PAUL CORNEA
INTRODUCERE ÎN
TEORIA LECTURII
EDITURA MINERVA Bucureşti, 1988
IN LOC DE PREFAŢA
£>e acelaşi autor
ANTON PANN, 1964
DE LA ALEXANDRESCU LA EMINESCU, 1966 ORIGINILE ROMANTISMULUI ROMANESC, 1972 OAMENII ÎNCEPUTULUI DE DRUM, 1974
CONCEPTUL DE ISTORIE LITERARA ÎN CULTURA ROMANEASCA, 1978 REGULA JOCULUI, 1980 ITINERAR PRINTRE CLASICI, 1984
în colaborare
DOCUMENTE ŞI MANUSCRISE LITERARE, voi. I — 1967 ; voi. II — 1969 ; voi. III — 1976 ; voi. IV — 1981 ; voi. V — 1986
GÎNDIREA ROMÂNEASCA ÎN EPOCA PAŞOPTISTA, voi. I—II, 1959
STRUCTURI TEMATICE ŞI RETORICO-STILISTICE ÎN ROMANTISMUL ROMANESC. 1976
Nu e poate inutil ca, in pragul acestei cărţi, care-şi propune să analizeze metodic lectura, demontîndu-i mecanismele şi modalităţile, uzurile şi inerţiile, condiţiile propulsive şi rezultatele, să procedăm la o evaluare preliminară — şi liberă — a obiectului. La urma urmei, de ce „lectura" ? Mai merită oare atenţie problema în acest sfîrşit de secol, cînd atîţia factori incontrolabili, dar convergenţi şi imperativi, par să aşeze pe primul plan audiovizualul, să prevaleze filmul sau banda video faţă de carte ? Nu asistăm cumva astăzi, cu sentimente împărţite, cu indiferenţă ori anxietate, cu regret ori cu melancolie, la apusul deja pronosticat al galaxiei Gutemberg, cu singurul corectiv că ritmul declinului pare a fi mai lent decît cel scontat în anii '60 ? Pentru cîţi oameni din zilele noastre mai constituie încă lectura, ca pentru Borges, „o formă a fericirii" ? Dar poate că această valorizare superlativă nu e decît o modă retro, o ţicneală de intelectuali umanist, semnul unei civilizaţii artizanale, a bricolajului şi a disponibilităţii, definitiv condamnată la pieire de extinderea planetară a tehnologiei computerelor şi a robotizării ?
Examene comparative ale lecturii şi audio-vizualului s-au mai întreprins însă, de regulă, dintr-un punct de vedere mai degrabă statistic decît calitativ, măsurînd coeficientul de expansiune mai mult decît specificitatea practicilor decodificatorii respective. Esenţial e totuşi dacă lectura posedă anumite particularităţi inerente, care să-i confere un statut privilegiat. Altfel spus, mă întreb dacă prerogativele pe care unii persistă să i le atribuie au o motivaţie raţională sau derivă dintr-o fixaţie de natură sentimentală. În orice caz, e incontestabil că de un deceniu sau două încoace, progresele electronicii, îndeosebi descoperirea microprocesoarelor par să fi schimbat considerabil datele problemei. De aceea, reluarea discuţiei e oportună.
V
Acum 25—30 ani, Robert Escarpit argumenta superioritatea lecturii prin libertatea de manipulare oferită utilizatorilor. Spre deosebire de emisiunea radiofonică ori de T.V., în care fluxul verbal ori de imagini se scurge continuu, unidirecţional, fără a putea fi oprit şi fără ca debitul să fie controlabil, lectura e reversibilă şi maniabilă. Ea permite să revenim asupra unui paragraf, să stăruim asupra unei fraze, să impunem procesului de receptare ritmul dorit, mai lent sau mai rapid, în funcţie de natura textului şi de scopul propus. Tocmai această particularitate a lecturii do a fi programată, de a se modela după predispoziţii, circumstanţe şi trebuinţe o privilegiază ca instrument indispensabil de achiziţionare a cunoştinţelor, de accedere în lumea valorilor şi a culturii. E însă limpede că dezvoltarea recentă a tehnologiei a făcut ca argumentele lui Escarpit să-şi piardă valoarea peremptorie. Avem acum posibilitatea de a opri banda magnetică ori banda video în orice punct, de a relua înregistrarea o dată sau de ori cîte ori e nevoie, de a o reproduce cu viteze diferite etc. Avantajul lecturii pare să se fi estompat. Controlul procesului de receptare devine posibil, deşi poate nu în aceleaşi proporţii, şi în cazul audio-vizualului.
Mai mult, o întrebare pînă ieri de domeniul fanteziei, începe să se pună acum în modul cel mai stringent : îşi mai păstrează cartea însuşirea de principal vehicul al scriiturii ? Deocamdată, ea pare a fi mai ieftină, mai portabilă, mai la îndemînă, de un uzaj mai comad. „Pare a fi", pentru că lucrurile evoluează atît de repede, încît, la ora cînd scriu aceste rînduri, nu mai ştiu dacă „-este", în orice caz pentru cît timp încă. Teoreticeşte există azi mijloacele de a comasa o cantitate uriaşă de informaţii pe o plăcuţă miniaturală de siliciu, de a afla orice, oricînd, instantaneu şi cu un efort minim, prin simpla conectare la terminalul unui ordinator. Toată chestiunea e de a şti cînd vor fi introduse în viaţa de toate zilele aceste uluitoare invenţii. Va mai dura un timp, de bună seamă, căci preţul de cost al noului aparataj electronic e încă ridicat. Totuşi e evident că rolul cărţii ca suport al transmiterii de mesaje începe a fi serios concurat.
In aceeaşi ordine de idei, dată fiind superioritatea T.V. în relatarea faptului divers, apar îndoieli şi cu privire la menţinerea importanţei actuale a presei. Putinţa pe care ne-o oferă micul ecran de a urmări evenimentele în chiar momentul cînd se desfăşoară ori de a le difuza cu maximă rapiditate şi acurateţe, e fără rival. Totuşi, gazeta conservă încă unele avantaje : ansamblul de informaţii, comentarii, anunţuri etc. se deplasează cu cititorul, poate fi cuprins cu privirea deodată, parcurs în toate di-
recţiile, păstrat un răstimp la dispoziţie. Pe de altă parte, gazeta se adaptează mai lesne profilului unei clientele specializate (pe plan profesional, cultural, politic etc), în vreme ce T.V. se adresează întregii populaţii sau unor largi fracţiuni ale acesteia. Sînt însă aceste avantaje durabile ? Ar fi imprudent să ne facem iluzii : miniaturizarea microprocesoarelor permite de pe acum aplicarea experimentală a unor soluţii alternative.
In procurarea divertismentului, rolul lecturii e deja sensibil diminuat. Desigur, oricare dintre „medii" e egal capabil, în limitele sale de performanţă, să ofere evadarea din cotidian, trăirea prin procură a aventurii ori acele satisfacţii compensatorii, căutate de marele public — şi nu numai de el — pe care moraliştii le osîndesc, deşi fără nici un efeot notabil (fiindcă le lipseşte puterea persuasivă ori fiindcă morala lor e duplicitară ?). Cartea, oîndva principală uzină de miraje, e în orice caz depăşită azi de film şi de foiletonul T.V. Cît priveşte umplerea timpului, amorsarea bunei dispoziţii, îndeosebi capacitatea de a pune individul in unison cu ceilalţi, lectura rămîne pentru marea majoritate a contemporanilor noştri de o însemnătate secundară. Nevoia de ritm, melodie, zgomot, de continuă, neîntreruptă ambianţă sonoră, resimţită mai ales de tineri, tinde să reducă lectura la un minimum impus de obligaţii profesionale sau utilitare (sarcini şcolare, de serviciu etc).
Să însemne toate acestea că lectura e ameninţată, că ea pierde irevocabil teren ? Cred că nu, cu condiţia să recurgem la argumente mai puţin volatile. în adevăr, ceea ce importă nu-mi pare a fi metodologia imprimării, nici caracterul suportului, nici măcar expansiunea vertiginoasă a noilor tehnici electronice, ci natura procesului de semnificare Din această perspectivă, lectura semnelor grafice e o practică specifică, nesubstituibilă, cu un rol decisiv în activarea structurilor cognitive, a capacităţii de a gîndi şi a elabora noţional. Dar lectura imaginilor (ca, de altfel, şi lectura sunetelor) îşi are, la rîndu-i, particularităţi inconfun-dabile. A opune pe cea dintîi celei din urmă, în ideea de a-i stabili superioritatea sau inferioritatea e irelevant şi pueril. Avantajele şi dezavantajele alternează de o parte şi alta. Ca să ştim ce e mai bine depinde ce intenţionăm într-un moment sau altul, care e problema de rezolvat.
O paralelă între lectura propriu-zisă, alfabetică, şi lectura iconică, intermediată de cinematograf sau T.V. e în acest sens edificatoare. Ce facem cînd citim un roman şi ce facem cînd vizionăm un film ? Voi simplifica puţin lucrurile, fiindcă numai cu acest preţ e posibilă o vedere rapidă şi clară, de profil.
VI
VII
Cititorul n-are acces direct la imagini, ci la cuvinte, deci la reprezentări mai mult sau mai puţin abstracte, pe care trebuie să le „traducă" sensibil, să le „închipuie" în plenitudinea corporalităţii lor. Nici măcar un mare maestru al descrierii peisajiste, de talia lui Sadoveanu, nu poate rivaliza în bogăţie de detalii, autenticitate, prospeţime a coloritului cu un operator de film, fie el şi mediocru. Această diferenţă de „redare" e însă compensată la scriitor pnmr-un excedent de „sugestie". Sadoveanu scrie : „Peste singurătăţi a nins deodată o tonalitate sură, tristă şi rece". Cum poate obiectivul aparatului de luat vederi să evoce „singurătăţile" peste care „ninge" o „tonalitate" în acelaşi timp „sură, tristă şi rece" ? Dar propoziţia : „Ne oprirăm ca într-un fel de farmec şi uimire" ? în ce chip e descriptibilă fotografic o asemenea stare de spirit, prin excelenţă aproximativă, inefabilă, ambiguă ? Procedeul scriitorului e deci de a folosi „raccourci"-uri simbolice şi metafore delicate spre a-1 solicita pe cititor să-şi „fabrice" o reprezentare mentală „îmbogăţită", conţinînd atît ce i se comunică nemijlocit, cît şi ceea ce trebuie subînţeles (comple-tînd tabloul cu datele perceptive omise), cît şi ceea ce poate fi asociat (convocînd diverse conotaţii mai mult ori mai puţin personale). Aşadar, cititorul nu e un simplu aparat de înregistrare, ci un colaborator, care tălmăceşte „instrucţiunile" autorului, „construieşte" în spiritul lor şi contribuie cu un supliment de informaţii.
Prin însăşi inerţia scrisului, autorul de literatură e totdeauna sumar şi incomplet, totdeauna selectiv ; el pune în evidenţă doar anumite aspecte ale obiectelor iar pe acestea într-o formă de mare generalitate. Despre Ancuţa (din Hanul Ancuţei), Sadoveanu ne spune că era „frumoasă femeie, plină şi voinică", „sprin-cenată" şi „vicleană". Tolstoi e şi mai avar cu înfăţişarea Anei Karenina : ştim că e o femeie frumoasă, cu umeri albi, mai aflăm şi alte cîteva detalii destul de vagi. Şi într-un caz, şi-n celălalt, datele sînt insuficiente ca să permită reconstituirea fizică a personajelor. Totuşi, ca să le cunoaştem mai exact, ca să avem „sentimentul" că le cunoaştem în contextul povestirii, nu e nevoie de mai mult. Dar desigur, dacă 10 cititori ar fi puşi să deseneze chipul celor 2 eroine, aşa cum şi-1 reprezintă, ar ieşi 10 desene diferite, deoarece fiecare va concretiza în felul său propriu schemele propuse de autori. Această învestire imaginativă, inevitabilă comunicării scriptice (despre care voi vorbi pe larg într-un capitol special al cărţii de faţă) reprezintă aportul necesar al cititorului, actul de complicitate la cere-1 obligă lectura.
Ce se întîmplă cu limbajul „iconic" ? Vizionînd un film, spectatorul are acces direct la imagini, ele nu mai sînt „construite", sînt „date" şi încă in modul cel mai pregnant; senzaţia e a contactului nemijlocit cu obiectele, a aderenţei la aparenţa sensibilă a lumii. Dacă romanul focalizează „privirea" minţii pe anumite laturi ale obiectelor, filmul ne perindă prin faţa ochilor imagini „totale", în care apar şi personajele de prim plan şi cele de plan secund şi elemente de decor, aşadar ne înfăţişează şi esenţialul şi accesoriul ; ele sînt, în acelaşi timp, concrete şi exacte, căci reproducerea realului are perfecţiunea şi acurateţea mecanicii ; ele constituie, par să constituie un „analogon" al universului cotidian.
Ca atare — şi asta ar fi concluzia comentatorilor grăbiţi — între lectura romanului şi vizionarea filmului e o diferenţă de activitate cognitivă. In primul caz, receptarea ar implica efort, un proces de elaborare a reprezentărilor, de completare a golurilor semantice — în cel de-al doilea, ar fi pasivă, fluxul imaginilor ni s-ar impune nemijlocit, l-am „absorbi", fără a trebui să colaborăm. S-a şi afirmat că „filmul se percepe, nu se gindeşte".
Acest mod de a pune problema îmi pare greşit. Pentru a înţelege adecvat diferenţa dintre cele două demersuri trebuie să recurgem la termeni calitativi, nu cantitativi. Un travaliu intelectual se desfăşoară în ambele cazuri, deosebirea e că direcţia comprehensiunii în roman e de la abstract spre concret, iar în film de la concret la abstract. Imaginile nu sînt mai puţin mediatoare decît cuvintele, doar că în alt fel.
De fapt, cum au probat-o abundent teoreticienii celei de-a şaptea arte, imaginea filmică e doar un simulacru, ea constituie o formă de irealizare a realului. Mai întîi, fiindcă lumii transcrise pe peliculă i se aboleşte relieful şi uneori culoarea ; apoi, fiindcă •e cadrată, deci închisă într-un spaţiu propriu de joc, supusă unei logici narative mai mult ori mai puţin arbitrare, articulată prin tranziţii fluide (jondu-urile), opuse discontinuităţii caracteristice •existenţei diurne ori literaturii ; în fine, şi mai ales, fiindcă imaginea suportă toate modulările, deformările, trucajele impuse de strategia aleasă de regizor, de specificitatea viziunii sale.
Imaginile filmice dispun de o percutantă, de o saturaţie a detaliului, de o plenitudine senzuală net superioară aşa-ziselor imagini formate cu ajutorul cuvintelor. De aceea, ele şi declanşează emoţii cu mult mai puternice. Aşa se explică faptul că spectatorii sînt în genere mai influenţabili decît cititorii, că în momentul vizionării spiritul lor critic e adesea neutralizat sau, în tot cazul, simţitor redus. Totuşi, ideea că n-ar „gîndi" e ab-
VIII
IX
surdă ; în realitate, ca şi în lectură, ei conlucrează tot timpul (deşi, probabil, la un nivel mai redus de angajare) : leagă episoadele, inferează din comportamente psihologii (căci filmul e„ prin excelenţă, „behaviorist"), induc valoarea simbolică a obiec-' telor şi evenimentelor, iar în final (chiar dacă după un răstimp, de „distanţare") desluşesc semnificaţia globală a operei cinematografice, sensul ei metaforic sau metafizic.
Deosebirea esenţială între lectură şi „vizionare" rezidă aşadar în natura procesului de performare : de la absolut spre concret într-un caz, de la concret la abstract în celălalt. Spectatorul pare favorizat întrucît baia de imagini în care-1 cufundă filmul e prezumtiv inteligibilă în mod spontan, fără o pregătire specială. Se spune că analfabetul nu poate citi o carte, dar poate gusta un film. Mai adevărat e că-1 poate „gusta" în anumite limite, destul de restrînse. Ca orice sistem de semne, filmul creează o distanţă între a percepe şi a pricepe — cea a regulilor de joc şi a convenţiilor, care trebuie învăţate. A şti să „priveşti", nu doar să vezi ce se petrece pe ecran, a fi în stare să descoperi coeficien- I tul de irealizare a realului, să pătrunzi dincolo de aparenţe în 9 lumea intenţiilor şi a manipulărilor simbolice nu e un lucru care să meargă de la sine.
Totuşi (aşa cum voi arăta pe larg în această carte), lectura instalează   în   calea   utilizatorului   obstacole   încă   mai dificile, avîndu-şi originalitatea în faptul că limbajul iconic e direct iar ! limbajul scriptic mediat.
In primul rind, ea impune (e constrîngerea cea mai evidentă, nu şi cea mai grea) obligaţia de a deprinde şi a asimila codul alfabetic pînă la punctul în care e eliminată subvocalizarea (singura lectură adecvată fiind cea oculară). în continuare, cititorul ! trebuie să înveţe să actualizeze de fiecare dată semnificaţiile cu- 1 vintelor cerute de context şi, în genere, să rezolve satisfăcător disimetria dintre semr.ificant şi semnificat. El are sarcina să \ traducă în sens şi reprezentări mentale indicaţiile verbale clare : ori aluzive ale textului (generate de aplicarea strategiilor narative). Îndeosebi îi revine să completeze, pe baza cunoaşterii lumii ';' şi a experienţei anterioare de cititor, nedeterminările, informaţiile | dinadins omise de autor (spre a-i solicita mobilizarea capacităţi- \ lor intelectuale). 1
Se pare deci că lectura e inferioară vizionării în aptitudinea -l reprezentării concretului şi în impactul emoţional, în schimb, se 1 adaptează mai bine cunoaşterii conceptuale şi implică un grad mai ■ înalt de creativitate. Nimănui nu i se cere însă să opteze pentru I unul sau altul dintre cele două tipuri de receptare, între care re- ■
laţiile sînt de complementaritate, nu de concurenţă. Dimpotrivă, ceea ce ne caracterizează e că le folosim pe amîndouă. Cînd, spre pildă, vreau să visez în stare de veghe, să-mi procur şocul traversării unei lumi fictive, construite, paradoxal, din cei mai incontestabili atomi de realitate, mă duc la cinema. In vremea din urmă (dar asta e o chestiune strict personală), ca romantic pocăit, prefer tot mai des introducerea unui factor moderator în calea turbulenţelor brutale ale afectului : de aceea, cînd mă cuprinde nevoia de epic, iau din raft un roman, a cărui receptare (în stadiul actual al lucrurilor) nu mi-e impusă din afară, ci dirijată de propriu-mi capriciu. în fine, cînd e vorba de speculaţie filozofică ori de ştiinţă (fie ea şi literară) nu pot face altfel decît să citesc : lectura rămîne instrumentul hotărîtor de achiziţie a noţiunilor şi cunoştinţelor specializate.
în practică, se întîmplă însă — cum o probează statisticile şi o confirmă experienţa proprie de dascăl — că mulţi contemporani, mult mai numeroşi decît ne-am aştepta, întîmpină dificultăţi in uzul lecturii. Deşi pot să descifreze slovele, ei nu ştiu totuşi să „citească", se înţelege, în înţelesul deplin şi exigent al cuvintului. „Subiectul — spunea Goethe — îl vede oricine, avîn-du-1 în faţa ochilor, conţinutul îl găseşte doar cel ce are el însuşi ceva de adăugat, iar forma rămîne pentru cei mai mulţi o taină." Iar Emerson nota în Jurnalul său „că puţini oameni ştiu să citească" deoarece „femeile citesc spre a descoperi un erou pe care să-1 poată iubi, bărbaţii ca să se distreze, editorii ca să găsească erori, autorii ca să-şi confirme ideile". „Probabil că nimeni nu citeşte temeinic — conchidea Emerson — şi cum se cuvinte."
Adevărul e că nu-i uşor de explicat ce înseamnă „temeinic" şi nici ce înseamnă „cum se cuvine". Mai întîi pentru că, în cazul celor mai multe texte, al celor literare îndeosebi, lectura e fără fund, deoarece sensul nu e determinabil, e — cum spunea Roland Barthes — în „permanentă hemoragie", mereu deschis, reformulabil în funcţie de subiect (deşi se înscrie, de obicei, în limitele unui spaţiu de joc, al unui cîmp semantic care poate fi aproximat). Mai rămîne, apoi, problema extraordinarei varietăţi tipologice a lecturii, presupunînd de fiecare dată o altă utilizare a procedeelor comprehensiunii şi o altă situare în raport cu parametrii care o condiţionează (Textul, Contextul, Lectorul, Codurile).
„Lectura e un act atît de complex — afirmă Georges Poulet — încît e legat de toate posibilităţile, aptitudinile, tendinţele individului. Motivaţiile ei pot fi distinse în funcţie de clase sociale, vîrstă, evenimentele existenţei, starea fizică etc". Ea se adaptează
X
XI
scopului urmărit (vreau să studiez, să mă amuz, să culeg informaţii, să-mi aţîţ fantezia, să-mi intensific viaţa interioară, să-mi calmez  aprehensiunile etc),  în  egală  măsură  naturii terţului (poezie, manual filosofic, roman poliţist, magazin literar etc), dar nu mai puţin circumstanţelor (bună sau rea dispozilie, stare de vigilenţă ori de oboseală, ambianţă zgomotoasă ori solitară etc). Există, ca atare, nenumărate moduri de a citi : obiectiv (recupe-rînd maximum posibil de informaţii) ori proiectiv (restructurînd informaţiile potrivit intereselor şi dezideratelor proprii) ; eferent (atenţia se concentrează asupra a ceea ce rămîne ca reziduu după lectură) ori estetic (atenţia se concentrează asupra trăirii însăşi) ; liniar (performînd textul pas cu pas, în ordinea desfăşurării sale), cxploratoriu (în „survol", spre a obţine o idee generală asupra conţinutului) ori selectiv (evitînd materialul redundant ori neinteresant pentru subiect) ; senzual (îndeosebi în cazul textelor poetice, „degustînd" plasticitatea limbajului, culorile stilului, armoniile sonore) ori logic (vizînd articulaţiile discursului, validitatea şi înlănţuirea  raţionamentelor) ;  nonşalant  (performînd pasiv, distrat, in voia stimulilor verbali) sau programat (interogînd textul pe baza unei tematici ; identificatoriu (mai ales în cazul textelor de ficţiune, cînd subiectul se contopeşte cu lumea imaginară) sau critic (menţinînd o distanţă faţă de text, supunîndu-1 constant unei evaluări) ; consumatorist (subiectul nu e interesat, citeşte fără participare) ori asimilatoriu (textul e parcurs sistematic, cu reveniri, spre a fixa ideile ori a le memoriza) etc.
Diversele modalităţi de lectură enumerate aici (care nu epuizează lista posibilelor) sînt exersate izolat sau în combinaţie. în funcţie de nevoi şi împrejurări. Unele se formează spontan (în măsura în care traduc automatismul reflexelor), altele se deprind prin studiu şi experienţă iar perfecţionarea lor nu se încheie niciodată ; de acestea din urmă avem îndeosebi nevoie, ele ar trebui conştientizate şi integrate repertoriului de competenţe ale oricărui cititor adult. Din păcate însă stăpînirea practicilor pertinente de lectură constituie apanajul unui cerc restrîns de indivizi ; cei mai mulţi cititori dispun de o competenţă limitată, ei acţionează intuitiv şi pragmatic, cu succese relative, mai des cu înfrîngeri ; respectiv, renunţă să citească textele care pun probleme (deşi sînt, de obicei, cele mai interesante) ori le exploatează superficial (fără să tragă din ele profitul posibil şi dezi-rabil).
Tocmai de aceea optimizarea lecturii e o problemă mereu deschisă. Dar ea capătă o importanţă deosebită mai ales astăzi, cînd timpul afectat cititului de largi fracţiuni ale populaţiei e în
scădere, iar volumul de informaţii care ne asaltează pare tot mai greu de dominat. A spori motivaţiile lecturii, a îmbunătăţi randamentul calitativ al comprehensiunii, a creşte abilitatea abordării plurale a textelor înseamnă a înmulţi şansele individului de a se înţelege pe sine şi de a-i înţelege pe alţii E un obiectiv major cultural, şi nu numai cultural, la îndeplinirea căruia aportul şcolii e hotărî tor, dar nu exclusiv.
în acest sens, nu-i poate inutil să arăt că scopul cărţii de faţă nu rezidă doar în elucidarea căilor şi procedurilor comprehensiunii, ea îşi propune să fundeze o pedagogie şi o propedeutică. Teoria e aci în slujba practicii şi, de altfel, dedusă din ea. E un vast teren de lucru, puţin explorat la noi, în pofida interesului evident şi a marilor oportunităţi aplicative.
Dar oare, în anii ce vin, nu ne aşteaptă schimbări dramatice ? Urgenţele de azi vor mai fi la ordinea zilei şi mîine ? Întrebările ne readuc în punctul de plecare. Nu, graţie felului specific în care formează sens şi remodeleazâ imaginar lumea omului, graţie implantării şi extraordinarei sale fiabilităţi, nu ni se pare că lectura are de intîmpinat riscuri serioase dincolo de hotarul fatidic al n.iu.ui 2030. E posibil ca ea să-şi piardă din prestigiu şi clientelă, dar e imposibil să cadă în desuetudine, deoarece mediază o formă de cunoaştere specifică, indispensabilă culturii şi, dincolo de ea, însăşi existenţei sociale. Cred, vreau să cred că vom continua să citim, chiar dacă nu vor mai fi cărţi. O vom face, la nevoie, pe ecrane portabile sau fixe, de buzunar ori de ma^i dimensiuni, dar vom continua s-o facem, vom fi obligaţi s-o facem cită vreme vom persevera să gîndim şi să producem bunuri simbolice.
XII
r
I. CONDIŢIONĂRILE LECTURII
PRELIMINABII
Definiţia lecturii. Există două accepţii majore ale conceptului de „lectură" : una, restrînsă la comunicarea scriptică, cealaltă, extinsă la orice tip de comunicare. în primul sens, cel obişnuit, singurul pe care-1 am în vedere în cartea de faţă, prin lectură se înţelege ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive vizînd identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise scriptic. în termenii Dicţionarului de semiotică al lui Greimas-Courtes această definiţie devine „recunoaşterea grafemelor şi a concatenării lor, avînd drept efect transformarea unei foi acoperite cu figuri desenate în planul expresiei unui text" {114, 203). Analog, dar într-o formulare mai puţin tehnică. D£X-ul explică acţiunea verbului „a citi" în perspectiva finalităţii sale : „a parcurge un text pentru a lua cunoştinţă de cele scrise". (Aci momentul recunoaşterii e inclus, dar nu e explicita!.) în Petit Robert sînt distinse ambele demersuri : „a citi" înseamnă „a lua cunoştinţă de conţinutul unui text".
Cel de-al doilea sens al termenului e foarte larg : se referă la identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decît grafis-mul, deci, în limbajul lui Hjelmslev, cu alte „substanţe ale expresiei". în felul acesta, orice sistem de semne, fie artificiale (codate într-o intenţie semnificativă), fie naturale (posedînd prezumtiv o sintaxă, aşadar reguli de combinare, şi o semantică, deci un repertoriu finit de echivalenţe) poate fi, în principiu, citit. Există astfel lecturi tactile (alfabetul Braille), optice (descifrarea caracterelor înscrise de un ordinator), dar şi lecturi ale codului genetic, liniilor palmei (chiromancie), trăsăturilor feţei (fizionomie), caracterelor scrisului (grafologie), viselor (psihanaliza), lecturi
1
ale îmbrăcăminţii („Ces tristes vetements ou je lis mon H malheur" — Corneille), peisajelor etc. în acest înţeles, H lectura devine o formă universală a semiozei, un mod de H a instaura (mai mult ori mai puţin arbitrar) semnificaţii, 9 de „a corela conţinutul unor expresii date" {114, 206). 9
Etimologie. La originea cuvîntului „lectură" e rădăcina 9 indo-europeană „leg" (cu sensul de „împreunare, reu- 9 nire"), conservată în greaca veche („Leg-ein"), latină şi 9 albaneză. în limbile moderne, termenul vine din latines- ■ cui tîrziu „lectura" (derivat din „lectum", supin al lui ■ „legere", impus în defavoarea latinescului clasic „lectio- M onis"), trecut în franceză (sec. XIV) sub forma „lecture", a de unde a emigrat în engleză şi-n alte limbi. m
Ugo Cardinale şi Giuliana Giachino observă că „lego" ■ în latină înseamnă prioritar „a strînge, a aduna, a reuni" ■ (de unde românescul „a lega") ; în al doilea rînd, „a alege, ■ a cerne" ; în al treilea rînd „a enumera, a socoti". în J greacă există în plus semnificaţia de „a pălăvrăgi, a dis- 1 cuta" (cu derivatul „ lexis" = vorbire, echivalent latinu- I lui „elocutio"). Prima accepţie menţionată (cea de „a îm- I preuna, a strînge") duce direct la „a citi", aşa cum se vede | în expresia „legere oculis" = „a lega literele cu ochii" sau § în expresia „scriptum legere" = „a reuni litere spre a '§ descifra sensul" (28, 9—13). |
Ideea că actul lecturii presupune „împreunarea", sin- j Leza seninelor grafice, deci prima accepţie a lui „lego", a -l dominat gîndirea tradiţională şi-şi găseşte astăzi încă par-tizani convinşi pe teren pedagogic. Ea e excelent ilustrată de definiţia asociaţionistă a lui Littre : „a citi înseamnă a cunoaşte literele şi a şti să le grupezi în cuvinte". Cînd însă problema se pune de a explica lectura adultă (şi nu modul de însuşire al codului alfabetic), atunci devine oportun recursul la cea de-a doua semnificaţie a lui „lego", cea de „a alege". în adevăr (cum vom vedea), lectorul stăpîn pe mijloacele sale operează printr-o abordare prospectivă a parcursului textual, „selectînd" indici şi formulînd ipoteze. Ca şi în alte cazuri, etimologia înscrie în filigram sensul opţiunilor posibile.
Delimitări. Pentru că însuşirile caracteristice ale unui obiect ni se relevă cel mai bine în comparaţie, cred util ca încă din această fază preparatorie a cărţii, să delimitez termenul de „lectură" de alţi termeni, care-i servesc uneori drept substitut, pseudonim ori corelat.
2
Lectură — citire. în limba română, substantivul „lectură" are un sinonim, pe „citire" (de origine slavă). Ca de atîtea alte ori, şi această sinonimie e relativă. Cuvîntul ,lectură", deşi latin, a pătruns în limbă tîrziu, graţie procesului de „reromanizare". Vorbitorii îl simt, de aceea, mai „tehnic" şi mai puţin „literar" decît „citire. E probabil motivul pentru care, într-o lucrare recentă, Crişu Dascălu „dramatizează" deosebirea, transformînd-o într-o opoziţie : „citirea" e o „receptare nespecializată, superficială", pe cînd „lectura" e o „receptare specializată, în profunzime". (56, 20) Deşi nu obiectez împotriva distincţiei (nuanţarea sporeşte instrumentarul cunoaşterii !), prefer în cazul de faţă să n-o preiau. Spre a evita confuzii şi a rămîne la o terminologie de uz internaţional, voi vorbi în această carte numai de „lectură" (fiind de la sine înţeles că ea poate fi naivă sau avizată, superficială sau sistematică etc). în schimb voi utiliza, silit, verbul „a citi", deoarece dubletul său, „a lectura" sună strident, nefiind (încă ?) omologat. De asemenea, mă voi servi de echivalenţa „cititor" = „lector", socotind că în acest caz sinonimia merge destul de departe (diferenţa nu e relevantă).
Lectură —■ decodificare. în esenţă, orice lectură e o decodificare, însă inversul nu e adevărat decît cu anumite condiţii. Motivul e că în lumea textelor, îndeosebi a textelor literare, relaţia dintre semnificant şi semnificat nu e nici stabilă, nici univocă. De aceea, decodificarea are un caracter precis la nivel alfabetic (în cadrul fiecărei limbi există o corelaţie determinată între litere şi sunete), un caracter probabil la nivel frastic (fiecare cuvînt are un număr de denotaţii, atestate şi ierarhizate de Dicţionar) şi un caracter deschis, incert, ambiguu, la nivel textual (întrucît semnificaţiile parţiale se instituie în funcţie de sensul global). Se poate deci vorbi legitim de decodificare in condiţiile unui limbaj simbolic finit, cu convenţii riguros stabilite (alfabet Morse, semnele circulaţiei etc). La fel, în cazul unor enunţuri elementare scriptice (de tip monosemic, non-literar) decodificarea tinde să coincidă cu lectura (altfel spus, descifrarea să echivaleze cu comprehensiunea), în cazurile mai complicate (texte polise-mice, literare) decodificarea constituie însă doar baza procesului de formare a sensului. V:>i reveni pe larg asupra problemei.
Lectură — receptare. Relaţia dintre   „receptare" şi I „lectură" pare a fi aceea dintre general şi particular. Mulţi 1 cercetători consideră, în adevăr, „receptarea" ca fiind su- | praordonată iar lectura — „subordonată". Manfred Nau- | mann constată astfel că „operele literare nu sînt doar citite, ele pot fi încă auzite ori văzute", de unde concluzia că „lectura individuală nu e în fapt decît o formă specifică | a receptării". La fel, Franco Meregalli utilizează termenul j de „receptor" drept denumire generică a consumatorilor | de artă : cititori, auditori, spectatori etc (183, 143). Acest f mod de a vedea lucrurile, de altfel comun, nu suscită f obiecţiuni, cu condiţia de a ne situa pe terenul definiţiei > restrînse a lecturii. Din perspectiva definiţiei largi, sferele celor două noţiuni tind mai degrabă să coincidă.
în opinia mea, deosebirea pertinentă între „receptare" şi „lectură" aparţine mai degrabă domeniului intensiv decît celui extensiv. Spre deosebire de conceptul de „lectură", intrat relativ de curînd în raza atenţiei, conceptul de „receptare" e mai de mult familiar cercetătorilor, îndeosebi graţie literaturii comparate (42, 92—101 ; 118, 30— 35). în context comparatist, conceptul a avut însă totdeauna o conotaţie „defensivă", implicînd o anumită .,deschidere" a subiectului către exterior ; „a recepta" înseamnă, de altfel, cum ştim cu toţii, „a primi, a fi afectat de, a lăsa să intre, a înregistra, a capta" etc. Prin acest trecut semantic, ca şi prin prezent (în măsura în care ne referim la şcoala de la Konstanz, numită „Rezepzionsăs-thetik,,) termenul de „receptare" sugerează deci, în special, reacţia subiectului faţă de text, pe cînd cel de „lectură", modul în care e configurat textul, în obiectivitatea sa. în limbajul lui Hans Robert Jauss, „lectura" are a face cu „efectul produs" (Wirken), condiţionat de text, receptarea cu semnificaţia dată sensului de destinatar (Re-zeption) (147, 34). Prin urmare, noţiunea de „lectură" privilegiază ceea ce textul conţine, pe cînd noţiunea de „receptare" — ceea subiectul reţine, potrivit personalităţii sale şi circumstanţelor. Diferenţa e majoră, deşi fără îndoială (cum voi avea prilejul s-o arăt în continuare), nu e totdeauna lesne de pus în evidenţă (iar în unele cazuri nici nu poate fi pusă în evidenţă). în orice caz, în cartea de faţă accentul cade pe studiul lecturii şi nu pe cel al receptării. '%
1. TEXTUL
Conceptul de „text, al cărui uz s-a impus în comunitatea ştiinţifică a ultimelor decenii, circulă (uneori chiar şi în lucrările de specialitate) în trei variante de sens, care se încalecă şi nu o dată se substituie una celeilalte deşi sint departe de a coincide.
Prima accepţie, cea mai răspîndită, folosită în limbajul cotidian şi explicitată de dicţionarele curente, consideră textul un „document scris", asimilîndu-1 cu noţiunea de „operă literară (filozofică etc.)".
O a doua accepţie, introdusă de lingvişti în anii '60 şi generalizată azi în aşa măsură în Semiotică, Teoria literaturii şi disciplinele aferente încît îndeplineşte rolul unei noţiuni „standard", consideră textul o „unitate comunicativă" verbală sau scrisă, de dimensiuni variabile. Cu unele restricţii, ce vor fi precizate ulterior, acesta e înţelesul în care voi folosi conceptul de text în cartea de faţă.
în fine, o a treia accepţie a cuvîntului, foarte specifică, impusă de cercetătorii francezi grupaţi în anii '60 în jurul revistei Tel Quel consideră textul drept o „practică semni-ficantă", deci nu ca un obiect fizic care depozitează sens, ci ca un spaţiu al emergentei infinite a semnificaţiei (11, 1015).
Voi trece acum în revistă cele trei semnificaţii ale noţiunii de text, oprindu-mă, cum e şi firesc, îndeosebi asupra celei de-a doua.
TEXTUL CA „SCRIERE"
Cuvîntul „text : (de la lat. „textus" = ţesătură, tramă) înseamnă în vorbirea comună două lucruri :
4
5
1. totalitatea frazelor care constituie o scriere sau o operă (în acest sens, textul se opune comentariilor, notelor ori parafrazei) ;
2. scriere considerată în redacţia sa originală şi autentică (de unde ediţia de texte).
Izbitoare în aceste definiţii e percepţia difuză a dublei identităţi a textului : materială (ansamblu de semne grafice) şi mentală (structură de sens, conţinut de idei). Dicţionarele uzuale ezită, de altfel, între termenii alternativi. Petit Robert-ul pare a favoriza primul înţeles, DEX-ul în mod clar pe cel de-al doilea. Pentru cei mai mulţi locutori cele două ipoteze se confundă — şi nu e de mirare, de vreme ce asocierea semnificantului şi a semnificatului, a cuvîntului şi a conţinutului pare solid înrădăcinată şi incontestabilă. Surprinzător e doar că aceeaşi confuzie e întreţinută de o serie de cărturari.
în încercarea de a proba perenitatea artei, se distinge, de exemplu, între faptele istorice — punctuale, databile, relative — şi capodoperede literaturii — care se bucură de o transistoricitate evidentă. Cine doreşte să ştie ce s-a petrecut în antichitate trebuie să recurgă la informaţii indirecte : să cotrobăiască bibliotecile în căutare de izvoare şi muzeele în cercetarea vestigiilor arheologice. în schimb, cercetătorul literar are şansa de a accede direct la „documente" : marile opere dispun, în adevăr, de privilegiul perpetuităţii, Odiseea ori Ene-ida ori Oedip Rege există pentru noi azi cum au existat şi cu două milenii în urmă.
în pofida aparenţelor, această aserţiune e numai în parte adevărată : ceea ce se conservă în mod absolut din Odiseea, Eneida sau Oedip e eventual materialitatea textului nu însă imaginea sa mentală. Spun „eventual" pentru că nici măcar identitatea fizică a scrierii nu rămîne intactă : toate operele, cu atît mai mult manuscrisele, sînt alterate prin transcrieri şi reeditări, suportă interpolări, amputări, adausuri. Travaliul filologic are tocmai sarcina de a le restabili integritatea cu cea mai desăvîrşită acribie iar, în acest scop, s-au pus la punct, în decursul secolelor, tehnici riguroase de lucru (de transliteraţie şi interpretare, stabilire a filiaţiilor, identificare a versiunii optime, adnotare critică etc). Dar, cu toate eforturile ingenioase şi răbdătoare ale multor ge-
neraţii de erudiţi, impedimente de forţă majoră (distrugeri de manuscrise, dificultăţi de datare, lacune ireparabile etc.) ne constrîng uneori să ne mulţumim cu ediţii mai mult sau mai puţin aproximative ale vechilor texte. Dacă totuşi, în planul „exteriorităţii", există o şansă rezonabilă de dăinuire dincolo de limitele epocilor şi civilizaţiilor, în planul interiorităţii, lucrurile nu stau la fel. Noi nu putem citi Odiseea, Eneida şi Oedip aşa cum le-au citit, exact aşa cum le-au citit cei ce ne-au precedat cu 10, 50, 200, cu atît mai mult cu 2 000 de ani. Motivul e simplu (şi asupra lui voi reveni nu o dată pe parcursul acestor pagini) : în literatură îndeosebi, semni-ficantul nu trimite la un semnificat invariant, semnul nu are un răspuns prestabilit. Formarea sensului depinde nu numai de ceea ce se spune, ci şi de modul în care cititorul, cu individualitatea lui ireductibilă, înţelege ce e spus.
Aş vrea să fiu bine înţeles. Imutabilitatea materială a textului (atît cît lucrul e omeneşte cu putinţă) reprezintă pentru cultura zilelor noastre un articol de crez : e un principiu de la care n-ar trebui să acceptăm derogări, sub nici o formă. Prima dovadă a respectului faţă de clasici e să-i reedităm fără omisiuni şi deformări, cu cea mai deplină probitate. Demnitatea' omului începe de la demnitatea cuvîntului iar limitele propriei libertăţi le determină modul în care tratăm libertăţile altora, însă, oricît de onestă şi de sigură ar fi munca editorului pentru obţinerea autenticităţii, ea constituie numai datul preliminar, baza de la care trebuie să plece lectura şi mai apoi interpretarea. Iar lectorul ori interpretul, ca şi omul lui Heraclit, nu traversează a doua oară acelaşi rîu. Şi dacă noi înşine citim altfel în momente diferite, cu cît mai variate trebuie să fie lecturile unor oameni de care ne despart imense bariere de mentalitate, obiceiuri şi istorie trăită. E adevărat — şi voi avea ocazia să reiau ulterior chestiunea — că există (cel puţin) o categorie de texte în care „diferenţele" de înţelegere se proiectează pe un fundal de „asemănare", fără a apărea în orice caz, ca ireconciliabile. Aceasta constituie o rezervă importantă dar ea nu modifică fundamental datele problemei în discuţie — şi anume că textul are două laturi : una materială (ansamblul grafematic) şi alta mentală (conţinutul semantic), solidare, dar non-coincidente ;
L
ele nu trebuie confundate, deşi în exprimarea cotidiană, distincţia e uneori implicată (cînd vorbim de „opera" lui Arghezi), alteori inutilă (cînd vorbim de consultarea „Mersului trenurilor").
T
TEXTUL CA „OCURENŢA COMUNICATIVA"
Deşi în practica zilnică a vorbirii şi scrierii producem şi receptăm texte, nu paradigme gramaticale, conceptul de „text", ca o categorie generală, nu doar a scripticului, ci a oricărei verbalizări (deci, incluzînd, deopotrivă, poemul, articolul de ziar, memoriul ştiinţific, enunţurile orale de orice fel), ca formă specifică de existenţă a limbii şi ca unitate originară a interacţiunii comunicative, e de dată relativ recentă. Despre text, în „acest" sens şi despre o teorie a textului (numită de unii, deşi termenii nu sînt coincidenţi, o „gramatică" sau o „lingvistică textuală"), care să-1 ia drept obiect de studiu, se vorbeşte mai stăruitor cam de la jumătatea anilor '60.
Un enunţ izolat, de tip propoziţional, e un construct formal al gramaticii, nu o entitate empirică a vorbirii. Dar tocmai idealitatea şi simplitatea, faptul că nu aparţine spaţiului discursiv, ci unui inventar stereotipat de modele şi reguli, i-au conferit enunţului preţ în ochii unei lingvistici de caracter predominant descriptiv şi clasificator. Detaşat de context, tratat în sine, scos de sub impactul factorilor extralingvistici, care i-ar modula în chip diferit semnificaţia, enunţul se pretează mai lesne unei analize exhaustive. Tocmai fiindcă e structural „închis" şi guvernat de reguli stricte, putem evalua fără dificultăţi dacă e gramatical şi acceptabil. în schimb, dacă-i depăşim limitele, accedînd la suite de enunţuri, la paragrafe ori discursuri, sîntem confruntaţi cu factorii aleatorii : în cîmpul transfrastic domneşte o libertate de selecţie sporită, regulile sînt mai discrete, uneori anevoie de numit iar coerciţia lor e cu mult mai slabă. Tocmai din aceste motive studiul unităţilor discursive superioare a fost cedat Stilisticii, dsciplină reputată a nu avea un statut ştiinţific 100%.
Structuralismul a continuat să se limiteze la problematica frazei. Distingînd între „langue", sistemul de seme cu caracter supra-individual, sursa regularităţilor şi a
1
categoriilor conceptuale, şi „parole", manifestarea lingvistică subiectivă, proprie fiecărui locutor, Saussure a axat cercetarea pe general şi nu pe particular, pe sistem şi nu pe modul de a uza de el. Postulînd identificarea unităţilor minimale (fonem, morfem, semeni) şi accentuînd asupra relaţiilor lor opozitive la fiecare nivel (fonologie, sintactic, semantic), el a preconizat o metodă analitică şi descriptiv-formalizantă, infructuoasă în exploatarea unităţilor transfrastice. Desigur, textul poate fi analizat la nivelul unităţilor minimale însă, cum arată R. Beau-grande şi W. Dressler, în felul acesta nu e deloc sigur că vom reuşi să-i punem în lumină tocmai natura de „text". „Dimpotrivă, scoţînd în prim plan componentele minimale ne îndepărtăm de observarea corelaţiilor cu adevărat importante, care-1 fundează." (15, 34).
Generativismul a combătut viguros neopozitivismul lingvisticii descriptive şi a revalorizat creativitatea, însă nu în scopul studierii realităţii verbale efective, ci pentru a reduce experienţa vorbirii la un nivel mai profund şi mai abstract. Pentru Chomsky primul „obiect al teoriei lingvistice e un locutor auditor ideal, aparţinînd unei comunităţi lingvistice complet omogene, care-şi cunoaşte perfect limba şi care, uzînd de această cunoaştere pentru a realiza o performanţă, nu e stînjenit de condiţii gramaticale nonpertinente, ca, de pildă, limitări ale memoriei, distracţii, deplasarea interesului sau atenţiei, erori (fortuite sau tipice)." (33, 22) Sarcina teoriei era să expliciteze „competenţa" acestui locutor ideal, în alte cuvinte, cunoaşterea înnăscută, a structurilor limbii, independentă de factori socio-culturali şi restrinsă, în fapt, la gramaticalitate, la aptitudinea de a produce fraze corecte din punct de vedere sintactic. în schimb „performanţa", utilizarea propriu-zisă a limbii în situaţii de comunicare, nu era luată în seamă, fiind considerată haotică şi arbitrară. Ca şi structuralismul, căruia i se opunea, generativismul se reţine programatic de la examenul practicilor discursive, concentrîndu-se asupra mecanismului abstract al formării frazelor.
O schimbare majoră poate fi detectată în cursul anilor '60. Ea se produce graţie acţiunii convergente a mai multor factori pe care nu e locul să-i evocăm aici. Mă mărginesc a nota că, pe de o parte, însuşi succesul tendinţelor structural-transformaţioniste a declanşat, printr-o
mişcare de balans proprie evoluţiei ştiinţelor umane, o reacţie de semn contrar ; întîi a avut loc o conştientizare a limitelor celor două orientări, apoi au început să se amplifice criticile şi să se caute noi soluţii. Pe de altă parte, extraordinara expansiune a comunicărilor de masă a adus la ordinea zilei studiul modului în care sînt alcătuite şi transmise mesajele, a tehnicilor de a ie spori lizibilitatea şi efectul persuasiv, de a le controla şi dirija fluxul în direcţia voită. în această ambianţă, o serie de puncte de vedere marginalizate, ori nebăgate în seamă anterior, ca fiind în divorţ cu epistema dominantă, au revenit în actualitate.
Un bun exemplu îl constituie ideile formulate de Eugen Coşeriu, în 1955—1956. El susţinuse atunci că ceea ce importă nu e cunoaşterea abstractă a limbii, ci abilităţile care-i dau locutorului posibilitatea să-şi reorganizeze noţiunile lingvistice în activitate lingvistică. Tot atît de revelatoare şi anticipativă e şi o altă aserţiune : că unităţile semnificatului nu reprezintă părţi fixe, dotate cu identitate constantă, ci aglomerări de sens, ac-tualizabile în funcţie de circumstanţele utilizării (15, 41)
Chiar şi faimosul model de formalizare a funcţiilor lingvistice, propus de Roman Jakobson, în 1960, care reia, completîndu-1, un model al lui Karl Biihler, din 1934, e reinterpretabil dintr-o perspectivă poststructura-listă. Jakobson distinge în afara celor trei funcţii descrise .de Biihler : referenţială, expresivă (la Jakobson : emotivă), injonctivă (la Jakobson : conativă), încă trei funcţii : metalingvistică (trimiţînd la codul utilizat), fatică (legată de contactul interlocutorilor, de conexiunea lor psihologică) şi poetică (subliniind că mesajul nu e o pură tranzitivitate, că el se „autovizează", că diferenţa specifică a poeticităţii constă în „formă". (143, 214).
Context
F. referenţială Emitent Mesaj Destinatar
F. emotivă       F. poetică F. conativă
Contact
F. fatică
Cod
F. metalingvistică
io
Binecunoscuta schemă de mai sus generalizează ceea ce se petrece în orice comunicare interpersonală. O face
— cum e şi firesc — la un nivel abstract, cu avantajele dar şi cu neajunsurile respective (între acestea din urmă, unul major : ignorarea determinării „mesajului" de către „situaţia de enunţare"). Totuşi, modelul poate fi ope-raţionalizat dacă-i atribuim fiecărui factor o identitate reală şi dacă integrăm actul comunicării într-un proces comunicativ, permiţînd circulaţia sensului şi schimbarea de „rol" între interlocutori (astfel ca, rînd pe rînd, emitentul să devină destinatar iar destinatarul emitent). De aceea, dincolo de puternica şi incontestabila influenţă pe care a exercitat-o în domeniul poeticii, modelul lui Jakobson are şi meritul de a fi stimulat cercetarea comunicării interpersonale.
Un impuls în aceeaşi direcţie 1-a dat teoria actelor de limbaj a lui J. L. Austin (1962), dezvoltată ulterior de J. R. Searle. Ea pune în evidenţă importanţa factorilor nonlingvistici, contextuali, în procesul de producţie şi receptare a enunţurilor angajate în situaţii de discurs. Jocul între locutoriu, ilocutoriu şi perlocutoriu, adică între faptul de a spune ceva, de a folosi cuvintele spre a îndeplini o acţiune („ordon", „promit", „jur") ori de a obţine un efect indirect sau pe termen lung reinstalează comunicarea în cotidianul discursiv al schimbului de mesaje, al înrîuririi reciproce pe care locutorii o exercită unii asupra altora.
Cu Dell Hymes ideea că limba nu poate fi despărţita de scopurile în care e utilizată capătă o fundamentare teoretică. El introduce conceptul de „competenţă comunicativă", precizând că organizarea vorbirii (în raport cu emitenţii, destinatarii şi contextele) nu trebuie redusă la formarea de fraze corecte pe plan sintactic. în adevăr, o frază rău formată poate fi totuşi adecvată (dacă răspunde satisfăcător situaţiei concrete) iar stilurile vorbirii depăşesc în orice caz posibilităţile explicative ale gramaticii, fiind guvernate de reguli de coocurenţă, alternanţă etc. A aşeza lingvistica doar sub semnul apartenenţei la psihologia generală şi la o filozofie a spiritului, ca la Chomsky, ignorînd dimensiunea ei socială, e vădit unilateral. „Voi cuteza să enunţ previziunea — scrie Hymes
— că o lingvistică fundată pe logică şi psihologia cognitivă va trebui asociată cu o lingvistică sprijinită pe et-
11
nografie şi sociologie, cam în acelaşi fel în care lingvistica bazată pe fonologie sa revelat a fi în relaţie cu o lingvistică centrată pe sintaxă şi semantică." (Z33, 30).
O confirmare depină a acestui punct de vedere o aduc cercetările lui Wiliam Labov, în anii '60 şi '70. Pentru cercetătorul american e paradoxal ca limba, sistem gramatical existent în fiecare creier, să nu poată fi studiată pe baza mărturiei primului venit, sub cuvînt că faptele de vorbire s-ar dizolva în infinitul inanaliza-bil al aşa-ziselor „variaţii". Comunitatea lingvistică nu trebuie însă concepută ca un grup de locutori care utilizează cu toţii aceleaşi forme, ci ca un grup care împărtăşeşte un ansamblu de atitudini sociale faţă de limbă. Aşa cum a arătat Labov într-un ingenios studiu, vînză-toarele vorbesc, în exerciţiul profesiunii, ca şi clientele, deşi nu aparţin aceleiaşi clase. Variaţia stilistică, socialmente instituită, e răspunsul locutorului (sau al grupului de locutori) la constrîngerea simbolică exercitată de interlocutor în raportul (prezumat) pe care acesta din urmă îl întreţine cu norma legitimă. A cunoaşte o limbă nu înseamnă doar a stăpîni ansamblul regulilor gramaticale, ci şi a cunoaşte valoarea socială a formelor, expresiile convenabile diverselor situaţii. (157, 34)
Acestor orientări care focalizează atenţia asupra practicilor discursive li s-au asociat solicitări tot mai presante în direcţia studierii domeniului transfrastic : revalorizarea conceptului de „text" plutea astfel în aer la începutul anilor '70 deoarece textul e, în acelaşi timp, obiect al interacţiunii comunicative şi ansamblu articulat de enunţuri. Cercetările naratologice, stimulate de redescoperirea în anii '60 (şi nu întîmplător tocmai atunci) a clasicei lucrări a lui Propp despre basm, au pus cu acuitate problema segmentării transfrastice a continuu-mului prozastic. De altă parte, pentru rezolvarea a o serie de fenomene banale ca : pronominalizarea, deicticele, repetiţiile de tip anaforic şi cataforic, intonaţia etc, care nu-şi pot găsi explicaţia la nivelul frazei, a început să se preconizeze integrarea unui component textual în gramatica tradiţională. într-o asemenea perspectivă, cercetarea ar trebui să se concentreze asupra modului în care enunţurile se corelează în succesiunea lor liniară. Pentru Roland Karweg această corelaţie se întemeiază pe identitatea referenţială şi ar putea fi redusă la o serie
de substituiri pronominale (luînd termenul de „pronume" într-un sens larg, cel de „pro-forma", de expresie substituibilă altei expresii coreferente, fie ea substantiv, pronume, grup nominal, perifrază etc). Textul ar deveni astfel „o succesiune de unităţi lingvistice alcătuită dintr-o concatenare pronominală neîntreruptă". (158, 15—17).
Era un pas înainte dar trebuia mers mai departe : în afară de coreferenţa liniară şi unidimensională a propoziţiilor, mai există coerenţa semantică globală, bazată pe unitatea tematică. Or tocmai această coerenţă globală dă nota caracteristică suitei frastice pe care o numim „text". Ca atare, e mai adevărat să spunem că enunţul e o subdiviziune a textului decît că textul e o adiţiune de enunţuri. Lucrul acesta avea să fie recunoscut din ce în ce mai larg în anii '70. Numai atribuind textului un statut autonom şi calitativ (în sensul că reprezintă o entitate originară ce nu poate fi complet descrisă prin suma enunţurilor componente), devine posibilă tratarea sa ca obiect natural al unei teorii empiric adecvate a limbajului.
Sub semnul constituirii acestei teorii se înscriu un mare număr de cercetări întreprinse în anii '70 şi de-a-tunci încoace, de caracter interdisciplinar, convocînd eforturile a numeroase discipline afine, de la Semantica logică şi Semiotică la Teoria literaturii, de la Teoria comunicării la Antropologie şi Psiholingvistică. Ele au dus la formarea unui corpus sistematic de cunoştinţe şi ipoteze, care — sub denumirea de Lingvistică a textului, Gramatică a textului sau Teorie a textului — stă la baza ideilor noastre despre activitatea discursivă şi fenomenele transfrastice.
Aş vrea să subliniez că noua concepţie despre text e motivată nu numai de argumente gramaticale, ci şi de argumente intuitive ; în alte cuvinte, ea nu se mărgineşte să răspundă unor exigenţe teoretice, ci confirmă experienţa cotidiană a locutorului, ceea ce, probabil, îi sporeşte forţa persuasivă. Astfel, urmîndu-1 pe Teun A. Van Dijk, voi aminti că orice vorbitor nativ al unei limbi e capabil să deosebească un text de un ansamblu eterogen de enunţuri (un non-text), că el poate descoperi asemănări între texte foarte diferite aparent (prin structura lor de suprafaţă), că e în stare să sesizeze dacă textul e întrerupt sau in-
13
complet. Faptul că textele sînt tratate ca întreguri de sine-stătătoare reiese şi din abilitatea locutorului de a dezambiguiza un enunţ încîlcit, ajutîndu-se de reprezentarea semantică a frazelor anterioare şi ulterioare ori de a interpreta corect un enunţ negramatical sau semi-gramatical (cum se întîmplă frecvent în conversaţie) ori, în fine, de a distinge diverse tipuri de discurs (reclame, poezii, ordonanţe, articole de gazetă etc). Pe plan gramatical, e evidentă aceeaşi capacitate de a prezice unele relaţii interpropoziţionale de suprafaţă, pe baza structurilor de adîncime, de a preciza raporturile între „topic" şi „comment", de a aplica criterii de intonaţie şi accent ori de a utiliza timpurile, modurile şi aspectele verbelor în funcţie de reprezentări semantice globale etc.
Toţi gramaticienii ori teoreticienii, fie că uzează, ca T. A. Van Dijk sau Janos Petofi, de un cadru generativ (însă inversînd direcţia procesului, care nu mai e de la sintactic la semantic ca la Chomsky, ci merge de la semantic spre sintactic), fie că stăruie, ca M. A. K. Halli-day, pe conceptul de „structură generică", se înscriu într-un orizont pragmatic : ei definesc textul (fie el oral sau scriptic) ca parte a unui proces comunicativ ; postulează că orice text are o funcţie, traduce o intenţie, vizează un efect, include nişte presupoziţii ; că pentru a-i determina sensul trebuie să cunoaştem situaţia de enunţare ori să regăsim mărcile enunţării în structura verbală. Diferenţa faţă de trecut e netă. Dacă lingvistica tradiţională se întreba „ce structuri pot fi descoperite analizînd o limbă, scopul pragmaticii e să afle prin intermediul căror operaţiii de selecţie şi decizie sînt construite structurile respective". (25, 32—33).
Studiul îmbrăţişează practicile discursive, motivaţiile care le prelimina şi strategiile utilizate spre a le produce (ori recepta). Accentul viguros pe „abordarea procedurală" (cum ? cînd ? cu ce intenţie ? cu ce rezultat ?) situează textul în context, condiţie necesară pentru a-1 explica şi a-i da interpretarea adecvată.
Ca să fixez ideile, voi da două definiţii curente, ilus-trînd stadiul actual de elaborare a conceptului. Prima definiţie aparţine lui Janos S. Petofi şi Emil Sozer : „Termenul text e utilizat spre a referi la obiecte verbale (scrise sau auzite) care, în mintea interpretului, într-o situaţie comunicativă reală ori asumată, pot fi re-
unite într-un întreg conectat şi complet, îndeplinind o intenţie comunicativă reală sau asumată". Cea de-a doua definiţie, dată de R. de Beaugrande şi W. Dressler, consideră textul o ocurenţă comunicativă, care satisface 7 standarde de textualitate : coeziunea, coerenţa, intenţionalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaţionah-tatea şi intertextualitatea. (25, 17—28). Ambele definiţii, cu deosebiri irelevante, ilustrează ceea ce numesc teoria textuală „standard". îi putem accepta în întregime postulatele ?
TEXTUL CA „PRACTICA SEMNIFICANTA"
înainte de a lua în discuţie unele aspecte care-mi par neconvenabile în teoria „standard", mă voi opri asupra conceptului de text ca „practică semnificantă" Noţiunea a fost elaborată prin anii '60 de Julia Kristeva, secondată de o serie de cercetători şi critici gravitînd în jurul revistei Tel Quel, legaţi poate mai mult printr-o voinţă comună de ruptură şi instaurare, decît prin afinităţi durabile. Vreme de un deceniu şi jumătate, mişcarea lansată zgomotos de „tel-quel"-işti, înscrisă programatic sub tripla autoritate a marxismului, psihanalizei şi a lui Mallarme — cel care a conştientizat pentru prima oară problematica limbajului ca nonreprezentare —, a traversat o fază de avînt şi efervescenţă. Ea s-a semnalat printr-o contestare radicală a doctrinei saussure-iene a semnului şi a literaturii tradiţionale (cu toate atenanţele ei academice ori consacrate), întreprinsă cu agilitatea speculativă şi pasiunea demistificatoare, proprii „intelighenţiei", pariziene de stil Rive Gauche. Apoi, cu aceeaşi tipică uşurinţă a deziluzionării şi a „arderii corăbiilor". „tel-quel"-iştii au început treptat să dezerteze, căutîndu-şi alte puncte de sprijin ideologice, astfel încît, destul de repede, mişcarea în întregul ei a intrat în declin.
Ar fi eronat să se tragă de-aci concluzia că activitatea desfăşurată de Tel-Quel n-a fost decît o modă efemeră,* fără impact asupra dezvoltării Semioticii şi a disciplinelor aferente. Dincolo de ceea ce, după 20 ani, poate apărea drept retorică „gauche"-izantă ori narcisism intelectualo-cratic, nu rămîne mai puţin adevărat că, prin critica noţiunii tradiţionale de semn şi denunţarea iluziei închiderii,
14
15
auto-suficienţei, fixităţii, transparenţei cognitive a textului, Julia Kristeva, Ph. Sollers, Jean Ricardou şcl. s-au situat pe o linie de gîndire apropiată de deconstructivismul lui J. Derrida şi s-au întîlnit cu preocupările unui mare număr de cercetători contemporani, de cele mai variate tendinţe, de la Umberto Eco la Paul Ricoeur, de la Hans Robert Jauss şi Wolfgang Iser la Jonathan Culler şi Geof-frey Hartman etc. Indiferent de modul în care unul sau altul rezolvă problema şanselor şi a limitelor semnificării, „tel-quel"-ismul e o escală utilă ; evident nu e obligatorie, poate fi evitată (1000 de drumuri duc la Roma !), totuşi ea nu se va dovedi în nici un caz zadarnică pentru cel ce ar avea gustul şi timpul să facă un popas.
Esenţială viziunii despre text a „tel-quel"-iştilor e accentul pe producere şi nu pe schimbul de sens, ambiţia de a formaliza procesul de structurare, nu structura pro-priu-zisă. Din capul locului, aşadar, teoria se plasează în afara interacţiunii comunicative, considerată — cum am văzut — de majoritatea lingviştilor şi semioticienilor drept condiţia definitorie a textului. în această perspectivă aparte textul devine locul de întîlnire al subiectului şi al limbii. însă subiectul nu e eul cartezian, stăpîn pe sine (fiindcă dispune de o identitate stabilă şi de controlul funcţiilor cognitive) şi logocentric (fiindcă aşează semnificatul înaintea semnificantului, conţinutul actului intenţiona] de a spune înaintea spunerii). Subiectul nu mai există ca entitate, e pluralizat, de fapt pulverizat, el se formează „în" şi „prin" limbaj, sub privirea ori discursul celuilalt. Limba nu mai e limba comunicării sau a reprezentării, a discursului cotidian, ci o limbă deconstruită şi apoi reconstruită, o limbă fără fund şi fără margini, căci spaţiul său e deschis, stereografic, tabular, al jocului combinatoriu infinit. Acest joc, generator de sensuri, această productivitate fără produs, care — spune Kristeva — „depune mereu pe linia subiectului vorbitor un lanţ sem-nificant comunicativ şi gramatical structurat se numeşte signifianţă". (156, 213—216 ;6 ; 39, 327—330)
Funcţionarea signifianţei poate fi sesizată în combinările anagramatice ale semnificativului (desfăşurate de autor) şi în invenţia de sensuri ludice (operată de cititor). Studiul ei presupune recursul la psihanaliză, dat fiind că procesul emergenţei sensului se petrece pe scena inconştientului, asemenea visului, de unde şi importul de termeni
16
freudişti : „deplasarea" şi „condensarea" — asimilabili „transformării" şi „producerii".
E deci limpede că împotriva structuralismului, care postulează finitudinea traseelor de semnificaţie şi putinţa recuperării sensurilor „obiectiv" prezente, Kristeva preconizează deschiderea textului, caracterul său mobil, plural, în permanentă schimbare. Ireductibilitatea signifianţei şi a limbii comunicării e absolută. „De o parte e vorba de un sistem semnificant centrat pe reprezentare şi subiectul plin, de alta, de o practică semnificantă care se realizează contra lor şi în pofida lor." Opoziţia e încorporată în textul însuşi prin distincţia între „fenotext", fenomenalizarea signifianţei (modul concret sub care ni se infăţiează un vorbeşte, apres coup' despre un ansamblu practic şi teoretic, care ar corespunde cu generarea semantică şi sintactică a „fenotextului". Deosebirea dintre cei doi termenii nu echivalează cu cea dintre structura de suprafaţă şi cea de adîncime căci structura de suprafaţă actualizează structura de adîncime, in vreme ce „fenotextul" nu reprezintă decît una „dintre variantele posibile ale „genotextului", care-1 excede din toate părţile şi pentru care el nu constituie o finalitate ci o secţiune sau o limită trasată în interiorul dispozitivului posibil în limbaj la un moment dat". (281, 448).
O trăsătură caracteristică a teoriei „tel-quel"-iste e o deosebită acuitate a conştiinţei epistemologice. „Folosirea pronumelui 'eu' în enunţurile care vor urma — scrie Ph. Sollers —•, cu o îndărătnicie analitică împinsă la limită — nu implică faptul că cel care vorbeşte în cadrul expunerii se consideră drept 'autorul' — în sens clasic — al acestui text. 'Eu' trimite la situaţia concretă a unui locutor care vorbeşte 'apres copu' despre un ansamblu practic şi teoretic ale cărui efecte nu le stăpîneşte nicidecum în mod absolut." (198, 274). Punînd în discuţie orice meta-limbaj, atenţi la dedesubturile propriului demers, „tel-quel"-iştii construiesc o ştiinţă critică, nu una empirică, nici una hermeneutică, în orice caz fără un obiect testabil (travaliul asupra semnificantului şi deschiderea infinită exclud putinţa verificării). Barthes susţine chiar, ceea ce pare eretic pentru cei mai mulţi cercetători, că „această ştiinţă poate fi expusă literar, nu neapărat asertiv, prin metaforă şi nu prin silogism". A comunica o cunoaştere despre text ar
însemna deci să se recurgă la o practică textuală, conform principiului că scriitura nu poate fi studiată decît prin scriitură. (11, 1014).
După mărturisirea Kristevei întreaga construcţie „tel-quel"-istă izvorăşte din raţiuni epistemologice generale (critica fenomenologiei, a metafizicii subiectului şi a unui sens „deja aici"), dar nu mai puţin din dorinţa elucidării textelor poetice moderne, în descendenţă mallarme-ană „care se constituie ca o explorare a mecanismelor producătoare de sens". (12, 213) Uneori însă, îndeosebi in faza succesului iniţial — succes de curiozitate şi de provocare mai mult decît de adeziune — „tel-quel"-ismul a avut tendinţa să inducă din cazuri particulare o regulă generală, sâ-şi extindă teoria, aplicabilă unei categorii determinate (şi restrînse) de texte, asupra întregului univers textual. „La nivelul scriiturii — spunea Jean Ricardou — textul nu se face decît refuzînd să exprime un imaginar" ; sau : „Activitate producătoare — literatura este prin definiţie f liberă de orice sens anterior practicii sale : doar trădînd, \ ar putea servi vreunul". (198, 147). Aceste afirmaţii con- , ţin mai mult decît un sîmbure de adevăr, însă transfor- ' mate în ucazuri normative (textul nu se face decît...", „li- \ teratura este prin definiţie...") devin enunţuri emfatice, de . uz subiectiv. Sadoveanu a scris Baltagul în 17 zile, după o lungă gestaţie, în care-şi gîndise romanul în cele mai mici detalii : el pleca de la o poveste imaginată şi de la un sens anterior. O mie de alte exemple stau la dispoziţie.
O altă deficienţă a „tel-quel"-ismului rezidă în năzuinţa sa programatică de a formaliza procesul de structurare a sensului ; aceasta e însă irealizabilă, asemenea încercării de a construi un „perpetuum mobile", din cauză că „signifianţei" i se atribuie parametri pe cît de numeroşi, pe atît de indeterminabili. însă neputinţa de a ope-raţionaliza un demers teoretic contribuie să-1 discrediteze ori să-1 împingă spre marginalizare. Aici se află probabil una dintre sursele eclipsei în care a intrat progresiv „tel-quel"-ismul. Oricum, studiile propriu-zise ale protagoniştilor mişcării ocupă astăzi un loc relativ modest în bibliografiile de specialitate, în contrast cu decon-structivismul, în bună măsură aliat, care se bucură de o mare vogă (îndeosebi în Statele Unite).
Refuzînd Subiectul ca instanţă deţinătoare a sensului şi Sensul, ca simetrie a semnificantului şi semnificatului,
18
concepînd practicile signifiante la plural, „tel-quel"-ismul rămîne notabil prin acuitatea interogativă, spiritul polemic, aptitudinea de diagnostic şi poate, mai ales, prin militanta în favoarea textului ca productivitate. Literatura textualistă, înflorită şi la noi în ultimii ani, cu oarecare întîrziere faţă de Apus, n-a fost generată desigur de teoriile Kristevei şi ale companionilor săi, dar a profitat de pe urma deschiderilor şi a sensibilizării climatului de opinie pe care acestea au contribuit să le producă.
CÎTEVA INCONVENIENTE ALE TEORIEI TEXTUALE STANDARD
în conceptul de text prevalent actualmente cîteva puncte îmi par discutabile, în orice caz stînjenitoare ori mai puţin adecvate din unghiul unei teorii cuprinzătoare a lecturii.
1. Tendinţa de ocultare a distincţiei de „mărime" între diversele texte. Stricto sensu, se poate considera că pînă şi o expresie minimală, redusă la un singur cuvînt, de exemplu „ieşi !", satisface clauzele textualităţii (e un „întreg" complet, îndeplineşte o intenţie comunicativă, implică o situaţie de enunţare). Totuşi între miniactul de vorbire şi macroactul de vorbire, între imperativul „ieşi!" şi ansamblul de secvenţe constituind un articol, un poem sau o povestire, diferenţele nu sînt doar de grad, ci şi de calitate. în microtextul „ieşi !« (unde, de fapt, e înţeleasă fraza „îţi cer să ieşi"), coerenţa şi coeziunea se contopesc, contextul enunţiativ e clar marcat, sensul se conturează instantaneu (nu există structuri de semnificaţie ierarhizate Şi ordonate de o temă). In schimb, într-un macrotext format dintr-un ansamblu de fraze, centrat pe relaţiile dintre enunţuri şi pe reprezentări semantice subiacente, gradul de complexitate al problemelor cu care ne confruntăm situează receptarea într-un chenar esenţialmente diferit : aceasta reclamă intrarea în scenă a mecanismelor memoriale, definirea raporturilor de conexiune dintre fraze, degajarea macrostructurilor etc. De astă dată, decodificarea Şi lectura nu mai coincid ; prima operaţie e doar o pregătire a celei de-a doua. Tocmai de aceea, primordială pentru teoria lecturii e o noţiune de text bazată pe o structură secvenţială, cu un prag minimal de cel puţin două fraze.
19
2. Estomparea diferenţei dintre oral şi scriptic. Teoria „standard" cuprinde oralul şi scripticul sub incidenţa aceluiaşi concept de text. Procedura e legitimă : similitudinea celor două modalităţi de verbalizare autorizează tratarea comună. E însă nu mai puţin legitimă şi o soluţie alternativă, care să pună pe prim plan diferenţele. Tocmai această variantă ne interesează aici.
în primul rînd, prin limitele înseşi pe care le-am impus noţiunii de lectură (identificarea şi comprehensiunea mesajelor scrise), oralul iese din sfera noastră de privire. De altfel, în treacăt fie zis, cercetarea „textelor orale" intim-pină dificultăţi chiar din punct de vedere lingvistic Explicaţia e simplă : pentru a studia, de pildă, un dialog surprins pe stradă, trebuie să-1 inautentificăm, rupîndu-1 de context (prin înregistrarea pe bandă) şi încadrîndu-1 în altă situaţie pragmatică (prin reproducerea în ambianţa cercetătorului). (255, 251).
. în al doilea rînd, restrîngerea la scriptic — şi lucrul trebuie subliniat — nu constituie o reducere mai mult ori mai puţin arbitrară a cîmpului de lucru. La mijloc nu e o chestiune de definiţie (sau nu numai o chestiune de definiţie), ci una de principiu : anume că estomparea diferenţelor dintre oral şi scriptic, acceptabilă în perspectiva unei teorii a textului, devine imprudentă în cazul unei teorii a lecturii, a cărei sarcină fundamentală e receptarea „urmelor" verbale codate, deci implicit analiza specificităţii lor. Un rapid examen comparativ e în măsură să sugereze importanţa problemei.
Comunicarea orală se bazează pe o relaţie tranzitivă, imediată şi explicită între un locutor (emitent) şi un interlocutor (destinatar) ; ea se instaurează, de regulă, ca o structură dialogală, fundată pe feed-back, pe circularita-tea discursivă, pe intervertirea rolurilor celor doi subiecţi. Desfâşurîndu-se succesiv, într-o ordine liniară, ireversibilă, fiind deci irepetabilă, ea reclamă, în vederea controlării procesului de semnificare, un coeficient relativ înalt de redundanţă (reluări, parafraze, inserturi metatextuale explicative etc), precum şi folosirea unor coduri extralingvistice (mimică, gesturi). Condiţia de „faţă în faţă" îi atribuie comunicării orale un potenţial afectiv sporit şi-i impune o adaptare constantă în raport cu reacţiile înregistrate. Spontaneitatea şi rapiditatea derulării determină reducerea preocupării pentru expresie sau, în orice caz, aco-
modarea cu un limbaj mai puţin supravegheat (din punct de vedere al vocabularului : expresii familiare, argotice etc. şi al sintaxei : elipse, modalităţi implicative etc). în fine, comunicarea orală declanşează o experienţă proiectivă relativ intensă în situaţiile monologice (cînd destinatarul e transformat în auditor fără drept la replică, aşa cum se întîmplă în cazul unei emisiuni radiofonice ori la un curs magistral) deoarece nu poate avea loc verificarea codului de emisie iar stimulii sînt dispersaţi, adesea neconcordanţi. (84, 31—35).
Comunicarea scriptică e disjunctă, intranzitivă şi mediată. Dintre factorii descrişi de Jakobson sînt efectiv prezenţi doar doi : mesajul şi destinatarul. Codul e implicat în realizarea textuală (putînd fi „conform" cu competenţa receptorului ori „transgresiv") ; contextul şi autorul sînt uneori sugeraţi (prin deictice, trimiteri exaforice etc), alteori absenţi (şi atunci pot fi, de regulă, dar nu totdeauna, inferaţi, pe baza indicaţiilor textului şi a modelelor ideologice de care dispune receptorul). Scrierea e un mijloc de comunicare „non-cooperativ", după expresia lui Colin Cherry, fiindcă nu îngăduie „feed-back"-ul, adică reinjectarea imediată a răspunsului în circuit. Ea are, în schimb, avantajul durabilităţii (124, 50—52). Graţie sistemului de „urme codate" (de tip logografic, silabic ori alfabetic), permite revenirea asupra secvenţelor parcurse şi scapă de sub constrîngerea limitărilor de loc şi moment (ceea ce-i conferă valoarea unui instrument principal de tezaurizare şi difuzare a cunoştinţelor). Elaborarea scriptică nu dispune obişnuit de puterea emotivă a oralului, are un caracter mai intelectual, transmite mai multă informaţie (într-o oră un cititor mediu receptează 28.000 semne, un auditor 9.000 semne) (223, 24). Se bazează pe o activitate reflexivă mai consistentă, pe distanţarea de imediat, pe un anume protocol al exprimării. într-un cuvînt, scrierea e „redactată" — şi în aceasta rezidă nodul problemei.
Orice vorbitor are latitudinea să opteze pentru scris sau oral, în funcţie de situaţie şi scop : oralul, cînd e solicitat să dea un răspuns imediat, fără obligaţia de a-1 structura temeinic iar interlocutorul e de faţă ; scrisul, cînd nu e presat de o urgenţă, are în vedere o elaborare îngrijită a comunicării iar interlocutorul e (de regulă) absent, însă — oricine o ştie — alegerea impune servituti şi
20
rigori. De pildă, faptul de a scrie, chiar dacă prestaţia are loc în formele cele mai uzuale (un raport de activitate, un rezumat etc.) presupune intervenţia unor complexe mecanisme cognitive şi selective : subiectul se imaginează „privit", are conştiinţa „răspunderii", simte că ceea ce va aşterne pe hîrtie îl va „institui" ca „persoană", în ochii celorlalţi, de aceea, vrînd-nevrînd, cu mai multă sau mai puţină convingere şi aplicaţie, „redactează". „Absenţa scrisului — nota undeva Constantin Brăiloiu — răstoarnă în asemenea măsură condiţiile creaţiei încît ne vedem siliţi să reformăm însăşi noţiunea pe care o avem despre aceasta." (90, 81—82). Invers, prezenţa scrisului sugerează angajarea într-o dinamică a productivităţii limbajului, care, de la forme stingace şi timide pînă la marile rafinamente ale artei literare, urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii, ci şi punerea lor în scenă, calitatea lor expresivă. Teoria lecturii are interesul şi obligaţia să valorifice lupta cu facilităţile şi inerţiile limbajului, pe care oralitatea comunicativă o ignoră ori o neglijează.
3. Subordonarea scrierii faţă de oral. Opinia predominantă actualmente în lingvistica textuală e că scrierii îi revine rolul de a traduce grafic vorbirea, de a „portretiza vocea", cum spunea Voltaire. în această privinţă, adepţii cai mai recenţi ai pragmaticii par să preia vechi puncte de vedere ale lingvisticii descriptive. Ceea ce susţine M. A. K. Halliday : „E firesc să concepem textul mai întîi şi mai presus de toate ca o conversaţie ; ca schimbul spontan de semnificaţii în interacţiunea   obişnuită, cotidiană" (119, 198) decurge de fapt dintr-o teză a lui Saussure : „Limbă şi scriitură sînt două sisteme distincte de semne : unica raţiune de a fi a celui de-al doilea e de a-1 reprezenta pe cel dintîi" (240, 45), care apare la A. Martinet sub forma : „Nu considerăm reprezentarea grafică pe un plan de egalitate cu manifestarea orală a limbajului, ci ca un derivat mai mult sau mai puţin direct al acesteia". Statutul supraordonat al oralului faţă de scriere — ilustrat, între altele, de metodele audio-vizuale folosite în învăţarea limbilor străine — are cusurul că extinde asupra totalităţii cîmpu-lui textual o perspectivă comunicaţională. Lucrul acesta, vom vedea mai departe, nu convine însă anumitor tipuri de texte.
Pînă atunci, să observăm că în ultimii ani s-au făcut auzite şi păreri diametral opuse. Astfel, reflecţiile lui
22
! Derrida asupra logocentrismului culturii europene au re-pus în discuţie privilegiul semificantului fonic asupra celui grafic, a vorbirii asupra scrierii. Departe de a fi în serviciul vorbirii, scrierea — mai exact „arhiscrierea" — devine la Derrida originea însăşi a limbii, prin existenţa „urmelor". „Urma", în înţelesul originar, pur „nu depinde de nici o plenitudine sensibilă, audibilă sau vizibilă, fonică sau grafică. Ea este, dimpotrivă, condiţia acesteia. Deşi ea nu există, deşi ea nu este niciodată o fiinţă prezentă în afara oricărei plenitudini, posibilitatea sa este anterioară de drept a tot ceea ce se cheamă semn (semnificat/ semnificant, conţinut/expresie etc), concept sau operaţie, motrice sau sensibilă". (198, 102—103).
E, prin urmare, scrierea derivată din oral — cum susţin cei mai mulţi lingvişti ? Sau ocupă, genetic şi ontologic, poziţia dominantă — cum pretinde Derrida ? Cred că soluţia căutată nu e — nu poate fi — monovalentă : universul textelor e prea complicat ca să admită o formă unică de inteligibilitate. Mai plauzibil e să considerăm că cele două sisteme sînt autonome, cooperînd în proporţii şi sub forme diverse. în orice caz, argumentele în favoarea unui statut lingvistic propriu al scrierii (căci autonomia oralului e rareori pusă în discuţie) s-au înmulţit în vremea din urmă.
a) Uzul oral al limbajului e, bineînţeles, prioritar, atît la nivelul istoriei omeneşti, cît şi al istoriei indivizilor. Oamenii au învăţat întîi să vorbească şi mult mai tîrziu să scrie (de-abia în urmă cu cea. 7000 ani sau 5000 A. Chr.) iar copilul repetă la scara sa ceea ce se întîmplă la scara speciei. însă — aşa cum au arătat arheologii — primele sisteme grafice nu par a fi fost concepute ca să înregistreze vorbirea, ci ca să stocheze informaţii. Săpăturile au scos anume la iveală că în primii 1500 ani din istoria scrisă a omenirii textele sînt foarte îndepărtate de vorbirea obişnuită şi chiar de orice vorbire. Caracteristica lor pare a fi „lista", lista de nume, inventarul de bunuri, înmaga-zinarea de date etc. (108, 148).
b) Pe de altă parte, existenţa limbajelor simbolice — şi un exemplu tipic îl constituie limbajul matematic — demonstrează că accesul la sens nu trebuie mediat neapărat de vorbire. în fapt, în cazul discursului ştiinţific, forma orală pare a fi derivată din cea scriptică si nu invers. „La fel cum codul scris al limbilor naturale — afirmă G. G.
23
Granger — nu epuizează expresia vorbită, tot astfel transcrierea orală a limbajului ştiinţific nu-i restituie decît imperfect conţinutul." (111, 51).
c) Intre sistemul fonic şi cel grafic există o disime-trie mai mult ori mai puţin pronunţată, în funcţie de natura „urmelor" codate (raportul între principiul etimologic şi cel fonetic in ortografie etc). De exemplu, in franceză sînt 35 foneme şi 26 litere, ceea ce face ca unui aceluiaşi sunet „o" să-i corespundă 3 logograme : „eau", „haut", „o". In română şi italiană aservirea faţă de sistemul fonic e mai mare, în altele (chineză) lipseşte orice dependenţă (sensul e mediat direct de ideograme). Limitele atît de evidente ale corespondenţei fonic-grai'ic pun în valoare rolul abrcviativ si autonom al scriiturii. (305, 19).
d) Extrem de semnificativ e că în cazul unor leziuni cerebrale s-a constatat posibilitatea disocierii limbajului scris de limbajul oral ; tulburări grave ale celui dinţii nu afectează funcţionarea relativ normală a celui de-al doilea. (305, 20).
e) In fine, experienţa comună arată că deşi ne însuşim scrierea pornind de la vorbire şi anume exersînd treptat corelaţia dintre sunete şi litere, parvenim în cele din urmă la o lectură pur oculară. Unii consideră însă că şi în acest caz economisirea circuitului auditiv e doar aparentă. Nimic nu e mai puţin sigur. De la un anumit nivel de competenţă înainte percepţia vizuală a cuvîntului e concomitentă cu comprehensiunea. Verbalizarea nu are nevoie de releul fonic spre a ajunge la sens ; uneori ne ascultăm vorbirea (de exemplu cînd dăm peste un cuvînt necunoscut, care rupe automatismul performării), alteori nu (cînd limbajul devine un mediu transparent pentru semnificaţia care-1 traversează).
Acceptarea ideii că oralul şi scripticul funcţionează autonom pune sub semnul întrebării un postulat de bază al lingvisticii textuale, anume că orice text e produsul unei interacţiuni comunicative. Sugestia e că, alături de texte care reproduc oralitatea sau se află în sfera ei de gravitaţie, există altele care se îndepărtează de ea, con-struindu-se pe cale pur scripturală. Ce „comunică", de pildă, o proză de Rimbaud sau de Urmuz ? Nimic comparabil cu un articol de gazetă, cu mersul trenurilor sau cu o ordonanţă administrativă. Nu e vorba, ca în aceste ca-
24
zuri, de transmiterea unor informaţii într-un cod accesi-bil oricărui locutor şi intr-o enunţare univocă, ci de o organizare verbală extrem de sofisticată, în total divorţ cu sistemul de convenţii socialmente acceptat. Ea nu spune nimic inteligibil, nici consistent, nici parafrazabil. Derutat, cititorul mijlociu constată că nu există sens, iar expertul îl confirmă. Tzvetan Todorov care a urmărit diversele tentative de a descoperi „secretul" prozelor din Illuminations a ajuns la concluzia că toate sînt eronate. In cazul lui Rimbaud ar trebui vorbit de „complicare de text" în loc de „explicaţie de text", subliniindu-se în felul acesta „imposibilitatea principială a oricărei explicaţii". (285, 244).
Aceste consideraţii demonstrează că teoria standard nu poate da socoteală de textele poetice moderne, fiindcă se întemeiază pe o definiţie a textului ca ocurenţă comunicativă. Incompletă — ne amintim — este şi teoria „tel-quel"-istă, dar în alt sens : bazîndu-se pe o perspectivă non-comunicaţionala şi anti-reprezentativâ, ea nu se aplică marii majorităţi a textelor curente, care transmit informaţii. Astfel, oricît de curios s-ar părea, conceptul actual de text nu satisface totalitatea speţelor. Ei e sau prea „larg" sau prea „îngust". Ar trebui deci remaniat. Dar cum ? Şi în ce spirit ?
MODALITĂŢI FUNDAMENTALE ALE TEXTUALIZARII
Fundarea unui concept cuprinzător de text, necesar teoriei lecturii, în stare să Îmbrăţişeze întreaga varietate a producţiei scrise, de la formele derivate din oralitate pînă la cele care se distanţează de ea ori o contestă, trebuie să înceapă cu examenul modalităţilor de textualizare. Ipoteza de la care plec e că în competenţa oricărui locutor intră aptitudinea de a produce şi a recepta textele în trei modalităţi diferite, potrivit intenţiei de a stabili cu Celălalt o comunicare eficientă, de a instaura o comunicare prezumtivă ori de a experimenta resursele limbii însăşi. Aceste trei comportamente verbale răspund probabil unor nevoi şi propensiuni de caracter foarte general, de vreme ce le identificăm prezenţa în toate comunităţile umane, chiar în cele aflate pe trepte incipiente de civilizaţie. Etnografia şi folcloristica ilustrează cu numeroase exemple faptul că, în orice cultură, pe o anumită- treaptă a dezvol-
25
tării, apare distincţia între exprimarea factuală, exprimarea ficţională (magică, religioasă etc.) şi exprimarea lu-dică, sau, în alţi termeni, între comportamentul referenţial, comportamentul trans- şi pseudoreferenţial şi comportamentul autoreferenţial. Filogenetic, fenomenul se reproduce : copilul dobîndeşte treptat deprinderea de a se folosi de limbaj spre a afla şi a spune lucruri serioase, spre a participa imaginar la universul poveştilor şi spre a recita, în joacă ori la joc, sintagme fără sens, dispuse ritmic şi eufonic.
Prin „referenţial" nu înţeleg accesul direct la lucruri, ci la „constructe" ale lucrurilor, căci realitatea nu este ceea ce există „în sine", ci ceea ce experimentăm ca fiind „real", în funcţie de organele noastre de simţ, capacităţile cognitive şi modelul de lume socialmente acceptat. Cuvintele nu se suprapun întocmai peste lucruri, ci le „interpretează" în raport cu convenţiile culturale. De aceea, modul de a decupa universul şi de a-1 descrie diferă de la cultură la cultură iar termeni ca „dor", „Sehnsucht" ori „nostalgie" (fr.) nu sînt echivalenţi. (75, 89—90 ; 185, 355—356).
Vorbind de un comportament „referenţial" nu implic, prin urmare, în nici un fel o „ontologie realistă" ; am în vedere, pur şi simplu, o relaţie cu „imaginea" socialmente omologată a obiectelor, însă o relaţie tranzitivă, vizînd reprezentarea aidoma a acestei „imagini", coinciderea cu ceea ce e considerat „normal", „cotidian", „curent". Spre a activa în mintea receptorului semnificaţiile adecvate, limbajul folosit e denotativ, univoc, literal, demodalizat (tendinţa subiectului fiind să se estompeze). Cuvintele au sensurile lor din Dicţionar, se folosesc „pattern"-uri semantice („frames" == cadre", catahreze etc). Uzul repetiţiilor (anafora), parafrazelor, instrucţiunilor metatextuale (termenul „cutare" trebuie înţeles „astfel") permite eliminarea nedumeririlor ori bruiajelor. Comportamentul referenţial serveşte prin excelenţă comunicării, producerii (receptării) de texte informative, utilitare, ştiinţifice (ştiri şi fapte diverse, reţete de bucătărie, mod de folosinţă, rapoarte şi dări de seamă, memorii ştiinţifice, corespondenţe etc). După expresia lui John Searle e un mod „serios" de a vorbi despre lume, deoarece urmăreşte transmiterea de aserţiuni factuale, „obiective", aşadar
26
testabile, guvernate de criteriul „adevărat" sau „fals". (252, 60).
Comportamentul pseudo- şi transreferenţial se caracterizează prin folosirea limbajului în scopuri indirect comunicative, nu spre a transmite (primi) informaţii de tip factual, ci spre a simula prezenţa lor. Obiectul nu e realitatea (id est, ceea ce asumăm a fi real în existenţa cotidiană), ci o construcţie imaginară, ceva ce nu s-a întîmplat şi nu se întîmplă dar ar putea să se întîmple fie în lumea de toate zilele (pseudo-referenţial), fie într-o lume posibilă, cu alte legi şi norme decît a noastră (transreferenţial). Limbajul e folosit de regulă (dar nu obligatoriu) în sens non-literal sau simbolic, ceea ce înseamnă că se postulează o distanţă între aparenţă şi esenţă, între ceea ce se spune şi ceea ce trebuie înţeles.
Ficţionalitatea (ca şi factualitatea) e mediată de convenţii culturale şi de situaţia de enunţare. De aceea, credibilitatea născocitorilor variază în funcţie de tipul de societate şi de locutori. In societăţile primitive, dominate de mit şi magie, realul pare îngemănat cu ficţiunea. în societăţile laice moderne, bazate pe raţionalitate ştiinţifică, ficţiunea e admisă în creaţia artistică şi literară dar repudiată în sfera activităţilor pragmatice : indivizii sint educaţi de colectivitate să distingă domeniul în care e exigibil adevărul, de cel în care e tolerată minciuna. (Pe acest plan, e foarte interesant regimul „păcălelii" — minciună îngăduită în anumite împrejurări, spre exemplu la 1 aprilie ori în manifestările carnavaleşti.) O dată cu delimitarea ficţionalului, societatea impune şi criteriile plauzibilităţii, încît nu numai romancierul, ci şi omul de rînd deosebeşte intuitiv „verosimilul" de „neverosimil". Evaluarea ficţiunii se face prin compararea mentală a simulacrelor (fenomenele născocite) cu fenomenele empirice corespunzătoare ori apropiate şi prin identificarea (mai mult ori mai puţin conformă) a apartenenţei lor de gen (potrivit unei tipologii aflate în zestrea memorială a subiectului).
Ideea că ficţionalitatea ar constitui o trăsătură definitorie a artelor şi literaturii e profund eronată. Pe lîngă roman, poem, piese de teatru, în categoria ficţiunilor intră visul, mitul, basmul, păcăleala, minciuna. Toate aceste manifestări ale imaginarului au în comun încălcarea experienţei obişnuite, a aşteptărilor legate de desfăşurarea
27
previzibilă a evenimentelor, a ceea ce apreciem drept „normal". Manifestările încadrabile creaţiei (guvernate de căutarea conştientă a unui efect estetic) posedă însă ceva în plus : ele se distanţează de obicei nu numai de ordinea experienţei, ci şi de ordinea limbii. în adevăr, literatura plăsmuieşte fiinţe şi lucruri, configurîndu-le mai aproape de polul „mimetic" ori de cel „non-mimetic" ; în acelaşi timp, se abate de la „normalitatea" limbajului referenţial : ea exploatează (în grade uneori reduse alteori considerabile) modalităţi non-literale şi simbolice ale exprimării, strategii plurisemantice, forme diverse ale conexiunii frastice şi intrafrastice etc. Oricum, universalitatea ficţiunii, sub enorma diversitate a întrupărilor ei, autorizează considerarea comportamentului pseudo- şi transreferenţial drept o proprietate fundamentală şi inalienabilă a competentei discursive. (246 ; 315, 326—335 ; 321, 301—303).
Comportamentul auto-referenţial e prin excelenţă narcisic, nu trimite la nici o exterioritate, îşi găseşte preţul în sine însuşi, îşi e obiect şi scop, locutorul nu vrea să transmită un mesaj iar receptorul (care identifică poziţia enunţării) nu-1 aşteaptă. De ambele părţi, intenţia e non-funcţională, adesea ludicâ. Autoreferenţialitatea se semnalează prin aspectul nedeterminat şi indeterminabil al suprafeţei textuale : violarea repertoriului lexical şi a regulilor sintactice face imposibilă tranzitarea vreunui sens : textul nu „comunică" (în înţelesul curat al termenului), ci debitează, pur şi simplu, suite de cuvinte şi fraze, aparent asociate întîmplător. Infracţiunile faţă de codurile lingvisticii pot avea un caracter local şi modest ori, dimpotrivă, unul radical şi metodic, ca în experimentele avangardiste. E, desigur, o deosebire enormă între poetul modernist, care „cedează iniţiativa cuvintelor", tratînd limba ca scop, nu ca vehicul, şi locutorul de rînd, care realizează incidental (şi uneori spre marea-i mirare) o motivare eufonică a semnificantului printr-o aliteraţie sau o para-gramă. Cel dintîi suspendă programatic restrictivitatea predicaţiei, reduce la minimum coerenţa logico-semantică, redistribuie materia limbii în funcţie de contiguităţi şi substituţii absolut neaşteptate, celui de-al doilea i se poate întîmpla ca un hazard combinativ (indus, de exemplu, prin manipularea unei scheme ritmice) să-i smulgă deodată o
configuraţie verbală insolită şi strălucitoare. Totuşi, amîndoi practică jocul cu vorbele, primul, în mod deliberat, spre a sonda resursele limbajului şi a submina convenţiile dominante, celălalt în mod spontan, dintr-un soi de instinct al gimnasticii verbale, asemenea celui care ne împinge uneori să schiţăm nişte paşi de dans sau să fredonăm o melodie.
Prezenţa inventivităţii ludice în folclor atestă universalitatea fenomenului. în cimilituri ca : „Piţigae — gae / Ce ai în tigaie ?" sau „Păsăruie — ruie / Pe copaci se suie" paronomasia se exprimă prin cuvinte create ad-hoc („gae", „ruie"), care au şi rolul de rime-ecou. într-o altă cimilitură, semnificatul „coasă" e motivat onomatopeic, uzîn-du-se tot de paronime inventate : „Fîş, fîş, prin păiş / Paci, paci prin copaci". Iată şi o variantă de „limbă leo-pardă", născocită cu mult înainte de Virgil Teodorescu, pe care o citează A. Gorovei. E vorba de oi şi de lup : „Tin-ghi — linghi o ia pe vale /' Şoldu-boldu îi iese-n cale". Cum observă G. Vrabie, locuţiunea verbală din prima propoziţie redă sunetul clopotelor de la gîtul oilor, locuţiunea substantivală din a doua propoziţie e o sinecdocă a lupului, „cinchit" în şolduri (ghemuit) şi holbîndu-se la oi („boldindu-şi ochii) (306, 152). Găsim în toate exemplele acestea „acea savoare aproape senzuală a înlănţuirii cuvintelor", pe care o reclamă Ilarie Voronca într-unui din momentele de avînt ale avangardismului românesc, e drept, nu „în ciuda sensului", cum preconiza el, ci asu-mîndu-1.
Cele trei comportamente verbale, descrise mai sus în mod ideal, ca în orice taxinomie, acţionează de fapt prin combinări şi interferenţe, generînd astfel imensa diversitate a textelor. Acestea se înfăţişează totdeauna ca varietăţi mai mult sau mai puţin eterogene, în raport cu prototipul dominant. în practica discursivă, îi revine locutorului să fixeze de fiecare dată, în funcţie de intenţie, situaţie şi competenţă, modalităţile textualizării.
Distincţia între cele trei comportamente verbale o regăseşte în parte pe cea introdusă de Pius Servien, ameliorată şi dezvoltată substanţial de Solomon Marcus, între limbajul ştiinţific (LS) şi limbajul poetic (LP). între cei doi termeni polari, Solomon Marcus a instituit o paralelă sugestivă, fdentificînd (în ultima versiune a ipotezei sale) 53 opoziţii dintre care cîteva îmi par a fi centrale. Relev
29
astfel pe cele dintre (primul termen se referă la L S., cel de-al doilea la L P.) : sinonimie (acelaşi sens e traductibil într-o infinitate de echivalenţe) — omonimie (aceeaşi expresie are o infinitate de sensuri) ; transparenţă (limbajul e vehicul) — opacitate (limbajul capătă o semnificaţie în sine) ; preponderenţa semnificaţiilor conceptuale — preponderenţa semnificaţiilor neconceptuale ; denotaţie — conotaţie ; pertinenţa opoziţiei adevărat-fals şi gramatical-negramatical — nepertinenţa opoziţiei adevărat-fals şi gramatical-negramatical; structuri logico-algebrice ale semanticii — structuri topologice ale semanticii etc.
Listei lui Marcus, care rămîne deschisă, i se pot adăuga, cu un anume efort de fantezie, şi alte opoziţii. E însă probabil ca acestea să fie într-o mai mare sau mai mică măsură anticipate ori sugerate de cele existente, dat fiind că întreaga listă are o puternică structură implicativă şi recurentă. Aşa ar fi cazul, de pildă, cu opoziţiile : literali-tate (structura de suprafaţă tinde să coincidă cu structura de adîncime) nonliteralitate (structura de suprafaţă se distanţează de structura de adîncime) ; sintaxă explicit co-nectivă — sintaxă eliptică; referenţial — autoreferenţial ş.a.
între tripartiţia comportamentelor şi bipolaritatea limbajelor nu e o contradicţie, ci o diferenţă de abordare. Perspectiva lui Marcus e structuralistă : ea consideră limbajul ştiinţific un metalimbaj adecvat studiului limbajului poetic (urmărind aproximarea nenumărabilului prin nu-mărabil etc). Perspectiva mea e pragmatică : eu plec de la intenţia actului de vorbire (comunicativă, ficţională, ludică) în funcţie de care locutorul selectează materialul lingvistic pertinent şi se serveşte de convenţiile specifice diverselor tipuri de texte. Din acest punct de vedere, vreau să observ că textele poetice nu se limitează la autoreferenţial, ci că se extind şi asupra pseudo-referenţialu-lui iar în anumite cazuri (de exemplu : poeziile lui Marin Sorescu din La Lilieci) se opresc în marginea referenţialului. Pe de altă parte, dacă textele ştiinţifice sînt prin excelenţă referenţiale, cel puţin unele texte matematice vizează autoreferenţialitatea („Latenţele operaţionale care sălăşluiesc în limbajul matematic — scrie Solomon Marcus — sînt ca forţele uriaşe care zac în atom") (180, 211). In acest caz, se pune însă întrebarea dacă aşa-zisul „limbaj ştiinţific" n-ar trebui scindat într-un limbaj referen-
30
L
ţial (convenabil ştiinţelor naturii) şi un limbaj autoreferenţial (convenabil matematicii), revăzînd în mod corespunzător şi sistemul opoziţiilor LS—LP. Problema iese însă din cercul preocupărilor noastre.
Ipoteza celor trei modalităţi ale textualizării face cu putinţă un concept de text care să valideze atît scopurile comunicative, cît şi pe cele expresive ale verbalizării. E astfel depăşită tendinţa celor ce reduc practica discursivă la comunicare, acceptînd implicit postulatul simetriei celor două feţe ale semnului. Ipoteza propusă se distanţează însă şi de cei ce contestă că limbajul funcţionează ca me-dium transparent iar subiectul e o instanţă autosuficientă, capabilă să transmită altora ceea ce „îşi pune în gînd". Ea permite asocierea semioticii comunicării cu semiotica semnificării întrucit unifică întregul cîmp textual din perspectiva aceluiaşi criteriu : comportamentul verbal — expresie a competenţei posedate de orice locutor.
TEXTUL CA ANSAMBLU CONECTAT
Voi trece acum în revistă cîteva din particularităţile definitorii ale conceptului de text, interesînd direct teoria lecturii, cărora cele trei tipuri de textualizare (de-aci înainte TR, T P R, T A R) le imprimă distorsiuni şi modalităţi adaptative specifice.
Textul, cum o indică şi etimologia textus — „ţesătură", e un ansamblu frastic interrelaţionat, caracterizat de continuitatea şi stabilitatea sensului. Această continuitate ori conexitate e obişnuit considerată la două niveluri : al coeziunii — ca totalitate a dependenţelor gramaticale, îndeosebi pe plan sinlactic, şi al coerenţei — ca totalitate a dependenţelor logico-semantice subiacente textului de suprafaţă. Ar fi însă o greşeală să atribuim celor două concepte un statut rigid. Solomon Marcus observă cu dreptate în această privinţă : „Coerenţa e mai degrabă de natură semantică, ea trimite la un anumit sens global al textului, în timp ce coeziunea pare dominată de aspecte sintactice, de relaţie între componente. Dar ar fi imprudent şi simplificator să considerăm coerenţa un fenomen de natură exclusiv semantică iar coeziunea unul de natură exclusiv sintactică." (179, 34). Foarte recent, Hata-keyama, Petofi şi Sozer au nuanţat deosebirea, introdu-
31
cînd şi conceptul de conexitate, înţeles ca o coeziune mai slabă (de exemplu : acelaşi tipar ritmic ori sintactic, independent de semnificaţie). In această perspectivă, conexitatea şi coeziunea s-ar raporta la construcţia verbală a textului iar coerenţa la relaţiile între stările de lucruri enunţate. (123, 19).
In T R, conexitatea, coeziunea şi coerenţa se exprimă adesea prin relaţii anaforice extensionale ori intensionale între componentele frazelor succesive. Insă identitatea referenţială, obţinută prin repetarea aceloraşi cuvinte ori a substitutelor lor („pronominalizările" lui Harweg) nu constituie o condiţie necesară, nici suficientă a existenţei textului. Iată, spre exemplu, o succesiune de propoziţii în care e reluat acelaşi termen :
Trenul de aterizare s-a defectat. Trenul e un cuvînt format din 6 litere. La ce oră pleacă trenul de Arad ?
în pofida repetării cuvîntului „trenul", e evident că ansamblul nu se structurează.
Alte manifestări ale continuităţii, cum sînt relaţiile lo-gico-temporale ori cauzale dintre fraze, fie de tip semantic (implicaţii definind intrări lexicale), fie de tip sintactic (sistemul timpurilor) se bazează tot pe cursivitatea liniară. Mai interesantă e situaţia textelor în care frazele se agregă deşi nu depind una de alta. In exemplul următor nu există nici repetiţii, nici substituţii, nici relaţii impli-cative şi totuşi sesizăm imediat că enunţurile sînt legate între ele :
„Pădurile îngălbenite se desfrunziseră. Piţigoii se adunau prin desişuri. Vîntul, acest vestitor neîndoielnic al iernii apropiate începuse să geamă şi să urle. Dar mai era pînă să se abată vremea ploilor celor mari."
(Turgheniev)
Solidaritatea părţilor e determinată în acest fragment de subordonarea lor faţă de o temă comună, situată parcă la ur nivel ierarhic superior ; deşi neexplicitată, ea poate fi identificată lesne, datorită cunoştinţelor noastre despre lume ; e evident vorba de „toamnă", temă care funcţionează ca un „centru ideatic de control", repartizînd parcă fiecărei propoziţii ori fraze sarcina de a ilustra cîte un anumit aspect autumnal caracteristic.
Pe măsură ce e depăşită liniaritatea formării sensului şi cîştigă în importanţă articularea supra-segmentală, problemele coerenţei semantice se complică. De pildă, două secvenţe avînd teme diferite pot fi reunite printr-un conector şi astfel subordonate unei hiperteme (situată la un nivel mai înalt de abstracţie) ; mai multe fraze eterogene ia nivel local pot căpăta relevanţă dacă le interpretăm ca predicate ale unei teme centrale ; două propoziţii (fraze, paragrafe) contradictorii, care se anulează reciproc, devin compatibile găsind o propoziţie (frază) care să le poată integra (spre exemplu : „Piesa lui X e excelentă" şi „Piesa lui X e detestabilă" sînt conectate prin enunţul : „Aceste judecăţi extreme rezumă opiniile criticii") etc. (105, 708— 709),
în T P R, îndeosebi în textele literare, unde se urmăreşte scoaterea din lectura pasivă şi evitarea stereotipiilor, au loc manipulări subtile ale coerenţei : se folosesc procedee de implicitare, juxtapunere (desfăşurări enunciative, narative etc), contrapunctări tematice, strategii ale eli-dării şi omisiunii —toate avînd de scop să solicite capacităţile inferenţiale ale cititorului.
Coerenţa devine problematică într-o serie de T A R, fie pentru că, datorită ermetismului, e dificil recuperabilă, fie pentru ca pare a se dizolva într-un laxism semantic incompatibil cu ideea însăşi de text. La Ion Barbu s-a vorbit de o „coerenţă dislocată" şi nu fără temei ; în poetica sa densă şi elaborată nimic nu e lăsat la voia întîm-piării : iiazardul aparent e de fapt pus în scenă ; ambiguităţile ireductibile la nivelul frazelor ori secvenţelor pot fi rezolvate la nivelul întregului textual ; experienţa exegetică a arătat în adevăr că e posibilă găsirea unor linii de iterativitate globală a categoriilor semice (aşa-zisele ..izotopii" aie lui Greimas).
Ce se întîmplă însă în cazuri extreme, acolo unde coerenţa logico-semantică pare a fi efectiv anulată ? Prozele lui Rimbaud din Les Illuminations, de care am mai vorbit, mai sînt oare texte, de vreme ce încalecă în mod netăgăduit regula coerenţei ? Sau trebuie să admitem că această regulă e în cazul „anumitor" texte dispensabilă ? Dilema cere în mod logic un răspuns de tip „da-da" (prozele lui Rimbaud sînt texte, incoerenţa e uneori acceptabilă) sau ,,nu-nu" (prozele lui Rimbaud nu sînt texte, incoerenţa nu e niciodată permisă). Mulţi specialişti acceptă însă în mod
33
paradoxal textualitatea scriiturii lui Rimbaud (probabil fiindcă autorul e prea notoriu ca să fie recuzat !) fără a ceda în privinţa obligativităţii coerenţei.
Totuşi, nu rezultă de nicăieri că ceea ce convenim a numi „coerenţă" în cazul TR e aplicabil şi în TAR. E naiv a crede că o aceeaşi normă reglementează textele „bine formate" ale comunicării uzuale şi textele avangărzii „cărora le place să pună la încercare limba şi logica curentă şi propun, în vederea unei antilimbi şi a unei antilogici, nişte exemple de violare sistematică". (255, 250). Em. Va-siliu a atras în mod justificat atenţia asupra relativităţii gradului de acceptabilitate a tranziţiilor între două propoziţii : „Este un dat empiric faptul că aceeaşi tranziţie, să spunem s i/s k + 1 poate să fie acceptabilă (sau mai acceptabilă) pentru un individ şi inacceptabilă (sau mai puţin acceptabilă) pentru altul; acceptabilă (sau mai acceptabilă) într-o situaţie de comunicare şi inacceptabilă (sau : mai acceptabilă sau mai puţin acceptabilă) într-un alt registru stilistic". (297, 201). Insă tolerarea unei tranziţii cu un grad foarte slab de expectaţie duce la diminuarea conexităţii pînă la atingerea punctului critic. Intr-o proză suprarealistă asistăm la aplicarea unei metode consecvente de destructurare a convenţiilor (prin manipulări semantice şi dislocări sintactice), ca şi de au-togenerare textuală. In principiu, acceptarea lanţului de enunţuri absurde ca text, presupune consimţămîntul la o aserţiune prezumtivă a emitentului de tipul : „Această succesiune aberantă de cuvinte e un text, cu intenţii parodice (sau ironice sau estetice)". Experienţa arată că e imprudent a refuza o asemenea aserţiune : de vreme ce cutezanţele trecutului au fost mereu recuperate, e evident că orice limită a priori impusă unui TAR riscă să se dovedească eronată.
TEXTUL CA ÎNTREG DE SINE-STATATOR
Textul, indiferent de întinderea lui (şi reamintesc că pentru noi limita a quo e de două fraze), constituie un întreg de sine-stătător. Caracterul de totalitate autonomă derivă din desfăşurarea completă a temei. De pildă, suita de propoziţii „Azi dimineaţă am plecat de-acasă în grabă. Ca de obicei traversam bulevardul cînd..." nu constituie un text; ar putea deveni dacă am suprima conjunc-
ţia temporala ori dacă am introduce o predicaţie suplimentară. Ce inseamnă însă „complet" e uneori greu de stabilit şi nu numai în cazul TAR, ci şi pentru TPR deoarece punctul de vedere al emitentului e posibil să nu coincidă cu cel ai receptorului (proveniţi din medii diferite şi vizind scopuri diferite).
Condiţia „normală" a unui text e „închiderea", dispunerea sa între limite stabile, marcate ferm (prin punctuaţie, inserturi metatextuale : titluri şi subtitluri, cuvîntul „sfîrşit" etc). Comediile latine se încheiau cu o exhorta-ţie : „nune plaudite", basmele recurg la o expresie stereo-tipată (mareînd tranziţia de la ficţiune la real) : „încălecai pe-o şea şi vă spusei povestea aşa", unii autori contemporani işi situează opera într-un chenar metadiscursiv, Re-breanu uzează de procedura circularităţii (reproduce în final fraza sau frazele începutului) etc, etc. Explicitarea încheierii a fost şi este intens folosită în literatură, deoarece reprezintă un puternic stimul interpretativ : apariţia cuvîntului „sfîrşit" închide ansamblul de enunţuri ; prin aceasta însă e pus în mişcare procesul de căutare a sensului global ori e activat cel de definitivare a ipotezelor formulate pe parcurs.
Sub raport narativ se poate însă întîmpla ca un roman să se termine ideal înainte sau după ce e consemnat sacramentalul „sfîrşit" ; în primul caz, informaţia totală devine redundantă, în al doilea caz — deficitară ; cititorul e liber să critice soluţia dată dar n-are cum interveni spre a o schimba. în genere, se poate afirma că sentimentul de „sfîrşit" pe care-1 avem parcurgînd un text (cu condiţia să aparţină tipologiei uzuale) vine din saturarea unui model implicit al genului, uneori şi al mesajului. O dată criminalul descoperit (într-un roman poliţist), nunta celor doi îndrăgostiţi persecutaţi realizată (într-un basm), bunii răsplătiţi şi raft sancţionaţi (într-un roman popular) regula genului impune un final grabnic. Previzibilitatea codului implică nu numai sistemul peripeţiilor, ci şi încheierea la momentul oportun. Trebuie însă precizat că interpretabili ta tea unui text e posibilă şi dacă lumea sau fragmentul de lume pe care-1 evocă nu constituie o entitate închisă.
In luptă împotriva rutinei şi a academismului, modernii au încercat să exploateze diverse mijloace de subversiune a limitelor textului. Ei au experimentat astfel
34
35
(îndeosebi în poezie) scriitura fără punctuaţie (care destramă structurile frastice, instituind un continuum textual, cu disponibilităţi semantice sporite), terminarea aleatorie (fără a fi motivată de antecedente, după repetarea de „n" ori a unor sintagme, fraze etc), scriitura palindro-rnică ori circulară (aşa cum o practică la noi, cu admirabilă ingeniozitate Şerban Foarţă ori Adrian Rogoz) etc
Dacă neglijăm varietatea procedeelor de textualizare (cum anume e „deschis" ori „închis" un text) şi ne concentrăm atenţia asupra nivelului mai abstract al raporturilor dintre „povestire" şi „discurs" — cele două categorii fundamentale ale narativităţii, care guvernează marea majoritate a textelor — vom constata că, principialmente există numai patru situaţii posibile. Ele au fost schematizate de M. Arrive în tabelul următor :
a) Discurs închis — povestire închisă (ex. : tragedia clasică, romanul poliţist etc).
b) Discurs închis — povestire deschisă (ex. : texte dramatice fără deznodămînt, cicluri romaneşti unde aceleaşi personaje revin indefinit etc).
c) Discurs deschis — povestire deschisă (ex. : „noul roman francez", aşa-zisele proze textualiste etc).
d) Discurs deschis — povestire închisă (ex. : povestirea inclusă într-un comentariu etc.).( 6, 136).
O problemă interesantă e a criteriului de delimitare a textului in subdiviziuni, ca urmare a principiului său de concrescenţă aditivă. în adevăr, multe texte admit să le segmentăm (fracţionîndu-le în subtexte mai mici), altele să le compactăm (spre ex. agregînd mulţimea poemelor în unitatea volumului). Condiţia reuşitei în aceste operaţii de asamblare ori de reducere e să existe o ierarhie organică a temelor, dispusă pe trepte de generalitate creseîndă (descreseîndă). De aceea, limitele textului nu le fixează cercetătorul, cum susţine Segre, ci autorul, dar numai în măsura în care-şi poate controla creaţia şi ambalarea ei (felul cum se prezintă sub formă finită, cititorilor). Nu degeaba se pretinde că detaşînd fraze din context, deci subordonindu-le altei perspective tematice, cineva poate fi adus să spună orice. în principiu, uzanţa impune în cazurile de reutilizare ale unui text prin citare ori parafrază menţionarea locului de origine. Această prescripţie e însă inegal tradusă în fapt (mai sever în domeniul ştiinţific, mai elastic în domeniul literar.) E oricum vădit că decon-
textualizarea semnului, reintregrarea în contexte noi a unor texte ori fragmente de text a devenit o practică-frecventă în creaţia contemporană.
FUNCŢIUNI ŞI INTENŢII
Funcţiunea unui text constă în instrucţiunea dată receptorului cu privire la modul în care emitentul doreşte să fie înţeles. Această instrucţie e formulată uneori explicit prin inserturi metatextuale (subtitluri indicînd genul :. „roman", „poeme", comentarii explicative etc.) ori prin semnalizări intratextuale (procedee şi convenţii specifice-genurilor ori actelor de vorbire stereotipe, aşa-numitele-„Handlungsregeln", reguli ale negocierii interpersonale, care precizează cum se scriu petiţii, condoleanţe, urări de Anul Nou etc). în cazul TR se disting cu uşurinţă, prin utilizarea de performative, texte care au funcţia de a aser-ta, de a indica aptitudinea („sînt capabil de..."), presupoziţia („bănuiesc că..."), necesitatea („trebuie să..."), voinţa („aş dori ca..."), valorizarea („îmi pare bine că..."). Prin combinarea acestor performative şi introducerea altora se obţin texte cu funcţii legislative, proclamatorii,. certificatorii, procuratorii etc. (117, 45—50).
Funcţiunea unui text nu trebuie confundată cu capacitatea sa ilocutivă (în sensul lui Austin). Un text „mod de folosinţă" prescrie ce trebuie făcut pentru a utiliza un: anume obiect. Enunţîndu-1, autorul poate însă dori să critice modul consumatorist al societăţii post-industriale ori să sugereze caracterul reificat al scriiturii moderne în epoca robotizării. Distanţa între ce se spune şi ce trebuie înţeles e una dintre strategiile curente ale literaturii (şi nu numai ale literaturii). De aceea, în principiu, „funcţiunea" nu manifestă efectul intenţionat (ilocutiv) sau neaşteptat (perlocutiv), ci numai caracterul explicit, vizibil, eventual asertat al tranzitului de informaţii. (117, 68—70).
Pentru a determina puterea ilocutivă a unui text, influenţa pe care vrea s-o exercite asupra receptorului, e deci necesar să cunoaştem contextul, situaţia în care e produs, admiţînd că aceasta e relevantă (ceea ce nu se întîmplă totdeauna ; de exemplu, enunţurile denumite de Peirce „indexiale", de tipul „zăpada e albă" sînt independente de context). în T R. condiţiile enunţării sînt de obi-
37
cei explicite (un articol de gazetă, o pledoarie judiciară), limbajul e univoc încît cunoaşterea intenţiei, spre a verifica „reuşita" aserţiunii, e principialmente posibilă. însă în TPR, îndeosebi în TAR, indiciile asupra situaţiei enun-ciative sînt estompate ori lipsesc cu desăvîrşire. „Un text literar poate reflecta, din realitatea ce-1 înconjoară pe emitent, mai mult condiţionările decît datele... şi în genere operează ilocutiv, la o scară neprecizabilă şi imprevizibilă" (255, 250). Van Dijk merge şi mai departe : „Intenţia în creaţia literară poate avea forme specifice sau chiar să fie foarte slabă, ca în cazul textelor pur expresive, unde enunţul e în parte sau în întregime o formă patologică de comportament". (290, 334). De-aci marile probleme pe care le ridică interpretarea textelor filozofice, teologice sau literare.
STRUCTURI DE SUPRAFAŢA ŞI STRUCTURI DE ADÎNCIME
Potrivit unui acord foarte larg se admite azi că înapoia structurii de suprafaţă a unui text, nemijlocit perceptibilă, există o structură de adîncime, denumită şi maero-structură, constituind o reprezentare mai abstractă a celei dintîi. Aspectele empirice în favoarea acestei concepţii sînt numeroase. Aptitudinea oricărui locutor de a înţelege texte lungi şi foarte lungi demonstrează că dincolo de semnificaţia fiecărui enunţ există o semnificaţie generală a ansamblului, care joacă rolul de numitor comun al enunţurilor parţiale, de centru ori nucleu tematic. în alte cuvinte, nici o descripţie liniară a ceea ce se întîmplă într-o secvenţă nu poate explica reprezentările semantice ale unui text „pe termen lung", deoarece acestea nu sînt determinate în întregime (şi uneori deloc) de enunţurile imediat precedente, ci se subordonează unui principiu global, valabil pentru toate enunţurile textului (sau ale unei mari părţi). La fel, fenomene banale (încît nu le mai dăm atenţie), precum cel al parafrazei, rezumatului, intitulării se explică doar prin supoziţia unui strat condensat al sensului deosebit de cel manifest, aparent.
Asupra naturii structurii de adîncime subzistă divergenţe. Van Dijk îi atribuia un caracter logico-semantic, făcînd-o să coincidă cu semnificatul global". (292, 189— 190). S. J. Schmidt, citîndu-i pe Miller, Galanter, Pri-
bram, consideră că structura de adîncime e un ansambiu ordonat de configuraţii tematice, corespunzînd în plan lingvistic conceptului psihologic de intenţie comunicativă. Ea ar genera structura de suprafaţă prin intermediul „conceptelor propoziţionale" (Satzbegriffe), care sînt structurile de adîncime ale enunţurilor printr-un proces de lexicalizare a acestora (243, 258). Nu e deloc greu de văzut că modelul generativ al lui Schmidt e aplicabil doar textelor comunicative (TR) nu şi celor moderne (TAR). De fapt avem aci încă un exemplu al dificultăţilor teoretice şi confuziilor la care duce încercarea de a supune întregul domeniu textual aceluiaşi principiu de inteligibili-tate. Raportul dintre structura de suprafaţă şi structura de adîncime diferă în funcţie de cele trei modalităţi ale textualizării.
în TR există un tranzit direct între structura de adîncime şi structura de suprafaţă : de la intenţie (proiect) la realizare traseul e continuu şi nemijlocit, deoarece limbajul e utilizat ca un mediu transparent (cuvintele sînt luate în accepţia denotativă, conform sensului lor din Dicţionar, ambiguităţile sînt reduse la zero etc). Orientarea spre ţel (teleologică) a oricărui locutor presupune un anumit grad de organizare anticipată a comunicării, un plan (sau program). Conceptul de „plan" definit drept „proces ierarhizat controiind ordinea în care e exercitată o succesiune de operaţii" îngăduie depăşirea structurii probabiliste a vorbirii, de tip secvenţial şi la un singur nivel (130, 222). în adevăr, evenimentul verbal angajează simultan mai multe niveluri de organizare : aparent, enunţul unei fraze se desfăşoară de la stînga la dreapta, în realitate insă el se constituie dinspre dreapta spre stînga, întrucît expansiunea lexematică e dirijată, în principal, de scopul comunicării şi numai în subsidiar de acordul cu precedenţii. în acelaşi timp, pe măsură ce rostim fraza sau o scriem, adaptăm mesajul în funcţie de diverse circumstanţe (situaţie, psihologia interlocutorului ori destinatarului, norme sociale etc.), aplicînd reguli de corecţie interferenţe şi, în principiu, subordonate planului semantic global.
întrebarea care se pune e dacă planurile ce direcţio-nează producţia frastică au un caracter precumpănitor sintactic — cum susţine Chomsky — ori semantic. în opinia psiholingviştilor, fundată pe experimente, şi de aceea mai credibilă, memoria înmagazinează prioritar structuri
38
39
de sens nu structuri sintactice ; de altă parte, procesele cognitive au netăgăduit o bază semantică. Nu e mai puţin adevărat că frazele private de semnificaţie dar sintactic bine formate sînt mai lesne şi mai durabil memorate decît frazele private de semnificaţie dar sintactic rău formate. Contradicţia poate fi rezolvată fără a nega prevalenta globală a semanticii, admiţînd, cu Van Dijk, că planurile sintactice sînt strategii tipice „pe termen scurt", elaborate pentru fiecare enunţ în parte, ori, în cazul unor texte cu specificitate generică foarte pregnantă, funcţionează ca un fel de matrici stilistice globale. (292, 190).
Să observăm că structurile de adîncime au un rol esenţial în explicarea mecanismelor lecturii. Dacă fiecare frază citită ar trebui memorată în suprafaţă, spre a o conecta cu cea care urmează, atunci memoria s-ar bloca repede şi lectura ar trebui oprită. Pe măsură ce parcurge textul, cititorul are însă posibilitatea de a-1 sintetiza, fabricînd ma-crostructuri, care operează ceea ce se numeşte un „reco-daj", adică o reducere a complexităţii informaţiei prin .eliminarea detaliilor nonpertinente şi condensarea celor semnificative. Macrostructurile se menţin aproape de con-.creţul structurii de suprafaţă în faza iniţială dar se distanţează de ea, situîndu-se la un nivel tot mai general şi mai abstract către sfîrşit, datorită posibilităţii de a regrupa continuu unităţile deja prelucrate, prin noi recodaje la niveluri superioare. (în reprezentarea intuitivă ne-am putea imagina o „scară", avînd, pe prima treaptă, parafraza rezumativă a unei fraze iar pe ultima, parafraza rezumativă a textului întreg, la nivelul concentrării maxime, care ar fi al „temei" sau „ideii centrale".) în felul acesta, memoria de scurt termen e degrevată de surplusul informativ care o invadează, conţinutul citit e depozitat într-o formă esenţializată în memoria de lung termen, iar procesul comprehensiunii poate continua.
Ce se întîmplă în TPR şi TAR ? Dacă în TR structura de adîncime poate fi echivalentă, deşi nu fără anumite inconveniente, cu intenţia comunicativă, iar caracterul ei generativ este incontestabil, în TAR ambele postulate sînt inaplicabile. Cît priveşte TPR, regimul său depinde de măsura în care gravitează mai aproape de polul refe-renţialităţii ori al autoreferenţialităţii.
Problema în TPR şi TAR e că trecerea de la proiect la execuţie e mediată de „redactare". Aceasta porneşte de
.40
la nivelul conceptual (logico-semantic anterior distincţiei în genuri), trece prin alegerea modului de manifestare textuală (determinată de constrîngeri pragmatice) şi sfîr-şeşte cu specificarea discursivă (integrarea expresiilor în dependenţe gramaticale dispuse liniar, în structura de suprafaţă). Pe parcurs au loc nenumărate '.orecturi, remanieri, asocieri prin contiguitate, substituţii, suplimentări ori omisiuni tematice la nivel fonetic, lexematic, sintagmatic, trastic şi transfrastic, încît ideea iniţială e uneori radical şi, mai totdeauna, parţial modificată. Să ne gîndim doar la variantele pe care le traversează uneori proiectul eminescian pînă a se finaliza în miraculoasa unitate a poemului. Chiar şi motivaţiile originare sînt afectate ; în plus, datorită exploatării funcţiei polisemice a verbalizării (conotaţii, echivocuri, simboluri, experimentarea unor efecte de contiguitate, deplasare, substituţie etc.) noi piste de semnificaţie proliferează continuu. în aceste condiţii, structura de adîncime a textului nu mai e coincidentă cu proiectul ; ea trebuie înţeleasă — cum just preconizează Segre — ca o imanentă, nu ca un nucleu generativ (255, 254).
Lucrurile se complică şi mai mult în TAR deoarece aci nu se încorporează expresiv un sens prealabil, ci se produce sens pe măsură ce textualizarea se desfăşoară, altfel spus, sensul (dacă noţiunea mai are vreun „sens") apare în însuşi actul elaborării scriptice. De altă parte, prin ruperea semnificantului de semnificat şi dezechilibrarea raportului dintre redundanţă şi entropie în defavoarea primului termen, comprehensiunea e problematizată pînă la limita (teoretică) a lizibilităţii. Structura de adîncime devine astfel anevoie de determinat dacă nu de-a dreptul indeterminabilă, fie din cauza deschiderii maxime (care face egal posibile diverse ipoteze), fie pentru că de-construirea sensului interzice din start formarea de ma-crostructuri, menţinînd astfel lectura „agăţată" de suprafaţă, disponibilă celor mai diverse reprezentări asociative. De-aci interminabilele discuţii pe care le naşte exegeza textelor moderne.
TIPOLOGIA TEXTELOR
Orice locutor e în stare nu numai să producă şi să recepteze texte, ci şi să distingă diversele lor tipuri. Parti-
41
cipanţii la interacţiunea comunicativă dispun cu toţii de un bagaj de cunoştinţe preteoretice, aproximative, care le Îngăduie să deosebească un reportaj de o povestire, un memoriu de activitate de o petiţie adresată autorităţilor, o scrisoare intimă de o autobiografie etc. Ei întîmpină fiecare text cu un „orizont de aşteptare" mai mult ori mai puţin adecvat.
Faptul că marile articulaţii ale tipologiei textuale sînt intuitiv prezente în conştiinţa emiţătorilor şi a receptorilor se explică prin convenţionalizarea anumitor structuri comunicative, des utilizate în practica socială şi care îndeplinesc o funcţiune bine precizată. E vorba, mai întîi, de anumite acte de limbaj stereotipizate, un fel de „pro-togenuri" ori de „forme simple" (în terminologia lui An-dre Jolles), ca de exemplu : felicitarea, condoleanţa, anecdota (witz-ul) etc. Regulile care le guvernează : contextuale (arătînd în ce condiţii trebuie folosite) şi constitutive (indicînd cum sînt alcătuite) aparţin competenţei locutorului mijlociu şi au un caracter implicit (275, 214—217). Acelaşi e cazul cu textele mai complexe (ştiinţifice, literare etc), cu rezerva că gradul de elaborare pare a fi invers proporţional cu numărul utilizatorilor : cei ce citesc poezia modernă sînt mai puţini decît cei ce citesc proză clasică, cei ce citesc proză clasică sînt mai puţini decît cei ce citesc informaţii de presă etc.
In orice caz, e evident că, deşi inexplicitat, repertoriul discursiv (textual) reglementează fiecare prestaţie individuală (la nivelul producerii ori receptării textuale), in-troducînd diverse restricţii în folosirea codurilor, în selectarea şi ordonarea informaţiilor. încît, putem fi de acord cu Karlheinz Stierle, că „aşa cum o acţiune nu se încarcă cu sens decît cu condiţia de a aparţine unui univers actan-ţial, permiţînd pe baza unor scheme actanţiale, să se distingă între acte şi non-acte, la fel, un discurs nu poate căpăta sens — iar fără sens nu mai există discurs, în înţelesul propriu al cuvîntului — dacă nu e proiectabil pe o schemă discursivă localizată în demersurile institutiona-lizate ale acţiunii simbolice, care au drept condiţie şi în acelaşi timp condiţionează orice cultură dată". (267, 47).
Dar deşi tipologia textuală subîntinde din umbră şi determină în parte schimburile interpersonale, de natură orală sau scriptică, sistematizarea ei rămîne deficitară : inventarul repertoriului e neîncheiat iar definiţia tipuri-
42
lor şi genurilor e adesea obiect de controversă. Şcoala, căreia l-ar reveni sarcina să difuzeze în mare cunoştinţele minimai necesare orientării în universul discursiv, îşi îndeplineşte defectuos această misiune : ea se ocupă metodic numai de genurile literare, dă oarecari intormaţii asupra textelor utilitare (petiţie, telegramă, scrisoare etc.) dar neglijează complet discutarea unei mari varietăţi de texte, al căror rol în viaţa contemporană e considerabil : diversele modalităţi ale textelor ştiinţifice (manual, protocol de cercetare^ recenzie documentară, fişă de lucru etc), scenariul T.V., afişul, reclama, banda desenată etc. E adevărat încă că nici eforturile teoreticienilor de a pune Ia punct o tipologie textuală cuprinzătoare n-a condus deocamdată la rezultate foarte promiţătoare.
Un cusur obişnuit al clasificărilor curente e că acoperă i doar sectoare mai mult ori mai puţin limitate ale cîmpului \ textual. Apoi, criteriile folosite sînt uneori eclectice, alte-1        ori ineficiente. De pildă, corelaţia dintre funcţie şi con-
1figuraţia sintactico-semantică, pe care o recomandă Gulich şi Raible ca bază taxinomică, e instabilă : acelaşi text poate îndeplini concomitent ori succesiv mai multe funcţii iar funcţia, la rîndul ei, nu e realizată în toate cazurile de o unică structură verbală (273, o). După S. J. Schmidt rezolvarea problemei e posibilă în două feluri : sau deductiv, pornind de la constructe teoretice, care ar urma să fie empiric testate, sau inductiv, suind de la exemple către o ipostaziere categorială (55, 55), însă în primul caz, riscul e că modelul rămîne prea general, prea îndepărtat de concret şi, ca atare, puţin rentabil; în cel de-al doilea, că enorma şi deconcertanta diversitate a speţelor descurajează efortul totalizării. A. J. Greimas susţine că discursurile nu se definesc prin conţinuturile pe care le vehiculează, ci prin organizarea lor formală (112, 156). însă o tipologie de natură gramaticală contrariază practica obişnuită ; aceasta uzează de denominaţii ce combină ele-I        mente tematice cu elemente de formă fără a mai vorbi de I        faptul că recurge, în numeroase cazuri, la criterii pragma-I        tice. Care e, de pildă, deosebirea dintre o „povestire" şi I        un „mit" ? G. Dumezil afirma (în glumă) că a încercat în I        tot lungul carierei să înţeleagă diferenţa, fără a parveni. I Cele mai puternice şi mai productive încercări de tipo-
I logie sînt cele care se bazează pe criterii transistorice, im-I        plicind modalităţi fundamentale ale verbalizării. Un ex-
emplu îl constituie diviziunea noastră în texte referenţiale (TR), pseudo- şi transreferenţiale (TPR), autnreferenţiale (TAR) care are ca punct de plecare atitudinea locutorului faţă de obiectul vorbirii.
Deosebit de instructivă e distincţia introdusă de J. Lot-man între texte fără subiect, de caracter clasificator, alcătuite din liste de nume care inventariază într-o ordine determinată anumite domenii ale universului, afirmind imuabilitatea frontierelor (ex. : calendarul, anuarul telefonie, poema lirică fără subiect etc.) şi texte cu subiect, în care apar peripeţii şi, bineînţeles, personaje ; caracteristica personajelor e mobilitatea, faptul că pot pune în discuţie ordinea rigidă a lumii, că traversează frontierele, fie ele dintre vii şi morţi, săraci şi bogaţi, conformişti şi non-con-formişti etc. (Telemec, Romeo şi Julieta, Rastignac etc.) (169, 330—333).
O altă clasificare, preconizată de W. Dressler şi R. de Beaugrande, are în vedere funcţia comunicativă a textelor, identificată în baza trăsăturilor dominante. Ar fi vorba astfel de : a) texte descriptive (centrele de control sînt obiecte sau situaţii ; implică frecvente relaţii conceptuale instituite prin atribute, stări, reprezentări şi specificaţii; suprafaţa textuală cuprinde numeroşi „modificatori" ; „pattern"-ul (tiparul) global cel mai întrebuinţat e „cadrul /„frame" ; b) texte narative (aranjează evenimente şi acţiuni într-o ordine secvenţială, relaţiile conceptuale cele mai întîlnite sînt de cauză, motivare, finalitate, proximitate temporală ; suprafaţa textuală reflectă frecvenţa subordonărilor, „pattern"-ul global caracteristic e „schema") ; c) texte argumentative (favorizează ca adevărate sau false, pozitive sau negative acceptarea ori valorizarea unor idei şi convingeri determinate ; relaţiile conceptuale tipice sînt cele de motivare raţională, semnificaţie, voinţă, valoare şi opoziţie ; suprafaţa textuală conţine procedee coezive pentru exprimarea accentuării şi insistenţei cum sînt recurenţa, paralelismul, parafraza ; „patternul"-ul global caracteristic e „proiectul" urmărind să persuadeze pe cineva să creadă un anumit lucru. Deoarece textele literare şi poetice conţin forme diverse de descriere, naraţiune, argumentare, Dressler şi Beaugrande le definesc printr-un alt criteriu, al „alternativităţii" faţă de versiunea acceptată a lumii reale, opunîndu-le textelor ştiinţifice care urmăresc să exploreze, să dezvolte şi să clarifice cunoşti n-
44
lele factuale, şi textelor didactice care difuzează cunoştinţele într-un mod explicit şi sistematic. (15, 239—242).
Dacă de la acest nivel general voim să coborîm la un nivel operativ, procedarea cea mai cuminte e cea indicată de B. Tomaşevski, încă din 1925, referitoare la genurile literare : trebuie să adoptăm o abordare descriptivă, „înlocuind clasificarea logică printr-o clasificare pragmatică şi utilitară". (288, 290). Cu titlu de exemplu, iată, în acest •sens, o tipologie textuală propusă recent de Lita Lundquist (1983), sugestivă deşi vulnerabilă (173) : Funcţii     Forrne de reprezentare Mimetic Nonmimelic
emotivă
referenţială
expresie informaţie
discurs banchet
poem
eseu
dialog naraţiune
descriere
conativă
memoriu ştiinţific, ştire conversaţie biografie dare de seamă, reţetă culinară, (rezumat
| discurs (politic, argumentare   ţ juridic), editorial
publicitate, prescripţie, aviz oficial
comedie, dramă roman, nuvelă portret
directivă
predică
Nu încape îndoială că marile dificultăţi ale tipologiei .textuale (de delimitare, clasificare şi definire) le prezintă textele literare. Cum ele ne şi interesează prioritar in această carte, mă voi opri asupra lor în paginile următoare.
TEXTELE LITERARE
în paginile inaugurale ale unei cărţi destinate să elucideze specificitatea poeziei, Benedetto Croce se întreba în 1935 : „Ce e aşadar literatura ? Care e definiţia sa, în ■alţi termeni, natura, originea, geneza în spiritul uman şi
45
de asemenea, care-i e funcţia ? Am căutat în multe cărţi şi în aproape toate cele de estetică, de poetică, de retorică ; poate n-am căutat cum trebuie, n-am găsit însă răspuns la întrebarea pusă sau, cel puţin, un răspuns satisfăcător." (51, 1). Aproximativ două decenii mai tîrziu, scepticismul lui Croce reapare la Northrop Frye, în termeni tot atît de categorici : „Nu dispunem de criterii reale pentru a deosebi o structură verbală literară de una non-literară şi nu avem nici cea mai vagă idee cum să tratăm aria semiobscură de cărţi socotite opere literare numai fiindcă au fost pur şi simplu incluse într-un curs universitar despre cărţile fundamentale". (96, 14).
Şi Croce şi Frye, ne dăm bine seama, exagerează : ei „ştiu" amindoi ce „e« (ori ce „nu e") literatura iar lucrările din preambulul cărora am extras pasajele de mai sus au tocmai scopul să împărtăşească şi altora ceea ce gîndesc asupra acestui subiect atît de controversat. Se întîmplă însă ca in zilele noastre, trei decenii după cartea lui Frye şi o jumătate de secol după cea a lui Croce, problema continua să se afle pe rol. De unde prezumţia că cei doi iluştri savanţi, ca şi ceilalţi, foarte mulţi, care i-au urmat, dedicîndu-se aceleiaşi probleme, n-au reuşit să convingă sau, în orice caz, să-şi impună tezele în mod semnificativ. Şi-atunci, în perspectiva eforturilor depuse şi a imensei bibliografii acumulate, un sentiment al zădărniciei ni se insinuează în cuget : mai are oare rost să ne ostenim ? nu e mai cuminte să depunem armele, recunoscîndu-ne neputinţa ? întrebări pur retorice : de fapt, deşi totul e provizoriu, nimeni nu renunţă să caute, iar unele răspunsuri sînt mai plauzibile decît altele. Marea noutate a anilor din urmă nu e că s-a ajuns la o formulă atotcuprinzătoare, ci că sîntem tot mai conştienţi că o asemenea „formulă" e imposibilă, mai exact, că am învăţat să punem întrebarea adecvată : nu „ce este literatura ?", ci ce calităţi îi „atribuim" în fiecare etapă istorică. Definiţia literaturii depinde, aşadar, de punctul de observaţie iar cum acesta e observabil, deci accesibil cercetării, e legitim să încercăm a aproxima o soluţie în spaţiul ei relativ de valabilitate („hic et nune").
Accepţiile diferite ale noţiunii de „literatură". Primf obligaţie intr-o dezbatere complicată enorm datorită confuziilor de terminologie şi inexplicitării presupoziţiilor de plecare, e să precizăm despre care dintre accepţiile con-
46
ceptului de literatură vrem să vorbim. Căci Escarpit a recenzat nu mai puţin decît 20 semnificaţii ale noţiunii (82, 260—263), iar Adrian Marino a trecut în revistă într-o care recentă, de mare bogăţie informativă, un număr încă mai mare de accepţii ale termenului, grupate sistematic în jurul a 7 sensuri de bază (181, 459—466). Rezu-mînd, desprind următoarele semnificaţii principale ale ideii de literatură :
1. Literatura ca sistem (instituţie) = ansamblul instituţiilor şi indivizilor care participă la activitatea literară (id est se ocupă de obiecte evaluate ca texte literare) : edituri, instituţii academice (de cercetare, învăţămînt), reviste, critici, scriitori, librari etc, al regulilor şi normelor care reglementează această activitate.
2. Literatura ca totalitate a ceea ce se scrie sau e tipărit într-un domeniu (ex. : literatura de specialitate = bibliografia sau/şi totalul scrierilor în domeniul respectiv).
3. Literatura ca set particular de discursuri, diferite de discursurile ştiinţifice, religioase etc prin trăsătura „literarităţii" („Obiectul ştiinţei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă data o operă literară" — R. Jakobson).
4. Literatura ca artă (implicînd adeziunea la anumite norme de valorizare şi deci opoziţia faţă de paraliteratură ori literatura de masă).
5. Literatura ca formă degradată a poeticităţii („Poezia e limba maternă a genului uman, literatura e profesorul său de civilizaţie" — Croce ; „Proza este literatură numai în măsura în care are poezie" — Werner Krauss).
6. Literatura ca profesie (scriitor, critic, profesor de literatură etc).
Din aceste accepţii mă voi ocupa aci de cea de-a treia, în speţă de literatură ca „literaritate". Renunţînd ia un excurs istoric (un examen critic al definiţiilor date literaturii în trecut) fastidios în raport cu obiectivul cărţii de faţă, voi pleca de la stadiul ultim (ori poate penultim) pe care 1-a luat problema : încercarea lui R. Jakobson, din anii '60, de a delimita noţiunea de literatură prin criterii lingvistice intrinsece (181, 260—269 ; 209, 131—150 ; 320, 133—154).
Definiţia intrinsecă a „literarităţii". Reluînd teze mai vechi, dar găsindu-le o expresie sintetică memorabilă, Jakobson a plecat de la o clasificare a funcţiilor corruni-
47
carii — aşa cum am arătat la pag. 10 . In această clasificare, funcţia poetică e carecterizată prin direcţionarea atenţiei asupra formei mesajului, nu asupra a „ce" se transmite, ci asupra lui „cum" se transmite („La visee (Einstellung) du message en tant que tel, l'accent mis sur le message pour son propre eompte") (143, 218). Forma e însă obţinută printr-o anume selecţie şi combinare a materialului lingvistic, conform principiului „proiectării echivalenţei de pe axa paradigmatică pe axa sintagmatică".
Deşi — aşa cum s-a remarcat îndeosebi după momentul de zenit al structuralismului — modelul lui Jakobson e reduc tiv, făcînd abstracţie de dimensiunea pragmatică, implicit şi de cea istorică (cine cui vorbeşte, cu ce intenţie, cînd şi unde ?), ca şi de dimensiunea semantică referenţială (relaţia mesajului cu realitatea extratextuală), el s-a bucurat şi în parte se bucură încă de o enormă audienţă. De ce ?
Poate, în primul rînd, fiindcă Jakobson a reuşit să conştientizeze o serie de observaţii intuitive la îndemîna fiecăruia şi, în acelaşi timp, să revitalizeze constatările Retoricii, ştiinţa literaturii prin excelenţă, din antichitate pînă cei puţin în epoca romantică. în adevăr, orice locutor aşteaptă ca un text literar să difere de unul non-literar prin caracterul său mai „îngrijit", mai „elegant", mai „frumos", prin îndepărtarea de normele uzuale ale limbajului comunicativ. însă tocmai Retoricii i-a revenit în lungul secolelor sarcina de a defini şi a sistematiza „abaterile" deliberate de la exprimarea curentă („figurile") în vederea obţinerii unor efecte estetice, emoţionale şi persuasive determinate. A regăsi nu numai raţionalitatea, ci şi valoarea euristică a unei discipline venerabile, restituindu-i demersul într-un chenar modern, înseamnă a deschide o cale productivă cercetării şi a-i oferi, în acelaşi timp, o cauţiune : tradiţia căreia i se poate demonstra perenitatea e totdeauna mai credibilă decît ultima invenţie a modernităţii.
Concepţia lui Jakobson a părut apoi că oferă un cadru ideal de investigaţie (obiectiv şi intrinsec), debarasînd problema literarităţii de consideraţiile cu caracter extralingvistic, atit de abundente şi uneori atît de divagante. Tocmai prin eliminarea factorilor de distorsiune şi individualizare, a producătorului ori receptorului (cu implicaţiile
48
r
lor subiective), a referentului (cu trimiterile la multitudinea datelor reale), uneori şi a limbajului cotidian (eterogen şi polisemie), el a deschis noi căi explorării ştiinţifice a poetici taţii.
Dar dacă tezele lui Jakobson au dat un puternic impuls studierii componentei sintactico-semantice şi, în genere, analizei structuraliste a textelor, ele s-au dovedit insuficiente în delimitarea literarităţii. Prima obiecţiune care ii se aduce priveşte dificultatea de a găsi un etalon al normalităţii lingvistice, în funcţie de care să se poată identifica abaterile. Aşa-zisul „limbaj cotidian" e, fără îndoială, un ansamblu eterogen de practici verbale în care coexistă figuralitatea (Fontanier spune că într-o zi la piaţă •se întrebuinţează mai multe figuri decît într-un coiocviu academic), stiluri funcţionale, variante dialectale, registre ale vorbirii etc. Pe pian empiric, noţiunea de „limbaj cotidian" (ale cărui incoveniente le văzuseră deja formaliştii ruşi) e o „normă" tot atît de incertă ca şi cea de „limbaj al prozei" ori de „limbaj al comunicării scrise" ia care s-a apelat uneori, în lipsă de idei mai bune. O soluţie ar fi să se postuleze un standard tipologic abstract (cum a procedat Solomon Marcus cu „limbajul ştiinţific"), in speţă, să se creeze un model de „limbaj comunicativ'-, cu coeficient de literaritate zero, corespunzător versiunii superlative a comportamentului referenţial, în măsură să permită reperarea abaterilor. Dar lucrul acesta e mai uşor de spus decît de făcut.
Mai importantă, încă, din unghiul meu de privire, rămîne o altă întrebare — şi anume dacă e posibilă instituirea literarităţii numai prin criterii intrinseci, de ordin lingvistic, reprezentate ca devianţe (abateri). Or, răspunsul la această intrebare-cheie nu poate fi decît negativ. Noţiunea de abatere, sub diversele ei concretizări : de agrama-ticalitate, echivalenţă, ocurenţă rară, recurenţă — nu constituie o condiţie necesară, nici suficientă a literarităţii. Ajunge să reflectăm puţin şi obiecţiile ne asaltează. Criteriul se aplică astfel îndeosebi poeziei, în mult mai mică măsură ori deloc prozei. De altă parte, e posibil ca un text să fie deviant (textul publicitar) fără a deveni, prin aceasta, literar. Apoi, diversele categorii de „abateri" sînt mărimi subiective, a căror folosire depinde de atitudinea locutorului : spre exemplu, un text saturat de agramatisme riscă să iasă din sfera literaturii, unul cu prea multe echi-
valenţe se banalizează iar distincţia dintre frecvenţa estetică şi nonestetică a unei ocurenţe ţine de o evaluare pragmatică, nu de o regulă. Nici conceptul de „supradetermi-nare" propus de M. Riffaterre („pentru fiecare cuvînt ori grup de cuvinte există supradeterminare cînd secvenţele verbale posibile sînt restrînse de regulile combinate ale celor trei structuri : a codului lingvistic, a structurii tematice, a structurii sistemului descriptiv") nu aranjează lucrurile (229, 196). E limpede că surplusul motivaţiei (prin convergenţă asociativă) nu desemnează un prag minimal, ci un indice suplimentar de poeticitate. La fel stau lucrurile cu „ambiguitatea", definită de W. Empson drept posibilitatea unor reacţii alternative faţă de aceeaşi expresie (cauzată de omonimie, elipse, contraziceri etc.) ; nici în acest caz nu există o specificitate literară manifestă a procedeului, aşa cum nu există nici în cazul conotaţiei, exploatată intensiv de literaţi, dar nu numai de ei. Posibilitatea de a găsi mereu contraexemple demonstrează insuficienţele definiţiei intrinseci a literaturii.
Astăzi, într-o etapă poststructuralistă a cercetării, tendinţa pare a fi de a credita o abordare pragmatică. C. J. Van Rees, spre a-1 cita pe unul dintre promotorii intransigenţi ai noilor orientări, e de părere că direcţia inaugurată de Jakobson, întîmpinată cu atîta entuziasm în anii '60, nu şi-a ţinut promisiunile ; ea s-ar afla actualmente în vădită pierdere de viteză. „Această lipsă de atracţie se datorează faptului că în ultimii 20 ani — scrie Van Rees, în 1983 — cercetările literare de inspiraţie lingvistică n-au reuşit să elaboreze nici o singură ipoteză testabilă asupra naturii specifice a textelor literare... E limpede că presupoziţia aflată la baza acestei direcţii de lucru, potrivit căreia natura textelor literare depinde de un set de proprietăţi lingvistice intrinseci acestor texte şi numai acestora, s-a dovedit a fi greşită." (296, 280).
Sub această formă drastică, teza oponenţilor structuralismului are un caracter excesiv. A căuta literaritatea numai în particularităţi de ordin sintactico-semantic e fără îndoială fals, dar a face totalmente abstracţie de aceste trăsături nu mi se pare mai puţin discutabil. Criteriul pragmatic nu e un „hocus pocus" graţie căruia poate fi oricînd şi orişicum scos iepurele din pălărie. Dacă e cu putinţă să descoperi literaritatea într-un text informativ, religios, ştiinţific etc. graţie schimbării contextului (de
50
exemplu : unei perspective particulare de lectură), lucrul acesta e cu atît mai la îndemînă în cazul unui text anume întocmit (potrivit convenţiilor literare în uz), care se serveşte de limbaj în mod specific, spre a-1 pune în scenă şi nu pentru a comunica.
Ficţionalitate şi fictivizare. Ce este literatura din punct de vedere pragmatic ? E — cum spunea Barthes într-o faimoasă butadă — „ceea ce se învaţă în şcoală că ar fi literatura" ri, cu cuvintele lui S. J. Schmidt, „ceea ce partenerii angajaţi în procese de comunicare prin intermediul textelor consideră drept literar conform normelor poetice valide pentru ei în situaţiile de comunicare date" (269, 23), sau încă, în formularea lui Giitz Wienold : „expresii ca 'literatură', 'literar', 'poetic' ş.a.m.d. au valoarea de predicate pragmatice, desemnînd relaţii între un grup de utilizatori şi un corpus de texte" (321, 136).
După cum se vede, abordarea pragmatică presupune un acord sociocomunicativ, un soi de contract tacit instituit între participanţii la „jocul" literaturii, bazat pe un set de convenţii egal împărtăşite. Aceste convenţii, depozitate şi principialmente puse la dispoziţie societăţii de Sistemul literar (vom vedea în alt capitol cum) sînt interiorizate de locutori prin educaţie şi experienţă de lectură. Ele variază diacronic (de la epocă la epocă) şi sincronic (în funcţie de cele 3 circuite principale de creaţie şi consum de bunuri culturale : standard, de masă şi de avangardă). La nivel individual, apar ca un sistem de opţiuni, mai mult ori mai puţin conştientizate, de aspect idiosincratic.
Spre a le determina natura actuală şi a nu rămîne la considerente pur speculative, am procedat la o serie de experimente cu mai mulţi studenţi în Filologie (care au dublul avantaj de a poseda o cunoaştere a codurilor superioară mediei şi de a fi în stare să-şi verbalizeze opiniile. La capătul cîtorva testări, întreprinse cu 3 grupuri diferite de studenţi, am ajuns la concluzia că literaritatea e motivată în momentul de faţă în categoria de lectori menţionată, deci „hic et nune", de două convenţii : expresivitatea şi ficţionalitatea.
Prin „expresivitate" înţeleg două lucruri : mai întîi, distorsiunile impuse limbajului comunicativ spre a-1 abate cţe la ţelurile lui tranzitive ; în al doilea rînd, orientarea limbajului asupra „trăirii" proprii, a experienţei subiec-
51
1^
tive prin personalizarea discursului, uzul conotaţiilor şi al simbolurilor etc. Simplificînd, ar fi vorba de a spune „altfel" (decît în comunicarea cotidiană) şi de a insinua în spunere „şi altceva" decît mesajul (o informaţie despre cel care enunţă în chiar momentul enunţării). Cele două laturi ale expresivităţii pot coopera, sub cele mai diverse combinări (cum se întîmplă de regulă), dar pot să funcţioneze şi separat (ceea ce problematizează uneori determinarea literarităţii).
Mult mai spinoasă e noţiunea de ficţionalitate. Ea cuprinde imensul teritoriu al lui „ca şi cum", de la „miine-sis" la „antimimesis", de la imitarea lumii reale ori a discursului despre ea (în sensul anticilor) pînă la invenţia de lumi posibile. Am arătat mai înainte că aptitudinea de a produce ficţiuni e mediată de convenţii culturale, că aparţine comportamentului pseudoreferenţial şi nu e specifică literaturii : ficţiuni sînt nu numai romanele ori poemele, ci şi miturile, visele, minciunile : pe de altă parte, nu orice text literar e neapărat ficţional. Specifică literaturii e însă o anumită atitudine pentru care reţin denumirea de „fictivizare". „Fictivizarea" înseamnă blocarea referinţei la real în folosul unui „uz atributiv al expresiei lingvistice" (J. Inwe), o situaţie în care „cuvintele sînt responsabile nu faţă de ceea ce este real, ci faţă de ceea ce a fost presupus ca fiind real (şi identificabil) printr-un set de reguli constitutive" (Stanley Fish) (210, 252). îndărătul visului ori mitului căutăm un real deformat sau transpus, îndărătul unui text literar, cînd îl recunoaştem ca atare, nu căutăm nimic ; el preţuieşte prin sine, prin valoarea de simulacru. Spre a produce un text literar ori spre a-1 recepta, atît autorul cît şi receptorul îşi scindează personalitatea, asumîndu-şi „roluri" fictive, a căror trăsătură principală e că n-au nimic comun cu existenţa diurnă, că se definesc prin normele liber consimţite ale participării îa o activitate imaginară.
S-ar putea întîmpina totuşi că unele texte literare (să spunem un roman naturalist) pleacă de la fapte autentice şi se întemeiază pe o minuţioasă observaţie a oamenilor şi împrejurărilor, fără invenţii livreşti ori implicaţii calofile. în asemenea cazuri nu tinde oare să se estompeze distanţa dintre operă şi realitate ? Mai e legitim să vorbim de „suspendarea" referinţei, de ceea ce Searle numeşte o „pseudoîndeplinire" a actului de discurs datorită „pretin-
derii de a ne povesti o serie de evenimente" ? (210, 216). Răspunsul la asemenea întrebări e categoric : nici textul cel mai realist, nici ficţiunea cea mai asemănătoare viecii nu subminează convenţia „fictivizării" ; a face literatură înseamnă a participa la un „joc" şi a-i asuma regulile. Aserţiunile textului pot fi considerate drept adevărate insă cu condiţia de a admite că sistemul de referinţe nu există în realitatea empirică, avînd doar statutul de „imagine mentală". Altfel spus, parafrazîndu-1 pe Frege, „în literatură nu sensul ca atare e irelevant, ci semnificaţia sensului". (242, 264). Textele literare nu denotează, ci par să denoteze, au caracterul unei judecăţi asertive dar fără funcţie comunicativă.
„Fictivizarea" — e util s-o subliniem — constituie un mod convenţional de a trata literatura, o tactică impusă, nu o proprietate intrinsecă. Dovada e că dacă pentru cunoscători (scriitori, critici, profesori, cititori avizaţi etc.) conexiunea dintre „literar" şi „fictiv" pare o evidenţă naturală (dacă nu o dogmă invulnerabilă), pentru o mare parte a publicului, ea e vag intuită şi adesea totalmente ignorată. Profanul citeşte în acelaşi fel ştirile dintr-o gazetă şi peripeţiile unui roman : crede că cel care spune „eu" e autorul, că trimiterile la existenţa socială (personaje ori incidente) trebuie luate aci litteram, că între logica discursului poetic şi logica discursului cotidian nu subzistă diferenţe calitative. Exemplul Păsării lui Brîncuşi e în acest sens foarte instructiv : pentru vameşii americani ea era (în 1926) un obiect manufacturat din metal, impozabil, şi nu o operă de artă, scutită de taxe.
Reiese că reuşita receptării literare e condiţionată de posibilitatea „fictivizării" ori a depragmatizării. în acest scop, de o mare importanţă sînt semnalizările para şi metatextuale, care funcţionează la nivelul contextului so-cio-cultural ori al ambalajului : e vorba de „presa orală", de reclame, articole critice etc. privind anumite texte literare, de indicaţiile conţinute pe coperţile cărţilor (gen, titlu, colecţie, editor, autor etc), de prefeţe, vecinătăţi (textul e inclus într-o revistă de specialitate, într-o antologie etc.) etc. Un alt tip de avertizare, adesea conjugat cu precedentul, îl constituie insertul metatextual, plasat de obicei în poziţie iniţială, ca de exemplu : „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti..." sau : „Ştiu că se află pe lumea asta cetitori, ba chiar şi mulţi oameni
52
53
destoinici ce nu se prea îndeamnă la cetit, cărora le cam vine peste mînă de nu le spui de-a fir-a-păr întreaga taină a lucrurilor ce te privesc. Şi de-am apucat acum a scrie aşa pe îndelete, e ca taman acelora să le fac voia..." (Lawrence Sterne, Tristram Shancly).
Dar dacă semnalările contextuale şi metatextuale lipsesc ? Unii cercetători socotesc ficţiunea o convenţie discursivă fără suport gramatical. „Nu există caracteristică textuală, sintactică sau semantică — afirmă Searle — prin care textul să se identifice ca operă ficţională". (210, 216). E adevărat că la nivelul unui enunţ simplu ori al unui mierotext distincţia între factual şi ficţional e de multe ori imposibil de făcut. Pe parcursuri mai lungi, chiar dacă ficţiunea se drapează perfect în culorile verosimilului, se conturează totuşi stereotipi de gen ori modalităţi expresive care avizează asupra ieşirii din spaţiul comunicativ. Rămîne desigur ca cititorul să perceapă semnalele discrete ce-i sînt adresate şi să adopte atitudinea corespunzătoare. E deci la mijloc o chestiune de nivel cultural, care nu e deloc simplă, pentru motivul că „fictivizarea" merge împotriva bunului-simţ, dispus să creadă că literaritatea se semnalează totdeauna prin literalitate. Şcolii îi revine principala responsabilitate în difuzarea regulilor receptării însă, din păcate, efortul ei nu e totdeauna nici clar direcţionat, nici consecvent.
Dacă cititorul profan e înclinat să defictivizeze textul literar, reducîndu-1 la tranzitul de informaţii, există, în schimb, şi tendinţa inversă : cititorul rafinat şi sensibil, dotat cu disponibilitate de spirit şi fantezie găseşte adesea agreabil să citească literar texte non-literare. In loc să întreprindă o lectură „eferentă" concentrîndu-se asupra informaţiei de asimilat, a soluţiei logice a unei probleme, a acţiunilor de îndeplinit etc, el procedează la o lectură „estetică", prin urmare, fără scop practic, inspec-tîndu-şi propria „trăire", atent la culoarea, muzica, ordinea cuvintelor, la relevanţa şi noutatea strategiilor spunerii.
Nu e singurul mod de a „literariza" un text informativ, ştiinţific, utilitar etc. Un altul e de a-1 încorpora într-un spaţiu ficţional, prin „citare". Aşa a procedat Duiliu Zamfirescu pe vremuri, incluzînd un ordin de zi ; autentic, dat pe frontul Războiului de Independenţă, în
romanul In război. Iar încă înaintea lui, procedeul inserării documentelor în ficţiune îl folosise N. Filimon. In zilele noastre, absorbţia non-literaturii (fragmente publicitare, eşantioane de conversaţie, ştiri decupate din gazete, enunţuri ştiinţifice etc), îndeosebi în roman, a devenit foarte frecventă.
Dacă, în principiu, orice text poate fi citit ca literatură ori poate împrumuta literaritate prin citare, funcţionarea criteriului pragmatic devine cu adevărat concludentă în cazul textelor literare propriu-zise, adică anume construite ca să ocazioneze o experienţă estetică.
Determinarea pragmatică a literarităţii şi limitele ei. Cînd cititorul e confruntat cu un text despre a cărui apartenenţă nu dispune de nici o informaţie, el decide dacă e sau nu literar printr-un proces de „recunoaştere" ; îl compară cu conceptele standard de text (poetice, ştiinţifice, utilitare etc.) aflate în rezerva sa memorială. însă decizia luată depinde în mare măsură de circuitul de producţie şi consum cultural (standard, de avangardă, de masă) în care cititorul e integrat, căci fiecare circuit valorifică altfel cele două convenţii de bază : „expresivitatea" (în dublu sens) şi „ficţionalitatea". Astfel, în circuitul avangărzii, expresivitatea e supralicitată pe latura deviantă, în schimb, ficţionalitatea reprezentativă e totalmente desconsiderată. Circuitul standard, din contra, refuză formele autoreferenţialităţii radicale, ca ilizibile sau incoerente, şi acordă ficţionalităţii, sub toate formele ei, o însemnătate cardinală.
în interiorul fiecărui circuit — şi mă voi referi de-aci înainte la^ cel standard — determinarea literarităţii nu pune probleme, de regulă, pentru zona centrală (a pseudo şi transreferenţialului). Dificultăţile apar în regiunile marginale, la joncţiunea dintre TPR şi TR, unde se ivesc variante hibride ori cazuri în care expresivitatea şi ficţionalitatea se contrapun (născociri inexpresive sau documente expresive).
Spre a face lucrurile mai clare, voi da un exemplu concret, extras din dosarul experimentului amintit la Pag- 51. Intre textele propuse studenţilor spre a stabili dacă sînt sau nu literare (dactilografiate uniform, fără titlu, subtitluri, nume de autor etc.) se afla şi biografia unui domnitor al Ţării Româneşti din secolul al XVI-lea (Dan al Vl-lea), elaborată conform normelor ştiinţifice
54
55
(date precise, trimiteri în subsol, monovalenţa sensului, impersonalitatea scriiturii) dar conţinînd (capcană !) şi cîteva „floricele" stilistice. Cu o singură excepţie, toţi participanţii au considerat textul „ştiinţific", motivînd că obiectul e real, informaţiile verificabile, modul de enunţare riguros ; puţinele epitete (banale) şi metafore (dintre care unele catahreze) li s-au părut puţin convingătoare, in orice caz incapabile să modifice orientarea de ansamblu. La încheierea probei le-am comunicat studenţilor că uzasem de o „cacialma" : adevărata capcană nu o constituiau cele cîteva searbede podoabe stilistice, ci faptul că domnitorul Dan al Vl-lea era imaginar, că nici unul dintre autorii ori operele citate în subsol nu existau, că datele menţionate n-aveau nimic comun cu realitatea. Deşi nici unul dintre studenţi nu „recunoscuse" personajul (et pour cause !), nici n-avusese cum să controleze autenticitatea informaţiilor şi a izvoarelor, toţi ( cu o excepţie) se lăsaseră păcăliţi de verosimilitatea enunţării şi a enunţului : de caracterul paradigmatic al domniei (atît de asemănătoare altora din epoca de decădere a Ţării Româneşti), de modul savant al trimiterii la surse (există o mai mare cauţiune a ştiinţifiritaţii ? !), de falsa rigoare a expunerii etc. îţi aminteşti fără să vrei de Bouvard şi Pecuchet, care descoperiseră cu în-cîntare autenticitatea „realismului" lui Walter Scott : „Deşi nu cunoşteau modelele — spune ironic Flaubert -— găseau că aceste imagini seamănă întru totul cu ele ; iluzia era desăvîrşită".
După ce am divulgat înşelătoria comisă, am repus în discuţie caracterul textului : e literar sau nu ? Majoritatea participanţilor a răspuns afirmativ, sub cuvînt că prin deplasarea în imaginar textul devine ficţional iar, din acest unghi, ceea ce contează nu e adecvarea la real, ci mimarea reuşită a acestei adecvări, nu adevărul faptic, ci impresia de adevăr, aşadar verosimilul. Alţii s-au opus, argumentînd că e frivol a crede că un text ştiinţific se transformă în nonştiinţific prin denunţarea inexactităţilor pe care le conţine ; el rămîne ştiinţific, chiar dacă nu e adevărat; după părerea lor, spre a deveni literară, ficţiunea trebuie să fie şi expresivă. Cine are dreptate în această dispută ? Nu e uşor de tranşat, depinde dacă atribuim prioritate expresivităţii sau ficţio-nalităţii.
56
Evaluarea pragmatică reglementează, aşadar, utilizarea convenţiilor literarităţii (dominante şi implicite), în funcţie de contextul socio-cultural, de situaţia enunciatiyă şi de particularităţile fiecărui subiect. Cum însă orice comunitate culturală îşi are propriile-i criterii de apreciere, nimic mai firesc decît variabilitatea istorică a conceptului de literatură. „Ceea ce e fapt literar pentru o epocă — scria J. Tînianov, în 1927 — va fi un fenomen lingvistic de viaţă socială pentru o alta şi invers, în acord cu sistemul literar fată de care se situează faptul respectiv." (276, 124—125).
Şi totuşi, în pofida diversităţii punctelor de vedere şi a relativităţii criteriilor, există un corpus de opere ce pare a supravieţui schimbărilor de mentalitate şi gust, căruia i se atribuie calitatea de a ilustra în mod exemplar atît particularităţi locale, cît şi trăsături general-umane. Dacă omul cult din zilele noastre integrează patrimoniului său spiritual pe Homer şi pe Joyce, pe Omar Khayyam şi pe Shakespeare, pe Dante şi pe Kafka, dacă noţiunea de „literatură universală" nu e o simplă denumire evanescentă sau emfatică, atunci trebuie convenit că lumea textelor literare include pe lîngă factori de dis-persiune şi factori de convergenţă.
E adevărat că un fapt literar dintr-o epocă devine non-literar în alta şi vice-versa, dar nu e mai puţin adevărat că anumite fapte literare par stabile, fixate în „lunga durată" (ca să preiau terminologia lui F. Brau-del), depăşind considerabil limitele seculare curente. Eco spunea odată. că a determina „variante" e mai prudent decît a funda „constante" ; în adevăr, cele din urmă sînt postulate, pe cînd cele dintîi sînt pur şi simplu constatate (72, 233). Cu toate astea, experienţa comună ne obligă să admitem că operele literare care dispun de un anume coeficient de perenitate îl datorează însuşirii de a vorbi „convingător" de marile teme ale destinului uman ; iar acestea — bucuriile şi suferinţele iubirii, efemeritatea clipelor de fericire, raporturile cu transcendenţa, lupta pentru putere, angoasa existenţială etc. — sînt transisto-rice, întrucît depăşesc specificările locale, atingînd generalitatea structurilor antropologice.
Dar ce înseamnă „convingător" ? Efectiv, noţiunea nu Poate fi conceptualizată într-o formulă atotcuprinzătoare. Ca într-un caleidoscop, ea capătă de fiecare dată o confi-
57
guraţie depinzînd de poziţia subiectului în cadrul Sistemului literar, de statutul socio-cultural, de integrarea sa într-unui sau altul din circuitele de producţie şi consum, de modul în care actualizează dialectica dintre „ficţional" şi „expresiv" etc.
Funcţionarea regulilor pragmatice e, aşadar, supusă unei restricţii : ea nu pune în discuţie „patrimoniul" (alcătuit din operele de vîrf ale fiecărei literaturi naţionale, j coincizînd aproximativ cu ceea ce numesc Antologia). Există însă şi alte limitări. De pildă, regulile pragmatice par a juca în sensul integrării non-literarului în literar mult mai mult decît invers. Eliminarea din corpus a unor opere evaluate drept literare la un moment dat constituie o eventualitate mai degrabă teoretică, deoarece istoria literară e capabilă să gireze întreaga moştenire, în fine, e vădit că regulile pragmatice operează îndeosebi în direcţia textelor de frontieră (popularizarea ştiinţei, corespondenţă, jurnal, reportaj documentar etc), deoarece acestea se situează prin natura, lor în afara spaţiului de joc al convenţiei „fictivizării" (care, în schimb, se aplică tuturor textelor acceptate curent ca aparţinînd literaturii). Prin urmare, regula pragmatică nu poate nega literaritatea unei poezii dar poate stabili literaritatea unui gen non-ficţional (de ex. : corespondenţa).
Cum se explică însă extrema disparitate actuală a convenţiilor literare ? Chestiunea e complicată, mă rezum la a schiţa în fugă elementele unui răspuns : 1) reducerea influenţei (ori chiar dispariţia) centrelor de legiferare estetică (de tipul — să spunem —■ al Parisului în secolul al XlX-lea) ; 2) contemporaneitatea (graţie mijloacelor de reproducere şi difuzare actuală) cu întreaga literatură a lumii, în spaţiu şi timp. Biblioteca imaginară a omului cult din secolul al XX-lea relativizează la maximum coerciţia normelor şi creează o permi-sivitate sporită faţă de tendinţe şi gusturi ; 3) impactul afirmării diferenţelor — ca urmare a progresului democraţiei participative, a limitării monopolului elitist ori metropolitan, a coexistenţei circuitelor paralele (inclusiv a contraculturii) ; 4) ritmul rapid al dezvoltării, care favorizează înmulţirea experimentelor şi perimarea accelerată a modelelor.
2. LECTORUL
FUNCŢIUNILE ÎNDEPLINITE DE LECTOR : PERFORMAREA, EVALUAREA, COOPERAREA
Orice text se adresează unui destinatar, fie numit, fie nenumit (dar prezumat într-un mod mai clar sau mai ambiguu). Fără destinatar, adică fără un subiect care să transforme ansamblul de semne îo^r-un conţinut de sens, textul nu există decît ca virtualirate, ca suport material
al unei încărcături simbolice. Lectorul are, înainte de toate, sarcina de a înţelege, de a afla ce vor să spună semnificanţii, ceea ce se traduce prin decodificarea semnelor şi interpretarea lor; el nu e o maşină care descifrează automat, în limitele unui program învăţat, ci un subiect dotat cu iniţiativă şi capacitate opţională : din mai multe piste posibile de sens o alege pe cea mai plauzibilă ori pe cea corespunzătoare obiectivului urmărit. Aceasta înseamnă că procesul comprehensiunii depinde de capacitatea sa intelectuală, dar şi de gradul în care stăpîneşte codurile, de ceea ce numesc „competenţă lectorală".
O a doua funcţiune îndeplinită de cititor, în parte inconştient ori semiconştient, în parte lucid, e de a evalua, cu alte cuvinte de a lua atitudine faţă de textul pe care-1 performează, din punct de vedere afectiv (reacţii emotive) şi axiologic (judecăţi de valorizare de tipul : îmi place / nu-mi place, aprob / dezaprob etc.) Ca expresie a determinărilor de ordin psihologic şi ideologic, evaluarea e nemijlocit legată de personalitatea lectorului şi de apartenenţa sa socio-culturală. De notat că în procesul lecturii comprehensiunea şi evaluarea funcţionează solidar, stimulîndu-se reciproc, încît separarea lor e posibilă mai mult în plan teoretic decît practic.
Cea de-a treia funcţiune a cititorului e cooperativă; ea rezultă din primele două : de vreme ce finalizarea ac-
59
58
tului de comunicare scriptică atîrnă de competenţă şi de structura personalităţii e firesc ca emitentul unui text să ia în considerare ambii parametri chiar din faza elaborării, în cazurile simple şi directe (de exemplu cînd trimitem cuiva o scrisoare), adaptarea la destinatar e relativ uşoară : imaginea pe care ne-o facem despre adresant (gusturi, nivel intelectual, sensibilitate etc.) condiţionează modalitatea redactării. în cazurile dificile, în care emitentul e distanţat de receptor (cum se întîmplă actualmente cu autorii de literatură), anticiparea reacţiilor publicului, astfel încît opera să răspundă aşa-zisu-lui „orizont de aşteptare", e adesea anevoioasă şi nesigură (ducînd nu o dată la grave inadecvări) ; totuşi, efortul deliberat de a-i sensibiliza pe cititorii presupuşi (în funcţie de o anumită imagine a lor), de a le cîştiga adeziunea şi complicitate», influenţează într-un mod care ar fi greu de supraapreciat strategiile scriiturii (167, 11—16 ; 193, 83—101).
„CENUŞĂREASA" ŞTIINŢEI LITERARE
Interesul pentru lector, ca performeur, judecător şi complice al actului de comunicare scriptică, a cunoscut în decursul timpului momente de vîrf şi momente de eclipsă. în societăţile primitive şi în culturile orale, receptorul e cel care condiţionează natura lucrării artistice sau, în orice caz, îi impune forma de prezentare (cu alte cuvinte, modalităţile stereotipate şi redundanţele menite să facă opera inteligibilă şi eficace). Relegarea receptorului într-un rol marginal, îndepărtarea autorului de cel căruia i se adresează sînt o consecinţă a generalizării relaţiilor de piaţă : pe măsură ce literatura devine o ramură a industriei cărţii, contactul direct între producător şi consumator se întrerupe, fiind înlocuit de jocul de basculă dintre ofertă şi cerere.
Acestui divorţ dureros dintre scriitor şi public romantismul i-a oferit o cauţiune iluzorie prin cultul individualităţii geniale şi exacerbarea originalităţii ; ca să explice fetişismul mărfii, el postula o incompatibilitate de statut ontologic ; izolarea silită şi deplorabilă a artistului era astfel sacralizată, devenind un destin. Dimpotrivă, lu-
minismul, ideologie raţionalistă şi democratică, urmărind culturalizarea maselor şi obţinerea unui consens majoritar, a încercat să restabilească legătura nemijlocită a creatorului cu cei pentru care lucra. La fel, mişcările de eliberare naţională de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea au manifestat o vie preocupare faţă de nivelul, cercul de interese, gusturile şi disponibilităţile cititorului. Exemple în acest sens abundă la toţi militanţii renaşterii naţionale, de la corifeii Şcolii ardelene pînă la paşoptişti, îndeosebi la paşoptiştii conducători de publicaţii şi nuclee editoriale (Asachi, Heliade, Kogălniceanu, Bariţiu), direct confruntaţi cu necesitatea de a dialoga efectiv cu publicul. în acelaşi spirit, socialiştii noştri de la sfîrşitul secolului al XlX-lea s-au străduit să folosească în propaganda lor un limbaj simplu, clar, accesibil păturilor defavorizate şi o tematică adecvată cerinţelor iniţierii culturale. Cu pătrunderea şi agerimea ce-1 caracterizau,  Dobrogeanu Gherea a mers  şi mai departe : a legitimat necesitatea studierii publicului, ca o latură complementară şi indispensabilă a oricărei istorii a literaturii. „Că o mişcare literară fără literaţi e un nonsens, pricepe oricine — scria el — dar că o mişcare literară fără cititori e iarăşi imposibilă, pentru unii nu-i tot aşa de clar. Cauza acestei nepriceperi e că în toate istoriile literare se analizează numai scriitorii fiecărei epoci, nu însă şi publicul cititor, parcă acesta din urmă nici n-ar exista. Adevărul e însă că, publicul e tot aşa de important ca şi scriitorii." (42, 45—47).
Recomandarea lui Gherea a rămas fără ecou, ca multe altele, care i-au urmat, de la noi şi de aiurea. A trecut astfel neobservat un articol al lui G. Lanson, din 1904, în care celebrul istoric literar (atît de expeditiv şi de nedrept judecat în anii '60) definea faptul literar ca o relaţie între autor şi public, sohiţînd cu perspicacitate ricoşeul acesteia asupra creaţiei : „Nu vreau să afirm doar că opera literară este un intermediar între scriitor şi public ; că duce gîndirea scriitorului spre public ; ci, şi tocmai aici este miezul problemei, că ea conţine deja publicul. Imaginea pe care spiritul o dă despre sine într-o carte este determinată, între toate imaginile complexităţii schimbătoare a individului, de reprezentarea pe care acel spirit şi-o face despre publicul căruia i se adresează ; este tocmai aceea pe care reprezentarea respectivă o cere. Publicul comandă
60
61
opera ce-i va fi prezentată : o comandă fără a fi conştient că o face." (159, 69). Fără consecinţe imediate a rămas şi remarcabila lucrare a pedagogului rus N. Rubakin (Intro-duetion ă la psychologie bibliologique, 1922), care demonstra, pe baza unui vast material de referinţă, că „o carte, în măsura în care e citită, depinde de cel ce o citeşte" şi că „lectura nu e altceva decît antropomorfismul lectorului" (273, 12). De-abia sclipitorul eseu al lui Jean Paul Sartre, Qu'est-ce que la litterature ? (1946) pare să fi zdruncinat indiferenţa generală şi să fi contribuit la schimbarea climatului de opinie. De prin anii '50 înainte, în orice caz, luările de poziţie au început să se înmulţească — semn că problematica receptării suscită tot mai imperios atenţia şi că-şi croia drum spre rampă.
Era inevitabil ca dezvoltarea uriaşă, fără de precedent, a comunicaţiilor de masă, survenită în ultimele trei decenii,   să impună   drept sarcină   prioritară ştiinţelor umane studiul modului în care se transmit mesajele, a tehnicilor care pot să le sporească lizibilitatea şi efectul persuasiv, a mijloacelor de a le controla şi dirija fluxul în direcţia voită. Şi dacă, într-o primă fază, specialiştii au fost în mod firesc tentaţi să se ocupe mai ales de „ceea ce fac comunicaţiile de masă celor care le recepţionează", într-o  a doua etapă  a trecut  pe primul plan preocuparea de a şti „ce fac indivizii receptori cu comunicaţiile de masă, cum le simt, căror roluri, căror funcţiuni, căror nevoi ale lor le corespund" (95, 602). In această ambianţă, studiul lecturii, sub toate aspectele sale, ca finalizare a actului de creaţie, dar şi ca formă a consumului   cultural,  capabil  să alieneze  masele ori, dimpotrivă, să le ofere instrumentele eliberării, a căpătat o importanţă majoră. Cu Robert Escarpit (Sociologie de la litterature, 1958) şi cercetările desfăşurate sub egida sa la Bordeaux în cadrul ILTAM, cu Hans Robert Jauss şi faimosul articol-manifest din 1968, Literaturgeschichte als Provokation, urmat de rapida constituire a ceea ce s-a numit în RFG Rezeptionsăsthetik (avîndu-i ca protagonişti pe Wolfgang Iser, Rainer Warning, Karlheinz Stierle, Wolf-Diter Stempel etc), studiul lectorului (şi al lecturii) s-a extins atît de mult încît chiar şi prezentarea sumară a principalelor tendinţe (din USA, Franţa, RDG, Polonia, Italia, URSS, Anglia, Olanda etc.) ar' reclama un spaţiu considerabil, de care nu dispunem aici. în orice
62
caz, în raport cu centrarea pe text, atît de caracteristică anilor '60, redescoperirea lectorului, ca instanţă a modulării sensului şi a determinării semnificaţiei sensului echivalează, cum spunea Jauss, cu „o schimbare de paradigmă" în studiile literare.
TIPURILE DE LECTOR.
Teoriile receptării care au actualmente curs se bazează pe o tipologie lectorală de o mare varietate denominativă. (48, 355—364 ; 167, 23—43 ; 182, 472—498 ; 194, 52—54). în opinia mea, principalele categorii operaţionale sînt următoarele :
a) Lectorul „alter ego". După cum e evident, primul cititor al rîndurilor pe care le scriu acum sînt eu însumi ; însă în goana aşternerii pe hîrtie a cuvintelor, lectura coincide aproape cu elaborarea scriptică iar elaborarea scriptică se transformă în lectură. Dedublarea depinde de putinţa disocierii celor două activităţi (spre exemplu a reexamina o frază, un paragraf, un capitol după scurgerea unui interval de timp ca şi cînd ar fi „opera" altuia), în acest caz, asumarea sarcinii de lector e cu atît mai funcţională şi mai eficientă, cu cît distanţarea de postura specific auctorială e mai completă şi mai definitivă (ceea ce revine, practic, la a privi textul din perspectiva intenţionalităţii obiective, a adecvării mijloacelor la finalitatea sa intrinsecă).
b) Lectorul vizat (destinatarul) e cel pe care-1 are nemijlocit în vedere emitentul unui text ; cazul tipic e al corespondenţei ori al textelor explicit adresate unei anumite categorii de cititori (copii, sportivi etc.) prin semnalizări meta sau paratextuale (subtitluri, copertă etc).
c) Lectorul prezumtiv (numit de unii şi ideal) e cel pe care autorul îl revendică fără a-1 cunoaşte. El are conture idealizate, e cititorul pe care şi-1 imaginează poetul neînţeles, ca un mod de a-şi exorciza destinul anonim. Dat fiind că reprezintă de obicei o proiecţie a narcisismului auetorial, un construct fantasmatic de substituţie, chemat să răzbune o stare de frustraţie, conceptul are o valoare diagnostică pentru analist ori pentru cercetătorul interesat de psihologie abisală.
63
d) Lectorul virtual, mai numit încă implicit, de Wolfgang Iser ori model, de Umberto Eco, e un construct abstract cu rolul de a prestructura potenţialităţile semantice ale textului. în viziunea lui Eco, prestaţia lectorului model coincide cu intenţia auctorială întrucît textul, dacă e normal organizat, presupune competenţa cititorului, dar o şi creează, controlînd felul în care' sînt actualizate semnificaţiile (prin selecţia elementelor pertinente etc.) (73, 7—10) Iser, nu atît în prima sa carte, Der implizite Leser, cît într-a doua, Der Akt des Lesensr consideră lectorul implicit ca un fel de reprezentare alegorică a setului de norme interpretative, graţie cărora pot fi recuperate în mod ideal toate proprietăţile semantice ale textului. (142, 64—66). Concepţia lui Eco, deşi combate • „triviala identificare (a semnului) cu ideea de identitate şi de echivalenţă codificată" (76, 1), acordă totuşi şanse validităţii lecturii întrucît admite drept punct de plecare perspectiva codurilor de emisie. în schimb Iser, care e fenomenolog şi nu semiotician, uzează de noţiunea de „lector implicit" ■— cum vom vedea — ca de un pseudonim al propriei experienţe de lectură însă expurgînd-o de tot ce ar putea-o localiza ; în felul acesta, poziţia sa devine incomodă şi vulnerabilă (în cazul unor analize concrete) deoarece aplicarea unei grile interpretative, căreia nu-i definim limitele de istoricitate, nu poate fi decît iluzorie.
e) Lectorul înscris e cititorul reprezentat „în carne şi oase" în text. Apare adesea sub forma personajului care găseşte ori publică un manuscris, citindu-1 şi co-mentîndu-1 în faţa noastră ori o dată cu noi : e Se'renus Zeitblom din Doctor Faustus de Thomas Mann, Fred Va-silescu — lector al scrisorilor lui Ladima şi naratorul-lector al scrisorilor d-nei T. din Patul lui Procust de Camil Petrescu. Lectorul înscris tematizează anumite posibilităţi ale lectorului virtual, uneori are funcţia de a devansa reacţiile receptorului şi, în felul acesta, de a-i orienta lectura.
f) Lectorul real (empiric) e cititorul propriu-zis, dotat cu o identitate socio-culturală precisă, cel care citeşte efectiv textul (fie că i-a fost ori nu destinat), per-formîndu-1 şi evaluîndu-1 în funcţie de cunoştinţe, predispoziţii, interese, circumstanţe. Analiştii îl neglijează întrucît modul lecturii sale e impredictibil, dirijat de bu-
64
nul plac : el îşi adaptează textul codurilor şi codurile textului într-un mod adesea simplist şi, în orice caz, aleatoriu. în plus, dincolo de inadvertenţele (posibile) ale comprehensiunii, trebuie ţinut cont de fenomenele de proiecţie, de conotaţiile personale, de caracterul idiosin-cratic al asociaţiilor. Efectiv, lectorul real pare o entitate non-conceptualizabilă.
Şi totuşi există cel puţin două categorii de lectori reali care exceptează de la regula generală a manipulării capricioase şi nonpredictibile a textului : criticul şi expertul. Prin însăşi profesia lor de oameni de litere ei au îndatorirea de a efectua lecturi avizate (ceea ce presupune un grad înalt de competenţă şi obligaţia motivării opiniilor). Criticul vizează, în esenţă, elucidarea sensului operei şi aprecierea valorii ei estetice ; procedarea sa e, de regulă, intuitivă (chiar şi atunci cînd integrează în argumentare concepte ori grile de natură scientizantă), întrucît numai astfel poate opera la nivel global (prin totalizare). Să mai adăugăm că, de la Sainte-Beuve încoace, el ambiţionează să fie recunoscut nu numai ca erudit şi cunoscător, ci şi ca un producător sui-generis de literatură (tendinţă ilustrată la noi de E. Lovinescu şi G. Călinescu, iar în zilele noastre de un mare număr de reprezentanţi ai genului, aparţinînd tuturor generaţiilor).
Expertul (cercetătorul) se comportă ca un om de ştiinţă, care vrea să înţeleagă şi să explice, nu să evalueze ; el întreprinde clasificări, nu ierarhii, caută să se distanţeze de obiect, separînd aprecierea de interpretare. Spre deosebire de critic, mai mult ori mai puţin impresionist, căci printre criteriile sale gustul joacă un rol de prim plan, expertul tinde spre cunoaşterea obiectivă (ceea ce, desigur, e mai lesne de postulat decît de realizat, de vreme ce nimeni nu poate evita caracterul istoric al propriei determinări : demersurile analitice şi interpretative ale expertului nu pot fi deplin separate de normele prevalente grupului socio-cultural căruia îi aparţine).
O diferenţă esenţială între profan, pe de o parte, critic şi expert, pe de alta, e că cel dintîi performează autonom (în sensul că dă liber frîu propriilor gusturi, capricii ori prejudecăţi), pe cînd cel din urmă are în ve-
65
dere conformarea la anumite reguli şi standarde. Dacă cititorul de rînd nu se sinchiseşte deloc de valoarea de adevăr a performării sale, prima şi cea mai importantă autoexigenţă a interpretului e să dea o lectură adecvată (răspunzînd plauzibil interogaţiilor posibile într-un moment dat şi o situaţie dată). Criticul şi expertul doresc apoi (şi acţionează pentru) ca performanţele lor analitice să fie recunoscute ca legitime (să obţină aprobarea instituţiei literare, a forurilor academice). în fine, criticul, în mai mare măsură decît expertul (fiindcă reputaţia lui e prin excelenţă obiect de consens), caută să dobîndească şi asentimentul publicului. însă „succesul", după cum se ştie, vine uneori în contradicţie cu „adecvarea" ori „legitimitatea", i
LECTORUL VIRTUAL — RELEVANTA ŞI LIMITE
Dintre tipurile de lector pe care le-am menţionat, două au o importanţă considerabilă : cel de lector virtual şi cel de lector real. Primul e un obiect de interes major pentru cercetările de obedienţă hermeneutică ori fenomenologică, celălalt ■— pentru cercetările empirice, de ordin psihologic şi sociologic. Cel dintîi intermediază studierea Lecturii, cel de-al doilea — studierea modalităţilor concrete în care se citeşte. De fapt, în anumite limite pe care voi încerca să le precizez, perspectivele sînt complementare.
Mai întîi despre lectorul virtual. E vorba de un personaj născocit, foarte competent şi, în acelaşi timp, foarte cooperativ, care aparţine în esenţă structurii textuale însăşi. El e presupus a şti, prin definiţie, şi ceea ce autorul semnifică şi ceea ce implică (inconştient) şi, mai mult decît atît, ceea ce e prezumat de totalitatea intenţională a textului (dacă acceptăm ideea că aceasta e semantic superioară creatorului ei).
Nu încape îndoială că ficţiunea heuristică a lectorului virtual s-a dovedit fecundă şi a impulsionat puternic cercetările. Graţie ei lectura poate fi postulată ca o emerganţă a textului, ca o „negociere" sistematică, în cadrul căreia toate semnalele pertinente, considerate principialmente recuperabile, sînt transformate în „in-
strucţiuni" pentru construirea sensului. în felul acesta devine însă posibilă nu numai o reprezentare raţionalizată a procesului lecturii, cu etapele şi laturile componente, ci şi fundarea unei legitimităţi interpretative. Pe de o parte, fiindcă privindu-1 pe lector ca „funcţie" şi nu ca „persoană" (Culler), ca depozitar al codurilor şi strategiilor decodificării, se clarifică noţiunea de „competentă lectorală" (ce trebuie să ştie un cititor avizat spre a performa un text) (52, 123—124). Pe de altă parte, fiindcă „insomnia" lectorului virtual, efortul său laborios şi metodic de a nu lăsa să-i scape nici un detaliu relevant, se materializează în descoperirea parametrilor sensului integral construit, echivalent cu un „standard" care serveşte la evaluarea performanţelor concrete.
Tocmai din aceste motive constatăm că, pe faţă sau oblic, lectorul virtual e convocat ori de cîte ori se pune problema unei analize exhaustive. Aşa procedează, de pildă, Menakhem Perry, într-un studiu recent dedicat celebrei nuvele a lui W. Faulkner, A Rose for Emily. Cuvintele lui sînt revelatoare : „Nu am în vedere reacţiile subiective ale unui lector real. Mă refer la concretizarea maximă a textului pe care o poate justifica textul însuşi, ţinînd seama de normele (sociale, lingvistice, literare etc.) relevante pentru perioada respectivă şi intenţiile posibile ale autorului." (201, 43). Lectorul intervine aci ca o „caracterizare metonimică" a setului de norme interpretative, aplicat la „out put"-ul lanţului comunicativ.
Nu e însă mai puţin adevărat că, în pofida oportunităţilor pe care le oferă, conceptul de lector virtual e vulnerabil sub multe raporturi. El are o existenţă evazivă, mereu pîndită de riscul căderii în eroare ori în arbitrar. Motivul e evident : avem a face cu un personaj fictiv care nu opune rezistenţă manipulărilor cercetătorului.
în adevăr, imaginat ca o competenţă ideală, ca o maşină de construit sens, lectorul virtual nu e decît un „construct" fiabil, dezbărat de ambiţii, pasiuni şi interese particulare. Dar e oare acest lucru posibil ? în realitate, cum vom vedea, textele pot fi abordate din diverse perspective, care solicită selecţii diferite ale materiei verbale. De altă parte, ele vehiculează idei, valori, puncte de vedere, conotaţii divergente. Cu cine „votează" lectorul virtual cînd are de ales între două-trei, poate şi
60
67
mai multe ipoteze ? Evident, cu cel ce i-a dat viaţă, cu cel care-i „suflă" rolul şi pe care-1 serveşte cu fidelitatea unei „marionete inteligente". în ultimă instanţă, lectorul virtual nu e nimic altceva decît pseudonimul cercetătorului, împărtăşindu-i opţiunile şi prejudecăţile, iluziile şi eşecurile, în alte cuvinte, ideologia şi condiţiile specifice de istoricitate. Nu numai că utilizarea conceptului nu diminuează riscurile analizei fenomenologice (izvorîte din neputinţa depăşirii propriei subiectivităţi), ci le şi agravează, hrănind iluzia unei optimizări a lecturii. Cu toate astea, el rămîne indispensabil în determinarea categoriilor generale ale comprehensiunii ; condiţia e de a proceda cu circumspecţie şi de a nu-i atribui un statut de ştiinţificitate.
LECTORUL REAL — OBIECT LEGITIM DE STUDIU ?
Sprijinirea pe lectorul real în studierea procesului receptării nu e o noutate a vremii noastre şi nici o „rara avis". Dar aspectul de departe prioritar al cercetării e deocamdată cel sociologic. în alte cuvinte, lectorului real i se recunoaşte rolul de consumator, aportul la menţinerea fluxului producţiei de carte şi a circuitelor mass-me-diei, capacitatea de a decide, în ultimă instanţă, „succesele". Se admite însă, în acelaşi timp, că ponderea lui nu atîrnă de însuşirile proprii, întrucît nu contează ca persoană, ci ca membru al grupului, ca unitate componentă a publicului, ca particular resorbit de generalitatea tipului. E, prin excelenţă, asemenea eroului lui Musil, „un om fără calităţi", un loc comun, o ilustrare abstractă a mediei statistice. Lipsit de relevanţă prin ceea ce-i e specific, devine obiect de atenţie doar căzînd în anonimat, cînd se smulge din biografic şi din contingenţă. Singura cale de a-1 studia pare a fi prin medierea multiplului.
Nu am intenţia să mă ocup aci de cercetările sociologice dedicate explorării preferinţelor, atitudinilor, motivaţiilor şi habitudinilor de lectură (prin anchete, statistici, teste proiective, convorbiri non-directive etc.) Menţionez doar că ele au fost şi sînt stimulate de nevoia editurilor şi librarilor de a prospecta piaţa (pentru identificarea gusturilor şi armonizarea producţiei cu cererea)
ori de dorinţa pedagogilor şi a bibliotecarilor de a-şi optimiza activitatea (adaptînd-o profilului psihologic al subiecţilor). Aceste lucrări sînt uneori ingenioase : ancheta asupra lecturii recruţilor, efectuată de Robert Escarpit şi Nicole Robin rămîne, de pildă, un clasic al genului (81). în cele mai multe cazuri însă dezamăgesc.
Aşa cum reiese din trecerea în revistă a lui Ralph M. Staiger, există o disproporţie flagrantă între eforturile depuse şi exiguitatea rezultatelor obţinute : uneori e frapantă lipsa de standardizare a criteriilor folosite (ceea ce face imposibilă compararea rezultatelor) ; alteori, aparatul metodologic şi conceptual e utilizat în mod diletant (categoriile clasificatorii n-au pertinenţă, eşantionajele sînt întocmite arbitrar etc.) ; în fine, nu o dată investigaţii foarte laborioase nu fac altceva decît să demonstreze că băţul de chibrit are două capete (263).
Nu pun cîtuşi de puţin la îndoială oportunitatea cercetărilor sociologice asupra comportamentelor globale de lectură, în linia celor patru întrebări puse de Berelson-Waples : why ? who ? where ? when ? Cred încă că e necesară revitalizarea întregului domeniu prin ameliorarea metodelor de lucru, îndeosebi prin determinarea mai productivă a ipotezelor directoare şi a cadrului teoretic de referinţă. Chiar şi faptul că o temă atît de importantă ca cea a tipologizării diverselor categorii de cititori empirici nu e azi, după lucrările lui Haselof (1962) şi Giehrl (1968), cu mult mai avansată decît era în vremea lui Wolgast (1896) şi a lui Neumann (1914), dovedeşte că în domeniul psiho-sociologiei lecturii e încă mult de făcut. (16, 211—227).
Ceea ce mă interesează în aceste pagini nu e statutul sociologic al lectorului real, ci statutul său semiotic. Astfel spus, întrebarea la care trebuie răspuns e dacă lectorul real e util şi necesar studierii problemelor comprehensiunii şi interpretării, dacă are sens să-1 intero-găm în ce fel construieşte sens. Pînă de curînd cei mai mulţi specialişti adoptau în această chestiune o poziţie hotărît negativă.
Cititorul de rînd — argumentau contestatarii rolului său semiotic — e un personaj incomod, cu reacţiuni capricioase şi imprevizibile, care-şi cam face de cap ; cînd se plictiseşte, sare pur şi simplu pasaje întregi iar cînd
68
69
dă de greu, se „descurcă" la întîmplare ori uzează de asociaţii libere ; el încalcă fără scrupul „regulile jocului", oprindu-se de obicei la niveluri parţiale de semnificaţie (construieşte, de pildă, intriga şi personajele, nu însă sensul simbolic al acţiunii ori comportamentelor) ; într-un cuvînt, în loc să se supună controlului textului, îi impune textului propriile-i predilecţii şi idei ; în plus, ne-fiind în stare să-şi conştientizeze demersul, nu-1 poate nici verbaliza (ori o face într-un limbaj „mimat", în care se pot distinge lesne trimiteri, nu atît la grupul social de apartenenţă, cît la grupul de referinţă).
Inadvertenţele lecturii profane nu dovedesc că explorarea cititorului de rînd e nefolositoare, ci numai că e greu de întreprins. Deşi tinde să ia lucrurile pe cont propriu, cititorul de rînd are o însuşire nepreţuită : există aievea, e un individ în carne şi oase, nu o ficţiune critică. Mărturia lui suferă evident de inadecvare dar e autentică, relatează nu despre ceea ce ar trebui să fie lectura, ci despre ceea ce ea este efectiv. Pentru a o utiliza e nevoie desigur să separăm informaţiile valabile de factorii de bruiaj, lucru dificil, dar principialmente posibil (utilizînd testarea intersubiectivă, controlarea fiecărei receptări prin altele), o focalizare (controlată) a variabilelor, analiza de conţinut etc).
Pe de altă parte, tocmai fiindcă e concret şi istoric, conceptul de lector real trebuie specificat de fiecare dată. El poate desemna proaspăt alfabetizaţi sau oameni de înaltă cultură, tineri sau vîrstnici, bărbaţi sau femei, un grup omogen de cititori sau un eşantionaj al populaţiei etc. Nimic nu-1 împiedică pe cercetător ca, în funcţie de scopul urmărit, să apeleze la subiecţi de nivel corespunzător (sub raport socio-profesional, al instrucţiei, vîrstei etc). E, de fapt, ceea ce se şi întîmplă în experimentele psiho-lingvistice de receptare empirică. Opinia că doar lectorul naiv e un bun obiect de studiu îmi pare falsă. Dimpotrivă, organizarea de investigaţii pe baza răspunsurilor date aceluiaşi text de un grup de cunoscători e extrem de instructivă (bineînţeles, luînd precauţiile necesare : omologarea aparatului conceptual folosit, acordul prealabil asupra strategiei interpretative etc). Am procedat eu însumi la unele experimente de acest fel, cu rezultate promiţătoare (46, 65—66)
La cele de mai sus trebuie adăugat că uzul liber al textului nu e un apanaj al profanului, ci o formă a lecturii pe care, în anumite momente, o practicăm cu toţii, iar cititorul rafinat cu deosebire, aşa cum o demonstrează strălucitor Roland Barthes în Le Plaisir du texte. Pe de altă parte, „adecvarea" — lectura controlată de text — nu reprezintă o prestaţie exclusivă a expertului : orice cititor de rînd e în stare să întreprindă (cu un efort corespunzător şi în condiţii de maximă solicitare) o lectură „obiectivă" cînd, de pildă, studiază un curs în vederea unui examen ori urmăreşte o ordonanţă a Primăriei spre a afla ce îndatoriri îi revin, ori cînd are a face cu un roman atrăgător, nici prea dificil (ca să-1 descurajeze), nici prea simplu (ca să-1 plictisească), dar care-1 captivează într-atît încît pare a-i impune traseele de semnificaţie.
Dacă totuşi trebuie să admitem failibilitatea evidentă a lectorului real, datorită nepregătirii şi/ori a liberului său arbitru, nu e mai puţin adevărat că nici lectorul virtual nu constituie o instanţă normativă neproblematică, îndeosebi lectura textelor moderne, prin excelenţă ambigue, conduce la modulări diferite ale sensului, în funcţie de strategia folosită şi de modalitatea rezolvării nedeterminărilor, însă opţiunea pentru o soluţie sau alta, deşi sugerată de text, e decisă de lector (inter-pretant), deci e exterioară prestaţiei semantice propriu-zise, avînd o determinare ideologică sau emoţională. Cred. că deosebirea între lectura savantă şi lectura ordinară trebuie relativizată. Jacques Leenhardt are dreptate să spună că ea este, în mare măsură, de „postură mentală".
în lumina acestor considerente, excluderea lectorului real din sfera cercetărilor vizînd procesul semnificării nu-mi pare justificată nici sub aspect teoretic, nici sub aspect metodologic. Ea e oricum inacceptabilă pentru cei ce voiesc să fundeze o teorie a lecturii şi nu doar una a interpretării (deşi, chiar şi în cazul din urmă, factorii care manipulează interpretarea fiind contextuali, nu doar textuali, depăşirea demersului hermeneutic apare ca necesară). De altfel, refuzul de a lua act de existenţa lectorului real a început să se facă auzit mai rar. Adepţii cercetării empirice a receptării (îndeosebi din şcoala olandeză, foarte productivă şi influentă actualmente) preconizează chiar o răsturnare deplină a punctului de vedere tradiţional. „în vremea din urmă s-a format convin-
70
7L
gerea — scrie Elrud Ibsch — că tocmai lectorul non-pro-fesional, de-abia remarcat pînă de curînd, care nu are opinii explicit verbalizate şi bine motivate despre sensul textelor literare, trebuie considerat ca adevărata instanţă autorizată să testeze ipotezele cititorului profesional." (135, 7).
CELE DOUA CAI ALE CERCETĂRII ACTELOR DE LECTURA
Studierea modului în care semnificăm se desfăşoară în două direcţii principale : prima direcţie are în vedere elucidarea diverselor laturi ale procesului de traducere a semnalelor în unităţi de sens (percepţia, comprehensiunea, evaluarea), ea vizează explorarea Lecturii ; cea de-a doua urmăreşte modulările impuse sensului de identitatea specifică a cititorului, ea se situează în perspectiva performanţei individuale.
Prima direcţie a luat un mare avînt în ultimele decenii graţie aportului psihologiei cognitive şi studierii inteligenţei artificiale ; ea pune în paranteză individualitatea receptorului, concentrîndu-se asupra comportamentului generic uman, a degajării de modele în stare să sugereze funcţionarea extrem de complexă a mecanismelor cerebrale superioare implicate în actul comprehensiunii şi al lecturii. Cercetările au fost impulsionate de (şi, la rîndul lor, au stimulat) elaborarea tot mai fină a gramaticii textuale (incluzînd teoria reprezentării semantice la nivel micro şi macropropoziţional), formularea unei teorii nonlingvistice a structurilor narative, modelarea plauzibilă (şi testabilă) a fenomenelor de memorizare, simularea proceselor comprehensiunii (ori a unor componente) pe calculator etc. Pe parcursul acestei cărţi mă voi referi frecvent (îndeosebi în cea de-a doua parte) la rezultatele acestor cercetări de vîrf, asupra cărora există deja o bibliografie bogată (184 ; 254 ; 293, 143—159)
Cea de-a doua direcţie menţionată mai sus accentuează importanţa cititorului real, ca sursă a transformărilor impuse sensului, pe baza situaţiei şi a rolului său în societate, ca şi a datelor constitutive ale personalităţii (temperament, caracter, ideologie etc). Ea e mult mai puţin evoluată din cauza naturii foarte accidentate şi greu formalizabile a obiectului. în cazul unui cititor real,
care întreprinde un act de lectură real, sîntem confruntaţi cu un atît de mare număr de variabile, încît problema stăpînirii lor devine extrem de delicată : în afara „competenţei lectorale" (cunoaşterea codurilor lingvistice, literare, culturale), ea însăşi o mărime indefinită, trebuie luaţi în calcul diverşi parametri, cu pondere inegală, de ordin psihologic, sociologic, ideologic, axiologic etc. (249, 221—226) S. J. Schmidt a încercat să sistematizeze această reţea factorială, extrem de ramificată şi de greu analizabilă, prin introducerea conceptului de „situaţie presupoziţională complexă". Conceptul include : premisele socio-economice ale participanţilor la comunicare (rol, statut, situaţie economică), premisele socio-culturale şi cognitive intelectuale (cunoaşterea textului şi a lumii, educaţia, experienţa dobîndită, cunoaşterea regulilor sociale, aşteptări legate de contextul situaţional), premisele biografico-psihice (motivaţii, intenţii, dispoziţii personale, disponibilităţi comunicative, constituţie fizică). Ca pură denominaţie a unor activităţi eterogene şi a unor factori neierarhizaţi, sub raportul funcţiei şi influenţei, conceptul lui Schmidt rămîne neoperaţional (243, 254).
DEMERSURI PSIHANALITICE
Scoaterea în prim plan a determinărilor pertinente la nivel individual o realizează sui generis cercetările de inspiraţie psihanalitică. Ele au însă cusurul de a fi re-ductive (gravitînd în jurul unui singur factor : inconştientul) şi de a aborda problematica lecturii la un mod prea general, în zona ei cea mai coniecturistă şi speculativă (deci şi cea mai discutabilă sub raportul cunoaşterii testabile).
Spre exemplu, teoria dinamică a cîmpului psihologic a lui K. Levin acreditează ideea că subiectul, confruntat cu obstacole de netrecut în realitate, îşi restructurează „spaţiul de viaţă" la nivelul imaginarului. Cititorul de romane îşi împlineşte astfel în ficţiune dorinţele pe care viaţa cotidiană i le refuză. Dar deşi rolul fantasmei în organizarea conduitei motivate e incontestabil, nu se poate conchide că orice comportament lectoral se explică prin „satisfacţii de substituire". (222. 451).
72
73
Grevată de unilateralitate este şi teoria psihanalitică ■
enunţată de Norman Holland, în pofida faptului că ea 1
pune în lumină şi analizează fenomenele proiective, ca- I
racteristice lecturii literare (şi, în genere, oricărei re- I
ceptări artistice). Holland susţine că orice individ inter- 1
pretează ceea ce i se întîmplă în funcţie de propria sa 1
„temă a identităţii", de acel „sîmbure intern neschimbă- 1
tor de continuitate (manifest) în toate tranzacţiile dintre i
Sine şi Ceilalţi". „Noi toţi, cînd citim, utilizăm opera li- |
terară ca să simbolizăm şi-n cele din urmă ca să ne re- 1
plicăm nouă înşine. Acţionăm prin text asupra «pattern»- 1
urilor noastre caracteristice de dorinţă şi adaptare." în 1
cadrul principiului de „identitate", Holland izolează pa- 1
tru modalităţi de reacţie, cuprinse sub acronimul DEFT 1
(defences, expectations, fantasies, transjormations), care 1
predomină la unul sau altul dintre cititori : „apărările" 1
contracarează  anxietatea,   „aşteptările"  absorb  eveni- 1
mentele, integrîndu-le celor deja asimilate, „fanteziile" I
oferă compensarea dorinţelor inconştiente, „transformă- 1
rile"  modeleză  secvenţele  ca  totalităţi  semnificative. 1
Practic, un text narativ, de exemplu o „povestire", a cărei 1
identitate obiectuală rezidă într-o combinaţie de elemente ]
preexistente, e  recreată de identitatea  cititorului prin 1
medierea DEFT, fiind asimilată aşadar sub dictarea im- J
perativă a propriei subiectivităţi (128, 815—817). 1
Avînd o bază exclusiv psihologică, teoria lui Holland j
explică anevoie şi puţin convingător existenţa consensu- I
lui (prin analogia „temelor de identitate" ale cititorilor). 1
De altă parte, Holland nu întrevede funcţia creatoare a I
identificării proiective. Aşa cum a arătat Thomas Ogden, J
în procesul comunicării interpersonale, ca şi în lectură, j
„proiecţia" alternează cu „introiecţia" : individul se pro- 1
iectează în obiect dar îşi reinteriorizează proiecţia, mo- 1
dificată prin ricoşeul cu Celălalt, capabilă, ca atare, să 1
determine variaţii semnificative ale identităţii. Lectura I
e, pînă la un punct, un fenomen narcisiac, dar nu solip- I
sist şi, cu atît mai puţin, unul circular. Dacă noi trans- 1
formăm şi asimilăm textul pe care-1 citim, nu e mai 1
puţin adevărat că textul ne afectează şi ne modifică pe 1
parcursul lecturii. Cititorul care se contopeşte imaginar 1
cu eroul unei opere tinde nu numai să-şi regăsească Si- 1
nele, ci să-1 şi reformeze. Contactul cu Ceilalţi e îmbo- 1
găţitor şi stimulativ, nu simplu repetitiv, el permite ame- I
74 1
liorarea ori deteriorarea calitativă a echilibrului psiho-fizic şi a comportamentelor subiectului (2, 351—352).
De altfel, Holland vorbeşte de „tema identităţii", ca si cînd ar fi vorba de un fapt verificabil şi nu de un construct interpretativ. Jonathan Culler a criticat aspru iluzia lui Holland, împărtăşită împreună cu o întreagă direcţie a psihologiei americane, care postulase în anii '50—'60 ideea „unităţii eului". „A descoperi o temă a identităţii — scria Culler — înseamnă a trata comportamentul unei persoane ca un text, a-1 interpreta ca şi cînd ar fi vorba de construirea caracterelor într-un roman tradiţional" (53, 55). Cît de fragilă e această bază de pornire o arată, între atîtea altele, teoria exact opusă (deşi nu mai puţin discutabilă) a lui Lacan, în mare vogă în anii '70, care postula că eul e un „subiect vid", o răs-pîntie sau o confluenţă de voci, o intersecţie de pulsiuni şi funcţiuni semnificante.
EXPLORAREA EMPIRICA A LECTORULUI REAL
Dintre cercetările empirice consacrate lectorului real, voi aminti întîi, tot cu titlu de exemplu, cartea de pionierat a lui Norbert Groeben, din 1972, Literatur-psycho-logie, incitantă şi prin deschiderile şi prin limitele ei. Metodele investigatorii preconizate de Groeben, deşi riguroase şi operaţionale (proceduri de substituire şi completare, diferenţialul semantic al lui Osgood, scalarea de tip „free card sorting" etc.) nu duc însă prea departe {116, 248—251). Ele constituie, chiar în viziunea autorului, mai mult „o sugestie în vederea găsirii unei soluţii" decît „un sistem de metode cu eficacitate practică imediată". Defectul lor principal e că au un caracter non-specific, că se află la o mare distanţă de dinamica efectivă a procesului de lectură (116, 248—261).
Aceeaşi obiecţie e valabilă pentru multe cercetări experimentale de tip psiho-lingvistic, efectuate în condiţii de laborator, care izolează subiecţii de mediul ambiant şi focalizează doar variabile elementare ale procesului de formare a sensului.
Va părea curios să citez în acest context de cercetare a receptării empirice pe un semiotician cu atît de vădite tendinţe formalizante ca M. Riffaterre. Totuşi, în faza
75
sa iniţială, cînd urmărea elaborarea unei stilistici afective, Riffaterre a preconizat convocarea cititorului real în calitate de „informator" pertinent. Sarcina pe care i-o atribuia era de a semnala apariţia „surprizelor" în lanţul sintagmatic, de a stabili locurile în care aşteptarea e contrariată de elemente imprevizibile, de „agramati-calităţi" (în raport cu textul deja parcurs). Pentru că însă observaţiile fiecărui lector în parte pot fi aleatorii, Riffaterre sugera să se reţină doar semnalările concordante. Relevantă sub raport semantic ar fi, aşadar, convergenţa opiniilor (fără a fi necesar să ştim cum se justifică fiecare în parte). Dar „arihileetorul", denumire care conceptualizează totalul informatorilor (şi nu media lor) are aptitudinea de a repera în text „topografia" completă a efectelor de stil ; iar această listă a efectelor, deci a stimulilor lingivstici pertinenţi, urmează a fi analizată apoi de expert, singurul în măsură să le explice motivaţia (228, 145—146).
Concepţia lui Riffaterre a suscitat multe obiecţii, în cele din urmă a fost abandonată chiar de autor. întrucît mă priveşte, în total dezacord cu cei ce i-au contestat premisele, cred că vulnerabilitatea ei rezidă tocmai în faptul că n-a dat acestor premise dezvoltarea necesară. Ideea de a studia receptarea prin efectele produse asupra unei mulţimi de lectori îmi pare excelentă, cu condiţia de a opera pe baza unui protocol de lucru riguros. E însă exact ceea ce Riffaterre n-a făcut. El a procedat, dimpotrivă, destul de diletant, utilizînd grupuri eterogene de informatori (fără a-şi eşantiona subiecţii în funcţie de instrucţie, vîrstă, ideologie etc.) ori amesteeînd reacţii lectorale din etape istorice diferite. Apoi, limi-tîndu-1 pe „arhilector" la identificarea semnalelor, in-terzicîndu-i să ia în consideraţie judecăţile de valoare ori motivările, a deplasat conceptul într-o zonă formală, de rentabilitate practică joasă (reducerea efectului estetic la descoperirea anomaliilor îi transformă în poeţi pe cei ce vorbesc în dodii ori, de ce nu, pe simplii agramaţi), în pofida limitelor sale, care de altfel privesc aplicarea, nu intuiţia de bază, conceptul de „arhilector" mi se pare util şi încă exploatabil, cu condiţia de a-1 supune unui tratament metodologic corespunzător (190, 70—71).
Un exemplu instructiv, deşi punctual, de cercetare bazată pe lectorul real, vizînd însă procesul evaluării,
nu al semnificării, îl găsim la suedezul K. E. Rosengreen. Spre a urmări evoluţia ierarhizării autorilor de prestigiu în paginile presei zilnice suedeze dintre 1876—1892 si 1953—1986, Rosengreen a folosit ca reper signaletic menţionările" efectuate de „recenzenţi". în alte cuvinte, a „tradus" comportamentele subiective ale unei categorii de lectori reali (criticii de gazetă) într-un limbaj cantitativ („menţionările" au o valoare pur numerică), făcîndu-le astfel comensurabile (235, 157—172).
De o importanţă cu mult mai mare prin natura obiectivelor, prin mijloacele puse la bătaie, cu siguranţă şi prin rezultatele dobîndite e ancheta efectuată de J. Leen-hardt şi Pierre Jozsa asupra lecturii romanelor Les choses de Georges Perec şi Le cimetiere de rouille de E. Feies, pe două eşantioane, similar compuse, de cititori .maghiari şi francezi. Autorii au propus subiecţilor două chestionare : unul, privind habitudinile de lectură, celălalt, însumînd 35 întrebări, referitor la conţinutul romanului citit, la atitudinea persoanelor şi poziţia celor doi romancieri. Materialul strîns, deosebit de bogat, a fost supus unui laborios proces de prelucrare, spre a putea fi utilizat statistic şi comparativ. Evident, sînt posibile •obiecţii faţă de modul întocmirii chestionarelor, ca şi faţă de metodele aplicate în tratarea corpus-ului de răspunsuri. Totuşi, punctele de vedere critice, deşi inevitabile, nu afectează principalele achiziţii ale cercetării (161, 211—222 ; 162, 45—52).
Dintre acestea din urmă relev că cei doi autori ţin seamă de imixtiunea opţiunilor axiologice în construirea sensului, conformîndu-se adevărului lecturii şi nu reprezentării ei idealizate. Datorită examenului contrastiv al receptării în două societăţi diferite prin tradiţie, istorie şi sistem de valori, cercetarea dezvăluie în procesul concretizării jocul unor variabile ce pot fi rataşate specificităţii naţionale. Esenţial este şi faptul că modelul Leen-hardt-Jozsa accentuează creativitatea lecturii, negînd atît anterioritatea sensului, cît şi transcendenţa codurilor. Cititorul se redescoperă în structurile textului dar se distanţează de propriile determinări întrucît cîmpul posibilităţilor deschise de operă nu coincide deplin cu disponibilităţile sale ; aceasta înseamnă că el avansează în lectură punîndu-şi continuu în discuţie convenţiile şi stereotipii culturali,   „scurt-circuitînd"   astfel sistemul de
76
77
valori asumat în mod obişnuit. In felul acesta e depăşită explicaţia de tip repetitiv, dată de Norman Holland ori de Hans Robert Jauss (pentru care lectura confirmă sau invalidează un „orizont de aşteptare").
Studierea lecturii, sub diversele ei forme, nu se poate dispensa nici de lectorul virtual, nici de cel real — de cel dintîi ca model abstract al adecvării la codurile de emisie, ca raţionalizare a comprehensiunii, de cel de-al doilea, ca expresie autentică a lecturii, implicînd şi asociaţia liberă, şi interpretarea, şi punerea în scenă a interpretării. Dar deşi ficţiunea lectorului virtual e totdeauna prezentă în orizontul analizelor textuale, ea pare totuşi a-şi fi epuizat resursele în plan teoretic. în schimb, examenul lectorului real oferă piste exploratorii încă nestrăbătute ; în cazul său e cu putinţă să separăm „cercetarea" de „receptare", să-1 distanţăm pe observator de materialul observat, ceea ce favorizează un mai mare grad de obiectivitate ; în plus, fiindcă lectorul virtual nu e, la urma urmei, decît un lector real „în travesti", studiul celui din urmă implică, pe o anumită treaptă, şi studiul celui dintîi, în vreme ce reciproca nu e posibilă.
3. SISTEMUL CODURILOR ŞI COMPETENŢA LECTORULUI
GENERALITĂŢI ASUPRA CONCEPTULUI  DE „COD"
Conceptul de „cod" aparţine acelor unelte lexicale cu statut semantic privilegiat, care par să corespundă „epistemei" epocii noastre (prin capacitatea de formalizare şi productivitatea operaţională), încît în scurtă vreme a ajuns să pătrundă în cele mai diverse domenii, de la matematici la literatură, de la biologie la lingvistică. Extrapolarea sferei de aplicaţie a îmbogăţit termenul cu conotaţii suplimentare, făcîndu-1 însă să piardă în relevanţă.
Iniţial, noţiunea de „cod" folosită de teoria comunicării era definită astfel : „un sistem de simboluri bazat pe acordul aprioric dintre sursă şi destinatar, utilizat ca să reprezinte şi să transmită informaţii" (187, 71). Existenţa acordului „aprioric" între sursă şi destinatar face inutilă precizarea că repertoriul unităţilor este finit, pe de altă parte, că „sistemul de simboluri" presupune o semnificaţie clară şi univocă a fiecărei unităţi a repertoriului. Extinderea acestui model mecanic asupra tuturor relaţiilor inter-personale, inclusiv a lecturii, atît de puţin compatibilă totuşi cu reglementările de tip repetitiv, au produs, cum era de aşteptat, grave distorsiuni şi inadvertenţe. Mai mult, beneficiul însuşi al folosirii noţiunii de cod a devenit obiect de controversă.
Care e funcţiunea îndeplinită de cod ? De a restrînge alegerea arbitrară a semnelor, de a instaura în spiritul receptorului o previzibilitate care să le ordoneze continuitatea şi să le traducă în unităţi de sens, fără pierderi de substanţă. Codul reprezintă astfel „un sistem de probabilitate care se suprapune echiprobabilităţii sistemului în punctul de plecare pentru a-1 domina din unghiul comunicării"   (72, 48). De pildă, o sursă de mare
79
entropie — clavierul unei maşini de scris ori deciziile unui automobilist la volanul turismului său într-un oraş — se ordonează prin aplicarea codului limbii române (sau franceze, italiene etc), în primul caz, şi a regulilor de circulaţie, în cel de-al doilea : anumite combinaţii de litere şi anumite comportamente sînt admise, altele nu.
în mod similar, conceptul de „cod" explică, într-o primă aproximaţie, felul cum comunică între ei membrii grupului social, pe cale orală sau scriptică, aşadar, în ce fel se înţeleg unii cu ceilalţi şi cum citesc. Locutorii aparţinînd aceleiaşi comunităţi lingvistice posedă cunoştinţe, inegale în grad, dar esenţial asemănătoare în privinţa vocabularului de bază şi a regulilor sintactice-elementare.
Codul lingvistic nu e decît totalizarea acestei cunoaşteri socialmente împărtăşite, inventarul global şi sistematic al tuturor unităţilor lexicale (Dicţionarul) şi al regulilor lor de combinare (Gramatica). în practica de toate zilele e utilizat de obicei la un nivel preconştient, deşi în anumite situaţii are loc o dezautomatizare a vorbirii,, mai ales cînd locuitorii se servesc de subcoduri particulare (dialecte, limbaje profesionale, variante stilistice)-care reclamă selecţii specifice. în principiu, ounoscînd lexicul şi regulile de combinare, deci constrîngerile semantice şi gramaticale proprii unei limbi, orice locutor poate investi semnificaţie în succesiunea grafemelor, prin scris, ori o poate recupera din reţelele signifiante, prin lectură.
OBIECŢTUNI  ÎMPOTRIVA FOLOSIRII  NOŢIUNII  DE ^COD" ÎN SISTEMELE SEMANTICE
E cazul să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.. între noţiunea de „cod", utilizată în sistemele artificiale (de tipul alfabetului Morse ori al codului circulaţiei rutiere) şi noţiunea de „cod" cu care se operează în literatură, diferenţele sînt considerabile.
Codul circulaţiei, de pildă, cuprinde un număr finit de simboluri şi e perfect explicit, pe cînd codurile literare conţin un număr indefinit de simboluri şi sînt explicitate numai în parte. în al doilea rînd, codul circulaţiei
formulează imperativ prescripţii univoce (determinînd tranşant ce e permis şi ce e interzis), pe cînd codurile literare formulează discret (şi uneori echivoc) probabilităţi şi nu obligaţii. în fine, codul circulaţiei îşi epuizează domeniul de aplicaţie (se ocupă de toate situaţiile posibile), în vreme ce codurile literare decupează serii în materia limbii (textului) fără a satura mesajul (o „operă" nefiind niciodată reductibilă la un cod sau o combinare de coduri).
Această comparaţie arată clar că există o diferenjţă majoră între codurile artificiale, în care sursa (emitentul) e o maşină sau un dispozitiv programat să producă un număr determinat de semnale, totdeauna acelaşi, indiferent dacă răspunsul receptorului e adecvat ori inadecvat şi codurile semantice, de complexitatea celor literare, unde semnificarea depinde şi de răspunsul receptorului iar graniţele repertoriului sînt permeabile întrucît o anumită doză de abatere de la norme, de de-vianţă şi invenţie intră în „regula jocului".
Dar chiar şi aşa-zisul „cod lingvistic" e cu totul altceva decît o organizare monolitică. Dell Hymes susţine că o terminologie adecvată realităţii empirice a vorbirii ar trebui să înlocuiască noţiunea de „limbă" prin „comunitate" iar pe cea de „gramatică" prin „stil". Umberto Eco atrage oportun atenţia că „limba" nu se reduce, în definitiv, nici la „vocabular", nici Ia „gramatică", nici la amîndouă, că ea constituie o „reţea complexă de subcoduri şi de reguli combinatorii", „un hipercod care leagă o mulţime de subcoduri diferite, unele tari şi stabile, cum sînt cuplurile denotative, altele slabe şi efemere, cum sînt cuplurile conotative periferice". De aceea, el avertizează că în sistemele semantice, unde există feed-back, existenţa unui cod complet „trebuie să ră-mînă în stadiul de ipoteză regulatoare". Noţiunea devine ■astfel un „termen umbrelă", acoperind o „realitate foarte articulată". Lotman, la rîndu-i, vede în cod „o construcţie ierarhică de mare complexitate" (133, 48 ; 72, 111— 113 ; 169, 58.)
Bazîndu-se pe aceste limite inerente, unii cercetători manifestă un total scepticism faţă de valoarea euristică •a conceptului. Wolf Dieter Stempel vorbeşte de coduri ca de nişte „vaste complexe care, la ora de faţă, rămîn Practic în afara posibilităţilor analizei obiective" (266,
80
81
111). Impresionante sînt obiecţiile avansate de M. Bahtin. Opunîndu-se tendinţei unora dintre formaliştii ruşi de a proiecta particularităţile de construcţie ale operelor poetice în sistemul limbii şi de a transpune direct elementele lingvistice în construcţia poetică, Bahtin a distins net domeniul comunicării verbale, explorat de lingvistică, de domeniul enunţului (frazei), caracteristic textului. Pentru acesta din urmă voia să constituie o ştiinţă specială, Translingvistica, plasată dincolo de Saussure (care socotea enunţul non-pertinent întrucît era individual) dar dincoace de Vossler (care nu ignora enunţul dar nu-i vedea latura socială). într-o notă din 1959—1961, publicată în 1967, Bahtin scria : „Fiecare text presupune un sistem de semne comprehensibile tuturora (altfel spus, convenţionale, valide în limitele unei colectivităţi date), o «limbă» (fie ea limba artei)... în text îi corespunde tot ce e repetat şi reprodus, reiterabil şi reproductibil, tot ceea ce poate fi «dat în afara textului respectiv (datul)». Dar, simultan, fiecare text (ca enunţ) reprezintă ceva individual, unic şi nereiterabil şi în aceasta rezidă întregul său sens (intenţia, motivul, pentru care a fost creat). E partea din enunţ care are raporturi cu adevărul, justiţia, binele, frumosul, istoria. Relativ la acest aspect, tot ce e reiterabil şi reproductibil se dovedeşte a fi materie şi mijloc... Acest al doilea aspect (pol) e propriu textului dar nu se revelă decît în situaţie, captat în lanţul textual (în comunicarea verbală înlăuntrul unui anumit domeniu). Nu e legat de elementele (reiterabile) ale sistemului limbii (adică de semne), ci de celelalte texte (nonreiterabile), prin relaţii particulare de natură dialo-gică (şi dialectică, dacă se face abstracţie de autor)." (286, 79—80).
Comentînd acest fragment, T. Todorov atrage atenţia că Bahtin spune „enunţ" şi nu „mesaj", „limbă" şi nu „cod". Motivul e că teoreticianul dialogismului „refuză deliberat limbajul inginerilor", care se ocupă de comunicare în mod simplist, asimilînd schimbul de opinii cu munca telegrafistului : conţinutul de transmis e codificat cu ajutorul unei „chei" şi transmis pe calea aerului ; în măsura în care contactul e stabilit, decodarea regăseşte fără greş, uzînd de aceeaşi „cheie", conţinutul iniţial. Această imagine nu corespunde realităţii discursive, mai întîi fiindcă relaţiile dintre semnificanţi şi semnifi-
caţi sînt disimetrice, apoi, fiindcă locutorul şi destinatarul se instituie unul în raport cu celălalt în chiar procesul enunţării (printr-o reciprocitate de influenţare). Iată de ce limba e altceva decît un cod iar izolarea „contactului", ca un factor printre alţii ai comunicării, cum procedează Jakobson, e pentru Bahtin de neconceput : „enunţul însuşi e contact", afirmă el. Revenind asupra problemei într-o adnotare tardivă, din 1970—1971, Bahtin arată că „semiotica se ocupă de preferinţă de transmiterea unui mesaj gata făcut cu ajutorul unui cod gata făcut. Or, în vorbirea curentă, mesajele sînt — în sens strict — create pentru prima dată în procesul transmisiunii şi în fond nu există". (286, 87—88).
Alţi cercetători, aparţinînd unor şcoli de gîndire tradiţionale, care vor să prezerve caracterul individual al creaţiei artistice, ameninţate de invazia metodologiilor, obiectează împotriva acreditării noţiunii de cod. Intr-o culegere de studii, violent antistructuralistă, Jacques Perret subliniază că poate fi vorba de coduri doar acolo unde elementele de organizat se distribuie în liste puţin numeroase, scurte şi riguros definite, fiecare element cîş-tigîndu-şi stătutul propriu în opoziţie cu celelalte. Nici cuvintele, cu atît mai puţin frazele nu răspund acestor criterii încît încercarea de a vorbi despre literatură în termeni de sistem si de regularităţi transindividuale e zadarnică (200, 19—20).
Există şi o critică de stînga a noţiunii de cod. Ea apare, de exemplu, la Jacques Leenhardt, care deploră integrarea „complexităţii semnificative a unui univers în simplitatea signaletică a codului", socotind-o simptomul unei „ideologii de înfeudare a scriiturii", tipică mentalităţii tehnocratice a capitalismului de stat. Leenhardt nu pretinde însă renunţarea la termenul de „cod", ci doar adaptarea lui spre a-1 face apt să satisfacă şi alte uzaje decît cele pur informative (160, 16).
O TIPOLOGIE PREZUMTIVA A CODURILOR
Deşi în parte întemeiate, criticile împotriva conceptului de „cod", formulate în numele interacţiunii locu-torilor (fiindcă aceasta remodulează sensul în chiar procesul enunţării) ori a productivităţii creaţiei (ireductibilă
82
83
la schemă), nu mi se par decisive. „Codul" reprezintă un construct abstract, indispensabil operaţiilor de'reperto-riere, clasificare şi comprehensiune a regularităţilor semantice ; ca în orice generalizare, tendinţa de a descoperi numitorul comun duce la sacrificarea detaliului rebel; însă fără a depista şi a numi liniile de forţă care dau sens şi coerenţă ansamblului, studiul componentelor devine imposibil; pentru a înţelege speţele, trebuie trecut prin specii, pentru a evalua devianţele trebuie întîi stabilit fundalul.
E fără îndoială adevărat că prelucrarea mecanică a conceptului de cod „informatic" într-un sector „umanist" (caracterizat de inepuizarea sensului) şi, în mod special, extinderea asupra domeniului literar (unde discrepanţa dintre „nume" şi „lucru" e agravată de exuberanţa in-guvernabilă a conotaţiei) poate duce (a şi dus nu o dată) la aberaţii. Dar nimic nu ne obligă să dăm termenului de „cod" aceeaşi accepţie în (ceea ce Georges Mounin numeşte) „semiotica semnificaţiei" şi „semiotica comunicării". (190, 174—175). De pildă, în cea dintîi nu poate fi vorba de un „acord a priori" între sursă şi destinatar, e însă posibilă o convergenţă relativă (bazată pe cunoaşterea comună, deşi inegală, a convenţiilor necesare schimbului de idei). Sau : e evident că în cazul literaturii, simpla decodare rămîne deficitară, totuşi înţelegerea originalităţii creatoare presupune prealabilul cunoaşterii normelor uzuale ; tocmai acest fundal al normativităţii comune constituie termenul de referinţă indispensabil evaluării calităţii şi gradului de transcendere pe care le realizează opera esteticeşte reuşită. Problema nu e deci de a elimina noţiunea de „cod", ci de a o utiliza în mod adecvat, cu titlul de „ipoteză regulatoare" fără a cădea în capcana reducţionismului. O altă soluţie nici n-ar fi realistă ; termenul s-a impus atît de mult încît existenţa lui scapă controlului nostru.
Din aceste motive mi se pare oportun să instituim . 3 tipuri de coduri, în funcţie de finitudinea repertoriului şi de flexibilitatea articulării sistemului de semnificanţi şi semnificaţi. Distingem astfel :
a) Coduri imperative cu un repertoriu finit şi conexiuni univoce ;
b) Coduri probabiliste cu un repertoriu preponderent fixat dar încă deschis şi completabil, cu conexiuni în
parte reglementate, în parte condiţionate (în funcţie de cotext şi context);
c) Coduri permisive cu un repertoriu non-finit, cu ar^ ticulare ambiguă sau opţională.
Prima categorie de coduri e utilizată în tratamentul automatizat al informaţiei; aici semnificarea poate avea loc fără o comunicare propriu zisă (care să angajeze fiinţe umane). Caracteristică celui de-al doilea tip de coduri, cele probabiliste, unde normativitatea predomină fără a fi totală, e limba : vocabularul de bază poate fi considerat drept stabil şi, relativ, univoc, dar dicţionarul (conţinînd totalitatea lexicului) se află în continuă îmbogăţire şi prefacere ; sistemul conexiunilor e în genere fixat în cazul denotaţiilor dar foarte variabil în cazul conotaţiilor ; în fine, în afara componentului sintactic şi semantic există şi un component pragmatic, cu un rol notabil în orientarea înţelegerii. Numai cel de-al treilea tip de coduri convine textelor literare întrucît reprezintă gradul minim de coerciţie regulatoare şi, implicit, gradul maxim de libertate a sistemului : principiul e că abaterile de la normă intră în „regula jocului". Aici dimensiunea pragmatică deţine un rol cu mult mai important decît în cazul codurilor probabiliste. In schimb, acordul dintre parteneri (emitent-receptor), de ordin referenţial, procedural şi enciclopedic, are un caracter problematic : mai larg în cazurile de sincronie (cînd autorii sînt contemporani cu cititorii şi aparţin aceluiaşi grup de referinţă), mai vag în cazurile de acronie (cînd apare riscul incomprehensi-unii).
CODIFICAREA LITERARA
Ne interesează în rîndurile de faţă codurile cu ajutorul cărora sînt construite şi, respectiv, receptate, operele literare (deci, în sensul celor de mai sus, codurile probabiliste şi cele permisive). Aceste coduri sînt numeroase, ramificate şi interferenţe încît problema delimitării şi a ierarhizării lor nu e deloc uşoară. Pe de o parte, există tentaţia de a coborî în detalii, construind scheme prea complicate ori de uz sectorial, pe de altă parte, de a simplifica prea mult lucrurile, operînd cu determinări foarte generale, ca atare inconsistente şi vagi.
84
85
Un exemplu de decupare ingenioasă însă de aplicaţie strict contingenţă, de aceea fără vreo şansă de a fi exportată, îl oferă Roland Barthes în SZ. El citeşte nuvela lui Balzac, Sarassine, la nivelul structurilor de adîncime, identificînd în text acţiunea a 5 coduri, de o definiţie specioasă : hermeneutic (grupează fragmentul secretului diseminat în text), proieretic (constituie linia propriu-zis narativă, povestirea), simbolic (totalizează sensurile aluzive şi substituirile), semantic (se referă la sistemul semnificaţiilor textului) şi cultural sau ideologic (conţine un corpus de citate, o mică enciclopedie a locurilor comune. (12). Voind să „restituie textul în jocul diferenţei, în spaţiul neîntrerupt al productivităţii sale" şi, în acelaşi timp, temîndu-se de rigiditatea unor decupaje impuse din afara spaţiului operei, Barthes descrie şi clasifică unităţile semice după linii de forţă determinate strict local, fără corespondent în domeniul literaturii, de aceea însă şi fără valoare operaţională. Ceea ce el numeşte „coduri" sînt, de fapt, nişte „cîmpuri semantice alcătuite din unităţi izosemice, cărora le lipseşte suportul unei sistematizări extratextuale". (97, 30).
Foarte discutabilă e şi atribuirea unui statut de cod ideologiei. Ideologia nu poate fi redusă la un repertoriu gnomic, pur repetitiv, iar funcţionarea ei nu se limitează la sfera culturii, cu atît mai puţin la sfera culturii de masă. în măsura în care o definim drept „ansamblul reprezentărilor unei clase (imagini, mituri, idei, concepte), care-i exprimă situaţia istorică şi interesele" (Althusser 3, 238), ideologia devine însăşi condiţia de manifestare a codurilor ; ea le percutează pe toate, deşi în grade diferite, constituind instanţa care asigură omogenizarea perspectivelor şi a sensurilor. Codurile manipulează textul, degajîndu-i raţionalitatea, dar ideologia manipulează codurile, orientîndu-le funcţionarea.
Un model clar şi sugestiv al codificării literare, acceptabil în opinia mea, cu unele rectificări e cel propus de D. W. Fokkema. Cercetătorul olandez distinge 5 coduri, dispuse vertical, într-o succesiune a subordonării crescînde :
a) codul lingvistic — care-1 dirijează pe lector să citească textul ca un text în română, engleză, rusă etc.;
b) codul literar — care-1 predispune pe lector să citească textul ca literatură, deci ca un text care trebuie
fictivizat întrucît nu relatează fapta, ci versiuni alternative în raport cu lumea reală ;
c) codul generic — care-i indică cititorului sarcina de a-şi activa aşteptările legate de gen ;
d) codul perioadei sau sociocodul — care activează cunoştinţele asupra convenţiilor unei perioade sau a unei comunităţi semiotice specifice ;
e) codul idiotectal al autorului — care se constituie pe baza trăsăturilor definitorii şi recurente ale scrierilor autorului. (91, 8—9).
Modelul lui Fokkema reprezintă selecţiile succesive care conduc de la limbă la opera de creaţie, în mod gradat şi într-un raport invers simetric între conţinut şi sferă (cu cît generalitatea e mai mare, cu atît conţinutul e mai slab definit şi viceversa). Practic, noi identificăm diversele coduri simultan sau aproape simultan însă ne explicăm acţiunea lor recuperînd pe fiecare treaptă determinările supraordonate. Reiese că principala funcţie a codificării, de a servi ca „orizont de aşteptare" pentru cititori şi „model de scriitură" pentru autori e îndeplinită cu atît mai satisfăcător, cu cît coborîm mai mult „scara", către diviziuni tot mai bogat individualizate. Pre-vizibilitatea creşte, evident, în pas cu multiplicarea con-strîngerilor.
Important este şi faptul, pe care Fokkema tine să-1 accentueze, că pe măsură ce selecţia devine mai specifică, trecerea de la un nivel la altul poate avea un caracter discontinuu. Fenomenul e evident îndeosebi în cazul ultimelor două coduri. Codul grupării (perioadei) nu numai că restrînge sfera convenţiilor lingvistice şi generice, ci le pune şi în discuţie. La fel, codul auctorial nu numai că circumscrie convenţiile generice şi de perioadă (grup), ci se întîmplă să le şi conteste (problema fiind mai mult a gradului respectiv de devianţă decît a existenţei de-vianţei însăşi). Modalitatea interconectării codurilor e deci „dialectică" şi nu „mecanicistă" ; tocmai această permite ieşirea din circularitate (codurile produc operele care reproduc codurile etc.) şi adecvarea la una dintre caracteristicile fundamentale ale literaturii : continua pendulare între „invenţie" şi „repetiţie", între supunerea Ia reguli şi negarea lor, între lupta împotriva entropiei şi alergia la redundanţă. (92, 646—648).
87
86
O altă problemă pe care o ridică modelul lui Fokkema e dacă numărul codurilor se reduce doar la 5. Cercetătorul olandez admite că cifra nu e „sacră" şi că stabilirea ei are mai degrabă un caracter coniectural decît de principiu, întrucît mă priveşte, înclin să cred că lista ar trebui completată cu codurile stilistice. Şi aceasta pentru că stilul (indiferent dacă acceptăm teoria aristotelică a unei determinări externe, legate de situaţia de enunţare ori teoria lui Vico, a determinării imanente, care-1 face să coincidă cu materia poetică însăşi) e una dintre cele mai definitorii şi mai lesne reperabile caracteristici ale textului (graţie modalităţii marcate şi explicite a semnalizării), în plus, constituie una din categoriile relativ bine elaborate de estetica literară. în orice caz, noţiunea de „perioadă" (cum o recunoaşte, la un moment dat, Fokkema) e neclară, din cauza polivalenţei ei (implică, de obicei, sisteme de convenţii opuse), fără a mai vorbi de dificultăţile cronologizării. Cît priveşte noţiunea de „curent", ea ridică probleme spinoase datorită lipsei de consens privind atributele relevante (pentru unii curentul constă în gruparea scriitorilor, pentru alţii în ansamblul practicilor scripturale). în schimb, există un acord mai larg asupra particularităţilor stilurilor clasic, romantic, expresionist etc, ceea ce înseamnă, în perspectiva lecturii, că cititorii cu bagaj cultural pot să-şi activeze aşteptările corespunzătoare.
Unde trebuie plasate codurile stilistice, deasupra sau dedesubtul codurilor generice ? De fapt, cele două categorii de coduri se intersectează : stilul romantic se manifestă în roman, în poezie, dramă iar romanul, poezia drama pot fi romantice, clasice, simboliste etc. Genurile constituie codificări tematico-formale, ca şi stilurile, cele dintîi cu accentul pe conţinut, cele din urmă cu accentul pe expresie.
Să mai observăm, în fine, că, îndeosebi pe treptele de sus, codurile nu trebuie concepute ca instanţe omogene, ci ca sisteme complexe, mai mult ori mai puţin ierarhizate, împărţite în subsisteme şi subansambluri, de dimensiuni variabile. Am arătat deja acest lucru vorbind de eterogenia codului lingvistic. Dar şi aşa-zisul „cod literar" e de fapt un sistem, comportînd o tripartiţie fundamentală, în funcţie de eficacitatea programării : foarte puternică în cazul literaturii de masă (ori de consum ori,
şi mai bine, a paraliteraturii), foarte slabă în cazul literaturii experimentale (de avangardă), dozînd, în proporţii diverse, supunerea la norme cu depăşirea lor, conformismul cu inovaţia în cazul literaturii curente (recunoscută drept „legitimă" de instituţia literară). în fine, de o complexitate redutabilă e sistemul codurilor generice, a cărui importanţă, pusă la îndoială de un întreg curent neoromantic, culminînd cu Croce, a fost redescoperită şi subliniată în ultimele două decenii.
SISTEMUL CODURILOR GENERICE
„Genul — afirmă Tzvetan Todorov — e locul de întîl-nire al poeticii generale cu istoria literară evenimenţială ; din acest punct de vedere e un obiect privilegiat, ceea ce s-ar putea prea bine să-i aducă onoarea de a deveni personajul principal al studiilor literare." Dacă pronosticul acesta (făcut în 1968) s-a adeverit sau nu e greu de apreciat; sigur, în orice caz, e că resurgenţa interesului pentru studierea genurilor se manifestă puternic. Fireşte, e vorba de o abordare descriptivă, care constată fără a prescrie (ce ar trebui să se întîmple) şi fără a proscrie (ce nu corespunde „stas"-ului, deci genurile mixte, de obicei cele mai fecunde). (47, 156—174-; 99 ; 281, 193— 201).
Fără a intra în problema extrem de complicată a clasificării genurilor, voi consemna doar, în sensul cercetării de faţă, un singur criteriu de ierarhizare, al gradului con-venţionalizării. Din acest punct de vedere, genurile se situează între două extremităţi : între „arhigenuri" şl „in-fragemiri", altfel spus, între „modurile de enunţare" (Ge-nette) şi actele de discurs ritualizate.
Arhigenurile sau modurile (povestirea, dialogul) sînt categorii lingvistice, fără trăsături tematice, atitudini (şi aptitudini) fundamentale ale vorbirii, cu statut de invariant antropologic, deci relativ transistorice, întrucît au fost reperate în toate societăţile umane pe care le cunoaştem. Ele sînt concretizate empiric de marile genuri (epic, dramatic, liric), divizate în subgenuri (roman, comedie, poem), subdivizate, la rîndul lor, în specii (roman sentimental, pastoral, poliţist etc), care pot fi subdivizate în continuare... Fiecare diviziune îşi are proprla-i tempora-
88
litate (în esenţă, invers proporţională cu gradul determinării tematice şi formale). Dacă naraţivitatea e o categorie universală, coextensivă practic cu orice comunitate umană istoriceşte databilă, în schimb, un gen ca romanul, la care investiţia „culturală e mai relevantă decît investiţia „naturală", acoperă o perioadă limitată, în vreme ce o subspecie ca „romanul pastoral", aflat sub dependenţa nemijlocită a contextului socio-cultural, are o existenţă cu mult mai scurtă. (100, 74—76).
„Infragenurile" au fost aduse în atenţie de dezvoltarea recentă a Pragmaticii. S-a pornit de la observaţia că diversele situaţii comunicative ale existenţei diurne reclamă anumite comportamente gestuale şi/ori verbale, pe care! societatea tinde să le instituţionalizeze. Formele convenţionale cu ajutorul cărora răspundem provocărilor realităţii acoperă o gamă largă de „acte de discurs" : felicitările de Anul Nou, condoleanţele, urările către superiori, egali ori inferiori, modul adresării către o autoritate etc. Aceste „acte de discurs" se bazează pe structurile elementare ale limbii : aserţiunea (postularea unei stări de lucruri ca fiind adevărată), interogaţia (obţinerea unei informaţii de la Celălalt), directiva (incitarea Celuilalt de a face ceva), persuadarea (încercarea de a-1 convinge pe Celălalt), promisiunea (angajamentul de a face ceva) etc. Prin extensiune, ele pot căpăta caracterul unor „forme simple", aşa cum le-a descris Andre Jolles „mitul" ar deriva din interogaţie, „locuţiunea" din directivă, „memorabilul din aserţiune etc. (150).
„Actele de discurs" au multe dintre caracteristicile genurilor. Aşa, de pildă, creează o „aşteptare" bine precizată şi oferă familiaritatea recunoaşterii ; economisesc investiţia de energie intelectuală, favorizînd imediatitatea enunţării şi a comprehensiunii (prin stereotipizare) ; implică „reguli constitutive" (de alcătuire) şi „reguli contextuale" (condiţii de folosire). Deosebirea faţă de genuri e că acestea se bazează pe un program realizabil printr-un efort creator, pe cînd actele de limbaj sînt, în total sau în mare parte, convenţionalizate. Apoi, genurile sînt complexe iar actele de limbaj simple, primele constituie un model abstract pe care-1 citim în filigranul operei concrete, cele din urmă fac să coincidă modelul cu întruparea lui individuală. Reiese de-aci că existenţa genurilor ar preceda naşterea literaturii. (275, 217).
De la infragenuri la genurile propriu-zise calea e totdeauna deschisă. Şklovski susţinea că formele noi de artă au Ia bază canonizarea unor genuri inferioare : poeziile lirice ale lui Puşkin şi-ar avea originea în versuri de album, romanele lui Dostoievski în- romanele de senzaţie (276, 69). E cunoscut şi fenomenul invers, al subsidenţei, al folclorizării unor genuri legitimate pe treptele sociale de sus, cum o demonstrează trecerea „cîntecului de lume" la începutul secolului trecut, din mediul boieresc în lumea citadină măruntă, trecere ilustrată de culegerea lui Anton Pann Spitalul amorului. Esenţial e că sistemul genurilor rămîne permanent deschis şi mobil ; el configurează o adevărată topografie a posibilului literar.
INTERTEXTUALITATE Şl TRANSTEXTUALITAŢE
Noţiunea de cod e strîns legată de cea de intertextualitate, în măsura în care ideea unui model abstract al regularităţilor semantice şi expresive e indusă de analogiile manifeste sau oblice pe care le percepem între diversele texte. „Codurile — scrie Jonathan Culler — nu sînt nimic altceva decît Te deja lu' iar cititorii care posedă aceste coduri pot fi consideraţi ca reprezentanţi ai unei intertextualităţi generale." (53, 102). Ce înseamnă efectiv această „intertextualitate" nu e lesne de spus : conceptul e atît de frecvent utilizat încît, ca totdeauna în împrejurări similare, circulă în accepţii foarte diferite. O clarificare devine necesară.
Iniţial, conceptul de intertextualitate a fost introdus de Julia Kristeva, în 1967, într-un articol de prezentare a lui Bahtin. Ulterior a fost definit drept „încrucişare într-un text a unor enunţuri împrumutate altor texte" sau „transpunere a unui (sau a mai multor) sistem(e) de semne într-un altul". (156, 59). După remarca justă a lui Marc Angenot ideea de text ca „dispozitiv intertextual" i-a servit Kristevei ca să combată cîteva „fetişuri epistemice" : ideea de Subiect, ca proprietar al Logosului, Autorului şi Operei ; cea de Text, ca entitate autonomă, cu sens imanent şi structurare codată, impusă din afară ; în fine, pretenţia de a deriva mecanicist praxisul simbolic din infrastructura economică. Această critică, foarte „â
90
91
la page" în contextul Tel Quel-ist al anilor '60 (care-I combina pe Freud cu Lacan, pe Marx cu Althusser, pe | Goldmann cu Chomsky şi Derrida !) urmărea să substituie vechilor „fetişuri" un concept de Text înţeles — aşa cum am văzut — ca reţea de diferenţe şi reutilizări indefinite ale materialului lingvistic, dar şi ca bricolaj productiv şi răspîntie de contiguităţi conflictuale. (5, 131— 132).
Ulterior, termenul s-a difuzat rapid, enorma sa audienţă determinînd deplasări de accent, de nuanţă şi uneori de semnificaţie. Barthes spunea în 1968 că „intertex-tualitatea e ceea ce restituie teoriei textului volumul socialităţii : nu pe calea unei filiaţii reperabile, a unei imitaţii voluntare, ci pe cea a unei diseminări". (22, 1015). Mai tîrziu, în Le Plaisir du Texte, el considera „diseminarea" o veritabilă „hyfologie" (hyphos = pînză de păianjen) : „Chiar asta e intertextul : imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit, fie că textul cutare e de Proust sau gazeta zilnică sau ecranul televizorului ; cartea face sensul, sensul face viaţa". (23, 59). Insă deschizînd atît de larg frontierele conceptului, făcînd din orice fel de text un montaj de citate, Barthes interzice pur şi simplu investigaţia. Căci a spune că intertextualitate se află oriunde, echivalează cu a spune că nu e nicăieri.
Laurent Jenny, în schimb, desemnează prin intertextualitate „travaliul de transformare şi asimilare a mai multor texte, operat de un text centralizator, care păstrează leadership-ul sensului". Ca atare, el precizează (împotriva lui Barthes) că se poate vorbi de intertextualitate „numai cînd sîntem in măsură să reperăm într-un text elemente structurate anterior lui, se înţelege dincolo de nivelul lexemului". (149, 262). Punctul de vedere se apropie de cel încă mai restrictiv al lui Genette şi anume că : intertextualitatea e o relaţie de „coprezenţă între două sau mai multe texte, eidetic şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt" (exemple ; citatul, plagiatul, aluzia). (101, 8).
O poziţie intermediară între diseminarea non-concep-tualizată a lui Barthes şi raporturile clar identificate şi verificabile ale lui Jenny şi Genette ocupă M. Riffaterre. Pentru al „intertextul este ansamblul textelor care pot fi apropiate de cel pe care-1 avem sub ochi, ansam-
blul textelor regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat". (230, 4). Analiza se concentrează asupra „urmei" lăsate de intertext, depistabilă ca „anomalie* în lanţul sintagmatic; acesta trimite la competenţa unui lector capabil să facă apropierile respective. In felul acesta nu reintroducem însă vechile „surse" ale compara-tismului şi nu teoretizăm prioritatea detaliului ? Lui U. Eisenzweig care i-a reproşat-o (77, 162), Riffaterre i-a răspuns că un intertext potenţial există în însăşi structura semică ă cuvîntului, ca atare, „ajunge ca un trop să pună cuvîntul în relief iar contextul să indice o transformare a structurii (negaţie sau inversiune a uneia din seme) pentru ca sociolectul întreg să servească de intertext", independent dacă în acest punct s-a instituit sau nu o tradiţie literară. „Lectura literară — conchide Riffaterre — nu e în definitiv decît o semanaliză, practicată din instincte (232, 175).
Pentru Jonathan -Culler intertextualitatea nu e, ca la Kristeva, o teorie genetică ori, ca la Riffaterre, o teorie a interpretării, ci, înainte de toate o teorie a condiţiilor de semnificare. Ea are două laturi. De o parte, pune în evidenţă conexiunea textelor, unele cu altele, negînd ideea autonomiei textuale, scumpă structuralismului şi tuturor formelor de „close reading". De altă parte, ceea ce e cu mult mai important, ne împinge să considerăm mulţimea textelor în serialitatea lor cronologică drept tot atîtea contribuţii la codul care face posibile efectele variate de semnificaţie ; ea devine, în felul acesta, relaţia dintre un text şi diversele limbaje ori practici semnificative ale culturii. La fel cum sistemul fonologie, gramatical şi semantic al limbii permite să organizăm o suită de sunete succesive într-o secvenţă de cuvinte inteligibile, intertextualitatea e ceea ce face cu putinţă să percepem structurile şi semnificaţiile unui text. (53, 103— 104).
Şi la noi, Smaranda Vultur a susţinut că intertextualitatea reprezintă „una dintre axele centrale ale procesului prin care textul se integrează în dinamica praxisu-rilor verbale şi semiotice, diferenţiate într-o anumită cultură, la un moment dat". Aceasta înseamnă că, în concret, intertextualitatea e „un mecanism descriptibil... la nivelul fiecărui text... prin raportare la modul în care
92
93
structurarea internă a acestuia reflectă dinamica situaţiei comunicative în funcţie de care e generat şi care presupune... codificări prealabile atît ale cîmpului verbal, cît şi ale celui textual". (309, 56—57).
E legitim ca această dispersiune a semnificaţiilor atribuite intertextualităţii, uneori incompatibile între ele, în orice caz eterogene, să sugereze spiritelor riguroase o mare mefienţă. Em. Vasiliu, de pildă, consideră că „în calitate de concept clasificator, intertextualitatea acoperă un domeniu prea vast şi prea eterogen de fapte, pentru a putea introduce mai multă ordine în cunoştinţele pe care le deţinem asupra lumii" iar „în calitate de concept explicativ, în ciuda faptului că stabileşte o relaţie între fapte care nu stau în mod curent «împreună», este insuficient de clar precizat..." (298, 8). Dar dacă e greu cu intertextualitatea, nu e cu putinţă nici să ne lipsim de ea. Aci sînt de acord cu Nicolae Manolescu : „Din punctul meu de vedere, intertextualitatea este indispensabilă, fiind una din trăsăturile specifice ale poeticului" (278, 85) şi — îmi permit să adaug — ale literarului de orice fel, ca şi ale oricărui tip de text figurînd în nomenclatura discursivă a societăţii. Problema e însă de a preciza conceptul, delimitîndu-i modurile de existenţă, pe care cercetarea curentă le amestecă ori le confundă. Cea mai cunoscută şi mai operaţională încercare în acest sens e cea a lui Gerard Genette din Palimpsestes.
Ea pleacă de la noţiunea de „transtextualitate" sau de „transcendenţă textuală", distingînd 5 subdiviziuni : 1 — intertextualitatea propriu-zisă („relaţia de coprezenţă între două sau mai multe texte, eidetic şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt" ; citatul, plagiatul, aluzia) ; 2 — paratextualitatea (relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele marginale şi infrapaginale, ilustraţiile, „jacheta" etc. ; 3 — metatextualitatea (relaţia de comentariu care leagă un text de altul, fără ca necesarmente să-1 citeze ori să-1 numească) ; 4 — hipertextua-litatea (relaţia de derivare a unui text din altul prin transformare ori imitaţie); 5 — arhitextualitatea (relaţia de apartenenţă taxinomică, de*gen; e cea mai implicită şi abstractă formă a transtextualităţii ; uzează uneori totuşi de o menţiune paratextuală, titulară sau infratitu-lară — „poezii", „roman", „eseu" etc. (202, 7—11).
94
. Această schemă folositoare trebuie completată, după părerea mea, cu ceea ce voi numi (în lipsa unui termen mai puţin uzat) contextualitate. E vorba de relaţiile textului (de interacţiune, implicare, interferenţă etc.) cu cîmpul socio-cultural de apartenenţă (genetică sau funcţională) constînd de ex. în : textualizarea unor opţiuni, interese, atitudini, obsesii caracteristice diverselor grupuri sociale (hegemonice sau nu), absorbţia de „precon-structe" tematice ori de configuraţii semantice migrante : „topoi", „ideologeme" etc). Relaţiile contextuale au şi un component cotextual deoarece într-un moment dat şi în acelaşi spaţiu cultural sînt detectabile trăsăturile consonante între texte foarte deosebite : afinităţi de limbaj, recurenţe simbolice, un „aer de familie" etc. Coexistenţa discursurilor (fie ea paralelă, juxtapusă, conflictuală etc.) nu e niciodată inocentă.
Dintre tipurile acestea de transtextualitate cele mai importante îmi par a fi arhitextualitatea (dependenţa de gen)_şi contextualitatea (dependenţa de cîmpul socio-cultural) deoarece le supradetermină pe toate celelalte.Astfel, datorită tendinţei irepresibile de a reedita procedeele sau configuraţiile care s-au dovedit funcţionale, diversele forme ale intertextualităţii (citatul, plagiatul), ale paratextu-alităţii (titlul, prefaţa, notele marginale, sumarul), ale metatextualităţii (comentariul), ale hipertextualităţii (imitaţia, pastişa, parodia etc.) tind să se constituie în (sau capătă statutul de) genuri. De altă parte, topologia sincronică a'textelor, situarea lor în universul discursiv al cîmpului cultural, e o sursă de analogii şi interferenţe, mai mult sau mai puţin discrete (din unghiul producţiei textuale) şi al unui model de lizibilitate, mai mult ori mai puţin vag (din unghiul receptării). Asupra ambelor probleme voi reveni.
COMPETENŢA COMUNICATIVA ŞI COMPETENŢA LECTORALA
Noţiunea de „competenţă" (în cuplu cu cea de „performanţă") a fost introdusă în lingvistică de Chomsky. Spre deosebire de conceptul saussure-ian de „langue", care implică un sistem de natură paradigmatică (reglat prin relaţii de tip disjunctiv : „sau... sau"), „competenţa implică preeminenţa   aspectului sintactic (relaţii-de tip
95
conjunctiv, de tipul: „şi... şi"), în speţă aptitudinea de a produce şi de a înţelege „un număr infinit de enunţuri". Greimas consideră competenţa lingvistică drept cazul par-'ticular al unei facultăţi cu mult mai generale, un „savoir faire" al regulilor de politeţe, de circulaţie, al modului de a ne îmbrăca, de a ne semnaliza sentimentele etc. ; acest „savoir faire" se include, ca atare, problematicii oricărui comportament uman, explicitînd în ce fel subiectul, deţinător al abilităţilor necesare, poate deveni „actant". (114, 52).
Prin analogie, putem postula noţiunea de competenţă lectorală ca totalizare a cunoştinţelor necesare citirii şi înţelegerii textelor. Conform cu cele arătate mai sus, avem insă latitudinea s-o tratăm în două perspective : una, normativă, a lectorului implicit (în care caz fiecare text îşi creează propriu-i „cititor model" — după expresia lui Eco), alta descriptivă, a lectorului real (în care caz, datorită varietăţii infinite a textelor şi a subiecţilor, nu e posibilă - decît o determinare componenţială (nu cite şi ce fel de cunoştinţe îi sînt necesare cuiva spre a citi, ci care sînt categoriile de cunoaştere pe care le solicită în general lectura).
Sub această din urmă prismă, spre a face lucrurile mai clare, ar fi util să considerăm competenţa lectorală ca o sinteză a cel puţin trei competenţe : comunicativă, literară (sau ştiinţifică), culturală.
Competenţa comunicativă e un concept introdus relativ recent, la sfîrşitul anilor '60, de Dell Hymes, care opune polemic idealismului abstract al lui Chomsky o viziune empirică şi socială a limbajului ; dacă la creatorul gramaticii transformaţionale funcţionează o veritabilă retorică a metonimiei, întrucît spunînd „competenţă" înţelege „gramatică" şi spunînd „creativitate" înţelege „productivitate sintactică", Hymes preconizează depăşirea gramaticii, ca organizare a trăsăturilor lingvistice şi cadru descriptiv, în direcţia studierii stilurilor şi a strategiilor vorbirii, care mediază îndeplinirea scopurilor urmărite prin practicile discursive.
S-au făcut diverse încercări de a aproxima conceptul de competenţă comunicativă. Preluînd sugestii de la Hymes, John Lyons, P. Bdurdieu, Richards—Schmidt, Beaugrande—Dressler cred că o reprezentare corespunzătoare ar trebui să integreze următorii factori :
a) un set de modele globale lingvistice, instituţionali-zate, permiţînd organizarea, integrarea şi controlul informaţiilor, format din cadre (frames), scheme, scenarii. „Cadrele" constituie continuum-uri semantice care'evocă în mod economic o situaţie stereotipizată, indicînd conexiunile, nu ordinea articulării obiectelor : oră de curs, pronosport, staţie de autobuz etc. „Schemele" sînt evenimente ori situaţii dispuse în succesiune cronologică ori cauzală : călătorie cu avionul, internare în spital etc. „Scenariile" sînt scheme stabilizate, care specifică rolurile şi acţiunile participanţilor în vederea atingerii unui anumit obiectiv : atacarea diligentei într-un western, a lua pe cineva în căsătorie etc. (15, 129—130).
b) o serie de strategii preferenţiale : concentrarea atenţiei asupra primei părţi a enunţurilor, opţiunea pentru partea din dreapta sus a cîmpului vizual (de unde şi costul mai mare al reclamei în acest spaţiu), selectarea prioritară a informaţiei relevante pentru ţelul urmărit, auto-corectarea pe parcurs („learn on his own");
c) modalitatea utilizării „în situaţie" a cunoştinţelor lingvistice. A vorbi nu înseamnă pur şi simplu a executa o partitură repetitivă, ci a utiliza materialul lingvistic spre a face faţă diverselor împrejurări ale vieţii : oricine se exprimă într-un fel cu superiorii, altfel cu prietenii sau cu fata pe care o iubeşte etc. Noţiunea de „acceptabili-tatew nu trebuie redusă la „gramaticalitate" — cum fac chomskyenii — căci problema nu e doar de a vorbi „corect", ci de a vorbi „oportun**, de a face faţă „pieţei lingvistice". Locutorul percepe şi evaluează, de obicei, de manieră infraconştientă, caracteristicile „situaţiei" (rangul interlocutorilor, cerinţele „terenului" în care se desfăşoară convorbirea etc.) şi-şi orientează enunţarea în consecinţă. El cunoaşte (în mai mare sau mică măsură) uzul „legitim" al limbajului în diversele sfere ale vieţii sociale, în alţi termeni, ce e şi ce nu e adecvat fiecărei situaţii. Această    „competenţă socială" e denumită de Pierre Bourdieu „capital lingvistic", spre a evidenţia astfel posibilitatea prelevării unui „plusprodus" specific, dacă legile pieţii sînt respectate iar anticiparea „preţurilor" în vigoare e exactă. (21, 121—123).
Uzului „legitim" al limbajului îi aparţine cunoaşterea „rolului" şi a „statutului". „Rolurile" sociale sînt insti-
96
97
tuţionalizate şi recunoscute ca atare de locutori, de exemplu : cel de medic, profesor, client, tată etc. Adesea, ele presupun relaţii reciproce : medic-bolnav, profesor-elev, tată-copil, client-negustor etc. De cunoaşterea „rolurilor" depinde utilizarea apelativelor corespunzătoare : „domnule", „excelenţă", „dumneavoastră", „matale" etc. Noţiunea de „rol" o implică pe cea de „statut", defini-bilă drept poziţie socială relativă a diverşilor locutori. „Statutul" e adesea vizibil în îmbrăcăminte (îndeosebi „era" în trecut), determină cine începe conversaţia, se marfifestă în conduita adoptată, e influenţat de sex şi •vîrstă etc. (171, 205—209).
Competenţa comunicativă scoate în evidenţă că vorbirea curentă nu e deductibilă nemijlocit din cunoaşterea limbii; ea presupune în plus capacitatea de a traduce, în speţă, de a alege stilul (adecvat) în serviciul strategiei (corespunzătoare) unei situaţii (date). Insă, aşa cum arată Hymes, „situaţie" nu înseamnă ambianţă nediferenţiată sau „magazie" atotprimitoare ; ea e selectiv asociată, prin anume particularităţi, cu stilul şi cu strategia. Cît priveşte modalitatea conexiunii, aceasta se dezvăluie dacă operăm o diferenţiere de accent astfel : stilul e organizarea mijloacelor în funcţie de scop într-o situaţie determinată iar strategia e organizarea mijloacelor în funcţie de scop într-o situaţie determinată. Niciunde nu e mai adevărat decît aci că tonul face muzica.
COMPETENŢA LITERARA
Presupune cunoaşterea sistemelor de coduri şi experienţa transtextualităţii. Despre ambele am vorbit, încît măi voi limita aci la cîteva consideraţii generale.
Ca şi competenţa comunicativă, dar în mult mai mare măsură decît aceasta, datorită specificităţii obiectului de referinţă, competenţa literară nu se reduce la o problematică a „achiziţiei". Trăsătura ei definitorie o constituie „creativitatea" deoarece în orice lectură literară nu e / vorba doar de utilizarea (adecvată „situaţiei") a diverselor convenţii, care informează genul, stilul, gruparea, autorul, ci şi de capacitatea de a inventa sensuri comple-
mentare, de a stabili legături şi a produce inferenţe. Căci orice operă se înscrie într-o zonă a posibilului literar pe care n-o epuizează, practic, nici un sistem de convenţii-Deschid un roman. De la primele rînduri funcţionează o „aşteptare", declanşată de numele autorului, de gruparea sau familia de spirite căreia îi aparţine, de prescripţiile larg definite ale genului, de tematica şi „maniera" pe care o sugerează titlul sau colecţia (roman de dragoste, de aventuri etc). Lectura se desfăşoară, în mod paradoxal, satisfăcînd „aşteptarea" şi, în acelaşi timp, contra-venindu-i. „Aşteptarea" e împlinită fiindcă îl „regăsesc" pe autor, „regăsesc" trăsăturile proprii grupării sale literare, „regăsesc" un tip de acţiune, de personaje ori de stil pentru care depozitul de scheme, forme şi modele ale memoriei mele (sistemele de coduri !) îmi oferă termeni de referinţă. însă „aşteptarea" e frustrată în măsura în care într-una din aceste direcţii sau în mai multe romanul se comportă altfel decît era anticipat. Tocmai surpriza îmi incită curiozitatea iar solicitarea presantă de a lua parte la construirea sensului (rezolvînd viduri semantice şi nedeterminăni, optînd pentru anumite piste de semnificaţie, operînd motivări, asocieri, interferenţe etc.) îmi activează resursele minţii.
Nu întîmplător Pierre Bourdieu a introdus conceptul de „habitus" spre a denumi structurile signifiante de felul codurilor, deprinse prin învăţare, automatizate şi încorporate organismului, care reproduc logica obiectivă a condiţionărilor. Spre deosebire de „competenţa" chomskyană, „habitus"-ul are un caracter genetic, fiind un produs istoric, şi spre deosebire de noţiunea psihologică de „habitudine", are un caracter non-repetitiv : e „un fel de maşină transformatoare, care face ca noi să 'reproducem' condiţiile sociale ale propriei noastre producţii, dar într-un mod relativ imprevizibil, astfel încît devine imposibilă trecerea simplă şi mecanică de la cunoaşterea condiţiilor de producţie la cunoaşterea produselor". Concepute ca „habitus"-uri, ca sisteme de scheme generative şi de percepţie ale practicilor comunicării, codurile permisive (îndeosebi) trebuie considerate ca relativ autonome în raport cu determinările imediate ale „situaţiei" ; ele i se ajustează, dar o pot contrazice (în anumite limite), dispun în orice caz de o inventivitate care blochează mecanica relaţiei vectoriale dintre cauză şi efect (21, 121—123 ; 22, 92—94).
98
9»
Aspectul creativ al utilizării codurilor e uneori estompat de modalitatea inculcării şi a interiorizării lor. Astfel, literatura de consum sugerează cititorilor stereotipi tematici şi expresivi care stimulează efectele proiective, de identificare, dar cultivă inerţia de gîndire şi poncif ele de sentiment. De altă parte, şcoala — responsabilă de formarea competenţei literare a masei cititorilor- — se serveşte uneori de o didactică puţin recomandabilă : de pildă, există destui dascăli care încearcă să „normeze" accesul la sens, furnizînd, independent de natura textului studiat, interpretări canonice (scrise pe tablă ori dictate spre a fi memorate de elevi tale quale, ca o reţetă); în alte cazuri, se aplică mecanisme decodificatorii şi exegetice similare tuturor tipurilor de texte (de regulă, lectura referenţială e extinsă asupra poeziei moderne, chiar a celei moderniste).
Nu e mai puţin adevărat că în zilele noastre sistemul codurilor literare se află într-o perpetuă transformare ; el constituie mai degrabă un cîmp de perspective decît un ansamblu de opţiuni determinate ; de aceea, problema asimilării lui e cu mult mai complicată decît odinioară. Sîn-tem actualmente martorii unei dezintegrări a codurilor generale, a înmulţirii subcodurlor (îndeosebi prin hibridizare), a unei extraordinare proliferări a grilelor de lectură. Toate cele trei circuite literare sînt deosebit de active i reţeaua densă şi atotcuprinzătoare a mass-mediei favorizează o imensă producţie de paraliteratură ; în acelaşi timp, circuitul experimental manifestă o exuberanţă neobişnuită : caracterul endemic şi extrem de tranzitoriu al „modelor" literare denotă că mişcarea avangărzii s-a insti-tuţionalizat, dovada unei vii aspiraţii de a menţine productivitatea scriiturii la un nivel înalt; în fine, circuitul standard, presat din ambele părţi, reacţionează împrumu-tînd modele din teritoriile vecine ; azi e limpede că frontierele dintre circuite au devenit mobile iar fenomenele de contaminare au căpătat un caracter durabil. însă, de vreme ce condiţiile înseşi ale „acceptabilităţii" literare par a fi într-o continuă evoluţie, noţiunea de competenţă devine friabilă şi incertă. Chiar şi expertului îi vine greu să se ţină la curent şi să evalueze în cunoştinţă de cauză ; erudiţia lui capătă tot mai mult un aspect sectorial; cu atît mai derutat e în aceste împrejurări profanul şi cu atît mai mult creşte răspunderea forurilor educative.
competenţa culturala
Ca şi în cazurile celorlalte competenţe, competenţa culturală nu e determinabilă ca mărime standard, ci, eventual — şi aproximativ — ca listă de atribute, şi nici nu e definibilă doar ca „ecran de referinţă utilizat de individ pentru încadrarea percepţiilor sale" (Moles : 189, 355) : ea este încă aptitudinea de a integra şi ierarhiza cunoştinţele, de a le folosi în mod productiv.
Competenţa culturală cuprinde, la nivelul său minimal, corpus-ul rezumativ al cunoştinţelor de bază în diverse domenii, mica enciclopedie difuzată de învăţămîntul elementar obligatoriu. în acest corpus intră încă : un set de evidenţe ale simţului comun, manifestînd propoziţiile ţinute drept adevărate în societatea respectivă, care trimit la modul acceptat de „lume reală", un tezaur sapienţial, alcătuit din aforisme, proverbe etc. care condensează experienţa multiseculară a colectivităţii, modul ei de a înţelege şi de a evalua existenţa, o listă de personalităţi venerate şi un ansamblu de mituri şi simboluri, fundînd laolaltă o conştiinţă a solidarităţii şi unicităţii grupului. în ce măsură competenţa culturală e pătrunsă de ideologie nu mai trebuie dovedit. Ea tezaurizează „adevăruri" de provenienţă diversă, foarte discutabile, dar creditate cu o autoritate egală şi indiscutabilă. R. Escarpit scrie în această privinţă : „Orice grup secretă în vederea coeziunii sale un liant informaţional care este evidenţa. Evidenţa nu e explorată, nu se caută, nu se citeşte : e dată. Apar-tinînd aceleiaşi familii cu stereotipul şi condiţionarea, e doar mai insidioasă, fiind colorată de acel -«bun» simţ numit într-un mod foarte revelator, «comun». Integrată gîn-dirii şi limbajului, ea disimulează, sub argumente bune, făptui că e iraţională... Şi atunci noi admitem ca evident că pămîntul e solid, că centrul nostru de greutate e pe verticala poligonului de susţinere, că ziua urmează nopţii, că doi şi cu doi fac patru, că două paralele nu se întîlnesc, că e rău să furi chiar dacă e posibil şi atrăgător, că Lamar-tine (sau Racine sau Boileau sau Baudelaire) e un mare poet chiar dacă ne plictiseşte, că negrii sînt inferiori albilor (sau invers) şi că vom învinge fiindcă sîntem cei mai tari. Unele dintre evidenţele acestea sînt mai greu de do-bindit decît altele şi li se atribuie o valoare mai mare. Ele constituie cultura." (85, lll).
106
101
Merită să observăm că aşa-zisa Vulgata, corpusul rezumativ de cunoştinţe enciclopedice transmis marii mase îndeosebi prin intermediul şcolii, are în zilele noastre, mai mult decît oricind înainte, un caracter eterogen şi instabil. Una din cauzele acestei stări de lucruri rezidă în incapacitatea sistemelor educaţionale de a ţine pasul cu dezvoltarea accelerată a societăţii. Eforturi se fac. Astfel, există pretutindeni tendinţa de a înlocui modelul cumula-tiv-enciclopedic, perimat datorită înmulţirii exponenţiale a cunoştinţelor, printr-un model mai bine adaptat prezentului (în care a fi cult înseamnă a şti cine ştie să rezolve •o anumită problemă sau unde trebuie căutată o informaţie utilă). însă în elaborarea noilor opţiuni apar ezitări în selectarea priorităţilor şi a strategiilor de finalizare, ca şi în rezolvarea problemei locului pe care trebuie să-1 ocupe cultura umanistă în raport cu cultura tehnică. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama de rolul dispersiv şi centrifugal pe care-1 joacă mass-media. îmbibat de audio-vizual din cea mai fragedă vîrstă, agresat, sedus şi copleşit de informaţii incidentale, nestructurate, aleatorii, în flux continuu, individul e împins spre superficialitate şi conjunc-tural. Primejdia e ca de la un moment înainte să nu-şi mai guverneze universul semantic sau s-o facă parţial şi contradictoriu, încarnînd acea formă de cultură caracteristică vremii noastre, pe care Abraham Moles a denumit-o „mo-zaicală" iar Hermann Hesse „foiletonistică".
4, CONTEXTUL
CONTEXTUL LINGVISTIC
„Contextul" e pentru lingvişti un construct teoretic. Lingvistul — spune John Lyons — „operează prin abstracţie, începînd de la situaţia reală ; el postulează drept contextuali toţi factorii care, în virtutea efectului exercitat asupra locutorilor, determină sistematic forma, adecvarea şi sensul enunţurilor". (272, 191). Rezultă de-aci, în pofida unei opinii destul de răspîndite, că prin context nu trebuie să înţelegem doar „situaţia", ci şi „interlocutorul" (ca statut şi rol), „cunoştinţele factuale", „varianta stilistică a limbii" etc. Nu e mai puţin adevărat că, de regulă, „situaţia" constituie factorul decisiv.
Janos Petofi a dat o clasificare utilă a tipurilor de context lingvistic. Ele ar fi următoarele : a) contextul verbal al unei expresii (contextul enunţului) ; b) contextul extralingvistic al expresiei verbale (contextul enunţării) ; c) contextul extra-lingvistic al limbii naturale (contextul global al limbii) (202, 204).
Primul context ajută, spre exemplu, la dezambiguiza-rea deicticelor. O propoziţie izolată, de tipul : „El a venit aici" cuprinde două nedeterminări : cine e „el" ? ce în-seamă „aici" ? Reintegrînd propoziţia în suita textuală de unde am decupat-o, pronumele personal şi adverbul capătă semnificaţii concrete (spre exemplu : „el" substituie pe „vărul meu din Constanţa", „aici" înseamnă „la mine acasă"). Contextul verbal (căruia unii îi spun şi „cotext"), joacă un rol preeminent în procesul comprehensiunii. Sensul contextual (respectiv, al întregului text, limitat între un „început" şi un „sfîrşit") permite focalizarea tematică, elaborarea de ipoteze privind sensul frazelor ori propoziţiilor, ghicirea cuvintelor necunoscute, corectarea tacită a unor erori de tipar etc.
Cel de-al doilea context permite interpretarea unor enunţuri care pot spune altceva decît „sensul lor literal"
103
( = valoarea semantică ataşată enunţului, identică sieşi în diversele ocurenţe, în alţi termeni, starea de lucruri designată). Rostind cuvintele „se strică vremea" cineva poate intenţiona să aprecieze că relaţiile politice internaţionale se degradează (metaforă !) ori să-şi ia în rîs un prieten pesimist (ironie !) ori să implice că în plimbarea proiectată cu soţia e necesar să-şi ia umbrela (implicaţie conversaţională), însă sensurile „metaforic", „ironic", „conversaţional" nu aparţin propoziţiei însăşi, ele constituie sensuri adiţionale, introduse în anumite condiţii enunciative, ţi-nînd seama de situaţie, interlocutor, sistemul conotativ al limbii, prin urmare în funcţie de context. La fel, propoziţia „Am pierdut trenul" poate însemna „Am ratat o mare şansă", „Vreau să mă culc" echivalează cu „Aş dori ca vizita să ia sfîrşit" sau „Vreau să vă debarasez de prezenţa mea" iar cînd un cunoscut îmi spune într-o librărie : „Cartea lui X. e foarte bună" îi răspund „O am", subînţelegînd că mi-a propus s-o cumpăr.
Aşa cum a arătat J. S. Austin, orice enunţ are un sens locuţionar (aşa-zisul „sens literal"), unul ilocuţionar (corespunzînd „intenţiei", „acţiunii" pe care vreau s-o împlinesc) şi unul perlocuţionar (efectele nedorite, adesea aleatorii, ale cuvintelor mele) (7). (Fie menţionat în treacăt, Paul Valery observase cu pătrunderea-i obişnuită, încă înainte de Austin, existenţa celor trei sensuri, numin-du-le : literal, intenţional şi involuntar.) (248, 384). E evident că, pentru a identifica sensul ilocuţionar sau intenţional, e nevoie să situăm enunţul în context, în spaţiul enunţării sale.
Cel de-al treilea tip de context are în vedere „ambianţa socio-fizică în care e folosită limba naturală". Ca atare, se extinde asupra totalităţii relaţiilor interpersonale şi practicilor discursive, angajînd întreaga sferă a existenţei sociale. E un cadru prea general şi prea larg spre a mai *avea aplicaţii imediate în teoria lecturii.
Intre autonomie şi contextualizare
Avîntului lansonist din primele două decenii ale secolului nostru, axat pe problematica pozitivistă a determinării non-mediate a literarului de către extra-literar i-a urmat, printr-o mişcare de pendul, caracteristică evoluţiei ştiin-
104
1
telor umane, o puternică reacţie de sens contrar, fundată pe ideea autonomiei literaturii şi a specificităţii ei de artă a cuvîntului. Resurgenţa imanentistă s-a manifestat, sub forma cea mai clară şi mai conştientă de sine, în cadrul „New Criticism"-ului american iar, ceva mai tîrziu, în anii '60, a făcut ravagii sub înfăţişarea structuralismului. W. C. Wimsatt jr. şi M. C. Beardsley denunţau răspicat, încă în 1946 şi 1949, cele două erori veniale ale interpretării istoriste sau istorizante : „eroarea intenţională" şi „eroarea afectivă", cea dintîi constînd în lectura poemului în perspectiva genezei (mai exact, a intenţiei auctoriale), cea de-a doua constînd în lectura poemului în perspectiva efectului provocat (a emoţiei resimţite de cititor). Prima eroare viza iluzia că, anchetînd laborios preliminariile operei (în ce condiţii a luat naştere), am putea afla ce a vrut să spună autorul şi în felul acesta i-am desluşi secretele. Avertizînd împotriva celeilalte erori, încă mai primejdioasă prin universalitatea ei (căci nici măcar expertul nu e în stare să-1 reducă la tăcere pe cititorul ingenuu pe care-1 poartă în sine), cei doi critici americani voiau să combată „confuzia dintre poem şi efectele sale, dintre ceea ce este şi ceea ce provoacă... (Eroarea afectivă) începe prin încercarea de a deriva standardele criticii din efectele psihologice ale poemului şi sfîrşeşte în impresionism şi relativism. Rezultatul... e că poemul însuşi, ca obiect al unei judecăţi critice specifice, tinde să dispară." Dar ce înseamnă „poemul însuşi", „opera însăşi" ? (234, 61— 69).
între atîţia alţii care ne-o spun, voi alege, pentru motive ce nu mai trebuie argumentate, mărturia lui Levi-Strauss. „Cînd Jakobson şi cu mine — declara într-un interviu marele antropolog francez — am încercat să fa^ cern o analiză structuralistă sonetului lui Baudelaire Les chats, noi nu ne-am apropiat de text ca de o operă deschisă, în care am putea descoperi tot ce a fost depus în el de epocile următoare ; ne-am apropiat de text ca de un obiect care, o dată creat, a căpătat — aşa-zicînd — rigiditatea unui cristal şi căruia ne-am limitat să-i punem în evidenţă proprietăţile." Eco i-a obiectat lui Levi-Strauss, pe bună dreptate, că orice text reclamă cooperarea lectorului iar aceasta e totdeauna particulară, exprimă o anumită opţiune, un fel special de a înţelege şi a evalua semnificaţiile. Analizînd sonetul lui Baudelaire, cei doi
105
exegeţi nu puteau şi nici n-au putut să nu acţioneze ca „instanţe constitutive în procesul actualizării textului", impunîndu-şi propriile soluţii (evidente în organizarea demonstraţiei, ordinea priorităţilor, accentuarea doar a anumitor aspecte între mai multe posibile etc.) (73, 4). Nici un poem nu poate fi citit „obiectiv", orice lectură, fie chiar conformă traseelor textuale, e datată, „în funcţie de". Altminteri, totul ar fi extrem de simplu : am accepta că analiza lui Jakobson şi Levi-Strauss are un caracter definitiv, că peste ea nu mai e nimic esenţial de spus, că cearta în jurul interpretărilor, infirmitate congenitală a criticii, dar, deopotrivă, sarea şi piperul ei, ar lua în mod irevocabil sfîrşit. „Opera literară — scria Jauss — nu e un obiect existent în sine care ar prezenta oricînd aceeaşi aparenţă oricărui observator ; un monument revelînd observatorului pasiv esenţa-i intemporală. Ea e alcătuită mai degrabă ca o partitură spre a trezi cu ocazia fiecărei lecturi o rezonanţă nouă, smulgînd astfel textul materialităţii cuvintelor şi actualizîndu-i existenţa." (245, 47).
In genere, structuralismul, ca şi celelalte tipuri de „close reading", ignoră istoricitatea cercetătorului. însă — cum se întreabă un semiotician umorist — un text care cade noaptea în pădure face oare zgomot ? E aproape o platitudine să remarci că pentru a înţelege o foaie acoperită cu semne trebuie să-i cunoşti codul, că pentru a lua act de relaţia diferenţială trebuie să percepi diferenţa. Şi totuşi sînt lucruri care trebuie mereu repetate, de exemplu, că fără o conştiinţă receptoare textul e maculatură, literă moartă, „admirabilul aranjament sintactic al unui discurs care nu spune nimic" (Paul Ricoeur).
Vedem astăzi mai bine decît acum două decenii că „structura" nu e o entitate substanţială, ci o ipoteză de lucru, bazată pe selectarea anumitor elemente şi organizarea lor în configuraţii plauzibile. Decizia de a porni în construcţia modelului de la un anumit tip de recurenţe, de preferinţă altora, depinde de poziţia şi aprecierea analistului. „Această operaţie fundamentală nu e niciodată justificată, intuiţia cercetătorului sau tradiţia, adesea moda critică a momentului determină tipul structurilor căutate şi care vor fi găsite în opera studiată." (290, 153).
.De fapt, în faţa operei nimeni nu e inocent. Nici un cititor, nici profanul, nici expertul nu sînt în contact nemijlocit cu textul, n-au privilegiul de a-1 examina direct.
Accesul la semnificaţii îl mediază codurile, sistemele de convenţii deprinse prin studiu şi experienţă. Aşa cum am mai arătat, considerarea literaturii ca literatură, a artei ca artă nu decurg dintr-o relaţie „naturală" cu obiectele, ci din aplicarea unor convenţii care se bucură de consacrarea instituţiilor de legitimare (şcoala, critica, Academia). Un raport naiv ori charismatic cu arta e o utopie, un mit romantic „necesar atît dominaţiei exercitate de o fracţiune elitară, cît şi afirmării autonomiei artei şi literaturii". (65, 122).
Cum rămîne atunci cu „poemul însuşi" ? Noţiunea îmi pare iluzorie-: poemul nu e altceva decît un titlu, un corpus de semne şi un spaţiu consensual. Fiecare cititor îl aduce la viaţă, dîndu-i sens şi trăindu-1 în felul său. Atunci însă se îngrijorează Wellek (şi nu e singurul), mai e oare cu putinţă să vorbim de Divina Comedie ori de Hqmlet ? (318, 122). Nu se pulverizează unitatea operei în varietatea lecturilor ? Există oare atîtea Divine Comedii cîţi cititori ? Da şi nu ! Da, fiindcă nici o lectură nu e strict identică celeilalte — nu, fiindcă toate se înscriu (dacă nu sînt aberante) în acelaşi cîmp semantic. Lecturile diferă, dar, în mod normal, au o bază comună. Faptul, empiric verificabil, că un text declanşează în acelaşi moment şi în acelaşi spaţiu cultural lecturi relativ apropiate, denotă că cititorii uzează de sisteme de convenţii similare, altfel spus, că au un mod analog de a pune operele în context.
NOŢIUNEA DE „CONTEXT" ÎN TEORIA LECTURII
Noţiunea extralingvistică de „context" echivalează cu sistemul de referinţe, implicite (nedezvăluite ori neconştientizate) sau explicite (manifestate prin aserţiuni ori indicaţii specifice), de care cititorul se serveşte spre a construi sens ori/şi a evalua opera (textul). Poate fi imaginat ca un cîmp intermediar, aflat între cititor şi text, care modulează orientarea şi stilul receptării individuale.
Unii sociologi ai literaturii îl definesc în termeni foarte generali, de aceea puţin operatorii. Deschiderea prea largă problematizează rentabilitatea practică a unor concepte ca cel de „viziune despre lume" al lui Lucien Goldmann său cel de „personalitate de bază", împrumutat de Gil-
106
107
bert Murry americanilor Kardiner şi Linton şi descris qa un „substitut psihologic al conştiinţei posibile de clasă*4. | (192, 213—214). Mai pertinent îmi pare a fi termenul de „cultură literară" introdus de polonezul Janusz Slawinski, înţeles ca „sistemul de orientare relativ omogen, care permite participanţilor la comunicarea literară să se înţeleagă prin mijlocirea operelor, asigurînd în acest fel concordanţa reciprocă a codurilor de emisie şi de destinaţie şi garantînd comparabilitatea receptorilor individuali." (259, 83). Componentele „culturii literare" ar fi : cunoaşterea tezaurului clasic, predilecţiile de gust şi „competenţa literară" (constînd în aptitudinea de a folosi experienţa cîş-tigată spre a interpreta opere non-standard). Şcoala olandeză de sociologie empirică a literaturii (C. J. Van Rees, H. Verdaasdonk), foarte activă în ultimii ani, consideră că la baza percepţiei estetice a operelor, ca şi a judecăţilor critice, stă „concepţia despre literatură" definită ca „set de enunţuri normative asupra proprietăţilor pe care trebuie să le posede textele spre a fi recunoscute drept literare şi a funcţiunilor atribuite literaturii". (296, 289).
In opinia mea, e esenţial să distingem între contextul primar — inerent şi spontan, constituind o condiţie preliminară a oricărei receptări şi contextul secundar — adoptat prin decizia cititorului avizat, a criticului sau expertului, ca mijloc de exploatare analitică. Slawinski, Van Rees şi Verdaasdonk au meritul că demitizează falsa evidenţă a aşa-zisului „contact direct", imediat, cu textul dar greşesc amestecînd două contexte, totuşi foarte diferite : contextul primar, care e un „habitus", cu contextul secundar, care e o strategie liber asumată. Ei confundă, în felul acesta, calitatea   individului de „produs" al sistemului (ceea ce înseamnă determinarea dar nu anularea libertăţii de decizie) cu cea de „producător" (ceea ce înseamnă libertate de decizie, dar nu ieşirea de sub regimul determinării generale). Relaţia dialectică a celor doi termeni e esenţială în fundarea teoriei lecturii.
Contextul primar traduce ceea ce W. Bolecki numeşte „cadrele sociale ale lecturii", evantaiul de restricţii comandînd în fiecare etapă istorică limitele pragmatice ale literaturii şi graniţele lizibilităţii (20, 78). Altfel spus, rezidă în setul de convenţii, cunoştinţe şi conotaţii, imposibil de definit a priori, care circumscrie la un moment dat şi la nivelul unei comunităţi culturale relativ omogene,,
108
raporturile indivizilor cu arta şi literatura (ce citesc, cum citesc, în ce fel îşi verbalizează lecturile). E o instanţa puternic ideologizată, care converteşte opţiunile posibile stadiului dat al conştiinţei sociale în sfera producţiei şi a consumului de bunuri simbolice.
Contextul secundar constituie un sistem de referinţe adoptat voluntar şi nu impus individului prin simpla apartenenţă socio-culturală. Tocmai de aceea funcţionează în codiţiile neutralizării relative a contextului primar, prin conştientizare şi control autocritic. Această neu- . tralizare îşi are, de bună-seamă, limitele, ştiut fiind că emanciparea de sub tutela socialităţii e anevoioasă chiar în cazul celor ce sînt în stare să se scruteze cu maximă luciditate. Totuşi, cititorii experimentaţi, criticii şi experţii reuşesc să impună o anumită surdină determinărilor comune, dacă nu să se smulgă în mare parte de sub influenţa lor, asumîndu-şi contexte secundare specifice lecturii şi comprehensiunii textelor literare : acestea sînt strategiile interpretative.
Contextele secundare sînt de mai multe feluri, după strategiile utilizate :
Contextul originar — Vizează proiectarea operei în spaţiul genezei sale fie pentru a-i studia circumstanţele elaborării (tradiţia literară, biografia autorului, configuraţia sistemului literar etc), fie pentru a4 reconstitui situaţia de enunţare, prin critică filologică (datarea şi autenticitatea textului, lămurirea termenilor arhaici, dialectali etc. a aluziilor etc). E strategia caracteristică istoriei literare, care şi-a avut epoca de glorie în primele decenii ale veacului, dar continuă să ocupe, sub forme remaniate, un loc de prim plan în cercetarea literară.
Context subiectiv — E o modalitate a autopostulării subiectului, a instituirii sale ca principiu selectiv şi „scaun de judecată". în acest scop, trăsăturile idiosincratice sînt integrate într-un soi de alter ego, într-un substitut idealizat al personalităţii, corespunzînd imaginii pe care individul vrea s-o dea despre sine. E un context tipic pentru critici şi eseişti.
Context transtextual (ihtertextual) — Constă în punerea sistematică în relaţie a unei opere cu cele din care derivă (prin imitaţie, influenţă, parodie etc.) sau cu care prezintă afinităţi (de serie cronologică, gen) sau cu care,
109
*1
pur şi simplu, convieţuieşte în acelaşi spaţiu cultural. strategia exploatată îndeosebi de comparatişti.
Context analitic — Are în vedere subordonarea lecturii unei grile interpretative împrumutate ştiinţelor umane . (sociologie, psihanaliză, lingvistică, antropologie etc), care decupează în operă parcursuri omogene sau combină unităţile selectate în modele cu rol de simulacru. Strategiile analitice sînt încă la modă (deşi s-ar putea ca momentul de apogeu să fi rămas înapoi) datorită caracterului lor scientizant : sînt sistematice, descriptive (evitînd de regulă şi în mod explicit, evaluarea) operează cu un limbaj tehnicizat (ca atare, riguros), îşi propun obiective parţiale (în principiu, mai lesne de atins).
SISTEMUL LITERAR
Se poate afirma că „sistemul literar" transmite şi administrează codurile şi convenţiile de care depind producţia şi receptarea literaturii. Dar ce este „sistemul literar" (alţii spun „instituţia literară") ? Noţiunea, devenită în ultimul timp familiară sociologiei literaturii, se referă Ia un subsistem al sistemului producerii şi circulaţiei bunurilor simbolice, cuprinzînd instituţiile care se ocupă cu literatura (de producţie, reviste, edituri etc. ; de difuzare : librării, t.v., etc. ; de conservare : biblioteci, muzee ; de reproducere a sistemului : şcoala) şi agenţii implicaţi, sub o formă sau alta, în activitatea literară (autori, critici, cititori, redactori, librari etc.) (65, 81—102 ; 295, 292). Dintre diversele modele care încearcă să dea socoteală de organizarea şi funcţionarea sistemului literar, cel mai plauzibil şi mai incisiv îmi pare a fi cel propus de Pierre Bourdieu. îl voi urma, de aceea, în expunerea de faţă, distanţîndu-mă însă de unele teze, care îmi par simplificatoare sau, în orice caz, formulate prea tranşant.
Bourdieu distinge în sistemul literaturii două subsisteme opuse şi, în acelaşi timp, complementare : „cîmpul producţiei restrînse" şi „cîmpul de mare producţie". Cel dintîi funcţionează pe baza unor criterii calitative, auto-impuse, în circuit închis, angajîndu-i pe producătorii înşişi : creatorii de bunuri simbolice sînt şi receptorii propriilor opere. Cel de-al doilea cîmp e guvernat de mecanismele pieţii, de căutarea profitului şi legea cererii şi a
110
ofertei; aici producătorii îi au în vedere pe non-produ-cători, scopul lor fiind de a cuprinde cel mai vast public iar mijloacele — industriale (producţie de serie, pe bază de stereotipi).
„Cîmpul restrîns" constituie rezultatul unui lung proces istoric de autonomizare a producţiei intelectuale şi artistice, „corelativ apariţiei unei categorii social-dis-tincte de artişti sau de intelectuali profesionişti, din ce în ce mai înclinaţi să nu cunoască alte reguli decît cele ale tradiţiei specifice... şi din ce în ce mai în măsură să-şi elibereze producţia şi produsele de orice servitute exterioară". Acest proces începe în Florenţa secolului al XV-leă, e întrerupt două secole de monarhia absolută şi Contrareformă dar se accelerează brusc o dată cu revoluţia industrială şi mişcarea- romantică. (23, 32—33).
în cîmpul restrîns are loc o concurenţă aprigă între diversele grupuri şi instanţe de legitimare (reviste, cenacluri, şcoli, societăţi etc.) pentru redistribuirea „capitalului simbolic", în speţă, pentru ocuparea unor poziţii influente şi consacrarea culturală (intrarea în Antologie, corpusul operelor omologate de conştiinţa colectivă, ascensiunea pe treptele notorietăţii culturale etc). Noii-ve-niţi — agregaţi în ceea ce se numeşte de obicei o generaţie : un grup de vîrstă, interese şi ambiţii comune — uzează de două tactici spre a-şi face loc : fie cooptarea (cău-tînd să-i înlocuiască pe cei bătrîni ori demişi), fie contestarea (declanşînd lupta împotriva unor persoane ori a „regulilor de joc"). Dar pentru că autonomia „cîmpului producţiei restrînse" depinde de ţinerea în frîu a ereziei (dat fiind că orice erezie e contagioasă iar societatea nu e niciodată dispusă să tolereze instituţionalizarea unor con-tranorme, chiar şi numai limitate la planul estetic), răzvrătiţii sînt la început trataţi cu severitate (instituţia literară îi marginalizează, forurile academice îi condamnă la oprobriu public). Apoi însă, pe măsură ce timpul îndulceşte asperităţile şi deflorează iluziile, energia anarhică şi destructivă a avangărzii se domoleşte şi se canalizează : membrii ei renunţă, obosesc sau sînt recuperaţi iar multe dintre tehnicile literare folosite sînt încorporate codurilor dominante.
Logica inerentă „cîmpului producţiei restrînse" împinge după Bourdieu, la căutarea permanentă a originalităţii. Motivul e evident : numai prin aptitudinea de a se
111
distinge, de a ieşi din cenuşiul statistic şi stilistic, cîmpul îşi poate afirma specificitatea şi, prin aceasta, îndreptăţirea la o existenţă autonomă. De aceea, tendinţa generală e de a testa mereu noi modalităţi de rezolvare a poeticii diverselor genuri (în plan tematic, stilistic etc), mergînd pînă la pierderea controlului şi, prin supralicitare, la dezarticularea codurilor. La fel, e clară sforţarea de a ameliora performanţele tehnice (deoarece acestea par a ilustra nemijlocit nivelul profesional). încît, datorită nevoii de a-şi valida independenţa prin diferenţiere, „cîmpul producţiei restrînse" caută să-şi accentueze izolarea şi ezoterismul. Literatura pe care o cultivă tinde spre rafinament şi sofisticare iar experimentele estetice se instituţionalizează ; în roman, modul de reprezentare primează asupra obiectelor reprezentate, felul de a spune contează mai mult decât ce e spus, în poezie, subversiunea tradiţiei devine o rutină, invenţia ludică o practică generalizată (27, 37—59).
Confruntările ce au loc în „cîmpul producţiei restrînse" determină în fiecare etapă istorică principalele aspecte ale sistemului literar în ansamblul său : în primul rînd, configurează şi actualizează sistemul codurilor (ceea ce implică o redefinire pragmatică a literaturii, o ierarhizare a genurilor, stilurilor, temelor etc.) ; în al doilea rînd, orientează criteriile valorizării (ce „place" sau ce „interesează"); în al treilea rînd, stabilizează viziunea asupra Antologiei, reinterpretînd patrimoniul clasic şi operind selecţia operelor contemporane. Un rol important îl joacă din toate cele 3 puncte de vedere critica (sub cele trei forme ale ei : jurnalistică, eseistică, academică), alături de Academie şi de şcoală. In orice caz, „cîmpul restrîns" legiferează în problemele literare pentru întreaga societate, fiind singurul abilitat să confere legitimitatea estetică şi să furnizeze echipamentul de lectură standard. El retransmite şi reinterpretează determinările economice, sociale şi politice active la nivelul întregii societăţi.
„Cîmpul de mare producţie" e adaptat imperativelor pieţii şi vizează cel mai larg public cu putinţă. Producătorii creează în funcţie de cerere, tinzînd să satisfacă aşteptările cunoscute sau prezumate, să se adapteze intereselor şi gusturilor clientelei. Pentru a asigura lizibilitatea şi asentimentul se urmăreşte „excluderea sistematică a tuturor temelor ce ar putea prilejui controverse sau de natură să şocheze o fracţiune sau alta a publicului, în fo-
losul personajelor şi al simbolurilor euforizante şi stereo-tipe, locuri comune în care cele mai diferite categorii de public pot să se proiecteze". Chiar dacă e avută în vedere o categorie statistică a populaţiei (tineretul, femeile, amatorii de sport etc.) tendinţa e de a căuta „cel mai m»re numitor social", modalităţi de tratare susceptibile să producă un larg consens. (23, 64).
Bourdieu e prea inteligent ca să se abandoneze delicii-lor logicii speculative in detrimentul ilogicii realului, care, oricit de batjocoritor s-ar comporta faţă de frumoasele noastre construcţii, rămîne totuşi piatra de încercare a teoriei. El îşi dă bine seama că cele două cîmpuri nu sînt nişte blocuri nediferenţiate, că admit o serie de diviziuni şi forme intermediare. Astfel, în „cîmpul producţiei mari", alături de operele de tip „omnibuz", esteticeşte fără pretenţii, există o întreagă literatură destinată clasei mijlocii, mai ales fracţiunilor ei în ascensiune, şi alta adresată păturii intelectuale a acestei clase, ambele făcute pe măsura clientelei însă investite cu semne culturale. La fel, în „cîmpul producţiei restrînse" trebuie deosebite operele de avangardă, rezervate cîtorva aleşi, de cele pe cale de consacrare sau deja recunoscute de comunitatea producătorilor. Constatînd aceste derogări de la imperativele modelului propus, Bourdieu nu trage însă nici o concluzie. El crede probabil că e vorba de excepţii care confirmă regula. De fapt, problema care se pune e a însăşi legitimităţii modelului dihotomic. în adevăr, de ce doar două cîmpuri şi nu trei ?
Cîteva argumente îmi par că sprijină tocmai un model remaniat al sistemului literar, de tip trihotomic :
1 — Creşterea progresivă a nivelului de trai şi a gradului de instrucţie în anii postbelici a sporit enorm ponderea publicului mediu, repulsiv sau indiferent faţă de rafinamentele „cîmpului restrîns" dar nesatisfăcut nici cu codurile sărace, repetitive, schematice ale producţiei de serie.
2 — Extraordinara expansiune a comunicărilor de masă (îndeosebi T.V., Radio, colecţiile „Poche" etc.) are drept consecinţă o tendinţă de amestecare a publieurilor şi de eclectism al ofertei (produsă în ideea de a-i mulţumi pe unii fără a-i indispune pe alţii).
3 — Cele două „cîmpuri", al Droducţiei restrînse şi al marii producţii, tind în mod natural să se scindeze însă
112
113
pentru motive opuse : în cel dintîi, voinţa de diferenţiere şi concurenţa împing la supralicitarea originalităţii iar aceasta duce la despărţirea elementelor radicale (de obicei recrutate dintre tinerii, fără situaţie, de aceea agresivi şi dispuşi să rişte) de elementele moderate (trăind din renta propriei reputaţii şi deţinînd poziţii pe care nu vor să le piardă) ; în cel de al doilea, fracţiunile mai avansate intelectual şi mai mobile social ale non-producătorilor tind să se separe în predilecţii şi gusturi de marea masă (fie pentru că efectiv producţia pentru consum nu-i mai satisface, fie pentru că doresc să se distingă de anturaj iar mijlocul optim de a sui peste egali e de a-i imita pe cei de deasupra). Or, refuzaţii „cîmpului restrîns" şi evadaţii „cîmpului mare" sînt făcuţi să se întîlnească şi să coopereze : primii găsesc la cei din urmă o audienţă nesperată, ultimii la cei dintîi o solicitudine care le dă o idee mai înaltă despre ei înşişi.
Aceste remarci converg în a sugera necesitatea unui al treilea cîmp intermediar, care funcţionează combinînd legile pieţii cu criteriile valorice. Exemplele concrete nu lipsesc. Există, de pildă, o reţea a producţiei didactice (manuale şcolare) şi o alta a cărţii ştiinţifice (lucrări specializate). Cea dintîi dispune de o importantă audienţă stabilă (cererea e constantă, datorită primenirii generaţiilor), cea de-a două se adresează unor micro-publicuri diferenţiate, tot atît de certe sub raportul „desfacerii" (datorită difuzării prin biblioteci universitare şi institute de profil). Aceste două reţele echilibrează oferta cu cererea, în principiu fără concesii calitative. Dar şi în domeniul beletristic o serie de edituri îşi caută drumul între restricţiile estetizante şi stereotipii de succes, între operele create pentru public şi cele care tind să-şi creeze publicul. Ele programează colecţii vandabile (poliţiste, romane de dragoste, almanahuri în stil magazin etc), căutînd să evite, în limita posibilului, ponciful şi formulele de duzină ; în acelaşi timp, tipăresc clasici ai literaturii universale ori. autori contemporani de prestigiu, ocolind însă modalităţile prea şocante. Cît despre cititori, ei Sînt con-strînşi de însăşi exigenţele vieţii moderne să adopte o poziţie amfibie : „Aşa cum intelectualii integraţi circuitului literar tradiţional — scrie R. Escaript — sînt deopotrivă deşi cu reticenţe, dar în mod ineluctabil şi telespectatori, la fel ei au o dublă comportare şi în abordarea cărţii,
de o parte, prin reţeaua care le e proprie, de alta, prin reţeaua de masă, la care participă împreună cu ansamblul populaţiei cititoare". (83, 212). încît, modelul în trei trepte (sau „cîmpuri" sau circuite) pare mai bine adaptat complexităţii actuale a sistemului literar.
INTRE SOCIALITATEA ŞI SINGULARITATEA LECTURII
Accentuarea a ceea ce e comun în lecturile dintr-o epocă dată şi un spaţiu cultural anumit (ca efect mediat al înscrierii în orizontul cognitiv şi axiologic al conştiinţei literare a momentului) nu urmăreşte să nege latura lor personală şi ireductibilă. în opinia mea, lectura nu poate fi definită în termeni extremi : nu e numai determinată şi nu e doar autonomă, specificitatea ei rezidă tocmai în dialectica dintre coerciţiile sistemului şi libertatea relativă a individului.
Verva demitizantâ a sociologiei tinde, de la un moment dat înainte, să dizolve singularitatea cititorului în generalitatea tipului, să descopere o „funcţionare conformă" în fiecare gest, să surprindă o mecanică reproduc-tivă în orice comportament. De fapt, impactul socialităţii, un impact agresiv şi limitativ, deşi adesea inaparent, se insinuează pretutindeni. Chiar şi alegerea cărţilor pe care le citesc e mai mult a celorlalţi decît a mea ; cele care ajung la mine traversează o filieră de filtre succesive, montate în pîlnie, deci cu sita din ce în ce mai fină : editorul triază manuscrisele trimise de autori ; librarul triază producţia editorială în funcţie de gustul prezumat al clientelei : criticul triază publicaţiile din librărie : un „leader de opinie" triază recomandările criticului, sfătuindu-mă să cumpăr ori să împrumut cutare titlu. Şi pînă şi atunci cînd mă aflu faţă în faţă cu cartea, în liniştea odăii sau poate în tramvaiul care mă duce la serviciu, dar izolat de ceilalţi, repercutînd cuvintele şi imaginile pe ecranul interior, pînă şi atunci s-ar părea că nu sînt eu însumi : între text şi eul meu veritabil se interpune, la un nivel preconştient, grila codurilor, asimilate şi interiorizate, cu ajutorul cărora construiesc sens, ansamblul cunoştinţelor
114
115
şi convingerilor ideologice care-mi orientează interpretarea şi modul de apreciere. Iar cînd cineva îmi cere o pă-r rere articulată despre opera citită, i-o comunic într-un limbaj împrumutat grupului social de referinţă (cu care mă emulez şi de la care culeg exemple). încît mai rămîne ceva „al meu" în contactul cu cartea ?
întrebarea e retorică. Cunoaştem cu toţii răspunsul, problema e doar de a ne verifica intuiţia, găsindu-i o fundamentare plauzibilă. Fără a ne rătăci în speculaţii filozofice, care nu-şi au locul aci, rămînînd în orizontul problemei discutate, ceea ce cred că trebuie spus întîi e că funcţia primordială a sistemului literar e de a circumscrie spaţiul opţiunilor posibile ; în alte cuvinte, nu ne e impusă soluţia (în concretul ei), ci numai aria (enormă) în rare trebuie căutată. Concret : oricît de restrînsă (prin selecţiile succesive) şi oricît de dezagreabilă (prin cenzurile inerente) ar rămîne cantitatea cărţilor la care am acces, ea e încă uriaşă, depăşind cu mai mult decît mult ceea ce m-ar interesa şi aş putea să citesc în lungul unei vieţi (sau probabil a zece) ; în afara cărţilor care există în librării îmi stau la dispoziţie bibliotecile, cu averea lor copleşitoare ; practic vorbind problema e de a şti să mă descurc : dificultatea nu constă azi în lipsa titlurilor, ci în supraabundenţa lor.
Cît priveşte lectura însăşi, „contextul primar" (şi aici apare cea de-a doua funcţie a contextualizării) mă înarmează cu instrumentaţia comprehensiunii (cu sistemele de convenţii şi conotaţii) dar modul de a o utiliza rămîne eminamente idiosincratic, diferit de la individ la individ. Căci, după cum am arătat, codurile lingvistice sînt „probabiliste" iar codurile literare „permisive".
Textele produse se înscriu, ca atare, din punct de vedere teoretic, între un nivel zero al redundanţei şi un nivel maxim al entropiei : chiar cele mai repetitive conţin elemente de inedit, invers, pînă şi textele experimentale, cele mai novatoare, uzează  de elemente prefabricate.
Pe de altă parte, in limitele determinărilor generale (de societate, „context primar" etc.) sîntem atît de diferiţi unii de alţii încît acelaşi text, dincolo de configuraţiile semantice esenţiale (dacă acestea sînt enunţate univoc) ocazionează reacţii cognitive, emotive, imaginative de o diversitate inextricabilă. Nici o lectură nu e identică alteia, nici predictibilă, iar succesul unei cărţi e de obicei
116
aleatoriu (spre uimirea şi în ciuda analizelor pieţii, întocmite de experţi). Doar maşinile execută programe memorate (cel puţin deocamdată!), omul îşi adaptează programele la scopuri şi situaţii. De aceea, e recomandabil să nu concepem „învăţarea" ca o acumulare de reprezentări, ci ca o abilitate a transformării comportamentelor prin experienţă.
In plus, cum am văzut, condiţionările pot fi, pînă la un punct, conştientizate iar legitimitatea unor convenţii, pusă în discuţie. Oricine are spirit critic (însuşire ce nu e neapărat legată de exerciţiul profesiunii de cronicar literar) poate să-şi amendeze criteriile (cînd se dovedesc înguste ori rutiniere în confruntarea cu textul) sau să recurgă la contexte aditive, care conduc la interpretări în funcţie de perspective specifice, uneori în consonanţă, dar alteori în contradicţie cu „contextul primar".
Va reieşi acum mai limpede de ce nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Barthes, din S Z (făcută într-o dispoziţie de spirit deconstructivistă) : „Subiectivitatea e o imagine plină, cu care se bănuieşte că investesc textul, numai că plenitudinea ei trucată nu e altceva decît inscripţia tuturor codurilor care mă constituie, astfel că subiectivitatea mea are pină la urmă generalitatea stereotipului". (12, 17).
Fără îndoială, subiectul nu mai are azi, după Freud şi Marx, statutul de instanţă raţională suverană, dar nici nu trebuie redus la o scenă goală, umplută de conduitele do-bîndite prin dresaj social şi emergentele inconştientului. Produs al unei reţele labirintice de determinări fiziologice şi culturale, subiectul e, în acelaşi timp, o coerenţă impusă ; el poate fi descris ca un „eu" în căutarea identităţii dar este, netăgăduit, şi o identitate care-şi asumă „eul" (cu riscul autoînşelării ori al simulaţiei) ; e, de bună-seamă, traversat de coduri şi de stereotipi, dar nu e mai puţin adevărat că e capabil de autocritică şi de creativitate, devenind, la rîndu-i o sursă de codificări posibile. Tocmai jocul acesta de pendul între determinarea limitată şi autonomia relativă a individului explică de ce orice lectură e personală deşi toate lecturile se proiectează pe fundalul socialităţii.
II. COMPREHENSIUNEA
5. PROBLEME ALE SENSULUI SI REFERINŢEI
în prima parte a acestei cărţi m-am ocupat de instanţele care circumscriu şi determină într-un complicat joc dialectic modul de a fi al lecturii (textul, codurile, lectorul, contextul). îmi propun acum să utilizez noţiunile cîştigate spre a aborda problema lecturii dintr-o perspectivă frontală, studiind-o ca proces, ca totalitate comportamentală finalizată, în ordinea naturală (şi logică) a fazelor ei, de la contactul vizual cu semnele grafice pînă la formarea deplină a sensului, la reprezentare şi la „trăire". E vorba, aşadar, de elucidarea mecanismelor cognitive şi a celor aferente, de ordin emoţional, pe care le pune în joc parcurgerea traiectului dintre percepţie şi comprehensiune, dintre a percepe şi a pricepe.
înainte de a aborda problemele comprehensiunii, care constituie structura de rezistenţă a celei de-a doua părţi a cărţii de faţă, voi dezbate, din motive de sistematizare logică a materiei şi clarificare a cadrului conceptual, trei chestiuni preliminare.
Mai întîi : ce e „sensul" sau, altfel spus, care e sensul „sensului" şi unde e „localizat" (în structurile verbale, de unde-1 recuperăm prin lectură ori în spiritul cititorului, care-1 „introduce" în text, potrivit unor reguli de semnificare) ?
în al doilea rînd : care e natura relaţiilor dintre autor şi cititor, instituite prin intermediul textului ? De cooperare ? De_ confruntare ? Este lectura un „joc" sau o „joacă"?
în al treilea rînd : care sînt principalele modalităţi şi tipuri de lecturi pe care le întîlnim în jurul nostru ori le practicăm noi înşine, mai mult ori mai puţin deliberat ?
După acest ocol, destinat să spulbere cîteva evidenţe false, să precizeze condiţiile generale ale dialogului dintre
1)8
cititor şi text şi să descrie, din afară, comportamentele de lectură cele mai frecvente, voi trece la studiul propriu-zis al comprehensiunii.
SENSUL „SENSULUI"
Noţiunea de „sens" e adesea confundată în vorbirea curentă, uneori chiar şi în cercetări specializate, cu cea de „semnificaţie" ori cu cea de „referent". întrucît priveşte^ aspectul dintîi, am preconizat deja o distincţie, pe care o reiau aici în termeni formali : „semnificaţie" este valoarea semantică a cuvîntului ori enunţului, independent de orice context, identică sieşi în diversele ocurenţe ; „sensul" este actul de limbaj ilocutoriu pe care vorbitorul pretinde să-1 realizeze cu ajutorul enunţării (67, 21). Reiese de-aci că sensul unui cuvînt nu se deduce pur şi simplu din semnificaţia sa, deşi aceasta îl explică şi, pînă la un punct, îl prelimina. Ce înseamnă „exact" cuvîntul în lanţul verbal depinde de influenţa cuvintelor care-1 preced şi-i succed (mecanism sintagmatic), de memoria celorlalte c^rc i-ar putea lua locul (mecanism paradigmatic), de situaţie (enunţare) şi de conotaţie. Cuvîntul „nuntă", de pildă, e definit întîi, independent de orice punere in context, prin trăsăturile semantice pertinente pe care le consemnează Dicţionarul : „ceremonial şi petrecere organizată cu prilejul unei căsătorii (religioase)". Termenul se nuanţează prin combinări sintagmatice, de felul „nunta de aur", „nunta cu dar" etc. într-un cadru paradigmatic specific, spre exemplu, în opera lui Heliade, „nunta" semnifică sinteza dintre materie şi spirit („nunta elementelor"), o metaforă a armoniei universale. Situaţia influenţează de asemenea : cuvîntul îşi schimbă înţelesul cînd e rostit de un mire ori de un proaspăt divorţat. în fine, oricine poate asocia termenului o conotaţie personală, legată de propria-i experienţă de viaţă.
Ce se întîmplă în cazul unui enunţ ? Cum pe drept cuvînt s-a observat, orice enunţ semnifică înainte de toate că semnifică şi numai apoi ce semnifică. Spre a fi înţeles, el trebuie să se „prezinte" ca atare, să-şi exhibe calitatea de unitate a discursului. însă, de bună-seamă, rostul său esenţial nu e să se „prezinte", ci să „re-prezinte", să evoce o stare de lucruri şi tocmai această „re-prezen-
i
tare" îi formează conţinutul propoziţional, descifrabil la trei niveluri.
La un prim nivel, sensul enunţului e ceea ce înţelegem prin totalizarea componentelor sale lexematice, cînd ignorăm enunţarea şi situaţia în care aceasta are loc. De exemplu, propoziţia : „Aici e foarte cald" conţine cuvinte care aparţin repertoriului, alcătuind laolaltă o aserţiune perfect inteligibilă. La un al doilea nivel, sensul e ceea ce înţelegem cînd propoziţia respectivă e inclusă într-un text, deci cînd adăugăm semnificaţiilor lingvistice determinarea referinţelor diverselor expresii individualizante (deictice, demonstrative, nume proprii etc). Clarificînd, cu ajutorul propoziţiilor anterioare, în propoziţia menţionată, ce înseamnă „aici" şi „cine" vorbeşte, aflăm efectiv „ce se spune", care e conţinutul nemijlocit al enunţului.
în fine, de-abia la un al treilea nivel, sensul e perfor-mat în deplinătatea sa şi anume cu condiţia de a depista, cu ajutorul contextului de enunţare şi al cunoştinţelor despre lume, presupoziţiile locutorului, ceea ce el „vrea să spună de fapt", capacitatea ilocutivă a enunţului („care, de pildă, nu e de a „constata" că e cald, ci de a „pretinde" să se deschidă ferestrele). (270).
E evident că identificarea intenţiei nu e totdeauna lesne de întreprins. Textele scrise problematizează, în genere, şansa de a evalua exact puterea ilocutivă, datorită caracterului disjunct al comunicării : emitentul fiind absent, sîntem lipsiţi de mijloacele lingvistice şi extralingvistice de a aproxima sensul corect, ca şi de posibilitatea de a ne verifica ipotezele. Textele pseudo ori trans-referenţiale agravează dificultăţile iar cele autoreferen-ţiale le fac, cu bună ştiinţă de altfel, insolubile.
în privinţa distincţiei dintre „sens" şi „referent" sînt mai puţine de spus. Propoziţia non-ecuaţională : „Petre e un elev bun" cuprinde o expresie referenţială : „Petre" şi una predicativă : „e un elev bun". Dacă înlocuim „e un elev bun" printr-o expresie echivalentă („e un şcolar care obţine note mari" etc), sensul descriptiv al aserţiunii rămîne neschimbat. în loc de „Petre" am putea întrebuinţa o altă expresie, simplă sau complexă (un nume propriu, un pronume, o sintagmă nominală descriptivă), cu condiţia să servească identificării aceluiaşi individ îh contextul enunţiativ în chestiune. Astfel, se observă că criteriul de substituire în poziţie de subiect e identitatea
120
referenţială iar criteriul de substituire în poziţie de predicat corespunde sensului (272, 161—162).
Două exemple celebre, aparţinînd lui Frege şi lui Hus-serî ilustrează şi mai clar deosebirea dintre „sens" (Sinn* şi „referent" (Bedeutung, semnificat). Frege afirmă că : „Steaua de dimineaţă e steaua de seară" (ceea ce înseamnă că pentru un singur referent — planeta Venus — există două sensuri ; dacă sensul ar fi identic, propoziţia ar fi tautologică, ceea ce nu e cazul). în acelaşi fel, Husserl vorbeşte de „învingătorul de la Jena" şi „înfrîntul de la Waterloo". Referentul unei expresii e deci obiectul pe care-1 desemnează, realitatea exprimată — sensul e modalitatea desemnării obiectului, informaţiile date asupra lui pentru a permite să fie reperat.
„DESCOPERIM" SENSUL SAU IL „CONSTRUIM" ?
Se află sensul depus de autor în structurile textuale ori, dimpotrivă, e preconizat de cititor, pe baza anumitor reguli de semnificare ? Cele două eventualităţi conturează perspective cu totul diferite, în multe privinţe antinomice, asupra procesului lecturii : în primul caz, sensul e „descoperit", în al doilea — „construit" ; lectura e deci. într-o variantă, „un mod de observaţie (mai mult sau mai puţin pertinent, interesant, inteligent, perspicace, coerent) ", în cealaltă —• o activitate inventivă, de „producere'1, nu simplu de „reproducere" a sensului. (238, 72).
Dintre aceste poziţii, cea dintîi se bucură, neîndoielnic, de creditul spontan al bunului simţ. Din unghiul locutorului comun, după cum a arătat Benveniste, semnul lingvistic e necesar („calului" nu-i pot spune „pisică" nici „elefant" etc). Arbitrarietatea de care vorbea Saus-sure priveşte doar raportul „imaginii acustice" cu „conceptul" („calul" poate fi numit încă „cheval", „Pferd" etc.) (18, I, 49—52). Din acest ultim punct de vedere, profanul e prin excelenţă „eratylian" : fiindcă sunetele ori grafe-mele care semnalizează „dine" ori „scaun" îi deşteaptă automatic în minte noţiunile respective, el are senzaţia înrădăcinării denumirilor in realitate, a coincidenţei dintre nume şi lucruri, a depiinei transparenţe comunicative ; pentru el sensul se află în ţesătura verbală a cuvîntului,
121
frazei ori textului, ca sîmburele în fruct şi cerneala în călimară.
Adevărul e că atunci cînd cineva spune : „Voi lua trenul la 6,30", comunicarea deşteaptă instantaneu sensul în mintea oricărui locutor, cu condiţia ca acesta să ştie limba şi să cunoască semnificaţia expresiei : „a lua trenul" ( = un „cadru", engl, frame, un ansamblu de cunoştinţe stereotipe asupra unui concept central, economisind expli-citarea presupoziţiilor subînţelese ; în exemplul dat : a merge la gară, a cumpăra bilet de la casă, a căuta peronul unde e oprit trenul etc). Dacă însă propoziţia ar suna : „P. a scăpat iarăşi trenul de la 6,30 ?" Şi-n acest caz, receptorul ar realiza fără dificultate sensul, însă numai la primul şi al doilea nivel. Pentru a înţelege complet despre ce e vorba, ar trebui lămurit adverbul „iarăşi" : este P. un leneş care nu se poate scula la vreme, un zăpăcit care încurcă orele ori o victimă a mijloacelor de transport în comun care funcţionează defectuos ? Spre a decide, ar fi necesar să cunoaştem situaţia de enunţare (să percepem, de ex., dacă intonaţia locutorului e constatativă, mînioasă, sarcastică etc), apoi identitatea locutorului (e directorul întreprinderii unde lucrează P., un prieten, soţia exasperată ?) etc. In măsura în care am dispune de posibilitatea de a afla aceste date, intenţia mesajului ar fi identificată iar înţelesul său recuperat pe deplin. Aici sensul pare a fi efectiv localizat în substanţa verbală, semnificatul e tratat ca şi cînd ar constitui o proprietate intrinsecă a obiectului verbal.
Nu altfel, în esenţă, se petrec lucrurile cu multe texte scrise, de tip comunicativ (TR), a căror comprehensiune se dispensează uneori de cunoaşterea situaţiei de enunţare iar alteori presupune reconstituirea acesteia prin „urmele" lăsate ori cu ajutorul unor informaţii indirecte. Dar dacă avem a face cu texte de tip TPR şi TAR ? în această situaţie apar schimbări majore. Particularităţile acestor texte par să impună modificarea naturii însăşi a procesului de semnificare şi să reclame o atitudine diferită din partea cititorului.
în adevăr, cum ştim, în cazul TPR şi TAR relaţia dintre semnificant şi semnificat este adesea non-ecuaţională, di-simetrică : aceluiaşi semnificant îi corespund mai mulţi semnificaţi şi, invers, în jurul unui singur semnificat gravitează diverşi semnificând sinonimici ori recurenţi. De
altă parte, nu totdeauna există acord asupra însuşirilor minimal necesare ale unor noţiuni, încît incertitudinile asupra sensului se situează chiar la nivelul codului (un exemplu tipic il constituie noţiunea de „text literar*).
Apoi, sint frecvente cazurile (mai ales de texte poetice) la care semnificaţia e deconstruită (în raport cu uzurile standard omologate de Dicţionar) : sub imboldul unei voinţe de experimentare a resurselor graiului ori sub influenţa neaşteptată a contextului, unele cuvinte îşi modifică valoarea semantică, altele sînt pur şi simplu născocite.
De amintit iar textele simbolice care desfăşoară ficţiuni ori uzează de un limbaj puternic expresiv ; datorită ireductibilităţii imaginii, ca şi raporturilor de interferenţă şi rezonanţă între diversele niveluri, apare un pluralism al soluţiilor interpretative ; există totdeauna mai multe lecturi posibile, fără ca ele să fie necesarmente incompatibile.
în fine, last but not least, textele literare şi, în genere, TAR „operează îlocutiv la o scară neprecizabilă şi imprevizibilă" (255, 250).
Din toate aceste motive — disimetria raporturilor dintre semnificant şi semnificat, caracterul fiabil, evaziv, al semnificaţiei, polisemantismul, lipsa ilocuţiei — sarcina receptorului se problematizează şi se complică. Imposibilitatea tranzitării imediate de la semn la sens, obligaţia de a opta între mai multe versiuni interpretative, rolul activ pe care trebuie să-1 asume îndreptăţesc supoziţia că cititorul „fabrică" un sens inexistent iniţial ori mai degrabă că „regăseşte" ceea ce autorul a codificat dinadins însă ambiguu şi necesarmente schematic ? Altfel spus, este sensul predeterminat sau construit, imanent sau proiectat din afară ? Iată-ne ajunşi din nou la dilema cu care am deschis acest capitol. Voi încerca să sugerez un răspuns luînd în discuţie tezele susţinute recent de Siegfried J. Schmidt în impozanta sa lucrare, Grundriss der Empiris-chen Literaturwissenschajt, care contestă cu tărie orice obiectivitate a conţinutului textual, mutînd întreaga responsabilitate a semnificării asupra cititorului.
Punctul de plecare teoretic al lui Schmidt se găseşte în cercetările chileanului Humberto Maturana, care rear-gumentează postulatul kantian al „lucrului în sine" într-o perspectivă strict antropologică : noi nu cunoaştem şi nu putem cunoaşte realitatea obiectivă, ci o experimen-
tâm doar în funcţie de echipamentul biologic cu care sîn-tem înzestraţi. Ceea ce apare ca obiect sistemului viu este rezultatul unei coordonări organizaţionale determinate a anumitor semnale senzomotorii. Nimeni nu e deci în măsură să vorbească despre „obiectul însuşi" ori despre „obiectul ca atare'', ci numai despre ceea ce observă şi poate descrie. încît, se poate afirma că domeniul cognitiv al unui sistem viu e domeniul tuturor descripţiilor pe care sistemul e apt să le producă iar cogniţia trebuie considerată ca fiind relativă la obiect şi dependentă de subiect.
Dar, în acest caz, nu sîntem oare condamnaţi la solipsism ? Nu, răspunde Schmidt, comunicarea e posibilă graţie existenţei unor sisteme consensuale de cooperare şi a unor relaţii de interacţiune. între sistemele care eau-ţionează posibilitatea de a ne înţelege unii cu alţii un rol major îl joacă limba. însă în concepţia lui Schmidt, care preia sugestii de la Wittgenstein şi de la John Searle, limba e o unitate de comportament, nu un tezaur de ccmne, un sistem de instrucţiuni, nu un sistem de transmitere a informaţiilor. Ea il orientează pe destinatar în-lăuntrul domeniului său cognitiv, fiind, prin excelenţă, conotativă, idiosincratică şi dependentă de subiect.
Consensualitatea e e/ectiv instaurată graţie identităţii de echipament biologic a indivizilor (percepem şi construim realitatea în mod similar), îndeosebi însă (fiindcă zestrea biologică e o categorie prea generală, care nu poate explica varietatea speţelor), datorită împărtăşirii unor convenţii comune. Convenţiile determină orice proces de interacţiune umană non-condiţionat biologic. Ele structurează normele implicite şi explicite, care fac posibilă existenţa socială, modul individului de a se înţelege pe sine şi a-i înţelege pe ceilalţi. „Statutul realităţii, adevărului, sensului şi identităţii depind de convenţii — scrie Schmidt — întrucît acestea determină ce reguli sînt acceptate individual sau social drept confirmare consensuală a realităţii, adevărului, sensului si identităţii." (247, 263).
în această perspectivă, semnificaţia nu mai apare, evident, ca un dat obiectiv. Dezontologizată, ea devine un construct al receptorului. în ce chip ? Preluînd o sugestie a lui Mukafovski, Schmidt deosebeşte „textul", ca obiect fizic, artefact, de „Kommunikat". structură cognitivă încărcată emoţional, evaluată de sistem sub raportul rele-
vanţei practice. Dependent de subiect şi idiosincratic, „Kommunikat"-ul e totuşi construit în funcţie de „instrucţiunile" conţinute în artefact şi de convenţiile socialmente instituite. „Nu trebuie să ne imaginăm — arată Schmidt — că oamenii tratează operele de artă cu o libertate subiectivă deplină. în toate societăţile există reguli înalt convenţionalizate pentru atribuirea de sens şi relevanţa instanţelor comunicative. Mai mult, există grupuri sociale însărcinate să-i exerseze pe indivizi în vederea participării la interacţiunea comunicativă, astfel încît anumită norme de gust şi valoare sînt impuse procesului receptiv şi stabilizate pentru secţiuni reprezentative ale societăţii". (246, 56). Aşadar, receptorul e cel care, în ultimă instanţă, dă sens, fireşte, în limita instrucţiunilor textuale şi a aplicării convenţiilor ce au curs în societatea dată.
„Dacă un individ — scriu H. Hauptmeier şi R. Viehoff într-un comentar al G? uudrzss-ului — diferenţiază ceva ca «text literar» ori ca «electron», aceasta depinde în întregime de operaţiile cognitive pe care el e capabil să ie performeze (ca 'homo biologicus' şi 'sociologicus') în concordanţă cu regulile sociale consensuale şi convenţiile... De aceea, problemele cu/ioaşterii adecvate ori ale interpretării adevărate nu mai pot fi discutate pe baza unor obiecte date. Dacă ceva c «dat» (în sens ontologic) aceasta e abilitatea individului de a ajunge la consens cu alţi indivizi, referitor la un set de descripţii eficiente (non-efi-ciente). Mai mult decit ar putea s-o explice orice propedeutică hermeneutică, recepţia, postevaluarea, exegeza, critica literară etc. sînt totdeauna operaţii strict dependente (din punct de vedere social si biologic) de subiect." (125, 167).
Epistemologia constructivistă a lui Schmidt are, in opinia mea, cusurul că operează la un nivel abstract şi nedialectic. Ea se referă la convenţiile care autorizează comunicarea interpersonală, ca şi cînd ar fi vorba de un corpus coerent de reguli, aplicabil uniform, la toate nivelurile şi în toate direcţiile cîmpului social. Tot atît de discutabilă e asumarea unui concept general de Text, care impune acelaşi regim de inteligibilitate tuturor provinciilor sale. Tipologizarea e desigur o condiţie indispensabilă (de vreme ce doar multiplul e generalizabil) însă devine nefolositoare dacă se situează prea departe de concret, neglijînd specificităţile de caracter constitutiv.
124
125
Să luăm exemplul citat înainte de Hauptmeier-Viehoff. Faptul că cineva „diferenţiază" un lucru ca „text literar4*, un altul ca „electron" denotă că în competenţa sa intră convenţiile care ne impun să numim o particulă încărcată electric negativ „electron" iar un text cu particularităţile X, Y, Z — „text literar". Totuşi, între cele două noţiuni e o mare deosebire. „Electronul e un obiect cu definiţie precisă ; mărcile sale semantice sînt exclusiv denotative şi-i epuizează conţinutul. De ori cîte ori iau cunoştinţă (prin experienţa de laborator ori lectură) de un „lucru" care posedă caracteristicile electronului nu pot decide decît că e un „electron". De fapt, nici nu există alegere ; termenul „decid" e emfatic, în realitate nu trebuie să optez, ci să „recunosc". în schimb, „textul literar" e un obiect problematic deoarece existenţa îi atîrnă de modul în care-1 definim. Şi cum asupra atributelor sale nu există consens, ci doar opinii, felul de a-1 înţelege variază nelimitat. Această imperfecţiune (acceptată) a convenţiona-lizării îmi acordă un spaţiu de iniţiativă şi o libertate a deciziei. în cazul ..electronului", conceptul pare a se suda cu obiectul, în cazul „textului literar", conceptul, distanţat de obiect, încearcă să i se adecveze, prin aproximări treptate, sortite să rămînă infructuoase.
Reiese de-aci că iniţiativa personală în atribuirea de sens e cu atît mai mare cu cît sîntem confruntaţi cu insuficienţe de cod, ambiguităţi polisemantism etc, cu cît, altfel spus, posibilitatea de a controla relaţia dintre sem-nificant-semnificat e mai redusă. Dimpotrivă, cînd definiţia epuizează însuşirile obiectului, fără a admite cono-taţii iar comportamentul verbal e referenţial, conceptul P"re a se contopi cu semnul, încît enunţarea semnificaţiei aduce nemiilocit în scenă cuvîntul şi, invers, prezenţa cuvîntului recheamă în minte semnificaţia (vom vedea ulterior că, de fapt, si în aceste cazuri, cele mai banale, funcţionează un coeficient important şi ireductibil de nedeterminare, care însă nu împiedică desfăşurarea interacţiunii comunicative curente).
Aceste consideraţii sugerează că o soluţie globală a problemei localizării sensului, valabilă pentru întregul univers al textelor, e ilegitimă. Calea spre o rezolvare plauzibilă trece prin postularea celor 3 comportamente fundamentale de utilizare a limbii : de a transmite informaţii, de a istorisi ficţiuni, de a experimenta resursele
instrumentului lingvistic — comportamente care determină, cum am arătat, cele 3 mari categorii de texte : TR, TPR, TAR.
In cazul TR., distanţa dintre semnificant şi semnificat (ori, în termenii lui Schmidt, dintre Text şi Kommunikat) tinde să se reducă pînă la suprapunere : spre a evita erori de comprehensiune, cuvintele sînt folosite în înţelesul lor propriu, sintaxa e simplă şi clară, expresiile ambigue ori figurile sînt ocolite, presupoziţiile care ar putea stîrni dubii sînt explicitate, un întreg sistem de recurenţe şi izotopii (pronominalizări, anafore etc.) asigură centrarea asupra temei. Cînd procesul semnificării e foarte supravegheat de autor iar textul e elementar, limbajul pare a deveni un mediu transparent, care ne dă acces direct la referenţi. Sensul e, în aceste condiţii, monovalent şi recuperabil : proba e că un text care solicită un anumit lucru îi face pe receptori să descrie în acelaşi fel ce au de făcut ori să-1 parafrazeze coincident. Tranziţia semn-sens tinde să funcţioneze automatic. Ceea ce revine la a spune că în aceste cazuri „a construi" e identic cu „a descoperi".
TPR şi TAR se caracterizează prin distanţarea, uneori considerabilă, a Textului de Kommunikat. Pe traiectul semnificant-semnificat intervin toţi factorii de distorsiune pe care i-am menţionat : implicaţiile contextuale, disimetria, fiabilitatea, polisemantismul etc. Textul oferă repere, centre de control, parcursuri obligatorii, „instrucţiuni" —■ cum insistă Schmidt — nu însă, cel mai adesea, determinări precise ale semnificării. Ca atare, sensul nu mai e sigur, ci probabil, iar uneori plural, învestit de co-notaţiile subiectului. Aici lectura transgresează codurile, cititorul „construieşte", dar în limitele cîmpului semantic, pentru că trebuie să aibe continuu în vedere numai cuvintele şi expresiile utilizate în text. în acest spaţiu are însă libertatea de a imagina, de a-şi impune amprenta personală asupra producerii sensului.
TAR separă atît de mult şi de bizar uneori Textul de Kommunikat, încît noţiunea însăşi de text e pusă sub semnul întrebării. Sub imperiul unei tentaţii ludice, în care intră şi conştiinţa demiurgică, unii autori, îndeosebi poeţi, violează codurile şi habitudinile comunicative, cu dezinvoltură şi ferocitate. Textele devin cifruri obscure, alcătuite din „necuvinte", cu o sintaxă încîlcită sau elip-
126
127
tică, deşteptînd controverse la infinit pentru că nu mai există criterii care să îngăduie validarea interpretărilor. Aici, mai mult decît oriunde, textul serveşte ca suport pentru divagaţii şi sursă de experienţe proiective. Sensul (în măsura în care există) e produs de cititor.
în concluzie : „descoperim" sensul în materia verbală sau îl „construim" ? Aceşti termeni extremi dramatizează opoziţia a două atitudini pe care practica lecturii cel mai adesea le asociază. Cum vom avea ocazia să vedem mai departe, a „construi" nu echivalează cu a „inventa" iar a „descoperi" nu e sinonim cu a „găsi" sensul de-a gata. Oricărui cititor — şi celui mai rutinier — i se cere spirit cooperativ iar un procent de investiţie personală şi creativitate e necesar oricărei lecturi, numai că acest procent creşte considerabil dinspre referenţial spre autoreferen-ţial. Şi cel care „construieşte" se bazează pe un set de convenţii automatizate şi cel care „descoperă" e obligat să-şi pună la contribuţie resursele imaginative. Pe orice treaptă şi sub orice formă, lectura e un comportament productiv şi finalizat.
LECTURA CA DIALOG ŞI CONFRUNTARE CONTROLATA
Regulile de cooperare ale lui Grice. Simplificînd ce e de simplificat şi concentrîndu-ne asupra esenţialului se poate afirma că problema centrală a lecturii e a determinării sensului. Textul e performat, în primul rînd, spre a afla ce conţine, ce ne spune, ce mesa] transmite. Insă — cum ştim — spre deosebire de comunicarea verbală, comunicarea scriptică are două inconveniente : absenţa emitentului şi necoinciderea codurilor de emisie cu cele de destinaţie.
Ca atare, locutorul-autor nu are siguranţa că va fi înţeles corect ; lipsa feed-back-ulul nu-i permite să-şi rectifice textul pe parcursul elaborării, adaptîndu-1 condiţiilor şi partenerului. Şi chiar dacă se întîmplă să-şi cunoască destinatarul (cînd scrie unui prieten sau adresează un raport şefului de serviciu), el îi prezumă reacţiile, cu mai multă sau mai puţină probabilitate, fără a şti în ce măsură va fi realmente percepută forţa ilocutivă a spuselor sale. La rîndul său. cititorul, aflat în alt context de enunţare decît emitentul, privat de observa-
128
rea mijloacelor extralingvistice de acompaniament şi rezonanţă (mimica, gestica, intonaţia), ca şi de posibilitatea de a cere lămuriri suplimentare (adică ? de ce ? în ce scop ? etc.) nu are cum verifica dacă lectura sa este exactă, dacă în decodificarea şi interpretarea materiei verbale a operat „conform" ori s-a angajat pe piste greşite. Pînă la un anumit punct, el poate recurge, spre a-şi confirma intuiţia, la informaţii indirecte, eventual furnizate de autorul însuşi ori de diverşi comentatori, însă acestea sînt de obicei precare, contradictorii şi, în orice caz, nu oferă decît semi-certitudini.
Pentru a face faţă acestei situaţii, care ameninţă eficacitatea şi integritatea comunicării scriptice, sînt imaginabile două strategii, una aplicabilă la nivelul autorului, cealaltă la nivelul cititorului, ambele însă exigibile în mod egal, dacă şi, evident, numai dacă, există o voinţă comună de adecvare şi exactitate. Fiindcă se poate perfect întîmplă — şi se întîmplă frecvent — ca autorul să-şi bată joc ori ca cititorul să-şi facă de cap. Ne preocupă însă aci cazul general şi nu excepţia : or. necesităţile înseşi ale practicii sociale impun norma „seriozităţii" comunicative ; spre a ne împărtăşi gîndurile şi a acţiona, trebuie să ne comportăm responsabil : vreau să fiu înţeles în litera şi spiritul vorbelor mele, vreau să-1 înţeleg pe celălalt în litera şi spiritul vorbelor lui.
Spre a înlătura, în limita posibilului, fenomenele de distorsiune şi bruiaj la care e expus textul scris, strategia autorului e să elaboreze foarte îngrijit : să se exprime clar şi coerent, într-o formă bine structurată, să elimine ambiguităţile şi să preîntîmpine eventualele confuzii, să uzeze de explicitări, recurenţe, inserturi metatextuale etc. Procedînd astfel, el poate spera să ţină sub control procesul de semnificare, să-şi programeze în mod strict lectura. De partea sa, pentru a-i smulge textului întreaga provizie de informaţii şi a-i actualiza corect potenţialul semantic, cititorul trebuie să-şi ia în serios rolul, să recupereze atent semnalările pertinente, să avanseze numai după ce-şi „asigură" spatele, verifieîndu-şi punct cu punct ipotezele, să nu se dea bătut pînă nu-şi explică mulţumitor fiecare particularitate, nuanţă, idee etc. Teoretic, reuşita actului de lectură depinde, în aceste condiţii, de echilibrul dintre lizibilitatea textului şi competenţa cititorului. Din păcate, putinţa de a evalua antici-
129
pat gradul de dificultate a textului şi nivelul pregătiri cititorului nu e practic realizabilă.
Deşi efortul autorului spre accesibilitate şi acurateţe e contrabalansat de temerea de a deveni banal iar silinţa cititorului de a nu lăsa nimic în umbră imprimă lecturii un caracter analitic, care-i reduce din atractivitate, totuşi interesul de a-i da comunicării scriptice maximum de eficienţă face ca aceste riscuri să fie în multe cazuri asumate. Se poate afirma că în societatea noastră există un fel de „contract tacit" între autori şi cititori, care le impune deopotrivă obligaţia de a colabora cu bună-cre-dinţă. Prevederile sale, în cazul textelor de tip referenţial (TR), coincid cu cele 4 reguli informale postulate de Paul Grice pentru reuşita interacţiunii comunicative orale. Acestea ilustrează din unghiuri diferite un acelaşi principiu,,al „cooperării". (15, 162—167).
Prima regulă, a „calităţii", e esenţialmente epistemică şi referenţială : ea cere ca vorbitorul să spună numai ce crede că e adevărat. A doua regulă, a „cantităţii*,, aparţine sferei semantice şi stilistice ; ea poate fi rezumată în maxima : „Nu furniza mai multă ori mai puţină informaţie decît e cerută într-o situaţie dată". Regula a treia, a „relaţiei", aparţine semanticii intensionale şi ex-tensionale : cere ca orice contribuţie la conversaţie să fie relevantă, atît cu privire la desfăşurarea ei anterioară, cît şi cu privire la context. Cea de-a patra regulă, a „modului", e propriu vorbind, stilistică : ea impune discursului să fie inteligibil, non-ambiguu, clar, bine ordonat, concis etc.
Textele referenţiale sau informative constituie însă numai o provincie în marele continent al textelor. Ce se întîmplă cu comunicările scriptice de tip pseudo- şi autore-ferenţial, cu textele literare şi cele poetice ? Din capul locului se poate afirma că regulile lui Grice sînt inadecvate, deoarece ele identifică şi ipostaziază situaţiile-stan-dard, în vreme ce textele literare şi poetice se îndepărtează de acestea pînă la negarea radicală. Van Dijk pretinde că textelor literare le e caracteristică tocmai violarea celor patru reguli ale lui Grice, că la baza relaţiei dintre partenerii actului comunicativ nu se mai află principiul „cooperării", ci un alt principiu, denumit al „construcţiei", dar care, cu mai multă îndreptăţire, ar trebui numit al „malentendu"-ului provocat sau al „tră-
130
dării creatoare" (Escarpit, 82, 28). Astfel : 1 — Autorul spune adesea ceea ce ştie că e fals în lumea reală ; 2 — Se dau de obicei mai multe informaţii decît e necesar pentru interpretarea textului (de ex. : un roman lung, cu descripţii elaborate şi digresiuni) ori mai puţine (un poem eliptic) ; 3 — Textul nu e conectat direct cu lumea actuală a autorului ori cititorului iar părţile sale nu sînt totdeauna legate între ele ; 4 — Textul literar — şi aceasta constituie o trăsătură tipică — e adesea obscur, ambiguu, prolix, entropie etc. (291, 48—49).
Simetria antitetică de care se serveşte Van Dijk îmi pare că forţează nota : literatura — cum o ştiu bine cei ce acceptă o definiţie pragmatică — nu constă totdeauna în răsturnarea normelor curente. Mai importantă însă e o altă obiecţie : în opoziţie cu Van Dijk, cred că la baza raportului dintre textul literar şi cititor stă tot principiul „cooperării", ca şi în cazul relaţiei text comunicativ-ci-titor, numai că acesta funcţionează în condiţiile disime-triei dintre semnificant şi semnificat. Mai mult, apelul la cooperare devine cu atît mai indispensabil cu cît textul vrea să-şi impună mai mult singularitatea, e mai original şi mai elaborat.
Autorul aşteaptă ca cititorul să-i întîmpine opera cu încredere şi simpatie, cum spunea Coleridge, „să-şi suspende de bunăvoie incredulitatea" („a willing suspension of disbelief"). Dar pentru ca să se angajeze în lectură, să consimtă la un efort de inteligenţă şi fantezie, cititorul trebuie să aibă convingerea că autorul nu trişează, că are efectiv ceva important de spus, că eventualele dificultăţi survenite pe parcurs pot fi rezolvate. Prezumţia că orice discurs, prin simplul fapt că există, are o raţiune, că cine scrie o face ca să fie citit şi înţeles, că nimeni nu vorbeşte ca să vorbească, reprezintă în societatea noastră obiecte ale unui asentiment general. Tocmai de aceea, cînd un text pare a contraveni acestor principii, prima noastră mişcare e de a declanşa operaţii interpretative, căutînd să-i restabilim pertinenţa (284, 25— 27). Iar dacă, în pofida eforturilor de a-1 face să se des-tăinuie, textul îşi conservă tăcerea-i enigmatică şi persistă să ne refuze accesul, trebuie să ne suspectăm propria competenţă mai degrabă decît să punem la îndoială priceperea şi bună-credinţa autorului. Evident, e posibilă şi tragerea pe sfoară însă aceasta constituie un caz
131
aberant, o excepţie, care sfîrşeşte prin a fi demascată. Instituţia literară nu-i tolerează pe impostori, deşi, trebuie convenit că laxismul actual al codificării favorizează experienţe a căror limită de acceptabilitate e imposibil de decis o priori.
în ultimă instanţă, lectura e un mod de a fi cu ceilalţi, un „rendez-vous", un apel captat ain nenumaiv.^ie care brăzdează eterul, o voinţă de empatie, de smulgere din egocentrism şi insularitate. Ea începe, preluînd o excelentă formulă a lui Piaget, prin a fi o acomodare la al-îeritatea textului, a cărui fiinţă interioară ni se dezvăluie printr-un proces treptat de apropiere şi se încheie printr-o asimilare benefică de substanţă, printr-un proces îmbogăţitor de apropriere. Merită să medităm impresionantele cuvinte ale lui Bahtin, scrise în 1961 şi publicate în 1976 : „Decurge din natura însăşi a discursului să voiască totdeauna să fie înţeles, să caute mereu o comprehensiune replicantă, şi să nu se oprească la compre-nensiunea cea mai apropiată, ci să-şi croiască drum din ce în ce mai departe (fără limite). Pentru discurs şi, în consecinţă, pentru om, nimic nu e mai înfricoşător decît lipsa de răspuns." (subl. în text; 286, 171). Dacă vi\m să obţinem „răspuns" e necesar ca între noi şi ceilalţi să nu se interpună instanţa represivă a monologismului (dezolant produs al Istoriei) ; mai se cuvine însă, de altă parte (şi asta ne priveşte) să ştim clar cui ne adresăm şi în ce scop îi solicităm atenţia.
JOC ŞI JOACA
Faptul că autorul şi cititorul acţionează deopotrivă constrînşi şi liberi, constrînşi să aplice un sistem de re- | guli dar liberi în spaţiul funcţionării sale, sugerează corn- I pararea lecturii cu un joc. Ideea pare s-o fi avut cel dintîi Wittgenstein : „a degaja semnificaţia unui enunţ e ca şi cum ai aplica regulile unui joc învăţat". Dar ce fel de joc ? Thomas C. Shelling distinge două tipuri majore < de jocuri : competitive, de felul „şahului", numite şi de „sumă zero", fiindcă ceea ce cîştigă un participant pierde celălalt şi cooperative, de felul „şaradei", unde partenerii cîştigă ori pierd împreună, colaborînd la rezolvarea problemei. între cele două extreme se plasează jocurile ,
mixte, bazate în parte pe o stare conflictuală, în parte pe colaborare (241, 84—85). Pare evident că lectura are cele mai mari analogii cu jocurile cooperative (condiţionate de textele referenţiale) ori cu jocurile mixte (şi anume implicînd un coeficient de competitivitate din ce în ce mai ridicat pe măsură ce avansăm spre TAR).
în cazul TR jocul funcţionează monoton şi fără surprize : fiecare mişcare a autorului corespunde unei situaţii previzibile, ca în teoria deschiderilor la şah, provocînd răspunsuri predeterminate ; dificultăţile, dacă apar, sînt lesne de înlăturat (cuvinte şi nume proprii necunoscute, incongruenţe aparente rezolvabile prin context etc.) ; sensul se detaşează clar şi fără echivoc. Problema principală e ca cititorul să nu-şi supraevalueze forţele, atacînd texte care-i depăşesc pregătirea.
Cu mult mai interesante sînt jocurile mixte (utilizate în literatură) în care cooperarea implică o confruntare controlată, avînd scopul să suscite interesul şi curiozitatea, să intensifice plăcerea cititorului, legată — cum de mult s-a observat — de învingerea unor obstacole. Strategia autorului e de a stimula efortul decodificatoriu fără a-1 împinge la limită ; el foloseşte mijloace ingenioase de a lua prin surprindere, a atrage sau a distrage atenţia, a solicita fantezia şi iscusinţa, avînd însă grija de a nu rezolva lucrurile cu concursul unor forţe exterioare (deus ex machina), căci un text bine format trebuie să conţină întreaga informaţie necesară elucidării sale. Strategia lectorului e să construiască ipotezele de sens cele mai relevante, să nu se lase amăgit de pistele false ori de enunţurile duble, să-şi reajusteze cadrul conceptual pe măsura adausului de noi informaţii etc. „Tipic pentru jocurile literare — scrie Florin Manolescu — este faptul că toate mutările pe care le face cititorul sînt revocabile, el putînd să aleagă între mai multe strategii şi să revină la mutări iniţial ignorate, dar pe care textul i le ţine la dispoziţie chiar şi după ce prima lectură s-a încheiat." (176, 265).
Lucrurile par clare şi totuşi o problemă se ridică. Dacă în cazul circuitului literar standard nu există în fapt o stare de beligerantă între cititor şi autor (text), ci numai o simulare tactică, o competiţie pusă în scenă, în circuitul avangărzii e decelabil un conflict surd şi tenace, uneori fără soluţie. în adevăr, textul, abscons, nu furni-
132
133
zează nici o instrucţiune perceptibilă iar, pe de altă parte, criteriile de care depinde acordul comunicativ sint violate în mod flagrant (începînd cu norma de bază : schimbarea semnificaţiei cuvintelor). Dar asta înseamnă că însuşi conceptul de regulă devine superflu : de vreme ce organizarea materiei verbale e problematică, fluidă, aleatorie, răspunsurile cititorului la stimulii textului sint incidentali şi idiosincratici ; în aceste condiţii mai poate fi vorba de „joc" ? Huizinga nota în Homo ludens : „Regulile unui joc sînt absolut obligatorii şi incontestabile". Paul Valery a spus cîndva în treacăt, iar cugetarea are o rază de acţiune neobişnuit de vastă : „Cu privire la regulile unui joc nu este posibil nici un fel de scepticism. Pentru că baza pe care el o determină este imuabilă. De îndată ce regulile sînt încălcate, lumea jocului se prăbuşeşte." (132, 47).
Pare că în cazurile de autoreferenţialitate asumată, în care autorul cedează cititorului iniţiativa manipulării sensului (sensurilor) iar testarea unor interpretări plauzibile devine imposibilă, lectura are mai degrabă caracterul de „joacă" decît de „joc". Scutit de eoerciţia regulilor, eliberat de orice obedienţă faţă de fabricantul textului, de „proprietarul" său, cititorul poate accede plenar — cum spune Barthes — „la încîntările signifi-antului". Lectura nu mai e un „referendum", ci o manifestare ludică, o desfătare, în parte de ordinul purei senzualităţi, în parte de ordinul proiecţiei fantasmatice (12, 10).
însă între „joc" şi „joacă" diferenţa e considerabilă : „jocul" e o invenţie culturală, instaurată pe baza unui acord socio-comunicativ — „joaca" e o manifestare spontană, înrădăcinată în mecanismele biologice inconştiente, expresia unui instinct al juisării pe care-1 întîlnim, sub forme elementare, şi în lumea animală. Reiese că modelul jocului, deşi util în reprezentarea generală a lecturii ca programare şi dificultate învinsă, rămîne totuşi insuficient ca principiu explicativ global : textele de tip autoreferenţial ies, în genere, de sub jurisdicţia sa.
O obiecţie stîrneşte şi sistematicitatea excesivă pe care analogia cu jocul o atribuie lecturii. Aceasta e concepută într-o perspectivă unidimensională, ca o expresie a raţiunii triumfătoare. Or, e fără îndoială adevărat că mecanica mutărilor consecutive contribuie la degajarea pro-
gresivă a sensului. însă performarea textului nu se reduce la ceea ce poate fi povestit şi de aceea cititorului nu-i revine doar rolul detectivului care-1 descoperă pe asasin după urmele lăsate. Lectura e, în primul rînd,
sens. dar este şi reprezentare, şi mai e încă trăire. Dacă totul s-ar limita la a şti ce se întîmplă, ar fi inexplicabil de ce recitim cu fervoare a doua şi a treia oară o operă clasică. Elizabeth Bruss avea dreptate să se întrebe la capătul unui studiu despre raporturile lecturii cu jocul dacă noţiunea de „joc" nu e prea îngustă, întrucît sugerează „un set finit de reguli, un spaţiu bine delimitat, preferinţe clar împărtăşite, calcule deliberate". Concluzia ei rezervată îmi pare valabilă : „Multe dintre calităţile de gîndire, motivaţie şi comportament individual pe care le implică teoria formală a jocurilor par primitive în comparaţie cu tratarea literară a aceloraşi fenomene." (24, 170).
PRACTICI ŞI TIPURI  DE LECTURA
De la hipologografic la hiperlogograţic. Practicile curente ale lecturii se grupează în jurul a două modalităţi principale de abordare a textului — una, stîngace, dependentă, de slab randament; alta, avizată, autonomă, potenţial productivă.
Cea dintîi, denumită de Escarpit hipologografică (lo-gogramă = semn sau grup de semne reprezentînd cuvîntul) constituie un stadiu al perioadei de ucenicie, stopată înainte de finalizare din diverse motive (întreruperea învăţăturii, inaptitudine, deficienţele sistemului pedagogic). Ea se caracterizează printr-o mecanică aditivă, care angajează treptat identificarea literelor, apoi a silabelor, apoi a cuvintelor, în urmă a propoziţiilor şi frazelor. Sensul se formează astfel printr-un demers inte-grativ şi liniar, în ordinea strictă a derulării textuale (84, 45). Insuficienta stăpinire a codului îl determină pe subiect să silabisească iar opintelile lui se traduc pentru observator printr-o neîntreruptă şuşoteală. în aceste condiţii, avansarea e lentă şi anevoioasă. Stînjenit de lipsa familiarităţii cu ambianţa, dominat de teama de a nu scăpa nimic, cititorul îşi interzice orice iniţiativă, se căzneşte să respecte rigid consecuţia secvenţială : ca atare,
134
135
absoarbe tot ce-i cade sub ochi, indiferent dacă înţelege sau dacă-i place. Dar departe de a-1 recompensa, tocmai această fidelitate îl face să eşueze în plictiseală şi dezinteres, înlănţuindu-1 de litera textului şi îndepărtîiidu-1 de spiritul său. Şi cum nu e în stare să-şi comande ritmul performării, punîndu-I în concordanţă cu ceea ce-i place ori cu ceea ce detestă, pînă la urmă, descurajat, cititorul e gata să abandoneze şi să se lase păgubaş. Regretabil în această lectură — care constituie, din păcate, apanajul unor mase considerabile — e că rămîne imediat dedesubtul pragului care separă osteneala de răsplata ei, dificultăţile descifrării de satisfacţiile comprehensiunii. Ea îi apare astfel subiectului ca o corvoadă sau, în tot cazul, ca o obligaţie, deşi cu încă un efort, s-ar fi putut transforma într-o deprindere benefică.
Ce-a de-a doua modalitate a lecturii, hiperlogografică, se bazează pe recunoaşterea simultană a mai multor cuvinte. Pe de altă parte, spre deosebire de lectura hipolo-gografică, ea nu se mai serveşte de releul fonic : semnele grafice sînt traduse nemijlocit în unităţi de semnificaţie, circuitul sensului pare a se institui direct între stimulii optici şi centrii cerebrali. Lectura devine silenţioasă, capătă autonomie şi funcţionalitate. Degajat de constrînge-rile descifrării, cititorul atacă textul cu dezinvoltură, dînd impresia că anticipă ceea ce va veni, ca şi cum o semnificaţie deja constituită în mintea sa, ca ipoteză, ar merge în întîmpinarea semnificaţiei propuse de text. El caută continuu chei şi avertizori semantici, efectuează, în raport cu scopul pe care-1 urmăreşte, parcursuri integrale ori selective, îşi controlează ritmul de înaintare, accelerînd, încetinind, hotărînd unde să se oprească spre a aprofunda şi la ce nivel s-o facă. Lectura hiperlogografică, singura care-şi merită numele de „lectură", după Escarpit, permite prin flexibilitatea şi caracterul ei de simbolism vizual, dominarea efectivă a universului scrierii.
Intre cele două modalităţi de lectură nu există incompatibilitate. Toţi începem prin descifrare şi recunoaştere, numai că unii rămîn la citirea hipologografică iar alţii ajung s-o depăşească. Nu este cazul să stărui aci asupra ontogenezei lecturii ; totuşi, date fiind marile implicaţii ale problemei, cîteva clarificări sînt indispensabile.
ONTOGENEZA LECTURII
în mod tradiţional, de multe secole, învăţarea citirii în şcoală se face printr-o metodă, numită „sintetică" sau „cumulativă", pentru că trece progresiv de la cunoaşterea literelor la cunoaşterea combinărilor lor în silabe, cuvinte, propoziţii etc. Teoretic, ea se fundează pe principiile raţionalismului clasic, că evoluţia are loc gradual, de la simplu la complex, şi că totalitatea se reduce la suma părţilor. Practic, se preconizează exerciţii repetate de rostire cu voce tare a literelor şi silabelor, în vederea memorizării şi automatizării procesului de recunoaştere. Recodificarea informaţiei grafice într-un „input" sonor şi apoi decodarea acestuia în unităţi de sens funcţionează însă, cel puţin în faza incipientă, mecanic, deoarece literele şi silabele n-au semnificaţie (cu excepţia a puţine cuvinte monosilabice). în felul acesta descifrarea e separată de comprehensiune.
Micului şcolar i se pretinde astfel — cum notează A. Bassi — „capacitatea de a se adapta unei activităţi a cărei finalitate nu e imediată, ci tîrzie, ceea ce nu e tocmai la îndemînă, de vreme ce copilul trăieşte cufundat în prezent iar celelalte dimensiuni temporale, trecutul şi viitorul, au puţină importanţă pentru el". După E. Cla-parede „pentru un adult care cunoaşte mecanica limbajului scris, litera e mai simplă decît silaba, silaba mai simplă decît cuvîntul. Dar acesta nu e deloc cazul pentru copilul care vede întîia dată un text scris. Pentru el cuvîntul sau chiar fraza formează un desen a cărui fizionomie generală îl captivează mai mult decît literele izolate pe care nu le distinge în ansamblu." (28, 65).
Ar reieşi din cele spuse că metodele „globale", care leagă formele de semnificaţie, pornind de la cuvinte şi propoziţii elementare spre litere, sînt superioare şi ar trebui să se bucure de o largă preemţiune. în realitate lucrurile nu stau tocmai aşa : între pedagogi domneşte dihonia iar controversele, după decenii de polemici aprinse, nu dau deloc semne de domolire ; frapant, în orice caz, e că argumentele, utilizate de o parte şi de alta au deopotrivă acoperire experimentală, dovadă că problema e prea complicată ca să poată fi rezolvată în termeni alternativi (260 ; 299). Fără a intra în dezbatere, menţionez doar, spre a echilibra poziţiile, că o
136
137
fază a descifrării e inevitabilă şi în cazul metodei globale, doar că ea survine mai tîrziu (cînd se trece de la cuvinte la memorarea codului alfabetic) ; în al doilea rînd, că metoda sintetică e singura eficientă în cazul handicapaţilor ori a celor care suferă de dislexie (27, "0—71). Pe de altă parte, cred că lucrul cel mai important nu e să arbitrăm litigiul dintre partizanii sintetis-mului şi ai globalismului, ci să încercăm a-1 depăşi ; la urma urmei, în predarea lecturii, rolul dascălului e mai relevant decît opţiunea pentru una sau alta dintre strategiile învăţării codului alfabetic.
Indiferent de metoda folosită, o chestiune spinoasă pe care o ridică tehnica deprinderii cititului în şcoală e cea a subvocalizării. Recurgerea la releul fonic (circuitul ochi — corzi vocale — ureche), necesară şi recomandabilă în faza silabisirii, devine, la un moment dat, inutilă (căci informaţia grafică poate fi transmisă direct cortextului) şi parazitară (întrucît viteza de propagare a circuitului fonic e sensibil mai lentă decît în circuitul vizual). Dacă această trecere prin fonaţie nu e în cele din urmă înlăturată iar subiectul, în loc să ajungă la lectura silenţioasă, persistă să descifreze oral, atunci el are toate şansele să rămînă prizonierul citirii hipologografice. Ceea ce înseamnă — cum am arătat — avansarea înceată şi anevoioasă, comprehensiunea precară (căci izolarea componentelor frazei unele de altele îngreuiază sarcinile memoriei de scurtă durată), scăderea gradului de motivaţie şi, finalmente, pierderea gustului pentru lectură (224, 24—27 ; 207, 259—271).
• Trebuie, de aceea, considerată ca o gravă eroare pedagogică insistenţa excesivă a unor dascăli asupra lecturii cu voce tare. Ea îi împiedică pe mulţi elevi să exerseze decodarea directă a semnelor grafice, abilitate indispensabilă spre a ajunge la hiperlogografic. Faptul că o serie de absolvenţi ai şcolii generale au statutul practic de semianalfabeţi, că ei ştiu să descifreze, dar nu să formeze sens, e o tristă consecinţă a unui învăţămînt rutinier. Unui elev de 9—10 ani îi vine lesne să citească (aparent) un text, fără ca totuşi să-1 înţeleagă (îl trădează arbitrarul intonaţiilor, neconcordanţa dintre accente şi sensuri etc.) ; în schimb, e destul de greu să-1 citească tare şi, concomitent, să-1 înţeleagă. Lectura silenţioasă nu e — cum cred unii — o lectură sonoră interiorizată, ci,
138
dimpotrivă, lectura cu voce tare e o lectură silenţioasă (deci oculară) pe care o sonorizăm.
Trecerea „normală" de la citirea hipo la cea hiperlo-gografică poate fi descrisă, luînd ca bază observaţiile danezului Jansen, în 4 faze :
1 — După perioada de iniţiere, denumită de „rebus reading", lectura începe cam de pe la 9—10 ani să se configureze ca o activitate plăcută, fără a avea însă un scop bine definit (e rareori intenţionat selectivă) ; caracterul ei emoţional e foarte evident ; comprehensiunea nu constituie o preocupare capitală.
2 — Pe la 11—12 ani elevul dispune de o capacitate sporită de înţelegere : e în stare să răspundă unor întrebări despre cele citite, îşi poate controla în oarecare măsură ritmul performării ; apare o tendinţă de smulgere din tirania „cuvîntului de cuvînt".
3 — Pe la 13—14 ani se schiţează o abordare critică : textul e supus interogaţiilor, sînt sesizate unele contradicţii, puncte vulnerabile etc, autorul începe să-şi piardă „aura", elevul se descoperă ca sursă de valorizare.
4 — Pe la 15—16 ani, lectura devine fiabilă, adap-tîndu-se scopurilor urmărite : e liniară dar şi selectivă (exploratorie ori global informativă), uzează de viteze şi modalităţi variate ; cititorul e capabil să esenţializeze, să compare ceea ce are sub ochi cu ceea ce s-a mai scris înainte pe aceeaşi temă, să poarte un dialog critic cu autorul şi cu sine însuşi etc. în continuare, sînt posibile şi alte progrese, mergînd însă mai ales pe linia adîncirii ori extinderii abilităţilor cîştigate, mai puţin a dobîndirii altora noi. Şcoala e cea care pune bazele competenţei lectorale (atît sub aspectul tehnic, cît şi sub cel enciclopedic), desfăsurînd si concretizînd potenţialul cognitiv al subiectului (2 44 ; 17, 89—96).
TIPURILE DE LECTURA
Care sînt tipurile ori modurile de lectură (hiperlo-gograficăj_ silenţioasă) de care dispune cititorul adult şi avizat ? Le voi prezenta succint, încereînd să pun ordine într-o bibliografie încîlcită (226 ; 28, 123—124; 223, 48—57).
139
Lectura liniară e o formă de lectură hiperlogografică neevoluată, în care, cel mai adesea din obişnuinţă şi rutină, textul e parcurs secvenţial şi în întregime (de la început pînă la sfîrşit). Subvocalizarea e înlăturată ; ea mai apare totuşi, incidental, cînd cititorul întîlneşte un cuvînt care-i lipseşte din repertoriu, e puţin frecvent sau greu discriminabil (de ex. din cauza lungimii). Inconvenientul acestui tip de lectură e că-1 reduce pe cititor la pasivitate şi-1 dezangajează. A paria pe capacitatea cuvintelor de a menţine constant atenţia în stare de alertă nu e foarte rezonabil de vreme ce numai arareori se întîmplă ca textul să fie foarte interesant iar cititorul foarte interesat. Dar chiar şi atunci îndărătnicia de a fi complet şi a nu anticipa se răzbună de obicei, prin oboseală şi scăderea gradului de motivaţie.
Lectura receptivă (Receptive reading) e o variantă ameliorată â lecturii liniare, caracterizată prin executarea integrală a parcursului textual însă cu supleţe, variind considerabil viteza, cu reveniri ocazionale, explorînd atent locurile strategice (introducerea, concluziile etc.) pentru a înregistra complet şi exact, cu maximă acurateţe, ceea ce comunică textul ; e o lectură intensivă, analitică, asimilatorie, adecvată în cazul unor manuale, cursuri, lucrări specializate etc. O formă a lecturii receptive, reţinută de A. K. Pugh, ar putea fi numită lectură asociativă (Responsive reading); ea e prestată cu atenţie, dar implică reveniri, retrospecţii şi momente de întrerupere ; uzează de text ca o sursă de impulsuri asociative, reflexive şi creatoare.
Lectura literară poate fi considerată o variantă a lecturii receptive şi asociative ; mai mult ca oriunde, strategia abordării e aici condiţionată de specificitatea textului (roman clasic, roman modern, poem etc.) şi de proiectul cititorului (degustare, cronică literară, survol informativ, studiu analitic etc.) ; tocmai de aceea e greu de stabilit demersuri cu valoare generală. E totuşi evident că lectura literară impune cititorului o atitudine deprag-matizată, de consimţire la instalarea în ficţiune, că acordă o atenţie prevalentă formei, fiind interesată mai mult de „cum" se spune decît de „ce" se spune ; că e mai degrabă lentă, implicînd reveniri şi întreruperi, că în cazul operelor poetice e circulară, cu intrări multiple, senzuală, atentă la muzica şi plasticitatea vorbelor etc.
Lectura informativă globală (skimming, ecremage) e o lectură selectivă care vizează obţinerea unei idei de ansamblu asupra textului (examenul unei pagini de ziar, răsfoirea unei cărţi etc.) ; cititorul explorează cu privirea suprafaţa textuală în căutarea unor puncte de sprijin : el „agaţă" ici un cuvînt-cheie, dincolo un titlu, mai încolo un grup nominal cu funcţie tematică, încercînd să înţeleagă despre ce e vorba fără să aprofundeze (care e informaţia esenţială, ce urmăreşte autorul, cum e organizată opera etc.) ; randamentul acestui parcurs in „survol" depinde în mare măsură de cunoştinţele prealabile asupra autorului ori a problematicii care face obiectul textului, ca şi de antrenamentul, discernămîntul, buna condiţie fizică şi psihică a cititorului. Pentru că însă satisfacerea optimă a tuturor acestor parametri lasă adesea de dorit, riscul de eroare (prin omisiune, confuzie, neînţelegere etc.) e foarte ridicat : ajunge ca cititorul să fie obosit sau nervos sau să subestimeze complexitatea textului cu care se confruntă, pentru ca rezultatele inspecţiei sale să fie arbitrare şi de puţin folos.
Lectura explorator ie (skanning, ecretage, reperaj) constă în recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri predeterminate din ansamblul unui text (găsirea unei referinţe în dicţionar, a numărului de telefon în anuarul abcgiaţilor etc.) ; diferă şi de parcurgerea liniară şi de parcurgerea globală întrucît se focalizează asupra unui singur punct; depinde, ca operativitate şi eficienţă, de organizarea serială şi metodică a textului (respectarea strictă a ordinii alfabetice, cronologice etc).
Lectura de cercetare (search reading) e o variantă a lecturii exploratorii ; constă în recuperarea unei informaţii pe o temă prestabilită dar căreia nu-i cunoaştem cu precizie reprezentarea simbolică ; e caracterizată de inspecţia atentă a textului, în direcţia globalităţii, nu însă a liniarităţii, şi de frecvente mişcări înainte-înapoi.
Lectura rapidă constă în raţionalizarea mecanismelor perceptive şi ameliorarea comprehensiunii spre a obţine performanţe superioare, atît pe plan cantitativ (sporirea vitezei), cît şi pe plan calitativ (asimilarea mai eficentă a conţinutului). Deşi metodele lecturii rapide conduc uneori la rezultate spectaculoase, ele sînt departe de a produce miracole, cum îşi închipuie unii cu naivitate. Aplicarea lor nu e posibilă oriunde, oricum şi nu ga-
141
rantează totdeauna reuşita. De pildă, tehnicile lecturii rapide pot fi adaptate textelor referenţiale, mai greu celor pseudoreferenţiale,   deloc celor   autoreferenţiale.   A le utiliza pentru a citi un roman modern, de scriitură foarte elaborată, ori un poem, e o aberaţie. In asemenea cazuri, se impune mai degrabă procedarea inversă, cum recomanda pe vremuri Emile Faguet : „A citi lent e principiul de căpetenie, aplicabil în chip absolut oricărei lecturi (literare)". (86, 3). Nu însă lui Zola — afirmă Barthes — altminteri de acord că precipitarea e în anumite cazuri un non-sens : „Citiţi încet, citiţi totul dintr-un roman de Zola, cartea o să vă cadă din mîini ; citiţi repede, în salturi, un text modern, acest text va deveni opac, imposibil de gustat". (13, 23). Trebuie apoi menţionat că problema lecturii rapide e nu numai tehnică, ci şi psihologică : e necesar ca cititorul să fie motivat, să se poată învesti afectiv, să ştie clar ce urmăreşte, să fie în stare să-şi conştientizeze şi să-şi planifice modul de a proceda. în fine, nu poate fi ignorat riscul superficialităţii pe care-1 implică practicarea tehnicilor de „survol" şi „reperaj", centrale în lectura rapidă ; ele conduc de multe ori la a afla „despre ce" se vorbeşte şi nu la a cunoaşte efectiv „ce" se vorbeşte. Dincolo de aceste rezerve, posibilităţile de îmbunătăţire a capacităţii de lectură sînt reale sie extrem de important să fie cunoscute. Voi reveni de aceea asupra chestiunii. (167, 71—88 ; 37; 221; 251).
6. ITINERARUL PERFORMÂRII. MODELE ANALITICE DE LECTURA
Diversele modalităţi şi practici ale lecturii pe care le-am trecut în revistă au în comun trei demersuri esenţiale : inspectarea oculară a textului, degajarea sensului, reacţia subiectului faţă de ceea ce citeşte. Ele corespund, grosso modo, complexului de activităţi interconectate denumite în psihologie : percepţie, comprehensiune, afectivitate. A studia procedural lectura, aşa cum ne-am propus, înseamnă a urmării sistematic funcţionarea acestor activităţi, în ordinea succesivă a intrării în joc, identificînd aportul fiecăreia, inclusiv al principalelor lor subcomponente, în totalitatea integrată şi finalizată a performării. Dată fiind extraordinara complexitate a proceselor ce au loc concomitent, interferent şi la diferite niveluri, nu e surprinzător că specialiştii se contrazic, uneori considerabil, în privinţa relativei importanţe atribuite diverşilor operatori ori explicării feluritelor operaţii.
Spre a fixa ideile şi a-mi justifica drumul ales în expunerea care urmează, voi pleca de la analiza a două modele ale lecturii, unul mai vechi, bine cunoscut cercetătorilor, datorat lui W. Gray şi remaniat de Robinson (1966), altul de dată recentă, beneficiind de achiziţiile mai noi ale Semioticii şi Psiho-lingvisticii, datorat lui Frans Rutten (1980).
Primul model descrie în felul următor aspectele relevante ale procesului lecturii :
1 — Percepţia cuvintelor, incluzînd pronunţarea şi semnificaţia.
2 — Comprehensiunea („sesizarea clară a conţinutului semantic") care implică :
a) comprehensiunea literală ;
b) determinatea semnificaţiilor implicite (presupoziţiile)
143
c) degajarea implicaţiilor şi sensurilor dincolo de ceea ce ele postulează imediat.
(Cele trei trepte ale comprehensiunii sînt caracterizate de Grav, în termeni populari, drept „abilitatea de a citi rîndurile, de a citi printre rînduri şi de a citi dincolo de rînduri".)
3 — Reacţia faţă de ideile autorului şi evaluarea lor (opinii critice, răspunsuri emoţionale, concluzii finale).
4 — Asimilarea (fuziunea informaţiilor şi ideilor obţinute prin lectură cu cele aflate în posesia cititorului) (32, 61—63).
Modelul lui Frans Rutten e mai fin articulat şi aduce unele inovaţii. El comportă 5 subdiviziuni :
1 — Percepţia vizuală.
2 — Semiotizarea (elementele „artefactului" sînt învestite cu calitatea de „semne", devenind astfel unităţi de cod).
3 — Identificarea semiotică (asocierea unei semnificaţii fiecărui semn recunoscut).
4 — Tratamentul cognitiv al datelor rezultate din primele 3 operaţii spre a produce „concretizarea" (termenul înseamnă, la R. Ingarden, care 1-a lansat, „o configuraţie specifică de conţinuturi mentale formate în spiritul cititorului în urma procesului de lectură"). Tratamentul cognitiv include :
a) dezvoltarea de structuri semantice ipotetice care să permită integrarea satisfăcătoare a unităţilor de semnificaţie ;
b) stabilirea de conexiuni între unităţile de sens aflate la diferite niveluri de complexitate ;
c) „colmatarea" — definită ca producere de sens complementar operaţiilor de semnificare declanşate de percepţia artefactului.
5 — Evaluarea (confruntarea „concretizării" în curs cu diverse norme de coerentă, verosimilitate etc.) (238, 77—83).
O primă observaţie e că ambele modele ignoră rolul important al „prelecturii", respectiv al informaţiilor privind textul care urmează a fi citit, intrate sau aflate în posesia lectorului şi transformate în „aşteptări" (expec-taţii). Deşi aceste informaţii provin prin surse foarte eterogene (recomandări ale şcolii ori „leaderilor de opinie", presă orală, sugestii oferite de ambalajul textului, de
titlu, mărcile genului etc), sint de pertinenţă inegală şi au un caracter precritic, adesea necritic, ele exercită totuşi o influenţă asupra formării sensului, care nu e deloc neglijabilă şi nu trebuie neglijată .
în legătură cu percepţia, e vădit că modelul Rutten o reduce la un simplu contact ocular cu stimulii verbali. In realitate, cum vom vedea, percepţia e un mecanism constructiv, un ansamblu de informaţii selectate şi structurate. Pentru cine stăpîneşte codul, nu există un moment al privirii literelor şi un altul al semiotizării. „vederea" cuvîntului trimite instantaneu la semnificaţie. E adevărat că „recunoaşterea" e un act semiotic iar „comprehensiunea" unul semantic, potrivit celebrei distincţii propuse de Benveniste, însă în recunoaştere intră indici semantici iar sensul încorporează aspecte perceptive, încît, deşi analizabile separat, percepţia şi comprehensiunea trebuie considerate ca activităţi profund interrela-ţionate.
De fapt, problemele cele mai serioase le ridică modul de a trata comprehensiunea. Nici nu e de mirare. Aceasta constituie momentul esenţial al lecturii întrucît totalizează activităţile cognitive, graţie cărora unităţile grafematice, la nivel propoziţional, frastic, textual sînt transformate în unităţi corespunzătoare de sens. Or. de la faza imediat posterioară „recunoaşterii" cuvîntului (cînd ne aflăm încă, teoretic, pe plan perceptiv) pînă la formarea sensului textual, printr-un proces de negociere a codurilor, punere în valoare a contextului şi paratex-tului. utilizare a mecanismelor mnemonice, rezolvare a nedeterminărilor etc, drumul e lung, accidentat, intre-ţesut de conexiuni inverse, de o complicaţie atît de mare, încît desfacerea analitică şi reprezentarea lui inteligibilă e pîndită tot timpul de simplificare şi reducţionism.
în orice caz. la Gray-Robinson comprehensiunea apare sub o formă excesiv schematizată. Ei par să nu remarce deosebirea calitativă dintre înţelegerea frazei şi înţelegerea textului. Dar şi Rutten se ocupă numai de două dintre operaţiile esenţiale ale comprehensiunii : determinarea sensului (4a şi 4b) şi „colmatarea", pe care prefer s-o numesc (voi motiva la locul potrivit de ce) „învestirea imaginativă". Inexplicabilă este trecerea sub tăcere a „recodificării" selective, în alţi termeni, a condensării sensului acumulat în structuri din ce în ce mai abstracte,
144
145
proces fundamental — dacă mai e nevoie s-o spun — de vreme ce fără memorizare nu există lectură, de altfel nici inteligenţă.
Gray-Robinson, spre  deosebire de  Rutten, atrag în mod oportun atenţia asupra unei alte laturi, indisociabile de actul lecturii, pe care însă majoritatea cercetătorilor, din motive de comoditate uneori, de specializare alteori, preferă s-o pună în paranteză : reacţia evaluativă. Dar oricine ştie, fără să-i interogheze pe experţi, că, în orice punct al ei, comprehensiunea e compenetrată de şi se interferează cu fenomene afective şi pulsionale (inconştiente), în aşa măsură, încît devine greu a decide totdeauna care e spaţiul ei autonom de manifestare. Orice proces de degajare a sensului comportă declanşatori, inhibitori ori însoţitori afectivi   şi subliminali.   O anumită stare emoţională ne poate influenţa dispoziţia cu care întîm-pinăm o carte, ea acţionează augmentativ, frenatoriu, calitativ pe întregul parcurs al lecturii ; pe măsură ce sesizăm ce se petrece, resimţim plăcere ori neplăcere, ne situăm în raport cu lumea operei, evaluăm întîmplările, personajele, stilul etc. Astfel învestit, sensul devine un cîmp magnetic, în fluxul căruia sînt atrase continuu senzaţii, idei,  reprezentări.  Textul  se transformă într-un eveniment al trăirii cititorului iar comprehensiunea tinde să se prefacă în receptare.
în pofida corelaţiei atît de strînse dintre înţelegere şi afectivitate, cercetarea problemei e mult rămasă în urmă. „Pragmatica lingvistică şi teoria comunicării — notează Jauss — abia dacă au remarcat complexul problematic al condiţiilor emoţionale pe care se mulează modelele ficţionale de interacţiune." Dar dacă, spre deosebire de alţii, Gray-Robinson au meritul de a nu escamota chestiunea, soluţia la care se opresc, de a studia „evaluarea" ca un capitol separat, nu-mi pare fericită. Fenomenele emoţionale trebuie tratate în conexiune cu cele cognitive, pe care le influenţează şi de care depind. E ceea ce voi încerca să fac în paginile următoare, deşi cu două rezerve ; că lămurirea laturii semantice a comprehensiunii va rămîne totuşi obiectivul primordial; în al doilea rînd, că mă voi menţine la generalităţi din cauza caracterului precar şi insuficient al cercetărilor specializate.
146
Nici Gray-Robinson, nici Rutten nu consideră „interpretarea" drept o fază relativ autonomă a lecturii, pre-luînd termenul în accepţia lui mai largă, de elucidare a pasajelor obscure, dilematice, ambigue etc. Astfel concepută, interpretarea intervine, în adevăr, în tot timpul lecturii, constituind o componentă necesară a negocierii sensului. Există însă şi o altă accepţie, mai restrînsă şi mai specifică a noţiunii, cea de coniectură globală (de tip descriptiv sau explicativ) asupra „sensului veritabil al textului". în acest înţeles, interpretarea e una dintre activităţile centrale ale Hermeneuticii, situată între comprehensiune (intelligere) şi aplicaţie (applicare), echivalentă în bună parte cu „exegeza". Spre deosebire de comprehensiune, în care sensul se formează treptat şi cumulativ, în pas cu avansarea în lectură, pe vectorul început-sfîrşit, interpretarea determină sensul independent de temporalitatea performării, prin examenul simultan al textului ca întreg. Cea dintîi e inerent nesigură şi aproximativă, în mare măsură dependentă de subiectivitatea cititorului şi predispoziţiile lui emotive ; ea se desfăşoară sub impulsul, de obicei neconştientizat, al contextului primar. Cea de-a doua se întemeiază pe lecturi repetate şi atente, încercînd să se emancipeze de sub orice influenţă conjuncturală de moment ; tinde să respecte cu maximă fidelitate particularităţile şi instrucţiunile textului ; spre a identifica în mod optim „ce" spune şi ce „vrea să spună", se desfăşoară sub controlul unui context secundar, adoptat în mod explicit, deci al unor criterii de validitate, în principiu şi cum grano salis, testabile şi de alţii. Ca un corelat mai exact şi mai complet al lecturii, interpretarea nu poate lipsi din studiul performării.
în schimb, „asimilarea", care figurează la Gray-Robinson, depăşeşte modelul propriu-zis al lecturii ; ca activitate separată, ea aparţine problematicii receptării, întrucît nu accentuează asupra textului (a ceea ce conţine şi operează), ci asupra modului de a-1 utiliza.
După aceste observaţii, sper ca desfăşurarea studiului procedural al lecturii, pe care-1 voi întreprinde în paginile următoare, să apară mai clar motivat. Voi începe printr-un capitol dedicat prelecturii, trecînd apoi la examenul percepţiei. Problemele comprehensiunii le voi trata, întîi, la nivel propoziţional şi frastic, pe exemple
147
concrete, spre a clarifica ce înseamnă a înţelege un enunţ,. la nivelul cel mai simplu. Comprehensiunea textuală mă va reţine mai mult şi va reclama efortul principal. Abordarea va fi defalcată în următoarele capitole, reprezentînd tot atîtea aspecte centrale ale performării : cum se negociază sensul şi cum sînt înlăturate „dificultăţile" întâmpinate pe parcurs ; ce sînt şi cum utilizăm „cheile" (instrucţiunile) autorului ; cum selectăm si re-codificăm materia verbală spre a conecta ceea ce am citit cu ceea ce sîntem în curs de a citi (memorizarea) ; în ce fel ne învestim imaginativ în text, explicitînd presupoziţiile, completînd locurile vide, rezolvînd nedeterminările. Alte două capitole vor explora dinamica deco-dificatorie în procesualitatea ei, insistînd asupra declanşării lecturii prin performarea secvenţei iniţiale şi a reorganizării tot mai ample a cîmpului semantic în raport cu avansarea progresivă spre final. Voi încheia printr-o discuţie asupra problemelor interpretării.
i
7. PRELECTURA
Contactul cu textul e mai totdeauna mediat de opinii, impresii, puncte de vedere sugerate de Ceilalţi ori induse prin observarea nemijlocită a ambalajului (titlu, copertă, semnalmente de gen etc.) şi a vecinătăţilor (locul textului în raport cu altele). într-o societate în care reţeaua comunicativă şi-a multiplicat enorm capacitatea de cuprindere şi de imixtiune în viaţa personală, nimeni nu mai consumă produse simbolice în stare virgină. Toţi ajung să ştie cîte ceva despre textul pe care vor să-1 citească, chiar dacă sub o formă vagă, confuză, parţială, întîmplătoare. Iar uneori prealabilul acesta, oricît de precar şi de aproximativ, nu se limitează la a fi un coridor de trecere, ci devine un scop în sine, estompîndu-şi statutul preliminar şi arogîndu-şi dreptul de a ţine locul textului însuşi. Faptul că întîlnim în zilele noastre cazuri tot mai numeroase de atoateştiutori care cunosc titlurile, nu însă operele, n-ar trebui să ne surprindă peste măsură : e foarte probabil că există un raport necesar între creşterea volumului informaţiei şi creşterea volumului compilaţiei.
Totalizate, cunoştinţele „despre" alcătuiesc laolaltă un fel de „grilă", mai bine sau mai prost structurată, care funcţionează ca un instrument de selecţie a componenţilor textuali. îndeosebi în faza incipientă a lecturii, „grila" amorsează depistarea pertinenţelor de sens. în felul acesta, ea orientează procesul de semnificare conform propriilor tipare, ceea ce poate duce în direcţia „bună", reclamată „obiectiv" de configuraţiile verbale, dar şi într-o direcţie „rea", contraindicată şi arbitrară. Aşa se explică faptul bine cunoscut că adesea nu citim ce „vedem", ci ceea ce „ştim" că trebuie să citim, că se întîmplă să acordăm mai mare valoare ideilor noastre neverificate care anticipă obiectul decît obiectului însuşi.
149
Nu e nevoie să argumentez că predeterminarea judecăţii ascunde riscuri majore. Tocmai de aceea efortul de a ieşi din inerţia opiniilor gata făcute constituie o igienă intelectuală, nu doar necesară, ci şi indispensabilă. E însă adevărat că nu e deloc uşor să te emancipezi de coerciţia informaţiei pre-textuale, mai ales cînd aceasta corespunde unor interese ori satisface anumite înclinări personale. Conştientizarea „structurii de întîmpinare" reclamă spirit autocritic, rigoare şi vigilenţă, calităţi ce nu se găsesc pe toate drumurile. Totuşi, în pofida a destule motive de dezamăgire, cred că acuitatea sensibilităţii epistemologice a epocii noastre îndreptăţeşte oareca'ri speranţe: tendinţa spre autoscopie, atît de bogat ilustrată în literatură de voga jurnalelor şi a memoriilor, îndeosebi preocuparea manifestă în ştiinţele umane de a interoga metodic presupoziţiile de plecare şi a nu mai credita aşa-zisele „evidenţe" denotă, cel puţin, că problema e sesizată, că importanţa ei nu scapă atenţiei.
Voi examina în paginile următoare principalele aspecte ale prelecturii, începînd cu informaţiile indirecte, pe care le grupez sub denumirea de rumoare, continuînd cu informaţiile direct induse de cititor din examenul ambalajului, vecinătăţilor, titlului, discursurilor de escortă.
RUMOAREA
Opiniile şi impresiile pe care le primim de la Ceilalţi constituie un factor de însemnătate variabilă : important şi eficace în direcţia recomandărilor de lectură, inegal şi aleatoriu în facilitarea comprehensiunii. Cercetările de sociologie empirică au demonstrat că participanţii la viaţa literară, care vor să fie „ă la page", ţin seama în alegerea cărţilor de cronicile literare, în vreme ce profanii se bazează mai mult pe relaţiile interpersonale (sfatul unor camarazi, sugestia „leaderilor de opinie" etc). E iarăşi probat că judecăţile de valoare ale celor dintîi ţin seama (în expresia lor manifestă) de părerile critice autorizate, pe cînd ale celor din urmă, care n-au cu cine (şi nici de ce) să se emuleze, sînt de obicei elementare dar sincere.
Influenţa efectivă a opiniilor asupra comprehensiunii e greu de evaluat. Ea e indiscutabilă însă în cazul şcolii. Aici predarea literaturii se face pe baza unor culegeri de texte antologate, inevitabil scoase din contextul originar şi încadrate de comentarii istorico-literare. In loc ca această situaţie de pornire, care-i impune elevului un rol dependent şi pasiv, să fie atenuată cu tact, ea e uneori folosită de dascăl spre a-şi pune în valoare autoritatea. Redus la cunoaşterea fragmentului şi plasat în poziţie celebrativă (prezumţia e că bucăţile din manual sînt exemplare, altfel n-ar fi propuse), elevul ia contact cu textele după ce află ce sens, ce funcţie şi ce calităţi estetice posedă. îi rămîne, ca atare, să ilustreze consideraţiile profesorului şi ale manualului prin observaţii proprii (constînd, de obicei, în aprecieri superlative şi citate conforme). Practica eronată de a transforma lectura literară într-un ritual al parafrazei memorizate se asociază uneori cu simulacre de analiză care ocultează specificitatea simbolică şi artistică a operelor, accentuînd, pînă la exasperare, conţinutul de idei. Alteori se întreprind lungi, inutile şi plicticoase inventare de tropi (în recoltarea aşa-ziselor „expresii frumoase"). Problema în-văţămîntului literaturii în ciclul gimnazial (care, dată fiind receptivitatea vîrstei, are o importanţă decisivă, atît pentru soarta lecturii cît şi pentru formarea personalităţii) e de a face din elev un „interlocutor" şi nu un „rol" într-un scenariu dinainte elaborat. Trebuie avertizat că dificultăţile nu se rezolvă, ci adesea sporesc prin introducerea aşa-ziselor „metode moderne", cînd ele sînt preluate după ureche — cum se întîmplă uneori — fără a avea în vedere corelarea cu nivelul clasei şi cerinţele programei.
Informarea prealabilă, mai ales dacă e controlată (şi nu parvine exclusiv sub forma rumorii) poate aduce servicii însemnate. Există astfel numeroase exemple de utilizare rodnică a opiniilor critice, atît în şcoală, cît şi în alte domenii. Spre pildă, cartea lui Tudor Vianu despre Ion Barbu a jucat un rol considerabil în apropierea mai multor generaţii de cititori de poetica absconsă a Jocului secund. La fel, lucrările lui Marcel Raymond, De Baudelaire au surrealisme (1933) şi Hugo Friedrich, Die Struk-tur der modernen Lyrik (1956) au contribuit major la di-
150
151
fuzărea unei atitudini de simpatie şi înţelegere faţă de poezia modernă.
în climatul existenţei contemporane, in care marele public se simte stînjenit şi contrariat de manifestările radicalismului modernist, rolul de intermediar al criticii e dintre cele mai oportune. Chestiunea e însă delicată : cititorului de rînd nu trebuie să i se ofere reţete ori aprecieri concluzive, în formulări aforistice (sursă de snobism intelectual şi de pseudocultură) dar nici analize supertehnicizate, care să-i depăşească interesul şi pregătirea. El are înainte de toate nevoie să fie familiarizat eu modalităţile şi limbajul celor mai buni autori contemporani, îi e în primul rînd necesară o îndrumare în direcţia aprofundării propriilor mijloace de a citi şi de a fructifica ceea ce citeşte. însă sarcina de a-i cultiva puterea de judecată şi sensibilitatea, de a-1 scoate din rutina deprinderilor rele de lectură, e cu mult mai anevoioasă decît aceea de a-1 învăţa cîteva formule pe de rost ori de a-i ţine prelegeri savante.
VECINĂTĂŢILE ŞI AMBALAJUL
Locul pe care textul îl ocupă ca unitate a unui ansamblu (editorialul într-o gazetă, poemul într-un volum, povestirea într-o culegere etc), ori ca entitate independentă, dar corelativă, în plan sincronic sau diacronic (romanul X faţă de seria romanelor precedente şi concomitente), furnizează indicaţii preţioase asupra conţinutului şi structurii sale. Astfel, cunoscînd majoritatea poemelor dintr-o plachetă sînt împins să deduc particularităţile de viziune, tematică, stil ale celor pe care nu le-am citit. Tot aşa, ştiind pentru ce scopuri şi cu ce mijloace militează un ziar mă aştept ca un articol de fond oarecare să-i ilustreze corespunzător ideologia. în fine, cine n-a practicat vreodată lectura „diagonală", de pildă sărind peste o secvenţă a unui roman care-1 plictiseşte, în convingerea că paginile omise nu vor prejudicia întru nimic comprehensiunea globală ? Riscul acestor anticipări sare în ochi : în literatură îndeosebi nimic nu e pur repetitiv, surprize sînt posibile oricînd ; continuarea unui şir nu e totdeauna previzibilă (deşi sau tocmai fiindcă autorul ne lasă s-o credem) ; oricît de puţin informativ
ne-ar apărea un text nu putem fi siguri de ceea ce conţine decît după ce-1 citim. Cunoaşterea vecinătăţilor oferă probabilităţi, nu certitudini.
De un caracter mai concret şi mai specific sînt datele preliminare sugerate de ambalaj, pe care cititorul avizat le colectează înainte de a se angaja în lectură. Forma coperţii (dimensiune, culoare, grafică etc), numele editurii, al colecţiei, al autorului etc. totul e elocvent pentru cine are oarecare experienţă. Examenul exteriorită-ţilor e suficient ca să edifice asupra a ceea ce unii numesc „contractul de lectură" : ce cuprinde cartea, cui i se adresează, ce nevoi satisface în mod special, ce reprezintă pentru „mine" etc. Dintre indicaţii foarte importantă e precizarea privitoare la gen, fiindcă ea declanşează seturi de aşteptări cristalizate, e vorba de semnalarea directă (printr-un subtitlu : „roman", „poeme" etc) sau indirectă (ilustraţia în culori, de tip iconic, la o carte de copii etc). Alte indicaţii (inserturi editoriale pe ultima filă a copertei, o banderolă publicitară etc.) se ocupă de tema operei, sub o ipostază cît mai atractivă şi mai deschisă, de publicul vizat ori categoriile de vîrstă etc.
Numele autorului (dacă, bineînţeles, nu e un debutant) constituie iarăşi o sursă importantă de expectaţii. El defineşte pentru lectorul competent o viziune asupra lumii, un orizont tematic, un mod de construcţie (epică, lirică etc), un stil. Cititorul de rînd are o idee mai clară despre clasicii din eşalonul de sus al ierarhiei literare (Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu etc.) şi una cu totul nebuloasă despre autorii contemporani. De altfel, cum au dovedit cercetările de sociologie empirică, el nu cumpără autori, ci genuri (poliţist, SF, roman sentimental), pe baza specializării de colecţie, eventual (mai rar) titluri — şi anume în funcţie de capacitatea lor de a-i polariza aspiraţiile secrete (dorinţe şi refulări).
Dar toate acestea sînt lucruri destul de cunoscute încît n-are rost să insist. în genere, se poate afirma că vecinătăţile şi ambalajul joacă, pînă la un punct, rolul situaţiei de enunţare din comunicarea orală. Ele permit reducerea necunoscutului la cunoscutul unei clasificări de gen, motivaţie, finalitate. înscriind opera într-un spaţiu familiar, îi elimină provizoriu alteritatea, deconspi-rînd-o sub cel puţin trei aspecte : divulgă în ce ar putea
153
152
consta folosul sau plăcerea lecturii, aproximează ordinea de dificultate a prestaţiei impuse cititorului si instaurează un protocol al decodificării.
TITLUL,
Titlul pare a fi fost utilizat sporadic încă în antichitate însă folosirea lui s-a generalizat şi s-a instituţiona-lizat relativ tîrziu, de-abia în secolul al XVl-lea, o dată cu revoluţia declanşată de invenţia tiparului. Multiplicarea bruscă şi enormă a producţiei de carte 1-a impus atunci ca mijloc de a distinge volumele aflate în circulaţie şi de a avertiza asupra conţinutului lor. Foarte repede, din nevoia tipografului sau editorului de a-şi răscumpăra cheltuielile făcute (considerabile în raport cu alte produse manufacturate), titlul a preluat şi o funcţie publicitară. Cum o ştim din bibliografia noastră veche, el a ajuns, la un moment dat, să se reverse peste întreaga copertă, anunţînd într-un limbaj înflorit, uneori encomiastic, nu numai care e materia tratată, ci şi excelenţa însuşirilor operei. Acapararea titlului de strategia profitului a devenit însă manifestă în timpurile mai noi, cînd relaţiile de piaţă s-au extins asupra întregii producţii de carte. Dacă totuşi domeniul ştiinţific şi tehnic a fost mai puţin afectat, datorită limitelor de inventivitate denominativă pe care le impune sobrietatea conţinutului, ca şi posibilităţii de a găsi un echilibru între ofertă şi cerere, în schimb, în beletristică, fenomenul s-a manifestat ctj o mare amploare.
A devenit astfel din ce în ce mai clar că titlul are o dublă determinare : în funcţie de opera pe care o deno-tează şi în funcţie de concurenţa celorlalte titluri, care solicită în acelaşi timp favoarea publicului. Pentru a-1 atrage pe cititor trebuie ca „numirea" operei să fie nu atît corectă, cît şocantă, nu atît exactă cît sugestivă. Schiller atrăgea încă de mult atenţia : „Un titlu nu trebuie să fie o carte de bucate. Cu cît mai puţin îşi dezvăluie conţinutul, cu atît mai bine." Iar suprarealistul Rene Magritte opina : „Titlul poetic nu are nimic să ne înveţe, el trebuie să ne surprindă şi să ne încînte" (115, 174).
Evident, problema adecvării nu poate fi pînă la urmă ocolită. Dacă denumirea conţinutului e înşelătoare, dacă
— altfel spus — eticheta pusă pe sticlă n-are nici un raport cu ce e înăuntru, atunci cititorul păcălit îl va evita a doua oară pe autorul sau editorul care au abuzat de buna lui credinţă. A fi exact nu înseamnă însă a fi banal, după cum a fi ingenios nu înseamnă a minţi. Autorii au încercat şi încearcă să rezolve problema, silindu-se să tragă, în acelaşi timp, de ambele capete ale firului : soluţia rezidă în a găsi formulări care să evoce, fără să precizeze, încărcate simbolic, deci avînd semnificaţii multiple şi incluzînd tema, dar la un nivel sugestiv, nu asertoric. In aceste cazuri, concordanţa titlului cu textul există, fără a fi stînjenitoare, ceea ce se obţine e stîrni-rea de aşteptări difuze, indeterminabile, ambigue, compatibile cu motivaţii diferite.
în fiecare epocă funcţionează o anumită modalitate a titrării, solidară cu sistemele de valori şi marile curente de idei şi sensibilităţi ce o traversează. Ea circumscrie ce anume trebuie pus în evidenţă şi mai ales cum să se procedeze. Titlurile •— arată pe drept cuvînt Arnold Rothe
— formează „un corpus literar pertinent" încît identitatea fiecăruia nu poate fi apreciată decît prin raportare la fundalul general (236, 1, 67).
La noi, în primele decenii ale secolului al XX-lea, în acord cu dominanţa convenţiei realiste în proză şi într-un climat concurenţial aflat într-un stadiu încă incipient, titlurile celor mai bune romane izbesc prin caracterul lor prevalent enunciativ, transparent şi tematic. Ele anunţă protagoniştii (Mara, Ion, Fraţii Jderi, Rusoaica, Nicoară Potcoavă etc), locul desfăşurării (Calea Victoriei, La Medeleni etc), tema (Răscoala, Venea o moară pe Şiret, Concert din muzică de Bach, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Enigma Otiliei etc). Mai rar întîlnite sînt titlurile de caracter metaforic : Patul lui Procust, Gorila, Întunecare etc.
Titlurile romanelor actuale consemnează o diferenţă majoră de viziune. E evident că modernii fug de exprimarea directă, caută simboluri, solicită dispoziţii latente şi stimulează mecanisme asociative : Feţele tăcerii (Bu-zura), Biblioteca din Alexandria (Sălcudeanu), Maimuţele personale (Cosaşu), Vara baroc (Paul Georgescu), Alexandra şi infernul (Laurenţiu Fulga), Nu ucideţi fe-
154
155
meile (Măria Luiza Cristescu) etc. Caracterul colorat, original şi expresiv al acestor titluri accentuează o voinţă de diferenţiere şi de emulaţie de care nu e probabil străină resurgenţa individualismului psihologic şi estetic, împiedicat să se afirme în anii '50.
încă mai rafinată ne apare titrarea plachetelor de versuri, lucru firesc, de vreme ce starea lirică nu poate fi tradusă conceptual ci doar sugerată metaforic ori simbolic. Aceasta ar putea fi şi cauza pentru care titrarea poeziilor e mai tîrzie decît a altor compuneri literare. Practicarea genului — crede Rothe — indica nemijlocit tematica lucrării : sonetul nu putea fi decît erotic, oda — omagială, meditaţia — filozofică. însă de la un moment dat înainte, de cînd poeziile au început să circule independent de culegerea căreia îi aparţineau şi să fie publicate separat în reviste, s-a ivit necesitatea de a le identifica. Lungă vreme ele au primit titlul după primul vers : aşa s-a întîmplat la noi cu vechile cîntece de lume, dar şi cu multe poeme eminesciene (Se bate miezul nopţii..., O dulce înger blînd..., Peste vîrţuri..., Departe sînt de tine..., Cu mîine zilele-ţi adăogi..., O, rămîi..., Atît de fragedă... etc. Ulterior, titrarea independentă a poeziilor a devenit regula generală.
în domeniul liric, tendinţa spre originalitate e în largul ei. Titlul devine o creaţie în sine, dificilă, fiindcă trebuie să comunice ceva esenţial despre operă şi să concureze cu succes titlurile coexistente (ale altor poeţi), iar asta într-o formă laconică, de mare densitate semantică. Iată o listă a cîtorva plachete de versuri, alese la întîm-plare : Clar de inimă (Nichita Stănescu), Ardere de tot (Ileana Mălăncioiu), (Fîntîna somnambulă (Adrian Pău-nescu) Miazănoaptea miresmelor (Gr. Hagiu), Anotimpul discret (Ştefan Augustin Doinaş), Descîntoteca (Marin Sorescu), Sărbătoarea nimănui (Liviu Călin), Obiecte de tăcere (C. Abăluţă), Madona din dud (Cezar Baltag) etc. i. E adevărat că, din cînd în cînd, cineva se opune curen- §
tului cu cîte un volum intitulat simplu : Poezii (Ileana Mălăncioiu ori Ana Blandiana) sau Versuri (Emil Bru-maru). Pe fundalul calofil al „corpus"-ului, titlurile căutat banale au un efect de „bumerang" ; ele reprezintă mai degrabă tresăriri de orgoliu decît expresii ale despuierii şi umilinţei.
!56
Cu totul alta e problematica titrării în presă. Acroşa-rea cititorului e aici încă mai imperativă decît în literatură (unde se poate conta pe o bunăvoinţă iniţială) ; în acelaşi timp însă e indispensabilă acoperirea subiectului, referirea nemijlocită la conţinut. Pentru a împăca ambele cerinţe, gazetarul triază informaţiile despre un eveniment, alegîndu-le pe cele mai promiţătoare, mai ieşite din comun, mai atractive. Numind, el încearcă să „inso-liteze" aspectele reţinute, să le dea culoare şi putere semnificantă, uzînd de simplificări sintactice (fraze nominale, eliptice, fără conectori), efecte de „talie" (corpuri de litere diferite), subtitluri complementare etc. De notat că titlurile sînt ierarhizate în cadrul paginii şi că această ierarhie răspunde aşteptărilor clientelei sub raportul centrilor de interes şi al opţiunilor ideologice. Căci dincolo de materialul faptic pe care-1 consemnează şi-1 pun în scenă zi de zi, titlurile relevă, deopotrivă, imaginea pe care o gazetă vrea s-o dea despre sine şi comportarea intelectuală a cititorilor săi. (1, 149—151).
Ce rol joacă titlul în preliminarea comprehensiunii ? E limpede că răspunsul la această întrebare variază de la epocă la epocă, de la gen la gen, de la autor la autor. x4.şteptările pe care le trezesc titlurile au uneori o mare importanţă. într-un experiment faimos, Nicole Robine a arătat, uzînd de un set de titluri imaginare, cît de strînsă e corelaţia dintre simbolica denominativă şi mentalitatea cititorilor aparţinînd anumitor grupuri sociale. De multe ori însă elocvenţa titlurilor e amăgitoare (82, 239 —244), pertinenţa lor aparentă, ele nu intermediază, ci se auto-enunţă. Fapt e că într-o bună parte a literaturii moderne, titlul e tot mai puţin o formulare rezumativă şi tot mai frecvent un comentariu. El serveşte mai degrabă ca mijloc convenţional de identificare a operei decît ca un meta-text,  aparţinînd aceleiaşi  paradigme. Această  lipsă de funcţionalitate nu trebuie totuşi exagerată. Legile pieţii literare impun înfrînarea tendinţelor autonomiste (fiindcă cititorul de rînd, cumpărătorul de carte, nu tolerează divorţul dintre „nume" şi „lucru"). De altă parte, există destule exemple reuşite care atestă că e posibilă asocierea denotaţiei cu conotaţia, a pregnanţei simbolice cu expresivitatea. La urma urmei, şi aci, ca oriunde, se pune chestiunea talentului : „a da titlu" nu e o rutină, ci un har. Arnold Rothe, pe care l-am mai citat, afirmă cu
157
r
îndreptăţire : „Dat fiind că titlul poate reduce, confirma sau spori gama semantică a unui text, el este fie jenant, fie inutil, fie dezirabil*. Care dintre aceste atribute se potriveşte n-o putem şti decît la sfîrşitul lecturii (236, 3, 50—51)
DISCURSURI DE ESCORTA
Reunesc sub această denumire texte servind ca adju-vanţi textului propriu-zis (prefaţa ori postfaţa, rezumatul, sumarul, bibliografia), în scopul explicitării, condensării, comentării ori conectării sale cu alte texte.
Relevanţa discursurilor de escortă pare evidentă în cazul textelor ştiinţifice şi didactice. Motivul e simplu : aceste texte au proprietatea de a fi conceptualizate fără rest sau, în tot cazul, cu reziduri nesemnificative. Rezumatul, de pildă, furnizează cunoscătorilor orientări decisive asupra conţinutului unei lucrări de specialitate (teză, comunicare etc.) : care-i sînt ideile principale, cît de noi şi cît de plauzibile ; ce vrea să demonstreze şi cum o face ; la ce concluzii ajunge etc. Bibliografia lasă să se vadă predilecţiile autorului, şcoala căreia îi aparţine, volumul şi calitatea cunoştinţelor, măsura în care se ţine la curent cu evoluţia disciplinei etc. Sumarul constituie, îndeosebi în cazul unei opere complexe şi laborioase, cu multe subdiviziuni, un mijloc de a-i sesiza arhitectura, raportul dintre ansamblu şi detalii, modul de articulare a diverselor secvenţe etc. în şcoală, ca să mai dăm un exemplu, sînt utilizate mici texte rezumative ori integrative, numite de Ausubel „organizatori anticipaţi" („advanced organisers"), situaţi la un grad mai înalt de abstracţie şi generalitate decît textele pe care le acompaniază, menite să ofere un cadru clarificator si inte-grativ achiziţiei de noi informaţii (184, 26).
Rolul discursurilor de escortă e mai problematic în cazul literaturii. Un rezumat, chiar bine făcut, poate fi total neconcludent : în cel mai bun caz, el dă o idee schematică despre ceea ce se petrece într-o operă (şi doar dacă aceasta e epică sau dramatică), nu despre ceea ce-i conferă valoare. Din acest motiv e îndoielnic folosul „digest"-urilor — al retranscrierii marilor capodopere în versiuni  prescurtate,   mărginite   la desfăşurarea liniei
principale a subiectului. Eliminînd informaţia estetică şi reţinînd-o pe cea semantică, mai subzistă oare literatura ?
De un mare interes sînt prefeţele (postfeţele), cu statutul loc de comentarii metatextuale datorate altor persoane decît autorului sau autorului însuşi. Cele dintîi au scopul să recomande, să explice ori/şi să situeze. Speţele sînt bine cunoscute. Un scriitor vîrstnic sau consacrat, al cărui nume oferă o cauţiune, prezintă publicului un confrate mai tînăr, debutant ori puţin cunoscut. Textul său, de obicei scurt, amabil şi colocvial, are un caracter persuasiv : îşi propune să convingă un public presupus indiferent ori sceptic. Ca atare, nu se precupeţesc elogiile, în schimb sînt marginalizate ori trecute complet cu vederea observaţiile critice. Demonstraţia se sprijină, în orice caz, mai mult pe autoritatea judecătorului decît pe argumentarea judecăţilor.
Prefeţele explicative au în principiu menirea să i familiarizeze pe cititori cu un text de acces dificil sau care ridică probleme spinoase de ordin ideologic, estetic etc.
în fine, prefeţele situative ori „prefeţele-bilanţ" sînt de obicei elaborate cu ocazia reeditărilor parţiale sau integrale de autori clasici şi contemporani (valorificarea moştenirii literare). Potrivit profilului colecţiilor şi publicului vizat, ele sînt mai informative sau mai impre-sive ; sînt concepute adică prevalent istorico-literar (date biografice, expunere sistematică a operei, corelaţie manifestă cu tradiţia interpretativă, echilibrarea viziunii de ansamblu cu detaliile, citarea explicită a surselor) ori eseistic (impresii directe de lectură, libertate a compoziţiei, exploatare analitică parţială ori traversare a întregului textual dintr-o unică perspectivă, noutate a punctului de vedere, efecte de stil).
Utilitatea prefeţelor, îndeosebi a celor explicative şi situative, e indiscutabilă : ele pun în temă, orientează, instituie un cadru stimulativ de contextualizare, fixează locul şi profilul operei în, respectiv, topologia şi tipologia literaturii, preconizează căi de acces şi asocieri fertile. Beneficiul acestui mod de prelectură e însă dublu condiţionat. Mai întîi e necesar ca prefeţele să fie bine întocmite ceea ce e mai puţin simplu decît se crede. Discursul prefaţial e un gen dificil ; el reclamă nu numai puterea de „a spune", ci şi capacitatea de „a auzi", dat
159
fiind că sarcina autorului e să ne facă inteligibilă o voce străină. Or, în lumea vanitoasă a literelor, toţi vor să vorbească (şi, natural, să aibă audienţă), puţini au modestia să asculte. în al doilea rînd. e necesar ca cititorul să ştie cum să se servească de prefaţă, fără a i se aservi, cum s-o interogheze şi să-i solicite informaţia, fără a-i deveni tributar. Ne întîlnim aici din nou cu paradoxul lecturii : spre a citi (cu randament) trebuie să cunoşti, dar ca să cunoşti trebuie să citeşti.
Prefaţa auctorială are un statut mai indecis. Ea nu dezvăluie, de regulă, filmul evenimentelor, ci conţine declaraţii de intenţie, explicări şi motivaţii. Modul de a proceda c de o enormă diversitate. Stendhal în La char-treuse de Parme relatează circumstanţele în care şi-a conceput opera, însă o face într-o dimensiune romanescă, recurgînd la ficţiunea unui narator extern pe care autorul l-ar transcrie. în schimb, la reeditarea din 1955 a Ultimei nopţi de dragoste... Camil Petrescu se opreşte asupra genezei romanului dintr-o perspectivă nemijlocit memoralistică. Dostoievski foloseşte primele pagini ale Fraţilor Kararriazov ca să-1 avertizeze pe cititor că romanul său cuprinde de fapt două romane, unul despre tinereţea lui Alexei Feodorovici Karamazov şi altui despre viaţa sa actuală, la 13 ani diferenţă. Maupassant în Pierre et Jean întreprinde un discurs asupra artei romaneşti, spre a demonstra împotriva criticii dogmatice, inexistenţa formulelor-tip, întrucît orice operă e expresia unui temperament, de unde şi legitimitatea preferinţei sale pentru realismul flaubertian. Şi aşa mai departe...
De regulă, prefeţele — afrră de cazul că dau informaţii de istorie literară, ca la Camil Petrescu — n-au nume bun. Nefiind indispensabile înţelegerii operei şi neavînd nici o influenţă asupra valorii sale, întrucît constituie justificări şi comentarii metaliterare, ele sînt adesea nesocotite ; la urma urmei, se spune, orice text se validează prin propriile-i însuşiri, universul operei reuşite îşi e autosuficient. Tactica refuzului e însă greşită. Trebuie pornit de la principiul bunei-credinţe : de vreme ce autorul crede nimerit să-şi înceapă cartea prin nişte pagini inaugurale, plasate într-un loc strategic de importanţă majoră, e imposibl ca acestea să nu-şi aibă rostul. Examenul circumspect arată, de fapt, că ele oferă
totdeauna o cheie de lectură, deşi uneori într-un mod învăluit. Ceea ce urmăreşte autorul e să-şi sugereze situaţia de enunţare, ca moment autobiografic, ca poziţie in spaţiul literaturii, ca raport cu istoria sau opţiune ideologică. El vrea să anuleze senzaţia de insolita:e a textului, să-i pună în evidenţă afinităţile discrete cu intertextul şi contextul, să-i confere o „naturalitate" şi o „logică" pe care cititorul, di>trut, cum se întîmplă să fi<\ ori indolent ori neavizat, s-ar putea să nu le remarce. Astfel, instrumentalizată în funcţie de motive, scopuri şi speranţe, opera devine o piesă de dosar, ilustrarea expresivă a unui destin. Că această autoraţionalizare a creaţiei poate fi amăgitoare — e foarte adevărat. Dar. în cazul lecturii, iluziile scriitorului despre sine sînt tot atît de elocvente cît şi lucidităţile ; în orice caz, între ele nu e uşor de distins.
i60
8. PERCEPŢIA
O ACTIVITATE ADAPTATIVA ŞI CONSTRUCTIVA
Psihologia modernă, în opoziţie cu psihologia tradiţională, consideră percepţia un demers constructiv, nu doar de pură înregistrare. In momentul contactului ocular, subiectul nu e un spectator pasiv, ci un agent care identifică şi structurează. El se călăuzeşte după anumite priorităţi şi strategii : din două puncte inegal depărtate de punctul de fixaţie iniţial atrage mai întîi privirea cel mai apropiat; pe o axă verticală e observată mai întîi partea de sus ; în cazul unor figuri sînt privilegiate zonele informative (de exemplu : intersecţiile liniilor, unghiurilor) etc. Malraux spunea că „percepţia stilizează", ceea ce înseamnă că luarea de contact cu obiectul e, de fapt, o învestire, o individualizare a mesajului transmis : informaţiile aflate în raza privirii sînt triate în raport cu experienţa anterioară a subiectului, cu aşteptările relative la ceea ce va urma, dar şi pe baza unor motivaţii mai îndepărtate, conştiente ori nu. „Stimulul nu funcţionează — afirmă Piaget — decît în funcţie de schema de asimilare care determină răspunsul". (222, 80—108).
Mecanismul fiziologic al percepţiei pune în lumină dubla conexiune a organelor de simţ : cu centrii cerebrali de o parte, cu formaţiile reticulare, de care depinde dimensiunea intensivă a conduitelor, deci cu atenţia şi emoţia, pe de altă parte. Stimulii vizuali sînt înregistraţi pe partea activă a retinei („macula", corespunzînd unui unghi maxim de viziune de 5—6°/o) de un număr imens de celule receptoare (500 milioane !), alcătuite din „bas-tonaşe", care dau o viziune cenuşie şi „conuri", care dau viziune colorată. Energia luminoasă e transformată de celulele retinei în energie bioelectrică. Aceasta constituie o formă de codaj comparabilă cu transformarea unei fraze rostite la microfonul telefonului într-o serie de semnale electrice care parcurg conductorul (firul de le-
!62
gătură) pînă la aparatul de recepţie. Informaţiile transmise de neuroni prin impulsuri electrice oscilează între două stări antagoniste, de „surescitare" şi „inhibiţie", deci între „da" şi „nu" (sau 1 şi 0, în limbajul binar al calculatoarelor) (223, 36). Ele au o dublă destinaţie : unele se dirijează spre cortex, care le analizează în termeni cognitivi, altele se îndreaptă spre formaţia reticu-lară (aflată la baza encefalului), care reglementează conduitele intensive. Reiese că percepţia condiţionează şi la rîndu-i e condiţionată de mecanismele intelectuale şi afective.
După J. S. Brunner actul fundamental al percepţiei se explică admiţînd că stimulul actual se confruntă cu urmele lăsate de stimuli anteriori, astfel ca cel dintîi să poată intra într-una din categoriile definite de cei din urmă. Urmele reziduale sînt denumite de Paul Fraisse „scheme perceptive". (222, 98). Ele sînt disponibile iu funcţie de întreg contextul în care se inserează percepţia, chiar şi fără a fi nevoie de prezenţa informaţiei. De aceea, cînd două fenomene A şi B, legate şi consecutive, sînt percepute ca atare de mai multe ori, de la un moment dat înainte ajunge să apară A ca să-1 „percepem", de fapt să-1 „ghicim" şi pe B, deşi el e absent. Dacă, de pildă, vedem începutul de cuvînt „di..." şi aşteptăm o enumerare a părţilor zilei, vom citi automat „dimineaţă" ori dacă dăm peste un cuvînt cu litere şterse de felul „a s x r o b i o x o x i e" îl completăm imediat, fără dificultate (astrobiologie). La fel, corectăm tacit erorile de tipar dintr-o pagină de carte şi reuşim să ne înţelegem într-o conversaţie deşi replicile sînt incomplete. Schemele perceptive, situate totdeauna la un nivel mai înalt decît al evenimentelor curente, ne fac să aşteptăm ca anumite regularităţi să se realizeze (130, 90).
O formă a acestui „surplus" pe care-1 furnizează percepţia în raport cu informaţia propriu-zisă constă în subordonarea fiecărui obiect vizat unei categorii conceptuale, chiar dacă obiectul cu pricina nu întruneşte toate caracteristicile necesare şi chiar dacă ştim că e riscant să recurgem la inducţii incomplete. O facem totuşi ca şi cum „categoria" respectivă (să zicem noţiunea de „vehicul"), ar dispune de o forţă magnetică (proporţională cu gradul în care o cunoaştem). Conceptul de „tip" în psihologia socială e de natură asemănătoare. Spre a spune
163
că individul P. aparţine tipului X nu întreprindem niciodată o recenzie exhaustivă a caracteristicilor sale. Funcţionează aici un fel de „economie biologică" : dacă ar trebui să tratăm complet fiecare obiect individual ori eveniment particular, facultăţile noastre ar fi repede saturate ; înscriind indivizii sau obiectele în clase de evenimente şi obiecte, fără a proceda la enumerări totale, izbutim să reducem complexitatea lumii şi să ne menajăm resursele.
Tendinţa la „economie biologică" a mecanismelor perceptive se manifestă prin extragerea de „invarianţi". Ca structuri şi forme privilegiate, invarianţii devin apoi „semne" ale obiectelor, ajutîndu-no să distingem s?vcia în speţă, noţiunea în singularitatea indivizilor. Astfel, la nivelul fiziologic, are loc fenomenul numit de „constanţă" : percepem o masă ca fiind dreptunghiulară, deşi uneori vedem doar o parte a ei ori ne apare ca trape-zoidă din unghiul nostru de privire. La un nivel mai înalt, aceeaşi tendinţă se conturează în folosirea „stereo-tipilor". Cînd, de exemplu, îl calificăm pe cineva drept „birocrat" sau „erudit" sau „nordic", uzăm de o schemă simplificată prin care atribuim anumite însuşiri fizice, psihice, culturale etc. tuturor persoanelor ce constituie pentru noi „categoria" respectivă (şi asta indiferent dacă realitatea obiectivă ne confirmă ori ne infirmă judecata în cazul particular respectiv).
In formarea stereotipilor joacă un rol important „percepţia socială de grup", care instituţionalizează după J. Stoetzel comunitatea de viziune a membrilor aceleiaşi colectivităţi. Rolul socialităţii în fixarea şi impunerea unor scheme perceptive e bine stabilit, deşi, în existenţa curentă sîntem departe de a lua act de veritabila dimensiune a fenomenului, implicit şi de neliniştitoarele lui consecinţe. Etnografii au arătat, de pildă, că sistemele de culori prin care triburile amer-indiene îşi con-ceptualizează domeniul vizual n-au a face nici cu fiziologia, nici cu anatomia, nici cu psihologia ; ele sînt pur şi simplu, expresia unor norme culturale de divizare a spectrului, coextensive cu fiecare comunitate tribală. La fel, în insulele Trobriand fraţii nu sînt niciodată „percepuţi" ca asemănători, desi ei seamănă efectiv după modul nostru de a „vedea". J. Stoetzel, de la care împrumut aceste exemple, nu se limitează la citarea de fapte
exotice. Pînă la Paolo Ucello, în secolul al XVl-lea — notează el — oamenii ignorau perspectiva. De-abia după ce inovaţia lui Ucello a fost preluată şi asimilată „obiectele au încetat de a fi văzute cum sînt, pentru a fi sesizate cum trebuie să apară". E abundent demonstrat astăzi că percepţia formelor, aşa cum e instituţionalizată de artă, într-o societate sau alta, într-o epocă sau alta, depinde de legile invenţiei şi transmisiei culturale, nu de cele ale psiho-fiziologiei. Determinării socio-culturale i se subordonează nu numai modul în care apreciem o operă (criteriile valorizării sînt ale sistemului literar, v. I, 4, 3), dar şi felul de a o înţelege (căci formarea sensului e legată de dirijarea selectivă a atenţiei şi de ope-îv.tionalizarea unor „scheme perceptive" in circulaţie). (26S, 122—126).
în aceste condiţii îmi pare problematică aserţiunea unor cercetători care pretind că percepţia constituie „cel mai bun pariu posibil pentru a ne ghida acţiunea". Mai realistă e opinia lui M. Reuchlin că ea oferă „ipoteze inegal probabile". Uneori greşim chiar dacă dispunem de numeroşi indici perceptivi şi de o bună cunoştinţă prealabilă a obiectului, cum o demonstrează, între atîtea alte exemple, aşa-numitele „iluzii optice". E adevărat că avem posibilitatea de a integra imediat informaţiile rezultate din eşecul acţiunii în elaborarea unei percepţii modificate. Dar nu totdeauna subiectul e în stare să-şi învingă inerţia si să se corecteze. De unde grave erori posibile (222, 107).
MECANISMELE PERCEPTIVE IN LECTURA
Citind, percepem literele, cuvintele şi frazele printr-o mişoare orizontală a ochilor, de la stînga la dreapta (în alfabetele europene). Aşa cum a arătat Emile Javal, la 19G5, această mişcare, contrar aparenţelor, nu c continuă, ci sacadată. Fiecare rînd c parcurs ca şi cînd ar fi divizat într-un număr de segmente, de dimensiune aproximativ egală, despărţite printr-o scurtă pauză. „Fixaţia se produce, în medie, la 1/3 sau i/4 de secundă 'vr „pivot rea" (trecerea de la o fixaţie la alta) durează 1/40 de secundă (223, 21).
164
165
După cum am arătat deja, cititorul începător, care se opreşte asupra fiecărui cuvînt, spre a-1 descifra, ori cititorul cu voce tare folosesc pentru transmiterea mesajului două organe de simţ (ochii şi urechea), două canale (pentru undele luminoase şi undele sonore) şi două coduri (codul scris alfabetic şi codul oral al fonemelor). Circuitul prin corzi vocale şi ureche devine însă la un moment dat inutil (căci informaţia grafică poate fi dirijată direct spre cortex) ; el este, în plus, parazitar deoarece are o viteză de propagare inferioară circuitului vizual, ceea ce reduce simţitor capacitatea performantă a lecturii. F. Ri-chaudeau a calculat că viteza medie a unui cititor cu voce tare (sau a unui conferenţiar) e de 9000 cuvinte (50 000 semne) pe oră, a cititorului care şuşoteşte de 13.000 cuvinte (70.000 semne) pe oră iar a cititorului silenţios lent (sub nivelul mijlociu) de 20 000 cuvinte (110.000 semne) pe oră (223, 21).
Comparaţia demonstrează frapant enorma irosire de timp şi energie pe care o reprezintă trecerea fără motiv prin releul fonic. Spun „fără motiv" pentru că de multe ori lectura orală c necesară, de exemplu pentru a expune o conferinţă, a ţine un raport într-o adunare, a recita un poem etc. De altfel, secole de-a rîndul ea a fost singura posibilă : în Evul Mediu cuvintele nefiind despărţite prin pauze, cititorul (cărturar sau cleric instruit) nu putea explora textul vizual, ci trebuia să-1 descifreze. St. Augustin afirmă că maestrul său, Ambrosie, a fost cel dintîi om al antichităţii care a practicat lectura silenţioasă. De altă parte, „consumaţia orală a textului scris s-a prelungit mult dincolo de invenţia imprimeriei şi de difuzarea masivă a cărţii". (98, 124). Problema paralelismului fonic devine preocupantă numai cînd subiectul nu dispune şi de priceperea de a citi ocular. Or, lucrul acesta survine, din păcate, destul de frecvent. Nu puţini sînt adulţii care, deşi au trecut prin şcoală, nu reuşesc să depăşească faza subvocalizării. Cauzele sînt diverse, fără îndoială, dar nu în ultimul rînd trebuie menţionată o tactică pedagogică eronată.
Ce percepe lectorul format : litere sau cuvinte ? Evident — cuvinte. Spre exemplu : citim „copil" mai repede decît „ilocp" deşi literele sînt aceleaşi, ori cheltuim un timp asemănător să citim două coloane pe care sînt înscrise cuvinte cunoscute, însă în stingă de 5 litere şi în
iC6
dreapta de 10 litere. E clar că percepem totalitatea înaintea părţilor, conform principiilor „gestaltism"-ului.
Dar oare ne oprim la cuvinte ? Ştim cu toţii că putem merge şi mai departe. In lectura silenţioasă normală (text fără dificultăţi) cititorul mediu percepe de regula grupuri de cuvinte, mai exact structuri semnificante (pentru că sensul favorizează memorarea). Viteza sa de înaintare e destul de rapidă ; fără un antrenament special, dar în condiţii optime (cînd e odihnit, foarte captivat de ceea ce citeşte) el poate ajunge la 28.000 cuvinte pe oră (150.000 semne). Şi care e limita ?
Cercetările lui Richaudeau şi ale altora au arătat că viteza lecturii nu depinde de dimensiunea caracterelor tipografice, nici de variaţiile de desen ale literelor, nici de distanţa dintre ochi şi text. In schimb, timpul de fixaţie (de 1/3—1/4 de secundă) necesar transformării semnelor vizuale în unităţi de semnificaţie rămîne constant, indiferent de cantitatea de informaţie prelevată şi oricît de sclipitoare ar fi inteligenţa cititorului. Durata incompresibilă a fixaţiei constituie una din limitele naturale ale lecturii.
O altă limită derivă din capacitatea de absorbţie a memoriei de scurt termen. Volumul de informaţie care poate fi înghiţit într-o fixaţie variază considerabil de la individ la individ, dar se pare că nu poate depăşi decît în cazuri excepţionale 7 + 2 unităţi (cifre, litere dar şi „blocuri informaţionale", deci cuvinte, pînă la un total de 25 semne) (223, 225 ; 17, 53, 108—112 ; 251, 27—28).
Reiese de-aci că, pentru a accelera viteza lecturii, sînt posibile două strategii : 1 — de a mări numărul de cuvinte percepute la fiecare fixaţie ; 2 — de a raţionaliza abilităţile perceptive legate de executarea parcursului textual.
In ce priveşte prima strategie, practicienii lecturii rapide preconizează un antrenament metodic care să ducă la reducerea punctelor de fixaţie. Pentru a cuprinde mai multă informaţie în fiecare „priză", subiectul trebuie să-şi învingă reflexul (de obicei deprins în şcoală), de a se ataşa de „cuvînt", de a analiza separat fiecare component al lanţului verbal, ca şi cum l-ar fotografia. în acest scop, o serie de exerciţii au sarcina să-1 familiarizeze cu captarea dintr-o dată (în aceeaşi fixaţie) a mai multor cuvinte. Această lărgire a cîmpului vizual e obţi-
167
nută prin folosirea conjugată a diverse procedee : „scoaterea la pensie" a primuiui cuvînt al rinaului (cum se exprimă sugestiv L. Bellenger), abandonarea rîndului înainte de a-1 sfîrşi, imprimarea unui curs continuu privirii (care să „alunece" în lungul rîndului fără a se poticni în accidente de teren). Cu oarecare perseverenţă se ajunge la automatizarea noilor reflexe : fixaţiile devin astfel mai productive iar progresele înregistrate sînt vizibile (mai ales dacă lentoarea iniţială a subiectului derivă dintr-o proastă pedagogie, nu din inaptitudine).
Cea de-a doua strategie comportă exerciţii vizînd flexibilizarea parcursului ocular, altfel spus, ieşirea din liniaritate. Evitarea „regresiiîor" inutile (a revenirii asupra textului deja citit), care demonstrează mai totdeauna o concentrare insuficientă, aparţine măsurilor de bun-simţ însă de importanţă auxiliară. Garanţia succesului în lectura rapidă constă în educarea capacităţii „selective" a subiectului (de care am vorbit în cazul lecturilor de explorare globală şi reperaj). însă priceperea de a elimina materialul lingvistic redundant, de a găsi cuvinte-cheie (esenţiale ca sens), de a efectua parcursuri libere (combinînd traversarea orizontală a textului cu traversarea verticală ori oblică) e, prin excelenţă, de natură cognitivă, (v. şi pag. 141—142). Pentru ca ochiul să se dirijeze spre esenţial trebuie ca creierul să anticipe mişcările, să realizeze organizarea prospectivă a textului. Comprehensiunea e activată de percepţie dar. de fapt, ei i se datorcşte capacitatea performantă a celei din urmă. Lectura nu depinde de agerimea vederii, ci de agerimea minţii. A citi mai repede înseamnă a gîndi mai repede. De aceea lectorii foarte rapizi (între 60.000—100.000 cuvinte pe oră) au totdeauna un coeficient intelectual ridicat (37 ; 167 ; 224 ; 251).
9. COMPREHENSIUNEA LA NIVEL PROPOZIŢIONAL
ŞI FRASTIC
I
CE ÎNSEAMNĂ A „ÎNŢELEGE" UN ENUNŢ ?
Să luăm propoziţia : „Un automobil a oprit la semafor". Ce „spune" acest enunţ ? Să presupunem că cititorul e un străin care învaţă româneşte şi se află încă într-o fază incipientă. Ca să înţeleagă enunţul trebuie să pornească de la lămurirea cuvintelor. Ce înseamnă „automobil" ? Dicţionarul român-român (singurul pe care-1 are la dispoziţie) precizează : „vehicul care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu". Ce înseamnă „semafor" ? „Dispozitiv de semnalizare optică, alcătuit din... etc". Ce înseamnă „a opri" ? „A întrerupe (brusc) o mişcare sau o acţiune în desfăşurare etc". Altfel spus, pentru a explica semnificaţiile cuvintelor, Dicţionarul invocă în fiecare caz în parte „clasa", „categoria generală" căreia acestea le aparţin, specificînd apoi particularităţile ce le diferenţiază. în marea „clasă" a vehiculelor, automobilul e o subdiviziune definită prin existenţa motorului propriu iar în „clasa" dispozitivelor de semnalizare, semaforul ilustrează, la fel, un anumit set de posibilităţi. E ca şi cînd pentru a afla ce înseamnă fiecare cuvînt ar trebui să „suim" o treaptă, spre nivelul mai abstract, dar şi mai larg cuprinzător al „conceptului", de unde să „coborîm", uzînd de o descriere în termeni echivalenţi (ceea ce în logică se numeşte trecerea prin „genul proxim" şi „diferenţa specifică"). Desigur, în cazul locu-torilor români şi al comunicărilor curente, automatismul producerii şi receptării verbale maschează această ex-plicitare a semnificaţiei prin recurgere la concept. Cînd se întîmplă să nu cunoaştem un cuvînt pe care-1 întîl-nim într-un text, încercăm să-1 deducem din context iar în caz de nereuşită ne mulţumim de obicei să-i aflăm sinonimele.
Să revenim la străinul nostru, acordîndu-i că şi-a clarificat toate semnificaţiile cuvintelor şi că a interpretat
169
corect „mărcile" gramaticale (singularul articolului neho-tărit, timpul şi persoana verbului etc). în consecinţă, el poate exprima propoziţia la un nivel mai „adine", ceea ce e o dovadă că a „înţeles", spre exemplu : „Un vehicul cu motor propriu numit automobil şi-a schimbat starea de mişcare în stare de repaos, în faţa unui dispozitiv de semnalizare numit semafor". O altă dovadă că „a înţeles" e că poate „traduce" corect propoziţia în propria-i limbă.
Cu asta comprehensiunea a luat sfîrşit ? Nu încă — şi iată de ce. Enunţul dat, în pofida extremei lui simplicităţi (şi din cauza acesteia !) transportă, ca oricare altul, o serie de implicaţii, pe care e necesar ca participanţii la actul comunicativ să le împărtăşească în mod egal sau apropiat. Aceste implicaţii sînt de două feluri : informaţii complementare (Eco le numeşte „incluziuni semiotice") şi presupoziţii (75, 147—148 ; 68, 33—43). Cele dintîi se referă la ceea ce nu e spus dar e obligatoriu subînţeles, fiindcă aparţin obiectului şi nu pot fi separate de el ; cele din urmă sînt prezumţii cu un grad mare de probabilitate în condiţiile enunţului. în cazul unei propoziţii izolate de context, cum e cea pe care o discutăm, enumerarea informaţiilor complementare şi a presupoziţiilor are un caracter arbitrar , pe de o parte imposibil de ştiut care dintre însuşirile virtuale ale automobilului vor fi actualizate în continuare (faptul că are volan, culoarea roşie, marca Fiat etc.) ; pe de alta, ignorarea situaţiei de enunţare impune presupoziţii de un ordin foarte general, deci practic puţin folositoare. Iată totuşi, ca să fixăm ideile, un exemplu de informaţie complementară : „Semafoarele reglementează circulaţia pe drumurile publice în condiţii definite de codul circulaţiei". Iată şi cîteva implicaţii presupoziţionale : „Automobilul care s-a oprit era condus de o persoană (ipoteză mai probabilă decît aceea că era condus de un robot)". „Semaforul indica probabil culoarea roşie (deşi nu poate fi exclusă ipoteza că oprirea s-a datorat unui incident mecanic)". „Automobilul s-a oprit pe partea dreaptă a carosabilului, dacă se afla pe continent (şi nu în Anglia.)"
Informaţiile complementare privesc, cum se vede, ceea ce am putea numi „cunoaşterea factuală". Presupoziţiile se întemeiază pe o evaluare, pe opţiunea probabilă într-o eventualitate „normală" sau în raport cu intenţiile autorului. Trecerea de la informaţii la presupoziţii
170
e  uneori nesimţită ; invers,  o presupoziţie validată se transformă uneori în cunoştinţă factuală.
Putem acum conchide că a înţelege o propoziţie, ruptă de context, însă părînd a dispune de autonomie, înseamnă :
— a recunoaşte că e un enunţ al limbii (sub raport lexical şi gramatical) ;
—■ a-i   sesiza  reprezentarea   conceptuală   (de adîncime) ;
— a pune în relaţie această reprezentare cu implicaţiile de natură complementară şi presupoziţională.
COMPREHENSIUNEA FRASTICA
Să trecem la un enunţ mai complex, o frază detaşată dintr-o operă literară : „în acest an la seceriş X n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitînd de toate şi pierzîndu-se pe mirişte în contemplări nesfîrşite".
Problemele care ne confruntă sînt aici mai dificile, coniecturile mai nuanţate dar strategia abordării e, în principiu, aceeaşi. întrucît subiectul gramatical e identic cu subiectul logic iar fraza se derulează ca o expansiune predicativă, cititorul trece, ca şi în cazul precedent, direct la clarificarea lexematică. Scopul său e să vadă în ce fel sînt „actualizate" cuvintele, deci care sînt semnificaţiile ce trebuie reţinute în contextul dat, întrucît orice enunţ lingvistic, fiind un flux semantic, reevaluează, mai mult sau mai puţin, înţelesul fiecărui component. Această „reevaluare" e descrisă astfel de Mukarovski : „Fluxul semantic atrage cuvintele izolate şi le absoarbe în el, privîndu-le de o bună parte din independenţa proprie semnificaţiei şi raporturilor lor reale ; integrat într-un enunţ, orice cuvînt rămîne «deschis» din punct de vedere semantic pînă în clipa cînd se încheie enunţul. Atîta timp cît enunţul continuă, oricare dintre cuvinte îşi ooate modifica raporturile obiectuale şi schimba semnificaţia sub influenţa unor corelaţii noi." (191, 395 - 396).
Primul cuvînt care atrage atenţia e „seceriş". El evocă o serie de evenimente şi acţiuni care se desfăşoară la sate, vara. după un ritual în esenţă puţin modificat în decursul vremii : e vorba de recoltarea cerealelor prin
171
retezarea manuală (ori cu maşini) a paielor coapte de grîu (ovăz, orz etc.) de la rădăcină şi legarea lor în snopi ; de concentrarea pe ogoare, vreme de cîteva zile, din zori şi pînă în noapte, a tuturor braţelor apte de muncă ; de truda grea, sub soarele dogoritor, întreruptă la amiază, spre a prinzi frugal din merindele aduse de-acasă etc. Cititorul de origine rurală cunoaşte din proprie experienţă ce înseamnă un „seceriş" ; orăşanul ştie cum se desfăşoară lucrurile din cărţi ori din filme ; încît şi pentru unul şi pentru celălalt, dincolo de cono-taţiile personale care însoţesc cuvîntul (cutăruia îi amintesc de o aversă de ploaie venită pe neaşteptate, altuia de pastelul lui Alecsandri : „Secerătorii veseli pe cîmp înaintează..." etc), acesta deşteaptă un ansamblu de reprezentări comune. Am mai vorbit de un asemenea tip de „patern" global (pag. 97), care include cunoştinţe egal împărtăşite de locutori asupra unui concept central,, numit în lingvistica textuală „frame" (cadru) ; de aceea,, nu voi stărui.
în continuare, cititorul întîmpină un segment de frază insuficient de clar. Ce înseamnă : „n-avea de ce să nu fie" ? Dezambiguizarea e lesne de operat. Sensul devine limpede printr-o dublă transformare : „de ce să nu fie" e contrariul lui „de ce să fie" : „n-avea de ce să nu fie" e contrariul contrariului, deci dubla negaţie se relevă a fi o afirmaţie : „avea de ce să fie" (tot aşa cum, în algebră, semnul minus în faţa unei paranteze cu minus dă plus).
Urmează alte coniecturi asupra variantei de semnificaţie cerute de enunţ, ceea ce Eco numeşte „selecţii contextuale şi circumstanţiale". (73, 19). Cum trebuie înţeleasă formaţia adverbială „ca totdeauna" ? Face ea parte din grupul nominal sau grupul verbal ? în primul caz sensul ar fi „în acest an, ca totdeauna... X devenea în anumite circumstanţe nepăsător", în al doilea : „Ca totdeauna cînd avea anumite motive, X devenea nepăsător...". Sensul corect pare a fi cel din urmă, deoarece e mai prob-tbil ca determinantul să fie plasat lingă determinat decît să fie separat de acesta. Totuşi, fiindcă nu-1 cunoaştem pe X nu putem avea o siguranţă deplină.
întrebări pune şi segmentul „faţă de ceea ce se aduna în urma lui". Se referă la munca desfăşurată pe ogor, la paiele culcate la pămînt ori strînse în snopi, la oa-
!72
menii ce trebâluiau etc ori sugerează necazurile, grijile, problemele ce-1 asaltau cumva pe X ? Sensul valabil e direct ori figurat ? Din nou, nu putem da un- răspuns sigur, ci numai probabil : s-ar părea că trimiterea e la ambianţa imediată ; aşa, în tot cazul, e mai „dramatic", mai „spectaculos".
în schimb, dintre sensurile lui „a uita" : „a pierde din memorie, a nu mai ţine minte" şi „a înceta să se mai preocupe, să se mai gîndească la cineva, a deveni indiferent" nu încape îndoială că cel de-al doilea e valabil. însuşi autorul îl explicitează, prin încadrarea într-o serie sinonimică : „--.el însuşi, adică nepăsător... (adică) uitînd de toate" etc. La fel, e evident că accepţi'i recomandată pentru „a se pierde" nu e „a se zăpăci, a se emoţiona, a i se sfîrşi puterile" ci „a ieşi din cîmpul vizual, a dispărea (din cauza depărtării, a întunericului)". în fine, termenul „contemplare", peste care dăm în finalul frazei, atrage atenţia prin insolitul său. E neobişnuit ca în toiul secerişului, cînd colectivitatea sătească traversează un moment de frenezie productivă, cineva să se retranşeze în indiferenţă. Dar faptul că se dedă unor „contemplări nesfîrşite" sugerează o „anumită" calitate umană, o structură de excepţie („contemplarea" e o formă de activitate nobilă a spiritului, constînd în concentrarea meditativă asupra unei teme de ordin artistic, intelectual, religios etc).
O dată cu actualizarea semnificaţiilor utile, operaţie care depinde de, şi condiţionează, la rîndu-i intuirea corectă a sensului global, cititorul parvine să-şi şi „reprezinte" imaginar ceea ce se petrece ; el „vede" parcă „scena" : pe omul care se îndepărtează agale, sub arşiţa soarelui dogoritor, fără a se sinchisi de zarva din jur, apoi silueta singuratică micşorîndu-se din ce în ce, pînă se contopeşte cu linia fumurie a orizontului. Trebuie notat că în acest caz „reprezentarea" apare ca o formă complementară a semnificării şi nu ca un adjuvant al înţelegerii, cum se întîmplă uneori în enunţurile descriptive, de caracter metaforic ori simbolic. Claritatea reprezentării derivă desigur aci din pregnanţa gestului relatat de autor dar se datorează şi modului de lectură, faptului că citim fraza aparte, în izolare şi pe îndelete. Altminteri, dacă ar fi fost integrată contextului de apartenenţă, imaginea parţială s-ar fi subordonat imaginii globale („lumii"
173
textului), atenuîndu-şi probabil din relevanţă. Pe de altă parte, în lectura silenţioasă normală, lipseşte răgazul necesar emergenţei depline a fiecărei reprezentări (fiindcă ea apare de 2,5 ori mai încet decît semnificaţia.) De aceea, într-un text plastic şi dens, unele reprezentări rămîn într-un stadiu vag, nedesăvîrşit (de unde şi motivul pentru care o lectură grăbită riscă adesea să sărăcească o operă de potenţialitatea ei evocativă) (196, 177, 216—225)..
Ne dăm acum seama destul de bine de sensul frazei citite, ba chiar putem risca o ipoteză asupra funcţiunii sale. Deşi nu există indici semnalizatori care să trimită în chip explicit spre un anume „tip" textual, totuşi modul scriiturii conotează fără echivoc „literatură" cu prezumţia suplimentară că e vorba de un „roman" sau o „povestire" ; dubla negaţie, seria sinonimică, particularităţile lui X, formele gerunziale ale ultimelor 2 verbe (caracteristice unui limbaj elaborat) nu lasă nici un dubiu. Felul de a ambala textul pare în exemplul nostru tot atît de important, dacă nu mai important, decît sensul propriu-zis.
Spre a verifica „dacă" am înţeles e cu putinţă acum să procedăm la „testul" traducerii. Iată cum ar arăta fraza discutată într-o reprezentare de adîncime, care raportează termenii la concepte ori îi explică prin echivalenţe (cuvîntul „seceriş", spre exemplu, e un „frame", deci are o bază conceptuală ; aici problema e de a-1 desfăşura) : „Intr-un an neidentificat, în timpul recoltării cerealelor, un individ numit X, pentru că avea anumite motive (sau conform firii sale), manifesta lipsa oricărui interes pentru rezultatele muncii oamenilor (sau indiferenţă faţă de problemele ce-1 confruntau), se plimba pe cîmpul secerat pînă dispărea din cîmpul vizual, absorbit în lungi meditaţii". într-o formă rezumativă ne putem mulţumi cu : „în timpul secerişului, X se izola de ceilalţi, plimbîndu-se pe cîmp".
Observăm că o serie de incertitudini persistă, ele însă aparţin scrierii, nu lecturii, le-a voit autorul, nu derivă din incapacitatea noastră decodificatorie. Astfel, nu ştim cînd se petrece acţiunea (înainte de război ? acum ?), nici unde (în Bărăgan ? în Moldova ?) nici care a statutul lui X (comportamentul său e neobişnuit pentru un ţăran!), nici ce anume îi motivează atitudinea singulară. E probabil că am putea răspunde acestor întrebări dacă arm
reintegra fraza în opera de provenienţă. Dar dacă ea constituie chiar secvenţa iniţială a acesteia ? N-ar fi imposibil, fiindcă demonstrativul „acest" poate fi interpretat ca o „anafora", deci ca o aluzie la un „deja spus" (deşi nu e exclusă nici o „catafora", o anticipare a expresiei coreferente).
Nedispunînd de contextul frazei (aceasta e deocamdată „regula jocului"), nici de alte indicii (numele autorului, titlul operei) putem considera atins nivelul „standard" al comprehensiunii în măsura în care am rezolvat cele patru operaţii minimal obligatorii :
— dezambiguizarea şi clarificarea lexematică ;
— explicitarea informaţiilor complementare şi a presupoziţiilor utile ;
— determinarea funcţiei frastice (aproximativ „tipul" textual — genul — şi forţa ilocutorie) ;
— degajarea sensului (prin trecerea la nivelul de adîncime) cu formarea unei „reprezentări" clare a imaginii verbale.
Vorbesc de un nivel „standard" al comprehensiunii, pentru că nu e niciodată exclus ca un lector avizat să fie în stare să meargă mai departe, să „găsească" şi alte elemente relevante ale sensului decît cele pe care le-am pus în lumină. De pildă, în cazul de faţă, ar putea fi enunţată o serie de observaţii privind modul de realizare a secvenţei verbale : faptul că autorul foloseşte imperfectul, timp cu valoare durativă, tinzînd să-1 apropie pe cititor de cele relatate, că, în aceeaşi ordine de idei, primul verb la imperfect („n-avea de ce...") e într-un raport de posterioritate cu cel de-al doilea („ce se aduna..."), ceea ce constituie o excepţie de la uzanţe, că determinarea lui „el însuşi" se efectuează printr-o simetrie ternară („nepăsător... uitînd de toate şi pierzîn-du-se pe mirişte..."), procedeu retoric utilizat frecvent de romantici etc. Alte remarci ar putea viza psihologia lui X ori punerea în relaţie a „scenei" descrise cu altele, asemănătoare ori nu, din diverse opere literare cunoscute etc. E însă evident că observaţii de felul acesta nu schimbă în mod decisiv felul nostru de a înţelege fraza în discuţie. Ele o comentează, mai mult decît s-o semnifice.
!74
175
Contribuţia cea mai importantă (de astă dată decisivă !) pe care ar putea-o aduce un lector competent ar fi să „ghicească" numele personajului introdus sub sigla X, cu alte cuvinte să identifice autorul şi titlul cărţii. Pentru cei care încă n-au aflat-o singuri, divulg că e vorba de Moromete, eroul romanului lui Marin Preda, că fraza analizată constituie începutul cap. III al părţii a treia a primului volum. Chiar şi fără a relua lectura paragrafului în chestiune avem posibilitatea să lămurim acum „necunoscutele" care înainte ne dăduseră de furcă : statutul socio-profesional al personajului, locul şi momentul desfăşurării acţiunii, sensul formaţiei adverbiale „ca totdeauna", al sintagmei „în urma ior". îndeosebi însă actualizarea figurii ţăranului-filozof, cu amestecul de disimulare şi inflexibilitate etică, de ironie şi candoare, de seninătate şi conştiinţă frămîntată, de sete de independenţă şi plăcere a gratuităţii, umple parcă secvenţa verbală de lumină şi viaţă : comportamentul la seceriş ne pare motivat şi profund caracteristic, ne vin în minte diverse gesturi, atitudini, întîmplări consonante, înţelegem că „nepăsarea" e mai degrabă o strategie a regăsirii sinelui decît indiferenţă ş.a.m.d.
Comprehensiunea e puternic stimulată de perspectiva, contextuală ; uneori nici nu e posibilă fără ea. Investiţia semantică pe care o aduce cu sine textul deja parcurs remodelează sensurile frazelor, aşa cum frazele, luate separat, pot remodela semnificaţiile cuvintelor. Se întîmplă apoi ca, antrenat de dinamica decodificatorie, lectorul să citească mai puţin ce „vede" şi mai mult ce „aşteaptă" să afle : e înclinat, de pildă, să nu dea atenţie unei manifestări a eroului care contrariază un „pattern" de caracter deja configurat ori să ignore importanţa unui detaliu care trimite spre o nouă pistă de semnificare etc. De aceea, spre a lupta împotriva tendinţei de „automatizare a comprehensiunii", autorii mai vechi uzau de procedee ale insistenţei : reveneau asupra cuvintelor ori propoziţiilor cu valoare tematică prin repetări, parafraze, echivalenţe etc. sau le „puneau în scenă" prin inserturi metatextuale, reduplicări („mises en abyme") etc. Modernii forţează atenţia prin ridicarea gradului de elaborare a frazei, astfel încît să-1 oblige pe cititor să se -,,în-
176
trebuinţcze" spre a construi sensul. Dozarea imprudentă duce, în primul caz, la monotonie, în al doilea la obscuritate. Tocmai fiindcă frazele luate izolat dau o idee insuficientă despre formarea sensului (ele există, de fapt, mai mult în manualele de lingvistică decît în viaţa de toate zilele !), e necesar să trecem la analiza comprehensiunii propriu-zise, care e de natură textuală.
10. COMPREHENSIUNEA TEXTUALA
NEGOCIEREA SENSULUI
Etapele „negocierii sensului". Actui fundamental al comprehensiunii poate fi definit ca o „negociere a sensului" : cititorul îşi acomodează codurile şi cunoştinţele specificităţii textului, producînd continuu inferenţe spre a reduce distanţa inevitabilă dintre ceea ce posedă în repertoriu şi ceea ce întîmpină „pe teren" ; el integrează semnificaţiile parţiale (ale cuvintelor, propoziţiilor, frazelor) în ipoteze globale iar pe acestea le verifică pe măsura înaintării ; inadvertenţele îl obligă la reajustări iar concordanţele îl confirmă în itinerarul ales ; comprehensiunea decurge astfel ca o suită de întrebări şi răspunsuri, neîncetat corijate, în scopul performării satisfăcătoare a sensului.
O trăsătură frapantă a acestei confruntări cu o alte-ritate rezistentă, pe care încercăm a o plia voinţei noastre însă supunîndu-ne structurilor ei, e procesua'litatea. în adevăr, comprehensiunea se desfăşoară în timp. Ea trebuie studiată ca un parcurs, ale cărui etape decurg necesar una din alta, şi nu ca o reprezentare a textului în totalitatea sa (82, 305). în contrast cu cercetătorul lecturii, criticul ori expertul sînt interesaţi de examenul sincronic al operei, de cuprinderea ei cu privirea dintr-o dată, în întreaga-i alcătuire. Pentru ei, noţiunile de „început" şi „sfîrşit" n-au valoare ontologică, ci doar una euristică, pur motivaţională. Dimpotrivă, pentru cine vrea să se edifice asupra lecturii, ceea ce importă e ce se întîmplă pe drum, modul în care cititorul reacţionează la pravoeările textului, tatonările, ajustările şi reajustările de traiectorie, emoţiile şi trăirile, satisfacţia biruirii obstacolelor şi tensiunea aşteptărilor dezamăgite, procesul de construire treptată a sensului global şi de reprezentare tot mai bogată a lumii ficţionale.
178
i
De altfel, nu e inutil să amintesc că preţul lecturii rezidă adesea (prin excelenţă în cazul lecturii literare) nu atît în cunoştinţele acumulate ori în dezlegarea enigmei (ascunsă pînă la deznodămînt), cît în experienţa performării însăşi. Oricît de relevante şi de substanţiale ar fi concluziile trase la capăt, ele contează totuşi mai puţin decît potenţarea activităţii spirituale pe care o trăieşte orice subiect în timp ce citeşte. Şklovski spunea pe drept cuvînt că „în artă procesul percepţiei e un scop în sine şi trebuie prelungit. Arta e o experimentare a procesului devenirii ; ceea ce deja s-a petrecut nu mai are pentru ea importanţă." (276, 83).
Să examinăm mai de aproape în ce constă „negocierea sensului" şi anume încercînd să clarificăm fenomenul în esenţialitatea sa, eludînd deocamdată caracterul situat al oricărui text (locul pe care-1 ocupă în context, raportul cu modul enunţării). La formarea sensului se ajunge, teoretic, în mai multe etape. Cea dintîi — cum am văzut în capitolul anterior — rezidă în găsirea unui „cadru semantic ipotetic", apt să coordoneze, să implice şi să dea maximum de relevanţă fiecărui component fras-tic. Uneori „cadrul" se detaşează instantaneu la lectura primei fraze, alteori „apare" după o mică reflecţie, în fine, sînt şi cazuri în care rămîne incert (fie pentru că enunţul e echivoc, fie pentru că e obscur). în această din urmă eventualitate, cititorul trece instinctiv la a doua ori la a treia frază, încercînd să cîştige mai multe puncte de sprijin în vederea identificării axei semantice. Dat fiind că textului îi e totdeauna caracteristică o anume formă de conexitate, el bănuieşte cu îndreptăţire că oricît de mare i-ar fi eterogenia aparentă, există totuşi un centru tematic ordonator. Asemenea copilului care reuneşte cuburi pictate pe fiecare latură spre a obţine din îmbinarea lor imagini de ansamblu unitare, cititorul se străduieşte prin aproximări succesive să smulgă „cuvintelor un sens „de dincolo" de ele şi să-1 folosească spre a stabili semnificaţia adecvată a fiecăruia.
Mulţi cred naiv că e vorba de o operaţie în doi timpi : întîi, depistăm accepţia pertinentă a fiecărui component verbal, apoi totalizăm semnificaţiile într-o structură globală. Dar dacă e adevărat că numai însumînd părţile ajungem la întreg, nu e mai puţin adevărat că doar intuiţia întregului permite selectarea părţilor.  Mai clar,
179
pentru a şti cum trebuie, „actualizat" fiecare cuvînt e necesar prealabilul unei ipoteze însă pentru a stabili ipoteza trebuie pornit de la „actualizările" adecvate ale cuvintelor. Cum poate fi depăşit acest cerc vicios? Acţio-nînd simultan : încercînd să „ghicim" cadrul semantic convenabil şi, în acelaşi timp, prezumînd intuitiv semnificaţiile acceptabile în.situaţia dată, conform faimosului principiu al lui Wittgenstein, că „un cuvînt nu are sens, ci numai întrebuinţări". Procesul e de dublă acomodare : al „cadru"-uluî la „item"-ii verbali si ai „item«-ilor la cadru". (201, 43).
Dacă în această interacţiune există totuşi o prioritate, atunci ea aparţine, de bunăseamă, cadrului, datorită caracterului său structurant. De vreme ce — spune Ben-veniste — „mesajul nu se reduce la o succesiune de unităţi identificabile separat (reiese că) nu sensul, în unitatea sa globală, rezultă din adiţiunea semnelor, ci, dimpotrivă, semnele particulare, cuvintele, se realizează prin diviziunea sa". (18, II, 56).
O a doua fază a „negocierii" o constituie formarea „unităţilor concludente de sens" (U C S). Acestea provin din integrarea mai multor cadre semantice de nivel frastic şi se definesc prin caracterul unitar şi relativ de sine stătător al conţinutului. Ca întindere, corespund de obicei cu paragrafele, izolate în cuprinsul textului prin spaţii albe iniţiale şi terminale. Această rupere provizorie a continuităţii prin semne despărţitoare trădează intenţia de a decupa substructuri în structura generală a textului ; faptul nu poate şi nu trebuie trecut cu vederea nici de cititor, nici de interpret. UCS-urile nu rezolvă totdeauna incertitudinile (care e posibil să fi fost programate) dar, cel puţin, ajută la punerea în evidenţă a funcţionalităţii textului ori a „manierei" autorului.
Cea de-a treia etapă a „negocierii sensului" o reprezintă formarea macrostructurilor. Acestea sînt condensări de sens, reductibile la o suită de propoziţii (Propoziţia, în sens logic, e alcătuită dintr-un predicat şi mai multe „argumente" : agentul, victima, scopul, instrumentul etc). Se situează la niveluri de abstracţie diferite : nivelul cel mai abstract e tema, urmează, în ordine des-crescîndă, fabula ; treptele intermediare pînă la UCS-uri nu sînt însă tipologizabile, ele variind în raport cu ini-
5 8©
ţiativa cititorului, ea însăşi controlată în mare măsură de natura şi organizarea textului.
Rezolvarea dificultăţilor. Formarea cadrelor, UCS-u-rilor, macrostructurilor e, în principiu, cu atît mai rapidă şi mai adecvată cu cît textul e mai aproape de polul T R şi mai departe de polul T A R. In cazurile banale (texte informative clare, univoce, centripete), convertirea semnelor grafice în unităţi de semnificaţie şi a unităţilor de semnificaţie în unităţi de sens decurge atît de neproblematic şi de nemijlocit încît operaţia „negocierii" nici nu e percepută ca atare. Conştientizarea se produce cînd în lanţul verbal apare o „dificultate". Ea poate fi elementară, de pildă, ivirea unui cuvînt necunoscut. Involuntar, ritmul performării e încetinit, adesea suspendat, cu silabisirea, eventual şi subvocalizarea cuvîntului în cauză (mai ales dacă e lung, are o sonoritate neobişnuită şi depăşeşte capacitatea de retenţie într-o fixaţie). După găsirea semnificaţiei, prin consultarea Dicţionarului ori deducţie (cu rîsul incert al erorii), lectura e reluată.
Nu totdeauna însă dificultăţile au un caracter incidental şi sînt lesne rezolvabile. Uneori, în T P R, îndeosebi în TAR, cititorul e confruntat cu situaţii complexe, care-1 obligă să se angajeze într-un proces laborios de supoziţii şi ipoteze. Implic, desigur, un nivel de competenţă optim sau, şi mai bine, că cititorul se află (teoretic vorbind) la nivelul cerinţelor textului, prin urmare că greutăţile întîmpinate provin din codificarea însăşi, nu din-tr-o insuficienţă a procesului decodificatoriu. Cazul contrar, în oare motivarea dificultăţilor e subiectivă (rezultă din contradicţia între pretenţiile textului şi capacitatea de prestare a receptorului), apare cel mai frecvent în practica socială a lecturii. El nu ne interesează însă aici r înainte de a vedea cum se diferenţiază, în infinita lor diversitate, răspunsurile date „problemelor" ivite pe parcursul lecturii, e necesar să ne facem o idee clară despre natura şi modalitatea rezolvării lor.
Ce înseamnă „dificultate" ? Prin „dificultate" înţeleg o configuraţie textuală de ordin semantic, sintetic, pragmatic care întrerupe lectura „automatizată", impunind un proces de reflecţie cu scopul de a restabili continuitatea producerii sensului. Din unghiul autorului, dificultatea e de obicei un obstacol calculat, o componentă a
181
unei strategii stimulative, care urmăreşte scoaterea din lectura nonşalantă ori pasivă, captarea atenţiei, punerea la încercare. Din unghiul cititorului e o ieşire din pre-vizibilitate, o solicitare căreia nu-i poate face faţă printr-un răspuns predeterminat, deci o „problemă". Dat fiind însă că nici un text literar nu e absolut repetitiv (conformitatea neajungînd, prin forţa lucrurilor, niciodată la tautologic), s-a spus, cu oarecare exagerare, că „nu există texte care să nu fie mai mult sau mai puţin dificile", în realitate, abaterile de la expectaţii pot fi neînsemnate sau, dimpotrivă, foarte importante, mergînd pînă la ilizibilitate (29, 83—84 ; 284, 244).
în faţa unui obstacol sînt întotdeauna posibile două atitudini : una de înfruntare, cealaltă de demisie, prima — de primire a provocării, cealaltă — de refuz. Puşi în faţa unor complicaţii, a unor pasaje greu accesibile, mulţi cititori le eludează, pur şi simplu sărindu-le (dacă nu cumva renunţînd cu totul la lectură). Alţii, mai antrenaţi, poate şi mai ambiţioşi, nu vor să capituleze : ei se încred în principiul bunei-credinţe, care reglementează raporturile dintre autori şi public (pag. 131), ştiu că autorii nu înşiră vorbe fără noimă, doar ca să se audă perorînd. De vreme ce un manuscris de uz personal s-a transformat, prin prelucrare editorială, într-o operă difuzată, ea „trebuie" să fie inteligibilă, să aibă sens. în această perspectivă, aşa-zisele dificultăţi nu sînt — după formula introdusă la noi de Florin Manolescu — decît nişte „oferte de colaborare" cu preţ ridicat, nişte sfidări aruncate cititorului competent spre a-1 sili să se întrebuinţeze.
Aici e necesară o precizare importantă. Aşa cum am mai arătat, disting performarea lecturii de lectura ca performanţă. Vreau să spun că ceea ce discut aici e desfăşurarea reală a comprehensiunii şi nu interpretarea, ca exegeză. Cea dintîi comportă, evident, pauze de reflecţie, reluări de pasaje, opţiuni şi decizii alternative etc. însă operate din mers, fără întreruperi masive, păstrînd mereu cursul dinspre început spre sfîrşit ; cea de-a doua presupune un travaliu analitic complex, bazat pe relecturi repetate şi aplicarea unei tehnici investigative metodice, însă o descifrare a partiturii la prima vedere nu are cum atinge standardele de eficacitate şi adecvare ale unui studiu. De aceea, mă ocup aci de dificultăţi mai puţin dificile (dacă mi se îngăduie expresia), cele care survin mai
162
k
ales în TR şi TPR, reductibile, în genere, chiar pe parcursul lecturii.
Cum se negociază sensul cînd se ivesc dificultăţi ? In esenţă, prin trei proceduri, pe care le denumesc convenţional : fagocitare, manipulare simbolică şi inferenţă multiplă.
Fagocitarea constă în exploatarea coerciţiei exercitate de întreg spre a găsi ce e omis ori ininteligibil la nivelul părţii. Contextul constrînge la înlăturarea perturbării (fie ea o obscuritate, o omisiune, o nedeterminare) care bru-
iază comunicarea, restabilind continuitatea de sens. E o operaţie de asimilare a necunoscutului de către cunoscut, analoagă aceleia prin care, în biologie, un element alogen e „înghiţit" de substanţa celulară. Ea se săvîrşeşte prin încercări succesive, modificînd ipotezele pînă cînd se obţine perfecta adaptare a detaliului rebel la ambient. De aceea, cînd cadrele semantice ori UCS-urile sînt ferm stabilite, descoperirea informaţiei lipsă ori explicitarea implicaţiilor funcţionează relativ repede şi sigur. în schimb, incertitudinea cadrelor şi UCS-urile ori nepotrivirea lor provoacă cititorului multă bătaie de cap. Procedarea obişnuită e de a mări suprafaţa textuală luată în considerare, de a produce un context suficient de larg spre a sugera ipoteze în măsură să resoarbă incompatibilităţile existente pe spaţii mici.
Cu mult mai complicate sînt exigenţele manipulării simbolice. întrucît domeniul repetitivului (al locurilor comune, figurilor folclorizate, catahrezelor) e de puţină importanţă în literatură, unde voinţa de inedit aparţine esenţei însăşi a textualizării, manipularea simbolică, la un grad şi mai înalt, inferenţa multiplă constituie demersuri care solicită, uneori intensiv, resursele creativităţii. Cititorului i se cere să nu se limiteze la performarea sensului literal, ci să descopere sensul primar (ascuns, figurat) ori să instaureze ordinea inteligibilului într-un context perturbat de o predicaţie insolită. Aceste operaţii nu se săvîrşesc însă printr-o acumulare de actualizări, conforme codului, ci printr-un salt de la „dat" la „posibil", în străfulgerarea intuiţiei.
Cînd Eminescu spune : „Din valurile vremii, iubita mea, răsai" semnificaţia sintagmei „valurile vremii" apare lesne : dacă prin „valuri" se sugerează „marea (sinecdocă), sensul e de „nemărginire" („întinderea necuprinsă
183
a mării*' — G. Tohăneanu) (287, 165) ; dacă prin „valuri" | sînt sugerate   „greutăţile vieţii" (metaforă), sensul e de „zbucium al existenţei". De fapt, ambele ipoteze sînt egal • valabile, căci poezia, spre deosebire de limbajul curent, operează prin „totalizare",  cumulînd  toate conotaţiile compatibile cu contextul.
Fie însă versul (de Nichita Stănescu) : „Nimic mai ambiguu decît linia dreaptă". Aici cititorul e obligat să mediteze : aserţiunea poetului contrazice o evidenţă ce pare solid instituită. Primul său act e să recunoască de-vianţa. Al doilea, să descopere „totuşi" , o pertinenţă. (277, 354). Din punct de vedere geometric, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte deci cel mai direct. Dar dacă, în loc s-o concepem ca o „desfăşurare", am concepe-o ca „înfăşurare", ca potenţialitate, ca stare de latenţă a mişcării, ca rezervă a tuturor zig-zagurilor posibile ? în acest caz linia dreaptă ar deveni „ambiguă", prin supradeterminare. Conotaţia de „ambiguu" aparţine oare sferei semantice a cuvîntului ? Fără îndoială că nu, e o invenţie a poetului şi, deopotrivă a cititorului (întrucît nu e verificabil dacă interpretarea amîndurora coincide) ; ea constă în a atribui cuvîntului, în contextul dat, o proprietate nouă, neatestată de Dicţionar.
Lucian Blaga numea metafora de primul tip „plasti-cizantă", pe cealaltă — „revelatorie", citînd spre ilustrare (în Geneza metaforei şi sensul culturii) în cazul dintîi sintagma „cicoarea ochilor", în al doilea „soarele, lacrima Domnului" (din propria-i poezie Asfinţit marin). Expli-cînd deosebirea, marele poet atrăgea atenţia că metafora plasticizantă se bazează pe o simplă echivalenţă (culoarea ochilor : cicoarea), pe cînd metafora revelatorie pe adausul unui element necunoscut fiindcă numai „soarele + x = lacrima Domnului". (19, 276—280). Pentru a-1 determina pe x Blaga preconiza totalizarea conotaţiilor celor 3 termeni angajaţi în relaţie. însă, cum arată îndreptăţit Alexandra Indrieş, pe lîngă nivelul lexemelor, trebuie luat în considerare şi nivelul microtextului în care apare metafora şi nivelul textului întreg al poeziei ; Asfinţit marin, inclusiv accepţiile termenilor „soare", „la- | crimi" etc. în opera lui Blaga (137, 30). De fapt, aşa pro- 1 cedează şi cititorul în mod intuitiv : el pleacă de la pre- | lectură (cunoaşterea lui Blaga şi a unora măcar din scrie- 1 rile sale), performînd sub presiunea dinamicii textuale, I
184 1
încredinţat (fiind vorba de un text poetic) că asemănarea cu realul e suspendată iar sensul se deschide spre, imaginar. Cît de departe avansează pe calea comprehensiunii, rămîne desigur problematic. Distanţa care separă articularea mai mult ori mai puţin vagă a raportului dintre „soare" şi „lacrima Domnului" în imediatitatea lecturii, de articularea aceluiaşi raport în interpretarea dată de expert, e considerabilă. Tocmai neputinţa rezolvării satisfăcătoare a locurilor de coagulare semantică la primul contact cu textul, îi determină pe teoreticieni să recomande, într-o impresionantă unanimitate, ca textele poetice să fie de regulă citite de mai multe ori. După Jauss, prima lectură a unei poezii lasă deschisă problema sensului, mărginindu-se, în cazul cel mai bun, să detecteze nişte „posibile" semantice, pe care de-abia interpretării îi revine să le tematizeze, în orizontul său retrospectiv (146,99).
Iată încă un exemplu instructiv de manipulare simbolică, punînd clar în lumină mecanica decolării din real în mitic. Cînd cineva spune : „mi-am împlîntat lopata tăioasă în pămînt", transmite un mesaj clar, cu o denotaţie evidentă. Totul se schimbă însă cînd Arghezi spune, înlocuind în propoziţie un singur cuvînt: „Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie" (Intre două nopţi). Deoarece nimeni nu-şi sapă „odaia", cititorul înţelege că termenul e metaforic. Dar ce înseamnă el ? Pe parcursul lecturii i se înfăţişează cîteva ipoteze : „odaia" poate fi „sufletul", ..lumea", „ordinea prezentă a creaţiei", „cunoaşterea" etc. Vocea care se aude e a „poetului", a „Omului", a „Omenirii", „lopata" capătă, la rîndu-i, înţelesuri simbolice. Şi alte cuvinte au în poezie o utilizare simbolică (pămînt, stea) iar titlul Intre două nopţi propune mai multe alternative de sens, care se intersectează şi se suprapun într-o imagine mai mult ori mai puţin difuză : licărul vieţii clipind între eternităţi de beznă, spaţiul precar -al cunoaşterii mărginit înăuntru şi în afară, zona fragilă a omenescului cuprinsă între teluricul .refuzat şi transcendentul inabordabil etc (41).
Inferenţa multiplă constituie travaliul cognitiv declanşat de rezolvarea unei dificultăţi, pe baza utilizării mai multor ipoteze în lanţ. Din punct de vedere teoretic, reprezintă maximul prestaţiei leetoraie, ceea ce poate per-forma un cititor exersat, care-şi acordă răgazul reflec-
: 185
tării, fără a ajunge totuşi la exegeză. Iată un text de Emil Brumam (Dulapul îndrăgostit):
„Un scaun poate fi inima acelor, inima şinelor plutind In păcură — după amiază cu ghiozdan zvîrlit sub pat — sau un măr, un măr prin care pot trece trenuri sticloase cu franjuri de frică la roţi. Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi-a zilei cu o femeie cărnoasă." Imaginile acestui text par a fi nişte metafore predicative, temati-zînd un obiect unic : scaunul. Identificarea precisă a referentului conferă caracterizărilor descriptive un statut de echivalenţă iar echivalenţa constituie un fundal al comprehensiunii, permiţînd convertirea determinărilor în explicaţii (indirecte, adică alegorice ori simbolice). Această primă intuiţie amorsează o aproximare a cîmpului semantic. Cum „funcţionează" însă scaunul, fie şi în perspectiva de-pragmatizată a poeziei, sub ipostaza de ubicuitate şi polimorfism pe care i-o atribuie textul ? Aici intervine, „trebuie" să intervină (vorbesc pe temeiul unei anchete efectiv făcute şi nu al unei bănuieli personale) o a doua intuiţie a cititorului. E vorba anume de ipoteza unui uz metonimic al cuvîntului : „scaun" ar trimite de fapt la macagiu ori la mecanicul locomotivei, la elevul scăpat de obligaţiile şcolare ori la citadinul (?) care admiră tihna rusticităţii. „Scaun" înseamnă, aşadar, omul însuşi, al cărui însoţitor este în munca productivă, în repaos, în ceasurile de destindere, în momentele faste ori nefaste ale existenţei. De aici înainte sensurile intră în derivă şi coniecturile se problematizează. Ce înseamnă mărul prin care „pot trece trenuri" şi încă „trenuri sticloase cu franjuri de frică la roţi" ? E oare sugerată o ploaie cu grindină ? Şi ce înseamnă „tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi a zilei cu o femeie cărnoasă" ? Dacă verbul „a tăia" e luat, în cazul „piersicilor", în accepţia de „a decupa în tranşe", iar în cazul „zilei", în cea de „a intercepta", atunci primu] membru al frazei „ar putea" sugera „relaxare" (ca şi „liniştea vacilor"), iar celălalt „ar fi posibil" să evoce o prezenţa feminină imperativă (în exerciţiul „gătelii", şi atunci sintagma e în raport de echivalenţă cu „zgomotul unui parfum", ori în exerciţiul pur al feminităţii, ca prietenă, iubită etc). Dar cu aceste prezumţii, fără puncte
ferme de sprijin, ne aflăm deja dincolo de posibilităţile şi limitele lecturii.
Rolul evaluării în „negocierea sensului". Am examinat pînă acum negocierea sensului şi rezolvarea dificultăţilor din unicul punct de vedere al raţionalizării optime a parcursului textual. In fapt, ştim însă că paralel cu înţelegerea cuvîntului (propoziţiei, frazei) se desfăşoară o operaţie de modalizare şi evaluare : fiecare informaţie e apreciată în funcţie de parametri afectivi. Această intrare în rezonanţă a subiectivităţii, declanşată de iniţierea activităţilor cognitive e, din păcate, insuficient studiată. Jean Piaget — şi cine mai mult decît el ar avea competenţa să se pronunţe ? — constată astfel „dificultatea surprinzătoare întîlnită cînd se intenţionează să se caracterizeze viaţa afectivă în raport cu... funcţiile cognitive... şi mai ales cînd se caută să se precizeze relaţiile lor în însăşi funcţionarea conduitelor". (205, 278).
Fenomenele de evaluare succed, sub raport logic, formarea sensului. Totuşi, viteza reacţiei e atît de mare încît aparenţa e de quasi-concomitenţă. Aproximativ în momentul în care sesizăm despre ce e vorba în text şi. eventual, ne reprezentăm imaginea verbală, un mecanism involuntar de comutare disjunctivă semnalează „plăcere" sau „neplăcere", „aprobare" sau „dezaprobare"; această conduită de tip modalizator şi intensiv este emoţia ; ea acompaniază întreg procesul comprehensiunii, influenţîndu-1 uneori considerabil (222, 504—508). Cînd e puternică, tinde să îngusteze cercul conştiinţei, con-centrîndu-1 pe cititor asupra obiectului-stimul şi expul-zînd din raza vederii sale interioare celelalte idei ori simţăminte. Iar cînd se conturează pe fondul unei scheme asimilatorii rezultate din contactul durabil cu o categorie specifică de obiecte (opere literare şi artistice) devine emoţie estetică. La fel cu orice altă formă a afectivităţii, închegată în jurul unui conţinut informaţional determinat, emoţia artistică funcţionează circular : filtrează imaginile sugerate de performarea perceptivă şi cognitivă a textului, care, la rîndul lor, o declanşează.
Dacă starea emoţională e anterioară lecturii (cititorul se află sub imperiul mîniei, urii, dragostei, angoasei
186
187
etc), e posibil ca aceasta să-şi pună amprenta asupra modului său de performare. Neputinţa sau lipsa voinţei de a ţine sub control prejudecăţile, opţiunile ideologice restrictive, stereo tipiile iraţionale duce la deformări grave ale sensului operelor, lâ subevaluarea unor laturi esenţiale ori supraaprecierea unor aspecte secundare etc. E tot atît de adevărat că valorile şi interesele operaţiona-lizăte ca ţeluri stimulează puternic activitatea decodificatorie : cînd dorim ceva cu intensitate, avansăm mai repede şi mai eficient în lectură, cînd citim într-un domeniu care ne pasionează, capacitatea noastră de înţelegere se multiplică.
Unii psihologi consideră că afectivitatea, ca investiţie energetică, are rolul de a accelera sau de a încetini formarea structurilor cognitive, scoţîndu-le în prim plan sau eclipsîndu-le, fără a le modifica însă substanţa intimă. 2 + 2 = 4 e valabil şi pentru cel tulburat de o emoţie puternică (205, 280). Performarea textelor oferă însă rareori certitudinea relaţiilor matematice. Dacă în lucrările ştiinţifice există constrîngeri rigide, trasee de semnificare obligatorii iar iniţiativa cititorului e redusă, în schimb în scrierile literare cititorul dispune de un larg cîmp de manevră şi-şi poate manifesta liber predispoziţiile. Desigur, est modus in rebus, există texte şi texte, unele închise, altele deschise, unele programate sever, altele permisive. Totuşi în TPR şi TAR salturile de umoare ale subiectului, determinările afective a priori, repartizarea arbitrară a atenţiei, formarea selectivă a cadrelor şi UCŞ-urilor etc. influenţează adesea substanţial procesul comprehensiunii.
Trebuie ţinut seama şi de faptul că „pragul de intercepţie al oscilaţiilor de la nivelul normal al echilibrului homeostatic" e mai scăzut în cazul afectivităţii decît al cogniţiei. (106, 185). Sîntem cu toţii mai sensibili la reflexul emoţional adaptiv decit la intrarea în acţiune a dinamicii intelectuale. E un motiv în plus ca abordarea unui text a cărui lectură e importantă pentru noi să fie efectuată într-o dispoziţie relaxată şi autocritică; dacă ne vine greu să ne învingem „parti-pris''-urile, ne e însă posibil cel puţin să le reducem impactul prin conştientizare.
Negocierea sensului e o operaţie cu mult mai complicată decît pare la prima vedere : ea reclamă competenţă, flexibilitate asociativă şi experienţă de lectură (spre a şti cum să întîmpinăm dificultăţile) şi în acelaşi timp, adaptarea unei atitudini vigilente faţă de propriile presupoziţii (în vederea controlării reacţiilor impulsive şi a menţinerii formării cadrelor UCS-urilor şi macrostructurilor cit mai aproape de reţeaua instrucţiunilor textuale).
188
11. CHEILE DE LECTURĂ
Angajat în procesul de negociere a sensului, cititorul caută, printr-o deprindere transformată în reflex, existenţa unor semnalări specifice, a unor repere care să-i faciliteze munca. Numesc aceste repere „chei" sau „instrucţiuni". Ele sînt configuraţii textuale prin care comprehensiunea e indexată pe anumite trasee de semnificaţie. Ca atare, pot fi considerate a reprezenta o codificare auxiliară, ce vizează conţinutul semantic, mai ales însă modul de a-1 organiza şi de a-i pune în valoare aspectele relevante.
Din unghiul autorului, „cheile" servesc aşadar drept mijloace suplimentare de a controla performarea sensului, de a preîntîmpina accidentele de recepţie, de a asigura transmiterea corectă şi eficace a mesajului. „Corect" şi „eficace" nu înseamnă însă „accesibil" ori „univoc". Potrivit sistemului de convenţii adoptat (clasic sau modern), un scriitor poate dori să fie „închis" sau „deschis", permeabil celor mulţi sau rezervat unor iniţiaţi. In prima variantă, el va multiplica redundanţele şi procedeele de explicitare, în cea de-a doua va cultiva echivocul şi discontinuităţile contrariind mereu pe cei ce ar voi să-1 interpreteze în mod rigid.
Din unghiul cititorului, „cheile" constituie un ansamblu de dispozitive şi semnalări, de obicei convergente, care furnizează „instrucţiuni" relevante în vederea accelerării şi a corectării inferenţelor. Ele îi sînt indispensabile în actualizarea potenţialului semantic şi în construirea sensului adecvat.
„Cheile" de lectură au un spectru variat; unele sînt de uz general, altele sînt foarte specifice, utilizate numai în anumite categorii de texte ori de anumiţi autori. Mai trebuie menţionat iarăşi că identificarea şi corecta lor interpretare e direct proporţională cu experienţa de lec-
190
tură a subiectului, cu alte cuvinte e o problemă de competenţă.
Şi încă ceva : în capitolul despre prelectură am vorbit de informaţiile pe care cititorul le poate culege din examenul ambalajului ori al discursurilor de escortă. In principiu, nimic nu ne-ar împiedica să considerăm toate „vecinătăţile" textului drept „chei" de tip paratextual. Spre a nu da o prea mare extindere conceptului şi astfel a-1 vaporiza, prefer să-i limitez utilizarea doar la semnalările de tip intratextual. Iată cîteva din cele mai importante :
GENUL
Ca principal purtător al modului de enunţare, genul are o importanţă decisivă în declanşarea procesului comprehensiunii. „Mod de scriitură" pentru autori, el constituie un „orizont de aşteptare" pentru cititori. Poate fi recunoscut printr-o serie de indici extratextuali — aşa cum am arătat (pag. 89—91) dar conţine şi mărci intra-textuale : poezia se deosebeşte de proză prin vers şi dispoziţie grafică, formele fixe de versificaţie (sonetul, rondelul etc.) au alt „pattern" decît formele libere, textele savante (cu numeroase trimiteri de subsol) se diferenţiază de cele romaneşti etc. Uneori chiar secvenţa iniţială indică tipul de discurs şi rolul pragmatic pe care trebuie să-1 asume cititorul : basmul e anunţat prin „a fost odată ca niciodată...", proza fantastică (adesea) prin asocierea unui verb de atitudine („cred", „presupun") cu o modalizare în sensul incertitudinii (un adverb de mod plus o subordonată care descrie un eveniment supranatural) etc.
Alteori, mărcile genului se relevă pe parcursul lecturii. Astfel, o povestire normal structurată cuprinde expoziţia (descrierea situaţiei iniţiale, a locului şi momentului, caracterizarea agenţilor etc.), complicaţia (mai multe episoade relatînd evenimente, adică întîmplări ce ies din previzibilitate, rupînd înlănţuirea secvenţială obişnuită), rezolvarea ori deznodămîntul (reacţiile agenţilor şi restabilirea echilibrului), evaluarea (opinia naratorului ori agenţilor despre cele petrecute, morala (concluzia care se desprinde din întreaga acţiune). Memoriul
191
ştiinţific conţine expunerea datelor problemei, metoda folosită (protocolul de lucru), rezultatele dobîndite, comentariul (analiza critică), bibliografia. Discursul judiciar a rămas şi azi, ca şi la antici, alcătuit din ex-ordiu, naraţiune, probă, refutare, concluzie, epilog. In toate aceste cazuri, cunoaşterea genului permite formarea de expec-taţii chiar după apariţia primei (primelor) mărci, lectura desfăşurîndu-se în continuare pe un teren jalonat (ceea ce face ca eventualele devieri ori ruperi de ritm să aibă un caracter cu atît mai distonant).
Mai greu de depistat sînt caracteristicile de gen fără suport material frastic, identificabile uneori doar par-curgînd o mare parte a textului ; se întîmplă astfel o răsturnare a situaţiei „normale" : în loc ca recunoaşterea genului să ajute lectura, aceasta din urmă face perceptibilă natura genului. De fapt, în contextul socio-cultural contemporan, care a împins în desuetudine teoria clasică a distincţiei şi purităţii genurilor, s-ar putea crede că denumirile generice au devenit mai degrabă „etichete'', titluri fără acoperire. în literatura zilelor noastre, voinţa de originalitate conduce la derogări de la normele tradiţionale, la o continuă punere în discuţie a codurilor şi a anticipărilor de lectură. E ca şi cum autorii ar voi să scape de „imaginea de marcă" pe care o asumă în ochii publicului, creînd în acest scop opere inclasabile, avîn-du-şi propriul cod. Totuşi, aşa cum am mai subliniat în lungul acestor pagini — inovaţiile se proiectează totdeauna pe ecranul regulilor, surprizele se manifestă numai în contrast cu obişnuitul cotidian. De aceea, desconsiderarea neoromantică a genurilor nu poate merge prea departe : legile pieţii literare temperează pînă la urmă, exaltarea căutătorilor de Americi. Dacă e adevărat că, pe plan estetic, modernitatea fuge de realizările standard, că oferă spectacolul proliferării celor mai ingenioase şi heterodoxe modalităţi de artă literară, nu e mai puţin adevărat că doar existenţa unei „competenţe genologice" difuze, dobîndite prin şcoală şi experienţă proprie de lectură, îi permite cititorului să însereze textele cu care e confruntat într-o tipologie a legitimităţii discursive şi să adopte faţă de ele atitudinea necesară comprehensiunii..
Pe de altă parte, dacă în cîmpul producţiei restrînse prevalează căutarea diferenţei şi a originalităţii, în cîmpul producţiei   lărgite domină   programarea de gen
care funcţionează fără a da semne de oboseală (cum o arată cazul romanului poliţist, al foiletonului T.V., al benzii desenate etc). De altfel, multiplicarea indicilor de gen nu e neapărat un simptom de mediocritate sau de conformism, năzuinţa autorului poate fi de a activa competenţa decodificatorie a cititorilor tot în scopul individualizării, căci există un curaj al banalităţii, după cum există şi o banalizare a îndrăznelii. Inovaţiile sfîrşesc prin a se convenţionaliza din motivul simplu că scriitorii îşi reproduc propria formulă de succes ori o preiau pe a confraţilor care izbîndesc. Iar cititorii reacţionează ambiguu : uneori fac impresia că preferă tipul de operă cu care s-au obişnuit, alteori că aleargă după noutate. între plăcerea prin confirmarea aşteptărilor şi încîntarea produsă de surpriză, nu e lesne de tranşat — editorii o ştiu bine şi o deploră. Oricum, e vădit că, asemenea unei soluţii care cristalizează printr-un ultim adaus, insistenţa într-o direcţie sau alta determină la un moment dat, greu de anticipat, o bruscă inversare a curentului. La originea multor „best seller"-uri nu e atît forţa talentului, cît o schimbare oportună de macaz.
SUPERSTRUCTURILE SCHEMATICE
Diferenţa dintre genuri şi superstructuri schematice e de grad al gramaticalizării : primele sînt mai mult prospective, ultimele prescriptive. Superstructurile schematice au caracterul de organizări secvenţiale tipizate : performarea primului termen îi anunţă pe următorii, astfel încît lectura se desfăşoară ca o umplere a „căsuţelor goale".
Superstructurile sînt utilizate în publicitate, reportaje, fapte diverse, în texte didactice şi de iniţiere. Cele mai frecvente sînt : succesiunea (limitată la antecedent ■— ulterior), comparaţia (de tip analogic, introdusă prin „la fel" sau „tot atît de" ; de tip alternativ, introdusă prin „pe de o parte... pe de altă parte ; de tip adversativ, introdusă prin „spre deosebire de", „în contrast cu"), enumerarea (colecţia), descrierea, cuplul întrebare-răspuns. Dintre superstructurile acestea merită atenţie îndeosebi enumerarea şi descrierea (184, 16).
193
Enumerarea implică agregarea unor obiecte, evenimente, idei, pe bază de trăsături comune, într-o secvenţă organizată spaţial, temporal, numeric etc. De pildă : determinarea unui loc în funcţie de punctele cardinale („la nord... la sud... la est... la vest...") ; desfăşurarea cronologică a unei vieţi (ca în biografii) ; prezentarea diverselor aspecte ale unei chestiuni — procedeu frecvent utilizat în lucrări ştiinţifice („în primul rînd... în al doilea rînd... în al treilea rînd..." etc.); relatarea unei procesiuni etc.
Descripţia e o punere în ordine, un aranjament sistematic al lucrurilor, părţilor componente, aspectelor etc, care ia de obicei o formă pseudo-narativă. Tema unificatoare e plasată adesea la început, ca titlu ori ca denominaţie a obiectului. Ea rămîne astfel constantă în memoria cititorului pe tot parcursul lecturii. Dacă termenul unificator e expediat la sfîrşit, textul se prezintă ca o colecţie de nume şi predicate opace ; cititorul ştie că ceva e „deschis" dar ignoră ce anume, soluţia apare la sfîrşit. încît, teoretic, descrierea se plasează între definiţie şi ghicitoare. (220, 511).
S-a constatat experimental că stereotipii de gen ca şi superstructurile schematice reprezintă mijloace de accelerare şi optimizare a lecturii. Kintsch şi Van Dijk au propus unui grup de studenţi americani să rezume în 60—80 cuvinte două texte de lungime egală : o nuvelă din Decameronul lui Boccaccio şi o legendă populară amer-indiană — prima organizată pe baza unei structuri narative clasice, a doua organizată idiosincratic, în funcţie de criterii specifice (familiare doar etnologilor). Asupra textului din Decameronul s-a realizat un acord între participanţii la experiment deoarece ei dispuneau de cunoaşterea „pattern"-ului. în schimb, rezumarea legendei indiene (un mit apaş despre originea porumbului şi a căprioarei) a dat loc la divergenţe deoarece subiecţilor le lipsea cunoaşterea prealabilă a structurii narative respective. (252, 112—114). Kintsch, Mandel, Kozminsky au sugerat, pe baza a numeroase experimente, că elevii din primele clase care stăpînesc superstructurile schematice sînt în stare să reconstituie mult mai repede şi mai corect un text cu pasaje încurcate, a cărui ordine logică a fost în mod deliberat răsturnată (184, 17).
CUVINTELE-CHEIE
Cuvintele-cheve reprezintă locuri de coagulare semantică în lungul lanţului verbal. Ele joacă rolul unor centre de control tematic către care converg ori de la care pleacă fluxuri de semnificaţie : fie că precizează obiectul unei fraze (sau al mai multora), fie că enunţă o predicaţie esenţială (adesea de intens colorit emoţional ori cognitiv) (255,' 335). Oricine învaţă o limbă străină, fiind pus în situaţia de a traduce, cu ajutorul Dicţionarului, face experienţa cuvintelor care au rolul de suport semantic (a căror descifrare sugerează dintr-o dată sensul contextului) şi al celor care au doar o atribuţie de conexiune sintactică. La fel, expeditorul unei telegrame descoperă singur valoarea chintesenţiala a unor termeni de care are nevoie de calitatea dispensabilă a altora, de umplutură (redundanţă). Găsirea cuvintelor-cheie constituie una dintre principalele abilităţi ale lecturii exploratorii (cazuri tipice : spicuirea unei pagini de jurnal, răsfoirea unei cărţi). Recuperarea lor e decisivă în textele poetice, unde induc, de multe ori, obsesii, curente subterane de sensibilitate, emergente ale magmei sufleteşti a adîncuri-lor. O întreagă direcţie critică se serveşte predilect de identificarea acestor termeni, puternic conotaţi, spre a pune în lumină specificităţile diverşilor autori şi a le investiga particularităţile universului tematic. Cît priveşte textele de valoare filozofică ori conceptuală, acestea se relevă uneori a nu fi altceva decît nişte definiţii expansive, nişte parafrazări metodice ale unor lexeme centrale, de mare densitate semantică : „raţiune", „mit", „cunoaştere", „adevăr" etc.
Problema cuvintelor-cheie în textele literare e că semnificaţia lor diferă mai mult sau mai puţin sensibil de semnificaţiile comune, înregistrate de Dicţionar. Uneori, la un Eminescu, de pildă, trebuie citită opera întreagă spre a percepe irizările de fantezie şi vis pe care le capătă termeni atît de curenţi în grai, ca : „adînc", „dulce", „codru", „somn" etc. Alteori, la moderni, de felul lui Ion Barbu ori Nichita Stănescu, dificultatea rezidă în caracterul insolit al termenilor asupra cărora se exercită puterea fabulatorie a poeţilor. Oricum, ca totdeauna, conotaţiile suplimentare se detaşează pe fundalul denotaţiilor comune. De unde necesitatea absolută
194
195
de a le cunoaşte deplin pe ultimele spre a le intui suficient pe cele dintîi. Chestiunea e importantă şi merită să nu fie expediată.
Ştim bine că se întîmplă adesea ca cititorul — şi nu neapărat anonimul lesne de dojenit, dar chiar d-ta însuţi, hypocrite lecteur, ori ca să nu m-ascund după deget, eu însumi, care scriu aceste rînduri — se întîmplă, spun, ca Cititorul, pseudonimul nostru al tuturora, din motive de comoditate, de grabă sau orgoliu etc, să nu facă efortul de a căuta cuvîntul care-i lipseşte din repertoriu. Practica obişnuită e de a-1 deduce din context (cu riscul erorii sau confuziei) ori de a-1 sări, renunţînd la elucidarea sintagmei sau propoziţiei respective, în ideea că ea e dispensabilă sub raportul formării sensului global (prezumţie ce se poate dovedi falsă). Soluţia din urmă e aplicată îndeosebi în cazul pasajelor descriptive din romanele istorice, supraîncărcate cu elemente de culoare locală (mobilier, costumaţie, arhitectură etc), al secven^ ţelor cu caracter tehnicist din romanele naturaliste etc. Importanţa clarificării lexematice devine majoră cînd avem a face cu texte care ies de sub jurisdicţia limbii literare actuale (vechi, argotice, dialectale) ori cu texte de tip ştiinţific, tehnic, filozofic etc. unde termenii cu care se operează trebuie delimitaţi în mod riguros. Ho-tărîrea de a nu fi concesivi cu ceea ce nu ştim e o condiţie indispensabilă a lecturii corecte.
Probleme similare le ridică numele proprii istorice, geografice, de personalităţi celebre etc. De obicei, cînd nu aparţin Vulgatei enciclopedice şi sînt considerate a avea importanţă în construirea sensului, denumirile acestea sînt explicate în textul însuşi (in orice caz, aşa se procedează în circuitul mass-mediei ori al textelor cu caracter didactic şi pedagogic). Altminteri, e posibil, mai ales în textele moderne, ca utilizarea abundentă a referinţelor culturale să-1 pună la grea încercare pe cititorul profan. Iată un exemplu dintr-o proză de John Updike :
„Oraşul întrecu aşteptările noastre. Grandoarea kiplingiană a gării Waterloo ; dezamăgirea eliotescă a şirurilor de case din cărămidă din Chelsea, unde ne-am petrecut noaptea în apartamentul unui vag prieten, coşmarul dickensian al cetii şi al pavajului jilav şi cornişele murdare care ne înconjurau cînd ne-am trezit — toate păreau prea antice ca să fie reale, prea adevereau lite-
ratura, ca să fie materiale. Taxiul pe care l-am luat ca să ne ducă la gara Paddington avea capota înaltă şi era deschis într-o parte, ceea ce îl făcea să apară privirilor noastre ca unul din acei actori uluiţi şi ciudaţi dintr-o melodramă de Agatha Christie. Am trecut pe lîngă conace din Galsworthy şi parcuri din A. A. Milne..."
Cititorul neiniţiat în literatura engleză modernă nu poate gusta deplin pasajul de mai sus, de un livresc căutat şi de un aer snob. Problema de a se informa despre autorii numiţi nu se pune, din cauza disproporţiei dintre investiţia de energie şi rezultatul scontat (lămurirea cîtorva rînduri, în orice caz parantetice). Concluzia ? Cititorul îşi fabrică un sens aproximativ, sau, îndeosebi, dacă aluziile culturale continuă în acelaşi ritm, renunţă la lectură. în felul acesta cărţile îşi selectează cititorii.
SEMNALĂRI EMFATICE
Sub această denumire, cuprind o categorie de inser-turi de tip metatextual prin care autorul (şi nu naratorul, al cărui demers, chiar dacă uzează de persoana I, se situează în cadrul ficţiunii) îşi face cunoscută opinia în mod explicit. Le întîlnim frecvent în genurile non-fic-ţionale, în eseu, critică, textele didactice, ştiinţifice, în discursurile de escortă etc, dar şi în unele texte literare moderne unde se urmăreşte tocmai anularea distanţei dintre referenţialitate şi ficţionalitate. Inserturile sînt asertive (conţin declaraţii de intenţie, introduse prin „cred", „ţin să precizez", „mi se pare" sau explicaţii : „iată de ce..."), preventive (anunţă ceea ce va fi enunţat ulterior) ca în comunicările ştiinţifice : „vom arăta mai departe că...", rezumative (condensează ce s-a spus : „pe scurt...", „în rezumat..."), conciuzive („în concluzie", „astfel"), evaluative („e important că...") etc.
Reduplicările (denumite de cercetătorii francezi „mises en abyme") sînt nişte reiterări, sub formă contrasă, a nucleului epic, în cadrul aceleiaşi opere, ceva analog motivului „tabloului în tablou", bine cunoscut în pictura post-renascentistă.
L. Dăllenbach, autorul unui studiu monografic asupra procedeului, propune o definiţie mai tehnică însă poate prea largă : „orice semn avînd drept referent un aspect
196
197
pertinent şi continuu al povestirii (ficţiune, text sau cod narativ, enunţare), pe care-1 semnifică la nivelul diegezei, gradul de analogie între semn şi referent permitînd diverse tipuri de reduplicare". (57, 177). Astfel, spre exemplu, începuturile romanelor lui Henry James fac să ră- 12. RECODIFICAREA SENSULUI ŞI MEMORIZAREA sune o serie polifonică de acorduri conţinînd în germene toate dezvoltările viitoare. La fel, în Patul lui Procust, prin scrisorile inaugurale ale doamnei T., Camil Petrescu
dă un „avant-gout" al temei incompatibilităţii cuplului, CELE TREI TIPURI DE MEMORIE
înscrisă în filigranul romanului. Problema e' că asemenea anticipări îşi relevă semnificaţia de-abia la sfîrşit, Ocupîndu-mă de negocierea sensului şi găsirea chei-după încheierea lecturii ; ele ajută la construirea sensu- lor, am schiţat problematica generală a lecturii ca per-lui global, nu la dezambiguizarea semantică întreprinsă formare, respectiv, ca relaţie de acomodare-asimilare a pe parcurs ; în alte cuvinte, au o importanţă mai mare i subiectului cu obiectul : înarmat cu instrucţiunile tex-în interpretare decît în lectură.                   '                                 tuale, cititorul formează treptat cadre, UCS-uri, macro-
structuri, actualizînd semnificaţiile lexemelor, frazelor, ansamblurilor frastice. Am lăsat însă intenţionat de o parte procesul memorizării, cu cele două funcţiuni esenţiale de care se achită : depozitarea codurilor într-o arhivă bine organizată, de unde primim, la cerere, informaţiile necesare şi asigurarea fluxului comprehensiunii prin continua selectare şi recodificare a materiei verbale, sub forme din ce în ce mai economice. A sosit acum momentul să împlinim această lacună.
După părerea lui H. Pieron, memoria e implicată de fapt în orice formă de activitate psihică (percepţie, asociaţie de idei, raţionament etc.) întrucît în fiecare joacă un rol important experienţa trecută. Viaţa însăşi poate fi astfel considerată ca un fel de memorie continuă. (313, 300—301).
Memoria semantică (în înţelesul mai restrîns al termenului) cuprinde ansamblul de structuri verbale (cuvinte, structuri gramaticale) şi de structuri non-verbale (reprezentări de obiecte, persoane, evenimente, circumstanţe etc.) reţinute şi susceptibile de a fi reactualizate. Conţinutul memoriei semantice e în mare parte identic pentru aceeaşi comunitate lingvistică ; diferenţele constituie trăsături idiosincratice, determinate de experienţele, particularităţile, atitudinile şi aptitudinile indivizilor.
Observaţii şi experimente concordante, întreprinse pe cazuri normale şi patologice, au demonstrat existenţa a trei tipuri de memorie, a căror acţiune interferează în comprehensiune şi lectură : memoria imediată, memoria
m
de scurt termen (M S T) si memorie de lung termen (M L T) (222, 173—195).
Memoria imediată, care e un sistem de stocaj senzorial al informaţiilor, ar putea fi integrată tot atît de bine percepţiei. Ea reţine urmele timp de 0,5 secunde.
MST conservă cîteva secunde informaţiile (o parte dintr-o frază, o frază întreagă sau chiar o suită curentă de enunţuri). Capacitatea (empan-ul) e în funcţie de numărul de semne al mesajului, nu însă de timp ; e o constantă pentru fiecare subiect şi fiecare tip de text ; majoritatea cercetătorilor consideră că se situează în jurul unei valori medii de 7±2 elemente (fiecare element puţind fi constituit dintr-un ansamblu unitar şi organizat de informaţii, de exemplu din cifre, litere, cuvinte). F. Richaudeau apreciază „empan"-ul mijlociu la 13—15 cuvinte, „empan"-ul lectorului lent fiind de 8 cuvinte iar al lectorului rapid de 16—20 cuvinte (223, 109).
MLT funcţionează ca o magazie unde sînt depozitate informaţiile înalt organizate ale codurilor şi cunoaşterii lumii, dar şi informaţiile reţinute, după un filtraj mai mult ori mai puţin sever, din ceea ce performăm în orice lectură. Durata retenţiei poate merge de la cîteva ore la viaţa întreagă.
Cooperarea celor 3 tipuri de memorie nu e deplin elucidată iar natura fenomenelor mnemonice suscită controverse printre specialişti. Au oare constituenţii memoriei statutul de reprezentări verbale sau, mai degrabă, de imagini (comparabile cu percepţiile dar fără suport senzorial) sau poate de reprezentări abstracte ? Sub influenţa lui Whorf şi a discipolilor săi, o serie de cercetători pledează pentru caracterul verbal al memoriei şi susţin că „limbajul determină gîndirea". Alţi cercetători (E. Tulving, R. C. Schank) estimează că memoria e distinctă de limbaj. „Amintirile" n-ar avea astfel o existenţă proprie, materializată, ci ar rezulta din asociaţii şi legături între circuitele neuronice, în felul reţelelor cablate ale unui ordinator, însă de o organizare cu mult mai complexă şi funcţionînd sub impulsul reacţiilor fiziologice şi mentale controlate de hipocamp (o formaţiune situată la baza creierului). Observaţiile şi experimentele întreprinse, independent, de Piaget şi S. Vigotski contestă strictul paralelism dintre dezvoltarea lingvistică şi
200
dezvoltarea cognitivă, părînd să confirme teza din urmă. (222, 302—305).
Un acord larg domneşte însă în privinţa integrării memoriei în cadrul unităţii funcţionale adaptative superioare a organismului. J. F. Le Ny afirmă că nu poate fi justificată ştiinţific niciun fel de separaţie între capitolele tradiţionale ale psihologiei : memorie, limbaj, inteligenţă. Mai precis, Piaget arată că „memoria, în sensul restrîns al cuvîntului, e un caz particular al cunoaşterii, cunoaşterea trecutului ; ca atare, ea aparţine ansamblului mecanismelor cognitive interdependente, care pot fi calificate global drept inteligenţă". Deosebirea de concepţie faţă de trecut e enormă. Cu un secol în urmă, unul dintre marii psihologi ai vremii, Ebbinghaus, voia să pună în lumină funcţionarea autonomă a memoriei, ca facultate de retenţie pură, testînd reţinerea unor silabe fără sens (o vocală încadrată de două consoane etc). Prezenţa semnificaţiei, prin urmare organizarea implicită a materiei verbale, era socotită un factor perturbator. Azi însă e unanim admis că activitatea de structurare constituie o caracteristică esenţială a memoriei, fără de care funcţionarea acesteia ar fi inexplicabilă şi ineficientă. (265,' 3—29 ; 222, 194 ; 59, 541—562).
SELECTAREA ŞI RECODIFICAREA INFORMAŢIEI
Rolul memoriei semantice în procesul comprehensiunii a fost studiat mai insistent în timpul din urmă, pro-fitînd de dezvoltarea impetuoasă a psihologiei cognitive şi a cercetărilor asupra inteligenţei artificiale. Modelul acceptat astăzi, deşi nu răspunde încă satisfăcător tuturor întrebărilor (de exemplu celor privind implicaţiile emoţionale) permite totuşi o explicare plauzibilă a circulaţiei şi recodificării sensului, pe parcursul dintre actul incipient al semnificării si rapelul informaţiei memorate. (254 ; 152; 367—376 ; 293, 143—158).
Să presupunem că citim un text. Prin negocierea cadrelor semantice şi a semnificaţiilor actualizate producem sens, rezolvînd o frază, apoi încă una şi încă una. Dar, cum am văzut — cum ştim de altfel din experienţă — capacitatea MST e limitată la 7±2 elemente. De-aci, o dilemă : ori MST e evacuată (însă în acest caz nu mai
201
putem articula enunţurile noi cu cele deja parcurse) ori încărcarea MST e menţinută (şi în acest caz orice avansare e blocată). Rezolvarea acestei dileme e ingenioasă, eum se întîmplă cu toate mecanismele adaptative pe care natura le-a perfecţionat în curs de milioane de ani : conţinutul semantic nu e pur şi simplu expulzat din MST, ci e selectat şi recodificat; o parte din informaţii sînt eliminate, altele sînt condensate sub o formă mai economică şi reţinute cîteva secunde spre a asigura conectarea cu noile informaţii percepute ; după care, o dată rolul lor terminat, vor fi transmise MLT. Să examinăm mai de aproape cum funcţionează cele două mecanisme : de selectare şi recodificare în MST, de transmitere şi depozitare în MLT.
Selectarea şi recodifîcarea au loc în parte involuntar, în parte pe o bază deliberată. Orice cititor cu oarecare experienţă, dincolo de ceea ce performează automatic (dacă textul e „normal"), are posibilitatea să-şi dirijeze, pînă la un anumit punct, procesul de filtrare a informaţiei, hotărînd ceea ce vrea să memoreze. De obicei sînt reţinute spontan relaţiile de condiţionare dintre propoziţii şi fraze (cauzalitate, temporalitate, consecuţie etc.), numele personajelor (fără de care n-ar putea fi identificate pronumele) etc. în funcţie de gen, de obiectivul urmărit şi de abilitatea cititorului pot fi conservate şi unele detalii aparţinînd suprafeţei textuale. Un critic, spre exemplu, e în stare să se concentreze asupra unor elemente de natură prozodică ori stilistică etc.
în raport cu determinările fiziologice ale MST e probabil că un text e cu atît mai lizibil cu cît e mai deplină corespondenţa dintre „empan" şi lungimea unităţii textuale semnificative (ceea ce unii numesc „subfrază"). Invers, într-o frază complexă, în care unitatea semnificativă (asimilabilă cadrului semantic) e de peste 7±2 cuvinte ori în care 2 termeni corelaţi (subiect şi predicat etc.) sînt separaţi printr-o „distanţă" superioară „em-pan"-ului, cititorul, mai ales cînd e neexperimentat, are toate şansele să uite primele cuvinte înainte de a le fi perceput pe ultimele. Acesta e motivul pentru care, îndeosebi autorii clasici, constructori de perioade arborescente (un exemplu tipic e la noi Odobeseu), reiau în frazele lungi, cu multe intercalări, termenii iniţiali, fie repetîndu-i fie substituindu-i prin sinonime sau pronume.
202
Fundamentală în funcţionarea MST e posibilitatea recodificării. Mai puţin vizibilă în cazul unui enunţ de mică întindere (echivalent „empan"-ujui), ea devine evidentă în cazul seturilor de enunţuri, unde procedăm spontan la integrarea semnificaţiilor parţiale într-un sens global. Recodificarea e o „traducere", care restituie sensul la un nivel mai abstract, de la o anumită distanţă (altitudine), prin sacrificarea amănuntelor nonpertinente şi contragerea informaţiei utile.
W. Kintsch şi Van Dijk au încercat să enunţe într-un mod informai regulile (denumite macroreguli) care permit recodificarea, în alţi termeni, transformarea microstructurilor (cadre şi UCS-uri) în macrostructuri. Aceste reguli se bazează pe două principii : al implicării (orice macrostructură e implicată de microstructurile din care provine) şi al pertinenţei (nici o propoziţie nu trebuie eliminată dacă reprezintă o condiţie interpretativă pentru propoziţiile subsecvente). Aplicarea acestor principii conduce la 3 macroreguli :
— suprimarea (selecţia) : o propoziţie (enunţ) care nu constituie o condiţie directă sau indirectă de interpretare a propoziţiei următoare poate fi înlăturată (sau, însuşirile non-inerente, intervenind doar în unele propoziţii, pot fi suprimate). Ex. : „M-am întîlnit cu M., purta un costum gris, apoi am aşteptat zadarnic autobuzul încît m-am hotărît să ajung la şcoală pe jos" — „în drumul pe jos spre şcoală, l-am întîlnit pe M.") ;
— generalizarea: mai multe propoziţii pot fi înlocuite printr-o singură propoziţie, care denotă cel mai mic ansamblu supraordonat. (Ex. : „în microbuz se aflau o studentă, o vecină pensionată, două vînzătoare, o doctoriţă" = „erau numai femei") ;
— construcţia: o secvenţă de propoziţii care enumera diverse aspecte ale unei desfăşurări evenimenţiale poate fi înlocuită printr-o propoziţie care trimite global la acest eveniment (sau : un set de informaţii parţiale e integrat într-o unitate informativă de ordin totalizator) („Ne adunăm pe teren, îmbrăcăm tricourile, facem exerciţii fizice, exersăm apoi diverse scheme tactice..." = „Ne antrenăm") (151, 102—103).
Ailicarea aşa-ziselor reguli de selecţie şi recodificare impune renunţarea la descripţii faptice şi la acţiuni secundare (informaţii de loc, timp, circumstanţe, persoane
203
şi obiecte care nu condiţionează acţiuni ori rezultate ale acestora), la dialoguri, la metadescripţii (care repetă, rezumă, comentează alte informaţii) etc. E evident că procesul abstractizării lasă cîmp liber iniţiativei cititorului şi se poate desfăşura la niveluri diferite de generalizare (rezumat larg sau rezumat concis, fabulă, subiect, temă). Nici chiar în cazul textelor convenţionale, bine structurate, cu constrîngeri stringente, nu toată lumea construieşte macrostructurile la fel. De fapt, în ultimă instanţă, cum am văzut examinînd negocierea sensului, macrostructurile sînt constructe elaborate de cititor, inferenţe probabilistice, care pleacă, fireşte, de la instrucţiunile textuale dar se configurează potrivit scopului urmărit în lectură şi aptitudinii interpretative a subiectului (libertatea de manevră a acesteia fiind invers proporţională cu caracterul convenţionalizat al textului).
O concluzie practică importantă ar fi ca în învăţămînt să se acorde o mai mare atenţie decît e în prezent cazul, tehnicilor formării de macrostructuri, în primul rind celei mai tipice şi mai necesare dintre ele, rezumatul. Din păcate, o falsă orientare, în care intră uneori o doză de snobism ori o înţelegere greşită a proceselor cognitive, împing adesea la valorizarea în chip superlativ a comentariului (întrucît pare a exercita creativitatea), în detrimentul rezumatului (socotit o activitate de rutină, în orice caz auxiliară). Dar dacă, în adevăr, cultura constituie o chintesenţă, nu o colecţie dezordonată de cunoştinţe, o structură şi nu un mozaic, atunci priceperea de a reţine esenţialul devine vitală pentru un intelectual, mai ales în zilele noastre, cînd sîntem expuşi unui bombardament informaţional fără de precedent. Arta de a rezuma educă exact în această direcţie. Ea presupune cultivarea spiritului de observaţie, a perspicacităţii, a gîndirii logice şi a enunţării lapidare, însuşiri care se deprind cu trudă şi se ameliorează prin exerciţiu.
'    DEPOZITAREA ÎN MEMORIA DE LUNG TERMEN
MLT serveşte ca un depozit de conservare a cunoştinţelor, împrospătat continuu prin noi achiziţii, dar şi evacuat, în proporţie aproape egală, de o parte a conţinutului său. De fapt, e mai plauzibil să vorbim de o ar-
hivă, decît de o magazie, pentru că tot ce se află în MLT e repertoriat şi organizat în aşa fel, încît, la nevoie, şi în circumstanţe normale, o informaţie oarecare să poată fi regăsită. Se pune desigur întrebarea de a şti cum se explică fixarea durabilă a unor informaţii şi eliminarea altora, faptul că de unele lucruri ne amintim iar pe altele le uităm. Grosso-modo, menţinerea în disponibilitate a informaţiilor memorate e influenţată îndeosebi de trei factori :
a) Participarea emotivă. Uităm repede ceea ce ne plictiseşte ori nu ne interesează şi, dimpotrivă, ţinem minte vreme îndelungată, uneori toată viaţa, întâmplările zguduitoare, ori faptele cu caracter excepţional la care am fost martori, ori momentele legate de un incident biografic trăit cu fervoare. Participarea afectivă la un eveniment sau altul, pasiunea pentru un anume tip de informaţie (legată, spre exemplu, de meseria practicată), în genere, învestirea emoţională exercită un impact pozitiv asupra capacităţii de retenţie.
b) Repetiţia. Revenirea asupra unor cuvinte, idei, propoziţii (de exemplu asupra unui proverb) întăreşte păstrarea lor în memorie. Cei vechi spuneau, pe bună dreptate, că „repetitio est mater studiorum". Nu uităm semnificaţiile cuvintelor care aparţin vocabularului de bază, fiindcă le utilizăm foarte frecvent, însă avem nevoie de Dicţionar spre a lămuri unii termeni rari, arhaici sau argotici, cunoscuţi cîndva ocazional.
c) Structurarea. Reţinem incomparabil mai lesne o suită conectată de cifre, cuvinte, propoziţii decît un număr egal de cifre, cuvinte, propoziţii fără legătură între ele. Un text decupabil în macrostructuri bine construite e memorat cu mult mai repede şi mai trainic decît textul învăţat mecanic, pe dinafară. In genere, macrostructurile aflate pe o treaptă superioară de organizare sînt mai durabile decît microstructurile (UCS-urile), situate ierarhic mai aproape de nivelul informaţiei propriu-zise. „Principiul general — scrie Van Dijk — e că informaţia cu cea mai înaltă valoare structurală poate fi mai bine recuperată decît informaţia cu valoare structurală mai joasă", deoarece ea întreţine un număr mare de legături cu micropropoziţiile din care derivă (se află aproape de centrul de control tematic al textului (293, 150). Experimente asupra ritmului uitării confirmă că ceea ce dis-
204
205
pare în primul rînd din memorie e amintirea structurii de suprafaţă a textelor, apoi a detaliilor marginale, a episoadelor, în cele din urmă a versiunii lărgite a subiectului. De obicei, rămînem în minte, perioade îndelungate de timp, cu versiunea restrînsă a subiectului, combinată cu o reprezentare difuză a lumii ficţionale.
Există desigur, şi excepţii de la această regulă generală. Specialiştii unui anumit domeniu (experţi şi critici) sînt în stare să reţină durabil şi anumite detalii, dacă acestea se referă la interesele ori la pasiunile lor (de exemplu : anumite structuri stilistice ori expresii semantic remarcabile etc.). Ei procedează prin integrarea amănuntelor semnificative în macrostructuri sui-generis, aplicînd macroreguli de felul inferenţei, care leagă particularitatea de tip, exemplul de regulă etc.
Rapelul. Care este reprezentarea unui text citit în memorie ? E evident că această reprezentare depinde de data lecturii (cu cît e mai proaspătă cu atît imaginea reţinută e mai bogată şi mai exactă) şi de calitatea efortului cognitiv (adecvarea macroregulilor aplicate şi a macrostructurilor construite). Dar ce caracteristici are această amintire, această reprezentare a conţinutului deja transformat în unităţi de sens ?
Experienţa arată şi cercetările confirmă că în condiţii normale de lectură (viteză obişnuită, avans fără reveniri) „rapelul" nu e niciodată o replică fidelă a reprezentării imediate a textului. El se constituie într-un text nou, determinat desigur de structurile textului performat (cu atît mai influente cu cît erau mai pregnante şi mai clare) dar integrînd elemente inexistente în textul originar (interpretări ale unor presupoziţii, comentarii etc.) şi satis-făcînd, în mai mică ori mai mare măsură, condiţiile pragmatice ale contextului receptor (.152, 374).
Există două tipuri de „rapel", reproducerea şi reconstrucţia. Reproducerea se caracterizează prin fidelitate. Ea constă în restituirea relativ asemănătoare a structurii de suprafaţă, ceea ce e cu atît mai posibil, cu cît textul e mai scurt, mai bine organizat şi mai des repetat. Prin memorizare inteligentă (în funcţie de centrele semantice de control) şi prin exerciţii repetate, actorii ajung destul de repede să reproducă texte de mare întindere. Performanţe cu adevărat excepţionale au fost semnalte la diverşi rapsozi populari.
206
Cercetările au dovedit că „rapelul" e condiţionat şi de alţi doi factori, de percepţie (prospeţimea şi intensitatea senzaţiilor în momentul înregistrării) şi de context (în speţă, de circumstanţele în care a avut loc lectura ori de reacţiile subiectului pe parcursul performării). în reproducere, esenţiale sînt „urmele" de sens dar un important rol de recuperare poate juca şi contextul.
Reconstrucţia e produsă de subiect cînd nu regăseşte imediat o informaţie memorată şi încearcă s-o reconstituie pe cale inferenţială, slujindu-se de reperele disponibile (inclusiv contextul). Operaţia e inversă celei care conduce de la microstructuri (UCS-uri) la macrostructuri : efortul se dirijează spre regăsirea informaţiilor eliminate ; are loc un adaus de detalii plauzibile şi proprietăţi „normale", o particularizare şi o specificare a condiţiilor de funcţionare (încercarea de a recupera componentele sau consecinţele evenimentelor etc.). (152, 375— 376). Fără îndoială, erorile sînt cu mult mai probabile : subiectul poate configura ipostaze verosimile dar false, introducînd elemente inexistente în textul originar. Competenţa intertextuală şi cunoştinţele specializate îl ajută să reconstituie, dar factorii emoţionali şi predispoziţiile valorizante îl pot lesne abate din drum. Avînd în vedere failibilitatea memorizării, pe care o învederează toate experimentele întreprinse sub control strict, e recomandabil să nu asertăm în chestiuni majore pe bază de amintiri şi să nu ne încredem în cei ce o fac, mai ales cînd relatările lor privesc fapte petrecute de mult şi au un caracter prea detaliat.
207
13. INVESTIREA IMAGINATIVA
SCHEMATISMUL
In operaţia de negociere a sensului întîmpinăm adesea ansambluri frastice, care prezintă, din unghi semantic, o serie de discontinuităţi. Ele rezidă în suprimarea tranziţiilor (eliminarea de etape ale unui proces sau de detalii ale unui parcurs etc), ruperi de ritm (treceri bruşte de la o formă de exprimare la alta), omisiuni de informaţie (privind agentul, obiectul, miza, decorul etc), desfăşurarea paralelă, necorelată, a unor linii de acţiune etc. Aceste incompletitudini ale enunţării, pe care le numesc cu termenul generic de „nedeterminări", derivă, pe de o parte, din natura însăşi a comunicării verbale, pe de altă parte, din aplicarea unor strategii cu mobil estetic (în textele literare). Ele formează una din cele mai interesante şi mai specifice probleme ale teoriei lecturii.
Am mai spus că ori de cîte ori auzim un vorbitor sau citim un text informativ elementar, reprezentarea obiectului se produce automatic. Cuvîntul trimite nemijlocit la lucru, ansamblul de cuvinte la cîmpul respectiv de referinţă, fie el lume posibilă ori structură conceptuală. Avem, ca atare, convingerea că ne putem înţelege întrucît interpretăm materia verbală la fel, cu ajutorul aceluiaşi cod. Dar dacă auzim ori vedem scris „masă" ? Toţi cunoscătorii limbii române au instantaneu reprezentarea... dar a cui ?... a ..mesei" ori a „masei" ? E vorba de „piesa de mobilier", de „mulţimea compactă de oameni" sau de „raportul dintre forţă şi acceleraţie" ? Spre a afla semnificaţia potrivită, trebuie să cunoaştem intenţia locutorului sau s-o deducem din context. Să presupunem că, în cazul dat, e vorba de „mobilă". Dar oare, în felul acesta, am epuizat informaţiile necesare identificării obiectului ? Cîtuşi de puţin ! Avem nevoie de multe informaţii complementare spre a distinge masa „aceea", la care se referă locutorul, de infinitatea meselor existente
208
(pătrate, rotunde, triunghiulare etc. ; cu un picior, cu două cu trei etc. ; din lemn, aluminiu, fier etc). Iar dacă, dintr-o nevoie pedantă de exactitate, cineva s-ar apuca să furnizeze elemente descriptive, de localizare, am constata repede că ele nu sînt niciodată destul de numeroase, ca să determine obiectul cu absolută precizie. „Fie — va întîmpina probabil cititorul —, însă în comunicarea interpersonală nici nu e nevoie să spunem «totul», ne înţelegem sugerînd ori aproximînd obiectele, bazîndu-ne pe cunoştinţele comune ale interlocutorilor." E adevărat, dar tocmai faptul acesta, atît de remarcabil (şi totuşi atît de puţin remarcat), atrage atenţia asupra unui fenomen inerent oricărei comunicări verbale sau scriptice : schematismul. Provizoriu, putem defini schematismul drept lipsa suprapunerii între obiectul percepţiei şi obiectul verbalizării (138, 56).
Să mai luăm un exemplu. Cînd spun : „Ieri pe la orele 18 mi-a bătut la uşă un tînăr blond" trec în mod deliberat sub tăcere o sumedenie de amănunte : că tî-nărul avea cap, doi ochi, două mîini, două picioare etc, că era îmbrăcat cu o cămaşă, cu o haină, cu pantaloni etc, că spre a veni la mine a trebuit să deschidă poarta blocului, să urce cele cîteva trepte pînă la lift, să apese butonul etc, etc. Toate aceste informaţii, ca şi celelalte, de acelaşi tip, pe care le-aş putea adăuga, sînt inutile pentru bunul şi simplul motiv că sînt presupuse de orice locutor, membru al comunităţii mele lingvistice şi culturale. Experienţa îmi impune ca din stocul de însuşiri virtuale ale substantivului „om" şi ale verbului „a veni" să le aleg doar pe cele relevante în contextul dat : fie pentru că „ies din comun" şi deci nu sînt presupuse nemijlocit de interlocutor, fie pentru că joacă un anumit „rol", în ceea ce vreau să spun (spre exemplu, voi menţiona, dacă e cazul, că tînărul era chior, că purta o uniformă de pompieri, că avea o mare agilitate manuală etc).
Reiese că în orice comunicare potenţialul semantic e actualizat în mod selectiv : eliminăm elementele banale, de la sine înţelese, scoţînd în prim plan ceea ce are importanţă în situaţia dată, constituie un „eveniment", un „fapt divers", o ieşire din previzibilitate. Aceasta nu înseamnă însă că materialul eliminat e definitiv scos din joc El e doar pus în paranteză. Uneori această hibernare rămîne irevocabilă, alteori reprezintă doar o etapă
209
provizorie; unul sau altul dintre aspectele momentan omise poate fi ulterior actualizat, dacă împrejurările s-ar întîmplă s-o ceară.
Pe de altă parte, trăsăturile prin care-mi individualizez vizitatorul, aceea că e „tânăr" şi că e „blond" sînt extrem de generale şi de imprecise. Ce înseamnă „tî-năr" ? Cineva care are 16 ori 25 ani ? Şi întrucît e definitorie calitatea de „blond" ? Există zeci de nuanţe de „blond" şi zeci, sute de mii de tineri blonzi, dar dintre ei unul singur a fost la mine. Aş putea suplimenta explicaţiile, adăugind, spre exemplu, că tînărul era „înalt" şi că purta o „cămaşă cadrilată". Cu asta n-aş rezolva problema : determinarea „înalt" e vagă (1,89 m., 1,90., 1,95 m. ?), la fel cea de „cămaşă cadrilată" (ce formă, ce culoare, ce material etc. ?). E limpede că încercînd să strîng cercul, prin multiplicarea detaliilor, nu fac decît să nasc noi şi noi întrebări, căci, aşa cum orice lungime e mereu divizibilă, la fel orice detaliu poate fi necontenit detaliat. Exhaustivitatea e imposibilă, de altfel e şi dăunătoare : înecat în amănunte, interlocutorul s-ar zăpăci, n-ar mai şti să deosebească principalul de secundar, comunicarea cea mai simplă ar deveni fastidioasă.
Şi-atunci cum putem circumscrie individualul ? Doar aproximativ şi numai în cadrul dinamicii relaţiilor inter-personale : actualizînd semnificaţiile în funcţie de cunoaşterea interlocutorului (destinatarului) şi a contextului de enunţare. In aceste condiţii, punerea în evidenţă a specificităţii devine o problemă de adaptare a determinărilor generale la situaţia respectivă de discurs. Condiţia e desigur ca receptorul să corespundă ideii pe care ne-o facem despre el.
Dar chiar şi în cazurile unui receptor bine cunoscut, generalitatea inevitabilă a comunicării e o sursă posibilă de interpretări neconcordante. Sintagma „tînăr blond" se aplică unui număr infinit de speţe şi ca atare dă loc unor reprezentări diferite de la individ la individ. Lucrul acesta nu influenţează de obicei raporturile convenţionale, unde dezacordurile sînt sesizabile şi corijabile prin lămuriri complementare. Probabilitatea dezacordurilor creşte însă în funcţie de complicarea tematică a comunicării şi de mărirea distanţei dintre locutori.
Ce se întîmplă cînd receptorul (destinatarul) nu e cunoscut ? Situaţia cea mai caracteristică e a textelor lite-
rare, a căror particularitate constă fie în exploatarea inedită a codurilor, fie într-o exploatare de coduri inedite. Schematismul atinge aci limite extreme fiindcă autorii nu se mărginesc să impliciteze aceea ce e de la sine înţeles, cum procedează orice vorbitor angajat într-o conversaţie, ci recurg, în mod deliberat, la tactici disimulato-rii, reductive şi ambiguizante. Dacă, în genere, nu tot ce e evocat în vorbire e consemnat în scris, în cazul literaturii intervin în plus considerente estetice. în afara eliminării trăsăturilor comune şi nerelevante ori a conexiunilor evidente, scriitorul practică o strategie controlată a nedeterminării : omite informaţii asupra evenimentelor, conflictului, caracterelor etc. ori le amînă etalarea ; descrie comportamente fără a le explica motivele ori ţelurile ; suprasemnalizează ori insinuează spre a atrage pe piste false ; atenuează expresia unor idei spre a sugera şi altceva şi mai mult decît enunţă ; pune în contrast ceea ce spun personajele cu ceea ce simt ori cu ceea ce fac ; angajează concomitent diverse fire de acţiune aparent lipsite de unitate etc, etc.
Obiectul utilizării „nedeterminărilor" e de a-1 cons-trînge pe cititor să gîndească şi să imagineze. Conştient de pericolul repetării, al mecanizării raportului dintre expectaţii şi răspunsuri, autorul încearcă, în limitele convenite de sistemul literar contemporan, să iasă din pre-vizibilitate, să ridice coeficientul de entropie al textului. El caută să suscite curiozitate, să provoace surprize, re-lansînd astfel interesul şi obligîndu-1 pe cititor să se cheltuiască. Silit să-şi găsească drumul, pus să rezolve alternative, să completeze ceea ce e nespus, acesta preia funcţia unui colaborator, dacă nu chiar pe cea de complice, însă, în acest fel, performanţa sa capătă o valoare intensivă specială, deoarece sîntem înclinaţi totdeauna să preţuim mai mult ceea ce cucerim prin efort decît ceea ce ni se oferă de-a gata. Mallarme spunea că „a numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care constă în a ghici puţin cîte puţin : a sugera — iată idealul". Dar e extrem de revelator că o declaraţie similară o întîlnim la Hemingway, pe care, în fond. totul îl despărţea de ilustrul simbolist şi virtuoz al încifrării : „Densitatea mişcării unui iceberg se datorează faptului că numai o optime a lui se află deasupra apei" (25, 225). Analogia atestă că dincolo de poetica diverselor şcoli lite-
210
rare, utilizarea enunţării aluzive şi eluzive e o condiţie constitutivă a literaturii.
In ce fel acţionează fantezia cititorului sub imboldul schematismului ? Simplul fapt de a citi că eroul povestirii e un „tînăr blond" deschide calea prezumţiilor. Deoarece ne reprezentăm totdeauna imaginea unei persoane ca un întreg, inferăm din informaţiile primite despre cele care lipsesc : sintagma „tînăr blond" sugerează ochi albaştri, o constituţie robustă, o ascendenţă germană etc. Aşa cum paleontologul reface scheletul unui animal preistoric dintr-o vertebră, la fel, cititorul izbuteşte din cîteva elemente sumare să realizeze o eboşă de portret. Recurge, în acest scop, la cunoaşterea lumii şi la experienţa in-tertextuală, care-i pun la dispoziţie „scheme perceptive" şi „stereotipi", adică anumite regularităţi de corelare tipică. Din cîteva semne pertinente, poate fi indus tipul detectivului, poetului romantic, femeii fatale, pensionarului distins, demagogului etc. însă trăsăturile adăugate rămîn ipotetice, cîtă vreme textul nu le reclamă actualizarea ; ele se menţin într-o stare difuză, ca o rezervă de latenţe, ca o disponibilitate productivă.
Pus să-şi verbalizeze imaginea mentală, cititorul e în încurcătură : el simte mai mult decît poate dezvălui şi nu neapărat fiindcă ar fi lipsit de darul (sau de harul) expresiei. Chiar dacă-i cunoaşte bine pe eroi şi-i îndrăgeşte, chiar dacă e în stare să vorbească îndelung despre ei, totuşi felul lor „iconic" de a fi îi scapă : existenţa lor concretă pare fantomatică, plurală, irizată în ceţuri. Un exemplu simplu ilustrează situaţia : confruntat cu chipurile actorilor aleşi pentru ecranizarea unui roman celebru, e foarte probabil că cititorul va fi dezamăgit : nici o interpretă nu corespunde cu ceea ce-şi închipuie despre Anna Karenina, nimeni nu e pe măsura interioară a lui Julien Sorel. Aici e tocmai nodul chestiunii. Imaginile mentale sînt incomensurabile anume fiindcă sînt indefinite, fiindcă au contururi fluide, fiindcă densitatea lor semantică nu poate fi captată de nici un fel de reprezentare imediată.
Ceea ce nu e exprimat în opera literară, nedeterminările şi golurile semantice sînt substituite de cititor însă i aceste adausuri neconştientizate rămîn insondabile în ori- 1 zonturile lor fără fund. De fapt, o dată cu „spusul", ac- § tualizăm şi „nespusul" afin şi complementar, însă nu sub 1
forma fixată a unui semnificat, ci sub cea deschisă a unui spaţiu semantic. în jurul nucleului de sens percepem totdeauna murmurul surd al conotaţiilor pe care, fără să ne dăm seama, le producem noi înşine. Forţa învestirii imaginative, care umple de viaţă, de freamăt emotiv şi de culoare schematismul textului constituie marele privilegiu al lecturii literare, şansa ei perenă în rivalitatea cu activităţile semnificante de tip „iconic", de felul cine-, matografului şi televiziunii.
Să rezumăm acum principalele consecinţe ale „schematismului" :
1 — în comunicarea orală sau scriptică focalizăm doar anumite laturi sau proprietăţi ale obiectelor, persoanelor, evenimentelor etc, cele care prezintă relevanţă în contextul discursiv sau / şi nu constituie implicaţii evidente pentru interlocutori.
2 — Predicaţiile prin care specificăm un obiect (eveniment, persoană) sînt inevitabil generale ; ele nu-1 individualizează niciodată în mod deplin, constituind mai mult „indicaţii despre" decît enunţuri definitorii.
3 — Toate textele, îndeosebi cele literare, unde focalizării selective i se adaugă strategiile eluzive şi aluzive, cu scop estetic, conţin zone de nedeterminare negociabilă, care au rolul de a stimula activităţile cognitive ale cititorului, în special de a-i favoriza învestirea imaginativă.
TIPOLOGIA NEDETERMINĂRILOR
între termenul de „nedeterminare" (Unbestimmtheit), introdus de Roman Ingarden şi cel de „vid semantic" (Leerstelle), introdus de Wolfgang Iser, îl socotesc pe primul mai cuprinzător (toate „vidurile semantice" sînt „nedeterminări" însă reciproca nu e adevărată) ; de aceea, mă servesc de el ca de o denumire generală a diverselor forme ale schematismului. Dar deşi terminologia e nouă, fenomenele desemnate sînt cunoscute şi în parte măcar recenzate încă de mult. Retoricienii antichităţii, de la Aristotel la Quintilian şi Demetrios au sistematizat numeroase varietăţi ale eliziunii iar marii autori, de la tragicii greci la Racine şi Shakespeare, le-au demonstrat ingenios utilizarea. Clasicismul în întregul  său  poate fi
212
213
considerat, după expresia lui Andre Gide, drept o „artă a litotei".
Spre a ne face o idee despre ce ştiau cei vechi în această materie ajunge să-1 răsfoim pe Fontanier. Găsim la el înregistrate următoarele figuri ale economiei expresive : litota (atenuarea expresiei unei idei spre a sugera mai mult decît enunţă), reticenţa (întreruperea unei fraze spre a sugera ceea ce s-a suprimat şi chiar mal mult decît atît), elipsa (suprimarea unui cuvînt sau a unei propoziţii care pot fi deduse din context astfel încît textul să fie nici obscur, nici echivoc), anacolutul (întreruperea continuităţii sintactice prin suprimarea unui element al unei construcţii corelative), disjuncţia (suprimarea conjuncţiilor copulative), entimema (suprimarea uneia din premisele silogismului), abrupţia (omiterea elementelor de tranziţie între părţile unui dialog sau înainte de un discurs direct) etc. (93). Totuşi, de-abia modernii au înţeles că schematismul nu se limitează la fenomenele reductive şi i-au exploatat multilateral proprietăţile; Transformate dintr-o categorie a Retoricii într-o categorie a Poeticii, nedeterminările au devenit un mijloc principal de amorsare a inteligenţei şi fanteziei cititorului. Funcţionarea lor poate fi lesne observată la toate nivelurile textului. La nivel frastic (sau intrafra-stic) se manifestă sub diverse forme ale insinuării (litotă, reticenţă etc), elipsei (disjuncţie, anacolut, asindet, aposiopeză etc), agramaticalităţilor lexematice (inclusiv erorile de tipar, care pot fi socotite nedeterminări neprogramate). Printre nedeterminările interfrastice trebuie menţionate : eliminarea tranzaţiilor, rupturile de continuitate şi ritm, montajul de fragmente eterogene, tăcerile, efectele de retardare şi disimulaţie etc. Nedeterminările transfrastice sînt legate de construirea intrigii, a personajelor, a spaţiului extradiegetic, de caracterul supraseg-mental al subiectului, de determinarea sensului global etc. Spre deosebire de simboluri, care au o existenţă autonomă, nedeterminările depind de ambient : pentru a fi reperate şi valorizate trebuie proiectate pe fundalul contextului. Dar se deosebesc şi de metafore întrucît vizează „completarea" semnificaţiei, în vreme ce acestea din urmă revendică „o schimbare de semnificaţie".
214
INVESTIREA IMAGINATIVA
Avansînd în lectură, rezolvînd nedeterminări şi con^ struind sens, cititorul produce reprezentări tot mai articulate, care, în cazul textelor literare, iau aspectul de lumi-similacru, populate de fiinţe, lucruri, evenimente etc. Rezultatul final al procesului de comprehensiune, imaginea mentală, „întregul sub a cărui înfăţişare, apare opera cu împlinirile şi mutilările săvîrşite de cititor în timpul lecturii" a fost denumit de Ingarden „concretizare". (138, 81). Termenul a prins, azi e folosit de mulţi cercetători, deşi nu-mi pare fericit. în primul rînd, are cusurul că nu e aplicabil textelor ştiinţifice (deoarece acestea rămîn la fel de „abstracte" pînă la sfîrşitul performării). în al doilea rînd, rezolvarea nedeterminărilor nu constituie doar o actualizare a potenţialului semantic, ci şi o îmbogăţire a sa, ceea ce termenul nu sugerează. în al treilea rînd — şi îndeosebi — conceptul e static, nu denumeşte un proces, ci o ipostază, nu se referă la „acţiunea" prin care se trece de la textul-artefact la reprezentarea conţinutului semantic ci doar la „rezultatul" ei. Prefer, din aceste motive, să vorbesc de „învestirea imaginativă", sintagmă care pune clar în lumină caracterul dinamic şi creator al performării lectorale. Ea constă din convertirea în concepte şi reprezentări, atît a materialului verbal, cît şi a informaţiei non-verbalizate (fără suport material) pe care textul o implică sau pare a; o implica în contextul dat. Subiectivitatea cititorului intervine în am-i bele situaţii ; e însă limitată în prima direcţie şi e foarte
: larg solicitată în a doua (explicifarea nespusului fiind
! practic inepuizabilă).
| Fenomenolog, Ingarden porneşte de la teza husserl-
:| iană că opera literară e un „produs intenţional", care se
| transformă prin obiectivare într-un corelat mai mult sau
I mai puţin îndepărtat de actul de conştiinţă generator
I Spre a-i înlătura schematismul şi a-i rezolva nedetermi-
1 nările, cititorului îi trebuie o „trăire estetică". Aceasta e
I declanşată de percepţia aşa-ziselor „calităţi estetice ac-
1 tive" (sunete şi culori, apoi, a calităţiilor formal construc-
I tive, în fine, a calităţilor metafizice „care apar în fazele
I culminante ale operei literare... iar adeseori îmbrăţişează
1 —-asemeni unui mecanism final şi supraordonat — în-
1 215
treaga operă". (137, 87). Trăirea specific estetică (singura conformă cu idealul imanent al operei de artă) trezeşte o emoţie originară („Ursprun^semotion"), un soi de „Einfuhl" inanalizabil, care determină cum şi în ce limite trebuie reconstruite nedeterminările.
W. Iser 1-a criticat cu îndreptăţire pe Ingarden pentru că atribuie nedeterminărilor un rol secundar. Pentru Iser dinamica lecturii e antrenată de existenţa golurilor semantice, care-i lansează cititorului un apel, stimulîn-du-i efortul participativ. Cooperînd la producerea sensului, el îşi articulează propria-i experienţă cu experienţa străină a textului. Ca atare, nedeterminările nu mai au rolul de simple escale dinspre şi către „calităţile metafizice", ci constituie dispozitive de comutare („Umschal-tungselemente") a raporturilor dintre text şi cititor, o modalitate a interferenţelor şi reciprocităţii de acţiune (142, 284—287). Pragmatica discursului ficţional capătă astfel — după cum observă Rainer Warning — valoarea unui proces de complementarizare, urmărind „să domesticească imaginar informaţia deficientă" (314, 35). La temelia acestui mod de a vedea se află o interpretare dezontologizată a conceptului de ficţiune : Iser crede, cu întregul curent funcţionalist contemporan, că ficţiunea nu poate fi substanţializată, că nu e un obiect, cu o existenţă autonomă, ci o ipostază sui-generis de mijlocire a realităţii.
Contribuţia esenţială adusă de cititor se situează, după Iser, mai ales pe două planuri : al elaborării subiectului şi al construirii sensului global (întrucît ambele nedeterminări sînt suprasegmentale, nu sînt explicitate nicăieri şi nu pot fi deduse dintr-o porţiune sau alta a textului). Faptul că deplina rezolvare a ambelor probleme nu poate fi efectuată decît la încheierea lecturii constituie un puternic factor incitativ. Dornic să afle ce se va întâmpla, să-şi confrunte anticipările cu deznodămîntul, cititorul e împins să-şi organizeze şi să-şi reorganizeze continuu informaţia de care ia act, să umple vidurile semantice, să rezolve nedeterminările şi să consume astfel textul pînă la capăt.
De vreme ce fiecare cititor interpretează schematismul operei în felul său propriu, potrivit personalităţii şi competenţei de care dispune, există tot atîtea concretizări cîte capete. Ingarden era de părere că între toate acestea
216
una singură este „adecvată", cea care corespunde perspectivei unui „ego transcendental", în stare să coincidă cu intenţiile profunde ale operei şi să se distanţeze de condiţionările concret-istorice ale receptorului (un fel de „înălţare impersonală" maioresciană !). Aceasta constituie una dintre aserţiunile cele mai vulnerabile ale cercetătorului polonez : pentru Ingarden contactul cu opera era direct, el nu distingea rolul mediator al contextului primar, funcţionînd la un nivel preconştient dar pentru asta nu mai puţin modelator (20, 74).
Iser, la rîndu-i, prin noţiunea de „lector implicit", concepută bivalent, ca o „prestructurare a sensului potenţial al textului" şi ca o „actualizare" a acestui potenţial, efectuată de lector, deci ca „structură textuală" şi „act structurant", rămîne la distanţă de realitatea socioculturală (129, 85). In definitiv, pentru el, ca şi pentru estetica tradiţională, domină ideea sensului depozitat de autor, predeterminat. Cititorul „implicit" n-are desigur probleme, coniecturile lui sînt perfecte, el nu eşuează niciodată. Dar ce se întîmplă cu cititorul de rînd ? Exemplificările convenabile teoriei sale Iser le culege din istoria romanului realist englez din secolul al XVIII-lea. El înalţă o relaţie specific condiţionată între text-recep-tor, caracteristică textului cu sens global descriptibil în termeni referenţiali, la rangul formei ideale a comunicării literare. In felul acesta, teoria sa devine inaplicabilă textelor moderne, bazate pe polisemie ori pe forme de conexitate suple şi labile, care ignoră continuitatea tematică. De asemenea, ea nu explică marea varietate a interpretărilor aceleiaşi opere în decursul vremii. în fine, un alt punct critic e că tinde să facă din lectură o cursă activată exclusiv de curiozitatea deznodămîntului, ca şi cum unicul mobil al cititorului ar fi să afle ce se va întîmplă. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci romanul poliţist ar constitui cel mai izbutit gen de literatură iar plăcerea procurată de recitire ar deveni inexplicabilă. (44, 166). Că sîntem interesaţi de a şti „ce" se va întîmplă e incontestabil ; pentru cititorul care caută în lecturi şi altceva decît o relaxare momentană e însă tot atît de important (dacă nu mai important) să ştie „cum" şi „de ce". Tudor Vianu spunea că „nu recitim o carte numai pentru a regăsi anumite impresiuni plăcute... (ci) pentru a o înţelege mai bine în jocul special al motivaţiei sale
217
estetice", „pentru a face să evolueze impresiunea în adîncime". (303, 428).
O altă problemă căreia Iser îi dă puţină atenţie (pusă însă în termeni corecţi de Ingarden) e că nedeterminările nu trebuie totdeauna rezolvate. în lectura textelor informative ori a textelor ştiinţifice, refacerea exactă a continuităţii de sens e desigur indispensabilă ; de altfel, stabilirea univocă a contextului permite trierea diverselor ipoteze şi găsirea relativ rapidă a soluţiei adecvate.
Cu totul altfel stau lucrurile în textele poetice. Aci nedeterminările n-au de obicei rolul de „infracţiuni" care trebuie reparate, ci pe acela de „inductori semantici", a căror sarcină e să declanşeze vaste influxuri asociative. A încerca să determinăm nedeterminările ar fi, în multe cazuri, şi inutil (căci indefinitul nu e conceptualizabil) şi contraproductiv (căci efectul estetic se risipeşte prin excesul interpretării). Dacă, spre pildă, lipsa explicaţiilor psihologice în romanul comportamentist american (tip Hemingway) e o omisiune care poate şi trebuie să fie remediată (lucru relativ uşor de îndeplinit dat fiind nu numai modelul semantic clar, ci şi verosimilitatea pragmatică a textelor), în schimb, tăcerile atît de elocvente din piesele lui Cehov, în care adesea „ni se pare că auzim zumzetul gîndurilor, tumultul interior" nu cer nici un fel de complinire. Dimpotrivă, încercarea de clarificare ar risca să le spulbere vraja.
Poeţii şi poeticienii moderni au stăruit nu o dată asupra rolului tăcerii ca instanţă poetică. „Albul (paginii) — declara Paul Claudel — nu e pentru poem doar o necesitate materială, impusă din afară, ci însăşi condiţia existenţei, a vieţii, a respiraţiei sale." Despre „hai-kay"-urile japoneze s-a spus că sînt „nişte grăunţe de sens răspîndite pe o suprafaţă de tăcere" (9, 61—63). Cititorul sensibil înţelege bogăţia de semnificaţii a tăcerii care urmează unei mari solicitări emoţionale sau unei deschideri simbolice a textului printr-un fel de „reproducere", de „retrăire" a situaţiei respective. El îşi reprezintă şi simte imens de multe lucruri în acelaşi timp, ; ca şi cum s-ar elibera din capcana cuvîntului şi i-ar fi cu putinţă să comunice într-un limbaj incomparabil mai i; sugestiv şi mai fiabil. ;|
O excelentă prezentare a efectelor strategiei reduc- w tive în poezie găsim la Titu Maiorescu, în cunoscutul său ■*
articol inaugural, O cercetare critică asupra poeziei re-mâne de la 1867. După ce citează, la un moment dat, următoarea strofă din Heine :
„Deodată eu m-am desperat Că voi putea răbda, Si-n fine toate le-am răbdat, Dar cum ? nu mă-ntreba."
criticul comentează : „Nu mă-ntreba fiindcă nu-ţi pot răspunde, fiindcă tocmai culmea simţimîntului, în durere, ca şi în bucurie, nu se va descrie niciodată cu cuvinte reci, ci va fi reţinută ca un rest inexprimabil al adîncului inimei omeneşti. Dar simţimîntul pentru care eu n-am aflat expresie în cuvinte reprodu-ţi-1 tu prin propria simţire, şi, cu imaginaţiunea înviată prin puţinele mele indicări, scoate la lumina conştiinţei tale ceea ce este ascuns în cugetul meu." (175, 43).
Ce se întîmplă cu nedeterminările în TAR, unde proliferarea şi incongruenţa lor par să dea un caracter aleatoriu oricărei coniecturi ? Cînd poemul nu mai are un obiect comunicabil, devenind o combinaţie de sonorităţi, imagini şi semnificaţii desperecheate, atunci lectura nu mai înseamnă producere de sens, ci exerciţiu liber al fanteziei. Investirea imaginativă apare sub forma „inventării" unor ipostaze neavenite şi nu a „retrăirii" unor simţăminte comune. Situaţiile diferă totuşi considerabil iar strategiile învestirii se deosebesc şi ele, în mod corespunzător, în cazurile în care lipseşte coerenţa globală, cititorul încearcă să se sprijine pe configuraţii de sens la nivel local ; dacă e blocată interacţiunea dintre structura sintactică şi cea semantică, recurge la interpretări libere ; acestea urmăresc, de obicei, „panta metaforică", spre a identifica vocea autorului, obsesiile, modul său specific de a „locui" în spaţiul cuvîntului ; alteori, con-strîns să abandoneze orice speranţă de semantică globală, 'ititorul se agaţă de suprafaţa textuală, de literali ta te, de ineditul manipulării lexematice, cum, de altfel, preconizează unele şcoli poetice moderne, inclusiv „noul roman" francez.
Astfel, Claude Simon, recent laureat al premiului Nobel, ţine să-i descurajeze explicit pe cei ce-ar intenţiona să afle ce vrea să spună unul dintre romanele sale : ,.Acum, acum că totul s-a sfîrşit, a încerca să raportezi.
218
219
să reconstitui ce s-a întîmplat, e ca şi cum cineva ar căuta să lipească sfărîmăturile risipite, incomplete ale unei oglinzi, sforţîndu-se cu stîngăcie să le reajusteze fără a obţine altceva decît un rezultat incoerent, derizoriu, idiot". Intr-un interviu reţinut ca post-faţă pentru La Route de Flandre, acelaşi autor destăinuie : „Nu umplu vidurile, ele rămîn ca tot atîtea fragmente". (58, 44). Dar dacă „vidurile" pe care le programează autorui sînt prea numeroase şi prea căutate, există riscul ca învestirea imaginativă să-şi piardă elanul, ca ea să funcţioneze în planul spectacolului lingvistic, nu al prestaţiei simbolice.
Insă angajarea deliberată în „prezentul" rostirii, fără deschideri spre „dincolo", condamnă finalmente la ine-senţialitate. Ceea ce unii scriitori contemporani de talent nu înţeleg e că, asemenea luminii căreia îi trebuie întunericul spre a-şi defini specificitatea, nedeterminării îi e necesar ricoşeul determinării pentru a se „încărca" semantic şi a-şi juca rolul de „inductor" asociativ şi emoţional. Eliberarea de orice frînă ameninţă să compromită poezia însăşi. In literatură, chiar şi haosul trebuie organizat, pînă şi delirul are nevoie de o sintaxă.
14. DINAMICA PERFORMĂRII
După ce am trecut în revistă cele 4 laturi fundamentale ale comprehensiunii : negocierea sensului, căutarea cheilor, recodificarea sensului şi memorizarea, învestirea imaginativă, devine acum posibil şi oportun un studiu complementar : al dinamicii performării însăşi, începînd — cum se spune — cu începutul şi continuînd ...cu continuarea, pînă la încheierea lecturii. Voi diviza acest studiu, din motive ce vor reieşi clar din expunere, în două capitole : unul, dedicat secvenţei iniţiale, celălalt — progresiei tematice, respectiv, fazei în care lectura intră în ritmul ei de „croazieră".
SECVENŢA INIŢIALA
Strategii ale începuturilor narative. „începutul" e un loc strategic al textului, a cărui importanţă n-o ignoră nici autorii, nici cititorii. Cei dintîi, conştienţi că primul contact e adesea hotăritor, urmăresc să convingă prin ceea ce enunţă şi să incite prin ceea ce anunţă. Ceilalţi ştiu că pentru a-şi amortiza şocul instalării într-o lume altfel modelată decît cea cotidiană, trebuie să inspecteze cu cea mai mare luare-aminte primele fraze : ele constituie cartea de vizită a autorului şi sînt creditate cu prestigiul momentului inaugural. Un soi de contract tacit le impune unora să-şi elaboreze îngrijit frazele şi să-şi premediteze atent efectele, celorlalţi să se apropie de text cu bunăvoinţă, într-un spirit de veritabilă cooperare.
Dacă, în diverse tipuri de texte non-literare, secvenţa iniţială îndeplineşte de obicei o sarcină mediatoare sau introductivă („captatio benevolentiae", expunerea condensată a temei sau ideii principale, tranziţia de la cunoştinţele cititorului prezumat către necunoscutele tex-
221
tului), în literatură, în special în epică, funcţiile ei se diversifică şi se sofistichează. Clasicii, bunăoară, se serveau de „început" într-un spirit raţionalist şi pedagogic, ca să-şi recomande personajele şi să avertizeze asupra conflictului. In intenţia de a simula o cît mai perfectă iluzie a vieţii, realiştii au pus pe primul plan autentificarea ficţiunii. Spre a anula abisul ce separă spaţiul mundan de universul povestirii, au folosit începuturi romaneşti „ex abrupto", sugerînd că cititorul ar cunoaşte antecedentele scenei care-i e prezentată. Un exemplu celebru îl dă Flaubert în Madame Bovary: „Nous etions â l'etude quand le Proviseur entra, suivi d'un nouveau habille en bourgeois et d'un garcon de classe qui portait un grand pupitre". (66, 11—14).
O variantă asemănătoare, constînd în desemnarea personajului subiect prin numele de familie ori prenume, ca şi cînd ar fi o veche cunoştinţă a cititorului, apare frecvent la romancierii noştri interbelici. Astfel, la Cezar Petrescu, în întunecare ;
„Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi uscată. De pe gravura capacului îi surise prietenos, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită 'Henri Clay — Habana'" sau la Ion Marin Sadoveanu (Ion Sîntu) :
„Cincisprezece ani trecuseră ca o zi de cînd Iancu Urmatecu, mic funcţionar pe vremea aceea, se mutase în casa lui nouă şi încăpătoare în mijlocul unei mahalale de curînd încheiată pe partea de miazănoapte a Bucureştilor".
Ambele pasaje vor să lase impresia că personajele ne sînt deja cunoscute ; în felul acesta, denominaţiile au un caracter anaforic iar enunţurile apar drept consecuţii. Aceeaşi voinţă de a naturaliza povestirea se străvede în faimoasa descriere topografică pe care Rebreanu o aşazâ în fruntea lui Ion : „Din şoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovărăşind Someşul cînd în dreapta, cînd în stînga, pînă la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Amaradia, trece rîul peste podul bătrîn de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa ...etc, etc". Avalanşa numirilor geografice din acest paragraf, toate autentice şi, în acelaşi timp, supradeterminate, produce un puternic
efect de „real". E ca şi cum s-ar urmări mascarea caracterului ficţional al romanului, insinuarea ideii că ni se va povesti ceva care s-a petrecut aievea.
E de crezut că procedeul intrării directe „in mediaş res" s-a generalizat nu numai din dorinţa de a disimula aspectul convenţional al debutului narativ, ci şi din cauza caracterului său familiar, non-academic, eficace sub raportul accesului rapid în lumea ficţiunii. Sadoveanu începe astfel Creanga de aur, uzînd, ca şi Flaubert, de un „plural al amintirii" : „In august 1926, profesorul nostru a organizat caravana, ca şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale".
Pentru că iluzionismul realist e în pierdere de viteză în vremea noastră, autorii noi sînt mai puţin interesaţi să ne explice şi mai mult să ne implice. începutul nu mai are în ochii lor rostul să instaureze „aparatul" povestirii (subiect, personaje, decor) într-o ordine a norma-lităţii, logicii, perspectivei frontale etc, ci să-1 „strecoare" prin mişcări piezişe, pe furiş, aluziv, fără a ierarhiza faptele, pentru a stîrni incertitudini şi a stimula travaliul interpretativ. Adesea ei se servesc de secvenţa iniţială ca să-şi dezvăluie ceea ce Foucault numeşte „maniera de a vorbi", felul de a se institui ca instanţe enun-ciative, deci precizarea unghiului de privire, a distanţei faţă de cele relatate, a tipului de discurs (realist, ironic, fantastic, parabolic etc). Omul fără calităţi al lui Robert Musil începe cu o descriere factuală detaliată, în stilul unui comunicat meteorologic, despre starea vremii într-o frumoasă zi de august a anului 1913. Contrapusă unei caracterizări curente, această descriere denotă tehnica „intrărilor multiple" de care se serveşte autorul : vrea el să ironizeze emfaza seientizantă ori să denunţe inanita-tea aşa-zisei „autenticităţi" a începuturilor naturaliste ? Proust, în A la recherche du temps perdu, renunţă la liniaritate şi — cum observă Genette — disociază cronologia evenimentelor relatate de cronologia relatării, reluînd un vechi topos epic, exploatat încă de Homer. (98, III, 79).
în fine, alte începuturi romaneşti preconizează un protocol de lectură prin sugerarea desenului emblematic, a cifrului simbolic al operei. „Primul cuvînt al unei mari cărţi — scrie Andrei Cornea — în comentariul la Republica lui Platon — pare rareori a fi întîmplător. Sau
223
poate doar noi, plăcîndu-ne astfel că credem, ne închipuim a descoperi acolo o intenţie ascunsă, un fel de profeţie despre ceea ce ar putea fi cartea toată. Vrem, aşadar, să vedem în el o emblemă, un rezumat concentrat la maximum al întregului, semnalizînd ceea ce urmează să fie mai departe." (207, 27). Astfel, de pildă, în Moro-meţii : „In cîmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii ; viaţa se scurgea aci fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la cîmp..." Prima frază introduce un referent simbolic, un fundal în raport cu care cititorul va evalua semnificaţia globală a cărţii : drama Moromeţilor e a timpului care-şi pierde răbdarea, deci a ieşirii din patriarhalitate şi a intrării sub teroarea istoriei, a cufundării din timpul mitic în timpul profan. La fel şi H. James, în primele rînduri din Ambasadorii, comunică o „cheie" : „Strether's first question, when he reached the hotel was about his friend..." Cine e Strether ? Care hotel ? Ce fel de prieten ? Dispreţuind maniera „asumu-lării inerte de detalii", tipică modului balzacian, James intră în joc într-un chip caracteristic întregii cărţi (în care evenimentele vor fi mereu subordonate spectacolului psihologic al conştiinţei eroului). El schiţează una din temele cele mai generale ale romanului, neputinţa cunoaşterii autentice a celorlalţi, dificultatea comunicării — căci pe tot parcursul operei Strether va continua să pună întrebări, obtinînd răspunsuri din ce în ce mai vagi (317, 186—187).
IMPORTANŢA PERSPECTIVEI DE ENUNŢARE
Caracteristică luării de contact cu textul şi performării primelor fraze e avansarea lentă, foarte circumspectă. Cititorul ştie din experienţă că „începutul" e de obicei bine gîndit, că nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Pe de altă parte, fiind confruntat cu o lume străină, în care va trebui să locuiască temporar, e într-o febrilă căutare de repere şi puncte de sprijin. Pentru a-şi dibui calea de acces, desfăşoară o activitate prospectivă, care-i solicită întreaga competenţă. Ea constă în negocierea sensului, ceea ce înseamnă — cum am văzut — formarea
de ipoteze — cadru permiţînd actualizarea semnificaţiilor lexematice utile şi motivarea optimă a coprezenţei lor. In acest scop, se bazează pe expectaţiile deşteptate de prelectură şi pe cele rezultate din depistarea cheilor : laolaltă, ele configurează sensuri prezumtive, a căror rentabilitate e verificată imediat, prin întrebări şi răspunsuri, urmate de corijări succesive de traiectorie.
Un rol orientativ extrem de important, adesea hotă-rîtor în această fază de incertitudine şi confuzie a preliminariilor, îl joacă identificarea perspectivei de enunţare (care include genul, atitudinea autorului, indicii ale contextului socio-cultural). Aceasta nu e însă totdeauna exhibată clar, iar cînd mijloacele extra şi intratextuale de a o stabili lipsesc, apare riscul de a porni pe un drum greşit, de a înţelege anapoda, de a instrumenta textul altfel decît o impune structura sa semantică. Bunăoară, spre a da un exemplu elementar, în propoziţia „Culti-vaţi-vă grădina" e indispensabil să aflăm dacă emitentul e sentenţios sau metaforizează, căci numai în felul acesta putem determina dacă are în vedere activismul horticol sau „ieşirea din joc" (în spiritul lui Candide, eroul lui Voltaire). Doar cunoscînd „atitudinea" locutorului e posibil să interpretăm corect dacă „grădină" înseamnă o suprafaţă de pămînt cultivată cu flori ori zarzavat sau, simbolic, spaţiul existenţei sociale, lumea, cu minunăţiile şi zădărniciile ei.
într-un text amplu, perspectiva de enunţare, oricît de interiorizată iniţial, începe să se contureze treptat, permiţînd confirmarea sau impunînd refacerea itinerarului parcurs. Cel mai important reper îl constituie recunoaşterea genului, uneori şi informaţiile despre autor. De pildă, ştiind că are a face cu un text „literar" (ceea ce se află, de regulă, înainte de declanşarea lecturii), cititorul avizat procedează la o „depragmatizare" : el nu va confunda, în nici un caz, evenimentele şi personajele textului cu evenimentele şi personajele reale, deşi s-ar putea ca cele din urmă să fi servit de model celor dintîi. Fiindcă literatura e o întreprindere imaginară (verosimilă ori nu), cititorul va decodifica aplicînd criterii flexibile : în ficţiune, spre deosebire de lumea cotidiană, totul e permis, sub rezerva motivării interne, a coerenţei „cîmpului intern de referinţă". în fine, pentru că în literatură există o utilizare simbolică a limbajului, pentru
224
225
că ceea ce e manifest, aparent, exterior, imediat disimulează adesea un sens esenţial, interior, ascuns, cititorul va încerca să înţeleagă dacă ceea ce i se spune trebuie luat „literal" sau „figurat", va fi împins să caute dedesubturi, taine, profunzimi. (Acelaşi mecanism, desigur la altă scară şi la alt nivel de investiţie cognitivă, funcţionează în interpretarea TAR. Pentru a căuta tîlcul semnelor — atrage atenţia Eugen Negriei — trebuie nu numai să fii „îmbiat" de text, ci şi să fii „mînat de credinţă, de o credinţă fără preget că acolo se află, cu adevărat, ceva de descoperit". Şi, cu referire specială la Ni-chita Stănescu : deşi poezia sa „nu comunică, ea are aerul că o face — şi ne obligă prin elementele formale, să o luăm în serios... Incredinţîndu-şi cititorii că există o finalitate şi, nu mai puţin, o destinaţie, ele (semnele de orientare) invită şi dau curaj". (195, 83, 85).
Să ne oprim asupra primelor fraze din schiţa Om cu noroc de I. L. Caragiale : „Amicul meu, domnul Mano-lache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră ; e un om cu o avere însemnată, cîştigată printr-o muncă onorabilă ; e un om inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu atîtea calităţi, trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă ; invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic încontră-i." Pasajul pare a nu semnala nimic neobişnuit. Faptul că e scris de I. L. Caragiale ne impune totuşi să suspectăm neutralitatea respectabilă a tonului. Oare cumulul de trăsături pozitive ale eroului nu dă de bănuit ? Iar prenumele şi numele (Manolache Guvidi), cu amestecul de răsfăţ suburban şi aplomb găunos nu insinuează oare maliţie ? Şi-apoi, în Bucureştiul începutului de veac să fi fost „calităţile" morale cele care asigurau succesul în viaţă şi descurajarea clevetitorilor ? Nu cumva autorul îşi bate joc, cu mască impenetrabilă, citind parodic (spre a-I dezumfla ulterior) discursul onorabilităţii burgheze, plin de vorbe mari şi pretenţii ipocrite ? Continuînd lectura şi aflînd cu cîtă cinică nonşalanţă exploatează Guvidi talentele „diplomatice" ale primei sale soţii, apoi pe ale celei de-a doua, 'vom verifica desigur ipoteza zeflemelei. „Nu"-ul ironic — constată cu dreptate Rainer Warning — „nu este produsul regulilor pragmatice prealabile, ci al anumitor regularităţi de depragmatizare dependente de universul discursiv al  unui  autor şi identificabile
226
graţie principiului recurenţei". (316, 129). Spre a identifica ironia, cititorul trebuie să dispună de experienţă şi să fie familiarizat cu rostirea autorului. Altminteri, riscă să n-o remarce, acolo unde există, ori s-o postuleze unde i se năzare.
FAZELE PERFORMĂRII
Cînd textele sînt uşoare (ori nu-i pun probleme cititorului) procesul angajării în lectură şi al fixării strategiei comprehensive decurge repede, automatizat, în parte neconştient. Ezitări ori incertitudini survin, însă ele sînt depăşite lesne. Iată un exemplu de proză clasică : „Pe drumul ce duce către cetatea Neamţului, pe la sfîrşitul lui septembrie 1686 se vedea o oaste mergînd. După un trup de lăncieri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei : unul în floarea vîrstei, posomorit, gînditor, necăjit, şi doi mai bătrîni. Tus-trei în haine poloneze. în sfîrşit venea duiumul oastei ; trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor şi oamenii s-au hrănit numai cu poame."  (C.  Negruzzi, Sabieski şi Românii.)
în acest fragment, „cheile" sînt la îndemînă : frazele se constituie într-o superstructură schematică, de tip enunciativ-descriptiv ; genul e al naraţiunii istorice ; cititorul dispune, în plus, de a o dublă referinţă : una „reală" (fiind vorba de un eveniment consemnat documentar şi de un rege polonez cunoscut din şcoală), alta intertextuală (fiind posibil ca el să cunoască o altă versiune literară sau mitică a scenei). Perspectiva enunţării e frontală şi tranzitivă ; naratorul înregistrează ceea ce se petrece, aşa cum ar face-o ocularul unui aparat foto, dispărînd din relatare, ca o pură transparenţă. în aceste condiţii, construirea sensului nu reclamă eforturi.
Semnificaţia celor cîtorva arhaisme („trup", „duium", „şleahtă", „pospolit" etc.) se poate deduce din context şi chiar dacă inferenţa nu e deplin corectă, inadvertenţele
227
rămîn minore, fără efect asupra formării ipotezei-eadru. Aceasta se conturează limpede : deşi cuvîntul „înfrîn-gere" nu e pronunţat, întregul pasaj pare de fapt a-1 te-matiza (trupa mărşăluind în dezordine, lihnită de foame, cu tristeţea înscrisă pe figură, fără muzică etc, etc). Tema saturează efectiv alcătuirea textuală, lăsînd în suspensie doar „problemele" a căror rezolvare e programată pentru mai tîrziu : mai întîi, faptul că oastea avansează spre Cetatea Neamţului reprezintă un indiciu sau un incident, un detaliu revelator sau o întîmplare ? în al doilea rînd, bănuiala că personajul „în floarea vîrstei", cu figura „posomorită", din grupul celor 3 călăreţi, ar fi chiar Sobieski, craiul polonezilor. Dar fără asemenea „enigme" lectura nu l-ar mobiliza pe cititor.
Cel mai adesea se întîmplă ca itemii de sens, diseminaţi în lungul secvenţei iniţiale, să nu permită construirea unui cadru semantic satisfăcător din prima sau a doua frază. Cititorul trece atunci la a treia, la a patra etc. în speranţa că mărirea spaţiului de referinţă va pune în lumină treptat centrul tematic de control. E apoi cu putinţă, e chiar frecvent ca ipotezele avansate să nu răspundă decît sumar întrebărilor pertinente : unde ? cînd ? cine ? cum ? ce ? însă distribuirea gradată a informaţiei intră în calculul autorului, fiind destinată să suscite curiozitatea şi să-1 determine pe cititor la o activitate cognitivă mai vie. Noi nu aşteptăm niciodată ca o comunicare să se încheie spre a decide ce trebuie să credem ; dimpotrivă, începem să fabricăm ipoteze din chiar momentul declanşării fluxului verbal şi continuăm a organiza şi reorganiza semnificaţiile, puşi la ambiţie şi stimulaţi tocmai de ceea ce nu ni se spune, de ceea ce poate fi bănuit, dar nu e sigur ; de aceea, găsirea unui cadru sau a unui UCS adecvat e o satisfacţie pasageră, care ne răsplăteşte efortul depus şi ne oferă o bază de sprijin fermă, îndeosebi însă ne lansează în rezolvarea altor necunoscute, de un caracter mai complex şi, prin aceasta, mai incitant. Iată un alt exemplu :
„Nu-ţi dai seama, George... Toate obiectele astea mă plictisesc de moarte... La ce-mi sînt de folos plita electrică Slanny şi Pentaconul tău «de peste zece mii», cum spui tu, Aubusson-ul şi nudul lui Iser pentru care ştii bine ce-ai făcut, dacă noi nu ne mai iubim ?... Sigur, o să spui că te-ai luptat... Ai renunţat la atîtea în viaţa
asta... La ce ai renunţat, mă rog ?... Te-ai sacrificat ! Pentru ce ?... Te strîmbi, îţi vine să rîzi... Te cunosc... Te cunosc... Te cunosc foarte bine... După atîţia ani nu-mi mai poţi servi nimic... Poate pipiţele tale, alea să te mai creadă... Chiar mă şi întreb ce-ai avea să le spui... Sau e vorba numai de bani şi altceva nu contează ?... Sînt femeie... Ei da, sînt femeie şi vreau să fiu iubită... Degeaba zîmbeşti superior." (Bedros Horasangian, Unul dintr-o mie.)
în acest fragment, „auzim" o voce care monologhează, adresîndu-se unui interlocutor mut. Discursul mimează oralitatea, e alcătuit din propoziţii scurte, interceptate de pauze (ezitări în alegerea vorbelor ? tăceri care pun în valoare ce se spune ? o stare de nervozitate manifestă ?). Reconstituim ce se întîmplă treptat, ca în orice convorbire surprinsă într-un moment oarecare al desfăşurării. Primul enunţ îl face cunoscut pe interlocutor (George). Al doilea funcţionează ca o dublă trimitere : anaforică şi cataforică, pentru că se referă la un „deja spus", şi la un „încă nespus". — ceea ce sporeşte impresia de vorbire înregistrată pe viu. Cel de-al treilea ?nunţ furnizează reperele decisive : aflăm mai întîi că „obiectele plictisitoare" sînt aparate scumpe, străine şi opere de artă valoroase, conotînd laolaltă un standard de „high life" şi o certă arogantă a posesiunii ; apoi, că „vocea" care perorează e probabil a soţiei lui George ; în fine, că raporturile dintre prezumtivii soţi traversează o criză. Acum, de-abia, ipoteza-cadru se impune : e vorba de o variantă pe tema „destrămarea cuplului". Frazele ulterioare o confirmă şi o nuanţează (unghiul de privire rămînînd tot cel al femeii) ; vinovat de deteriorarea relaţiilor e George, învinuit de abateri încă insuficient conturate : carierism ? învestire în exteriorităţi (voinţa de a face bani, complacerea în societatea „pipiţelor"), carenţa sentimentului ?
Deşi sub raportul comprehensiunii ipoteza-cadru acoperă satisfăcător elementele de informaţie disponibilă, multe întrebări rămîn nedezlegate, privind îndeosebi aprecierea personajelor şi evoluţia conflictului : ce va răspunde George acuzaţiilor care i se aduc ? femeia n-are nici o vină ? vor merge lucrurile spre ruptură sau reconciliere ? etc. Trebuie observat, pe de altă parte, că potrivit cu sfera sa de interese, experienţă şi sensibilitate,
228
i
229
cititorul e înclinat să-i acorde credit soţiei ori să-i ia apărarea lui George. Punctul de vedere emoţional, pro sau contra, poate influenţa selectarea informaţiei şi deci formarea sensului (modulîndu-1, să zicem, în direcţia „feministă" ori „misoghină" etc). în lectura obişnuită, disocierea între ceea ce textul „spune" şi ceea ce cititorul gîndeşte ori simte „despre ce se spune" e rareori efectuată.
Voi da acum un al treilea exemplu, un text de Mircea Eliade, în care cititorul nu parvine să conexeze ipoteze-le-cadru într-un UCS întrucît apar mereu şi mereu noi informaţii distonante, deplasînd centrul tematic prezumtiv tot mai departe, ca şi cum ar fi mobil, imposibil de fixat într-un punct. Iată cum începe nuvela Les trois Grăces :
„— Este curios că s-a gîndit la asta... Că ultimele lui cuvinte au fost astea : Les trois Grâces...
Aproape 39 de ani. De fapt, 39 de ani fără trei săp-tămîni. La cîţiva kilometri de Vevey, în pădure. Dacă nu l-ar fi trezit lătratul cîinelui, ar fi trecut pe lîngă ele fără să le vadă. Probabil că încerca din nou — pentru a cîta oară ? — să găsească rima. Se încăpăţînase să păstreze întreg numele latinesc : Euphorbia moldavica id est impudica...".
în paragraful de mai sus enunţarea e vagă, nebuloasă, ambiguă. Ştim că textul aparţine lui Mircea Eliade şi că e extras dintr-una din povestirile lui fantastice. Dar şi dacă n-am fi avertizaţi, „rezistenţa" conţinutului de a se lăsa integrat unor ipoteze-cadru satisfăcătoare ne-ar sugera o construcţie prozastică ieşită din comun. Două lucruri sînt izbitoare în primele fraze : dificultatea de a le conecta şi prezenţa masivă a unor elemente insolite. în adevăr, cine vorbeşte ? Cine a rostit cuvintele „les trois Grâces" ? De la ce eveniment au trecut 39 ani ? Cine sint „ele" ? Despre ce fel de „rimă" e vorba ? Ce e cu numele latinesc de plantă ? Fiindcă încercarea de a „raţionaliza" informaţia găsind o explicaţie sau, măcar, un cadru semantic coordonator, eşuează, singura soluţie e de a continua lectura. Invizibilă pe spaţii mici, axa semantică trebuie să fie recuperabilă pe spaţii mari (dacă textul e coerent, ceea ce n-avem nici un motiv să suspectăm). Deci, mergem mai departe :
230
„A întors speriat capul; un cîine mare, negru se îndrepta spre el, pe pietriş, şi în fund, pe jumătate ascunse sub sălcii înalte şi brazi, cele trei vile. Aşa cum nu mai văzuse pînă atunci. Păreau izolate, şi totuşi comunicau între ele ; dar nu înţelegea cum. Le privea fascinat, ne-maiîndrăznind să clipească."
Acest paragraf rezolvă doar o întrebare : aflăm că pluralul feminin „ele" se referă la cele trei vile... Restul nedumeririlor rămîne în picioare. în plus, se adaugă una nouă : de ce vorbitorul priveşte „fascinat" vilele, neîndrăznind nici „să clipească" ? Cititorul atent are însă un motiv şi mai puternic de perplexitate. Să recitim fraza : „Păreau izolate (vilele), şi totuşi comunicau între ele ; dar nu înţelegea cum". Prin urmare naratorul vede nişte clădiri care „par" izolate, totuşi el „ştie" că între ele există o comunicare, deşi nu şi-o poate explica. Această „ştiinţă" a unei legături nu numai invizibile, ci şi ininteligibile, e evident că nu aparţine raţiunii, ci divinaţiei. Cititorul se află acum într-o situaţie paradigmatică de inducere a fantasticului, în sensul descrierii lui Todorov ; e confruntat cu fapte cărora ezită să le dea o explicaţie naturală sau supranaturală (înclină totuşi spre ultima eventualitate) ; „ezitarea" sa e „reprezentata" de un personaj în text ; faptele relatate nu le poate interpreta „poetic" (căci au o valoare referenţială), nici „alegoric" (deoarece, deocamdată, lipseşte orice trimitere la un al doilea sens, „adevărat"). (282, 51). Nefiind în măsură nici să-şi explice faptele, din unghiul verosimilităţii, nici să le articuleze într-un tot coerent, cititorului nu-i rămîne decît să continue lectura. Urmează un paragraf pus de autor în paranteză :
„(Cîteva luni după aceea, Sidonia i-a spus, stăpînin-du-şi cu anevoie enervarea : «Ştiu, este pur şi simplu un tic ; dar dacă ai avea puţină voinţă... Pentru că, iartă-mă că ţi-o repet, pentru cel care te priveşte...». «Dar nu clipesc întotdeauna, a întrerupt-o zîmbind. Cînd mă interesează ceva, un tablou, un peisagiu, o floare...». «Nu vorbeam de flori, reluă Sidonia. Este meseria ta...». Poate că atunci, în acea clipă, a înţeles. Cuvintele acelea «meserie», «este meseria ta», i-au fost de ajuns. A ridicat din umeri. «înainte de toate, pentru mine, botanica este o pasiune ; în al doilea rînd, este o ştiinţă foarte precisă... In orice caz, te asigur, ticul, dacă se poate numi aşa,
231
nu-mi aparţine. Nu aparţine poetului şi nici naturalistului...»)"
Aflăm din această suită de enunţuri că vorbitorul e botanist şi poet (de-aci, probabil, numele latinesc de plantă şi căutarea rimei). Totuşi ipoteza-cadru nu se conturează. Noile informaţii nu numai că rămîn mute asupra esenţialului dar par a avea şi funcţia de a deplasa atenţia spre un nou centru de interes. Cine e Sidonia ? Are vreo semnificaţie „ticul" la care face aluzie ? Ce raporturi există între femeie şi narator ? De fapt, textul pare a voi să blocheze tentativa cititorului de a raţionaliza item-ii într-un sens stabil şi limpede. Tehnica folosită e a „frustrării expectaţiilor" : de îndată ce se schiţează un traseu Ae semnificaţie, apar complicaţii neprevăzute, care repun în discuţie soluţia găsită. In felul acesta, secvenţa iniţială rămîne inelucidată, cititorul fiind obligat să menţină în disponibilitate mai multe ipoteze concomitent spre a face faţă informaţiilor ulterioare.
Şi încă ceva. O dată cu potenţarea misterului, obţinută prin flexibilitatea intrigii şi modul eliptic al rostirii, în-■cepe să capete tot mai mare consistenţă deschiderea simbolică : vorbirea aluzivă, vizînd lucruri necunoscute cititorului, solicitarea unor detalii aparent insignifiante, sugestia unei lumi cu un excedent de semnificaţie, pe care raţionalitatea nu-1 poate reduce — totul lasă să se întrezărească un substrat mai adînc al întîmplărilor narate, un fond mitic, accesibil intuiţiilor originare. Lectura îşi .atinge aci propriile-i limite : dezvăluirea sensului primar, .ascuns, necontingent cade în sarcina interpretării.
SECVENŢA INIŢIALA CA „RAMPA DE LANSARE"
indiferent de natura alcătuirii, complezentă faţă de cititor ori mobilizîndu-1 pînă la limita refuzului, secvenţa iniţială angajează o dinamică a procesului decodificatoriu •care atrage în sfera ei de gravitaţie întregul proces de semnificare. Începutul constituie efectiv o rampă de lansare semantică, un „start" de care depinde întreaga cursă. El funcţionează ca un context explicativ pentru ceea ce urmează ori, şi mai bine, ca o „schemă perceptivă", care limitează libertatea de opţiune, orientînd selecţia elementelor pertinente şi a cadrelor corespunzătoare.
:232
S-a demonstrat experimental că subiecţii acordă instinctiv mai multă greutate informaţiilor cuprinse în secvenţa iniţială a unui mesaj decît în secvenţa următoare şi că au tendinţa să persiste în direcţia aleasă ; e ca şi cînd secvenţele finale ale mesajului şi-ar pierde semnificaţia proprie, fiind literalmente absorbite în dîra celor dintîi. Tocmai de aceea cititorul nu renunţă cu uşurinţă la ipotezele de sens pe care şi le-a construit : trebuie să intervină fapte bine motivate şi răsturnări de situaţie evidente, ca să se decidă să-şi modifice poziţia adoptată. Paradoxal e că, în acelaşi timp, el refuză schimbarea şi doreşte înnoirea, nu vrea să-şi abandoneze cu una, cu două supoziţiile dar caută prilejul de a-şi fabrica altele, în orice caz, riscul hiatus-ului dintre previzibil şi imprevizibil, dintre prezumţie şi surpriză nu e deloc stînjenitor. Dimpotrivă, tensiunea care se produce relansează interesul şi determină o reînvestire intelectuală şi afectivă de bun augur pentru lectură. Şi chiar dacă ipotezele construite în faza decolării sînt respinse ulterior ori suportă corecturi importante — cum se şi întîmplă de obicei — ele continuă să influenţeze receptarea, să-i moduleze termenii şi intensitatea. „Construirea şi abandonarea lor — scrie Menakhem Perry — sînt părţi ale procesului lecturii, componente ale aventurii operei în lungul conti-nuum-ului textual". (201, 52).
15. PROGRESIA TEMATICĂ Şl RECEPTAREA
DEPISTAREA CONEXIUNILOR
O dată depăşit stadiul iniţial, cititorul avansează mai repede. Accelerarea performării e direct legată de siguranţa că se află pe calea cea bună, de faptul că semnificaţiile verbale sînt actualuizate fără dificultate, că UCS-urile converg, că lumea operei îi devine familiară. Dacă textul e „normal", limbajul pare să se transforme într-un mediu transparent : privirea îl traversează fără a în-tîmpina rezistenţă, accedînd direct la universul de lucruri şi fiinţe al ficţiunii.
„împrietenirea" cu textul e favorizată şi pînă la un punct determinată de organizarea sa discursivă. Aceasta se desfăşoară, în adevăr, sub forma unei progresii tematice, adică a unui itinerar cuprins între două puncte de ruptură : începutul şi sfîrşitul, marcînd trecerea dinspre extra-text spre text şi vice-versa. Opera — scrie I. Co-teanu — „stă între două mari întreruperi, una prin care ieşim din inerţia contingentului, cealaltă prin care ieşim din inerţia imprimată de lectură". (4, 14).
Progresia tematică, formă specifică a continuităţii narative, se realizează prin multiple modalităţi de conectare a materialului frastic : unele privesc nivelul suprafeţei morfo-sintactice, altele — nivelul logico-semantic. Cele dintîi sînt junctive, deictice, anaforice. Cele din urmă, mai complicate, au în vedere unitatea perspectivei de semnifitcare (sarcina lor fiind să rezolve discontinuităţile şi distorsiunile survenite pe parcurs).
Cititorul efectuează continuu operaţii de conectare : cele care vizează asigurarea coeziunii (deci situate în structura de suprafaţă) sînt atît de evidente încît de multe ori nici nu sînt conştientizate ; în schimb, conectările care privesc formele de manifestare a coerenţei ridică uneori probleme greu solubile, mai ales în cazul TAR.
234
Iată b enumerare rezumativă a principalelor tipuri de conectare :
a) actualizarea raporturilor de joncţiune dintre fraze, care pot fi de : congruenţă (leagă lucrurile de acelaşi fel), disjuncţie (leagă lucrurile de tip alternativ), contrajuncţie (leagă lucruri de acelaşi fel dar care apar drept incongruente sau improbabile, de exemplu o cauză cu un efect neaşteptat), implicare ori subordonare (leagă lucruri care depind unele de altele, relaţii de cauză-efect, motiv-scop, caz-tip, anterior-posterior), comentariu (leagă lucrurile de acelaşi fel sau incongruente printr-o relaţie metatextuală). Raporturile de joncţiune sînt uneori explicitate, fiind introduse prin conectori : de congruenţă („şi", „de asemenea", „încă". De notat că „şi" reprezintă cazul standard al joncţiunii, deoarece în lumea textuală, sub rezerva unor indicaţii contrarii, situaţiile şi evenimentele se combină aditiv) ; disjuncţie („sau", „nici... nici", „dar", „de o parte... de altă parte") ; contrajuncţie („în schimb", „totuşi", „cu toate astea"), implicare-subordonare (relaţii cauzale : „pentru că", „deoarece", „în adevăr" ; de proximitate temporală : „mai înainte ca", „apoi", „cînd", „în timp ce", „pe urmă", „în acelaşi timp" ; de modalitate şi probabilitate : „aşa cum", „dacă", „încît" ; concluzive : „astfel că", „în fine", „deci", „aşadar") ; comentariu („cum am arătat", „vezi pag.") etc, etc. (15, 106—110). Prin utilizarea conectorilor autorul controlează receptarea ; invers, evitînd să-i folosească (ceea ce e posibil, cu excepţia conectorilor disjunctivi), îl stimulează pe cititor să descopere singur modalităţile conexiunii ;
b) dezambiguizarea deicticelor şi a pronominalizărilor spre a determina cine, unde, cînd vorbeşte etc. (Ex. ; „Profesorul a intrat în clasă. El e acum aici") ;
c) identificarea expresiilor anaforice (care se referă la un „deja" spus) şi a celor cataforice (care anticipă ce va veni). Expresiile anaforice şi cataforice nu se reduc la recurenţe, ele includ sinonimele, termenii supraordonaţi ori generali etc. („învingătorul de la Călugăreni" = „martirul de pe Cîmpia Turzii" = „înfăptuitorul Unirii") ;
d) actualizarea paralelismelor de tipul parafrazelor ori reduplicărilor („mise en abyme" — pag. 196) ;
e) actualizarea diverselor modele („pattern") semantice („cadre", „scheme", „proiecte", „scenarii" — pag. 97) şi a superstructurilor schematice (pag. 192—193) ;
235
f) „normalizarea" parcursurilor textuale elidate, în care s-au suprimat redundanţele (material inesenţial pentru reuşita comunicării), refăcând itinerarul de sens (ex-elementar : receptarea unei telegrame) ;
g) identificarea unor continuităţi de natură serială şi a unor perspective de semnificare, în stare să organizeze conceptele, evenimentele, stările de lucruri, imaginile, ideile etc.
Cele mai multe dintre formele de conexitate pe care le înregistrează lista de mai sus sînt recuperabile fără dificultate ori cu un efort minim. Altele, cele de la punctele /. şi gf., frecvent întrebuinţate în textele literare, sînt uneori de o mare complexitate, cum am văzut ocupîn-du-ne de investirea imaginativă. Depistarea lor reclamă un cititor competent, cu agilitate asociativă şi experienţă de lectură. Coerenţa TAR pune probleme foarte delicate uneori, pe care le-am mai evocat însă (pag. 33—34).
REAJUSTĂRI ADITIVE Şl CONTRASTIVE
Să presupunem că cititorul a depăşit secvenţa iniţială şi că se aventurează tot mai hotărît în plină „mare" textuală. Călătoria, să admitem, decurge calm, fără accidente, conform orarului stabilit. în aparenţă, ochii alunecă rapid peste pagini, semnificaţiile se prefac automat în sensuri, sensurile se acumulează şi se recodifică spontan ; e ca şi cum am urmări voiajul din cabina timonierului, fără a întreprinde nimic, într-o stare de dulce toropeală. Această imagine idilică ascunde însă — acum o ştim bine —- un travaliu complex. Să încercăm a-1 rezuma.
Cititorul actualizează materia verbală în funcţie de „chei" şi de strategia de lectură adoptată în secvenţa iniţială ; leagă noile semnificaţii de reprezentarea condensată a textului deja parcurs ; conectează frazele în UCS-uri prin elucidarea modului lor de relaţie ; investeşte imaginativ nedeterminările, aducînd în perimetrul conştiinţei o gamă variată de implicaţii, fără bază verbală în text ; introduce motivaţii şi finalizări, conexiuni cauzale şi explicative ; uneşte peripeţiile într-o intriga şi grupează trăsăturile personajelor fizice şi psihice, diseminate pe parcurs, inclusiv deducţiile extrase din comportamente şi dialoguri ; asociază în serii omogene (izotopii) datele pri-
vind spaţiul extradiegetic, eventual şi pe cele referitoare la narator, ideologie, stil etc. în felul acesta, emerge din valuri (ca să rămîn la metafora marină) lumea ficţiunii, construită pe măsură ce textul o descrie, asemenea unei ambarcaţiuni care ar căpăta formă în vreme ce călătorim cu ea, sub propriile noastre picioare {122, 232). Această lume, fără legătură cu realitatea, chiar dacă-i seamănă, începe să-şi impună într-atît autoritatea, încît cititorul ajunge uneori, pentru o clipă sau mai multe, să-şi piardă conştiinţa de sine şi să se proiecteze în structurile ei fan-tasmatice.
Dar iată că, brusc, euforia se destramă şi survine, „poate" surveni, o „criză" a comprehensiunii. De ce ? Fiindcă, spre pildă, în cazul cel mai frecvent, strategia de lectură adoptată se dovedeşte, la un moment dat, inaptă să rezolve satisfăcător noile informaţii ; în alte cuvinte, fiindcă apare o neconcordanţă între continuitatea aşteptată şi cea propusă de text.
Să observăm mai întîi că asemenea incidente de parcurs sînt programate. Rostul lor e să smulgă din inerţie, să stimuleze atenţia, să repună în funcţie energia cognitivă, intrată în concediu din cauza mecanizării procesului de semnificare. în adevăr, cu cît expectaţiile îşi ating mai repede şi mai facil ţinta, cu atît se măreşte riscul dezin-vestirii cititorului. Căci, printr-o ambiguitate proprie naturii umane, acesta vrea să ghicească, dar speră în secret să fie surprins, e dornic să anticipe, dar regretă dacă previziunea e prea la îndemînă. Autorii se străduiesc, de .aceea, să se îndepărteze de canoanele prestabilite (de subiect, deznodămînt, personaje, conflict etc.), să iasă din repetitivitate, să reinjecteze interesul prin răsturnarea, mai mult ori mai puţin spectaculoasă, a ordinii convenite de distribuire a informaţiei.
Pentru a depăşi criza comprehensiunii, cititorul are la dispoziţie două posibilităţi : fie să-şi conserve în esenţă ipotezele vechi, corijîndu-le însă în detaliu, printr-o regrupare a materialului, fie — dacă nepotrivirile sînt radicale — să recurgă la soluţii alternative. Prima modalitate de a proceda o denumesc reajustare aditivă, pe cea de-a doua — reajustare contrastivă.
Reajustarea aditivă comportă, după M. Perry, trei subdiviziuni, în funcţie de natura relaţiilor de conectare : -metonimice '(relaţii prin extindere şi contiguitate), sinec-
236
237
dotice (prin includere şi specificare), analogice (prin recurenţă şi parafrază) (201, 50), Un exemplu tipic de reajustare aditivă îl constituie redimensionarea fabulei în termenii subiectului (rearanjarea evenimentelor, expuse dinadins în dezordine, conform progresiei lor tematice), un altul — reevaluarea retrospectivă a unui fapt, personaj, acţiune etc. în funcţie de o motivaţie (cauză, implicare etc.) neaşteptată etc.
Reajustarea contrastivă presupune acceptarea rupturii, elaborarea unei ipoteze mai cuprinzătoare, situată la un nivel mai înalt de generalizare ori revizuirea retrospectivă a vechilor ipoteze, potrivit cu noile informaţii. O condiţie obligatorie a conectărilor contrastive e ca ele să nu opereze cu elemente din afara cîmpului semantic dat. Astfel, într-un roman poliţist asasinul trebuie să fie unul dintre personajele integrate spaţiului diegetic, se înţelege, nu primul suspect, nici al doilea, totuşi cineva din lăuntrul lumii textuale. Regula jocului impune folosirea numai a pieselor existente pe eşichier şi mişcarea lor exclusiv în funcţie de convenţii dinainte stabilite ; soluţii de tipul „deus ex machina" sînt inadmisibile (ele sînt caracteristice operelor nereuşite).
Voi da un exemplu de nuvelă (Călătoria cea lungă de Leonardo Sciascia) care ilustrează bine combinarea de aditiv şi contrastiv, des întîlnită în textele literare bazate pe exploatarea principiului surprizei. Subiectul e următorul : un grup de ţărani mizerabili se îmbarcă într-o noapte, de pe o plajă pustie din Sicilia, pe un vapor care urmează să-i depună clandestin, undeva, pe coasta Ame-ricii, lîngă New Jersey. Fiecare pasager trebuie să plătească 250.000 lire organizatorului acestei emigraţii ilegale, d-nul Melfa, „un fel de comis-voiajor prin limbu-ţie dar serios şi cinstit la chip". Călătoria pe mare e chinuitoare : nopţile mai ales sînt de o promiscuitate atroce. Ţăranii „se simţeau cufundaţi în mirosul de peşte, de petrol şi de vomă, ca într-un lichid cald, negru ca tăciunele". Dar iată, după 11 zile, d. Melfa îi cheamă pe punte şi le arată luminile Americii. „La început au crezut că mii de constelaţii au coborît pe mare ca nişte turme, dar erau de fapt sate, sate ale bogatei Americi, care străluceau în noapte, ca nişte bijuterii". Pasagerii sînt apoi debarcaţi, d. Melfa îşi ia banii datoraţi şi dispare. Pe ţărmul nepopulat se aude dintr-o dată un cîntec, îndepăr-
238
tat şi ireal. „Pare un căruţaş de-al nostru", se gîndiră, precum şi că lumea este pretutindeni aceeaşi, orişiunde omul îşi picură în cîntec aceeaşi melancolie, aceeaşi durere". Doi oameni pornesc în recunoaştere. Găsesc şoseaua şi ea le pare „asfaltată, bine întreţinută, aici este altfel decît la noi". Trece un Fiat 600, apoi un Fiat 1100. îşi spun : „Cumpără maşinile noastre din capriciu, le cumpără pentru copii, cum cumpărăm noi bicicletele". Văd un indicator : Santa Croce Camarino — Scoglitti, opresc un automobilist : vorbeşte italieneşte. în fine, înţeleg. Se aşează „în marginea şanţului, loviţi ca de trăsnet : doar nu era nici o grabă să le ducă celorlalţi vestea că debarcaseră în Sicilia !".
Construcţia povestirii e simplă dar eficace. Ea se bazează pe ascunderea faptului că Melfa e un ticălos, că aşa-zisa călătorie transoceanică are loc pe Mediterana. Dacă am cunoaşte adevărata faţă a armatorului de la început, efectul ar fi desigur ratat. Dar oare, potrivit regulilor bunei-credinţe, autorul n-ar fi avut obligaţia să ne destăinuie tot ce ştie ? De bună seamă că nu. Împărtăşirea incompletă a informaţiei e un dat caracteristic şi insurmontabil al existenţei comune, cu atît mai mult al literaturii : aflăm, de obicei, în etape, pentru că trăim fragmentar şi cunoaştem imperfect; adevărul despre un eveniment, un om, o situaţie se întregeşte la capătul unui parcurs ; cît despre literatură, aci filtrarea informaţiei şi schematismul joacă — o ştim — un rol capital.
Obligaţia scriitorului e să nu ne mintă, să nu ne furnizeze informaţii false (în contextul narativ dat). Or, Sciascia nu spune nimic inexact, dacă ne „înşeală" totuşi, nu o face prin asertare, ci prin omisiune, iar tăcerea nu e, la urma urmei, un delict, de vreme ce lasă liberă circulaţia sensului. Faptul că din înfăţişarea lui Melfa („serios şi cinstit la chip") cititorii deduc că e onest, că rezolvă în acest mod „nedeterminarea" le aparţine pe de-a-ntregul. Scriitorul nu face decît să prepare capcane, să creeze aparenţe amăgitoare, să evite punctele pe i : de căderea în cursă sînt vinovaţi exclusiv cititorii (creduli). Regula jocului e deci respectată, şi fiindcă e respectată, nimeni nu se supără, şi mai mult, fiecare poate savura plăcerea întorsăturii neaşteptate. Există un mai agreabil gen de eroare ?
239
Extrem de instructivă în povestirea lui Sciascia este şi punerea în lumină a autorităţii schemei perceptive. Ca şi cititorul, personajele lucrează prin ipoteze care le coordonează observaţiile. Or, ipoteza lor, de o intensă valoare afectivă (ceea ce-i şi justifică înrădăcinarea) este : „Sîn-tem în America". De aceea, şoseaua le pare mai bine întreţinută decît cea de-acasă. Mai mult, ei refuză să ia în considerare faptele care nu concordă cu ipoteza-cadru. Sînt în America, dar pe şosea circulă Fiat-uri. „Trebuie" să existe o explicaţie şi ţăranii o „găsesc" : americanii cumpără Fiat-urile „din capriciu". Pe indicator apar nume de localităţi siciliene. Nici asta nu-i derutează pe oamenii care nu „vor" să admită un alt „real" decît cel al propriilor iluzii : „probabil — îşi spun ei — există italieni prin împrejurimi". Situaţia e donquijotescă, de un tragi-comic desăvîrşit. Mai pragmatici însă decît nobilul hidalgo dar şi fără măreţia lui, ţăranii vor fi constrînşi pînă la urmă să ia act de realitate, aşadar să procedeze la o catastrofală reajustare contrastivă a informaţiei.
INTRE COMPREHENSIUNE ŞI RECEPTARE
Pe măsură ce lectura progresează iar cititorul e din ce în ce mai angajat în confruntarea cu textul, comprehensiunea tinde să se apropie tot mai mult de receptare. Cele două demersuri nu pot fi separate decît la modul ideal, ele interpenetrîndu-se şi interacţionînd unul asupra celuilalt. Totuşi, deosebirea de accent rămîne : în cel dintîi precumpănesc procesele cognitive, în cel de-al doilea, cele emoţionale şi valorizante.
In Estetica sa, Tudor Vianu opera o distincţie labilă, deşi necesară, între aşa-zisele afecte „extragenetice" (determinate de natura obiectului, respectiv, de caracterele proprii operei citite sau contemplate) şi afectele „endoge-netice" (care-şi au originea în subiect, în natura sa existenţială). Dat fiind că modul conlucrării celor două categorii de afecte depinde, în fiecare caz în parte, de un număr mare de parametri, greu de evaluat, receptarea ar lua forme foarte diferenţiate de la individ la individ. „Din această cauză — socotea Vianu — nu se va putea construi niciodată o teorie a receptării care să istovească tot conţinutul trăirilor pe care le încercăm în cazul unei
240
opere individuale." (302, 321). Fapt este că în anii ce au trecut de la publicarea Esteticii (1934—1936), în pofida multor eforturi notabile, între care cele ale fenomenologilor R. Ingarden, W. Iser, M. Dufrenne ş.a. ori ale cercetătorilor receptării ca Hans Robert Jauss, Rainer War-ning, Norman Holland, Stanley Fish ş.a., psihologia receptării n-a făcut progrese substanţiale. O revigorare a studiului prin anchete şi experimente asupra cititorilor reali ar fi cum nu se poate mai binevenită spre a ieşi dintr-un orizont speculativ, dominat încă, în mod exagerat, de o problematică filosofică ori estetico-teoretică (136, 41—43). Oricum, limitat şi de obiectivul cărţii de faţă, care rămîne elucidarea cognitivă a lecturii, mă voi rezuma aici la cîteva observaţii sumare.
Atît Tudor Vianu, cît şi R. Ingarden ori M. Dufrenne au subliniat importanţa primului contact revelator cu opera de artă, cînd subiectul intră sub fascinaţia ei nemijlocită. Acest moment al „alunecării" consimţite şi uneori neconştiente sub influenţa unei exteriorităţi admirabile, debutează printr-o puternică excitaţie, printr-o ieşire din indiferenţă, printr-un brusc elan simpatetic (302, 305—307). El poate interveni după o frază, după două pagini sau după cincizeci. Reacţia e spontană, confuză, saturată de senzaţii organice : inima bate mai repede, obrajii se îmbujorează, ochii scapără, întreaga fiinţă pare a se concentra în privire. Are loc o restrîngere a cîmpului conştiinţei, o distanţare de sfera intereselor practice imediate, „o inhibiţie a funcţiunilor critice ale spiritului". Cititorul evadează din timpul profan şi din ambianţa cotidiană. „Credinţa primordială în existenţa lumii reale, inerentă unui comportament firesc, alunecă spre periferia conştiinţei... iar interesele subiectului nu se mai dirijează spre obiectele reale şi stările lor de fapt, ci spre ceea ce deocamdată este pur calitativ." (139, 288—289)
Şocul primei impresii nu durează mult. După cîtăva vreme, intensitatea emoţiei scade, reflexiunea reintră în drepturi, cititorul iese din hipnoză, îşi reconştientizează statutul, condiţiile în care se află, valorile şi ţelurile ce-1 motivează. Pe parcursul lecturii, asemenea momente de fervoare pot reveni. Şi chiar dacă lucrul nu se întîmplă, cititorul le păstrează memoria şi nostalgia. In orice caz, regăsirea stării de fericită contopire cu lumea ficţiunii, pe care unii o compară cu extazul, constituie un stimulent
241
puternic al lecturii. Sînt numeroşi cei ce iau în mînă o carte necunoscută tocmai în speranţa că ea le va oferi ocazia evadării din contingent, a unei memorabile trăiri prin procură.
Dar mai departe, ce se întîmplă dincolo de această primă impresie, categorică şi dogmatică, pentru că reprezintă o „reacţie instinctivă şi organică... în faţa artei" ? Chestiunea e puţin elucidată, între altele şi pentru că esteticienii îşi întemeiază adesea consideraţiile pe situaţia din artele simultane (de felul picturii) ori pe artele succesive non-reprezentative (de felul muzicii). Tudor Vianu, unul dintre puţinii care şi-au pus problema receptării literaturii, opina că cea de-a doua etapă a receptării e de ordin analitic-intelectual, judecata de comprehensiune (legată de structurarea subiectului) deţinînd un rol predominant. O a treia fază — sintetic-estetică s-ar produce la încheierea lecturii. Deosebirea dintre literatură şi artele simultane se reliefează aci puternic : la cele din urmă, imaginea totalităţii e preliminară, la cea dintîi, viziunea de ansamblu a operei se încheagă de-abia la sfîrşit. „în acea privire aruncată în urmă — scrie Tudor Vianu — încep să înţeleg jocul special al motivelor cauzalităţii artistice specifice, înţeleg de ce poetul a întrebuinţat un anumit vocabular, de ce a făcut să alterneze anumite personaje, care a fost rolul anumitor contraste pe care el le-a menajat ş.a.m.d. Este, prin urmare, în acest moment, un fel de integrare a impresiei finale în care opera a culminat cu însumarea impresiilor anterioare, care pregăteau pe aceasta. Prin urmare, etapa analitic-estetică este în parte contemporană cu etapa analitic-intelectuală, dar în parte contemporană cu impresia finală în care procesul de receptare culminează." (303, 424—427). Observaţiile lui Vianu, la mai bine de jumătate de secol după enunţare (aparţin unui curs profesat în 1932—1933) îşi păstrează încă valabilitatea. Importanţa lor rezidă în recunoaşterea cooperării dintre cogniţie şi afectivitate, subapreciată atît de teoreticienii „Einfuhlung"-ului de la începutul secolului (Karl Groos, Th. Lipps, J. Volkelt), cît şi de structuraliştii contemporani, deşi din motive opuse (primii din cauza antiintelectualismului, cei din urmă din-tr-un raţionalism tehnocratic).
Vin acum la problema identificării, îndeosebi cu personajele, dar nu numai cu ele, una din cele mai interesante
pe care le ridică receptarea. Faptul că lectura constituie o activitate cu caracter proiectiv e bine stabilit. Problema se pune : în ce limite şi cu ce consecinţe ? Un bun punct de plecare îl oferă tipologia propusă de de Jauss, a diverselor modalităţi de identificare cu eroii operelor literare.
Această tipologie distinge 5 modele de interacţiune : asociativ (preluarea unui rol în universul imaginar închis al unui act ludic) ; admirativ (emularea cu un personaj întruchipînd perfecţiunea în ordinea înţelepciunii, frumuseţii, sfinţeniei etc.) ; simpatetic (autotranspunerea în non-eu şi solidarizarea cu eroul în suferinţă) ; kathartic (transpunerea spectatorului, descrisă încă de Aristot, din universul său pragmatic în situaţia eroului, pentru ca, prin comoţie tragică ori satisfacţie comică, să obţină purificarea propriilor pasiuni) ; ironic (refuzarea identificării, fie pentru a demonstra esenţa trivială a eroului, fie pentru a demasca procedeele înseşi ale solemnizării eroice). (147, 264—297).
Examenul atent al acestor modele de interacţiune dintre cititor şi text arată că termenul de „identificare" e suprasolicitat de esteticianul german. De fapt, doar atitudinea simpatetică reprezintă o veritabilă auto-transpunere în „pielea" sau în situaţia eroilor ; doar în acest caz condiţiile indicate de Freud drept necesare transferului de personalitate : „putinţa" şi „dorinţa" sînt efectiv îndeplinite, în celelalte cazuri lipseşte ori „putinţa" ori „dorinţa" ori amîndouă : katharsis-ul, de pildă, presupune tocmai emanciparea experienţei estetice de sub impactul i şocului incontrolabil, capacitatea de a depăşi emoţiile
| primare, spre a contempla ficţiunea cu deplină libertate
a spiritului. La fel, admiraţia, ironia şi asumarea rolului implică menţinerea unei distanţe între eu şi eroii ficţio-nali. Această distanţă nu numai că nu se anulează pe parcursul lecturii, ci uneori sporeşte, datorită neîncetatelor comparaţii şi judecăţi evaluative, care condiţionează uimirea în faţa exemplarităţii (admiraţia), mefienţa faţă de aparenţe (ironia), respectarea regulilor de joc (experienţa ludică).
Dar chiar şi numai modelul simpatetic, foarte influent în Estetica de la începutul secolului (reactualizat în zilele noastre de critica unui Georges Poulet), e departe de a avea o aplicare universală. Deşi fenomenele de identificare sînt foarte frecvente, ele au totuşi un caracter
242
243
intermitent şi prezintă o scară infinită de variaţii. R. Muller-Freienfels distingea, încă în 1912, două categorii de receptori : „participantul" (Mitspieler) şi „spectatorul" (Zuschauer). Cel dintîi — un dionisiac, un afectiv, un spontan, se solidarizează cu opera, identificîndu-se eroilor, bucurîndu-se ori întristîndu-se cu ei. Cel de-al doilea — un apolinic, un raţionalist, un lucid, urmăreşte opera ca un spectacol, fără a-şi pierde controlul critic al judecăţilor şi sentimentelor (131, 85). M. Dufrenne consideră că, în esenţa ei, trăirea estetică asociază cele două perspective şi, întrucît mă priveşte, înclin să-i dau dreptate. „Paradoxul" atitudinii estetice ar consta, după el, în faptul că „participarea" există, fără a fi totală, iar „contemplarea" intervine, dar numai parţial; dialectica ambelor apare ca necesară (70, II, 448—450).
De altfel, Jauss însuşi defineşte plăcerea estetică printr-o mişcare de du-te-vino între identificări emoţională şi distanţare, căci ce altceva este „desfătarea de sine în desfătarea cu altul" ? Nu poate fi vorba nici de „simpla transpunere într-o stare emoţională", nici de o reflexie totalmente detaşată de ea, ci de o „delimitare neîncetată a eului în raport cu experienţa ficţională... ca distanţare proiectată pe tot parcursul receptării asupra tuturor variantelor de identificare emoţională". (147, 250-259).
Chestiunea identificării e abordată şi de Iser, în chenarul mai larg al raporturilor cititorului cu lumea ficţională. Probabil fiindcă vorbeşte din unghiul lectorului implicit, el susţine că, pe parcursul performării, conştiinţa alterităţii lumii imaginare, foarte vie la început, tinde treptat să se atenueze. De la un moment înainte, cititorul îşi abandonează propriile-i criterii, dacă acestea nu-1 ajută să găsească echivalenţele de sens necesare înţelegerii operei. De-abia la încheiere, cînd reia contactul cu eul său empiric şi recade în istorie, el îşi recapătă deplin aptitudinea interogării şi a judecăţii critice (142, 175—193). însă a înţelege nu înseamnă numaidecît a aproba : pot respecta instrucţiunile autorului şi construi în spiritul său, fără a-i lua partea. Apoi, stările emoţionale sînt labile şi fugitive. în fine, şi mai ales, nimeni nu aşteaptă sfîrşitul textului spre a formula o judecată evaluativă, deşi, desigur, numai în perspectiva întregului ea poate fi deplin motivată.
Trăirea în cîmpul de gravitaţie al unei mari opere, oricît am fi de subjugaţi într-un moment sau în altul, nu exclude luciditatea, ceea ce I. Coteanu numeşte „dedublarea", o constantă luare de poziţie (de tipul : „care e semnificaţia sensului pentru mine ?"). „Transpunerea" alternează cu opinia critică, uitarea de sine cu conştiinţa de sine, reprezentarea personajelor şi situaţiilor cu fluxul inepuizabil al imaginilor şi asociaţiilor, care comentează în mintea noastră, dar independent de noi, lumea aburită a ficţiunii. Cum atrăgea atenţia Freud — şi cred că remarca sa e încă mai valabilă pentru cititor decît pentru spectatorul de teatru — există totdeauna „certitudinea că un altul acţionează şi suferă acolo pe scenă, că, în fond, totul nu este decît un joc, care nu-mi poate periclita siguranţa". (147, 299). Statutul receptării e ambiguu, aşa cum reiese din excelenta descriere a lui Wellershof : „Cititorul aflat în orbita unui text doreşte pe de o parte să se recunoască în el, pe de altă parte, să se diferenţieze de acesta, aşadar, să dispună de spaţiu alternativ. Tocmai ficţionalitatea textului e cea care i-1 garantează de la bun început, precum şi realitatea sa cognoscibilă ce ia sfîrşit o dată cu ultima filă a cărţii." (147, 258).
Reiese, aşadar, că interacţiunea dintre comprehensiune şi receptare e permanentă, se desfăşoară pe un front larg iar pe anumite laturi nici nu e disociabilă. De aceea, a subaprecia rolul afectivităţii e tot atît de inadmisibil cît şi a subaprecia rolul cogniţiei. Cu toate astea — şi repet •— cu toate astea, problema formării sensului rămîne prioritar de natură semantică ; ea este deci negociabilă, înscrisă în orizontul unor norme (fie şi evazive) şi al unui acord între locutori (fie şi precar). Prima lectură — şi reamintesc că pînă acum m-am situat continuu la nivelul ei — poate fi puternic înrîurită de factori aleatorii : de faptul că-1 simpatizez ori îl detest pe autor, că sînt bine sau rău dispus, că pe parcursul performării survin incidente neprevăzute etc. E însă posibilă o a doua lectură şi o a treia, e mai ales posibilă o analiză metodică şi scrupuloasă — interpretarea —, spre a înlătura ceea ce e circumstanţial, ceea ce mi-a scăpat sau am înţeles greşit în cursul primei lecturi, din cauza stărilor umorale, a emotivităţii, a prejudecăţilor, a orientărilor prelecturii. Mai e cu putinţă, iarăşi, să-mi reîmprospătez la nevoie memoria sensului, prin reluarea textului, corijîndu-mi lacu-
245
nele ori deformările produse de uitare. Perfectibilitatea comprehensiunii şi recursul la verificare constituie mari şanse, nu numai pentru reuşita comunicării interperso-nale, ci şi, în genere, pentru fundarea şi progresul cunoaşterii, în toate domeniile. Rămîne să exploatăm aceste şanse în mod rezonabil. Dar asta înseamnă că trebuie să condiţionăm receptarea de comprehensiune şi nu invers, cum din păcate se întîmplă obişnuit.
UZUL LIBER AL TEXTULUI, LECTURA STANDARD, INTERPRETAREA
16. INTERPRETAREA
Intr-o scară a practicilor lectorale dispuse în funcţie de fidelitatea faţă de structurile textului, pe treapta cea mai de sus, a maximei adecvări, ar trebui situată interpretarea, pe treapta cea mai de jos lectura liberă (după bunul plac), iar la mijloc — lectura standard.
„Uzul liber" al textului (formula îi aparţine lui Eco) e o lectură la discreţie, arbitrară, degajată de constrîngeri exterioare, decisă de subiect, potrivit idiosincraziilor lui (74, 154). Orice cititor are latitudinea ca, în situaţiile nereglementate prin restricţii specifice, unde calitatea comprehensiunii nu e exigibilă iar nerealizarea ei nu e penalizată (cum se întîmplă de exemplu în şcoală ori la tribunal), să negocieze textul „nonşalant" (după expresia lui R. Hoggart) (84, 62). Aceasta înseamnă că dispune de „dreptul" de a-1 performa parţial ori pe sărite ori la în-tîmplare, fără a-i depista cheile, a-i actualiza corect semnificaţiile, a crea macrostructuri valabile, fără să se sinchisească de rolul deformant al dispoziţiei emoţionale ori al judecăţii de valoare prestabilite (însuşită din prelec-tură).
Modul acesta arbitrar şi neconform de folosire a textului îi indignează pe moralişti, pe pedagogi, uneori şi pe scriitori (care se plîng că sînt înţeleşi pe dos). Toţi aceştia înclină să creadă că uzul liber e o infirmitate, produsă de incompetenţă ori de un diletantism iresponsabil. Uneori, aşa şi este. Dar, în multe împrejurări, e vorba de o formă a relaxării, a amuzamentului ori chiar — cum a indicat Barthes — a voluptăţii, constînd în născocirea de sensuri ludice sub stimulul unui signifiant deschis, de mare bogăţie conotativă. în acest ultim caz, e clar că lectura capricioasă nu rezultă din impreparare ori superficialitate, ci dintr-un surplus de cunoştinţe ori de inven-
247
tivitate asociativă ; în loc de o colaborare insuficientă a lectorului, avem de-a face cu o super-prestaţie.
Fără îndoială, uzul liber al textului nu poate fi proscris, după cum uzul corect nu poate fi prescris. In ceea ce-1 atinge direct, oricine are prerogativa de a uza şi a abuza de texte, inclusiv de a le dezintegra, citîndu-le în alte contexte decît cele de origine. Nu e însă mai puţin adevărat că nici ordinea cunoaşterii, nici comunicarea in-terpersonală nu se pot acomoda cu erorile de înţelegere, fie ele voluntare sau involuntare. Nu numai ştiinţa, filozofia, religia, politica, dar nici măcar relaţiile dialogale ale existenţei cotidiene n-ar fi cu putinţă fără efortul, adesea laborios şi tenace, de a realiza o comprehensiune adecvată, de a afla cît mai exact care e conţinutul mesajelor transmise, ce anume vor să spună prin ele autorii lor. Tocmai de aceea problemele optimizării lecturii, ale stabilirii regulilor consensuale, ale fundării obiective a interpretării sînt de importanţă majoră. Ele nu constituie doar apanajul unor discipline speciale (Hermeneutica, Teoria argumentării, Logica, Teoria comunicării etc), ci obiecte de preocupare, dezbatere şi controversă în orice domeniu în care oamenii caută adevărul sau, cel puţin, o garanţie împotriva erorii.
în opoziţie polară cu uzul liber al textului, interpretarea e o lectură prin excelenţă avizată, tinzînd spre maxima fidelitate a restituirii sensului. Unii cercetători disting „interpretarea" propriu-zisă, care urmăreşte ceea ce textul „spune" oricui îl analizează, fără referinţă la autor, de „exegeză", care caută să înţeleagă ceea ce textul „vrea să spună", potrivit intenţiei (prezumate) a autorului (226, 7). în orice caz, ambele lecturi se definesc prin caracterul lor sistematic, prin respectarea scrupuloasă a tuturor instrucţiunilor şi particularităţilor verbale, prin asumarea deliberată a unor criterii de abordare, postulate a fi pertinente (în cazul respectiv).
între uzul liber şi intepretare, am situat în scara imaginară a practicilor lectorale, „lectura standard", pe care am avut-o permanent în raza privirii, pe parcursul paginilor anterioare. Cum ştim deja, lectura standard duce la o comprehensiune mai mult sau mai puţin satisfăcătoare a textului şi la o reprezentare mentală a lumii ficţionale („concretizarea" lui Ingarden şi Iser) de pregnanţă şi completitudine variabile.
Deoarece uzul liber depinde de capriciile subiectului, fiind inguvernabil şi deci cu neputinţă de formalizat, specificitatea interpretării poate fi pusă în evidenţă doar dacă o comparăm cu lectura standard. Să încercăm a schiţa o paralelă sumară, folosind cunoştinţele pe care le-am cîştigat pînă acum.
Astfel, să reluăm mai întîi observaţia că lectura standard e o performare procesuală, dinspre începutul spre sfîrşitul textului (perspectiva „iepurelui"), în vreme ce interpretarea e o performanţă analitică, de tip sincronic, în care ansamblul textual e cuprins deodată cu privirea (perspectiva „vulturului"). Prima e o „performare", întrucît e o realizare de amator (cu coeficient variabil de reuşită), cealaltă e o „performanţă", întrucît e opera unui profesionist, fie legitimată ştiinţific (în cazul „expertului"), fie legitimată (îndeosebi) artistic (în cazul „criticului"). A citi înseamnă a parcurge textul liniar, stopînd efortul în momentul încheierii ; a interpreta înseamnă a reciti textul de mai multe ori, pentru a-1 stăpîni în detaliu. Lectura e grăbită, disponibilă investirii afective, sensibilă la anecdotic, interesată îndeosebi de „ce" se întîmplă ; interpretarea e atentă, circumspectă, ia distanţă critică faţă de text, vrea să clarifice „de ce" şi „cum" ; cea dintîi caută mai ales să afle, ultima — să motiveze. Lectura e manipulată de „dorinţă" şi vizează „plăcerea", e prevalent personală ; interpretarea e instrumentalizată de un scop demonstrativ, care nu exclude desigur plăcerea, dar se justifică, în primul rînd, printr-un progres al cunoaşterii ; lectura manifestă adevărul subiectiv al cititorului, interpretarea caută să producă un text adjuvant, un comentariu, năzuind să fie „recunoscut", să fie creditat cu „autoritate" în cadrul sistemului literar, eventual şi la nivelul societăţii.
Iată deci mai clar trasate, particularităţile interpretării : o lectură controlată, raţionalizată, sistematică, întreprinsă de expert sau de critic, uneori şi de cititorul care le împrumută metoda ; ea constituie un termen de referinţă, un fundal pe care se proiectează lectura standard, spre a-şi verifica intuiţiile ori spre a-şi măsura abaterile, un orizont (teoretic) al deplinei expansiuni şi eflorescente ale sensului. „Obiectul de interpretat şi discursul care interpretează —• scrie Jean Starobinski — se leagă dacă sînt adecvate pentru a nu se mai părăsi. Ele for-
248
249
mează o fiinţă nouă, alcătuită dintr-o dublă substanţă. Noi ne apropiem obiectul, dar se poate spune şi că el ne atrage spre el, către prezenţa sa, sporită şi devenită mai evidentă." (264, 60). Starobinski îi atribuie în acest pasaj interpretării, într-un elan de generozitate cu care mulţi nu vor fi de acord, calitatea de complement necesar al textului. E drept, pune o condiţie şi ea e esenţială : interpretarea trebuie să fie „adecvată". Cuvîntul a mai revenit în lungul acestor pagini, fără a-1 discuta, deşi, în cazul literaturii, e departe de a fi clar ori de a fi acceptat de toată lumea ca pertinent. La urma urmei, ce înseamnă „adecvare" în ştiinţa literară ? E ea posibilă ? Şi dacă da, care sînt criteriile de a o evalua ?
„BEYOND INTERPRETATION" (DINCOLO DE INTERPRETARE)
Hermeneutica, definită de W. Dilthey într-o carte de răsunet (Die Entstehung der Hermeneutik, 1900) drept „meşteşugul (Kunstlehre) interpretării monumentelor scriptice" a avut originar misiunea să suprime distanţa dintre text şi cititor, prin explicarea cuvintelor (sensus litteralis) şi dezvăluirea (alegorică) a ceea ce cuvintele spun de fapt, dincolo de aparenţă (sensus spiritualis). Intre interpretarea gramaticală, prin excelenţă conservativă şi cea alegorică, dispusă să accepte varietatea ipotezelor, au apărut cu timpul contradicţii, pe care multe generaţii de teologi, jurişti şi filologi s-au străduit să le aplaneze. (272, 16).
în aplicarea modernă la textele literare, obiectul nemijlocit al Hermeneuticii a devenit interpretarea operelor singulare, ceea ce francezii au numit multă vreme „expii-cation de texte". Această îndeletnicire, larg favorizată de nevoile învăţămîntului, a fost sistematizată spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea,' într-o optică puternic marcată de scientismul pozitivist. Vechea idee, de obîrşie clasicistă, că fiecare text are un sens, voit de autor şi înscris mai mult sau mai puţin explicit în structura sa verbală, a fost atunci codificată şi instrumentalizată prin postularea unor tehnici de lucru, minuţios definite. Astfel, spre a descoperi intenţia autorului se preconiza o analiză strînsă a „spusului" (uzînd de mijloacele filologice apropriate : elucidare literală, expli-
r
carea aluziilor etc), dar şi a „non-spusului" (convocîna informaţii istorico-literare despre mediul socio-cultural, biografia autorului, geneza operei etc).
Din acest punct de vedere, nu încape îndoială că paradisul Criticii (paradis pierdut, bineînţeles, căci nu există paradisuri decît pierdute) trebuie situat în vremea lui Lanson. Ca să ne convingem, ajunge să ascultăm vocea încrezătoare, senină, optimistă a Magistrului (era în 1910) : „Cine a urmărit cît de cît evoluţia studiilor literare din ultimii   ani şi-a dat seama că sfera disputelor se restrînge, că domeniul ştiinţei constituite, al cunoaşterii necontestate se lărgeşte treptat, lăsînd mai pu-ţiriă libertate jocurilor diletantului şi prejudecăţilor fanaticului, atunci cînd aceştia nu se salvează prin ignoranţă. Putem prevedea deci, fără a fi utopici, o vreme cînd consensul cu privire la definirea, conţinutul şi semnificaţia operelor va lăsa drept unic subiect disputelor noastre generozitatea sau maliţia operelor, aşadar calificative sentimentale." (159, 61). „Sfera disputelor se restrînge...", „Consens cu privire la definirea, conţinutul şi semnificaţia operelor...". Ai senzaţia că visezi ! In zilele noastre, aproape de graniţele secolului al XXI-lea, cînd confreria experţilor în literatură a devenit un Babei în care se încalecă şi se ciocnesc limbajele, grilele, procedurile, ipotezele şi ipostazele cele mai disparate, mai e oare cu putinţă să ne punem cu toţii de acord asupra „sensului" sau „sensurilor", asupra „definiţiei" şi „conţinutului" operelor, limitîndu-ne la controverse pur eva-luative ?
Adevărul este că trăim o epocă învălmăşită şi contradictorie : pe de o parte, constatăm că interpretările proliferează într-un ritm fără de precedent; pe de alta, că un scepticism tot mai insidios pune stăpînire pe cugete. Operele literare sînt analizate cu metode culese din toate vînturile : pe lîngă cele interne literaturii („vverk-immanente" — cum le spun germanii), impulsionate, rnai nou, de Lingvistică, Stilistică, Structuralism, New-Criticism etc. sînt folosite, pe scară tot mai mare, metode împrumutate diverselor ştiinţe umane : Psihologie, Sociologie, Antropologie, Istorie etc. E o veritabilă invazie interpretativă, pe care o alimentează creşterea exponenţială a numărului cercetătorilor, foamea de experiment a literaturii moderne şi post-moderne, nevoia de
£50
251
a reactualiza în permanenţă, în scop didactic (dar nu numai), patrimoniul clasic.
îmi imaginez un inginer, iubitor de beletristică, dar fără altă pregătire decît cea primită în şcoală, răsfoind cartea lui Gerhard Pasternak Theoriebildung in der Li-teraturwissenschajt (Munchen, 1975), unde întregul inventar al căilor exploratorii actuale e trecut în revistă, cu neutralitate academică, metodele fiind aşezate alături, ca tablourile într-o pinacotecă. Nu va fi oare cuprins de perplexitate inginerul nostru ? Dacă fiecare metodă caută adevărul şi dacă atîtea metode diferite încearcă să-1 ofere, atunci din două una : ori adevărul e intangibil şi-n acest caz toate metodele sînt zadarnice, ori în artă nu există un adevăr ci adevăruri, iar acestea pot fi atinse pe orice cale şi-n acest caz nu e nevoie de cunoaşterea tuturor metodelor ■— una singură e suficientă (eventual aceea pe care, mai mult sau mai puţin spontan, o şi folosim).
Şi, ca şi cum n-ar fi de-ajuns că interpretarea se devalorizează prin însăşi abundenţa ei pe piaţă (ca orice acţiune cotată la bursă), voci contestatare răsună tot mai insistent în ultima vreme. Generativişti de felul lui Van Dijk, care încearcă o explicare formală a conceptului de „structură narativă", prin operaţii de transformare şi selecţie, condamnă practica interpretativă ca lipsită de obiectivitate ştiinţifică şi insuficient de sistematică. Ciudat e că un teoretician al receptării ca W. Iser, priveşte cu mare mefienţă interpretarea, socotind-o o simplă „trăire a lectorului cultivat, ca atare una din actualizările posibile ale textului", fără vreun privilegiu faţă de alte lecturi. (141, 7). Mai grave prin caracterul lor radical si fundamentarea filozofică sînt obiecţiile deconstructiviste. Pluralismul lui Barthes, emergenţa „brown"-iană a semnificaţiilor preconizată de telquel-işti, hermeneutica negativă a lui G. Hartman pun în cauză însăşi putinţa determinării sensului. „Orice semn lingvistic sau non-ling-vistic, vorbit sau scris (în sensul uzual al acestei opoziţii) — declară Jacques Derrida — ca unitate mică ori mare, poate fi «citat», pus între semnele citării ; astfel, el poate să rupă relaţiile cu orice context dat şi să nască un infinit număr de noi contexte într-un mod absolut non-saturabil." (61, 230-321). Din moment ce semnificaţia cuvintelor e imprecisă, variind de la locutor la locutor şi
de la situaţie la situaţie, dacă semnul nu e identic sieşi, atunci mai are vreun rost să interpretăm ? Unii consideră („interpretînd" !) că pînă şi M. Bahtin, teoreticianul dialo-gismului, sprijină aceeaşi teză : nu introduce el oare o diferenţă între „eu" şi „sine", între „a spune" şi „ a înţelege" ? „Dacă povestesc (oral sau în scris) un eveniment pe care tocmai l-am trăit — afirmă Bahtin —, în timp ce-1 povestesc mă găsesc deja în afara spaţiului-timp în care evenimentul a avut loc. A se identifica în mod absolut sieşi, a identifica «eul» cu «eul care povesteşte» e tot atît de imposibil ca a te ridica trăgîndu-te de păr." (286, 82-33).
Ce e de făcut în această situaţie de criză a interpretării, cînd unii o suprasolicită iar alţii o contestă ? într-o carte inteligentă şi provocatoare, de-acum mai bine de două decenii, Susan Sontag a propus o soluţie chirurgicală : de vreme ce lipseşte orice şansă de a-i da interpretării o fundamentare ştiinţifică, n-ar fi oare cuminte să renunţăm la ea ? în loc de a întreba mereu „what it nieans ?" — chestiune irezolvabilă —, ar trebui să punem singura întrebare pertinentă : „how it is what it is ?", întrucît permite un răspuns obiectiv, fundat pe o analiză riguroasă. Prin însăşi natura ei, interpretarea e reducţio-nistă, ea trimite de la text la o parafrază care-1 sărăceşte, tradueîndu-i imperfect conţinutul şi răpindu-i plenitudinea senzuală ; în această versiune anexă, textul originar se transformă într-o umbră anodină, într-un „pattern" impersonal (262).
Remediul propus e radical dar inaplicabil. în primul rînd, e naiv a crede că un apel, chiar dacă ar fi foarte înţelept (ceea ce în cazul de faţă e îndoielnic), poate pune capăt unui proces obiectiv, cum este cel al multiplicării interpretărilor.
în al doilea rînd, separaţia între „ce"
nu e
atît de etanşă, cum pretinde Susan Sontag. Deconstruind analitic textul, se întîmplă să trecem pe nesimţite de la „how" la „what" căci reperarea elementelor imprevizibile «au a nedeterminărilor, duce implicit la luarea în consideraţie a efectelor de sens. Nu întîmplător „ficţiunea interpretării" a devenit, ca şi „ficţiunea scrierii" un obiect privilegiat al romanului modern, cum o vedem la Proust, Joyce, Kafka (250, 170—192).
252
253
r
In al treilea rînd, şi mai ales, a descoperi sensul adecvat sau plauzibil nu e deloc o problemă rezervată specialiştilor. Orice cititor e pus uneori în situaţia de a şti cît mai precis ce conţine un text (fiindcă trebuie să-şi pregătească un examen, să adîncească, pentru propriu-i profit intelectual, o operă majoră de tip literar sau filozofic etc). El se străduieşte atunci să recupereze maximum de informaţie (deşi ignoră tehnicile „analizei de conţinut") şi să pătrundă în realitatea simbolică a operei, spre a-i înţelege mesajul ascuns (deşi nu dispune de o iniţiere metodologică). Dorinţa de a şti, corect şi amplu, pînă la limitele proprii de performanţă (şi dincolo de ele, căci noţiunea de „limită" e maleabilă şi contingenţă), generează vrînd-nevrînd, „interpretări" (naive sau mai puţin naive, spontane sau mai puţin spontane). Dificultăţile, afară de cazul că sînt prea mari, au de obicei un rol stimulativ : e în natura noastră să vizăm totdeauna mai departe, mai sus, mai profund, să nu ne satisfacem niciodată cu un rezultat incomplet, local, aproximativ. „Enigma nu blochează inteligenţa, ci o provoacă" — scrie Paul Ricoeur. Şi tot el : „Orice mythus comportă un logos latent, care cere să fie exhibat. Iată de ce nu există simbol fără un început de interpretare ; acolo unde un om visează, profetizează sau poetizează, un altul apare spre a interpreta." (225, 27).
In fine, un ultim punct, the last, not the least. Interpretările îndeplinesc un serviciu social, mijlocesc accesul profanilor la literatura nouă sau experimentală sau Ie reîmprospătează contactul cu operele clasicilor. Ele oferă clarificări necesare, puncte de reper, cunoştinţe, incitaţii, aruncă punţi către lumea eterogenă a operelor, amortizează şocul instalării în orizonturi de lectură pentru care nu dispunem de expectaţii.
încît, cred că e lesne de văzut că problema care se pune nu e dacă interpretările sînt ori nu necesare, cj dacă ele constituie realmente instanţe corective, dacă au efectiv calitatea de performanţe optimale. Brutal spus, reprezintă ele altceva decît nişte actualizări posibile ale lecturii — cum pretinde Iser ? Indecidabilitatea sensului nu blochează pur şi simplu orice tentativă de a raţionaliza comprehensiunea ? Jonathan Culler spune că „interpretarea nu poate fi postulată fără a asuma că e posibilă o lectură care să constituie un progres al cunoaş-
254
terii, că există standarde de adecvare permiţînd să controlăm de ce o lectură e superioară altora". (54, 47). Dar ce ne îndreptăţeşte să formulăm asemenea presupoziţii ? Au ele vreo cauţiune ? Revenim astfel la întrebările pe care le-am pus deja, dar într-un punct mai avansat al discuţiei. Să încercăm a schiţa un răspuns.
PROGRAMAREA COMPREHENSIUNII ŞI APROXIMAREA
SENSULUI
In orice text există o anumită programare a comprehensiunii, mai stringentă sau mai largă. Prin simplul fapt că uzează de codul lingvistic, autorul furnizează o serie de repere clare înţelegerii. Limba ne obligă să instituim între semnificaţi şi semnificaţi relaţiile omologate social : dacă cineva rosteşte „cîine", nimeni nu va înţelege „pisică". Dar poeţii ? Desigur, sarcina lor e — cum ziceau avangardiştii noştri —- „să deparaziteze creie-rele", să redescopere semnificaţii pierdute ori să inventeze altele, neaşteptate. Totuşi, nici chiar poeţii nu pot merge prea departe cu „necuvintele" : spre a fi percepute inovaţiile, trebuie să pună în cauză, într-un fel sau altul, fondul denotativ comun, căci abaterile devin relevante doar prin raportarea la normă. Refugiul în ilizibil distruge pînă la urmă poezia care nu e doar expoziţie de sonorităţi, ci unitate a rostirii şi a spusului.
Să luăm cazul unui TPR. Programarea comprehensiunii asigură o bază comună diverselor lecturi. De la un moment înainte, drumurile se ramifică iar opiniile se despart. Cînd anume ? în actualizarea structurilor discursive, cititorii sînt constrînşi să se mişte în aceeaşi direcţie : dacă textul vorbeşte de un „avion supersonic", el nu poate fi făcut să spună „tramvai cu cai". Analog, la nivelul structurării narative, lumea ficţiunii trebuie indusă aşa cum o prelimina textul. Dacă — se amuza undeva Eco — fraza sună : „era odată o colibă într-o pădure în care trăia o fetiţă", nici un cititor în toate minţile nu va citi „era odată un castel pe un munte în care trăia un rege". (74, 155).
De-aici înainte însă hotarele devin fluide, cîmpurile semantice se extind, ieşim din zona supravegheată de
255
autor ; cititorul e invitat să-şi dea contribuţia, să motiveze un comportament al eroului, să umple cu semnificaţie o tăcere, să descifreze sensul unei expresii simbolice, să lege între ele două fire ale intrigii, să întregească trăsăturile sumare ale unui portret, să folosească diverse ipoteze explicative ş.a.m.d. E, prin urmare, vorba de a înlătura schematismul printr-un proces de investire imaginativă, de a-i adăuga textului semnificaţii implicate (prin sugestie, disimulare, omisiune, aluzie etc), dar implicate atît de vag sau atît de ambiguu uneori încît explicitarea lor devine specifică şi individual, potrivit competenţei, personalităţii, ideologiei fiecăruia. La nivelul operei întregi, această derivă personală, generată şi stimulată de lacunele inerente structurii verbale şi de indicaţiile dinadins evazive ale autorului, poate lua proporţii (mai mari, în cazul structurilor deschise, unde abundă nedeterminările — mai mici, în cazul structurilor închise, unde traseele de semnificaţie sînt saturate iar cheile prisosesc).
Aserţiunea deconstructiviştilor că sensul e indecida-bil poate fi admisă pentru TAR (rămîne totuşi de precizat în ce limite). Altminteri, existenţa arier-plan-ului eonotativ idiosincratic în configuraţia semică a oricărui enunţ nu deteriorează irevocabil comunicarea in-terpersonală, nici lectura curentă. Nimeni nu înţelege identic cu celălalt, diferenţele sînt însă neglijabile în multe cazuri, negociabile în altele. Fapt e că, în pofida deosebirilor, ne putem pune de acord sau stabili în ce constau motivele de dezacord.
Cînd Derrida face din „citaţionalitatea" ubicuă a semnului lingvistic o probă în favoarea variabili taţii infinite a sensului, el se plasează în cerul fix al speculaţiei, tratînd semnele ca un „repertoriu abstract de competenţe". Or, în realitatea pragmatică a utilizării semnelor, avem a face totdeauna cu „performanţe", înscrise de fiecare dată într-un context socio-cultural bine definit. (320, 140).
Potenţialul semantic al cuvîntului depăşeşte desigur atestările din Dicţionar ; cu oarecare efort de fantezie, dar nu fără îndreptăţire logică, putem socoti că e inepuizabil ; cînd însă cuvîntul e coborît din disponibilitatea sa semantică în istorie, devenind vehiculul unei comunicări datate (un „anumit" loc, un „anumit" moment), el îşi
r
pierde mobilitatea, fixîndu-se într-o semnificaţie actuală, poate nu foarte precisă, totuşi suficientă ca să transmită intenţia locutorului.
Departe de a fi un aliat al deconstructivismului, Bahtin demonstrează de fapt funcţionarea dialogului în condiţiile „heteroglosiei", altfel spus, putinţa comprehensiunii în pofida multiplelor nivele, registre şi sociolecte ale limbii. Teoria savantului rus e denumită de Clark şi Hol-quist, recenţii săi biografi, a „teritoriului comun împărtăşit" : cînd participanţii la comunicare aparţin aceluiaşi context socio-cultural, ei uzează de sisteme de convenţii echivalente, negociindu-şi sensul în mod satisfăcător ; cind contextul socio-cultural e deosebit (de exemplu, în cazul citirii unei cărţi străine), fiecare subiect procedează printr-o mişcare în 2 timpi : mai întîi, de apropiere, pentru neutralizarea alterităţii, apoi, de distanţare, pentru regăsirea „exotopiei". „Prima sarcină — afirmă Bahtin — e de a înţelege opera în modul în care o înţelegea autorul ei, fără a ieşi din limitele comprehensiunii. îndeplinirea acestei sarcini e foarte dificilă şi reclamă de obicei cercetarea unui material imens. Cea de-a doua sarcină constă în ultilizarea exotopiei temporale şi culturale." A-1 înţelege pe celălalt (interlocutor real sau mijlocit de ficţiune) nu înseamnă a te identifica lui (cum voiau partizanii „empatiei" ori ai aşa-zisei „critici de identificare"), nici a-1 integra sieşi (cum vor criticii impresionişti), ci a intra în dialog, a-1 pune pe „tu" pe un plan egal cu „eu" (286. 168—169).
într-un fragment din 1970, Bahtin revine asupra ideii : „Negreşit, a te implica pînă la un anume punct într-o cultură străină, a privi lumea prin ochii săi, e un moment necesar în procesul comprehensiunii ; dar dacă implicarea s-ar epuiza în acest unic moment, ea n-ar fi decît o simplă dedublare, n-ar aduce nimic nou şi Tm-bogăţitor. Comprehensiunea creatoare nu renunţă la sine, la locul său în timp, la cultura sa, nu uită nimic. Marea şansă a comprehensiunii e exotopia celui care înţelege — în timp, în spaţiu, în cultură — în raport cu obiectul pe care vrea să-1 înţeleagă creator." De subliniat că, în concepţia teoreticianului rus, subiectul nu dispune de nici un privilegiu : dovada e că, pentru a se auto-cunoaşte, are nevoie de „exotopia" altuia : „Individul nu e în stare să-şi vadă şi să-şi interpreteze ca un
256
257
întreg nici măcar propria-i înfăţişare ; nu-1 ajută la asta nici oglinzile, nici fotografiile ; veritabilul său aspect exterior nu poate fi văzut şi înţeles decît de alte persoane, graţie exotopiei lor spaţiale, gratie faptului că există alţii". (286, 169).
Comprehensiunea e deci posibilă, după Bahtin (prin identificare şi exotopie), deşi nu pînă la capăt şi doar în anumite limite. Sensul nu poate fi captat o dată pentru totdeauna şi nici în mod deplin cu ocazia fiecărui eveniment verbal. Şi totuşi stăm de vorbă, ne împărtăşim idei, citim ? Uneori însă întîmpinăm dificultăţi şi se întîmplă să dezesperăm de a le putea rezolva. Interpretarea e un instrument util tocmai în asemenea cazuri, cînd apar disensiuni în felul de a înţelege textele — şi nu doar privind detaliile, ci uneori chiar problematica lor centrală. Interpretării îi revine misiunea de a confirma sau infirma intuiţiile primei lecturi, de a examina metodic întreaga cuprindere a textului, de a reduce distanţa între ceea ce e manifest şi ceea ce e latent. în felul acesta, ea oferă o cunoaştere mai largă şi mai sigură, ajutînd la clarificarea disputelor sau măcar a termenilor în care acestea au loc. în esenţă, interpretarea constituie o tehnică a aproximării sensului adecvat condiţiilor specifice ale comunicării („adecvarea" fiind totdeauna relativă la context şi la perspectiva abordării).
DIFERENŢIEREA INTERPRETĂRILOR
Conceptul de „interpretare" e general, extrem de încăpător, de aceea trebuie manipulat cu precauţie. în practică, avem de-a face numai cu „interpretări", deci cu analize globale sau parţiale, stilistice sau structurale, de poezie modernă sau roman clasic etc. Am arătat că tocmai diversitatea imensă a speţelor îl contrariază pe profan şi-1 aduce să considere cu scepticism demersul exegetic însuşi.
Totuşi, în exuberanta vegetaţie crescută în marginea literaturii se pot delimita căi de acces şi itinerarii. Din păcate, preocuparea de a fabrica noi interpretări o covîr-şeşte pe cea de a le clarifica pe cele existente, încît inflaţia comentariului pare a deveni tot mai inextricabilă. Un alt inconvenient, pe care l-am mai semnalat cu diverse prilejuri, e că persistă a se vorbi de texte, ca şi cum ele ar
258
r
fi otova. E însă evident că nu ne putem aştepta ca o exegeză de poezie modernă şi o exegeză de roman realist din secolul al XlX-lea să posede un grad egal de validitate.
Voi începe cu ultimul punct. Pe scurt (întrucît am discutat în altă parte chestiunea pe larg) există trei situaţii paradigmatice. Către polul TR, textele sînt denotative, transparente, monosemice ; univocitatea limbajului permite recuperarea deplină a sensului (sau cu aproximări minime) ; în multe cazuri, există şi posibilitatea unei verificări empirice (comparînd comprehensiunea cu modelul factual care serveşte drept referinţă). Către polul opus, al TAR, datorită polisemiei, abaterilor sintactice, abolirii restrictivităţii predicative, conceptul de „adecvare" se problematizează iar la limită devine inaplicabil; cititorul dispune de o mare libertate de iniţiativă, dat fiind că „instrucţiunile" sînt vagi ori echivoce ; de fapt, prin blocarea trecerii de la structura de suprafaţă la structura de adîncime, travaliul interpretativ e pur şi simplu împiedicat să se desfăşoare.
între cele două poluri antagoniste se întinde vastul domeniu al TPR, care conţine majoritatea textelor literare, constituind teritoriul hermeneutic de predilecţie. între previzibilitatea TR şi entropia TAR, TPR solicită în mod special interpretarea datorită unui nivel înalt (dar incitativ) al „ofertei de colaborare" : existenţa programată a nedeterminărilor, funcţionalitatea limbajului simbolic, utilizarea de situaţii şi arhetipuri mitice, punerea în scenă a raporturilor inter- şi trans-textuale etc.
Validitatea interpretărilor depinde de tipul de text : e mai mare în cazul TR (cînd uneori coincide cu lectura) ; e foarte diversă sub raportul certitudinii în TPR ; devine problematică, non-verificabilă, la limită, imposibilă, în cazul TAR (literalitatea fiind intranzitivă, nu poate fi efectuată o parafrază ; mai degrabă decît de o „interpretare", cu „parti-pris"-ul ei de ştiinţificitate, ar trebui să vorbim în situaţiile extreme de un „comentariu", cu puternice conotaţii personale).
Problema varietăţii modale şi procedurale a interpretărilor e, de regulă, puţin băgată în seamă. Dovada cea mai bună e că se produc adesea aprige confruntări critice, se ţin discursuri paralele ori se desfăşoară amuzante dialoguri de surzi, pur şi simplu, pentru că cercetătorii uită că, spre a fi comparabile, analizele lor trebuie să aibă
259
i
acelaşi obiect, acelaşi scop, să se situeze la acelaşi nivel, să uzeze de mijloace similare.
într-un studiu din 1985, care preconizează o tipologie atît de divizată şi subdivizată a interpretării, încît devine inutilizabilă, Janos S. Petofi şi Emil Sozer susţin că obiectul interpretării e sau relaţia dintre semnificant-semnifi-cat (construirea semnului) sau inserarea funcţională a semnului în diverse contexte. Aceiaşi autori disting trei obiective ale interpretării : descrierea (ce conţine un text dat şi în ce formă), explicarea (pentru ce un text conţine tocmai ceea ce conţine şi pentru ce în forma dată), evaluarea (ce tip de valoare trebuie atribuit conţinutului în forma dată, potrivit unui sistem de valori asumate). Interpretările descriptive, explicative şi evaluative se combină şi se recombină în practică ; ele se orientează mai mult spre semnificant ori spre semnificat. (203, 17—39).
într-o comunicare la Congresul Federaţiei de Limbi şi Literaturi Moderne, din 1984, am distins două niveluri analitice : în funcţie de proximitatea sau non-proximita-tea observatorului (ceea ce duce la o abordare „fragmen-taristă" sau „totalizantă") şi în funcţie de „orizontalitatea" sau „verticalitatea" perspectivei (ceea ce duce la o anchetă în suprafaţă sau în adîncime). (45, 184—185).
Abordarea parţială sau fragmentară e caracteristică ultimelor decenii, fără îndoială, fiindcă e mai comodă, mai adaptată exigenţelor specializării, mai coerentă. Constă în împrumutarea unei grile de lectură ştiinţelor umane apropiate (sociologie, psihanaliză, lingvistică, antropologie etc), care izolează în corpus-ul operelor anumite parcursuri specifice. O altă modalitate operatorie, folosită de ■stilisticieni (de pildă, de E. Auerbach în Mimesis) se bazează pe analizarea unor fragmente, astfel selectate încît să concentreze particularităţile signifiante şi expresive ale ansamblului. în primul caz, se presupune că perspectiva aleasă, deşi parţială, luminează suficient textul, ca să-şi justifice întrebuinţarea. în al doilea caz, se pleacă de la ipoteza că opera e un microcosm, guvernat de legi unitare, astfel că orice secvenţă decupată îi reproduce structura. E evident că ambele presupoziţii ar trebui garantate de fiecare dată împotriva arbitrarului, ceea ce nu e totdeauna cazul.
Cît despre „orizontalitate" şi „verticalitate", e vorba de a viza fie „modul de existenţă" al operei (ceea ce e
260
nemijlocit divulgat în structura verbală), fie „esenţa" ei (ceea ce opera ascunde şi se relevă prin descojirea aparenţelor). Cercetătorul se poate angaja sau într-un itinerar explorator de suprafaţă, menţinut între frontierele explicite ale rostirii sau într-un itinerar de profunzime, interogînd ambiguitatea simbolică a spunerii, spre a se apropia de sensurile ascunse (care motivează de fapt locul operei în lumea valorilor).
Prin asocierea, interferenţa şi dozarea acestor criterii (eventual şi a altora, căci lista de mai sus nu e exhaustivă), tipologia interpretativă îşi capătă aspectul prolix, multiform şi deschis. Evident, nu toate tipurile au o importanţă egală, nici o audienţă asemănătoare. De altă parte, între diversele tipuri nu se pot institui competiţii decît în măsura similitudinii de intenţie şi demers procedural. Dificultatea de bază nu e totuşi de ordin clasificator, ci de ordin hermeneutic : problema care se pune e de a şti dacă şi cum putem arbitra între două interpretări de acelaşi fel, cu alte cuvinte, dacă există anumite criterii consensuale de validitate şi care sînt ele. Sau, în formularea lui J. Starobinski : „După ce indici se va recunoaşte un decupaj mai bun al cîmpului explorat, un mai înalt grad de pertinenţă în confruntarea şi punerea în raport ? Criteriile, în cazul de faţă, nu sînt uşor de formulat : dacă ele ar putea fi enunţate cu uşurinţă, nu ne-am mai rătăci atît de des pe cît se întîmplă." (264, 55).
CRITERII DE VALIDITATE
F. Schleiermaeher, unul dintre fundatorii Hermeneuticii moderne, credea că o teorie a interpretării trebuie să ducă la o metodologie, care să enunţe reguli universale ale înţelegerii, aplicabile tuturor felurilor de texte. însă regulile generale nu ne pot ajuta în cazurile particulare iar regulile concrete (adaptate ori deduse din situaţiile particulare) nu sînt generalizabile. E. D. Hirsch remarca pe bună dreptate : „actul de a înţelege e în principiu o coniectură genială (sau eronată) şi nu există nici metode care să ne înveţe să facem coniecturi, nici reguli de generare a intuiţiilor." (126, 210—213). Hermeneutica literară modernă nu se poate funda pe o metodologie universală a interpretării, ci pe o logică circumstanţială a validităţii.
261:
Totuşi, dincolo de puterea divinatorie, inclasabilă şi impredictibilă a intuiţiei (după Schleiermacher, calitate „feminină" !), pe care nimeni n-o poate învăţa de la alţii, avem totdeauna nevoie, în confruntarea cu un obiect necunoscut, de o anumită ordine a interogării şi de anumite reguli ale aproprierii raţionale (după Schleiermacher, calităţi „masculine" !), pe care ar fi costisitor să le redescoperim de fiecare dată. De aceea, din practica analizei literare şi a dezbaterilor hermeneutice pot fi deduse cîteva criterii de valoare operatorie, cu aplicaţie destul de largă, în opinia mea, ele sînt : relevanţa, pertinenţa, coerenţa, istoricitatea, intertextualitatea.
Criteriul relevanţei accentuează ideea că grilele exegetice nu pot fi adoptate independent de text. Trebuie preferată totdeauna perspectiva care „actualizează" ori „rezolvă" cel mai mare număr de componenţi textuali. Deoarece grilele acceptabile pentru un text de tip TR şi TPR sînt limitate, se înţelege că nici interpretările posibile ale textelor respective nu sînt infinite. (Nu trebuie confundate „lectura" propriu-zisă, care e totdeauna personală, cu „interpretarea", care e personală doar în felul de a argumenta, nu şi în conţinutul argumentării.)
Criteriul pertinenţei preconizează un standard de lucru care ar trebui acceptat fără discuţie : supunerea la text, respectarea scrupuloasă a tuturor constrîngerilor sale, fidelitatea maximă faţă de „chei", instrucţiuni, repere tematice. Totuşi problema există, deşi nimeni nu pune în discuţie principiul însuşi. Cred că multe neajunsuri îşi au originea în dificultatea de a separa, într-o lectură informată, ceea ce rezultă obiectiv, din solicitarea structurilor verbale şi ceea ce e subiectiv, provenind din suprasolicitarea acestora. în orice caz, restaurarea spiritului filologic al acribiei şi al rigorii constituie o sarcină majoră şi actuală a învăţămîntului literaturii.
Coerenţa. Heide Gottner consideră că o bună interpretare, simplă şi elegantă, trebuie să ofere un tablou sinoptic (ubersichtlichbar) clar şi ordonat al tuturor componentelor textului în dependenţa lor mutuală. (109, 177) Coerenţa implică deci sistemul (sau reţeaua) corelaţiilor care face inteligibil întregul textual şi-1 articulează în modul cel mai adecvat. „Adecvat" înseamnă aici cel mai probabil şi cel mai tipic în raport cu strategia interpretativă
adoptată, fie ea bazată pe o „grilă" exterioară (sociologică, psihologică etc), fie pe o „grilă" intrinsecă, fie pe „intenţia" autorului.
Referitor la ultimul punct, merită să poposim o clipă. Socotit pe vremuri principal garant al unei interpretări corecte, recursul la intenţia autorului e azi desconsiderat de marea majoritate a cercetătorilor. între rarele excepţii, cea mai marcantă e a lui E. D. Hirsch. Pentru TAR şi cele mai multe TPR e limpede că punctul de vedere al autorului nu e singurul posibil, uneori poate nici cel mai relevant — şi asta nu pentru că autorul n-ar şti ce face, ci pentru că bogăţia signifiantă a textului îi depăşeşte proiectul, permiţînd şi „alte" soluţii. în schimb, în cazul TR şi al unor TPR, unde structura închisă, multiplicarea cheilor, coerenţa logico-semantică asigură controlarea lecturii şi restrîngerea modulărilor sensului, teza lui Hirsch devine acceptabilă (în orice caz în varianta că intenţiei auctoriale îi putem atribui un rol privilegiat). „Reconstrucţia" statutului socio-cultural al autorului şi al sistemului de coduri caracteristic contextului originar nu e niciodată inutilă, căci prima etapă a oricărei interpretări e „obiectiv" informativă : trebuie să cunoaştem „exact" echivalenţa logică a ceea ce autorul a înţeles prin ocurenţele care constituie textul (ceea ce am distins în pag. 120. drept primul şi al doilea nivel al sensului, denumite de Hirsch „meaning" ; cel de-al treilea nivel, al sensului con-textualizat, e denumit de Hirsch „signifiance"). (127,2—3).
Principiul istoricităţii susţine, împotriva partizanilor imanentismului, că orice interpretare e datată, produsă de un subiect istoric, care exteriorizează, cu mai multă sau mai puţină libertate de iniţiativă, coordonatele epocii, grupului social de apartenenţă, tradiţiei culturale. Această condiţionare are o dimensiune materialistă, subliniată şi pusă în valoare de diversele şcoli sociologice, de la Marx pînă la Mannheim, P. Sorokin şi P. Bourdieu şi o dimensiune ontologică, ilustrată de Heidegger şi de succesorii săi, printre care H. G. Gadamer şi H. R. Jauss. Una din ideile fundamentale ale lui Heidegger e că interpretarea e totdeauna călăuzită de o anticipare conceptuală, derivată din totalitatea signifiantă care-i preexistă. Decurge de-aci că interpretul trebuie să fie conştient de „dependenţa sa hermeneutică" fiindcă numai cu acest preţ îşi poate depăşi subiectivitatea „pre-judecăţii" (Vorurteil) şi
262
263
âşi poate „relativiza" punctul de vedere. „O gîndire autentic istorică — spune Gadamer — trebuie să-şi gîndească propria istoricitate", ceea ce ar însemna, după el, articularea experienţei actuale a operei cu tradiţia, „fuziunea de orizonturi" (Horizontverschmelzung). Fără a lua în discuţie conceptul lui Gadamer, care duce la concluzia că adevărul textului e istoria receptărilor sale, mă rezum la a spune că nici o interpretare nu poate face abstracţie nici de contextul lecturii, nici de contextul enunţării textului (contextul originar), deşi cel din urmă poate servi ca simplu fundal de referinţă.
Principiul intertextualităţii afectează interpretarea în măsura în care aceasta nu e niciodată o confruntare directă şi inocentă cu opera, lipsită de o cunoaştere prealabilă, ci se raportează, fie şi implicit, la interpretările precedente. In fapt, constatăm că exegezele şi comentariile se înlănţuie fie pentru că cele care vin mai tîrziu le contestă pe cele dinainte, fie pentru că le continuă. Pentru a evalua o interpretare nu ajunge s-o compari cu opera de care se ocupă, trebuie, de asemenea, s-o proiectezi pe ecranul tradiţiei interpretative (reprezentînd pentru fiecare epocă ansamblul lucrărilor cărora memoria culturală le păstrează amintirea). Numai astfel e posibilă aprecierea îndrăznelilor sau a timidităţilor cercetătorului, ceea ce-i aparţine criticului şi ceea ce aparţine strategiilor interpretative ale momentului.
CÎTEVA CONCLUZII
In folosirea criteriilor expuse mai sus, se conturează două tendinţe : una — analitică, sistematică, riguroasă, excluzînd (pe cît lucrul e cu putinţă) judecata de valoare şi impresia personală ; cealaltă — liberă, intuitivă, degajată (aparent) de constrîngeri metodice, intersectînd în permanenţă cunoaşterea obiectului cu reacţia subiectivă faţă de el. Prima direcţie, îmbrăţişată de experţi, e de tip esenţialmente ştiinţific; cealaltă, îmbrăţişată de critici, aparţine mai degrabă „artei" interpretative. în practică, ambele activităţi se întreţes, alcătuind tipuri compozite, pe care le distingem după accentul predominant. în orice caz, e oportun să precizez, împotriva unei prejudecăţi solid înrădăcinate, că „arta" interpretativă nu este o
264
non-ştiinţă, că ea nu recuză criteriile validităţii, ci le asumă nedeclarativ ; criticul nu diferă de expert în principii, ci în metoda de a le exploata, mai ales în modul rostirii.
Dar oare cît valorează criteriile acestea, atît de vagi în formulare şi atît de maleabile în recomandări ? Ele sînt fragile, o ştiu bine, nu mă număr printre cei ce-şi fac iluzii. E adevărat că nici o interpretare nu-şi epuizează vreodată obiectul, dar nu cred că cineva ar avea nesăbuinţa să pretindă un asemenea rezultat. în acelaşi timp, oricît ar fi de subtilă şi ingenioasă, intepretarea nu poate cuprinde decît o latură a operei şi anume examinînd-o dintr-un singur unghi de privire. Altminteri, ar fi însă cu neputinţă, de vreme ce lucrurile transcend percepţia iar sensul t'ranscende limbajul. Mai rău e că avem înclinarea irezistibilă de a căuta totdeauna ceea ce ştim deja. în formularea lui Mircea Eliade, această cursă în jurul propriei umbre sună astfel : „fiecare descoperă ceea ce era spiritual şi cultural pregătit să descopere" şi încă „înţelegem mai ales ceea ce sîntem predestinaţi să înţelegem prin propria noastră vocaţie, orientare culturală sau a momentului istoric căruia-i aparţinem". [181, 108). Dar nici aceste limitări inerente naturii noastre nu ne scot din joc ; de fapt, pînă la urmă, ele ne stimulează să acţionăm şi să producem. Dezvoltarea cunoaşterii demonstrează că ne acomodăm cu inepuizarea sensului şi că reuşim să rupem cercul hermeneutic. De ce ne-am îndoi atunci că interpretarea optimizează lectura şi sporeşte in-teligibilitatea textelor, că între mai multe interpretări e posibil s-o alegem pe cea mai bună, cea care dispune de un coeficient superior de adecvare ?
în invazia actuală a metodologiilor şi-n expansiunea proliferativă a interpretărilor există probabil o doză de supralicitare, poate şi un anumit narcisism intelectual. Totuşi, cum am văzut, dezordinea e doar aparentă, dincolo de accidentele de teren şi incidentele de parcurs, există o logică a „rolurilor" şi a „situaţiilor". In realitate, cele mai multe interpretări nu se contrazic, ci se completează. Diversitatea lor nu e capricioasă, ei legică, se fundează pe deosebirea de obiect, de scop, de nivel sau de strategie analitică. Iar atunci cînd o comparaţie devine posibilă, deoarece domeniul de referinţă e comun, constatăm că între interpretările concurente putem arbitra ori că inter-
265
..1
pretările noi nu le recuză pe cele vechi, ci le asimilează, fie şi polemic, depăşindu-le şi articulîndu-le la un nivel superior. In plus, cînd o exegeză nu ne satisface sau ne pare că alunecă în arbitrar, nu sîntem reduşi la defensivă ; spre deosebire de aserţiunea istoricului, care nu poate fi verificată decît scotocind prin arhive ori a filozofului, care rămîne etern disputabilă, opinia interpretului poate fi controlată imediat : luăm cartea din raft şi facem confruntarea. „Textul — scrie Starobinski —• are dreptul de a privi asupra a ceea ce se spune despre el ; el reprezintă, pentru discursul interpretativ, un referent ce nu se lasă eludat... E uşor să-ţi dai seama, după caz, că textul n-a fost suficient observat, sau, dimpotrivă, că a fost su-prainterpretat sau rău interpretat. în orice moment, cu preţul unei confruntări atente, vei putea vedea dacă ceea ce vrei să pui pe seama textului poate fi garantat de el." (264, 56).
De la o distanţă convenabilă privirii, interpretările unui timp, într-o societate dată, prezintă o serie de caracteristici comune de viziune şi limbaj, care se impun pregnant, în pofida trăsăturilor de diferenţiere individuală. Faptul izbitor că tipologia lor se structurează ca o topologie, că varietatea speţelor nu e nici imprevizibilă, nici idiosincratică 1-a împins pe Stanley Fish să forjeze conceptul de „comunitate interpretativă" (spre a defini mulţimea subiecţilor care uzează de aceeaşi strategie a interpretării) (87, 167—173). Conceptul e desigur problematic, dar are meritul că pune în lumină afinităţile profunde ce leagă între ele opinii şi puncte de vedere, aparent în divorţ declarat (şi cu atît mai „declarat", cu cît criticii şi experţii tind să-şi instituie superlativ individualitatea !). în orice caz, analiza diacronică a exegezelor şi comentariilor critice adunate în jurul unor opere valoroase arată că acestea se grupează după anumite regularităţi şi linii de forţă : atît în dimensiune extensională (unde problema e de a lămuri „ce" şi „cum"), cît şi în dimensiune intensională (unde mobilul e de a stăpîni „centrul" şi de a dezbate sensul sensului), ele par să „locuiască" un acelaşi cîmp semantic, să-şi interzică trecerea dincolo de o anumită limită performativă ideală, decisă de structura obiectivă a operelor.
N-aş vrea să se conchidă de-aci că intenţionez să opun >un optimism de paradă pesimismului ironic (şi de aceea
.266
greu de combătut) al hermeneuticii negative. într-o lume zgîlţîită de crize şi pîndită de catastrofe, triumfalismul de odinioară, atît în ordinea gîndirii speculative, cît şi în ordinea practicilor politice şi economice, constituie o ideologie amăgitoare, cu consecinţe detestabile : ea cultivă apatia, mulţumirea de sine, persistenţa în eroare. în măsura în care denunţă aroganţa suficienţei, a închiderii şi transparenţei cognitive, în care demitizează abuzurile, vicleniile şi iluziile raţiunii, şcolile deconstructiviste îndeplinesc o funcţie critică necesară. Aceasta e însă numai o latură a problemei.
Faptul că n-avem acces la absolut, că ceea ce cunoaştem e aproximativ, în grade mai mici ori mai mari, după obiect şi situaţie, nu ne justifică să renunţăm la ştiinţă, nici la dialog. N-au făcut-o nici alţii înaintea noastră, n-o putem face nici noi. Şi cu atît mai mult, cu cît, dacă unii ar avea să se plîngă de suprasolicitarea dialogului, noi suferim din cauza zădărnicirii lui, a încercării de a salva sensul prin constrîngere la monoglosie.
Mai important şi mai rentabil decît să explorăm motivele pentru care cunoaşterea noastră e limitată, e să ne străduim să-i deplasăm limitele cît mai departe. împinsă către ultimele-i consecinţe, teoria lecturii nu se deschide spre un haos, ci spre un şantier. Sînt încă multe de făcut spre a cunoaşte şi a domina mecanismele comprehensiunii şi ale receptării. De altă parte, fiindcă literatura e în permanentă campanie de subminare a convenţiilor iar masele de cititori au mereu alte întrebări de pus şi alte exigenţe de formulat, e puţin probabil ca numărul interpretărilor să se reducă în anii ce vin. Ceea ce înseamnă că vechea chestiune filologică de a şti cum trebuie înţeles textul spre a fi bine înţeles va continua să se afle la ordinea zilei. Evident, Răspunsul nu-1 vom putea da (pentru că nici nu există o soluţie unică problemei puse) dar e legitim să sperăm că vom reuşi să furnizăm un număr eres-cînd de răspunsuri adecvate diverselor situaţii particulare, care să sporească înţelegerea textelor, să le amplifice lumina interioară şi puterea de iradiere. De fapt, nu există alternativă la „a căuta". Tocmai pentru că trăim în inima relativului, chiar dacă avansăm cu paşi mărunţi şi chiar dacă ştim că ieşirile în caz de incendiu sînt blocate, nu ne rămîne decît un singur pariu rezonabil de făcut : să mergem, să continuăm a merge.
267
POST-SCRIPTUM
Fiind concepută, cum o arată şi titlul, ca o „introducere" în ceea ce s-ar putea într-o zi să devină (a şi devenit poate) un obiect autonom de preocupare, o „ştiinţă" interdisciplinară a lecturii, această carte constituie o recunoaştere a terenului, o vedere de sus a principalelor configuraţii, o punere în scenă expozitivă şi explicativă, dar esenţializată, a materialului. Toate capitolele comportă dezvoltări şi aprofundări. Problematica lecturii formează un cîmp de activitate vast şi complex, investiga-bil din diverse perspective şi cu multiple mijloace, care are numeroase şi importante implicaţii în viaţa socială, în învăţă-mînt şi cultură. Am încercat aci să fiu concis şi clar. Sper să levin ulterior cu precizări, detalii şi aplicaţii de ordin practic.
Doresc să mulţumesc studenţilor mei de la Facultatea de Filologic din Bucureşti, auditori în anii universitari 1984—1985. 1985—1986, 1986—1987. ai cursului special despre lectură. Prezenţa lor fidelă, atentă şi comprehensivă m-a stimulat mult în concretizarea şi finalizarea unor cercetări de mult începute.
Mulţumesc Elizei M. Ghil, Ecaterinei Mihăilă şi Monicăi Spiridon care mi-au xerografiat, la cerere, cîteva texte greu accesibile din biblioteci străine ; colegilor Emanoil Vasiliu şi Mihai Zamfir pentru bunăvoinţa de a-mi fi citit cartea în manuscris şi de a-mi fi împărtăşit preţioasele lor observaţii ; Fundaţiei Deutscher Akademischer Austauschdienst pentru că mi-a înlesnit un program de studiu în universităţile şi bogatele biblioteci germane.
Exprim întreaga gratitudine pentru sprijinul competent, plin de înţelegere şi tact, pe care mi l-au acordat redactoarea cărţii, fosta mea studentă Gabriela Omăt, şi confratele şi prietenul Z. Ornea, pe întreg parcursul lucrului.
P. C.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Abastado, Claude, Messages des Media. Textes et non-textes, Paris, 1980
2. Alcorn, Marshall W. jr., Brocher Mark, Literature, Psycho-analysis and the Re-Formation of the Seif: A New Direction for  Reader  Response   Theory,   „PMLA",   100,  may 1985
3. Althusser, L., Pour Marx, Paris, 1965
4. Analize de texte poetice. Antologie. Coordonator I. Coteanu, Bucureşti, 1986
5. Angenot, Marc, L'intertextualite : enquete sur l'emergence et la diffusion d'un champ notionnel, Revue des sciences humaines, Lille 3, 1, 1983
6. Arrive, Michel, La Semiotique litteraire, în 257
7. Austin, J. L., How to do Things with the Words, Cambridge, 1962
8. Bahtin, M., Probleme de literatură şi estetică, Traducere Nicolae Iliescu, Prefaţă Marian Vasile, Bucureşti, 1982
9. Balpe F., Lire la poesie, Paris, 1980
10. Barbotin, Edmond, Presupposes et requâtes de l'acte de lire, în 217
11. Barthes, Roland, Texte (theorie du), In Encyclopaedta Unl-versalis, voi. XV, 1968
12. Idem, S/Z, Paris, 1970
13. Idem, Le Plaisir du Texte, Paris, 1973
14. Idem, Essais critiques, IV. Le bruissement de la langue, Paris, 1984
15. Beaugrande, Robert Alain de, Dressler, Wolfgang Ulrich. Introduzione alia linguistica testuale, Bologna, 1984 (ed. germ. 1981)
16. Beinlich, Alexander, Zu einer Typologie des Lesers, In 166
17. Bellenger, Lionel, Les methodes de lecture, Paris, 1980
18. Benveniste, Emile, Problemes de linguistique generale, Paris, voi. I — 1966, voi. II — 1974
19. Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti, 1969
268
269
20. Bolecki, Wladzimierz, L'espace socio-culturel et la lecture, în 2?0
21. Bourdieu, Pierre, Questions de sociologie, Paris, 1980
22. Idem, Le sens pratique, Paris, 1980
23. Idem, Economia bunurilor simbolice. Traducere şi prefaţă Mihai Dinu Gheorghiu, Bucureşti, 198S
24. Bruss, Elisabeth W., The Game of Literature and Some Literary Games, în New Literary History, IX, 1, 1977
25. Călinescu, G., Prietenele noastre cărţile, în Aproape de Elada, colecţia Capricorn, R.I.T.L., Bucureşti, 1986, selecţie şi comentarii de Geo Şerban.
26. Câmpeanu, Pavel, Oamenii şi teatrul. Privire sociologică asupra publicului, Bucureşti, 1973
27. Cardinale, Ugo, Giachino, Giuliana, La Lettura, Bologna. 1981
28. Carpov, Măria, Introducere în semiologia literaturii, Bucureşti, 1978
59. Chambers, Ross, Le texte „difficile" et son lecteur, in 214
"0. Charles. Michel, Rhetorique de la lecture, Paris, 1977
31. Claret, Jacques, Ideea şi forma, Cuvînt înainte şi traducere
Dumitru Ghişe, Bucureşti, 1982 .32. Clymer. Theodor, What is reading : some current concepts,
în 218
33. Chomsky, Noam. Aspects of the theory of syntax, Cambridgc, 1965
34. Cohen, Isday, Mauffrey, Annick, Vers une nouvelle pedagogie de la lecture. Paris, 1983
35. Communicative Compctence, edited by Jack C. Richard and Richard Schmidt. London, 1983
36. Comprehension and the Competent Reader Inter-Speciality Perspectives, edited by Dennis F. Fischer and Charles W. Peters, New York, 1980
37. Conquet, Andre, Lisez mieux et plus vite, Paris, 1970
38. Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric. Bucureşti, 1986
3P. Coquet. Jean Claude, Kristeva, Julia, Semanalyse, în Semiotica, V, 1972
40. Corbca, Andrei, L'esthetique de la reception comme theorie du dialogue, în Cahiers roumains d'etudes Utteraires, 3, 1986
41. Cornea, Paul, Controverse in jurul aplicării structuralismului la analiza literară. Pe marginea poemului „Intre două nopţi" de Tudor Arghezi, în Viaţa Românească, 10, 1968
42. Idem, Regula jocului, Bucureşti, 1980
270
43. Idem, Comment arrive-t-on ă un „consensus" en histoire de la litterature ?, în Geschichte und Funktion der Literatur-geschichtsschreibung, Sitzungberichte der Akademie der Wissenschaften der D.D.R., 2/6, Berlin, 1982
44. Idem, Decodification — Lecture — Historicisme, în Renewals
in the Theory of Literary History, ed. Eva Kushner, Ottawa, I
1982 !
45. Idem, Interpreter : d quoi bon ? ă quel prix ? la Neohelicon,
XIII, 2, 1985 |
46. Idem, From Reader's Fiction to the Reality of Reading, în j Cahiers roumains d'etudes Utteraires, 3, 1986 :
47. Corti,   Măria,   Principiile comunicării   literare.    Traducere j Ştefania Mincu. Prefaţă Marin Mincu, Bucureşti, 1981
48. Coste, Didier, Trois conceptions du lecteur et leur contri- [ bution ă une theorie du texte litteraire, „Poetique", 43, 1980 !i
49. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. II Lim- | bajul poeziei culte, Bucureşti, 1985 i!
50. Idem, Cum vorbim despre text, în 4 |l
51. Croce, Benedetto, La Poesie. Introduction ă la critique et ă I Vhistoire de la poesie et de la litterature, Paris, 1951 |
52. Culler, Jonathan, Structuralist Poetics. Structuralism, Lin- l|
li
guistics and the Study of Literature, London, 1975 '[
53. Idem, 7Vie Pursuit of Signs. Semiotics. Literature. Decon- ; struction, Ithaca-New York, 1981 ţ
54. Idem, Prolegomena to a Theory of Reading, în 277 I
55. Current Trends in Textlinguistics, ed. Wolfgang U. Dressler, !
' Berlin-New York, 1978 ||
i 55. Dascălu, Crişu, Dialectica limbajului poetic, Timişoara, 1986
' 57. Diillenbach, Lucien, Reflexivite   et lecture,   în  Revue des
scicnces humaines, Lille 3, 3, 1980
58. Idem, La lecture comme suture, în 215
59. Denis M., Dubois D., La representation cognitive : quelques vtodeles recentes, în L'annee psycholagique, 76, 1976
60. Derrida, Jacques, De la grammatologie, Paris, 1967.
61. Idem, Signature,   evenement,   contexte, în Marges de la philosophie, Paris, 1972
62. Idem, Lingvistică şi gramatologie, în 198
63. Descaunes, Luc, La lecture, Collection „Clefs", Paris, 1978
64. Dubois, Jacques, Surcodage et protocole de lecture dans le roman naturaliste, în Poetique, 16, 1973
65. Idem, L'institution de la litterature, Paris, 1978
271
it
66. Duchet, Claude, Pour une socio-critique ou variations sur ■ un incipit, în Litterature, 1, 1971 ■
67. Ducrot, Oswald, Les lois du discours, în Langue Francaise> ■ 42, mai 1979 1
68. Idem, Presupposes et sous-entendus (Reexamen), în 269 I
69. Duda, Gabriela, Interpretacion de la metafora, în Cahiers 1 roumains d'etudes Utteraires, 3, 1986 |
70. Dufrenne, Mikel, Phenomenologie de l'experience esthetique, § Paris, I—II, 1953 ţ
71. Eco, Umberto, Formes et Communications, în Revue interna- I tionale de Philosophie, 3, 1967 I
72. Idem, La structure absente, Paris, 1972 j
73. Idem, The Role of the Reader. Explorations in the Semiotics 1 of Texts, Bloomington and London, 1979 I
. 74. Idem, Two Problems in Textual Interpretation, în Poetics I
today, 3, 1980 |
75. Idem, Tratat de semiotică generală. Traducere A. G., Cezar i Radu. Postfaţă şi note Cezar Radu, Bucureşti, 1982 f
76. Idem, Semiotics and the Philosophy of Language, Blooming- ' ton and London, 1984
77. Eisenzweig,  Uri,  Un concept plein d'interet, în  Texte, 2,
1983 \
78. Empson, William, 7 Types of Ambiguity, New York, 1966 \ (Third ed.) :
79. L'enseignement de la litterature, Sous la direction de Serge ţ Doubrovsky et Tzvetan Todorov, Paris, 1971
80. Escarpit, Robert, Sociologie de la litterature, Paris, 1960 2-e ed.)
81. Idem, Robine Nicole, Le Livre et le Conscrit, Bordeaux, 1966
82. Idem, Le litteraire et le social, Paris, 1970
83. Idem, Les publics du livre, în 164
84. Idem, L'ecrit et la communication, Paris, 1973
85. Idem, Theorie generale de la communication et de l'infor-mation, Paris, 1976
8S. Faguet, Emile, L'art de lire, Paris, 1911 .
87. Fish, Stanley, Is there a Text in this Class ? The Authority of Interpretive Communities, Cambridge (Mass.) — London
1980 ' :;
88. Idem, Ce se face cu Austin şi Searle : teoria actelor de vor- f bire şi critica literară, în 210 f
89. Idem, Literatura în cititor: stilistica afectivă, în 210 |
90. Fochi, Adrian, Estetica oralităţii, Bucureşti, 1980 ■]
272
I.
91. Fokkema, Douwe W., Literary, History, Modernism and Postmodernism, Amsterdam-Philadelphia, 1984
92. Idem, The Concept of Code in the Study of Literature, în Poetics today, 4, 1985
93. Fontanier, Pierre, Figurile limbajului. Bucureşti, 1977
94. Foucambert, J., La maniere d'etre lecteur, Paris, 1976
95. Friedmann, G., Sociologia comunicaţiilor de masă, în 262
96. Frye, Northrop, Anatomia criticii. Traducere Domnica Ste-rian şi M. Spăriosu, Bucureşti, 1972
97. Gaillard, Francoise, Code(s) litteraire(s) et ideologie. Quel-ques remarques, în Litterature, 12, 1973
98. Genette, Gerard, Figures, Paris, II — 1969 ; III — 1972
99. Idem, Genre, type, mode, în Poetique, 32, 1977
100. Idem, Introduction h Varchitexte, Paris, 1979
101. Idem, Palimpsestes. La Litterature au second degre, Paris, 1982
102. Gesselschaft, Literatur, Lesen. Literaturrezeption in theo-retischer Licht. Leistung und Gesamtredaktion Manfred Naumann, Berlin-Weimar, 1975
103. Geyer, John J., Models of Perceptual Processes in Reading, m 275
104. Gibson, Eleanor J; Levin Harry, The Psihology of Reading, Cambridge (Mass.), 1975
105. Giora, Rachel, Notes toward a Theory of Text Coherence, în Poetics today, 4, 1985
106. Golu Mihai, Dicu Daniel, Introducere în Psihologie, Bucureşti, 1972
107. Goodman, Kenneth S., Reading : a Psycholinguistic Guessing
Game, în 275
108. Goody, Jack, La raison graphique, Paris, 1979
109. Gottner, Heide, Logik der Interpretation. Analyse einer litercturwissenschaftlichen Methode unter Kritischer Betra-chtung der Hermeneutik, Munchen, 1973
110 Grammars and Descriptions, ed. Teun A. Van Dijk and James S. Petofi, Berlin-New York, 1977
111. Granger G. G., Pensee formelle et science de l'homme, Paris, 1967
112. Greimas, A. I., Essais de semiotique poetique, Paris, 1972
113. Idem, Semiotique et sciences sociales, Paris, 1976
Î14. Idem, Courtes, J., Dictionnaire raisonne de la theorie du langage, Paris, 1979
273
115
116
117.
118.
119.
120.
121.
122.
123.
124. 125
126.
127.
128.
129. 330.
131.
132.
133.
134.
135.
274
Grivel. Charles, Production de l'interet romanesque. Un etat du texte (1870—188), un essai de constitution de sa theorie, Paris, 1973 . Groeben, Norbert, Psihologia literaturii. Traducere şi prefaţă Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1978 . Grosse, Ernst Ulrich, Text und Kommunikation, Stuttgart, 1976
. Guillen, Claudio, Literature as System. Essays toward the
Theory of Literary History, Princeton, 1971 . Halliday,   M. A. K., Text   as Semantic Choice in Social
Contexts, în 110 . Hamon, Philippe, Clausules, în Poetique, 24, 1975 . Idem, Texte litteraire et metalangage, In Poetique, 31, 1977 , Harshaw (Hrushovski), Benjamin, Fictionality and Fields of
Reference, în Poetics today, 2, 1984 . Hatakeyama, Katsuhiko ;   Petofi,   Janos S. ;   Sozer, Emil, Texte, connexite,  cohesion, coherence,  Urbino, Documents de travail, serie A, mai 1984
Hatt, Frank, The Reading Process. A Framework for Ana-lysis and Description, London, 1976
Hauptmeier,  H. ;  Wiehoff,  R.,  Empiricul  Research  in the Basis of Bio-Epistemology, în Poetics today, 1, 1983 Hirsch, E. D., Teoria dell' interpretazione e critica letteraria, Bologna, 1973 (ed. amer. 1972)
Idem, The Aims of lnterpretation, Chicago, 1976 Holland, Norman, Unity. ldentity. Text, Seif, „PMLA", 90, october 1975
Holub, Robert C, Reception Theory. A. Criticai Introduction, London-New York, 1984
Hormann, Hans, Introduction ă la Psycholinguistique, Paris, 1972
Huisman, Denis, L'Esthetique, Paris, 1971 Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a ementului ludic al culturii. Traducere H. R. Radian. Prefaţă Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1977
Hymes, Dell, Vers la competence de communication, Paris, 1984
lanoşi, Ion, Nearta — Artă, Bucureşti, I — 1982 ; II — 1985 Ibsch, Elrud, Roles of Readers and Types of Meaning in Literary Works, în Free University Studies, Amsterdam, 1, 1980
138.
139.
140.
141.
142.
143.
144.
145. 146 147. 148
149.
150.
151.
152.
153.
154.
155.
156.
157.
Idem, Reception Aesthetics versus Empirical Research of Readers Response, in Cahiers roumains d'etudes Utteraires, 3, 1986
Indrieş, Alexandra, Sporind a lumii taină. Verbul in poezia lui Lucian Blaga, Bucureşti, 1981
Ingarden, Roman, Studii de estetică. Traducere Olga Zaicik, Studiu introductiv Nicolae Vanina, Bucureşti, 1978 Iosifescu, Silvian, Lectura, în Configuraţie şi rezonanţe. Un itinerar teoretic, Bucureşti, 1973
Idem, Lectură şi audiţie, în Texte şi întrebări, Bucureşti, 1979
Iser, Wolfgang, Die Appellstruktur der Texte, Konstanz, 1970
Idem, Der Akt des Lesens, Munchen, 1976 Jakobson,   Roman,   Essais de linguistique generale, Paris, 1963
Jansen, M.; Jacobsen, B.; Jensen P. E., Teaching of Reading without really any Method, Copenhague, 1978 Jauss, Hans Robert, Pour une esthetique de la reception, Paris, 1978
Idem, Le texte poetique et le changement d'horlzon de la lecture, în 215
Idem, Experienţă estetică şi hermeneutică literari. Traducere şi prefaţă Andrei Corbea, Bucureşti, 1983 Jenkinson, Marion D., Sources of Knowledge For Theoriet of Reading, în 219
Jenny, Laurent, La strategie de la forme, In Poetique, 27, 1976
Jolles, Andre, Formes simples, Paris, 1978 Kintsch, W. ; Van Dijk, T. A., Comment on se rappelle et on resume des histoires, în Langages, 40, 1975 . Idem, Toward a Model of Text Coniprehension and Production, în Psychological Review, 5, septembrie 1978 . Kristeva, Julia, Problemele structurii textului (1968), în 198 . Idem, Semeiotike. Recherches pour une semanalyse, Paris, 1969
Idem, Semanalyse et production du sens. Quelques pro-bl'emes de semiotique litteraire ă propos d'un texte de Mallarme. Un coup de des, în 112
Idem, La Revolution du langage poetique. L'Avant-garde ă la fin du XlX-e siecle: Lautreamont et Mallarme, Paris, 1974
Labov, W., Sociolinguistique, Paris, 1976
275
158. La Linguistica Testuale, A cura di Maria-Elizabeth Conte, Milano, 1977
159. Lanson, Gustave, Încercări de metodă, critică şi istorie literară. Traducere Marina Dimov. Prefaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1974
160. Leenhardt, Jacques, Modeles Utteraires et ideologie dominante, în Litterature, 12, 1973
161. Idem, Toward a Sociology of Reading, în 278
162. Idem, Introduction â la sociologie de la lecture, în Revue des sciences humaines, Lille 3, 1, 1980
163. Le Galliot, Jean, Psychanalyse et langages Utteraires. Theorie et pratique, Paris, 1977
164. Le livre francais. Hier, aujourd-hui, demain. Sous la di-rection de Julien Cain, Robert Escarpit, Henri-Jean Martin, Paris, 1972
165. Le Ny, J. F., Semantique et Psychologie, în Langages, 40, 1975
166. Lesen. Hrsg. von Alfred Clemens Baumgărtner, Hamburg,
1974
167. Lobrot, Michel ; Zimmermann D., La lecture adulte, Paris,
1975
168. Lotman, J. M., Lecţii de poetică structurală. Traducere Radu Nicolau. Prefaţă Minai Pop, Bucureşti, 1970
169. Idem, Structure du texte artistique. Paris, 1973
170. Idem, Despre conţinutul şi structura noţiunii de „literatură artistică", în 211
171. Lyons, John, Elements de semantique. Paris, 1978
172. Idem, Semantique linguistique, Paris, 1980
173. Lundquist, Lita, L'analyse textuelle, Paris, 1983
174. Mailloux, Steven, Reader-Response Criticism, în Genre, 3, 1977
175. Maiorescu, Titu, Opere, Ediţie de Georgeta Rădulescu-Dul-gheru şi Domnica Filimon. Studiu Eugen Todoran, voi. I, Bucureşti, 1978
176. Mallarme, Stephane, Oeuvres, Pleiade, Paris, 1958
177. Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, 1983
178. Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, 1987
179. Marcus, Solomon, De la propoziţie la text, In 257
180. Idem, Artă şi ştiinţă, Bucureşti, 1986
181. Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj, 1980
182. Idem. Hermeneutica ideii de literatură, Cluj, 1987
276
183. Meregalli, Franco, Sur la reception litteraire, In Revue de litterature comparee, 214, avril-juin 1980
184. Meyer, Bonnie J. F., Basic Research on Prose Comprehen-sion: A Criticai Review, în 36
185. Metz, Christian, Le pergu et le nomme, în Melanges offerts ă Mikel Dufrenne, Paris, 1975
186. Mihâilă, Ecaterina, Receptarea poetică, Bucureşti, 1980
187. Miller, George, Language and Communication, New YorR, 1953
188. Mincu, Marin, Ion Barbu, Eseu despre textualizarea poetică. Bucureşti, 1981
189. Moles, Abraham, Sociodinamica culturii. Traducere I. Pe-cher, Bucureşti, 1974
190. Mounin, Georges, La litterature et ses technocraties, Paris,
1978
191. Mukaîovsky, Jan, Studii de estetică. Traducere, prefaţă şi note Corneliu Barborică, Bucureşti, 1974
192. Murry, Gilbert, Sociologie du public litteraire. Le concept de personnalite de base et la convergence des procedures de la recHerche, în 82
193. Naumann, Manfred, Die Realisierung der Werke durch dos „tătige" Subjekt, în 102
194. Idem, Remarques sur la reception litteraire en tant qu'evene-ment historique et social, în 215
195. Negriei, Eugen, Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978
196. Nikiforova, O. I., Rolul reprezentărilor în perceperea cuvîntului, frazei şi descrierii artistice, în 213
197. Pasternak, Gerhard, Xheoriebildunsi in der Literaturwissen-schaft, Miinchen, 1975
198. Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel" 1960—1971. Introducere, antologie şi traducere Adriana Babeti şi Delia Sepeţean-Vasiliu, Bucureşti, 1980
199. Perelmann, Ch. ; Olbrechts-Tyteca, L., La nouvelle Rheto-rique. Trăite de l'argumentation, I—II, Paris, 1958
200. Perret, Jacques, Du texte ă l'auteur du texte, în 218
201. Perry, Menakhem, Literary Dinamics. How the Order of a Text Creates its Meaning, în Poetics today, 1—2, antumn
1979
202. Petofi, Janos, Semantica, pragmatica, teoria del testo, în 158
203. Idem; Sozer, Emil, Static and Dynamic Aspects of Text Constitution, în Text and Discourse Constitution. Empiricul
277
Aspecis. Theoretical Approaches, Berlin-New York, 1985 (preprint)
204. Petrescu, Ioana Em., Conceptul de „text" in viziune decon-structivistă, în 277
205. Piaget, Jean, Dimensiuni interdiscipliaare ale Psihologiei. Traducere Mariana Ceauşu, Bucureşti, 1972
206. Picard, Michel, Pour la lecture litteraire, în Litterature, 26, 1977
207. Platon, Opere V, Republica. Traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note şi anexă de Andrei Cornea. Cuvînt prevenitor de Constantin Noica, Bucureşti, 1986
208. Pleşu, Andrei, Note de lectură la Roland Barthes, la Ochiul şi lucrurile, Bucureşti, 1986
209. Plett, Heinrich F., Ştiinţa textului şi analiza de text, Semiotică. Lingvistică. Retorică. Traducere Speranţa Stănescu, Bucureşti, 1983
210. Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note şi bibliografie de Mircea Borcilă şi Richard McLain, Cluj-Napoca, 1981
211. Poetică. Estetică. Sociologie (Studii de teoria literaturii şi artei.) Antologie, prefaţă, tabel biobibliografic de Vladimir Piskunov, Bucureşti, 1979
212. Pragmaiics of Language and Literature, edited by Teun A. Van Dijk, Amsterdam-Oxford, 1976
213. Probleme de psihologia înţelegerii. Sub redacţia Iui A. A. Smirnov, Bucureşti, 1951
214. Problemes actuels de la lecture. Sous la directioa de Lucien Dăllenbach et Jean Ricardou, Paris, 1982
215. Proceedings of the IX-th Congress of the International Comparative Literature Association, Innsbruck, 1980 (Literary Communication and Reception)
216. Pugh, A. K., Silent Reading : an Introduction to its Study and Teaching, London, 1978
217. Qu'est-ce qu'un texte ? Sous la direction de E. Barbotin, Paris, 1975
218. Reading: Today and Tomorrow. Edited by Ameiia Melnik and John Merritt, London, 1974
219. Recanati, Fr., Le developpement de la Pragmatique, în Langue Francaise, 42, 1979
220. Reception de l'oeuvre litteraire. Sous la redaction de Jozef Heinstein, Wroslaw, 1983
221. Reneville, Jacques Rolland de, Itineraires du sens, Paris, 1982
222. Reuchlin, Maurice, Psychologie, Paris, 1972
223. Rlchaudeau, Francois, La lisibilite. Langages — Typographie — Signes — Lecture, Paris, 1969
224. Idem, Gauquelin Michel et Francoise, La lecture rapide, Paris, 1977
225. Ricoeur, Paul, De l'interpretation. Essai sur Freud, Paris, 1965
226. Idem, Le conflit des inter pretations, Paris 1969
227. Idem, Metafora vie. Traducere şi Cuvînt înainte de Irina ■ Mavrodin, Bucureşti, 1984
228. Riffaterre, M., Essais de stylistique structurale, Paris, 1971
229. Idem, La production du texte, Paris, 1979
230. Idem, Vintertexte inconnu, în Litterature, 41, 1981
231. Idem, Semiotique de la poesie, Paris, 1983
232. Idem, Semanalyse de Vintertexte (Reponse â Uri Eisenzweig), în Texte, 2, 1983
233. Robine, Nicole, La lecture, în 82
234. Rosenblatt, Louise M., The Reader, the Text, the Poem. The Transactional Theory of the Literary Work, Southern Illinois, 1978
235. Rosengreen, Karl Erik, Time and literary frame, în Poetics 14, 1985
236. Rothe, Arnold, O convenţie literară neglijată : titlul, în Revista de istorie şi teorie literară, 1, 2, 3, 1985
237. Roubakine, Nicolas, Introduction ă la Psychologie bibliolo-gique, Paris, 1922
238. Rutten, Frans, Sur les notions de texte et de lecture dans une theorie de la reception, în Revue des sciences humaines, Lille 3, 1, 1980
239. Sarkany, Şt., Le point de vue social dans les etudes Utteraires modernes, Carleton Unieversity, Ottawa, 1973
240. Saussure, Ferdinand de, Cours de linguistique generale, Paris, 1962
241. Schelling, Thomas C, The Strategy of Conflict, Cambridge (Mass.), 1963
242. Schmidt, Siegfried J., Towards a Pragmatic Interpretation of Fictionality, în 212
243. Idem, Teoria del testo e Pragmalinguistica, în 158
244. Idem, La communication litteraire, în 269
245. Idem, Grundriss der Empirischen Literaturwissenschaft, Braunschweig-Wiesbaden, I, 1980
246. Idem, Fictionality in literary and non-literary discourse, In Poetics, 5—6, december 1980
278
279
247. Idem, The Fiction is that Reality Exists. A Constructivist Model of Reality, Fiction and Literature, în Poetics today, 2, 1984
248. Schmidt-Radefeldt, Jiirgen, Valery et les sciences du langage, în Poetique, 31, 1977
249. Schober, Rita, Abbild, Sinnbild, Wertung, Berlin und Wei--mar, 1982
250. Schor, Naomi, Fiction as Interpretation. Interpretation as Fiction, în 277
251. Scorţeanu, Viviana, Să învăţăm să citim rapid, Bucureşti, 1979
252. Searle, John R., Statutul logic al discursului ficţional, în 209
253. Idem, Expression and Meaning, Cambridge, 1984
254. Shank R., Abelson R., Scripts, plâns, goals and understan-ding, Hillsdale, N. J., 1977
255. Segre, Cesare, Istorie. Cultură. Critică. Traducere de Şte-fania Mincu, Prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, 1986
256. Semantică şi semiotică. Sub redacţia acad. I. Coteanu şi prof. dr. Lucia Wald, Bucureşti, 1981
257. Semiotique. L'Ecole de Paris, Paris, 1982
258. Slama-Cazacu, Tatiana, Introducere in Psiholingvistică, Bucureşti, 1968
259. Slawinski, Janusz, Sociologie de la litterature et poetique historique, în Literary Studies in Poland. Sociology of Literature in Poland, Ossolineum, 1978
260. Smith, Frank, Vnderstanding reading — a psycholinguistic analysis of reading and learning to- read, New York, 1971
261. Sociologia franceză contemporană. Antologie de I. Ahiaş şi I. Drăgan, Bucureşti, 1971
262. Spiridon, Monica, Despre „aparenţa" şi „realitatea" literaturii, Bucureşti, 1984
263. Staiger, Ralph M., Les chemins de la lecture, UNESCO, 1981
264. Starobinski, Jean, Textul şi interpretul. Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, 1985
265. Steinmetz, Horst, Suspensive Interpretation. Am Beispiel Franz Kafkas, Gettingen, 1977
266. Stempel, Wolf-Dieter, Aspects generiques de la reception, în Poetique, 39, 1979
267. Stierle, Karlheinz, Identite du discours et transgression ly-rique, în Poetique, 32, 1977
268. Stoetzel, Jean, La Psychologie sociale, Paris, 1982
269. Strategies discursives. Actes du Colloque du Centre de Recherches Linguistdques de Lyon, Lyon, 1978
280
270. Strawson, P. F., Phrase et acte de parole, în Langages, 17, 1970
271. Strelka, Joseph, Methodologie der Literaturwissenschaft, Tiibingeh, 1978
272. Szondi, Peter, Einfuhrung in die literarische Hermeneutik, 1985
273. Textsorten. Differenzierungskriterien aus linguistischer Licht, Hrsg. Elisabeth Giilich und Wolfgang Raible, Frankfurt am Main, 1972
274. Theoretical Models and Processes of Reading. Edited by Harry Singer und Robert B. Rudell, New York, 1971
275. Theorie de la litterature. Sous la direction de A. Kibedi-Varga, Paris, 1981
276. Theorie de la litterature. Textes des formalistes russes, Paris, 1965, presentes et traduits par Tzvetan Todorov
277. Textul şi coerenţa. Semiotică şi Poetică 2, Universitatea din Cluj-Napoca, 1985
278. The Reader in the Text. Essays ou Audience and Interpretation. Edited by Susan R. Suleiman and Inge Orosmân, Princeton, 1980
279. The Theory of Reading. Edited by Frank Gloversmith, Brigh-ton and Totowa, N. J., 1984
280. Tînianov, J., De l evolution litteraire, în 280
281. Todorov, Tzvetan ; Ducrot, Oswald, Dictionnaire encyclope-dique des sciences du langage, Paris, 1972
282. Idem, Introducere în literatura fantastică. Traducere V. Tă-nase, Bucureşti 1973
283. Idem, La lecture comme construction, în Poetique, 24, 1975
284. Idem, Symbolisme et interpretation, Paris, 1978
285. Idem, Une complication de texte: Les Illuminations, în Poetique, 34, 1978
286. Idem, Mikhail Bakhtine : le principe dialogique suivi de Ecrits du Cercle de Bakhtine, Paris, 1981
287. Tohăneanu, G. I., Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1965
288. Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica. Traducere, prefaţă, comentariu de Leonida Teodorescu, Bucureşti, 1973
289. Toward a Literate Society. Edited by John B. Carroll and Jeanne S. Chall, New York, 1975
290. Van Dijk, T. A-, Some Aspects of Text Grammars. A Study in Theoretical Linguistics and Poetics, The Hague-Paris, 1972
281-
291. Idem, Pragmatics and Poetics, în 212
292. Idem, Nota sulle macrostrutture linguistiche, în 158
293. Idem, Cognitive Processing of Literary Discourse, în Poetics today, 1—2, autumn 1979
294. Idem, Le texte : structure et fonctions, în 275
295. Van Rees, C. J., How o Literary Work Becomes a Master-piece, în Poetics, 12, 1981
296. Idem, Advances in the Empirical Sociology of Literature and the Arts: the Instituţional Approach, în Poetics, 12, 1983
297. Vasiliu, Emanoil, Coerenţă şi permisiune, în Studii de sti- ■ listică, poetică, semiotică, Cluj-Napoca, 1980
298. Idem, Intertextualitatea : cîteva disocieri necesare, în Studii şi cercetări lingvistice, 1, 1985
299. Venezky, Richard L., Language and Cognition in Reading, Universîîy of Wisconsin, 1972
300. Verdaasdonk, Hugo, Some Fallacies about the Reading Pro-cess, în Poetics, 10, 1981
301. Vernier, France, L'ecriture et les textes, Paris, 1974
302. Vianu, Tudor, Estetica. Studiu de Ion Ianoşi, Bucureşti, 1968
303. Idem, Teoria valorii estetice, în Opere, voi. 13. Ediţie, note şi postfaţă de George Gană, Bucureşti, 1987
304. Vigner, G., La Lecture, Paris, 1980
305. Idem, Ecrire. Elements pour une pedagogie de la production ecrite, Paris, 1982
306. Vlad, Carmen, Semiotica criticii literare, Bucureşti, 1982
307. Vlad, Ion, Codul lecturii, în Convergenţe, Cluj, 1972
308. Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului, Bucureşti, 1978
309. Vultur, Smaranda, Intertextualitatea ca principiu de funcţionare a textului literar, în Studii şi cercetări lingvistice, 1, 1985
310. Idem, La place de l'intertextualite dans les theories de la reception, în Cahiers roumains d'etudes Utteraires, 3, 1986
311. Wald, Henri, Ideea vine vorbind, Bucureşti, 1983
312. Idem, Expresivitatea ideilor, Bucureşti, 1986
313. Wallon, Henri, La vie mentale, Paris, 1982
314. Warning, Rainer (hrsg.), Rezeptionsăsthetik. Theorie und Praxis, Miinchen, 1975
315. Idem, Pour une pragmatique du discours fictionnel, în Poetique, 39, 1979
316. Idem, Le discours ironique et son lecteur: l'exemple de Flaubert, în 214
317. Watt, Ian, Le premier paragraphe des Ambassadeurs, Poetique, 34, 1978
318. Wellek, Rene; Warren, Austin, Teoria literaturii. Traducere Rodica Tiniş. Studiu şi note S. Alexandrescu, Bucureşti, 1967
319. What is literature ? Edited by P. Hernadi, Bloomington-London, 1979
320. White, Allon, Bakhtine, Sociolingvistics and Deconstruction,
în 279
321. Wienold, Goetz, Textlinguistic Approaches to Written Works of Art, în 55
322. Zgorzelski, Andrzej, On Differentiating Fantastic Fiction: Some Supragenological Distinction in Literature, în Poetics today, 2, 1984
323. Zumthor, Paul, Intertextualite et mouvance, în Litterature, 41, 1981
282
RESUME
Le livre se divise en deux grandes parties : la premiere analyse les parametres dont dependent la lecture (le Texte, le Lecteur, le Systeme des codes, le Contexte), la deuxieme s'oc-cupe du processus de lecture en tant que tel, en etudiant ses etapes dans leur interconnexion dialectique, depuis le contact visuel avec les signes graphiques jusqu'â la comprehension et au vecu emotionnel.
Un bref chapitre preliminaire eclaire le sens du concept de lecture adopte par l'auteur (AL dans ce qui suit) : l'en-semble des activites perceptives et cognitives visant l'identifi-cation et la comprehension des messages transmis par l'ecrit. On en rappelle l'etymologie du terme et ses rapports avec les notions de «decodification» et «reception»-.
1. Le Texte. On entreprend d'abord une presentation cri-tique des trois concepts de texte actuellement en circulation : le texte en tant que «document ecrit», le texte en tant qu'«oc-currence communicative» verbale ou ecrite, de dimension va-riable (sens standard» pour les semioticiens et les linguistes), le texte en tant que «pratique signifiante» (selon Julia Kristeva et les chercheurs francais groupes autour de la revue «Tel Quel»). L'auteur insiste surtout sur le concept «standard», en evoquant comment il s'est constitue historiquement et qu'est-ce qu'il suppose theoriquement (= une entite originaire, produite d'une interaction communicative, qui ne peut âtre complete-ment decrite par la somme des enonces composantes).
Aucun de ces concepts ne peut rendre compte de la totalite de Tunivers textuel : le concept «standard» est inappliquable aux textes modernes parce qu'il s'appuie sur une definition purement communicationnelle du Texte ; le concept «tel quel»-iste exclut la plupart des textes courants notamment parce qu-il meprise la communication. L'AL suggere une hypothese dite «des trois modalites de textualisation» qui permet d'as-socier la semiotique de la communication avec la semiotique
285
de l'expression, en unifiant le champ textuel dans son entier. Selon lui, tout locuteur detient la competence de produire (ou de recevoir) de textes qui veulent etablir avec l'Autre une communication efficace ou une communication presomptive ou qui tentent d'experimenter les ressources de la langue meme. i Ces   trois   comportements :   factuels   (referentiels), fictionnels (pseudo ou trans-referentiels), ludiques (auto-referentiels) sont identifiables  dans toutes les communautes humaines (comme en temoignent l'Etnographie) et se reproduisent philogenetique-ment car l'enfant acquiert vite l'aptitude d'utiliser le langage ^ pour entrer en contact avec les autres, pour participer imagi- > nairement â l'univers des contes mais aussi pour reciter, en se '; jouant, des syntagmes depourvus de sens, ordonnes de maniere ■ rythmique ou euphonique. Le premier comportement (referen-tiel) use d'un langage denotatif, univoque, litteral, demodalise, se sert de repetitions, stereotypes  («frames»,  catachreses, etc.) pour reduire autant que possible les bruyages, les incertitudes et les ambiguites ; il est adapte par excellence â la production (reception) des textes informatifs, utilitaires, scientifiques ; c'est une modalite «serieuse» de parler le monde puisqu'elle pour-suit la transmission des assertions factuelles, objectives, regies par le critere «vrai» ou «faux». Le comportement pseudo-re-ferentiel ne vise point la transmission (reception) d'informations factuelles, mais simule leur presence; l'object vise n'est plus la «realite» (= ce qu'on assume comme etant reel par rapport au modele du monde socialement accepte), mais une construc- • tion imaginaire, une fiction (oeuvre litteraire, reve, mythe, etc), quelque chose qui n'est pas advenu mais qui pourrait advenir (dans notre monde ou dans un monde possible) ; il use d'un langage qui, habituellement, s'ecarte de la «normalite» par Kem-ploi des expressions symboliques et plurisemantiques. Le comportement auto-referentiel est par excellence  narcissique, ne ren voie â aucune exteriori te, se pose ă la fois en tant qu'objet et but : le locuteur ne veut transmettre un message et le re-cepteur ne l'attend point; l'intention ludique ou experimentale s'affirme par la violation du repertoire lexical et des regies syntactiques. Les trois modalites  de textualisation  menent â trois types de textes : referentiels (TR), pseudo ou transrefe-rentiels (TPR) et autoreferentiels (TAR). L'AL prend ainsi ses distances autant vis-â-vis de ceux qui restreignent la pratique discursive â la communication, en admettant implicitement le postulat de la symetrie des deux faces du signe, qu'envers ceux
qui font du texte une «productivite sans produit», une emer-gence infinie des sens.
On passe ensuite en revue les traits definitoires du texte (connexite, cloture, fonction, puissance illocutoire, organisation en profondeur), en etudiant ce qu'ils deviennent dans la perspective des trois types de textualisation. On discute ainsi les variations imposees â la coherence (par ex. : les TAR tolercnt des transitions peu attendues ou inattendues), le probleme des limites et de la subversion des limites du texte, le rapport entre la structure de surface et la structure de profondeur, la difference entre «fonction» et capacite illocutoire etc. Une grande attention est accordee â la question de la typologie textuelle : bien qu'elle soit intuitivement presente, d'une fagon plus ou moins elaboree, dans la conscience de chaque locuteur, sa systematisation demeure problematique. Les modeles pro-poses (J. Lotman, W. Dressler — R. de Beaugrande, Lita Lund-quist etc.) ne couvrent pas toutes les situations.
Un grand sous-chapitre s'occupe des textes Utteraires (Le terme «litterature» est pris dans l'acception de «litterarite» et entendu de maniere descriptive, non pas normative). L'AL souligne l'importance de la definition intrinseque de la litterature ebauchee par R. Jakobson dans les annees 60 mais en formule des objections: son caractere reductif (ahistorique), l'impossibilite de trouver un etalon de la normalite linguistique, la labilite et l'insuffisance de la notion de «deviance» etc. II en propose une definition pragmatique, fondee sur un accord socio-communicatif, donc sur un set de conventions recipro-quement partagees par les locuteurs, qui varient diachroni-quement (d'epoque â epoque) et synchroniquement (par rapport aux trois circuits principaux de creation et de consommation culturelle : d'avangarde, standard et de masse). Les conventions actuelles (hic et nune) semblent etre : Vexpressivite (dans deux acceptions : 1 — distorsions imposees au langage communicatif pour le detourner de ses buts transitifs; 2 — orientation du langage sur le «vecu» propre au sujet par la personnalisation du discours, l'usage des connotations, etc.) et la fictionnalite (suspension de la credibilite «realiste» de la reference, caractere fictif, depragmatise, conventionnel, attribue aux informations textuelles). Si le lecteur profane est souvent enclin â defictiviser le texte litteraire, le lecteur averti peut acueillir «litterairement» un texte non-litteraire, en ne se concentrant pas sur ses assertions, mais sur la faţon dont elles sont «dites» ou sur son vecu personnel. Un autre moyen de «litterariser» un texte in-
286
287
formatif, scientifique, etc. est de l'incorporer dans un espace fictionnel par «citation». L'evaluation pragmatique regit l'em-ploi des conventions en fonction du contexte socio-culturel, de la situation enonciatrice et des particularites de chaque sujet. Et puisque chaque communaute culturelle a ses propres criteres d'appreciation, rien de plus naturel que rextreme variâbilite historique du concept de «litterature». Neanmoins il y en a des oeuvres (les chefs-d'oeuvres) qui semblent survivre aux changements de mentalite et de gout. L'explication de cette stabilite en «longue duree» est qu'elles parlent de grands themes de la destinee humaine (qui se rapprochent de la generalite des structures anthropologiques). II ressort que les regies prag-matiques agissent avec des restrictions : elles ne mettent pas en discussion le patrimoine (les grandes oeuvres appartenant â l'Anthologie), jouent davantage au sens de l'integration du non-litteraire dans le litteraire qu'inversement et concernent surtout les textes de frontiere (popularisation de la science, correspondance, reportage documentaire, etc.) car ceux-ci s'ecar-tent  de la fiction  et donc  leur  fictivisation  fait probleme.
2. Le Lecteur. L'interet pour le lecteur comme performeur. juge et complice de l'acte de communication ecrite est redevenu vif, apres une longue eclipse, dans les annees 50 et 60, avec Sartre (Qu-est ce que la litterature ?), Robert Escarpit, Hans Robert Jauss etc. dans une ambiance marquee par l'extraor-dinaire essor des Communications de masse. En recensant les types de lecteurs postules par les diverses theories de la reception, l'AL s'arrete aux suivants : le lecteur «alter ego» (le scripteur qui se lit ou se relit) ; le lecteur vise, le destinataire (celui auquel on s'adresse) ; le lecteur ideal, presomptif (celui que l'auteur revendique ou imagine), le lecteur virtuel («implicite» selon W. Iser, «modele» selon U. Eco — representation abstraite qui prestructure les potentialites semantiques du texte) ; le lecteur inscrit (le lecteur represente «en chair et en os» dans le texte) ; le lecteur reel (empirique — celui qui lit effective-ment le texte, indifferemment s'il lui a ete adresse ou pas, le performant et l'evaluant en fonction de ses connaissances, predispositions, interets, circonstances).
De tous ces types, deux interessent particulierement la recherche : le lecteur virtuel et le lecteur reel. Le premier est un personnage invente, tres averti et tres cooperaţii, une competence ideale qui permet de postuler la lecture comme une ne-gociation methodique, au cours de laquelle tous les signaux pertinents son recuperes et transformes en instructions pour
288
construire le sens. De cette facon, en considerant le lecteur comme etant une «fonction» et non pas une «personne», il est possible de rationaliser le processus de la lecture, avec ses etapes et ses composants, et de fonder une legitimite interpretative. Pourtant, la fiction heuristique du lecteur virtuel reste vulnerable car elle est facilement manipulee par le cher-cheur, elle vehicule ses idees, ses gouts, ses prejuges, devenant souvent son pseudonyme.
Quant au lecteur reel, on lui refuse generalement tout inferat semiotique, car il est capricieux, incommode et impre-visible (par ex. : saute les passages ennuyeux d'un roman ou se «debrouille» devant les difficultes, en se moquant des «regies du jeu»). On lui accorde cependant une grande importance sociologique: en effet, l'individuel anonyme acquiert du poids et devient relevant par le biais du multiple. L'AL considere que l'exclusion du lecteur reel de la sphere des recherches concernant la signification n'est pas justifie. II en fournit des arguments et cite des preuves ă l'appui: d'une part, l'explo-ration «concrete» de la Lecture grâce â l'apport de la psychologie cognitive, de l'intelligence artificielle, etc, d'autre part l'etude des modulations specifiques imposees au sens par le lecteur reel. De ces deux tendances, la premiere a pris un grand essor tandis que Ia deuxieme se trouve manifestement â un niveau moins evolue ă cause de la nature accidentelle et difficilement formalisable de l'objet. Parmi les recherches recentes, l'AL analyse celles de Norbert Groeben, K. E. Rosengreen, J. Leenhardt et Pierre Jozsa, du «premier» Riffaterre (en s'interrogeant sur la possibilite d'une reutilisation de son concept d'«archilecteur»), les demarches psychanalytiques de K. Levin, sortout de Norman Holland, etc.
3. Le Systeme des codes. Le concept de «code» utilise dans la communication («systeme de symboles fonde sur l'accord apriorique entre une source et un destinataire en vue de re-presenter et de transmettre des informations») est innappli-quable aux textes Utteraires (ou l'asymetrie entre les deux faces du signe est aggravee par l'exuberance ingouvernable de la connotation). II y a des chercheurs, tels Bakhtine, qui dis-tinguent nettement le domaine de la communication verbale du domaine textuel, le premier — repetitif et reiterable, le dernier-individuel, unique et non-reiterable. D'autres chercheurs manifestent un scepticisme total â l'egard de la notion de «code», soit au nom de l'interaction des locuteurs soit au nom de la productivite de l'ecrit. Cependant, quoique fondees, ces critiques
289
ne semblent pas decisives. Le concept de -«code» est indispen-sable si on veut inventarier, classifier et comprendre les re-gularites semantiques. Pourtant, comme dans toute generalisa-tion, il faut en payer le prix : l'etablissement d'un denominateur commun conduit â sacrifier le detail rebel, â accepter des approximations. II s'agit donc d'apprivoiser le concept, de le rendre maniable, en l'employant comme «hypothese regulatrice». Selon ce principe, l'AL institue trois types de codes, par rapport â la finitude du repertoire et â la flexibilite de l'articu-lation entre signifiant et signifies : 1 — codes imperatifs, avec un repertoire fini et des connexions univoques (utilises dans le traitement automatise de l'information) ; 2 — codes probabilistes avec un repertoire en grande pârtie fixe mais encore ouvert et completable et des connexions partiellement reglementees, partiellement conditionnees (ex. typique: le langage) ; 3 — codes permissifs avec un repertoire non-fini, en perpetuei renouvellement et une articulation ambigue ou option-nelle entre signifiants et signifies. (Cest le seul type de code qui convient aux textes Utteraires puisqu'il represente le degre minimum de coercition et le degre maximum de liberte du systeme.)
Pour rendre compte de la codification litteraire, l'AL re-prend un modele suggere par D. W. Fokkema qui distingue 5 codes, disposes hierarchiquement dans un rapport inverse-ment symetrique du contenu et de la sphere (â mesure que la generalite decroit, le contenu est plus fortement defini) : le-code linguistique (qui dirige le lecteur â lire le texte en fran-gais, anglais, russe, etc), le code litteraire (qui pousse le lecteur â lire le texte en tant que "litterature, comme un texte qui doit etre fictivise), le code generique (qui indique au lecteur la tâche d'activer ses attentes liees au genre), le code de la periode ou le sociocode (qui actualise des connaissances sur les conventions d'une periode ou d'une 'communite^culturelle), le code idiolectal de l'auteur (constitue sur la base des traits definitoires et re-currents des oeuvres du createur). L'AL complete ce modele, en lui ajoutant le code stylistique et detaille son fonctionne-ment. II insiste sur le fait que les codes ne sont pas des instances homogenes, mais des systemes complexes, divises et sous-divises. Le code litteraire comporte ainsi une tripartition, par rapport â l'efficacite de la programmation : tres forte au cas de la litterature de masse (de «consume» ou paralitterature), tres faible au cas de la litterature experimentale (d'avangarde) et â mi-chemin entre le soumission aux normes et leur de-
passement au cas de la litterature «courante» (reconnu «legitime» par l'institution litteraire). Plus complexe encore est le systeme des codes generiques, reparti, selon le  degre de «conventionnalisation» entre deux poles : les «archigenres» (les^v «modes d'ennonciation» — G. Genette) et les «infragenres» (les actes de discours ritualises). Les archigenres (le recit, le dia-logue) representent des categories relativement transhistoriques ; ils se concretisent empyriquement dans les grands genres (epi-que, dramatique, lyrique), sous-divises en sousgenres (roman, comedie etc), sousdivisibles ă leur tour. Les actes de discours se fondent sur les structures elementaires de la langue : l'asser-tion, l'interrogation, la directive, la promesse, etc. Par extension ils peuvent acquerir le statut de «formes simples» (A. Jolles), La notion de «code» est intimement liee â celle d'intertex-tualite car le modele abstrait des regularites semantiques et expressives est induit en comparant entre eux divers types de textes. On sait que le concept   d'«intertextualite», devenu «la tarte â la creme» des theoriciens dans les annees 70, est compris tres differemment. L'AL entreprend un examen cri-tique, discutant les opinions de J.   Kristeva,   Roland Barthes, Laurent Jenny, Marc Angenot, M. Riffaterre, J. Culler, la rou-maine Smara'nda Vultur et reprend les delimitations suggerees par G. Genette dans Palimpsestes. II ajoute aux 5 types de «transtextualites» de Genette (1'intertextuaUte, la paratextualite, la metatextualite, l'hypertextualite, l'architextualite) la «contex-tualite» (= les relations du texte avec le champ socio-culturel d'appartenance).
Un sous-chapitre est dedie au probleme de la competence lectorale, entendue au sens d'une «determination componentielle» : non pas combien et quelles sortes, de connaissances sont ne-cessaires ă quelqu'un pour lire, mais quelles sont les categories de la connaissance que la lecture sollicite. De ce point de vue, la competence lectorale implique au moins trois autres compe-tences : communicative, litteraire (au cas des textes Utteraires) culturelle. En s'appuyant sur Dell Hymes, John Lyons, Pierre Bourdieu, etc, l'Al considere que la competence communicative integre un set de modeles linguistiques institutionnalises («fra-mes», schemas, scenarios, etc), une serie de strategies prefe-rentielles (relativement au specifique de chaque communaute culturelle), l'aptitude d'utiliser «en situation» les connaissances linguistiques (choix du style adequat ă la situation, au but poursuivi, etc). La competence litteraire suppose la connaissance
290
291
rfW'
des codes et l'experience de la transtextualite ; mais elle ne se reduit aucunement ă une problematique de l'aquisition ; son trăit particulier est la creativite car toute oeuvre (meme si elle appartient au circuit para-litteraire) s'inscrit dans une zone du possible que les conventions n'arrivent jamais ă epuiser; et, en tout cas, nous assistons aujourd'hui â la desintegration des codes generaux, â l'augmentation des sous-codes, ă une extension de la permissivite. La competence culturelle requiert, selon l'AL, un corpus resumatif de connaissances, la peri te Encyclopedie diffusee par l'enseignement elementaire ; un set d'evidences du sens commun (qui renvoient au modele du monde socialmeht accepte) ; un tresor sapientiel (relatif au modele «thique et philosophique de la collectivite) ; une liste de per-sonnalites venerees et un ensemble de mythes et de symboles (qui fonde la conscience de la solidarite et de l'unicite, de la communaute).
4. Le Contexte. Apres avoir defini les fonctions du contexte Jinguistique (suivant Janos Petofi) et rejete la conception sub-stantialiste et autonomiste de la litterature (le soi disant «poem in seif»), l'AL introduit la notion de -«contexte» en theorie de la lecture: le systeme de references implicites ou explicites dont le lecteur se sert pour construire le sens et pour evaluer l'ceuvre; il equivaut â un champ intermediaire entre le texte et le lecteur, qui influence et module l'orientation et le style de la reception individuelle. Certains sociologues de la litterature le definissent en termes trop generaux, tels Lucien Goldmann (vision du monde) et Gilbert Mury (personnalite de base). Plus pertinents semblent les concepts de J. Slawinski (culture litteraire), C. J. Van Rees et H. Verdaasdonk (conception sur la litterature). L'AL distingue le contexte primaire — inherent et spontanne, constituant une condition preliminaire de chaque reception et le contexte secondaire — choisi par le lecteur averti, le critique ou l'expert. Le contexte primaire correspond ■a ce que W. Bolecki appelle «les cadres sociaux de la lecture» ; il represente l'evantail de restrictions commandant dans chaque etape historique les limites pragmatiques de la litterature et ies frontieres de la lisibilite. Le contexte secondaire devient agissant â la condition d'une certaine (relative) neutralisation du contexte primaire, accompli grâce au controle critique et autocritique. II y en a quelques types principaux, selon les strategies utilisees : contexte originaire (la projection de l'oeuvre dans Pespace de sa genese — procedure  typique  â l'histoire
292
4
de la litterature) ; contexte subjectif (l'autopostulation du sujet en tant que principe selectif et instance d'appreciation — strategie caracteristique surtout aux critiques et aux essayistes) ; contexte transtextuel (la mise en rapport de l'oeuvre avec celles dont eîle deeoule — par dmitation, influence, parodie, etc. — ou avec lesquelles se ressemble — procedure exploitee par les comparatistes) ; contexte analytique (emploi des grilles inter-pretatives empruntees â la sociologie, â la psychologie, â Ia linguistique, etc.
Un sous-chapitre special eclaire le concept de «systeme litteraire». L'AL considere qu'il s'agit d'un sous-systeme du systeme de production et de circulation des biens symboliques, com-prenant les «institutions litteraires» : de production (revues. maisons d'edition, etc), de difjusion (librairies, T.V., etc), de conservation (bibliotheques, musees, etc). de reproduction du systeme (l'ecole) et les agents impliques dans l'activite litteraire (auteurs, critiques, lecteurs, redacteurs, etc). L'AL reprend, avec des rectifications et des complements, le modele de fonction-nement du systeme litteraire enonce par P. Bourdieu. Aux deux champs du sociologue francais : de production restreinte (en circuit ferme, regi par criteres qualitatifs, embrassant les pro-ducteurs eux-memes) et de grande production (regi par les mecanismes du marche et visant les non-producteurs, le gros public), il ajoute un troisieme, compost de «refuses» du premier et d'«evades» du second. La fonction du systeme litteraire est de circonscrire l'espace des options possibles, de fournir l'outil-lage de la comprehension (codes et connotations).- Cest pour-quoi, bien que chaque lecture soit personnelle, toutes les lectures se projettent sur l'arriere-plan de la socialite.
5. Problemes du sens et de la reference. Avec ce chapitre debute la deuxieme pârtie du livre, consacree ă la comprehension. On clarifie d'abord les concepts : de «signification» (la valeur semantique du mot, independemment de tout contexte, identique â soi-meme dans n'importe quelle occurrence), de «sens» (l'acte de langage illocutoire que le locuteur pretend realiser par l'intermediaire de l'enonciation) et de «reference»
(l'objet designe, «bedeutung»).
Un sous-chapitre tâche de repondre ă la question : est-ce que le sens est «decouvert» puisqu'il se trouve «cacho» par l'auteur dans la structure verbale ou «produit» grâce â l'activite creatrice du lecteur ? En se basant sur la theorie des trois types de textes, l'AL suggere une solution nuancee. Au cas
293
des TR, la distance entre signifiant-signifie (ou, dans la ter-; minologie de S. J. Schmidt, entre Text et Kommunikat) se -letrecit, parfois jusqu'ă la superposition (quand le langage esl purement denotaţii, univoque, centripete, contr61e). La situation est differente au cas des TPR, surtout des TAR ou paraissent des «problemes» : la disymetrie des rapports entre signifiants et signifies ; le caractere fiable, evasif de la signification (mo-difiable selon le contexte) ; le polisemantisme; Tillocution in-certaine ou imprevisible. II en deeoule que la lecture trans-.gresse ici les codes, que le lecteur «construit» effectivement le sens, naturellement tenant compte des «instructions» tex-tuelles. A la limite, au cas des TAR, l'initiative du sujet devient maximale, le texte sert de pretexte â divagations et de source d'experiences projectives.
Theoriquement, la reussite de l'acte de lecture depend de l'equilibre instaure entre la lisibilite du texte et la competence du lecteur. Pour eliminer, dans la mesure du possible, les phenomenes de distorsion et de brouillage et assurer une comprehension adequate (en supposent qu'il .jr ait interet â cela), l'auteur tâche de tenir sous controle le processus de signification, de programmer strictement la decodification. A son tour, pour actualiser correctement le potentiel semantique du texte, le lecteur doit recuperer toutes les «instructions» et verif ier soigneusement les hypotheses faites en cours de route. Le principe de «cooperation», introduit par Paul Grice, avec ses quatre regies informelles qui regissent l'interaction communicative orale, peut s'appliquer aussi â la lecture des TR. Par contre, au cas des TPR et TAR, les regies de Grice sont înutilisables mais, â Toposee de T. Van Dijk, l'AL soutient que le principe de «cooperation» joue dans ces cas aussi bien que d'une facon plus sophistiquee. L'auteur attend que le lecteur fasse l'effort necessaire pour depasser les difficultes du parcours, qu'il suspende volontairement son «incredulite» («a willing suspension of disbelief» — Coleridge). Certes, â condition qu'il remplisse lui-meme son «contrat tacite», qu'il soit serieux, qu'il ne triche point.
Puisque l'auteur et le lecteur agissent ă la fois contrai nts et libres, contraints d'appliquer un systeme de regies et libres dans l'espace de son fonctionnement, on compare souvent la lecture avec un «jeu». Analysant le probleme et en se rap-portant aux considerations de Thomas C. Schelling, J. Huizinga, Elizabeth Bruss, l'AL exprime une opinion reservee â ce sujet.
294
Un important sous-chapitre entreprend une description des differentes pratiques de lecture rencontrees dans l'experience quotidienne. II s'agit d'abord, suivant Robert Escarpit, de distin-guer la lecture hypologographique, correspondante au stade de l'apprentissage, caracterisee par une mecanique additive (identification des lettres, ensuite de leur combinaison), le pas-sage obligatoire par le relais phonique, une demarche lente, sans iniţiative, portee par 1'enchainement verbal et la lecture hyperlogographique, basee sur la reconnaissance simultannee des groupes de mots, l'elimination du relais phonique, le controle du rythme d'avancement, l'anticipation du sens, l'effectuation des parcours integraux et/ou selectifs. Evoquant la polemique qui oppose les partisans du «synthetisme» aux partisans du «globalisme», quant ă la meilleure methode d'apprendre Ia lecture â l'ecole, l'AL souligne la necessite d'aboutir, en tout etat de choses, ă une lecture silentieuse, saris dechiffrement oral (sous-vocalisation). L'insistance de beaucoup de pedagogues sur la lecture â haute voix risque de maintenir le sujet dans l'hypologographique. La lecture silentieuse n'est pas une lecture sonore interiorisee mais, au contraire, la lecture â haute voix est une lecture silentieuse (donc purement oculaire) qu'on sonorise.
Les pratiques de lecture (hyperlogographiques, silentieuses) recensees (selon F. Richandeau, A. K. Pugh, U. Cardinale— E. Giachino, etc.) sont les suivantes ; la lecture Uneaire (parcours sequentiel, lineaire, du debut jusqu'ă la fin) ; receptive (execution integrale du parcours avec variations de vitesse et retours occasionnels) ; informative globale (skimming, ecremage — lecture selective visant l'obtention d'une idee sur l'ensemble du texte, l'explorant en survol, â la recherche des points d'appui : titres, mots-cle, etc.) ; exploratoire (ecretage, skanning — re-cuperation de symboles ou de references de l'ensemble textuel; litteraire (variante de la lecture receptive, employant une strategie conforme â la nature du texte : roman, poeme, etc. et au projet du lecteur — degustation, survol informaţii, etude ana-lytique — supposant une attitude depragmatisee) ; de recherche (variante de la lecture exploratoire), rapide (rationalisation des mecanismes perpetifs et amelioration de la compehension pour augmenter la vitesse et parvenir ă une meilleure assimilation du contenu).
6 — Itineraire de la performation. Modeles analytiques de lecture. L'AL expose et justifie le chemin qu'il va suivre dans l'etude de la performance lectorale en soumettant â un examen
295
fw,—
critique les modeles proceduraux proposees par W. Gray — F. Robinson (1966) et Frans Rutten (1980).
7 — La prelecture. L'itineraire de la performation commence avec la Prelecture — terme qui sert â l'AL pour designer les opi-nions, les impressions et les points de vue suggeres par les Autres ou induits par l'observation de l'emballage (titre, cou-verture, signaux de genre etc.) et/ou de l'environnement (la place du texte dans l'univers textuel). Ces connaissances, tres inegales, plus ou moins structurees, orientent les attentes et constituent, un instrument de selection des composants textuels. ILes avis et les informations (recu(e)s par ouî- dire appartiennent â la rumeur. Des informations plus structurees et plus consi-stantes peuvent etre retenues en examinant la place occupee d'un texte dans un ensemble (par ex. : le rapport d'un article ă la page du journal, du poeme au recueil, etc.) ou en inspec-tant son emballage (couverture, nom de l'auteur, titre, maison d'edition, etc). Une importance speciale est accordee au titre (sa double determiination, en fonction de l'oeuvre qu'il denote •et du «corpus» des titres, les conventions historiques de l'inti--tulation, etc). On trăite ensuite des discours d'escorte (preface, postface, şommaire, etc), qui ont toutes pour fonction d'orienter, de situer, d'expliquer, d'etablir le lieu et le profil de l'oeuvre dans la typologie et la topologie de l'univers discoursif.
8 — La Perception. A l'opposee de la conception psycholo-gique traditionnelle, la perception est consideree une activite adaptative et constructive. On analyse la portee des concepts de «schema perceptif» (Paul Fraisse) et «perception sociale du ^roupe» (Jean Stoetzel), indispensables â l'explication du caractere «institutionnalise» de la lecture. Un sous-chapitre de-taille les mecanismes perceptifs de le lecture, â partir de la base physiologique et expose les techniques aidant â l'ame-lioration de la vitesse performante.
9 — La comprehension phrastique. Le chapitre analyse deux exemples elementaires: une proposition (de type TR) et une phrase detachee d'une oeuvre litteraire (de type TPR pres de la frontiere des TR). On demontre que comprendre une proposition, â valeur autonome, signifie: reconnaître qu'il s'agit d'un enonce de la langue, clarifier la signification des mots, saisir la representation conceptuelle (de profondeur), mettre en rapport cette representation avec les implications complemen-taires et les presuppositions. Comprendre une phrase signifie : desambiguiser et clarifier la signification des mots; expliciter les informations complementaires et les presuppositions; de-
terminer la «fonction» de la phrase (en approximant son type textuel et sa force illocutoire) ; degager le sens (par passage au niveau de profondeur), et se former une representation claire du contenu semantique. En reintegrant la phrase dans le conteixte d'appartenance on illustre le role essentiel joue par la situation d'enonciation et l'investissement semantique du texte deja parcouru.
10 — La negociation du sens. Cest le premier chapitre (des quatre) dedie â la comprehension textuelle. La «negociation» consiste dans un processus d'accomodation des codes au texte et de genefation ininterrompue d'inferences pour reduire l'ecart entre le «repertoire» et ce qu'on lit. II s'ensuit que la comprehension se deroule comme une suite de questions et de reponses, sans cesse corrigees,' ayant pour but immediat de forger un «cadre semantique hypothetique» ă meme de rendre une relevance maximale â chaque composant phrastique. Bien sur, pour savoir comment il faut «actualiser» chaque mot il est necessaire de postuler une hypothese globale du sens mais pour etablir l'hypothese il faut prealablement saisir les sig-nifications adequates des mots. Pour trancher ce cercle vicieux, on doit agir simultanement, essayant â «deviner» le «cadre» et les «items» â la fois. Neanmoins, tel que l'a suggere Ben-veniste, la primaute revient quand-meme au «cadre», grâce ă son caractere structurant.
Une deuxieme phase de la «negociation» se concretise par la formation d'«unites concluantes de sens» (UCS) qui pro-viennent de l'integration de plusieurs cadres semantiques et correspondent habituellement aux paragraphes. Dans une troi-sieme etape (toujours theorique) on forme des «macrostructures», c'est-ă-dire, des condensations de sens situees â divers niveaux d'abstraction (le plus abstrait etant le «theme», suivi par la <-fable» ; les autres anneaux intermediaires jusqu'aux UCS ne sont plus tipologisables ; ils dependent du texte et de l'initia-tive du lecteur).
Un sous-chapitre est dedie au probleme des «difficultes» (= configurations textuelles d'ordre semantique, sintactique et pragmatique qui interrompent la lecture automatisee, en im-posant un processus de reflexion pour r^tablir la continuate de la production du sens). L'AL distingue et exemplifie trois procedures de solution des difficultes : la phagocytose (exploita-tion de la contrainte de l'ensemble pour en retrouver la pârtie
296
297
absente ou obscure, analogue au processus biologique d'absorp-tion de l'element alogene par la substance cellulaire) ; la manipulation symbolique (la decouverte du sens figure ou me-taphorique par un «saut» intuitif du «donne» vers le «possible», du reel vers le mythique) ; Vinference multiple (travail cognitif utilisant plusieurs hypotheses, en chaîne et representant le sommet d'une performance lectorale proprement dite).
Finalement est approche le probleme de l'evoluation dans la negociation du sens (influence acceleratrice ou de freinage, «modalisations» de la comprehension, etc.)
11 — Les cles de lecture. L'AL appelle «cles» («instructions») Ies configurations textuelles qui indexent la comprehension sur certa:ns trajets determines d'e signification, ayant donc la fonc-tion d'une codification auxiliaire. II en donne une liste, s'arre-tant (avec commentaires et exemples) aux «especes» suivantes : les genres (examines ici seulement du point de vue de leurs signalements intratextuels) ; les superstructures schematiques («prescriptives» tandis que les genres sont «prospeetifs» : la succession, la comparaison, l'enumeration, la description, le ■couple question-reponse) ; les mots-cles (lieux de coagulation semantiques, essentiels par ex. â la poesie, etc.) ; les signaux ^mphatiques (les inserts metatextuels "de type assertif, preventif, etc. par lesquels l'auteur fait explicitement connaître son opi-Tiion) ; les mises en abyme (dont la theorie a ete faite par 1. Dăllenbach).
12 — La recodification du sens et la memorisation. L'AL «squisse le fonctionnement des trois memoires semantiques (memoire immediate, memoire de courte duree, memoire de longue duree) en suivant le modele de W. Kintsch et T. A. Van Dijk. 11 expose les «macroregles» fondees sur le principe de l'«impli-«ation»- et de la «pertirience»- qui assurent la selection et la -traduction plus economique du sens (la suppression, la ge-neralisation, la construction). On trăite aussi des facteurs dont <iepend le souvenir en memoire de longue duree et du probleme du «rappel» (dans ses deux variantes : la «reproduction» •et la iireconstruction»).
13 — Vinvestissement imaginaire. Dans la communication ■orale ou scriptique on focalise toujours seulement certains pro-prietes des objets, personnes, evenements, etc, celles conside-rees indispensables dans le contexte discursif. L'importance du phenomene nomme «schematisme», qu'on peut definir provi-soirement comme une non-coîncidence entre l'objet de la per-
298
iA ii
ception et l'objet de la verbalisation a ete signale par R. In-garden. Le «scnematisme» est evident dans tous les textes, mais se manifeste surtout dans les textes litteraires par ce qu'on appelle des «indeterminations» (omissions, ambiguites, ruptures de rythme, developpements parallelles, etc). Les indeterminations ont pour tâche de stimuler les activites cognitives du lecteur, avânt tout, de lui favoriser l'investissement imaginaire. L'AL propose une typologie des indeterminations selon leur niveau d'enracinement: phrastiques (litoţes, reticences, elipses, agrammaticalites, etc), inter phrastiques (elimination des transi-tions, montage de fragments heterogenes, silences, effets de retardement et de dissimulation), transphrastiques (Uees â la construction de l'intrigue, des personnages, de l'espace extra-diegetique, de la determination du sens global, etc). II estime que le terme de «concretisation», introduit par Ingarden pour designer l'image mentale de l'oeuvre avec les enrichissements et les mutilations realises par le lecteur durant le parcours textuel n'est pas heureux (il est inappliquable aux textes scien-tifiques et a un caractere «statique», se rapportant au resultat de la lecture, non pas au processus qui mene de l'artefact ă la representation du contenu semantique). On reproche aussi â Ingarden d'avoir ignore le r61e mediateur accompli par le «contexte primaire» et â Iser d'avoir employe un concept de texte qui ne dissocie pas entre ses divers types (TR. TPR, TAR). On discute encore le probleme des strategies reductives en poesie et de l'investissement imaginaire dans les TAR.
14 — La dynamique de la performance. Le chapitra etudie le processus de lecture dans l'ordre de son deroulement. On expose, d'abord, â l'aide de beaucoup d'exemples roumains et etrangers, les diverses strategies de l'«incipit>>, on eclaire Ies buts qu'elles poursuivent et la fonction de «rampe de lance-ment> qu'elles remplissent dans le parcours textuel global. Ensuite on attire l'attention sur l'importance de la perspective d'enonciation. Le «modus operandi» du lecteur est mis en lumiere en analysant trois debuts narratifs, l'un—classique, un deuxieme — moderne, le troisieme — d'une nouvelle fantastique de Mircea Eliade.
15 — La progression thematique et la reception. Parmi les nombreux problemes discutes dans ce chapitre, on peut men-tionner: la connection du materiau phrastique (effectue par l'actualisation des rapports de jonction entre les phrases, la desambiguisation des deictiques et des pronomihalisations, l'iden-
209
tification des continuites serielles, etc, etc.) ; le changement de la strategie de lecture au cas de «crise de la comprehension» (procedant aux «reajustements» additifs ou contrastifs — un exemple tire d'un recit de Leonardo Sciascia illustre l'argu-mentation) ; les rapports entre la comprehension (ou prevalent les aspects cognitifs) et la reception (oii prevalent les aspects emotionnels et valorisants) ; la signification et la portee du «choc emotionnel» et du «jugement retrospectif» ; l'«identifi-cation» du lecteur aux «heros» (en suivant, avec quelques rec-tifications une typologie proposee par Hans Robert Jauss) ; le «deaoublement» du lecteur (le rapport entre la «perte de soi» et le sens critique).
16 — L'inter pretat ion. L'AL distingue l'«usage libre du texte» de la «lecture standard» et de l'«interpretation». La premiere est une lecture arbitraire, degagee de contraintes exterieurs, ă la merci du sujet, de ses idiosincrasies. La derniere est une lecture par excellence avertie, systematiquement controlee, se proposant de restituer avec maximum d'exactitude ce que le texte «dit» â celui qui l'analyse ou ce que le texte «veut dire», conformement ă l'intention presumee de l'auteur («exegese»). La lecture «standard», situee theoriquement entre les deux, se projette sur l'ecran de l'interpretation pour verifier ses in-tuitions ou prendre la mesure de ses deviances. Pourtant une question se pose et elle est au coeur de toute entreprise herfne-neutique : est-ce qu'il est possible de parler en litterature dVadequation» ? L'AL evoque brievement la crise actuelle de l'interpretation en se referant aux chercheurs decus, mefiants ou radicalement negativistes (d'un W. Iser, Van Dijk ou Roland Barthes ă G. Hartmann, J. Derrida et meme, selon certains avi9 recents, M. Bakhtine). II critique la solution d'«autorite» lancee par Susan Sountag (renoncer â interpreter plutot qu'edi-fier de constructions friables !) et s'oppose aux arguments de-constructivistes («hemorragie du sens», ubicuite de la «cita-tionnalite», etc). II s'âppuie sur la theorie des trois types textuels : l'indecidabilite du sens est incontestable mais, en principe, seulement pour les TAR ; dans les autres cas, l'arriere-plan connotatif de chaque enonce ne compromet irrevocablement ni la lecture courante ni la communication interpersonnelle. Sans .doute, dans les TPR, personne ne comprend identiquement aux autres mais les differences sont parfois negligeables et souven.t negociables (on peut etablir les motifs de desaeord). L'AL montre que Bakhtine, loin d'etre un allie des deconstruc-
30.0.-
tivistes, defend, en fait, la possibilite du dialogue daiis les conditions de la heteroglosie. II conclut en definissant~ l'interpretation comme une technique pour approximer le sens ad6-quat aux conditions specifiques de la communication (l'ade-quation etant toujours relative au contexte et â la perspective d'approche).
La chance de «verite» decroit des qu'on s'eloigne du pole TR vers le pole TAR (ou la polysemie, l'abolition de la restric-tivite predicative, les deviances syntactiques, l'impossibilite de passer de la surface vers les structures de profondeur donnent parfois ă l'interpretation un caractere absolument aleatoire). L'AL classifie les interpretations selon la proximite ou la non-proximite de Tobservateur (ce qui mene â une approche «frag-mentariste» ou «totalisante») et en fonction de l'«horizontalite» ou de la «verticalite» de la perspective (ce qui condu it â une enquete en surface ou en profondeur, visant soit «le mode d'existence» de l'oeuvre, soit son «essence»). II expose ensuite quelques criteres informels de «validite», permettant â arbitrer entre des interpretations comparăbles (par la proximite/non-proximite et la perspective choisie) : la relevance (choix des «grilles» par rapport aux textes soumis ă l'examen ; seront preferees celles qui actualisent ou resolvent le plus grand nombre de composants) ; la pertinence (le respect scrupuleux de toutes les instructions textuelles), la coherence (organisation systema-tique de toutes les correlations), Vistoricite (toute interpretation doit prendre eh consideration autant le «contexte originaire», que le contexte de sa propre lecture) ; Yintertextualite (chaque interpretation doit etre projetee sur l'ecran de la tradition interpretative).
Biensur, la portee de ces criteres reste relative car les choses transcendent la perception, le sens transcende le langage et l'objet reste inepuisable. II est cependant evident que les interpretations optimisent la lecture et augmentent l'intel-ligibilite des textes. Dans les limites de leurs objectifs specifiques, elles se completent plutât que de se contredire. Leur diversite n'est pas arbitraire (bien qu'une certaine surenchere et peut-etre un certain narcissisme intellectuel ne puissent pas etre nies). En tout cas, il est plus sage et plus rentable qu'au lieu d'explorer les raisons pour lesquelles notre connaissance est limitee, on travaille ă deplacer ces limites le plus loin • possible. Poussee â ses dernieres consequences, la theorie de la lecture ne s'ouvre pas sur un chaos mais sur un chantier.
301
"UT-—"
Les derniers mots du livre sont les suivants : «En fait, il n'y a pas d'alternative â «chercher». Puisque nous vivons au coeiîr du relaţii, meme si on ne peut avancer qu'â petits pas et meme si on sait que les sorties sont bloquees en cas d'incendie, il n'y a qu'un seul pari raisonnable ă faire : c'est de marcher, de continuer â marcher, de marcher toujours.»
Traduit du roumain par ANDREI CORNEA
SUMAR
In loc de prefaţă............ V
I. CONDIŢIONĂRILE LECTURII
Preliminarii.............. 1
Definiţia lecturii........... 1
Etimologie............. 2
Delimitări............. 2
1. TEXTUL ............. 5
• Textul ca „scriere"........... 5
Textul ca „ocurenţă comunicativă"...... 8
Textul ca „practică semnificativă"...... 15
Cîteva inconveniente ale teoriei textuaule standard..    . 19 Tendinţa de ocultare a distincţiei de „mărime" între
diversele texte........... 19
Estomparea diferenţei dintre oral şi scriptic ... 20
Subordonarea scrierii faţă de oral...... 22
Modalităţi fundamentale ale textualizării    .... 25
Textul ca ansamblu conectat........ 31
Textul ca întreg de sine stătător......                                 . 34
Funcţiuni şi intenţii.......... 37
Structuri de suprafaţă şi structuri de adîncime ... 38
Tipologia textelor .......... 41
Textele  literare..........                                                        . 45
Accepţiile diferite ale noţiunii de „literatură" ... 46
Definiţia intrinsecă a literarităţii...... 47
Ficţionalitate şi fictivizare........ 51
Determinarea pragmatică a literarităţii şi limitele ei . 55
2. LECTORUL ............ 59
Funcţiunile îndeplinite de lector : performarea, evaluarea,   cooperarea ........... 59
303
1wr
„Cenuşăreasa"  ştiinţei lietrare....... 60
Tipurile de lector .......... 63
Lectorul virtual — relevanţă şi limite..... 66
Lectorul real — obiect legitim de studiu ? . 68
Cele două căi ale cercetării actelor de lectură ... 72
Demersuri psihanalitice......... 73
Explorarea empirică a lectorului real...... 75
3. SISTEMUL CODURILOR   ŞI COMPETENŢA LECTORULUI .........                                                         .... 79
Generalităţi asupra conceptului de „cod"..... 79
Obiecţiuni împotriva folosirii noţiunii de „cod" în sistemele semantice........... 80
O tipologie prezumtivă a codurilor...... 83
Codificarea literară .......... 85
Sistemul codurilor generice........ 89
Intertextualitate şi transtextualitate...... 91
Competenţă comunicativă şi competenţă lectorală .    . 95
Competenţa literară.......... 98
Competenţa  culturală        ,.....r   .    . 101
4. CONTEXTUL............ 103
Contextul lingvistic.......... 103
între autonomie şi contextualizare...... 104
Noţiunea de „context" în teoria lecturii .    .    .    .    . 107
Sistemul literar ........... 110
Intre socialitatea şi singularitatea lecturii   .... 115
II. COMPREHENSIUNEA
5. PROBLEME ALE SENSULUI ŞI REFERINŢEI .    .    . 118
Sensul „sensului"........... 119
„Descoperim" sensul sau îl „construim" ?..... 121
Lectura ca dialog şi confruntare controlată .... 128
Joc  şi  joacă............ 132
Practici şi tipuri de lectură........ 135
Ontogeneza lecturii .......... 137
Tipurile   de  lectură.......... 139
6. ITINERARUL  PERFORMÂRI1.  MODELE ANALITICE
DE LECTURĂ............ 143
7. PRELECTURA ........... 149
Rumoarea............. 150
Vecinătăţile şi ambalajul......... 152
Titlul ....... 154
Discursuri de escortă.........•    • 158
8. PERCEPŢIA ............ 162
O activitate adaptaţi vă şi constructivă..... 162
Mecanismele perceptive în lectură    .    .    . .  .    .    • 165
9. COMPREHENSIUNEA LA NIVEL PROPOZIŢIONAL ŞI
FRASTIC..............169
Ce înseamnă a „înţelege" un enunţ ?...... 169
Comprehensiunea frastică.......                                          . 171
10. COMPREHENSIUNEA TEXTUALA...... W«-
Negocierea sensului.........■   . 178
Etapele negocierii sensului . ...... 178
Rezovlarea dificultăţilor........ 181
Rolul evaluării în negocierea sensului    .... 187
11. CHEILE 'DE LECTURĂ......... 190
Genul ............. 191
Superstructurile   schematice......... 193
Cuvintele—cheie............ 195
Semnalări emfatice .......... 197
12. RECODIFICAREA SENSULUI ŞI MEMORIZAREA .    . 199
Cele trei tipuri de memorie........ 199
Selectarea şi recodificarea  informaţiei..... 201
Depozitarea în memoria de lung termen ..... 204
13. INVESTIREA IMAGINATIVĂ....... 208
Schematismul............ 208
Tipologia   nedeterminărilor........ 213
Investirea imaginativă.......... 215
14. DINAMICA PERFORMĂRII........ 221
Secvenţa iniţială ........... 221
Importanţa perspectivei de enunţare...... 224
Fazele performării .......... 227
Secvenţa iniţială ca „rampă de lansare"..... 232
15. PROGRESIA TEMATICĂ ŞI RECEPTAREA     ... 234
Depistarea conexiunilor......... 234
Reajustări aditive şi contrastive....... 236
Intre comprehensiune şi receptare...... 240
304
305
16. INTERPRETAREA........... 24?
Uzul îiber al textului, lectura standard, interpretarea . 247
„Beyond Interpretation" (Dincolo de interpretare) .    . 250
Programarea comprehensiunii şi aproximarea sensului . 255
Diferenţierea interpretărilor........ 258
Criterii de validitate.......... 261
Cîteva concluzii ........... 264
Post-scriplum............ 268
Note bibliografice.......... . 269
Resume............... 285
Lector :  GABRIELA OMĂT Tehnoredactor : EL.ENA CALUGARU
Bun de tipar : 17.06.1988. Coli ed. : 18,73. Colt tipar : 20.
Tiparul executat sub comanda nr. 776 la
IMl întreprinderea Poligrafica
/   JKZi »13 Decembrie 1918",
tr"t str- GrlB°re Alexandrescu nr. 89-97 •</«,-.".-4** Bucureşti,
Republica Socialistă România
•       *\^ / <•      •  * $'* ?
'    '    '   -      ' <K  i ,->.', v    ' ' 1'*, J v-
(. '       fiii 4   ,        .   ' \   ' *ţ
- *l
i -1 a'