni proprii despre societatea românească, în stare să-i explice cauzele rămîneriî în urma şi sâ-i găsească remediile adecvate. Această viziune, pe care de-abia paşoptismul avea s-o structureze sub -o ipostază organică, e anticipată de „cărvunari" într-o formă rudimentara, colorată de egoism de clasă, şovăind încă între tradiţie şi ideile liberale ale Apusului. E totuşi un mare pas înainte faţă de trecut, o dovadă peremptorie a caracterului de „salt" pe care îl reprezintă anul 1821 în istoria conştiinţei sociale româneşti. 33 „Saltul" acesta apare în toată amploarea dacă investigăm şi celelalte scrieri politice ale vremii, ţîşnite de sub condeiul plin de obidă al unor boieri mărunţi, cîteodată anonimi, cărora evenimentele le smulg vălul de pe ochi şi le cristalizează nemulţumiri vechî într-o explozie bruscă, eliberatoare. „Constituţia cărvunarilor" nu creşte pe un teren gol, nu este nici măcar punctul cel mai înaintat al gîndirii sociale a timpului, ci doar expresia cea mai cuprinzătoare şi mai sistematică a revendicărilor liberale, însă obligată, din cauza destinaţiei sale de document oficios, să se păstreze în anumite limite de circumspecţie şi moderaţie. Alte memorii sau proiecte de reformă, născute din iniţiativă individuală, prin urmare, degajate de preocuparea de a realiza o conciliere a unor poziţii diferite, merg mai departe. în special, cîteva manuscrise mun-tene se disting prin elemente de radicalism politic şi patos revoluţionar. Se simte în ele o luciditate cîştigată cu preţul ceasurilor de primejdie şi zbucium, cînd obişnuitele metereze ale mulţumirii de sine şi împăcării cu lumea se prăbuşesc, iar adevărurile dureroase, mult timp refulate, îşi croiesc deodată, irezistibil, drumul spre lumină. într-un material anonim, din 20 iunie 1822, intitulat (de editor) Pentru unirea blagorodnicilor, găsim un atac puternic împotriva privilegiaţilor, prelungind parcă mesajul proclamaţiilor lui Tudor. Uitînd că adevărata nobleţe constă în virtute şi-n servirea aproapelui, marii boieri au redus poporul la rolul de instrument al satisfacerii poftelor lor nesăţioase. _ „Socotind că toţi ceilalţi simpatrioţi neblagorodnici sînt 'zidiţi de o altă dumnezeire, numai pentru ca să fie organe măririi lor, materie trufii şi desfătărilor lor, jucărie patimilor lor şi jărtvă 205 lăcomii lor, de aceea şi nici un chip de tiranicească pornire, nici mijloc de sălbatecă jăfuire n-au lăsat de a-1 pune în lucrare cu deadinsul, desfătîndu-să şi îmhogăţîndu-să cu sîn-gele simpatrioţiicr." Atitudinea de duplicitate laşă, piu ă de trufie cu cei mărunţi, servila în chip dezgustător cu cei puternici, e denunţată tăios ; în vreme ce ,,la fraţii lor simpa-trioţi sa arata ca nişte Dumnezei, ocărîndu-i şi ponosindu-i. la străinii stăpînitori (se arăta) cu o foarte proastă cucerire, zmcrenie şi linguşire, încît nu să deosebea din cele mai mici slugi, făcînd însă şi acelora destule colachii". Dar — şi aici vine momentul cel mai semnificativ al întregului text — dez-nădăjduirea a împins la revoltă. „Aceasta au silit pă Theodor Vladimirescu, cu lăudata rîvnă a patrii sale, să strîngă pă cei obidiţi şi năpăstuiţi fii ai patrii şi să ceară dreptăţile obştii ţării". Şi, exact, ca în proclamaţia de la Padeş, autorul anonim justifică răzvrătirea _ prin dreptul de a rezista la opresiune : „Nici cea dumnezeiască, nici cea firească pravilă nu poate osîndi pă un neam căci îşi cere obşteştile dreptăţi !" Şi tot în sensul lui Tudor, continuă, rostind două fraze memorabile : „Blagorodnicilor, cunoaşteţi o dată adevărul, că nu puteţî fi blagorodnici pînă nu veţi fi mai întîi patrioţi ! Nu pot face blagorodnicii patrie, ci patria face pă blagorodnici !" Aceeaşi critică acerbă a protipendadei, prin care străbate iarăşi, şi nu întîmplător, o aluzie la întâmplările dramatice ale anului 1821, apare şi într-un Înscris propus de boierii mici pentru unirea spre binele ţării : „...Trecutul an 1821 cu cel mai răsunător glas au străbătut auzirile tuturor laturilor, cum şi părţilor celor mai depărtate şi au dat îndăstulată înţelegere că, şi de nu toate, dar cele mai multe răutăţi şi felurimi de ticăloşii, ce s-au lucrat cu sălbăticie la toată obştea, au fost găsite cu cale de sistima celor de dreapta dintîi, ce întocmea divanul ţării şi chipul oblăduirii, şi arătate de dînşii prin anaforale ce le numea obşteşti".34 Foarte boierecton, însă nu antieterist — ceea ce e rar —, se arată a fi moldoveanul Vasile Murguleţ, autorul unei Vo~ roave asupra Ţării Moldaviei, scrisă în noiembrie 1821, în refugiu dincolo de Prut. După el, toate relele nu izvorăsc de la greci, ci de la „patrioţi", în speţă, de la marea boierime, lacomă de avuţie şi dregătorii, nesimţitoare la suferinţele norodului, trufaşă şi zavistnică, gata să se vîndă cui plăteşte mai bine. „Ura îi faci ca să socotească pre toţi de duşmani 206 şi măgulesc numai pre aciia di cari să întîmplă a să interesa ca să li slujască la ceva. Zavistia îi opreşti de a să bucura de binili altuia ; ei nicidecum nu pot suferi pre cei mai gios a să înălţa la cinste, inca s-au şi ispitit de atite ori :>a sa aliagă numai patru-cinci niamuri dintre dînşii ca să fie ei singuri evghenişti, iar ciialanţi toţi niciodată să nu să poată rădica la ace stepenă. Vrajba îi îndiamna ca să dezghineză pe prieteni. Pizma, pe de o parte, patima asupra acelor asăminc lor şi a faci răsplătire celora ce li-au greşit. Mania ce cumplită le întunică toată judicata : nu să uită la lacrămile celui fără dreptate osîndit şi numai pentru o proastă pară învinovăţesc celor mai straşnice pedepsă pre cel nevinovat, fără a mai intra în cercetare pentru greşala aceluia. Dar iubire de avuţie în cîte boale sufleteşti nu-i aruncă !" 35 în lupta împotriva protipendadei şi a discriminărilor pe care aceasta le practică în sînul propriei clase, mica boierime invocă două argumente : egalitatea naturală a oamenilor şi puterea numărului. Ambele, pînă la urmă, se întorc împotrivă-i. Principiul egalităţii o îndreptăţeşte să conteste preponderenţa absolută a nobilimii de prima treaptă, dar potrivit aceluiaşi principiu, înseşi privilegiile pe care ea le deţine, ca parte integrantă a clasei stăpînitoare, apar ca nelegitime. La fel, utilizarea autorităţii numărului îi serveşte împotriva celor de „sus", dar poate servi cu şi mai mult temei celor de „jos", în lupta contra işlicarilor de toate categoriile. Arma folosită e cu două tăişuri : pledînd pentru sine, mica boierime formulează de fapt în interesul tuturor năpăstuiţilor : „De aceia trebuie să ne deşteptăm — spune un text care ar putea fi atribuit slugerului Nicolae Grecianu — şi să socotim că omenirea tot într-un chip îşi are simţirile şi mişcările ei şi că înălţările cele după întîmplarc, iar nu după cuviinţă, viind către cinevaşi, nu aduc cu sineşi şi deosebite isteţimi, precum nici cei goniţi de noroc, deşi rămîn în stările cele mai mici, nu să despoaie de darurile firii, căci omenirea una este !" în acelaşi sens e semnificativă definiţia socială a conceptului de „patrie", exact ca la Tudor Vladimirescu : „Judecaţi bine, fraţilor, că acei puţini, carii cu nedreptăţi să slujesc de patrie, nu pot fi patrie ! Iar glotişul tot, ce prin silnicie să află supuşi la cei puţini, aceia — şi fireşte şi pravilniceşte — sănt patrie, şi, orice putere care să oblăduieşte cu pravili 207 şi dreptate, aşa îi poate numi !" Se observă opoziţia dintre cei mulţi („glotişul") şi cei puţini, contrarie — după autor — atît dreptului natural, cît şi oricărui drept instituţionalizat rezonabil. Ideea de drept natural („firesc"), care denotă contactul cu luminile, pare a fi pătruns trainic în conştiinţa românească din primele decenii ale secolului al XlX-lea. Multe clte texte combat identificarea patriei cu vîrfurile clasei dominante. ,,Să fie drumul deschis tuturor patrioţilor, de orice Treaptă sau stare va fi — se spune undeva — ca fiecare cu învăţătura, cu silinţa şi cu vrednicia sa, folosind obştea, să dobîndească de la patrie cea după cuviinţă cinste şi înălţare stării lui". Prin „toţi patrioţii" se înţeleg oare şi ţăranii ? Pare îndoielnic ; cu cît e mai avansat, cu atît democratismul micii boierimi dă mai mult senzaţia că e involuntar, sau, în orice caz, că nu rezultă dintr-un examen lucid al consecinţelor, ci dintr-o exaltare umanitaristă. Foarte preţioasă e şi constatarea, găsită în două texte asemănătoare (ms. 322, p. 149 şi ms. 4187, p. 6, cel de-al doilea mai complet) că patria nu reprezintă simpla totalizare a locuitorilor, ci unirea lor într-o comunitate, întemeiată pe îndatoriri şi drepturi reciproce. „Acel loc unde să află petrecînd soţietate de mulţi oameni să zice patrie, după numele părinţilor, moşilor şi strămoşilor, ce şi aceia au petrecut acolo, vieţuind în soţietate. Nu să cheamă dar pămîntul patrie, ci petrecerea cea politicească, adecă soţietatea celor ce lăcuiesc împreună, întrebuinţaţi şi împărtăşiţi unul de către altul, care întrebuinţare leagă dragostea, interesurile şi folosurile obştii, arătînd pă acea adunare că este un trup întocmit de mădulâri". Concluzia e îndrăzneaţă dar logică : „Nu mai putem zice că Ţara Românească este patriia noastră, de vreme ce nici am avut nici avem într-însa soţietate împărtăşită şi întrebuinţată între noi, după cum orînduiesc pravilile iubirii al aproapelui, ce sînt aşăzate şi de fire şi de ziditorul firii, Dumnezeu".35 De îndatoriri faţă de patrie nu e scutit nici măcar domnitorul, care — se spune în predoslovia unui anonim la o „cărticică" de morală practică din 1822 (ms. 322, p. 218-219) — îşi atrage simpatia sau hula supuşilor după felul cum îi oblădu-ieşte, ca un „părinte al norodului" sau ca un „tiran". „în cită vreme acela lucrează şi săvîrşeşte cele bune şi folositoare obştii patru este şi patriot, adică părinte al norodului... Iar împotrivă lucrînd, nu este patriot, ci unuia ca aceluia toate limbile îi 208 dau numire de tiran, ce să înţelege silnis, pentru că, rădicînd libovul cel părintesc deasupra supuşilor, este împrietenit nu-■i--i cu sine, merahirisind puterea cea săvîrşitoare ce i s-au încredinţat numai spre al său în parte folos, cu siluiri cătră patrioţi." Foarte revelatoare e combinaţia pe care o 'ntreprinde ..uterul între monarhia de drept divin şi teoria contractuahsiă. După el, domnitorul e „de dumnezeu ales", dar „cu primirea ^.'■..iieyiiui . xiujuiuwoihlu l; iii xciui acesta iiiiULai, iar îueea de suveranitate naţională îşî face o timidă apariţie. Timidă, pentru că „primirea patrioţilor" se referă la „privilegiul alegerii cie stăpînire" de către obştea boierească, privilegiu pe care Poarta îl încălcase, numind pe fanarioţi cu de la sine putere. Ţara (subînţeles „ţara legală") trebuise să-i accepte „din ne-voinţă" şi sa-i sufere „din neputinţă". Scopul luptei micii boierimi nu este să răstoarne ierarhia, ei s-o lărgească. Ea nu duce război, ci campanie de convertire. Vrea să colaboreze cu protipendada, să-şi obţină drepturile prin bună învoială. De aceea, textele nu fac economie de mijloace oersuasive. Promisiunile de conlucrare loială abundă ; ele pun însă o condiţie : ca şi marii boieri sa renunţe la politica lor discriminatorie. „Dăm făgăduială noi mai jos iscăliţii ce sîntem şi din partea tuturor fraţilor compatrioţi — afirmă boierii mici într-un «înscris», dîn care am mai citat — că ne vom arăta către cei mai mari cu toată cinstea şi datornicul sevas, în cîtă vreme şi dumnealor să vor arăta cătră noi cu libov părintesc, eiragoste curată şi nefâţarnică, ca cătră nişte fraţi, şi cu datornica cinste după haractirul fieşcăruia, şi aşa vor fi păzite amîn-:!oao cu lăudata înclinare". „Unire" — iată cuvîntul magic ! Numai prin cimentarea legăturilor dintre patrioţi, prin participarea comună Ia sarcini şi beneficii, prin armonie socială, vor putea ieşi Ţările Române din haosul şi dărăpănarea în care se află. „Unirea — scrie un anonim — ştim că au zidit stălpi neclătiţi, şi neunirea vedem că au săvîrşit atîtea dărăpănări, cîte sînt şi răotăţile ei ! Unirea este de mare lipsă la rana cea cangrenisită a trupului românesc ! Unirea să cuvine a fi doftorul său, unirea lecuirea sa, şi prin unire va ajunge la cele mai dulci puncturi ale fericirii !" „Noi cei mai jos iscăliţi — se spune într-o ciornă din 1822 —, încredinţîndu-ne de pricinile căderii neamului nostru, celui omorît de izvoditorii neunirii şi a diiavoleştii mîndriei şi cunoscînd că mîntuirea este în sfat mult, am hotărît să ne 209 14 rădicăm neamul din mormîntul nefiinţei, în care l-au îngropat, pohtitorii pierzării lui, şi prin unire într-un gînd şi prin sfat mult să-1 mîntuim, cu ajutorul lui Dumnezeu..." Apelul ia „unire" în scopul reconcilierii cu marea boierime, uzează uneori de argumente, alteori de-a dreptul de ameninţări, în acest sens, referirea la Tudor Vladimirescu reprezenta un avertisment capabil să sensibilizeze conştiinţa protipendadei : „Nu socotiţi pă patrioţii voştri de dobitoace — exclamă textul, deja citat, din 20 iunie 1822. Au trecut vremea dobitocii!' Acum fiii patriei au dobîndit simţiri ! Şi de era a să mai zăbovi cu dobîndirea, dar voi i-aţi grăbit spre deşteptare, şi firea povăţuieşte pă fieşcare simţitor să să apere de cele vătămătoare^! De aceia, dar, vă îndreptaţi, ca nu cumvaş obida şi deznădăjduirea neamului să nască alţi Theodori!" 36 De notat sentimentul, generalizat după 1821, că o anumită etapă a dezvoltării a fost în mod irevocabil depăşită. în lumina proiectelor de reformă şi a memoriilor analizate, reîese limpede că evenimentele anului 1821 scot din inerţie gîndirea socială românească, aşezînd-o în răspîntia marilor preocupări ale vremii. Dar din iruperea elementelor afective de adînc, care-şi caută încarnarea în patetismul expresiei şi-n stilul elocvent, uneori oracular, al diverselor texte, se vede şi altceva : că sub influenţa şocului emotiv produs de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, lentele infiltraţii intelectuale ale epocii anterioare se cristalizează şi fac să apară acele tensiuni şii dislocări de conştiinţă ce croiesc drumul romantismului. PROGRAMUL „LUMINIST" AL REDRESĂRII DENUNŢAREA CRITICĂ O consecinţă dintre cele mai însemnate a evenimentelor de la 1821, care scapă adesea atenţiei pentru că nu se concretizează în rezultate imediat palpabile, e că datul material al crizei societăţii feudale româneşti se transformă într-un fapt de conştiinţă. în felul acesta, calamităţile şi neajunsurile ce caracterizau viaţa publică se articulează într-un concept şi cîş-tigă o semnificaţie principială. Desigur, luciditatea evaluării diferă şi, de obicei, lasă de dorit. Totuşi, face impresia că ceea ce era considerat, pînă la 1821, drept un obiect parţial de interogaţie sau refuz, capătă, după 1821, caracterul de „simptom", fiecare înţelegînd, mai desluşit sau mai confuz, că „răul"' există sub o formă generalizată, că el decurge din „sistemul" politic însuşi. Eşecul domniilor pămîntene joacă un mare rol în agravarea şi precipitarea acestui proces de identificare a răspunderii, care conduce, în ultimă instanţă, la punerea sub acuzare a bazelor existenţei sociale, la condamnarea „instituţiilor" şi a „cîrmuirii". Hotărîrea Porţii de a-i înlătura pe fanarioţi şi a guverna Principatele prin intermediul unor indigeni produce un sentiment de satisfacţie obştească, umbrit — e adevărat _—, în cazul emigraţiilor de la Braşov şi Cernăuţi, de resentimente puternice împotriva persoanei celor doi domnitori, Grigore Ghica şi Ioniţă Sandu Sturdza. Nu puţini sînt cărturarii din rîndurile boiernaşilor sau păturilor mărunte care salută cu entuziasm pe noii cîrmuitori, ei nefiind separaţi de aceştia prin rivalităţi politice sau interese de clan şi putîndu-se înălţa, 211 14* prin cultură istorică, la înţelegerea simbolică a evenimentului.. Ionică Tăutu, autorul constituţiei „cărvunarilor", se numără printre sprijinitorii cei mai hotărîţi ai noii domnii, în care vede: nu numai o restaurare a demnităţii naţionale, ci şi începutul unei ere Je reiorme : „Noi gustăm fericire ace dulce de a vide pre scaunul ţării noastre şezînd un fiiu al patriei — scrie el, cu ochii umeziţi de emoţie. Aceasta este zioa care pune hotar plîngerii vremii trecute şi, făcînd să mai naşte nedejde ce mîn-gîîtoare în inima fiiştecăruia patriot, să face început unii fericiri dorite cu atîta însătare şi de atîta vremi necunoscute în pămîntul nostru." G. Asachi îşi exprimă bucuria în solemne acorduri de odă :. Patrioţi ! veniţi cu toţii lîngă tronul cal dorit Să-nchcem spre-a lui tărie jurămînturile sfinte ! Dup-un curs de ani o sută, ziua ceia au venit, întru care fiiul patriei fi-va domn ş-al ei părinte. Patria maică-n a ei floare au fost nouă agiutor Fericiţi de fii cînd astăzi vor fi ei cunoscători. C. Conachi e printre puţinii mari boieri ai Moldovei care exultă şi nu se codeşte să-şi facă auzit glasul. „Mare eşti, Doamne ! — exclamă el —, şi mari sînt minunile tale ! un nou vac să deschide supt ochii noştri ! şi întocma ca zorile cele luminoasă vesteşte fericirea cea viitoare." în Muntenia, satisfacţia revenirii domniilor pămîntene şi-o exprimă intelectuali mărunţi, ca judecătorul Grigore Andro-nescu (Stihuri făcute de mine la venire domnului nostru rumân Grigore Ghica, Voevod — ms. ns. 271, f. 3, Ioniţă Dîrzeanu !: slujbaş la vistierie şi autor al celei mai documentate cronici contemporane despre mişcarea lui Tudor Vladimirescu —, un cleric de modă veche, adesea în contratimp cu ideile veacului, Naum Rîmniceanu. De la Pisa, unde se afla la studii împreună cu ceilalţi bursieri ai Eforiei, Eufrosin Poteca scrie că aflînd de redobîndirea „privilegiurilor" patriei şi de faptul că „ot-cîrmuirea politicească s-au încredinţat în mîinile fiilor săi... am început şi noi a sălta de bucurie". însă probabil că cea mai frumoasă oraţie prilejuită de numirea domnilor pămîn-teni e conţinută în admirabila scrisoare trimisă lui Grigore Ghica de vlădica Ilarion, fostul consilier şi inspirator al lui Tudor Vladimirescu. Ticluită în lungi fraze cu parfum arhaic 212 şi timbru liturgic, această scrisoare e o adevărată bijuterie a retoricii de amvon deviată spre uzuri profane : „Ci mă bucur "rivind mai vîrtos cu ochii sufletului la ridicarea neamului din prăpastia in care mai mort zăcea, aruncat de vrăşmaşa vreme, vătămătoarea de om, surpatoarea de cetăţi şi stingătoarea de .-"imuri... Veselindu-mă, am săltat cu duhul şi serbez ziua cea mîntuitoare, şi dimpreună cu mine a o serba pre toţi^ îndemn, nu în mese şi în ospeţe, nu în chiote deşarte şi în răcnete de vioare, ci în chimvale tăcute, dar bine răsunătoare de mulţumiri şi de rugăciuni către milostivul Dumnezeu, cu duh drept hmoind întru cele din lăuntru ale înălţimii Tale, ca duh stă-pînitor să le întărească..." 37 Timpul speranţelor şi al viselor de mai bine durează însă puţin, spulberat de realitatea brutală a faptelor. Cele două domnii pămîntene îşi dezvăluie repede neputinţa de a lecui rănile ţării. în anumite privinţe, ele agravează chiar vechile neajunsuri şi, în orice caz, destramă iluziile celor ce crezuseră că sub conaţionali se va trăi mai bine decît sub fanarioţi. Or, ca totdeauna cînd se învesteşte credit moral într-o întreprindere umană, neîmplinirea făgăduielilor^ provoacă nu numai decepţie, ci şi indignare şi mînie. Revenirea la un_ soi de „stătu quo ante" nu era acceptabilă pentru cei ce sesizaseră, în viitoarea mişcării revoluţionare de la 1821, fie şi sub o formă confuză sau incompletă, nevoia acută a reorganizării instituţiilor şi a corectării injustiţiilor în repartizarea sarcinilor şi beneficiilor statului. Fanariotismul sub altă firmă era cu atît mai inacceptabil, cu cît, între timp, graţie pribegiei boierilor la Braşov şi Cernăuţi, voiajelor întreprinse în Apus de un Dinîcu Golescu sau trimiterilor la studii (Eufrosin Poteca, Simion Marcovici, Petrache Poenaru, C. Moroiu, C. Brăiloîu, C. Filipescu etc), exigenţele în materie de libertăţi, drepturi şi garanţii constituţionale se ridicaseră considerabil, căpătînd o fundamentare obiectivă. Sînt edificatoare, în acest sens, cuvintele pe care le rosteşte la căpătîiul marelui boier Constantin Ghica, decedat în mai 1822 la Braşov, autorul anonim al oraţiei funebre, probabil episcopul Ilarion. Adresîndu-se defunctului, el spune : „... ai răposat în pămînt stăpînit de împărat creştin şi drept, în pămînt otcîrmuit şi chivernisit de pravili drepte, cum doreai să vezi şi patria noastră precum spuneai (subl. ns. -— P.C.), în pămînt unde dreptatea este lege şi unde legea porunceşte, 213 în pămînt unde împăratul este tată supuşilor şi unde supuşi» sînt ai împăratului şi ea nişte fii sînt iubiţi şi ocrotiţi de dînsul în pămînt unde lăcuitorii, legîndu-se cu stăpînirea prin legătura cea mai sfîntă a ciragostii pre cârca şi legile fireşti o cer şi cele bisericeşti o poruncesc, trăiesc întru fericire şi linişte nestrămutată..." Experienţa străinătăţii produce aceleaşi efecte şi asupra iui Dinicu Golescu (cazul sau fiind, sub toate raporturile, exemplar) şi asupra bursierilor sau odraslelor boiereşti trimise ia studii peste hotare. Cunoaşterea Europei la ea acasă fortifică în toţi aceşti oameni ostilitatea faţă de rînduie-lile existente şi dorinţa de a le schimba. 38 în aceste condiţii, încă de pe la 1823-1824, în vreme ce nemulţumirea faţă de noul regim se generalizează în toate stările societăţii, devine manifestă incompatibilitatea dintre organizarea politico-socială a Principatelor şi idealurile cărturarilor legaţi de mişcarea de emancipare, cei mai mulţi tineri, dar şi cîţiva „bătrîni" reprezentativi : Goleştii. Protestul împotriva anacronismelor şi a ticăloşiei prezentului nu se îndrumă în sens revoluţionar, din motive pe care deja le cunoaştem : slăbiciunea cronică a clasei burgheze ; abisul ce separă pe luptătorii pentru progres din rîndurile boierimii şi intelectualităţii de ţărănime — singura în stare să furnizeze, cum se dovedise şi la 1821, baza de masă a unei insurecţii ; lipsa unui nucleu conducător, înarmat cu o ideologie radicală, capabil să elaboreze o tactică de cucerire a puterii adaptată condiţiilor locale. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama că deceniul al treilea, îndeosebi începutul său, e o perioadă de reflux a valu- ' lui revoluţionar ; climatul de opinie e dominat în toată zona sud-estică de spiritul conservator, propagat de Sfînta Alianţă, şi de o violentă reacţie antiliberală. Cum, pe deasupra, opoziţia nu are la dispoziţie mijloace de acţiune politică, deoarece noii domnitori guvernează, ca şi cei vechi, fără instituţii reprezentative, ea e împinsă să-şi convertească revolta într-o literatură de idei. Ca în atîtea alte cazuri, obligată să renunţe la „critica armelor", contestarea uzează — după cuvîntul lui Marx — de „arma criticii". Critica aceasta, care dă un colorit specific deceniului al treilea prin curaj, acuitate şi abundenţă, constituie o latură j esenţială şi profund semnificativă a luminismului românesc. E o critică—„mijloc", nu o critică—„scop". Atît Dinicu Go- I 214 j lescu sau Ionică Tăutu, cît şi intelectualii mărunţi ca Eufrosin Poteca, Paris Mumuleanu, Gr. Pleşoianu, S. Marcovici, C. Moroiu, dr. Piscupescu denunţă relele existente în vederea îndreptării lor. Nici unul nu porneşte de la o convingere nihilista, nu condamnă ca sa condamne şi nici nu-şi aranjează vorbele ca să obţină aplauzele publicului. Nu vanitatea lite-rnră comandă condeiului, ci o veritabilă pasiune civică : ei au dorinţa sinceră de a îmbunătăţi situaţia şi cred_ că prin per-ui.isiune lucrul acesta e posibil. Căci, în mod explicit sau implicit, toţi autorii se situează pe poziţia axiomei platonice după care ajunge să cunoşti în mod clar şi exact în ce constă binele pentru a-1 putea îndeplini. Acest optimism raţionalist, postu-lînd trecerea nemijlocită de la concept la acţiune, implică o încredere în Om, pe care furtunile istoriei o risipiseră de mult in Apus. în adevăr, scrierile lui Golescu, Poteca şi ale celorlalţi sînt chemări aprinse adresate contemporanilor, elaborate uneori de-a dreptul ca discursuri, urmînd să trezească spiritele din letargie, să determine abandonarea reflexelor de confort, teamă a schimbării sau, pur şi simplu, de inerţie. Zugrăvind în culori \ ii tabloul real al situaţiei, fără a schimonosi adevărul^ dar şi fără a-1 deghiza, scriitorii ţintesc să producă un şoc, să favorizeze o luare de act, care să conducă la faptă, la o participare activă în bătălia luminării. O caracteristică esenţială a operelor luministe din deceniul al treilea o constituie radicalismul criticii. Aceasta nu se referă la detalii, mai mult sau mai puţin semnificative, ci are în vedere temeiurile existenţei sociale ; nu pune în discuţie persoanele, ci instituţiile. Deşi problema raporturilor feudale nu e abordată ca atare, totuşi spiritele cele mai avizate, un Dinicu Golescu sau un Ionică Tăutu, evocă în pagini memorabile suferinţele ţăranilor şi deschid procesul clasei conducătoare. Din falimentul domniilor pămîntene, ca şi din confruntarea cu Apusul, ei conchid că prosperitatea materială, afinarea moravurilor şi înflorirea culturii nu atîrnă, în ultimă instanţă, de firea cîr-muitorilor, ci de natura cîrmuirii. Experienţa le sugerează o disjuncţie în noţiunea mai largă de „rînduială" între ceea ce aparţine „sistemului" (fiind legat de organizarea şi funcţionarea instituţiilor) şi ceea ce aparţine „stăpînirii" (titulară vremelnică a puterii). Fără a duce analiza pînă la capăt, Dinicu Golescu demonstrează că intuieşte antagonismele de clasă ale societăţii 215 feudale : el formulează un rechizitoriu fulminant împotriva boierimii, inaugurînd întreprinderea de demistificare a proprietăţii moşiereşti şi a relaţiilor iobăgiste pe care paşoptiştii revoluţionari : N. Bălcescu, Al. G. Golescu, I. Ionescu de la Brf.d s. a.. avee.u '"-o preia şi s-o întregească. ^ Nu mai puţin caracteristic e şi un alt aspect : conştiinţa obsesivă a problemelor aduse în discuţie. E ca şi cum autorii ar fi tulburaţi tot timpul de tabloul sinistru al ţârii înlănţuite^ cu injustiţiile, samavolniciile şi abuzurile ce-i macină finţa. Neayînd nici un mijloc de a scăpa de sub imperiul acestei imagini sumbre, ei par s-o exorcizeze prin evocare. Au, in orice caz, aerul de a nu proceda la examenul unui obiect exterior, ci de a vorbi despre ceva ce-i priveşte direct. Critica pe care o întreprind e înscenată, modalitatea expunerii nefiind sec demonstrativă, ci patetic oratorică. Poate şi mai exact, pentru a evita impresia de artificiu, ar trebui să nu vorbim de înscenare, ci de dramatizare, o dramatizare spontană, ţîşnită din tensiunea afectului, nu dintr-o intenţie de afectare. Autorul nu năzuie să se impersonalizeze, ci se dezvăluie- omeneşte, cu lacrimile şi mînia ce-i umplu sufletul. Temperatura stilului e ridicată, mijloacele convingerii sentimentale, utilizate din plin : exclamări, apostrofe, interogaţii, amplificărî sinonimice — totul pare a evolua între gîlgîirea de plîns a compasiunii şi ţipătul violent al indignării, între predică şi pamflet. Dar exageraţia — dacă e una — nu e a faptelor, ci a vocii. Conştienţi de dificultatea de a străpunge somnolenţa generală şi a răzbate pînă la resortul adormit al simţului cetăţenesc, autorii nu se mărginesc să spună adevărul, ci îl strigă, spre a-1 impune astfel atenţiei. Opiniile se întîlnesc, adesea se suprapun, deşi — bineînţeles — unghiul de privire nu e acelaşi. Unele critici rămîn la suprafaţă, examinînd decăderea moravurilor în lumea boierească şi citadină, fără a atinge problema exploatării iobăgiste. în prefaţa la Caracteruri (1825), Barbu Paris Mumuleanu are astfel în vedere luxul, vanitatea rangurilor, lipsa de învăţătură, iresponsabilitatea morală a celor suspuşi. „Lucsusul ce stinse şi dărăpănă atîtea noroade şi republici, să întinse atît şi în neamul nostru, cît fieşcare cîrmuit de capriţia sa pune numai poftele sale obiecturi înainte, întrebuinţînd felurimi de mijloace spre lăcomia nesăţioaselor pofte ; beţi toţi de beţia ambiţii, vrem fieşcare a fi nobil, cinstind numai rangurile şi 216 dregătoriîle şî nesocotind meşteşugurile şi lucrarea pămîntului din care iese îndestularea şi fericirea neamului omenesc". Părinţii nu se îngrijesc de creşterea copiilor, oferindu-le, în schimb, exemplul corupţiei şî al desfrînării. învăţătura e dis-rieiuită, iar osteneala celor ce trudesc pentru dezvoltarea auturi! naţionale e nebăgată în seamă. „Cumpatrioţii noştri mai bucuroşi dau o sută de lei p-un mod nou să fie modist, decît zeacc lei p-o carte să fie înţelept." Cei mari niHşi onorează obligaţia de a fi povăţuitorii norodului : „Vedem iarăşi pre stăpîni că prin relele întrebuinţări stric şi desfrinează pe supuşii lor, fără a gîndi că sînt datori pentru fericirea lor şi că au să răspunză odinioară pentru datoriile lor". Ceea ce contează e doar pompa deşartă, cinstea hainelor, nu însuşirile sufleteşti : „De s-ar înfăţişa prost îmbrăcat, în chip necunoscut, înaintea cuiva însuş Petru cel Mare, carele au turburat cu duhul său toată Europa, ar fi prea nesocotit; iar de am îmbrăca o statue în blane scumpe şi am scoate-o la plimbare într-un echipaj scump, poleit cu aur, negreşit că toţi speriat o am privi ; de aceia poci zice că lucsusul este boer acum şi boeriul, sluga, lucsusului". De la străini s-au împrumutat numai relele, unii (subînţelege europenii) ne-au dat „desfătările, plimbările, jocul cărţilor şi cheltuielile cele peste seama noastră", alţii (subînţelege grecii), ,3zavistiile, neunirea, hrăpirea, întrecerea la cinste, stricarea sîngelui şi mîndria păcatul cel neiertat".40 Teme apropiate şi un punct de vedere similar, preocupat de denunţarea abuzurilor mai mult decît de analiza cauzelor reale care le dau naştere, găsim în interesanta prefaţă a cărţii Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti (1829), de dr.Şt. V. Piscupescu. Legile sînt prost întocmite, stăpînirea e abuzivă, posturile nu se distribuie după merit, ci după bunul plac, căsătoria a devenit „ocară şi sminteală de sărăcie", educaţia copiilor e cu totul neglijată, tinerii se deprind de timpuriu cu luxul şi destrăbălarea. Fuga după chiverniseală şî lipsa de scrupule caracterizează purtarea celor mai mulţi : „Aceasta este matca pricinilor, a urîcîunii, a pizmuirii, a pîrii şi a zavistuirii dintre noi ! care ne întunecă cunoştinţa de dreptate şi de adevărată slavă, de frumuseţe şi de bunătate, de ne înşălăm şi ne hrăpim frate pe frate, fii pe părinţi, pămîntean pe pămîntean, ca slugile pe stăpîni. Iar cînd ne orînduim în treabă de slujbă, atuncea ne prădăm cu numire de chiverniseală dreaptă şi adevărată... Şi cînd ne scoatem şi nu ne putem înfige într-însa, atunci, o ! 217 atunci ! răsturnăm pămîntul cu toată frumuseţea lui, spre do-bîndirea ei, cu strigări falnice şi mari, că avem pămînt, patrie şi sîntem pămînteni patrioţi şi de neam." Piscupescu vorbeşte de întinderea răului cu alarma lui Dinicu Golescu, încercînd, ca şi acesta, să zgîlţîie cugetele, prin apeluri patetice : „Acum noi, iubite frate, sîntem înnomoliţi în ticăloşia periciunii de mulţimea patimilor şi a trebuinţelor modelor, a desfătătoarei mîn-drii ca o muscă împrejuita în mreaja unui păianjin ! încît am ajuns să ne şi ocărim şi să ne ruşinăm, cu însuşi numele nostru cel mare şi sfînt ! Că, cînd zice streinul, rumâne ! înţelegem rob înfierat de dajdie, iar cînd zîce rumânul, rumâne ! să înţelege hain." Piscupescu aminteşte în treacăt de asuprirea ţăranului, dar nu ca să ceară abolirea iobăgiei. El se războieşte cu decăderea moravurilor, nu cu boierismul. De altfel, cartea şi-o dedică domnitorului şi cîtorva reprezentanţi „slăviţî" ai marilor familii, „stîlpi luminători ai neamului" : Grigore Brîncoveanu, Const. Creţulescu, Barbu Văcărescu şi Const. Bălă-ceanu. 41 , Foarte cursivă, înlocuind tonul predicatoriu printr-un persi-flaj amuzant, în nota comediei de moravuri atît de gustată în epocă, e prefaţa lui Grigore Pleşoianu la Aneta şi Luben de Marmontel (1829). Autorul înscenează un dialog cu un boier de modă veche, pus să încarneze ostentativ mentalitatea retrogradă. El se consideră de neam „cocon", e nemulţumit de domnia lui Ghica fiindcă n-a fost căpătuit cu o slujbă bănoasă, dîspreţuîeşte învăţătura, îi regretă pe fanarioţi, e fudul de „ighemoniconul" său aristocratic şi speriat de progresele spiritului egalitar. Pentru a izbîndi în viaţă, recomandă metoda procopsirii : „înfige-te, rumâne, la treabă, nu umbla cîrmind încoaci şi-ncolo, alătură-te pe lîngă vrun boier să aibi şi tu o uşă deschisă, învaţă pracsis ca să te faci mîine, poimîine un condicar, apoi sameş şi celelalte care te fac să fii în rîn-dul oamenilor, ş-al boierilor, iar nu într-al flaitărilor. însoa-ră-te şi ia o fată de boier cu zestre bunicică, moşie, ţîgani, bani şi de toate. Nu umbla derbedeu tăind cîinîlor frunză." 42 Cu prefaţa traducătorului anonim al cărţii englezului T. Thornton Starea de acum din oblăduirea geograficească, orăşenească şi politicească a Prinţipaturilor Valahiei şi a Mol-daviei (Buda, 1826), accedem în domeniul criticii sistematice, care îmbrăţişează aspectele negative ale societăţii în totalitatea lor şi pune degetul pe rană, numindu-i pe adevăraţii 218 vinovaţi. în traducătorul lui Thornton unii l-au văzut pe Dinicu Golescu, alţii — pe Eufrosin Poteca. Nouă ni se pare mai verosimilă ipoteza din urmă.43 Oricare ar fi autorul, trebuie spus că denunţarea critică e de o rară virulenţă şi că taina anonimatului apare justificată (îndeosebi dacă e vorba — cum credem — de Eufrosin Poteca). „Românii sînt orînduiţi de triştea lor să fie supt jug munciţi, jefuiţi şi în veac să muncească goli, despoiaţi, spre desfătările şi desfrînările celorlalte neamuri, şi celor din păcate mai mari ai lor, cari numai după cuvînt să zic patrioţi, dar în faptă-s mai cumpliţi decît lupii cei turbaţi şi pedepsiţi la întunericul neînvăţăturilor." „Cine este vinovat ?", se întreabă traducătorul, şi răspunsul cade ca o plesnitură de bici peste reprezentanţii celor două categorii de privilegiaţi : vîrfurile clericale şi boierii. Atacul împotriva clirosului e printre cele mai violente din literatura denunciativă a vremii, egalînd şi depăşind chiar, pe această latură, condamnarea pronunţată de D. Golescu în Însemnare a călătoriei mele. Oamenii bisericii nu-şi îndeplinesc datoria de a proteja norodul de nă-păstuiri, sînt egoişti, prevaricatori, lacomi de slavă deşartă, porniţi spre îmbuibare şi desfrîu. „Ca să nu-şi piardă înlesnirile poftele lor, nu numai că nu îndrăznesc a să împotrivi la ocîr-muitorii după vremi şi la boierii cei ce sînt în diregătorii şi cu puterî în mîinile lor, ca să nu jefuiască ; ci şi ajută să chinuiască pre ticălosul norod cu toate chipurile de tiranii." încă mai aspru sînt stigmatizaţi boierii : „Poate dară fieştecarele să judece şi să cunoască, că neamul românesc de păstori şi cliros bisericesc, întemeiat în datoriile sale, nu are noroc să aibă, de boieri şi oblăduitori încă cu atît mai rău, căci acestea nu mai gîndesc niciodată la folosul şi slava neamului ; ci numai în veaci îi trec sudori muneindu-să la născociri cum şi ce mijloc să facă să ia diregătorie mai cîştigoasă şi să închipuiască ceale mai strecurate mijloace de a despoia pe fraţii săi". Aşa stînd lucrurile, nu e de mirare că autorul anonim desesperează de posibilitatea îndreptării situaţiei dinăuntru cu concursul boierilor luminaţi, aşa cum voia Dinicu Golescu (dovadă în plus, deşi nu peremptorie, că paternitatea acestuia e mai puţin probabilă). „Aşadar, iubite cetitoriule — arată traducătorul —, n-au venit încă vremea să aşteptăm folosul, luminarea, slava, dreptatea şi odihna, răpaosul norocului de la căpeteniile cei ce să numesc patrioţi şi pămînteni ; ci poate de la alte neamuri, vom putea dobîndi vreuna din ceale mai sus zise". 219 Cea mai puternică expresie a spiritului critic aplicat societăţii româneşti a deceniului al treilea, încă nedesfăcută de sub umbrele Fanarului, adăstînd în pragul lumii moderne, fără a cuteza sâ-i treacă hotarul, o găsim în opera de căpetenie a lui Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele. Breviarul de drum al marelui boier, căruia evenimentele de la 1821 îi revelaseră sensul existenţei, nu constituie un itinerar în sensul curent al termenului, deşi autorul abundă în descrieri şi explicaţii. Ple-cînd în 1824, 1825 şi 1826 să-şi plaseze copiii la studii, Golescu nu descoperă Europa, de care, ca membru instruit al protipendadei şi cititor de carte grecească, nu fusese niciodată străin, ci îşi descoperă propria-i vocaţie de luminător. Europa trebuia să fie aşa cum şi-o închipuise, aşa cum trăia, ca experienţă livrescă şi mit, în gîndul tuturor oamenilor culţi din Principate ; nou cu adevărat pentru Golescu va fi fost ricoşeul, proiecţia celor văzute pe ecranul lăuntric, aprecierea pe care de-aici înainte avea să şi-o dea sie-şi şi ţării.44 în acest sens, evocarea străinătăţii devine un pretext, o posibilitate de a scoate pregnant în evidenţă caracterul grav şi insolvabil al stărilor de lucruri de-acasă. Procedeul e al antitezei, un procedeu retoric, asumat cu entuziasm de romantici (vezi Victor Flugo în prefaţa la Cromwell!), aici însă folosit fără intenţie instrumentală, deşi rezultatul obţinut denotă o aceeaşi simetrie manicheistă. Lumea apare împărţită în două : Principatele şi Europa ; zone de tranziţie — puţine (Ardealul !) ; dar încă mai puţîne sînt nuanţele care să estompeze idealul ce domină radios, de o parte, sau care să ilumineze negurile ce inundă peisajul, de altă parte. Adevărul e că Golescu greşeşte în ceea ce laudă, nu în ceea ce neagă, şi, de aceea, descripţia Apusului e partea mai slabă a cărţii. Uneori tabloul idilic al raporturilor dintre monarh şi cetăţeni sau aspectele de mulţumire obştească şi dulceaţă a vieţii pe care le înregistrează în Austria, Germania sau Elveţia par decupate dintr-o utopie a secolului al XVIII-lea. Ne găsim într-o epocă de creştere a conflictelor sociale : între tirani şi popoare, între imperii şi naţionalităţile asuprite, între proprietarii de fabrici şi muncitori. Dar boierul român nu are ochi pentru toate acestea, după cum nu are ochi nici pentru semnele alienării produse de victoria relaţiilor capitaliste: şomaj, mizerie, exod al populaţiei rurale, înmulţire a pauperis- mului. El descoperă pretutindeni numai bunăstare şi fericire, ca un elev al filozofilor pentru care revoluţia încă nu avusese loc. Ştim că medicii ospiciului din Viena se miraseră de straiele sale orientale, de anteriul şi giubeaua căptuşită cu samur, de imensa oboroacă fanariotă servindu-i de pălărie. Dar ei ar fi avut mult mai puternice motive să fie surprinşi dacă i-ar fi putut cunoaşte spiritul. Căci bizarul personaj, costumat ca în Orientul de carton pictat al operetei vieneze, reprezenta un umanism cu totul insolit şi nelalocul lui în atmosfera epocii, de calcul rece şi filistinism cordial. Unde oare, în Occidentul supt de seve, peste care cădeau deja grelele draperii romantice, se mai puteau ivi asemenea oameni rari, la care optimismul raţionalist şi sociabilitatea luminilor să se armonizeze cu ideea stoică a sacrificiului şi morala creştină a ajutorării aproapelui ? De-abia în analiza societăţii româneşti din primele decenii ale secolului trecut, Dinicu Golescu îşi demonstrează toată acuitatea spiritului critic. Dezbaterea se înfiripă oarecum la întîm-plare, ca şi cum trecerea în revistă a diverselor laturi negative ar fi dictată de hazardul asociativ. Este sau nu aşa, n-are importanţă, de vreme ce, pînă Ia urmă, lucrurile esenţiale nu scapă din raza privirii, adevărul e spus în toate cazurile şi nimic din ce e adevărat nu e omis. Tocmai sinceritatea aceasta brutală, dezlegată de orice fel de raţiuni tactice, transformă paginile memorialului într-un zguduitor document de conştiinţă : Golescu e implacabil cu alţii, dar e tot atît de necruţător cu sine. Descrierea calamităţilor de care suferă ţara e, în acelaşi timp, o confesiune şî o autocritică. în ansamblu, Însemnare a călătoriei mele constituie nu numai un rechizitoriu al boierimii, cî şi al instituţiilor. Marele merit al autorului e că demonstrează mecanismul exploatării, arată care sînt în fapt relaţiile dintre marii proprietari şi săteni, dintre stăpînire şi locuitori. Deşi nu se spune niciodată „expressis verbis" că orînduirea feudală e izvorul tuturor relelor, totuşi analiza conduce la această încheiere. în muke puncte, Golescu nu face decît să repete ceea ce ştim şi de la alţi contemporani. Dar tabloul întreg este la el copleşitor. Slujbele sînt puse la mezat, de sus pînă jos, fiecare năzuind să stoarcă mai mult decît a cheltuit cu instalarea, deoarece nu există salariu, iar hatîrul, jaful şi mita constituie temelia sistemului. Schimbarea anuală a dregătorilor aduce cohorte de „sugători noi şi flămînzi în locul acelor ce nici nu apucaseră 221 220 bine a se sătura". Peste pacostea vînzării „iraturilor" este şi aceea a arendării „huzmeturilor" „cu felurimi de mijloace năpăs-tuitoarc". Diletantismul administrativ e în floare : boierii ocupă funcţii pentru care n-au nici o pregătire. Ei iscălesc orice acte !i se prezintă, fără a şti despre ce e vorba : „căci de vor hu anaforalele în mînă să le cetească şi să le îndrepteze, li să vor părea că sînt scrise în limba armenească". îşi petrec vremea în trindăvie şi risipesc fără socoteală averi însemnate pe lux şi petreceri. Cuconiţele „mai bucuroase sînt acasă să le moară copiii de foame, decît să iasă la plimbare făr-de a avea pe rochie altă sută de bucăţele în felurimi cusute, ce le zic garnituri". în raport cu bună starea de altădată, boierimea decade economiceşte : în trecut, negustorii se împrumutau de la boierî, acum boierii sînt datori negustorilor : „Casele boiereşti aveau toate cele trebuincioase de pe la moşii, cum zaha-roane, vinurile, verdeţurile, păsări, şi pe toată zîua să da mer-ticuri, jimblă, vin şi mîncare la familii, ce le era ruşine să ceară milă ; iar acuma trăim toţi la răboj". Boierii s-au rupt de moşie, trăiesc la oraş. Tot gîndul lor e spre favoruri şi dregătorii. Dependenţa absolută de un prinţ despotic i-a învăţat cu temenelile şi umilinţa. Cînd domnitorul le aruncă o privire numai cu coada ochiului, „căci trupurile nu le mişcă, parcă sînt de ceară şi se tem să nu se frîngă", se arată îneîn-taţi, iar cînd se întîmplă să fie cinstiţi cu un surîs, merg de povestesc şi altora onoarea ce li s-a făcut. Clerul este şi el decăzut, îndepărtat cu totul de îndatoririle păstoreşti. Nu există „preoţi vrednici de preoţie", a fi călugăr înseamnă a trăi trîndav într-o mănăstire, încălcînd voinţa ctitorilor de a folosi obştiei, exploatînd fără milă pe „nenorocitul ţăran, care are nevastă şi copii şi plăteşte multe biruri". Cît priveşte vîrfurile ierarhiei, comportarea lor batjocoreşte şi sfidează poruncile bisericii. „Răstornaţi în colţurile odăilor, îmbrăcaţi în haine scumpe, cu şaluri de mult preţ încinşi, şi fie măcar şi căldură, cu cîte două blane de milurî şi de samu-ruri îmbrăcaţi, în desfrînări şi în desfătări petreeînd." Negustorimea e şi ea atinsă de patima luxului, multele falimente îi dovedesc nechibzuinţa şi lipsa de perseverenţă în afaceri. De fapt, nicăieri nu se vede bună întocmire, „toate urmările ne sînt întemeiate în nedreptate şi în neorînduială". Poporul suferă şi stăpînitorii îl jefuiesc ; cel dintîi nu întrevede nici o geană de lumină, cei din urmă se îmbuibă însă fără a-şi 222 asigura liniştea căminului şi tihna sufletească. Peste tot domnesc dărăpănarea şi haosul. Agricultura se face primitiv şî nerentabil, meşteşugurile sînt dispreţuite, bogăţiile subsolului neexploatate, fabrici nu există, ignoranţa prosperă („neînvă-ţătura şi înjuguirea prosteşte pe om, făcîndu-1 şi rău"), teatru ee reprezintă, dar în limba germană. Unele pagini ale cărţii nu se pot citi fără cutremurare. Aşternute pe hîrtie cu pană sîngcrîndă, ele degajă o emoţie contagioasă : „Şi eu scriu, nu cu vrăjmăşie, căci nu pociu avea cu toţi vrăjmăşie, ci cu lacrimi, şi mă jur pe ceea ce-mi este mai scump, că cu lacrimă !" Celebra descriere a existenţei subumane a ţăranului iobag rămîne pe drept cuvînt antologică : „Birnicul Ţării Româneşti, care locuieşte într-acel bogat şi lrumos pămînt, este într-o sărăcie şi întru o ticăloşie atît de mare, încît un strein este peste putinţă să crează această proastă stare... O ! să cutremură mintea omului, cînd îşi va aduce aminte că făptura Dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost cîte 10 aşternuţi pe pămînt cu ochii în soare şi o bîrnă mare şi grea pusă pe pîntecele lor, ca muşeîndu-i muştele şi ţînţarii nici să poată a se feri... Intrînd cinevaş într-acele locuri, unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici patul cu sămănăturile omului, pentru hrana familiei lui şi, în scurt, nimica : ci numai nişte odăi în pămînt, ce le zic bordeie, unde intrînd cinevaş nu are a vedea alt decît o gaură numai în pămînt, încît poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuele scos afară din faţa pămîntului şi lipit cu baligă. Şi după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape fugind, cînd va simţi că au venit cinevaş la uşă-i ; căci ştie că nu poate fi alt decît un trimis spre împlinire de bani." Caracteristic lui Dinicu Golescu e că spectacolul degradării umane, atît de dramatic evocat în pagina de mai sus, nu anulează credinţa în om şi nu compromite viitorul. Pentru el nu există un ciclu fatal al alienării, iar istoria e perfectibilă. Greutăţile pot fi învinse, şi neamul românesc, acum în întuneric, poate să se înalţe mîine în slava celorlalte naţiuni. Vizitînd Wtirtemberg-ul, Golescu spune că are „temeinică nădejde că patria noastră poate cu mult mai mult a să ferici, fiindu-i ţinutul mai mare şi pămîntul din fire bogat". Altă dată, afirmă că 223 poporul român „peste puţini ani negreşit va ajunge întru acea stare întru care să află noroadele a ceilanţi Europeii . Condiţia e desigur a ieşirii din pasivitate, a îmbrăţişării luminilor şi a munen productive ; dar o data hotarît sa vrea şi luminat asupra a ceea ce arc de făcut, omul nu mai are a se teme de nimic : adevărata luptă o dă cu sine însuşi : victorios, el poate transforma idealul în real, căci fericirea e posibilă. Iată de ce memorialul de călătorie al Golescului, atît de amar în adevărurile pe care le rosteşte, reprezintă totuşi o lectură tonică, de o reconfortantă seninătate a viziunii. 45 Pe o poziţie mai înaintată decît Golescu sub raport politic se situează Eufrosin Poteca, bursierul de la Pisa şi Paris. încă în vremea studiilor, el îi indigna pe efori prin limbajul său verde : „Voiţi voi să vă ziceţi slăviţi cu adevărat ? Oameni mari şi fericiţi ? Izgoniţi nedreptatea din Valahia, adunaţi-vă cu toţii în sfînta Mitropolie, faciţi întîi o rugăciune către Dumnezeu ca să primiţi iertare de păcatele cele trecute şi apoi faceţi o lege politicească, care să hotărască dăjdiile de acum înainte asupra veniturilor fieştecăruia fără deosebire, de la divaniţi pînă la plugari şi la hrănitorii de dobitoace, şi aşa fără a sărăci cineva de tot, sc va aduna lesne cu ce plăti toate cheltuielile statului." Dar dacă, din pricini lesne de înţeles, Poteca nu-şi dădea drumul în corespondenţa cu eforii — mari boieri cu toţii —, iată-1 vorbind fără lacăt la gură într-o scrisoare din 17 august 1826, trimisă episcopului de Argeş, după întoarcerea în ţară : „Ticăloasa inima mea să topeşte de focul în care se frig bieţii români neîncetat... Oh ! D-zeul meu, dacă eşti drept şi iubeşti dreptatea, pentru ce nu stingi pe asupritori de pe faţa pămîntului ? Şî săracii asupriţi să te slăvească. Săracii rumâni ! Săracii rumâni ! Ei dacă au oi, plătesc pentru ele, dacă porci, plătesc pentru dînşii, dacă stupi, dacă vii, tutun, plătesc dăjdii pentru toate, dări şi dijmă şi vamă pentru orice vînd, şi apoi pe deasupra plătesc şi altă dajdie neîncetat, supt deosebite numiri. Iar d-lor de care vorbesc, de au vii, le lucrează posluşnicii, 20 mii de rumâni aleşi le dă dajdie grea, şi d-lor îşi poleiesc căleşcele, fără a face rumânilor cel mai mic folos. Dacă sînt în slujbe politiceşti, au destulă plată, şi încă cea mai multă treabă o fac logofeţii şî zapciii, treaba lor este să stoarcă pe rumâni... Dar răutatea lor însăşi îî va prăpădî şi netrebnicia lor îi va face ca praful ce-1 spulberă vîntul de pe faţa pămîn- tului, de nu se vor îndrepta să cunoască pre rumâni şi pre ţigani şi după omenie, şi după botez, şi după politică, pentru că trăiesc din sudorile lor, fără să-i folosească cu ceva."415 Vom căuta zadarnic pagini de aceeaşi ţinută critică în volumaşul intitulat Cuvinte panighirice şi moralnice (Bucureşti, 1826), ca şi în celelalte discursuri ţinute de Poteca în faţa domnului şi a boierilor cu ocazia recepţiilor tradiţionale organizate la curte, de Crăciun sau de Paşte. Dascălul de filozofie nu putea să-şi expună „coram popuio" idei ostile rînduielilor în fiinţă. Publicul, alcătuit din feţele cele mai simandicoase ale ţării, era dispus să accepte predici în favoarea „facerilor de bine", a difuzării luminilor şi filozofiei, dar nu punerea în discuţie a felului de cîrmuire. După cum relatează în manuscrisul Ideile faptelor mele pă anul 1828 pînă la aprilie 1829 (ms. 1564). Poteca a încercat o dată, de Pastele anului 1827, să atingă şi unele chestiuni mai delicate, dar rezultatele n-au fost de loc încurajatoare : „cuvîntul" i-a rămas pur şi simplu „neprimit", spre deosebire de cele din anii precedenţi, „lăudate" de toţi. „într-acel cuvînt — ni se destăinuie autorul —, eu îndemnam foarte pre D(omnul) G(hica) V(oe)v(o)d şi pre boieri spre erta-rea robilor, spre aşăzarea unii legi drepte şi spre o reformaţie frumoasă şi folositoare în patria noastră, pînă şi la moda îmbrăcămintei, aducîndu-le pilde şi punîndu-le înainte pre Domnul Hristos carele s-au făcut jărtvă ca să scoată pre oameni din obiceiurile barbariceşti, ca să surpe ocîrmuirile tyraniceşti şi robia, pre împăratul Costandin, carele erta robii în zioa de Paşti, pre toţi împăraţii europeni, carii, după ce au înţeles bine Evanghelia şi scoposul sfintei noastre credinţe, n-au mai putut suferi a ţinea robi şi a trăi întru năravuri barbariceşti şi păgî-neşti... Pentru aceasta, toţi europenii, încă şi americanii, au aşăzat legile politiceşti pre legea Evangheliei, pre ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Aşa au dat întocma dreptul politicesc tuturor ; aşa au surpat robia şi tyrania, aşa s-au reformat spre mai bine, pînă şi la moda îmbrăcămintei." (Ms. 1564, f. 5.) Această interesantă relatare inedită a unui discurs preparat, dar nerostit, ne încredinţează că ce se spune pînă la 1830 e departe de a fi tot ceea ce se gîndeşte. De fapt, printre cei ce critică stările de lucruri înapoiate din Ţara Românească, numai Dinicu Golescu îndrăzneşte să abordeze, sub iscălitură şi într-o operă imprimată, punctul ne- 224 15 — Originile romantismului românesc 225 vralgic al asupririi ţăranilor şi să întreprindă public un rechizitoriu fulminant împotriva boierilor. Era singurul care, datorită rangului şi averii, nu avea de ce să se teamă de urmările faptei sale. în orice caz. însă, un punct e clar : luminismul deceniului al treilea, prin însăşi contradicţia dintre elanurile pe care le stîrneşte şi adversităţile ce-1 înfrînează, croieşte drumul unui lirism emancipat şi pur : lacrimilor ce-i tulbură privirea şi zbuciumului ce-1 mistuie el le caută o expresie nouă, cu totul alta decît i-o puteau indica tradiţia cîntecului de lume şi a poeziei anacreontice. LIMITE ALE GÎNDIRII LUMINISTE E lesne de observat discrepanţa care există între critica temerară şi ascuţită din deceniul al treilea şi remediile propuse pentru îndreptarea relelor. Prin generalizare şi vehemenţă, critica tinde spre condamnarea „sistemului", prin sfială şi precauţie, remediile propuse vor parcă să-i perpetueze existenţa, în loc ca pe terenul deblocat să se purceadă la o construcţie nouă, scutită de erorile principiale ale trecutului, chiar cei mai înverşunaţi dintre „criticii" societăţii se mărginesc să preconizeze soluţii înguste, care menţin de fapt „sistemul" în viaţă, oferindu-i o amnistie pînă cînd va învăţa buna cuviinţă şi-şi va corija greşelile. De ce oare cei ce pun cu acuitate diagnosticul aleg o medicaţie insuficientă ? Cunoaştem deja condiţiile obiective dintre 1820—1830 care n-au permis gîndirii româneşti să depăşească hotarele luministe : structura forţelor de clasă, statul internaţional al Principatelor, climatul anti-liberal şi conservativ patronat de Sfînta Alianţă. De altfel, luminismul nu e resimţit la noi ca o limită, ci e privit de cei mai mulţi ca un ideal sintetizînd căile redresării grabnice a Principatelor. Căci înainte de a reprezenta un sistem de idei centrat în jurul conceptului de „raţiune", el ilustrează o operă practică de o importanţă vitală : luminism înseamnă a deschide şcoli, a cultiva limba naţională, a înfiinţa gazete, tipografii, teatre, societăţi savante etc. Or, efortul de a scoate poporul român din beznă, de a-1 înzestra cu baza necesară şi minimală a culturii părea tuturor cărturarilor, la 1820—1825, atît de indispensabil şi urgent, în condiţiile unei 226 Europe revoluţionate de progresul ştiinţelor şi al tehnologiei, încît era firesc ca într-o primă etapă ei să confunde mijloacele cu scopul, crezînd că prin învăţătură se obţine nu numai cunoaşterea legităţilor naturale şi sociale, ci şi schimbarea acestora, în conformitate cu verdictele raţiunii. Luminismul prevalent în gîndirea românească pînă la 1830—1835 corespunde unor nevoi stringente ; pe planul strict utilitar, al răspîndirii cunoştinţelor, e unul dintre fermenţii .riTegrării în societatea modernă. Numai după epuizarea primei faze a instituţionalizării culturii, deci în jurul anilor 1835—1840, rolul său progresist încetează ; de-abia atunci va reieşi tot mai limpede că proiectul de a transforma societatea prin consimţămîntul liber obţinut al posedanţilor e utopic şi, ca atare, retrograd, deoarece constituie o diversiune, înlocuind un mijloc autentic de luptă printr-o iluzie. Trebuia încă ca oamenii să fie puşi întîi în situaţia de a învăţa, ca să-şi dea seama de limitele învăţăturii. Căci dacă spiritul de răzvrătire e o expresie spontană a rezistenţei la opresiune, ideea de revoluţie — care e consecinţa unei evaluări a raportului dintre riscuri şi obiective — ajunge la cristalizare doar pe măsura pierderii treptate a încrederii în eficacitatea căilor persuasive. Programul luminist elaborat în deceniile trei şi patru rezultă din întîlnirea necesităţii istorice (evoluţia încetinită spre capitalism, decalajul faţă de Apus) cu conjunctura creată în Principate după 1821 (înfrîngerea unei insurecţii populare, avîntul ideii naţionale). Nu e vorba de o doctrină cu pretenţii teoretice, şi ne-am pierde timpul încercînd să-i aproximăm conturul pe baza examenului variantelor occidentale, aşa cum le-au descris un Paul Hazard sau un Cassirer. Programul cărturarilor noştri prelungeşte vechile directive raţionaliste şi senzualiste într-o Europă care, descătuşîndu-se, se încătuşase, obţinînd un spor de libertate printr-un plus de alienare. Dar el exprimă interesele unei societăţi agrare pre-revoluţionare, de-abia intrată în orbita capitalismului şi, de aceea, ignorîn-du-i deocamdată racilele. La noi, nimeni nu pare a se îndoi de legătura indisolubilă dintre „lumini" şi „progres". Toată lumea vede în dezvoltarea instrucţiei şi răspîndirea ştiinţelor chezăşia fericirii obşteşti : eliminînd superstiţiile, eliberînd resorturile comprimate ale personalităţii, făcînd masa poporului să-şi asimileze achiziţiile 227 15* civilizaţiei moderne, cu alte cuvinte, punînd raţiunea în plenitudinea prerogativelor sale, deci adoptînd ca ideal „luminarea", viitorul se anunţă radios. Fervoarea raţionalismului optimist ia uneori accente lirice, ca la Condorcet : mulţi între-\ âd deja clipa in care „soarele nu va mai lumina pe pămînt decît oameni liberi, recunoscîndu-şi drept stăpîn doar propria raţiune ; în care tirani sau sclavi, preoţi şi uneltele lor stupide >au ipocrite nu vor mai exista decît în istorie şi pe scenele teatrelor". 47 Sub raportul iluziilor pe care le întreţine în spirite noua ordine a capitalismului, cuvintele des citate ale lui Lenin despre utopismul gîndirii social-politice luministe din Rusia, la mijlocul secolului al XlX-lea, constituie o referinţă deosebit de preţioasă : „Nu trebuie să uităm — spunea Lenin — că atunci cînd au scris iluminiştii din secolul al XVIII-lea (pe care opinia unanim recunoscută îi încadrează în categoria conducătorilor burgheziei), atunci cînd au scris iluminiştii noştri din perioada 1840—1870, toate problemele sociale se rezumau la lupta împotriva iobăgiei şi a rămăşiţelor ei. Noile relaţii social-economice şi contradicţiile acestora mai erau încă pe vremea aceea într-o stare embrionară. De aceea, ideologii burgheziei nu dădeau dovadă atunci de nici un fel de egoism ; dimpotrivă, atît în Occident, cît şi în Rusia, ei credeau în mod absolut sincer în fericirea generală şi o doreau în mod sincer, şi într-adevăr nu vedeau (în parte nici nu puteau încă să vadă) contradicţiile orînduirii care lua naştere din orîndui-rea iobagă."48 Deosebirea e doar că, în perioada dintre 1820—1830, clasa burgheză, slabă numericeşte şi de un profil preindustrial, ca atare incapabilă să se impună drept singură conducătoare a luptei politice, se aliază cu mica boierime şi cu unele elemente ale marii boierimi luminate, ale căror revendicări liberale sînt contracarate de interesul menţinerii structurii feudale a proprietăţii. Lupta împotriva urmărilor iobăgiei nu se transformă pînă la 1840 într-o luptă împotriva iobăgiei ca sistem. Luminismul nostru nu e revoluţionar, ci legalist şi conservator, în spiritul lui Montesquieu, Voltaire şi chiar Diderot, care aşteptau ca monarhia pusă în serviciul raţiunii să curme abuzurile şi să croiască drumul spre bunăstarea şi mulţumirea obştească. Vorbind despre diferitele forme de oblăduire, Simion Mar-covici face în 1829 apologia monarhiei „mărginite" şi a prinţu- 22fi lui luminat, în termeni proprii secolului al XVIII-lea. Un asemenea prinţ işî „orînduieşte ceasuri statornice în care se gîn-deşte adînc asupra naturii puterii ce i s-a încredinţat", pune 'nteresul obştesc mai presus de cel personal, primeşte în audienţă pe orice supus, indiferent de avere, favorizează meritul şi învăţătura etc. într-o monarhie „mărginită", trebuie să domnească unirea între „nobili" şi „norod". Acolo unde armonia socială e încălcată, fie în sensul prevalentei nobililor (şi se creează „oligarhia"), fie a norodului (şi ia naştere „ohiocraţia" sau „anarhia"), consecinţele sînt din cele mai rele. Şi în special în cazul din urmă, deoarece „norodul cînd stăpîneşte se or-□eşte cu totul şi nu-şi mai pune hotar la desfrînările sale". în principiu, însă, „monarhia mărginită moştenitoare" e forma de guvernămînt care acordă maximum de drepturi : egalitate înaintea legii, eligibilitate în funcţii publice, impozit proporţional, libertatea tiparului, încurajarea lucrării pămîntului şi a meşteşugurilor etc. Ea singură e bazată pe un „temei neclintit". „Chiar dumnezeirea de s-ar pogorî din ceruri — crede Simion Marcovici — ca să aşeze între oameni (aceste fiinţe de fum şi ţărînă ce trăiesc un ceas şi neîncetat se pizmuiesc)..., o oblăduire cu adevărat mîntuitoare n-ar putea s-o întocmească mai bine". 49 O altă trăsătură caracteristică a luminismului din deceniul al treilea rezidă în raporturile binevoitoare pe care le întreţine cu religia. Contrar enciclopediştilor, care intentează bisericii un veritabil proces, reproşîndu-i frînarea progresului intelectual, cultivarea superstiţiilor, faptul de a nu fi reuşit să creeze o morală eficace şi o ordine socială justă, cărturarii noştri nu par a dori altceva decît să restaureze credinţa, deba-rasînd-o de pompa exterioară şi de avatarele complicităţii cu puternicii lumii. în adevăr, Dinicu Golescu sau traducătorul lui Thornton combat cu aprindere deformarea cultului, pe clericii nedemni de sacerdoţiu şi călugării feneanţi, trăind în lux şi desfrînare, dar nici un moment nu pun în discuţie esenţa însăşi a religiei. Dimpotrivă, Eufrosin Poteca, gînditor dintre cei mai reprezentativi ai deceniului al treilea, se felicită de armonia care există între raţiune şi revelaţie. în lecţia inaugurală a cursului de filozofie de la Sava, el subliniază „simfonia care este între dreptul cuvînt şi între descoperire", adăugind că „mulţi şi din bărbaţii cei vechi, deosebiţi cu înţelepciunea şi cu bună- 229 tatea, prin cărţi întregi s-au apucat să o dovedească, precum Eusebie şi Climent Alexandrinul". Altă dată, în cuvîntarea rostită la curte de Crăciunul anului 1825, el enumera între datoriile monarhilor, din care decurge slava sau osînda lor, în prinţul rînd credinţa către Dumnezeu (de unde obligaţia să se îngrijească de învăţătura preoţilor în teologie şi filozofie), după care de-abia urmează dragostea către supuşi, încurajarea negoţului şi a lucrării pămîntului. La Poteca, luminismul cel mai energic, fortificat prin studiul marilor filozofi şi încrederea m valoarea umanistă a ştiinţelor, pare a nu contraria niciodată o credinţă plină de evlavie, care admiră naiv excelenţa creaţiei şi^ descoperă pretutindeni mîna providenţei : „Aşadar, numele lui Dumnezeu e «tot cel ce este». Cu pronia sa, el nu numai n-au făcut nimic în deşert, ci şi le ţine pre toate, pentru că nu numai la tot felul de vieţuitoare au dat o minte înţelegătoare, analog după organismul trupului său şi după trebuinţele sale, ci şi hrană le dă neîncetat, pentru că prin căldura soarelui ridică^apa din mare, pre carea ca prin a stricorătoare o revarsă pre pămînt şi pre care apoi, iarăşi prin căldura soarelui, o analizeşte şi o preface în aer de viaţă roditor, şi apoi, prin acesta, în ierburi, în pometuri, în flori şi în roduri, din care, hrănindu-se, noi şi toate vieţuitoarele creştem şi ne înmulţim, cunoscînd că toate cele ce sînt aşa sînt între dînsele, încît să aibă trebuinţă unele de altele." E adevărat că la un Costache Conachi se conturează parcă acea transformare tipică, după Cassirer, secolului al XVIII-lea, a „patosului religios" în „etică religioasă", în şesul că spiritul încetează de a mai^fi dominat de religie ca de o forţă străină, asumînd-o şi recreînd-o în forul său intim. Dar cu toate că învăţatul poet moldovean îl admiră pe Newton, „astronomul şi mihanicul cel mare", şi pe Locke, cu care convine în teama de „ideile nepipăite a metafizicii, adică a zgomotului de cuvinte fără de fapte", el interpretează deismul lui Pope într-un sens apropiat de ortodoxia tradiţională. Creaţia îl învederează pe Dumnezeu, principiul tuturor lucrurilor, ordinea universală e asemănătoare unui orologiu de o mecanică infailibilă, în-vîrtit în punctul de plecare, dar apoi lăsat să funcţioneze în baza legilor sale intrinsece : „Zidirea ce întîi a fiiştecărue lucru este faptă a lui Dumnezeu, iar natura este lege şi pravila pe care le au dat spre ţinere, înmulţire şi agiutorarea uneia 230 cătră alta". Providenţialismul acesta e însă neîncrezător în puterile raţiunii, căci, după Conachi, un fatal „ignorabimtis" pîn-deşte sforţările ştiinţei. Astfel, chimia „puţin păşaşte, căci orice află astăzi de început prinţîpion, mîine găsăşte că are altă închegare şi aşa Dumnăzău numai poate deslunda aceasta ascunsă taină".50 Fără îndoială, rolul important atribuit religiei în reorganizarea pe temelii salubre a vieţii publice, după dezmăţul şi frivolitatea fanariotă, nu exprimă totdeauna o religiozitate autentică, ci şi intenţia de pedagogie socială, în speţă, de întoarcere la izvoarele evanghelice ale moralei. Pentru cei antrenaţi în opera de educare a maselor, sistemul de sancţiuni şi stimulente de care uza religia (infernul pentru păcătoşi, fericirea celestă pentru cei ce fac binele) părea să constituie încă mijlocul cel mai adecvat de impresionare şi persuasiune. De aceea, a întări autoritatea credinţei_ era pentru ei tot una cu a prezerva conştiinţa morală de disoluţie şi perversiune. Dar dincolo de o conjunctură, a cărei însemnătate nu se cuvine ignorată, în mentalitatea intelectualităţii dintre 1821—1840 intră şi o doză efectivă de religiozitate, cum se vede în scrierile unora dintre reprezentanţii de seamă ai epocii, în „meditaţiile religioase" ale lui Heliade, în cîteva din elegiile lui Gr. Ale csandrescu, în publicistica lui Asachi. Şi desigur, nu numai considerente tactice, ci şi o directivă mai profundă a spiritului îl îndeamnă pe Mumuleanu, în 1825, să recomande^ copiilor „Catihismul, Gbeografia şi Istoria sfîntă ca să devină creştini buni şi să înveţe frica lui Dumnezeu, căci începerea înţelepciunii, zice Solomon, este frica lui Dumnezeu, şi Istoria sfîntă se cuvine să fie cea mai dintîi învăţătură a creştinului, precum zice Milot". în 1830, Gr. Pleşoianu pune „frica lui Dumnezeu" înaintea tuturor virtuţilor ce trebuie cultivate de părinţi în sufletul copiilor. Bariţiu declară şi el că totdeauna „cultura adevărată este una cu religia". Chiar şi la 1840, Heliade va recomanda drept lectură „treptelnică şi regulată" Istoria sfîntă a Vechiului şi Noului Testament de Eufrosin Poteca, Istoria Testamentului vechi şi nou tradus de un protopop Ion, Catihisul lui Florian Aaron, Datoriile omului creştin de Simion Marcovici şi Meditaţiile religioase ale lui Gavriil Munteanu.51 E probabil că aceeaşi propensiune spre renovarea morală, însă pe un plan superior, prin căutarea unui Dumnezeu eliberat de 231 ii / naive reprezentări antropomorfice şi de cohorta intermediarilor dubioşi, reînnodînd cu tradiţia Evangheliei şi gîndirea stoică, e la originea curentului de simpatie pe care-1 suscită autorii preromantici şi romantici de tipul lui Young, Lamartine Lamennais. * SAZI PROGRAMULUI DE ÎNDREPTARE Caracterul luminismului din deceniul al treilea e determinat de incapacitatea domniilor pămîntene de a rezolva problemele la ordinea zilei şi, în genere, de neputinţa traducerii în fapt chiar a iniţiativelor modeste de culturalizare. După cum am arătat, lucrurile se schimbă cam de la 1829 înainte. în deceniul al patrulea, critica violentă şi frontală a regimului nu mai are cîmp liber, trebuind să se insinueze sau să se transfigureze ; în schimb, toate energiile sînt antrenate în opera practică de edificare a culturii. încît, fără a absolutiza trăsăturile distinctive ale celor două perioade, putem totuşi afirma că luminismul celei dintîi e mai mult programatic, al celei de-a doua, mai mult pragmatic. Oprindu-ne, pentru moment, la prima perioadă, constatăm că cei ce denunţă tarele societăţii româneşti, Dinicu Golescu sau Mumuleanu, Poteca, dr. Piscupescu sau Ionică Tăutu, sînt si cei ce preconizează căile îndreptării. Căci în fiecare cărturar al epocii se ascunde un moralist şi un reformator. Şi aşa cum în critică opiniile se întîlnesc, tot aşa în recomandarea soluţiilor toată lumea îşi dă mîna. Propunerile nu sînt nici originale, nici foarte argumentate, ele ocolesc detaliile şi nu fac caz de teorie. Nu sînt citaţi în sprijin autori străini, iar dovezile sînt înlocuite prin exhortaţii. Ceea ce importă e ca pătura cultă să fie smulsă din inerţie şi atrasă în bătălia luminării. De aceea, primează energia emoţională a stilului şi enunţarea de prin|cipii generale, creditate lesne de bunul simţ şi de reflexul moral al cititorului bisericos sau măcar obedient faţă de autoritatea formală a învăţăturilor Evangheliei. La dreptul vorbind, nici nu se expune un program bine articulat, ci se agită spiritele în jurul cîtorva teme centrale, unele reprezentînd efectiv opţiuni politice, cele mai multe fiind însă pure impulsuri de natură morală care servesc de incitare celor dintîi. încercînd a degaja aceste cîteva teme centrale ale gîndirii luministe a celui de-al treilea deceniu, notăm, în primul rînd, câ se admite existenţa unei solidarităţi între elita naţiunii şi popor, consecinţă a noii idei de patriotism, născută în tumul-uii anului 1821. „Patria — spune Dinicu Golescu — este un pămînt pe carele toţi lăcuitorii să interarisesc a-1 păzi, şi nimeni va să-1 părăsească, pentru căci nimenea nu-şi lasă norocirea, şi mai ales acele pămînturi în cari streinii îşi caută loc de scăpare. Acest pămînt este o maică care îşi iubeşte pe toţii fiii, care nu-i deosibeşte, fără într-atîta, încît ei vor să se deosibească." Ideea că „toţi lăcuitorii" aparţin patriei, că ea e o maică" iubindu-şi deopotrivă fiii, stă la baza politicii de ridicare a claselor năpăstuite şi constituie temeiul spiritului filantropic pe care-1 propagă toţi cărturarii. „Să nu pregetăm, iubitori şi luminători de neam şi de frumuseţe — spune dr. Piscupescu —, a milui săraci cu lumina cunoştinţii adevărului, spre rădicarea neamului din noianul întinăciunii şi a stricăciunii în care s-au înomolit". îndatorirea celor de sus de a-i ajuta pe cei de jos, în spiritul iubirii de aproape, propovăduită de Evanghelie, capătă o expresie memorabilă la Mumuleanu. Christos ■— arată el ■— nu a condamnat bogăţia, ci pe bogatul egoist şi lacom, nesimţitor la durerile semenului său. Problema nu e de a face pomeni, dăruind cîţiva gologani săracilor care cerşesc la uşile bisericilor, ci de a cheltui jumătate din cele agonisite de la patrie pe „vreun monoment santimental, precum o casă pentru săraci ce se tăvălesc pe la uliţe, vreo zidire pentru copii ce să arunc pe la răspîntii, sau ceva cărţii de ştiinţe în limba patrii pentru luminarea neamului". 53 O a doua temă fundamentală e că păturii luminate, care se confundă în mare parte cu boierimea, îi revine misiunea de a introduce civilizaţia şi progresul, întrucît poporul nu e decît o masă inertă, cufundată în beznă, în stare să dezechilibreze mersul istoriei, dar incapabilă să-1 ordone. Numai marile familii, graţie averii, cunoştinţelor şi capitalului politic, dispun de posibilitatea de a proceda la o reformă serioasă a instituţiilor şi moravurilor. Sarcina de a stîrpi abuzurile — scria de la Paris, unde făcea studii de drept, prin 1825, tî-nărul Constantin N. Filipescu — revine boierilor, „depozitari ai intereselor şi fericirii naţiei, în casele cărora e concentrată forţa publică". Tînărul Constantin Brăiloiu, care învăţa la Geneva, îi spunea tatălui său, la 17 iunie 1828, că boierii 233 trebuie să conlucreze, profitînd de conjunctura favorabilă a prezenţei trupelor ruseşti, spre a scoate ţara din impas. „Iată o minunată ocazie, aveţi cu toţii datoria să vă gîndiţi la _ asigurarea fericirii bieţilor ţărani, la întocmirea de legi bune şi întemeierea unei noi administraţii pe baza de dreptate şi echitate..." 53 Dinicu Golescu se adresa şi el oamenilor de bunăvoinţă din sînul marii boierimi, începînd cu Iordaehe Golescu, juristul Nestor şi abilul Al. Filipescu Vulpe^ pînă la Barbu Ştirbei şi Gh. Bibescu, viitorii domnitori^ Nominalizarea dădea apelului său o nuanţă mai cominatorie şi făcea refuzul incomod. în ce priveşte măsurile destinate a remedia situaţia, cuvîntul magic este „luminare". Luminarea implică atît învăţătura, cît _ şi educaţia, cultura ideilor şl cultura sufletului. Uneori, buna purtare trece înaintea cunoştinţelor. în înştiinţarea pentru şcoala din satul Goleşti, Dinicu Golescu spune : „Am fost silit să alerg la acele mijloace prin cari să face omul bun creştin, bun patriot, bun orăşean, bun părinte, bun tovarăş în căsătorie, şi toată tinerimea cîştigă bunele năravuri — şi că dascălul şi îndemnătorul acestor bune lucruri esje luminarea şi deşteptarea ce să dobîndeşte prin învăţătură". Deşi, la un moment dat, Mumuleanu admite disjunc-ţia între cultură şi etică, spunînd că unde „moralul lipseşte, Loghica şi Metafizica nimic nu ne foloseşte, decît ne ascute mintea spre răutăţi, ne agereşte duhul spre desfrînare şi ne dă arcul de născociri cu care să rănim şi să ne rănim", convingerea generală e că luminile acţionează unitar, că instruirea şi bunele deprinderi sînt laturi interdependente ale aceluiaşi proces de exercitare a facultăţii raţionale. De-aîci marea încredere în rezultatele învăţămîntului, grija de a face şcoli, vocaţia pedagogică a întregii mişcări culturale. Tendinţa e, desigur, de a exagera posibilităţile educaţiei în spiritul unui optimism naiv, care are însă meritul că măreşte exigenţa societăţii faţă de profesori şi a profesorilor faţă „ €l în?i?1- Piscupescu crede că sufletul copilului „să aseamănă eu un petec de hîrtie alb, care îngăduieşte orice părere, vom voi^să scriem pe dînsul şi părerea care vom scrie şi să ya întipări mai întîi într-înşii, aceia este şi rămîne cea mai iubita şi cele mai statornice pe toată seama vieţii lor" probabil printr-o sursa intermediară, una dintre numeroasele 234 vulgarizări ale doctrinei marelui empirist, de care e plin secolul al XVIII-lea. Semnificativ, în orice caz, e că nici Piscupescu, nici alt cărturar al vremii (cu excepţia lui Ionică Tăutu) nu pare să sesizeze legătura intimă dintre obiectivele educaţiei şi forma de guvernămînt, pusă în lumină cu o mare acuitate de Helvetius şi enciclopedişti. Ideea că sub despotism cele mal bune precepte morale devin inaplicabile, că virtutea contrazice natura sistemului absolutist, că pentru a aşeza educaţia pe temeiul real al utilităţii publice şi liberei dezvoltări a personalităţii trebuie schimbat regimul politic nu pare a fi clară pentru nimeni. Luminiştii noştri văd lucrurile intr-o perspectivă simplistă, ca şi cum un mecanism de o logică impecabilă ar putea interveni să corijeze absurditatea istoriei, cu condiţia de a apăsa pe butonul necesar. începutul constă în trezirea raţiunii ; o dată pusă în funcţie, aceasta determină ţelurile utile care trebuie atinse ; definirea ţelurilor forţează acţiunea ; acţionînd în conformitate cu cele propuse, individul se perfecţionează intelectualmente şi moralmente ; reforma individului atrage după sine, prin multiplicarea mecanică a procesului, reforma societăţii. „Luminarea", în înţelesul mai larg al termenului, nu înseamnă, aşadar, numai învăţătură şi moralizare, ci şi enunţarea marilor obiective de utilitate publică,^pentru realizarea cărora e chemată să militeze fiecare conştiinţă : exploatarea bogăţiilor ţării, introducerea unei legislaţii chibzuite, dezvoltarea agriculturii şi negoţului etc. Cărturarii aşază laolaltă îndemnul spre instruire şi rezultatele instrucţiei, mijloacele şî scopul. Astfel, Ionică Tăutu : „Noi avem trebuinţă de învăţături, de lumini, fără care niciodată nu vom pute fi aceea ce ar trebui să fim ; avem trebuinţă de întocmirea şi împodobirea limbii, de sporirea cărturăriei, de ştiinţi şi meşteşuguri, de îndrăzneala şi desăvîrşirea plugăriei, de tot ce alcătuieşte ico-nomia cîmpască, în parte şi pe opşte, într-un cuvînt, avem trebuinţă de întocmirea şi împodobirea ţării şi a norodului". Traducătorul anonim al lui Thornton propune îmbrăţişarea învăţăturilor „care acestea aduc luminarea, strălucirea, lauda şi toate îmbunătăţirile la un neam, carele voiaşte să fie în numărul neamurilor celor luminate şi mărite". în acelaşi timp, recomandă „părăsirea luxului, adecă a cheltuielilor peste măsura averii fieş-tecăruia, îngrijirea cu osîrdie a moşiilor şi a altor avuturi... pu- 235 nerea în lucrare a neguţătoriei fieşrecarele după putinţa sa, căci^ prin mijlocirea neguţătoriei toate neamurile şi toate împărăţiile să înalţă şi să îmbogăţesc, iar nu prin cumplita şi afurisita chiverniseală, care numai la aleşii noştri să obicinu-«aşte". Dinicu Golescu vorbeşte şi el de „feliurimile fericirilor'' care decurg din „negoţd cel slobod, din deşteptarea şi luminarea prin scoale, din depărtarea luxului şi a lenevii, din îmbrăţişarea iconomii şi a vrednicii cea cuviincioasă spre deschiderea tutulor producturilor pămîntului şi a fabricilor şi spre orice altă bună faptă, ce au luminat şi au îmbogăţit şi pe alte naţii". 54 După cum se vede, programul luminist al deceniului al treilea nu excelează prin profunzimea şi diversitatea referinţelor. El cuprinde orientări generale, care-şi propun să sugereze calea ieşirii din impas, fără a proceda la o definire laborioasă a conţinutului reformelor preconizate. Măcar în parte este aici o strategie a convingerii prin „şoc" : cititorului i se înfăţişează întîi tabloul sumbru al situaţiei, apoi e luat de mînă şi condus spre o fereastră inundată de lumină ; ce e dincolo rămîne în vag, ceea ce importă e puterea contrastului care transformă convieţuirea cu bezna în oroare şi adulmecarea clipirii zorilor într-o imensă speranţă. EFORTURI DE CONCEPTUALIZARE Această reţinere într-un programatism de mică anvergură teoretică, dar de mare elevaţie morală răspunde probabil şi impreparării cărturarilor şi impreparării publicului. Ar fi totuşi greşit să credem că luminiştii deceniului al treilea nu fac dieck să sistematizeze opinii de bun-simţ şi să traducă într-un limbaj patetic experienţa unei crize proprii de conştiinţă. Ei se ocupă mai mult decît s-ar crede de studiul gîndirii secolului al XVIII-lea, în care caută o alianţă sau, în caz extrem, o sursă de emulaţie intelectuală. E vădit că lectura „filozofilor" îi ajută să-şi conceptualizeze ideile. Montesquieu şi Rousseau, Bec-caria, Filangieri, Volney şi Condillac sînt descoperiţi cu fervoare ; dar curiozităţile se extind pînă la Benjamin Constant, Jean Baptiste Say şi socialiştii utopici. Nu întîmplător tocmai în această perioadă se efectuează cîteva traduceri importante ; din păcate, una singură apucă să apară : Mărimea romanilor de Montesquieu (Craiova [ ?], 236 1830), în versiunea lui Staicu Căpăţineanu, care mai anunţa Contractul social de Rousseau şi Ruinele lui Volney, ambele insă netipărite. în prefaţă, traducătorul subliniază rostul ana-'^gic şi aluziv al cărţii. Voind să-şi dea opinia, „ca mădular al neamului şi al trupului politicesc", cum s-ar putea întîmpina răul şi introduce binele în Ţara Românească, el recurge la un exemplu ilustru : „mă mărginesc arătînd băgările de seama ce-au făcut alţii asupra politicii strămoşilor noştri romani, *.are apîicmdu-se şi la noi, sau dînd pricina cititorilor d-£ se gîndi, vor scrie şi vor vorbi şi dumnealor acelea ce-ar fi vorbit un Montesquieu sau un Rousseau, cînd ar fi trăit acum in patria noastră". Traducerea tratatului despre istorie din faimosul Cours d'etude pour l'instruction du prince de Parme a lui Condillac, iniţiată de marele boier Gr. Băleanu, în 1829, şi salutată de Heliade ca o victorie împotriva prejudecăţilor, pare că n-a văzut lumina tiparului. Aceeaşi soartă o au numeroasele tălmăciri ale boierului botoşănean Vasile Vîrnav : Frumuseţile a istoriei romaneşti sau Tabla întîmplărilor cari au înveşnicit pe romani... (apud Istoria romanilor de Rollin, ms. 175, dini 1823), Pentru greşale şi pedepse politiceşte privite de Beccaria (după versiunea greacă a lui Coray, ms. 185, din 1824), Filozofia moralicească de Muratori (I, ms. 189, şi 11^ ms. 183, din 1825), Logica de Condillac (/, Loghica sau întîile tălmăcirile meşteşugului de a să socoti cineva bine, ms. 425, din 1825 ; II, Chipul cugetării în mijlocirile şi isprăvile sale socotit sau dovada, că meşteşugul mintioasei idei însuşit iaste, ms. 3783), Scurtare vechimilor romaneşti pentru folosul tinerilor persoane ce se îndeletnicesc la învăţătura autorilor latini şi a istoriei Romii (după Abrege des antiquites romains, ms. 1212, din 1827). Prin biv vel stolnicul Răducanu Greceanu ne vine din greceşte, pe la 1821, versiunea lui Panaiotachi Codrieas din Entretiens sur la pluralite des mondes a lui Fontenelle (ms. 1383). Tot din greceşte traduce moldoveanul Iancu Nicola, care-şi făcuse studiile la Sf. Sava (una şi aceeaşi persoană cu Iancu Buznea), un Manual de patriotism, tipărit în 1829 la Iaşi, cu cheltuiala mitropolitului Veniamin Costache. Originalul neogrecesc e Manualul de patriotism dedicat locuitorilor celor şapte insule ionice (Filadelfia, 1817) de un anonim, identificat de Nestor Camariano ca fiind Nicolae Seufos, fost director al teatrului grec din Bucureşti şi mehmendar sub Alexandru Şuţu. 237 TZ^-. .cep tul de „patriotism", introdus fără nici o referinţă Ia me-iîlăl î^mânesc, se întemeiază mai mult pe vechea idee a soli-"'iarii£ţii în cadrul „polls"-ului elenic, decît pe noţiunile moderne de „naţionalitate" şi „suveranitate populară". „Iubirea de patrie — ne spune autorul — stă intru a arăta respect şi recunoştinţă cătră stăpînitori, întru a ne supune la legi, la obiceiuri şi la bunele năravuri ale societăţii în care trăim ; întru a cinsti lolosurile patriei, a le întrebuinţa şi a le face cît va fi prin putinţă mai desăvîrşite ; întru a contribui la slava soţietăţii caria mădulari sîntem, şi a mări nemărginit bunele ei". în această viziune, patriotismul implică sanctificarea rîn-duielilor existente, la temelia agregării sociale stînd „cinstea" şi „filotimia" nobililor, „supunerea" şi „lucrarea" ţăranilor. Luminismul nu apare sub ipostaza de examen critic al viciilor sistemului, ci ca îndreptar etic al conduitei diferitelor clase, situîndu-se astfel în continuarea literaturii parenetice, cu atît de vechi tradiţii în lumea grecească.53 învăţatul Ionică Tăutu traduce Ruinele lui Volney (ms. 182, Bibi. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi — cu titlul Sfârîmările. Procetirea asupra revoluţiilor împărăţiilor). Tot de el o Zidire politicii întemeiată pe fire omului, adaptată după Catechisme du cito-yen francais (cunoscută apoi sub titlul Loi naturelle ou prin-cipes physiques de la morale) de acelaşi Volney. D. Popovici îi atribuie şi tălmăcirea unei libele dinspre sfîrşitul perioadei girondine, cuprinzînd o expunere a principiilor revoluţionare (ms. 573, f. 32—49). Pare mai îndreptăţită opinia lui A. Duţu că autorul, un moldovean, e altcineva decît Tăutu, deoarece traducerea datează din jurul anului 1800. Tot ms. 573. conţine şi un discurs rostit de „cetăţeanul Carnot, fruntaşul franţuzesc, pe cîmpu Marşului, la 14 iulie 1796". Un fragment din Beccaria, Dei delitti e delle pene, urmînd tot versiunea Coray, ne-a rămas în ms. 4191. 56 Foarte interesant este tratatul ce poartă titlul O privire po-iiticească a Evropii din anul 1825 (ms. 423, f. 168—198), care ar putea fi o traducere a lui Costache Conachi dintr-un autor neindentificat. Dacă supoziţia e întemeiată, ms. 5887 ar fi în acest caz o copie destinată tiparului, după cum face cunoscut o însemnare pe pagina de titlu, care anunţă imprimarea, men-ţionînd că „nu ne esti iertat a numi pe acela ce l-au alcătuit". Tratatul pledează în favoarea monarhiei constituţionale 238 si a guvernului reprezentativ, cu note strecurate în subsolul paginilor, ca în traducerea lui Pope, de un caracter net anti-aristocratic. în spiritul optimist al luminilor, autorul înfăţişează dezvoltarea istorică a societăţii ca o afirmare progresivă a civilizaţiei, definită drept o valoare tot atît morală cit şi materială, sub numele de „politifsire", adică „iscusinţa la care au agiuns omul nu numai întru învăţături, ci întru cunoştinţa adevărului în oricare lucru". Izvorîtă din lucrarea întregului neam omenesc, fiinţa ei fiind „înmulţirea veacurilor şi a împărtăşirilor opşteşti den lume", această „politifsire" îşi are mulţi potrivnici între cei cu „păreri greşite", adulatori ai sistemei ce a stăpînit lumea veche. „Părerile greşite — lămureşte traducătorul — sînt toate acele care cuvîntul drept nu le priimeşti.... păreri greşite sîni dreptăţili şi iscusirîli evghenii, robirea şî alte de acest fel ce cuvîntul drept nu priimeşti". „Stăpînitorii", împinşi de nobili, care se temeau ca sporirea „politifsirii" să nu-i „sfarme", au încercat s-o oprească din drum prin mijloace violente. încît — remarcă iarăşi traducătorul — „prigonirea ce sufăr noroadili nu vini numai de la stăpînitori, ci de la toată sistema boierească, care sistemă nu vini decît den pricina greşitelor păreri". După cîte se vede, în termeni care ocolesc precaut aluzia directă, autorul face în fond apologia mişcării de emancipare declanşată de Revoluţia Franceză, întîm-pinînd, în acest sens, deplina aprobare a traducătorului. Nu e singura surpriză pe care ne-o rezervă acest text remarcabil. De un mare interes este şi culegerea de texte luministe franceze a unui erudit anonim, în patru volume, dintre care numai două s-au păstrat (ms. 2239—2240). Găsim aci extrase din Voltaire (Dictionnaire philosophique şi altele), D'Holbach (Systeme de la nature şi altele), Volney, Antoine Sabatier de Castre (Pensees et observations morales et politiques, Vienne, 1794), Collin de Plancy (opera anti-religioasă Dictionnaire critique des reliques et des images religieuses, Paris, 1821), Du-marsais şi generalul Dumouriez.57 Ilustrativă pentru eforturile gîndirii social-politice de a-şi croi un făgaş propriu de manifestare pe teren luminist, dincolo de materia empirică a reflecţiilor obişnuite, este, în perioada de pînă la 1830, activitatea a două personalităţi : una, puţin cunoscută, C. Moroiu ; cealaltă, deja notorie, Ionică Tăutu. Cel dintîi, coleg de bursă cu S. Marcovici şi E. Poteca, apoî profesor de drept la Sf. Sava, scrie o „dizertaţie" care face 239 dovada unei adaptări inteligente la nevoile locale a unui izvor străin celebru, în speţa, Beccaria. Manuscrisul lui Moroiu se Întitulează : Dizertaţie pentru îndreptarea puşcării din Bucureşti, cu o arătare pe scurt de sistema temniţelor englezeşti şi cu o instrucţie pentru departamentul criminal şi e datat 1 decembrie 1827. Cuprinde o expunere clară a ideilor lui Beccaria, făcută cu o remarcabila stăpînire a materiei şi dezvoltări proprii care nu distonează, dovadă de spirit avizat, în dialog cu marii autori, nu rob al literei lor. Moroiu e un adept al contractualismului şi dreptului natural, în sensul clasic al secolului al XVIII-lea. El combate sistemul penal în fiinţă, utilizarea torturii, pedeapsa cu moartea şi reclamă insistent îmbunătăţirea condiţiilor de detenţiune. Societatea are dreptul şi chiar datoria să pedepsească infracţiunile, dar justiţia trebuie ■să funcţioneze fără greş. Formula lui Moroiu, care — după cum atrage atenţia V. Al. Georgescu — nu există la Beccaria, e că pentru „liniştirea şi asiguranţia de obşte... nici un vinovat să nu rămîie nepedepsit" şi „pentru siguranţia particulară... să nu rămîie asuprit vreun nevinovat". Ideea că starea de delicventă nu constituie o fatalitate, că vinovatul trebuie reeducat şi tratat cu blîndeţe traduce idealul „filantropiei" — caracteristic epocii, sau, cu vorbele lui Moroiu : „iubirea de omenire, temeiul virtuţilor sociale, simţită acum mai în toată luminata Europa de tot felu de persoane, întărită prin sfîntă evanghelie" şi derivînd din ,învăţăturile pacinicii filozofii", care ar fi „consfinţită în orice condică de legiuire politicească". Amestecul ingenuu de „natură", „filozofie" şi „evanghelie" (înţelegînd prin aceasta din urmă doctrina eristică în puritatea ei, nu adulte-rările tardive) e dintre cele mai caracteristice. Luminismul românesc atacă uneori cu violenţă clerul, niciodată biserica ; religiozitatea e una dintre trăsăturile lui distinctive .5S Ionică Tăutu, despre care a mai venit vorba în paginile anterioare, ca autor al Constituţiei cărvunarilor, pare a se profila, graţie unor descoperiri şi publicaţii recente, din păcate fragmentare, drept figura cea mai reprezentativă a luminismului din deceniul al treilea. Se întrezăreşte încă de pe acum că cercetarea întregii sale moşteniri va putea confirma aprecierea făcută încă de mult de Alecu Russo, pe care noi o suspectam cîndva de exagerare : „Ionică Tăutu e România reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi giucînd tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică, care îl giucă 240 Vladimirescu cu puşca plăieşască". Tînărul învăţat moldovean se dovedeşte a fi fost, în adevăr, o minte excepţional înzestrată şi de un larg orizont intelectual. Dacă cineva merită ^.pranumcle de „primul român modern", el e mai îndreptăţit să-1 poarte decît Dinicu Golescu, mare roman, dar nu modern, ,.mare" tocmai fiindcă n-a fost „modern", ci a voit să fie, lupţi ndu-se din răsputeri cu propria-i umbră. Tăutu, în schimb, născut la 1795, cînd Dinicu Golescu învăţa carte grecească la Academia din Bucureşti, cu Lambru Fotiade, nu are dificultăţi de adaptare. El se află mereu în pas cu epoca. „Eu singur — ne mărturiseşte într-o scrisoare către Ilie Ilschi — nu ştiu pentru ce, de cum m-am trezit, îndeletnicirea mea cea mai dulce au fost să cetesc istoriile, să cetesc aşezămînturile şi pravilele altor neamuri, să le alăturez cu ale noastre ca să le văd osăbirea, ca să găsesc izvorul rălilor supt cari ne încujbăm şi ca să le aflu vindecările". în răstimpul pe trecut la Constantinopol (1825—1830), se ocupă de „procetirea temeiurilor moralului", de studiul economiei politice — spre a vedea ce s-ar putea face „pentru ca fieştecare să se poată scutura de giugul datoriilor fără a păgubi creditorii", de dreptul ginţilor, dreptul public şi dreptul constituţional, precum şi de psihologie (,,a cercetat... firea omului pentru ca să poată găsi cărările inimii lui"). Tăutu crede în existenţa unor principii „fireşti" ale politicii, neclintite, ca şi regulile matematice. Dar în aplicare trebuie să se ţină seama de situaţia concretă, de acordul între scop şi mijloace, între lucrul de „cuviinţă" şi cel „putincios". Astfel, a voi să adaptezi stării înapoiate a Moldovei principiile „fireşti" înseamnă a pune o problemă de tipul quadraturii cercului, în spiritul acestui realism, rar într-o epocă plină de imense naivităţi, Tăutu înţelege că renovarea instituţiilor Principatelor nu poate fi gîndită în afara contextului politic extern : „învecinarea Rusiei, a Austriei, a Turciei nu poate primi aceleaşi lucruri ce să pot aşăza în America, în Anglia, în Franţa. Deci care moldovan au făcut o procetire adîncă ca să afle unde să hotărăşte constituţia cu regulamentul, slobo-zănia cu liberalismul ?" El crede în virtuţile monarhiei constituţionale temperate şi ale unei legislaturi edictate pe baza cunoaşterii temeinice a nevoilor şi moravurilor. Cînd postelnicul Teodor Balş îi cere să facă propuneri de îndreptare a lucrurilor în Moldova, el se desistează întîi sub cuvînt că „pu- 241 16 bliciştii" nu pot mare lucru pe terenul practic, după cum o învederează chiar exemplul lui Montesquieu şi Rousseau ; încît simţindu-se „pre ^mărginit întru puţină ştiinţă", nu-i rămîne decît să spună că „o mahină roasă ori trebui îndreptată ca să lucreză după cuviinţă, ori să nu să ceară cuviinţa, dacă trebui cineva să mărgini în ceea ce mahina poate" — ceea ce corespunde iarăşi unui realism politic foarte cuminte. Remarcabilă este şi atenţia cu care Tăutu scrutează vechile instituţii ale Moldovei, în ideea că trecutul prepară în mod organic prezentul, yorbind despre reducerea vechiului drept de autonomie al ţării şi observînd că din privilegiile odinioară consimţite de Poartă „nu ne-au rămas pînă astăzi decît o falnică pomenire", el ridică în termenii următori problema unei adevărate istorii a patriei : „Şi pentru a cunoaşte pricina unei pagube atît de mari la inima ce simţitoare a unui patriot, pentru a nu învinovăţi de aceasta în zadar pe Soartă, himeră nelucrătoare şi nevinovată, ori pentru a lua nişte vini învăţătoare care să ne slujiască^ măcar în vremia viitoare, ni-ar trebui să avem o istorie driaptă şi critică a locului nostru ; în-tr-însa am vide dacă au avut cuvînt, dacă au dat vre un folos prinţiile ce au urmat de la Petru Rareş păn la Cantemir, şi dacă pricinile fiişte căruia n-ar fi putut fi vindecate cu chipuri mai dulci şi nestricăcioasă... a vide, în sfîrşit, tot ce a slujit a ne micşura şi a păgubit tot ce ar fi putut da grijă înaltei Porţi a să siguripsi^cu slăbirea noastră; însă o asămine istorie ne lipsăşti, învăţăturile ce ni-ar fi dat patimile vremii trecute ne sînt toate pentru vremia viitoare, încît pentru a învăţa trebui să mai pătimim." în aceste rînduri, se străvede o concepţie romantică asupra istoriei, care-1 aşază pe Tăutu în imediata vecinătate a lui Bălcescu şi Kogălniceanu. Anticipîndu-i pe aceştia, el atribuie istoriei rolul de „magister vitae" ; mai important încă e faptul că gîndeşte dezvoltarea societăţii ca o serie continuă, în care explicarea fiecărei trepte implică recurenţa la una anterioară ; ca şi cei doi paşoptişti, nujransforniă însă necesitatea într-un „fatum" : deşi totul se leagă şi nimic nu e întîmplător, naţiunile sînt responsabile de destinul pe care şi-1 făuresc, deoarece au posibilitatea să aleagă între bine şi rău. Sub raport strict filozofic, acest punct de vedere nu coordonează desigur antagonismul surd, implicat de premise, între determinism şi liberul arbitru. Dar meritul lui e că recunoaşte interdependenţa cau- 242 zală, favorizînd astfel abordarea ştiinţifică a istoriei, şi că, în acelaşi timp, deschide drumul acelui energetism naţional, propovăduit de mesianismul paşoptist, atît de necesar şi de indispensabil unei naţii care voia să-şi cucerească dreptul de a dispune de sine. Nu ştim ce conţine opusculul filozofic Cercare împotriva deiştilor, nici tratatul intitulat Zidire politicii întemeiată pe fire omului, o adaptare, pare-se, după Catechisme du citoyen frangais a lui Volney. Ambele lucrări — semnalate recent de Dan Mănucă — nu par să modifice definiţia ideologică a scriitorului. Ca teoretician politic, el se afirmă foarte perspicace, deşi prudent, poate ar fi mai exact să zicem prudent fiindcă perspicace. Tăutu rămîne omul proiectului de constituţie de la 1822, adversar înverşunat al monopolului politic al marii boierimi, dar partizan al unei liberalizări controlate şi reticente, care evită să abordeze chestiunea ţărănească, jleşi nu-i ignoră gravitatea. Scrisorile recent publicate denotă însă o inteligenţă atît de vie a raporturilor contextuale, încît nu e de loc exlus ca moderaţia ideilor sale privitoare la organizarea statului şi reglementarea formei de cîrmuire să provină din-tr-un calcul, din evaluarea lucidă a predominării forţelor conservative asupra celor progresive în societatea moldovenească dintre 1820—1830. în orice caz, exemplul lui Tăutu dovedeşte o dată în plus că luminismul românesc e o soluţie dictată de conjunctura locală şi că ar fi cu totul deplasat să încercăm a-i descifra ecuaţia prin referire mecanică la „modelul" occidental. 59 PRIMATUL VIRTUŢII O caracteristică esenţială a luminismului de după 1821, pe care am întrevăzut-o deja în paginile anterioare, o constituie moralismul, un moralism asociat raţiunii, dar care se serveşte de sentiment spre a se face mai lesne înţeles şi a-şi pleda mai convingător cauza. în centrul preocupărilor sale, găsim ideea de „virtute" : către ea converg şi din ea se desfac toate drumurile, atît cele ce conduc spre acţiune, cît şi cele ce orientează reflecţia spre transcenderea cotidianului şi aflarea adevărului interior. 243 16* în conceptul de „virtute", filantropismul secolului al X\III-lea se îmbină cu preceptele unui creştinism evanghelic, epurat însă de excese puritane, ca şi de orice obstinaţie dogmatică. Faptul că morala laică, fundată de filozofi prin interogaţia conştiinţei universale, şi nu a voinţei divine, deci uzînd de raţiune, nu de revelaţie, îşi dă la noi mîna cu morala cărţilor bisericeşti este adînc^ semnificativ. Drept consecinţă, apar numeroase echiyocuri. Căci dacă filozofia secolului al XVIII-lea susţine bunătatea naturală a omului, biserica apără ideea păcatului originar ; dacă cea dintîi crede că omul e împins în mod spontan să realizeze binele, cea de-a doua neagă excelenţa înclinaţiilor firii şi face din virtute o luptă cu sine însuşi ; dacă pentru morala profană valoarea supremă e în servirea interesului public, pentru biserică importă în primul rînd mîntuirea individului sau, cu cuvintele lui Robert Mauzi, dacă de o parte are loc „confruntarea dintre individ şi societate", de alta, se petrece „dialogul supra-natura] dintre Dumnezeu şi suflet".60 Cu toate astea, pînă la un punct, există o anumită unitate în viziunea etică predominantă între 1820—1840. Lucrul acesta nu e surprinzător, deoarece religia şi morala naturală coincid adesea în ceea ce recomandă pe planul conduitei individuale ; ele urmăresc deopotrivă, în ultimă instanţă, perpetuarea Or-dinei. Ca şi în Franţa secolului al XVIII-lea, toată lumea defineşte în med esenţial virtutea prin dispoziţia de a acorda avantaj fericirii altuia asupra fericirii proprii. „Virtutea — scrie G. Asachi — este o luptă de bunăvoie împotriva tuturor piedicilor ce ar sta în calea înfloririi şi a întăririi binelui obştesc". _E vorba de un concept prin excelenţă comunitar, al deschiderii spre ceilalţi, care acţionează în sensul contrar egoismului, în favoarea coexistenţei sociale, implicînd toleranţă, abnegaţie, devotament faţă de aproape, servirea — cum spune Asachi_ — a „folosului obştesc", cultivarea sociabilităţii şi a filantropiei. „Virtutea"^ e, în primul rînd, efuziune, ajutor acordat semenului, pohtică a binefacerii ; ea este, desigur, si plenitudine interioară, moderaţie a dorinţei, ataraxie stoică. Nu presupune însă curajul, deoarece nu îndeamnă la nici o iaptă eroică. Deşi include sentimentul patriotic (ca expresia cea mai pregnantă a coeziunii sociale), se menţine într-o zonă de ideahtate necontingentă, formulînd exigenţe care par a se adresa în genere Omului. De-abia după 1830 şi îndeosebi după 244 1835, în perioada de declin a luminismului, conceptul începe, sub presiunea afirmării tot mai imperative a ideii naţionale, să-şi precizeze atribute mai direct legate de luptele prezentului, în speţă să scoată pe primul plan necesitatea ..angajamentului" cetăţenesc şi valoarea energetismului viril (exaltarea vitejiei, a bravurii militare etc). Sub o formă nealterată, ca pură emanaţie a fiinţei, se crede că „virtutea" se găseşte în starea de natură, care, de la Rousseau încoace, e considerată a ilustra superlativ esenţa umană._ Păstorul şi ţăranul, întrucît trăiesc în simplitate şi curăţenie, în contact direct cu realităţile eterne, sînt superiori ca înzestrare morală orăşeanului, cu atît mai mult nobilului,_ baricadat de viaţă într-un decor de mondenitate şi artificiu. Scriind o precuvîntare tardivă la adaptarea idilei lui Florian (după Gessner) Mirtil şi Hloe, reprezentată încă din 1816, Asachi observa că „sugetul piesei sînt sentimentele de respect, de evlavie, de iubire fiască, de recunoştinţă şi de amor, care, practicate în curăţie, sînt temeiul moralului. Aceste sentimente, naturale între păstori (subl. ns., P.C.)^ nemuritorii idilişti Gessner şi Florian le-au înfăţoşat în astă piesă drept model, spre a fi imitat de clasele cetăţenilor, care scop şi noi l-am avut în vedere." Izvor al virtuţii, apropierea de natură e şi mijlocul cel mai sigur de a dobîndi fericirea, căci prac-ricarea binelui asigură individului o stare în împăcare cu sine, de beatitudine şi securitate. „Din oraşe ese şi naşte lucsusul — remarcă Mumuleanu — ce molipseşte şi turbură odihna şi fericirea lor (a locuitorilor — subl. ns., P.C.) şi aţîţă ambiţia, carea dărăpănă toată odihna lor". Pare a întruni adeziunea generală ideea că fericirea constă în^ repaus, în moderarea dorinţelor, într-o viaţă frugală, tihnită, comandată de principii altruiste, care asociază impasibilitatea propovăduită de stoici şi tema epicuriană a lui „aurea mediocritas", concretizată de Horaţiu. 61 Cărturarii se întrec în a proslăvi „virtutea", fac din ea locul geometric al moralei, totuşi — spre deosebire de mulţi adepţi francezi ai luminilor — n-o înfăţişează, de regulă, sub un aspect surîzător şi facil, ca şi cum n-ar implica nici un efort şi nici o renunţare. însăşi insistenţa cu care-i argumentează necesitatea e o dovadă că descoperirea ei presupune o iniţiere, iar uzul — un exerciţiu. în punctul de pornire există, fără 245 îndoială, un instinct, o putere lăuntrică spontană, căci ideea de excelenţă a stării de natură e prea ancorată în cugete ca să fie pe de-a întregul respinsă. S. Marcoviei admite în Curs-ul de retorică existenţa înclinării fireşti spre bine: „Un adevăr de mare cinste pentru frumoasele meşteşuguri, iar mai vîrtos pentru elocuenţă este a nu putea nimini să izbutească^ cu desăvîrşire fără a fi virtuos... Această curge din pricină că omul nu poate afla scăpare decît numai în virtute pentru care este născut şi a căruia privelişte îl amăgeşte, îl supune, îl ţîrăşte fără voie-i" (subl. ns., P.C.). înclinarea firească trebuie însă cultivată, supusă controlului, unui efort constant spre depăşire. Acelaşi Marcoviei, prezentîndu-şi traducerea Nopţilor lui Young, defineşte „virtutea" ca o luptă pentru desăvîrşirea morală, care adesea constă în sacrificiu şi în refuzul tentaţiilor, într-un ideal al autoperfecţionării atins printr-o îndelungată disciplinare a însuşirilor genuine ; „Tinereţele se veştejesc ; frumuseţea piere ; slava ne supune ^ chmuri şipizmuri : bogăţiile se primejduiesc de o mulţime de întîmplări; numai virtutea ne însoţeşte întru toată viaţa ; la^ tinereţe ne povăţuieşte cum să ne ferim de ghimpii des-frînării ; la vîrsta cea bărbătească, ne statornicează lumina cuvîntului şi ne hotărăşte a face binele cu verice jertfă : la bătrîneţe, ne mîngîie, arătîndu-ne un cuget curat şi bunele intenţii a dreptelor noastre lucrări ; la nenorocire, ne întăreşte şi la fericire ne popreşte de a ne îngîmfă, căci nu putem şti de vom fi apururea fericiţi."62 Nu întîmplător tocmai opera preromanticului ^englez, care înlătură aparenţele poleite spre a face să se vadă esenţa dezolantă a vieţii, croită din efemeri-tate şi deşărtăciune, sugerează că virtutea nu e un automatism, ci o asceză, că posedarea ei nu conduce neapărat la obţinerea fericirii pe planul existenţei prozaice. Fundamentul filozofic al naturismului etic se găseşte în empirismul lui Locke. De vreme ce totul vine din simţuri, ideea de bine nu e înnăscută, ci derivă din natură, iar traducerea ei în fapt trebuie să se găsească într-un acord inerent cu ordinea lumii. Doctrina e naivă, şi totuşi optimismul ei, fundat pe o iluzie antropomorfică, a stăpînit multă vreme spiritele. Marmontel declara că „pentru a face binele ajunge să-ţi asculţi inima, fără a te lăsa înşelat de aparenţe, de opinie, de practicile sociale ; ajunge să-ţi regăseşti în propria-ţi fiinţă natura profundă a omului". Dar după revoluţie şi im- 246 periu, în lumina unei jumătăţi de secol care scoate la iveală puterea tenebrelor şi demonstrează fragilitatea credinţei într-un univers stabil şi coerent, identificarea dintre natură şi virtute devine inadmisibilă. Pretutindeni, interpretarea naturistă a moralei e condamnată, se tinde ia ^ sublinierea ideii de „datorie" în fundamentarea eticii, combătînd ceea ce la lumini era sau părea a fi îndemn spre facilitate şţ libertinaj, în perspectiva austeră şi rigoristă a ultra-montanismului restauraţiei e suspectat de frivolitate pînă şi cumintele Marmontel. Editorul din 1824 al amabilului scriitor, atît de preţuit la noi, un anume Saint-Surin, îi reproşează lipsa de fermitate a principiilor : „E regretabil că, ispitit de dorinţa de a place secolului său, a uitat, nu o dată, de intenţia pe care pretinde a o fi avut, de a include o morală sănătoasă chiar şi în compunerile mai puţin grave. E neîndoielnic că el se abate de la acest proiect deoarece nu ne inspiră totdeauna un dezgust destul de mare pentru moravurile descompuse pe care ni le înfăţişează." La noi, în zorile unei lumi care repudia orice continuitate cu fanariotismul, voind să se edifice pe temelii noi.de muncă, seriozitate şi iubire a aproapelui, nu era nevoie de impulsuri exterioare pentru ca, în opinia generală, spontaneismul să fie discreditat. Cărturarii noştri nu dispun de o înaltă pregătire filozofică, dar ca oameni cu experienţa vieţii ştiu cădatoria" vine mereu în conflict cu „pasiunea" şi că un arbitraj e indispensabil. Ei nu contestă că omul e funciarmente bun în starea de natură. „Pe cînd nu cunoştea şi nu ştia moşii şi strămoşii noştri altă roadă a pămîntului nostru celui mare şi de mult preţ decît iarba, păşune vitelor, păstoria şi bucatele arăturii lor — scrie Piscupescu, nuanţîndu-şi nostalgic regretul după «epoca de aur» a străvechimii —, era cei mai ticniţi cei mai avuţi la minte şi la sănătate". Dar într-o stare îndepărtată de natură, în societatea modernă, şi anume într-o societate în plină degradare, cu moravurile în disoluţie, unde răul e întins, agresiv şi redutabil, formarea individului nu poate fi, nu trebuie să fie abandonată întîmplării. E normal ca accentul să cadă aici mai mult pe ideea de transcendenţă decît pe cea de imanenţă. „Virtutea" capătă astfel sensul de corijare a naturii în lumina idealului. Ceea ce înseamnă, de fapt, un acord sui-generis între vocea interiorităţii şi facul- 247 tatea discernământului, între individualul ireductibil şi socialul iremediabil, între sentiment şi raţiune. Problema o pusese încă Rousseau, dar în perioada raţionalismului euforic, prerevoluţionar, ea nu reţinuse atenţia în chipul eu venit. Se ştie că, spre deosebire de abatele Prevost, care-1 împinge la crimă pe Des Grieux, ca urmare a unei pasiuni nesăbuite şi în ciuda argumentelor rezonabile pe care le furnizează plicticosul Tibergc, Rousseau îi conduce pe Julie şi Saint-Preux pînă în marginea abisului, însă îi reţine cie ia pasul fatal : cei doi eroi preferă să .se despartă decît să sfideze morala socială. Dilema lor, ca şi aceea a Pamelei lui Richardson, e — cum s-a mai spus — corneille-iană, dar nu ir; sensul că pînă la urmă învinge raţiunea, ci în acela că, lă-sîndu-se tîrîţi de sentiment, ajung totuşi să-1 domine, inima lor fiind mai bucuroasă „de virtute suferindă decît de fericire vinovată". Heliade are deci dreptate să observe, traducînd Noua Eloiza, în 1837, că „moralul... a şi fost cugetul cel adevărat al autorului". El adaugă că romanele sînt păgubitoare „unde obiceiurile sînt simple şi moralul împărăteşte în toată puterea nevinovăţiei", însă de mare folos în societăţile depravate, prin urmare, se subînţelege, şi în societatea românească. Reiese clar că „virtutea" rezidă în încercarea de a corija deformările pricinuite de viaţa socială ipoteticei „stări de natură". 63 Deznodămîntul Noii Eloize e însă exemplar şi pentru motivul că refuză alternativa tradiţională în cazul iubirii contrariate : sau deznădejdea, sau resemnarea stoică. Marea descoperire a lui Rousseau (ori, poate, descoperirea mai veche a lui Lessing, Richardson, Nivelle de la Chaussee, creditată numai de scriitorul genovez, cu imensa-i autoritate) e că jertfa de sine, abnegaţia, respectarea convenienţelor înseamnă, de fapt, fericirea, o fericire care nu se întemeiază nici pe triumful instinctului, nici pe castrarea pasiunii, ci provine din acordul profund al sufletului cu el însuşi şi legea morală. în felul acesta, virtutea se spiritualizează, căutîndu-şi punctul de sprijin în satisfacţiile intime ale conştiinţei, dincolo de reuşita sau nereuşita pe terenul vieţii de toate zilele. Operele preromantice vulgarizează acest nou sens „sentimental" aî „virtuţii", care oferă inimilor tandre şanse maxime de recon-fortare. Ele evocă în nenumărate variante drama inocenţei persecutate de un destin vrăşmaş, care biruie totuşi, după 248 peripeţii extraordinare şi de obicei neverosimile, nu neapărat fiindcă obţine cîştig de cauză în planul existenţei comune, ci, in primul rînd, fiindcă-şi păstrează virginitatea sufletului, re-zistînd tentaţiilor cărnii şi conservîndu-şi. în cele mai nă-praznice furtuni, credinţa neştirbita în înţelepciunea divină. In locul epicului senzaţional, de tip picaresc sau ariostesc,_ a conflictului tragic, cu croi cc experimentează toate sfîşierile pasiunii, a marivaudajului şi galanteriei, apare studiul^ realist ai unor personaje de condiţie obscură, puse să aleagă între datoria morală şi impulsul inîmii. Virtutea e aşezată într-o poziţie cît mai favorabilă, aşa ca să-şi atragă veneraţia tuturora. O proslăvesc atît lacrimile victimelor, cît şi lacrimile călăilor, căci dacă persecutaţii îşi plîng suferinţa, persecutorii termină prin a avea remuşcâri şi se pocăiesc. Un nou eroism apare, al oamenilor simpli, care înfruntă vitregia soartei fără să accepte compromisuri. Şi cum drumul spre virtute trece prin sentiment, fiecare se sileşte să simtă cît mai mult posibil. Sensibilitatea devine un indiciu de nobleţe sufletească, plînsul — reprobat de tradiţie ca o devirllizare — capătă semnificaţia unui test de omenie.64 Şi la noi, ca şi în Apus, doar cu cîteva decenii mai tîrziu, lacrimile ajung semnul virtuţiî, iar prozelitismul moral, sub forma flatării sentimentului, capătă o enormă extensiune. „Simţirea" şi „înduioşarea" dobîndesc un statut atît de onorabil, încît publiciştii se întrec în a le identifica pretutindeni prezenţa. Mumuleanu scrie o poezie intitulată Lacrămile în care virtuţile „cathar"-tice, consolatoare şl filantropice ale plînsului sînt expuse pe larg, de altfel foarte antipoetic, în spiritul didacticismului pedant al liricii descriptive : Prin voi află uşurare Oricare nenorocit, Voi sînteţi şcoala cea sfîntă, Tuturor celor scîrbiţi ; Dragostea, prieteşugul, Voi prin nod îl întăriţi, Frageda milostivire, Voi în inimi aţîţaţi, Umiliţi orice simţire Pre vrăşmaşi îi faceţi fraţi 240 1 Iată demonstrat şi rolul lacrimilor în realizarea solidarităţii sociale : Curgeţi ca nişte pîraie, Dascăli milii voi si-rrs: r"::: Nişte sfinţi să mi se pară Toţi acei nenorociţi. S-alerg înu-a lor durere, Să-i mîngîi şi eu plîngind. Să pătimesc împreună, în necaz cu ei răbdind. Heliade şi C. Moroiu, semnatarii prospectului anunţînd apariţia Curierului românesc, se referă la „simţitorul român", căruia îi curg „lacrimi de bucurie" văzindu-şi compatrioţii „îndeletnicindu-se şi petrecînd cu gazeta în mînă". în Albina românească, din 19 febr. 1833, citim despre un spectacol al trupei franceze Fouraux : Teatrul a dat o reprezentaţie care, făcînd o adîncă impresie în inimile privitorilor, i-au îndemnat a vărsa lacrimi ce se pot număra între cele mai frumoase şi mîntuitoare plăceri a inimilor simţitoare..." Apreciind superlativ un spectacol cu melodrama lui Kotzebue, Mizantropia ţi pocăinţa, Curierul românesc constată că „niciodată nu s-au mai văzut atîtea lacrimi pe obrajii spectatorilor" (în orig., „dans la parterre «va laque»"). Desigur că efuziunile acestea sînt adesea imaginare, elanurile — factice. Dar Dinicu Golescu nu poate fi suspectat cînd afirmă că scrie „nu cu vrăşmăşie, căci nu pocy avea cu toţi vrăşmăşie, ci cu lacrimi, şi mă jur pe ceea ce-mi este mai scump că cu lacrimi", sau cînd îşi aminteşte a fi plîns de emoţie la Viena, asistînd la încoronarea lui Francisc II, sau, cînd, în fine, mişcat de unitatea dintre coroană şi popor în Bavaria, exclamă : „care va fi acela ce nu va lăcrăma lăcrăma de bucurie la o aşa vedere ?" Adevărul e că sensibilitatea nu e o simplă modă, ci o expresie autentică a psihologiei cărturăreşti după criza de conştiinţă a anului 1821.65 Simion Marcoviei, în Curs de retorică, insistă asupra rolului „simţiciunii" şi al „sentimentelor" care sînt „afecsiile sufletului şi^mişcările inimii", deşi, potrivit tradiţiei, elocvenţa se adresează raţiunii, urmărind să convingă prin desfăşurare de argumente. în linia lui Du Bos (Reflexions critiques sur la Poesie et sur la Peinture, 1719), deşi probabil fără a-1 fi cu- noscut, Marcoviei se aşază printre partizanii aşa-numitei „per-suasiuni emoţionale", care încă din antichitate impunea oratorului să nu disocieze comunicarea adevărului de trezirea unei mipresii sensibile (Quintilian, IV, 5, 6 : „Non enim solum ora-toris est docere, sed plus eloquentia circa movendum valet"). După ce defineşte „simţiciunea" ca o „firească aplecare a inimii Jc a priimi cu înlesnire osebitele întipăriri de bucurie, de întristare, de milă ş.c.l.", Marcoviei îi avertizează pe cei ce s-ar încrede numai în dogmatismul raţiunii sau s-ar mulţumi să simuleze emoţia : „Amar oratorului care va fi lipsit de sim-ţiciune ; el va bate cariera elocuenţii fără nici o izbutire: deşi va putea să prefacă durerea şi să pue pe chipul său masca întristării, dar niciodată nu să va învrednici să vază curgînd din ochii lui acele curate şi prin urmare pururea biruitoare lacrămi ce caractirisesc pe oratorul cel adevărat; cel ce nefiind simţitor să socoteşte elocuent se înşală foarte tare, căci inima este lăcaşul elocuenţii".66 Dar dacă predica luministă în favoarea virtuţii uzează adesea de prestigiile sentimentului, ea nu uzează numai de sentiment. Caracteristic îndeosebi deceniului al treilea e că întreaga mişcare a ideilor are o coloratură etică pronunţată. De la filozofie la politică şi literatură, toată lumea se ocupă de reforma individului şi combaterea relelor năravuri. Filozofia — după cum explică Simion Marcoviei, într-o cuvîn-tare din 1827 — nu este nici metafizică, nici epistemologie, ea este „ştiinţa moralului şi a adevărului, care ne face destoinici a cunoaşte fericirea noastră şi cum să ne străduim a o dobîndi"; ea „săvîrşeşte firea noastră, povăţuindu-ne spre năravurile cele bune şi, depărtîndu-ne de cele rele, ne arată datoriile şi drepturile noastre ca să ştim că trăim în soţietate, ce trebuie să facem pentru dînsa şi ce iarăş să cerem de la tovarăşii noştrî, şi ne înalţă, prin cuget, la privirea adevărului şi a sfintei dreptăţi". „Cînd moralul lipseşte — ne încredinţează Mumuleanu —, Loghica şi Metafizica nimic nu ne foloseşte, decît ne ascute mintea spre răutăţi, ne agereşte duhul spre desfrînare şi ne dă arme de născociri cu care să rănim şi să ne rănim". După Eufrosin Poteca, anticii înţelegeau prin filozofie „ştiinţa celor cereşti şi pămînteşti şi în scurt a tuturor celor ce sunt", pe cînd cei noi „înţeleg cu deosebire metafizica, logica şi etica, care privesc partea cea mai bună a omului, adică puterea înţelegerii, îndreptarea voirii şi lucrarea dreptăţii spre feri- 250 cirea omenirii spre pămînt şi spre nădejdea vieţii cei pururea viitoare". Dinicu Golescu înclină, de asemenea, spre o interpretare etică a filozofiei. Pentru el, „ştiinţa moralicească este cea mai folositoare şi mai trebuincioasă omului, căci îl învaţă cum să-şi înirineze patimile şi să-şi reguleze faptele, ca să petreacă cinstit şi fericit această viaţă şi să aibă bune nădejdi şi pentru cea viitoare". Patria, neamul, filozofia şi biserica — arată Golescu în prefaţa cărţii lui Neofit Vamva —• stimulează deopotrivă aprofundarea Moralei, definită sugestiv drept „theoria ştiinţei virtuţilor", deoarece „din ideile cele moraliceşti spînzură faptele noastre cele moraliceşti şi din mora-liceştile noastre fapte spînzură toată fericirea vieţii noastre ceil de acum şi ceii viitoare".67 Pentru o cultură tînără, căutîndu-şi anevoie drumul şi obligată să recupereze imense întîrzieri în toate direcţiile, numărul cărţilor de morală teoretică, de precepte sau „pilde", menite să fortifice bunele moravuri şi să le combată pe cele rele, care apar în numai cîţiva ani de zile, e de-a dreptul surprinzător. Se traduc astfel : în 1825 — Cuvinte de Dion Filozoful, trad. Ienache Papazoglu ; în 1826 — Adunare de pilde bisericeşti şi filozofeşti, trad. de Dinicu Golescu după Ştefan Comită şi H. Lemaire ; în 1827 — Elemente de filozofie morala de Neofit Vamva, trad. Dinicu Golescu, şi Culegere de înţelepciune de Dim. N. Darvari, trad. Iancu Nicolae Moldovean ; în 1829 — Filozofia cuvîntului şi a năravurilor adecă Logica şi Itica elementare... de Gotlieb Aineke (Heineccius), trad. Eufrosin Poteca după versiunea grecească a lui Grigore Brîncoveanu. La acestea se adaugă şi volumul conţinînd cele trei discursuri epidictice ale lui Eufrosin Poteca, despre care a mai venit vorba, intitulat Cuvinte panighirice şi moralnict. Publicul căruia i se adresează cărturarii în jurul lui 1830 este însă inapt să guste teoria şi speculaţia filozofică, de aceea „moralizarea" e silită să îmbrace o formă accesibilă şi să ceara sprijinul literaturii. Autorii sînt conştienţi de necesitatea de a vorbi concret, folosind puterea exemplelor. Chiar şi unui auditoriu mai pregătit, şcolarilor din clasele superioare de la Sf. Sava, Eufrosin Poteca le promitea în cuvîntarea inaugurală a cursului său de filozofie, la 1 octombrie 1825, că se va ocupa pe larg de „buna educaţie, adică (de) buna povăţuire a tinerimii", şi anume „cît poate aceasta mai vîrtos prin bunele paradigme". Dar cine mal mult decît literatura putea satisface f opera de asanare morală prin „paradigme" ? „Ar fi de lipsă s-avem în limba noastră istorii pentru tot felul de greşeli de-ar fi cu putinţă — scrie Gr. Pleşoianu —, apoi atunci fără "n loială că am greşi mai puţin". Dascălii Europei — explică Stanciu Căpăţineanu — îşi împodobesc învăţăturile „cu toate acelea cîte le fac plăcute şi drăgăstoase pînă şi acelora ce nu iubesc cetirea ; şi cu chipul acesta, în loc d-a porunci tinerilor să îmbrăţişeze moralul şi bunele purtări, ei pun icoana lumii Înaintea lor şi le arata aevea că cei buni sînt fericiţi şi cei răi nenorociţi ; cei cu apucături rele sînt urîţi şi luaţi în rîs".68 Dar fiindcă deocamdată era cu neputinţă să se ajungă pe oaza resurselor locale la producerea unei literaturi de moralizare prin „paradigme", adică prin ficţiuni edifiante şi duioase, se recurge la traduceri : Gessner, Florian, Marmontel,. Kotzebue — iată autorii reprezentativi ; în brazda lor vin şi alţii, de aceeaşi descendenţă rousseau-istă. Dintre aceştia, primii trei sînt cunoştinţe vechi : l-am întîlnit şi în epoca anterioară, dovadă că dacă multe lucruri se schimbaseră după 1821, destule rămăseseră la fel. La mijloc nu e totuşi — cum s-ar putea crede — o rezistenţă a gustului, ci un eclectism inerent şi, în bună măsură, programatic, cauzat de ivirea unui -,nou public". în adevăr, Asachi, Heliade, Grigore Pleşoianu, Stanciu Căpăţineanu şi toţi ceilalţi, pînă la Grigore Alecsan-drescu, traducătorul, la 1832, al povestirii lui Florian, Eliezer şi Neftali, se adresează lui Gessner, Florian, Marmontel, Kotzebue etc. într-un scop bine precizat : ca să facă educaţia morală unor cititori de obîrşie burgheză şi mic-burgheză, de un nivel intelectual redus, pe care-i scosese din obscuritate şi-i înmulţea în mod progresiv dezvoltarea economică şi reorganizarea administraţiei impusă de Regulamentul organic. Gessner, Florian, Marmontel reprezintă, aşadar, o lectură edifiantă. şi iniţiatieă, aleasă fiindcă e utilă, nu fiindcă ar fi în stare să satisfacă gusturile subţiri. Circulaţia acestor autori în mediul românesc de după 1821 nu exprimă preferinţele estetice ale lui Asachi, Heliade, Pleşoianu, Alecsandrescu sau Căpăţineanu, ci ideea pe care ei şi-o fac despre nevoile publicului. Fără îndoială, prin ideologia subiacentă şi modalitatea realizării, atît idila gessner-iană, cît şi povestirea morală de tip-Marmontel justifică pe deplin intenţiile traducătorilor. Idila răspunde unei nevoi de proiecţie mitică, la îndemîna fiecăruia, deoarece nu e suflet pe care să nu-1 stăpînească, fie şi sub 252 253: o formă larvara, nostalgia paraclisului pierdut. Tablourile bucolice aduc o senzaţie de puritate şi de frăgezime, un ideal de viaţă castă, desfăşurată în acord cu stihiile, cu desăvîrşire ostil anacreontismului. Ele ne înfăţişează imaginea unei umanităţi fericite şi a unei lumi transparente, în care dorinţa nu se separă de obiectul ei, iar conştiinţa nu se alarmează înaintea dorinţei, în care domină bunătatea funciară a omului, sentimentele sînt salubre, lacrimile — virtuoase şi binefăcătoare. Povestirea morală e, la rîndu-i, pătrunsă de idei luministe: toleranţa, religie naturală, altruism, sacrificiul de sine însuşi etc. Ea aruncă în viitoarea aventurii eroi neprihăniţi şi persecutori infami, asigurînd, pînă la urmă, graţie complicităţii providenţei, victoria binelui, ceea ce înseamnă că virtutea e recomandată nu numai ca un imperativ al cugetului — cum cerea Kant —-, ci şi ca şansa unică a fericirii terestre. Prin idealitatea, sentimentalismul şi polemica anti-fanariotă implicită, această literatură de „luminism povestit copiilor" — căreia Walter Binni, referindu-se în special la gessner-lsm, îi găsea „freamătul învăluitor de romantism neo-clasic" — n-a răspuns poate obiectivului de a reforma moral societatea, dar a contribuit în felul ei să pregătească pe cititorii lui Lamartine, Byron şi Victor Hugo.69 ÎNFĂPTUIREA PROGRAMULUI LUMINIST Marele merit al luminismului deceniilor trei şi patru nu stă pe terenul teoriei, ci pe terenul practicii. Lipsită de o veritabilă înălţime filozofică şi împiedicată să fundamenteze un program multilateral al redresării naţionale, gîndirea luminlstă inspiră, in schimb, o operă vastă şi profund necesară de construire a culturii şi difuzare a cunoştinţelor şi tehnicilor moderne. Această operă nu are nimic a face cu un prezumtiv „despotism luminat". Domnitorii regulamentari (ca să nu mai vorbim de cei pămînteni, reduşi totalmente la inerţie), deşi vor să se împăuneze cu meritul de protectori ai şcolilor şi artelor, acţionează echivoc şi şovăielnic, adesea distrugînd cu o mînă ceea ce înalţă cu alta, sau, în orice caz, căutînd să tempereze zelul cărturarilor, suspectaţi că se servesc de cultură ca să colporteze idei subversive. Iniţiativa în opera de luminare e particulară — chiar atunci cînd uzează, cum se întîmplă în cazul învăţămîntului — de firma statului şi, în parte, de banii vistieriei. Ea aparţine cîtorva reprezentanţi de vază ai boierimii şi unui grup de cărturari de origine modestă, care profită de condiţiile favorabile create de războiul ruso-turc de la 1828 şi pacea de la Adrianopol, ca să treacă în mod sistematic la întemeierea de gazete, tipografii, teatre, şcoli etc, într-un cuvînt, la o adevărată „instituţionalizare" a culturii. Un rol important în agregarea oamenilor de bunăvoinţă, capabili să întreprindă ceva în folosul public, şi, mai ales, în călirea ideologică şi formarea morală a protagoniştilor 255 acţiunii^ de culturalizare, l-au jucat aşa-numitele „societăţi literare". In ele s-a elaborat acel spirit constructiv, entuziast, idealist, filantropic, de un patriotism ardent, atît de caracteristic luminismului românesc dintre 1820—1840. SOCIETĂŢI LITERARE IM DEC FXIUT -V TREILEA Calificativul de ..literar" atribuit societăţilor înfiinţate după răsturnările anului 1821, chiar în sensul larg pe care-1 are conceptul de „literatură" în epocă, ne dă o idee cu totul imperfectă despre rostul acestor întovărăşiri, în care cooperează boieri, cîştigaţi de propaganda luminilor, cu intelectuali de origine joasă, legaţi profesional de dezvoltarea culturii şi de aceea hotărîţi să facă totul pentru înlăturarea obstacolelor ce-i stau în cale. „Societăţile" nu sînt „saloane", cu întruniri periodice, prezidate de o amfitrioană amabilă, unde se face spirit pe socoteala tuturor celor din afară, nici „Academii" de provincie, după gustul francez ori italian a! sec. al XVIII-lea, cu şedinţe solemne şi plicticoase, în care paradează savanţi nebăgaţi în seamă dincolo de limitele lor rezidenţiale ; ele nici nu reînviază vechile „facţiuni" sau „partide" boiereşti, urmărind, sub o formă nouă, satisfacerea unor interese egoiste. Scopul societăţilor este scoaterea neamului românesc din înapoiere, prin răspîndirea sistematică a culturii şi pregătirea introducerii de reforme cuminţi, în acord cu cerinţele veacului. Membrii lor nu vor nici să se căpătuiască, nici să obţină avantaje personale, ei au în vedere binele public şi folosul general. Asocierea şi-o întemeiază pe ideea nouă a patriotismului, care implică îndatorirea celor bine situaţi, din treptele de sus ale societăţii, faţă de poporul de rînd, aflat în întuneric şi mizerie. Această îndatorire, reamintită pînă la saturaţie şi înălţată în slăvi de toată lumea în deceniul al treilea, se împlineşte prin exerciţiul activ al generozităţii, în primul rînd sprijinind materialmente opera de culturalizare pe terenul şcolii, teatrului sau tiparului. E vorba, aşadar, de un „mecenat" sistematic, care preia funcţiile despotismului luminat din sec. al X\7III-lea, întrucît la noi statul nu e în măsură să subvenţioneze efortul de luminare, iar Ia 1820-184C nu există, nici măcar într-o formă rudimentară, un circuit ■256 cultural autonom, capabil să se menţină prin simpla relaţie de piaţă între publicul servit şi cărturarii deservenţi. Un fapt vrednic de semnalat este că prin tehnica ini-..alică şi atmoslcra de conspiraţie, uneori şl prin spii.u.! de liberalism moderat şi viziunea optimistă despre „progres", societăţile „literare" par a prezenta mai mult decît puncte de contact cu confreriile francmasonice. Precaritatea materialului documentar nu ne permite să elucidăm în ce măsură avem de a face cu afinităţi, cu infiltraţii ideologice sau cu influenţe efective, legate de un anumit cadru organizatoric secret. O primă expresie a noului simţ de răspundere socială pe care-1 manifestă, după evenimentele anului 1821, reprezentanţii clasei conducătoare, se concretizează în „societatea literară" de la Braşov, întemeiată în 1822 de cîţiva dintre boierii exilaţi, Grigore Băleanu, Nicolae Văcărescu — ginerele celui dintîi, şi C. Cîmpineanu. Li se afiliază episcopul Ilarion al Argeşului — fostul sfătuitor al lui Tudor Vladimirescu —, Dinicu Golescu, I. Cîmpineanu, Emanuel Florescu, R. Voi-culescu, un oarecare Giani. „Cei mai bătrîni — scrie Heliade — cunoşteau secretele politice, cei mai tineri sau cei mai neîncercaţi încă erau invitaţi spre traduceri de cărţi din limba elenică, mai familiară pe atunci, şi spre formarea unui dicţionar român". I. Cîmpineanu — adaugă Heliade — „conserva încă pînă mai deunăzi statutele acestei societăţi secrete". Din nenorocire, aceste „statute" n-au ajuns pînă la noi şi nu dispunem de alte mărturii permiţînd a verifica alegaţiile lui Heliade. Ceea ce putem prezuma e, în orice caz, că „secretele politice" la care se face aluzie nu conţineau nimic „carbonar". Personalitatea fundatorilor şi a membrilor societăţii înlătură ipoteza unui cuib conspirativ de subversiune. Pare puţin probabil ca „societarii" să fi uneltit şi altfel decît prin pertractări de culise şi luptă diplomatică.70 Sîntem mai bine informaţi despre cea de-a doua societate, înfiinţată de Dinicu Golescu, în 1827, după memorabilele sale periple europene, cu concursul unui tînăr de 25 ani, întreprinzător, inteligent, în acelaşi timp, pozitiv şi fantast, Heliade Rădulescu. îl cităm iarăşi pe cel din urmă : „Din ideile noastre puse la un loc şi din neputinţa de a se pune în lucrare, ieşi necesitatea de a se forma o nouă societate secretă", Programul ei, întocmit de Heliade, cuprindea 8 puncte : 257 i yj _ originile romantismului românesc I 1 — întregirea şcolii de la Sf. Sava şi transformarea ei în colegiu. înfiinţarea unui colegiu similar la Craiova ; 2 — Crearea de şcoli normale în fiecare capitală de judeţ ; 3 — Cre-J- piiiiiure in licoare sat ; 4 — i/miciarca ciu gazete in limba română ; 5 — Abolirea monopolului tipografic (era vorba ele privilegiul pe 20 ani al dr. Caracas, Clinceanu ri To-pheeanu — proprietarii tipografiei de la Cişmeaua lui Mavrogheni) ; 6 — încurajarea spre traducţiuni în limba patriei şi tipărirea acestora (în Memoires sur l'histoire de la regene-ration roumaine, acest punct apare în altă redacţie : anume e vorba de ..încurajarea literaturii naţionale şi pentru început a traducerilor". De prisos s-o mai spunem — deosebirea e flagrantă şi antrenează interpretări diferite ale activităţii de îndrumare desfăşurată de Heliade înainte de Dacia literarii. Dar care versiune e cea valabilă ?) ; 7 — înfiinţarea Teatrului Naţional ; 8 —■ ,,Stăruire spre ieşirea din regimul fanariot prin reforme înţelepte sau reînnoirea primelor instîtuţiunî ale ţării". Cei doi membri fundatori, împreună cu Stanciu Căpăţineanu, semnează un jurămînt secret în altarul bisericii din Goleşti, angajîndu-se să pună totul în joc pentru aplicarea programului preconizat. Heliade citează un ultim punct al acestui jurămînt, astfel conceput : „Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea îndatoririlor noastre". E greu de văzut de ce era nevoie de ocrotirea tainei şi de o punere în scenă atît de dramatică : revendicările societarilor nu puteau fi suspectate de revoluţionarism, ele situ-îndu-sc, în orice caz, cu mult mai prejos decît propunerile de îndreptare, făcute „coram populo", de Dinicu Golescu, în memorialul său de călătorie. Nu e exclus să fie la mijloc o exagerare a lui Heliade, înclinat totdeauna să-şi regizeze amintirile şi să confunde faptele întîmplate cu cele care ar fi voit să aibă loc. Dar chiar dacă unele detalii sînt inventate, rămîne destul insolit şi în ceea ce pare a se fi petrecut realmente. Ceremonia jurămîntului şi jocul de-a conspiraţia trădează o psihologie exaltată şi o imaginaţie tenebroasă, semne evidente că înainte de manifestarea explicită a romantismului s-a produs o împregnare romanescă a spiritelor şi a stilului comportării.71 Societatea secretă de la 1827 a avut şi un dublet legal, func-ţionînd ca o societate literară propriu-zisă, cu şedinţe pu- 258 blice, ţinute în casele lui Dinicu Golescu. Luau parte mulţi dintre marii boieri, în frunte cu cei trei fraţi ai domnitorului Grigore Ghica. Iordaehe Golescu îşi prezintă aici Gramatica sa (încredinţată tiparului de-abia la 1840), la fel şi Heliade, propi:a-i Gramatică predată şcolarilor de la Sava (apărută li Sibiu, în 1828). Marea senzaţie a „seanţelor" o constituie însă traducerile din Lamartine şi Art poetique a lui Boileau, prezentate de acelaşi neastîmpârat şi inventiv Heliade. Mai mult decît de modulaţiile tulburătoare ale lirismului lamartinian sau de verva apoftegmatică a legislatorului artei clasice, selecta asistenţă pare a fi fost impresionată de latura spectaculară a performanţei, de faptul că se reuşise tălmăcirea a doi mari autori într-o limbă înţelenită şi greoaie. Recapitulînd peste aproape patru decenii activitatea Societăţii literare, în Echilibrul între antiteze, Heliade invoca mărturia puţinilor supravieţuitori, care ar fi putut confirma „mulţumirea generală ce produceau acele poezii, ce pentru prima oară învederau românilor de cît ar fi capabilă limba celor vlahi sau mojici".72 De altfel, alăturarea lui Boileau de Lamartine dovedeşte şi din partea lui Heliade şi din partea publicului boieresc, care-şi manifestase cu aceeaşi aprindere entuziasmul, o detaşare totală de disputele estetice ale Apusului, unde tocmai atunci clasicii şi romanticii îşi disputau gălăgios întîietatea. Prezenţa celor doi autori nu trebuie interpretată ca o atitudine neutrală sau eclectică într-un conflict judecat la Paris ca inconciliabil; ea învederează, pur şi simplu, insensibilitatea la polemicile de şcoală literară, care desfăşurau idei şi puncte de vedere fără contingenţă cu realitatea românească. La urma urmei, dacă ne silim a nu moderniza lucrurile şi a uita ceea ce ştim despre duelul dintre romantism şi clasicism, intrat într-o fază acută chiar în 1827, prin prefaţa la Cromwell, nu e greu să vedem că Ia această dată, pentru un străin, şi din afară, deosebirile dintre Boileau şi Lamartine trebuiau sâ se estompeze sau, oricum, să pară de mică importanţă în raport cu caracterele lor comune, de reprezentanţi ai geniului francez. Programul elaborat la 1827 nu se realizează decît în mică măsură : plecarea lui Heliade la Sibiu, în primăvara lui 1828, ca să-şi tipărească Gramatica, demiterea lui Grigore Ghica şi intrarea în Principate a trupelor ţariste, apoi, în 1830, moartea lui Dinicu Golescu, dezorganizează activitatea So- 259 17* cietăţii. Dar cu mult mai important decît începutul de împlinire a programului propus este climatul de fervoare pe care îl instaurează Societatea, stimulînd contribuţia specifică a celor două categorii angajate în bătălia culturalizării : boierit — încurajaţi să practice filantropia, intelectualii — să compună ;i să publice. înfiinţarea Filarmonicii, la 1833, reprezintă punctul culminant al acestei alianţe tipic luministe dintre ..avere" si ..capacitate". „MECENATUL" BOIERIMII Bsneînţeles, punctul sensibil al „alianţei" îl constituie boierii, nu intelectualii, căci numai cei dintîi săvîrşeau un act de bunăvoinţă, avînd, altfel spus, latitudinea refuzului; ceilalţi nu-şi făceau decît meseria. Tocmai de aceea animatorii mişcării culturale din deceniul al treilea, cei ce se devotaseră trup şi suflet operei de smulgere a neamului românesc din ignoranţă şi întuneric, multiplică apelurile şi uzează cu iscusinţă de înduioşare sau de flaterîe spre a provoca liberalitatea boierească, fără de care totul ameninţa să rămînă pentru multă vreme încă în paragină. Dinicu Golescu, în însemnarea călătoriei mele, încearcă să-i apropie pe cei de sus de conştiinţa unei răspunderi sociale, deschizînd procesul culpabilităţii lor faţă de clasele năpăstuite. în acest sens, Societatea de la 1827 constituie un început de materializare a proiectelor luminatului boier, o formă concretă de organizare a filantropiei, un tel de redistribuire a averilor adunate prin silnicie în folosul obştesc. Heliade, mai practic şi mai vital interesat să cîştige solicitudinea boierească, se fereşte să intenteze procese de intenţie şi recurge, îndeosebi, la elocvenţa exemplelor. Lăudîn-du-1 pe Scarlat Rosetti, care subvenţionase tipărirea Caligra-fei lui Pleşoianu, el scrie : „Cînd l-ar urma cei bogaţi cari pot să dea şi însutit fără să simtă nici o greutate, atunci nu ar avea neamul nostru nici o lipsă de cărţi." Altă dată, relatînd o ştire dintr-un ziar rusesc despre donaţia unui negustor bogat în folosul „comitetului societăţii filantropice de la Mosca", observă că mărinimia celor înstăriţi e semnul care deosebeşte „neamurile cele poleite din cele ce să află încă în faşăle prunciei cei moraliceşti". Fiind o condiţie „sine qua non" a desfăşurării operei de propagare a luminilor, „mecenatul" e solicitat cu insistenţă, 260 şi atunci cînd se produce, onorat de toţi cărturarii vremii. Sprijin material reclamă în mod special cei ce au răspunderi instituţionale în conducerea şcolilor, a tipografiilor sau gazetelor. Alături de Heliade, îl găsim astfel grăbit să omagieze fiecare gest magnanim într-un stil înflorat, dar cu un condei naiv, pe „ferlegărul" din Buda, Zaharia Carcalechi. Şi el încearcă sa zgîndăre ambiţia compatrioţilor bine situaţi prin exemple de peste hotare. în Biblioteca românească din 1829 face mare caz de contribuţia maghiarului Ştefan Seceni, care iniţiase colecta unei sume importante spre a finanţa o societate pentru cultivarea limbii maghiare. Heliade reproduce informaţia din Biblioteca românească şi se entuziasmează : „Să trăiască viteaza .fi generoasa naţie ungurească". Apoi adaugă : „Neamul nostru dormea pînă acum, şi acest fel de pilde nu avem. Dar iată zorile se ivesc, ziua crapă, întunericul se împrăştie, duhurile se trezesc, neamul caută drumul mîntuirii."73 Aceste apeluri întîmpină un oarecare ecou. Cîţiva reprezentanţi de frunte ai boierimii sprijină şcolile de la Sava şi Trei Ierarhi şi ajută la apariţia primelor ziare româneşti ; din rîndurile lor se recrutează principalii clienţi ai tiparniţelor de la Buda, Bucureşti, Iaşi şi, cîteodată, comanditarii direcţi ai cărţilor scoase aci. Astfel, marele ban Grigore Băleanu finanţează în 1826 Povăţuitorul tinerimii, atribuit lui Gh. Lazăr, iar Scarlat Rosetti, în 1828, Gramatica lui Heliade. în Filozofia cuvîntului şi a năravurilor, după Heineccius (Buda, 1829), Poteca aduce un cald omagiu eforilor, lui Const. Bălăceanu, Iordaehe Golescu, Alex. Filipescu şi Logofătul Nestor, „buni patrioţi şi iubitori de ştiinţe", datorită cărora îşi putuse vedea traducerea dată la lumină. în lumina acestor exemple, manicheismul primitiv, care atribuie marii boierimi toate păcatele mortale, inclusiv pe acela de a fi zăvorit ferestrele spre noua cultură, pare că se năruie. Adevărul e că lucrurile trebuie privite nuanţat. Marea boierime, şi îndeosebi cea de protipendadă, nu se converteşte după 1821 la ideile de egalitate şi libertate pe care Revoluţia Franceză le injectase în cugete. Dar ea e obligată să-şi modernizeze mijloacele de luptă şi să dea un lustru onorabil scopurilor pe care le urmăreşte, destul de puţin vrednice de stimă. în această privinţă, nu lipsesc mărturii vrednice de crezare, în cursul vizitei întreprinse la 1836 în Ţara Românească,.îm- 261 preiina cu Timotei Cipariu, George Bariţiu remarcă, pe lîngă semnele de progres material şi intelectual, care-i pricinuiesc o imensă satisfacţie, faptul ca „orcîte bune s-au făcut pînă ■ Turu rodul !rr nu se cunoaşte, clarul legilor ţi al ir.aU'.uţi-unilor celor bune, necum la norod, dar nici la boierime n-au străbătut. Partea cea mai mare a boierimii este necioplită ; dacă ştie ceva greceşte sau franţuzeşte şi scrie, el este învăţat, este în dregatorie. Iar corupţia morală şi-au ajuns culmea, -i omul nu poate mai mult nici socoti. Mi se pare că nu este acea lărâ de lege pe care să nu (o) cunoască boierimea Valachiei." Aaron Florian, care trăia din 1826 în Ţara Românească şi cunoştea bine mediul boieresc, îl pictează în culori şi mai sumbre. ?"tr-o scrisoare din 1838, adresată lui Gh. Bariţiu, pe care-1 roagă să n-o divulge, el acuză nobilimea românească de toate defectele proprii acestei clase orişiunde în lume, negîndu-i însă calităţile specifice altor aristocraţii. „Aristocraţia noastră se înrăiază din generaţie în generaţie, se prăpădeşte singură pe sine şi trage în prăpastie naţia întreagă." „Cît pentru creşterea ei intelectuală şi estetică, maimuţărează superficialitatea franţuzilor fără leac de solidaritate, fără principe şi fără nici o ispravă... Creşterea morală e cu totul nebăgată în seamă..., moralitatea nici după nume nu se cunoaşte, necum să se prac-lizezc, moravuri bune nu se pomenesc : ocara le este cinste, nedreptatea dreptate, tirania slobozenie şi virtutea tot felul de viţii." Există, desigur, şi oameni de bine, dar ei sînt puţini şi „nu pot lupta cu şuvoiul răului." E adevărat iarăşi că în unele case ale nobililor se citesc scrierile lui Voltaire, Rousseau, Diderot, Helvetius, Volney, Lamennais şi jurnalele cele mai liberale franţuzeşti, dar „norodului celuilalt nu-i dă voie să ştie nimic, mai cu seamă din ţara sa".74 JE deci în afară de îndoială că participarea, de altfel limitată, a unor mari boieri la opera de difuzare a luminilor nu atenuează rolul retrograd pe care-1 joacă boierimea ca clasă, în măsura în care activitatea acestora depăşeşte un plafon pur şi limitat „filantropic", cum e cazul cu Dinicu Golescu, ei constituie excepţii, îndepărtîndu-se de la poziţiile de „clasă" ale nobilimii. în schimb, în măsura în care se mărginesc să sprijine instalarea unei reţele elementare de instituţii culturale : şcoli, gazete, tiparniţe — ei nu fac decît să-şi valideze integrarea în Europa, de care sînt ahtiaţi şi mîndri, şi să răspundă unor nevoi obiective, născute din accelerarea dezvoltării eco- nomice şi sociale a Principatelor. După 1821, un mare boier care acceptă învăţămîntul în limba română nu dă dovadă de spirit progresist, ci de realism, de cunoaştere a propriilor interese şi de adaptare la cerinţele vremii. Aşa se explică fap-■ A. curios la prima vedere, că un spirit retrograd, ca Mihai Sturdza, îi acordă un sprijin neprecupeţit iui Asachi, iar comisiile de mari boieri, care elaborează cu atîta pornire împo-vii,a yu^aiijiui ivCţ-^amCi-ui w-kw.iic, .li^i'j i-a^-w —r ...<-,--sale măsuri dintre cele mai pozitive în favoarea şcolilor. Pro- 1 ^r->/>o**« e% ca -r,„.~-i în A^ramn] ni *r0>i1*>l nu moi *,c*"^' pentru sau contra culturii naţionale ; datorita eliminării fanarioţilor şi mişcării lui Tudor Vladimirescu, punctul acesta e cî.ytigat ; problema care vine acum la ordinea de zi este : pentru sau contra culturii democratice. ÎNVĂŢĂMÎNTUL ŞI PRESA Cu toate chemările generoase la acţiune şi sforţările depuse, activitatea culturală progresează lent pînă la 1829. Climatul politic total defavorabil paralizează orice iniţiativă de răsunet care tinde să rupă inerţia existentă. Deşi plini de bunăvoinţă, domnii pămînteni sînt reduşi la pasivitate şi nu justifică prin nici o realizare efectivă speranţele puse în ei de cărturarii patrioţi. De fapt, singurul sector în care se poate urmări o continuitate de preocupări şi o dezvoltare rodnică, deşi cucerită printr-o luptă plină de abnegaţie, e cel al învăţămîntului. Dar spre deosebire de toate celelalte domenii ale culturii, el poseda deja un embrion de organizare specializată şi cîţiva dascăli de meserie, care aşteptau ocazia ca să-şi reia munca. Evenimentele de la 1821 distruseseră însă modestul început făcut de Gh. Lazăr. De aceea, primii paşi sînt foarte anevoioşi.^ Trebuia ca cineva, un spirit întreprinzător şi îndrăzneţ, să dea semnalul : acest om se găsi — era Heliade Rădulescu, cel mai inteligent, mai energic şi mai ambiţios dintre tinerii intelectuali ai vremii. în calitate de fost învăţăcel al lui Lazăr, el întruchipa şi ideea de contînuitate. îndată după suirea în scaun a lui Grigore Ghica şi înainte ca autorităţile să fi avut vreme să chibzuiască la soarta şcolii româneşti, Heliade se aşază printre ruinele de la Sf. Sava. în 1824, doi profesori vin să-1 secondeze : I. Pop şi T. Paladi, 263 262 în 1S25 — alţi trei, foştii bursieri ai Eforiei : Simion Marcoviei, C. Moroiu, Eufrosin Poteca. Ultimul deschide în 1825 un curs de filozofie, salutat de Dinicu Golescu drept o afirmare simbolică a prerogativelor limbii române. Nu lipsesc dificultăţile de ordin material, nici şicane venind uin pârlea spiritelor retrograde. Astfel, mitropolitul Grigore condamna noua ortografie, simplificată, în care Heliade şi ajutorul său D. Tomescu tipăriseră tablele lancasiericne, »j declară şcoala, care patronase această primejdioasă inovaţie, un ..ouib al dracului, unde s-au clocit ouăle Satanei". Toi el interzice prezenţa în corpul didactic a unor dascăli de alt rit decît cel ortodox, chiar cînd e vorba de predarea matematicilor, ceea e ridică probleme greu de soluţionat. Un moment critic e traversat în 1823, cînd, spre a face faţă penuriei tezaurului public, cîţiva dintre boieri sînt gata să-1 convingă pe Domnitor să folosească veniturile şcolii, care se ridicau la frumoasa sumă de 130.000 de piaştri. Iordaehe Golescu pune lucrurile la punct, apostrofîndu-i pe potrivnicii luminării cu cuvinte pline de miez, pe care ni le raportează consulul prusian Kreu-chely : „întemeietorii acestei şcoli şi creatorii veniturilor sale au fost străini, iar acum, cînd un conaţional domneşte asupra Ţării Româneşti, noi am voi să facem totul ca să menţinem ignoranţa, întunericul şi barbaria pe care europenii ni le reproşează cu drept cuvînt." 7r> Curentul în favoarea luminilor e însă prea puternic ca să mai poată fi abătut de vînturile potrivnice. Obstacolele sînt biruite, şcoala de la Sava se consolidează an de an. în 1827, la examenul care se ţine la 20 iulie, în prezenţa domnului şi a marilor boieri, Eufrosin Poteca, însărcinat să rostească discursul ocazional, constată progresul învăţămîntului : localul şcolii a fost reparat, eforia se ocupă ca să nu se facă nici o „zăticneală" muncii educative, trebuinţele profesorilor sînt înlesnite, sîr-guinţa şcolarilor — răsplătită. „înălţimea ta — i se adresează el lui Grigore Ghica —, împreună cu cei mai aleşi dintre boierii înălţimii tale, puneţi toată osîrdia şi puterea spre introducerea ştiinţelor şi a filozofiei nu numai în Bucureşti, ci şi în toată ţara înălţimii tale, precum urmează şi toţi domnii şi împăraţii Europei, cunoscînd că ştiinţele şi filozofia ajută şi întăresc nu numai politica cea sănătoasă, ci încă toate dogmele cele dumnezeieşti". Deşi referirea lui Poteca la introducerea ştiinţei şi filozofiei „în toată ţara" e o simplă declaraţie „ari pompam", totuşi incepînd de prin 1827, reţeaua învăţămintului începe să cuprindă treptat provincia, sprijinindu-se în recrutarea profesorilor pe foştii elevi de la Sava. După ce depune un „examen serios", Stanciu Căpăţineanu se duce, în 1827, la ;' raiota ; Dur.itne Jiuuu >>c instalează, în 1830, la Cuitpultuig, Gherasim Gorjan, la Vălenii de Munte, Dionisie Romano, la Buzău (1832). Doi absolvenţi, Enache Halunga şi Andrei M.ol-cloveanu, se îndreaptă în 1828 spre Iaşi, ca să ajute operei de luminare întreprinsă aci. 7C Datorită plecării iui G. Asachi la Viena, ca agent neoficial al lui Ioniţă Sandu Sturdza, învăţămîntul din Moldova Hnce-zeşte pînă la 1827. Redeschis în acest an, cu concursul lui Ghcor-ghe Săulescu, fost bursier în Grecia şi la Viena, suferă o noua întrerupere din pricina incendiului pustiitor din vara lui 1827, care mljcuie vechiul local al şcolii, hărăzit odinioară de Grigore Ghica Academiei greceşti. Asachi obţine mutarea la Trei Ierarhi şi reîncepe cursurile în 1828, ajutat de Săulescu, Vasile Fabian Bob şi preoţii Const. Făcaş şi Ioan Silvan. După numai un an, la 20 februarie 1829, şcoala invită notabilităţile, în frunte cu eforii : mitropolitul Veniamin Costachi, Mihai Sturdza — şeful aripii conservatoare a marii boierimi, de curînd întors din emigraţie, şi Costache Mavrocordat, la examenul public al celor 300 de elevi. Mihai Sturdza pune o întrebare plină de tîlc, care stîrneşte lacrimile asistenţei : „Spune-mi, copile, cine au fost întemeietorul romanilor, strămoşilor noştri ?" Asachi citeşte un sonet „plin de idei poeticeşti foarte frumoase". Chiar şi în timpuri grele — comentează bucuros Heliade —, Moldova „tot mîngîie, după putinţă, muzele, ca să îndrăgească orizonu Moldoveî şi să insufle încai în inimile năpăstuiţilor strănepoţi ai marelui Traian cîte o seînteie măcar de sentimenturi de patriotism". 77 Nu poate fi trecută cu vederea, prin semnificaţie, mai mult decît prin rezultatele practice dobîndite, şcoala înfiinţată la Goleşti, în 1826, de luminatul şi generosul Dinicu Golescu, ajutat de ardeleanul Aaron Florian. Cursurile, întinse pe 6 ani, merg de la primele noţiuni de scris, citit şi socotit la algebră, etică, metafizică „curată" şi aplicată — ceea ce, evident, era cu totul exagerat pentru o şcoală de ţară. Foarte avansate sînt şi principiile de gratuitate şi egalitate puse la temelia învăţămîntului. „Fieşcare părinte — se spune în înştiinţare —, de orice treaptă va fi, sau neguţătoriu, sau boiariu, sau birnic, sau mă- 264 265 car şi rob, poate a-şi trimite copiii la această şcoală, spre aceste învăţături făr-de nici o plată."78 In domeniul presei, se vede limpede contradicţia dintre intenţiile cărturarilor luminaţi şi imposibilitatea materială de ' pvne în practică. Articolul patru al programului Societăţii din 1827 prevedea înfiinţarea de gazete româneşti. Dinicu Golescu solicită cuvenita autorizaţie, dar e refuzat de Grieore Ginea din teama de complicaţii şi dorinţa de a nu periclita un echilibru politic mai mult decît fragil. Probabil spre a găsi o soiLiiie problemei, Goiescu va fi decis să strămute redacţia doritei gazete peste hotare. E ceea ce credem că explică apariţia la Leipzig, în 1827, cu concursul său şi prin silinţa a doi tineri, 1. M.C Rosetti şi Anastasie Lascăr, a unui periodic intitulat Faina Lipseai pentru Daţia. Raţiunea editării acestei foi româneşti într-un centru îndepărtat, din care lipsea o colonie puternică de conaţionali, nu putea fi decît una singură : neputinţa de a face un asemenea lucru în ţară. E adevărat că numerele care ne-au parvenit din Fama Lipseai, unul păstrat în colecţiile muzeului Bruckenthal din Sibiu (nr. 7) şi alte trei (nr 1, 2, 3), descoperite recent la Weimar, în arhiva Goethe, datorită perspicacităţii şi strădaniei lui Octav Păun, nu îngăduie confirmarea ipotezei. Dar şi fără a putea verifica deocamdată dacă Dinicu Golescu a avut sau nu un rol în apariţia acestei gazete româneşti, e în orice caz evident că orientarea ei corespunde principiilor de renovare a vieţii naţionale care-i inspira şi pe societăţii de la 1827. în afara articolului — program, situat pe poziţii luministe, atrag atenţia în numerele de început, recuperate ca prin miracol, un proiect de ortografie, un artîcol de popularizare a Fizicii şi o prezentare a literaturii sîrbeşti, dovedind mai mult decît o simplă curiozitate — sentimentul profund al unei comunităţi de ideal politic şi sufletesc între români şi celelalte naţionalităţi asuprite din Balcani. Nivelul publicaţiei rămîne totuşi modest : coloanele sînt umplute, în cea mai mare măsură, cu ştiri anodine, decupate din ziarele nemţeşti, problemele stringente ale situaţiei din Principate nu se bucură de un interes corespunzător. De-abia la 1829, cînd o nouă administraţie va dezlega ipotecile politicii de espectativâ şi provizorat a domniilor pămîntene, se vor crea condiţii favorabile ivirii presei, ca factor de formare a opiniei şi expresie a vieţii naţionale. Dar despre aceasta vom reveni mai la vale. 7!l CLASICISM ŞI PREROMANTISM După 1821, literatura intră într-o perioadă de dezvoltare furtunoasă, întru totul coincidentă elanurilor declanşate de Tudor Vladimirescu în toate sferele vieţii naţionale. în scurtă vreme, peisajul literar se schimbă radical : în locul cîtorva insuliţe, risipite pe întinderea pustie, fără legături între ele. un teritoriu se defineşte, ca şi cum ar cmerge din ape, cu enorme spaţii inculte, dar cu un relief care-i conturează deja o fizionomie proprie. La 1822, anul instaurării domniilor pămîntene, nivelul conştiinţei literare îl ilustrează volumul lui Mumuleanu, Rost de poezii, carte aşezată sub semnul anacreontis-mului. Zece ani mai tîrziu, prin Cîrlova, Alecsandrescu şi Heliade, romantismul îşi afirmă prezenţa în practica literară. Deşi nici clasicismul lui Mumuleanu nu e veritabil, nici romantismul poeţilor munteni nu e scutit de echivocuri, totuşi drumul parcurs în numai un deceniu e considerabil. \f Doi factori accelerează ritmul dezvoltării după 1821 : pe de o parte, efervescenţa spirituală produsă de mişcarea pandurilor şi de Eterie, care-i determină pe cărturari să se aplece asupra lor înşişi, să se interogheze, să-şi supună certitudinile unei reexaminări, să-şi confrunte punctele de vedere cu ideile veacului : pe de altă parte, un rol important îl joacă desfăşurarea operei de culturalizare, care ia un mare avînt la 1829 şi în anii următori, îndeosebi, faptul hotărîtor că apar primele gazetele poate afirma că după 1821, mai ales după 1829, procesul de autocunoaştere a naţiunii şi integrare în mecanismul lumii moderne se conjugă cu impulsul energic de instituţionalizare 207 a culturii, voinţa de a spune şi mijloacele de a vorbi. De fapt, cei doi factori sînt interdependenţi, căci dacă învăţătura şi presa solicită concursul cărturarilor, nu e mai puţin adevărat că ieşirea din pasivitatea intelectuală impusă de evenimentele anului 1821 reclamă tribune de unde cuvîntul să poată fi răspîn-dit în cele patru vînturi. -V Dezvoltarea literaturii între 1820-1830 nu presupune discontinuităţi, aşa cum s-ar putea crede la o judecată sumară, mai ales dacă şe privesc lucrurile sub prisma experienţei estetice a Apusului-^ Contemporanii nu resimt existenţa unei rupturi în lungul acestei perioade de tranziţie şi nici cercetătorul de azi nu distinge pe undeva semne de perturbare sau conflict. Imaginea care se desprinde e a unei desfăşurări ascendente, dar în „pîlnie", deci crescînd şi în suprafaţă, nu numai în adîn-cime^Noile concepte literare nu se nasc în luptă cu cele vechi, ci trăiesc alături, uneori într-o simbioză derutantă. Progresul nu are loc prin înfrîngerea elementelor „clasice", ci prin metamorfoza lor sau prin apariţia, alături de ele, într-o simbioză, care e prea spontană şi ingenuă ca să fie coerentă, a unor elemente de tip preromantic şi romantic. Fără ca cineva s-o premediteze, răspunzînd pur şi simplu solicitărilor vremîi, autorii încep să extindă frontierele creaţiei spre zonele romantice, să dea curs tot mai mult unei inspiraţii care istorizează şi personalizează actul literar.*.' Dar această adaptare necesară la climatul intelectual şi moral al epocii decurge greoi şi conduce la rezultate hibride. Clasicismul nu e aruncat peste bord, iar romantismul apare încă nebulos şi îndepărtat. Ceea ce constatăm „pe teren" e suprapunerea directivelor estetice, un amalgam în care nu e totdeauna lesne să distingi componentele. Pe de o parte, prin formaţie, autorii sînt împinşi să producă în felul „vechi", pe de alta, prin integrarea în atmosfera epocii de după 1821, resimt spontan nevoia de a produce în felul „nou". Dialectica acestor impulsuri contradictorii se complică şi prin aceea că, de regulă, scriitorii nu au o noţiune clară despre ce înseamnă „vechi" şi, cu atît mai puţin, despre ce înseamnă „nou". V.Clasicismul lor (cu excepţia lui Asachi) nu se întemeiază pe frecventarea sistematică a anticilor, nici pe studiul aprofundat al poeticii, nu e rezultatul unei reflecţii sistematice asupra artei sau al voinţei de a imita nişte mari modele ; el este un reflex al societăţii fanariote, care, în spiritul şi chiar în instituţiile sale, nu pierise la 1821i'Principala influenţă pe care o suportă e a ideilor secolului al XVIII-lea, infiltrate oarecum întîmplător, graţie hazardului lecturilor, şi tinzînd, în genere, să interpreteze într-un spirit heterodox dogmele lui Boileau, să dea un „alt" înţeles unor noţiuni ca „regulă", „sentiment", „natură" eteX'E, aşadar, vorba de un clasicism „neconştientizat", asimilat mai mult sau mai puţin superficial, care nu impune scriitorilor rigoarea unei stricte discipline şi nu oferă criterii precise de delimitare. 80 Pe de altă parte, romantismul e încă la 1820 şi chiar la 1825, un cuvînt „nou", pe care nu numai modeştii cărturari din Bucureşti şî Iaşi, dar nici oamenii de litere din Paris nu ştiu cum să-1 înţeleagă.!' Ducesa de Duras declară în 1824 : „Definiţia romanticului este de a fi indefinisabil". Dubois, directorul revistei Le Globe, care a făcut mult pentru lansarea noului curent, spune şi el, în 1825 : „E un cuvînt pe care toată lumea îl rosteşte fără ca măcar două persoane să-i atribuie acelaşi sens". Dar însuşi Victor Hugo, şeful necontestat al noii şcoli, afirmă răspicat, în prefaţa din 1824 la Odes et ballades că refuză termenii convenţionali, inclusiv pe cei de „clasic"^ şi^ „romantic", aceste „semne fără semnificaţie, expresii fără expresie, cuvinte vagi, definite de fiecare în funcţie de adversităţile sau de prejudecăţile proprii", cu care partidele literare se etichetează reciproc. „In literatură, ca oriunde în altă parte — arată Hugo —, nu exisă decît bun şi rău, frumos şi diform, adevăr şi fals. Or, fără a proceda aici la comparaţii care ar necesita restricţii şi dezvoltări, frumosul în Shakespeare e tot atît de clasic (dacă clasic înseamnă demn de a fi studiat) ca şi frumosul în Racine ; iar falsul în Voltaire e tot atît de romantic (dacă romantic vrea să spună rău) ca şi falsul în Calderon." Putem să ne mirăm că, în prezenţa acestei situaţii de ambiguitate şi de confuzie, scriitorii noştri, atît de departe în deceniul al treilea de profilul unui om de litere profesional şi atît de străini de subtilităţile controverselor literare din Franţa, ignoră direcţia „romantică" a evoluţiei literare ?81 -*Dar dacă ei ignoră denumirea şi sensul procesului, nu e mai puţin adevărat că, în mod spontan, sub imperiul condiţiilor obiective de după 1821, iau parte la desfăşurarea sa, fiind, fără s-o bănuiască, agenţii mişcării irezistibile ce conduce spre romantism, ţ 268 269 în adevăr, literatura deceniului al treilea relevă, cu toate incertitudinile de gust şl ezitările de opţiune şi în pofida slabei eficacităţi a factorilor de polarizare (gazetele apar de-abia în 182q H. un efort vădit de depăşire a modalităţii neo-clasice. tematic, lucrul acesta se concretizează prin abandonarea totală a anacronismului de tip fanariotic, cu erotica sa de si-mulaţic, manierism şi convenţie ASe ivesc, în acelaşi timp, preocupări şi motive caracteristice preromantismului şi romantis- ryml^iT • 1 i > Tpi crr^m 1 nituri r~ o rn Ai n-t i t c-i ' i r-\ ■< i r>i *• conştiinţa istorică, meditaţia pe morminte etc. Inspiraţia face un mare pas spre realitate, poezia devine mai veridică. \ • Clasicismul se dovedeşte, în schimb, mult mai rezistent pe terenul formei. Abstracţia imaginii (care uzează de epitete ornante şi substituie obiectele prin noţiuni), perifrază, recuzita mitologică dăinuie la majoritatea scriitorilor, chiar la aceia care, sub raport ideologic, par a se fi emancipat de directiva strimt raţionalistăjr" Astfel, Mumuleanu, a cărui viziune despre lume se colorează ^intens romantic spre sfîrşitul vieţii, rămîne totuşi, pe plan stilistic, exponentul unui clasicism rîgid şi pauper, de unde şi lipsa de organicitate a versurilor din ultima sa culegere. ^Dacă ar fî să numim, în termeni de referinţă europeană, tendinţa _ dominantă care-şi croieşte drum în literatura deceniului al treilea, am putea vorbi (însă cu mari rezerve) de preromantism. Un preromantism, de bună seamă, mai vertebrat decît cel din perioada anterioară anului 1821, dar încă incoerent şi protoplasmatica Ca şl aceluia, îi lipseşte conştiinţa artistică : reprezentanţii săi nu-şi gîndesc destinul în termeni literari şi nu vor sau nu pot să-şi conceptualizeze credo-ul estetic. Ca şi cel anterior, noul preromantism traduce criza raporturilor individului cu lumea înainte de revoluţia burgheză şi îmbină gîndirea luministă cu sentimentalismul. E însă „avantajat de faptul că procesul dizolvării relaţiilor patriarhale se află într-o fază mai adultă, iar desfăşurarea luptei naţionale sensibilizează spiritele faţă de o serie de motive şi atitudini ce-i sînt familiare : „ruinele", natura, descoperirea înteriorităţii, istorismul. în schimb, din cauza decalajului între Apus şi Răsărit, e „dezavantajat", fiindcă acţionează concomitent cu romantismul, care, aflat în plină expansiune, tinde să-1 anexeze, înc't — după cum vom vedea — devine extrem de anevoios să se distingă între ce e romantic şi ce e preromantic în dece- niul al treilea, afară dacă nu convenim că diferenţa dintre cele două fenomene e de ordinul intensităţii, preromantic fiind orice romantism debil, anemic, fără suflu. 82 i_..vctiM.:AinU ll^rai.UiC. Ul:, , i ^ t o ~ » i -> ~* Sv..; ll.^.w,. - ......... ţelor spre inovaţie, se impune atenţiei locul important pe care-1 ocupă evocarea mişcărilor insurecţionare ale anului 182 L, Dorinţa atît de vie a unora de a reflecta pe marginea ..elor petrecute, a altora de a-şi domina spaimele sau de a propune măsuri de îndreptare, comoţia suferită de toată lumea determina nu numai ivirea a numeroase memorii şi proiecte de reformă, ci şi a unei bogate literaturi de mărturie şi comentariu, fntîm-plările contemporane, transcrise odinioară sub forma cea mai schematică, pe dosul vreunui ceaslov, sau glosate sec de analistul care confunda expunerea propriu-zisă cu morala, devin acum obiect de literatură. Cuvîntul „literatură" flatează poate unele producţii pe care le avem în vedere, totuşi în cea mai mare măsură el acoperă realitatea. E vorba, în adevăr, de scrieri dedicate evenimentelor de la 1821 care prelucrează cu intenţie de artă materia brută a faptelor, deosebindu-se astfel de cronicile propriu-zise. Izbitoare e marea lor diversitate : memorii (Iordaehe Golescu, Iordaehe Oteteleşanu), reportaje versificate (Al. Beldiman, Vasile Pogor), „plîngeri" (C. Conachi, Mumuleanu), poezii de exultantă revoluţionară (Iancu Văcărescu), de glorificare a luptei pentru scuturarea jugului otoman (Trîmbiţa românească), meditaţii filozofice (Vasile Fa-bian Bob), ode (G. Peşacov), elegii duioase de înstrăinare (Co nachi) etc. Se poate spune că răsturnările anului 1821 scot literatura din poziţia subalternă de mediere a comerţului erotic, o eliberează de artificiul şi graţiile sofisticate ale_ budua-rului fanariot, acordîndu-i rolul şi demnitatea unui mijloc de transcendere reflexivă a cotidianului, de mîngîiere a cugetului şi înţelegere mai profundă a propriei fiinţe morale. Dc-aici, pînă la dezbaterea directă, fără ocolişuri, a problemelor majore ce stăteau în faţa societăţii româneşti, nu era decît un pas. Un pas hotărîtor, care trebuia să aducă literatura şi mai aproape de viaţă, făcînd-o expresia voinţei generale de schimbare. Acest pas către un destin social şi militant al literaturii îl materializează operele luministe ale deceniului al treilea, de la însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu şi Discursuri paneghirice şi moralnice ale lui Eufrosin Poteca, pînă la prefeţele lui Mumuleanu, Pleşoianu, dr. Piscupescu, 270 271 traducătorul anonim al lui Thornton, de care am vorbit în altă parte. Sînt însă acestea scrieri literare ? într-un înţeles strict al cuvîntului, fără îndoială că nu : ele nu recurg la ficţiune, nu inventează personaje, nu compun o intrigă, par să refuze modelajul şi-şi fac un punct de onoare din a oferi adevărul în stare pură, fără podoabe şi fără omisiuni. Totuşi, documenta-rismul nu e nud, ci încadrat într-o structură stilistică, de o intensă reverberaţie afectivă. Lipsită de premeditare, expresia devine totuşi artistică prîn încărcătura emotivă a frazei, iar, în unele cazuri, la Golescu, Lazăr sau Ionică Tăutu, ea relevă sforţarea de disciplinare a primului „jet" al condeiului, ştiinţa discursivităţii retorice. încît, predica luministă a deceniului al treilea nu se cantonează doar în hotarele politicii, moralei şi pedagogiei, ea este şi literatură prin tensiunea sentimentului şi voinţa de a da ideilor o maximă eficacitate persuasivă. Impresionant la Golescu, Tăutu, Poteca sau Lazăr e că optimismul raţionalist al convingerilor se exprimă cu un patos al vocii care-şi găseşte puţine puncte de tangenţă în literatura anterioară. Combustia morală a acestor oameni comunică scrisului lor un aspect predicatoriu : ei folosesc intens, uneori abuziv, mijloacele retorice (interogaţii, exclamaţii, apostrofe, repetiţii) ; ironia — arma preferată a enciclopediştilor — o ignoră ; tonul e grav, cu irizări de Apocalips profan, ca şi cum mari catastrofe ar deveni ineluctabile dacă românii nu se vor decide să acţioneze. Acest „dacă" e însă improbabil : cu toate motivele de descurajare, cărturarii deceniului al treilea nu dezesperează, ei cred într-o resurecţie salvatoare. Luminismul lor, neatins de scepticismul epocii post-revoluţionare, admite cu candoare că între conceperea binelui şi realizarea sa drumul nu se rătăceşte prin nici o văgăună ; pe de altă parte, cu o inalterabilă pietate creştină, ei nu se îndoiesc de concursul binevoitor al providenţei. Fără îndoială, e greu a identifica, în toate cazurile, elanul patetic al denunţării critice şi al chemării înflăcărate la acţiune drept preromantism, dar el se situează, cu siguranţă, pe o lungime de undă similară. în schimb, un preromantism care depăşeşte regimul stilistic, deci nu mai funcţionează ca adjuvant afectiv al propagandei luministe, ci are un statut oarecum autonom, ne întîmpină în lirica pe teme intime a lui Conachi, Asachi, Iancu Văcărescu, scrisă în aceşti ani, dar publicată mai tîrziu. Opera de prozelitism moral şi cetăţenesc e dublată la autorii numiţi, care sînt şi cei mai reprezentativi ai vremii, de o explorare a vieţii sulieteşti sub laturile ei personale şi tainice, ca o dovadă că literatura nu este doar instrument de socializare şi educaţie, ci şi dialog cu sine însuşi. în felul acesta, începe să se contureze un proces pe care l-am putea numi de „literarizare a literaturii", cu atît mai interesant şi mai semnificativ, cu cît el nu contrazice nici un moment preocupările cetăţeneşti ale scriitorilor. Originea sa e în disponibilităţile de poezie ale sufletului, pe care zguduirile de la 1821 le făcuseră să tîşnească din adîncuri la suprafaţă, ca o lavă vulcanică, fără ca alte îndeletniciri să fie în stare a le recupera. Nu poate fi omis nici rolul pe care-1 joacă de la 1829—1830 înainte apariţia „oamenilor de litere", a profesioniştilor sau semiprofesio-niştilor ; deşi aproape nimeni nu trăieşte în epocă din venitul exclusiv al condeiului, cei care ajung să practice scrisul ca o meserie sînt obligaţi în mod necesar să-şi determine locul în ierarhia spirituală a societăţii, ca atare, să se preocupe de ceea ce e specific literaturii şi o dîferenţiază de non-literatură. Desigur, pînă la 1848, şi mai tîrziu, pînă la „Junimea", „literarizarea" nu îmbracă la noi formele unei lupte pentru autonomia esteticului, ci se manifestă ca o sporire a condiţiilor de exigibilitate artistică şi o lărgire a sferei creaţiei utilitare (inclu-zînd şi ceea ce „serveşte" indirect, printr-o mediere mai mult sau mai puţin definită). Nu rămîne mai puţin adevărat că efortul de a adecva limbajul mişcărilor capricioase ale inimii, în genere „descoperirea eulul", definitiv realizată în deceniul al treilea, reprezintă un început promiţător pe drumul constituirii beletristicii, a unei literaturi conştiente de vocaţia ei proprie. Anacreontismul invoca şi el interioritatea fiinţei, dar o făcea fără să-i caute ecuaţia unică, uzînd de o psihologie sumară şi convenţională, care definea sentimentul prin imagini-tip şi pretindea să-1 măsoare prin numărul jurămintelor şi al lacrimilor. De abia acum, în locul personajului fără identitate, tînguindu-se în termeni stereotipi de impasibilitatea iubitei, încît textul putea fi adresat oricărei jupînese şi folosit de orice Don Juan fanariot, se iveşte un individ real, cu suferinţe reale, produse în împrejurări reale şi irepetabile. Iubirea nu mai e zugrăvită într-un decor abstract şi anistoric, evocarea ei se degajează de tehnica epitetului ornant, cu valoare mai mult 27.1 13 conceptuală decît senzorial^, în cazul Conachi şi al lui Asachi, lirica erotică e presupusă a consemna o experienţă trăită, in care generalul omenesc nu e postulat asertoric, ci rezultă prrticularul împ.'cjurările: ;;i al protaguuişmor. Aezui-tatele nu sînt totdeauna foarte convingătoare, căci formaţia clasicizantă, fortificată prin lecturi şi un conformism moral indefectibii, a lui Conachi şi Asachi, tace ca sinceritatea observaţiei să fie mereu în conflict Ia el cu formula retorică. Tendinţa de a estompa reacţiile „cum ar trebui să fie", pe baza noţiunii clasice de frumos şi a convenienţelor sociale, e totuşi evidentăyConachi, în special, pare a căuta adevărul sentimentului ; strigătele de jubilaţie şi, mai ales, vaierul clipelor de depresiune au la el accentul autenticităţii. Ceea ce ne sugerează poetul nu mai e ideea pasiunii, ci o anumită pasiune, pasiunea sa proprie, fiorul ei unic şi ireversibil. Sensul demersului poetic se deplasează astfel de la esenţă spre existenţă, de la Platon spre Locke. Nu se ajunge încă la Hegel, fără îndoială, dar se cuvine notat că descoperirea eului e legată de o altă descoperire, tot atît de revelatoare : a dramatismului desfăşurărilor temporale. Sentimentul acut al devenirii se degajează în deceniul al treilea ca una dintre dimensiunile majore ale fiinţei. Vechea temă a „fragilităţii fortunei" capătă o actualitate tragică într-o perioadă de înălţări şi prăbuşiri de imperii, de puternice ascensiuni şi regresiuni sociale. Marile răsturnări ale istoriei inculcă totdeauna în spiritul martorilor ideea perisabilităţii înfăptuirilor omeneşti, a declinului civilizaţiilor, popoarelor şi cîrmuirilor. „Ruinele" sau „năruirile" devin o lecţie de umilinţă, dar şi un prilej de a medita asupra trecutului. Iar această meditaţie nu e, în toate cazurile, romantică. La noi, cel puţin, înainte de 1830, cineva ne dă un exemplu caracteristic de interpretare luministă. E vorba de Ionică Tăutu şi de scrisoarea sa, recent publicată, trimisă unei domnişoare Moruzi, o tînără persoană cu gusturi subţiri şi propensiuni intelectuale neobişnuite, de vreme ce sîntem asiguraţi că prefera, lui Pindar şi Ovidiu, lectura lui Locke şi că afla în filozofie un meterez de reconfortare, împotriva căruia furtunile vremii nu puteau nimic. Volney e convocat de Tăutu, printr-un apel insistent, ca să consilieze pe tînăra amatoare de înţelepciune. „Vino încă o dată în mijlocul nostru, ilustre scriitor, amant solitar al libertăţii, al cărei geniu l-ai 274 văzut ivindu-se printre ruinele mute ale imperiilor, înălţate de om, dar distruse de ignoranţa sa în decursul veacurilor. Vino şi repetă-ne principiile pe care trebuie să se întemeieze oacea societăţilor şi fericirea oamenilor." Volney, despre care ni se mai spune că „dezvăluie labirintul intortochiat al inimii omeneşti", apare din contextul scrisorii ca un filozof al istoriei, .rt-e foloseşte spectacolul ruinelor nu atît ca să demonstreze opera devastatoare a timpului, cît ca să acuze fatuitatea şi nebunia oamenilor. Căci dacă moartea indivizilor e o fatalitate a naturii, moartea imperiilor e un rezultat al istoriei, un lapt determinat de cotropirea libertăţii şi existenţa despotismului. Din rîndurile lui Tăutu se desprinde o fizionomie a lui Volnev care diferă radical de imaginea simplificatoare popularizată la noi de romantici, după 1830. Autorul Ruinelor ne apare ca un ideolog, un luminist şi un revoluţionar, animat de un voluntarism optimist şi de o încredere neclintită în perfectibilitatea omului — deci situîndu-se într-un acord deplin cu direcţia principală a gîndirii deceniului al treilea. 83 Dar dacă drumul spre istorie e deschis, abordarea lui e încă deficitară. După cum vom vedea, explozia istorismului are loc îndată după 1830. Pînă la această dată, abia dacă se pot semnala cîteva referiri sumare la trecutul naţional în Trîmbiţa românească (în stilul romantic al iperbollzării eroilor şi al comparării sub textuale cu prezentul mizerabil). în cele mai multe scrieri trimiterile la istoria patriei rămîn însă incidentale sau aluzive. Pare că umbra recentelor evenimente de la 1821 obturează în aşa măsură orizontul, încît nimeni nu e deocamdată tentat să răzbată „dincolo". Cu atît mai regretabilă e pierderea în focul de la 1827 a celor două opere ale lui Asachi : poemul Ştefaniada şi drama închinată lui Mihai Viteazul. în spiritul valorii programatice pe care o capătă conceptul de „devenire", trebuie menţionată frecvenţa unor teme preromantice, socotite de toţi specialiştii drept definitorii : tema „mormintelor", a „nopţii", a timpului ireversibil, a melancoliei ontologice. Astfel, Conachi evocă prefacerile peisajului la numai cîţiva ani diferenţă, sugerînd că şi ceea ce are aparenţa stabilităţii trăieşte sub zodia veşnicei schimbări. Asachi adaptează faimoasa elegie a lui Gray, iar Iancu Văcărescu deplînge cu o solemnă emfază soarta nefericită a omului. Tristeţea la căpă-tîiul celor dispăruţi devine uneori metafizică, deşi la Asachi ea capătă aspecte de panegiric, elegia transformîndu-se pur 275 18* şi simplu în odă. Unul dintre cei mai îngînduraţi şi mai melancolici poeţi ai deceniului al treilea, pe care-1 tulbură marile întrebări şi-1 apasă conştiinţa singurătăţii, ataşat însă fără rezervă cauzei reformismului luminist şi avîntului renaşteri', patriotice, e Mumuleanu. In genere, temele şi atitudinile preromantice nu subzistă decît arareori sub o formă autonomă : de obicei, ele apar adulterate, de aceea si destinul lor e ambiguu, iar repertorierea dificilă : pot fi luate lesne drept un clasicism dispus să se renoveze sau drept un romantism ruşinat. Cam acelaşi lucru e de spus şi despre prezenţa naturii. Constituie ea un argument peremptoriu în favoarea preromantismului ■— cum susţine Paul van Tieghem ? în măsura în care ţinem seama că opera clasică se ocupă de natura morală, ig-norînd sau refuzînd înscrierea într-un peisaj detaliat sub raport senzorial, putem răspunde, pînă la un punct, afirmativ. Conslderînd exclusiv perspectiva tematică, am putea, aşadar, vedea în propensiunea pentru natură un „semn" preromantic. Scrierile ilustrative nu lipsesc în deceniul al treilea : pe lîngă poemul descriptiv Dezmierdare poetieească al lui G. Peşacov, unul dintre rarele specimene ale genului în literatura noastră, poeziile dedicate muntelui de Ienache Gane, Daniil Scavinski şi Mumuleanu, sînt citabile unele încorporări caracteristice ale motivului: peisajul — „etat d'âme", la Conachî, natura „refugiu", la Gane, natura ca idilă rustică (decor al vieţii curate şi sentimentelor tandre), la Peşacov şi Asachi. Dacă examinăm însă felul în care „tema" naturii e transpusă „literar" în operele enumerate mai sus, atunci concluzia se schimbă sau, în tot cazul, se clatină : constatăm că puterea coloristică e adesea rudimentară, percepţia realităţii e înlocuită printr-o apercep-ţie convenţională, detaliul sensibil e substituit prin idee. Mai poate fi vorba aici de preromantism, nu ne găsim oare, minus unele concesii, în plin clasicism ? Ce importă de fapt: „tema" sau felul cum ea este tratată ? Răspunsul depinde, evident, în fiecare caz în parte, de contextul lucrării respective.84 Dar, indiferent de caracterul răspunsului, chiar acolo unde structura generală a operei îl face să balanseze de partea clasicismului, faptul cu adevărat semnificativ este că o nouă sensibilitate îşi croieşte drum, stîngaci şi reticent, dar irupînd de pretutindeni. Esenţial în literatura dintre 1821—1830, din punc- 276 tul de vedere al istoriei ideilor estetice, sînt inovaţiile care se multiplică, nu formele tradiţionale care supravieţuiesc. O schimbare radicală era imposibilă. Mişcarea de la 1821 nu a fost o revoluţie, ci numai primul act al unei revoluţii, care a dat un impuls viguros vieţii spirituale româneşti, dar n-a reuşit s-o primenească pînă în străfunduri. Reprezentanţii literari ai deceniului al treilea •— Conachi, Asachi, Iancu Văcărescu, Mumuleanu — vin în epoca nouă cu mentalitatea unei [urmaţii vechi ; ei fac efortul de a-şi schimba hainele, nu reuşesc (şi nici nu încearcă) să-şi schimbe sufletul. în punctul de plecare ei aderă la o poetică de tip neo-clasic : raţionalizarea lirismului, discursivitatea, sărăcia metaforică, gustul abstracţiilor, atenţia acordată reflexiei morale, finalismul pedagogic — toate acestea sînt particularităţi artistice integrate structurii personalităţii, atribute ireductibile, ţinînd de modalitatea reprezentării lumii, nu simple procedee, dictate de modă. Dar istoria îi sileşte curînd să se adapteze unui nou climat spiritual. Căci ea îşi precipită cursul spre 1821, şi îndeosebi după această dată-hotar, cînd viaţa materială şi spirituală a Principatelor intră în curentul unor prefaceri substanţiale. Problema care li se pune acum e de a-şi acorda instrumentul la noile mişcări subterane ale opiniei, la noile sensibilităţi şi gusturi, pe care le impune, cu o hotărire implacabilă, viaţa însăşi. Un prim răspuns la „comanda socială" e literatura de luminism pragmatic şi patriotism militant, discursurile pentru smulgerea din inerţie, cărţile de iniţiere şi moralizare. Dar scrisul nu e doar incitare la acţiune şi propagandă ideologică, e şi descoperirea puterilor lăuntrice ale fiinţei, aruncarea de punţi intre real şi imaginar, stîmpărarea foamei de transcendent. Iar epoca al cărei punct de cristalizare simbolică îl constituie anul 1821 promovează şi această „comandă socială" de un ordin mai subtil, care se numeşte „reinventarea lirismului". Căci ea face inteligibilă spiritului românesc semnificaţia afectivă a programului Revoluţiei Franceze : dreptul indivizilor de a deveni persoane, dreptul popoarelor de a deveni naţiuni. îi vedem deci pe scriitori angajîndu-se spontan să debaraseze poezia de artificiu, s-o apropie de natură şi de adevărul interior, s-o înalţe la dimensiunea Omului, nu încă liber, dar îmbătat de ideea că eliberarea e aproape. Ei avansează însă anevoie pe acest drum, reţinuţi mereu de inhibiţii, de pon-cife ale educaţiei şi gustului. Ca toţi cei cărora trecerea Rubi- 277 conului le este impusă, păşesc cu timiditate şi uzează, adesea de cuvintele noi ca să denumească realităţile vechi. Romantismul pare a fi în bătaia puştii, uneori e atins, alteori mimat, totuşi ca principiu coerent şi toraliVnnţ de creaţie el estf o^erj altei generaţii, a celor născuţi după 1821 sau pe care marele clivaj al anului 1821 îi va găsi destul de tineri ca să nu sufere ( ,; x , c„,,-,i..i.,; .1 vuttt 1 .... j^iwn^U j. Ol iile Li V ct ci ii-iuiuiui cil ^ i- v ili-iLcl. Scriitorii deceniului al treilea rămîn în antecamera. Evi-,>,,,,.. „„_ i„ ,..,_____,i„.:_„i i... v........•> c.c^c, i^ujiuivii. pi. CtiiL it CAtiijjJliiictt clCOLlilUi iOl iiLCicti iiixi diverse : unii asimilează noutatea mai repede, alţii nu reuşesc s-o digere ; între Asachi şi Conachi, între Mumuleanu si Iancu \-ăcărescu nu se poate pune semnul egal ; totuşi, lăsînd de o parte variantele individuale şi căutînd trăsătura comună, se poate spune că, în ansamblu, ei materializează deopotrivă o tranziţie, în care, sub raportul coeficientului de inovaţie, preromantismul predomină ; ca structură artistică primară sînt însă clasici. Şi nimic nu dovedeşte mai mult că romantismul se impune cu o putere irezistibilă în mediul românesc decît faptul că pentru a-şi rămîne fideli rolului social de scriitori aceşti_ oameni trebuie să-şi fîe infideli naturii lor profunde de artişti. în paginile următoare vom trece amănunţit în revistă literatura dintre 1821—1830, începînd cu importantul, dar atît de puţin cunoscutul capitol al evocării evenimentelor de la 1821. Vom examina apoi opera scriitorilor reprezentativi : Conachi, Asachi, Iancu Văcărescu, Mumuleanu, precum şi a cîtorva autori de mai mică notoritate : G. Peşacov, Ienache Gane, Danul Scavinski, Vasile Fabian Bob — nu mai puţin caracteristici sforţării, dar şî neputinţei de a traduce explicit şi adecvat în cuvinte starea de fermentaţie a spiritelor şi noile valori ale sensibilităţii contemporane. ECOURILE LITERARE ALE EVENIMENTELOR DE LA 1821 Scrierile inspirate de evenimentele anului 1821 constituie un capitol_ dintre cele mai interesante ale literaturii din deceniul^ al treilea, şi e curios că o cercetare de ansamblu n-a fost pină în prezent în atenţia nimănui. Compuse sub imperiul emoţiilor şi resentimentelor, înainte ca rănile să se fi cicatrizat şi durerile să se fi ogoit, relatări 278 de mai largă respiraţie ■— veritabile cronici ale celor petrecute —, poezii fugare sau însemnări cu caracter memorialistic, particularitatea comună a acestor opere rezidă, în primul rînd, in autenticitatea materialului de viaţă, îh al doilea rînd, in .;tit;;dinca partizană autorilor. Toţi scriu ceea ce văd. dar între ceea ce vede unul şi altul e o enormă deosebire. în genere, domină spiritul vindicaţiunii : Eteria e condamnată cu violenţa, dar nici Tudor v ladimirescu nu se bucură de înţelegere ; uneori, blamul aruncat asupra răzvrătirii îl cuprinde in aceiaşi termeni categorici, deşi, pină Ia urmă, mişcarea pandurilor beneficiază de oarecare indulgenţă, în virtutea caracterului ei naţional. Aprecierea negativistă pe care cei mai mulţi contemporani o dau evenimentelor de Ia 1821 nu trebuie să surprindă. Ea este urmarea directă a faptului că autorii scrierilor amintite sînt, de obicei, boieri, boiernaşi sau clerici, dintre cei ce, în primăvara timpurie a anului 1821, o porniseră în bejenie cu tot calabalîcul, ameninţaţi dintr-o parte de Tudor, dintr-alta de Ispilanti, hăituiţi zi şi noapte de insurgenţi, dezertori sau tîlhari. E vorba, aşadar, de oameni pe care revoluţia îi aşezase în partida victimelor ; era firesc ca mărturia lor să se transforme în rechizitoriu, răzbunarea hîrtiei fiind, ca totdeauna, ultima resursă a celor înfrînţi şi umiliţi. în afară de ostilitatea arătată eteriştilor şi pandurilor, lui Ipsilanti şi, cu aplicare de circumstanţe atenuante, lui Tudor, o altă trăsătură definitorie a operelor de care vorbim constă în caracterul de „reportaj" al relatărilor, în expurgarea invenţiei şi reproducerea nudă a faptului de viaţă. Trăirea pare a se transla şi nu a se converti în literatură. Chiar şi versurile suie anevoie la ficţiune ; textele, de orice natură, traduc prospeţimea impresiei vii, ca şi cum autorul n-ar fi în stare^sati n-ar vrea să supună observaţia unui travaliu, s-o topească în creuzetul imaginarului şi s-o încadreze într-o structură artistică, întrebarea cade aproape de la sine : este prozaismul acesta o „metodă", adoptată în mod deliberat, din voinţa de a face depoziţie ? Sau este semnul neputinţei de a stoarce în-tîmplărilor materia romanescă ? Ambele ipoteze sînt probabil adevărate. E sigur că sărăcia invenţiei şi iniţiativa redusă în direcţia trecerii de la percepţie la metaforă oglindesc stadiul incipient al scrisului românesc, aflat la începutul deceniului al treilea într-o fază de con- 279 stituire a genurilor moderne şi de tatonări în zonele epicului. Pe de altă parte însă, nu încape îndoială, că timiditatea în prelucrarea materialului nu decurge numai din inaptitudine, ci şi din imposibilitatea resorbirii emoţiei, din neputinţa depăşirii momentului de şoc şi a situării în perspectivă. încă obsedaţi de cele trăite, dornici să-şi învingă frustraţia, oamenii povestesc ce au văzut, ce au suferit, ce ştiu, adoptînd cu toţii unghiul subiectiv al lui Fabrice, eroul lui Stencihal, pentru care nu există imaginea de ansamblu a bătăliei, ci doar o învălmăşeală de incidente confuze, aleatorii şi nesemnificative. Prizonieri ai unei viziuni fragmentariste a evenimentelor, fugari din faţa insurecţiei şi înduşmăniţi cu scopurile ei, preparaţi subconştient să vadă numai latura negativă (care singură putea să le justifice atitudinea contra-revoluţionară), cei mai mulţi autori spun adevărul şi mint în acelaşi timp. „Adevărul" constă în exprimarea autentică a sentimentului lor interior, „minciuna" în raportul dintre această interpretare şi realitatea obiectivă. Caracterul „reportericesc" indică în acest caz incapacitatea de a vedea dincolo de copaci pădurea, faptul că drama trăită e încă prea recentă ca să fie decantată. Subiectivitatea unghiului de privire şi spiritul partizan se reflectă, fireşte, şi în limbaj. Marea majoritate a scrierilor izbeşte prin tonalitatea afectivă a stilului: expunerea contopeşte faptele şi aprecierea, deci, spunîndu-ne ce s-a petrecut, în acelaşi timp aprobă, sau dezaprobă, trece lesne de la indignare la lacrimi şi de la lacrimi la persiflajul crud. Autorii par a se război tot timpul cu fantasmele, sînt furioşi sau se înduioşează ; ei nu-şi găsesc niciodată seninătatea. E limpede că „opera" le serveşte ca o descărcare, solicitîndu-i existenţial, nu literar, şi nici filozofic. Precizăm, înainte de a proceda la trecerea în revistă a scrierilor consacrate evenimentelor de la 1821, că excludem din raza cercetării izvoarele de interes pur documentar, ca, de exemplu, memoriul serdarului Ioan Dîrzeanu — cea mai completă sursă informativă contemporană asupra mişcării pandurilor —, memoriul lui Chiriac Popescu, şeful gărzîi de pază a lui Tudor Vladimirescu, aşa-zisa Istorie a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 a lui M. Cioranu, elaborată tîrziu, pe baza cărţii lui Ilie Fotino etc. Ne ocupăm în cele ce urmează numai de lucrările care, prin culoarea stilului, personalizarea viziunii, acuitatea observaţiei sau reverberarea sentimentului, depă- şesc pura istoriografie. Admitem că deosebirea nu e totdeauna iesne de făcut, dar, cu riscul de a greşi, socotim totuşi necesar să operăm o selecţie, fixîndu-ne atenţia doar asupra materialelor ce prezintă contingenţe cu literatura.83 Din acest pună de vedere, putem încerca şi o clasificare a materialului destul de abundent care intră în perimetrul analizei, şi anume distingînd între lucrări de tip „oglindă", care ne dau cronica evenimentelor, şi lucrări de tip „ecou", care le evocă prin transparenţă, fără să le descrie. Printre cele mai importante din prima categorie e opera munteanului Zilot Românul, scrisă în 1823 : Jalnica cîntare a lui Zilot, intru care să cuprind revoluţia românilor supt Tudor slugerul Vladimirescul, i zavera, supt Aleco Beizadea Ipsilant. Zilot e un pasional, un temperament din familia incomodă a lui Radu Popescu, afurisit, veninos, cu gura spurcată, intransigent în manlcheismul luî primitiv : tot atît de crud şi de batjocoritor cu cei ce încarnează „răul", pe cît de tandru şi de duios cu personajul pozitiv, care este „ţara", amă-rîta şi nenorocita Ţară Românească. Pravoslavnic, el condamnă răzvrătirea în principiul ei, ca o manifestare contrară ordinei voite de Dumnezeu. Pe Ipsilanti şi Tudor, căpeteniile răscoalei, îi judecă sumar, cu o teribilă severitate, totuşi îndulcind oarecum aprecierea faţă de cel din urmă, pe care-1 cunoscuse personal. în acest sens, schiţează la un moment dat, aproape fără voie, portretul moral al conducătorului pandurilor, intuit cu înţelegere omenească şi un relief psihologic uimitor. E evident că, dincolo de animozităţile politice şi de punctul de vedere al „victimei" (Zilot se numără şi el, în 1821, printre bejeniţii la Braşov), puternica personalitate a lui Tudor îi impusese, ca şi, de altfel, obiectivul acestuia de a curma abuzurile şi „mîncătoriile". Ostilitatea lui Zilot are drept cauză esenţială „metoda" revoluţionară şi excesele comise, nu atît scopul urmărit de mişcarea pandurilor. Asta nu-1 împiedică însă, cum am spus, să prezinte lucrurile sub culorile cele mai negre. în viziunea sa, anul 1821 se topeşte în neguri şi devastări de Apocalips : „Tudor cel ce striga «mîntuirea» cu ceata lui (în care să alăturaseră şi mulţi străini, însemnaţi tîlhari) nu puţine rele au făcut pe unde au ajuns. Ipsilanti iarăşi, cu a lui ceată ce striga «pentru lege» toată fără de legea au plinit. Beserici, mînăstiri, schituri n-au rămas necălcate şi nejăfuite de sfintele odoară şi alt ce au avut ; altele 280 le-au şi ars pînă în pămînt, ba încă au îndrăznit nelegiuiţii de ' au răsipit şi chiar sfintele taine de prin altară, socotindu-le ca lucru de nemica. Iar partea boierească, partea neguţătorească, călugării, popii, în scurt, toată treapta mai ales cea cinstită, n-au senat nin prin franături'ţ :r>unţilor ncca^iri si nc; ■-iuiţi." Dacă s-ar consemna toate „răutăţile nepomenite" care s-au săvîrşit atunci „ar trebui fieştecare lăcuitor dintr-aceste doua ţari, ocriiiiu in parce ale lui patniuri, sa umple icotdc ut hîrtie, şi aşa s-ar putea face o vivliothecă întreagă. Dar eu, cu uit cuviiit ScUit zic a^a ; ^a n-au iamas iviuuite v^aie ci aa nu o fi săvîrşit, unii unele, alţii altele, care cum au vrut..." Modul elocvenţei retorice, adoptat spontan de scrierile timpului, datorita tensiunii sufleteşti a autorilor şi efectului de şoc pe care-1 urmăreau, dar articulat şi pe tradiţiile literaturii omiletice, iar, în cazul cărturarilor, pe învăţămîntul grecesc, dă paginilor lui Zilot un caracter dramatic. Arătînd pînă la ce punct „tîlharii" cotropiseră ţara, el exclamă : „Şi apoi | unde să mai fie scăpare de dînşii, căci cuprinseră toate drumurile, toate potecile şi găurile, toţi munţii şi dealurile, toate mînăstirile şi alte locuri pe unde se băjănăriseră lumea ; şi nu era alt decît chiu şi vai în toate părţile. Oh ! cerule, cum mai puteai răbda ? Credeţi-mă, cititorilor, că se împîclase văzduhul, cît nici soarele parcă nu-şi da razele sale. O spaimă, o groază, un ţipăt, un geamăt în toate părţile, încît ziceai : crapă, pămîntule, şi ne înghite." Pasajul citat evidenţîază o îndemînare literară de primul ordin. Sîntem uimiţi să constatăm la Zilot procedee diverse şi rafinate de obţinere a expresivităţii, care-1 situează, ca modelaj stilistic, nu departe de Bălcescu. Remarcăm astfel : alternarea enumerării concrete a locurilor stăpînite de „tîlhari" cu sugestiva caracterizare abstractă, de nuanţă populară : „nu era decît chiu şi vai" ; trecerea de la neutralul persoanei a IlI-a la pasionalul persoanei a Il-a, utilizată cu scop retoric, în I funcţie de doi interlocutori : „cerul" şi „cititorii" ; suita de substantive din ultima frază care gradează nuanţa (spaimă-groază, ţipăt-geamăt) şi dau prin ansamblarea lor masivitate şi plenitudine sentimentului ; în fine, stilul indirect liber din final şi excelenta ritmică a întregului paragraf nu sînt printre însuşirile de trecut cu vederea ale acestui remarcabil fragment. Privit fără prejudecăţi, sub latura capacităţii de a-şi transmite emoţia şi de a domina materia limbii, Zilot e unul dintre cei 282 mai interesanţi autori ai vremii şi opera sa ar merita să fie scoasă din uitare.86 Cursivitate narativă şi plasticitate a limbajului are şi ur. aii memoriu, de astă dată anonim, tot atît de înverşunat împotriva „rebeliştilor" greci şi români, trataţi deopotrivă drept ..iăfuitori". Titlul e un întreg sumar : Istoria jăfuitorilor Tarei rumâneşti, cînd feciorii lui Ipsilanti s-au pornit din părţile oasavabiei, ca să-şi facă oaste din grccirne i de arnauţime, şi de ori ce adunare rea, cîţi voia a să uni voinţii lor, la anul 1821. Autorul necunoscut vede în mişcarea pandurilor o răzbunare divină, vestită prin cutremur şi semne cereşti. Tudor îi pare „întunecat de iubirea de stăpînire şi de lăcomia banilor". Ipsilanti, un om cu mari fumuri, dar nevolnic, gata să dea bir cu fugiţii la cea dintîi ciocnire serioasă. Din prezentarea stării de spirit a „gloatei" eteriste, alcătuită din indivizi fără rost, certaţi cu legea sau cu bunul simţ, răzbate o nesfîrşită ironie : „Grecii, ameţiţi de năluciri deşarte şi cu uşurare de minte, umblau turlaci, strigînd: «Zito eletheria» ; în loc de bună dimineaţa şi de bună ziua şi de bună vremea, nu să auzea altă (ursit) închinăciune decît : <-Zito eletheria». La mease, la rădicarea paharelor sau a oalelor cu vin sau a pîoscelor nu era alte ursituri şi oraţii fără numai : «Zito eletheria». încă la Dunăre nu să apropiaseră, încă papara turcilor nu o gustaseră şi se gîlcevea între dînşii pentru alegerea de împărat Ţarigradului, unii voia pe Alexandru Ipsilant, iar alţii nu-1 voia zicînd că era ciung. O, minte grecească plină de pleavă şi de vînt ! O, capete seci şi mai uşoare decît ale copiilor ce se joacă în arşice !" Ca şi la Zilot, spectacolul năpastelor abătute asupra ţării stîrneşte efuziunea lirică : evocînd deznădejdea oamenilor, asediaţi de primejdii din toate părţile, autorul plînge suferinţele ţării, iar patriotismul său depăşeşte limita provincială, devenind moldo-valah : „Nu-mi ajunge virtutea de a spune cu amănuntul amărăciunea şi pîcla acelei vremi, că despre o parte ne îngrozea punerea asupră-nc de către atîţia lupi şi despre altă parte ne topea frica ce aveam gîndind la venirea turcilor şi la tăierea şi robia ce să putea face ţării noastre, prihănin-du-ne turcii că ne-am hainit toţi. Amărîtă ţara Moldovei, amărîtă Ţara Românească, amărît oraşul Bucureşti şi celelalte oraşe toate ! Că au pierit liniştea noastră, că s-au închis mîn- 283 gîierile şi bucuriile voastre ! Nu mai puteaţi zice atuncea că mai_ aveţi ceva, nu mai trăgea nimenea nădejde de viaţă." 87 în aceeaşi tonalitate stilistică, fapt care ar îndreptăţi ipoteza unui autor comun, se înfăţişează schimbul de epistole între un boier muntean şi un boier moldovean, publicat de C. Erbi-ceanu sub titlul Frăţească îmbrăţişare şi atribuit de editor lui Naum Rîmniceanu (paternitate pusă ia îndoială de N. Iorga). Aici e relatată desfăşurarea Eteriei, surprinzînd şi preparativele de culise, însa cu o duşmănie neobişnuită chiar în climatul xenofob al momentului. Tudor e calificat de „ticălos" şi „prost pandur" ; el ar fi năzuit să răstoarne „tagma boierească" dintr-o nesăbuită ambiţie de domnie.88 De alt tip decît cronicile muntene sînt compunerile versificate ale moldovenilor Alecu Beldiman şi Vasile Pogor. Ele înlocuiesc lirismul prin satiră, îşi distilează veninul într-un rîs homeric, care transformă Eteria — căci numai de ea se ocupă — într-o mascaradă grotescă. Reportajul versificat al celui dintîi, traducător prolific, dar poet fără chemare, e binecunoscut : Tragedia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întîmplare după răzvrătirea grecilor. Cel de-al doilea a lăsat două lucrări, un tablou alegoric intitulat : Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la mînăstirea Secului din Moldova (ms. 2307) şi un fragment de poem burlesc : Eterida, facire epic-comică împotriva întrunirii grecilor asupra Porţii Otomaniceşti (ms. 5288). 89 Atît Beldiman, cît şi Pogor spumegă împotriva grecilor, folosind batjocura groasă şi caricarea trivială, tipice satirei moldoveneşti, de factură boierească, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Poezia lor e de fapt o proză rimată, care se deapănă monoton, în lungi stihuri adormite. Salvarea din platitudine o aduce densitatea observaţiei : ambii autori, fiecare în felul său, cu o mai mare reuşită Pogor, care e mai talentat, scapă de sub incidenţa generalităţii clasice prin darul de a concretiza imaginea. Ei nu ne înfăţişează tribulaţiile unor eroi de oriunde şi de nicăieri, ci ridicolul unor indivizi determinaţi prin trăsăturile caracterului, fizionomiei, categoriei sociale sau profesionale. Le lipseşte desigur dexteritatea referenţială a limbajului, dar vizualizarea e puternică, lexicul colorat şi frust, adecvat — tocmai prin lipsa de eleganţă şi civilitate — nevoii de caracterizare plastică. Prin acest realism al observaţiei, Beldiman şi Pogor dibuie „sui-generis" unul dintre drumurile ce 284 conduc la romantism, căci romantismul — mai e nevoie s-o spunem ? — nu se edifică doar pe „sentiment", cum cred unii, ci şi pe „senzaţie", el fiind tot atît interiorizare şi efuziune, cît şi „culoare locală" şi adevăr al observaţiei. Vindicativ, îndatorat literaturii voltairiene a secolului al XVIII-lea, dar fără „esprit", cu gluma groasă, mucalită şi trivială, Beldiman proiectează Eteria ca o hărmălaie ridicolă, într-o înşiruire de scene care se succed fără ca vreuna să se detaşeze printr-o semnificaţie specială. Indiferenţa compoziţiei sugerează lipsa de sens a întreprinderii. Dar agerimea privirii e indeniabilă. Ici şi colo pot fi reţinute fragmente delicioase prin exactitatea desenului şi ingenuitatea comentariului. Iată, de pildă, parada oştirii eteriste, aşa cum o vede autorul de la ferestrele caselor sale din Iaşi : Alerg, să mă duc la fereastră, stau şi eu ca să privesc, Şi văz, ceea ce vreodată a mai vedea nu gîndesc. Mai întîi trombacii Curţii, călări mergînd, trîmbiţa, După ei, călări doi preuţi, falnici încît nici căta. Amîndoi cu şishanele. greci, dar bine îmbrăcaţi, Cît n-aveau deosebire din ostaşii ceilalţi. Unul dintre d:>i cocardă avea şi purta la cap, Iar altul de fir o cruce o pusese la potcap. După dînşii, într-o butcă, un arhiereu vinea, Cu omophor peste rasă, şi-n mînă cruce ţinea. Sîrb era arhiereul, cîrn la nas şi rău făcut, Un vînturătoriu de lume, făţarnic, mult prefăcut. După ei începe oastea, arnăuţii toţi în rînd îi priveai cu mare fală, jucînd caii şi mergînd. Mai la urmă Hiliarhul, îmbrăcat foarte curat, De a sa ofiţeirime se afla încongiurat. Muzica italienească după dînsul resuna, îţi părea pe pămînt Ariş, şi dînd pildă îndemna, Şi-ndată artileria, cu şef şi artilerişti, Şi, pentru mai mare fală, cinci-şase din eterişti, Anastasi Pezodromul era întru acest hal, încît făcea mare silă a putea să stea pe cal. Douăsuteunsprezece erau toţi cîţi au trecut, Sunt încredinţat prea bine, că greşală n-am făcut. Dar mai rămăsese încă mulţi, prin crîşme fiind beţi, Alţii neîmbrăcaţi încă. şi cîţiva fiind băeţi. 285 1 Pogor, în Vedenie..., pune o vervă spumoasă în descrierea pedepsirii tuturor mai marilor ţării, vinovaţi de a-i fi sprijinit pe eterişti. Portretele sînt de un relief viguros, iar spiritul critîc al autorului, departe de a se lăsa intimidat de rangul înalt a! demnitarilor, pare. dimpotrivă, cu atît mai muşcător, cu cît personajele aparţin treptelor mai de sus ale ierarhiei. Ideea e de a-i dezbrăca pe cei mari de pompă şi fandoseală, supunîndu-i, ca pe orice netrebnici, „bătăii la falangă". în felul acesta, asistăm la o veritabilă demistificare a puterii. Cu aer meticulos, fără grabă, autorul înregistrează cum diversele ipo-chimene : domnitorul, înalţii arhierei, domniţa „cu fragede talpe şi moi", boierii —îşi fac apariţia smerită la locul osîndei, cum îşi suportă, după firea fiecăruia, pedeapsa, pentru ca, de la un moment dat înainte, durerea să-i egalizeze pe toţi în umilinţă şi zvîrcolire neputincioasă. Mitropolitul, care nu e altul decît Veniamin Costache, soseşte plin de umilinţă : Galbăn şi uscat la faţă, om cuvios şi zmerit, Care de post şi de rugă se părea cum că-i topit ; Ochii lui, negri şi galiş, strălucesc împăroşaţi, Subt pleopele slăbite, adînciţi şi îngropaţi, încet, legănat şi gîrbov merge, cătînd în pămînt. Urmează dezbrăcarea de odăjdii şi de camilafcă, apoi ridicarea cu tălpile goale în sus : Toiegele de dîrmogză sfintele tălpi au cuprins. Ah ! ce-am văzut, fraţi din cruce, lucru straşnic şi grozav ! Pe pre-sfinţitul părinte tăvălindu-se prin prav Şi barba prin colb şi ţărnă, şi părul cel sfînt şi sur Le tăvălea împreună cu blanele de samur ! La Huşi, la episcopie, cînd era încă pitariu, Cînd ridica chili în spate şi chitanul la cîntariu, Deşi vînjos şi mai verde, încă nu se mlădoia Aşa precum, sub falangă, trupul lui să îndoia Ca din zmîrcuri, ca din proaţcă, cu totul se-arunca Şi cu mînile-amîndouă de falangă s-apuca, Preasfinţitul părinte, care răcnia ca un leu, Se zvînzolea sub falangă şi se zbătea ca un smeu. Dreapta blagoslovitoare pe tălpi l-am văzut puind Şi, cu vergile, slujbaşii şi peste dînsa croind, 286 L-am văzut scrîşnind cu dinţii şi cu mmile grăpînd, Limbă, buze, deşi sfinte, de usturime muşcînd, Şi cu glas, strigînd năprasnic : — Stăpînă, nu-s vinovat ! Aiioho '. iaipiie mCiC i Auc.iv • -.l-a» ,;.şcia;. \~asile Pogor, care a tradus Henriada (publicată de Heliade, ii: LOjO), 11U C liUiiiai CCl iilcli *CnaUidji wiiciC V Ol Ldlj. iCilii noştri de la începutul veacului al XlX-lea, dar şi cel mai ta- ... »t * . .»____1". ........ . T r_ . r.........J . iCili.dc. iN U lllLliliplcllUr U pcll LC ci V CUClUtl... d iOil <_OpldLd UC Mihai Eminescu. O compunere versificată muntenească, intitulată Pentru cienştii crai greci (ms. gr. 720), atribuită de E. Vîrtosu unui Icnită Bilciurescu din Ţîrgovişte, dar fără argumente convingătoare, face dovada că satira nu e o exclusivitate moldovenească nici în aceasta perioadă, cum nici în altele. însuşirea distinctivă a textului e de astă dată marea familiaritate a tonului şi intensa culoare populară, vădită în limbaj şi în utilizarea versului scurt. Beldiman şi Pogor sînt boieri şi rămîn boieri chiar atunci cînd se amuză gros : ei „compun", respectă o anumită tehnică prozodică, stilizează mai mult decît s-ar părea. în schimb, anonimul muntean nu se lasă terorizat de nici o prejudecată calofilă : el croieşte versul cum făcea D. Jourdain proză, cu candoare, în mod spontan, ca şi cum ar vorbi cu prietenii la chef. De armata mavroforilor, grozavă în cuvinte şi săracă în virtute, îşi bate joc cu o limbuţie de om gureş şi o maliţie pe care o excită mai ales denunţarea imposturii : Din Ploieşti pînă-n Piteşti, Ca prin nişte ţări turceşti, Se primbla cu alai mare Şi striga în gura mare : Veniţi, turci, dacă-ndrăzniţi, Că noi sîntem îndîrjiţi, Veniţi să facem război, Sau că venim noi la voi, Pentru că noi ne-am jurat Să intrăm în Ţarigrad. După ce dar au simţit Cum ca turcii au sosit, în loc s-o ia spre Rusciuc Au sucit spre Cîmpulung. 287 Nu e cruţat nici Ipsilanti : Căci chiar Ipsilant sărmanul. Principul şi generarul. De multă muncă ce avea Cîte-o litră de spirt bea, Ş-acela de dimineaţă. Ca să-1 cureţe de greaţă Şi să poata-ntocmi bine Oştirea cum se cuvine, ■ Să poată a straşnici Mai bine a jefui. Ironia îl atinge şi pe Tudor : Ai lui Tudor cu zavera îi dezbrăca de giubele, Grecii cu elevtherie Dezbrăca de anterie. Versul fluid, dus de rimă, în consecinţă acceptînd fraze 1 neutre sau redundante sau asociate întîmplător, prin simplă contiguitate, devine uneori inventiv la modul ,,pann"-esc : Iar dascălii cei greceşti Ce era în Bucureşti, Terchea Berchea scurgea oale, Grămada două parale, Şapte, opt, la o para, D-aceea nu-ntreba Ce cu a lor procopseală, Ce era din sfîntă oală, Cînd începea să-ţi arate, Ale lor vitejeşti fapte | N-avea pace Odiseus, Nici viteazul Arhileus, Iar ceilalţi calicime, 1 Araăuţii şi crăimea, Prin cîrcime şi crămi de vie, Striga toţi eleftherie. 90 Un alt_ tip de poem suscitat de evenimentele anului 1821, , cu totul diferite de satirele lui Beldiman, Pogor şi ale anonimului muntean, îl constituie „tînguirile", compuneri de stră- ! I veche origine biblică, apărute şi în literatura neo-elenică după căderea Bizanţului, care înfăţişează sub o formă elegiacă suferinţele ţării provocate de urgia răscoalei şi jalea locuitorilor. Autorii imaginează, alegoric, că ţara însăşi îşi deapănă - ci~/i~'' i^/'A^ ~ 1 - '■ - ] -Vti. i/., ... '.'.ai i/~: poartă titlul Tînguirea Moldavii şi se află în ms. 137 (f. 104— 105) ncfiind publicată pînă în prezent. Noi credem că ea poate • atrihuua jm (.', Conachi ; m afara de îaptul ca o găsim in-'!-_nn mamwtţ rare cnprmoc majoritatea pnryiilor acestuia, pledează in favoarea opiniei noastre constatarea unor însuşiri dintre cele mai caracteristice autorului Amorului din prieteşug : "^ţţ-'-tce rnn,n^7it]fi den Slt^ ter) ""nater'ei Hi-'M-iŢ-s î,îvbp1"lu1. ---- ......... 0- --- ....--... .... _ , A c'e Asachi, Fabian-Bob, chiar şi marşul lui Cîrlova. Dar admi-ţînd ca am elimina ipoteza Conachi, nu vedem o alta plauzibilă. Paternitatea propusă se susţine nu numai prin argumentele „pro", dar şi prin lipsa de argumente „contra".) Poezia începe cu o constatare generala, care atmosterizează situaţia : O, ce soartă cu cruzime, o, ceasuri otrăvitoare. O, privelişte de jele, o, zile amărîtoaiv. Fericirea mea să schimbă în lacrămi şi în n>b;; Şi slava mea să preface în a morţii grozăvie. Văz o straşnică cumplire cu urgie întîrtată. Văz o pornire de groază asupra mea înfocată, Lăcuinţa mea pustie prădată, aprinsă, arsă, Mînios ceriul asupra-i potopuri de focuri var vi, E denunţat apoi domnitorul, care se uneşte cu „răzvrătitorii" eterişti, dovedindu-se sperjur faţă de „împărăţie" şi nelegiuit faţă de pămîntul „ce-1 cinstise" cu înaltele prerogative ale funcţiei sale. Poporul e luat prin surprindere şi înşelat în buna lui credinţă : Norodul în neştiinţă, fără arme, fără frica, Le privea acestea toate nemai prepunînd nemică. Ca un mei nevinovat în primejdîia cea mare Care măguleşte mîna ce să-nalţă să-1 c moare. Dar acest norod plăteşte această încredinţare Jelind cu lacrămi de sînge jalnica lui întîmplare. 289 19 — Originile romantismului românesc Teama de vărsare de sînge şi de dezordine pricinuieşte o cumplită panică. Exodul spre locurile de refugiu, precipitat de spaima animalică a morţii, care-i face pe oameni să-şi piardă orice lustru de educaţie şi să devină robii instinctului de con-senv.re t evocat cu o certă dexteritate de condei : Unul giugă, altul hamă, altul pe gios să porneşte, Avînd groaza drept povară, tată! pe fiu nu găseşt;, Lasă averi, lasă casă în primejdîia cea mare, Si uită maica pre fiică, ţi îşi caută scăpare Fiişticare cum poate aleargă piste hotară, Aşternut avînd pămîntul şi hrană plînsuri amară. Poezia se termina cu un blestem : Asupra acestor tirani trăsnete din ceriu să cază, Nici unul să nu rămîie, fulgerul pe toţi să-i arză, Trapul lor ţărnă, cenuşă lumii de l-ar vinde vîntul, Pedeapsa cruzimii lor s-o privească tot pămîntul. 91 Mai puţin realizata este Tinguirea Moldaviei, opera unui boiernaş neidentificat, cuprinzînd nu mai puţin decît 139 de catrene, rimate slobod, uneori împerechiat, alteori încrucişat, mai frecvent după schema : a b c a. Poema, violent antiete-ristă, începe ca un tablou idilic al Moldovei dinaintea venirii fanarioţilor. Oamenii trăiau în unire, respectînd cu toţii, mari şi mici, „bunul opştesc", sub o ocîrmuire înţeleaptă, care avea în vedere neatîrnarea „patriei" şi fericirea locuitorilor. Venirea Fanarioţilor aduce distrămări, făţărnicii, prigoniri şi jăfuiri, că di-aceste lor le plac ! Raporturile între patrioţi se mercantilizează, moravurile decad, familiile se destramă : Nici unire între rude, Ba şi fraţii s-au răcit, Păzind numai interesul. Părinţii dau o rea creştere copiilor, căsătoriile se fac din interes, femeile cad pe panta desfrînării. Mai expresiv în detaliile realiste, care traduc experienţa vieţii de toate zilele, decît în ca- 290 racterizările generale, cu pretenţie de filozofare, autorul încondeiază cu umor, într-un limbaj vînos, alunecarea trivială a piniei : ceea ce pentru orice om întreg este viciu capătă acum preţ de virtute. în adevăr : Şi pe cea ce nu iubeşte Pe alţi bărbaţi, cu turbare, De rîs este tuturor ; Şi că-i proastă o vorbeşte, Matufă şi nătărancă, Neştiind a trăi-n lume, Săcîlă şi fără minte Ce-mblă-n lume ca o oarbă. Eteria vine ca o pedeapsă divină, pentru că „mişăliile" au ajuns insuportabile. Armata eliberării e alcătuită din Vezătăi nenumăraţi Şi ciocoi şi slugi mulţime, Toţi vestiţi de căpitani, Fel de fel de spînzuraţi. Dezbinaţi, „patrioţii" nu pot opune rezistenţă şi se grăbesc ,,viaţa să-şi sigurifsească". Eteriştii taie şi spînzurâ pînă la venirea turcilor, cînd dau bir cu fugiţii. O, patrie nenorocită, Vrednică de tînguire ! Nu sînt lacrămi îndestule Să te plîngem cu durere ! în finalul poeziei e salutată urcarea pe tron a lui Ioniţă Sandu Sturdza, semn de graţie divină, fiind adresată cerului rugăciunea de a ajuta noua domnie şi de a face ca „patrioţii" să se unească în jurul ei. 98 Cea mai vestita „tînguire" e Plîngerea şi tinguirea Valahiei asupra nemulţămirii streinilor ce au dărăpănat-o, apărută anonim la Buda, în 1825, atribuită de Heliade Rădulescu, I. A. Vaillant şi Aron Pumnul lui Mumuleanu, iar de Const. Erbi-ceanu, lui Naum Rîmniceanu. N. A. Ursu a dovedit recent, cu argumente în mare măsură convingătoare, că paternitatea celui dintîi e mai plauzibilă. Poema s-a bucurat de ecou în epocă, e reprodusă de Ioan Dîrzeanu în cronica asupra mişcării 291 19* de la 1821 ; deşi publicată, se păstrează nu mai puţin de cinci copii manuscrise ; ea a fost apreciată amabil de Vaillant şi călduros de Aron Pumnul. Totuşi interesul pur literar al textului e uimim : versurile sînt plate, dezesperante prin sărăcia imaginilor, prozaismul abstract al limbajului, mecanica rimării, enumerările plici^a^e m lipsite de gradaţie care pcrm«t inter-vertirea strofelor. Poema cuprinde patru părţi : în cea dintîi, patria îşi înşiră lungul pomelnic al suferinţelor îndurate din partea „străinilor" (cuvîntul „grec" e subînţeles, însă nepronunţat), pe care i-a oploşit la sîn, dar care, răsplătindu-i binele cu ingratitudine, au dărăpănat-o, aducînd-o în cea mai nenorocită stare. Urmează un Blestem asupra nelegiuirilor, parcă ceva mai colorat, deşi sancţionarea păcătoşilor e ceruta fără inventivitate, iar expresia vindicaţiunii dezamăgeşte prin cuminţenie. O Rugăciune exprimă dorinţa întoarcerii pribegilor, refugiaţi peste hotare, iar ultima parte, Sfătuiri către pămînteni, indică drumul de urmat pentru îndreptarea lucrurilor : unirea, morala, dragostea de ţară : Vă sfătuiesc părinteşte Chipul care să-1 urmaţi, Trăiţi toţi moraliceşte, Ca nume bun să vă daţi. Nu aţi grijit pentru mine Nicidecum să mă cinstiţi, N-aţi cunoscut al meu bine, Nimene să mi-1 măriţi. Să-nălţară-ntr-unii măria Pîn-la punctul cel de sus, Să lăţise lăcomia Umblînd cu capul tot pe sus. De bună seamă că prudenţa autorului, care trece sub tăcere mişcarea pandurilor, nu-i numeşte nici pe fanarioţi, nici pe eterişti, nici pe turci, îi dojeneşte moale pe boieri şi nu atinge nici juna dintre problemele capitale ale momentului, se datorează (într-o măsură imposibil de determinat cu precizie) faptului că poema sa era destinată tiparului şi a şi avut şansa de a fi imprimată. Totuşi, e probabil că sub pavăza anonimatului şi într-un text publicat la Buda se puteau asuma riscuri mai mari. Şi în legătură cu faptul acesta nu putem să nu ne exprimăm o perplexitate : Mumuleanu, presupus a fi autorul Plinirii, dovedesc yub proprie semnătură, :r; \. Tumul Caracleruri (1825), o energie combativă de cu totul alt calibru. Oare paternitatea sa asupra poemului să fie mai puţin sigură decît se pretinde r" ** N. A. Ursu a semnalat în ms. 2897 (f. 18-26) o replică la Plingerea şi tinguirea Valabiei, numită bama patrui lor răspunde patriii, copiată la Braşov, în 1822, de un oarecare Andrei Rădulcscu. Aici critica la adresa boierilor refugiaţi capătă proporţii, ei fiind de fapt învinovăţiţi cie năpastele căzute asupra ţării : S-nguri ceasta răzvrătiri Asupra ta ţi-au adus, Singuri în ceasta penre Fiii tăi chiar te-au supus. Toţi sînt gadini, năpirci, broaşte. Cari surda vieţuiesc. Legile nu le cunoaşte, Omenirea micşoresc. De astă dată, cum just observă N. A. Ursu, critica nelegiuirii „fiilor patriei" seamănă cu cea făcută ele Mumuleanu în poezia Cei mari, din Caracteruri : Omenirea necăjită Gemea supt al lor picior, Nu mai era suferită Dreptăţii urmarea lor. Nu cunosc soţietatea, Nici canoanele fireşti, Nu cunosc nicicum dreptatea A legii moraliceşti. Haractir nu ştiu să ţie Nici duh de patriotism, Cel mai fără vrednicie Strigă, zbiară egoism. 292 De remarcat aluzia la dreptul natural („canoanele fireşti") şi la simţul sociabilităţii, ca şi rostirea netedă a acuzării de lipsă de „patriotism". 94 Operele trecute pînă acum în revistă : cronicile lui Zilot şi Naum Rîmniceanu, pamfletele versificate ale lui Beldiman, Pogor şi anonimului muntean, „tînguirile" lui Conachi şi Mumu-leanu, care reprezintă doar o selecţie „literară" a scrierilor cu mult mai numeroase, generate de evenimentele de la 1821 (ş: anume a celor de tip „oglinda", evocînd nemijlocit răzvrătirea şi urmările ei), au toate particularitatea de a fi violent potrivnice Eteriei şi defavorabile mişcării pandurilor. Cauzele acestei stări de lucruri le-am arătat, şi nu e locul să revenim. în schimb, e important să atragem atenţia că există şi excepţii de la regula generală, că în ciuda faptului că mînuitorii condeiului aparţin în cea mai mare parte boierimii sau sînt legaţi prin slujbă, relaţii sociale ori poziţie de interesele ei, pot fi semnalate şi cîteva lucrări în care Tudor Vladimirescu e privit cu înţelegere, uneori chiar cu simpatie şi admiraţie. Cu mult înainte de a se produce marele reviriment în aprecierea rolului său istoric, care poate fi aşezat în jurul anului 1840, încă în primele ceasuri de după stingerea răscoalelor, într-un moment de represiune şi de depresiune, cînd la ordinea zilei era, ca după orice încercare revoluţionară zdrobită, goana după vrăjitoare, un personaj curios (asupra căruia vom reveni pe larg, mai la vale), Gheorghe Hagi Toma Peşacov, îi închina lui Tudor un panegiric de o intensă vibraţie emotivă, intitulat Jălirea necuviincioasei morţi a bercului românimei : Ceriule ! Cum nu-ţi e milă, De laşi să piară cu silă Un luciafăr luminos, Ce pînă să nu răsară, Spre Apus îl mînă iară Un nor prea întunecos ! Şi d-erea ca să apuie, Norilor să se supuie, Pentru ce, dar, s-a ivit ? Pentru ce iar să se-ntingi Spre Apus şi să se stingă, PIîngînd totul c-a pierit ? 294 Ah ! stihiilor în fire ! Ce prea rea nenorocire, Ce teatru prea ciudat ! Văz că, zioă-n miaza zi.'c,' Tot pămîntul României Peste tot întunecat.95 O altă scriere favorabilă a fost semnalată recent de Şerban Cioculescu în articolul : Tudor Vladimirescu in literatură, Un poem dramatic pierdut (Ramuri, nr. 7, 15 iulie 1969). E vorba de un dialog în versuri între Tudor Vladimirescu, Macedonski şi Hagi Prodan, care are loc în ajunul nopţii de 18 ianuarie 1821, cînd căpetenia pandurilor pleacă din Bucureşti, peste Olt, ca să ridice steagul răscoalei. Şerban Cioculescu atribuie fragmentul unui simpatizant al răzvrătiţilor din clasele de mijloc. C. D. Aricescu, de fapt cel dintîi care a atras atenţia asupra manuscrisului, publicîndu-1 in extenso, în preţioasa colecţie documentară Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821 (Craiova, 1874), a pus în discuţie o ipoteză cu totul fantezistă, pe care o şi raportează cu extremă rezervă, şi anume că fragmentul ar fi fost compus de... Tudor Vladimirescu însuşi ! Credem că nici nu e nevoie să argumentăm că supoziţia e absolut incredibilă şi nu are nici o şansă. Un semn de întrebare îl ridică şi chestiunea datării. Şerban Cioculescu presupune o elaborare tîrzie, prin 1840-1850. Noi bănuim că e vorba de o dată mai apropiată de evenimentele relatate, cam între 1830-1835. Oricum ar fi, interesul textului e considerabil : nu numai că, spre deosebire de marea majoritate a scrierilor care se ivesc după furtunile anului 1821, denotă o simpatie efectivă pentru conducătorul pandurilor, dar manifestă o adeziune deplină la programul său naţional şi social, ceea ce e cu mult mai semnificativ. Tudor îşi destăinuie frămîntările cugetului în stilul unui erou de dramă romantică : Ziua, noaptea m-am gîndit, şi tot nu m-am domerit, în ce chip aş putea face norodul să-1 izbăvesc, De jafuri, de nedreptate, patria s-o mîntuiesc, Nu mai pot suferi încă neamul meu să văz robind, Jefuit, adichipsit, înjugat, tare gemînd. 295 Strigă, piînge, lăcrămează ; boierii au asurzit : Nu se-ntorc, nu vor s-auză ; ţin planul ce l-au urzit ; S-au unit tare cu grecii, au uitat pe neamul său ; vv :.. ;-i-.;--;r: ;.-,--L - - , ;. ; ^ r>...... „Izbăvirea norodului", „patria", atitudinea ciemofilă şi violeta ari'i-bnierc-c^ — Te'u! re s'tueaz.ă în axa idccicgică a revoluţiei. Deosebit de revelator e şi un alt aspect : anume că secondanţii ze'rşt ai mi Tudor sînt arătaţi a fi : Hagi Prodan şi Macedonski, care i-au fost în adevăr aliaţi în faza „eteristă". a^declanşării răscoalei, dar l-au trădat mai tîrziu. Subliniind ca nu e de neam românesc şi câ e „născut departe", Prodan împărtăşeşte durerile patriei de adopţiune şi-1 încurajează pe Tudor să se arunce în luptă : „De vreme ce-ai hotărît, scoală-te, ce stai pe gînd ? N-auzi neamul tău cum strigă, cu jale şi lăcrămînd ? Ce te temi şi nu porneşti ? Eu voi fi ajutor ţie. Macedonski pledează şi el în acelaşi sens, denumindu-1 pe Tudor „strănepot romanilor" şi sugerînd că misiunea lui e inspirată de Dumnezeu. Romantică este şi punctarea dilemei în care se ^găseşte conducătorul pandurilor. Deşi inima i se „rumpe" văzîndu-şi „patria... scîrbită" şi „neamul... osîndit", el ezită să strice rînduiala şi să apuce calea armelor. Are, pe de o parte, conştiinţa rolului său providenţial, pe de alta. teama^de întorsăturile brutale ale destinului, presentimentul fatalităţii care-1 urmăreşte : Da ! aşa mi-a fost norocul, spre necazuri sînt născut. 88 Ne rămîne acum să examinăm cîteva opere de tip „ecou", inspirate de evenimentele de la 1821, dar nepropunîndu-şi să le zugrăvească sau să le comenteze direct. Reţinem, în primul rînd, dintre acestea, poema anti-otomană Trîmbiţa românească, de 414 versuri, publicată pe foaie volantă, fără numele autorului şi fără dată (dar provenind, în orice caz, de după 1821). C. Erbiceanu, care poseda o copie corectată de Naum Rîmni-ceanu (actualmente ms. grec 720), i-a atribuit-o acestuia. Al. T. Dumitrescu a emis o ipoteză cu totul neverosimilă : anume că paternitatea poemei i-ar aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu. Acum în urmă, A. Cioran-Comariano a arătat că Trîmbiţa românească e adaptarea unui marş patriotic al vestitului Ada- 296 mantie Coray, publicat întîi, la 1800, şi într-o versiune amendată, la 1821. Autorul român a folosit a doua ediţie, însă cu iniţiativă creatoare, intervenind cu interesante interpolări acolo o ;v i-e r avo c\■ ,, vai 'ir. nur 'acria. Astfel, marile nume ale antichităţii : Licurg, Solon, Lcc-nida, Mihiade, Aristide şi Temistocle sînt înlocuite cu numele unor eroi ai independenţei naţionale : Mircea cei batrin, Laiot Vodă (prin care pare a fi înţeles Ţepeş), Mihai Viteazul ; tot aşa rzbmzile militare ale vechilor greci (lupta de la Saiaminaj nu mai apar în versiunea româneasca, aci fiind vorba de Rovine 'I Călugareni. Partea originală a poemei constituie în felul acesta una dintre cele dintîi, dacă nu _ chiar prima, prelucrare a istoriei naţionale în spiritul glorificării vitejiei străbune, anri-cipînd lirica de exultantă patriotică a romanticilor. Se arată că luptele cu turcii au izbucnit (detaliu revelator !) cînd sultanul Baiazid a încălcat stipulaţiile acordului încheiat cu Mircea ce! Bătrîn, trecînd cu o armată numeroasă Dunărea. Bătuţi, otomanii se retrag, hărţuiţi de romani pînă sub porţile Adria-nopole-lui. Laiot Vodă îl trage în ţeapă pe Hadim Paşa, trimisul lui Mahomed, cuceritorul Constantinopole-lui. Exasperat de sfidare, împăratul porneşte în fruntea unei oştiri imense ca să-i dea o lecţie cutezătorului domn român : Ci sultan luînd de ştire Vine cu mare oştire De-o sută cincizeci de mii, Sosind însă, şi de vede Pă Hadim-Paşa, nu crede, Ci începe mai întîi La ochi bine de să şterge Şi apoi aproape merge. Ce să vază, vai de e' ! Pe iubitul său cunoaşte Cu ţepuşul printre coaste Şi umflat ca un purcel. Atunci de loc se-ngrozeşte, Dar de jale hotărăşte Să nu lase pui de om, Ci să arză şi să frigă, Neamul românesc să stingă, Făcînd ţara ca Sodom. 297 il Mihai Viteazul, numai cu 8000 de soldaţi, zdrobeşte pe apa Neajlovului 80 000 de turci, iar pe Caraiman Paşa îl taie cu propria-i mînă. Din nenorocire, cu toată bărbăţia arătată, Poarta va reuşi, pînă la urmă, prin vicleşug, să vină de hac Principatelor („ne-au supus, făr-a avea ştire"). Dar speranţa nu e pierdută. Dacă victoria a fost cu putinţă odinioară — sugerează autorul —, în epoca măririi otomane, ea e cu atît mai posibilă acum, în plină destrămare a puterii semilunei : Noi nu suntem neamuri proaste ; Ci şi acum se cunoaşte Că suntem din vechi romani ; Vrednicie — avem din fire, Pînă cînd dar în peire, Şi robi să fim la duşmani ?97 De un mare interes sînt cele patru poezii scrise la 1821 de lancu Văcărescu, incluse în ediţia din 1848 a versurilor sale, la rubrica Sfătuiri patriotice. Ele ni-1 înfăţişează pe cîntăreţul fericirii bucolice şi amatorul de cazuistică sentimentală, ma-nipulînd un vers energic, în care clocoteşte o chemare virilă Ia acţiune. Aprins de dorinţa binelui comun, trăind intens momentul resurecţiei naţionale, poetul îşi abandonează vechile unelte frivole şi-şi îngroapă dubiile de om plictisit. El îşi asumă misiunea de bard, vacantă în lirica vremii, îndemnîndu-şi compatrioţii să fie la înălţimea vremurilor. Sub forma învăluită, care-i e proprie, nu atît din voinţa de a-şi cifra gîndul, cît din factura eliptică a versului, poetul biciuieşte în Sfătuire şi rugăciune ambiţia românilor, robiţi şi decăzuţi, deşi sînt fiii stăpînitorilor lumii („fiii leilor sînt oi !"). El sugerează că regăsirea demnităţii pierdute e posibilă numai prin unire şi respectarea voinţei dumnezeieşti. O bucată cu mult mai semnificativă e Bunavestire. Românii sînt invitaţi să fraternizeze, peste orice deosebire de ranguri, de vreme ce ei coboară cu toţii din aceeaşi stirpe strălucită şi vorbesc aceeaşi limbă : Oricare om veţi auzi, ce cătră voi vorbeşte Cu-al maicii v astre dulce glas, răspundeţi-i frăţeşte. Deoarece zori noi se anunţă, e important a nu repeta greşelile altor neamuri, a fugi de lene, mîndrie şi injustiţie. în elementul său cînd trebuie să moralizeze şi să probozească, lancu Văcărescu insistă asupra necesităţii „pravilelor" şi a păzirij lor neabătute (.,...f:ţi Bruţi, spre a le ţine"). El crede că în epoca ce se vesteşte e nevoie de militari, plugari şi învăţaţi, cei dintîi ca să apere ţara, ceilalţi ca s-o hrănească, ultimii ca s-o lumineze. E probabil că denumirea celor trei stări e simbolica, prin plugari" înţelegîndu-se, în spirit fiziocratic, cei ce se ocupă de agricultură, nu neapărat ţărani, iar prin „învăţaţi" — membrii claselor luminate, cei în stare „să dea poveţi", nu numai cărturarii. O interpretare democratică nu e exclusă, dar ea ne pare mai puţin plauzibilă. Oricum, problema ridicată nu e nici politică, nici socială, ci morală : nu e vorba de a schimba caracterul puterii, ci de a proscrie luxul, jaful şi tirania, de a acţiona în sensul unirii şi al armoniei dintre stări, întrucît numai astfel se poate ajunge la „veacul de aur". Cîntec românesc e o prelucrare de doină haiducească, în spiritul Durdei lui N. Văcărescu şi al Cîntecului haiducesc de Alecsandri, cu note grandilocvente : românul e „născut... a supune" Şi cu fapte tot măreţe Lumii-ntregi a da poveţe. Există şi o „perlă", de care Alecsandri, brad şi el, dar cu hun gust, va face un haz enorm : Pe uscat, ca şi pe mare, Şi pe jos, tu eşti călare ! Excepţie remarcabilă în lirica vremii şi în creaţia autorului, Glasul poporului subt despotism comunică un patos revoluţionar autentic, ininteligibil în afara atmosferei de elan şi febre a anului 1821. în cazul de faţă, poetul se desparte de aristocratul liberal, dar reticent, şi îmbrăţişează fără echivoc cauza maselor răzvrătite. Primul duel e cu propria-i inerţie, cu justificările pe care şi le inventează conştiinţa dornică de tihnă: Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală ! Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală ! '.2:9 298 E denunţat apoi duşmanul : „tirania" — cuvînt repus în drepturi de Volney, foarte popular de la Napoleon încoace ,.et pour cause". Prin „tiranie" nu se înţeleg nici fanarioţii, nici turcii, ci opresorii, în genere, forţele care se opun pro-^iwiu.Li yi i.iiănţuic popoarcic : Să tremure, să tremure cumplita tiranie, ^Jr^ljita aZi in pulljcic, yc auc să nu mai r:e : Urinează glorificarea meselor răsculate, prefigurînc! paşoptismul ,mazzini"-an al lui Bălcescu şi C. A. Rosetti, care va identifica prezenţa lui Dumnezeu în spiritul poporului cuprins de iureşul revoluţiei : Drept îndreptînd oricare drept, poporu n-are pală ; Minte-nţeleaptă, mintea lui prin fapte se arată. Ai libertăţii fii sînt toţi sub steaguri cîţi se-adună. Toţi robii îşi rup fiarele ! Toţi bunii s-împreună. In fine, în linia rousseau-ismului politic, puţin cultivat la noi pînă la 1840, poetul susţine că depozitarul suveranităţii e naţiunea, şi nu monarhul, drept care „poporu-ncrede cîr-mele-i la fiii ce-şi alege". Cu toate inegalităţile şi artificialitatea limbajului — mani-iestă mai ales în primele două bucăţi —, versurile lui lancu Văcărescu se impun, în cadrul literaturii generate de anul 1821, printre cele mai valoroase înregistrări de temperatură intelectuală şi emotivă. Ele inaugurează linia poeziei cetăţeneşti, de afirmare militantă, exultantă patriotică şi chemare la acţiune. lancu Văcărescu nu ne apare doar ca iniţiatorul acestei direcţii, care se va dovedi printre cele mai productive ale liricii ulterioare, îndeosebi prin Alecsandri şi Bolinti-neanu, ci şi executantul gesturilor rituale, destinate mai apoi să se mecanizeze şi să intre în recuzita genului : declamaţia lui are în adevăr sonoritatea bubuitoare şi solemnă, vaga înceţoşare a evocării idealului şi patetismul fierbinte al pro-fetismului paşoptist. 98 Cu Vasile Fabian Bob, profesorul transilvănean adus de Asachi, în 1820, pentru seminarul de la Socola, şi rămas mai apoi în Moldova, ne găsim în faţa unei interpretări insolite a anului revoluţionar 1821 : autorul proiectează evenimentele petrecute !a scara cosmică. în acest sens, revoluţia e o răsturnare catrtstrofa!a a ordini: naturale, oare inverse?zX ->••'• şi simplu, raporturile fireşti : S-au iii'.^i^ iiiaşma lum.i, s-uu ini rs eu eapu-n jus, Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos, Si apune despre seară către răsărit în sus. Apele schimbîndn-şi cursul dau să-ntoarcă înapoi C a să bată fără miiâ cu izvoarele război ; S-au smintit, se vede. firea lucrurilor, ce la cale. Aflîndu-se de-n vecie, urma pravilelor sale. Dar această anarhizare a rînduielilor eterne nu pare a-S intimida pe poet, care se arată mai mult curios decît speriat. El intră cu calm şi un umor stăpînit, de tip „pince sans rire", în jocul fanteziei, acceptînd situaţiile cele mai năstruşnice, cu un fel de bucurie a evocării absurdului : Timp mult nu o să mai treacă şi-a ara plugul pe mare, La uscat corăbierii nu s-or teme de-nneeare, Ce-a să zie-atunci pescariul, cînd în ape curgătoare, îi va prinde mreaja vulturi, şi dihănii zburătoare, Ce-o să zică vînătorul. cînd în loc de turturele, Nevăzînd nici cîmp, nici codrii, va puşca zodii şi stele ? Pînă la urmă, totul reintră în normal : apare Aurora, care alungă „spaimele nopţii", iar armonia tulburată a lumii se întemeiază din nou : îata că acum răsare s arele la răsărit Şi apune cu zîmbire despre seară la sfinţit ; Luna, stelele şi cîte planete umblă pe cer Au intrat ca de-n vecie iar în scrisele lor sferi. 98 Lui Asachi, evenimentele anului 1821 îi sugerează un „cîn-tec" despre fragilitatea fortunei : Nestatornicia lucrărilor lumei. Cîntec de soţietate în emigraţie, 1821. într-un vers scurt, care combină foarte melodios amfibrahi şi dactili, cînd măsura_ e păstrată şi accentul tonic nu contravine accentului ritmic, 301 poetul reia vechiul motiv al neîncetatei schimbări din natură şi societate : Schimb toate ce s-află sub soare, Pier toate ce s-au născut. Că timpul pe aripi uşoaie Nu stă pe loc un minut. Adesea răul pîndeşte îndărătul clipelor de jubilare : Noi toţi dineoară în pace, în dulce patrie am trăit, Dar astăzi fortuna desface Cele ce ieri au urzit. Voioasă plăcere ne ţine In a ei cerc astă zi, Aleu ! cine ştie, de mîine Unde şi cum noi vom fi ? Spre deosebire de interpretarea comună a motivului „fortuna labilis", care tinde să demonstreze nimicnicia omului sau să destrame încrederea în excelenţa providenţei, Asachi conchide într-un spirit optimist, cu totul caracteristic lui : Dar tot aşa n-a să rămîie, Veni-va timpul mai bun, Nu-s tulbure toate pîrăie, Nici nori în cer tot s-adun ! Mai semnalăm încă, în ultima linie, o frumoasă poezie de Conachi, anticipînd genul, atît de productiv ulterior, al liricii de înstrăinare şi exil : Dintr-a dulcii patriei sînuri (titlul dat după primul vers). Privind spre Moldova de pe malul rusesc Prutului, unde-şi căutase refugiu în urma izbucnirii mişcării eteriste, poetul se îmbată cu icoana patriei : miresmele pămîntului natal îi înţeapă nările, cîntecul duios al amintirii îi răsună în urechi, în seara calmă şi limpede, norii şi păsările se îmbată respirînd văzduhul ţării, el singur e obligat să rămînă departe, pribeag şi singuratic. Versurile sînt străbătute de 302 nostalgie şi au factura cantabil melancolică a unei fine romanţe : Zefiri veseli şi voi nouri, nu vă opreşte nimica, Şi în patrie vă-ntoarceţi fără de nici o frică. Spuneţi că numai eu singur lîngă aceste maluri, Trist, mîhnit şi obosit, plîng privind acele valuri. O, Moldavie iubită, O, fericire dorită, Din inima neuitată, Totdeauna aşteptată !100 La capătul acesteî lungi treceri în revistă a scrierilor inspirate de mişcarea pandurilor şi Eterie, care evidenţîaza prin mulţime, varietate şi energie pasională extraordinarele repercusiuni în conştiinţe ale evenimentelor, concluziile se desprind de la sine. în primul rînd, e vădit că anul 1821 îi smulge pe scriitori din universul factice al literaturii neoclasice, apropiindu-i de universul concret al istoriei. Ameninţată să se sufoce prin transformarea exerciţiului liric într-un ritual gesticulatoriu prestabilit, poezia e scoasă la aei şi obligată să-şi caute o inspiraţie autentică în însăşi realitatea înconjurătoare. în felul acesta, opera literară se alipeşte de destinul oamenilor, capătă respiraţia adevărului şi sensul unei răspunderi existenţiale. în al doilea rînd, evocînd direct sau prin transfigurare evenimente ce nu puteau lăsa indiferent pe nîmeni, statutul clasicizant al scrîsului, singurul cu autoritate în societatea românească de la începutul secolului al XlX-lea, suferă o lovitură puternică. Operele anului 1821 sînt profund subiective, acest subiectivism manifestîndu-se atît pe planjdeologic (pornire vindicativă, viziune catastrofică a tulburărilor revoluţionare, anti-eterism violent etc), cît^şi pe planul expresiei propriu-zise (limbaj pasional, alternări între satira gro-tescă şi fulminaţia oraculară apetenţă pentru culoare, detaliu pitoresc şi specificitatea stilului). Reîmprospătarea inspiraţiei şi personalizarea viziunii contribuie deopotrivă la înfrîngerea rutinei şi dislocarea criteriilor tradiţionale, tocmai într-un moment în care integrarea^ activă în orbita vieţii intelectuale a Europei face ca spărturile 303 i produse în vechea mentalitate să se lărgească repede. Rezultatul este că după 1821 se scrie altfel decît înainte. Romantismul nu apare încă, dar climatul ce-1 face posibil există deja sau e în curs de agregare. costac : ;r. co.vachi Cînd Ibrailcanu, într-un curs universitar celebru, aşeza iiitcpuuuile îueraiuni romane modeme sud egida iui Cos-tache Conachi, el uza de una dintre simplificările curcn'.e şi inevitabile în is1 oria literari ; ca. orice s!:inîă dornică să degajeze din puzderia faptelor înlănţuiri sau tipologii, istoria hterară e oMi^ată să conceptual izeze, deşi, în cazul ei particular, nici un concept nu recuperează deplin sensul mişcării realului şi nu convine faptelor luate separat. Judecară în lumina unei cunoaşteri mai amănunţite a procesului literar al epocii, opinia lui Ibrăileanu trebuie desigur amendată ; lancu Văcărescu nu pare mai puţin caracteristic tranziţiei de la clasicism la romantism, nici Asachi, iar din punctul de vedere al talentului, chestiunea superiorităţii unuia sau altuia dintre aceşti scriitori rămîne deschisă. Oricum, e sigur că lirica marelui boier moldovean, grav, rigid şi auster în ipostaza de personaj public,^ dar de o surprinzătoare capacitate de combustie interioară, ilustrează momentul ele eroziune şi depăşire a anacreonticei, ca şi încercarea zadarnică de a forţa porţile romantismului. Format sub fanarioţi, hrănit cu proza solidă a luminilor şi mica poezie neoclasică de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, plină de exhibiţionism galant, dar străbătută cie nelinişti mocnite şi desfăcînd adesea puterile sentimentului de sub cenzura gustului tradiţional, Conachi va rămîne mereu un om al sfîrşitului de veac : raţionalist în clipele de efuziune, mînuitor al tehnicii vechi a versului chiar şi atunci cînd comunică o simţire nouă prin intensitate şi dramatism, un luminist în anteriu şi un preromantic în papuci. Ca orice scriitor care încalecă două epoci, el iluzionează lesne în privinţa încadrării. Frapat de aptitudinea interiorizării şi de subtilitatea cu care disecă pasiunile, G. Călinescu a văzut în el un frate mai mic al lui Stendhal şi Benjamin Constant ; îndreptîndu-şi atenţia spre prozodie şi utilizarea simbolismului erotic anacreontic, istoriografia literară mai 304 veche (şi uneori cea de tot nouă) 1-a situat în compania primilor Văcăreşti. De fapt, ambele aprecieri pot fi argumentare. Există efectiv doi Conachi — cum susţinea O. Densu-sianu —, insa ei sînt succesivi. ,U1 Opera poetica a iui U;iu.::;, cicgiata m ±'6i7 de V asilc Popp şi în 1830 de M. Pastiescu, răspîndită între contemporani •'""in copii manuscrise, intrată în parte, prin ..cîntecelc ele lume", în repertoriu! lăutarilor, a cunoscut lumina tiparului tîrziu cc tot, după moartea scriitorului, într-o prima ediţie la 1856 (îngrijită de N. Ionescu) si o a doua, la 1886 (îngrijită de Miron Pompiliu). De-aici, dificultăţi greu de depăşit, care apar chiar ?"i prapul cercetării ; lipsesc în primn' nnd, îiivenţarul complet al poeziilor scriitorului, deoarece acestea se găsesc în nu mai puţin decît 12 manuscrise (iO la B.A.R., 2 la Bibi, ,,M. Emi-nescu" din Iaşi), copiate de diverşi şi amestecate cu bucăţi aparţinînd altora, anevoie de deosebit din cauza comunităţii de stil şi manieră ; în al doilea rînd, este extrem de delicată oroblema stabilirii, măcar aproximative, a cronologici versurilor, ceea ce împiedica elucidarea evoluţiei lirice a poetului. 10- întrucît ne priveşte, credem că materialul valorificat pînă în prezent permite o ipoteză plauzibilă asupra etapelor parcurse de scriitor în cariera sa de aproape o jumătate de secol. Luînd ca termen de referinţă ms. 111-36 din Biblioteca „M. Emi-nescu", Iaşi, copiat de Ilie Gherghel, între 1829—1832, şi descris de C. Botez (Viaţa românească, nr. 1, 1906), ţinînd seama de datele furnizate de scriitor pentru cîteva din poezii (între altele, Jaloba mea — 1821) şi de episodul dragostei cu Zulnia, susţinem probabilitatea a trei faze de creaţie : una, de tinereţe, al cărei punct terminus îl fixăm în jurul anilor 1815—182C, prioritar anacreontică, deşi, din cînd în cînd, solicitări intime sau obşteşti împing spre o tematică „serioasă", de tip luminist (Moruz-voievod) sau tendenţial preromantic (elegiile : Moartea părintelui dumisale vornicului Costacbi Conachi şi Moartea lui Vasilică Balş) ; o a doua etapă, pînă pe la 1830—1834, constituind perioada culminantă a operei, sub raportul originalităţii şi adîncimii lirismului ; o a treia, de pe la 1834 înainte, după moartea iubitei şi ieşirea din viaţa publică, o epocă de rarefiere a exerciţiului poetic, datorită vîrstei, istovirii elanului lăuntric şi amărăciunii produse de renunţarea la ambiţiile politice, în urma candidaturii nenorocoase la tronul Mol- 30ă 20 tîrziu. în 1868, Heliade se referă la acelaşi text, tot atît de admirativ, socotindu-1, ca şi odinioară, anonim, deşi între timp apăruse în prima ediţie a scrierilor lui Conachi : „Simţirea îi e cu mult mai dureroasă şi expresia mult mai naturală — comentează el —, (poetul) îşi spune focul din inimă, din care în rWI cczlan- ca o lavă aprinsă îi ies lacrimile". Frigurile pasiunii, ţuirea lor irezistibilă, dar evocate verosimil, aşa ca fiecare să se poată recunoaşte desigur sub o formă înnobilară —, iară ce voiau să găsească îndrăgostiţii în cîntecele de lume, iată ce a ştiut să le furnizeze Conachi. mai bine ca oricare altul. 104 Dacă data morţii tatălui lui Conachi (7 martie 1803) e şi data poeziei — lucru de care ne îndoim — înseamnă că şi această elegie, de alte valenţe sufleteşti decît obişnuitele jelanii pe tema iubitei nemilostive, aparţine începuturilor lirice. Oricum, prezenţa ei înlăuntrul primei faze de creaţie, ca şi a celeilalte elegii : Moartea lui Vasilică Balş, nu constituie o surpriză. Intensitatea sentimentului, introspecţia, aptitudinea meditativă, conştiinţa fragilităţii fortunei — reprezintă constante ale mentalităţii poetului. Ceea ce susţinem noi e că nici experienţa personală, nici incidenţele istoriei nu solicită aceste însuşiri, pînă pe la 1815—1820, decît pasager şi superficial. Moartea părintelui dumisale vornicul Costacbi Conachi, în ciuda unui retorism care face ca durerea autentică să pară artificială, anticipă totuşi manîera gravă şi interiorizată a fazei a doua de creaţie. Scena funebră e pictată cu stîngăcie, gesturile sînt teatrale : muribundul ţine un discurs interminabil, luîndu-şi rămas-bun cu resemnarea unui suflet cucernic, surorile cad într-un fel de catalepsie, poetul însuşi îşi reclamă; moartea ca o izbăvire. Dar, în final, izbucneşte un ţipăt, pur-tînd în el revolta împotriva non-sensului vieţii : Aceasta îi pompa lumii, pînză în loc de caftan, Nasălia drept caretă şi săcriul drept rădvan ? Preoţii cîntînd şi psalţii în loc de miterhanea, .Ştofa ce te învăleşte în locul de feregea ? Făcliile dinainte în loc de alai gătit Şi tămîia vestitoare tuturora c-ai murit ? Mormîntul în locul curţii, ţărnă în 1 c de divan. Nătrămile spînzurate şi veşmîntul drept erchian ? 308 Trecerea în cea de-a doua epocă a creaţiei o favorizează două împrejurări, una ţinînd de momentul contextual obiectiv, cea de-a doua de un eveniment major, survenit în viaţa oersonală a scriitorului. O data cu prăbuşirea regimului fa- intră într-o rapidă disoluţie : mediului cărturăresc care se de-narasează rapid de Orient în moravuri, limbă şi port, începînd -a-şi potrivească ceasui dupa oroiogiui Europei, linca suspinată de lăutari, încropită din complimente dulcege şi jură-miiue duplicitare, trebuia să-i para din ce in ce mai anacronică, mai nepotrivită cu spiritul vremurilor noi. Dupa cum am văzut, întreaga literatură a vremii se leapădă de frivolitate, asumîndu-şi o misiune înalt educativa şi regeneratoare. Era .mpcsibil ca un om aproape cie sullctul ţării, cum era Conachi, care-i slujise cu credinţă în lungul anilor, să continue netul-! urat a improviza bagatele, opac la cerinţele unei epoci de renaştere naţională. Determinantă în renovarea mijloacelor poetice pare a fi insă dragostea, multă vreme neîmplinită, pentru Zulnia. Pe Smaranda Negri, din neamul Donicilor, alintată cu numele Zulnia, o cunoscuse prin 1812 (dacă e să ne luăm după mărturia cuprinsă în poezia Jaloba mea). Iubirea pe care femeia aceasta, căsătorită şi cu cinci copii, o inspiră sentimentalului boier, atît de limbut în materie erotică şi atît de puţin statornic, nu este „focul acel înherbîntător", născut din dorinţa posesiunii, ci „para cea lină, acea dulce la simţiri", rezultată din intuirea unui suflet ales şi consonant. Ani de zile îndrăgostiţii trebuie să se ascundă, spre a salva aparenţele, ferindu-se ele şoaptele insidioase şi reţinîndu-se de la imprudenţe. Ca totdeauna, însă, obstacolele aşezate în calea pasiunii nu fac decît să-i sporească energia explozivă. Totuşi nu eroii rezolvă dilema (desfacerea căsătoriei sau legătura adulterină), ci soarta. în 1824, Zulnia rămîne văduvă, şi lucrurile par să se aranjeze. Dar Conachi mai întîrzie patru ani pînă s-o conducă la altar, din cauza opoziţiei înverşunate a surorii mai mari, Caterina. De-abia după moartea acesteia, în 1828, el îşi realizează, în fine, visul. Aşteptată îndelung, fericirea durează puţină vreme. După numai trei ani, în 1831, Zulnia se stinge din viaţă, înainte ca poetul să fi avut vreme să se dezmeticească din fixaţia sentimentală şi să-şi considere idealul cu ochi lucizi. Durerea îi va fi cu atît mai inconsolabilă. 1U& 309 Această iubire ardentă şi tîrzie (Conachi avea 34 ani cînd a cunoscut-o pe Zulnia şi 50 cînd a luat-o de nevastă), în care se revarsă aspiraţiile tainice ale unui suflet ros de singurătate, îl transformă pe uşuratecul închinător al lui Eros într-un amant despletit şi tragic. Şi de-aici înainte, sub cine ştie ce impuls momentan sau sub efectul vreunei „comenzi" ocazionale, poetul va continua să strunească pe lira sa dibace vechiul cîntec anacreontic. Căci formele supravieţuiesc totdeauna spiritului care le-a născut, iar rutina e cîteodată nu numai o plictiseală, ci şi un mijloc de eliberare. în orice caz, caracteristic anilor de aşteptare deznădăjduită şi întîlniri ascunse de ochii lumii, din cea de-a doua fază de creaţie, e lirismul grav, sincer şi sfîşietor al unor poeme ca Amorul din prieteşug şi Scrisoare către Zulnia, care transferă nemijlocit în literatură zvîr-colirile neputincioase ale vieţii. Confruntată cu o dramă adevărată, poezia lui Conachi se sublimează şi se purifică ; ea se înalţă dincolo de stereotipul cîntecului de lume, spre zonele simţirii autentice, acolo unde nu mai există atitudini pietrificate şi popasuri digestive, ci sudoare şi lacrimi, nopţi de insomnie exasperată şi zile de calvar. E drept că, prin formaţia veche, Conachi nu-şi găseşte locul printre romantici, dar prin temperatura pasiunii şi sfîşierile cugetului, el se fixează totuşi în preajma lor, fie şi cu un statut provizoriu. Ca să ne convingem, nu e nevoie de o nouă „lectură" — cum se spune astăzi —, ci doar de o punere în pagină adecvată. Iubirea Zulniei şi a lui Ikanok (anagrama transparentă a poetului) se desfăşoară într-un decor montan, sălbatic şi grandios, ca şi cum absolutul ei ar avea nevoie de sublimitatea naturii. Descripţia încearcă pentru prima dată la noi o autohtonizare a peisajului, poetul zugrăvind ceea ce vede, nu ceea ce tradiţia literară preconizează să fie văzut. Tabloul e încă general, totuşi individualitatea unui loc definit (în cazul de faţă Slănicul) se desprinde parcă din ceaţa vorbelor : într-un Ioc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume, Unde firea întristată şi întru posomorîre Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire, Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate, 310 Codri cu copaci sălbatici printre pietre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi întunecoasă, Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă Cresc în voie despre oameni, că numai cîte o potică Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică. Declaraţia de -dragoste, rostită sub un fag bătrîn, e pecetluită de o vijelie năpraznică : Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare, Pămîntul tot în cutremur şi stihiile-n pierzare Sămăna înspăimîntate de atîtea pătimiri. Pe lîngă ,,plein-air"-ism şi transformarea naturii în rezo-nator_ al mişcărilor inimii, o altă mare noutate rezidă în descoperirea poeziei-confesiune. Spre deosebire de anacreontici, care uzează de pronumele ,,eu" în mod convenţional, fără nici o intenţie de autoscopie, Conachi se serveşte de persoana I ca să-şi destăinuie frămîntările, suferinţele şi tristeţile cauzate de neîmplinirea dragostei. Confidenţa, inventată de Rousseau, devine la el — probabil în afara oricărei influenţe directe, prin simpla determinare a pasiunii exasperate, con-strînsă să se refuleze — obiectul însuşi al poeziei. Şi e de notat că, sub aspectul personalizării, Conachi se arată mai îndrăzneţ decît unii romantici, întrucît ne introduce, fără pudoare, într-o serie de detalii intime, în vreme ce un Alecsan-drescu, subiectiv dar idealist, ca Lamartine, deşi face din lirism o experienţă interioară, ocoleşte orice element autobiografic. ,,Spunîndu-se", scriitorul e împins fără de voie dincolo de didacticismul cuminte şi metodic al clasicismului epigonic care aplică poeziei principiile prozei : el se lasă purtat de valul efuziunii, începe a combina ideile după o logică afectivă, cedînd iniţiativa cuvintelor ; lirismul e astfel scos de sub tirania regulilor şi a cutumelor, lăsat să cînte şi să vibreze : Te -am iubit pînă acolo unde ceriul în uimire Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare, Cum să aibă la iubire Ehimnezău pe-o muritoare. Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită, în care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită, Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare ! Vai mie, zisăi, pustiiul şi în inimă mă doare, Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire. 311 i Sub aceasta ipostază, poezia încetează a ii celebrare a „nurilor" şi ritual gesticulatoriu, ea devine spovedanie a inimii apăsate, ţipăt al adîncurilor. între vers şi viaţa interioara dacă privim cu băgare de seama pasajul citat, observăm ca naturaleţea sentimentului implică o serie de derogări de la principiile poeticii clasice. Astiel, mecanica asociativă funcţionează prin reveniri şi circumiocuţii, eliberîndu-sc de stringenţa carteziană a seriilor logice ; dimensiunea pasiunii e sugerată grandios, într-o imagine care trimite la infinitatea cerului şi a divinităţii, lăsînd departe în urmă graţiile obosite aie petrarchismului „Te-am iubit pînă... unde ceriul să cutremura de-a inimii... stare'1. Remarcabilă este şi sintaxa poetică ; ea scapă de uniformitatea prozodiei, prin multiplicarea şi deplasarea cezurii (dublă cezură în versurile 2 şi 7, triplă cezură în versul 4, emistih ,,a minore", redus la un trisilab, în versul (8) ; interesantă este şi folosirea anadiplozei cu valoare augmentativă (repetarea lui ,,mă doare" în rima versului 7 şi începutul versului 8). în alte părţi ale aceleiaşi poezii întîlnim ,,enjambement"-ul, procedeu romantic, dintre cele mai uzuale, despre care se crede în mod fals că ar fi fost introdus la noi de Alecsandrescu : In sfîrşit, toate acelea petreceri de mulţămire Scrisă cu slove de pară într-a inimii simţire / c-am perduî, şi numai gîndul, ce mă arde, mă munceşte... sau : Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jale. Cu toate aceste inovaţii, cerute de elanul impetuos al confesiunii, care tinde să zdrobească barierele instalate de tradiţie şi convenienţe, poezia nu se emancipează nici de tonul oratoric, nici de amplitudinea greoaie a versului, rimat fără surpriză şi de obicei paroxiton, nici de modalitatea ilustrativă a construirii imaginii, nici de reflexul petrarchist (Zulnia are „ochii negri ca mura", „gură ca robinul", „sîn ca trandafirul", „mîini ca zăpada" etc, etc). E caracteristic că inţiativele de modernizare ale lui Conachi se înscriu într-un context clasicizant. Tipic preromantismului său, care amestecă tensiuni lăuntrice şi ideologie, descătuşări lirice şi tipare neo-clasice, e conflictul dintre furia instinctului şi respectul moralei sociale. Această temă a iubirii din toate timpurile capătă sub-condeiul boierului ou inimă simţitoare o coloraturrt tracică si uuioasa. .Naturismul luminilor şi conştiinţa creştina a păcatului contribuie să agraveze termenii alternativei. Poetul nostru ricii, omul vine pe lume maculat, iar pasiunea, prin simplul î«pl c«i c naturala, nu e si legi bina. Zulnia, care se ştie ie-gauî de Ikanok „numai cu prietenie şi cu inimă curată", işi descoperă deodată dragostea, ca o atracţie irezistibilă, şi intră în panică : întreaga ei educaţie o învaţă ca pînă şi a gîndi. păcatul e un păcat, si cu toate astea — contradicţie etern feminină ! —, se complace cu delicii să privească în abisul ce i se deschide înainte : Ce putere nevăzută şi odihnei surpătoarc Să rădică în simţirea bietei inimioarei mele Şi mă arde zi şi noapte cu-ntristare şi ca jele ? \ ăz prăpastie cu ochii, văz a mea ticăloşie. Dar le văz cu mulţumire şi le rabd cu bucurie. Reluzînd să creadă că există o coincidenţă între natură şi virtute, Conachi nu e un rigorist, care pune datoria mai presus de instinct şi rezolvă conflictele iubirii cu societatea prin renunţare. încît dorinţa (căci poetul e un senzual şi un volup-tuos), ca şi aspiraţia sufletului îl împing spre Zulnia ; „prieteşugul", deci teama de a o compromite, de a o arunca în ghearele „păcatului", îl îndepărtează : Ah, prieteşugul care toa'ă lumea îl slăveşte Şi după care aleargă, dar rareori îl găseşte. Pentru mine este muncă, dojana şi chinuire. Căci m-aruncă şi mă ţîne în jalnică stîniănire. Ori a fi cinstit prieten şi să mă trag de Zulnia, Ori să-i descopăr amoriul ce cu-atîta tirania M-au cuprins şi mă-mpilează, încît nu mai am suflare... ta început, cîtă vreme cei doi eroi sînt încă în stare sau se cred în stare să poruncească sentimentului, fie chiar cu preţul unor mari suferinţe, ei se decid pentru soluţia lui Saint-Preux şi a Heloisei : fug unul de celălalt. Dar separaţia nu anihi- £12 313 îează iubirea, ci o amplifică şi o aduce la incandescenţă. Ikanok rătăceşte zadarnic pe dealuri şi cîmpii, nici una dintre îndeletnicirile sale obişnuite, nici vînătoarea, nici cititul, nici scrisul, nu-1 distrag de la imaginea femeii adorate, căreia distanţa îi magnifică şi îi idealizează figura : înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pimre ponoară, Că doar oi uita de groază dorul care mă om ară. Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine, Gîndul meu nu să abate cîtu-i un chic de la tine. în această fază a iubirii obsesive şi fără speranţă, atitudinile romantice sînt adoptate parcă de la sine : gustul solitudinii şi al ceasurilor vesperale, compania privighetorii, peregrinarea fără ţintă prin locuri pustii, viziunea cernită a lumii : Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere, în durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere. Caut, cerc stîncile toate, mă îngrop în adîncime, Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime. Acolo neadormita, pustnica privighetoare, Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntîmplare, Să vaită şi să plînge, mă ascultă, mă jăleşte... La rîndul ei, Zulnia nu mai are nici somn, nici linişte : Zile, nopţi petrec cu gîndul la dulcea închipuirea Ce pururea îmi aduce şi-mi sfeteşte nălucirea, Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsăşte Şi cunosc că pe tot ceasul patima ce mă munceşte S-adaoge şi cuprinde simţirile mele toate, încît nimica pe lume să mă mîngîie nu poate. Viaţa mea este o mare care nu să linişteşte, Prieteşugul să luptă, amoriul furtuni stîrneşte. în cele din urmă, cei doi eroi se întîlnesc într-un loc singuratic. Ikanok, „cuprins de ruşine", îi cade la picioare, mărturisind că nu mai poate îndura : Ştiu că-i să-mi pui înainte prieteşugul cel mare, Dar tocmai prieteşugul mi-au aprins focul mai tare. Vai mia, el şi amoriul, unindu-să într-o fire, Mă muncesc şi mă omoară cu îndoită pornire. Apoi leşină, nu fără a executa o mică acrobaţie de Don Juan fanariot : Au căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare, .,ăCi s-au piucjil ^. gura .-aruturu a c: rar. .are. Zăpăcită, pierzîndu-şi capul, Zulnia sfîrşeşte prin a-1 urma în starea de inconştienţa : In suduit, lacrămi scăldată, desculţă şi despletită, Fuge, vine, să-nvîrteşte ca o deznădăjduită. Zăludă, ca vai de dînsa, pe pămînt şi la cer cată. Vra să strige, dar şi glasul i să taie deodată. Să povîrneşte şi cade peste dînsul, leşinată, De năcazul ei ucisă, de năcazul ei sfărmată. Chiar poetul ne avertizează că scena aceasta, de un tea-tralîsm excesîv, trebuie interpretată alegoric. Leşinurile constituie punctul culminant al dramei, semnalul unui „happy-end" edifiant : amorul îi deşteaptă la viaţă pe cei doi îndrăgostiţi, care îşi găsesc în fine fericirea dorită, în sensul ideal de plenitudine şi lumină interioară. Destinul lor ilustrează în felul acesta ideea că adevărata iubire e preţul răbdării, sporind prin „năcaz şi prin durere", că ea încunună o zbatere îndelungată, multe ceasuri de suferinţă, incertitudine şi deznădejde. Spre deosebire de romantici, de care-1 apropie însă felul de a-şi suporta pasiunea, Conachi crede fericirea posibilă. El ignoră acea forţă auto-destructivă, cuibărită în profunzimile fiinţei, care se iveşte fără motiv aparent, bătîndu-şi joc de dorinţele pioase şi rezonabile, răsturnînd ceea ce pare a oferi securitate, linişte şi armonie, parcă spre a manifesta căderea ireparabilă a omului şi apartenenţa sa luciferică. Pentru Conachi, „intermitenţele inimii" nu există, iar raţiunea nu e antagonista sentimentului ; de aceea, o iubire întemeiată pe „prieteşug" se fortifică prin încercările la care e supusă şi înfloreşte mereu, ca darul cel mai de preţ al dumnezeirii ; ea poate fi contrariată de obstacole exterioare, nu de vreo inaptitudine congenitală a fiinţei ; iubiţii suie, aşadar, o Golgotă, 315 314 la capătul căreia nu e martiriul, ci, spiritualmente vorbind, harul deplinei consonanţe umane. La temelia acestui optimism etic se află convingerea nestrămutată a luminilor că indivizii nu sînt nişte monade impenetrabile, ca ei pot comunica şi că prin simpatia »au „prieteşug îşi cîştiga de fapt veritabila dimensiune omeneasca. Romantismul nostru, care, în multe privinţe, depa-te d: a repudia n.oştcair^ luminilor, ţi-o însuşeşte şi o asimilează, nu e cu totul străin acestui punct de vedere, acşi caiiU oa-i corijeze naivitatea ; Aiecsandri, înamorat — stranie coincidenţă — de fata Zulniei, ne oferă, în acest sens, un exemplu grăitor. Rădăcinile luministe ale viziunii lui Conachi despre dragoste ies la iveală şi în atitudinea sa deschisă, lipsită de prucierie, faţa de tot ce aparţine corporalului. Amorul are, după el, două laturi indefectibile : Două liri are-ntr-o fire — şi de om, şi îngerească, Una-i dragoste curată, ceilaltă-i îi trupească. Voinţa de a transcende instinctul şi spiritualizarea legăturii erotice nu anulează drepturile firii şi nu conduc la platonism. Astfel, în meleagurile tainice ale Slănicului, unde se desfăşoară pe furiş întîlnirile cu Zulnia, tiradele sentimentale alternează cu îmbrăţişările fierbinţi : Pe sute de ori, Zulnia, prinlr-a gurilor lipire Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire. în mijlocul pădurii au loc exhibări neaşteptate, de un gust renascentist : Zulnia se scaldă sub ochii poetului, care celebrează liturghia păgînă a trupului cu o senzualitate robustă, de om al pămîntului, nefalsificat de pseudo-elcganţa curteana a fanarioţilor. ...ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare ? Comorile firii toate la ochii mei dezvălite, De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite, Le răpeam cu lăcomie şi într-acea de fericire Aş fi dat orice pe lume pentr-un ceas de prelungire. 316 Fiindcă epoca nu cunoaşte un protocol al limbajului, cu interdicţii pentru cuvintele care ar putea jigni urechile sensibile, poetul întrece uneori măsura. De pildă, cînd, anunţîn-ciu-ţi 111 toarcerea acasă, 11 cere gîndului să ducă : ...guriţei bucurie Ue sărutări cu 1 rut ie. Sinul, peptul dezvăleşte. iUişoare rumeneşte, Rădică di pi picioare Once leii de-nvălilo rre. Naturalismul acesta e grosolan din cauza crudităţi expresiei, dar nu e indecent, întrucît rezultă din inocenţă, nu din ostentaţie. Erotica nu epuizează desigur resursele lirismului lui Conachi, totuşi ea constituie sectorul de departe majoritar al creaţiei, cel care relevă în felul cel mai expresiv personalitatea scriitorului. în rest, fără a prejudicia asupra creaţiei din faza a treia, şi lăsînd de o parte cele două poezii deja amintite : Tînguirea Moldav iei şi Dintr-a dulcii patriei sinuri, înregistrăm abordarea unor motive curente în epocă, incadrabile, în genere, preromantismului : zădărnicia măririlor şi extincţia universală (Lumea); meditaţia nocturnă a sufletului împovărat (Tînguirile) ; lauda adusă muncii de la ţară în spirit fizioeratic şi horaţian (Răspunsul unei scrisori) : Să te faci plugar de ţară sămbrăluindu-te cu prostime Şi să guşti viaţa cea dulce ce nu are istăţime. în Cine are gust să-mi creadă, teza. e a egalităţii naturale a oamenilor : Maica fire ca s-arate că nimic nu prate fi Mai presus de-a sale daruri acolo unde-a voi, De multe ori se pogoară pîn-la cei mai proşti vecini Şi sădeşte viorele şi toporaşi lîngă spini. Versuri de o intensă vibraţie emotivă sînt prilejuite de moartea Zulniei. Comparînd elegia Pe năsolie, 831, octm. 15, cu poeziile de tinereţe, compuse la moartea tatălui şi a lui Vasilieă Balş, se vede drumul parcurs de scriitor către simplificarea expresiei şi eliberarea cîntecului pur al inimii rănite 31T de sub zgura clişeelor livreşti. Sfîrşitul Zulniei e evocat cu o sinceritate sfîşietoare ; sintagma eminesciană „dulce lumină" plasează întregul context sub pulberea de stele a nopţii veşnice : Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei, Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-a tăi ! Toate s-au sfîrşit şi moarte, furul cel neadormit, Fără milă, fără veste, chiar din braţă-mi te-au răpit. Te-au răpit, o, vai de mine, cum să mai trăiesc de-acum, Cînd simţîre de viaţă nu mi-au mai rămas nicicum, Cînd văzduhul tot otravă, cînd lumina au apus, Cînd şi inima şi suflet, cu tine, dragă, s-au dus ! în Iunie 23, lirismul confesiunii se modulează suav. Sufletul e chestionat : Pentru ce gemi şi respiri, suflete al meu, răspunde... Răspunsul surdinizează nota gravă a ireparabilului, printr-un fel de blîndă melancolie, izvorîtă din acceptarea resemnată a sorţii : Spus-au florile cuiva pentru ce se veştejiră, Sau nopţile pentru ce lumina le părăsiră ? Ele pier, ele se trec, fără cea mai mică ştire, Ca şi mine ce mă arz şi m-apropiu de sfîrşire.106 E de netăgăduit că în modelarea literară a sentimentului Conachi foloseşte exemplul literaturii secolului al XVUI-lea, a aşa-zisei „mici poezii", reprezentate de Leonard, Dorat, Co-lardeau, Saint-Ange, Parny. Ch. Drouhet a arătat că între versiunea lui Saint-Ange din Ovidiu, intitulată Plaintes d'He-■cube sur la mort de Polyxene, tradusă de Conachi în fragmentul Cruzii Elinii cu jertfa pe Ahelef pomenesc, şi elegia sa, re năsălie, există puncte comune evidente. La fel, în Scrisoare către Zulnia, expresia patetizată a iubirii şi cazuistica sentimentală prezintă afinităţi certe cu heroidele lui Dorat, traduse după volumul Les victimes de l'amour ou Lettres de quel-ques amants celebres (Amsterdam, Paris, 1776) sub titlul : Către Leandru ce nu venea şi Iulia către Ovidie. Putem adăuga 318 că romanţa Ah, zilelor fericite, aminteşte prin atmosfera de tristă blazare de Complainte a lui Parny, de la care împrumută, şi ideea refrenului : Naissez, mes vers, soulagez mcs douleurs, Et sans effort coulez avec mes pleurs. la Conachi : Scripcă jalnică, duioasă, răspunde la ahtul meu Şi spune în lume toate cele ce pătimesc eu. Intimitatea libovnicului, dar sentimentalului poet moldovean cu literatura inimilor tandre şi a melancoliilor raţionalizate de la sfîrşitul secolului al XVTII-lea e vădită şi în numeroasele sale traduceri : unele de mai mică întindere (Cu prietena-mpreună, după Le souvenir de Leonard ; In lipsa ei, după o romanţă atribuită lui J. B. Rousseau ; heroidele Abe-iiard cătră Eloiza şi Eloiza cătră Abeliard, după Pope, prin Colardeau ; Narches amurezatul de săniş, după Ovidiu, prin Saint-Ange), altele de proporţii mai mari (Tragedia lui Lentor de un autor neidentificat ; Oreste de Voltaire şi fragmente din Alzire şi Za'ire ; Belisaire şi Alcibiade de Marmontel ; Mat-hilde ou memoires tires de l'histoire des croisades de M-me Cottin, publicată în 3 volume, la Iaşi, în 1844). La acestea, se adaugă, după cum am mai arătat, două opere de puternică vertrebaţie luministă : Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului, traducerea a 3 cînturi din Essay on Man al lui Pope, după versiunea franceză a lui Du Resnel, şi o Privire politicească a Evropii toate din anul 1825 (ms. 5887, copie ms. 423).107 Predilecţia netă pentru literatura sentimentalistă de la sfîrşitul secolului al XVUI-lea (însuşi Voltaire fiind selectat prin opere de tip preromantic), care evocă tabloul înduioşător al persecutării virtuţii şi suferinţele pasiunii contrariate, transcriind astfel în imaginar propriul roman de dragoste al logofătului, exprimă desigur o afinitate, o similitudine a lungimii de undă sufletească. Totuşi, apropierile reale dintre Conachi şi poeţii eleganţi, salonarzi, turmentaţi de vagi nelinişti şi schiţînd deja, sub privirile reprobative, dar interesate ale unui public distins, gesticulaţia romantică, nu trebuie exagerate ; ele sînt departe de a epuiza materia scriitorului nostru şi nici nu ilustrează esenţa mesajului său. După cum n-o ilus- 319' t trează nici Lamartine, deşi unele corespondente — relevate pe vremuri de I. M. Raşcu — între Le lac sau Souvenir şi sfîşietoarea nostalgie a iubirii pierdute din Stanicul s-ar putea să nu fie întîmplătoarc. O serie de consonanţe certe se pot !rsfiriM între m^'a-itct.tr erotici: Iu' CYrttr-h: rr.>r ■»-.*;' -cesc, de la Etiopicele lui Heliodor pînă la Erotocritul lui Cor-naro, ambele extrem de populare la noi, participînd la for-iinuj suilcLcasca a luuiior cărturarilor ajunşi ia maturitate sub fanarioţi. Dar nici în această direcţie (clin păcate prea puţin cxpluiitict, Boguau-Duică fund pină acum singurul care a pus problema şi a dat unele sugestii) afinităţile evidente nu anulează originalitatea poetului. Substanţa operei lui Conachi rămîne autentică, iar extraordinarul său succes printre contemporani e o dovada că ea exprimă _ o stare de spirit care nu e nici a Franţei vechiului regim, nici a aristocraţîei fanariote, ci e proprie societăţii culte româneşti, într-un moment de dislocare a mentalităţii şi puternică fermentare a noilor curente ce idei şi de sensibilitate. Depăşirea anacreentismuiui nu e specifica lui Conachi, ci întregii literaturi din deceniu! ai treilea, după cum oprirea sa în zonele incerte care separă clasicismul de romantism nu trădează o carenţă a talentului, ci destinul tuturor cărturarilor dornici de schimbare, însă formaţi sub fanarioţi, prea integraţi rutinelor vechi ca să se mai poată elibera ele ele prin-tr-un act de rebeliune. GII. ASACHI Din polifonia zgomotoasă şi indiscretă a poeziei româneşti de la începutul veacului al XlX-lea, in care aleanul erotic al boierilor se exprima adesea cu ajutorul văicărelilor lăutăreşti, irupe în chip neaşteptat un sunet pur, de o nobila şi clară sonoritate, contrastînd total cu ambianţa fanariotă : e lirica lui Gheorghe Asachi, feciorul preotului Lazăr Asachîe-vici, om de încredere al mitropolitului Veniamin Costachi, traducător el însuşi din Young şi Bernardin de Saint Pierre. Aceste escapade ale tatălui spre zonele preromantismuluî nu puteau rămîne şi nici n-au rămas fără repercusiuni asupra fiului —- un sentimental, în fond, însă refulat şi ascuns, deprins să se ţină în mînă şi hotărît să impună lumii un „per- -320 ^ sonaj", respectabil prin principiile severe şi comportarea aus-j teră. | Iniţierea în arta dificilă a idealului stăpînît de raţiune a r ^nrtstuit-c pentru tînărul Asachi, ca odinioară pentru Goethe. j întîlnirea cu Italia, îndeosebi cu monumentele şi vestigiile ' antice ale Romei. Această întîlnire, care i-a marcat personalitatea in mod indelebil, a avut loc la 1807. Pînă atunci, el în-I văţase la Lemberg, fără a fi obţinut însă — cum s-a crezut multă vreme — titlul de doctor, şi trecuse prin Viena, tocmai cînd imperiul se clătina sub loviturile năpraznice ale lui Na-' poleon. La venirea în Italia, avea 19 ani : nu era încă un bărbat întreg, dar depăşise copilăria. La plecare, avea 24 ani. ' în acest răstimp, cînd de obicei personalitatea îşi defineşte j traiectoria vieţii, el a traversat metamorfoza decisivă a existenţei prin dubla revelaţie : a artei şi a iubirii.109 | Spre deosebire de un Şincai sau un Maior, care-1 preceda- seră în cetatea eternă, Asachi a descoperit aici nu numai la-j tinitatea, fundamentul legitimităţii naţionale ignorate încă j de conştiinţa politică a românilor din Principate, ci şi frumuseţea, incoruptibila frumuseţe coborîtă din lumea transcendentelor evazive şi inefabile şi întrupată în piatră, culoare sau cuvînt. Concomitent, el a trăit euforia dragostei împărtăşite, I dar neconsumate, pentru o femeie bogată sufleteşte, a cărei j suavă imagine, magnificată de amintire şi irizată în reflexul vaporos al reminiscenţelor petrarchiste, îl va urmări întreaga j viaţă. Astfel, contactul cu arta clasică şi graţia unui amor I platonic, deci, pe ambele laturi, stîrnirea sensibilităţii şi exerciţiul anevoios al sublimării l-au făcut pe Asachi, între 1807— | 1812, să devină el însuşi. I Poetul s-a născut tot atunci, primele versuri fiind în italie- ! neşte, iar modelele furnizîndu-le autorii peninsulari. „Stu-' diul clasicilor italieni — scria Asachi în 1854 — m-au convins | că nici o limbă, mai mult decît acea italiană, ar putea înlesni şi dezvolta mai cu seamă literatura şi în particular poezia română". Problema care se pune e de a şti care e data primelor versuri româneşti ale lui Asachi. Sînt ele din 1809, 1810 sau 1812 — cum a lăsat să se înţeleagă scriitorul, contrazieîndu-se uşor în alegaţiile sale —, sau dintr-o perioadă ulterioară anului 1821, poate chiar anului 1830 ? A început Asachi prin a scrie 321 21 — Originile romantismului românesc italieneşte pe la 1809 —1812 şi româneşte după 10—20 ani, traducîndu-şi pur şi simplu versurile din perioada romană în limba maternă, sau şi-a încercat simultan condeiul în ambele limbi ': F, evident că meritele scriitorului diferă după cum se verifică una sau alta dintre ipoteze şi că lirismul românesc din deceniul al doilea se îmbogăţeşte sensibil sau, dimpotrivă, diminuează in varietate şi reuşita, corespunzător cu înscrierea sau eliminarea creaţiei asachiene din perimetrul său. Datarea primelor produceri poetice aie iui Asachi nu e o simpla chestiune de rutină, dintre acelea care provoacă deliciul specialiştilor şi stupefacţia spiritelor neavizate. Invocînd printr-o elegantă preteriţiune unele inadvertenţe în procedarea scriitorului şi, îndeosebi, excelenţa tiparului prozodic din compunerile atribuite anilor 1809—1812, Şerban Cioculescu e cel care a pus cel dintîi sub semnul întrebării exactitatea cronologiei lirice comunicate de scriitor. „Nu aducem în sprijinul îndoielii noastre — scria eminentul critic şi istoric literar, în 1944 — argumentul că (primele compuneri — n.n.) au fost tipărite în ediţia a doua a poeziilor (1854) ; ci acela de ordin artistic, al superiorităţii tehnice faţă de poemele ocazionale, ulterioare întoarcerii sale în ţară ; prin maturitatea expresiei, versurile închinate Biancăi Milesi nu par a fi primele lui produceri lirice. Pentru acelaşi motiv e greu de crezut că Asachi ar fi găsit încă din 1809 versul clasic, magistral, din oda Cătră Italia". De curînd, un monograf ist al lui Asachi din Republica Moldovenească, F. Levit, a reluat teza lui Şerban Cioculescu, încereînd s-o consolideze prin noi supoziţii.110 Reexaminarea atentă a faptelor ne pare a pleda totuşi împotriva aserţiunilor de mai sus. în primul rînd, trebuie menţionat că nu toate versurile de început ale lui Asachi sînt tipărite în ediţia din 1854. încă în culegerea din 1836, intitulată Poezii a lui aga G. Asachi, mădulariu academiei de Roma, care cuprinde, după cum ne informează autorul în al său înainte cuvînt, bucăţile „cîte au scăpat de focul anului 1827", găsim odele Cătră Italia (datată 1812) şi Cătră M. S. împăratul Alexandru I (datată 1817). Dintre acestea, cea din urmă, referindu-se la un eveniment istoric precis (vizita ţarului întreprinsă în părţile sud-vestice ale imperiului, în 1817), nu permite nici o suspiciune asupra datei de elaborare. însă ea uzează de aceeaşi formulă strofică, 322 de acelaşi vers amplu, desfăşurat în largi cadenţe oratorice, de acelaşi tip de imagine conceptualizată ca şi Cătră Italia. Spre exemplu : Timpul repede, ce toate în noianul său ascunde, într-a sale prăzi surpat-au Dacia marelui Traian. Ce ca luntrea între stînci, zbuciumată despre unde, Au pierit luptînd cu vînlul, pin wjungă în liman, Iar atunci cînd de furtună s-au sfărîmat în noaptea oarbă. Au putut abia sa scape al ei nume ^-a sa vorba. (Cătră MS. împăratul Alexandru I, Intre sfărîmate temple, obelisce şi coloane ; Ca un turn (sic !) de fier întreagă stă coloana lui Traian, Pre ea văd Istrul să pleacă Iasienei legeoare, Cum cu patria sa piere a Decebalului oştean. Şi cum în deşartă Dacie popor sau să-ntemeiază, De unde limba, legi şi nume a românilor derază. (Cătră Italia) Paralelismul e atît de vădit, încît posibilitatea ca poezia din urmă să fie compusă în deceniul al doilea, poate nu la 1809 (cum se precizează în ediţiile din 1854 şi 1863), ci la 1812 (cum se indica în ediţia din 1836), sau chiar ulterior, dar oricum înainte de 1821, e cu totul verosimilă. Alte două poezii, cu datarea indiscutabilă 1820—1822, şi anume sonetul pjublicat la finele traducerii lui Lcun Asachi din Bernardin de Saint Pierre, Bordeiul indienesc apărută în 1821, şi oda Cătră moldoveni, prilejuită de suirea în scaun a lui Ioniţă Sandu Sturdza, din 1822, demonstrează că modalitatea liricii asachiene, atît de neobişnuită în peisajul literar al vremii, prin puritatea timbrului, idealismul inspiraţiei şi siguranţa structurii prozodice, era deplin conturată în perioada mişcării revoluţionare de la 1821. De altfel, existenţa Dicţionarului de rime, a acelui Rimario Moldavo, început în 1813 (descoperit de Petre V. Haneş şi discutat recent de N. A. Ursu), e o dovadă indirectă, dar convingătoare, că Asachi se îndeletnicea încă de la începutul deceniului al doilea cu mlădierea versului românesc şi-şi punea probleme concrete de artă poetică.111 323 21* La aceste argumente, se adaugă unul, de ordin psiho- ■ logic. Asachi, după cît îl cunoaştem, nu era un amator de 1 pălăvrăgeală, capabil, ca tumultuosul şi versatilul său confrate 1 Heliade Rădulescu, să-şi amendeze retrospectiv scenariul exis- § tentei, c să se înalţe în stima posterităţii. Xe vine greu să credem că un asemenea om, principial, de o rectitudine morală f exemplară, dispus mai degrabă să sufere din cauza unui adevăr incomod decît să jubileze printr-o minciună, ar n fost i in stare să născocească o cronologie fictivă a primelor sale H opere. Sîntern, de aceea, înclinaţi să-i credităm declaraţia din d 1 martie 1836 : „întîiele mele compuneri româneşti sînt din 1812, din care unele pe rînd, răzleţit, s-au fost publicat". I Un preţios manuscris intrat de curînd în depozitele Arhi- ţl velor statului din Iaşi, intitulat Alăuta a lui Alviru Dakian, poeta Arc'adiei din Roma, purtînd data 1820 (înmatriculat sub * nr. 1901), confirmă supoziţiile noastre, dovedind că Asachi a versificat intens în anii din preajma mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu. Manuscrisul conţine, în adevăr, pe lîngă o serie de bucăţi excluse de scriitor din ediţiile sale din 1836, 1854 şi 1863, probabil fiind judecate sub nivelul publicităţii, cîteva poezii care vor intra în colecţia din 1836 : Amorul rănit, Cătră zugravul, Primăvara, Dafne, Pentru compunerile poetice în limba naţională, Oaia şi mielul, Broaştele care cer un împrumut, Grierul şi furnica, altele incluse de-a dreptul în ediţiile din 1854 şi 1863 : Repegiunea timpului, Iarna. Semnificativ ni se pare faptul că din manuscrisul ieşan lipsesc poeziile erotice închinate Biancăi Milesi. Rămîne deci posibil ca lirica italiană de dragoste din ciclul Leucaidelor — semnalată recent de G. Sorescu şi publicată parţial în Raccolta delle poesie..., în 1854 •— să fi fost transpusă în româneşte, cum crede F. Levit, de-abia în jurul anului 1836, sau poate ulterior. Important e pentru noi faptul că, eliminînd ceea ce e litigios în cronologizarea poziţiilor, putem totuşi reţine ca sigur compuse în epoca dinainte de 1821 şi în anii imediat următori un număr destul de important de versuri româneşti reprezentative, care-1 situează pe scriitor printre cele mai înzestrate condeie şi fac din opera sa un adevărat eveniment literar al vremii. Şi cum Asachi e un tip de poet „eleatic", care-şi exteriorizează aspectele definitorii ale talentului de 324 la primele manifestări, cercetarea acestora ne va edifica în bună măsură asupra operei întregi.112 Fără îndoială, aspectul cel mai caracteristic a! hnsmu'.—. sau este clasicismul, un clasicism care nu decurge nici numai din viziune, nici numai din formă, ci din unitatea lor, dif -mpresia că sintaxa poetică nu e efectul aleatoriu al jocului cu vorbele, ci rezultatul unei necesităţi organice. în punctul dc plecare, există, fără îndoială, un dat temperamental ireductibil, o aptitudine înnăscută de a căuta în lucruri forma lor ideală, ceea ce e durabil şi pur, nesupus variaţiilor diurne, nici acelor adulterări pe care totdeauna semnificatul trebuie să le suporte ca să capete statut ontologic. în ordinea morală, această îndrumare spre absolut şi transcendenţă, această propensiune spre zonele empiree se leagă de credinţa în perfectibilitate. Pentru Asachi, binele există, adevărul îşi croieşte drum, universul relevă un creator admirabil, frumosul se ascunde îndărătul zdrenţelor. în pofida intemperiilor vieţii, care nu-1 cruţă nici pe el, după cum nu cruţă pe nimeni, omul ne apare mereu grav, inflexibil, dominîndu-şi destinul, cu ochii ţintiţi dincolo de mărunţişurile zilei, spre adevărurile eterne. Izolat în epocă din cauza atitudinii academice şi a rigidităţii, poate şi pentru că a avut nesăbuirea să-şi rămînă fidel, Asachi reuşeşte să-şi salveze libertatea interioară şi—şi conservă pînă la sfîrşitul vieţii o mare frăgezime de suflet. Idealismul moral se hrăneşte la el din izvoare stoice şi creştine, ceea ce nu e surprinzător pentru luminismul primelor decenii ale secolului al XlX-lea. Apelul la religie se explică prin faptul că aceasta conferă putere imperativă comandamentelor etice, îndeosebi fiindcă mediază un contact permanent cu absolutul. Iar conjuncţia spiritului filozofic şi a credinţei e favorizată de înţelegerea pur pragmatică a „luminilor". Pentru Asachi, problema e de a construi cultura, de a aşeza poporul pe băncile şcolii, nu de a supune examenului critic ordinea socială şi ordinea divină. Ştiinţa şi revelaţia pot astfel convieţui fiindcă cea dintîi se abţine să verifice legitimitatea celei de-a doua. La acestea se adaugă, în formula clasicismului lui Asachi, frecventarea directă a anticilor şi noţiunea ,,winkelmann"-iană de frumos pe care i-o inculcă studiul artelor plastice cu Ca-nova şi Keck, ca şi atmosfera Romei dintre 1809—1813, puternic marcată de resurgenţa academismului, a întoarcerii la 325 modelaj şi ^ cultul formelor arhetipale. îndeosebi, contactul cu literaturile vechi joacă un mare rol în cristalizarea idealului său ^ estetic. în acest sens, ms. 3075, intitulat Studi e mcmone di Giorgio Asaky Moldavo, început în 1809 la Roma, continuat la Viena şi ulterior la Iaşi, constituie o piesă din cele mai interesante. Manuscrisul relevă străduinţa, fără egal între contemporani, pe care scriitorul a pus-o în explorarea tezaurelor antichităţii. Alături de extrase din moderni (între alţii, Shakespeare, Pope şi Alfieri), găsim aci fragmente din Orestia lui Eschil („Pasagiile alese de Asachi arată că pătrunsese miezul tragediei antice" -- D. Caracostea), din Oedip la Colonade Sofocle, din Plutarh, Cicero, Pliniu, Catul, Tibul şi Properţiu. Pe de altă parte, Asachi e atras puternic ele Horaţiu, din care se inspiră (Primăvara, Earna, din ed. 1836 ; Epilogul şi Oda către Dumnezeu pentru fericirea patriei române, din ed. 1863) sau traduce (Asupra Licei, cochetă hătrină. La vasul lui Virgiliu). El cultivă pe Anacreon (Amorul plagat, Amorul nemernic), pe Bion (Copilul vînător), pe Moshos (Amorul fugar) şi, în genere, e singurul din epocă în stare să meargă dincolo de „citatul" clasic, spre asimilarea spiritului însuşi al celor vechi. D. Caracostea avea dreptate să constate în 1928 că e „cel dintîi scriitor care a reprezentat o influenţă conştientă a antichităţii clasice în literatura noastră".113 Clasicismul se sprijină, aşadar, în cazul scriitorului nostru, pe o determinare psihologică de adînc, pe formaţia intelectuală şi se află în consonanţă cu orizontul etic al personalităţii. Dar — el nu este numai trainic fundamentat, ci şi adus în lumina conştiinţei, scos din poziţia de resort obscur al creaţiei şi transformat într-un program explicit. Asachi e clasic nu numai fiindcă aşa s-a născut, ci fiindcă aşa se voieşte ; el îşi dublează spontaneitatea impulsului lăuntric printr-o opţiune ; clasicismul său nu e doar psihologic — cum se întîmplă cu Conachi şî Văcăreştii —, ci şi ideologic. în prefaţa volumului de versuri din 1836, pornind de la o idee comună epocii, prin care se strecoară îndepărtate reflexe herderiene, el defineşte poezia drept o expresie spontană a firii, premergătoare exerciţiului intelectual: „Toate limbele au început a lor carieră literară prin Poezie, pentru că simţirea, ce este a ei mumă, timpuriu să deşteaptă în om, cînd cunoştinţele să câştigă numai prin îndelungate ostenele". însă 326 \ ' această „simţire" devine literatură prin elaborare şi meşteşug, | căci de la poezia-instinct la poezia-artă drumul e lung şi anevoios. Asachi îl clarifică astfel, pe baza propriei experienţe : ..îndreptat de pilde clasice şi de firea limbei, m-am sîrmiit a urma sistemei care cere ca poezia, ce este productul cel mai ! ales a cugetării prin simţire înălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase, încît de asemenea prelucrată fiind | limba va putea odineoare a să arata vrednică de a ei stră-' lucită spiţă cu acea italiană". E vorba deci de „pilde clasice" — j aşadar, de imitaţie, de „poezie ca productul cel mai ales a! I cugetării" — aşadar de primatul raţiunii, de „ziceri elegante" — recomandare tipică esteticii settecenteşti, care punea o barieră între frumosul ideal al artei şi adevărul prozaic al vieţii. în 1854, prefaţîndu-şi a doua ediţie a poeziilor, Asachi îşi exprimă încă o dată, la fel de apăsat şi tot atît de impenetrabil faţă de concepţiile la modă, crezul clasicist. Justifi-cîndu-se pentru defectele versurilor („sunt în multe priviri necomplecte, ca toate lucrările începătoare"), el arată că „lipsit de modele clasice în limba română a deosebitelor feluri de compuneri, m-am îndreptat, precît se putea, după regulile poeziei italiene, ce sînt mai conforme cu geniul limbei noastre", în proimiul părţii a doua a aceluiaşi volum, declară că „de la cele întîi a mele compuneri am luat de model versul italian şi a sale felurite construcţii, încît sonetul, oda, anacreontica, versurile sdruciole (lunecătoare, n.n.) şi alte, de mine cea întîia dată s-au întrebuit în poezia română". Conceptele de „model", „regulă", „imitaţie", convingerea că există un „protocol" al limbajului („ziceri elegante" !), că raţiunea domină, că, în fine, ar-I tizanatul laborios e mai presus de inspiraţie — toate acestea constituie semne evidente ale unei ideologii literare clasice. Opera nu face decît să confirme teoria. Ea e străbătută de la un capăt la altul de o viziune „esenţialistă", care se traduce în erotică prin platonism (în dublul sens, de conceptualizare a imaginii şi trăire spirituală a sentimentului), iar în poezia cetăţenească şi patriotică, printr-o simbolică a „virtuţii" şi a progresului prin „luminare". în neuitata iubită a anilor săi romani, Bianca Milesi, Asachi nu descrie o femeie personalizată, ci un tip de feminitate rafaelită, care ilustrează căldura 327 inimii, graţia spiritului, nobleţea comportării, surîsul clar şi radios al veşnicii tinereţi. Amintindu-şi de întâlnirile cu Leuca pe meleagurile cetăţii eterne, el nu evocă romanul concret al acestei iubiri, ci punctează harta unui orizont mitic, ca în so-ncielc lui i-eirarca, poet venerat, intrînd mai mult decit oricare altul în fuziune cu fiinţa sa intimă. Suveranii, cărora le dedică mereu ode, după tradiţia aulică italiană, sau „patria" - - obiectul de totdeauna al preocupărilor şi visurilor sale _, şînr Imagirn- despovărate de gravitaţie telurică, u^ic proiecţii mtr-o zonă ideală, fără tangenţe cu realitatea. „Esenţialismul" acesta îşi are corespondentul la nivelul iorniei intr-o expresie abstractizată, care uzează de un instrumenta] imagistic ţinut în permanenţă sub controlul raţiunii de un anumit aristocratism al condeiului, de un vocabular ales şi de o prozodie sculptată în marmură. Asachi ilustrează la noi o tradiţie de „bel-lettrism" încă puternică în Italia la începutul secolului al XlX-lea, cu toată opoziţia anti-arcadică suscitată de afirmarea ideilor risorgimentale. Ea implică situarea poeziei în axa modelajului, împodobirea graiului, cultivarea unui tipar stilistic elevat. în calofilia scriitorului nostru e însă şi altceva decît influenţa mediului de formaţie : e o înnăscută oroare de vulgaritate, nobleţea unui om pentru care literatura înseamnă accesul în sferele eterate, o oază elizee in deşertul existenţei. Să-1 urmărim însă pe poet la lucru. Deşi clasicismul e o constantă a întregii sale activităţi, el apare, sub forma cea mai curată, în poeziile compuse în prima fază de creaţie, de pînă pe la 1821. Oda Cătră Italia e, în sensul acesta, ilustrativă. De o perfectă elaborare, se organizează în secvenţe juxtapuse : întîi, e celebrată frumuseţea peisajului, apoi măreţia vechii Rome, „ce în curs de ani o mie au stătut în biruinţă", în fine, a Romei renăscute după noaptea invaziilor, cu marile ei nume, simbolizînd exploatarea tuturor zonelor cunoaşterii : Ariosto, Rafael, Galilei, Columb. Dintre ruinele ce amintesc călătorilor muţi de admiraţie gloria cetăţii eterne, autorul menţionează Capitoliul, cu fruntea căruntă ridicată spre stele, neclintit, sub devastările barbarilor şi ravagiile vremii. Un alt moment ce reţine privirea e Columna lui Traian, cu sce- nografia ei atît de tulburătoare pentru orice român, evocînd nobleţea unei origini, pierdută parcă în aburi de legenda. Opera vechimii e continuată acum cu mijloacele pacifice ale c.rtei şi propăşirii luminilor : în grădina asta Europei, unde rostul dulce sună, Pe a lumei domni şi sclavi, care pururea s-adună Plini de d:ru! amuarei, de Ia Nord de l-Ap., , Un român a Daciei vine la strămoşi ea să sărute Târna de pe a lor mormînturi şi să-nveţe a lor virtute. Cinstirea Romei e prin ea însăşi un gest semnificativ la 1809 (sau 1812), în plin secol fanariotic. Dar izbitoare e mai ales muzica latină a versului, care privilegiază vocalele şi transformă discursul poetic într-un recitativ declamat sub bolţi, cu o solemnă emfază : Vă urez, frumoase ţîrmuri ale Ausoniei antice, Cungiurate de mări gemeni, împărţite d'Apenin, Unde lîngă dafin verde creşte divul cel ferice, Unde floarea nu să trece subt un cer ce-i tot senin, Unde monumenturi mîndre-a lumii domnitoare ginte, înviază unii icoane la aducerea-aminte. Vă urez !... că cine poate fără sevar ş-umilinţă Acea pulbere să calce al iroilor mormînt ?... Cătră MS. împăratul Alexandru I (1817) aduce aceeaşi sonoritate metalică a versului, neobişnuită în peisajul liric din primele decenii ale secolului al XlX-lea, dar deranjează prin stridenţa elogiilor decernate unuia dintre reprezentanţii cei mai tipici ai reacţiunii europene. în această atitudine de fla-terie excesivă se reflectă nu numai cunoscutul legitimism Ideologic al lui Asachi, repulsiv faţă de orice încercare de subversiune, ci şi ideea înaltă despre rolul eliberator al Rusiei, care am văzut că avea curs în societatea românească în anii din preajma mişcării lui Tudor Vladimirescu. De o vibraţie mai adîncă a sentimentului e înflăcărată odă Cătră moldoveni, scrisă la 1822, cu prilejul înscăunării primului domn pămîntean, Ioniţă Sandu Sturdza, de care am 328 329 mai amintit. Sonetul Cătră Tibru (în versiune italiană din 1810, publicat în româneşte la 1854) plăteşte tribut de recunoştinţă lui Petrarca : Xici sar.înJ . .\.iw J.iin-j îr.că-n D.i-i.i \imoi- -să N-auzit-am în junie dulce versuri aşa line Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasă. într-un alt sonet, din aceeaşi perioadă a debuturilor italiene, In ncazia zborului aerostatic al Madamei Blaiichard întreprins la Roma la 1811, cînd se vedea comită cea mare, pe urmele lui Vicenzo Monti, care închinase o odă Domnului de Montgolfier in 1784, Asachi preamăreşte zborul în balon al d-nei Blan-chard ca o victorie a raţiunii umane ; el se bucură, în spirit luminist, că omul smulge „secretele" naturii şi îşi întinde din ce în ce dominaţia peste „sfera cea stelită". E de observat în toată această primă fază a creaţiei predilecţia scriitorului pentru odă, specie caracteristică a clasicismului. D. Caracostea socotea că în ediţia din 1836 numărul odelor se urcă la 10 (ineluzînd şi sonetele de celebrare ale unui eveniment sau personaj), ceea ce indică o preferinţă netă pentru poezia de tip encomiastic, de magnificare a unor valori prototipice. E vrednic de reţinut că în Vocabularul care însoţeşte ediţia din 1836, Asachi explică în felul următor termenul de odă : „Compunere poetică alcătuită din strofe de asemine formă. Subiectul sau cuprinderea odei poate fi tot aceea ce întărtă sufletul sau îl înduioşeşte, aprinzînd entuziasmul. Pro-rocul David la ebrei, Pindar la elini şi Horaţiu la latini au compus acele mai frumoase ode, francezii au pe J.B. Rousseau de model întru aceasta". Caracostea observa că explicarea e orientată în sensul inovaţiilor pe care le aduseseră genului Klop-stock şi imitatorii acestuia. Totuşi, există o deosebire esenţială : Asachi nu cultivă oda sacră, ci pe cea patriotică sau eroică. Grefat pe un luminism care nu osîndeşte divinitatea, ci o postulează, clasicismul său e totuşi colorat sub raport ideologic, în primul rînd de o conştiinţă naţională imperativă.114 Pe plan formal, marea inovaţie adusă de Asachi în deceniul al doilea e că transformă octava clasică, alcătuită din 8 endecasilabi cu rimă alternată în primele şase versuri şi împerecheată în ultimele două, într-o sextină de pseudo-alexandrini 330 I lungi (15—16 silabe). Strofa cursivă a lui Puici, Boiardo, Ari-osto, Tasso, Tassoni din Secchia rapita, pe care încercase s-o încetăţenească, mai aproape de tiparul său pro/odic originar, J5udai-Deleanu în Ţiganiada, capătă astfel o nouă transpunere românească, poate nu fără sprijinul lui Jean Baptiste Rousseau. 1 z acesta din urmă, întîlnim sextina de alexandrini (de ex. în Aveuglement des hommes, însă într-o schemă răsturnată : i ab cc b în loc de a b a b cc). Sextina e utilizată de Asachi în Cătră împăratul Alexandru I (1817), Cătră moldoveni (1822), Pleiada, Odă cătră poeţii români (1845), Vasul Moldovei (1849), dar şi în elegia Lacul lui Ovid (în ed. 1836). Pseudo-alexandrinul de 15 şi 16 silabe se dovedeşte şi el o formă prozodică rezistentă : îl vom întîlni în meditaţia şi epica romantică la Alecsandrescu, Alecsandri şi ceilalţi paşoptişti. în genere, ca orice clasicism, şi poate din cauza caracterului său incipient, mai mult decît oricare altul, clasicismul lui Asachi relevă un artizanat laborios. Poetul cultivă forme îngrijit elaborate : Cătră Italia e formată din şase strofe a cîte şase sextine, poezia din Bordeiul indienesc e un sonet, primul în literatura română, compus din trohei de 16 silabe. Ulterior, în ediţia in 1836, găsim şi sonetul clasic, în endecasilabi. Adesea simţim cu cîtă anevoinţă se căzneşte să se descurce printre mărăcinişurile limbii. Preocuparea de regularitate prozodică îl obligă la inversiuni de topică, eliziuni şi licenţe. Dintre acestea din urmă, semnalăm transformarea bisilabicu-lui „surpat" în trisilabic, prin introducerea unui „u" protetic („surupat"), ca în versul : Intre surupate temple, obelisce şi coloane. De notat şi efortul de a depăşi automatismul rimei. Dacă Văcăreştii şi Conachi recurg de multe ori la împerecherea de adjective sau timpuri verbale, cu terminaţii omofone, Asachi combină, în schimb, verbe cu substantive, nume proprii cu substantive comune, ca în exemplul următor : Timpul repede, ce roate în noianul său ascunde, Intr-a sale prăzi surpat-au Dacia marelui Traian, Ce ca luntrea între stînce, zbuciumată despre unde, Au pierit luptînd cu vintul, pîn s-ajungă în liman. 331 Comparaţia „luntrei" cu ţara Moldovei e una dintre imaginile tip, de factură alegorică, frecvente în poezia de la începutul secolului al XlX-lea, aşa cum am văzut în alt capitol. In căzui iui Asachi poate fi vorba de o reminiscenţă din Ho-raţiu (oda „Republicii"), de care în orice caz el uzează şi în Cătră moldoveni şi în Imnul moldovenilor In Anul nou 1842 — dovada ca nu-1 interesa invenţia, nici originalitatea, ci puterea sugestivă a convenţiei. Conceptuală, ruptă de imagine, discursivă, transparentă, poezia lui Asachi declamă ideea cu gravitate. Tot timpul stăpîn pe sine, scriitorul nu încredinţează iniţiativa cuvintelor, proceclînd prin calcul şi experiment combinatoriu. Lirismul devine astfel o modalitate de sensibilizare a raţiunii prin trecerea enunţului de registrul cantabil.115 Gîndind cultura ca un termen antagonist al stării de natură, Asachi consideră că poezia constă în non-proză, că ea presupune înnobilarea expresiei, deci artificiul şi cizelarea. Limbajul său e „ales", impersonal, hrănit din recuzita mitologică şi împodobit cu „figuri" : îndeosebi, alegorii şi personificări. Sonetul din 1821 (din Bordeiul indienesc, devenit în ed. 1836 : La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură), vorbeşte de negurile născute în „rîpa Fleghetonului" („Aheronului" !— 1836), de „muzele" care umblă „în nemernicie", de „Zefirul" şi „rîul" ce plîng strălucirea pierdută a patriei, de „Moldova" care „suspină de mîngîiere" văzînd aurora ce se anunţă. Dar clasicismul lui Asachi, atît de solid şi de incontestabil, începe să sufere în deceniul al treilea presiunea tot mai insistentă a noului climat de opinie, care descoperă poeziei orizontul interiorităţii, al istoriei şi al sentimentului emancipat de despotismul raţiunii. îl vedem pe scriitor folosind motive şi adoptînd atitudini preromantice, lărgindu-şi cîmpul experienţelor lirice spre elegie, meditaţie şi legendă, abandonîndu-1 pe Horaţiu şi Petrarca pentru Gray şi Mickiewicz. Formaţia primară fiind însă prea rezistentă, în cazul său, ca să se poată resorbi, se întîmplă că substanţa clasică supravieţuieşte tuturor încercărilor de depăşire şi metamorfoză în sens preromantic şi romantic. Din această cauză, operele mai consistent definite într-un sens novator sînt de obicei hibride din punct de vedere artistic, uneori de un fals strident şi irecuperabil. Totuşi, rezultatul e mai puţin semnificativ în cazul de faţă eleat intenţia. Faptul că singurul scriitor în stare sa opună vmilui_ roman tic în expansiune o rezistenţă, nu doar de vîrstă şi de i-igidizare a fibrei intelectuale, ci şl de conştiinţa artistică, încearcă să-şi acordeze lira la melodiile zilei, dovedeşte cu cită lorţâ se impune către 1830 noul concept de ooezie >.°iu.m"1.de Tersuri scos de Asach> ln 1836> bilanţ al unei activităţi lirice de circa un sfert de veac (!) (miir'3 o-erele mistuite de flăcări la 1827), învederează două straturi ale^cre-aţiei : unul, ^anterior anului 18.21, reprezentat de numeroase fabule, ode şi anacreontice, de o factură net clasicizantă ; un altul, de după 1821, care, deşi nu se distanţează de ce! clintii prmtr-o ruptură violentă şi conservă aceeaşi sonoritate fundamentală, denotă totuşi, cu cit ne apropiem de 183C, efo tul de a capta noile tendinţe ale sensibilităţii literare. Din punctul nostru de vedere, tocmai acest al doilea strat, prin care străbat undele invizibile ale noii experienţe existenţiale trăite de conştiinţa românească în deceniul al treilea, interesează în mod deosebit. Ilustrativă pentru metoda lui Asachi de a îneca noul în vechi e chiar prima poezie, cu caracter programatic, Cătră patrie. Referinţele mitologice (Orfeu, Apolo, muzele), simbolul transparent al „dafinului" (plantă italică răsărită în pămîntul moldav, semnificînd însăşi Iniţiativa poetică asachiană), tonul oratoric, importanţa morală şi socială atribuită artei ataşează această poezie clasicismului. De observat totuşi că pentru Asachi nu agreabilul trebuie să fie util, ca pentru mulţi horaţieni al secolului al XVIII-lea, ci utilul trebuie să fie agreabil. Scopul principal al poeziei e de a propaga „virtutea" : Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, Fermecîndu-ne adapă d-o înaltă-nvăţătură. Dar „virtutea" se colorează acum patriotic, iar „istoria" devine marele rezervor de argumente şi exemplificări : O români, români ai Dacii, ce purtaţi un mîndru semn De-nceputul vechi, istoria acum fie-ne îndemn. 1n vechime maica Roma ce-au fost doamnă-n toată lume Ne-au lăsat legi şi pămînturi, vorba sa şi-naltul nume. 333 332 Asemenea celorlalţi cărturari contemporani, Asachi nu atribuie programului luminilor ţelul de a forma cetăţeni ai lumii, ci pe acela de a educa patrioţi conştienţi de nobleţea obîr-şiei lor. hotărîţi a impune vrednicia numelui de „români". Totuşi, poetul nu se transformă în bard, ci rămîne agent de civilizare ; lucrarea lui îmblînzeşte moravurile, adună oamenii în societăţi, înseninează cugetele şi le fortifică în asprele bătălii ale vieţii. Cu toată deschiderea spre problematica epocii, poetul pare mai aproape, ideologiceşte, de Horaţiu decît de Victor Hugo. Aceeaşi tărie a fibrei clasice se străvede în imitarea graţioasei idile a lui Gessner, Die Schiffabrt, care primeşte în româneşte titlul : Călătoria Dafnei. Raportarea prelucrării la original demonstrează că Asachi estompează nota personală din textul german („Ach ! dann denkt sie an mich !"), că el simplifică încărcătura decorativă şi elimină detaliul concret, spiritualizînd şi abstractizînd acţiunea, că — în fine — nemulţumit de prozodia mai laxă a poetului elveţian (catrene cu două versuri nerimate), uzează de o strofă complicată de endecasilabi asociaţi cu tetrasilabi (primii dactili şi trohei, ceilalţi iambi şi coriambi) : Repedea luntre amu departe duce Pe-al meu odor, .Şi-n calea sa clară din cer străluce Steaua d-amor. Observaţia lui D. Caracostea că Asachi transformă idila rococo a lui Gessner într-o odă idilică e pe deplin îndreptăţită. Temeiul procedării poetului nostru constă în impersonalizare, moralism şi transfer conceptual — cu alte cuvinte, în „cla-sicizare".118 Elegiile denotă în mai mare măsură încă infiltrarea noului şi tensiunea ce rezultă. La moartea părintelui meu (1825) e totuşi mai puţin preromantică decît bucata pe o temă similară, scrisă de Conachi. Caracostea preţuia „sobrietatea" lui Asachi în raport cu „văicăreala" ce s-ar revărsa impudic din versurile lui Conachi. în realitate, „sobrietatea" celui dintîi e incapacitate coloristică şi elocvenţă rece, pe cînd „tînguirile" celui din 334 urmă, în pofida teatralismului, încearcă să evoce plastic scena decesului şi durerea copiilor rămaşi orfani. Asachi ţine, de lapt, un discurs funebru, elogiind emfatic meritele dispărutului : întru fapte lăudate şi virtuţile mărite Simţitoriul nobil cuget de văpae aprins i-au fost Pentru muzele române, a lui case umelite Şi străinului nemernic era purure adăpost. Cu toată exageraţia gesticulatorie, Conachi transmite un sentiment, pe cînd Asachi doar o idee despre răposat. Elegia lui e — cum observă F. Levit — o „odă elegiacă". Lacul lui Ovid prezintă supliciul moral al poetului exilat pe ţărmurile Pontului Euxin. Reminiscenţe din Triste şi Pontice (epitaful, imaginea poetului care-i înduioşează prin arta lui pe sciţii sălbatici) se îmbină cu tradiţii locale (legenda cunoscută lui Miron Costin şi menţionată de D. Cantemir a îngropării lui Ovidiu la Cetatea Albă) într-o compoziţie de respiraţie oratorică însă nestrăbătută de un suflu poetic veritabil. Caracostea descoperea preromantism în prima strofă, unde se vorbeşte de mormîntul lui Ovidiu : Pe stîncos plai lîngă ţărmuri, în a Pontului pămînt, Care peste luciul mărei şi cîmpiile domnează, Călătorul de departe vede un albit mormînt, Ce în toată dimineaţa de Apolon să urează Acolo mai îmblînzite parcă gem a mărei unde, Şi Iho din depărtare cu un sunet trist răspunde. Dar, aşa cum nu există în afara funcţiei contextuale un simbolism al sunetelor, la fel nu există nici valori conotative univoce ale diferitelor imagini. Simpla folosire a cuvîntului „mormînt" nu conferă o identitate preromantică strofei respective ; dimpotrivă, structura strofei decide asupra apartenenţei estetico-literare a fiecărui component. Or, în strofa citată, sensul ansamblului e clasic : decorul, de o splendidă măreţie, nu e „privit", ci „gîndit", detaliile fiind substituite prin generalităţi („stîncos plai", „luciul mării", „gem a mărei unde") şi clişee mitologice (Apolon care „urează" în fiecare dimineaţă, Eho ce răspunde „trist"). în acest context, termenul de „mormînt" e tot atît de puţin „preromantic" la Asachi, pe cît e de „clasic" la Hugo. 335 De un preromantism fără echivoc e, în schimb, faimoasa Elegie scrisă pe ţinterimea unui sat, imitată după Gray, însă prin intermediul versiunii franceze a lui M. J. Chenier, şi nu a \ Lisiar,ii ruseşti a iui Jukovski — cum s-a crezut multă vreme. Contribuţia lui Asachi constă mai ales în estomparea sentimentului de deşertăciune pe care-1 sugerează meditaţia asupra morţii ; omul curat sufleteşte, povăţuit de virtute în ioatc faptele sale, nu trăieşte zadarnic ', el e pomenit de urmaşi şi cîştigă răsplata odihnei eterne în sînul dumnezeirii. Or, singur ţăranul duce o existenţă cu adevărat inocentă, frugală şi simplă, dar fericită, prin însăşi depărtarea de pompa, vanitatea şi luxura citadină. Acolo unde la M. J. Chenier nu găsim decît notaţii fugare („Comme au sein des travaux leurs chants etaient joyeux"), la Asachi apare un tablou idilic al fericirii rustice : Cîtu-i dulce a ta soartă în sat, o, lăcuitor ! Lîngă soaţă credincioasă, în îngustul foişor. Nimic tulbură păşirea d-o viaţă fericită, Ziua este ostenelei, noaptea amoriului menită. Tema e rousseau-istă, dar şi creştină : ceea ce alienează nu e doar încălcarea legilor firii, ci şi nesocotirea evangheliei, care nu cunoaşte mari şi mici în faţa tronului ceresc. Drept care Asachi Intervine cu o apostrofă fulminantă la adresa nobilimii, inexistentă în original : O, voi, cari n-aveţi stimă pentru omul umelit, Nobili plini de fantezie, mîndri-n titlul rugenit, De ce-n ură aveţi săteanul ? cînd a fruntei lui sudoare Au născut mărirea noastră ş-avuţiilor odoare ? Aceste versuri au mişcat inimile în epocă, exteriorizînd atitudinea demofilă, în mare progres după evenimentele anului 1821. Ceea ce urmează —• reflecţiile pricinuite de ideea că mormintele cimitirului de ţară îngroapă poate oameni de geniu, un Milton, Franklin sau Napoleon (M. J. Chenier vorbeşte de Milton. Hamden şi Cromwell), rămaşi în anonimat din cauza lipsei de condiţii, şi portretul tînărului poet, hărăzit de muze, 336 dar vitregit de soartă — imită pas cu pas poema lui Gray. Eoitaful e de-a dreptul tradus, redînd cu dexteritate nuanţele intermediarului francez : Supt această piatră zace cm dorit de-nvăţătură, Ce norocului şi vîntei au fost purure străin, Din familie umelitâ, nobil muzele-1 făcură, însă firea-i hultuiră melanholie în sîn. Curat cuget cu simţire, bunătatea-i era mare, încît pentru mîngîiere, ceriul cel îndurător, I-au tremis prin un alt suflet o duioasă lăcrămare, Dăruindu-i în grea cale un soţ bun şi simţitor. Nu-ntreba să afli mai multe de a virtutei sale faptă, Dar nici cerca mai departe care-au fost şi răul său ? Cu nădejde acum ambe tremurînd de faţ-aşteaptă Lîngă cela ce ni este Părinte şi Dumnezeu ! M. J. Chenier : Sous ce froid monument sont Ies jeunes reliques D'un homme, a la fortune, a la ^loire inconnu : La tristesse voilait ses traits inelancoliques ; II eut peu de savoir, mais un coeur ingenu. Les pauvres ont beni sa pieuse jeunesse Dont la bonţi du ciel a daigne prendre soin ; II sut donner des pleurs, son unique ricbesse; II obtint un ami, son unique besoin. Ne mets point ses vertus, ses defauts en balance : Homme, tu n'est plus juge en ce funebre lieu : Dans un espoir tremblant il repose en silence, Entre les bras d'un pere et sous la loi d'un dieu.117 Meditaţia intitulată Mormîntul pare a fi originală. Ea aduce un „young"-ism fără anxietate, caracteristic profundei pietăţi creştine a scriitorului. „Ţara neştiută" spre care călătorim cu 337 22 toţii, hotar între „dulcea armonie" a lumii şi veşnicul repaus, nu stîrneşte nici spaimă, nici rebeliune împotriva cerului. i Omul oriunde caulă Aii loc ş-o altă soartă, D-a trece către lineşte Nu află altă poartă. Conştiinţa fatalităţii inexorabile îndeamnă 1 a resemnare, iar y.a in .Lv umnezeu picură in suflet balsamul speranţei. Pen credin • --.----i.i jw.iiw.l uauaiiiui jijcictii^ei. ren- tru drept-credincios, moartea nu înseamnă un sfîrşit, ci o promisiune de viaţă eternă : însă din cer Religia Ni aduce mîngîiere : Că după moarte, sufletul Acelui bun nu piere De observat catrenul cu octosilabi iambici (plini şi cata-leptici) şi rima antepenultimă (alternată cu rimă feminină) ; această formă strofică, de o cursivitate muzicală şi dansantă foarte îndrăgită de Asachi, care o utilizează îndeosebi în anacreontice, e probabil împrumutată din Monti. Cu Miliari şi Dina, subintitulată „imitaţie osianică", Asachi se apropie, deocamdată fără suflu şi putere evocativă, de tema „trecutului — exemplu în lupta pentru libertate". Milian şi Dina trăiesc în vremea lui Ştefan cel Mare şi se întrec în declaraţii sublime. Femeia, în special, manifestă un eroism demn de eroinele lui Macpherson : Lancea, pavăza şi arcul poate braţul meu să poarte Deşi sînt femeie însă nu am temere de moarte. Pretutindenea urmîndu-ţi, eu în cruntă bătălie, Lîngă tine pîn în urmă voi lupta cu bărbăţie. Din păcate, totul, de la numele personajelor pînă la dialogul lor pompos, se scaldă în artificiu. De o atmosferă mai baladescă e legenda Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ, recitată în limba franceză pe scena teatrului, la 10 aprilie 1834, în spectacolul festiv dat cu ocazia plecării lui Kiselef (traducerea românească apare în Spicuito-rul moldo-român, 1841,1, p. 118). Episodul versificat de Asachi nu corespunde relatării lui Neculce, ci aceleia făcute de D. Can- 338 te mir, în Istoria Imperiului Otoman, carte găsită de scriitorul nostru, în răstimpul petrecut de el la Roma, în versiunea engleză din 1734 a lui Tindal. După fugarele evocări ale trecutului din Trîmbiţa românească şi înainte de Aprodul Purice, poezia lui Asachi are meritul de a fi cea dinţii prelucrare a istoriei naţionale în spiritul mitizării romantice ; prin locul enorm atribuit discursului —■ însărcinat să transmită o lecţie sublimă de patriotism —, prin supradimensionarea eroilor şi reducţia epicului la un moment dramatic, de încleştare cu destinul, ea anticipă scenariul baladei bolintineşti. Din păcate, ■ovăirile de limbă, proprii lui Asachi de oricîte ori foloseşte versul solemn de 14 silabe, destramă tonusul emotiv. Versiunea franceză e, în orice caz, mai cursivă. Refrenul : C'etait un temps alors oii les jemmes moldaves Pouvaient servir d'exemple aux kommes les plus braves. devine în timpul cel cumplit un suflet moldovan Au fost şi la fimei ca la bărbaţi d'oştean. 118 Lăsînd de o parte Viziune pe rîpele Ozanei şi Fiicei mele Ettfrosina (cea dintîi din 1843, a doua din 1848), precum şi legendele (imitate după Mickiewiez sau versificînd motive folclorice) care încearcă să valorifice poezia romantică a fabulosului şi insolitului (compuse şi acestea ulterior epocii de care ne ocupăm), ne rămîne să urmărim inflexiunile noi în poezia lui Asachi de pînă la 1840, nu numai pe terenul „temelor" romantice şi preromantice, ci şi în modularea pe care o suferă însuşi tiparul „clasic" al lirismului. Astfel, e incontestabil că în erotică şi în anacreontice găsim uneori semne de ruptură cu academismul rece şi preceptistica morală, poetul lăsîndu-se parcă în voia muzicii legănătoare a versului, fără să-şi propună a rectifica plîngerile surde ce răzbat din adîncuri. în sensul acesta, anacreontica Primăvara se situează la un nivel antologic. Cadrul reînnoirii naturii e punctat rapid : cerul senin, zăpada topită, arborii înverziţi, cîmpiile smălţuite de flori, stelele clipind în noaptea clară. Pare că duşmanii au fost înghiţiţi de focul gheenei, şi totul îi surîde poetului ; dar există 339 22* oare ursita iara surprize ? O „dezamăgită înţelepciune pree-mmesciana" — cum observă Şerban Cioculescu — apare în aceste remarcabile strofe : ° rer-unii fantastice Dorirea a-şi ţinti în gînduri prea nesigure Avînd toţi a mari. Deşarie-s măgulirile Ce trec peste pămînt, Ca o săgeată repede Pe aripe de vînt. Singurul absolut e al repausului ceresc. De menţionat că în această poezie de structură iambică, emistihul al doilea al versurilor impare poate fi interpretat ca un peon doi, cu atît mai expresiv, cu cît e integrat rimei (de accent antepenultim). Efectul alternării unei rime propa-roxitone cu una oxitonă e de-a dreptul extraordinar : căderea mătăsoasă şi prelungă a versurilor impare e contrapunctată de duritatea metalică a terminaţiilor pare, traducînd astfel, în planul sonor, antiteza ce stă la baza poeziei. între securitatea aparentă pe care o ilustrează triumful primăverii şi incertitudinea destinului uman. în Dorul, nostalgia fericirii pierdute e temperată de o seninătate crepusculară, deprinsă deja cu ireparabilul. Poetul îşi aşteaptă iubita într-un colţ singuratic de pădure, unde odinioară petrecuseră împreună clipe mirifice. Aşteptarea e zadarnică, din jubilaţia de altădată n-a mai rămas decît amintirea. Tema e a Lacului lui Lamartine, dar esenţializată sub raportul ideii poetice, străbătută de o tristeţe mai puţin spectaculară, mai calmă şi mai resemnata. Strofa a doua e de un modelaj parnasian : Al Florei timp m-au fost văzut aice, Cînd al meu trai ca el era senin, Venit-au timpul auritei spice, Dar al meu suflet nu-i c-atunci de lin. 340 ti t î 1 Din păcate, osmoza dintre sens şi ritm se deteriorează în ultima strofă, care se încheie dezastruos : V"" o zi sti^> ce^ boltlre v^rj,-Ferice-am fost cu tine dulce-odor ! Dar amu sîmt c-un ager chin mă pierde, Căci singurel am rămas făr d-Amor. Tn Alvir cătră a sa miniatură, anacreontică pe tema atît de agreată de petrarchiştii preţioşi a obiectului aflat în intimitatea iubitei (cordon, pieptene — în cazul de faţă, un medalion cu chipul poetului), o strofă se detaşează din ţesătura! de dulcegării : Şi mie lin luceafărul Din cer va să-mi străluce, Cînd dulce a fi d-o patimă Aminte a-şi aduce. întrucît celelalte poezii româneşti, înspirate de pasiunea eterată şi mistuitoare pentru Bianca Milesi, văd lumina tiparului de-abia în 1854, iar data traducerii lor e incertă, nu le vom mai analiza aci. De altfel, ele nu adaugă nimic_ la definiţia individualităţii lirice a lui Asachn Putem desigur regreta că poetul a întîrziat atît de mult să-şi valideze una din cele mai autentice laturi ale talentului. E posibil ca lucrul să se fi întîmplat fiindcă voise s-o cruţe de indiscreţie pe Bianca Milesi (şi-a tăinuit deci compunerile mai intime pînă la 1849 cîtă vreme aceasta a trăit). Nu e exclus ca h mijloc sa fie şi concepţia sa austeră despre misiunea literaturii : într-o epoca de regenerare naţională, va fi considerat inoportună publicarea unor versuri de un caracter personal manifest. Oricum ar sta lucrurile, e vădit că după 1820, şi după 1830, in pas cu veacul, care pavoazează din ce în ce mai mult în spiritul unui romantism sfios şi de-abia perceptibil, la început, cîar arogant şi transformat într-o modă, ceva mai tîrziu, Asachi nu poate şi probabil nici nu vrea să se sustragă comandamentelor vremii. El rămîne în structura sa profundă „clasic" : continuă să conceptualizeze, să cultive formele fixe şi_ cizelarea prozodică, să creadă în existenţa regulilor şi a unui protocol al limbajului, să caute în artă transfigurarea în sensul idealului, nu adevărul prozaic şi crud. Dar, lenta eroziune pe care o suferă criteriile şi ideile directoare se comunică treptat operei: 3.41 apar „teme" istorice şi „teme" sentimentale ; alături de ode ţi anacreontice, se ivesc elegii, meditaţii, legende ; lirismul, atît în poezia iubirii, cît şi în meditaţia asupra timpului nestatornic, unde sa sc personalizeze j sonori taica plina a \ ersului clasic se dezmembrează, luînd naştere structuri ritmice eterogene, însă de o suavă muzicalitate, care descătuşează parcă resursele misterioase ce vegetează în sufletul cuvintelor. întîlnirea „noului" cu „vechiul" nu ia însă forma sudurei, ci a joncţiunii şi, uneori, a confruntării, de unde caracterul hibrid al celor mai multe compuneri cu punctul de plecare în preromantism sau romantism. Asachi preface, pînă la urmă, elegiile în ode, meditaţiile în dezbateri prozaice, sterilizează fabulosul baladesc de ocult şi magic, transformă afectele în efecte prin recursul la mitologie şi imagine convenţională. De fapt, poeziile erotice şi anacreontice, prin care traversează o undă de melancolie, sau meditaţiile cu aer de romanţă, care aşază conştiinţa dramatică a timpului ireversibil într-un context de calm sentimental traduc în mod mai autentic decît baladele şi elegiile puterea de rodire a noilor fermenţi ai sensibilităţii literare. Dar această vînă poetică, de mare frăgezime, nu e exploatată sistematic. Cît a avut de pierdut Asachi şi, o dată cu el, literatura noastră, din cauza acestei desconsiderări a adevăratei sale vocaţii, care nu era de bard, nici de profet, nici de elegiac cu largi gesturi lamartiniene, o dovedeşte poemul în proză Meditaţia unui îm-bătrînit poet — splendidă mostră de lirism al senectuţii, fără pereche în epocă. Iată această pagină admirabilă apărută în Albina românească, nr. 17, din 26 febr. 1839 : „Va veni ziua în care se va stînge focul vinelor mele, în sînul meu va lăcui iarna, fulgii cii albi îmi vor împresura tîmplele şi negurile vor întuneca ochiul meu. în mormintele cele aşezate zac prietenii ; numai eu am rămas, ca un singuratic spic, pe carile săcerătoriul au uitat a-1 tăie ! Un nou neam au răsărit, cu nouă dorinţe şi idei nouă ; sunetul numirilor celor vechi au trecut, precum m-am trecut şi eu însumi : poate că sînt de puţini cinstit, de mulţi defăimat şi de nime iubit ! Şi iată cătră mine săltînd vin tinerii cii cu înflorită faţă şi în mîna mea cea tremurătoare puindu-ml harfa îmi zic : «De mult ai tăcut, bătrînule ! Ei cîntă-ne iar versuri despre visurile juniii tale !» Atunci apuc harfa, plăcerile şi durerile cele vechi să trezesc, negurile pier, lacrimile răsar iar din ochii mei cii stinşi, 343 în sînul meu să răsprimăvărează, tonuri dulce a duioşiii tremură de pe coardele harfei, iar mi să înfăţoşază rîul cel galben, palaturile de marmoră, zînele cele frumoase, şi cînt versuri de î^lia ! Acesta va fi cîntecul meu cel de pe urmă ; stelele mă vor lumina ca în nopţile tinereţilor mele, raza cea răcoare a lunei îmi va atinge faţa, şi cînticile trecutelor privighetori cu un iho vor răsuna din depărtare ; atunce ochii mei doritori de răpaos ci vor închide si sufletul să va înălţa ca tonul harfei mele." E pagina de mai sus clasică ? E romantică ? Acest ţipăt al inimii sfîşiate, sub un cer impasibil şi fumuriu de toamnă, această viziune senină a fatalităţii tragice a existenţei, în care setea de puritate şi ideal se afirmă împotriva furiei devastatoare a vremii, desfide, ca orice text de autentică vibraţie umană, clasificările pedante ale criticii. în fond, în personalitatea lui Asachi, ca în oricare alta, a existat un romantism în stare genuină. Că el n-a dat decît timide lăstare se datorează, poate, dincolo de anume inhibiţii şi inerţii ale temperamentului, faptului că devotamentul nutrit idealului clasic nu era în cazul său doar o opţiune de artă, ci şi o fixaţie sentimentală, o fidelitate faţă de propria-i tinereţe. IANCU VĂCĂRESCU Ca şi în cazul altora, cronologia creaţiei lui Iancu Văcărescu e incertă. Bogdan-Duică a examinat mai de mult chestiunea, încercuind-o cu spiritul său metodic, fără să ajungă însă la o soluţie mulţumitoare. Sigur este că la 7/19 iunie 1829, cînd Heliade publică sonetul Pacea, în Curierul românesc, activitatea lirică a lui Iancu Văcărescu era notorie. Despre ea scrisese încă în 1827 Vasile Popp : „Mulţime şi feliurimi de poeme se află la acesta, care, de le-ar face cunoscute naţiei, pentru că toate sînt vrednice a ved^a lumina, foarte mult o ar îndatora". Pe de altă parte, dovada că scriitorul aştepta cu sertarele pline ocazia de a-şi face operele cunoscute reiese din aceea că, o dată iniţiativa tipăririi luată, el face ca apariţiile să se succeadă într-un ritm rapid. Curierul publică în continuare, în 1829 : Ceasornicul îndreptat şi Plecarea, iar în 1830 : La stema ţării, Slava strămoşilor vestiţi, Bacii (Lună 343 I noua, Floarea, Eho, Triumful) şi două şarade. Tot în 1830 apare 1 şi un volum, Poezii alese din ale Marelui Logofăt 1. Văcărescu, f conţinînd 13 bucăţi. La acestea se adaugă alte 11 poezii, datate * sau databile, cuprinse în ediţia de la 1848 şi aparţinînd perioa- ' v-v' ••»'-"• 1>J' "■•J >->-''-• iomiiiiiu, rezuiia un număr ue _o poezii compuse pînă la 1830. Vor fi fost probabil şi altele (de pilda, poema pe care i-o atribuie Pastiescu la 1830 : Viratele amorului şi comparaţia cu virstele anului — după toate apa- j rentele pierdută), dar cîte anume şi care e greu de -pus. 120 I Circumscrierea şi mai precisă a datei de elaborare a acestor 35 de poezii, în afară de 19, pe care le datează însuşi scriitorul, obligă la coniccturări, cîteodată destul de nesigure. De exemplu, Primăvara amorului — după cum arată Bogdan-Duică, pe baza a două declaraţii contradictorii ale lui Heliade — pare a fi fost compusă între 1812—1817. Acelaşi Heliade aşază o dată Soarta în viaţă în 1812, altă dată în 1814. Legea tirană poate fi plasată între 1814—1817. Pentru datarea celorlalte poezii lipsesc reperele plauzibile, însă dispunem de o mărturie a autorului, din care se desprinde probabilitatea ca ele să aparţină în totalitate epocii dinainte de 1821. într-o scrisoare j către Heliade, publicată în Curierul românesc, nr. 28 din 14/26 \ iunie 1829, lancu Văcărescu îl încredinţa că „eu întru adevăr, fără a îndrăzni să am cea mai mică pretenţie asupra poeziei, ! orice cercare a limbii noastre am rîvnk să fac, a fost după în- j toarcerea mea de la Viena, 1810 pînă la 1819, cînd eram atunci de an 27 ; iar de atunci încoace, cum ştii, mii de nenorociri ! ale obştii şi ale mele multe întâmplări nu mi-au dat prilej nici să mă apropiez cît de puţin de muze sau măcar să arunc un ochi părintesc asupra celor din întîmplare născături ale mele, cărora nici am dat, nici ştiu să le dau, nici, după a creştinătăţii datorie, am chemat pe altcineva să le dea nume".131 Reiese, aşadar, că după o perioadă prolifică între 1810— 1819 ar fi urmat o secetă între 1819—1829. Dar, oricît de cumplită această secetă, se vede că ea n-a istovit cu totul puterea de inspiraţie a scriitorului, de vreme ce în colecţia de Ia 1848 apar cele patru poezii scrise sub impresia mişcării pandurilor (de care am vorbit) şi o ocazională anodină, datată 1827, fără a mai vorbi de traducerea lui Britannicus de Ra- cine, efectuată tot la 1827 — după cum o atestă ms. 251. Oare în acest răstimp n-a mai compus lancu Văcărescu şi alte poezii ? Ne vine greu s-o credem. Pe de altă parte, examinînd ansamblul operei sale lirice şi degajind cele două straturi componente, unul neo-anacre-ontic cu inflexiuni mitologice şi elemente arcadice, celălalt .„jîi-^i-îy^ elegiac, cu veleităţi dacă nu cu afinităţi rc mantice, pare plauzibil că cel dintîi, ilustrat în volumul de u iviist p'-in ciclurile i Nepregindue, Viorele, Id?!e, Canţonete etc., corespunde etapei de creaţie dintre 1810—1819, celălalt, unei etape ulterioare. Ar fi deci verosimil ca versurile sumbre şi ceţoase publicate în volumul din 1830 sa aparţină ■nai degrabă anilor de după 1821, decît anilor anteriori, marcaţi prin crearea Primăverii amorului. Am fi deci înclinaţi să presupunem că deceniul al treilea a fost şi pentru lancu Văcărescu aşa cum a fost pentru atîţia dintre contemporanii săi — o perioadă fecundă, de depăşire a inspiraţiei anacreontice şi aşezare a creaţiei poetice sub dubla incidenţă a istoriei în fierbere şi a interogaţiilor conştiinţei dornice să-şi găsească locul într-o epocă dc rapidă mutaţie a valorilor. Declaraţia răspicată a autorului, deşi suscintă rezerve — cum am arătat —, ne obligă totuşi să suspendăm discuţia şi să lăsăm supoziţia noastră între paranteze. Oricum ar sta lucrurile, volumul pe care lancu Văcărescu îl dă la iveală în 1830 e foarte semnificativ prin felul de alcătuire. Esenţial e ce „alege" scriitorul — sau editorul său, adică Heliade — din „mulţimea şi feliurimea de poeme", de care, în 1827, Vasile Popp vorbise cu admiraţie. El alege (sau încuviinţează alegerea) doar a 13 poezii (volumul are în întregul său 59 pagini), consemnînd, cel puţin pe planul tematic, abandonarea eroticii uşoare şi superficiale, ţesută din complimente, oftări şi jurăminte galante. Găsim, în linia veche, numai Adevărata iubire, poezia ce configurează psiho-fiziologia safică a dragostei în felul binecunoscut al lui Alecu Văcărescu. Nicăieri fiul nu pare mai aproape de maniera tatălui. Faţă de versurile acestea, care definesc conduita contradictorie a amantului, trecerea de la rîs la plîns, de la locvacitate la muţenie şi sucombarea sa perpetuă în perplexitate, chiar şi Primăvara 344 345 amorului pare să se situeze pe altă latitudine lirică, prin prospeţimea rusticităţii şi notele de încadrare realistă. Mai dăm peste o odă în spiritul tipic al secolului al XVUI-lea (Simpatia) şi peste o ocazională de aceeaşi vertebraţie luministă (Tipografia). In rest, chiar o poezie erotica în felul Minutului îndumnezeit indică o tendiţă de evadare din convenţionalitatea clasicismului prin explorarea personală a vieţii sufleteşti şi voinţa de a contexta autentic sentimentul. Noutatea veritabilă a volumului rezidă însă în elegii: Soarta în viaţă, Nemulţămire cu nădejdea, Către mormînturi, Sinu-cizul, Închinăciune de nelegiuiţi — toate relevînd o viziune tragică a lumii şi o sensibilitate traumatizată. Sîntem, ca atare, îndreptăţiţi să conchidem că selecţia care stă la baza volumului din 1830 a avut în vedere noile direcţii ale liricii europene, marcate de prezenţa din ce în ce mai imperativă a romantismului. Desigur, între 1820—1830, secolul al XVIII-lea era încă viu la noi ; departe de a fi fost înghiţit de valul răsturnărilor istorice, el continua să furnizeze materie gîndirii şi să ofere modele stilului. Dar, alături şi depăşindu-1, deşi fără să-1 contracareze, epoca nouă îşi afirma propriile-i cerinţe. Prin cuprinsul volumului de la 1830, e clar că lancu Văcărescu încearcă să fie sincron, deşi contemporaneitatea sa rămîne grevată de reticenţe şi formalism, fiind adesea mai mult gesti-culatorie şi mimată decît pornită dinăuntru. Dintre poeziile excluse din volumul de la 1830, cele mai multe sînt anacreontice, de un caracter frivol manifest, amen-dînd manierismul complimentării şi al jurămintelor lui Alecu Văcărescu printr-o voinţă de juisare afişată aproape programatic. Astfel, latura bachică a anacreontismului — puţin ilustrată de primii Văcăreşti şi Conachi — apare într-un cîntec imitat după Gentil Bernard : Beau ! beau ! cît inima-mi cere ; Beau ! beau ! beau vin ! beau şi bere ! Beau vin ! beau vin de Drăgăşani, De Sărata, de Săteşti, D-Odobeşti ! beau de Cotnar ! Beau ! beau vinuri româneşti ! 346 Un alt Bacchic şi-a cîştigat o tristă celebritate, fiind socotit de Heliade, Bolliac şi Bolintineanu drept o mostră de hedonism obraznic într-o epocă de resurecţie naţională şi militantism civic, un cîntec ianariotic cu atît mai indecent şi mai reprobabil, cu cît ar fi fost compus şi difuzat în ajunul evenimentelor de la 1821. Textul Iui lancu Văcărescu sună astfel : Bine e cu veselie. Tot să bem şi să mîncăm, Tot rîzînd cu bucurie Să iubim, să sărutăm : Nu-mi pasă, proştii vorbească, Strige, zbiere cit or vrea, Gluma, jocu să-mi trăiască Voi cu el a m-jngropa Veniţi, fraţi, să trăim bine, Să trăim tot pentru noi ! Căci prea curînd vremea vine Cea-ncărcată de nevoi... etc. Bolintineanu, în 1868, comenta indignat : „Iată trista şi degradanta voce ce se auzi în limba muzelor române, despuiate de frăgezimea farmecelor lor". O variantă puţin modificată a acestei poezii, de vînă catu-liană, se găseşte în ms. 137 Conachi (f. 130), sub titlul Din Vala-hia, iar sub o formă prescurtată, apare la Anton Pann, în Spitalul amorului, sub denumirea Cîntec al zaverei (br. IV, p. 117—118). Bogdan-Duică, sub influenţa reprobării paşoptiştilor, considera puţin plauzibilă paternitatea lui lancu Văcărescu : descendentul ilustrului neam „avea la 1821 alte simţiri de formulat, nu cele din cîntecul fanariotic". Fără îndoială, dar nimic nu ne obligă să credem că Bacchicul a fost compus în timpul mişcării lui Tudor Vladimirescu sau după tragicul ei deznodămînt. Dimpotrivă, e foarte probabil că poezia e anterioară, în acest sens, o indicaţie curioasă dă Kogălniceanu în ciorna discursului din 1839 despre istoria culturii şi a literaturii române, publicat de noi în Documente şi manuscrise literare, voi. II. Aici, cîntecul e datat din vremea lui D. Can-temir, deci de la începutul secolului al XVIII-lea ! Lucrul acesta 347 e însă imposibil, fiindcă izvorul Baccbk-ulm pare a fi în mod netăgăduit, după cum a arătat tot Bogdan-Duică, A mes amis de Evariste Parny (al cărui nume. cie altfel, figurează în ms. 16o! ai Văcăreştilor) : Rioiis, chamons, o m-s .anis ' Occupons-nous â ne rien fairt. Laissons murmţ'rer le vulgaire, Le plaisir est toujours permis. Que notre existence legere S'evanouille dans les reicx, Vivons pour nous, soyons heureux N'importe de quelle maniere... l-- Pe linia aceluiaşi „cârpe diem'', Iancu Văcărescu formulează în poezia Ce este-n mină nu e minciună, datată 1817, un program care vulgarizează horaţianismul în spiritul îmbrăţişării euforice şi juvenile a plăcerilor de moment : Vecinie se-nşeală cine gîndeşte Că ziua d-astăzi mîine-o găseşte ; Ceasul ce trece nu se întoarce Fim se taie, nu se mai toarce. Spre deosebite de „cei mulţi, (care) în visuri cred neghio-beşte" poetul, materialist, nu lasă să-i scape ce ţine între palme : Eu pentru una de azi plăcere, Dau mii de mîine la cin'le cere Si zic cu mica mea cunoştinţă, După putere avînd voinţă, Nepierzînd vremea, cît i-o fi traiu, In lume omu găseşte raiu. Ţîşnită din acelaşi elan de tinereţe zvînturată şi hedonistă, care nu se turmentează pentru moment cu marile întrebări, e bucolica Primăvara amorului, reputată a fi capodopera lui Iancu Văcărescu. Situîndu-se în axa tradiţiei prin temă şi manieră, ea face totuşi perceptibilă o sensibilitate proaspătă, care sparge tiparele convenţiei, căutînd drumul spre natură şi ade- 348 1 i vărul vieţii. Secolul al XVIII-lea, după cum se ştie, a cultivat pastorala cu pasiune, găsind mijlocul s-o renoveze şi s-o pună în slujba moralismului luminilor. Evoluţia genului parcurge etape destul de contrastante, de la egloga galantă a lui Fon-teneiie — divertisment al duceselor ce se travestesc în păstoriţe şi transportă cochetăriile saloanelor într-un decor rustic — pînă ia idila sentimentală a lui Gessner, viziune utopică a vîrstei de aur, în care naivitatea e în aşa măsură stăpînă, incit morala nu mai are nevoie de cenzori. La noi, atît hîrjoana zglobie a dragostei dintre nobilii costumaţi în păstori, cît şi poezia castă a inocenţei primitive, cu alte cuvinte, atît clasicismul epigonic, rulînd pe vechile motive din Anacreon şi Theocrit, cît şi noul idilism edifiant al lui Gessner şi Florian, se ivesc deodată şi coexistă. Cam în vremea în care Iancu Văcărescu scrie Primăvara amorului, Asachi reprezintă în casele hatmanului C. Ghica din Iaşi (decembrie 1816) Mirtil şi Hloe de Florian ,după Gessner. 123 în Primăvara amorului, poetul brodează o compunere întinsă pe motivul vechi al „Amorului udat de ploaie", tratat de Anacreon şi, după el, de un cortegiu de autori, între care Ronsard, La Fontaine, Christopulos. în jurul nucleului epic, bine cunoscut, se agregă o meditaţie asupra atotputerniciei dragostei, un discurs cam pedestru despre frumuseţile vieţii la ţară şi „oţiul" cîmpenesc, două pasteluri — unul de înserare, altul de dimineaţă. Nota caracteristică a poeziei vine din interferenţa elementelor de încadrare clasicistă (motive şi figuri „gramaticalizate", „referinţe" mitologice), cu o filozofie horaţiană de tip luminist (contrastul dintre oraşul stricat şi viaţa sănătoasă de la ţară, „cârpe diem", „aurea mediocritas") şi o evocare proaspătă a naturii, săvîrşită, pentru prima dată la noi, în afara peisajului clasic convenţional, a acelui „locus aemo-nus", „sub tegmine fagi", care tiranizase imaginaţia poeţilor din antichîtate pînă în secolul al XVIII-lea. Primăvara amorului combină oda cu idila clasică, dar aduce ceva din atmosfera poemului descriptiv, foarte la modă după Thomson şi De-lille, cu notaţiile lui realiste şi comunicarea spontană a impresiilor stîrnite de spectacolul naturii. „Aurora coboară din 349 braţele lui Titon" ca la Theocrit, însă după plecăciunea în faţa mitologiei, poetul se încredinţează simţurilor şi ne spune ceea ce vede şi aude : Băşicuţile de rouă. Ce pe iarba y.rJuucesc, Cimpului dau smalţuri nouă Florile-1 înveselesc. De miroase înmulţite. Balsam viu, din ele dînd, Zetir dulci suflări trimite, Ici şi cola se jucînd. Arătorul ce sileşte Boii săi cei grei la pas Cîntînd spune ce doreşte —■ Tare răsun-al lui glas . Plăcute zbierări de turme Aerul îl umple tot ; Tauri grei p-ale lor urme Apăsate mugiri scot. Cînd şi cînd, o imagine de mare gingăşie punctează tabloul radioasei dimineţi virgiliene : Rîndurele zbor s-întrece, C-o aripă răzuiesc Unda ce-şi torn pe trup rece, Răcorite s-întăresc. Întreaga poezie e străbătută de o exuberanţă vitală care o rupe în modul cel mai salutar cu maniera suspinătoare a anacreonticilor. E vădit că îndată ce lirismul se aşază Ia şcoala observaţiei şi-şi deschide ochii spre ceea ce este, nu spre ceea ce trebuie să fie, stilizarea clasicizantă e subminată. Lucrul era cu atît mai uşor, cu cît la noi „regulile" nu fuseseră codificate şi nu generaseră opere de reală autoritate. Cu toate stîn-găciile limbii, care dăunează gingăşiei unei simţiri ce se cerea turnată într-un vers fluid, fără împiedicări, şi într-o expresie naivă, fără pedanterie „cultistă" — Primăvara amorului constituie totuşi un moment însemnat în dezvoltarea poeziei ro- 350 mâneşti. Deşi porneşte de la un motiv anacreontic, ea anunţă, de fapt, istovirea anacreontismului. Poezii izolate, „â la maniere de", vor continua să se ivească, dar curentul ca atare îşi n-erde raţiunea de a fi. Pe măsură ce societatea fanariotă intră în dezagregare, măcinată de contradicţii interne şi de opoziţii exterioare, iar claustrarea orgolioasă a aristocraţiei e tot mai mult asediată de curentul impetuos al modernizări, scriitorii — şi cei din mediul boieresc —, cu atît mai mult cei din afara lui —, vor fi împinşi sa-şi caute inspiraţia in alte puncte cardinale ale spaţiului literar. lancu Văcărescu va mai compune incidental idile, unele deosebit de graţioase, ca Tirsis şi floarea. lotuşi, ia 1830, cînd se pune problema de a opera o selecţie în creaţia de pînă atunci, el reţine, în afară de Primăvara amorului, numai două piese de spirit anacreontic : Simpatia şi Adevărata iubire. 124 Prima poezie e cu totul debitoare diplomaţiei sentimentale a Fanarului şi esteticii clasicismului epigonic. Poetul cîntă pe „zîna Simpatiei", care, cu „magnetul dulce", uneşte elementele dispersate ale universului, transformînd haosul în cosmos, dezordinea stihiilor într-o grădină paradisiacă, făcînd ca iubirea să se nască fulgerător în inimi ce se ignoră. Firicelul timid de lirism dispare — cum se întîmplă adesea la raţionaliştii luminilor —, supt de abstracţiile discursului şi de pompa alegoriei. Adevărata iubire prelungeşte fără variaţie stilul de familie al Văcăreştilor. în schimb, Minutul îndumnezeit aduce o netă depăşire a galanteriei de salon şi a expresiei canonice. Jubilaţia iubirii e înfăţişată aici în dialogul ochilor ce-şi răspund, al obrajilor ce se apropie, al trupurilor ce se caută, al părului femeii ce încunună delicat fruntea poetului : Aur nepreţuit Fruntea-mi a-npodobit Cu cîrlionţ de fir ; Eu sînt încoronat Mai mare împărat Decît un Cres, un Cir. Febra instinctului traduce o senzualitate robustă, care-şi impune pretenţiile cu inocenţă, ignorînd frontierele ce separă pudoarea de contrariul ei. în viziunea hedonistă a poetului, 351 I „minutul îndumnezeit" e însuşi actul perpetuării speţei. Iancu Văcărescu nu caută însă situaţiile echivoce, ca Parny, în Delire, care punea picanterie în descrierea voluptăţilor amorului cu Eleonora, dorind parcă să-i întărite pe predicatorii ipocriţi ai austerităţii. La noi, era inutil ca „naturalul" să fie reabilitat, de vreme ce el nu fusese niciodată scos în afara legii. De altfel, ca şi Conachi, Iancu Văcărescu cere iubirii şi altceva decît împlinirile cărnii, o anumită transcendere a momentului împerecherii. accesul într-o lume diafana şi armo- nică, de desăvîrşită iluminare interioară, unde inimile îşi vorbesc fără grai, iar indivizii, eliberaţi de gravitaţia păcatului, se înalţă în sfere : Toate-mprejuru-mi tac, Relele moarte zac, Bunele-mi stau slujind Cu păsuri de zefiri, Cînd calc pe trandafiri, Se-ntrec cu al meu gînd. Mă văz peste pămînt, Dar nu ştiu unde sînt, Ceru îmi e deschis. Ori cu adevărat ln ceruri am intrat ? Deştept sînt ; nu e vis. Surprinzătoare sînt însă elegiile. Ele profilează un poet mohorît şi sumbru, pe care „răul" existenţei îl încercuieşte, nimicindu-i orice şansă de izbăvire. Tristeţea e desigur afectată, umoarea neagră e jocul de scenă al unui om tînăr, aflat în plenitudinea mijloacelor, fără nici un motiv major de a execra viaţa. Dar complacerea în lacrimi şi deznădejde nu e totdeauna în poezie — şi mai ales n-a fost în veacul romantic — expresia unei crize vitale. Ceea ce interesează în cazul de faţa nici nu e, la urma urmei, autenticitatea sentimentului, ci mobilul artistic. Sincer sau nesincer, semnificativ e că Iancu Văcărescu renunţă la micile cochetării şi exhibiţii de erotică fanariotă, compunîndu-şi o mască tragică. Această „werther"-ianizare a gesticulaţiei şi verbului relevă că elementele unei noi înţelegeri a literaturii mijesc în atmosfera de criză morală şi poli- 352 1 4i t tică din ultimii ani ai epocii fanariote. Socialmente nu sînt întrunite condiţiile care să permită definirea unui stil sau măcar unitatea unei problematici. Dar anumite conştiinţe şi între acestea, Iancu Văcărescu — prin datele personale de cultura şi sensibilitate, ca şi prin cele ereditare şi sociale de membru al unei familii în declin şi al unei clase în pierdere de iteza , adulmecă deja lirismul interogaţiilor grave, care scoate poezia din serviciul mondenităţii şi o instalează în --------.. , — Cum e şi de aşteptat într-un asemenea caz de voinţă a schimbării, dar nu încă de emancipare, ambianţa formală ră-u.îiie dominată de neoclasicism : elegiile relevă, ca şi idilele sau odele,_ pe care poetul continuă să le compună, discursivitate şi spirit demonstrativ, frigiditate retorică şi incapacitate a metaforei.^Mai apare, ca totdeauna la Iancu Văcărescu, acea caracteristică răsucire a limbii din circuitele ei fireşti, impresia de artificiu şi de sofisticare a graiului, un mod extrem de complicat de a fi simplu. Esenţialul trebuie să-1 căutăm dincolo de aceste stîngăcii : versurile încearcă pentru prima dată la noi să exprime o tristeţe care nu mai izvorăşte din capriciul unei cuconiţe nemilostive, ci din confruntarea dramatică a individului cu lumea. Suflet altu n-are Chin astfel de mare, Foc astfel de greu ; Trăiesc moarte vie, Fără să mă ştie Altul decît eu. ..Focul" şi „moartea vie" sînt împrumutate vechiului repertoriu petrarchist, dar au acum rolul de a exprima suferinţele cauzate de un conflict inconciliabil cu realitatea înconjurătoare — „Dreptatea" e aşteptată zadarnic, oamenii au inima împietrită, „credinţa" nu mai există, însuşi Dumnezeu e mut : Ce e sus s-ascunde, Cine ştie unde, Supt acea perdea, Care n-o rîdică Zicînd că ne e frică, Nu-I putem vedea. 353 23 — Originile romantismului românesc fl i Preoţii amăgesc lumea cu vorbe deşarte : J Ale lui slugi sfinte. [ Mii de seci cuvinte j Tot făgăduiesc. Drama poetului este fără ieşire, ea constă în însuşi faptul j că există. De aceea, eliberîndu-se de valul iluzoriu al nădejdii, el revendică absolutitatea răului, stare preferabilă, fiindcă — se ' subînţelege — n-are alternativă : Ş-apoi ce mai cerc a face ? Dar ce iac oricum n-am pace, j Rău întîmpin unde mere ! > Ah, nădejdea sfîrşit n-are ! J Care rău e cel mai mare ? Spre acela voi s-alerg ! în aceste condiţii, nu e de mirare că se ajunge la apologia morţii prin otrăvire, într-o poezie care se numeşte Sinucizul: Rănile-n mine Vor leac otravă, Rele la bine Nu se supun, Cum dar otrava N-ar fi lăsată Spre nezăbavă De lecuiri ? Ca orice-al firei Folos e dată Ea omenirei Spre izbăviri. Moartea rămîne singura şansă, şi poetul o revendică, într-o invocaţie „către mormînturi", de un accent vibrant : La voi viu, semevi mormînturi, Care toate biruiţi, Sfîrşind ale vieţii vînturi Un pumn de pămînt popriţi. 354 O voi, ce sînteţi scăpare Goniţilor de noroc, Voi vedeţi trista mea stare, Ca să scap, voi daţt-mi loc '. lancu Văcărescu e, aşadar, cel dintîi care asociază pateticul destinului omenesc cu tema sepulcrală, în felul preromanticilor englezi Young, Hervey şi Gray. Dacă însă la Your.cr, îndeosebi, pastor presbitenan, care declara : „Man too he sung ; immor-tal man I sing", motivul mormintelor sugerează ideea consolatoare a vieţii de apoi, la lancu Văcărescu implicaţia religioasă nu se întrevede. Poetul nu revendică moartea în numele fericirii de dincolo, ci pentru a ajunge la insensibilitate, ca unicul mijloc de a suprima suferinţele terestre. El nu vrea o transcendenţă, ci neantul. Tragismul condiţiei umane nu i se pare legat de fatalitatea morţii, ci de însuşi faptul de a exista. Pesimismul său e ontologic, nu sentimental. îi lipseşte acea elocvenţă solemnă a melancoliei, care avea să-i îneînte pe cititorii Nopţilor în versiunea lui Simion Marcovici, de la 1835. lancu Văcărescu nu e numai un pre-lamartinian, dar şi un anti-lamarti-nian, un poet înclinat să cerebralizeze şi să transforme emoţiile în concepte, incapabil să se reverse în efuziuni, dar com-plăcîndu-se în discursuri. Afirmaţia lui Heliade că „cele mai multe poeme ale sale sînt producturile întîmplării şi născute fără a fi precugetate" e puţin credibilă. 125 în legătură cu Lamartine, e interesant a examina unica traducere făcută de lancu Văcărescu din marele romantic francez. E vorba de La retrăite, reponse â M. Victor Hugo, din Harmonies poetiques et religieuses, intitulată în româneşte Casa de ţară a lui De La Martin. Reţinînd din original doar şapte strofe, care accentuează exclusiv pe tihna rusticităţii, poetul nostru transformă meditaţia într-o idilă. Nota de lirism melancolic pe care trebuia s-o aducă cimitirul — „cîmpu d-îngropat", cum se exprimă perifrastic şi nefericit traducătorul — e complet anulată de exprimarea greoaie, cu inversiuni nefireşti („sătescul clopot mare"), preferind sa numească obiectele în loc să le descrie şi recurgînd la o structură prozodică rigidă, ca o cămaşă de forţă : Feluri de flori adie P-ăst văl de adormiri ; 355 23* Ici nevinovăţie, Ici e nădejde vie, De deşteptări vorbiri. Excesul de substantive confirmă tipul „conceptualist" de creare a imaginii. Anti-lamartinismul lui Iancu Văcărescu e, de fapt. un anti-lirism. Privitor la evoluţia creaţiei poetului după 1830, întîmpinăm dificultăţi de cronologizare încă mai mari decît cele de pîna acum. Sigur este că linia ascendentă pe care am întrevăzut-o se menţine. Scriitorul pare a renunţa la anacreontism, îndrep-tîndu-se pe două drumuri, în aparenţă divergente : pe de o parte, tinde să-şi aprofundeze reflexiv lirismul şi să absoarbă într-însul motive patriotice şi etice, impuse la ordinea zilei de resurgenţa vieţii naţionale ; pe de altă parte, încearcă sa deschidă inspiraţiei zonele fabulosului baladesc. Tendinţele par contrare şi sînt pînă la un punct, întrucît chestiunea e, pe o latură, a apropierii de realitate, pe cealaltă, a depăşirii ei mitice. Dar din ambele direcţii se luptă împotriva aceluiaşi inamic : convenţionalismul clasic. Atît viziunea mai gravă a existenţei sociale (cu implicaţiile) respective : transformarea scriitorului într-un purtător de mesaj, descoperirea istoriei ca prezenţă neliniştitoare şi excitantă), cît şi înfrîngerea inhibiţiilor (mai mult morale decît estetice), care interzic imaginaţiei să zburde liber în cîmpul ficţiunii, servesc deopotrivă cauza romantismului. Un romantism pe care e iimpede că Iancu Văcărescu ar vrea să-1 asimileze, dar care-i fuge mereu din faţa ochilor, ca o „fata morgana". Dintre poeziile caracteristice direcţiei patriotic-cetăţeneşti, în afara celor patru bucăţi scrise sub impresia evenimentelor de la 1821 — cercetate în altă parte —, notăm Marşul românesc, compus cu ocazia înfiinţări miliţiei naţionale, în 1829, chemare virilă la acţiune, într-o cadenţă scurtă şi energică, îmbărbătînd prin invocarea ascendenţilor iluştri : Slava strămoşilor vestiţi în cale vă aşteaptă ; La rînd, românilor, ieşiţi ! Mergeţi pe calea dreaptă ! La Milcof (1830) pune problema Unirii : De unde-ţi vine numele, pîrău fără putere, Ce despărţirea neamului tu îndrăzneşti a cere ? 356 I * * I II •1 In cele două poezii dedicate Romei : Roma cum este, Roma cum era, tînguirea pe ruine, care serveşte romanticilor şi preromanticilor ca să reamintească inexorabila fatalitate ce pîn- . .te destuii;! urna:., e redusă la rangul cie semnalizare discretă, de concisă notaţie adjectivală : Privind ce jalnic pieriră toate, Nimeni căderea-i să crează poate. Şi de stă Roma de azi dovadă, Duh nu măsoară a Romei pradă. Cerebral şi abscons, poetul se reţine de la efuziuni şi-şi da drumul în argumentări de o solemnitate pompoasă. Spectacolul tragic al civilizaţiei destrămate de valurile necruţătoare ale timpului, care a inspirat atîtea visări pline de melancolie, nu-i smulge lacrimi, ci-1 incită la o analiză : cum se explică faptul că mica cetate de pe malurile Tibrului a ajuns să stăpînească lumea ? Răspunsul e edifiant : pentru că a avut bărbaţi vrednici, care au profesat „virtutea" în cel mai „dumnezeieşte" chip : Nu fac pe Roma marmure, nici fier, argint, nici aur, Nici toate măiestriile Vulcanului zeu faur. Ivirea însuşirilor lui Romu, Remu, Numa, Camil, Brut. Cocles, Scevola o-nfiinţează numa. Ciceron ! Caton ! Cesare ! o, Tite ! o, Traiane ! O, nume, părţi de numele a slavei suverane ! Voi faceţi Roma slobodă-n virtuţi nemuritoare, Fiinţă universului întreg stăpînitoare. Moralismul, din ce în ce mai acaparant, pe măsură ce viaţa se dezgoleşte de iluzii, iar nemulţumirile autorului capătă patina amară a iremediabilului, atinge punctul cel mai înalt în Adevărul, poem de aproape 800 de versuri, publicat separat, în 1843. E o scriere pretenţioasă şi încîlcită, un amestec nemistuit de luminism, teozofie masonică, utopie socială şi critică a mora- 357 vurilor, de proză ritmată şi chemări profetice, de elocvenţă rece şi subtexte criptice. Prologul înfiripă un peisaj romantic : Lin revărsa luceala Argintului Selena, Pe creştetul al stîncei, Ce sprîncenos înalţă spre nori şi ii răslringe. Insă imaginea se încarcă repede de un sens alegonc : clopotele bisericii bat, chemîndu-i pe credincioşi la slujbă, iar preotul, sub veghea chipurilor serafice ce privesc din aurul icoanelor, propovăduieşte lumii „adevărul". în continuare, dezbaterea de idei se substituie — în paguba poeziei — evocării plastice. Scriitorul îşi expune filozofia în largi peroraţii, cu ochii încinşi, cu vocea cînd gîtuită, cînd bubuitoare, ca un Heliade cuprins de furie oraculară, dar fără energia limbajului şi verva sa inimitabilă. Mesajul, aşadar, „adevărul" împărtăşit contemporanilor spre a-i face să-şi cunoască menirea, e democratic şi egalitarist : oamenii sînt fraţi, atît sărăcia, cît şi robia trebuie scoase în afara legii. Examenul stării sociale dovedeşte însă că în lume triumfă abuzurile şi injustiţia : Cu numele de slobod, Omul de cum se naşte E-n lanţul de robie. Lumea se mîgliseşte Cu feluri de religii, Cu prăvili nou cîrpite, Cu vrednice oştiri... ...Oare ce stat e slobod De tirana minciună ? Sau de vrăşmaş-a lumei Veche prejudecată, Ori de păpuşăţia De ranguri şi diplome... Nedreptatea, ca un cameleon cu mii de feţe. bîntuie pretutindeni. Omul şi-a făcut din aur un zeu. Despoţii au transformat religiile în unelte. Cîrmuirile au pierdut încrederea popoarelor, căci ...lege, pravili, scoale Şi toate vicleniră. în locul armoniei visate de minţile cele mai înalte, societatea oferă imaginea unui cîmp de exterminare reciprocă : De tot eterogene Materii o cempun Şi care între sine Mereu se războiesc. Cursul istoriei, arată scriitorul în cel de-al şaselea fragment al poemei, e un fel de „corsi e ricorsi", fiindcă, după ce demagogii îşi satisfac poftele de îmbuibare şi putere pe seama gloatelor, acestea se răscoală, dobîndesc pentru o scurtă perioadă libertatea, dar decad iarăşi sub dependenţa unui tiran : D-ăst cearcăn al greşelii E toată istoria. Drumul spre „adevăr" trece printr-o iluminare morală, prin aşezarea fiinţei sub incidenţa „logos"-ului divin şi a iubirii — „gînd electric" (!) —, principiu de agregare a tot ce există : Veniţi, să încercăm Din starea ei de-acum (societatea, n.n.), S-o ridicăm proptind-o Pre cît ne-o fi putinţa. Democrit sau Eraclit N-or rîde, nici n-or plînge Dacă în noi iubirea Va face adevărul Să lumineze ! ! ! 126 Sub raport literar, e mai interesantă cealaltă direcţie, de stilizare romantică, prin adoptarea de scenarii epice pline de incidente misterioase şi folosirea de efecte coloristice şi onomatopeice. E probabil că orientarea lui lancu Văcărescu nu e străină de voga excepţională pe care o capătă balada între 358 359 1820—1840, graţie, îndeosebi, lui Victor Hugo. Din piesele pe care le reţine sub titlul „balade" volumul din 1848, trei corespund oarecum definiţiei speciei (Peaza rea, Peaza bună şi ielele), celelalte trei n-au insa nimic comun cu aceasia. L vorba de : Potpurri — o spirituală punere în discuţie a disponibilităţii poîigamice a bărbatului în stilul dezinvolt şi frivol al secolului al XVIII-lea —, şi de două satire pe tema aparenţelor înşelătoare : A etrezvia şi Ocoianui., cea din urma o caracterologie în format elzevir, în felul muşcător şi dezabuzat al lui Antioh Cantemir. Gafa editorului (de altfel, nu singura !) care grupează sub aceeaşi rubrică opere profund deosebite ca scop şi modalitate, are, cel puţin în cazul de faţă, meritul de a ne face imediat sensibilă, prin comparaţie, dificultatea întîmpi-nată de poet în trecerea de la registrul clasic, al poeziei de idei şi lirism expurgat, la registrul romantic, al poeziei de atmosferă, reverberaţie a sentimentului şi descătuşare a puterii sugestive a limbajului. Peaza rea (compusă — după cum bănuim —, ca şi celelalte două balade, către 1840) încearcă prin acumularea de coincidenţe şi bizarerii să recupereze un înţeles ocult al desfaşu rării existenţei umane. în calea trăsurii autorului, invitat să cineze la moşia unui vecin, apare o bătrînă vrăjitoare. Portretul ei combină eresuri populare şi invenţii groteşti : Fermeca lună, fermeca soare : La mormînt urlă, cu scîrşniri plingc. De morţi cînd seul, fălci, oase strînge Aci făclia neadormită Dcspeşte, aprinde, cade uimită ; Apei se scoală, fuge nebună, în vas de nouă fraţi sînge-adună, De bătrîn cîine culcuş ia-n gheară, îl răsfrămîntă-n turtă de ceară. De sînger beţe, d-alun nuiele Frige şi fierbe pe trei ulcele. Fără zăstîmpuri toacă din gură Descîntec, hrană şi băutură. După nedorita întîlnire, totul începe să meargă anapoda : trăsura se rătăceşte printr-o pădure care ia foc ; autorul pleacă singur călare, dar e surprins de o furtună năpraznică ; in cele din urmă, scăpat de urgia vijeliei, cum scăpase de aceea a incendiului, află de la o bătrînă zgripţuroaică, pe care o mu ulcele, ca pădurea ce arsese se găsea pe propria-i moşie. Baba îi dă sfaturi cu aer doctoral : Răbdarea este marea ştiinţă Ce dă-nţeleptului biruinţă. Omul ce şuiere răni şi tace Sileşte striştea să i s-împace. De vrei să-ţi fie bun viitorii, Nu lăsa muzele, nici amoru ! Peaza bună, după obiceiul lui lancu Văcărescu de a propune alternative simetrice, vrea să arate că există nu numai momente de ghinion, cînd totul se înlănţuie în chip tragic pentru individ, ci şi momente de şansă, de împliniri nesperate, pe care destinul le anunţă prin tot felul de semne misterioase. Din păcate, atmosfera se destramă şi aci din cauza interpolărilor discursive şi a senzaţiei inculcate cititorului că întregul e obţinut prin lipirea artificială a părţilor. Merită reţinut un peisaj vesperal, odihnitor şi radios : Soarele voios apune, Buzele-i pre nori supune, Focuri revărsînd măreţe, Serii dă de zi albeţe. Purces chipu-i se răsfaţă, Pe a lumii lină faţă, Tot văzduhul s-alinează ; E şi ziuă ş-înserează. în bolta de cer senină Cu mii globuri, de luni plină, Privesc tainica mişcai e Ca cum n-ar fi-n depărtare. Remarcabilă e prima parte din Ielele, unde amestecul de grotesc şi macabru se comunică într-un limbaj de scrîşnete, schimonoseli şi invective, de o coloratură stridentă şi o putere de sugestie remarcabilă. După Bogdan-Duică, sursa poeziei 360 361 ar fi în Faust: Hexenkuche şi Walpurgisnacbt. Nouă ni se pare că modelul imediat e La ronde du Sabbat de Victor Hugo : T Vnrz, hourt mfrA?;?*, Psylles aux corps greles, Aspioles jreles, Comme un Jlot de grele*, l'oudre dans ces champs ! Satan vous verra De vos mains grossieres, Parmi des poussiires, Ecrivez, sorcieres : Abracadabra! Volez, oiseaux fauves, Dont les alles chauvent Aux ciels des alcoves Suspendem Smarra !117 Ca şi Victor Hugo, Iancu Văcărescu împinge la limită experienţa eliberării limbajului de sub tirania regulilor de etichetă literară. El practică o estetică a „urîtului" (nu ştim în ce măsură ingenuu şi în ce măsură conştient), pictînd diformităţi fizice şi morale, ca într-un panopticum, cu ajutorul unui vers fluid şi al lexicului de mahala, de care se va servi şi Heliade în pamfletele sale : Una e chioară C-un ochi de cioară ; Alta spetită, Mult obosită ; Alta guşată Tot ceartă cată ; Alta bîrfeşte Prea neghiobeşte ; Una gîngavă Stă pe gîlceavă ; Alta bogată Şchioapă-îngîmfată ; Alta calică, Gheboasă, mică. Cea mai snovoasă E ofticoasă ; Şi cea mai bună E cea nebună etc. Un asemenea umor terifiant, de caricatură sinistră, bufon şi macabru, ca intr-o pinză de Breugei, nu se mai văzuse in poezia românească. Paleta sonoră infringe şi ea orice sfială a bunei creşteri : de mare efect este succesiunea onomatopeică de dactili, trataţi ca versuri independente şi desfăşurîndu-se în cavalcadă, ca sub puterea unui descîntec tenebros : Chiote ! Ţipete ! Chicote ! Urlete ! Fluieră Relele, Danţeră Ielele, Capul îşi Cleatină, Trupul îşi Leagănă. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. Hurur brumb ! Brumb ! Restul poeziei e neinteresant : Iancu Văcărescu îşi reia tonul de persiflaj şi probozeală, transformînd balada într-o satiră, care înfierează decăderea moravurilor, nescăpîndu-i de împunsături nici pe oamenii de litere, acuzaţi că sădesc spini şi sapă în stîncă. Judecat în ansamblul activităţii, Iancu Văcărescu ne apare ca un poet de tranziţie, puternic ataşat crezului raţionalist şi pedagogic al luminilor, un anacreontic în punctul de pornire, pe care rapida evoluţie a gustului şi răsturnările de ierarhie literară îl iau prin surprindere, sugerîndu-i o conversiune, în 362 363 substanţă imposibilă. Epigonismul neo-clasic rămîne predominant, deşi creaţia sa manifestă o progresivă detaşare de epicu-rismul surîzător al tinereţii, o angajare în istorie, presupunînd, printre altele, conştiinţa instabilităţii instituţiilor, a declinului familiei, poate a eşecului propriu — şi o voinţă de a arunca sonde dincolo de frontierele păzite de raţiune şi bunul-simţ. E o evoluţie de acelaşi sens cu cea parcursă de Conachi şi Asachi, însă de un caracter mai dramatic, întrucît lancu Văcărescu e mai tînar decît aceştia, de o structură psihologică mai labilă şi trăieşte la Bucureşti, într-un mediu mai sensibilizat la nou decît cel al Iaşilor şi, în genere, al Moldovei. Deşi prin lirismul sumbru al elegiilor anticipă sentimentul de ,,mal du siecle" din opera lui Alecsandrescu şi Cătina, deşi iniţiază poezia de exultantă patriotică şi militantism cetăţenesc în care avea să se ilustreze Alecsandri, deşi — în fine — îl precede pe Bolintineanu în fantasticul macabru din Mihnea şi baba —, romantismul său rămîne incoerent şi vag iconografic, strivit de un raţionalism incoercibil. Aşa se şi explică în mare măsură de ce — poet renumit la 1815 —1820, celebrat la 1830, simplu patron literar, citat dar nu citit, la 1840 —, lancu Văcărescu intră într-o eclipsă totală la 1848, tocmai cînd îi ieşea de sub tipar colecţia completă a poeziilor. BARBU PARIS MUMULEANU Traiectoria operei lui Barbu Paris Mumuleanu, născut la Slatina, în 1794, din părinţi „orăşeni şi scăpătaţi", fost multă vreme logofăt în casa Filipeştilor, ilustrează drumul străbătut în mai puţin de două decenii de întreaga poezie românească. Primul său volum, din 1820 (retipărit la 1822), Rost de poezii, adecă stihuri e o expresie puternică a anacreontismu-lui. în Caracteruri (1825), dincolo de reflecţia asupra omului moral şi clasificarea tipologică, întrezărim un efort sfios de individualizare a satirei şi de înscriere în datele realităţii locale. Cel de-al treilea volum, Poezii, apărut postum, în 1837, rămînînd clasic prin tehnica versului şi raţionalismul discursiv al compoziţiei, e însă, fără doar şi poate, romantic prin conştiinţa acută a dramatismului existenţei, privită ca seînteie plăpîndă între două oceane de întuneric. Temele tipice perioa- 364 dei de dezintegrare a comunităţii patriarhale: solitudinea, moartea, nestatornicia fortunei, natura ca refugiu şi rezonator, acţiunea devastatoare a timpului, sensul destinului uman — t abordate aci într-un spirit grav, fără iluzii, dar şi fără cezesperare, fiindcă poetul e un suflet cucernic, dispus să creadă că ceea ce pare absurd îşi are justificarea în planul arhitecturii divine şi că religia oferă un liman de salvare Tuturor celor răniţi în luptele vieţii. 128 in remarcabila prefaţă pe care o scrie pentru volumul din 1837, Heliade recapitulează etapele evoluţiei poetului. Lipsit de instrucţie sistematică, dar aprins de patriotism, sensibil la frumos şi iubitor de literatură, Mumuleanu descoperă :;. casa patronului său Constantin Filipescu, pe lîngă Alexandria, Istoria lui Arghir şi alte scrieri din domeniul colportajului, două opere care demonstrează aptitudinile limbii şi-i stîrnesc vocaţia : Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu şi traducerea lui Iordache Slătineanu din Metastasio, Ahilejs la Skiro. Poeziile lui lancu Văcărescu, cunoscute în copii manuscrise, „fură un alt model şi îndemn care abdică în oarecare chip şi insuflă de un entusiasm mai nalt duhul autorului". Dar — detaliu interesant — „trebuinţa de a înţelege pe Ahil în Skiro şi Primăvara amorului 1-a făcut să întrebe pe oricine socotea destoinic a-1 lumina asupra zeilor păgînătăţii, care i-a aţîţat dorinţa de a cunoaşte mitologia, unde a aflat îndestulă hrană pentru duhul său poetic". în acest climat, primele producţii ale lui Mumuleanu sînt ;>nişte mici madrigale şi elegii amoroase". Ciocnirea cu asprimile vieţii îl vindecă repede de iluzii şi imprimă creaţiei sale o direcţie mai serioasă. Momentul de şoc pare a fi fost — după relatarea lui Heliade — dizgraţia brutală în care cade protectorul său, Filipescu, trimis în surghiun la Bucov de domnitorul Caragea. Departe de zarva cetăţii, în peisajul maiestuos şi deşert al locului de exil, unde Mumuleanu îşi însoţeşte patronul, „mîhnirea şi meditaţiile sale îşi aflară locul lor cel favorabil în mijlocul unii naturi încungiu-rate de munţi, de văi, de dealuri, la şiroiul şi murmura apelor, în umbrele pădurilor şi la vederea cea zîmbitoare a cîmpiilor". Inspiraţia îşi extinde sfera căutărilor, lirismul se aprofundează. „Amorul dete loc durerii şi melanholiei, şi zborul poetului lu în oarecare chip mai înalt şi mai filozofic". Scrie elegii, apoi o odă la moartea stăpînului sau ţi o altă odă cu prilejul înfiin- 3G5 ţării şcolii româneşti de la Sfîntu Sava, publicată în fruntea Linei broşuri apărută — zice-se — la 1817, dar pe care n-o cunoaştem. Evenimentele arulo.1 !821 au C1 asupra lua ^o i.m''!aa*au uu efect răscolitor. „Epoha revoluţiei -— ne spune Heliade — îl făcu şi mai mult a se scîrbi asupra nelegiuirilor omului şi .viise Plutgenle pul net >i 11 ar ac ierurile' . „Muza meianhoiică şi tînără îl părăsi — adaogă încă editorul — şi îmbrăţişa sa-tira". Ulterior, poetul, care rămîne după moartea iui Constantin Filipescu fără un rost sigur şi trăieşte în indigenţă, de-abia reuşind să-şi hrănească familia, suie încă o treaptă, apropi-indu-se de noua literatură romantică, al cărei spirit îi satisface, se vede, exigenţele intime. El se întoarce spre religie, într-o sete, nu atît de mîntuire, căci nu-1 apasă conştiinţa păcatului, cît de transcendenţă şi stabilitate, de depăşire a mizeriilor existenţei şi aflare a unui refugiu invulnerabil în faţa asaltului furios al valurilor vieţii. Religia „începu a încălzi a lui inimă şi a hrăni ale sale cugetări poetice într-un chip mai nalt şi mai vrednic de poezia veacului nostru. Nopţile lui Young, Meditaţiile poetice şi religioase ale lui Delamartine aţâţară în poetul nostru dorinţa de a se lua după aceşti mari poeţi." Culegerea postumă de poezii din 1837 materializează astfel stadiul-final atins de scriitor. El este romantic prin inimă, dar clasic prin inerţiile condeiului. Tocmai această structură ambiguă îl iace reprezentativ pentru elanurile şi inhibiţiile mişcării literare născute în ambianţa deceniului al treilea.129 Din primul volum al lui Mumuleanu, Rost de poezii, adecă stihuri, prefaţa reţine cu deosebire atenţia, ea situîndu-se sub raport teoretic pe un plan superior versurilor propriu-zise, prin aceea că prelimina o concepţie despre lirism debarasată de rigorile ortodoxiei clasice. După ce trece sumar în revistă pe marii poeţi ai lumii („elineşti" : Aristofan, Euripid, Esiod ; apoi latini : Virgiliu şi Ovidiu, şi francezii : Racine şi Boileau), acordînd întîietatea lui Homer („vîrf poeţilor şi în toate veacurile") Mumuleanu vine la chestiunea capitală : ce este poezia ? Răspunsul privilegiază sensibilitatea în detrimentul raţiunii şi factorul spontan în detrimentul celui artizanal. Scriitorul porneşte de la prioritatea pasiunilor : „Această faptă a poeziii nu este alt decît o mişcare a simţirii, o patimă sufletească şi o naştere a fandasii. Acel năluc al minţi pătimind de un ce ţese idei şi păreri, alcătuind stihuri după patimi şi înălţimea 366 duhului." După această primă aproximare romantică, vehiculînd conceptele de „simţire", „patimă sufletească", „fandasie", urmează a doua : „La această materie, rîvna cea firească şi duhul covîrşeşte ştiinţa. Ştiinţa este numai pentru buna podoabă, iai nu şi pentru mult ajutonu. Unde duhul fierbe ca o smoală, ajutoriul este firesc, numai gustul lipseşte." Cu alte cuvinte, ..ştiinţa" sau ..gustul" nu pot înlocui geniul, ci intervin doar ca să-i corijeze şi să-i şlefuiască ţîşnirea eruptivă. în continuare, Mumuleanu enunţă o altă idee preţioasă : înrudirea dintre poezie şi muzică : „Eu numind stihuri şi poezii, nu zic alt decît un organ muzicesc, lucru cel mai pătimaş şi mai simţitoriu la fire". între cele două arte există o similitudine funcţională : „Aceste deopotrivă au putere a domoli \ erice inimă împietrită". Dar ele se şi interferează : „La muzică se întrebuinţează stihuri, şi la stihuri muzică. Nu este ureche, nici suflare a nu simţi puterea aceştîi mişcări." Deşi, din cauza expresiei sumare, ideile lui Mumuleanu nu pot fi raportate la un izvor precis, formularea lor neavînd o amprentă personală, avem totuşi impresia că ele denotă un contact cu Cursul de retorică, al englezului Hugues Blair, binecunoscut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, sau cu opera unui discipol, de pildă Vardalah, profesor la Academia de la Măgureanu pe la 1815—1820, asupra căruia a atras atenţia D. Popovici. Avantajat de a nu conceda unui gust tiranic şi de a nu fi, ca Marmontel, prizonierul unui dogmatism estetic intrat în reflexele de bună companie ale lumii literare, trebuind — pe de altă parte — să înglobeze în sistemul său pe Shaskespeare şi pe Ossian, ultima revelaţie a secolului, Blair e un spirit cu mult mai degajat de prejudecăţi decît oricare dintre teoreticienii francezi contemporani. Cu simţul său practic solid de insular, care se încrede mai mult în experienţa empirică decît în deducţiile raţiunii, el e unul dintre cei ce contribuie major, deşi nu într-un fel spectaculos, la subminarea idealului clasic şi deschiderea spre noile experimente literare ale veacului. în lecţia a XXXVIII-a a Cursului de retorică (utilizăm ediţia a doua, din 1821, a traducerii lui Pierre Prevost), Blair critică pe cei ce caută specificul poeziei în „ficţiune" sau în „imitaţie". Definiţia cea mai completă şi mai exactă ar fi, după el. următoarea : „limbajul pasiunii sau al imaginaţiei însufleţite (animee) ; limbaj subordonat aproape totdeauna unei măsuri 367 li regulate". Ceva mai departe, Blair insistă asupra interdependenţei dintre poezie şi muzică : ,,Omul se naşte poet şi muzician ; acelaşi entuziasm care a născut stilul poetic a sugerat o melodie adecvată, sau modulări de sunete convenind diverselor emoţii de bucurie sau tristeţe, de admiraţie, iubire sau minie. Există în sunete o putere secretă, datorată în parte naturii, în parte obişnuinţei şi analogiei, care acţionează asupra imaginaţiei, emoţionează, mişcă inima, devine o sursă de reală încîntare pentru oamenii cei mai sălbatici. Muzica şi poezia au, aşadar, aceeaşi origine ; s-au ivit în aceleaşi circumstanţe ; au fost asociaje în cîntec şi, atîta vreme cît unirea lor a durat, au tins să-şi sporească reciproc influenţa". Cît priveşte distincţia între „geniu" şi „gust", ea e destul de frecventă spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Blair nefăcînd decît să repete, ca atîţia alţii, că „talentul, sau aptitudinea de a excela într-un domeniu oarecare e un dar al naturii", pe care „arta şi studiul îl perfecţionează, dar nu-1 pot înlocui". După cum se observă, afinitatea între aceste idei şi opiniile susţinute de Mumuleanu e totală, ceea ce face verosimilă ipoteza unui împrumut din Blair, direct sau printr-un intermediar grecesc (cu excepţia posibilă a ultimului punct, referitor la superioritatea geniului asupra meşteşugului, prea general ca să fie localizabil cu certitudine). în încheierea interesantei sale prefeţe, Mumuleanu face o mărturisire preţioasă. El recunoaşte a nu fi avut posibilitatea să-şi cultive talentul : „creşterea m-au supus ticăloşiilor". Poezia sa e, de aceea, mai mult rezultatul instinctului decît al artei. Un singur autor i-a servit de exemplu : „Nimic alt ajutoriu din streine limbi nu am de a împuternici condeiul, decît o lirică a lui Athanasie Hristopul, acestuia la unele din bucăţi am fost următoriu, precum şi acesta lui Anacreon".130 Volumul din 1820 e, în adevăr, pus sub semnul anacreontis-mului lui Hristopulos. Numai două poezii, un imn Pentru mărirea omului şi o Odă rîvnitoare spre învăţătură, se plasează în afara acestui cadru tematic, cea dintîi omagiind, în spiritul luminilor, activitatea industrioasă a omului, cealaltă, în spiritul Renaşterii transilvane, deschiderea şcolii lui Lazăr. Oda, îndeosebi, prin avîntul patriotic şi sacralizarea culturii — ca mijloc suveran al ieşirii din înapoiere a românilor —, merită 368 o menţiune specială. Versificarea e plată, mecanizată de cadenţă, un discurs pus în rimă, dar poetul se înfierbîntă aievea vorbind de ivirea „veacului nou", de necesitatea de a t>une tapat ..defăimăru" şi dc a învinge „lenevia" : Am căzut, să ne sculăm, Şi dc eram întinaţi. Acuşa să ne spălăm Şi sa iira laraş cuia^i. Nu în veci să rămînem Cu ponoase lepădaţi. Ci să silim cit putem Să nu fim tot defăimaţi. Toate neamurile s-au înălţat prin cultivarea ştiinţelor : Toţi prin ştiinţe s-au mărit Şi slava ş-au înălţat, Ajungînd la bun sfîrşit Prin adevăr luminat. Acum şi noi să sărim Din ceea ce ne aflăm, Grăbind să ne poleim Prostia s-o lepădăm. La întemeierea învăţămîntulul şi difuzarea luminilor trebuie să contribuie toate categoriile înstărite : Stări, boieri, neguţitori, Toţi să îndeletnicim Cu mijloace şi ajutori Patria s-o folosim. Datoriei strămoşeşti Ni se cade să urmăm Cu daruri duhovniceşti Pururea s-o ajutăm. în restul volumului, nu găsim decît anacreontice, însă într-un stil care trivializează lăutăreşte inspiraţia erotică sau bahică, apropiind-o de cîntecul de lume agreat în periferia bucu-reşteană. Din Christopulos, discipolul român preia numai 369 24 temele şi filozofia hedonistă, fără a-şi asimila graţia, eleganţa înflorită şi curtenia uşor ironică a poetului grec, atît de celebrat în saloanele fanariote. Mumuleanu se exprimă frust : Mult. puţin cît să trăiesc. Ce-mi place voi să iubesc, La amor nu pui hotar, Să petrec lumea-n zadar. Nu voi să mor jindios, De amor să n-am folos. Voi să trăiesc răsfăţat Şi să moriu amorezat. „Bahicele" aduc pînă la un punct cu „cîntecele de pahar, ale lui Anton Pann din îndreptătorul beţivilor : au aceeaşi vervă jovială, nu însă şi inventivitatea argotică a acestora : Voi să beau, să fiu beat mort, Inimă rea să nu port, S-aud capul scîrţîind, Şi ploschiţa gîlgîind, Să beau, să strig, să răcnesc, Să cînt, să mă veselesc, S-aud vinul bîjbîind, Griji şi gînduri mai lipsind. Că din somn cînd mă trezesc, Gîndurile mă-nteţesc, Iar dacă-ncep la rachiu, De necazuri nu mai ştiu. Cel de-al doilea volum, Caracteruri (1825), începe printr-o lungă Procuyîntare, unul dintre textele cele mai caracteristice pentru gîndirea luministă a deceniului al treilea, de care am avut ocazia să vorbim în detaliu mai sus. Partea propriu-zis literară a cărţii conţine portrete satirice, după vechea metodă a clasificărilor tipologice a lui Teofrast, renovată de La Bruyere, în sensul inoculării unor elemente de critică a moravurilor contemporane în substanţa personajelor care încarnează ridicole sau vicii general omeneşti : „linguşitorul", „ipocritul", „nobilul vechi şi sărac" etc. Impulsul lui Mumuleanu, dacă nu şi modelul său, trebuie căutat totuşi în literatura neogreacă, unde caracterologiile constituie, la sfîrşitul secolului al 370 XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, un gen frecvent cultivat. „între 1783 şi 1818, apar două traduceri şi două imitaţii ale Caracterelor lui Teofrast" — scrie C. Th. Dimaras. D'ntre acestea din urmă, Caracterele lui Dimitrios Darvans (1795) şi ale lui Harissios Megdanis (1818) încearcă să circumscrie critica şi să dea „o imagine vie a epocii", deci cam ceea ce urmăreşte şi Mumuleanu. 131 în adevăr, scriitorul arată limpede în Procuvîntare că scopul sau e de a îndrepta şi a puvăţui, ptiu scoaterea la ivca.a a racilelor şi metehnelor societăţii româneşti, însă fără^să exagereze şi fără să caute pricină cuiva anume. El insistă asupra autenticităţii tabloului pe care-1 înfăţişează : „ceea ce arn scris tceia să veade". Ca orice moralist care transcende planul răfuielilor personale, nu-i nominalizează pe cei criticaţi, dar ocoleşte ficţiunea. Chiar şi grija de a preîntîmpina obiecţiile celor luaţi in răspăr confirmă că tipologia Caracterelor^ acoperă o realitate locală. „Am luat îndrăzneală de am scris aceste obiecturi batere — declară scriitorul — prin care arăt osebite caracteruri şi rele năravuri, nu defăimînd neamul şi persoanele oamenilor, ci deferitele caracteruri, pentru că eu nu zic că este Constan-din, Alecsandru, Frideric, Vlaicu, sau Măria, ci numai pe singură patimă o defaim". Cu toate aceste precauţii, el se teme de imputări. „Cel ruşinaţi de patimă" îl vor „defăima" şi „po-noslui", zicînd „cum că numai eu unul m-am aflat carele voi să dau sfaturi şi să îndreptez pe oameni dintr-atîta lume..., pentru că la noi sînt oameni mari numai bogaţii şi cei cu stare, iar cei ce ştiu ceva ş-au talanturi, neavînd acestea, nu sint oameni mari". „Cei zaluji de capriţie" vor spune că nu e calificat să scrie de vreme ce n-a învăţat nici ştiinţele, nici filozofia, „nici multe limbi". Şi mai amarnic se sperie ca „muierile... să nu rădice şi rebelie" asupră-i. Răspunsul la aceste critici prezumtive e unul singur : exactitatea picturii. El, Mumuleanu, n-a născocit nimic, portretele lui sînt după natură : „Eu fac judecător pe oricare damă simţitoare să judece şi cele din prozăcut şi ceale din obzăcut, şi de nu vor fi adevărate toate zisele mele, atunci mă mulţămesc a fi socotit de cel mai rău flecar".132 Fidelitatea faţă de realitate, pe care Mumuleanu o revendică stăruitor, e pînă la un punct disimulată de metoda sa clasicizantă. Dar nici tehnica discursivă a lirismului, nici modalitatea impersonală a imaginii, nici măcar tendinţa de a sacri- 371 fica detaliul concret în favoarea generalului abstract nu anulează infuzia de viaţă autentică manifestă în tot lungul operei. „Clasicismul", în sens strict tipologic, e fragil şi superficial, iz-vorînd mai degrabă dintr-o indigenţă decît dintr-o intenţie. Nn observaţia locală lipseşte, ci facultatea de a o traduce plastic. Oricum, o lectură atentă dezvăluie tabloul claselor de sus, în momentul dislocării vechilor structuri ale atotputerniciei feudale, cînd privilegiile îşi pierd orice acoperire etică, iar spiritul critic al oamenilor de rînd devine agresiv. Lumea Caracterelor e a boierimii şi a clientelei boiereşti, o lume coruptă şi insalubră, în care degradarea relaţiilor umane a atins o limită extremă. în fruntea piramidei sînt „cei mari" — cum îi denumeşte eufemistic poetul —, nişte feneanţî, incapabili, cupizi, capricioşi, plini de trufie faţă de plebe, nejusti-ficîndu-şi prin nimic titlurile şi prerogativele : Precum ceriul de pămînt, Aşa ei de cei mici sînt Toţi trîndavi, toţi lenevoşi, Nestatornici, furtunoşi, N-au ei fapte bărbăteşti, Toţi au minţi copilăreşti. îi supără adevărul, fac binele numai pentru slavă şi dacă nu e costisitor, îşî poartă pe drumuri solicitanţii : Ei gîndesc că nu-s născuţi, Ci din cer de sus căzuţi, De a fi poruncitori, Celor mici stăpînitori. Iar acei mici sînt născuţi Numai pentru ei făcuţi Pe cei mici îi socotesc Viermi, nu oameni ce trăiesc. Ziua întreagă se plimbă cu caleştile, gata să zdrobească pe cei ce nu se trag destul de repede în lături, noaptea o petrec în desfrîu şi la joc de cărţi. Sînt ingraţi, sperjuri, farisei, n-au sfînt nici prietenia, nici rudenia, nici credinţa. Linguşitorii sînt ciocoiî, maiştrii în arta insinuării şi a fla-terieî, care pîndesc încă de dimineaţă pe la uşi, întrecîndu-se cu servitorii în temeneli şi slugărnicie. Cînd stăpînul se deş- 372 teaptâ, „intru-ncet şi strînşi la piept", se aferează, „se fac hainele că-i şterg", „o muscă de văd gonesc", îi tălmăcesc visele, apoi se pun să clevetească, intrigînd şi minţind, ca să intre în graţiile patronului. Să fie norodul cît De dări multe amărît, Ei zic că e mulţumit Şi petrece fericit. Nobilul făcut şi neînvăţat e mîndru, vanitos, se crede coborît cu hîrzobul din cer. Ceea ce-1 frămîntă e cum să scoată ochii cu hainele, blănurile şi echipajele sale, deşi adevăratul ighe-monicon stă în calităţile sufleteşti : Nobleţea d-o căutăm, Noi în suflet o aflăm Nobil este adevărat Cine e blînd şi-nvăţat. Cine e politicos La toate, cu toţi voios, Cine e priimitor Lesne cu toţi vorbitor, Drept, cinstit, la toţi smerit, De patimi nestăpînit ; Iar nu-n alte vrednicii, Or în dări multe de mii, Că cu mii pot şi măgari A să face nobili mari. Fără îndoială, această mică „hristoitie" e un auxiliar super-flu al tabloului de moravuri, însă vocaţia pedagogică a lui Mumuleanu, ca a tuturor luminiştilor din deceniul al treilea, era atît de puternică, încît ea înghiţea pur şi simplu „litera-ritatea" : denunţarea oricărui cusur devenea un pretext de predică, orice constatare negativă, prilejul de a aplica „doftoria învăţăturii şi a bunelor sfaturi". Nobilul vechi şi sărac e portretizat în acelaşi spirit, la fel şi „bogatul mojic", „scumpul", „lăudătorul" „flecarul". Unul se zbate să-şi acrediteze excelenţa arborelui genealogic ; altul încearcă să se ţină în curent cu moda făcîndu-şi casă după tipicul apusean, cu orangerie, sculpturi pe acoperiş şi... paratrăsnet(l); cineva îşi dă aere, pălăvrăgind ca un erou al lui Caragiale 373 despre voiajuri efectuate doar în gînd şi raporturi imaginare cu tot felul de obraze simandicoase ; toţî se aseamănă prin egoism, venalitate, trufie, aroganţă, dorinţă de chiverniseală si lipsă de scrupule. Femeile se înnebunesc după toalete, suli-manuri şi noutăţi ale modei. Ele cochetează fără sfială : Unde văd tineri galanţi, .Frumoşi, modeşti, liguranţi. Ele se tot nebunesc Alai tare se îsmenesc. Pudicul Mumuleanu se îngrozeşte de lectura lor, totuşi atît de inocentă dacă avem în vedere că „romanţurile ce le smintesc" nu sînt decît naive „bergerîi", care combină dragostea, aventura şi galanteria într-o rusticitate de operetă. Supărat, el constată că: Nu citesc lucru moral, Ci vrun roman pastoral. Mefient, poetul denunţă eterna duplicitate a femeii : S-arăt tcate-ntr-un cuvînt Juno, Penelop că sînt, Dar oricum s-ar arăta, Vericare e Dalila ! Caracteristică e importanţa atribuită banului în structurarea relaţiilor sociale : el apare — cum şi efectiv tindea să devină, datorită ritmului rapid al dezvoltării economiei de piaţă — drept instrumentul efectiv al puterii. într-un loc, Mumuleanu redă astfel sfaturile unui părinte arghirofil către fiul său : Zice, fiule, să creşti, Averea să ţi-o-nmulţeşti, Că dacă vei fi bogat Tu eşti prinţip luminat, Tu eşti graf, tu eşti marcltez, Oriunde cu cinste şezi, Tu pe jos ş-în echipaj, Unde mergi eşti cu curaj, Tu eşti nobil şi baron, Eşti ritor ca Ţiţeron, Tu eşti cel mai învăţat, Tu eşti marele Socrat. 374 Două învinuiri revin mereu, cu o frecvenţă obsesivă, în veritabilul rechizitoriu pe care Mumuleanu îl face claselor sus-puse : incultura crasă şi dispreţul fără pereche faţă de vulg. Ce vită, ce dobitoc, Omul bogat cu noroc ! Nu e alt acest bogat Decît un bou ne-nvăţat. Umblă, s-arată fălos. Ca un taur în gît gros, Umblă pe nas pufuind, P-alţi nimic socotind. Face impresia că asemenea rînduri nu pot fi străine de umilinţele pe care scriitorul trebuie să le fi îndurat sau la care va fi fost martor, în calitatea sa de logofăt boieresc. Exasperarea poetului pare a-şi găsi originea într-o frustraţie, cu atît mai intens resimţită, cu cît idealul revigorării etice a existenţei naţionale trecuse, după 1821, pe ordinea de zi. în parte pamflete, în parte „fiziologii", în parte studiu de caractere, poeziile lui Mumuleanu de la 1825 constituie o operă militantă — după cum însuşi scriitorul o arată limpede în prefaţă —, o operă de participare efectivă la bătălia de idei a momentului. Clasicismul ei este sui-generls, subminat de realismul observaţiei, de cheltuirea afectivă a autorului şi de naturalismul limbajului (care reproduce, fără criterii selective, particularităţile lexicale, morfologice şi sintactice ale limbii vorbite). Cel de-al treilea volum al lui Mumuleanu, apărut postum, în 1837, cuprinde 27 de poezii (în afară de cîteva epitafe, „oraţii" şi „bileturi"), compuse între 1825—-1835. Caracteristica lor e contrastul vădit între potenţialitatea romantică a temelor şi incongruenţa expresiei, cu alte vorbe, între elanurile inimii şi aripile de plumb ale versului. Prin inspiraţie, volumul se situează în plin preromantism şi romantism ; el ne oferă un „rendez-vous" de motive tipice : „muntele", „toamna" (sub ipostaza funerară), „noaptea", „luna", „mormintele", „patria" şi de atitudini nu mai puţin definitorii: meditaţia melancolică, veghea nocturnă, reculegerea şi credînţa, sentimentul timpului ireversibil. Totuşi, din punctul de vedere al manierei, autorul se menţine, ca şi în Caracteruri, uscat, conceptual, discursiv, liniar, dibuind anevoie limbajul efuziunii şi al detaliului indivi- 375 li dualizant. Desigur, o serie de accente noi se concretizează şi în planul formei ; în cîteva rînduri, romantismul pare efectiv să-şi contureze silueta ; în genere însă rezultatele rămîn hibride datorită unui soi de „reflex clasicist" imposibil de denăşit. fot aiîi de moralizator ca şi in Caracteruri, pe linia lumi-niştilor din deceniul al treilea, care puneau pe primul plan al activităţii cărturăreşti problema formării omului nou, Mumuleanu nu face altceva, într-o bună parte a volumului din 1837, decît să versifice predici si să celebreze virtuţile aşezate Ia teuic-iia operei de asanare etică a societăţii : adevărul, nădejdea, religia, iubirea de patrie, caritatea, prietenia. O poezie îl portretizează pe „virtuos", omul cu conştiinţa curata şi cugetul senin, care refuză deşertăciunile vieţii şi nu se teme de răsturnările fortunei : Pompa, slava cea deşartă, ochii săi nu-i amăgesc, Nici primejdie, nici moarte, pre dînsul nu-1 îngrozesc. I.a primejdii se mîngîie cu Regul şi cu Socrat Pre Tit, Aristid priveşte, stă de ei încunjurat. Ce Saturn bătrînul face, toate-i sînt lui în zadar, Orice-nalţă şi se strică, toate nimic i să par Cîte-s vremii jucărie pre dînsul nu-1 amăgesc, Nu cruţă nici fericire, nici rele nu-1 străşnicesc. Prieteşugul e un ecou din Young, reproducînd într-o transcripţie liberă idei din noaptea a doua (tinguirea lui Filandru), unde prietenia e preamărită ca o întrupare a sociabilităţii, ca o victorie repurtată împotriva solitudinii şi a izolării. Chiar dacă Mumuleanu s-a servit de versiunea franceză a lui Letour-neur, el a cunoscut şl traducerea lui Simion Marcovici. Dovadă e finalul poeziei : Prieteni acel ce n-are, Şi de tine e lipsit ; Fie monarh cît de mare, Tot nu este fericit, care parafrazează următoarele versuri integrate de S. Marcovici în traducerea sa : Un prieten preţuieşte decît comoara mai sus. Un monarh n-are nimica, dacă inimi n-a supus. 376 De un mai mare interes este Începutul omului şi starea ' orăşenească, în care poetul întreprinde o critică în spirit rous-seauist a civilizaţiei, opunînd oraşului corupător fericirea stării di Orai promulgarea Regulamentului Organic favorizează desfăşurarea energică a operei de culturalizare. Vechiul obiectiv al „luminării", preconizat de cărturarii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi înscris, sub o formă concretă, în programul Societăţii de la 1827, pare a căpăta girul istoriei, coborînd din sfera dezideratelor, mai mult sau mal puţin platonice, pe ordinea de zi a urgenţelor. Piedicile nu sînt înlăturate — departe de asta —, ele continuă să frîneze iniţiativele şi să pună la grea încercare răbdarea oamenilor de bine. Totuşi, natura lor se schimbă. în trecut, autorităţile îşi puteau permite, cu o totală impunitate, să refuze apariţia de gazete sau să lărgească reţeaua şcolară. Acum, epoca interdicţiilor brutale şi a absolutismului nihilist e depăşită. Administraţia ţaristă vrea să cîştige simpatia opiniei culte şi să demonstreze că sub oblăduirea ei Principatele se îndreaptă pe calea civilizaţiei şl a integrării în lumea modernă. Regimul regulamentar are şi mai multă nevoie de un lustru liberal, întrucît singura lui raţiune de a fi, în ochii Europei cel puţin, e de a accepta „regulile jocului" în vigoare după 1830 : deci parlamentarism (oricît de imperfect ar fi sistemul electoral), constituţie (oricît de inechitabilă ar fi aşezarea raporturilor sociale), modernizarea administraţiei, presă, învăţămînt etatizat etc. Dificultăţile rezidă acum mai puţin în a crea instituţii culturale, cît în a le menţine şi a le orienta în sensul voit. Cu 423 alte cuvinte, greutăţile sînt de natură materială („mecenatul" fiind din ce în ce mai insuficient, ,pe măsură ce sfera activităţii intelectuale se extinde) şi, mai ales, de natură ideologică (lupta pentru salyagardarea „conţinutului" progresist, pe care oficialitatea ar voi să-1 înlăture). De fapt, dincolo de cei cîţiva oameni înaintaţi care înţeleg — cum spune Heliade — că numai prin cultură şi perfecţionarea limbii un „norod" poate aspira să devină o „naţie", însuşi procesulde europenizare, legiferat şi activizat de Regulament, solicită intensiv concursul forţelor intelectuale şi dinamizează manifestarea energiilor somnolente. Căci noua birocraţie are nevoie de funcţionari, şcolile tot mai numeroase au nevoie de profesori şi _ manuale, gazetele — de redactori, teatrele — de repertoriu şi actori, literatura, în fine, de autori şi traducători. CJiţnatul e, de aceea, emulativ, puţinii oameni de carte disponibili fiind traşi în toate părţile, obligaţi nu numai să se cheltuiască fără precupeţire, dar şi să-şi asume sarcini multiple, care presupun competenţe divergente, greu de întrunit într-o aceeaşi persoană. Lipsa de autonomie a diverselor ramuri ale culturii şi penuria totală de specialişti îngăduie luna de miere între patriotism şi diletantism. Oamenii fac de toate, şi ce se pricep şi ce nu^se pricep, fără să se încurce în scrupule, cu o ingenuitate desăvîrşită şi fără nici un simţămînt de jenă. Cum e şi firesc, criteriile nu sînt din cele mai clare, entuziasmul obturează dificultatea reală a problemelor abordate, există tendinţa de a supralicita perspectivele, de a confunda hărnicia cu talentul şi de a scuza prin înălţimea scopului lipsa de calitate a rezultatelor Cu alte cuvinte, construcţia primează asupra spiritului critic, momentul tactic asupra celui strategic, eticul şi politicul asupra esteticului. Justificarea supremă a iniţiativelor, lansate cu o enormă bună-credinţă, deşi adesea fără acoperire, rezidă în dorinţa recuperării grabnice a întîrzierii româneşti. Domină ideea că trebuie lucrat repede, că timpul nu aşteaptă, că naţiunea se află în preajma unei scadenţe decisive. „Suntem, domnule — îi scrie Heliade lui Negruzzi, la 15 octombrie 1836 —, într-o epocă şi într-o stare cînd, dacă putem, nu trebuie să lăsăm nimic să întîrzie".14 Luminismul continuă să inspire pe principalii cărturari ai vremii, în speţă, pe Heliade Rădulescu, în Ţara Românească, şi G. Asachi, în Moldova, al căror rol, datorită autorităţii perso- nale şi controlului exercitat asupra mijloacelor de informaţie, e determinant în profilarea activităţilor intelectuale. Dar luminismul capătă aspecte noi, tocmai din motivul că trece din faza declaraţiilor programatice în faza experimentelor, a tradu-vr.i în fapt a intenţiilor. Astfel, dacă pînă la 1821, eforturile de a croi drum luminilor fuseseră disparate, asemenea unor pîlpîiri fugare în beznă, destinate a rămine fără urmaşi şi fără urmări, dacă între 1821 — 1829 elanurile începuseră să se materializeze, dar încă anevoie, împiedicate să prindă rădăcini de instabilitatea politică şi atmosfera de suspiciune post-revoluţionară, după 1829 lucrurile iau o întorsătură hotărîtoare : actul de cultură se instituţio-nalizeaza, căpătînd o încadrare funcţională în viaţa obştească. Noutatea nu rezidă în faptul că se înfiinţează ici şi colo cîte o şcoală, ci că se întemeiază învăţămîntul, nu în faptul că se dau mai multe spectacole, ci în acela că ia naştere teatrul, nu in faptul că apar primele gazete şi progresează tiparul, ci în acela că se pun bazele presei şi se ivesc nucleele primelor întreprinderi editoriale. Dar după obţinerea acestor succese, problemele nu se reduc nici în număr, nici în dificultate ; dimpotrivă, ele se înmulţesc şi se complică. Apare astfel evident că înfiinţarea de gazete, şcoli, teatre nu constituie un scop, ci un mijloc, un simplu început de drum, că problema culturalizării, care se reducea la implantarea instituţiilor (cîtă vreme acestea nu existau), se transformă într-o chestiune de conţinut, de stabilire a opţiunilor intelectuale (de îndată ce instituţiile iau naştere). Lupta pentru cultură devine o luptă în favoarea unor valori şi împotriva altora, o delimitare delicată şi dezagreabilă, deşi necesară, fiindcă ea implică disensiuni nu numai între adepţii „noului" şi ai „vechiului", ci şi între partizanii egal de înfocaţi ai regenerării, aşa cum se vede în apriga controversă ce-1 opune în 1837 pe profesorul Ion Maiorescu tuturor colegilor lui de la Sf. Sava, sau în ruptura tot mai pronunţată, cu cît ne apropiem de 1840, între Heliade şi Asachi, pe de o parte, tinerii din generaţia lui Kogălniceanu, pe de alta. Dar, în felul acesta, se destramă iluziile luministe despre „cultură" — ca un tot indefectibil şi despre „culturalizare" —, ca o imanenţă a progresului spiritual. 15 O altă dezamăgire apare pe terenul practicii sociale. Experienţa infirmă convingerea că prin instruire şi moralizare, 424 425 adică prin schimbarea individului, se poate ajunge la schimbarea cîrmurii. Faptele arată, din contra, că politica dispune de cultură, şi nu cultura de politică. Radicalizarea spiritelor, din ce în ce mai conturată spre 1840, ştirbeşte autoritatea luminismului. Distanţa dintre real şi ideal, care, pentru un Dinicu Golescu sau Eufrosin Poteca, putea fi suprimată în-îr"Vnv YJitor previzibil, graţie unei strategii adecvate a raţionalizării raporturilor omeneşti, devine acum o prăpastie, fără şansa de a fi depăşită prin mijloacele persuasiunii. Cărturarii dintre 1830 1840 lucrează, ca şi cei dinaintea lor, cu un sentiment de exasperare secretă, cu o îndîrjire şi o nervozitate care rezultă din greutăţile inerente pionieratului şi din nerăbdarea de a înlătura handicapul ce separă poporul român de naţiunile aflate în fruntea civilizaţiei. Aparent, şi unii şi alţii îşi pledează cauza cu aceeaşi risipă de mijloace retorice. Totuşi, diferenţele sînt mari, şi nu numai pe terenul stilului. în special, două deosebiri trebuie relevate. Una consjă în faptul că intelectualii deceniului al patrulea îşi istorizează demersul, că trăiesc în Interiorul realităţii europene, nu în afara ei ; de aceea, ei îşi caută termeni de referinţă şi puncte de contact în mişcarea contemporană a ideilor, şi chiar atunci cînd aspiră prometeic (proiectul de Bibliotecă universală al_ lui Heliade) sau cînd construiesc utopic („falansterul"^ lui Th. Diamant), nu se sustrag realităţii timpului, ci caută s-o recupereze pe un plan superior.16 A doua deosebire rezultă din sentimentul de însingurare şi de acută conştiinţă a interiorităţii pe care-1 aduce cu sine regimul regulamentar, atît de contradictoriu şi de puţin propice unei integrări comunitare. Pe ambele laturi, se manifestă, aşadar, tendinţa dz a transforma preromantismul predicii luministe în romantism curat: pe de o parte, prin alinierea la modalităţile de artă şi stil de viaţă predominante în Europa ; pe de altă parte, prin exteriorizarea unei sensibilităţi traversată de elanuri, dar şi de umbre, asupra căreia convenţia clasică nu mai are priză. Dar, fără îndoială, latura prin care noua cultură se deosebeşte mai pregnant de cea veche e naţionalismul. Ceea ce înainte era un argument devine acum un „fatum" —- obiectivul şi criteriul întregii activităţi intelectuale : individualitatea românească e asumată cu o mîndrie plină de susceptibilitate, se 426 ■ncearcă descoperirea trăsăturilor ei specifice prin explorarea istoriei şi studiul limbii. încît, rezumînd, se poate afirma că în cursul deceniului al 1 „irulea luminismul se deteriorizează, îşi pierde treptat identitatea, e din ce în ce mal mult invadat de romantism şi adesea ajunge să se insereze în structurile romantice. Metamorfoza aceasta se produce paşnic, pe nesimţite, fără confruntări şi dispute spectaculoase. Caracterul ei organic îl asigură complementaritatea dintre luminism şi romantism, întru-cit, în condiţiile noastre, şi unul şi celălalt se axează deopotrivă pe ideea de „naţiune". De aceea, la mai toţi romanticii de seamă ai paşoptismului : N. Bălcescu, D. Bolintineanu, C. A. Rosetti etc, vom regăsi reziduuri luministe. Şi anume, nu doar în sensul de apel permanent la munca de educare a poporului (această idee nemaiavînd, la mijlocul secolului al XlX-lea, o identitate luministă specifică), ci în acela că toţi aceşti revoluţionari conservă, într-o măsură mai mică sau mai mare, iluzia dominării istoriei de către raţiune. în cele ce urmează, vom trece la examenul mai amănunţit al climatului cultural al epocii, înregistrînd simptomele schimbării, mai întîi, la nivelul celor ce susţin activitatea intelectuală, apoi la nivelul instituţiilor (învăţămînt, teatru, societăţi, presă), în fine, la nivelul publicului. CELE DOUA GENERAŢII: „LUMINIŞTH" ŞI „REVOLUŢIONARII" Printre cărturarii reprezentativi ai perioadei 1830—1840, în sensul că prin activitatea şi felul lor de a gîndi Ilustrează expresiv şi autentic trăsăturile spirituale ale vremii, se pot distinge două „tipuri" caracteristice : unul — luminist şi clasic, celălalt — revoluţionar şi romantic. Evident, realitatea nu ni le oferă sub formă pură, ci în combinaţii mai mult sau mai puţin coerente, care se configurează totuşi, în funcţie de o dominantă, într-un sens sau altul. Remarcabil este că această tipologie, de valori aparent polare sau în orice caz divergente, se suprapune peste însuşirile definitorii a două generaţii, care se succed într-un scurt interval de timp. 427 Prima generaţie, denumită de noi, altă dată, a paşoptiştilor „luminişti", îi cuprinde pe : C. Stamati, E. Poteca (1786)*, G. Asachi (1788), Iancu Văcărescu (1792), Anton Pann (1793— 1794 ?,) B. P. Mumuleanu (1794), G. Săulescu (1798), P. Poenaru (1799), C. Armia (1800), S. Marcoviei, Heliade Rădulescu (1802), Stanciu Căpăţineanu, D. Scavinschi, I. Gherasim Gorjan (apr. 1800—1805). în cea de-a doua generaţie, pe care am numit-o a paşoptiştilor „revoluţionari", intră : Al. Hrisoverghi (1811), Gr. Aiec-sandrescu (1810, 1812 sau 1814), C. Caragiale, C. Negri, I. Voinescu II (1812), Cezar Bolliac (1813), I. Ghica, D. Ralet (1816), M. Kogălniceanu (1817), D. Brătianu (1818), V. Alec-sandri (1818, 1819 sau 1821), N. Bălcescu, M. Cuciuran, Al. G. Golescu (1819). între cele două generaţii, o tranziţie, căreia îi aparţin : C. Negruzzi, St. Stoica (1808), V. Cîrlova (1809). Se observă că, exceptîndu-i pe C. Stamati, E. Poteca şi G. Asachi, prima generaţie gravitează în jurul anului 1800 ; cea de-a doua, în jurul anului 1815. Distanţa dintre ele nu e mare, şi totuşi diferenţa e enormă ; timpul fizic nu concordă în cazul de faţă cu timpul istoric. în adevăr, în vremuri normale, de evoluţie calmă, fără războaie şi revoluţii, sau în societăţile patriarhale, unde ritmul progresului tehnic şi al productivităţii muncii se menţine scoborît, iar tradiţia lucrează în sensul perpetuării imobilismului, caracteristicile diferenţiale de generaţie ies prea puţin în relief. Cînd însă istoria îşi accelerează cadenţa şi dezvoltarea devine convulsivă, tulburată de profunde frămîntări politico-sociale, atunci lucrurile se schimbă : termenul de „generaţie" capătă dintr-o dată semnificaţia unui criteriu de delimitare pe plan ideologic, psihologic şi moral. Cei născuţi în punctul de cotitură, imediat înainte sau îndată după un viraj istoric de proporţii ne apar ca deosebiţi de predecesori, conştiinţa acestei deosebiri devenind, printr-o recurenţă firească, un element propulsiv ce sporeşte deosebirea însăşi. Este tocmai ceea ce se întîmplă în preajma anului 1821.17 Să examinăm mai de aproape fizionomia acestor două generaţii, care, de pe la 1835 înainte, îşi conjugă şi uneori îşi confruntă elanurile în cîmpul vieţii politice şi culturale. * In paranteze — data naşterii. 428 Cei mai mulţi dintre luminişti provin din clasele intermediare, unii de-a dreptul de jos : Asachi e fiu de preot, Heliade, de mic slujbaş local, Poenaru, de boiernaş, Săulescu vine direct de la brazdă, ca şi Poteca. Ei n-au nici nume, nici avere ; ca să răzbească în viaţă, trebuie să conteze pe muncă şi aptitudini, adică pe calităţi burgheze, dispreţuite într-o societate aristocratică. Formaţia lor e aproximativă : unii încep la Academiile greceşti (Heliade, Poenaru, Poteca, Săulescu), dar ceea ce-i marchează e elanul naţional al învăţămîntului lui Lazăr ; cîţiva îşi desăvîrşesc studiile în străinătate, cu bursieri : S. Marcoviei, E. Poteca, C. Moroiu, la Pisa şi Paris, P. Poenaru, la Paris şi Londra. G. Săulescu, în Grecia : nici unul sau aproape nici unul n-are parte de o pregătire sistematică şi rari sînt cei în stare să-şi ateste prin diplome academice învăţăturile cîştigate. Dar dacă erudiţia le lipseşte şi calificarea superioară lasă de dorit, oamenii aceştia au, în schimb, însuşirile necesare unei epoci de pionierat, în care problema nu e de a tăia firul în patru, ci de a alfabetiza şi a tăia cu orice preţ brazde în teritoriile înţelenite ale culturii : sînt entuziaşti, răbdători, perseverenţi, gata să se cheltuiască fără precupeţire, convinşi că nu exercită o meserie ca oricare alta, ci că îndeplinesc un apostolat. Obiectivul lor major e să lichideze moştenirea fanariotă, să îndrume societatea românească pe căile progresului, însă păs-trînd contactul cu valorile tradiţiei, cu o anumită idee a boieris-mului patriarhal şi patriot. Acestui scop i se dăruie fără reticenţe, deoarece, în contrast cu membrii protipendadei, nu sînt legaţi de epoca veche nici prin interese, nici prin amintiri. De-aici, cîteva „avantaje" ideologice : o mai mare receptivitate la nou, o atitudine mai drastică faţă de fenomenele de corupţie şi înapoiere, o poziţie mai hotărîtă în mişcarea de regenerare naţională. în plus, prin profesionalizare, chiar în formele sfioase în care aceasta se realizează în deceniul al patrulea, cărturarii luminişti dispun de un mare „atout" : controlează mijloacele de informaţie şi, ca atare, pot exercita o influenţă cu mult mai importantă decît cea la care le dă dreptul ponderea efectivă în viaţa socială. în orice caz, ei aduc „luminilor" ceea ce le lipsise pînă atunci : spiritul constructiv, trecerea de la intenţii la fapte, capacitatea de a transforma iniţiativele risipite şi fără viitor ale unor oameni de bunăvoinţă într-o politică durabilă, desfăşurată pe un front larg şi în mod sistematic. 429 ŞI totuşi, privind lucrurile sub raportul rezultatelor de ansamblu, se poate afirma că pătura cărturărească din deceniul al patrulea nu modifică fundamental ideile directoare ale luminismului din etapa anterioară, cu atît mai puţin metodele de a le traduce în fapt. „Avantajele" ideologice de care vorbeam nu le valorifică decît într-o slabă măsură. Ca şi în trecut, ea pune accentul pe dezrădăcinarea relelor deprinderi, pe cul-tivareşi^efectuarea de reforme chibzuite, în aceeaşi convingere optimistă că educaţia e cheia transformării individului, şi, prin aceasta, a societăţii. Exemplul iui Tudor Vladimirescu nu o suscită, iar_ mişcările revoluţionare le reprobă. Deşi suferinţele ţărănimii îi smulg lacrimi, nu pune problema desfiinţării relaţiilor iobăgiste şi nu consideră excesive privilegiile boierimii. Ea reduce totul la catehizarea ignoranţilor şi întocmirea de legi rezonabile, dictate de iubirea aproapelui. Dispusă să creadă mai mult în şansele jocului diplomatic decît în autodeterminarea naţiunii, ea aşteaptă progresul din însumarea micilor îmbunătăţiri treptate, e moderată, prudentă şi dispusă la compromis. In această viziune limitată, regăsim reflexul unei situaţii de fond : slăbiciunea burgheziei româneşti, neputinţa ei de a antrena masele în lupta pentru înlăturarea feudalismului, dispoziţia de a ajunge la o înţelegere cu forţele vechiului regim. Se adaugă şi un parametru specific : pătura intelectuală era lipsită de independenţă, poziţia ei înlăuntrul diviziunii sociale a muncii nefiind determinată de cererea pieţei, ci de mărinimia boierească. Intelectualul era urmaşul direct al „grămăticului" din vremea fanarioţilor, un om de casă, uneori ţinut în capul scărilor, căruia accesul în politică îî era interzis. Chiar dacă ar fi avut de gînd să ridice chestiuni insidioase, n-o putea face : libertatea de manevră îi era redusă, activitatea controlată pas cu pas, transferul într-o slujbă echivalentă, imposibil. Pe de altă parte, statutul internaţional al Principatelor descuraja orice tentativă de radicalism politic. Exami-nînd, într-o scrisoare către G. Bariţiu, perspectiva ca poporul, cunoscîndu-şi drepturile, „să ia sau să-şi facă singur ceea ce aristocraţia nu vrea să-i dea sau nu vrea să-i facă", Florian Aaron avertiza că_ e vorba de un lucru „foarte primejdios". „Cea mai mică mişcare a norodului de-aici — arăta el — ar hotărî umlbra de neatârnare de care se mai bucură Ţara Românească şi s-ar da pradă".18 430 5 ■i l Dacă intelectualii născuţi la începutul secolului sînt sur- j prinşi de schimbarea de atmosferă survenită la 1829 în plină ! maturitate şi ocupă poziţii dominante în mişcarea culturală, ^a profesori, colaboratori ai primelor gazete, autori de manuale, | traducători şi literaţi de ocazie — membrii celei de-a doua generaţii, tineri şi foarte tineri în deceniul al patrulea, găsesc, la debutul lor, situat în cele mai multe cazuri către 1835 şi ' după aceea, un făgaş croit, de care profită, dar nu ca să-i imite pe vîrstnici, ci ca să-şi exprime propriile aspiraţii şi puncte i de vedere. Şi ei sînt naţionalişti, ca şi predecesorii lor, însă într-un sens mai adînc şi mai plenar al cuvîntului ; fără a renunţa la prozelitismul cultural al luminilor, sînt, în plus, revoluţionari în metodă, democraţi în atitudine, romantici în gusturi. Veniţi pe lume într-o epocă de mari prefaceri economice şi sociale, cînd structurile vechi intrau într-un rapid proces de descompunere, ei receptează din copilărie ideile de naţionalitate, libertate, justiţie socială, care dezleagă pretutindeni spiritele din încătuşare şi ridică masele la luptă împotriva regimurilor absolutiste. Nu apucă epoca fanariotă, cu cortegiul ei de umilinţe, nici şcoala grecească, înţepenită în scolastică şi un aristotelism prăfuit, mai capabilă să se pasioneze de sterile controverse gramaticale decît să mijlocească un contact fruc-i tuos cu marile idei ale veacului. Instrucţia şi-o încep cu dascăli particulari, dar o continuă în şcolile naţionale, unde lipseau cursurile erudite, însă stăpînea o atmosferă de emulaţie patriotică şi de militantism civic. Peste copilăria şi adolescenţa lor se profilează umbra impozantă a lui Tudor Vladimirescu, luptător pentru drepturile poporului înrobit şi erou al demnităţii naţionale. Cărţile care-i emulează şi-i ajută să-şi descopere chemarea sînt bucoavnele în chirilică, aflate prin funduri de poduri, Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior, calendarele şi tipăriturile scoase la Buda. Formaţia şi-o desăvîrşesc în străinătate, îndeosebi la Paris, unde chiar dacă nu izbutesc să adune o mare _ erudiţie, se familiarizează cu principalele idei ale vremii şi-şi^ însuşesc principii liberale, ceea ce înseamnă implicit că acordă romantismului şi o cauţiune politică, pe lîngă cea sentimentală şi estetică (romantismul de după 1830 fiind civic şi social, solidar cu cauza naţiunilor asuprite şi a claselor exploatate). Pe deplin asimilaţi Europei în felul de a gîndi şi a se purta, vor- 431 bindu-şi şi scrindu-şi în franţuzeşte, ca aristocraţii luminaţi ai secolului al XVIII-lea, care se simţeau mai presus de toate parizieni, ei sînt însă — ceea ce ar putea părea paradoxal cui se lasă furat de analogii exterioare — nişte luptători ardent; şi incoruptibili ai renaşterii naţionale. „Mă întrebaţi cum îmi place în Franţa ? E o ţară frumoasă, bogată, civilizată, puternică ; dar cum nu sînt francez, prefer patria mea. N-aş schimba biata Moldovă pentru primul tron din lume. M-am născut moldovean, vreau să mor moldovean." Aceste cuvinte, scrise în 1835 de un tînăr de 18 ani, M. Kogălniceanu, care avea să ajungă peste puţină vreme fruntaşul necontestat al generaţiei lui, pun în lumină, cu o limpezime tăioasă, acel fond de patriotism atît de tipic paşoptiştilor, care nu e doar intelectualmente elaborat, ci visceral, irupînd din adîncurile fiinţei. Reacţia lor faţă de Europa nu mai are nimic din rezerva speriată a feudalilor pravoslavnici, dar e scutită şi de naivităţile admirative ale lui Dinicu Golescu : ei nu se mai consideră „în afară", ci „înăuntru" şi judecă civilizaţia Apusului de pe poziţii de comprehensiune şi spirit critic : nici n-o refuză, nici n-o transformă în mit. De fapt, faţă de predecesori au marea superioritate că înţeleg rostul elementului specific în cultură şi că situează problema românească în contextul politic al momentului, ştiind să-şi adapteze mijloacele scopului urmărit şi să uzeze, după cum o cer împrejurările, cînd de diplomaţie, cînd de conspiraţie, cînd de lupta pe baricade.19 Dacă, aşadar, în mişcarea culturală a deceniului al patrulea, conlucrează două generaţii cărora brusca accelerare a cursului istoriei le configurează într-un alt chip universul lăuntric, să remarcăm că deosebirile nu sînt totuşi fundamentale, căci ele nu angajează sensul atribuit existenţei, nici primatul ideii de naţiune. Şi protagoniştii mai vîrstnici şi cei mai tineri ai operei de culturalizare sînt călăuziţi de acelaşi ideal, al ieşirii din întuneric şi mizerie, al recuperării decalajului faţă de Europa, al desfăşurării potenţialului creator românesc, atîta vreme obligat să hiberneze. Pentru unii, ca şi pentru alţii, valoarea supremă a vieţii e în slujirea devotată a cauzei naţionale. Di-ierenţa stă în mijloacele de a traduce în fapt acest obiectiv programatic, în modul de a sensibiliza realităţile epocii şi în atitudinea faţă de „nou". în acest sens, e semnificativ că membrii generaţiei a doua, „revoluţionare" nu sînt anti-luminişti ci post-luminişti sau, şi mai bine, supra-luminişti, că ei nu re- 432 prezintă un termen concurent sau antagonist, ci o depăşire, situarea luptei de emancipare a românilor pe un plan superior, care subsumează mijloacele culturalizării unei strategii politice mai vaste. Aceasta facilitează colaborarea cu vîrstnicii şi explică existenţa unui fond rezidual luminist chiar la cei mai hotărîţi dintre revoluţionarii paşoptişti. Nu mai puţin semnificativ e şi că pe măsură ce avansăm spre 1840, luminismul — ca soluţie globală a ieşirii din înapoiere — se demonetizează, în funcţie de înseşi tribulaţiile experienţei istorice, şi e împins să se schimbe, să se adapteze ia noile cerinţe ale dezvoltării. Cu o conştiinţă deplină sau parţial obturată, chiar şi membrii primei generaţii, deci „lu-miniştii" în înţelesul propriu al cuvîntului, încep să admită, sub presiunea stringentă a evoluţiei obiective şi a climatului de opinie, necesitatea luptei tpentru cucerirea puterii sau măcar nevoia de a da un caracter politic operei de culturalizare. Mai ales însă ei ajung treptat să-şi asume revendicările naţionale sub forma lor cea mai ascuţită, de ideologie a autodeterminării, de militantism liberal şi democratic. 28 mează, din ce în ce mai lucid, punctul de vedere al interesului general românesc. în special datorită presei, cunoaşterea reciprocă se intensifică, iar tendinţa spre osmoza punctelor de vedere şi a atitudinilor capătă un impuls puternic. 1NSTITUŢIONALIZAREA CULTURII : CADRU ŞI PREOCUPĂRI Privind în mare, trei sînt caracteristicile cele mai de seamă ale dezvoltării intelectuale dintre 1830—1840 : ritmul rapid al recuperării, instituţionalizarea culturii, extinderea mişcării culturale la scara naţională prin depăşirea frontierelor politice vremelnice ale celor trei formaţii statale româneşti. în adevăr, în deceniul al patrulea, energiile încătuşate izbucnesc la lumină, cadenţa dezvoltării se accelerează în toate domeniile, pretutindeni — în învăţămînt, teatru, presă, creaţie — se desţelenesc drumuri şi se aşază pietre fundamentale. M. Kogălniceanu poate astfel constata în 1839 : „Am făcut mai mult în aceşti zece ani din urmă decît în curs de cinci secole". O importanţă enormă o are fenomenul „instituţionalizării" : o dată stabilizat şi încadrat funcţional în mecanismul societăţii, actul de cultură croieşte drum afirmării latenţelor spirituale şi împinge spre ieşirea din perioada devălmăşiei valorilor şi a îndeletnicirilor ; treptat, treptat, diversele domenii încep să se delimiteze şi să-şi cucerească autonomia. în fine, esenţial este şi faptul că se accentuează puternic tendinţa de unire intelectuală de o parte şi de alta a Carpaţilor. Această depăşire a limitelor provinciale nu se exprimă doar prin intensificarea schimburilor de idei şi oameni, ci şi prin aceea că la Bucureşti, ca şi la Iaşi, ca şi la Braşov — unde Bariţiu scoate Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură — în dezbaterea oricărei probleme pri- ÎNVĂŢĂMÎNTUL După 1830, învăţămîntul intră în atenţia statului şi capătă o organizare sistematică. Principiile funcţionării sale, enunţate de Regulamentul Organic, sînt binevenite, din păcate nu totdeauna traduse în fapt. între alte măsuri, se prevedea : gradaţia ciclurilor, extinderea instrucţiunii în mediul urban, promovarea studiului limbii române, a istoriei şi geografiei patriei. Mai mult decît de stipulaţiile textelor de lege, ceea ce se realizează depinde de priceperea şi tenacitatea conducătorilor eforiilor şcolare, Gh. Asachi, în Moldova, şi Petrache Poenaru, în Ţara Românească. Prin imboldul acestor doi oameni energici, identificaţi pînă la jertfa de sine răspunderii lor, iau fiinţă şcoli lancasteriene în reşedinţele de judeţ, şcoli normale pentru pregătirea de institutori (Bucureşti — 1831, Iaşi — 1832), şcoli de agricultură (Bucureşti — 1835, Iaşi — 1843), o serie de alte şcoli specializate : de inginerie civilă, zugrăvie, arte şi meşteşuguri, pensionate pentru fete etc. Şcoala domnească din Iaşi se reorganizează în 1835, sub numele de Academia Mihăileană, cu trei secţii : filozofie, teologie şi ştiinţe juridice. în 1842 i se adaugă un curs de agronomie, apoi şi unul de istorie naţională, pe care-1 deschide, cu o lecţie celebră, Kogălniceanu, în 23 noiembrie 1843. Şi Colegiului Sf. Sava i se aduc îmbunătăţiri : la 1840 se fac şase clase de „umanioare" în loc de patru, reducîndu-se, în schimb, clasele „complimentare" de la trei la două. Poenaru voise cu mult mai mult. El preconizase încă în 1833 înfiinţarea a trei facultăţi : de drept, medicină şi ştiinţe matematice. Autorităţile îi amendaseră însă substanţial propunerile, schimbînd denumirea de „facultate" prin aceea de „curs special", înlocuind învăţămîntul medicinii prin cel al agronomiei şi restrîngînd studiul celorlalte discipline. Printre îndreptările aduse proiectului său de regulament, este foarte semnificativă înlăturarea unui paragraf privind necesitatea de a completa studiul legilor prin analiza jurisprudenţei, ca şi 435 434 28* eliminarea următoarei formulări despre rostul Economiei politice : „Această ştiinţă face să crească ideile şi obişnuieşte pe tinerii studenţi să mediteze asupra cauzelor prosperităţii naţiunilor". Mai presus de orice, autorităţile voiau ca tinerii să nu interpreteze şi să nu „mediteze." 20 Progresul şcoalelor îl înregistrează o ştire dată de Muzeul naţional (nr. 21, 1836) : reiese că în învăţămîntul public muntean urmează, în 1835—1836, 3141 de elevi, dintre care 1619, în şcolile începătoare din judeţe, 337, la Craiova, 320, ia Bucureşti, deosebit de cei 865 de elevi ai Colegiului Sf. Sava. Statistica publicată în Annuairie de la Principaute de Va-lacbie pe 1842 anunţă 657 de elevi şi 18 profesori la Sf. Sava, 18 şcoli normale, cu 1732 elevi, în capitalele de judeţ, şi 2107 şcoli comunale, cu 41.639 de elevi, la sate, ceea ce e desigur exagerat. Chiar dacă aplicăm corective acestor informaţii emanînd din surse oficiale, care vor în mod evident să înfrumuseţeze situaţia, şi chiar dacă avem în vedere calitatea cu totul nesatisfăcătoare a multor şcoli, e totuşi clar că, în ansamblu, se mergea înainte. Un semn pozitiv în această privinţă îl constituie numărul relativ mare de manuale, alcătuite atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, spre a veni în întîmpinarea celor mai urgente nevoi ale învăţămîntului. După unele evaluări, s-ar fi tipărit, la 1839, numai în Ţara Românească, 15 manuale în 48.000 exemplare. Deşi compilate în mare măsură, cărţile destinate şcolii joacă un rol însemnat în dezvoltarea gîndirii teoretice şi perfecţionarea instrumentului lingvistic. întocmirea lor îi antrenează nemijlocit pe profesori în mişcarea culturală a deceniului al patrulea (pe care, de altfel, ajung s-o domine), soli-darizîndu-i în interese şi griji cu „autorii" propriu-zişi, fabricanţi de beletristică. 21 O altă consecinţă a dezvoltării reţelei şcolare din Principate o constituie încadrarea în rîndurile corpului didactic a o serie de ardeleni bine pregătiţi. Printre aceştia, în afară de V. Fabian Bob, adus de Asachi încă în 1820, şi de Florian Aaron, invitatul lui Dinicu Golescu, se numără Damaschin Bojinca şi Eftimie Murgu, instalaţi în Moldova (cel din urmă, pentru puţină vreme), I. Maiorescu, A. Treboniu Laurian, I. Axente-Sever, Gavril Munteanu, Dionisie Romano, stabiliţi la Bucureşti. 436 Contribuţia lor la dinamizarea vieţii intelectuale şi răspîndi-rea conceptului de „cultură naţională", în înţelesul intransigent, militant şi francofob care avea curs dincolo de munţi, va avea urmări dintre cele mai însemnate. SOCIETĂŢILE Fenomenul atît de caracteristic deceniului al treilea — întovărăşirea unor boieri luminaţi şi a unor intelectuali care-şi propun ridicarea ţării din înapoiere prin cea maî largă desfăşurare a culturalizării — continuă, după 1830, cu o intensitate sporită. Deşi obiectivele luministe rămîn şi acum pe prim plan,^ noile societăţi servesc cîteodată drept paravan unor activităţi secrete, de tip masonic, sau constituie nuclee conspirative de regrupare a opoziţiei împotriva regimului. Ambele ipostaze par a fi valabile în cazul Filarmonicii, societate înfiinţată în 1833 de I. Cîmpineanu şi Heliade Rădulescu. Scopul mărturisit era de a promova „cultura limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale în Prinţipat şi spre aceasta formarea unui teatru naţional". Pe ascuns însă, un număr de membri ai Filarmonicii cu vederi liberale ar fi elaborat un program politic, cuprinzînd o serie de revendicări înaintate : Unirea Principatelor, domn ereditar, egalitatea înaintea legii, emanciparea ţiganilor, con-tribuţiune generală, magistratură inamovibilă, vot universal etc. Se prevedea, de asemenea, înlăturarea „protectoratului exclusiv al Rusiei, garantarea exclusivă a puterilor Europei". Ştirile despre loja masonică din spatele Filarmonicii, animată de un personaj dubios, francezul Tavernier, sînt destul de vagi şi de incerte. învăluit în mister este şi sfîrşitul societăţii, despre care însuşi Heliade a dat versiuni contradictorii. Ceea ce se poate spune în orice caz e că între cei 100 de membri ai Filarmonicii, recrutaţi din toate treptele, de la cercul familiei domnitoare şi al boierimii de protipendadă pînă la tinerii intelectuali de origine joasă, fără nume şi fără avere, existau mari divergenţe de interese şi puncte de vedere, care făceau improbabilă menţinerea unităţii de acţiune după risipirea atmosferei de entuziasm iniţial. 22 Prin contribuţia bănească a membrilor s-a înfiinţat în cadrul Filarmonicii, la 15 ianuarie 1834, o şcoală de muzică 437 vocală, declamaţiune şi literatură. Elevii erau platnici, dar acordarea de burse lunare a îngăduit participarea la cursuri şi a „multor copii săraci ai mahalalelor bucureştene". în martie 1835, cursurilor de literatură dramatică şi arta actorului, la care profesau, respectiv, Heliade şi C. Aristia, li se adaugă o clasă de muzică vocală şi instrumentală, condusă de I. Wach-rnan. într-un timp relativ scurt, la 23 august 1834, elevii se prezintă în faţa publicului cu Mahomet sau Fanatismul de Voltaire, în traducerea iui Heliade. Succesul întrece toate aşteptările. Ulterior, se reprezintă şi alte piese, printre care memorabil pare a fi fost spectacolul cu Saul de Alfieri, în versiunea lui Aristia. Meritele Filarmonicii nu rezidă doar în faptul de a fi dat teatrului un cadru instituţional, iniţiind măsuri de combatere a diletantismului şi improvizaţiei (pregătirea actorilor, valorificarea scenică a textelor, educarea publicului etc), ci şi în acela de a fi pus bazele unei vaste acţiuni de traducere a repertoriului universal. Bolliac pretindea că în doi ani s-ar fi tălmăcit nu mai puţin decît 90 de piese, cifră „gigan-dioasă", după părerea lui — şi pe drept cuvînt -— într-o epocă de pionierat. 23 în afară de Filarmonica, se înfiinţează la Bucureşti, în 1835, prin ostenelile lui I. Cîmpineanu, Sc. Rosetti, Petrache Poenaru ş.a., o Societate de agricultură a României, cu o fermă la Pan-telimon şi o şcoală de agronomie. Cezar Bolliac proiecta în 1836 crearea unei societăţi care să se ocupe de unificarea limbii şi discutarea problemelor de literatură, cu participarea cărturarilor din toate provinciile. „O adunare de mai mulţi cunoscători — îi scria el lui C. Negruzzi — dă totdeauna drumul cel mai drept ideilor ; o adunare de mai mulţi rîvnitori găseşte frumosul literaturii, şi o adunare de mai mulţi lucrători îl fac comun". 24 în Moldova, climatul neprielnic, de suspiciune şi persecuţie a celor mai inofensive tendinţe liberale, nu favorizează activitatea societăţilor. Singura înjghebare de semnalat e o societate savantă, cu un profil de specialitate destul de strict definit : Cercul de lectură al medicilor, înfiinţat în 1830 de Gh. Asachi, I. Cihac, M. Zotta etc. Cercul se transformă în 1833 în Societatea de medicină şi istorie naturală, care-şi va delega pe unul dintre membri (dr. I. Cihac) s-o reprezinte la un congres în străinătate şi va atrage cîţiva corespondenţi de peste hotare. 25 De alt tip decît societăţile trecute pînă acum în revistă, învederînd radicalizarea convingerilor politice spre 1840, în speţă, trecerea de pe poziţiile sfios luministe pe poziţiile luptei revoluţionare, e Societatea pentru învăţătura poporului român, creajă, în 1839, la Paris, de I. Ghica, Al. G. Golescu şi D. Brătianu. Scopul mărturisit era de a strînge sumele necesare în vederea trimiterii regulate în ţară a jurnalelor şi cărţilor progresiste franceze. în fapt, se urmărea sprijinirea acţiunii lui Cîmpineanu şi propaganda unionistă. Societatea, la activitatea căreia luau parte şi moldovenii C. Negri, Vasile Alecsandri şi Nicolae Docan, reprezintă — după cum just observă Cornelia Bodea — primul rezultat concret al apelului lansat de partida naţională munteană în noiembrie 1838 pentru făurirea „unei patrii libere şi independente a tuturor membrilor risipiţi ai naţiunii române".26 în genere, se poate spune că într-o epocă de prozelitism comunitar, în care principiul „asociaţiei" devine un mijloc universal şi adesea utopic de a corija relele organizării sociale şi a preîntîmpina neajunsurile revoluţiei industriale, societăţile constituie la noi expresia voinţei de a scoate naţiunea din înapoiere şi de a înălţa viaţa intelectuală la nivelul secolului. Către 1840, activitatea lor se politizează, tinerii radicali iau locul Jmtrînilor moderaţi, obiectivele urmărite capătă o coloratură intens naţională şi democratică, tehnica organizării devine carbonară ; sub toate raporturile, luminismul e înghiţit de romantism. TEATRUL Cum ştim, spectacolele de teatru în limba naţională se organizaseră încă în vremea fanarioţilor, dar, după 1821, activitatea nu putuse continua. Ea reîncepe sub imboldul lui Heliade şi Asachi, în numele convingerii, adînc înrădăcinate printre contemporani, că teatrul este un agent de civilizare, un mijloc dintre cele mai puternice de educaţie intelectuală, morală şi estetică, în mod special adecvat unei naţiuni de-abia intrate în concertul culturii moderne. „Teatrul însoţit cu învăţătura publică — spune^ Heliade — este cel mai de-a dreptul şi sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urîte şi a forma gustul unei naţii". Tot el subliniază într-o scrisoare către Negruzzi din 1836 că teatrul apropie spiritele şi integrează 439 438 loate păturile populaţiei în mişcarea de idei a vremii : „Teatru în limba naţională cîrmuit de un duh metodic poate aduna toate clasele de orăşani, şi, prin bucăţile sale potrivite pe înţelesul norodului, familiarizează iară pe toţi pe nesimţite cu istoria naţiilor, recomandă virtutea şi războieşte viţiul, aduce în rîs obiceiurile ruginite şi bătrîne şi însuflă gust pentru ale veacului". 27 Pentru a face din teatru un instrument al edificării intelectuale şi al solidarităţii sufleteşti a naţiunii, trebuia să i se permanentizeze activitatea, să se treacă de la stadiul trupelor de diletanţi la o organizare pe baze profesionale. E tocmai scopul pe care şi—1 propun Filarmonica, la Bucureşti, şi Conservatorul filodramatic, înfiinţat în 1836 de Gh. Asachi, la Iaşi, cu sprijinul vornicului V. Alecsandri (tatăl poetului) şi al lui Ştefan Catargiu. Ca şi Filarmonica, a cărei activitate am înfăţişat-o, şcoala lui Asachi dă un spectacol de producţie, cu două piese de Kotzebue, Lapeirus şi Văduva vicleană, şi un prolog al directorului, la 23 februarie 1837. Urmează alte reprezentaţii, între care Petru Rareş Vodă de Asachi, „dramă serie în două acte, imitarisită pentru scena moldovenească", şi opera Norma de Bellini. Nu după multă vreme însă, Conservatorul e obligat să-şi întrerupă cursurile. Atmosfera era încă neprielnică, iar greutăţile economice — de neînvins. în plus, concurenţa trupelor străine, care se bucurau de încurajarea autorităţilor şi de creditul moral al publicului boieresc, constituia un obstacol greu de trecut. Pe drept cuvînt deplîngea Timotei Cipariu, în 1836, după călătoria întreprinsă în compania lui G. Bariţiu la Bucureşti, „zăticnirea ce pătimeşte teatrul românesc din partea stăpînirii, care în totul favoriseşte pe nemţi, şi pe români cu totul dispreţuieşte, zicînd că ce poate să audă cineva de la români". C. Negruzzi scria şi el, în 1838 : „Sărmanul teatru, el seamănă cu pruncul mic, frumuşel, nevinovat şi bolnav de strîns... Şi unde avea trebuinţă de bună căutare, de-abia ivin-du-se, şi-a stîrnit în cap o droaie de duşmani straşnici şi puternici." 28 Totuşi, eforturile depuse la Filarmonica şi Conservatorul filodramatic nu rămîn zadarnice. Din anturajul lor se ridică o serie de slujitori devotaţi ai scenei, printre care cei mai importanţi sînt C. Caragiale şi Matei Millo. Cel dintîi, fost elev al lui Heliade şi Aristia, trece în 1838 în Moldova, înfiinţează un teatru la Botoşani, apoi la Iaşi, distingîndu-se în repertoriul melodramatic. Cel de-al doilea se afirmă ca un excepţional talent comic încă de pe băncile pensionului Cuenim (unde e coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu) şi manifestă înclinaţii precoce de autor, compunînd prin 1834—1835 scenetele : Ser-rarea ostăşească, Poetul romantic, Postelnicul Sandu Curcă. Graţie lui C. Caragiale şi Matei Millo, se săvîrşeşte pasul spre profesionalizare, care avea să scoată teatrul românesc din taza experienţelor fără viitor, transformîndu-1 într-o instituţie naţională. Pe acest drum, anul 1840, cînd M. Kogălniceanu, \ . Aiecsandri şi C. Negruzzi arendează sala teatrului din Iaşi, constituie o etapă importantă nu atît prin calitatea realizărilor imediate, dependente de conjunctură, cît prin anvergura ţelurilor propuse şi situarea într-o perspectivă de autentică exigenţă critică. 29 PRESA înfiinţarea presei fusese înscrisă în programul Societăţii literare de la 1827 şi revendicată efectiv, dar fără succes, în timpul domniilor pămîntene. în schimb, administraţia rusă consideră cu bunăvoinţă cererea de apariţie a unor gazete, deoarece e interesată să popularizeze desfăşurarea cu succes a operaţiilor militare din Balcani şi în genere vrea să cîştige simpatia opiniei luminate. Aprobarea e însă condiţionată de respectarea unei triple ortodoxii : politică, religioasă şi morală. „Cred — spune reprezentantul administraţiei ţariste, Mircovici, în răspunsul adresat lui Asachi — că trebuie să vă pun în vedere să acordaţi întotdeauna religiei cea mai mare veneraţie, guvernului, respectul ce-i e cuvenit, şi să nu vă permiteţi nici cea mai neînsemnată abatere de la legile privitoare la moravuri şi decenţă". Apar astfel la 1829, în Muntenia, Curierul românesc (8 aprilie), iar în Moldova, buletinul Novitale de la armie (6, 10 şi 17 mai), urmat de Albina românească (1 iunie). „Ca să voiască — se spune în editorialul primului număr al Curierului românesc — totdeauna s-au aflat oameni, dar ca să se înceapă, aceasta s-a păstrat numai pentru această vreme". Şi mai departe, se adaugă : „A trebuit să simţim aripile vulturului prea puternicei şi binevoitoarei Rusii să ne umbrească mai de aproape, ca să luăm îndrăzneala de a începe să cerem acelea ce ne folosesc". 30 440 441 Sub conducerea lui Heliade şi Asachi, cel dinţii — imaginativ, tumultuos, instabil, cel de-al doilea — stăpînit, sever, inflexibil, amîndoi însă întreprinzători şi pragmatici, capabili să stimuleze pe alţii şi să se multiplice spre a răspunde tuturor solicitărilor, cele două gazete traversează dificultăţile începutului : indigenţă condiţiilor tehnice (hîrtie de proastă calitate, tiparul înecat, litera neelegantă), greutatea procurării materialului, numărul redus al cititorilor (după 9 luni de apariţie, tirajul Curierului atinge 280 de ex., dintre care 225 merg la abonaţi, iar paguba e de peste 2 000 de lei), hărţuiala cu autorităţile şi spiritele retrograde („Abia s-a ivit foaia lui cea dintîi şi s-au făcut partide care să zică că Curierul mai mult muşcă decît aleargă"). Ziarele supravieţuiesc totuşi intemperiilor şi-şi extind treptat raza de activitate.31 Mal sensibil la efluviile vremii decît omologul său din Moldova, Curierul contribuie încă din primii ani de apariţie, la polarizarea vieţii intelectuale şi suscită numeroase vocaţii. Intenţia pedagogică, de iniţiere a unui cititor aflat în stadiul alfabetizării, coexistă în paginile sale cu voinţa de a integra spiritul naţional în dialogul culturilor : o dată cu împărtăşirea primelor noţiuni, Heliade se ocupă de validarea prezenţei româneşti în mişcarea de idei a contemporaneităţii. Sfera creaţiei utilitare e astfel lărgită, „arta" intră în drepturi şi începe a-şi lua ca termeni de referinţă modalităţi acreditate de gustul şi predilecţiile momentului, deşi fără consecvenţă. Alături de lancu Văcărescu, poet încă necunoscut publicului, din opera căruia sînt date la iveală cîteva poezii, în 1829 şi 1830 (sonetul Pacea, o Canţonetă, La pravila lui Ca-ragea, Ceasornicul îndreptat, Cununa lui Cîrlova, Marţul ru-mânesc, seria celor patru Baci), Curierul lansează în 1830 un debutant de mare talent, Vasile Cîrlova {înserarea, Păstorul întristat, Ruinurile Tîrgoviştei), iar în 1832, pe un altul, nu mai puţin înzestrat, Grigore Alecsandrescu (Miezul nopţii, Adio. La Tîrgovişte, Prieteşugul, Catîrul ce îşi laudă nobleţea). în afară de comentariul ştirilor politice şi culturale, care dă personalitate gazetei, Heliade contribuie şi el cu poezii de tip „nou" : traduceri din Lamartine, elegii şi meditaţii originale (Dragele mele umbre — 1830 ; La V. Cîrlova, Imn pentru holeră — 1831 ; Serafimul şi heruvimul sau mîngîierea conştiinţei şi mustrarea cugetului — 1833), articole de îndrumare şi teorie literară, de limbă etc. Alături de Lamartine, marea afec- 442 ţiune a redactorului (Războiul şi Suvenirul — 1829 ; Imnul nopţii — 1831), e prezent şi Byron, cu traduceri de C. Filipescu (Adio al lui Lord Byron la soţia sa — 1830), I. Şt. Voinescu y]'ersuri scrise pă un album — 1830), Heliade însuşi, care, de prin 1833, se angajează să tălmăcească largi secvenţe din opera celebrului liric englez, folosindu-se de intermediul lui Amedee Pichot (Fluturele, Frumuseţea şi Păcătosul — toate fragmente din Ghiaurul — 1833 ; Logodnica d'Abidos — cîn-tul al doilea, 1834 etc).32 încorsetat de obligaţia publicării de ştiri externe şi material oficial (dări de seamă despre şedinţele Obşteştii Adunări, relaţii asupra călătoriilor de inspecţie întreprinse de Kiselef, avize şi adrese ale administraţiei etc), Curierul nu are cum să acorde literaturii spaţiul necesar. De aceea, Heliade chibzuieşte încă din 1830 scoaterea unei publicaţii hebdomadare, intitulată Adaos literal. Programul e caracteristic : făgăduieşte nuvele de Marmontel, o culegere din Nopţile lui Young, o istorie prescurtată a patriei, articole de popularizare a ştiinţelor şi diverselor meşteşuguri, precum şi tipărirea a „multe bucăţi şi poezii ce vor sluji de pildă spre desăvîrşirea stilului şi a gustului". De notat că revista îşi propune să difuzeze „ideile şi cugetările tuturor românilor", ceea ce înseamnă că Heliade precede cu un deceniu Dacia literară în formularea conceptului de cultură naţională. Din Adaosul literal au ieşit patru părţi, între 1830—1832, cuprinzînd : Meditaţiile lui Lamartine (traduse de Heliade), Regulile sau gramatica poeziei (compilaţie după Levizac şi Moyssant), Nopţile lui Young (trad. Simion Marcovici) şi două povestiri de Marmontel : Bărbatul cel bun şi Femeia cea bună. în esenţă, publicaţia ilustrează o progresie spre romantism, dar prudentă, uzînd de complicităţi preromantice şl dînd lupte de ariergardă cu teoria literară neo-clasică. Prin Gazeta Teatrului Naţional (1835—1836) şi Curierul de ambe-sext (1837—1847), Heliade păşeşte şi mai hotărît în modernitate, îndeosebi Curierul de ambe-sexe poate fi socotit o publicaţie de caracter romantic. Astfel, din cuprinsul primului period (1837—1838), se remarcă versurile (Imn la dragoste, La un poet exilat, Rugăciunea pruncului — imitaţie după Lamartine) şi meditaţiile religioase ale redactorului (Religiozitate şi juneţe, Tînărul), contribuţia bogată a lui C. Negruzzi (po- 443 emul istoric Aprodul purice, nuvela Zoe, diverse traduceri şl Cum am învăţat româneşte), colaborarea lui Simion Marcoviei (pagini din istoria patriei) şi G. Crupenski (schiţa „fiziologică" Femeia frumuşică). Traducerile sînt şi mai caracteristice pentru orientarea romantică a revistei. E însă semnificativ că ele concedează deja unui apetit vulgar spre romanesc, supralici-tînd pe autorii de calitate printr-o pletoră de foiletonişti obscuri şi senzaţionali, aflaţi aproape de limita colportajului. în prima categorie figurează totuşi George Sand, Eckermann (conversaţii cu Goethe despre Moliere, Schiller, Manzoni, Beran-ger, Victor Hugo, îndeosebi Byron), St. Marc-Girardin (o prezentare a lui J. J. Rousseau, Bulwer (Eug. Aram), Puşkin (Şalul negru), Lamartine (Crucea trad. de G. Crupenski), Che-nier (Bolnavul trad. de acelaşi). Asupra autorilor din a doua categorie, vom reveni mai la vale.33 Revelatorii pentru climatul romantic deja instaurat pe la 1835 sînt cele două publicaţii efemere, care talonează activitatea Curierului de ambe-sexe: Curierul lui Cezar Bolliac (1836—1837) şi Mozaicul lui C. Leca, editat la Craiova (1838— 1839). în Curierul apar traduceri din Millevoye (La chute des feuilles) de căp. D. Ciocîrdia, Byron (Privegherile lui Tor-cjuato Tasso de Simion Marcoviei), Puşkin (Şalul negru de C. Negruzzi), Manzoni (3 mai), D-na de Stael (o scrisoare despre pasiunea pentru muzică şi botanică a lui Rousseau), precum şi dintr-o serie de autori neidentificaţî, toţi romantici, unii cultivînd însă maniera frenetică sau melodramatică într-un mod detestabil. Importante pentru profilul ideologic al revistei sînt articolele lui Bolliac : Şakspear (probabil tradus din franţuzeşte — cum susţine O. Papadima) şi, îndeosebi, Domnului D. Maior I. Voinescu II, epistolă deschisă despre Victor Hugo, adevărată profesie de credinţă romantică. Mozaicul se specializează în publicarea de traduceri care pun la contribuţie toate resorturile sentimentului, senzaţionalului şi melodramei. Dintre scriitorii bine reprezentaţi (şi autentici), de reţinut numele lui E.T.A. Hoffman. 34 în raport cu fervoarea romantică a muntenilor, Moldova pare cu mult mai reticentă. De fapt, impresia aceasta rezultă mai puţin din analiza comparativă a creaţiei, cît din faptul că, în genere, în paginile Albinei româneşti, cel puţin în primii ani, literatura e o „rara avis" : doar cîteva fabule şi jurnalul călătoriei la Petersburg (1830) de G. Asachi, Oda către 444 Dumnezeu de N. Dimachi (1830), Străjăriul taberii de C. Stamati (1834). în 1835, Albina nu mai publică nimic literar, iar de la 30 iunie 1835 pînă la 3 ianuarie 1837 îşi încetează apariţia. După reluarea activităţii Albinei, Asachi simte însă nevoia unui supliment dedicat în întregime literaturii. El înfiinţează, !a 14 martie 1837. Alăuta românească, din care apar 8 numere pînă la 3 februarie 1838 şi alte 5 între 1 iulie—1 septembrie 1838, acestea din urmă sub conducerea lui M. Kogălniceanu, proaspăt întors de la studii de peste hotare. Atît prima serie a Alăutei, cît şi cea de-a doua demonstrează că romantismul era în Moldova tot atît de prezent în atmosfera intelectuală ca şi în Ţara Românească, întîrzierea ivirii sale fiind cauzată de factori contingenţi, nu permanenţi, în speţă, de lipsa mijloacelor publicitare. Alăuta deschide larg porţile lirismului romantic prin poezii de A. Hrisoverghi, C. Negruzzi (meditaţia Reverii şi o epistolă : Domnului P. Pruncu), G. Asachi (Privigherea ostaşului moldovan şi Palladiul moldovenilor), M. Ciucureanu (Poetul) şi un delicat Epitaf de Ionică Tăutu. Versurile postelnicului Ma-nolachi Drăghici, Luări-aminte pentru slăbăciunile omineşti, în metru anacreontic, desfăşurînd convenţional motivul deşertăciunii vieţii, ca şi imitaţiile lui Asachi după Moschos (Amorul fugar) şi Marţial sînt printre puţinele manifestări tranşante de neoclasicism. Altminteri, se traduce din Voltaire (un fragment patetic din Zaira de Manolachi Mânu), Schiller (împărţirea lumei şi Inelul lui Policrat de M. Kogălniceanu ; Tînărul la pîrău de A. Hrisoverghi), Biirger (împăratul şi Braminul — M. Kogălniceanu), rusul O. I. Senkovski (Filozofia vistului — M. Kogălniceanu). Din proza Alăutei remarcabile sînt contribuţiile lui C. Negruzzi (Fragment dintr-o călătorie şi Daniil Scavinschi), G. Asachi (îndeosebi meditaţia : Anul nou 1838) şi scurta recenzie a lui M. Kogălniceanu asupra Geografiei pitarului V. Popescu Scriban, în care e anticipată, într-un punct programatic central, ideologia Daciei literare („Pentru acum, să cunoaştem mai înainte de toate pe noi însuşi. Căci oare ne face cinste să fim străini în însuşi patria noastră ?")35 Slabe incidenţe cu literatura prezintă România, primul cotidian din ţara noastră, de sub redacţia lui Florian Aaron, a profesorului de latină G. Hill şi a tipografului Valbaum (1838), şi Pămînteanul (1839), gazetă aflată, după unele ştiri contem- 445 porane, sub conducerea lui Vaillant, la care colaborează Bolliac, iar un Petru înlesnitorul polemizează pe chestiuni de ortografie cu Heliade.36 Datorită condiţiilor nefavorabile, presa Transilvaniei se iveşte în urma celei din Principate, deşi încercări de a o constitui se produseseră încă înainte de sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Iniţiativa creării unei gazete hebdomandare îi aparţine lui Ion Barac, care scoate în 1837 Foaia duminicii, o publicaţie de familie, însă concepută îngust, fără legătură cu mişcarea de idei a vremii şi cu frămîntările existenţei româneşti de dincolo de munţi. Din fericire, ştafeta o preia reprezentantul unei noi generaţii intelectuale : e vorba de George Bariţiu, un „Aufklărer" de cea mai bună tradiţie ardeleană, instruit, în curent cu orientările culturii contemporane prin canalul austro-germanic, un om harnic, tenace, cumpătat, abil şi receptiv, căutînd să aibă dreptate în condiţiile date, şi nu în luptă cu ele — cum i se întîmpla uneori lui Heliade —, pe scurt, un „îndrumător", care susţine comparaţia cu fruntaşii mişcării intelectuale de la Bucureşti şi Iaşi. Bariţiu editează la 1 ianuarie 1838 Foaia literară, devenita mai apoi, de la 2 iulie 1838, Foaia pentru minte, inimă şi literatură (nume sugerat desigur de săsescul Blătter fur Geist, Gemut und Vaterlandskunde, apărut în 1837) şi Gazeta de Transilvania (de la 12 martie). Foaia pentru minte... promovează din capul locului principiul că „cele ce sînt românilor de neapărată trebuinţă vor cumpăni pe cele folositoare sau numai desfătătoare". Cu toate că în aplicarea acestui principiu intervin unele exagerări (de pildă, cum va recunoaşte însuşi Bariţiu, publicarea a prea multe lucrări erudite, greu de mistuit, îndeosebi dizertaţii filologice), totuşi în scurtul interval dintre 1838—1840 Foaia dă un bogat material literal, chiar dacă nu totdeauna de prima mînă.37 Surprinzătoare pentru cine judecă literatura Ardealului din aceşti ani sub prisma locurilor comune e abundenţa prozei romantice. Ea este ilustrată de G. Bariţiu însuşi (nuvelele : Viaţa şi cinstea şi Puterea fantasii, prozele lirice : O noapte la lună în Braşov şi O plimbare de rămas-bun la Braşov), de infatigabilul dr. P. Vasici (cu nuvele : George şi Teodor sau doi doctori, Seara înaintea nunţii, meditaţii: Păreri la metafizica muririi, proze lirice : Primăvara etc.) de Aurelie Ardelean (Sybilla — „nuvelă veneţiană"), Meletie Drăghici (Focul amo- 446 7ului), un P. I. (Despărţirea), un anonim care semnează M. (Mărinimoasa vergură din Oradea Mare) etc. Lirica e mai eterogenă, învecinînd clasicul cu romanticul ?i folcloricul sub ipostaze egal de puţin izbutite. Cu excepţia unui sonet de Timotei Ciparlu şi a bucăţilor reproduse din foile din Principate, găsim multe versuri şi puţină poezie. Pri-tre semnatari : A. Mureşanu, I. Barac (elegii, dar şi o anacreontică : Amorul doarme), Aurelie Ardelean, diverşi anonimi uzînd cîteodată de o manieră semi-populară, un leitnant Manolachi Mânu, care dă o imitaţie după Jean Baptiste Rous-seau, un anonim din laşi, cu o odă ilizibilă dedicată Hermlo-nei Asachi etc. Traduceri se fac din Schiller (un fragment din Fiesco, mai multe poezii : Tînărul la părău, Dorul, Vînătoriul alpicesc şi Cătră Minna — toate traduse de I. Rusu), Goethe (Pescariul de T. Cipariu), Uhland (Fiica bolnavă de A. Ardeleanu), dar şi din Ovidiu (Moise Sora Noac), Gessner (Gelozie de C. Boie-rescu), Herder, Diderot (Amîndoi prietenii de Burbon), Lamartine (Credinţa de D. Ralet), Erderyi şi Kissfaludi. Dintre articolele care definesc profilul ideologic al gazetei, merită menţionate contribuţiile lui Bariţiu : o expunere de teorie literară, remarcabilă prin claritate, pertinenţă şi informaţie, despre Scriitorii clasici, o pledoarie în favoarea lecturii „procopsitoare", şi nu simplu „desfătătoare" — Lectura unui om tînăr sau cetirea fără cumpăt şi fără folos, o lucidă analiză a perspectivelor de dezvoltare a Principatelor — Pămîntul moldo-românesc. Pentru viitoriul şi poziţia lui. TIPARUL Alături de presă, şi în pas cu ea, progresează rapid tiparul. Se ştie că pînă în 1830, ca şi cu un secol înainte, una din cele mai mari dificultăţi peste care trebuia să răzbată un autor era a depăşirii circulaţiei manuscrise. Tiparniţele, monopolizate de autorităţile ecleziastice, erau orientate spre traducerea cărţilor de cult, iar singura tipografie laică din Principate, înfiinţată la Bucureşti, în 1817, cu privilegiu pe 20 ani, activa foarte anemic. în aceste împrejurări, nu e de mirare ce ne relatează Gr. Pleşoianu, şi anume că „pă mulţi i-am văzut luînd condeiul în mînă, aprinşi de patriotism ca să traducă, 447 dar aducîndu-şi aminte că nu e nimenea care să le tipărească, iarăşi s-a lăsat ohtînd cu lacrămile în ochi şi bleste-mînd p-aceia cari se-mpotrivesc d-a se face o casă cu venn pentru tipărirea cărţilor". Autorii se vedeau obligaţi — bineînţeles, cei ce dispuneau de mijloace şi relaţiile necesare, ca Alecu Beldiman şi Dinicu Golescu — să-şi publice cărţile peste hotare, la Buda sau la Sibiu, cum va face Heliade cu Gramatica sa, în 1828. După părerea celui din urmă, editarea in străinătate revenea mai ieftin, cu toate că la speze trebuia să se adauge costul drumului şi al întreţinerii.38 Tocmai din aceste motive, de îndată ce climatul favorabil creat de tratatul de la Adrianopole scoate cultura din stagnare, deschizînd perspectiva unei vaste desfăşurări a forţelor creatoare, una dintre principalele preocupări ale celor ce-şi asumă rolul de mentori ai vieţii intelectuale e să-şi procure instalaţii tipografice. Cel mai întreprinzător şi mai operativ este Heliade, care cumpără, încă în 1829, mica tiparniţă de la Cişmeaua lui Mavrogheni. îi urmează C. Leca, pictor şi fost colaborator al lui 2. Carcalechi la „Biblioteca românească" (seria din 1829) ; el deschide o tipografie la Craiova, în 1830. La Iaşi, Asachi pune bazele tipo-litografiei „Albina", în ianuarie 1832. Ceva mai tîrziu vine rîndul lui Kogălniceanu. Impulsul dat culturii prin aceste iniţiative, îndreptate spre lărgirea posibilităţilor de imprimare, e considerabil. în cîţiva ani de zile, cărţile se înmulţesc şi-şi diversifică enorm gama preocupărilor. Ca totdeauna, producţia stimulează consumul, iar mărirea consumului impune, prin ricoşeu, creşterea producţiei. După numai 7 ani, în 1836, tipografia lui Heliade ajunge la 4 teascuri şi ocupă 14 lucrători, dintre care 6 zeţari şi 8 maşinişti. La 1838, cînd încetează vechiul privilegiu, con-cedat încă de Caragea, iau fiinţă, la mici intervale, nu mai puţin decît 6 tipografii, cu o capacitate anuală de cea. 3 700 de coli, după socotelile — poate prea optimiste — ale consulului Neigebauer. Pentru a evalua progresul rapid al tiparului, cităm o comparaţie sugestivă : în deceniul 1830—1840, se tipăresc 1 200 de cărţi, în vreme ce în trei secole. între 1508— 1830, numărul cărţilor publicate e doar de 2 113 ; într-un singur an, dintre cei mai slabi ca randament editorial, în 1832, apar totuşi 75 de opere într-un tiraj variind între 500—2 000 exemplare.39 44» Marea importanţă a dezvoltării tiparului e că tinde să dea preducţiei întîmplătoare de carte aspectul unei activităţi organizate, în mare măsură destinată a acoperi nevoile învăţămîn-rului. dar acordînd un spaţiu din ce în ce mai larg şi literaturii propriu-zise. Fiindcă îndrumătorii culturii din deceniul al patrulea dispun de posibilitatea de a-şi concretiza politica de luminare, transformînd manuscrisele în cărţi, fiindcă, pe de altă parte, în calitate de proprietari de tipografii, sînt interesaţi să producă mult şi rentabil, ei exercită presiuni stimulative asupra creaţiei, orientînd-o sub forma „comenzilor". Astfel, la Filarmonica, din nevoia iniţială de a asigura repertoriul teatral, mai apoi însă cu intenţia generoasă de a mijloci românilor contactul cu valorile spirituale majore ale umanităţii, Heliade îi împinge pe tineri să traducă din autorii de renume. Gazeta Teatrului Naţional putea astfel anunţa în nr. 3 din 1836 traducerea a 42 de piese, dintre care 13 apăruseră, 4 erau sub tipar, 25 se aflau în manuscris. Repertoriul ales, în care precumpăneşte Moliere (12 piese), dovedeşte adaptarea la circumstanţe (un teatru începător, public needucat, mijloace reduse de montare). Tot în 1836, Heliade iniţiază o „Colecţie de autori clasici", care urma să conţină pe Homer, Xenofon, Demostene, Virgiliu, Tasso, Alfieri, Byron, Victor Hugo. Primii citaţi din această listă constituie datorii mai vechi ale culturii româneşti, traducerea lor realizînd cu întârziere ceea ce, în condiţii normale, trebuia făcut încă de mult ; în schimb, ultimii propuşi se înscriu în circuitul viu al contemporaneităţii şi denotă încadrarea în ritmul vremii. Alt „semn" : I. Samurcaş anunţa prin Albina românească din 1839 apariţia unei „biblioteci ro-manţo-istorice", cuprinzînd traduceri din cei „mai noi autori" (în ritm de una pe lună). 40 De altfel, dacă examinăm traducerile efectiv apărute în deceniul al patrulea (şi nu cele doar programate a apărea), constatăm că balanţa înclină net spre romantism (inclusiv formele lui preparatorii, de tip preromantic, sau cele de metisaj, rezultînd din combinarea cu melodrama şi senzaţionalul foile-tonistic). Astfel, între 1830—1840, deosebit de traducerile din periodice, apar cîteva opere fundamentale : Meditaţiile lui Lamartine (Heliade — 1830), Din scrierile lui Lord Byron (Heliade -— 1834, 3 voi.), Angelo, tiranul Padovei şi Măria Tudor de Victor Hugo (C. Negruzzi — 1837), Anthony de A. Dumas (A. Hrisoverghi — 1837), Ţiganii de Al. Puşkin (Al. Donici — 449 29 — Originile romantismului românesc 1837), Atala şi Rene de Chateaubriand (Heruvim Nestor — 1839), Ziua dupe urmă a unui osîndit de Victor Hugo (cap St. Stoica — 1839). La acestea se adaugă din domeniul preromantic : Nopţile lui Young (S. Marcovici — 1831), Pavl şi Virgima de Bernardin de Saint Pierre (lancu Buznea — 1831), intrigă_ şi amor de Schiller (I. Cîmpineanu — 1835) ; Saul, Vir-ginia şi Biruinţa de Al fieri (C. Aristia — 1836, primele două, şi 1838), Noua Eloiza de Jean Jacques Rousseau (Heliade — 1837) şi multe alte cărţi, de valoare dubioasă uneori, dar dc un colorit romanesc strident, ca, de pildă : Pustnicul de vicontele d'Arlincourt (P. Pruncu — 1837), Hristianismul la începutul său de Bulwcr (Heliade — 1836), colecţia denumită Biblioteca romanţo-istorică de Alf. Brot (I. Samurcaş — 1839, 4 voi.), Rene Paul şi Paul Rene de E. Deschamps (Hermiona Asachi — 1839), Treizeci de ani sau viaţa unui jucătoriu de cărţi de V. Ducange şi M. Dinaux (C. Negruzzi — 1835), Juneţea lui Car ol 11 de Al. Duval (I. Voinescu II — 1836) etc, etc. 41 Rezultă şi din aceste date că, în ultimă analiză, efectele dezvoltării tiparului se răsfrîng asupra întregii mişcări literare, dar afectează, în primul rînd, traducerile. înmulţirea considerabilă a acestora în deceniul al patrulea se explică, desigur, printr-o anume optică a îndrumătorilor (Heliade, Asachi), prin prevalenta concepţiei luministe despre cultură, care accentuează pe ideea de instruire, pe asimilarea experienţelor străine, ca treaptă preliminară a desfăşurării puterilor sufleteşti autohtone. Pentru Heliade şi Asachi, traducerile contribuie la integrarea în Europa, la_ epurarea moravurilor, cultivarea gustului, curăţirea şi îmbogăţirea limbii. „O naţie începătoare — scrie G. Bariţiu^— n-are pricină a se ruşina dacă scriitorii ei deocamdată sînt partea cea mai mare numai traducători ; ţra-ducţia este unul din cele mai puternice mijloace de a ne îmbogăţi limba şi de-a o face mult mai mlădioasă". Dar dincolo de rostul acesta civilizator şi educativ, subliniat de toată lumea între 1830—1840, traducerile mai îndeplinesc şi o altă funcţie, cu mult mai prozaică : furnizează gazetelor şi tipografiilor materia primă pe care scrisul indigen, cu resursele lui anemice, nu e Jn stare s-o procure. Aşadar, încurajarea traducerilor exprimă nu numai o politică a urgenţelor în cultură, ci şi încercarea de a rezolva o problemă eminamente practică : ele constituie o sursă indispensabilă de aprovizionare cu material 450 beletristic (în egală măsură politic, enciclopedic sau umoristic etc), avînd dublul avantaj de a permite planificarea, deci lucrul la comandă, şi de a oferi posibilitatea unei largi selecţii, pe măsura celor mai diverse gusturi. Oricum ar fi, determinate de stringente raţiuni practice sau de dorinţa de a încadra poporul român în marşul vertiginos al secolului, mai probabil şi de una şi de alta, traducerile, ca şi, în genere, creaţia din deceniul al patrulea tind să se alinieze intrinsec şi extrinsec cerinţelor romantice. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît mişcarea literară devine mai vertebrată şi mai conştientă de propriile-i răspunderi, deci mai capabilă să dubleze sincronia spontană a afinităţilor printr-o reacţie intelectuala dirijată. PUBLICUL După 1830, factorul „public" începe să cîntărească din ce în ce mai mult asupra destinelor literaturii : cine vrea să înţeleagă sensul etapelor parcurse şi denivelările uneori surprinzătoare ale creaţiei, fără a-i lua în consideraţie pe cititori, ignorînd rolul secret, dar din ce în ce mai important pe care-1 joacă preferinţele şi rezistenţele gustului lor, riscă să ajungă la concluzii arbitrare. Trebuie să deplorăm aci faptul că, datorită puţinei atenţii de care s-au bucurat la noi cercetările concrete de sociologie literară, lipsesc aproape cu desăvîrşire lucrările de detaliu care să permită aprofundarea problemei. Astfel, nu dispunem de inventare globale sau parţiale ale categoriilor de cititori din primele decenii ale secolului al XlX-lea, întocmite pe baza listelor de „prenumeranţi", de analize asupra tirajelor şi difuzării cărţilor, de studii asupra organizării comerţului de carte (colportaj), a raporturilor contractuale dintre autori şi editori, a condiţiilor şi ritmului profesionalizării celor ce se ocupă de scris etc. Este adevărat că paupertatea ştirilor limitează în orice caz perspectiva obţinerii unor rezultate deplin concludente, totuşi examenul sistematic al izvoarelor şi mărturiilor de care dispunem ar aduce multă lumină nu numai în clarificarea coordonatelor sociale ale procesului literar dintre 1821—1840, ci şi în înţelegerea tensiunilor lui de adînc. Rămînînd într-un plan de consideraţii generale, să remarcăm, în primul rînd, că după 1830 compoziţia publicului tinde 451 29» să ^se democratizeze, fireşte în limite încă multă vreme re-strînsej semnificativ este că scade proporţia boierilor mari şi mijlocii, în vreme ce creşte rapid numărul negustorilor, meţtcşufran'or. funcţionarilor şi intelectualilor mărunţi. Cititorii gazetelor se recrutează şi ei din categoriile intermediare mai mult decît din lumea boierească înaltă. Vorbind în 1855 despre Cuierul şi Albina, M. Kogălniceanu constata retrospectiv că „auditoriul lor era pretutindeni şi glasul lor străbă.rea în palaturile bogaţilor şi în căsuţele răzeşilor şi posezraşiior", dar că meritul celor două foi fusese mai ales acela de a fi „răspîndit în starea de mijloc... mai multe idei, mai multe nobile credinţe, mai multă învăţătură decît însuşi şcoalele naţionale." 43 Din punct de vedere cantitativ, lucrurile nu stau foarte bine. Bois^le Comte vorbeşte în 1834 de 200 de abonaţi la Curierul românesc şi 50 la Adaosul literal. Primul număr al Curierului din 1836 publică un apel semnat de Heliade, Petrache Poenaru, S.^Marcovici şi Florian Aaron, prin care se insistă pentru mărirea abonamentelor la 300. I. Genilie face un calcul mai optimist : „Acum România are vreo cinci, şase gazete -— scrie el în 1838. Aceste foi au peste o mie prenumeranţi, cari, după obicei, se împărtăşesc pe la cîte zece, doisprezece alţi cetitori ştiinţiubitori. Aşa, aceste cinci, şase foi răspîndesc înştiinţări interesante şi^curioase la vreo zece mii cetitori." Totuşi, raportate la numărul de publicaţii, cifrele de mai sus nu diferă substanţial de celelalte, încît Kogălniceanu putea remarca amar doi ani mai tîrziu : „Scriem pentru un public netrecînd peste întîia sută, scriem şi, dacă voim să ne publicăm scrierile, trebuie să facem prenumeranţi, adică să cerem un fel de pomană spre a le tipări. Şi după ce le publicăm, ce răsplătire avem sau putem aştepta ? Nimica, pentru că Fama nu are încă trîmbiţe pentru noi sau, mai bine zis, pentru că urechile publicului sînt surde pentru producţiile literare ieşite în pămîntul său." Iar Heliade Rădulescu, edificat ca nimeni altul în privinţa avatarelor tiparului, îi ţinea şi el isonul : „Cînd a mîncat cineva vreodată pîine cu autorlîcul unde se vorbeşte limba j-omânească, afară numai dacă nu va fi hotărît a se face şi cerşător ?" 44 Noua structură a publicului, deşi încă fluidă, supusă unor mişcări conjucturale de flux şi reflux, îşi exercită încă de la început influenţa asupra orientărilor literaturii. Faptul acesta 452 se explică prin reducerea rolului pe care-1 joacă în difuzarea cărţii „mecenatul" şi importanţa tot mai mare cîştigată după 1830 de cititorul individual — lucru dovedit, între altele, de apariţia „reclamei" şi semnalarea insistentă în periodicele vremii a cărţilor ce urmează să apară. Autorii, mai ales îndrumătorii, care, spre deosebire de cei dintîi, trăiesc în totul sau în Darte din comercializarea hîrtiei tipărite, sînt împinşi în mod necesar să caute sufragiile publicului plătitor. Ceea ce nu e totdeauna uşor, căci între ideea lor despre frumos şi aceea a cititorului de rînd, care de-abia silabiseşte abecedarul culturii, se află uneori o adevărată prăpastie. Şi dacă nu e nici o îndoială că un Heliade sau un Asachi sînt nişte educatori ai naţiunii, străini de orice scop mercantil, nu e mai puţin adevărat că ei nu pot desconsidera opinia consumatorului de literatură, oricît de mult ar contraveni ea propriilor lor puncte de vedere. Dilema în care se găsesc e deci clară : ori să flateze gusturile înapoiate ale publicului, dar, în felul acesta, să-şi compromită opera de culturalizare, ori să se situeze la nivelul unei înalte exigenţe etice şi estetice, dar să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa gazetelor sau a întreprinderilor editoriale pe care le dirijau. Conflictul acesta între dorinţa de a înălţa şi nevoia de a place, între sarcina de a face pedagogie şi îndatorirea de a face comerţ, se observă în modul cel mai pregnant pe terenul traducerilor, în adevăr, aici — după cum am arătat într-o comunicare specială —, se manifestă o distorsiune surprinzătoare între principiile proclamate cu surle şi trîmbiţe şi practica redacţională curentă. Sub ochii îndrumătorilor, şi adesea cu binevoitorul lor concurs, paginile principalelor publicaţii ale vremii sînt de la un moment dat umplute cu traduceri care amestecă melodrama, senzaţionalul şi sentimentalismul siropos într-o combinaţie de romanesc bulevardier ieftin, foarte depărtată de ambiţioasele proiecte ale lui Heliade, ca şi de exigenţele moralizatoare ale lui Asachi. Aşa, de exemplu, în sumarul primului period (1837—1838) al Curierului de ambe sexe, găsim următoarele „noutăţi" : Logodnica braziliană de Mistress Norton, Nu trebuie a se juca cu focul de Marville (avînd trei capitole : O căsătorie în si-bemol, Acorde false, O despărţire în fa-diez), îndoit amor de Mole-Genţilhomme — toate traduse de* Heliade —, precum şi Nouă ceasuri, tradusă de colonel C. Filipescu, şi Amorul la locul osîndei, tradusă de 453 căp. Şt. Stoica. Periodul al doilea (1839—1840) e şi mai generos cu romantismul acesta de duzină, model „presse du coeur". Titlurile vorbesc de la sine : Domino albaştrii de căp. Marryatt, Provedinţia şi Studentul de Heidelberg de Eugene Guinot, O răzbunare vecinia de A. Arnold, Lodovha sau amorul ex:ra-ordinar, Bărbierul de Cadix de Petre (sic !) Chevalier, O mică răutate pentru un mare bine de Gustave Hequet, Paharul de apă cu zahăr de Mărie Aycard, Logica patimilor de Marc Per-r, Henrietta de Serrey de Amâne de Lagnidu, Măria Ţiganca de I. Conaichac. Foiletonul Albinei româneşti începe, cam din 1839, să se coloreze şi el în spiritul semifabricatului literar, adăpostind tot mai multe povestiri şi nuvele scoase din revistele pariziene sau nemţeşti, tip „magazin pentru dame". Cităm din producţia anului 1839 : Istoria unei chei, Corinteana, întîmplări din Ca-labria, Doctorul şi coteleta, Cvacherul şi băţul, Căsătoria a la mode (aceasta din urmă tradusă, probabil, de Hermiona Asachi). în 1840 găsim : Califul şi jonglerul (pelevanul), Cerşitoarea, Cele trei sfătuiri, Un domino negru, Cei doi părăsiţi, Turcul recunoscător, Două testamenturi, Dragostea fir iască, Isteţime de paj, Poliţia nebunilor, Connor O'Har a. Nici una dintre publicaţiile vremii nu se compară însă în privinţa importului de romanesc cu Mozaicul lui C. Leca, în care marea majoritate a textelor publicate sînt traduceri de genul: Omorîtorul de inimi, Otrava, Pantofii celui prea nobil şi prea amorezat căpitan Spacamonte, Răzbunare spaniolească, Seara cea de-naintea nunţii, Alhimistul, Căsătoritul ce voeşte să ^ joace o rolă de june, Învălmăşeala, Jurămîntul paşei, Mîntuire pentru mîntuire, Numai un ceas al norocului, Norodul jucătorilor de cărţi, Moneda. O povestire fantastică într-o întîmplare adevărată etc, etc. 45 Toate aceste exemple demonstrează cu prisosinţă că între frumoasele declaraţii de intenţie ale „îndrumătorilor" şi ceea ce se traduce^efectiv, distanţa e considerabilă. De ce oare traducerile scapă de sub controlul celor ce le făceau să apară ? Pare că ne aflăm în faţa unui conflict tipic între „ofertă" — şi „cerere". în mod schematic, lucrurile ar putea fi rezumate astfel : „îndrumătorii" aveau visuri mari, „publicul" opunea rezistenţă, nefiind pregătit. Cei dintîi îşi determinau opera de culturalizare pe baza unei concepţii generale despre locul poporului român în societatea contemporană ; în viziunea lor, 1j ? I literatura lumii constituia o pîrghie indispensabilă a înălţării i spiritului românesc, un mijloc de a-1 îngloba în marele dialog | al culturilor ; ei orientau ca atare spre traducerea unor opere clasice, de reputaţie indiscutabilă, nu atît valoroase în mod absolut, cît oportune în mod relativ, servind, în egala măsură, I fortificării ideologice, rafinării gustului, ortodoxiei morale. ..Publicul" — conglomerat încă indistinct, dar în care partea ţinută de elementele boiereşti scădea progresiv în raport cu reprezentanţii păturilor intermediare — îşi avea însă propriile sale cerinţe, reflexe ale inculturii, ca şi ale frămîntărilor epocii, favorabile unei literaturi de compensare şi iluzii. Acest „public" însetat de romanesc, solicitat de elanurile inimii şi de jocurile fanteziei, ca orice public tînăr, tindea spre comedie, vodevil şi melodramă, spre nuvela sentimentală cu happy-end şi epicul de senzaţie, se interesa în genere de ceea ce se spune într-o operă, nu de felul cum se spune. „îndrumătorii" voiau însă altceva. De-aici conflict. Conflictul acesta e la baza eşuării marilor colecţii de traduceri proiectate de Heliade în 1836, 1843 şi 1846 (Biblioteca universală !). El se străvede în activitatea Filarmonicii, unde dorinţa unui mare repertoriu („Tragedia mai ales este folositoare pentru o naţie fiindcă ne pregăteşte spre dragostea virtuţei...") nu se realizează, tendinţa spre compromis fiind din ce în ce mai puternică, în pofida avertismentelor date de B. Catargiu, I. Voinescu II şi a îndrumării permanente a lui Heliade însuşi. 46 Dar nici păturile mai instruite ale publicului, de pe^ treptele de sus, care citesc direct franţuzeşte, nu dau dovadă de o înţelegere superioară a culturii. în această privinţă, indicii preţioase ne oferă cataloagele aşa-ziselor Cabinete de lectură, care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, cam între 1835—1860. Avînd scopul de a atrage şi a stabiliza o clientelă dornică să împrumute cărţi, în schimbul achitării unei sume forfetare, aceste cataloage au marele merit de a arăta nu ceea ce „îndrumătorii" considerau că ar fi nimerit să se citească, ci ceea ce se „cerea" efectiv pe „piaţă". E deci vorba de nişte adevărate termometre ale gustului. Ce ne spun ele ? Catalogul lui Frederic Walbaum, din 1838, cuprinde 1028 de opere, numai în limba franceză, dintre care pe primul plan sînt romanele de duzină — sentimentale, melodramatice, terifiante, de aventuri —, cele mai multe de autori necunoscuţi şi 454 455 submediocri, dar cîteva zeci datorate marilor prozatori romantici. De notat numărul relativ însemnat de scrieri istorice şi interesul pe care-1 stîrneşte personalitatea lui Napoleon. Dintre scriitorii englezi, apar traduceri din Byron, Bulwer, Fenimoore Cocper şi — Uit but not least — Walter Scott. Dintre germani, sînt prezenţi doar Goethe şi Hofmann, iar dintre italieni, numai Silvio Pellico. Autorii clasici lipsesc aproape cu totul. Catalogul lui Adolphe Hening (Iaşi, 1840—1841) cuprinde 54 de autori, dintre care 2 clasici (Pascal şi La Rochefnucaulo !), i 4 romantici de notorietate (între care Lamartine, Victor Hugo, George Sand, Eugene Sue, Balzac, dar şi Charles Nodier, Sainte Beuve, chiar şi Stendhal !), 2 romantici nefrancezi (din nou Hofmann şi Silvio Pellico !) şi 36 de scriitori mai mult sau mai puţin obscuri, în cea mai mare parte fabricanţi impenitenţi de romane (printre care, alături de Alphonse Karr, Emile Sou-vestre şi Paul de Kock, îi găsim pe M. J. Briset, Camille Bodin, M-me la Princesse de Craon, Didier, Touchard Lafosse etc, etc). Catalogul Cabinetului de lectură al lui F. Beii (Iaşi, 1846) nu duce la concluzii mult deosebite. Clasificînd autorii în ordinea numărului de volume, găsim pe primele locuri trei romancieri : Alexandre Dumas (138 de volume), Balzac (111), Frederic Soulie (102). Marii romantici ocupă poziţii onorabile : Chateaubriand (39), Victor Hugo (25), Lamartine (14), Byron (11), Musset (9), Vigny (7), dar succesul aparţine vulgarizatorilor : Pigault-Lebrun (66), Paul de Kock (52), Paul L. Jacob (44), căp. Marryatt (36), H. Arnaud (32), Etienne Jouy (30), Elie Berthet (27) etc. Interesantă e prezenţa cîtorva autori ai secolului al XVIII-lea : Delille (20), La Harpe (15), Marmontel (11), Saint Ange (10) ; în schimb, Rousseau figurează cu 9 volume, Montesquieu cu 8, iar Voltaire lipseşte cu desăvîrşire (ca şi în celelalte cataloage !). Dintre clasici, un singur nume : Racine (13), iar dintre străini, doar Schiller (14) şi veşnicii Cooper (45), Walter Scott (31), Bulwer (14). 47 Aşa stînd lucrurile cu preferinţele publicului subţire, care, de bine, de rău avea şi snobismul culturii, nu e greu de bănuit cam ce trebuia să reprezinte gustul pe treptele de jos, acolo unde lectura nu era viciu nepedepsit, ci virtute din cele mai rare. De aceea, conflictul dintre „îndrumătorii" cu veleităţi excesive şi cititorii cu opţiuni mărginite nu se putea rezolva prin forţarea etapelor, căci decizia aparţinea, vrînd-nevrînd, publicului. în adevăr, constatăm că „îndrumătorii" reduc pretenţiile, veghiind însă să nu alunece prea jos şi să nu piardă contactul cu literatura de calitate. Ei coboară, dar nu sub nivelul colportajului ; dau drumul melodramei şi romanescului, uar aşazâ alături opere de artă autentică, de obicei traduse fragmentar sau alese după criterii de accesibilitate şi transparenţă a textului. Exemplul cel mai caracteristic al politicii de acomodare între „ofertă" şi „cerere" ni-1 dă Heliade. El corelează sub aceeaşi firmă două direcţii diferite : una dă satisfacţie cititorului de rînd, excitîndu-i curiozitatea şi nevoia de divertisment ieftin ; cealaltă serveşte o idee de exigenţă calitativă. De o parte, Lamartine, Byron, Voltaire, Rousseau, George Sand, Lckermann (convorbiri cu Goethe) ; de altă parte, Marmontel, dar, în special, alde Eugene Guinot, Căp. Marryatt, Gustave Hequet, Mărie Aycard, Amâne de Lagnidu etc. De fapt, aceste două direcţii constituie laturile aceleiaşi politici culturale. Prin obscurii autori de foiletoane din Curier de ambe sexe, Heliade pregătea pe cititorii Bibliotecii universale. Ţelul rămînea intangibil : piscurile eterate ale artei veritabile, dar drumul spre ele trecea printr-o vastă operaţie de „captatio benevolentiae". E neîndoielnic că una dintre problemele majore ale culturii româneşti din deceniul al patrulea (nerezolvată satisfăcător — dovadă intervenţia Daciei literare) constă tocmai în menţinerea unui echilibru între traducerile vulgare şi cele de prestigiu, între voinţa de a înălţa gustul peste contingent şi recalcitranţa lui de a sări etapele, între nostalgia marii literaturi şi complacerea în „sub-literatură". Dar, din punctul de vedere al penetraţiei romantice, trebuie să spunem că disputa aceasta nu angajează nimic esenţial, căci romantismul se difuzează deopotrivă, pe ambele linii : ne parvine şi sub forma autentică şi sub forma caricaturală. Hotărîtor e faptul că el pare a corespunde gustului publicului dintre 1830—1840, ca atare, că forţează mişcarea literară să i se conformeze. 456 „IDEEA NAŢIONALĂ" ÎNTRE 1821—1840 Am văzut mai sus că de o conştiinţă naţională în sensul modern al cuvîntului, deci depăşind referinţa la unitatea de „neam" din opera cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir, se poate vorbi la noi încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, înainte ca burghezia să intre în arenă şi ca romantismul să-şi facă simţite primele adieri. Pentru cercetătorul deprins să judece în virtutea „modelului" occidental, această manifestare precoce a unei stări de spirit considerată a fi în legătură indisolubilă cu ridicarea burgheziei, cu difuzarea ideilor Revoluţiei Franceze şi dezagregarea „luminilor", poate părea surprinzătoare. Nimic nu e totuşi mai banal. Conştiinţa naţională se iveşte întîi în Transilvania, unde poporul român e, sub raport social, omogen, neexistînd o clasă boierească autohtonă, asemănătoare celei din Principate, unde el trăieşte în condiţii din ce în ce mai intolerabile de asuprire, deci e pus în poziţia de a suferi, în fiecare moment, ca „naţionalitate", unde, în fine, se găseşte într-o competiţie permanentă cu alte grupuri etnice, de o individualitate bine conturată. Această situaţie, în care diferenţa de limbă şi origine devine o fatalitate politică, iar lupta pentru concivilitate antrenează motivări istorice, juridice, filologice, conduce în chip firesc la o afirmare tot mai conştientă de sine. Ea se materializează în curs de cîteva decenii, încorporîndu-se, pe plan politic, în programul revendicativ iniţiat de Inocenţiu Mieu şi finalizat în Supplex Libellus Valachorum, iar pe planul culturii, în lucrările memorabile ale corifeilor Şcolii ardelene. Dincoace de Carpaţi, deşi sensul evoluţiei e acelaşi, ideea naţională pare a fi, pînă printr-al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, apanajul unor membri luminaţi ai clasei boiereşti, care n-o lasă să se stingă, dar nici n-o transformă într-o armă politică a emancipării. Ea începe să devină prevalentă şi să dinamizeze întreaga viaţă intelectuală abia spre sfîrşitul epocii fanariote, pe fundalul procesului de segregare a naţionalităţilor din Europa centrală şi sud-estică, îndeosebi în legătură '. o renaşterea neo-elenă. De fapt, Tudor Vladimirescu e cel care, prin acţiunea şi jertfa sa, obligă conştiinţa românească să-şi descopere propria-i identitate. „în vreme cînd în Molda-ia Eteria izbucneşte şi cheamă la slobozenie nu numai pre greci, dar pre toate popoarele creştine cari gemeau subt jugul Turciei — scrie M. Kogălniceanu, la 1843 —, Teodor Vladimirescu rădică, pe de altă parte, în Valahia steagul naţional, vestind românilor că vremea venisă pentru ca iară să scuture stăpînirea străinilor, să depărteze abuzurile cari o rodeau şi să dobîndească guvern naţional întemeiat pe o şartă liberală... întîmplărilor de la 1821 sîntem datori cu orice propăşire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au deşteptat duhul naţional ce era adormit cu totul." 48 „Conştiinţa naţională" sau „duh naţional" — cum spune Kogălniceanu — care e sensul conceptului ? Şi avem a face realmente cu un concept, cu rezultatul unui travaliu intelectual de comparare, abstractizare şi generalizare ? Sau, mai degrabă, cu o evidenţă interioară, prealabilă oricărei experienţe raţionale ? Cu un soi de „sentiment", hrănit de izvoare subterane şi obscure aflate în inconştientul colectiv, în acea zestre arhetipală îngropată în orice spirit ? Este, cu alte cuvinte, ideea naţională un enunţ intelectual, o intuiţie existenţială ori o cristalizare afectivă ? Sau, mai presus de toate, este un mit, adică o proiecţie a fiinţei frustrate în zona imaginarului ? Şi o a doua întrebare fundamentală : care-i e originea ? Reflectă ea procesul de formare a unei pieţe interne şi tendinţele centralizatoare ale burgheziei proaspăt înfiripate ? Se naşte — cum se hazarda undeva s-o afirme N. Iorga —■ sub şocul „vorbelor aprinse de retorică naţională ale lui Ipsilanti", deci în ciocnirea cu un particularism bine reliefat şi gelos pe individualitatea sa ? Reprezintă — cum credea Kogălniceanu — un ecou al mişcării populare conduse de Tudor Vladimirescu, aşadar e rezultatul unui moment de tensiune istorică, în care 458 459 evenimentele îşi relevă brusc calitatea de simpli pioni în marele joc al destinului ? Traduce reflexul de conservare a acelei părţi din boierime care se desolidarizează zgomotos de neo-grecism, căutîndu-şi rădăcinile proprii, tocmai fiindcă se compromisese mai adînc printr-o colaborare intimă cu Eteria ? Provine dintr-o identificare intelectuală cu ideile cronicarilor şi ale Şcolii ardelene ? F suscitată de procesul dc diferenţiere şi căutare a specificului propriu, activat în toată Europa sud-estica de ideologia Revoluţiei Franceze si reacţia îmnotriva uui ta ocupantului străin ? Să încercăm a răspunde acestor întrebări.49 NAŢIUNEA CA DESCOPERIRE A NAŢIONALITĂŢII ŞI STATUARE A CONCIVILITĂŢII Ideea modernă de naţiune resoarbe elemente de origine medievală şi luministă, fuzionate în lungul cîtorva decenii, sub impulsul procesului de reorganizare burgheză a Europei, accelerat de Revoluţia Franceză şi imperiu. Dar, de la ţară la ţară, ea apare sub forme diverse, în funcţie de o serie întreagă de factori specifici : unitatea sau dispersiunea conaţionalilor în state diferite, dependenţa sau independenţa politică, existenţa de comunităţi etnice concurenţiale pe acelaşi teritoriu etc. în genere, cu cît frustraţia este mai mare, cu atît ideea naţională capătă un caracter mai dramatic şi o energie propulsivă mai viguroasă. Se poate afirma, în acest sens, că nimic n-a ajutat-o mai mult să devină principalul conţinut al politicii europene decît Congresul de la Viena, care a nesocotit-o, impunînd trocul de populaţii şi modificarea hărţii continentului pe baza tradiţionalelor principii de „echilibru" şi „legitimitate". Definirea „naţiunii", la începutul secolului al XlX-lea, uzează de motivări opuse : unii au în vedere raţiunea şi autonomia persoanei, alţii — instinctul şi forţa indefinisabilă a inconştientului colectiv. în Franţa, unde problema unităţii şi a independenţei era de mult rezolvată, iar revoluţia adusese pe primul plan chestiunea egalităţii civice şi a libertăţilor individuale, se conturează o interpretare democratică a conceptului, bazată pe ideea de „contract", de asociere voluntară a celor ce locuiesc între frontierele aceluiaşi stat. Astfel, Sieyes, în celebra sa broşură (binecunoscută şi la noi) Qu'est-ce que le tiers elat (1789), numeşte „naţiune" : „un corp de asociaţi, trăind sub o lege comună şi reprezentaţi de aceeaşi putere legislativă". Sensul definiţiei e că nobilii constituie, datorită privilegiilor ' un .imperivT! iu imperio" ; ei sînt o sarcină pentru naţiune, dar nu fac parte din ea. în Germania, dezmembrată într-o puzderie de state, unde cucerirea franceză sunase adversităţi redutabile, ambiţii neaşteptate şi o repliere asupra elementului propriu, generator Je cultură, se invocă ideea heruer-iană a unui „Voiksgeist'', realitate transindividuală, totalizînd coordonatele majore ale psihismului colectiv, care se exprimă în limbă, cutume şi rolelor. Atît ideea de „contract", însă în mai mică măsură şi indirect, cît şi ideea de „Voiksgeist", aceasta în mai mare măsură şi în mod explicit, configurează sensul modern al termenului de „naţiune", punînd în lumină un component esenţial : „naţionalitatea". Cuvîntul e surprinzător de recent : utilizat în Anglia încă în secolul al XVII-lea, dar neluat în seamă, pătrunde în Franţa în timpul imperiului, e atestat în ediţia a şasea a Dicţionarului lui Boiste (1823), devine frecvent după 1830 şi intră în Dicţionarul Academiei franceze în 1835, o dată cu „romantic". Buchez, care scrie o Histoire parlementaire de la Revolution (1834), crede a-1 fi inventat, ceea ce, bineînţeles, e fals ; definiţia pe care o dă cuvîntului, deşi imprecisă, e însă vrednîcă de atenţie : prin naţionalitate — arată el — „se înţelege nu numai naţiunea, ci încă acel lucru în virtutea căruia o naţiune subzistă chiar atunci cînd şi-a pierdut autonomia". Germanul Jahn, duşman înverşunat al Franţei, foloseşte în loc de „naţionalitate" termenul „Volkstum". în cartea sa, tradusă în franceză la 1825, sub titlul Recherches sur la nationa-lite, l'esprit des peuples allemands et les institutions qui se-raient en harmonie avec leurs moeurs et leur caractere, cunoscută •— avem motive s-o credem — şi lui M. Kogălniceanu, îl glosează astfel, cu un condei purtat mai mult de elanul liric al inspiraţiei decît de rigoarea formulării ştiinţifice^ „Volkstum-ul e ceea ce e comun unui popor, esenţa sa inerentă, mobilitatea vieţii, forţa de regenerare, facultatea sa reproductivă. Datorită lui, toţi membrii naţiunii manifestă o gîndire şi un sentiment naţional ; o iubire şi o ură, o veselie şi o tristeţe, o renunţare şi o satisfacţie, o speranţă şi o nostalgie, o aşteptare şi o credinţă naţionale. E ceea ce călăuzeşte pe indîvizii aparţinînd 460 461 unei naţiuni cajără să-şi piardă libertatea şi autonomia — ci dimpotrivă, înţărindu-le — să intre în legături întinse şi multiple cu ceilalţi membri ai colectivităţii astfel încît să formeze cu toţii o comunitate frumoasă şi trainică." 50 în Principate, iubirea de „patrie", puternic scoasă în evidenţă de cronicari şi cărturarii secolului al XVIII-lea, începe a primi o coloratură „naţională" de tip modern de-abia spre sfîrşitul epocii fanariote, în împrejurări pe care le cunoaştem şi le-am ^ evocat în paginile anterioare. Printre cei mai caracteristici reprezentanţi ai tranziţiei, pot fi amintiţi Naum Rîmniceanu şi Zilot Românul, care vorbesc cu mîndrie de originea nobilă şi de capacităţile neamului românesc, încercînd să spulbere, dintr-un imbold lăuntric asemănător cu al marilor reprezentanţi ai Şcolii ardelene, alegaţiile calomnioase ce circulă despre el printre vecini, îndeosebi în rîndul grecilor. într-o scriere compusă între 1812—1821, intitulată Dăslu-şire, o alegorie politîcă în care personajele animaliere : mistreţul, leul, vulpea, lupul, ursul reprezintă diversele popoare ale centrului şi sud-estului european, Zilot deplînge decăderea românilor şi defăimarea de care au parte de la acei ce s-au îmbogăţit pe spinarea lor. „Mai suferim noi românii acum şi ponosuri de la aciastă adunătură a streinilor, că adică am fi varvari şi neluminaţi cu învăţăturile cu care ei se fălesc că ar fi îndestulaţi. Dar pentru ce ? — se întreabă Zilot — Nu cumva, zic,^socotiţi că duhuri avînd mai supţiri, ne întreceţi pă noi cu învăţăturile ? Nu cumva gîndiţi că mai de bun neam fiind, aveţi cădere să ne numiţi pă noi varvari ? Veniţi dar toate neamurile ce vă făliţi astăzi de luminate, veniţi să citim istoria romanilor, strămoşilor noştri, ca să aflăm adevărul." Cercetarea trecutului serveşte astfel, ca la Şincai şi Maior, ca un argument împotriva detractorilor şi un mijloc de a îmbărbăta un popor ce-şi pierduse conştiinţa locului său în lume. Dat fiind că înaintaşii iluştri stăpîneau toate popoarele şi dădeau „pravile" tuturor ţărilor, românii n-au de ce se ruşina : „Aţi văzut pre strămoşii noştri a cărora rămăşiţă ce poartă aceeaşi numire «roman» sîntem noi românii dintr-aceste trei ţări : românească, Moldova şi Transilvania ? Ce de ponosluiţi dar voi numitele astăzi neamuri luminate ?" Din ideea că naţiunea română e de sorginte latină şi cuprinde întreg teritoriul Daciei, Zilot nu deduce o politică. Deplîngînd lipsa unei oştiri naţionale ? 1 şi denunţînd ca o gravă eroare desfacerea trupelor, din motive . \ de economie, în vremea lui Mihai Şuţu, Zilot e încredinţat că i românii nu sînt deocamdată în stare să-şi apere dreptul la viaţă prin forţa armelor. De aceea, preconizează şiretenia şi manevrarea abilă, uzînd de tertipurile diplomaţiei. De vreme ' ce lupta făţişă nu e posibilă, ce trebuie să facă românul ? — întreabă el. „Să fie prieten cu vecinii, să dea lor din fireştile iui daruri, ca la vreme de nevoie toţi să fie datori a-1 ajutora. Vezi. române, şi urmează întocmai : aceasta, pohtichi au lucrat-o românii, şi de dînsa nicicum să nu să dăpărteze, cît vor fi aşa goii de putere." Sau, într-o formulă mai concentrată, cu vorbele ..mistreţului'' : „Să mă smeresc pentru ca sa fiu din gheara voastră afară". 51 Naum Rîmniceanu, personaj pitoresc şi ciudat, unind un patriotism fierbinte cu îndărătnice idei retrograde, care, în 1836, mulţumea proniei cereşti pentru 3 fericiri : că s-a născut bărbat şi nu femeie, că părinţii i-au fost de religie ortodoxă şi de obîrşie nobilă („iar nu din poporul de rînd") şi că a învăţat, pe lîngă limba maternă, elina şi greaca vulgară, formulează un crez naţional în linia tradiţiei, cu unele sublinieri caracteristice mentalităţi medievale tîrzii. Pe primul plan apare şi la el chestiunea originii, cu deosebirea importantă că aşază alături de romani pe daci, recunoscînd rolul elementului autohton în formarea poporului român. Cunoştinţele lui Naum sînt însă fanteziste. După el, dacii ar fi de neam scitic, foarte apropiaţi de... polonezi (!), ceea ce explică mulţimea slavonismelor din limba română ! într-o lucrare intitulată Propedia gramaticii prin întrebări şi răspunsuri (ms. 1818), arată că „limba firească a dacilor (era) mai aceeaşi cu limba leşească, afară de cîteva idiotisme, după obiceiul popoarelor. Iar aceasta se mărturiseşte şi se întăreşte cu siguranţă nu atît din unii istorici — la Petru Maior —, pe cît din limba firească a noastră." Interesantă e o altă lucrare a lui Naum Rîmniceanu, Despre originea românilor, redactată în greceşte înainte de 1810, din care s-au păstrat 4 „epifonime" ( = „aclamaţii" ; aici în sensul de „discursuri"). Puritatea romană, la care ţineau atîta ardelenii, e şi aici combătută : „Foarte bravi erau dacii în rezbelele cu romanii ; dar s-au învins de armele cezarului Traian. Dacii romanizează, romanii dacizează. Dacă ne vei numi pe noi romani, ai mărturie limba, iar dacă ne vei zice daci, şi sîngele şi limba în parte mărturiseşte." 462 463 Conceptul de „naţiune" care se configurează în „epifonima-tele" lui Naum implică, în afară de consanguinitate, apartenenţa la creştinismul de rit ortodox şi poziţia privilegiată a aristocraţiei în vîrful ierarhiei sociale, căci „cu adevărat ordinea şi starea boierilor este de la Dumnezeu întărită prin multe mărturii a sîntei scripturi". în stilul înflorit al retoricii fanariote de curte, Naum vorbeşte de „patrie" ca dc „lucrul cei mai desfătător" şi arată că „apogeul gloriei ei este credinţa ortodoxă şi în al doilea loc autoritatea. în al treilea loc, gloria patriei sînt boierii perioadei întîia ; apoi, toţi ceilalţi după o ştiută ordine." „Patria" depăşeşte însă frontierele politice vremelnice, confunclîndu-se cu „naţionalitatea", de vreme ce scriitorul îşi caută „compatrioţi" pretutindeni unde trăiesc români : „Veniţi mai ales toţi cei mai aproape de mine, rudele şi compatrioţii ortodoxi, veniţi toţi de la o margine pînă la altă margine a Daciei, de la Pont şi Niş pînă la Tisa şi dincolo de rîul Mureş ; şi de la Dunărea, de la revărsarea Tisei în Dunăre, şi iarăşi de la Dunăre în Pont prin prejur, pînă la confiniile Poloniei şi Ungariei". 52 Evenimentele de la 1821 îl împing pe Naum, care privea cu vprobriu orice încercare de răzvrătire, pe o poziţie ostilă mişcării pandurilor şi Eteriei. Sub influenţa atmosferei generale şi a temperamentului său vulcanic, el evoluează spre un anti-grecism violent şi pătimaş, neaşteptat prin extremism la un fost elev al Academiei de la Măgureanu, care se fălea a fi învăţat cu Lambru Fotiade şi Constantin Ioan. Anul 1821 produce însă — o ştim — mutaţii infinit mai semnificative. Rostogolirea dramatică şi imprevizibilă a evenimentelor provoacă un proces rapid de clarificare. Sub impresia prăbuşirii falselor mituri şi a confortului ce le adăpostise existenţa de vînturile istoriei, oamenii ajung să distingă importantul de subsidiar, ceea ce constituie o formă goală, împinsă spre pieire, de fenomenele noi, active de mult, dar împiedicate să se afirme, nenumite şi deci înţelese în mod aproximativ. Printre ideile scoase atunci din anonimat, cărora istoria le face dintr-o dată un destin, este desigur şi aceea de „naţiune". Literatura politică atît de abundentă după înăbuşirea Eteriei şi stingerea mişcării lui Tudor Vladimirescu ne oferă exemple dintre cele mai caracteristice. în adevăr, în numeroase texte, alături de pledoaria insistentă în favoarea „patriei" şi de recomandarea imperativă a necesităţii „unirii" fiilor ei, apare ca un corolar ideea de „naţionalitate". Evident, nu trebuie să ne aşteptăm la o definiţie riguroasă. Nici finalitatea imediată a textelor, nici prepararea teoretică a autorilor, nici climatul de ■'ntorclare a momentului nu îngăduiau elaborări coerente şi metodice. Dar important e că printre argumentele cu ajutorul cărora micii boieri vor să-i înduplece pe boierii divaniţi figurează adesea şi aceia ai apartenenţei la „naţiune". Important e că autorii memoriilor, apelurilor sau simplelor comentarii se descoperă nu numai conlocuitori, ci şi conaţionali, membri ai aceleiaşi comunităţi etnice, avînd o istorie comună şi un drept mutual la statutul concivilităţii. Conştiinţa naţională îşi fixează într-o primă aproximaţie jaloanele ; conţinutistic, e încă imperfect elucidată, dar, emoţional, manifestările ci se caracterizează prin spontaneitate şi elan. Trei aspecte semnificative se desprind din uzajul termenului de „naţiune". în primul rînd, şi lucrul e esenţial, conceptul include prioritar ideea comunităţii de neam. Românul e dator să trateze cu dragoste pe orice alt român, indiferent de avere sau poziţie socială. Calitatea de membru al aceluiaşi grup etnic precumpăneşte asupra diferenţei de treaptă sau de stare materială : „Toţi deopotrivă, de la cel mai mare şi pînă la cel mai mic, fiindcă sîntem un neam (subl. ns„ P.C.), să fim negreşit şi un cuget spre cele obşteşti, silindu-ne din toată vîrtutea a lucra cele folositoare patrii, a depărta tot răul şi a zdrobi toate mijloacele ce să vor dovedi că să lucrează, sau aievea sau prin taină, spre vătămarea obştii, măcar fie şi spre cel mai mic frate al nostru !" Fraternitatea între cetăţeni e întemeiată pe existenţa unei fraternităţi „naturale", între români. Neamurile apar astfel ca celulele elementare şi ireductibile ale umanităţii. „Nici cel mai mare din români — se spune într-un manuscris intitulat Ithicon, adecă moral (ms. 322, f. 167) — nu poate a cunoaşte drept ruşine, ci drept o datorie sfîntă şi netăgăduită a lui de a stimarisi ca pe un fiiu adevărat şi pă cel mai prost din români. Şi cînd dator este a-i iubi mai mult decît pă chiar fiiul său, cu cît mai deosebit trebuie să-1 aibă decît pă oricare alt om, al oricăruia alt neam !" Asemenea formulări denotă că la 1821—1822 e pe cale să se producă şi în Principate, ca şi în Ardeal pe vremea Supplex-ului, trecerea de la conceptul juridic de naţiune, aplicabil privilegiaţilor de toate rangurile, la conceptul politic, care înlocuieşte calitatea prin 464 465 cantitate, extinzîndu-se asupra tuturor conaţionalilor, chiar dacă ei ar fi simpli iobagi. Un al doilea aspect demn de relevat e preocuparea pentru ceea ce e specific „naţiunii", efortul de a-i dezvălui ceea ce o distinge şi o personalizează. în acest sens, „latinitatea" reapare ca argument şi jnijloc de exaltare patriotică. „Cuvîntul pîinei de au avut strămoş^pa panem. şi vinul pă virtum, şi ap?, pă aquam, şi sîngelc pă sangulnem, sîngele oare românesc nu au avut strămoş acel sînge al romanilor, întru a căror adunare intrînd oricare strein să socotea cu adîncă smerenie că au intrat în adunare de Dumnezei ? Nu este dar cu dreptate şi neamul acelor oameni, carii simt că au sîngele acesta romanesc în vinele lor şi sînt toţi un neam, acest neam de români nu trebuie să socotească cu toată dreptatea că este nepot al nea-niului aceluia de romani ? Şi aşa fiind, care mai mare îmbu natăţire dă naştere a unui neam, sau blagorodie, decît a să cinsti cu numele românesc ?" Acelaşi text recomandă „îndreptarea" limbii pe „calea maicii ei, adecă a limbei latineşti şi a surorilor ei, a limbilor italieneşti, franţăzeşti, ispaniceşti", pentru ca să aibă şi românii „îndată... deplină învăţătură care au cele mai strălucite neamuri ale Europei". Un alt document recunoaşte românilor o stirpe şi mai strălucită : ei ar fi daci curaţi, retraşi în Transilvania după triumful lui Traian şi descălecaţi de-acolo_ sub Radu Negru. Se vede aici sincronia dintre ivirea conştiinţei naţionale şi apelul la istorie. Ridicarea chestiunii originii — şi e indiferent dacă ea e rezolvată într-un sens_ sau altul — are drept scop să aprofundeze conştiinţa diferenţială a românilor şi să le exalte mîndria patriotică. In fine, foarte caracteristic este şi faptul că afirmarea „naţiunii" e cu _ atît mai viguroasă, cu cît e mai deplină conştiinţa segregării totale de interese între români şi greci, produsă în urma evenimentelor de la 1821. în multe materiale întâmpinăm un xenofobism agresiv, la originea căruia stau şi elemente de conjunctură : amintirea exacţiunilor comise de plebea declasată care înconjura trupele lui Ipsilanti, spaima represaliilor turceşti, nevoia urgentă a separării brutale de o cauză compromisă, dar şi recriminări mai vechi : anti-eterismul acoperă adesea un anti-grecism concurenţial, de multă vreme perceptibil, deşi în genere ţinut în surdină. într-un text anonim de o mare violenţă, găsit printre hîrtiile lui Naum Rîmniceanu, în 466 preţiosul miscelaneu 322, la care ne-am mai referit, grecii sînt acuzaţi că voiesc „să nimieniceze adevărata fiinţă a lăcuitorilor Moldovii şi Vlahii". Ei nu se trag din vechii elini, cum ie place să se laude ; sînt un neam „corcit" cu macedonenii, romanii şi îndeosebi cu turcii. Dacă ar mai trăi Lavater, „elve-tiianul de neam şi luthiranul de dogmă", ca să supună unui examen comparativ fiziognomiile grecilor şi românilor „şi apoi să dea înscris cu dăsluşită arătare, să pue supt vedere şi să stîlpuiască cu cuvînt firesc atît fiinţa şi diathesis a grecilor, cît şi a rumânilor", n-ar mai fi nevoie de „nici o istorie sau altă mărturie" : primii s-ar dovedi „fiii minciunii şi ai nedreptăţii", ceilalţi, deşi scoborîţi din antica lor demnitate, şi-ar adeveri însuşirile exemplare şi bunele perspective de viitor. 33 Dintre textele care instruiesc procesul fanarioţilor, reţinem pentru iacobinismul său naiv o Obştească tînguire (ms. 4235, f. 70—71), atribuită de N. Iorga, deşi cu rezerve, lui Iordaehe Golescu, sau încă mai incert, lui Dinicu Golescu. învinuirile autorului anonim, care regretă că nu dispune de „meşteşugul condeiului" unui Demostene sau Xenofon spre a înfăţişa „mai adevărat... ticăloşiile patriei", sînt cele uzuale în momentul istoric respectiv : „Cu mijloacele lor cele politiceşti, prin faptele lor cele diavoleşti (fanarioţii), încet-încet, ne-au supus cu totul vrerilor lor, ne-au împotmilat cu totul necazului, ne-au înjugat subt sarcinile dărilor, ne-au slăbit braţul armelor, ne-au răcit dragostea patriei, ne-au umplut pă toţi dă pizmă, ne-au stricat unirea, şi cu un cuvînt ne-au adus la o tiranie mai mult decît pă noroadele cele din Africa şi America". Cu o deosebită furie e atacat, pentru multele nelegiuiri săvîrşite. Caragea. în cazul său, crede autorul, care meditase desigur lecţia regicidă a Revoluţiei Franceze, era îndreptăţită vărsarea de sînge. „O ! noi cei slăbănogi, cîtă dreptate aveam nu numai ca să-1 poprim, ci încă şi morţii eram datori să-1 dăm, ca pre un lup mîncător de norod, şi prin vărsarea sîngelui lui să răzbunăm inimile noastre cu toate suspinurile săracilor." Autorul anonim nu pare a credita noua ordine ieşită din Congresul de la Viena : „Monitorul zice cum că împăraţii să adună laolaltă pentru fericirea Europei şi izbăvirea din tiranie, şi această adunare o numesc sfîntă. Ce fel de sfinţenie, nu putem pricepe în vreme că, Caragea mai cumplit decît un tîlhar au jefuit ţara, şi hotarele cele de prin jurul nostru îl priimesc cu 467 30* braţele deschise. Apăi ce fel de sfîntă adunare nimini nu poate pricepe." 54 Ţîşnită în plină lumină a actualităţii la 1821, ideea na--•'onnlă contînnă să ocupe un loc central în gîndirea reunească şi după potolirea silnică a mişcării revoluţionare. Se poate afirma că în deceniile trei şi patru ea animă întreaga .-.-.^ ,1., .. ,,,1.^ ,1*,. i, : ......• ... ţ.. .i ... .i . .i viaya niL^iucuuaia, uinuLi-l cuu^mui SCii;>. 111 ilJ^ciCăul LC1 mai larg al cuvîntului, ea traduce în planul conştiinţei un pro- .,- „i..1, „i_.r.________ ».. ___________: • .. ______ - it. >.u v^uic^Liv, ue ui_oicti_i_it; ni giupiui cuiicc ^i puiiLizaic a uuc- renţelor. în felul acesta, mitul cosmopolit întreţinut de lumini se prăbuşeşte. De la marea patrie europeană imaginată in secolul al XVIII-lea se trece la Europa patriilor, caracteristică secolului al XlX-lea şi romantismului. La nivelul anilor 1830—1840, ideea naţională înseamnă, în primul rînd, recunoaşterea comunităţii de limbă, origine şi aspiraţii a românilor (subînţelegînd şi unitatea lor teritorială, însă în formulări mai evazive, din motive lesne de înţeles), în al doilea rînd, afirmarea mîndriei de a aparţine acestei comunităţi, voinţa ardentă de a o servi, înlăturînd tot ce i-ar putea ştirbi imaginea şi prejudicia dezvoltarea. Noutatea faţă de trecut rezidă, pe de o parte, în plenitudinea cu care se ia act de existenţa „naţionalităţii" române, ca organism psihic ireductibil, modelat de o anumită zestre antropologică (vag definită, dar subînţeleasă) şi de două milenii de istorie plină de zbucium. Acest fel de a vedea îl ilustrează G. Bariţiu în articolul Pămîntul moldo-românesc (Pentru viitorul şi poziţia lui), din Foaie pentru minte (1840, nr. 25), unde naţionalităţile sînt definite drept „fizionomiile mai mult dinlăuntru ale omenirii împărţite după clime şi după alte împrejurări", limba e denumită „averea, proprietatea sfîntă a unei naţii", iar viitorul românilor e legat de voinţa lor de a-şi făuri destinul : „Eu, fără a mă îndoi despre mult cumpănitoarea influenţă ale pricinilor din afară, aflu sămînţă de viaţă şi putere dătătoare mai mult în sînul, în fiinţa însăşi a naţiei moldo-româneşti". De notat că în deceniul al patrulea apare termenul „România", folosit de Florian Aaron ca titlu al unui cotidian înfiinţat în decembrie 1837. Cuvîntul, pus în circulaţie în neogreacă de Daniil Philipplde în Istoria sa tipărită la Leipzig în 1816, exteriorizează conştiinţa unităţii teritoriale a neamului românesc. 55 Pe de altă parte, nou este sentimentul sacru al datoriei de a pune totul în joc pentru ca „naţionalitatea" să devină „naţiune", pe de o parte, prin eliberarea de jugul străin şi romeiderea frontierelor politice cu cele etnice, pe de altă parte, prin fraternizarea celor ce o compun, ridicind clasele de jos şi transformînd pe „compatrioţi" în „cetăţeni". Kogălniceanu c cei care sintetizează acest punct în articolul program al Arhivei româneşti (1841) şi îndeosebi în Cuvîntul pentru derchideTca cursidui de istorie naţională dm 1843, cu o admirabilă elocvenţă şi un rar talent de a face inteligibile subtextele la care era obligat să recurgă. Se vede că ideea de „naţiune" a deceniilor trei şi patru îmbină, într-o formă încă insuficient elaborată, în care spontaneitatea joacă un rol mai mare decît studiul diverşilor autori, o serie de elemente proprii atît conceptului german de „Volk-stum", cît şi celui francez de „contract". Ca şi cel dintîi, ea situează „naţionalitatea" în planul unei experienţe primare, vă-zînd într-însa un statut ontologic al fiinţei ; ca şi cel de-al doilea, transportă drepturile naturale ale individului în domeniul politic, punînd, deşi încă timid şi „filantropic", „chestiunea „concivilităţii". După 1821, conceptul de „naţiune" tinde din ce în ce mai evident să se încarneze în istorie, devenind o „idee-forţă" şi, în acelaşi timp, o „imagine-şoc", care personifică idealul contemporanilor şi polarizează toate energiile disponibile. Membrii celor două generaţii care conlucrează şi uneori se concurează în deceniul al patrulea, atît cei pe care l-am denumit „luminişti", cît şi cei mai tineri şi mai radicali, „revoluţionarii", slujesc naţiunea cu un egal devotament. „Naţionalismul" lor, ca oricare altul — după cum observă într-o ascuţită analiză a conceptului Jean Welsgerber —, „multiplică indicele pasional al adeziunii la ideea de naţiune, o erijează în dogmă", transformă adică ceea ce e în ea contingent şi artificial în necesar şi organic, substituie opţiunii o mistică. Dar nici luminiştii, nici radicalii nu se închid într-o izolare orgolioasă şi nu intenţionează, prin sublinierea diferenţelor, să ridice bariere de netrecut între români şi celelalte popoare. La Heliade găsim o nobilă idee de cosmopolitism, ca fraternitate umană, în baza principiilor dreptului natural : „Patriotul cel bun — scrie el, în 1832 — nu este fanatic, el este iubitor de oameni şi ştie că natura nu cunoaşte neamţ, englez, francez, grec sau român, ci numai om. Neamurile sînt nişte întîmplări." Altă dată, în 468 469 1837, el spune : „Nu ştiu cum o fi orînda omului ; dar eu nu mă pricep de loc la aste amestecături. Unul rob, altu slobod, altu român, altu grec, altu neamţ ; o grămadă de amestecături, să miră oamenii ce să mai scornească ca să nu se mai înţeleagă bieţii creştini. Oameni sîntem toţi, eu nu văz nici o deosebire ; toţi avem de la Dumnezeu cap, ochi şi sprîncene." La rîndul lor, inspiraţi de un umanism militant, revoluţionarii caută solidaritatea cu celelalte naţiuni oprimate (în deceniul al patrulea, îndeosebi cu polonezii) şi visează, poate utopic, o mare familie a popoarelor libere, în care flecare să-şi facă auzită „vocea" proprie şi să se îmbogăţească din contactul cu ceilalţi. în orice caz, ei sînt conştienţi că lupta de eliberare nu are şanse cîtă vreme e dusă pe cont propriu. 50 Naţionalismul deceniului al patrulea e deci, în mod obiectiv, progresist. Prin puterea de fermentaţie şi expansiune, el compensează dezechilibrul de forţe căruia poporul român trebuia să-i facă faţă. El descătuşează manifestarea resurselor creatoare, caută să realizeze coincidenţa dintre „naţiune" şi „stat", transformă dificultăţile, angoasele şi speranţele inerente luptei de emancipare în surse de cristalizare poetică. Dacă, aşa cum am arătat, „conştiinţa naţională" e compatibilă cu luminile, naţionalismul — prin energia sa eruptivă, accentul pe pulsiunile iraţionale, tendinţa de a hipertrofia elementele comunitare specifice — limba, istoria, tradiţiile — e deja romantism sau, în orice caz, îi anunţă venirea. CONTRIBUŢIA TRANSILVANIEI LA ELABORAREA CONCEPTULUI MODERN DE NAŢIUNE Cristalizarea ideii naţionale corespunde şi în cazul românilor, ca şi la alte popoare din sud-estul Europei, marelui proces de diferenţiere, pe care-1 iniţiază timid, dar inexorabil, „luminile", şi-1 accelerează în mod decisiv Revoluţia Franceză şi imperiul. După cum am văzut, datorită opresiunii şi concurenţei, cea dintîi variantă coerentă a conceptului se elaborează în Transilvania. Deschidem aci o paranteză şi revenim puţin îndărăt. Cărturarul căruia îi revine meritul de a fi formulat pentru prima dată, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, sub imboldul unor necesităţi politice stringente, o idee de na- 470 ţiune apropiată de cea modernă este remarcabilul prelat Ino-chentie Mieu. în memoriile şi suplicele adresate curţii din Viena, episcopul uniţilor argumentează revendicările popula ţiei româneşti, depărtîndu-se de noţiunea medievală de „naţio" -— simplă categorie juridică — şi apropiindu-se de cea modernă, de „naţiune", în sensul extinderii caracterelor comunitare de nearn nu numai asupra claselor privilegiate, ci şi asupra ţărănimii. „în concepţia lui — scrie acad. D. Prodan -—, naţiunea care trebuie să se ridice la cetăţenie, la numărarea între stări, la naţiune politică, e una cu naţiunea etnică. El în nici o împrejurare şi în nici o formulă nu separă, nicicînd, pe cei de jos din naţiunea română." în Supplex, se merge mai departe. Deşi, aspiraţiile românilor de a deveni o naţiune constituţională sînt legitimate pe temelia dreptului istoric (ceea ce — după cum arată D. Prodan — constituia o situare pe terenul politicii de „restituţii" de după moartea lui Iosif II), faptul esenţial e că se cere reprezentarea proporţională, că se invocă argumentul numărului, admiţîndu-se că statutul de „cetăţenie" trebuie să se aplice întregului popor românesc, inclusiv „plebei" şi fără deosebire de confesiune. Accentul pe factorul demografic are o deosebită semnificaţie : dovedeşte că evoluţia spre o definiţie modernă a conceptului de „naţiune" în Transilvania nu decurge din importul ideologiei revoluţionare franceze, ci din însăşi dialectica luptei de eliberare : starea de „inferioritate" politică, resimţită deopotrivă, deşi în grade diferite, de toţi membrii populaţiei româneşti determină un fenomen de solidarizare, de strîngere a rîndurilor, pe care rezistenţa împotriva opresiunii îl intensifică şi-1 conştientizează. 57 Se cuvine totuşi să nu exagerăm. Luminismul, chiar şi în formele lui răsăritene, rămîne impenetrabil unui sens democratic al ideii de „naţiune". Un caz ca acela al scrierii polemice anonime îndreptată împotriva alegaţiilor răuvoitoare ale istoricului sas Eder, Widerlegung der zu Klausenburg 1791 Uber die Vorstellung der Wcdachischen Nation berausgekommenen Noten, atribuită recent de I. Pervain lui Budai Deleanu, e mai degrabă rar. Aici ideologia Supplex-u\u\ e depăşită, căci cererea numărării între stări a întregii populaţii româneşti, deci şi a celor de „jos", e însoţită de revendicarea, nu numai politică, ci şi socială, ca ţăranul sărac să fie reprezentat în dietă. O asemenea poziţie — o repetăm — este excepţională. în genere, lu- 471 miniştii ardeleni se caracterizează prin reformism, nu prin spirit revoluţionar. Ei nutresc o sinceră dragoste poporului, dar nu-1 cred în stare să se autodetermine. Progresul şi-1 închipuie sub forma culturalizării şi a unei politici de tip „iosefinist", bazată pe drepturi şi libertăţi octroiate de cei de „sus" în favoarea plebei. Argumentul „numărului" le serveşte spre a denunţa temeiurile iraţionale şi inumane ale ordinei impuse de „Unium trium nationum" : arătînd că cei ce suportă cea mai mare parte a sarcinilor statului sînt scoşi în afara legii, vor să forţeze recunoaşterea „concivilităţii", dar nu pentru a face din majoritatea anonimă şi incultă majoritatea legală, arbitrul suprem al destinului colectiv. Ca cei mai mulţi dintre adepţii „luminilor" din Răsărit şi într-o măsură chiar mai mare, datorită educaţiei teologice şi profesiei clericale, ei reprobă răzvrătirea ; din acest punct de vedere, condamnarea fără echivoc a răscoalei iobagilor de la 1784 e edificatoare. Ei ignoră principiul suveranităţii naţionale, vor — cum bine s-a spus (D. Prodan) — „totul pentru popor, nimic prin popor". în ciuda acestor limite, inerente epocii şi condiţiilor locale, contribuţia Transilvaniei la elaborarea ideii moderne de „naţiune" rămîne de o importanţă excepţională. Cărturarii ardeleni pornesc de la „conştiinţa de neam", însă transformă acest nucleu primar, acest „sentiment" difuz al comunităţii de grai şi credinţă într-un „concept" director al vieţii spirituale, susţinut pe argumente istorice, filologice şi politice şi irigat, din adîncuri, de o revărsare pasională în stare de continuă efervescenţă ; ei disociază „naţionalitatea" de „confesiune", subordo-nînd-o pe cea din urmă celei dintîi, ceea ce înseamnă un progres pe drumul laicizării gîndirii social-politice ; ei includ în „naţiune", alături de nobilime, masa poporului, deşi nu trag toate consecinţele acestui principiu revoluţionar. Rezultat al luptelor purtate împotriva „stărilor" şi a naţiunilor privilegiate, produs al istoriei, şi nu al cărţilor, conceptul de „naţiune" la românii din Transilvania se concretizează — după expresia lui Lucian Blaga — ca un concept „deschis", „un fel de sferă care se lărgeşte şi se îngustează, alternativ, asimilînd şi elimi-nînd conţinuturi potrivit intereselor de care ei sînt dominaţi în lupta lor pentru drepturi cu „naţiunile politice". 58 Ecourile renaşterii ardelene vor răzbi adînc dincolo de Car-paţi, accelerînd procesul regăsirii de sine, declanşat şi în această zonă — cum am văzut — încă de multă vreme, dar dibuindu-şi drumul anevoie. Operele lui Mieu, Şincai, Maior şi ale celorlalţi vor contribui esenţial nu atît la desluşirea unor aspecte teoretice, legate de originea sau caracterul romanic al limbii, cît la stimularea patriotismului, la smulgerea din inerţie, la iranslormarea ideii naţionale în substanţă nutritivă a culturii, în adevărata polaritate a vieţii intelectuale din Muntenia şi Moldova. Spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul veacului al XlX-lea, constatăm că legăturile culturale de o parte şi de alta a Carpaţilor se intensifică. Dispunînd de o pătură intelectuală — e drept subţire, însă educată prin şcoli şi diplomată a universităţilor din monarhie —, de o pleiadă de cărturari remarcabili, de tiparniţele de la Viena, Buda şi Sibiu, Transilvania are „avantaj" în aceste schimburi : pe terenul ideologiei, ea exportă mai mult decît importă. Dar în Principate există o boierime bogată, prezumtiv capabilă să sprijine iniţiativele ardelenilor, iar interesul faţă de activitatea de propagare a luminilor e în creştere. Unificarea procesului cultural pe întregul teritoriu românesc, depăşind faza dezvoltării provinciale, impusă multă vreme de vicisitudinile istoriei, e în această perioadă în plină desfăşurare. Iată-1, de pildă — pe doctorul Ioan Molnar Piuariu, care trece prin Bucureşti la 1783 şi prin Iaşi la 1797, încereînd la 1795, în calitate de principal animator al „Societăţii filozoficeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului", să obţină colaborarea lui Ienăchiţă Văcărescu, onorat cu titlul de „Anacreon al românilor". Către acelaşi Molnar se îndreaptă Naum Rîmniceanu, în 1819, spre a pune la cale difuzarea în Principate a cărţilor bisericeşti imprimate în Transilvania. El ar vrea să discute această problemă delicată cu doi-trei învăţaţi de dincolo de munţi, recomandaţi de Molnar cum că sînt „şi credincioşi patriei şi iubitori de patrie, şi împodobiţi cu învăţătură în limba latinească, şi de neam fireşte daci, şi peste tot pravoslavnici adevăraţi". 59 Tipăriturile de la Viena, Buda şi Sibiu îşi găsesc în Principate o piaţă care, după cum o recunoaşte în 1808 Vasile Aaron, o depăşeşte pe cea dinlăuntrul graniţelor imperiului habsburgic. în adevăr, din analiza listelor de prenumeranţi, aflăm că Geografia sau scrierea pămîntului (Buda, 1814—1815) e cerută de 385 de persoane în Transilvania şi 946 din Muntenia şi Moldova. La fel, Arătarea stăpînirii şi a caracterului lui Alexan- 472 473 dru 1, împăratul a toată Rusia (Buda, 1815) are 567 cumpărători în Transilvania şi 901 în Principate. Totuşi, Carcalechi se plînge undeva de greutăţile întîmpinate cu desfacerea cărţilor dincolo de munţi, deoarece — spune el — „românii mai bucuros cumpără cărţi greceşti decît româneşti". Adevărul e că nu tot ce ieşea în tiparniţele româneşti din imperiul habsburgi-îor interesa în mod egal, că cititorii nu formau un „public", că adeziunea lor trebuia cucerită şi adesea depindea de conjunctură. Din producţia tipografiei din Buda, de 84 de titluri în limba română numai între anii 1811—1820, cifră considerabilă pentru perioada dată, calendarele (cel dintîi întocmit de Samuil Micu apare în 1806) se răspîndesc mai mult în rîndurile oamenilor mărunţi, care nu subscriu cu anticipaţie, ci cumpără în tîrguri, de la negustorii cu articole de „braşovenie". Acelaşi circuit al colportajului îl urmează cărţile populare, în editarea cărora se specializase Petru Bart din Sibiu : Alexandria — 1794, Esopia — 1795 (alte ed., 1802, 1807), Viaţa lui Bertoldo — 1799, Arghir si Elena de Barac — 1801 etc. în schimb, boierimea e tentată de lucrările beletristice, cum ar fi traducerile lui Beldiman, de cărţile de popularizare a ştiinţelor, de operele care-i suscită curiozitatea mai mult decît de cele ce-i reclamă un efort de comprehensiune ; în orice caz pînă la 1821, exceptînd cîteva zeci de spirite luminate şi cîteva „succese" editoriale neaşteptate (două exemple am citat mai sus !), boierimea în ansamblul ei, ca „clasă", rămîne încă puţin antrenată în opera de sprijinire a scrisului românesc. 60 De la Buda vine, în 1814, o Înştiinţare despre apariţia unei publicaţii în limba română, iscălită de un Alexie Lazăr, în care I. Pervain vedea de curînd, nu fără îndreptăţire, pe Zaharia Carcalechi. Înştiinţarea rămîne fără urmări. De puţin interes sub raportul naţional e Hristomaticul românesc sau adunare a tot feliul de istorii şi alte făcătorii, editat în 1820, la Cernăuţi, de Teodor Racoce ; volumul cuprinde o variantă a traducerii lui Iordache Slătîneanu, Ahilefs la Schiro, sub titlul : Sofroniu. Greaca noao şi o serie de povestiri de Mme de Genlis, Wieland, precum şi alţi autori obscuri. De cu totul altă însemnătate e Biblioteca românească întocmită în 12 părţi după numărul celor 12 luni, scoasă la 1821, de Zaharia Carcalechi, „ferlegărul" tipografiei din Buda. în afară de nuvele traduse (Lauzus şi Lidia, Istoria de Sandford şi Nerton), anecdote şi învăţături folositoare, cu „fulguraţii de gîndire iluministă" —■ după expresia lui I. Pervain —, găsim un extras din istoria romanilor de Eutropius şi o rubrică bibliografică, denumită Izvorul cărţilor, cu un subtitlu semnificativ : Cei ce dintru dragostea negrăită şi din rivna cea fără de asemănare cătră folosul şi luminarea naţionului românesc nu au întîrziat a tălmăci şi a tipări cărţi folositoare în limba acestui naţion, în anul trecut, Sînt înregistraţi aci cărturari din toate provinciile româneşti : Petru Maior, Ioan Teodoroavici şi Naum Petrovici, alături cie Al. Beldiman, Veniamin Costache, C. Conachi, Eufrosin Poteca etc, inclusiv mulţi membri ai coloniei aromâneşti din Buda, e elogiată cu căldură opera de culturalizare în spirit naţional, întreprinsă în Principate, şi se vorbeşte în cuvinte aprinse de zelul celor ce se sîrguiesc pentru propăşirea literaturii româneşti : „O, fericite suflete... care vă osteniţi întru tălmăcirea cărţilor şi daţi ajutoriu la tipărirea acestora, pentru folosul cel de comun (obşte) al naţionului românesc ! întindeţi, lăţiţi şi înmulţiţi împrejurul vostru norocirea naţională." 61 Dintre figurile de seamă ale Şcolii ardelene, cel mai cunoscut în Principate în perioada de pînă la 1821 e desigur Petru Maior. Istoria pentru începutul românilor în Dachia (Buda, 1812) produce o profundă impresie şi suscită cîteva vocaţii. Naum Rîmniceanu laudă meritele autorului, deşi nu e întru totul de acord cu el în privinţa originii românilor. Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, încă elevi la şcoala grecească, o citesc cu delicii. „Ţi-aduci aminte — îi scrie primul celui de-al doilea, în 1839 — cînd a ieşit Istoria pentru începutul românilor a fericitului Petru Maior, cum o citeam împreună şi cîte idei frumoase, deşi copilăreşti, se frămînta în capetele noastre, ce închipuiri ne făceam a ne vedea aievea visările noastre". C. Negruzzi învaţă a descifra slova chirilică pe paginile ei. Lău-dînd eforturile românilor din Transilvania, care „totdeauna au fost doritori de limba neamului", Mumuleanu citează în mod special pe Ţichindeal, „carele au compus fabule asemenea lui Esop în limba românească", şi pe Petru Maior. Acesta dm urmă „multă vreme s-au ostenit la cartea ce ne-au făcut, ca sa se arate că sîntem din romani, iar nu din dachi, a căruia osteneală este vrednică de toată cinstea, socotindu-1 de autor în limba românească". M. Kogălniceanu consideră, în 1839, că „noua" literatură română începe la 1812, prin Istoria pentru 474 475 începutul românilor şi cealaltă operă a învăţatului ardelean, Istoria besericei românilor, atît a cestor dincoace precum şi a celor dincolo de Dunăre (tipărită în 1813, la Buda, dar difuzată numai după moartea autorului). Petru Maior — scrie Kogălniceanu -- ,,a redat curaj moldo-valahilor, le-a prezis venirea unor timpuri mai bune, le-a reamintit, într-un stil cald şi energic, mărirea strămoşilor lor. Cartea sa a făcut minuni atît înăuntru, cît şi în afară... Fiecare a început să-şi cunoască drepturile şi să înţeleagă sacrificiile pe care i le cerea patria." 62 Ideile renaşterii transilvane s-au împrăştiat îndeosebi prin profesorii de dincolo de munţi, solicitaţi timid pînă la 1821, din ce în ce mai intens după această dată, în urma lărgirii reţelei şcolare din Principate şi a lipsei acute de cadre pe plan local. Primii descinşi au fost Gheorghe Lazăr, prin 1816, la Bucureşti, şi Vasile Popp, Vasile Fabian-Bob, Ion Manffi şi Ion Costa, în 1820, la Iaşi. Tratative s-au purtat însă cu mulţi alţii : cîteva documente, ieşite de curînd la lumină, arată că discuţiile de tatonare au atins un cerc larg de intelectuali ardeleni. Mitropolitul Veniamin Costache, care voia să renoveze seminarul de la Socola, pare a fi fost principalul lor animator. Prin 1815 el însărcinează pe Lazăr Asachievici, care se găsea la Lemberg, să intre în contact cu I. Budai-Deleanu : „...Vei intra în voroavă cu d. Budai, ca să-ţi arate ce materie poate să paradosească în şcoala Socolei şi în ce limbă şi cu ce (plată) s-ar mulţumi". Budai-Deleanu mijloceşte, la rîndu-i, contacte cu Diaconovici-Loga, Vasile Aaron şi un tînăr Pop llieş, absolvent al ştiinţelor juridice şi fost dascăl al copiilor guvernatorului Ardealului. Prin Radu Tempea, autorul Gramaticii din 1787 şi director al şcolilor neunite din Transilvania, care se află la Iaşi prin 1817—1818, se intră în legătură cu Ion Barac. Răspunsul acestuia e din cele mai interesante. Scriitorul explică, locvace şi scrupulos, de ce îi vine greu să se desţăreze: desfacerea gospodăriei, gurile pe care le are de hrănit, cărţile aflate sub tipar, ca şi teama de ceea ce va întîmpina la Iaşi, totul îl îndeamnă să chibzuiască bine înainte de a lua o decizie şi să reclame compensări băneşti corespunzătoare : „Eu caută să le socotesc toate, căci, pînă am ajuns la trandafiri, mulţi spini m-au înţă-pat şi mi-am zgîriat manile, şi cînd o dată mă voi mişca de aice n-am ce mai căuta înapoi". Dar Barac înţelege şi latura patriotică a misiunii sale : „la aşa lucru mă trage inima tot- 476 deauna a da agiutoriu şi a pune silinţă ca să se lumineze na-ţionul nostru în limbi, mai ales întru maica limbii noastre, limba latinească". El e deci bucuros, în cazul că nu se va ăguL-i" cu „mutarea", să lucreze în învăţămîntul moldovenesc,, alături de alţi transilvăneni „desăvîrşit practicăluiţi", sigur că „ruşine nu vor păţi", ba încă, „prinzîndu-să de la noi acolo rădăcina buna, din care vor creşte ramuri şi copaci spre folosul cel de obşte naţionalicesc".63 Chiar şi aceste cîteva date, care îşi propun să exemplifice, nu să totalizeze raporturile Principatelor cu renaşterea culturala transilvană, demonstrează că influenţa exercitată a mers în sensul revigorării idealului naţional. Contrariu de ceea ce se crede, cărturarii de dincolo de munţi nu au iniţiat deşteptarea din letargie a spiritului românesc, ci doar au stimulat-o. De o parte şi de alta a Carpaţilor s-a evoluat în acelaşi sens, deşi în alt ritm şi cu alte mijloace. De altfel, după 1821, Transilvania îşi pierde avantajul pe care-1 luase asupra Munteniei şi Moldovei. Resurgenţa naţională şi înnoirea climatului politic determinate de mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi de Eterie scot cultura Principatelor din amorţire, impunîndu-i un ritm rapid şi o desfăşurare pe un front larg. în aceeaşi vreme, reprezentanţii de seamă ai primei generaţii a Şcolii ardelene se sting (Şincai, în 1816, Budai Deleanu, în 1820, ^Petru Maior, în 1821), tiparniţa de la Buda începe să lîncezească, iar exodul profesorilor spre şcolile din Bucureşti, Iaşi şi alte oraşe de dincoace de munţi ia proporţii. Centrul intelectual al vieţii româneşti se deplasează astfel în Principate. Dar faptul fundamental rămîne acela că noua cultură, fundată pe conceptul de „naţiune" şi pe cel de „luminare", exprimă aspiraţiile profunde ale întregului popor român şi se naşte din aportul tuturor ramurilor sale. INDIVIDUALIZAREA NAŢIONALĂ PRIN LIMBĂ Ca să fie ea însăşi, conştiinţa naţională trebuie să se delimiteze, să-şi transforme subiectivitatea în obiect, definindu-se diferenţial. Această dialectică a individualizării se îndeplineşte în mod necesar pe două căi : prin examenul instrumentului lingvistic şi prin explorarea trecutului, căci o naţiune înseamnă, mai presus de toate, o limbă şi un destin sculptat în lutul 477 istoriei. Dintre cele două căi de identificare a elementului specific, mai uzitată şi mai accesibilă e cea dintîi, deoarece limba constituie mijlocul spontan al comunicării şi achiziţiei ideilor, ea fiind, în acelaşi timp, cadrul preliminar şi obligatoriu al apercepţiei, deci prima aproximare a viziunii noastre despre lume. De aceea, e o regulă fără excepţie că orice renaştere naţională se traduce printr-o bruscă resurgenţă a interesului pentru limbă. Popoarele care se trezesc la viaţă, după o stagnare mai mult sau mai puţin îndelungată, încep prin a-şi constitui gramatica şi a-şi revizui vocabularul. Se poate afirma că pionierii deşteptării naţionale sînt pretutindeni filologii (dacă fireşte nu dăm termenului un înţeles academic). In sensul acesta, ceea ce ne relatează Heliade despre starea de spirit a cărturarilor ce declanşează marea bătălie a luminării din deceniul al treilea e foarte caracteristic : „Atîta ştiu — îi scria el lui P. Poenaru, în 1839 — că cele dintîi ale noastre gînduri, chibzuiri şi dezbateri a fost limba ; cele dintîi chibzuiri ale oricărui român ce a luat pana în mînă a seri pentru alţii şi pentru sufletul său a fost limba ; cele dintîi dezbateri şi polemice ce s-au ivit în foile publice rumâneşti a fost limba, acel dar ce 1-a dat Dumnezeu omului şi care, cu cît să cultivă, cu atîta şi Cuvîntul creşte şi se arată în toată desăvîrşirea..." 64 Preocuparea intensivă de problemele limbii apare pe primul plan în Transilvania, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în operele lui Micu, Şincai, Maior, Budai-Deleanu, Molnar şi ale celorlalţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene. In Principate, din motive pe care deja le-am analizat, acelaşi fenomen se produce ceva mai tîrziu, în speţă, în perioada de imediat după 1821. Trebuie notată însă deosebirea că dincoace de Carpaţi, datorita circumstanţelor care fac afirmarea de sine a românilor să coincidă cu prăbuşirea fanariotismului, interesul teoretic pentru studierea limbii e puternic stimulat de creşterea excepţională a importanţei limbii române ca vehicul al ideilor şi unealtă a comunicării în toate sferele vieţii publice, în şcoală, în administraţie, ca şi în literatură. Atît discreditul neo-gre-cismului, survenit în urma evenimentelor de la 1821, cît şi solicitările multiple ale operei de culturalizare favorizează dezvoltarea rapidă a limbii, căci nevoia e totdeauna un bun dascăl, iar progresul în orice ramură de activitate umană e direct proporţional cu exerciţiul. Cum e şi firesc, procesul acesta de modernizare, desfăşurat pe o scară largă şi într-un ritm im- petuos, nu decurge fără neajunsuri : deoarece fiecare are o opinie în privinţa îmbunătăţirilor de adus, dar prea puţini sînt competenţi, abundînd —■ cum glumeşte C. Negruzzi — croitorii", şi nu ..creatorii", şi fiindcă nu există nici o autoritate care sa arbitreze diferendele, ia naştere un adevărat ,,babei" lingvistic, care-i exasperează pe contemporani. Dar pe noi nu :.e preocupă aci controversele produse, iu\.i soluţionarea lor. Problema complexă a formării limbii literare cade cu totul :n afara cercetării noastre. Ceea ce ne interesează e să vedem ideile pe care cărturarii vremii şi le fac despre limbă ca expresie a individualităţii naţionale. 60 în sensul acesta, merită să observăm, în primul rînd, ca în deceniul al treilea continuă să rămînă pe ordinea de zi chestiunea de principiu a capacităţii sau incapacităţii limbii române de a servi drept instrument al unui comerţ intelectual de tip superior. Se vede că succesele înregistrate pe tărîmul învăţămîntului, prin predarea ştiinţelor în limba română de către G. Asachi şi G. Lazăr, nu convinseseră încă pe toată lumea. De altfel, greutăţile întîmpinate erau de natură obiectivă ; Dinicu Golescu însuşi mărturisea că, silit de lipsa termenilor trebuincioşi, se văzuse nevoit să-şi continue în greceşte redactarea memorialului de călătorie. Cu atît mai preţioase sînt argumentele aduse în favoarea extinderii uzajului limbii române în toate domeniile culturii, inclusiv în filozofie ; ele învederează, mai totdeauna, o concepţie democratică asupra operei de „luminare" şi un optimism naţional indefectibil. Printre cele mai reprezentative pledoarii de acest fel, se numără cea a lui Grigorie, episcop de Argeş, traducătorul Logicii Sf. Ioan Damaschinul. în Procuvîntarea cărţii (Bucureşti, 1826). acesta scrie : „Deci încă mai denainte ştiind eu că unii din dascălii altor limbi, poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice că cu neputinţă iaste a să muta filozofia şi în limba rumânească, pentru sărăcia zicerilor şi a numirilor, am pus toată osîrdia de am tălmăcit şi pre cele mai nelesnicioase graiuri şi nume, păzind de aproape pre înţelegerea tălmăcirii, pentru ca să rămîie greşită şi deşartă părerea acelora şi să se arate prin lucru dovedit, cum că toate limbile fără osebire sînt îndămîna-tece la toate ştiinţele". Pentru a-şi demonstra teza, Grigorie aduce în sprijin exemplul Europei : „Că mai mult place muzelor a vorbi în fieştecare neam cu limba lui decît cu alta streină, fiindcă numai limba patriei iaste destulă a învita pre cei ce 478 479 doresc a le şti, spre a le învăţa cu desluşire şi cum că fără limba patriei nu numai puţin folositoare s-au arîtat şcoalele şi cărţile,^ ci şi fără nici un sporiu. Nu iaste dar îndoială a nu fi aşa. Căci în cîtă vreme neamurile Europei nu băga în seamă limba sa ceia ce să vorbea, era muzele închise în mînăstiri şi în palaturi, numai la aceia cari avea vreme şi mijloace, ca prin limba latinească să le cîştige. Iar după ce au cunoscut paguba care urma la obşte din pricina aceasta, au început fieş-tecare neam a-şi împodobi limba sa cea vorbitoare şi a sa apropia de filozofie." încît, conchide Grigorie, „înceteze dar de acum înainte sfiiala aceia care să pricinuia noaoă, sau de la dascălii altor limbi, cari, precum am mai zis, ne îndărăcnea pentru cîştigul lor, sau de la cei ce învaţă cîte cinci-şase franţozeşti, sau şapte-opt elineşti şi îndată să umflă, căscînd gurile spre a-şi defăima limba sa cea de patrie, fără a socoti că pre orice meşteşug şi pre orice ştiinţă vremea le creşte şi le măreşte, cînd necurmat să pun în lucrare". Convingerea că limba română poate servi tuturor nevoilor operei de culturalizare, fără vreo interdicţie de acces în zonele elevate ale spiritului, apare şi în alte scrieri ale vremii, în prefeţele Irmologh ionului lui Macarie (Viena, 1823), Prescurtării istorii universale a lui Athanasie Staghiritul, tradusă de Grigorie, egumenul mănăstirii Sf. Ioan (Bucureşti, 1826—1827, 4 voi.), Povăţuitorului tinerimii, atribuit lui G. Lazăr (Buda, 1826) etc. însă argumentele sînt de obicei înlocuite prin profesii de credinţă, enunţate sub o formă patetică, sau prin întrebări retorice : „Cine poate zice că un Eufrosin Poteca nu va putea întraduce filozofia în limba română ? Cine poate zice că acesta nu este fiiu de roman ? Cine poate zice că fiii romanilor nu vor putea învăţa toate învăţăturile în limba patriei ?" 68 Curînd însă forţa cu care se manifestă conştiinţa naţională determină înfrîngerea ezitărilor şi eliminarea complexului de inferioritate. După 1830, se aud nu numai tînguiri, ci şi strigăte de triumf. Un Gr. Pleşoianu mărturiseşte că „în multe rînduri am vrut să mă las de tălmăcirea aceştii cărţi frumoase (e vorba de Telemaque — P.C.) din pricina greutăţilor ce-am cercat pentru multe ziceri neobicinuite în limba rumânească", dar se ivesc şi traducători care nu numai că nu deplîng insuficienţele limbii române, ci par a se întrece în a-i elogia în- 480 suşirile. Printr-un obişnuit ioc compensatoriu al vanităţii, umilinţa se preface în orgoliu. „Rumânii se pot făli cu mlădierea şi armonia limbei lor celii sonore" — ne încredinţează Heliade, într-un comentariu la versiunea română a Imnului nopţii al lui Lamartine. Traducerea sa, care e „slobodă şi nicidecum robească", deoarece „în multe locuri geniul şi însuşirea limbii m-au făcut să schimb o frumuseţe pe alta analoagă". constituie o dovadă „a putinţii şi destoiniciei limbii noastre, care. dimpreună cu renaşterea naţiii, se dezvoltă si ea şi cu îndrăzneală îşi arată a cui mumă este şi ce surori are". Altă dată, scriindu-i lui C. Negruzzi, Heliade compară mijloacele de care dispun limbile română, neo-greacă şi franceză spre a exprima simţiminte şi a nuanţa idei, găsind că cea dintîi e superioară în multe privinţe : „Am văzut-o mai destoinică decît pe cea franţuzească, că este croită de la începutul ei să fie limba, dacă nu a cugetării şi a simţimîntului, încai a cu-vîntului şi a înţelegerii. Vorbele-i lipsesc şi frazele ; urzirea sau scheletul ei este mare, e elegant, e nobil. Energia nu-i lipseşte, armonia se simte pretutindeni, şi cînd va să fii zugrav, vezi însăşi natura." Astfel, „cerceteze cineva într-o frază sau filă să vază cîţi ; şi cîţi / găseşte, ca să cunoască proporţia de armonie şi de melodie ce se află între ea şi între celelalte limbi" sau „cerceteze timpii şi modurile verbelor şi puie-i în simetrie cu ai limbii greceşti cei noi" sau „vază zicerile cele terminate în l şi ii scurţi, care atît înlesnesc versificaţia şi îndulcesc vorbele" etc. înfierbîntîndu-se de propria-i argumentare, totuşi aşa de diletantă, care nu face decît să ramburseze excesiv o investiţie supra-numerară de entuziasm patriotic, Heliade tinde să transforme particularităţi ale limbii, care se situează în afara aprecierii valorice, în dovezi netăgăduite de superioritate estetică. Pe aceeaşi linie merge şi discipolul său C. Aristia, traducător al lui Homer şi Alfieri. Acesta susţine că limba română posedă „construcţii robuste, măsură, exactitate, cadenţă şi expresii energice, a cărora frumuseţi din limba grecească veche, italiană şi altele nu se pot strămuta în altă limbă cu analogia originalului ca-n limba rumânească". De aceea, traducerea sa din Alfieri e o îndrăzneală, dar nu o nesăbuinţă : adevărul este că „stilul alfie-ric mai lesne se rudeşte cu limba rumânească decît cu oricare altă limbă". Dar şi un francez, ca I. A. Vaillant, recunoscînd că limba română nu e încă „legiuită", admite, în schimb, că e 481 31 — Originile romantismului românesc „dulce, armonioasă, bogată din sine-şi". Ideea excelenţei limbii române, în pofida unor imperfecţiuni judecate ca pasagere sau marginale (legate de îmbogăţirea lexicului, codificarea gramaticii şi a ortografiei, unitatea normei supra-dialectale), se răspândeşte larg în jurul anilor 1830—1S35. Hazardul de a avea româna drept limbă maternă e asumat ca o şansă providenţială. 67 Nu e desigur întîmplator că în acest context se pune energic si chestiunea caracterului limbii, însă mai puţin în sensul limpezirii originilor — clare pentru toată lumea —, cît în scopul identificării elementului specific. Pînă la 1840 tonul îl dă Heliade, cu aptitudinea lui nesecată dc a improviza, călătorind pe firul ideii spre ţinte neaşteptate, dar şi cu uşurinţa de a confunda observaţia de bun-simţ cu capriciul polemic. Romanitatea limbii nu e pusă la îndoială de nimeni. „Ştiut iaste — arată Leon Asachi în prefaţa traducerii Bordeiului indienesc de Bernardin de Saint-Pierre (Iaşi, 1821) — că limba carea o vorbim s-au urzit din acea latină întru o epohi cu acea italiană, franţeză, spaniolă şi portogheză, care sînt astăzi mai învăţate şi armonioase limbi a Evropii, dar stările împrejur, priind acestora, împiedicase pre a noastră limbă de a le urma întru înaintarea lor". Acelaşi lucru îl susţin Heliade (cu deosebire în Repede aruncătură de ochi asupra limbii şi începutului rumânilor, Curier rom., nr. 29, 87, 88, din 1832), Gh. Asachi, G. Săulescu ş.a., însă fără a se mai osteni să-1 demonstreze, întrucît nu constituie pentru nimeni obiect de litigîu. Preocuparea centrală a cărturarilor după 1830 e alta : să descopere „geniul" limbii, ceea ce s-ar putea numi, în spirit luminist şi în analogie cu dreptul natural sau religia naturală, „statutul natural" al limbajului, particularităţile inerente şi specifice ale mecanismului său. In prefaţa Gramaticii de la 1828, cea mai importantă operă lingvistică a epocii, Heliade scrie : „Trebuie a se cerceta şi a se învăţa limba românească şi^geniul său (subl. ns., P.C.), şi pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată şi fără prejudecăţi, şi un paralelism al limbilor ce au relaţie cu dînsa". Asachi, la rîndu-i, vorbind despre o lucrare nereuşită a lui Săulescu, scrie în 1833 : „Gramatica, spre a fi a naţiii, trebuie să se întemeieze pe firea limbei (subl. ns., P.C.) şi pe regulile practice ce sînt într-însa, şi pre care jdatoria gramatistului este a le culege şi a le orîndui în sistemă lămurită". Scopul urmărit e ca pe baza definirii ca- 482 racterelor naturale ale limbii, a găsirii coeficientului ei de inerţie, să se afle cum trebuie procedat pentru a moderniza vocabularul şi sintaxa, a codifica ortografia şi norma supra-dia-;;c:ală. Din păcate, cercetarea aceasta rămîne marcată de amatorism, ceea ce şi explică diversitatea ipotezelor care se confruntă şi nivelul lor precar, sub raport teoretic. Dar chiar şi simpla veleitate a cultivării particularismului e, in cazul de fată, semnificativă. Ideea că limba nu e o convenţie, ci că exprimă trăsături esenţiale ale organismului psihic naţional, deşi nu e enunţată în mod explicit, pluteşte prin aer. Străduindu-se Faptul că — aşa cum se întîmplă la noi — ideea naţională apare înaintea romantismului nu e o dovadă că prima e cauza celui de-al doilea, ci doar că particularităţile crizei feudalismului în societatea românească favorizează explicitarea noii mentalităţi, în primul rînd pe linia profilării individualităţii de grup etnic.-E însă un semn că spiritele sînt sensibilizate, şi alte ex-plicitări vor urma, inclusiv cele vizînd renovarea modalităţii de expresie artistică. încît relaţia între cei doi termeni e de-interdependenţă : conştiinţa naţională nu determină la noi ivirea romantismului, dar îi anunţă venirea, îi netezeşte drumul şi„ îndeosebi după 1830, îi colorează întreaga activitate. S10 EXPANSIUNEA ROMANTICA STRUCTURAREA „CURENTULUI" în punctul în care am ajuns, după examenul metodic al •elementelor ce configurează fizionomia caracteristică a deceniului al patrulea, ne rămîne să conchidem, integrînd laturile particulare într-o structură care se numeşte : romantism. Datorită accelerării ritmuluî de înaintare economică, socială şi politică survenită după pacea de la Adrianopole, care agravează contradicţiile de clasă şi pune cultura în poziţia de a-şi desfăşura latenţele, o parte măcar a tensiunilor de adînc ale spiritului public ţîşneşte la lumină. Ca atare, alternativele dialogului dintre istorie şi mentalitate se desfac din conul de umbră al trăirilor neconştientizate, începînd să capete o existenţă ideologică. în primul rînd, după cum am văzut, se înregistrează progresul extraordinar^ al conceptului de „naţiune", care e înţeles în dubla sa ipostază, de „naţionalitate" şi „popor", şi e asumat ca un factor de propulsie intelectuală, ca un criteriu etic şi un Izvor de polarizare a energiei sufleteşti. Acţionînd în sensul transformării istoriei într-o mitologie eroică, a definirii şi a magnificării elementului specific prin limbă şi folclor, a sacralizării noţiunii de „patrie", noua „conştiinţă naţională" descătuşează o serie de valenţe poetice de o mare fertilitate şi oferă unei generaţii cu enorme disponibilităţi necheltuite nu numai un crez înalt şi generos, ci şi o baricadă de luptă politică şi spirituală, situată în însăşi viitoarea fluxului istoric. în acelaşi timp, pe un plan paralel şi interferent, se produce declinul luminismului, ca soluţie prioritară a relelor de care suferă ţara, şi se cristalizează un nou program al redresării, bazat pe iniţiativa revoluţionară, fie limitînd-o la sfera raporturilor politice — cum ar voi paşoptiştii moldoveni din jurul Daciei literare, fie cuprinzînd şi sfera raporturilor sociale _ cum pretind participanţii munteni la complotul lui D. Filipescu. în orice caz, sub o formă sau alta, e clar că simulacrul de liberalizare şi ordine constituţională pe care-1 instaurează Regulamentul Organic precipită ruptura dintre guvern — apărătorul unor instituţii detestate — şi tînăra generaţie intelectuala, nerăbdătoare să alinieze Principatele la standardul european de civilizaţie. Conflictul acesta, exasperat din cauza lipsei de supape — îndeosebi, a presei libere şi a vieţii parlamentare — îi împinge pe unii la acţiune conspirativă, pe alţii la sublimare şi vis, pe toată lumea la contestarea realului în numele unui ideal mai mult sau mai puţin tangibil. Deceniul al patrulea aduce, de asemenea, o infiltrare incomparabil mai profundă decît în trecut a ideilor, moravurilor, bunurilor culturale franceze, stîrnind fenomene active de mimetism în rîndurîle clasei conducătoare, şi de-aici în jos, prin snobismul caracteristic epocilor de tranziţie rapidă, în cadrul micii boierimi îmburghezite şi a birocraţiei regulamentare. Călătorii străini care vizitează Principatele între 1830—1840 sînt pur şi simplu stupefiaţi de progresele francofoniei şi de rapiditatea cu care e difuzată noutatea pariziană. „Nu există oraş în lume, dincolo de frontierele Franţei şi Belgiei — spune Bois le Comte — în care limba noastră să fie atît de răspîn-dită ca la Iaşi şi Bucureşti". „Un francez e sărbătorit la Bucureşti ca un prieten, ca un compatriot — observă Thouvenel —, şi adesea, într-un salon unde se vorbeşte de noi, de literatura noastră, de Paris, ajungi să te întrebi dacă e posibil ca Ţara Românească să fie despărţită de Franţa prin atîtea ţări în care moravurile şi ideile noastre se bucură de o influenţă cu mult mai slabă". Raoul Perrin constată că boierii români, care n-au nici un sentiment omenesc pentru robii lor ţigani, ţin enorm la francezi, considerîndu-i drept „rezumatul cel mai complet al civilizaţiei". Sagacele Saint Marc Girardin e frapat de aceeaşi extraordinară facilitate a acordării la modul de viaţă francez, nu fără a remarca însă cît de departe rămînea în fond clasa nobilă din Principate de substanţa adevăratei civilizaţii : „Nu se ştie destul de bine că la 700 leghe de noi există două oraşe în care limba franceză e vorbită ca la Bruxelles şi, aş îndrăzni :512 51:! Originile romantismului românesc să susţin, chiar mai bine decît la Bruxelles. E cu neputinţă ca undeva să fie însuşite mai mult exteriorul şi formele societăţii noastre franceze şi mai puţin principiile şi spiritul ei." Cum era însă şi firesc pentru un organism naţional robust, bine individualizat, în plină exuberanţă a afirmării de sine, valul invaziei franceze trebuia să stîrnească inevitabil o reacţie de ostilitate. La 1837, profesorul Ion Maiorescu din Craieva, tatăl criticului, lansează, printr-un articol publicat în Foaia literară din Braşov, o mînioasă diatribă împotriva direcţiei false a culturii române, caracterizată drept „mască fără creieri", formulă frapantă, care anticipă, după cum just a observat Adrian Marino, celebra „formă fără fond" a fiului. Pe bietul român — scrie cu năduf I. Maiorescu — „se silesc să-1 subţie, să-1 îmbrace cu hanie nouă după civilizaţia Europei, pînă într-atîta îl cutropesc de petece streine, încît nu se mai cunoaşte în el originalitatea". Situaţia e descrisă în termeni prăpăstioşi, iar printre rînduri răzbate intransigenţa şi austeritatea cărturarului descins din matca Şcolii ardelene, dar şi teama, de obîrşie recentă, infiltrată prin canalul austro-hab-sburgic, a oricăror forme de ideologie radicală : „Un materialism gros s-a lăsat ca un nor greu pe ţara românească. De unde ? din Galia (Franţa). O beletristică lunecoasă amăgeşte mai pe toţi. De unde ? din Galia. O judecată stricată, un gust primejdios, o silinţă opintită numai pe lucrul din afară, un lux grozav dărăpănător. De unde ? din materialismul franţuzesc. O uşurătate, o nestatornicie, o procopsinţă superficială. De unde ? din beletristica franţuzească." Cine sînt aceşti indefiniţi indivizi care „se" silesc să dărape-ne cursul organic al lucrurilor, care ignoră „ceea ce trebuie românului" şi-i dau „aceea ce-1 strică"? I. Maiorescu nu-i numeşte, era şi inutil s-o facă ; împricinaţii au sărit ca arşi, demascîn-du-se prin indignarea ripostei : ei sînt agenţii culturalizării din deceniul al patrulea, profesorii şcolilor naţionale, traducătorii şi autorii de compilaţii, în frunte cu marele pontifice, cu Heliade. Lui Maiorescu îi răspund, pe rînd, N. Rucăreanu, Simion Marcovici, Heliade însuşi ; întreg corpul didactic de la Sf. Sava se desolidarizează de el şi cere, printr-o petiţie adresată Eforiei, luarea de măsuri. Suspendat din învăţămînt şi ameninţat cu destituirea, I. Maiorescu e obligat să se retracteze. 514 S Dar, ca orice reparaţie de acest fel, auto-dezavuarea nu în- f lătură cele spuse şi nici nu schimbă caracterul obiectiv al | faptelor denunţate. în sensul său adînc şi nu în exagerările trilului sau în răbufnirile de om acrit, ce se insinuează printre »' rînduri, articolul lui Maiorescu e un semn, o manifestare reve- ! latorie a unei nervozităţi care începea să stăpînească spiritele. în adevăr, doi-irei ani după nefericitul incident de la 1837, I constatăm că obiecţiile ridicate de profesorul ardelean sînt i reluate, desigur însă în aite contexte. în primul rînd, simptoma- tică e conversiunea lui Heliade. De pe la 1839—1840, nou recrut al purismului lingvistic, sub ipostaza sa italienistă, He-i iiade spumegă împotriva Franţei : „Limba franţozească ne-a ; stricat limba, capetele, obiceiurile, religia... Mare pagubă aduce j această limbă şi duhului, şi inimii, şi limbii româneşti, căci \ nici într-o limbă nu s-au scris atîtea cărţi desfrînătoare şi a- j prinzătoare de duhul şi inima Omului... Să ferească Dumnezeu | şi pe biata ţara noastră de a se înmulţi într-însa românii fran- i ţoziţi ! căci atunci nu vom avea revoluţii, ci rebelii, tîlhării, în- ' jungheri, biserici răsturnate." 61 f De problema, majoră pentru cultura română, a raportului J ei cu modelele străine, se ciocneşte, după cum se ştie, şi echipa j Daciei literare. Rezolvarea dată acestei chestiuni spinoase con- • stituie însuşi sîmburele ideologic al liniei promovate la Dacia, ] considerată a ilustra ceea ce în istoriografia literară românească ( se numeşte uzual „curentul naţional popular". Kogălniceanu i şi prietenii săi sintetizează, cu o ascuţită viziune critică, ten- dinţele contradictorii ce se înfruntau în viaţa intelectuală, enun-ţînd un concept de „naţionalism democratic" corespunzător pe deplin momentului spiritual de la 1840. Cu un tact care-i lipsise profesorului ardelean, ei menajează pe conducătorii mişcării culturale de pînă atunci ; mai ales însă, graţie forma-i ţiei liberale şi noii conştiinţe a istoricităţii, ei înţeleg pericolele 1 unei atitudini pur negative, de contracarare xenofobă a ten- dinţelor de aliniere la standardul civilizaţiei apusene. Dornici să păstreze tradiţia şi, în acelaşi timp, să nu refuze modernizarea, ei formulează o politică a „asimilării selective", eva-luînd lucid raportul dintre local şi universal. Dar toate acestea vor fi îndeosebi opera anilor de după 1840. 92 Deocamdată, rămînînd la ce se petrece pînă la 1840, să Temarcăm încă marile prefaceri survenite în felul de a fi al literaturii şi în funcţia pe care ea o îndeplineşte în societate. 51& 33* înfiinţarea presei şi ivirea încă timidă a circuitului autor-operă-public, care înlătură treptat recursul la mecenat şi solicită un flux în continuă creştere a producţiei literare — satisfăcut în condiţiile date prin multiplicarea traducerilor - -, joacă un rol însemnat în afirmarea beletristicei, înviorarea tiparului şi, în genere, în procesul de formare a limbii literare. Literatura încetează de a mai fi confidenţială şi marginală, ea rîvneşte la rolul de mesager al aspiraţiilor colective. Scriitorii, mai exact diletanţii care-şi exersează condeiul, capătă sentimentul unei răspunderi, devin, cu voie sau fără, părtaşii şi exponenţii elanurilor de înnoire. Convergenţa acestor tendinţe şi stări de spirit, a luminismului ce declină şi a naţionalismului ce se impune, a imitării Apusului şi a scoaterii la iveală a tradiţiilor, a conştiinţei istorice şi a integrării europene, a realului care dezamăgeşte şi a idealului care exaltă — convergenţa acestor idei, opţiuni şi impulsuri spontane, uneori labilă, alteori incapabilă să dea o structură elementelor disparate ce o compun, dar totdeauna caracterizată de un indice afectiv ridicat — e însuşi romantismul. Ceea ce se conturează acum nu mai e o atitudine sufletească fugară, o manifestare izolată şi incidentală a unui individ sensibil, ci o reacţie colectivă şi specifică a unui grup de intelectuali, afini nu numai prin ceea ce gîndesc şi simt, ci şi prin „modelul" care-i călăuzeşte în comunicarea ideilor, în expresia sentimentelor, în gusturi şi-n comportament. E un romantism ce fermentează la suprafaţa vieţii publice, desfăcut din adiacentele lui obscure şi indefinite, limpezit deja după o lungă gestaţie, acţionînd sub forma unui „curent", care pune stăpînire pe istoriografie, pe lingvistică, pe pictură şi-şi instaurează, sub forme specifice, preponderenţa în domeniul literar. Ne rămîne acum să adîncim aspectele acestui proces de emergenţă la nivelul literaturii, examinîndu-1 în contextul global al creaţiei culturale din deceniul al patrulea. „ARDEREA ETAPELOR" ŞI „AMESTECUL VÎRSTELOR" LITERARE Care e data de naştere a literaturii romantice sau — cu alte cuvinte — începînd de cînd ivirea fenomenelor romantice încetează de a mai fi o excepţie şi devine o regulă ? Teoretic, 516 răspunsul nu e greu de dat : din momentul în care se înmulţeşte considerabil numărul operelor structurate în sens romantic, iar sistemul dominant de „norme" — ca să utilizăm limbajul convenţional al lui Rene Wellek —, de tip neo-clasic, e înlocuit de un nou sistem de norme, anti-clasic sau a-clasic, care renovează principiile esteticii literare şi subordonează creaţia altor ţeluri. Din punct de vedere practic, identificarea momentului de „salt calitativ" nu e totdeauna lesne de făcut, pentru că realitatea nu ni-1 oferă decît arareori sub o ipostază perfect clară şi coerentă. De fapt, numai în Franţa afirmarea puternică a romantismului a coincis cu lansarea unui manifest-program, prin care obiectivele noului crez erau enunţate în mod explicit, în scopul delimitării polemice de vechile tendinţe şi a cîş-tigării de prozeliţi. în Anglia, adepţii şcolii lakiste şi succesorii lor nu numai că nu şi-au sistematizat ideile într-un document program, dar nici nu şi-au atribuit denumirea de „romantici", socotind-o, cum îi mărturisea Byron lui Goethe, o determinare pur continentală. 93 Tot aşa, la noi, romantismul nu-şi anunţă intrarea în scenă printr-o declaraţie de principii, care să ne permită să-i datăm naşterea şi, în funcţie de reacţiile suscitate, să-i clasificăm pe literaţii contemporani în prieteni şi adversari. El pare mai degrabă să se insinueze decît să forţeze uşile şi, pînă la 1840, nu e asumat de nimeni ca identitate artistică. E astfel caracteristic că M. Kogălniceanu nu simte nevoia nici în 1837, nici în 1839, cînd întreprinde detaliate treceri în revistă ale mişcării culturale din Principate, destinate străinătăţii, să întrebuinţeze vreodată apelativul „romantic". El vorbeşte de poeziile „suave" ale lui Tăutu, de stilul „entusiast, picant, fecund, viu, poetic" al lui Negruzzi, de tonul cînd „satiric şi muşcător", cînd „dulce şi naiv" al lui Alecsandrescu, de „capodopera" lui Heliade Serafimul şi heruvimul, însă evită să pună punctul per _i_şi să-i încadreze pe diverşii scriitori după afinităţile lor de familie estetică. Aceeaşi reticenţă (sau poate neînţelegere), la Dacia literară. în ciuda caracterului romantic al jDrogramului cele-.prei_piiblic-atH-.de. la 1840 (originalitate, naţionaTTsmT îstoriTm7 „adevăr" etc), termenul „romantic" ca atare nu e utilizat ca semn distinctiv sau măcar ca o opţiune literară plauzibilă de nici unul dintre redactori. La fel, nici Heliade, care se slujeşte 517 de el, cînd şi cînd, în deceniul al patrulea, nu-1 aplică scriitorilor noştri. Acest mod sfios şi discret de a coborî în arenă nu e lipsit de consecinţe. Dacă pretutindeni romantismul există înca înainte de a-şi face cunoscută existenţa, el se transformă, din clipa în care îşi conştientizează manifestarea, dintr-o mişcare în stare de dispersiune şi disponibilitate, într-o „şcoală", cu articole de crez, cu magistrii ce-i fixează strategia şi doctori însărcinaţi sa vegheze la puritatea doctrinei. Cei ce-1 îmbrăţişează capătă statutul de discipoli. Ei devin, fără să vrea, datorită coer-ciţiei exercitate de instituţionalizarea „modelului", mai „romantici" decît ar fi avut intenţia sau decît le comandă afinităţile sufleteşti. Cîtă vreme oamenii îşi închipuiau noua estetică în funcţie de curiozităţile, interesele şi opiniile proprii, aceasta rămăsese fluidă şi „deschisă", promiţînd fiecăruia ceea ce el însuşi proiecta într-însa. De îndată ce noua directivă se con-ceptualizează, structurînd într-un sistem rigid adulmecările, intuiţiile şi tendinţele vagi ale perioadei de gestaţie şi indivi-ziune, cîmpul opţiunilor se precizează, liniile de despărţire între ceea ce este şi ceea ce nu este romantic se îngroaşă, actul creator capătă sensul unei fidelităţi sau al unei erezii. Procesul care are loc e reversibil, el creşte, ca un aluat, din propria-i substanţă : conştiinţa diferenţei împinge la delimitare, iar delimitarea, cu cît mai brutală şi mai tranşantă, cu atît conduce la o mai apăsată expresie de sine, la o mai intensă accentuare a elementului specific. Reiese că un romantism care se teme sau nu poate să-şi definească prezenţa în cîmpul ideologiei literare întîrzie să se vertebreze, menţine creaţia într-un climat de confuzie şi instabilitate, oscilează dincolo şi dincoace de aşa-zisele „norme". Dacă riscul manifestului-program de tip prefaţa la Cromwell e că transformă gestul eliberator într-o rutină şi noutatea în procedeu, în schimb, primejdia pătrunderii prin infiltrare lentă e a ştergerii frontierelor, a ivirii de „hibrizi" artistici. Or, tocmai aceasta e situaţia care se produce la noi după 1830 : romantismul coexistă adesea cu alte tipuri de modelaj ar-"tiitic — şT anume "cu "tipuri neo-claşice, preromantice, realist spontane, fie în contextul mai larg al mişcării literare, fie în cadrul operei aceluiaşi scriitor. I De ce ? Ne găsim în faţa unui fenomen caracteristic dez- \ voltării culturii româneşti moderne, cu care ne-am mai în- I tîlnit, însă într-o fază mai puţin diferenţiată a evoluţiei. Natura sa e complexă şi ar li o mare eroare să încercăm a-1 ex-] plică printr-o cauză singulară. în primul rînd, e la mijloc o I determinare sociologică de adînc. Revoluţionarea incompletă a , structurii feudale, existenţa unui capitalism de tip pre-indus- I trial (comercial şi cămătăresc) şi a unei burghezii slabe, ale I cărei funcţii le îndeplineşte, pînă la un punct, mica boierime, j contribuie la o anumită estompare a frontierelor de luptă ideo- i logică, la crearea unui climat favorabil tendinţelor spre eclec- ; tism, confuziei dintre aspectele strategice şi tactice, discre- ' pantei dintre fondul convingerilor şi acoperirea lor verbală. 94 O a doua cauză, de o importanţă considerabilă, fiindcă afectează, ca şi cea dinainte, însăşi structura societăţii noastre în | momentul virajului istoric din jurul lui 1830, o constituie ceea I ce s-a numit arderea etapelor. într-o formulare simplificată şi ' schematică, e vorba de conflictul dintre două ritmuri de evo- luţie : unul — la care obligă încadrarea în lumea modernă, ce-j lălăit — pe care-1 determină fixitatea relativă a formaţiei in- I telectuale. în adevăr, caracteristic fazeide recuperare în care i intră societatea românească de pe la 1780 înainte, atît de fruc- ! tuoasă sub raportul progresului cunoştinţelor şi a lărgirii ori- zontului intelectual, este că^sjmilirea „noului" nu merge paralel cu eliminarea „vechiului". JDe aceea, pînă tîrziu, dincolo de | mijlocul secoluTui™ăI ~XTX-lea, vor dăinui contraste bizare în \ instituţii, moravuri, îmbrăcăminte etc, suscitînd nu o dată ui- ^ mirea călătorilor străini. i Pe plan literar, acest decalaj are drept consecinţă ameste- \ cui virstelor şi modelelor. înainte ca o generaţie să-şi dea mă- ! sura, criteriile care ordonează creaţia şi gustul se schimbă, J încît ea devine anacronică, fără a fi ieşit fizic din sincronie. I Conachi, lancu Văcărescu, Mumuleanu, reprezentativi pentru | poezia deceniului al treilea, apar ca autori „vechi" în deceniul i al patrulea, deşi ei fac — cum am văzut — eforturi de moder- nizare, şi cad totalmente în desuetudine în deceniul al cinci-I lea. Tipărirea în volume a poeziilor lui lancu Văcărescu, la j 1843 şi 1848, şi a lui Conachi, la 1856, trece neobservată, în I mijlocul indiferenţei generale. Dar chiar autoritatea lui Heliade 51H 519 şi Asachi începe să se ştirbească după 1840, pentru a apune cu totul în deceniul al şaselea. Dacă prelungim ancheta din planul creaţiei în planul re-ccpMt'î, lut'Hirtrara aceeaşi sunrar>onerc d^ pni/( <î încă din vremea fanarioţilor am constatatTxîsTentâHTriulpublic boieresc şi cărturăresc, amator de romane şi gazete franţuzeşti, oar ştim ca uupa 1821, se afirmă şi un public modest, de mica burghezie periferică, aflat de-abia în stadiul alfabetizării culturale, căruia i se adresează Anton Pann şi literatura ue colportaj. Cel dintîi e europenizat şi gata să întîmpine inovaţia romantică, cel de-al doilea încă înfeudat tradiţiei şi Orientului, nu atît ostil formelor noi ale artei, cît opac. Procesul de modernizare avansează desigur, dar, cel puţin pînă pe la 1859, mai repede „sus" decît „jos", căci numai „sus" există posibilitatea contactelor cu Apusul prin şcoală, cărţi, voiaje, numai „sus" — voinţa de emulare şi mijloacele de a pune efectiv în concordanţă stilul personal cu stilul epocii. Or, cîtă vreme în mediul mărunt citadin continuă să fie agreate literatura apoftegmatică şi parenetică, romanele de aventuri cu finaluri edifiante şi flo_riJegiîIe'"cte povestiri tîlcuite, nu e de mirare că o propensiune spre un clasicism de factură folclorică, bazat pe eroi prototipici, întîmplări stilizate, scheme morale străvechi se menţine, într-un fel sau altul, la suprafaţa vieţii literare. Aceeaşi semnificaţie o are, de altfel, concomitenta traducerilor din marii romantici — Lamartine, Byron, Hugo, Puşkin —, care formează titlul de glorie al deceniului al patrula, şi traducerile, destul de abundente, din Florian, Marmontel, Gessner, depăşite de gustul intelectual, dar căutate (şî de aceea, propuse) gustului popular. 95 Coexistenţa romantismului cu elemente de altă structură artistică se explică şi prin stadiul de incipientă al mişcării literare din jurul lui 1830, dominată de imperative utilitare şi naţionale. Punerea la punct a instrumentului lingvistic, configurarea genurilor, experimentarea creaţiei de tip beletristic absorbeau toate energiile. Problema era să se scrie — importa mai puţin în ce manieră — abordînd tematica zilei, lărgind frontierele expresivităţii, dînd ocazie energiilor somnolente să iasă la iveală, ilustrînd potenţialul spirîtual românesc în faţa lumii. Pe de altă parte, pentru o cultură tînără, care trebuia să , refacă în puţină vreme itinerarul spiritual al omenirii, consu- 520 ■ mînd „succesiunea" curentelor şi stilurilor ca „simultaneitate", 1 atitudinea „deschisă" faţă de valorile omologate la bursa in- 1 ternaţională a culturii, indiferent de apartenenţa lor de prin- zi r-ru eteric, constituia o necesitate imperioasa. Asachi exil prima probabil o opinie comună „îndrumătorilor" scriind, } in 1839, că „omul literat", înzestrat cu sirnţul_ frumosului şi i iubirea adevăiuiui, „lasă căpiţelor celor^ mărginite osteneala i cea în zadar de a supune la aceeaşi măsură şi formă toate j talentele şi toate haractirile". Ridicîndu-sc împotriva unei false j opoziţii între „les Anciens" et „les Modernes", Asachi declara 1 că „omul literat" preţuieşte şi „armonia poeziilor lui Virgiliu, ; I'asso, Racine" şi pe Tacit şi pe Montesquieu şi Fenelon. „Pen-, tru el, fieşcare adevăr este o izbîndă şi fieşcare capodoperă, !o plăcere." Antiteza clasic-romantic nu putea avea în asemenea condiţii o valoare euristică. E, de altfel, o întrebare dacă ea era , înţeleasă şi altfel dectt ca o polemică interesînd doar litera- !j tura franceză. G. Oprescu scrie : „Diferenţa pe care o simţim i azi între un fel şi altul de literatură atuncî ori se vedea mai | puţin, ori oamenii nu deveniseră încă conştienţi de ea". Ade- !vărul e că „diferenţa între un fel sau altul de literatură", chiar de-ar fi fost clară pentru scriitorii dintre 1830—1840 — şi sînt destule indicii în acest sens —, nu răspundea întru nimic realităţilor noastre. Or, pentru un Heliade sau Kogălniceanu, t un Alecsandrescu sau Negruzzi, oameni profund ataşaţi ideii de regenerare naţională, cu o înaltă răspundere a misiunii J lor de deschizători de drumuri, a importa o controversă fără ] aderenţe la problematica scrisului autohton însemna un nonsens, t Realitatea locală nu era coaptă pentru dezbateri estetice. / Această situaţie nu ne singularizează în Europa. După opinia lui Paul Van Tieghem, romantismul estic şi sud-estic (poate doar cu excepţia Poloniei) acordă în genere puţină atenţie^ teojîilor şi disputelor literare. „Dacă o revoluţie are loc, ea e vădită mai degrabă în opere decît în ideile critice. Adesea romantismul I e aici mai puţin literar decît în Apus, preocupat în mai mare măsură de acţiunea morală şi mai ales politică." în altă ordine de idei, e lîmpede că la noi, ca şi în Italia, i în Germania, mai peste tot în răsăritul şi sud-estul Europei, clasicismul nu a ajuns să sufoce creaţia şi nimeni n-a suferit pe de urma despotismului regulilor. După cum observă cu dreptate Ernst Robert Curtius, „singura literatură şi istorie 521 y literară modernă în care aceste opoziţii sînt conservate rigid, ca şi cum ar fi vorba de entităţi metafizice, este cea franceză". In Germania —■ scrie acelaşi Curtius —, „romantismul şi clasicismul trăiesc în acelaşi timp şi în parte în acelaşi loc. Romantismul de la Jena de pe la 1798 este oglindirea, receptarea şi în parte şi critica clasicismului de la Veimar, datînd din 1795." In Italia, organul romanticilor se numeşte „Concilia-tore", iar scopul său e, în tapt, de a uni anticul cu modernul ; ceea ce se respinge e imitaţia, nu studiul clasicilor. Literaturile de formaţie recentă, care se constituie sau se reconstituie la începutul secolului al XlX-lea, fără a fi trecut printr-o veritabilă perioadă clasică, adoptă romantismul cu atît mai lesne, cu cît acesta corespunde primei lor ecloziuni. „Dar — observă Paul Van Tieghem — ele îi asociază elemente clasice încă neasimilate. Pe de altă parte, întrucît romantismul continuă să fie în plină vigoare spre mijlocul secolului, el se combină atunci cu tendinţe noi, astfel că arta clasică, romantică, realistă sau chiar parnasiană se amestecă, în loc să se succeadă." Printre literaturile care, după comparatistul francez, ilustrează această stare de lucruri, pe lîngă cea catalană, cehă, iugoslavă şi, în genere, cele hispano-americane, se numără şi literatura română. Iată de ce e contraindicat a aplica mişcării romantice de la noi şi din multe alte ţări o schemă dedusă din experienţa atît de specială şi de specioasă a Franţei. 97 Nefiind stînjeniţi de tradiţia unui clasicism rigid şi ne-fiind Impregnaţi de respectul sacru pentru normele pe care le edictase, scriitorii noştri îl judecă fără „parti-pris". Ei refuză _ desigur anacreontismul, care le aminteşte de epoca fanariotă şi exemplifică o artă aristocratică, ruptă de frămîn-tările obşteşti, dar cultivă fabula şi epistola, genuri prin excelenţă clasice, iar în teatru se îndrumă în chip firesc spre comedia de inspiraţie moliere-ească. Mai mult. Deşi romantismul le satisface valenţele interioare, constituind stadiul final al unei lungi evoluţii, nu o simplă exhibiţie mimetică de circumstanţă, ei topesc în expresia noului lirism o anumită doză (variabilă după temperamentul şi aptitudinile fiecăruia) de raţionalism, discursivitate şi stilizare ornamentală. Reflexul acesta clasicizant e tot atît de spontan şi de irezistibil ca şi elanul marilor zboruri romantice. Multe opere ale deceniului al patrulea îl implică fără ca autorii să se simtă culpabili sau să nutrească un simţămînt de jenă. La noi,_ romantismul nu vine priil revo- I luţie, ci prin accelerarea^evoluţiei. Adevăratul său duşman nu e I "clasicismul, ci" inerţia. I Faptul că Heliade se ocupă de popularizarea unor noţiuni ,:; ,e,>r;,. c'a.sioă — de oltfel, după cum vom vedea, într-un mod |' destul de echivoc — şi că unul sau altul dintre „îndrumători" "i nare a face din „corectitudine" (în stil, limbă, păstrarea cuviin-i tei etc.) scciviui performanţei lUerare, nu constituie reacţii im- 1 potriva romantismului, ci acţiuni de iniţiere a unui public total impreparat, căruia trebuia să i se împărtăşească abece-j darul scrisului artistic. Iar cînd Matei Millo, în sceneta Poetul I romantic (1835), persiflează „geniul pletos", cu „barba-n fur- culiţe", de tipul lui Galantescu, el nu atacă romantismul, ci ' emfaza romantică, după cum în persoana retrogradului Stan j nu-i batjocoreşte pe reprezentanţii tradiţiei, ci pe cei care o I împing la absurd, prin exces de zel. Manifestările antiroman- I ti ce nu sînt expresia unui clasicism militant, ci a unui bun- ii simţ scandalizat de apariţii caricaturale. 98 I E de luat în consideraţie, în schimb, ipoteza unei reticenţe I de ordin politic. Faptul că, după 1830, romantismul francez j abandonează meditaţia solipsistă şi atitudinea elegiac-contem- I plativă, angajîndu-se în lupta socială şi cochetînd tot mai 1 insistent cu ideea de revoluţie, era de natură să asmuţă îm- I potriva adepţilor noii şcoli furia elementelor conservative. F, | de aceea posibil ca pînă la 1848 scriitorii noştri să fi evitat pur şi simplu să-şi atribuie denumirea de „romantic", spre a nu da loc la suspiciuni şi a nu-şi complica munca, şi aşa supusă ingerinţelor şi şicanelor cîrmuirii. în acest sens, nu e inutil de amintit că prima caracterizare a scriitorilor deceniului al patrulea drept „romantici" e din 1839 şi vine din partea lui | F. Colson, colaboratorul intim al lui I. Cîmpineanu, ca atare I personaj dubios în ochii guvernului. E adevărat că aprecierea lui Colson nu e dintre cele mai măgulitoare. Literatura din Ţara Românească, după tînărul şi fugosul liberal francez, nu păcătuieşte prin originalitate. „Uşoară, senzuală şi cîteodată sceptică, ea e reflectarea operelor lui Byron sau Voltaire, a Nopţilor lui Young, a dramelor lui Victor Hugo. Maniera şi forma sînt imitate, inspiraţia le lipseşte celor mai mulţi tineri scriitori. Ei dau chiar o falsă îndrumare ideilor româneşti, adoptînd viciile şcolii romantice." Indiferent de exactitatea sau inexactitatea alegaţiilor lui Colson, e cert că ele nu serveau 522 523 interesele noii literaturi, în plină elucidare a unui profil specific. 99 Fiindcă nu întîmpină rezistenţă pe plan estetic şi fiindcă e probabil suspectat ca purtător de ideologie subversivă, romantismul nu se conceptualizează nici după ce exponenţii săi devin conştienţi de ceea ce reprezintă. El nu trebuie să cucerească terenul prin luptă, impactul său e difuz şi se desfăşoară în durată. Dezlegat de obligaţia de a da contur unor aspiraţii fluide şi unor aserţiuni insuficient de limpezi, el rămîne protoplasmatic, cu frontiere permeabile, „deschis", ca pabil să intre în tot felul de „coexistenţe" neaşteptate. „LITERARIZAREA LITERATURII" ŞI PREPONDERENŢA ROMANTICĂ Dacă, după cum am văzut, fenomenul coexistenţei diverselor tipuri de modelaj artistic e suscitat în deceniul al patrulea de atîţia factori de natură socială, ideologică, psihologică, politică, nu trebuie pierdut totuşi din vedere că ceea ce caracterizează peisajul literar al vremii este-^>reponderenţa tot mai -hotărîtă- -a roma«t«rrrahj1. Prin numărul de scriitori pe care-i grupează, prin cuprinderea a aproape întregului front literar sub incidenţa aceloraşi opţiuni majore, prin particularităţile esenţiale ale operelor produse, el capătă statutul de „curent". Şi în deceniul al patrulea este singurul „curent" activ, prolific, în stare să fertilizeze inspiraţia şi să smulgă talentele dirTapatie. De existenţa autonomă a „preromantismului" nu mai poate fi vorba ; cît despre „clasicism", el subzistă desigur — cum am arătat —, dar nu în calitate de „curent", ci sub formă de „modalităţi" sau „genuri", aşadar ca tip de stilizare artistică, nu ca viziune existenţială. 100 Spre deosebire de balansarea de pînă la 1830 între elanurile de împrospătare a inspiraţiei şi inhibiţiile de natură morală şi expresivă, de acea caracteristică impregnare preromantică a neo-clasicismului, contextul literar este acum din ce în ce mai imperativ colorat de romantism. Atmosfera intelectuală îl propulsează din toate părţile : descoperirea „istoristă" a istoriei, criza luminismului, instituţîonaiizarea culturii — totul împinge spre o nouă viziune a actului creator, determinat prin înscrierea în temporal şi în concret, prin explorarea 524 -t I cosmosului şi a interiorităţii, prin desfacerea puterilor ferecate ale imaginaţiei şi sensibilităţii. Un factor important pe acest drum, de natură intrinsecă, •rtrucît acţionează în cadrul domeniului propriu-zis literar, pe care e acum momentul să-1 punem în valoare, rezidă în procesul de profesionalizare a scrisului. Anume, din categoria largă de „autor" tinde să se desfacă o categorie mai îngustă, dar specifică, aceea de „scriitor", iar din aria enormă şi difuză a literaturii înţeleasă medieval, ca totalitate a ceea ce se scrie (deci lingvistică, politică, etică, istoriografie etc), separă domeniul beletristicii. Noul concept de literatură nu diminuează cu nimic responsabilitatea autorului faţă de naţiune şi faţă de concetăţenii săi, pe care are datoria să-i instruiască şi să-i moralizeze. Dar dacă obligaţia de a servi e tot atît de absolută ca şi înainte, ba chiar tinde să fie sacralizată, datorită misticismului naţional, care se inoculează în toate comportamentele şi atitudinile, definiţia acestei obligaţii capătă un caracter mai larg : „util" e nu numai ceea ce e în legătură directă cu emanciparea politică şi reforma morală, ci şi ceea ce contribuie la dezvoltarea gustului, multiplicarea trebuinţelor spirituale, deschiderea de ferestre şi aruncarea de punţi spre orizonturile necuprinse ale gîndirii şi sensibilităţii.101 Pe de altă parte, înseşi cerinţele publicului neboieresc, puţin cultivat, determină o^literarizare" a predicii morale şi a discursului de idei : sfat/urile sarbede nu conving pe nimeni, în schimb, virtutea ilustrată printr-o povestire înduioşează şî atrage. Beletristica apare ca un mijloc adecvat de a rentabiliza opera educativă. Dar se înţelege că ea ajunge în cele din urmă un alibi. Căci cine vrea să transmită lecţii prin intermediul artei sfîrşeşte prin a face artă pur şi simplu, cu sau fără pedagogie. O dată deschis ficţiunii drum, aceasta nu mai poate fi controlată. Dar despre sensul în care acţionează gustul noului public vom reveni. O altă consecinţă a procesului de „literarizare" a literaturii o constituie atenţia acordată, în genere, problemelor de formă şi, în mod special, celor de limbă. Autorul diletant era liber să scrie după bunul său plac, scriitorul meseriaş e dator să-şi supravegheze condeiul şi să-şi epureze expresia, să tindă spre o permanentă auto-depăşire, să studieze experienţa „confraţilor" celebri şi să înveţe din propriile eşecuri. 529 El are nevoie să-şi însuşească tehnica artei cuvîntului, să fie iniţiat în tainele scrisului — ceea ce şi explică interesul viu pentru prozodie şi teoria literară, concretizat prin apariţia Grammaticei poeziei de Heliade (1831) şi a Cursului de retorică (1834) de Simion Marcoviei, două cărţi surprinzătoare, la prima vedere, _ într-o literatură ce nu-şi avea încă statornicite genurile şi nu poseda decît rare „modele". Cum e şi de aşteptat, scriitorul care se serveşte de condei ca de un instrument al auto-exprimării e împins să acorde o importanţă prioritară problemelor limbii, întrucît devine conştient că randamentul munci' sale atîrnă de îmbogăţirea vocabularului, modernizarea sintaxei, definitivarea ierarhiei uzurilor. Pe de altă parte, exerci ţiul zilnic al creaţiei, prin exigenţele inerente configurării materiei^ imaginare în structuri, pune în lumină disjuncţia dintre „temă" şi „tratare", abătînd astfel atenţia de la „subiect" la „modalitatea" realizării. Consecinţa este că atitudinea de indiferenţă pentru expresie face loc unei conduite artizanale, care presupune conştientizarea procedeelor şi proiectarea obiectului sub latură estetică. în acelaşi timp, drumul acesta de la ce spre cum legitimează percepţia critică, apoi şi critica pro-priu-zisă, în înţelesul de gen literar. _ Primul critic, apt prin elasticitate spirituală să nu confunde existenţa empirică a literaturii cu manifestarea unei noţiuni dogmatice de frumos, care îşi dă perfect seama de necesitatea imperioasă a clasării valorilor, este desigur Heliade. Dar în analiza feroce a poeziilor lui Alecsandrescu, el îşi pune talentul critic în slujba vindicaţiunii. încît, meritul de a înălţa critica la rangul de îndeletnicire indispensabilă în edificarea culturii şi de a-i fixa condiţiile minimale de desfăşurare îi revine lui Kogălniceanu. Cuvintele lui relevă trecerea literaturii de la stadiul existenţei „în sine" la stadiul existenţei „pentru sine" : „...înainte de zece ani, cînd era ruşine de a lua condeiul în mînă spre a compune ceva româneşte, critica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturii năseînde. Astăzi s-au schimbat lucrurile : care n-are mania de a fi autor ? însuşi tinerii de pe laviţele şcoalelor au pretenţii de a publica scrierilor lor, pînă şi tractaturi de filozofie. Ei bine, într-o asemenea epohă, cînd se publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pe toate şi ca într-un ciur să le vînture ; lăudînc! 526 1 ! '-4 1 cele bune şi aruneînd în noianul uitării pre cele rele ; şi una şi alta, după principiile sale şi fără a lua samă la persoana şi starea autorilor ?" 102 _ _ Aşadar, înmulţirea scrierilor, înviorarea mişcării literare, emulaţia de a publica — pe care Heliade o batjocoreşte ca manie a „autorlîcului" — conduc în mod necesar la competiţia valorilor ci fundamentează actul critic. în felul acesta devine evident că literatura nu e doar „mesaj", ci şi „miraj", nu e doar „ideologie", ci şi „artă" (sau chiar, în grimul rînd „arta"). Ivirea noului concept de „literatura" şi existenţa „scriitorului", angajat pe drumul profesionalizării, cu toate că nu-şi cîştigă încă pîinea din produsul condeiului, modifică profund condiţia creaţiei şi pune într-un fel nou problema opţiunilor estetice. Desigur că pentru proaspătul beletrist român, pe jumătate sau pe trei sferturi amator, cu o cultură literară de obicei făcută pe apucate, conceptualizarea diverselor modalităţi plauzibile de artă nu era posibilă decît într-un chip superficial. Dar esenţial nu e ce opinie îşi fac oamenii despre lucruri, ci cum acţionează. Or, chiar şi fără o deplină clarificare asupra drumurilor noii poezii, chiar şi fără a înţelege pînă la capăt rostul polemicii clasic-romantic, fapt e că noii veniţi în arena literară, îndeosebi cei ce debutează spre sfîrşitul deceniului al patrulea, produc romantic în mod spontan, prin determinarea formaţiei şi convergenţa diverşilor factori impulsivi din mediul ambiant. Importanţa „literarizării" e că ea „modelează" această tendinţă naturală, că îi oferă posibilitatea şi şansa de a se instituţionaliza. Ca „scriitori", deci ca fabricanţi (deocamdată intermitenţi şi pe jumătate amatori) de beletristică, tinerii autori sînt împinşi să ia act şi să se confrunte cu experimentele artistice cele mai noi, să studieze eficacitatea tehnicilor şi a procedeelor cărora adeziunea publicului şi consimţămîntul criticii Apusului le acordă cauţiunea. Or, între 1830—1840, în literatura franceză, singura cunoscută efectiv scriitorilor din Principate, romantismul oferă atît simplilor cititori, cît şi rafinaţilor, imaginea cea mai adecvată şi cea mai expresivă a artei prezentului. Ca şi locomotiva lui Stephenson, moda vestimentară sau instituţiile politice reprezentative, literatura romantică pare o treaptă de civilizaţie, pe care o naţiune plină de ambiţii, în plin 527 \ proces de emancipare materială şi morală, n-o poate evita şi n-are nici un interes s-o evite. între 1830—1840, cînd se află la studii la Paris, V. Alecsandri, I. Ghica, fraţii Golescu şi vărul lor Al. G. Golescu, D. Brătianu, N. Creţulescu, Thcodor Diamant, Sc. Virnav, Alecu Mavrocordat, cînd Kogălniceanu e la Luneville, apoi la Berlin, Alecu Russo lîngă Geneva, iar în ţară cărţile franceze invadează bibliotecile boiereşti şi cabinetele de lectură, opere de răsunet şi capodopere se succed într-un ritm impresionant : 1830 — Hugo, Hernani; Stendhal, Le Rouge et le Noir ; Musset, Contes d'Espagne et d'Italie; Auguste Comte, Philoso-phie positive (publicarea continuă pînă în 1842). 1831 — Al. Dumas—Pere, Antony ; Hugo, Notre Dame de Paris şi Les feuilles d'automne ; Michelet, Histoire romaine. 1833 — Balzac, Eugenie Grandet. 1834 — Lamennais, Paroles d'un croyant; Musset, On ne badine pas avec l'amour; Balzac, Le pere Goriot; Sainte-Beuve, Volupte. 1835 — Vigny, Cbatterton şi Servitude et grandeur rnili-taire ; Pierre Leroux, De l'egalite ; Musset : Les nuits (continuă pînă în 1837 şi Lorenzaccio ; Balzac, Le lys dans la vallee. 1836 — Lamartine, Jocelyn. 1837 — Lamennais, Le Livre du peuple. 1838 — Hugo, Ruy-Blas. 1839 — Stendhal, La Chartreuse de Parme. 1840 — Hugo, Rayons et ombres, Thierry, Rec'its des temps merovingiens ; Proudhon, La Proprieti ; Merimee, Colomba. în aceeaşi perioadă, în 1830, apare sub titlul Poesies alle-mandes o culegere din Klopstock, Goethe, Schiller, Biirger, în versiunea lui Gerard de Nerval, se sfîrşeşte traducerea de Oeuvres completes ale lui Walter Scott (trad. Defaucompret în 38 volume), iar în 1833, a celor 20 de volume de Contes fantas-tiques de Hoffmann (trad Loeve-Veimars), apar două noi traduceri complete din Shakespeare (în afară de cea a lui Le Tourneur revăzută de Guizot, din 1821) şi două noi traduceri din Byron (în afară de cea a lui Amedee Pichot).103 Se vede, aşadar, că romantismul genuin al oamenilor de cultură dintre 1830—1840, stadiu finai al unui proces de lentă maturare a structurilor mentale autohtone, întîlneşte „modelul" literar romantic, în plină vitalitate şi putere de fertilizare (de fapt, în momentul culminant al iradierii sale, moment ce 528 va fi urmat, nu peste mult, în Franţa, de o degringoladă brutală). Această coincidenţă dintre ceea ce oamenii vor şi ceea ce li se oferă explică însuşirea extrem de rapidă a procedeelor si a convenţiilor romantice de stil. „Moda" care impune „imitaţia" lucrează in acelaşi sens cu afinităţile care comandă „receptarea" creatoare. m Rezidenţele de natură ideologică sînt neînsemnate : ştim că la noi clasicismul nu s-a încorporat într-o doctrină, nu a dat capodopere (exceptînd Ţiganiada, din păcate însă ignorată de paşoptişti), nici nu a fost inculcat de învăţămînt în straturile adînci ale personalităţii. Nu ignorăm desigur că scriitorii debutanţi în deceniul al patrulea învăţaseră la Sava după Retorici ale secolului al XVIII-lea, că se familiarizaseră în oarecare măsură, graţie dascălilor particulari sau pensioanelor lui Vaillant şi Cuenim, cu clasicii marelui secol, cu Telemaque, cu Montesquieu (Grandeur et decadence des Romains), cu Voltaire, cu alţi reprezentanţi ai raţionalismului luminilor. Dar presupunînd că s-ar fi iniţiat în literaturile clasice, vechi şi noi, de zece ori mai mult decît a fost cazul, faptul acesta le-ar fi anulat oare destinul romantic ? Oare există vreun singur mare scriitor romantic care să nu fi început prin studiul clasicilor ? Şi dacă vastele cunoştinţe în materie ale unui Lamartine sau Hugo nu i-au împiedicat să caute noi drumuri în artă, cu atît mai puţin putea constitui o frînă instrucţia lacunară şi superficială a autorilor noştri. (E simptomatic că la 1830 Heliade afirma senin că lancu Văcărescu a tradus Britan-nicus de Rousseau [!] şi tot el va mărturisi cîndva, într-un moment de galofobie furibundă, la 1840, că se deprinsese cu limba franceză citind o carte de colportaj, pe Faublas, „şi poate aceasta va fi pricina de nici n-am prea învăţat aşa bine franţuzeşte."). 105 Singurul scriitor al perioadei cercetate care a avut şansa nu doar să-i citească pe clasici, ci să se formeze într-un mediu clasic, este Asachi, şi ştim că pe el amprenta Romei prerisor-gimentale îl marchează întreaga viaţă. Dar Asachi aparţine, în termeni de referinţă europeană, secolului al XVUI-lea, care sfîrşeşte la noi în 1821, an în care împlinea 33 de ani. Trebuie apoi avut în vedere că în luminoasa perioadă a tinereţii romane el a fost mai mult pictor decît poet. Iar în artele plastice, datorită ponderii superioare a tehnicii în procesul creator, influenţa şcolii lasă urme mai adînci decît în literatură. Faptul 529 34 că un pictor ca G. Tatarescu, din a doua generaţie paşoptista (născut în 1820), manifestă în întreaga sa operă — şi în contrast cu epoca — puternice trăsături clasicizante, se explică prin aceea că studiase la Miînchen, una din cele cîteva citadele solide ale academismului in prima jumătate a secolului al XlX-lea. în literatură, optica „profesorilor" se transmite în, mint mai mică măsură „şcolarilor". E drept că dintre elevii: maeştrilor se aleg discipolii, dar încă mai frecvent ies din rîndurile lor detractorii şi ereticii. Cu adevărat importantă pentru scriitorii dintre 1830—1840 nu e bruma de educaţie clasică, ci capacitatea lor de a percepe sonurile noii poezii, aptitudinea de a descoperi lirismul impregnat de efluviile vremii. Or, în această privinţă, ei dispun de mobilitate spirituală şi de o remarcabilă acuitate a urechii: interioare. Pe de altă parte, e vizibil că din punct de vedere estetic clasicismul nu mai exercită ascendent, îndeosebi asupra tinerei generaţii, care luptă pentru naţionalizarea culturii şi originalitate, în acest sens, cuvintele lui Kogălniceanu din 1843 sînt mai mult decît grăitoare. Vorbind despre literatura Moldovei din jurul lui 1830, spiritul rector al Daciei literare face rechizitoriul îndrumării neo-clasice, bazate pe imitaţie şi uzul unei mitologii convenţionale, care nu mai transmite mituri, ci doar clişee fade şi plicticoase : „Literatura, în Moldova, pe atunce, de-abia începuse a renvia, dar slabă, neînsemnată şi alcătuită numai din proaste traducţii sau imitaţii şi mai^rele încă de originaluri străine ; poezia era mai mult în formă, în cuvinte, decît în idei. Mitologia părăginită, afectaţia şi conţetele italieneşti era de modă ; la fieştecare rînd a compunerilor din vremea aceea nu găseşti decît muze şi iar muze, Apollon, Orfeos. Belona, cînd Marş, cînd Aris, Aheron, Dafnis, Tirsis şi toţi zeii din Olimp şi Tartar. Toate acele compuneri era ode imitate, versuri anacreontice, imne, fabule şi mai ales sonete, felul de poezie favorit a Orfeilor, carii ne asurzea urechile pe atunce." E adevărat că în aceste rînduri Kogălniceanu nu se războieşte cu clasicismul veritabil, ci cu o ipostază degradată şi epigonică, dar aceasta stăpînise viaţa literară românească, prin urmare, ea constîtuîa termenul dialectic de confruntare pentru noile directive artistice. 106 Fără îndoială, vîrstnicii continuă să lucreze. Dar şi ei resimt puternic, după cum am arătat în capitolele precedente, 530 nevoia de schimbare. Faptul că eşuează în încercarea de a se integra ritmului vremii, că formaţia lor veche îşi spune cuvîntul nu scade din semnificaţia gestului : fluxul spre romantism irebuia să fie irezistibil, de vreme ce neo-clasicii înşişi tindeau, cu voie sau fără, să-şi abandoneze poziţiile. Ştim că Asachi dă în 1836 volumul său de poezii, ataşat solid crezului clasic, nu numai prin esenţa platonică a inspiraţiei, recuzita mitologică şi forma sculpturală a versului, ci şi prin proTesia de credinţă limpede formulată în prefaţă. Iancu Văcărescu, discret, tot mai absent din actualitate, deşi adoptă nu o dată temele şi ritualul noului lirism, rămîne totuşi prin prozodia sa contorsionată, de răsfăţ verbal, ca şi prin modalitatea cerebrală de a-şi pune în scenă sentimentele, un supravieţuitor al secolului al XVIII-lea. Cît despre Mumuleanu, cu tot efortul de a-şi lamartiniza cîntecul şi a-şi despleti limbajul, plăteşte tribut stereotipului raţionalist şi stilistic al epocii anterioare. Continuă să lucreze, la graniţa dintre literatură şi colportaj, dintre folclor şi creaţie, Anton Pann, personaj pitoresc şi secret, care se situează în afara şcolilor şi a tendinţelor literare ; pînă la 1840, el nu-şi configurează încă personalitatea, e mai degrabă editor şi tipograf decît autor, tot atît de mult sau tot atît de puţin clasic prin Hristoitia, cît şi romantic prin Noul Erotocrit. Dincolo şi dincoace de aceşti autori, care au din ce în ce mai puţină priză (cu excepţia lui Anton Pann, simpatizat de publicul mărunt) şi care nu reprezintă un obstacol în calea noii literaturi, ci ilustrează incapacitatea de a i se adapta, se produce între 1830—1840 o adevărată explozie romantică. Mai întîi în Muntenia, prin Heliade, Cîrlova, Alecsandrescu, Bolliac, puţm în urmă în Moldova, prin Hrisoverghi, Negruzzi, Ralet, Crupenski, Cuciuran, Alecsandri, de pe la 1838 înainte şi în Transilvania, deşi aici la un nivel mai restrîns — curentul de primenire a mentalităţii româneşti, ce acţionase decenii de-a rîndul subteran, îşi găseşte în fine concretizarea în contextul renaşterii naţionale, precipitate de mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu şi conjunctura propice culturii de după 1829. "Elanurile înăbuşite ale fiinţei irup spre lumină, poezia inundă viaţa spirituală, lirismul acaparează istoria, imaginaţia ridică schelele idealului. Paşii sînt încă şovăitori, poza înlocuieşte uneori^ simţirea veritabilă, gesticulaţia o ia înaintea ,,logos"-ului. în lava adîncurilor se amestecă elemente aluvio- 531 3-1* nare, de provenienţă diversă, care-şi trădează, la răcire, compoziţia. Dar noua literatură dă o valoare programatică rupturii de formele învechite ale organizării sociale şi mentalităţii. Fa extinde limitele poeziei pînă la limitele universului, profilează un concept înalt şi sever de responsabilitate a scriitorului, forţează limba să se mlădieze, versul să cînte, cuvîntul să transmită mai mult decît spune. 10/ De pe la 1830 înainte romantismul începe să ia în posesie cîmpul culturii româneşti, la 1840 dominaţia sa e deplina. In acest răstimp, debutează cîţiva scriitori reprezentativi, provincialismul vechii literaturi e învins, se configurează o „mişcare" literară naţională. Integrarea europeană face ca jocul afinităţilor sufleteşti să devină productiv : cîţiva mari romantici, în primul rînd Lamartine, Hugo şi Byron, sînt recuperaţi, fiindcă oferă mediului intelectual românesc ceea ce acesta căuta. In aceeaşi perioadă, adjectivul „romantic", atestat în mod excepţional înainte de 1830, şi anume cu semnificaţia primară de „pitoresc", devine uzual, căpătînd şi accepţia istorico-estetică de „şcoală" sau „curent". De o mare importanţă este şi sfor-.ţarea, înfrînată de existenţa multor confuzii şi incertitudini terminologice, de a defini o nouă concepţie despre literatură în funcţie de opţiunea romantică. în paginile următoare ne propunem examinarea acestui fenomen de expansiune, cercetîndu-1 sub latura conceptuală, a conştiinţei pe care o are despre sine, şi sub latura empirică, propriu-zis literară, a realizărilor efective de „artă". CONULF1UALIZAK-EA ROMANTISMULUI ADOPTAREA TERMENULUI „ROMANTIC" ŞI A DERIVATELOR SALE Rene Wellek a demonstrat într-un studiu bazat pe o întinsă documentare comparatistă că întrebuinţarea în cadrul diverselor limbi naţionale a adjectivului „romantic" sau a substantivului „romantism" nu elucidează nici data naşterii, nici momentul conştiinţei de sine „romantice". Pare evident că „lucrul" trebuie să premeargă „numelui" şi că ceremonia „botezului" nu poate avea loc înainte de a deveni absolut limpede că terminologia tradiţională e inaptă să definească noul fenomen cu ajutorul mijloacelor de care dispune. Dar pînă la această luare de act e posibil să se scurgă o perioadă mai lungă sau mai scurtă, întrucît analiza cîmpului noţional e totdeauna tergiversată sau abătută din drum de deprinderea instinctivă de a transforma necunoscutul în cunoscut şi a reduce ceea ce se ignoră la ceea ce se ştie. Aşa se face că în Franţa, unde renovarea lirismului într-un spirit străin poeticei clasice are loc, sub impulsul lui Chateaubriand, încă de la începutul secolului al XlX-lea, cel dintîi scriitor care se autodenumeşte „romantic" pare a fi Stendhal, în 1818, prima atestare a cuvîntului „romantism" e din 1816, iar folosirea lui uzuală datează de-abia din 1824, şi anume nu în înţelesul de nouă literatură, ci în acela de gen al literaturii tradiţionale. Cu toate astea, istoricul introducerii şi al acreditării termenului „romantic" (inclusiv derivatele sale) e deosebit de instructiv, atît prin perspectivele deschise asupra unui concept parcă anume croit — cum spunea Paul Valery •— „ca sa furnizeze pretextul unor dezacorduri interminabile", cît şi ca 533 o referinţă necesară înţelegerii particularităţilor procesului literar la noi. întrucît am tratat această chestiune într-un studiu special, ne rezumăm aci la esenţial.108 Trei rtariuni europene au colaborat la descoperirea. îmbogăţirea şi valorificarea universală a termenului „romantic" : Fr-ajrţa i-a dat etymon-ul (substantivul „roman" însem-nînu poveste de aventuri în versuri sau proza), Ajigiia — prima formă uzuală (în sens pejorativ de „like the old romances", asociat sinonimic cu „chimerical", „ndiculous", „unnaturai", „bombast"), Germania — accepţia de „şcoală" sau „curent" artistic şi literarTUrT prim moment semantic important e pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, cînd englezul „romantic", fără a înceta să numească falsitatea şi exagerarea vechilor romane (cavalereşti sau pastorale), preia înţelesul de „pitoresc", fiind utilizat ca să sugereze peisajele neobişnuite, asemănătoare celor descrise în romane, capabile, în orice caz, să reţină privirea, să surprindă printr-un detaliu caracteristic. De-aci înainte adjectivul „romantic" îşi va pierde puţin cîte puţin legătura cu genul literar de provenienţă (romanele cavalereşti), devenind un calificativ din ce în ce mai obişnuit pentru aspectele spectaculoase şi insolite ale naturii. Conexiunea lui cu această modalitate a peisajului e atît de mare, încît traducătorii francezi ai literaturii engleze a timpului încep să substituie termenul „pitoresc" prin acela de „romantic". în acest sens, îl regăsim pe „romantic", în 1776, la Letourneur, celebrul traducător al lui Shakespeare şi Young, binecunoscut şi la noi, unde mai ales versiunea Nopţilor s-a bucurat de un mare ecou. La Rousseau, „romantic" nu mai coincidea cu „pitoresc", implicînd, în afară de particularitatea obiectivă a tabloului de natură şi repercusiunea sa sufletească, starea de reverie duioasă, de vag al imaginaţiei. Apar aici acele armonici misterioase ale sonului fundamental, care-i vor da cuvîntului puterea de a se întinde peste vaste provincii ale spiritului şi a alimenta izvoarele obscure ale sensibili taţii. Etapa decisivă în evoluţia semantică a termenului e parcursă în Germania ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea, graţie îndeosebi fraţilor Schlegel. Aceştia se servesc de calificativul „romantic" ca să numească o nouă poetică, ale cărei principii, încă nebuloase şi divergente, se degajau în dis- 534 cutiile şi practica unui mic cerc de literaţi grupat în jurul revistei Athenaum din lena. Ei iau cuvîntul într-o accepţie istorică, asociindu-1 cu ideea de epocă „romană", prin urmare, cu civilizaţia născută din amestecul lumii vechi şi a! lumii germanice. Această civilizaţie, caracterizată în mod esenţial prin creştinism şi instituţia medievală a cavaleriei, se situează Ict antipozii antichităţii: ca atare, sînt „romantice" acele literaturi „romane" care au dat expresie spontană instinctului cuvin uni bunei-ui uuiuiui, itiutiiiu convenţiile şi mutarea sie-n'lizantă a antichităţii. Anticlasicismului raţionalist al lui Les-sing, mai mult tactic decît strategic, i se substituia astfel un anti-clasicism cu adevărat redutabil, deoarece se întemeia pe mistica sensibilităţii descătuşate şi se încorpora într-o doctrină fundamentată istoric. Doctrina schlegeliană e difuzată în Franţa de o serie întreagă de mediatori, printre care : Charles de Villers, Benjamin Constant (în prefaţa traducerii lui Wallenstein de Schil-ler — 1809), F. Bouţerwek. O influenţă efectivă asupra opiniei publice, ostilă în principiu oricărei încercări de ştirbire a tradiţiilor clasice, o au trei cărţi memorabile, apărute, prin coincidenţă, în acelaşi an, 1813 : Simonde de Sismondi, De la littera-twe du Midi de l'Europe; A. W. Schlegel, Cours de littera-ture dramatique ; M-me de Stae'l, De l'Allemagne. în scurtă vreme, adjectivul „romantic" — folosit de adversarii noii literaturi în batjocură — va începe să fie asumat de novatori şi va da naştere unui compus substantivizat („romantism"), necesar spre a totaliza într-un concept ceea ce este comun scrierilor socotite drept „romantice" în felul acesta, istoria cuvîntului intră într-o fază adultă, de expansiune universală, dar şi de pulverizare caleidoscopică a sensurilor. Chemat la viaţă cu funcţia modestă a unui sinonim („pitoresc"), personalizat de Rousseau într-un sens liric, folosit spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sub impulsul şcolii din lena, ca antonim (opusul noţiunii „clasic"), devenit, în fine, substantiv^ abstract cu sarcina de a denumi o doctrină estetico-filozo-fică şi un curent artistic, termenul „romantic" şi derivatele lui ajung a fi omologate de conştiinţa europeană cam între 1820—1830.109 împlînţarea. texmejmjm^ în lijriba_ română are ioc In deceniul al treilea, cînd îl găsimTatestat cu înţele-~~ 535 sul de „pitoresc", şi -sejct^sj_ljd_ează după 1830... cînd apare cu serrsuj^e'stetic de „curent" literar sau de „tipolpgieJL^^ In mtcŢ^rTru de^ alta se trece aproape imperceptibil şi într-o foarte scurtă perioadă de timp, avem astfel o confirmare a faptului că şi în cultură, uneori, onto-genia repetă filogenia. Adjectivul „romantic", sub forma „rj0jnamicjeic'\ se iveşte cam în aceeaşi vreme sub condeiul a doi autori : ] Dijticu^_> iescu şi moldoveanul Jjaniil Scavinschi. în Însemnare a călătoriei mele, deci la 1826rcel dintîi îl foloseşte spre a zugrăvi o promenadă din Berna : „O plimbare de zioa şi noaptea fiindcă o luminează cu felinare, foarte frumoasă şi rotnanticească'. Relatînd popasul la poalele Ceahlăului, _ din călătoria spre Borsec, întreprinsă în compania hatmanului Constantin Palade, la 1828, de care am vorbit într-un capitol precedent, Daniil Scavinschi rimează astfel, după metodele poeziei descriptive a secolului al XVIII-lea : Acolo sosind cu toţii obosiţi de osteneală Si pătrunşi de-acea frumoasă, rotnanticească priveală, Statură şi pe verdeaţă începură a se pune, Puterile-mprăştiate voind iarăşi să le adune. Dat fiind că, după toate aparenţele, cele două întrebuinţări ale termenului „romantic" sînt independente, pare probabil că indiferent de originea cuvîntului (grecească, la Dinicu Golescu, sau rusească la Scavinschi) sufixul^- icesc a fost adăugat „pe teren românesc"--cum se exprimă N. A. Ursu — datorită corespondenţei instituite la începutul sec. al XIX-lea între rom.-icesc şi grec. -iy?: sensul lui eliberator e atît de evident încît comentariul devine de prisos.121 Capitolele următoare evoluează pe aceeaşi linie, formu'înd propoziţii generale în spirit clasic, dar venind apoi cu precizări şi amendamente, care introduc excepţii şi denotă cochetarea cu fenomenele mai noi ale literaturii. Vorbind despre poezia dramatică (domeniu inexistent la noi), se justifică „unităţile", în schimb, se accentuează necesitatea individualizării personajelor, potrivit cu starea socială şi peripeţiile intrigii. Totuşi, aici — şi nu întîmplător, căci scena este principalul cal de bătaie al clasicismului —, umbra lui Boileau e mai puternică decît oriunde, dominînd orizontul. Din contra, în capitolul dedicat poeziei didactice sînt lăudaţi autorii care îşi iau „slobozenie asupra imaginaţiei", amestecind învăţăturile cu exemple şi episoade mai mult sau mai puţin fabuloase. Doar stilul „colorat" „cu zugrăviri şi cu metamorfo-zuri" „împuternicează, măreşte, încălzeşte şi însufleţează învăţăturile cele reci ale raţiei". Poeziei descriptive i se reproşează caracterul mozaical : „orice compoziţie poetică trebuie să formeze o adunare şi un tot, a căruia părţi să fie legate şi al căruia mijloc să răspunză cu începutul, şi sfîrşitul cu mijlocul, după cum ne învaţă Aristot şi Horaţiu" şi structuralismul contemporan — am putea adăuga noi. Capitolul despre poezia lirică, alcătuit după Marmontel, e unul dintre cele mai receptive pentru noile forme de sensibilitate, şi nici de data asta lucrul nu e întîmplător. Un pasaj iniţial (pe care Bogdan-Duică i-1 atribuia lui Heliade, dar care, neexistînd în Marmontel, se găseşte, în schimb, la Levizac) foloseşte exemplul improvizatorilor italieni la clavecin ca să scoată în evidenţă caracterul delirant al inspiraţiei, elanul irezistibil ce-1 înflăcărează pe artist în momentele de har, cînd pare că se pogoară asupra-i graţia divină. Urmează teoria, de largă circulaţie în secolul al XVIII-lea, al entuziasmului premeditat, care conciliază raţiunea şi sentimentul în pretenţia reciprocă de a regenta creaţia, şi un larg excurs asupra rolului 553 social al poetului, de tribun şi bard. Acesta e înfăţişat ca „un entuziast virtuos, care, cu lira în mînă, alerga sau, într-un minut de rebelie, ca să liniştească duhurile, sau într-un minut de nenorocire publică, ca să aducă nădejdea între noroadele obosite" ■■■te. L-'C 122 Putem opri aici analiza noastră, fără a mai trece în revistă ultimele capitole (Poezia satirică, Poezia pastorală, Fabula sau apulu&ul, Poezii jugitive), care nu aduc nimic deosebit. Concluzia se desprinde aproape de la sine. Fără a scăpa din vedere puternicele aderenţe clasice ale Grarnrnaticu poeziei, reiese că partea cea mai interesantă a lucrării constă în anunţarea şi legitimarea dezertărilor romantice : prioritatea geniului asupra regulilor, importanţa sentimentului şi a imaginaţiei în poezie, culoarea locală, condamnarea imitării „robeşti" a anticilor, deosebirea dintre poezie şi versificaţie, criticarea poziţiilor normative în definirea speciilor lirice, preţuirea spontaneităţii, ideea poetului-bard. în esenţă, Grammatica poeziei are în vedere dezvăluirea principiilor constitutive ale diverselor genuri şi specii literare, cu grija, evidentă pe alocuri, de a nu codifica rigid „reguli". Desigur, planul constatativ nu e totdeauna clar delimitat de cel normativ, iar deosebirea între ceea ce aparţine unei orientări estetice de şcoală şi ceea ce intră în structura inerentă oricărui act literar rămîne extrem de delicată. Pînă azi, cei ce caută „invariantele" structurilor sînt suspectaţi că vor să dea reţete ,deşi ei nu-şi propun decît să sistematizeze elementele comune ale speţelor cunoscute. Heliade, în orice caz, prin ceea ce omite, via Levizac-Moyssant, din Marmontel, denotă elasticitatea intelectuală şi spirit antidogmatic. E drept că, silit să coboare din stratosfera teoriei pe terenul criticii, deci să semnaleze erori în numele unui principiu (căci eroarea se defineşte prin abaterea de la un standard, formulat explicit sau numai presupus), el invocă uneori — cum vom vedea — existenţa „regulilor". E însă necesar de văzut, de fiecare dată, în ce context. E aici locul să atragem atenţia că în lupta împotriva despo-tismelor ce înfrînează creaţia, romantismul în genere, dar în chip cu totul deosebit cel francez — singurul cu care se emulează scriitorii noştri între 1830 — 1840—, nu cade niciodată în anarhie : protestul contra „regulilor" nu antrenează refuzul ordinei. Ceea ce se urmăreşte e libertatea, nu haosul, aşadar, o libertate circumscrisă şi organizată, care reprezintă „o 554 emancipare" în raport cu normele canonice instituite de Boileau, dar un „despotism" în raport cu licenţele admise de curentele ulterioare, să spunem de simbolism ; faţă de provocările „avan-■ . romantismio tot atu de academic cît şi clasicismul. Victor Hugo, în prefaţa la Cromwell, meditată de toţi romanticii noştri, formulează foarte desluşit ideea că arta nu se poate lipsi de o anumita disciplina : „Sa dam via ciocanul în teorii, poetici şi sisteme. Să lepădăm vechea tencuială care aegmzeaza faţaua ariei. Nu exisia mei reguli, nici uiOGele ; sau, mai degrabă — se corectează fugosul polemist —, nu există alte reguli decît legile generale ale naturii, care planează şi asupra artei în întregul său, şi legile speciale care rezultă pen-t;.: fiecare creaţie, din condiţiile proprii subiectului respectiv : unele sînt eterne, interioare şi dăinuie ; altele, variabile, exterioare, şi nu servesc decît o dată". De fapt, după cum observă Philippe van Tieghem, dacă pentru romantici există realmente un duşman, „acesta e mai mult gustul decît regula, şi ceea ce vor ei să elimine în numele geniului şi al temperamentului individual e tirania sa discretă şi vagă, dar necruţătoare". Hugo nu ne spune oare în aceeaşi prefaţă la Cromwell: „ceea ce trebuie să distrugem înainte de toate e vechiul gust fals" ? De altfel, după cum s-a mai observat, prefaţa la Cromwell păstrează aparenţa respectului faţă de Boileau, şi am fi înclinaţi să spunem, nu numai „aparenţa". în adevăr, în final, explicînd că nu a voit să se cuiraseze în spatele unor nume ilustre şi că a preferat să dea argumente în loc să recurgă la judecăţi de autoritate, Hugo îl aduce totuşi în sprijin pe Boileau. El citează un pasaj mai mult decît semnificativ din opera acestuia, care argumentează că marii autori, chiar cînd elaborează sisteme, nu rămîn prizonierii literei proprii. Sclerozarea dogmatică a ideilor e mai totdeauna opera discipolilor mediocri. „Preceptul care dă efectiv drept regulă ca să renunţi uneori la orice regulă — spune Boileau — e un mister al artei, greu de explicat unor oameni complet lipsiţi de gust şi pe care un soi de ciudăţenie a spiritului îi face insensibili la ceea ce mişcă în mod obişnuit pe oameni".123 La noi, unde literatura nu fusese niciodată stînjenită de existenţa unor interdicţii de natură estetică, ideea de „regulă" are un caracter şi mai puţin pejorativ decît în Franţa. în spiritul lui Heliade ea semnifică de obicei o condiţie-limită, derivînd din statutul intrinsec al poeziei („legile generale" ale lui Hugo). 550 Uneori, mai ales sub imperiul comandamentelor tactice, se ivesc derogări de la principialitatea acestui punct de vedere. Totuşi, în sensul formulărilor, şi nu în litera lor, Heliade nu dă dreptate, mai niciodată, ortodoxiei clasice. iaia un exemplu caracteristic : articolul Critica literară, îndreptat împotriva lui Gr. Alecsandrescu, pare a postula în mod răspicat existenţa şi necesitatea regulilor. „Sînt ni^ue purdalnice de reguli pentru versificaţie şi tot felul de poezie — afirmă Heliade —, nişte semne de minte întreagă şi judecată dreaptă, de la care nimeni nu poate să se abată nepedepsit ; dar un soi de republicani calcă tot în picioare, zic că sînt slobozi". Autorul c, aşadar, pentru ordine, împotriva „republicanilor" care o încalcă. Dar „ordinea" e cea clasică, sau cea minimal necesară artei, de care vorbea Hugo ? Şi cine sînt „republicanii" ? Sînt ei oare romanticii ? La ultima întrebare, putem răspunde negativ. Heliade însuşi clarifică lucrurile într-o notiţă adăugată în ediţia a doua a Curierului de ambesexe; el îi identifică aici pe „republicani" cu „rodinienii", deci cu adepţii paşoptismului radical (I. Ghica, C. A. Rosetti etc), care ar fi început să-1 calomnieze^încă din 1834, amestecînd „slavo-filia" cu „macaroanele nouă ale franţuzismului rău înţeles şi rău _ uzat". Perturbatorii ordinei nu sînt deci romanticii, ci falşii romantici, şcoala gălăgioasă şi extremistă sub raport politic, care se impune după 1830, „la jeune Europe" a lui Maz-zini şi a asociaţilor lui atît de numeroşi în Răsărit. Cît priveşte „regulile" propriu-zise la care face aluzie Heliade, din contextul articolului rezultă că acestea se suprapun pe^ de-a întregul „legilor generale" invocate de Hugo. Expli-citînd una dintre ipostazele sub care se manifestă „legile" cu pricina, autorul lui Cromwell sublinia că, „orice ar face", arta e încadrată între „gramatică şi prozodie", că prozatorul sau versificatorul e obligat să realizeze o corecţie desăvîrşită, „această corecţie intimă, profundă, raţională, care s-a îmbibat de geniul limbii, i-a explorat rădăcinile, i-a scotocit etimologiile". E tocmai ceea ce îl preocupă pe Heliade în articolul său, unul dintre cele mai savuroase pe care le-a scris. Gr. Alecsandrescu nu e combătut în numele unor „dogme" neglijate sau încălcate („unităţile", vocabular selectiv, imitaţia anticilor etc), ci pentru că în fabula Vulpea, calul şi lupul săvîrşeşte numeroase erori de limbă şi tehnică a versului, cum ar fi : elidarea vocalei la începutul emistihului, confundarea accentului tonic 556 I cr cel de intensitate, nerespectarea măsurii, frecvenţa pleo-: nasmelor etc. 124 în cel de-al doilea articol dedicat lui Alecsandrescu, Despre versificaţie, critica se structurează pe aceleaşi premise : k„ ..u supune examenului principii de artă poetica ; iixinciu-şi un obiectiv mai modest, dar reclamat de situaţia concretă a frontului literar, se ocupă în mod strict de problema acurateţii limbajului şi a exactităţii prozodice. De altfel, autorul îşi mărturiseşte ferm scepticismul faţă de militarea prescrierii de canoane : „Pe puţini poeţi i-au făcut versificatori şcoala sau regulile. Tactul, cadinţa, armonia, simetria rimei poci zice că re: fost înnăscute într-înşii dimpreună cu poezia. Nişte modele frumoase, citirea poeţilor mari le-au fost destule reguli. Prin urmare, totdeauna s-a socotit mai de prisos a se da oa-I recare reguli uscate, care, pentru cei ce nu sînt poeţi, poate să ' li se pară reci şi fără interes şi pentru artişti, asemenea foarte de prisos, în vreme ce le cunosc şi le pot crea." Lui Alecsandrescu nu i se face nici aici proces de intenţie. Măsura de 14 silabe a meditaţiilor (Meditaţia, Eliza, Aşteptarea, Peştera etc.) i se pare lui Heliade bine aleasă, corespunzătoare cu însăşi firea limbii. Reproşurile vizează inconsecvenţa poetului, i compromisurile flagrante cu gramatica şi ortoepia, la care el ' recurge ca să salveze tactul, acea caracteristică „strîmbătură tonîcă" (Vladimir Streinu), deplînsă de toţi comentatorii ulteriori. De notat că Heliade admite licenţele în epistole, datorită caracterului lor familiar; aici „poetul trebuie mai mult să păzească limbajul obişnuit în toate zilele în vorba deobşte". Şi oricum, între versuri „după toată regula", dar „nepotrivite cu natura, fără a mişca inima" şi care „nu spun nimic duhului", şi versuri neregulate, dar ţîşnite dintr-o simţire autentică, el nu ezită nici o clipă : preferinţele merg către cele din urmă. în genere, se poate considera că în deceniul al patrulea — dacă-i înţelegem just declaraţiile şi^ le replasăm în context — Heliade nu face altceva decît să legitimeze infiltrarea teoriei romantice în spaţiul liber românesc. Sfaturile pe care nu le precupeţeşte în dreapta şi în stînga şi popularizarea insistentă a noţiunilor de teorie literară au scopul să orienteze o creaţie care se războia din greu cu avatarele limbii şi însuşirea principiilor elementare ale scrisului. în stadiul construcţiei culturale din jurul anului 1830, problema nu era de a-i smulge pe mîmiitorii condeiului din severitatea unei discipline, ci, 557 dimpotrivă, de a introduce o disciplină de ordin lingvistic şi gramatical, care să acorde exprimării inteligibilitate şi un minim de profesionalism, distingînd între poeţii sau prozatorii involuntari, din neamul d-lui Jourdain, şi scriitorii propriu-zişi. în sensul acesta, minimal, Heliade practică un clasicism empiric, inerent în felul său oricărei literaturi ce trece din starea fluidă, semifolclorică, în starea cristalizării, a operelor individuale şi a formelor individualizate. Dincolo de educaţia oblieatorie a gustului şi cenzurare: liade pare însă un adept destul de convins al teoriei romantice a geniului şi a libertăţii de inspiraţie. Astfel, cînd, la 1839, Asachi se ridică împotriva traducerii lui Aristia din Saul de Alfieri, între altele pe motivul că tălmăcitorul alesese un vers nepotrivit, ignorînd că versul eroic românesc e de 16 silabe, Heliade sare ca ars. „Cînd vine geniul — ripostează el sarcastic —, nu întreabă pe nimeni : ce metru să iau ? şi cum găseşti dumneata cu cale, domnule, care ţi-ai uitat limba şi ai învăţat greceşte de la fanarioţi ? să mă iau oare dupe urechea dumitale, care ţi s-a deprins pe versurile de cincisprezece silabe, lungi cît şi circonferinţa işlicului fanariotului şi care se tîrăsc întocmai ca hîrşiitul papucilor din nişte picioare strîmbe ? Geniul îşi întoarce spetele de la astfel de capete ce trag cu urechea la cîntările lui, el nu întreabă, se sfătuieşte numai cu tactul său şi naţional, pentru că nu e el geniu, cum am zice, degeaba ; îşi croieşte metrul său, zboară pe aripile-i de foc, îşi culege ideile din regiile cereşti, din adîncurile infernale, din mijlocul acestor doua în cele trei rigate ale naturii pămînteşti, din templul Amorului" ş.c.l. Confidenţa pe care Heliade o face în scrisoarea publică adresată în 1839 lui P. Poenaru, unde se autodefineşte drept un creator de instinct, şi nu de disciplină scolastică, îi relevă efectiv starea de spirit spontan romantică, sau, în orice caz, aprehensiunile faţă de orice încercare de a încazarma o inspiraţie decurgînd liber „din inimă". „Ştiu că trebuia, după artă — recunoaşte Heliade — să încep a spune de ce am să vorbesc, să intru în materie şi să-mi caut de drum ; dar aceasta o poate păzi bine cel care fericirea şi înlesnirile 1-a făcut să fie regulat şi să se deprinză a nu ieşi din orînduiala sa ; ce-i zice meşteşugul şi regula, aceea să facă. Eu însă niciodată n-am prea fost nici aşa regulat, nici aşa rece ca regula ; mi-a 558 il plăcut mai mult să se ia arta după inimă şi să spui ce mă învaţă inima şi ceea ce simte ea." 125 Dintre celelalte manifestări de teorie literară ale deceniului > a-ticcd1!^ I11' Gr pi^co^m! d'^snrp nnezin mica aşezat în fruntea traducerii din Fenelon, întîmplările lui Te-lemah fiul lui Ulise (1831), e — cum a dovedit D. Popovici —■ compilat după La Harpe ; ca atare, prezintă un interei i.iii.or : e n explicare a genului, împrumutată unei autorităţi incontestabile pentru români, care nu-şi propune să convertească pe nimeni la clasicism şi, de altfel, nici nu întîmpină în epocă un ecou deosebit. 126 Altfel stau lucrurile cu Cursul de retorică al lui Simion Mareovici (1834), profesat elevilor de la Sf. Sava, compilaţie inteligentă a principiilor poeticii clasice, redijat probabil — după cum susţine I. Verbină (I. Pervain), care 1-a studiat minuţios — după mai mulţi autori, între care Vardalah, Marmontel, La Harpe, Blair. După părerea noastră, nu e exclus ca opera lui Mareovici să aibă la bază un singur izvor, încă neindentificat, şi anume un compendiu şcolar de tipul celor care abundau în epocă, de felul manualului deja amintit al lui Levizac şi Moyssant. Oricum ar fi, Mareovici punctează mai stăruitor decît Heliade elementele crezului clasic. Dezbaterea între „geniu" şi „meşteşug" rămîne la el nedecisă : „nici silinţa fără geniu poate să nască vreun lucru desăvîrşit, nici geniul fără silinţă". Dacă geniul naşte „ideile cele nobile şi sentimentele cele înalte", nu e mai puţin adevărat că el nu e în stare „să reverse interesul, graţiile şi varietatea, să aşeze cu înţelegerea, să împodobească cu gust, să desluşească cu lămurire înaltele sale idei, nici să compuie un cuvînt desăvîrşit în toate părţile sale". Geniul e dotat spontan cu fantezie, gust, facultatea recepţiei sensibile, dar se perfecţionează prin lectura operelor clasice şi aplicarea regulilor proprii domeniului în care lucrează. Această rezolvare prudentă a problemei ţine seama de interesele şcolii şi ale marelui număr. N-ar fi fost oare absurd ca un profesor de retorică să-şi dezică propriu-i învăţămînt, susţinînd superioritatea absolută a aptitudinilor asupra muncii şi, drept urmare, lipsa de interes a studiului ? Poziţia lui Mareovici concordă cu aceea a lui Blair, faimosul estetician englez al secolului al XVIII-lea, prieten cu Adam Smith şi admirator al lui Ossian, recunoscut în mod explicit undeva printre sur- 559 sele sale de inspiraţie. Doctorul în teologie şi profesorul de retorica^ de la Universitatea din Edinburg spunea în această privinţa : „E, fără îndoială, posibil ca un om de geniu să compună conform regulilor, fără a le fi învăţat vreodată ; căci, întrucît ele se întemeiază pe natură, natura însăşi i le poate sugera. E extrem de probabil că Homer n-a studiat nici un fel de poetică. Călăuzit doar de geniul său, cl a ştiut să povestească în versuri potrivit tuturor regulilor artei, devenind obiectul admiraţiei generale. Dar dc-aici nu s-ar putea conchide că^ critica e inutilă ; deoarece nu există geniu perfect, nu există nici scriitor care să nu profite de remarcile asupra frumuseţilor sau defectelor celor ce l-au precedat. Nici observaţiile, nici regulile nu pot înlocui geniul sau să-1 dăruiască celui ce nu-1 posedă, dar ele pot să-1 conducă, să-i preîntâmpine rătăcirile, să-i indice cea mai justă şi mai convenabilă imitaţie a naturii." Tot Blair pare a fi la originea consideraţiilor despre pasiuni (Marcoviei zice „patimi"), de care ar atîrna, în ultimă instanţă, forţa persuasivă a elocvenţei, întrucît omului pasionat nu-i lipsesc nici cuvintele, nici argumentele, sentimentele lui co-munieîndu-se auditoriului printr-un fel de simpatie contagioasă. Dar Marcoviei exagerează în sensul analizei, clasificînd şi subclasificînd însuşirile mai mult în felul francez decît în cel utilizat de esteticianul britanic, care e empiric, inductiv şi totalmente degajat în raţionalismul său de tradiţia strivitoare a dogmelor. jLatura tulburătoare, de fapt singura realmente semnificativă a cărţii lui Marcoviei, o constituie divorţul dintre expunerea de principii şi exemplele propuse spre justificare. „M-am străduit — afirmă ritos autorul — a potrivi stilul şi pildele cu regulile". însă — cum observă I. Verbină — „potrivirea" promisă nu se realizează decît incidental, „pentru că devoţiunea scriitorului faţă de zeii literari ai zilei: Young, Volney, Marmontel, Lamartine, Byron, Iancu Văcărescu, Heliade, V. Cîrlova, Gr. Alecsandrescu etc. îl determină să ilustreze teoriile maeştrilor artei clasice cu exemple din preromantici şi romantici". Se învederează o dată în plus că sub presiunea din ce în ce mai puternică a noii literaturi, vechile concepte trebuiau să-şi deschidă larg porţile într-o încercare dezesperată de a dărui intruşilor o legitimitate. Era prima fază a unui proces de segregare, conducînd la renovarea ter- rsr;o minelogiei şi instituţionalizarea romantismului ca fenomen literar cu un statut de autonomie. în felul acesta, deşi concepută sub semnul clasic, Retorica lui Marcoviei evidenţiază şi ea " irezistibil a! veacului. ,2/ ■sTATuTUL POEZIEI .Şl „SollA" rOElULUI t-a relevăm şi alte cîteva puncte de cristalizare a unei estetic i romantice. Bineînţeles, ar fi iluzoriu să scontăm rezultate foarte spectaculoase. Teoria e dîbuitoare, încurcată între respectul datorat formulelor de prestigiu ale Poeticelor neoclasice şi practica literară, acaparată din ce în ce mai mult de temele şi manierele romantice. De o elaborare sistematică şi originală a ideilor, pe baza raportării la experienţa locală, nu poate fi încă vorba. Totuşi e evident că un concept de nouă literatură îşi croieşte drum. Din acest punct de vedere, un text dintre cele mai caracteristice îl constituie articolul lui Heliade din 1832 Pentru poezie. După părerea lui D. Popovici, articolul are, „în întregul său. aspectul unei traduceri din limba franceză" şi învederează îndeosebi idei de obîrşie saint-simonistă (poezia e sora meşteşugurilor etc). Nu contestăm ipoteza paternităţii străine, dar dacă e să depistăm un izvor ni se pare că afinităţile cu capitolul De la pensee, din De l'Allemagne a D-nei de Stael, sînt cel puţin tot atît de concludente. Şi n-ar fi de loc greu să invocam şi alte referinţe nu mai puţin plauzibile. Adevărul e că articolul lui Heliade transmite, prin cine ştie ce filiere intermediare, reduse la numitorul comun al opiniilor de circulaţie generală, cîteva idei fundamentale despre lirismul romantic. Autorul român începe prin a deosebi între poezie şi versificaţie : „Nici rima, adică potrivirea sau împerecherea versurilor, nici numărul silabelor nu pot să facă Poezia". Constatarea, devenită o banalitate în anii prefeţei la Cromwell, o găsim şi la D-na de Stael, la ea însă printre cei dintîi : „versurile frumoase nu constituie poezia". Poetul e un înainte-mergător al civilizaţiei, spune Heliade : „Cele mai vechi religii, cele mai înţelepte legi, cele mai însemnătoare civilizaţii, toate sînt datoare poeţilor. Ei mergea înaînte tutulor noroadelor lu- 561 :i6 mei întregi cu lira în mînă pe deosebite drumuri ce au umblat." D-na de Stael : „Naţiunile puţin civilizate încep totdeauna prin poezie". Heliade caută esenţa poeticului într-o transcendenţă, rondamnînd emninsnvi! tern. li mit ale simţurilor : nu cred decît ceea ce văd şi nu există decît ce pot pipăi. Sforţîndu-se să elibereze lirismul de sub incidenţa demonstrativa şi pedestră a raţionalismului sec, u-na de Stael declara că „pentru a concepe adevărata măreţie a poeziei lirice trebuie sa rătăceşti într-o stare de reverie prin regiunile eterate, să uiţi zgomotele pămîntului ascultînd armonia celestă, să consideri universul întreg ca un simbol al emoţiilor sufletului". Heliade atribuie poetului, pe lîngă „traiul trupului", „traiul sufletului", a cărui patrie este în ceruri, şi sugerează, înaripat de o adîncă pietate religioasă, sentimentul infinităţii cosmice : „ardicînd ochii noştri preste capetele noastre în mijlocul tăcerei nopţilor, aruneînd privirea noastră dincolo de toate aceste stele ce strălucesc în ceruri, începem a ne întreba dacă Tăria este mărginită sau nu, în vreme ce sîntem asemenea de neputincioşi de a cunoaşte hotaraie ei sau de a înţelege întinderea ei cea nemărginită". Din multele echivalenţe ce pot fi descoperite la D-na de Stael, reţinem una : „Boschetele, florile şi rîurile, ajungeau poeţilor păgî-nismului ; singurătatea pădurilor, oceanul fără hotare, cerul înstelat de-abia pot să exprime eternitatea şi infinitul care umplu sufletele creştinilor". în finalul articolului, Heliade se îndepărtează textual, dar nu subtextual, de inteligenta castelană din Coppet. El asociază poezia de meşteşuguri, cum voiau saint-simoniştii, în acelaşi timp o consideră implicată în arta oratorică şi o descoperă în proza unor autori ca Rousseau şi Fenelon (în Tele/naque „se ciudeşte cineva că nu poate afla rima"). Ce expresie a totalităţii umanului, poezia — cînd e înaripată de geniul unui Homer — ne permite să „cunoaştem starea luminilor din veacul său". E oare posibil şi un Homer al veacului nostru ? Cu condiţia — sugerează Heliade — ca el să-şi asume lumea modernă în esenţa demersurilor ei intelectuale şi sufleteşti. Cel mai important element al finalului îl constituie însă o formulare critică ascuţită, deşi sumară, privitoare la literatura naţională : „Cu adevărat noi nu mai sîntem încă în vremea cînd numai nişte cîntece de amor să fie destule a face a se mira lumea de noi. Duhurile au trebuinţă de o 562 I I 1 hrană morală mai statornică şi mai cuviincioasă la vrednicia omului." Aceste cîteva cuvinte rezumă programul novatorilor noştri romantici, în preajma lui 1830 : pe de o parte, reffrivolităţii anacreontice, pe de altă parte, voinţa de înaiţare a demnităţii poeziei, de spiritualizare şi elevaţie morală. TV'nă cum se vede, tema principală a articolului lui Heliade rezidă în identificarea „poeziei" cu „lirismul" — ceea ce r"".-'na felul neo-clasic de a vedea, lucrurile. „Lirismul" nu mai e pur şi simplu conţinutul „liricii", aşadar, ideea îmbrăcata în imagini, comunicarea transmisă sub formă ornamentai.. : el depăşeşte nu numai „versificaţia", dar şi orice altă modalitate literară sau para-literară, fie ea „proză", fie „oratorie ; este o expresie genuină a naturii umane, un atribut etern al spiritului, unit prin legături misterioase cu transcendenta. Inutil să mai spunem că acest concept de poezie e profund romantic prin preponderenţa conotaţiei asupra denotaţiei, prin accentul religios, setea absolutului, intuiţia totalităţii cosmice, funcţia înaltă şi responsabilă atribuită poeţilor. 12« Un alt punct al est/eticii romantice, scos în evidenţă în deceniul al patrulea şi de care am mai avut ocazia să vorbim în treacăt, se referă la promovarea „adevărului", si „naturalu-Jhji". cu corolarul lor, „sinceritatea". E vorba de ceea ce Va-cîav Cerny numeşte „compozanta realistă" a romantismului, acea propensiune spre concret şi istoricitate, pe care adesea o ignora^ei'Cetatorii înclinaţi să acorde tuturor romantismelor naţionale statutul celui german sau care uită că evaziunea onirică din prezent nu e incompatibilă cu o anumită percepţie obiectivă a realului. De fapt, revendicarea insistentă a libertăţii creatoare e legitimată de romantism tocmai în sensul degajării artei de artificiu, a apropierii ei de adevărul naturii şi al sufletului omenesc. „Acest „adevăr" nu mai e „verosimilul" clasicilor, ci „veridicul", trebjjie prin urmare căutat în^jCjpiitvm-„gent, nu în universal, in ~^nVTpţj Pn în tipy. în seiazuaPşr' sensibil, nii~ln~"Togic şi abstract. în acest sens, un universitar * tranc'ez, Jacques Goudet, "observa de curînd că „realismul, adică ~arl(Y""-ifa la rpilirarp-i .concretă, e. un—rpfW inprpnţ esenţei romantismului : nndp grlpyărnl nu mai rezidă In idei, fiindcă asupra 19r planejizjj_c_)nfuzia, el poate n_căutat >--dcar--ln—vizibiF'V'ttJesigur, orientarea aceasta e frapantă mai 563 36» ales în mişcările romantice axate pe o luptă naţională în plin avînt, ca cea italiană. 129 La noi, unde literatura anacreontică se izolase de mişcarea vie a istoriei, îndemnul spre „adevăr" şi „natural" nu suna li-"■ resc, ca unul sau altul dintre preceptele Rcioucu lut Smuon Mareovici sau ale Grammaticii poeziei. Pe de altă parte, romantismul însuşi îşi secreta veninul care avea să-i strice renuta-tia : supralicitarea efectelor. îl vedem, aşadar, pe Heliade cri-ticînd, în Gazeta Teatrului Naţional, un spectacol de vodevil in care actorii gesticulau excesiv în scenele tragice şi se scă-lîmbăiau burlesc în scenele comice : „Neîncetat băgător de seamă al naturii tutulor patimilor, tutulor viţiilor, hromaii-zate după naturelul fiecăruia om, se face un zugrav sencer al naturii şi arată publicului său nişte icoane vii într-un nou chip, dar totdeauna adevărat şi firesc. Şi mai bine îmi place urîtul pus_ frumos după natură şi la locul său, decît frumosul pus urît^şi fără judecată." Observaţii mergînd pe aceeaşi linie fac Kogălniceanu şi Negruzzi. 130 Mai interesantă e aplicarea conceptului de „adevăr" la modalitatea liricii confesive. Explicîndu-şi poeziile Serafimul şi heruvimul şi Visul, Heliade convine că scopul artei fiind de a-i ajuta pe oameni să vadă virtutea şi să ocolească viciul, opera trebuie _ să conţină elemente destul de generale, astfel ca fiecare cititor să se recunoască în ele, dar, în acelaşi timp, deduse dintr-o experienţă personală, întrucît puterea persuasiunii literare depinde de cunoaşterea nemijlocită de către autor ancelor relatate. „Ce poate cineva să descrie sau să zugrăvească mai bine decît aceea ce şi cunoaşte mai bine ? Şi iară ce poate să cunoască atît de bine decît viaţa sa şi faptele oamenilor ce i-a cunoscut mai d-aproape ?" Dacă, în adevăr, ceea ce cunoşti e mai lesne de zugrăvit decît ceea ce-ţi închipui, atunci — crede Heliade — „râul" are şansa de a fi evocat mai convingător decît „binele". Concepţie pesimistă despre ordinea lumii ? în orice caz, adecvată viziunii romantice a damnării şi celei creştine a păcatului originar. Un exemplu cules din Lamartine exemplifică ideea. Meditaţia Desnadăjduirea, în care „vede cineva întreagă natura şi pe omul deznădăjduit în toată turbarea şi cîrtirea sa împotriva soartei şi a Dumnezeirii însăşi", e superioară meditaţiei Providenţa, la om, în care poetul francez încearcă sugerarea atotputerniciei şi a slavei divine. La fel, Heliade susţine că 564 I zugrăvirea „iesmei" ■— a personajului malefic care-i intersectează traiectoria vieţii tocmai cînd începuse să suie treptele împlinirii -— e cu mult mai reuşită decît a serafimului ... heruvimului. „Dar vina nu este a mea ; este că mai mult am băut amarul decît dulcele vieţii..." Fiindcă — arată mai departe Heliade — „de la început a domnit aci jos împărăţia iadului şi a răului şi sîntem încă departe de acea îm-părăde a cerului, adică a păcii, a dreptăţii şi a fericirii pre-ursite de Mîntuitorui. Ce am cunoscut mai mult, aceea am descris şi mai bine. Sîntem departe încă de a fi în relaţie cu îngerii, nu întîlnim decît draci pe pămînt, şi această viaţă a vremilor acestora nu este decît un iad, în care fiecare om este v.n drac şi muncitor pentru celalalt şi unde fiecare îşi afla şi va să-şi afle folosul şi norocirea în paguba şi nenorocirea altuia...". Fără îndoială că Heliade traversa un moment de criză, de puternică frămîntare morală, dar acest aspect al chestiunii nu ne interesează aci. Reţinem doar viziunea amară şi dezabuzată a lumii, cu reflexe ce amintesc de Byron (de traducerea căruia Heliade se ocupa tocmai atunci). Pe teren estetic, importantă e ideea că valoarea unei creaţii atîrnă de cîtimea de experienţă personală pe care o înmagazinează : translaţia de la existenţă la operă, disimulată de clasici, devine acum un principiu director al creaţiei.131 Lupta pentru „adevăr" şi „natural", care constituie un pro-■£pst împotriva stiHyărij clasice, nu-i duce^g_rjrjrnanjjcjJa zn-grijyirea_jjrji^^ amicala realismul propriu- zis, pentru că ochii lor sînt megaloscopici, iar spiritul, în per-petuă ebuliţie. Pentru ei, sublimul reprezintă chintesenţa naturii şi gradul superlativ al adevărului. Ca atare, a căuta extremităţile, situaţiile limită, care dau sentimentului o maximă reverberaţie, nu înseamnă a exagera, ci a situa arta în punctele tensive ale realului şi vieţii sufleteşti. Exprimînd în prefaţa la Măria Tudor (1837) dezideratul ca pe scenă „să se înfăţoşeze şene grandioase, măreţe şi mai ales adevărate", Negruzzi nu are de loc teama că cere imposibilul : eroismul aparţine istoriei, de aceea mariajul dintre epopee şi veridicitate i se pare legitim. în acelaşi sens, pentru un tînăr ca Barbu Catargiu, destinat a face ulterior o strălucită carieră politică, repertoriul Filarmonicii e condamnabil fiindcă nu corespunde încordării dramatice şi exacerbării de sensibilitate de care e avid sufletul 565 românesc. Precăderea acordată vodevilului, comediei şi satirei a făcut ca scena să decadă : „Nimic sublim, nimic de simţire nu se mai văzu, nimic nu mai mişcă inimile noastre, nimic nu mai făcu să mai vărsăm o lacrimă". Melodrama lui Kotze-bue Mizantropia şi pocăinţa constituie, în acest sens, un reviriment : „Actorul român la glasul actorului neamţ se strămută, plin de lacrămi îşi învaţă rola şi cu lacrămi adevărate vine pe şenă, şi tot parterul e stropit cu lacrămi". Teza lui Catar-giu e că actorul român se simte în elementul său, prin afinitate de fire, cînd are de încarnat eroi tragici şi sublimi, pasiuni irezistibile şi sentimente grandioase : „Lăsaţi dar, voi, fii ai acelor mari domnitori ai lumei, bufoneria, lăsaţi satira pe seama acelor suflete înghesuite, pe seama acelor duhuri sărace ! Părinţii voştri au fost mari, şi voi nu puteţi fi mici. Vrei ca actorul român să se arate ceea ce este ? Fă-1 să trăiască în elementele strămoşilor săi ! Slava, amorul, generozitatea, patriotismul, răzbunarea, trufia, dreptatea — iată ce-i trebuie lui ca să fie mare. Dă-i tragedii sîngeroase şi drame scrise cu lacrămi — şi le va juca bine." Împotriva evidenţei, fugosul şi romanticul tînăr, în pieptul căruia clocotea energetismul viril al unei generaţii dornice să lichideze cu starea de umilinţă şi subterfugiile iezuitice ale părinţilor, pretindea că actorul român nu e croit pentru comedie : „Nu îi da comedia, că el nu ştie să fie bufon, el n-a ştiut a se slugări şi a se maimuţa : nu l-ai vedea niciodată să-şi ştie rola, pentru că nu-i place nici în glumă a fi măscărici." 132 Un concept al sublimului romantic se ghiceşte sub formulele neoclasice ale articolului lui Heliade Pentru stil, din 1834, inspirat în cea mai mare parte de Marmontel, dar utilizînd şi pe La Harpe şi Hugh Blair. Important e însă ce reţine autorul român din izvoarele sale, cum distribuie accentele, unde şi cum intervine. Definiţia „sublimului" e preluată din La Harpe : „sublimul este o idee repede, care, exprimată la vreme sau prin grai, sau prin limba naturii, atinge inima, deşteaptă mirarea şi înalţă sufletul". Dar imediat, parcă pentru a atenua sensul raţionalist al termenului „idee", explicaţia accentuează pe elementul spontan, pe factorii afectivi, subliminali : „O vorbă singură, un ţipăt, o mişcare, o căutătură, tăcerea chiar de multe ori sînt cu mult mai puternice decît orice cuvînt împodobit şi plin de meşteşug ; şi ce zic ? sublimul este atît de neatîrnat de meşteşug, încît se poate vedea şi auzi chiar de la oameni cu totul fără învăţătură, pentru că el de multe ori este un dor, o arătare cu foc a inimii, o trăsură, un fulger, o icoană a sufletului celui turburat". Exemplificările pun în lumină superioritatea poeţilor Libanului asupra poeţilor Parnasului, după cum şi Dumnezeul vechilor ebrei nu suferă comparaţie cu „zeii cei plini de slăbiciune ai păgînătăţii". Biblia prevalînd asupra mitologiei greco-romane — iată una dintre temele „clasice" ale inspiraţiei preromantice şi romantice ! Pasajul cel mai caracteristic al articolului e cel în care sînt detaliate izvoarele exterioare şi interioare ale sublimului. E un repertoriu de veleitate aproape exhaustivă a motivelor romantice, mai exact, a obiectelor care cristalizează starea de comoţie a sufletului, dezlegînd resorturile misterului, pulsiunile înăbuşite ale fiinţei. Spicuim : „O întindere nemărginită precum nemărginirea Tăriei, bolta cerului cea semănată de stele, o înălţime sau adîncime grozavă în care se rătăceşte şi se cufundă vederea, precum un munte trufaş sau un turn măreţ şi o rîpă fioroasă... izbirea a două oştiri, un monument vechi sau de o mărime şi înălţime urieşească, ruinele unei zidiri însemnate sau ale unei cetăţi ce ne aduc aminte veacurile care au trecut peste dînsele şi care vor mai trece... o mirare sau o groază, precum întunericul cel adînc, singurătatea, tăcerea, o pădure bătrînă şi deasă, sunetul cel prelungit al unui clopot grozav sau baterea cea cadenţată a unui ceasornic în mijlocul unei nopţi pline de linişte, un cimitiriu în care vedem într-o orînduire simetrică şi de o mare cuviinţă plină de fiori oasele celor ce odihnesc în vecinica tăcere sau ale părinţilor noştri... închipuirea ce ne putem face despre Prea-înalta Fiinţă, despre a sa vecinicie şi atotputernicie, într-un cuvînt, toate fiinţele ce sînt mai presus de noi sau de care noi sîntem despărţiţi printr-o depărtare foarte mare sau a vremii sau a întinderii ; o oarecare neorîn-duială înseninătoare fără proporţie, precum o grămadă nemărginită de stînci, aruncată după întîmplare de mîna naturii^sau o peşteră fără nici o urzire regulată de Arhitectură, aledcaria colţuroase afundări pare c-ar coprinde oarecare comori sau curse tainice, o înşăruire de munţi fără căpătîi şi oarecare fundături." 133 Semnificativ pentru implantarea romantică din deceniul al patrulea e progresul conceptului de ..misiune" a literaturii\acre-ditarea ideii că poetul e un agent al civilizării, impliciTlî""un 566 567 luptător pentru drepturile naţiunii din care face parte, Subor-4°i}iLrea_jcrea^ poştulatăji declasicism. Dar romantismul, tocmai fiindcă exprimă o stare Ue con-tbcţjţnre .individ şi societate; pune chestiunea într-un feTnou : ^:nitoru!_ mccjecză de a mai fi .n^tuil ordlaâ exL — .te, el îmbrăţişează cauza popoarelor, a claselor sau păturilor oprimate, e ^un militant şi un răzvrătit ; în acelaşi timp, el îşi comunică angajamentul civic cu o maxima intensitate afectivă. Pe de o parte, literatura devine politică şi socială, pe de alta, misionaristă şi profetică. Obiectivitatea clasica, favorizată de caractefuiimpersonal al criticii (denunţarea racilelor general umane), e înlocuită de o atitudine profund subiectivă, fiindcă se ^situează pe terenul istoriei şi al particularului, deci se identifică unei „cauze", unei tabere în luptă. Trecerea de la finalismul educativ neo-clasic, puternic marcat în sens luminist, la jnesianismul romantic, e un proces complicat în care simpla succesiune nu constituie totdeauna un avans, iar declaraţiile de principiu au adesea un caracter hibrid. De pildă, la un L. Repey, profesor francez la Academia Mihăileană, pare că viziunea despre importanţa morala şi socială a literaturii descinde direct din secolul al XVIII-lea. într-un discurs rostit cu prilejul unui examen public al şcolii superioare din Iaşi, în care pledează cu avîntul lui Condorcet în favoarea progresului şi-1 combate pe Rousseau, fiindcă atribuia ştiinţelor şi civilizaţiei un rol nociv, Repey înalţă un imn de slavă p-oeziei, deoarece ea este unul din principalii factori ai socializării. „Grecii au considerat că misiunea poetului are ceva divin ji, sub un anumit raport — constată cu prudenţă profesională oratorul —, entuziasmul lor era întemeiat. E imposibil a evalua influenţa pe care primii poeţi au exercitat-o asupra destinului naţiunilor." Mai departe, el arată că poezia, mai puternică decît muzica, are calitatea de a înmuia inimile, de^a le deschide emoţiilor tandre, smulgînd existenţa ordinară plăcerilor^triviale, înnobilînd viaţa, „aruncînd flori peste latura sa hidoasă". „Ceea ce e cu adevărat mare, cu adevărat sublim în misiunea poetului e facultatea de a face să participe la nemurirea geniului său nu numai naţiunea, ci şi secolul în care a trăit." Cuvinte mari, vagi, de retorică academică, intemporale şi abstracte, prin care nu răzbate ecoul frămîntărilor contemporane. I Tot în axa luminilor se situează numeroasele declaraţii privind, îndeosebi, valoarea educativă a teatrului. în calitate de conducător al Filarmonicii, Heliade are ocazia să se pronunţe în repetate rînduri : teatrul „este cenzura obiceiurilor şi şcoala moralului' (C. rom., 1831, nr. 4) ; este „singurul organ ai sta-pînirilor, prin care poate să îmblînzească şi să deştepte duhurile -:'vnă trebuinţă, să dărapcne obiceiurile cele ruginite şi să insufle virtutea" (C. rom., 1833, nr. 57) ; scopul teatrului este „de a se face o şcoală de moral şi de luminare, ca prin pilde vii a se dezvolta în public naltele simtimente ale religiei, patriotismului, cetăţeniei, cunoaşterii drepturilor şi a datoriilor, ascultării către pravili şi către cei mari" (C. rom., 1837, nr. 47). O anumită progresie de la „moral" spre „civic" pare să se desprindă din aceste formulări, totuşi e clar că noţiunea de „angajament" e încă departe de a se fi încărcat cu un sens romantic. Totuşi, ideea că poetul nu poate rămîne indiferent faţă de treburile publice, pe care o proclamase şi Herder în Briefe zur Beforderung der Humanitât (1793), pregăteşte terenul concepţiei romantice a poetului-„ecou", purtător de cuvînt al naţiunii sale. Din ce în ce mai des în deceniul al patrulea e postulată îndatorirea scriitorului de a nu se izola de colectivitate, de a nu se considera „liber" în ceea ce întreprinde. Heliade se răfuieşte violent cu aşa-zisul „aristocrat al literaturii", care-şi închipuie, pe temeiul talentului, că „are dreptul să trăiască oricum, să vorbească orice va voi şi să scrie orice îi va veni, să înfrunte pe cine întîlneşte, să batjocorească pe cel cu care vorbeşte, să semene vrajba, să se fălească întru neruşinarea sa şi să întinză corupţia şi desfrîul, un asemenea omuleţ, un asemenea crezut autor nu este vătămător numai pentru sine, care e şi om pierdut, dar scrierile lui propovăduiesc demoralizaţia la milioane..." E instructiv a apropia acest text de o declaraţie a lui Victor Hugo (La muse frangaj.se, juillet 1823) : „Ar fi o eroare condamnabilă a omului de litere de a se crede pe deasupra interesului general şi a nevoilor naţionale, de a se sustrage de la exercitarea unei influenţe asupra contemporanilor, de a-şi izola viaţa sa egoistă de marea viaţă a corpului social". Apropierea nu o facem în scopul sugerării unei^„influenţe", ci pentru a învedera natura potenţial romantică a rîn-durilor lui Heliade. Pe aceeaşi linie, pot fi citate multe alte mărturii. Mai relevăm una, semnificativă prin caracterul ei concret. Un recen- 568 569 zent al cărţii lui Florian Aaron, Catehismul omului creştin,, moral şi social,^ care iscăleşte E. L., îl laudă pe profesorul transilvănean fiindcă „seamănă că a înţeles nobila şi serioasa solie a unui scriitor : a simţit că într-o ţară aşa de săracă ca a sa cărţi oune nu trebuie cineva a !>e agaţă pe negin-dite de orice sujet şi a-şi alege un titlu după întîmplare" (C. rom., 1838, nr. 15). Cuvintui^solie", pe^care-1 utilizează anonimul de mai sus, nu e întîmplător. îl regăsim la Heliade într-un text important, care precizează ca unui autor i se cer : „cunoştinţe trebuincioase la materia sa", dar şi „un chip de vedere a lucrurilor mai presus de a gloatei, simţirea cu întregime a soliei sale, dorinţa îndeobşte a binelui şi stîrpirea răului". Deşi „solia" poate fi „primită de sus", totuşi ideea poetului-proiet, conducător^ de popoare şi ambasador al cerului, nu e încă net conturată ; ea va fi rodul iniţierii mai ample a lui Heliade în teoria romantismului social, propovăduită de Lamennais, Hugo, Michelet^ Pierre Leroux ; va fi şi consecinţa zguduirii sufleteşti pricinuită de înfrîngerea de la 1848 şi anii exilului. în orice caz, către 1840, redactorul Curierului e conştient că profesia literelor constituie un sacerdoţiu, implicînd lupta pentru umanizarea planetei,_dar, în acelaşi timp, că ea este o artă, asemenea muzicii, care dispune de privilegiul înălţării peste limitele cenuşii ale existenţei. în ce fel poate muritorul de rînd să iasă de sub ingerinţa _ destinului şi să se confunde în beţia totalităţii, să trăiască miracolul contopirii subiectului cu obiectul ? „Numai în^ sanctuariul artei — răspunde Heliade —, unde alesui artist, împlinind o slujbă prin vocaţie sacerdotală, ne uşurează pentru un moment de monotona şi lutoasa greutate a celor pă-mînteşti şi ne răpeşte peste clime, peste şcoli, peste regii".134 SPRE UN CONCEPT DE ROMANTISM NAŢIONAL O schimbare substanţială a noţiunilor directoare ale literaturii se produce către sfîrşitul deceniului al patrulea. Ea e opera paşoptiştilor revoluţionari, care încep să se afirme după 1835 şi îşi definesc cu claritate orientarea programatică în 1840, la Dacia literară. Principiile proclamate de Kogălniceanu şi prietenii săi Ja Dacia sînt binecunoscute, iar importanţa lor a fost sublimată insistent de întreaga noastră istoriografie literară 570 modernă. Ceea ce ne interesează aici e să subliniem că ele ilustrează o opţiune romantică, desigur larg enunţată, punînd accentul, cu o admirabilă intuiţie a oportunităţilor, pe elementul Ci>w j.1 Iii .iiOiiicntul respectn. Or, esenţialul consta în promovarea hotărîtă şi deplin consecventă a directivei naţionale şi populare în literatură. Dacă Heliade cuprinsese în aceeaşi încurajare generoasă creaţia originală şi traducerile, bucurîndu-se că se scria româneşte şi se îmbogăţeau tipăriturile în limba naţională cu noi opere. Dacia literară pune capăt ambiguităţii criteriilor. Ea afirmă că originalitatea naţională este „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi" şi condamnă înmulţirea imitaţiilor şi a traducerilor, deoarece ele „s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional". Cu toată aparenţa exclusivistă, punctul acesta nu trebuie interpretat ca un blam împotriva politicii de asimilare a culturii europene.^ După cum o va lămuri într-un număr ulterior al Daciei, Kogălniceanu înţelegea să critice abuzurile, nu principiul însuşi; era împotriva superficialităţii şi a maimuţăririi Apusului, nu împotriva preluării de cărţi folositoare şi de idei bune. Cum avea s-o spună ulterior (în 1850), „în secolul al XlX-lea nu e iertat nici unei naţii de a se închide înăuntrul înrîuririlor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi de la străini". Un alt punct al programului Daciei literare, dezvoltare logică a celui anterior, adresează scriitorilor apelul de a se inspira din realitatea autohtonă : „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt destul de mari, obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii". De remarcat că în aceste rînduri nu e întrebuinţat cuvîntul folclor (sau un echivalent : poezie populară, literatură populară). Totuşi, nu încape îndoială că îndrumarea lui Kogălniceanu avea în vedere şi acest izvor de inspiraţie, lucru, de altfel, evident şi prin prezenţa, încă în primul număr al revistei, a articolului lui C. Negruzzi : Cîntece populare a Moldaviei. De reţinut şi faptul că, îndreptînd atenţia spre mediul local, spre aspectele particulare şi specifice ale realităţii româneşti, Dacia deschidea scriitorilor perspectiva unei lîteraturi întemeiată pe observaţie, cultivînd „adevărul" şi „naturalul" — în- 571 drumare mai mult decît binevenită într-un climat de vogă adjectivală, de declamaţie ieftină şi sentimentalism umflat. Un alt punct programatic prefaţează unitatea politică a naţiunii, precizînd într-o formă concisă că revista va lupta pentru ca „românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi". în fine, se insista asupra legitimităţii spiritului critic, dîndu-se a înţelege că faza aprobărilor binevoitoare şi a indulgenţei tactice se încheiase (lucru nu chiar atît de sigur, cum avea să se convingă foarte curînd Kogălniceanu). în operaţia necesară de a discerne binele de rău, se făgăduiau criterii obiective şi procedee urbane : „Critica noastră va fi nepărtinitoare ; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare." 135 Programul Daciei nu foloseşte cuvîntul „romantic" şi nici nu face aluzie la vreo apartenenţă de „şcoală". Dar prin istorism, descoperirea folclorului, replierea pe elementul specific, recomandarea subliniată a originalităţii se înscrie net în hotarele romantismului, un romantism cuminte, temperat, naţional, „deschis" — întrucît formulează o strategie a politicii culturale, indicînd temele, nu modalitatea realizării artistice, drumul ce trebuia urmat, nu mijloacele de a-1 parcurge. Sub raport literar, programul Daciei nu validează, dar nici nu invalidează conceptele estetice pe care le-am văzut înce-pînd să se contureze în deceniul al patrulea. înglobînd literatura în cultură şi cultura în istorie, Dacia nu răspunde întrebărilor concrete sugerate de exerciţiul profesional al modelajului artistic. în schimb, ea oferă puncte de reper majore, cu atît mai valoroase, cu cît afectează întreaga sferă a raporturilor intelectului cu societatea contemporană. Fără îndoială, în chiar generalitatea directivelor se ascundea un pericol : acela de a favoriza echivocul ; pe de altă parte, dacă noile principii — oricît de salutare în substanţă — ar fi fost doar enunţate programatic, nu e greu de văzut că influenţa lor asupra spiritelor ar fi rămas derizorie. Dar Dacia n-a fost doar o catedră sau o tribună, ca atîtea dintre publicaţiile precedente, ci a fost o revistă literară, în sensul curat al cuvîntului, care a reuşit sIPălîune tn"j5âginile ei cîteva dintre condeiele cele mai reprezentative ale vremii. Exemplul a venit astfel în sprijinul teoriei, elarifieînd-o şi demonstrîndu-i rodnicia, încît, chiar dacă s-a ferit să intre în detaliile de meş- 572 teşug ale literaturii şi nu a dat reţete, Dacia a impus. în schimb, un snj^jajLjiumele_.ei__a încetat repede să mai desemneze o iniţiativa locală : a devenit un simbol. (""-> i^r'/v moment nodal al unei"ctezv-slta»"). Dacia ;-J £ţ în acelaşi timp, ^începutul unui drum nou, dar şi -pianctul fina] .al.unei evoluţii. Kogălniceanu şi prietenii săi nuelabofeăzaT-ideolog". înU-uif spaţiu vid, ei prohtă de tot ce se acumulase pînă la dînşii, trăgînd de fapt concluziile unor frămîntări de conştiinţa mirate, o dată cu evenimentele revoluţionare ue Ta 1821. într-un stadiu de rapidă maturaţie. Se poate spune că ideile cuprinse în celebra Introducţie a Daciei literare pluteau In aer, fireşte, sub o iormă dispersată, uneori tulbure, de obicei fără ca semnificaţia lor profunda să fie corect evaluată. Să dăm doar cîteva exemple. în 1831, Heliade afirma undeva că „istoria noastră este plină de întîmplări şi fapte mari şi eroice şi aceasta este un izvor de unde să se adape duhurile şi cu tragedii originale". în 1837, Ion Maiorescu — o ştim -— alarmase în mod brutal împotriva invaziei franţuzis-mului. Un anonim (care e probabil Heliade), comentînd în Curierul românesc deschiderea unui curs de franceză al profesorului Repey, scria : „Noi sîntem un norod ce se renaşte şi rumâni mai înainte de toate... Pentru aceasta, din parte-mi (şi aceasta fără îndoială vor socoti-o şi toţi compatrioţii mei bine cugetători), aş vrea să văz lucrurile cele bune şi ideile cele bune viind de peste mări şi tărîmuri a ne adăoga suma fericirii noastre dinlăuntru, în duhul însă rumânesc, şi noi să Ie primim ca nişte rumâni. Privind lucrurile astfel, eu, cu prilejul întreprinderii d-lui Repey, aş zice compatrioţilor mei de literatură franţozească, cunoaşteţi istoria ţării noastre ?" în ce-1 priveşte pe G. Bariţiu, e şi greu a spicui din multiplele sale declaraţii care anticipă ivirea Daciei ; el apelează insistent la strîngerea folclorului şi a documentelor istorice, accentuează mereu problematica naţională, înţelege să stimuleze creaţia originală etc. Iată una singură dintre numeroasele sale luări de poziţie : „încercările originale româneşti mai totdeauna îşi au preţul său, fie acele cum vor fi, numai să le cunoşti de originale şi nu de imitaţii sau adunături de idei împrumutate". Chiar şi titlul revistei lui Kogălniceanu, sub lorrna Dacia vechie si nouă, apare într-o înştiinţare de publicaţie a lui Alexandru Popovici, rămasă însă în stare de proiect.136 573- Toate aceste mărturii, care, evident, nu epuizează numeroasele declaraţii de intenţie şi formulările mai mult sau mai puţin concordante cu tezele programatice ale Daciei literare, arată în ce măsură iniţiativa lui Kogălniceanu răspundea unor ■ evoi obiective ale culturii româneşti. Faptul ca novatorii de_|a__i_S40jljdean_glas nnei stări de spirit, ce-şi dibuia caile" de exprimare, nu le diminuează meritele. Căci dacă situarea în axa istoriei nu conferă valoare intrinsecă unei opţiuni ideologice, ea dovedeşte, în schimb, că drumul de la interpre-tarca lumii la transformarea ei e deschis. Gxaiie lui Kogalni-j-eann şi prietenilor săi, ^spontaneitatea dezvoltară culturale" începe a fi corijată, literatura capătă un ţel_pe care să-1 ser-vfa.sră,-un criteriu care să-i gireze reuşita, o perspectivă care să-i anime căutările. Remarcabil e că, deşi foarte tînără, echipa Daciei dă dovada unui discejnămînt majruj ; ea nu se lasă ademenita de mirajul vorbelor, ca Heliade, nici nu propune realului drept ripostă, ca Asachi, un ideal pietrificat şi anacronic. Spre deosebire şi de primul şi de al doilea, Kogălniceanu şi prietenii săi ştiu să_ depăşească dialectic contradicţia dintre tradiţie şi inovaţie, ca şi aceea dintre naţion1tr~şiiiriiversal.. Fti constituie^ prima aeaeraţie Tom^e^şcăZ_l2^^2LxEZcJeca]aj\\l fotă dp Ap1"; n1' se mai simte ; pentru ei Europa e un partener de dialog, nu un mit şi nu ojjtppie. Ei îşi pun problema „recuperării" în mod lucid, iar ^ştjluţia) la care se opresc^ a „asimilării selective", corespunde eferriv dublei vocaţii a culturii noastre către 184'J : de a călători pe toate drumurile spiritului fără a înceta să fie ea însăşi, de a-şi afirma personalitatea fără a-şi vinde sufletul. încît, pentru a spune totul într-un cuvînt, generaţia lui Kogălniceanu are meritul — care nu e dintre cele mai mici — de a fi făcut romantismul plauzibil conştiinţei româneşti. î ITINERAR LITERAR ROMANTIC Ceea ce urmărim în acest ultim capitol e să întreprindem o recunoaştere a terenului, să-i trecem în revistă pe primii scriitori romantici şi să ne facem o idee despre opera lor. Nu intenţionăm să procedăm la secţiuni transversale, studiind unitatea atitudinilor, motivelor, procedeelor, mai întîi fiindcă răstimpul dintre 1830-1840 e prea scurt ca să îngăduie cristalizarea formulelor, apoi, fiindcă ceea ce ne-am propus a fost să explicăm originile romantismului, nu să cercetăm romantismul originilor. în consecinţă, în acest capitol ne plasăm în interiorul romantismului, întrebîndu-ne nu prin ce romanticii seamănă între ei, ci prin ce diferă. Abandonînd unghiul istoriei ideilor, adoptăm acum perspectiva criticii. Pentru a sugera o imagine vie a frontului literar, fără simplificările şi arbitrarul care decurg, în mod necondiţionat, din orice operaţie de identificare a afinităţilor, ne vom concentra atenţia asupra indivizilor şi operelor, nu a tipurilor şi a noţiunilor, urmărind pe scriitorii înşişi în raporturile lor spontane sau premeditate, victorioase sau soldate prin eşec cu ceea ce constituie deja termenul de referinţă şi „modelul" predominant al literaturii. ŢARA ROMÂNEASCĂ Dacă în Franţa manifestarea hotârîtoare a romantismului a avut loc pe scenă, iar ceremonia botezului, cînd noua doctrină a fost consacrată şi impusă opiniei publice, s-a produs cu 575 prilejul unui spectacol, totuşi şi aci, ca pretutindeni, renovarea principiilor directoare ale literaturii a pus în discuţie şi a afectat, în primul rînd, statutul poeziei. Factor de transcen-dere a cotidianului prozaic şi a pozitivităţii vulgare, romantismul a plasat întreaga literatură, şi nu doar unul sau altul din domeniile sale particulare, sub semnul privilegiat al lirismului. ,,în vreme ce poezia fusese în secolul al XVIII-lea — scrie Gaetan Picon — un gen minor, strict definit, ea devine, o dată ci: romantismul, sufletul indivizibil şi indefinit al oricărei literaturi".137 Şi la noi, primii romantici sînt poeţii, iar ivirea noului lirism — elegiac, meditativ, muzical, năzuind să înalţe sufletul peste terestritate şi să-1 acorde cu pulsaţiile tainice ale firii — are loc în jurul anului 1830, mai întîi în Ţara Românească. Iniţiator în atîtea privinţe, Heliade e şi pe acest tărîm cel care trece Rubiconul. îl trece anume într-un fel foarte simptomatic, renunţînd la Christopol pentru Lamartine. Prin 1819, de-abia venit la Lazăr de la Academia din Mă-gureanu, el jura pe anacreonticul grec, al cărui volum de Lirice (1811) îl impresionase într-atît, încît se pusese să-1 traducă în întregime. Manuscrisul fusese încredinţat lui Carcalechi spre a-1 tipări, dar, cum avea s-o recunoască autocritic mai tîrziu, „din mila lui Dumnezeu s-au pierdut acele traducţii". Apoi, fără alt intermediu cunoscut, urmează descoperirea lui Lamartine, care are loc prin 1823, dacă e să-1 credem pe Bogdan-Duică. Ţinînd seama că Meditations poetiques apăruseră în 1820, data e foarte timpurie şi denotă o intuiţie a valorii de o remarcabilă pertinenţă. încercarea de a încătuşa vaporoasa melopee lamartiniană în ritmurile încă stîngace şi în topica împiedicată a limbii române — act temerar, dar izbăvitor — are loc puţin mai tîrziu. Deja în 1826 sînt gata primele traduceri : Suvenirul şi Singurătatea. în 1827-1828 urmează Seara, Dez-nădajduirea, Provedinţa la om, Rugăciunea de seară, citite împreună cu precedentele la şedinţele Societăţii literare patronate de Dinicu Golescu. Selecta asistenţă e entuziasmată, dar ea aplaudă — cum ştim — nu cu mai mică aprindere, versiunea primului cînt al Artei poetice. Un volum conţinînd 9 meditaţii de Lamartine şi 8 poeme originale apare la 1830, în cadrul Adaosului literal. Deşi se sforţează să restituie cît mai fidel conţinutul şi muzica originalului, traducerile suferă de pe urma inexperien- 570 ţei lui Heliade şi a dificultăţilor obiective de manipulare a limbii. Dar ele s-au bucurat în epocă de un imens succes. S. Marcoviei declara în Curs de retorică (1834) că Suvenirul k-c ..poezia cea mai pat'etică cu care limba română se poate făli", iar Lacul e tradus „cu toată iscusinţa geniului". Ion Ghica, puţin dispus la amabilităţi faţă de Heliade, va mărturisi în copilărie le învăţase pe dinafară. Bolintineanu e cel care situează lucrurile în perspectivă : traducerea Meditaţiilor constituie semnalul eliberării lirismului din captivitatea epigonis-mului clasic. „Spiritul restauraţiunii din Franţa-—spune el—, care insuflase pe marele poet francez, crea la români imitatori. Poezia clasică greacă fuse uitată şi se adoptă poezia plîngîndă de pe malurile Senei." în cazul acesta, ca în atîtea altele, meritul lui Heliade e de a fi intuit nevoile adînci ale spiritului public şi a se fi orientat, cu o admirabilă anticipare a rezultatului, exact în direcţia potrivită. Descoperirea trebuia oricum s-o facă cineva (dovadă că, prin 1826-1827, Constantin Mihai Mânu, care n-a lăsat nume în literatură, se îndeletnicea şi el cu traducerea elegiei Sapbo). De fapt, toata noua generaţie poetică a Munteniei lamartiniza înainte de a-1 fi cunoscut pe Lamartine. 138 Heliade mai efectuează în deceniul al patrulea numeroase traduceri, unele din motive utilitare şi pedagogice (ca să moralizeze, să trezească gustul lecturii în publicul de rînd, să asigure repertoriul Filarmonicii), altele din motive comerciale (ca să atragă cititori Curierului de ambe sexe), profitînd de prestigiul unor scriitori la modă), altele, în fine, ca exerciţiu de mlădiere a limbii. E greu de spus ce anume raţiune primează de fiecare dată în alegerea titlurilor din următoarea listă impresionantă : Marmontel (Bărbatul cel bun şi Femeea cum sînt puţine — 1832), Voltaire (Mahomet — 1834, Zaira — anunţată în Gazeta Teatrului Naţional, 1836, p. 32), Byron (16 poeme traduse după versiunea lui Amedee Pichot între 1834-1839), Moliere (Amfitrion — 1836), Povăţuiri asupra poeziei după Boileau şi Oraţie (1836), Bulwer (Hristianismu la începutul său. Extract din cele din urmă zile ale Pompeii — 1836), Rousseau (Noua Eloiză — 1837), Tasso (4 cînturi din Gerusa-lemme liberata —■ 1837), Ilie Miniat (Cucinte ale episcopului.,, — 1839), Cervantes (Don Chisbot de la Mancha prin prelucrarea lui Florian — 1840). Fără să ne dea dreptul să conchidem asupra ideologiei literare a lui Heliade, această listă (din 577 37 — Originile romantismului românesc 1 care am exclus numeroasele materiale de tip romanesc, bulevardier şi foiletonistic din Curierul de ambe sexe) nu contrazice, în orice caz, prin Tasso. Rousseau, tragediile patetice ale iui Voltaire, Bulwer, Byron, puternicile propensiuni spre românim ale mişcării lucrare. Cu mult mai semnificativă e creaţia originală. Volumul de 3a 1830 conţinea Trecutul, Dragele mele umhe, Epitaf. La o .iiiără mumă, Odă la campania rusească, Sonet, poezii de exultantă şi confesiune, profund diferite prin tonalirare şi destinări;., cîmînd, cu o patetizare forţată a limbajului, marile desfăşurări ale istoriei sau plîngînd neajunsurile existenţei, peste care planează umbra timpului neiertător. în 1836, apare Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de pocsie, în care găsim cîteva din piesele de rezistenţă ale lirismului romantic din deceniul al patrulea : Imn la durere, Serafimul şi heruvimul, Visul, O noapte pe ruinele Tîrgoviştii, La moartea lui Cîrlova etc. între 1836-1840, Heliade mai scrie Imn la dragoste, Cutremurul, La un poet exilat, La Elvira, Ingratul, Căderea dracilor i'i începe Mihaida. 139 Toate aceste versuri comunică, dincolo de ţelul urmărit şi de specializarea de gen, elanurile, convulsiunile şi erupţiile imprevizibile ale unui suflet mistuit de febre, dar şi ale unui poet cu o conştiinţă de sine megaloscopică, dornic să cînte la toate instrumentele şi atribuindu-şi harul improvizaţiei oraculare. Uşor excitabil, prăpăstios şi vizionar, Heliade e romantic prin temperament, dar fără îndoială că în instrumentaţia patetică şi gesticulatorie a versurilor sale intră şi o doză de snobism, ingenua vanitate de a sui pe soclu, alături de un Lamartine şi Hugo, în egală măsură barzi şi profeţi. Heliade vrea să impună personajul unui poet de vocaţie, învestit cu o misiune sacră, care propovăduieşte evanghelia naţionalismului şi a carităţii, pe un ton mesianic, ce se umflă din propriile-i sonorităţi. Amestecînd calculul rece cu exaltarea sentimentală, incandescenţa spontană a verbului cu aranjamentul retoric al frazei, vehemenţa faţă de alţii cu duioşia faţă de propria-i persoană, sincer şi în acelaşi timp histrion, actor prins în propriul său joc, avansînd pe drumuri necutreierate, practicînd toate genurile şi atacînd toate temele, făcînd din lirism o confidenţă şi un mijloc de a sonda insondabilul, o declaraţie de principii şi o aventură metafizică — Heliade se impune în ochii contemporanilor drept personalitatea proe- 578 I minentă a poeziei româneşti. Nu scrisese încă Zburătorul, ;încJ — la 1839 — Kogălniceanu spunea despre el : „E cel mai bun A m poet ai Ţării Româneşti, merită să fie cunoscut şi tra-is în toate limbile. îndeosebi Serafim:'! şi heruvimul e o capodoperă." Vaillant, în 1844, îl aşeza în fruntea liricilor munteni, socotindu-1 şef de şcoală. „Heliade fuse — precizează H îintineanu — profesorul de versificaţie ai poeţilor din timpul acela".140 ! La drcptwt vorbind, LIcliade nu formează pe nici unui dintre scriitorii realmente talentaţi ai deceniului al patrulea. Cîrlova compune Păstorul întristat în 1827, Ruinurile Tîrgoviştei şi Rugăciune, în 1828, deci înainte de a-1 fi cunoscut. Alecsan-drescu se manifestă chiar de la debut, din 1832, asemenea zeiţei ieşite din spumele mării, ca o personalitate artistică deplin închegată. Nici măcar Bolliac nu pare a imita exemplul înaintaşului şi a învăţa din lecţiile sale. Meritul lui Heliade e de patron inteligent care face „maieutică", oferind şanse celor în stare să le fructifice : el intuieşte talentul tinerilor, îi ajută să iasă din anonimat şi le dă prilejul să se afirme. Şef de şcoală nu este, căci nu impune discipolilor o doctrină, ci o tutelă greu de suportat ; de aceea, elevii îl şi părăsesc, aproape nici unul nerămînîndu-i devotat. Cel dintîi debutant remarcabil pe care-l lansează Heliade este Vasj1e Cîr|nva (născut 1809), autor intrat _jn_nemurire njjiriaj prin cinciLpoezii, stins la 22 ani, înaintecîe~l?şT~h dat măsura posibilităţilor, dar poate şi înainte de a apuca să dezamăgească. în Curierul românesc4 din 1830 apar trei bucăţi : Ruinurile Tîrgoviştei, Păstorul întristat şi înserarea. Ultimele două ies de-abia în 1859 : Rugăciunea şi Marşul oştirii române — opt ani după moartea poetului, într-un moment în care legenda sa străbătuse adînc în conştiinţe.141 Ceea ce izbeşte la Cîrlova, mai ales dacă avem în vedere stadiul limbajului liric de la 1830, e capacitatea sa excepţională de a-şi comunica simţirea în versuri limpezi si cursive^ de o prozodie mătăsoasă, care_nu trădează dificultatea compu-jierii^ părînd a ţîşni efectiv „exabundentia cordiis". El dă, în acelaşi timp, senzaţia perfectei sincerităţi. Poezia nu mai e la el simnlaţiV, ca la anacreontici, nicf lecţig~de_morală,. ca' la luminiştii neo-clasici, nici declamaţie sub bolţi, ca la atîţia romantici — e un monolog, cînd duios, cînd energic, tot atît de 579 37* firesc în invocarea lui Dumnezeu, ca şi în exprimarea neliniştilor surde ce împovărează sufletul. Tematica abordată e desigur importantă — ea anticipă mari direcţii ale romantismului paşoptist : „ruinele", credinţa, glorificarea armatei, introspecţia elegiacă. Esenţială este totuşi „vocea" care se ridica dintre versuri, acea incantaţie a verbului ce-şi găseşte spontan acordul cu natura, istoria şi divinitatea, sugestia că ritmul interior coincide cu fluxul eternei deveniri. Şi esenţial încă este felul lui Cîrlova de a-şi suporta cu simplitate destinul. Poetul cel mai poet al deceniului al patrulea este Grigore Alecsandrescu (născut la 1810, 1812 sau 1814). El debutează cu Miezul nopţii, în Curierul românesc (6 martie 1832), recomandat de Heliade în cuvinte de lucidă apreciere : „Alecsandrescu, un tînăr abia de 18 ani, ca un alt Young ieşit din ruinurile Tîrgoviştei, se aşază pe ele în mijlocul nopţii şi face să răsune glasul său cel plîngător". în acelaşi an, în volumul Eliezer şi Neftali, alături de traducerea nuvelei lui Florian, care dă titlul cărţii, Alecsandrescu dă 5 fabule, 5 elegii (Miezul nopţii, Prieteşugul, Adio, Întristarea, Întoarcerea) şi 3 tălmăciri din Byron şi Lamartine : Adio lui Lord Byron la soţia sa de cel dintîi şi întristarea şi Fluturele de cel de-al doilea. LTn al doilea volum de Alecsandrescu apare la 1838 (în tipografia lui Carcalechi, deoarece cu Heliade intrase în conflict), cuprinzînd un material în întregime inedit, ceea ce nu va mai fi cazul cu nici una dintre culegerile sale ulterioare : 12'elegii (totuşi, între ele, 2 epistole) şi 7 fabule. Elegiile sînt : Meditaţie, Eliza, Aşteptarea, Inima mea e tristă, Peştera, Barca, Candela, Fericirea, Clinele soldatului, Rugăciunea. în 1839, probabil sub impresia acestui ultim volum, Kogălniceanu săvîrşeşte un act de curaj : declară că Alecsandrescu se situează alături de „maistrul" său, de Heliade. Dar ceea ce putea trece la 1840 drept îndrăzneală ne pare azi o ingratitudine. Alecsandrescu se detaşează net din chenarul contemporan : poet autentic, el încarnează una dintre cele mai populare, mai cristalizate şi mai durabile ipostaze ale romantismului muntean, cea a lirismului elegiac şi meditativ, care va supravieţui revoluţiei de la 1848, renăscînd în vidul dintre paşoptişti şi Eminescu, cu o extraordinară vigoare. Reflexiv şi interiorizat, alternînd fabulele şi epistolele cu elegiile şi meditaţiile, Alecsandrescu îşi exprimă şi în unele , şi în altele atitudinea dilematică a spiritului. Judecat din un- ; ghiul severităţii didactice şi privit cu lupa, e un poet plin de cusururi, şi lui Heliade, atît de perspicace în descoperirea '■"'.netelor vulnerabile din armura adversarului, nu i-a fost greu s-o dovedească în două articole maliţioase, din 1838. în adevăr, prozodia lui şchioapătă, puterea metaforizării e de I slaba energie impulsivă, stilul — mai ales în primele ver- j suri — e sentenţios şi declamatoriu, cu mari gesturi emfatice si un fel de candoare a fatuităţii. Şi totuşi, Alecsandrescu e un poet adevărat, cel dintîi la noi care transformă evenimentele diurne într-o experienţă : interioară şi face din lirism o spovedanie. El ne comunică I sentimentul unui suflet împovărat de gînduri şi mîhnire, care . | se zbate în căutarea unui punct de echilibru, a unei împăcări : i cu ordinea lumii, totuşi atît de prost rînduita : căci viaţa e J plină de amărăciuni, binele e prigonit, individul singur, iar i Dumnezeu absent. Nici tonul discursiv, nici uzura pe care au suferit-o multe imagini, nici improprietăţile de limbă sau măsură nu spulberă impresia de combustie morală. Sub fardurile, violente uneori, ale vocabularului romantic, ghicim că nu se ascunde un impostor, ci un om cu inima tandră şi simţitoare. Lipsa de ordonanţă în expoziţie, alunecarea de la o idee la alta, contradicţiile nedepăşite sporesc senzaţia de autenticitate a confidenţei. Alecsandrescu e un egotist, nu un egolatru ; spune „eu" cu sfială, cu un zîmbet melancolic, prin care se străvede con-i ştiinţa zădărniciei şi presentimentul eşecului ; psihologia lui ' e de frustrat, dar fără nici o veleitate de prometeism, o psiho- | iogie a resemnării şi a scepticismului ironic. Tema adîncă pe j care ne-o sugerează Alecsandrescu, în termeni afectaţi desigur de retorica inerentă veacului, e a imperfecţiunilor fiinţei, a şovăielii între certitudine şi incertitudine. Această viziune | a sufletului problematic, indeterminabil printr-o singură pola- I ritate a conştiinţei, e acut modernă, dar nu baudelaire-iană, i căci confruntarea nu e între angelic şi infernal, între setea 1 transcendenţei şi gravitatea telurică, ci între sensul vieţii ( şi non-sensul destinului, cu alte cuvinte, alternativa e între nădejde şi îndoială — cum vedem în Anul 1840. I în punctul de plecare, Alecsandrescu e un lamartinian, ' dar mai mult prin afinitatea naturîTd^cTf prinlectura „rnocTeT i lului". Găsim la el, ca şi la alţi poeţi munteni, dar cu o ve- 580 581 rosimilitate incomparabil mai mare, cadenţa oratorică, tonul lamentos, norul de melancolie adumbrind peisajul interior, discreţia elementului autobiografic, aspiraţia către un ideal nobil, care spiritualizează materia, profunda religiozitate a unui suflet care şi-a pierdut religia. Analogiile, în cazul de ţaţa, indica apartenenţa la o familie de spirite, ele nu depersonalizează viziunea poetului, care rămîne acut individuală. Mai întîi prin aptitudine analitică, expurgarea imaginii de elemente plastice, discursivitatea lirismului. Apoi. prin aceea că Alecsandrescu nu oferă dezlegări, ci alternative, întrucît surprinde confruntarea individului cu lumea şi cu sine însuşi în stadiul conflictual, cînd ieşirea din încleşare e doar prezumtivă, iar rezultatul e dubios. în fine, prin timbrul obosit al vocii, prin tonul său sentenţios şi în surdina, de tînâr sufleteşte îmbătrînit — cum spunea Calinescu —, pe care amarul existenţei îl apasă, fără să-1 exaspereze, iar promisiunile viitorului îl încălzesc, fără a-i răpi luciditatea.142 Lîngă Heliade, Cîrlova şi Alecsandrescu, Cezar Bolliac — cel de-al patrulea liric muntean impdrtant al vremii — face o figură mai slabă. Contemporanii nu judecau însă tot aşa. Vaillant, de pildă, îl situa valoric alături de Alecsandrescu. E drept că în prima fază a carierei, de pînă la 1840, Bolliac (născut 1813) putea să iluzioneze. El se afirmă în aceşti ani, prodig şi îndemânatic, dornic să epateze şi să urce rapid în vîrful piramidei, ca un mic Heliade. Debutează în 1835 cu un volum de Meditaţii, cuprinzînd poeme în proză, de un lirism sumbru şi frenetic, şi două meditaţii în versuri : Schimbarea wartei şi O seară de primăvară la Colentina. Membru al Filarmonicii, probabil şi al lojii masonice care se ascundea în spatele ei, liberal convins şi adept al lui I. Cîmpineanu, scrie tot în 1835 o dizertaţie despre robie, oprită de cenzură. în 1836 are îndrăzneala să-1 concureze pe Heliade, înfiinţînd gazeta Curiosul şi proiectînd o societate literară cu colaborarea moldovenilor. Romantic fervent şi mare admirator al lui Victor Hugo, Bolliac îi face apologia într-un răsunător articol şi se pune să traducă Lucrezia Borgia şi Angelo, tiranul Padovei. Cu un simţ autocritic pe care nu-1 va mai demonstra ulterior, îşi aruncă însă în foc manuscrisele cînd află că C. Negruzzi i-o luase înainte. Regretabil este că s-au pierdut şi tragediile compuse prin 1835—1837 : Matilda — prelucrare după romanul d-nei Cottin, Moartea lui Abel — o refacere a 082 mitului biblic, nu ştim în ce spirit, dar bănuim că mai aproape de Byron decît de Gessner, şi Tăierea a doisprezece boieri la Mînăstirea Deahdui —- care ar fi fost prima dramatizare încercata în Muntenia a unui episod din istoria naţională. Ca poet, Bolliac e activ mai aies spre sfîrşitul deceniului ai patrulea, cînd colaborează la Pămînteanul (Ţii tu minte oară f, Măria din Bezdead, O patimă, Suvenire) şi compune o serie de versuri, care vor vedea lumina tiparului într-un volum din 1843. Pe plan propriu-zis literar, manifesT.area şa cea mai consistentă de pînă la 1840 rămîne tot volumul de Meditaţii. E vorba de exerciţiul unui elev aplicat, care-şi descoperă ou satisfacţie capacitatea de a emite sonuri armonioase în registrul romantismului sepulcral şi neguros. Tînărul de 22 ani, atît de exuberant, de ambiţios şi de dinamic, se aşază la diapazonul modei şi o supralicitează : delirul său nihilist şi tragic e un simptom al timpului, al tăriei cu care se impuneau principiile stilizării romantice. De la teme, la vocabular şi sintaxă, totul e artificial, construit, pus în scena, dar nu fără talent. La bază sînt cîteva laitmotive binecunoscute, aduse în atenţie de preromantici : fragilitatea soartei, cochetăria cu moartea, aspiraţia spre puritate, iluziile amorului, angoasa existenţei — motive pe care romanticii le preluaseră, infu-zîndu-le tragism ontologic şi o expresivitate mai energică, bazată pe antiteze frapante, efecte de şoc, amestec de genuri etc. Cu o intuiţie care nu i se poate contesta, Bolliac ilustrează tocmai această tendinţă a literaturii europene de recuperare romantică a preromantismului : el porneşte de la Young, dar îl depăşeşte atît în ceea ce spune, cît şi în felul cum spune. Sub raportul conţinutului ■— după cum a dovedit O. Papadima —, există la el un soi de satanism byronian, provocator, sarcastic şi amar, care sfidează soluţia creştină, destramă consolările bunului-simţ, denunţa mereu mizeria condiţiei umane şi se fereşte de naivitate ca de un delict ruşinos. Pe plănui propriu-zis formal, Bolliac gesticulează în spiritul romantismului de vehemenţă verbală şi lirism dezlănţuit, nu fără a împrumuta — aşa cum a arătat de curînd Mihai Zamfir — şi din Lamartine, ceea ce era cu totul în nota vremii.143 Datorită lui Heliade, Cîrlova, Alecsandrescu şi Bolliac, poezia munteană dintre 1830—1840 îşi fixează, în mod desluşit şi netăgăduit, fizionomia romantică. Marea noutate constă în descoperirea interiorităţii, în aşezarea „eului" în poziţia 583 de factor determinant, de criteriu şi finalitate a exerciţiului liric. Schimbarea e fundamentală, ducînd la o perspectivă cu totul nouă asupra creaţiei. Ea presupune că primatul obiectului, acreditat de estetica clasică, tinde să fie înlocuit de primatul subiectului : că scriitori! nu mai caută adevărul ni afară, ci înăuntru ; că ei receptează realul în măsura în care se răsfrînge în viaţa afectivă şi se transformă în experienţă interioară ; ca sentimentul conştiinţei de sine devine atît de imperativ şi de acaparant, încît literatura capătă sensul eenerai de „confidenţă". Confruntarea dintre eu şi non-eu, care stă la temelia oricărui romantism, se colorează însă la noi într-un mod specific, din cauza particularităţilor de context istoric şi mentalitate. Pe de o parte, scriitorii încearcă sentimentul dureros al frus-traţiei, al ruperii punţilor, al instalării în solitudine, pe de alta, ca fii ai unei naţiuni asuprite, angajate în lupta pentru unitate şi independenţă, îmbrăţişează elanurile colective şi militează cu devotament pentru înfăptuirea lor. Ei enunţă, cu mijloace pe care le împrumută sau le inventează, atît sentimentul dezintegrării, al protestului împotriva unei ordini prost aşezate, cît şi voinţa de a găsi o conciliere între spirit şi istorie, sforţarea de a preface realul după normele idealului. Această dialectică între a fi „solitar" şi a fi „solidar" domină romantismul deceniului al patrulea. Şi anume, cei doi iermeni nu se situează antagonist: pe de o parte, lacrimi, dezes-perare, „mal du siecle" ; pe de alta, afirmarea valorii pozitive a naţiunii, cultul eroilor şi al militantismului cetăţenesc. Pe de o parte, un romantism de tip Werther sau Rene, care se complace în introspecţie, interogaţie şi anxietate ; pe de alta, un romantism stenic şi robust, îndreptat spre lupta revoluţionară şi încrezător în posibilitatea de a influenţa cursul dezvoltării. Scriitorii nu sînt sau într-un fel sau în altul, ei încarnează ambele ipostaze în acelaşi timp, desigur, accentuînd — în funcţie de temperament şi circumstanţe — mai mult pe una sau pe alta din cele două laturi. Acelaşi Alecsandrescu, ori acelaşi Bolliac, care denunţă cu patos tragismul şi non-sensul vieţii, compun versuri patriotice şi cetăţeneşti, implicînd ideea că existenţa are un rost şi problema răului — o dezlegare. Dacă în Franţa, aspectele intimiste, depresive, individualiste corespund primei etape romantice de pînă la 1830, iar aspectele sociale, mesianice Şi revoluţionare precumpănesc în etapa 584 II de după 1830, la noi, în deceniul al patrulea, cele două etape se conjugă şi se interferează în sincronia aceleiaşi fraze a evoluţiei. Un alt merit al primilor romantici munteni, peste care adesea se trece în fugă, în mod inexplicabil, e că adaptează noilor elanuri ale sensibilităţii un tipar prozodic adecvat, capabil sa le asume vi să le desfăşoare în mod plenar. E vorba de „descoperirea" versului lung de 14—16 silabe, aşa-zisu! alexandrin românesc, corespunzător sub raport funcţionai alexandrinului francez dodecasilabic, endecasilabului sciolto italian şi, bineînţeles, hexametrului clasic. „Descoperirea" aceasta, pe care Yladimir Streinii o atribuie lui Cîrlova şi Alecsandrescu, pare a-i aparţine totuşi lui Heliade, dacă luăm în consideraţie faptul ca traducerea meditaţiei lamartiniene Singurătatea datează din 1826, sau, în orice caz, că a fost făcută concomitent de Heliade şi Cîrlova. Oricum ar fi, prin găsirea unei posibilităţi de metrificare firească a „discursului poetic", o veche şi apăsătoare ipotecă e înlăturată : copleşit multă vreme de incongruentele versului, ezitînd între naturaleţea grosolană a oralităţii şi artificiul unei stilizări de împrumut, lirismul se eliberează, în fine, din robia formei canonice şi începe să cînte, adică să fie el însuşi. Desigur, o cercetare laborioasă ar putea indica predecesorii acestei salutare „revoluţii" de tehnologie a artei poetice şi eventualele izvoare din care ea s-a nutrit. Astfel, troheul de 15 silabe e întrebuinţat de Conachi (Jaloba mea), iar cel de 16 silabe, semnalat de Galdi la Dosof-tei, există, de asemenea, la Conachi (Scrisoarea cătră Zulnia) şi la Asachi (Cătră Tibru). Pe de altă parte, e foarte posibil ca troheul de 13 silabe al lui Cîrlova din Rumurile Tîrgoviştei să fi fost sugerat de poezia neo-greacă (Rhigas), ca şi, de altfel, alexandrinul strofic al lui Heliade din Singurătatea (de Christopulos, cum susţine Galdi). La acestea s-ar putea întîmpina însă că folosirea versului de 14—16 silabe de către „predecesori" a avut loc în forme imperfecte (fără alternanţa între versul plin şi cel cataleptic, deci fără balansarea melodioasă a rimelor masculine şi feminine) ; mai ales că ea s-a produs incidental, fără a determina consecinţe notabile. Or, cu adevărat semnificativ nu e momentul cînd se iveşte o inovaţie, ci acela în care ea se insti-tuţionalizează. Căci a „descoperi" nu înseamnă a găsi ceva 585 nou, ri a avea „conştiinţa" de a fi găsit, a transforma conţin- W genţa în_ necesitate. Tocmai acesta e meritul primilor noştri 1 romantici instruiţi sau nu de experienţa poeziei neo-greceşti * (ceea ce nici nu sporeşte,^ nici nu diminuează valoarea ini-ţmtivei), ei au izbutit să introducă şi să impună la noi * psetido-alexandrinul de 14—16 silabe, vers ţîşnit parcă din * însăşi „matca limbii", care convenea deplin îmbinării de pero- ' raţie şi muzică interioară a propriului lor lirism. Dar, peste j orice aşteptare,_ versul acesta avea să se dovedească un „model" dmtre cele mai plauzibile şi mai fertile ale poeziei întregului secol al XlX-lea. Bineînţeles, el va servi şi diletanţilor şi simplilor zmîngălitori de hîrtie.144 j De altfel, romantismul, prin însăşi pregnanţa trăsăturilor I ■sale specifice, prin faptul că nu e doar ţipăt al profunzimilor, .,. ci şi expresie încorporată, mediatizată prin „procedee", se pretează lesne imitării şi simulaţiei. Şi la noi, ca pretutindeni, încă înainte^ de a-şi fi dat măsura, el dă naştere unei lirici : I de impostură sau numai de rutină. în făgaşul deschis de poeţi, îi găsim pe versificatori. Exem- V piele abundă. în Mozaicul din Craiova, un Gr. Camuş cîntă ; A^ lumii zădărnicie şi Cîntecul morţii, un M. G. îşi plînge des- I nădejdea în elegii închinate mai multor „demoazele", în Pă- " J mînteanul un D.^ Fereclis îşi strigă solitudinea, imitînd de , aproape, dar fără chemare, pe Alecsandrescu etc. Climatul ' literar romantic devine atît de imperios spre 1840, încît, ca I înainte cu un deceniu sau două în Europa, tinerii dornici să i ) se ilustrezeJn cîmpul poeziei arborează tristeţea la butonieră f , şi se exercită în fabricarea de alexandrini elegiaci. } Mai puţin reprezentativă e contribuţia romantică în alte , genuri. Proza^de ficţiune se reduce la foarte puţin în deceniul al patrulea, căci muntenii nu posedă echivalentul lui Negruzzi. j De fapt, un singur nume e de citat, căpitanul Şt. Stoica. El -1 colaborează la Curierul de ambe sexe şi România, cu povestiri | de un romantism terifiant, care prelucrează reţetele melo- i \ dramei cu o verbozitate ieftină şi o înclinare de a împinge ]\ contrastele la exces (Amorul la locul osîndei, Necunoscuta, Zugravul portreturilor de morţi etc). De mai mare favoare se bucură proza lirică, în primul rînd, meditaţia religioasă, cultivată de Heliade (Religiozitate şi juneţe, Tînărul), Gavriil Munteanu (Primăvara, Căsătoria etc), un oarecare N. Deşliu (Deşertăciunea lumii aceştia), dar şi meditaţia profană, pendulînd între confesiune şi poemul în proză., specie foarte agreată, judecind după numărul mostrelor. .VW.tri dc St. Stoica (Steaua mea, pentru M':":"'-, Preludia primăverii etc), reţine atenţia Costache Caragiale, actor, fost elev al Filarmonicii, trecut din 1838 în Moldova, unde publică, ia i540, un volum de Scrieri, conţinînd poeme în proză, cîteva schite la persoana I, relatînd suferinţele unor victime inocente, şi cîteva poezii, în spiritul lui Alecsandrescu, dar cu vocabularul lui Bolliac 145 Si la Costache Caragiale, ca şi în Meditaţiile lui Bolliac, găsim strecurată ideea imposibilităţii mîntuirii. Iubirea e înşelătoare, prietenia—ipocrită, fericirea—himerică, organizarea socială — nedreaptă, privilegiind pe unii, oropsind pe alţii. Credinţa nu-i corijează pe oameni, conştiinţa binelui nu-i consolează, certitudinile se năruie, Dumnezeu e departe, observă râul, dar nu poate sau nu vrea să-1 curme. în Dafnis asistăm Ia o măcelărire de final dramatic shakespeare-ian, declanşată de întemniţarea unui inocent, acuzat de a fi săvîrşit o crima monstruoasă. în Robul, un iobag (sau poate un sclav) îşi des-tâinuie lungul martiriu al suferinţelor îndurate din partea unui stăpîn de o cruzime sălbatecă. Se profilează încă dibuitor ideea singurătăţii metafizice a fiinţei, într-un univers pustiu, dezertat de graţia divină. E neîndoielnic că recitativul acesta sumbru, care nu o dată revendică avantajele nefiinţei, declamat într-un stil eliptic, de un retorism insuportabil, conţine un demonism de factură livrescă, împins la exasperare de ambiţia unei lansări publicistice. Dar jocul cu vorbele^ al lui Costache Caragiale e semnificativ pentru rapida desfăşurare a valurilor romantice, nu numai în sensul că o „poză" e tot atît de edificatoare cît şi o grimasă adevărată, ci şi fiindcă dovedeşte că mult înainte ca noua literatură să-şi fi decantat mirajele era deja concurată de caricatură. Sectorul cel mai rezistent infiltrărilor romantice pare a fi teatrul, judecind îndeosebi după precumpănirea lui Moliere în repertoriul Filarmonicii şi după faptul că singura piesă originală pe care o posedăm din deceniul al patrulea^ Franţuzi tele lui C. Faca, e o comedie de clasificare tipologică. Dramele pierdute ale lui Bolliac şi fragmentul despre Tudor Vladimirescu, analizat într-un capitol anterior, n-ar fi făcut oare ca balanţa să încline de partea romantismului ? în orice 587 caz, publicul vremii, ca orice public tînăr şi nesofisticat, pare a fi fost puţin interesat de dramaturgia clasică de tip Corneille-Racine, preferinţele lui mergînd în mod net spre comedia uşoară, melodramă şi vodevil, cum o dovedesc — în pofida strigătelor pioase ale celor care voiau sublimul pe scenă — listele de repertoriu ale trupelor româneşti şi franţuzeşti dintre 1830—1848.116 MOLDOVA Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova, datorită în cea mai mare măsură lui Asachi, care nu ştia să biciuie ambiţiile, nici să excite imaginaţia tinerilor, care, mai ales, avea o înţelegere cu mult mai mică decît Heliade pentru noile tendinţe ale literaturii, manifestările romantîce întîrzie să se ivească şi au un caracter mai puţin exploziv. Dar, pînă la urmă, ele nu cedează celor de dincoace de Milcov nici în intensitate, nici în abundenţă. Ideea că Moldova e o „provincie clasică" a literaturii române, cel puţin pînă la apariţia meteorică a lui Eminescu, dedusă de Ibrăileanu pe o bază speculativă, nu se verifică. Acceptabil e doar că romantismul moldovenesc, sub influenţa grupării de la Dacia literară, se manifestă mai puţin strident, mai moderat, acordînd prevalentă componentei realiste asupra celei idealiste, contrariu de ceea ce se întîmplă la Bucureşti. De notat însă că, pînă la 1840, aceste trăsături distinctive se conturează palid, stadiul desfăşurării latenţelor fîind încă incipient.147 Pare curios astăzi ca un autor ca Alexandru Hrisoverghi, a cărui simţire se războieşte din greu cu mărăcinişul limbii şi se sufocă în cleştele versului lung, stufos şi inexpresiv din falnica tragodie, să fie considerat pionierul renovării lirismului din Moldova. în această apreciere intra probabil o oarecare doză de exagerare prietenească, dar, în esenţă, ea nu e greşită : poetul stins timpuriu, la 26 ani, intrat în legendă datorită unui amor nefericit pentru Catinca Beldiman, fata lui N. Dimachi, a avut meritul sau poate şansa de a fi cel dintîi în Moldova care a legat poezia de viaţa naţională. Această presimţire a adevăratului destin al lirismului, concretizată în oda pe motivul ruinelor, dar fără nici un accent volney-an, cu titlul cît o zi de post, Răsăpurilor cetăţii Neamţului, cînd f i i ll ii la 1834 tîrgoi-eţii de Neamţ le dărîma luînd peatra spre a-şi face lor case, şi-a pus pecetea pe întreaga sa carieră. Deşi volumul de poezii editat postum, în 1843, cuprinde traduceri dm A Oienier. Schiller. lamartine, Victor Hugo şi profilează un suflet neliniştit, torturat de chinurile dragostei, cu delicateţe de sentiment, o conştiinţă acută a solitudinii şi a morţii apropiate, el rămîne pentru toată lumea autorul Odei. în acest sens, îi recunoaşte importanţa C. Negruzzi, în 1837, picfaţind traducerea, editata postum, a dramei lui Alexandre Dumas, Antoni. Apoi, Kogălniceanu, în prefaţa elogioasă, dar nuanţată, a Poeziilor din 1843. în fine, cu mult mai tîrziu, in 1868, deci într-un moment în care perspectiva timpului ar fi permis o rectificare. V. Alecsandri. Vorbind despre bunul său prieten, de curînd decedat, C. Negruzzi, bardul de la Mirceşti scria : „El şi cu Hrisoverghi au fost cei dintîi în Moldova care au dat semn de independenţă literară, ferindu-se de formele stilului mitologic, plin de Afrodite, de Apoloni etc, adoptînd drapelul şcoalei romantice". Anul 1834, al apariţiei Odei, e deci considerat de reprezentanţii de frunte ai paşoptismului moldovenesc drept semnalul ieşirii din letargie, al rupturii cu clasicismul epigonic, reprezentat de Conachi şi Asachi, momentul desfacerii literaturii de sub tutelele străine, al încadrării ei în marele curent de înnoire a vieţii spirituale româneşti — într-un cuvînt, momentul ivirii romantismului. us Şi totuşi, atît Kogălniceanu, cît şi Negruzzi şi Alecsandri neglijau pe cineva, pe Cavaleriul Costachi Stamati care publicase în Albina românească (18 martie 1834) poezia Străjariul laberiî (devenită în Muza românească din 1868, Sentinela ta-berii de la Copou la 1834), caldă evocare a epocii de glorie a Moldovei, sub Ştefan cel Mare, deschisă printr-un peisaj selenar de intensă vibraţie şi — noutate semnificativă ! — cu-prinzînd în citat cîteva versuri de factură populară, pline de gingăşie. E curios că o compunere situată, prin inspiraţie şi sentiment, atît de spontan şi de net de partea novatorilor, ilustrîndu-le ideile cu nu mai puţin talent decît cheltui se Hrisoverghi în faimoasa lui Odă, trece totuşi puţin observată. Dovadă nu atît de ingratitudine, cît de relativitate a gustului. 149 Principalul autor romantic al Moldovei în deceniul al patrulea e însă C. Negruzzi, socotit de contemporani tot atît poet cît şi prozator, şi poate încă mai mult poet datorită suc- 588 589 I 1 cesului memorabil al Aprodului Purice. Relativ puţin prolific în restul carierei, scriitorul străbate între 1835—1840 o perioadă fastă, desfăşurîndu-se multilateral şi afirmîndu-se printre animatorii vieţii literare. Dar şi pînă la 1S35, cînd debutează prin traducerea unei melodrame de un romantism despletit şi lacrimogen, Negruzzi exersase literar în mod abundent, vădind un interes pentru literatură, care atesta indiscutabil prezenţa vocaţiei. încercările sale juvenile, întreprinse de prin 1822—1823, deci la vîrsta de 14—15 ani, din fericire conservate, sînt constituite în cea mai mare parte din traduceri, situate, pînă spre 1826, în orbita raţionalismului luminilor, de la această dată înainte, interferînd şi zonele preromantismului şi romanescului. Evoluţia e, aşadar, paralela cu cea a mişcării literare în ansamblu, lucru cu atît mai semnificativ, cu cît autorul lui Alexandru Lăpuşneanu se formează pe cont propriu, fără o şcoală care să-i impună o disciplină sau măcar să-i creeze un reflex condiţional. Dispuse în ordine cronologică, încercările de tinereţe sînt următoarele : ms. 3558 (1822—1824), cu texte din M-me de Genlis (Zuma sau discoperire scorţîşoarii...), D. Darvari (Mo-taliceşti haractiruri; orig. gr. e din 1795), Lesage (Crispin, rival stăpînă-său) ; ms. 2 681 (1823) cuprinde Memnon de Voltaire, tradus în versuri după intermediarul grecesc al lui Evghenie Vulgaris ; ms. 3076 (1824) conţine o Idilie (Satirii), de un autor necunoscut, cu o frumoasă lamentaţie a lui Pan, şi patru fabule de La Fontaine, Grecourt, Pessellier şi D. Er-bigny ; ms. 3076 (1824), cu Pirostia Elenei (Marmontel), o altă versiune, puţin amendată, din Moraliceşti haractiruri, cîteva rînduri din Şcoala femeilor din Moliere şi începutul piesei Adrian în Siria ; ms. 670 (1826) consemnează o atmosferă diferită : prima noapte a lui Young, fragmentul de nuvelă, foarte romanţios, Duchesa Milanului şi începutul unei povestiri sentimentale, de tip autobiografic, în felul compunerilor edifiante ale lui Baculard d'Arnaud ; în 1827, în fine, pe o Condică a supravegherii supuşilor străini, primele versuri originale : un fragment (14 versuri) ilustrînd constatarea mucalită că „Femeia, cînd e sfădită cu al său amorezat, / Toată ciuda şi mînia şi-o întoarce pe bărbat", şi un mic poem burlesc, de parodie a mitologiei antice, Desţărarea şlicului. Faptul că de prin anul 1826 intervine o depăşire a fazei de fixaţie neo-clasică, pe de 590 o parte, prin manevrarea ficţiunii şi a sentimentului, pe de alta, prin ironie şi umor, o confirmă o succintă notiţă autobiografică a scriitorului, descoperită şi publicată recent de noi. T.- ! 826 — se spune în acest text, scris la persoana a IlI-a şi datînd din 1843 — (Negruzzi) pierdu pe tata-său şi astă pierdere înrîuri mult asupra moralului său, căci rămîind fără pă-«I.iţi — pre maică-sa nu o cunoscuse, fiind şi fără fraţi — rămase încurcat în procesuri şi, bizuindu-se în drepturile sale, le Fierdu pentru ca nu ştia încă că cele mai adese dreptatea nu dă celui ce o are. Aceste struncinară starea sa şi îi ridicară de rre ochi vălul cel roz prin care pînă atunci privea societatea, tiindu-i văpseaua acea de melancolie şi fatalism care îi caracterizează." 150 Chiar şi dacă nu luăm foarte în serios trăsăturile de „melancolie" şi „fatalism" pe care scriitorul şi le atribuie, fapt e că opera de debut, traducerea melodramei Triizăci de ani sau Viaţa unui jucătoriu de cărţi (Iaşi, 1835) de Victor Ducange, Jaeques-Felix Beudin şi Prosper-Parfait Goubaux (ultimii doi semnînd cu pseudonimul Dinaux), jucată la Paris în 1827 şi la laşi în 1833 de trupa franceză Fouraux, se înscrie în hotarele unui romantism cu contururi apăsate, care împinge la extrem reţeta „comediei duioase" („larmoyante") a lui Nivelle de la Chaussee. Piesa se bazează pe simetria antitetică a personajelor, tehnica răsturnării totale a situaţiilor, un suspens emoţional construit pe multiplicarea nenorocirilor ce-i lovesc pe inocenţi şi micşorarea corespunzătoare a şansei lor de a scăpa teferi, şansă acordată totuşi — prin graţia unui Deus ex mahina — în ceasul ultim. Orientîndu-se către această melodramă, greu suportabilă azi, dar care a constituit unul din marile succese de „lacrimi" ale Iaşilor de la 1833, Negruzzi se afla într-o bună companie. Căci Le Globe, tribuna romanticilor, scria în nr. 23, din iunie 1827, că Trente ans ou la vie d'un joueur, piesă „plină de viaţă şi energie", reprezintă o lovitură de graţie dată tragediei, iar Victor Hugo indica aluziv aceeaşi lucrare în prefaţa la Cromivell — dacă e să-1 credem pe M. Souriau — drept un rar exemplu de încercare dramatică în proză reuşită.151 Operînd în aceeaşi zonă, dar progresînd dinspre foileton spre literatura veritabilă, Negruzzi traduce în 1837 două drame de Hugo : Măria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei. Ambele apar la Bucureşti, sub patronajul lui Heliade, cu care se afla 591 in corespondenţă şi pe care-1 seconda cu simpatie in eforturile de înviorare a activităţii intelectuale şi modernizare controlată a limbii literare. De un net caracter romantic sînt şi traducerile din Puşkin (povestirea Cîrjaliu! şi poemul Şalul ■>i->gru — în'.r-o versante de 12 sextine, în Curier de ambe sexe, din 1837, şi într-o „traducţie liberă, după originalul rusesc", în Spicuitorul moldo-român, din 1840) şi Byron (Oscar d'Alvz, Ir. proză, 1840). O menţiune specială o merită însă încercarea de transpunere românească a baladelor lui Hugo (15 bucăţi publicate în mare majoritate în Albina românească din 1839), tentativă ambiţioasă, complicată încă prin efortul scriitorului nostru de a nu se mulţumi cu punctarea ideilor, ci de a restitui tiparul prozodic al originalului, de o fantezie şi o virtuozitate care taie respiraţia. Alte traduceri şi prelucrări din aceeaşi perioadă : Potopul după Gessner, Melancolia după Legouve, Gelozia după Millevoye, Cînticul morţilor (Louis Dufil-hot), Floarea, florăriţa română (H. Levitschnigg), o nuvelă de Alphonse Karr, Vergiss mein nicht şi un fragment important al Impresiilor de călătorie ale lui Alex. Dumas.132 Din această prodigioasă activitate de tălmăcitor, prea puţine lucruri scapă de sub incidenţa stînjenitoare a raportării mecanice la model. Absorbit de efortul găsirii de echivalenţe de vocabular şi idee, Negruzzi nu izbuteşte să sugereze impresia contextelor lirice, să-şi introducă cititorul dincolo de stricta observanţă a gesturilor, în registrul trăirilor sufleteşti autentice. Poet mediocru, ratînd orice escaladă a simplei versificaţii datorită discursivităţii şi voinţei de a fi clar, el nu rămîne prin traduceri, cum nu rămîne nici prin puţinele poezii originale. Dintre acestea, Aprodul Purice are meritul de a iniţia poemul istoric, căruia îi desenează conturele (proiectarea eroilor în dimensiuni de legendă, culoarea locală, epicizarea luptelor, pieturalizarea defilărilor etc), umplîndu-le însă numai cu scheme de conflict şi umbre de personaje. Contemporanii judecau diferit: pentru un P. Pruncu sau un M. Cuciuran, Negruzzi părea învestit cu însemnele geniului poetic. Cel de-al doilea i se adresa astfel în 1840 : Tu al muzelor prieten ! cîntăreţ acestii ţări, Ce-aduci tutulor plăcere prin a tale dulci cîntări, Ce sileşti pe toţi străinii în glas a te lăuda, Cîntă şi de-acum înainte ! cîntă, te rog, au-nce:a ! 592 în proză, Negruzzi dă între 1835—1840 cîteva din creaţiile lui reprezentative : nuvele Zoe (anunţată a fi fost compusă în 1829 — dată puţin probabilă totuşi, după Al. Piru), Au mai ^"xţit-o şi alţii, O alergare de cai (apărută în Dacia Utw^ datată 1836), Riga Poloniei şi Domnul Moldaviei, în fine, capodopera Alexandru Lăpuşneanu, despre care G. Călinescu a putut spune, exagerînd desigur în scop propagandistic, câ beneficiind de concursul unei limbi de circulaţie internaţională ar fi ajuns cunoscuta ca şi IIamlct. în acelaşi răstimp scurt, pînă la ivirea Daciei literare, dar însumînd şi roadele anului 1840, Negruzzi compune 9 scrisori din ciclul Negru pe alb, între care savuroasa povestire Pentru ce ţiganii nu sînt români şi celebra Fiziologia provincialului (publicată sub titlul Pro-vinţialul), precum şi articolul Cîntece populare ale Moldaviei. Fără a intra într-o analiză de detaliu, să remarcăm doar că punctul de plecare al scriitorului în toate aceste opere e net romantic, că romantismul constituie nu numai solul nutritiv ai inspiraţiei, ci adesea, şi termenul final al actului creator. Evident, e vorba de un romantism care nu e nici sentimental, nici egolatru, străin de vagul lamartinian, de acel lirism infuz al inimii împovărate şi al peregrinării prin sfere, atît de caracteristic poeziei unui Alecsandrescu ; particularitatea lui Negruzzi e, dimpotrivă, de a căuta inserarea în istorie, sinteza dintre detaliu şi culoare, ecuaţia diferenţială a obiectelor şi oamenilor. Echivalenţele i le aflăm în proza robustă, intens pitorească, a unui Victor Hugo din Notre Dame de Paris, sau în truculenţa unui Alexandre Dumas din memoriile de călătorie, cu deosebirea că respiraţia concisă a frazei şi disciplina compoziţională îl evocă adesea pe Merimee. Deşi iniţiator al romantismului în Moldova — cum observa just Alecsandri, la 1868 —, Negruzzi reuşeşte înaintea altora să se scuture de exagerările noului curent. Bunul gust, sobrietatea stilistică şi sentimentală, filozofia uşor sceptică, uşor epicuriană, stînd la pîndă pentru ca emfaza să nu-şi ia vuit — toate aceste însuşiri atît de rare în epocă dau unora impresia că e realist, altora că e clasic. De fapt, realismul rezidă într-o pasiune pentru adevăr şi natural, perfect compatibilă cu romantismul „fiziologiilor" din anii 1830—1840, caracteristică, în egală măsură, şi lui Kogălniceanu şi Alecsandri. Clasicismul nu e nici el un aristotelism premeditat, o construcţie ridicată 593 38 pe temelii de impersonalitate, universalism şi imitaţie a vechilor modele, ci e o simplă frînă impusă divagaţiilor şi exaltărilor, un control exercitat asupra condeiului, relevînd o neobişnuită capacitate de autoevaluare critică. Prin naturaleţe, densitate a sulului, reiui direct de a purcede in inima faptelor, darul înscenării, excepţionala siguranţă a limbii, şi — îndeosebi, dacâ-1 comparam cu un Costache Caragiale sau Bolliac, autori de vocalize sforăitoare şi incongruenţe la modul tenebros — prin disciplina pc care ştie să şi-o impună, Negruzz: poate efectiv iluziona că se fixează în polul estetic opus. însă, în esenţă, şi lucrul acesta e vădit tocmai în perioada studiată, dintre î 835—184C. el e un romantic, afin cu toţi ceilalţi prin sursele inspiraţiei, viziune şi procedee, dar depăşindu-i — şi astfel ridicîndu-se peste criteriile înguste de şcoală — graţie unei conştiinţe artistice de rară scrupulozitate.153. Pe lîngă Negruzzi, doi poeţi se mai remarcă pînă la 1840, dintre care unul, G. Crupenschi, pare foarte dotat. Din cele trei poezii pe care i le cunoaştem, două sînt traduceri, din A. Chenier (Bolnavul) şi Lamartine (Crucea), a treia — o elegie (Mama la mormintul fiului său). Crupenschi mînuieşte un vers curgător, muzical, insinuant, avînd transparenţa şi suavitatea melancolică a lui Cîrlova. Traducerea din Lamartine e printre cele mai bune din epocă, depăşindu-1 în mod net pe Heliade, iar elegia, deşi cu unele dulcegării, e o încercare reuşită de a acomoda lamentaţia romantică pe ritmul octosi-1 abulii i trohaic popular. Remarcabilă este şi schiţa sa fiziologică, Femeea frumuşică, publicată de Heliade în Curierul de ambe sexe, scrisă cu măsură, detaşare ironică, o luciditate amară, dar zîmbitoare. Kogălniceanu avea dreptate să remarce la 1839 că puţinele lucruri publicate de Crupenschi denotă ..geniu" şi că tînărul se impunea printre marile speranţe ale literaturii române.154 Mai puţin interesant e M. Cuciuran (1819—1842), prieten cu Alecu Russo. autor al unui volum Poetice cercări (1839), retipărit, cu adaosuri şi cîteva omisiuni, într-o versiune mai îngrijită, în 1840, sub titlul Poezii a lui... Cuciuran versifică laitmotivele romantice : toamna (o prelucrare după Lamartine), gravitaţia spre moarte, curgerea ireversibilă a timpului, ruinele (O zi şi o noapte de primăvară pe ruinele Cetăţii Neamţu), plăcerea solitudinii în mijlocul naturii (Pavilionul lomantic), dar şi subiecte macabre (Ucigaşa de sine ş-a prun- 594 cilor ei), naţionale (Iubitelor umbre de la Râzboieni) sau exotice (Anibal), chiar şi un pastel carpatin (Seara la Ceahlău). Totul e însă stîngaci, fals declamator, fără nerv, fabricat cu caznă, după reţetă.155 Un debut vrednic de atenţie, nu atit prin ce oferă, cît prin ce promite, e al lui Dimitrie Rallet (1816—1858), cu volumul Plăcerea simţirii (1837), ccnţinînd, după toate aparenţele, numai traduceri : e vorba de o lungă povestire în proză, Safo, ro.manţînd vestita heroidă a lui Ovidiu, şi cîteva poezii de atmosferă elegiacă şi meditativă, relevînd un spirit modern, care trăieşte dramatic alternativele conştiinţei, cu o capacitate indeniabilă de aisecţie lucida a resorturilor morale. Din păcate, limba e imposibilă : şovăielile inerente vremii sînt agravate printr-o tendinţă de intelectualizare a frazei, printr-un recurs obositor la inversiuni topice, multiplicarea subordonatelor, un lexic forţat şi pretenţios. Cel de-al doilea volum al lui Rallet, Scrieri (1840), constituie o surpriză remarcabilă în peisajul vremii. De astă dată, autorul pare a-şi fi găsit modalitatea care-i convine : o proză analitică, de tip moralist, acut introspectivă, care cultivă cu reală subtilitate maniera lui La Rochefoucauld sau Chamfort, de smulgere a măştilor şi densificare a expresiei pină la formula aforistică. Romantismul e sublimat, sentimentul, ascuns sub ţepii ironiei, lumea, asumată ca un spectacol tragicomic. Iată un extras caracteristic : „Din zi în zi aşteptam mai bine, dorinţa ne cărunţează şi isprava ne înşeală -— zilele să strecură şi par prea lungi —, ades nu încăpem în sînul mulţimei, unde toţi aleargă după plăcere şi nimene n-o găseşte — toţi povăţuiesc şi toţi greşesc —, toate-s rîvnite fără temeiuri şi împărţite fără alegere. Trîndăvia cată să piardă vremea ce nu ştie a întrebuinţa şi toţi se deprind a nu fi buni de nimic. Fachia adevărului încă nu poate împrăştia negurile lumeşti. Glasul virtuţii nu se prea aude. Dreptatea cade, cine-o rădică ? Oamenii gem părăsiţi... Tac şi sătul de toate, nesigur de mine, îi las pre toţi cum i-am găsit, neputînd pururea trăi nici cu aşa lume, nici fără de ea, cum este, amîndouă fiindcă-s om, ticăloasă zidire, ce vede adevărul, cînd nu poate făptui binele." Maliţia inteligentă a lui Rallet se complace în mici „fiziologii" alcătuite prin juxtapunere de nuanţe, cu un umor „pince sans rire" : „Mai gingaşă decît o bagatelă — vîntul o oboară — un nor o turteşte — şi dieta o ţine — foşneşte înfoiată — răsună 595 38* coperită de mărunţişuri — zice c-a pălit-o soarele ca să socoti cu cît e mai albă fireşte. îşi linge buzele ca să-i zici roză. îşi frîngc trupul ca să te minunezi de talie..." 156 La limita superioară a perioadei de care ne ocupăm, în preajma lui 1840, au loc primele manifestări literare ale marii generaţii paşoptiste : Kogălniceanu, Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri. întrucît greutatea principală a contribuţie: ier aparţini; epocii următoare, ne mărginim aci la consemnări fugare. Cel dintîi asupra căruia se cade să ne oprim fiindcă nu era un simplu „primus inter pares", ci se impusese prin. lucrările încheiate în timpul şcolarităţii berlineze şi conducerea Alăutei romaneşti drept un veritabil şef de generaţie, e M. Kogălniceanu. El e prezent în paginile suplimentului literar al Albinei, de la 1 iulie 1838, cînd preia sarcina redacţională de la Asachi, număr de număr, îndeosebi cu traduceri :: două poezii de Schiller (împărţirea lumei şi Inelul lui Policrat)r o povestire de Biirger (împăratul şi braminul), mici proze amuzante, de tip magazin, scoase din Album der Boudoirs, Le I'rotee etc, precum şi faimoasa Filozofie a vistului de O. I. Sen-kovski, luată din Magazin fiir die Literatur des Auslandes,. Cea mai importantă contribuţie beletristică a lui Kogălniceanu din aceşti ani e schiţa de moravuri Soirees dansantes (Adunări dănţuitoare), din 1839, o adaptare după un model francez, care creionează aspecte ale societăţii ieşene pe picior de modernizare, într-o manieră conversativă, spirituală, cu vivacitate de condei, dezinvoltură şi o excelentă capacitate de a surprinde detaliul revelator.157 Tot în 1839, Alecu Russo compune în franceză La pierre du Tilleul, admirabilă evocare a Munţilor Moldovei, scrisă cu un lirism tandru, de o excepţională rezonanţă şi o delicată intuiţie a corespondenţelor sufleteşti ale peisajului, vrednică de omonimul său, Jean Jacques, ca şi de succesorul de peregrinări montane, Calistrat Hogaş.158 Mai puţin conturat ca talent, Costache Negri îşi încearcă şi el mîna în aceşti ani, ostenindu-se cu traducerea în proză a poemului lui Byron Mazepa (1839) şi compunînd cîteva versuri, între altele un Cînti: haiducesc (1840), care prefigurează maniera lui Alecsandri din Doine. 159 Cel mai însemnat scriitor al epocii următoare, V. Alecsandri, se găseşte şi el la primii paşi, versificînd deocamdată fran- 5&6 cuzeşte. Din păcate, o parte dintre poeziile compuse pînă la 1840 s-au pierdut, între ele şi Zunarilla, comunicată în copie, de la Paris, de Costache Negri, surorii sale Elena, care, admira-•ivă, avea s-o înveţe pe dinafară. Din bucăţile păstrate, trei au fost publicate în Le glaneur moldo-valaque (Spicuitorul moldo-român) din 1841 (A Lamartine, Le Kosaque, La jeune nlle, cu traduceri de, respectiv, G. Asachi, Ioan Pont. D. Guşti). Restul poeziilor franţuzeşti, cuprinse în ms. fr. 178, au fost tipărite de noi în Documente şi manuscrise literare. voi. II. Fără îndoială că în dibuirile tînărului Alecsandri, sedus de mirajele marelui lirism romantic (Lamartine, Hugo, Musset), chiar sub haina de împrumut a limbii străine, stăruie ceva din substanţa durabilă a artei sale : fluiditatea versului, iubirea sonorităţilor de efect, exactitatea armonioasă a prozodiei. Mai mult : se străvede şi profilul viziunii despre lume. acel acord fundamental cu stihiile — din care derivă încrederea nestrămutată a poetului 'în Providenţă, exuberanţa vitală ce-i usucă lacrimile şi-1 aduce în întîmpinarea clipei cu o nepotolită şi voioasă curiozitate. Acelaşi Alecsandri, jovial, generos, disponibil pentru înduioşări, dar creditînd viaţa şi, de aceea, incapabil de dezespe-rare şi fiorul veritabil al tragicului, îl regăsim în Buchetiera de la Florenţa, bucata sa de debut, scrisă la îndemnul lui Kogălniceanu. Cu toate stîngăciile de tehnică şi în pofida unui conflict romanesc schematic, cu coincidenţe bizare, personaje şi situaţii limită, tensiuni insuficient motivate psihologic, nuvela e salvată datorită aptitudinii scriitorului de a evita excesele şi senzorialităţii sale robuste, care funcţionează ca o surdină şi o contrapondere a tendinţei de a depăşi realitatea de toate zilele. 100 La toate acestea, să adăugăm că, la 1840, G. Asachi, reprezentantul cel mai autorizat al generaţiei precedente, dă la iveală Dochia şi Traian, o legendă care încearcă să suie de la folclor la mit, însoţind-o de un itinerar al muntelui Pionul, tratat în spiritul transformării geografiei într-o realitate sufletească. Din ambele puncte de vedere, bătrînul cărturar al Moldovei se mişca pe linia directivelor proclamate la Dacia literară, ceea ce-1 va împinge pe Kogălniceanu să publice în paginile revistei o recenzie foarte elogioasă.181 După cum se vede, mişcarea romantică a Moldovei din •deceniul al patrulea, deşi cu cîţiva ani posterioară celei din 597 îl Ţara Românească, nu-i cedează acesteia nici în intensitate, nici m amploare, nici în capacitatea de a individualiza talente reprezentative. TRANSILVANIA S-c.r ; că penetraţia romantică în Transilvania e cu mult mai redusă decît în Principate. Pînă la un punct, lucrul cesta c exact şi lesne explicabil. în primul rînd, aici, din cauza condiţiilor deosebit de aspre ale luptei pentru salvgardarea personalităţii naţionale şi a tradiţiei erudite lăsate moştenire de corifeii Şcolii ardelene, însăşi preocuparea pentru literatura frumoasă era relegată pe planul al doilea. Apoi, răspîndirea noii literaturi, mai ales a ideologiei pe care ea o reprezenta, întîmpina rezistenţa cercurilor conservative şi stîrnea suspiciunea oficialităţii, datorită asocierii dintre romantism şi liberalism, ca şi faptului că principalul focar romantic, în stare de efervescenţă şi expansiune, se găsea după 1830 în Franţa. într-o scrisoare din 1876, G. Bariţiu spunea în această privinţă : „Una din maximele politice ale statului în care m-am născut, am crescut şi am îmbătrînit eu fusese odinioară ca tinerimea să fie crescută într-o specie de urgie asupra tot ce e franţuzesc. Franţa şi mai ales capitala sa, care este totodată capitala civilizaţiunii, era descrisă ca o Sodomă modernă, caracterul francez, ca inimic al lumii. Părinţii care permiteau fiilor şi fiicelor să înveţe limba franceză treceau de opoziţionali, de perturbatori, de adversari ai sistemei guvernamentale." în fine, dacă în vreuna din provinciile româneşti intelectualitatea dispunea realmente de cunoştinţe trainice şi nemijlocite în domeniul clasicismului antic, aceasta era desigur Transilvania, cu sistemul ei şcolar în care limba latină deţinea un loc atît de important.162 Şi cu toate acestea, dincolo de Carpaţi, ca şi dincoace de munţi, romantismul îşi croieşte drum către anul 1840. Lucrul e vădit pentru cine urmăreşte activitatea Foii pentru minte în scurtul interval dintre 1838—1840. Cel mai valoros colaborator literar al gazetei e însuşi redactorul, G. Bariţiu, care-şi găseşte vreme sa compună, în afara articolelor politice şi de îndrumare culturală, poezii, poeme în proză, nuvele, precum şi să traducă din Schiller, autorul străin preferat al Foii (fragmente din Intriga şi, iubire, Fiesco, Măria Stuart; povestirea Jocul sorţii) şi din Shakespeare (fragmente din Julius Caesar şi Neguţătorul din Veneţia). Poeziile sînt foarte stîngace (înstrăinaţii şi Suspinul), în schimb, proza lirică de tip meditativ şi elegiac, specie ilustrată în paginile Foii mai abundent decît în orice alt periodic românesc al vremii, îi prilejuieşte lui Bariţiu o reuşită certă prin O no.:p:e la hn:"i ir. Braşov (F.p.m., 1839, nr. 17), urmată imediat de O primblare de rămas-bun la Braşov (Ibid., nr. 18). Nuvela, toarte romanţioasă, dar edifiantă prin ortodoxismul ei moral, Viaţa şi rinstea, prelucrată sau tradusă dintr-un izvor englez, desigur printr-un intermediar, ilustrează limitele decente in care redactorul Foii înţelegea să înscrie literatura de ficţiune. Cea mai valoroasă contribuţie a lui Bariţiu e O privire preste ţinutul Haţegului în Transdvania (F. Ut. , 1838, nr. 3), articol de exaltare a mîndriei naţionale, punînd problema vestigiilor dacice din Hunedoara, dar şi poem în proză, de o caldă vibraţie lirică. începutul, persuasiv şi retoric, aduce o invocaţie de mare frăgezime, cu toate că artificiul construcţiei rămîne vizibil : „Frumoasă Transilvanie, dulce patrie clasică, pămînt sfînt, maica cu durere ! care precum răverşi îoate darurile firii, tu Brazilie a Europei, preste fiii tăi, aşa nici de hrana ce-nalţă duhul şi încălzeşte inimile nu i-ai lăsat deşărţi ; monumenturi şi întîmplări istoriceşti, apucîndu-le între cele mai crunte lupte dintre sfărîmătorii dinţi a veacurilor, ai păstrat pentru toată viitorimea". în loc să se oprească, aşa cum făceau poeţii de pe celălalt versant al Carpaţilor, la relicvele medievale, Bariţiu coboară adînc în trecut, la epoca originilor, deschizînd fanteziei imense teritorii necutreierate, cu atît mai excitante, cu cît mai înfăşurate în ceţuri şi mai gigantice. El propune inspiraţiei aceste ruine ale vechimii : „Care insuflat de cerescul duh a poeziei a cercat să cînte vreodată asupra dărîmătorilor acestei capitale un Ilias sau un Eneis ? Unde este un Eremie, care să fi plîns pe aceste ziduri, după ce pe lîngă toată nedreptatea şi duşmănia ce avură să sufere de la cincisprezece veacuri, totuşi ele au mai rămas încă atîtea cîte să poată fi în stare a aprinde focul cel mîntu-itor a patriotismului în vinele privitorilor." 163 în afara lui Bariţiu, dintre colaboratorii Foii se distinge doctorul Pavel Vasici, directorul carantinei din Timiş, autor al unui mare număr de meditaţii lirice, care atesta influenţa 598 599 puternică a lui Young şi, în genere, ilustrează — după curm a observat just I. Breazu — unul din cazurile rare de proză preromantică încă nerecuperată de romantism. Obsesia lui Vasici, care avusese nenorocirea să-şi piardă soţia, în 1838, si î'îcn îp 1S41. e a morţii ea fatalitate tragica şi mister impenetrabil. Ea îi sugerează nesfîrşite lamentări pe tema deşertăciunii şi a coruptibilităţii materiei (Tînguirea şi mlngiierea, Păreri .'ii inciăhzica muririi, Duioasa maică, Geografia ţintirimului — prelucrare în proză a poeziei lui Fabian Bob etc), tara ca vreodată să încerce un simţămînt de revoltă. Ca şi Young, el îşi îndoaie genunchii în faţa cerului şi—şi găseşte consolarea în credinţă. Vasici dă şi o nuvelă, George si Teodor sau doi doctori, în spiritul sentimentalismului protestant al sec. al XVIII-lea. Informaţia dată de D. Iarcu, şi anume că ar fi tradus şi publicat în 1831, la Buda, La chaumiere indienne de Bernardin de Saint-Pierre, rămîne plauzibilă, deşi n-a putut fi deocamdată verificată.164 în afară de trei colaborări pe teme lingvistice, Timotei Cipariu e prezent în paginile Foii cu un Sunet (1838, nr. 19) de o surprinzătoare încătuşare ritmică şi de o nu mai puţin surprinzătoare conştiinţă a combustiei morale. Tot de el, o traducere din Goethe : Pescarul. Ştim că Cipariu urmărea cu interes şi simpatie activitatea Foii şi că în diverse rînduri i-a oferit lui Bariţiu concursul. într-o scrisoare din 1838, menţionată recent de I. Pervain, îi propunea să traducă dintr-un „jurnal" diverse materiale ca : Muierile din Damasc, Zilele cele din urmă ale lui Walter Scott, Ţara slobozeniei, Thomas Moore, Fala irlandicească, Lord Byron ş.a. Gustul acesta pentru romanesc poate părea insolit numai pentru cine cunoaşte „din afară" pe marele erudit transilvănean. Faptul că I. Breazu a găsit într-un caiet de prin 1830—1840 traducerea a patru strofe din // natale de Manzoni nu spune poate mare lucru. Dar entuziasmul său pentru Eugene Sue e edificator. în 1844, Cipariu îi scrie lui Bariţiu, cu privire la Le juif errant, din care avea să publice o serie de fragmente în Foaie : „între romanele franţuzeşti cele mai noaă, n-am aflat proză aşa poetică. Aici mi se pare că numai metrul lipseşte ca să o poţi număra între baladele Apusului, care singure mi se par a se apropia de fantezia înaltă, dar limpezită a Orientului." Semnificativă este şi alcătuirea bibliotecii marelui cărturar. Un cercetător avizat al chestiunii, S. Jako, susţine peremptoriu că „îndeosebi pentrus perioada 1830—1848, în care s-au format concepţiile şi sfera sa de preocupări... Cipariu era întru totul adept ai romantismului. Deşi în biblioteca sa erau reprezentate cele mai diverse ramificaţii ale romantismului european, se simţea atras în mod deosebit de creaţiile romantice engleze şi iranceze, mai precis de operele din a doua perioadă a romantismului, începînd cu nnlll 1830. "1(iS Din restul producţiei beletristice a Foii, reţinem poeziile v■'. ă dibuitorului Andrei Mureşanu. care desfăşoară complezent perplexităţile sentimentului contrariat (Simpatie la Viena, Vinovatul), ajungînd, la un moment dat, să exprime timid şi t îndoială faţă de opera Providenţei (Mustrarea). Inferioare sub raportul realizării artistice, dar simptomatice pentru evoluţia rapidă a gustului, sînt povestirile de un romantism tenebros, în decor nocturn, cu întîmplări bizare şi catastrofe rostogolite în avalanşă : Puterea fantasii, Focul amorului de Meletie Drăghici, Sybilla — nuvelă veneţiană de Aurel Ardelean (I. Many) etc. E în orice caz evident că în preajma lui î 840, şi în Transilvania, ca şi în celelalte provincii, în ciuda restricţiilor şi a reticenţelor, romantismul îşi impune vertigiile y, tentează din ce în ce mai mult spiritele. 166 600 îi POST-SCRIPTUM Problema pe care ne-am pus-o în aceasta lucrare, întîm-pinată de orice istoric de îndată ce nu se mulţumeşte să stabilească scheme evenimenţiale şi inventare de fapte, e a esenţei mai mult decît a existenţei, a sensului desfăşurărilor, şi nu a înregistrării de date sau a elaborării de cronologii. Dar dacă vrem să degajăm înţelesul proceselor şi nu doar să le descriem traseul exterior, apare pericolul de a ne reifica propriile noastre concepte şi intuiţii, de a ne căuta pe noi înşine pe treptele cele mai diferite ale istoriei. Fără îndoială, o anumită doză de subiectivitate e inerentă oricărui act de cunoaştere, şi ştim astăzi că ideea de a scrie istoria „wie es eigen-tlich geschehen ist" constituie o naivitate. Ceea ce se întîmplă se răsfrînge totdeauna altfel în conştiinţa martorilor, altfel în conştiinţa posterităţii, şi fiecare generaţie nu face decît să propună noi scenarii asupra trecutului. Istoria ideilor, care nu are de-a face cu „obiecte", ca istoria politică sau socială, ci cu versiuni despre obiecte, e mai ameninţată încă să-şi descopere mereu umbra proiectată peste lucruri. Şi totuşi, ştiinţa e posibilă. în marginile relativului, există interpretări mai adecvate şi interpretări mai fanteziste, „scenarii" care se bucură de consensul specialiştilor şi „scenarii' pe care opinia învăţaţilor le refuză. Criteriul nu e al „coerenţei" — cum pretind structuraliştii, nici al acumulării bibliografice — cum îşi închipuie pozitiviştii, nici al originalităţii — cum par a crede adepţii „meta-criticii" şi ai „meta-istoriei". Criteriul nu poate fi altul decît al „plauzibilităţii", cu alte 602 cuvinte, el constă în a găsi explicaţii ale fenomenelor care să integreze un maximum posibil de fapte, raspunzînd în cît mai mare măsură structurii complexe şi totdeauna contradictorii a r aiului, fără a eluda ceea ce nu se acomodează ipotezei, deci motivînd nu numai convergenţele, ci şi dizidentele. în cazul particular al romantismului, privit ca o „stare de determinată temporal. incidenţe în toate domeniile vieţii intelectuale, nu ca un simplu tip de „modelaj" literar, a integra maximum posibil dc fapte înseamnă cîteva lucruri, dc care ne-am străduit să ţinem seama în aceste pagini. O primă condiţie a fost pentru noi şi este pentru oricine s.aDÎiirea unui contact direct şi intim cu izvoarele, utilizînd toate sursele documentare accesibile. Căci dacă o epocă îşi fabrică mental universul din elementele de care dispune şi cu uneltele conceptuale existente în momentul dat, cunoaşterea acestor elemente şi unelte conceptuale constituie temelia indispensabilă a cercetării. Apoi, conform indicaţiilor generale ale metodologiei marxiste, ia care subscrie de altfel şi sociologia culturii a unui Mannheim şi istoria mentalităţilor, aşa cum o practică un Georges Duby sau Robert Mandrou, credem că examenul conştiinţei sociale impune dialogul continuu dintre istorie şi cultură. La nivelul literaturii, aceasta presupune că cercetarea trebuie să suie de la autor şi operă la starea de spirit şi de-a-ici la relaţiile infra-structurale şi, invers, să coboare din planul general al sincroniilor de epocă spre domeniul de autonomie relativă al scrisului beletristic. Desigur, sarcina e delicată, deoarece există, pe de o parte, pericolul de a transgresa mecanic concepte din social în literar (uitînd de specificul artei), pe de alta, de a nu mai găsi literarului nici un punct de inserţie în social (uitînd de caracterul istoric al literaturii) 1 O altă cerinţă este de a înlătura raţionamentul teleologic, în virtutea căruia anteriorul e explicat în funcţie de posterior, iar epoca studiată devine obiectul unui decupaj preferenţial, ca şi cum viitorul condiţionează trecutul, şi nu invers. în fine, e necesară o perspectivă consecvent contextuală, implicînd o deplasare dialectică neîntreruptă între întreg şi parte, între subiect şi obiect, între tipic şi individual, spre a clarifica sensul noţiunilor şi reprezentărilor colective „illo tempore", spre a nu generaliza pe o bază inductivă precară şi 603 a nu dezlipi motivul de operă, opera de mişcarea literară, mişcarea literară de cultură, cultura de istorie. în plus, fiindcă în centrul anchetei noastre a stat literatura, ne-am crezut obligaţi să nu procedăm la o analiză de tip pur conţinutistic, restrîngindu-ne la studiul temelor sau al motivelor, prin practicarea de secţiuni transversale în cuprinsul epocii. Nu contestăm valabilitatea acestui procedeu (pe care i-am şi folosit în două capitole), dar ni se pare insuficient, întrucît el ordonează o multiplicitare de texte şi autori în funcţie de un concept privilegiat (tema ruinelor !), făcînd să se estompeze astfel viziunea scriitorilor ca entităţi de sine stătătoare. Demersul orizontal şi generalizat al istoriei ideilor, care seriază în funcţie de afinităţi, trebuie completat prin demersul vertical şi personalizat al criticii literare, care vrea să surprindă timbrul unic şi ireductibil al individualităţii. E, fără îndoială, important să cunoaştem topografia tematică a unei epoci, dar a rămîne la ea înseamnă a uita că „literaritatea" se exprimă prin diferenţe, că istoria literară nu lucrează numai cu noţiuni, ci şi cu valori, că ea clasifică inefabil, deoarece indivizii au în ochii ei mai multă importanţă decît şcolile. Am încercat deci să combinăm perspectiva „distanţării", care permite desprinderea trăsăturilor comune, definitorii pentru curente, grupări sau simple cristalizări de mentalitate, cu privirea de „aproape" care ne arată în ce fel se încarnează istoria în indivizi. Nu ne facem iluzii în privinţa rezultatelor pe care le-am obţinut. Dincolo de ceea ce ne aparţine în bine sau în rău, e însă cert că lucrarea de faţă n-ar fi fost posibilă fără de munca unui lung şir de predecesori. Ceea ce spunem e de la sine înţeles, şi totuşi poate că nu e inutil azi, cînd unii descoperă cu adorabilă candoare atîtea Americi de mult explorate, să subliniem că această construcţie, ca oricare alta, nu se înalţă pe un teren viran, că ea profită de luminile şi de truda mai multor generaţii de cercetători. E fără îndoială imposibil să-i menţionăm aci pe toţi cei cărora le sîntem îndatoraţi, de la umbrele ilustre ale unor N. Iorga, G. Călinescu, D. Popovici, pînă la autorii de articole mărunte, care n-au niciodată onoarea de a fi recenzaţi, ca orice poet debutant, deşi adesea servesc cultura nu mai puţin eficient. în locul unei lungi enumerări protocolare, trimitem pur şi simplu la biblio- 604 grafie, scuzîndu-ne dacă involuntar am omis vreo contribuţie care serveşte efectiv temei propuse şi ne-a servit, în acelaşi timp, nouă înşine. Pe fapt, în centrul acestei cărţi nu e romantismul, ci spiritul romanesc. Lui am căutat sâ-i punem în evidenţă resursele, şa-i identificăm metamorfozele, să-i surprindem pulsul în lungul a şase decenii de evoluţie rapidă. în care efortul spre sincronie se traduce prin „arderea etapelor" şi desfăşurarea impetuoasă a puterilor lăuntrice. Romantismul e doar una din ipostazele sub care, de la un moment dat înainte, se încorporează această evoluţie — o ipostază fertilă, pentru că se sol-ucuZ cu realizări de valoare, reprezentativă, pentru ca e ilustrata de un larg evantai de talente, organică, pentru că exprimă o polaritate a sufletului românesc, şi nu o simplă adaptare mimetică. Stim că de-abia de la 1840 înainte, cînd se structurează deplin şi începe să funcţioneze, ca orice sistem constituit, pe baza dinamismului interior specific, romantismul va realiza marele său recital. îl vom găsi de-aici înainte pe toate drumurile culturii, desfăşurînd din aceeaşi celulă germinativă o floră exuberantă şi infinit diversă : va fi vizionar şi apocaliptic cu Heliade, messianic şi exaltat cu literatura de exil a paşoptismului, epic şi solar cu Alecsandri, declamator şi gotic ou Bolintineanu, dezamăgit şi faustic cu post-paşoptiştii, tita-nian şi sarcastic cu Hasdeu, pînă cînd Eminescu îl va face să transmită fiorul realităţilor impalpabile şi al lumilor înecate dinlăuntrul nostru, muzica legănătoare sau tumultuoasă a peisajului, mitul originilor şi rostogolirea sempiternă a civilizaţiilor, spectacolul orologeriei cosmice şi al dezagregării universale, convocînd astfel Subconştientul, Natura, Istoria, Transcendentul, Absurdul, personajele marii literaturi din toate timpurile, în care Omul îşi descoperă, cu surpriză, fervoare, îndoială sau spaimă, destinul său splendid şi mizerabil, de stăpîn al spiritului şi ironie a nimicului. Dar toate acestea sînt încă, la 1840, zăvorite în „mirabila sămînţă" a viitorului imprevizibil. Data de 1840, la care ne-am oprit, nu e o frontieră — am mai spus-o —■ ci un punct de inflexiune. După 1840, tot ce-am văzut izbucnind la suprafaţă, datorită determinării complexe şi inextricabile a împrejurărilor, va continua să subziste şi să 605 procreeze : motivele vagi să cristalizeze, ideile nebuloase să se clarifice, exaltările să se transforme în ritual şi exerciţiile de sensibilizare a limbajului în stil, obsesiile să fie exorcizate, tendinţele implicite să se expliciteze, romantismul fiind astfel, în acelaşi timp, asumat şi depăşit, căci configurarea îi va face vizibile limitele şi va stimula noi căutări. încheiem, de aceea, fără o concluzie. Privind din unghiul istoriei, punctul în care am ajuns nu e decît sfîrşitul începutului. NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE INTRODUCERE 1 Cunoscutele articole ale lui Rene Wellek : Conceptul de romantism în istoria literară şi, îndeosebi, Romantismul reexaminat, din Conceptele criticii (tr. rom. Rodica Tiniş, Bucureşti, 1970), oglindesc imensa controversă pe care romantismul o suscită în lumea specialiştilor. Optimist, Wellek conchide totuşi (în 1963) că „s-a făcut un progres nu numai în definirea trăsăturilor comune ale romantismului, ci şi în evidenţierea a ceea ce constituie specificul sau chiar esenţa şi natura lui" (p. 131). în schimb, o viziune pesimistă, la Vâclav Cerny, în contribuţia sa la volumul Im Dienste der Sprache. Testschrift fur Victor Klemperer, Halle. 1958. 2 Exemplele din : Paul van Tieghem, Le romantisme dans la litterature europeenne, L'evolution de l'humanite, Paris, 1948, p. 7. Paul Valery, citat de Gaetan Picon, Le romantisme, în Histoire des Utteratures, Encyclopedie de la Pleiade, voi. II, Paris, 1956, p. 147. 3 Dupuis şi Cotonet sînt eroii lui Alfred de Musset, prezumtivi semnatari ai unei scrisori apărute în Revue des Deux Mondes din 1836, sub titlul : Sur l'abus qu'on fait des adjectifs. Leitre de deux habitants de la Ferte-.'ous-Jouarre a M, le Directeur de la „Revue des Deux Mondes". Vz. Alfred de Musset, Oeuvres completes en prose, Texte etabli et annote par Maurice Aliem, Ed. de ia Pleiade, Paris, 1951, p. 835—852 şi nota p. 1 070. 4 Mărio Puppo. II roinaiuicismc, Rorr.a, 196?, p. 10 deosebeşte între o semnificaţie literară a romantismului (mutaţia gustului intervenită la sfîrşituj secolului a! XVIII-lea dirijată împotriva ,.regulilor" şi a tradiţiei), una islorico-culturală (starea de spirit a epocii romantice, reflectînd o „cultură" r.rstitetică ..luminilor") şi una categorială (exprimînd o exigenţă eterna a omului). Unii cercetători disting între „curent" şi „şcoală". Umberto Bosco, 607 Preromanticismo e romamicismo, in Problemi e orientamenti critici di lingua e di letteratitra italiana, dir. da A. Momigliano, voi. III, Milano, 1949. denumeşte ,.curent" vastul ansamblu european al mişcării romantice, iar „şcoală" — gruparea naţională a scriitorilor sau artiştilor. Pentru Reni Jasinski, Histoire de la litterature franraise, Paris, 1947, v. II, p. 22—23, „curentul" romantic inciude literatura preromantică şi romantică a sec. al XVIII-lea şi al XlX-lea, „şcoala" fiind gruparea formată între 1820—1830 sub conducerea lui Victor Hugo. Sub influenţa lui A. Thibaudet, V. L. Saul-nier introduce în clasificarea romantismului noţiunea de „generaţie". El vorbeşte astfel în succinţii!, dar inteligentul său manual La litterature francai.,? du siecle romantique, Paris. 1955, de o generaţie a lui „mal du siecle" — 1815, o generaţie a „giganţilor" — 1830, o generaţie „obiectivă" — 1850 et.: Esenţial e că toată lumea deosebeşte între conceptul „istoric" (temp ral) de romantism şi concepţii! „tipologic" (stilistic). Vz. în acest sens studiul lui Matei Călinescu, Clasic-romantic-baroc-manienst, în Eseuri despre litera'ura modernă, Bucureşti, 1970, şi teoria „curentelor literare", la Silvian Iosifescu, Construcţie şi lectură, Bucureşti, 1970. 5 Văclav Cerny, Essai sur le titanism? dans la poesie romantique occidentale entre 181} et 1830, Prague. 1935. 8 Artnur Lovejoy, The Meaning of Romanticism for the Historiav. of ldeas, îr, Journal of the History of Ideas, 1941, nr. 2. 7 Paul Van Tieghem. oc Bucureşti, 1968, p. 81—82. cit., p. 8 : Lucian Blaga. Zări si etape. 8 Gaetan Picon, op. ci:., p. 147—l*H. 9 O clasificare tipologică pe mari familii etnice, nuanţînd o diviziune propusă de Paul Van Tieghem, Ia Ai. Dima, Romantismul european în trăsăturile lui dominante, în Romantism românesc şi romantism european, Bucureşti. 1970. Problema particularităţilor comune ale literaturilor din centrul şi sud-estul Europei a fost discutată ia Conterinţa de literatură comparată de la Budapesta (26—29 octombrie 1962'. Vz. J, Dolanski, Das vergleichend-historische Studium der Literaturen OsleuroOas; T. Klaniczay. Les nosti-bilites d'une literature comparee de l'Europe orientale, precum şi intervenţia Iui Tudor Vianu în Acta litter-iria. Akademiai Kiado. t. V. Budapest, 1962 Observaţii preţioase, sub raport metodologic, în această problemă (teoria cercetărilor comparatiste complexe aplicată studiului curentelor şi stilurilor, vît în literatură, ci: $• :r, artele : ."'.imoase;, la Ist var. ŞSl-r, Aspect' c: pi-rallelismes de la litteratu. » hongroise. Budapest, 1966. 608 10 Dintre contribuţiile româneşti la definirea conceptului de romantism amintim : N. lorga, începuturile romantismului, în Pagini de critică din tinereţe, Craiova, t.a. ; H. Sanielevici, Romantism liric şi romantism epic şi Asupra clasicismului şi a romantismului, în Cercetări critice şi filozofice, Alc.alay, Bucureşti, f.a. ; Lucian Blaga, Fenomenul originar, Bucureşti, 1923, Fetele unui veac, Arad, 1925, Daimonion, Cluj, 1930 (toate trei republicate în Zări şi etape, op. cit.) ; M. Ralea, Contradicţiile romantismului, în Viaţa românească. 1927, nr. 10—12 ; Tudor Vianu, Romantismul ca formă de spirit, în Romantismul european, Bucureşti, 1932 ; G. Călinescu, Clasicism, romantism, baroc, în Impresii asupra literaturii spaniole, Bucureşti, 1946 : H. Zalis, Romantismul românesc. Eseu despre vîrstele interioare ale curentului, Bucureşti, 1968 (cu bogate referinţe la domeniul românesc) ; D. Popovici, Romantismul românesc, Bucureşti, 1969 ; Vera Călin, Romantismul, Bucureşti, 1970. Din imensa bibliografie străină în materie, consemnăm doar lucrările care ne-au servit in mod direct la degajarea „numitorului comun" romantic (excluzînd, afară de cazuri excepţionale, cercetările de tip „istoric") : Ricarda Huch, Blutezeit der Romanţik, Leipzig, 1911 (Vierte Auflage) ; J. Petersen, Die Wesensbesiimmung der deutschen Romantik, Leipzig, 1926 ; Franz Strich, Deutsche Klassik und Romantik. Ein Vergleich (IV Auf.), 1949 ; A. Farinelli, II romanticismo nel mondo latino, Torino, 1927, 3 voi. ; Um-berto Bosco, op, cit., ; Mărio Puppo, op. cit. ; Mărio Praz, La carne, la morte e il diavolo nella letteratura romantica, Milano-Roma, 1930 ; P. Lasserre, Le romantisme frangais, Paris, 1907 • E. Seilliere, Le mal romantique, Paris, 1908 ; Joseph Aynard, Commerit definir le romantisme?, în Revue de litterature comparee, 1925, nr. 4 ; D. Parodi, L'essence du romantisme. în Revue de metaphysique et de morale, 1931, nr. 4 ; Jean Wah), Le malkeur de la conscience dans la philosophie de Hegel, Paris, 1929; A. Beguin, L'âme romantique et le reve, Paris, 1946; Gaetan Picon, op. cit. ; Georges Poulet, Trois essais de mythologie romantique, Paris, 1966 f J. G. Robertson, The reconciliation of classic and romantic, Lon-don, 1924 ; H. X. Fairchild, The Romantic Quest, New York, 1931 ; Rene Wellek. .1 History of Modern Criticism : 1780—1950, II — The Romantic Age, Yale University Press, New Haven, 1955 ; Rene Wellek, Conceptul de romantism in istoria literară şi Romantismul reexaminat, op. cit. ; H. H. Remak. w'esi-Euiopean Romanticism: Definitinr, and 9rr>/>r, în Comparat iz e Literature: Method and Perspective, ed. by. Newton P Stallknecht and Hor si Frenz. 1961. 11 Edmond Eggli, Pierre Martino, Le debat romantique en France, 1813—1830. PamMets. Manifestes. Polemiques de presse, t. I, 1813—1816, Paris, 1933. 609 39 _ Originile romantismului românesc 12 C. Roe, Les veritables origines du romantisme francais, în Revue d'histolre litteraire de la France, avril-juln, 1929 ; H. H. Remak, op. cit. ; Mărio Puppo, op. cit. ; Prezenţa lui Northrope Frye, care analizează proiecţiile mitice ale spiritului, ca structuri închise, dintr-o perspectivă fenomenologică, poate surprinde. Totuşi, într-o comunicare recentă, // mito romantico, publicată în // romanticismo. Atti del sesto Congresso dell'Asso-ciazione internazionale per gli studi di lingua e letteratura italiana. Budapesta, 1968, Frye admite, în treacăt, coincidenţa romantismului cu epoca Revoluţiei Franceze, a războaielor napoleoniene şi a mişcărilor naţionale din Grecia, Italia şi Germania. Mai semnificativ încă e că el consideră drept dificultatea majoră a romantismului faptul de a fi voit să armonizeze o „temă" socială cu „tema" iluminării individuale. 13 Cartea lui N. I. Apostolescu, L'influence des romantiques francais sur la poesie roumaine, Paris, 1909, conţine multe erori şi e azi complet depăşită din punctul de vedere al metodei. Cu toate acestea — şi e cazul s-o spunem pentru a evita o apreciere unilaterală —, raportată la ştiinţa literară a epocii, lucrarea era mai mult decît onorabilă, iar laudele pe care i le aduce în prefaţă Emile Faguet n-aveau de loc un caracter protocolar. Apostolescu a fost neîndoielnic un cercetător talentat, pe care o moarte prematură 1-a împiedicat să-şi dea măsura. V. Ion Zamfirescu, Comparatismul în România. Schiţă istorică şi sistematică, în Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968, p. 52, şi cuvintele de preţuire ale fostului său elev, Vladimir Streinu, în recenzia la /. Heliade-Rădulescu, Opere, ediţia D. Popovici, republicată în Pagini de critică literară, Bucureşti, 1968, voi. II, p. 287—288. 14 Paul Zarifopol, Din istoria poeziei româneşti, Alexandrescu-Bolinti-neanu, în Revista Fundaţiilor Regale, 1936, nr. 5, p. 243. 15 Analizele lui N. I. Apostolescu, op. cit., p. 73—81 (Zburătorul), p. 222 (Mihnea şi baba), p. 399 (Mai ai.i un singur dor). 16 Ideea că romantismul dinainte de Eminescu e inautentic a fost susţinută de curînd de G. C. Nicolescu — e drept. în mod cu totul izolat — în Contribuţii la definirea şi delimitarea romantismului românesc, articol republicat în Structură şi continuitate, Bucureşti, 1970. 17 Claude Piehois, A. M. Rousseau, La litterature comparee, Paris, 1967, p. 73—83. Teoria „influenţei", cu exemplificări bogate din literatura critică americană (între altele, discutarea detaliată a concepţiilor lui Clau-dio Guillen) în manualul sistematic şi foarte informat al lui Ulrich Weis-«ittin. EinfUhrung in die Vergleichende Literaturtâsstnschaft, Kohlhammer. Stuttgart—Berlin—Koln—Mainz, 1968. 610 18 Criticile, uneori incisive, îndreptate împotriva comparaiismului interbelic, de obedienţă pozitivistă, structurat în jurul faimoasei Revue de litterature comparee, relevă, în adevăr, un larg evantai de opinii, care merge de la Rene Wellek, Criza literaturii comparate, în Conceptele criticii, op. cit., la Etiemble, Comparaison n'est pas raison. La crise de la litterature comparee, Paris, 1963 (lucrare recenzată de noi în Contemporanul, din 10 noiembrie 1965), şi Lucien Goldmann, Sciences humaines et philo-sophie, Paris, 1966, p. 97—102, aşadar, de la structuralism la marxism. Obiecţiunile cercetătorilor sovietici (V. I. Jirmunski, N. I. Conrad etc), în volumul colectiv editat de Academia de ştiinţe a U.R.S.S., Vzaimosviazi i vzaimodeistvie nationalnîh literatur, Moskva, 1961, iar ale cîtorva cercetători americani (îndeosebi H. H. Remak), în Comparative Literature. Method and Perspective, op. cit. La noi, Al. Dima, în Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1969, a formulat critici nuanţate la adresa vechiului comparatism, scoţînd în lumină necesitatea studierii „paralelismelor" şi insistînd asupra rolului major jucat de factorii interni în desfăşurarea oricărui proces de influenţare. Vz. şi N. I. Popa, In jurul problemelor de metodologie a literaturii comparate. Pe marginea unei lucrări recente, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, XIX, 1968. Am încercat să rezumăm principalele critici aduse metodologiei „ortodoxe" a literaturii comparate, în sensul Baldensperger, Hazard, Van Tieghem, Jean Mărie Carre, în studiul nostru : Conceptul de concordanţă în literatura comparată şi categoriile sale. Consideraţii despre obiectul literaturii comparate în lumina dezvoltării actuale ale ştiinţei literare, în Studii de literatură comparată, op. cit. 19 F. Baldensperger, Goethe en France, Paris, 1904, p. 5. 20 Dialectica raporturilor între „emitent"-„receptor" am expus-o mai pe larg în studiile noastre : Cîteva observaţii asupra problemei influenţelor străine în lumina concepţiei marxiste, în Viaţa românească, 1960, nr. 2, şi Contribution ă une sociologie de l'influence en litterature comparee, în Revista de istorie şi teorie literară, 1970, nr. 3. 21 G. Lanson, La fonction des influences etrangeres dans le develop-pement de la litterature francaise, în Revue des Deux Mondes, 15 februarie 1917, p. 804. 23 Acreditarea termenului de „preromantLm" e, îndeosebi, opera a două lucrări clasice : Paul Van Tieghem, Le preromantisme. Etudes d'histolre litteraire europ'eenne, Paris, 1-1924, 11-1930, III-V-1948, şi Andre Monglond, Le preromantisme francais, Grenoble, 1930, 2 voi. 611 39* 23 Spre deosebire de Van Tieghem, care încearcă să dea preromantismu-lui un statut autonom, Wellek înclină să-1 considere o simplă anticameră romantică, un „protoromantism", după expresia lui Croce : ,,Putem deci continua să vorbim despre romantism ca despre o mişcare europeană, a cărei dezvoltare lentă în decursul secolului al XVIII-lea putem s-o descriem şi s-o examinăm şi chiar s-o numim, dacă vrem, preromantism" (op. cit., p. 207.). Tendinţa autotelică a lui Van Tieghem, însă servită cu mijloacele ştiinţei literare moderne, o ilustrează azi, între alţii, un eminent universitar fiancez de orientare marxistă, Picrre Barberis, autor al unei voluminoase teze despre Balzac et le mal du siecle, care susţine că preromantismul nu e un prim romantism reticent, inferior romantismului propriu-zis, ci o epocă ,,plină", valabilă în sine şi avîndu-şi propria semnificaţie. Vz. : Chateau-briand et le preromantisme, în Revue d'histoire litteraire de la France, 1969, nr. 2. 24 Dorat, Coup d'oeil sur la litterature ou collection de differents ouvrages tant en prose qu'en vers, Amsterdam, 1780, p. 158—159. 23 „Nimic nu e mai decepţionant în ce priveşte secolul al XVIII-lea — scrie Robert Mauzi — decît «parti-pris»-ul istoricilor de a considera separat ceea ce aparţine «filozofiei» sau «luminilor» şi ceea ce e abandonat, nu fără ironie, «sensibilităţii»" (L'idee de bonheur dans la litterature et la pensee franţaise au XVIII-e siecle, Paris, 1960, p. IC) . Criti-cînd marile sinteze ale lui Paul Hazard, autorul notează : „Fascinaţia pe care o stîrneşte lectura lor vine din farmecul pe care scriitorul — un virtuos — 1-a scos din propriile sale resurse, nu din secretele aflate în adîncul conştiinţelor secolului al XVIII-lea, care de fapt nici n-au fost vreodată interogate" (Ibid., p. 11). 26 Imbert, Le jugement de Paris, Amsterdam, 1772, se ridică împotriva imitaţiei şi declară recursul la mitologie absolut inutil, cînd e vorba de zugrăvirea unui eveniment contemporan, admiţîndu-1 însă în cazul evocării unui erou al vechimii, „contemporan al fabulelor" (p. V). în Les quatre part ies du jour. Poeme traduit de l'allemand de M. Zacharie. Paris, 1769, găsim distincţia stael-iană între Midi şi Nord : „Vedem muzele duioase, voluptuoase şi molatece stăpînind geniul popoarelor din sudul Europei, în vreme cc muzele dramatice, lirice şi pindarice inspiră ger.ir.! p-poarelor dir. nord" (p. XII—XIII). Teza lui Danie! Moraet în Lc românisme .r.:vi: /»- ~^r..:rtt:quer, „A-v nales de l'Universite de Paris", 1928, nr. 2, p. 125. Caracteristic pentru felul în care autorul spaţializează procesele şi abstrage din bogăţia indi-menticabiiâ a realului scheme e diviziunea secolului «: X\ III-ica in funcţie de jocul dintre sentiment şi raţiune: în prima perioadă, 1715— 1760, nici arta, nici viaţa nu se subordonează exclusiv raţiunii; în perioada a doua, 1760—1770, ele sînt dominate îndeosebi de sentiment; în perioada a treia, 1770—1789, ele nu ascultă decît de injoncţiunile sentimentului şi pasiunii ! 27 Geoffroy Atkinson, The sentimental revolution. French Writers of 1690—1740. University of Washington Press, Seattle and London, 1965. Vitorio Rossi, în Enciclopedia italiana, voi. XIX, p. 934, împarte istoria literaturii italiene într-o perioadă clasică, din secolul al XlII-lea pînă la jumătatea secolului al XVI-lea, şi o perioadă romantică, de la 1550 înainte. 28 N. Jonard, Un aspect du probleme du „preromantisme" italien: sentiment et raison dans le „Caffe" de Milan, în Revue de litterature comparee, 1968, nr. 4, p. 483. împotriva analogiilor între fenomene apar-ţinînd unor contexte diferite, vz. Pierre Francastel, Utopie et institutions au XVIII-e siecle, Paris, 1963, p. 342 : „un acelaşi element capătă o valoare cu totul diferită în funcţie de încadrarea lui într-un sistem sau altul". 29 G. Petronio, Illuminismo, preromanticismo, romanticismo e Lessing, în Societâ, 1957, nr. 5, p. 1 006—1 007 ; Jean Fabre, Lumieres et roman-tisme, Paris, 1963, p. V. 30 Privitor la tranziţia dintre clasicism şi romantism : G. Petronio, L'attivitâ letteraria in Italia, Palermo, 1968 (pasajul citat la p. 605) ; Karel Krejci Zur Entwicklung der Prdromantik in europâischen National-literaturen des 18. und 19. Jahrhunderts în Aktuelle Probleme der verglei-chenden Literaturforschung, herzg. von Gerhardt Ziengengeist, Berlin, 1968, şi Classicisme et sentimentalisme dans la litterature des slaves orientaux et occidentaux, în Filologiai Szemle, 1963, nr. 1—2 (opinii nuanţate, avînd în vedere îndeosebi literaturile din centrul şi estul Europei). Vz. şi Ferdi-nando Giannesi, Illuminismo e romanticismo, în Orientamenti culturali, Let-teratura italiana. Le correnti, Milano, 1956. 31 Walter Binni, deşi mai sensibil decît Van Tieghem faţă de specificitatea literaturii, rămîne încă debitor viziunii tradiţionale „finaliste" în cartea sa. inteligent construită, Preromanticismo italiano, Napoli, 1959. 32 R. Wellek, op. cit., p. 165. 33 Arnoiu Hauicr, Soztalgcscbkkte der Kunst und Lilerutur, Mttnchîr.. 1958, voi. II. 612 613 M Antal Weber, A propos des problemes theoriques et historiques du style sentimental, în Acta Litteraria Academiae Scientiarum Hungaricae, tomus 8 (3—4), 1966. 35 Jacques Godechot susţine că „Revoluţia Franceză nu e decît un aspect al unei revoluţii occidentale sau, mai exact, atlantice, care a început în coloniile engleze din America puţin după 1763, s-a prelungit prin revoluţiile din Elveţia, Ţările de Jos, Irlanda, înainte de a atinge Franţa între 1787 şi 1789" (La grande nation. L'expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 ă 1799, Paris, 1956, voi. I, p. 11). 36 Trebuie subliniat că e profund eronat a identifica raţionalismul luminilor cu cartezianismul. în fapt, secolul al XVIII-lea e dominat de raţionalismul analitic al lui Newton şi empirismul lui Locke. O situaţie mai deosebită apare în Germania. Slăbiciunea luminismului, care s-a împăcat cu pietismul, şi reacţia anti-franccză, declanşată încă de Lessing, se traduc aci printr-o filozofie iraţionalistă, ai cărei campioni sînt Hamman şi Herder. Există însă o puternică tendinţă clasicistă, ilustrată de Goethe (Ifigenia, Elegiile romane, Hermann şi Dorothea), de Winkelmann, cu fervoarea lui pentru idealul armonic al vechii Elade, în parte şi de Schiller (Die Gotter Griechenlands). Preromantismul şi romantismul german nu combat clasicismul, ci raţionalismul imperialist al luminilor, şi nu ca să-1 nege, ci ca să-1 depăşească. Vz. în acest sens : H. Lichtenberger, Qu'est-ce que le romantisme ? în Le romantisme allemand, Les cahiers du Sud, 1949. 37 Despre teoriile poetice ale secolului al XVIII-lea : W. Folkierski. Entre classicisme et romantisme, Paris, 1925 ; J. G. Robertson, Studies in the genesis of romantic theory in the eighteenth century, Cambridge, 1923 ; Margaret Gilman, The Idea of poetry in France, from Hondar de la Motte to Baudelaire, Harward, 1958. Ideea de fericire : Robert Manzi, L'idie du bonheur an XVIII-e siecle, Paris, 1960. Sentimentul naturii : Daniel Mornet, Le sentiment de la nature en France de ]. f. Rousseau a Bernardin de Saint Pierre, Paris, 1907 ; Paul Van Tieghem, Le sentiment de la nature dans le preromantisme europeen, Paris. 1960. „Sensibilitatea" : Pierre Tra-hard, Les maîtres de la sensibilii e francaise de 1719 â 1789, Paris, 1931— 1933. 39 In momentul în care formulam ideea necesităţii de a studia principiile de structurare ale preromantismului pe baza unei analize intrinsece, ignoram cercetările întreprinse de Mihai Zamfir, concretizate între timp în excelenta sa carte Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1971. Studiul despre Bolliac confirmă şi într-un fel depăşeşte aşteptările noastre. Mihai Zamfir constată că stilul lui Bolliac relevă „un moment semnificativ de criză a limbajului poetic", că prin reticenţa în metaforizare (situarea în orbita metonimică a limbajului), el manifestă „solidaritatea subterană" cu clasicismul tardiv şi citează în acest sens o formulă sugestivă a lui Cleanth Brooks, după care preromantismul „n-a reînviat metafora sau versul, ci a introdus doar o mai mare sălbăticie în cadrul clasic" (p. 165). Singura întrebare este dacă Bolliac, peste care planează umbra Iui Young, dar şi a lui Lamartine — după cum o demonstrează Mihai Zamfir însuşi —, e realmente un preromantic, sau dacă nu e mai degrabă un romantic în sensul curat al cuvîntului, angajat însă, ca atîţia alţii la noi, între 1830—1840, într-o operaţie de „recuperare" romantică a preromantismului. CARTEA ÎNTÎI 1 Dintre lucrările călătorilor străini de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea o menţiune specială merită : F. I. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daziens, 3 voi., Viena, 1782 (deşi autorul îşi înfrînge cu greu resentimentele cauzate de eşuarea planurilor sale de a face carieră în Principate) ; St. Raicevich, Osservazioni storiche naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788 ; Memoriile contelui de Langeron, general rus de origine franceză, care cunoscuse Principatele în timpul campaniilor de la 1790—1792 şi 1806—1812, publicate în Hurmuzaki, supl. I, voi. III ; W. Wilkinson, An account of the Prin-cipalities of Walachia and Moldavia, London, 1820 (tr. franceză din 1821 cuprinde în supliment şi preţioasele memorii ale contelui de Hauterive, din voiajul întreprins de acesta în Moldova, la 1785). Despre alţi călători, de la Jean Louis Carra la spiritualul şi cosmopolitul prinţ de Lîgne, de la minoritul italian Domenico Sestini, învăţatul abate Boscovici, medicul sas Andreas Wolf — fost printre intimii mitropolitului Iacov Stamate — pînă la inteligenta doamnă Reinhard, contele de Lagarde, F. G. Laurencon şi P. Rec. rdon, ultimii doi surprinşi de evenimentele de la 1821 ca perceptori in casele boiereşti — amănunte bogate în binecunoscuta şi deocamdată indispensabila sinteză a Iui N. lorga : Istoria româwlor prin călători, ed. a 11-a adăugită, Bucureşti, 1928 (îndeosebi, pentru epoca de care ne ocupăm, voi. II şi III). 2 Despre plăsmuirea „capitulaţiilor", în N. Iorga, Genealogia Canta-cuzinilor de Banul Mibai Cantacuzino. Bucureşti, 1902, p. 68 şi 495. Textele, publicate de W. Wilkinson în op. cit., probabil după Istoria vechii 614 615 Dacii... a lui Dionisie Fotino (1818), apar prima dată în româneşte prin grija Iui N. Rucăreanu, în Foaie pentru minte, inimă si literatură, 1842, nr. 15 şi 16. 3 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegiu în limitarea obligaţiilor către Poartă. 1774—1802, în Studii, 1958, nr. 6. 4 Memoriul adresat ţarului la 18/30 iunie 1802, în Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme dans les Principautks Roumaines. 1769— 1830, Bucureşti, 1970. Tot aici, memoriile către Napoleon (24 iunie/6 iulie) şi împăratul Austriei (10/22 iulie). Pentru urmările evenimentelor de la 1802 : Tr. Ionescu, Hatişeriful din 1802 şi începutul luptei pentru asigurarea pieţei interne a Principatelor, în Studii şi articole de istorie, I, 1956, şi A. Oţetea, Un cartel fanariot pentru exploatarea Ţărilor Romane, în Studii, 1959, nr. 3. 5 E. Vîrtosu, Napoleon Bonaparte şi proiectul unei republici aristo-democraticeşti în Moldova la 1802, Bucureşti, 1947, ed. a Il-a ; Idem, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807, Studii, 1965, nr. 2. 6 A. Oţetea, Consideraţii asupra trecerii de la feudalism la capitalism în Moldova şi Ţara Românească, în Studii şi materiale de istorie medie, 1960, IV, p. 383. 7 Dintre numeroasele atestări ale fiscalităţii severe din vremea fana-ri ţilor, reproducem una puţin cunoscută, provenind de la Bagration, comandantul armatelor ruse din Moldova, în timpul războiului din 1806— 1812 : „Plîngerile ajunse la mine, constatările mele personale şi cercetările efectuate de către persoanele însărcinate de mine mi-au dovedit că poporul pe spinarea căruia cad toate greutăţile în sfîrşit s-a ruinat... Perceperea dărilor stabilite... s-a făcut absolut arbitrar... Ele au tost percepute în unele locuri de trei ori, în altele de cinci ori şi în anumite cazuri chiar de zece ori faţă de normele existente înainte." (Bagration în Principatele dunărene, Chişinău, 1949, p. 78.) 6 Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Ţârei Rumâneşti, eu. C. S. Nico-lăescu-Plopşor, Rîmnicul Vîlcea, 1934, p. 93. 9 Biserica ortodoxă română, XIII, 1889. n ?7S. 10 Radu Rosetti, Pămîntul, sătenii şi stăpîmi în Moldcr.a, tom. I, Dc la origini pînă ta 1834, Bucureşti, 19C7, p. 393. 11 E un merit al istoriografiei noastre mai vechi de a fi arătat că rcielc de care au suierit Jârilc Romane in umpui ;..r,.,r . U" • •(« w: il.tto-rau incompetenţei sau caracterului oamenilor, ci ..sistemului". Era oare clasa boierească — se întreabă Radu Rosetti — ..o adunare de oameni cu deosebire lacomi şi stricaţi ? Răspund hotarit : nu. Cei mai mulţi din ei erau oameni evlavioşi, blînzi şi buni la inimă." Condiţiile îi împingeau însă în mod fatal spre practicarea abuzurilor şi a samavolniciei. „Orice altă clasă privilegiată, de orice neam, dacă ar li avut parte de creşterea, de lipsa de cultură şi de puterea boierimii noastre şi dacă s-ar fi găsit în aceleaşi împrejurări politice, tot ca dînsa s-ar fi purtat." (Op. cit., p. 369—370.) Domnitorii fanarioţi sînt, la rindu-le, mai mult actorii unor roluri ingrate, decît autorii relelor abătute asupra Principatelor. „Chiar dacă toţi domnii fanarioţi ar fi fost însufleţiţi cu nobile gînduri — scrie A. D. Xenopol —, încă sistemul în care erau prinşi îi silea să apuce pe căi reprobate poate de intima lor natură. Sistemul era mal rău decît persoanele, şi dacă turcii nu ar fi strîns de gît pe domni, mai mulţi din ei nu ar fi gîtuit pe popor." (Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a IlI-a, voi. X., p. 98.) 12 Ker Porter, apud N. Iorga. op. cit., voi. III, p. 93 ; NXllkinson, op. cit., p. 155 ; A. Oţetea, op. cit., p. 334. 13 Agitaţii ale unor clemente din mica boierime, vădind o conştiinţă de sine incipiemă şi existenţa unor revendicări proprii, se semnalează spre sfîrşitul secolului ai XVIII-lea. Vz. Al. Vianu, Manifestări amifana-riote în Moldova la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Studii, 1962, nr. 4. 14 Am mai vorbi; de^pre slăbiciunea clasei burgheze la începutul sec. al XlX-lea (mai ales în Moidova) şi de caracterul ei conciliator, întrucît, atîta cîtă era, se rezema pe capitalul comercial şi cămătăresc, în studiul nostru : Rădăcini luministe ale paşoptismului, din De la Alecsandrescu la Eminescu. Aspecte, figuri, idei, Bucureşti, 1966, p. 12. Citam acolo un pasaj din Karl Marx spre a atrage atenţia că negustorii şi cămătarii nu constituie un ferment revoluţionar intr-o societate agrară. „Camătă, ca şi comerţul — scrie Marx —, exploatează un mod de producţie dat, dar nu-1 creează, ci se află. faţă de el intr-o relaţie exterioară. Camătă caută direct să-1 menţină, pentru a-1 putea exploata mereu, ea este conservatoare şi-i aduce doar iivr-o >tare m.ti jalnkâ." (K. Marx. Ca: halul, vel. III, part. li. cart. III, Bucureşti, 1953. p. 582.) Acum. dc curind. efectuînd o statistică a memoriilor şi proiectelor d: reformă elaborate intre 1769—183C, \ Iad Georgescu ajunge de asemenea la concluzia că în această epocă burghezia nu reprezenta o forţă socială vrednică de luat m seama. ...Lpuca iurainuor — concmcc u-»a — a« are un caracter burghez, ci boieresc : de unde aspectul său reformist, naţional Si d-namic r>- rl.ir.r' rc:::;.c:: sfăine. dar îmbiată de prejudecăţi de clasă şi statică pe plan intern" (op. cit., p. XX). 616 617 Cronica meşteşugarului Ioan Dobrescu (1802—1830) a fost publicată de Ilie Corfus, în Studii şi articole de istorie, voi. VIII, Bucureşti, 1966. Vz. şi articolul lui George Muntean din Istoria literaturii române, II. De la Şcoala ardeleană la Junimea, red. resp. Al. Dima, Bucureşti, 1968. 15 Germaine Lebel, La France et les Principautes Danubiennes du XVI-e siecle â la chute de Napoleon I, Paris, 1955, p. 296—297. 16 Jacques Godechot, op. cit., I, p. 176. 17 Declaraţiile lui Hortolan, Cado de Lille, Parrant, în Hurmuzaki, respectiv I, II, p. 94 ; supl. I, III, p. 437 ; I, II, p. 183. Despre răsunetul revoluţiei în Ardeal : AL Vianu, Ioan Piuariu Molnar în Moldova, Studii, 1961, nr. 4. Molnar împărtăşea la Iaşi, în 1798, unde venise să-1 opereze de ochi pe vistiernicul Balş, că Transilvania „e atacată de flagel" şi „se cîntă cîntece revoluţionare în ungureşte şi în româneşte, pînă şi în sate" (p. 937). O atitudine violent ostilă Revoluţiei Franceze, la Nicolae Stoica de Haţeg : „turbata, veninata constituţie a Con-ventului franţuzesc, că cu rădicarea pomului : libertate, egalitate, credinţa se calcă, legea să lepădă" (Cronica Banatului, studiu şi ediţie de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1969, p. 294). 18 Amfilohie Hotiniul, De obşte gheografie pe limba moldovenească scoasă din gheografia lui Bufieru, Iaşi, 1795, p. 57; Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 146—147. " Scrisoarea din 1804 şi hatişeriful Porţii, în Lhicariul, III, p. 57—68. 20 V. A. Urechiă, Istoria românilor, voi. XI, 1900, p. 27. 21 V. A. Urechiă, op. cit., voi. X B., p. 67—68. Vz. şi A. Oţetea, Complotul Mihail Gross, în Kelemen Lajos, Emlekkonije, Cluj, 1957. 22 Pentru istoria mentalităţilor, disciplină de care se vorbeşte mult în vremea din urmă (vz. în acest sens Revue roumaine d'histoire, 1970, nr. 3, îndeosebi contribuţiile remarcabile ale lui Alphonse Dupront, Georges Duby, M. Berza, Franc :is Furet), o problemă esenţială constă în a distinge de unde un „semn" începe să devină „semnificativ", nu numai „semni-fiant", cu alte cuvinte, în ce condiţii el capătă valoarea de „test", putînd fi considerat drept indiciu al unei situaţii tipice. Nu vom spune nimic nou afirmînd — ceea ce totuşi în practică se trece adesea sub tăcere — că una din aceste condiţii „sine qua non" e de ordin cantitativ : un fenomen puţin atestat are, de obicei, mai puţine şanse de a fi „tipic", întrucît relevă excepţia, ni; Icgit.usa. O a doua condiţie e a convergenţei semnelor : fiind o structură globală, sensul mentalului colectiv se desluşeşte cu atît mai 618 bine, cu cît posedăm mai multe indicii concordante asupra stadiului său, la un moment dat. In consecinţă, se poate afirma, ca sa ne referim in mod special la perioada de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, că e neştiinţific a trage concluzii de ansamblu asupra ideologiei clasei boiereşti din identificarea cîtorva „semne" pozitive, de gîndire „nouă" (în înţelesul sincroniei cu curentele avansate ale Apusului). Pentru a decide dacă starea de spirit în cercurile nobilimii se defineşte efectiv printr-o orientare progresistă, e necesar întîi să ne întrebăm care e „frecvenţa" semnelor respective şi, în al doilea rînd, în ce măsură există sau nu „convergenţă". (în cadrul epocii studiate, apar şi „semne" negative ? Care e proporţia dintre „pozitiv" şi „negativ" ? etc.) Nu putem stărui aici asupra acestei chestiuni de metodologie, a cărei importanţă e totuşi ho-tărîtoare. 23 Informaţiile asupra diverşilor străini care au lucrat in anturajul fanarioţilor, îndeosebi la : Pompiliu Eliade, De l'injhfwe francaise sur l'esprit public en Roumanie, Paris, 1898, p. 137—171 : A. D. Xenopol, op. cit., voi. X, p. 203—212, 221—229 (citatul la p. 207) ; N. Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, Bucureşti, 1928. 24 Pompiliu Eliade, op. cit., p. 140 (Dicţionarul lui Hangerli) si p. 156 (Const. Mavrocordat) ; A. Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Buc, 1946, p. 11 (trad. lui Nicolae Caragea) ; N. Iorga, Le romantisme dans le sud-est de '.'Europe. Etudes roumaines, II, Idees et formes litteraires francaise! dans ie sud-est de l'Eu-rope, Paris, 1924, p. 153 (Rousseau-ismul lui Alex. Mavrocordat-Firans) ; Studii, 1960, nr. 2 (trecerea lui Bentham prin Bucureşti) ; Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, în Opere, ed. Ion Roman, Bucureşti. 1967, p. 148 (despre Domniţa Ralu). Despre rolul grecilor de intermediar al valorilor franceze : Nestor Camariano, Influenţa franceză în Principatele Române prin filiera neogreacă, în Revista Fundaţiilor Regale, 1942, nr. 2. 25 Ionescu-Gion, Cîteva pagini din istoria fanarioţilor în România. Alexandru Ipsilanti şi fiii săi, în Revista nouă, 1887. r.r. 2. p. 74. 25 Const. Litzica, Manuscrisele greceşti din Biblioteca Academiei Române (Extras din An. Ac. R.. s II. t. XXIII. Mem. sec:. lit.1. Bucureşti, 1900. p. 10. 27 Despre reorganizarea şcolilor superioare ^rut'.î. d;r. Principate. Gh. Cronţ, Academia domnească din Tara Românească în secolul al XVIII-lea, în Studii, 1964. nr. 4. şi St. Bîrsănescu. Academia domneasca din Iaşi, 1714—1821. Bucureşti. 1962. 619 28 Despre Al. Ipsilanti şi operele encomiastice care i se dedică : N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti în secolul al XVIII-lea (1688— 1821), ed. îngrijită de Barbu The dorescu, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 18, 23, 29. Recenzia cărţilor lui Manasse Eliad şi Persiano, la Al. Papadopol Calimah, Dare de seama despre cîteva cărţi vechi, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, VI, 1891, p. 116—125. 29 Profesori străini în Principate în timpul fanarioţilor : N. Iorga, Istoria învăţămîntului, ed. cit., p. 110—112, 131 —133. 30 Ziare străine citite la noi : N. Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi piuă la 1916, Bucureşti, 1922, p. 13—22 ; Germaine Lebel, op. cit., p. 299. Despre Efimeris : N. Iorga, Studii şi documente, voi. VIII, p. 35. Lecturile lui Chesarie de Rîmnic : N. Iorga, Contribuţiuni la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea şi al XlX-lea, An. Ac. R., s. II, t. XXVIII, p. 191—198. 31 Jean Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l'etat actuel de ces deux provinces, Paris, 1778, ed. a Il-a, p. 219 ; corespondenţa ofiţerului austriac din Magyar Kurir e semnalată de G. Bogdan-Duică, în Ioan Barac, Bucureşti, 1933, p. 57. 32 Lista lui Marchides Puliu, în Hurmuzaki, XIX, partea I, p. 815—■ 816. 33 Lista de cărţi a lui lancu Văcărescu din ms. 1651 a lost publicată de G. Călinescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1959, nr. 1—2. 34 Biblioteca Marietei Cantacuzino, la N. Iorga, Istoria literaturii, ed. cit., II, p. 45. Vz. şi : Cornelia Papacostea, O bibliotecă din Moldova la începutul secolului al XlX-lea, biblioteca de la Stînca, în Studii şi cercetări de bibliologie, V, 1963 (Remarcabila bibliotecă Rosetti-Roznovanu totaliza, în 1821, 1939 volume) ; Virginia Isac, Biblioteci personale în Moldova în sec. al XlX-lea, Revista Arhivelor, 1969, nr. 1 (prin 1830, Comisul Ion Balş, c respondent al lui Bărbie du Bocage, avea 1815 volume, între care 604 [54 titluri], literatură : opere complete de Boileau, Moliere, La Fon-taine, Voltaire, Le Sage, Beaumarchais, dar şi Tasso, Rousseau, Chateau-briand, Walter Scott etc. Printre „filozofi" : Condillac — complet — Vol-ney, Kant etc.) Pentru o perioadă ceva mai tîrzie, vz. şi excelentul studiu al lui Andrei Pippidi, Lecturile unui boier moldovean, acum un veac : loan Mânu, în Revista de istorie şi teorie literară, 1971, nr. 1. 35 Traducerea versurilor lui Kalfoglu e după A. Camariano, op. cit., p. 64—65. Vz. şi recenzia Olgăi Cicanci despre F. K. Bubulidis, Alexandru Kalfoglu, Stihuri morale, Atena, 1967, în Studii, 1968, nr. 2. 36 Trimiteri la studii peste hotare : Pompiliu Eliade, op. cit., p. 220— 280 ; N. Iorga, Istoria învăţămîntului, ed. cit., p. 133_i3g 37 La aceştia se adaugă cei patru bursieri ai Eforiei trimişi în 1820 la Pisa : Simion Mareovici, C. Moroiu, Eufrosin Poteca şi I. Pandeli Vz N. Bănescu : Academia grecească din Bucureşti şi şcoala lui Gheorghe Lazăr. Contribuţie la istoria învăţămîntului românesc, Cluj, 1925, p. 19. 38 Despre Courier (sic !) de Moldavie : C. Ciuchindel, Despre începuturile presei româneşti. Courier de Moldavie, în Limbă şi literatură, 1956 (în anexe, transcrierea textului) ; Dan Simonescu, Primul ziar tipărit pe pămîntul ţării noastre, în Studii şi materiale de istorie medie, 1956, nr. 1. Pe linia eforturilor politicii ţarisne de a cîştiga simpatia clasei conducătoare, oferind o „imagine" poleită a intenţiilor ei, e foarte semnificativă tiaducerea, în 1773, din îndemnul feldmareşalului Rumianţev, a Năcazului Ecaterinei a 11-a, — instrucţiunile împărătesei pen ru elaborarea n-ului cod de legi. E vorba de un text tipic despotismului luminat, inspirat îndeosebi de Montesquieu şi Beccaria, în care, printre altele, se recomandă : toleranţa religioasă, îndulcirea pedepselor, îngrădirea iobăgiei etc. Traducătorul e Toma Dimitriu din Castoria, care preda filozofia la Academia din Iaşi. Vz. A. Cioran-Camariano, Traducerile în limba greacă şi română a Năcazului (învăţătura) Ecaterinei a 11-a, în Studii, 1958. nr. 2. 39 M. Kogălniceanu, în Prefaţa la Al. Hrisoverghi, Poezii, Iaşi, 1843. 40 Hurmuzachi, I, II, p. 79. 41 D. Popovici vorbeşte de comunitatea spirituală romăno-greacă în remarcabila lui sinteză La litterature roumaine â l'epoque des lumieres, Sibiu, 1945. Cităm din singurul capitol publicat de eminentul om de ştiinţă in româneşte, sub titlul : Difuzarea ideilor „Luminării" în Ţările române, în Studii literare, 1944, voi. III, p. 9C. Articolul lui W. Theodor Elwen, Zur Griechhch-Rumanischen Sym-biose der Phanariotenzeit, apărut în Beitriige zur Siidosteuropa Forschung, Miinchen, 1966, p. 391—402, se întemeiază pe o documentaţie sumară şi trage concluzii grăbite. Vz. şi criticilc îndreptăţite ale lui Al. Duţu, in Coordonate ale culturii romaneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968, p. 30—31. 42 St. Bîrsănescu, op. cit., p. 60, consideră că anaforaua din 1792— 1795 e o operă colectivă, în cadrul căreia Scarlat Sturdza. care studiase mai mulţi ani la Leipzig, a jucat totuşi rolul principal. Anaforalele Eforilor şi nizamunie domnitorului Caragea privitoare la deschiderea şcolii lui Lazăr sînt publicate in G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, Vieaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924. p. 204—211. 620 621 43 Despre contribuţia românilor la cultura neo-greacă : C. Erbiceanu, Bărbaţi culţi greci si români şi profesorii din Academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650—1821), Bucureşti, 1905 ; N. Bănescu, Viaţa şi scrierile marelui vornic Iordaehe Golescu. Bucăţi alese din ineditele sale, Vălenii-de-Munte, 1910 ; N. Camariano, Primele traduceri din Bernardin de Saint-Pierre în literatura neo-greacă, în Revista Fundaţiilor Regale, 1942, nr. 6. Despre Poetica lui Zenobie Pop, „scrisă în limba elină clasică, într-un stil elegant şi savant", recenzia lui Al. Papadopol-Calimah, op. cit. Paternitatea lui Iancu Văcărescu asupra traducerii greceşti a Morţii lui Cezar, la A. Camariano, op. cit., p. 119—120. „încercările" lui Constantin Manu-Bondi, în ms. 2 224, ale lui Gh. Peşacov, in ms. 1 276, 1 277, 1 278, 1 279, ale lui Gr. Andronescu, în ms. 271. 44 Apostolos Dascalakis, Les elements communs des luttes pour l'inde-pendance des peuples balkaniques, în Actes du colloque internaţional des civilisations balkaniques, Sinaia, 1962, p. 33—34, 36. 45 Manifestul din 1807, atribuit lui Constantin Manu-Bondi, în E. Vîrtosu, Despre corpul de voluntari eleni creat la Bucureşti în 1807, în Studii şi materiale de istorie medie, V, 1962. N. Camariano contestă, cu argumente serioase, paternitatea lui Mânu Bondi. După opinia sa, manifestul ar data din 1821, fiind redactat de Emanuel Vernardos, epitropul tipografiei greceşti din Iaşi (O preţioasă proclamaţie a eteriştilor adresată popoarelor balcanice, Revista Arhivelor, 1967, nr. 1). 46 I. C. Filitti, Frămîntări politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, Bucureşti, 1932, p. 18. 47 N. Camariano, Sur l'activite de la Societe litteraire greco-dacique de Bucarest, 1810—1812, în Revue des etudes sud-est europeennes, 1968, nr. 1, p. 44—47. 48 Despre Chesarie şi Grigore Rîmniceanu, date n-i şi interpretări ca-e renovează perspectiva asupra personalităţii şi rolului jucat de cei doi înalţi cbiriarhi, la Al. Duţu, în op. cit., p. 131 —164. Descendenta romanică a limbii române, susţinută în Observaţii iau băgări de seanţă asupra regulelor şi orînduelelor grammaticii rumâneşti, adunate şi ali-âth.i.:' u:u,n "'''.iii dă Dumnealui Ianache Vâcărenul, Rîmnii, 1787, p. 59. 49 Cita::!,' Naum Rîmniceanu: C. Erbiceanu. Viaţa şi ac'.h '.lalea literară a protosinghelului Naum Rîmniceanu, Bucureşti, 1900, p. 73—74. 622 50 Citatele din Zilot Românul : Gh. T. Kirileanu, Dăsluşire. O scriere inedită a lui Zilot Românul, în Revista istorică română, 1941 —1942, p. 305, şi B. P. Hasdeu, Ultima cronică română din epoca fanarioţilor. Bucureşti, 1884, p. 49. 51 V. A. Urechiă, Din domnia lui Caragea, în An. Ac. R., II, 1901, p. 226 ; Gr. H. Grandea, Poetul Cbristopol. Societatea româno-greacă la începutul acestui secol, în Revista literară, 1886 (VII), p. 780. 52 N. Iorga, Histoire des Roumains et de la românite orientale, voi. VIII, Bucarest, 1944, p. 278—279. 53 Monografia Iui N. C. Enescu, Gh. Asachi, organizatorul şcolilor naţionale din Moldova, Bucureşti, 1962, totalizează ştirile privind iniţiativa lui Asachi şi istoricul învăţămîntului în Moldova. Despre raporturile cu Academia grecească, opinia lui Asachi în broşura sa : Question de l'instruc-tion publique en Moldavie, Iaşi, 1858, p. 9. O sumară prezentare a învăţămîntului în Moldova, notînd succesul examenelor publice din 20 iulie 1828 şi 20 februarie 1829 în Albina românească, 1830, nr. 6. °4 Despre Gh. Lazăr şi înfiinţarea învăţămîntului în limbă naţională în Moldova, principala lucrare de referinţă e culegerea de documente şi texte aparţinînd lui Lazăr, publicată de G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, op. cit. Vz. şi Gh. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Ac. Rom., Mem. secţ. lit., s. III, t. I, Bucureşti, 1924 (cuprinde în anexă si catalogul bibliotecii lui Lazăr) ; G. Macovescu, Gheorghe Lazăr. 1779—1823, Bucureşti, 1954, şi Traian Chelaru, Gheorghe Lazăr, 1779—1823, în Din istoria pedagogiei româneşti, Bucureşti, 1957. 55 Declaraţia lui Heliade Rădulescu e din interesantul său articol despre Gh. Lazăr, publicat în Curierul românesc, 1839. nr. 64. 65, 66. Asupra relaţiilor dintre Academia grecească şi şcoala de ia Sf. Sava, vz. şi N. Bănescu, op. cit. 56 Amintirile lui Christian Tell despre Lazăr. în Familia, 1865 (I), p. 121 ; Heliade, op. cit. ; Petrache Poenaru, Georgiu Lazăr şi şcoala română, Analele Societăţii Academice Române, 1871. 57 Vz. şi Al. Duţu, op. cit., p. 375 : „Mediu! literar român nu este alcătuit din structuri mentale mult deosebite". 58 Formula sugestivă : „echilibrul în tensiune" aparţine lui Adrian Marino, Clasic, în Limbă şi literatură, nr. 20. p. 16. Privitor la Budai-Deleanu, noi am susţinut că „pretinzînd că-i respecta pe clasici şi lucrează în marginea exemplului lor, Budai-Deleanu contrazice în iapt vechile modele şi se abate de Ia normele îdcăiuiu/ na;.<.. {iganuiua 623 este o insurecţie — poate cea dintîi la noi — împotriva clasicismului, cu tot ceea ce acesia presupune în ordine filozofică şi artistică." (Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962, p. 58.) încă de mult, eminentul comparatist şi metrieian maghiar Ladislau Gâldi identificase în Ţiganiadj elemente romantice : Contribuţie la cunoaşterea romantismului românesc, în Convorbiri literare, 1939, nr. 10—12 (anticiparea unui motiv lamarti-nian din Le lac în episodul tentativei de sinucidere a lui Arghir din cîn-tul X). Recent, Nicolae Balotă a vorbit despre Universul baroc la l. Budai-Deleanu, în Luceafărul, din 7 februarie 197C. D. Păcurariu, în Clasicismul românesc, Bucureşti, 1971, observă cit de enormă apare derogarea lui Budai-Deleanu de la rigorile clasicităţii şi conchide că. „pornind din clasicism, trecînd prin Renaştere şi prefigurînd romantism-.;!", Ţiganiada reprezintă o „sinteză originală" (p. 36, 38). 59 Henri Peyre, Le dassicisme, în liistoire d;s litteratures, ed. cit., voi. II, p. 129. 60 Consideraţii fine despre permanenţa şi universalitatea opoziţiei „clasic"—„romantic", in excelentul articol al lui Adrian Marino, Clasic, în Limbă şi literatură, 1969, nr. 20. Există actualmente un consens al istoricilor literari în privinţa definirii perioadei de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea drept „neo-clasică". AL Piru : „Literatura Moldovei şi a Ţării Româneşti din epoca 1780—1830 se însumează, ca şi cea contemporană din Transilvania, iluminismului şi clasicismului" (Literatura română premodernă, Bucureşti, 1964, p. 34). D. Păcurariu susţine şi el „că există în literatura română o epocă distinct clasică, cuprinzînd ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, pînă către aproximativ anul 1830" (op. cit., p. 24 — 25). M. Anghelescu opinează că „se poate vorbi, în această ipostază a literaturii noastre, de o predispoziţie clasicistă, rezultînd atît din convergenţa influenţelor folclorice, cît şi din înţelepciunea «bătrînească» etc." (Prero-mantismul românesc, Bucureşti, 1971, p. 55). 61 N. Iorga despre clasicismul fanariotic, in Le romantisme dans te sud-est de VEurop», op. cit., p. 141. A'.mcnlera „protocolară" a curţii fanariote e descrisă de Borje Knos, L'Histoire de la litterature neo-grecque. La periode lusqu'en 1821, Stockholm-Goteborg-Uppsala, 1962, p. 618. Vz. şi D. C. Hesseirng. Histor* itf ut litfiraturr grecque moderne, Paris, 1924, p. 47 ; Bruno Lavagnini, Storia deila Ut'.erjtura r.eoellenica, Milano, 1955, p. 137. 62 Articolul din Le spectateitr du Nord e semnalat de Pompiliu Eliade, op. ai., p. 26.*— 624 IU Marmontel, Elements de litterature, Paris, 1825, voi. III, p. l.'S 64 în aprecierea influenţei exercitate de învăţămîntul superior grecesc asupra vieţii intelectuale româneşti din Principate în secolul al XVIII-lea, ni se pare că, de la o vreme încoace, se exagerează în „bine", după cum, uneori, în trecut, tendinţa fusese de a se exagera în „rău". Rolul Academiilor de la Bucureşti şi Iaşi în propagarea culturii clasice a fost desigur însemnat, dar dacă nu vrem să ne luăm propriile dorinţe drept realităţi, se cuvine să deplasăm discuţia de pe terenul enunţurilor pompoase pe acela al rezultatelor elective. Fără îndoială, în şcolile înalte din Principate au profesat cîteva figuri de seamă ale neo-elenismului, iar măsurile de reorganizare iniţiate de Grigore Ghica şi Alcx. Moruzi în Moldova, de Alex. Ipsilanti în Ţara Românească, au situat Academiile mai aproape de exigenţele spiritului modern, lărgind preocuparea pentru ştiinţe şi limbile vii. 4 ouişi, roadele unui învăţămînt nu se judecă după cuvintele rostite de ctitori în ocazii festive, după programele de studiu sau după cele cîteva capete eminente care-1 onorează vremelnic. De aceea, pare puţin plauzibilă aserţiunea lui V. Papacostea că în vremea lui Brîncovcanu Academia din Bucureşti se situa la un „nivel european". Programele ei „ar fi instaurat în viaţa societăţii româneşti, înu-o formă c ficială dc stat, cultul pentru clasicismul greco-roman, pentru disciplinele filozofice şi, după unele izvoare, chiar pentru medicină" (Doi bursieri ai lui Petru cel mare la şcolile din Bucureşti, în Studii, 1961, nr. 1, p. 116). Aprecierea că şcoala lui Sevastos Chimenitul avea un „nivel european" rămîne neconvingătoare cîtă vreme se bizuie doar pe existenţa enunciativă a unor programe, fără a analiza dacă şi in ce măsură ele au fost traduse în fapt, îndeosebi ce rezultate s-au obţinut de pe urma aplicării lor. Oare aprecierile făcute de mitropolitul Iacov Stamati, mare admirator al culturii greceşti, în raportul asupra funcţionării şcoalelor între 1792—1803, nu trag mai mult în cumpănă decît simplele declaraţii de intenţie ? ..Pînă acum în şcoalelc noastre — se plîngc mitropolitul — « învaţă cu numiri şi cu canoane şi cu mulţime de cuvinte, însărcinînd mintea ucenicilor şi producîndu-le acele numai date lor să citească şi ca papagalii sa le înveţe pe de rost, nimica cu totul ştimd sau înţeiegind din cele ce învaţă, din care pricină mai şi zece şi doisprezece ani îmbătrmesc în gramaiică ucenicii" (Uricariul, III, p. 15). Nu c locul să deschidem aci o discuţie asupra eficienţei învăţămîntu- ecesc, dar fie şi iu treacăt 625 40 unu! optimism de paradă. Notăm astfel condiţiile vitrege în care se desfăşura activitatea şcolilor de la Bucureşti şi Iaşi : desele întreruperi cauzate de războaie şi de tulburările politice, suspendarea temporară a subsidiilor, instabilitatea profesorilor, ccntrolul exercitat în spirit rutinier şi obscurantist de patriarhia de la Constantmcpol. (Vz. şi F. Recordon, Lettres sur la Valachie, Paris, 1821, p. 114.) Trebuie să se adauge la toate acestea calitatea necorespunzătoare a multor dascăli, despre care însemnările călătorilor străini abundă în opinii nefavorabile. Nu numai Sulzer, de obicei maliţios, dar şi Wolff şi Raicevich se exprimă foarte categoric. „Zadarnic cauţi cunoştinţe solide la aceşti profesori — scrie Wolff —, deoarece metoda socratică de instruire le lipseşte tot atît de mult ca şi practica unei morale povăţuitoare. Intre ei abia dacă găseşti unul — doi care să ştie citi cu folos, dar încă să comenteze pe vechii scriitori greci." Raicevich spune că întreaga lor viaţă şi-o dedică unor mărunţişuri gramaticale, „fără nici un dram de ştiinţe, de literatură şi fără bun-gust. Tot savantlîcul lor constă în opinii subtile şi superstiţioase." Nu se arată mai puţin peremptoriu nici Daniil Philippide, învăţatul autor al Istoriei României, care-i scria lui Bărbie de Bocage, la 8 noiembrie 1803, că profesorii greci, deci compatrioţii şi colegii săi de îndeletniciri intelectuale, sînt „legaţi stupid de cuvinte şi de fraze învechite, (care) privesc adevărata ştiinţă,, cunoaşterea lucrurilor atît de utile şi de necesare omului sub toate raporturile drept o chestiune frivolă, care nu preocupă, în mod obişnuit, decît pe oamenii fără credinţă, pe atei". In fine, iată şi mărturia lui G. Asachi, care a apucat şcoala din Iaşi în ultimii săi ani, sub direcţia unui om luminat, a lui Dimitrie Govdela : „Trei profesori, laici sau călugări, care purtau numele de filozofi şi de excelenţe, îi învăţau (pe copii) gramatica, retorica şi poezia elenică ; analiza lui Tuchidide şi retragerea celor 18.000 de Xenofon erau principala ocupaţie a tinerilor moldoveni, dintre care cel mai savant era acela care ştia să recite pe de rost cele mai multe versuri din Iliada sau Odiseia." (Questions de Vinstruction publique, 1858T p. 9.) Nu pretindem a funda pe asemenea judecăţi, poate unilaterale şi de mulie ori expeditive, o cwic'iuzic de ansamblu asupra îiv, ă'tămîntu'ui grecesc la noi, dar credem că ele au cel puţin darul de a ne interzice iluziile. Chiar fără să cădem de acord cu L. Şăineanu, care se întreba : „Unde este opera, unde este savantui, unde e marele personaj care să fi ieşit din are.«e şcoli ?" (Istoria filologiei române. 1892. p. 86). sau cu A. D. Xenopol. care constata că în Ţările Române nu se observă nicăieri eiettele, vizibile oriunde în Apus, ale studiului temeinic al clasicităţii (Istoria românilor. X, p. 202—203), sau cu C. D. Litzica. surprins în chip „penibil" cu pri 626 lcjul studierii a 29 de manuale folosite în Academia grecească de faptul că ele continuau tradiţia superficială a bizantinilor şi mergeau pe linia „discreditării" studiului literaturilor clasice (Const. Litzica, Manuscrisele greceşti, ed. cit., p. 4) — pare totuşi că Academiile de la Bucureşti şi Iaşi n-au putut face mare lucru în direcţia cunoaşterii şi a aprofundării umanismului vechi. Despre felul de predare al elinei de către dascălii particulari din casele boiereşti şi rezultatele cu totul îndoielnice ale învăţămîntului lor, o notiţă interesantă, în ms. 298, f. 1—3, provenit din familia Sioneştilor şi datînd de pe la începutul sec. al XlX-lea (Catalogul manuscriptelor, I, p. 643— 644). 65 Teoria poetică a lui Ienăchiţă Văcărescu adaptează capitolul respectiv din Gramatica greacă completă a lui Antonio Catiforo, Veneţia, 1734 — conf. N. Camariano, Modelele gramaticii lui Ienăchiţă Văcărescu, Bucureşti, 1936, p. 190—191. Despre principiile poeticii lui Ienăchiţă Văcărescu : D. Popovici, Primele manifestări de teorie literară în cultura română, în Studii literare, 1943, nr. 2 (citatul : p. 21). Vz. şi L. Grămadă, Măria Protasc, Preocupări de teorie literară la români între 1769—1833, în Studia Universitatis Baheş-Bolyai, Philol, 1958. 66 Meşteşugul stihurilor româneşti de C. Conachi a fost publicat după ms. 137 şi 30 de Ecaterina şi Al. Teodorescu, în C. Conachi, Scrieri alese, Bucureşti, 1963, p. 3—30. 67 Versurile pentru moartea domnului Grigorie Ghica, în Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. Dan Simonescu, Bucureşti, 1967, p. 180 ■ Hronograful, ed. cit., p. 3. 68 Despre rolul „retoricii în cultura română de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea : Al. Duţu, în Coordonate, ed. cit., p. 365—367 ; Idem, Un critique des normes de conduite isocratique : Dinicu Golescu, în Revue des etudes sud-est europeennes, 1967, nr. 3—4, p. 481—482. 69 In afară de Observaţii sau băgări de seamă..., Ienăchiţă Văcărescu a alcătuit două dicţionare duble : român-german. german-român — ms. 1 392, ci roman-turc, turc-romim — n"iv i î-*V Ludache GuÎch,; e a.itui'ul unei Gramatici, tipărită la 1840, dar redactată pe la 1827—1828, şi a trei dicţionare : Condica limbii româneşti, 7 volume in-folio, cea. 4 700 pagini ; un dicţionar grecj-român în 9 volume, in-folio, cea. 5 000 pagini ; un dicţionar româno-grec. N. A. Ursi: a publicat de ctirînd un manuscris al unui anonim, datat de editor 1822, care Întreprinde o critică aspră a 627 40* inadvertenţelor de limbă din scrierile ardelenilor, pretinzând, in schimb, că graiul muntenesc posedă „lipiciurile limbii şi frumuseţile ei cu mult mai presus decît alţii". „Neştine cînd va să-şi măture grădina dă prisoasc — spune autorul necunoscut — are trebuinţă mai întîi dă greblă să pieptene iarba şi dă cosor să rateze gătejele şi uscăturile cele netrebuin-cioase. Unde dar ieste gramatica ta ? Unde ieste cuvîntariul limbii tale ? Unde îţ sînt cărţile istoriceşti ca să te cunoaştem cine ieşti tu şi să te grijim după vrednicia ta ?" (O disertaţie necunoscută despre limba română literară 11822], în Studii de limbă literară şi filologie, Bucureşti. 1969. p. 168). E vădit că interesul pentru problemele limbii nu e mai puţin viu la scriitorii din Principate decît la cei din Transilvania, deşi nu se concretizează în acelaşi mod. Lucrul acesta îl confirmă şi faptul că aproape nu există carte apărută în preajma anului 1821, de la Jucăreaua norocului tradusă de Lazăr Asachi (1816), Mai înainte gătire spre cunoştinţa de Dumnezeu (1818) tradusă de Eufrosin Poteca, pînă la versiunea lui Al. Beldiman din Numa Pompilie (1820), în prefaţa căreia să nu se revină mereu şi mereu asupra chestiunii vitale a îmbogăţirii şi perfecţionării instrumentului lingvistic. Asupra întregii probleme, vz. Al. Roseui, B. Cazacii, Istoria limbii române literare, I, De la origini pînă la începutul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1961, p. 426—505. (Limba scrierilor lui Ienăchiţă Văcărescu, lancu Văcărescu, Iordache Golescu, Dinicu Golescu, Costache Conachi. Influenţele rusă si franceză.) 70 D. Popovici, care prin pregătirea sa comparatistă era sensibil la tot ce motiva o vocaţie europeană a literaturii române, a contribuit mai mult decît oricine la acreditarea conceptului de prcromantism şi aplicarea sa în condiţiile noastre. Concluzia era totuşi prudentă ; preromantismul e lipsit la noi „de putere creatoare", se împleteşte cu romantismul şi uneori se contopeşte cu acesta, cunoscînd o recrudescenţă după 1848 (Romantismul românesc, ed. cit., p. 37). Mircea Anghclescu, în lucrarea sa recentă Preromantismul românesc, ed. cit,, susţine o oninie nuamntă : rectmoscînd ca nu poate fi vorba de o „tipologie preromantică şi o perioadă istorică bine definită corespunzătoare ei", admite existenţa unor „elemente" ale noadă destul de întinsă" (p. 262). După părerea noastră, punctul litigios e în delimitarea perioadei de „preponderenţă", pe care M. A. o vede prelungindu-se pînă la 1840. Dar în deceniul al patrulea — după cum vom avea p'iîejul s-o arătăm —, împletirea cu romantismul tace iluzorie încercarea de a repera ceea ce e propriu-zis „preromantic". Se poate vorbi, mai plauzibil, de o „recuperare" romantică a unora dintre motivele si atitudinile preromantice. 71 Miodrag Popovifj, Istonja srpske kniizevnosti. Romantizam, I, Beograd, 1968. Recenzie de Voislava Stoianovici, în Revista de referate şi recenzii. Teoria şi istoria literaturii şi artei, Ac. R.S.R., Centrul de documentare ştiinţifică, 1969, nr. 5. 72 H. Jelinek, Histoire de la litterature tcheque. Des origines a 1850, ed. a III-a, Paris, 1930, voi. I, p. 266. 73 Paul Van Tieghem, Le preromantisme, op. cit., voi. II, p. 308. 74 D. Popovici, La litterature roumaine, op. cit., p. 68. Pasajul din Zizi Dauti e reprodus după N. Iorga, Ceva mai mult despre viaţa noastră culturală şi literară în secolul XVIII, An. Ac. R., s. II, t. XXXVIII, 1915—1916, Mem. secţ. ist., p. 797—798. 75 Am încercat o „lectură" a traducerilor efectuate între 1780—1860 în studiul nostru : Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în De la Alecsandrescu la Eminescu, ed. cit., p. 38—76. 76 Dintre sintezele mai vechi asupra traducerilor efectuate între 1780— 1821, rămîn pe prim-plan cele datorate lui N. Iorga (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, îndeosebi voi. II, cap. VII) şi D. Popovici (La litterature roumaine â l'epoque des lumieres). O sinteză recentă, clară, sistematică şi completă, la Al. Piru, Literatura română premodernă, ed. cit. Contribuţii valoroase prin semnalări inedite şi depistări de izvoare, la Al. Duţu, Coordonate, ed. cit., îndeosebi cap. III : Explorările cărturarilor moldoveni, şi Mircea Anghelescu. Preromantismul românesc, ed. cit., îndeosebi cap. IV. 77 Despre Chesarie şi Grigore Rîmniceanu, vz. supra, nota 48. Date bogate despre Iacov Slamati, la Al. Citirea, Figuri de ierarhi moldoveni, lacov Stamati, 1749—180}, Iaşi. 1946. Leon Ghetica şi Despre ştiinţa stihiilor : Al. Duţu, Coordonatele, ed. cit., p. 222—228, 240—241. 78 Despre Pildele filosofeşti : Al. Duţu, Un livre de chevet dans les pays roumains au XVIII-eme fiede: Les Dits des Philosophes, în Revue rţrc -[r: :!:^.r-.<- r 7 v0 ^CCil: ? 1966. IV. nr. V St. Bîrsănescu şi N. C. Enescu, Oxenstiern şi mişcarea pedagogică din Moldova în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. XlX-lea, în Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, s. III, t. IX, 1963. Despre Indienescul filozof: Al. Duţu, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1V69, p. 98—V9. 629 79 Despre lucrările de tip „Fiiistenspiegel" : Al. Duţu, Le Miroir des Princes dans la culture roumaine, în Revue des etudes sud-est europeennes, 1968, VI, nr. 3. Paternitatea Iui Ioan Avramios, şi nu a Iui Nic. Mavrocordat asupra traducerii operei lui Ambrozius Marlianus a fost dovedită de A. Camariano, Traducerea greacă a Teatrului politic atribuită greşit lui N. Mavrocordat şi versiunile romaneşti, în Revista istorică romană, 1941 —1942. 80 Numărul de copii al manuscriselor de cărţi populare e dat după Cărţile populare în literatura românească, ed. îngrijită de I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1963, 2 voi. 81 Atitudinea negativă faţă de roman, îndeosebi la începutul secolului al XVIII-lea, e abundent ilustrată de Serge Perottino şi Werner Bahncr în actele colocviului Roman et lumieres au XVIII-e siecle, Centre d'Etudes marxiste, Paris, 197C. Ultimul scrie : „Noţiunea de roman era pejorativă : se vedea în roman un gen literar dăunător moravurilor, caracterizat prin neverosimile aventuri eroice şi galante... Iată de ce romancierii, de oricîte ori se relcreau la propria lor operă, îi subliniau în mai mică măsură originalitatea specific literară. Ei căutau înainte de toate să nu se expună reproşurilor de a fi compus o povestire neverosimilă şi imorală. Titlurile şi subtitlurile operelor lor, ca si prefeţele sau avertismentele către cititori furnizează în acest sens probe mai mult decît convingătoare." (Quelques observations sur le genre picaresque, op. cit., p. 64—65.) Autorul anonim al memoriului publicat de Th. Codrescu, în Uricariul, XIX, p. 291—292, datat de N. Iorga dinaintea morţii Ecaterinei a Il-a, dar după încheierea păcii din 1792, spune cu oprobriu : „Rar găseşte cineva şi din cei evghenişti tineri, ca să se îndeletnicească în citiri de alcătuiri privitoare cătră politiceasca ocîrmuire şi pentru împodobirea năravurilor, căci mai toţi acei ce cunosc limbi străine se îndeletnicesc în citire mai cu seamă de romanţe". s- Despre traducerile de romane : N. N. Condeescu, Istoria lu; Alţidalis fi a Zelidiei, unul din primele romane franceze în limba noastră. An. Ac. R., Mcm. secţ. lit.. s. III, t. V, Bucureşti, 1930—1931 ; M. An-ghelescu, Ismin şi Isminia. Date noi despre traducerile româneşti din literatura tmh-*r:.ală de la -finitul "rolului a! XVIII-lea. în Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, Bucureşti, 1970 (semnalează copia 4 807 de la B.C.S. şi faptul că traducerea lui I. Cantacuzino e după versiunea franceză a lui Fr. de Beauchamps) ; Dan Simonescu, Un roman spaniol în Moldova secolului al XVIII-lea, Extras din Anuarul Liceului Naţional din laşi, Iaşi, 1946. traducerea romanului lui Gracian cuprinde numai 9 capitole din partea I ; următoarele 4 capitole, în ms. 5 654 — copie din 1840 a unui ms. mai vechi ; partea a Il-a, tradusă din nemţeşte, copiată în 1827 de Ilie Ioan, în ms. 2 740.) 83 Despre La princesse d'Elide, M. Kogălniceanu, Letopiseţe, ed. I, p. XXIII, nota 3. 84 Despre Voltaire la noi, lucrarea de bază e a Ariadnei Camariano. Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română. Bucureşti, 1964. Vz. şi Al. Duţu, Voltairianism şi rousseauism, în Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969. 85 Despre Cărticică îndemînatecă, vz. şi Al. Duţu, op. cit., p. 75—79. Autorul exagerează afirmînd că „nu e cunoscut pînă în prezent nici un cărturar român care să fi pornit să rupă lancea sa împotriva lui Voltaire", p. 75. 86 I. Minea, Telemah în traducere românească veche, în Cercetări istorice, Iaşi, 1926—1927. Despre anti-mercantilismul lui Fenelon : Jean Tou-chard, Histoire des idkes politiques. Paris, 1963, voi. I, p. 361. 87 Al. Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în Literatura comparată. Studii şi schiţe, Bucureşti, 1944, p. 124—143 ; Ramiro Ortiz, Pietro Metastasio e i poeţi Văcăreşti, în Per la storia della cultura italiana in Rumania, Bucarest, 1916, p. 213—287. Baretti, în Frusta letteraria, spune că „Metastasio e atît de dulce, de suav şi de elegant în exprimarea pasiunilor iubirii, încît în multe din dramele sale atinge fibre din cele mai ascunse ale inimii şi înduioşează pînă la lacrimi ; şi cine nu e vandal sau turc trebuie să plîngă fie că vrea, fie că nu, citind îndeosebi Clemenza di Tito sau Giuseppe riconnosciuto" (apud Walter Binni, op. cit., p. 111). Ienăchiţă Văcărescu nu era desigur vandal, era totuşi, prin creştere, moravuri, convingeri politice, pe jumătate turc, şi tt tuşi se simţea transportat citindu-1 pe Metastasio. Et pour cause... 88 M. Kogălniceanu Iluzii pierdute, în Scrieri alese, Bucureşti, 1955, voi. I, p. 58. Despre Florian : G. Călinescu, Cavalerul de rlurian, Saiomon Gessner, Bernardin de Saint-Pierre, în Jurnalul literar, 1948, nr. 3 : G. Antonescu, Adevăratul autor al piesei „Mirtil şi Hloe", în Tribuna, din 19 ianuarie 1961. Dc notat că voga iui Plenar, se menţine Şi după i»*0. Lui Petre Ispirescu, Fabulele îi servesc drept primă carte de lectură prin 1854—1855 (Paul Cornea, Elena Piru, Documente şi manuscrise literare. Bucureşti, 1969, voi. II, p. 149). N. Iorga scria în 1924 : „Influenţa lui Florian era atît de puternică Ia noi încă acum o jumătate de secol, încît atunci cînd ai mei s-au gîndit să-mi pună o carte franceză între mîini, 630 631 mi-au dat Fabulele Iui Florian" (Le romantisme, op. cit., p. 154). O exegeză recentă despre scriitor, încereînd a explica pricinile succesului său enorm : Rene Godenne, Florian nouvelliste, în Revue d'histoire litteraire de la France, 1969, nr. 2. 89 G. Bogdan-Duică, Solomon Gessner în literatura română, în Convorbiri literare, 1901 (XXXV) ; N. Camariano, Erast a lui Salomon Gessner în literatura greacă şi română, în Revista Fundaţiilor Regale, 1941, nr. 7 ; G. Călinescu, Marmontel şi D-na de Genlis, în Scriitori străini. Bucureşti, 1967 (articolul aparţine de fapt lui Al. Piru !) ; A. Camariano-Cioran, Opera lui Marmontel în sud-estul european, în Studii de literatură universală, 1968, voi. XI. 90 Despre Istoria lui Maken, M. Anghelescu, Preromantismul, ed. cit., p. 107—108: D-na dc Genlis, vz. sttpra, nota 89; identificarea lui Ducrav-Duminil ca autor al lui Alexii : Pompiliu F.Iiade, în Uistoire de l'espnt public en Roumanie, Paris, 1905, p. 303. Voga romanelor d-nei Cottin şi a lui Ducray-Duminil în Franţa, în perioada Dircctoriului şi a restauraţiei, e subliniată de Charles Nisard în Uistoire des livres populaires ou de la litterature du colportage, Paris, 1854, voi. II, p. 539. 91 Al. Duţu, Voltairianism şi rousseauism, op. cit., N. Iorga, Rousseau şi românii, în Cuget clar, 1930, p. 411 (Zeflemistul Voltaire corespunde mai bine sufletului românesc decît Rousseau !). Despre Young : P. Grimm, Traduceri şi imitaţii după literatura engleză in Dacoromania, III, 1924 ; I. Pervain, Edvard Young in România (1790—1830) în Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, Bucureş î. 197C ; Ileana Verzea, Receptarea lui Young în România. în Revista de istorie şi teorie literară, 1970, nr. 4. Traducerea lui Volney de prin 1790 e semnalată de X. Iorga, Idee: et j-.rmes Htteraires francaises, op. cit., p. 52. Eugenia Oprescu. Bernardin de Saint Pierre şi Abatele Preiost în Ronâma, in Revista de istorie şi teorie literară, 1968, nr. 1. Traducerile mar"«orise din Chateatibriand : fragmente ui:- Marti*:: (ms. 3 021, 3 495 şi 3 738) şi Genia christianismului (ms. 5 301) sînt posterioare anului 1821. '"- Mărturia lui Antonie Adam. în L'âge classique, I, 1624—1660, 93 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, Introducere sintetică, Bucu-re 1929, p. Î2S; <~\_ Călin.'-cu. Poc fi d:-' wcolul XV'! 'M>-::.-lr Delille, Parny, Leonard, Millevoye, Colardeau, Bemard. J. B. Rousseau, Gilbert, Lebrun), in Scriitori străini, op. cit., p. 354. Remarca lui Kosmali, apud A. D. Xenopol, op. cit., voi. X, p. 209—210. 94 Atmosfera intelectuală între 1815—1821 : N. Iorga, Uistoire des roumains, voi. VIII, livre III, chap. VII, p. 282—306. 95 A defini preromantismul în funcţie de „teme" — cum face Van Tieghem — e o întreprindere riscantă, conducînd adesea la rezultate dubioase, dacă nu direct contestabile. Există, fără îndoială, „teme" sau subiecte pe care un curent literar le preferă, altele pe care le omite sau le refuză. Esenţial e totuşi felul de a privi obiectul, nu obiectul însuşi. Esenţial e iarăşi contextul, nu examenul unor elemente izolate, care pot lesne induce în eroare. 93 Cartea lui Ramiro Ortiz, Fortuna lalnlis, bucurc.ti, 1927, totalizează referinţe bogate asupra circulaţiei motivului „nestatornicia soartei", însă intr-un spirit de comparatism pozitivist ei analogic, care impune circumspecţie cui vrea să uzeze de ele. Citatul din Hegeî e din Prelegeri de filozofie a istoriei (tr. Petru Drăghici şi Radu Stokhiţă), Bucureşti, 1968, p. 73. 97 Interpretarea nouă a Divanului, propusă de Virgil Cindea, în ediţia pe care a dat-o recent operei lui Dimitrie Cantemir (Bucureşti, 1969), p. LVII—LX. Despre dialogurile de tip Mustrarea sufletului şi a trupului, în N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. Bucureşti, 1938, voi. II, p. 216. Pasajul din Critil şi Andromus, Iaşi, 1794. p. 24. 98 B. P. Hasdeu, Ultima cronică română din epoca fanarioţilor, Bucureşti, 1884, p. 104. 99 I. Breazu, Versuri populare în manuscrise ardelene iclIh, în Anuarul Arhivei de folclor, 1939, V; dr. M. Gaster, Colinde, cîntece populare şi cîntece de stea inedite, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1883 (I), voi. li ; M. Anghelescu, Preromantismul ■■■otnânfu. ed. cit., p. 56. 100 Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. Dan Simonescu, p. 180 şi 291—292. O p-'l.c" ]■'■ ă ir»*d:,5 a w>-:vn!v!: *>mt ?". -•■> varianta „triumfului morţii", daiînd încă de la sfîrşitul sec. al XVII-Jea < (Style rococo, style des „lumieres", Paris, 1963), pentru care „rococo"-ul nu e un termen antagonist cciui de „Aufklârung" — cum consideră majoritatea cercetătorilor —, ci un stil ilustrînd „echilibrul instabil al societăţii în faza dt- declin a monarhiei absolute" (p, 38). Caracteristic i-ar fi că ..exprimă contradicţiile umane la modul stinsului" (p. 28). că armonizează un dezechilibru, unind filozofia luminilor cu o anume viziune ironic relativistă a vieţii. Ernst Robert Curtius (Literatura europeană şi Evul mediu latin tr rom. Adolf Armbruster, Bucureşti, 1970, p. 314 s.c.I.) renunţă Ia termenul „baroc", întrucît e generator de confuzii, folosindu-1 în schimb pe cel de „manierism" preferabil deoarece „conţine doar un minimum de asociaţii istorice". Despre „manierism", material bogat, dar organizat în serii uneori arbitrare, la Gustav Rene Hocke, Manierismus in der Lilcratur, 1959. Vz. şi observaţiile critice ale lui Tudor Vianu, Manierism şi asianism, în Studii de literatură universală şi comparată, Bucureşti, 1963. ed. a Il-a, p. 611 — 620. Despre „baroc" : P. Francastel. Baroque et classicisme : histoire ou ty-pologie des civilisations ?, în Annales E.S.C., 1959, p. 143—151. Vz. şi: Retorica e Barocco. Ani del 111 Congresso internazionale di studi umanistici, Roma, 1955. 113 Despre El Criticon, Al. Duţu, Coordonate, ed. cit., p. 247. Reporta din vis a lui Vasile Aaron, în ms. 214. 114 în acelaşi sens, Al. Piru, în Poeţii Văcăreşti, ed. cit., p. 61---63, traduce două acrostihuri greco-româneşti, din ms. 3 238, cel de-al doilea compus cu o tehnică foarte complicată : în prima st rolă, versurile 1, 2. 4, 5 sînt greceşti, iar versurile 3 şi 6 — româneşti ; în strofa a doua, versurile 1, 2, 4, 5 sînt româneşti şi 3 şi 6 — greceşti ! 115 După arătările Ariadnei Camariano, satira nr. 8 s-a bucurat de o enormă răspîndire în lumea grecească (Revue des eluda sud-est europeen-nes, 1963, nr. 3—4). Transcrisă în numeroase copii, ea figurează, între altele, în ms. grec 729 al Bibliotecii Naţionale din Paris, cu numele autorului, şi în antologia lui Zizi Dauti, din 1818. Pentru Tatăl nostru parodiat, M. Anghelescu semnalează o coincidenţă de procedeu cu Grecourt, Paraphrase d'Ecce nune, care „poate să nu 1 ie întîmplătoare" (op. cit., p. 74). 116 G. Ivănescu, Un poet român necunoscut din a doua jumătate a secolului al XVIU-ku, în laşul nou, JeccmUiL- 1953. -l G. IvXncvt ţi N. A. Ursu, Un scriitor muntean de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: Ioan Cantacuzino, în Studii şi cercetări ştiinţifice, filologie, Ac. R.P.R., Iaşi 1959 lase 12 V z. şi A. Aiexiom!, 1 ne^'a aair y-,vi^>ayc ia \:uia >> opera fostului mare spătar Ioan Cantacuzino. în Glasul bisericii, 1967, nr. 5—6. 1,7 Traducerea lui I. Cantacuzino din Pope, prin Siilnueltc, studiată de Al. Duţu, Coordonate, cd. «.«.. j>. 169 •- ITC, v.v; tf,v .'■ - st: ase alo ducerii în paralelă cu originalul englez şi intermediar::; francez (p. 199 — 637 212). Vz. şi Ileana Verzea, Pope în România, în Revista de istorie şi teorie literară, 1969, nr. 3. 118 Despre N. Văcărescu : I. Heliade Rădulescu, în Curierul românesc, 1839, nr. 99 ; Paul Cornea, D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1962, p. 70—75 ; Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, ed. cit., pune la îndoială paternitatea Durdei (p. 70). 119 Despre N. Dimachi : G. Bogdan-Duică, Un poet moldovean pierdut (N. Dimachi), în Viaţa românească, 1906, nr. 3 ; D. Popovici, La litterature roumaine, ed. cit., p. 410—412 ; Şerban Cioculescu, Prima piesă românească : Sfatul familiei, comedie în 5 acte („seri") şi în versuri de vornicul N. Dimachi, -nainte de 1834, în Gazeta literară din 11 decembrie 1958; Idem, India noastră comedie originală: Sfatul familiei, în Viaţa românească, 1960, nr. 12 ; Al. Piru, Literatura română premodernă, ed. cit. ; Şerban Cioculescu în Istoria literaturii române, II, ed. cit. Versurile lui Dimachi sînt transcrise din ms. 2 189, respectiv f. 54 r, 1*. 54 v, f. 54 v (De paraponisire), f. 52 v (Ai hotărît să mă arz...). 120 Corespondenţa literară între Nicolae şi lancu Văcărescu, ed. cit. Toate citatele au în vedere această ediţie. CARTEA A DOUA 1 Din bogata istoriografie a anului 1821, reţinem aici doar cîteva lucrări fundamentale : C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874, cu preţioasa anexă documentară : Acte justificaţii* la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874 ; N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Cu o comunitare făcută la Academia Română, Bucureşti, 1921 (Cuprinde memoriile lui loan Dîrzeanu, Chiriac Popescu, Mihai Cioranu, C. Izvoranu, precum j; Istoria jăfuitorilor Ţării Româneşti... etc.) ; I. C. Filitti, Frămîntările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, Bucureşti, 1932 ; E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Glose, Fapte. Documente noi (1821,, Riirnreşti. 1925 ; 1d<-m, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932 ; II:—.. Tudor Vladimirescu, Pagini de revoltă. Bucureşti, 1936 (ed. a Il-a, 19441 : A. Oţetea, Tudur \ ladimirestu şi mişcarea eterista in fante Române. lS2i — 1822, Bucureşti, 1945, Manea Mănescu, Cauzele răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu. încercare de sociologie istorică, Ploieşti. 1946 ; Nichita Adăru-ioaie, Boierii şi răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1956. «38 Indispensabilă e colecţia : Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, voi. I—V, red. responsabil A. Oţetea, Bucureşti, 1959—1962. 2 A. Oţetea op. cit., p. 26 şi 361. 3 Documente 1821, V, p. 57. 4 D. Bolintineanu, Poezia română în diverse epoce, în Albina Pindului. 1868, nr. 4, p. 90 ; G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, p. 128. (Tudor e „un precursor în mesianism al lui Heliade şi C. A. Rosetti".) O analiză literară a proclamaţiilor lui Tudor a încercat Petre V. Haneş, Tudor Vladimirescu. Scrisorile şi proclamaţiile sale, în Preocupări literare, 1937, nr. 1—3. 5 Proclamaţia de la Padeş, în E. Vîrtosu, Pagini de revoltă, ed. cit., p. 33—34. Promisiunea boierilor eterişti de a-1 sprijini pe Tudor, in Documente, 1821, III, p. 376. 6 Scrisoarea către boieri din 4 februarie, în memoriul lui Dirzeanu, Documente, 1821, V, p. 42—43. Citatul din Jaucourt, în Textes choisies de l'Encyclopedie, preface et commentaires par Albert Soboul, Paris, 1952, p. 151. 7 Scrisoarea către Nicolae Văcărescu, Documente, 1821, V, p. 56—57. Proclamaţia din 20 martie : C. D. Aricescu, Acte justificative, ed. cit., p. 128—129. Declaraţia din 5 aprilie : E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu, op. cit., p. 103. 8 B. P. Hasdeu arăta acum aproape un secol că imaginaţia populară s-a servit de legenda apocrifă Visul maicii Domnului ca să plăsmuiască o baladă dedicată lui Tudor Vladimirescu în care locul lui Christ c luat de eroul insurecţiei de la 1821. (Cuvente den bătrîni. Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, Bucureşti. 1879, II, p. 73.) Variante ale acestei balade — Visul lui Tudor Vladimirescu —, inclusă în colecţia lui V. Alecsandri, în Revista română. 1863, p. 308 ; Miron Prmpiliu, Balade populare române, Iaşi, 1870, p. 74—75 .; S. FI. Marian, Poezii poporale române. Cernăuţi, 1873, I, p. 47—52 etc. Vz. si G. Etern. Teodorescu, Poezii populare, p. 484. C. D. Ariccui povesteşte că în timpul călătoriei pe care o întreprinsese în 1872 prin Gorj şi Mehedinţi spre a se documenta în vederea scrierii Istoriei sale, a constatat ca memuiia lui Tudor era vie în lumea satelor. Ţăranii îşi aminteau că „î-a scăpat de bir şi podvezi şi aveau convingerea că el se va întoarce. — «Şi ce-o să facă. d-o mai sta să vie ? Nu v-a scăpat el de greci şi de ciocoi ?» le ziceam eu. R3Î> «— De greci J.u cie ciocoi ba», răspundeau ţăranii." (Istoria revoluţiunii, ed. cit., p. 368.) O informaţie preţioasă, care atestă extraordinarul răsunet al evenimentelor de la 1821 în mentalitatea populară, dă E. Dv icenco-Markova, în liussko-rumînskie Uteraiurn'ne sviazi v pervoi polovine XIX veka, Moskva, 1966. Eminenta cercetătoare a relaţiilor literare româno-rusc semnalează descoperirea în arhiva Liprandi din Leningrad a două cîntece populare româneşti asupra mişcării Iui Tudor Vladimirescu, care i-ar fi aparţinut lui l'uşkin însuşi ; unul, „dc o construcţie alegorică, despre omorîrea prin trădare a şefului răscoalei pandurilor din ordinul prinţului Ipsilanti, în împrejurimile Tîrgoviştei", iar celălalt despre Bimbaşa Sava (p. 46). Alte detalii şi reproducerea textelor, în articolul nostru : Ştiri noi despre Asacki, Negruzzi, Kogălniceanu, Hasdeu etc. si relaţiile literare româno-ruse în prima jumătate a secolului al XIX4ea, în Viaţa românească, 1966, nr. 12. 8 Portretul lui Tudor e închegat după : F. G. Laurenţon, Nouvelles ob-servations sur la I alachie, sur ses produci ions, son commerce, les moeurs et coutumes des habitanls et sur son gouvernement, Paris, 1822, p. 151 ; Chi-nac Popescu, în \\ Iorga, Izvoarele contemporane, ed. cit., p. 198 ; Jalnica amare a lui Zilot..., în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1891 (VI), p. 115 ; declaraţiile lui Tudor, apud C. D. Aricescu, Acte justificative, op. cit., p. 123 ; mărturia lui Cioranu, în N. Iorga, Ibidem, p. 297. 10 Caracterizarea lui N. Bălcescu e din Mersul revoluţiei în istoria românilor, articol publicat în România viitoare, din 1850. Vz. Opere, ed. G. Zâne, II, p. 102. M- Kogălniceanu e cel dintîi care apreciază lucid rolul istoric jucat de Iudor Vladimirescu ca exponent al luptei pentru emanciparea naţională Şi restructurarea statutului politic al Principatelor, în Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, din 1843 : T. V. „rădică... în Valahia steagul naţional, ve-.tind românilor că vremea venisă ca iară să scuture stâpînirea străinilor, să depărteze abuzurile care o rodeau şi să dobîn-dească guvern naţional intemeiat pe o şartâ liberală" (Scrieri alese, ed. îngrijită de Dan Simonesru. Bucureşti, 1955, II, p. 26). Prin 1844, Bolliac scrie Epizod din revoluţia lui Domnul Tudor, în care eroul apare sub sposiaza de luptător contra asupririi sociale („Aş vrea tiranii să-i sug de '•ii poezia _ publieaia, în fiaueeză si ixanană. de-abia în 1857. (Vz. şi O. Papadima, Cezar Boliac, Bucureşti, 1966, p. 116.) n, :..... i - - ... . ^ ., . „ , , „, „ ive U|)., au, caa^a extremei suspiciuni a automaţilor, pina la lb4S, se vorDeşte puţin dc Tudor, şi nu în felul cel mai explicit. Dar revoluţia spulberă reticenţele şi renovează total perspectiva. Intr-o alocuţiune improvizată de D. ilrătianu. spre sfîrşitul anului 1847, in faţa Societăţii studen- ţilor români din Paris, de o sensibilitate lamennais-iană şi un profetism de tip Mickiewicz („inspirat de Dumnezeu" — pretinde C. A. Rosetti), Tudor e evocat fugar, ca o încarnare a geniului patriei : „O singură dată România a strigat prin gura Vladimirescului şi noi ne-am speriat, am azvîrlit-o în braţele străinului şi am fugit" (Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 71). Gazeta de Transilvania, 1848, nr. 35, scrie : „Tudor Vladimirescu este acel nume glorios care cu armele în mînă a alungat abuzurile şi a înduplecat Poarta a pune în lucrare jurnelile, pe care ea le deminţese de atîtea ori. Tudor Vladimirescu a fost, în tot chipul, răzbunătorul libertăţii moldavo-române." Cezar Bolliac propune mulţimii pe Cîmpul libertăţii de la Filaret să se ridice statui eroilor României, lui Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu şi Gh. Lazăr (Anul 1848, op. cit., III, p. 553). Iată şi aprecierea lui C. Bălcescu, fratele istoricului : „Revoluţia de la 1821 abătu instituţiile infernale pe care fanarioţii le întemeiaseră din unicul scop a ne stinge naţionalitatea ; abătînd aceste instituţii, Tudor îşi împlini misiunea, lăsînd pe seama altora sarcina de a realţa monumentul anticelor noastre drepturi" (Expatriatul, din 27 mai 1849). E evident că paşoptiştii văd în Tudor un înaintaş, proiectînd asupră-i propriile lor idealuri. 11 Amintirile contemporanilor despre anul 1821 : Dîrzeanu, în Documente, 1821, V, p. 61 ; anonimul moldovean, în Literatură şi artă română, I, p. 661; anonimul muntean: Istoria jăfuitorilor Ţârii Româneşti, cînd feciorii lui Ipsilanti s-au pornit din părţile Basarabiei, ca să-şi facă oaste din grecime, i de arnăuţime, şi de orice adunare rea, cîţi voia a să uni voinţii lor, la anul 1821, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1883 (I), II, p. 387 şi 390 ; Veniamin Costache, Istoria scripturii Vechiului Testament, I, Iaşi, 1824, Înainte cuvîntare către cititori; însemnările lui Iordache Oteteleşanu, în Istoria rebeliţilor ce ne (-au) jefuit la Beneşti în anul 1821, martie 2, Documente, 1821, V, p. 585 ; păţania lui N. Văcărescu : E. Vîrtosu, Iordache Golescu şi întîmplările anului 1821, în Viaţa românească, 1930, nr. 9—10, p. 260 (ms. 2 880, f. 20-30) ; păţania Goleştilor, Ibidem, p. 261—262. Vz. şi însemnările unui călugăr de la mănăstirea Vintilă Vodă: T. V. „au strîns o sumă de nebuni, voind să scoată dreptatea în Tara Rumânească" (ms. 1313, f. 288, în G. Ştrempel, Fl. Moisil, L. Stoianovici, Catalogul manuscriptelor româneşti, Bucureşti, 1966, IV. p. 527) : impresiile arhimandritului Ghenadie Pîrvulescu (admirator al lui Tudor !) în E. Vîrtosu, Revista arhivelor, 1945, nr. 2 ; amintirile impresionante ale unui cleric mărunt, apropiat al lui Ilarion, consilierul şi prietenul Iui Tudor, care jeleşte în cuvinte simple, dar mişcătoare cumplita moarte a eroului : N. Iorga, în Revista istorică, III, p. 5—6 etc. 640 641 41 — Originile romantismului românesc 12 Numărul de refugiaţi, în E. Vîrtosu, 1821. Date şi fapte noi, op. cit., p. V—VI ; alte informaţii : C. Gollner, Refugiaţii din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821, în Studii şi comunicări. Muzeul Bru-kenthal, Sibiu, 1956, nr. 1. Actul de mulţumire către Poartă al boierilor fiindcă „a scăpat ţara de rebelişti", în C. D. Aricescu, Acte justificative, op. cit., p. 168—169. 13 Traiul boierilor refugiaţi la Braşov, în Memoires du prince N. Soutzo, grand logothete de Moldavie. 1798—1871, publies par Pa-naioti Rizos, Viena, 1899, p. 40—45, şi I.P.V., Cum îşi petreceau timpul boierii refugiaţi la Braşov în urma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu ?, în Drumul nou, Cluj, 1931 (I), nr. 126. 14 Convingerea boierilor că evenimentele de la 1821 pun capăt influenţei fanariote, N. Iorga, Introducere la Hurmuzaki, X, p. LXVII. Cererea de a se stinge „duhul răzvrătirii", în Documente 1821, II, p. 326. 15 Biserica Ortodoxă Română, 1876, p. 615. )$ Situaţia Principatelor în timpul domniilor pămîntene, la I. C. Filitti, Frământările politice şi sociale, ed. cit., p. 125—170. 17 Consulul pirusian Kreuchely, în Hurmuzaki, X, p. 236—237. 18 Zilot Românul, Jalnica cîntare..., în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1891 (VI), p. 105 ; Kreuchely, Hurmuzaki, X, p. 251. " Anaforaua tribunalului însărcinat să judece „rebelia" lui Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui e publicată de E. Vîrtosu, 1821. Date şi fapte noi, op. cit., p. 222—230. Despre haiduci : Tr. Ionescu-Nişcov, Kirdjali dans la litterature uni-verselle, în Romano-slavica, 1958 ; S. Iancovici, Iancu Jianu şi Nikola Abraş, în Studii, 1967, nr. 4 ; I. I. Neacşu, Haiducia în Ţara Românească între anii 1822—1828, în Studii şi articole de istorie, 1968, nr. 11. 20 Actul separat privind statutul Principatelor din Convenţia de la Akermann, în D. A. Sturdza, Acte şi documente relativ la renaşterea României, Bucureşti, 1889, I, p. 314. 21 „Legătura" boierilor : Hurmuzaki, X, p. 607 ; A. D. Xenopol despre Anafora pentru pronomiile Moldovei, în Istoria românilor, ed. cit., XI, p. 52. 22 Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme, ed. cit., p. IV—V. 23 Despre „partidele" boierimii : C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Bucureşti, 1888, p. 221—228 ; N. Iorga, Histoire des rou-mains, ed. ck., VIII (livre IV, chap. II—III), p. 327—369. 642 24 Memoriul Vilara (ms. 1 155, în grec.) rezumat de I. C. Filitti, Frământări, ed. cit., p. 89—90 ; petiţia redactată de Gr. Brîncoveanu, în ms. 322, f. 134—140, publicată de E. Vîrtosu, op. cit., p. 117—140. 25 N. Rosetti-Roznovanu, în Arhiva, Iaşi, 1898 (IX), p. 603. 26 Memoriile descrise de Alecu Russo în a doua parte a Amintirilor, vz. Scrieri, ed. definitivă de Petre V. Haneş, Scrisul românesc, Craiova, f.a., p. 190 ş.c.l. Memoriile lui N. Rosetti-Roznovanu, în Valerian Popovici, Cu privire la opoziţia marii boierimi moldoveneşti împotriva lui Ioan Sandu Sturdza, domnul cărvunarilor, Studii şi cercetări ştiinţifice, Ac. R.P.R., Iaşi, Istorie, 1957, fasc. I, p. 89—91. Despre personalitatea lui N. Rosetti-Roznovanu — detalii preţioase, Ia Victor Papacostea, în recenzia cărţii lui Gh. Konst. Sakkas, Gheorghe Kleo-bulos din Filipopole, primul învăţat grec şi pedagog ignorat, în Studii, 1966, nr. 4. 27 Alături de memoriile discutate, ar trebui aşezat, după părerea noastră, şi aşa-numitul proiect de „oblăduire republicească aristo-democraticească", aparţinînd probabil logofătului Dumitrache Sturdza, cuprins îh ms. 409, t. 1—19, şi publicat întîi în Uricariul, IV, 281—300. E. Vîrtosu, în lucrarea sa Napoleon Bonaparte şi proiectul unei republici aristo-democraticeşti în Moldova la 1802, Bucureşti, 1947, datează acest proiect la 1802, împotriva susţinerilor anterioare ale lui Pompiliu Eliade, A. D. Xenopol, I. C. Filitti, I. G. Vîntu, care opinau pentru 1822, şi a lui Radu Rosetti, care îl aşeza prin 1816 [Amintiri, voi. II, Iaşi, 1922, p. 93). Argumentele lui Vîrtosu nu ni se par însă convingătoare : nici ştirea vagă, provenind de la un anonim, care vorbeşte în 1802 de cîţiva boieri ce „s-ar putea să aibă ideea de a alcătui o republică", nici părerea că o mişcare pro-republicană e imposibilă la 1821—1822, pentru că „atunci sîntem în plină forţă a Sfintei Alianţe", nu creditează în mod neîndoielnic data propusă. în special, argumentul din urmă poate fi lesne răsturnat : oare Ia 1802, în plină dominaţie fanariotă, într-un mediu care nu se degajase încă de reflexele conservative ale gîndirii feudale, şi într-o perioadă de consolidare a ordinii post-revoluţio-nare, cînd îi vedem pe boieri cerînd ajutor împăraţilor vecini şi lui Napoleon, avea mai mulţi sorţi să se impună cugetelor ideea republicana ? Analiza documentului lui Dumitrache Sturdza (a cărui paternitate e, de altfel, contestată de V. Popovici, op. cit., p. 91—92) relevă o anumită maturaţie a conştiinţei politice româneşti, care corespunde mai degrabă cu perioada de sfîrşit a fanariotismului şi revirimentul produs în spirite de furtunile anului 1821. Pe de altă parte, afinităţi între proiectul „aristo- 643 41* democraticesc" şi alte memorii de organizare politică pot fi urmărite Ia 1821—1822, dar nu la 1802. De pildă, într-un memoriu al boierilor moldoveni refugiaţi în Bucovina, de spirit destul de conservator, se prevede instituirea, pentru o perioadă interimară, a unui regim republican, avînd în frunte un baş-boier. Vz. N. Iorga, Histoire des roumains, ed. cit., VIII, p. 341. 28 Influenţa polonă asupra boierilor mici : I. C. Filitti, Frămîntările. ed. cit., p. 102—103. 28 I. Neacşu, Lista cu numele pandurilor şi căpeteniilor lor care au participat la răscoala sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (componenţa lor socială, completată cu date biografice), şi un extras statistic nominal cu componenţa socială a 116 căpetenii de panduri, în Studii şi materiale de Ltorie modernă, 1957 (I) (Statistica, p. 446—451). 30 Compoziţia eterogenă a micii boierimi : I. C. Filitti, Frămîntările, ed. cit., p. 82. Boieririle făcute de Ioniţă Sandu Sturdza, Valerian Popovici, op. cit., p. 111. Despre spiritul „revoluţionar" al micii boierimi — un memoriu al lui Iordache Rosetti-Roznovanu către Nesselrode, în care îi descrie pe boierii mărunţi drept agenţi ai intereselor turceşti, urmărind să ducă „la anarhia cea mai completă şi pieirea întregii ţări", în Vlad Geor-gescu, op. cit., p. 102. 31 Constituţia cărvunarilor a fost publicată de A. D. Xenopol, Primul proiect de constituţie a Moldovei din anul 1822. Originile partidului conservator şi ale celui liberal, Bucureşti, 1898. Controversa asupra datării proiectului : I. C. Filitti, Frămîntările, ed. cit., p. 96 ; D. V. Barnoschi, Originile democraţiei romane. Cărvunarii. Constituţia Moldovei de la 1822, Iaşi, 1922, p. 123—124 ; N. Iorga, Penseurs revolutionnaires roumaines de 1804 â 1830, în Revue bistorique du sud-est europeen, 1936, nr. 4—5, p. 94. Problema paternităţii : I. G. Vîntu, Primele proiecte de organizare în Principatele Române, An. Fac. de Drept, Bucureşti, 1941, nr. 1—2, p. 116 ; Andrei Rădulescu, Influenţa italiană asupra dreptului românesc, An. Ac. R., Mem. secţ. ist., s. III, t. XXI, 1939, p. 8—9. Vz. şi Alexandru Tilman-Timon, Les influences etrangacs sur le droit constitutionnel roumain, Paris-Bucureşti, 1946, p. 239—251. 32 D. V. Barnoschi, op. cit., p. 393. Replica lui I. C. Filitti : Originile democraţiei române,. în Viaţa românească, 1922, nr. 11. 33 Atacuri violente împotriva proiectului cărvunarilor din partea lui Mihai Sturdza, în Hurmuzaki, sup\. I, IV, p. 7. în acelaşi sens, părerile consulului austriac Lippa, Hurmuzaki, XX, p. 753. 34 Pentru unirea blagorodnicilor (ms. 322, f. 172—173), în E. Vîrtosu, 1821, op. cit., p. 161—167 ; înscris propus de boierii mici (ms. 322, f. 169—170), Ibidem, p. 205—210. 33 Voroava lui Vasile Murguleţ, în Documente, V, p. 540—541. Memoriul atribuit slugerului N. Greceanu (ms. 4 185, f. 5), în E. Vîrtosu, Ibidem, p. 210—212. Pentru unirea blagorodnicilor („să fie drumul deschis tuturor patrioţilor..."), Ibidem, p. 165—166. Textele din ms. 322, f. 149 şi ms. 4 187, f. 6, Ibidem, p. 183—186. 36 „Cărticica" de morală practică (ms. 322, f. 218—219), Ibidem, p. 216—222. Apeluri pentru „unirea" patrioţilor, ms. 322, f. 169—170, f. 128—131, f. 149, în Ibidem, respectiv p. 208, 196 şi 186—187. 37 Entuziasmul stîrnit de numirea domnilor pămînteni: E. Vîrtosu, Din scrierile inedite ale comisului Ionică Tăutu, în Viaţa românească, 1939, nr. 8, p. 61 ; Poezii a lui aga G. Asachi, Iaşi, 1836, p. 9; Eufrosin Poteca, în I. Bianu, Intîii bursieri români în străinătate, în Revista nouă, 1888, nr. 11, p. 425 ; Ilarion, în C. D. Aricescu, Acte justificative, ed. cit., p. 18. 38 Panegiricul lui Consc. Ghica, în Documente, 1821, V, p. 141—142. 38 Ciocnirea brutală între absolutism şi aristocraţie, pe care Franco Venturi, în sclipitorul său raport prezentat celui de-al Xl-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice, o găseşte caracteristică luminismului din răsăritul Europei, e obturată la noi, în deceniul al treilea, din cauza lipsei de autoritate a domnitorilor şi a ascuţirii conflictului dintre boierii mari şi mici. Totuşi, chiar şi în aceste limite, funcţionează dialectica subtilă a opoziţiei dintre absolutism şi nobilime, care tindea, pe de o parte, să dea „formă şi semnificaţie de libertate şi de constituţie" pretenţiilor privilegiaţilor, pe de alta, valoare de progres tehnic, statal şi organizatoric absolutismului (Uilluminismo nel settecento europeo, în Xl-e Congres internaţional des sciences historiques, Stockholm, 21—28 aout 1960, p. 119). 40 Barbu Paris Mumuleanu, Caracteruri, Bucureşti, 1825, p. 6—7, 39, 19, 12—13, 19 (în ordinea citării). 41 Dr. Şt. V. Piscupescu, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti, Bucureşti, 1829. Prefaţa, apud Bibliografia românească veche, III, p. 637, 635. 644 645 42 Gr. Pleşoianu, Aneta şi Luben, Bucureşti, 1829, apuci Bibliografia românească veche, III, p. 653. 43 Paternitatea lui Dinicu Golescu asupra traducerii cărţii lui Thornton a fost susţinută cu îndîrjire de Petre V. Haneş, Un călător englez despre români. O scriere englezească despre Principatele Române tradusă în româneşte de Constantin Golescu, Bucureşti, 1920, şi în studiul introductiv la ediţia Însemnare a călătoriei mele, din 1915. Rediscutarea chestiunii, critica ipotezei Golescu şi argumente convingătoare în favoarea lui E. Poteca aduce Gh. Popp, în micromonografia: Dinicu Golescu, Bucureşti, 1968, p. 112— 114. 44 Despre Dinicu Golescu, în afara capitolelor din Histoire de l'esprit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle a lui Pompiliu Eliade şi a Istoriei literaturii române... a lui G. Călinescu (cu completările din Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1960, nr. 4), prezintă interes şi : C. Şărcăleanu (C. Stere), Europa pentru un călător român din 1825, în Viaţa românească, 1910, voi. XIX ; Claudio Isopescu, 77 viaggiatore Dinicu Golescu in Italia, în L'Europa Orientale, 1932 ; Perspessicius, însemnarea călătoriei lui Dinicu Golescu — proiect de prefaţă, în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957 ; Al. Duţu, Un critique des normes de conduite isocratiques: Dinicu Golescu, în Revue des etudes sud-est europeennes, 1967, nr. 3—4 (despre Adunare de pilde...); Gh. Popp. op. cit. 45 In necrologul pe care i-1 închină lui Golescu, Heliade îl descrie ca pe un om „cu fruntea posomorită şi gînditoare", preocupat mereu să întreprindă ceva în folosul patriei. „Conversiunea" lui Golescu se produce — susţine Heliade — în urma evenimentelor de la 1821 : „Depărtat dimpreună cu toţi în zile(le) noastre de întristare, cînd mîncam pîinea înmuiată în lacrămi, în pămînt străin, lui acele nenorociriri i-a fost focul prin care se lămureşte bărbatul cel încercat şi acea vreme şi-a petrecut-o în faptele acele ce însemnează viaţa oamenilor celor mari" (Curierul românesc, nr. 60, din 9 octombrie 1830). Deci „revoluţia", nu „descoperirea străinătăţii" motivează schimbarea la faţă a lui Golescu, trecerea de pe poziţiile aristocratului integrat mentalităţii feudale pe poziţiile patriotului filantrop, militant al luminării. în acelaşi sens. Diata din 10 noiembrie 1825, care atestă criza de conştiinţă înaintea celei de-a treia călătorii în Occident, în Bavaria şi Elveţia (N. Bănescu, Diata lui Dinicu Golescu, în Neamul românesc literar, 1910, nr. 39—40). De altfel, nu trebuie uitat (ceea ce de obicei se scapă din vedere) că Golescu voiajase şi înainte de 1824—1826. „La 1800 fusese la Sibiu, la Avrig, unde văzuse cultura europenească înfiinţată aici de baronul Bruckenthal. A fost apoi în Rusia." (G. Bogdan-Duică, Istoriografie literară, în Convorbiri literare, 1906, p. 787.) 46 Scrisoarea către efori e din 15 septembrie 1824 : I. Bianu, întîii bursieri români în străinătate, în Revista nouă, 1888, nr. 11, p. 429 ; scrisoarea din 17 august 1826, în C. Erbiceanu, Note asupra istoriei bisericeşti a românilor pentru secolul al XlX-lea, în Biserica ortodoxă, 1905, nr. 10, p. 1119—1120. " Condorcet, Esquisse d'un tableau historique des progres de l'esprit humain, Introduction et notes par Monique et Francois Hinker, Paris, 1966. p, 259. 48 V. I. Lenin, Opere, II, Bucureşti, 1951, p. 499—500. 48 Articolul lui Simion Marcoviei, Idee pe scurt asupra tuturora formelor de oblăduiri, în Curierul românesc, 1829, supl. nr. 29, supl. nr. 35, supl. nr. 39. (Citatele : p. 126 şi 174.) Discursurile lui Poteca din 1 octombrie şi 25 decembrie 1825, în G. Dem. Teodorescu, Viaţa şi operele lui Eufrosin Poteca, Bucureşti, 1883, p. 31 şi 37—38. Vz. şi : Nicolae Isar, Concepţia iluministă a lui Eufrosin Poteca în baza analizei discursurilor sale din anii 1825—1827, în Revista de filozofie, 1965, nr. 12. 50 Ernst Cassirer, La philosophie des lumieres, tr. Pierre Quillet, Paris, 1966, p. 179. Ideile filozofice ale lui Conachi sînt desprinse din comentariile la traducerea Prenţipiilor moralului sau Cercarea de voroavă asupra omului de Pope, ed. cit., Ecaterina şi Alexandru Teodorescu (p. 285, 284). Vz. şi marginaliile scriitorului pe cartea intitulată : Le contemplaţi} ou pensees libres sur la politique, la morale et la philosophie — publicate de N. Iorga, Contribuţii la istoria mai nouă a literaturii româneşti. Ceva despre Cos-tachi Conachi, în Revista istorică, 1921, nr. 4—6. Nu mai puţin interesante sînt notele de subsol din Priviri politicească a Evropii toate din anu 1825 (ms. 5887). Vz. infra, nota 57. ol Educaţia religioasă : Mumuleanu, Caracteruri, ed. cit., p. 16 ; Gr. Pleşoianu, Gramatica franţuzească (după M. Fournier), Bucureşti (?), 1830, Prefaţa; G. Bariţiu, în Foaia literară, 1838, nr. 3; Heliade, în Curierul românesc, 1840, nr. 17. 52 în afara cărţii fundamentale a lui D. Popovici, La litterature roumaine â Vepoque des lumieres, ed. cit., şi a contribuţiei recente a lui Al. Duţu, Coordonatele culturii, ed. cit., despre programul luminiştilor romani în deceniul al treilea : articolul clar şi informat al lui Adrian Marino, Iluminiştii români şi idealul luminării, în laşul literar, 1965, nr. 3 şi 646 647 * Vz. încă : Idem, Iluminiştii români şi „afacerile Europei", în Lumea, 1964, nr. 39 ; Romul Munteanu, Particularităţi ale iluminismului românesc, în Gazeta literară, 1963, nr. 51, şi Interferenţa dintre iluminism şi principiile democrat-revoluţionare la scriitorii paşoptişti, în Studii de literatură comparată, Bucureşti, 1968 ; D. Ghişe, Pompiliu Teodor, Iluminismul românesc, în Gazeta literară, 1964, nr. 9. Problema obiectivelor luminismului şi a raporturilor sale cu paşoptismul am ridicat-o în articolul nostru Rădăcini luministe ale paşoptismului, în De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966. 53 Scrisoarea lui Constantin Filipescu, în Pompiliu Eliade, Histoire de l'esprit public, ed. cit., II, p. 265 ; Const. Brăiloiu, în Hurmuzaki, X, p. 621. 54 înştiinţarea pentru şcoala din satul Goleşti şi apelul în latină şi română al lui Aaron Florian (ms. 4076, f. 44) sînt reproduse de George Fotino, Şcoala din Goleşti (1826), în Din istoria pedagogiei româneşti, Bucureşti, 1966, voi. II. Disjuncţia între instruire şi etică : Mumuleanu, Caracteruri, ed. cit., p. 34—35. Atotputernicia educaţiei : Piscupescu, op. cit. Opinia lui Ionică Tăutu : Anuar de lingvistică şi istorie literară, Iaşi, 1968 (XIX), p. 195. Viziunea programatică a lui Dinicu Golescu, în Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăţie a Rusii şi Nalta Poartă, însă acelea numai care sînt pe seama Principaturilor Valahiii şi Moldaviei, Buda, 1826, Către cititor. 55 „Alegerea spre tălmăcire a acestii cărţi — scrie Heliade despre traducerea lui Condillac, iniţiată de Grigore Băleanu — dovedeşte sentimentele cele omeneşti slobode şi mai presus de veacul nostru ce are acest rumân binevoitor şi care să arată că nu este rob prejudecăţilor, ci voieşte a-şi ţine capul mai sus decît al celora ce se tîrăsc după ideile părinţilor şi strămoşilor noştri" (Curierul românesc, 1829, nr. 10). Manual de patriotism tălmăcit şi mai adăogat de lancu Nicola, Iaşi, 1829. (Citatele : p. 5—6.) Vz. şi Nestor Camariano, Despre un manual de patriotism publicat la Iaşi în 1829, în Revista istorică română, 1943 (XIII), fasc. IV. 56 Zidire politicii întemeiată pe fire omului, lucrare manuscrisă, semnalată de Dan Mănucă, în Ionică Tăutu şi Volney, în Probleme de literatură comparată şi sociologia literaturii, Bucureşti, 1970, p. 182. Manifestul (63 paragrafe) cuprins în ms. 573, f. 32—49, reprodus fragmentar de Al. Duţu, în Studii, 1966, nr. 5. Paternitatea : D. Popovici, La litterature, ed. cit., p. 125 ; Al. Duţu, L'image de la France, ed. cit., p. 230. Ms. 573, f 49—51, cuprinde şi începutul unui Cuvînt de deşteptare ce au spus cetăţeanul v.*,.... hmta}ul }ranţuZesc pe a^ ^ sului... Despre Beccaria, A. Camariano-Gio. L'oeuvre de Beccaria „Dei -"■e et roumaine, va delkti a delle pene" et ses traductions en langue g. Revue des etudes sud-est europeennes, 1967, nr. 1—2. 57 Despre O privire politicească a Evropii din anul 1825 : C. Buşe, marginea unui manuscris al lui Costache Conachi, în Revista Arhivelor, 1967, nr. 2. Citatele sînt din subsolurile primelor file ale ms. 5887. 58 Despre C. Moroiu : V. Al. Georgescu, Contribuţii la studiul luminismului în Ţara Românească şi Moldova. Locul gîndirii lui Beccaria în cultura juridică şi în dezvoltarea dreptului penal de la 1821 pînă la 1864, în Studii, 1968, nr. 4, p. 690. 69 Alecu Russo despre Tăutu : Scrieri, ed. cit., p. 181. Scrisoarea către Ilie Ilschi în Dan Mănucă, Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Iaşi, 1968 (XIX), p. 194. Tăutu despre nevoia unei istorii naţionale, în Vlad Georgescu, op. cit., p. 173. Alte contribuţii importante despre Ionică Tăutu : E. Vîrtosu, Les idees politiques de I. Tăutul, candidat au trone de Moldavie en 1829, în Revue roumaine d'histoire, 1965, nr. 2 ; Dan Mănucă, Ionică Tăutu. Pagini inedite, în Revista de istorie şi teorie literară, 1966, nr. 1 ; Idem, Gramatica manuscrisă a comisului Ionică Tăutu, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Filologie, Iaşi, 1959, nr. 1—2 (textul fragmentar al unei Gramatici „franţo-zăşti", compilată după Girault-Duvivier). Ionică Tăutu e nu numai un om politic lucid şi un gînditor remarcabil, fără pereche prin cultură şi aptitudini în deceniul al treilea, dar şi un scriitor vrednic de atenţie, cum arăta încă în 1838 M. Kogălniceanu, publicîndu-i un delicat Epitaf în Alăuta românească, din 1 septembrie 1838. Alte cîteva poezii, în Dan Mănucă, Ionică Tăutu, Pagini inedite, ed. cit. De un caracter literar prin modelarea frazei, omogenitatea ritmică a perioadelor, retorismul limbajului şi abila regizare a efectelor, e virulentul pamflet împotriva boierilor mari, din 1822, Strigare norodului Moldavii cătră boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul (vz. E. Vîrtosu, Un pamflet moldovean din vremea Eteriei, în Viaţa Românească, 1930, nr. 4—5). Remarcabile sînt şi discursurile ocazionate de înscăunarea lui Ioniţă Sandu Sturdza (Idem, Din scrierile inedite ale comisului Ionică Tăutul, în Viaţa românească, 1939, nr. 8). M Robert Mauzi, L'idee du bonheur..., ed. cit., p. 501. 61 Asachi despre virtute: Gazeta de Moldavia, 1850, nr. 27 (Pre- 648 649 cuvîntare la Mirtil şi Hloe); Albina romaneasca, 1843. nr. 17. Mumuleanu, Caracteruri, ed. cit., p. 2—3. . « S. Marcoviei, Om ^ Eufrosim Poteca, Ideile faptelor mele pe anul 1828 pînă 1" "pnlie 1829 (ms. 1 564). Oprind cuvîn-tarea pregătită de Pote/— sPre a ^ rostită în adunarea festivă a şcolarilor de la Sava cu <-*fleJul Paştilor din 1828, Grigore pune o apostilă pe manuscris de venin împotriva corpului profesoral : „Să vă îndreptaţi toţii, şi apoi să îndreptaţi. Să dobîndiţi năravuri bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să goniţi muerile ce le numiţi bucătărese. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum era dascălii cei mai de mult într-acel loc." (f. 6) Declaraţia lui Iordache Golescu, în Hurmuzaki, X, p. 248. 76 Discursul lui Poteca, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1883 (I), II, p. 31. 77 Redeschiderea şcolii în Moldova : N. Iorga, op. cit., p. 189—190. Darea de seamă despre examenul public din Iaşi, în Curierul romanesc, 1829, nr. 2. 78 Despre şcoala de la Goleşti, George Fotino, op. cit. O dare de seamă entuziastă a unui examen public, în Curierul românesc, 1829, nr. 7 : „Niciodată bucuria în Ţara Românească n-a avut prilejul să tragă atîta lacrămi de mulţumire ca în ziua aceasta cînd nişte copii şi feţişoare încredinţa un oraş întreg de aceea ce toţi învăţaţii, teoreticeşte, n-ar fi putut să-i înduplece ; adecă că drumul cel d-a dreptul care ne poate duce la desăvîrşirea cea moralicească şi la fericire este numai acela de a se împărtăşi cunoştinţele în limba patriei". 79 Marina Cristea, Primul ziar românesc: Fama Lipseai, în Gazeta literară, din 3 februarie 1966. Despre primele trei numere din Fama Lipseai, comunicarea lui Octav Păun la Societatea de ştiinţe filologice, Filiala Bucureşti, din 8 octombrie 1971 (încă nepublicată în momentul corecturii cărţii de (aţă). N. A. Ursu presupune, în articolul său O disertaţie necunoscută, •op. cit., p. 160, că în urma apariţiei Bibliotecii româneşti a lui Carcalechi •o serie de cărturari munteni ar fi intenţionat să scoată o „publicaţie de răspuns", aşa cum par s-o ateste cîteva file (f. 8—11) ale ms. 600. 80 Despre interpretarea „heterodoxă" a clasicismului spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea : Daniel Mornet, La question des regles au XVIII-e siecle, în Revue d'histoire litteraire de la France, 1914, nr. 2 şi 3—4 ; îndeosebi : W. Folkierski, Entre le classicisme et le romantisme. Etude sur i'esthitique et les esiheticiens du XVIII-e siecle, Paris, 1925. 81 Cît de puţin clare erau deosebirile dintre „clasici" şi „romantici" în Franţa primelor decenii ale secolului al XlX-lea o demonstrează, între alţii, Rene Bray, în Chronologie du romantisme (1804—1830), Paris, 1932. Extragem un pasaj : „Cînd a abandonat literatura calea clasică spre a se angaja pe cea romantică ? îndeosebi, cînd a început să capete conştiinţa acestei schimbări de orientare ? Iată ce e extrem greu de precizat. Schimbarea a fost progresivă şi lentă. Multă vreme romantismul a părut un simplu gen poetic sau dramatic înlăuntrul unei literaturi care nu putea să fie concepută altfel decît clasică, pe de-a întregul clasică. Nu există opoziţie între clasicism şi romantism. Drama burgheză venise să se adauge tragediei, poezia descriptivă, celorlalte genuri poetice ; drama sau poezia romantică nu erau considerate decît ca inovaţii asemănătoare acelora ale lui Diderot şi Delille... Atala şi Geniul (creştinismului) intră pentru noi în literatura romantică. Dar contemporanii n-au văzut în aceste opere nici cea mai mică ameninţare pentru ceea ce era esenţial în tradiţia clasică." (p 1—2) 82 Cei mai mulţi istorici literari de astăzi consideră preromantismul un „protoromantism". Alţii îi diminuează rolul; de pildă, Gae'tan Picon e de părere că „preromantismul francez se reduce la un lanţ subţire de opere izolate într-un ansamblu literar subordonat esteticii clasice (există preromantici mai degrabă decît un preromantism francez)" — Le romantisme, ed. cit., p. 141. în orice caz, definirea unui statut propriu al „curentului preromantic" constituie o problemă din cele mai delicate chiar şi pentru perioada anterioară romantismului. în situaţia de interferenţă şi „încălecare", izolarea preromantismului devine o operaţie riscantă, dacă nu de-a dreptul arbitrară. Termenul „ad-quem" este la noi 1830. După această dată, frontierele preromantismului se estompează ; subzistă doar „elemente", a căror semnificaţie e determinată de existenţa „contextului" romantic. 83 Scrisoarea către d-şoara Louise de Mourouzi, la Dan Mănucă, Ionică Tăutu. Pagini inedite, ed. cit., p. 144. 84 în stadiul de azi al lucrurilor, cînd există încă numeroase manuscrise de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea necercetate, o obiecţie pîndeşte pe oricine se încumetă să propună un tablou sintetic al literaturii deceniului al treilea (obiecţie care poate fi extinsă, uneori cu temeiuri mai solide, şi asupra epocii anterioare) : de vreme ce o seric întreagă de izvoare sînt nedespuiate sau insuficient cunoscute, nu riscă oare generalizarea să se clădească pe nisip ? Răspunsul e, în primul rînd, că sinteza nu poate aştepta ca să se stringa tot materialul pentru simplul motiv că adunarea de material nu se termină niciodată. în al doilea rînd, există în fundamentarea oricărei ipoteze 653 un anumit „prag" al credibilităţii, un minimum necesar plauzibil. Or, în cazul literaturii dintre 1820—1830, datele de care dispunem acoperă, după părerea noastră, acest minimum necesar. Deşi multe manuscrise vor fi dezhumate în anii următori, ne îndoim că s-ar putea produce scandaluri majore, că ar li cu putinţă ivirea unui talent total ignorat azi, care să modifice ierarhiile de valoare existente, sau, să apară atîtea „excepţii" Je la ceea ce constituie pentru moment „regula", încît direcţiile cîmpului literar să capete o altă configurare. 85 Ne ocupăm în aceste pagini îndeosebi de ecourile evenimentelor de la 1821 în deceniul al treilea, incidental şi de lucrări create între 1830—1840. O bibliografie a operelor literare consacrate sau inspirate de anul 1821 preţioasă, dar incompletă, a dat în 1932 E. Vîrtosu, în 1821. Date şi fapte noi, ed. cit., p. LIII—LVI. 88 Jalnica chitare a lui Zilot... alcătuită de un patriot şi afierosită fraţilor săi patrioţi spre ştiinţă şi povăţuire la anul de la Hs. 1823, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, 1891, VI. (Citatele p. 90—91, 92.) 87 Istoria jăfuitorilor, Ibidem, 1883, I, II. (Citatele : p. 390, 391— 392, 390.) 88 Frăţească îmbrăţişare, publicată de C. Erbiceanu în Biserica ortodoxă română, 1889—1890. Chestiunea paternităţii : N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, II, ed. cit., p. 292—293. 89 Al. Beldiman, Tragodie sau mai bine a zice jalnica Moldovei în-tîmplare după răzvrătirea grecilor, 1821, în Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, editate de M. Kogălniceanu, ed. a Il-a, Bucureşti, 1874, voi. III (citat p. 349). Prima ediţie a Tragodiei a fost dată de Alecu Balica, Iaşi, 1861. Lucrările lui V. Pogor : Vedenie ce-au văzut un schimnic şi Eterida, publicate după ms. 5288 de Emil Vîrtosu, ca anexe la articolul O satiră în versuri din Moldova anului 1821, în Studii şi materiale de istorie medie, 1957, II. De notat că Eminescu îşi transcrisese în ms. 2307, f. 6—24, 1 171 versuri din totalul de 1238. (Citatele : p. 502, 504.) 00 Pentru eteriştii crai greci, în C. Erbiceanu, Cronicarii greci cari au scris despre români, ed. cit., p. LXII—LXIII. Paternitatea lui Ioniţă Bilciurescu : E. Vîrtosu, Tot despre 1821, în Revista istorică, 1934 (XX), p. 28—29. 81 Tînguirea Moldavii, atribuită de noi lui C. Conachi, în ms. 137, f 104—105. O tiînguire munteană anti-eteristă, a unui anonim, intitulată La prea falnica stare a ţării în vremea răzvrătirilor trecute, care pare însă neterminată, în ms. 868, f. 10. Tot în ms. 137, f. 174 şi 175, se află două poezii patriotice, al căror autor nu ne pare a fi Conachi, ambele emanînd însă din atmosfera de resurecţie naţională a anului 1821. Cea dintîi e o chemare energică la acţiune, uzînd ca un laitmotiv de amintirea glorioasei origini romanice: Ah, sabia lui Traian, îr.tr-o mînă de roman, mai vîrteşte-te o dată de coprinde lumea toată, nu zăcea-n ticăloşie ruginită şi pustie... Tu, o patrie dorită, pînă cînd eşti părăsită ? Pînă cînd stearpă să fii, să nu naşti din tine fii ? Cari slava să-ţi înalţă din robie să te scoată. Cea de-a doua poezie începe prin a deplînge soarta nenorocită a românilor, care, abandonînd armele şi neglijînd ştiinţele, au ajuns „călcaţi de alte ghinte", cu ţara „pustiită". Izbăvirea va veni numai dacă toţi „compatrioţii", „ai lui Traian strănepoţi", vor contribui, fiecare după putere, la ajutorarea patriei „ce stă în primejdie". în încheiere, poetul se roagă lui Dumnezeu să ridice din „tuneric" naţia românească şi s-o ducă la înflorire. 82 Tînguire Moldaviei, în Documente 1821, ed. cit., V, p. 553—561. Vz. şi articolul lui E. Vîrtosu, în Revista de istorie şi teorie literară, 1966, nr. 4. 93 Toate datele asupra problemei paternităţii Plîngerii şi tînguirii Valahiei şi argumente în favoarea lui Barbu Paris Mumuleanu, la N. A. Ursu, Paternitatea poemei... şi unele versuri necunoscute ale lui Barbu Paris Mumuleanu, în Limba română, 1965, nr. 5. 94 Fama patriii, din ms. 2897, f. 18—26, semnalată de N. A. Ursu, în Ibidem, p. 587—588. 95 E. Vîrtosu, Versuri inedite despre 1821, Bucureşti, 1939, p. 7. 96 Fragmentul de piesă menţionat de Şerban Cioculescu e publicat integral de C. D. Aricescu, în Acte justificative, ed. cit., p. 24—27. 654 655 Semnalăm aci două interesante scrieri ale unor străini care evocă personalitatea lui Tudor Vladimirescu : nuvela Radu a scriitorului rus A. F. Veltman, contemporan şi prieten cu Puşkin, care -a călătorit cu prilejul războiului de la 1828—1829 prin Moldova şi Ţara Românească, şi povestirea Th. Vladimiresko, iscălită J. N. v. Sz., apărută în Blătter fiir Geist din Sibiu, în 1846, p. 261—264. Eroul nuvelei Radu e un ofiţer rus, surprins pe cînd se întorcea în patrie dintr-o călătorie în Europa de răscoala pandurilor şi izbucnirea mişcării eteriste. Capturat de trupele iui Ipsilanti, e adus la interogatoriu în faţa acestuia tocmai cînd la cartierul general al şefului Eteriei soseşte Tudor Vladimirescu. Tînărul ofiţer devine, fără să vrea, martorul unei convorbiri istorice. Simpatia lui Veltman, arată Dvoicenco, în Russko-rumînskie sviazi, op. cit., p. 78—79, merge în mod vădit spre conducătorul românilor. Transcrierea convorbirii şi alte detalii, în articolul nostru Ştiri noi despre Asachi, Negruzzi, în Viaţa românească, 1966, nr. 12. 97 Atribuirea Trîmbiţei româneşti lui Naum Rîmniceanu de către C. Erbiceanu, în Cronicarii greci, ed. cit., p. LIX. Paternitatea cu totul neplauzibilă a lui Ienăchiţă Văcărescu, propusă de Al. T. Dumitrescu (An. Ac. R., s. II, t. XXXVII), a fost luată în serios numai de P. I. Pa-padopol în ediţia lui, inutilizabilă, a poeziilor Văcăreştilor (Cugetarea, Georgescu-Delafras, f.a.). A. Camariano-Cioran a demonstrat că e vorba de o traducere interpolată a lui Coray în Despre poema patriotică anti-otomană Trîmbiţa românească, în Studii şi materiale de istorie medie, 1957, II. 88 Tot lui lancu Văcărescu, N. A. Ursu îi atribuie, în articolul O poezie necunoscută a lui lancu Văcărescu, în Limba română, 1966, nr. 4, poezia Pentru Ţara Românească, alcătuită din 56 decasilabi, pe care Erbiceanu o credea — ca totdeauna — de Naum Rîmniceanu. Argumentele (că tema are o strînsă legătură cu Înflorirea soartei României; atitudinea anti-oromană, nu şi anti-fanariotă ; înrudirea schemei metrice cu aceea din Ceasornicul îndreptat) nu ni se par convingătoare. Nici „tema", nici prozodia nu oferă o certitudine. în schimb, e vădit că versurilor le lipseşte un accent naţional puternic, că levcudicăiile pieziniă o reducţie curioasă, ca atmosfera interioară e cu totul diferită de aceea a ciclului Sfătuiri patriotice, în plus, expresia e vulgară, nu intelectuaiizată, iar topica nu are contorsiunile caracteristice lui lancu Văcărescu. 65 Poezia lui V. Fabian Bob, Moldova la anul 1821, in Foaie pemrit minte, inimă si literatură, 1839, nr. 97. 656 100 Gh. Asachi, Culegere de poezii a lui..., Iaşi, 1854, p. 143 — 145. C. Conachi, Scrieri alese, ed. cit., p. 106—107. 101 Studii generale asupra lui C. Conachi : G. Bogdan-Duică, Logofătul Costache Conachi, în Convorbiri literare, 1903, XXXVII, p. 58, ş.c.1., 162 ş.c.l., 365 ş.c.l. ; N. Iorga, Contribuţii la istoria mai nouă a literaturii româneşti. Ceva despre Costache Conachi, în Revista istorică, 1921, VII, nr. 4—6 ; G. Călinescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1954, III, şi 1961, nr. 1 ; Al. Teodorescu, studiul introductiv la Scrieri alese, ed. cit. Vz. şi studiul nostru : Costache Conachi sau luminismul în anteriu şi giubea, în Studii de literatură română modernă. Bucureşti, 1962. 102 Căminarul Pastiescu îl califică pe Conachi, în notiţa din Curierul românesc, 1830, nr. 78, drept un „bărbat luminat şi cu suflet mare, bun patriot, plin de rîvnă în tot prilejul, milostiv din ale sale, sîrguitor în lucrările pămîntului". Vasile Popp aminteşte de C. în prefaţa la Psaltirea lui Pralea; vz. Bibliografia românească veche, III, p. 549. Zenobie Pop îi scria lui C. din Viena, în 30 ianuarie 1833 : „Mă aflu cinstit a cunoaşte un haractir podobit cu simţiri patrioticeşti şi luminat de idei, care arată o deosebită cercetare legăturilor soţietăţii omeneşti şi stării neamurilor luminate în Europa" (N. Iorga, Contribuţii, ed. cit., p. 102). 103 Colega Antoaneta Macovei a avut bunăvoinţa să verifice cu ajutorul manuscrisului Ilie Gherghel unele supoziţii ale noastre privind datarea poeziilor lui Conachi. îi mulţumim şi pe această cale. 104 Despre „cîntecele de lume" ale lui Conachi — G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 162—165. Heliade despre Zori de ziuă se revarsă, în Curierul de ambe sexe, I, ed. a Il-a, p. 179, şi Curs întreg de poezie generală, 1870, voi. I, p. LIII. 105 Caterina moare la 4 noiembrie 1827, după o însemnare a lui Conachi, raportată de N. Iorga, op. cit., p. 98. 10,1 Citatele sînt toate după Scrieri alese, ed. cit., în afară de Răspunsul unii scrisori, care c direct după ms. 945, f. 45. 107 Despre izvoarele lui Conachi : Ch. Drouhet, Logofătul Conachi şi poezia franceză a epocii, în Viaţa românească, 1930, nr. 1—3 ; D. Popovici, Pope şi Conachi, în Studii literare, Sibiu, 1942 ; N. A. Ursu, Trage- 657 42 dia Oreste a lui Voltaire tradusă de C. Conachi, în laţul literar, 1960, nr. 9. Vz. şi nota următoare. 108 I. M. Raşcu, Alte opere din literatura romană, Bucureşti, 1938. (în aiară de Lamartine, Slănicul ar trimite şi la Tristesse d'Olympio de Victor Hugo !) G. Braşoveanu, Conferinţele d-lui Gh. Bogdan-Duică. Despre poetul C. Conachi. Nurul în poezie şi în teorie, în Făt Frumos, 1930, V, p. 86—97. 109 Amintirile lui Asachi despre Italia : Fragment din memoriile călătoriei unui român din 1808, în Adaos literar pentru d.d. abonaţi la Monitorul oficial a Moldovei, Aprili, Iaşi, 1861. Studii speciale : C. I. Istrati, Din trecutul nostru, în Literatura şi arta română, 1909 (XIII), iulie-septembrie ; Claudio Isopescu, // poeta Giorgio Asachi in Italia, Livorno, 1930 : I'. Chihaia, Date noi în legătură cu activitatea lui G. Asachi în Italia, în Studii şi cercetări de istoria artei, 1963, nr. 2. Despre Bianca Milesi : Emil Souvestre, Blanche Milesi-Mojon, Paris, 1854. Monografii : E. Lovinescu, Gh. Asachi. Viaţa şi opera sa, Bucureşti, 1927 (ed. definitivă) ; F. Levit. Gh. Asachi, Chişinău, 1966 ; George Sorescu, Gh. Asachi, Bucureşti, 1970. 110 Şerban Cioculescu despre cronologia lirică asachiană, în Şerban Cio-culescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, 1, Bucureşti, 1944, p. 20 ; F. Levit, op. cit., p. 202—203. 111 Despre dicţionarul de rime : Petre V. Haneş, Studii de literatură română, ed. a Il-a, f.a., p. 27—28 ; N. A. Ursu, Rimario Moldavo, dicţionarul de rime al lui Asachi, în laşul literar, 1960, nr. 12. 112 Manuscrisul intitulat Alăuta a lui Alviru Dakian, poeta Arcadiei din Roma, de la Arhivele statului din Iaşi, a fost semnalat de Gh. Ungureanu, în Un manuscris necunoscut al poeziilor lui Gh. Asachi, Cronica, din 1 noiembrie 1969. Datele de care ne servim ne-au fost comunicate de colega Antoaneta Macovei, căreia îi mulţumim pentru extrema bunăvoinţă. Existenţa ciclului Leucaidelor a semnalat-o George Sorescu, în op. cit., p. 132 ş.c.l. Ar fi vorba de o redactare primitivă a ms. 3 743 (Raccolta delle poesie...). 1,3 Ms. 3 075 a fost studiat de D. Caracostea, Izvoarele lui G. Asachi, Bucureşti, 1928 (citatele : p. 25, 84). Despre clasicismul lui Asachi, un frumos articol de Măria Protase : In căutarea adevăratului Asachi, în Tribuna, din 4 decembrie 1969. 114 Poeziile sînt citate după ediţia 1836, p. 13, 11, afară de Cătră Tibru, ed. 1854, p. 69. Explicarea „odei", în ed. 1836, p. 164. 115 în acelaşi sens, E. Lovinescu, op. cit., p. 130 : „Reci cele mai adeseori, încărcate de podoabe convenţionale, cîteodată versurile lui sînt lapidare, au comparaţii solid clădite, şi, cu toată nesiguranţa limbii, se simte în ele un artist al ritmurilor armonioase, un erudit al versificaţiei". 116 Izvorul „gessner"-ian al Călătoriei Dafnei (Die Schiffahrt) 1-a stabilit D. Caracostea în Le preromantisme, ed. cit., p. 30—34. 117 Versiunea dată de Asachi celebrei Elegy on a Country Churchyard a lui Gray, piesă de rezistenţă a preromantismului european, a pricinuit în istoriografia noastră literară una din acele furtuni într-un pahar cu apă care fac deliciul erudiţilor şi provoacă stupefacţia laicilor, incapabili să înţeleagă energia cheltuită pentru elucidarea unor detalii insignifiante. Fiind exclusă ipoteza unei imitaţii a originalului englez (A. Lawrence, Observaţiuni asupra unei elegii a lui Asachi, în Viaţa românească, 1932, nr. 5—6), întrebarea e dacă Asachi 1-a adaptat pe Gray prin intermediul lui Jukovski — cum a susţinut G. Bogdan-Duică (Două capitole dintr-o biografie a lui C. Negruzzi, în Convorbiri literare, 1901, nr. 10), prin intermediul lui Le-tcurneur sau Mărie Joseph Chenier — cum a sugerat P. Grimm (Traduceri ii imitaţiuni româneşti după literatura engleză, în Dacoromania, 1923— 1924, p. 293), sau uzînd de mai mulţi intermediari în acelaşi timp — cum a încercat să dovedească V. Ciobanii (Din relaţiile literare româno-ruse, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1961, nr. 1, p. 55). S-ar părea ta nimic nu e mai simplu decît să se compare textele. Dar cercetătorii procedează unilateral : ei pun în paralelă textul românesc sau cu intermediarele franceze, sau cu cele ruseşti. De pildă, ultimul cercetător al chestiunii, F. Levit, întreprinde o minuţioasă analiză a afinităţilor dintre versiunea Jukovski şi elegia lui Asachi, mărturisind însă ingenuu că „nu a avut la îndemînă" spre comparaţie şi izvoarele franceze (p. 283). Or, simpla înregistrare de „afinităţi" e neconcludentă în cazul de faţă, în care avem de a face cu variante ale aceluiaşi prototip. în această situaţie doar coincidenţele textuale pot avea o valoare probatorie. Iar astfel de coincidenţe suzistă — după cum se poate lesne constata din exemplele de la p. 337— între traducerea lui Mărie Joseph Chenier şi prelucrarea lui Asachi. De notat că „inovaţiile" poetului român faţă de textul francez sînt inovaţii ?i în raport cu textul rusesc. 658 659 42* Poezia lui Mărie Joseph Chenier o cităm din Prosper Poitevin, Petia poites francais depuis Malberbe jusqu'â nos jours, Paris, 1861, t. II, p. 625. 118 Despre găsirea la Roma a Istoriei Imperiului Otoman de D. Cantemir, Asachi povesteşte în Bănuţul lui Ştefan Voevod, în Albina românească, 1845, nr. 100. în acest articol, Asachi îl califică de impostor pe anonimul care, în broşura Unele documente din Moldova (autorul era de fapt N. Istrati — vz. Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962, p. 345), dăduse o a doua traducere românească a baladei Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ. Vz. şi Laetiţia Cartojan, Legenda „Mama lui Ştefan cel Mare". D. Cantemir, izvorul baladelor din secolul al XlX-lea, în Cercetări literare, 1943, V, care însă susţine neîntemeiat ca autorul celei de-a doua traduceri ar fi Hrisoverghi, decedat cu cîţiva ani înainte de apariţia broşurii (p. 81). 119 Asachi a compus şi alte meditaţii în proză, de tip poematic, mai puţin reuşite, după părerea noastră, însă ilustrînd acelaşi tipar stilistic : Anul nou 1838 (Albina românească, 1838, nr. 1), Meditaţie pentru ziua Sf. Paşti (Ibidem, 1839, nr. 24) etc. După 1840 (deci dincolo de limitele pe care le-am impus lucrării de faţă), va da Cerul stelit, (Ibidem, 1845, nr. 50), bucată admirabilă de poezie a infinităţii cosmice şi adulmecare a miracolului contopirii în marele Tot. Subliniem că Mihai Zamfir e primul istoric literar care a atras atenţia asupra valorii meditaţiilor asachiene, consacrîndu-le pagini de fină şi judicioasă analiză (op. cit., p. 102—103). 120 Despre lancu Văcărescu : G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne, ed. cit. ; G. Câlinescu, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1959, nr. 1—2 ; Paul Cornea. D. Păcurariu, Curs de istoria literaturii române moderne, ed. cit. ; Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, ed. cit. Articolul lui Pastiescu, vz. supra. 181 Coniecturile lui Heliade despre Primăvara amorului şi Soarta în viaţă, ca şi o încercare de cronologizare a liricii lui lancu Văcărescu, in G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 10—14. 182 Despre Baccbic-ul lui lancu Văcărescu, G. Bogdan-Duică, Un cîntec de la 1821, în Convorbiri literare, 1902, p. 1045—1047, şi Istoria literaturii române, ed. cit., p. 21. Indicaţia lui Kogălniceanu, în Paul Cornea, Elena Piru, Documente şi manuscrise literare, Bucureşti, 1969, p. 221. 660 123 Drumul pastoralei secolului al XVIII-lea de la Fontenelle la Gessnet e descris, în toate meandrele sale, în vechea carte a Iui Daniel Mornet încă nedepăşită sub raportul bogăţiei documentare, Le sentiment de la nature en France de Jean Jacques Rousseau a Bernardin de Saint-Pierre, Paris. 1907. 124 E interesantă aprecierea dată de Kogălniceanu Primăverii amorului, la 1839. El o consideră opera de vîrf a creaţiei de pînă atunci a poetului, care ar avea meritul, alături de Asachi, de a fi introdus în poezia românească disciplina prozodică şi de a-il fi imitat pe Petrarca. 125 Părerea lui Heliade despre primul „baciu", în Curierul românesc, 1830, p. 152. lancu Văcărescu e numit „creator (al) poeziei româneşti", care dă „modeluri pline de rodnicia duhului său şi de frumuseţea totdeauna nouă şi necunoscută". 126 Adevărul apare în 1843, cîteva luni după alegerea ca domnitor al Ţării Româneşti a lui Gh. Bibescu, în locul devenit vacant prin demiterea lui Al. Ghica. lancu Văcărescu îşi pusese şi el candidatura la tron, dai obţinuse doar 21 de voturi, scor cu mult inferior celui realizat de învingător (I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834— 1848, Bucureşti, 1915, p. 274). 127 Izvorul german al Ielelor (Faust), în G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 19. Modelul propus de noi, La ronde du Sabbat, e balada a patrusprezecea din Odes et ballades, în Ouevres de Victor Hugo, Lemerre, voi. II, p. 68—74. 128 Despre Barbu Paris Mumuleanu, G. Călinescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1953, II, p. 203—205, şi 1961 (X), nr. 1, p. 124—128 ; Al. Piru, Literatura română premodernă, ed. cit., p. 379— 389; D. Păcurariu, Clasicismul românesc, ed. cit., p. 48—54. 124 Prefaţa lui Heliade la volumul de Poezii de Mumuleanu, Bucureşti, 1837, p. IV—V. 130 Hugues Blair, Cours de rhetorique et de belles-lettres, tr. par Pierre Prevost, I—II, Paris, 1821, seconde ed. Pasajele citate : II, 307 •(„limbajul pasiunii"), II, 311 (interdependenţa poezie-muzică). I, 44 (talentul „dar al naturii"). D. Popovici a demonstrat dependenţa lui Vardalah de Cursul de retorică al lui Blair (Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935, p. 37—39). 661 131 Voga „caracterelor" în literatura neo-greacă : C. Th. Dimaras, Istoria literaturii neo-greceşti, tr. Mihai Vasiliu, Bucureşti, 1968, p. 220. Vz. şi Bbrje Knos, op. cit., p. 614. 132 Citatele din Caractere, op. cit., p. 40, 32—33, 34, 42, 109, 106—107. 133 Citatele din Poezii, ed. cit., p. 16, 32 (textul lui Simion Marcoviei in traducerea sa din Young, p. 45). 134 Citatele din Poezii, ed. cit., p. 6—7, 3, 5, 7 (toate din începutul omului şi starea orăşeneasca), 12 (Omul), 86 (Amor către Dumnezeu), 93 (motivul „ubi sunt"), 59 (Noaptea; La priere, în Meditations de Lamartine, ed. G. Lanson, I, p. 160—161). 135 Ibidem, p. 63 (poezia lunară), 28 (muntele). 136 Ibidem, p. 43 (Primăvara), 51 (Toamna; textul lui Lamartine, Ibidem 249—250), 53. 137 Ibidem, p. 56 (Bătrîneţele), 75 (Alt chip ; Al. Piru, op. cit., p. 387), 73—74 (Vremea), 41—42 (Memoria celor trecute). 138 Despre Peşacov : Al. Ciorănescu, O scrisoare literară a lui Gheorghe Peşacov, în Revista istorică, 1934, nr. 10—12 ; Constantin N. Velichi, Un poete „slavo-roumain" : Georges Peşacov, în Romanoslavica, 1968, p. 353— 395. Citatele, Al. Ciorănescu, op. cit., p. 371—372. 138 Al. Ciorănescu, Ibidem, p. 373. 140 Peşacov despre Dinicu Golescu : vz. şi E. Vîrtosu, Un oltean aespre Dinicu Golescu, în Arhivele Olteniei, 1937, nr. 89—91. 141 Citatele, din Dezmierdare poeticească sînt după ms. 1279, strofele nr. 22, 70, 154, 222—235 („fortuna labilis"), 258—260. 142 Despre Ienache Gane : N. A. Ursu, Poetul moldovean Ienache Gane. în laşul literar, 1961. nr. 3 : Al. Piru Literatura română premodernă. ed. cit. Poemul lui Ienache Gane Călătoria lui Cupidon la pustiu a fost atribuit de V. Ghiacioiu lui C. Negruzzi pe baza unei copii a acestuia, cuprinsă in ms. 20 (are şi un Cuvînt înainte versificat şi subscris Negruţ Căminar). Totuşi, opera a apărut la Iaşi, în 1850, sub numele veritabilului autor. 143 Citatele sînt după ediţia din 1850 : Călătoria lui Cupidon la pustiu Poemă în versuri compuse de răposatul Enacachi Gane spăt. în prilejul catastrofului întîmplat în acest Prinţipat la anul 1821—-1822, Iaşi, 1850, p. 60 (comandantul elinesc), 9 („Voi, palaturi..."), 51 („O cămaşă în zer..."), 52 („Voi tainicilor lăcaşuri..."), 72 („Deci amoriul..."). 144 Despre Daniil Scavinschi : C. Negruzzi, Daniil Scavinschi, în Cu rierul de ambe sexe, II, p. 39 ; Al. Piru, Literatura română premodernă, ed. cit. 145 Despre Călătoria dumnealui hatmanul Constantin Palade, vz. şi aiticolul nostru Literatura muntelui. De la Haller şi Rousseau la Russo şi Calistrat Hogaş, în De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966, p. 381—382. 146 Despre V, Fabian Bob : Pitarul V. Popescu-Scriban, Viaţa paharnicului Vasile Fabian, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1839, nr. 20; „Mult preţuitoriu P." (Vasile Popp), Trăsuri oareşicare din biografia sau viaţa răposatului d. Paharnic Vasile Fabian sau Bob, în Ibidem, 1840, nr. 31, 32, 33, 34. Articolul din urmă, omis de Bibliografia lui Adamescu, ca şi de cei mai mulţi istorici literari, e totuşi deosebit de interesant ; el conţine scrisoarea din care cităm (nr. 31, p. 244); de asemenea, relatarea autorului că l-ar fi întîlnit pe Fabian la Braşov, în jurul anului 1820 : viitorul poet şi profesor la Iaşi era „zdrănţos şi mai desculţ", dar voios şi plin de încredere în perspectivele ce i se deschideau (nr. 35, p. 254). 147 I. Verbină (= I. Pervain) urmăreşte în articolul V. Fabian Bob, Supliment la Geografie, din Studii literare, 1948, IV ecourile poeziei (prelucrare în proză de P. Vasici în Foaie pentru minte, 1840, nr. 9; prelucrare dialogată de Al. Gavra în Monumentul Şinco-Clainian ; copii de N. Pauletti, Filipescu-Dubău, Filaret Scriban ; reeditare de A. Pumnul în Lepturariu, III, 1863 ; evocare de G. Missail în Atheneul român 1867, nr. 8—9). 148 Problema trecerii de la o epocă literară la alta şi a „supravieţuirii" formelor : Jan O. Fischer, Litterature francaise du XlX-e siecle. Problemes de p'eriodisation, în Romanistica Pragensia. Acta Universitatis Carolina, Philologica, 4, 1968, p. 33 (punctul dc vedere marxist) ; V. Baldensperger. La litterature. Creation, succes, duree, Paris, 1919, p. 121. 662 663 I CARTEA A TREIA 1 Tratatul de Ia Adrianopole şi actul separat privind Principatele Rcmâne, în D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, 1889, I, p. 318—325 şi, respectiv, p. 326—328. 2 Dezvoltarea economică în epoca regulamentară : I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, Bucureşti, 1915, p. 189—224 şi 566—597 ; Istoria României, voi. III, sub redacţia acad. A. Oţetea. 3 Administraţia Iui Kiselef: I. C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834, Bucureşti, 1934 ; A. Oţetea, Geneza Regulamentului Organic, în Studii şi articole de istorie, 1957, II, p. 387—402. Vz. şi Al. Papadopol-Calimach, Generalul Pavel Kisselev în Moldova şi Ţara Românească, 1829— 1834, după documente ruseşti. An. A. R„ mem. secţ. ist., s. II, t. IX ; I. Şendrulescu, Pavel Kiselev şi românii, în Analele Universităţii C I. Parhon, Bucureşti, Istorie, 1957, nr. 9. 4 Caracterizarea lui St. Marc Girardin, în Souvenirs de voyage et d'etudes, Paris, 1852, p. 304. Lupta lui Kiselef împotriva pretenţiilor boiereşti : Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1907, p. 58—65. Analiza Regulamentului de către N. Bălcescu : Question eco-nomiques des Principautes Danubiennes, Paris, 1850, în Opere, ed. critică G. Zâne, Bucureşti, 1941, voi. II (citatul p. 35). Aprecierea lui Karl Marx : Capitalul, voi. I, ed. a IV-a, Bucureşti, 1960, p. 261—262. 5 Propunerea lui Iordache Catargiu, în Hurmuzaki, XVII, p. 394. 6 Situaţia ţărănimii după promulgarea Regulamentului : N. Bălcescu, op. cit. ; Radu Rosetti, op. cit. ; A. şi G. Oţetea, Ţăranii sub regimul Regulamentului Organic, în Studii şi articole de istorie, 1956, I. p. 136—150. 7 Scrisoarea lui Al. C. Golescu, în Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională, Bucureşti, 1967, p. 211—212. 8 Tulburări şi agitaţii sociale: V. Popovici, Unele date noi despre conjuraţia confederativă din 1839, în Lucrările sesiunii generale ştiinţifice din 2—12 iunie 1950, Bucureşti, 1951, p. 1993—2000 ; Idem, Date noi cu privire la organizarea şi reprimarea răscoalei ţărăneşti din Moldova din anul 1831, în Studii şi cercetări ştiinţifice, seria istorie, Iaşi, 1956, VII. Proiectul lui Leonte Radu, în Hurmuzaki, supl. I, voi. VI, p. 82. 8 Mişcarea lui I. Cîmpineanu : P. P. Panaitescu, Planurile lui Ioan Cîmpineanu pentru unitatea naţională a românilor, în Anuarul de istorie naţională, Cluj, 1926, III; Cornelia Bodea, op. cit., publică Actul de unire şi independenţă şi proiectul de constituţie, p. 216—224. Condamnarea lui Cîmpineanu de paşoptişti, în Paul Cornea, Elena Piru, Documente şi manuscrise, ed. cit., II, p. 113. 10 Declaraţia lui Minciaki şi răspunsul lui M. Sturdza, în Hurmuzaki, supl. I, V, p. 66 şi 71. 11 Ordinul lui Kiselef din 21 august 1833, în Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, An. A. R., s. II, t. XXIX, mem. sect. ist., I, 1907, p. 9. Plîngerea lui Timoni, apud I. C. Filitti, op. cit., p. 54. 12 Despre suprimarea Alăutei : N. Cartojan, Alăuta românească, în Omagiu lui 1. Bianu, Bucureşti, 1927, p. 130—131 (articolul incriminat era Filozofia vistului tradus însă după O. Senkovski, şi nu după T. Bul-garin — cum afirmă Cartojan ; M. Kogălniceanu a fost sancţionat cu o lună de arest la domiciliu). Scrisoarea lui Al. C. Golescu, op. cit., p. 212. 13 Lucrări străine despre Principate între 1835—1840 : I. M. Lejeune, Sur la Moldavie, în Revue du Nord, 1837, p. 402—410 (un R. Roma-nescou [?] răspunde în Ibidem, 1838, p. 448—452 ; Raoul Perrin, Coup d'oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, 1938 ; E. Thouvenel, La Va-lachie en 1839, în Revue des Deux Mondes, din 15 mai 1839 ; Felix Colson, De l'etat present et a venir des Principautes de Moldavie et de Valachie, Paris, 1839 ; Anatole de Demidoff, Voyage dans la Russie meridionale et le Crimee par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, Paris, 1840 ; Gustave Oelsner, Quelques notes sur l'opportunite de l'accroisse-ment des relations commerciales de la France avec les Principautes, Paris, 1840. Dintre aceste cărţi, cea mai importantă e desigur scrierea lui F. Colson, care, în calitate de fost secretar aî lui Cîmpineanu, reflectă starea dc spirit şi ideile tinerimii radicale ce se adunase în jurul celui din urmă. El pieconizează Unirea Principatelor sub un domn ereditar şi priveşte viitorul românilor sub perspectiva a două mari desfăşurări istorice previzibile în cea de-a doua junmătate a sec. al XlX-lea : „căderea imperiilor şi a raselor dominante şi resurecţia naţiunilor dependente" (op. cu.. 664 665 p. 302). De notat că lui Colson i se datoreşte publicarea în Le National a prezumtivului tratat de închinare a lui Bogdan cu turcii (noiembrie 1839), cu scopul de a populariza în rîndurile opiniei publice occidentale ideea drepturilor străvechi ale Principatelor la autonomie. Lucrările româneşti de informare asupra Principatelor şi a revendicărilor lor politice : M. Anagnosti, La Valachie et la Moldavie, Paris, 1837 (despre excelenţa însuşirilor morale ale poporului român şi imensele posibilităţi de progres ale Principatelor, cu condiţia Unirii, a independenţei şi a unui prinţ străin) ; Idem, Les idees de la revolution et les affaires d'Orient ou double tendance de la civilisation europeenne, Paris, 1841 ; L. A. de Grammont, De l'administration provisoire russe en Valachie et de ses resultats, Bucureşti, 1840 (autorul, ofiţer rus, fost aghiotant al lui Alexandru Ghica, elogiază administraţia lui Kiselef). Cele mai interesante lucrări sînt de Ion Ghica : Coup d'oeil sur l'etat actuel de la Valachie et de la conduite de la Russie relativement ă cette province, Paris, 1835 (sub pseudonimul M. de L., ancien agent diplomatique; pt. identificare : G Zâne, O scriere necunoscuta a lui Ion Ghica, Iaşi, 1943), Precis des droits des Moldaves et des Valaques fonde sur le droit et sur les traites, Paris, 1839 (sub pseudonimul O., agent diplomatique ; pt. identificare : Ion Roman, Viaţa lui Ion Ghica, Bucureşti, 1970, p. 93), şi Poids de la Moldo-Valachie dans la question d'Orient, Paris, 1838. Broşurile lui Ghica pieconizează Unirea sub garanţia puterilor şi încearcă să convingă Apusul că e în propriul său interes să contribuie la formarea unui stat naţional românesc, tampon între marile imperii antagoniste : Austria, Rusia şi Turcia, factor de echilibru la gurile Dunării şi partener comercial dintre cei mai promiţători, date fiind bogatele resurse naturale ale Principatelor. Intre 1838—1840, I. Ghica a colaborat — după cum a dovedit D. Păcura-riu — cu articole despre situaţia din Principate la Le National, dezvăluind carenţele regimului regulamentar şi politica eronată a consulului francez Chateaugiron, care nu voia să sprijine partida naţională. 14 Scrisoarea lui Heliade, apud I. Heliade Rădulescu, Opere, ed. critică de D. Popovici, II, Bucureşti, 1943, p. 487. Despre marea polemică stîrnkă la 1837 de un articol al lui Ion Maiorescu, vz. mai jos nota 92, p. 682—684. Ruptura între Heliade şi tineri se produce prin 1838 -1839, cu ocazia aprigelor controverse produse de chestiunea articolului adiţional şi acţiunea lui I. Cîmpineanu. Heliade îl critică muşcător pe Alecsandrescu pentru fabula Vulpea, calul şi lupul (Curier de ambe sexe, I, p. 238_252), msinuînd şi că poezia ar avea caracterul unei „alegorii politice" (Curier, rom., 1839, nr. 165). El se delimitează zgomotos de gruparea radicală din jurul lui Cîmpineanu, scriind un articol encomiastic în favoarea lui Alexandru Ghica (Curier, rom., 1839, nr, 160), dedicînd poezia Căderea diacilor lui Mihalache Ghica, fratele domnitorului, cîteva zile numai după ce acesta primise sarcina de a-i ancheta pe participanţii la mişcarea revoluţionară de la 1840, condusă de D. Filipescu, şi avertizînd, în fel şi chip, împotriva tulburătorilor ordinei publice, a „rodinienilor" — cum îi va denumi mai tîrziu („Abia în zece ani s-au înprăştiat între junii noştri a treia parte din dicsionerul şi gramatica franţozeşti, şi toţi nu mai vorbesc decît de libertate, pe care, neînţelegînd-o bine, o mărginesc într-un desfrîu şi nesupunere Ia legi şi la aşezăminte" — nota I la Paralelism intre limba rumănă şi italiană, Bucureşti, 1840 etc). Tinerii, la rîndul lor, nu pot trece cu vederea compromisurile şi du-plicităţile redactorului Curierului. I. Ghica în Notes historiques sur les Piincipautes îi califică atitudinea, la 1838, în mod foarte aspru (Paul Cornea, Elena Piru, op. cit., II, p. 72—73 şi nota 113—115). F. Colson îl numeşte „transfug salariat" (De l'etat, ed. cit., p. 140). Relaţiile între Asachi şi Kogălniceanu se deteriorează prin toamna anului 1839, cînd cel dintîi se împotriveşte, în baza privilegiului de exclusivitate de care se bucura tipografia sa, la cererea celui din urmă de a i se autoriza deschiderea unei întreprinderi grafice. Vz. : G. Zâne, O concurenţă tipografică şi o polemică literară între M. Kogălniceanu şi G. Asachi, în Arhiva românească, 1941. 16 Proiectul de „bibliotecă universală" a lui Heliade, imitat după Introduction au Pantbeon litteraire de Aime Martin şi dat în vileag prin Curierul românesc, 1846, nr. 28, constituia cea mai extraordinară întreprindere editorială pusă vreodată la cale în ţara noastră. Vz. catalogul celor cea. 230 de opere propuse spre traducere în 10 ani (de la Herodot, T'—"J-'J- v____r_______ ci...»:., t.v t "r„...v Unil."„ r:;kU^„ Vico, Herder, de la Platon şi Aristot la Bacon, Descartes, Spinoza, Locke, Leibniz, Hume, Kant, Hegel, Schelling etc, etc), la D. Popovici Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935, p. 176—194. Ardeleanul Tincu Velia avea dreptate să se teamă că „românii nu ar fi copţi pentru aşa sublim" (Foaia pentru minte, mimă şi literatură, 1847, nr. 46). 666 667 Despre Th. Diamant şi încercarea sa de falanster, o bună monografie de I. Cojocaru şi Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, Bucureşti, 1966. 17 Una din cele mai comprehensive definiţii ale „generaţiei" literare îi aparţine lui Sainte-Beuve: generaţia „nu constă în reunirea fortuită şi artificială a cîmorva oameni de spirit, care se concentrează în vederea unui ţel, ea este asociaţia naturală şi cvasi-spontană a tinerilor de acelaşi elan şi numărînd tot atîtea primăveri, iviţi sub aceeaşi constelaţie, care se simt chemaţi la o operă comună, deşi au gusturi şi vocaţii diverse" (Nouveaux Lundis, III, p. 21—22). O încercare nuanţată de a teoretiza conceptul de „generaţie", ca bază a periodizării literare, la Henri Peyre Les generations Ittteraires, Paris, 1948. Deosebirea între „luminişti" şi „revoluţionari" şi definirea ideologică a celor din urmă, în studiul nostru introductiv la antologia : Gîndirea românească în epoca paşoptistă, Bucureşti, 1969, p. 10—16 (în colaborare cu Mihai Zamfir). 18 Scrisoarea lui Florian Aaron către G. Bariţiu, din 11 aprilie 1838, publicată de G. Bogdan-Duică, în Tribuna poporului, 1903, nr. 18 şi 19. 18 M. Kogălniceanu, Scrisori, 1834—1849, ed. Petre V. Haneş, Bucureşti, 1913, p. 38. Alte mărturii „directe" asupra stării de spirit a tinerilor dintre 1835—1840: scrisorile lui Al. C. Golescu (în Cornelia Bodea, op. cit.; I. Voinescu II către I. Cîmpineanu, din 30 oct./ll noiembrie 1839 (Ibidem, p. 231) ; I. Ghica către M. Czaikovski, din 30 mai 1843 (în P. P. Panaitescu, op. cit., p. 43—44) etc. 80 Situaţia învăţămîntului după 1830 : V. A. Urechiă, Istoria şcoa-lelor de la 1800—1864, cu o scurtă introducere cuprinzînd note din istoria culturii naţionale anterioare secolului al XlX-lea, II, p. 75—134 ; N. Iorga, op. cit., p. 191—232. Proiectul lui Poenaru, în George Potra, Petrache Poenaru, ctitor al învăţămîntului în ţara noastră, Bucureşti, 1963. 21 Numărul şi tirajul manualelor din 1839, V. A. Urechiă, op. cit., II, p. 107. Totul era departe de a sta pe „roze". Timotei Cipariu relatează în memoriul său de călătorie prin Ţara Românească din 1836 că Aaron Florian i s-ar fi plîns de cîţi „împotrivitori au avut şi are întemeierea şcoa-lelor". Se plănuise — arăta el — un învăţămînt filozofic, dar s-a renunţat „prin filosof atîta adică înţelegînd că-i ateu" (Călătorie în Muntenia, la 1836, în Prietenii istoriei literare, 1931, nr. 1, p. 379). 22 Filarmonica a fost — după D. Popovici — „numai manifestarea culturală a lojei masonice de la Bucureşti", iar prezenţa Iui I. Cîmpineanu în fruntea societăţii s-ar explica prin calitatea lui de „mare maestru" (I. Heliade Rădulescu, Opere, ed. cit., II, p. 474—475). în acelaşi sens, G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne, ed. cit., p. 125_126 Faptul e confirmat de I. Ghica, în Notes historiques sur les Principautes : Heliade ar fi fost şi el membru al lojei, iniţiat de francezul Tavernier (Documente şi manuscrise literare, ed. cit., II, p. 66). Programul Filarmonicii şi versiunea lui Heliade asupra destrămării societăţii, în Echilibru între antiteze, op. cit. Conflictul Heliade-Tavernier, în A. Billecocq, Le nostre prigioni ou le Journal de Billecocq, Paris, 1849—1850, I, p 127—130. 23 Despre activitatea Filarmonicii : T. Burada, Cercetări asupra Şcoa-lei filarmonice din Bucureşti, 1833—1837, în Convorbiri literare, 1890, nr. 1—2 ; D. C. Ollănescu, Societatea filarmonică, în Literatură şi artă română, 1898, III, nr. 1—3 ; I. Diacu-Xenofon, Filarmonica de la 1833, Bucureşti, 1934 ; Margareta Bărbuţă, Consideraţii asupra repertoriului teatral al Şcolii filarmonice din Bucureşti, 1833—1837, în Studii şi cercetări de istoria artei, 1958, nr. 2 ; I. Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică. Bucureşti, 1961, I, p. 145—209 ; Istoria teatrului în România, I, red. resp. S. Alterescu, Bucureşti, 1965, p. 134—163 ; Constanţa Trifu, Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1970, p. 20—82. 24 Despre Societatea de agricultură : I. C. Filitti, Domniile române, ed. cit., p. 226. Scrisoarea lui Bolliac către Negruzzi, din 26 ianuarie 1836, a fost publicată de Iacob Negruzzi, în Convorbiri literare, 1881 —1882 (XV), p. 74 ş.c.l. 23 Despre „Societatea de medici şi naturalişti" din Iaşi : N. A. Bogdan, Societatea medico-naturalistă şi muzeul istorico-natural din Iaşi. Documente, scripte şi amintiri, Iaşi, 1919 ; Jean Livescu, Rolul societăţilor ştiinţifice din Moldova în dezvoltarea ştiinţei din ţara noastră, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Ac. R.P.R., Iaşi, 1950, I, fasc. I ; I. Lăzărescu, So- 668 669 cietatea de medici şi naturalişti din Iaşi între anii 1830—1850, Ibidem, 1954, V, nr. 1—2. 28 Despre Societatea pentru învăţătura poporului român : C. Bodea, op. cit., p. 21—27. Procesul verbal de constituire al societăţii, în Anul 1848, ed. cit., I, p. 11. 27 Scrisoarea către Negruzzi : Corespondenţă între doi rumâni, unul din Ţara Rumânească şi altul din Moldova, în Muzeul naţional, 1836, nr. 36. 28 Timotei Cipariu, Călătorie în Muntenia, ed. cit., p. 380 ; C. Negruzzi, într-o scrisoare către G. Asachi, din 21 iulie 1838, publicată în Familia, 1886, nr. 22. Conservatorul filodramatic : I. Massoff, op. cit., p. 210—242 ; Istoria teatrului în România, ed. cit., p. 169—181 ; Constanţa Trifu, op. cit,, p 97—105. 28 Nimic nu edifică mai bine asupra situaţiei scenei româneşti la 1840 decît condiţiile pe care Negruzzi, Kogălniceanu şi Alecsandri sînt obligaţi să le subscrie în cadrul contractului de arendă al sălii teatrului. Documentul (publicat de T. Burada, începutul teatrului în Moldova, în Arhiva [Iaşi], 1906, p. 266) stabileşte că cele două trupe, cea franceză, a cărei compoziţie e fixată la 14 persoane, şi cea românească, al cărei număr e lăsat la latitudinea antreprenorilor, vor activa sub aceeaşi conducere — lucru foarte pozitiv. Subvenţia anuală acordată de guvern urma să fie de 600 de galbeni pentru trupa franceză şi numai de 200 de galbeni pentru trupa română. Se anticipau 75 de spectacole franceze pe stagiune şi 25 româneşti. Punctul cel mai caracteristic e însă următorul : „Repertoriul pieselor teatrale va fi acela care va fi obţinut cel mai mare succes pe teatrele din Paris" (art. 5). Iată-i, aşadar, pe protagoniştii naţionalismului cultural angajîndu-se să furnizeze publicului „succesele" de modă ale scenei franţuzeşti ! E oare la mijloc o abjurare a principiilor ? Cîtuşi de puţin ! Dînd dovadă de bun simţ, realism şi o maturitate care contrasta frapant cu vîrsta lor crudă (a lui Kogălniceanu şi Alecsandri îndeosebi), cei trei semnatari ai contractului înţeleseseră că pentru a urni din loc teatrul românesc nu se puteau sări etape. A ignora voinţa oficialităţii şi predilecţiile publicului însemna să lupţi cu morile de vînt, sau, si mai rau, să te condamni la inactivitate. Acceptînd clauza repertoriului 670 de imitaţie, Negruzzi, Kogălniceanu şi Alecsandri nu făceau decît să se supună „regulilor jocului", reguli aspre şi injuste, dar de neeludat. încotro mergeau, de fapt, dorinţele lor ne-o arată o înştiinţare din Albina românească, 1840, nr. 50 : „Cît pentru teatrul românesc, atît administraţia, cît şi tinerii actori, pătrunşi de patriotica rîvnă de a forma sţena naţională, nu vor cruţa nici jertfe, nici ostenele spre a cîştiga mulţămirea publicului. Piesele ce se vor reprezenta vor fi unele traducţii din autorii străini cei mai plăcuţi, altele, compuneri originale." Ultimele cuvinte ale textului citat : „compuneri originale" — lămuresc sensul întregii operaţii. Departe de a constitui un act de infidelitate faţă de ei înşişi, cum par a crede mulţi istorici ai teatrului, care dintr-un exces de pudoare trec sub tăcere art. 5 al contractului de arendă din 18 martie 1840, acesta pune în lumină, dimpotrivă, dificultăţile întîmpinate de exponenţii liniei naţionale în cultură, ajutîndu-ne astfel să preţuim la justă valoare marile lor merite. 38 Despre primele gazete româneşti din Principate : Iorgu Iordan, Albina românească, în Revista critică, 1930, IV, nr. 2. (Izvoarele de informaţie ale lui Asachi erau mai cu seamă ruseşti, cum se vede din fonetismul unor nume geografice : „Ghermania", „Franţia" etc. — p. 83) ; Paul Cornea, O gazetă acum 130 de ani, în Gazeta literară, din 19 şi 26 martie 1959. Vz. şi Barbu Lăzăreanu, Novitalele lui Gheorghe Asachi şi Curierul românesc, în Glose şi comentarii de istoriografie literară, Bucureşti, 1958, p. 271—282. 31 Heliade e ajutat la început de C. Moroiu, care însă se retrage ou-rînd (Curierul românesc, 1829, nr. 31), Asachi, de V. Fabian-Bob şi G. Săulescu (Albina românească, 1830, nr. 6). Dificultăţile Curierului... : 1829, nr. 7 ; 1829, nr. 70 (tirajul). Există însă şi ecouri favorabile : tinerii români ce învăţau la Paris (Şt. Mărgeală, Alex. Lenş, Nic. Băleanu, C. Brăiloiu, Dumitrache Golescu, C. Lenş, I. Vlă-doianu, C. Filipescu) îi adresează redactorului o scrisoare de felicitare. „De prisos ni se pare să-ţi descriem — arată ei — cîtă bucurie am simţit toţii cînd am văzut că se tipăreşte şi în patria noastră o gazetă... şt este cu neputinţă să nu se bată inimile de bucurie cînd vedem şi auzim că să fac lucruri şi aşezămînturi mîntuitoare pentru patria noastră, în care înlesnesc a se revărsa luminile şi cunoştinţele care contribuiesc spre fericirea şi folosul românilor". 32 Pentru datarea operelor citate, trimitem la Bibliografia analitică a periodicelor româneşti de Ioan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papa- 671 dima, voi. I, 1790—1850, partea a IlI-a, Bucureşti, 1966, excelent instrument de lucru, care simplifică în mod considerabil sarcinile cercetătorilor epocii de care ne ocupăm. 38 Despre Curier de atnbe sexe, G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 89— 100; Mihai Zamfir, Literatura «Curierului de atnbe sexe», în Analele Universităţii, Bucureşti, seria Ştiinţe sociale, Filologia, 1962 (XI), nr. 25 („Din punctul de vedere al ideologiei literare, C. de a.s. defineşte complet perioada romantică a lui Heliade, în cele mai variate ipostaze ale ei", p. 25). Vz. şi M. Vasilescu-Buzoianu, Traducerile din limba franceză în 'Curierul de ambe sexe», Bucureşti, 1936. 34 Despre Curiosul: Ovidiu Papadima, Cezar Boliac, ed. cit., p. 85—90. 35 N. Cartojan, Alăuta românească, în Omagiu lui 1. Bianu, Bucureşti, 1927. Recent, o bună iniţiativă a editurii Minerva (care sperăm să nu rămînă o „rara avis") : o ediţie facsimilată a Alăutei de Cornelia Opri-şanu, prefaţa Al. Andriescu (1970). 36 Vasile Netea, «România» — primul cotidian al poporului român, în Studii, 1966, nr. 1. Despre Pămînteanul: O. Papadima, op. cit., p. 93. Privitor la editorul acestei publicaţii, o mărturie uitată a lui Ulysse de Marsillac limpezeşte incertitudinile persistente pînă astăzi. într-un articol informativ asupra presei româneşti din trecut, din La voix de la Roumanie (23 octombrie 1862), publicistul francez exclamă la un moment dat : „Eram să uit o foaie care — e adevărat — n-a avut decît o existenţă efemeră, doar cîteva numere, dar pe care un francez e inadmisibil s-o treacă sub tăcere. Vreau să mă refer la Pămînteanul, fondat în 1838 de d. Vaillant." (p. 161) Marsillac declară în plus — ceea ce dă şi mai multă greutate spuselor sale — că deţine informaţia de la Vaillant însuşi, care i-o încredinţase cu cîteva zile în urmă. 37 Iosif Pervain, «Foaia duminicii» (1837). Contribuţii la istoria presei române din Transilvania, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, 1962, nr. 2. Despre Foaie pentru minte, inimă şi literatură, o bună bibliografie analitică, însoţită de un studiu monografic minuţios conceput, a dat George Em. Marica (Bucureşti, 1969). Vz. şi Mihai Zamfir, Literatura din «Foaie pentru minte, inimă şi literatură» (pînă la 1850), în Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe sociale, Filologie, 1964, XIII. 38 Dificultăţile tiparului : Heliade, în Curierul românesc, 1829, nr. 19; Gr. Pleşoianu în Aneta şi Luben, ed. cit., Prelata. 39 Datele despre tipografia lui Heliade la 1836 : Almanahul statului, 1836, p. 155 (Bariţiu afirmă însă că erau 10 teascuri şi o turnătorie de litere — Vasile Netea, limotei Cipariu şi George Bariţiu călători, ed. cit., p. 131). între 1831—1848, tipografia lui Heliade a scos 195 de titluri, scrieri originale şi traduceri (Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi pînă la 1918, Bucureşti, 1968, p. 143). Capacitatea totală a tipografiilor apreciată de Neigebauer : G. Bogdan-Duică, op. cit., p. ICI. Statistica tipăriturilor dintre 1830—1840 la : Barbu Theodorescu, Cartea românească de-a lungul secolelor. Schiţă, în Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie, 1965, nr. 1, p. 49. 40 Despre „Colecţia de autori clasici", vz. supra, nota III, 16. Anunţarea „Bibliotecii romanţo-istorice" : Albina românească, 1839, ni. 12. 41 Date complete asupra traducerilor din primele decenii ale secolului al XlX-lea, în anexele nepublicate ale lucrării noastre : Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XlX-lea. (Comentarii pe marginea unei aplicaţii statistice la istoria literară), în De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966. 42 Importanţa traducerilor : G. Bariţiu, Cărţi, cititori, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1843, nr. 51. Alte opinii : Heliade, în Gramatica românească, Sibiu, 1828, p. XXXIV ; Idem, Asupra traducţiei lui Omer, Bucureşti 1837 („La început, traducţiile deschid drumul compoziţiilor şi formează limba, puindu-o pe tiparele ideilor autorilor veacurilor", „Fieştecare traducător are de pildă înainte limba şi autorul din care traduce şi se identifiază în oarecare chip cu modelul său" — p. 13 —14) ; M. S. (Simion Marcoviei), în Foaie literară, 1838, nr. 18 ; Gh. Asachi. Omul literat, în Albina românească, 1839, nr. 12 etc. 43 Pînă la studierea amănunţită a listelor de „prenumeranţi" dintre 1820—1850, problema compoziţiei, a diferenţierii şt a evoluţiei „publicului" va rămîne, ca şi pînă acum, un obiect de speculaţie. Şi, din păcate, din cauza numărului insuficient de „liste", a alcătuirii lor deiectuoase Şi a rolului greu de evaluat pe care-1 joacă „mecenatul" (cumpărarea de cărţi în scop filantropic), e îndoielnic chiar şi dacă o cirestarc serioasă, 672 43 — Originile romantismului românesc 673 cum e cea pe care o întreprinde sub conducerea noastră Cătălina Velcu-lescu în cadrul Institutului de istorie şi teorie literară ,,G. Călinescu", va putea conduce la rezultate absolut concludente. M. Kogălniceanu, Jurnalismul românesc, în România literară, 1855, nr. 6 44 Evaluări ale publicului : Bois le Comte, apud G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 91 ; I. Genilie, Idee repede despre starea literaturii şi învăţăturii de acum în România, în Curierul de avis, 1837—1838, I, supl. nr. 73; M. Kogălniceanu, în Dacia literară, 1840, p. 417; Heliade, în Curier de ambe sexe, 1839—1840, II, p. 381. Alte mărturii : „Biblioteca românească" a lui Carcalechi avea, în 1829, 451 de abonaţi, dintre care 318 în Transilvania şi Ungaria, 126, în Principate, 5, Viena, 1, Paris, 1, Londra (I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicii româneşti ardelene. Sibiu, 1926) ; Aaron Florian îi scria lui Bariţiu în 1843 că Curierul ar fi ajuns „cu totul şchiopătat", la nu mai mult decît 80 de abonaţi (N. Bă-nescu, G. Bariţiu şi legăturile sale literare cu românii din celelalte părţi, Convorbiri literare, 1908, p. 10) ; G. Bariţiu, Cărţi, cititori, în Foaie pentru minte..., 1843, nr. 51. (Cauzele slabei difuzări a cărţii : profesorii nu-i îndeamnă pe şcolari să citească autorii clasici ; calitatea nesatisfăcătoare a traducerilor; insuficienta popularizare a noutăţilor apărute; preţurile pica ridicate. Din cărţile „mai neapărat trebuincioase", un tiraj de 500— 1500 de exemplare nu se scurge nici în 20 ani !) 45 Ne-am ocupat de problema discrepanţei dintre principiile îndrumării şi practica creaţiei, în comunicarea noastră la cea de-a doua Conferinţă naţională de literatură comparată : „Cerere" şi „ofertă" în determinarea profilului traducerilor de la jumătatea veacului trecut, în Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, ed. cit., p. 109—115. 46 Citatul e din articolul Despre influenţa teatrului asupra năravurilor unei naţii de un autor anonim, în Gazeta Teatrului Naţional, 1835. nr. 2, p. 18. 47 Cataloagele Cabinetelor de lectură : Catalogue des livres francais oui se donner en lecture â la librairie de la Cour de Frederic w ait'aum. Bucureşti, 1838 ; Catalogue des ouvrages francais qui se trouvent dans le cabinet de lecture Adolpbe Hening, Iaşi I — 1840, II — 1841 ; Catalogue des livres francais qui se donner en lecture â la librairie de C. A. Rosetti et Winterhalder, Bucureşti, 1s46 (ed. a Il-a -■■ 1847. a IlI-a ■• - î'*?. 674 Catalogue du cabinet de lecture francais de la librairie F. Bell et co.. Iasi, 1846. Despre Cabinetele de lectură : Barbu Theodorescu, Istoria bibliografiei române, Bucureşti. 1945, p. 27—3'.. Indicaţiile pe care le procură cărţile din cabinetele de lectură concordă cu profilul repertoriului teatrului francez. Ion Horia Rădulescu evaluează în lucrarea sa Le theâtre francais dans les pays roumains (1826_ 1852), Paris, 1965, numărul total al pieselor reprezentate de trupele franceze în Principate, intre 1831 — 1852, la 500, dintre care despre 268 posedăm ştiri precise (p. 416). Or, din aceste 268 piese cunoscute, 253 aparţin repertoriului contemporan, fiind create la Paris, după 1830; doar 8 piese sînt din secolul al XVIII-lea ; ca genuri, întîietatea o deţin vodevilul, comedia de moravuri şi melodrama. Ce dovadă mai grăitoare a apetitului spre ..nou" manifestat de publicul cultivat al Principatelor, decît această tendinţă de a fi în pas cu „moda" literară a Apusului ? 48 M. Kogălniceanu, Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană, rostit în 24 noiembrie 1843, publicat întîi în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1844, nr. 11, 12, 13 din 13, 20, 27 martie. Cităm după M. Kogălniceanu, Opere, ed. cit., p. 640. 49 N. Iorga, studiul introductiv la Hurmuzaki, X, p. LXVII. o0 Definiţia lui Sieyes, în antologia lui J. Godeschot, La pensee revo-lutionnaire en France et en Europe, 1780—1799, Paris, 1964, p. 75. Termenul de „naţionalitate" şi citatul din Jahn, la G. Weill, L'Europe du XIX-e siecle et l'idee de nationalite, Paris, 1938, p. 4—6. Teoria modernă a „naţiunii" : La nationalite dans la science sociale et dans le droit contemporain, Paris, 1933 ; Theodore Ruyssen, Les sources doctrinales de finternationalisme, t. III : De la Revolution franqaise au milieu du XIX-e siecle, Paris, 1961. O cercetare interesantă de semantică istorică asupra termenului „patriote" t Wer.ner Krauss, „Patriote, patrio-tique, patriotisme" am Ende des Ancien Regime, în Struktur und Funktion des sozialen Wonschatz in der franzosischen Literatur, Flalle. 1970. Despre geneza ideii naţionale la noţ şi raporturile ei cu .luminile" : Valentin Al. Georgescu, La philosophie des Lumieres et la formation de La conscience naţionale dans le Sud-Est de l'Europe, şi Virgil Cîndea, Les Lumieres et la naissance de la conscience naţionale chez les Roumains, în les Lumieres e: fjrmation de Li ansele.:.: uri »:.i!c eres les peupl:: du Sud-Est europeen, Bucarest, 1970. 675 43* 51 Gh. T. Kirileanu, Dăsluşire. O scriere inedită a lui Zilot Românul, în Revista istorică română, 1941 — 1942, p. 306—307, 297, 291. 52 Cele trei „fericiri" ale lui Naum : C. Erbiceanu, Viaţa si activitatea literară a protosinghelului Naum Rîmniceanu, Bucureşti, 1900, p. 28—29 ; limba dacilor — Ibidem, p. 46 ; prevalenta elementului dac : C. Erbiceanu, Cronicarii greci, ed. cit., p. 245, conceptul de „patrie" — Ibidem, p. 242, 248, 249. 63 Textele din E. Vîrtosu, 1821, Date şi fapte noi, ed. cit., p. 208, 205 (continuitatea de neam), 204, 187—189 (originea românilor), 193, 194 (anti-grecismul). 54 Obşteasca tînguire, în Documente 1821, ed. cit., V, p. 531—532. 53 Termenul „România" ; Victor Popa, Cîteva date în legătură cu adoptarea numelui de România, în Studia Uriverskatis Babeş-Bolyai, Histo-ria, 1959, nr. 1 ; Eugen Stănescu, Geneza noţiunii de „România", Evoluţia conştiinţei de unitate teritorială în lumina denumirilor interne, în Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, 1968. 56 Jean Weisgerber, Examen critique de la notion de nationalisme et de quelques problemes qu'elle souleve en histoire litteraire, în Actes du IV-e Congres de l'Association Internationale de Litterature comparee, Fribourg, 1964, Hague-Paris, 1966, p. 222. Citotole din Heliade: Curierul românesc 1832, nr. 87; Curierul de ambe sexe, I, 1837—1838, p. 100. 57 Formarea conceptului de „naţiune" la românii din Transilvania : valoroasa monografie a lui D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Cluj, 1948 (ed. a Il-a, 1967). 58 Scrierea împotriva lui Eder atribuită lui Budai-Deleanu : E Pervain, Ioan Budai-Deleanu şi Supplex Libellus Valachorum, în Studii, 1969, nr. 2 Conceptul „deschis" de naţiune : Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966, p. 107. 59 Raporturile I. Molnar — Naum Rîmniceanu : C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea, ed. cit., p. 42. 60 Listele de prenumeranţi pentru cele două cărţi tipărite la Buda, cu cifre aproape neverosimil de ridicate : Mircea "Iomcsca. op. cit., p. : Producţia tipografiei de la Buda, Ibidem, p. 124. 81 Identificarea Alexie Lazăr = Carcalechi, la I. Pervain, Biblioteca românească, 1821, în Revista de istorie şi teorie literară, 1968, nr. 4, p. 655 ; Teodor Racoce, Crestomaticul românesc, ed. critică de T. Bălan, Cernăuţi, 1930. 82 Elogiile aduse Istoriei pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior : Naum Rîmniceanu, în C. Erbiceanu, op. cit., p. 41 ; Heliade, Curierul românesc, 1839, nr. 70—71 ; C. Negruzzi, Cum am învăţat româneşte, Curier de ambe sexe, I, 1837—1838 ; Mumuleanu, Caractere, p. 74 ; M. Kogălniceanu, Documente şi manuscrise literare, ed. cit., II, p 219, 217—218. 63 încercarea de atragere a lui Budai Deleanu ca profesor în Moldova : Uricariul, 1886, VII, p. 68 ; relaţiile cu I. Barac şi alţi profesori : Const. A. Stoide, Legăturile culturale dintre Moldova şi Transilvania. Date noi, în Revista de istorie şi teorie literară, 1970, nr. 1. 84 Prioritatea preocupărilor de limbă : Heliade, Domnului Comisului şi cavalerului P. Poenarul, directorul şcoalelor naţionale din Principate, în Curierul românesc, 1839, nr. 71. 85 Opiniile exprimate despre limbă între 1830—1840 : Bibliografia limbii române literare, I (1780—1848), întocmită sub conducerea lui Tudor Vianu, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, voi. III, 1962. De asemenea : L. Şăineanu, Istoria filologiei române. Studii critice, Bucureşti, 1895, ed. a Il-a ; Mircea Seche, Cîteva păreri despre limba literară în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în Limba romană, 1958, nr. 2 şi 4 ; 1959, nr. 1. Vz. şi : I. Coteanu şi I. Dănăilă, Introducere în lingvistica şi filologia românească. Probleme — bibliografie, Bucureşti, 1970. 68 Citatul („Cine poate zice că...") e din Precuvîntarea la Povăţuito-riul tinerimii cătră adevărata şi dreapta cetire, Buda, 1826, atribuit lui Gh. Lazăr. Paternitatea dascălului ardelean a fost contestată, cu bune temeiuri, de Onisifor Glubu, în Din istoria literaturii didactice româneşti, An. Ac. R., mem. secţ. lit., s. II, t. XXXVIII. *' Neajungerea limbii : Gr. Pleşoianu, în traducerea Intîmplărilor lui Telemah, fiul lui Ulise, Bucureşti, 1831, voi. IV, p. 210. Excelenţa limbii : Heliade, Curierul românesc 1831 nr. 16 ; Idem Muzeul naţional 1836, 676 677 nr. 36 ; C. Aristia, Din operele lui Al fieri, I, Bucureşti. 1836, Precuvin-tare ; I. A. Vaillant, România, 1838, nr. 68, supl. 68 Referatul lui Asachi despre Gramatica lui Săulescu a fost publicat in Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1953, II, p. 2C1. Legătura dintre cultivarea limbii şi fiinţa naţională e subliniată de Heliade în scrisoarea către Poenaru : Curierul românesc, 1839, nr. 71. 69 Originile istorismului modern, la Friedrich Meinecke, Die Entstehung des Historismus, Miinchen, 1965, 4 Auflage, care studiază filozofia istoriei în secolul al XVIII-lea, insistînd asupra lui Herder şi Goethe, dar subeva-luînd însemnătatea lui Vico şi estompînd oarecum deosebirea dintre lumini şi romantism. Expansiunea istorismului în sec. al XlX-lea : B. Reizov, L'historiographie romantique francaise, 1815—1830, Moscou, f.a. Vz. şi Vera Călin, Curentele literare şi evocarea istorică, Bucureşti, 1963, p. 68—95. 70 Opinia lui Ernst Cassirer, în La philosophie des lumieres, ed. cit., p. 207 ; B. Groethuysen, Philosophie de la revolution francaise, Paris, 1956, p 166. 71 Utilizarea „dreptului istoric" de către autorii Supplex-ului : D. Prodan, op. cit., p. 67. 72 Relatarea lui Marcoviei despre succesul de „lacrimi" al Istoriei lui Aaron Florian : în Curierul de ambe sexe, 1837—1838, I, p. 123. 73 Articolul lui Al. Popovici. în Foaie pentru minte, inimă şi literatura. 1839, nr. 16. Descifrarea inscripţiilor : G. Bariţiu. Ibidem, 1839, nr. 27. 74 Apelul lui S. Marcoviei pentru publicare* de manuscrise şi compunerea unei istorii naţionale, în Muzeul naţional, 1837. nr. 6. 73 O piesă Ştefan cel Mare, jucată de Costache Caragiale la Botoşani, prin noiembrie 1838, e citată de T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova. I, Iaşi, 1915, p. 205. 76 Precuvîntarea la Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Româneşti e reproducă în antologia noastră (în colaborare cu Mihai Zamfir") Gîndirea românească în epoca paşoptistă, Bucureşti. 1969, voi. I, p. 141 —148. Despre autor : Pompiliu Teodor, Contribuţia lui Aaron Floria:: la dezvoltarea istoriografiei naţionale, în Acta Musei Napocensis, 1968, V ; V. Cristian, Activitatea istoriografică a lui Aaron Florian. în Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, s. II, Istorie, t. XVI, 1970, fasc. 1. " Ideile lui M. Kogălniceanu : Histoire de la Valachie, în Opere, ed. cit., p. 49 ; Introducţie Ia Arhiva românească, Ibidem, p. 612_613 ; despre Gh. Şincai, Ibidem, p. 617. 78 M. Kogălniceanu, Bătălia de la Războieni şi pricinile ei. 26 iulie 1476, în Arhiva românească, 1841, I, Ibidem, p. 634. Despre concepţia istorică a lui AI. Kogălniceanu : I. Lupaş, Leopold Ranke şi Mihail Kogălniceanu, în Mem. Ac. R., s. III, t. XVIII, 1936 ; D. Popovici, Concepţia istorică a lui Mihail Kogălniceanu, în Arhiva românească, 1945—1946, t. X, p. 39—54 ; A. Oţetea, studiul introductiv la op. cit. ; N. Bagdasar, Concepţia istorică a lui M. Kogălniceanu, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Ac. R.P.R., Iaşi, 1957, VIII, fasc. 2 ; vz. şi Petre V. Haneş, Studii de literatură română, Bucureşti, 1910, p. 44—49 (influenţa lui Karamzin). A. Pippidi, in Studii, 1967, nr. 1, vorbind de Manolachi Drăghici, „cronicar întîrziat" (născut la 1802, care publică o Istorie a Moldovei în 1857, cu vervă, dar mentalitate de memorialist medieval), pune problema conversiunii retrograde a luminismului după 1848. Raporturile dintre istoriografia luminilor şi cea romantică sînt discutate de Pompiliu Teodor în Introducerea la antologia Evoluţia gîndirii istorice româneşti, Cluj, 1970 (concluzii apropiate dc ale noastre.). 79 Valorificarea folclorului de către romantici, cu un material foarte bogat privind domeniul slav şi în special cel polonez, la I. C. Chiţimia, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971. 80 Despre culegerea lui Fauriel şi, în genere, despre stimularea interesului pentru folclor datorită influenţelor europene : D. Caracostea, Poezia tradiţională română. Balada populară şi doina, ed. critică de D. Şandru, Bucureşti, 1969, voi. II, p. 31—39, 59. 81 I. C. Chiţimia, Un basm necunoscut înregistrat in secolul al XVIII-lea, în Revista de istorie şi teorie literară, 1968, nr. 1 ; I. Bianu Doncilă, un vechi cîntec vitejesc, în Convorbiri literare, 1909, nr. 1 ; despre Budai Deleanu : Ovidiu Bîrlea, Folclorul în Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, şi studiul nostru din Studii de literatură română modernă, ed. cit., p. 49—54 ; N. Iorga, Studii şi documente, XVII, p. 76 ; Al. Lambrior, Literatura poporană. Pilde, povăţuiri fi cuvinte adevărate, în Convorbiri literare, 1874, VII (Vz. Perpessicius, Iordaehe Golescu — lexicograf, folclorist şi scriitor, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1954, III). 678 679 82 Despre Cîntece cîmpeneşti: A. Veress, Bibliografia română-ungară, Bucureşti, 1931, II, p. 121—122 ; Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte, Bucureşti, 1934 ; O. Papadima, Vechi legături între cîntecul de lume românesc din Transilvania şi cel din Ţara Românească, în Revista de etnografie şi folclor, 1965, nr. 3. Părerea lui I. C. Chiţimia, contrară celei a lui M. Gaster şi N. Cartojan, asupra raporturilor dintre cărţile populare şi folclorul local, în : I C. Chiţimia, Dan Simonescu, Cărţile populare, ed. cit., I, p. XXVIII. „Versuri" : M. Gaster, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, I, II, 1883, nr. 2 ; N. Drăganu, Versuri vechi, în Dacoromania, V, Cluj, 1929 ; I. Breazu, Versuri populare în manuscrise ardelene vechi, în Anuarul Arhivei de Folclor, 1939; vz. şi D. Pop, I. Niculiţă, Napoleon Bonaparte dans le folklore roumain, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, s. Philologia, 1969, fasc. 2. 83 Stolnicul Constantin Cantacuzino despre cîntecele de vitejie : Cronicarii munteni, ed. M. Gregorian, Bucureşti, 1961, I, p. 6; I. Breazu, Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania, în Studii literare, 1943, II, p. 69—70. 84 Tudor Vianu considera că legătura indisolubilă cu sursele populare constituie „prima caracteristică izbitoare" a literaturii noastre în evoluţia ei de-a lungul secolelor al XlX-lea şi al XX~lea. „Fiindcă Renaşterea, ca mişcare literară, a lipsit din dezvoltarea literaturii române, aceasta n-a pierdut niciodată contactul cu sursele populare şi cînd a ajuns să dea creaţii artistice originale de o valoare înaltă, literatura română a păstrat un caracter popular" (Studii de literatură română, ed. cit., p. 550). 85 Despre străinii care descoperă folclorul românesc : Gh. Ciobanu, Culegerea şi publicarea folclorului muzical român, în Revista de etnografie şi folclor, 1965, X, nr. 6 ; I. Taloş, Vuk. St. Karadzuc în folcloristica românească, Ibidem, 1967, XII, nr. 1 (Vz. şi Al. Bistriţeanu, G. Asachi şt folclorul, în Limbă şi literatură, 1955, I). Elogios pentru cînteceie populare româneşti, „care poartă pecetea adevărului istoric", este şi autorul anonim al unui articol despre literatura din Muntenia, apărut în revista rusească Severnaia Pcela, 1844, nr. 253, 254 şi 256, reprodus în Das Ausland (V. Bologa, Un rus despre literatura româna hi anul 1844, in Dacoromania, 1927—1928, V). Autorul ar a. Uu;..t E. M. Dvoicenco-Markova, scriitorul E. P. Kovalevski. fi6 Zenovie Pîclişanu, O veche societate pentru cultivarea limbii române, în Revista istorică, 1921, VII, nr. 4—6. Noi ne îndoim de autenticitatea textului, care ni se pare prea clarvăzător pentru momentul respectiv şi suspect de bine scris. 87 Manuscrisul lui Dimitrie Ardelean : Romulus Todoran, Poezii populare într-un manuscris ardelean din 1831, în Anuarul Arhivei de folclor, 1945, VII, Sibiu ; N. Pauletti, Cîntări şi strigături româneşti de cari cîntă fetele şi feciorii jucînd, scrise de... în Roşia, în anul 1838, ed. critică de I. Muşlea, Bucureşti, 1962 ; culegerea lui Bucur Şerb : L. Demeny, I. Vlă-duţiu, Contribuţii documentare la începuturile culegerilor creaţiei populare orale româneşti în Transilvania, în Revista de etnografie şi folclor, 1965, nr 6. Autorul „proverbelor" ar fi I. Maiorescu (V. Netea, Primele colecţii de proverbe româneşti publicate, în Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 407—409). 88 Dizertaţia lui Murgu Widerlegung oder Abhandlung, în ediţia de Scrieri, îngrijită de I. D. Suciu (Bucureşti, 1969). Citatul: p. 267 (traducerea noastră). Activitatea folcloristică a lui Al. Hasdeu : E. Dvoicenco, Al. Hasdeu şi literatura românească populară, în Revista istorică, 1936, XXII. Un amănunt puţin cunoscut e că articolul lui A. H. din Teleskop a stîrnit riposta unui anonim, care reproşa traducerilor inexactităţi şi autorului lor că nu recunoaşte caracterul latin al limbii române. (Teleskop, 1833, nr. 22.) Spre a dovedi latinitatea, el trimite revistei lui Nadejdin traducerea Dialogului între unchi şi nepot pentru începutul limbii române al lui Petru Maior, pe care aceasta o şi publică în nr. 23, din 1833. (E. Dvoicenco-Markova, Russko-rumânskie sviazi, op. cit., p. 113—114, Vz, şi articolul nostru Ştiri noi, op. cit., p. 100). 89 Solicitări de cîntece populare de către M. Kogălniceanu • ?rnWi, ed. cit., p. 155, 163 („Vreau să tipăresc aici cîntecele moldoveneşti"). Părerile despre literatura populară : Opere, ed. cit., p. 552 ; Documc;::; şi ma nuscrise literare, ed. cit., p. 221. Despre raporturile lui Kogălniceanu cu folclorul, documentatul studiu ai lui Dan Simonescu Baza folclorică a operei literare a lui Mihail Kogălniceanu, în Limbă şi literatură, 1968, voi. XVII. 680 681 90 Naţionalismul ca rezultat al „romantismului inimii" : N. Jonard, L'idee de la patrie en Italie et en France au XVIII-e siecle, în Revue de litterature comparee, 1964, nr. 1, p. 99. Etienne Fournol, Les nations romantiques, Paris, 1931, p. 224 şi 219. 91 Călători străini despre intensitatea „galomaniei" între 1830— 1840 : Bois le Comte, Hurmuzaki, XVIII, p. 371 ; E. Thouvenel, La Hongrie et la V alachie, souvenirs de voyage et notes historiques, Paris, f.a., p. 173—174 ; Raoul Perrin, Coup d'oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, 1839, p. 33 ; Saint Marc Girardin, op. cit., p. 282. 92 Diatriba lui I. Maiorescu apare în Foaie literară, 1838, nr. 16, sub forma unei scrisori adresate din Craiova, la 11 februarie 1838. Reacţia profesorilor Colegiului naţional e cu atît mai violentă, cu cît se produce nu numai în numele deosebirii de idei, ci şi al amorului propriu rănit. Printr-o scrisoare colectivă, iscălită de S. Marcoviei, Dimitrie Pavel, C. Aristia, Ioan Popp, I. Genilie, Sc. Valstein, George Popp, G. Ioanide, F. Hill, A. Popp, I. Poenaru, A. Marinof, V. Georgescu, F. Aaron, ei cer Eforiei, la 1 mai 1838, „să binevoiască a întreba formal pe d. Mairescu după care duh de proorocie ne-a cunoscut de neînvăţaţi, fără conştiinţă şi fără fierbinţeală patriotică". Acuzatorul să fie tras la răspundere şi obligat să-şi justifice calomniile (V. A. Urechiă, Un episod din istoria culturii noastre, în Convorbiri literare, 1891, nr. 6, p 453). în acelaşi timp, Maiorescu e supus unui tir publicistic bine orchestrat. Cineva care semnează M.S. — desigur, Simion Alarcovici — îi dă un prim răspuns în Foaie literară (1838, nr. 18), încereînd să demonstreze legitimitatea politicii de receptare a valorilor străine. „Dacă prin beletristică frîncească vom înţelege literatura franţozească. ce defăimare poate fi a imita literatura unei naţii foarte civilizate, care are scriitori clasici în orice materie ?" Care nu trebuie traduse cărţi clasice „ca să se înmulţească ideile, să se îmbogăţească limba cu ziceri şi expresii şi apoi să se înceapă compunerile" ? „Se poate oare numi pricopsinţa superficială dorinţa de a dohîndi în limba sa ideile scriitorilor clasici, celor străini, ori măcar de care naţie va fi ? Cum şi-au forma: naţiile limba ? Mai întîi prin traduceri. Dar aceste traduceri existau oare clasice, ca Minerva din capul lui Joe ? Nu, negreşit. Scris-au toţi începătorii într-acelaşi stil ? Nu, negreşit. Cărţile însă se înmulţiră, şi mai tîrziu veni vremea de s-a format limba, plutind de sine-şi bunul şi căzînd în uitare răul." 682 Vehementă este şi replica lui X. Rucăreanu. profesor din Cîmpulung (Foaia literară, 1838, nr. 19). El se arată revoltat de observaţia lui Maiorescu că scriitorii nu ştiu ce „trebuie" romanilor, că ei se ocupă de „lucruri înalte". Prin „lucruri înalte" — comentează Rucăreanu — se înţeleg probabil „autorii clasici ce se traduc la noi", adică Homer, Alfieri, Lamartine, Piyron. Dar cine e depăşit de nivelul lor n-are decît să rămînă la Arghir, Leonat, Risipirea Ierusalimului etc. Iar dacă cineva ar obiecta că operele din prima categorie „exaltează capul şi aţiţă imaginaţia tinerimei ce e încă crudă" — ceea ce profesorul cîmpulungean admite —, soluţia nu stă în oprirea traducerilor, ci în supravegherea lecturilor propuse tinerei generaţii, în orice caz, faptul că „în ţara noastră s-a întins oarecare gust de galomanie" nu are de ce să îngrijoreze. Dimpotrivă : „slavă domnului că nu domneşte trebuinţa sau nevoia nemţomaniei ! Cu cît această galomanie i se pare cuiva că ne aduce la rătăcire, cu atîta mai mult ea contribuie spre literatura noastră. Pricina este prea firească, fiindcă este cunoscută : oricare a scris şi scrie ceva româneşte, dacă cunoaşte limba franţuzească, scrie negi eşit mai bine decît acela care n-o cunoaşte de loc." în cele din urmă, coboară în arenă Heliade însuşi. Ştiind că cea mai bună apărare e atacul, el nu se mulţumeşte să-şi justifice politica editorială, ci se năpusteşte asupra adversarului, încercind să-1 ridiculizeze pentru erorile reale sau fictive de exprimare. Dar în discuţia de fond se simte că Heliade nu-i în largul său : el eludează esenţa chestiunii, agăţîndu-se de fleacuri sau uzînd de efecte ieftine, menite a impresiona galeria. Sînt multe gazete ? E adevărat, dar dacă toate trăiesc înseamnă că sînt necesare. Se poate afirma că profesorii sînt „neînvăţaţi" ? Dar ei au făcut o sumedenie de traduceri. E un păcat că începătorii sînt publicaţi şi creaţia încurajată ? Dar politica lui „scrieţi, băieţi", — afirmă cu sînge rece redactorul Curierului — e de fapt iniţiată de ardeleni : ......dincolo de Carpaţi au ieşit Ior- govicii, Şincaii. Maiorii, Ţichindelii. SamuiI Găinii. Lazării ; dar scrierile lor au arătat ce e românul, l-au învăţat ce trebuie să fie. Ei zicea : scriţi, băieţi, şi scrieţi cîţi veţi putea şi cum veţi putea, numai scrierile voastre să răsufle temerea de Dumnezeu, dragostea >\ unirea inrre voi şi supunere la legi, căci acolo e siguranţa fiecăruia, de-acoîo izvorăşte pacea, şi din pace vine cuvîntul şi cuvîntul va fi mintuirea omului". Caracteristic articolului e însă mai puţin ceea ce spune, şi mai mult ce omite. Heliade evita sa se pronunţe dacă influenţa franceză c -o; dăunătoare, nici dacă în opera de culturalizare trebuie acordată prioritatea „lucrurilor înalte" ori celor 683 „utile". După ruptura cu tinerii de la 1837—1838, el înţelegea din ce în ce mai bine primejdia pe care o reprezintă influenţa ideilor franceze. în fapt, aşa cum avea să iasă curînd la iveală, opiniile lui se apropiau în multe privinţe de cele ale lui Maiorescu. în acest sens, se poate afirma că cea mai mare vină a celui din urmă era că i-o luase înainte. Concluzia afacerii e din cele mai dezagreabile pentru Maiorescu, adeverind cît de imprudentă poate fi uneori sinceritatea. Dascălul ardelean e suspendat din învăţământ, obligat să-şi ceară scuze Eforiei şi să se retracteze public. Autocritica sa, publicată tot în Foaia literară, e penibilă : „De curînd venit în Ţara Românească şi izolat de societate, n-am avut prilej dintîiaşi dată a cunoaşte de aproape această ţară, cum şi corpul profesoral". De aceea, opiniile exprimate „despre amîndouă aceste puneţuri" n-au fost altceva decît nişte „întipăriri neîntemeiate pe starea lucrurilor", „cu totul împotriva fiinţei adevărului", „izvorâte din nişte impresii grăbite şi prin urmare greşite". într-o scrisoare particulară către Poenaru, în care tăgăduieşte că ar fi intenţionat să arunce un blam asupra învăţămîntului în întregul său, Maiorescu are totuşi curajul să-şi menţină una din afirmaţii ; poate nu întîmplător e vorba tocmai de comparaţia culturii din Principate cu o „mască fără creieri" — formulă memorabilă, căreia fiul său Titu avea să-i dea, printr-o simplă, dar fericită metamorfoză, gloria locului comun. Vz. în această privinţă : Adrian Marino, Din istoria teoriei „formă fără fond", în Anuar de lingvistică ţi istorie literară, Iaşi, 1968, XIX. 93 Opinia lui Byron, în Rene Wellek, op. cit., p. 153. („Nici unul dintre poeţii englezi ai timpului nu s-a considerat romantic şi nici n-a sesizat legătura dintre dezbaterea care avea loc şi epoca şi ţara sa.") 94 Omologia dintre revoluţionarea incompletă a structurii feudale şi lipsa relativă de diferenţiere a poziţiilor ideologice înainte de 1840 am discutat-o şi în studiul nostru Rădăcini luministe ale romantismului, în De la Alecsandrescu la Eminescu, ed. cit. Vz. şi D. Popovici, Romantismul românesc, ed. cit., p. 71. („într-o societate care nu şi-a limpezit formele, în care forţele divergente ale clase-ţnr sociale acţionează divergen1:, era firesc ca şi formele culturale să se prezinte nereduse la unitatea de sens.") 95 Preţioase consideraţii despre decalajul dintre mediul boieresc şi mediul mărunt citadin, pe baza circulaţiei „cîntecului de lume", la O. Papadima, Anton Pann, cîntecele de lume si folclorul Bucureştilor, cd. cit., p. 30—31, 63. 96 G. Asachi, Omul literat, în Albina românească, 1839, nr. 12. Diferenţa clasic-romantic la 1830—1840 : G. Oprescu, Heliade Rădu- lescu si Franţa, în Dacoromania, 1924, III, p. 26. 97 Paul Van Tieghem, Le romantisme, ed. cit., p. 216. 98 Ernst Robert Curtius, op. cit., p. 311 ; Paul Van Tieghem, Ibidem, p. 122. Despre romantismul italian, caractere proprii şi afinităţi cu romantismul românesc : Nina Facon, Istoria literaturii italiene, Bucureşti, 1969, p. 325—331. 99 După Constanţa Trifu, Matei Millo ar „repeta în piesă, ca membru al protipendadei şi frecventator al acesteia... sloganurile academice şi conservatoare cu privire la romantism" (Cronica dramatică şi începuturile teatrului românesc ed. cit. p. 92-93). O apreciere mai nuanţată la Mihai Elorea Matei Millo, Bucureşti, 1966, p. 160—161. 100 Aprecierea lui Colson despre romantismul scriitorilor munteni, în De l'etat, ed. cit., p. 188. O atitudine ostilă exagerărilor romantice munteneşti, cu aplicaţie specială la domeniul lingvistic, adoptă Alecu Russo în cunoscutul său articol Cugetări (partea I, cap. XII). El persiflează şcolile limbistice din Bucureşti, „scoale de fantezie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, de nu română, pe formele şcoalei ultra-romantice franceze de la 1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cu manta pe umăr, cu ghitara aninată de gît şi cu spada în mînă" (Scrieri, ed. cit., p. 250). în altă parte, vorbeşte de „teoriile italiene şi romantice a vestitului revoluţionar" Heliade (Ibidem, p. 262). Printr-o ironie a soartei, care intră în logica evoluţiei rapide a culturii româneşti de la jumătatea secolului trecut, autorul lui Sarsailă ajunge astfel să fie combătut ca „sarsaiiist"... 101 Coexistenţa de clasicism şi romantism în perioada anterioară revoluţiei de ia 1*48 e admisă de marea majoritate a istoricilor literari actuali : D. Popovici, Romantismul românesc, ed. cit., p. 70 (cu nuanţa că teoria literară rămîne ataşată clasicismului, în vreme ce creaţia se orientează spre romantism) ; Vera Călin, La superposition des courants l'tteraires dans la pohte roumaine de la premiere moitie du XIX-e siecle, in Studii de literatură comparată, ed. cit. ; H. Zalis, Romantismul româ- 684 685 nesc, ed. cit., p. 73—85 ; Şerban Cioculescu, In jurul romantismului românesc, în România literară, din 21 noiembrie 1968 ; G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1969, p. 423—424 ; D. Păcurariu, Clasicismul românesc, ed. cit., p. 72 etc. Noi am susţinut aceeaşi teză în Studii de literatură modernă, ed. cit., p. 141, şi în capitolul Cultura şi literatura română în perioada paşoptistă, din Istoria literaturii române, red. responsabil Al. Dima, ed. cit., p. 254—255. Accentuăm însă asupra faptului că în această coexistenţă romantismul are rolul preponderent, prin dinamismul, gradul de concordanţă cu dezvoltarea spiritului public, prestigiul tipului de „modelaj" literar pe care-1 oferă. El determină regruparea frontului literar şi dă nota caracteristică a epocii. 102 Necesitatea criticii e fundamentată de M. Kogălniceanu în Dacia literară, 1840, p. 283—284. 103 Lista apariţiilor dintre 1830—1840, după Pierre Henry Bornecque, la France et sa litterature. Guide complet dans le cadre de la civilisation mondiale, Lyon, 1953. 104 Secretul imensei puteri de expansiune a romantismului constă în faptul că „modelul" său literar are o „acoperire" existenţială. Ca orice directivă artistică, romantismul e o aventură a limbajului, dar, mai mult decît oricare alta, este şi o expresie a profunzimilor sufletului. El se bazează pe întîlnirea dintre un stil (care presupune o serie de procedee şi tehnici specifice) cu un fel de a fi (o anumită structură mentală, determinată psihic şi social). 105 „Gafa" lui Heliade, în Curierul românesc. 1830, nr. 81. Mărturia despre Faublas, în Opere, ed. cit.. II, p. 282. 106 Kogălniceanu, în op. cit., p. 256. 107 Faptul că „gesticulaţia" o ia uneori înaintea „logos"-ului e cum nu se poate mai firesc. Societatea impune indivizilor nu numai cum să sc îmbrace, cum să se poarte ,i cum ,ă ,o amuze, ct şi cum să-şi exprime sentimentele. La R-xhefoucauld spunea că „sînt oameni care n-ar f, fost îndrăgostiţi dacă n-ar fi auzit niciodată de dragoste". Comentînd aceasta maximă, Andre Gide remarca într-o pagină a Jurnalului că majoritatea oamenilor îsr botează emoţii.* şi gmdurile cu termeni convenţionali, cee, ce înseamnă că ei îşi modelează simţirea şi ideile conform utilajului con- ceptual pe care societatea li-1 pune la dispoziţie. „Cea mai mare pane din trazele de care ne slujim ca să ne exprimăm emoţiile - conchide Andre Gide, exagerînd de bună seamă lucrurile - sînt ca nişte cecuri fără acoperire". (Andre Gide, Jurnal. Pagini alese, 1889-1951, Prefaţă, traducere Şi note de Savin Bratu, Bucureşti, 1970, p. 357.) Negreşit, romantismul a fost în perioada sa de exuberanţă un mare furnizor de „cecuri" verbale şi forme signifiante, cu sau fără acoperire. 108 Vz. studiul nostru : Prodigioasa aventură a unui cuvînt: „romantic", în Romantismul românesc şi romantismul european, ed. cit., p. 27_35. 108 Pentru istoricul termenului „romantic" şi al derivatelor sale : Logan Pearsall Smith, Four Romantic Words, în Words and Idioms. Stu-dius in English Language, London, 1925 ; Alexis Francois, Ou en est „romantique" ?, în Melanges d'histoire litteraire generale et comparee offerts â Fernand Baldensperger, Paris, 1930 ; Caria Apollonio, Romantico .- st oria e fortuna din una parola, Firenze, 1958 ; Rene Wellek, Conceptul de romantism, ed. cit. ; Francois Jost, Romantique: la lecon d'un mot, în Essais de litterature comparee, Fribourg 1968. 1,0 Atestări româneşti ale termenului „romantic" în sens de „pitoresc" : Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, ed. cit., p. 198 ; Daniil Scavinski, în C. Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ed. comentată de V. Ghia-cioiu, ed. a Il-a, Craiova, 1942, p. 387 ; T. Cipariu, Călătorie în Muntenia, ed. cit., p. 375 ; G. Bariţiu, Foaia literară, 1838, nr. 3 ; Vasile Pop, Foaie pentru minte, 1840, nr. 31 ; Meletie Drăghici, Ibidem, 1838, nr. 25 ; Amorul cel din urmă al lui Byron, Ibidem, 1838, nr. 9. Sufixul -icesc: N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 123—124. 111 „Romantic" în sens estetico-literar : Un poet romantic de Matei Millo, în Tiberiu Avramescu, Începuturile teatrului românesc, Bucureşti, 1963, p. 144 ; Heliade, în Gazeta Teatrului Naţional, 1833, p. 77 ; A. Mu-reşanu, în Foaie pentru minte..., 1838, nr. 26. De adăugat: F. Colson, De l'etat, ed. cit., p. 188. „Romantism" : I. Voinescu II. in Gazeta Teatrului Naţional, 1836, p. 49 (în realitate, p. 50 — numerotarea e greşită !) : Cezar Bolliac, în Curierul, 1837, nr. 3. 112 Echivocul „clasic"—„romantic" : Caria Apollonio, op. cit., p. 12 — 13 ; Phiiippe Van Tiegnem, pente 's.stoire da grandes doctrinei 687 686 litteraires en France, Paris, 1957, p. 176 ; Pierre Martino, L'epoque ro-mantique en France, Paris, 1966, p. 43. 113 Cotitura spre radicalism politic şi social a romantismului la 1830 : F. Baldensperger, Le grand schisme de 1830: „romantisme" et „Jeune Europe", în Revue de litterature comparee", 1930, nr. 1 (citatul: p. 11). 114 Sensul termenului „clasic" : Mumuleanu, Caracteruri, p. 123 ; G. Bariţiu, Scriitorii clasici, Foaie pentru minte..., 1838, nr. 16 ; I. Voi-nescu II, în Gazeta Teatrului Naţional, 1836, p. 50. 115 D. Popovici : Heliade „n-a perceput niciodată antitetic noţiunile clasic-romantic", în Ideologia literară, op. cit., p. 69. Articolul lui Heliade Despre epopee figurează în fruntea voi. II din Curs întreg de poesie generale, Bucureşti, 1870 (citatul : p. 42). 116 Heliade despre lancu Văcărescu : Curierul românesc, 1830, nr. 38. (C omentariul lui D. Popovici, Ibidem, p. 68). Despre Saul de Alfieri: Curierul românesc, 1839, p. 158—159. Marmontel, anticipînd conceptul de „culoare locală" : Marmontel : Elements de litterature, Paris, 1787, voi. II, p. 211. 117 Dintre marii romantici străini care au oferit scriitorilor noştri dintre 1830—1860 „modele", suscitîndu-i creator şi contribuind la cristalizarea propriului lor geniu, unul dintre cei mai însemnaţi e, fără îndoială, Victor Hugo. Şi totuşi, în mod straniu, tocmai despre „succesul" şi „influenţa" sa la noi lipseşte pînă în momentul de faţă nu numai o monografie, dar pînă şi o schiţă monografică succintă. Credem, de aceea, că nu e lipsit de interes să indicăm aci cîteva puncte de reper, edificatoare pentru destinul lui Hugo în literatura noastră din prima jumătate a secolului trecut. Pe lîngă traducerile lui C. Negruzzi, Măria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei, ambele tipărite în 1837 de Heliade, cea dintîi cu o pieiaţă a editorului, şi încercările lui Cezar Bolliac (Lucreţia Borgia şi, din nou. Angelo), distrus de scriitor într-un acces de furie autocritică sau poate de necaz că Negruzzi i-o luase înainte, se mai întreprind pînă la 184o numeroase tălmăciri de versuri : Al. Hrisoverghi. Dimineaţa (în Poezii ale lui..., Iaşi, 1843) ; C. Negruzzi, 15 balade (dintre care 14 publicate în Albina românească din 1839, una în 1841 ; broşură în 1845) ; C. Stamati, Pentru săraci, Napoleon I. Două insule, Zburătorul la zebre (m Mw... 688 românească, Iaşi, 1868) ; C. A. Rosetti, Dupe Victor Hugo (Ceasurile de mulţămire ale lui..., Bucureşti, 1843); I. Cătina, Pentru săraci (Curierul românesc, 1846, p. 76) ; Al. Pelimon, Unei tinere fiici (Poesii fugitive. Bucureşti, 1846) ; Roza şi mormîntul (Albina românească, 1847, p. 85). Căp. Şt. Stoica publică traducerea unui roman de Hugo : Zioa cea după urmă a unui osîndit la moarte, Bucureşti, 1839. Dacă articolul lui Bolliac din Curiosul, 1837, nr. 3, sub forma unei scrisori către I. Voinescu II, e sufocat de fervoare admirativă şi trădează voinţa de identificare a discipolului cu maestrul venerat, el nu constituie singurul exemplu de idolatrie. Atracţia magnetică pe care Hugo ajunge s-o exercite asupra spiritelor o ilustrează cazul lui M. A. Corradini, fiul unui italian şi al unei moldovence, prieten cu C. Negri şi V. Alecsandri, care ar fi plecat la Paris din entuziasm pentru geniul marelui scriitor (A. Papadopol-Callimah, Amintiri despre Costache Negri, în Revista nouă, 1889, nr. 11—12, p. 447). Două strofe din poezia Adieu a mes compatriotes, din volumul Chants du Danube (Parii, 1841), singurul care ne-a rămas de la Corradini, certifică această supoziţie : ]e cours vers tous les seuils d'oti la lyre sonore Enivrant l'univers de chants harmonieux, Allume, dans mon sein, le feu lent qui devore Et fait balbutier le langage des cieux. Je veux voir, en parlant a mon maître supreme De quel feu le genie embrasse le regard; Je veux, touchant sa main, lui dire que je l'aime, Pour compenser les pleurs qu'arrache ce depart. Nu departe de Heliade şi Negruzzi, care —■ detaliu simptomatic — admiră în Hugo nu numai pe virtuosul versului, ci şi pe reprezentantul unei arte a „adevărului" vieţii, se situează M. Kogălniceanu. In Notes sur l'Espagne (1846), amintind de Corneille, Beaumarchais, Lesage şi Victor Hugo, care au încercat cu toţii să zugrăvească firea spaniolului, Kogălniceanu scrie : „Pre acest de pe urmă îl tăxuiesc de exagerat ; acei ce-au fost în Spania, ce au vieţuit cu spaniolii va mărturisi că Ruy-Blas este adevăratul model a espaniolului curtezan" (M. Kogălniceanu, Scrisori — Note de călătorie, ediţie de Augustin Z. N. Pop şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1967, p. 248). 689 44 Importanţa lui Hugo în mediul literar românesc dinainte de 1848 o atestă şi numeroasele ştiri despre activitatea sa, care apar în gazetele timpului. Dintre acestea, una foarte interesantă e următoarea : ,.Se ştie cită împărecherc şi neînvoială domneşte între Academia ştiinţelor din Paris şi între şcoala cea nouă a poeţilor, cam prin batere de joc numită romantică, în a carii cap stă Victor Hugo, apoi A. Lamartine ş.a. în 7 ian.. Victor Hugo ajunse abia a se face mădulariu Academiei franţăzeşti, în locul răposatului Lemercier. Să vedem ce va mai ieşi pe orizonul literar din acest amestec al principiilor." (Foaie pentru minte..., 1841, nr. 4.) Din notiţa aceasta reiese că existenţa a două „şcoli", aflate în dispută, dintre care una se revendică de la modernitate şi alta de la tradiţie, e perfect clară redactorului. El însă pare a-şi rezerva atitudinea, cu sentimentul că apriga înfruntare dintre romantici şi clasici e o chestiune pur franceză. Ne oprim aci, la aceste cîteva consemnări de traseu exterior al „influenţei", fără a coborî în adâncime şi a analiza în ce fel a intrat în reacţie opera lui Hugo cu spiritul românesc. E neîndoielnic că ea a jucat un rol important în formarea ideologiei literare a romanticilor noştri, îndeosebi după 1848, sub tripla ipostază de factor de incitare, catalizator de combustii şi metamorfoze intelectuale, termen superlativ de referinţă („model"). 118 Despre Vardalah şi importanţa învăţămîntului său estetic : D. Popovici, Ideologia literară, ed. cit., p. 15—16, 37—39. 1,5 Personalitatea lui Marmontel : D. Popovici, Ibidem, p. 26 ; F. Brunnetiere, L'evolution des genres dans l'histoire de la litterature. ed. a VH-a, Paris, 1922, p. 162 ; W. Folkierski, op. cit. i-'o Regulile sau Grammatica poezii. Traduse în rumâneşte de I. Eliad, Bucureşti, 1831. Textul integral e reprodus în : G. Ivaşcu, Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, ed. cit., p. 121—157. Izvoarele Grammatkii poezii l-au preocupat pe G. Bogdan-Duica. {Istoria literaturii române moderne, ed. cit., p. 115—117), dar au fost iden- •r , ■ i i , t-, _ .....■ ■ /r J.„f~^.'. l:.rt..-,.^ nA t>\ c'. .,^„-"r,v* ...u,^ C-CUS UC tU. 1 upuviLl yluLWiw^tu tti.cvcw.., cc. c... ^. ~~, ,- .......... in detaliu în comentariile erudite ale ediţiei I. Heliade Rădulescu. Opere. ed. cit., II, p. 431—435. Despre teoria „geniului" în poetica sec. al XVIII-lea : Paul \ an Tie gi.em. Le /"'(.romantisme, eu. cit., 1, p. 62—64. 690 Citatele, apud G. Ivaşcu, p. 128, 13C, 134, 135. (Prescurtarea Vr. pusă de Heliade în paranteză la sfîrşitul capitolului Poezia epică [p. 136] e explicată greşit de editor : Vardalah, în loc de Voltaire. Aceeaşi eroare la p. 140.) 122 „Entuziasmul rezonabil e atributul marilor poeţi", scria Voltaire in Dictionnaire philosopkique. Teoria „entuziasmului premeditat" : Daniel Mornet, La question des regles, ed. cit., p. 609. Citatele : op. cit., p. 144, 146, 148. 123 Qeuvres de Victor Hugo, ed. Lemerre, Paris, 1876, Cromwell, p. XXXIX—XL şi LXVI. Philippe Van Tieghem, Petite histoire des doctrines, ed. cit., p. 157. 124 Primul articol al lui Heliade împotriva lui Alecsandrescu, Critică literară, apare în Curierul de ambe sexe, 1837, I, p. 238—252. Notiţa despre „rodinieni", în ed. a Il-a, 1862, p. 251—253. 125 Cel de-al doilea articol contra lui Alecsandrescu, Despre versificaţie, în Curierul românesc, 1838, supl. nr. 8. Articolul lui Asachi împo-ttiva traducerii lui Aristia din Saul de Alfieri, în Albina românească, 1839, ni. 75. Replica lui Heliade, în Curierul românesc, 1839, nr. 158—159. „Eu însă niciodată n-am prea fost nici aşa regulat...", în Curierul românesc, 1839, nr. 71. 126 Articolul lui Gr. Pleşoianu, Vorbire asupra poezii epice şi de bunătatea poemii lui Telemah, e, după cum a dovedit D. Popovici, o traducere din La Harpe. Vz. : Gr. Pleşoianu şi La Harpe, Studii literare, 1943, II, p. 193—200. 127 S. Marcoviei, Curs de retorică, Bucureş-i. 1834. Referinţele : p. 8, 8—9, 92, 175—185. Textul din Blair, op. cit., I, p. 40. Despre S. Marcoviei : I. Verbina (Pervain), Simeon Marcoviei, traducător şi teoretician al problemelor sociale şi literare, în Studii literare. 1Q49 Tir /„:.,„,! . „ ?i> . , tu, - . vc,,au,.. . 128 Articolul Pentru poezie, în Curierul românesc, 1832, nr. 74 (comentariul lui D. Popovici, în Ideologia literară, ed. cit., p. 207). Comparaţia cu D-na de Stael : De l'Allemagne, partea a Il-a, cap. X. De la poe,ie Ud. Flammarion, 1. p. 168- 174). Importanţa o"o:v 0 -po-: D-nei de Stael pentru difuzarea ideilor romantice e pusă în lumină de 691 44* teza Iui A. Henning, L'Allemagne de M-me de Stael et la polemique romantique, Paris, 1929. 129 Realismul imanent romanticilor : Vaclav £erny, Les composams realistes du romantisme francais, în Im Dienste der Sprache, ed. cit. : „O tiâsătură fundamentală a diferitelor romantisme naţionale e că în alcătuirea lor intră totdeauna o compozantă realistă, bineînţeles în doze diverse şi sub aspecte metabolice variate", p. 172 ; Jacques Goudet, Mentalite et sensibilite romantiques chez Manzoni, în // romanticismo, ed. cit., p. 333. 130 Pledoaria pentru „adevăr" : Heliade, în Gazeta Teatrului Naţional, 1836, p. 44; M. Kogălniceanu, Dacia literară, 1840, p. 115—116; C. Negruzzi, în Familia, 1886, nr. 22. 131 Serafimul şi heruvimul şi visul, în Gazeta Teatrului Naţional, 1836, nr. 4. 132 C. Negruzzi, în Precuvîntare la Măria Tudor, op. cit.; Barbu Ca-targiu, Teatru Naţional, în Gazeta Teatrului Naţional, 1836, p. 94—96. 133 Articolul Pentru stil, în Curierul românesc, 1834, nr. 73, 74, 76, 77, 79 (citatele : nr. 76, 77). Marmontel e prezent „de la un capăt la celalt al articolului" — remarcă D. Popovici, în I. Heliade Rădulescu, Opere, ed. cit., II, p. 445. 134 L. Repey, Discours prononce ă la seance solennelle de l'examen de TAcademie Michaleenne a Jassy Van 1836, Bucureşti, 1836, p. 7. L. Repey, profesor francez Ia Iaşi, apoi la Bucureşti, tradusese în 1831 Le prisonnier de Chilian şi dedicase o odă lui Byron. In 1840, va publica volumul Paquerettes. Romances et chants elegiaques. Importanţa morală şi politică a teatrului : Curierul românesc, 1831, ni. 4 ; Ibidem, 1833, nr. 57 ; Ibidem, 1837, nr. 47. Polemica împotriva poetului „arisrxrat al literaturii" : „Critică literară, în Curierul de ambe sexe, 1837—1838, I, p. 239. Recenzia cărţii lui Aaron Florian (probabil de Heliade), în Curierul românesc, 1838, nr. 15. îndreptarea lui Heiiade spre mesianismul poetic e posterioară revoluţiei de la 1848. Vz. D. Popovici. Ideologia literară, ed. cit., p. 221 şi urm. 13° Despre Dacia literară, în afară de marile nume ale istoriografiei literare rare au aborda" ?n trecut chestiunea : N. Iorga, O. Derivusian-G. Ibrăileanu, G. Călinescu, D. Popovici, menţionăm contribuţiile re- cente : Constantin Parfene, însemnătatea „Daciei literare" în dezvoltarea culturii româneşti, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Ac. R.P.R., Iaşi, Filologie, 1960, XI, fasc. 1 ; G. C. Nicolescu, Curentul de la „Dacia literară", în Limbă şi literatură, 1961, V ; Măria Platon, Literatura şi problemele ei în „Dacia literară", în Analele Univ. „Al. I. Cuza", Iaşi, 1965, fasc. 1 ; Antoaneta Macovei, Probleme de critică teatrală în „Dacia literară", în Ateneu, ianuarie, 1965 ; Al. Husar, Posteritatea „Daciei literare", în Limbă şi literatură, 1966, nr. 12 ; George Muntean, Dacia literară, în Reviste literare româneşti din secolul al XlX-lea. Contribuţii monografice, Bucureşti, 1970. Vz. şi capitolele respective din recentele Istorii ale literaturii române de colectiv sub răspunderea Al. Dima (cap. redactat de Paul Cornea, 1968) şi G. Ivaşcu (1969). 136 Preliminarii ale Daciei literare : Heliade, Curierul românesc, 1831, nr. 35 ; I. Maiorescu, Foaia literară, 1838, nr. 16 ; anonim (Heliade ?), despre cursul lui Repey, Curierul românesc, 1838, nr. 11 ; G. Bariţiu, Foaia pentru minte..., 1839, supl. nr. 47; Al. Popovici, Ibidem, 1839, nr. 23. (Revista lui Popovici trebuia să iasă în 4 coli pe lună, cuprinzînd material istoric şi arheologic ; menirea ei va fi fost desigur să popularizeze descoperirile piramidale ale editorului, şi anume că „aicea [sic !] a stat o dată teatrul cel mare al întîmplărilor, care au răsturnat păgînătatea, colosul Romei l-au dărăpănat, religia creştinească s-au întemeiat, s-au lăţit şi au alcătuit atâtea împărăţii şi rigate în Europa" !) 137 Gae'tan Picon, La poesie au XIX-e siecle, în Histoire des littera-tures, III, Encyclopedie de la Pleiade, Paris, 1958, p. 893. 138 Asupra datării traducerilor lui Heliade din Lamartine : G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române, ed. cit., p. 120—121. Aprecieri : S. Mareovici, Curs de retorică, ed. cit., p. 64 (Lacul), 199, {Suvenirul) ; I. Ghica, Dascăli greci şi dascăli români, în I. Ghica, Opere, ed. I. Roman, Bucureşti, 1967, p. 259 ; Bolintineanu, Poezia română în diverse epoce, în Albina Pindului, 1868, nr. 4. Dacă ţinem seama de cronologia traducerilor lamartiniene dată de G. Lanson în ediţia sa din Meditations poetiques (Paris, 1915, I, CLXX1II— CLXXXj, reiese ca, excepima ucniuuiu y-u uawww.. ......." 1830), Anglia şi Polonia (cu cîte una), traducerile lui Heliade sînt printre cele mai vechi din întreaga Europă, fapt cu totul remarcabil date fiind condiţiile de incipientă ale mişcării noastre literare. Voga lui Lamartine 692 693 în România, îndeosebi în prima jumătate a secolului trecut, este enormă. Pusă în lumină prin studii parţiale, în cazul unor scriitori ca Alecsandrescu, Cîrlova, Heliade, Alecsandri etc, de N. I. Apostolescu. G. Bogdan-Duică. V. Ghiacioiu, I. M. Raşcu şi, last but not least, de G. Călinescu, care a vorbit de lamartinismul liricii muntene din jurul lui 1830, ea n-a ocazionat încă un studiu monografic de ansamblu. Trei contribuţii în acest sens. articulate în perspectiva globală a raporturilor marelui romantic francez cu gîndirea şi literatura română a secolului al XlX-lea, reuneşte volumul colectiv, de largă colaborare internaţională, Le Livre du centenaire. Etu-des recueillies et presentees par Paul Viallaneix, Paris, 1971. Angela Ion (Lamartine et la Roumanie), Marin Bucur (Lamartine et la Revolutwn c(c 1848 dans les Principautes danubiennes) şi autorul cărţii de faţă (Ltapes de l'accueil de Lamartine en Roumanie: mirages de l'oeuvre et mythe de la personnalite), schiţează în elegantul şi substanţialul volum editat de profesorul Viallaneix, cunoscut exeget al lui Michelet şi reprezentant de frunte al noii şcoli de istorie literară franceză, traiectoria destinului lui Lamartine în conştiinţa românească. Fără a intra aci în amănunte, desprindem din studiul nostru un singur detaliu grăitor : pînă la 1848, se traduc la noi 43 de poezii de Lamartine de nu mai puţin decît 17 traducători diferiţi — bilanţ impresionant şi fără echivalent în epocă (p. 163). 138 Există o bibliografie importantă dedicată lui Heliade, sporită îndeosebi în ultimii ani, referitoare la gîndirea filozofică şi politică, activitatea sa în domeniul culturii şi lingvisticii. Cu mult mai puţine sînt lucrările care se ocupă de opera literară propriu-zisă. Dintre acestea, unele se impun prin bogăţia referinţelor şi întinderea documentării : capitolul lui G. Bogdan-Duică, în Istoria literaturii române moderne, ed. cit., altele accentuează pe problema izvoarelor, fiind concepute în spirit comparatist : G. Oprescu, Heliade Rădulescu şi Franţa, în Dacoromania, III. 1924 : L\ Popovici, „Santa Cetate", între utopie şi poezie, Bucureşti, 1935 ; Idem, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1935 ; Ibidem, — ..1 J ■. ■ ■ ",' 1 r\ t tt ti.. _____ ..I iflio 1(111 t îl. „In .iv.Lic cu.uei Linice ue KJpeie, x—n, rjueUiLSLj, iJOJ—in^. cLu.,c,^ două lucrări, des citate în această carte, constituie contribuţii fundamentale, exemplare, in felul lor, pentru nivelul înalt atins de ştiinţa comparatista românească între cele două războaie. E de notat că laturile vulnerabile .-.V operei lui D. Popovici derivă nu atît din limitele subiective ale cercetătorului, cît din insuficienţa metodei comparatiste, aşa cum era ea f.94 înţeleasă şi legitimată în perioada de înflorire a şcolii franceze ce ia Revue de litterature comparee. Exegeze ale operei literare a lui Heliade : Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, 1941 (ed. a Il-a, 1966) ; Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1944 (Şerban Cioculescu) ; Paul Cornea, /. Heliade Rădulescu sau „Echilibrul între antiteze" în teorie şi practică, în Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962, p. 179—214 ; G. Călinescu, /. Eliade Rădulescu, in Revista de istorie şi teorie literară, 1964, nr. 1 ; G. Ivaşcu, în Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1970. 140 Contemporanii despre Heliade ca poet : M. Kogălniceanu, Documente şi manuscrise literare, ed. cit., II, p. 219 ; I. A. Vaillant, La Românie ou histoire, langue, litterature, orographie, statistique des peuples de la langue d'or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, resumes sous le nom de Romans, Paris, 1844, III, p. 123 ; D. Bolintineanu, Poezia română în diverse epoce, ed. cit., p. 91. 141 I. Raţiu, Vasile Cîrlova. 1809—1831. Studiu istoric-litcrar, Blaj, 1905 ; G. Bogdan-Duică, notiţă în ediţia Poezii de N. Nicoleanu, V. Cîrlova, C. Stamati, Bucureşti, 1906 ; G. Ibrăileanu, V. Cîrlova, în Scriitori şi curente, Iaşi, 1930 (ed. a Il-a) ; I. M. Raşcu, Poeziile lui Vasile Cîrlova, în Alte opere din literatura română, Bucureşti, 1938. 142 B. Delavrancea, Grigore Alexandrescu, în Revista nouă, I, p. 172 ; G. Bogdan-Duică, Despre Grigore Alexandrescu, în Convorbiri literare, 1900, nr. 9 şi 10 ; Pompiliu Eliade, Gregoire Alexandresco et ses maîtres francais, în Revue des Deux Mondes, din 15 decembrie 1904 ; I. Trivale, Grigore Alexandrescu în faţa poeziei de azi, în Cronici literare. Bucureşti, 1915 ; Ch. Drouhet, Grigore Alexandrescu şi Voltaire, în Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, 1927 ; Al. Ciorănescu, Gr. Alexandrescu traducător al lui Tasso, în Viaţa românească, 1934, nr. 9 ; Gr. Scorpan, Munca de creaţie la Gr. Alexandrescu. în laşul literar, 1951. nr. 1—2 ; Gh. Bulgăr, Gr. Alexandrescu, ginditor şi poet modern, în Scrisul bănăţean, 1955, nr. 3 ; Pcrp&sicius, Cuvînt pentru pomenirea poetului Ctitore Alexandrescu, în Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957—1960), Bucureşti, 1961 ; Paul Cornea, Grigore Alecsandrescu, sau lirismul paşoptist ca experienţă interioară, în De la Alecsandrescu la Eminescu. bucureşti, 1966. 69'3 Monografii : Eugen Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui şi corespondenţa lui cu Ion Ghica, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1928 (ed. I, 1908) ; V. Ghiacioiu, introducere la ediţia Grigore Alexandrescu, Poezii şi proză, Craiova, 1940 ; G. Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, 1962 (lucrare fundamentală) ; Silvian Iosifescu, Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1965. 143 D. Popovici, Poezia lui Cezar Boliac, în Viaţa românească, 1929, nr. 11—12; Gh. Bulgăr, Particularităţi de limbă şi stil în opera lui C Bolliac, în Contribuţii la istoria limbii romane literare în sec. al XlX-lea, Bucureşti, 1956 ; George Munteanu, studiu introductiv la ediţia Opere, de Andrei Rusu, Bucureşti, 1956 ; Paul Cornea, Cezar Bolliac, sau romantismul în jiletcă roşie, în De la Alecsandrescu la Eminescu, ed. cit. Monografii : Tudor Şoirnaru, Cezar Bolliac, Bucureşti 1962 ; O. Pa-padima, Cezar Bolliac, Bucureşti, 1966 (lucrare fundamentală). 144 Problemele de prozodie sînt încă insuficient studiate la noi. în afară de vechea lucrare a lui N. I. Apostolescu, L'Ancienne versification roumaine, Paris, 1909, şi de excelenta monografie a lui Vladimir Streinu, Versificaţia modernă. Studiu istoric şi teoretic asupra versului liber, Bucureşti, 1966, contribuţiile cele mai importante despre istoria versului românesc aparţin unor cercetători străini : L. Gâldi, Le origini italo-greche della versificazione rumena, Roma, 1939 ; Idem, Probllmes de versification dans les pays danubiens, în Helicon, t. V, fasc. 1—3 ; idem, Esquisse d'une histoire de la versification roumaine, Debreţin, 1964 ; Mărie Kavkovâ. Quelques ob-servations concernant la construction rythmique du vers long roumain, în Acta Universitatis Carolinae, 4, Romanistica Pragensia, IV. 145 Pentru indicaţiile bibliografice referitoare la operele apărute în presa literară, trimitem la Bibliografia analitică a periodicelor, ed. cit. 146 I. Diacu-Xenofon. Viaţa şi opera unui nedreptăţit : Costache Ca ragiale, Bucureşti, 1940 ; Florin Tornea, Un artist cetăţean : Costache Caragiale, Bucureşti, 1954 ; G. Călinescu, Costache Caragiale, în Studii CCiceiări ae istorie literara şt folclor, 1960, nr. 4. Piesa lui C. Facca, Comodia vremii sau Franţuzitele, scrisă la 1833, a fost publicată de Heliade de-abia la 1860, în Biblioteca portativă, LXVI. 147 După G. Ibrăileanu, datorită faptului că a dispus de o „clasă mijiocie naţională, cu instincte revoluţionare", Muntenia s-a ocupat de „asimilarea formelor politice", în vreme ce Moldova, datorită în principal „tradiţiei culturale", a prezidat, prin exerciţiul spiritului critic, în timp de patruzeci de ani, de la 1840 pînă la 1880, „la asimilarea culturii în celelalte forme ale ei" (Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, 1922, ed. a Il-a, p. 25—42). Teoria lui Ibrăileanu corelează o serie de observaţii ale paşoptiştilor. Astfel, Alecu Russo remarca în Cugetări că „Moldova e ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală" (Scrieri, ed cit., p. 262). Alecsandri îi scria în 1856 lui Grenier : „La Bucureşti, orice inovaţie politică, literară sau chiar socială e adoptată cu o uimitoare uşurinţă, în vreme ce la Iaşi ne gîndim de zece ori înainte de a o prelua... Caracterul muntean e mai meridional decît al nostru." (Georges Gazier, Lettres inedites du poete roumain Basile Alecsandri a Edouard Grenier, Paris, 1911, p. 31—32.) Cercetarea noastră asupra traducerilor efectuate în prima jumătate a secolului al XlX-lea dovedeşte că de la 1830 înainte volumul traducerilor creşte mult mai repede în Muntenia decît în Moldova, că cea dintîi manifestă o mai mare putere de recepţie a fenomenului cultural străin — de unde, evident, şi o anumită labilitate a gustului, căderea mai frecventă în pastişă, supunerea la „modă". (De la Alecsandrescu la Eminescu, ed. cit., p. 54.) 148 Alecsandri despre „şcoala romantică" : Scrisori, ed. de Ilarie Chendi şi Eugenia Carcalechi, Bucureşti, 1904, p. 37. Despre Hrisoverghi : Precuvîntarea lui C. Negruzzi la Antoni de Al. Dumas, Bucureşti, 1837 ; prefaţa lui M. Kogălniceanu la Poezii, Iaşi, 1843; Ilarie Chendi, Al. Hrisoverghi (1811—1837): Romanul unui poet, în Pagini de critică, ed. îngrijită de Vasile Netea, Bucureşti, 1969. 149 B. P. Hasdeu, Poeţii români pînă la 1848 : Costache Stamate, în Columna lui Traian, 1870, nr. 57, 60, 61 ; Idem, Revista nouă, 1886, nr. 6 (H. i-a dedicat lui Stamati, la vîrsta de numai 15 ani, o poezie apărută în Severnaia Pcela, cu ocazia împlinirii unei jumătăţi dc mileniu de la întemeierea Moldovei ; Stamati era numit „patriarh al poeţilor moldoveni" — E. Dvoicenco-Markova, Russko-ruminskie sviazi, ed. cit., p. 136) ; Ch. Drouhet, Cavalerul Stamati, în Viaţa românească, 1921, nr. 11 ; E. Dvoicenco, Vieaţa şi opera lui C. Stamati. Contribuţii după izvoare inedite, Bucureşti, 193 4 (lucrare de bază) ; G. Bezviconi, C. Siaman, familia şi contemporanii săi, Iaşi, 1942 ; I. Rotaru, introducerea şi notele la Const. Stamati, Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei, ed. de Ion şi Rodica Rotaru, Bucureşti, 1967. i5u Începuturile literare ale iui C. Negruzzi: lacob Negruzzi, Începuturile literare ale lui Const. Negruzzi, An. Ac. R., s. II, secţ. lit., voi. 696 697 XXXII (1909—1910) ; E. Lovinescu, Cea dinţii pagină de proză a iui C. Negruzzi, în Flacăra, din 12 noiembrie 1911 (despre Idilie) ; N. Iorga, Cele dintîi scrieri ale lui C. Negruzzi, în Revista istorică, 1918, nr. 4—7 ; î\r. Camariano, Primele încercări literare ale lui Costache Negruzzi şi prototipurile lor greceşti, Bucureşti, 1935. In aceeaşi problemă, monografiile : E. Lovinescu, Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1940, ed. a IlI-a (ed. I — 1913) ; V. Ghia-cioiu, Introducerea (194 de pagini) la Costache Negruzzi, Păcatele tme-rcţelor, ed. a Il-a, Craiova, 1942 ; Al. Piru, C. Negruzzi, Bucureşti, 1966. 131 Paul Cornea, O autobiografie necunoscută a lui Costache Negruzzi, In Limbă şi literatură, 1969, XXI, p. 60. 152 Izvoarele lui Negruzzi : Ramiro Ortiz, Un imitazione rumena di Lin Gemălde aus der SUndfluth, în Varia romanica, Firenze, 1923 ; Nes-»t(T Camariano, op. cit.; V. Ghiacioiu, Identificarea originalelor unor „tălmăciri" ale lui Const. Negruzzi în Revista istorică română, 1935—1936, V—VI ; Idem, Un izvor necunoscut al lui C. Negruzzi, în Convorbiri literare, 1938, nr. 8—10 ; Al. Iordan, Izvoarele nuvelei „Alexandru Lăpuşneanu", în Viaţa românească, 1940, nr. 8—9 ; Ramiro Ortiz, Sull'in-flusso della Legenda de los sete infantes de Lara su „Lucrece Borgia" di Victor Hugo e su „Alexandru Lăpuşneanu" di C. Negruzzi, în Melanges d'histoire et de litterature comparee offerts â Charles Drouhet, Bucarest, 1940; Emilia Turdeanu, Contribuţiuni la influenţa franceză în opera lui Costache Negruzzi, in Revista istorică română, 1940, X ; Laetiţia Turdeanu-Cartojan, Modelele poemului „Aprodul Purice" de Constantin Negruzzi, in Revue des etudes roumaines, 1960, V—VI ; Paul Cornea, Negruzzi, Colonelul de Vais şi Millevoye, în Limbă şi literatură, 1966, nr. 11 ; M. Anghelescu, Note despre C. Negruzzi şi „Melodiile irlandeze ale lui Thomas Moore, în Limbă şi literatură, 1969, XXI. Vz. şi N. I. Popa, Costache Negruzzi — traducător, în Studii şi cerc. ştiinţifice, Iaşi, Filologie, 1957, nr. 2. îs» DeSpre arta literară a lui C. Negruzzi : N. Iorga, Povestitorii de ieri şi cei de azi, I, 1914 ; Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, ed. cit. ; Liviu Rebrcanu, Centenarul nuvelei româneşti, în Amalgam, Bucureşti, 1943 ; Gh. Bulgăr, Despre contribuţia lui C. Negruzzi la dezvoltarea limbii noastre literare, în Limbă şi literatură, 1955, nr. 1 ; G. Călinescu, Const. Negruzzi, în Steaua, 1958, nr. 7 ; C. G. Ionescu, Valoarea artistica a inspiraţiei istorice în opera lui C. Negruzzi, cu privire specială asu- pra nuvelei „Alexandru Lăpuşneanu", în Limbă şi literatură, 1960, IV ; Ion Dumitrescu. Arta frazării in proza lui Const. Negruzzi, în Limbă şi literatură, 1964, VII ; D. Păcurariu, Clasicismul românesc, ed. cit. 154 F. Colson aminteşte, în De l'etat, ed. cit., p. 175, de G. Crupenschi, tînăr scriitor „renumit pentru talentul său poetic". Kogălniceanu îl elogiază în discursul din 1839 : „numai să vrea şi ar putea deveni primul nostru poet" (Documente şi manuscrise literare, II, p. 220). 155 Despre Cuciureanu : un articol cald de Alecu Russo, în România literară, 1855, nr. 39; notiţă de G. Sion, în Revista Carpaţilor, 1861, p. 340; G. Călinescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1959, nr. 3—4 ; Antoaneta Macovei, în Istoria literaturii române, II, sub redacţia Al. Dima, ed. cit., p. 586—587. 156 Despre D. Ralet : notiţă de V. Alecsandri, în Convorbiri literare, 1882, nr. 9; Măria Frunză, Un scriitor moldovean de la 1848 : Dimitrie Ralet, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, Filologie, 1961, XII, fasc. 2 ; Paul Cornea, Dimitrie Rallet, Gazeta literară, din 20 ianuarie 1966. 157 Kogălniceanu scriitor : N. Iorga, Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul, ed. a Il-a, Bucureşti, 1920 ; N. Cartojan, Mihail Kogălniceanu. Activitatea literară, An. Ac. R., mem. secţ. lit., s. III. t. XI, mem. 3, 1942 ; Dan Simonescu, Contribuţia lui M. Kogălniceanu ia dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii literare, în Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1956 ; Idem, Baza folclorică a operei literare a lui Mihail Kogălniceanu, ed. cit. ; Şerban Cioculescu, în Istoria literaturii române, II, sub redacţia Al. Dima, ed. cit. 158 începuturile literare ale lui Alecu Russo : P. V. Haneş, Alexandru Russo, o pagină ignorată din literatura română, ed. a Il-a, Bucureşti, 1930 (cd. I—1901) ; Al. Dima, Alecu Russo, Bucureşti, 1957 ; Teodor Vîrgo-lici, Alecu Russo, Bucureşti, 1963. 159 Poemul Mazeppa a apărut postum, în Revista nouă, 1889, nr. 9. Reprodus de E. Boldan, în C. Negri, Scrieri, Bucureşti, 1966, 2 voi., care publică şi o a doua versiune, completă, a traducerii, găsită Ia Arhivele statului, Iaşi (pachet 343). Chitic haiducesc apare în Foaia Societăţii pentru literatură şi cultura română în Bucovina, 1868, nr. 5. Despre C. Negri, studiul introductiv al lui E. Boldan la ediţia citată ; Pericle Martinescu, Costache Negri, Bucureşti, 1966. 699 693 160 Poeziile tranceze ale lui Alecsandri sînt publicate în Documente şi manuscrise Literare, II, p. 13—50 (inclusiv cele trei bucăţi apărute în Spicuitorul moldo-român. Le glaneur moldo-valaque, 1841, nr. 2, 3, 4.) Monograf iile : Elena Rădulescu-Pogoneanu, Viaţa lui Alecsandri, Craiova, 1940, şi G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, ed. a Il-a, Bucureşti, 1965 (ed. I — 1962), descriu circumstanţele in care se produc primele încercări literare ale poetului şi ajută la cronologizarea creaţiei. Vz. şi G. Bengescu, Vasile Alecsandri, Convorbiri literare, 1886, nr. 2 (marea impresie exercitată asupra lui A., pe la 1835, de lectura lui Cha-teaubriand — p. 164) ; Mărie G. Bogdan, Autrejois et aujourd'hui, Bucureşti, 1929 (însemnări autobiografice, A. din vremea studenţiei — p. 75 ş.c.l.). Despre Buchetiera de la Florenţa : Barbu Theodorescu, Alecsandri şi Italia, în Revista Fundaţiilor Regale, 1938, nr. 7 (modelul Bucbetierei) ; O. Popovici, „Buchetiera" lui Alecsandri şi „Buchetiera" lui Paul de Kock şi Valory, în Studii literare, 1943, II. 161 G. Asachi, Dochia şi Traian dupre zicerile populare a românilor, £u itinerariul Muntelui Pionul de aga..., mădular a mai multor Academii, Iaşi, 1840. Critica lui Kogălniceanu, în Dacia literară, 1840, I, p. 272. 162 Scrisoarea lui G. Bariţiu către M. G. Obedenaru, în Transilvania, 1876, nr. 5. 163 Despre activitatea literară a lui G. Bariţiu : Lidia Bote, Ideile literare ale lui Bariţiu, în Tribuna, 1960, nr. 12 ; Vasile Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1966, p. 123—147 ; G. Em. Marica, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, op. cit., p. 76—95. („în proza lui predomină romantismul, atît prin genurile cultivate [meditaţii, nuvele istorice], cît şi prin motivele şi procedeele utilizate : puterea cotropitoare a iubirii, conflicte violente, insuficientă analiză psihologică ş.a." — p. 82.) 164 I. Breazu, Doctorul Pavel Vasici (1806—1881), în Studii de literatură română şi comparată, Cluj, 1970. V. şi Emil Pop, Doctorul Pavel Vasici, în Contribuţii la istoria medicinei în R.P.R., Bucureşti, 1955 (conţine o utilă bibliografie). 165 Scrisoarea lui Cipariu către Bariţiu, din 22 decembrie 1844, apud G. Em. Marica, op. cit., p. 85. Romantismul lui Cipariu : S. Jak6, Bibliofilia lui Cipariu, în Anuarul Institutului de istorie din Cluj, 1967, X, p. 1.34 („Pe el 1-a influenţat mai ales cea de-a doua orientare a romantismului. Mai mult, prin scrierile lui Victor Hugo şi George Sand, au ajuns pînă la el şi ideile socialismului utopic" — p. 135). Despre activitatea literară a lui Cipariu : I. Raţiu, Timotei Cipariu. Viaţa şi activitatea lui, Blaj, 1905 ; I. Gherghel, „Pescarul" lui Goethe în traducerea lui Timotei Cipariu, în Gazeta de Transilvania, 1942, nr. 90 şi 91 ; I. Breazu, Timotei Cipariu şi Italia, în Studii literare, 1943, II (traducerea din Manzoni — p. 207) ; I. Pervain, „Foaia literară" (1838) şi Timotei Cipariu, în Cercetări de lingvistică, 1962, VII, nr. 1. 1M Activitatea literară a lui A. Muresanu : Aron Densusianu, Poeziile lui Andrei Muresanu, în Cercetări literare, Iaşi, 1887 ; I. Raţiu, Viaţa şi operele lui Andrei Murăşan, Blaj, 1900 ; D. Păcurariu. Prefaţa la Andrei Muresanu, Poezii şi articole, Bucureşti, 1963 ; Livia Grămadă, Idei literare în publicistica lui Andrei Muresanu, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philologia, 1964, IX, fasc. 1. POST-SCRIPTUM 1 Istoria literară, al cărei progres e condiţionat, după părerea noastră, de deschiderea spre interdisciplinaritate, poate trage mari foloase de pe urma studierii metodelor generale şi a tehnicilor speciale utilizate de „istoria mentalităţilor", una dintire cele mai viguroase şi mai productive tendinţe ale istoriografiei contemporane. Născută în primele decenii ale secolului nostru, sub influenţa mutaţiei produsă de marxism în înţelegerea procesului istoric, profitând de dezvoltarea rapidă a sociologiei şi psihologiei sociale, noua disciplină capătă un început de autonomie o dată cu programul teoretic schiţat de Lucien Febvre (vezi articolele strinsc în volumul Combats pour l'histmre. Paris, 1953), cu lucrările aplicative ale acestuia (îndeosebi : Le probleme de l'incroyance au XVI-e siecle. La religion de Rabelais, Paris. 1942) şi ale lui Marc Bloch. Asupra stadiului actual al istoriei mentalităţilor, vezi sinteza lui Georges Duby în L'histoire et ses methodes, Encyclopedie de la Pleiade, 1961 ; Revue roumaine d'histoire, 1970, nr. 3 (vz. nota 22, P. 618) ; articolul lui Robert Mandrou din Revue d'histoire litteraire de la France, 1970, nr. 5—6. Foarte sugestivă sub raport metodologic e canea aceluiaşi Mandrou : La Traiwe an XVII-' ei XVIII-" sihles, Nouvelle Ciio, 1967. Dar literatura nu e doar ..document" revelator de mentalitate, oi st „valoare" configurată în limbaj, proiecţie a unei individualităţi ireductibile. 700 701 De aceea — nu ni se pare inutil s-o repetăm Ja capătul acestor pagini —, istoria literară nu poale rămîne, sub nici un cuvînt, la orizontul istoriei ■mentalităţilor şi, în genere, al sociologiei istorice. Ea trebuie să coopereze în egală măsură cu estetica, îndeosebi cu poetica şi stilistica. Şi, in orice caz, interdisciplinaritatea nu înseamnă anularea statutului propriu al ştiinţei noastre, ci dialogul creator cu domeniile vecine, raportarea permanentă la contextul global al ştiinţelor umane contemporane, care singur poate conferi o semnificaţie veritabilă fiecărei „zone" de cercetare particulară. R£SUM£ Introdu ction Le premier chapitre tente de cerner les usages du terme „romantisme". Une definition sous forme d'un enonce concis, sans equivoque et de caractere universel, telle qu'auraient voulu en avoir Dupuis et Cotonet, les heros de Musset, etant impossible, nous nous sommes propose de re-streindxe Ie champ des approximations en faisant une distinction entre Yerreur (c'est-â-dire une interpretation incorrecoe des faits) et la subjectivite (c'est-â-dire une vision de l'objet sous l'angle d'une experience irreductible). En ecartant les erreurs et en forţam la subjectivite â prendre acte de ses propres bornes, nous nous sommes efforces â introduire un principe d'eclaircissement des sens et de mise en ordre des denotations. Les erreurs les plus frequentes dans l'emploi du terme „romantisme" nous semblent etre de deux especes : les unes proviennent des differentes significations assignees au nom, les autres du caractere proteiforme de l'objet. Les premieres ont trăit â la confusion entre l'acception de „courant" litteraire ou artistique du romantisme, celle d'.,epoque" et celle de ..concept typologique". Or, bien qu'interferents, ces usages du terme se referent a des choses differentes. En effet, par romantisme on peut entendre : 1 — un groupement d'auteurs d'un domaine defini de la creation (litterature, musique, histoire, philosophie etc), dont l'existence, determinee histo-riquement, est basce sur une communauie d'affinites ou de principes intel-lectuels, formules ou non dans un programme („courant", „ecole") ; 2 — une mentalite ou un etat d'esprit, caracteristique pour des zones etendues de la production intellectuelle de la premiere moitie du XIX"C siecle et ayant des rerterous'ions dan; la vision d:\ monde. Jc< mo?;.;rs. Ie corn- 703 portcment etc. („epoque", „culture romantique") ; 3 — une configu-ration psychique, qui exprime une disposirion permanente de l'esprit hu-main et peut etre rencontree sur tous les meridiens et aux âges les plus divers de l'histoire (romantisme dans le sens „typologique", d'„archetype" ou de „style"). Entre ces trois acceptions il existe, bien entendu, des liens solidei. Ainsi, le „courant" romantique incarne sous sa forme la plus expressive la ,,typologie" romantique et derive historiquement de l'atmosphere intel-lectuelle et morale de 1',,epoque" romantique. Mais le transfert arbitraire des attributs de l'un des sens sur un autre donne lieu â de graves inadver-tances. La seconde cause d'erreur (en rapport avec le caractere proteiforme de l'objet) releve du fait que les chercheurs ne s'occupent jamais du meme cottram, de la meme mentalite ou du meme type ideal de romantisme, qu'ils ont en vue des „variantes", en fonction de nations, de zones de ci-vilisation, d'âges historiques, de domaines de la culture (litterature, mu-sique, philosophie) etc. Etant donne qu'â la base de toute generalisation se trouve une experience intuitive immediate, il n'est que logique qu'â cette pluralite de l'objet corresponde une deconcertante polysemie. A. O. Lovejoy a tire les consequences de cet etat de choses, declarant irraisonnables les efforts deployes pour trouver un „invariant" des diffe-rents types de romantisme et recommandant aux specialistes de restreindre leurs ambitions et de se limiter â l'exploration du domaine naţional. L'on salt que Paul Valery est alle encore plus loin : „II faudrait — disait-il — avoir perdu tout esprit de rigueur pour essayer de definir le romantisme . Mais si Lovejoy a beau jeu de se moquer de l'illusion nominaliste, i! n'en demeure pas moins que devant les textes romantiques, aussi divers fussent-ils, on ne peut pas ne pas sentir l'existence d'un „substrat cotn-mun". En quoi consiste ce substrat ? Voilâ le noeud du probleme. Rene Wellek le reduit â l'imagination, â l'interpretation organiciste de la nature, au gout pour les symboles et les mythes, extrapolant ainsi des carac'.erisiiques directement appropriees au romantisme allcmand. Mau dans son deşir d'integrer le plus de cotes possible du romantisme et de prouver l'unite europeenne du courant, il lui donne une definition si large que, jusqu'â la fin. le concept risque d'y perdre son identite et de devenit en auelcme sorte ..sans rivages". Chez Gaetan Picon, en echange, on trouve une profusion de details et une succession d'apories, de pertinencc inegaie. qui oroviennent d'un continue! ieu de bascule entre le pole de l'histoncite et celui de l'intuition typologique. Etant donne que dans le present ouvrage nous ne nous demandons pace que peut ev;: ie romantisme cotniue „ideal-typus", mat: ce qt: :. r. e 704 ejjectivement, comme incarnation de la dialectique des rapports entre lin-dividu et la societe â l'epoque de transition de la feodalitc au capitalisme, marquee par la Revolution Fran^aise, le Premier Empire et la Restaura-uon, nous proposons comme hypothese de travai! l'existence de trois typei principaux de romantisme europeen : — le romantisme occidental jusqu'en 1833 (contre „les lumieres". mo-narchique, religieux, egotiste, mojenâgeux, de^u. c ntemplatif etc.) ; l* romantisme occidental â partir de 1830 (humanitariste, socialisant, ene'rge-nque, actif, titanesque etc.) ; le romantisme oriental (pour „Ies lumieres", naţional, idealiste, folklorisant, adepte du carbonarisme, militant etc). Evidemment, ces types de romantisme comportent bien aussi un „de nommateur commun" ; sans celui-ci, toute discussion deviendrait impos-sible et on en serait reduit â conclure, avec Corneille. que „la lutîe cessa lăute de combattants". iNous essayons d'etablir que ce „denominaieur commun", ce principe interne decisif qui structure tous les types de romantisme consiste dans une rupture par rapport au present et aux formes du reei. dans la revendication passionnee de la liberation de sous les differentes contraintes possibles (religieuses, politiques, sociales, esthetiques etc.) et dans le depassement inauthentique de la comradiction entre le sujet et l'objet Puisque la nature des contraintes differe. les libertes reclamees different egalcment, ainsi que l'energie de la sublimation poetique. Mais partout le romantisme est une forme de la contestation, un elan de la personnalite comprimee : sur le plan politique — par l'absolutisme ou un regime d'op-pression naţionale ; sur le plan social — par une classe privilegiee ; sur le plan economique — par la reification des rapports mercantiles ; en reli-gion — par un Dieu injuste ou une hierarchie clericale qui a renie sa vi-cation evangelique ; en art — par l'obligation de se conformei- i des regles ; en morale — par un „code" hypocrite. qui est de fait au service de la classe dominante ; dans la vie quotidienne — par l'alienation qui result; de la revolution industrielle, de l'urbanisme, de la techn logie etc. Le II-e chapitre de l'Introduction expose la methode utilisee et l'aire de la recherche. En consideram la liuerature romantique comme une expre.-sion mecliatisee par l'„etat d'esprit" des troubles survenus dans la structure de l'existence sociale, nous postulons le depassement de la causalite purement litteraire et ia recurrence methodique de ia litterature a ia m.er.taiite et de celle-ci au contexte historique concret. En d'autres termes, pour expliqti'r »a genese de la litterature romantique, nous nous sommes propose d'etudier les origines de l',.etat d'esprit" romantique, lui-meme le produit dc chan-gements majeurs survenus dans l'existence sociale. Cir !;? imovations d: gout et de directives artistiques traduisent des modifications de mentalite, celle-ci etant â son "our la reponse globale, relativement coherente. donnee 70â 45 — Originile romantismului românesc par les hommes aux provocations de l'histoire. Pour nous. le „modele" lit-teraixe romantique a une „couvcrture" existentielle. Comme toute orien-tation aruslicjue, le romantisme est une aventure du langage, mais, peut-etre plus que toute autre, il est aussi une expression des profondeurs de î'âme. II a pour base la rencontre entre un „style" (qui implique une serie de techniques et de procedes specifiques) et une „vision du monde" (donc une certaine configuration de la conscience collective, detcrminee histori-quement et socialement). Dans le IlI-e chapitxe de Ylntroduction, nous examinons le probleme de; influences etrangeres, dans le but de rcfuter la these suivant laquelle le romantisme roumain serak le produit d'une simple contagion imitative. Apres avoir analyse les cotes vulnerables du comparatisme traditionnel, de nuance positiviste, Mustre en Roumaine des avânt la premiere guerre mondiale par Pompiliu Eliade et N. I. Apostolescu et dans la periode d'entre-deux-guarres par les soi-disant „sourciers" nous formulons une theorie de ]',,influence" comme reception de valeurs consubstantielles, qui se trouvent cependant â un stade inferieur d'explicitation. Les „influences" agiraient comme catalyseurs, leur role primordial etant de mettre en valeur les res-sources qui somnolent chez le „recepteur". On pourrait dire, paradoxale-ment, que celui-ci preetablit ses influences, d'abord en choississant, de l'infinke d'incitations possibles, celles qui conviennent â ses aspirations obscures, puis en transformam l'„influence", dans une seconde etape, par des metamorphoses et des decantations succesifs, dans sa propre nature. Si l'on elargit le probleme au plan global de la culture, il en ressort que la nature et l'importance des „influences" dependent â chauque instant de la configuration de l'ambiance sociale et intellectuelle du „recepteur" ; cu, pour en venir au probleme qui nous occupe, que le romantisme roumain n'a pas son origine dans des influences, mais dans le contexte social-historique et de mentalite qui les a rendu possibles. En subordonnant les „influences" aux transformaiions qui ont lieu dans l'organisme intellectuel de la nation, nous n'en contestons pas pour p.utant leur role. mais nous le motivons. Si ce son: ies facteurs interne^ qui ont la priorite, il n'en est pas moins vrai que les „influences" fertiles. celles qui repondent effectivement â des affinites et non â une simple attj--urie de snobisme et d'imitation d'une mode superricielie, constituen' toujours des termes de reference, d'emulation et de propulsion d'une inv portance extraordinaire. II est incontestable que, dans les premieres decen-nies du XIX-e siecle roumain, elles ont puissamment aide la mouvement elf fus de: e.,prks •:. prer.drc r.c:p, e; a cristalliser lif-ilrairement dans 1. moules romantiques. Le IV-e chapitre est consacre â une discussion sur Ie preromantisme. Apres un bref historique du terme, lance par l'ecole francaise (Paul Van Tieghem, A. Monglond), nous recapitulons Ies reproches dont il a hi '.'objet ces derniers temps : le fait qu'il implique un clivage du XVIII-e siecle en une premiere, periode, allant jusqu'â J.-J. Rousseau, ou prevau: la raison, et une seconde periode, â partir de 1760—1770, ou les elans du coeur se dechaînent, la premiere faite d'intellectualisme, d'esprit philo-sophique, de conventions rhetoriques, de l'imitation des anciens, la seconde — placee sous le signe du sentiment, du naturisme, de la renovation des sources d'inspiration, de la liberation de sous l'empire des regles ; qu; le preromantisme suppose une perspective finaliste, qui juge l'anterieur dans Ia mesure ou il prepare le posterieur, c'est-â-dire que, par une logique trompeuse de la retrospection, il isole, dans la periode finale du XVIII-3 siecle, ce qui semble anticiper le romantisme ; enfin, que l'emploi du terme preromantisme pour designer Ia periode de passage extremement heterogen: du classicisme au romantisme ne ferait que cacher la profonde diversite du paysage litteraire du temps, la reduisant â une unite fallaciense. A notre avis, aucune de ces objections contre le concept de „preromantisme" n'est capitale et ne saurait lui ruiner l'autorite ; il est vra: qu'elles nous obligent â le penser autrement. Le fait que, de nos jours, le XVIII-= sieole n'est plus envisage â «avers le prisme de la scission, mai» de 1 'unite (R. Mortier, Robert Mauzi, R. Porneau etc.) et que l'on n* postule plus une antithese rigide entre la raison et le sentiment ne change nen au fait objectif que, vers la fin du XVIII-e siecle, la poetique du classicisme satisfait de moins en moins les esprits et que les symptomes de la crise des lumieres s'accontuent en Europe occidentale. D'autre part — meme si l'on admet le bien-fonde des critiques contre le raisonnement d: type analogique (qui oublie que dans les sciences humaines la similitude n'est jamais question de pretexte, mais de contexte) et contre le mode „finaliste* de mettre en valeur le present en fonction des exigences de l'avenir — la conclusion de certains auteurs (Jean Fabre, G. Petronio) qui voudraient 2 — l'etude des modalites de structuration au niveau thematiq"-" *t stylistique sur Ia base d'une analyse intrinseque des creations represen-tatives. En ce qui concerne le premier pomi, nous soutenons l'hypo-these que le preromantisme est une manifestation de ia crise des rapport entre l'individu et le monde avânt le moment explosif de la revolution 706 707 bourgeoise, donc une revendicaiicn de liberte avânt que l'histoire n'ait demomre l'inanite des ideals. On comprend ainsi pourquoi le preromantisme n'est pas contre les lumieres et entretient des rapports ambigus avec ie classicisme. Quant au cote intrinseque de la recherche, nous attirons l'at-tention sur l'„hybride classico-preromantique", sur le fait que, sous l'angle de l'expression, un trăit caracteristique du preromantisme semble etre le conflit entre la volonte de renovation et les inerties du langage (c'est-â-dire. d'une part, la presence aigue' du sentiment et, d'autre part, la defi-cience metaphorique et le lieu commun neo-classique). Livre premier. Preliminaires (178C—1821) La premiere pârtie du Livre premier decrit le contexte historique des pays roumains de 178C â 1821. Y sont evoques : l'accentuation de la re-ccssion ottomane, â la suite des defaites successives subies par la Turquie au cours des guerres de la fin du XVIII-e siecle et du debut du XIX-e siecle ; l'equilibre fluide des rapports de force entre les grandes puissances, favorable â la June pour une plus large autonomie des Principautes ; J'aggravation des tensions sociales internes, sous l'effet d'une fiscalite ex-tremement dure et du proces de dissolution de l'economie naturelle ; l'ex-tension des rapports d'argent, stimulee par la transformation de la pro-duction â fins de subsistance en production pour le marche ; la stratification de plus en plus marque de Ia noblesse et la multiplication des conflits entre ses differentes couches (grands boyards — petits boyards) et groupements d'interets ; l'intensification continuelle de la crise des stxuctures feodales et du regime phanariote. Dans un chapitre special, nous nous occupons des manifestations insurrectionnelles jusqu'en 1821 et nous siirnalons les echos de la Revolution Francaise en nous appuyant sur les sources contemporaines, autant des relations des diplomates etrangers que des temoignages internes (Amfilohie Hotiniul, Dionisie l'Ecclesiarque, i Molnar, Nicolae Stoica de Haţeg etc). La seconde pârtie du meme livre lait ressortir les dislocations dr m-nTa!JTe dues s»u proresos d'ernsinn croissante de la societe feodale. A ce sujet, nous essayons d'etablir la position specihque des Phanariotes (pe-'<*« de'p^'es d?r>«: un monde barWe. mais sonvent personnes cultivees o;;, en tont cas, purvues du sentiment de Ia culture et d'un rit interet poor l'Occident) et le role qu'ils ont accompli sur le plan spirituel (il s'aşo. moins cie ia diffu-ic.:, d'.m eşp.r., valeur proprement di:, qui ne cordait ni â leur statut de representants de la Porte, ni â leur qualite dc membres d'une aristocraţie orgueilleuse et strictemem hierarchisee, que d-l'introduction — limitee bien entendu au monde restrein: des boyards — d'un climat favorable â l'adoption des idees „nouvelles"). Les voies de penetration de l'esprit „nouveau" soni exposees en detail, totalisant une documemation qui s'est considerablement enrichie au cours des dernien vingt ans. Nous avons aceorde une attention speciale au probleme des rapports culturels roumano-grecs. L'analyse des faits nous a mene â la con-ciusion que la prise de conscience de la personalite naţionale roumaine s'est faite, un certain temps au moins, par cooperation et non par opposition â la renaissance neo-helleniquc. Des esprits distinguee, chefs de file du mouvement intellectuel autochtone (Gr. Brîncoveanu, Iordaehe Slătineanu, Iordaehe Golescu etc), ont contribue avec enthousiasme â l'activite cul-turelle en langue grecque, sans avoir conscience du moindre conflit entre ces deux aspects de leur activite. De meme, une serie de savants grecs (D. Philippide, D. Fotino etc.) ont contribue de facon exemplaire â la mise en valeur du patrimoine naţional rcumain. La collaboration a ete facilitee par le fait que, jusqu'â un certain point, le mouvement de renaissance de la Grece ne se pr&entait pas comme un panhellenisme, visant â la sup-pression des particularkes nationales, mais comme un appel â tous leş peuples chretiens des Balkans, les incitant â s'unir dans une lutte corn-mune en vue de secouer le joug ottoman. Neanmoins, le processus dj segregation des individualites nationales, en plein essor dans toute l'Eu-rope centrale et sud-orientale, devait aboutir inevitablement â un choc entre les deux cultures puisque, greffes sur un meme milieu nutritif, le developpement de l'une ne pouvait pas jusqu'â la fin ne pas empieter sur-celui de l'autre. Le desastre de l'Hetairie et les exactions inherentes â l'insurrection finiront par avoir raison de l',,alliance" et la iransformeront tempoorairement en hostilite. Apres la guerre russo-turque de 1806—1812, qui a accelere l'euro-peinisation des moeurs de la classe superieure et a donne une nouvelle impulsion â la diffusion des idees, on commence â percevoir les signeî d'une renovation effective de la mentalite. Une serie de lettres expriment de plus en plus ouvertement leur hostilite envers le regime phanariote, auque! ils ne reconnaissent aucune legitimite politique ou morale. Ils etouf-fent dans l'atmosphere stagnante, soustraite aux influences renovatrices de 1 histoire, ou dominent la peur, l'insecurite, î'ennui, l'humiliation et \\ iachete. Des hommes tels que les Văcărescu, les Golescu, I. Cantacuzino, Q Conachi, Iordaehe Slătineanu — sensibles, nerveux, deja tournes plus vers l'Occident que vers Constantinopie — se irouvent a plusieurs point> de vue sur des positions absolument antagonistes au milieu qui est le 708 709 ieur. A des grades evidemment differents, chacun selon son temperament et son degre de lucidite, ils illustient ]e drame de l'individu pret â se detacher de l'ordre social etabli. 11 s'agit bien sur, d'une rupture ambigue, puisqu'elle repudie le phanariotisme sans condamner les rapports feodaux ci les privileges des boyards. Deux evenements sont essemiels dans la mouvement culturel de la deuxieme decennie du siecle : la naissance de l'enseignement secondaire roumain et l'entree en scene d'une generation d'intellectuels d'origine modeste. Les ecoles de G. Asachi et de G. Lazăr montrent que 1'idee naţionale est devenue la force motrice de la nouvelle culture ; l'ideal des lumieres, proclame aupaiavent theoriquement dans maintes prefaces d'ou-vrages, cesse d'etre une simple declaration de principes „ad pompam", pour se transformer en un instrument effectif de la renaissance nati»na!e ; grâce â l'enseignement, le mouvement intellectuel acquiert un centre de gravite, dont l'avenir immediat allait prouver l'importance capitale. En meme temps, une pleiade d'intellectuels, dont G. Asachi, G. Lazăr, ,Barbu Paris Mumuleanu, Eufrosin Poteca et, un peu plus tard, Heliade, P. Poenaru, S. Mareovici etc, professeurs pour la plupart, c'est-â-dire profession-nels de la diffusion des lumieres, recrutes dans les classes moyennes ou meme inferieures de la societe, prennent les leviers de commande de la culture, en degageant l'activite intellectuelle du point mort d'un amateu-risme fait de vains espoirs, d'etans brises et de bonnes intentions sans len-demain. C'est, neanmoins, l'annee 1821 qui amenera le grand tournant, car dans le milieu phanariote les facteurs d'inertie l'emportent sur les forces de renouveau. La troisieme pârtie du Livre premier s'occupe de la litterature de la periode 1780—1821. Oeuvre de dilettantes, pauvre en manifestation, 9uf-ioquee par l'usage general du grec dans les classes elevees. depourvue d'un statut autonome faute de professionnalisme, ne pouvant beiieficier des fa-veurs d'un pouvoir qui — malgre le vernis de culture qu'ont voulu lui donner quelques princes phanariotes — n'a ete en somnie qu'un despotisme â demi oriental, la litterature du temps ne peut ni se donner une coherence, ni constituer un reflet de la vie naţionale, ni iournir une reponse aux gran-des questions de la destinee collective. Elle exprime simplement le clivage des dasses socialrs et un starle nropressif d'experimentation des ressources du langage. La litterature prcdtvite rar !a noblesse est avânt tottt raţionaliste, con-ventionnelle par ses themes, ses images, sa compossition ; elle s'efforce â at-teindre un niveau „r'netorique". Au pole oppose, dans le monde rural, fleurit ia creation t ikiorique. inconnue. meprisee, inspiree non par des modele* livresques. mais par des mvthes et des coutumes profondement enracines 710 dans la memoire subconsciente des masses, que les individus saisissent spon-tanement „du dedans". Entre ces niveaux extremes se situe la creation des petits boyards et, surtout, des couches urbaines (petits employes, scribes, copistes, chantres d'eglise, etc), qui oscillent entre la „haute" litterature et ia litterature de colportage. Sa vitalite se fait surtout sentir dans deux genres : les vers d'amour et la chronique rimee, mais elle est loin de se donner des criteres de gout propres et de favoriser l'eclosion de talencs authentiques. La „haute" litterature est, au cours de l'intervalle 1780—1821, de ten-dance classique. Mais il s'agit d'un classicisme precaire, qui n'a pas pour base les genres classiques par excellence, la tragedie et l'epopee, et qui, au surplus, entretient avec l'antiquite des rapports plutot formels, reduits â un repertoire de motifs grammaticalises, de noms propres et de personnages mythologiques, ne comportant guere une exploration plus profonde des res-sources de l'ancien humanisme. II n'elabore pas une notion organique du beau, en associant comme tout classicisme veritable le plaisir des formes ciselees â une representation pleniere de rhomme. Le contact avec les grands auteurs y est souvent remplace par une serie de „citations" tirees de la litterature du XVIII-e siecle, â savoir de ses representants de second ordre. Les ecrivains adoptent la vision de l'antiquite suggeree par la poesie lyrique neo-grecque et la petite poesie franţaise neo-classique, illustree par Delille, Parny, Dorat, Leonard, Colardeau etc, lesquels negligent les grands tragi-ques, en aceordant leur preference â Sapho, Anacreon, Horace, Ovide, Ca-tulle, c'est-â-dire â l'erotique, dans la double hypostase de passion inextin-guWe et d'experience sensorielle. La poesie anacreontique — la plus cohe-rente expression du classicisme roumano-phamariote — comporte un rituel de declarations et de sermenits, usant des lieux communs traditionnels : l'a-mour transmis par les yeux qui incendie l'âme, conforme â la psycho-phy-siologie saphique du sentiment ; personnification de l'Amour par un enfant espiegle, capricieux et irresistible; la description petrarquiste des appâts de la bien-aimee; le motif catullien du baiser inassouvi etc. Avec la France elle-meme, malgre des liens plus intimes d'affinites, de curiosite t: de sympaihie, les rapports demeurent episodiques et superficiels. Bien qu'ingenument et sans connaître les „regles" qui doivent etre appli- quees, les auteurs du temps sont conscients toutefois de la difference qui «;c,0 -„*^„ 1» r~~~„ :___________ k ur —« ---»..- .^.^ Cutii, ia .ayxjii ut*.mc v-ouiaiiic ci ic „uicii -cciuc, piuiit ycu iw traites de rhetorique ; ils sont convaincus qu'un texte est d'autant plus litteraire qu'il s'eloigne davantage de l'expression quotidienne, que Part est ur. ..tn^tier", qui reclame une mitiation. Le classicisme de la fin du XVIII"1 siâcle essaye pour la premiere fois de maniere methodique d'integrer la lan-gue habituelle, celle dont on n'use que comme moyen de communication, 711 dans la sphere artistique. de transiormer le prosai'sme quotidien en litterature. De meme. il essaye de discipliner l'elcment folklorique, admis sinon comme „valeur", du moins comme „substance" — ainsi qu'il est bicn na-turel dans une culture qui possede des tresors de poesie populaire d'une inepuisable richesse. ou le cheminement des motifs ei des mou'es prosodiques de „bas" en „haut" a lieu spoiranement et de facon massive. Ln revanche. la theorisation de l'acte d'ecrire ne depasse pas un stade liminaire (Ienăchiţă Văcărescu, Conachi), personne ne semble se soucier de l'existence des differentes poetiques, de leurs contradictions, de son appartenance â telle ou telle ..ecole". Les criteres qui ont cours sont elementaires et elastiques ; comme dans toute periode de renouveau intellectuel, ou les energies latentes com-mencent â s'eveiller â la vie, il rcgne un pragmatisme spontane et on pro-tesse sereinement l'eclectisme. Cependant, â mesure que l'on se rapproche da grand tournant de 1821. on releve l'importance de plus en plus grande que prennent les problemes du sentiment, ainsi que la tendance d'integration de l'individu dans les cocrdonnees de l'univers reel, par le retour â la nature, l'exploration de la vie interieure, l'engagement explicite dans l'histoire. II s'agit lâ, certes, d'elements disparates et instables, qui s'inscrivent dans le paysage litteraire sans le transiormer essemiellement. On ne les rencontre du reste que rare-ment â l'etat pur, comme si eux-memes craignaient de se montrer au grand jour. Toute une serie de textes nous font connaître le tumuhe de la sen-sibilite, l'intuition de la verve interieure, la melancolie du glissement vers la mort, le sentiment de la solitude au sein d'une srxiete hostile — mais tous ces aspec s, de caractere preromantique, sont englobes dans un contexte ..classique" (hypostase abstraite de l'humain, atemporalite et aspatialite du milieu, rationalisme, image ornementale et illustrative etc). Bien qu'il soit introduit dans les hautes spheres sociales par des lectures et qu'il rep nde, du moins partiellement, â l'cqua ion spirituelle de quelques ecrivains, !e preromantisme ne parvient pas â se constituer en une tendance durabje de la litterature au cours de la periode 1780—1821. De meme que dans d'autres litteratures d'Europe centrale et sud-orieiv ale (Se;-tic. Boheme, Pologne. Hongrie, litterature ns.:o-ne!!enique) — que I Vuvragi. passe en revue comparativemem — les elements preromantiques sont greffes sur un fond classique. Si en Occident le preromantisme avait constitue une tentative pour jibere:' ■[-?. personnahte ces aircanes d un orcire nppressit sunout sur le plan esthetique, en Orient, o ti la feodalite, quoique ebranlee, survit et oii ia bourgeoisie tend a s'mtegrer au sys'eme, le preromantism. exprime une revolte â genoux. dans laquelle la protestation est combinee a 1'utopie d'un .humain" intancible et la crainte devant l'histoire â l'espoir en un red'essement moral. De fait. il est coince entre un elassicisme qui ne se resume pas aux delices languissantes de la galanterie, mais s'avere suscep-t:ble encore de purele et d'ideal, et un romantisme naţional en pleine expan-sion. Ce qui semble preromantique est parfois une simple distorsion de la substance classique, une brusque eruption au-delâ des regles et du style, mais iugitive et depourvue de la conscience de son insubordination. D'autres fois, vers la fin de la periode et sunout apres 1821, le preromantisme est un veritable romantisme, mais qui hcsite encore â prendre son essor. Le troisieme tiers du Livre premier comprend l'analyse des traductions faites entre 178C et 1821, ainsi que de la creation litteraire originale de la meme periode, dans la mesure ou elle allie et oppose l'une â l'autre la modalhe neo-classique de la forme et la modalite non-classique de la sen-sibilite. Nous disons „neo-classique" parce que les ecrivains dont il s'agit ■— Alecu Văcărescu, N. Văcărescu, I. Cantacuzino, N. Dimachi etc. — ne sont „preromantiques" ni entierement, ni toujours ; en echange, tous s'ecartent — â des degres differents et probablement sans premeditatior» de leur part — de ce qui constitue l'essence de l'interpretation „classique" du monde (essentialisme, equilibre, rationalite, idealisme moral, soumissioni â l'objet etc). En ce qui concerne les traductions, nous remarquons qu'elles ne re-fletent qu'incompletement et tout â fait approximativement la mentalite? des couches intellectuelles, qu'elles ne representent qu'un infime pourcen-tage des lectures des boyards et des personnes cultivees ; quant aux sur-prenantes omissions qu'elles component, celles-ci n'attestent ni le mauvais goik, ni l'ignorance, elles mettent en lumiere l'impaot de certaines cir-constances cbjectives de nature extra-esthetique. Cest pourquoi, afin de dtstinguer les traductions representatives (refletant des predilections effec-tives de l'esprit public) des traductions occasionnelles (qui attestent des tendances peripheriques dans le contexte spirituel de l'epoque), nous avons examine atteniivement la diffusion des ecrits respectifs. A cet egard, nous avons constate que les traductions la'iqties les plus repandues sont celles des livres populaires et de colportage, que parmi les oeuvres de la „hame" litterature les romans jouissent d'une grande vogue, et que les auteurs les plus lus sont Voltaire, Fenelon (le Telemaque), Metastase, Florian, Marmontel, Gessner, Baculard d'Arnaud. M-me Cottin, Mme de Genlis etc. Nous avons cgalernent constate que, tandis que les lectures de la couche evoluee tendent â rejoindre celles des pays d'Occident et sont impregnees pour une bonne part de l'atmosphere preromantique du com-mencement, du XIX-* siecle, les traducti ns. qui doivent s'adapter aux exi-şenceş d'un nsj!iet< .".rlttire! faiblement d^vc!or>re. »e truuvent â nm bonne distance en arriere : quant â la creation proprement dite — par manque 713 de tradition, par pauvrete de la langue. par l'obligation de ne pas depasser le niveau de comprehension des lecteurs, par crainte d'indispos-r soit I'eglise, soit „l'opinion" des personnes haut placees ou les idees politiques ea cours etc — elle est encore moins libres de chercher sa voie et de se lancer dans des experiments. Cest pourquoi la production litteraire de 1780—1821 est loin d'exprimer le veritable potentiel de sensibilite et d'intelligence de l'epoque, mais seulement ce qu'il en est reste apres que les „intentions" ont Iranchi les barrieres successives de la politique, de la morale sociale et du langage. Pour mettxe en relief la crise des valeurs classiques, nous nous cccupons successivement de la transformation dans le sens preromantique de l'ancien motif „fortuna labilis" (chez Ienăchiţă Văcărescu, N. Dimachi, C Conachi, Zilot le Roumain etc.) puis des oeuvres d'Alecu Văcărescu, I. Cantacuzino, N. Dimachi, N. Văcărescu, enfin de la correspondance entre Nicolae et lancu Văcărescu (1814—1817), particulierement revela-crice pour le theme de l'inadaptation et de l'echec, propre â la crise mo-rale traversee par la conscience europeene au debut du XIXe siecle. Livre deuxieme. La transition (1821—1830) La premiere pârtie du Livre deuxieme s'occupe de la signification et des repercussions des evenements de 1821, annee que nous considerons con-ventionnellement ccmme ligne de clivage entre l'ancienne societe roumaine — figee dans l'orthodoxie, l'esprit patriarcal, les moeurs â demi orientales, detachee du temps et passive aux appels de l'histoire, et la nouvalle societe — laîque, europeenne, dynamique, reinstallee dans le courant du temps et ouverte au dialogue des ctritures. Une analyse systema-tique du contenu des proclamations de Tudor Vladimirescu, le chef de rinsurrection roumaine de 1821, nous mene â la conclusion qu'elles definis-sent un programme politique coherent, correspondant entierement aux exi-gences objectives du developpement, que chaque point inscrit par Tudor sur son etendard de combat „rationalise le reel", autrement dit qu'il aide â la prise de conscience du processus historique et, par lâ, â son accelera-tion. La justification de la voie revolutionnaire, l'identification des con-cepts de „peuple", de „patrie" ei de „nation", la conception democratique de la souverainete, l'idee de justice sociale, la prefiguration de l'Union des Principautes : tous ces objectifs, enonces avec une grande clarte et dans un kngage qui denote une remarquable comprehension de la psychologie de 1'homme simple, constituent autant de facteurs de polarisatbn de l'energie revendicative des masses, qui exerceront une action intense dans 714 la vie spintuelle des decennies ulterieures. D'autre part, l'image de Tudor deviendra un symbole pour tous ceux qui militeront au nom de la re-demption naţionale. Accapare par la poesie et la fantaisie populaires, magnific par la generation suivante, Tudor sera envisage de plus en plus' comme le precurseur des luttes pour la liberation naţionale et sociale au .peuple roumain au XIX-e siecle et, en cette qualite, comme le precurseur du messianisme romantique roumain. Le mouvement revolutionnaire de 1821 represente vraiment le seuil d'une nouvelle epoque, non par ses resultats immediats, mais par les con-sequences en profondeur, par les perspectives qu'elle a ouvanes et ses effets de ricochet. L'analyse d'un grand nombre de sources et de temoignages con-temporams (I. Dîrzeanu, le metropolite Veniamin Costache, Iordache Ote-telişan-u, Naum Rîmniceanu, N. Văcărescu, Iordache Golescu, Dinicu Golescu, Ghenadie Pîrvulcscu, Zilot le Roumain, ainsi que de nombreux ano-oymes) permet de relever le dramatisme des evenements vecus par tout le monde en 1821, notaniment le desarroi, la peur et les perplexites que les brusques et imprevisibles renversements de situation ont suscites pour la classe dominante. D'autre part, il resson qu'au cours de la troisieme decennie, bien que l'ordre etabli semble se cramponner et resister â l'assaut des evenements (jusqu'en 1829, en effet, le cadre des institutions de l'ancien regime demcurera intact), les facteurs de dissolution s'accumulent nean-moins ; le processus d'erosion des structures feodales se deroule avec plus de vigueur encore que par le passe, les contradktions croissent en intensite et force propulsive, les elements hostiles au regime oommencent â motiver ideologiquement leur contestation, d'ou une rapide transformation des con-ditions memes de la lutte anti-feodale. Dans ce nouveau contexte, la vie mtdlectuelle entre dans une periode d'effervescence, la litterature tend â perdre son caractere conventionnel, â se rapprocher de la vie des hommes, de leurs aspirations et de leurs inquietudes. Des que l'on s'eloigne des ap-parences et que l'on analyse la realite interieure de l'epoque, que ce soit tur ie plan des mutations sociales ou sur celui du mouvement des idees, on s'apercoit que le grand choc de 1821 entraîne des developpements decisifs et inevesibles. Comme toute periode de transition, la periode 1821—1830 •n£le le nouveau et l'ancien, les promesses de l'avenir et les plaies encore mal cKatrisees du passe. Comme toute iransition, elle a les apparences de la centmuiie, mais elle represente deja un tournant de l'histoire. Les orages de 1821 transforment les „lumieres" en une realite interieure du peuple roumain. Ils poussent â un ample processus d'elucidation, a poser en termes de con „.carbonari", en grande pârtie l'oeuvre de Ionică Tăutu, meme les faciio.i; avancees de petits boyards ne visaiem pas a renverser l'ordrc social c'.ablt. c.iais preconisaient seulement une. nouvelle distrrbution du pouvoir dans ie sein de la classe dominante et l'adoption de reformes destinecs ă rar procher les Principautes des Etats civilises. II est vrai pourtant que. vu son caractere officiel, la Constitution des „carbonari" etait obligee de se maiu-'tenir dans les limites d'une certaine circonspection et d'une certaine mo-tderation. Depourvus de ces caracteres, d'autres memoires, sunout valaque;, lont preuve de radiealisme politique et partois meme d'un veritable pathoa revolutionnaire. Ils attesient qu'ă defaut d'etre toujours approuve, le mouvement des pandours a souvent ete compris, que les idees semees par les proclamations de Tudor ont germe, qu'elles ont donne lieu â un dialogue fertile entre les consciences les plus diverses, hostiles ou partisanes, aidans ks unes comme les autres â rejeter les entraves de la pensee traditionnelle. Plus significative encore pour la troisieme decennie du siecle nous ap-paraît la litterature denonyant l'etat actuel des choses et preconisant des reformes, litterature due â des intellectuels eclaires tels que Dinicu Golescu, L Tăutu. E. Poteca, B. P. Mumuleanu. Gr. Pleşoianu, dr. Pisoupescu, S. Marcoviei, qui acheve de transtormer le fait materiei de la crise de la societe feodale en un fait de conscience. L'analyse detaillee de cette „litterature", de portee ideologique, mais remarquable par la puissance emotive de l'expression, devoile quelques traits caracteristiques : conscience obsessive des problemes souleves, caractere radical de la critique (elle ne s'attaque pas aux personnes, mais aux institutions, disjoint le „pouvoir" du systeme, en-treprend de demystifier la grande propriete fonciere et les rappons de servage), dramatisation de Texpose (volonte de choquer, de tirer le lecteur de sa lethargie, oscillation entre les larmes et l'indignation, entre le sermon et le pamphlet), optimisme raţionaliste (foi en la possibilite d'ameliorations, condamnation de la degradation des hommes, mais sans desesperer de l'Hommc), legalisme (solution : les reformes, entreprises par les elements d'„en haut"). Le caractere du programme de redressement propose par les esprits eclaires de la troisieme decennie resuhe de la rencontre entre les necessites historiques (lenteur de l'evolution vers le capitalisme, decalage par rapport â l'Occident) et la conjoncture creee dans les Principautes apres 1821 (echec d'une insurrection populaire, essor de l'idee naţionale). Les limites en sont determinees par la structure des classes sociales (faiblesse chronique de la bourgeoisie, position ambigue des petits boyards), par le statut Internationa! des Principautes, par le climat anti-liberal et conservateur entretentt par la Sainte-Alliance. I] exprime, en essence, Ies interets d'une societe agraire prerevolutionnaire. â peine entre dans l'orbite du capitalisme et, de ce fait, inconscieme de ses tares. Une particularite frappante de cette manifestation tardive (par rapport â l'Occident) d'une ideologie prache des „lumieres", c'est la con-viction que ..proeres" et ..instruction" sont deux notions liees indissoluble-ment entre elles. Tout le monde voit dans le developpement de la culture et la diffusion des sciences la garanţie du bonhetir de l'humamte ; â con-dition de supprsaier Ie: s-p-votitictiv de liberer les re»«rts comprimi* de !.» personnalite, de permettre au peuple d'assimiler les conquetes de la civilisa- 716 717 tion moderne, en un mot, en metiant la raison en pleine possession de ses prerogatives et en assumant l'ideal des „lumieres", l'avenir s'annonce bril-lamment. La theorie politique de la troisieme decennie proclame : l'existence d'une solidarite entre l'elite de la nation et le peuple, consequence de la nouvelle idee de patriotisme nee dans le tumulte de l'annee 1821 ; le devoir des couches eclairees — qui se confondent en grand avec les boyards — d'in-staurer la civilisation et le progres, etant donne que le peuple n'est qu'une masse amorphe, incapable de prendre part consciemment au processus historique ; la conviction que les dirigeants doivent se preoccuper non seulement d'instruire et de moraliser le peuple, mais aussi de faire des bonnes lois, de developper l'agriculture et le commerce, de mettre en valeur les richesses du pays. Un autre trăit caracteristique en est le moralisme, un moralisme asso-cie â la raison, mais qui se sert du sentiment pour se faire mieux compren-dre et plaider sa cause avec plus de conviction. Dans son essence on discerne l'idee de „vertu", c'est-â-dire la disposition â mettre le bonheur d'autrui au-dessus du sien. Elle associe le philanthropisme du XVIII-e siecle aux preceptes d'un christianisme evangelique, mais delivre des exces du pu-ritamsme, ainsi que de toute obstination dogmatique. Tout en croyant â l'idee, lancee par J.-J. Rousseau, de l'excellence de l'etat de nature, les in-tellecruels sont conscients du fait que dans une societe en pleine decadence, ou les moeurs sont en voie de dissolution, ou le mal est etendu, agressif et redoutable, on ne saurait miser toujours sur les impulsions spontanees. Aussi l'accent doit-il porter sur Ie „devoir", la „vertu" prenant ainsi le sens de correotion de la nature â la lumiere de l'ideal. Ce qui signifie, de fait, un aceord sui generis entre la voix interieure et la faculte de discer-nement, entre l'individu irreductible et Ie social irremediable, entre Ie sentiment et la raison. Nous analysons largement les manifestations typiques du moralisme au cours de la troisieme decennie du siecle (recueils de pro-verbes et de maximes, ]e primat de f„ethique" dans les oeuvres philos^-pl.iques), ainsi que la litterature edifiante des idylles et des contes moraux (Gessner, Florian, Marmontel), qui pratique le proselytisme en flattant I; sentiment et qui fait des larmes le signe de la vertu. Les esprits eclaires de la troisieme decennie ne se contentent pas d^ syîtcmatiscr des opinkms de bon sens er d'exprimer dans un langage pa-thetique l'experience de leur propre crise de conscience. Ils essayent d-conceptualiser leurs idees, soii par ia traduction directe d'oeuvres philoso-phiques et politiques (Montesquieu, Condillac, Beccaria, Muratori. Voiney, Fontenelle etc), soit par des eonstructions theoriques propres. T! co-.vierr donc d'examiner ces traductions et surtout les creations originales qui, bier, 718 que de faible envergure, n'en presentent pas moins un grand interet. Cest ainsi que nous etudions Je manuscrit inedit de C. Conachi intitule Coup d'oeil politique sur l'Europe en 1825, le texte de C. Moroiu Dissertation pour l'ameliorat ion de la prison de Bucarest (1827) et, tout particulierement, les ecrits de Ionică Tăutu. Le grand merite des intellectuels de la troisieme decennie ne reside cependant pas dans leurs vues theoriques mais dans leurs realisations pra-tiques. Depourvus d'une veritable eievation philosophique, ils inspireent, en echange, une vaste oeuvre d'edification de la culture et de diffusion des connaissances et des techniques modernes. Nous passons en revue l'activite des „societes" jusqu'en 1830, Ie developpement de l'enseignement, la creation de la presse (depuis Fama Lipseai jusqu'â Curierul romanesc et Albina românească) le „mecenat" des boyards, en tant que modalite provisoire d'ac-complissement de la politique des „lumieres". La derniere pârtie du Livre deuxieme trăite de la situation de la litterature. L'evolution de celle-ci entre 1821 et 1830 correspond entierement aux elans declenches par Tudor Vladimirescu dans toutes les spheres de la vie naţionale. Le developpement de la litterature joigne et superpose l'„ancien" et le „moderne". Les c ntemporains ne perţoivent pas plus l'existence d'une rup-ture au cours de cette periode de transition que le chercheur d'aujourd'hui a'y decele des signes de perturbation ou de conflit interieur. Les nouvelles conceptions litteraires ne naissent pas d'un conflit avec celles qui les ont precedees : elles coexistent, souvent dans une deroutante symbiose. Le „progres" n'est pas realise par la defaite des eiements „classiques", mais par metamorphose, ou plutât par l'apparition concomitame, trop spontanee et ingenue pour etre coherente, d'elements de type preromantique et romantique. Sans premeditation, par simple reponse aux sollicitations du temps, les auteurs commencent â elargir les frontieres de la creation, â donner de plus en plus cours â une inspiration qui charge l'oeuvre litteraire d'un con-tenu historique et personnel. Mais cette necessaire adaptation au climat in-tellectuel et moral de l'epoque se fait peniblement et conduit â des resultats douteux. Un changement radical etait impossible alors. Cest que le soulevemer.t de 1821, n'a pas ete une revolution, mais seulement le premier acte d'une revolution, qui a donne une vigoureuse impulsion â la vie spirituelle roumaine, mais sans reussir â la renouveler en profondeur. Les representants litteraires de la troisieme decennie — Conachi, Asachi, lancu Văcărescu, Mumuleanu — apraraissent dar.s rer.e ire nouvelle avec une menialiu; de formation ancienne ; ils ont su changer de costume, mais ne parviennent pas â changer d'âme. Ils adherent pour commencer â une poetique de type neo- 719 classique, caracterisee par la rationalisation du lyrisme, le cote discursif, l'in-digence metaphorique, l'attention accordee aux reflexions morales, le gout de î'abstraction, le finalisme pedagogique. A mesure que le rythme de l'histoire se precipite, vers 1821, et apres cette date surtout, lorsque la vie materielle et spirituelle des Principautes s'engage dans un courant de transformations substantielles, ils se mettent evidemment en demeure d'accorder leur instrument aux sensibilites et aux gouts nouveaux, aux nouveaux mouvements souterrains de l'opinion. Une premiere reponse â la „commande sociale" est la litterature militante et pragmatique qui s'inscrit dans l'horizon des „lumieres", les discours pour arracher le monde â l'inertie, les livres d'initiation et de mo-jalisation. Mais ecrire n'est pas seulement incitation â l'action et propagând; adeologique, c'est aussi jetter des ponts entre la realite et l'imaginaire, sa-tisfaire la soif de transcedant. Or, l'epoque dont le point de cristallisation symbolique est l'annee 1821 ne manque pas de promouvoir aussi cette „commande sociale" d'ordre plus subtil qui consiste â „reinventer le lyrisme". Elle rend intelligible â l'esprk roumain la signification affective du programme de la Revolution Francaise : le droit des individus de devenir des personnes, le droit des peuples de devenir des nations. On voit ainsi les ecrivains se mettre spontanement â debarrasser la poesie d'artiiices, â la rapprocher de la nature et de la verite interieure, â l'elever â la dimension de l'Homme, encore enchaîne mais ivre de l'idee que sa iliberation est proche. La litterature renonce au cote frivole de l'ana-creontisme, adopte un ton de gravite et de responsabilite, devient „confes-sion" chez D. Golescu et C. Conachi, „meditation" sur le destin humain chez Mumuleanu, „chronique" de l'actualite et „instrument" de participa-tion aux luttes du jour dans les ecrits inspires par les evenements de 1821. Pourtant, les ecrivains avancent â grand-peine encore dans cette voie, etant sans cesse rotenus par des inhibitions, par les poncifs de l'education et du gout. Comme tous ceux obliges de franchir le Rubic n, ils avancent timidement et tisent souvent des nouveaux vocables pour designer des rea-lites anciennes. Le romantisme semble etre â portee de îa main, tantot rejoint, tantot mime ; toutefois, en tant que principe coherent et strue-turateur de creation, il sera l'oeuvre d'une autre generatkm, de ceux neî apres 1821 ou que la glande coupure dc l'annee 1821 trouvera a m e (183C—1840) La premiere pârtie de ce livre exposc le coniexte liisterique de la periode 1830—1840, analysant les consequences de la paix d'Andrinopie du point de vue economique, social, politique, les effets bons et mauvais du Reglement Organique, le fonctionnement du pouvoir et surtout l'etat d'espri: pendant la quatrieme decennie du siecle dernier. rai* essentie! : c'est qu; le. antagonismes sociaux et politiques s'aggravont de plus en plus, tel qu'il ressort des severes mesures de repression des autorites (qui tâchent d'etoutfer toute ma- 720 721 nifestation aussi timide fut-elie, de pensee iliberale), des agitations qui secouenr. les villages, de l'organisation d'actions conspiraţives pour renverser le pouvoir (conjuration de Leonte Radu, action de I. Cîmpineanu). Suscitee pa» les carences de la vie publique et par l'etat de crise des consciences, mais empechee de s'exprimer, la critique voit s'accxoître sa force de propulsion. tel un cours d'eau contenu par un barrage. D'une part, elle entretiem la subversion, l'activite revolutionnaire ; d'autre part, elle se sublime, se con-vertissant en litterature, en une litterature qui polemique avec l'etat de cho-ses existam, au moyen de l'allegorie ou de la fable, ou qui, par une de-marche compensatrice, tend â se detacher de la contingence par le symbole et le mythe. Car, ainsi qu'il arrive toujours lorsque la distance entre le reel et le possible s'accroît — soit parce que la realite s'est deterioree, soit parce que les hommes ont etendu grâce â la culture le champ de leurs aspirations — la tension qui en resulte alimente non seulement l'insertion dans l'ac-tualite, mais aussi l'evasion, c'est-â-dire dans notre cas l'exploration poetique-du monde interieur ou du passe. Les attentes decues, la condamnation des energies â mourir â petit feu, le manque de soupapes dans une phase de surchauffe de la sensibilite, la conscience de plus en plus aigue que la sys-teme n'offre pas de moyens legaux de redressement : autant de facteurs qu:. favorisent tant la metamorphose revolutionnaire des lumieres que l'exacer-bation romantique du lyrisme. Nous traitons ensuite de la crise des lumieres, de plus en plus pregnante â partir de 1835. Les causes en sont multiples. L'une d'elles reside, paradoxalement, dans l'oeuvre meme d'implantation des institutions. Car i]; ne tarde pas â apparaître avec evidence que la creation de journaux, d'e-coles, de theâtres ne constitue pas une fin, mais un moyen, un premier pas, que le probleme de l'instauration de Ia culture, qui se reduisait â Ia mise en place des institutions tant que celles-ci n'existaient pas, se transforme en une question de contenu, d'options politiques, des que celles-ci sont nees. Lz. lutte pour la culture devient ainsi une lutte en faveur de certaines valeur? et contre d'autres, oii tout choix est sujet â caution, car il implique des discussions non seulement entre adeptes du „nouveau" et de î'„ancien", mais, aussi entre partisans egalement passionnes de la regeneration. Une autrc deception apparaît dans le domaine de la pratique social-cxpeiience inhrme l'opinion que, par l'instruction et la moralisation. c'est-â-dire par Ie perfectionnement de l'individu. il soit possible de changc. ;e caractere du gouvernement. Les faits montrent que, bien au contraire, c'est la politique qui regit la culture et non la culture qui regit la politique. Le dtstance entre Ie reel et i'ideai, qui pour un D. Golescu ou un E. Poteca, pouvait etre annulee dans un avenir previsible, grâce â une strategie ade-- 722 «quate de rationalisation des rapports humains, devient maintenant un abîme, *ans chances d'etre depassee par les moyens de la persuasion. Assurement, l'un des facteurs decisifs dans la restructuration du climat rdte l'opinion, c'est le „nationalisme". II tend â devenir au fur et â mesure -qu'on avance dans le siecle une realite existentielle, l'objectif et le critere -supreme de toute activite intellectuelle. Si au cours de la quatrieme decennie l'esprit des „lumieres" continue .3 etre represente par une generation dont la formation remonte â l'epoque phanariote (Asachi, I. Văcărescu, Heliade, Poenaru), qui croit plus dans tes possibilites du jeu diplomatique que dans Tautodetermination du pays •et qui attend le progres d'une accumulation de petites ameliorations gra-duelles, en echange, un fait caract^ristique est l'apparition, vers 1835 et apres, d'une nouvelle generation venue au monde autour de 1815 (Alecsandrescu, Negri, Bolliac, Ghica, Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu Russo, Alecsandri etc), une generation revolutionnaire, democrate, capable de com-pjendre le role de I'element specifique en matiere de culture et de situer le probleme roumain dans le contexte de la politique europeenne. Pour tout '■■le monde mais surtout pour la jeune generation, les lumieres se demone-tisent vers 1840, en tant que solution globale pour sortir de l'orniere. Sous ■la pression des circonstances objectives, la tendance generale est de politiser •i'acte culturel et de le subordonner â la lutte pour la conquete du pouvoir. Nous entreprenons ensuite une presentation detaillee du mouvement «ntellectuel au cours des annees 1830—1840, par branches d'activite, en • examinam; partout la degradation des lumieres et leur transformation romantique plus ou moins nettement marquee. Nous exposons ainsi la situa-îion de l'enseignement, des societes, du theâtre, de la presse, des publications (en accordant une attention speciale au domaine des traductions, oii com-mencent â se constituer deja des rolations de „marche"). Dans l'ensemble, nous soulignons trois caracteristiques du mouvement culturel : le rythme ■rapide de la recuperation, la creation des institutions (I'acte de culture est integre fonctionneilement dans le mecanisme de la societe, la litterature acopriert une certaine „autonomie" etc). l'extension du mouvement culturel a. l'echelle naţionale (les anciens limites provinciales sont definitivement de-passees). Un chapitre special est consacre â Panalyse du probleme du „public" et aux effets du ..eoîit" des lecteurs sur la production Ittteratre, h h -lumiere des methodes de la sociologie litteraire. La seconde pârtie du Livre troisieme passe en revue (en tapr ies origines, les manifestations et les consequences de l'idee naţionale dans Ia structuration du phenomene romantique roumain. Apres une incursion theorique, ou nous discutons Ies racines du concept •moderne de nation, l'apport des idees de „contrat" et de „Voiksgeist" dans 723 son elaboration, les rapports entre „nationalite" et „nation", nous passons â l'analyse concrete de la situation dans les Pays Roumains. La „conscience naţionale" apparaît d'abord en Transylvanie, oii le peuple roumain etait socialement homogene, puisque, â la difference des Principautes, 11 n'y existau pas une classe de boyards autochtones ; ou il vivait dans des conditions de plus en plus intolerables d'asservissement, etant expose â chaque instant â souffrir en tant que „nationalite" ; ou, enfin, il se trouvait dans une permanente competition avec d'autres grotipes ethniques, fortement indivi-dualises. Une telle situation, ou la difference de langue et d'origine devient une fatalite politique et ou la lutte pour l'obtention de la citoyennete en-traîne des motivations historiques, juridiques, philologiques, conduit tout naturellement â une affirmation de plus en plus consciente de soi-meme. Elle se concretise au cours de quelques decennies dans Ie programme revendicaţii lance par Inocenţiu Micu, repris et complete par le Supplex Libellus Va-lachorum et, sur le plan culturcl, par les memorables ouvrages des coryph-ees de l'ecole transylvaine. En deca des Carpates, bien que le sens de l'evolution soit le meme, l'idee naţionale semble etre, jusqu'â la seconde decennie du XIX"e siecle, l'apanage de quelques boyards eckires, qui ne la laissent pas s'eteindre, mais ne sont pas capables non plus d'en faire une arme de liberation naţionale. Elle commence â prevaloir et â stimuler toute la vie intellectuelle vers la lin de l'epoque phanariote, dans le contexte du processus de segregation des nationalites de l'Europe centrale et sud-orientale, en connexion notammem avec la renaissance neo-hellenique. Les evenements de 1821 favorisent un rapide eclaircissement. La litterature politique, si abondante apres l'effondrement de l'Hetairie et du mouvement de Tudor Vladimirescu, nous en offre des exemples des plus carac-teristiques. En effet, dans de nombreux textes, â cote d'un plaidoyer soutenu en faveur de la „patrie" et de l'appel â I'..union" de ses fils, on voi; apparaître en corollaire l'idee de „nationalite". Certes, ni la finalite imme-diate des textes. ni la formaiion theorique des auteurs. ni le climat tendu du moment ne permettaient des elaborations poussees et methodiques. i.'important, c'est que les auteurs des memoires se decouvreiu non seulement habitants d'un meme pays, mais conaiionaux, membres d'une meme communaute ethnique, ayant les memes illustres ancetres, une histoire commune et ■an droit muţite! â un statut d'egalite civiquc. La conscience naţionale se fixe amsi les jalons, dans une premiere approximation ; iniellectuellement. eile est encore imparfaiiement elucidee. mais sur le plan emotionnel, elle joue deja le râie d'une idee-force, douee d'un immense potcntiel energetique. Desormais. l'idee naţionale wpera \sr.e plice -'e:r. dau> !a pen^e-. icumame. 11 est permis d'affirmer que duram la troisieme et la quatrieme decennies elle anime toute ia vie intellectuelle, lui conferant sens et sub-stance. Pendant les annees 183C—1840, elle signifie, en premier lieu, la reconnaissance de la communaute de langue, d'origine et d'aspirations d:s Roumains (ei en sous-entendu leur unite territoriale) ; en second lieu, l'af-firmation de la fierte d'appartenir â cette communaute, la volonte ardente de se mettre a son service, d'ecaner lout ce qui pourrait en alterer l'imagc et nuire â son developpement. Ce qui est nouveau ici, c'est â la fois li plenitude avec laquelle on prend acte de l'exis ence de la nationalite roumaine, en tant qu'organisme psychique irreductible, et le sentiment sacre du devoir de tout mettre en jeu pour que la „nationalite" devienne „nation", par la liberation de sous le joug etranger, la mise en concordance des fron-tieres politiques et ethniques et la fraternisation entre habitants de toutes les classes. Un chapitre special est consacre â la contribution de la Transylvanie a l'elaboration du concept moderne de nation. En essence, nous montrons que, partant du sentiment diffus de la communaute de langue et d'ideal, les pen-seurs transylvains transforment cette idee embryonnaire en un „concept" normatif de la vie spirituelle, etaye d'arguments historiques, philologiques ec politiques et nourri en profondeur d'un debordement passionnel en etat d'ef-fervescence continue ; ils dissooient „nationalite" et „confession", subordon-nant celle-ci â celle-fâ, ce qui represente un progres sur la voie de la laîci-sation de la pensee sociale-politique ; elle inclut la masse du peuple dans la nation, â cote de la noblesse, sans tirer cependant toutes les consequences de ce principe revolutionnaire. La renaissance transylvaine a eu de putssants echos au-delâ des Carpates, accelerant le processus de prise de conscience, ;t cela moins par l'elucidation des aspects theorique», lies â î'origine ou au caractere roman de la langue, qu'en stimulant le patriotisme, en mc.tant fin â l'inertie, en faisant de l'idee naţionale la seve nourricisre de la culture. Nous signalons, â cet egard, les relations entre inteilectue.ls d'en deţa et d'au-delâ des Carpates, la diffusion des livres imprimes â Bude, le role des professeurs uansylvains â Bucarest et â Jassy, la grande iniiuence exercee par L'Histoire pour le (ommence'rient des Roumains en Dacie l'oeuvrc de Petru Maior etc. Pour etre elle-meme, la conscience naţionale doit se delimiier, en pro-jcttaiit sa subjectivile en objet ei en se delinissanl pai OipposiLioii. Ceti; dialectique de l'individualisation a lieu notamment par deux moyens : par l'etude de la langue et par 1'exploration du pa>se, car toute na:sun sigiitii-e, en fin de compte, une langue et un destin formes au fi! de l'histoire. En ce qui concerne le premier probleme, sans nous attarder sur les a-pres controverses suscitees par le processus de formaiion de la langue litteraire, nous nous attachons surtout a montrer comment la langue a aide li 724 723 mise en valeur de l'individualite naţionale : les philologues argumentent Iz-» capacite de la langue roumaine â servir d'outil pour un commerce intellec-tue! de type superieur, s'evertuent de prouver sa creativite, sa „superic-rite" esthetique et sa romantie se soucient d'en identifier son „genie" propre c'est-â-dire son „statut naturel", ses particularites inherentes et specifi-ques etc. La decouverte de I'histoxicite est, chez nous, l'oeuvre des „lumieres" et elle a licu vers la fin du XVIII-e siecle, comme expression de la prise dt conscience naţionale. Mais si l'exploration du passe, dans l'intention de de-montrer la priorite de Pelement roumain en Dacie, la noblesse de son originc et sa continuite ininterrompue, constitue une des preoccupations primor-diales de l'Ecole transylvaine, qui trouve son expression dans deux ouvragei. memorables, la Chronique de Şincai et VHistoire pour le commencement des Roumains en Dacie par Petru Maior, â cette meme epoque, dans les Principautes, la clarte des objectifs poursuivis laissait fort â desirer et le niveaui de l'historiographie, de Ienăchiţă Văcărescu â Dionisie l'Ecclesiarque et .v Zilot le Roumain, demeurait mediocre. Dans ce domaine aussi, les boulever-sements de 1821 ont tire les esprits de leur torpeur. A partir de 1830 sur-tout, on assiste â une veritable explosion de l'histoxisime : erudits, poetes, peintres explorent le passe sous toutes ses faces, remontam jusqu'aux origines. (l'archeologie suscite un immense interet) ou exaltant les rnoments hero'iqueî des luttes pour I'independance ; les recueils de documents et la publicatior.-des sources sont â l'ordre du jour; on imprime de nouvelles editions de Cantemir et de Petru Maior, ainsi que les premieres syntheses historique*. modernes : Idee rapide sur l'histoire de la Principaute de Valachie par Florian Aaron et Histoire de la Valachie... par M. Kogălniceanu. Entre le nocivei historisme et l'ancien, represente par l'Ecole transylvaine, ill existe de nombreuses affinites, mais aussi une serie de notables differences, que nouî essayons de mettre en lumiere par une analyse comparative. L'historisme de la troisieme et de la quatrieme decennies n'est ni curiosite, ni justifica-tion d'une prise de position politique, ni simple passion de dechiffrer îee; origines : c'est avânt tout. une dimension de l'existence et une vision du monde. II donne corps aux aspirations cristallisees sous l'influence des eve-nements de 1821 et de l'effondrement de l'economie patriarcale. Dans sa> conceptuahsaticn, un r6!e de plus en plus grand revient â l'intensification-des relations intellectuelles avec l'Occident, en l'espece avec l'historiographie rcmantique de la Restauration, avec l'ecoîe historique du droit et, en general, avec le mouvement, d'obedience herder-ienne, de la promotion dc l'61ement specifique en culture. Libere en grande mesure de la tutelle dc .umieres, il est a la lois genere par le romantisme et generateur de romantisme. La decouverte du folklore survient relativement tard, autour de 1830 -m Transylvanie et de 1840 dans les Principautes. Des enregistrements spo-radiques de litterature populaire — au sujet desquels nous fournissons d'am-ples details — avaient deja eu lieu bien auparavant, mais ils ne repon- . daient ni â une intention de mise en valeur du folklore, ni â une com-piehension de ses dimension metaphysiques, esthetiques ou nationales. Le? -causes de cet etat de choses pourraient etre : le manque de confiance, la suspicion ou la reserve des couches intellectuelles envers les produits d: i'imagination populaire ; la preponderance de l'idee, heritee des „lumieres", ■que le „peuple" est „objet" de l'histoire ; l'evaluation de la creation ano-nyme sous l'angle de la verite, et non comme une vision de Punivers et la manifestation coherente d'un style ; enfin, c'est probable que la litteratur; roumaine a retarde de decouvrir le folklore precisement parce elle en etait profondement impregnee (or les peuples sont d'habitude plus sensibles â ce •qui leur manque qu'â ce qu'ils posedent et ils ont besoin du ricochet de l'ad-versite ou simplement de l'„alterite" pour se rendre compte de la richesse de leurs propres ressources). Nous examions ensuite les deux direotions dans lesquelles se manifeste i'interet pour le folklore, celle empirique, consistant â recueillir les mate- i-iaux (D. Ardeleanu, N. Pauletti, poesies parues dans Foaia pentru minte) eţ .celle „ideodogique", qui souligne le role et l'importanoe de la litterature jpopulaire (Al. Hasdeu, E. Murgu, M. Kogălniceanu, G. Bariţiu) ; pourtant, la weritable oeuvre de mise en valeur artistique du tresor des chansons orales :r anonj-mes n'allait etre entreprise qu'au cours de la cinquieme decennie, ::par V. Alecsandri. Aussi, jusqu'en 1840, terme de notre recherche, on ne itote que des prâliminaires : le folklore poetique a bien ete decouvert des â£30 environ, mais la decouverte de la poesie du folklore ne sera possible «qu'avec la victoire du romantisme. La. derniere section du Livre troisieme est intitulee L'expansion romantique. Les premiers chapitres s'occupent de la „structuraţi n" du courant Tomantique dans le contexte general du mouvement culturel au cours des annees 1830—1840, en synthetisant les idees et les points de vue deja •enonces. Ce qui est caracteristique pour l'„apparition" du romantisme roumain, c'est qu'il s'insinue plutot qu'il ne s'impose, c'est que, jusqu'en 1840, il ov'est pas „assume" comme identite artistique meme par ses propres aaepte>. "Si le risque d'une attitude tranchante, dans le genre de la preface de Crom-•zaelt, est que le geste liberateur ne se transforme en routine et ia notiveauie •~n procede (en devenant „institutionalise" le „modele" entraîne la trans-fotmation d'un mouvement â l'etat tendenciel et disponible en une ..ecole", ^yant son credo, ses disciples et, bien entendu, ses heretiqucs), ia penetration 727 726 par „intiltration" encourage en echange Fappariiion d'hybrides artistiqucs, Ses oscillations au-delâ et en decâ des normes (dans le sens de R. Wellek), l'eclectisme des concepts litteraires. Or, c'est justement ce qui arrive chez nous apres 1830 : le romantisme coexiste avec d'autres types de ,,modelage" artistique — â savoir avec des types spontanement neo-classiques, preio-mantiques, realistes — soit dans l'ensemble du mouvement litteraire, soit dans l'oeuvre d'un meme auteur. Vu l'importance de ce phenomene de coexistence pour les oommencc-ments de la litterature roumaine moderne, nous nous elforcons d'en devoiler le ionctionnement et d'en expliquer les causes. Un premier fait est que la structure feodale n'a subi qu'une revolution incomplete : suivant la metho-dologie marxiste, l'existence d'un capitalisme preindustriel et d'une bour-geoisie laible, dont les fonctions sont exercees jusqu'â un certam point par les petits boyards, contribue â un certain efiacement des frontieres de la lutte ideologique, â l'instauration d'un climat favorable aux tendances eclec-itques. Un phenomene de grande importance est la tendance â „bruler les etapes" (consistant dans l'asynchronie entre l'assimilation du „nouveau" et i'elirnination de P„ancien"), laquelle a pour consequence le melange des âges litteraires et des „modeles", autant au niveau de la creation qu'â celui ie la reception (decalage de „gout" entre le public intellectuel et le gros public). Nous relevons ensuite que la litterature des annees 1830, etani obligee â „recuperer", â refaire rapidement l'itineraire spirituel de l'huma-nite, devait consommer la „succession" des courants et des styles comme „simultaneite". II y a encore le fait que l'antithese classique-romantique etait consideree comme une polemique propre â la France, nos ecrivains n'etant pas genes par la tradition d'un classicisme rigide, ni remplis d'un respect sacro-saint pour les regles qu'il avait edictes. A cet egard, il faut constater que jusqu'en 1840 le romantisme ne rencontre pas d'opprsition sur le plan de l'ideologie litteraire, mais seulement de l'inertie ; les rares voix qui semblent soulever des objections n'expriment pas un classicisme militant, mais un bon sens scandalise par des apparitions caricaturales. Si ce phenomene de coexistence, au cours de la quatrieme decennie, de divers types dc modclage artistique est indeniable, il ne laui pas perdre ce vue pour autant que ce qui caracterise le paysage intellectuel du temps. c'est la preponderance de plin en plus marquee du romantisme. C'est sous ser signe que se a călise Ia coexistence. Par le lait qu'il tient ia quasi-tc-lalite du front litteraire sous l'emprise des memes options majeures, qu'il gioupe — meme sans adhesion iormelle — Ia plupart des ecrivains, par Us oeuvres produites, il acquiert le statut de courant. C'est d'ailleurs, â ce moment, le seu] courant actif. prolifique. capable de feniliser l'inspiration f de tirer les talents de leur apathie. Apres une longue action souterraine, le processus de renouvellement de la mentalite roumaine arrive enfin â prendre corps dans le contexte de la renaissance naţionale, precipi.ee par le mou-vement revolutionnaire de Tudor Vladimirescu et la conjonction propice â !a culture d'apres 1830. Les eians etouffes explosent, la poesie inonde la vie spirituelle, le lyrisme accapai'e l'histoire, l'imagination dresse les echa-faudages de l'ideal. Certes, les pas sont encore incertains, l'affectation tient souvent lieu de sentiment veritable, la gesticulation l'emportent sur le „logos". Mais pourtant la nouvelle litterature donne une valeur programma-tique â la rupture des formes perimees de l'organisation sociale et de la mentalite. Elle etend les limites de la poesie jusqu'aux bornes de l'univers, elle dessine une haute et severe conception de la responsabilite de l'ecrivain, elle assouplit la langue, fait chanter le vers et fait „dire" au mot plus qu'il ne semble exprimer. Dans ces conditions, la „rencontre" avec le modele occidental, plein dc vitalke et en pleine expansion, iHustire par de grands artistes, s'avere fertile. La coîncidence entre ce que les uns „voudraient" et ce que les autres ,,of-frent" explique la rapide assimilation des procedes et des conventions ro-mantiques de style. La „mode" qui impose l'imitation oeuvre dans le meme sens que les affinites, qui eniraînent une reception creatrice. L'integration dans le temps reel de l'histoire rend productif Je jeu des synchronismes spirituels : quelques grands romantiques — Lamartine, Hugo, Byron etc. — deviennent les idoles de nos ecrivains, parce que ceux-ci se reconnaissent en eux. Dans les chapitres suivants, noux examinons comment le romantisme a impose effectivement sa presence, d'abord sous l'angle de l'ideologie litteraire, puis en matiere de creation proprement dite. En guise de preambule, nous essquissons l'histoire du terme „romantique" et de ses derives en puisant surtout aux contriburions fournies par Logan Pearsall Smith, Alexis Fran-cois, Caria Apollonio, Rene Wellek et, dernierement, par Francois J st). Dans les Pays roumains, le terme a ete introduit au cours de la troisieme decennie, lorsqu'il est aneste avec le sens de „pittoresque" (D. Golescu — 1826, Scavinschi — 1828) ; il se consolide apres 1830, quand il acquiert le sens de „courant" litteraire ci dc tipologie artistique (Heliade — 1835, C. Bolliac et I. Voincscu II — 1836 etc). Nous entreprenons l'erude de l'ideologie litteraire du temps en analysam ies ouvrages dc Heliade (dont les Regles el Cratmmire de la poesie — 1831), ainsi que des autres auteurs qui ont aborde les probleme, de theorie iiueraire (S. Mareovici, G. Pleşoianu. C. Bolliac etc). Nous relevons la ditterence entre le „nom" et le „sens" du terme „romantique". le phenomene de reductrOT verbale de ce terme â l'eehc'le d;s vale-r; f nditi une! c-, Ja faţon particuliere dont on comprend l'cpposition classique-romantique, 728 80 46 l'equivoque de l'idee de „regie" etc. Nous proposons une nouvelle „lecture* des articles de Haliade, essayant de demonrrer par lâ que si l'on interprete ses deolarations correctement ot en tenant compte du contexte, le redacteur de Curierul românesc ne fait essentiellement que legitimer l'infiltration de la theorie romantique dans l'espace litteraire roumain. Le second cote de l'analyse concerne la oristalilisation encore hesitante et encore maladroite d'une esthetique romantique pcoprement dite. Quel-ques-uns des aspects ainsi abordes sont : la formation d'un nouveau concept de poesie (identification de la poesie au „lyrisme", qui n'est plus desormais une- idee revetue d'images, mais l'expression des profondeurs de l'âme) ; preponderance de la „connotation" sur la „denotation" ; l'accent religieux, la soif de l'absolu, l'intuition de la totalke cosmique) ; la promotlon de la „verite" et du „naturel", avec leur corollaire, la „sincerite" (la valeur d'une creation tient â l'authenticite de l'experience de vie dont elle est chargee) ; l'idee romantique du „sublime" (dans le sens de quintessence de la nature et de superlatif du „real") ; la mission du poete (agent de civil tsation, mai? aussi champion de la lutte pour les droits des nations et des classes op-prknees, „echo" de la communaute). Un chapitre special est consacre ai: concept de „romantisme naţional", tel qu'il ressort du programme et de l'activite du groupe de Dacia literară (1840). La derniere pârtie du Livre troisieme trăite de la premiere „vague" romantique, celle des annees 1830—1840, passant en revue la creation des earivains de Valachie (Heliade, Cîrlova, Alecsandrescu, Bolliac, C. Caragiale, Şt. Stoica), de Moldavie (Hrisoverghi, Negruzzi, G. Crupenschi, M. Cuciuran, D. Ralet ainsi que, â la limite de la periode etudiee, les debuts litteraires de Kogălniceanu, Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri) et de la Tiansylvanie (G. Bariţiu, P. Vasici, T. Cipariu, A. Muresanu). Le but de l'analyse est de mettre en lumiere non seulement les affinkes de „familie" des ecrivains susmencionnes (themes, atritudes spirituelles, emploi des ima-ges, technique prosodique), mais aussi la maniere specifique dont chacun incarne l'ideal romantique commun. INDICE DE AUTORI* A Aaron, Florian : 23, 262, 265, 430, 436, 445, 452, 468, 473, 488, 491—492, 493, 494, 538, 570, 648, 651, 668, 674, 678, 682, 692 Aaron, Vasile : 140, 476, 637 Abraş, Nikola : 642 Adam, Antoine : 632 Adamescu, Gh. : 633 Adăniloaie, Nichita : 638 Addison, Joseph : 551 Aineke, Gotlieb : vezi Heineccius Alecsandri, Vasile (tatăl) : 440 Alecsandri, Vasile : 20, 124, 147, 299, 300, 307, 316, 331, 364, 392, 428, 439, 441, 507, 509, 528, 531, 589, 593, 596—597, 605, 639. 670, 671. 689. 694. 697. 699. 700 Alecsandrescu, Grigore M. : 19, 20, 104, 107, 126, 133, 231, 253, 267, 311, 312, 331, 364, 428, 442, 490, 517, 521, 526, 531, 539, 541, 547, 556—557, 560, 579, 580— 582, 583, 584. 585, 586, 593, 667, 691, 694, 695, 696 Alexandrescu-Dersca M., M. : 616 Alexandru (regele Macedoniei) : 380, 488 Alexandru I (ţarul) : 196, 473 Alexianu, A. : 637 Alembert, Jean le Rond d' : 485 Alfieri, Vittorio : 78, 326, 438, 449, 450, 481, 543. 545, 558, 683, 688, 691 Aliem, Maurke : 607 Aherescu. S. : 669 A. M. : 59 Anacreon: 81. 82. 326. 349. 368, 473, 636 Anagnoste, î. : 109 Anagnosti, Al. : 666 * Alcătuit de Petre Costinescu, Dorina Grăsoiu, Andrei Nestores^u, Despina Tornescu. 731 Andraş, Fodor : 506 Andriescu, Al. : 672 Andronescu, Gr. : 63. 212, 622 Anger, Alfred : 636 Anghelescu, Mircea : 124, 624, 628, 629, 630, 632, 633, 636, 637. 638 Anquetil : 56 Antonescu, Georgeta : 631 Apollonio, Caria : 540, 687 Apostolescu, N. I. : 19, 20, 21, 610, 694, 696 Ardelean, Aurelie (v. şi Many, I.) : 446, 447 Ardelean, Dimitrie: 506, 681 Aricescu, C. D. : 162, 295, 638, 639, 640, 642, 645, 655 Ariosto, Ludovico : 27, 84, 331, 328 Aristia, C. : 428, 438, 450, 481, 545, 558, 678, 682, 691 Aristide : 297, 376 Aristofan : 84, 366 Aristotel : 55, 65, 83, 553, 667 D'Arlincourt, Vicomte : 450 Armbruster, Adolph : 637 Armin, Ackim von : 499 D'Arnaud, Baculard : 89. 110. 145. 590 Arnaud, H. : 456 Arnold, A. : 454 -Asachi, Gheorghe : 7, 20, 58, 66, 69, 70, 82, 88, 90, 104, 109. 114, 117. 118, 120, 126, 132, 133, 159, 212, 231, 243, 253, 263, 265, 268, 272, 274, 275, 276, 277, 278, 239, 301, 304, 320—343, 349, 364, 386, 387, 402, 410, 419, 421, 424, 425, 428, 429, 435, 436, 438, 439, 440, 441, 442, 444, 445, 448, 450, 453. 479, 482, 490, 491, 496, 504, 52C. 521, 529, 531, 537, 541, 543, 558, 574, 585, 588, 589, 596, 597, 620 623, 626, 649, 657, 658, 659, 660, 661, 667, 670, 671, 673, 678, 685, 691, 700 Asachi, Hermiona : 447, 450, 454 Asachi (Asachevici), Lazăr (Leon) : 111, 118, 320, 323, 476, 482, 628 Athanasie, Staghiriutl : 480 Atk inson, Geoffroy : 27, 613 Aurelian : 489 Avramescu, Tiberiu : 687 Avramios, Ioan : 98, 630 Axente-Sever, Ion : 436 Aycard, Mărie : 454, 457 Aynard, Joseph : 609 B Bacon : 667 Bagdasar, N : 679 Bagration : 616 Bahner, Werner : 630 Baldensperger, F. : 18, 22, 541, 611, 663, 688 Balica, Alecu : 111, 654 Balotă, Nicolae : 624 Ba!ş (vistierul) : 54, 618 Balş, Ion : 104, 620 Balş, Teodor : 241 Balş, Vasilică : 317 Balzac, Honore de : 456, 528 Barac. Ion : 446, 447, 474, 476— 477, 651, 677 Barberis, Pierre : 612 Baretti, Giuseppe : 631 Bariţiu, George: 231, 262, 430, 434, 440, 446, 447, 450, 468, 489, 508, 536, 542, 543, 573, 598—599, 600, 647, 651, 668, 673, 674, 678, 687, 688, 693, 700 Barnave : 59 Barnoschi, D. V. : 201, 644 Bart, Petru : 474, 501 Bartholdy, I. L. S. : 125 Bayle, Pierre : 113 Bădulescu, Andrei : 293 Bălan, T. : 677 Bălăceanu, Constantin : 70, 71, 218. 261 Bălăceni (fraţii) : 58 Bălcescu, C. : 641 Bălcescu, N. : 171. 172, 216, 242. 282, 300, 411, 412, 413, 417, 427. 428, 490, 494, 495, 497, 640. 664 Băleanu, Emanoil : 51 Băleanu, Grigore : 71, 237, 257. 261. 648 Băleanu, Nic. : 671 Bălşucă : 397 Bănescu, N. : 621. 622. 623. 646. 674 BănuWu. Gs^ri1 : 1A^ Bărbuţă, Margareta : 669 Bârcănescu (logoleteasa) : 71 Beauchamps, Fr. de : 100. 630 Btaumarchais-. Pierre A.:gus:ir Je : 620. 689 Beaupoil de St. Aulaire : 49 Beccaria, Cesare : 236, 237, 238, 240, 621, 649 Beguin, Albert : 609 Beldiman, Alecu: 70, 77, 81, 100, 101, 102, 103, 108, 109, 110, 111, 117, 118, 146, 271, 284, 285, 287, 288, 294, 379, 397, 401, 448, 474, 475, 628, 654 Beldiman, Catinca : 588 Beldiman, D. : 303 Beldiman, Dumitrache : 397 Bell, F. : 456 Bellesort, Andre : 650 Belleval, Gaspar de : 48 Bellini, Vincezo : 440 Belii, Dimitrie : 58 Bengescu. G. : 7C0 Bentham, Jererny 50 Beranger, Pierre Jean de : 444 Bernard : 632 Bernardin de Saint-Pierre, Jacques-Henri : 50, 111. 117, 118, 125, 320, 323, 450, 482, 6CC Bernis, de (cardinalul) : 143 Berthet, Elie : 456 Bcrtola, Aurelio : 27 Prrza. Mihai : 6! 8 Beudin. Jacques-Felix : 591 "•'•"7viconi. G. : 697 Bianu, 1. : 50C, 645. 647, 679 -j:».,..., Cerrrce : 59. 234. *61 Bilciurescu. Ioniţă : 654 Pille.-occ. Ad. d- : '«8. 669 Binni, Walter : 28. 254. 613, 631 732 733 Rion : 81, 326 Bistriţeanu, Al. : 680 BÎTlea, Ov. : 679 .Bîrsăncscu, St.: 62, 619, 621, 629 Blaga, Lucian : 12, 472, 608, 609, 676 Blair, Hugues : 367—368, 539, 548, 559—560, 566, 661, 691 Blanchard (doamna) : 330 Blaramberg, W. : 488 Bloch, Marc : 701 Bob, Vasile Fabian: 7, 265. 271. 278, 289, 387, 402—404, 436, 476, 600, 656, 663, 671 Bocage, Bărbie de : 620, 626 Bodea, Cornelia : 439, 664, 665, 668, "' 670 Bodin, Camille : 456 Bogdan : 666 Bogdan, Gh. : 58 Bogdan, Mărie G. : 700 Bogdan, N. A. : 669 Bogdan-Duică, Gh. : 109, 320, 343, 344, 347, 348, 361, 553, 576, 620, 621, 623, 632, 638, 647, 651, 657, 659, 660, 661, 668, 669, 672, 673, 674, 690, 693, 694, 695 Boiardo, Matteo Măria : 331 Boiereseu, C. : 447 Boileau, Despreaux Nicolas : 83. 113. 259, 366, 539, 540. 543. 5j4 sjq. 553, 555, 577, 620, 650, 651 Bois le Comte : 452, 513, 674, 682 Boiste : 461 734 Bojincă, Damaschin : 436, 487 Boldan. Emil : 699 Bolintineanu, Dimitrie : 19, 20, 147, 300, 347, 364, 427, 496, 577, 605, 639, 693, 695 Bolliac, Cezar : 110, 173, 347, 419, 428, 438, 444, 491, 531, 538, 544, 547, 579, S82—S83, 584, 587. 594, 614, 615, 641, 661, 687, 688. 689, 696 Bonaparte (v. Napoleon) Borgia, Lucreţia : 582 Bornecque, Pierre Henry : 686 Borş, Costachi : 101 Bosco, Umberto : 607, 609 Boscovici : 615 Bossuet, Jacques-Benigne : 98 Bote, Lidia: 700 Botez, C. : 305 Bourdaloue, Louis : 98 Bourget, Paul : 20 Bouterweck, F. : 535 Brancovitz : 54 Bratu Savin : 687 Braşoveanu, G. : 658 Bray, Rene : 653 Brăiloiu, C. : 213, 233, 648, 671 Brătianti, D, : 428, 439, 528, 640 Breazu, I. : 124, 501, 502, 600, 63? 680. 700, 701 Brentano, Ciemens : 499 Bretonne, R«:if de !a : 113 Breugel : 363 Briest. M. J. : 456 Brîncoveanu, C. : 625 Brîncoveanu, Grigore : 62. 64, 166, 193, 194, 218, 252, 643 Brot, Alf. : 450 Brooks, Cleanth : 615 Browning, Robert : 11 Brunetiere, Ferdinand : 16, 550. 690 Brutus: 56, 357, 547 Buchez : 461 Bucur, Marin : 694 Budai-Deleanu, Ion : 78. 87. 108, 331, 471, 476, 477, 478. 500, 502, 504, 623, 624, 676, 677, 679 Buffier : 57 Buhuş : 70 Bulgarin, T : 665 Bulgăr, Gh. : 695, 696, 698 Bulwer-Lytton, Edward : 444, 450, 45*, 577, 578 Burada, T. : 669, 670, 678 Buşe, C. : 649 Buznea, I. : 98, 237. 450 Biirger, Gottfried August : 445, 528, 596 Byron, George Gordon : 11. 12, 94, 254, 443, 444, 449, 456. 457. 517. 520, 523, 528, 532, 537, 538, 543. 545, 560, 565. 577. 578. 580, 583. 592, 596, 600, 683, 684. 692 C Caesar, luliu : 357, 599. b67 Calafati, Fotis : 110 Calloglu, Alex. : 52. 10C Callimachi, Alexandru : 70 Callimachi. Scarlat : 70 Camariano-Cioran, Ariadna : 106, 296, 619, 620, 621, 622, 630, 631, 632, 634, 637, 649, 656 Camariano, Nestor : 20, 64, 237, 619, 620, 622, 627, 632, 648, 671„ 698 Camus. Gr. : 586 Canova : 325 Cantacuzino (familia) : 70 Cantacuzino (fraţii) : 58 Cantacuzino, Constantin : 52, 502,. 503, 680 Cantacuzino. Ioan : 6, 77, 89, 91, 100, 109, 110, 111, 119, 120, 143—146, 158, 630, 637 Cantacuzino, Marieta : 56, 620 Cantacuzino, Mihai : 615 Cantemir, Antioh : 360 Cantemir. Dimitrie : 121, 242, 335, 338. 347, 358, 487, 488, 496, 633, 660 Capodistria : 65, 195 Caracas (Dr.) : 65, 258 Caracostea. D. : 20, 132, 326, 330. 334. 335. 658, 659, 679 Caragea. Ion: 47, 50, 71, 72, 365, 448. 467 Caragea. Nicolae : 49, 619, 621 Caragiale. Costache: 428, 440, 441,, -91. ;87, 594. 678. 696 '■ .".'.>••.,'•• 1 1 ■ ~7\ Caraiman Paşa : 298 Carca'.ech:. Zaharia : 118. 261. 392. 448. 473. 474. 487, 576, 580, 652, 674. 677 735- Carcalechi, Eugenia : 697 Carnot, Lazare : 238 Carra, Jean Louis : 49. 55, 104. 615. 620 Carie, J.-iM. : 19, 611 Cartojan, Laeii\ia : 66C Cartojan, N. : 122, 633, 636, 665, 672, 680, 699 Cassirer, Ernst : 227, 230, 484. 485. 647, 678 Catargiu, Barbu : 455. 692 Catargiu, Iordache: 412, 565—566. 664 Catargiu, Ştefan : 440 Catiforo, Antonio : 84, 627 Cătina, I. : 126. 364, 689 Caton : 357 Catul : 82, 326 Cavadias, Macane : 106 Cazacu, B. : 628 Călin, Vera : 609, 678, 685 Călinescu. G. : 13, 109, 113, 163. 304, 385, 402, 403, 582, 593, 604, 609, 620, 631, 632, 636, 639, 646, 657, 660, 661, 692, 694, 695, 696. 698, 699 Călinescu, Ma'ei : 608 Căpăţîneanu, Stanciu : 104, 133. 237, 253, 258, 265. 428, 650, 651 C. D.: 505 Celakovsky : 499 Cerny, Vaclav : 11, 56 5, 627, 628. 692 Ce' vameş, Mi.;—' • Chamfort : 595 Chateaubriand, Francois Rene de : 20, 93, 111, 113, 151, 450, 456, 533, 540, 543, 620, 632 Chateaugiron : 666 Chaussee, Nivelle de la : 248, 591 Chelaru, Traian : 623 Chendi, Ilarie : 697 Chenier, Andre : 589, 444, 594 Chenier, Mărie-Joseph : 3}6—}i7, 659, 660 Chevalier, Pe're : 454 Chesarie de Rimnic : 54, 63, 66, 67. 97, 166, 504, 620 Chezarie (episcop de Buzău): 181 Chiabrera, Gabriello : 139 Chihaia, P. : 658 Chiţimia, I. C. : 500, 501, 630, 679, 680 Chortatzis, G. : 634 Christopulos, Atanasie : 68, 116. 349, 368, 369, 576, 585 Christos : 233 Cicanci, Olga : 620 Cicero, Marcus Tullius : 56, 62, 326 357, 374 Cihac, I. : 438 Ciobanu. Gh. : 680 Ciobanii. V. : 659 Ciocîrdia, D. : 444 Cioculescu, Şerban : 295, 322, 34C. 638, 655, 65S, 686, 695, 699 Cioranu, M. : 171. 280, 638, 64C Ciorănescu, Al : 108, 631, 662, 6Q5 Cipariu, Timotei : 262, 440, 447 506, 536. 600—601, 668. 670, 687 700. 701 Ciuchindel, C : 621 Ciurea, Al. : 629 Orapineanu, C. : 257, 437 Cîmpineanu, I. : 257, 416—417, 438, 439, 450, 495, 523, 537, 582, 665, 667, 668, 669 Qmpineanu, Scarlat : 135 CSndea, Virgil : 121, 633, 675 Cîrlova, Vasile : 107, 133, 142, 267, 289, 428, 442, 491, 531, 560, 578, 579—580, 582, 583, 585, 594, 694, Chăa (Samuil Micu) : 493 Clămaron : 49 Clknent, Alexandrinul : 230 GLmceanu : 258 Codrescu, Th. -. 100, 110, 630 Codricas, Panaiotachi : 53, 127 Cojocaru, I : 668 Colardeau : 82, 89, 318, 319, 632 Colson, Felix : 54, 416, 523, 537, 665, 666, 667, 685, 687, 699 Colţea, Andrei : 124 Coleridge, Samuel Taylor : 30 Ccmte, Auguste : 528 Conachi, Costache : 6, 54, 58, 76, 77, 80, 83, 84, 85, 89, 103, 109, 110, 115, 117, 120, 126, 129—131, 146, 158, 199, 212, 230, 231, 238, 271, 272, 274, 275, 277, 278, 289, 294, 302, 304—319, 326, 331, 334, 335, 346, 347, 352, 364, 386, 387, 397, 405, 475, 519, 585, 589, 627. 628, 635, 647, 649, 654, 655, 657 Conaichac, I : 494 Condeescu, N. N. : 630 Condillac, Etienne Bonnot de : 56, 236, 237, 620, 648 Condorcet, Antoine Caritat : 56, 195, 228, 568, 647 Conrad, N. I. : 611 Constant, Benjamin : 236, 304, 535 Contos, Polizois : 106 Cooper, Fenimore : 456 Coray (Korais) Adamantios : 199, 237, 238, 656 Corfus, Ilie : 43, 618 Cornaro : 320 Cornea, Paul : 631, 638, 660, 665, 667, 671, 693, 695, 696, 698, 699 Corneille, Pierre : 14, 546, 588, 689 Corradini, M. A. : 689 Costa, Ion : 476 Costache, Veniamin : 47, 106, 174, 237, 265, 286, 320, 475, 476, 641 Costin, Miron : 121, 335, 502, 503 Coteanu, I.: 677 Cottin (doamna): 110, 111, 117, 118, 319, 491, 582, 632 Cousin, Victor : 484 Craon (Mme la Princesse de) : 456 Crebillon, Prosper : 26 Cresus : 351 Creţulescu, Constantin : 218 Creţuleseu, N. : 528 Cnstea, Alarma : 652 Cristian, V. : 678 Cristopulos, Athanasie : 49 Crisan-Kbrosi. Ştefan : 109 Croce, Benedetto : 612 736 47 — Originile romantismului român 737 Cronţ, Gh. : 619 Crupenschi, G. : 70, 444, 531, 594, 699 Cuciuran, G. : 487 Cuciuran (Cuciureanu), M. : 428, 445, 491, 531, 592, 594—595, 699 Cuenim, Victor : 440, 529 Curtius, Ernst Robert : 126, 521— 522, 637, 685 Cuţui, Ghiţă : 189, 642 Czaikovski, M. : 668 D Damocles : 51 Danilov, Kirşa : 499 Darius : 488 Darvari, Dim. N. : 252, 371, 590 Dascalakis, Apostolos : 622 Dauti, Zizi: 94, 629, 637 David (proorocul) : 330 Dănăilă, I. : 677 Dărmănescu, Darie Iordaehe : 100, 107 Decebal : 488 Defaucompret : 528 Delaisi, F. : 409 Delavigne, Casimire : 546 Delavrancea, Barbu : 695 Delille, Jaques: 56, 82, 92, 113, 114, 349, 382, 385, 402, 456, 632, 653 Demeny, L. : 681 Demidoff, Anatol de : 665 Democrit : 359 Demostene: 81, 449, 467, 543 Demis (din Halicarnas) : 87 Densusianu, Aron : 124, 701 Densusianu, Ovid : 692 Des Barres : 100 Deschamps, E. : 450 Descartes, Rene : 667 Descreche : 45 Des Fontaines : 49 Dcsliu, N. : 587 Diaconovioi-Loga, C. : 109, 476, 505 Diacu-Xenofon, I. : 669, 696 Diamant, Th. : 426, 528, 668 Diderot, Denis : 25, 28, 32, 113, 121, 228, 262, 447, 653 Didier : 456 Diebici (generalul) : 407 Dilthey, Wilhelm : 484 Dima, Alexandru: 608, 611, 618, 686, 693, 699 Dimachi, Nicolae : 6, 77, 86, 120, 126, 129, 149—152, 305, 397, 445, 588, 635, 638 Dimaras, Th. C. : 371, 662 Dimitriu, Toma : 81, 621 Dinaux, M. : 450, 591 Dion, Filozoful : 252 Dionisie, Eclesiarhul : 38, 45, 46, 86, 487, 616, 618 Dionisie, Mitropolitul : 168 Dîrzeanu, I.: 173, 212, 280, 291, 638, 639, 641 Dobrescu, Ion : 43. 106, 618 Docan, Nicolae : 439 Dolanski, J. : 608 Donici, Al. : 449 Donici, Andronache : 201 Dopagnc : 54 Dorat, Glaude Joseph : 25, 82, 89, 306, 318, 612 Dosoftei (mitropolitul) : 504, 506, 585, 633, 634 D. P. G.: 110 Dragoş : 487, 491 Drăganu, N. : 501, 680 Drăghiceanu, Mihai : 73 Drăghici, Manolachi : 445 Drăghici, Meletie : 446, 537, 601, 687 Drăghici, Petru : 633 Drouhet, Charles : 20, 318, 657, 695, 697 Du Bos (Abatele) : 26, 250, 636 Duby, Georges : 603, 618, 701 Duca (eteristul) : 177 Duca, Neofit: 73 Ducange, V. : 450, 591 Ducray-Duminil, F. E. : 111, 118, 632 Dudescu : 62 Dudescu, N. : 37 Dufilhot, Luis : 592 Dupront, Alphonse : 618 Dumarsais : 239 Dumas, Al. (pere) : 19, 449, 456, 528, 546, 589, 592, 697 Dumouriez (generalul) : 239 Dutmitrescu, Al. T. : 656 Dumtiresou, Ion : 699 Dumitrescu, T.: 296 Duras, Ducesa de : 269 Du Resnel : 146, 319 Duţu, Alexandru: 111, 140, 238, 621, 622, 623, 627, 629, 630, 651, 632, 637, 646, 647, 648 Duval, Al. : 450 Dvoicenco-Marcova, Eufrosina : 640, 656, 680, 681, 697 E Ecaterina a Il-a : 621, 630 Eckermann : 444, 457 Eder : 471, 676 Eggli, Edmond : 16, 17, 609 Eichholtz (generalul) : 51 E. L. : 570 Eliade, Pompiliu : 19, 48, 619, 621, 624, 632, 643, 646, 648, 695 Elian, Alexandru : 633, 634 Elwert, W. Theodor : 61, 139, 621, 636 Eminescu, Mihai : 12, 20, 98, 348, 500, 588, 605, 610, 654 Enescu, N. C. : 623, 629 Eraclit : 359 Erbiceanu, C. : 288, 296, 622, 642, 647, 654, 656, 676, 677 Erbigny : 590 Erdelyi : 447 Eschil : 326 Esop : 475 Espronceda, Jose de: 11, 12 Esquiros, A. : 20 738 739 Etiemble : 22, 611 Euripide : 27, 84, 366 Eutropius : 474 Eusebie : 230 F Fabre, Jean : 28, 613 Faca, C. : 587, 696 Facon, Nina : 685 Faguet, Emile : 610 Fairchild, H., N. : 609 Farinelli, A. : 609 Farmachi (eteristul) : 177 Fauriel, Ch. : 500, 679 Făcas, C-tin : 265 Fălcoianu, Costache : 58 Fătu, A. : 110 Febvre, Lucien : 701 Fenelon, Francois de Salignac de La Mothe: 107—108, 113, 521, 559, 562, 631 Fereclis, D. : 586 Fierding, Henry : 30, 32 Filaret (episcop de Râmnic) : 97, 504 Filaret, Fotie : 58 Filimon, Nicolae : 199 Filipescu (Fraţii) : 58 Filipescu, Alexandru : 71, 261 Filipescu, Constantin : 68, 213, 365, 366, 443, 453, 648, 671 Filipescu, Dimitrie : 417. 513, 667 Filipescu-Dubău : 663 Filipescu, N. Constantin : 233 Filipescu-Vulpe, Alexandru : 168, 234 Fiilipeştii: 68, 364 Filirai, Dositei : 67 Filitti, J. C. : 64, 162, 197, 201, 203, 204, 622, 638, 642, 643, 644, 661, 664, 665, 669 Fischex, Jan. O. : 406, 663 Fleury (Abatele) : 54 Florea, Mihai : 685 Elorescu, Emanuel : 257 Florian, Jean-Pierre Claris de: 23, 29, 32, 66, 88, 98, 109, 118, 243, 245, 253, 349, 520, 577, 580, 631, 632 Focillon, H. : 139 Folkierski, W. : 33, 614, 652, 690 Fontenelle, Bernard Le Bovier de: 53, 237, 349, 661 Foscolo, Ugo : 111, 540 Fotiade, Lambru: 62, 64, 65, 241, 464 Fotino, Dionisie : 64, 616 Fotino, George : 648, 652 Fouraux (trupa) : 250, 591 Fournier, M. : 647 Fournol, Etienne : 510, 682 Francisc II (al Austriei) : 250 Franklin, Benjamin : 336 Francastel, Pierre : 613, 637 Francois, Alexis : 687 Frederic II (a! Prusiei) : i0t> Frenz, Horst : 609 Frunză, Măria : 699 Frye, Northrop : 17, 610 Furet, Francois : 618 G Gâidi, Ladislau : 585, 624, 696 Galilei, Galileo : 328 Gane, Ienache : 7, 276, 278, 387, 397—400, 662 Gane, Matei : 109 Gaster, M. : 124, 501, 633, 680 Gavra, Al : 663 Gazier, Georges : 697 Geanet, Ioan : 52 GeLlius, Aulus : 56 Geru'lie, I. : 452, 674, 682 Genlis, Doamna de: 56, 110, 474, 590, 632 Georgescu, V. Al. : 240, 649, 675 Georgescu, Vlad: 189, 616, 617, 642, 644, 649, 682 Georgescu-Delafras : 656 Gessner, Salomon: 23, 28, 33, 89, 109, 118, 245, 253, 334, 349, 447, 520, 583, 592, 661 Cheorghiu, N. N. : 634 Gherasim (arhimandritul) : 103 ■Gheraskn, Gorjan, I. : 265, 428 ssi,in (Macphei sv'ii) . 2*. 111. 1'-T 559 Oteteleşeanu, Grigore : 175 Oteteleşeanu, Iordaehe : 175, 176, :-!, 6 u 749 Oţetea, Andrei : 38, 41, 162, 176, 616, 617, 618, 638, 664, 679 Ovidiu : 36, 82, 84, 121, 125, 136, 153, 274, 318, 319, 335, 366, 404, 447, 515 Oxensiiern (Thureson), Gabriel : 97, 1C7, 122 P Pahlen (generalul): 407, 4 IC Palade, Constantin : 400, 536 Paladi, T. : 264 Panaitescu, P. P. : 665, 668 Pandeli, I. : 73, 621 Pangal, N. : 64 Pann, Anton: 122, 307, 347, 370. 428, 500, 506, 520, 531 Panzini (abatele) : 49, 51 Papacostea, Cornelia : 620 Papacostea, Victor : 625, 643 Papadima. Ovidiu : 444, 501, 583, 636, 640, 671, 672, 680, 684, 696 Papadopol, Calimah Al. : 620, 622, 664, 689 Papadopol, P. I. : 656 Papazoglu, Ienache : 252 Parfene, Constantin : 693 Parny, Evariste : 56, 82, 318, 348, 352, 632 Parodi, D. : 609 Parrant (consulul) : 45; 618 Pascal, Blaise : 456, 650 radier : 59C Pastiescu, M. : 305, 344, 657, 660 Pr.sv.inTo:r' : ; 3- 587 750 Pauletti, N. : 506, 663, 681 Păun, Octav : 266, 652 Pavel, Dimitrie : 682 Păcurariu, Dimitrie : 624, 638, 660, 661, 666, 686, 699, 701 Pelimon, Alexandru : 689 Pellico, Silvio : 456 Perottino, Serge : 630 Perpesskius : 646, 679, 695 Perrauk, Charles : 552 Perrin, Marc : 454 Perrin, Raoul : 513, 665, 682 Persiano : 620 Perthes, Boucher de : 20 Pervain Iosif : 4C3, 471, 474. 559, 560, 600, 632, 663, 672, 676. 677, 691, 701 Peşacov, G. : 7, 63, 136, 140, 271, 276, 278, 294, 387—396, 622, 662 Petersen, Iulius : 609 Petrarca, Francesco : 27, 84, 328, 330, 332, 661 Petronio, G. : 28, 613 Petrovici, Dimitrie : 390 Petrovici, Naum : 475 Petru cel Mare : 217, 485 Peyre, Henri : 78, 624, 668 Philipide, Danii] : 64, 468, 626 P. I. : 447 Pichois, CJaude . 21, 610 Pichot, Amedee : 443, 528, 577 Picon, Gaetan : 13, 576, 607, 608, 609, 653, 693 I'igauk-Lebrun : 456 1 Pindar : 65, 274, 330 Pindemonte, Ippolito : 27 Pippidi A. : 620, 679 Piru, Alexandru : 24, 147, 384, 593, 622, 624, 629, 634, 637, 638, 660, 661, 662, 663, 698 Piru, Elena: 141, 631, 634, 660, 665, 667 Piscupescu, St., D. : 215, 216, 217, 232, 235, 247, 271, 645, 648 Pitagora : 397 Pixerecourt, Gilbert dc : 110 Pîşclişanu, Zenovie : 505, 681 Pîrvulescu, Ghenadie : 641 Plancy, Collin de : 239 Platon : 97, 274, 667 Platon, Măria : 693 Pleşoianu, Grigore : 73, 104, 1C7, 215, 218, 231, 253, 260, 271, 447, 480, 487, 559, 646, 647, 650. 673, 677, 691 Pliniu (cel tînăr) : 326 PJutarc : 22, 326, 483 Pcenaru, I. : 682 Poenaru, Petrache : 70, 74, 159, 175, 213, 428, 429, 435, 438, 452, 475, 478, 538, 558, 623, 668, 678, 684 Pogor, Vasile: 86. 104. 141. 27] 284, 286, 287, 288, 294, 379, 397, 654 Poitevm, Prosper : 660 Poiana, I. : 73 Porneau, Rene : 25 Pompiliu, Miron : 305, 639 I.: 491, 597 Pop, Augustin, Z. N. : 689 Pop, D. : 680 Pop, Emil : 700 Pop, Ilieş : 476 Pop, Zenobie : 63, 264, 622, 657 Popa-Lisseanu, G. : 621, 623 Popa, N. I. : 611, 698 Popa, Victor : 676 Pope, Alexander : 146, 230, 239, 319, 326, 637, 647 Popescu, Chiriac : 170, 280, 638, 640 Popescu, Radu: 281 Popescu-Scriban, V. : 445, 663 Popovig, Miodrag : 93, 629 Popovici, Alexandru : 497, 678, 693 Popovici, Andronache : 103, 489, 573 Popovici, Dimitrie : 48, 61, 84, 94, 238, 367, 403, 544, 548. 550, 559, 561, 604, 609, 610, 621, 627. 628, 629, 638, 647, 648, 657, 661, 666, 667, 669, 684, 685, 688, 690. 691, 692, 696, 700 Popovici, Valerian : 195, 643, 644, 664 Popp, A. : 682 Popp, Gh. : 646, 682 Popp, Ioan : 6S2 Popp, Vasile : 136, 305, 343, 345. 4r-4t 47fh 490. 537 657 663, 687 Porter, Robert Ker : 41, 617 Poteca. Eufrosin : 73, 116, 159, 190, 212, 213, 215, 219, 224—225, 221- 2>C. 2^1 232. 239, 251, 252. 264, 265, 271, 272, 391, 420, 426, 751 428, 429, 475, 480, 621, 628, 645, 646, 647, 652 Potemkin : 58, 127 Poies, Henri : 33 Potra, George : 668 Poulet, Georges : 609 Pralea : 657 Praz, Mărio : 609 Prevost (abatele) : 117, 24 8 Prevost, Pierre : 367, 661 Probus : 489 Prodan, D. : 471, 472, 486, 676, 678 Prodan, Hagi : 179, 295, 296 Propertiu : 326 Protase, Măria : 627, 658 Proudhon, Pierre, Joseph : 528 Puici, Luigi : 331 Puliu, Marchides : 55, 620 Pumnul, Aron : 292, 402, 663 Puppo, Mărio : 18, 607, 609, 610 Puşkin, Alexandru: 12, 184, 444, 449, 520, 592, 640. 656 q Quillet, Pierre : 647 Quintilian : 26, 251 R Racine, Jean: 113, 269, 344. 366, 456, 521, 546, 588 Racoce, Teodor : 474. 677 Radovici, Constantin : vezi Golesct; Dinicu Radu, Leonte : 415—416, 664 Radu, Negru : 487 Radu, Şerban : 487 Raicevich, St. : 49, 615, 626 Ralea, Mihai : 609 Ralet, Dimitrie: 428, 521, 595— 596, 699 Ralu (Domniţa) : 50 Ranke, Lerpold von : 492. 496 Rareş, Petru : 242, 491 Răsti, Nicolae : 58 Raşcu, I. M. : 20, 320, 658, 694, 695 Raţiu, I. : 695, 701 Rădulescu, Andrei : 201, 644 Rădulescu, Ion Heliade : 20, 56, 72. 73, 84. 93. 104, 107, 1 14, 134, 135, 231, 237, 248, 250, 253, 257, 258, 259, 260, 261, 263, 264, 267. 287, 291, 307, 308, 324, 343, 344, 345, 347, 355, 358, 363, 365, 366, 419, 421. 424. 425, 426, 428, 429, 437, 438, 439, 442, 443, 446, 448, 449, 450. 452. 453, 455, 457, 469, 475, 478, 481. 482, 491, 514, 515, 517, 519. 521. 523, 526. 527, 529, 531, 537, 539. 541, 542. 543, 544. 545, 546, 547, 548—549, 56C, 561—563, 564, 565, 566—56^. 569, 570, 571. 573, 574, 576— 579, 580, 5S2, 583, 585, 586, 5s«. 591, 594, 605, 623, 638, 639, 646. 647, 648, 651, 657, 660, 661, 666. 667, 669, 671. 672, 673, 674, 676. Z*7, 678. 683. 685, 686, 68", 6S« 6S9, 690, 691, 692, 693, 694, 696 Rădulescu, Ion Horia : 75 Rădulescu-Pogoneanu, Elena : 700 Real, Gaspar de : 49 Rebreanu, Liviu : 698 Recordon, F. : 54, 615, 626 Regultis : 376 Regnard, Jean Francois : 402 Reinhard (d-na) : 615 Reizov, B. I. : 678 Remak, H. H. : 18, 609, 610, 611 Repey, L. : 568, 573, 692, 693 Rhigas, Constantin (Fereul) : 49, 54, 63, 585 Richardson, Samuel : 28, 30, 32, 113, 248 Rîmniceanu, Chesarie : 622, 629 Rîmniceanu, Grigore : 67, 97, 622, 624 Rîmniceanu, Naum : 39, 67, 106, 284, 291, 294, 296, 462, 463— 464, 473, 475, 489, 622, 656, 676. 677 Robert, Hubert : 121 Robertson, J. G. : 33, 609, 614 Roe, C. : 17, 610 Rohrer, Joseph : 104 Rollin, Charles : 55, 237, 667 Roman, Ion : 619, 666, 693 Romanescou, R. : 665 Romano, Dionisie: >hS 4 \h Romulus : 357 Ronsard, Pierre de : 20, 349, 636 Roset, Anica : 129. 149 K-oseui, Alexandru : 628 Rosetti, C. A. : 300, 427, 556, 639, 641, 689 Rosetti, I. M. C. : 266 Rosecti, Radu : 616, 617, 643, 664, 665 Rosetti, Scarlat : 260, 438, 651 Rosetti, Roznovanu, N. : 54, 194, 195, 620, 643, 644 Rossi, Vittorio : 27, 613 Rotaru, Ion : 697 Rotarii, Rodica : 697 Roucher, Jean Antoine : 402 Rousset, Jean : 139 Rousseau, A. M. : 21, 610 Rousseau, Jean-Jacques : 9, 17, 24, 25, 28, 29, 32, 33, 52, 55, 57, 65, 88, 89, 105, 111, 119, 126, 142, 145, 151, 165, 191, 236, 237, 242, 245, 248. 262, 319, 396, 444, 450, 456, 457, 510, 529, 534, 535, 543, 562, 568, 577, 596, 620, 632 Rousseau, Jean Baptiste : 330, 331, 447, 632 Rucăreanu, N. : 514, 616, 683 Rumianţev : 621 Russo, Alecu : 195, 201, 240, 528, 594, 596, 643, 649. 685. 697. 699 Rusu, Andrei : 696 Rusu, I. : 447 Ruyssen. Theodore : 675 S Sabatier, Antoine : 239 Saint-Ange : 318, 319. 456 Sainte-Beuve, Charles-Augustin : 456, 528, 636, 668 Sainte-Croix, Ledoulx de : 53 Saint-Lambert, Jean-Francois de : 306, 383 Saint-Marc, Girardin: 411, 418, 444, 488, 513, 664, 682 Sainl-Simon, Glaude Henri, conte de : 651 Saint-Sorin : 247, 650 Sakkas, Gh. Constantin : 643 Salustiu : 667 Samurcaş, I. : 449, 450 Samurcaş, Roxana : 109 Sand, George : 444, 456, 457, 700 Sanielevici, LI. : 609 Sapho : 27, 81, 82, 307, 577 Saulnier, V. L. : 608 Saurin, Jacques : 106 Say, Baptiste Jean : 236 Săulescu, Gh. : 265, 428, 429, 482. 488, 497, 543, 671, 678 Şandru, D. : 679 Şăineanu, Lazăr : 626, 677 Şărcăleanu, C. (C. Stere) : 646 Scavinschi, Daniil : 7, 104, 276, 278, 387, 400—402, 428, 445, 536, 633, 687 Schelling, Friedrich, Wilhelm : 667 Schiller, Friederich : 94, 444, 445, 447, 450, 456, 528, 535, 589, 596, 598 Schlegel, Wilhelm von : 534, 535 Schlegel, Friedrich : 9, 534 Schneidawind, F. I. A. : 505, 507 -j-an, Grigore : 695 754 Scott, Walter: 94, 110, 456, 484, 528, 545, 600, 620 Scriban, Filaret : 663 Scufos, Nicolae : 237 Seceni (contele) : 651 Seche, Mircea : 677 Seilliere, E. : 609 Seneca : 22, 97 Senkovski, O. I. : 445, 596, 665 Sereni, Teodor : 110 Scstini, Domenico : 615 Sevastos, Chimenitul : 625 Şerb, Bucur : 506, 681 Şendrulescu, I. : 664 Shaftesbury, Anthony, conte de : 636 Shakespeare, William : 28, 269, 326, 367, 444, 528, 534, 543, 546, 599 Shedrea, Ştefan : 402 Shelley, Percy Bysshe : 11 Silyes Emmanuel-Joseph (abatele) : 460, 675 Silhouette : 637 Silvan, Ioan : 265 Simonescu, Dan : 621, 627, 630, 633, 636, 640, 680, 681, 689, 699 Sion, George : 129, 637, 699 Sismondi, Simone de : 535 Sivry, Poinsinet de : 55 Şincai, Gheorehe : 74, 321 462, *7? 477, 478, 493, 494, 679 S'ătineanu, Iordache : 52, 63, 71, 77. 80, 91, 108, 109, 115, 158, 365. 474 Smith, Adam : 559 Smith, Logan Pearsall : 687 Sdboul, Albert: 639 Socrate : 374, 376, 397 Sofocle : 326 Solomon : 231, 380 Solon : 297, 397 Sorescu, George : 324, 658 Sbter, Istvân : 608 Soulie. Frederic : 456 Souriau, Maurice : 591 Souvestre, Emile : 456, 658 Şoimarti, Tudor : 696 Spinoza, Baruh : 667 Stăel, doamna de : 27, 94, 111, 113, 114, 126, 444, 535, 540, 543, 561, 562, 691 Stallknecht, Newton, P. : 609 Stamati (agent francez) : 53 Stamati, Constantin: 103, 109, 289, 428, 445, 491, 589, 688, 695, 697 Stamati, Iacov : 97, 140, 504, 615, 625, 629 Scănescu, Constantin : 107 Stănescu, Eugen : 676 Stanislav, Teodor : 389, 392 Stendhal (Beyle Henri) : 280. 3C4. 456, 528, 533, 546 Stephenson, George : 527 Steme, Lawrence : 30 Ştirbei, Barbv. : 58, 234 Stîrcea, Ştefan : 101 Stoianovici, L. : 641 Stoianovici, Voislava : 629 Stoica, Nicolae (de Haţeg) : 61S Stoica, Ştefan : 428, 450, 454, 586, 587, 689 Stoichiţă, Radu : 633 Stoide, Constantin : 677 Streinii, Vladimir : 557, 585, 610, 658, 695, 696 Strelbiţchi, Mihai -.143 Strich, Franz : 139, 609 Sturdza, Alexandru, G. : 54 Sturdza, D. A. : 642, 664 Sturdza, Dumitrache : 643 Sturdza, Elenco : 402 Sturdza, Ioniţă, Sandu: 181, 185, 186, 199, 211, 265, 291, 323, 329, 402, 407, 644, 649 Sturdza, Mihai: 54, 69, 70, 199, 204, 263, 265, 410, 417, 491, 645, 665 Sturdza, Scarlat : 57, 62, 621 Ştefan cel Mare : 74 Ştrempel, G. : 641 Suciu, I. : 681 Sue, Eugene : 456, 600 Sulzer, F. I. : 55, 103, 104, 504, 615. 626 Şe.ţu, Alexandru : 39, 131, 132, 166, 237 Şuţu, -Mihai : 49. 50, 52, 463 T Tacit : 521, 667 Taioş. 1. : 680 75* Tasso, Torquato : 27, 78, 84, 331, 444, 449, 521, 543, 577, 578, 62C, 634 Tatareseu, G. : 530 Tavernier (doctorul) : 437, 669 Tăutu, Ionică: 190, 201, 212, 215, 232, 235, 238, 239, 240—243, 272, 274, 421, 445, 517, 648, 649 Tell, Alexandru : 73 Tell, Christian : 623 Temistocle : 297 Tempea, Radu : 476 Teodor, Pompiliu : 648, 678, 679 Teodorescu, Alexandru : 627, 635, 647, 649, 657 Teodorescu, Ecaterina : 627, 635, 647 Teodorescu, G. Dem. : 639, 64 7. 650 Teodorovici, Ioan : 475 Teofrast : 370, 371 Todoran, Romulus : 681 'Tomescu, D. : 73, 264 Tomescu, Mircea : 673, 676 Topliceanu, Traian : 258 Tornea, Florin : 696 Touchard, Jean : 631 TSkoli, Sava : 506 Theocrit : 349, 35C Theodorescu-Barbu : 620, 673, 6"5. Theotokis, Nichifor : 57, 65, 106 Thibaudet, Albert : 608 Thierry, Augustin : 495, 528 I'homson, James : 33, 349, 383, 3'»6 Thornton, T. : 218, 219, 235, 272, 646 Thouvenel, E. : 513, 665, 682 Thucidide : 483, 626, 667 Tibttl : 326 Tieghem, Paul Van : 12, 19, 24, 28, 33, 94, 126, 276, 521, 522, 607, 608, 611, 612, 613, 614, 629, 633. 634, 650, 685, 690 Tieghem, Philippe Van : 555, 687, 691 Tilman-Timon, Alexandru : 644 Timoni : 419, 665 Timiş, Rodica : 607 Tit, Liviu : 667 Titus : 357, 376 Ţichindeal, Dimitrie : 475 Ţincovici, Ion : 500 Trahard, Pierre : 33, 614 Traian : 328, 357, 463, 466, 488, 655 Trecourt (fraţii) : 54 Trifu, Constanţa : 669, 670, 685 Trifu, I. : vezi Maiorescu, Ion Trivale. I. : 695 Turdeanu, Emilia : 698 Turdeanu-Cartojan, I.aetîtia : 698 Tutui. Gh. : 204 TJ Uhland. Ludwîg : 447 Ungttreanu, Gh. : 658 Urechiă, V. A. : 47, 68, M». 623, 668, 682 Ursu, N. A. : 143, 291, 293, 323. 536, 627, 637, 652, 655, 656. 657. 658, 662, 687 V Vaillant, I. A. : 292, 446, 529. 579. 582, 672, 678, 695 Valbaum, Fr. : 445 Valery, Paul : 9, 533, 607 Valstein, Sc. : 682 Vasici, Pavel : 391, 446, 599—600, 663 Vasile, Diacul : 108 Vasilescu-Buzoianu, M. : 672 Vasiliu, Mihai : 662 Vamva, Neofit : 252, 650 Vardalah: 73, 367, 548, 559, 661, 690, 691 Văcărescu, Alecu : 6, 63, 89, 90, 91, 94, 115, 119, 120, 126,134—143, 147, 158, 345, 346, 389, 636 Văcărescu, Barbu : 166, 218 Văcărescu, Iancu : 7, 49, 54, 55, 58, 63, 82, 89, 90, 114, 116, 117, 119, 120, 148, 152—157, 158, 271,273. 275, 277, 278, 298—300, 343— 364, 365, 382, 386, 387, 391. 428. 442, 519, 529, 531, 544, 545, 560, 620, 622, 628, 656, 660, 661, 688 Văcărescu, Ienăchiţă : 45, 50, 67, 85, 84, 104, 108, 125—126, 128, 135. 147, 156, 296, 365, 473, 487, o22, 627, 628, 631, 634, 656 Văcărescu, Nicolae : 6, 9C, 115. 119. 120, 146—149, 152—157, 158, 163, 167, 176, 177, 257, 299, 638, 639, 641 Văcărescu, Veneţiana : 135 Văcăreştii (poeţii) : 63, 74, 76, 77, 80, 88, 147, 158, 305, 306, 326^ 331, 346, 348, 389, 504, 506 Vega, Lope de : 78 Velculescu, Cătălina : 674 Velia, Tincu : 667 Velichi, Constantin : 662 Veltman, A. F. : 656 Veniamin din Lesbos : 73 Venturi, Franco : 645 Verbină, I. : vezi Pervain, Iosif Veress, A. : 501, 680 Vermeylen, A. : 9 Vernardos, Emanuel : 622 Verzea, Ileana : 632, 638 Vianu, Al. : 617, 618 Vianu, Tudor : 22, 608, 609, 637, 658, 677, 680, 695, 698 Viallaneix, Paul : 694 Vico, Giambattista : 485, 667, 678 Vigny, Alfred de : 23, 456, 528 Vilara, Alexandru : 192, 193, 410 Villcrs, Charles de : 535 Virginii : 366, 404, 449, 521, 543 Vîntu, I. G. : 201, 643, 644 Vîmav, C. : 98 Vîrnav, Vasile: 105, 237 Virnav, Scarlat : 528 Vîrtosu, Emil : 162, 287, 616, 622, 638. 639, 641. 642. 643, 645, 649, 654, 655, 662, 676 756 757 Vîrtosu, I. : 148, 636 Vlad, Ţepeş : 487 Vladimirescu, Tudor : 6, 67, 68, 69, 112, 133, 160, 161, 162—169, 170—172, 173, 175, 176, 177, 178, 179, 180, 184, 186, 189, 193, 198, 200, 205, 206, 207, 210, 212, 241, 257, 263, 267, 279, 281, 284, 288, 294, 295, 296, 324, 329, 347, 387, 392, 422, 430, 431, 459, 464, 477, 531, 587, 639, 640, 641, 656 Vlădoianu, I. : 58, 671 Vlăduţiu, I.: 681 Voiculescu, R. : 257 Voinescu II, I : 428, 444, 450, 455, 537, 538, 543, 545—546, 668, 687, 688, 689 Volney, Constantin, conte de: 89, 111, 121, 133, 236, 237, 238, 239, 243, 262, 274, 275, 300, 560, 620, 632, 636 Voltaire (Arouet) Francois Mărie : 9, 25, 49, 50, 55, 57, 63, 84, 92, 93, 94, 103—104, 107, 113, 118, 191, 228, 239, 262, 269, 319, 402, 438, 445, 456, 457, 485, 523, 529, 539, 546, 553, 577, 578, 590, 631, 632, 650, 691 Vulgaris, Evghenie : 63, 65, 590 W Wachrnan, I. : 438 Wahl, Jean: 609 Walbaurn, Fxederich : 455 Warton (fraţii) : 551 Warton, Thomas : 25 Weber, Antal : 31, 614 Weill, G. : 675 Weisgerber, Jean : 676 Weisstein, Ulrich : 610 Wellek, Rene : 12, 13, 25, 29, 30, 517, 533, 607, 609, 611, 612, 613, 684, 687 Wieland, Christot Martin : 474 Wilkinson, W. : 41, 615, 617 Winckelmann, Johann Joachim : 614 Wittgenstein (mareşalul) : 407 Wolf, Christian : 63 Wolf, Andreas: 615 Wolfflin, H.: 139 Wordsworth, William : 30 y Young, Edward : 29, 30, 33, 89, 98, 111, 112, 118, 119, 159, 232, 246, 320, 350, 366, 376, 380, 381, 386, 388, 443, 450, 523, 534, 551, 560. 580, 583, 590, 599, 600, 615, 632, 634, 662 X Xenopol, A. D. : 48, 186, 201, 202, 412, 617, 619, 626, 633, 643, 644 Xenofon : 449, 467, 543, 626. 667 Z Zacharia. Jtmus Friedrich Wilhc'lm : 27, 612 Zalis, Henri : 6C9, 685 Zamfir, Mihai : 583, 614, 615, 660, 668, 672, 678 Zamfirescu, Ion : 610 Zâne, G. : 640, 664, 666, 667 Zarifopol, Paul : 19, 610 Zeletin, Ştefan : 43 Ziengengeist, Gerhardt : 613 Zilot, Românul : 67, 68, 86, 123, 126, 131, 133, 170, 183, 281 — 283, 294, 462—463, 487, 623, 635, 642 Zona, M. : 438 758